CINE AU FOST GEȚII ȘI CINE AU FOST ”DACII” ?

Dacopații lui Tocsin și alți dacomani înrăiți se vor supăra iar pe noi…pentru că le destrămăm iluziile formate din castele de nisip.

Ce trebuie spus răspicat tuturor celor care sînt interesați de trecutul geto-rumînilor?

Că mai întîi au fost Geții despre care au scris și grecii și romanii încă de acum peste 2500 de ani, afirmîndu’se despre ei că au fost primii pămînteni, Geea-Geo-Get reprezentînd din vechime familia de cuvinte ce desemnau Zeița Pămintului, Pămîntul și Pămîntenii.

Asta ce înseamnă?

Că nu avem o istorie de numai 1900 de ani cum afirmă toți dacopații lui Tocsin care vor ca țara noastră să se numească ”Dacia” !!!

Istoria noastră a rumînilor se confundă cu istoria omenirii.

Citiți și: AȘEZĂRI ÎN CARPAȚI MAI VECHI DECÎT PIRAMIDELE EGIPTENE, DOVEZI DE ÎNTÎIETATE ÎN EUROPA

Apoi, trebuie spus iarăși răspicat că romanii i’au inventat pe ”daci” și au încropit și o țară a lor numită ”Dacia” pe care au înființat’o în Carpați și asta după ce au distrus toată civilizația getică din acea zonă (Sudul Ardealului, Oltenia, Banat), demolînd din temelii SarmiGetuza, capitala Geților și furînd tezaurul geților cu ajutorul unor Biciliși, săvești, napoleoni sau toxini.

Acești ”daci” inventați de romani au fost de fapt o ”mlădiță” a Geților, cel puțin așa afirmă Trogus Pompeius acum peste 2000 de ani.

Sigur, noi știm asta și fără să o fi spus vreun învățat roman sau elen în trecut.

Strabon afirmă și el acum 2000 de ani că ”dacii” vorbeau aceeași limbă a Geților.

Dar întrebăm și noi, dacă invenția numită ”daci” erau tot geți, ce altă limbă să vorbească, mai ales că pînă și romanii vorbeau limba getică, căreia i se spunea ”limba latină”?

Limba latină a fost o limbă ceva mai sofisticată și standardizată de scribii și cărturarii Romei, nevorbită de nimeni și care a circulat pe timpul imperiului roman, apoi ținută în viață de clerul catolic.

Apoi, iarăși trebuie spus răspicat, că Strabon afirma încă de acum 2000 de ani că ”dacii” erau poziționați la izvoarele Dunării cam pe acolo unde azi este Germania (adică în țara lor numită Țara Dacilor = iar în limba lor ”Deutschland” și unde și azi nemții își spun ”deutsch”, iar olandezii ”duch”).

Este în realitate o tentativă subtilă, de foarte puțini sesizată de a germaniza Geții prin ”dacizarea” noastră (Daci = Deutsch, Duch) a rumînilor care sîntem urmașii lor.

Apoi, iarăși trebuie spus răspicat că deși de’a lungul anilor geții s’au luptat cu perșii sau cu romanii sau cu alte seminții ale vremurilor, nu avem relatări detaliate despre luare de robi / sclavi a geților.

Povestea se schimbă, însă, radical în cazul ”dacilor”.

”Dacii” au fost robii romanilor este o realitate incontestabilă a acelor ani înscrisă în piatră chiar de marele Jefuitor al Geților, numit Traian.

În imagine avem o reprezentare a unui ”DACUS CAPTIVUS”, iar pe Columna lui Traian, acesta a ordonat să fie reprezentați ”dacii” luați robi la Roma.

Nicăieri în lume nu veți găsi, însă, un ”Getes Captivus”, dimpotrivă pe Arcul lui Constantin tronează măreți statui gigantice ale unor Geți așa cum îi vedea Constantin cel Mare.

Mai trebuie spus că Geții au fost un popor liber, iar cei care au rămas liberi în ”Barbaricum” (acele teritorii ale geților de dincolo de imperiul roman) i’au eliberat pe ”dacii” luați sclavi, Geții i’au eliberat de mai multe ori pe ”dacii” ocupați:

1. La 270 d.Hr de sub ocupația romană (așa zisa ”retragere aureliană”)

2. La 1919 de sub ocupația bolșevică a Budapestei, braț apostolic al Vaticanului de luptă împotriva celor care nu se converteau CATOLICI și în special împotriva ortodocșilor rumîno-geți.

3. Ar mai fi fost și o a treia oară, în 1944 de sub ocupația hortystă, dar între 1940-1944 doar o mică parte a Daciei romane a fost ocupată de Budapesta.

Iar actul de la 1600 a fost mai mult o unire simbolică, iar drepturile politice ale ”dacilor” deși nu mai erau ocupați, erau tot mai puține în țara lor.

Și atunci întrebăm iar, pe toți dacopații lui Tocsin de ce să numim țara noastră ”Dacia” – ”Țara Robilor” și nu Geția, Țara Geților Liberi ?????

Nu, noi sîntem geți-begeți (geto) și ne tragem din Țara Soarelui cu capitala la SarmiGetuzo înființată de Zamolxio, Geția (Getyo) regăsită și în cuprinsul textelor de pe Tăblițele de la Sinaia !!!

Citește și: ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE ROXIN

sau: 10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

RĂZBOINICII GEȚI DE PE COLUMNĂ AVEAU DEJA O ISTORIE DE 800-1000 DE ANI


Istoria geto-rumînilor este cu mult mai veche decît este vehiculată de istorici. Contrar celor afirmate de istorici, acest monument, Columna lui Traian, nu reprezintă nici pe departe, un ”act de naștere al poporului rumîn”.

Ar fi hilar să se continue susținerea unei astfel de aberații.

Basorelieful care prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva geților din 101-102 (în partea de sus a Columnei) și 105-106 (în partea de jos), este și va rămîne, într’adevăr un foarte important document pentru neamul geto-rumînesc.

Soldații romani și geți sînt prezentați pe întregul monument în timpul bătăllilor aprige din aceste două războaie pe care cu tenacitate Traian le’a dus pînă a reușit să’și atingă țelul său principal, acela de a îndepărta pericolul getic.

Atingînd apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul coloanei și care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele getice (Din Cartea De bello dacico), prin caracterul lor de document istoric, nu constituie un ”act de naștere” al poporului rumînesc, așa cum este vehiculat de istorici, mai întîi datorată lipsei unor documente getice locale edificatoare, dar și pentru susținerea unor teorii neconcludente fabricate în diverse scopuri.

În realitate, aceste metope nu reprezintă decît episodul trist al istoriei antice a poporului geto-rumînesc din timpul luptelor cu romanii, nicidecum momentul ”nașterii” sale.

Istoria noastră nu a început cu Daci Balo (Decebal) și nici cu Boero Bisteo (Burebista), chiar dacă cei doi au fost figurile antice cel mai puternic mediatizate.

Geții au avut și alți mari regi, predecesori ai acestora.

Spre exemplu, Charnabon a fost un rege al geților în secolul V î.Hr., deci acum 2500 de ani, care a fost menționat de poetul și dramaturgul Sofocle din Colonos și care a trăit între 497-405 î.Hr., în piesa de teatru intitulată Triptolem, unde regăsim următoarea frază:

”Și Charnabon, care în timpurile de față domnește peste geți.”

Despre Charnabon știm extrem de puține lucruri. Deși piesa lui Sofocle a supraviețuit doar în fragmente scurte, mitul lui Charnabon și Triptolem este păstrat în Astronomia poetică a lui Hyginus (care se referă la rege ca ”Carnabon”) și se desfășoară după cum urmează.

Cînd Triptolem, în timpul misiunii sale de a introduce agricultura în diverse părți ale lumii, a venit în Tracia sud-dunăreană, nu în Geția Carpatică unde sînt de regulă restrînși ca întindere și influență geții, fapt care ne demonstrează că Tracia era un alt regat getic.

Triptolem a fost primit la început binevoitor de Charnabon. Cu toate acestea, regele a ordonat ca unul dintre dragoni să fie ucis în secret, astfel încît Triptolem să nu fugă atunci cînd Carnabon a atacat ulterior un oaspete din anumite motive necunoscute și a intenționat să’l ucidă și pe Triptolem.

Triptolem nu a putut scăpa, întrucît Charnabon îi ucisese unul dintre dragonii care’i trăgeau carul. El a fost salvat de Demetra (Zeița Agriculturii), care i’a restaurat carul și i’a înlocuit cu un alt dragon. Demetra l’a pedepsit pe Charnabon pentru că l’a maltratat pe Triptolem atît de aspru, încît restul vieții sale i’a fost făcută insuportabilă.

După moartea sa, el a fost plasat printre stele drept constelația Ophiuchus, care amintește de un bărbat care ține un șarpe ca și cum ar ucide, în amintirea crimei și a pedepsei sale.

Așadar, dragi ”istorici”, de ce nu ar reprezenta un ”act de naștere” al poporului nostru astfel de menționări ale geților în istorie, sau războaiele cu perșii care au fost descrise de cronicari eleni cu 600 de ani mai devreme decît episodul cu romanii.

Și atunci geții au pierdut în fața unei alte armate imense, cea persană, care s’a abătut asupra strămoșilor noștri cu nu mai puțin de 700.000 de suflete.

Istoria noastră dacă ar fi de 2500-2700 de ani, ar deranja pe cineva ???

Sau pentru că vă descalifică teoria prostească cu ”latinitatea” rumînilor, și ne’ar trebui un act de naștere ulterior fondării Romei?

Iată, că acum 2500 de ani nu ne’am ”persanizat”…ca să ne ”romanizăm” după 106 d.Hr…

Este suficient să amintim din această perioadă Cultura Basarabi, care a fost numită după  un sat din județul Dolj, Rumînia. Deși numele vine de la localitatea Basarabi, spațiul geografic ocupat pe teritoriul Rumîniei este mult mai larg, cuprinzînd sudul Ardealului, zona de cîmpie din Muntenia și Oltenia, sudul Moldovei, Banatul, ba îl și depășește, întinzîndu’se și în nordul Bulgariei, sudul Basarabiei, nordul Serbiei, Voivodina, Cîmpia Panonică și altele

Cultura Basarabi este o cultură arheologică unitară, din care evoluează mai tîrziu grupul ”Ferigile”, care este aspectul de cultură materială caracteristic zonei subcarpatice a Argeșului și Olteniei pentru perioada hallstattiană tîrzie.

