EXCALIBUR, UN MIT GETIC

Am decis să reiau pe acest site această povestire scrisă de Gib Gabriel, deși este și el ca atâția iubitori de neam sau ai strămoșilor noștri, tributar folosirii excesive a exonimului dat de romani geților, în definitiv fiind o greșeală poate nu atât de însemnată ca a acelor latiniști care distorsionează geneza poporului român. Această neînțelegere legată de termenii pe care trebuie să’i folosim atunci când ne referim la trecutul poporului român o regăsim și la istorici cu licență, nu doar la simpli pasionați.

Așadar, conchidem că folosind termeni veniți din afara neamului, exonime sau împrumuturi ca dac, auson, black, voloh,  vlah, olah, nu trebuie omis că noi înșine ca popor am ales prin elitele noastre să ne numim români, deși întreaga noastră istorie este legată de trecutul pelasgilor primordiali, al hiperboreilor localizați la Istru sau al geților pomeniți aproape neîncetat de la începutul scrierilor despre poporul carpato-dunărean și de unde neîncetat în ultimii 10.000 de ani pleacă neamuri, triburi și populează întregul continent și nu numai. Dat fiind că această poveste despre celebra sabie are reverberații până în insulele britanice, iar pentru că regele mitologic Arthur este greu identificabil, suntem tot mai îndreptățiți să considerăm că originea ei este carpatină.

***

Mitul Dacic și Realitatea ! Un articol de Gib Gabriel

Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.

Povestea este cunoscută din anul 1543, cu toate că, fiind vorba despre daci, evident că este mult mai veche. Atât de veche cât nici nu ne putem închipui, cu începuturi de dinaintea păstorilor proto-daci, care’şi păşteau turmele pe culmile munţilor Retezat, apoi spre toamnă, se călătoreau prin Parâng, coborând spre poalele Cindrelului sau în depresiunea Făgăraşului. Bineînţeles că altele erau numele acestor locuri în acea vreme. Iar în iernile lungi şi aspre, aceşti păstori au povestit pentru întâia oară legenda.

De pe vârful unui munte, Zamolxes privi la așezările din vale. Pretutindeni prin păduri, oamenii și’au făcut sălașuri și trăiau în liniște și pace, în comuniune cu natura. Ei erau copiii săi, cei care’i pomeneau numele cu respect și cu dragoste.
– Fiecărui neam, și’a zis Zamolxes, le’am dăruit câte un lucru magic pentru a păstra armonia pământului. Am să dau acum dacilor cele 12 discuri solare care dau putere, înțelepciune și dragoste, fiindcă, iată, ei sunt cei mai legați de pământul pe care trăiesc, ei iubesc cel mai mult apele și pădurile și caii, ei îmi pomenesc cu cel mai mare respect numele.
Am să fac din ei un neam mare și de temut și ca să fie așa, voi trimite pe copila zânei Bendis, cea ce sălășuiește în lacul Bucura, să le dăruiască și sabia soarelui, cea care despică piatra.
Având aceste lucruri și folosindu’le cu chibzuință, vor fi cei mai tari dintre cei tari, iar numele lor va fi rostit cu teamă de vrășmași. Bătrânii abioi <daci> le vor păstra și atâta timp cât va mai fi o singură inimă nobilă pe pământurile dace, ele nu vor fi luate de la ei.
Păstorii de la muntele Retezat au primit sabia cu lama de lumină, cea care despică piatra și le’au dus’o abioilor s’o ascundă într’o stâncă, iar de’acolo să nu fie scoasă decât în vreme de restriște, de brațul celui mai viteaz și mai drept.
Discurile solare le’a împărțit Zamolxes celor 12 căpetenii ale oamenilor de la munte, cu jurământ groaznic să nu fie niciodată adunate toate împreună, căci prea multă putere s’ar fi grămădit atunci pe umerii unuia singur, iar puterea duce la nebunie !

Legenda s’a transmis din tată’n fiu, cu adăugiri despre cum a folosit Burebista ori, mai târziu, Decebal, darurile lui Zamolxes.

În vara anului 1543, un grup de pescari români au pătruns cu luntrile din Mureş în apele Streiului. În aceste ape ale Streiului, ei au descoperit un număr mare de monezi din aur, precum şi numeroase ”sloiuri” de aur. Monedele, în număr de 40.000, deşi se spune că purtau efigia regelui Lysimach, erau monede dacice, care mai târziu aveau să poarte numele de ”kosoni”.
În vechea şi proasta tradiţie românească, după un timp, pescarii au început să se certe pe avere, astfel că zvonul despre comoara descoperită de pescari a ajuns la urechea guvernatorului de atunci al Transilvaniei, cardinalul Georgio (Gheorghe) Martinuzzi, care a ordonat prinderea pescarilor şi confiscarea averii descoperite. Se menţionează faptul că oamenii cardinalului au făcut cercetări la faţa locului şi au descoperit o cameră boltită şi încă multe alte obiecte din aur, precum şi alte câteva mii de kosoni.

După aceea, Martinuzzi şi’a cumpărat câteva domenii şi a construit faimosul său castel de la Vinţul de Jos.
De aici lucrurile încep să se complice. Martinuzzi, sau oamenii puşi de acesta, au sesizat faptul că monedele (cele 40.000) nu erau identice. Până la urmă nu ştim prin ce metodă, dar până în anul 1549, ei au reuşit să descifreze un text codat de pe aceste monede. În urma descifrării textului, Gheorghe Martinuzzi a format câteva echipe de căutători, pe care le’a trimis în câteva locuri bine stabilite, cu misiunea de a descoperi noi comori, dar în special, cele 12 discuri argintii şi un pumnal (sabie) cu lamă de diamant. Găsitorului acestor comori îi era promisă o recompensă foarte mare.

Una din aceste echipe, care lucra în apropierea Sibiului, în locul numit ”vârful zidului” sau ”cetatea Salgo”, a descoperit aici, în toamna anului 1550, un tezaur dacic care, pe lângă mai multe obiecte de cult, conţinea şi 5 discuri dintr’un material necunoscut, asemănător cu platina, dar mult mai dur şi extrem de uşor, fiecare cu un orificiu central şi acoperite circular cu o scriere necunoscută. Obiectele descoperite au fost trimise imediat, sub pază, nu la reşedinţa guvernatorului din Alba Iulia, ci la castelul său din Vinţ, iar echipa şi’a continuat căutările, existând indicii că în locul respectiv ar fi existat şi un tunel care făcea legătura între Salgo (Sibiel, jud. Sibiu) şi Tilişca (Sălişte, jud. Sibiu), aflată la cca. 5-6 km, unde existau alte ruine dacice şi unde se presupunea că ar mai exista un tezaur, în care s’ar afla şi celelalte 7 discuri atât de căutate.

Din cauza vremii (venirea iernii), căutările au fost întrerupte, fiind reluate în primăvara anului următor (1551).***

Cetatea Salgo.

Povestea Cetății se află înca învăluită în ceață. Încercările de limpezire se concretizează astfel: după vorba din bătrâni a satului, culeasă prin 1917 de către învățătorul Nicolae Bembea, așa cum apare în publicația academicianului Aurel Decei, Cetatea Salgo de la Sibiel:

”Cetatea e de pe vremea uriașilor. Acolo și’a ascuns Decebal comorile de frica lui Traian. Dar, cum am zis, cetatea e de pe vremea uriașilor, căci cine ar fi putut clădi atâtea ziduri, în vârful unui munte atât de înalt și de râpos, decât uriașii? ”

Tunelul săpat în deal, de’a lungul căruia sătenii puteau comunica cu zona de jos. În caz de asediu era folosit pentru a se putea aproviziona. Acum intrarea este astupată, probabil ca au avut loc prăbușiri repetate ale tavanului tunelului.

***În cea de’a doua rundă de căutări, se pare că oamenii cardinalului au descoperit în sfârşit tunelul, dar acesta fiind astupat, au fost nevoiţi să aştepte sosirea unui maistru minier din Germania, lucru care s’a petrecut abia la sfârşitul lunii august. Înaintarea prin tunel mergea tare anevoios, până în luna noiembrie, echipa reuşind să parcurgă abia 2,5 km. Şi iarna venită devreme în acel an le’a întrerupt din nou căutările.
Vestea despre căutările cardinalului Martinuzzi a ajuns la urechile împăratului Ferdinand de Habsburg, care a fost mirat de insistenţele cu care guvernatorul Transilvaniei caută nişte obiecte de cult dacice. Prin oameni de încredere s’a interesat şi aşa a aflat despre legendă.
Aceasta spunea că dacă cineva ar uni cele 12 discuri și ar introduce lama de diamant a pumnalului în orificiul central, ceva nemaipomenit s’ar întâmpla (se presupunea că posesorul acestor obiectelor ar fi căpătat o putere atât de mare, că ar fi fost de neînvins şi ar fi putut stăpâni întreaga lume etc).
Ce împărat ar fi rămas insensibil la o asemenea posibilitate, la a dobândi o asemenea putere? Dar oare, şi’a zis Ferdinand, cât adevăr şi câtă fabulaţie se găseşte în această poveste, spusă de ciobanii valahi? Aşa că a trimis un iezuit versat să cerceteze cu amănunţime. Numai că ceea ce a aflat iezuitul l’a făcut pe împărat să’şi dorească intens să intre în posesia acelor obiecte. Primul care le’ar fi posedat pe toate, spune legenda, ar fi fost Burebista. Ajutat de Deceneu, marele preot, acesta a reuşit să strângă toate discurile de la căpeteniile triburilor care le aveau în păstrare, le’a unit cu sabia şi a întemeiat ”o mare împărăţie”, pe mulţi dintre vecinii lui supunându’i.

Nu ştim de unde, probabil din legendele care circulau în rândul românilor, ori din anumite documente pe care Ferdinand le’a primit de la Vatican sau, mai sigur, din coroborarea unor astfel de date, împăratul şi’a format o imagine asupra puterii obiectelor sacre ale dacilor, imagine care i’a produs o puternică impresie.
Faptul că Martinuzzi i’a ascuns importanţa obiectelor pe care le căuta, lăsând să se înţeleagă c’ar fi vorba doar de interesul său pentru aurul din tezaurele dacice, l’a făcut pe împărat foarte suspicios. Cineva care ar poseda o asemenea putere ar şi folosi’o şi atunci cum ar folosi cardinalul această putere, dacă nu râvnind la tronul habsburgilor?!

Un mare semn de întrebare se născuse în mintea împăratului, aşa că Ferdinand de Habsburg a trimis în vizită la guvernatorul Transilvaniei pe unul dintre oamenii săi de încredere, generalul spaniol Castaldo, însoţit de o suită importantă, având instrucţiuni secrete foarte precise.

Generalul a ajuns în Transilvania în luna decembrie a anului 1551, fiind primit de Martinuzzi la Alba Iulia, după care, la insistenţele sale (ale generalului), la reşedinţa particulară a guvernatorului, de la Vinţ.
Iarăşi nu avem de unde să ştim ce s’a întâmplat acolo, cu exactitate. Probabil Castaldo a încercat să’l convingă pe guvernator să’i predea obiectele găsite, pentru a le înmâna împăratului. Cert este că Martinuzzi a refuzat şi ca urmare a refuzului acestuia, Castaldo a poruncit să fie ucis. Oamenii săi au căutat, după asasinat, aproape o săptămână prin subteranele castelului, dar este sigur că n’au găsit obiectele căutate.
Odată cu moartea cardinalului, echipele sale de cautatori şi’au încetat activitatea.

Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.
Dacă nu toate, în mod cert, o parte din discuri şi pumnalul au intrat, prin anii 1598-1599, cu ajutorul stareţului mănăstirii Prislop, în posesia lui Mihai Viteazul.

Nu mai intrăm în detalii!

Anterior, o parte din discuri au fost în posesia lui Vlad Ţepeş, s’ar părea că şi sabia. În anul 1457, când un mic corp expediţionar muntean, trimis de către Vlad în ajutorul prietenului său Ştefan şi îl ajută pe acesta să urce pe tronul Moldovei, acesta primeşte în dar câteva discuri, dar fără să ştie despre ce este vorba.

În momentul în care Vlad este aruncat în închisoare de către ruda sa Matei Corvin (s’ar părea că motivul real care a dus la încarcerarea domnitorului muntean nu a fost suspiciunea de trădare, pe care ar fi încercat negustorii saşi din Braşov s’o inducă în mintea regelui ungar de origine română – povestea asta este cusută cu aţă albă, niciun istoric onest n’o poate considera ca adevarată, cel mult ca pe un motiv de suprafaţă, care ascunde adevăruri ce nu puteau fi spuse… era de fapt, dorinţa lui Matei de a intra în posesia discurilor deţinute de Vlad, pentru că şi Matei Corvin alerga după putere: era deja în posesia câtorva discuri), el îi transmite lui Ştefan Vodă locul unde se găsea sabia şi modul în care puteau fi folosite obiectele sacre dacice.

Cu toate că n’a fost niciodată în posesia tuturor discurilor (se pare că Ştefan n’a avut decât 6 discuri şi sabia), voievodul a avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria ţărilor române, aproape 50 de ani (1457-1504) într’o perioadă de mari frământări în lume.

Exemplele pot continua, dar nu acesta este scopul rândurilor mele. De aceea nici nu am dat evenimentele în ordine cronologică şi nici nu insist asupra motivului pentru care acţiunile posesorilor acestor obiecte de cult (începând chiar de la Burebista, asasinat în plină putere, când ajunsese să joace rolul de mediator în Imperiul roman, în acelaşi an, poate chiar în acelaşi timp cu Iulius Caesar), au avut iniţial un succes fulminant, toate au fost de scurtă durată şi de cele mai multe ori, au sfârşit tragic (vezi Decebal, Mihai Viteazul, Horea-pentru că şi el s’a aflat în posesia unor discuri, Tudor Vladimirescu, s.a…).

Deci, de’a lungul istoriei, o seamă de oameni (români) au fost în posesia unora din aceste obiecte şi au devenit, ei şi faptele lor, puncte de reper pentru istoria noastră. Din anumite motive, pe care Zamolxes, în momentul în care a dăruit dacilor aceste artefacte, le’a şi luat în considerare, nici unul dintre posesori nu a reuşit să strângă toate obiectele la un loc, deşi mulţi au dorit pătimaş acest lucru. Se pare că, cu cât un posesor de discuri dorea mai mult să le deţină şi pe celelalte, cu atât mai mult persoana în cauză devenea dependentă de puterea care izvora din ele, uitând că ele sunt de drept ale naţiei acestea, date pentru binele şi propăşirea ei. Şi foarte repede se abătea asupra sa un blestem care nu era divin, adica nu presupunea intervenţia directă a lui Dumnezeu (sau Zamolxe, dacă vreţi, cu toate că după descifrarea tăbliţelor de la Sinaia, se pare că Zamolxe nu ar fi fost decât un învăţător al Dumnezeului cel adevărat, un ante-mergător, un începător de neam şi lege…), ci se materializa prin oameni, a căror intervenţie distrugea tot eşafodajul clădit anterior (ucigaşul, sau ucigaşii lui Burebista, Bicilis, Matei, Jacopo Beauri, Trif, Varnava şi Parga etc).
Cele 12 discuri şi sabia de diamant (parte din ele, uneori mai multe, alteori doar una sau două) au existat în toate cele trei ţări române, au trecut într’o parte sau în alta, întâlnindu’se şi des, unindu’se.

Petru Rareş a moştenit câteva discuri, în aceeaşi perioadă în care, în Transilvania, un misterios şi bogat ”principe Wolfgang” avea alte câteva şi sabia. Un aventurier italian, din anturajul domnului moldovean Aloisio Gritti, a reuşit să’i pun în legătură pe cei doi, au unit obiectele, dar ceva s’a întâmplat… în 1785, unii dintre oamenii de încredere ai lui Nicola Ursu, după moartea acestuia, au trecut în Ţara Românească discurile pe care acesta l’-a avut şi care erau căutate cu osârdie de oamenii împăratului Iosif al II lea. O parte din aceste discuri s’au întors în Ardeal, altele au intrat în posesia lui Tudor Vladimirescu, 40-50 de ani mai târziu. Oameni iniţiati au ştiut în permanenţă unde se află aceste obiecte sacre ale românilor.
Din nefericire, au ştiut uneori şi duşmanii…
În 1943 a fost detaşat, în luna august, pe lângă comandamentul german din Sibiu, un personaj ciudat. Avea grad de colonel al Wermachtului, cu toate că se vedea de la o poştă că n’are nici în clin, nici în mânecă, vorba românului, cu armata. Numele sau, mai degrabă pseudonimul său era Schuller, adică ”profesorul”.

Puterea sa era foarte mare, nici măcar ofiţerii SS cu acelaşi grad sau chiar superior, nu’i ieşeau din vorbă. Avea documente semnate de însusi Hitler şi o misiune secretă, care’l făcea să străbată adesea munţii în anumite zone, însoţit de călăuze din zonă, bine plătite şi apărat de plutoane întregi de vânători. Căuta insistent ceva, în special prin zonele cu ruine dacice: la Salgo, la Tilişca, dar şi prin zona de graniţă a fostului imperiu, adică Turnu–Roşu-Boiţa (Sibiu), dar şi prin zona Văratica-Turnu (Vâlcea). Era adesea văzut studiind ore în şir documente din arhivele Brukenthal, dar şi stând de vorbă cu ciobani, vânători sau preoţi din zonă. Vorbea o română impecabilă, fără accent, ceea ce, pe cei mai mulţi interlocutori, îi făcea să’l creadă român.

După trei-patru luni de căutări în zona menţionată, la începutul iernii, Schuller şi oamenii săi s’au mutat în zona Sebeş (Alba) – Frumoasa, acordând o atenţie deosebită ruinelor dacice de la Căpâlna.
Nimeni nu ştie dacă a descoperit ceva, dar în primăvara anului 1944 (luna mai) a dispărut din zonă definitiv. Sau cel puţin, aşa se părea.
El a reapărut prin anii Ꞌ70, în Sebeş-Alba (Mullbach), fiind implicat în nişte acţiuni cel puţin ciudate, în urma cărora o serie de persoane, unele chiar foarte tinere, au fost arestate de către regimul comunist sub acuzaţia de spionaj, cu toate că din procesul public al unora dintre aceste persoane nu reieşea decât c’ar fi fost membre ale unui grup (nachtigall) pe seama căruia erau puse delicte ca: ascultare de muzica decadentă (occidentală), consum de droguri (?), sex în grup… Singurul care a fost condamnat definitiv a fost un profesor, Degau Erik. În momentul pronunţării sentinţei, el a izbucnit în plâns, strigând: ”toate astea se întâmplă numai datorită nemernicului de Schuller şi a blestematei acelea de săbii de diamant!”.

Cunoscând legenda, un coleg al lui Erik Degau, profesorul Taborsky Roland, a stat câteva minute de vorbă cu acesta, până ce autorităţile l’au luat din Casa de Cultură, unde se ţinuse procesul (public). Asta se întâmpla în vara anului 1973. Doi ani mai târziu, Taborsky Roland, profesor de istorie foarte apreciat nu numai în judeţ, ci şi în ţară (doctor în istorie), a format un grup din câţiva elevi pasionaţi de istoria antică, în special de cea a dacilor, intitulat (mai bine zis autointitulat ”grupul Kesarion”), cu care a început o serie de cercetări în zona dacică de la Căpâlna.

Sabia de diamant fusese găsită de nişte copii, cu cîţiva ani înainte (Ꞌ69-Ꞌ70) prin ruinele cetăţii dacice de la Tilişca (Sibiu), a stat o perioadă la ”Muzeul etnografic Galeş-Sălişte”, condus în acea perioadă de către profesoara Costăchescu Maria, fiind luată apoi “pentru cercetări şi autentificare” de către o comisie şi dusă la Muzeul Bruchenthal, unde i s’a pierdut urma. Totuși, multe persoane au văzut’o şi s’au minunat de lama ei, deosebit de dură, cu trei muchii, fiecare foarte tăioasă. Lama era o piramidă, cu înălţimea de aprox. 20 cm şi cu latura bazei de 2 cm. Mânerul era format din trei şerpi încolăciţi, care se uneau la capătul acestuia într’un cap de lup. Apărătoarea de mână era ovală, cu lungimea de 8 cm şi era dintr’un smarald aplatizat.

Repet faptul că lama era dintr’un diamant (învăţătoarea Popa Rafila, din Sălişte, a tăiat cu ea mai multe bucăţi de sticlă (geam) – ea, de fapt, şi’a dat seama de valoarea sabiei şi a hotărât s’o dea în custodia muzeului Galeş). Este de înţeles că sabia, doar prin materialele din care era făcută (mânerul era din aur, inclusiv şerpii, iar capul de lup din argint), constituia o valoare imensă, dar chiar de la început, toate persoanele care au văzut’o (mai puţin copiii), şi’au dat seama de faptul ca ea n’avea utilitate decât ca obiect de cult, deci valoarea ei materială era cu mult întrecută de valoarea istorică şi cea spirituală.

Unul dintre tinerii care formau ”grupul kesarion” avusese în mână sabia, aşa că, după amiezile până noaptea târziu, discutau despre ea. La un moment dat, cineva a lansat o ipoteză care, în scurt timp, a devenit o certitudine. Sabia de diamant stă la baza legendei despre ”Excalibur”!

***

Excalibur este sabia magică a lui Arthur, existând mai multe variante cu privire la apariția ei.

O variantă spune că Excalibur nu putea fi scoasă din stâncă decât de un rege cu suflet curat, un rege adevărat, trimis de divinitate. Ceea ce Arthur reușește fără prea mult efort. Conform alteia, el primește sabia din mâna magica a Prințesei Lacului, la scurt timp după ce urcă pe tron. Regele își rupsese sabia în lupta cu cavalerul Pellinore, iar Merlin îl conduce către lac, pentru a o obține pe Excalibur. Lama sabiei tăia orice, iar posesorul ei nu putea fi învins.

O altă legendă spune că magul Merlin a prezis că acel care va fi în stare să  găsească această spadă și s’o  extragă din stânca în care era  înfiptă va deveni rege peste ținuturile Angliei, mult frământată de  războaie între mai mulți nobili locali. Cel ce reușește această performanță este cavalerul Arthur, care astfel  este recunoscut de către toată lumea ca fiind rege. În cadrul unei ceremonii la care au participat atât  nobili cât și oameni simpli, Arthur a fost uns rege și a jurat să fie  un rege drept, apărând Adevărul și Dreptatea până la sfârșitul zilelor  sale.

O altă versiune susține că Arthur o scoate pe Excalibur din stânca, dar ucide cu ea, din greșeală, un alt cavaler și o aruncă. Merlin îi propune să se adreseze Lacului, care îi oferă o nouă sabie, pe care Arthur o numește tot Excalibur.

De asemenea, într’o capela din Monte Siepi, Italia, există o sabie antică, înfiptă în piatră ce este considerată de unii că ar putea fi cheia descifrării acestui mister. Se crede că Sfântul Galgano era un cavaler din secolul al 12-lea, căruia Sfântul Mihail i’a poruncit să renunțe la viața sa păcătoasă. Spunând că aceasta sarcină ar fi la fel de grea ca spargerea pietrii în două, Galgano a vrut să’și demonstreze punctul de vedere lovind cu sabia în piatră. Mare i’a fost însa surpriza când a văzut că sabia trece prin piatră ca și cum ar fi unt.  Sabia lui este și în ziua de azi în acel loc, în piatră, unde a lăsat’o Galgano împreună cu păcatele sale.

După ce Sfântul Galgano a fost canonizat, vestea despre sabia lui s’a răspandit cu viteza luminii. Legenda sabiei Excalibur îl precede pe Galgano și sabia sa, dar partea poveștii cu sabia în parte apare la scurt timp după ce Galgano a murit. Exista teorii cum că sabia lui Galgano a reprezentat principala sursă de inspirație pentru legenda sabiei lui Arthur.

Cu toate acestea chiar și Arthur este tot o legendă neputând fi identificată cu certitudine existența sa. Regele Arthur este un personaj important din mitologia Marii Britanii, întruchipând regele ideal. În jurul lui s’au țesut adevărate mituri, iar istoricii nu s’au putut decide dacă a existat cu adevărat sau a fost creat de imaginația britanicilor.

Datele referitoare la curtea lui Arthur sunt contradictorii și nu au putut fi susținute prin dovezi concrete. Legendele arturiene reunesc toate aceste povești, în special cele despre rege și cavalerii Mesei Rotunde. În unele mituri, Arthur nu apare ca rege, ci este numit conducător de oști sau împărat. În functie de țara unde se nășteau  Anglia, Țara Galilor, Irlanda, legendele îi construiesc lui Arthur câte o poveste diferită. În cele ce urmează vă oferim câteva date despre Regele Arthur și Cavalerii Mesei Rotunde.

El a pătruns în literatura britanică în secolul al XII-lea, datorită lui Geoffrey din Monmouth. Opera sa, Historia Regum Britanniae (Istoria regilor din Britania), finalizată în 1138, a fost extrem de populară în secolele următoare şi acceptată necritic ca o istorie reală până în secolul al XVI-lea. Geoffrey susţine că regele Arthur ar fi fost menţionat într’o ”istorie” galeză mai veche, totuşi, până în prezent, nu a fost descoperită nicio referinţă anterioară certă la acest personaj. Nu încape îndoială că autorul medieval a fost inspirat de legendele care circulau în epocă, însă este imposibil să aflăm ce anume a preluat Geoffrey din folclor şi ce a inventat el.

Aşa cum îl descrie Geoffrey din Monmouth, Arthur a fost un rege înţelept şi un războinic neînfricat. Cronicarul construieşte portretul unei Britanii devastate de barbari, după retragerea legiunilor romane. Gloria lui Artur este dată de calitatea lui de restitutor orbis, un restaurator al ordinii romane, care îndepărtează forţele distrugătoare, cu ajutor divin. În ”istoria” lui Geoffrey, saxonii au pătruns în Britania ca trupe auxiliare, însă au scăpat de sub control. După o perioadă de decădere şi violenţe, britonii reuşesc să impună din nou ordinea. Regele Arthur reprezintă un ideal cavaleresc, atât în luptă, cât şi pe timp de pace. Pornind de la această legendă medievală, popularitatea lui a crescut, având un profund impact asupra conştiinţei britanice. Centralizarea statului englez, la sfârşitul Evului Mediu, a încurajat dezvoltarea legendei lui Arthur, care oferea monarhiei o mistică aparte.

Legenda regelui Arthur a crescut rapid, depăşind graniţele britanice, încă din secolul al XII-lea. Pe lângă lupta eroică pentru apărarea Britaniei în faţa invadatorilor saxoni, la ciclul arthurian au fost adăugate numeroase teme: accederea la tron a lui Arthur, după ce a scos sabia magică Excalibur din stâncă; povestea vrăjitorului Merlin, sfătuitorul de nădejde al lui Arthur; înfiinţarea ordinului cavalerilor Mesei Rotunde; aventurile magice ale cavalerilor, în special Lancelot, Gareth,Percival şi Galahad; căutarea sfântului Graal; castelul Camelot; conflictul cu sora vitregă a lui Arthur, vrăjitoarea cea rea, Morgan le Fay; trădarea lui Lancelot şi adulterul reginei lui Arthur, Guinevere; bătălia finală cu trădătorul Mordred, moartea lui Arthur şi legenda întoarcerii sale.

Cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea ciclului arthurian a avut’o însă poetul francez Chrétien de Troyes, care a scris la sfârşitul secolului al XII-lea cinci romane în versuri despre legendarul rege. În opera lui Chrétien, Arthur se transformă din protagonist în personajul central, în jurul căruia gravitează un întreg univers ”arthurian”. Poetul francez introduce legenda lui Lancelot şi povestea relaţiei acestuia cu regina Guinevere în Lancelot, le Chevalier de la Charrett, precum şi căutarea sfântului Graal, în ultima sa lucrare, Perceval, le Conte du Graal, rămasă neterminată. În romanele lui de Troyes se schimbă şi caracterul lui Arthur. În poveştile iniţiale, regele era un războinic nemilos, care nu ezită să conducă personal armata în luptă şi să ucidă vrăjitoare sau uriaşi. În schimb, Chrétien de Troyes îl transformă într’un rege înţelept, dar inactiv, uneori chiar lipsit de vigoare. Când află de adulterul reginei Guinevere, Arthur devine palid şi tăcut.

În secolul al XII-lea, aventurile lui Arthur au fost istorisite în versuri, însă, după 1310, încep să fie spuse în proză. În această perioadă sunt scrise o serie cinci romane, în limba franceză medievală, cunoscute sub numele de Ciclul Lancelot-Graal, care se combină pentru a forma prima versiune coerentă a legendelor arthuriene. Aceste povestiri continua tendinţa de a minimaliza importanţa lui Arthur, prin introducerea personajului Galahad şi extinderea rolului lui Merlin. Arthur are un rol important doar în două romane din serie, Estoire de Merlin (Povestea lui Merlin) şi Mort Artu (Moartea lui Arthur). În acest ciclu de povestiri, duşmanul lui Arthur, Mordred, devine fiul său ilegitim, rezultat în urma unei relaţii incestuoase între rege şi sora sa vitregă, Morgause. Tot acum, castelul Camelot, abia menţionat de Chrétien de Troyes, capătă un rol important în legendă, devenind fieful lui Arthur. Ciclul Lancelot-Graal este urmat la scurt timp de o nouă serie de povestiri, scrise în anii 1230-1240, care se axează pe căutarea Sfântului Graal şi minimalizează importanţa relaţiei dintre Lancelot şi regina Guinevere. Apogeul ciclului arthurian în Evul Mediu este reprezentat de romanul Le Morte d’Arthur, scris de englezul Thomas Malory, în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Pentru prima dată, legendele care îl înconjoară pe regele Arthur au fost reunite într’o singură povestire în limba engleză. Le Morte d’Arthur s’a numărat printre primele cărţi tipărite în limba engleză, în anul 1485, şi a reprezentat principala sursă de inspiraţie pentru lucrările ulterioare.

Sfârşitul Evului Mediu aduce scăderea popularităţii regelui Arthur. Învăţaţii umanişti resping pretenţiile de ”fapte istorice” ale legendelor arthuriene, iar schimbările sociale din timpul Renaşterii contribuie la erodarea fascinaţiei exercitate de mitul cavaleresc asupra publicului. Regele Arthur nu a fost uitat, însă interesul pentru legendele sale s’a redus foarte mult. Drept dovadă, romanul Le Morte d’Arthur nu a mai fost tipărit după 1634 timp de aproape 200 de ani.

Regele Arthur a fost redescoperit la începutul secolului al XIX-lea, idealul său cavaleresc fiind apreciat din nou, de data aceasta de curentul romantic. Iniţial, legendele medievale arthuriene au atras atenţia poeţilor, precum William Wordsworth, care a publicat, în anul 1835, The Egyptian Maid, o alegorie despre Sfântul Graal, şi Alfred Lord Tennyson, care a rescris tot ciclul arthurian, într’o serie de poeme epice reunite sub titlul de Idylls of the King (Idilele Regelui). Tennyson a reinterpretat mitul regelui Arthur într’o manieră potrivă pentru societatea victoriană, plecând de la ascensiunea la tron şi până la eşecul în încercarea de a instaura un regat perfect pe Pământ. Poemele lui Tennyson au fost extrem de populare în epocă, prima ediţie a Idilelor, tipărită în 1859, fiind vândută în 10.000 de exemplare în numai o săptămână.

Succesul lui Tennyson a renăscut interesul pentru legenda regelui Arthur, care a depăşit din nou, foarte rapid, frontierele britanice. În Statele Unite, ciclul arthurian a fost o sursă de inspiraţie pentru scriitori precum Sidney Lanier, care a publicat The Boy’s King Arthur, în 1880, sau Mark Twain, care a scris romanul satiric A Connecticut Yankee in King Arthur’s Court (Un Yankeu La Curtea Regelui Arthur), tipărit în 1889.

De asemenea, aceste mituri au depăşit şi graniţele literaturii, influenţând muzica lui Richard Wagner (Tristan şi Isolda – 1865; Parsifal – 1882), precum şi pictura lui Edward Burne-Jones, autorul lucrării monumentale ”The Last Sleep of Arthur in Avalon” (”Somnul de veci al lui Arthur în Avalon”), începută în 1881 şi finalizată în 1898.

În secolul XX, regele Arthur a fost prezent în continuare în literatură, prin intermediul unor romane precum The Once and Future King (1958), de T. H. White, sau The Mists of Avalon (1982), de Marion Zimmer Bradley. Însă, legendele arthuriene au influenţat şi cinematografia – ”Knights of the Round Table” (1953), ”Camelot” (1967 – adaptarea unui muzical de succes de pe Broadway, cu acelaşi nume), ”Monty Python and the Holy Grail” (1975), ”Excalibur” (1981), ”First Knight” (1995); animaţia – ”The Sword in the Stone” (1963), ”Quest for Camelot” (1998); chiar şi benzile desenate (seria „Prince Valiant”, publicată începând din 1937).

În secolul XXI, pe lângă cinematografie şi televiziune, regele Arthur a cucerit şi jocurile video.

A existat totuşi un ”rege Arthur”, un lider real, care a condus rezistenţa britonilor împotriva invaziilor germanice, după retragerea legiunilor romane? Această întrebare a provocat dezbateri aprinse între istorici. În timp ce unii au considerat că este doar o fantezie, alţii, convinşi că nu iese fum fără foc, au încercat să identifice un personaj real, care ar fi putut inspira mitul ulterior.

Contrastul dintre gloria legendei lui Arthur şi originile sale obscure nu putea fi însă mai mare… Practic, perioada în care ar fi trăit Arthur, la răscrucea secolelor V-VI, este cea mai întunecată din istoria britanică. Sursele scrise, care să ne spună ce s’a întâmplat după retragerea legiunilor romane, sunt extrem de puţine. În încercarea de a reconstitui realitatea acelor vremuri, istoricii nu se pot baza decât pe cronicile scrise câteva secole mai târziu, şi pe dovezile arheologice.

Dacă a existat cu adevărat un ”Arthur” în această perioadă, el nu a avut nicio legătură cu imaginea regală sau chiar imperială făurită de poeţii medievali şi de scriitorii romantici.

La sfârşitul secolului al IV-lea, provincia Britania se afla într’o stare de decădere destul de avansată. Cercetările efectuate de arheologi au arătat că urbanizarea şi circulaţia monetară au suferit un recul pronunţat. La începutul secolului următor, atacurile barbarilor au fost din ce în ce puternice, iar armata romană le făcea faţă tot mai greu. În anul 407, soldaţii romani s’au răsculat şi l’au proclamat împărat pe uzurpatorul Flavius Claudius Constantinus, cunoscut sub numele de Constantin al III-lea. El a trecut cu trupele sale în Galia, dar a fost înfrânt de împăratul Honorius. Nu se ştie câţi soldaţi romani s’au mai întors să apere Britania, după înfrângerea lui Constantin al III-lea. Rămaşi fără protecţia Romei, localnicii au fost nevoiţi să se administreze şi să se apere singuri. Acesta este contextul care a condus la fărâmiţarea autorităţii şi la apariţia unor lideri locali, care aspirau în continuare la idealurile romane.

Conform tradiţiei, saxonii au fost chemaţi în Britania în secolul al V-lea, pentru a îi ajuta pe localnici să respingă atacurile picţilor şi ale irlandezilor. Însă cercetările arheologice au arătat că germanicii au pătruns în provincie încă din secolul al III-lea, ca mercenari, poate chiar mai devreme, ca parte a trupelor auxiliare romane. Nou-veniţii s’au răzvrătit împotriva liderilor locali şi au aruncat insula într’o serie de războaie, reuşind să cucerească cea mai mare parte a Angliei, în jurul anului 600. În această perioadă, mulţi britoni au părăsit insula şi s’au aşezat în Bretania, dând peninsulei numele lor.

De’a lungul timpului, istoricii au identificat mai multe personaje reale, care ar fi putut reprezenta ”sâmburele de adevăr” al primelor povestiri despre regele Arthur, printre care: Lucius Artorius Castus general roman, dar care ca atâția alți generali din armata imperială putea fi un get din spațiul Carpato-danubian din secolul al II-lea, care a condus 5.500 de auxiliari geți sau sarmaţi (sarmo-geți) împotriva invadatorilor din nordul insulei.

Că acesta ar fi regele Arthur, nu știm sigur. Nu știm sigur nici unde s’a născut, ce știm este că acest comandant militar, Lucius Artorius Castus,  este înmormântat la Podstrana, nu departe în sud de Split în Croația.

Inscripția dovedește că este îngropat Lucius Artorius Castus.


Că Lucius Artorius Castus a avut o carieră militară lungă în armata romană , a supraviețuit numeroaselor războaie sau că fost foarte activ undeva în secolul II î.Hr. nu poate fi contestat, dar că a fost rege cu siguranță nu se potrivește legendei. Că un grup de soldați geți sud-dunăreni sau de sarmați au fost duși în Britannia, unde au rămas timp de mai mulți ani, și unde câțiva dintre ei s’au stabilit permanent, iar alții precum personajul nostru s’au întors, poate fi corect. De asemenea, și din acest motiv credem că poveștile despre actele romanilor în insulele britanice au avut cert un impact asupra poveștii legendare ulterioare ale lui Arthur.

De asemenea, Riothamus (un lider local, care a trăit în secolul al V-lea, numit de Jordanes ”rege al britonilor”) sau Ambrosius Aurelianus (un puternic lider al britonilor, care a condus rezistenţa împotriva saxonilor, în secolul al V-lea) şi chiar Artur mac Aedain (fiul unui rege irlandez care a condus o formaţiune statală situată în nordul Irlandei şi vestul Scoţiei), oricare din ei puteau fi Arthur.

Se presupune că Arthur a trăit la sfârșitul secolului V și începutul secolului VI, că a fost de origine romano-britanică și a dus numeroase lupte contra saxonilor pagâni, iar cetatea sa să se afle fie la Cornwall, în Tara Galilor, fie în vestul Angliei de azi.

Scrierile călugărului galez Nennius amintesc de 12 bătălii duse de Arthur, dintre care cea mai renumită ar fi lupta de la Mons Badonicus, când a răpus singur 960 de dușmani. Potrivit lui Nennius, Arthur a fost ucis la Camlann, în 573.

Din nefericire, există puţine informaţii certe despre aceste personaje, iar legătura cu regele Arthur este pur speculativă.

Alții cred că Arthur este un zeu aproape uitat al celților, care devine un adevărat personaj de legendă. Să nu uităm că celții o ramură foarte veche a geților își au obârșia în spațiul carpato-danubian, spațiu în care au lăsat numeroase urme printre care și crucea veche geto-pelasgică, și considerată celtică este cum bine se știe o relictă a cultului local solar.

Sursa: kolokyntos.blogspot.ro, singlescamp.ro, pt.scribd.com

Citiți și: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Sau: CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

STEMA ROMÂNIEI PE TRICOURILE NAȚIONALEI DE FOTBAL

A venit momentul ca și Federația Română de Fotbal să urmeze exemplul marilor națiuni care își poartă cu mari galoane stema țării pe tricourile naționalei lor de fotbal. Nimeni până acum nu a luat atitudine public pentru adoptarea ei, deși spunem noi părea o simplă formalitate la prima vedere. De ceva timp la federația de fotbal bate vântul marilor înnoiri, un nou președinte, un contract cu alt brand de echipament sportiv (Joma), lupta anti-corupție clamată și promovată de noul președinte, și care este considerată chiar de către noul președinte o formă de patriotism…

Dar, patriotism spunem noi că ar însemna și renunțarea la emblema federației care nu reprezintă poporul român, sau statul român, ci doar o mână de oameni care gestionează mai defectuos, sau mai puțin defectuos bucătăria fotbalului. Nu avem de spus prea multe despre această emblemă, decât că este potrivită pentru un for, dar nu pentru o echipă atât de iubită de români. Știm cu toții că meciurile naționalei de fotbal nasc patimi uriașe în rândul iubitorilor de fotbal, iar victoriile repurtate de echipă sunt adevărate explozii de bucurie. Echipa în orice componență ar fi ea, dar și tot ceea ce roiește în jurul ei, par a fi un bun neprețuit al întregului neam, și de care sunt legate mereu speranțele românilor, de afirmare pe plan internațional a numelui țării și a culorilor naționale.

Printre celelalte reforme promise de noua echipă managerială din federație ar trebui să fie introdusă ca o prioritate și aplicarea stemei României pe tricourile echipei naționalei, cu atât mai mult cu cât Parlamentul a adus o modificare de ultim moment, readucând coroana de oțel pe capul acvilei.

Dacă BNR este nevoită acum să schimbe întreaga masă monetară a țării, doar pentru că a apărut această modificare a stemei, de ce nu ar face’o și FRF? Toate instituțiile României sunt obligate de lege să adopte noua stemă în noua sa configurație. Pentru FRF e o simplă formalitate renunțarea vechii embleme și înlocuirea ei cu noua stemă a României.

Care ar fi motivele să nu o facă?

Bancnotele vechi purtau stema pe format vechi. De ce bancnotele nu poartă doar emblema BNR? Reprezintă banii doar o marcă a băncii centrale a statului, sau reprezintă națiunea română?

Precum vedem toate bancnotele poartă stema țării, iar masa monetară însumează peste 250.000.000 de bancnote în circulație !!! Și toate acestea vor fi schimbate, dragi diriguitori ai fotbalului. Suntem convinși că multe federații sportive ar putea să facă un efort similar celui făcut de BNR, de a renunța la embleme ce nu exprimă simboluri naționale actuale.

De ce federația de fotbal a Poloniei dă dovadă de real patriotism?

Emblema federației nu se află pe tricourile naționalei a Poloniei. Iată emblema:

Emblema federației Germaniei de fotbal preia Stema Germaniei:

La fel și cea a Angliei:

Stema Rusiei pe tricourile naționalei lor:

Emblema federației rusești de fotbal reproduce Stema de stat a Rusiei:

Stema Austriei este prezentă pe tricourile echipei naționale austriece de fotbal.

Emblema federației austriece este diferită

Stema Elveției pe tricourile echipei naționale:

Stema Elveției:

Echipa Spaniei

Emblema federației spaniole reproduce integral Stema Spaniei

Bineînțeles, lista noastră poate continua pentru a întări justețea demersului nostru de a sensibiliza federația noastră de fotbal, în scopul de a analiza dacă impactul introducerii pe tricourilor echipei naționale de fotbal, ar aduce un plus de prestanță și ar impune respect nu doar adversarilor în arenă, ci și a suporterilor autohtoni în tribune.

Ar trebui menționat că mai sunt naționale de fotbal care au pe tricoul național nu stema țării, ci emblema federației la fel ca în România, cum ar fi Franța, Italia, Danemarca și altele, dar demersul nostru rămâne justificat în continuare, și considerăm că în procesul de reformă ar trebui să se ia în discuție și acest aspect pe care îl deschidem aici pentru dezbatere.

În definitiv federația ar putea transfera pe mânecă emblema federației, dar să preia pe piept stema României.

Citiți și: STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

PELASGA CARPATO-DUNĂREANA SE AFLĂ LA BAZA LIMBII ROMÂNE

Lucrarea noastră îşi propune, folosind cele mai recente cercetări şi avansând noi opinii, să analizeze fenomenul aşa-zisei ”romanizări” a populaţiei autohtone getice (inclusiv cele ocupate dacice) şi a ”latinizării” limbii lor în procesul de formare a limbii române, având ca obiectiv stabilirea specificului limbii noastre, a statutului ei în cadrul familiei limbilor ”romanice” şi, în special, a relaţiei ei cu limba latină.

1. Geneza limbii unui popor nu se poate produce în afara procesului etnogenezei acelui popor. Procesul formării limbii române este o componentă fundamentală a etnogenezei poporului nostru. După lingvistica oficială, limba română s’a format în cadrul procesului de romanizare a dacilor. Romanizarea, însemnând ”a introduce civilizaţia romană” (DEX [1]), implică patru aspecte principale: asimilarea de către populaţia cucerită a culturii materiale şi a celei spirituale (obiceiuri, credinţe etc.) a romanilor, a caracterului lor, precum şi însuşirea limbii acestora.
Problema romanizării ridică mai multe probleme. Să observăm, pentru început, că o serie de lingvişti contestă, însă, procesul.

Deşi între cele patru componente enunţate ale procesului există, evident, intercondiţionări, ne vom opri cu precădere asupra aspectelor de ordin lingvistic, făcând, atunci când e cazul, legăturile necesare.

1.1. Pentru început, facem observaţia că izvoarele istorice şi cercetările recente stabilesc sorgintea pelasgo-getică a italicilor.

”Popoarele italice, precizează M. Vinereanu [2] sunt, de fapt, de origine traco-iliră”, căci strămoşii italicilor au venit în mai multe valuri dinspre Balcani (siculii), de pe cursul mijlociu (latino-faliscii pe la 1.500 î. Hr.) şi superior (osco-umbrii pe la 1.300 î.Hr.) al Dunării, zone locuite atunci de geții din regiunile traco-ilire. Este știut că toate triburile din provinciile Tracia și Ilyria erau pelasgo-geți.

1.2. Se cuvine să notăm, ab initio, trei precizări privind romanizarea strămoşilor noştri geți, pe care romanii i’au numit și daci. Mai întâi, timpul de realizare a unui asemenea amplu şi complex proces prin contact direct a fost la noi foarte scurt, de 165 de ani (106 – 271 d. H.), în comparaţie cu perioada de dominaţie romană a altor popoare (evreii – 325 de ani, britanii – 400 de ani, egiptenii – 676 de ani, maltezii – 1.088 de ani ş.a.), care, totuşi, nu şi’au însuşit limba latină, limba învingătorilor. În al doilea rând, teritoriul cucerit reprezenta doar o mică parte din spaţiul getic, spațiul dacic era în special în Banat, Ardeal, și Oltenia.

Privind vehicularea de către unii ”specialişti” a unor clişee care au indus în eroare generaţii de români (”romanii au cucerit Dacia”, ”romanii i’au biruit pe daci”), cercetătoarea Iulia Brânză Mihăileanu face o apreciere tranşantă:

”Nu este adevărat. Nici din punctul de vedere al istoriei, nici din cel al matematicii. Legionarii l’au înfrânt pe Decebal, dar nu i’au biruit pe daci. Au ocupat doar 15 la sută din Dacia. Iar 15 la sută nu înseamnă întregul.” [3]

Napoleon Săvescu afirmase:

”Legiunile armatei romane au ocupat numai 1/7 din teritoriul Daciei, 14%”[4]. Cunoscută fiind unitatea limbii noastre din vechime până în prezent, se pune problema ”Cum au învăţat latina locuitorii din teritoriile libere (Dion Casiu, cronicar al vremii, le numeşte ”Dacia nesupusă”), reprezentând cca. 86% din suprafaţă?”

Revista Historia ne livrează, în articolul Romanizarea de Iancu Moţu (Historia.ro), povestea ”romanizării la distanţă” şi prin intermediari. Explicaţia dată de autor este că în diferite zone se aflau deja diferite grupuri de coloni, care ar fi răspândit latina în rândul autohtonilor. Aserţiune puţin probabilă din mai multe motive. Problema cheie este dacă aceşti coloni ştiau latina, limba centrală, căci, dacă existau, nu puteau fi decât întâmplător şi într”un număr foarte mic din Latium. Prin tradiţie, se susţine că aceşti coloni vorbeau latina populară. Nu ni se spune nimic, însă, ce este această latină populară (dar, mai ales, de unde provine, cine sunt vorbitorii ei originari şi dacă are vreo legătură cu spaţiul getic), pe care o ştiau aceşti coloni? Este evident că localnicii, în principiu, nu intrau în relaţii cu grupurile de colonişti decât rareori, căci îi considerau străini sau tot cotropitori. Posibilitatea răspândirii limbii latine de către aceştia în mod practic e pură ficţiune.

În al treilea rând, cine erau cuceritorii? Erau ei vorbitori de limbă latină? Din nou Historia exagerează importanţa armatei romane staţionare în Dacia, care, conform informaţiilor din epocă, reprezenta un număr relativ mic de ostaşi (5-6 legiuni – cca. 30.000 de oameni), în comparaţie cu apoximativ două milioane de autohtoni, adică de cca. de 60 ori mai mulţi, şi, pe de altă parte, armata trăia, de fapt, într’un perimetru restrâns şi închis, în castre; a administraţiei (care avea contacte nepermanente şi nu cu întreaga populaţie, ci, cel mult, cu şeful sau capul familiei ori al satului, restul membrilor – femei, copii, bătrâni – rămânând în afara acestui contact direct); a creştinismului (care se manifestă încet şi târziu); a urbanizării rapide a zonei (când se ştie că modul de viaţă a dacilor era cel rustic datorită practicării agriculturii şi creşterii animalelor, dacă nu se retrăseseră în locuri ferite, în munţii împăduriţi; iar termenul de târg, care, după Eugen Lozovan, este preroman, dacă nu chiar pre-indo-european [5], ridică mari semne de întrebare privind valabilitatea tezei); a veteranilor, care şi ei, mai degrabă, pentru a se integra cât mai repede în comunitatea unde voiau să rămână, foloseau vorbirea localnicilor; a coloniştilor aduşi după cucerire, care proveneau, însă, potrivit documentelor vremii, ”ex toto orbe romano”, unde se foloseau limbi diferite de cea din Latium şi chiar din Italia.

În Traian – împărat al Romei, D. Tudor afirmă:

”În ajunul luptelor cu Decebal, Traian a făcut însemnate recrutări spre a completa efectivele de război ale armatei. Toţi recruţii erau chemaţi numai din provincii, deoarece Italia avea o populaţie rurală foarte rară.”[6]

Mai mult, Valentin Roman susţine [7] că din Historia Augusta aflăm că Traian interzisese colonizarea Daciei cu locuitori din Roma şi Latium, datorită depopulării acestor zone centrale[8]. V. Roman aduce şi o altă perspectivă în discuţie:

”Unii istorici români, precum Nicolae Iorga, vorbesc despre faptul că mare parte dintre coloniştii stabiliţi în Dacia au fost aduși aici din zone vecine ale noii provincii, respectiv din Moesia, Pannonia, Iliria, Dalmatia etc, zone care, la acea vreme, erau locuite tot de neamuri…TRACE. Concluzia care se trage de aici este aceea că populaţia autohtonă dacă era înrudită cu mare parte din coloniştii veniţi în Dacia, că vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceeaşi religie, fiind cu toţii aparţinători ai marelui neam al tracilor.” [9]

Adept al latinizării, Iorga constată că în Dacia au fost aduşi colonişti geți din Tracia şi Illyria, care deși erau colonii romane, populația majoritară a rămas getică, ceea ce este un puternic argument pentru non-latinizare, cu atât mai mult semnificativ cu cât vine tocmai de la un latinist. Ca şi mai înainte, şi în această situaţie, din nou nu se poate susţine rolul coloniştilor în procesul de romanizare, căci ei nu erau latini din punct de vedere etnic, chiar dacă erau cetăţeni romani. Cercetarea istorică a stabilit de mult timp că sintagma ”cetăţean roman” desemnează un concept administrativ şi nu unul etnic.

Celebrul lingvist C. Tagliavini afirma în 1982:

”noţiunea de romanitate a fost o noţiune esenţial politică, iar romanii nu şi’au propus nicicând o asimilare violentă a populaţiilor supuse şi nu au încercat nicicând să îşi impună limba lor” [10].

În ce priveşte nonviolenţa de care vorbeşte Tagliavini, diverse surse din epocă ”vorbesc” mai degrabă de o situaţie de genocid, căci, din cele două milioane de geți, aproximativ 500.000 au fost ucişi sau vânduţi sclavi.

În ”Dacii”, Hadrian Daicoviciu susţine eronat şi fără dovezi asimilarea culturii romane de către populaţia autohtonă: „

”După ce adoptă cultura materială romană, dacii adoptă treptat obiceiurile romane, nume romane şi, în cele din urmă, limba latină.”[11]

Mai întâi, să observăm că fenomenul este tratat reducţionist şi, în bună măsură, prin generalizări şi extrapolări simpliste. Să precizăm că majoritatea lingviştilor consideră că la începutul sec. al VII-lea limba română era, în linii generale, formată, dar latina ca limbă de cultură (”ca limbă a unei culturi superioare”, potrivit lui Daicoviciu) la noi nu va fi folosită decât foarte târziu, prin sec. XVII-XVIII, şi doar în Transilvania, datorită Şcolii Ardelene.

Demonstrarea unui fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale (ceramică, podoabe) şi romanizarea prin transhumanţă pentru Moldova, Transnistria şi Bucovina, cum apreciază total în afara realităţii Alexandru Vulpe (”Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanţă”[12]) sau prin autoromanizare, datorită ”puterii limbii latine” căci e ”limba unei culturi superioare” (teza lui H. Daicoviciu [13]), situaţie însă contestabilă pentru limba română [14], sunt catalogate, pe bună dreptate, de către Iulia Brânză Mihăileanu, în analitica şi pertinenta lucrare ”Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?”, drept jonglerii cu pretins aer ,”ştiinţific” [15].

O lucrare complexă, cu o serioasă bază documentară adusă la zi, cu o cercetare care implică limbile romanice, accentul căzând pe limbile iberice, este ”No venimos del latin” (2013), publicată în 2016 şi în română, unde Carme Jimenes Huertas, o specialistă în lingvistică din Spania, face o analiză, erudită şi convingătoare pe compartimente, a limbilor romanice, concluzia concretizându-se în teza-titlu. În ce priveşte latinizarea limbii dacilor, Carme J. Huertas afirmă:

”Vedem deci că, în cazul românei, nu apar factorii unei latinizări intense: latina nu a fost o limbă de cultură, pentru că România aparţinea Bisericii Ortodoxe. Ca urmare, faptul că în România se vorbeşte o limbă romanică pe un teritoriu mult mai extins decât cel ocupat de romani şi că această limbă converge cu romanicile occidentale, limbi cu care nu s’a aflat în contact în ultimii două mii de ani, ne trimite la o limbă mamă comună, mult mai veche.” [16]

Trebuie să acceptăm, însă, că există prezenţe materiale romane, în special arheologice – drumuri, castre, edificii (construite, în primul rând, pentru a gestiona şi transporta bogăţiile jefuite din Dacia şi alte zone) ori vestitele terme – şi numismatice, care au fost realizate pentru cuceritori şi au fost folosite de cuceritori (nu cred că şi’i imaginează cineva pe geți folosind, cu excepţia drumurilor desigur, spre exemplu, termele romane). Pe toate le considerăm aspecte importante de viaţă, dar aspecte de tip exterior ale existenţei (şi cu o valoare limitată de folosinţă ca frecvenţă şi cuprindere pentru masa populaţiei getice), pe când elementele generale, fundamentale, structurale şi de esenţă ale vieţuirii, păstrate până astăzi, la nivelul portului (moştenit evident de la daci – căciula, cămeşoiul, iţarii, opincile, ia, catrinţa [17]), al culturii spirituale (obiceiuri, credinţe, tradiţii etc.), al creaţiei literare folclorice – Doinele, Mioriţa – ori coregrafice, precum Căluşarii, sunt anterioare cuceririi romane, adică sunt getice şi chiar mai vechi. Cercetătorul Gligor Haşa consideră că vechile obiceiuri ne vin până în contemporaneitate, fără echivoc, din substrat [18], referindu’se, evident, la geți.

Să adăugăm la aceste aspecte concrete şi unul de natură psihologică, cu mare impact asupra colectivităţii umane: sentimentul de ură şi respingere faţă de cuceritori nutrit de cei învinşi, sentiment care se păstrează generaţii întregi. Vezi resentimentele perpetuate la nivelul conştientului nostru colectiv faţă, spre exemplu, de năvălitorii turci, tătari şi alţii, chiar până în timpuri apropiate. Atunci de la cine, când şi cum au învăţat dacii cuceriţi şi, mai ales, cei liberi limba cuceritorilor romani, limba latină? Orice om cu o gândire logică, având în vedere atât de multe şi capitale aspecte potrivnice, va concluziona că romanizarea, ca proces general la noi, a fost o imposibilitate.

Analizând dintr’o perspectivă mai largă specificul culturii noastre, cercetătorul Ion Ghinoiu face o observaţie importantă pentru tema în discuţie: „

”Cultura noastră populară nu are legătură cu Roma. Noi avem o civilizaţie genetic legată de continent, de uscat, de spaţiul continental şi de apele curgătoare, spre deosebire de egipteni şi greco-romani, care au civilizaţii maritime. Lucrurile sunt foarte clare: toată cultura populară românească este legată genetic de uscat, nu are nimic a face cu cea greco-romană” [19].

Afirmaţia este categorică.

Istoricul G.D. Iscru arată că urmările directe (ca şi scopul, de altfel) ale aşa-zisei romanizări au fost jefuirea Daciei de bogăţii pentru a ieşi din criza în care se afla Imperiul, precum şi ”distrugerea centrului cultic şi politic al Daciei.”[20] Caracterul de jaf şi distrugător al cuceririlor romane a creat în mentalul colectiv al geţilor o atitudine de respingere a dominaţiei şi influenţei romane.

Arheologul Vasile Boroneanţ, fost director al Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti, recurge la argumentul tradiţiei orale, la opinia maselor, care era cu totul alta decât cea oficială, fapt, dacă nu determinant, cel puţin sugestiv:

”Peste tot oamenii din popor spuneau că se trag din daci. Peste tot pe unde te duceai la sat, ţăranii spuneau că cutare movilă sau val de pământ sau cetate e de pe vremea dacilor” [21].

Aşadar, tradiţia orală nu pomeneşte de romani, iar opina colectivă populară îi alungă din memorie şi, prin aceasta, de fapt, le neagă influenţa. Fapt mai mult decât semnificativ. Romanizarea este un construct teoretic, artificial, lansat de cuceritori iar oficialităţile naţionale au fost păcălite şi l’au adoptat de’a lungul timpului vinovat-interesate.

Iulia Brânză Mihăileanu consideră că romanizarea a fost ”o invenţie politică”, iniţiată acum mai bine de 1000 de ani, în biroul papal de la Vatican de către Papa Inocenţiu al III-lea, care îi cerea la sfârşitul secolului al XII-lea getului Ioniţă cel Frumos, conducătorul Ţaratului vlaho-bulgar, ”să recunoască public descendenţa daco-românilor din etnia romanică”, urmărindu’se, de fapt, convertirea acestora la catolicism. Răspunsul a fost negativ. Acţiunea este reluată în secolul al XV-lea de Papa Pius al II-lea [22], urmărindu’se acelaşi ţel al catolicizării românilor.

Contestând, de fapt, romanizarea, cercetătorul Mihai Floarea readuce, într’un nou context, o teză de luat în considerare:

”În ceea ce priveşte romanizarea din 107-275, ca proces de geneză a poporului român pe care o invocă încă mulţi autori români spre acoperirea unei continuităţi indubitabile (altminteri ţinând de „miracolul românesc”), am socoti’o cel mult relatinizarea locuitorilor Daciei ai căror strămoşi ”roiseră”, cu milenii înainte, în toată lumea, inclusiv în Peninsula Italică…” [23]

Dacă procesul istoric al ”roirilor” este o realitate şi dacă putem accepta, dintr’o anumită perspectivă, fenomenul (genetico-lingvistic) numit (care necesită şi el o analiză mai amplă), trebuie pusă în discuţie, însă, terminologia folosită, care sugerează, totuşi, primatul limbii latine, termen care a creat şi continuă să creeze grave confuzii. Vom reveni asupra subiectului.

1.3. Din punct de vedere al limbii, se ridică o problemă majoră: există o evidentă asemănare între limba română şi limba latină, între limba română şi ”limbile surori”, limbile romanice: italiana, franceza, spaniola, portugheza, provensala, sarda, catalana ş.a., fapt ce a stat la baza argumentării provenienţei românei şi a celorlalte nouă limbi romanice din limba latină.

Lingviştii noştri oficiali au analizat principalele compartimente ale limbii române şi au ajuns la concluzii ce par de necontestat: majoritatea elementelor din cele patru niveluri ale limbii române sunt de origine latină. Este clasică statistica pe origini a cuvintelor din vocabularul fundamental (cca. 1500 de cuvinte), care cuprinde lexicul ”cel mai funcţional”, făcută de Al. Graur în 1954 (Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române), incluzând 1419 cuvinte, din care 58,21% latineşti, 21,49% slave şi restul de 20,30% [24] de diferite origini, lucrarea nefiind, de fapt, relevantă pentru că se bazează pe etimologiile (dovedite, în marea lor majoritate, a fi eronate) stabilite de latinişti, şi reluată, cu aceleaşi greşeli de fond, de Dimitrie Macrea prin analiza cuvintelor aparţinând vocabularului uzual din Dicţionarul limbii române moderne (apărut în 1958), unde aproximativ 62% sunt termeni latineşti şi romanici, 14% de origine slavă şi 24% de diverse origini [25]. Ca urmare a acestui mod de lucru şi cu aceste etimologii, ponderea cuvintelor de provenienţă (directă şi indirectă) latinească este covârşitoare: 58– 62%.

De reţinut că B.P. Hașdeu a identificat pentru prima dată la noi, prin geniala comparaţie cu limba albaneză, cca. 100 de cuvinte din substratul dacic (abur, barză, brad, mazăre, viezure etc.).

Morfologia [26] este şi ea, în aceeaşi viziune oficială, aproape în totalitate latinească: substantivul are trei genuri ca în latină, pronumele este în totalitate de origine latină, numeralul (cu excepţia lui ”100”, care ar proveni din slavul ”săto”, M. Vinereanu stabilind, însă, că aceasta este o etimologie greşită [27]), este şi el latinesc, verbul are, ca în latină, cele patru conjugări:

I: -a, -are: a lăuda, lăudare (laudo, laudare);

a II-a: -ea, -ere: a avea, avere (habeo, habēre);

a III-a: -e, -ĕre (e scurt): a zice, zicere (dico,dicĕre) şi a

IV-a: -i, -ire: a auzi, auzire (audio, audire), la noi existând la a IV-a şi dezvoltarea -î, -(î) âre: a coborî, coborâre.

La sintaxă, se păstrează funcţiile de subiect, predicat, atribut, complement, adăugându’se funcţia de element predicativ suplimentar (Fetiţa aleargă veselă.), diminuându’se ponderea construcţiei prin subordonare (în propoziţie şi frază) şi eliminându’se poziţia finală fixă din latină a predicatului în enunţ.

Sistemul fonologic păstrează marea majoritate a fonemelor latineşti, adăugându’se ă, â (î), j, ş, ţ, apreciindu’se că acestea provin fie din substratul getic, fie de la slavi.

Precum se constată foarte uşor, din această sumară prezentare, în viziune oficială, a nivelurilor limbii române comparativ cu limba latină, rezultă clar înrudirea dintre ele, lingviştii trăgând concluzia, greu de negat în urma evidenţierii acestor fapte lingvistice, că româna provine din latină.

Totuşi, argumentele contra sunt tot mai numeroase şi tot mai ”de substanţă”.

Revenind la aspectele principale discutate, observăm că între concluziile celor două succinte prezentări există o contradicţie flagrantă:

(1) romanizarea la noi (ar trebui să includem, desigur, şi limba, ca parte a sistemului) a fost imposibilă şi

(2) latinizarea de către ”limba mamă” a limbii geto-dace ”apare” drept o realitate de netăgăduit. Există, aşadar, o opoziţie netă. Rezolvarea acesteia nu trebuie să aibă ca bază explicaţii subiective, fanteziste, ilogice.

Există trei posibilităţi logice:

(1) ori ambele sunt adevărare, ceea ce e imposibil;

(2) ori ambele nu sunt adevărate, ceea ce iarăşi nu e posibil şi

(3) doar una e adevărată, care este şi concluzia corectă. Problema care se pune este ”care dintre ele?” şi care sunt argumentele.

Premisa de la care trebuie să pornim este realitatea etnogenezei poporului nostru şi, implicit, a genezei limbii române. Or, această realitate este chiar această clară opoziţie: imposibila romanizare a dacilor, dar evidenta ”latinizare” a limbii lor. Dacă vom găsi o explicaţie raţională acestei situaţii, cel puţin ciudate, am rezolvat ”problema”.

Suntem într’o situaţie paradoxală: trebuie să dăm o explicaţie logică unei contradicţii, cel puţin aparent, ilogice. Această contradicţie (ciudată, dar interesantă) este mai mult decât semnificativă, căci ea conţine, prin caracterul ei ilogic şi imposibil, cheia adevăratei situaţii şi a corectei ei explicaţii. Clarificări absolut necesare atât pentru istoria limbii noastre, cât şi pentru lingvistica romanică.

2. Noi suntem în Europa de la începuturi; noi nu venim de undeva pe aceste locuri, cum au făcut toate, dar absolut toate, popoarele din jurul nostru, ci noi suntem aici dintotdeauna, pe teritoriul ţării aflându’se, ca dovadă, ”centrul vechii civilizaţii europene”, aşa cum au afirmat şi dovedit numeroşi savanţi români şi străini.

2.1. Marele poet şi filozof Lucian Blaga afirma cu îndreptăţită mândrie:

”Noi n’am venit de nicăieri. Noi nu ne găsim nici la Apus, nici la Soare–răsare. Noi suntem unde suntem…” [28]

Cercetând geneza poporului român, Marius Fincă, în lucrarea Cine sunt strămoşii noştri? (Pucioasa, 2012, p.109 şi 130), citează o afirmaţie semnificativă a indianistului belgian Louis de la Valle:

”Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi…strămoşii omenirii .” [29](Adică, înaintaşii noştri, ai românilor, sunt ”strămoşii omenirii”.

Că zona carpato-danubiană este spaţiul de antropogeneză europeană, de dinainte şi de după glaciaţiunea Würm, este dovedită arheologic prin descoperirea scheletului unui om de tip contemporan în Peştera cu oase din Banat, trăitor acum 42.000 de ani. Istoricul G.D. Iscru susţine ideea marii noastre vechimi, folosind perspectiva mitico-biblică, enunţând teza că străbuna îndepărtată a limbii române constituie limba primordială:

”Limba naţiunii illiro-trace-geto-dace a fost urmaşa directă a limbii arienilor / pelasgilor, poporul primordial al Europei, şi ea se regăseşte în limba română, prin excelenţă în limba română veche” şi ”limba arienilor rămaşi pe loc în Spaţiul Daciei…fiind o limbă primordială, şi organică, firească, naturală.”[30]

2.2. În ”Noi, Dacii”, dr. Napoleon Săvescu, pe baza distribuţiei Haplogrupurilor, susţine:

”Populaţia de azi a ţării noastre aparţine majoritar Haplogrupurilor R1b şi R1a. Acest argument genetic, esenţial demarcat pentru populaţiile din diferite zone ale lumii, ne detaşează cu claritate şi ne proiectează, unic, în spaţiul carpato-dunărean, dintotdeauna şi pentru totdeauna.” [31]

În alt loc, ”Pelasgii carpato-dunăreni se vor organiza mai bine administrativ, militar şi religios spre a lupta împotriva populaţiilor migratoare…Astfel, primul val de populaţie kurgan a fost absorbit, asimilat de autohtonii carpato-danubieni, care stimulaţi de migratori vor da naştere unui popor războinic, ”războinicii soarelui”, la acel început al anilor 4.400 – 3.900 î.Hr., cunoscut şi sub numele de popor dac (Dax – sfinţi, cavaleri, războinici), poporul «cel mai viteaz, cel mai cinstit şi drept din masa neamurilor pelasgice» (Herodot, Istorii)” [32].

Contribuţia studiilor de genetică are la bază argumente ştiinţifice de necontestat. Directorul Institutului de Biologie Umană din Hamburg, prof. univ. dr. Alexander Rodewald, susţine ideea unei continuităţi genetice care, pe o perioadă de aproape 5.000 – 6.000 de ani, din Epoca Bronzului şi până în zilele noastre, s’a conservat în structura genetică a populaţiei actuale de pe teritoriul României. [33]

2.3. Primul care vorbeşte la noi despre vechea civilizaţie europeană de pe teritoriul nostru este profesorul arheolog ieşean Teohari Antonescu în 1901 [34] iar Enciclopedia (vol. I, p. 67 şi urm.), realizată în 1922 de Universitatea din Cambridge, precizează că zona carpatică face parte din „habitatul primitiv al arienilor.” [35]

Arheologul american William Schiller, pe baza dovezilor materiale, arheologice, enunţă clar:

”Civilizaţia s’a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu’se apoi atât spre Răsărit, cât şi spre Apus acum 13.000 – 15.000 de ani” [36].

Deosebit de importantă este concluzia la care a ajuns renumita arheologă americană Marija Gimbutas (în lucrări publicate între 1963 – 73):

”România este vatra a ceea ce am numit ”vechea Europă”, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.Hr, axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile Indo-Europenizate patriarhale, de luptători din Epocile Bronzului şi Fierului. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea Sumeriană…” [37]

Având în vedere informaţiile despre pelasgi (arieni), ca primii locuitori de pe pământ, observaţiile de arheologie genetică ale lui Anatole A.Klyosov şi Giancarlo T. Tomezzoli [38], opiniile Michaelei Orescu despre civilizaţia atlantidică şi pacifidică, şi, mai ales, consideraţiile lui Guido Mansueli privind cele două centre de vieţuire din timpul glaciaţiunii Wurm (din Pirinei, care a dispărut inexplicabil în urmă cu 11.000 de ani, şi din Carpaţi, care s’a continuat), precum şi urmele fosile din ţara noastră, din Europa de răsărit şi de sud-est de acum cca. 40.000 de ani, avansăm, ca alternativă la teoria migraţionistă asiatică (Asia Centrală), susţinută de Klyosov şi Tomezzoli, a lui ”homo sapiens sapiens”, ideea originii lui europene, localizată în arealul carpato-danubiano-pontic, precum şi teza autohtoniei europene a genezei limbajului şi numim această limbă de început, vorbită de populaţia iniţială din aria Munţilor Carpaţi şi a Dunării, considerată urmaşa zeilor, luând în considerare un spaţiu sud-dunărean mai larg, pelasga carpato-dunărean-balcanică.[39]

În finalul capitolului ”Romani sau români?” din lucrarea citată, C. J. Huertas face o apreciere care susţine, cel puţin în parte, teza noastră:

”Limba şi scrierea cea mai veche din Europa ar putea proveni din zona Balcanilor.” [40]

3. În această problemă complexă, trebuie avute în vedere trei sfere de relaţii ale românei:

a. relaţia limbii române cu latina,

b. legăturile dintre română şi limbile romanice şi

c. relaţiile românei cu limbile europene.

În privinţa relaţiei dintre română şi celelalte limbi romanice, discuţia este amplă, complexă, cu multiple aspecte şi, neconstituind obiectul cercetării prezente, rămâne a fi reluată altă dată. Facem menţiunea că lucrarea lingvistei C. Huertas este un text de referinţă în această problemă, iar concluziile sunt tranşante:

”Ipoteza existenţei unei limbi mame anterioare aşa-zisei romanizări devine astfel mai solidă şi mai consistentă” [41] şi ”Dovezile sunt tot mai concludente: procesul (de formare a limbilor romanice) nu trece prin latină.” [42]

3.1. Legăturile românei cu celelalte limbi europene din afara grupului numit romanic au dezvăluit aspecte neaşteptate.

Cu un secol în urmă, savantul german Johannnes Schmidt, folosind teoria valurilor, a demonstrat că toate limbile europene se trag din română.

Lingvistul suedez Ekstrom per Olaff afirmă:

”Limba română este o limbă-cheie, care a influenţat în mare parte limbile Europei.” [43]

Reţinem, mai întâi, aspectul categoric al afirmaţiei privind orizontul de cuprindere a influenţei: totalitatea limbilor europene. Apoi, sfera acestei influenţe: ”mare parte” a fiecărei limbi.

Cercetând istoria popoarelor nordice, Maria Crişan ajunge la concluzaia că ”strămoşii noştri au fost şi strămoşii lor, ai suedezilor, norvegienilor, danezilor, olandezilor, belgienilor, finlandezilor, lituanienilor şi a câtor altor neamuri încă”[44].

Deşi interesantă şi seducătoare, afirmaţia include confuzia nedorită între geţi şi goţi, trebuind să se facă precizarea că geții se înrudesc cu germanicii, cu slavii etc. la nivel proto-indo-european.

S’ar putea da ca exemplu suficient de grăitor existenţa în limba irlandeză a peste 1.300 de cuvinte care au corespondent în limba română, explicabile printr’o bază comună anterioară, limba pelasgo-carpato-dunăreană (cum o numim noi), în perioada ”roirilor” spre nordul Europei. În acelaşi sens, Timotei Ursu prezintă un număr important de rădăcini comune vlaho-suedeze, ca dovadă a sursei comune, limba strămoşilor noştri, pe care cercetătorul o numeşte, argumentat, danubiana. [45]

3.2. Lingvişti de renume, precum Carlo Tagliavini sau B.E. Vidos, considerau, prin 1959, româna drept ”latina balcanică”. Realizând un pas înainte în sensul unei precizări spaţiale necesare, autorii tratatului de Istorie a limbii române, apărut la Editura Academiei (1969), o numesc ”latina dunăreană” [46].

Mergând pe aceeaşi linie şi în cadrul aceloraşi limite, lingvistul D.Macrea nuanţează însă formula: ”denumirea cea mai potrivită este, după părerea noastră, latina carpato-dunăreană.” [47]

Prin suţinerea ”orbeşte” a originii latine a limbii noastre, neacceptându’se nicio opinie contrară sau de nuanţă, şi a tezei latinizării limbii dace, lingviştii noştri oficiali actuali sunt iremediabil latinizanţi. Chiar tratatul de Istoria României, (I, Bucureşti, 1960, p. 788) prezenta această poziţie oficială prin opinia acad. E. Petrovici:

”Limba română e creaţia poporului român. El a făurit’o din latina populară adoptată de strămoşii săi geto-daci de la coloniştii romani, cu care s’au amestecat, adăugându’i elemente din idiomul daco-getic, vorbit înainte de romanizare.”

Aceeaşi poziţie, fără niciun fel de amendament, nuanţare sau alternativă, o găsim, regretabil, şi în manualele de istorie pentru clasa a XI-a, pervertind, vinovat, conştiinţa identitară a zeci de generaţii de elevi.

3.3. Dacă, aşa cum am văzut, romanizarea geților a fost o imposibilitate, atunci, pe cale de consecinţă, şi latinizarea limbii lor, ca parte a sistemului, a fost tot o imposibilitate.

Deocamdată, aducem în discuţie câteva aspecte, acceptând (şi pornind de la) realitatea izbitoarei asemănări a limbii române cu latina şi cu, mai ales, celelalte limbi romanice.

Mai întâi, să observăm existenţa unor informaţii (de pildă, imaginile de pe Columna lui Traian) privind ideea că în tratativele dintre geți şi romani, pe vremea lui Decebal, nu se foloseau tălmaci. Aşadar, asemănarea dintre cele două limbi era un fapt real, recunoscut în epoca de la confluenţa celor două ere, adică în sec. I î.Hr. şi I d.Hr.

3.4. În esenţă, se pune problema primatului şi filiaţiei acestora. În această problemă, se configurează la noi două poziţii diferite.

3.4.1. Corneliu Florea [48] sintetiza clar, în 2013, una dintre ele:

”Teoria înrudirii limbilor vorbite de romani şi de daci, înainte de Anno Domini 105, este o teorie mult mai logică decât cea în care am transformat cuceritorul cu legionarii lui în profesori de latina vulgară din Latium.”

Se subînţelege din afirmaţie că aceste două limbi au evoluat în paralel, pornind dintr-un trunchi comun. Principalul merit al tezei este acela că neagă tranşant prioritatea limbii latine şi, de aici, şi derivarea românei din latină.

Această poziţie este susţinută şi de Maria Pirtea:

”Romanii vorbeau ca şi dacii, ca şi tracii, ca şi ilirii şi probabil ca şi alte popoare din continentul european, aceeaşi limbă străveche”, având ”acelaşi trunchi lingvistic din care s’au despărţit.”[49]

De fapt, N. Densuşianu, încă din 1910-1912, în Dacia preistorică, [50] presupunea că limba getică şi limba latină provin din limba pelasgă.

3.4.2. O a doua teză derivă din prima, dar merge mai departe, susţinând statutul primordial, de întâietate al străbunei limbii române (al limbii române, de fapt, pentru a folosi acelaşi sistem de referinţă ca al latiniştilor) faţă de latină.

Chiar un reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene, Petru Maior, afirma:

”Totuşi dacă vom avea a grăi oblu, limba românească e muma limbii cei latineşti.” [51]

Încă din 1839, istoricul francez Felix Colson, într’o lucrare despre Principatele Moldovei şi Valahiei, susţinea că nu dacii au învăţat limba de la romani, ci, dimpotrivă, romanii au învăţat’o de la geți. [52] Constantin Daicoviciu recunoştea că geții vorbeau o limbă proto-latină. Folosind informaţii de la unii gânditori medievali – suedezii Joannes Magnus Gothus (1488-1544), Carolus Lundius (1638-1725), belgianul Bonaventura Vulcanius Brugensis (De literis et lingua Getarum sive Gothorum, 1597), cercetătoarea M. Crişan, după ce analizează o serie de cuvinte din fondul principal de cuvinte, cum sunt: casă, tată, frate, soră, plug, blid, greblă…, toate fiind la origine getă, trage o concluzie categorică:

”Substratul getic l’am găsit prezent şi în elină – prima care s’a înfruptat, şi în latină, via limba elină, a doua uneori şi direct, apoi toate limbile zis romanice şi anglo-saxone îşi au cel puţin fondul principal de cuvinte în străbuna limbă getă; dintre limbile asiatice sunt prezente frecvent persana, turca, sanscrita …” [53]

Autoarea crede că ”Mai tânăra limbă – şi anume latina (subliniem, mai tânăra, [este] fiică sau nepoată a limbii gete.” [54]

3.4.2.1. Tot atât de grăitoare ni se pare şi poziţia ”ştiinţificilor” noştri contemporani, care nu văd sau nu vor să vadă realitatea. Semnificativă este poziţia adoptată de Academia Română prin vocea academicianului Marius Sala, reprezentantul oficial al Institutului de Lingvistică ”Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, care afirma în 2012:

”Metoda folosită, cea comparativ istorică, nu lasă nicio portiţă de verosimilitate afirmaţiei că limba română ar sta la baza limbilor europene.” [55]

Se exclude (regretabil) definitiv, precum se vede, orice altă ipoteză. Se pune firesc întrebarea: Oare cunoscutul academician lingvist nu cunoştea. Dicţionarul Etimologic al lui M. Vinereanu şi nu citise extinsul Argument al lucrării, tipărit din 2008, şi nici Rădăcini Nostratice în Limba Română din 2010, în care autorul, chiar pe baza metodei comparativ-istorice, demonstra sistematic, pe compartimente ale limbii, de la proto-indoeuropeană şi limbile indoeuropene până la română, caracterul prioritar al limbii getice, străbuna limbii române?

3.4.2.2. Şeful Catedrei de Limba Română şi Lingvistică generală de la Facultatea de Litere din Universitatea ”Al. I. Cuza”, Iaşi, profesor dr. Constantin Frâncu, afirmă în Cuvânt înainte că M. Vinereanu:

”…pe baza metodei comparativ-istorice, reconstituie sistemul fonologic al limbii traco-dace, respectiv al limbii române şi le compară cu sistemul fonologic al altor limbi indoeuropene, ajungând la concluzia că limba română face parte din marele grup italo-celto-ilirico-tracic, care în mileniul al II-lea î.Hr. era o singură limbă, diferenţiată doar la nivel dialectal. Dialectul din centrul şi estul Europei a devenit ulterior limba iliro-traco-dacă, care ar fi fost vorbită la sfârşitul erei pre-creştine…”[56]

Vinereanu (Dicţionarul etimologic [57]) aduce în discuţie un important argument de tip lingvistic. Dacă se acceptă originea latină a limbii noastre, argumentându’se cu prezenţa în lexic a 14% elemente latineşti, atunci celelalte 86% vor determina fenomenul cunoscut în lingvistică sub numele de ”creolizare”, ceea ce ar fi dus la pierderea aproape totală a flexiunii morfologice. Ipoteza cade, deoarece limba română are o morfologie foarte bogată atât la substantiv, cât şi la verb.
De asemenea, în decembrie 2012, Micael Ledwith, personalitate cunoscută în lumea ştiinţifică internaţională, fost consilier al papei Ioan Paul al II-lea, preciza într’un interviu la TV Cluj:

”Nu româna provine din latină, ci, mai degrabă, latina se trage din română.”

3.4.3. O poziţie de mijloc [58], având la bază viziunea filozofică a lui Ştefan Lupaşcu şi propunând folosirea noţiunilor de ”antestrat”, ”neostrat” şi ”terţul inclus”, aduce lingvistul Ioan D. Denciu [59]:

”Româna – singura trăsătură ce ne defineşte indubitabil identitatea – nu e nici latină, nici traco-daco-getă, ci un sistem idiomatic foarte preţios, nou şi vechi totodată, de-sine-stătător; nu mai poate fi numită neolatină – şi nu trebuie calificată neotracodacă! – pentru că similitudinile se explică altfel. Putem s’o numim în continuare romanică, dar s’o calificăm mai precis drept romanoidă, adică aducând de la nivelul indoeuropenei din Balcani (‘pelasgicei”) – prin intermediul geto-daco-moesienei – caractere asemănătoare cu ale latinei, sardei, occitanei, francezei, italienei, portughezei, spaniolei ş. cl., acestea privite mai curând ca ”surori” ale latinei decât ca ”fiice” (poate totuşi unele, spaniola de exemplu, au acest statut)”.

Ipoteza pentru filiaţia lingvistică este serioasă şi acceptabilă. De discutat este termenul romanoidă, care trimite, totuşi, prin radical, la domeniul latinitate (cu care nu suntem de acord), iar sufixoidul -oid (ă) include o conotaţie negativă, peiorativă, care ar trebui luată în considerare pentru denumire.

4.Ceea ce ne interesează pe noi, în mod prioritar şi esenţial, este mult discutata relaţie dintre română şi latină.
4.1. Să observăm, mai întâi, că, în prezent, o serie de lingvişti – primul a fost francezul Yves Cortez (Le français ne vient pas du latin -Essai sur une aberration linguistique, L’Harmattan, Paris, 2007) [60], din Spania Carme Jiménez Huertas (No venimos del latin, Circulo Rojo, 2013; în română, Nu venim din latină, Traducere de Mihaela Alda, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2016, 229 p.[61]), italianul Mario Alinei (Origini delle lingue d’Europa), la care se adaugă rusul Igor Diakonov sau grecul Dienikes Pontikos, contestă procesul romanizării.

Lingvistul M. Vinereanu, în prefaţa [62] Dicţionarului Etimologic al Limbii Române, neagă (în 2008) influenţa latină asupra structurii morfo-sintactice şi fonologiei româneşti, susţinând argumentat că elementele comune provin ”din fondul comun traco-italo-celtic” . Recent, M. Vinereanu face o afirmaţie tranşantă:

”…latina nu este limba mamă a limbilor romanice, aşa cum nici latina clasică – dar nici altfel de latină – nu este.” [63]

Carme J. Huertas, după analiza compartimentelor limbilor romanice, constată că:

”Nici fonetica, nici morfosintaxa limbilor romanice nu aparţin tipologiei latine.” [64]

Decide că ”legătura dintre limbile romanice şi latină ar fi de înrudire, nu de filiaţie.” [65]

Şi apoi vine şi cu o precizare semnificativă pentru limba noastră:

”Este, fără îndoială, fascinant, să constatăm că româna păstrează anumite aspecte care ne ajută să ne apropiem de limba mamă comună.” [66]

4.2. Demonstrarea statutului de prioritate a limbii române se poate face şi prin analiza altor aspecte.

4.2.1. De pildă, în sanscrită există cuvinte înrudite cu cele românești, considerate la noi a fi de origine latină. Faptul este imposibil, dacă acceptăm ideea latinizării limbii dace, deoarece romanii nu au avut niciodată contact cu India, iar ”roirile” carpato-danubiene s’au produs înainte cu câteva milenii de cucerirea Daciei de către romani. De asemenea, există cuvinte româneşti similare cu cele din sanscrita-vedică, dar ele nu există în limba latină, Marin Bărbulescu-Dacu [67] identifică în sanscrită cca 400 de cuvinte cu cognaţi în limba română. Napoleon Săvescu exemplifică, între altele, numeralul de la 1 la 10 din sanscrită, este apropae identic, cum uşor se vede, cu cel din română, la care se adaugă numeralul ”sută”, în sanscr. ”shata”, când în latină este ”centum”.

Explicaţia constă în faptul că în sanscrită termenii se datorează străvechii române, pelasga carpato-dunăreană (zicem noi), urmare a fenomenului ”roirilor”, când populaţia carpato-dunăreană a ajuns până în India, iar latina şi slava, apărute mai târziu, nu puteau lua aceşti temeni decât de la noi. De aici şi concluzia, formulată, nu fără un tonic sentiment de mândrie, de către dr. N.Săvescu: ”noi nu suntem urmaşi nici ai slavilor, nici ai romanilor, ci ei sunt urmaşii noştri.” [68]

Contrazicând poziţia eronată a lingvisticii oficiale că românescul ”sută” provine din slavul ”săto”, Mihai Vinereanu demonstra clar, încă din 2008, cu argumente de lingvistică fonetică şi istorică, în mod riguros ştiinţific, că acesta provine de la geți.[69] Pertinente sunt pentru această etimologie şi observaţiile Iuliei Brânză Mihileanu din Cercul vicios al jongleriilor ,”ştiinţifice”. [70]

Încadrarea făcută de lingvişti românei la grupul limbilor satem, unde este inclusă şi traco-daca, este, după Iulia Brânză Mihăileanu, o dovadă certă a distanţării de latină, care este, cum se ştie, o limbă centum. [71] Mai mult, româna are trăsături comune cu ambele grupuri, ceea ce o aşează, susţine M. Vinereanu, într’o poziţie centrală, [72] faptul fiind şi o sugestie a posibilului izvor comun pentru ambele grupuri.

4.2.2. O dovadă culturală în discuţia noastră aduce Maria Crişan, care constată că ”la comediograful Plaut, care a trăit în sec. III – II î.e.n., fiind aproape contemporan lui Cato Major / Cato cel Bătrân, întâlnim cuvinte şi expresii geto-dace puse în gura personajelor sale – GEŢI şi DACI deopotrivă, probând cu prisosinţă că seminţia traco-geto-dacă locuia pe teritoriul Italiei cu cinci secole înainte de cu totul parţiala cucerire a Daciei de către legiunile romane.” [73]

4.2.3. Un nou argument al priorităţii românei îl aduce Ion Lazăr prin analiza relaţiilor lexicale dintre latină, română şi italiană. Observă că, potrivit concluzilor cercetătorilor, ”limba latina clasică are cele mai multe asemănări (lexicale) cu limba română; iar limba italiană, moştenitoarea de drept a limbii latine, are cele mai multe asemănări şi cuvinte comune, nu cu latina, ci tot cu româna. Înseamnă că singura concluzie posibilă, logică şi adevărată este că din limba primordială a străbunilor noştri…a luat naştere atât limba latină cultă şi italiana, cât şi toate celelalte limbi aşa-zis romanice.” [74]

4.2.4. Alt aspect semnificativ rezultă din compararea unei caracteristici specifice – unitatea vorbitorilor – în limbile română şi italiană, între care s-a constatat o diferenţă esenţială din acest punct de vedere. Italiana se caracterizează printr-un număr mare de dialecte (după T. Ursu, nouă principale, după alţi cercetători, aproximativ 1500), vorbitorii lor neputându’se înţelege între ei. De aici rezultă că nici continuatoarea de drept a latinei şi de pe acelaşi teritoriu iniţial, italiana, nu a fost romanizată [75] şi nu a putut fi ”latinizată”, căci în acest caz ar fi trebuit, credem noi, să fie exemplar de unitară.

Semnificative sunt şi opiniile lingvistului italian Mario Alinei privind diversitatea lingvistică de aici. În comparaţie cu italiana, româna, din toate teritoriile unde este vorbită, se caracterizează printr’o uimitoare unitate. ”Un fapt esenţial trebuie neapărat remarcat, susţine Timotei Ursu, păstrarea în limba tuturor vlahilor a fondului lexical şi a structurilor gramaticale din arhetipul proto-danubian; ceea ce înseamnă, ipso facto, o continuitate etnică remarcabilă.”[76]

Aşadar, româna are alt statut. Unitatea şi continuitatea ei sunt rezultatul statutului ei vechi şi primordial.

5. Să analizăm problema dintr’o altă perspectivă. Ce este limba latină? C.J. Huertas precizează:

”LINGUA LATINA era limba vorbită în Latium, înrudită cu ROMANA LINGUA şi cu limbile vorbite de vecinii săi din Peninsula Italică, din Peninsula Iberică şi din vechea Dacie.” [77]

Se cunosc trei idiomuri principale ale acesteia: latina arhaică, (stră) veche, bătrână, prisca, fixată temporal înainte de anul 750 î.Hr., care era, probabil, pelasga bătrână; latina populară, rustică, vorbită, vulgară [78] şi latina cultă, oficială, scrisă.

5.1. Limba română, ca şi celelalte limbi romanice, provine, potrivit tradiţiei, din latină. Din latina populară. Conceptul de latină populară este neclar şi imprecis folosit. Cine vorbea acest idiom? Era el unitar? Avea el putere de influenţare? Recent, M. Vinereanu aduce, prin teza despre lingua romana rustica, noi şi concludente argumente împotriva vechilor şi eronatelor teorii. De fapt, lingvistul, folosind dovezi de lingvistică istorică, arată că latina vulgară nu a fost limba maternă nimănui şi, ca atare, nu este limba mamă a niciunei dintre limbile romanice [79].

Carme J. Huertas susţine:

”Nu găsim nicio dovadă empirică în sprijinul existenţei latinei vulgare. Dovezile arată că se scria în latina clasică şi se vorbea în alte limbi.” [80]

Avem o informaţie importantă despre limba română şi ausonii, locuitorii din centrul meridional al Italiei. Diplomat şi istoric grec din sec. al V-lea d. Hr., Priscus călătoreşte în regatul lui Attila prin 449 d. Hr. El întâlneşte ausoni (limba ausonică?) [81] la sudul Dunării, în Moesia Superioară şi pe teritoriile Banatului şi Crişanei de astăzi şi constată că limba lor era apropiată de graiul geţilor şi de româna străveche.

Istoricul Iscru consideră, nu fără temei, aşa-zisa latină populară ”variantă mai tânără a limbii române vechi.” [82] Când clasele ”de sus” romane creaseră o latină cultă în dispreţul mulţimii, ”Jos, cei mulţi, notează G.D. Iscru, vorbeau limba bătrână, desprinsă din trunchiul lingvistic ancestral comun al arienilor/pelasgilor, din care descindea şi limba celor cuceriţi.” [83]

Istoricul dă o explicaţie logică fenomenului (şi termenului):

”limba băştinaşilor din Spaţiul carpatic/carpato-dunărean, limbă dusă…de ”roirile” pornite de aici, a putut fi, în locurile în care acestea s’au stabilit, limba bătrână în care oamenii se puteau înţelege şi ea a putut menţine un important fond de cuvinte în limbile diferenţiate ulterior în spaţiile de sedentarizare.” [84]

Într’o anumită măsură, într’un fel apropiat ca viziune, Mihai Florea propune, într’o recentă lucrare (2016), pentru limba de origine (indoeuropeana) un termen oarecum general, dar cu o semnificativă încărcătură semantică, limba pământului [85], pe baza unei argumentări ce ni se pare foarte serioasă.

Când este vorba de a demonstra trecerea de la latină la română se dau ca exemple legile fonetice [86], pornindu’se de la latina cultă, şi nu de la cea populară, unde situaţia este diferită. Ce este, de fapt, latina clasică? Este un construct cizelat, cult deci, făcut de cărturari mai târziu, prin sec. V-I î.Hr., cu intenţia de unificare imperială a diverselor idiomuri din peninsulă. [87]

C. J. Huertas apreciază:

”Latina clasică ar fi, atunci, limba scrisă rezultată în urma unui proces de omogenizare…A fost o limbă planificată şi în prima fază pentru a comanda trupele şi pentru a unifica armate de diferite origini, pentru a redacta documente juridice, istorice şi literare…Mai târziu, impunerea latinei a fost continuată de Biserica Catolică, odată cu renaşterera culturii şi a artelor latine.” [88]

Ea a fost perfecţionată în timp şi impusă în alte zone, ulterior, prin biserica catolică, aceasta urmărind extinderea puterii şi a dominaţiei ei. Un construct asemănător, cult, a fost şi slavona, slava bisericească, provenită din bulgara veche (creată, însă, cu secole înainte de realizarea alfabetului chirilic de către călugării ortodocşi Chiril şi Metodiu, în secolul al IX-lea), care a fost folosită secole întregi în sud-estul Europei ca limbă de cult, de cultură şi de cancelarie. Ca şi slavona, latina clasică nu era înţeleasă şi nici folosită de popor, de oamenii simpli. Slava este, ca şi latina, acum, o limbă moartă, dar există limbile vii rusă, bulgară, poloneză, cehă etc., aşa cum trăiesc aşa-zisele limbi romanice, ca italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna, occitana, catalana ş.a., dar geneza acestora este una specială şi complexă. Teza formării limbilor romanice din latină este subminată, mai întâi, de analiza logică a raporturilor dintre limba ”mamă” şi limbile ”fiice”.

Ioan Curtean de Hondol (preşedintele Fundaţiei Internaţionle ”Mihai Eminescu”) face o observaţie raţională şi de bun simţ: o limbă populară poate da naştere unui idiom cult, dar un idiom cult niciodată nu va putea da naştere unei limbi populare. Latina populară (care nici nu a existat, de fapt) ar putea constitui baza pentru un idiom cult – latina clasică. Problema care se pune este dacă pornindu’se de la un construct teoretic, se putea construi o limbă pe care o masă de vorbitori – geţii şi alţii – părăsindu’şi limba lor, să o adopte şi s’o folosească în mod curent. Asemenea proces este pură fantezie, lipsit de bază practică, reală şi logică, deoarece se înlocuiesc vorbitorii, fiinţe reale, cu nişte roboţi.

Aşadar din idomul cult latina nu se puteau naşte limbi populare. Ştiind, potrivit surselor istorice, că în secolul III î.Hr. latina era o limbă moartă, C. Huertas se întreabă logic şi cu îndreptăţire:

”Dacă nici romanii nu vorbeau latina, cum poate cineva să susţină că locuitorii din ţinuturile noastre au renunţat la limba lor maternă, înlocuind’o cu alta, pe care nu o înţelegeau.” [89]

Şi de aici din nou concluzia: latina clasică nu poate fi baza limbii române şi a celorlalte ”limbi romanice”. Din contră, doar vechea română sau stră-română. Pe baza unor argumente lingvistice şi compararea unor texte din Galia şi Spania din sec. IX-X, M.

Vinereanu duce încetarea folosirii limbii latine spre sec. I î.Hr., precizând:

”cum cineva mai poate susţine că romanii au răspândit şi implementat latina de la Oceanul Atlantic până la Marea Neagră, când în Roma, începând cu secolul I d.Hr, nimeni nu mai vorbea latina ca limbă maternă. Triburile oscilor au fost cucerite de romani în a doua jumătate a secolului IV î.Hr. Prin urmare, 300 de ani mai târziu, o mare parte din populaţia Romei vorbea limba oscă, în timp ce limba latină încetase de a mai fi vorbită.” [90]

Noile cercetări teoretice din lingvistică aduc perspective noi.

”Lingvistica cognitivă, afirmă C.J. Huertas [91], e pe cale să schimbe concepte lingvistice elementare, considerând că toate constructele gramaticale au o bază simbolică.”

Faptul este aplicabil şi la aşa-zisele limbi romanice. Termenii protolatină sau paleolatină (care ar trebui, de fapt, să desemneze, după M. Orescu, limba pelasgo-getică de la 5.000 î.Hr., când a pornit migraţia condusă de Rama către Asia continentală, purtând cu ea şi limba sanscrită), prin menţinerea în structură a componentei latină, creează confuzie, căci s’a fixat într’un timp îndelungat în conştiinţa vorbitorilor şi în uzul cercetării ştiinţifice. Pentru corectarea erorii este mecesară o altă terminologie, clară şi precis delimitată.

5.2. Lingviştii străini Kopitar, Miklosich, H. Schuchardt şi românul B.P. Hașdeu sunt primii care au stabilit numeroase elemente şi trăsături neromane, ce nu pot proveni decât din substrat, dintr’o limbă preromană, limba getică, numită și traco-daco-iliră.

5.2.1. După ce susţine, printr’o pertinentă analiză[92], că traco-dacă este termenul mai potrivit realităţii etnogenezelor din epocă, I.I. Russu, prin comparaţia cu latina şi albaneza, stabileşte, deşi adept al romanizării, un număr de aproximativ 90 de cuvinte pre-romane şi care lipsesc în albaneză, considerate drept autohtone pentru limba română: amurg, băiat, bordei, brânză, căciulă, copil, ghiară, gorun, măceş, mistreţ, muşat, prunc, strugure, sugruma, ţăruş, urdă, zăr etc.  Evident, Tracia și Dacia fiind numai niște regiuni delimitate, acestea nu puteau fi etnii, ci doar regiuni getice locuite de etnia pelasgo-getică majoritară a Europei vechi.

Faptul că aceste cuvinte, cu semnificaţie esenţială în sfera de vieţuire românească dintotdeauna, nu se află în latină, nici în albaneză, care provine, după părerea majorităţii lingviştilor, din limba getică (indiferent că i se dă tentă regională ”tracă”, ”iliră” sau chiar ”dacă”, denotă pentru română o fizionomie, cel puţin în parte, singulară.

Subtil cercetător, I.I. Russu face o constatare foarte importantă privind realitatea relaţiei dintre cele două limbi, identificând ştiinţific un fapt lingvistic deosebit.

”Elementele prelatine formează cu cele latine un singur tot, care a suferit aceleaşi transformări fonetice: este fondul lexical moştenit al limbii române, deosebit de numeroasele împrumuturi ulterioare.” [93]

Dacă elementele prelatine şi cele latine formează un singur tot şi dacă acesta cunoaşte ”aceleaşi transformări” înseamnă că pentru a se produce aceleaşi transformări trebuie să existe între elementele celor două componente dacă nu identităţi, cel puţin similitudini de structură şi de esenţă genetică, căci, altfel, nu ar putea avea loc transformări identice. Concluzia, de aici, este că între cele două componente, prelatine şi latine, sunt asemănări esenţiale, de esenţă genetică, iar consecinţa evidentă este realitatea înrudirii celor două componente, de care I.I. Russu nu era din păcate conștient. Adică, elementele pre-latine şi cele latine sunt similare, dacă nu identice în structura lor genetică. Deci, latina este înrudită cu ”prelatina”, adică cu pelasga carpato-dunăreana. Astfel, subordonarea latinei faţă de limba getică, faţă de limba română în fond, poate fi demonstrată ştiinţific.

Considerăm corectă și afirmaţia lui Mihai Vinereanu că limba getică, traco-dacă cum o numește el, este ”adevărata predecesoare a limbii române, şi nu latina.” [94]

Noi numim limba străbuna acesteia pelasga carpato-dunăreană (vezi supra 4.2.1). Din punct de vedere evolutiv, credem că putem distinge pentru limba română trei etape anterioare:

1. pelasga carpato-dunărean-balcanică (considerată proto-indoeuropeana) în epoca stră-străveche post-anatoliană,

2. pelasga carpato-dunăreană (româna străveche, danubiana, indo-europeana comună) în neolitic şi

3. limba getică, sau prin variațiile regionale folosite de mulți specialiști, traco-iliro-dacă în Antichitate. [95]

La întrebarea folosită ca titlu al unei lucrări bine documentate, ”Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?” (2015), Iulia Brânză Mihăileanu răspunde tranşant:

”Originea traco-dacă a limbii române este nocivă pentru cei care au inventat teoria romanizării. Îndeosebi pentru urmaşii lor.” (p. 13)

6. O mare parte din lingviştii noştri din trecut, concentrându’se pe etimologie, ca şi autorii DEX-lui, au greşit mai ales prin concluzia că noi am luat multe cuvinte de la alţii când, de fapt, fenomenul este invers de cele mai multe ori.
6.1. Viziunea lingviştilor, ca și autorii DEX a falsificat şi falsifică statutul identitar românesc. De mirare şi de neexplicat este faptul că autorii lui găsesc tuturor cuvintelor româneşti etimologii străine, rămânând, totuşi, (curios!) încă 4.000 de cuvinte cu origine necunoscută.

Există aici o flagrantă contradicţie logică. Se ştie (cum s’a demonstrat şi în paginile anterioare) că poporul nostru are o vechime de mai bine de 5.000-6.000 de ani (vezi supra afirmaţiile lui Al. Rodewald, cap. 2.2.). Mai mult, şi’a dovedit o remarcabilă stabilitate şi continuitate, când valuri de migratori au trecut, când pe alţii i’am primit şi i’am acceptat în necazul căutării unui loc prielnic vieţuirii, dar noi am rămas, aici, statornici pentru totdeauna. Limba noastră, după autorii DEX-ului, este o limbă de împrumut!?!? Toate cuvintele noastre, după ei, sunt luate de la alţii, de la popoarele din jur!?!? Aşadar, cei care au venit mai târziu pe meleagurile noastre – şi romanii, şi slavii, şi maghiarii ş.a. – ne’au dat cuvintele lor. E ridicol!

Din toată terminologia noastră piscicolă, de pildă, formată din cca. 500 de termeni, doar unul e latinesc (peşte), iar restul sunt de origine slavă. [96] Până şi ”Numele pieselor din costumul naţional românesc sunt toate împrumutate”, dezvăluie ironic I. Brânză Mihăileanu în ”Pentru cine e nocivă originea traco-dacă a limbii române” (p. 31). Opinca şi nojiţele vin de la slavii bulgari. [97]

Adică, geții au rămas neîncălţaţi sau n’au numit peştii, cu care se hrăneau de mii de ani, până în sec. al VI-lea d.Hr., când au venit slavii pe aici. Cercetătorul Vinereanu apreciază că ”multe cuvinte româneşti, care au fost considerate de origine slavă, provin de fapt din fondul traco-illiric” [98]. Gând provine, după DEX, de la maghiari. Adică, geții nu ”au gândit” până în secolul IX d.Hr., când au venit ungurii în Ardeal.[99] Aşadar, noi n’am fi fost în stare să ne creăm o limbă, un mijloc obişnuit, firesc de comunicare.

I. Brânză Mihăileanu atrage atenţia asupra unui aspect perfid şi deosebit de periculos:

”Mesajul subliminal pe care caută să ni’l transmită autorii (DEX-ului, n.n.) unor astfel de miracole lingvistice este: dincolo de romanizare noi nu avem rădăcini. Noi vorbim o limbă compusă din împrumuturi” (p. 21). Autorii DEX-ului vor să ne convingă, afirmă cercetătoarea, că ”suntem un neam lipsit de simţul creativităţii şi al valorilor; avem doar simţul imitaţiei.” [100]

Fals, prostie şi rea-credinţă din partea acestor ”farsori lingvistici”!

O situaţie care confirmă poziţia acestor oficiali români este dată de faptul că un cercetător maghiar, Ferenc Bakos, a identificat în al său Dicţionar etimologic al limbii maghiare 2.333 cuvinte româneşti preluate de maghiară, iar instituţiile noastre oficiale au interzis pomenirea lui; de traducerea şi publicarea acestuia nici vorbă, iar de corectat etimologiile greşite din DEX de această origine nici nu se pune problema! Doar dezinteres?

Din cele 601 rădăcini nostratice stabilite de cercetătorii A. Bomhard si J.C. Kerns, M.Vinereanu identifică 216 rădăcini lexicale, care se pot aplica limbii române.

Aşadar, susţine Vinereanu,

”nu se va mai putea menţiona în DEX ”cuvinte cu origine necunoscută” sau luate de pe la vecinii care s’au aşezat pe-aici multe, multe secole mai târziu, pentru cuvinte ca ceafă, cocor, deal, întuneric, stuf, zeamă şi alte cca 350 de cuvinte, ci cuvinte cu origine nostratică.” [101]

Iar noi credem că aceste cuvinte, prin pelasga-carpato-dunărean-balcanică, şi’au continuat vieţuirea în indo-europeană, pe care noi o numim, credem potrivit, pelasga-carpato-dunăreană.

6.2. Încă din 1970, lingvistul I.I. Rusu stabilea, folosind indo-europeana, aproximativ 200 de termeni de origine traco-dacă (getică).[102]

Din cele 5400 cuvinte-titlu (din care provin cel puțin 25.000 de cuvinte, considerând că fiecare cuvânt-titlu are cca 5 derivați), doar 13% sunt comune cu latina, iar 58% sunt din fondul pre-latin sau getic (traco-dac) [103]). Având în vedere că elementele lexicale din fondul principal au un număr mai mare de derivați (în raport cu împrumturile care au derivați puțini sau nu au niciun derivat) și sunt în marea lor majoritate de origine getică, procentajul cuvintelor getice (traco-dace) în limba română este cu mult mai mare. Mihai Vinereanu în Dicţionarul Etimologic (2008), pe baza unor ample cercetări comparative cu indo-europeana, arată că 84-85% reprezintă elementele autohtone [104], considerând, în acelaşi timp, că elementele lexicale comune cu latina sunt doar înrudite cu latina, fără să provină din latină, adică sunt elemente getice, contrazicând radical viziunea oficială.

Iulia Brânză Mihăileanu face şi o ”mică statistică” a originii termenilor privind casa românului potrivit DEX şi găseşte din cele 54 de cuvinte 16-slave, 12-latine, 6-turceşti, 4-ucrainiene, 3-albaneze, 3 cu etimologie necunoscută, 2-bulgare, 2-sârbeşti, 2-greceşti, 2-maghiare, 1-rusesc şi 1-francez, încheind cu observaţia:

”Cele mai multe le”am împrumutat de la slavi, nu de la latini. Iar proporţia dintre cele aşa-zise latine şi cele împrumutate de la alţi migratori este de 22% şi 78%. Vedeţi cumva romanizare cu numai 22% împrumutate din latină? Eu una văd doar că etimologiile DEX-ului combat teoria romanizării.” [105]

Culmea ironiei: tocmai susţinătorii teoriei romanizării, datorită obtuzităţii, dogmatismului şi inflexibilităţii cu care susţin romanizarea ajung, indirect, din exces de zel, să o nege.

Nu e numai ridicol, ilogic şi neştiinţific din partea ”oficialilor” noştri, ci e, mai ales, trădare de neam, trădarea înaltei civililizaţii getice străbune, falsificarea istoriei noastre chiar de către ”ştiinţificii noştri”, căci se face instituirea, cu scop denigrator, a statutului nostru de popor de rang inferior, negându’se conştient şi vinovat, cu morgă ştiinţifică, însă, locul aparte pe care ar trebui să’l avem în cadrul naţiunilor europene şi lumii, trădându’se nu numai trecutul, ci şi viitorul naţiei.

7. Concluzii
1). Rezolvarea contradicţiei de la care pleca analiza noastră este posibilă numai prin schimbarea perspectivei şi a sensului relaţiei. E invers! Geţii n’au putut fi ”romanizaţi”, căci nu au existat condiţiile producerii procesului. Şi nici nu a fost posibil şi nici necesar, deoarece latinii şi romanii au apărut pe scena istoriei după geți şi ei înşişi erau, după cum arată izvoarele istorice. Aşadar, e invers. ”Latinizarea” nu a existat, iar rapiditatea aşa-zisei latinizări este un fals şi o invenţie, căci străbuna limbii geţilor era, de fapt, limba în care îşi avea, după părerile multor cercetători, originea chiar latina. Prin urmare, totul e invers.

2). Româna e, în fond, prin stră-străbuna ei, pe care o numim pelasga carpato-dunărean-balcanică, punctul de plecare pentru limbile europene, pentru limba albaneză, precum şi substratul multor limbi din Europa Centrală de azi, pentru o bună parte din limbile italice şi, în primul rând, pentru cele din sfera ei de filiaţie, pentru limba latină, care nu e nici ”limbă mamă”, nici ”soră” [106] (poate, cel mult, ”verişoară”), şi aşa-zisele limbi romanice. Având o serie de elemente identice cu limba mamă comună veche, de care vorbeşte Carme Huertas, putem considera că româna are, în raport cu latina, un statut prioritar. Unitatea şi continuitatea limbii getice, ca şi a urmaşei ei, limba română, sunt rezultatul statutului lor vechi şi primordial faţă de latină.

3). Pelasga carpato-dunărean-balcanică este, după părerea noastră, limba mamă comună de care vorbeşte C. J. Huertas.

4). Dacă putem considera că, în perioada medievală, cărturarii (cronicarii) noştri nu au avut informaţii suficiente şi alternative, dacă ardelenii au fost manipulaţi, iar reprezentanţii Şcolii Ardelene au crezut că pot obţine în Imperiul Austro-Ungar un alt statut pentru români decât cel de ”tolerat pe pământul Transilvaniei” (căci alţii erau ”domnii şi pământenii”, potrivit actului ”Unio Trium Nationum”), solicitând drepturi egale cu celelalte trei naţiuni privilegiate, prin susţinerea originii romane a poporului şi latine a limbii, dacă latiniştii din secolul al XIX-lea, pe care B.P.Hasdeu, autorul celebrului studiu ”Perit-au dacii?” (1861), i’a numit ironic ”ştiinţifici”, n’au avut capacitatea lingvistică de a descoperi adevărul, tuturor acestora putându’li’se găsi o scuză, considerăm că ”ştiinţificii” de astăzi, romanomani şi latinomani, nu au nicio scuză, fiind dominaţi probabil de un reprobabil interes personal şi nu au acum, când au apărut atâtea dovezi, informaţii noi şi opinii argumentate ale unor cercetători români şi, mai ales, străini, obiectivitatea şi nici tăria pentru reevaluarea poziţiilor anterioare, unii dintre ei fiind conduşi, opinăm, având în vedere persistenţa într’o evidentă eroare, chiar de rea-credinţă.

5). Din cele evidenţiate, se desprinde o idee concluzivă cu importante urmări în cadrul lingvisticii generale, la a cărei formulare ”se sparie gândul” (vorba cronicarului), şi, pentru a atenua gravitatea consecinţei, o vom enunţa în formă interogativă, desigur cu sens retoric: Oare întreaga lingvistică romanică îşi înalţă edificiul, pornind de la teza că latina e limba de origine, ”limba mamă”, a tuturor (zece) limbilor romanice, pe o premisă falsă şi având la bază un fapt lingvistic artificial, inventat, deci nereal? Cercetătorul Gabriel Gheorghe a afirmat mai demult că limba română este ”cheia romanisticii”[107], iar M. Vinereanu consideră necesară opţiunea ”către o nouă ştiinţă a romanisticii” [108].