Ceramica de tip Basarabi are straturi armonioase de motive geometrice incizate, motive S în relief și rînduri de cordon fals (așa-numitele panglici).

Așezările sînt mai mici, de tip deschis, de’a lungul rurilor, stil de locuire care există și azi în Rumînia foarte răspîndit. Unele așezări au fost fortificate cu palate și metereze de pămînt.

Extinderea teritorială mare ar indica faptul că această cultură s’a răspîndit la diferite populații ale diferitelor triburi getice, inclusiv printre geții din Panonia, Tracia și Iliria.

Înmormîntarea este birituală, cu schelete întinse pe suprafețele de piatră predominînd în tumuli.

Într’un astfel de tumul s’a descoperit și Carul Votiv cu protome aviforme de acum 3.000 de ani de la Bujoru.

S’a putut stabili faptul că fusese vorba de un mormînt tumular de înhumație, distrus de arături. În aceste condiții, din inventarul funerar au fost recuperate în primăvara anului 1974 carul-votiv-recipient cu protome aviforme (păsări acvatice) și două figurine aviforme (păsări acvatice), o figurină zoomorfă (cabalină), un pandantiv în formă de secure-dublă (labrys – toporul Zeului Zamolxio) — aparținînd, cel mai probabil, carului-recipient —, o aplică fruntar, patru aplice cruciforme și două falere de harnașament, trei fragmente de saltaleoni, o bară mică de bronz cu două orificii verticale și un cuțit mic din fier, precum și fragmente ceramice (decorate și nedecorate).

În toamna anului 1974, cu ocazia săpăturilor arheologice de salvare au mai fost recuperate fragmente de la o cană (decorată cu motive tipice stilului ceramic Basarabi) și resturi osteologice umane (craniu și oase ale membrelor inferioare).

Din inventarul funerar ar mai fi făcut parte două vase ceramice, înalte de 0,30–0,40 m, distruse cu ocazia lucrărilor agricole care au nivelat movila funerară.

Piesa (carul votiv) are următoarele caracteristici: Nr. inv. 135281; Materialul folost: bronz, fier; Tehnica: turnare, batere la cald, cizelare; G: 2.860 gr, Lt: 26,00 cm, lt: 15,5 cm, Ht: 16,50 cm, L-recipient: 15,30 cm; l-recipient: 13,20 cm, H-recipient: 5,50 cm, D roată: 10,2 cm; Loc de descoperire: Bujoru, com. Bujoru, jud. Teleorman; Context descoperire: mormînt tumular de înhumație distrus de lucrări agricole (1974); Datare: perioada mijlocie a primei epoci a fierului (Hallstatt mijlociu), Ha B3–C, secolul VIII î.Hr., perioada culturii (stilului ceramic) Basarabi.

Primele informații scrise despre geți le găsim în lucrarea intitulată „Înconjurul pămîntului” a lui Hecateu din Milet, născut pe la jumătatea secolului al VI-lea î. Hr., însă din care au rămas doar fragmente.

Într’unul din aceste fragmente sînt consemnate de către autor două triburi, crobizii și trizii, ce locuiau în sudul Dobrogei de azi, Scyția de ieri.

Aceste triburi vor mai fi pomenite și în scrierile altor scriitori eleni ca făcînd parte din neamul geților.

În acest mod geții își fac apariția în istoria scrisă, acum 2600 de ani.

Desigur, niciodată atestările sau mențiunile datate despre o etnie, cetate sau regat, nu vor însemna că acestea în acel moment au apărut în istorie.

În acest sens, istoricul Dan Oltean aduce argumente ale existenței vieții lui Zamolxio și a regatului său descoperind numeroase dave construite în Carpați acum 2700 de ani.

Nici măcar aceste descoperiri ale vechilor dave zamolxiene, nu presupune apariția bruscă pe scena istoriei a geților.

Ce înseamnă aceste lucruri?

În primul rînd, deducem că istoria geților este anterioară fondării Romei, de la care și prin care istoricii latinomani ar pretinde că am primit limba ce o vorbim azi.

Nu mai reiterăm episodul arhicunoscut al fondării Romei de către Eneas, un get care din Troia Balcanilor de sud și Anatolia, ar fi pus bazele Laviniumului unde se va ridica Roma mai tîrziu.

Menționăm însă vechimea Troiei Getice, căreia straturilor cele mai vechi decopertate de arheologi, i’au stabilit o vechime de peste 5000 de ani.

Cine au fost troienii?

Kenneth J. Dillon afirmă că troienii au fost la origini un popor de stepă.
Și acesta, dar și mulți alți istorici atribuie înrudirea acestor troieni cu geții, adică a acelor popoare numite generic ”indo-europene”.

Dacă așa stau lucrurile, iar vechimea geților se confundă cu a acestor trăitori din stepă, mai rămîne ca istoricii să ne indice, de data aceasta corect, care este stepa (deși noi știm care este, este vorba de stepa Massa-Geților !) de unde vin geții, troienii și alți strămoși frați cu ai noștri de la care avem limba ce o vorbim azi, și pe care a dus’o Eneas și în Latium. Pentru că acesta este cursul firesc al limbii ”latine”, nu cum o interpretează politic unii.

Este momentul să vă opriți, dragi istorici, din manipulat povestea acestor locuri și să începeți a scrie istoria reală a poporului geto-rumînesc?

Citește și: SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ZAMOLXIO NU ESTE IISUS, ESTE CHIAR MAI MULT PENTRU GETO-RUMÎNI

Deși titlul poate contraria mulți creștini rumîni, explicația este cît se poate de simplă și logică. Iisus s’a născut pe alte meleaguri, pe cînd Zamolxio este unul dintre strămoșii de seamă ai poporului geto-rumînesc, chiar dacă biserica sau statul laic rumînesc nu o va recunoaște probabil niciodată.

Iar unul din lucrurile care nu pot fi negate este că Zamolxio nu aparține nici unei alte culturi, ci doar culturii carpatice geto-rumînești, sau cel puțin ale acelor populații carpatice care au migrat în toată Europa, sau celor care au adoptat învățăturile sale.

Dar originea de necontestat a Zamolxianismului este că se află aici în spațiul carpato-dunărean unde Zamolxio a înființat Regatul Solar al Geților, la Gurile Dunării, și nu în alte părți ale lumii.

De altfel, despre Zamolxio aflăm doar de la istoricii de pe alte meleaguri, care la rîndul lor știau din auzite, deoarece triburile getice nu au lăsat dovezi scrise privind zeul lor suprem. Tot autorii antici descriu sistemul de credinţe religioase, reunite în forma zamolxianismului, ca şi cult religios specific geților.

Străinii apreciază că Zalmoxianismul sau Zamolxianismul este o mișcare neopagînă din Rumînia care promovează reconstruirea unei religii etnice și a unei spiritualități a rumînilor printr’un proces de reconectare la rădăcinile lor antice getice.

Oricine citește despre istoria noastră, poate a observat că foarte mulți comentatori, afirmă că între cultul zamolxian atribuit geţilor şi creştinism sînt o serie de similitudini.

Numai că imensa greșeală care se face este că Zamolxio este asemuit lui Iisus, cînd în realitate Zamolxio fiind un predecesor, Iisus trebuie asemuit lui Zamolxio.

Toate aceste asemuiri se reflectă atît în practica cultului religios, cît mai ales la nivelul teoretic și filozofic al dogmelor creștine. Acest lucru i’a făcut pe marii istorici ai religiilor precum Mircea Eliade să considere creştinismul la geto-rumîni o continuare firească, cu doar cîteva reinterpretări, ale zamolxianismului.

Cine a fost Zamolxio, zeul suprem al geților?

ZAMOLXIO, Marele preot și legiuitor al geților

Asupra religiei geților, un lucru de necontestat ar fi că informațiile cele mai ample le’a lăsat Herodot din cele auzite la elenii din cetățile de la Marea Getică.

Iar pentru exemplificarea discuției noastre vom reda pasajul pe care îl vom dezbate în continuare, text regăsit în a patra carte a lucrării Istoriile, unde Herodot relatează următoarele:

”Înainte de a ajunge la Istru, primii oameni pe care i’a subjugat au fost geții, care cred în imortalitatea lor. Tracii din Salmydessos, și cei care locuiau deasupra orașelor Apollonia și Mesembria (Scyrmiadae și Nipsaens, cum sînt numite), s’au alăturat împăratului Darius I cel Mare (Dîryayas) fără vreun conflict; dar geții, apărîndu’se îndărătnic, fuseseră subjugați, deși sînt cei mai nobili și drepți dintre toate triburile trace.

Crezul geților în ceea ce privește nemurirea este următorul. Ei cred că de fapt nu mor, ci că atunci cînd pleacă din această viață merg la Zamolxio, care e numit și Gebeleizis de către unii dintre ei. Acestui zeu îi trimit odată la cinci ani un mesager, care e ales prin tragere la sorț din toată națiunea, și însărcinat să îi ducă cererile lor. Modul lor de a îl trimite este acesta.

Cîțiva dintre ei stau în picioare, fiecare ținînd în mînă trei săgeți; alții iau omul care urmează să fie trimis lui Zamolxio, și, balansîndu’l de mîini și picioare, îl aruncă în sus astfel încît să cadă pe vîrfurile armelor. Dacă este străpuns și moare, ei cred că zeul este binevoitor, dar dacă nu, dau vina pe mesager, care, (spun ei) este un om rău: și astfel aleg un altul pentru a îl trimite zeului.

Mesajele sînt încredințate cît timp acesta este încă în viață. Aceeași oameni, cînd tună și fulgeră, își îndreaptă săgețile către cer, rostind amenințări către zeu; și de asemenea nu cred că există vreun alt zeu decît al lor.

Sînt informat de către grecii care trăiesc pe malurile Hellespont-ului și Pontus-ului, că acest Zamolxio a fost în realitate un om, că a locuit în Samos, și că pe cînd era acolo fusese sclavul lui Pitagora, fiul lui Mnesarchus. După ce și’a obținut libertatea s’a îmbogățit, iar, plecînd din Samos, s’a întors în țara sa.