Se impune o modificare nu numai de viziune, dar şi de terminologie (de ce ”limbi romanice”?), care să ilustreze schimbarea necesară în sensul adevărului ştiinţific, lingviştilor români de astăzi revenindu”le această fundamentală, stringentă şi patriotică îndatorire.

Note

[1] Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, p. 814

[2] Mihai Vinereanu, Rădăcini nostratice în limba română, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 2010, p. 8

[3] Iulia Brânză Mihăileanu, Cercul vicios al jongleriilor ,,ştiinţifice”, în Revista de lingvistică şi cultura românească, nr. 4, 2015

[4] Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, vol. I, Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Teocora, Buzău, 2012, p. 28

[5] Eugen Lozovan, Dacia sacră, Ediţie îngrijită, repere biografice şi schiţă de profil de I. Oprişan. Traducere din limbile engleză şi franceză de M. Popescu, Ediţia a II-a, Ed. Saeculum, Colecţia Myrhos, Buc., 2006, p. 120

[6] Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 35

[7] Apud Valentin Roman,  vatra-daciei. ro/cine-erau-colonistii-adusi-de-romani-in-dacia, 4.03. 2015

[8] [9] Informaţia trebuie privită cu o anumită rezervă datorită considerării de către unii cercetători a operei citate (H. A.) lucrare nesigură, cu multe aspecte inventate.

[10] Le origini delle lingue neolatine, Bologna, 1982, p. 97, apud Iulia Brânză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 128

[11] Hadrian Daicoviciu, Dacii, Chişinău, Editura Hiperion, 1991, p. 187

[12] Alexandru Vulpe, Sintagma „strămoşii noştri daci” ar trebui discutată, în Historia, nr.120, dec. 2011

[13] Hadrian Daicoviciu, op. cit. p. 188

[14] Vezi Carme Jimenes Huertas : ”Nu a existat niciodată o societate daco-romană stabilă. Spre deosebire de ceea ce s’a petrecut în Spania şi în alte ţări aflate sub jugul Bisericii Catolice, nici în secolele următoare latina nu s’a impus ca limbă de cultură. Şi atunci, cum se face că în România de azi există o mare unitate lingvistică pe întregul său teritoriu? Unde sunt factorii de romanizare?” în Nu venim din latină, Traducere de Mihaela Alda, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2016, p. 70-71

[15] Iulia Brânză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 77

[16] Carme Jimenes Huertas, Nu venim din latină, Traducere de Mihaela Alda, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2016, p. 224-225

[17] Ultima piesă, catrinţa, o găsim în îmbrăcămintea femeilor din vechiul şi celebrul mozaic de la Ravena, sec. VI d.Hr., şi pe care DEX-ul o dă ca fiind cuvânt de origine maghiară, pe când (situaţie jenantă pentru specialiştii noştri lexicologi, descoperită de lingvistul Marius Sala) chiar Dicţionarul istorico-eimologic maghiar, editat în 1970 la Budapesta de Academia Maghiară, îl consideră de origine română. Vezi şi Gabriel Gheorghe, Influenţa limbii române asupra graiurilor maghiare văzută de la Budapesta, în Noua Revistă Română, 09.11.2012

[18] Euroindeanism şi dacism în Antologia sanscrită în Dacia magazin, nr.44, iunie 2007, p.30 şi urm.

[19] D. Roxin, Perit-au dacii? Şi dacă da, de ce? (interviuri cu specialişti) în Formula As, nr.1149, 15.01.2015

[20] Strămoşii noştri reali geţii-dacii-tracii-ilirii…naţiunea matcă din vatra ”Vechii Europe”, Casa de editură ”Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2014, p. 227

[21] În D. Roxin, Perit-au dacii? Şi dacă da, de ce? (interviuri cu specialişti) în Formula As, nr.1149, 15.01.2015

[22] Vezi Iulia Brânză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 91-95

[23] Altcumva despre limba română în Revista de lingvistică şi cultura română, nr. 1, 2014

[24]Apud D. Macrea, Probleme de lingvistică română, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 29

[25] Vezi D. Macrea, Locul specific al limbii române între celelalte limbi romanice în Limbă şi lingvistică română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973, p. 39

[26] Pentru morfologie, sintaxă şi fonetică vezi D. Macrea, Lucr. cit., pp. 21- 23.

[27] Dicţionar etimologic al limbii române. Argument, Editura Alcor, Edimpex, Bucureşti, 2008, p. 29: ”Indiferent dacă slava comună a împrumuat acest termen din iraniană sau din geto-dacă, este cert că rom. sută nu poate proveni din v. sl. sьto”

[28] Apud Ion Gîju, Spaţiu geografic dacic: Panonia, în Dacia magazin, nr.102-103, iunie-iulie 2014, p.56

[29] Apud G.D. Iscru, Art. cit., în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3

[30] Strămoşii noştri reali geţii-dacii-tracii-ilirii…naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, p. 107

[31] Noi nu suntem urmaşii Romei, II, Noi Dacii, Buzău, Editura Teocora, 2012, p. 25

[32] Noi nu suntem urmaşii Romei, I,… p. 190-191

[33] Vezi Daniel Roxin, adevaruldespredaci. ro, 11 apr. 2015.

[34] Dacia, patria primitivă a arienilor, în volumul Lumi uitate, Iaşi, 1901

[35] Apud Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, vol. I, … p. 27

[36] Apud G.D. Iscru, Statuile de geto-daci şi columna, în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3

[37] Cultură şi civilizaţie, Bucureşti, Editura Meridiane, 1989, p. 49

[38] Vezi Bucur Gheorghe, Problema identităţii limbii române în procesul ei de evoluţie din timpuri îndepărtate în Revista de Lingvistică şi Cultură Românească, Nr. 5/2015

[39] Bucur Gheorghe, Idem

[40] Lucr. cit., p. 76

[41]Ibidem, p. 10

[42] Ibidem, p. 11

[43] Apud G.D. Iscru, Statuile de geto-daci şi columna, (I), în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3

[44] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, Limba geto-dacă – matcă a limbilor indoeuropene şi asiatice, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2003, p.18

[45] Limba „danubiana”?, în Dacia magazin, nr. 74, februarie 2012, p. 17-18

[46]  [47] Apud D. Macrea, Locul specific al limbii române între celelalte limbi romanice în Limbă şi lingvistică română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973, p. 17

[48]Dacia magazin, nr.102-103, iunie-iulie 2014, p. 68

[49] Columna lui Decebal!, II, în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p.28

[50] Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 449

[51] Apud Cronica Fundaţiilor, Anul XII, noiembrie 2014, Nr. 75, p. 5

[52] Cf. Napoleon Săvescu, II, Noi, Dacii, …p. 73

[53] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, Postfaţă, Editura Biblioeteca Bucureştilor, Bucureşti, 2003, p. 273

[54] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, … p.23

[55] Vezi Lucian Iosif Cueşdean, Limba rumânilor nu se trage de la Roma, Bucureşti, Editura Solif, 2012, p. 37

[56] Mihai Vinereanu, Cuvânt înainte, Argument în Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, pe baza ceretărilor de indo-europenistică, Bucureşti, Editura Alcor Edimpex SRL, 2008, p. 7

[57] Dicţionar etimologic al limbii române. Argument, Editura Alcor, Edimpex, Bucureşti, 2008, p. 11

[58] [59] „Nu ne poate caracteriza exclusiv romanitatea, cum nu putem miza pe autohtonismul ”pur” getodacic. Cele două moşteniri ale noastre sunt imbricate şi cuantumul lor variază de la o epocă la alta, dar calitativ rămân egal îndreptăţite.” Ioan D. Denciu, Despre identitatea limbii române în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[60] Analizând câmpul semantic al războiului, Y. Cortez arată că terminologia în limbile romanice ecoincide, dar nu şi cu latina. De aici concluzia că aceste limbi provin de la o limbă-mamă, dar care nu este în niciun caz latina. Apud Iulia Brâză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 70-71

[61] Vezi D. Roxin, adevaruldespredaci. ro, 11 apr. 2015

[62] Vezi M. Vinereanu, Argument, Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, pe baza ceretărilor de indo-europenistică, …pp. 11-12

[63] M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[64] Lucr. cit., p. 228

[65] [66]  Lucr. cit., p. 226

[67] Cf. L.I. Cueşdean, Limba rumânilor nu se trage de la Roma,…, p. 33

[68] Noi nu suntem urmaşii Romei, I, …, p. 32

[69] Vezi ampla argumentare de la pp. 802-803 din Dicţionar etimologic al limbii române. Argument

[70]Revista de lingvistică şi cultura românească, nr. 4, 2015

[71] Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 90

[72] Dicţionarul etimologic al limbii române…, p. 20

[73] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, …p.24

[74] Meandrele istoriei, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2013, p. 58-59

[75] Vezi şi afirmaşia lui G. Gheorghe: ”Nici măcar Peninsula Italică n’a fost romanizată, cu atât mai puţin regiuni din afara peninsulei.” Apud G.D. Iscru, Strămoşii noştri reali…, p. 267

[76] Limba ”danubiană”?, în Dacia magazin, nr. 74, februarie 2012, p. 19

[77] Lucr. cit., p. 224

[78] Vezi D. Macrea, Lucr. cit., p. 25

[79] M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[80] Lucr. cit., p. 50-51

[81] ”Auson sau Ausonius: Intâiul înaintaş al ausonilor şi primul rege al Auşoniei, nume cu care grecii indicau în mod generic Peninsula italică şi care este specificat în mod diferit în izvoare. Ausonii erau o populaţie din Italia central-meridionala straveche, greu de identificat. Strămoşul principal era considerat fiul lui Ulise şi al nimfei Calipso sau, potrivit altor surse, al lui Ulise şi al Circei, sau al lui Calipso şi al lui Atlas. Se credea ca este fratele lui Liparos” în Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi română, Ed.Polirom, 2003, p. 125.

[82] Strămoşii noştri reali,… p. 84

[83] Ibidem, p. 228

[84] Ibidem, p. 84

[85] Istoria trebuie rescrisă – noi paşi către adevăr în Revista de lingvistică şi cultură românească, Nr. 7, 2016

[86] Pentru română: diftongarea lui o accentuat în oa: solem> soare, florem> floare etc. sau -l- > -r- (gula> gură,

salem> sare) etc. La fel, sistemic, şi în cazul general al limbilor romanice: lat. ct> rom. pt (octo> opt,

noctem> noapte); >it. tt (otto, notte); >fr. it (huit, nuit); >sp. ch (ocho, noches) etc.

[87] Vezi şi Lucian Iosif Cueşdean, Lucr. cit., p. 9

[88] Nu venim din latină, …p. 31

[89] Nu venim din latină, …p. 33

[90] Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[91] Lucr. cit., p. 225

[92] Limba traco-dacilor, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 203 (Nota 2) şi p. 212-213

[93] Lucr. cit., p. 211

[94] Lucr. cit., p. 51

[95] Bucur Gheorghe, Problema identităţii limbii române în procesul ei de evoluţie din timpuri îndepărtate în Revista de lingvistică şi cultură românească, Nr. 5/2015

[96] Vezi L.I. Cueşdean, Lucr. cit., p. 23

[97] Vezi şi Daniel Roxin, adevăruldespredaci. ro, Dezvăluiri, Uriaşa minciună din DEX, 8 mart.2015

[98] Vezi şi Daniel Roxin, adevăruldespredaci. ro, Dezvăluiri, Uriaşa minciună din DEX, 8 mart.2015

[99] Iulia Brâză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, … p. 14. Vezi şi Daniel Roxin, adevăruldespredaci. ro, Dezvăluiri, Uriaşa minciună din DEX, 8 mart. 2015

[100] Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române? …p. 129

[101] Vezi Introducere la Rădăcini nostratice în limba română, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 2010, p. 8

[102] Elemente autohtone în limba română, Bucureşti, Editura Academiei, 1970

[103] Lucr. cit., p. 10

[104] Ibidem., p. 12

[105] Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?…, p. 69-70

[106] I.D. Denciu, Despre identitatea limbii române în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[107] Apud G.D. Iscru, Lucr. cit., p. 83. Vezi şi M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[108] Vezi M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4/2015

Sursa: limbaromana.org (STATUTUL PRIMORDIAL AL LIMBII TRACO-GETO-DACE FAŢĂ DE LATINĂ, Gheorghe Bucur)

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

UN MEGA-TEMPLU DE ACUM 7000 DE ANI, ÎN LEAGĂNUL CIVILIZAȚIEI AGRARE CUCUTENIENE

Cultura Cucuteni este un adevărat brand românesc, prin numărul mare de aşezări de pe teritoriul țării, iar specialiştii arată că această zonă a făcut parte din leagănul agrar al civilizaţiei europene difuzate apoi către vestul Europei, ca factor civilizator. Avem aici în zonă un punct forte în evoluţia întregii civilizaţii europene. Aici s’ar părea că a fost leagănul de dezvoltare al civilizaţiei agrare europene şi nu neapărat în zonele vehiculate până acuma din Asia, sau Africa. Este tot mai limpede pentru majoritatea oamenilor de știință că arealul cucutenian face parte din dintre zonele din care civilizaţia agrară s’a extins ulterior către vestul Europei.

Arheologii au găsit un mega-templu pe malurile Prutului în cadrul celei mai mari aşezări a misterioasei culturi Cucuteni, o megastructură de peste 1.000 de metri pătraţi care a fost cel mai probabil un uriaş templu de acum 7.000 de ani, și reprezintă o descoperire unicat pentru arheologia românească.

Citește și: ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

Cercetătorii botoşăneni, ieşeni şi suceveni au găsit în cadrul unei uriaşe aşezări a misterioasei şi fascinantei culturi Cucuteni, o mega-structură impresionantă. Este vorba de rămăşiţele unei clădiri de peste 1000 de metri pătraţi, cu numeroase dependinţe, situată probabil în centrul aşezări. Uriaşa mega-structură a fost descoperită în cadrul campaniei de săpături începută de curând.

Uriaşa aşezare cucuteniană, în interiorul căreia a fost scoasă la lumină mega-structura, se află pe malul Prutului în apropiere de localitatea Ripiceni. Specialiştii spun că nu s’a mai descoperit o structură de dimensiuni atât de mari, veche de acum 7000 de ani, în arealul culturii Cucuteni din România. Deocamdată cercetările continuă, inclusiv cu determinări magnetometrice, care au reliefat dimensiunile gigantice ale structurii. Ca săpătură, doar 100 de metri pătraţi au putut fi cercetaţi la şpaclu şi periuţă.
Au fost enunţate câteva ipoteze. În primul rând ar putea fi vorba de un templu uriaş, de acum 7000 de ani, un loc de veneraţie şi pelerinaj poate pentru mai multe comunităţi din această zonă. Arheologii cred însă că ar putea fi şi locuinţa sau centrul de putere al unei căpetenii de trib cucuteniene, ce domina politic ambele maluri ale Prutului.

Aurel Melniciuc, arheolog, directorul Muzeului Judeţean de Istorie Botoşani:

”Această mega-structură, este unicat deocamdată în preistoria românească. Gândiţi’vă că este o locuinţă de 1000 de metri pătraţi. Deocamdată s’ar părea unicat pentru Cucuteniul din România. Poate fi un templu, poate fi locuinţa şefului de comunitate, de trib.”

Această structură este de’a dreptul uriaşă, mega-structura era dotată inclusiv cu structuri de apărare, cu palisadă şi val de pământ. Uriaşa locuinţă era ridicată pe o structură de lemn şi era construită dintr’un soi de chirpici. Despre posibilitatea ca acestă structură să fi fost un centrul politic al unei căpetenii care domina regiunea, specialistul arată că ipoteza unor structuri paleopolitice poate fi luată în considerare, dar deocamdată imposibil de dovedit arheologic.

Dumitru Boghian, arheolog, conferenţiar universitar doctor la Universitatea ”Ştefan cel Mare” din Suceava:
”Spaţiul interior are aproximativ 1000 de metri pătraţi, împreună cu incinta, împreună să spunem cu construcţia, şanţul cu palisadă lutuită, în jur de 1500 de metri pătraţi. Este foarte mare. În alte sit-uri, o asemenea megastructură ar reprezenta întregul sit. Structuri paleopolitice, structuri organizatorice ale comunităţilor umane la nivel macro şi micro, au existat din toate timpurile. Din punct de vedere arheologic, acestea fac parte din relaţiile care sunt economice, sociale, spirituale care se fosilisează extrem de greu şi din această cauză arheologia dispune de foarte puţine mijloace până în prezent pentru a avansa asemenea ipoteze. Dar nu trebuie exclus că, acolo unde există modele care se repetă pe anumite spaţii, acolo unde există de pildă o anumită uniformitate a manifestărilor materiale, să existe ca un reflex firesc al acestora şi anumite entităţi mai mici sau mai mari care aveau rol administrativ-politic.  Aveau şi un nivel de trai suficient de ridicat, puteau să construiască aceste sate, unele cu locuri centrale care puteau să aibă şi funcţii administrative, poate religioase, poate de tipul acesta comercial, să construiască arme şi unelte la nivel respectiv, să folosească aramă pe o scară destul de ridicată. Să folosească o serie de invenţii care au fost prezente în neoliticul şi eneoliticul est-central şi sud–est european să le folosească pe scară largă şi bineînţeles expresia artistică atât de bine încetăţenită în splendida ceramică pictată care nu este ceea ce pare la prima vedere, are o serie de coduri culturale bine încetăţenite dar insuficient puse în valoare.”

Mega-structura descoperită în această lună face parte dintr’o aşezare uriaşă, considerată printre cele mai mari descoperite vreodată pe teritoriul României, în cadrul culturii Cucuteni. Misteriosul oraş de pe malurile Prutului are nu mai puţin de 25 de hectare, cu locuinţe, dependinţe, cu zone diferenţiate şi aceată mega-structură încojurată de un val de pământ cu palisadă pentru protecţie. Practic este ca o ”metropolă” cucuteniană de acum 7000 de ani. Situată pe malul Prutului, această aşezare a fost cercetată de 5 ani de zile, de specialişti în arheologie, şi continuă să uimească. Aşezarea acesteia pe malul Prutului, după cum arată specialiştii, a favorizat schimburile economice şi dezvoltarea unei civilizaţii unicat şi misterioasă, numită Cucuteni.

Cei care au locuit în uriaşa aşezare de pe malul Prutului, dar şi cei care au ridicat mega-structura din centrul ei sunt oameni ai Culturii Cucuteni de acum 7000 de ani. Este o civilizaţie misterioasă, dezvoltată, dar mai ales uimitoare prin spiritualitatea ei, prin reprezentările ei artistice unicat, care uimesc la nivel mondial.  Totodată cucutenienii păstrează secrete, nefiind nici până astăzi cunoscut vreun cimitir al acestei comunităţi, fără să se ştie exact ce se întâmpla cu defuncţii.

La descoperirile arheologice de la Ripiceni au fost folosite tehnologii de ultimă generație, printre care scanări magnetometrice și scanări 3D, ce au permis determinarea exactă a amplasării locuințelor în cadrul așezării. În perioada următoare vor fi demontate resturile locuinței pentru recuperarea întregului inventar — vase, arme, unelte, plastică zoomorfă și antropomorfă etc — și pentru stabilirea mai cu exactitate a funcționalității sale.

Într’un comunicat de presă al Muzeului Județean Botoșani se spune:

”Pe lângă cele peste 100 de locuințe rămase în zona neafectată de apele lacului de acumulare, a fost descoperită o structură uriașă de circa 1.000 mp, cu o incintă împrejmuită și fortificată printr-un șanț și o palisadă. Această mega-structură, unicat deocamdată în preistoria românească, putea fi un templu, locuință a căpeteniilor sau avea altă funcționalitate. Poziționarea sa centrală și dimensiunile uriașe demonstrează importanța sa deosebită în cadrul așezării, care și ea este una dintre cele mai mari cercetate până în prezent în cadrul arealului cucutenian din România (circa 20 hectare).”

Instituţia muzeală a continuat, și anul acesta, campania de cercetări arheologice interdisciplinare în cadrul șantierului de la Ripiceni. Proiectul este realizat în colaborare cu Universitatea ”Ștefan cel Mare” Suceava și Platforma Arheoinvest de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” Iași şi face parte dintr’un program mai amplu ce vizează studierea ”Evoluției habitatului uman preistoric și protoistoric în depresiunea Prutului Mijlociu”.

Din cauza fondurilor insuficiente și a dificultății efectuării cercetărilor în teren, din uriașa structură a fost cercetată, în campania iunie 2016, doar o mică parte (circa 100 mp).

Sursa: Agerpres.ro, botosaneanul.ro, stiri.botosani.ro, digi24.ro, adevărul.ro

Citiți și: CULTURA CUCUTENI, SPAȚIU DE ETNOGENEZĂ AL GEȚILOR

sau: CIVILIZAȚIA CUCUTENI RIVALIZEAZĂ CU CIVILIZAȚIILE DIN ORIENT

 

 

GEȚIA SUD-DUNĂREANĂ A ODRISILOR ȘI MACEDONENILOR

Așa cum geții nu și’au numit țara niciodată Dacia, aceștia fiind menționați la Marea Neagră niciodată însoțiți de vreun stat numit Dacia, aceasta fiind o titulatură tîrzie a coloniei romane de la nord de Dunăre, tot așa geții odrisi nu și’au numit regatul Tracia.

Toate neamurile de pe ambele maluri ale Dunării erau ginți ale marelui neam al geților.

Geții venind pe filiera organizării societății patriarhale, fiecare ramură, gintă sau trib rupt din nucelul de la Marea Neagră au pornit pe un drum al concurenței pentru supremație teritorială.

Dintre aceste ramuri sud-dunărene, trei s’au ridicat peste acel nivel în care istoria le’au păstrat amintirea vie: elenii, odrisii și macedonenii.

Lumea getică s’a remarcat în antichitate prin antagonisme între frații de sînge, precum și prin alianțe temporare între vechi dușmani, interesele personale ale vreunui monarh, obiectivele economice sau strategice primînd.

În aceeași situație s’a aflat și tribul odrisilor unul dintre triburile getice, care a reușit să se ridice peste celelalte unind o pleiadă de triburi sud-dunărene, și care au întemeiat un regat puternic în sudul Balcanilor.

În paralel însă, macedonenii antici s’au ridicat în timpul lui Filip al II-lea, și au participat la distrugerea centrului politic și religios al geților odrisi din apropierea Staroselului de azi din Bulgaria.

Prăștiașii macedoneni erau unități speciale ale lui Filip Macedon și utilizau curele foarte precise cu greutăți de plumb.

Sute de astfel de piese de plumb au fost descoperite în zona Starosel, unele dintre ele chiar conțineau inscripții cu nume și ocări.

Descoperirile din zonă povestesc în detaliu războiul dintre geții odrisi și macedonii lui Filip al II-lea care i’au invadat de’a lungul cursului rîului Marița, au luat cetățile Kabile și Plovdivul de azi, geții odrisi retrăgîndu’se în munții Sredna Gora.

Conform izvoarelor istorice, conducătorul lor a fost nevoit să ceară ajutor în Thesalia, deși geții duceau un război de gherilă neobișnuit pentru vechii elini.

Atacau noaptea și creau ambuscade, nu luptau în formație, astfel îl surprindeau întotdeauna pe Filip, tatăl lui Alexandru Macedon.

La sfîrșitul anului Filip a cîștigat și a distrus complexul getic de la Starosel, dar acest lucru s’a întîmplat după o campanie de 11-12 luni, care a continuat pînă în iarnă ceea ce a făcut ca Filip conducătorul macedonean să se înbolnăvească.

Părerea arheologilor este că tezaurul regatului odris a fost, de asemenea, situat în reședința recent descoperită, dar Filip al II-lea al Macedoniei, cel mai probabil a furat aurul ținut acolo.

După victoria lui Filip centrul de putere al geților odrisi s’a mutat în Valea regilor geți, deși ea poartă denumirea de Valea regilor traci, abuziv numită astfel de bulgari, din apropierea orașului Kazanlîk, unde era capitala lui Seuthes – Seuthopolis, aceasta fiind în regiunea Moesia, nicidecum în Tracia.

Poziționarea geților danubieni în Moesia se observă și din harta realizată după descrierile lui Herodot.

Moesia precum se știe a fost o regiune mereu menționată ca fiind a geților dunăreni.

Arheologii au reușit să scoată la suprafață complexul de la Starosel distrus de macedoneni.

În timpul săpăturilor la movila Chetinjova oamenii de știință au ajuns la rămășițele unui rug antic construit într’un templu pentru a onora zeița Hestia.

Specialiștii consideră că folosirea rugului a marcat prima utilizare a templului.

Oamenii de știință (Heidelberg) au studiat formele artefactelor și rugul și s’a dovedit că templul de la Starosel a fost construit nu mai devreme de 358-350 î.Hr. un secol mai tîrziu decît consideră specialiștii bulgari care îl datează de pe vremea regelui Sitalces 431-424 î.Hr..

Artefactele marcate pretutindeni în regiune se disting prin simbolul domniei lui Amatok al II-lea, dar și a lui Teres, un labrys, care era un topor cu cap dublu, marcat și pe monede.

A existat un simbol similar și pe podeaua reședinței domnitorului din vîrful Muntelui Kozi Gramadi.

Amatok al II-lea a fost un vasal al regelui odris Kerseblept, dar un timp el a fost singurul conducător al unei părți a regatului odrisilor.

Ambii acești conducători au condus din palatul din vîrful Kozi Gramadi, precum și din alte reședințe similare. Palatul de la Kozi Gramadi a fost bine fortificat și a avut o suprafață de 4500 mp.

În această locație se produceau piese de decoratiuni din aur, iar arheologii își pun speranța că ruinele ascund mai multe artefacte.

Se spune că nu vechii regi geți stabileau capitale, ci conducătorii bunurilor lor din aceste cetăți.

Templul și centrul conducătorului pentru această regiune a fost construit de regele Amatok al II-lea. Date istorice indică perioada guvernării lui Filip al II-lea al Macedoniei.

La acel moment regele Amatok al II-lea a fost conducătorul geților odrisi, urmat de fiul său Teres al II-lea. Teres a fost răsturnat de Filip. Așa că, construcția templului a început în timpul domniei acestor doi regi geți.

Starosel era de fapt un centru de cult, care includea o serie de monumente ce datează din secolul al IV-lea î.Hr..  Aceste monumente erau legate între ele.

În 2005, în apropierea vîrfului Kozi Gramadi în Sredna Gora s’a găsit reședința unui rege, care după ce a fost distrusă în timpul campaniei lui Filip, existența unui centru politic getic în regiune a fost slăbită.

Acest lucru este demonstrat și de lucrărilr recente arheologice din regiune, care este foarte bogată în vestigii.

Templul de lîngă Starosel a fost numit ”Templul Nemuritorilor”, deoarece acest templu oficia ritualuri legate de imortalizarea conducătorului. După moartea sa, un conducător devenea un fel de semi-zeu. Înmormîntările se efectuau în alt loc, în morminte-sarcofag cum ar fi unul descoperit chiar lângă templu.

Se pot face comparații cu catedralele regilor francezi, unde au fost stabiliți temporar după moartea lor și apoi îngropați în apropiere.

Templul de la Starosel a avut diverse funcții și a fost folosit de către dinastia Odrisilor în secolul IV î.Hr..

Templele getice sînt ordonate în model de constelație Ursa Mică. Sanctuarele odrysilor din regiunea Starosel, probabil, au fost comandate în modelul de constelația Ursa Mică.

Partea sudică a masivului central Sredna Gora conține o concentrație enormă de situri arheologice, peste 400 și multe temple.

Conform arheologilor, templele din regiune au fost conectate printr’un traseu similar cu drumul sacru care ducea la Delphi, aceste locuri sacre nu au fost izolate unul față de celălalt. Complexele au fost construite în apropierea lor pentru nevoile pelerinilor.

Regiunea Starosel a reprezentat, probabil, un complex religios mare, similar cu complexele moderne creștine din mănăstiri, cum ar fi cel de la Muntele Athos. Mii de credincioși au călătorit de’a lungul unui drum sacru spre muntele sacru, drum care a fost înțesat cu clădiri care au oferit cazare și sprijin.

Acesta este modul în care a apărut o întreagă regiune sacră, iar numărul de monumente religioase în regiunea Starosel este foarte mare. Ceea ce au descoperit arheologii sunt artefacte legate de credințele geților odrisi, pentru viața de după moarte.

Deși încă nu avem foarte multe cunoștințe despre traseul sacru, care a ajuns la reședința regelui în apropiere de vîrf în Muntele Sredna Gora, arheologii au aflat traseul vechiului drum al credincioșilor geți, de’a lungul barajului modern Piasychnik, care continua spre templele din movilele de la Starosel.

Un conducător get a fost îngropat și zeificat într’una din ele, în movila Chetinjova.

Arheologii au dovedit că templul de la Chetinjova a fost în mod deliberat îngropat sau acoperit cu pămînt.

Savanții au ajuns chiar la inima movilei, ceva ce se face foarte rar în Bulgaria.

Studiile arheologice descoperă, de obicei, doar arhitectura, scoate la iveală aurul și argintul, dar inima movilei care ascunde secrete și constituie o parte dintr’un loc sacru, este ignorat de regulă.

Cu toate acestea, arheologii aici au continuat săpăturile și acesta este motivul care i’a dus pe cercetători la rugul ridicat în onoarea zeiței Hestia.

Specialiștii speculează că Hestia a fost o protectoare al dinastiei regale. Este pentru prima data cînd artefactele legate de cultul acestei zeițe sunt descoperite în movile.

Zeiţa Hestia ori Hesta, al cărei nume semnifică cămin sau casă, a fost o zeiţă a vetrei şi a focului sacru la geți.

Trebuie reţinut faptul că Focul Sacru sau Focul Viu nu era altceva decît o imagine a Soarelui ceresc – Marele Zeu. Soarele de andezit de la Sarmisegetuza nu este altceva decît vatra altarului reginei Hestia (Vesta), vatră pe care ardea focul nestins.

În ceea ce priveşte Marele Sanctuar circular getic, aflăm că absida centrală avea 34 de stîlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă, iar la mijloc era vatra focului sacru.

După Palladio aflăm că ambele temple ale zeiţei Vesta de la Roma, aveau aceeaşi formă (de potcoavă). Este bine să se ştie sau să se reţină faptul că, acest cult al zeiţei Hestia în Grecia şi la Roma a fost dus de geți, înainte de întemeierea acestui oraş peninsular.

”Marea Zeiţă” a fost descoperită la Trufeşti (Botoşani), alta la Libceva (Caraş-Severin), dar și altele. Acest mare număr de figurine feminine ilustrează, ca în nici o parte a Terrei, perioada matriarhatului.

Arheologia rumînească a ajuns la descoperirea unor statuete feminine, care ne încredinţează că, în perioada matriarhatului, societatea strămoşilor geților (proto-geții) era condusă de o femeie, o mare preoteasă ajutată de un sobor feminin.

Informaţia oferită de Herodot, că Hestia la scuţi (scyți) a avut alt nume, aparţine unei epoci mai tîrzii, cînd cultul ei trecuse de la geți la celelalte popoare prin intermediul culturii greceşti.

Aceştia şi’au însuşit tacit cultura popoarelor mai vechi.

Placa de aur găsită în apropierea satului Merdzhany, zona Kuban din apropierea rîului Kuban, în apropiere de orașul de coastă din Anapa, Marea Neagră, aproape de Asovhavet, în timpul săpăturilor ilegale din 1877.

Disponibil la Muzeul Hermitage, St Petersburg (inventar nr. Ku 1876 1/9, 10 ). 

Placa cel mai probabil era atașată unui corn de băut sau rhyton și datată la aprox. 350-300 î.Hr.

Punctul de vedere arată de la stînga la dreapta:  Arborele – o zeita sau regina stînd pe un scaun cu un vas, craniul unui cal pe un stîlp și un călăreț geto-scytic călare, ținând în mâna dreaptă un rhyton sau o cupă sacră.

Hestia a fost regina strămoşilor geți, iar după moarte a devenit zeiţă a focului. Începînd cu perioada patriarhatului, sciţii o adorau sub numele de Tabiti, elenii sub numele getic de Histia sau Hestia, iar romanii o adorau sub numele de Vesta.

Cultul ei s’a generalizat în spaţiul euro-afro-asiatic, după ce Hestia a trecut în panteonul Olimpului.

Cu toate că Tabiti a fost aparent cea mai importantă divinitate în panteonul scytic, în privința închinării acordată zeităților, Herodot se referă la ”Ares” ca la un zeu unic.

El observă că ”nu le este obiceiul […] pentru a face imagini, altare sau temple pentru orice, cu excepția lui Ares.”

Anticii au lăsat lichide magice în piatra templelor ridicate zeităților. O magie de edificare a fost realizată în timpul construcției templului dedicat zeiței Hestia, în acest sens fiind descoperit un vas cultic ritualic de cracare (descompunere, la temperaturi și presiuni înalte), care a conținut, probabil, un fel de fluid încă necunoscut.

Prof. Fol crede că a fost un fluid de sacrificiu care a fost folosit pentru a pătrunde în mama Zeiță, înaintea înhumării, ca să’l mențină pe timpul construcției templului. Însăși construirea templului și a movilei a reprezentat pentru geți procesul de construire a Cosmosului. Din construcția movilei, putem interpreta câte ceva despre credințele aristocrației getice despre lume și univers.

Modul de sacrificiu geto-scytic a fost, în opinia lui Herodot, relativ simplu. Victimele sacrificate au inclus diferite tipuri de animale, deși darul cel mai prestigios a fost considerat a fi calul.

Porcul, pe de altă parte, se spune că nu a fost niciodată sacrificat, sau că geto-scyții erau reticenți să păstreze porcine în interiorul pămînturile lor.

Herodot descrie modul geto-scytic de sacrificiu, după cum urmează:

”Victima stă cu fața sa anterioară picioarele legate, iar preotul care sacrifica stă în spatele victimei, și trăgînd de capătul cablului de el aruncă fiara jos, și victima cade, el face apel la zeul căruia îi sacrifică, și apoi dintr’o dată aruncă un laț în jurul gîtului său, și pune un băț mic în laț, se răsucește și așa se strangulează animalul, fără să fie aprins focul sau de a face vreun descîntec victimei sau de a se turna vreo libație peste ea; și atunci cînd a fost strangulat și jupuit de piele, el continuă să se fiarbă. […] Atunci cînd carnea este fiartă, sacrificatorul ia o primă jertfă a cărnii și a organelor vitale și le aruncă în fața lui.”

În construcția templului vom descoperi 10 coloane (stîlpi) ce însemnau probabil 10 grade în ierarhie. Învățații sunt încă în căutarea unui înțeles asupra simbolismului arhitecturii și a coloraturii locurilor sacre getice.

Sînt arheologi care se așteaptă la mai multe surprize pe creasta muntelui. Arheologii au informații cu caracter personal despre sanctuare din roci nestudiate și despre morminte care conțin bijuterii de argint.

Regiunea atrage mulți vînători de comori și o mare parte din artefacte sunt deja jefuite. Potrivit lui Hristov un arheolog bulgar, aceste regiuni getice sunt o sursă majoră de antichități pentru licitații și pentru colecționari.

În ultimii ani însă, poliția a blocat parțial eforturile căutătorilor de comori.

Creasta muntelui lasă totuși o multitudine de movile nestudiate care ascund secrete și este o chestiune de timp înainte ca arheologii sau vînătorii de comori să le descopere.

Printre marile comori scoase deja, este tezaurul de aur de la Panaghiuriște care conține peste 1.600 de artefacte și faimosul cap de bronz al lui Seuthes III, regele Regatului Odris, dintre 331- 300 î.Hr., descoperit în anul 2004. 

Tezaurele au fost evaluate la o sumă de aproximativ 170 de milioane de euro, dintre care doar comoara de la Panaghiuriște valorează 50 de milioane de euro.

În ultimul timp, după o serie de descoperiri arheologice, se tot bate monedă pe existența unor strămoși ”traci” ai bulgarilor, cei care au fost înrealitate doar un trib mogolic slavizat, și exterminat de Vasile Bulgaroctonul în 1018 d.Hr..

Avem aici de a face cu o confuzie gravă: Tracia este o regiune, ca Dobrogea, de exemplu, nu este un popor.

Poporul era get și pe malul stîng al Dunării, dar și pe malul drept. Herodot pomenește peste 22 de seminții care populau zona sud-dunăreană (bessi, bisalți, brygi (viitorii frigieni), dalonci, crestoni, crobizi, skyrmiazi, nipsei, odomanți, odryși, trauși, bistoni, ciconi, dersei, edoni, paiți, sapeni, satri), dar printre acestea nu apare nici o seminție tracă.

O informație grea pentru marea masă a istoricilor, este că triburile getice s’au stabilit pe un teritoriu vast din sud-estul Europei între secolele IV î.Hr. și III d.Hr, însă pe teritoriul Bulgariei în special au fost descoperite numeroase artefacte de aur.

Toate aceste seminții se trăgeau din neamul Geților Pontici, marea masă a geților, a Massa-Geților asu format nucleul Arian al populației europene și vest asiatice.

După expansiunea lor au Geții au populat întreaga Europă, pînă la Marea Baltică, Atlantic și Asia de Vest, pînă în India, după cum arată chiar Universitatea din Cambridge (”The Cambridge history of India”, vol. I, p.67-71). Tot aici se menționează că elenii, macedonenii și ilyrii, albanezii de azi, au migrat din Carpați.

Nu se face nici o mențiune despre traci.

În ”De originibus populorum Transylvanie”, vol.II, p.323, Ion Budai – Deleanu dă explicație acestui fapt:

”Învățații arată că la grecii antici, trake ar fi însemnat miazănoapte.”

Sunt unii lingviști care susțin că latina s’a format din elina veche astfel rădăcina ”atra” se transferă și în latină, iar ”trake”, a putut fi folosit pentru a delimita zona din nordul elinilor și doar din perspectiva lor.

Numai că referința elinilor la locuitorii din nordul lor nu a fost niciodată un endonim folosit de geți pentru a se autodefini.

Dacă în latină ”atra” a luat sens de ”negru” prin asociere cu termenul de orientare de la miazănoapte, ori de ”întunecat” acesta nu se preia cu sensul de nordic din perspectiva romanilor, neavînd vreun sens pentru ei, ci de negru.

Noi, rumînii avem Valahia cea Neagră, fluviul Istru ce izvorăște din Munții Pădurea Neagră, către Marea Neagră, un voievod Negru Vodă și steaguri cu capete de negrii.

Acest sens rămîne valabil numai din perpectivă elină, deoarece doar elinilor populația nordică din această regiune imediată puteau fi ”trake”, iar regiunea în care erau acești nordici, se va denumi în final Tracia.

Această titulatură va fi preluată și de romani, transformînd’o în colonie, iar populațiile ținutelor din sudul Dunării vor fi numite și împărțite de armatele romane în moesi, traci, ilyri sau mai tîrziu în dacii din Colonia Dacia.

Acestea sînt denumiri de populații ale imperiului pentru geții subjugați care au fost cuceriți treptat, trib după trib, datorită perseverenței, strategiei și disciplinei militare impuse de Roma.

Astfel vom avea ilyri în colonia Iliria, moesi în colonia Moesia, macedoneni în colonia Macedonia, traci în colonia Tracia etc.

Tracia inclusă în imperiul Persan 500-479 î.Hr.

Chiar după istoricul N.S.Derjavin, în ”Istoria Bulgariei” stă scris că cei care au populat Tracia, și au fost numiți traci, ”…au apărut pe peninsulă în al treilea mileniu î.Hr., de peste Dunăre, de pe pămîntul lor strămoșesc…, unde ocupau cu aproximație crestele de sud ale Carpaților și tot masivul Semigrad (șapte cetăți) – Ardealul, cu părțile Siretului, Prutului și Nistrului, de unde tracii s’au apropiat de Peninsula Balcanică.”

Macedonia și Tracia în 336 î.Hr.

Deci, cei care au populat Tracia vin din Carpați și fac parte din marea masă a geților, pentru că din acești Geți Carpatici s’au desprins și celelalte populații care au devenit mai apoi greci, latini, celți, germani etc.

Ce spune Trogus Pompeius în sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr:

”Chiar și dacii sînt mlădițe ale geților” (ap. abreviatorul Justin, Ed. Nisard, Paris, 1841, C.XXXII, II).

În ”Dictionnaire Grec-Francais” al lui Alexandre, (Paris, Ed. Hachette, 1877, partea a II-a: Vocabulaire de noms historiques, mythologiques et geographiques, A. Pillon), se arată:

”Dacii popor din familia Geților.”

În introducerea la ”Cartea IV” a lui Herodot, tipărită în 1902 și premiată de Academia Rumînă, Dimitrie I. Ghica a scris:

”…locuitorii Dunării aparțineau marii familii indo-europene numite Geți”, din care Dacii, Tracii și Pelasgii erau numai ramuri ale ”Oceanului” Getic.

C.I.Hyginus (64 î.Hr.- 17 d.Hr.) în lucrarea ”Astronomicon libri IV” scrie despre Charnabon, rege al geților din Tracia.

În ”Historia Augusta” (Editura Științifică, 1971, p.503) se menționează:

”(Împăratul Probus) și’a continuat drumul prin Thracia, primind, fie ca prietene, fie ca supuse, toate populațiile getice…”

Macedonia și Tracia în 200 î.Hr.

Robert Sheringham (”De Anglorum Gentis origine disceptatio”, p. 159) spune:

”Astfel chiar Pliniu, Mela, Solinus, îi arată pe geți ca poporul Traciei. Toți tracii ar fi fost un singur popor, adică geții, mărturisește Mela (sec. I d.Hr).”

Flavius Vospicus din sec. III îi numește pe toți tracii popoare getice. Populațiilor din Tracia, Strabon și Herodot, le spun ”seminții”, nu popoare, pentru că toate aceste ”seminții” aparțineau de un singur popor: GEȚII.

Izvoarele antice consemnează limpede faptul că populațiile europene și ale Asiei vestice provin din Carpați.

Vasile Pîrvan arată limpede în a sa ”Getica” (1982, p.51):

”Cît privește sudul Dunării, până la Haemus, el era de mult getic. Dar geții de aici erau numiți thraci.”

După toate sursele antice, toate semințiile din Tracia vorbeau o singură limbă, și aceasta era limba geților, care au fost numiți de romani daci, iar mai tîrziu de germanicii și slavii, ne numesc valahi.

LIMBA GETICĂ (sermo-geticus), pe care azi nu o regăsim nicăieri deoarece din ea se rup limbile moderne, ea este vorbită prin acestea.

Nu există nici un studiu serios și elaborat al limbii rumîne care să ateste dacă aceasta este limba de legătură dintre limbile vestice centum, și libile estice satem, deoarece este singura limbă de pe Terra, care poate fi catalogată de slavi, limbă slavică, iar de latini, limbă latină, cu toții greșind deoarece limba rumînă deși franțuzismele adoptate de pașoptiști au apropiat’o prin aceste neologime ale sec. XIX de o limbă care se trage din limba rumînă arhaică.

Cu alte cuvinte limba rumînă arhaică este la baza limbilor indo-europene, și nu limba rumînă modernă, de aceea cei care afirmă acest lucru se expun criticlor acide ale dușmanilor anti-rumîni, străini, sau autohnoni deopotrivă.

Geții carpatici după ce se înmulțesc, în timpul mileniul al doilea î.Hr., încep marea roire prin tokharieni (yuezhii), în general numiți ”indo-europeni”, hitiți, armeni, eleni, celți, italici, balto-slavi, germanici, din vatra de locuire a Vechii Europe.

Avem de a face cu unul din cele mai importante fenomene din istoria mondială.

Din marea masă a geților, prin mileniul II î. Hr., datorită sporirii populației pînă la depășirea capacității de hrănire a leagănului comun, unele grupuri de populații au trebuit să părăsească habitatul comun și să ajungă în spațiile în care au fost individualizate și etnicizate, așa cum le cunoaștem și noi astăzi, de la malurile Atlanticului pînă în India,

Joseph Mansion în a sa ”Pays d’origine des indo-europeens” (Editura Ceuterick, 1911; p.228) menționează:

”Istoria este mută asupra originilor Europei. Se pot urca primele stabiliri ale elenilor în Grecia la cel mult 2000 î.Hr. Italicii apar mult mai tîrziu, iar noi putem abia să bănuim la aceste date îndepărtate existența altor popoare, ca celți, germani, balto-slavi.

Atunci, cine a ”înființat” nucleul uman primordial și multietnic al ”semințiilor” getice în Europa? Cine se afla pe aceste meleaguri acum peste 7.000 de ani?

Răspunsul e unul singur: Proto-Geții Arieni

Din aceștia se trag europenii și vest asiaticii arieni (mezii și perșii, iranienii de azi).

Sursa: bnr.bg, kroraina.com, ziarulnatiunea.ro-George V. Grigore, Pr. Dumitru Bălaşa

 

CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

Cine au fost gepizii?

Noi credem că ar trebui să fie limpede că strămoșii gepizilor sunt geții, indiferent cum au fost numiți peste vremuri, câte nume și’au luat, câte arme și obiceiuri au schimbat, locuri de viețuit și stăpânit au relocat sau dialecte au grăit prin înstrăinarea de la locul de baștină de la Gurile Dunării sau spațiul nord-pontic…

Horaţiu şi Virgiliu îi amintesc pe geţi sub numele de scyţi, iar Ovidiu, relegat la Tomis, evocă şi el barbarii pontici, barbarii geţi ai Scyţiei, folosind acelaşi procedeu literar al ”catalogului barbarilor”. Vocabularul creat de Ovidiu este împrumutat de scriitorii ulteriori de la Lucan, Iuvenal şi Marţial la Claudian şi Sidonius Apollinaris.

”Îşi inventează tot timpul nume noi şi îşi schimbă înfăţişarea pentru a’i păcăli pe romani, lumea civilizată, dar, la drept vorbind, scyţii au rămas aceiaşi din zilele lui Herodot.” (Synesius Cyrenensis, Oratio de regnoad Arcadium imperatore, cap. 15; Maenchen-Helfen 1973, p. 4; Wolfram 1988, p. 11).

Istoriografia actuală însă ne ține în ceață, netranșând definitiv această impardonabilă neclaritate istorică. Să fie oare această neclaritate în strânsă legătură cu situl arheologic de pe Măgura Şimleului, din Sălaj?

Această zonă a zămislit nu mai puțin de 15 tezaure getice fiind considerat în același timp și cel mai dens sit în tezaure din ţară, după Sarmizegetusa, cel mai important fiind un tezaur de argint descoperit în 1986, care cântăreşte peste două kilograme.

Deși avem această anormală confuzie menținută se pare în special datorită implicațiilor sale care ar intra în contondență cu interesele pan-germanice, ale poporului care a dat ora exactă imediat după ce imperiul roman și’a dat suflarea, în rândurile următoare vom aduce câteva lămuriri în susținerea teoriei că populațiile care au prelucrat și deținut aceste comori erau geți autohtoni din Carpați, ori conduși probabil de căpetenii venite din nordul Maramureșului actual, unde datorită expansiunii continue a imperiului roman geții din Carpați s’au retras.

Știind că geții în trecut purtau mai multe nume fie după proprii conducători, fie după spațiul ocupat și tyra-geți, și samo-geți, massa-geți, myr-geți, tissa-geți, geați scandinavi, iar alte ramuri ale geților, cum erau denumiți în antichitate frații lor, iliri, macedoneni, scyți, celți, cimmerieni, frigieni etc, iar mai nou ”daco-traci”, și trăiau pe un imens spațiu eurasiatic putem considera fără riscul de a greși, că și gepizii, vandalii, ostrogoții, și vizigoții sunt denumiri târzii ale unor ramuri getice care trăiau în același spațiu, și nu sunt alte neamuri venite din alt continent și fără legătură de sânge cu europenii.

Despre samo-geți să facem aici mențiunea că ei sunt menționați ca sarmați, și se face impardonabilă greșeală a’i considera altceva decât geți. Poate că ei aveau obiceiuri specifice, dar genetic este dovedit că erau frați cu scyții și geții. Dar indiferent cum au fost numiți geții de istorici, scriitori sau politicieni, aceștia își aveau originea în câteva grupuri umane preistorice despre care vom încerca să aducem câteva lămuriri de ordin literar-documentar, arheologic și genetic.

Spunem și genetic, deoarece barierele ridicate între populațiile europene actuale știm că s’au creat total artificial în baza limbilor vorbite. Dar, așa cum este unanim acceptat de către specialiști și limbile actuale se trag dintr’una primordială, la fel cum genetic și neamurile se trag dintr’unul singur. Cu alte cuvinte ceea ce încercăm să scoatem în evidență este că există cu adevărat un popor european genetic, în ciuda diferențelor lingvistice dintre entitățile etnice de azi.

Știm de asemenea, că ne aflăm exact în perioada de schimbare a centrelor de putere în Europa, și vom ține seama și de acest aspect, răstimp în care emanciparea unui popor războinic și în egală măsură momentul în care o hegemonie a unui nou imperiu se manifestă prin nașterea peste cenușa tocmai celui care apune în 476, Imperiul Roman de Apus, și pe temeliile căruia se ridica atunci Imperiul Francilor, urmat apoi de altul, Sfântul Imperiul Roman, și care din 1512 este numit alternativ și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (în lat. Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicae).

Înțelegem așadar de ce anumite replieri și noi poziții în istoriografia europeană nasc reflexe în rândurile istoricilor pro-germani de această dată, peste ceea ce era până atunci o politică ce se manifesta în folosul Romei.

Sigur, îi puteam bănui pe istoricii și arheologii independenți de azi de profesionalism, cu excepția celor de casă care în general se circumscriu unei linii directoare, dar nu putem să nu ridicăm o mulțime de întrebări care își regăsesc răspunsul numai în teoria pan-germanică.

În acest sens este demn de menționat conceptul lui Ratzel care în esență arată că de’a lungul istoriei, oamenii s’au aflat într’o permanentă competiţie pentru spaţiu: mai întâi în scopul obţinerii subzistenţei; în etapa următoare, pentru a obţine un spaţiu în care să îşi poată consuma energia.

În decursul acestui proces, consideră Ratzel, cultura, ca realitate supraorganică, a fost factorul care a mediat raporturile dintre elementele fizico-geografice ambientale şi indivizii umani.

Discipol al lui Ritter, Friedrich Ratzel (1844-1904) este considerat primul dintre fondatorii geopoliticii germane, cu toate că el însuşi a numit aria preocupărilor sale drept geografie politică. Ratzel s’a străduit să continue demersurile mentorului său, cu scopul de a realiza o metodă cuprinzătoare şi eficientă care să sprijine studierea spaţiilor şi locuirii umane. În acest sens, el a adăugat instrumentelor folosite până atunci în cercetările geografice, elemente, metode şi constatări care proveneau din alte discipline, biologia şi istoria situându’se în prim-plan.

În prima sa lucrare majoră, Antropogeografia, subintitulată Principii de aplicare a geografiei asupra istoriei, publicată între anii 1881-1891, Ratzel a prezentat aparatul metodologic-interpretativ. Primul său demers, mărturisit, era acela al recuperării şi plasării mediului geografic în miezul ştiinţelor despre om, pentru a nu se ignora sau pierde dimensiunea evoluţiei acestuia ca parte a naturii.

Într’o primă etapă a organizării lor sociale, oamenii au reuşit să transforme mediul pe are îl locuiau într’un spaţiu mai favorabil existenţei umane. Ulterior, pe măsura evoluţiei şi dezvoltării statelor, a devenit evident faptul că diferitele culturi umane sunt inegal înzestrate şi sunt capabile, în măsuri diferite, să fructifice darurile naturii.

Cum am reușit noi ca neam să fructificăm aceste daruri ale naturii, este un subiect pe care’l vom aborda poate cu altă ocazie, dar faptul că nici la ora actuală nu există un consens cu privire la evoluția populației din spațiul românesc și la originile poporului român se datorează, spun istoricii, unei așa numite ”tăceri a surselor istorice”, motiv invocat, în special, de către adepții teoriei migraționiste care susțin că teritoriul Daciei și cel adiacent, deoarece colonia Dacia nu acoperă întreg spațiul românesc de azi, contrar teoriei oficiale că ar fi fost numită astfel și înainte de 106 (de către cine, întrebăm noi?), ar fi rămas o ”Terra deserta” odată cu retragerea administrației romane de la nordul Dunării, se mulează perfect pe interesele altora, ori chiar ale românilor când interesele ne vor cere. Interesele ne’au cerut cândva să agreăm o coabitare fictivă romano-getică, istoricii noștri improvizând numeroase legături mai mult sau mai puțin forțate în acest registru.

Cine știe? Într’un viitor ipotetic acceași istorici, sau actualii lor locțiitori vor presta același tip de prestidigitație pe filonul germanic al națiunii române !

Și cu toate acestea, continuitatea proto-românilor pe teritoriul coloniei Dacia și extra-Daciei este atestată, fără putință de tăgadă, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei și extra-Dacii și de, mai mult sau mai puțin, rarele înscrisuri istorice din perioada secolului al III-lea și până în secolul al XIII-lea, odată cu întemeierea Țării Românești sub Basarab I.

Mișcările triburilor getice, fie cele considerate germanice (goții, gepizii, vandalii etc), dar și cele carpice sau sarmatice (sarmo-getice) în diferite momente, în provinciile dunărene, au silit administrația romană să abandoneze colonia Dacia, aceasta retrăgându’se strategic în sudul Dunării.

De altfel, nici revoltele geților ocupați nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luând amploare, mai ales, dupa moartea împăratului Traian – fapt ce vine să contrazică scrierile secretarului personal al acestuia, care menționa, la sfârșitul războaielor getice, că întreaga populație autohtonă fusese redusă la câțiva indivizi.

Continuitatea geților la nordul Dunării este dovedită de singura copie a unei hărți romane, unica, de altfel, păstrată până în zilele noastre, Tabula Peutingeriană.

Harta, realizată după anul 330 d.Hr., an în care împăratul Constantin cel Mare mută capitala imperiului de la Roma în Bizanț, fosta așezare pescărească de pe malul Bosforului, arată chiar și după retragerea aureliană, nu mai puțin de 88 de localități cu rezonanță getică, atât la nordul cât și la sudul Dunării.

Importanța acesteia este cu atât mai mare cu cât, fără doar și poate, Tabula Peutingeriană este o hartă realizată în scopuri comerciale, dovedind așadar o strânsă legătura economică a romanilor cu populația existentă în fosta colonie Dacia și teritoriul nord-dunărean adiacent.

De asemenea, nu este deloc ieșit din comun, faptul că istoricii greci și bizantini continuă să’i numească pe localnici ”daci” sau geți (vezi și Ana Comnena), denumire folosită în Bizanț până dincoace de secolul al XI-lea, dată la care începe sa fie folosit în egală măsură termenul de valah sau vlah. Istoricul grec Zosimos menționează, de asemenea, în secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Răsărit și tribul carpo-geților de la nordul Dunării, conflict soldat cu înfrângerea celor din urmă.

Mai mult, împăratul Constantin cel Mare, inițiază construirea unui pod peste Dunăre, care să facă legătura cu fosta colonie romană, precum și o campanie de la care își va trage titlul de Dacicus, lucru pe care îl va repeta și împăratul Iustinian. Deși, practic, administrația romană dispăruse din fosta colonie Dacia, teoretic, aceasta continuă să existe în structurile Imperiul Roman.

Astfel erau create provinciile Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, întâlnite și sub numele de Dacia Aureliană în literatura secolului al XII-lea, un argument în plus în fața continuității numelui de Dacia și al celui de ”dac”, dar care a dat din nefericire apă la moară teoriei migraționiste care susține că poporul român s’a format la sudul Dunării.

Aceste manifestări în defavoarea poporului localnic și ca o reacţie împotriva continuităţii getice conform teoriei susținută de partizanii neromanizării, sau a continuității daco-romane conform altei teorii mai puțin veridice aceea a romanizării populației autohtone susținute de latiniști, se concretizează prin interpretarea mecanică şi excesivă a vestigiilor arheologice din fosta provincie Dacia sau din imediata vecinătate ca neaparţinând autohtonilor geți antici, fie ei vorbitori sau nu ai limbii legionarilor romani.

Istoriografia maghiară și germană din motive evidente și din perspectiva stăpânirii austriece sau vremelnice maghiare, introduce și fundamentează existența unui neam care ar întrerupe viețuirea în Transilvania, Maramureș și Crișana a autohtonilor. Această interpretare în mod vădit distorsionată a etnicității unei populații, nu are nicidecum un fundament etnologic, istoric, arheologic sau lingvistic și cu atât mai puțin genetic.

În contradicție cu teoria pan-germanistă noi, dimpotrivă, noi vom spune lucrurilor pe nume, cronologic și genealogic înțelegem că toate popoarele germanice sunt la origini geți sau un mix al populațiilor vechi din Hiperboreea nordică cu păstorii epocii bronzului din stepa nord-pontică, acesta fiind un subiect pe care’l vom dezvolta mai jos.

Oricât s’ar influența în folosul unora sau altora, curgerea timpului a fost doar una, iar această ordine în bucătăria istorică nu mai poate fi schimbată cu toate implicațiile care decurg din recunoașterea acestor realități trecute, și indiferent de amploarea puterii ulterioare care au manifestat’o ca popor independent, originile sale rămân aceleași. Este și cazul grecilor și romanilor antici, dar și a germanilor, britanicilor sau rușilor, tuturor geții stându’le la baza originii lor.

Considerente de ordin genetic

Oricine va lua în discuție considerente de ordin genetic când se discută de originea nordicilor, fie în cazul geților (goților) din est și sud nu se poate referi decât la cel mult 2-3 haplogrupuri, acestea fiind vechiul hpg. I,  G2a (fermieri neolitici) și hpg. R1 din epoca de bronz.

Vom face așadar, referiri asupra celor care cu siguranță le purtau aceste neamuri carpatice sau nordice, evitând pe cât posibil să facem etichetări etnice din perspectivă contemporană.

Origini și istorie

Haplogrupul I este cel mai vechi haplogrup major în Europa și din toate probabilitățile, singurul care își are originea aici (în afară de haplogrupuri foarte minore, cum ar fi C6 și subclades adânci ale altor haplogrupuri). Se crede că a sosit via Orientul Mijlociu ca haplogrup IJ acum undeva între 40.000-30.000 de ani, din care s’a dezvoltat haplogrupul I în urmă cu aproximativ 25.000 de ani. Cu alte cuvinte, omul Cro-Magnon cel mai probabil, a aparținut hpj. IJ și I (alături de haplogrupuri mai mari, cum ar fi F și C6).

Ramura nordică I1 se estimează a se fi desprins de restul haplogrupului acum aproximativ 20.000 de ani. I1 este definită de cel puțin 25 de mutații unice, ceea ce indică faptul că această genealogie a cunoscut o strangulare gravă a populației. Toți bărbații aparținând acestui haplogrup coboară dintr’un singur strămoș care a trăit acum între 10.000 și 8.000 de ani.

S’a speculat că I1 a evoluat în mod izolat în Scandinavia, în timpul paleoliticului superior târziu și perioadele mezolitice, atunci când vânători-culegători din sudul Europei au recolonizat jumătatea de nord a continentului de la refugiile lor balcanice mai calde din timpul ultimei mari glaciațiuni.

Cea mai veche dovada atestată de reinstalare postglaciară în Scandinavia datează din anii 11.000 î.Hr., cu apariția culturii Ahrensburg.

Cu toate acestea, dovezile au apărut (Szecsenyi-Nagy și colab., 2014 ), de la testarea Y-ADN din Neoliticul timpuriu din Panonia de Vest, timp în care hpg. I1 a fost , de fapt , prezent în Europa Centrală în momentul expansiunii neolitice.

O singură probă I1 a fost identificată pe lângă un eșantion G2a2b, atât din timpuriu cultura ceramicii liniare (LBK), care ar fi difuzat mai târziu noul stil de viață agricol la cele mai multe zone din ceea ce este azi Polonia, Germania și Țările de Jos.

Prin urmare, este posibil ca linii I1 au fost printre  vânătorii-culegători ai Mezoliticului european asimilați de valul de fermieri veniți din estul Mediteranei în neolitic și reprezentați, în principal prin Y-hpg. G2a. Există, de asemenea, dovezi din probele neolitice de ceramică ale culturii Starcevo și Cardium ale neoliticului timpuriu, care au trăit alături de hpg. I2a și de fermierii G2a atât din sud-estul, cât și din sud-vestul Europei.

Cea mai probabilă ipoteză în prezent este faptul că liniile I1 și I2 au fost dispersate în Europa în timpul mezoliticului, și că unele ramuri au prosperat mai mult decât altele, datorită adoptării rapide a agriculturii la contactul cu fermierii din Orientul Apropiat, care făceau încet drumul lor de pe întreg spațiu balcanic și țărmurile Mediteranei.

Micul grup de fermieri din cultura ceramicii liniare (LBK) timpurie din Panonia s’ar fi format dintr’un amestec de linii masculine de I1 și G2a. Cu toate acestea, familii distincte s’ar fi răspândit în direcții diferite și succesive, dar și cu alte variabile în expansiunea lor.

S’ar părea că un efect de fondator în populația de nord a culturii ceramicii liniare (LBK) a dus la o explozie bruscă de linii I1, probabil, în mare parte datorită unei mai bune cunoașteri a acestora a terenului și a faunei Europei Centrale, iar vânătoarea a fost practicată în mod obișnuit alături de agricultură pentru a completa dieta fermierilor. Apoi I1 a fost mai târziu răspândit în Scandinavia din nordul Germaniei.

Întinderea culturii ceramicii liniare (LBK,  5600-4250 î,Hr.).

Din patru probe din Scandinavia datând din mezolitic 6000 î.Hr. au fost raportate de Lazaridis și colab. în 2014, și’a dat doi indivizi I, unul l2 , și altul I2a1b,  o probă fiind nedeterminată. Haplogrupul I1 nu a fost parte din ele. De asemenea, alte probe din aceeași perioadă din Luxemburg și din nordul Spaniei s’au dovedit a fi I2a1b și C1a2.

Aceste date sunt în concordanță cu o dispersare eneolitica de la indivizi I1 din Panonia a culturii ceramicii lineare (LBK) și ulterior a culturii Funnelbeaker (4000-2700 î.Hr.), din nordul Germaniei și sudul Scandinaviei. Un singur eșantion din zona Suediei de azi de la sfârșitul mezoliticului al culturii ciupită Ware (3200-2300 î.Hr.), de asemenea, s’au dovedit a aparține I2a1 și nu I1.

Întinderea culturii Funnelbeaker (4200-2650 î.Hr.)

Atât cultura Amforelor Globulare (Funnelbeaker), cât și cultura Ceramicii cu Orificii (Pitted Ware) reprezintă o fuziune între stilurile de viață neolitică (agricultori) si mezolitică (vanători-culegători). Fermierii neolitici din Germania au pătruns târziu în Scandinavia și în număr mic.

Există dovezi arheologice că fermierii din neolitic s’au stabilit în sudul Scandinaviei și au trăit alături de vânătorii-culegători timp de mai multe secole, în timpul culturii Amforelor Globulare. Skoglund și colab. 2012 au testat și au comparat ADN-ul unui fermier neolitic și trei vânători-culegători din Suedia, care datează de acum 5000 de ani.

S’a dovedit faptul că agricultorul a fost mult mai aproape genetic de oamenii moderni mediteraneeni, mai ales cu sarzii, care sunt în general considerați cei mai apropiați de populațiile agricultorilor europeni neolitici. ADN-ul vanătorilor-culegători seamănă cu cel al europenilor moderni din Nord-Est, și poate chiar mai mult cu al finlandezilor și al scandinavilor sami (laponii).

Vânătorii-culegători scandinavi ar fi adoptat noul stil de viață neolitic, încetul cu încetul, folosind ceramică și deținerea de animale domestice (ovine, bovine, porcine și caprine) pentru a completa dieta lor tradițională de pescuit și de vânat. Cultivarea de grâu, orz și legume a fost limitată în mod fortuit din cauza climatului rece.

Clima rece a fost de fapt un obstacol în calea expansiunii agricultorilor de pe continent. Acesta este motivul pentru care scandinavii au păstrat un procent mai mare de origine mezolitică, decât aproape toți ceilalți europeni, în afară populațiilor Sami (vechii laponi), finlandezii, balticii și rușii.

Haplogrupul I1 este cea mai comună subramură a hpg I de azi în nordul Europei. Acesta se găsește în cea mai mare parte în Scandinavia și Finlanda, și reprezintă pe alocuri 25-45% din Y-ADN (cromozomi de sex masculin) din totalul populației locale. Asociat în general nordicilor, I1 se găsește în toate locurile în care se spune că au avut manifestări triburile considerate germanice antice sau vikingii.

Cum s’au răspândit I1 în jurul nordul Europei?

Deci, cum se face că scandinavii moderni aparțin, în esență, la trei haplogrupuri (I1, R1a și R1b), care nu au fost găsite în probele scandinave mezolitice? I1 ar fi fost primul care a pătruns în Scandinavia, în timpul tranziției agricole, care a durat aproximativ de la 4.200 la 2.300 î.Hr..

Cea mai probabilă explicație pentru înlocuirea liniilor paterne (I * și l2) Mezolitice de către I1 în toată țările nordice, inclusiv Laponia și Finlanda, este faptul că puținii agricultori și crescători de vite, care s’au răspândit în jurul Scandinaviei erau oameni aproape exclusiv I1 (printr’un efect de fondator).

În marea lor majoritate societățile umane agricole sunt cele care moștenesc pământul și vitele. După ce vânatul sălbatic a devenit dificil, mai ales în timpul iernilor reci, fermierii ar fi avut un avantaj clar datorită perspectivelor de supraviețuire prin stocare de alimente. Așa cum s’a întâmplat cu siguranță și în alte părți ale Europei, femeile din familiile de vânători s’au căsătorit cu fermierii bogați.

După mai multe milenii, cu terenuri agricole și crescătorii de animale întotdeauna moștenite de clanurile I1 din tată în fiu, I1 a devenit linia dominantă, chiar dacă liniile lor materne au devenit hibridizate de’a lungul timpului. În prezent, conform amestecului autozomal, testare realizată de Lazaridis și colab. (2014), scandinavii au din amestecul neolitic doar câteva procente mai mult, decât cel mezolitic.

Poporul Sami din Laponia au fost ultimii vânători-culegători din Europa. Dar chiar și așa ei s’au orientat către creșterea animalelor prin domesticirea renilor indigeni, mai potrivită climatului local aspru decât creșterea bovinelor, porcinelor, ovinelor sau caprinelor. Domesticirea renilor pare a fi provenit din Asia de Nord împreună cu indivizii finici N1c1 pe care’i regăsim azi  printre finlandezi și estonieni. Și, într’adevăr, poporul Sami modern sunt oameni în primul rând N1c1, și doar cu o minoritate de linii paterne scandinave (I1, R1b, R1a).

Prezența liniilor R1a și R1b, iar proporția modernă la I1 (folosind Suedia centrală ca referință) indică faptul că I1, R1a și R1b s’au încorporat împreună în fondul genetic Sami relativ recent, probabil din vremea sau imediat ulterioară perioadei Vikingilor.

Clanurile N1c1, cu toate acestea, este posibil să nu fi sosit nici ei cu mult mai devreme. Hpg. N1c1 este asociat cu difuzarea limbilor uralice. În conformitate cu o încercare de reconstrucție filogenetică a limbilor uralice ale lui Honkola et colab. (2013), proto-finicii și proto-samicii s’au desprins de grupul lor în urmă cu doar 2.500 de ani, iar diversificarea dialectelor Samice a început în urmă cu cel mult 1000 de ani.

După toate probabilitățile, orice urmă a locuitorilor mezolitici laponi a fost diminuată datorită majorității liniilor Y-cromozomiale sudice I1 și cele R1 (R1a și R1b), situație întâlnită în mai multe zone din Scandinavia.

După ce am văzut de unde au ajuns anticii scandinavi, să vedem în cele ce urmează cum a devenit I1 germanic, și pe ce se bazează teoria pan-germanică.

Vase din Cultura Ceramicii cu Fir

Pe la 2800 î.Hr., o răsturnare culturală și genetică pe scară largă a lovit Scandinavia odată cu sosirea celor care aduceau mixul de limbi pontice din Europa de Est, care a introdus epoca cuprului si epoca bronzului timpuriu, practic fără tranziție neolitică.

Primii vorbitori ai limbilor pontice care au ajuns în Scandinavia, au fost indivizii culturii Ceramicii cu Fir (Corded Ware) și care au aparținut predominant haplogrupului R1. Aceste persoane au permis accesul unor clanuri materne similare ca și locuitori I1 scandinav, inclusiv haplogrupurile ADNmt U2E, U4 și U5, și de asemenea, au adus multe linii noi, cum ar fi H2a1, H6, W și diverse subramuri ale I, J, K și T.

Un studiu genetic realizat de Haak și colab. (2015) a constatat că o mare parte din strămoșii populației culturii Ceramicii cu Fir (Corded Ware) au venit din zona Mării Negre a culturii Yamnaya, care se întindea din Carpați până în nordul Caucazului, și s’a răspândit în centrul și nordul Europei, urmărindu’se originile culturii Ceramicii cu Fir în migrațiile Yamnaya din stepele de acum 4.500 de ani.

Aproximativ 75% din ADN-ul scheletelor din neoliticul târziu al culturii Ceramicii cu Fir găsite în Germania, au fost o incluziune precisă a ADN-ului de la persoanele culturii Yamnaya.

Acelaşi studiu a estimat o contribuție ancestrală de 40-54% din cultura Yamnaya în ADN-ul modern la europenii din zona centrală și de nord, și o contribuție de 20-32% în ADN-ul modern al populațiilor din sudul Europei, cu excepția Sardinienilor (7,1% sau mai puțin) și într’o măsură mai mică, a sicilienilor (11,6% sau mai puțin).

De asemenea. este de reținut că rezultatele lui Haak și colab. ”sugerează” că haplogrupul R1, prin ramurile sale R1b și R1a s’a ”răspândit în Europa de Est după 3000 î.Hr.”

În ceea ce privește fenotipurile, Wilde și colab. (2014) și Haak și colab. (2015) au constatat că intruziunea populației Yamnaya, în general, propusă pentru a fi primii vorbitori ai unei limbi pontice (euro-indiană) în zona de cultură a Ceramicii cu Fir.

Aceștia au avut trăsături predominante cu ochi negri (maro), cu părul negru, cu o culoare a pielii moderat albă, deși oarecum mai închisă decât cea din media europeană modernă.

Aceste studii au arătat de asemenea, că trăsăturile albe în pigmentare au existat deja în europenii indigeni vechi, în ambele cazuri fie agricultori, fie vânători-culegători, iar încercările filologice de a se corela cu sosirea ponticilor din stepe o lungă durată s’au dovedit că erau greșite.

Testele ADN autosomale, de asemenea, indică faptul că mișcarea indivizilor Yamnaya din stepele nord-pontice a introdus în Europa o componentă de origine menționată ca amestec ”ancient nord eurasiatic”. ”Ancient nord eurasiatic” este numele dat în literatura genetică a unei componente care reprezintă o coborâre din oamenii din cultura Mal’ta-Buret, sau o populație strâns legată de ei.

Componenta genetică ”Ancient Nord eurasiatic” este vizibilă în testele pe indivizii Yamnaya precum și la europenii de azi, dar nu și nu și la vest și central-europenii de dinaintea intrării culturii Ceramicii cu Fir.

Cea de’a doua migrare nord-pontică majoră în Scandinavia a fost aceea a haplogrupului R1b, ramură care se crede a fi introdus proto-limbile germanice, ca o ramură a vorbitorilor proto-celto-germanici din Europa Centrală. R1b a intrat, probabil, în Scandinavia din Germania de astăzi ca o extindere spre nord a vechii culturii Unetice (2300-1600 î.Hr.).

În conformitate cu ipoteza substratului germanic, propusă de Sigmund Feist în 1932, limbajul proto-germanic era un hibrid dintr’un amestec pontic vorbit de indivizii R1b, și într’o măsură mai mică de R1a și din elemente ale nativilor nordici I1 neolitici. Hibridizarea ar fi avut loc în epoca bronzului și a dat naștere primei civilizații cu adevărat germanice, și a epocii  bronzului nordice (1700-500 î.Hr.).

Migrațiilor germanice sunt în fapt reveniri în spațiul lor de origine

Migrațiile germanice sunt considerate dispersiile clanurilor I1 spre Marea Britanie (anglo-saxoni), Belgia (franci, sași), Franța (franci, vizigoți și brugunzi), Germania de Sud (franci, alamani, suebi, marcomani, turingieni și altele), Elveția (alamani, suebi, burgunzi), Iberia (vizigoții, suebi și vandali), Italia (goți, vandali, lombarzi), Austria și Slovenia (ostrogoți, lombarzi, bavarezi), România (goți și gepizi), Ucraina și Rep. Moldova (goți), precum și în Serbia și nordul Serbiei (gepizi).

Azi I1 este găsit printre români (4,5%), polonezi (6%), cehi (11%), slovaci (6%) și maghiari (8%). De asemenea, este rezultatul a secole de influență de la vecinii lor germani și austrieci. Frecvența relativ mai ridicată a I1 în jurul Serbiei și vestul Bulgariei (5% până la 10%) ar putea fi datorat goților care s’au stabilit în Imperiul Roman de Răsărit în secolele 3 și 4.

Vikingii ”danezi” și ”norvegieni” au adus mai mult I1 în Marea Britanie, Irlanda, Insula Man, Normandia, Flandra, Iberia, Sicilia, iar vikingii ”suedezi” (varegii) au înființat colonii în Rusia și Ucraina, și avanposturi în Imperiul Bizantin, Caucaz și Persia. Frecvența mai ridicată a I1 în nord-vestul Rusiei (la est de Marea Baltică) au avut indicii la o prezență deosebit de puternic a varegilor, care este în concordanță cu stabilirea în Rusia Kieveană de a nativilor scandinavi ”suedezi”.

Analiza SNP, subramurile hpg. I1

Z131 + este un subramură minoră care a fost găsit în zonele care se învecinează cu vechile granițe celto-germanice (Belgia, Germania centrală, Boemia).

DF29 + reprezintă marea majoritate a filiațiilor I1.

CTS6364 + este un subramură importantă centrată mai ales pe Scandinavia, Germania și Polonia.

M227 + a fost până în prezent găsită doar în țările baltice, Belarus, Polonia, Elveția, Franța și Anglia sud-vest (Devon). Ea are o distribuție particulară situată la limitele regiunilor vorbitoare de limbi germanice, deși nu a fost găsit în miezul culturii germanice antice.

L22 + (aka S142 +) este principala subramură nordică. Este, de asemenea, foarte frecventă în Marea Britanie, în special pe coasta de est, unde vikingii s’au stabilit cel mai puternic, în Țările de Jos și Normandia (din patrimoniul vikingilor danezi), precum și în Polonia și Rusia (vikingii suedezi).

P109 + o subramură scandinavă cea mai mare parte din sud, cu o prezență în toate regiunile în care vikingii danezi erau stabiliți. S’a găsit sporadic în multe părți ale Europei, cum ar fi vestul Iberia, nordul Italiei, Balcani, Lituania și Rusia.
L205 + este în mare parte limitată la Țările de Jos, Franța și Marea Britanie. Cazuri izolate, au fost de asemenea identificate în Suedia și Spania.
L287 + este un subramură copleșitor finlandeză (găsit la nivel național), cu o prezență foarte mică în Norvegia, Suedia, Polonia și Rusia.
L300 + este o subramură minoră gasit aproape exclusiv în sudul Finlandei.
L813 + este o subramură predominant scandinavă, în special comună în sudul Norvegiei. De asemenea, se găsește în Marea Britanie (probabil coborâtă din vikingi) și în nordul Olandei (dar nu și în Germania).
Z58 + este în principal de Vest germanica, cu o prezență foarte puternică în Germania, Țările de Jos și Marea Britanie. Este , de asemenea , a constatat într – o măsură mai mică în țările nordice și în toată Europa continentală. Varsta sa a fost estimată la aproximativ 4000 de ani înainte de prezent. Z59 + este ramura principală a Z58.
Z138 + (aka Z139 +) este o subramură foarte disparată. Ea se găsește la foarte joasă frecvență în întreaga lume germanică, cu un vârf în Anglia și Țara Galilor. S’a constatat, de asemenea, în Portugalia, sudul Italiei și România.
Z382 + a fost găsită mai ales în Insulele Britanice și în Germania, cu o prezență minoră în Scandinavia. Eșantioane izolate au fost de asemenea identificate în Țările de Jos, Finlanda, Italia, Croația și România.
Z60 + este găsit în întreaga lume germanică
Z140 + este o subramură germanică puternic de Vest, găsit în principal în Insulele Britanice Țările de Jos, nordul Franței, Germania centrală și de sud, și Elveția. Este foarte rar în țările nordice. Probe de izolate au fost găsite în Spania, Italia centrală și de sud, Slovenia, Boemia, Polonia, Ucraina și Rusia. Z140 * se potrivește cu AS5 , AS6 , AS814 și EE haplotipuri din nomenclatura bazată pe BD FTDNA lui.
L338 + are o distribuție similară cu Z140.
Z73 + (și L1301 +) este în principal din nordul scandinav și finlandez. De asemenea, se găsește în Rusia, pe coasta de est a Marii Britanii și Insulele Scoțiene (patrimoniu viking).
L573 + apare în principal în nordul Germaniei, cu probe izolate în Franța și Suedia.
L1248 + este un subramură minoră care a fost gasită în Marea Britanie, Germania și Rusia.
L803 + a fost identificată numai în Scoția.
Z63 + este o subramură puternică germană, practic absentă din țările nordice. Este întâlnită cel mai frecvent în Germania Centrală, Benelux, Anglia, Scoția Lowland, precum și Polonia. S’a constatat, de asemenea , în Rusia, Ucraina, Balcani, Italia, Spania și Portugalia.
Y2245.2 + face o mare parte din Z63 din Rusia, Ucraina, Balcani, Italia și Iberia. Ar fi putut fi răspândită de goti.
BY351 + este o subramură rară găsită în Portugalia și Sardinia,  aceasta a fost probabil adusă de vandali.

Expansiunea agriculturii în Europa

Am văzut cum haplogrupul ancestral I s’a divizat la nivelul mezoliticului, datorită adaptării mai rapide la expansiunea agriculturii a populațiilor din sud, adoptarea acestui mod de viață separând practic aceste populații, precum se vede și în harta de mai sus. Contactul puternic cu fermierii separând haplogrupul I în sud în liniile I2  (zona Balcanilor și Mării Negre), iar linia I1 deși practica moderat și agricultura mai mult în completarea dietei alimentare care a rămas în continuare compusă în principal din vânat și pescuit.

I1 ia naștere printr’un efect de fondator, deși fiind un caz special de derivă genetică apărută când un grup mai mic (I1) care se separă de populația de origine (hpg. I) și formează o nouă populație, noua colonie poate avea o variabilitate genetică mai redusă decât cea a populației originale și prin eșantionarea aleatorie a alelelor în timpul reproducerii, se poate realiza în mod rapid fixarea lor.

Ca o consecință a endogamiei, colonia este mai predispusă la dispariție, dar hpg I1 nu a avut această soartă datorită impactului care l’a avut prima incluziune a ponticilor R1 ai culturii Yamnaya, unde s’au amestecat cu localnicii I1.

”Acest lucru se potrivește foarte bine cu distribuția limbilor indo-europene, și este foarte tentant și rezonabil, deși nu există nici o dovadă directă, pentru a argumenta că limbile indo-europene au fost răspândite de poporul Yamnaya.” Eske Willerslev, genetician danez (https://en.wikipedia.org/wiki/Eske_Willerslev)

”În primul rând, există primii vânători-culegători, apoi vin agricultorii, apoi agricultorii se amestecă cu vânătorii-culegători, apoi vine o nouă populație din est (R1, n.n), care este cea mai mare migrație.” Iosif Lazaridis, genetician Harvard Medical School.

Osemintele din Germania a unui om de la Marea Neagră

Un indiciu crucial în detectarea unui al doilea val de mișcare populațională  a fost asemănarea dintre ADN-ul recuperat din oase vechi de 5.000 de ani găsite la nord de Marea Neagră, aparținând ponticilor pe care arheologii îi numesc Yamnaya, cu rămășițele a patru persoane care au trăit și au murit în apropiere de Leipzig, în centrul Germaniei, în urmă cu aproximativ 4.500 de ani.

Osemintele acestor ”germani” au trăit în perioada culturii  Ceramicii cu Fir, numită dupa un stil distinct de decor comun ceramicii găsite în cea mai mare parte din nordul Europei la momentul respectiv. Oamenii culturilor Yamnaya și Ceramicii cu Fir au fost separați cinci secole și de peste 1500 km, dar au în comun cel puțin 75% din strămoșii lor.

David Anthony, arheolog la Hartwick College, în Oneonta, New York:

”Sunt veri apropiați, cel puțin. Puteți vedea o relație genetică directă între aceste două populații.”

ADN-ul oamenilor nordici ai Culturii Ceramicii cu Fir, diferit de al agricultorilor care trăiau în Germania, cu o mie de ani mai devreme, este o dovadă pentru o dramatică, chiar un aflux de oameni veniți dinspre Marea Neagră.

”Este aproape un eveniment de înlocuire totală.” Iosif Lazaridis, genetician Harvard Medical School.

Considerăm că nu este cazul să insistăm mai mult de atât despre cine sunt aceste popoare germanice, ai căror strămoși trăiau la Marea Neagră și în Balcani în perioada Ultimei Mari Glaciațiuni. Că aceștia au revenit în Carpați sau la Nordul Mării Negre peste câteva secole de viețuire în nordul Europei, cu nume de botez nou, goți, gepizi, longobarzi etc, poate fi adevărat, dar că strămoșii germanicilor sunt strămoșii noștri este dovedit științific.

Cunoaștem că populațiile din nordul Carpaților nu erau acolo în perioada glaciațiunii, ci au migrat din rândul populațiilor dunărene sau nord-pontice atunci când clima a permis dezvoltarea activităților umane și în nord. De asemenea, se cunoaște că parte din populația carpatică a fugit în nordul sau estul Carpaților după 106, atunci când Decebal pierde acest teritoriu.

Așadar populațiile getice nordice forțând în permanență imperiul roman prin atacuri succesive să renunțe la ocupația teritoriul getic din Carpați, și odată ce Aurelian a decis retragerea din Dacia, numeroase triburi nordice au revenit în Transilvania, Maramureș și Panonia de azi. Nu cunoaștem prea multe despre modul de viață, cultură sau cum a evoluat limba acestora, în acest sens stând dovadă chiar atribuirea unei notorii porecle, gepanta-leneș, ca titlu de etnie unui întreg grup uman, gepizii.

Descoperirile arheologice recente în peisajul transilvan au condus la înmulțirea vestigiilor din secolele V-VI d.Hr, constând în special din aşezări sau cimitire aparţinând ”orizontului cu morminte în şiruri” (Reihengräberkreis) Horedt 1977, 251-268.

Pornind de la menţiunile izvoarelor scrise şi de la interpretarea etnică a vestigiilor arheologice (conform metodologiei aşa-zisei Siedlungarchäologie sau Culture-History)(Halsall 2010, pp. 23-24; Curta 2006, pp. 21-27) toate aceste descoperiri sunt interpretate, cu consecvenţă, ca fiind ”gepide”,  resimțindu’se aici în mod clar influenţa istoriografiei maghiare care postulează existenţa unui ”regat gepid” în bazinul carpatic, între 454 şi 567 d Hr.

(Csallány 1961), sau, mai evaziv spus, a unei ”structuri de putere gepide”.

Interpretarea ”gepidă”, care a condus în ultimii ani la o veritabilă ”gepidizare” a Transilvaniei secolului al VI-lea se explică pe de o parte printr’o preocupare redusă a arheologilor pentru conceptualizarea teoretică a ”etnicităţii” barbare în Antichitatea târzie (Curta 2006, pp. 12-20; Curta 2007, pp. 159-185) şi pe de altă parte printr’o retranşare în ”pozitivism arheologic”, în tipologie şi cronologie convenţionale.

În aceeași direcție se încadrează și atribuirea tuturor tezaurelor descoperite pe acest teritoriu, când se insistă doar pe o singură identitate etnică a probabililor deținători ai acelor comori din trecut, în speță cea ”gepidă”, fără a exista cu adevărat această etnie.

Așa se face că undeva în secolele IV-V, un prinț get (și nu gepid) spunem noi,  ascundea un tezaur impresionant, într’un loc aflat astăzi în Șimleul Silvaniei, iar cel ce a recurs la această măsură disperată a împărțit tezaurul în două părți, îngropându’le la o distanță de câțiva pași unul de celălalt.

Acei geți-gepizi victorioşi peste secole în lupta de la Nedao (454) se spune că viețuiau în secolele I-IV la răsărit de Vistula inferioară, în aria de răsărit a culturii Wielbark. Spre sfârşitul secolului III  se crede că au migrat înspre bazinul Odrei inferioare.

În harta prezentată mai sus se observă zona culturii  Wielbark (verde) și Przeworsk (mov închis), Polonia de azi, de unde se presupune că acești presupuși geți-gepizi ar fi venit.

Cu portocaliu este Cultura Sântana de Mureș-Cerniakov, considerat teritoriul controlat de Amal o altă familie conducătoare getică, Imperiul Amalilor.

În figura de mai sus este prezentată mișcarea geților-gepizi,  conform teoriei căreia se presupune că au migrat gepizii, ori prin care spunem noi au revenit căteva triburi de geți nordici. Spre deosebire de migraţia geto-gotică la fel de nefondată, și așa cum se spune orientată înspre sud-est, geții-gepizi se crede că s’au îndreptat înspre sud-vest.

Alianţa din anul 290-291 dintre gepizi şi vandali împotriva ostrogoţilor şi a vizigoţilor, poate fi în acelaşi timp şi un indiciu al pătrunderii geților-gepizi în bazinul superior al Tisei, dar la fel de bine și că aceștia locuiau dintotdeauna aici fiind localnici geți, ori era un amestec al triburilor geților liberi, care au trăit în permanență în spațiul carpatic, fie prin absorbția unor triburi migrate în nord și întorși aici împinși de data aceasta de venirea hunilor, ori din alte cauze.

Aceste triburi de geți după o perioadă mai puţin clară a istoriei acestor meleaguri sunt menţionaţi în anul 418, când au fost înfrânţi de ostrogoţii conduşi de Thorismund şi înglobaţi în confederaţia hunică.

Au participat alături de huni la expediţiile hunice în Peninsula Balcanică. Regele lor Ardaric, care a luptat alături de huni în lupta de la Câmpiile Catalaunice (451), a fost unul dintre personajele importante de la Curtea lui Attila.

Puterea mereu crescândă a ”gepizilor” în cadrul confederaţiei etnice condusă de huni pare a fi splendid ilustrată de cele două tezaure descoperite la Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj.

Șimleul Silvaniei este un loc binecuvântat, un oraș situat pe valea Crasnei, la aproximativ 25 de kilometri de municipiul Zalău, la poalele Măgurii Șimleului. De’a lungul mileniilor, orașul a avut o istorie tumultoasă. Aflat în raza regatului lui Burebista și Decebal, pe Măgura Șimleului au fost descoperite fortificații din perioada antică, specialiștii fiind de acord că avem de’a face cu Dacidava, cetatea pomenită de Ptolemeu în al său ”Îndreptar geografic”.

Apoi, după retragerea aureliană, pe aici au trecut avarii care erau de origine turcică. Din punct de vedere arheologic, Șimleul Silvaniei a intrat în atenția lumii întregi datorită celor trei tezaure de o inestimabilă valoare, ce au fost descoperite aici și de care vom pomeni și noi.

Primul tezaur, a fost descoperit la data de 3 august 1797 de către doi copii români care aflându’se cu caprele la păscut pe un versant al Măgurii, fac o descoperire uluitoare. Cei doi copii descoperă nici mai mult, nici mai puțin decât peste 2 kilograme de bijuterii de aur.

Întregul tezaur, format din 13 verigi plate de aur, 11 verigi granulate de aur, o cataramă de centură, un inel circular de aur, un medalion cu decor geometric, un capăt de brățară în formă de cap de șarpe, un mare lanț colier de aur masiv cu pandantive și 15 medalioane cu eficii de împărați romani – a ajuns în colecțiile Muzeului Kunsthistorisches din Viena.

De ce nu au ajuns la Cluj întrebăm și noi retoric?

Podoabele de gât şi de piept: medalioanele de aur ale împăraţilor romani din secolul al IV-lea sau splendidul lanţ cu pandantivi din primul tezaur, la care se adaugă fibulelele discoidale ornamentate în stil policrom din cel de al doilea tezaur sunt splendide realizări ale orfevrăriei epocii migraţiilor.

În decursul primei jumătăţi a secolului al V-lea au fost purtate şi fibulele de argint cu placa spiralei semicirculară şi cea a piciorului romboidal alungită din cel de al doilea tezaur, placate cu foiţe de aur au fost ornamentate într’un fastuos stil policrom.

Mărimea lor enormă pare a reflecta în acelaşi timp creşterea conştiinţei de sine a casei regale getice sau gepide cum este denumită oficial această perioadă, amintind prin dimensiunea lor de fibulele asemănătoare, decorate însă altfel ornamentate, din cea de a doua jumătate a secolului al V-lea din bazinul superior al Tisei.

Fibula cu onix relectă probabil şi ea o imitatio a costumului de pace imperial, în timp ce vasele de aur din cel de al doilea tezaur de la Şimleu Silvaniei sugerează recepţionarea de inluenţe din mediul nomad hunic în momentul punctului culminant al expansiunii hunice.

Urme ale gepizilor au fost identificate in Nord-Vestul României, în bazinul inferior al Somesului, dar și al râului Crasna. Prezența lor aici, la finalul secoului III a fost atestată de surse romane.

Se pare că în vecinatatea Zalăului, gepizii s’au luptat cu ostrogotii, iar în jurul anilor 460-470 mare parte a populației gepizilor se deplasează spre sud, trecând prin Porțile Meseșene. În lupta din anul 454 de lângă râul Nedao geții-gepizi au fost victorioşi.

Geții-gepizi au constituit o populație care au a jucat un rol important în istoria Europei Centrale. Gepizii erau văzuți de romani ca un popor sălbatic (cum altfel?), puternic și bine înarmați.

Despre conducătorul gepizilor, Ardaric, istoricul roman Priscus scria:

”a fost cel mai de seama rege care, din loialitate, a participat la toate consfătuirile hunilor. A fost preferatul lui Attila și a excelat prin credință și sfaturi bune”.

Din momentul preluarii puterii de către Attila, gepizii au participat la toate expeditiile lor de jaf și au devenit un adversar de temut al romanilor.

Puterea mereu crescândă a gepizilor în cadrul confederației etnice condusa de huni pare a fi splendid ilustrată de fibula cu onix din tezaurul de la Simleu Silvaniei, care reflecta probabil și ea o imitatio a costumului de pace imperial, în timp ce vasele de aur din cel de al doilea lot al tezaurului de la Șimleu Silvaniei sugerează recepționarea de influențe din mediul nomad hunic, în punctul culminant al expansiunii acestora.

Conştienţi de forţa lor, gepizii conduşi de regele Ardaric s’au răsculat împotriva fiilor lui Attila, și astfel își creează propriul regat.

Într’una din ipotezele ale originii lor se presupune că tezaurele descoperite la Şimleu Silvaniei, în fapt un singur tezaur îngropat pe categorii de piese de port, a fost depus ca ofrandă zeilor în ajunul bătăliei de la Nedao.

Din primul tezaur fac parte 24 de inele de aur, cu un diametru prea mare pentru a putea fi purtate pe deget. Înca nu se știe ce întrebuințare aveau. Apoi, 17 medalioane de aur, cu figuri de împărați romani din secolul al IV-lea (Maximinianus I Hercules, Constantin I, Constantin II, Valentinian, Valens, Gratian), dintre care trei sunt pierdute, un fragment de brățară, un inel (de data aceasta de purtat pe deget), un pandantiv în formă umană și un altul rotund, încrustat cu pietre semiprețioase.

Obiectul cel mai deosebit al tezaurului îl reprezintă o salbă cu 52 de pandantive-amulete, ce se purta peste tot trunchiul, peste piept și peste spate, prinsă pe mijloc, de o parte și de alta, cu două inele.

Podoaba principală, care cădea pe mijlocul pieptului, consta dintr’o mărgea mare, de cristal fumuriu, străjuită de doi lei de aur (Zeița Sarmis – Forța Vieții), așezați față în față.

Cel mai important pandantiv al salbei (Marele Pieptar al Maestrului) are reprezentat un bărbat aflat într’o barcă, iar acesta se află chiar lângă mărgeaua de cristal (simbol al Căutătorului – călător pe ape, Păstrător al Tainei).

Celelalte 50 de pandantive înfățișează unelte și arme miniaturale, separate la anumite intervale de frunze de aur (semn al Marelui Maestru, derivat din Ordinul Cavalerilor Danubieni (Zamolxieni, getici), păstrători ai tradiției și a tainei).

Se crede că acest minunat lanț petrecut peste corp avea rol de amuletă magică, protejându’l pe purtător.

În ultima vreme, s’a emis ipoteza că era purtat de o femeie (funcție magică, religioasă).

 

Sunt unii specialiști care emit și o altă variantă asupra tezaurului, că piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei trebuie să fi fost strânse de’a lungul a 150 de ani și îngropate sub amenințarea unei primejdii teribile.

În primul tezaur se găsește cel mai mare medalion din câte s’au pastrat din Antichitate.

Lucrătura pieselor este de cea mai înaltă clasă, iar tezaurul, în întregul lui, reprezintă unul dintre cele mai valoroase din epocă.

Al doilea tezaur, descoperit tot la Șimleu Silvaniei la data de 20 aprilie 1889 de către un țăran care își ara lotul de pe coasta dealului Măgura, este conform unor specialiști, parte dintr’un tot unitar cu primul tezaur descoperit cu aproape un secol în urmă.

În cel de’al doilea tezaur, aflat acum la Budapesta, cuprinde 10 perechi de fibule din aur și pietre semipretioase, 3 vase deosebit de frumoase, încrustate cu pietre scumpe, o fibula din onix, 8 bucăți de fragmente de fibulă și un inel de logodnă.

Piesele sunt considerate de factură ”germanică” și romană: cele din primul tezaur – mai mult de inspiratie romana, iar cele dintr’al doilea deși considerate germanice, ele sunt făcute totuși de geții autohtoni, nefiind nicio dovadă a unei producții manufacturiere în bijuterii germanice în zonă. Fibulele au o lucrătură magnifică, iar broșa cu onix este unicat pentru vremea respectivă.

Din păcate, nici acest tezaur nu se găsește în țară, el fiind expus la Muzeul Național Maghiar (Magyar Nemzeti Músem) din Budapesta.

În fața acestui delir al comorilor românești, pe care le puteai întâlni doar imaginate în basme, din cel mai pur aur, bătute cu pietre scumpe și lucrate cu cea mai meșteșugită artă, restul exponatelor pălesc.

Vitrinele de la Kunsthistorisches Museum care adăpostesc piesele din tezaurul de la Șimleu sunt chiar lângă cele sub care se află comoara de la Sânnicolau Mare. Pentru turistul atent, trebuie să fie izbitor faptul că cele mai impresionante exponate provin din pământul românesc.

Celelalte sunt din Ucraina, Serbia, Croația, Cehia, Slovacia. Singurele piese remarcabile ce provin din Austria sunt cele din tezaurul de la Untersibenbrunn, dar nici pe departe de valoarea celor descoperite în România.

După un tur al încăperii, e ușor de constatat că jumătate din sala tezaurelor din acest muzeu este ocupată de piese scoase din pământ getic. În vitrinele de lângă cele două mari tezaure se mai pot vedea superbe fibule digitate din argint aurit, ornamentate cu spirale, descoperite la Șeica Mică și în alte locuri neidentificate din Ardeal, precum și catarame măiestrit lucrate, de aceeași provenienta, datate în a doua jumătate a secolului al V-lea. Dar călătoria printre tezaurele românești nu e nici pe departe încheiată.

Primul tezaur a fost descoperit la 3 august 1797, de Petru Boşca şi Simion Bocor, are 2.425,5 grame şi cuprinde piesele întregi şi fragmentare care’l compun. Autorul prezintă, în fotocopii reuşite, atât procesul verbal întocmit la predarea acestuia la Muzeul de Istorie şi Artă ”Kunsthistorisches” din Viena, cât şi descrierea şi vizualizarea acestora.

În acelaşi mod este descris şi cel de’al doilea tezaur, descoperit la 20 aprilie 1889, de un şimleuan anonim (?!), care se află la un muzeu din Budapesta, aşezat într’o vitrină de sticlă. La Şimleu Silvaniei se găseşte, din păcate, doar inventarul original scris la Primărie, cu numărul de inventar 48 / 1889 şi cu numărul de predare / primire 926 / 1889.

Dacă vom continua călătoria noastră în timp, vom putea vizualiza ce s’a întâmplat cu aceste tezaure, când, undeva în perioada secolele IV-V d. Hr., un prinț local, probabil get ascundea această comoară impresionantă formată din două tezaure.

Cel ce a recurs la această măsură disperată a împărțit comoara în două părți, îngropându’le la o distanță de câțiva pași una de cealaltă.

În anul 1797, doi copii ciobani, ce culegeau prune, s’au impiedicat de piesele din primul tezaur, ce au ajuns și au și rămas de atunci la Viena. După aproape o sută de ani, în 1889, niște zilieri care lucrau la scos cartofi au descoperit cea de’a doua jumătate a tezaurului (numită și ”cel de al doilea tezaur”), ajunsă și aceasta apoi la Budapesta.

În total au fost 73 de piese de aur și argint, cântărind cam opt kilograme. În anul 1999, cele două muzee din Viena și Budapesta au organizat o expoziție comună, în care a fost expusă întreaga comoară șimleuană (”primul tezaur” și ”cel de’al doilea tezaur”).

Fibulele au o lucrătură magnifică, iar broșa cu onix este unicat pentru vremea respectivă. Lucrătura pieselor este de cea mai înaltă clasă, iar tezaurul, în întregul lui, reprezintă unul dintre cele mai valoroase din epocă.

Specialiștii spun că piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei trebuie să fi fost strânse de’a lungul a peste 150 de ani și îngropate sub amenințarea unei primejdii teribile. În fața acestui vis frumos al comorilor românești pe care credeai că le poți întâlni doar imaginate în basme, ne apar aceste tezaure din cel mai pur aur, bătute cu pietre scumpe și lucrate cu cea mai meșteșugită artă, în fața cărora restul exponatelor din muzeu pălesc.

Vitrinele de la Kunsthistorisches Museum care adăpostesc piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei sunt chiar în vecinătatea cele în care se afla comoara românească de la Sânnicolau Mare.

Pentru turistul atent, trebuie să fie izbitor faptul că cele mai impresionante exponate ale acestui muzeu vienez provin de fapt din pământ românesc. Celelalte piese expuse sunt din Ucraina, Serbia, Croația, Cehia, Slovacia….foste colonii și ele.

Singurele piese remarcabile ce provin din Austria sunt cele din Tezaurul de la Untersibenbrunn, dar care nu sunt nici pe departe de valoarea celor descoperite în România.

După un tur al încăperii muzeului vienez, e ușor de constatat că jumătate din sala tezaurelor din acest muzeu este ocupată de piese din teritoriul getic din Carpați.

În vitrinele de lângă cele două mari tezaure se mai pot vedea superbe fibule digitate din argint aurit, ornamentate cu spirale, descoperite la Șeica Mică și în alte locuri neidentificate din Ardeal, precum și catarame măiestrit lucrate, de aceeași proveniență, datate în a doua jumătate a secolului al V-lea d.Hr.

Când oare vor mai revedea meleagurile românești aceste tezaure unice, aflate acum la Viena și Budapesta?

Vom expune oare, măcar copii ale acestor splendori antice românești în vitrinele muzeelor noastre?

Întrebări retorice…

Descoperirile din secolele III-II î.Hr. de pe teritoriul județului Salaj

Pentru a înțelege fenomenul prin care aceste tezaure au ieșit la lumină toate din acest areal, vom pomeni și de cel de’al treilea tezaur datat cu 5-6 secole mai devreme, numit ”Comoara de la Cehei”. Acesta a fost descoperit la 25 aprilie 1986 de fraţii Mălin şi Gigel Lazoc, fiind alcătuită din trei brăţări, o fibulă şi un lanţ, toate din argint, toate de factură getică, dar și 552 de monede de argint (drahme greceşti).

În timp ce lucrau pământul, aceștia au scos la suprafață mai multe monede și obiecte de argint. Cercetarea arheologică a locului descoperirii a permis recuperarea întregului tezaur din argint, cântărind 2.122 grame. Piesele de bijuterie au fost apreciate ca fiind de origine getică, iar monedele provin din orașul antic Dyrrhachium, din Albania actuală, ajunse pe teritoriul actual al României în antichitate, pe calea schimburilor comerciale.

Specialiștii au apreciat că perioada în poate fi datat acest tezaur ar fi cuprinsă între anii 100-80 î.Hr. Două dintre brățări de origine cert getică sunt lucrate din bare rotunde de argint și cântăresc 83,74 g, respectiv 86,97 g. Au capetele aplatizate și ornamentate cu incizii în formă de ace de brad.

A treia brățară, tot dacică, cântărește 72,71 g și are extremitățile modelate în formă de cap de șarpe și incizii ce imită solzii acestei reptile. Fibula cântărește 34,41 g și a fost lucrată dintr’o singură bucată de argint. Lanțul are greutatea de 70,57 g și lungimea de 92 cm, este lucrat din sârmă de argint împletită și pliată în forma cifrei 8 (octogonul – simbol al infinitului și al coșciugului). Toate piesele sunt lucrate din argint de mare puritate (800 la mie).

Cele 546 monede găsite sunt drahme din orașul antic Dyrrhachium, precum și 6 imitații ale acestora (total 552). Ele includ 26 emisiuni cu numele diferiților magistrați ai acestui oraș.

Bijuteriile getice din tezaurul de la Șimleu Silvaniei-Cehei prezintă similarități cu piesele descoperite și în tezaurele geto-dace de la Moigrad, Sărmășag, Marca (toate localități din județul Sălaj), Cojocna, Mediaș, Poșaga, Sărăcsău (Transilvania) și Coada Malului, Poiana, Vedea și Herăstrău (spațiul extracarpatic).

În a doua jumătate a sec. IV î.Hr. în interiorul arcului carpatic pătrund celții. Fenomenul în sine arunca o nouă lumină asupra situatiei din aceste teritorii, unele integrate în lumea celticii central-europene, dar lasă loc și multor necunoscute (Szabo 2005). Nici un izvor antic nu face referi asupra geților-celți din bazinul carpatic. Geograful antic Ptolemeu (Geografia, III, 8, 3) îi menționează pe anarți și taurisci ca locuind în partea de miazănoapte a Geției.

Situația consemnată de el este ulterioară acțiunilor lui Bureo Bista (Burebista), care, prin campaniile sale vestice, a modificat granițele politice din zonă. Descoperirile arheologice consistente compensează într’o oarecare masură lacunele literare (Istoria, 2001, 512, n.2).

Privind o hartă a răspandirii celtice în regiunea intracarpatică se poate observa ocuparea cu predilectie a doua zone geografice: bazinul Mureș- Târnave și bazinul Superior al Someșului. Cele mai timpurii materiale celtice au fost descoperite în ambele zone.

Ultimul orizont al prezenței celtice poate fi fixat undeva în a doua jumătate a sec. II î.Hr. Descoperirile neceltice din cadrul necropolelor sau al așezărilor precum și identificarea unor situri diferite de cele celtice atestă existența unei populații autohtone în zonă.

Folosirea etnonimului ”daci” pentru a desemna această populație trebuie făcută cu precauție Trebuie notat că, în izvoarele antice, generalizarea denumirii de ”daci”, pentru un teritoriu mai mare, a fost un fenomen care aparține epocii post Burebista și care a pus în umbră celalalt etnonim, de geți. În atare condiții, folosirea unor termeni precum ”daci” sau ”daco-geți”, pentru teritoriul intracarpatic cel puțin, nu este foarte indicată pentru perioada sec. III – II î.Hr.

Someșul și afluenții lui, Salajul, Agrijul sau Almașul, alcătuiesc principalul bazin hidrografic al zonei estice a Salajului. În partea vestica principalele văi sunt Barcăul și Crasna, valea Zalaului fiind cel mai important afluent al ultimei. Dintre toate, doar Someșul a reușit să creeze o luncă de dimensiuni apreciabile, în restul teritoriului dealurile, de înălțimi mai mici sau mai mari, precum și munții domină peisajul. Descoperirile arheologice au fost realizate chiar de’a lungul acestor văi.

În ceea ce privește perioada care ne interesează este vorba de descoperiri întâmplătoare, din periegheze sau ca urmare a unor campanii de săpături sistematice.

În doar 9 localități de pe teritoriul județului au fost descoperite 21 monede din argint (aprox. 300 g) și 5 din aur (aprox. 45 g) emise în intervalul cronologic al sec. III-II î.Hr. Pentru majoritatea nu se cunosc condițiile de descoperire și nici chiar tipul monetar. Dintre toate aceste monede, 5 aparțin singurului tezaur descoperit în acest orizont cronologic.

Numărul descoperirilor monetare contrastează cu descoperirile de așezări și necropole datate în aceasta perioadă, care s’au înmulțit în ultimii ani (Pop, Pupeza 2006).

Nici una dintre emisiunile monetare nu pare sa fi fost o creație locală, centrele de difuziune ale acestora fiind amplasate fie în Maramureș fie în bazinul Someșurilor, spațiul nostru apărând mai mult ca o periferie a acestora sau, mai precis, o zonă de interferențe între lumile celtice nord-vestice și transilvănene și cele neceltice.

Majoritatea covârșitoare a descoperirilor monetare din sec. III-II î.Hr. se amplasează în jumătatea răsăriteană a județului, gravitând spre descoperirile clujene, cunoscând mai apoi, în etapa cronologică următoare, o deplasare evidentă spre jumătatea vestică a Salajului (Florea 1985-1986).

Prezenta materialelor celtice mai timpurii încă din zona de ieșire a Mureșului din Transilvania precum și lipsa lor din bazinul central al Someșului, sugerează că același grup de populație a pătruns dinspre Câmpia Tisei ocupând zona centrală a Transilvaniei și apoi mai departe spre nord-est, ajungând până în depresiunea Bistriței.

Dar, venind de pe Tisa Superioara, fie că este vorba de anarți sau de o cu totul altă populație celtică, cea mai rapidă cale de pătrundere în Transilvania este pe valea Someșului și nu cea a Mureșului.

Numeroasele morminte de luptatori celti, inclusiv cele de la Dersida sau Zauan, sunt o dovadă a faptului ca patrunderea lor n’a fost pașnică. Este posibil să fi fost înfrânți în ncercarea de a patrunde pe valea Someșului?

N’ar fi fost un caz izolat în tabloul general al expansiunii celtice. Se pare că celții au fost blocati nu departe, mai spre nord, în Ucraina Transcarpatica, în zona Maramureșului istoric. Un asemenea scenariu are și câteva neajunsuri. Mai întâi, pentru această perioadă, din Depresiunea Șimleului lipsesc fortificațiile (ceea ce nu este cazul în Ucraina Transcarpatica). Majoritatea descoperirilor aparțin fazei clasice getice, cele mai timpurii elemente de fortificare apar abia spre sfarsitul sec. II î.Hr.

Apoi, lipsesc dovezile care să probeze o stăpânire unitară asupra teritoriului, de felul unei organizatii tribale. Presupunând că, în lipsa unor fortificații, confruntarea ar fi fost posibilă doar în mod direct, deschis, fără ândoială ar fi fost necesar un anumit grad de organizare si conducere. Dar, cel mai important indiciu în acest sens, o moneda specifica, lipseste fiind descoperite doar emisiuni monetare din alte zone (situație din nou diferită față de Maramureș).

În ceea ce privește a doua posibilitate, dezinteresul celților pentru acest teritoriu, există de asemenea argumente pro și contra. Geografia specifică zonei este probabil cel mai bun argument în favoarea acestei ipoteze. Celții au căutat cu predilecție terenuri fertile pentru agricultură și pășuni bogate pentru creșterea animalelor.

Zona la care ne referim era mai degrabă acoperită cu păduri, lunca râurilor fiind insuficientă pentru activitati agricole de anvergura. Apoi, celții au avut în vedere și resursele subsolului, mai ales sarea. Ori, sarea, ca și fierul, lipsește cu desăvârșire din zonă (Pop, Pupeza 2006, 192).

Punctul slab al acestui ultim scenariu rezidă în importanța strategică a zonei: poarta de intrare spre Transilvania. Este motivul principal pentru care în perioada clasică zona cunoaște o dezvoltare deosebită, fără a exista schimbări majore de climă sau în relief. Nicăieri în lumea getică, evident cu excepția capitalei, nu s’a descoperit o atât de mare densitate de tezaure.

În lipsa agriculturii sau a exploatărilor de fier, o asemenea bogăție nu se poate explica decât prin controlul politico-militar efectiv și prin vămuirea culoarul de pătrundere în Transilvania. Apariția a cel putin 15 puncte fortificate este o consecință firească a acestui fapt, dar și o explicație destul de plauzibilă pentru descoperirea celorlalte tezaure în acest culoar strategic.

Observăm cum luând în calcul o perioadă de cel puțin 5-6 secole se găsesc explicații logice a existenței tezaurelor în această zonă, nefiind doar cazuri izolate. Cel mai probabil se vor mai descoperi și în continuare alte tezaure, dacă arheologii vor insista pe această zonă, dar cert este că zona intra-carpatică mereu a prezentat un interes deosebit și este imposibil ca teoria ”terra deserta” să mai poate fi suținută.

Simbolistică și heraldică

Deși arheologii români au descoperit obiecte care înfãțișeazã steagul geților, stindardul Dragonului, încã din secolul al IV-lea î.Hr., ceea ce evidentiazã existenta unui stat cu structuri politice bine definite, ca și constiinta unitãtii de neam, de popor, de națiune, în sensul strict al termenului, termen apãrut și folosit încã din antichitate, o parte dintre istoricii si lingviștii nostri repetã pânã la saturatie stadiul, chipurile ”înapoiat”, ”primitiv” al societãtii getice.