Tracii în acea vreme trăiau într’un mod mizerabil, și erau o rasă săracă și ignorantă; Zamolxio, de aceea, care prin comerț cu grecii, și în special cu cel care nu era cel mai de disprețuit dintre filozofii lor, Pitagora, era familiarizat cu modul ionic de viață și cu maniere mai rafinate decât cele curente între compatrioții săi, și’a clădită o încăpere, în care din cînd în cînd îi primea și ospăta pe cei mai de seamă dintre traci, folosindu’se de ocazie pentru a’i învăța că nici el, nici ei, onorații oaspeți, nici vreunul dintre descendenții lor nu vor muri vreodată, dar că se vor duce toți într’un loc unde vor trăi pe veci bucurîndu’se de toate bunurile posibile.

Făcînd acestea, și ținînd astfel de discursuri, el construia un apartament subteran, în care, când fusese gata, se ascunse, dispărând brusc dinaintea tracilor, care regretaseră mult pierderea lui, și l’au plîns ca pe un mort. Între timp el trăise în secreta lui cameră trei ani, după care a ieșit din ascunzătoare, și s’a arătat din nou compatrioților, care astfel au fost făcuți să creadă ceea ce i’a învățat. Aceasta este relatarea grecilor.

Cît despre mine eu nu mă încred nici prea mult în această poveste a lui Zamolxio și a camerei sale subterane, nici nu o pun întru-totul la îndoială: dar cred că Zamolxio a trăit cu mult înaintea lui Pitagora. Dacă într’adevăr a existat vreodată vreun om cu acest nume, sau dacă Zamolxio nu e nimic altceva decît un zeu indigen geților, acum îi spun adio. Cît despre geți în sine, cei care țin și practică cele descrise mai sus, ei au fost acum diminuați de către perși, și au însoțit armata lui Darius.”

În filmul de mai jos vă arătăm și o traducere puțin schimbată, în care este pomenită Geția lui Zamolxio.

Așadar. Herodot afirma că geții se socot nemuritori, astfel în credința lor geții nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxio divinitatea lor pe care unii îl cred același cu Gebeleizis.

Apoi, în al cincilea an aruncă sorții, și întotdeauna pe acela dintre ei care îi este sortit îl trimit ca solie la Zamolxio, încredințîndu’i de fiecare dată nevoile lor.

Trimiterea solului se făcea astfel: cîțiva dintre ei, așezîndu’se la rînd, țineau cu vîrful în sus trei sulițe, iar alții, apucîndu’l de mîini și picioare pe cel trimis la Zamolxio, îl legănau de cîteva ori și apoi, făcîndu’i vînt, îl aruncau în sus peste vîrfurile sulițelor.

Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămîneau încredințați că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu’l că este un om rău; apoi după ce aruncau vina pe el, trimiteau pe un altul. Tot ceea ce era de cerut îi spun solului cît mai este în viață.

Cînd tuna și fulgera, geții trăgeau cu săgețile în sus, spre cer, și își amenințau zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu în afară de al lor.

După descrierea acestui sacrificiu ritualic, Herodot povestea despre ce a auzit despre Zamolxio.

După cîte aflase el de la elenii care locuiau în Hellespont și în Pont, adică în coloniile elinești de pe litoralul Mării Negre, Zamolxio fiind om ca toți oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, cîștigîndu’și libertatea, ar fi dobîndit o avuție atît de mare și, dobîndind o asemenea avere, s’ar fi întors bogat printre ai lui.

Cum geții în general duceau o viață în sărăcie cruntă și erau lipsiți de învățătură, Zamolxio, care cunoscuse felul de viață ionian și moravuri mai alese decît cele din Geția, ca unul ce trăise printre eleni și mai ales alături de omul cel mai înțelept al Eladei, lîngă Pythagoras, a pus să i se clãdească o sală de primire unde îi găzduia și îi ospăta pe cetățenii de frunte; în timpul ospețelor, îi învăța că nici el, nici oaspeții lui și nici urmașii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într’un loc unde, trăind de’a pururea vor avea parte de toate bunătățile.

Tot timpul cît își ospăta oaspeții și le cuvînta astfel, pusese să i se facã o locuință sub pămînt. Cînd locuința îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul geților, coborînd în adîncul încăperilor subpămîntene, unde stătu ascuns vreme de trei ani.

Geții fură cuprinși de părere de rău după el și’l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an, se ivi însă iarăși în fața geților și așa îi fãcu Zamolxio să creadă în spusele lui.

Herodot, în Istorii îi menționează pe geți ca traci:

”… Se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborînd în adîncul încăperilor subterane.      (…) Tracii fură cuprinși de părere de rău după el și’l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăși în fața tracilor și așa făcu să creadă în toate spusele lui.”

Nu mai insistăm foarte mult de ce Herodot le zicea la geți și traci, acest aspect fiind dezbătut și cu alte ocazii, amintim aici doar că pentru eleni și romani geții din Tracia erau traci, la fel cum geții din Moesia erau moesi, sau geții din Scyția erau scyți, sau geții de la Nistru (Tyras) erau Tyra-geți.

Această formulă de exprimare asupra unor autohtoni se folosește curent și azi cînd le spunem la rumînii din Oltenia, olteni, sau la rumînii din Ardeal, ardeleni.

Pentru noi este foarte limpede că Zamolxio a trăit printre geții carpatici, și nu printre geții din Tracia, chiar dacă reformele sale erau adoptate de numeroase triburi de geți sud-dunărene printre care enumerăm pe trizi și crobizi.

Istoricul Dan Oltean ne spune următoarele despre aceste lucruri în Religia Dacilor, pagina 51:

”Similitudinile dintre religia lui Zamolxio și cea a lui Iisus au fost sesizate de primii creștini, dar și de mulți autori ”păgîni” care au combătut religia lui Iisus. În secolul al II-lea d.Hr., un autor ”păgîn”, Celsus, a scris că primii creștini nu fac altceva decît să repete ritualurile din religia lui Zamolxio: ”. . . fiindcă cinstesc pe cel prins și mort . . . ați făcut la fel ca și geții care cinstesc pe Zamolxio . . .” (cf. Origene, Contra Celsus, 3, 34). Alte asemănări dintre religia lui Zamolxio și cea a lui Iisus, legate de ritualuri și de înviere au fost surprinse de Clement din Alexandria, Sf. Hippolytus, Ioan Chrysostomul, Sfîntul Grigore din Nazianze, dar și de mulți alți autori patristici.”

Spre deosebire de moartea prin crucificare a lui Iisus, urmată de învierea după 3 zile timp în care a coborît în infern, și a învins răul și moartea, în cazul lui Zamolxio, acest proces de Inițiere durează 3 ani, iar revenirea se face în al patrulea.

O altă mențiune pe care merită să o facem aici este asupra celor auzite de Herodot despre aventura sa ca ”sclav”. Descoperirile arheologice și studiile recente au adus textului lui Herodot completări și rectificări.

Că Zamolxio ar fi fost întemeietorul unui cult inițiatic și misteric, un personaj istoric real, un taumaturg și un reformator care ulterior a fost divinizat, este o ipotezã acceptabilă.

Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalți doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra (Zoroastru) și Moise, amîndoi în Orient, cei are au întemeiat zoroastrismul și mozaismul.

Că ar fi fost un sclav al lui Pitagora este însă o legendă naivã, repetată și de Strabon și respinsă chiar de Herodot, care era convins că Zamolxio a trãit cu multă vreme înaintea lui Pythagoras.

Vasile Pîrvan, respingînd această legendă, consideră total greșitã ideea elenilor că geții ar fi fost adepții teoriei pitagoreice a metempsihozei.

Dar o asemenea legendă s’a putut naște tocmai pentru că anticii eleni credeau că au sesizat asemănarea dintre Pitagora și Zamolxio, atît în ce privește doctrina, cît și practicile cultului.

Geții credeau într’o existență fericită după moarte; nu, propriu-zis în nemurirea sufletului, căci nimic nu ne îndreptățește să presupunem că ar fi cunoscut ideea de suflet în sens spiritual. Nu poate fi vorba de o concepție superioară de prelungire ori transformare a vieții, în formă spiritualã, că suflet absolut imaterial, ci numai de o trăire fără de sfîrșit, deplin conștientî și identicã celei pămîntești; cu deosebirea că se adăugau fericirile unei îndestulări desăvîrșite, cu toate bunătățile (I.I. Russu).

Desigur, sînt unii care susțin că atît Creștinismul, cît și Zamolxianismul au ca doctrină principală comună, nemurirea sufletului.

Sufletul, eliberat din trupul carnal, dacă a avut o viață pămînteană merituoasă, ajunge într’o lume fericită, pentru totdeauna.

Mircea Eliade spunea în cartea De la Zalmoxis la Gengis-Han (pag. 80) că:

”Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, terapeutică, theurgie etc., încurajau apropierea de creștinism.”

Din aceleași mortive și D. Drăghicescu în lucrarea Din psihologia poporului rumîn (pag. 283) subliniază că:

”Esențialul religiei lui Hristos se găsea deja în religia geților.”

Privită sub raportul practicilor de cult, religia geților era o religie inițiatică și mistericã. Pentru această religie, caracteristic era actul inițiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica cealaltă lume, și anume, într’o locuinþã subteranã sau grotã.

De asemenea, semnificative pentru concepția religioasă și practicile cultice getice  și din nou confirmate de Herodot  erau și banchetele rituale ale asociațiilor religioase secrete pe care le formau inițiații.

Aceste practici de cult sînt atestate în lumea geților și din nordul, dar și din sudul Dunării.

Așadar, geții credeau că atît cei inițiați, cît și urmașii lor, cu alte cuvinte oaspeții chemați de Zamolxio la ospățul ritual, nu vor muri, ci se vor muta numai într’un loc unde, trăind de’a pururea, vor avea parte de toate bunătățile.

Aceastã credință într’o post-existențã în forme materiale analoage vieții terestre  credințã pe care o întîlnim și la egipteni, la perși, la celți sau la germani dovedește nivelul superior al gîndirii religioase a geților.

Religia lor politeistă la fel ca religia tuturor popoarelor ariane frățești, nu doar sangvine ci și spirituale cu geții.

Era adorat în Geția și un zeu al războiului, Zabelio (pomenit în Tăblițele de la Sinaia), echivalent altor zei arieni ai războiului Ares sau Marte, căruia după mărturia lui Iordanes geții îi jertfeau prizonierii prinși în război, socotind că zeul războaielor trebuie împăcat, prin vărsare de sînge omenesc.

De asemenea, acestui zeu i se jertfeau primele prăzi de război: Lui i se atîrnau pe trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintîi (armele și echipamentul adversarilor uciși).