Mai mult, din diferite scrieri istorice strãine, aflãm cã statul getic avea și o emblemã, o stemã a tãrii bine conturatã, reflectând concepția poporului getic despre putere, independentã, libertate si prosperitate și prin care se exprimã existenta Geției ca stat independent în constelatia statelor europene și a lumii de atunci.

Cronicarul român Nicolae Costin (1660-1712), notar oficial al domnitorului Nicolae Mavrocordat, domn al Tãrii Moldaviei, în Letopisetul sãu, în capitolul al VI-lea se referea cu claritate la stema Geției, care era reprezentatã prin doi lei afrontați:

”Iară semnul sau pecetea Dacilor era doi lei împotriva unui altuia cu gurile căscate”.

Cercetãtorul croat Paul Ritter Vitezoviè (1652-1713) publicã la anul 1701 un Album heraldic, foarte putin cunoscut, intitulat ”Stemmatographia sive armorum illyricorum deliniatio, descriptioyet restituitio”, album din care un exemplar s’a descoperit într’o bibliotecã publicã din Arad, care redã si el Stema Geției, în culorile ”adevãrate”, precum si descrierea ei, care înfãtiseazã un scut mobilat cu o piramidã de argint, figurã heraldicã ce porneste de la baza scutului si se înaltã pânã în partea superioarã a acestuia; de o parte si de alta a piramidei se aflã doi lei, rampati (adicã ridicati pe picioarele dinapoi) și afrontati (adicã asezati fațã în fațã).

Scutul este timbrat cu o coroanã.

Referitor la simbolurile Stemei Geției, Ritter mentioneazã cã:

”Odinioarã când (Geția) era bogatã si avea eroii săi proprii leii urcau spre înãltimi”.

Piramida semnificã, potrivit istoricului croat, ”o perfectiune deosebitã si culmea gloriei”.

Autorul conchidea, remarcând cã aceastã Stemã atestã ”virtutile care au stăpânit Dacia pânã în domnia lui Decebal”.

În pofida evidenței unui asemenea adevãr, încã se mai crede că renumitul colier, lănțișor de aur curat, descoperit la Șimleul-Silvaniei, cuprinzând în miniaturã zeci de semne ale ocupațiilor locuitorilor de aici: cosoare, furci, ciocane și ar apartine gepizilor, care în acea vreme traversau pãmântul nostru strămosesc, în ciuda faptului cã acelasi lănțișor se termină cu reprezentarea unui măr (simbolul localității amintite), înconjurat de doi lei, care îl apără.


În general, tipul Stemei Țării Românești este ilustrat prin: acvila cruciatã însotitã de un soare și o lunã, tip ce rãmâne în heraldicã specific pentru această țară, primind numele de acvila românească, ”aquilla valachica”.

În unele cazuri acest tip de stemã este sustinut de doi lei afrontati, cu cozile printre picioare, simbol al vechii steme getice.

Cei doi lei din vechea stemã a Geției se gãsesc și în sigiliul marelui voievod român Mihai Viteazul. Ceea ce demonstreazã existenta unei conștiințe naționale puternice, Mihai încercând și reușind, pentru o scurtã vreme, refacerea regatului getic de odinioarã.


Pecetea sigilarã a lui Mihai Viteazul, cu cei doi lei afrontati, este o mãrturie de necontestat că viteazul domn român încerca să’și materializeze ”planurile sale dacice” de refacere, de reunire a provinciilor strămosesti într’un puternic și independent stat geto-românesc.

Stema Țărilor Române, Țara Româneascã (Valahia), Transilvania si Tara Moldovei reunite de viteazul domn Mihai, simbolizeazã, prin emblemele ce le contine, aspiratiile milenare ale poporului român către refacerea unității statului român în cadrele vechii Geții ale lui Boreo Bista.

Astfel, în Stema țărilor românești reunite, care se aflã reprodusã pe sigiliul lui Mihai Viteazul, se observã lãmurit: într’un scut cu colțurile superioare rotunjite douã personalitãti domnesti încoronate (reprezentând pe Mihai si pe fiul sãu), față în față plantând un pom dezrãdãcinat; trunchiul acestuia este susținut de doi lei afrontati (din stema vechii Geții), lei care stau cu picioarele dinapoi pe cele șapte cetăți Septem Castra (simbolizând Transilvania).

Peste vârful pomului este asezat un mic scut ascuțit, având capul de bour al Moldovei, cu stea între coarne și însotit la dreapta de un soare, la stânga de o lunã conturatã. Deasupra, într’un câmp despãrtit de o eșarfã semicircularã cu devizã, se aflã acvila cruciatã a Țării Românești, însoțită la dreapta de soare, la stânga de lună (crai nou).

Tradiția de a se sublinia autohtonitatea și continuitatea celor trei țări românești s’a remarcat și dupã epoca lui Mihai Viteazul, cum ar fi un ceaslov bisericesc de la Iași din 1750, în care lei sunt prezenți.

”Corbul și cu crucea, adevărat, te încorunează
Că ai oblăduit Vlahie te înfățășază,
Bourul dar Domn Moldaviei te adeverează […]”

K. Horedt, în sinteza sa din 1986, împarte istoria Transilvaniei antice târzii şi medieval timpurii în trei perioade: germanică, slavă şi maghiară.

Prima perioadă– cea germanică– ar începe odată cu părăsirea provinciei de către romani şi instalarea aici a goţilor şi vandalilor purtători ai culturilor Cerneahov şi Przeworsk şi se încheie odată cu ultimele manifestări ale civilizaţiei de tip ”merovingian” a gepizilor, anume varianta târzie a cimitirelor cu morminte în şiruri, orizontul zis Band-Noşlac (încadrat până în prima jumătate a secolului al VII-lea d. Hr.). (Horedt 1986, passim)

Conform acestei reconstituiri istorice timp de mai mult de două secole (454-680 d. Hr.) Transilvania a fost iniţial stăpânită şi apoi locuită de neamul gepizilor. Viziunea modernă curentă– un locus classicus al istoriografiei – este că aceşti gepizi sunt germanici orientali, strâns înrudiţi cu goţii şi vandalii, una dintre multele ”naţiuni gotice” antrenate în acest carusel al migraţiilor popoarelor germanice (Völkerwanderung) din Antichitatea târzie, migraţii care au condus la dispariţia Imperiului Roman de Apus şi la naşterea regatelor germanice barbare, nuclee ale statelor germanice medieval-moderne.

Gepizii şi celelalte ”naţiuni gotice”.

Pentru că ”germanicitatea” (Germanentum) majorităţii populaţiilor barbare menţionate de sursele scrise la Dunăre (goţi, vandali, gepizi, sciri, heruli) se originează în naraţiunile istorice ale epocii lui Iustinian (Iordanes şi Procopius), se conturează în Renaştere prin ”exaltarea goţilor” (goticism) şi îşi găseşte expresia definitivă după constituirea disciplinei deutsche Altertumskunde şi apariţia exceselor pangermaniste (Goart 2006, 187-208 cap. None of Them Were Germans: Northern Barbarians in Late Antiquity, unde discută problema identităţii gepizilor, scirilor şi herulilor), vom încerca să schiţăm o istorie a acestor momente din perspectiva originii gepizilor.

Şi evident trebuie evocat primul povestitor al istoriei barbare, Iordanes şi al său ”Skandinavien topos”, anume fabula originii scandinave a goţilor, unde au şi ”gepizii” locul lor, căci, în opinia lui Iordanes, popoarele geților, goţilor şi gepizilor sunt înrudite astfel:

Get. XVII. 94: Quomodo vero Getae Gepidasque sint parentes si quaeris, paucis absolvam. Menimisse debes me ininitio de Scandzae insulae gremio Gothos dixisse egressos cum Berich rege suo, tribus tantum navibus vectos adripam Oceani citerioris, id est Gothiscandza.

XVII. 94. ”Dacă mă întrebi cum sunt geţii înrudiţi cu gepizii, îţi voi spune în câteva cuvinte. Trebuie să’ţi aduci aminte că am spus la început că goţii, ieşind cu regele lor Berich din sânul insulei Scandza, au fost duşi numai pe trei corăbii pe malul de dincoace al Oceanului, adică în Gothiscandza.”

95. Quarum trium navis, ut adsolet, tardior nancta nomen genti ferturdedisse; nam lingua eorum pigra gepanta dicitur. Hinc factum est, ut paulatim et corruptae nomen eis ex convicionasceretur Gepidas. Nam sine dubio ex Gothorum prosapie et hi trahent originem…

95. ”Una dintre aceste trei corăbii înaintând, după cum se întâmplă, mai încet decât celelalte, se spune că a dat numele neamului, căci pe limba lor leneş se zice gepanta. De aici s’a ajuns ca în decursul timpului şi prin corupere dintr’o poreclă să se nască numele gepizilor. Căci fără îndoială şi aceştia îşi trag originea din neamul goţilor (…)”, Popa-Lisseanu 1939, pp. 38, 104.

În alte două pasaje din Getica Iordanes reiterează varianta originii comune a goţilor şi gepizilor:

Get. XXV. 132. Sic quoque Vesegothae a Valente imperatore Arriani potius quam Cristiani effecti.

XXV. 132. ”Şi astfel vizigoţii au fost făcuţi de împăratul Valens mai degrabă arieni (religios vorbind, nu etnic) decât creştini.”

133. De ceterotam Ostrogothis quam Gepidis parentibus suis pro affectionis gratia evanghelizantes huius perfidiae culturam do-cente, omnem ubique linguae huius nationem ad culturam huius sectae invitaverunt.

133. ”Din partea lor, ei predicaseră evanghelia atât ostrogoţilor cât şi gepizilor, rudele lor, transmitându’le cultul acestei erezii şi atraseră la cultul acestei secte toate popoarele de limba lor.” Popa-Lisseanu 1939, pp. 45, 113.

Ultimul pasaj unde apare la Iordanes ideea înrudirii dintre goţi şi gepizi este referitor la bătălia de la Câmpiile Catalaunice. Regele ostrogot Valamir şi cel ”gepid” Ardaric sunt cei pe care se baza Attila pentru a lupta împotriva ”fratelui” lor, regele vizigot de la Tolosa, Theodorid, aliatul romanilor:

XXXVIII. 200. Erat namque Valamir secreti tenax, blandus alloquio, dolis gnarus; Ardaricus fide et consilio, utdiximus, clarus. Quibus non inmerito contra parentes Vesegothas debuit credere pugnaturis.

XXXVIII. 200. ”Căci Valamir ştia să păstreze secretele, era cu vorba dulce şi priceput în viclenii, Ardaric, însă, după cum am spus, era devotat şi cu sfaturi sigure. Acestora avea să le încredinţeze lupta împotriva rudelor lor,vizigoţii.”  Popa -Lisseanu 1939, pp. 57, 198.

Aceeaşi idee a înrudirii între geți, goţi şi gepizi o întâlnim la contemporanul lui Iordanes, Procopius din Caezarea în lucrarea lui Despre războaie, în pasajul referitor la invaziile din vremea împăratului Honorius.

Despre războaie, III.2.2:

”Neamurile gotice erau şi sunt şi astăzi multe la număr şi deosebite unele de altele, dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sunt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice.”

3. Toţi aceştia se deosebesc între ei prin nume, după cum am mai spus, dar încolo sunt în toate la fel.

4. Căci toţi sunt albi la trup şi cu părul blond, înalţi la statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi.

5. Toţi sunt de credinţa lui Arius şi au o singură limbă, cea gotică (getică n.n). Eu cred că la obârşie se trag cu toţii dintr’un singur neam, iar mai târziu s’au deosebit după numele şefilor care i’au condus pe fiecare.

6. Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (…).” *FHDR II, p. 435.

Un pasaj foarte asemănător care repetă informaţia lui Procopius cu minime diferenţe se găseşte în Chrono-graphia lui Theophanes Confessores (în limba greacă) şi în Bibliotheca lui Anastasius (în limba latină):

Theoph. Chron. P. 94, 9-23 (De Boor):

”(anul 439) Pe atunci se aflau multe neamuri gotice mari locuind dincolo de Dunăre, în ţinuturile nordice. Dintre acestea vrednice de menţionat sunt patru: goţii, vizigoţii, gepizii şi vandalii, care se deosebesc numai după nume şi prin nimic altceva, şi folosesc o singură limbă. Toţi ascultă de credinţa netrebnică a lui Arius.” (FHDR II, p. 595).

Anast. Biblioth., p. 103:

…Erant autem Gothi tunc et gentes multae ac maximae trans Danubium in Hyperboreislocis inhabitantes, ex quibus rationabiliores quatuor sunt, Gothi scilicet Hypogothi Gipedes et Uuandeli, nomentantum et nihil aliud mutantes unaque lingua utentes. Omnes autemfi dei erant Arrianae malignitatis (Pál 1973, p. 75).

Aceste izvoare din secolul al VI-lea sunt destul de elocvente şi toate converg în a afirma strânsa înrudire acelor trei ”naţiuni gotice” principale: goţii (geții) propriu-zişi, gepizii şi vandalii.

Operând cu categoriile etnografiei antice aceste popoare sunt considerate înrudite în virtutea aspectului fizic, al faptului că au o origine comună (nordică) şi se trag la origine din acelaşi trib, al faptului că folosesc aceleaşi legi şi au aceeaşi credinţă (ariană) şi, cel mai important pentru Iordanes, Procopius, Theofanes şi Anastasius, că folosesc aceeaşi limbă.

Trei probleme fundamentale ridică acest discurs al autorilor epocii lui Iustinian:

− cea a identităţii acestor ”barbari” nordici care locuiesc dincolo de Istru în ţinuturi hyperboree (altădată fiind numiţi geți, sarmaţi și melanhleeni)

− cea a originii precise a ”naţiunilor gotice” (rezolvată de Iordanes prin introducerea fabulei cu insula Scandza quasi officina gentium aut certe velut vagina nationum)

− şi cea a identităţii acelei unice limbi ”gotice” folosite de toţi.

Pornind de la aceste informaţii antice târzii umaniştii germani şi lingviştii şi istoricii Germaniei moderne au utilizat aceste surse unilateral şi au anexat ”naţiunile gotice” (gepizii incluşi) cercului populaţiilor germanice orientale.

Însă:

1. Niciun izvor antic nu califică aceste populaţii – goţi, vandali, gepizi – ca germanice, în sensul antic sau modern al termenului (Goffart 2006, p. 55). Urmând procedeul literar – etnografic curent în epocă de utilizare a numelor arhaice, antichizante, autorii îi identifică constant ca scyţi sau geţi (prototipuri ale barbarilor nord-pontici şi nord-dunăreni) (Kulikowski 2007, p. 14: (despre ecuaţia goţi – scyţi) ”It was not just that classicizing language gave a new group ofpeople an old name; the Greeks and Romans of the civilized imperial world really did believe in an eternal barbariantype that stayed essentially the same no mater what particular name happened to be current for a given tribe in anyparticular time”).

2. Iordanes mai cunoaşte o versiune a originii goţilor din Britannia pe care o recuză, preferând versiunea originii lor din insula Scandza (peninsula Scandinavă de azi, cunoscută în geografia antică şi medievală timpurie, de la Mela şi Ptolemeu până la Paulus Diaconus şi Dicuil, ca o insulă; Parroni 1984, p. 355; Dagron 1971, pp. 295-299). Goţii au fost puşi în legătură cu nordul îngheţat şi înaintea lui (de Ambrosius din Milano sau Claudian), dar, prin susţinerea originii din Scandza a goţilor, Iordanes spune explicit că aceştia nu aparţin lumii romane, ci vin din exterior, din periferia oikumenei, din Ocean.

Într’un mod similar herulii lui Procopius se întorc în insula mitică din Ocean, ubicua Thule (Romm 1992, pp. 157-159), ţara lor originară, pentru a’şi aduce de acolo un rege.

Pentru Walter Goffart toposul originii scandinave a goţilor nu indică atitudinea pro-gotă a lui Iordanes (pretins got de neam, fiul lui Alanoviamuth, nepotul lui Paria; Dagron 1971, pp. 291-292), ci, mai degrabă apartenenţa lui la curentul propagandei bizantine anti-gote care a urmat distrugerii de către Belizarius şi Narses a regatului ostrogot de la Ravenna (Goffart 2006, p. 70).

În trecut ipoteza originii scandinave a fost respinsă de Kaspar Zeuss, Jacob Grimm şi Karl Müllenhoff, având în vedere faptul că singura sursă unde este prezentă este Getica lui Iordanes (Goffart 2006, p. 66), este menţionată şi de geograful anonim de la Ravenna care însăşi citează precis sursa (Iordanes); Kulikowski 2007, p. 43 (toate sursele literare şi arheologice au fost ulterior coroborate pentru a susţine naraţiunea lui Iordanes).

Isidor din Sevilla nu menţionează originea goţilor din Scandza aducând astfel dovada că Iordanes sau Cassiodorus au inventat această parte a poveştii, ori au mers pe o pistă falsă.

Isidor enumeră trei ipoteze ale originii goţilor (Isid. Hist.Goth. 66-70) – două de inspiraţie clasică (sunt geți sau scyţi) şi una de inspiraţie biblică (goţii se trag din Magog, fiul lui Iaphet, conducătorul poporului barbar închis, conform legendei, de Alexandru Macedon dincolo de Porţile Caspiene; Maenchen-Helfen 1973, pp. 3-4).

3. Înainte de secolul al VIII-lea d.Hr., de Renaşterea Carolingiană, nu exista conştiinţa înrudirii dialectelor germanice şi doar lingvistica comparată a epocii moderne a stabilit faptul că limba gotică este înrudită cu dialectele teutonice.

Pentru a vedea când aceşti ”scyţi / geţi / goţi” au devenit germanici trebuie urmărită mitologia istorizată medievală care i’a transformat pe geţi în poporul mitic al geaţilor lui Beowulf şi pe goţi în strămoşii spaniolilor, suedezilor sau ai saşilor transilvăneni.

Faza pre-ştiinţifică a germanităţii: goticismul (O privire sintetică la Carbó García 2004, pp. 179-206.)

Această fabulă a originii goţilor (şi gepizilor) din insula Scandza continuă cu migraţia lor, într’un timp imemorial, înainte de războiul troian, în Scyţia, lângă Palus Maeotis (Mlaştina Meotidă), al doilea popas al lor fiind Mysia, Tracia şi Geția (Merrills 2005, pp. 155-157). Istoria veche a goţilor transmisă de Iordanes este marcată de victorii şi cuceriri, goţii fiind cei mai înţelepţi dintre toţi barbarii (similari grecilor) (Get. II. 40).

Făcând din trecutul goţilor istorie romană Cassiodorus / Iordanes (Cassiodorus, Variae, 9.25.5: Originem Gothicam historiam fecit esse Romanam) i’a identifcat succesiv cu locuitorii locurilor de popas – scyţii şi geţii.

Reluând un topos herodotean regele scyţilor / goţilor Tanausis îl învinge pe regele egiptenilor Vesosis şi cucereşte întreaga Asie, obligându’l pe regele mezilor, Sornus să plătească tribut. Fiind plecaţi într’o expediţie, femeile lor, amazoanele conduse de Lampeto şi Marpesia, au trebuit să ţină piept duşmanilor.

Apoi goţii au avut un rege, Telefus, fiu al lui Hercules şi Auge şi căsătorit cu o soră a lui Priam şi prin fiul acestuia, Euryphylus, goţii participă şi în războiul troian. Lista regilor goţi celebri continuă cu regina Thomiris care luptă cu Cirus, cu Antirus care luptă cu Darius şi Xerxes, cu Gudila care îşi căsătoreşte fiica cu Filip al Macedoniei.

Urmează regii din cel de’al doilea loc de popas – Buruista, Dicineus, Comosicus, Coryllus şi Dorpaneus. Cassiodorus, consilierul lui Theodoric, în intenţia lui de a scrie o istorie ilustră şi multimilenară a goţilor, pentru a înnobila un popor barbar, mobilizează o sumă de tradiţii literare greceşti referitoare la barbarii nord-dunăreni şi nord-pontici (lupta scyţilor cu Vesosis, amazoanele ca feminae Gothorum, regina massa-getă Thomiris, luptele purtate de regii geți împotriva romanilor).

Cassiodorus şi Iordanes (Pentru relaţiile între lucrările lui Cassiodorus şi Iordanes, momentele scrierii acestora şi sursele lor v. Amici 2002,pp. 3-48) nu sunt direct responsabili de această echivalare între scyți, geți şi goţi, ei nu fac decât să preia o tradiţie deja veche a Antichităţii târzii, unde geţi este numele poetic – literar al goţilor.

Pentru a explica această confuzie între geţi şi goţi din literatura Antichităţii târzii autorii moderni au căzut repede de acord că identificarea este favorizată de raţiuni fonetice (get/got) şi de faptul că se suprapun în acelaşi spaţiu al Dunării de Jos (Teillet 1984, p. 51).

Explicaţia este simplă – o idee centrală a etnografiei antice (exprimată sintetic de Synesius din Cyrene) este că nu există barbari noi, ci de fapt:

”Îşi inventează tot timpul nume noi şi îşi schimbă înfăţişarea pentru a’i păcăli pe romani, lumea civilizată, dar, la drept vorbind, scyţii au rămas aceiaşi din zilele lui Herodot.” (Synesius Cyrenensis, Oratio de regnoad Arcadium imperatore, cap. 15; Maenchen-Helfen 1973, p. 4; Wolfram 1988, p. 11).

Zonele situate la nordul Istrului şi al Pontului Euxin erau puţin cunoscute în antichitate şi erau evocate de antici ca ţările fabuloase ale scyţilor. În epoca augustei că Horaţiu şi Virgiliu îi amintesc pe geţi sub numele de scyţi, iar Ovidiu, relegat la Tomis, evocă şi el pletora de barbari pontici, barbarii geţi ai Scyției, folosind acelaşi procedeu literar al ”catalogului barbarilor”. Vocabularul creat de Ovidiu este împrumutat de scriitorii ulteriori de la Lucan, Iuvenal şi Marţial la Claudian şi Sidonius Apollinaris, pentru a defini barbarul din nord cu cele două trăsături contrastante – sălbăticia şi virtutea – şi el stă la baza reprezentării barbarului got al Imperiului târziu.

În profilul barbarului got recunoaştem caracteristicile barbarului scyt şi get: poeţii şi istoricii fac aluzii la moravurile sălbatice ale goţilor care trăiesc în căruţe, sunt îmbrăcaţi în piei de animale şi nu ştiu să lupte decât călare.

În final numele get – got devin interschimbabile:

quod…Gothi Getae dicerentur (SHA Carac. 10.6) sau

Getae illi qui et nuncGothi (Oros. Hist. I.16.2).

De acum înainte pentru multe secole termenul Getae devine numele poetic al goţilor, Prudenţiu, Claudian, Paulinus din Nola, Rutilius Namatianus nu îi desemnează niciodată altfel (Teillet 1984, pp. 17-38; Eliade 1980, pp. 81-84).

Legătura între această tradiţie a identificării goţilor cu geţii în Antichitatea târzie şi primele echivalări geţi /goţi, daci / dani, medievale (sec. XI – Siegebert de Gembloux, Dudo de Saint-Quentin, Guillaume de Jumièges) este asigurată de geografia medievală.

Aceasta este o mixtură curioasă de sisteme cosmografice antice, mitologie clasică şi gândire patristică, toate suprapuse pe lumea cunoscută în epocă.

Nu este propriu-zis geografie, ci mitologie geografică, chiar dacă exista informaţie nouă despre regiunile nordice în special era respinsă datorită lipsei de autoritate şi faptului că contrazicea sursele clasice şi patristice (Dana 2008, pp. 176-181).

Pentru greci şi romani Scyţia era cea mai nordică parte a lumii, mărginită de munţii Riphaei şi de vastul Ocean nordic pe malul căruia locuiau Hyperboreenii (Dilke 1984, pp. 347-351). În linii mari nordul germanic al geografiei mitologice medievale este de fapt Sciţia clasică transferată la noua frontieră a cunoaşterii.

Astfel geţii sunt translataţi în nord deja în Cosmographia lui Aethicus Ister (unde apar Gogetae şi Magogetae).

Pe cea mai timpurie hartă, Albi mappamundi (începutul sec. VIII), menită să reconstituie cosmografiile lui Iulius Honorius şi Orosius, la nord de Macedonia şi Tracia, întinsă până la Oceanul nordic se află Gothia (în locul Daciei din tradiţia cartografică agrippiană) (Nemeti 2011, pp. 37-49.).

Aceeaşi viziune geografică o reîntâlnim la Anonymus Ravennas, Isidor din Sevilla, Paulus Diaconus, Dicuil, Rabanus Maurus sau pe mappae mundi în OT care reproduc lumea descrisă de Orosius, ca manuscrisul de la Strassbourg, harta lui Saint Severus sau harta de la Herreford.

În toate aceste lucrări geografice sau hărţi, la est de Germania, între Dunăre şi Oceanul nordic, se află Gothia sau Dacia. Aşa se explică tradiţia medievală care identifică danii cu dacii (Dacia qui et Danamarcha) şi goţii cu geţii (Leake 1967, pp. 24-52; Eliade 1980, pp. 83-84.).

Goticismul (exaltarea goţilor) se defineşte prin ideea că neamul excepţional al goţilor, după plecarea din Scandza (Suedia) a cucerit şi populat aproape întreaga Europă (Wolfram 1988, pp. 1-4). Această teorie, iniţiată de Ragvaldi şi EricusOlai (cca. 1460), dezvoltată de Johannes Magnus Gothus (1554), devine ideologia imperiului suedez, mai ales sub Gustav Adolf.

În 1425 Poggio Bracciolini a descoperit singurul manuscris medieval al Germaniei lui Tacitus şi în 1470 apare prima ediţie tipărită a Germaniei (Kulikowski 2007, p. 44).

Acest mic opuscul etnografic împreună cu Getica lui Iordanes au fost larg utilizate în secolul XV de umaniştii germani pentru forjarea ideologiei identitare germanice, după care germanii actuali sunt moştenitorii germanilor antici din tratatul lui Tacitus.

Renaşterea scandinavă îmbrăţişează ideologia goticistă pentru a contracara hegemonia culturală latină: goţii originari din Suedia sunt prezentaţi drept cuceritori ai Europei şi ai Romei în operele lui Johannes Magnus Gothus (1554), Johannes Loccenius (1647), Olaus Rudbeck (1679), Carolus Lundius (1687) (Svennung 1967, pp. 68-96).

Suedezii îşi dispută calitatea de urmaşi ai goţilor cu spaniolii care în timpul Reconquistei dezvoltă propria lor variantă a goticismului. Cronicile lui Alfonso el Sabio, Rodrigo Jimenez de Rada, Pedro de Medina, Iulian del Castillo încep istoria Spaniei cu istoria geţilor, continuând cu cea a vizigoţilor din Hispania antică târzie (Busuioceanu 1985, pp. 124-147; Carbó García 2006-2007, pp. 260-269.).

Din mediul umaniştilor germani goticismul migrează şi la saşii din Transilvania care îşi inventează astfel propria lor origine ilustră, considerându’se urmaşii goţilor (geţi/scyți), rivalizând astfel cu maghiarii şi secuii şi românii (urmaşii romanilor).

Dintre promotorii acestei teorii a originii getice a saşilor amintim pe Albert Huet, Johannes Tröster, Christianus Schaeseus, Laurentius Toppeltinus şi alţii (Armbruster 1980, pp. 38-82; Plămădeală 1988, 27-65).

Faza ştiinţifică a germanităţii: metoda retrospectivă a ”arheologiei aşezărilor” şi teoria Wenskus – Wolfram.

Încă din secolul al XVI-lea umanişti germani ca Beatus Rhenanus (1485-1547), inspiraţi din Germania lui Tacitus (mic tratat etnografic redescoperit în Europa secolului al XV-lea cu rezultate spectaculoase) şi istoria longobarzilor a lui Paulus Diaconus, au concluzionat că goţii, vandalii, francii şi alţi barbari au fost strămoşii actualilor germani şi istoria acestora poate fi recunoscută ca istorie a vechii Germanii.

La începutul secolului XX un filolog şi arheolog german, Gustaf Kossina, aplicând o metodă regresivă a împins proto-istoria şi preistoria germanilor departe în trecut până în epoca bronzului. Acesta cartează frontierele schimbătoare ale patriei originare germane şi reconstituie prima migraţie a popoarelor germane care ocupă întreaga Europă.

Această idee – a migraţiei – este inerentă pangermanismului: în 1933 Karl Theodor Strasser scrie despre germanischer Völkersturm care a aruncat valuri succesive de germani asupra Europei. Există o legătură strânsă între migraţionism şi agenda politică nazistă: răspândirea culturii germanice prin migraţie şi invazie corespunde ideii rasiste a superiorităţii germane, pretenţiilor de dominaţie geopolitică şi teritorială.

Cele două elemente cheie ale ideologiei naziste au fost: esenţa genetică a culturii înrădăcinată în ”sângele” popoarelor şi imaginea eroică a germanilor văzuţi ca distribuitori ai culturii (Härke 2006, pp. 267-268).

Astfel, imaginea consacrată vehiculată de către deutsche Altertumskunde de la sfârşitul secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX (prezentate sintetic la Kulikowski 2007, pp. 44-49) conţine două idei-forţă:

1. popoarele barbare care au asediat Imperiul Roman sfârşind prin a’l distruge şi înlocui sunt germanice (strămoşii germanilor moderni) şi

2. acestea s’au angajat în migraţii dramatice plecând dintr’o zonă originară (Urheimat, Goffart 2006 a, p. 92).

După cel de’al doilea război mondial viziunea pangermanistă a luat o nouă înfăţişare, care evită definiţiile naţiunii barbare unite prin comunitatea de sânge şi rasă.

În 1961 Reinhard Wenskus propune o teorie referitoare la formarea popoarelor (germanice) în Antichitatea târzie şi la modalităţile lor de organizare politică (Stammes- bildung und Verfassung) în care susţine că popoarele germanice (definite în principal pe criterii lingvistice) devin treptat conştiente de ele însele datorită contactului cu populaţiile celtice, slave şi cu romanii. Alegerea conştientă de a nu se dizolva în melting-pot-ul roman le furnizează baza conştiinţei etnice.

O oarecare conştiinţă este văzută ca naturală, născută din diferenţele culturale (limbă, legi, obiceiuri), dar propune o explicaţie politică a formării triburilor: lideri însoţiţi de un număr relativ restrâns de războinici îi conduc în luptă, mai întâi în interiorul lumii germanice, apoi împotriva Imperiului Roman.

Succesul atrage noi membrii care se unesc cu tribul respectiv, în virtutea unor practici culturale comune (limbă, legi, vestimentaţie). Dar ceea ce ţine tribul unit este carisma liderului şi manipularea unei tradiţii eroice dinastic-genealogice (Traditionskern, core / kernels oftraditions) (Noble 2006, pp. 10-11).

Lucrarea lui Wenskus a însemnat sfârşitul ideii că triburile germanice au migrat ca entităţi coerente etnic dintr’o patrie originară până la frontiera romană.
În anii 70-80 Herwig Wolfram extinde şi rafinează această teorie: o elită descoperă şi inventează o tradiţie pentru a da grupului un sens şi o misiune.

Aceste ”nuclee de tradiţie” trebuie, în opinia lui, să conţină trei elemente de bază: o ispravă eroică primordială (trecerea mării, a unui râu, o mare victorie în luptă), o schimbare în registrul religios şi identificare unui inamic principal. Esenţa teoriei Wenskus – Wolfram este că noile popoare germanice ale Antichităţii târzii (franci, alamani, saxoni, goţi) se formează în contextul confruntărilor cu Imperiul roman prin gruparea unor triburi în jurul unor lideri şi a unei elite care manipulează nuclee ale tradiţiei constituite din genealogii de origine divină şi povestiri eroice din trecutul îndepărtat. Astfel triburile nu sunt sisteme în echilibru, ci procese continue de agregare de noi identităţi sociale (sau o identitate etnică fictivă şi dinamică) (Noble 2006, pp. 11-12; Kulikowski 2007, pp. 52-54).

În centrul unor asemenea nuclee de tradiţie ostrogote se află conform lui Wolfram şi fabula originii scandinave a goţilor. Aceasta ar fi fost auzită de Cassiodorus la curtea lui Theodoric de la membrii acestei elite ostro-gote, împreună cu genealogiile Amalilor şi a fost inserată în istoria sa gotică, numită abuziv de Wolfram Origo Gothica (Wolfram 1988, p. 4).

O asemenea teorie a existenţei unor tradiţii orale eroice ale goţilor înregistrate în scris de Cassiodorus–Iordanes scapă analizei istoricului modern. Nu există nicio dovadă explicită care să documenteze originea scandinavă a goţilor. Singura sursă este Iordanes şi fabula originii scandinave a goţilor şi gepizilor este proiectată într’un trecut mitic, Berich aflându’se pe acelaşi plan cu Tanausis învingătorul faraonului egiptean Vesosissau cu femeile goţilor, amazoanele Marpesia şi Lampeto.

Scandza este împrumutată de Iordanes din geografia greacă şi goticismul medieval suedez o identifică ulterior cu insula Gothland, patria goţilor strămoşi exemplari ai suedezilor.

După această analiză succintă a etnogenezei germanice ce concluzii se pot trage referitoare la gepizi sau mai precis referitoare la identitatea purtătorilor culturii materiale din Transilvania secolelor IV-VII d. Hr.?

Modelul migraţiei unor grupuri compacte de germani pe distanţe lungi în antichitatea târzie pierde azi teren în favoarea modelului imobilismului. După cum am văzut migraţia ca motor al schimbării lumii post-antice, a transformării Imperiului în regate barbare, este o idee centrală a ideologiei pangermanismului.

Migraţia împreună cu metoda arheologiei aşezărilor – care presupune că aspecte, culturi şi grupuri definite pe baza culturii materiale sunt de identificat cu triburi şi popoare şi trebuie să primească numele triburilor şi popoarelor atestate de sursele scrise într’un spațiu şi o perioadă date – au constituit modelul interpretativ central în arheologia românească în epoca postbelică.

Acest model este păstrat azi inerţial şi continuă preocuparea de identificare a unor grupuri arheologice definite prin markeri culturali, grupuri văzute ca alogene şi în permanentă mişcare, pentru ca apoi acestora să li se aplice etichete etnice. Astfel, de la părăsirea provinciei de către romani până la sfârşitul epocii avare timpurii, Transilvania şi zonele limitrofe au fost un carusel al migraţiilor germanice.

Astfel se perindă în secolul IV şi la începutul secolului V d.Hr. vandalii (taifali şi victofali) purtători ai culturii Przeworsk în zona vestică, vizigoţii şi cultura Cerneahov în est, sau, mai recent vandali sau gepizi timpurii identificaţi în aşa-zisul grup funerar Dobrodzień-Gutentager.

Invazia hunică dislocă alte grupuri identificate arheologic în Transilvania, cum sunt descoperirile fastuoase aparţinând orizontului Apahida – Blučina – Tournai, atribuite succesiv ostrogoţilor, gepizilor, alanilor, scirilor, herulilor, constituindu’se în literatură un adevărat catalog al barbarilor de inspiraţie ovidiană. Pentru secolul al VI-lea s’a ajuns la un oarecare consens, majoritatea interpretând vestigiile ca aparţinând gepizilor – orizontul Moreşti- (Harhoiu 2011, pp. 10-26 (un rezumat al viziunii curente despre epoca timpurie a migraţiilor).

Putem concluziona alături de Procopius că existau multe neamuri gotice, anume popoarele care locuiau în Gothia / Guthiuda nord-dunăreană şi nord-pontică. Conform criteriilor lingvisticii comparate moderne, unele erau germanice orientale, adică vorbeau idiomuri azi dispărute înrudite cu cele teutonice (vorbitorii acestora fiind adevăraţii strămoşi ai germanilor medievali şi moderni).

După criteriile etnografiei antice aceste neamuri erau ”scytice” (Geary 2002, pp. 43-58).

Originea scandinavă a goţilor şi gepizilor este un topos al istoriografiei bizantine din epoca lui Iustinian şi nicio sursă nu atestă migraţii bruşte şi spectaculoase ale acestora înainte de invazia hunică. Este legitim să dorim să aplicăm etichete etnice vestigiilor ”germanice” de la nordul Dunării în epoca migraţiilor: arheologia se ocupă cu civilizaţile moarte şi este interesată de identitatea decedatului (Hans-Jürgen Eggers, citat în Périn, Kazanski 2011, p. 299).

Populând abuziv Transilvania cu nume tribale germanice care se succed şi se înlocuiesc cu repeziciune nu ajungem însă nicăieri, singura şansă de a înţelege ceva fiind schimbarea paradigmei interpretative. De’a lungul istoriei spaţiul actual al Transilvaniei a oferit un specific aparte din punct de vedere cultural.

Pentru perioada de care ne ocupăm, chiar dacă au trecut câteva secole, nu este lipsit de importanţă faptul că, spre deosebire de Muntenia şi Moldova, spaţiul intracarpatic a cunoscut organizarea şi modul de viaţă roman. După părăsirea Daciei de către administraţia şi armata romană, viaţa în mediul urban, într’o formă mai redusă, a continuat mai bine de un secol până la venirea hunilor în zona nord-vestică a Mării Negre (Chirilă şi Gudea 1982, passim).

Dacă viaţa de tip urban a încetat nu înseamnă că etnic populaţia urbană pe care o putem numi ”getică eliberată” nu a mai viețuit, deși structurile de bază ale coloniei romanice n’au dispărut, fapt demonstrat şi de cimitirul nr. 1 de la Bratei (Bârzu 1973, passim; Harhoiu 1987, 125; 1990, 145).

Pentru câteva decenii legăturile directe cu Imperiul Roman au fost întrerupte, imprimând fostei provincii Dacia o dezvoltare întru’câtva diferită faţă de restul Imperiului. Un specific aparte al culturii materiale din secolele următoare părăsirii Daciei a fost determinat şi de faptul că pe teritoriul fostei provincii s’au perindat o serie de populaţii considerate migratoare: ”goţii”, ”gepizii”, ”slavii”, avarii etc.

Considerații pe marginea descoperirilor arheologice susceptibile de a reprezenta aşezări, ce au evoluat în perioada de care ne ocupăm și lista înregistrării lor .

Scopul urmărit pe parcursul demersului de faţă este acela de a oferi o imagine de ansamblu asupra habitatului uman din Transilvania în perioada celei de doua jumătăţi a secolului V şi din prima jumătate a secolului VI. În dorinţa de a ne raporta la unele evenimente importante pentru istoria bazinului Dunării inferioare, în cifre absolute, ne vom referi la perioada cuprinsă între anii 455 şi 567, perioadă ce coincide cu existenţa regatului ”gepid”.

În atenţia noastră s’au aflat doar siturile, care se pot data, cu ”certitudinea” specifică cercetării istorice, în perioada supusă studiului. Nu au fost repertoriate aşezările, care pe baza unui lot restrâns de fragmente ceramice atipice, au fost datate pe bună dreptate în limite cronologice mai largi: secolele IV-VI, V-VII etc. Este posibil ca unele din descoperirile amintite să facă obiectul prezentului studiu, însă cealaltă variantă de neincludere în segmentul temporal, de care ne ocupăm şi introducerea respectivelor puncte în cadrul repertoriului, ar putea implica concluzii false.

La fel descoperirea izolată a unor artefacte bine datate, dar care de obicei fac obiectul inventarelor funerare nu se regăsesc în repertoriu. Aceiaşi soartă o au şi descoperirile paleocreştine. Găsirea lor izolată în anumite situri, nu au fost însoţite de’a lungul timpului şi de alte descoperiri, în punctele respective, excepţie făcând staţiunea arheologică de la Sânmiclăuş, care să ateste existenţa unor aşezări datate în perioada supusă atenţiei.

În studiul de faţă prin Transilvania nu înţelegem entitatea geografică cunoscută sub acest nume, ci teritoriul fostei provincii romane Dacia din spaţiul intracarpatic. Ea este limitată la est de castrul de la Micia, crestele Munţilor Apuseni, culmea Munţilor Meseş; la nord, pe Someş, linia de castre de la Tihău, Căşei, Gherla, Ilişua; la est sistemul de castre de la Orheiul Bistriţei, Brâncoveneşti, Călugăreni, Sărăţeni, Ilăceni, Odorhei, Sânpaul, Olteni, Breţcu şi Râşnov (Macrea 1969, 230-232)¸ iar la sud linia Carpaţilor Meridionali. Această limită era împinsă la exterior, în general, la distanţa de un sfert până la o jumătate de zi, în faţa castrelor, de obicei pe culmile dealurilor sau munţilor (Ferenczi 1972, 387).

Habitatul uman a fost şi este încă influenţat de relief, resurse materiale şi clima. Relieful Transilvaniei are aspectul unui amfiteatru având pe margini o coroană muntoasă formată la nord şi est de Carpaţii Orientali la sud de Carpaţii Meridionali, iar la vest de Carpaţii Occidentali, ce coboară treptat spre centru în zona de câmpie. În mare, zona supusă atenţiei noastre, se suprapune peste Depresiunea Transilvaniei.

Transilvania este brăzdată de câteva râuri: Mureş, şi Someşul, având fiecare câte un bazin corespunzător. Acestea au constituit nu numai surse de subzistenţă dar si mijloc de comunicaţie. Totodată prin forţa de modelare a reliefului apa a creat locuri ideale de amplasare a aşezărilor. Râurile amintite mai sus au modelat relieful, determinând un sistem de terase, care vor deveni locuri predilecte, pentru amplasarea aşezărilor din sec. V-VI şi nu numai.

Fig. 1

Resursa naturală cea mai importantă a Transilvaniei este sarea (fig. 1). Ea este indispensabilă vieţii oamenilor şi a animalelor, prin rolul său de reglare a echilibrului osmotic în cadrul organismului. Carenţa sării în regimul alimentaţie provoacă disfuncţii grave: astenie, anoxerie, oboseală accentuată, dereglări somatice, de creştere şi comportamentale, leziuni olfactive, diminuarea fertilităţii până la sterilitate etc., în timp ce lipsa ei accentuează aceste disfuncţii provocând chiar decesul (Monah 1991, 387).

Sodiul unul din cele două elemente ale sării participă la menţinerea tonusului muscular prin reţinerea apei în organism (Ciobanu 2002, 23). Un om are nevoie de 5-8 g zilnic, dar fiecare om utilizează între 10-20 g pe zi. În general, un om sănătos, consumă într’un an o cantitate de sare egală cu 1/10 din greutatea sa proprie (Medeleţ 1995a, 286).

Deasemenea sarea este de neînlocuit în alimentaţia animalelor domestice. O vacă necesită un consum de sare de 30-50 g/zi, o oaie 7-15 g/zi, un porc 5-10 g/zi (Medeleţ 1995, 54 2), iar un cal 0-40 g/zi (Ciobanu 2002, 26).

Totodată sarea era un bun conservant, la îndemână în Transilvania, al alimentelor ce conţin alumina (carnea de porc sau vită), al cărnii de peşte, al produselor lactate şi al legumelor (Medeleţ 1995, 54). Sarea se mai folosea şi în activităţi economice la prelucrarea pieilor de animale sau la separarea aurului de argint (Rustoiu 2002, 36) şi nu în ultimul rând era un mijloc de schimb în special cu Imperiul Bizantin.

Sarea din Transilvania, în perioada getică, acoperea nevoile populaţiilor din zonă, din câmpia Panoniei, de pe malurile Dunării mijlocii în amonte de Porţile de Fier şi peninsula Balcanică, la vest de trecătoarea Vardar-Morava (Medeleţ 1995, 53). Aceiaşi situaţie, credem noi, că exista şi în sec. V-VI, când Transilvania se afla tot în Barbaricum.

Până în prezent nu există date arheologice directe, care să confirme că în Transilvania anilor 454-567 se practica mineritul sau o altă formă de obţinere a minereurilor feroase ori neferoase. Totuşi la Moreşti s’a descoperit într’o locuinţă un cleşte de fierărie (Horedt 1979, 150, pl. 43/1), iar la Soporu de Câmpie, Alba Iulia ”Castrul roman” zgură de fier (Protase şi Ţigăra 1960, 392, Haimovici şi Blăjan 1989, 336), ceea ce confirmă faptul că în cele două aşezări se practica metalurgia. Cel puţin o parte din obiectele din fier şi bronz au fost confecţionate cu materie primă locală.

În Transilvania existau multe zone unde puteau fi exploatate minereurile preţioase, însă marea majoritate a obiectelor de aur şi argint, dacă nu în totalitate, proveneau în urma subsidiilor acordate de Imperiul Roman barbarilor pentru a le cumpăra pacea (Riché şi Le Maitre 2000, 69).

Nu este de neglijat posibilitatea ca în Transilvania să se fi exploatat si minereurile preţioase. Descoperirea la Abrud, o zonă ce nu era agreată pentru locuit, în perioada de care ne ocupăm, a unui cercel de aur datat în sec. VI (Hampel 1905, 1/362, fig. 965, 2/215, 3/pl. 174.1a, 1b) ar putea întări afirmaţia anterioară. Mai probabil, având în vedere complexitatea extragerii aurului, că el era obţinut prin spălarea nisipului aurifer din albiile râurilor.

Un alt element important era lemnul. El era principalul material de construcţie, de combustie folosit pentru încălzire, iluminat, prepararea hranei etc. Totodată era un element constitutiv al unor unelte, ustensile sau arme. Pentru epoca getică se aprecia că 70% (Giurăscu 1976, 11) sau după alţi cercetători 75%-80% (Stoiculescu 1999, 15) din suprafaţa actuală a României era acoperită cu pădure.

În epoca romană lemnul se exploata organizat (Macrea 1969, 311), dar probabil fără să afecteze semnificativ procentul amintit. O pădure tăiată are nevoie, în funcţie de specia de copac din care era constituită, de a se reface natural în starea de masiv între 6 şi 12 ani (Îndrumări 1987, 220-226), iar pentru a ajunge la starea de maturitate între 20 şi 180 de ani (Norme 2000, 152).

Oricât de intensă ar fi fost exploatarea lemnului în epoca romană, pădurile, aşa cum am arătat mai sus, aveau timp să se refacă. Prin urmare în sec. V-VI putem presupune că pădurile ocupau o suprafată de cca 70%-80% din suprafaţa actuală a României.

Clima din ultimii 2000 ani este departe de a fi constantă. Se consideră, pe baza analizei înaintărilor şi retragerilor gheţarilor montani, că în perioada de acum 1400-1550 de ani,   adică între 450-600 d.Hr a existat un climat cu veri calde şi lungi (Cârciumaru 1996, 25; Tomescu 2000, 268).

Acest fapt poate explica de ce în majoritatea locuinţelor din perioada supusă atenţiei, aşa cum vom arăta mai târziu, nu au fost descoperite instalaţii de foc. Şi în intervalul amintit se pare că în jurul anului 500, a existat o perioadă puţin mai rece, situaţie relevată de procentele mai puţin ridicate ale C 14 din atmosferă (Cârciumaru 1996, 151).

Transilvania este înconjurată de munţi, de aceea accesul înspre şi dinspre Transilvania se făcea prin locuri relativ puţine. La sud şi sud est se putea accede prin pasul ”Porţile de fier ale Transilvaniei“ (Macrea 1969, 152), prin pasul Vâlcan trecând din valea Jiului superior în valea Streiului, de’a lungul Oltului (Macrea 1969, 153), dinspre sud-est şi est prin pasul Oituz, de’a lungul Bârgaielor şi Bistriţei (Djamo 1994, 418), dinspre nord-vest şi vest prin Poarta Meseşului (Macrea 1969, 231), pe Crişul Repede (Rustoiu 1993, 66, 74) şi valea Mureşului, râu care era navigabil (Macrea 1969, 157). În interiorul Transilvaniei se circula probabil pe văile principalelor râuri.

Cercetarea aşezărilor perioadei de care ne ocupăm, în Transilvania, nu a făcut obiectul preocupărilor arheologilor decât începând cu anii ’50 ai secolului XX. Au existat şi anterior cercetători care au făcut cunoscută perioada cuprinsă între anii 455 şi 567, însă ei şi’au îndreptat atenţia spre alte aspecte decât cel studiat de noi: descoperiri monetare (Gooss 1876, 336), funerare (Finály 1889; Hampel 1905, 2/39-40), religia (Diculescu 1925) şi istoria gepizilor (Diculescu 1922).

Primele săpături arheologice au avut loc în anul 1951 la Moreşti (Prodan et al. 1954, 199) efectuate de un colectiv numeros condus de K. Horedt, în cadrul unui program naţional de cercetare (Horedt et al. 1952, 311). Săpaturile ample vor dura într-o primă fază până în anul 1956 (Horedt 1979, 17-18) fiind reluate aşa cum se va vedea mai târziu.

În cadrul aceluiaşi program vor fi identificate în 1952 aşezările de la Cipău şi Iernut ”Pe Şes” de către D. Protase respectiv M. Rusu, care vor întreprinde în următorii ani săpături sistematice în siturile descoperite (Prodan et al. 1954, 220-222; Horedt 1955, 661-662). Tot în anii ’50 va fi cercetat situl de la Porumbenii Mici (1954, 1957-1958) de către K. Horedt, Şt. Molnar şi Z. Székely (Horedt et al. 1962, fig. 1).

În 1955 D. Protase identifică aşezarea de la Soporul de Câmpie, unde va săpa în următorii 6 ani alături de I. Ţigăra şi episodic alături de K. Horedt, N. Vlassa şi L. Ţeposu-David (Protase 1962, 527).

În anii ’60 ai secolului XX va fi sondată aşezarea de la Şeica Mică (1962) de către K. Horedt (Horedt 1962, 187-204), iar Z. Székely va cerceta siturile de la Cernat şi Poian din sud-estul Transilvaniei (Székely 1992, 245-306). Un loc aparte pentru durata (1960-1963, 1970-’72, 1976-’77) şi dimensiunea cercetărilor efectuate îl au săpăturile de la Bratei realizate de I. Nestor, E. Zaharia şi L. Bârzu (Bârzu 1995, 239).

În anul 1976 debutează cercetările lui Gh. Baltag de la Sighişoara ”Dealul Viilor”(Baltag 1979, 72). El va fi ajutat de’a lungul anilor de M. Petică şi de R. Harhoiu (1980-1994). Acesta din urmă va prelua coordonarea cercetărilor.

În 1985 sunt reluate săpăturile de la Moreşti de către D. Protase în scopul clarificării unor aspecte legate de fortificaţia de aici. Săpăturile de o amploare mai mică se vor desfăşura cu unele întreruperi până în anul 1991 (Protase 1999, 265-272).

În anii ’90 este de remarcat activitatea lui C. Gaiu în nordul Transilvaniei, care întreprinde săpături arheologice într’o serie de aşezări: Dipşa (Gaiu 1993, 91-107) Ocniţa (Gaiu 1994, 49-52; 1995, 60-61), Stupini ”La Curte” (Gaiu 1999, 84-96), ”Fânaţele Archiudului” (Gaiu 1997, 59; 1999, 84; 2001, 236; 2002, 119-120; Gaiu şi Vaida 1999, 111, Gaiu şi Marinescu 2003, 303) şi ”Vătaştina” (Gaiu 2002, 113-158). Tot în această perioadă M. Rusu reia cercetările la Iernut-Cătunul Sf. Gheorghe ”Pe Şes” continuate apoi de C. Cosma (Rusu şi Cosma 1995, 45; Cosma 1996, 64; Cosma şi Rustoiu 1999, 57-58; Cosma şi Rustoiu 2001, 105-107).

O contribuţie importantă au avut’o şi arheologii, care prin cercetări de suprafaţă sau săpături de o amploare mai mică au îmbogăţit repertoriul descoperirilor ori au redat specialiştilor o serie de alte complexe aparţinând perioadei supusă studiului: Gh. Anghel, M. Blăjan, V. Lazăr, I. Pop, Gh. Lazarovici, Z. Maxim-Kalmar, Şt. Ferenczi, R. Heitel, D. Marcu, D. Alicu, S. Cociş, N. Vlassa C. Gaiu etc.

Chiar dacă au fost descoperite până acum 114 de aşezări (lista acestor așezări o puteți consulta mai jos), doar una cea de la Moreşti are o monografie (Horedt 1979). Alte aşezări, datorită caracterului lor sau a suprafeţelor mici săpate, au beneficiat de valorificarea ştiinţifică a rezultatelor cercetărilor la nivel de articole sau rapoarte de săpătură: Cipău (Prodan et al. 1954 , 220-222; Horedt 1955, 658-661, 671; Vlassa 1965, 29-31, nr. 13l; Vlassa et al 1966, 405-407), Soporul de Câmpie (Horedt 1967, 584-585; Protase şi Ţigăra 1959, 425-434; 1960, 391-392; Protase 1962, 527-536), Şeica Mică (Horedt 1964, 187-204), Porumbenii Mici ( Horedt et al. 1962 , 633-636; Székely 1962, 25-28 ), Sânmiclăuş (Anghel şi Blăjan 1977 , 285-297; 1979, 282-283) , Cernat ( Székely 1992 , 279-285) , Poian (Székely 1973, 221; 1992, 246-279) Dipşa (Gaiu 1993, 91-107), Stupini ”Vătaştina” (Gaiu 2002, 113-158) etc.

Alta este în schimb situaţia de la Bratei şi Sighişoara ”Dealul Viilor”, care au beneficiat de cercetări însumând 9 respectiv 19 campanii de săpături. Prima a fost publicată într’un studiu (Bârzu 1995) cei drept mai cuprinzător dar insuficient, iar a doua a beneficiat de un singur articol (Baltag 1979) şi câteva consideraţii într’o monografie care trata zona Sighişoarei (Baltag 2000, 151, nr. 8b, 186, 191)

Cu toate cele arătate mai sus în ultimii ani interesul pentru cercetarea aşezărilor perioadei de care ne ocupăm a scăzut îngrijorător. Pe o perioadă de cinci ani (1999-2003) au avut loc săpături arheologice sistematice doar în două situri: Iernut ”Pe Şes” – campania din 2000- (Cosma şi Rustoiu 2001, 105-107) şi Stupini ”Fânaţele Archiudului” – campaniile din 1999, 2000, 2003 (Gaiu 2001, 236; 2002, 119-120, Gaiu şi Marinescu 2003, 303).

Prin urmare subiectul este departe de a fi epuizat și este de dorit în acest moment, când fondurile guvernamentale alocate pentru săpături arheologice sistematice sunt insuficiente, valorificarea cercetărilor derulate anterior şi a materialelor ce stau în depozitele din muzee neatinse de foarte mulţi ani.

Tipuri de habitat uman. Problema aşezărilor fortificate.

Ideea existenţei unor aşezări fortificate în Transilvania, în perioada de care ne ocupăm, a fost enunţată pentru prima oară de K. Horedt, care a evidenţiat, în urma cercetărilor arheologice, trei astfel de aşezări: Moreşti (Horedt 1979, 72-81), Porumbenii Mici (Horedt 1969, 134-136) şi Şeica Mică (Horedt 1964, 187-204, 1969, 136-137). Realizarea unor fortificaţii în perioada considerată ”gepidică” în Transilvania a suscitat discuţii, principalul argument contra acestei afirmaţii fiind inexistenţa lor în Câmpia Panoniei, acolo unde era de altfel centrul de putere al ”gepizilor”.