Ca divinități feminine, se pare că geții aveau o zeiță a focului vetrei, a focului sacru, deci investită cu atribute asemănătoare celor ale Vestei la romani. Mai certă pare existența la geți a unei zeițe Bendis (menționată și de Herodot și de Strabon), zeița Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a vrăjilor, corespunzînd Artemisei elenilor și Dianei romanilor, imaginea ei (presupusă, apare în mai multe reprezentări plastice descoperite pînă în prezent.

În Lexiconul elen dintr’o epocă tîrzie menționează printre zeițe și pe soția lui Zalmoxio, cu nume identic celui al soțului ei.

O singură dată numit de autorii antici (și anume de Herodot) apare Gebeleizis, zeul furtunii și al fulgerului.

Probabil că la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. Din cultul lui era legat și ritualul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii  dar nu pentru a’l amenința pe Gebeleizis, ci desigur pentru a speria puterile demonice.

Pînă la urmã, printr’un proces de sincretism religios, Gebeleizis a ajuns să fie confundat (la o dată imprecizabilã) cu Zamolxio, contopindu’li’se atributele.

Zamolxio însă, divinitatea chtonianã, a rămas cel puțin, începînd din secolul lui Herodot divinitatea supremă a geților.

După unii autori, Gebeleizis își disputa domnia asupra împărăției umbrelor. În virtutea anumitelor schimbări survenite în religiile lor, o parte dintre geți începuseră să creadă că la Gebeleizis și nu la Zamolxio merg cei care părăsesc lumea pămîntească (H. Daicoviciu).

Alți autori admit că cele două divinități, iniþial distincte, s’ar fi contopit; dar nimic nu ne îndreptățește să’l transformăm pe Zamolxio, zeul suprem, într’o divinitate urano-solarã (I. H. Crișan).

Pentru M. Eliade, Gebeleizis reprezintã vechiul zeu celest al getodacilor, patronul clasei aristocrate și militare, tarabostes  și Zamolxio, zeul Misteriilor, maestrul inițierii, cel care conferă imoralitatea.

Concluzia cea mai plauzibilã este bazată pe însăși etimologia (în general acceptată) numelui divinității: în lumea getică cuvîntul zamol înseamnă pămînt.

Acesta este și motivul pentru care folosim cu predilecție forma Zamolxio, și mai puțin Zalmoxio, și nici forma elenizată cu ”s” la sfîrșit, deși Dan Oltean pariază pe varianta Zalmoxio datorită numelor numeroase de cetăți getice care încep cu rădăcina sal-sar-zal-zar precum ar fi Salmorus, Salsovia, Salmodessos, SarmiGetuzo, SarGeția, Zaldapa, Zargidava etc. dar și a unui rege Zalmodegicus.

Zamolxio era izvorul vieții, zeul vegetaþiei, al reînvierii naturii, atributele lor erau legate de creșterea animalelor și de rodul ogoarelor. Ca zeu al roadelor pămîntului, domnia lui se extindea și asupra împărăției morților, rămînînd totodatã inițiatorul și divinitatea care patrona cultul inițiatic.

Din noțiunea de pămînt dătător de viață și belșug a fost plămăditã figura unei zeițe cu trăsături și facultăți umane.

La aceste elemente ale religiei geților se mai adaugă și străvechi componente naturiste, atestate iconografic din ce în ce mai frecvent în noile descoperiri arheologice. Apar figurate pe diverse piese de tezaur imagini asociate cu simboluri sacre – de șerpi, cerbi, țapi de munte, un grifon în luptă cu un zmeu, cu un cerb, cu o pasăre de pradă ș.a.m.d.  imagini împrumutate, poate, la origine, din iconografia și mitologia iranianã.

Pornită de la un asemenea stadiu primitiv naturist, religia geților a ajuns în scurt timp la un nivel de spiritualizare mai înalt decît toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate, și cu trăsături de o accentuată etică (R. Florescu).

Magicianul în arta filozofiei, care a fost Socrate, vorbește despre Zamolxio într’unul din faimoasele Dialoguri platonice, în termeni mai mult decît admirativi: Zamolxio dovedește ca zeu al geților, că tot așa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să tratăm trupul, cu atît mai mult nu trebuie sã încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul.

Foarte interesant este și ceea ce spun, despre Zamolxio, doi mari erudiți ai vremii: Origen și Clement Alexandrinul. De la aceștia aflăm că în sala de mijloc a Templului lui Zamolxio nu se reuneau decît bărbații, dupã un anumit ritual. Ei purtau brîu lat, din piele albă de miel, sub care se aflau la vedere, semnele păstorului, agricultorului și constructorului: cuțitul, spicul de grîu și rigla de 24 de gradații.

Salonul de mijloc era un adevărat sanctuar, unde se săvîrșeau acte inițiatice ezoterice, de felul celor din categoria mistere orosiriace, eleusiene sau dionisiace. Asemănarea cu universul spiritual al Artei Regale moderne este mai mult decît evidentă.

În centrul portretului unuia dintre cei mai de seamă inițiați ai lumii, socotim că trebuie să punem chiar cuvintele celui care s’a numit Zamolxio:

Nu uita, lumina pentagramei magice este iubirea. Dar, ca să o faci strălucitoare, trebuie să ajungi la esența pentagramei iertarea.

Numeroaselor informații de diferite feluri (literare, epigrafice, arheologice) privind istoria geților li se adaugã o știre nemenționată pînă în prezent în istoriografia noastră.

Este vorba despre epistola XXVIII (dupã numerotarea făcută de cunoscutul clasicist R. Hercher, în lucrarea sa ”Epistolographi Graeci, publicatã la Paris, în 1873 aparținînd celebrului filozof antic Apollonios din Tyana din secolul I d.Hr., cunoscut și sub numele de Apollonios Sofistul.

Iată cuprinsul epistolei:

”Regelui scyților,

Zamolxsis era om bun și filozof dat fiind că a fost discipolul lui Pythagoras. și dacã în acea vreme Romanul (generic sub care se înțelegea Imperiul Roman) ar fi fost (s’ar fi purtat) așa (ca acum), de bună voie i’ar fi devenit el prieten.
Dar dacă se consideră că trebuie, luptă și suferă pentru libertate, dobîndește faima de filozof, adică de om liber.”

Deși succintã, informația aduce o serie de noi elemente în cunoașterea concepției pe care
anticii o aveau despre zeul geților, Zamolxio, și a semnificației pe care o atribuiau concepției filozofice a acestuia.

Mai întîi, se cuvine precizat faptul cã, în legăturã cu funcția reală a epistolelor, a fost purtată o îndelungată controversă în literatura de specialitate, neputîndu’se stabili nici acum dacă erau destinate unor persoane reale sau dacă era vorba, pur și simplu, de utilizarea stilului epistolar, la modă și în alte perioade istorice.

În cazul în care epistola avea totuși o destinație precisă, este greu sã specificăm cãrui rege scyt i’ar fi putut fi adresatã.

Clasicistul german Ulrich von WilamowitzMoellendorf propune identificarea lui cu Decebal, dar este greu de crezut că Apollonius putea să’i confunde pe sciți cu geții tocmai
într’o vreme în care relațiile geto-romane erau, ca să spunem așa, la ordinea zilei.

De aceea, ipoteza cea mai verosimilã este aceea care considerã cã scrisoarea nu era
adresată cuiva anume, fiind doar un artificiu frecvent în genul epistolar.

În ce privește mențiunile despre Zamolxio, acestea reflectã parțial lucruri cunoscute în istoriografia noastrã: ar fi fost discipol al lui Pitagora (ceea ce lui Apollonios – filozof
neopitagorician – nu putea, desigur, decît să’i stîrnească afinitatea față de zeul geților).

Zamolxio era bun și filozof – calități care devin un simbol pentru întreaga lume getică, deoarece, evident, Zamolxio personifica întregul popor get, așa cum Romanul personifica Imperiul Roman.

De o importanță fundamentală este însă cea de’a doua parte a epistolei, în care Zamolxio – simbol al lumii getice – apare totodată și ca un simbol al orientării politice, al cărei concept fundamental îl constituia libertatea (eleutheria).

Este vorba de o dublă accepție a libertății: pe de o parte, conceptul politic aplicabil unui popor cunoscut în toată antichitatea pentru aspirația neostoită spre neatîrnare și, pe de
altă parte, conceptul neopitagoreic ce se referă la libertatea individuală. Apelul la Zamolxio ca motiv al libertății apare, așadar, și ca o reacție la tendința unor împărați romani din secolul I d.Hr. de prigonire a filozofilor (îndeosebi neopitagoreici) care, în operele lor, se ridicau adeseori împotriva autoritarismului imperial.

Cît privește datarea acestei epistole, singurul indiciu este o aluzie destul de limpede la un
moment în care Imperiul Roman respecta pe deplin libertatea geților de așa manieră, încît Zamolxio i’ar fi devenit de bună voie, prieten.

Acest moment era în opoziție cu un altul , de încordare supremă a relațiilor, moment
contemporan lui Apollonius. Cum filozoful antic a activat cu precădere în a doua jumătate a secolului 1 d.Hr., un asemenea moment fierbinte l’a constituit conflictul din 85-89 d.Hr. dintre împãratul Domițian și regele get, Decebal, așadar epistola a fost scrisã, cu probabilitate, în aceastã perioadã.

În concluzie, se poate afirma cã această epistolă, neintrată în circulația istoriografiei noastre pînă în prezent, completează semnificațiile atribuite lui Zamolxio cu aceea de simbol al poporului getic, precum și a orientãrii politice a acestui popor ce avea drept concept fundamental libertatea pentru dobîndirea căruia era gata de ”lupte și suferință”.

Prin prisma scrierilor antice, a studiilor istorice şi de istorie a religiilor a fost fundamentată ideea că geţii, acea ramură nord dunăreană a neamului getic, credeau într’un panteon conduse de un zeu suprem Zamolxio.

Istoricii şi geografii antici presupun că această divinitate avea cînd valenţe solare, cînd pămînteşti şi chiar subterane, pe baza unor legende aflate de la elenii din Hellespont, ar fi existat şi în realitate.

Herodot:

”După cîte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi Pont, acest Zalmoxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pitagora, fiul lui Mnesarchos. Apoi cîştigîndu’şi libertatea, ar fi dobîndit avuţie multă şi dobîndind avere, s’a întors bogat printre ai lui.”

Nu se ştie exact cînd a apărut credinţa în acest zeu, dacă a fost un lider religios sanctificat sau cînd a trăit. Cu toate acestea Dan Oltean spune că după toate probabilitățile nu a fost contemporan cu Pitagora (580-495 î.Hr), ci ar fi trăit cu 2 secole înaintea acestuia cîndva în perioada fondării Romei în jurul anilor 750 î.Hr..

Pentru istoricii religiilor precum Mircea Eliade, cultul zamolxian are multe puncte comune cu religia creştină.

Zamolxio, a fost un ”Mesia” getic ce propovăduia viaţa de apoi, înainte cu 700 de ani de a se naște Iisus.

Însăşi prin descrierea lui Herodot, Zamolxio este un om în carne şi oase, care trăieşte printre geţi, ca mai apoi, printr’un mister uluitor şi o viaţă exemplară, să obţină sanctificarea şi înălţarea definitivă în panteon.

Este o asemănare izbitoare cu modelul cristic apărut în creştinim. Practic, Zamolxio este un fel de ”Mesia” getic care şi’a scos poporul din întunecime, i’a oferit principalele percepte religioase şi cel mai de preţ dar, nemurirea.

”În timpul ospeţelor îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururrea, vor avea parte de toate bunătăţile”, scria Herodot.

Mai precis Zalmoxis le oferă speranţa într’o lume după moarte şi conturează ideea de rai, principii regăsite şi în creştinism. Totodată, asemeni creştinismul, în cadrul zamolxianismului, aşa cum a rămas mărturie de la autorii antici, se face clar delimitarea dintre suflet şi trup.

Doar sufletul devenea nemuritor într’o lume paradisiacă ce nu aparţinea nici măcar lui Zamolxio, deşi el se afla în aceasta.

Mircea Eliade precizează şi el în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis-Han”:

”Ceea ce pare sigur este că pentru geţi, ca şi pentru iniţiaţii Misterelor Eleusine sau pentru «orfici», post-existenţa preafericită începe după moarte: numai sufletul spiritual îl întîlneşte pe Zalmoxis.”

Pe eleni, ca şi pe multe popoare antice care locuiau în preajma triburilor getice, această credinţă era unică şi fascinantă.

Eliade mai spune:

”Credinţa în imortalitatea sufletului n’a încetat să’i intrige pe grecii din secolul al V-lea. Herodot nu găsea formulă mai spectaculoasă de introducere decît prezentîndu’i pe geţi ca pe cei «care cred în nemurirea lor».”

”Învierea” lui Zamolxio, începutul unui cult

După ce a petrecut o viaţă de înţelept printre geți propovăduindu’le nemurirea sufletului şi existenţa unui loc lipsit de griji după moarte, pur spiritual, Zalmolxio păşeşte în rîndul zeilor, se leapădă de condiţia umană printr’un mare mister, asemănător religiei creştine.

Mai precis Zalmoxio ”moare” şi apoi ”învie”.

”Pusese să i se facă o locuinţă sub pămînt. Cînd locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborînd în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui”, scria Herodot.

În acest act, la fel ca în creştinism, Micea Eliade, vede o moarte iniţiatică şi apoi o transformare a celui ce a fost om în divinitate, ce urmează să fie venerat.

Eliade precizează:

”Este vorba de un ritual iniţiatic. Acesta nu implică cu necesitate că Zamolxio era o divinitate chtoniană. A coborî în Infern înseamnă a cunoaşte «moartea iniţiatică», experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de existenţă.”

Pentru marele istoric al religiilor, credinţa în nemurire şi moartea urmată de epifanie reprezintă un punct esenţial de legătură între zamolxianism şi creştinism în spaţiul carpato danubiano-pontic.

Eliade susține:

”Putem deci să ne gîndim că credinţele relative la Zalmoxis şi la cultul său au fost absorbite şi radical transformate de creştinism. E greu de crezut că un complex religios centrat pe speranţa de a obţine nemurirea, avînd ca model – şi meditaţie – un zeu de structură misterică, să fi fost ignorat de misionarii creştini.”

Sihaştrii, preoţi şi prooroci în lumea lui Zamolxio

Cultul zalmoxian a uşurat creştinarea autohtonilor, prin numeroasele asemănări cu noua religie. Pe lîngă credinţa în nemurire, caracterul mesianic al lui Zamolxio, epifania existau şi asemănări privind organizarea şi concepţiile religioase.

Astfel cu mult înainte de creştinarea Geției, în triburile geţilor, dar şi ale geților sud-dunăreni (traci) adoratori ai lui Zamolxio, existau sihaştri sau oameni cu comportament apropiat călugărilor.

Erau fie oameni care se retrăgeau în meditaţie departe de lume, în numele lui Zamolxio, fie cei care locuiau în comunitate, dar posteau aspru.

Istoricul Ion Horaţiu Crişan, îl citează pe Strabo, în lucrarea sa ”Spiritualitatea geto-dacilor”:

”Poseidonos – ne spune Strabo (VII 3,3) – afirmă că misii se feresc prin cucernicie de a mînca vietăţi şi iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brînză, ducînd un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi theosebeis şi kapnobatai. Unii traci – spune acesta – îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu’se ktistai; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, trăind aşadar feriţi de orice primejdie.”

Totodată istoricul precizează clar că este vorba de adepţii cultului zamolxian, iar ”călugăria” şi ”postul” făceau parte din manifestărilor lor religioase.

”Este vorba de adepţii doctrinei zalmoxiene. Strabo (VII 3,5), atunci cînd vorbeşte despre Zalmoxis, ne spune că «a dăinuit la la geţi obiceiul pythagoreic adus lor de Zalmoxis de a nu se atinge de carnea animalelor»”, precizează acesta.

Totodată, la geți exista o întreagă clasă preoţească, bine organizată, în frunte cu un mare preot, apropiat regelui, investit cu funcţii aproape de egal al regelui în timpul domniei lui Burebista şi ajungînd apoi prin Deceneu şi Comosicus cel care deţine puterea laică şi pe cea religioasă.

Mircea Eliade vorbeşte, citând antici precum Strabo, despre o specializare a preoţilor de la taumaturgi la vrăjitori.

Totodată este subliniată existenţa sihaştrilor, geții ”sfinţi” care se retrăgeau în sălbăticie şi trăiau în post. Medicii geți şi preoţi în acelaşi timp vorbesc, scrie Eliade în ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”, despre vindecarea sufletului care duce apoi la o vindecare a trupului, concepţie asemănătoare creştinismului.

Întrunind aceste premise, ca şi prorocirile lui Zalmoxis, Mircea Eliade trage concluzia că o creştinare precoce a Geției, extrem de rapidă faţă de alte provincii, se datorează tocmai asemănărilor uluitoare dintre zamolxianism şi creştinism.

Mircea Eliade:

”Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, iniţiere, pitagoreism, ascetism, erudiţie de tip misteric – încurajau apropierea de creştinism. Cea mai bună şi cea mai simplă explicaţie a dispariţiei lui Zalmoxis şi a cultului său ar trebui căutată în creştinarea precoce a Daciei (dinainte de anul 270 d.Hr.).”

Unii istorici și teologi (rumîni în special, cum ar fi Vasile Pîrvan și Sorin Paliga, dar și străini, cum ar fi Raffaele Pettazzoni, Jean Coman, Eric Rhode) prezintă anumite asemănări ale zamolxianismului cu creștinismul, care în viziunea lor ar fi facilitat mult mai ușor convertirea la creștinism a poporului get față de alte popoare învecinate (cum a fost cazul Imperiului Roman).

Conform unor cercuri naționalist-creștin-ortodoxe rumînești, aceste asemănări dintre cultul zamolxian și creștinism s’ar datora concepțiilor teologice împrumutate de la iudaismul vechilor evrei de către getul Zamolxio în crearea propriului său cult (cum ar fi conceptul de monoteism: existența unui singur zeu, numit Demiurg, de mesianism și de nemurire a sufletului după moarte), acest lucru fiind demonstrat de călătoriile lui Zamolxio în mai multe regiuni ale Orientului Apropiat, cum ar fi teritoriul de astăzi al Israelului.

Aici sîntem într’un cerc vicios.

Ce cred adepţii iudaismului, ai creştinătăţii şi ai islamismului cu privire la viaţa de după moarte?

Dintre aceste religii, iudaismul este cea mai veche religie. El a apărut cu aproximativ 4.000 de ani în urmă, pe timpul lui Avraam — cu mult înainte ca Socrate şi Platon să dea contur teoriei nemuririi sufletului. Evreii din antichitate credeau în învierea morţilor şi nu în nemurirea inerentă a omului (Matei 22:31, 32; Evrei 11:9).

Atunci cum a pătruns în iudaism doctrina nemuririi sufletului?

Istoria ne ajută să găsim răspunsul.

În anul 332 î.Hr., Alexandru Macedon a cucerit Orientul Mijlociu, inclusiv Ierusalimul. Pe măsură ce succesorii lui Alexandru au continuat programul acestuia de elenizare, a avut loc o fuziune a celor două culturi: cea elenă şi cea iudaică. Cu timpul, evreii au ajuns buni cunoscători ai gîndirii elene, iar unii dintre ei chiar au devenit filozofi.

Filon din Alexandria, care a trăit în secolul I d.Hr., a fost unul dintre aceşti filozofi evrei. El l’a venerat pe Platon şi s’a străduit să explice iudaismul în termenii filozofiei greceşti, pregătind astfel calea pentru gînditorii evrei de mai tîrziu.

Talmudul, care conţine comentarii scrise de rabini cu privire la legile orale, este de asemenea influenţat de gîndirea elenă. ”Rabinii Talmudului”, se spune în Encyclopaedia Judaica, ”credeau că sufletul continuă să trăiască după moarte”.

Literatura mistică iudaică de mai tîrziu, cum ar fi Cabala, merge pînă acolo încît predă învăţătura reîncarnării. Astfel, ideea nemuririi sufletului a pătruns în mod indirect în iudaism din filozofia elenă.

Ori dacă Zamolxio a trăit (750 î.Hr) înaintea lui Socrate (469-399 î.Hr) și a lui Platon (427-347 î.Hr) s’ar putea spune că doctrina nemuririi sufletului i’a aparținut lui Zamolxio.

Creştinismul adevărat a venit în existenţă odată cu Iisus Cristos. Cu privire la Iisus, Miguel de Unamuno (1864-1936), a scris:

”El a crezut mai degrabă în învierea cărnii, potrivit manierei iudaice, şi nu în nemurirea sufletului, potrivit manierei platonice.”