Dacă în aşezările de la Şeica Mică şi Porumbenii Mici săpăturile arheologice au fost de mai mică amploare şi au fost cunoscute doar prin câteva studii (Horedt et al 1962, 633-636; Székely 1962, 25-28; Horedt 1964, 187-204), cea de la Moreşti a beneficiat de săpături la care au participat mulţi arheologi, cu rezultate mai spectaculoase finalizate printr’o monografie (Horedt 1979). De aceea, acest din urmă sit a generat cele mai multe controverse.

Principalul argument în favoarea existenţei aşezării fortificate din sec. V-VI de la Moreşti sunt însăşi săpăturile efectuate. Liniile de fortificaţii ale Moreştiului au fost investigate de nu mai puţin de 15 secţiuni (Horedt 1979, 72-81), iar cea care ne interesează pe noi şi care desparte Podeiul de Hulă de 3 secţiuni (Horedt 1979, 72-73).

Pentru a lămuri unele probleme ridicate de aşezarea de la Moreşti D. Protase a reluat săpăturile arheologice în anii 1985-1986, 1989-1991. El ajunge la concluzia că fortificaţia nu era folosită în secolele V-VI, ci a fost realizată mai târziu. Argumentul principal este descoperirea unui mormânt la o distanţă de numai 2 m faţă de şanţul exterior de apărare şi a unor fragmente de oase şi câteva fragmente ceramice atipice în şantul amintit. Prin urmare cimitirul continua până lângă fortificaţie sau o parte din el a fost distrus de edificarea ulterioară a valului şi şanţurilor de apărare (Protase et al 1988, 291, 295; Protase 1999, 266, 268).

Din păcate scopul principal al cercetărilor lui D. Protase a fost altul, de aceea, credem noi, secţiunile au fost trasate paralel cu linia de fortificaţie a Podeiului (Protase 1999, passim) şi doar şanţul a fost atins de o casetă cu dimensiunile de 3 x 2 m (Protase et al. 1988, 295; Protase 1999, 268).

Aşezarea de la Moreşti are o existenţă probabilă de câteva zeci de ani. La un moment dat, din diferite motive, rolul de apărare al fortificaţiei a putut fi abandonat, exemple în acest sens există pentru epoca getică la Sighişoara (Andriţoiu şi Rustoiu 1997, 122-123) şi pe valea Siretului (Ursachi 1987, 40, 44, 49), când sunt construite o serie de locuinţe pe coama valurilor de apărare sau în şanturile aferente. În acest caz continuarea înmormântărilor la Moreşti până lângă fosta structură de apărare este posibilă.

Un alt argument în favoarea folosirii fortificaţiilor în Transilvania în secolele V-VI a fost enunţat de Al. Diaconescu şi C. Opreanu. Potrivit celor doi cercetători clujeni aşezările fortificate de la Moreşti, Porumbenii Mici şi Şeica Mică ar fi specifice populaţiei romanice şi sunt indicii pentru existenţa unor structuri politico-militare ale populaţiei mixte geto-romanice (Diaconescu şi Opreanu 1989, 586-587).

Nu contestăm argumentele aduse în sprijinul ipotezei prezentate, însă aşa cum vom arăta mai jos nu putem fi de acord cu ea. Chiar dacă Transilvania era o zonă periferică din punct de vedere al stăpânirii ”gepide”, ea era de importanţă vitală datorită prezenţei zăcămintelor de sare.

Nu revenim asupra importanţei sării pentru viaţa oamenilor şi a animalelor, dar asigurarea controlului sării putea oferi o serie de avantaje economice şi chiar politice. De aceia, credem noi, că regatul gepid nu ar fi tolerat un alt centru de putere în Transilvania.

Prezenţa în unele morminte gepidice din Transilvania a armelor: Moreşti (Horedt 1979, 190), Cluj-Cordoş (Ferenczi 1960), Lechinţa de Mureş (Horedt et al.1952, 327, nr. 7), Cipău (Prodan et al. 1954, 221), Lechinţa de Mureş (Horedt 1958, 92, nr. 30), Căpuşul Mare (Horedt et al. 1952, 312), Şintereag (Gaiu 1979, 541, pl II/2, 3, ) etc vin să sprijine cele afirmate anterior. Că gepizii controlau cu autoritate regiunea în discuţie este confirmat şi de faptul că slavii nu pătrund în zonă decât după prăbuşirea regatului gepid.

Aşa cum am văzut anterior atât o teorie cât şi cealaltă pot fi combătute, prin urmare singura cale de soluţionare a problemei este reluarea săpăturilor fortificaţiei de la Moreşti. După părerea noastră, pe care ne’o exprimăm în stadiul actual al cercetărilor, construirea unei fortificaţii de genul celei de la Moreşti presupunea un efort colectiv imens. În istoria veche construcţiile monumentale aveau la bază în general motive religioase sau politico-militare.

La Moreşti cauza religioasă dispare din considerente evidente, singura motivaţie putând fi cea politico-militară. Eventualitatea unui atac roman pe direcţia Barboşi-pasul Oituz, sau al unui atac slav nu credem că ar fi declanşat o astfel de reacţie, având în vedere că în Panonia, o zonă mult mai expusă acţiunilor potrivnice, fortificaţiile lipsesc.

Cum deocamdată nu sunt motive să credem că fortificaţiile de la Moreşti, Porumbenii Mici, Şeica Mică sau chiar Băbuţiu au fost ridicate în secolele V-VI, aşezările amintite le vom considera ca făcând parte din categoria, ce urmează a fi tratată mai jos.

Aşezări nefortificate.

Până în prezent sunt cunoscute 111 de aşezări sigure. Dintre acestea 35 au fost cunoscute în urma unor săpături arheologice sistematice sau de salvare, iar restul sunt rodul cercetărilor de suprafaţă. Aparent 35 de aşezări săpate, din 111 cunoscute sunt un număr apreciabil, dar din păcate dintre acestea, marea lor majoritate, au au făcut obiectul cercetării altor perioade istorice şi sunt reprezentate pentru perioada de care ne ocupăm, doar prin materiale sporadice ori complexele au rămas nepublicate. Sunt 22 de aşezări în care s’au descoperit complexe. În unele din siturile amintite, complexele sunt doar menţionate fără a exista o descriere a lor mai amănunţită.

Cu toate acestea cele 111 de puncte cunoscute ne pot oferi informaţii importante privind unele aspecte, ce vor fi dezbătute în prezentele rânduri, ale habitatului uman din perioada de care ne ocupăm în studiul de faţă.

Aşezările sunt plasate în general de’a lungul traseelor principalelor râuri ce străbat Transilvania: Someşul, Mureşul şi Târnavele: Alba Iulia, Bratei, Cluj Napoca, Floreşti, Iernut, Moreşti etc. Altă grupare consistentă a aşezărilor se înregistrează pe văile adiacente sau locuri mai ferite, dar nu departe de principalele căi de comunicaţie: Aiton, Dipşa, Ghirbom, Moşna etc.

Cele mai multe aşezări au fost edificate pe terasele joase ale râurilor şi văilor amintite, forme de relief ce au oferit condiţii bune de locuit încă din pre şi proto istorie (Andriţoiu 1992, pl. 18; Ursuţiu 2002, fig. 1, 2). De altfel numeroase aşezări din secolele V-VI suprapun alte aşezări vechi: Moreşti, Cipău, Iernut – Sf. Gheorghe ”Pe Şes”, Şeica Mică, Bratei etc. O mică parte din aşezări sunt situate pe înălţimi: Băbuţiu – 622 m, Porumbenii Mici – 764 m, Mera şi Răscruci.

Aşezările pe înălţimi sunt întrucâtva atipice pentru această perioadă în Transilvania. Ele erau probabil sezoniere şi pot fi puse în legătură cu un anumit tip de ocupaţie economică-păstoritul. Alte aşezări sunt plasate pe dealurile mai joase şi pe terase înalte: Alba Iulia – Castru, Şeica Mică, Gheorgheni, Moreşti etc.

Privind harta descoperirilor (fig. 2) observăm o serie de zone în care nu avem descoperiri: zona dintre Târnave şi Mureş, o parte din cursul superior şi mijlociu al Mureşului, Valea Oltului (Hărmanul trebuie privit cu rezerve) etc. Situaţia poate fi explicată atât prin existenţa unor factori de mediu improprii habitatului (zonele mlăştinoase, suprafaţa mare de pădure, ce acoperea teritoriul Transilvaniei etc.), unei realităţi istorice, cât şi datorită stadiului actual al cercetărilor.

Concentrarea descoperirilor în anumite zone este explicabilă şi datorită activităţii unor arheologi, cărora li se datorează identificarea pe teren a mai multor situri. Îi amintim aici fără a’i nedreptăţi pe cei omişi pe C. Gaiu (zona Bistriţa-Năsăud), V. Lazăr (Mureş şi Târnave), Şt. Ferenczi (zona Cluj), N. Vlasa (Mureş), M. Blăjan (zona Cluj, Mureş şi Târnave) etc. Numai aşa putem explica lipsa aşezărilor pe valea Mureşului la vest de Vinţul de Jos, o zonă de trafic intens încă din neolitic, fiind principala ”arteră comercială” a Transilvaniei în timpurile vechi.

Dacă suprapunem harta descoperirilor peste hărţile principalelor resurse naturale ale Transilvaniei: sare, aur, fier şi cupru, observăm că aşezările se concentrează în ariile în care există zăcămite de sare.

Există localităţi pe raza cărora s’au descoperit mai multe aşezări: Alba Iulia, Sânmihaiu de Câmpie şi Stupini cu câte trei, Mediaş cu patru, iar Iernut cu cinci aşezări. Aceste habitate fie aparţin unor comunităţi care au evoluat concomitent, fie, mai probabil, aparţin aceleiaşi comunităţi, care s’a mutat din loc în loc, în cadrul unei microregiuni, după ce a epuizat resursele din spaţiul apropiat celui de locuire.

Nu există aşezare săpată integral. Nici chiar Moreştiul nu a fost epuizat arheologic, iar aşezarea de la Bratei a fost distrusă într’o oarecare măsură de exploatarea de nisip. Suprafaţa unora ar putea fi dedusă cu aproximaţie în funcţie de elementele geografice care le delimitează natural: râuri, râpe adânci, dealuri etc., sau în urma unor cercetări de suprafaţă.

Astfel se apreciază că aşezarea de la Alba Iulia ”Lumea Nouă” ar avea cca. 1 ha, Brateiul cca 1,3 ha (Bârzu 1995, 241), aşezările de la Sic ”Valea Seleci”, Alba Iulia ”Recea” şi Şeica Mică sunt aşezate pe o terase, iar ultima pe un platou, ce au suprafaţa de cca 1,5 – 1,6 ha (RepCj, 349, nr. 23, Moga et alii 2005, 52, Horedt 1964, 187), Iernut ”Pe Şes” 2 ha, Moreşti cca 2,5 ha (Cosma 1996, 40), iar Stupini ”Vătaştina” se întinde pe cca 4 ha (Gaiu 2002, 119). La Bratei se apreciază numărul locuitorilor aşezării la cca 200 (Bârzu, 1995, 241), iar la Moreşti populaţia număra cca 250-300 de oameni (Horedt 1979, 121-122).

Fig.2

O organizare internă a aşezărilor este greu de precizat, dar se pot totuşi observa în unele dintre ele, o anumită ordonare a locuinţelor. O grupare a locuinţelor în cuiburi, probabil pe criterii social-familiale, se poate evidenţia în aşezările de la Iernut-Sf. Gheorghe ”Pe Şes” (Horedt 1955, pl. IV), Bratei (Bârzu 1995, fig. 1), Dipşa (Gaiu 1993, fig. 2), Stupini ”Vataştina’ (Gaiu 2002, fig. 4), Cipău (Vlassa et al. 1966, fig.7), Soporul de Câmpie (Protase 1962, fig. 8) şi Moreşti (Horedt 1979, fig. 38).

Pe lângă aranjarea în cuiburi s’a mai observat şi o dispunere a locuinţelor în şiruri: Ocniţa (Gaiu 1994, pl. I), Dipşa (Gaiu 1993, fig. 2), Iernut-Sf. Gheorghe ”Pe Şes” (Cosma 1996, 40), Bratei (Bârzu 1995, fig. 1), Stupini ”Vătaştina” (Gaiu 2002, fig. 5), iar la Porumbenii Mici locuinţele au fost construite de’a lungul marginii platoului formând un şir circular (Horedt et al. 1962, fig. 1).

O situaţie aparte a fost observată la Bratei, poate şi datorită amplorii cercetării, unde locuinţele erau grupate în două ”cartiere”, între ele existănd o distanţă de cca 40 m. În spaţiul liber dintre cele două ”cartiere” a fost descoperită o locuinţă (Bârzu 1995, fig. 1), a cărei încadrare în segmentul cronologic ce face obiectul referatului de faţă, este discutabilă.

Locuinţe, instalaţii de foc şi anexe gospodăreşti

Locuinţe. Chiar dacă în majoritatea siturilor menţionate în repertoriul descoperirilor, nu au fost identificate locuinţe, în special datorită caracterului cercetării, totuşi au fost puse în evidenţă un număr de peste 150. Ele sunt de mai multe tipuri: locuinţe îngropate (bordeie), locuinţe semiîngropate şi locuinţe de suprafaţă.

Dacă pentru termenul de locuinţă de suprafaţă specialişti s’au pus de acord, pentru primele două există discuţii datorită atât termenului de locuinţă semi-îngropată, care în limbajul arheologic este denumit ”semibordei”, cât şi a criteriului de diferenţiere al celor două tipuri de habitat. Prin ”semibordei” se înţelege un bordei a cărei adâncime de săpare în pământ este mai mică. Privitor la termenii de bordei şi semibordei Dicţionarul explicativ al limbii române îl cuprinde doar pe primul (Dex 1975, 93, 5777).

Etnologii folosesc pentru termenul de semibordei pe cel de locuinţă semi-îngropată (Vlăduţiu 1973, 157, 158; Bâtcă şi Bâtcă 1985, pl 9; ), motiv pentru care folosim şi noi aceiaşi terminologie. Diferenţa dintre bordei şi locuinţă semiîngropată constă în adâncimea la care au fost îngropate faţă de nivelul de călcare.

Pe considerentele arătate mai sus I. Mitrea denumeşte bordei o locuinţă a cărei adâncime a părţii săpate în pământ depăşeşte 0,70-0,75 m, faţă de nivelul de călcare, în vreme ce adâncimea maximă de săpare a unei locuinţe semiîngropate ajunge până la cota de mai sus (Mitrea 1980, 64 şi nota 30).

În Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României se consideră că adâncimea până la care se săpa groapa bordeiului varia între 1,00 şi 1,50 m (Zaharia et al 1996, 321). Fiind vorba de o enciclopedie şi din dorinţa de a uniformiza termenii considerăm şi noi, că adâncimea minimă de săpare a unui bordei şi implicit adâncimea maximă de săpare a unei locuinţe semiîngropate este 1 m.

Locuinţe îngropate sau bordeie. În această categorie pot fi plasate complexele de la Moreşti – 10 locuinţe (Horedt 1979, 89, 92, 93, 95, 99), Sânmiclăuş – 1 locuinţă (Anghel şi Blăjan 1977, 288-293), Soporul de Câmpie – 4 locuinţe, Stupini ”La Curte” – număr neprecizat (Protase 2000, 189-190) şi Stupini ”Vătaştina” – 4 locuinţe (Gaiu 2002, 114, 115).

Bordeiele aveau în general formă patrulateră cu colţurile rotunjite, excepţie făcând două bordeie, unul descoperit la Moreşti (Horedt 1979, 95), iar celălalt la Sânmiclăuş (Anghel şi Blăjan 1977, 288-293), care aveau forma circular-ovală. Suprafaţa lor era cuprinsă între 6,24 m 2 şi 17, 60 m 2. Unele bordeie aveau podina realizată din pământ sau lut bătătorit, altele posedau instalaţie de foc, dar cea mai mare parte nu aveau amenajări interioare sesizabile arheologic.

Locuinţe semiîngropate. Locuinţele semiîngropate au fost descoperite la Alba Iulia ”Castrul roman” – 2 (Haimovici şi Blăjan 1989, 336-339) şi ”Lumea Nouă” – 1 (Haimovici şi Blăjan 1989, 340-341), Bratei – 50 (?), 39 (?) (Bârzu 1995, 241, 244, 263-268), Cipău – 9 (Horedt 1955, 659-660; Vlassa et al. 1966, 407), Dipşa –9 (Gaiu 1993, 91-93), Moreşti – 17 (Horedt 1979, 88-89, 92-93, 95-99), Ocniţa – 5 (Gaiu 1994, 50, 51), Stupini „La Curte” – număr neprecizat (Protase 2000, 189-190, nr. 242) şi „Vătaştina” – 15 (Gaiu 2002, 114-119).

Majoritatea covârşitoare a locuinţelor semi-îngropate aveau formă patrulateră cu colţurile rotunjite, notă discordantă făcând două locuinţe descoperite la Cipău care aveau formă circular-ovală. Suprafaţa lor se încadra în limitele 4,37 m 2 şi 18,90 m 2. Unele locuinţe aveau podeaua constituită din pământ sau lut bătătorit, iar într-un caz din pietriş. Într-unele locuinţe era prezentă instalaţia de încălzire sub diferite forme.

Locuinţe de suprafaţă . Au fost evidenţiate prin descoperirile de la Bratei – 6 (Bârzu 1995, 241), Dipşa – 3 (Gaiu 1993, 92-93), Moreşti – 11 (Horedt 1979, 118-119), Porumbenii Mici (Horedt et al. 1962, 28; Székely 1962, 28), Sighişoara – 1 (Baltag 2000, 116), Stupini ”Vătaştina” – 2 (Gaiu 2002, 116) şi Şirioara – număr neprecizat (Gaiu 1984, 59). Multe din complexe reprezintă doar resturile unor locuinţele de suprafaţă, de aceea referirile la suprafaţa şi forma unora dintre ele sunt sub semnul relativităţii.

În aceste condiţii suprafaţa locuinţelor variază între 3,2 m 2 şi 99,12 m 2, iar forma lor, acolo unde a putut fi surprinsă, este patrulateră. La Moreşti şi Porumbenii Mici au fost descoperite mai multe suprafeţe de piatră, care au fost considerate ca fiind locuinţe. Unele locuinţe aveau podina din lut bătătorit, iar alte locuinţe au fost construite direct pe sol. Cu unele excepţii locuinţele erau lipsite de instalaţie de foc sau gropi de stâlpi.

Modul de edificare a elevaţiei este greu de surprins arheologic. Singurele indicii, în cazul nostru, sunt gropile de pari sau stâlpi. De aceea o soluţie acceptabilă este dată de etnologie, care poate oferi similitudini pertinente.

Astfel lipsa gropilor de pari presupune existenţa unor tălpi de lemn ce erau aşezate pe fiecare latură a locuinţei (Butură 1978, 100; Cosma 1996a, 41). Peste acestea se edificau pereţii fie prin aşezarea bârnelor suprapuse pe orizontală, fie prin introducerea în tălpi a unor pari (stâlpi) verticali. În primul caz lemnele pereţilor şi ai tălpi se îmbinau la colţurile locuinţei în diferite moduri.

Bârnele erau cioplite pe partea inferioară, pentru a se îmbina perfect cu cele pe care se aşezau. Sistemul prezenta avantajul că fereşte încheietura de bătaia ploilor, spre deosebire de sistemul cioplirii pe partea superioară sau pe ambele feţe (Butură 1978, 99).

Sistemul cioplirii atât pe partea superioară cât şi pe ambele feţe, pe lângă inconvenientul amintit mai sus, oferea avantajul că asigura o mai strânsă aşezare a pereţilor (Butură 1978, 99).

În al doilea caz, bârnele orizontale se îmbinau cu bârnele verticale, intrând printr-o şănţuire longitudinală cu care erau prevăzute acestea din urmă (Butură 1978, 100). Tot în al doilea caz pereţii puteau fi realizaţi din nuiele împletite (Butură 1978, 101). Atât pereţii din bârne cât şi cei din nuiele împletite erau căptuşiţi apoi cu un strat gros de lut (Stoica et al. 1985, 77-78).

În cazul locuinţelor în care au fost surprinse arheologic urme de stâlpi, aşa zisele case ”în furci” (Butură 1978, 100) se folosea aceiaşi metodă de ridicare a pereţilor. Stâlpii aveau în vârf câte o ”furcă” cioplită pentru fixarea celor patru grinzi lungi pe care se sprijinea tavanul (Butură 1978, 100).

În două locuinţe atelier de la Moreşti au fost surprinse grupuri de câte două gropi (Horedt 1979), în care erau fixaţi stâlpi cu rolul de a susţine pereţii de’o parte şi de alta (Cosma 1996).

Se aprecia că pentru construirea pereţilor era nevoie de o mare cantitate de lemne (Vlăduţiu 1973, 159). Acolo unde existau păduri se folosea stejarul în zonele joase, fagul în cele deluroase şi conifere în cele muntoase. Lemnul pentru construcţie se tăia în perioada în care conţinea mai puţină sevă, adică toamna târziu si înaintea primăverii până la apariţia mugurilor pentru a se putea decoji mai uşor. Acolo unde lemnul nu era la îndemână se folosea orice tip de arbori. (Butură 1978, 99).

O situaţie particulară este reprezentată de o locuinţă semiîngropată de la Alba Iulia ”Castru roman”, unde un perete al ei era constituit de un zid al unui edificiu roman, care depăşea cu cca 0,50 m nivelul superior al gropii (Haimovici şi Blăjan 1989).

Acoperişul era în general de tipul în două ape, dar putea fi întălnit şi cel într’o apă sau cel conic în cazul locuinţelor rotund-ovale în plan. El era realizat din pământ, paie sau stuf (Stoica et al. 1985, 78).

Acoperişul din paie era mai durabil decât cel din stuf putând supravieţui chiar 100-150 ani, deoarece se impregna cu fum şi se întărea cu cruste de funingine (Butură 1978, 104). Acoperişurile de paie putea fi de două genuri: ”clădite” sau ”legate”, primul având o durată de exploatare mai mare (Butură 1978, 103-104).

Se observă că tipul de locuinţă mai mult sau mai puţin îngropată este semnificativ mai folosit decât cel de suprafaţa. O explicaţie poate fi că locuinţele de suprafaţă lasă urme mai superficiale în pământ şi apar mai la suprafaţa solului actual, fiind expuse distrugerilor cauzate de lucrările agricole.

O altă explicaţie mult mai pertinentă este avantajul, care îl determina locuinţa săpată în pământ. Ea asigura răcoare vara, iar iarna se încălzea mai uşor (Butură 1978, 81). De altfel locuinţa îngropată dar mai ales ce semiîngropată este mai uzitată şi în spaţiile apropiate Transilvaniei (Teodorescu 1964, 490; Dolinescu-Ferche 1984, 124; Teodor 1984, 44; Protase 2000, 264, 274-275, 279).

Instalaţii de foc. Este de remarcat că nu în toate aşezările în care s’au descoperit locuinţe au fost puse în evidenţă instalaţii de foc. Instalaţiile de foc erau amenajate în centrul, unul din colţuri sau pe una din laturile locuinţei de obicei opusă intrării Acolo unde au fost sesizate ele se prezintă grupate pe tipuri şi variante:

Tipul 1 (T1) – vetre.

T1a – vatră de foc simplă din lut de formă rotundă sau ovală în plan. A fost descoperită la: Alba Iulia „Castrul roman”, Dipşa, Sânmiclăuş, Soporul de Câmpie, Bratei.

T1b – vartă de foc din lut de formă rotundă sau ovală în plan înconjurată cu pietre de râu sau gresii. A fost găsită la: Cernat, Dipşa, Ocniţa, Poian, Stupini ”La Curte” şi ”Vătaşina”.

Tipul 2 (T2) – cuptoare.

T2a – cuptor de formă rotundă cu pereţii din lut. A fost pus în evidenţă la Iernut ”Pe Şes” şi Sânmiclăuş.

T2b – cuptor de formă dreptunghiulară în plan mărginit pe trei din laturi cu lespezi de gresie. A fost sesizat la Alba Iulia „Lumea Nouă” şi Dipşa.

T2c – cuptor pietrar de formă rotundă sau ovală în plan. A fost înregistrat la Stupini ”Vătaştina”.

Anexe gospodăreşti.

Locuinţe atelier . La Moreşti au fost descoperite două locuinţe, care prin particularităţile lor pot fi incluse în categoria de faţă.

Prima locuinţă degajată de pământ în 1952 era de formă patrulateră şi avea dimensiuni impresionante 6,20 x 5,60 m. Adâncimea maximă de săpare a locuinţei era de 1,35 m.

Ceea ce atrage atenţia este inventarul acesteia. Astfel, alături de ceramică au fost descoperite un număr mare de greutăţi din lut, împărţite în trei grămezi, folosite la războiul de ţesut şi dispuse în marginea locuinţei.

O primă grămadă era aşezată într’un colţ, iar celelalte două câte una pe două din laturile locuinţei. Pe lângă greutăţile amintite au mai fost descoperite şi câteva fusaiole din acelaşi material (Horedt 1979, 93-94).

A doua locuinţă (nr. 27) nu se deosebea prea mult de prima, ca sistem constructiv, dar era ceva mai mică 5,10 x 4,90 m. Numărul mare de greutăţi de ţesut erau grupate în patru părţi aşezate în margine. O grămadă a fost descoperită pe o latură, iar celelalte în câte un colţ al locuinţei. Din inventar nu lipsesc fusaiolele de lut (Horedt 1979, 97).

În cele două locuinţe atelier se produceau probabil ţesături pentru întreaga comunitate. Ele se bucurau de un statut special dovadă fiind faptul că sunt cele mai mari edificii adâncite în pământ din toată aşezarea (Horedt 1979), iar dispunerea a cel puţin uneia dintre ele (nr. 13) într’un spaţiu liber înconjurat de alte locuinţe confirmă acest fapt (Horedt 1979).

Gropi de provizii . Ele apar surprinzător, având în vedere durata lor de folosinţă destul de scăzută, în număr relativ mic. Din cauza inventarului lor sunt denumite în literatura de specialitate gropi menajere. Este adevărat, dar ele au devenit loc de depozitare a resturilor menajere după ce şi-au pierdut funcţia principală pentru care au fost săpate, aceea de păstrare a proviziilor (Vasiliev et al. 2002, 61, 95).

Gropile de provizii au fost săpate la adâncimi diferite, în exteriorul locuinţelor, sunt circulare în plan şi în ansamblu de mai multe forme: cilindrice – Alba Iulia „Crăicuţa” (Blăjan 1995, 4), Stupini ”La Curte” (Protase 2000, 190) Stupini ”Vătaştina” (Gaiu 2002, 119), tronconice – Stupini „Vătaştina (Gaiu 2002, 119), Stupini „La Curte” (Protase 2000, 190) şi bitronconice – Alba Iulia „Crăicuţa” (Blăjan 1995, 4), Dipşa (Gaiu 1993, 93) etc.

În epoca modernă, pentru a deveni impermeabile, gropile de provizii se lipeau de obicei cu un amestec de lut, bălegar şi pleavă apoi se ardeau (Vlăduţiu 1973, 222). Ele se acopereau cu lemne peste care se puneau paie şi apoi pământ (Bâtcă şi Bâtcă 1985, 87). Arheologic modul de amenajare descris nu a fost surprins. Existau şi gropi nearse singurele care au fost identificate arheologic.

Pentru păstrarea bucatelor, pereţii gropilor erau căptuşiţi cu un strat de paie şi pleavă, gros de câţiva centimetri, apoi se aşezau cerealele. Când groapa a fost umplută, se punea un strat de paie destul de gros peste care se aşeza pământ, până la nivelul solului (Maier 1968, 273). Gropile de provizii, în care se păstrau alimente perisabile, se acopereau în aşa fel încăt să fie asigurat accesul uşor la ele (Cosma 2002, pl. 284/1).

Instalaţii de foc exterioare locuinţelor

Au fost descoperite sporadic. Numărul lor mic se poate explica şi prin faptul că au fost expuse distrugerilor lucrărilor agricole. Instalaţiile de foc anexe sunt de următoarele tipuri:

1. Vetre de foc înconjurate cu pietre sau amenajate într’o groapă, ce au fost evidenţiate la Bratei.

2. Cuptor menajer cu vatra realizată din pietre de râu şi calota din lut, descoperit la Porumbenii Mici

3. Cuptor de ars ceramică bicameral, care avea grătarul sprijinit pe câţiva suporţi conici din lut, descoperit la Bratei.

Cronologia aşezărilor

Aparent datarea aşezărilor în a doua jumătate a secolului al V-lea şi în prima jumătate a secolului următor pare riscantă. Într’adevăr dacă luăm în considerare strict aşezările demersul nostru, pare uşor hazardată. Dar, în cele ce urmează vom încerca să demonstrăm contrariul. Cel mai bun argument sunt descoperirile funerare. Acestea fac parte din tipul cimitirelor în şiruri ”Reihengräberkreis”, care se pot împărţi cronologic pe baza unor artefacte specifice, relativ strict.

În perioada de care ne ocupăm ele se împart după K. Horedt în două grupe: a II-a (Horedt 1977, 256-258) şi a III-a (Horedt 1977, 258-261). Grupa a II-a este corespunzătoare orizontului cronologic al mormintelor de la Apahida şi se datează în a doua jumătate a secolului V. Grupa a III-a este reprezentată de orizontul cimitirului de la Moreşti şi se încadrează cronologic în prima jumătate a secolului VI.

Cum existenţa unor cimitire este legată de existenţa unor aşezări corespunzătoare şi descoperirile discutate în prezentul studiu, se pot încadra între a doua jumătate a secolului V şi în prima jumătate a secolului VI chiar mai mult unele pot fi defalcate cronologic pe perioadele corespunzătoare celor două grupe de morminte în şiruri.

Primei perioade i se pot înscrie aşezările de la Soporul de Câmpie, probabil o parte din locuinţele de la Bratei, aşezarea de la Sânmiclăuş şi eventual cea de la Ţaga. În aşezarea de la Soporul de Câmpie s’a descoperit o fibulă din bronz (Protase 1962, 430) ce derivă din fibulele de tip Vyškov şi un inel tot din bronz (Protase şi Ţigăra 1962), ambele datându’se în a doua jumătate secolului V (Harhoiu 1998, 87, 101) şi pe care ne sprijinim şi noi în încadrarea noastră.

În inventarul unor locuinţe de la Bratei şi Sânmiclăuş s’au găsit artefacte de tradiţie hunică şi probabil locuinţele respective pot fi atribuite perioadei imediat următoare anului 454, cu observaţia că o parte din cele de la Bratei s’ar putea data chiar mai timpuriu.

Pentru o datare, a unei părţi din aşezare, în a doua jumătate a secolului V, pledează si o fibulă din bronz, de acelaşi tip cu cel de la Soporul de Câmpie (Bârzu 1995, fig. 16/15).

În perioada a doua, adică în prima jumătate a secolului al VI-lea, se încadrează probabil majoritatea descoperirilor, fără a avea totuşi elemente sigure de datare mai strânsă.

Descoperirile din Transilvania, care reprezintă aşezările din a doua jumătate a secolului al V-lea şi prima jumătate a secolului al VI-lea, sunt contemporane cu perioada de existenţă a regatului gepid. Răspândirea aşezărilor în Transilvania coincide, în principal, cu aria ocupată de zăcămintele bogate în sare.

Formele predilecte pentru habitat au fost terasele principalelor râuri: Mureş, Târnave, Someş şi văile lor secundare, zone preferate de comunităţile umane încă din neolitic. Dimensiunea aşezărilor variază de la 1 ha până la 4 ha, iar numărul locuitorilor de la câteva familii la câteva sute de oameni. Există o organizare internă a aşezărilor, locuinţele fiind dispuse în cuiburi, în şiruri sau chiar grupate pe cartiere.

Tipul de locuinţă la ”modă” este locuinţa semi-îngropată de formă patrulateră. Există aşezări în care au fost descoperite toate tipurile de locuinţe sau numai unul din tipurile tratate la capitolul habitat. O analiză zonală pe tipuri de locuinţe nu este concludentă. Practic fiecare tip acoperă întreg arealul discutat. În privinţa instalaţiilor de foc din locuinţe, există 4 aşezări, la care am putea adăuga şi Brateiul cu rezervele de rigoare, în care nu există instalaţii de foc. Aşezările respective sunt plasate în centrul Transilvaniei, iar patru dintre ele au locuinţe de suprafaţă.

Explicaţia ar putea fi pusă în legătură cu zona geografică şi condiţiile climatice sau chiar cu o anumită componentă etnică. În nici un caz nu poate fi legată de lunile călduroase, deoarece cel puţin Brateiul, Moreştiul, şi chiar Sighişoara sunt aşezări de lungă durată.

Cazuri particulare se înregistrează pentru cuptoarele de tipul T2a şi T2c. Primul tip a fost descoperit în două aşezări apropiate din centrul Transilvaniei, iar al doilea în zona periferică a spaţiului nostru. Cuptoarul pietrar (T2c) a fost pus în evidenţă la Stupini ”Vătaştina”. Acest tip de instalaţie se va generaliza în etapa imediat următoare.

Locuinţa de la Stupini în care a apărut pietrarul suprapune o alta datată în secolele V-VI, şi se datează spre sfârşitul perioadei de care ne ocupăm sau chiar, mai probabil, în a doua jumătate a sec. VI. Prin urmare, datarea complexului din situl amintit ridică serioase probleme de datare. O altă explicaţie ar putea fi un schimb de tehnologie, având în vedere zona periferică, cu lumea slavă.

Pe baza anumitor inventare funerare din cimitirele transilvane şi a unor arme descoperite în aşezarea de la Moreşti, se poate presupune existenţa unor grupuri de războinici, ce implica şi o anumită ierarhie socială. Pe lângă războinici cea mai mare parte a populaţiei se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. Cele două ocupaţii sunt dovedite, prin descoperirea unor râşniţe şi a unui numeros material osteologic. Pe lângă aceste ocupaţii de bază, se mai practicau meşteşugurile casnice: olăria şi ţesutul, dovedite prin cuptorul şi locuinţele anexe.

Meşterii fierari cât şi cei bronzieri sunt şi ei prezenţi indirect prin descoperirile arheologice. Cleştele de fierar de la Moreşti, fragmentele de zgură descoperite în mai multe aşezări şi tiparul de la Sânmiclăuş sunt edificatoare în acest sens. O altă ocupaţie secundară era vânătoarea, care se practica într’o mai mică măsură.

În aşezările de la Moreşti (Horedt 1979, 212-213, tab. 3), Bratei (Bârzu 1995, 270-275) şi Alba Iulia (Haimovici şi Blăjan 1989, 336, 340) au fost recoltate oase de animale sălbatice. O ultimă ocupaţie, nedocumentată arheologic, este comerţul. Acest fapt poate fi doar dedus, principalul produs ”exportat” fiind sarea. Ea putea fi transportată atât pe uscat cât şi pe apă.

Posibilităţile de abordare a problematicii discutate ar putea fi îmbogăţite, doar prin continuarea cercetărilor, în special a celor de arheologie, ceea ce ar oferi o bază mai largă de interpretare istorică a problemelor sociale, economice şi etnice, în spatiul Transilvaniei în a doua jumătate a secolului V şi în prima jumătate a secolului următor.

CATALOGUL DESCOPERIRILOR

Pentru această listă mulțumim Departamentului pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului României. Această listă minimală produce dovada dacă mai era nevoie, că Transilvania era locuită în permanență chiar dacă noi aici ne referim doar la perioada geto-gepidică, în pofida afirmațiilor tendențioase care spun cu totul alte teorii, ori atribuie o etnicitate străină de neamul românesc acestor băștinași.

Lista așezărilor este prezentată cu înșiruirea următoarelor detalii:

A- toponimul,
B- amplasarea geografică şi topografică a sitului,
C- caracterul şi autorul (autorii) cercetării,
D- complexe descoperite,
E- artefacte recoltate,
F- bibliografie.

1. Aiton, jud. Cluj.

A. Vatra satului-grădina casei nr. 316.

B. Nord-estul localităţii.

C. Periegheză M. Blăjan 1969-1973. D. –

E. Două fragmente ceramice cenuşii.

F. Blăjan şi Cerghi 1977, 142; 1978, 25-26.

2. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Castrul roman.

B. Pe terasa a treia a Mureşului, în aria fostului castru roman, în zona Catedralei romano-catolice, Palatului episcopal romano-catolic, Palatului Apor şi a porţii decumanis dextra a castrului (Monetărie).

C. R. Heitel 1968-1969, 1977, 1980, R. Heitel şi V. Moga 1985; D. Marcu şi A. Istrate 2000, 2001, 2002, 2003.

D. 4 locuinţe dintre care doar pentru două există informaţii mai detaliate. Cele două locuinţe au fost surprinse în profilele unor secţiuni din sectorul ”Monetărie”. Prima locuinţă începe de la –1,78 şi are podeaua alcătuită dintr’un strat de pietriş la adâncimea de –2,16 m. A doua locuinţă are două faze. Prima fază are podeauă la adâncimea de –2,40 m faţă de nivelul actual şi -0,75 faţă de nivelul de călcare prefeudal. Fundul locuinţei este înclinat spre sud, iar pereţii sunt arcuiţi oblic.

În a doua fază locuinţa a fost lărgită şi se adâncea până la -0,45-0,50 m faţă de nivelul de călcare prefeudal, iar podeaua era uşor coborâtă spre capătul de nord. Pereţii au fost săpaţi oblic şi arcuiţi. Vatra de foc era simplă.

E. Ceramică realizată cu mâna sau la roată rapidă, ornamentată cu motive incizate, lustruite şi ştampate, o greutate din lut tronconică pentru războiul de ţesut, un vârf de coasă din fier, zgură din fier, bucăţi de gresie, cărămizi romane şi oase de animale.

F. Popescu 1970, 454, nr.130; Stoia 1977, 357, nr.4; Heitel 1983, 446; Horedt 1986, 46; Haimovici şi Blăjan 1989, 335-340; Marcu et al 2002, 146; Velter 2002, 358, nr. IV/1b.

3. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Crăicuţa.

B. La sud de oraş, lângă ”Izvorul împăratului” (Crăicuţa), pe a doua terasă a Mureşului.

C. Periegheză M. Blăjan 1994, în urma unor lucrări edilitare.

D. 10 gropi de privizii având formă: cilindrică, ovoidală şi bitronconică.

E. Ceramică lucrată cu mâna şi la roată rapidă, fragmente de cărămizi romane, fusaiole, greutăţi de lut, fragmente de râşniţe, obiecte de bronz şi fier atipice, pietre de râu etc.

F. Blăjan 1995, 4.

4. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Recea.

B. La sud de oraş, pe prima terasă a Mureşului, între drumul ce duce la Pâclişa şi fabrica ”Porţelanul”.

C. Săpături arheologice preventive: V. Moga, A. Dragotă, I. Lascu, R. Ota, C. Inel, M. Drîmbărean, R. Ciobanu, C. Plantos, H. Ciugudean, G.T. Rustoiu – 2004.

D. 10 locuinţe semiadâncite de formă patrulateră şi o groapă menajeră datate între sec. IV-VII. Unele dintre acestea pot fi datate pe baza inventarului în sec. VI.

E. Ceramică lucrată la roată rapidă de culoare cenuşie, cenuşiu-negricioasa sau caramizie. Un perete de vas a fost ornamentat prin ştampare, iar cioburi prin lustruire cu motive în reţea. 5 de piepteni din os întregi sau fragmentari, un tub de bronz, verigi din fier şi bronz etc

F. Moga et alii 2005, 52-53.

5. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Lumea Nouă.

B. La cca 40 m spre est de Bazinul Olimpic, în taluzul aflat la 3,50 m de trotuarul nordic al Bulevardului Victoriei.

C. Săpături M. Blăjan 1988.

D. O locuinţă de tip semibordei dezvelită parţial, având axul lung orientat pe direcţia nord-sud şi podeaua adâncită până la –0,75 m faţă de nivelul actual. În colţul nord-estic se afla cuptorul, având bolovanii gardinii răvăşiţi. La construcţia cuptorului s’au utilizat bucăţi de cărămizi romane aşezate pe o margine şi lespezi de gresie dispuse în zona centrală. Cuptorul avea gura pe latura de vest.

E. Ceramică fină sau zgrunţuroasă lucrată la roata rapidă şi fragmente de vase lucrate cu mâna. Ca şi forme au fost identificate: oala, cana cu toartă, chiupul, capacul, ulciorul şi tipsia. Decorul era realizat prin incizie sau lustruire. S’au mai descoperit: un pandantiv din bronz, o bară din bronz, două cuie, ţigle şi cărămizi romane, oase de animale.

F. Haimovici şi Blăjan 1989, 340-342.

6. Băbuţiu, com. Vultureni, jud Cluj.

A. Şanţul Grecilor, Grecea.

B. Toponim situat la intersecţia hotarelor satelor Băbuţiu, Şoimeni (com. Vultureni) şi Aşchileul Mare. Satul Băbuţiu deţine cea mai mare parte din sit, care uneori este atribuit localităţii Vultureni. Aşezarea este plasată pe un platou, din tuf vulcanic (altitudinea 622 m), în partea dreaptă a Pârâului Băbuţiu, mărginită la nord şi vest de pante abrupte, la sud-est de o pantă mai lină, iar la est şi sud de câte o şa ce leagă platoul de dealurile din apropiere.

C. Periegheză Şt. Ferenczi. D. –

E. Cioburi cenuşii-închis lucrate la roată, având ca degresant mică şi pietricele de cuarţ cu dimensiuni de 1-2 mm.

F. Ferenczi 1972, 394 sq; Horedt 1986, 45; Harhoiu 1998, 161, nr. 7, Protase 2000, 206, nr. 295.

7. Beclean, jud Bistriţa Năsăud

A. ”Şesul Becleanului”.

B. În marginea de sud-vest a oraşului, în stânga drumului spre Măluţ, pe prima terasă a Someşului. C. –D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii şi cenuşii negricioase realizate din pastă nisipoasă sau zgunţuroasă.

F. Gaiu 2003a, 105.

8. Bidiu, com. Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. „Stanişte”.

B. La cca 1 km sud de localitate, în stânga şoselei spre Corvineşti, pe o terasă a văii Meleşului.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină sau zgrunţuroasă şi maronuie roşcată cu pastă având în compoziţie pietricele, lucrată la roată avănd la interior coaste.

F. Gaiu 2003a, 105.

9. Blăjenii de Sus, com. Blăjenii de Jos, jud. Bistriţa-Năsăud .

A. ”Cânepişte”.

B. În partea de sud a satului, în stânga şoselei ce duce spre Bistriţa, pe o terasă joasă situată pe de’o parte şi de cealaltă a unui pârâu, în grădinile primelor case.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie cu nisip şi pietricele în pastă sau brun cărămizie din pastă densă având în compoziţie pietricele.

F. Gaiu 2003a, 105.

10. Bratei, jud. Sibiu.

A. La Zăvoi-Nisipărie.

B. La cca. 2 km est de comună, în dreapta drumului Mediaş-Sighişoara, pe prima terasă înaltă din stânga Târnavei Mari, la cca 1 km est de cimitirul nr. 1. Aşezarea a fost afectată de lucrările de exploatare a nisipului si de prăbuşirile terasei datorate inundaţiilor din anul 1975.

C . Săpături: I. Nestor 1960, I. Nestor, E. Zaharia, L. Bârzu 1961-1963, 1970-1972, 1976-1977.

D . Datele privind numărul de locuinţe diferă chiar la aceeaşi autoare în acelaşi studiu astfel: 56 locuinţe dintre care 50 adâncite în pământ şi 6 de suprafaţă (Bârzu 1995, 241) sau 50 de locuinţe – 44 adâncite în pământ şi 6 de suprafaţă – aparţinănd primelor două faze ale aşezării (Bârzu 1995, 244) cu menţiunea că faza ”a” se încadrează în sec. IV (Bârzu 1995, 241), iar cu altă ocazie 53 de locuinţe (Bârzu şi Brezeanu 1991, 202). Dintre locuinţele fazei b (sec. V-VI), o parte ce nu poate fi precizată cu exactitate, datorită faptului că materialele nu au fost publicate exhaustiv, aparţin perioadei anterioare (perioada hunică), ce nu face obiectul referatului nostru. Locuinţele nu depăşesc suprafaţa de 8-10 m 2.

Ele au formă patrulateră, podina locuinţelor este amenajată din lut bătătorit cu maiul, nu au instalaţie de foc (cu o singură excepţie), prezintă gropi de pari şi în unele cazuri laviţe din lut cruţat. Există 38 de gropi menajere, un cuptor de ars vase cu două camere şi perete median, două cuptoare menajere şi o vatră toate exterioare locuinţelor.

E . Ceramică lucrată la roată sau cu mâna din pastă gri fină ori zgrunţuroasă, roşie existând fragmente ceramice decorate cu motive lustruite şi ştampate. Au mai fost descoperite fibule, catarame, cercei, piepteni şi alte obiecte din os, vârfuri de săgeţi, cuţite, aplici, fusaiole etc.

F. Popescu 1966, 720, nr. 86; 1966a, 395, nr. 86; Morintz 1972, 331, nr. 20; Nestor şi Zaharia 1973, 191-194; Horedt 1974, 187; Stoia 1979, 357, nr. 20; Bârzu şi Brezeanu 1991, 202-204; Bârzu 1995, 239-295; Zaharia 1995, 299; Harhoiu 1990 , 147; 1998, 165; Protase 2000, 122-126; Luca et al. 2003, 64-65, nr. 36.

11. Brăteni, jud. Bistriţa Năsăud. A. –

B. La cca 1 km sud de sat, în dreapta drumului ce merge spre satul Stupini, pe un bot de terasă.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică.

F. Protase 2000, 126, nr. 37.

12. Breaza, jud. Mureş

A. Moara

B. Pe valea Luţului. C. – D. –

E. Ceramică

F. Gaiu 2003a, 105.

13. Budacu de Jos, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Grădina fostei case parohiale. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D.-

E. Fragmente ceramice cenuşii, cenuşii negricioase şi brun roşcate, lucrate la roată dintr-o pastă având în compoziţie pietricele. Pe lângă acestea au mai fost recuperate fragmente de vase modelate din pastă cărămizie compactă.

F. Gaiu 2003a, 105-106.

14. Budeşti, jud. Bistriţa-Năsăud A. Neprecizat. B. – D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii şi brun negricioase lucrate la roată, având coaste la interior şi caneluri la exterior, aflate în colecţia sătească din localitate.

F. Gaiu 2003a, 106.

15. Budurleni, com. Teaca, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. La Konya

B. În dreptul digului de la intrarea în sat, pe pantele domoale de la piciorul unui deal.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii negricioase lucrate dintr-o pastă zgrunţuroasă având coaste în interior şi caneluri la exterior sau ceramică cenuşie semifină, modelată dintr-o pastă compactă aparţinând unor oale borcan şi vase de provizii.

F. Gaiu 2003a, 106.

16. Căianu Mic, jud. Bistriţa Năsăud.

A. Poduri.

B. La vest de sat. C. – D. –

E. Fragmente ceramice aflate în colecţia şcolii din localitate.

F. Protase 2000, 127, nr. 43a.

17. Cepari, com. Dumitra, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Fântâna Albă.

B. Pe pantele uşoare ale dealului „Cârligate”.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie cu nisip şi pietricele în pastă având la interior coaste.

F. Gaiu 2003a, 106.

Cernat, jud. Covasna

A. Pământul lui Robert, Róberttag

B. La sud-vest de centrul comunei, pe unul din afluenţii Râului Negru. Aşezarea este plasată pe un platou mai înalt decât terenul comunei, iar spre sud panta platoului este mai domoală, formând o viroagă.

C. Cercetări Z. Székely 1962-1965.

D. 5 bordeie cu vatră pietrar care probabil se se datează în a doua jumătate a sec. VI şi începutul celui următor. E. – .

F. Popescu 1966a, 390, nr. 51; Székely 1992, 279-285; Harhoiu 1998, 169, nr. 25; Velter 2002, 383-384, nr. LI/a

18. Chinteni, jud. Cluj.

A. Tulgheş.

B. Deal situat între Chinteni şi Cluj-Napoca.

C. Săpături D. Alicu şi S. Cociş 1988. D. –

E. Ceramică.

F. RACj, 106, nr. 3.

19. Chiochiş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Râtul Mic. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi negricios-roşcată lucrată la roată dintr’o pastă zgunţuroasă şi fragmente de vase cenuşii cu pastă fină unele cu suprafaţa lustruită.

F. Gaiu 2003a, 106.

20. Cipău, jud. Mureş

A. Gârle (acum Pescărie)

B. În sudul localităţii, pe o terasă joasă de lângă un vechi braţ al Mureşului, care se întinde din stânga râului amintit spre dealurile de la Cucerdea. Aşezarea a fost afectată, de’a lungul cercetării ei, de o carieră de pietriş.

C. Identificată în 1952, săpături D. Protase 1953-1957, 1960.

D. 9 locuinţe de tip semiîngropate şi 3 gropi.

Prima locuinţă (”b1”) cercetată în 1953. Avea formă circulară (3,90×3,60 m) şi a fost săpat la adâncimea de –0,95 m faţă de nivelul actual şi la -0,40-0,50 m faţă de nivelul de călcare. În interiorul locuinţei, la intervale regulate, au fost descoperite urmele a 14 gropi de par cu diametrul de 0,15-0,20 m dispuse circular. Intrarea era practicată în partea de nord fiind surprinsă si o treaptă din lut bine presat, mai înaltă decât podeaua cu 0,20 m şi flancată de două gropi de par.

Parul din stânga, de care probabil era legată uşa fiind mai gros. Podeaua era bine lustruită şi făţuită. Nu avea instalaţie de foc. Două locuinţe (”b2”, ”b3”) şi o groapă (”g3”) descoperite în 1954. b2 are formă circular-ovală şi prezintă 5 gropi de par. b3 este de formă aproape pătrată, cu 6 găuri de pari groşi, simetric dispuse pe două laturi opuse.

Groapă (g3) are gura în formă de pară cu un capăt ascuţit.

În 1955 au fost săpate 2 locuinţe de formă patrulateră şi salvate materiale dintr-un al treilea. Două locuinţe săpate integral: ”b10”= 3,60×3,50 m, ”b11”= 3,10×3 m şi două gropi (”g5”, ”g6”), iar 3 locuinţe (”b7”, ”b8”, ”b9”) au fost dezvelite parţial datorită faptului că au fost distruse în bună măsură de exploatarea de pietriş în 1960.

Locuinţele au adâncimea de –1,00 m faţă de nivelul actual, aveau formă patrulateră cu colţurile rotunjite, iar pe margini s’au surprins gropi de pari. Podina este lutuită şi nu au instalaţii de foc. Locuinţele săpate parţial se aseamănă ca plan, dimensiuni şi inventar cu b10 şi b11.

Gropile (g5 şi g6) fără o formă bine precizată sunt situate în apropierea locuinţelor b10 respectiv b11. Au fost săpate până la adâncimea de –0,90-1,00 m faţă de nivelul actual şi sunt aşezate direct pe prundişul aluvionar neavând fundul lutuit sau faţetat.

E. ceramică lucrată la roată cenuşie-negricioasă zgrunţuroasă şi cenuşie fină uneori cu ornamente lustruite, bucăţi de râşnită, gresii de ascuţit, pieptene bilateral din os şi oase de animale.

F . Prodan et al. 1954, 220-222; Horedt 1955, 658-661, 671; 1958, 88, nr. 10; 195 8a, fig. 8; 1974, 187; Csallány 1961, 200, nr. 121,1; Vlassa 1965, 29-31, nr. 13l; Protase 1966, 114; Vlassa et al 1966, 405-407; Popa 1976, 19; Zrinyi 1976, 131-133, nr. 14a; Rusu 1977, 202, nr. 10; Horedt 1986, 37; Lazăr 1994,60; 1995, 157-158, nr. XLVII/2.E.d; Protase 2000, 130-131, nr. 57; Velter 2002, 387, nr. LIX/1.

21. Ciugud, jud. Alba

A. ”După Grădini”

B. La nord de primele case ale localităţii, pe prima terasă din stânga Mureşului, în apropierea locului de confluenţă cu Ampoiul.

C. Periegheză C.I. Popa 1997.

D. –

E. Două fragmente ceramice cenuşii, realizate la roată, ornamentate unul prin lustruire, iar celălalt prin ştampare.

F. Popa 1999, 120, pl. VII/6,7.

22. Cluj Napoca, jud. Cluj.

A. Piaţa Unirii. B.

C. Săpături E. Bota şi V. Voişan 1997. D. –

E. Fragmente de oale lucrate la roată de culoare cenuşie-negricioasă.

F. Protase 1999a, 227

23. Cojocna, jud. Cluj.

A. Ghiurbărc-Györgerk.

B. La 3,5 km nord-est de comună, spre Căianu Mic, pe o terasă joasă, în stânga unui pârâu, la poalele unui deal.

C. Periegheză Şt. Ferenczi. D. –

E. Ceramică.

F. Horedt 1956, 142, nr. 5; 1958, 73-74, nr. 3, 90, nr. 12; Ferenczi 1962, 58, nr. 69; Rusu 1977, 202, nr. 13; RACj, 155, nr. 4; Protase 2000, 134, nr. 60.

24. Coasta, com. Şieu Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Podul Bretei.

B. Pe o terasă joasă aflată la intersecţia drumurilor spre Şieu-Odorhei şi Bretea cu liziera pădurii.

C. Periegheză C. Gaiu (1990) cu prilejul unor lucrări de excavaţie. D. –

E. Vase borcan, strachini, chiupuri şi căni cu toartă în bandă realizate dintr’o pastă cenuşie negricioasă şi roşcat cărămizie având suprafaţa netedă ori acoperită cu caneluri largi, uneori decorată cu benzi de linii drepte şi în val.

F. Gaiu 2003a, 106.

25. Coasta, com. Şieu Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Ponor. B. – D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii lucrate la roată dintr’o pastă nisipoasă sau cu pietricele în compoziţie având coaste la interior şi suprafaţa neregulată ori cu caneluri largi şi benzi de linii drepte pe umeri (col. sătească).

F. Gaiu 2003a, 107.

26. Comlod, com. Milaş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Vatra Satului.

B. Pe o terasă mică din partea dreaptă a unui pârâu, în jurul bisericii reformate.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii fine, cenuşii nisipoase şi cenuşii având pietricele în pastă, suprafaţa exterioară marcată cu caneluri largi, iar cea interioară cu coaste. Fragmente ceramice cărămizii, brune sau negricioase reprezentând oale cu pereţii îngroşaţi.

F. Gaiu 2003a, 106.

27. Corvineşti, com. Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. La Curte.

B. Pe pantele domoale de la poalele unui deal situat în partea de sud-vest a satului.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică fragmentară cenuşiu negricioasă şi cărămizie nisipoasă având coaste la interior şi caneluri largi la exterior, unele fragmente au fost lucrate dintr’o pastă zgrunţuroasă.

F. Gaiu 2003a, 107.

28. Cuci, com Cuci, jud. Mureş. A. –

B. La cca. 100 m de prima casă de la intrarea în localitate, în stânga DN 60, între şosea şi terenul agricol.

C. Săpături de salvare Gh. Lazarovici şi M. Meşter 1999.

D. Groapă manajeră ce s’a conturat la adâncimea de – 0,50 m, coboară până la – 0,90 m şi are deschiderea la gură de 0,60 m. Pe fund prezintă urme de arsură de cărbune.