Miguel de Unamuno a ajuns la următoarea concluzie:

”Nemurirea sufletului . . . este o dogmă filozofică păgînă.”

Exact ceea ce spune Biserica Ortodoxă despre religia geților.

Ţinînd cont de toate acestea, putem înţelege de ce apostolul Pavel i’a avertizat în mod energic pe creştinii din secolul I împotriva ”filozofiei şi amăgirii deşarte, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos.”,  Coloseni 2:8.

Cu toate acestea creștinismul, deși nu o recunoaște fățiș a preluat toate sărbătorile ”păgîne” în calendarul creștin.

Socrate şi Platon, filozofi eleni din secolul al V-lea î.Hr., sînt consideraţi ca numărîndu’se printre cei care au promovat ideea existenţei unui suflet nemuritor. Însă nu ei sunt autorii acestei idei. Ei au ajustat’o şi au transformat’o într’o învăţătură filozofică, făcînd’o astfel mult mai atrăgătoare pentru clasele sociale culte din zilele lor şi de mai tîrziu.

Realitatea este că adepţii zoroastrismului din Persia antică şi egiptenii dinaintea lor credeau şi ei în nemurirea sufletului.

Aşadar, se pune întrebarea: Care este sursa acestei învăţături? Care a fost sursa comună de influenţă a culturii antice egiptene, persane şi elineşti?

”În lumea antică”, se spune în cartea The Religion of Babylonia and Assyria (Religia Babiloniei şi a Asiriei), ”Egiptul, Persia şi Grecia au suferit influenţa religiei babiloniene”.

Referitor la credinţele religioase egiptene, cartea spune în continuare:

”Avînd în vedere contactul iniţial dintre Egipt şi Babilonia, despre care vorbesc tăbliţele găsite în Tell el-Amarna, au existat, bineînţeles, nenumărate ocazii pentru infiltrarea conceptelor şi a obiceiurilor babiloniene în cultele egiptene.”

În general, despre cultura antică persană şi elenă se poate spune acelaşi lucru.

Care era punctul de vedere al babilonienilor cu privire la viaţa de după moarte? Credeau babilonienii din antichitate în nemurirea sufletului?

Cu privire la acest lucru, profesorul Morris Jastrow jr, de la Universitatea din Pennsylvania (S.U.A.), a scris:

”Nici poporul, nici conducătorii religioşi [babilonieni] nu au admis vreodată posibilitatea distrugerii totale a ceea ce odată a fost chemat la viaţă. Moartea [în concepţia lor] era o trecere la o altă formă de viaţă, iar tăgăduirea nemuririi [vieţii prezente] nu făcea decît să accentueze imposibilitatea de a scăpa de schimbarea existenţei produsă de moarte.”

Într’adevăr, babilonienii credeau că un anumit tip de viaţă continua după moarte sub o anumită formă. Ei îşi manifestau această credinţă îngropînd împreună cu morţii obiecte pe care credeau că aceştia le foloseau în viaţa de apoi, la fel cum o făceau și geții.

Unde a luat naştere după Potop învăţătura nemuririi sufletului?

În mod clar, învăţătura nemuririi sufletului îşi are rădăcinile în Babilonul antic. Este important lucrul acesta?

Da, pentru că, potrivit Bibliei, oraşul Babel, sau Babilon, a fost fondat de Nimrod, un strănepot al lui Noe. După Potopul mondial din zilele lui Noe, toţi oamenii vorbeau o singură limbă şi aveau o singură religie. Nu numai că Nimrod era ”în opoziţie cu Iehova” (NW), dar atît el, cît şi tovarăşii săi au vrut să’şi ”facă un nume”.

Astfel, prin faptul că a fondat acest oraş şi a construit un turn în el, Nimrod a introdus o religie diferită.  (Geneza 10:1, 6, 8–10; 11:1–4)

Potrivit tradiţiei, Nimrod a murit de o moarte violentă. Era normal ca, după moartea sa, în rîndul babilonienilor să apară tendinţa de a’l venera, considerîndu’l fondatorul, constructorul şi primul rege al oraşului lor. Întrucît zeul Marduk (Bel-Merodakh) era considerat fondatorul Babilonului, iar numeroşi regi babilonieni au primit acest nume, unii erudiţi au avansat ipoteza că Marduk este zeificatul Nimrod (2 Împăraţi 25:27; Isaia 39:1; Ieremia 50:2).

Dacă aşa stau lucrurile, atunci ideea potrivit căreia omul are un suflet care trăieşte după moartea sa trebuie să fi fost deja larg răspîndită în perioada în care a murit Nimrod. În orice caz, paginile istoriei dezvăluie faptul că, după Potop, locul în care a luat naştere învăţătura nemuririi sufletului este Babelul, sau Babilonul.

Cum s’a răspîndit învăţătura nemuririi sufletului pe toată faţa pămîntului, şi care a fost rezultatul?

În plus, Biblia arată că Dumnezeu a zădărnicit la Babel eforturile constructorilor turnului încurcîndu’le limbile. Nemaiputând să comunice între ei, constructorii au renunţat la proiectul lor şi au fost împrăştiaţi ”de acolo pe toată faţa pămîntului” (Geneza 11:5–9).

Nu trebuie să uităm însă că, chiar dacă limba acestor aşa-zişi constructori a fost modificată, modul de gîndire şi concepţiile lor au rămas aceleaşi. Prin urmare, oriunde au mers, ei au dus cu ei propriile idei religioase. În acest fel, învăţăturile religioase babiloniene, inclusiv învăţătura nemuririi sufletului, s’au răspîndit pe toată faţa pămîntului şi au devenit fundamentul majorităţii religiilor lumii.

Cum s’au răspîndit credinţele religioase babiloniene în subcontinentul indian?

Unii istorici spun că, cu peste 3 500 de ani în urmă, o populaţie ariană cu pielea albă a migrat din nord-vest în Valea Indusului, situată actualmente în mare parte în Pakistan şi India. De aici arienii s’au împrăştiat în cîmpiile fluviului Gange şi în toată India. Unii experţi spun că ideile religioase ale acestor migranţi aveau la bază învăţăturile antice iraniene şi babiloniene. Aceste idei religioase au stat apoi la baza hinduismului.

Cum a ajuns ideea nemuririi sufletului să influenţeze hinduismul modern?

În India, ideea unui suflet nemuritor a luat forma doctrinei reîncarnării. Înţelepţii hinduşi, pe care îi frămînta problema larg răspîndită a existenţei răului şi a suferinţei în rîndul oamenilor, au elaborat legea karma, legea cauzei şi a efectului.

Combinînd această lege cu credinţa în nemurirea sufletului, ei au elaborat învăţătura reîncarnării, potrivit căreia virtuţile şi greşelile dintr’o viaţă sînt răsplătite sau pedepsite în următoarea viaţă. Scopul credinciosului este mokşa, adică eliberarea de ciclul renaşterilor şi unificarea cu ceea ce se numeşte realitate ultimă, adică Nirvana. De’a lungul secolelor, învăţătura reîncarnării s’a răspîndit odată cu hinduismul, devenind fundamentul hinduismului modern.

Ce credinţă referitoare la viaţa de apoi a ajuns să domine gîndirea şi practicile religioase ale majorităţii populaţiei din partea de est a Asiei?

Din hinduism au luat naştere alte credinţe, cum ar fi budismul, jainismul şi sikhismul. Şi aceste credinţe susţin doctrina reîncarnării. Mai mult decât atît, în timp ce budismul pătrundea aproape în toată partea de est a Asiei — în China, Coreea, Japonia şi în alte zone —, acesta exercita o foarte mare influenţă asupra culturii şi a religiei întregii regiuni. Acest lucru a dat naştere la religii, la un amalgam de credinţe ce conţineau elemente din budism, spiritism şi cultul strămoşilor. Cele mai influente dintre aceste religii au fost taoismul, confucianismul şi şintoismul. În acest fel, credinţa potrivit căreia viaţa continuă după ce corpul moare a ajuns să domine gîndirea şi practicile religioase ale majorităţii populaţiei din acea regiune a lumii.

În loc de concluzii:

Religia zamolxiană era o religie monoteistă (conform lui Herodot și a unor cercetători), asemenea creștinismului.

Figura „mesianică” și profetică a lui Zamolxio, poate fi raportată la mesianismul lui Iisus Hristos.

Credința în nemurirea sufletului, în viața de apoi, este comună în ambele religii. Sufletul, eliberat din trupul material, dacă a avut o viață pămîntească merituoasă și smerită, ajunge într’o lume fericită, pentru totdeauna.

Învingerea morții și învierea, un traseu inițiatic foarte asemănător în cazul celor două religii. Dacă în cazul lui Iisus Hristos, odată cu moartea prin crucificare, urmează coborîrea în infern, pentru 3 zile, și triumful asupra răului și a morții, iar apoi învierea, în a treia zi; în cazul lui Zamolxio, procesul durează 3 ani, iar revenirea se face în al patrulea an.

Promovarea virtuților și în zamolxianism, cum ar fi blîndețea și mila (sclavia era interzisă în rîndul populației getice, ca urmare a învățăturilor insuflate de către Zamolxio, geților), abstinența, cumpătarea și smerenia (dată de reforma religioasă inițiată de preotul zamolxian Deceneu și de către regele get Burebista, prin care era interzis consumul de alcool și desfrîul, lucruri demonstrate concret prin arderea viilor și interzicerea cultului dionisiac, inclusiv a petrecerilor dionisiace), precum și a altor virtuți, asemeni creștinismului.

”Zalmoxis, regele nostru, care e și zeu, precum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm întîi capul, ori capul fără trup, tot așa nu se poate să încercăm a vindeca trupul, fără să îngrijim și de suflet, și tocmai de aceea sunt multe boli la care nu se pricep medicii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se ocupe. Căci, dacă acesta merge rău, este cu neputință ca partea să meargă bine.” (Platon)

Inexistența idolatriei în rîndul populației getice.

Existența unui cod moral-religios și în zamolxianism, cunoscut ca ”legile belagine” (conform lui Iordanes în lucrarea sa Getica), oarecum asemănător învățăturilor creștine.

Monahismul, demonstrat prin descoperirile arheologice din Masivul Ceahlău, Grădiștea Muncelului și Munții Apuseni.

Neavînd certitudini asupra datei în care a trăit Zamolxio, nu putem afirma cînd a luat naștere Zamolxianismul. Cît despre promordialitatea doctrinei nemuririi sufletului, acest concept pare a fi naturalizat de Zamolxio pe meleagurile noastre din centre de gîndire mai curînd orientale.