E. Ceramică şi cărbune.

F. Meşter şi Lazarovici 2000, 33.

29. Delureni, com. Urmeniş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Dealul Uileacului.

B. În dreapta drumului către Şopteriu, pe pantele domoale cu expunere estică.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie sau cenuşiu negricioasă zgrunţuroasă prezentând coaste la interior. Predomină oalele cu gura îngustă, cu buza scurtă şi teşită şi funduri înguste, decorate pe umeri cu benzi de linii ondulate.

F. Gaiu 2003a, 107.

30. Dipşa, jud. Bistriţa Năsăud.

A. Fundoaie.

B. Aşezare situată la S-E de sat, prinsă între dealuri împădurite, cu un relief destul de accidentat, ce a restrâns aşezarea la o fâşie de 30-40 m de’a lungul unui pârâu ce străbate situl. Majoritatea secţiunilor au fost trasate la poalele unui deal cu expunere sudică.

C. Săpături C. Gaiu-1990-1991.

D. Nivelul de sec VI este de 15-20 cm ajungând în unele locuri la 90-100 cm. Au fost descoperite 12 locuinţe, 3 gropi menajere. Toate locuinţele sunt de formă rectangulară cu colţurile rotunjite. Suprafaţa lor este cuprinsă între 10 m 2 şi 16 m 2. Ele sunt în general de tip semiîngropat cu excepţia lui L7, L10 şi probabil L13, care erau de suprafaţă. Locuinţele semiîngropate aveau podina practicată la cote cuprinse între –0,55 m şi –1,10 m faţă de nivelul actual al solului.

Nu au fost surprinse urme de pari decât în cazul unei locuinţe de suprafaţă (L10) unde cele două gropi de pari au fost observate câte una pe laturile dinspre pantă. Podeaua era neamenajată. Aproape toate locuinţele aveau instalaţie de încălzire, iar aceasta era plasată în centrul sau pe una din laturile habitatului. Cele mai întâlnite erau vetrele din lut pavate cu bolovani de râu şi gresii, însă existând şi două cuptoare din gresii(L10, L17) ori o vatră simplă din lut (L1).

Cele trei gropi menajere au formă circulară în plan, pereţii uşor albiaţi, iar adâncimea la care au fost săpate variază între 1 m şi 1,20 m.

E. Ceramică cuprinde mai multe categorii: ceramica lucrată la roată din pastă zgrunţuroasă, culoare cenuşie, care merge de la negricios până la alburiu şi are pereţii subţiri, ceramică la roată confecţionată dintr’o pastă omogenă, degresată cu nisip, cu pereţii în general mai groşi, de culoare brun-roşcată, ceramică lucrată la roată din pastă fină, culoare cenuşie şi într’o cantitate mai restrânsă ceramica lucrată cu mâna din pastă brun-cărămizie, degresată cu pietricele şi cioburi pisate.

Ca şi forme amintim diferite tipuri de oale, vase borcan de mici dimensiuni, castroane, vase de provizii, căni etc. Unele sunt ornamentate cu caneluri, benzi de striuri, incizii orizontale drepte sau în val, motive lustruite şi ştampate. În afară de vase a mai fost descoperită o fusaiolă în L11 şi o alta în nivelul din S11.

F. Gaiu 1993, 91-107; Protase 2000, 140, nr. 85; Velter 2002, 400-401, nr. XLIII.

31. Dumitriţa, com. Cetate, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Cetate.

B. Platou fortificat în epoca hallstattiană şi dacică.

C. Săpături 1976-1979. D. –

E. Fragmente ceramice lucrate la roată din pastă cenuşie şi brun roşcată nisipoasă. A fost descoperit şi un fragment de vas din pastă cărămizie fină cu decor ştampat.

F. Gaiu 2003a, 107-108.

32. Fântânele, com Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Livada. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente de oale modelate la roată dintr-o pastă cenuşie şi cenuşiu negricioasă având pietricele în compoziţie, la interior vasele prezintă coaste, iar la exterior unele sunt decorate cu benzi de linii drepte incizate.

F. Gaiu 2003a, 108.

33. Fântânele, com Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Proprietatea Manea.

B. Curtea familiei Manea se află pe o terasă în prelungirea ”Dâmbului Popii”, iar aşezarea poate fi pusă în legătură cu cimitirul gepidic din apropiere.

C. Lucrări gospodăreşti în 1999; periegheză C. Gaiu.

D. Groapa unei locuinţe adâncite surprinsă parţial.

E. Ceramică lucrată la roată din pastă cenuşie fină sau zgrunţuroasă şi fragmente de vase din pastă brun-cărămizie cu pietricele în compoziţie.

F. Gaiu 2003a, 108.

34. Fântâniţa, com Miceştii de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. La Cumpăna

B. În sud-vestul localităţii pe de’o parte şi de cealaltă a drumului spre Miceşti, pe o terasă înaltă.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi brun negricioasă cu pietricele în pastă.

F. Gaiu 2003a, 108.

35. Fântâniţa, com Miceştii de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Pe Vale.

B. La 1,5 km est de sat pe o terasă.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică lucrată la roată din pastă neagră zgrunţuroasă şi cenuşie negricioasă având în compoziţie microprundiş şi pietricele.

F. Gaiu 2003a, 108.

36. Floreşti, jud. Cluj.

A. Labu.

B. În nordul localităţii, pe un bot de terasă situat în stânga Someşul Mic, la confluenţa cu pârâul Bongar.

C. Periegheză I. Ferenczi, N. Vlassa. D. –

E. Vase cenuşii-negricioase de dimensiuni mici, fără toarte şi cu fundul plat, lucrate la roată rapidă, pastă bine arsă şi uneori pe umăr sunt prevăzute cu un registru de linii orizontale. Lipseşte ceramica cu decor ştampat.

F. Horedt 1956, 142, nr. 7; 1958, 74, nr. 5, 90, nr. 17; Ferenczi 1962, 57, nr. 67; Rusu 1962, 286; Daicoviciu 1974, 52, n. 11; Rusu 1977, 202, nr. 19; Dumitraşcu 1980, 47; RACj, 201-203, nr. 3; Protase 2000, 144, nr.101.

37. Floreşti, jud. Cluj.

A. La Cazarmă.

B. Terasă din nordul localităţii, pe partea stângă a Someşului Mic, în faţa cazărmilor.

C. Periegheză Z. Kalmar. D. –

E. Ceramică.

F. RACj, 204, nr. 12.

38. Gheorgheni, com. Feleacu, jud. Cluj.

A. Bisericuţă.

B. Dâlmă situată la cca. 1,5 km nord-est de marginea satului, în hotarul dinspre Pata şi Aiton.

C. Săpături I. Winkler şi M. Blăjan 1977. D. –

E. Ceramică.

F. Blăjan 1989, 296.

39. Ghinda, aparţine mun Bistriţa. A. –

B. În partea de sud-est a satului pe o terasă înaltă.

C. Periegheză C. Gaiu cu prilejul unor lucrări de amenajarea a unei livezi.

D. Câteva zeci de locuinţe, unele având vetre, distruse de lucrările contemporane.

E. Au fost recuperate fragmente de vase de provizii şi oale borcan cenuşii şi negricios-roşcate lucrate dintr’o pastă nisipoasă sau având în compoziţie pietricele, precum şi oale şi o cană cu nervură sub buză modelate dintr’o pastă cenuşiu-maronie fină.

F. Gaiu 2003a, 108.

40. Ghirbom, jud. Alba.

A. Faţa Crasnei şi Faţa Puţului.

B. La 3,5 km est de sat.

C. Săpături I. Al. Aldea 1967. D. –

E. Ceramică realizată la roată rapidă din pastă cenuşie fină ori gri-negricioasă, cu slip cenuşiu închis şi linii lustruite. O altă categorie modelată tot la roată rapidă era confecţionată din pastă mai puţin bună, de culoare cenuşiu-negricioasă, zgrunţuroasă la pipăit. Ca şi forme au fost reconstituite oale, castroane şi chiupuri.

F. Protase 2000, 146, nr. 105.

41. Hărman, jud. Braşov.

A. Lempeş, Groapa Banului.

B. La poalele dealului ”Lempeş”, în preajma ”Gropii Banului”, în zona centrală a terenului îngrădit al fostului CAP Hărman, precum şi în imediata vecinătate la vest de acesta. C. Săpături I. Pop 1962-1972.

D. 5 locuinţe semiîngropate de formă patrulateră cu colţurile rotunjite. Dintre acestea 2 aparţin sec. VII-IX, iar în privinţa celorlalte, în stadiul actual al cercetărilor, nici una nu poate fi atribuită cu certitudine primei jumătăţi a sec. VI. E. Ceramică.

F. Alexandrescu et al. 1973, 246-247; Protase 2000, 148-149.

42. Herina, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. În dreapta şoselei ce duce spre Lechinţa, pe pantele domoale de la sud-vest de comună.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 149, nr. 115.

43. Hopârta, jud. Alba. A. Vatra satului.

B. Pe terasa din partea dreapta a pârâului, care străbate localitatea de la nord-est spre sud-vest. C. Periegheză M. Blăjan 1967. D. –

E. Fragmente de oale borcan din pastă grosieră, modelate cu mâna, precum şi cioburi din vase cenuşii având pasta fină lucrate la roata rapidă.

F. Blăjan şi Stoicovici 1980, 397; Velter 2002,415, nr. CXL/1a.

44. Iclod, jud. Cluj.

A. Pământul Vlădicii.

B. În nord-estul localităţii, într-o zonă mlăştinoasă, din stânga Someşului, în apropiere de gura Văii Alunişului. C. Săpături Gh. Lazarovici 1974-1977. D. –

E. Ceramică cenuşie lucrată la roată. F. RACj, 237, nr. 1.

45. Iernut, jud. Mureş. A. Biserica reformată, Terenul de sport.

B. Pe terenul de sport din faţa bisericii reformate. C. Cercetări N. Vlassa 1954, 1960. D. –

E. Fragmente ceramice lucrate cu mâna de culoare cenuşie şi la roată rapidă cu aspect cenuşiu, lustruite.

F. Vlassa 1965, 32, nr. 15i; Popa 1976, 19; Lazăr 1994, 62, 63; 1995, 154, nr. XLVII/1R, 155, nr. XLVII/1W, 1998, 137; Velter 2002, 418, nr. CXLIV/1d.

46. Iernut, jud. Mureş. A. Cimitirul vechi.

B. Vechiul cimitir al comunei, care a şi distrus aşezarea.

C. N. Vlassa.. D. – E. Ceramică. F. Vlassa 1965, 32, nr. 15h, fig 14; Lazăr 1994, 62.

47. Iernut, jud. Mureş. A. Hulpişti.

B. În vestul localităţii, pe malul stâng al Mureşului, pe un mic promotoriu înconjurat de un braţ vechi al râului amintit. Aşezarea a fost în mare parte distrusă de o carieră de exploatare a lutului. C. Sondaje N. Vlassa 1960. D. Bordeie secţionate de gropile lutăriei.

E. Fragmente de vase lucrate cu mâna şi la roată rapidă de culoare cenuşie, lustruită.

F. Horedt 1955, 672-673, nr. 8a; Vlassa 1965, 32, nr. 15d; Vlassa et al 1966, 399-402, Zrinyi 1976, 139, nr. 27; Rusu 1977, 202, nr. 21; Lazăr 1994, 62; 1995, 152, nr. XLVII/1F; Velter 2002, 419, nr. CXLIV/1f.

48. Iernut, jud. Mureş. A. La Lutărie. B. –

C. Întâmplător în urma unor lucrări de exploatare a lutăriei.

D. Număr neprecizat de locuinţe. E. Ceramică.

F. Lazăr 1994, 62; 1995, 155, nr. XLVII/1V, 1998, 137; Velter 2002, 419, nr. CXLIV/1h.

49. Iernut (cătunul Sfântul Gheorghe, localitate aparţinând oraşului Iernut), jud. Mureş.

A. Pe Şes.

B. În marginea estică a localităţii, pe prima terasă din partea dreaptă a Mureşului, în faţa aşezării de la Cipău.

C Identificată în 1952, săpături: M. Rusu 1954-1956, 1960, 1990-1993, M. Rusu şi C. Cosma 1994, C. Cosma 1995, C. Cosma şi A. Rustoiu 1998, C. Cosma şi G. T. Rustoiu 2000.

D. Locuinţe semiîngropate patrulatere cu colţurile rotunjite având stâlpi de susţinere şi unele cu instalaţie de foc sub forma unor vetre din piatră de râu circulare sau a unui cuptoar de formă rotundă cu pereţi din lut. Gropi menajere de formă circulară în plan.

E. Ceramică cenuşie zgrunţuroasă, cenuşie fină, brun-cărămizie, lucrată la roată rapidă şi cu mâna.

F. Horedt 1955, 661-662; 1957, 184; 1958, 93, nr. 37; 1958a, fig. 8; Rusu 1956, 700; 1962, 286; Vlassa 1965, 25-26, nr. 11a; Vlassa et al 1966, 402-405; Popa 1976, 19; Zrinyi 1976, 133, nr. 14b; Lazăr 1994, 60-61; 1995, 169-170, nr. XLVII/9.A; Rusu şi Cosma 1995, 45; Cosma 1996, 64; 1996a, 39, 40, 41; Cosma şi Rustoiu 1998, 31-32, 1999, 57-58; Cosma şi Rustoiu 2001, 105-107; Harhoiu 2001, 153, nr. 80; Velter 2002, 458, nr. CCXLV/1a.

50. Jelna, com. Budacu de Jos, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Coasta Uifalăului.

B. La nord-vest de sat pe o terasă joasă în dreapta râului Budac. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi brun-negricioasă cu pastă avînd în compoziţie nisip şi pietricele sau ceramică cenuşie şi neagră fină.

F. Gaiu 2003a, 109.

51. Jimbor, com. Chiochiş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La sud-est de sat, pe pantele domoale de la baza dealului de lângă drumul de hotar dinspre Fântânele. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente de vase modelate la roată din pastă cenuşie fină sau zgrunţuroasă ori dintr’o pastă brun-cărămizie cu pietricele în compoziţie ce au coaste pe suprafaţă.

F. Gaiu 2003a, 109.

52. Lechinţa, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Savinca.

B. La sud-vest de localitate la cca 1 km de la intersecţia cu şoseaua ce duce la Vermeş, pe o terasă mediană, a fost identificată o aşezare întinsă. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică din pastă cenuşie şi brun negricioasă zgrunţuroasă dar şi ceramică cenuşie fină.

F. Protase 2000, 152, nr. 129, Gaiu 2003a, 109.

53. Lechinţa, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. În stânga şoselei spre Herina, imediat după trecerea peste calea ferată, pe o mică terasă.

C. Periegheză C. Gaiu cu prilejul unor lucrări de amenajare a unei livezi.

D. Mai multe locuinţe răvăşite de lucrările de amenajare contemporane.

E. Fragmente de oale cu buza scurtă şi gâtul înalt, strachini, căni chiupuri, modelate la roată dintr’o pastă zgunţuroasă şi fină de culoare cenuşie sau neagră. Vasele au fost decorate cu caneluri largi, linii simple incizate ori benzi de linii incizate şi rar prin lustruire. F. Gaiu 2003a, 109.

54. Matei, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Valea Iuşului.

B. Pe malul drept al „Văii Iuşului“, la 1 km mai jos de comună, pe o terasă îngustă de la poalele unui deal. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică lucrată la roată de culoare cenuşiu-negricioasă şi brun cărămizii din pastă nisipoasă decorată cu benzi de linii drepte sau în val.

F. Protase 2000, 154, nr. 136, Gaiu 2003a, 109.

55. Mediaş, jud. Sibiu. A. Gura Câmpului.

B. La 1,5 km nord-vest de cartierul ”Gura Câmpului”, sub versantul sudic al dealului Hăşmaş (Hadmeş), pe o terasă înaltă cu cca. 10 m deasupra luncii în dreapta Târnavei Mari şi în unghiul format de confluenţa râului amintit cu pârâul Hăşmaşului.

C. Periegheză M. Blăjan 1973, săpături I. Winkler, M. Blăjan 1975, 1977.  D. –

E. – Ceramică. F. Winkler et al. 1983, 138.

56. Mediaş, jud. Sibiu. A. Cetate. B. În marginea de nord a localităţii pe un deal.

C. Periegheză M. Blăjan. D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 157, nr. 141; Luca et al. 2003,130, nr.128/10.

57. Mediaş, jud. Sibiu. A. Hientz.

B. În hotarul estic al oraşului. C. Periegheză M. Blăjan 1973-1975. D. –

E. Ceramică lucrată cu mâna şi la roată din pastă cenuşie sau brună-negricioasă.

F. Anghel şi Blăjan 1977, 284, n. 12; Protase 2000, 157, nr. 141.

58. Mediaş, jud. Sibiu. A. Valea Lungă-Dârlos.

B. La sud-est de oraş spre satul Dârlos. C. Periegheză M. Blăjan 1973-1975. D. –

E. Ceramică lucrată cu mâna şi la roată.

F. Anghel şi Blăjan 1977, 284, n. 12; Velter 2002, 426, nr. CLXX/1b

59. Mera, jud Cluj.

A. Dealul Cetăţii.

B. La cca. 2 km nord de centrul comunei, lateral de valea Nădaşului, pe o înălţime apărată natural din trei părţi şi artificial dintr’a patra (probabil din preistorie).

C. Periegheză Şt. Ferenczi. D. –

E. Cioburi de vase lucrate la roată rapidă, de culoare cenuşiu-deschis, având pareţii subţiri, iar pe suprafaţa interioară se obervă canelurile datorate roţii.

F. Horedt 1956, 143, nr. 10; Ferenczi 1972, 402-404; Horedt 1986, 46; Harhoiu 1998, 179.

60. Moreşti, com Ungheni, jud. Mureş.

A. Podei, Borşofed, Ciurgău.

B. Aşezarea este situată în nord-vestul localităţii. Podeiul se plasează pe terasa a II-a din dreapta Mureşului şi are aspectul unui platou de formă triunghiulară, cu lungimea de cca 600 m, iar lăţimea la baza lui de cca 300 m. Înspre vest şi nord-vest Podeiul este despărţit de Borşofed respectiv Ciurgău prin ”Pârâul Cetăţii”.

C. Cercetări: K. Horedt 1951-1956, D. Popescu 1951, 1953-1954, D. Prodan 1953-1954, D. Protase 1985-1986, 1989-1991. Au mai colaborat: E. Chirilă 1952-1954, Şt. Dănilă 1953-1954, E Doruţiu 1953-1954, M. Grozav 1985-1986, A Husar 1953, D. Iacob 1952-1955, K. Keresztes 1953-1954,1956, Şt. Kiss 1954, 1956, N. Lascu 1952-1953, I. Mattis 1954, A. Palkó 1952-1954, Şt. Papp 1953-1954, V. Popescu 1951, 1953-1954, D. Protase 1953-1956, M. Rusu 1951-1955, I. I. Russu 1952, I. Ţigăra 1953-1954, J. Winkler 1952, A. Zrinyi 1985-1986.

D. 37 locuinţe mai mult sau mai puţin îngropate dintre care 33 au fost descoperite pe ”Podei”, 3 pe ”Ciurgău” şi 1 pe ”Borşofed”. Locunţele sunt în general de formă patrulateră, mai rar circulare şi erau orientate în special pe direcţia nord-vest – sud-est. Suprafaţa locuinţelor este cuprinsă între 3,46 m 2 şi 34,72 m 2. Adâncimea la care au fost săpate variază între –0,90 m şi -1,69 m. În cca 2/3 din locuinţe au fost surprinse două sau mai multe gropi de pari ce susţineau acoperişul.

Stâlpii erau dispuşi câte unul în zona mediană a două din laturile opuse, şase stâlpi fixaţi câte trei pe două din laturile opuse, trei stâlpi pe fiecare latură, câte un stâlp în trei din colţurile locuinţei. Au mai fost descoperite 11 platforme de pietriş interpretate ca locuinţe de suprafaţă. Aceste aveau aria cuprinsă între 3,20 m 2 şi 99,12 m 2. Cu câteva excepţii locuinţele nu aveau o formă bine determinată, dar probabil erau patrulatere.

E. Ceramică realizată la roată sau cu mâna, fusaiole, greutăţi din lut, pandantiv os, piepteni os, râşniţe, obiecte din bronz: fibule, catarame, ace; obiecte din fier: cuţite, topor, seceri, cleşte, amnar, etc.

F. Horedt et al. 1952, 328 sqq; 1954, 211-222; 1955, 642-658; Horedt 1958, 92, nr. 29; 1958a, 48-60; 1974, 177-188; 1975, 116sq; 1979, 88-154; 1986, 37-41, ,44; Zriny 1976, 141-143, nr. 32; Rusu 1977, 202, nr. 24; Lazăr 1995, 264-266, nr. LXXXVIII/4A, B; Harhoiu 1987, 127; 1990, 147; 1998, 180, Protase et al. 1988, 287-296; Protase1999; 265-272; 2000, 162-163.

61. Moşna, jud. Sibiu. A. Auf Bleich. B. La marginea de N-E a satului.

C. Periegheză M. Blăjan 1975, cu ocazia săpării terenului pentru plantarea viţei de vie. D.-

E. Fragmente de vase cenuşii, din pasta zgrunţuroasă, de tip Bratei.

F. Protase 2000, 163, nr. 125.

62. Moşna, jud. Sibiu. A. Pe Tablă. B. La 1,5 km sud de sat.

C. Periegheză M. Blăjan 1975. D.- E. Fragmente de vase cenuşii, din pasta zgrunţuroasă.

F. Protase 2000, 163, nr. 125.

63. Nuşeni, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La cca 3 km vest de localitate, pe malul drept al „Văii Ursului” şi în dreapta şoselei spre Beudiu.  C. – D. –

E. Fragmente de oale şi chiupuri cenuşii cu pastă zgrunţuroasă unele decorate cu benzi de linii în val incizate. F. Gaiu 2003a, 109

64. Nuşeni, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Podul Ciorbii

B. La piciorul dealului ”Cetate”. C. – D. –

E. Fragmente de oale şi chiupuri lucrate la roată de culoare cenuşie din pastă zgrunţuroasă.

F. Gaiu 2003a, 109.

65. Ocniţa, com. Teaca, jud. Bistriţa-Năsăud. A. La Ştefălucu.

B. În hotarul satului şi se întinde pe mai multe hectare de’a lungul pârului Valea Lupului.

C. Identificată întâmplător în 1981 cu prilejul unor lucrări de desfundare a terenului în vederea amenajării unei livezi de pomi fructiferi; periegheză G. Marinescu şi C. Gaiu. Sondaje C. Gaiu 1992, 1994.

D. 6 locuinţe de tip semiîngropat. L1 de formă rectangulară cu coţurile rotunjite (3 x 3,6 m), se adânceşte în pământ până la 0,75 m faţă de nivelul actual al solului. Podina este amenajată din lut, iar pe latura nordică a locuinţei s’a găsit o vatră de foc delimitată de lespezi de gresie.

L6 are forma rectangulară cu colţurile rotunjite (4,5×4,2 m) şi se adâncea în pământ până la 0,60 m faţă de nivelul actual al solului. În colţul vestic exista o vatră de foc din bolovani de râu.

L7 a fost săpată parţial si se adânceste în pământ la 0,30 m faţă de nivelul actual, fiind în mare parte distrusă de lucrările contemporane de amenajare a terenului. Pare a avea formă circulară.

L9 de formă rectangulară cu colţurile rotunjite (2,90×3,2 m), se adâncea în pământ pâna la 0,50 m faţă de nivelul actual al solului. Pe colţurile locuinţei au fost surprinse gropi de pari.

L10 are formă rectangulară cu colţurile rotunjite (3×3,30 m) şi se adânceşte în sol până la 0,60 m faţă de nivelul actual de călcare. Resturile vetrei de foc probabil înconjurată cu gresi au fost descoperite în colţul estic al locuinţei. Despre a şasea locuinţă descoperită în 1994 nu avem nici o informaţie.

E. Predomină ceramica zgrunţuroasă, cenuşie sau cenuşiu-negricioasă lucrată la roată. Apare şi ceramică brun-roşcată cu pastă degresată cu pietricele, mai rar ceramica cenuşie fină, iar într’o proporţie mică ceramica lucrată cu mâna.

Au fost descoperite vase de provizii, diferite tipuri de oale, castroane şi căni cu toartă. Unele au fost ornamentate cu caneluri largi, benzi incizate de linii drepte şi în val, iar mai rar, linii drepte sau în zig-zag realizate prin lustruire.

F. Gaiu 1994, 49-52; 1995, 60-61; Protase 2000, 167, nr. 165; Velter 2002, 378, nr. XXXVII/1.

66. Orheiul Bistriţei, com. Cetate, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Castrul roman. B. –

C. Săpături 1957-1960. D. –

E. Câteva fragmente ceramice lucrate dintr-o pastă cărămizie degresată cu microprundişuri având suprafaţa decorată cu caneluri uşoare. F. Gaiu 2003a, 111.

67. Ozd, com Bichiş, jud. Mureş. A. Hotarul satului. B. –

C. Întâmplător. D. – E. Fragmente ceramice aflate în colecţia şcolii din localitate.

F. Vlassa 1965, 25, nr. 9, fig. 14

68. Pâclişa, sat aparţinător mun. Alba Iulia, jud Alba. A. Ferma agricolă.

B. În nordul localităţii pe o vale laterală a Mureşului, pe partea dreaptă a pârâului Sălişte.

C. Periegheză M. Blăjan, cu prilejul lucrărilor de construcţie a fermei. D. –

E. Ceramică lucrată la roată rapidă. F. Protase 2000, 171, nr. 175.

69. Pelişor, jud. Sibiu. A. –

B. În marginea de N-E a satului pe terasa din partea stângă a pârâului Pelişor.

C. Periegheză M. Blăjan 1973. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 171, nr. 176.

70. Podirei, com. Şieu Magheruş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Teritoriul localităţii.

B. La ieşirea din sat. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente de pereţi şi buze de oale, torţi de vase chiupuri realizate dintr-o pastă cenuşie sau cenuşie negricioasă zgrunţuroasă având nisip şi pietricele în compoziţie, unele decorate cu benzi de linii drepte sau în val incizate. Apare şi un fragment ceramic cenuşiu, fin decorat prin ştampare cu motive unghiulare.

F. Protase 2000, 172, nr. 183, Gaiu 2003a, 111.

 

71. Porumbenii Mici, jud. Harghita. A. Galath.

B. Aşezare situată în nordul localităţii, pe un vârf de deal având o altitudine de 764 m.

C. Săpături A Ferenczi 1938; Şt. Molnár 1954; H. Horedt, Z. Székely, Şt. Molnár 1956-1960, periegheză E. Benkő 1979-1986.

D. Mai multe locuinţe de suprafaţă, eşalonate de’a lungul marginii platoului având podina de formă patrulateră cu aspect de pavaj de piatră. S’au descoperit alte două locuinţe de suprafaţă de formă patrulateră, cu dimensiuni mai mici decât cele cu pavaj de piatră şi diferite de acestea ca şi tip de podină. Au fost identificate resturile unui cuptor la adâncimea de –1,12 m, lat de 1,40 m şi înalt de 0,70 m. Vatra era realizată din pietri de râu şi lutuială.

E. Ceramică între care se remarcă vasele cu tub de scurgere, fragmente de râşniţă, cuţit din fier etc.

F. Horedt 1958, 90, nr. 32; Popescu 1958, 485, nr. 46; Csallány 1961, 208, nr. 136; Horedt et al. 1962, 633-636; Székely 1962, 25-28; Protase 1966, 14; Székely 1968, 78; Horedt 1969, 134-136; Harhoiou 1972, 502; Rusu 1977, 202, nr. 29; Horedt 1986, 44, 45, 46; Diaconescu şi Opreanu 1989, 587; Harhoiu 1987, 127; 1990, 147; Baltag 2000, 153; Cavruc 2000, 163, nr. 481/1; Harhoiu 2001 , 153, nr. 72 .

72. Porumbeni, com. Silivaşu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. Pe terasa joasă din jurul gospodăriei lui Ocnean Vasile.

C. Periegheză G. Marinescu şi C. Gaiu 1978. D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii şi cărămizii având în pastă microprundişuri şi pietricele.

F. Gaiu 2003a, 111.

73. Posmuş, com. Şieu, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Vatra Satului.

B. De’a lungul pârâului care străbate localitatea în dreapta şoselei ce duce la Şieu.

C. Periegheză C. Gaiu 2002. D. –

E. Ceramică cenuşie şi neagră cu microprundişuri şi pietricele în pastă. F. Gaiu 2003a, 111.

74. Răscruci, com. Bonţida, jud. Cluj. A. Dealul Prunilor, Dealul Podăi.

B. La sud de sat, pe creasta ce începe cu cele două dealuri şi continuă spre Borşa.

C. Periegheză Gh. Lazarovici şi Z. Kalmar 1986-1987. D. – E. Ceramică.

F. RACj, 326, nr. 1; Protase 2000, 175, nr. 196.

75. Satu Nou, com. Cetate, jud. Bistriţa Năsăud. A. Pârâul Dolii.

B. De’a lungul ”Pârâului Dolii.”

C. Periegheză C. Gaiu cu ocazia plantării de pomi fructiferi. D. –

E. Ceramică cenuşie şi negricioasă din pastă nisipoasă sau fină.

F. Protase 2000, 180, nr. 209, Gaiu 2003a, 111.

76. Sărăţel, com. Şieu Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. După Grădini.

B. Terasa din stânga şoselei ce duce la Arcalia. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină şi zgrunţuroasă F. Protase 2000, 180, nr. 212, Gaiu 2003a, 111.

77. Sâncel, jud. Alba. A. Tătăroaia.

B. La cca. 2 km spre sud-est de comună, pe ambele părţi ale pârâului Tătăroaia.

C. Periegheză M. Blăjan 1983.

D. Un bordei nesăpat pe terasa din partea dreaptă a pârâului – fără alte informaţii.

E. Ceramică lucrată la roată din pasta cenuşie-nisipoasă fără elemente gepidice caracteristice.

F. RAAb, 174, nr. 169/3; Protase 2000, 181, nr. 215.

78. Sângeorzu Nou, com. Lechinţa, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La cca. 5 km sud de sat pe pantele uşoare din partea dreaptă a şoselei ce duce la Sânmihai. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi brun roşcată cu pietricele în pastă. F. Protase 2000, 181, nr. 217, Gaiu 2003a, 111.

79. Sângeorgiu de Pădure, jud. Mureş.

A. Tribunal-Circumscripţia sanitară.

B. În centrul comunei, lângă clădirea fostului tribunal (acum circumscripţie sanitară), pe terasa Târnavei Mici. C. Întâmplător cu prilejul săpării unei fundaţii de casă. D. –

E. Ceramică. F. Lazăr 1995, 215, nr. LXXII/1E.

80. Sânmiclăuş, jud. Alba. A. Răstoci.

B. La cca. 1,5 km sud-vest de localitate, la stânga căii ferate Blaj-Târnăveni, pe un promotoriu înalt de cca. 3 m aflat la câteva sute de metri de malul stâng al râului Târnava Mică.

C. Săpături Gh. Anghel şi M. Blăjan 1974, 1978.

D. Un bordei şi două sau trei locuinţe semiîngropate (?). Bordeiul a fost parţial distrus de lucrări antropice contemporane. El se adâncea în pământ până la –1,80 m, unde podeaua de formă oval-alungită era lutuită. Era prevăzut cu trei vetre de foc simple de formă ovală, dar care nu au funcţionat concomitent. Prima vatră era plasată pe latura de vest a bordeiului şi avea dimensiunile de 0,70 x 0,60 m.

A doua vatră cu dimensiunile de 0,60x 0,25 m a fost amenajată în partea centrală a locuinţei şi era prevăzută cu o groapă cenuşar cu diametrul de 0,20 m, ce se adâncea sub nivelul podelei cu 10 cm, ce ar putea fi interpretată şi ca groapă de stâlp. A treia vatră a fost realizată în colţul de sud a bordeiului şi avea dimensiunea de 0,60 x 0,40 m. Dintre locuinţele semiîngropate una avea o vatră de foc în interior, iar alta un cuptor cu calotă de lut.

E. Ceramică lucrată la roată rapidă şi cu mâna, cărămizi romane, oase scoici, fusaiole, străpungător din corn de cerb, ac os, o greutate de război de ţesut, fragmente de gresii, tipar din gresie, lame de cuţite, fragment de brăţară din bronz, râşniţă, vârf de săgeată din fier cu trei aripioare etc.

F. Anghel şi Blăjan 1977, 285-297; 1979, 282-283; Stoia 1979, 366, nr. 106; Protase 2000, 181-182, nr. 218; Dănilă 2001, 14; Velter 2002, 458, nr. CCXLV/1a.

81. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Podişele.

B. La marginea de nord a satului. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină cu decor lustruit şi fragmente de oale, strachini şi vase de provizii din pastă cenuşie zgrunţuroasă.

F. Protase 2000, 182, nr. 219, Gaiu 2003a, 111.

82. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Grajdurile fostului C.A.P.

B. La extremitatea sudică a localităţii. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi cărămizie având pietricele în compoziţie.

F. Protase 2000, 182, nr. 219, Gaiu 2003a, 111.

83. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Ciorotei.

B. Pe o vale laterală la 2 km sud-est de sat. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină cu decor lustruit ori de culoare brun-roşcată şi cărămizie cu pietricele în pastă.  F. Protase 2000, 182, nr. 219, Gaiu 2003a, 112.

84. Sânnicoară, com. Apahida, jud. Cluj. A. Ferma Palocsay.

B. Terasă a Someşului situată în vestul localităţii aproape de cotul râului spre aeroport. Locuirea se întinde spre fostul CAP Sânnicoară.

C. Periegheză Z. Kalmar 1986. D. – E. Ceramică. F. RACj, 357, nr. 16.

85. Sibişeni, com. Vinţul de Jos, jud. Alba. A. Deasupra Satului.

B. Aşezare întinsă pe câteva hectare plasată pe terasa întâia înaltă de cca 10 m din dreapta râului Pian, vale laterală a Mureşului.

C. Săpături I. Andriţoiu, C.I. Popa, G.T. Rustoiu 1998. D. –

E. Fragment de vas realizat la roată rapidă, din pastă cenuşie degresată cu nisip, decorat prin ştampilare. F. Inedit.

86. Sic, jud. Cluj. A. Valea Seleci.

B. La cca. 4-5 km sud-sud est de centrul localităţii faţă în faţă cu valea ”Taba de Sus” dar şi mai în amonte pe o terasă joasă (2-3 m) având o întindere de cca 1,5 ha.

C. Săpături I. Ferenczi 1963-1965. D. – E. Ceramică. F. RACj, 349, nr. 23.

87. Sic, jud. Cluj. A. Valea Taba.

B. 1 km în amonte de “Seleci”.C. -D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 185, nr. 235.

88. Sic, jud. Cluj. A. Marginea satului.

B. Pe dâlma de la marginea satului. C. – D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 185, nr. 235.

89. Sighişoara, jud. Mureş. A. Dealul Viilor.

B. În marginea nord-estică a localităţii, pe prima şi a doua terasă din dreapta Târnavei Mari. Aşezarea are un aspect de amfiteatru fiind protejată dinspre nord şi nord-vest de promotoriul ”Cornul Viilor”.

Terasa I se află direct pe malul Târnavei Mari şi se înalţă uşor faţă de lunca râului. A II-a terasă se înalţă treptat spre nord şi este delimitată la sud de I-a terasă prin drumul Sighişoara-Boiu.

C. Săpături: Gh. Baltag 1976-1994; R. Harhoiu 1980-1994, M. Petică 1980-1986, R. Mediceanu, A. Lukács, N. Boroffka 1994.

D. Din păcate complexele perioadei de care ne ocupăm aici nu au fost publicate. Este amintită doar o locuinţă de suprafaţă de formă dreptunghiulară, orientată vest-est, având aria de 32 m 2, podeaua realizată din lut bătătorit şi fără instalaţie de încălzire. Prezintă o groapă de stâlp pe axa longitudinală şi urmele unor şanţuri uşor adâncite de’a lungul laturilor lungi, care trebuie să fi servit la montarea pereţilor din bârne suprapuse orizontal

E. Ceramică bine arsă, cu decor lustruit în reţea sau ştampat realizat pe vase mici bitronconice şi pe cănile cu tub de scurgere, ceramică arsă incomplet de culoare gălbui, gălbui-roşcat sau cenuşie, decor incizat dispus în benzi vălurite uneori în alternanţă cu benzi de striuri orizontale şi striuri orizontale dispuse pe întreaga suprafaţă a vasului.

F. Baltag 1979, 77-84; Lazăr 1995, 231-233, nr. LXXVIII/1k; Harhoiu 1990, 147; 1998, 187; Baltag 2000, 151, nr. 8b, 186, 191; Protase 2000, 186-187; Harhoiu 2001, 153, nr. 81b; Velter 2002, 464, nr. CCLXI/1a.

90. Silivaşul de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Dosul Saicii. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică de culoare cenuşie cu pietricele în pastă.

F. Protase 2000, 187, nr. 236a, Gaiu 2003a, 111.

91. Soporul de Câmpie, com Frata, jud. Cluj. A. Cuntenit, Hodaie

B. La cca 2 km sud de sat, în dreapta drumului ce duce la Câmpia Turzii şi în imediata apropiere a podeţului de beton de lângă ”Moara lui Gogoman”, unde se află câteva case aparţinând satului Iacobeni. Aşezarea este plasată la poalele dinspre est ale dealului Cuntenit sau Hodaie, pe o mică dâlmă de la marginea inferioară a pantei acestui deal.

C. Periegheză D. Protase 1955, săpături D. Protase şi I. Ţigăra 1956, 1958,1960-1961, D.Protase K. Horedt, I. Ţigăra şi N. Vlassa 1957.

D. Protase, N. Vlassa, L. Ţeposu-David 1959.

D. 4 bordeie patrulatere având suprafeţele de 9-10 m 2. Ele se adânceau la –1,50-1,80 m faţă de nivelul actual. Cu excepţia unuia singur (B1) nu au instalaţie de foc sau alte urme de amenajări interioare şi nici de incendiere.

B1 are o vatră de foc simplă plasată pe latura de nord al bordeiului, aproape de colţul estic, ridicată cu cca. 0,10 m faţă de nivelul podelei. Podeaua la rândul ei era amenajată din lut bătătorit şi cu lipitură.

O groapă în formă de cartof adâncă de –1,65-2 m.

E. Ceramică de la vase cenuşii-negricioase, fără torţi, în general lipsite de ornamente, greutăţi de lut ars de la războiul de ţesut, bucăţi de râşniţă, zgură de fier, oase de animale şi din stratul de cultură o fibulă din bronz cu cap în formă de semidisc şi un inel din bronz aurit.

F. Horedt 1958, 93, nr. 39; 1967, 584-585; Popescu 1958, 484, nr. 38; Protase şi Ţigăra 1959, 425-434; 1960, 391-392; Protase 1962, 534; 1966, 130; 1988, 447; Rusu 1977, 203, nr. 35; 2000, 187-189, nr. 238; Pintea 1967, 525; RACj, 368, nr. 6/c; Harhoiu 2001, 154, nr. 84; Velter 2002, 467, nr. CCLXV/1.

92. Stupini, com. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. La Curte.

B. O aşezare pe o suprafaţă de mai multe hectare plasată pe o terasa.

C. Săpături C. Gaiu 1994-1995.

D. 22 locuinţe bordeie şi semiîngropate şi 5 gropi. Locuinţele au formă rectangulară şi uşor rotunjite. Sunt adânci de 0,50-1,60 m fată de nivelul actual al terenului. Bordeiele nu au instalaţii de foc, pe când locuinţele semiîngropate sunt prevăzute într’un colţ cu vatră realizată din gresie. Gropile de provizii, adânci de 0,8-1,20 m şi cu diametru de 1,40-1,60 m au formă cilindrică sau de căldare şi sunt plasate lângă locuinţe.

E. Oase de animale, fusaiole şi greutăţi de lut ars de la războiul de ţesut, gresii de ascuţit, un piepten bipen şi o monedă de bronz romană târzie. Ceramică puţină.

F. Protase 2000, 189-190, nr. 242.

93. Stupini, com. Sânmihaiu de Câmpie, jud Bistriţa-Năsăud. A. Fânaţele Archiudului.

B. Sit aflat în nordul comunei între localităţile Stupini şi Brăteni. Aşezarea ce ocupă mai multe hectare este plasată pe terasele şi pantele domoale cu expunere sudică, de pe malul stâng al pârâului Brătenilor de o parte şi de alta a Văii Bândei.

C. Săpături C. Gaiu 1995-1997, 1999-2000; C. Gaiu şi D. L. Vaida 1998, Gaiu şi G. G. Marinescu 2002.

D. 5 locuinţe adâncite de formă rectangulară. 2 gropi de provizii în formă de pungă.

E. Ceramică realizată la roată rapidă, din pastă zgrunţuroasă şi cenuşiu-negricioasă, fină cu decor lustruit sau ştampat

F. Gaiu 1997, 59; 1999, 84, 2001, 236; 2002, 119-120; Gaiu şi Vaida 1999, 111; Gaiu şi Marinescu 2003, 303.

94. Stupini, com. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Vătaştina.

B. Aşezare de cca 4 ha situată în vestul localităţii, în vecinătatea grupului de case situate de’a lungul drumului comunal spre Sânmihaiul de Câmpie, care formează cătunul La Curte, pe pantele uşoare şi terasa mediană cu expunere sudică din stânga pârâului Borleasa

C. Săpături C. Gaiu 1991, 1994-1995.

D. Strat de cultură de 0,25 m. O locuinţă distrusă de lucrări de construcţie în 1989, a cărei materiale au fost parţial salvate şi au intrat în colecţia muzeului din Bistriţa. Alte 21 de locuinţe şi 6 gropi au fost dezvelite cu prilejul cercetărilor sistematice de aici: -19 locuinţe de tip bordei şi semiîngropate (L1, L3-6, L9-10, L16-27) şi două de suprafaţă (L12 şi L14). Locuinţele au formă rectangulară, unele cu colţurile rotunjite şi suprafaţa cuprinsă între 8 şi 15 m 2.

Locuinţele semiîngropate se adânceau în pământ până la –0,60-0,80 m faţă de nivelul actual şi la -0,30-0,50 m faţă de nivelul de călcare, iar bordeiele până la –1,40-1,70 m făţă de nivelul actual.O parte din locuinţe aveau vetre de foc înconjurate cu bucăţi de gresie, dar exista şi un cuptor de tip pietrar (L19).

Ele erau plasate pe latura opusă intrării sau în zona centrală. Uneori podeaua era amenajată cu pământ sau lut bătătorit. Urme de pari s’au surprins doar în două cazuri: în L16 două gropi de pari erau plasate pe latura de S-E, iar în L17 gropile de formă dreptunghiulară erau practicate în cele patru colţuri ale locuinţei. În câteva cazuri s’au înregistrat întretăieri de complexe.

Astfel L14 (de suprafaţă), L19 (cea cu cuptor pietrar), L21 şi L24 suprapuneau alte locuinţe şi gropi fiind evident constituite într’o etapă ulterioară. Cele 6 gropi de provizii (G1-6) erau săpate în exteriorul locuinţelor. Aveau formă circulară în plan orizontal, cu pereţi tronconici sau cu aspect de căldare, fără urme de ardere ori lustruire.

E. Ceramică zgrunţuroasă cenuşie, brun-negricioasă şi cărămizie realizată la roată rapidă. Uneori vasele erau decorate cu motive lustruite sau ştampate. Au mai fost descoperite: greutăţi din lut, fusaiole, bucăţi de gresie de ascuţit, un piepten bilateral din os şi oase de animale.

F. Gaiu 1996, 115-116; 2002, 113-158, 2003, 151-152.

95. Şeica Mică, jud. Sibiu. A. Cetate.

B. La jumătatea distanţei dintre Copşa Mică şi Şeica Mică spre nord de această din urmă localitate. Promotoriu ce se ridică cu 30-40 m deasupra luncii Târnavei Mari. El nu este mai lat uneori de 25 m. În lungime aşezarea are o extindere de cca. 650 m. Are pante abrupte spre vest, domoale spre est şi o şa de legătură cu celelalte înălţimi spre sud.

C. Săpături K. Horedt 1962.

D. O vatră clădită din pietre mici.

E. Câteva fragmente ceramice.

F. Horedt 1964, 187-204, 1969, 136-137; 1975, 121; 1986, 42, 43, fig. 20/5, 44; Rusu 1977, 203, nr. 36; Diaconescu şi Opreanu 1989, 587; Baltag 2000, 153; Velter 2002, 378, nr. XXXVII/1.

96. Şieu-Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Vatra satului. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică de culoare cenuşie-negricioasă cu caneluri largi.

F. Protase 2000, 193, nr. 249, Gaiu 2003a, 113.

97. Şieu-Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Între Hotare.

B. La est de localitate pe terasa din dreapta şoselei ce duce la Crainimăt.

C. Periegheză Şt. Dănilă, N. Vlassa. D. –

E. Ceramică cenuşie şi cenuşiu negricioasă. F. Gaiu 2003a, 113.

98. Şieu-Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Hegheriş.

B. Aşezare plasată pe un promotoriu. C. Săpături. D. –

E. Fragmente ceramice lucrate la roată de culoare cenuşie şi negricioasă.

F. Gaiu 2003a, 113.

99. Şieu Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Şomoştaua

B. În extremitatea de vest a localităţii, pe prima terasă a Şieului.

C. Săpături G. Rădulescu.. D. Două locuinţe de suprafaţă.

E. Ceramică cenuşie şi roşcat-negricioasă lucrată dintr-o pastă degresată cu pietricele.

F. Gaiu 2003a, 113.

100. Şirioara, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Râtul Şirioarei.

B. În nord-vestul localităţii, la ieşirea din sat spre Coasta, la 200 m în dreapta drumului judeţean Lechinţa-Beclean, pe prima terasă a râului Şieu.

C. Cu ocazia amenajării terenului pentru o livadă s’a distrus o aşezare cu materiale din sec. V-VI şi sec. VIII. Sondaj C. Gaiu G. Marinescu

D. Urmele mai multor locuinţe de suprafaţă distruse de lucrările antropice contemporane. În săpătură a fost surprinsă o groapă menajeră de formă circulară în plan, cu diametrul de 1,10 m, ce cobora până la –0,85 m în sol. Stratul de cultură era de cca. 25-30 cm.

E. Ceramică lucrată la roată şi într’o proporţie redusă cu mâna. Un fragment ceramic fin de culoare cenuşiu-negricioasă a fost decorat prin ştampilare cu motive unghiulare. Pe lângă ceramică la suprafaţa solului a fost găsită o sabie scurtă, cu un singur tăiş, lungă de 50 cm, care ar putea aparţine aşezării din sec. V-VI.

F. Gaiu 1984, 59-61; Protase 2000, 193, nr. 252, Gaiu 2003a, 113-114.

101. Şopteriu, jud Bistriţa-Năsăud. A. Ochi. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 194, nr. 255.

102. Tăure, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Vatra satului.

B. În grădinile din capătul de nord-vest al satului.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –  E Ceramică. F. Protase 2000, 195, nr. 260.

103. Tureni, jud. Cluj.

A. Cheile Turenilor-”Poderei”.

B. Terasă orientată spre sud, aflată la jumătatea înălţimii cheilor, în zona de maximă deschidere a lor.

C. Săpături Gh. Lazarovici şi Z. Kalmar 1985-1988. D. –

E. Ceramică la roată de culoare neagră-cenuşie şi neagră, amestecată cu nisip sau cioburi pisate, bine arsă, cu incizii-caneluri late, bună cu pereţii subţiri. F. RACj, 98, nr. 1/j.

104. Ţaga, jud. Cluj. A. Hrube

B. La cca. 3 km sud-vest de centrul localităţii, pe ”Valea Tistaşului” pe o pantă uşoară, flancată în trei părţi de coline înalte, situată pe partea stângă a unui pârâu.

C. Săpături D. Protase 1965-1967.

D. 11 locuinţe, 8 gropi de provizii, 2 cuptoare cu calotă de lut, 2 vetre de foc izolate aparţinând sec. IV-V. Este posibil ca o parte a locuirii să depăşească jumătatea sec. V

E. ceramică, piepteni de os bilaterali, piese de port etc. F. Protase 2003, cu bibl.

105. Ţagu, jud. Bistriţa Năsăud. A. Dealul Cabicului.

B. La sud-vest de sat. C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 200, nr. 272b.

106 Ţăgşor, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La marginea sudică a satului, în dreapta şoselei care merge la Sărmaşu.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 201, nr. 273.

107. Ţigău, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Arpafeghi. B. – C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică. F. Protase 2000, 201, nr. 275.

108. Vermeş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Valea din Mijloc. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 204, nr. 288.

109. Vidrasău, jud. Mureş. A. –

B. În apropierea satului, pe malul drept al Mureşului. C. – D. –

E. Ceramică.

F. Horedt et al 1955, 676, nr. 16; Horedt 1958, 94, nr. 46; 1958a, fig. 8; Csallány 1961, 200, nr. 123; Zriny 1976, 150, nr. 52; Rusu 1977, 203, nr. 43; Lazăr 1994, 66; 1995, 269, nr. LXXXVIII/7C, 1998, 137.

110. Visuia, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Casa Leon Moldovan.

B. La cca. 3 km sud de sat, in jurul casei lui Leon Moldovan.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 205, nr. 291.

111. Zoreni, jud. Bistriţa Năsăud. A. La Curte.

B. La ieşirea din sat spre Sânmihaiu de Câmpie pe o vale laterală.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000,

112. Poian, jud. Covasna. A. Culmea Pietroasă-Köhát.

B. În partea nordică a hotarului comunei, lângă drumul care duce la Belani, se ridică dealul ”Culmea Pietroasă”, la poalele căruia curge pârul Telek. Aşezarea este plasată pe terasa plană de pe malul stâng al pârâului amintit. C. Săpături Z. Székely 1963-1967.

D. 8 locuinţe de formă patrulateră, dar cele mai timpurii se datează probabil în a doua jumătate a sec. VI.

E. Ceramică modelată la roată rapidă sau cu mâna, fusaiole, cuţit fier, fibulă cu picior întors, piepten os etc.

F. Popescu 1968, 434, nr. 93; Popescu 1967, 533, nr. 84; 1968a, 690, nr. 93; Székely 1971, 343; 1973, 221; 1992, 246-279; Cavruc 1998, 116; Protase 2000, 172.

Sursa: eupedia.com, news.nationalgeographic.com, banatica.ro, academia.edu (Iordanes si gepizii. Intre goticism, pangermanism si Walter Goffart), arheologie.ulbsibiu.ro   (Volum finanţat de Departamentul pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului României), * Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, I-1964; II-1970; III-1975; IV-1982, ziarulnatiunea.ro, mirel-matyas.blogspot.ro,  tiparituriromanesti.wordpress.com

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

IIA, UN BRAND RUMÎNESC RĂSPÎNDIT ÎN TOATĂ LUMEA DE CELEBRITĂȚI

Pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea de Sînziene, este sărbătorită în Rumînia, dar și în străinătate Ziua Universală a Iei Rumînești. Acest brand rumînesc își face singur reclamă prin însăși originalitatea, simplitatea și frumusețea sa, atrăgînd tot mai multe celebrități.

Regina Maria

Piesa principală a costumului popular rumînesc este iia, termenul fiind atribuit doar cămășii femeiești. Inițial, iile erau confecționate din pînză de in sau cînepă, iar mai tîrziu din mătase și bumbac.

Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și cînepă, mai ales în partea de nord a țării, în timp ce în sud cămășile erau mai frecvent țesute cu borangic. Sub braț, cămașa este prevăzută cu așa numita ”pavă’, care oferă comoditate în timpul mișcării.

Maria Tănase

Iia populară este, în fapt, o cămașă tradițională rumînească de sărbătoare, confecționată din pînză albă, bumbac, in sau borangic și împodobită cu mărgele și broderii la mîneci și la gît. Croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pînză, tăiat rotund în jurul gîtului și întărit cu șnur răsucit. Mînecile sunt, de cele mai multe ori, încrețite atât la umeri, cît și la încheieturile mîinilor.

Inna

Tehnica decorării iei s’a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiția și gustul de la o generație la alta. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Partea din față a cămășii este și ea brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci.

Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

Regina Maria

În timp, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port rumînesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele Rumîniei, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mîndrie costumul popular în diferite momente.

Pe de altă parte, ia a atras atenția artiștilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, unul dintre ele

”La blouse roumaine” (1940)

fiind expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris.

Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat’o pe Maria Rosetti, în ”Rumînia revoluționară”, purtând atât ie, cît și năframă.

Iia rumînească apare și în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiață ș.a.

Iia rumînească a fost, deopotrivă, sursă de inspirație pentru creația vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecție intitulată ”La blouse roumaine”, urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford, care a reinterpretat ia din zona Sibiu, cu broderii negre specifice zonei, și care a apărut în numărul american al revistei ”Vogue”, în martie 2012, purtată de cîntăreața Adele, notează Agerpres. Apoi au fost Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui sau Philippe Guilet.

Comunitatea online ”La Blouse Roumaine”, a propus ia — bluza tradițională rumînească — ca brand de țară și a organizat, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sînziene, prima Zi Universală a Iei.

Nadia

Prezentăm în continuare peste 40 de celebrități cărora le’au plăcut sau le place să poarte Ia, bluza tradițională rumînească.

Trupa de muzica suedeză ABBA

Angelina Jolie

Angelina Jolie

Ali MacGraw

Sophia Loren

Raquel Welch

Camila Alves, fotomodel, căsătorită cu actorul Matthew McConaughey

Taylor Swift

Jennifer Garner

Emma Watson

Giulia Nahmany

Halle Berry

Emma Stone

Emma Stone

Rita Wilson

Kate Moss

Lana del Rey

Katie Holmes

Katie Holmes

Kate Beckinsale în ”Van Helsing”

Jackie Chan,  luptător de arte marțiale (Hong Kong) și Ziyi Zhang, actriță chineză.

Karen Allen în ”Indiana Jones”

Kourtney  Khardashian

Rhizlaine El Cohen în ”Frumoasa adormita”  serial TV,  regizat de Catherine Breillat

Helen Mirren

Katie Holmes

Anne Hathaway

Brigitte Bardot

Liv Taylor

Actrița americană Anna Chlumsky în filmul ”Fata mea”

Nicole Kidman

Jane Birkin

Khloe Khardashian

Alexa Chung

Penelope Cruz

Cântărețul american Shaggy și soția sa

Sharon Stone

Selma Blair

Kirsten Dunst

Camilla Belle

Adele

Demi Lovato

Gisele Bundchen

Andreea Esca

Citiți și: ATLASUL FRUMUSEȚII: PORTRETE DE FEMEI FRUMOASE ÎN ȚĂRI DIN ÎNTREAGA LUME

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ETIMOLOGII ”RUȘINOASE”: PIZDĂ

Tot mai multă lume care abordează direct sau tangențial subiecte ”turpide”, adică ”rușinoase”, cînd ajunge la cuvântul Pizdă, se împiedică și invocă, citînd sau necitînd DEX-ul, originea slavă a cuvîntului.

Lăsînd rușinea la o parte, vom aduce cîteva argumente în favoarea originii autohtone a termenului.

În rumînă cuvîntul Pizdă nu este un împrumut din slavă, ci reprezintă o moștenire din substrat pentru mai multe considerente:

Simplul fapt al existenței sale în limbile slave nu este nici suficient și nici convingător pentru a considera cuvîntul Pizdă ca fiind împrumutat în rumînă. Înșiși lingviștii slavi, cărora le dăm deplină crezare, susțin că este vorba despre un cuvînt din protolimba indoeuropeană, nu de un cuvînt specific slav, fără corespondente în alte grupuri de limbi.

Cuvintele care desemnează părți ale corpului sau reprezintă lexicul intim sînt, la toate popoarele fără excepție, de un conservatorism redutabil. În șirul său sinonimic cuvîntul rumînesc Pizdă este de bază, ca dovadă că este și vechi, fiind prezent în toate cele patru dialecte istorice ale limbii rumîne comune (getic/vlaho/rumîn:

”Pizdă”, pronunțat regional și ”Chizdă”, macedorumîn/arumîn: ”Chizdă”, meglenorumîn: ”Chizdă”, istrorumîn: ”Pizdă”).

Celelalte sinonime absolute sau relative ale cuvîntului Pizdă, destul de numeroase, sînt secundare, cu arie de răspîndire mai mică, și reprezintă, de regulă, eufemisme apărute pe terenul diverselor graiuri ale limbii rumîne ori sunt simple epitete și metafore, alteori creații spontane, ori împrumuturi locale din limbi de contact, ajunse sau nu cuvinte argotice.

Sinonimele la care ne referim sînt:

abajur, abis, acaret, activistă, actriță, adăpost, adânc, adâncată, adîncitură, adevăr, adevărul curat, afacere, afrodita, aia, aia mică, albinuță, al nouălea cer, alintată, amandă, amazoană, amețită, amforă, amică, amoc, anicuța, animal, anticameră, aolică, aolică-nene, aparat, arătanie, argument, arici, artistă, arțăgoasă, asistentă, aspirator, așezământ, atracție, auraș, autoservire, avere, baie, balalaică, balerină, barcă, barocameră, bastilia, bastion, băbură, băgău, bătătură, bârlog, bîzdîc, bîzdîganie, beci, bernardă, betonieră, bibilică, biboanță, bijdoacă, bigioaică, binefăcătoare, biostimulator, blazon, blestemată, blestemăție, boboc, bogăție, bomboană, bombonieră, bordei, bordel, brazdă, breșă, broască/broscuță, boștură, bubă, buburuză, bucătărie, bucățică, bucurie, budoar, budună/budunică, bufet, bujavercă, bujor, bumbură, bumbureață, bumburează, bunăciune, bunătate, burduf, buric destupat, buzată, buzdrună, buzunar, cadran, caisă, camelie, canalul 1, capcană, capitala fericirii, caracatiță, carambă, carburator, carceră, cardamon, carieră, carnea muierii, carnivoră, carusel, casetă, casa de amanet, castană, caterincă, cauza vieții, cavernă, cavitate, căciulă, călimară, cămașă, căpșună, căpușă, căscată, cățea/cățelușă, căuș, ceacearelă, cea de’a treia Romă, ceacră, ceașcă, ceaun, ceață, celulă, centrală, cerc, cetate, ceucă, cheutoare, cic-cic, cicatrice, cichi-cichi, cinste, ciocolată (cu lapte), ciorap, cireașă, ciufă, ciufoasă, ciufulină, ciufulită, ciumă, clești, cloșcă, coardă (sensibilă), chichineață, chichiță, chil, chisea, cloacă, clopoțel, club, coif, colibă, colivie, colțunaș, combină, comitetul central, comitetul de partid, comoară, container, corcodușă, coridor, coroană, cotoroanță, coțofană, covrig, crater, crăiasă, crăpătură, creastă, creață, crețoaie, criminală, crocodil, cromozom, cotlon, crin, crizantemă, cucaracia, cucă, cucioaie, cucoană, cuculeasă, cuibar, culme, cumătră, cupă, cur, curte, curtea cucoanei, curtea domnească, custodie, cușcă, cutie, cutie poștală, dămblăgită, delicată, dendrariu, depozit, destinație, destrăbălată, diafragmă, didilică, dihanie, doamnă, divan, doctoreasă, doctoriță, domeniul secret, drăcie, drăcovenie, drîmbă, dugheană, dulceață, dușmancă, ecluză, element, eprubetă, eroină, evrică, expoziție, fabrică, facultate, fagure, farfală, farfalină, farmacie, farmazoancă, fata morgana, făcătoare de minuni, făptură, fătătoare, făuritoare, fântînă, fâstâcită, feministă, ferestruică, fetiță, fiară, figă, fisură, fistic, fistichie, flămîndă, fleașcă, floacă, floare, floare de colț, floarea de nu-mă-uita, floarea-soarelui, flocoasă, foarfece, fofolină, fofoloancă, fragă/frăguță, frâncușă, frichi-frichi, frumusețe, frumușică, fund, fundătură, gară, garaj, garoafă, gaură/găurice, gaură de șarpe, găinușă, găoace, găoază, gîdilica, geantă, genune, ghindă, ghioc, ghiocel, gibă, gigetă, gigilică, glaspapir, gomej, gondolă, gorgonă, gospodărie, gospodină, grajd, graniță, grădina raiului, gură, gură de aerisire, gură fără dinți/măsele, gurguță, gurguțată, gușă, hangar, haram, harman, hăbăucă, hățiș, hău, hîdă, hidră, hodoroabă, holeră, husă, javră, josnicie, jucărie, iapă, iepuraș, igienistă, impas, incubator, inel, infinit, inimioară, inspirație, instituție, instrument, intimitate, intrare secretă, ispită, isterică, împăcătoare, împăciuitoare, împărăție, încercuire, îndemn la păcat, întuneric, laborator, lacăt, lacomă, laț, leagăn, legendă vie, lele/leliță, libertate, lighioană, liliac, limbariță, linga-pinga, liră, loc dorit, loc de refugiu, loc de taină, locul cu pricina, lola, lolita, lotus, lucrătoare, lucru bun, lucru rău, luncă, luntre, madamă, magnet, Manda, mandolină, manșon, manuscris, margaretă, marfă, marmotă, mașină de tocat, mașină de spălat, mașină-unealtă, matcă, matrice, matriță, maxilare, măiastră, mănăstire, mănușă, măruntaie, mătăraie, mătușică, mînătarcă, mîndră, mândrețe, mânzoacă, meduză alpină, meduză cu păr, mej, melc, menghină, mij, mijă, mimoză, mină, mincinoasă, mingec, mingeacă, minune, minunăție, mioriță, mireasă, mironosiță, mișel, mititică, mitră, moară, modestă, moleculă, moluscă, monaliză, moralitate, motănoaică, moțată, mufă, mulgătoare, muscă, mushi, mușchiul muierii, muta, mutunoaie, mușcată, mușețel, muză, naștere, natură, năpârcă, năzbâtie, năzbâtioasă, neagră, neastâmpărată, nebuneală, nebunie, negustoare, neogoită, neostoită, nervoasă, nervul muierii, nesătulă, nevăstuică, nicovală, nișă, noapte, nufăr, oală, oala cu miere, oază, obor, ocară, ocazie, ocol, ogor, omidă, orfană, organ, orhidee, ouătoare, pacoste, pantă, paparudă, parte de jos, partea femeiască, partea inferioară, partea slabă, partid, parimă, pavilion, patimă, pădure/pădurice, păcătoasă, păcătoșenie, păgână, păienjeniș, păpușă/păpușică, păroasă, păsărică, păstaie, pătlăgică, pîntice, pepene despicat, perjă, perlă, peștera muierii, peșteră, peștișor, pica-pica, picea, piersică, pijdă, pirania, piroșcă, pisică, pisoi, pișătoare, pișoalcă, pișoarcă, piticuță, pitpalac, pitulice, piți-piți, pițigoi, pițipoancă, piuă, pivniță, pizdarmonică, pizdoc/pizdoacă, pizdrulă, plapumă, platformă, pletoasă, poarta fericirii, poarta raiului, pocitanie, podoabă, pofticioasă, poiată/poiețică, polog, portal, porțile întunericului, porumbiță, potârniche, prapure, precupeață, pricomigdală, pridvor, prietenă nedespărțită, primadonă, prințesă, privilegiu, priză, proastă, profunzime, prostie, provocare, puică, puiniță, punctul cu pricina, punct fix, punct nevralgic, punct nostalgic, punct secret, punct simpatic, punctul slab, punctul X, pungă, pupăză, purcea/purcică, purgatoriu, pușculiță, puștoaică, putină/putinică, puță, rai, rană, răsuflătoare, rîndunică, rîs, regină, regulă, redută, roșcată, rujă, rușine/rușinică, rușinea muierii, rușinoasă, sac, sac de piele, sac fără fund, salamandră, sală, salon, savarină, sălaș, săpunieră, sâsâiac, sclava iubirii/dragostei, scoică, scoică cu păr, scorbură, secret, seif, Sesam, sex, sfîrlează, sipet, slujnică, smochină, sobă, socoteală, soră de caritate, spărgătorul de nuci, spăsită, sprânceană roză, spurcată, spurcăciune, stație experimentală, stearfă, steaua roșie, steluță, storcător, strășnicie, strîmtoare, strungă, surată, surioară, șaibă, șantier, șea, șezut, șlundră, șopârlă, șosea, știucă, ștrengăriță, tabu, taina cea mare, taina tainelor, taina visurilor, tarabă, tașcă, tărîmul ascuns, tărîmul fericirii, tărîmul fermecat, tărîmul înțelepciunii, tărâmul secret, târșită, târșitură, tîrtiță, teacă, templu, tigaie, tigroaică, tindă, titirez, toantă, toc, tocătoare, tocitoare, torbă, traistă, trapacișcă, treabă, tristețe, triunghiul Bermudelor, trupul muierii, tunel, turneu, țandără/țandură/țăndărică, țarc, țarină, Țarigrad, țață, Țările de Jos, țelină, țigăncușă, țintă, țurcă, udă, ulciorul cu miere, ulița mare, ulița muierii, ulița satului, umbră, umbrelă, umflătură, una, unealta muierească, urîtă, urîciune, urechiușă, uretră, ursită, uter, vagin, valiză, vampă, vangă, văduva veselă, văgăună, văiugă, văleleu, vătămătură, vîj/vîjoi, vâlvă, vîltoare, ventuză, verigă, verighetă, vernisaj, veseloasă, veveriță, vidmă, vidră, vișină, vitamina C, vitamina Pi, vitamină, vizor, vizuină, voluntară, vrăjitoare, vrăjmașă, vulpe, vultur, vulvă, vulvulină, yală, zambilică, zăbăucă, zăbun, zăpăcită, zărzărea, zărzărică, zîmbet vertical, zbanț, zbînțuită, zbârlită, zburdalnică, zemos, zestre, zgaibă, zgău, zgîiată, zizilică, zuruică, zona intinmă, zona secretă, zuză/zuzulică, zvăpăiată etc.

De foarte multe ori bogăția și varietatea sinonimică este în sine o confirmare a vechimii termenului de bază evitat sau tabuizat de vorbitori. Există alte numeroase cazuri asemănătoare în limba rumînă, mai ales cînd este vorba despre cuvinte arhaice din fondul lexical de bază.

Nici unul dintre sutele de elemente ale acestui corolar de sinonime nu are o arie de acoperire, în spațiu și timp, precum strămoșescul (pentru unii doar buclucașul) cuvînt Pizdă, care domină suveran peste ele.

Este adevărat că o bună parte dintre sinonimele eufemistice populare sau argotice sînt formate pe baza lexicului de proveniență latină sau chiar moștenite direct din latina populară (limbă din grupul Centum).

O serie dintre aceste sinonime rumînești sunt identice cu cele din italiană (muscă, bunăoară, de unde și expresia: (bună/rea) de muscă, sau figă (în dialectul istoric arumîn: hică, iar în cel meglenorumîn: ică), cuvînt transmis în toate limbile neoromanice și păstrat în română în ariile dialectale periferice, dar prezent și printr’o traducere contemporană: smochină).

Cuvîntul Pizdă este răspîndit în toată aria a ceea ce numim convențional Grupul Satem, grup vechi de limbi și popoare indoeuropene din care geții (tracii) au făcut parte alături de strămoșii slavilor, balticilor, armenilor, iranienilor etc. Nimeni nu a adus vreodată vreun argument plauzibil că acest cuvînt arhaic ar fi lipsit din limba geților (tracilor).

Prezența lui însă în absolut toate limbile din grupul Satem, din care și rumîna face parte prin substrat, ne determină să admitem că acesta nu putea lipsi din limba vorbită de vechii locuitori ai spațiului nostru etnogenetic.

O analiză contextuală se impune.

Reținem că există în lituaniană (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) cuvintele Pizā și Pīzdā, cu exact același sens ca și în rumînă sau alte limbi.

Reținem existența în limba letonă (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvântului Pizda, cu același sens ca și în română.

Reținem existența în vechea prusacă (limbă neslavă moartă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvîntului Peisda, cu sensul de Șezut, fund.

Reținem de asemenea că există în albaneză (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) cuvîntul Pidhi, care înseamnă același lucru. Lingviștii indoeuropeniști au demonstrat că albanezul –dh- derivă dintr’un indoeuropean -sdh-, astfel pidh <* peisdh- .

Reținem și atestarea în greacă (limbă neslavă, din grupul Centum, din confederația lingvistică balcanică: rumîna, albaneza, greaca și bulgara) a cuvîntului dialectal Pidhe, care înseamnă același lucru.

Reținem existența în limba osetă / alană (limbă iranică, neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvântului Sidza cu varianta sa dialectală Șidza, care înseamnă Șezut, fund, iar prin extensie și Vulvă.

Reținem existența în limba nuristani (limbă iranică, neslavă, din grupul Satem, vorbită în Afganistan și Pakistan) a cuvîntului Pəṛī, derivat din vechiul Pizdikā.

Reținem și existența cuvîntului Pouzdro în limba cehă (limbă slavă, ale cărei dialecte sud-estice, din Valahia Moravă (Valašsko) au absorbit și păstrează un bogat lexic rezidual rumînesc), cu același sens ca și în rumînă. Cehul Pouzdro este nu doar un sinonim al lui Pizdă, ci pare să fie un dublet etimologic al acestuia.

Pouzdro, prin terminația atipică, sugerează existența a doi formați (Pous + dro), care amintesc un șir de cuvinte vechi rumînești: codru, copilandru, cățelandru, ciuleandră, buleandră (haină veche, ruptă, ponosită; fleandură; lucruri vechi și fără valoare; femeie imorală), geandră (mămăligă pregătită foarte moale; terci), handră (zdreanță; iarbă ce crește prin grâu, agățându’se de el și încurcându-l; tovărășie de haimanlîc), landră (curvă, femeie de stradă, prostituată, tîrfă; ceată gălăgioasă, grămadă, cârd; plantă cățărătoare, cu flori purpurii), șandră (construcție primitivă de scânduri), nadră (placentă, soartă), puiandră (fetișcană), mandră/mendre (mămăligă, ostreț, stînă, târlă), șindră (scândură, șindrilă), țidru (tuia), țundră (haină țărănească largă și lungă de dimie; dans popular; femeie imorală) etc.

În acest context nu este de neglijat existența în rumînă a cuvîntului Buzdură (instrument vechi, cu lama tocită; creastă de munte; buleandră), dar, mai ales, a cuvîntului Buzdrună (vagin, vulvă) care par să reprezinte paralele cu cehul Pouzdro. Alternanța P/B este una frecventă în limbile indoeuropene.

Rădăcina indoeuropeană a cuvîntului Pizdă, restabilită de lingviști, este *pisd-eH₂– (cuvîntul *pis-dós / *peis-dós).

Se consideră că forma indoeuropeană *pisd-eH₂– (cuvântul *pis-dós / *peis-dós) are la bază o formă mai veche, protoindoeuropeană, și anume: *pi-sd- / *pei-sd- , cu sensul de ”Șezut, ceea pe ce se șade, fund”. Rădăcina de gradul zero (protosema) din acest cuvînt este *sed-/sod-/sd-.

Rădăcina (protosema) *sed-/sod-/sd-, este aceeași ca și în cuvintele rumînești a Ședea, șea, a sădi, șezut, șezătoare.

Rădăcina (protosema) *sed-/sod-/sd- se regăsește și în alte cuvinte indoeuropene, cum ar fi *nis-dós (după modelul *nisd-eH₂–), însemnînd ”cuib, ceea în ce se șade”.

A se conferi cu latinescul nīdus, slavul gnĕzdo, vechiul armenesc նիստ ‎(nist), sanskritul नीड (nīḍa), celticul net, nyth, germanicul nest, lituanianul lizdas și pashtunul dzaala/mandzola.

Rădăcina indoeuropeană Pei-sd- a dat în latină cuvântul *Pesdō, cu sensul de bășină, sunet emis sau gaze eliminate din fund/șezut.

Rădăcina indoeuropeană Pei-sd- este etimonul arhaic și pentru verbul latin *pissiare, cu sensul de a (se) Pișa. Această rădăcină este etimonul pentru verbele desemnînd micțiunea în toate limbile indoeuropene, indiferent de grupul dialectal: Satem sau Centum.

Unii găsesc aceeași rădăcină și în cuvintele rumînești Pisică / pisoi / pisic, dar și în protoslavul Pes, cu sensul pozitiv de Cîine, cățel, ambele animale fiind asociate la popoarele indoeuropene cu organele genitale.

Pisică și Cățel, sînt astfel niște eufemisme din bestiarul popular arhaic, la fel ca și Pupăza și Cucul, termeni eufemistici mai tîrzii, cu sensuri moștenite la noi deja din tradiția latină.

Reținem analogii din Grupul Centum al familiei lingvistice indoeuropene: goticul *Feisti /*fīstī, celticul (irlandez) Phis, germanul Pussie, olandezul (și danezul) Fisse sau englezescul Pussy.

Totodată, este de reținut și forma veche germanică restabilită de indoeuropeniști: *Pizd=.

Același etimon indoeuropean a dat în persană / iraniană (limbă din grupul Satem) cuvîntul Pista (پسته, în persana medie – Pistah), cu sensul de Fistic. Acesta este unul din cuvintele persane transmise în arabă, armeană (պիստակ ‎- pistak), curdă (Pisteq) și turcă, iar prin intermediul limbii grecești (Pistakion – πιστάκιον) în latină (Pistacium), făcînd apoi carieră în toate limbile europene fără excepție.

Unii lingviști sunt de părere că și persana ar fi preluat cuvîntul Pista din diversele limbi indoeuropene din actualul cuprins al Indiei, întrucît acesta este atestat acolo de mii de ani. Fistic este un dublet etimologic îndepărtat al lui Pizdă și, așa cum am văzut, figurează în șirul sinonimic al acestuia.

Se pare că un alt dublet etimologic al termenului îl reprezintă și rumînescul Păstaie (în dialectul istoric arumîn – Pistal’e, cu dubletul fonetic rotacizant Pistare pentru Păstare), cuvînt din substrat, care, în această formă, se regăsește doar în albaneză (Pistaë) și care, din rumînă a fost împrumutat în graiurile rutene, fiind totodată păstrat în lexicul rezidual rumînesc al valahilor din Valahia Moravă (Valašsko). Observăm că și Păstaie face parte din șirul sinonimic al cuvîntului Pizdă.

Nu doar cuvîntul românesc Pizdă este unul autohton, ci și multe alte cuvinte (stră)vechi rumînești (bunăoară: Pită, despre care vom scrie cu altă ocazie) prezentate în mod fals și eronat ca fiind împrumuturi din slavă.

Multe pretinse slavonisme din rumînă sînt, de fapt, moșteniri din fondul getic (traco-dacic), chiar dacă uneori aceste forme sînt asemănătoare sau chiar identice cu formele care se regăsesc și în slavă, și în limbile baltice, și în albaneză sau în limbile iranice.

Pentru o înțelegere corectă a chestiunii ar fi util să vedem un punct de vedere al specialiștilor în indoeuropenistică:

”Apropierile lexicale cele mai vădite, consunînd cu cele fonetice și morfologice, alătură getica (traco-daca) de aria baltică, slavă și iranică, apoi de greacă și indo-arică, distanța cea mai mare fiind cea față de grupul italic” (Lucia Wald, Dan Slușanschi, Introducere în studiul limbii și culturii indo-europene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987).

În concluzie, cuvîntul românesc Pizdă este parte a unui arbore semantic indoeuropean și provine din fondul lexical prelatin, getic (traco-dacic), din grupul Satem. El nu reprezintă o formă exclusiv sau specific slavă, fiind răspîndit într’un areal destul de cuprinzător, de la Marea Baltică la Marea Egee, din Europa centrală pînă în Persia și pe malurile Indului.

Inițial el însemna Șezut, ceea pe ce se șade, fund, fără nici o conotație vulgară sau obscenă, fiind el însuși un eufemism pentru vechiul indoeuropean *Putós.

Sper că nu am rănit în nici un fel, cu aceste rînduri nevinovate, simțul nostru popular rumînesc al rușinii.

Etnologul Constantin Ere­tescu observa altădată în scrierile sale:

”Lectura colecţiilor de folclor rumî­nesc are gustul mân­că­ru­rilor die­te­tice. Absenţa oricărui termen «vul­gar», a oricărei situaţii «in­de­cen­te», îl în­deam­nă pe cititor să se întrebe dacă ţă­ranul rumîn nu cumva cîntă şi dan­­sează atunci cînd vrea să vor­beas­că.”

Marele etnolog rumîn se referea, evident, la limba rumînă vie și completă, la tezaurul lexical rumînesc care, iată, de multe ori, ne este prezentat în mod fals ca fiind unul de împrumut, luat de prin străini.

Despre indoeuropeana timpurie, ca ramură carpatină a protolimbii boreale puteți citi aici.

Vlad CUBREACOV

Post-scriptum: Unii dintre cititori ne’au reproșat nereferirea la posibilitățile de formare de noi cuvinte oferite de indoeuropeanul nostru Pizdă. Scopul materialului de mai sus ține strict de etimologie și arheolingvistică, orice alt gen de preocupări fiindu’ne complet străin.

Totuși răspundem așteptărilor acestor cititori și, într’un subiect așa de palpitant, vom trece sumar în revistă cîteva rude lexicale ale cuvîntului cu pricina, mai ales că unele dintre acestea, cu largă circulație în vorbirea de zi cu zi a rumînilor de pe ambele maluri ale Prutului, nu sînt atestate de dicționare. Vom sublinia cu această ocazie că prolificitatea lexicală continuă a unui etimon și bogăția semantică a familiei sale pot constitui un argument în plus în favoarea vechimii acestuia.

Cîteva cuvinte licențioase din familia etimonului Pizdă:

(De’a) pizda (rău, nepotrivit, strîmb, pieziș, degeaba, în van, lipsit de îndemînare);

Pizdar (fustangiu);

Pizdărică/pizdurică, pizdărice/pizdurice, pizdică, pizdioară, pizdișoară, pizduță, pizduliță, pizdulică, pizdulea, pizduleană, pizdulice, pizdunea, pizdușcă (Seria diminutivală);

Pizdău, pizdălău, pizdăloi, pizdăloaică, pizdiugă, pizdoi, pizdoaie, pizdoaică, pizdunoi, pizdunoaie, pizdunoaică (Seria augmentativală);

Pizdîc! (cuvînt onomatopeic);

Pizdeală (flecăreală, bătaie);

Pizdelea/Pizdescu/Pizdulescu (supranume atribuit flecarilor);

Pizdeni/Pizdăreni/Pizduleni/Pizdulești (loc inexistent, nicăieri);

Pizdeț (extraordinar, super, culmea, gata, sfârșit);

Pizdi (a șterpeli, a minți, a flecări, a lovi, a bate, a intra în încurcătură, a o sfecli, a fugi, a pleca);

Pizdiș (pieziș, pe diagonală);

Pizdos/pizdăros (tare, frumos, grozav, cu tupeu);

Pizdoșenie (grozăvie, urîciune, hidoșenie);

Pizdui (a înjura, a certa aspru);

Cuvinte noi:

Pizdibil (bun de ștepelit, bun de bătaie);

Pizdifica (a (se) feminiza/efemina);

Pizdobol (mincinos, gură-spartă, flecar, nemernic, prost, mârlan, băbălău);

Pizdofil;

Pizdograf;

Pizdoman;

Pizdomicină;

Pizdon (mustrare, bătaie);

Pizdotecă (bordel, cuconadă, loc sau eveniment cu prezență feminină vizibilă).

Sursa: cubreacov.wordpress.com

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: PROTOLIMBA TIMPURIE DIN CARPAȚI

BALCANII, PATRIA GEȚILOR INDO-EUROPENI

Scurt rezumat al preistoriei Europei

Dacă ne uităm la Europa cu aproximativ 8000 de ani în urmă, prin 6000 î.Hr., vom găsi mai multe grupuri culturale, Evităm să intrăm mai adînc în preistoria noastră. Cu toate că nu vom știi niciodată ce limbi s’au vorbit peste tot, am putea face cîteva presupuneri trecînd prin fiecare din aceste culturi:

În Grecia, găsim cea mai veche cultură neolitică din Europa, numită cultura Sesklo (vezi poza de mai jos). Această cultură, probabil, era derivată din culturi antice similare din Anatolia, iar la rîndul său, a influențat culturile balcanice și de asemenea, Cultura Ceramicii Cardium.

”Poporul” Sesklo a vorbit, probabil, o limbă ”Aegeană”, din care supraviețuiesc poate numai dialectul minoic și cretan.

În Epir și Corfu (nord-vestul Greciei și în sudul Albaniei) a fost cultura Ceramică Cardium, care a ajuns în Italia în 6000 î.Hr. Probabil își are originea în Levant, a migrat peste Creta și Grecia, și a lăsat restul Balcanilor neatins. Este posibil ca această cultură să fi fost adoptată de către oamenii care sunt baza a ceea ce se consideră oficial non-proto-indo-europeni, care vor deveni în cele din urmă etruscii și bascii.

În Europa de Vest, mai ales în ceea ce este acum Franța, a fost cultura antică Tardenosian. Este posibil ca acești oameni să fi inclus strămoșii bascilor ai regiunii Aquitaine modernă.

În nord-vestul Rusiei a fost cultura Kunda, care este posibil să fi fost un popor proto-uralic.

În sudul Rusiei, a existat cultura Samara. Cu toate că mulți cred că această cultură a fost epicentrul marelui conglomerat al proto-indo-europenilor, este posibil să fi fost casa unui cu totul altui popor, probabil, proto-uralic sau un amestec de popoare, deloc de neglijat în stepa pontică.

În Balcani, a existat un grup de culturi destul de avansate, inclusiv cultura Starčevo-Körös-Cris în Rumînia și cultura Grădiștea în Tracia.

Acestea au fost urmate de Turdaș-Vinča pe teritoriul coloniei Dacia romană, colonia Dacia Ripensis și Hamangia din Moesia Getică.

Ca urmare, Igor M. Diakonov, crede că acestea reprezintă nucleul neoliticului proto-indo-europenilor (PIE), sau mai corect al proto-europenilor PE, care migrează în Asia de Vest și India undeva prin 1500 î.Hr și putem considera scindarea dialectelor proto-europene treptat în cele europene și cele indo-iraniene.

Și la nord, în unele părți din Germania, Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria, au existat triburi de vînători-culegători care au fost fie PIE (PE) sau pre-PIE (pre-PE), așa zisului dialect proto-indo-european și de asemenea grupuri care au locuit în Ucraina (vezi foto).

Majoritatea lingviștilor urmează teoria Kurganelor fundamentată de Marija Gimbutas.

Un grup mai mic urmează teoria anatoliană a lui Colin Renfrew.

Desigur, doar ca pasionați noi prefărăm teoria balcanică a lui Diakonov, care este, de asemenea, o parte a teoriei lui Renfrew extinsă.

Pînă în 5000 î.Hr., oamenii PIE (PE) din Balcani, care beneficiază de tehnicile agricole învățate de la oamenii din Grecia si Anatolia, au început să extindă gama lor. Agricultura a fost adoptată de colectivitățile mai mari de oameni de la sate, care la rîndul lor, puteau sprijini populațiile mai mari luate în ansamblu.

Vînătorii-culegători din Europa au fost, probabil, împinși mai departe spre est, vest și nord, iar o parte absorbiți de către agricultorii PIE (PE), ai așa zisului dialect proto-indo-european.

Conflictele dintre armatele triburilor au fost, de asemenea, probabile.

În Ucraina, a existat cultura Nipru-Doneț, care poate fi inclusă strămoșilor arianilor, sau indo-iranienilor, hitiților și Tokh-arianilor (yuezhi).

În partea de nord, a existat cultura Ertebolle din sudul Scandinaviei și culturile înrudite Ellerbek și Swifterbant din nordul Germaniei și Țările de Jos. Aceste culturi pot reprezenta cei mai timpurii strămoși ai poporului germanic, sau non-PIE, vînători-culegătorii mai tîrziu au fost absorbiți sau deplasați spre alte zone.

În zona estică a Mării Baltice a fost cultura Narva, care a fost probabil proto-uralică.
În Europa Centrală au fost culturile dunărene, începînd cu cultura ceramicii liniare (sau LBK).

De asemenea, vom găsi LBK de Est (sau Bükk), o cultura în Panonia. Și mai spre vest a fost cultura Rossen (vezi poza de mai sus) din Olanda și vestul Germaniei de sud și în nord-estul Franței, Elveției, și vestul Austriei.

Eu cred că acestea reprezintă toți oamenii proto Celtici, care încep să’și diferențieze dialectul lor de colectivitatea mai mare a dialectului PIE (așa zisului dialect proto-indo-european sau PE), vezi prima poză.

Și mai întîlnim o cultură a ceramicii punctate (STK), o cultură considerată dunăreană, în estul Germaniei, o mare parte din Polonia, și din nordul Cehiei, care ar putea fi inclusă celor mai timpurii strămoși ai poporului Balto-slav, dar și poporului germanic.

În Balcani, găsim sofisticatele culturi Turdaș-Vinca și Hamangia, menționate mai sus.

În jurul anilor 4000 î.Hr., vom vedea următoarele culturi:

De’a lungul coastei Atlanticului, din Anglia până în Portugalia, au fost culturile megalitice, creatorii de edificii de piatră gigant, cum ar fi Stonehenge. Acestea sînt cel mai probabil pre-PIE, inclusiv strămoșii bascilor regiunii Aquitaine.

În Ucraina, a existat cultura Sredny Stog. Aceștia sunt oameni care ar fi domesticit caii, și primii crescători de cai. Pînă la 3600 î.Hr, aceștia au fost înlocuiți cu Cultura Yamna (sau Pit Grave), o cultură care venerau bourul, vezi stema Moldovei și care pot reprezenta primele semne distinctive ale arianilor, sau al proto-indo-iranienilor.

Cultura Yamna ar influența în mod puternic culturile din Europa de Est și Vest, prin extinderi ale păstorilor în zone de stepă, cum ar fi a celor din cîmpia panonică.

Proto-Tokh-arianii (yuezhii), de asemenea, originari din estul Carpaților sau nordul Mării Negre, au continuat mișcarea lor spre est, și sunt responsabili pentru crearea culturii Afanesevo din 3300 î.Hr, vezi istoria massageților.

În partea de nord-est (nordul Rusiei, nordul Scandinaviei, Finlanda), au dezvoltat cultura ceramică tip pieptene (Pit-Comb), care este probabil proto-uralică.

În Vestul acestei culturi a fost cultura Funnelbeaker (TRB), prima cultură agricolă din nordul Europei, întinsă din Țările de Jos pînă în Polonia, care probabil cuprindea atît popoarele proto-germanice, cît și proto-balto-slave.

În Europa Centrală și de Vest, cultura dunăreană a continuat, în special prin cultura Michelsberg din sudul Germaniei și nordul Franței, care au fost probabil proto-Celtică, iar cultura amforelor globulare în estul Germaniei și Panonia, care poate fi un indiciu timpuriu al prezenţei proto-Balto-slavilor.

În Balcani a fost Cultura Cucuteni din estul Carpaților, Moldova și vestul Ucrainei, dar și cultura Varna din Bulgaria.

De asemenea, vom vedea cultura Boian (sau Marița) în Rumînia, care a fost o extensie a culturii dunărene, când începe în 3500 î.Hr, epoca bronzului din Balcani.

O parte din aceștia au fost strămoșii grecilor care au migrat în sud spre sfîrșitul acestui mileniu, cînd civilizația cicladică se dezvoltă pe insulele grecești. Probabil a reprezentat o cultură pre-PIE (PE) din Marea Egee. Înțelegem desigur ce limbă arhaică au vorbit triburile elene la începuturile lor.

În cele din urmă, în această perioadă de timp, presupunem că cel puțin hitiții au început să se separe de restul limbilor PIE (PE) din Balcani. Ipotezele spun și de unde au provenit: Tracia, Ucraina ori Caucaz, sau că aceștia erau nativi din Anatolia.

Părerea noastră este că ei își au originea la Marea Neagră în cultura Maikop a Caucazului de nord-vest, la sud de cultura Yamna.

În jurul anului 3000 î.Hr., vom vedea următoarele culturi că se dezvoltă:

Civilizația minoică s’a dezvoltat în Creta. Această cultură a fost, probabil, din Marea Egee și non PIE (PE).

Cultura Poltavka, o ramură a Yamna, s’a mutat la est în sudul Rusiei. Aceasta a fost, probabil, o cultură ariană, sau proto-indo-iraniană.

Cultura Corded Ware (sau Battle Ax) a preluat nordul Europei. Această cultură au reprezentat probabil popoarele vorbitoare de dialecte proto-germanice și proto-balto-slave.

Cultura Windmill a intrat în estul Marii Britanii, probabil, prima infiltrare a proto-celților în Insulele Britanice.

Pe continent, vedem expansiunea culturii Bell-Beaker. Această cultură își are originea în Portugalia și s’a mutat spre nord de’a lungul a două căi. Una a fost în sudul Franței, pe valea rîului Loire, și în Germania și Austria.

Cealaltă a fost de’a lungul coastei atlantice a Franței, pînă în partea de jos a vaii rîului Rin și peste Canalul Mînecii în Anglia și Irlanda. Aceasta poate să fi fost o inovație culturală non-PIE, care a fost adoptată de proto-celți.

În jurul anului 2000 î.Hr. au evoluat următoarele culturi:

Hitiții și relațiile lor au intrat în Anatolia. Imperiul hitit a controlat mai mult Anatolia între 1650-1200 î.Hr.

Cultura Sintashta a zonei sudice a Uralilor a fost probabil indo-iraniană, și cel mai probabil părinții celor mai vechi care cunoscute. Aceasta a fost urmată de cultura Andronovo (vezi poza mai sus prezentată) în 1800 î.Hr.

Limbile europene și indo-iraniene au început să se despartă și, în jurul anului 1500, sanskrita vedică a început să fie vorbită în nord-vestul Indiei.

În același timp, cultura Srubna a Ucrainei și în sudul Rusiei – eventual cimmeriană – s’au retras sub presiunea Scyților ariani sau indo-iranieni. Înțelegem deci că Scyții (scuții sau scutari, purtători de scuturi) vorbeau o limbă considerată PIE.

Civilizația miceniană a Greciei continentale a început în jurul anului 1600 î.Hr.. Acest lucru se crede că a fost proto-greacă.

De asemenea, în jurul anului 1800 î.Hr a fost începutul epocii nordice a bronzului – cu certitudine proto-germanică. Contactul sau amestecul cu triburile celtice la sud și triburile baltice la est, ar fi fost sursa unora dintre calitățile distinctive ale germanicilor.

Și, de asemenea, în acest moment primele triburi proto-italice au trecut din Balcani în Italia, fie prin nord-est, dar și peste Marea Adriatică, și au dezvoltat cultura Terramare.

Până la 1600, cultura Tumulilor se dezvoltă și în sudul Germaniei și s’a răspîndit în toată Europa de Vest, din Marea Britanie până în Iberia. Această cultură, din nou, îi reprezintă pe celți.

Cultura Trzciniec este dezvoltată în estul Germaniei, Polonia, Belarus și Marea Baltică și limbile slave au început să se diferențieze.

În jurul anului 1300, cultura Urnfield este dezvoltată cu certitudine de celți, cei care sunt în mare parte reprezentați de haplogrupul R1b venit dinspre Marea Neagră. Cultura Urnfield s’a întins din Austria, prin Germania și Țările de Jos, spre estul și sudul Franței, și Catalonia. Aceasta a fost urmată de cultura Halstatt.

De asemenea, în acest moment, cultura lusațiană a înflorit în Polonia, Cehia, Slovacia, și părți din Germania și Ucraina. A fost cel mai probabil slavă.

În 1100, cultura Villanova, s’a dezvoltat dintr’o ramură a culturii Urnfield și prima cultură din epoca fierului din Italia. Este posibil să fi fost trecută de la celți, la raeții cel mai probabil non-PIE din Austria și apoi la rudele lor etrusce. Trăsăturile raeților au fost aproape identice cu cele ale etruscilor.

Epoca fierului din Balcani a început în jurul anului 1100, și vom vedea mai multe limbi paleobalcanice, considerate indo-europene diferențiate, de fapt PE. Veneticii și

Liburnienii erau posibile rude ale italicilor. Messapii ilyrici și rudele sale mesapice de peste Marea Adriatică au fost, de asemenea, posibile rude ale italicilor, semne distinctive ale originii italicilor.

Limba getică, și sub-dialectele considerate de specialiști daco-thracice erau toate din ramura Satem, probabil asemanatoare cu cele balto-slave, de aici și asemănările limbii române cu cele slave. Experții sînt de acord că albaneza modernă este un descendent al celor geto-ilyro-daco-tracice, macedoneană, frigiană, eventual armeană, și de asemenea poate fi legată de greaca veche.

În jurul anului 1200 î.Hr., în Grecia, vom vedea epoca homerică sau „era întunecată”, probabil din cauza invaziei ”grecilor” dorieni Halstatt din nord.

Mezii, parții și perșii au început să se mute în platoul iranian de la aproximativ 800 î.Hr.

Note: Relațiile dintre cultură, limbă, și genetica nu sînt foarte puternice. Noi credem că grupurile de oameni au luat tehnologii din alte grupuri, fără rezerve, și, în general, nu au prea ezitat să încerce noi modificări stilistice.

Limba nu este atît de ușor de modificat, dar schimbul constant de soți (predominant femei) între clanuri și triburi, probabil, au condus cel puțin la schimbări în limbă, în cazul în care nu o adoptase cu totul înainte.

Și genetica este susceptibilă la o varietate de influențe, cum ar fi efectul de fondator, blocajele tip ”gât de sticlă” (eveniment evolutiv în care o proporție semnificativă a unei populații sau specii este ucisă sau împiedicată de a participa la reproducere; diminuarea efectivului populației crește deriva genetică, căci rata derivei genetice este invers proporțională cu mărimea populației; reducerea dispersiei populației duce, în timp, la creșterea omogenității genetice, iar dacă este severă, diminuarea populației poate, de asemenea, crește semnificativ consangvinizarea datorită reducerii numărului de parteneri posibili; un tip particular de efect al gîtului de sticlă (population bottleneck) numit efect de fondator poate apărea în cazul în care un grup mic de indivizi se separă din punct de vedere reproductiv de populația principală), deriva genetică (sau fluctuația genetică (genetic drift) este modificarea întâmplătoare a frecvenței alelelor unei gene într’o populație, de la o generație la alta), și selecția sexuală, care poate duce cu ușurință la o detașare a patrimoniului genetic din patrimoniul cultural sau lingvistic.

Există mai multe teorii despre evoluția limbii în Europa:

1. Teoria Kurganelor a lui Marija Gimbutas este cea mai răspîndită ipoteză axată pe limbile proto indo-europene, care astăzi domină continentul, sugerează că a existat o multitudine de limbi în Europa, după marea glaciațiune (să zicem 8000 î.Hr.), care a fost apoi copleșită de puternicele triburi PIE militariste din stepele Ucrainei și din sudul Rusiei.

2. O a doua teorie majoră sugerează că limbile PIE își au originea în Anatolia, apoi s’a extins spre Balcani, odată cu răspândirea agriculturii în restul Europei. Aceasta este teoria anatoliană a lui Colin Renfrew.

3. O teorie mai puțin acceptată susține că limbile PIE au dominat o mare parte din Europa, în mod continuu de la sfîrșitul ultimei mari glaciațiuni.

Aceasta este teoria continuității paleolitice a lui Mario Alinei.

4. Și o altă teorie mai puțin acceptată spune că Europa a fost împărțită în trei zone lingvistice – strămoșii bascilor, limbile uralice și limbile PIE – care fiecare s’a extins de la trei ”refugii” – Spania, Ucraina, și respectiv Balcani. Aceasta este teoria Incintelor lui Kalevi Wiik.

5. Teoria noastră desigur, a unor pasionați, este faptul că toate acestea sînt, în parte, corecte. Noi sugerăm că au existat de fapt cinci zone lingvistice, la sfîrșitul erei glaciare:

a. zona Oceanului Atlantic (Spania, Portugalia, Franța),

b. zona ceramicii Cardium (de pe coasta de est a Mării Adriatice, în Italia, și pe coastele mediteraneene ale Franței și Catalonia),

c. zona Egee (Grecia, Creta, Cipru, și o mare parte din Anatolia),

d. zona de proto-uralică (Finlanda, zona Mării Baltice, și nordul Rusiei),

e. iar zona PIE (PE) (Europa centrală, de la Balcani către Danemarca, și Ucraina).

Oamenii PIE (PE) au fost printre primii care au domesticit calul, adoptă agricultura din Orientul Mijlociu, și adoptă prelucrarea metalului. Combinația dintre acestea, acumularea acestor informații și îndeletniciri au dus probabil la un boom tehnologic, și le’a permis să se extindă cultural și demografic, în detrimentul celorlalte grupuri, datorită faptului că erau cei mai avansați în adoptarea tuturor acestora.

În ceea ce privește genetica, există o oarecare suprapunere între aceste zone lingvistice și culturale, cu ale celorlalte haplogrupuri yADN moderne:

Zona dinspre Oceanul Atlantic este predominant R1b;

În Europa de sud, la Marea Mediterană a fost inițial predominant G, și este încă comun în Caucaz și Sardinia;

Zona care corespunde culturii Cardium poate ar fi fost la început a haplogrupului E în nordul Greciei și sudul Albaniei, și își poate avea originea în zona din jurul Libanului;

Zona din Marea Egee este a lui J2 (comună în mare parte în Orientul Mijlociu, inclusiv Caucaz și Anatolia);

Zona proto-uralică este în cea mai mare parte a hpg. N;
Iar zona PIE (PE) este compusă din l2 în Balcani, I1 în Scandinavia, și R1a în Europa de Est.

ADNmt în Europa ne arată destul de puțin modul de grupare. Din păcate, se știe insuficient despre ADN-ul vechi, dar sugerează că primii europeni nu au avut cu adevărat atât de multe în comun cu europenii moderni!

Întorcîndu’ne spre caracteristicile fizice generale, oamenii străvechi ai Mediteranei,  se caracterizau ca având pielea predominant mai închisă, părul închis la culoare, și ochii negri, în comparație cu cei de piele albă, blonzi sau cu părul roșu, și cu ochii albaștri ai vecinilor lor din nord.

Deși înainte oricine era tentat de teoriile unui popor ”arian”, aceste calități azi sunt comune printre cele mai multe dintre haplogrupurile europene yADN, adică merge dincolo de orice interval ipotetic al triburilor PIE (PE).

Niciunele din caracteristici nu sunt transportate în mod special de cromozomul Y și nici de cel mitocondrial.

Sursa: ship.edu, George Boeree (2013)

 

PROIECTUL ”UNGARIA MARE”, LA COȘUL DE GUNOI

Tentativele juridice de extindere ale Ungariei în detrimentul vecinilor săi, susținute de minoritarii din România primesc o lovitură definitivă la Tribunalul UE. Așadar, autonomiile etnice în România nu primesc susținere decât de la Budapesta, nu și de la foruri europene. În consecință toate tentativele pe cale pașnică de a modifica granițele actuale nu au succes.

AGERPRES: ”Tribunalul Uniunii Europene a confirmat marți că propunerea de inițiativă cetățenească europeană (ICE) privind promovarea dezvoltării zonelor geografice populate de minorități naționale nu poate fi înregistrată, un dosar în care Comisia Europeană, partea reclamată, a fost susținută și de România”.

Practic, instanța UE dă dreptate Comisiei Europene, care a refuzat să înregistreze în iulie 2013 o propunere de ICE a doi cetățeni — Attila Dabis, din Budapesta, și Balázs-Árpád Izsák, cu domiciliul în Târgu-Mureș — care urmărea să definească regiuni ce pot beneficia de politica de coeziune a Uniunii fără a respecta frontierele administrative interne ale statelor membre.

Potrivit Tratatului UE, la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, provenind din minimum un sfert din statele membre, Comisia poate fi invitată să prezinte legiuitorului Uniunii, în limitele atribuțiilor sale, o propunere de adoptare a unui act juridic în vederea aplicării tratatelor, așa-numita ”inițiativă cetățenească europeană”.

Înainte de a putea începe să strângă numărul de semnături cerut, organizatorii inițiativei cetățenești europene trebuie să o înregistreze la CE, care examinează în special obiectul și obiectivele acesteia. Executivul comunitar poate refuza să înregistreze inițiativa, în special atunci când obiectul acesteia din urmă nu intră în mod vădit în sfera sa de competență pentru a propune un act juridic legiuitorului UE.

Propunerea de ICE a cetățenilor Balázs-Árpád Izsák și Attila Dabis, asociați cu alte cinci persoane, intitulată ”Politică de coeziune pentru egalitatea regiunilor și menținerea culturilor regionale”, a fost prezentată la Comisie în iunie 2013.

Această inițiativă urmărește ca politica de coeziune a Uniunii să acorde o atenție deosebită zonelor geografice ale căror caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice diferă de cele ale zonelor înconjurătoare, numite ”regiuni cu minoritate națională”.

Astfel, potrivit propunerii, regiunile cu minoritate națională nu constituie neapărat o unitate administrativă împuternicită să beneficieze de fondurile, de resursele și de programele acestei politici, se menționează în comunicatul Curții de Justiție a UE.

Inițiativa are, astfel, ca obiectiv principal declarat să permită regiunilor cu minoritate națională să aibă acces la aceste avantaje, pentru a împiedica defavorizarea lor economică în raport cu regiunile înconjurătoare.

Prin decizia sa din 25 iulie 2013, CE a refuzat să înregistreze propunerea de inițiativă (detalii aici) pentru motivul că aceasta nu intră în mod vădit în sfera sa de competență pentru a propune un act juridic legiuitorului Uniunii. În consecință, cetățenii Izsák și Dabis au sesizat Tribunalul Uniunii Europene pentru anularea deciziei Comisiei.

Prin hotărârea sa de marți, Tribunalul constată că, în contextul politicii de coeziune a Uniunii, noțiunea ”regiune” trebuie definită cu respectarea situației politice, administrative și instituționale existente în statele membre și că, în consecință, Uniunea nu poate adopta un act care, precum cel propus în inițiativă, ar urmări să definească regiuni cu minoritate națională fără a ține cont de această situație.

Tribunalul arată, de asemenea, că menținerea caracteristicilor etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice ale anumitor teritorii nu este un scop care ar putea justifica adoptarea unui act în temeiul politicii de coeziune a Uniunii.

Instanța subliniază că politica de coeziune a UE urmărește promovarea unei dezvoltări armonioase a ansamblului Uniunii și, printre altele, reducerea handicapurilor demografice grave și permanente de care suferă unele dintre regiunile sale.

”Or, domnii Izsák și Dabis nu au demonstrat că se poate considera că, în general, caracteristicile etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice ale regiunilor cu minoritate națională pot constitui un asemenea handicap, astfel încât aceste regiuni să fie defavorizate în raport cu regiunile înconjurătoare”, se precizează în comunicatul citat.

Nu în ultimul rând, Tribunalul arată că actul propus prin inițiativă nu este adecvat pentru a proteja diversitatea culturală reprezentată de minoritățile naționale și, prin urmare, nu poate fi adoptat în cadrul politicii culturale a Uniunii.

Împotriva deciziei Tribunalului se poate declara recurs la Curte, numai pentru motive de drept, în termen de două luni de la comunicarea acesteia, se mai menționează în textul citat.

Comisia Europeană a fost susținută în acest dosar de România, Grecia și Slovacia, ale căror cereri de intervenție au fost acceptate de instanță, iar reclamanții au fost susținuți de Ungaria. România chiar a prezentat un memoriu în intervenție în iunie 2015, la fel ca și Ungaria.

Pe de altă parte, printre alții, au depus cereri de intervenție, pentru susținerea reclamanților, și județul Covasna și comuna slovacă Debrad, dar acestea au fost respinse de Camera Întâi a Tribunalului, în mai 2015, după audierea argumentelor acestora.

”Această inițiativă cetățenească, sprijinită puternic de UDMR și de Ungaria, a urmărit forțarea impunerii unei autonomii teritoriale pe criterii etnice pentru maghiarii din așa-zisul ținut secuiesc și, mai mult chiar, o recunoaștere oficială a unor structuri teritoriale definite etnic, superioare structurilor teritorial-administrative. Ungaria încercat astfel să obțină nu doar o recunoaștere a unei zone etnice maghiare în România, zona așa-zisului ținut secuiesc (nu e singura zonă revendicată de Ungaria), peste structura administrativ-teritorială din România, ci chiar o zonă etnică compusă din zonele în care există comunități de maghiari…”

Maghiarofoni trăiesc în România, Serbia (Voivodina) și Slovacia, pe fostul teritoriu al Imperiului Habsburgic.

În septembrie 2013 liderul UDMR se arăta deranjat de decizia Comisiei Europene de a respinge inițiativa ”Minority SafePack”. Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, considera că reprezentanţii Comisiei Europene au luat o decizie politică atunci când au respins Iniţiativa Cetăţenească Europeană (ICE) pentru protecţia minorităţilor naţionale – Minority SafePack, deşi aceasta a fost elaborată în mod corespunzător din punct de vedere juridic şi profesional. Potrivit acestuia, UDMR urma să propună, după consultări cu partenerii săi, ca decizia CE să fie contestată la Curtea Europeană de Justiţie.

”A fost din punctul nostru de vedere – si vorbesc despre initiatori, toti cei care au luat parte la initiativa cetateneasca – un soc cum si în ce mod a fost respinsa initiativa noastra de Comisia Europeana. Am trecut peste asta, am cautat solutiile institutionale, am mers si am atacat la Luxembourg, asa cum trebuie sa procedam respectând regulile UE si înca procesul este în derulare (…)”, declara în 2015 Hunor, citat de Agerpres.

Iată că UDMR a atacat decizia Comiei Europene și a pierdut. Definitiv.

O altă știre venită de la separatiștii maghiarofoni din județele Covasna și Harghita este că și’au făcut bere cu ”gust” secuiesc, Csiki Sör, comercializată în zonă și în Ungaria. Zilele trecute producătorul berii a fost amendat de OPC pentru că’și promovează marfa exclusiv în limba maghiară, deși o vinde în România.

Un alt obiect al propagandei separatiste din zona Har-Cov este berea produsă doar în limba maghiară și cu însemne separatiste, care pentru orice om cu bun simț va reprezenta o formă clară de discriminare de către minoritatea maghirofonilor, a celorlalte etnii fie majoritară, fie altă minoritate. Culmea este că tocmai această minoritate este cea care clamează în toată lumea ”supliciile” la care este supusă în România…

Așa s’a ajuns până acolo încât un organ sesizat pentru aceste neplăceri provocate, în speță OPC amendează separatiștii din Harghita, mai exact pe producătorul berii cu gust secuiesc, Csiki Sör.

Cum se poate vedea și din imaginea prezentată, românii care nu cunosc limba aceasta de mică circulație pot doar ghici ce consumă:

Producătorul de bere Csiki Sör a lansat un concurs cu premii dedicat consumatorilor și care este promovat atât pe etichetele sticlelor, cât și cu ajutorul altor pliante. Dar pentru că promovarea se făcea exclusiv în limba maghiară, mai multe persoane au sesizat Protecția Consumatorului, astfel că producătorul de bere a fost amendat cu 5.000 de lei și obligat să suspende campania publicitară, transmite Informația Harghitei.

Mai jos redăm comunicatul emis de Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita cu privire la acest aspect.

Punctul de vedere oficial al Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita.

La Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita, în data de 29.04.2016 s’a înregistrat o reclamație din partea unui consumator cu domiciliul în Cluj-Napoca, care a sesizat faptul că:

”sticlele de Csiki Sor au agățată o hârtie care este scrisă exclusiv în limba maghiară. Astfel, cei care nu cunosc această limbă nu pot participa la un concurs organizat de companie, neînțelegând condițiile acestuia. Clienții nevorbitori de maghiară sunt discriminați”.

Totodată, în data de 06.04.2016, C.J.P.C. Harghita a fost sesizată de către C.J.P.C. Covasna asupra faptului că în urma unui control efectuat la un operator economic din județul Covasna (o pensiune), erau expuse pliante publicitare la berea Csiki Sor, numai în limba maghiară, respectiv la un concurs cu premii desfășurat în perioada 15 februarie – 31 august 2016, neexistând pliante publicitare/flyere în limba română.

Ca urmare a acestor sesizări, Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita, în conformitate cu Procedura de Soluționare a Petițiilor, a invitat operatorul economic la sediul CJPC Harghita pentru clarificarea aspectelor sesizate. În invitațiile trimise, precum și la data prezentării reprezentantului operatorului economic la sediul CJPC Harghita, i’a fost solicitat acestuia prezentarea pliantelor publicitare cu privire la Concursul ”NOE BARKAJA”. Operatorul economic nu a prezentat comisarilor C.J.P.C. Harghita nici un pliant în limba română, prezentând doar pliantul în limba maghiară.

Astfel, s’a întocmit un Proces Verbal de Constatate a Contravenției, operatorul economic fiind sancționat contravențional pentru că nu a informat corect, complet și precis consumatorul și s’a dispus măsura opririi temporare a publicității acestui concurs organizat de operatorul economic până la intrarea în legalitate, adică efectiv până ce operatorul economic reface acele pliante publicitare astfel încât să existe pe acestea toate informațiile necesare consumatorului în ambele limbi (în acest caz română și maghiară) sau acesta va oferi consumatorului pliante publicitare separate și în limba română.

Menționăm faptul că operatorul economic a fost de acord cu cele consemnate în procesul verbal de constatare a contravenției și nu a formulat obiecțiuni.

Procesul Verbal de Constatare a Contravenției întocmit în urma celor două sesizări, precum și măsurile dispuse în cadrul acestuia, face referire exclusiv la Concursul denumit ”Noe Barkaja” organizat de către producătorul berii Csiki Sor, respectiv la pliantele publicitare oferite consumatorilor.

Acțiunile de control ale Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita sunt efectuate exclusiv ținând cont de importanța garantării din toate punctele de vedere a drepturilor consumatorilor, în acest caz dreptul de a fi informat în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor sau oricăror servicii oferite acestuia, totodată toate informațiile privitoare la produsele și serviciile oferite consumatorilor trebuie să fie scrise în limba română”.

Sursa: agerpres.ro, mediafax.ro, informatiahr.ro, dantanasa.ro

Citiți și: UNGARIA NU ARE URMAȘI AI HUNILOR SAU AI FINO-UGRICILOR

sau: VATRA STRĂ-ROMÂNĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