Surse: Protopop de Reghin, Pr. Teodor Beldeuna, ZAMOLXIS ÎNTR’UN DOCUMENT INEDIT, Prof. Marcel Borza

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

GETYO, PATRIA DIVINĂ

Împortanța Tăbliței 72 o constituie menționarea patriei geților carpatici, unul dintre puținele documente sau artefacte pe care le avem de la geți cu privire la acest aspect. În cuprinsul acesteia denumirea Țării Geților – Getyo, Patria Divină (GETIO PATRIDIO).

Textul cu caractere originale (caractere getice arhaice):

ΠOEΣTO ΔABO ΨETYO ΠATPIΔYO AIM EVO KOΣENΔOΣ MO ЧEPAΣANA AIЧEO MIE AЧYΩNAIPY ΔIN ЧEATEO ΔIY ΔIE BEPYEA EЧEA NEЧEO A TOΠEYO MENIO PEZVBYO ΩYO AΛYE TV TEMO ΔIY PEЧITE ΦYO NYTIYV MEHO ΠATPIΔIO ΣO MAEBOΣTO ΠOENO KOE ΩN PETPENIO ZVPEOAΣO ENENYMVE KOE TA PAΔOE ΠATPIΔYO TEH ΠOEΣTO ΩN ONEPEYV ZEΛYEΣO ΠO KOTIZONYO ZIΔO E MATO ΔABO ΨETYO TPAΣO ΩN KO-ΔIO ЖYO
În cartușul de jos : KIPINO ΛOΓVI KOTIZONIEO

Textul după conversia fonetică:

POESTO DABO GETIO PATRIDIO AIM EVO COSENDOS MO CERASANA AICEO MIE ACIONAIRI DIN CEATEO DII DIE BERIEA ECEA NECEO A TOPEIO MENIO REZUBIO OIO ALIE TU TEMO DII RECITE FIO NITIIU MEIO PATRIDIO SO MAEBOSTO POENO QOE ON RETRENIO ZUREOASO ENENIMUE QOE TA RADOE PATRIDIO TEI POESTO ON ONEREIU ZELIESO PO COTIZONIO ZIDO E MATO DABO GETIO TRASO ON KO-DIO ЖIO
În cartușul de jos : KIRINO LOGUI COTIZONIEO

Interpretare-citire propusă pentru textul Tăbliței 72:

Peste (Poesto) Dave, Geția (Getyo) Patria Divină (PatriDio) numită (aim) aievea (evo) cu consimțământul (cosendos) MO (Zeul Molxio – Zamolxio) cere (cera) puterea (sana) aici (aiceo) mie (mie) a acționa (acionairi) din (din) ceata (ceateo) diilor (dii) a da (die) biruință (beriea), aceea (ecea) necesară (neceo) înălțătoare (topeio) menire (menio) reabsorbi / reuni (rezubio) acel (oio) aliat (alie) tău (tu) temuții (temo) dii invocați (recite) fie (fio) net (niti) întărită (meio) Patria Divină (PatriDio) a sa (so) măreție (maebosto),  punerea (poeno) cel (qoe) în (on) retragere (retrenio) Zureoaso inamicii (enenimue) ce (qoe) al tău (ta) popor (radoe) Patria Divină (PatriDio) Zeul (Tei) Suveran (Poesto) către (on) Onorific (onereiu) și zelos (zelieso) puse (po) Cotizonio ziditor (zido) și (e) Mai Marele (Mato) Dave (Davo) Geția (Getio), scrisă (traso) către (on) Zeus (Ko-Dio Jio).

În cartușul de jos:  Sfatul Înțelepților (kirino) vorbind (logui) lui Cotizonieo

Variantă în vorbirea curentă:

Peste davele Patriei Divine, numită Geția, din dorința și cu cosimțământul Zeului Mo s’a dat dezlegare pentru a acționa ca aici din Cetatea Diilor să dăm biruință, pentru necesara și înălțătoarea menire de a reîntregi, ca prin alianța cu neînfricații Dii menționați, să fie clar consolidată măreția Patriei Divine, să respingă inamicii lui Zureoaso și al neamului Patriei Divine, punându’l pe onorificul și ambițiosul Cotizonio să fie Ctitor și Mai Marele Davelor din Geția, scrisă către Jio (Zeus).

În cartușul de jos:  Sfatul Înțelepților vorbind lui Cotizonio.

Comentarii:

În Tăblița 72 vom întâlni menționată o mare divinitate, MO, deși, cea mai des menționată formă din Tăblițele de la Sinaia este forma ZaMOlxio. Cel mai probabil, Divinitatea supremă MO este numirea în acronim M.O. care ar însemna Marele Om, ori scrierea în oglindă OM = MO, altă variantă ar fi doar simpla prescurtare pentru Zeul (Za) MOLXIO. Pe tăblițe avem prezentă și natura dublă a lui Zamolxio reprezentat prin figuri ianiforme, datorită dimensiunii sale duble, pământene și ulterior divine.

Tăblița 72 mai este foarte importantă și pentru că aici maestrul scrib care a turnat’o a rezolvat problema nedespărțirii cuvintelor în text, așa numitul ”scriptio continua”.
Meșterul folosește pentru prima literă din cuvânt (vezi foto) un caracter mai vechi, dintr’un alfabet mult mai arhaic, decât restul textului care este scris cu caractere din alfabetul getic folosit și de elenii din sudul Balcanilor.

În felul acesta este foarte simplu să se recunoască cuvintele, tăblița devenind astfel un punct de reper pentru identificarea corectă a cuvintelor de pe celelalte plăci.

Litera Ψ (citit ghe/ghi) în alfabetul getic este întâlnit în alfabetul elinesc ca Ψ (psi) și citit: ”ps” !

Kotizonio este identificat cu regele Cotiso / Cotisonis care a fost un rege get care a domnit cu o oarecare aproximație între 40 – 9 î.Hr., la începutul domniei lui Octavius Augustus (27 î.Hr. – 14 d.Hr.), și despre care autorul antic Florus ne spune că acesta, ”Cotisonis regis imperio”, obișnuia să atace garnizoanele romane aflate pe teritoriul din sudul Dunării.

Cotiso a fost un rege get care a stăpânit în zona munților dintre Banat și Oltenia, cu o oarecare aproximație, de la începutul domniei lui Augustus (27 î.Hr.) și despre care autorul antic Florus ne spune acesta obișnuia să atace garnizoanele romane aflate pe teritoriul din sudul Dunării, atunci când aceasta era înghețată. După victoria lui Octavian în războaiele civile, romanii au luat măsuri de pedepsire a regelui get, decapitându’l și transportând capul acestuia la Roma unde a fost arătat mulțimii ca asigurare că armata romană nu va mai fi atacată de armata geților.

Istoricul Florus ne’a lăsat următorul pasaj privind localizarea Regelui Cotiso, într’un rezumat în două cărţi al tuturor războaielor din Titus Livius, vreme de 700 de ani […]:

”Geții trăiesc nedeslipiți de munți. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i’a alungat pe malul de dincolo (al Dunării); dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci geții n’au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.”

Un alt izvor care amintește pe acest rege este Horațiu. Într’una din odele sale, datând din anul 29 î.Hr., poetul scrie:

”Occidit Daci Cotisonis agmen” (”armata dacului Cotiso a pierit”).

Cotiso este menționat de Suetonius, într’un pasaj din biografia lui Augustus. Astfel, relatând conflictul deschis izbucnit între Octavian (viitorul împărat Augustus) și colegul său de triumvirat Marcus Antonius, istoricul-biograf scrie:

”M. Antonius scrie că Octavian a făgăduit’o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților (Getae), cerând în același timp ca fata regelui să îi fie dată în căsătorie.”

Suetoniu probabil  credea că descrie un rege get Coson și nu despre Cotiso (grafia Cosoni trebuie să fie coruptă din Cotisoni – Cosini):

”În cazul acesta, reconstituirea probabilă a istoriei lui ar fi, în linii mari, următoarea: ajuns la 44 î.Hr. stăpân pe o parte a moștenirii teritoriale a lui Burebista, Coson intră în legături cu Brutus care, în Macedonia, se pregătea de luptă împotriva triumvirilor.”

Cel mai probabil că regele get îi dăduse lui Brutus ostași, primind în schimb bani buni de aur cu numele lui, acei celebri kosoni, dar cu figurația luată de pe monedele generalului roman.

În bătălia de la Philippi însă (42 î.Hr.), Brutus e învins și se sinucide. Dobândind de la Octavian iertare pentru neinspirata alianță cu dușmanul său, Coson ajunge în relații destul de bune cu el pentru ca, prin anii 32 – 31, zvonuri despre o proiectată încuscrire a lor să poată fi puse în circulație la Roma.

În acest caz, Coson, rege get, ar fi diferit de Cotiso, despre care Quintus Horatius Flaccus și Florus scriu că era ”dac”. În realitate, deosebirea între geți și ”daci”, deși creată artificial tocmai de către romani, aceasta neexistând în realitate, deoarece acei geți din davele montane fiind tot o ramură ale aceluiași mare trunchi al geților, nu era nicidecum atât de tranșantă, încât să se poată vorbi de doi regi diferiți.

Este vorba totuși de unul și același rege, forma Coson fiind contrasă din aceea mai răspândită, Cotiso. Pentru aceasta ar mai pleda și urmele getice din Munții Orăștiei. Cotiso nu pare a fi totuși un rege al formațiunii centrale din Transilvania, deoarece, dacă dăm crezare lui Iordanes, după Boero Bisteo, domnia au luat’o succesiv Deceneu, Comosicus și Coryllus. Este posibil, deci, de a’l considera un rege domnind în ținuturile de deal și munte ale Olteniei, dar și ale Banatului.

El poate fi un predecesor al acelui bazileu, Thiamarkos, cunoscut din inscripția de pe fragmentele ceramice de la Ocnița.

O interesantă semnificație o găsește Eugen Nicolaescu în ”Vorbele din plumb Plăcuțele de la Sinaia” pentru Cotizonio:

”Numele suveranului ”Cotizonio”, ca mai toate numele sacerdoților sau guvernanților, are o anume semnificație în limbajul davo-get:
”sfântul părinte divin al nostru” (co + ti+ zo + nio).”

În privința regelui Zureoaso (Zurasieo) prezent și el pe tăblița prezentată:

Regii Dapigeo, Zurasieo și Orolio sunt menționați de Dio Cassius în cartea LI (51), capitolele 24 și 26, din lucrarea ”Istoria Romană”,
sub formele Δάπυγι (Dapigi, 2 apariții), Δάπυγα (Dapiga), Δάπυξ (Dapix), Ζυράξου (Zuraxoi, 2 apariții), Ῥώλου (Roloi) și Ῥώλης (Rolis, 2 apariții).
Iată în continuare traducerea textului, extrasă din lucrarea ”Izvoare privind istoria Romîniei”, 1964.
Numele celor trei regi apar în traducere sub formele Dapyx, Zyraxes și Rholes.
În reproducerea de mai jos am înlocuit forma din traducerea inițială cu numele regelui așa cum apar el pe Tăblița 72: ”Zureoaso”.

”26. 5. [Crassus] a pornit apoi împotriva Genuklei (Γένουκλα, Genoikla), cea mai puternică întăritură a statului lui Zureoaso (Ζυράξου, Zuraxoi), căci auzise că se află acolo steagurile luate de Bastarni de la Gaius Antonius (Ἀντωνίου τοῦ Γαΐου,
Antonioi Gaioi), lîngă ceatea Istrienilor (Ἰστριανῶν, Istrianon). Asediind cetatea – în același timp și de pe uscat și de pe Istru (Ἴστρου, Istroi), deoarece era durată lîngă apă – în scurtă vreme o cuceri dar cu multă osteneală,
deși Zureoaso (Ζυράξου, Zuraxoi) nu era de față.
6. Căci el, de îndată ce aflase de atacul lui Crassus, s’a îmbarcat și a pornit la Sciți cu mulți bani, pentru a le cere ajutor, dar nu a mai apucat să se întoarcă. Iată cele săvârșite de Crassus la Geți (Γέταις, Getais).”

Kirino din medalion nu pare a fi un nume de Mare Bărbat cum sunt numiți marii prelați, ci mai curând întregul Sfat, deoarece sunt prezentate 4 persoane. Cel mai probabil Marele Sfat sau Sfatul Bătrânilor este format din mai mulți înțelepți, dar care nu pot fi prinși decât schematic într’o lucrare de dimensiuni atât de mici.

Dicționar (în ordinea întâlnită în text):

poesta, poesto, poestu –  peste, deasupra, atotputernic, suveran, a conduce, guvernator, capetenie. În antichitatea getică expresia ”Peste Davo-Geția” se folosea pentru Suveran sau Regele unui Regat.

Patri-dio – deși am fi tentați să atribuim acest nume unui rege sau mare prelat, în realitate este un cuvânt compus dintre patri=patrie (vatră) și dio=divină (zeiească), uneori întânită și Dio Gitio sau Dio Geția. Patridio nu este consemnat de contemporani ca fiind un conducător, mai ales că evenimentele din Tăblița 72 se petrec imediat după moartea lui Boero Bisteo, în perioada domniei regelui geților Cotizonio (Cotiso), la trecerea dintre milenii când romanii devin tot mai interesați de teritoriile geților nord-dunăreni.

aim, aimi, imai, iami, ema, imu, ime  – numită, denumită, nume, numeau, numind din această familie sunt multe forme întâlnite pe tăblițe, imeio ”să fie numit/desemnat”, imitu ”se va numi, denumit”, imu ih ”numind, /numită, numele său”, imanu ”nominalizare / numire”, z(imu) ”își zic, se numesc/se cheamă”. Aceste forme au cognați în multe limbi europene, inclusiv latina provenind din arhaicul *ne-mn– *n-men ”nume”. Formele getice aduc mai mult cu formele celtice (cf. v.ir. ainm, v.cymr. anu), cu alb. emër, precum și cu formele slave (cf. rus. imya).

evo, euo, aevu, aevio – ”vis, dorință”, chiar o posibilă rădăcină pentru ”evocare” s’a păstrat în româna de azi în adverbul aevea (aievea) care este considerat a fi de ”origine slavă”, ipoteză definitiv eronată.

cosendo, sendu so ”simțindu’se, admițând că”, sendos ”acord, consimțământ”, cosendos ”acord / consimțământ, stabilit, a dat acordul” sunt echivalenți cu lat. sentio, –ire ”a simți” < arhaicul *snt-ie/o–, ori *sénti – ”a observa”.

cera – a cere

sana – putere, vigoare, sănătate, voinic din proto arhaicul european *swā-n- („puternic, sănătos, întreg, activ, viguros”), echivalenți în elina veche σῶς (sôs), olandeză zoen („sărut”) și gezond („sănătos”), germană Sühne („ispășire”) și gesund („sănătos”) și latinul ”sanus” – sănătate.

cerasana – a cere puterea, a dat dezlegare, împuternicire, împuternicit

aiceo – aici

eceo, ece – ”iată, uite” este forma predecesoare a formelor românești iacă, iată, cu echivalenți în limbile italice: latinul ecce, paelică ecuc, oscul ek (uk), umbrianul eso.
În etruscă avem formele ec, eca, ece, mai apropiate nu numai de getică, dar și de română. De exemplu rom. iaca (iacă) provine de la un mai vechi *eca, atestat în etruscă, dar nu în latină sau în alte limbi italice.

ceateo, ceotu, cetea, ceteo, cetie, cetu, cita – ”ceată, trib, cetate” este predecesorul românescului ”ceată”, ”cetate” și ”citadelă”, și echivalent cu latinul caterva ”companie, grup, ceată” și umbrianul kateramu, caterahamo ”ceată, grup”.

dii – trib de geți din sudul Dunării din Munții Haemus (Balcani).

beriea, beiro, bereo, beroa – ”birui, biruință, izbândă, victorie”

neceo – născută, a naște, necesară, naturală, fără pierdere de vreme, utilă, din naștere, nativă, natală

topeio, topo – ”înaltă, măreață, semeață” nu pare să se fi păstrat nimic similar în română, deși cuvântul toponim i se atribuie o etimologie via franceză: toponyme. Poate fi asociat cu anumite forme din limbile germanice: cf. engglezului top ”vârf, înățime, v. scan. toppr ”id”.

menio – menire

rezubio – reabsorbi, reînghiți, reîntregi, prin satemizarea (g=z) a arhaicului *ǵómbʰos – dantură, dinte, echivalenți în dialectele slave zub = dinte, zubni=dantură

alie – a se alia, aliat, alianță

temo, timie, timieis – teamă, să se teamă, se tem are echivalenți în latinul timeō ”a se teme” din arhaicul *tem–, alți echivalenți avem în elină și sanskrită, netemo, notemo – netemător, neînfricat

recite – invocați, citați, numiți, nominalizați

fio, fio, fiu, fo, foe – a fi, a fost, verbul ”a fi” apare sub mai multe forme: fi ”a fi”, fu (fio, fiu, fo, foe ) ”fost, a/au fost, fi, fu ”ca fiind, să fie, a/au fost”, da hie ”să fie”, precum și simo ”fie”, fu, fue ”ca fiind, să fie, a/au fost”

niti – net, limpede, clar, curat, strălucitor, din proto- europeanul arhaic *ney- ”a străluci”, și echivalent cu latinul *nittus, sau neto=curat, clar

meio – ”a întâri, consolida, fortifica”, din arhaicul european *mey- a consolida, din care provine și latinul ”murus” = zid

poeno – au pus….vezi ”po”

retrenio, retero, retahio – ”retragere, scos, retras, retrage (se vor…), a trece dincolo de, a da înapoi”. Este un verb compus din rad. ter-, tah- a cărui origine este greu de identificat. Ar putea fi asociat cu arhaicul *tragh– ”a trage”, sau *dʰregʰ-, și are echivalenți vechiul elen τρέχω (trékhō), și englezul drag, draw, trigger, track = a trage celor două forme diferite între ele, dar diferite și de radicalul respectiv.

radoe, rudo, rudoi, rudu – neam, rude, popor, frați, frăție, rodim ”născut”, a rudio ”a se înfrăți”. Sunt forme din care provin rom. rudă (a(se) înrudi) considerate eronat de origine slavă, întrucât și limbile slave au forme similare care sunt, de fapt, echivalenți ai acestor forme getice și respectiv românești.

tei, teu, teo, teos, tio, tiu – ”părinți / preoți / divin / prelați / zei / sacerdoți / divinități.”

zelieso – zelos, plin de zel, de râvnă, de ardoare, activ, harnic, muncitor, neobosit, neostenit, silitor, sîrguincios, sîrguitor, vrednic, perseverent, ambițios, puternic.

traso, trasu, treset – ”semnează / însemnată de / scrisă / extrasă / semnată” provin din forma de participiu trecut verb. *trag– ”a trage” < PIE *trāgh– ”id” cu echivalenți în latină și alte limbi europene.

on – către, spre, la

po, pu, pi, pie, pus, pusere – ”puse, pune, pus să fie, să pună, așeza, impus”, poeno ”au pus”, pout (put) ”au fost puși, au supt”, repunero ”se înlocuiește”, so ropus ”au fost repuse” sunt echivalenți cu lat. ponō, -ere ”a pune” < *pozno < *po-sino ”a pune jos”. Prin urmare forma cu –n– este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără -n- ca și în getică, anume perstu, pestu ”a pune”.

zidoe – ziditor, creator, ctitor

kirino – ”Sfatul Bătrânilor, curtea regelui, puterea conducătoare a regatului”, apare și în textele de alte tăblițe: 14 – în expresia KIREN BISIKA AIO ЖEOI, Tăblița 94 – în expresia E(rigerio) M(ato) D(acebalo) E(rigerio) – KIRI, și placa 67 (KIRA), este asemănătoare cu elinescul ”κύριος” (kyrios), adică ”șef, căpetenie, conducător” și derivatele ”κύριον” (kyrion), = ”puterea conducătoare într’un stat”, ”κύρος” (kyros) = ”putere supremă, autoritate”, ”κυρία” (kyria) = ”autoritate, putere”, din care derivă și maghiarul Kiraly.
Se remarcă de asemenea existența în latină a termenului ”curia” = curte regală, curie (diviziune a tribului la romani), asociere (grup) / ”Curia” = casa senatului, locul de întâlnire al senatului.

logui, logo, logu, logiu – ”vorbind (lui / cu…) / zise, vorbească, a vorbit / cuvântarea”. Este echivalent cu latinul loquor, loqui, ambele din limba arhaică europeană *tlokʷ ”a vorbi”, de unde provine și românescul ”tâlc” (tâlcui).

Citește și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

sau:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA