VLAD ȚEPEȘ A ERADICAT HOȚIA SAU A FOST UN CRIMINAL NOTORIU?

Cum a curăţat Vlad Ţepeş ţara de hoţi şi cerşetori, este o filă de istorie care poate fi tratată diferit, aceasta depinzînd mai ales de tabăra în care se află povestitorul. Istoria poate fi o știință irelevantă, odată din punct de vedere moral, dar mai ales datorită naturii interpretative sau manipulatorii. Dacă ești un dușman declarat sau nedeclarat al rumînilor vei povesti că Vlad Țepeș a fost un criminal notoriu care ucidea săracii și hoții, după cum avea Țepaș toanele în ziua respectivă.

E greu să reflectăm un pasaj din istorie fără a introduce o notă personală, fără a introduce termeni valorici, admirativi sau critici la adresa a ceea ce povestim. Astfel de personalizări sunt aprope imposibil de evitat.

Ei bine, formula ”Vlad Țepes a curățat țara de cerșetori” poate fi la fel de bine redată și prin ”atrocitățile împotriva bolnavilor, săracilor, oamenilor străzii și a nelegiuiților” comise de voivodul medieval. E doar un alt mod de a descrie același lucru, dar cu tenta pe care ar reda’o cel care o face.

Țin astfel de fapte de barbaria medievală, are de’a face cu personalitatea voievodului, sau se încearcă manipularea cititorului de către istoric?

Din start trebuie spus că evul mediu nu are nimic de’a face cu o societate modernă, civilizată, democratică, o societate a educației și a cunoașterii, așa cum percepem noi contemporanii societatea zilelor noastre.

Vlad Țepes poate fi pentru unii un model astăzi, dar pentru cei mai mulți metodele lui ar părea desuete și comune unei epoci apuse demult. Sigur, orice crimă nu poate fi scuzabilă oricît de patriot este povestitorul, dar puterea exemplului în epoca medievală a funcționat, iar tehnica a fost des aplicată de domnitor.

Un lucru este cert, Vlad Țepeș a vrut să schimbe ordinea lucrurilor din țară, impunîndu’și puterea domnească pînă în păturile cele mai sărace.

Despre Vlad Ţepeş (1431 – 1476), domn al Ţării Româneşti, am învăţat din manualele de istorie că era întruchiparea cinstei şi a ordinii, iar pentru aceasta nu se dădea în lături de la acte radicale, pedepsind prin tragere în ţeapă aproape orice infracţiune, de la minciună pînă la omor.

De asemenea, spun legendele, îi privea pe bolnavi, vagabonzi şi cerşetori ca pe nişte hoţi, iar pentru a’i pedepsi i’a invitat pe toţi reprezentanţii acestor categorii la Curtea Domnească din Tîrgovişte, la un ospăţ. După ce au mîncat şi au băut, domnitorul i’ar fi întrebat dacă ar vrea să nu mai fie niciodată săraci. După ce a primit un răspuns afirmativ, a ordonat ca hala să fie închisă şi incendiată. Nimeni nu ar fi supravieţuit.

Vlad Voievod în Ţara Rumînească a fost vestit pentru ura sa înverşunată împotriva trîndăviei şi hoţiei de pe ogorul întins pe care’l stăpînea; a reuşit să distrugă buruienile acestea vătămătoare pedepsindu’i aspru pe vinovaţi. Încă se mai spune că mulţi au fost omorîţi fără chibzuială îndelungată și au fost traşi în ţeapă fără a avea vreo vină.

Localnicii şi străinii erau atât de îngroziţi, încît se temeau ca nu cumva să fie măcar bănuiţi de furt ori tîlhărie, nedreptate săvîrşită sau minciună, ori că ar fi pricinuit vreun rău cuiva…

Căci nimeni nu scăpa de pedeapsă nici prin vicleşug ori răscumpărare, sau căindu’se şi implorînd îndurare. Pînă hăt-departe se dusese vestea asprimii cu care pedepsea Ţepeş Vodă pe cei de rea-credinţă; domnitorul era atît de temut, încît nimeni nu ar fi îndrăznit să’i calce porunca ori să se apuce de înşelătorii.

Vlad Ţepeş a vrut să scape ţara de tîlharii de drumul mare, care se ascundeau prin codri şi, ieşind, îi jefuiau pe trecători, mai cu seamă pe negustorii care duceau cu ei mărfuri şi bani.

A pus potere, adică cete de ostaşi însărcinaţi cu menţinerea ordinii – am zice azi, jandarmi – de au împînzit ţara şi, cum îi prindeau pe tîlhari, îi şi tăiau sau spînzurau sau trăgeau în ţeapă. Şi atît de rău i’a speriat pe hoţi, că la puţină vreme după aceea puteai cutreiera ţara în lung şi în lat, şi prin şes, şi prin păduri, şi nu’ţi mai era teamă de a fi atacat de tîlhari.

Apoi, ar mai exista şi exemplul ”celebrului negustor căruia i s’a furat o pungă cu 150 de florini de aur. Ţepeş îl descoperă pe hoţ, dă ordin să i se dea punga negustorului, dar mai pune un florin de aur în ea, iar negustorul se întoarce şi spune că are 151 de florini în pungă. Ţepeş atunci îi spune că poate să păstreze banii, dar dacă nu i’ar fi spus că are mai mulţi, l’ar fi executat.

O poveste zice aşa: că un negustor străin, ”venit din ţara ungurească”, s’a dus la vodă să se plîngă că din carul lui, pe care din poruncă domnească îl lăsase noaptea afară, în faţa casei unde era în gazdă, i se furaseră o sută şaizeci de ducaţi – ducatul sau galbenul de aur era pe atunci unitatea monetară cea mai mare.

Sigur, sunt variante care circulă cu florini, altele cu ducați sau galbeni și cu cifre diferite, dar esența povestirii s’a păstrat.

Vodă i’a spus că hoţul va fi prins. Şi a şi fost prins şi tras în ţeapă. Apoi, a dat poruncă oamenilor să i se pună banii la loc, însă cu un ducat mai mult, de la el.

A doua zi, negustorul s’a înfăţişat lui vodă, i’a mulţumit şi a spus că a găsit însă un ducat mai mult. Vodă s’a bucurat de cinstea lui, zicîndu’i că, de ar fi tăinuit aflarea acestui ducat în plus, îl trăgea şi pe el în ţeapă alături de hoţ!

Altă poveste ne spune că într’un loc pustiu pe unde trecea drumul mare, la un puţ unde se opreau călătorii să ia apă, vodă pusese de se agăţase, pentru băut, o ceaşcă de aur. Şi nimeni, cît a domnit, n’a îndrăznit s’o fure.

În opinia lui Dan Falcan, aceste măsuri ar putea avea şi un rol educativ pentru că lumea afla despre aceste măsuri drastice ale sale şi de dorinţa lui de avea dreptate, drept mărturie fiind ”legenda cupei de aur care era pusă pe ghizdul fîntînii din Tîrgovişte. Fiecare putea să vină să bea, iar cupa a rămas acolo pînă la moartea lui Vlad Ţepeş”.

Este celebru episodul acestei cupe de aur, lăsată la vedere ori în piaţa centrală din Tîrgovişte, ori la o răscruce de drumuri. Călătorii însetaţi care ajungeau la Curtea Domnească au folosit’o, iar cupa nu a fost furată niciodată în timpul domniei lui Ţepeş. Aşa spaimă băgase el în oameni.

Lîngă un izvor cu apă limpede şi rece Vlad Vodă a poruncit să se construiască o fîntînă în drumul călătorilor de pretutindeni. Trecea pe acolo mult popor de’al ţării şi de pe meleaguri străine şi toţi binecuvîntau pe cel ce făcuse fîntîna lîngă care puteau poposi.

Iar dacă văzu voievodul că locul acela este într’adevăr în calea tuturor şi’i pustiu în jur, încît cea mai apropiată aşezare omenească se afla peste două dealuri şi o rîpă, a pus pe marginea fîntînii o cană mare de aur meşteşugit lucrată.

Cine vroia să’şi astîmpere setea şi oboseala drumului putea bea apă din fîntînă cu cana aurită; apoi fiecare o punea la loc unde o găsise şi nimeni nu a îndrăznit să o ia de acolo.

Cana cea de aur a trecut prin mii şi mii de mîini; i s’au tocit marginile, luciul i s’a întunecat, însă nimeni nu a luat’o cu sine; atît era de preţuită cinstea în Ţara Rumînească în timpul domniei lui Vlad Ţepeş, şi mult timp după moartea acestuia.

La numai cîteva luni de la începerea domniei lui Vlad Voievod se şi dusese vestea în ţară de asprimea cu care pedepsea domnitorul. Dacă se dovedea că învinuirile aduse pîrîtului au fost drepte, acesta nu scăpa de tragerea în ţeapă, de unde – de altfel i s’a şi tras voievodului porecla de Ţepeş.

După ce se striga faţă de toţi pe uliţele tîrgului vina ce’o avea osînditul, acesta era dezbrăcat şi în huiduielile mulţimii adunate îndura chinuri cumplite, căci nu murea deîndată. Îşi primiseră pedeapsa mulţi oameni de prin sate şi din scursura tîrgurilor, prinşi fie cu mîna în chimirul altuia, fie înşelînd la socoteală, fie cerşind mila gospodarului de treabă.

Însă boierii erau îngroziţi că, într’o bună zi, orbit de furie, domnitorul ar putea da porunci necruţătoare chiar şi împotriva lor dacă ceva nu i’ar fi fost pe plac; mai ales un anume boier Aldea se temea de privirea domnitorului; ocolea ospeţele date la curtea domnească, şi la sfatul ţării şedea mereu în colţul cel mai întunecat al sălii.

Se ţinea de vinovat căci trimisese plîngere către Poartă că marilor boieri nu li’e pe plac domnitorul şi îl vor pe Dan de voievod. Dacă ar fi bănuit că scrisoarea ajunsese nu în mîinile sultanului, ci ale marelui vizir, cu care Vlad copilărise pe cînd era ostatec la Poartă, şi că acum voievodul avea ştiinţă de trădarea lui, n’ar mai fi călcat pe la curtea domnească, ci ar fi apucat calea pribegiei.

Marele boier Aldea aştepta însă răspuns de la Constantinopol, dar tremura sufletul în el ca nu cumva mînia domnească să cadă asupra lui. Îi era teamă de privirea iscoditoare a lui Vodă, acea privire pe sub sprîncenele împreunate care’i făcuse pe mulţi să se recunoască vinovaţi.

În zi de duminică, înconjurat de boierii de seamă ai ţării, Vlad Voievod i’a primit pe solii neguţătorilor din Lemberg şi apoi i’a chemat pe toţi la ospăţ. A poruncit slugilor să’i îndestuleze pe meseni, ba el însuşi a mîncat cu poftă din toate cele bunătăţi. Masa fusese aşezată în curtea palatului şi unde se vedeau pe ziduri atîrnând cadavrele celor traşi în ţeapă cu o zi înainte din porunca voievodului.

În timpul ospăţului mesenii încercau să nu’şi ridice privirile într’acolo şi cu greu înghiţeau bucatele în mirosul de stîrv, dar Vlad Voievod parcă nu observa nici cadavrele înţepenite, şi nici privirile furişe ale celor din jur. Boier Aldea era şi el la ospăţ, dar nu a putut pune nimic în gură; cînd s’au adus fripturile pe platouri mari, Aldea şi’a astupat pe furiş nasul, nemaisuportînd mirosul greu şi înecăcios.

Voievodul văzu cum întorsese acesta capul a lehamite într’o parte şi l’a întrebat:

– De ce faci asta?

– Luminate stăpîne, stîrvurile astea duhnesc din cale-afară de puternic şi toată duhoarea coboară în jos venind încoace, spre mesele de ospăţ.

Lui Vlad Ţepeş i’au lucit ochii a mînie; întorcîndu’se către slujitorii săi le făcu semn cu capul:

– Ei, slujitori! Urcaţi’l pe vel boier Aldea colo sus de’l puneţi în ţeapa cea mai înaltă, că acolo putoarea nu’l va ajunge, dar nici pe noi trădarea lui nu ne va atinge. Mai veninoasă este trădarea, şi pute mai urît ca orice hoit. Pe tine nimeni nu te’a silit să mă trădezi, ori neamul şi ţara să ţi le vinzi. Noi am suportat mirosul trădării; în ţeapă, boier Aldea, îl vei simţi mai tare decît mirosul de stîrv – căci, deşi este mai greu, tot cu tine îl vei purta.

Porunca aspră a fost adusă la îndeplinire. Iar ospăţul nu conteni… Nimeni nu îndrăznea să ridice ochii spre ţepele de pe ziduri, dar nici să lase bucate pe masă… Către asfinţitul soarelui pocalele cu vin roşu ca sîngele se goleau tot mai des, însă nicicum nu se pornea veselia.

Dan Falcan spune că ”din documentele istorice rezultă că îi cam făceau plăcere execuţiile”, iar actele de sadism nu lipsesc din acţiunile lui Vlad Ţepeş. De pildă, una dintre legende spune că la un moment dat, domnitorul i’a strâns pe toţi săracii şi le’a dat o masă copioasă şi i’a întrebat ce îşi doresc ei cel mai mult: să aibă bani, să aibă ce mînca şi le’a promis că le va îndeplini această dorinţă a lor, dar, într’un final, le’a dat foc.

Se scurseră aproape patru ani sub domnia lui Vlad Ţepeş Voievod şi treburile ţării intraseră pe făgaşul bun: mai puţine hoţii, drumurile mai sigure, dările încasate la timp, ogoarele lucrate de la un capăt la celălalt.

Uliţele tîrgurilor erau mai curate, iar oamenii nu mai căutau din te-miri-ce pricină şi ocară, că le era frică să nu ajungă sfada la urechile domnitorului.

Însă, în zi de sărbătoare se iveau ca din pămînt tot felul de cerşetori care se ţineau ca scaiul după gospodarul cinstit, pînă cînd acesta le zvîrlea un bănuţ.

Mulţi dintre cerşetori erau şchiopi sau ciungi, dar şi mai mulţi se prefăceau schilozi sau că suferă de vreo meteahnă care le sucise mîna, ori degetele, sau gîtul; neputincioşi din cei mai urîţi la vedere se tîrau pe lîngă pragul bisericilor cerînd de pomană…

Unele fapte din domnia lui Vlad Ţepeş le aflăm din documente vrednice, oarecum, de crezare; altele însă, din multele povestiri ce au apărut după domnia lui. Iar din aceste povestiri, unele par a avea un grăunte de adevăr, altele însă par a fi născocite de imaginaţia înspăimîntată, sau duşmănoasă, sau năstruşnică, sau chiar fantastică a unor contemporani.

Una dintre aceste povestiri ne spune cum a curăţat el ţara de hoţi, de cerşetori, de trîntori, de bolnavi şi de bătrîni, care nu foloseau ţării cu nimic, ba, zicea el, mîncau degeaba pîinea altora.

Şi iată că Ţepeş Vodă a prins să se intereseze de toţi aceşti amărîţi ai vieţii şi bătuţi de soartă – cum ziceau ei.

A trimis poruncă pînă în cel mai depărtat colţ de ţară să vină la el cine e bătrîn, bolnav, orb, şchiop, sărac de minte. I’a chemat şi pe vagabonzii ceia ce băteau uliţele fără nici un rost, de s’a adunat la un loc mulţime de norod.

Vlad Vodă le’a trimis vorbă că are pentru toţi de lucru pe lîngă curtea domnească şi fiecare să meargă să’şi aleagă unde ar vrea să muncească dînd o mînă de ajutor. Care n’o găsi ceva pe potrivă nu va fi izgonit, însă bine ar fi pentru el să’şi aibă colţişorul său în care să’şi dobîndească cele de trebuinţă.

S’au împrăştiat toţi prin dughenele meşteşugarilor, pe la grajduri şi prin bucătării, şi s’au apucat de treabă cum îi ţineau puterile. Din poruncă domnească seara li s’a pregătit un ospăţ îmbelşugat. A doua zi, cei mai mulţi dintre ei s’au dus la trebile lor, dar încă mulţi au rămas locului fără a mai face ceva…

Înainte de ora prînzului a venit la ei un om de’al domnitorului şi i’a chemat iar la ospăţ, să bea şi să mănînce pe săturate. Cei care se apucaseră de treabă erau la lucru; aşa că de pomana din partea lui Vodă au avut parte doar leneşii şi nevolnicii.

Cînd veselia era în toi şi se întreceau unul pe altul în a lăuda pe binefăcător, însuşi domnitorul a intrat în casa unde se chefuia.

I’a văzut pe toţi mulţumiţi – aproape că uitaseră de mizeria în care trăiau – şi le’a spus:

– Voi nu v’aţi găsit nicăieri locul?

Iar gloata de nevolnici şi tîlhari s’a îngrămădit în jurul lui strigînd:

– Aici ne e locul, Măria Ta!

Glasuri răzleţe vroiau să se facă auzite:

– De multe avem trebuinţă; dacă Măria Ta o să dai cum te’o lumina cel de sus, mare mulţumire o să ai. Fă, Măria Ta, cum te învaţă inima şi cugetul tău bun, după cum ne’ai ospătat.

Slugile domnesti încercară să facă linişte între mesenii deja puşi pe veselie şi şagă, şi Vlad Ţepeş a adăugat:

– Cum v’aş putea eu ajuta să nu mai aveţi nici un fel de griji, să nu mai suferiţi, voi, ce cunoaşteţi şi foamea, şi frigul, şi batjocura, dacă voi înşivă nu vă ajutaţi? Vreţi să nu mai aveţi nevoie de mila nimănui?

Toţi au strigat:

– Vrem, stăpînul nostru! – căci îl credeau cu inimă largă şi mînă darnică, de se aşteptau acum să primească toate cele lucruri pe care le pofteau.

A ieşit Vlad Voievod din casa în care ospăţul continua şi unde mesenii întrezăreau deja prin aburii vinului tihna şi plăcerile promise.

I’a adunat pe toţi într’o casă mare, unde întinsese mese încărcate cu bunătăţi. Zicea că voia să fie şi ei sătui şi fericiţi barem o dată. Şi, după ce i’a ospătat cu mîncăruri de i’a săturat şi cu băuturi de i’a ameţit, a pus de s’au zăvorât uşile toate, a poruncit slugilor să închidă uşile pe din afară şi să dea foc casei; şi a dat foc la casă din patru părţi, toţi care au fost înăuntru au ars; fumul gros îneca vaietele şi gemetele.

Şi nu’i păsa lui vodă de strigătele şi urletele celor ce ardeau de vii. Zicea că le făcea un bine, că nu vor mai avea de pătimit în această viaţă, ci vor fi mai fericiţi pe lumea cealaltă.

La chindie s’au întors cei ce dăduseră o mînă de ajutor la trebile curţii domneşti şi s’au mirat că numărul mesenilor era mai mic; au mîncat în grabă şi au adormit osteniţi de zorul zilei, fără să ştie că doar aşa au scăpat cu viaţă.

Vlad Ţepeş a adunat sfatul şi înaintea tuturor boierilor a spus:

– Celor ce au pierit în flăcări eu le’am vrut binele; cînd i’am chemat pe toţi la curte am vrut să fie slobozi de grija zilei de mîine; cei care au înţeles cum am făcut s’au apucat de treabă. Alţii însă numai ziceau că le era greu să fie povară şi pe aceia i’am ajutat să nu mai aibă nimic de făcut.

Neobosit gospodar în trebile interne ale ţării, Vlad Ţepeş a hotărît de la bun început să facă rînduială în toate cele cîte erau strîmbe în Ţara Românească. A fost neiertător cu cei ce ţeseau minciuni şi intrigi; ura tot atît de mult hoţia şi lenea, căci una se trăgea din cealaltă, şi – este ştiut că lenea’i un vierme ce suge vlaga faptelor bune.

Aşa că, pentru leneşi oricînd mai erau ţepuşe în care să fie înălţaţi…

O altă legendă evocată de şeful secţiei de Istorie a Muzeului Municipiului Bucureşti este ”legată de faptul că plimbîndu’se prin Ţara Rumînească, l’a văzut pe un ţăran cu cămaşa ruptă şi l’a întrebat dacă are nevastă şi el a răspuns că are. Apoi, l’a întrebat, dacă a cules recolta de in, iar ţăranul a spus că a cules. Apoi, a intrat în casa omului şi a văzut că avea o nevastă tânără, frumoasă şi a întrebat’o de ce nu i’a făcut soţului ei o cămaşă frumoasă, din in, şi la sfârşit a dat ordin să i se taie mâinile femeii, pentru lenevie”.

Într’o zi Vlad Voievod a văzut în mulţimea de oameni ce se adunaseră la tîrg un sărman cu cămaşa ruptă în spate. A dat poruncă oştenilor să fie adus omul la palat. Aceştia l’au luat pe sus şi de îndată ce au ajuns la curte l’au şi înfăţişat domnitorului şi Sfatului boierilor.

Acolo Vlad Vodă l’a chemat să’l vadă mai de-aproape; nu l’a întrebat nici de unde este de loc, nici de ce este aşa de sărac, ci numai dacă are sau nu nevastă. Bietul om a răspuns dintr’o suflare:

– Am, Măria Ta.

– Atunci du’mă acasă la tine să o văd!

Au mers cu toţii pînă în satul apropiat şi au intrat în casa nici prea arătoasă, nici prea sărăcăcioasă a omului cu pricina. Le’a ieşit în întîmpinare o femeie voinică şi sănătoasă – pasă’mi’te era nevasta. S’a întors Vlad Voievod către bărbat:

– Ia spune, în anul ăsta aţi semănat in?

– Avem in din belşug, Măria Ta, – a prins omul curaj, arătîndu’i inul cules.

S’a întunecat la faţă domnitorul – aşa de mult i se apropiaseră sprîncenele în încruntare; a spus către femeie:

– De ce eşti leneşă faţă de bărbatul tău? Datoria lui este să are, să semene şi să culeagă ca să te hrănească, iar tu trebuie să’i faci bărbatului tău îmbrăcăminte frumoasă, care să fie totdeauna curată. Însă se vede treaba că nici cămaşă nu vrei să’i coşi, deşi eşti sănătoasă şi voinică. Înseamnă că tu eşti vinovată că umblă şi neîngrijit şi cu haine rupte pe el. Dacă bărbatul tău nu ar fi semănat in, atunci pe el l’aş fi găsit vinovat de starea în care este.

Judecata a fost dreaptă şi aspră: voievodul a poruncit să fie tăiate mîinile femeii cu securea, ca să se vadă cum sunt pedepsite femeile care degeaba au mâini, dacă nu sunt şi harnice.

Despre Ţepeş Vodă, fiul lui Dracula, s’a dus vestea peste secole de felul cum ştia să împartă dreptatea, încît poporul asuprit alerga ca la un părinte şi aştepta judecata lui.
Şi nu era pricină cît de grea şi de încurcată pe care domnitorul să n’o dezlege şi să nu pedepsească pe răufăcători.

Îi luaseră frica toţi cei care se simţeau cu musca pe căciulă, şi decît să se afle în faţa lui la judecată, mai bine intrau de’a dreptul în pămînt.
Adesea la scaunul domnesc erau înfăţişate pricini foarte grele şi încurcate.

VLAD ȚEPEȘ în ipostaza lui Pilat din Pont – Cripto-portret de Meister der Tafeln von Velenje (cca 1462-1465), tempera pe lemn. Actualmente lucrarea se află la Narodna Galerja din Ljubljana

Iată cum judeca aceste pricini Vlad Ţepeş

Într’una din zilele lui iulie ale anului l460, veniră dinaintea lui Vodă doi oameni cu totul diferiţi: un boier gras şi rumen la faţă, cu straie strălucitoare, şi un ţăran numai pielea şi osul şi în nişte zdrenţe care abia se mai ţineau pe el.

Ţăranul căuta sprijin la domnul ţării, punîndu’şi ultima speranţă în dreptatea lui Ţepeş.
Venise să spună că avusese şi el petecul lui de pămînt, dar boierul i’l răpise, de’l lăsase sărac lipit.

Boierul, dimpotrivă, zicea că ţăranul minte şi că pămîntul tot cît îl avea el era moştenire din tată’n fiu de la străbunicii săi.

După ce terminară ce aveau de spus, cei doi aşteptară. În sală, ca întotdeauna, se lăsă o tăcere grea, timp în care domnitorul cumpănea dreptatea.

Şi nu trebuiră să aştepte prea mult.

– Ai putea să’mi arăţi hrisoavele de stăpînire asupra pămîntului cu păţania ?

– Nu pot, mărite doamne, spuse şiret boierul. Că primul meu conac a ars, şi odată cu el au dispărut şi dovezile.

– Dar tu, ţărane, ai vreun asemenea hrisov ?

– N’am, vai de zilele mele, că mi l’a luat boierul odată cu pămîntul.

– Atunci, spuse Ţepeş, trebuie să mergem la faţa locului să vedem cum stă treaba.

– Să mergem, se grăbi să zică boierul.

În curînd ajunseră acolo. Ţepeş îl întrebă pe ţăran:

– Care zici că a fost pămîntul tău ?

– Acesta, mărite doamne, spuse ţăranul. Şi îi arătă cu mîna un petic de pămînt sărăcăcios, care se întindea spre pădure.

– Boierule, întrebă iar voievodul. Tu tot o mai ţii că e pămîntul tău ?

– Pot să şi jur, doamne, că e al meu din moşi strămoşi şi că ţăranul minte.

Ţepeş se întoarse atunci către un căpitan cu care stătuse de vorba în taină cînd se aflau pe drum:

– Spune’mi, acesta este locul de care mi-ai grăit ?

– Întocmai, mărite.

– Prea bine, zise Ţepeş. Boierule, precum se vede, ai dreptate. Pămîntul e al tău, şi nu al ţăranului. Poţi să ţi’l iei în stăpânire.

– Îţi mulţumesc pentru dreptatea pe care mi-ai făcut-o ! se ploconi boierul.

– Numai că nu am terminat, îl întrerupse vodă. Pentru pămîntul ăsta pe care’l ai va trebui să mori, boierule.

– Să mor ? ! Dar pentru ce, mărite ?

– Pentru că el ascunde o comoară. Sunt bani de aur furaţi din vistieria ţării, încă din timpul cînd domnea tatăl meu, Dracula. Acest bătrîn căpitan a recunoscut locul unde i’a îngropat hoţul. Este locul acesta al tău. Deci tu, fiind stăpînul, eşti totodată şi hoţul !

La auzul acestor cuvinte, boierul căzu în genunchi şi începu să se roage :

– Iartă’mă, mărite, dar nu sunt vinovat. Locul acesta nu este al meu, ci al ţăranului. Ţăranul va trebui să piară, că el este cu siguranţă hoţul !

– Ba tu vei pieri, boierule. Şi nu pentru că ai fi furat vreo comoară şi ai fi ascuns’o aici. Aceasta a fost o născocire a mea, ci pentru că ai furat pămîntul ţăranului, aşa cum ai recunoscut, de spaimă. Şi Ţepeş porunci ca boierul să fie tras în ţeapa dreptăţii sale, iar bietul ţăran să’şi ia înapoi peticul de pămînt care i se furase.

Vlad Țepeș într’un tablou reprezentînd patimile lui Isus (detaliu, 1460), Biserica Maria am Gestade, Viena, Austria.

Veni apoi rîndul unui tîrgoveţ şi unui ţăran. După straie, tîrgoveţul se vedea cît de colo că este înstărit. Îi mersese strună cu negoţul şi faţa îi era rotofeie şi plină de viaţă.

Alături de el, dar ţinându’se puţin mai în spate un biet ţăran, în straie sărăcăcioase. Cel cu plîngerea era tîrgoveţul. Zicea că împrumutase ţăranului un galben şi că acesta nu i’a dat înapoi datoria. Vorbind, tîrgoveţul îşi tot arunca privirea semeaţă şi răutăcioasa spre ţăranul care tremura ca varga de spaimă.

Ţepeş, aşa cum îi era felul, îl ascultă pe tîrgoveţ cu răbdare. Apoi îl privi stăruitor, ca şi cum voia să’i pătrundă în gînduri. Îşi schimbă după un timp privirea spre ţăran, cercetîndu’l de asemeni îndelung, după care îl întrebă:

– Este adevărat că târgoveţul acesta ţi’a dat un galben cu împrumut ?

– Da, este prea adevărat, răspunse ţăranul.

– …şi că pînă acum nu i l’ai înapoiat ?

– Ba, asta nu mai e aşa, mărite.

– Atunci povesteşte aici cum a fost.

– Sunt nevoiaş, măria ta. Am muiere şi şapte prunci. Opt guri de hrănit, că p’a mea nici n’o mai pun. Ni s’a terminat merindea şi am cerut de la dumnealui un galben ca să pot s’o mai scot la cap. Dar dîndu’mi el galbenul, nu mi’a spus nimic alt decît să i’l înapoiez cînd oi avea. Eu am ajuns de’am scuturat oleacă necazul, şi i’am şi dat galbenul. Dar dumnealui de colo:

”Ce crezi, ţărane, că ai scăpat cu ăsta ? Şi sămînţa dac’o semeni în pămînt, din una rodesc multe. Aşa şi galbenul meu. Se cere înzecit. Cum ai dat unul, mai dai încă nouă, şi gata !”

– Iar eu, iaca, mărite, nu pot. Mi’a fost foarte greu să’i înapoiez şi datoria adevărată şi curată, darmite ce’mi cere acu’ dumnealui.

După ce l’a lăsat pe ţăran să termine tot ce avea de spus, Ţepeş se’ntoarse iar spre tîrgoveţ.

– Auzi ce zice ţăranul, că ţi’a plătit datoria, I’adevărat, sau nu ?

– Nu, nu’i adevărat, mărite. E drept că mi’a înapoiat galbenul, dar trebuie să’mi mai dea încă nouă. Altfel ce interes aş fi avut să’l împrumut ?

– Şi crezi ca asta e drept, şi c’o să poată să’ţi plătească ? Uşor de zis, greu de făcut…

– E dreptul meu. Uşor, greu, asta e. Cum a plătit unu’, plăteşte şi noua, o ţine tîrgoveţul pe’a lui.

– Dacă’i pe’aşa, să facem o’ncercare…

Şi zicând acestea, ieşiră în curte. Acolo era o grămada de bolovani. Ţepeş porunci tîrgoveţului:

– Ridică unul din bolovani: acela;

Tîrgoveţul, care era destul de puternic, sălta un bolovan în sus şi’l ţinu puţin în braţe. Apoi îi dădu drumul în grămadă:

– E destul de greu, mărite.

– Aşa i’a fost şi ţăranului cînd ţi’a înapoiat galbenul, destul de greu. Dar a reuşit !… Acum să vedem mai departe.

– Ce sa vedem, mărite ?

– Cît îi e de greu ţăranului să’ţi dea nouă galbeni. Ridică din nou bolovanul.
Tîrgoveţul îl ridică.

– Mai ridică unul !

Tîrgoveţul se opinti şi reuşi sa mai urnească unul, însă în clipa următoare îi scăpă pe amîndoi din mână.

– Nu aşa, tîrgoveţule. Vreau să ţii în braţele tale nouă bolovani dintr’o dată !

– Dar asta nu se poate, mărite. Sunt atât de grei, că niciodată n’am să’i pot ţine pe toţi.

– Vezi, târgoveţule, la fel de grei sunt pentru ţăran cei nouă galbeni, cît pentru tine nouă bolovani. Cum n’ai putut tu, nu’i drept să’i ceri să poată el!

Tîrgoveţul nu mai zise nimic. În schimb, Ţepeş dădu porunca; tîrgoveţul să fie biciuit pentru lăcomia lui, iar ţăranul sa plece liniştit acasă, pentru că şi’a plătit cinstit datoria.
Pînă în seară Ţepeş mai judecă şi alte pricini. Cînd sfîrşi, faţa îi era luminată de un zîmbet lăuntric, de bucuria dreptăţii pe care o făcuse.

”Pot să mă duc să mă culc liniştit”, îşi zise.

Vlad Ţepes a fost o personalitate istorică ieşită din comun şi în acelaşi timp enigmatică, figura sa atrăgînd atenţia cronicarilor străini încă din timpul vieţii şi fiind ilustrată în numeroase legende.

Cele mai multe, în număr de treizeci şi cinci, sunt legendele germane, tipărite în 1462, în general ostile şi tendenţioase, conţinînd multe neadevăruri, legende care au condus la crearea în cele din urmă a unui mit al lui Dracula, exploatat literar şi apoi cinematografic pînă în zilele noastre.

Legendele slave, nouăsprezece ”anecdote”, înfăţişează un domnitor justiţiar, pedepsind pe oricine încalcă legea sau nu’i respectă autoritatea:

– unor soli turci care nu’şi descoperă capul în divanul domnesc le bate turbanele în cap folosind cuie, motivînd că întăreşte astfel un obicei existent la turci, dar care nu poate fi tolerat în Ţara Rumînească;

– alungă turcii veniţi într’o invazie, iar pe ostaşii proprii care fugiseră din luptă şi aveau răni pe spate îi omoară, prin tragere în ţeapă;

– pune o cupă de aur pentru băut apă lîngă un izvor folosit de toţi, dar nimeni nu îndrăzneşte să o fure;

– văzînd iscusinţa lui Ţepeş în luptă, sultanul îi propune să’l ia în slujba sa, dar voievodul rumîn foloseste ocazia pentru a prăda imperiul, întrebîndu’l apoi dacă nu vrea să’i repete slujba;

– un servitor care se plîngea de cadavrele din ţepile lui Vlad că miros urît este înfipt într’o ţeapă înaltă pentru a avea aer;

– solii nepricepuţi sunt pedepsiţi în momentul cînd nu ştiu să răspundă corect, iar răspunsul dat stăpînilor este că trebuia să trimita alţi oameni, mai învăţaţi.

Vlad Ţepeş, un tiran

Istoricii care au luat contact cu izvoarele documentare din perioada lui Vlad Ţepeş spun, însă, că domnitorul era perceput mai degrabă ca un tiran.

Mariana Gheorghe, istoric ploieştean:

”Personalitatea lui Vlad Ţepeş în istorie este foarte cunoscută, atît de istorici cît şi de popor. Poporul a luat contact cu personalitatea domnitorului mai ales după anii 1990, cînd în România s’a făcut simţită nevoia de justiţie, de dreptate, de cinste, de demnitate. Şi Vlad Ţepeş a fost invocat ca un astfel de justiţiar, un om care ar fi adus dreptatea. În egală măsură, sursele contemporane lui Vlad Ţepeş, şi mă refer la cele de secol XV, nu îl privesc întotdeauna cu ochi buni, ba din contră, sunt momente în care este denigrat, este acuzat de o domnie autoritară şi lucrul acesta se pare că i’a adus şi sfârşitul, în decembrie 1476.”

Domnitor în trei rînduri al Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş a fost asasinat la sfîrşitul lunii decembrie 1476.

Corpul său a fost decapitat şi capul trimis sultanului, care l’a aşezat într’o ţeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Ţepeş.

Miturile în istorie, o raportare a poporului la conducători

Istoricul Mariana Gheorghe crede că rumînii nu au mai multe mituri decît alte naţiuni, iar izvorul unor ”minciuni”, a unor exagerări din anumite perioade istorice, cu excepţia perioadei comunismului, cînd a fost cultivat în mod exacerbat cultul personalităţii, este chiar poporul, care are nevoie de eroi.

Glorificarea vine din nevoia de poezie

Mariana Gheorghe:

”Aşa cum am reuşit să înţeleg lucrurile pînă la ora aceasta, istoria scoate în faţă doar adevărul istoric. Mai devreme sau mai târziu, acest adevăr iese la lumină, şi el se bazează pe fapte, pe documente, pe realităţi trăite. În egală măsură, sursele pe care istoricii le citează, le studiază, le analizează pot fi cu o notă de subiectivism mai mare sau cu o notă ceva mai personal trăită şi de aici să apară ceea ce numim ”mitul în istorie”. Adică glorificarea faptelor de vitejie, de măreţie, de putere pe care un conducător sau un personaj istoric le demonstrează la un moment dat. Eroii şi’i creează fiecare popor, îi ridică sau îi coboară de pe piedestal în funcţie de trăirile poporului şi de cum se simte el raportat la acel conducător. Nu cred că, în istoria Rumîniei, sunt multe sau mai puţine mituri decît în istoria altor popoare. Pînă la urmă, trebuie să ne apreciem conducătorii, trebuie să ne apreciem luptele, trecutul. Şi pentru că nu mai putem să’l reîntoarcem, să îl analizăm aşa cum a fost, trebuie să’i recunoaştem partea bună şi partea rea. Partea de exagerare ţine şi ea un pic de partea de poezie. În secolul XIX, de exemplu, romanticii considerau că patriostismul şi iubirea faţă de ţară, glorificarea faptelor de vitejie ale strămoşilor erau necesare pentru a le aduce elanul în luptă, entuziasmul pentru a obţine unitate, independenţă sau ceea ce îşi doreau ei la momentul respectiv. Fiecare dintre noi se raportează la un model. Şi mai degrabă aş aprecia un model din istorie decît unul din societatea contemporană pentru că trecutul ne învaţă, dacă îl cunoaştem, cum să evităm greşelile, cum să nu mai repetăm acele greşeli. Dacă îl cunoaştem.”

Vlad Ţepeş ucidea din plăcere sau din raţiuni de stat?

Vorbind despre modul în care personajul istoric Vlad Ţepeş a ajuns să fie cunoscut ca fiind Dracula, personajul din romanul omonim al lui Bram Stocker, istoricul Dan Falcan a explicat că ”el, practic, în secolul al XV-lea, a fost victima, a ceea ce numim în termeni moderni, un linşaj mediatic”.

Această imagine a lui Vlad Ţepeş apare mai ales în ”cronicile săseşti redactate după 1462, la Sibiu şi Braşov care l’au înfăţişat ca pe un personaj sanguinard, violent” a mai spus Dan Falcan.

Pe de altă parte, ”cronica slavonă pune accentul pe faptul că toate acţiunile lui Vlad Ţepeş aveau o anumită raţiune şi anume cea de stat. El nu făcea aceste acte de cruzime, nu proceda la execuţii în masă în primul rînd de dragul de a vedea sînge şi pentru a fi satisfăcut sadismul său, ci pentru că prin aceste măsuri dure şi aspre, vedea un mijloc de a pune capăt corupţiei endemice existentă atunci ca şi întotdeauna din Ţara Rumînească, dezbinării, haosului care domnea atunci”.

Din toate poveştile ţesute în jurul lui Vlad Ţepeş reiese şi un anumit cinism în abordarea lui. De exemplu, mai spune istoricul Dan Falcan, ”cînd vine solia turcă şi rămîne cu turbanul în cap, Vlad Ţepeş spune:

– Dar sunteţi în faţa unui mare stăpînitor, nu vă daţi turbanele jos?

Iar solia turcă răspunde:

– Aşa este obiceiul la noi, să ne păstrăm turbanele în cap.

Theodor Aman, Vlad Ţepeş şi solii turci, Ulei pe pânză

Atunci Vlad Ţepeş spune:

– Bun, atunci să întărim acest obicei» şi dă ordin să li se bată cuie în cap, cu turban cu tot, ca să le fixeze turbanele.

Domiciliu obligatoriu la Buda – 12 ani

Vlad Ţepeş a avut, timp de 12 ani, domiciliu obligatoriu la Budapesta, în casa de oaspeţi a lui Matei Corvin, dar faptele sale de acolo au rămas învăluite în legendă.

”Se spune că nu prea făcea nimic, era domiciliu obligatoriu, avea zăbrele. Omora şoareci, gaze, dădea ordin să i se cumpere păsări de la piaţă pe care le omora în chinuri”, aceste fapte le relatează cronicile săseşti ”probabil pentru a ni se contura portretul uni individ patologic stricat la minte”, iar ”în lipsa exercitării unei autorităţi efective care să îi permită să omoare oameni din raţiuni de stat, se mulţumea şi să omoare tot soiul de animale”.

Dan Falcan a mai povestit că, tot pe vremea cînd se afla în Ungaria, ”un răufăcător din capitala Ungariei şi’ar fi găsit refugiu la el în casă, fiind urmărit de către poliţia locală.

În momentul în care poliţia a vrut să intre la el în casă, Vlad Ţepeş s’a opus şi chiar l’a omorît pe cel care vroia să îl prindă pe răufăcător. Cazul a ajuns înainte regelui Ungariei, Matei Corvin, care l’a întrebat de ce a făcut acest lucru. Iar, el a răspuns că domiciliul unui mare stăpînitor este inviolabil şi garda ar fi trebuit să ştie că nu se intră aşa la el, ar fi trebuit să i se ceară aprobare, dar intrînd fără voia lui l’a omorît”.

Acte de bunătate gratuită la Ţepeş nu prea există

Actele de bunătate ale lui Vlad Ţepeş pot fi interpretate mai degrabă ca acte de dreptate, susţine Dan Falcan, care a exemplificat în acest sens cu întîmplarea celor doi călugări ”care văd pădurea de ţepe, iar Ţepeş îi întreabă ce părere au. Unul îi spune că e un semn de răutate, nu se face aşa unor oameni, iar celălalt călugăr îi spune că «e un semn de autoritate domnească, la urma urmei tu eşti stăpînul ţării şi dacă ai făcut acest gest, ai avut raţiunile tale».

Evident, pe primul îl execută, iar pe celălalt îl miluieşte cu o sumă mare de bani ”în sensul în care unul a ştiut să vorbească cu un domnitor”.

Vlad Ţepeş, Prima victimă a unei campanii de presă

Ca o culme a ironiei cu care istoria ne’a lovit pe noi rumînii de nenumărate ori, avem surpriza să descoperim că personalitatea celui mai faimos voievod de’al nostru pe plan mondial a căzut victima unei campanii continue de denigrare din partea presei apusene.

De la cronicile și gravurile mincinoase ale sașilor și șvabilor din Transilvania, trecînd prin romanul lui Bram Stoker și poposind în preajma industriei Dracula din prezent, omenirea nu cunoaște încă personalitatea abisală a singurului lider militar care l’a îngrozit vreodată, la propriu, pe cuceritorul Constatinopolului.

Pentru a’l cunoaște mai bine pe cel care prin groază și teroare a reușit să mențină Valahia în afara ghearei lacome a Imperiului Otoman, merită zăbovit puțin asupra distinsei sale origini. Rareori marile personalități ale Istoriei au fost la rîndul lor descendenții unor alți mari oameni.

În cazul voievodului care i’a îngrozit atît pe creștini cît mai ales pe musulmani, soarta i’a hărăzit să aibă parte de un bunic legendar și de un tată să’i zicem, ”plin de imaginație”.

Frescă descoperită de curînd în casa prezentată mai jos, în care s’a născut Țepeș

Vlad al II-lea Dracul era fiul natural al lui Mircea cel Batrîn și vlăstar al marii familii a Basarabilor. Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepes, a avut la rîndul său o personalitate complexă care, din nefericire, nu a beneficiat de studii amănunțite din partea istoricilor.

Cu toate că era recunoscut drept urmaș legitim al marelui Mircea, avînd așadar dreptul nativ de domnie, tatăl lui Țepeș s’a remarcat în primul rînd ca un luptator și cavaler dedicat campaniilor anti-otomane ale vremii. Datorită urii și intrigilor clanurilor boierești, este nevoit să’și părăseasca tronul și să caute adăpost în Transilvania.

Acolo a trăit intre anii 1428-1436, beneficiind astfel de protecția Impăratului Sigismund de Luxemburg. Tatăl temutului Țepeș era o cunostință mai veche de’a regelui, deoarece încă din tinerețe s’a facut remarcat datorită curajului și îndemînării în luptă.

Pe baza acestor două calități prețuite, fiul lui Mircea cel Bătrîn a fost invitat să intre în rîndurile Cavalerilor Ordinului Dragonului (Ordinis Draconis). Gruparea în sine era una deosebit de exclusivistă și secretă, scopul său principal fiind acela de apărare a catolicismului alături de alungarea turcilor din Europa.

Blazonul ordinului înfățișa un dragon al cărui trup forma un cerc, fiara încolăcindu’și astfel coada în jurul gîtului. Simbolul în sine este unul mult mai vechi decît creștinismul, în accepțiunea Europei păgîne, acest animal fantastic era consacrat zeiței Atena, semnificînd ideea că rațiunea și înțelepciunea nu dorm niciodată, atente fiind la apariția Celui Rău…

Ordinul Dragonului (în latină Societas Draconistrarum), un ordin cavaleresc cruciat sub obedienţă religioasă creat de împăratul Sigismund de Luxemburg în 1408, în principal pentru a proteja creştinătatea de ameninţarea otomană.

Printre membrii acestui ordin cavaleresc s’a numărat şi Vlad al II-lea Dracul (Vlad Ţepeş), înnobilat în 1431 la Nürnberg de către Sigismund de Luxemburg, fiul lui Carol al IV-lea, de etnie cehă.

La 12 Decembrie 1408 este instituit în numele lui Isus Cristos, Ordinul cavaleresc al Dragonului care numără în Primul cerc un număr fix de 24 de cavaleri. În momentul morţii unui cavaler din primul cerc, rangul lui este înlocuit de un altul. Al doilea cerc nu are un număr precizat de cavaleri.

Întreaga suprafaţă geografică a regatului Ungariei va fi împărţită în ”cercuri” de apărare asemănătoare imaginii heraldice a Dragonului ce îşi buclează coada în jurul gîtului, aidoma unui cerc, Banatul, Severinul și Țara Rumînească făcînd parte din primul cerc de apărare, adică cel mai expus atacurilor.

În momentul în care Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei şi viitor împărat romano-german, şi soţia sa Barbara de Cilli (Celje) au înfiinţat Ordinul Dragonului, unul dintre cele mai faimoase ordine cavalereşti europene, puţină lume îşi imagina, probabil, că simbolistica acestuia va supravieţui timp de mai bine de două secole în îndepărtata Transilvanie, ajungînd, în împrejurări încă insuficient clarificate, să fie asociată, din punct de vedere simbolic, puterii politice exercitate de către conducătorii acestei provincii.

Transmiterea acestui simbol pînă în cea mai răsăriteană dintre provinciile regatului îşi poate găsi în sine explicaţia în împrejurările constituirii ordinului, care a fost deschis, de la bun început, demnitarilor regali deţinători de funcţii în Transilvania.

Astfel, printre nobilii fondatori sunt amintiţi Nicolae (Miklós) Csáki, voievod al Transilvaniei între 1402-1403 şi 1415-1426), care va fi urmat în funcţie de fiul său Ladislau (1426-1437); Ioan (János) Tamási, voievod în funcţie în timpul constituirii ordinului (între 1403-1409); Stibor Stiborici (voievod între 1409-1414, după ce fusese anterior între 1394-1401). De asemenea, dintre membrii fondatori ai ordinului făcea parte şi Mihail Nádasdi, comitele secuilor.

Este foarte plauzibil, prin urmare, ca demnitatea de voievod al Transilvaniei să fi fost asociată în această perioadă cu deţinerea statutului de membru al ordinului regal condus de Sigismund de Luxemburg.

Ordinul Dragonului pare să fi fost privit de iniţiatorii săi ca un continuator al vechiului Ordin al Sfîntului Gheorghe (Societas militae Sancti Georgii), fondat de Carol Robert de Anjou în anul 1326.

Componenţa acestui prim ordin regal poate fi reconstituită doar ipotetic, în absenţa unui act de constituire sau a unor documente care să o confirme. Cu siguranţă, printre membrii săi se numărau apropiaţii regelui, a căror credinţă fusese verificată în timpul războaielor civile care marcaseră prima parte a domniei sale.

Voievodul Transilvaniei din această epocă, Toma Szécsényi, era, foarte probabil, unul dintre aceştia, şi trebuie să remarcăm aici faptul că unul dintre descendenţii acestuia, Simon, se va număra printre mebrii fondatori ai Ordinului Dragonului. Originea reală a ordinului rămîne, aşadar, controversată.

Nu mai puţin enigmatică este, însă, simbolistica sa. În actul de fondare al Ordinului, emblema sa este descrisă în felul următor:

”Alegem şi suntem de acord să purtăm, ca membri ai societăţii, însemnul sau efigia dragonului încolăcit în forma unui cerc, cu coada sa încolăcită în jurul gîtului.”

Acest dragon urma să poarte, de asemenea, pe spinare crucea roşie a Sfîntului Gheorghe pe un scut alb. Este, prin urmare, evident faptul că fondatorii Ordinului Dragonului au dorit să îşi asume tradiţia deja aproape seculară a Ordinului Sfîntului Gheorghe, ucigătorul de balauri, a cărui tradiţie şi influenţă în regat trebuie să fi fost cu mult mai mare decît ne lasă să deducem sporadicele informaţii documentare pe care le avem despre acesta.

Trebuie observat însă faptul că, în cazul ordinului fondat în anul 1408, avem de’a face nu cu un dragon vînat de sfînt şi de adepţii săi, ci de unul care poartă, el însuşi, crucea Sfîntului Gheorghe.

Este un dragon care din adversar devine el însuşi simbolul ordinului, şi chiar simbolul său inspirator. Pare destul de clar faptul că ordinul e inspirat de o concepţie diferită de aceea care stătuse la baza ordinului anterior.

Nu mai este vorba despre o lume împărţită în alb şi negru, ci de o perspectivă integrativă, pe care o putem asocia unei cunoaşteri de tip hermetic. Statutele consemnate de episcopul Eberhard al Oradiei, păstrate într’o copie din anul 1707, afirmă în prologul lor că ordinul a fost creat de Sigismund ”din dorinţa şi intenţia noastră de a zdrobi faptele dăunătoare ale duşmanului nostru perfid”.

Pictor stirian necunoscut: Martiriul Sfântului Andrei – Vlad Ţepeş este reprezentat ca proconsulul roman Aegeas. (Pictură pe altar triptic, cca.1470-1480, Galeria Austriacă Belvedere, Muzeul de Artă Medievală Austriacă)

Ordinul pare a fi fost deschis atît prelaţilor, baronilor şi magnaţilor regatului, cît şi schismaticilor şi păgînilor, ”credincioşi ai străvechiului Dragon”.

Este oare întîmplător faptul că acest ordin s’a născut în ziua săvîrşirii unui masacru de proporţii, scandalos şi înspăimîntător chiar şi pentru epoca medievală, în care Sigismund şi ceilalţi fondatori ai ordinului au ucis aproape 200 de reprezentanţi ai nobilimii bosniace?

Întîmplător sau nu, şi alţi reprezentanţi ai ordinului, sau personalităţi asociate cu acesta, s’au arătat la fel de puţin lipsiţi de scrupule.

Cel mai faimos, Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, cunoscut sub numele de Dracula, care, orice s’ar spune, a reuşit să îşi impresioneze contemporanii prin cruzimea sa. De asemenea, o întreagă serie de reprezentanţi ai familiei Báthory, în special Sigismund şi Gabriel, s’au arătat la fel de înclinaţi către diferite acte de cruzime, iar Ştefan Bocskai, principele care a reuşit să restabilească poziţia internaţională a Transilvaniei la sfîrşitul Războiului de 15 Ani, s’a afirmat ca o adevărată mînă de fier în politica internă a Transilvaniei, adept al măsurilor celor mai dure.

Moneda emisa de Vlad Dracul, avînd pe o parte simbolul Ordinului Dragonului

Ce simbolizează Ouroboros ?

Semnificaţia atribuită dragonului pare a fi inspirată, în acest caz, din simbolistica alchimică, pentru care Ouroboros, dragonul încolăcit, este, de timpuriu, un asociat lui Saturn, ale cărui semnificaţii hermetice sunt strîns asociate cu mitul Vîrstei de Aur.

Din punct de vedere al semnificaţiei sale astrologice, Saturn reprezintă, de asemenea, ultima frontieră a Cosmosului, limita exterioară a sistemului planetar, ultima graniţă a lumii pe care mintea umană o putea pătrunde. Saturn este, cu siguranţă, un simbol iniţiatic prin excelenţă, în calitatea sa de zeu cu o faţă ascunsă, aceea de suveran al Vîrstei de Aur, care este accesibilă doar acelora purificaţi prin iniţiere.

Trebuie reţinut de aici faptul că porţile Ordinului Dragonului au fost deschise şi pentru reprezentanţii lumii ortodoxe, unul dintre cei mai importanţi fiind despotul sîrb Ştefan Lazarevič, căruia i se va adăuga, mai tîrziu, voievodul muntean Vlad Dracul.

Ştefan Lazarevič este considerat, de altfel, potrivit uneia dintre ipotezele care încearcă să regăsească rădăcinile istorice ordinului, iniţiatorul din umbră al acestuia, el figurînd în calitatea de semnatar al actului de constituire al Ordinului pe a doua poziţie din listă, după regele Sigismund.

Ipoteza sîrbească leagă originile îndepărtate ale Ordinului de o enigmatică frăţie de arme pusă sub patronajul spiritual al Sfîntului Gheorghe, căreia i’ar fi aparţinut cei doisprezece nobili sîrbi care au reuşit să străpungă liniile otomane în timpul bătăliei de la Kossovo Polje; unul dintre aceştia, Milos Obilič, a reuşit să îl ucidă pe sultanul Murad I în propriul său cort, anulînd astfel o parte a consecinţelor victoriei obţinute de turci pe cîmpul de luptă.

Această frăţie de arme ar fi avut, se pare, cel puţin un supravieţuitor, care l’ar fi iniţiat şi pe Ştefan Lazarevič, cel care a reuşit să îi insufle lui Sigismund de Luxemburg ideea unui ordin cavaleresc mai amplu, care să’i reunească pe cavalerii de confesiune ortodoxă cu aceia de confesiune catolică.

Această ipoteză ar putea explica, într’un anumit fel, motivele pentru care Transilvania s’ar fi arătat mai apropiată de unul dintre filoanele primare ale Ordinului. Ea ar putea accentua odată în plus asocierea între apartenenţa la Ordin şi exercitarea funcţiilor suveranităţii, realizată de elita politică transilvăneană pînă în secolul al XVII-lea.

Transmiterea simbolului

Rămîne, totuşi, dificil de soluţionat problema transmiterii acestui simbol de la ordinul fondat la începutul secolului al XV-lea pînă la momentul adoptării sale ca simbol al puterii princiare în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, şi nu este sigur că cercetările viitoare vor putea documenta cu suficientă claritate filiera şi modalitatea prin care s’a realizat această transmitere.

Ne aflăm în interiorul unei lumi aristocratice, elitare, o lume care are secrete pe care nu le dezvăluie cu uşurinţă. Sunt tradiţii care se transmit din generaţie în generaţie, sunt mituri, legende şi cunoştinţe secrete pe care documentele scrise nu ni le prezintă. Este posibil ca transmiterea să fi fost legată de tradiţia familiei Báthory, ştiut fiind faptul că Ştefan Báthory, mare stolnic al regatului între 1417-1431, apoi jude al curţii regale (1431-1439), căzut eroic în lupta de la Varna (1444), a fost unul dintre apropiaţii lui Sigismund de Luxemburg, fiind iniţiat în Ordin în perioada extinderii acestuia.

Este adevărat, Ştefan reprezenta ramura de Ecsed a familiei, cea care a dat’o, bunăoară, pe Elisabeta Báthory, faimoasă datorită înclinaţiei sale către practici magice criminale. Însă şi un alt Ştefan Báthory, nepot al celui dintîi, reprezentant de această dată a ramurii de Şimleu, aceea care i’a dat pe principii de mai tîrziu, făcea parte din anturajul lui Sigismund de Luxemburg în calitatea sa de cavaler al curţii regale, şi este puţin probabil ca ideologia şi simbolistica ordinului să îi fi fost străine.

În pofida tăcerii izvoarelor, existenţa acestei transmiteri misterioase rămîne incontestabilă.

Simbolul lui Ouroboros se regăseşte, ca simbol al puterii, în stemele celor mai importante familii domnitoare ale Transilvaniei, fiind folosit de Ştefan, Sigismund şi Gabriel Báthory, de Ştefan Bocskai, de marele Gabriel Bethlen, apoi de familia Rákóczi.

Dragonul princiar transilvănean îşi dezvăluie, altminteri, semnificaţiile sale hermetice şi alchimice prin renunţarea la afişarea explicită a atributelor care îl asociau vechiului ordin al Sfîntului Gheorghe: scutul şi crucea ‘de sânge”.

Invariabil, chiar şi în cazul principilor catolici, dragonul princiar transilvănean este un Ouroboros care nu este însemnat cu semnul crucii, dar care păstrează însă un alt specific al emblemei Ordinului: coada înfăşurată în jurul gîtului. Acest ordin, de la care principii Transilvaniei îşi extrag resursele secrete ale puterii, este unul al adepţilor Dragonului, care, odată descifrată semnificaţia sa ascunsă, se transformă din inamic în protector.

Forţa sa de excepţie, odată înţeleasă şi stăpânită, se transformă într’un uriaş rezervor de energie pentru adepţii săi.

”Încreştinarea” formală a dragonului, realizată în secolul al XV-lea, este doar o etapă tranzitorie. În secolul al XVI-lea, noii adepţi ai ordinului au renunţat fără probleme la însemnele încreştinării, păstrînd doar esenţa pură a dragonului: forţa primordială care guvernează transformarea şi aduce victoria.

Îndelungata transmitere a tradiţiei Ordinului Dragonului, pînă la mijlocul secolului al XVII-lea, reprezintă una dintre cele mai puternice dovezi ale perpetuării tradiţiei şi simbolisticii unei cavalerii ezoterice, asupra căreia izvoarele scrise nu ne oferă decît indicii foarte vagi. Poate fi legată această tradiţie cavalerească de înclinaţia manifestată de cei mai mulţi dintre principii Transilvaniei către ezoterism, magie, alchimie şi practici oculte?

Sunt întrebări cărora istoricii le caută încă răspunsul.

Blazonul lui Vlad Dracul

Pe cînd Mircea cel Mare se afla la Nurenberg impreuna cu fiii si suita sa, ca invitat al regelui Sfîntului Imperiu Romano-German și rege al Ungariei, Sigismund de Luxemburg remarca abilitatea în luptă a printului Vlad Dracul. Atunci, tatăl sîngerosului Țepes a avut dreptul de a purta la ceremonii costumul rosu întunecat cu mantie verde, la gît avînd simbolul din aur al dragonului.

În limba rumînă, termenul pompos de dragon, moștenit de Vlad Dracul, are drept corespondent pe cel de Drac și Balaur, astfel împămîntenindu’se în conștiința națională numele de Vlad Dracul sau Drăculea.

Nu trebuie să ne mirăm prea mult dacă tinem cont că în Europa aveau să circule nu mai putin de 57 de variante ale numelui voievodului, printre cele mai uzitate fiind cele de Dracole, Dracuglia, Dracol, Draco, Dragula, Dragulios, Dragulia, Trakulam, Tarac Oglu, sau Kazikil, Kazakil și Cassiclu, dupa cum il numeau înfricoșați turcii.

Revenind la momentul fugii sale în Ardeal, Vlad Dracul primeste de la puternicul rege Sigismund clădirea corpului de paza din cetatea Sighișoarei, alaturi de funcția de comandant al oștilor imperiale din sudul Transilvaniei. Acolo se căsătorește cu una din fiicele lui Alexandru cel Bun, femeie de rang înalt din familia Mușatinilor.

Astfel, viitorul Vlad Țepes, copil legitim născut din această legatură, era văr direct cu Marele Ștefan al Moldovei.

Cei doi lideri au copilărit parțial împreună, devenind prieteni foarte buni.

În heraldică și genealogia voievozilor valahi, Vlad Tepes apare sub numele de Vlad al III-lea Drăculea, mostenind numele tatalui transformat în renume, odată cu acesti doi voievozi, tată și fiu, Țara Rumînească cunoaște familia boierească a Drăculeștilor.

Cine era Vlad I ?

Pentru a nu se crea o confuzie nu ar fi greșit să pomenim aici de Vlad I Uzurpatorul decedat în 1397 și care a fost domn al Țării Rumînești între noiembrie 1394 sau mai 1395 și decembrie 1396.

Originea sa este controversată. El ar fi fost ori un boier, ori fiul lui Dan I și frate cu Dan al II-lea. Alți cercetători au rezerve în stabilirea vreunui grad de rudenie între Vlad I și Mircea cel Bătrîn invocînd lipsa documentelor doveditoare.

Se presupune că Vlad I tronul îl ia în urma marii ofensive otomane din toamna lui 1394, atunci cînd a avut loc și bătălia de la Rovine (datată de cîteva cronicilor sîrbești 10 octombrie 1394, însă după opinia argumentată a istoricului sîrb Đ. Sp. Radojičić ar fi fost datată 17 mai 1395, teorie preluată și de cîțiva istorici rumîni precum Anca Iancu.

Documentar, el apare la sfîrșitul anului 1395 cînd Sigismund de Luxemburg, de voie, de nevoie, îl recunoaște ca suveran al Țării Rumînești blamîndu’i politica sa pro-otomană. Într’un document din 28 mai 1396 (Hurmuzaki, I/2, p. 374-375), Vlad Voievod dă diferite privilegii Regatului Polon afirmînd, în mod laudativ că’și datora tronul regelui polon.

Wład, voevodul  Vlachilor, aduce un omagiu și promite o alianță credincioasă lui Władysław, regele Poloniei și reginei Jadwiga, în 4 mai 1396

Pe plan extern, domnitorul încearcă scoaterea Țării Rumînești din coaliția anti-otomană și orientarea spre noua putere europeană, ce odată cu anihilarea statelor sîrbești în marea bătălie de la Kosovo din toamna lui 1389 și anexarea totală a Bulgariei în 1393, se prefigura ca principala mare putere a zonei.

Totuși nu se rupe de regatele creștine, iar privilegiile și tratatul cu Polonia făcut prin intermediul domnului Moldovei, Ștefan I, duc spre concluzia că, în ciuda nerecunoașterii oficiale a regalității maghiare și a aliaților săi (regele Sigismund îl numea într’un act din 28 decembrie 1395 ”numitul Vlad, care se da drept voievod”), Vlad I era un domn puternic și stăpîn în țara sa. Această poziție este confirmată de monedele pe care le’a emis.

Motivul pentru care este mai rar pomenit de istorici, este că’și cîștigă tronul datorită temerilor boierilor de cresterea dominației otomane la Dunăre, fiind sprijinit de Ștefan I, polonezi și turci. Vlad I este primul domnitor muntean care plătește haraciul către Poarta Otomană. Se presupune că ar fi plătit și tribut în oameni însă acest lucru nu este dovedit de documentele existente.

Casa din Sighișoara în care s’a născut Vlad Țepeș și în care s’a descoperit recent Fresca cu tatăl lui, Vlad Dracul

Singur printre turci

Revenind la Vlad Țepeș, după o copilarie petrecută pe străzile Sighișoarei, viața tînărului Vlad avea să se schimbe radical si dramatic în acelasi timp. Moartea regelui Sigismund, protectorul tatălui sau, petrecută în anul 1437, este interpretată de turci drept o slabiciune a frontului antiotoman creat în estul Europei.

Cu un an înainte, Vlad Dracul fusese nevoit de noile conjuncturi politice să meargă la Bursa în inima Imperiului, pentru a jura credință sultanului Murad al II-lea. Conștient de problemele create de Mircea cel Bătrîn, sultanul nu a dorit să riște în privința urmașilor acestuia.

Prin urmare, Vlad Dracul a trebuit să trăiască în apropierea sultanului alături de cei trei fii ai săi, Mircea, Vlad și Radu. Domnul muntean și’a lăsat fiii zalog sultanului în timpul expediției militare intreprinsă de turci în Transilvania. Tristul atac musulman în Ardeal s’a soldat conform cronicilor cu devastarea cetățiilor Alba Iulia, Sighișoara, Mediaș, plus asediul Sibiului și Brașovului. Alaturi de prada, turcii au luat robi circa 30.000-40.000 oameni, o cifră imensă pentru acele vremuri…

Vlad Dracul revine la tronul Valahiei în anul 1433, dar pentru a controla un astfel de vasal turbulent și periculos, turcii continua să’i păstreze pe Vlad și Radu drept ostatici -garanți ai propriului lor tată.

Cei doi copii au parte de o educatie militar-politică în spirit turcesc, undeva în podișul arid din Anatolia. Acolo, la umbra Munților Kociadag, trona aspra cetate Egrigoz, unde Vlad va rămîne pînă în anul 1438, cînd tatăl său este decapitat din ordinul nejustificat al fostului său camarad de arme, Iancu de Hunedoara.

Singur printre turcii cei dușmănoși, viitorul Tepes își continua studiile militaro-tactice, devenind un mînuitor expert al iataganului și al suliței de luptă. Caracterul său agresiv și privirea’i cruntă, l’au ținut departe de șicanele și avansurile turcilor.

Radu cel Frumos, iubitul sultanului

Nu la fel se poate spune despre fratele său, Radu, care datorită înfățișării, ajunge să se aleagă cu porecla cel Frumos.

Există unele marturii istorice care merg pînă într’atît încît se pare că Radu ar fi fost violat de viitorul Mahomed, cuceritorul Constantinopolelui, mai tîrziu cei doi avînd chiar o relatie intimă de durată…

Dezvăluirile rușinoase pentru acele timpuri au fost făcute de cronicarul Gheorghe Șincai (1754-1816), care scria în opera ”Medicina şi farmacia în trecutul rumînesc”:

”Mohamed al doilea pe Radu cel Frumos îl avea la sine din 1445 şi’l folosea la fapte de ruşine, ţinîndu’l la masă cu sine. Ci mare price a fost întru început între împărat şi pruncul acesta, cînd a vrut întâia dată să facă cu el după năravul turcesc. După ce s’au întrupat în curtea împărătească, l’au surghiunit la Caramanu, că mai omorîse pre împăratul, împungîndu’l cu sabia. Dar după aceia s’a făcut concubin împăratului.”

Însă Gheorghe Șincai nu este singurul cronicar care afirmă aceste lucruri. Potrivit mărturiei cronicarului bizantin Laonikos Chalkokondyles (1430-1470), care nota în lucrarea ”Expuneri istorice”, că în captivitate Radu cel Frumos a devenit iubitul lui Mehmet:

”Iarna aceasta însă împăratul petrecînd’o în palatele sale, a trimis după Vlad, feciorul lui Dracula, domnul Daciei; și avea la sine pe fratele aceluia, mai tînăr, fiind favoritul său și trăind și locuind la el. Și s’a întâmplat ca în timpul, cînd a ajuns la domnie și sta să plece asupra lui Caraman, împăratul dorind să aibă relații cu acest băiat, era cît pe ce să moară de mâna aceluia. Căci fiindu’i drag băiatul, îl chema la petreceri și, închinînd cu patimă paharul către el, îl chema în camera de culcare. Și băiatul, fără a bănui că va păți așa ceva din partea împăratului, l’a văzut pe împărat repezindu’se la el pentru un lucru de așa fel și s’a împotrivit și nu se da la dorința împăratului. Și’l săruta împotriva voiei lui și băiatul, scoțînd un pumnal îl lovește în coapsă pe împărat și așa îndată a luat’o la fugă, pe unde a putut. Doctorii i’au vindecat rana împăratului. Iar băiatul urcîndu’se într’un copac undeva pe acolo, s’a fost ascuns.”

Acesta continuă:

”După ce însă împăratul și’a făcut bagajele și a plecat, atunci și băiatul coborîndu’se din copac și luînd’o la drum, nu cu mult mai pe urmă a venit la Poartă și a devenit favoritul împăratului. Dar are obiceiul să se folosească nu mai puțin de cei ce duc același fel de viață ca și el; căci cu aceștia e mereu împreună și petrece cu ei zi și noapte, de cei de alt neam se crede că împăratul se folosește nu prea mult, ci puțintel. Lui Vlad, fratele acestui băiat, împăratul i’a încredințat domnia Daciei; și cu ajutorul împăratului Vlad feciorul lui Drăculea a năvălit și a luat domnia.”

Scîrbit de calea pe care o alesese fratele său, Radu, Vlad își găsește refugiul exclusiv în știința armelor. În răstimp, ura sa contra turcilor creștea arzînd mocnit…

Cum în urma bătăliei de la Varna în care cruciada creștină europeană este zdrobită fără drept de apel de turci, Țările Rumîne se aflau din nou singure în fața Semilunei, în mintea lui Vlad a încolțit un plan cumplit.

Avea să cîștige cu orice preț tronul Valahiei. Cunoscător excelent al moravurilor și mentalității turce, Vlad știe că aceștia nu pot fi ținuți departe de țară decît cu ajutorul fricii primare, instinctuale care sălăsluiește în ungherele ascunse din sufletul oricărui om.

Alianțele viitoare ale voievodului nu vor mai fi nevolnicele state creștine, ci cumplitele fiice ale Disperării: Teroarea, Groaza, Spaima și Durerea!

Două domnii și multe fapte de pomină !

„El domni cu o rigoare necunoscută pînă atunci în principatele rumîne”,  (August Treboniu Laurian).

Dupa moartea tatălui și a fratelui său mai mare, Mircea, Vlad, viitor Țepes era următorul îndreptățit să ocupe tronul valah. Tron ocupat între timp de Vladislav al II-lea, vărul său din familia Dăneștilor. Între cele doua familii nobile valahe, Drăculeștii și Dăneștii existînd o ura fără margini.

Profitînd de dezastrul suferit de armatele lui Iancu de Hunedoara și Skanderbeg la Kossovopolje în anul 1448, legendarul voievod de mai tîrziu pune mîna pe tronul tatălui sau, ajutat fiind de o serie de pașale de la Dunăre, în frunte cu pașa de Nicopole și beglerbeiul Karadja-bei, conducătorul armatei Rumeliei.

De partea tînărului domn mai erau și o serie de boieri valahi adunați într’o alianță potrivnică lui Vladislav Dănescu.

Așa și’a dobîndit Vlad prima domnie. O domnie care avea să dureze doar cîteva luni, mai precis între lunile august 1448 și ianuarie 1449.

După ce îl înlăturase pe Dan, pretendentul la domnie sprijinit de Poartă, Vlad Ţepeş se aştepta la represalii din partea turcilor. Înţelesese că lui Mahomed al II-lea nu’i era pe plac felul în care Ţara Rumînească îşi ridicase capul şi încerca acum să se opună măririi haraciului; de aceea aproape îndoise numărul străjilor de la Dunăre pe cît se întindea hotarul.

Pe de altă parte, trimise iscoade pricepute chiar în Imperiu să afle ce se mai pune la cale.

Dar sprijinul cel mai de nădejde l’a pus în cei cîţiva oameni credincioşi lui, aflaţi chiar în slujba sultanului. Prietenia cu ei se legase în anii cînd Vlad, ca fiu de domnitor al unei ţări închinate Porţii Otomane, fusese ostatec la Constantinopol, şi căpătaseră cu toţii învăţătură de la acelaşi dascăl.

De fapt, surghiunul acela – departe de ţară şi departe de familie îl salvase pe tînărul Vlad Voievod, moştenitor al scaunului domnesc de la pieire cînd, în 1447, Iancu de Hunedoara năvălind cu armată în Ţara Rumînească îi ucisese tatăl, pe Vlad Dracul, pentru că, silit de împrejurări, se închinase din nou Porţii.

Prietenia aceasta, întreţinută cu daruri bogate, s’a dovedit a’i fi de folos lui Vlad Ţepeş căci de la marele vizir a aflat că sultanul l’a trimis pe Hamza beg de la Nicopole să’l prindă şi să’l aducă spre aspră judecată în faţa sa. Însă, un timp s’a crezut că ştirile nu au fost adevărate: Hamza beg trimisese solie că doreşte să fie lăsat numai să treacă în pace, fără vătămare, spre nord, unde la hotar, o neînţelegere cu cetăţile ungureşti l’ar fi nemulţumit pe sultan.

Drept semn că cele spuse sunt adevărate, grosul oştilor aveau să rămână cu Hamza beg în apropiere de graniţă, la intrarea în ţară, iar un grec, pe nume Catavolinos, cu o suită redusă vor veni pînă la Tîrgovişte să’l salute pe domnitor şi vor pleca mai departe spre a se înţelege cu ungurii la faţa locului. Prea se potriveau toate bine şi erau nesupărătoare ca să fie într’adevăr aşa. Prea multă grijă aveau turcii să li se cunoască intenţiile…

Numai că Vlad Voievod, aflînd că Hamza beg era însoţit de Catavolinos, copil al Fanarului, fără patrie şi fără neam, perfid şi lacom de intrigi cum altul nu s’ar mai fi găsit în tot Imperiul, cunoscând ce plase veninoase reuşea să ţeasă mintea grecului, a devenit de două ori mai prudent şi chibzuit.

A trimis vorbă că înalta solie este aşteptată în cetatea de scaun a Ţării Rumîneşti, iar că oştilor rămase lîngă Strehaia le va trimite hrană îndestulătoare pentru oameni şi animale. În locul şirului de care cu provizii s’a îndreptat într’acolo ceata de viteji a domnitorului şi astfel a fost capturat detaşamentul de turci în frunte cu Hamza beg.

De fapt, ei trebuiau să’l aducă pe Vlad Ţepeş la Constantinopol, de îndată ce prin vicleşug, Catavolinos ar fi reuşit să’l atragă în cursa pregătită.

Vlad Ţepeş s’a prefăcut a nu avea ştire de planurile perfide ale lui Catavolinos. Ca de obicei l’a poftit la ospăţ şi în faţa pocalelor cu vin rubiniu începu a’l înţepa cu vorba şi cu privirile:

– Nu bea mult, oaspete din Fanar, că în fundul pocalului stă adevărul, şi dacă’ţi pică pe limbă, o să spui lucruri de care te vei căi!

Catavolinos nu s’a dat bătut: încrezător în mintea lui nici nu a simţit îndoiala ce pusese stăpînire pe însoţitorii săi. Cu glas mieros, îl rugă în repetate rînduri pe Vodă să pornească cu ei a doua zi – pasă’mi’te către cetatea ungurească – căci spiritul de dreptate al voievodului muntean ar fi fost cică o chezăşie că ce li se cere ungurilor nu este o încălcare a înţelegerii cu Imperiul Otoman …

Avea limbă ascuţită grecul, şi mai avea ochi adînciţi în orbite şi care alergau la dreapta şi la stînga în aşteptarea răspunsului voievodului valah. Adăugă, cu convingere:

– Înalta Poartă te va răsplăti pentru sprijinul dat mie, cînd voi spune că te’ai pus chezaş bunelor noastre intenţii. Nu îţi cer să’mi dai oştire în ajutor, nici bani, ci numai să mergi cu mine. Eu singur m’am gândit că Domnia Ta nu vei refuza să’l slujeşti pe sultan şi mă vei urma, lăsînd grijile ţării deoparte două zile…

I s’a făcut lehamite lui Vlad Ţepeş de atâta vorbărie şi tămîiere din partea celui care, mîncînd din bucatele date, cugeta nu cum să mulţumească pentru ospitalitate, ci cum să ceară preţ mai mare pe capul domnitorului şi i’a zis:

– Eu credeam că măritul Mahomed te’a trimis încoace. Dar dacă spui că zelul tău de’a mă vedea aruncat în Bosfor nu este din poruncă, ci singur ţi’ai ales calea asta, am să’ţi împărtăşesc ceva: ştiam că ai cuget negru şi limbă ascuţită, dar te’am primit ca pe un sol de bună-credinţă. Tu nu ştiai că pentru cei ce se fac vinovaţi, dreptatea mea e neagră, şi că la curtea mea domnească sunt ţepi ascutite? De te’oi înălţa în vîrful uneia, de’acolo de sus vei vedea cum oastea lui Hamza beg a căzut în mîinile noastre. Ori poate că acolo sus vei simţi doar ascuţimea ţepii şi vei înţelege că ascuţimea limbii nu ţi’a fost de vre’un folos.

Cu toate acestea, exacerbarea politici interne concretizata prin luptele tot mai dese între clanurile boieresti, coroborată cu lipsa unei armate personale credincioase, fac ca tînărul voievod să’și piardă tronul în favoarea lui Vladisalv Dănescu.

Fără niciun fel de ajutor, Vlad fuge în Moldova unde leagă o prietenie puternică cu viitorul domn, Ștefan cel Mare. Datorită acutizarii luptei pentru putere, cei doi veri se văd nevoiti sa se refugieze peste munti, la curtea lui Iancu de Hunedoara, devenit între timp voievod al Transilvaniei.

Situația în Europa avea să se înrăutățească fără precedent odată cu căderea Constatinopolului. Devenit între timp om de încredere al lui Iancu de Hunedoara și însărcinat de acesta cu paza hotarului de sud al Ardealului, Vlad întreprinde un atac fulgerător în Valahia, în decursul căruia îl prinde pe Vladislav la Tîrgșor și îl decapitează.

Urmează cea de’a doua și cea mai importantă domnie, desfășurată între anii 1456-1462.

După ce Vlad și’a recăpătat tronul, s’a înconjurat de un mare număr de soldați aleși și de mare încredere ”cărora le dădea bani și avere și cealaltă stare și situație a celor uciși” după cum amintesc cronicile.

Întărit împotriva unei eventuale tentative de asasinat, Vlad Vodă se concentrează pentru început asupra boierilor. Scopul era de fapt consolidarea și creșterea puterii voievodale. În plus, tagma boierească era un stat în stat, iar forța sa era imensa datorită bogăției și influențelor personale.

Vlad avea o ură mai veche împotriva boierilor în care nu avea încredere nici cît negru sub unghie. În afara tendinței apoape „naturale” pentru uneltiri si trădări, o mare parte a boierimii era vinovată de moartea tatălui său.

Documentele istorice sugereaza că eliminarea boierilor a fost făcută succesiv, in mai multe episoade, Vlad dînd iama nu doar în boierii de rînd, ci și în elita conducătoare.

Astfel, în cea de’a doua domnie, voievodul rumîn execută drept măsura de prevedere un număr de 11 boieri din cei 23 de mari dregători ai sfatului domnesc. Celebrul episod al uciderii boierilor adunați are la mijloc un dialog tragico-comic între domnitori și clica nobiliară.

Cronicile ne spun că Vlad i’a invitat frumos la masa pentru a’i aduna într’un singur loc. După care a început judecata. În stilul și uzanțele sale…

I’a intrebat sincer pe fiecare în parte cîți domni cunoscuseră pe scaunul Țării Rumînești. Boierii au raspuns diferit. Unii 10, alții 20, fiecare în funcție de vărstă. Indignat, domnitorul cere să i se explice cauzele atîtor schimbări anormal de dese. Neprimind răspuns, Vlad le strigă furios:

”Vina o poarta rușinoasele voastre dezbinări!”

Instantaneu, moartea și’a întins lunga ei aripă neagră ticsită de țepe deasupra palatului…

Un număr de 500 de boieri, mari si mici, cu familiile și slujitorii lor au fost trași de vii în țeapă în curtea domnească. Atît țările rumîne cît și lumea întreagă nu mai pomeniseră un asemenea lider !

Clanurile boieresti rămase s’au temut într’atît încît au organizat la rîndul lor o ripostă concretizată în strîngerea în grabă a unei armate de lefegii, cu care au purces spre prinderea și uciderea domnitorului. În fruntea gupului rebel se afla puternicul și vestitul boier Albul cel Mare.

Nu au avut nicio șansă in fața copilului de altă dată care crescuse mîncînd strategie militară pe pîinea amară a turcului. Vlad a ieșit cu oastea înaintea lui. Albul cel Mare a fost tăiat în bucăți de viu, aceeași soartă avîns’o nevasta, copiii și toși lefegii prinși.

Pe fondul ala-zisei terori înfăptuită de domnitor, Valahia creștea, se îmbogățea și prospera. Vlad încuraja comerțul, construirea de drumuri și sate, ocrotindu’i pe negustori și pe țăranii care alcătuiau grosul armatei. Nimic nu grăiește mai sugestiv depre atmosfera instituită de noul domnitor cu mînă de fier decît nemumăratele documente istorice:

”Așa de mult ura răul din țara lui, încît dacă cineva făcea rău, furt, tîlhărie, nedreptate sau siluia vreo muiere sau fată mare, acela nu rămînea viu.”

Blamatul și batjocoritul Dracula era, de fapt, iubit de popor, fiind considerat un mare și înțelept stăpînitor.

Că așa stau lucrurile este că la 600 de ani de la moartea sa, el nu a scăzut din memoria colectivă a poporului rumînesc cîtuși de puțin. El se află și azi în preferințele rumînilor ca figură emblematică a eroului desăvîrșit care trezește emoții de fiecare dată cînd i se pomenește numele.

O altă dovadă a magnitudinii personajului istoric Vlad Țepeș este respectul, teama dar și invidia care le’a trezit în dușmanii declarați și nedeclarați de peste granițele țării noastre, care nu scad nici azi, foarte mulți vorbind cu o ură nedisimulată în continuare în memoria sa, spunînd lucruri false la adresa sa.

În 2016 s’a dat publicității un studiu, care arată ce personaje din istorie ar alege astăzi rumînii la șefia statului rumînesc.

Rezultatele vorbesc, din nou, despre un profil de conducător pe care rumînii au arătat că și’l doresc și în timpul altor cercetări sociologice.

Sociologul independent Dani Sandu, fost bursier Fulbright, la University of Cincinnati:

”Este arhetipul liderului puternic și autoritar, care nu este încadrat în vreun fel de structură instituțională. Plasarea lui Vlad Țepeș pe primul loc vine, mai degrabă, din respingerea de către populație a clasei politice. Practic, se merge pe ideea că există lucruri ce ar trebui făcute, dar nu are nimeni curajul sa le facă, de aceea Rumîniei i’ar fi util un lider politic autoritar.”

Aventurile unui sultan prin Valahia!

Cetățile și mănăstirile sunt reconstruite și întărite. Vlad nu’i suporta pe vagabonzi și cerșetori care erau în opinia sa doar niste hoți.  Hotia, jaful si minciuna fiind eradicate (există marturii despre drumuri intregi marginite de hoiturile celor trași în țeapă), prosperitatea țării atinsese culmi mai mari decît în timpul domniei ilustrului său bunic.

Toate acestea au atras însa ochiul lacom al Semilunei …

Sultanul Mahomed al II-lea:

„Nu pot să iau țara unui bărbat care face lucruri așa de mari și mai presus de fire… acest bărbat care face astfel de isprăvi ar fi vrednic de mai mult dacă ar avea o armată mai mare.”

Voievodul nu a pierdut din vedere atît pericolul otoman cît și ura sa împotriva turcilor ale căror obiceiuri, tradiții și religie nu le putea înghiți cu niciun chip. Politica sa antiotomană a fost alimentată de creșterea tributului impus Valahiei. Refuza așadar plata oricărei forme de haraci, fie acela în bani, vite, grîne sau robi.

Turcilor nu le venea să creadă că un vasal crescut și educat după moravurile lor, prezenta semne de rebeliune. Își stăpînesc furia și trimit o solie care să’l roage personal să nu mai întîrzie cu tributul. Dar domnitorul avea un alt plan.

Sătul de tupeul turcesc, nu scapă din vedere că membrii soliei nu’și descoperă capetele la vederea sa. Le fixează acestora turbanele în oasele țestei cu ajutorul unor cuie, după care’i trimite pe jos spre Stambul.

Inteligentul si ambițiosul sultan Mahomed al II-lea pricepe imediat cu cine are de’a face. Ocupat în prima instanță cu rascoală din Moreea și luptele cu hanul hoardei Ak Koyunlu, se gîndește să’l înlăture pe Vlad prin vicleșug. Sultanul lasă acestă cursă în seama perfidului Catavolinos, un sfetnic grec, si a lui Hamza Pasa, soimarul personal al sultanului. Cele doua personaje machiavellice concluzionează ca Dracula este greu de scos din țară și se decid astfel să’l prindă în Valahia.

Foarte proastă inspirație au avut. Loviți prin surprindere pe cînd se aflau în cetatea Giurgiului, cei doi dregători ai Porții sunt trași de vii în teapă în fața unei alte suite de țepi unde se zbăteau în agonie proprii lor soldați. Om cu respect pentru ranguri, Vlad i’a tras în doua țepe mai mari decît cele destinate ienicerilor.

Nu era decît începutul pentru groaza care a cuprins atît Europa creștină cît și Imperiul Otoman. În iarna anului 161-1462 face o expediţie la Dunăre, care produce spaimă printre turci. Profitand de obiceiul turcilor de a nu duce războaie iarna, voievodul trece prin foc, sabie și mai ales țeapă, tot malul stîng al Dunării, de la Zimnicea în Deltă.

Cronicarii de curte ai lui Vlad noteaza cu sfințenie și frică, recordurile personale ale domnitorului. La Oblucița și Nevoselo 1.350 turci trași în țeapă, la Dirstor, Cartal si Dripotrom 6.840, Turtucaia 630, Giurgiu 6.414, Rahova 1.460, Novigrad și Sistov 749 și Marotiu cu doar 210 de turci de ambele sexe și toate vîrstele.

Ulterior, Vlad Ţepeş îi trimite o scrisoare lui Matei Corvin, în care îi arată că a ucis 23.809 duşmani, cifra fiind precisă pentru că Vlad Ţepeş a pus să se strîngă capetele celor ucişi. Totuşi, la acest număr mai trebuie adăugate alte 884 de victime, care au ars în case ”şi ale căror capete n’au putut fi înfăţişate.”

Începutul era cum nu se putea mai bun. Groaza turcilor ajunsese atît de mare încît pașalele și dregătorii din Rumelia se întreceau în a mitui vizirii de la Stambul în speranța ocupării unui post similar în Anatolia sau Armenia, doar-doar vor reuși să scape de înfricoșata vecinătate a omului cu țepe.

Furia lui Mahomed nu întîrzie să se arate. Într’un acces de groază amestecată cu furie neputincioasă, suveranul turc ordonă strîngerea celei mai mari armate musulmane de pînă atunci. Pentru a’și îmbărbăta încercații ieniceri care incepusera să simtă amenințarea vîrfului ascuțit al țepei, sultanul se decide să părasească Stambulul și să conducă personal campania de pedepsire și lichidare a curajosului voievod.

Ordia cea grozava s’a pornit spre Valahia, conform cronicarului Chalcocondil, un număr de 250.000 de războinici mărșăluiau spre Dunăre. Numai corpul de elita al ienicerilor număra 25.000 de luptători.

În fața colosului musulman, Vlad cere ajutor regelui Matei Corvin, ajutor care nu a venit niciodată. Crîncenul vultur valah dispunea de o armată infimă, dar compusa din soldați la fel de cumpliți ca el. Merită amintit că voievodul era în penurie de călăi cînd venea vorba de tragerea unui număr atît de mare de turci în țeapă, mulți dintre soldații săi răspunzînd cu bucurie cererii voievodului de a’i ridica în țepe pe dușmani.

Raportul lui Balbi, ambsadorul venețian la Stambul ne spune că Vlad deținea o armată de maxim 30.000 de soldați, în timp ce Petrus Thomasio scrie că valahii aveau doar 22.000 de războinici.

Pentru a zădărnici traversarea bătrînului fluviu de către turci, voievodul se folosește de o serie de tactici militare vizionare care apar în Europa de’abia în perioada modernă.

Vlad intenționa să’l prinda pe Mahomed în pădurile dese și întunecate ale Teleormanului, unde odihneau cadavrele unor turci (de aici vine denumirea de Teleorman, derivate din turcescul Delii Orman = pădure nebună).

În calea puhoiului turcesc, aplică străvechea și eficienta tactică străbună de ardere a satelor și proviziilor, otrăvirea apelor și incendierea holdelor. Oastea strînsă în grabă de voievod era compusă doar din țărani și oameni aparținînd păturilor mijlocii.

Ambasadorul venetian la Stambul scria că Vlad, pentru a’și înjgheba oastea, ”chemase sub arme pînă și copiii de 12 ani”.

Înainte de a ataca trupele sultanului, temerarul voievod le’a cerut soldaților ca:

”Cine gîndește la moarte, acela să nu meargă cu mine, să rămînă aici.”

Cu mica sa oaste, voievodul hărțuieste neîncetat armia turcească. Lipsa hranei și somnului stricat de atacurile neașteptate ale rumînilor, își spun încet-încet cuvîntul.

Turcii simt povara presiunii psihologice, apare foamea, încep să’și arate colții și molimele. Apogeul conflictului se petrece în noaptea 17-18 iunie 1462 undeva la mijlocul drumului între Nicolope și București.

Atunci, într’o demonstrație de curaj unică în istoria omenirii (nici un alt lider militar înainte sau după el, nu s’a deghizat și a atacat o tabăra dușmană din interior), Vlad Țepeș și cei mai buni oșteni se îmbracă în straie turcești și se infiltrează între otomani. Ținta sa era cortul sultanului. În plină noapte, șocați și buimaci, corpul spahiilor din Anatolia este măcelărit de rumîni, marii viziri Mahmud și Isac fiind uciși în luptă.

Confuzia, dezordinea își spun cuvîntul și turcii nu se mai deosebesc unul de altul și se măcelaresc de’a valma. Din nefericire, sultanul turc nu dormea în cortul cel mare, iar rumînii în frunte cu Țepeș scăpînd ocazia de a’l ucide pe Mahomed Fatih.

Precauți și disciplinați, oștenii lui Vlad se retrag în viteză. Dimineața avea să arate proporțiile dezastrului. Imensa armată era în agonie.

Vlad continuă să hărțuiască armata turcă. În lupta finală de la Chilia domnitorul cu țeapa zdrobește un întreg corp de armată turc, pierderile otomanilor atingînd numărul de 50.000 de oameni. În fruntea unei armate distruse, în randurile careia foamea, setea și bolile își luau tribut din ce în ce mai mare, sultanul hotărăște să’și salveze oștenii rămași, retrăgîndu’se pe Dunăre din orașul Brăila.

Acoperit de rușine, cu o armată bolnavă și înjumătățită, Mahomed se întoarce în Adrianopol. Pentru a ascunde înfrîngerea, cronicile albaneze afirmau că sultanul a ordonat manifestări de veselie și petreceri, pentru ca supusii săi să creadă că s’a întors victorios.

Minciuna nu dureaza mult, în scurt timp fiind nevoit să părăsească orașul în grabă datorită protestelor și ocarilor primite. Înainte de a fugi din Valahia, sultanul îl lasă la Brăila pe Radu cel Frumos, în speranța că acesta va reuși să’i ademeneasca pe rumîni de partea sa.

Speranța turcului a fost deșartă. În septembrie 1462, Vlad zdrobește armata fratelui său Radu care se salveaza prin fugă. 30.000 turci nu au același noroc …

În urma expediţiei otomane din 1462, pierde tronul în favoarea fratelui său mai mic, Radu cel Frumos. Retras în Transilvania pentru a primi ajutor de la Matei Corvin, este arestat de acesta, în baza unor dovezi false, pentru acuzaţia de se fi înţeles cu turcii.

Matei Corvin dorea astfel să justifice lumii creştine de ce nu l’a ajutat pe ”trădătorul” Vlad în cruciada cu turcii, pentru care el primise banii Europei catolice.

Presa te ridică, presa te doboară

Oscar Wilde:

”Dracula este probabil cel mai frumos roman din toate timpurile.”

Invidia și mîndria sunt păcate primordiale, de fapt, cele două atribute negative sunt printre cele mai frecvente greșeli în care cade un conducător. Nu a fost ocolit de ele nici regele Ungariei rumîno-ungurul Matei Corvin.

Indiferent în aparență, dar profund invidios pe curajul și succesul lui Vlad, regele Matei recurge la o stratagemă obscură care avea să’l acopere de rușine pînă în zilele noastre. Profitînd de faptul că Vlad venise personal în Ardeal să’i ceară ajutorul, Matei îl prinde lîngă Munții Piatra Craiului ți îl întemnițează fără nicio explicație.

Fiul lui Iancu de Hunedoara redactează o scrisoare falsă la data de 7 noiembrie 1462 în orașul Cisnădie. În falsa scrisoare atribuită pe nedrept lui Vlad, la ordinul mincinos al lui Matei Corvin, secretarii acestuia scriu că voievodul rumîn cere sultanului să’l ierte pentru victoria sa, după care ‘l asigura că’i va preda Transilvania și chiar îl va sprijini să cucerească Ungaria.

Scrisoarea mincinoasă este trimisă papei Pius al II-lea, în încercarea regelui Ungariei de a’l discredita pe rumînul a cărui glorie pe cîmpul de luptă o întuneca cu mult pe a sa…

Capturarea și întemnițarea lui Țepeș în momentul în care întreaga Europă aștepta relansarea luptei antiotomane a fost greu de înțeles chiar și pentru supușii lui Matei Corvin. Unele surse istorice spun ca Vlad a stat închis 4 ani, alte cronici slave susținînd că a fost intemnitat 12.

Adevărul despre durata detenției nu se știe nici astăzi. Campaniile de presa negative la adresa apărătorului crestinătății erau de’abia la început.

Încă din timpul vieții sale, cronici defăimătoare și exagerate circulau în toată Europa. În marea majoritate a documentelor medievale îl gasim pe voievod portretizat ca un monstru inuman, sadic și însetat de sînge. Primele texte tipărite despre personalitatea lui Vlad Țepeă, alături de exagerarea cu bună știință a faptelor și cruzimii sale, aparțin tot lui Matei Corvin care a exploatat conflictul legitim și îndreptățit al voievodului rumîn cu cercurile de comercianți sași din Ardeal.

Povestea cu sașii și șvabii este ultracunoscută

Sașii care faceau negoț în Valahia, au refuzat să platească taxele pe care le plăteau orice alți negustori, fie ei valahi, armeni, moldoveni, polonezi sau evrei. Înfumurarea germanilor nu l’a impresionat deloc pe voievod, acesta hotărînd pentru sași același tratament cu lemn lung de 4-5 metri pe care’l recomanda tuturor hoților, trădătorilor, pungașilor, viclenilor, turcilor sau tătarilor.

În plus, Vlad nu a uitat ajutorul și adăpostul oferit boierilor tradători și complotiști de sașii din Cetățile Brașovului, Rîșnovului sau Sibiului. Replica răzbunatoare a urmașilor saxonilor din Ardeal nu întîrzie să apară. În mai putin de 100 de ani, Europa apuseană este împînzită de poveștile oripilante despre viața și personalitatea lui Vlad.

Pînă în anul 1568, circa 15 texte circulau pe la curtile regale, îngrozindu’i pe cei care le citeau. Pavăza creștinătății este portretizat drept un sadic care bea sîngele dușmanilor, care se amuza torturînd oameni, care servește liniștit masa la umbra unei păduri de țepe în care se zbateau trupuri umane.

Colac peste pupăză, într’unele relatări despre Vlad se povestea că mînca frecvent carne de om. Insultă mai gravă nu exista pentru un voievod creștin ortodox care ținea toate posturile din an la fel ca faimosul său văr din Moldova.

Tonul denigrator se propagă peste secole, astfel încît un adevărat tiran sadic cum era Ivan cel Groaznic, devine fanul declarat al lui Țepeș, cronicile rusești amintind că sîngerosul țar poruncea deseori să i se citească din cronicile mincinoase apărute la Nurnberg, Leipzig, Bamberg sau Ausburg.

În perioada în care este închis de Matei Corvin, se ţes în jurul lui Vlad Ţepeş acele calomnii care au dat naştere celebrelor povestiri despre Dracula Voievod, uşor de crezut pentru acele timpuri, iar mai tîrziu numele său, Drăculea, a fost asociat cu cel al vampirului Dracula, personajul romanului omonim al lui Bram Stoker, publicat în 1897, şi care, alături de producţiile cinematografice cu aceeaşi temă, a contribuit la răspîndirea unei imagini exagerate şi nemeritate a voievodului rumîn.

Puțini știu cum a ajuns scriitorul irlandez Abraham (Bram) Stoker să intre în contact cu personajul fantastic care a inspirat cel mai celebru roman de groază al tuturor timpurilor.

Totul a avut o motivație naționalist-politică. În plin secol 19, cercurile xenofobe ungurești duceau o politica de deznaționalizare, șovină, de genocid etnic și cultural la adresa rumînilor din Ardeal.

Unul dintre cei mai vehemenți membri ai acestor cercuri unde ura la adresa rumînilor era la ordinea zilei a fost scriitorul maghiar Arminius Vambery.

În studiile și căutarile sale in domeniul mitologiei est-europene la adresa vampirilor și a morților vii, Bram Stoker îl cunoaște pe Arminius Vambery.

Arminius Vambery i’a ascuns irlandezului povestea adevarată a contesei – vampir Erszebeth Bathory, alegînd cu bună știință să’i povesteasca despre închipuita natură de băutor de sînge a voievodului valah.

”Greșeala” intenționată s’a propagat prin carte, apoi în sutele de filme cu vampiri, pînă în zilele noastre cînd există mii de site-uri și forumuri despre vampirism pe Internet.

Toate continuînd asocierea profund greșită dintre domnitorul Vlad și personajul fictiv Dracula cel iubitor de sînge și amator de ambianțe gotice presărate cu lilieci, cupe pline de sînge și lupi…

Erzsébet Bathory cum se îmbăia în sîngele fecioarelor ucise

Erzsébet Bathory, o contesă sadică și depravată, considerată a fi cel mai faimos și prolific ucigaș în serie maghiar pînă în ziua de azi, a fost acuzată că era vampir în viața reală în secolul al XVII-lea. Lăsată singură de soțul ei militar care era plecat de acasă luni de zile de la Castelul Cséjthe, la nord-est de ceea ce este acum Bratislava, Slovacia, Erzsébet ar fi îndepărtat adesea plictiseala prin torturarea servitoarelor ei.

Potrivit legendei – și a broșurii Muzeului vampirilor din San Mariono – sîngele unei tinere slujitoare al lui Erzsébet a picat o dată pe brațul ei și mâna ei și pielea i’a apărut dintr’o dată mai tînără și mai învigorată.

Convinsă că acesta era secretul tinereții veșnice, Erzsébet s’a angajat într’o sindrofie prelungită a crimelor, culegînd sîngele tinerelor sale slujnice, pentru a se îmbăia și a’l bea.

Erzsébet Bathory, Muzeul Vampirilor din San Marino

Zvonurile au început să se răspîndească în orașele și satele înconjurătoare, că Erzsébet era un vampir în realitate, încît în decembrie 1610 a fost arestată în timp ce ședea într’o baie de sînge.

Deși dovezile împotriva ei au fost copleșitoare odată cu descoperirea a cel puțin cincizeci de cadavre din castel și a mai multor fete închise în temnița în care’și așteptau soarta, în mod surprinzător, Erzsébet nu a fost condamnată la moarte.

A fost, totuși, condamnată la întemnițare prin zidire (formă de închisoare pe viață, în care o persoană este plasată într’un spațiu închis, fără ieșiri): cu ferestrele și ușile din dormitorul ei de castel îngroșate și ea zidită înăuntru, doar cu o fantă mică într’unul dintre pereți pentru a i se trece mîncare. Astfel și’a petrecut ultimii patru ani înainte ca Erzsébet să moară în acea cameră.

Cum te’au ucis Maria Ta?

Multe izvoare istorice marturisesc depre tragica și nedreapta moarte a celui care i’a creat coșmaruri lui Mahomed Cuceritorul. Prin compararea faptelor reiese că Vlad a căzut victima unui act de trădare la care au contribuit atît turcii, cît mai ales cercurile de boieri ostile domnitorului.

Un document de’al lui Ștefan cel Mare din 1477 relatează că:

”El m’a rugat să’i las pentru paza lui oameni de’ai noștri, căci în munteni nu se prea încredea.”

Faptele s’au precipitat odată cu reîntorcerea lui Basarab Laiotă cu ajutor turcesc. Vlad, împreună cu garda sa de moldoveni, a purtat o ultimă bătălie în preajma comunei Voluntari de astăzi, undeva pe șoseaua Ștefănești, in apropierea Codrilor Vlăsiei care înconjurau Mănăstirea Snagov.

Cei zece soldați moldoveni care au supraviețuit din contingentul de gardă care număra 200 de oșteni de elită trimiși de vărul său, s’au întors pe furiș în Moldova aducîndu’i lui Ștefan vestea cea tristă.

Varianta slavă a sfîrșitului eroului a fost redactată la cîțiva ani de la moartea lui Vlad, și relatează despre o tragică confuzie. Conform acesteia, în timpul atacului turcilor, oastea lui Dracula a început să’i taie fără mila și i’a gonit. Vlad, bucuros s’a urcat pe un deal să vadă desfașurarea luptei.

Departe de oamenii sau, apropiații săi luîndu’l drept turc, unul l’a lovit în spate cu o suliță. Văzîndu’se lovit de ai săi, Țepeș bănuiește o trădare și ucide la rîndul său cu sabia un numar de cinci atacatori, înainte de a fi lovit cu mai multe sulițe.

Cronicarul austriac Jacob Unrest nota, la rîndul său, că:

”Dracula a fost omorît cu mare trădare din cauza pagubelor cele multe pe care le pricinuise Semilunii. Căci iată că un turc a fost pus slugă lîngă el să’l ucidă în timp ce ținea sfatul. S’a întîmplat așa ca el i’a tăiat capul pe la spate pe cînd călătoreau împreuna, și pe loc s’a refugiat la tabăra turcească.”

Unica sursa sîrbească care povestește despre eveniment este Letopisețul sîrbesc de la biserica Sfîntul Nicolae din Bjelo Polje. Documentul arată ca Vlad a murit de mîna lui Laiotă Basarab.

Umanistul german Sebastian Munster, alături de cronicarul italian Antonio Bonfino, scrie că „a fost ucis în lupta cu turcii din tradarea alor săi, iar capul său tăiat a fost trimis în dar lui Mahomed”.

Capul voievodului a fost pentru turci o distinsă și nesperată pradă de război, îmbălsămat și uns cu uleiuri, capul a fost purtat și expus de turci prin orașe pentru ca supușii sultanului să nu mai tremure de frica teribilului rumîn.

Tristă și trădătoare soartă…

Trupul i’a fost luat și spălat de calugării credincioși, care l’au înmormîntat mai apoi într’un loc asupra căruia plutește și astăzi misterul. Cea mai cunoscută și acceptată variantă cu privire la locul de odihnă al crîncenului voievod este cea susținută de arheologul Dinu V. Rosseti, care afirma că în decursul săpăturilor din anii 1934-1935 a găsit un mormînt așezat pe axa intrării, în fața ușii Mănăstirii Snagov.

Deasupra oaselor degradate s’au păstrat bucăți de mătase precum și ornamente brandemburgice. Scheletul nu avea craniu.

S’a descoperit în schimb o cunună realizată din fragmente din faianță, unite de un fir din aur. Dinu V. Rosseti sustine că acesta este fără îndoială mormîntul celebrului voievod.

Cununa descoperită confirmînd faptul că Vlad Țepeș cîștigase mai multe turniruri la Buda sau Nurenberg. Astfel de cununi erau înmînate cîstigătorilor.

Să fi fost aceasta cununa primită în dar de la misterioasa sa iubită germană?

Cununa care i’a fost așezată în mormînt de cei ramasi credinciosi?

Nu vom afla prea curînd… Misterul se adîncește odată cu ocuparea Bucureștiului de trupele Germaniei naziste. Există mai multe surse conform cărora, un înalt general german ar fi ordonat scoaterea de urgență din țară a unor lăzi sustrase din Mănăstirea Snagov.

Furherul era printre altele, foarte interesat de personalitatea lui Țepes. Ce conțineau lăzile duse peste graniță, nu se știe nici pînă în prezent.

Cum era cu trasul în Țeapă ?

Cronica lui Chalchondil:

„Ajungînd într’un loc frumos, marele sultan vede mii și mii de pari sădiți în pămînt, încărcați în loc de fructe cu turci morți, și in mijlocul lor pe Hamza în îmbracămintea de in subțire și purpură ce’o purta, tras în țeapă.”

Cumplitul supliciu al tragerii de viu în țeapă a rămas cea mai celebră metodă de pedeapsă a voievodului. Dar metodele lui Vlad Ţepeş erau folosite mai tîrziu și de celebrul cronicar Miron Costin care omora cu cruzime tîlharii. De altfel, purtarea lui Miron Costin cu tîlharii care acţionau la Focşani este descrisă şi de confratele său cronicar Ion Neculce:

”Aşişderea, şi Miron Logofătul, fiind staroste de Putna, au făcut seimeni şi hînsari (ostaşi de strînsură) şi au început şi dintracolo a risipii tîlhari, că nu mai o dată la o bătaie, au prins 40 de tîlhari şi i’au tăiat cîte în patru bucăţi şi i’au aruncat prepelece pe la drumuri.”

Prinderea cetelor de tâlhari şi arderea lor la Focşani este pomenită de un alt cornicar, Nicolae Muste, moment amintit în monografia oraşului Focşani scrisă acum un secol de profesorul D. F. Căian:

”I’au prins pe unii cu meşteşug, Miron Costin, logofătul, fiind staroste de Putna, de i’au omorît înţepaţi şi arşi cu foc la tîrg la Focşani, unde şi acum se cunoaşte movila peste oasele lor.”

Un alt mare istoric român, A. D. Xenopol, într’o lucrare consacrată domnului Moldovei Constantin Cantemir, îi face la rîndul său un portret celui care a fost pentru puţin timp staroste de Putna, însărcinare dată de domn pentru stîrpirea tîlharilor care vrăfuiau acest ţinut.

A.D. Xenopol, considerat autorul primei sinteze de istorie a rumînilor, scrie:

”Domn şi staroste, se pun pe întrecutele la iscodit pedepse care mai de care mai înfricoşate pentru a înspăimânta pe tîlhari. Pe unii cu foc îi ardea, pre alţii în patru bucăţi de vii îi tăia, altora le tăia mîinile şi picioarele şi aşa îi lăsa de se pedepseau pînă cu muriau. Iar Miron Costin lucra mai ales cu ţapa, pînă ce făcea movili de morţi expuse la privirile tuturor, spre a băga groaza în oamenii cei răi. Aceste cruzimi tot avură un efect, anume acela de a face pe o samă de tîlhari să se închină şi să se facă slujitori buni, care apoi ajutau ei la prinderea tovarăşilor lor.”

Cu toate acestea, patentarea atrocelui mod de execuție nu’i aparține deloc lui Vlad Țepeș.

Nici ca număr de victime, voievodul nostru nu iese campion. Datele istorice ne spun că turcii, rușii, polonezii sau chiar germanii au tras în țeapă de’a lungul timpului mult mai mulți oameni decît a ”reușit” Vlad în scurta sa domnie.

Primii care au dezbătut serios asupra găsirii unei torturi cat mai dureroase au fost asirienii, cele mai vechi reprezentări grafice aparținîndu’le fără tăgadă. Metoda a fost adoptata cu entuziasm de suveranii persani deoarece în acele vremuri moartea prin tortură era un subiect preferat în discuțiile capetelor împărătești.

Astfel, Darius Intîiul, dupa ce cucerește Babilonul, trage în țeapă circa 3000 de babilonieni.

Tragerea în țeapă a iudeilor într’un relief neo-asyrian

De asemenea, pentru perioada imperiului neo-assyrian se găsesc dovezi prin sculpturi și statui, de exemplu din anii 934-609 î.Hr. Imaginea cu Iudeii Spînzurati este un detaliu de la comemorarea publică a victoriei asiriane în 701 î.Hr., după asediul Lachisului, sub regele Sanherib (r. 705-681 î.Hr.), care a procedat în mod similar împotriva locuitorilor Ecronului în timpul aceleași campanii.

Din timpul tatălui lui Sennacherib Sargon al II-lea (r. 722-705 î.Hr.), un relief din palatul său de la Khorsabad arăta tragerea în țeapă a 14 dușmani în timpul unui atac asupra orașului Pazashi.  O particularitate despre modul „Neo-Asyrian” de tragerea în țeapă a fost că țeapa a fost ”introdusă în corp imediat sub coaste”, mai degrabă decît pe toată lungimea corpului.

Pentru neo-asyrienii, execuții în masă par că nu au fost gîndite numai pentru a insufla teroare și de a pune în aplicare ascultare, dar, de asemenea, pot părea, ca dovezi ale lor, cu care s’ar putea ca ei să se mîndrească.

După persani, următorii care au adoptat tragerea în țeapă au fost romanii. Pe vremea lor, sadica metodă era la concurență cu faimoasa crucificare.

Dar, tragerea în țeapă a fost facută celebră, de fapt, de către turci.

Pictură pe tavanul Templului Avudaiyar Koil, din districtul Pudukottai, India

Națiunile europene nu se lasă la rîndul lor mai prejos. Polonezii au considerat’o cea mai potrivită metodă de execuție pentru o perioadă de 400 de ani.

Suedezii, care astazi sunt un exemplu de multiculturalitate, democrație și pluralism politic, au tras oameni în țeapă pînă în anul 1643 cînd, în urma insistențelor clerului local, s’au orientat spre decapitare.

Tragerea în teapă este regăsită în toate colțurile lumii. Malaezienii o considerau pedeapsa potrivită pentru viol, în timp ce zulușii trageau în țeapă (ukujoja) pe soldații care dădeau dovada de lașitate, alaturi de cei dovediți că se ocupau cu Magia Neagră.

Ultimii care au pus în practică tragerea în țeapă au fost francezii. Trupele franceze care au ocupat Egiptul l’au executat astfel, în data de 14 iunie 1800, pe studentul arab Suleiman al Halabi, care îl înjunghiase la rîndul său pe generalul Jean Baptiste Kleber.

Metoda în sine este oribilă, iar durerea indescriptibilă. Victimele erau dezbrăcate complet, după care erau de obicei întinse pe pămînt cu picioarele desfăcute și legate pentru a nu se zbate.

Un stîlp subțire de lemn a cărui lungime varia, era așezat în anusul sau perineul victimei. Dacă era vorba de o femeie, în rîsetele bolnave ale călăilor, țeapa era pusă în vagin…

Țeapa era apoi bătută cu un ciocan de lemn pînă cînd străpungea măruntaiele. Ajutoarele de călai țineau trupul nemișcat astfel încît țeapa să treaca printre ficat, plămîni sau inima, organe care odată ce erau atinse, urma moartea instantanee, iar călăii nu vroiau asta…

Țeapa urma să iasa prin gîtul sau chiar gura condamnatului. Oricît de incredibil ar părea, victimele nu mureau. Plămînii continuau să tragă aer, iar inima să pompeze sînge, deoarece nicio artera majoră nu era atinsă. Apoi, țeapa era ridicată vertical și îngropată în pămînt.

Gravitația și zbaterile convulsive ale celui străpuns făceau ca acesta să alunece lent de’a lungul stîlpului de lemn. Moartea venea abia dupa 2-3 zile de chinuri cumplite.

Cîteodată, pentru a adauga și mai multa durere, victimele erau trase într’o țeapă cu vîrful bont, rotunjit. Adeptul acestei metode era Ivan cel Groaznic.

Imaginea pădurii de țepe în care tronau vitejii ieniceri a adus o adevarată groază nu doar în rîndul armiei otomane, ci și în sufletul lui Mohamed Fatih.

Istoricul bizantin Chalchondil relatează că numărul de turci trași în țeapă era de aproximativ 20.000, o adevarată pădure a morții care se întindea pe 3 km pătrați.

Fin cunoscător al psihologiei musulmane, Vlad știa de frica atavica a acestora de penetrarea anală, și mai ales de moartea prin țeapă, pedeapsa cea mai cruntă la turci. Militaro-tactic vorbind, nu exista o alte metodă care să’l demoralizeze pe sultan, el însuși, fiind vestit pentru propriile cruzimi.

Cronicarii turci povestesc că întreaga ordie de peste 200.000 de oameni s’a cutremurat. O parte din turcii înțepați erau încă vii. Imaginea de coșmar în care aceștia dădeau spasmodic din picioarele care alunecau pe țepele pline de sînge și fecale, l’a bîntuit pe sultan pînă în momentul morții…

Personalitate contradictorie pînă la extreme, sîngeros, crud, violent, dar şi drept şi viteaz, Vlad Ţepeş rămîne, probabil, cel mai cunoscut voievod român din Evul Mediu pe plan internaţional.

Anders Behring Breivik, autorul masacrului din Norvegia, îl considera pe domnitorul rumîn Vlad Țepeș un erou european în lupta anti-islamizare. Cel puțin asta reise dintr’un manifest video publicat în ziua în care au fost comise atacurile de la Oslo:

”Ca orice alt conducător, Vlad Țepes avea doi inamici: dezordinea internă sau trădarea și agresorii islamici externi care îi amenințau țara. A reuțit să’și învingă inamicii externi, utilizand același nivel de cruzime ca orice alt conducător din vremea sa, însa el era un adevărat maestru al înscenării cruzimii pentru a obține efectul maxim. El era cel mai mare maestru al imagologiei, cu sute de ani înainte ca aceasta știință să fie descoperită și teoretizată.”

Imagologia este o ramură a sociopsihologiei care cercetează sistematic reprezentările pe care popoarele sau clasele sociale le au despre ele însele și despre alte popoare. A fost dezvoltată de cercetătorii francezi, în anii 1950-1960, cunoscînd contribuțiile cercetătorilor germani, italieni, americani și rumîni. Imagologia a fost recunoscută ca disciplină socială de sine stătătoare în cadrul Celui de’al XVI Congres Internațional de Științe Istorice de la Stuttgart (1985).

În istoriografia rumînească imagologia a fost studiată de cercetători precum Nicolae Iorga, Dan Amedeu Lăzărescu, Paul Cernovodeanu, Alexandru Duțu, Simona Vărzaru, Gheorghe David, Dan Horia Mazilu, Dulciu Morărescu și Alex Mihai Stoenescu.

Istorici străini, precum Keith Hitchins, Andreas Hillgruber, Catherine Durandin, Harald Heppner, Henri Prost, sau sociologul Claude Karnooh, au adus contribuții importante la dezvoltarea imagologiei rumînești. Lucrările lor au fost publicate sau traduse în limba rumînă în ultimele două decenii

Citește și:    TEMNIȚA LUI VLAD ȚEPEȘ SE POATE VIZITA – VIDEO

Sursa: Crina Decuseară-Bocşan, Povestiri despre Vlad Tepeş, Neagu Djuvara, Radu Oltean, De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul, Ed. Humanitas, 2010, pag. 32-34,  Tudor Sălăgean ”Transilvania secretă: Ordinul Dragonului şi simbolistica lui Ouroboros”, descoperă.ro, romanialiberă.ro, adevărul.ro, theladytravels.com

ISTORIA ROMÂNILOR ÎN SECOLELE ”ÎNTUNERICULUI”, ALĂTURI DE ”ANȚI”, ”AVARI” SAU PROTO-”BULGARI”

Istoria ”oficială” a lăsat mereu să înțelegem că românii un mileniu nu au avut istorie, numai că adevărul este că românii despre un mileniu de istorie nu au fost informați corect. Istoricii care au studiat izvoarele vorbesc despre un mileniu întunecat, 1000 de ani care par să fie şterși din istoria ţării noastre. Este un lucru care afirmat în mod repetat ne va scoate mereu din istorie, dar care se va dovedi mereu fals, mai ales pentru că cei plătiți să facă lumină în trecutul acesta întunecat nu au studiat suficient de mult, iar interpretările lor sunt în defavoarea istoriei reale a acestui popor.

Cine mai are azi dreptul să afirme cu certitudine că acel popor despre care nu se pomenește în cronici, nu a existat, sau că ”a căzut din cer”?

Evident, aceste lucruri sunt spuse din interese meschine, și nu în slujba adevărului istoric. În apărarea noastră, noi nu nu am putea spune, spre exemplu, că toate acele cronici au fost ascunse, distruse, și sunt în continuare tăinuite, doar, doar, vom dispare din istorie?

Nicolae Iorga:

”Istorie se cheamă ceea ce s’a întâmplat cu adevărat, nu ceea ce am vrea să se fi întâmplat.”

Un adevăr cu valoare de postulat, dacă luam în calcul zecile de mistificări care au avut ca subiect istoria românilor, în special istoria formării poporului român, dupa retragerea aureliană din anul 271. Greu încercaţi, blestemaţi de vuietul războaielor şi luptelor pentru supremaţia teritorială, strămoşii noştri au trebuit să supravieţuiască în nişte condiţii greu de imaginat astăzi. Dacă intrigile şi conspiraţiile se ţeseau ca nişte iţe la curţile domneşti, marea majoritate a populaţiei era influenţată de puterea care era exercitată asupra lor.

Însă de unde au venit, ce s’a întâmplat cu pelasgii sau cu geții sau cu aceia botezați ori traci, ori ”daci”, ori „vlahi”, acestea două din urmă, nume de împrumut atribuite nouă de romani sau de neamurile din jurul nostru, sunt întrebări la care tot românul trebuie să știe răspunsul: Pelasgii și Geții sunt strămoșii europenilor de azi. Aceștia de’a lungul mileniilor au creat numeroase etnii și au dezvoltat numeroase culturi în care au creat diverse limbi care azi se vorbesc în Europa.

O analiză, a lui Neagu Djuvara şi completată de Andreea Dogar, încearcă să facă lumină în întunericul acestei perioade, explicând enigmele create:

”În toată istoriografia europeană şi chiar în cea românească, se recunoaşte că e un fel de mileniu întunecat, unde sunt prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri. Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români. Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer.”

Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiarofoni au conceput aşa-numita ”teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia venită din imperiul roman ar fi plecat din Geția odată cu retragerea ordonată de împăratul Aurelian, de teama populaţiilor geto-gotice, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi !!!

Convenabil pentru niște avari după teritorii străine, și fără rădăcini în Bazinul Carpatic, nu’i așa?

Astfel se oferea o explicaţie pentru faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII. În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).

În definitiv, niște străini de Europa de ce ar accepta aprioric că întreaga Peninsulă Balcanică, până în Munții Pădurea Neagră și Alpi, sau până dincolo de Bug și Don ar fi fost locuite de către strămoșii românilor?

Acești străini (lingvistic) de Europa se află pe teritoriile noastre antice, și evident, fără niciun scrupul vor susține mereu altceva decât adevărul, în loc de a înapoia ce au luat cu japca în trecut… Ba mai mult, ei râvnesc și la bruma de teritoriu care ne’a mai rămas azi în jurul Carpaților.

Ăsta este poate păcatul lor, dar și a breslei istoricilor care nu impun definitiv adevărul istoric la nivel internațional în privinţa formării poporului român, în ciuda acestei ”sărăcii” a documentelor, și din cauza căreia s’au emis atâtea ipoteze. Pentru că sărăcia izvoarelor nu va fi niciodată o dovadă că românii nu sunt urmașii pelasgo-geților, și aceștia nu au locuit continuu și neînrerupt aceste teritorii.

Dacă unii istorici maghiarofoni sau austrieci au optat pentru peninsula Balcanică, nici cei români nu s’au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar alţii centrul şi sud-vestul ţării, într’o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul şi părţi din Serbia actuală.

Istoria românilor s’a jucat mereu cu banul: cap sau pajură? Au existat sau n’au existat?

Informaţiile privind o eventuală organizare a românilor într’o formaţiune politică sunt şi mai rare: cu excepţia voievodatului lui Gelu din Transilvania, nu mai ştim nimic despre vreo formă de organizare a vlahilor până în secolul XIII, când sunt menţionate într’un document maghiar voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi cnezatele lui Farcaş şi Ioan. Și asta pentru că regii sau împărații geți care au condus imperii, au fost considerați ori romani, ori bizantini, cumani sau chiar ”unguri”.

Citește și:  LITOVOI, SENESLAU ȘI FARCAȘ, DIN FRUNTEA ȚĂRILOR ROMÂNE ERAU ROMÂNI

Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale ”românești”, se explică şi de ce documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani, adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV. Sau dacă au existat au dispărut odată cu tăvălugul devastator al primelor migrații asiatice.

Pentru a umple golul, unii istorici s’au jucat și cu focul, ca de exemplu Bogdan Petriceicu Haşdeu, au publicat documente care s’au dovedit a fi falsuri. Astfel, Haşdeu a publicat un act, aşa-numita ”Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiţiei, care ar fi stăpânit şesul Moldovei.

Dorinţa fierbinte de a umple golul a atins culmi nebănuite şi totodată hazlii în timpul comunismului, când în programul Partidului Comunist Român din 1975 ni se spune că după retragerea aureliană, pe teritoriul vechii Geții a rămas un ”stat neorganizat”.

În speranța că putem aduce o rază de lumină asupra acelor evenimente tulburi care au marcat aproape un mileniu de istorie geto-română (și incorect numită: ”daco-valahă”) vă invităm să descoperiți, asa cum spunea și Iorga, o frântură de istorie, asa cum s’a întâmplat cu adevărat.

Faptul că nici la ora actuală nu există un consens cu privire la evoluția populației geto-române și la originile poporului român se datorează, spun istoricii, unei așa numite ”tăceri a surselor istorice”, motiv invocat, în special, de către adepții teoriei migraționiste care susțin că teritoriul Geției Carpatice a rămas o ”Terra deserta” odată cu retragerea administrației romane de la nordul Dunării.

Și cu toate acestea, continuitatea proto-românilor pe teritoriul Geției este atestată, fără putință de tăgada, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei Geții și de, mai mult sau mai puțin, rarele înscrisuri istorice din perioada sec. al III-lea și până în secolul al XIII-lea, odata cu întemeierea Țării Românești sub Basarab I.

Despre retragerea aureliană și continuitatea geto-românilor

Invaziile triburilor geto-gotice și geto-carpice, în valuri succesive, în provinciile dunărene, au silit administratia romană să abandoneze Provincia Dacia, aceasta retragându’se strategic în sudul Dunării, dovedind prin asta a cui era proprietatea asupra titulaturii acestei Provincii Romane, Dacia, și nicidecum a geților nord-dunăreni.

De altfel, nici revoltele geților ocupați nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luând amploare, mai ales, după moartea împăratului Traian – fapt ce vine să contrazică scrierile secretarului personal al acestuia, care menționa, la sfârșitul războaielor geto-romane, că întreaga populație autohtonă fusese redusă la maxim 40 de indivizi.

Data retragerii romane din Dacia nu poate fi stabilită cu certitudine, în literatura științifică, cei mai multi specialiști optând pentru anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271, în timpul împaratului Aurelian. Faptul că provincia întemeiată de Traian, Dacia, nu a fost părăsită de întreaga populație este evident, autoritățile evacuând numai armata și administrația, la care se adăugau clasele înstărite, în special cele din zonele urbane, proces care se va repeta întocmai și în alte provincii romane.

Continuitatea geto-românilor la nordul Dunării este dovedită și de singura copie a unei hărți romane, unica, de altfel, păstrată până în zilele noastre, Tabula Peutingeriană.

Harta este realizată după unele surse în anul 330 d.Hr., an în care împăratul Constantin cel Mare mută capitala imperiului de la Roma în Bizanț, fosta așezare pescărească de pe malul Bosforului, și arată chiar și după retragerea aureliană, nu mai puțin de 88 de localități cu rezonanță getică atât la nordul, cât și la sudul Dunării.

Importanța acesteia este cu atât mai mare cu cât, fără doar și poate, Tabula Peutingeriană este o hartă realizată în scopuri comerciale, dovedind așadar o strânsă legatură economică a romanilor cu populația getică rămasă în fosta provincie imperială.

Tabula Peutingeriană, este întocmită după alte surse, între anii 260-271 d.Hr., și este păstrată până astăzi într’o copie din sec. XI-XII. Numele i s’a dat după acela al consilierului Conrad Peutinger din Ausburg, la care a fost depusă, în 1507, de umanistul Conrad Celtes. Nici locul unde a fost descoperit manuscrisul, nici autorul hărţii nu sunt cunoscute. Astăzi harta se află la Biblioteca Naţională din Viena.

Tabula Peutingeriană reproduce şi provincia Dacia, dar fără ţinuturile din Estul Transilvaniei, aceasta înseamnând că, la data întocmirii originalului, zona de est a Daciei Romane fusese părăsită de trupele romane.

Această Tabula Peutingeriană este de fapt un pergament compus din 11 segmente (bucăţi iniţial lipite ori cusute una de alta, separate în 1863 în 11 pagini). În segmentele 7 si 8 din cele 11 ale Tabulei Peutingeriane, se află o frescă unică a ceea ce era provincia Dacia în secolele II-IV d.Hr. Nu mai puţin de 38 de oraşe, cetăţi sau localităţi vrednice de a fi menţionate sunt ilustrate pe documentul antic ca fiind la nordul Dunării. În acelaşi timp, alte 50 de locaţii cu rezonanţă getică apar la sudul aceluiaşi fluviu.

Un factor deosebit de interesant este acela că drumul roman care lega oraşele getice este reprezentat pe o asemenea hartă comercială, cu atât mai mult cu cât zona devenise fieful năvălirilor ”barbare” dupa retragerea aureliană din 275 d.H. Este greu de crezut că o asemenea recomandare putea fi făcută negustorilor romani care ar fi fost expuşi unor atacuri iminente. Se ridică astfel noi semne de întrebare asupra originii Tabulei antice, alți istorici apreciindu’i vechimea la, cel mai tarziu, anul 180 d.Hr.

În Tabula Peutingeriana sunt prezentate şi drumurile romane care străbăteau Dacia romană pe Segmentum VII (a și b) și pe Segmentum VIII (a și b).

Curios este și faptul ca istoricii greci și bizantini continuă să’i numească pe localnici geți sau chiar ”daci” de la numele Coloniei Dacia, denumire folosită în Bizanț până aproape de secolul al X-lea, dată la care începe să fie folosit și termenul de valah.

Istoricul grec Zosimos menționează, de asemenea, în secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Răsărit și tribul carpo-geților de la nordul Dunării, conflict soldat cu înfrângerea celor din urmă. Mai mult, împăratul Constantin cel Mare, inițiază construirea unui pod peste Dunăre, care să facă legătura cu fosta provincie romană, precum și o campanie de la care își va trage titlul de ”Dacicus”, lucru pe care îl va repeta și împăratul Justinian.

Așadar, dacă nu erau geți în Geția nord-dunăreană, cu cine se luptau romanii după 271?

Este o întrebare cât se poate de justificată, pentru că nu se pomenește de o altă populare sau migrare spre nordul Dunării. Deși, practic, administrația romană dispăruse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua să existe neoficial în structurile Imperiului Roman. Ori, poate va trebui să acceptăm că de această dată poate chiar geții care recuceriseră teritoriile lui Decebal, aveau acum nevoie de romani.

Cine poate știi cu siguranță azi, cine a avut mai mult nevoie de ceilalți, romanii de regiunile carpatice sau geții din Carpați de unele beneficii care le oferea imperiul?

Astfel au fost create provinciile Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, întâlnite și sub numele de Dacia Aureliană în literatura secolului al XII-lea, un argument în plus în fața continuității numelui de Dacia, dar și al celui de dac, ce îl va face aproape nemuritor, deși el este pentru geți, un etnonim de împrumut, atât pentru nord-dunăreni, cât și pentru sud-dunăreni, pentru că el a fost deținut de imperiul roman încă din 106 d.Hr, de când l’au inventat.

Curios este faptul că, deși există mulți adepți ai teoriei migraționiste, teorie care spune că poporul român s’ar fi format alături de cel albanez la sudul Dunării, urmând ca apoi să migreze iarăși în nord, nu există nici măcar o singură mențiune a unei asemenea trasmutări de amploare, fapt mai mult decât neobișnuit în canoanele vremii. De fapt, singura mențiune a unei migrații a populației este una în sens invers, de la nord la sud, mențiune care se referă, cel mai târziu, la secolul al XIV-lea.

Nu trebuie uitat nici împăratul Galerius (293-311), împărat roman de origine getică, născut, se pare, la sudul Dunării, din tată get din Tracia și mamă ”transdanubiană”, termen referitor la fosta populația getică din provincia cu același nume, Geția.

Mai mult, Galerius era poreclit de către cei apropiati, Armenterius – Ciobanul – referire mai mult decât evidentă la vechile sale ocupații, specifice, de altfel, populației romane de origine getică. La fel de important, pentru susținerea ideii de continuitate a populației getice sau geto-române, este și împăratul Maximinus Thrax (împarat de origine getică), cel care începând cu anul 236 se află în război cu geții liberi și cu sarmo-geții (sarmații).

Referitor la ocupația principală a strămoșilor românilor de azi, aceea de ciobani, dincolo de faptul că unii au ajuns împărați, azi ni se impută sub forme batjocoritoare, de parcă grecii, romanii, sau germanii, și nu mai spunem de unguri, ar fi fost cu toții neamuri de cărturari… De aceea, nu trebuie uitat niciun moment că în proporție de 99% întreaga populație antică a europenilor erau analfabeți.

Continuitatea creștină și culturile de la nordul Dunării

Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului român ramâne încă o problemă controversată. Chiar dacă proto-românii supraviețuiesc, ei ies treptat, începând cu a doua parte a mileniului I, din atenția cronicarilor, a istoricilor vremii și din atenția autorităților romane.

De asemenea, unul dintre principalele subiecte în jurul căruia se fac speculații și ipoteze este limba carpaticilor, și asta mai ales pentru că pe baza limbii s’au croit actualele națiuni. Numai că ceea ce ar trebui să știe oricine, nu limba deosebește dintotdeauna oamenii între ei, ci amprentele genetice care le poartă azi și românii și care dincolo de alte descoperiri arheologice ele dovedesc continuitatea neamului românesc la nordul Dunării.

Izvoarele arheologice, însă, dovedesc mai presus de orice bănuială, continuitatea populației autohtone în spațiul nord-dunărean. Din secolele III d.Hr. şi până în secolul IX d.Hr., documentele tac cu privire la existenţa populaţiilor ce locuiau pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. Mai precis cu privire la populaţiile geto-române sau goto-getice. Dar despre cuceritorii vremelnici ai regiunilor există informaţii abundente, unele dintre ele le vom spicui mai jos, dar mai ales despre acelea ale anților, avarilor sau a proto-bulgarilor.

Există însă, o veritabilă verigă lipsă. O perioadă întunecată şi mută cu privire la formarea exactă a poporului român. Mai precis momentul în care sinteza diferitelor neamuri şi triburi devenea acea populaţie ”olac” sau ”balak” din vechile cronici. O serie de indicii sunt furnizate de descoperirile arheologice.

Încă din secolele III-IV, se remarcă așa numita Cultură Sântana de Mureș, conturată cu precădere în arealul triburilor geto-gotice, triburi ce continuă circulația monetară romană. Totodată se remarcă și continuitatea comerțului cu Bizantul, o dovadă în plus a legăturilor dintre Imperiul Roman de Răsărit și populațiile de la nordul Dunării.

Cultura Sântana este urmată de cultura Ipotești Cândești (secolele V-VII), ce aparține unor comunități sedentare, de sine stătătoare, ale căror îndeletniciri (agricultura, creșterea animalelor, ceramica de tradiție romană) sunt caracteristice populațiilor proto-românești.

În primul rând este vorba de Cultura Ipoteşti-Cândeşti cu vestigii din secolele V-VII cu populaţii sedentare de agricultori şi crescători de animale. Cultura Ipotești-Cândești a fost o cultură arheologică din Europa de Est, care a ajuns la apogeul său pe la mijlocul secolului al VI-lea prin fuziunea elementelor culturilor Praga-Penkovka și Praga-Korchak și a culturilor locale (inclusiv germane) din zona dintre Prut și Dunărea de Jos. Se întindea de la Dunărea de Jos peste teritoriul României și Moldovei. Populația din zonă este considerată, cel puțin oficial, a fi fost formată din descendenți ”romanizați” ai triburilor getice, germane și slavice. Există opinii că ar fi fost și derivată din cultura Sântana de Mureș – Chernyakhov, sau că ar fi reprezentat un grup al Anților, cei care îndeobște sunt considerați niște strămoși ai slavilor.

Casele acestora erau identice cu colibele ”slave” din zonele Praga-Korchak și Penkovka, dar curios, aceştia produceau o ceramică de slabă calitate, considerată de tradiţie romană, ceea ce nu ar corespunde deloc și nu acoperă granițelor de la nord de Dunăre a provinciei romane Dacia.

Site-urile din România mai sunt cunoscute sub numele Ipotești-Cândești-Ciurel sau Ipotești-Ciurel-Cândești .

În site-urile atribuite acestei culturi au fost descoperite şi dovezi ale unui comerţ, redus ce’i drept, cu Bizanţul.

Apoi pentru secolele X-XI d.Hr. reprezentative sunt culturile Răducăneni şi mai ales cultura Dridu, considerată deja o civilizaţie stră-românească.

Influența valului migrator sclavin, care se naște dintr’un mix populațional geto-scytic trăitor la est de vechea cultură Cucuteni, se observă pe teritoriul fostei provincii romane  prin Cultura Dridu, cultură remarcabilă din care iese în evidență ceramica lucrată la roată, ceramică ce poarta numele culturii respective. Aceasta se va răspândi și la sudul Dunării, un rol important avându’l Primul Țarat așa zis Bulgar, deși componente ale sale sunt observate și în spații ce depășesc autoritatea țarilor bulgari.

Cercetătorul Ion Nestor:

”Cultura Dridu trebuie înţeleasă pentru mediile de caracter rural ale secolelor VIII-XI. În satele culturii Dridu au fost găsite numeroase unelte agricole şi cereale carbonizate, dar şi o ceramică de proastă calitate. Este o civlizaţie rurală, singura capabilă să supravieţuiască în perioada evului mediu întunecat.

Propriu-zis locuitorii satelor care au supravieţuit în tot spaţiul carpato-danubiano-pontic din secolele III-XI d.Hr. au fost tributari călăreţilor de stepă sau războinicilor geto-gotici. În unele cazuri au avut loc sinteze etnice, cu grupuri mari de barbari veniţi în cadrul acestui teritoriu, cu un caracter sedentar, precum sclavinii.

În orice caz istorici precum Ioan Aurel Pop, susţin că prin roirea diferitelor populaţii pre-româneşti, mai ales din fostele zone romanizate, latina s’a răspândit pe tot teritoriul României de astăzi.”

Istoricul Ioan Aurel Pop în ”Dacii şi romanii” în Revista ”Cultura”:

”După retragerea aureliană (a armatei, a autorităţilor civile, a celor bogaţi etc.), romanitatea a iradiat nestânjenită spre est, nord şi vest, comunităţile extinzându’se prin roire în viitoarea Moldovă, în Maramureş, în Crişana şi chiar mai departe. Mai întâi era nevoie de hrană pentru turme, de locuri de vărat şi de iernat, iar apoi, din cauza rapidei secătuiri a pământului lucrat, erau necesare mereu noi suprafeţe, virgine, numai bune de cultivat. Aşa că daco-romanii şi românii timpurii au roit mereu, iniţial la câţiva kilometri de vechea vatră, pentru întemeierea unui nou sat şi aşa mai departe.”

În orice caz în secolul al XVI lea, majoritatea călătorilor străini care au intrat în contact cu românii au observat că aceştia vorbesc o limbă asemănătoare cu latina şi că ei îşi spun ”rumâni”.

În esență cam asta esta este explicația empirică a unui ”mare” academician român.  Sigur, azi cunoaștem că limba română nu este o limbă latină, iar amândouă limba getică (româna) și limba latină se trag împreună dintr’o limbă mult mai veche, comună. Dar clișeele au rămas, pentru că școala românească susține în continuare aceleași neadevăruri, prin funcționarii statului care’și spun ”istorici”. Un lucru este cert, limba latină nu avea cum să fie impusă de sclavini, iar limba getică este natural și mult mai plauzibil să se fi păstrat prin pâlcurile de populație getică care a rezistat atât ocupației romane, cât și aventuroaselor căpetenii de stepă care au perindat acest areal.

Anton Verancsics în secolul al XVI lea:

”Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun: «Oare ştii românește?», sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: dacă este român.”

Aceasta arată că iezuiții trimiși de Papă în arealul ardelenesc și’au făcut bine treaba, introducând în mentalul populațiilor ce nu vorbeau limbile săsești sau secuiești, filonul strămoșesc al romanilor care au cucerit vremelnic aceste teritorii.

Secolele XI-XII aduc o altă cultură, Răducăneni, caracterizată prin prezența cuptoarelor rectangulare, ceramica lucrată la roată și obiectele care vădesc clar prezența unei populații sedentare.

Cultura Raducăneni este cu atât mai importantă cu cât răspândirea așezărilor umane depășește zona montană sau deluroasă și se apropie de câmpie, fapt ce se datorează și creșterii demografice.

Deosebit de importantă este continuitatea creștină a populației autohtone. Majoritatea istoricilor sunt de acord astăzi că romanizarea și creștinarea comunităților getice ar fi existat cu adevărat, și au reprezentat activități sincrone și complementare, mărturii ale unei vieți creștine datând fără întrerupere încă din secolul al III-lea.

Este adevărat că începând cu secolul al IV-lea, se înmulțesc, pe lângă obiectele cu caracter religios și mormintele de factură creștină. Cum nici unul dintre popoarele migratoare, care au ajuns pe teritoriul fostei Geții, nu era creștin, obiectele liturgice și mormintele nu pot aparține decât populației autohtone, de sorginte geto-româna. Apariția unor necropole de incinerație sau chiar birituale sunt considerate, astăzi, ca aparținând slavilor și bulgarilor.

Citește și:  DOVEZI ALE CONTINUITĂȚII ÎN RITUL FUNERAR AL GETO-ROMÂNILOR

În Dobrogea, procesul de contopire a populatiei getice cu cea romană se consideră, oarecum mai evident, primul nume românesc ”Petre”, fiind descoperit într’o inscripție de pe un vas de lut datat în secolul III, vas descoperit în fostul castru roman de la Capidava și scris nu în latinește, ci în grafie getică.

Numai că existența limbii latine folosită de oficialitățile administrației imperiului roman, nu dovedește că limba română s’ar trage din limba latină, nicidecum, explică doar existența limbii latine și atât, o limbă folosită mai ales în scris ca pe o lingua franca în inscrisuri oficiale, sau pe inscripțiile monumentelor. Frecvent folosită era limba getică de către populația băștinașă care era peste tot majoritară în Balcani, nicidecum funcționarii administrației de la Roma.

Nu mai puțin importantă este mărturia ambasadorului bizantin, Priscus Panites, la curtea regelui hun Atilla. Acesta menționează pe lângă prezența hunilor în Pannonia și populația autohtonă, pe care o numește barbară:

”[…] De acolo am călătorit pe un drum neted, așezat într’o câmpie, și am trecut peste mai multe râuri navigabile dintre care cele mai mari, după Istros, erau așa numitul Drecon, apoi Tigas și Tifesas. Pe acestea le’am trecut în bărci monoxile, de care se foloseau locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le’am trecut pe plute, pe care barbarii le poartă în căruțe, deoarece locurile sunt mlaștinoase. Prin sate ni se aducea de mâncare, și anume în loc de grâu, mei, în loc de vin, mied, dupa cum îl numesc localnicii. Slujitorii care ne însoțeau aveau și ei mei și o băutură preparată din orz, barbarii o numesc camos…Apoi, dintr’o regiune plină de dealuri am ajuns într’o câmpie împădurită. Acolo ne’au primit luntrași barbari în bărci monoxile făcute din trunchiuri de copaci, tăiate și scobite de ei înșiși. Ei ne’au trecut dincolo de râu, cu toate că nu se pregatiseră pentru noi, ci pentru a transporta mulțimea barbară, pe care am întâlnit’o în cale, deoarece Attila își pusese în gând să treacă la vânătoare pe teritoriul roman, dar de fapt regele scyt făcea pregătiri de război sub pretext că nu’i fuseseră restituiți toți fugarii. După ce am trecut Istrul și am străbătut împreună cu barbarii un drum de aproape șaptezeci de stadii, am fost nevoiți să ne oprim într’o câmpie până cand Edecon l’a înștiințat pe Attila despre sosirea noastră…După ce am trecut câteva râuri, am sosit într’un sat foarte mare unde se spunea că se află cea mai strălucită dintre toate locuințele lui Attila, construită din bârne și scânduri frumos poleite și bine încheiate și înconjurață cu o împrejmuire de lemn, pusă de frumusețe, nu pentru întăritură. După locuința regelui se găsea locuința lui Onegesius împodobită și aceasta cu o împrejmuire de lemn de jur imprejur, dar nu era înfrumusețată cu turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de împrejmuire era o baie, construită de Onegesius, cel mai bogat dintre scyți după Attila, cu piatra adusă din țara peonilor, deoarece la barbarii din părțile acelea nu se găsește piatră și lemn, ci se folosesc de material adus de aiurea.”

Geții Anți

Etnonimul ”Anți” a fost doar o altă denumire pentru geții de la Marea Neagră care vor vorbi cu timpul o limbă diferită de cea a celor din Carpați.

Anții (latină: antae) sunt considerați îndeobște o ramură timpurie a slavilor, având o organizare statal-tribală care a existat în secolul al VI-lea în regiunea dintre Dunărea de Jos și în nord-vestul Mării Negre (Republica Moldova de azi și centrul Ucrainei). Ei sunt frecvent asociați cu cultura arheologică Penkovka.

Anții au fost menționați pentru prima dată în 518. Înregistrat de Procopius (Războiul VII 40. 5-6), raidul Anților a părut să coincidă cu revolta lui Vitalian, dar a fost interceptat și învins de către magister militum Thraciam Germanus.

Germanus a fost înlocuit de Chilbudius la începutul anilor 530, care a fost ucis 3 ani mai târziu, în timpul unei expediții împotriva diferitelor triburi de Sclavi (Sklavenoi). Odată cu moartea lui Chilbudius, Iustinian pare să’și schimbe politica împotriva barbarilor sclavi de la atac la apărare, exemplificată de marele său program de re-fortificare a garnizoanelor de’a lungul Dunării.

Procopius constată că în 539 – 540, Sclavinii și Anții ”au devenit ostili unii față de ceilalți și au fost implicați în luptă”, probabil încurajați de tactica tradițională a „împărțirii și cuceririi” a romanilor.

În același timp, romanii au recrutat mercenari din ambele grupuri pentru a’i ajuta în războiul împotriva Ostro-Geților, numiți și goți.  Cu toate acestea, atât Procopius, cât și Iordanes menționează numeroase raiduri ale Hunilor, Sclavilor, Bulgarilor și Anților în anii 539 -540; raportând că au fost capturate 32 de forturi și 120.000 prizonieri romani.

Între 533 și 545, Anții au invadat Episcopia Traciei, înrobindu’i pe mulți romani și luându’i la nord de Dunăre în patria Anților. Într’adevăr, au existat numeroase raiduri în decursul acestui deceniu turbulent de numeroși barbari, inclusiv al Anților.

La scurt timp după aceea, au devenit foederați bizantini (adică aliați ai Bizanțului), primind plăți în aur și un fort numit Turris, undeva la nord de Dunăre (unii cercetători identifică Turris cu Cetatea Albă din Ucraina de azi), într’o poziție de importanță strategică, care să prevină atacurile barbare. Astfel, între 545 și anii 580, mulți Anți au luptat ca soldați în diverse campanii bizantine.

Aceasta făcea parte dintr’un set mai mare de alianțe, inclusiv cu Lombarzii, astfel încât presiunea să poată fi ridicată de pe Dunărea inferioară, iar forțele să poată fi direcționate spre Italia.

Astfel, în 545, soldații Anți se luptau în Lucania împotriva Ostro-Geților, iar în anii ’80 au atacat așezările Sclavinilor la cererea romanilor.

În 555 și 556, Dabragezas, get (ant) de origine, a condus flota romană din Crimeea împotriva pozițiilor persane.

Dabragezas a fost un comandant al Imperiului Bizantin 554 și 555. Singura sursă care conține informații despre Dabragezas este „Istoria” lui Agathias din Mirineas.

În războiul împotriva perșilor pentru influență în Lasika a condus în 554, împreună cu Usigardos o trupă de 600 de călăreți pentru a proteja trupele de asediu ale cetății persane Onoguris din apropierea capitalei din Lasika, Archaiopolis, astăzi Nokalakevi în Georgia pe care au vrut să o cucerească.

În anul 554, în descrierea ostilităților dintre Bizanț și perși, Dabragezas este menționat împreună cu Usigardos. Ei au condus trupele bizantine care au fost trimise împotriva persanilor. Când detașamentul persan s’a mutat la Onoguris, călăreții, conduși de Dabragezas și Usigardos, i’au respins, perșii surprinși s’au panicat și au fugit.

În istoria lui Agathias, Dabragezas a fost desemnat pentru anul 555 ca taxiarh al antichității. Taxiarchul în armata Atenei Antice, ocupa locul al doilea după strateg.

De’a lungul cursului superior al râului Phasis, actualul râu Rioni din Georgia, el a reușit să echipeze zece vase ușoare pentru a proteja navele bizantine și să captureze două nave ale persanilor. Anterior, aceste nave aparțineau bizantinilor, dar au fost prinse de către persani.

Informații suplimentare despre persoana sa nu sunt cunoscute, de asemenea, etimologia numelui său este considerată necunoscută. Noi însă, o considerăm de origine getică, în ciuda ipotezei pan-slaviste avansată de istoricul ceh Lubor Niederle, care a citit numele ca ”Dobrogost”, sau a lingvistuui german Max Vasmer ca ”Dobroezd”.

După Agathias, în 556, este menționat fiul lui Dabragezas, Leontius. Leontius sau Leontie era membru al unei elite de o sută de soldați bizantini, care urmau să efectueze recunoașterea zonei pentru a ataca inamicul. Când detașamentul de recunoaștere se apropia de tabăra inamicului, Leontie a alunecat și s’a rostogolit, scăpând scutul. Zgomotul deși a trezit gardienii, aceștia nu au prevăzut pericolul, și au adormit la loc. Războinicii bizantini i’au atacat și i’au ucis.

Bazându’se pe faptul că fiul lui Dabraghezas purta un nume creștin, se presupune că fie Dabraghezas, fie fiul său, Leontie, au fost botezați în credința creștină, sau doar o Leontie a fost botezat.

Localizarea Anților din secolul al VI-lea

Iordanes și Procopius au fost văzuți ca surse extrem de importante în localizarea Anților cu o mai mare precizie. Iordanes (Getica 25) afirmă că au locuit ”de’a lungul curbei Mării Negre”, de la Nistru până la Nipru. P. Barford se întreabă dacă acest lucru implică faptul că au ocupat stepa sau regiunile mai la nord; deși cei mai mulți cercetători, în general, îi văd pe Anți în zona de silvostepă din stânga Nistrului.

În contrast, Procopius îi localizează doar dincolo malurile de nord ale Dunării (Războaiele V, 27,1–2) (adică Valahia).

Anții au rămas aliați romani până la ”dispariția” lor în prima decadă a secolului al VII-lea. Sigur, dispariția în scripte, pentru că urmașii geților au primit zeci de etnonime de’a lungul timpului, inclusiv cel al Anților.

Ei erau adesea implicați în conflicte cu avarii, cum ar fi războiul înregistrat de Menandru Getul (50, fr. 5.3.17-21 ) din anii 560.

Mai târziu, în represaliile pentru un atac roman asupra aliaților lor Sclavini, Avarii au atacat Anții în 602. Avarii au trimis generalul lor Apsich să ”distrugă națiunea Anților”. În pofida numeroaselor fricțiuni cu romanii din timpul campaniei, atacul Avar pare să fi încheiat politica pe scena istoriei a Anților. Anții nu mai apar niciodată în surse, cu excepția epitetului Anticus în titulatura imperială din 612.

Curta argumentează că după atacul din 602 Anții și’au pierdut independența politică. Cu toate acestea, epitetul Anticus este atestată în titulatura imperială până în 612, deci Kardaras mai degrabă susține că dispariția Anților se referă la prăbușirea generală a Scyției Dunărene inferioare și a limes-urilor pe care le apărau, timp în care hegemonia pe Dunărea inferioară s’a încheiat.

Indiferent de situație, la scurt timp după prăbușirea limes-urilor dunărene (mai precis retragerea tactică romană), încep să apară primele dovezi ale hegemoniei altor neamuri getice, cea a sclavinilor de exemplu, din nord-estul Bulgariei.

Lipsa de coerență și erorile evidente în geografia lor dovedește că autorii aveau cunoștințe geografice vagi despre ”Scyția”.

Din fosta federație a Anților, următoarele triburi au evoluat pe teritoriul ucrainean:

Severianii – din partea inferioară a râului Desna și partea superioară a râurilor Seim și Sula,

Polanii între Kiev și Roden,

Drevlianii între râurile Pripet și Forîn,

Dulebii în Volînia între Vistula, Bugul de Sud și Stîr,

Croații albi, la nord de Munții Carpați,

Ulicii, de’a lungul malul stâng al Bugului de Sud

Tiverții, între râurile Nistru și Prut.

O cataramă de aur din mormântul din Ödenkirche, domeniul Keszthely-Fenékpuszta, Zala, Ungaria; pe partea inferioară este inscripția greacă ANTIKOY, ”cuceritorul anților”

Deși considerată o uniune tribal predominant slavă, au apărut numeroase alte teorii, mai ales cu privire la originea nucleului lor de conducere; inclusiv a unor teorii ale nobilimii conducătoare ariană (iraniană), gotică (getică) și slavă sau a unei anumite amestecuri a acestora.

Multe dispute au apărut din cauza unor dovezi literare slabe: puținele sunt cunoscute în afară de numele tribal însuși și o mână de antroponime. Numele ”Anți” în sine nu pare a fi slavic și este adesea considerat a fi un cuvânt arian (iranian).

Omeljan Pritsak, citând pe Max Vasmer, susține că anta- înseamnă în sanscrită ”frontieră, sfârșitul”, deci *ant-ya ar putea însemna ”om de la frontieră”, sau ”care este la sfârșitul anului”, iar în osetină att’iya înseamnă ”ultimul, în spatele”.

Aceeași opinie a fost împărtășită de F.P. Filin și Oleg Trubachov.

În comparație, Bohdan Struminsky a considerat că etimologia lui ”Ant” rămâne nedovedită și totuși este ”irelevantă”. Struminskyj a analizat numele personale ale șefilor Anților și a oferit alternative etimologice germane la etimologia slavă obișnuită (propusă inițial de Stanislaw Rospond).

Deși prima atestare neechivocă a tribului Anților în secolul al VI-lea d.Hr., cercetătorii au încercat să conecteze Anții cu un trib An-tsai dintr’o sursă chineză din secolul al II-lea î.Hr. (Hou Han-shu, 118, pag. 13).

Pliniu cel Bătrân (Istoria Naturală VI, 35) îi menționează pe Anții care locuiesc în apropierea țărmurilor Azovului; și inscripțiilor din peninsula Kerci datând din secolul al III-lea d.Hr. care poartă cuvântul ”antas”.

Bazându’se pe documentația despre triburile „sarmaților” care locuiau în regiunea nord-pontică din secolele timpurii ale Epocii de după Hristos, și ale unor presupuse împrumuturi iraniene în cultura slavă și de sorginte sarmatică în cultura Penkovka, savanți precum Robert Magosci, Valentin Sedov și John Fine Jr. susțin propunerile anterioare ale unor savanți din epoca sovietică, cum ar fi Boris Rybakov, că Anții erau inițial un trib de frontieră Sarmato-Alan care s’ar fi slavizat, dar care și’ar fi păstrat numele. Numai că și sarmații și alanii, așa cum s’a dovedit prin deshumarea unor rămășițe omenești care au aparținut acestora, purtau haplogrupul R1, ca și geții, celții și scyții, fiind așadar cu toții frați genetici.

Sedov susține că etnonimul era pentru populația slavo-scyto-sarmatică care trăia între râurile Nistru și Nipru și mai târziu pentru triburile slavice care au ieșit din această simbioză slavo-iraniană.

Cu toate acestea, perspectivele recente privesc entitățile tribale numite de sursele greco-romane ca formațiuni politice fluctuante care erau, mai presus de toate, ramuri etnice bazate pe stereotipuri etnografice, mai degrabă decât din informații de primă mână, sau cunoștințe precise despre limbajul barbar sau despre ”cultură”.

Szmoniewski rezumă faptul că Anții nu erau o entitate „discretă, omogenă din punct de vedere etnic”, ci mai degrabă „o realitate politică foarte complexă”.

Dovezile lingvistice și contemporane sugerează că proto-slava (limba geților estici) era limbajul comun al unei zone de la Alpii de Est până la Marea Neagră, de către populații cu diverse etnii, inclusiv slavii, romanii provinciali, triburile considerate germane (cum ar fi Gepizii și Lombarzii) și popoarele ”turcice” (cum sunt considerați de exemplu Avarii și Bulgarii).

În plus, s’a propus ca Sklavinii să nu se distingă de ceilalți în funcție de limbă sau cultură, ci de tipul organizației lor militare. În comparație cu Avarii sau cu Goții sec. al VI-lea, Sklavinii erau mai numeroși, grupuri mici, disparate, dintre care unul – Antai – a devenit foederați, constituiți printr’un tratat.

Ipoteze

Conform legăturii dintre Sarmați-Anți, Anții au fost un subgrup al Alanilor, care a dominat regiunea Mării Negre și a Caucazului de Nord în perioada „Sarmatică târzie”.

Anții se aflau între Prut și Nistrul inferior în secolele I – II d.Hr. Din secolul al IV-lea, centrul lor de putere s’a mutat spre nord și spre Bugul sudic. În secolele al V-lea și al VI-lea, ei s’au stabilit în Volhynia și ulterior în regiunea din mijlocul Niprului lângă orașul actual Kiev, pe măsură ce se deplasau spre nord de stepa deschisă, spre stepa pădurilor. Ei au organizat triburile slave, iar numele de Anți a fost folosit pentru corpul mixt al Sclavinilor Alanici.

Oricare ar fi originea lor exactă, Iordanes și Procopius par să sugereze că Anții erau slavi până în secolul al V-lea. În descrierea pământurilor din Scythia (Getica, 35), Iordanes afirmă că ”rasa populației Veneților ocupă o mare întindere a pământului, deși numele lor sunt acum dispersate în diferite clanuri și locuri, dar ele sunt numite în principal Sklaveni și Anți”.

Mai târziu, în descrierea faptelor lui Ermanaric, regele Ostro-Getic mitic, el informează că Veneții ”au acum trei nume: Veneți, Anți și Sklaveni” (Get. 119). În cele din urmă, Iordanes detaliază o bătălie între regele Anților, Boz și Vinitharius (succesorul lui Ermanaric) după subjugarea acestuia de către Huni. După ce a învins inițial geto-goții, Anții au pierdut a doua bătălie, iar Boz și 70 dintre nobilii săi conducători au fost răstigniți (Ioan, 247).

În mod tradițional, oamenii de știință au luat socotelile lui Iordanes la valoare nominală, ca dovadă că Sklavenii și cea mai mare parte a Anților au coborât din Venedi, un trib cunoscut de istorici precum Tacitus, Ptolemeu și Pliniu cel Bătrân.

Cu toate acestea, utilitatea Geticii într’o aventură etnografică precisă a fost pusă la îndoială. Marcant în ceea ce privește îndoielile a fost Walter Goffart, care susținea că Getica a creat o poveste complet mitică a originii gotice și a altor popoare.

Curta mai susține că Iordanes nu avea o cunoaștere etnografică reală a ”Scythiei” (dar cine a avut?), în ciuda afirmațiilor că el însuși era un Goth (adică Get) și că s’a născut în Tracia. El a împrumutat foarte mult de la istoricii anteriori și a făcut legătura numai artificial între Sklaveni și Anți din secolul al VI-lea cu vechii Venedi, care au ”dispărut” de’a lungul secolului al VI-lea.

În timp ce era anacronic, el a folosit și o „strategie de narațiune modernizatoare”, în care evenimentele mai vechi – războiul dintre Ostro-geții lui Vithimiris (Vinitharius la Iordanes) și alani – au fost reeditate ca un război între Vinitharius și contemporanii Anți. În orice caz, nicio sursă din secolul al IV-lea nu’i menționează pe Anți, iar ”ostro-goții” s’au format doar în secolul al V-lea – în interiorul Balcanilor între geți, deci ei erau tot geți.

În afara respectului față de istoricii mai în vârstă, stilul narativ al lui Iordanes a fost influențat de dezbaterea lui polemică cu contemporanul său – Procopius. În timp ce Iordanes a legat Sclavinii și Anții de vechii Venedi, Procopius afirmând că ambii au fost denumiți odată Sporoi (Procopius, Istoria războaielor VII 14.29).

Sporoi sau Spori au fost, conform cercetărilor orientale romane efectuate de către Procopius (500-560), vechiul nume al Anților și Sclavenilor, două ramuri slave timpurii. Procopius a afirmat că Sclavenii și Anții vorbeau aceeași limbă, dar nu le’a urmărit originea comună înapoi la Veneți (ca Iordanes), ci la un popor numit „Sporoi”.  El a derivat numele din seria greacă („eu împrăștii grâu”), deoarece „au populat pământul cu așezări împrăștiate”.

Iordanes a scris despre slavi în lucrarea sa Getica (551):

”Deși provin dintr’o singură națiune, acum ei sunt cunoscuți sub trei nume, Veneți, Anți și Sclaveni”

(ab unastirpe exorti, tria nomina edderunt, id est Veneti, Antes, Sclaveni); adică slavii de Vest, slavii de Est și slavii sudici.

El a afirmat că Veneți au fost strămoșii Sclavenilor și Anților, cele două grupuri fiind obișnuiți să fie numiți Veneți, dar acum sunt ”în principal” numiți Sclaveni și Anți.

Conform istoricului ceh Francis Dvornik (1893-1975), Sporoii au fost, probabil, Spalii menționați de Iordanes (551) și Spaleii menționați de Pliniu cel Bătrân (77-79), dar potrivit Societății Americane de Studii Sârbe, mai degrabă decât să conecteze etnonimul sporoi cu Spali, care este puțin cunoscut, este mult mai probabil ca, după vechea viziune, să avem o interpretare grecească a numelui Sorpoi / Sorboi – legată de sârbi.

Tezaurul Pereshchepino poate fi considerat ca parte dintr’un tezaur al vreunui șef de trib al Anților, datând de la începutul secolului al VII – lea.

Oricare ar fi originea lor, Anții au fost în cele din urmă atacați și ”distruși” de Avarii panonici, la începutul secolului al VII-lea, sau cel puțin așa este acceptat la nivel oficial de către istorici, și asta doar pentru că nu au alte explicații pertinente.

Avarii nu au fost de sorginte turcică, ci mai curând tot de neam geto-scytic.

Regatul Avar, numit îndeobște Hanat deoarece a fost considerat de sorginte turcică, și’a avut întinderea în Europa Centrală, în special în Câmpia Panonică când în regiune, în 567 și’au început hegemonia Avarii, un neam nomad cu origini și afiliere etno – lingvistică incertă, considerați de unii turcici, de alții indo-europeni.

Noi considerăm că erau geto-scyți din stepa eurasiatică rupți de timpuriu din massa-geții de la Marea Caspică.

Izvoarele istorice fiind precare, este dificil de stabilit originea etnică a avarilor.

Potrivit cronicilor chinezești, avarii ar fi fost o ramură a poporului vorbitor al unui idiom indo-european și având numele chinezești Yüe-tschi (acceptat ca fiind un nume al geților) sau ”Cücen”.

Pe măsură ce Imperiul Göktürk s’a extins spre vest, hanul Bayan a condus un grup al Avarilor și Bulgarilor, stabilindu’se în cele din urmă în jurul anilor 568 în provincia romană Pannonia.

Sosirea în Europa

În 557, Avarii au trimis o solie la Constantinopol, marcând astfel primul lor contact cu Imperiul Bizantin – probabil încă din Caucazul de Nord. În schimbul aurului, ei au fost de acord să subjuge ”gintele nesăbuite” în numele bizantinilor. Ei au cucerit și au încorporat numeroase triburi nomade – Kutriguri și Sabiri – și i’au învins și pe Anți.

Prin 562, Avarii au controlat bazinul inferior al Dunării și stepele de la nord de Marea Neagră.  În momentul în care au sosit în Balcani, Avarii au format un grup eterogen de aproximativ 20.000 de călăreți.

După ce împăratul bizantin Iustinian I (527-565) i’a cumpărat, au avansat spre nord-vest în Germania. Cu toate acestea, opoziția francilor a oprit expansiunea Avarilor în această direcție.

Căutând bogate ținuturi pastorale, avarii au cerut inițial terenuri la sud de Dunăre în Bulgaria, dar bizantinii au refuzat, folosind contactele lor cu Göktürcii ca o amenințare împotriva agresiunii Avare.

Avarii și’au îndreptat atenția spre Câmpia Carpatică și spre apărările naturale pe care le  oferea. Cu toate acestea, bazinul carpatic a fost apoi ocupat de Geto-Gepizi.

Citește și: CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

În 567, Avarii au format o alianță cu Lombarzii – inamicii Gepizilor – și împreună au distrus o mare parte din Regatul Gepid. Avarii i’au convins pe Lombarzi să se mute în nordul Italiei, o invazie care a marcat ultima majoră mișcare geto-gotică în perioada marilor migrații.

Continuând politica lor de succes de a întoarce diferiți barbari unul împotriva celuilalt, bizantinii au convins Avarii să atace Sclavinii din Scythia Minor (Dobrogea); țara lor era bogată în bunuri și nu fusese niciodată cucerită înainte. După devastarea unei mari parți din teritoriul Sclavinilor, Avarii au revenit în Pannonia după ce mulți dintre supușii regelui Avar au dezertat de sub comanda împăratului bizantin.

Perioada Avară Timpurie (580-670)

În jurul anului 580, Regele Avar Bayan a stabilit supremația asupra majorității triburilor slave, bulgare și geto-gotice care trăiau în Pannonia și în Bazinul Carpatic. Când Imperiul Bizantin nu a putut să plătească subvenții sau să angajeze mercenarii Avari, aceștia au jefuit teritoriile balcanice.

”Avarii” prădând pământurile balcanice, imaginea reprezentându’ne mai curând niște nobili români (valahi)

Potrivit lui Menandru, Bayan a comandat o armată de 10.000 de bulgari Kutriguri și a cucerit Dalmația în 568, tăind efectiv legătura terestră bizantină cu Italia de Nord și cu Europa de Vest. Prin 582, avarii au capturat Sirmium, un fortăreață importantă din Pannonia. Când bizantinii au refuzat să mărească suma subsidiilor, așa cum a cerut fiul lui Bayan și succesorul lui Bayan al II-lea (din 584), Avarii au procedat și la capturarea Singidunum și Viminacium. Cu toate acestea, s’au întâlnit cu blocade în timpul campaniilor balcanice ale lui Mauriciu în anii 590.

Cu toate acestea, până în anul 600 Avarii au înființat un imperiu nomad care conducea o multitudine de popoare și se întindea din Austria de azi în vest până la stepa ponto-caspică din est.

După ce au fost învinși în patria lor, unii Avari s’au separat de bizantini în 602, dar împăratul Mauriciu (Flavius Mauricius Tiberius Augustus) a decis să nu se întoarcă acasă așa cum era obiceiul. El și’a menținut tabăra armatei dincolo de Dunăre pe parcursul iernii, iar greutățile care au rezultat acestui fapt au determinat armata să se revolte.

Acest lucru le’a dat Avarilor un răgaz necesar. Au încercat o invazie din nordul Italiei în 610. Războiul civil bizantin în curs de desfășurare a determinat o invazie persană și, după 615, Avarii s’au bucurat de mână liberă în Balcani neînfrânați de nimic.

”În fiecare an, hunii [Avarii] au venit la slavi, pentru a petrece iarna cu ei; apoi au luat nevestele și fiicele slavilor și au adormit cu ei, iar printre alte maltratări [deja menționate], slavii au fost, de asemenea, obligați să plătească taxe hunilor. Dar fiii Hunilor, care au fost crescuți odată cu soțiile și fiicele acestor Venedi, nu mai puteau suporta în cele din urmă această asuprire și au refuzat supunerea sub Huni și au început, așa cum am menționat deja, o rebeliune. Când armata Venedilor s’a ridicat împotriva hunilor, comerciantul Samo a participat, de asemenea. Și astfel bravura lui Samo s’a dovedit în mod minunat, o masă imensă de huni care au căzut sub sabia Wenedilor.” -  Cronica lui Fredegar , Cartea a IV-a, secțiunea 48, scrisă capoximativ în 642.

Regatul Avar în jurul anului 650

În timpul negocierilor cu împăratul Heraclius sub zidurile Constantinopolului din 617, Avarii au lansat un atac surpriză. Pentru că nu au reușit să ocupe centrul orașului, au jefuit suburbiile orașului și au luat 270.000 de captivi. Plățile în aur și mărfuri către Avari au atins suma record de 200.000 de solidi (solidus a fost o monedă de aur emisă pentru prima oară în vremea lui Constantin cel Mare și care a circulat din 309 în Imperiul roman până la reforma monetară a lui Alexie Comnenul) cu puțin timp înainte de anul 626.

În 626, asediul Constantinopolului de către o forță comună Avaro-Sassanidă a eșuat. După această înfrângere, puterea politică și militară a avarilor a scăzut. Sursele bizantine și ale francilor au documentat un război între avari și oponenții lor din Vlăsia Slavă, a Wenedilor.

În anii ’30, Samo, conducătorul franc al primei organizări politice slavice cunoscută sub numele de Uniune tribală a lui Samo sau regiunea lui Samo, și’a sporit autoritatea asupra țărilor nord-vest dle Regatului Avar, în detrimentul avarilor, afirmând până la moartea sa în 658. Datorită vitejiei lui și a calităților militare, slavii l’au ales ca rege al alianțelor de triburi numite Imperiul Samo (623–658). După moartea lui Samo în anul 658 s’a destrămat și această alianță slavă.

Cronica Fredegar a înregistrat că, în timpul rebeliunii lui Samo în 631 d.Hr, 9.000 de bulgari conduși de Alciocus în vestul Pannoniei (Bavaria de azi), unde Dagobert a masacrat cei mai mulți dintre ei. Ceilalți 700 s’au alăturat Wenedilor.

Pe vremea regatului lui Samo, Kubrat al clanului Dulo a condus o revoltă de succes pentru a pune capăt autorității Avare peste Câmpia Panonică; el stabilind ceea ce bizantinii numise Patria Onoguria, „patria Onogurilor”. Războiul civil, sau cel puțin o luptă de succesiune în Onoguria între forțele comune Kutrigure și Utigure, a izbucnit prin 631 până în 632. Puterea forțelor Avarilor Kutriguri a fost zdruncinată, iar Avarii au intrat sub controlul Patriei Onoguria.

De asemenea, în conformitate cu lucrarea lui Constantin al VII – lea, De Administrando Imperio (secolul al X-lea), un grup de croați separați de croații albi au trăit în Croația Albă și au venit din proprie voință sau au fost chemați de împăratul bizantin Heraclius (610-641), pentru a lupta a’i învinge pe Avari, după care și’au organizat în cele din urmă propriul lor principat în Dalmația.

Perioada Avară Mijlocie (670-720) și târzie (720-804)

Odată cu moartea lui Samo, unele triburi slavice au intrat din nou sub conducerea Avarilor. Kubrat a murit în 665 și a fost urmat de Batbayan din Vechea Bulgarie Mare. Până în 670, cronica vieneză înregistrează că, în 677, etnia „Ungri” (Onogur Bulgar) a fost stabilită definitiv în Pannonia.

După moartea lui Kubrat sau câțiva ani mai târziu în timpul lui Bezmer, imperiul a fost dizolvat în 5 ramuri. Două dintre ele (conduse de Batbayan și Kotrag) au fost supuse de imperiul Khazar, iar cea de’a patra condusă de Asparukh a întemeiat Imperiul bulgar al Dunării și l’a consolidat prin victoria de la Ongal.

Cea de’a patra ramură s’a mutat în Ravenna, iar cea de’a cincea, condusă de Kuber, s’a mutat în Regatul Avar.

Potrivit miracolelor Sfântului Demetrius, alianța avaro-slavă din nordul Carpaților a forțat în sud Bulgarii din Onoguria de Vest (Sirmium) în aproximativ același moment în care Bătălia de la Ongal a avut loc la sud de Carpații Orientali. Noul element etnic marcat de clești de păr pentru pigtailuri; șabloane curbate, cu un singur tăiș; largi, arcuri simetrice marchează perioada mijlocie Avaro-Bulgară (670-720).

Bulgarii din Onogur sub conducerea lui Kuber, expulzat din vestul Onoguriei (Sirmium), s’a mutat spre sud, stabilindu’se în regiunea actuală a Macedoniei. Bulgarii din Onoguria, conduși de Hanul Asparukh – tatăl Hanului Tervel – stabilit permanent pe Dunăre (c. 679-681), extindea primul imperiu bulgar din Onoguria, în Bulgaria.

Deși imperiul Avar a scăzut la jumătate din dimensiunea sa inițială, noua alianță avaro-slavă și’a consolidat conducerea spre vest de părțile centrale ale bazinului mijlociu-dunărean și și’a extins sfera de influență spre vest spre bazinul vienez.

Au apărut noi centre regionale, cum ar fi cele din apropiere de Ozora și Igar – județul Fehér din Ungaria. Aceasta a întărit baza de putere a Avarilor, deși cea mai mare parte a Balcanilor se afla acum în mâinile triburilor slave, deoarece nici Avarii, nici bizantinii nu au reușit să’și reafirme controlul.

Un nou tip de ceramică – așa-numita ceramică ”Devínska Nová Ves” – a apărut la sfârșitul secolului al VII-lea în regiunea dintre Dunărea de Mijloc și Carpați. Aceste vase erau asemănătoare cu ceramica manuală din perioada anterioară, dar obiectele fabricate pe roți au fost găsite și în localitățile din Devínska Nová Ves.

Cimitirele mari de înhumare găsite la Holiare, Nové Zámky și în alte locuri din Slovacia, Ungaria și Serbia de la începutul perioadei din jurul anului 690 arată că rețeaua așezărilor din bazinului carpatic a devenit mai stabilă în perioada târzie a Avarilor.

Cele mai populare motive din perioada Avară târzie – griffins și tendril – de decorare a curelelor, monturilor și al altor artefacte legate de războinici – pot reprezenta fie nostalgie pentru trecutul nomad pierdut, fie dovedește un nou val de nomazi care sosesc din stepele pontice la sfârșitul secolului al VII-lea.

Potrivit istoricilor care acceptă această din urmă teorie, imigranții ar fi putut fi Onogurii sau după alții, Alanii. Totuși, studiile antropologice ale scheletelor indică prezența unei populații cu caracteristici mongoloide, deci nu erau alani, cu siguranță.

Regatul în perioadele de mijloc și târzii a fost un produs al simbiozelor culturale dintre elementele slavice și originale ale Avarilor, cu o limbă slavă ca lingua franca sau cea mai comună limbă, ceea ce arată că nu aveau o limbă atât de diferită de a băștinașilor.

În secolul al șaptelea, Regatul Avar a deschis o ușă pentru expansiunea slavică demografică și lingvistică în regiunea Adriatică și Marea Egee.

La începutul secolului al VIII-lea, în bazinul carpatic a apărut o nouă cultură arheologică așa-numita cultură „griffin și tendril”. Unele teorii, inclusiv teoria „dublei cuceriri” a arheologului Gyula László, o atribuie sosirii unor noi coloniști, cum ar fi maghiarii timpurii, dar acest lucru este încă în dezbatere. Arheologii maghiarii Laszló Makkai și András Móczy atribuie această cultură unei evoluții interne a Avarilor care rezultă din integrarea emigranților bulgari din generația anterioară a anilor 760.

Potrivit lui Makkai și a lui Mócsy, „cultura materială – arta, îmbrăcămintea, echipamentul, armele – din perioada târzie Avară / Bulgară au evoluat în mod autonom față de aceste noi baze”. Multe regiuni care au fost odată importante centre ale imperiului Avar și’au pierdut semnificația în timp ce au apărut altele noi. Deși cultura materialelor Avare găsită pe o mare arie a Balcanilor de Nord poate indica existența unor Avari, probabil reprezintă și prezența unor slavi independenți care au adoptat obiceiurile avare.

Declinul treptat al puterii Avarilor s’a accelerat până la căderea sa rapidă într’un singur deceniu. O serie de campanii franceze din anii 790, începând din anul 791, s’au încheiat cu cucerirea teritoriuluilui Avar după opt ani. Campania din 791 s’a încheiat cu succes, deși nu s’au purtat bătălii.

Avarii au fugit înainte ca armata carolingiană să sosească pe Dunăre, în timp ce o boală a adus moartea majorității cailor Avarilor. Luptele tribale au început, arătând slăbiciunea regatului avar.

Francii fuseseră susținuți de slavii care au înființat centre politice pe teritoriul fostului regat Avar. Unul dintre fiii lui Carol cel Mare a capturat o tabără mare, fortificată, cunoscută sub numele de „inel”, care conținea o mare parte din prada din campaniile anterioare ale Avarilor.

În 796, căpeteniile Avare s’au predat și au acceptat creștinismul, Pannonia fiind cucerită. Potrivit Annales Regni Francorum, Avarii au început să se supună francezilor începând cu anul 796. Cântecul ”De Pippini regis Victoria Avarica” care sărbătorește înfrângerea avarilor de la Pepin din Italia în 796 încă mai supraviețuiește. Francii au botezat mulți avari și i’au integrat în Imperiul franc.

Numărul tot mai mare de dovezi arheologice din Transdanubia presupune, de asemenea, o populație avară în bazinul Carpatic la sfârșitul secolului al IX-lea. Constatările arheologice sugerează o prezență substanțială, târzie a Avarilor în Câmpia Mare a Ungariei, totuși este dificil să se determine o cronologia corectă.

Rezultatele preliminare ale noilor săpături implică, de asemenea, că teoria cunoscută și acceptată în mare măsură a distrugerii zonei de control a Avarilor este depășită, depopularea dezastruoasă a Regatului Avar nu s’a întâmplat niciodată, așa cum nu s’a petrecut niciodată, de altfel și nicăieri nici dispariția geților. Odată pierdut controlul politic, au devenit supuși și ei la rândul lor la fel cum au fost și geto-românii din Carpați.

În 799, unii Avari s’au revoltat.

În 804, Imperiul bulgar a cucerit ținuturile sudice ale Avarilor din Transilvania și sud-estul Pannoniei până la fluviul Dunărea de mijloc, iar mulți Avari au devenit supuși ai Imperiului Bulgar.

Hanul Theodorus, convertit la creștinism, a murit după ce i’a cerut lui Carol cel Mare ajutorul în 805; el a fost urmat de Hanul Abraham (Avraam), care a fost botezat ca nou client franc (și nu ar trebui să se presupună din numele său că acesta a fost mai degrabă Khavar decât Pseudo-Avar).

Francii au transformat teritoriile Avare sub controlul lor printr’un marș militar.  Jumătatea Pannoniei de est a fost apoi acordată Prințului slav Pribina, care a stabilit principatul Balaton, în 840. Într’o vreme când slavii Carentani nu erau încă diferențiați între Slovaci, Sloveni, Croați și alții, principatul a fost întemeiat de către cneazul Pribina venit din Moravia Mare în anul 847. I’a succedat fiul său, cneazul Koțel. A continuat să existe, în vest, până când a fost împărțită între carintieni și cei de est în 871. Francii au cucerit principatul, transformându’l într’un marchizat, în 876. În 896 a fost definitiv cucerit de Maghiari, iar populația slavă a fost treptat maghiarizată.

Istorie

Potrivit lui Pohl, o prezență Avară în Pannonia este sigură în 871, dar după aceea numele nu mai este folosit de cronicari.

Pohl scria:

”Pur și simplu s’a dovedit imposibilă menținerea unei identități a Avarilor după ce instituțiile Avare și pretențiile mari ale tradiției lor au eșuat.”

Regino a scris de asemenea, despre ei în anul 889.

Înregistrările bizantine, printre care ”Notitia episcopatuum”, ”Additio patriarchicorum thronorum” de Neilos Doxopatres , ”Chronica” lui Petrus Alexandrinus și ”Patriarhatul Notitia” menționează existența Avarilor din secolul al 9-lea ca o populație creștină.

Avarii s’au amestecat deja cu mai mulți slavi de’a lungul generațiilor și mai târziu au intrat sub conducerea politică a unor forțe externe, precum Francii, Bulgaria și Marea Moravie. Avarii din regiunea cunoscută sub numele de ”solitudo avarorum” numită curent – Alföld – a dispărut într’un arc de trei generații în Ungaria, așa cum și’au pierdut identitatea și alte etnii din această zonă, inclusiv geto-românii.

Ei s’au unit încet cu slavii pentru a crea un popor vorbitor de limbă geto-slavonă bilingvă care a fost supus dominației franceze; iar invadatorii maghiari au găsit acest popor compozit la sfârșitul secolului al IX-lea.  De Administrando Imperio, scrisă în jurul anului de 950, menționează în mod clar prezența unei populației Avare în regiunea Croației moderne.

Geto-Românii (Valahii)

Asupra apariției valahilor pe scena istoriei nu vom insista foarte mult, doritorii vor putea să studieze și aici mai multe detalii:

GETO-VLAHO-ROMÂNII, UN CONTINUUM ETNIC IMPOSIBIL DE CONTESTAT

Originile termenului de valah se regăsesc cu mult inainte de apariția proto-românilor, mai precis la populațiile de origine germanică în ale căror idiomuri, ”walha” desemna celții din triburile vecine, una dintre dovezile în acest sens fiind denumirea străveche a vechilor celți din sudul Britaniei, galezii sau Welsh.

Odată cu ocuparea Galiei de catre Roma, denumirea își schimba sensul, definind acele populații ”romanizate”.

De abia odată cu venirea slavilor in Europa, sensul de valah se va aplica strict populației de la nordul Dunarii, ca o ”recunoaștere” a descendenței acesteia din Imperiul Roman, cel puțin așa cum se credea. În realitate noi avem nu doar cu cei din Italia de azi, obârșie comună, ci cu toate popoarele europene, inclusiv cu slavii.

Azi se cunoaște că toate limbile europene au o geneză comună dintr’o limbă străveche, din care se trag și unele limbi asiatice, precum sanscrita, persana, iraniana etc. Cu alte cuvinte a existat cândva un popor arhaic (cărora i se spune generic, de origine ”indo-europeană”) din care se trag toate aceste popoare actuale.

Cronicile bizantine, începand cu secolul al X-lea, vor defini comunitățile de pe teritoriul fostei provincii romane Dacia cu acest apelativ: valah, vlah, walsh.

La fel se va întâmpla și cu celebra cronica ungară a notarului Anonymus, care pomenește în repetate rânduri prezența valahilor, vlahilor, volohilor sau a blascilor în Transilvania și la nordul Dunării.

Printre alte mențiuni ale prezenței valahilor în zona nord dunăreană se numără:

Scrierile cartografului armean Chorenatsi, cel care în secolul a IX-lea pomenește prezența Țării Balakilor (Blahilor) în nordul Dunării;

Cronica turcească din secolul al IX-lea, Ogusmane, care menționează existenta unei țări a valahilor, situată la nordul Dunării și la nordul Mării Negre, până la Nipru;

1120 – Preotul Goderfius von Viterbium, cel care in 1120, în ”Gesta Henrici”, pomenește Blachina – Țara Blahilor – printre cuceririle Romei;

1167 – Scriitorul bizantin Kinnamos, care in 1167 vorbește despre valahi ca despre coloniștii romani;

Literatul persan Gardizi, care în secolul al XI-lea mentioneaza prezența unui popor creștin de origine latină, situat între neamurile rușilor, bulgarilor și ungurilor;

Cronica împaratului german Frederick-Barbarossa, cel care amintește existența unei țări numite Valahia între Muntii Carpați și Dunăre;

Mențiunea din cronicile khazare a Țării Ardil – Ardeal – este un nume preluat de triburile asiatice și transformat în Erdely.

Perioada Kubrat

În Nominalia hanilor bulgari, Kubrat este menționat Kurt, fiind membru al clanului Dulo și conform căreia nașterea lui este dată în calendarul Bulgar de semnul boul (shegor vechem). De asemenea, spune că vârsta lui era de 60 de ani. Presupunând durata de viață este menită, aceasta ar pune moartea sa în 653 sau 665 AD. Astfel, data morții lui Kubrat în funcție de sursele istorice și arheologice este plasată între anii 650 și 665 d.Hr. În mod corespunzător, nașterea lui ar fi putut fi între 590 și 615 dacă teoria lui Somogyi este corectă.

Bulgarii, un popor nomad turcic, au provenit din Confederația Hunică din secolul al 5-lea și l’au considerat pe Attila drept primul lor conducător. La moartea lui Attila, triburile care mai tarziu au format bulgarii s’au retras în est în Pasul dintre Marea Neagră și Caspică. Triburile bulgare vestice s’au alăturat lui Khvarat, în timp ce bulgarii din est au intrat sub Hanatul occidental turc până la sfârșitul secolului al VI-lea.

Teofanul Mărturisitorul l’a numit „regele Hunilor Onogunduri”.  Patriarhul Nichifor I (758-828) l’a numit „domnul Onuğundur” Kubrat  și „domnitorul Onuğundur-Bulgar”.

Ioan de Nikiu (n . 696) l’a numit ”șeful hunilor”. D. Hupchick l’a identificat pe Kubrat ca „Onogur”, P. Aur ca ”Oğuro-BULGAR”,  H.J. Kim ca ”huni bulgari”.

Potrivit lui H.J. Kim, Onogundur / Onogur făceau evident parte din confederația Bulgară.

Marea Bulgarie veche și migrația bulgarilor

Kubrat și’a petrecut viața timpurie la palatul imperial al imperiului bizantin din Constantinopol, în timp ce istoricul bizantin al secolului al VII-lea, Ioan de Nikiu, povestește:

”Acest proiect se referă la Kubratos, șeful hunilor, nepotul lui Organa, care a fost botezat în orașul Constantinopol și a fost primit în comunitatea creștină în copilărie și a crescut în palatul imperial. Iar între el și cel în vârstă Heraclius a avut loc o mare afecțiune și pace, iar după moartea lui Heraclius, el și’a arătat afecțiunea față de fiii săi și de soția sa Martina din pricina bunătății [lui Heraclius]. După ce a fost botezat cu botezul dătător de viață, el a biruit toți barbarii și păgânii prin virtutea botezului sfânt. Acum, atingându’l, se spune că el a susținut interesele copiilor lui Heraclius și s’a opus celor ale lui Constantin.”

Fie că era un copil sau un adult tânăr în timpul petrecut în Constantinopol este neclar. Momentul exact al acestui eveniment este, de asemenea, necunoscut, dar probabil coincide cu domnia împăratului Heraclius (r. 610-641). Convertirea lui sau a lui Organa către creștinism este plasată în jurul anului 619 d.Hr.

Se pare că tânărul Kubrat a făcut parte din coaliția planificată și inițiată de Heraclius sau Organa, împotriva alianței Sasanide-Avare. Aceasta coincide cu alte alianțe ale lui Heraclius cu popoarele de stepă, toate în interesul salvării Constantinopolului.

Kubrat, în 635, potrivit lui Nichifor I , „domnitorul Onoğundur- bulgari, s’a revoltat cu succes împotriva Avarilor și a încheiat un tratat cu Heraclius”.

S’a format Statul Marea Bulgarie (Magna Bulgaria).

Potrivit lui Nichifor I, Kubrat a instruit cinci fii ai săi (Batbayan, Kotrag, Asparuh, alte două nemenționate sunt considerate a fi Kubrat și Alcek) pentru a ”nu se separa locul lor de locuință unul față de celălalt, astfel încât prin a fi în concordanță unii cu alții, puterea lor să poată să prospere”.

Cu toate acestea, unirea tribală liberă s’a rupt sub tensiuni interne și în special în presiunea Khazarilor dinspre Est.

Moartea lui Kubrat

Kubrat și fii de Dimitar Gyudjenov (1926)

Tezaurul Pereshchepina a fost descoperit în 1912 de câțiva țărani ucraineni în vecinătatea Poltavei, în satul Malo Pereșcepîne. Se compune din obiecte de aur și argint diverse, cu o greutate totală de peste 50 kg din perioada migrațiilor, inclusiv un inel care i’a determinat pe cercetători să identifice situl ca mormânt al lui Kubrat.

Inelul a fost înscris în greacă „Chouvr (á) tou patr (i) k (íou)”, indicând demnitatea patriciană pe care el a obținut’o în lumea bizantină.

Comoara indică o relație strânsă între bulgari și bizantini, de exemplu, brățările erau influențate sau făcute de un aurar bizantin. Primele monede de comori au fost emise după 629, de Heraclius, iar ultima c. 650 d.Hr., de către Constans II, care poate fi asociat cu cucerirea Khazară viitoare.

Kubrat a murit ”când Constantin a fost în Occident”, undeva în timpul domniei lui Constans II (641-668).

Krum

Krum a fost un Han proto-bulgar în perioada: 796 / 803 – 814. În timpul domniei, sale teritoriul Bulgariei dunărene s’a dublat, având granițele de la Dunărea mijlocie la Nipru și de la Odrin la Munții Tatra.

Există două ipoteze despre originea familiei lui Krum. Potrivit primei ipoteze, familia sa a provenit din Pannonia, unde stăpâneau Avarii. Potrivit celeilalte ipoteze (mai populară), Krum s’ar fi născut în Macedonia. Tatăl său, Toktu, a fost un membru al unei familii nobile proto-bulgare şi a devenit un conducător al Bulgariei dunărene în anii 766-767.

Probabil făcea parte dintr’o ramură a clanului „regal” turcic Dulo care s’a stabilit în Macedonia, ramură condusă de Kubrat şi care a înfiinţat un nou stat bulgar, cu ajutorul slavilor. Mama lui Krum, Lana (sau Svetlana) era de origine slavă.

Stabilirea noilor frontiere

În anul 805, Krum a profitat de înfrângerea regatului Avarilor pentru a înfrânge restul Avarilor şi pentru a’şi extinde autoritatea sa peste Munţii Carpaţi, în Transilvania, şi de’a lungul Dunării în estul Pannoniei. Bulgaria a avut astfel frontieră comună cu Imperiul franc, cu urmări importante în politica dusă de succesorii lui Krum.

Conflictul cu Nichifor I Genikos

Nicefor I (Nikeforos Genikos), scris și Nichifor (n. 760 e.n., Pisidia, Turcia – d. 26 iulie 811 d.Hr.., Pliska, Bulgaria), a fost un împărat bizantin între 802 și 811, fiind întemeietorul dinastiei focide.

Descendent dintr’o familie de origine arabă, Nichifor a fost numit ministru de finanțe (logothet) în timpul împărătesei Irina Ateniana. În 802, ajutat de patricieni și eunuci, a obținut tronul, în 803 asociindu’l la tron și pe fiul său, Staurakios (Stavrakios). Nichifor a fost nevoit să facă față la două revolte împotriva sa.

Nichifor s’a angajat într’o reorganizare generală a Imperiului Roman, creând noi teme (provincii) în Balcani (unde a inițiat reelenizarea prin reinstalarea grecilor din Anatolia) și consolidând frontierele. Având nevoie de sume mari pentru a’și spori forțele militare, s’a așezat cu mare energie pentru a mări veniturile imperiului.

Prin impozitele grele el a pierdut favoarea supușilor săi și, în special, a clerului, pe care de altfel căuta să’l controleze ferm. Deși a numit un iconodul, Nichifor în calitate de patriarh, împăratul Nichifor a fost portretizat ca un ticălos de către istoricul ecleziast Teofan Mărturisitorul.

În 803, Nichifor a încheiat un tratat, numit ”Pax Nicephori”, cu Carol cel Mare, dar a refuzat să recunoască demnitatea imperială a acestuia. Relațiile s’au deteriorat și au condus la un război împotriva Veneției în anii 806-810. După război, Veneția, Istria, Dalmația și sudul Italiei au fost încorporate în Imperiul Bizantin.

Conflictul a fost rezolvat numai după moartea lui Nichifor, iar Veneția, Istria, coasta dalmată și Italia de sud au fost repartizate în Est, în timp ce Roma, Ravenna și Pentapolis au fost incluse în regiunea vestică.

În anul 811, Nicefor a invadat Bulgaria, l’a înfrânt pe hanul Krum, conducătorul bulgarilor și a cucerit capitala Pliska. Dar la întoarcerea spre Constantinopol, pe 26 iulie 811, Nichifor a fost împresurat, înfrânt și ucis de bulgari.

La rândul său, Krum s’a angajat într’o politică de expansiune teritorială. În 807 forţele bulgare au învins armata bizantină în valea Strumei. Trupele bulgare au capturat aproximativ 332 – 348 kilograme de aur și a ucis mulți soldați inamici, inclusiv toți strategii și majoritatea comandanților.

În 809, oştirea lui Krum a asediat şi a forţat capitularea cetăţii Serdica (Sofia). După asediu a omorât garnizoana bizantină, de 6.000 de oşteni, în ciuda promisiunii lui Krum că viaţa acestora va fi cruţată.

Actul a provocat reacţia împăratului bizantin Nichifor (Nichifor) I, care a dispus strămutarea populaţiei din Anatolia şi de a o coloniza de’a lungul frontierei pentru a o proteja. Nichifor I a încercat, fără succes, să recupereze şi să refortifice Serdica.

La începutul anului 811, Nichifor I a întreprins o expediţie de amploare împotriva Bulgariei.

Theophanes a scris că Împăratul „a fost descurajat de gândurile sale rele și sugestiile consilierilor săi care se gândeau ca el”. Unii dintre șefii săi militari considerau că invazia Bulgariei este imprudentă și prea riscantă, dar Nichifor era convins de succesul său final.

În iunie a invadat terenurile bulgare și a mers prin trecătorile Balcanilor către capitala Pliska. A înaintat până la Marcellae (lângă Karnobat). Aici, Krum a încercat să negocieze cu el la 11 iulie 811, dar Nichifor a decis să’şi continue campania.

Pe 20 iulie, Nichifor a împărțit armata în trei coloane, fiecare marșând printr’o altă rută spre Pliska. El s’a confruntat cu puțină rezistenț, armata lui a reuşit să evite ambuscadele bulgarilor din Munţii Balcani şi a învins o oaste care încercau să blocheze înaintarea bizantinilor în Moesia. După trei zile, a ajuns în capitala unde bizantinii au întâlnit o armată de 12 000 de soldați de elită care păzeau cetatea. Bulgarii au fost învinși și majoritatea au pierit.

O altă armată de 50.000 de oameni, adunată în grabă, a fost învinsă în faţa zidurilor capitalei bulgare Pliska, care a căzut în mâinile împăratului la 20 iulie.

Aici, Nichifor, care înainte de a deveni împărat fusese ministru de finanţe, a ajutat personal la strângerea tezaurului lui Krum. Împăratul a rechiziționat tezaurul lui Krum, a ascuns’o și nu a permis să ajungă în mâinile trupelor sale. Totodată a permis oştirii sale să prade şi să incendieze Pliska.

Hanul Krum a încercat din nou să negocieze pacea. Potrivit istoricului Theophanes, proclamarea lui Krum a spus:

”Iată’te, ai câștigat. Așa că luați ce vreți vă rog și mergeți cu pace.”

Noua tentativă diplomatică din partea lui Krum a fost respinsă.

Nichifor, încrezător de succesul lui, îl ignora. El credea că Bulgaria a fost complet cucerită.

Mihai Sirianul, patriarhul Iacobinilor sirieni din secolul al XII-lea, a descris în Cronica sa brutalitatile și atrocitățile trupelor lui Nichifor:

”Nichifor, împăratul romanilor, a năvălit asupra ţinuturilor bulgarilor: el a fost victorios şi a ucis un număr mare dintre aceştia. El a ajuns în cetatea de scaun a acestora, a cucerit’o şi a devastat’o. Sălbăticia lui a mers până acolo că a ordonat să fie aduşi copii mici în faţa sa, să fie puşi la pământ şi ucişi, spărgându’li’se capetele cu pietre. Ostașii bizantini au jefuit și au ars câmpurile neculese, au tăiat tendoanele boilor, oi și porci au fost sacrificați.”

În timp ce Nichifor I şi armata sa se ocupau cu jaful, devastările şi incendierea capitalei bulgarilor, Krum şi’a mobilizat poporul (inclusiv femeile și mercenarii Avari) pentru a face alte capcane şi ambuscade în trecătorile munţilor. Pe drumul spre Constantinopol, împăratul a primit informaţii despre pregătirile de luptă ale lui Krum.

Inițial, Nichifor intenționa să treacă prin Moesia și să ajungă la Serdica înainte de a se întoarce la Constantinopol, dar după primirea veștilor despre aceste pregătiri pentru luptă și’a schimbat decizia și a ales calea cea mai scurtă spre capitala sa.

Împăratul prea credincios a neglijat să cerceteze înainte. La 25 iulie, armata lui a intrat în trecătoarea Vărbica, dar cavaleria lui i’a spus că drumul era blocat cu ziduri groase de lemn, iar detașamentele lui Krum priveau de pe înălțimile din jur.

Împăratul a devenit panicat de situație și a spus în repetate rânduri tovarășilor săi:

”Chiar dacă am avea aripi, nu vom putea scăpa de pericol.”

Înainte de a se retrage, trupele lui Krum au blocat și intrarea în vale. În zori, la 26 iulie, bizantinii au fost împresuraţi în trecătoarea Vărbica. Armata lui Krum s’a repezit și au început să’i ucidă pe acei bizantini panicați și încurcați în totalitate. Bizantinii s’au opus fără rezerve pentru un timp scurt și au pierit. După ce au văzut soarta tovarășilor lor, următoarele unități au fugit imediat.

Trupele bizantine au ars zidul în mai multe locuri, dar pe măsură ce se grăbeau să treacă peste el, au căzut în șanț împreună cu părțile arzânde ale palisadei. Aproape toți au pierit; unii au fost uciși de sabie, alții s’au înecat în râu sau au fost răniți și au murit după ce au căzut de pe zid, alții dintre ei au murit în foc.

Nichifor a fost ucis în luptă, împreună cu un număr mare de oşteni. Printre nobilii uciși au fost patricienii Theodosios Salibaras și Sisinnios Triphyllios. Garda imperiala i’a dus fiul, Staurakios, în siguranţă, departe de luptă, după ce Staurakios a fost rănit de o lovitură în gât care l’a paralizat. Se spune că numai câțiva au supraviețuit înfrângerii.

Potrivit tradiţiei, Krum a dispus ca ţeasta împăratului Nichifor să fie preparată, încrustată cu argint, şi a folosit’o drept cupă pentru vin. Aceasta i’a sporit faima asupra cruzimii sale şi, împreună cu invaziile şi jafurile sale ulterioare pe teritoriul bizantin, i’au adus porecla de Noul Sanheribn (în akkadiană – Sîn-ahhī-erība = Sin (zeul lunii).

Bătălia de la Pliska a fost una dintre cele mai mari înfrângeri din istoria bizantină și amintirea despre ea a împiedicat conducătorii bizantini să’și mai trimită trupele la nord de Balcani mai bine de 150 de ani după aceea, ceea ce a dus la creșterea influenței și extinderii Bulgariei la vest și la sud în Peninsula Balcanică, rezultând o mare întindere teritorială a Primului Imperiu Bulgar.

În ciuda acestei victorii ale lui Krum, mulți bulgari mongoloizi au fost uciși. Aceste pierderi coroborate cu pierderile de peste un secol în care vor muri și ultimii bulgari, va duce la exterminarea și ultimelor rămășițe mongoloide ale asiaticilor, chiar dacă alături de ei își pierd viața numeroși geto-români din sudul Dunării.

Episodul lichidării bulgarilor este menţionat de mai mulţi cronicari bizantini: Nichifor Gregoras (1290-cca 1361), p.497,499, Theodor Skutariates (sec. XIII), p. 435, 437, (1217-1282), p. 399. etc.

Ioan Zonaras (sec. XII) scrie:

”Câţi au ajuns în mâinile lui Kegen, unii au fost trecuţi prin sabie, alţii au fost vânduţi, ca sclavi, pe bani. Iar mulţimea rămasă acasă s’a socotit că va fi de folos romeilor (grecilor din Bizanţ n.n.), dacă, după ce va fi lipsită de arme, va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curând nimicit”, (p. 223), vol.III Fontes historiae Daco-Romane.

Odată cu exterminarea totală a bulgarilor asiatici și nu a ”bulgarilor” băștinași (adică geto-românii), în toamna anului 1018, urmaşul regelui Samuilă, Ioan Vladislavul, român şi el ca şi Samuilă, luptând în continuare contra grecilor bizantini, cu trupele sale de români sud dunăreni, este învins şi moare pe câmpul de luptă.

Astfel se încheie definitiv existenţa Condomeniului româno-bulgar, pe care istoricii bulgari şi ruşi de astăzi, îl numiseră ”Bulgaria” după numele dat temei (provinciei), de către bizantini !

În anul 1021, prin cucerirea Sremului de pe Dunăre, Bizanţul reuşi să sfarme ultimele rămăşiţe ale rezistenţei din ambele ei părţi componente – răsăriteană şi apuseană – a românilor sud-dunăreni şi care au căzut sub jugul greco-bizantin, cu funcţionari şi cler grecesc, fiind împovărată cu obligaţii materiale. După lichidarea bulgarilor mongoloizi şi de neconfundat cu vlahii, populaţia locală de fapt, cronicile timpului nu’i mai amintesc pe bulgari.

Vă vom prezenta şi alte dovezi care probează dispariţia bulgarilor după anul 1018.
Între anii 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, Revoltele ulterioare, la care se scrie că au luat parte ”bulgarii”, sunt a locuitorilor împotriva abuzurilor bizantine, după care se întemeiază Țaratul Vlahilor.

Părerea d-lui G. Gheorghe despre unii scriitori care mai amintesc despre ţaratul bulgar după exterminarea bulgarilor:

”Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la sudul Dunării, ca de altfel în nicio zonă din Europa.”

Şi în continuare, autorul citează câţiva cronicari bizantini.

Leon Diaconul, scrie despre evenimentele care au avut loc între 959 şi 976 şi la care şi el a fost martor, la reprimarea de către Vasile II împăratul Bizanţului a revoltei antibizantine a ţarului Samuilă la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor mongoloizi, din Peninsula Balcanică.

Cronicarul (L.D.) numeşte Bulgaria, Ţara Moesilor.

De asemenea, Ana Comnena (1083 – după 1148) a scris o cronică a lui Alexie I Comnenul, tatăl ei, dar nu menţionează nicio luptă cu aşa-zişii bulgari. Împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, au purtat războaie cu scyţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii (normanzii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii mongoloizi care au fost exterminaţi între 986 şi 1018.

Cine cutreieră Bulgaria contemporană cu greu va găsi picior de mongoloid, și mai ales unul care să nu fie tătar, ci urmaș veritabil al vulgarilor de la Volga, că doar nu erau și aceștia tot indo-europeni, adică frați cu geții, nu’i așa?

Toate izvoarele ne prezintă acești bulgari ca pe niște oameni ai rasei mongoloide. De aceea românii de azi trebuie să facă o distincție clară între proto-bulgarii asiatici de origine altaică și bulgarii de azi care în mare parte sunt urmașii geto-românilor sud-dunăreni, care vorbesc o limbă slavonă (bisericească) introdusă în spațiul bizantin de geto-românii Chirilă și Metodiu, originari din Salonic, o limbă căreia pe întinsul așa-zis slav limbii i s’a imprimat, treptat, însușirea bolnăvicioasă, mai ales a pseudo-slavilor de a inversa sensul originar al cuvintelor paleo-slave.

Cu toate acestea, există numeroși români care nu sunt recunoscuți ca minoritate în Bulgaria, deși sunt aproape 300 000 de vorbitori de limbă română. De aici decurg toate celelalte neajunsuri: nu au dreptul la școală în limba lor, nu au reprezentant în Parlament, nu au dreptul la slujbă religioasă în limba maternă. Toate acestea se întâmplă, și nu doar în Bulgaria, ci și în Ungaria (400.000) și Grecia (800.000) țări membre a Comunității Europene, sau în Serbia (600.000) și Ucraina (1.500.000) țări în care însumat trăiesc aproape 4 milioane de români, vlahi, aromâni, macedo-români, machidoni etc.

Citiți și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE BULGARI

sau: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

VICTORIA ROMÂNILOR ÎMPOTRIVA UNGARIEI APOSTOLICE. BĂTĂLIA DE LA POSADA

Cum au nimicit românii toata floarea nobilimii apostolice a Ungariei ?

Înainte de toate, să înțelegem ce înseamnă apostolic, care conform oricărui dicționar, apostólic, vine din franțuzescul apostolique, iar pe linie religioasă latină apostolicus (-um) însemnând ceva care aparține apostolilor sau în felul apostolilor, de la apostol, apostolesc, (înv) apostolicesc, ori în cazul nostru un ”stat” sau o conducere, un regat, un rege care depinde de papă sau care emană de la Sfântul Scaun. Cu alte cuvinte această ”țara” nu reprezenta pe proprii săi locuitori pe linie etno-genetică, ci puterea Papei în acel teritoriu, sau colonie. Un alt lucru extrem de important este un fapt care nu se cunoaște foarte bine, această ”entitate statală” nu avea granițe definite la momentul creării sale.

În plus, nu uitaţi că Regatul ungar nu era numai vasal Papei, ci era numit regat apostolic cu rol misionar direct. Papa se interesa foarte mult de ceea ce se întâmpla acolo. Au fost cazuri în care Regele era excomunicat. Regii ”unguri” până la 1526 când acest stat apostolic dispare cucerit de imperiul otoman, devenind pașalâc turcesc, se comportau ca nişte purtători de cuvânt, ca nişte îndatoraţi faţă de suzeranul lor în vederea răspândirii creştinismului, trimiţând timp de zeci de ani, peste Carpaţi, grupuri de dominicani sau de alţi călugări propagandişti catolici care, în general, erau căsăpiţi.

La 9 noiembrie 1330, începe bătălia de la Posada.

Dupa stingerea dinastiei Arpadiene, tronul apostolic vacantat este alocat de către suveranul pontif aripei napolitane a casei de Anjou. Cu aroganța predecesorilor săi pe tron, angevinul arunca armata regatului ungar impotriva românilor. Urmează una dintre cele mai reușite acțiuni de strategie politico-militară din evul mediu.

Din armata regatului apostolic angevin rămâne doar o amintire. Regele scapă cu viață în condiții umilitoare și se refugiază în cetatea Timișoarei.

Tot în aceste împrejurări se naște statul românesc independent, Valahia, condus de Basarab I.

”Bătălia de la Posada” este numele conflictului militar dintre Regatul Papal al Ungariei și Țara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie este considerată actul de naștere al primului stat românesc medieval – Valahia (Țara Românească).

”Basarab, voievodul nostru transalpin”

Angajarea lui Basarab în marele război împotriva lui Carol Robert, purtat în perioada 1316-1324 de o vastă coaliţie alcătuită din sârbi, bulgari, ruteni, tătari şi nobili transilvăneni rămaşi fideli fiilor fostului voievod al Transilvaniei, Ladislau Kán (1294-1315), este atestată doar pentru etapa finală a conflictului, materializată prin atacuri lansate de Basarab împotriva Mehadiei, în perioada 1322-1324, în cooperare cu aliaţii săi sârbi şi bulgari.

În 1323, Basarab a participat, în calitate de aliat al ţarului bulgar Mihail Şişman, la războiul purtat de acesta împotriva Imperiului Bizantin.

În 1324, ca urmare a negocierilor purtate de Basarab cu reprezentantul diplomatic al lui Carol Robert, comitele Martin al Sălajului, între Ungaria şi Ţara Românească a fost reinstaurată pacea. Din punct de vedere formal, Basarab devenea, din acest moment, un vasal de circumstanţă al regelui Ungariei, care îl numeşte de alt­fel, la 26 iulie 1324, Bazarab, ”woyuodam nostrum Transalpinum” (”Basarab, voievodul nostru transalpin”).

Basarab nu a făcut însă, cu această ocazie, niciun fel de concesie teritorială vecinului său dinspre nord, el continuând să rămână, şi după această dată, stăpânitorul cetăţii Severinului.

De asemenea, voievodul român nu şi’a asumat niciun fel de altă obligaţie faţă de regele Ungariei, cu excepţia achitării unor obligaţii financiare cărora nu le putem preciza amploarea. În aceste condiţii, neîncrederea existentă între Ungaria şi Ţara Românească în anii de după 1324, determinată de insatisfacţia lui Carol Robert faţă de condiţiile în care fusese încheiată această pace, s’a transformat, pe măsura trecerii timpului, într’o tensiune din ce în ce mai evidentă.

Carol de Anjou vrea să profite de înfrângerea lui Şişman

În 1330, ţarul Mihail Şişman, aflat la apogeul puterii sale, a luat decizia de a încerca soluţionarea îndelungatului conflict dintre Bulgaria şi Serbia printr’o confruntare directă. Aliat cu Bizanţul, ale cărui trupe au invadat Macedonia dinspre sud, Mihail Şişman a intrat în Serbia pe valea Strumei, în fruntea unei armate impresionante, din rândurile căreia făceau parte, potrivit unei însemnări autobiografice a lui Ştefan Dušan din anul 1349, Mihail Şişman, fratele său Belaur, viitorul ţar Alexandru, Ivanko Basarab, tătarii negri, domnii iaşilor şi alţi domni.

Cronica lui Gregoras estimează efectivele armatei lui Şişman şi ale aliaţilor săi la 15.000 de oameni. După doar patru zile de înaintare, Mihail Şişman a fost însă ­întâmpinat, la Velbujd, de oastea regelui Ştefan Dečanski, care a angajat împotriva sa, la 18 iulie 1330, o bătălie ce avea să se încheie cu o mare victorie sârbească. Mihail Şişman, grav rănit, a căzut în mâinile învingătorilor, stingându-se din viaţă câteva zile mai târziu.

Marea victorie sârbă de la Velbujd a declanşat o gravă criză de echilibru în Balcani. Prin moartea ţarului Mihail, sistemul politic creat de acesta în jurul Bulgariei s’a dezorganizat, iar Serbia s’a pomenit în postura de deţinătoare a unei hegemonii pentru care nu era încă pregătită. Consecinţele acestei modificări a raportului de forţe de pe scena politică sud-est europeană s’au resimţit fără întârziere la nordul Dunării.

La aflarea veştii înfrângerii lui Mihail Şişman şi a destrămării sistemului politic patronat de acesta, Carol Robert de Anjou a luat decizia de a’şi încheia socotelile cu Basarab şi de a readuce teritoriile de la sud de Carpaţii Meridionali la ascultare faţă de Coroana Ungariei printr’o acţiune armată decisivă. Campania lui Carol Robert de Anjou împotriva Ţării Româneşti a fost, fără îndoială, o urmare directă a evenimentelor balcanice din vara anului 1330.

Pentru a reuşi să declanşeze campania împotriva lui Basarab la începutul toamnei, regele a fost însă nevoit să se limiteze doar la o mobilizare parţială a armatei sale, în condiţiile în care timpul necesar pentru mobilizarea armatei regale a Ungariei era, în această epocă, de cel puţin două luni.

Cronica Pictată de la Viena, surprinde, de altfel, această realitate: ”regele şi’a adunat o armată numeroasă, dar nu totuşi întreaga sa putere, căci destinase foarte mulţi luptători mercenari pentru diverse expediţii împotriva duşmanilor regatului”.

În ceea ce îl priveşte pe Basarab, dificultatea poziţiei sale externe, ca rezultat al înfrângerii de la Velbujd, l’a obligat să se bazeze, în principal, pe forţele sale proprii. Aceasta explică şi atitudinea defensivă şi împăciuitoare de care Basarab a dat dovadă la începutul expediţiei.

Batalia de la Posada (1330)
Regatul Ungariei
Comandant: Carol Robert de Anjou
Forțe: 30.000
Pierderi: Aproape 30.000
Țara Românească
9 – 12 noiembrie 1330, undeva în zona muntoasă dintre Țara Româneasca și Transilvania (care era controlată de Papă prin Tronul Ungariei)
Comandant: Basarab I
Forțe: până în 10.000
Pierderi: Minime
Rezultat: Victorie a forțelor române

Izvoare istorice: Bătălia de la Posada în cronica lui Johann de Thurocz

Bătălia a fost menționata în mai multe cronici: cea pictata de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Johannes de Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Dugosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 – 1480) precum și alte lucrări ungare, poloneze și germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze.

De asemenea, bătălia mai este pomenita și în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict. În toate aceste izvoare nu este menționat niciodata cuvântul ”posadă”, ce desemna inițial un loc greu accesibil și apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim s’a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente ungare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul și Sigismund de Luxemburg.

Astfel, două dintre acestea (datate 1408 și 1438) vorbesc despre ”munții ziși ai Posadei”, deși într’o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar ca bătălia se purtase ”pe când urcam culmile munților, zise în vorbirea obișnuită [locală] posadă, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari”.

Denumirea de ”Bătălia de la Posada” a fost introdusă și încetățenită în istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul consideră că bătălia din 1395 și cea din 1330 s’ar fi desfașurat în aceleași locuri, anume ”în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

Desfășurarea evenimentelor

În 1324 Basarab I se afla sub suzeranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român a cucerit Turnul Severin, ceea ce a dus la răcirea relațiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab a refuzat să mai plăteasca tributul de vasal.

Aceste lucruri l’au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediție de recucerire a teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului sau.

Solul muntean aduce oferta de pace regelui ungar

Carol Robert de Anjou și’a început campania de pedepsire a lui Basarab în luna septembrie a anului 1330, pornind din Timișoara în fruntea unei armate însemnate. Inițial a ocupat Banatul de Severin și cetatea Severinului, după care a început să străbata Oltenia, pustiita în prealabil de catre Basarab, spre Curtea de Argeș.

Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare s’a instalat foametea încă de la intrarea în Țara Româneasca. Pe drum, Carol Robert a primit o solie din partea domnitorului român (ilustrata și într’una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care i’a adus o propunere de pace.
Basarab I îi oferea regelui 7.000 de marci de argint ca despăgubire, îi ceda cetatea Severinului și îi trimitea unui fiu la curtea ungară ca garanție, ”numai va întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, ca de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”.

Carol Robert a refuzat oferta și a răspuns cu aroganță că Basarab este păstorul tuturor oilor sale și că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urma, armata ungară a ajuns la Curtea de Argeș, pustiită în prealabil, și o incendiază.

Relatările ungurești povestesc despre un armistițiu încheiat între cele două parți beligerante, cu condiția ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt.

Dar, A. D. Xenopol se îndoiește de veridicitatea acestui pasaj, socotindu’l doar un pretext pentru a explica mai ușor înfrângerea armatei regale.

Inamicul a fost atras într’o vale îngustă și prăpăstioasă, unde a suferit o înfrângere umilitoare. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intrușilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.

”Basarab a venit pe o cale cu toata oastea sa, și calea sucita și de amândoua parțile cu râpe foarte înalte, era închisa împrejur, și unde calea zisă era mai larga, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevar nu s’au gândit. Mulțimea nenumarată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, aruncă săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii de drum, care însa nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile sapate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.” (Cronica pictata de la Viena)

După lupta de 4 zile, 9 – 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut. S’a reîntors catre patrie tot prin Timișoara.

Printre victime, alaturi de numero?i nobili, s’au numarat și Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum și preotul personal al regelui. O parte a supraviețuitorilor au fost luați în robie, însuși regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bataliei ”s’au tras nu puține robii, cazne și primejdii pentru neamul unguresc”.

”Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nicio deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagană și se scutură pruncii, sau ca niște trestii clătinate de vânt. S’a făcut aici cea mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și nobili, și numărul lor nu se poate socoti.” (Cronica pictată de la Viena)

Un document ungar din 1351 menționează ca în ajutorul românilor au venit și cete de tătari (”pagânii vecini”). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menita a spori numărul și puterea armatei lui Basarab și astfel să poată fi explicată mai ușor înfrângerea armatei apostolice a Ungariei foarte numeroase.

Dar, în sprijinul lui Basarab se pare că au venit și sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronică săsească, menționează faptul că în timpul bătăliei sibienii s’au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.

Consecințe

”Românii… puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, veștminte scumpe, bani de aur și de argint și multe vase de preț.” (Cronica lui Johann de Thurocz)

În urma victoriei, Basarab I a obținut nu numai o pradă însemnată, dar a reușit să consfințeasca independența Țării Românești, astfel luând naștere un nou stat feudal independent pe harta Europei.

Relațiile cu Regatul Ungariei s’au îmbunatățit abia dupa moartea lui Carol Robert (1342) și suirea pe tron a fiului sau Ludovic I, în special dupa 1345. În 1354 Nicolae Alexandru a recunoscut suzeranitatea regelui ungar.

Localizarea în teren a bătăliei, lupta de la Posada în Cronica Pictată de la Viena

Localizarea bataliei nu a fost stabilita pâna astazi cu certitudine, istoricii optând pentru locuri precum: Valea Oltului, în Țara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin), pe culoarul Rucar-Bran sau Valea Prahovei.

O pondere mare în alegerea locației a constituit’o drumul întoarcerii, socotit prin deducție logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai scurt (trecatorile Carpaților către Sibiu sau Brașov). Nici în ipoteza existenței armistițiului nu se poate concluziona cu siguranță că într’adevar românii i’au dus pe inamici pe drumul cel mai scurt către Ungaria.

Izvoarele istorice oferă puține informații geografice cu privire la acest subiect. Cronica pictată de la Viena menționeaza doar ”o cale oarecare” (quondam via), între ”locuri strâmte” (passus strictissimos), stâncoase și neîmpădurite, iar cele două miniaturi ale bataliei reproduc, în opinia lui Constantin Rezachevici, doar niște modele bologneze, fără legătură cu realitatea geografică românească.

În neconcordanță cu aceasta relatare, documentele emise de curtea ungară, precum și cronica teutonă a lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.

În zona Mehadiei

Primul care a enunțat această ipoteză, fără a’i aduce însa argumente, a fost P. Dragalina, în 1899. Acesta considera că lupta s’a dat ”în cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orșova și Meedia [Mehadia]”.

Constantin Rezachevici menționează că ”drumul sării”, pe care a intrat armata ungară, era legătura obișnuită dintre Ungaria și Țara Românească, și prin urmare Carol Robert ar fi fost îndreptățit să aleagă la întoarcere o cale pe care o știa cel mai bine, în detrimentul alteia necunoscute. În continuare oferă și câteva mărturii din documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou:

Pe 7 aprilie 1331 un document ungar men?ioneaza ca bătălia s’a dat dincolo de ”muntele românilor” (trans alpem Olachorum), regele însuși amintind la 2 și 22 noiembrie 1332 că lupta avusese loc ”la ieșirea noastră de acolo” (așadar chiar la hotarul dintre Ungaria și Țara Românească).

Pe 26 noiembrie 1332 Carol Robert oferea o danie comitelui Pavel și fratelui său comitele Laurențiu ”ambii participanți la bătălie” în care menționa că lupta s’a purtat ”când am ajuns în niște ținuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ținute pe nedrept în Țara Românească de către Basarab schismaticul, fiul lui Thocomerius, spre marea noastră nesocotire și a sfintei coroane”.

Singurul teritoriu de graniță al coroanei maghiare aflat la acel moment sub stapânirea lui Basarab era Banatul de Severin, pentru care domnitorul român depusese juramânt de vasalitate la 1324. Plecând de la aceasta concluzie, istoricul a identificat muntele românilor ca fiind Vlașcu Mic (1.739 m), iar zona bataliei undeva între Orșova și nordul Mehadiei.

În zona Țara Loviștei – Valea Oltului

Cel dintâi care a optat pentru această zonă a fost Aurelian Sacerdoțeanu, în 1934, urmat de catre Ion Conea, un an mai târziu.  Ambii s’au bazat pe trei premise: armata ungară se retragea pe ascuns, ca fugari. Prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar,
acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Țara Loviștei și mai apoi pe Valea Oltului.

Deoarece primul punct este fals, conform izvoarelor (Carol dorea să poarte bătălia mereu amânată de Basarab), celelalte cad de la sine. Un alt motiv pentru retragerea pe cel mai scurt drum a fost considerat cel al înfometării armatei (lucru menționat chiar în Cronica pictată).

Constantin Rezachevici se îndoiește însă de acest lucru, deoarece oastea ungară avea obiceiul să poarte provizii în campaniile sale și consideră motivul drept pretext pentru a ascunde adevăratele cauze ale înfrângerii.

Constantin Rezachevici menționează în plus relațiile extrem de încordate între Carol Robert și sibieni. În 1324 avusese loc un conflict sângeros între cele două parți, din cauza nesupunerii sibienilor. Până la moartea regelui ungar relațiile dintre cele două parți au rămas la fel de reci. Mai mult decât atât, cea mai veche cronică săsească (Chronica antiqua) menționează faptul că în timpul bătăliei din 1330 sibienii s’au răsculat împotriva lui Carol Robert, în colaborare cu Basarab I. Aceste condiții socio-politice fac aproape imposibilă ipoteza retragerii către Sibiu, pe Valea Oltului.

Într’o diplomă din 11 noiembrie 1336 dată de rege vicecancelarului transilvănean Thatamer și fratelui său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatată primejdia de la acea dată a drumului de pe Valea Oltului:

”Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Țara Românească, acesta [Bako], din porunca măritului bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s’a grăbit în urma noastră și a stapânului său cu puțini oameni, în niște solii și treburi tainice, apărându’se de dușmani și de primejdia morții prin iscusința sa isteață și mântuindu’se printr’un noroc și o întâmplare vrednică de mirare, ne’a ajuns chiar sub cetatea Argeș, unde ne’am minunat, împreună cu toată oastea, de venirea sa neașteptată.”

În perspectivă, distanța dintre Argeș și Timișoara (de unde a plecat armata și unde s’a întors regele) este aproximativ aceeași, indiferent de ruta aleasă, pe la Turnu Severin sau prin Sibiu.

În pasul Rucăr-Bran

Adeptul acestei locații a fost Nicolae Iorga. El considera că bătălia a fost purtată ”în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

Pe Valea Prahovei

Plasarea bătăliei pe Valea Prahovei este motivată în principal de trei argumente, în opinia cercetatorului Florian-Nicu Smărăndescu.

În primul rând, consideră că presupusa participare a tătarilor la acest conflict ar fi trebuit să se petreacă astfel încât lui Basarab să’i fie cât mai ușor să’i scoată din țara sa, o dată cu încetarea ostilităților.

Înal doilea rând, men?ioneazarelatarea calatorului Maciej Stryjkowski (1547 – 1582), venit de la Constantinopol spre a merge în Polonia natala. Acesta a ales ruta Silistra – Călărași – Valea Prahovei – Țara Bârsei – Pasul Oituz – Moldova. Mergând pe acest drum, a observat monumentul presupus a fi ridicat de Basarab I în cinstea victoriei sale:

”Când Carolus, regele Ungariei a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin șiretenie, de munteni și moldoveni, așa încât cu o mică suită abia a scapat regele de măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au cladit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i’am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la două zile de drum de Sibiu, oraș în Transilvania, dincolo de munți.”

Cercetatorul consideră că este vorba despre schitul numit în popor ”Trei Lespezi”, aflat în Posada Prahovei și refacut de catre Cantacuzini în 1661. De asemenea, locația corespunde și distanței de două zile calare față de Sibiu.

Nu în ultimul rând, într’o diplomă din 13 decembrie 1335, catre Nicolae Radoslav, regele menționează cum, ”cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea dușmanilor și se putu sparge latura dreaptă a zidului de dușmani și luând’o la picior prin spărtura facută din bătălia venită fără veste… aflarăm prilejul mântuirii și o luarăm spre casă”.

Această direcție a deplasării regelui după scăpare a fost interpretată de către cercetător în sensul alegerii Văii Prahovei ca rută de ieșire din Muntenia.

În final, Florian-Nicu Smarandescu lansează și o ipoteză a interpretării figurilor de stil din relatarea Cronicii pictate. Astfel, este relatata prinderea oștenilor ”ca peștii în vârșă”, într’un defileu ”ca o corabie strâmtă”, unde se izbeau unii de alții ”cum se clatină trestiile în vânt”.

Asemenea descriere ”consideră cercetătorul” ar corespunde unei văi cu un fir de apă, anume Râul Prahova, unde pe alocuri crește trestia.

”Regele ajunse pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită și închisă de amândouă părțile de râpe foarte înalte de jur împrejur și pe unde această cale era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele și ai săi negândindu’se în adevăr la așa ceva, mulțimea nenumărată a vlahilor sus pe râpe a alergat din toate părțile și a aruncat săgeți asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei văi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai și ostași cădeau din toate părțile în luptă. Căci din pricina urcușului prăpăstios din acea vale nu se putea sui în contra vlahilor pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinși ostașii regelui ca niște pești în vârșe ori în mreajă.

Cădeau tineri și bătrâni, principi și nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile soldații aleși așa se izbeau cum se clatină trestiile de vânt. Și a fost aici un cumplit dezastru căci a căzut o mulțime de ostași, de principi de nobili și numărul lor nu se poate socoti, din ziua a șasea, în preziua sfântului Martin și după aceea în acea următoare.

Au murit acolo și trei prepoziți și anume magistrul Andrei, prepozitul bisericii din Alba, un bărbat foarte venerabil, vicecancelarul Maiestății sale regale, fiind acolo, a pierit cu sigiliul regelui. Apoi Mihail, prepozitul din Pozsega și Nicolae, prepozitul din Alba Transilvaniei. De asemenea Andrei, plebanul din Sarus și călugărul Petru din ordinul predicatorilor, bărbat onorabil, acolo și’a primit paharul morții crâncene, pentru că în creierul capetelor lor au bătut mișelește cuie de lemn.

Și au fost uciși și unii preoți care erau capelanii regelui. A căzut în sfârșit și o mulțime nenumărată de cumani.

Cadavrele tuturora, atât ale fețelor bisericești, cât și ale nobililor laici, acolo pe locul luptei, așteaptă vremea de apoi a învierii celei de obște. Și nici măcar cei mai de aproape ai lor n’au putut, din cauza năvălirii dușmanilor, să găsească pe cei scumpi ai lor, pentru ca înșiși să’i îngroape. Dar vlahii au dus mulți prizonieri, atât răniți cât și neatinși și au pus pe foarte multe arme și haine de preț ale tuturor celor căzuți și bani în aur și argint și vase prețioase și brâuri de sabie și multe pungi cu groșiți late și mulți cai cu șele și cu frâne cu toate le’au luat și le’au dus la Bazarad voievod.

Iar regele își schimbase însemnele armelor sale, cu care s’a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându’l vlahii a fi însuși regele l’au omorât cu cruzime. Și însuși regele de abia a scăpat cu câțiva inși. Căci au stat împrejurul regelui, ca niște ziduri de piatră, magistrul Danciu cu fiul său Ladislau și alți ostași care erau în serviciul personal al regelui și magistrul Martin, fiul lui Berend, care primeau asupra lor toate loviturile de sabie și de săgeți, numai să scape regelui viața de loviturile morții.

Cădeau și împrejurul oastei, din toate părțile și din mulțimea câinească a vlahilor, ca muștele care au pierdut dulceața untului de lemn, când ucideau fără milă pe poporul creștin și pe preoții lor, unși ai lui Christos.

Numărul vlahilor uciși acolo de unguri numai judecătorul priceput din Infern a putut să’l socotească. Regele însă după această întâmplare a venit la Vișegrad. Într’un cuvânt, cu toate că ungurii au purtat războaie foarte mari și foarte crâncene, totuși aceasta li s’a întâmplat și lor, ca nu cumva să se sumețească de mulțimea victoriilor sau, cel puțin, să fie pedepsiți pentru îngâmfarea lor de mai înainte, pentru ca să cunoască și ei umilința și să înțeleagă că din mila iubirii dumnezeiești se fac cu atât mai vrednici, cu cât rabdă loviturile de îndreptare ale tatălui ceresc. Căci Dumnezeu tatăl pe aceia îi pedepsește, pe care îi iubește.”

Într’o clasificare a celor mai importante succese militare româneşti din toate timpurile, cea obţinută în noiembrie 1330 de voievodul Basarab I împotriva regelui Carol Robert de Anjou trebuie să ocupe, cu certitudine, unul dintre locurile de onoare. Importanţa victoriei lui Basarab este dată nu doar de caracterul ei indiscutabil, în pofida unei disproporţii de forţe evidente şi a unui context internaţional care îl dezavantaja pe voievodul român. Dincolo de toate, e şi momentul apariţiei primului stat românesc medieval.

Victoria de la Posada reprezintă actul de naştere al Ţării Româneşti, aşadar, momentul apariţiei primului stat românesc medieval. Prin consecinţele sale de lungă durată, victoria lui Basarab a marcat însă întreaga evoluţie a statalităţii româneşti de sine stătătoare, de la originile sale medievale până în ziua de astăzi. Puţine dintre bătăliile purtate în istorie au avut consecinţe la fel de importante.

Bibliografie

Sursa traducerii: România. Documente străine despre români, București, 1992 (tipărituriromânești.ro)

Sursa imaginilor: Képes krónika

Petru Demetru Popescu, Basarab I, Ed. Militara, București, 1975.

Dr. Constantin Rezachevici, Lupta lui Basarab I cu Carol Robert în Banatul de Severin…, în ”Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 51 – 54.

Florin-Nicu Smarandescu, … sau pe Valea Prahovei?, în ”Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 55, enciclopediaromaniei.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

LITOVOI, SENESLAU ȘI FARCAȘ, DIN FRUNTEA ȚĂRILOR ROMÂNE ERAU ROMÂNI

Specialiştii în istorie dau dovadă de suficiență uneori sau vorbesc chiar după ureche când afirmă că nu există o istorie a strămoșilor noștri. Reprezentantul Şcolii critice, Dimitrie Onciul spunea că unde nu sunt documente nu este istorie, iar P. P. Panaitescu afirma că ”întemeierea Ţării Româneşti este o pagină nescrisă în istoria noastră”. Adevărul este că nu avem prea mulți istorici documentariști care să umple aceste lacune ale istoriei scrise, deși unele fapte din vremurile de început a țărilor române au ajuns legende, pe care bătrânii le povestesc cu emoţie, și mai ales cei care afirmă că stră-străbunii lor se trag din oastea lui Matei Basarab.

Bezerenbam a fost un conducător muntean menționat la 1241 în cronica persană a lui Fazel-Ullah-Raschid, alături de Mișelav. Era stăpânitorul Țării Ilaut (Oltenia), unde l’au întâlnit tătarii în timpul invaziei lor. Unii cercetători presupun că a fost predecesorul lui Litovoi, alții însă nu se hazardează în asemena afirmații, datorită traseului greu de determinat, potrivit relatărilor cronicii:

”Ordul, trecând prin țara Ilaut, a întâlnit pe Bezerenbam și l’a bătut. [Și, în continuare, Budjek] trece Munții Sassanilor ca să intre în Kara-Ulag, înfruntă popoarele karaulaghilor, trece munții și intră în țara lui Mișelav, unde bate pe dușmanul care’l aștepta.”

Bogdan Petriceicu Hasdeu a considerat că este vorba despre banul Basarab, un conducător local, în vreme ce Constantin C. Giurescu a opinat că în fapt numele ar fi doar o stâlcire a titulaturii banului de Severin (Terra Zeurino).

Mișelav (sau Mislav, Micislav, Mihai) pare să fi fost un conducător din Muntenia la 1241, localizat pe cursul superior al Oltului, în aceeași perioadă a celei mai mari invazii a tătarilor în Europa. Singurele referi la adresa sa pe care le știm până acu apar într’o cronică slavonă și cea persană menționată. O parte a istoricilor îl identifică cu Mihai, un strămoș al lui Litovoi, care potrivit unor cronici venețiene, ar fi purtat același nume, Mihai.

Urmașul său pare a fi, la 1247, Seneslau, deși Neagu Djuvara și C-tin C. Giurescu îi consideră pe cei doi una și aceeași persoană. Controversele asupra acestui Mihai (Micislav) sunt amplificate și de anumite confuzii cu numele regelui lituanian care obținuse o victorie împotriva tătarilor.

Cert este că unii chiar și’au luat numele Basarabă sau îl aveau din moşi strămoşi, fapt consemnat ca sigur de istoricul Ion Conea pe vremea când făcea săpături arheologice la dealul Tihomir din zona Tismanei. El identificase prin anii 1940, doi locuitori cu acest nume, având casele pe o uliţă numită Valea Mică, aflată la poala dealului Tihomirului. Numele Basarabă deşi s’a stins încetul cu încetul, îl egăsim și astăzi la familii ”de’ai lui Basarabă”. Mai ales că una din legende spune că Matei Vodă ar fi avut o aventură cu cea mai frumoasă femeie dintr’un sat din zonă, care trăia singură pe un deal şi avea un bordei izolat pentru că era mută, și unde domnitorul trăgea adesea făcându’i mulţi prunci.

Atât după sfârşitul imperiului valaho-bulgar cât şi după trecerea marii năvăliri tătăreşti, unii boieri plecau un timp în pribegie, alţii rămâneau prin compromisuri. La mijlocul veacului al XIII-lea, boierii olteni făcuseră din Oltenia basarabească centrul cel mai activ al vieţii româneşti, în strânsă legătură economică şi politică cu cnezatele de pe Valea Timocului, cnezatul lui Ioan, dincoace de Dunăre şi voievodatul lui Litovoi ce cuprindea toţi munţii până în faţa Haţegului (cf. terra Lytua, excepta terra Harszoc).

Acesta era teritoriul pomenit cu toate drepturile sale vechi de diploma Ordinului Ioaniţilor din 1247. Tăria boierilor olteni care se trăgeau din vechea clasă predomnitoare – basarabii– consta în faptul că, spre deosebire de alte teritorii valahe, ei aveau oaste proprie.

Boierii basarabeşti se opuseseră tătarilor cu oaste şi deşi teritoriul lor fusese cucerit de aceştia, nici măcar ioaniţii prin ”diploma” lor, nu aveau curaj să pretindă măcar o părticică a lui. Pentru că teritoriul oltean fu câştigat cu proces greu în anul 1220, proces judecat de arhiepiscopul din Ohrida, singurul din Balcani ce avea drept de judecată pentru cei de rang foarte înalt. Procesul fusese foarte complicat pentru că privea drepturi de posesiune, zestre şi moştenire ce aveau fiinţă în vremea stăpânirii bizantine din sec. al XII-lea şi care fuseseră întrerupte de stăpânirea vremelnică a imperiului valaho-bulgar.

Litigiul privea două mari familii boiereşti înrudite şi de viţă nobilă: pe a lui Litovoi – secondat de Mile – care vin după proces din Macedonia în munţii Gorjului şi ai Oltului şi pe a lui Ioan Tihomir care rămăsese la Skoplie, prin grija lui Constantin. Cum s’a împărţit Oltenia la proces, vedem rezultatul după harta voievodatelor basarabeşti existente după incursiunea Asăneştilor din anul 1233.

Lui Litovoi şi fratelui său Bărbat li se restituise ”terra Lytua, excepta terra Harszoc” – cum le numea Bela al IV-lea în diplomele sale – cuprinzând Minele de la Bratilovo şi văile râurilor Motru, Tismana şi Jiu până la confluenţa acestora. Celălalt participant la proces, Seneslau (Mileslav, uneori Mile) stăpânea ca mai înainte teritoriul din stânga Oltului.

Cât despre Ioan Tihomir şi tatăl său Constantin Tih, lor li se restituie judeţul din dreapta Oltului, ce fu cnezat sub imperiul valaho-bulgar şi vecin cu judeţul numit la vremea aceea ”Terra Zeurini” şi care, cuprindea trei banate.

Ţara Litua a fost un cnezat condus de către Litovoi, primul domn român care şi’a dat viaţa pentru apărare provinciei sale, pentru că a refuzat să mai plătească bir regelui Ungariei.

Istoricul Vasile Cărăbiş arată că factorii geografici şi conjuncturi politice şi economice au impus şi în Oltenia formarea de ţărişoare româneşti cunoscute către jumătatea secolului al XIII-lea. Erau aşezate de’a lungul apelor sub conducerea marilor cnezi şi voiezvozi.

Bela al IV-lea, regele Ungariei, a luat o serie de măsuri de apărare, în anul 1247, împotriva invaziei cumanilor, cea mai vulnerabilă zonă pe unde putea pătrunde forţele cotropitoare era Banatul de Severin. Din acest motiv, regele ungar cheamă ordinul cavalerilor Ioaniţi sau Ospitalieri din Ierusalim şi le conferă mai multe avantaje şi drepturi în schimbul apărării graniţei. Diploma sau actul pe care Bela al IV-lea îl dă cavalierior Ioaniţi atestă pentru prima dată organizarea existentă în Oltenia.

Astfel, Bela le acordă Ioaniţilor ”întreaga ţară a Severinului, împreună cu munţii ce ţin de ea, precum şi cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până în râul Olt, afară de ţara cnezatului Litivoi, pe care îl lăsăm românilor aşa cum l’au stăpânit şi până acum”.

”Din punct de vedere al organizării politice, diploma ioaniţor certifică existenţa unei formaţiuni dintre care patru în dreapta Oltului şi una la stânga lui. În Oltenia se menţionează, mai întâi, «Ţara Severinului», urmează apoi cele trei cnezate: al lui Ioan, a lui Farcaş și al voievodului Litovoi. Erau formațiuni politice vechi, aşa cum erau şi în Transilvania, cunoscute încă din secolul al IX-lea. În depresiunea Târgu Jiului, tăiată prin mijloc de râul Jiu, prelungindu’se spre apus până în depresiunea Tismanei, iar spre răsărit până la Olt era centrul ţării Litua condusă de voievodul Litovoi. Documentul nu cunoaşte cum se numea această ţară de către locuitorii ei şi a numit’o după numele domnului. Ţara Litua era un voievodat întins, în primul rând pe teritoriul judeţului Gorj de astăzi, din moment ce îngloba şi Ţara Haţeguluui, (…) o continuare naturală prin Valea Jiului, loc pe unde şi legăturile dintre românii de dincolo şi de dincoace au fost permanente. În sud, voievodatul cobora spre câmpie“, arată arată istoricul Vasile Cărăbiş în lucrarea ”Ţara Litua”.

Cnezatul voievodului Litovoi şi ţara lui Seneslau erau superioare cnezatelor lui Ioan şi Farcaş, care au fost cedate cavalerilor Ioaniţi. Potrivit istoricului Vasile Cărăbiş, stăpânirea lui Litovoi reprezintă cel mai important nucleu politic românesc din Oltenia.

Organizarea socială

Organizarea socială era bine pusă la punct. În Litua existau diferite pături sociale.  Vasile Cărăbiş menționează următoarele:

”Diploma Ioaniţilor mai arată că la jumătatea secolului al XIII-lea în Ţara Litua, ca şi în întreaga Oltenie, în afară de cnezi şi voievozi, mai erau şi nobilii, în termenul nostru boieri, şi «rusticii», adică ţăranii. Aşadar, încă înainte de întemeirea Ţării Româneşti exista o stratificare socială: o pătură superioară de proprietari, de nobili sau boieri, şi o pătură inferioară de rustici sau ţărani. (…) Există, de asemenea, şi o organizaţie militară. Cnezii şi voievozii trebuiau să adune oaste în caz de luptă. Oştenii se recrutau din ţară şi erau de arme deosebite.”

Ţara lui Litovoi se va mări după moartea regelui Ştefan al V-lea al Ungariei, în anul 1272 şi venirea pe tron al urmaşului său Ladislau al IV-lea, care era minor.

”Voievodul «Litovoi Gorjeanul» – cum îl numeşte Iorga – ocupa împreună cu fraţii săi o parte din teritoriul din sud de Carpaţi pe care’l avea coroana ungară ca putere suzerană şi refuză să mai plătească tribut. (…) Stăpânitorul Ţării Litua e înfăţişat ca un adversar de temut, şeful unei familii cu aparenţă de dinastie. Vechiul calificativ de cneaz voievodal a dispărut, iar Litovoi este voievod”, se mai arată în lucrarea ”Ţara Litua”.

Să vedem ce ne spune Bogdan Petriceicu Hașdeu despre Litovoi:

”Mă mărginesc acum numai cu voievodatul cel din Oltenia, deşi voievodul Semeslav din Muntenia era şi el din casta Basarabilor, căci purta şi el capete negre pe steag, deoarece domnea peste acei ”Negri-Români” despre care, abia cu cinci ani înainte vorbise Fazel-ullah-Rashid. În Oltenia dară erau mai mulţi kinezi, nu cu înţelesul cel redus sau scăzut pe care’l aveau kinezii români pe aiurea sau mai în urmă ca primari ai satelor şi chiar ca ţărani liberi, ci cu înţelesul feudal de principi, sensul fundamental în paleoslavică – princeps, dux, ”magnatum unus”; iar ca verb – ”regnare”.

Aceşti kinezi se aseamănă mult cu kinezii români cei din Podolia, aşa numiţii ”principi Bolohovesci” din aceeaşi epocă, care se distingeau prin strânsa lor solidaritate. În Oltenia, dintre toţi kinezii unul singur era voievod, cap recunoscut peste ceilalţi, reprezentant al tuturor Basarabilor de acolo, un Basarabe prin excelenţă, ca Radu Negrul cel din lupta cu mongolii. Oricare kinez, oricare Basarabe, putea deveni voievod după moartea sau încetarea voievodului precedent. Aceasta fundamentală instituţiune oltenească, de fapt sau cel puţin în principiu, după întemeierea cea definitivă a Statului, se mai păstra încă în Ţara Românească, apoi în Moldova după urmaşii lui Petru Mușat, rămânând în hrisoave ca o formulă tradiţională sacramentală până şi sub Domnii cei mai autoritari. Ca specimen, iată acea formulă, dintr”un hrisov al teribilului Ţepeş:

”după moartea domniei mele, ori pe cine va binevoi a’l alege Dumnezeu de a fi Domn Ţării Româneşti, fie din rodul de inimă al domniei mele, fie din rudele domniei mele, fie chiar din păcatele noastre un alt neam”.

Un alt specimen, de la Alexandru cel Bun din colecţiunea lui Venelin:

”iar după viaţa mea, pe cine îl va alege Dumnezeu a fi Domn al ţării noastre moldoveneşti, fie din copiii noştri, fie din neamul nostru, ba fie şi altcineva”.

De la Mircea cel Mare, de la marele Ştefan, de la alţi Domni până la 1500, această formulă ne întâmpină adesea. O găsim deja în hrisovul românesc cel mai preţios, anume de la Vladislav Basarabe din 1372, posterior numai cu un secol actului din 1247, unde acest principe, atât de puternic, nu zice deloc că pe tron vor urma, din fiii săi sau din familia sa, ci se exprimă despre urmaşii săi într’un mod dubitativ: ”nostris Successoribus, qui în nostro Vajvodatus Dominio erunt successores”, şi pe acei urmaşi îi pune într’o intimă legătură cu kinezii, calificaţi latineşte ca baroni: ”ac Baronibus supplicamus”. O formulă de felul acesta e fără exemplu la unguri, la poloni, la ceilalţi vecini ai românilor.

La olteni dară, voievodatul era eligibil dintre şi de către kinezii din casta Basarabilor. Putea să fie ales de’a dreptul fiul fostului voievod; dar acesta trebuia să se întâmple rar şi raritatea cazului lesne se explică. Un voievod prea tânăr nu avea destul prestigiu şi se presupunea a nu fi în stare de a apăra întreaga ţară în împrejurările cele grele. Tocmai din cauza vârstei se alegea imediat mai de preferinţă fratele mai mic, iar fiul răposatului rămânea să mai crească şi numai uneori reuşea în urmă a se alege după moartea unchiului. La prima vedere, un asemenea sistem prejudicia în familia voievozilor o necontenită vrajbă între fraţi pe de o parte, între unchi şi nepoţi pe de alta; ceea ce astâmpăra însă acest motiv de duşmănie era mulţimea kinezilor, având fiecare acelaşi drept de a deveni voievod ; iar prin urmare fraţii, unchii şi nepoţii din aceeaşi familie, ajunsă odată la voievodat, aveau interesul comun de a trăi în armonie unii cu alţii pentru a nu fi înlocuiţi printr’o altă familie din casta Basarabilor, adică, după expresiunea formulei celei tradiţionale, de a nu ”fi ales la Domnie din păcatele noastre un alt neam”.

Sistema dară se întemeia pe o raţiune de Stat, bine cumpănită din toate puncturile de vedere. Putem acuma să ne oprim de aproape asupra voievodului oltenesc celui din actul de la 1247. Era el oare acelaşi ”Basarabe” de la 1241? Acelaşi ”Radu Negrul” de la 1232 din memoria Reșinărenilor? Vechiul luptător contra contelui Conrad şi contra mongolilor?

Nu e de crezut. El trebuia atunci să fi fost un bărbat de demult vestit printre kinezii olteneşti, cel puţin de vreo treizeci de ani pe la 1230, născut cam pe la 1200. Poate să se fi născut chiar înainte între anii 1180-1200, astfel că la 1241 va fi fost de vreo şaizeci de ani. Voievodul însă cel numit ”Lytuon” în diploma din 1247 a regelui Bela a mai trăit în puterea vârstei până pe la 1278, purtând acelaşi nume de Liten (Lytuon, Lythen, Litua), când a murit cu sabia în mâna într’o crâncenă bătălie contra ungurilor, ceea ce nu prea se potriveşte pentru un octogenar.

Liten-vodă de la 1247 n’a fost dară acelaşi cu voievodul de la 1241, ci numai urmaş pe tron. Nu era nici un frate al aceluia, căci Liten-vodă avea el însuşi mai mulţi fraţi mai mici pe la 1278, încât iarăşi s’ar încurca cronologia. Deci putea să fi fost un fiu sau nepot de frate al lui Basarabe de la 1241, poate chiar un Basarabe dintr’o altă familie ”din păcatele noastre un alt neam”. Nu risc deocamdată nicio ipoteză.
Un punct foarte important în actul din 1247 este menţiunea Haţegului, al cărui nume ne întâmpină, aici pentru prima oară în istorie desfigurat în ”Harszoc”, dar topograficește definit într’un mod neîndoios prin vecinătatea sa cu Ţara Lotrului:

”ab Olacis terram Lytira habitantibus, excepta terra Harszoc”.

Liten-vodă stăpânea dară, pe ambele laturi ale Jiului de la izvorul sau în regiunea Haţegului prin Gorj (=Jiul-de-sus) până la revărsarea în Dunăre prin Dolj (=Jiul-de-jos), întregul curs al acestui fluviu, fluviu caracterizând într’adevăr până mult mai târziu cuibul Basarabilor, care păstrau acolo în special titlul de kinezi. Vom vedea îndată că tocmai Haţegul pare a fi fost cauza războiului în care a pierit la 1278 Liten-vodă combătând pretenţiunea ungurilor de a numi dânşii pe un ”comes de Hatzek” alăturea cu ”Banus de Zeurino”. Înainte de 1247 Radu Negrul cel de la 1241 cată să fi stăpânit deja Haţegul, de vreme ce’l lăsa el de’a dreptul urmaşului său Liten-vodă, căci în scurtul interval dintre 1241-1247 n’a fost nici o cucerire. Este de crezut că tot de la Radu Negrul va fi conservat Liten-vodă teritoriul cel transcarpatin la răsărit de Haţeg, adică acea ”Sylva Blacorum” unde la marginea Făgăraşului avusese loc la 1241 lupta cu mongolii.

Într’un cuvânt, Liten-vodă ne apare ca un principe foarte puternic, ”princeps potentissimus” după cum peste un secol numeau ungurii pe Alexandru Basarabe. Prin aceasta se explică încuscrirea voievodului oltenesc cu regele sârb Ştefan Milutin pe la 1274. Să sărim însă, peste episodul încuscririi, limpezind mai întâi documentele cele ungureşti relative la moartea lui Liten-vodă.

În diploma regelui Ladislau Cumanul din 1285, păstrată în original la familia nobilă maghiară Soos din Soovàr, ni se spun următoarele:

”cum nos in etate puerili post obitum karissimi patris nostri regnare cepissemus, Lython (al. Lythen) Woyuoda una cum fratribus suis per suam infidelitatem aliquam partem de Regno nostro ultra alpes existentem pro se occuparat, et prouentus illius parts nobis pertinentes nullis admonicionibus reddere curabat, pedictum Magistrum Georgium contra ipsum misimus, qui cum summo fidelitatis opere pugnando cum eodem ipsum interfecit, et fratrem suum famine Barbath captivauit et nobis adduxit, super quo nos non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere, et sic per eiusdem Magistri Georgij seruicium tributum nostrum în eisdem partibus nobis fuit restauratum” ;

adică:

”pe când apucarăm noi coroana regală, fiind în vârstă copilărească încă după moartea preaiubitului tatălui nostru, atunci Liten-vodă dimpreună cu fraţii săi, călcând credinţa, cuprinse pe seama sa o porţiune a Regatului nostru cea aflătoare peste munţi, şi nici într’un chip nu se lăsa a ne restitui veniturile ce ni se cuveneau de acolo; deci asupra lui trimiserăm pe des-citatul magistru Georgiu, care cu o extremă credinţă s’a luptat contra aceluia şi l’a şi ucis, iar pe fratele aceluia, numit Bărbat, l’a robit şi ni l’a adus nouă, ceea ce ne’a făcut să stoarcem de la dânsul mulţi bani şi astfel, prin serviciul acestui magistru Georgiu, s’a restabilit tributul cel datorat nouă în acea ţară”.

Însuşi magistrul Georgiu, într’un act particular din 1288, menţionează acelaşi război cu Liten-vodă şi captivarea lui Bărbat. În ce an însă s’a petrecut acel eveniment, atât de însemnat pentru Olteni? Contextul diplomei din 1285 precizează data în cestiune, arătându’ne că moartea lui Liten-vodă şi robirea fratelui său Bărbat s’a întâmplat anume după înfrângerea bohemilor de către unguri, aliaţi cu împăratul Rudolf, prin urmare nu înainte de anul 1278. Această dată o mai confirmă Katona printr’o altă diplomă din 1288, relativă cu mai multă claritate la acelaşi rol al magistrului Georgiu în victoria asupra bohemilor.

Încă o dată, catastrofa lui Liten-vodă cade pe la finele anului 1278 sau în cursul anului 1279, mai târziu poate, în orice caz nu înainte de 1278. Istoricii noştri, d. Xenopol, Tocilescu, Densușianu şi alţii, au comis o gravă eroare de a pune moartea lui Liten-vodă îndată după 1272, ceea ce s’a petrecut cu şase ani mai târziu. Numai anul 1278 corespunde textului documentar şi se potriveşte atât cu încuscrirea lui Liten-vodă cu Ştefan Milutin pe la 1274, precum şi cu părăsirea de către acest rege sârb a fiicei voievodului oltenesc după 1278, când dânsa rămâne orfană.

Liten-vodă moare dară pe la 1278. Regele Ladislau mai învederează în diploma sa că revolta lui Liten-vodă izbucnise deja mai de demult înainte de război, de vreme ce lupta cea definitivă fusese precedată de refuzuri repetate din partea voievodului oltenesc de a satisface pe unguri: ”nullis admonicionibus reddere curabat”.

Nu voi fi departe de adevăr, dacă voi căuta începutul duşmăniei pe la anii 1275-1276; şi iată cum.

Domnia lui Liten-vodă se începuse cel puţin de pe la 1246, cel mult de pe la 1242, şi a durat apoi maximum până pe la 1279, ceva ca 24 de ani, intervalul pe care cronicele munteneşti îl atribuie întemeietorului Statului Ţării Româneşti. Întemeietor al acestui Stat el n’a fost; necontestabil însă era un principe foarte remarcabil. Din viaţa lui un eveniment important a fost încuscrirea cu regele sârb Ştefan Milutin. Dar înainte de toate să mă opresc o clipă asupra onomasticei.

Liten nu este un nume de botez, nici un nume românesc poporan. Întrucât Liten nu figurează într’o proprie subscriere personală, ci numai din partea altora, este mai curând o poreclă, după cum poreclă era Cuman la regele unguresc contemporan: ”Ladislaus Cumanus”. Lui Ladislau, ungurii îi ziceau ”Cumanul” din cauza legăturilor celor intime ale acestui rege cu Cumanii.

Româneşte, Litenul are o accepţiune foarte apropiată, însemnând ”păgân”. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat creştinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost litvanii. În sec. XIII-XIV ei toţi erau idolatri. De aici la români ”liftă spurcată”, ”liftă rea”, ”liten”, au rămas ca sinonime cu ”păgân”. Tot aşa, în limba bohemă medievală, anume în ”Vocabularius” al lui Rozkochany: Barbarus – Lytwenyn, Saraceni – Lytwyene;
iar într’un text din 1556 ”litwa” se întrebuinţează la bohemi cu sensul de ”păgânătate”.

Nu urmează că Liten-vodă va fi fost necreştin, dar se vede oricum că era rău creştin, nu era un creştin ortodox, era aplecat către ritul grecesc mai puţin decât către cel latin, aceasta din urmă explicaţiune confirmându’se mai la vale.

Alexandri zice :

”Litfă e sinonim de neam rău şi fără credinţă”.

Cihac traduce tot aşa litfă prin: ”homme sans foi et honneur”.

Pentru viteazul voievod oltenesc dintre anii 1246-1279 numele Liten, ”Lythen Wayuoda”, iar într’un document chiar Litfa , ”Lytua Wayuoda”, nu era altceva decât o poreclă cu sensul de păgân, în special cu acela de eretic sau papistaş. I se zicea ”Liten-vodă”, întocmai după cum mai târziu fiul şi nepotul lui Mircea cel Mare, ambii Vladislav, erau porecliţi de către alţii ca ”Dracu-vodă” şi ”Ţepeș-vodă”.

Neortodoxia, mai propriu catolicismul lui Liten-vodă, este în legătură cu energica propagandă papală în Oltenia tocmai din acea epocă. Într’o bulă din 1238, înainte de urcarea pe tron a lui Liten-vodă, pe când el era încă un simplu kinez, papa Gregoriu IX ne spune că în Ţara Severinului s’a înmulţit atât de tare numărul catolicilor, încât era lipsă de un Episcop deosebit. Episcop nu s’a înfiinţat, dar misionari trebuie să fi fost destui. Pentru Liten-vodă, papismul poate să nu fi fost decât o dibăcie politică; oricum însă, aceasta şovăire religioasă, această ”lepădare de lege”, se vede a’i fi atras porecla de Liten.

Se naşte dară întrebarea: care să’i fi fost lui Liten-vodă numele de botez? Mihail, ca nume de botez al lui Liten-vodă, răspândeşte o lumină cu totul neaşteptată asupra unei problerne nedescurcate până acum din cronica muntenească: Mihail Basarabe urmând pe tron după Radu-Negru.”

Hai să vedem ce mai găsim prin documente. Pe 8 ianuarie 1285 regele Ungariei Ladislau Cumanul îi dădea magistrului Georgius o moşie drept răsplată pentru faptele sale de arme, iar în documentul pe care l’am redat mai sus din spusele lui Hașdeu, apare şi o relatare despre români:

”Şi în sfârşit, când începusem noi a domni, fiind încă copil, după moartea preaiubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi împreună cu fraţii săi, în necredinţa sa, cuprinse pe seama sa o parte din regatul nostru, aflătoare dincolo de Carpaţi, şi cu toate îndemnurile noastre nu s’a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l’am trimis împotriva lui pe des-numitul magistru Georgius, care, luptând împotriva aceluia cu cea mai mare credinţă, l’a ucis pe el, iar pe fratele lui Bărbat (Barbath în original) l’a luat în prinsoare şi ni l’a adus nouă. Pentru răscumpărarea acestuia noi am stors o sumă de bani foarte mare şi astfel, prin slujbele acelui magistru Georgius s’a aşezat iar tributul ce ni se datora din acele părţi”.

Pe 6 octombrie 1288 magistrul Georgius îi dădea comitelui Petrus zis Pirus o parte din moşia obţinută de la regele Ladislau Cumanul, iar în actul de donaţie este evocat încă o dată episodul bătăliei cu Litovoi:

”De asemenea, când pe necredinciosul voievod Litovoi, din porunca aceluiaşi domn al nostru Ladislau, strălucitul rege al Ungariei, l’am omorât, iar pe fratele acestuia cu numele Bărbat l’am adus prins în faţa domnului nostru, acelaşi comite Petrus vărsându’şi sângele în acea întâmplare, ne’a slujit cu cea mai mare credinţă.”

Istoricii au stabilit că bătălia dintre oastea condusă de magistrul Georgius şi cea a voievodului Litovoi s’a dat în anul 1277. În actul din anul 1247 prin care sunt aşezaţi cavalerii teutoni în Transilvania se vorbeşte de un (cel mai probabil altul) voievod Litovoi, dincolo de munţi, în dreapta râului Olt.

Din aceste două paragrafe se pot trage mai multe concluzii logice.

În primul rând voievodul Litovoi avea o armată, şi nu una oarecare din moment ce a fost nevoie să fie trimis împotriva sa unul dintre cei mai buni comandanţi ai regelui Ladislau Cumanul (în documentul din 1285 sunt menţionate mai multe bătălii la care a participat magistrul Georgius). Apoi, lupta dintre Litovoi şi Georgius a fost una serioasă de vreme ce mâna dreaptă a magistrului Georgius, comitele Petrus ”şi’a vărsat sângele”.

În al doilea rând voievodul Litovoi avea o administraţie bine pusă pe picioare şi făcea parte dintr’o dinastie voievodală destul de veche, lucru dovedit de faptul că fraţii rămaşi acasă au fost în stare să strângă o recompensă atât de mare pentru răscumpărarea lui Bărbat încât să îl impresioneze pe regele Ungariei. Dacă dinastia voievodală ar fi fost una slabă nu s’ar fi zbătut nimeni să adune banii de răscumpărare.

În al treilea rând aflăm că voievodul Litovoi era vasalul regelui Ungariei căruia îi datora tribut. Cum bătălia s’a dat în perioada în care Ladislau Cumanul era minor cel mai probabil relaţia de vasalitate dintre voievodul Litovoi s’a stabilit în timpul domniei lui Ştefan al V lea (cel puţin, dacă nu cumva exista mai dinainte). Relaţia de vasalitate între voievozii transalpini şi regii Ungariei este una normală pentru perioada medievală. Doar că Litovoi nu a fost un vasal supus: a refuzat să plătească tributul şi a încercat să îşi extindă voievodatul – de aceea a fost pedepsit. Mai trebuie subliniat că Litovoi era considerat nobil de către regele Ungariei (care nu putea intra într’o relaţie suzeran-vasal cu un oarecare). În armorialul de la Wijnbergen din Franţa Olanda (contemporan cu evenimentele de care vorbim) apare o stemă a ”regelui Valahiei”: un scut fasciat aur cu roşu (element care se va regăsi şi mai târziu în stema familiei Basarabilor).

Stema lui ”roi de Blaque” din armorialul Wijnbergen

În al patrulea rând vine chestiunea etniei. Era Litovoi român?

Păi pe fratele lui îl chema Bărbat, îmi vine greu să cred că era slav sută la sută. În plus, documentul din 1247 care vorbeşte de voievodatul lui Litovoi (altul, cel mai probabil tată sau bunic al celui mort în 1277) se spune că aparţinea românilor (valahilor), iar după cum a reușit și Hașdeu să demontreze părea să fie o mai mult o poreclă decât un nume.

Voievodatul lui Litovoi din anul 1247 era de asemenea amintit ca fiind vasal regelui Ungariei şi dator să îi ajute pe cavalerii teutoni în expediţiile lor militare. Deci şi acest prim Litovoi avea o armată serioasă şi era un nobil încadrat într’un sistem feudal. Din nou: un astfel de stat nu putea să apară peste noapte fix în anul 1247. Exista cu multă vreme înainte.

Pe scurt: în jurul anului 1200 în Oltenia exista un stat condus de o dinastie nobiliară cunoscută până în Franţa, încadrat într’un sistem feudal, care avea o armată zdravănă, era populat şi condus de români.

Litovoi moare pe câmpul de luptă

Regele Ungariei a încercat să’l aducă pe Litovoi la supunere pentru recunoaşterea suzeranităţii şi la plata tributului pe cale paşnică. Cu toate insistenţele regelui, mândrul şi curajosul voievod gorjean a refuzat cu demnitate pretenţiile maghiare şi astfel s’a ajuns la conflictul armat. Împotriva lui Litovoi, regele l’a trimis pe magistrul Georgius sau Gheorghe. Lupta are loc între noiembrie 1276 şi mai 1277 şi s’a desfăşurat lângă Haţeg.

Pe câmpul de luptă, Litovoi îşi pierde viaţa, iar fratele său Bărbat a fost luat prizonier şi dus în faţa regelui, care, pentru a’l elibera a fost cerută o sumă mare de bani, fiind instituit din nou tributul faţă de regele ungar. Bărbat rămâne în fruntea voievodatului, dar pierde Ţara Haţegului.

”Litovoi este cel dintâi domn român căzut în apărarea ţării lui. Simbol al libertăţii şi independenţei româneşti, rămâne una dintre figurile de seamă ale neamului nostru.

William Robert Shepherd – The Historical Atlas, William R. Shepherd, 1911.

Nicolae Iorga punea întrebarea:

”Dacă dinastia din Argeş a domnilor «pe toată Ţara Românească» e a urmaşilor lui Seneslau de la 1274 sau a coborâtorilor din Litovoiu (sic!) cel din dreapta Oltului ?”, iar în alt loc susţine:

”numele întemeietorului primei dinastii româneşti «Băsărabă» […] e cuman.”

Era nume propriu, de botez, ceea ce nu înseamnă că purtătorii lui erau cumani, precum numele slave Dan, Vladislav, Radu, Mircea, nu înseamnă că avem de’a face cu domnitori de neam slavon, ci numele cumane au fost adoptate de români ”cel mai vestit nume cuman din istoria noastră este Basarabă, numele întemeietorului Ţării Româneşti şi al altor domnitori, un nume de botez şi nu de familie cum greşit s’a crezut. Basarabă înseamnă în dialectul vechi turc «tată cel prea bun»”, (O. Densusianu).

Prof. Em. C. Grigoraş, în anul 1924, semnalează descoperirea unei inscripţii aflată pe capul unuia dintre leii aşezaţi în faţa intrării principale a Arsenalului din Veneţia. Cei doi lei au fost cumpăraţi de amiralul veneţian Francesco Morosini din Pireu în anul 1687 şi aveau următoarea inscripţie parţial ştearsă de vitregiile vremii:

”1128 egipsia iglisia i Valakia” (Biserica egipteană şi valahă), iar o alta:

”1113 Nicolai Basarab ot Vdi ot Bulgaria” (Nicolae Basarab al Valahiei şi Bulgariei).

Un lucru nu a fost înţeles foarte clar şi anume ce reprezentau cei doi ani. Cornel Bârsan susţine că leii ”reprezentau un dar omagial făcut bisericii de către voievodul Nicolae Basarab”. Îşi pune în continuare întrebarea ”cine este acest Nicolae Basarab în anul 1113 când primul domnitor cunoscut cu acest nume în istoria ţării este Basarab I, fiul lui Tihomir, care devine domn în 1310?”

Acest Basarab nu putea fi de neam cuman deoarece este cunoscut faptul că aceştia nu ctitoreau biserici nefiind creştini, dar Nicolae Basarab ca domn al Valahiei şi Bulgariei putea fi iniţiatorul viitorului Imperiu Vlaho-Bulgar al Asăneştilor.

Istoricul Andrei Veress din Budapesta are o altă părere potrivit căreia ”la sfârşitul veacului al XIII-lea familia Basarabilor, cu o mână de oameni războinici veniţi de pe plaiurile dintre Prut şi Şiret, care au locuit cine ştie câte secole laolaltă cu cumanii, au cucerit poporul român aflat pe şesul Dunării, alcătuind acolo un stat”.

C. C. Giurescu afirmă:

”întemeierea se datoreşte voievozilor din stânga Oltului şi nu celor din dreapta lui, cum s’a crezut mai înainte. De la Câmpulung şi de la Argeş a pornit acţiunea care avea să ducă la formarea statului muntean”.

De aceeaşi părere este şi P. P. Panaitescu:

”Basarab era urmaşul lui Seneslau, voievodul de la stânga Oltului şi nu al voievodului din Oltenia, Litovoi; aceasta o deducem din faptul ca la 1330 Carol Robert al Ungariei l’a urmărit, cu oastea lui la Argeş (azi Curtea de Argeş), unde se afla reşedinţa lui.”

Marele istoric Nicolae Iorga susţine că regele unguresc a trebuit să caute apoi, în veacul al XIII-lea a stăpâni şi ”ţara de dincolo de Munte” (Transalpina), în părţile oltene şi muntene. Pentru aceasta s’au întrebuinţat – pe de o parte ostaşi aşezaţi în cetăţi şi pe de altă parte episcopii veniţi să aducă legea catolică cea care era şi a regelui. Mai mulţi cneji şi voievozi din părţile oltene […] au fost astfel siliţi să recunoască stăpânirea ungurească. Aşa s’a întâmplat pe la 1250 când pe lângă un Ioan, (se afla) un Farcaş (sau Vâlcea – Farcaş ungureşte şi Vâlcea slavoneşte înseamnă lup), judele voievod Litovoi din Ţara Oltului, dacă nu (la fel s’a întâmplat şi cu) şi cu voievodul Seneslau de dincolo de Olt, pe plaiuri argeşene, avându’şi chiar reşedinţa la Argeş.

Voievodatul contemporan al lui Litovoi cuprindea ambele laturi ale Munţilor Retezat – formaţiune politică închegată, cu centre şi cetăţi întărite – atestat arheologic în stânga Oltului muntean şi transilvănean ar putea fi identificată cu cea condusă în 1247 de voievodul Seneslau, contemporanul lui Litovoi din dreapta Oltului.

Ţara lui Seneslau cuprindea regiunea de munte, deal şi şes din Muntenia vestică, deci actualele judeţe Argeş, Dâmboviţa, Olt, Teleorman şi eventual Prahova, precum şi unele părţi din Transilvania de miazăzi aşa cum avea Litovoi în Ţara Haţegului.

Cercetările arheologice au adus probe că reşedinţa lui Seneslau era la Argeş, unde s’a descoperit o aşezare voievodală datând din secolul al XIII-lea, sau poate la Cetăţeni.

Ion Conea este de părere că au existat două persoane cu numele de Litovoi, deoarece ”e greu să admitem, mai ales pentru acele vremi că un modest voievod ar fi putut rămâne 30 de ani în demnitatea de voievod vlah supus ungurilor”.

Litovoi îşi pierde viaţa pe câmpul de luptă, iar fratele său Barbat a fost dus la curtea regelui ungar – unde s’a cerut o răscumpărare însemnată. Această primă încercare de independenţă a eşuat, dar se pot trage două concluzii: voievodatul ajunsese la o dezvoltare considerabilă având forţele necesare pentru o luptă de asemenea anvergură şi banii necesari pentru răscumpărarea lui Barbat.

Încercarea nereuşită a voievodului din dreapta Oltului va fi ”continuată” de cel din stânga râului, de la Argeş, voievodul Seneslau, cel menţionat în ”Diploma Cavalerilor Ioaniţi” în 1247 astfel ”cel dintâi voievod cunoscut din viitoarea dinastie a Basarabilor Ţării Româneşti este acest voievod oltean sau, mai bine zis, al Jiului, menţionat în 1241. De alminteri, el e poate acela care a înfiinţat voievodatul Jiului venind din Haţeg, unde va fi voievodul românilor din acele regiuni. Căci din Diploma ungară a 1247 rezultă cum un voievod român din Haţeg a înfiinţat voievodatul Jiului. Aceasta a fost prima aşa – zisă descălecare din Ardeal urma apoi urmată de descălecarea lui Negru – Vodă la Câmpulung”.

Respectiva ”Diplomă a Cavalerilor Ioaniţi” argumentează larga autonomie şi reglementează raporturile dintre formaţiunile politice româneşti şi regatul maghiar. ”Din Diplomă rezultă că formaţiunile politice de la sud de Carpaţi existau înainte de 1247. Cât priveşte voievodatul lui Litovoi din Ţara Severinului (Oltenia) şi a lui Seneslau din Cumania (Muntenia), se spune clar că ei aveau să stăpânească acele locuri aşa cum au stăpânit şi mai înainte ”regele acorda casei ospitalierilor” toată ţara Severinului cu munţii acesteia şi cu toate locurile ce ţin de ea, precum şi cnezatele lui Ioan si Farcaş, până la râul Olt, şi Munţii Transilvaniei, (sub acelaşi îndatoriri arătate mai sus cu privire la ţara Severinului) în aceleaşi condiţii ca şi ţara Severinului, în afară de ţara lui Seneslau – voievodul românilor, pe care le’am lăsat’o acelora, aşa cum au stăpânit’o şi până acum şi întru totul sub toate aceste îndatoriri rânduite mai sus, cu privire la ţara Litua”.

Există un document din 8 ianuarie 1285 potrivit căruia regele Ladislau al IV-lea al Ungariei întărea mai multe moşii magistrului Gheorghe ( Georgius) pentru meritele în luptele cu Litovoi care – se spune în document – în necredinţa lui împreună cu fraţii lui a cuprins o parte din regatul maghiar de dincolo de munţi refuzând să plătească veniturile ce se cuveneau regelui.

În scrisoarea din 1254 regele Ungariei scria papei că părţile de la est de Olt se aflau sub stăpânirea tătarilor, iar savantul şi omul politic persan Fazei ol Lah od – Din (1247-1318) a scris o monumentală lucrare de istorie universală Djamiot Tevarikh (Suma istoriilor) în care importantă pentru poporul nostru este prezentarea succintă a luptelor de pe teritoriile româneşti (Valagh) unde au acţionat forţele conduse de Bocek. Mongolo-tătarii i’au întâlnit pe români într’un spaţiu geografic foarte întins, locuind compact atât în câmpie, cât şi în zonele muntoase. Un alt pasaj despre luptele românilor cu tătarii poate fi găsit la cronicarul vremii Marino Sanudo cel Bătrân, anume:

”după retragerea tătarilor neamurile din Ungaria care locuiesc în pădurile aproape de dânşii, anume olahii şi secuii, au închis păsurile, ca să nu mai poată trece din nou.”

Cronica veche rusească ştie că tătarii după, înfrângerea ungurilor, s’au luptat cu valahii:

”Tătarii au gonit ungurii la Dunăre şi s’au războit şi cu valahii.”

Unii cronicari târzii afirmă că din anumite motive a fost mutat scaunul domnesc de cealaltă parte (sudică) a munţilor:

”niscai pricini ar fi învrăjbit [pe] domnul românilor (fără a menţiona vreun nume) cu domnii ungurilor şi cu ai saşilor” – spune Radu Popescu, dar a fost, probabil, înlesnită mutarea de slăbirea dominaţiei tătare după acea perioadă în care Nogai era ”atotputernic” în sud – estul Europei (1282-1299) a determinat la sud de Carpaţi o febrilă preocupare de găsire a unor soluţii proprii de rezistenţă.

Spre finele secolului al XIII-lea şi începutul celui următor, ca urmare a luptelor duse pentru eliberarea câmpiei de sub dominaţia tătarilor, formaţiunea feudală românească s’a dezvoltat […] fapt dovedit de fortificaţiile şi aşezările de la Breaza, Cetăţeni şi Curtea de Argeş.

În 1247 există prima atestare documentară a unor cnezate şi voievodate româneşti care aveau şi ierarhie bisericească superioară. Astfel, între alte, Diploma Cavalerilor Ioaniţi prevedea, ca veniturile teritoriilor cedate să se împartă între rege şi cavaleri, iar altele să rămână în întregime acestora. Făceau excepţia de la prevederea respectivă

”Bisericile clădite şi cele care se vor clădi în toate ţările sus zise, din venitul cărora nu păstrăm nimic pe seama noastră, rămânând deci neatinse cinstea şi drepturile arhiepiscopilor şi episcopilor pe care se ştie că le au… (Exceptis ecclessis constructis et construendi in omnibus terris supradictis, de quarum redditibus nichil nobis, reservamus, salvis tamen reverentiis et iuribus ahiepiscoporum et episcoporum, que ha bere dinoscuntur)”.

Unii istorici au ajuns la concluzia că organizarea bisericească urma celei politice, astfel încât ”este de neconceput ca voievozii Seneslau şi Litovoi să nu fi avut pe lângă ei un ierarh care să, hirotonească preoţi şi să sfinţească biserici. Probabil ierarhul lui Seneslau purta titlul de ”arhiepiscop” şi stă în preajma sa, fie la Argeş, fie la Câmpulung sau […] Cetăţuia, Schitul lui Negru Vodă (se pare că Cetatea a fost construită de teutoni, de la care a preluat-o vreun conducător român, cneaz sau voievod). […] înseamnă că aici la Cetate a fost un centru politic, militar şi bisericesc, deci o reşedinţă a voievozilor atestaţi documentar în 1247 şi, implicit, a ierarhilor ortodocşi atestaţi în 1234 şi 1247”.

Scrisorile papale care au fost menţionate mai sus, precum şi unele descoperiri arheologice demonstrează că au existat înainte de secolul al XIII-lea episcopi, preoţi şi biserici ortodoxe. În aceste schituri sau mănăstiri din apropierea conducătorului politic îşi aveau, poate, sediul vlădicii de atunci ”pseudoepiscopii” din scrierile papale, care cu adâncă evlavie şi dragoste de oameni au reuşit să ţină credincioşii legaţi de Sfânta lor Biserică Ortodoxă. Cercetările arheologice dau la iveală multe mărturii despre viaţa bisericească din diferite momente sau locuri. Prezenţa lor constituie o dovadă a existenţei în aceste teritorii a unei populaţii numeroase româneşti.

Arheologii au dat la iveală importante vestigii ale civilizaţiei româneşti anterioare statului feudal şi la Cetăţuia – locul care era acea parte din vechile centre importante din cadrul unei singure comunităţi româneşti ce se întindea pe ambele părţi ale Făgăraşului.

Către începutul veacului al XIV-lea împrejurările erau prielnice pentru întemeierea unei noi ţări a românilor care să poarte acest nume şi să se găsească sub stăpânirea celui mai puternic dintre voievozii ce erau pe atunci.

Seneslau murise în împrejurări necunoscute, iar cronicile slave îl numeau Ivanco, dar poate se numea Iancu sau Ioan ca şi judele oltean din secolul al XIII-lea. Istoricul Nicolae Iorga crede că va fi fost aceeaşi persoană cu Tihomir cel pe care îl pomenesc izvoarele ungureşti – poate nume de origine slavă asemenea lui Tih ţarul bulgarilor – în greceşte Tochos. În regiunea muntoasă a Olteniei există chiar un munte cu nume – al Tihomirului – acelaşi cu numele tatălui lui Basarab I Întemeietorul, motiv pentru care istoricul şi geograful Ion Conea a ajuns la concluzia că:

”întemeietorii dinastiei şi principatului muntean au fost de neam nobil coborâţi din partea muntelui din unul dintre cele mai româneşti ţinuturi: Haţegul şi Hunedoara. Într’adevăr: axa etnică a poporului şi a pământului românesc este formată de regiunea aceea de triplă întâlnire între Banat, Oltenia şi Haţeg, cu inima în Munţii Retezat”.

În jurul anului 1290 se află la Curtea de Argeş un voievod căruia i se închină Basarabii din dreapta Oltului. Nu este menţionată în izvoare data organizării ca stat în Valahia nord – dunăreană (cca. 1307) şi nici numele conducătorului ei, a ”marelui voievod” şi ”domn”.

Mai târziu în 1310 sau 1324 (în 1324 avem prima pomenire a numelui lui Basarab) apare Basarab I, fiul lui Tihomir ca domnul din Argeş fiind în fruntea Ţării Româneşti ce are sub stăpânirea sa teritoriul din stânga şi din dreapta Oltului.

Basarab a fost întemeietorul ţării, cel care a unit voievodatele, întâi pentru că cele mai vechi pomelnice ale bisericilor şi mănăstirilor ţării încep cu el şi nu se cunoaşte nici un ”domn” înaintea lui; […] reunirea voievodatelor nu s’a putut face decât după 1229 după moartea hanului tătar Nogai, deci întemeierea are loc între anii 1299-1324; socotim că ea este mai aproape de ultima dată decât cea dintâi, pentru că puterea tătarilor la Dunărea de Jos nu a decăzut imediat după moartea hanului tătarilor apuseni, ci năvălirile lor periodice în sudul Dunării au continuat până în 1321.

Trei cercetători dintre care doi clujeni, care au studiat singurul mormânt intact din necropola domnească de la Curtea de Argeș, au ajuns la concluzia că dinastia Basarabilor nu este de origine cumană.

Despre mormântul studiat se credea că este al lui Vlaicu Vodă, dar noile cercetări au dovedit că aparține unui fiu al lui Basarab I.

Potrivit unui comunicat de presă al Universității ”Babeș-Bolyai” (UBB), o comunicare știițifică pe această temă, intitulată ”Mormântul 10 din Biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş. Despre geneza Ţării Româneşti”, a fost susținută pe 28 octombrie 2014, la Academia Română de către dr. Beatrice Kelemen, de la Institutul de Cercetări Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe al UBB, dr. Adrian Ioniţă, de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, al Academiei Române şi de dr. habil. Alexandru Simon, de la Centrul de Studiere a Populaţiei al Academiei Române și Centrul de Studii Transilvane.

Cele mai importante concluzii ale comunicării sunt următoarele:

– defunctul din Mormântul 10 (”Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea Bisericii Argeş II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind înmormântat în Biserica Argeş I (datând din anii 1230-1260), fiind vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într’un document din 1335;

-nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană;

-mormântul 10 este singurul mormânt neprofanat de la Curtea de Argeş şi rămâne până astăzi singurul mormânt domnesc cu inventar complet;

-istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme) ale afirmării monarhice, cunoscute atât de Ţara Românească, cât şi de Moldova;

-personajul din mormântul 10 aparţine contextului istoric al acelor Olachi Romani (valahi romani/ români romani) conduşi de către Alexandru, fiul lui Basarab, spre Papalitatea de la Avignon, împotriva intereselor regelui Ludovic I de Anjou al Ungariei la 1345.

Comunicarea științifică a fost găzduită de Sala de Consiliu a Academiei și a fost moderată de acad. Alexandru Vulpe, iar Comunicatul Universității ”Babeș-Bolyai” este acesta:

”Aceşti români erau întinşi din Ţara Românească, în Banat, de’a lungul Munţilor Apuseni până în Maramureş, unde întregeau revolta anti-angevină declanşată de la 1342-1343 de Bogdan (viitorul stăpânitor al Moldovei), precum şi extensiile transilvane ale uniunii politice de la Argeş (Oltenia şi Muntenia): Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului.

Din perspectivă cronologică este cea mai importantă agregare politică românească, documentată şi acceptată în mediul apusean, până la Dacia lui Ştefan cel Mare, generată la 1498 de administraţia veneţiană şi de interesele Casei de Habsburg care – în cadrul formulei regionale Hungaria, Polonia, Dacia et Croatia – a rezistat vreme de peste trei decenii.”

Ipoteza originii cumane a lui Thocomerius (Tihomir), tatăl lui Basarab Întemeietorul, în fapt o diversiune de’a lui Djuvara, a stârnit o aprinsă dezbatere, după apariția lucrării ”Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti”.

Ioan Tihomir şi tatăl său Constantin Tih, îşi luaseră numele Tih (Pacificul) după străbunicul său din sec. al XI-lea, Tihomir, care fusese căpitan al armatei bulgare, cunoscut pentru înţelepciunea şi curajul său din timpul revoltei lui Petru al II-lea-Delian, din anul 1040, care s’a răsculat împotriva stăpânirii bizantine asupra Bulgariei.

El se pretinsese neam cu regele Samuil, făcând parte din dinastia Kometopouli, dar bulgarii, printr’o discuţie publică provocată de Petru II Delian, îl dovediră, îl judecară şi aruncară în el cu pietre, ca nefiind de spiţă bulgară, ci de neam valah, recunoscut de latini pe timpul ocupării Daciei.
Şi totuşi, după două secole, originea valahă nu mai fu pentru urmaşul său, Constantin Tih, un inconvenient ca să ocupe în imperiu cea mai înaltă treaptă de îndată Asăneştii îşi începură dinastia: Ivan I Asen 1187-1196, Petru IV (Teodor) 1196-1197, Kaloyan (Ioniţă) 1197-1207, Borilă 1207-1218, Ioan Asan II 1218-1241, Koloman I 1241-1246, Mihail II 1246-1256, Koloman II 1256, Mitso 1256-1257, Constantin Tih (Pacificul) Asen, 1257-1277, Ivailo (1277-1279), Ivan al III-Assen 1279-1280)

Constantin Tih (Pacificul) (1257-1277) care domnise în imperiul valaho-bulgar în timpul dinastiei Asăneştilor îi dăduse numele fiului său Tihomir, pentru aduce Ţării basarabeşti ”tih=liniştea şi mir=pacea”, reuşită de banii Basarabi în vremea romanilor.  Demnitatea de ban era foarte veche, la fel cu aceea din Banatul Timişoarei din Ungaria unde şi acolo se găseau bani şi care, la rândul ei, însemna tot una cu comitele, cârmuitorul unui comitat german. Familia Basarabilor trebuie să fi fost şi ea foarte veche, deoarece, spre deosebire de obiceiurile din evul mediu, Fotino afirmă că în secolele de după retragerea aureliană banul ”urma în aceeaşi familie după moştenire, afară de cazuri extraordinare, şi era cel dintâi în grad după domn, având dreptul moştenirii, la nevoie, şi asupra tronului domniei”.

În 1270 i se mai naşte un fiu din a treia căsătorie cu Maria Paleologa Cantacuzina, Mihail, care, imediat îl forţă pe Constantin să’l declare porphyrogennetos (Concept de legitimitate dinastică nerestricționat de succesiunea imperială a primei naşteri) pentru a’i bloca lui Tihomir accesul şi la tronul bulgar. Căzut de pe cal şi imobilizat parţial, Maria îl sili pe Constantin să încoroneze pe Mihail co-împărat la nici doi ani.

În anul 1277 fu ucis în luptă împotriva Ivailo, fiul său Mihail Asen al II-lea devenind împăratul legitim din Bulgaria.
Tihomir rămase aşadar să întemeieze singur ”Ţară nouă” aşa cum doreau boierii olteni şi spera în ajutorul lor. Deocamdată însă, cutuma alegerii domnului deşi era foarte veche, era precis stabilită. Puterea voievodală ca şi puterea domnească, se transmiteau atunci după principiile ereditar-elective, primând primul principiu: cel care moştenea tronul trebuia să fie de ”os domnesc”. A doua regulă, să fie fi ban, banoveţ, cneaz sau voievod peste anumite teritorii dacă ar fi dorit tronul domnesc. Treptat, puterea devenind şi electivă, chiar şi rude îndepărtate sau fii nelegitimi ai voievodului puteau deveni voievozi. Ori, Constantin şi Tihomir fuseseră confirmaţi ca valahi de viţă domnească de însăşi arhiepiscopul din Ohrida.  Uns de chiar Theodor I Lascaris (1208-1222), primul împărat bizantin la Niceea după ocuparea Constantinopolului de către occidentali in cruciada a IV-a (1204). Mai mult, acesta le recunoscuse drepturile de posesiune, zestre şi moştenire. Şi mai mult, Constantin Tih (Tiş) dusese şi el mari bătălii cu ungurii pentru Banatul Severinului.
Pentru moştenirea tronului Ţării basarabeşti cum se numea Oltenia atunci, Tihomir îndeplinea prima regulă, aceea de ”os domnesc” , a doua regulă fiind să deţină un teritoriu peste care să fie cneaz. Bun strateg, Tihomir se căsători cu Ana, fiica lui Bărbat (genealogia lui Ana, daughter of Barbat (Ana fiica lui Bărbat) pe ramura George este a 12-a, bunica mare pentru Lady Diana a 22-a, bunica mare pentru Churchil este a 20-a , bunica mare pentru Louis XVII este a 16-a. Ancestry.com: husband/partner: Thocomerius – soţ/partener: Tihomir), fratele lui Litovoi, care’i dădu ca zestre ginerelui său partea sa dintre Jiu şi Olt, din dreptul Strehaiei, Tihomir devenind astfel şi cneaz.

La începutul acestor mici formaţiuni prestatale, nu mitropolitul făcea ungerea şi încoronarea ca în cazul domnitorilor de ţară ci alte înalte feţe bisericeşti împreună cu boierii care aveau drept de judecată pe moşia lor şi făceau parte din sfatul conducătorului. În aceste cazuri, după oficierea juridică şi religioasă actele voievodale erau pre-intitulate IO,  dar cu semnificaţia ιω=”Noi” (ΙΩ cu majuscule), titlul venind pe filiera slavă, consemnând împuternicirea cneazului de către un înalt for local reprezentativ.

Cea mai veche consemnare a acestei particule IO (în originalul slavon Ιω sau IωNЬ) ca titlu domnesc, și purtat de domnitorii români din Moldova şi Ţara Românească în Evul Mediu, este cea care datează din 1392 din Moldova, când Roman I se intitulează într’un act al său

”marele şi singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod stăpânind Ţara Moldovei de la munte, până la mare”.

În cazul Ţării Româneşti este vorba despre piatra funerară de pe mormântul lui Nicolae Alexandru de la mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung:

”În luna noiembrie 16 zile, a răposat marele şi singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru voievod, fiul Marelui Basarab, în anul 6873, indictionul 3. Veşnica lui pomenire”.

Unii istorici afirmă că numele ”Ivanko”, alăturat celui domnesc provine tot din ”IO”, prin interpretarea greşită a acestuia.

Originea particulei IO în titlul domnesc a rămas un subiect de dispută între istorici. Principalele teorii sunt:
1. IO provine de la numele ţarului vlah Ioniţă Caloian, prin filieră bulgară, căci toţi ţarii de după acesta i’au purtat numele.

2. IO provine din grecescul ”Ioannes” (Ιωάννης), care înseamnă ”unsul lui Dumnezeu” sau ”cel ales de Dumnezeu”, ceea ce justifică prezenţa sa într’un titlu domnesc.

3. IO ne parvine de la sacerdoții geți IO reprezentând numeralul 10 care se pronunța diece, dece, daci, doci sau doici și de unde se trage etnonimul nemților ”deutsch”. Daci Balo sau Dace Balo reprezentând un supranume pentru Diurpaneus, adică Zece Războinici, pentru că Daci Balo (război) se lupta cât 10.

Documentele vremii păstrează titulaturile voievoizilor. Într’un document al lui Mircea cel Bătrân se arată:

”Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.”

De asemenea, Mihai Viteazul se autointitula în documentele oficiale:

”Io Mihail voievod ungro-valah al ţărilor ardealeană şi moldoveană”

Expresia ”din mila lui Dumnezeu” sau echivalente arătau în Evul Mediu că domnitorul ajuns pe tronul tarii a fost confirmat de biserică.

În Valahia, regula era o imitare la scară mai mică a practicilor imperiului vlaho-bulgar.

Onciul în Originile, pag. 38-39, spune:

”Ca urmași ai Asăneștilor, domnii Țerii Românești, și dupa ei și cei ai Moldovei, voind să exprime su­veranitatea lor, se numea toți ”Ioan”, prescurtat Io, Acest nume domnesc, pus înaintea numelui personal, este moștenit dela primul loan al imperiului româno-bulgar, numit și Ioaniță sau Caloioan, care cel întâiu a fost recunoscut de statele euro­pene ca suveran al Românilor si Bulgarilor, fiind încoronat ca rege de legatul Papei după uniunea bisericeasca cu Roma (1204). Tot așa și urmașii Asăneștilor în Bulgaria se numeau loan întocmai ca domnii noștri. În mod analog, și domnii Serbilor se numea Ștefan, după întemeietorul statului serbesc Ștefan Nemania. Acelasi us la împarații romani, care se numeau toți Cesar dupa întemeietorul monarchiei. Deasemenea sl instituțiunile de origine byzantină-bulgară ale principatului Țerii Românesti, transplatate de aci și în Mol­dova, arată legătura cu imperiul româno-bulgar al Asăneștilor. Dacă statul ar fi fost întemeiat din regatul ungar, instituțiunile lui ar trebui sa arete urmele originii sale ungurene, care urme însă nu se găsesc.”

A. D. Xenopol:

”Izvoarele ne spun că dinastia Asăneștilor era de origine valahă. Mai mulţi cronicari francezi şi unul german, care cu toţii descriu fapte, în care ei singuri au jucat un rol pe aici, prin Orient, mărturisesc că Ioniţă era valah. Aşa, Geoffroy de Villehardouin, care luptase în persoană contra lui Ioniţă în armata nenorocitului Baudouin, spune despre Ioniţă că era regele Valahiei şi al Bulgariei şi că el însuşi era valah şi tot astfel mărturiseşte şi Henri de Valenciennes:

”Iohannis qui était roi de Blaquie et de Bogrie et ce Iohannis était un Blaque qui s’était révolté contre son père”.

Pagina 164 conţine în nota 76 o versiune a altor manuscrise, care scrie numele lui Ioniţă ”Iohanice le Blac”, iar p. 209:

”Iohannis, le roi de Blaquie venait secourir ceux d’Adrinople avec une bien grande armée, car il amenait Blaques et Bogres et bien 14.000 Cumains qui n’étaient pas baptises”,

Pagina 219: ”Les Grecs qui étaient entrés dans la cité se rendirent à lui et lui à l’instant les fit prendre et les fit mener en Blaquie, a une ville qui avait no Enlui (alte manuscrise dau: Enlin, Aulin, Alin) qui siet au pied de la montagne de Blaquie.”

Henri de Valenciennes, Idem, p. 309:

”Alors ils résolurent qu’ils iraient vers la Blaquie pour requérir l’aide et l’appui d’un haut homme qui avai le nom Esclas et était en guerre avec Burila, qui était son cousin germain. Alor l’empereur commanda que l’armée chevauchat, vu qu’il avait grand désir de trouver Burila son ennemi, car lohannis l’oncle de Burila lui avait occis son pére, l’empereur Baudouin.”

p. 333: ”Esclas, je vous donne ma flute et puis je vous octroie avec la grande Blaquie, dont je vous ferai seigneur etc..”

Urmaşul lui Baudouin, împăratul Henric, scrie după nefericita luptă purtată contra lui Ioniţă, către Papă că ”deodată s’a repezit asupra lor acest Ioniţă cu valahii şi cumanii săi”. Robert de Clary, un nobil din armata franceză, care a luat parte la mai multe lupte cu Ioniţă, numeşte deasemenea pe acest principe, Ioan Valahul. În sfârşit, îl mai amintim şi pe cronicarul Cruciadei a III-a, întâmplată tocmai în timpul lui Petru şi Asan, Ansbertus, care descrie fapte petrecute sub ochii săi. El îi deosebeşte, între naţionalităţile de căpetenie ale peninsulei Balcanice, pe greci, bulgari, sârbi, valahi şi pomeneşte pe un oarecare Calopetru Valahul şi pe fratele său Crasianus (Asan) cu supuşii lor valahi.

În afară însă de aceste mărturisiri concordante a o mulţime de izvoare atât de deosebite, ca bulele papale, cronicarii bizantini, cronicarul german al Cruciadei a III-a şi acei francezi ai Împărăţiei Latine din Constantinopole, care singure prin întâlnirea lor uniformă asupra naţionalităţii valahe a Asăneștilor ar trebui să ridice orice îndoială, mai posedăm în Nicetas Choniates o ştiinţă încă şi mai preţioasă, care ne arată că ”limba care era mai pe placul capilor răscoalei era aceea valahă”.

El ne spune anume, cu autoritatea lui de martor ocular al celor mai multe scene şi de informat la faţa locului pentru cele la care nu asistase, că ”într’una din numeroasele lupte întâmplate între valahi şi bizantini, unul dintre preoţii prinşi, pe când voiau să’l ducă prizonier în Hemus, fiindcă cunoştea limba valahilor se rugă de Asan, ca unul ce era de aceeași limbă cu el, ca să’i dea drumul”.

Nicetas arătă deci că acest preot îl rugă pe Asan în limba valahă, ca fiind limba lui Asan, preotul spera a’l dispune mai curând în favoarea lui şi să’l facă a primi rugăminţile ce’i făcea. În acest loc noi credem a găsi o dovadă asupra naţionalităţii valahe a lui Asan şi deci a întregii sale familii, asupra căreia nici că mai poate încăpea vreo discuţie. Faţă cu nişte mărturii atât de variate şi totodată atât de concordante, ce se poate aduce?

Împrejurarea că Ioniţă îi numeşte într’un loc al scrisorii sale pe împăraţii bulgari, predecesori ai săi şi pe Simion, Petru şi Samuel, străbunii săi. Ioniţă însă pentru a’şi da mai mult drept la tronul bulgaro-valahilor putea să se pretindă coborâtor din vechea dinastie bulgară. Aşa, tot el spune că Simion, Petru şi Samuel fuseseră împăraţi ai bulgarilor şi valahilor şi lucrul rămâne nehotărât, dacă nu cumva a fost aşa cum spunea Ioniţă, adică dacă românii nu jucaseră un rol însemnat şi în prima împărăţie bulgară. Cât despre împrejurarea că monumentele slave nu’i arată pe Asănești ca români, ci ca bulgari, ea îşi găseşte uşor explicaţia în strânsa legătură în care se aflau românii cu bulgarii, într’un timp când deosebirile etnice nu aveau încă nici o valoare; apoi în faptul că dinastia Asăneștilor, deşi de origine româna, se bulgarizase tot mai mult cu timpul şi membrii ei puteau deci să treacă drept bulgari.”

Pentru a deveni domn, Tihomir mai avea însă un prag neîmplinit: să facă ţară nouă unind mai multe banate, voievodate şi cnezate, lucru pe care’l începu Litovoi cuprinzând voievodatul de peste Olt al lui Seneslau. Doar voievodatul fusese confirmat la Ohrida de însăşi Th. I Lascaris.
Voievodatul devenise însă tributar tătarilor pe la 1254 şi după ce Tihomir îl cuprinse în anul 1272 îi fu voievod doar un an, până când ungurii se treziră că nu mai primeau tribut uitând de termenul dat prin Diploma Ioaniţilor: acesta trebue să se facă doar între 1247-1272!

Litovoi cuprindea deci Cumania nu ca ţară dependentă de Ungaria. ci ca teritoriu valah redobândit legal când la Bizanţ era un împărat pus de cruciaţii veneneţieni, deci uns de papa de la Roma. Pretenţia regelui ungur să’i dea lui tributul pe de’a gata, total nemeritat, era absurdă!

Prin Ordinul Ioaniţilor, ţara lui Seneslau din Cumania plătea hospitalierilor doar 25 ani. Gâlceava se lăsă totuşi prost în 1273, prin uciderea lui Litovoi, într’o ambuscadă la Râul Bărbat, întinsă de magistrul Georgius prin obţinerea de bani de la Bărbat. Peste puţin timp, neavând încotro, documentul din anul 1288 întocmit cu vinovăţie de magistrul George însuşi, numeşte pe Bărbat, fratele lui Lython, cu atributul Voevodul Litua. El prelua voivodatul către 1279 la 1276 gasind în Haţeg pe Petru vv.

Nu a existat voievodat fără nişte reguli prestabilite sau voievodat fără funcţii administrative, judecătoreşti, legisla­tive sau militare, toate actele ungureşti, inclusiv Diploma Ca­valerilor Ioaniţi din anul 1247 confirmând acest lucru, deşi unii spun că e un fals şi care este bun numai pentru faptul că ne con­firmă nouă nişte conducători valahi existenţi atunci. În Diploma Ioaniţilor din 1247 regatul maghiar le dădea acestora teritorii care s’au dovedit ulterior că nu le stăpânea. Aceiaşi stratagemă o vor folosi călugării Tismanei în timpul ocupaţiei austriece a Olteniei falsificând – pentru a nu trece la catolicism – diplomele lui Sigismund I, date după 14 iul. 1418 şi hrisovul lui Huniade din 1444.

Mai devreme sau mai târziu actele trebuiau însă respectate: Bărbat primi înapoi voievodatul său la 1279, primi iar – prin diploma de la 1285 – şi partea lui Seneslau ”aliquam partem de Regno nostro ultra alpes”. Le ţinu până în anul 1290, când, dând toată partea sa lui Tihomir propuse boierilor Olteni alegerea, apoi ungerea şi încoronarea ginerelui său ca domn al Ţării basarabeşti.

Boierii ţinură în acel an sfat: ”os domnesc” Tihomir era din ”două părţi”. Una prin căsătoria lui cu fiica lui Bărbat, a doua, tatăl lui, Constantin Tiş, fusese împărat în dinastia Asăneştilor. Se ştia că lui Ioniţă Caloianul (1197-1207) îi pusese coaroana pe cap însăşi papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) deoarece era de neam vlah, considerat latin.

Tihomir era voievod (cneaz) peste teritoriul dintre Olt şi Jiu – în dreptul Strehaiei – şi mai era acum şi voievod peste recentul voievodat al lui Litovoi ce’l primise de la socrul său. Dar boierii olteni îi confirmară lui Tihomir doar titlul de voievod peste Terra Lytua, nu şi pe acela de domn pentru că nu făcuse ”Ţară nouă” reunind toate teritoriile basarabeşti. Voievodatul lui Seneslau din stânga Oltului, e adevărat că fusese luat de Litovoi de la tătari, în 1272, dar acesta fu ucis peste un an în ambuscadă ungurească.

Regatul maghiar recunoscuse lui Bărbat, la 1285, partea lui Seneslau din Cumania, dar cu condiţia restabilirii tributului pentru ea. Una din regulile basarabeşti de a fi ales Tihomir ca domn, lipsea! Era prea devreme în anul 1290! Regatul maghiar era încă puternic în Cumania, iar Tihomir numit de unguri Thocomerius ţinu ambele voivodate din stânga şi dreapta Oltului la înţelegere cu partea tătărească. De unde şi diversiunea lui Neagu Djuvara că Thochomerius ar fi fost un prinţ cuman venit cu hoardele mongole iar lui fiu’său în pusese nume cuman, Basarab, tradus de acest milionar ca ”tata conducător”.

Tihomir ţinu teritoriile sale până la 1310, începutul noului veac fiind de bun augur pentru el. Fiul său împlini 20 de ani iar peste un an, la 1301, în Ungaria se stinse dinastia lui Arpad prin moartea regelui Andrei III. In lupta ce începu între pretendenţi, voievodatul din stânga Oltului putea fi uşor realipit basarabilor prin susţinere politică şi diplomaţie. Viitorul întemeietor Basarab I, ţinu partea lui Carol Robert de Anjou al Napolei, susţinut de papa Bonifaciu VIII, deşi ungurii îl aleseseră pe Wenceslas al Boemiei. Faptul era de altfel foarte normal: voievozii basarabi primiseră drepturile lor în procesul de la Ohrida cu încuviinţarea lui Theodor I Lascaris (1208-1222), primul împărat la Niceea pus de cruciaţii veneţieni după căderea Constantinopolului. Susţinerea lui Carol Robert în alegerile ungureşti de către Tihomir şi fiul său, se lăsă cu fericire pentru viitoarea Ţară Românească sau Terra Transalpina cum o va confirma regatul maghiar mai târziu. Tânărul fecior de voievod, viitorul Basarab, căpătă ca feude ducatele de Făgăraş şi Almaş luând în căsătorie pe comitesa Margareta, catolică, cu care zidi ”Klosterul” din Câmpulung.
Fu nuntă vestită ajunsă la urechile boierilor şi interpretată mai târziu ca ”descălecat” al lui Negru Vodă (altă diversiune ungurească).

Gheorghe I Brătianu – Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, reeditare, Buc, 1980, la pag. 107 scrie:

”Era dealtfel firesc ca această latură a tradiţiei noastre să capete o deosebită valoare în ochii istoricilor maghiari. Într’o lucrare recentă, dl Ludovic Elekes vede în ea dovada unei conştiinţe ”de a fi venit dinspre miazăzi”, care ar fi dăinuit încă în secolul al XVII-lea când se redacta Cronica anonimă. Dar reproducând cu un deosebit interes cuvintele care o înregistrează, ocoleşte cu nu mai puţină grijă, partea care se referă la descălecatul lui Negru Vodă, purces din Ardealul unde nu trebuie să se afle români la această dată”.

Gh. I Brătianu face aici şi el o eroare cu ”descălecatul” din Ardeal, care va prinde bine istoricilor maghiari. Da, afirmă ei, toţi românii din Ardeal l’au urmat pe Negru Vodă ca oile după cioban şi n’a rămas urmă de valah în Transilvania. Mai încolo însă, tot Brătianu vede şi consecinţa ”plecării vlahilor”:

”La 1291, sub Andrei al III-lea, mai sunt convocaţi, pe lângă nobilii, saşii, ungurii şi vlahii la adunările pentru dieta ardeleană. Dar aceasta este ultima lor menţiune. În 1292 şi 1298, la Pesta, apar în locul lor nobili cumani; iar valahii dispar de atunci din rândul acelora chemaţi la adunările ordinelor privilegiate ale Ardealului.”

Iată, fiul lui Tihomir împlinise şi ultima condiţie de a face ”Ţară noao” cum zice Letopiseţul Cantacuzinesc. De aici înainte istoria se cunoaşte, ba încă prea mult, interpretând’o fiecare cum vrea şi pe cât a citit. Mai puţin de ce ”iară şi băsărăbeştii veniră şi se închinară” lui ”Basarab I zis Negru vodă” !
Luptele interne dure din ungurime ţinură până pe la anul 1318, în vreme ce la 1310 boierii din toate părţile valahe, inclusiv din Ardeal, aleseră pe Basarab, fiul lui Tihomir Tih, mare domn, acesta pecetluind întemeierea Ţării Româneşti prin Bătălia de la Posada, la 1330.

Există variante neţinând cont de faptul că la valahi titlul se pune înaintea numelui. Deci, nu ”Bezeramban” ci „Ban Bezeram”, nu ”Saraba Ban” ca ”Bathu Han”, ci ”Ban Saraba” ca Hașdeu, poate având dreptate chiar şi istoricii sârbi cu explicaţia lor ”Ban”= Domn şi ”Sarab” = rege. Prin ungerea şi încoronarea sa de către un mitropolit, domnului i se dădea titlul IO = Ioanes – ”cel ales de Dumnezeu” şi ”domn din mila lui Dumnezeu”, titulatură confirmată de toţi boierii prin puparea mâinii domnului.

Toate acestea şi mai ales bătăliile purtate atunci, ne fac să înţelegem mai bine de ce Matei Basarab fu urmat de toţi boierii şi fu ales de ei pentru a îndepărta pe Leon Vodă, impus de otomani. Ne fac să înţelegem de ce se numesc unii munteni ”de’ai lui Basarabă” şi de ce au numit un deal din vestul satului ”Dealul Tihomirului”.
Şi mai înţelegem, de ce oştenii care păzeau Pasul Cerna-Jiu aflat în Scocul Jiului şi care făceau ca şi acum transhumanţă – trecând din Oltenia în Ardeal prin Şaua Suliţi – îl scoaseră pe Matei din Mânăstirea Tismana scăpându’l pe acest plai de oştile lui Leon.
Oltenia a fost şi este un areal de mare patriotism a cărui sămânţă s’a plantat de’a lungul istoriei!
Dacă nu ţinem seamă de istoria noastră zbuciumată, nu vom înţelege niciodată de ce oştenii n’au apărat domnul investit în funcţie, ci pe boierul care se răzvrătea contra cozii de topor a turcilor.

Era glasul profund al străbunilor care sub opresiune au voit mereu ”o ţară nouă” şi liberă!

Sursa: Documenta Romaniae Historica, seria D, vol. I, documentele 13 şi 14, enciclopediae.blogspot.ro, tomoniu.ro, george-damian.ro, Monografia Mânăstirii Cetăţuia Negru Vodă Muscel – Argeş, Ed. Muscel 2000, transilvaniareporter.ro

Citește și:   RĂZBOAIELE NEȘTIUTE DUSE DE ROMÂNI

sau: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

RĂZBOAIELE NEȘTIUTE DUSE DE ROMÂNI

Asemenea altor capitole din istoria furată sau ascunsă a neamului românesc, episoade care fac cinste strămoșilor noștri, dar care aduc în umbră alte popoare care azi sunt mai mari, și care fac jocurile politice la nivel mondial, au avut puterea în dese rânduri să impună neamurilor mai mici și în bătaia vânturilor așa cum era și neamul românesc, cum să’și scrie propria istoria, ce să elimine din această istorie scrisă, sau cum să o descrie în așa fel să nu deranjeze marile puteri.

Unul din capitolele despre care românii contemporani știu foarte puțin sau deloc sunt bătăliile pe care le’au purtat românii în estul României, pe teritoriile strămoșilor noștri care ulterior au devenit prin expansiune și rapt ale imperiului rus, dar și acolo unde neamul românesc a fost deznaționalizat.

Unul dintre argumentele noastre pentru care istoria este încă ținută la sertar sunt dovezile slugărniciei istoricilor noștri, văzând că nici azi nu se fac cercetări despre istoria noastră de dinainte de țariști, mărgineni (ucrainieni) și sovietici. Aici nu vorbim doar de dezinteres, ci și de ploconire și căciuleală în dauna intereselor neamului românesc.

Kalka (sau Kalcik), este un afluent al râului Kalmius, care se varsă în Marea Azov.

Pe râul Kalka a avut loc în 1223, între mongoli și ruși, în care oastea mongolo-tătară, condusă de generalii Sübedei sau (Subotai) ”Bahadur” și Gebei noion, a înfrânt oastea mixtă a cnezilor ruteni (Mstislav cel Viteaz al Haliciului, Mstislav III al Kievului etc.) și a cumanilor hanului Kotian (Kuten). Bătălia de la Kalka a intrat în istorie ca una dintre cele mai importante etape ale marii invazii mongole din Europa, care a culminat în 1241.

Marea invazie mongolă a afectat si regiunile din țările române, importante atât pentru pradă, cât și pentru faptul ca reprezentau baze de atac spre alte țări. Românii, care nu dispuneau de formațiuni statale consolidate, de structuri militare bine organizate, de fortificații corespunzătoare, nu au fost în stare să le reziste. Datorită invaziei care a distrus majoritatea evidențelor culturale de scriitură și limbă când a fost prădată zona în 1241, puține mărturii ale evului mediu cultural românesc mai există astăzi.

Descriem în continuare împrejurările bătăliei de la Kalka la care au luat parte și oșteni români.

”Bătălii uitate în istoria românilor: râul Kalka 1223

Poate unii vor crede că glumesc vorbind în contextul bătăliei de la râul Kalka (1223) despre asocierea românilor la acest eveniment. Vorbim despre o mare bătălie care a însemnat, prin înfrângerea ruşilor, un important recul din istoria lor, reducându’i timp de peste trei sute de ani ca şi tributari şi supuşi tătarilor, de sub suzeranitatea lor reuşind să se desprindă abia în secolul XVI, dată de la care vor începe să’şi clădească marele lor imperiu ale cărui efecte le vedem şi le simţim până şi în ziua de astăzi.

Întrebarea care rămâne, cum ar fi arătat harta Europei, sau chiar a lumii, dacă ruşii nu ar fi fost zdrobiţi şi stopaţi din expansiunea lor timp de trei sute de ani în urma acestei bătălii?

Iar foarte puţini ştiu faptul că românii au avut un rol important în această bătălie care a modelat istoria viitoare a Europei.

Tocmai în acest sens, m’am decis să deschid un nou capitol pe acest blog, destinat exclusiv bătăliilor necunoscute din istoria românilor. Nu este ceva nou pentru mine, m’am aplecat asupra multor evenimente istorice mai puţin cunoscute de compatrioţii mei, tocmai pentru a face primul pas pentru o mai profundă studiere a lor de către istoricii profesionişti, cei cu resurse şi cunoştinţe profunde pentru un astfel de demers. Nu pot spune că nu am fost dezamăgit, văzând că nu există interes pentru asta, poate cu puţine excepţii. Şi este păcat, avem o istorie de care alte popoare ar putea fi mândre, sunt alţii care se laudă în toată lumea cu fapte de vitejie care nu se ridică nici pe departe la nivelul celor realizate de români, cu potenţialul lor din acea vreme, iar noi, beneficiari ai unor fapte de arme şi de vitejie care ne’ar situa printre popoarele de frunte ale Europei, nu numai că le cunoaştem, dar nici nu încercăm să le studiem cât de cât.

Demersul meu, după cum spuneam, nu este nou, am mai încercat să readuc la cunoştinţa cititorilor bătălii uitate din istoria noastră, fapte de arme ignorate sau cenzurate de istoriografia comunistă care ne’a ciuntit istoria timp de patruzeci şi cinci de ani. Totuşi, au trecut douăzeci şi trei de ani de la revoluţie, şi prea puţine lucrări abordează aceste teme.

În acest context se înscriu articolele mele referitoare la împrejurările în care s’a realizat România Mare în 1918, la revoluţia din Ardeal şi războiul cu ungurii din 1919 finalizat cu ocuparea Budapestei de armata română, sau despre luptele cu bolşevicii ruşi în Moldova şi Basarabia în anii 1917-1918, precum şi luptele continue pe linia Nistrului după realizarea idealului României Mari. La fel, am amintit de bătălii importante şi mai puţin cunoscute din al doilea război mondial, acolo unde compatrioţii noştri s’au acoperit de o glorie nepieritoare aş vrea să spun, dacă nu aş constata că este pieritoare, în sensul că această glorie este pe moarte prin ignoranţa şi necunoaşterea de către noi a acestor minunate fapte de arme realizate de compatrioţii noştri care s’au înscris astfel printre cei mai buni combatanţi care au luptat în cea mai cumplită conflagraţie mondială.

Dar am încercat, tot pe tema anunţată, să amintesc de bătălii şi importante fapte de arme româneşti cu totul necunoscute din trecut, cum ar fi Românii care l’au oprit pe Napoleon, care dovedeşte fără putinţă de tăgadă tradiţiile militare româneşti fără de care ne’ar fi fost imposibil să supravieţuim ca şi neam pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu şi disputat de oameni, ţinut aflat în calea tuturor răutăţilor, cum spunea nemuritorul Nicolae Iorga.

Iar acest demers deschis cu acest articol este doar primul, după cum intenţionez, dintr’o serie care dovedească faptul că noi, românii, am fost un factor decisiv şi important care a modelat istoria, noi nu am fost doar victime şi un accident istoric, ci participanţi direcţi care ne’am luat soarta în mâini şi ne’am bătut pentru ca astăzi să fim ceea ce suntem şi am fost, şi ceea ce vom fi, respectiv elementul primordial care nu poate fi scos din rădăcina şi istoria acestui pământ pe care trăim ca şi stăpâni pe drept, după cum spunea acelaşi Nicolae Iorga:

”Românii nu sunt nicăieri colonişti, venetici, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor.”

După Alexandru Boldur (născut pe 23 sau 25 februarie 1886, la Chișinău, decedat pe 18 octombrie 1982, București, a fost licențiat în drept, istorie și arheologie, a absolvit Seminarul Teolo­gic din Chișinău (bacalaureat, 1906); Universitatea din Petersburg (licențiat în drept, 1910); Institutul de Arheologie, cu brio; în 1911 — asistent la Facultatea de Drept a aceleiași universități, în 1916 — magistrat în drept pu­blic; în 1917 — conferențiar privat de istorie a dreptului; în 1921 — profesor la Universitatea din Crimeea, apoi la Facultatea Muncitorească din Moscova, întors în Basarabia în 1927 — conferențiar de istorie a românilor la Facultatea Teologică din Chișinău a Universității din lași; în 1932 – profesor agregat; în 1937 – titular la aceeași catedră; în 1938 se transferă la Iași; în 1943 – ‘46 – director al Institutului de Istorie A. Xenopol din Iași; a scris peste 100 de lucrări, inclusiv monografii, studii, tratate istorice, are multe pagini dedicate Chișinăului și este considerat drept unul dintre cei mai importanți istorici basarabeni, cunoștea șase limbi străine).

În acest context, vreau să vă spun că nu glumesc, românii, respectiv brodnicii conduşi de voievodul Ploscânea, au participat la marea bătălie de pe râul Kalka, unde s’a înscris intrarea ruşilor sub dominaţia tătarilor pentru următorii trei sute de ani. Dar pentru asta e nevoie să vedem câte ceva din istoria românilor de dincolo de Nistru.

Ţara Bolohovenilor conform descrierii lui A.V. Boldur

Pentru mulţi dintre vecinii noştri care nu ne doresc aici şi care ar fi făcut orice ca noi să nu fi existat, chiar în ziua de azi nu este nici un efort prea mare care să justifice pretenţiile lor, iar la loc de cinste este răstălmăcirea izvoarelor istorice prin care ei să’l poată contrazice pe Iorga din citatul de mai sus, în sensul că noi nu existam atunci când aceşti vecini au apărut de undeva din stepele asiatice.

Dar tocmai aceste izvoare istorice, cronicile din vechime, îi contrazic, şi culmea, sunt chiar cronicile lor. Nu pare a fi o problemă, încearcă să le răstălmăcească, dar nu prea au cum, dovezile sunt prea evidente.

În articolul meu despre românii transnistreni (Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni) aminteam de trecutul românilor de dincolo de Nistru, respectiv de bolohoveni şi brodnici. Nu sunt singurii români amintiţi în documentele privitoare la românii din estul de dincolo de Nistru, în acea perioadă (secolele XI – XIV), mai apar şi alţi români pe lângă brodnici şi bolohoveni, respectiv berladnicii, tiverţii şi ulicii.

Dar aici mă voi referi doar la bolohoveni şi brodnici, despre care avem date mai complete şi mai precise.

Formaţiuni politice româneşti sec X-XIII

Ţara Bolohovenilor apare în cronicile ruse începând cu anul 1150, când principele Mstislav Iziaslavici merge spre Kiev prin oraşul Bolohov. Mai apar menţionaţi în 1172, dar implicarea lor militară apare începând cu 1231, când principii bolohoveni cu trupele lor iau parte la războiul regelui Ungariei Andrei al II-lea pentru Halici contra principelui haliciano-volânian Daniil, fiind aliaţii ungurilor.

La 1235 principii bolohoveni împreună cu halicienii răsculaţi apar ca asediatori ai oraşului Kamenetz, oraşul fiind apărat de un grup de boieri ai lui Daniil din Halici, care în urma răscoalei a fugit la regele ungur. Boierii lui Daniil au ieşit din Kamenetz, au ajuns pe halicienii răsculaţi care o luaseră la fugă şi toţi principii bolohoveni au fost luaţi prizonieri.

Între 1235 şi 1240 bolohovenii întreprind o campanie împotriva principelui polonez Boleslav al Mazoviei. În cursul acestei campanii, împreună cu un grup de halicieni sub principele rus Rostislav atacă oraşul Racota, dar au fost nevoiţi să se retragă. Principele Daniil porneşte o expediţie de represalii contra bolohovenilor, pradă şi arde oraşele lor Derevici, Gubin, Cobud, Cudin, Gorodeţ, Bojskâi, Diadicov, luând o mulţime de prizonieri. Daniil a ocupat ţara bolohovenilor şi a ars’o deoarece aceştia se aliaseră cu tătarii şi le dădeau grâu şi mei.

Despre intenţia lui Daniil de a ocupa Țara bolohovenilor este menţionat într’un document anterior în care se spune că Daniil l’a împiedicat prin negocieri pe Boleslav al Mazoviei să le ocupe ţara deoarece o dorea pentru el. În acest context, este logică şi normală alianţa cu tătarii a bolohovenilor, în scopul de a se apăra de tendinţele cuceritoare ale principilor ruşi.

În 1257 apare ultima menţiune a bolohovenilor în cronicele ruse, când în urma luptelor lui Daniil Romanovici cu tătarii, în urma ocupării mai multor oraşe, aceştia au venit alături de el.

Majoritatea istoricilor au căzut de acord că aceşti bolohoveni nu sunt altceva decât valahi sau volohi, numiţi aşa în acea perioadă. De menţionat că după această dată apar doar denumirile de volohi sau valahi, este uşor de găsit etimologia de la voloh la boloh sau bolohovean în slavă. Despre faptul că valahii nu sunt altceva decât români nu cred că mai trebuie demonstrat, am făcut’o mai devreme în articolul Români sau valahi, o dezbatere sterilă.

Dar câteva cuvinte despre aceşti bolohoveni, a căror ţară a putut fi identificată cu ajutorul toponimicelor şi cercetărilor istorice, cuprinzând porţiunea arătată pe hartă la nord-est de Bucovina actuală. Trebuie menţionat că în acea vreme graniţele ţărilor nu erau păzite cu străşnicie ca şi în prezent, o armată putea trece cu uşurinţă peste o porţiune a unei ţări, iar stăpânirea unui principe era ceva fluid, zone mai mari sau mai mici trecând periodic dintr’o mână în alta.

Cronicile sunt puţine în acea perioadă, iar dacă se menţionează că un principe a pus stăpânire pe un oraş sau pe o zonă, nu înseamnă că a păstrat’o multă vreme, următoarea referire asupra acelui oraş sau acelei zone apărând abia peste câteva zeci de ani.

Dar câteva concluzii se pot impune şi din aceste date sumare. În primul rând, bolohovenii controlau o zonă destul de întinsă şi aveau o capitală, asta dovedeşte o organizare politică. Prin faptul că sunt aliaţi ai unora sau altora, înseamnă că au o structură militară şi o forţă de care trebuia ţinut seama. Mai apare şi problema geografică, fiind aşezaţi între principatele ruseşti de Halici şi de Kiev în expansiune, este normal că au avut de îndurat o presiune mare din partea ambelor, şi este normal şi logic că au căutat alianţe din afară, ca şi cea a ungurilor şi mai târziu a tătarilor, în cazul acestora din urmă plătindu’le un tribut în natură.

Chiar dacă au fost în cele din urmă învinşi, persistenţa elementului românesc s’a păstrat timp de secole sub denumirea de valahi sau moldoveni.

Brodnicii

O importanţă militară mult mai mare au avut’o alţi români care apar în cronicile ruseşti, bizantine, ungureşti sau papale între anii 1147 şi 1359, respectiv o perioadă de 212 ani. Este vorba de brodnici.

S’a putut stabili de către istorici că aceşti brodnici sunt de fapt valahi, la fel şi zona aproximativă în care se întindea Ţara Brodnicilor, deşi istoricii ruşi continuă să’i considere ruşi, lucru îndoielnic din mai multe privinţe, dar ruşii au istoria lor unică şi asupra evenimentelor recente aşa că nu are rost să insistăm.

Oșteni considerați slavi de istoricii ruși

De unde provine această denumire s’au încercat mai multe ipoteze, dar cea mai plauzibilă mi se pare cea care am găsit’o la istoricul Alexandru Boldur, de fapt cuvântul brodnic este o deformare a lui bronnici, adică purtători de cuirasă, de zale.

E adevărat, în unele cronici apar chiar sub denumirea de bronici. G. Popa-Lisseanu presupune că denumirea lor derivă de la pruteni în limba slavă, dar cercetările ar trebui continuate. Mergând după localizarea lor, putem spune că ar putea fi un fel de precursori ai cazacilor de Don, care se poate presupune astfel că sunt urmaşi şi ai valahilor, respectiv ai urmaşilor daco-romanilor.

Nu am spaţiul necesar să dau toate ipotezele şi explicaţiile aici, cei interesaţi pot consulta bibliografia de la sfârşitul articolului, atât în cazul brodnicilor, cât şi în cel al bolohovenilor.

Mergând mai departe, vedem că e vorba de mercenari îmbrăcaţi în zale, deci principala lor îndeletnicire este războiul. Mercenariatul este un fenomen des întâlnit în acea perioadă a principatelor ruse care se luptau pentru supremaţie, dar a decăzut după intrarea ruşilor sub suzeranitatea tătarilor, pentru a reveni mai târziu. De exemplu, în anul 1426 principele lituanian Vitort a pornit un război împotriva Pskovului şi a luat cu el nu numai pe lituanieni şi polonezi, ci şi pe cehi, pe tătari (curtea lui Mehmet) şi ”volohii tocmiţi”, dar a fost înfrânt.

Aici, în loc de brodnici figurează deja volohi.

Dar să revenim la brodnicii din cronici şi în ce bătălii îi întâlnim, pentru ca în final să vedem locul şi rolul lor în bătălia de la râul Kalka.

În anul 1147 principele rus Sviatoslav porneşte împotriva viaticilor, la râul Oka (afluent al Volgăi) trupele sale sunt întărite cu cele ale cumanilor şi ale brodnicilor (aceştia în număr 14000 de luptători). Primele date despre ei: sunt creştini, locuiau în stepele Donului printre barbari şi serveau pentru bani pe principi în certurile lor (mercenari).

În acest caz sunt trimişi de Iuri Dolgoruki din Susdali în ajutorul lui Sviatoslav. Mai apare în ajutorul lui Sviatoslav şi un grup de Poloviţi (neam cumanic cu care ne vom mai întâlni la bătălia de la râul Kalka), precum şi Ivan Berladnic, alt valah, conducătorul berladnicilor.

Ivan va trece mai încolo de partea duşmanului lui Sviatoslav.

În anul 1190 brodnicii alături de cumani îi ajută pe Asăneşti, conducătorii imperiului vlaho-bulgar, în luptele contra bizantinilor pricinuindu’le un adevărat dezastru. Scriitorii bizantini vorbesc de ajutorul venit din partea vlahilor de la nord de Dunăre, iar Nicetas Choniates Acominatus vorbeşte de brodnici ca de o ramură a tauro-scyţilor şi că sunt viteji şi netemători de moarte.

La 1216 brodnicii participă alături de Iaroslav din Susdali în războiul împotriva lui Mstislav din Novgorod.

Alte cronici ungureşti sau papale se referă mai mult la Ţara Brodnicilor şi probleme ce derivă de aici, aşa că nu mă voi mai extinde prea mult, mergând la evenimentul care ne interesează şi descris cel mai amănunţit inclusiv în cronicile ruseşti, unde avem deja şi numele conducătorului brodnicilor, voievodul Ploscânea. De menţionat că şi prin menţionarea sa ca şi voievod putem demonstra că nu era rus, deoarece denumirile de voievod luate de conducătorii ruşi nu apar decât în secolul XIV, până atunci fiind numiţi principi.

Drumul spre Kalka

După ocuparea Chinei şi a hanatului Kara-Kitai, Gengis Han, cel mai mare cuceritor al tuturor timpurilor, şi’a îndreptat hoardele spre imperiul Horezmului ce ocupa un teritoriu întins între fluviul Indus, Marea de Aral, Marea Caspică, munţii Caucaz, Marea Neagră, Marea Mediterană şi Marea Roşie sub conducerea de fier a şahului musulman Ala ad-Din Muhammad sau Muhammad al II-lea (a nu se confunda cu sultanul turc cuceritor al Constantinopolelului).

Cel mai mare raid de cavalerie din istorie, Subotai şi Djebe

Expediţia mongolă a început în toamna anului 1219, în primăvara lui 1220 cei 200.000 de soldaţi ai hanului ajungând la poalele munţilor Tian Şan. După trecerea lor, au ajuns pe teritoriul imperiului Horezmului, unde au avut o serie de lupte cu armata de 400.000 de oameni ai şahului. După o campanie prelungită, Gengis Han îl zdrobeşte pe şah în bătălia de la Buhara, după care cucereşte o serie de cetăţi şi oraşe. Şahul Muhammad scapă cu fuga, imperiul său este desfiinţat pentru totdeauna.

Dar Gengis Han trimite pe urmele lui doi dintre cei mai capabili generali cu 20000 de oameni, pe Subotai şi Djebe Noyon. Aceştia îl urmăresc începând cu luna aprilie 1220 peste fluviul Amu, prin Teheran, apoi spre Marea Caspică. Şahul, deghizat în pescar, a reuşit să se refugieze pe o insulă unde a murit în cea mai neagră mizerie.

Misiunea fiind îndeplinită, Subotai cere şi obţine permisiunea hanului să revină la grosul forţelor după ce va ocoli Marea Caspică pe la nord pentru a cerceta şi cuceri şi acele regiuni. Subotai cucereşte Georgia unde îl ucide pe regele George al IV-lea Lasha, Caucazia şi ajunge la nord de Marea de Azov în anul 1222.

Poloviţii, o ramură a cumanilor, în alianţă cu alanii, cerchezii şi lezginii, încearcă să le facă faţă, dar mongolii îi conving pe cumani să rupă alianţa cu ceilalţi pe care îi înving cu uşurinţă. Apoi devastează ţinuturile poloviţilor bătându’i şi pe aceştia, dar hanul poloviţilor Koten Khan fuge la curtea ginerelui său, principele Mstislav al Galiţiei, căruia îi cere ajutorul.

Acesta formează o coaliţie cu alţi principi ruşi şi pornesc împreună împotriva mongolilor cu o armată de circa 80.000 de oameni. Între timp, mongolii lui Djebe şi Subotai iernează în stepele nord-pontice, iar în primăvară cuceresc Crimeea şi distrug cetatea genoveză Soldaia.

Nu se ştie exact când Ploscânea, voievodul brodnicilor, a încheiat alianţa cu mongolii, dar se presupune că ar fi vorba de iarna dintre 1222 şi 1223. Ţinând cont de faptul că Subotai şi Djebe Noyon aveau doar 20.000 de oameni, o alianţă cu mercenarii lui Ploscânea nu le strica deloc.

Preludiul bătăliei

Koten Khan îl convinge pe Mstislav al Galiţiei spunându’i că astăzi mongolii au cucerit pământurile sale dar mâine le vor lua pe cele ale principilor ruşi, lucru adevărat, dar atunci de ce i’a trădat pe alani, cerchezi şi lezgini?

Indiferent, Mstislav îi convinge şi pe ceilalţi principi ruşi, deşi aflaţi în rivalitate, să pornească o campanie militară contra mongolilor. Această coaliţie se formează şi principii ruşi îşi încep deplasarea trupelor în întâmpinarea mongolilor lui Subotai şi Djebe Noyon.

Djebe Noyon şi Subotai (cel chior), pictură de Viktor Korolkov

Forţele ruseşti cuprindeau armatele principilor ruşi constituiţi într’o alianţă de faţadă, din moment ce disensiunile dintre ei se manifestau din plin încă din etapele premergătoare ale campaniei. Astfel, unitatea de comandă era practic inexistentă. Deşi aveau o armată de patru ori mai numeroasă, din această cauză eficienţa ei era scăzută. Se aflau în cadrul acestei armate trei mari grupuri care de’a lungul timpului fuseseră rivale şi chiar purtaseră războaie între ele.

Primul grup era cel al Kievului, condus de principele Mstislav Romanovici, fiul său Vsevolod, ginerele său, prinţul Andrei, precum şi Viatoslav din Shumsk şi Iuri din Nesvezh.

Al doilea grup era cel din Cernigrov şi Smolensk, condus de prinţul Msitislav Sviatoslavici din Cernigov alături de care venea şi prinţul Oleg din Kursk, precum şi trupe din Putivl şi Trubesk.

Al treilea grup era al făuritorului coaliţiei, care i’a convins pe ceilalţi cu argumentul suprem conform căruia dacă nu îi ajutau pe poloviţi, în mod sigur aceştia se vor alia cu mongolii împotriva lor, respectiv prinţul Mstislav Mstislavic, ginerele său prinţul Daniil Romanovici din Volânia.

Nu se ştie sigur dacă a participat prinţul Mstislav Iarolslavov Nemov din Lutsk, în schimb au lipsit alţi mari prinţi ruşi, cum ar fi Iziaslav Ingvarevici şi Iziaslav Vladimirovici din Terebovl, iar marele prinţ Iuri Vsevolodovici, conducătorul puternicului principat Vladimir-Suzdal, deşi a fost chemat, nu a venit fiind ocupat cu pregătirea unei campanii împotriva livonienilor, l’a trimis în schimb pe nepotul său Vasilko Konstanivoci de Rostov cu o forţă militară, dar acesta a ajuns prea târziu şi nu a luat parte deloc la lupte.

Estimările trupelor variază între 40.000 şi 100.000, dar dacă vedem modul de desfăşurare al bătăliei, precum şi unele surse care vorbesc de pierderi de ordinul a 50000 din partea ruşilor, va trebui să acceptăm numărul ruşilor spre partea superioară a estimărilor. Despre mongoli se ştie că au plecat în urmărirea şahului Muhammad două tumane sau divizii, respectiv 20.000 de oameni, dar care au luptat în Georgia, la Teheran, din nou în Georgia, au trecut munţii Caucaz, i’au zdrobit pe alani şi aliaţii lor, au devastat Crimeea cucerind şi arzând oraşul genovez Soldaia, deci efectivele lor s’au mai împuţinat.

Ar fi trebuit să primească ajutor din partea lui Jochi, aflat la nord de Marea Caspică, dar fiul lui Gengis Khan (Jochi) se îmbolnăveşte şi ajutorul nu mai soseşte. E posibil ca să fi primit unele întăriri, dar nu apare nicăieri acest lucru, la fel este posibil să fi luptat în rândurile mongolilor şi alani, cerchezi şi lezingi dintre cei învinşi în toamnă.
Putem face doar o estimare asupra forţelor brodnicilor lui Ploscânea. Ţinând cont de faptul că 30 de ani mai devreme puteau trimite un corp de 14.000 de oameni, nu cred că la această dată să nu fi avut posibilitatea să strângă câteva mii de oameni.

Dar prin faptul că a luat aripa stângă cu încă doi comandanţi mongoli şi cu trupele lor, tragem concluzia că ori trupele brodnicilor erau mai puţine, ori mongolii nu aveau încredere deplină (logic, având renumele de mercenari) ca să’i lase aripa stângă numai lui Ploscânea.

Mai este şi aspectul militar, tacticile mongolilor erau cunoscute numai de ei înşişi, aşa că era nevoie de încă o trupă mongolă care să’i dirijeze pe aliaţi. Efectivul total al armatei mongole este estimat între 20.000 şi 40.000 de oameni, de aici putem deduce că brodnicii lui Ploscânea erau între 5 şi 10.000 de oameni.

Cunoscând disproporţia de forţe, Djebe şi Subotai trimit soli de pace la ruşi, dar aceştia îi execută, fapt care a produs o impresie defavorabilă la conducătorii mongoli şi care va avea repercusiuni în viitor.

Forţele ruse s’au adunat la sud de Kiev pe la începutul lui aprilie şi au pornit în marş spre nordul Mării de Azov. Ajunşi pe malul Niprului, o nouă ambasadă mongolă apare spunând că mongolii nu vor să lupte cu ruşii, ci doar cu poloviţii au ei ce au. Principii ruşi îi ucid şi pe aceştia, o nouă încălcare a legii mongole şi a codului lor. Marşul a continuat de’a lungul râului, o parte din infanterie sosind cu bărcile.

În data de 15 mai întreaga forţă rusească, împreună cu poloviţii, era reunită. La 16 mai, pe malul estic apar primele elemente mongole. Prinţul Mstislav Mstislavici din Galiţia conduce un mic detaşament din trupele proprii şi un corp de poloviţi împotriva avangărzii mongole. Aceasta rupe lupta şi fuge, urmărită de trupele ruso-polovite. Este capturat comandantul avangărzii mongole, Hambek, ascuns între zidurile unui mormânt, predat poloviţilor care îl execută.

În ziua următoare, prinţul Daniil al Volâniei împreună cu Iuri Domanerici conduc un raid al altui detaşament rus, surprinzând un grup de mongoli ce aveau în grijă nişte turme de animale. Mongolii o iau la fugă şi de această dată. Aceste succese dau impresia unei campanii uşoare, armata rusă are un moral excelent şi conştiinţa unei superiorităţi exagerate, începe traversarea generală a fluviului pe un pod de vase şi avansul în adâncul teritoriului necunoscut.

Ne loveşte o similitudine bizară, la fel se vor comporta cavalerii burgunzi în timpul cruciadei de la Nicopole, mai bine cu o sută cincizeci de ani mai târziu, în 1394. Lecţiile istoriei sunt dure pentru cei ce nu doresc să le înveţe.

Avansul ruşilor a continuat timp de nouă zile, fără vreo confruntare serioasă cu mongolii. Din când în când, aceştia îi lăsau pe ruşi să captureze turme de animale şi unii prizonieri, de fapt pentru a’i încuraja să continue marşul tot mai adânc în teritoriul necunoscut. În avangardă mergeau poloviţii, cunoscători ai terenului, alături de trupele din Galiţia şi Volânia sub comanda prinţului Daniil, apoi urma corpul principal condus de prinţul Msitislav de Galiţia, urmat imediat de trupele din Cernigov, în timp ce ariergarda era formată din forţele kievene conduse de prinţul Mstislav Romanovici.

Mongolii se mulţumeau să arunce săgeţi din posturile înaintate înainte de a fugi lăsându’le în mâna avangărzii ruse.

Întreaga armată înainta cu greu în arşiţa zilei, îndreptându’se spre capcana întinsă cu grijă de Subotai şi Djebe Noyon. Aceştia pregătiseră bătălia cu grijă, alegând terenul care le’ar fi adus o victorie decisivă în cazul în care ruşii ar fi făcut vreo greşeală. În tabăra rusă neînţelegerile şi certurile dintre prinţi deveneau tot mai dese şi mai accentuate. La 31 mai 1223 avangarda rusă atinge malurile râului Kalka. Acest râu nu este identificat astăzi cu precizie, se pot face doar presupuneri (afluent al râului Kalmius,). Cert este că se varsă în Marea de Azov.

Bătălia de la râul Kalka 1223

O nouă ciocnire cu trupe mongole de acoperire de dimineaţă, o nouă victorie rusă deosebit de facilă, în sensul că mongolii au rupt’o la fugă, a făcut ca discuţiile şi certurile să reînceapă între principii ruşi. Neînţelegerile au durat o jumătate de zi, dezbaterea principală fiind dacă armata să treacă râul în urmărirea fugarilor sau să se întărească pe poziţia actuală, o zonă uşor de apărat. S’au reaprins şi chestiuni secundare, de exemplu, de la trecerea Niprului prinţul Mstislav al Galiţiei insista ca la conducerea poloviţilor să treacă Iarun Khan, ginerele lui Khoten Khan. Disputele nu s’au rezolvat, mai mult s’au agravat.

Până la urmă s’a decis trecerea râului Kalka şi continuarea ofensivei. Primii au trecut Iarun Khan cu poloviţii săi, alături de prinţul Daniil şi armata din Volânia, care au continuat să’i urmărească pe mongoli. Ei au fost urmaţi de galicieni şi imediat apoi de prinţul Mstislav Sviatoslavici din Cernigov cu trupele sale.

Poloviţii, ramură a cumanilor, şi ei luptători şi călăreţi ai stepelor, erau buni cunoscători ai tacticilor în care mongolii excelau. Au angajat mongolii din posturile înaintate şi i’au forţat să fugă (în mod sigur din nou o fugă simulată), cavaleria din Volânia a ţinut pasul cu poloviţii, urmaţi la mică distanţă de galicieni, dar luptătorii din Cernigov au trecut râul încet, pierzând ritmul, iar kievenii aşteptau încă pe malul opus trecerea celor din Cernigov. Golul dintre părţile componente ale armatei ruse crescuse îngrijorător.
Acesta era momentul aşteptat de Subotai Bahadur pentru declanşarea atacului.

El conducea centrul mongolilor, Djebe Noyon aripa dreaptă, iar aripa stângă era sub conducerea lui Tsugur Khan şi Teshi Khan, alături de brodnicii lui Ploscânea. La acel moment, avangarda rusă nu se afla sub o comandă efectivă, poloviţii fiind risipiţi în urmărirea mongolilor din avanposturi. Subotai nu a folosit tactica mongolă clasică de atac cu cavaleria uşoară care aruncă nori de săgeţi evitând să angajeze lupta efectivă, ci atacă direct cu cavaleria grea sub acoperirea săgeţilor lansate de cea uşoară.

Era şi simplu, ţinta sa fiind mai întâi poloviţii uşor înarmaţi pe care îi zdrobeşte şi îi împrăştie rapid. Apoi Subotai se îndreaptă în galop spre cavaleria rusă din avangardă angajând’o în luptă directă, în timp ce aripa stângă mongolă loveşte şi ea. Prinţul Daniil Romanovici călăreşte în fruntea trupelor sale pentru a le conduce în luptă, alături de el sunt comandanţii Semen Oliuevici şi Vasiliok Gavrilovici.

În scurt timp, Vasiliok este ucis de o lance şi Daniil este rănit în piept. Prinţul Mstislav din Lutsk cu trupele sale se grăbeşte să vină în ajutor, dar norul de săgeţi care îl întâmpină îl forţează să se retragă.

Prinţul Mstislav Mstislavici din Galiţia le ordonă oamenilor săi să se pregătească de luptă, dar un imens val de poloviţi şi volânieni fugind de pe câmpul de luptă urmăriţi de mongoli dă peste ei dezorganizându’le rândurile şi antrenându’i într’o fugă dezordonată care ajunge şi la cei din Cernigov care abia puseseră piciorul pe malul opus fiind total nepregătiţi.

Vălmăşagul este complet şi dezastrul inevitabil, armata rusă este în colaps după loviturile centrului lui Subotai şi a stângii unde luptau şi brodnicii lui Ploscânea. Prinţul Oleg de Kiev reuşeşte să’şi aşeze oamenii în poziţie de luptă pentru a’i ajuta pe galiţieni, dar este înfrânt rapid şi forţat să fugă. O astfel de situaţie nu avea cum să dureze, armata rusă se dezintegrează şi se descompune în grupuri care o iau la fugă în cea mai mare dezordine.

Pe malul celălalt, armata din Kiev cu prinţul Mstislav Romanovici vede dezastrul şi abia apucă să clădească o poziţie defensivă înconjurat de carele folosite la transport, înainte ca furia mongolă să se năpustească asupra lui. Rezistă şi începe o retragere înceată, cu tot cu carele care îl înconjoară, asaltat continuu de atacurile şi săgeţile mongolilor. După trei zile, epuizaţi şi lipsiţi de apă, acceptă inevitabilul, capitularea.

Mongolii îl trimit pe Ploscânea ca şi parlamentar, care le promite viaţa în schimbul capitulării. Pentru a fi siguri, principii ruşi îl pun pe acesta să sărute crucea, după care capitulează. Dar mongolii nu se ţin de cuvânt, o parte din luptătorii ruşi sunt masacraţi imediat ce ies din tabără.

După părerea mea este improbabil ca Ploscânea să fi ştiut dinainte de planurile mongolilor referitoare la prizonieri, altfel, ca şi creştin, nu ar fi jurat pe cruce. Sau poate da?

Soarta celor care au fugit nu a fost mai bună. Urmăriţi şi hărţuiţi de mongoli, mulţi şi’au pierdut viaţa în stepă. Aşa au fost ucişi prinţul Mstislav Sviatolavici şi fiul său, plus mulţi din armata de la Cernicov. Prinţul de Smolensk a fost mai norocos, retrăgându’se spre nord-vest cu un grup masiv de o mie de soldaţi, reuşind astfel să’i bată pe urmăritorii în grupuri mici.

Au ajuns la Nipru şi au reuşit să scape. Partea proastă a fost că poloviţii s’au întors contra ruşilor, jefuindu’i pe fugari de cai şi arme, de multe ori omorându’i ca şi o răzbunare pentru înlocuirea hanului Koten, cel puţin aşa o justificau. Prinţul Mstislav Mstislavici de Galiţia a reuşit să scape cu o barcă şi a mai condus principatul încă patru ani.

Soarta principilor kieveni capturaţi prin intermediul lui Ploscânea a fost mult mai crudă. Decizia executării solilor mongoli în două rânduri în mod sigur că a cântărit greu în condamnarea lor. Consecvenţi principiului mongol că nu trebuie ca sângele regal să fie vărsat, conducătorii mongoli i’au întins la pământ, au aşezat peste ei o platformă grea de scânduri pe care s’au pus pe ospăţul sărbătorii victoriei în timp ce dedesubt principii kieveni se sufocau lent.

Urmările bătăliei

După victoria decisivă de la râul Kalka de la 31 mai 1223, Gengis Khan le ordonă lui Subotai şi Djebe să facă joncţiunea cu Jochi şi împreună să’i atace pe bulgarii de pe Volga, dar aici sunt învinşi la trecerea fluviului. Primesc ordin să revină acasă, dar Djebe moare cu febră pe drum. La marele Kurlutai ţinut la sosirea lor acasă, Subotai raportează lui Gengis Khan despre marşul său epic, cel mai mare raid călare din istorie.

Jochi este iertat de presupusa insubordonare când a refuzat să i se alăture lui Subotai pe motiv că era bolnav. Atât Jochi, cât şi Gengis Khan vor muri în 1227.

Succesiunea imperiului va fi preluată de Ogodai, fiul hanului, care împreună cu fratele său Batu vor da cea mai cumplită lovitură estului Europei abia paisprezece ani mai târziu.

Descrierea hărții de mai sus:

Dezastrul de la râul Kalka a avut urmări grave în Rusia. S’au topit aici printre cele mai bune armate, cei mai străluciţi principi şi boieri, elita militară a principatelor ruse. A fost ca şi un avertisment pentru ce avea să vină paisprezece ani mai târziu, când Subotai şi Batu îşi vor arunca de data asta o armată de peste o sută de mii de luptători.

Bulgarii de pe Volga, poloviţii, principatele ruse toate vor fi trecute prin foc şi sabie în 1237-1238. Cele mai importante oraşe, chiar şi Kievul vor fi jefuite şi distruse. Apoi va fi rândul Ungariei, Boemiei şi Poloniei în 1241.

Spre norocul Europei, armatele lui Batu şi Subotai se vor întoarce în Asia în 1242 la moartea hanului Ogodai, pentru a alege un succesor care îşi va îndrepta privirea în alte direcţii, spre China şi sud-vestul Asiei. Doar aşa a scăpat Europa de teroarea mongolă.

Dar pentru Rusia a urmat o perioadă de trei sute de ani de suzeranitate mongolă sau tătară, sub conducerea Hanatului Hoardei de Aur, care s’a desprins la sfârşitul secolului XIII din marele imperiu mongol, atunci când acesta s’a împărţit în patru. Fără această suzeranitate, în faţa unui popor cuceritor ca şi ruşii, poate altfel ar fi arătat harta Europei. E suficient să ne gândim cât au cucerit ruşii după ce s’au scuturat de tătari, din secolul XVI, ca să ne imaginăm ce ar fi fost fără intervenţia acestei forţe care să le frâneze ambiţiile cuceritoare.

Notă de încheiere

Nu se ştie ce s’a întâmplat mai departe cu Ploscânea, dar brodnicii au continuat să existe cu tot cu ţara lor ultima referire făcându’se despre ei la 1359. După această dată se fac referiri doar la valahi sau moldoveni, deoarece era normal ca aceştia să graviteze spre noul stat constituit de către maramureşanul Bogdan din Cuhea care îl alungă pe fiul lui Dragoş şi se declară independent de coroana ungară.

Fără existenţa pe acele locuri a unei caste de români luptători care să formeze osatura şi baza noului stat şi să se unească în jurul unui lider militar autentic reprezentat de Bogdan şi apoi de urmaşii săi dinastici, Moldova nu ar fi avut cum să cuprindă în mai puţin de patruzeci de ani întregul teritoriu până la Nistru şi Marea Neagră, în acelaşi timp luptând cu incursiunile tătarilor din Hoarda de Aur şi împotriva ungurilor care încă nu se împăcaseră cu pierderea mărcii lor de răsărit.

Datele prezentate despre brodnici şi bolohoveni sunt ale istoricilor noştri adevăraţi din perioada interbelică ca şi Iorga, Ion Nistor, Alexandru Boldur sau Popa-Lisseanu. Ei şi’au făcut cercetările fără să poată avea acces în teren, pe atunci Uniunea Sovietică.

Dar astăzi cine îi împiedică pe istoricii noştri să facă cercetări în Ucraina de astăzi, chiar împreună cu istoricii ucraineni? Poate doar dezinteresul.

Să vă dau un exemplu despre care vorbeşte Alexandru Boldur pe teritoriul de astăzi al Ucrainei:

”S’au păstrat până acum două linii de valuri de pământ. Primul aşa zis Zmiev val începe la Ecaterinopol (Kalnibolot) la o depărtare de 15 verste la sud de Zvenigorodca şi se întinde în direcţia sud-vestică alături de râul Gniloi Tichici, un afluent al Bugului, şi de satele Latâşcovo (jud Zvenigoroski), Sverdlicov, Nerubaico, Podvâscocoe, Nalivaico (jud Umanski) spre Bug şi se termină la râul Codâma în judeţul Balta.

Vorbind despre valul acesta, Barsov notează:

”Acest val putea să fie o întăritură de hotar a Ţării Bolohovenilor care în sec XII-XIII ocupa regiunea superioară a Bugului şi ale cărei hotare sud-estice trebuiau să treacă tocmai pe aici, cel puţin în perioada iniţială a existenţei acestei ţări.”

Celălalt val de pământ numit de popor Troianov val se întinde, după Plater, în gubernia Podolscaia de la Nistru spre Sbruci, în judeţele Uşiţa, Kameneţ şi Proscurov, iar după Marczinski, începe în judeţul Uşiţa, trece prin judeţul Kameneţului şi continuă până la târgul Satanov (Satu Nou) pe Sbruci şi de acolo se întinde în Galiţia până la târgul Magherov. În unele locuri valul acesta are înălţimea între 3,5 şi 5,5 metri.

În privinţa însemnătăţii acestui val, Schafarik scrie:

”Mărimea lui şi o mulţime de monede romane care au fost găsite lângă el mărturisesc clar că a fost ridicat de împăraţii romani.”

Marczinski, de asemenea, crede că el a fost construit pentru delimitarea graniţelor Daciei din porunca împăratului Traian, în preajma anului 106, şi aceasta este foarte verosimil.
Din cele ce preced ştim că hotarele Daciei nu se întindeau aşa de departe. De aceea siguranţa cu care se afirmă provenienţa romană a acestui val cunoscut sub numele de Traian nu are nici un temei. Dimpotrivă, avem motive să credem că acest val a fost făcut de brodnici pentru apărarea ţării lor împotriva ofensivei haliciene, întrucât graniţele acestei ţări coincid cu linia valului în mare parte a întinderii lui, iar pe cât nu coincid, valul arată, probabil, hotarele iniţiale ale acestei ţări. Era firesc ca brodnicii să’l numească acest val cu numele lui Traian, despre care trebuiau să aibă amintiri, emigrând de pe teritoriul fostei Dacii.”

Cred că este suficient de sugestiv.

Închei menţionând că hărţile deosebite prezentate aici, inclusiv cele trei tridimensionale, provin din cartea Kalka River 1223 apărută la Osprey Publishing, care conţine unele greşeli, dar am găsit la bibliografie şi doi români, respectiv Gheorghe Brătianu cu Reserches sur le commerce genois dans la Mere Noire au XIIe siecle (Paris, 1929) şi P. Diaconu cu Les Coumans au Bas-Danube au XIe et XIIe siecles (Bucarest, 1978).”

Bibliografie:

Osprey Publishing, Kalka River 1223, Genghis Khan’s Mongols invade Russia
Al. Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a II-a, editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992
Cpt. Trofin Gh. Ion, Istoria militară în cadrul istoriei universale, vol II, evul mediu, Tipografia Lovrov, Arad, 1935
Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Cartea moldovenească, Chişinău, 1992
G. Popa-Lisseanu, Isvoarele istoriei Românilor, vol XII, Brodnicii, Tipografia Bucovina I. E. Torouţiu, 1938
N. Iorga, Brodnicii şi românii, Cultura naţională., Bucureşti, 1928
Academia Română, Institutul de Geografie – România, atlas istorico-geografic, Editura Academiei Române, 1996

Sursa: cristiannegrea.blogspot.ro

Citește și:  IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

GETO-VLAHO-ROMÂNII, UN CONTINUUM ETNIC IMPOSIBIL DE CONTESTAT

Cea mai interesantă ipoteză, dar și una dintre cele mai viabile pentru originea etnonimului ”vlah” folosit în numirea geților balcanici este elaborată în capitolul V din volumul 1 al cărții Frontierele romanilor scrisă de Alexandru Gabriel Filotti și publicată la editura Istros din Brăila în 2007.

Avem așadar propusă varianta coruperii numelui unui sfânt: Sf. Blasius ocrotitor al animalelor și venerat de geții oieri din Balcani.

Blasiu în varianta latină Blasius, iar în varianta slavonă Vlasie, decedat în anul 316, a fost un episcop în Sebasteia, Armenia Mare. Este sărbătorit ca sfânt în Biserica Ortodoxă, cât și în cea Catolică. Numele în limba româna ar putea fi Sfântul Valah din Sebasteia întrucât în albaneză și croată numele înseamnă Valahul.

Sfântul Vlasie este prăznuit de Biserica Ortodoxa în ziua de 11 februarie. Sfântul s’a născut într’o familie înstărită din Asia Mică. Fiind mai întâi medic, la vremea respectivă Biserica l’a rânduit pe acesta episcop în cetatea Sevasteia, din Armenia de la care se trage și numele de Sebastian, actuala Sivas din Turcia.

În vremea persecuțiilor pornite de împăratul Dioclețian împotriva creștinilor, Sfântul Ierarh Vlasie s’a retras într’o peșteră pustie din Muntele Argheos. Acest munte era înconjurat de păduri, în care trăiau multe animale. Acestea veneau adesea la peștera Sfântului Vlasie, precum vedem și în iconografie, pentru binecuvântare și vindecare.

În viața sfântului citim că, odată, pe când slugile împaratului vânau pe Muntele Argheos, ele văzură o mulțime de animale adunate la un loc; mult se minunară ei ca leii nu’i atingeau pe cerbi, iar urșii pe căprioare. Sfântul Vlasie a aflat despre venirea vânătorilor, drept pentru care a binecuvântat animalele și le’a spus:

„Fugiți mai repede, să nu vă omoare vânătorii!”

Când s’au apropiat, vânătorii n’au mai văzut nici urmă de fiară, în fața lor apărând doar un bătrân cărunt.

„Ești un vrăjitor! Cum ai fermecat aceste animale, ca să te asculte?”, au spus ei.

Sfântul însă le’a spus:

”Nu sunt vrăjitor. Eu sunt creștin din tinerețe. Dușmanii credinței m’au alungat din oraș. Mai bine trăiesc cu fiarele sălbatice, decât cu oamenii cei răi, dușmanii lui Hristos.”

Mulți ani a sihăstrit Sfântul Vlasie și, în toți anii aceștia, s’a rugat pentru oameni și pentru prigonitorii săi, de asemenea. În tot răstimpul acesta, animalele sălbatice veneau la el, după bunătatea sa, după mângâiere și dragoste. În vremea pustniciei sale, sfântul a privegheat și s’a rugat neîncetat, tămăduind îndată pe toți cei care îl căutau, precum și animalele bolnave din pădure.

Prigonitorii săi, care nu încetaseră să’l caute, l’au aflat în cele din urmă, rămânând uluiți la vederea unui al doilea Rai, unde leii, tigrii, urșii și lupii trăiau în bună pace în preajma sfântului. Vlasie și’a întâmpinat cu bucurie vrăjmașii, știind de mai înainte despre venirea lor. Fiind prins de soldații romani, în timpul domniei împăratului Licinius, sfântul a fost aruncat în temniță și chinuit aspru.

La judecata sa, Sfântul Vlasie și’a declarat cu tărie credința în Iisus Hristos și și’a arătat disprețul pentru idolii romani. Nevrând să se lepede de Hristos, sfântul a fost aruncat într’un lac adânc, însă acesta nu s’a scufundat, ci a călcat pe apă. Vrând să alerge la el, crezând în puterea zeilor lor, un număr de 68 de romani păgâni s’au înecat în apă, neputând ieși sau înota. Un înger i’a spus sfântului să iasă din apă, pentru a primi cununa muceniciei. Ieșind, soldații i’au sfâșiat trupul, rupându’l în bucăți, iar mai apoi i’au tăiat capul cu o sabie.

Sfântul Vlasie

Sfântul Vlasie a trecut la cele veșnice în ziua de 11 februarie 316. În timpul pătimirii Sfântului Vlasie, șapte femei care îi urmau s’au alăturat mărturisirii sale. Printr’un vicleșug, arătându’se dornice de a sluji idolilor, cele șapte femei au reușit să surpe statuile acestora și să le arunce în apă. După ce au fost torturate, fericitelor femei le’au fost tăiate capetele.

În anul 855, cinstitele sale Moaște au fost aduse în Imperiul Roman de Apus și așezate în Mănăstirea Sfântul Vlasie (Sankt Blasien), din Baden-Württemberg, Germania, iar o parte din ele au fost duse în localitatea Ragusa, după anul 972.

Mai înainte de a fi aduse în orașul Ragusa (Dubrovnik), cinstitele Moaște au fost purtate prin toate așezările unde trăiau vlahi, din Asia Mica și până în teritoriile de azi ale Greciei, Bulgariei, Albaniei și Macedoniei, ele oprindu’se pentru câțiva ani la Cetinje, în Muntenegru.

Capul Sfântului este păstrat în Mănăstirea Constamonitu, din Sfântul Munte Athos.

Sfântul Vlasie sau Blasiu / Valahul este ocrotitorul sau patronul orașului Dubrovnik, aflat pe malul Mării Adriatice, în Croația. În vechime, localitatea Dubrovnik se numea Ragusa, iar locuitorii Venetiei doreau mult să o cucerească. Pe la sfârșitul secolului al X-lea, părintele Stoiko, slujitor în catedrala orașului, se plimba pe malul mării, rugându’se. Deodată, un batrân cu port luminos i’a apărut înainte, zicându’i:

”Pregatiți’vă de război, căci venețienii vă vor ataca în curând. Bărcile lor, încărcate cu soldați, sunt ancorate aproape, în Gruz și lângă Lokrum. Spune’le raguzenilor că i’a avertizat Vlasie, episcopul martir al Sevastiei.”

Având vreme să se pregăteasca, localnicii i’au înfrânt pe atacatorii venețieni, în anul 972. Drept mulțumire, Sfântul Vlasie a fost numit ocrotitor al orașului Ragusa, fiind trecut pe sigiliul republicii și pe monezile emise în acea perioadă.

Sfântul Vlasie este întâlnit la creștini sub mai multe nume: Vlaho, Sveti, Sveti Vlaho, Blase, Blas, Vlas, Biagio, Svatý Blažej, Szent Balázs, Sanctus Blasius, Saint Blaise, Saint Balázs, Sebasty, Błażej z Sebaste, Blasius von etc.

Nu știm câți tigri și lei trăiau pe Muntele Argheos, dar cu siguranță turme de oi și capre se găseau din belșug, și nu este de mirare că păstorii îl îndrăgeau în trecut apelând la protecția sa pentru turmele lor. În credința populară el va deveni și protector al păsărilor şi al femeilor gravide fiind o prefaţă a sărbătorii de Dragobete.

”Vraciul” Vlasie a tămăduit, prin rugăciune şi post, animale sălbatice bolnave, fapte ce i’au adus denumirea de vraci. Sfântul Vlasie este în calendarul popular protector al păsărilor şi al femeilor gravide. De ziua lui, se spune că se întorc păsările migratoare, când li s’ar deschide ciocul şi ar începe a cânta. Peste două săptămâni, pe data de 24 februarie, la Dragobete, se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să’şi construiască cuiburile.

Se spune că Sfântul Vlasie anunţă marea sărbătoarea de Dragobete. Sfântul Vasie era considerat ocrotitor al gospodăriilor şi cioban al lui Dumnezeu pentru vite.

Sigur, în cartea sa Alexandru Gabriel Filotti, utilizează clișee etnice (daci, traci, daco-traci etc.) ultra utilizate de către scriitorii și istoricii români în mod cu totul eronat și pe care noi le dezavuăm, dar cu toate acestea vom reproduce un capitol din această carte din 2 considerente enumerate mai jos:

1. În special pentru o temerară intruziune în acea perioadă destul de săracă în documente pentru istoria românilor cuprinsă între secolele III și X.

2. De asemenea, redăm acest text și pentru abordarea problematicii iobăgiei rumânilor.

Cât despre romanizarea geților cu care și autorul nostru ar fi de acord, aici trebuie reiterat încă o dată, că această romanizare nu a avut loc, cel puțin nu în sensul pe care’l propune istoriografia românească, ci ea va trebui într’o bună zi să se limiteze doar la o serie de împrumuturi din limba latină uzuală în imperiul roman în special în scris și cu care toate neamurile din Balcani au avut legătură directă, împrumuturi în dialectele locale ale geților în special ale termenilor tehnici sau din terminologia creștină.

De altfel, și cu alte ocazii noi am insistat că limba getică folosită în Europa de toate triburile europene, nu puteau fi latinizate, atât timp cât toate etniile imperiului roman se foloseau de limbile lor materne, iar de limba latină, se foloseau doar ca o linqua franca în raport cu administrația sau numai de către elitele de la Roma în operele lor, textele, sau documentele oficiale.

Așadar, atunci când facem referire la cum erau priviți de către germanici acei vorbitori de limbi getice sau italice din imperiu sau cei care foloseau limba latină, aceste limbi foarte asemănătoare erau asociate și erau deopotrivă categorisite limbi valahe, valone etc. Deși se acreditează ideea că valahi erau numiți doar cei trăitori în proximitatea limesurile romane, istoria îi contrazice, deoarece vlahi erau cam toți geții din tot arealul getic balcanic și nu doar de la marginea imperiului, cei care se îndeletniceau cu oieritul, dar nu numai.

MOTTO
„Faptul că poporul român se înfățișează de la început format din două pături distincte: proprietari și iobagi, care se definitivaseră înainte de secolul al XIV-lea, și că numele de rumâni constituia nu o denumire etnică, ci una socială, reprezentând numai pe iobagi, este de cea mai mare însemnătate”, Constantin Giurescu. Studii de Istorie. Antologie de Dinu C. Giurescu. Editura Eminescu 1993 p. 328.

Creșterea și descreșterea convertibilității dinarului roman

Constantin Giurescu unul dintre marii istorici pe care i’a produs România , în anul 1915 publică studiul ”Vechimea rumâniei în Țara Românească …”, în care declară categoric, că numele de rumâni reprezintă numai pe iobagi, dar nu explică, de unde venea această denumire dată iobagilor, fonetic atât de apropiată de denumirea de ”roman”, care – în conștiința poporului – era considerată că ar fi fost denumirea etniei care locuia în Dacia, actualmente România. În 1916, el publică studiul Despre rumâni, din care am reprodus o frază care sintetizeza interesul nostru pentru numele:

VLAHII,

pe care poporul român l’a purtat din secolul al III-lea d.Hr., până în secolul al XIX-lea.

”Pentru străini toți locuitorii Vlahiei erau vlahi; hainele, vitele ca și orice produs din această țară, erau vlahe”, Despre rumâni. Memoriu citit la Academia Română în ședința din 11/24 dec. 1915.

Niciun istoric nu arată ce legătură ar exista între numirile de român sau rumân și Vlah. În Istoria Românilor, editura Europa Nova. Bucuresti 1999. J. C. Dragan la p. 43, emite o ipoteză, de o logică impecabilă, arătând următoarele:

”Când se vorbește de romanizarea Daciei, trebuie să se țină seama de un aspect ignorat în mod deliberat sau mai puțin cunoscut: ea face corp comun cu blocul romanității orientale, care începe din Istria și de la Marea Adriatică până în Marea Neagră, din Carpații Nordici până în Munții Pindului, în nordul Greciei”.

Civilizația romană a avut efecte atât de durabile, instituțiile sale fiind baza dezvoltării civilizației occidentale, încât atunci când se dorește a analiza fenomenul evolutiv omenesc în Europa, trebuie început măcar de la sfârșitul acestui imperiu, adică de la împărțirea lui, din anul 395 d.Hr., în Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol și Imperiul Roman de Apus cu capitala la Milan.

Actul scindării gândit de contemporanii Împăratului Teodosie, mai mult ca o împărțire administrativă, s’a dovedit a fi o împărțire definitivă, în sensul că reunirea într’o singură împărăție nu s’a mai realizat niciodată în cursul istoriei.

În realitate ”scindarea imperiului Roman din anul 395”, este actul al doilea, din procesul falimentării morale și materiale a sistemului economic, social și politic, în fapt totalitar reprezentat de imperiul Roman.

Actul întâi al acestui proces falimentar, l’a constituit, administrației romane, din Dacia și din Germania, din anul 276, hotarele imperiului Roman în Europa, devenind fluviile Rin și Dunăre.

Actul întâi a avut o continuare prin retragerea administrației romane, în anul 333 din insulele Britanice. Bineînteles că falimentarea morală a imperiului Roman a precedat și a determinat, falimentarea materială a imperiului Roman. Modul cel mai sintetic de ilustrare a evoluției spre faliment a economiei imperiului Roman, o demonstrează evoluția dinarului.

Imperiul Roman fusese întemeiat de August Octavian în anul 27 î.Hr…În perioada care a urmat, cursul dinarului a fost exprimat prin conținutul său în argint, adică convertirea în argint, la cerere, a dinarului. Valoarea maximă a dinarului a fost atinsă sub împăratul Traian, când dinarul putea fi schimbat pentru argint, la 93% din greutatea sa. Este posibil ca această situație economică exceptional de bună, din timpul împăratului Traian, să fi fost influențată și de intrarea în exploatare a minelor de aur din Dacia Felix.

Exploatarea minelor de aur, se făcea în bună parte cu mâna de lucru recrutată din afara Daciei propriu zise, pentru că partea bărbătească a Dacilor, fusese omorâtă sau se refugiase la triburile geto-trace din afara realmului (teritorii) imperiului roman, numai cei care fuseseră făcuți sclavi intraseră în minele de aur. Noii veniți proveneau mai cu seamă din peninsula balcanică iliro-traco-geto-dacă romanizată 40%, din orientul mijlociu grecizat-romanizat 20%, restul din peninsula italică și alte părți ale imperiului.

Fusese adoptat etalonul argint, și nu aur, pentru că aurul era principala monedă de plată pentru obținerea grâului din Egipt, Sicilia, și alte surse, cu care era hrănită gratis populația plebeie a Romei, și legiunile romane. Tot cu aur se plăteau și produsele importate din Orient, în special India, în schimbul mătăsurilor și al mirodeniilor. Datorită acestor plăți efectuate în aur, în lumea apuseană, traditional prețul aurului a rămas până în ziua de astăzi mai mare decât prețul argintului.

În timpul împăratului Adrian, care l’a urmat la domnie pe Traian, conținutul în argint al dinarului a scăzut la 87%. Nu este exclus ca unul dintre factorii care a condus la scăderea convertibilității dinarului, să fi fost și scăderea producției de aur, din Dacia, având în vedere performanțele reduse ale tehnologiei de extracție a aurului din mine în acea epocă, fapt care explică și decizia de mai târziu de evacuare a Daciei. În anul 244, sub împăratul de origină arabă, Filip, conținutul în argint al dinarului roman ajunge 0.5%, ca în sfârșit în anul 276, când armatele Romei se retrag din Dacia, conținutul în argint al dinarului roman să scadă la 0.02%.

Sclavagismul – principala formă de energie

Majoritatea istoricilor, consideră că economia romană era o economie sclavagistă, deoarece aproape singura formă de energie, disponibilă în lume, în acea epocă, era constituită de forța muschiulară omenească. Întrucât nu se inventase tehnologia pânzelor de corabie și a morilor de vânt, această formă de energie nu era disponibilă pentru omenire. Deși barbarii germani posedau tehnologia morilor de apă, care ar fi putut fi adoptată și în imperiul Roman, în special la Roma ea era interzisă pentru că ar fi produs somaj în cadrul populației plebee, parazitară, dar cu drept de vot.

Deși tehnologia tracțiunii carelor pe șoselele romane, care cuprindea construcția vehiculelor și a harnașamentelor, era intens practicată, dovadă șanțurile săpate în pavajele de piatră ale drumurilor romane de către roțile carelor, ferecate în fier, ea nu trecuse și în agricultură, pentru că plugul va fi inventat abia în evul mediu de către năvălitorii Slavi. Este drept că Romanii posedau „aratrul”, un instrument fără „cormană”, care era tractat în cruciș și curmeziș și care lăsa un teren ce se putea lucra apoi, mai ușor de către sclavi, tot cu hârlețul sau sapa.

În ceea ce privește obținerea de produse fabricate, ele nu puteau fi decât rezultatul muncii manuale. Din cauză că principala formă de energie – era cea umană – armata romană era preocupată ca să captureze din lumea barbarilor, un număr maxim de sclavi, pe care apoi îi vindeau întreprinzătorilor romani, prin intermediul piețelor de sclavi. Întrucât agricultura, era principala industrie a imperiului, și întrucât productivitatea muncii în agricultură era extrem de joasă, nevoia cea mai mare de sclavi era resimțită în agricultură. Atâta vreme cât energia furnizată de sclavi a fost principala formă de energie, iar sclavagismul a fost o formă de combatere a suprapopulării, sclavagismul nu a putut să fie înlăturat din realitatea socială a omenirii.

Sclavagismul a dispărut de la sine, numai treptat pe masură ce s’au găsit alte forme de energie mai ieftine, așa cum a fost tracțiunea animală în agricultură, pânzele de corabie și morile de vânt, morile de apă, etc.; iar în mod radical și definitiv numai atunci când revoluția industrială, care prin arderea combustibililor fosili – cărbunele, petrolul și gazele – în motoarele cu aburi și cu combustie internă a furnizat omenirii energia de care avea nevoie.

Roma în perioada de sfârșit a imperiului

Războaiele purtate de Imperiul Roman erau războaie imperialiste. Romanii porneau un război, numai din considerente economice, bine justificate. Așa se explică faptul că Romanii nu s’au extins în nordul și răsăritul Europei, unde nu exista nimic demn de a fi cucerit.

În schimb s’au extins în Orientul Apropriat și Mijlociu: grecesc, egiptean, israelit, persan si fenician, unde era o mare densitate de populație, civilizată și producătoare de bunuri agricole și manufacturate. În Răsăritul Europei nu au mers mai departe de Dacia cea bogată în aur, iar în nord, nu mai departe de sudul Insulelor Britanice unde se găseau bogate mine de cositor.

Războaiele romane erau concepute, ca să se asigure întotdeauna o superioritate militară zdrobitoare, în comparație cu posibilitățile militare ale adversarei sale. Superioritatea era realizată prin concentrarea forțelor necesare, în locul dorit, la momentul ales de Comandamentul Roman. Romanii nu se bazau pe elementul surpriză, greu de realizat cu forțe de infanterie, la mari depărtări de Roma și atunci când armatele romane înainte de a da vreo bătălie, în prealabil, ani de zile înainte, construiau poduri definitive și șosele. Imperiul Roman nu’și permitea să piardă vreun război.

Uneori pierdea bătălii, dar întotdeauna revenea și câștiga războiul. Unul dintre aceste războaie, în care în primele expediții, Romanii au obtinut unele rezultate, dar care nu au fost durabile, este războiul din Dacia (101-106 d.Hr.), în care pentru a’l invinge pe Decebal, a fost nevoie de construirea primului pod peste Dunăre, la Turnu Severin (Drobeta), și o șosea care să traverseze munții Carpați și să ajungă în inima regatului celui bogat, al lui Decebal.

După părerea multora dintre istorici, Imperiul roman a atins apogeul în timpul împăratului Traian (98-117 d.Hr.). Războaiele sale sunt un exemplu de imperialism, în care în mod conștient, a urmărit două scopuri: obținerea de rezultate economice imediate, pentru a returna trezoreriei imperiale, cheltuielile ocazionate de campania militara, și rezultate economice de lungă durată, care să justifice, cheltuielile ocazionate de anexarea teritoriului cucerit.

De aceia Traian pregătea în mod meticulous campaniile sale, dovadă construirea podului peste Dunăre de la Dobreta și termina cuceririle sale cu organizarea temeinică a teritoriilor cucerite. Nici un alt împărat roman, nu a lăsat posterității, memoriile sale în piatră, așa cum a lăsat Traian în Forul Roman, Columna care povestește întreaga epopee a războaielor dacice. În afară de Dacia, Traian a cucerit, în ordine: în anul 114 d.Hr. Armenia, în anul 115 d.Hr.. Mesopotamia până la fluviul Tigru, adică Irak-ul de astăzi, iar în anul următor, anul 116, traversează râul Tigru, cucerind parte din Iran-ul de astăzi, ajungând până la golful Persic, și anexează întreg teritoriul sub numele de Parția.

La capătul celălalt al masei de uscat euro-asiatice, la oceanul Pacific exista celălalt colos al civilizației omenești: Imperiul chinezesc. Între cele două imperii existau deosebiri esențiale. Imperiul chinez era bogat datorită muncii populației chinezești, și de aceea avea o mentalitate bazată pe defensivă, așa că a construit un zid de apărare, fără echivalent în lume, și a imaginat o politică de izolare față de restul lumii. În contrast cu Impe-riul chinez, Imperiul roman era sărac, așa că avea o mentalitate de prădător, și de aceea a construit un sistem de poduri și șosele, și o flotă ambele fără precedent în lumea veche, pentru a putea atinge, cu legiunile și galerele sale în toate colțurile imperiului, care se afla în permanentă extindere, apropriindu’și nu numai bunurile materiale ale popoarelor cucerite, ci și valorile culturale ale acestora.

Am călătorit în urmă cu câțiva ani, pe șoseaua strategică romană din Grecia, care este reconstruită cu fondurile Uniunii Europene, și care se întinde din Peloponez, trecând prin Corint și urmărind malul Mării Egee, legând Atena de Constantinopol. M’a impresionat măreția concepției și fantastica realizare; la fiecare 165 de kilometri, încă se află castre romane, care au funcționat permanent, fiind preluate de Imperiul Otoman, și de la aceștia din nou de Greci.

Distanța de 165 de km între castre, a fost stabilită ca fiind un releu, la o zi distanță unele de altele, legătura între ele fiind asigurată de curieri pe cai, schimbați din loc în loc, pentru transmiterea ordinelor. Concepția de apărare a Chinezilor, era diferită de cea a Romanilor, și pentru că populația imperiului chinezesc era uniformă, compactă într’un teritoriu și ajunseseră prin gradul de civilizație, să difere complet de populațiile nomade din afara zidului. Romanii în schimb, transformaseră – prin forță – într’o împărăție unitară, dar total neuniformă, o multitudine de etnii diferite, vorbind o mulțime de limbi și dialecte diferite, și foarte inegale ca dezvoltare pe scara civilizației umane.

Romanii, pentru a putea romaniza, acest conglomerat uman, aveau la dispoziție câteva instrumente puternice: pax romana asigurată de legiunile romane; limba latină ca mijloc de comunicare; podurile și șoselele care asigurau legătura dintre provincii; dar mai cu seamă legile romane civilizatorii. În comparație cu nivelul de dezvoltare al barbarilor, legile romane erau democrate și progresiste. Dar cu toate că legislația romană era democratică și progresistă, prin faptul că ea nu se aplica decât oamenilor liberi, cetățeni romani din peninsula Italică, deci nu numai că nu era universală, dar mai grav, era sectară.

Împăratul roman Caracalla, în anul 212, face pasul decisiv înainte, în procesul de romanizare al imperiului atunci când proclamă că orice om liber, din cadrul imperiului, devine cetățean roman.

Există o similitudine între ceea ce se petrecea în Imperiul Roman în secolul III cu ceea ce se întâmplă în secolul XXI în Uniunea Europeană, a cărei extindere, urmărește să transfere oameni, din rezervorul uman ușor asimilabil din Răsăritul Europei în Apusul Europei. Practic, armatele romane învingătoare, creiau în teritoriile cucerite, o catastrofă de mari proporții, prin omorârea și luarea în sclavie a părții masculine a populației din teritoriile pe care le cucereau, precum și jefuirea resurselor agricole, animaliere și a oricăror alte bunuri.

Sclavii erau duși, la piețele de vânzare a sclavilor din imperiu. Familiile romane din clasa de mijloc, posedau în medie circa 8 sclavi, cei bogați în jur de 1000 de sclavi, iar împărații în jur de 20.000 de sclavi. Roma în perioada de extindere avea o populație de circa 1.500.000 de oameni din care circa o treime, erau plebeii, care primeau gratuit, o pâine de 0,75 kg. zilnic. Populația de sclavi, care făceau muncile din domeniul prestărilor de servicii, gladiatori, dar și tutori, erau în număr de circa 400.000. Restul populației libere era formată din: patricieni, intelectuali, actori, negustori, meseriași, cărăuși, muncitori specializați în construcții capitale, și altele, care făceau ca un oraș de asemenea mărime să funcționeze.

Cumpărătorii de sclavi, erau în special moșierii, adică patricienii dintre care se re-cruta elita politică: senatorii. Acești senatori- latifundiari nu plăteau impozite, iar cum activitatea principală a Senatului se reducea la aprobarea de noi impozite pe care trebuia să le plătească restul populației, ei veneau la Senat numai atunci când era vorba de a se vota o lege care’i interesa și pe ei, ceea ce era întotdeauna cazul, numai atunci când era în joc Tezaurul Romei, adică acordarea de fonduri pentru organizarea de campanii militare.

Latifundiile se creaseră, în decursul timpului, prin concentrarea în mâna latifundiarilor, prin cumpărare a pământurilor care fuseseră distribuite legionarilor la sfârșitul campaniilor militare, deoarece aceștia nu aveau nici cunoștințele agricole necesare, dar nici înclinarea de a se speti, muncind lotul militar cu care fuseseră improprietăriți. În majoritatea timpului, patricienii nu locuiau la moșiile lor, pentru că în perioada târzie a imperiului, siguranța lor personală, nu era asigurată în vilele lor de la moșii, fie din cauza eventualelor incursiuni ale bandelor de barbari, fie din cauza eventualelor răscoale ale sclavilor.

În același timp, toate afacerile importante, toate intrigile politice, și toate distracțiile se derulau la Roma, nu în provincie, așa că moșiile erau lăsate pe mâna vechililor. Lupta aparent între păgânism și creștinism, adică între religii, era în realitate lupta dintre posesorii de sclavi apărați de păgânism și cei care nu posedau sclavi, și care doreau ca prin eliberarea sclavilor, patricienii să piardă avantajul muncii ieftine, și deci să se creeze o redistribuire a proprietăților, pe baza concurenței de pe o piață a muncii liberă.

Nașterea romanității orientale (proto-etnia vlahă)

Maximinus I Gaius Iulius Verus (235-8) Tracul: „El merită să fie considerat ca primul dintr-o linie impozantă de Împărați Romani de la Dunăre, izvorâți dintre cele mai valoroase popoare războinice din Imperiul Roman”. (The Roman Emperors […] 31 BC- AD 476, Michael Grant. Ed. Charles Scribner’s Sons, New York 1985).

Din șirul acestor Împărați Romani de la Dunăre, Airelian Lucius Domitius Aurelianus (270-5), născut în Moesia Inferioară, este cel care decide să fixeze granița Imperiului Roman pe Dunăre.

Abandonarea Daciei, era rațională deoarece nu avea granițe naturale ușor de apărat, și în plus era despărțită de Imperiul Roman prin fluviul Dunărea. Cu partea din populația Daciei, care consimțise să fie evacuată, înființează la sud de Dunăre două noi provincii: Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis.

Dioclețian, Gaius Aurelius Valerius (284-305), născut în Dalmația, este cel care pune la punct sistemul Tetrarhia, un guvern militar format din doi tetrarhi seniori și egali, având rangul de Augustus, secondați de doi tetrarhi juniori și egali, cu rangul de Cezari, responsabilitățile fiind împărțite teritorial în: vest și est, care avea menirea să asigure o succesiune în baza meritului și a seniorității, nu una întâmplătoare. Evident – ca orice convenție între oameni care nu ține seama de legile naturale, în cazul de față: lupta intraspecifică – pentru cei care nu înțeleg fenomenul evoluționist, tetrarhia s’a transformat în anarhia.

Dioclețian îl numește pe Maximian Marcus Aurelius Valerius (286-305 și 307-8), originar de lângă Sirmium, mai întâi (285) în rangul de Cezar, iar apoi (286) în rangul de Augustus, egal cu el însuși, în vest și doi Cezari: Constantius I Chlorus Flavius Iulius (Palidul) (305-6), originar din Dardania (Moesia Superioară) în vest și Gaius Galerius Valerius Maximianus (305-11), originar din Dacia Ripensis, în est. Diocletian se retrage (305) și’l obligă și pe Maximian, să se retragă și el, cei doi Cezari (Chlorus și Galerius), devenind Auguști iar Cezari fiind numiți: Severus II Flavius Valerius (306-7) și Gaius Galerius Valerius Maximinus II Daia 310-13).

La moartea lui Constatius I Chlorus (306), Galerius îi numi, în vest, simultan Augustus pe Severus II, și Cezar, pe fiul lui Constantius I Chlorus: Flavius Valerius Constantinus I (306-37), care fusese născut la Naissus în Dacia Ripensis – care va deveni Magnus – iar pentru creștini va deveni ”Sfântul Constantin și mama sa Elena”.

Aranjamentul care’l lăsa pe din afară, nu putea fi acceptat de Maxentius Marcus Aurelius Valerius (306-12), fiul lui Maximian și despotul gărzii pretoriene. El obținu investitura de la Senat și de la populația Romei și’l rechemă din retragere pe tatăl său Maximian.

Pe rând Severus II, Galerius și chiar Maximian, înaintează spre Roma, pentru a’l detrona, cu armate care însă dezertează. Maximian se refugiază la Constantinus I Magnus, și cu ocazia căsătoriei fiicei sale Fausta cu Constantinus I Magnus îl înaintează, pe acesta, la rangul de Augustus, apoi trădează, capturând Massilia, posesiunea ginerului său, din care cauză Constantinus I Magnus îl atacă și Maximian își pierde viața.

Valerius Licinius Licianus, fiu adoptiv al lui Diocletian, care la fel cu toți ceilalți protagoniști menționați în cadrul subtitlului prezent: nașterea romanității orientale, fără excepție, care au devenit în prima generație, din părinți țărani sau păstori, direct împărați romani, deci și el fiu de țăran, originar din provincia Dacia Ripensis, a fost înălțat la rangul de Augustus, la Conferința de la Carnuntum (308), atribuindu’i’se provincii care aparțineau Cezarului Maximinus II Daia, pe care Licinius în lupta (310) care a urmat l’a învins și l’a omorât.

După ce Galerius moare (311), Constantin I Magnus (312) invadează Italia, unde Maxentius poseda o armată de patru ori mai numeroasă, decât armata invadatoare a lui Constantin I Magnus, dar cu toate acestea, acesta, reușește ca prin Victoria (312) de la podul Milvian peste Tibru, învingându-l pe Maxentius, care se îneacă în Tibru să schimbe nu numai fața Imperiului Roman ci și soarta întregii civilizații vestice. El declară că înainte de bătălie a avut o viziune: o cruce luminoasă pe cer purtând inscripția: in hoc signo vinces. În consecință, bătălia a fost considerată de istoricii creștini, drept una decisivă asupra păgânismului, ceea ce era de fapt perfect adevărat. Lumea Romană era acum divizată între Constantin I Magnus și Licinius. Constantin I Magnus îi acordă dreptul lui Licinus de a legisla în cadrul jurisdicției sale, în schimbul recunoașterii de către acesta a rangului de senior Augustus pentru el însuși.

În 313, Licinius se căsătorește cu Constantia sora lui Constantinus I Magnus, acceptă intrarea religiei creștine în panteonul religiilor din Republica Romană și retrocedează – prin Edictul de la Milan – toate averile confiscate de la creștini. Peste numai un an însă, Licinius, reîncepe persecuția creștinilor din jumătatea răsăriteană a Republicii romane unde își exercita autoritatea. Constantinus I Magnus câștigă bătălia de la Cibale, la 8 octombrie 314, și în consecință cucerește întreaga peninsula Haemus (balcanică), cu excepția Traciei.

Licinius în calitatea sa de exponent al partidului politeist, sclavagist, continuă persecuția creștinilor, așa că nouă ani mai tarziu, Constantinus I Magnus, dă curs plângerilor creștinilor persecutați de Licinius, și pornește o nouă campanie militară în contra acestuia, câștigă o victorie la Adrianopole (323), îl urmărește în Anatolia unde la Chrysopolis pe data de 18 Septembrie din acelas an, îl înfrânge încă odată, iar în anul următor (324) îl prinde și’l execută.

În acest fel Constantinus I Magnus, reușește pentru prima dată în mai mult de un secol, să rămână singur Imperator, de la râul Clyde din Insula Britanică până la râul Eufrat din Persia. În felul acesta, rămânând singurul Imperator al imperiului – deoarece fusese recunoscut de toate legiunile care formau armata – și ne mai făcând parte dintr’un guvern de coaliție, în care fiecare Imperator-asociat, avea un număr de legiuni care’l susțineau, Constantinus I Magnus a reconstituit în mâna sa toată puterea executivă și legislativă, care înainte de Diocletian aparținuse Senatului. Deoarece el era fiu de Imperator, și fusese ales Imperator, inițial pentru a urma tatălui său care murise, el întemeiase de fapt o dinastie, așa că Constantinus I Magnus, este cel care transformă Imperiul condus de un guvern de coaliție militar, într’un Imperiu condus de un împărat ereditar.

Pentru a consolida moștenirea sa, lăsată celor trei fii ai săi, el mai întreprinde două măsuri absolut necesare: unificarea bisericii creștine, baza puterii sale politice si militare, prin sinodul de la Nicaea, din anul 325, și mutarea capitalei imperiului pe locul unde exista satul Bizanț, pe data de 11 mai 330. Mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol, era mai cu seamă o mișcare cu caracter ideologic, prin care panteonul politeismului și al sclavagismului era părăsit, și era înlocuit cu un imperiu creștin condus de:

„un suveran, de drept divin, ales și inspirat de Dumnezeu si bucurându’se de o autoritate absolută; persoana lui era considerată sacră și la fel tot ce era in jurul lui, tot ce făcea, primea acelaș epitet”,  (Ch Diehl, Marile probleme ale istoriei bizantine, p. 22. Traducere de Ileana Zara. Editura pentru literatura 1969).

Mutarea capitalei la Constantinopol era însă în esență, și o mișcare practică deoarece costa mai ieftin decât reconstrucția Romei. Vechile familii patriciene care aveau interese, moșii și sclavi în Italia, un sistem politic cu rădăcini adânci clientelare, și pe plebeii parazitari și veșnic nemulțumiți – cu alte cuvinte pe cei care aveau cel mai mult drep-tul să poarte numele de Romani – nu au mai putut să aibă în Roma, ostatic, Senatul, pe care să’l oblige să le subvenționeze stilul de viață parazitar, intrucât Senatul a fost mutat în noua capitală. În plus partea apuseană a imperiului, prezenta o rentabilitate economică scăzută în comparație cu partea răsăriteană a imperiului, și în acelaș timp, un risc mult mai mare din partea năvălitorilor germani.

Roma propriu zisă din cauza mlaștinilor pontine – 160 000 ha la 40 km. distanță – care era un focar de țânțari Anopheles transmițători de malarie, a lipsei de canalizare, a întregului fond locativ foarte vechi, devenit insalubru, și lipsa sclavilor care în trecut erau utilizați la muncile de servicii, devenise un loc unde viața era grea, neplăcută, nesigură și nesănătoasă, ceea ce se oglindea în rata nașterilor, mult mai joasă decât media de nașteri înregistrată în provinciile imperiului.

Mutarea capitalei de la Roma, pe locul satului Bizanț, a fost poate măsura cea mai importantă, care a făcut ca să existe întotdeauna un Imperiu de Răsărit, la Constantinopol, întâi Roman, apoi Bizantin, la urmă Otoman. În faza inițială Imperiul Roman Oriental cu capitala la Constantinopol, după separarea din anul 395, în conformitate cu:

Ch. Diehl, în lucrarea menționată mai sus, Marile probleme ale istoriei bizantine, pp.23-24, arată următoarele:

”Care era întinderea acestui imperiu ? Pentru a ne da seama de aceasta, e destul să consultăm Notitia dignitatum care datează cam din anul 400. Imperiul din orient era împărțit în două prefecturi de pretoriu, cea din orient și cea din Iliria. Fiecare din aceste prefecturi cuprindea un număr oarecare de dioceze […] În prefectura din orient se numarau cinci dioceze[…]Fiecare din aceste dioceze era împărțită într-un număr oarecare de provincii […] 6 pentru Tracia, în total 49.[…] Prefectura Iliria era mai puțin întinsă: avea două dioceze, a Macedoniei care număra 6 provincii, și a Daciei care avea 5; cu totul 11.”

J. C. Drăgan, în cartea sa Istoria Românilor, pp.44-46 (Editura Europa Nova, București 1999), scrie că într’o perioada de 375 de ani (235 d.Hr..-610 d.Hr.), timp în care au domnit 80 de împărați, 40 erau originari din partea europeană, răsăriteană a imperiului, adică din Panonia până la hotarele Greciei, deci iliro-traco-geto-dacii romanizați, sau urmași ai coloniștilor romani din alte părți ale imperiului, naturalizați în peninsula Haemus. Istoricul german Fr. Altheim, citat de J. C. Drăgan, numește această perioadă, epoca împăraților-soldați.

De fapt denumirea de impărați-soldați, este improprie deoarece ințelesul noțiunii de imperator, nu’și pierduse încă sensul adevărat, Roman, acela de însărcinat cu puteri depline, pentru rezolvarea unei situații de criză, pe durata crizei. În acest sens, imperatorul, nu putea fi decât un soldat nu și un împărat – având puterea executivă, limitată la armată. Puterea politică civilă executivă, într’un cuvânt ”guvernul” de unde emana toată autoritatea în republica romană, era senatul, care delega puterile sale imperatorilor.

Senatul, vota legile în baza cărora acționau Imperatorii. Legile votate aveau scopul dublu de a pune la dispoziția imperatorilor mijloace legale, în baza cărora aceștia să poată rezolva crizele, împiedicându’i totdeodată de a improviza, ceea ce le’ar fi crescut independența față de Senat, facilitându’le tendința naturală de a se transforma în dictatori. Tot senatul elibera din trezoreria republicii, sumele necesare formării legiunilor și cereau socoteală pentru sumele cheltuite, acordând ‘triumful’ imperatorilor în funcție de rezultatele obținute.

Accepțiunea modernă a termenului de împărat – aceea de monarh ereditar, absolut sau constituțional – este o corupere a democrației și a republicanismului original roman, urmarea abuzului puterii și a corupției societăților omenești. Metodele prin care senatul roman a combătut tendința imperatorilor, de a acapara puterea, erau multiple, mai importante fiind: numirea simultană a mai multor imperatori, incluzând teritorialități limitate – spre exemplu est sau vest – sau subordonări limitate, imperator și imperatori asociați. În conformitate cu teoria darwinistă, s’a creat o permanentă stare de criză, o luptă pentru putere, a tuturor în contra tuturor, care a condus la întărirea rolului armatei în viața statului, inversând rolurile, adică numirile imperatorilor, fiind făcute de diferitele grupuri de armate – est sau vest – ceea ce la moartea lui Teodosie (395) a condus la scindarea imperiului în: Imperiul roman de răsărit și Imperiul roman de apus.

În perioada (235-610 d.Hr.) în care, Balcanii, au furnizat imperiului roman 40 din totalul de 80 de Imperatori, dintre care cel mai insemnat – din toate punctele de vedere – pentru evoluția omenirii, a fost Constantin cel Mare (307-337), se poate afirma că scena politico-militară a imperiului roman a fost dominată de descendenți ai daco-geto-traco-ilirilor romanizati, sau de romani de diverse origini colonizati în peninsula Haemus (Balcanică).

Aceasta situație a putut să existe, numai pentru că soldații din care erau formate legiunile, ajunseseră să’și aleagă imperatorii, în loc ca aceștia să fie numiți de Senat. Rezultă probabil, că daco-geto-traco-iliro romanizați, în armată erau grupul etnic cel mai numeros, deoarece pământul din Italia se afla în mâinile patricienilor, și ca atare împroprietărirea veteranilor, după fiecare campanie, o perioadă îndelungată, a fost făcută prioritar în peninsula Balcanică, fiind cea mai apropiată de Italia, transformand’o într’o pepinieră de personal militar.

A avut importanță și faptul că, Balcanii formau trăsătura de unire dintre posesiunile romane din orient și cele din occident. Nu poate fi ignorat nici factorul timp, deoarece Grecia, fusese cucerită de către generalul roman Mommius, încă din anul 146 î.Hr.,. El a înlocuit, în Grecia, toate democrațiile cu oligarhii. Nu trebuie uitat că cucerirea Galiei de către Cezar, a fost făcută un secol mai târziu: 58-50 î.Hr.

Scopul urmărit de Caracala atunci când în 212 d.Hr. acorda cetățenia romană, tuturor oamenilor liberi din imperiu, era ca să poată recruta soldați din provinciile puternic romanizate. Creștinarea întregii zone balcanice și a zonelor adiacente balcanilor: Dacia și Panonia, a fost un alt factor care a grăbit romanizarea populațiilor iliro-traco-geto-dace.

Luând în considerare toți factorii menționați, se poate afirma că întreg spațiul ocupat de daco-geto-traco-iliri, din Panonia unde se întrepătrundeau cu celții și până în Tracia unde se mărgineau cu grecii, în secolul al VI-lea, secolul lui Flavius Anicius Justinianus (527- 565) – ultimul mare împărat roman, el insuși de origină Iliră – aceștia, iliro-traco-geto-dacii – se aflau în diferite stadii de romanizare, dar majoritatea formau un nou popor, care’și păstrase numele de roman, deși vorbea o limbă nouă romanică: limba română, care diferea de limba latină.

Iată ce spune Ch. Diehl, în Marile probleme ale istoriei bizantine , pp. 26-27:

”În Europa invaziile din secolul al V-lea nu provocaseră schimbări mari în etnografia imperiului din orient. […] Invaziile din secolul al VI-lea ale hunilor, slavilor, bulgarilor și avarilor, fuseseră mai dezastruoase pentru imperiu și de mai multe ori, bandele lor apăruseră până sub zidurile Constantinopolului. […] Procopius a descris pe larg atrocitățile ale căror victime au fost acești locuitori și, dacă e să credem mărturia lui se poate „evalua la mai mult de 200 000 numărul romanilor care, la fiecare năvălire, au fost masacrați sau duși în captivitate, așa că aceste provincii semănau cu deșerturile Sciției. […] În epoca lui Heraclius, Croații și Sârbii ocupară toată partea occidentală a Iliriei; alți slavi s’au stabilit în Macedonia […] ei au populat întreaga regiune cu triburile lor, care au format mici state aproape independente pe care bizantinii le numeau Slavinii […] Fără îndoială, la această slavizare aproape completă a peninsulei Balcanice, vechile populatii ale regiunii au rezistat și au sfârșit foarte adesea prin a impune slavilor influența lor.”

Scenariul descris de Ch. Diehl în Marile probleme ale istoriei bizantine, din citatul de mai sus concentrat la maximum, pentru a câștiga în coerență, înfățișează drama poporului protoromân, rezultat din romanizarea daco-geto-traco-ilirilor, și surprins de năvălirile barbarilor superior organizați din punct de vedere militar, într’o perioadă în care proto-românii nu erau o etnie, posedând conștiința identității proprii, ci erau o mulțime neorganizată care încă nu se desprinsese din realmul Romanilor. Perioada de la sfârșitul secolului VI și începutul secolului VII, a fost pentru protoromâni, perioada în care Imperiul bizantin cu interese majore în partea asiatică a imperiului, nu a mai avut capacitatea de apăra și posesiunile europene. Împăratul bizantin de origină traco-ilira, Tiberius II Constantinus, moare în anul 582, după o domnie de patru ani, în care Tracia și Grecia fuseseră inundate de Slavi.

Îi urmează la tronul Bizanțului ginerele său de origină grecească, Flavius Tiberius Maurikios. Acesta, timp de 3 ani (588-591) se dedică, concentrând toate forțele imperiului bizantin, în scopul restaurării pe tronul Persiei, a dinastiei Sassanide, detronată de propria sa armată persană. Poate că neglijarea problemei năvălirii slave, în favoarea amestecului în problemele dinastice din Persia, să fi fost făcută din considerentul că Slavii care intraseră pașnic în împărăția sa, ocupând siliștele nelucrate de protoromâni, după părerea partidei grecești care’l susținea pe Maurikios, erau un adaos valoros la populația rară din Balcani; poate că a considerat că reducerea omogenității populației protoromâne din Balcani era o politică valoroasă pentru imperiul său bizantin (grecesc), multinațional; poate pur și simplu, ordinea de urgență impunea întâi rezolvarea stării de criză din partea asiatică a imperiului, sau toate aceste considerente la un loc.

Ceea ce este însă cert, este că o astfel de politică, a avut darul să creeze o stare de revoltă în cadrul armatei care continua să fie formată din numeroase contingente provenind din Balcani, și care își vedeau țara unde își aveau familiile, trecută pe planul al doilea din punctul de vedere al priorității Imperiului bizantin.

Abia în anul 592, Maurikios începe să organizeze apărarea în contra coaliției Avaro-Slave, care se apropria de Constantinopol, în înaintarea lor ocupând cele mai fertile terenuri. În fața acestei situatii, centurionul Focas, de origină Traco-Iliră, în anul 602 a fost proclamat împărat de trupele care luptau la Dunăre în contra Avarilor și Slavilor coalizați. Focas reușește să’l prindă pe Maurikios în Calcedonia, și drept pedeapsă pentru trădarea intereselor protoromânilor din Balcani, îl execută, după ce în prealabil îl obligase să asiste la executarea celor cei cinci fii ai săi și a tuturor partizanilor săi, prinși odată cu el. Partida grecească din Constantinopol, îi oferă tronul fiului guvernatorului din Africa, Heraclius, care în anul 610, cu o flotă, cucerește Constantinopolul, îl prinde pe Focas și’l spânzură. Focas a fost ultimul împărat bizantin de origină iliro-traco-geto-dacă romanizați.

Ei dominaseră politica și destinul imperiului roman incepând din anul 235 când trupele romane aflate pe Rin se revoltaseră în contra Imperator-ului Severus Alexandru, și’l execută, întrucât acesta cumpărase pacea de la Alanii care năvălisera în Galia îl aleg în locul lui pe Tracul Gaius Julius Verus Maximinus, care devenise în acest fel primul Imperator dintr’un șir de 40 de imperatori / împărați, de origină iliro-traco-geto-dacă romanizați, care în perioada 235-610, alternează cu alți 40 imperatori / împărați, având alte origini, pentru un total de 80 imperatori/împărați care au domnit în această perioadă.

Întemeietorul Împărăției Romane creștine, este Constantin cel Mare (307-337), care își construiește o nouă capitală; autoritatea sa fiind de ordin divin, deci – cu excluderea oricărei alte religii – poziția de împărat fiind de ordin divin nu putea fi decât ereditară – cu excluderea oricăror altor Imperatori neînrudiți sau neadoptați. Până la Constantin cel Mare, puterea era deținută de imperatori, a căror autoritate deriva de la numărul de legiuni, pe care aceștia reușeau să’l finanțeze, și care ca adevărate partide politico-militare, reușeau să facă și să desfacă, succesive guverne militare.

Vlahiile

Ca istoric, Constantin Giurescu poate fi caracterizat, drept un descoperitor, un cercetător și un analist al istoriei bazat pe documente, așa că pasajul pe care îl redau mai jos din antologia: Studii de Istorie, de la pagina 328, este o surprinzătoare încurajare din partea sa, de a se utiliza actele emise de cancelariile statelor românești din secolul XIV și de mai târziu, pentru ca pe această bază, să se reconstituie istoria românilor din perioada în care „izvoarele tac”:

„Trecutul poporului roman în cele zece veacuri despre care izvoarele tac, se oglindește în întocmirea socială cu care el apare în istorie în regiunea unde dezvoltarea sa a fost mai ferită de înrâuriri străine. Această întocmire ne arată mai clar și mai convingător decât orice altă mărturie istorică, atât soarta elementului român în timpul năvălirilor barbare, cât și modul cum s’a format prin înrâurirea năvălitorilor naționalitatea română”.

Nu cred că vreun istoric s’ar angaja la astfel de ‘profeții despre trecut’. Cum adică, pentru că începând cu secolul al XIV-lea, în proaspetele înființate state românești – cancelariile domnești se ocupau numai de conflictele dintre proprietari și rumâni – și de aceea existau numai documente despre proprietari și rumâni, s’ar putea susține, că în mediul rural nu existau decât aceste două categorii de locuitori?

Ba mai mult să presupunem că nici în perioadele anterioare secolului al XIV-lea să nu fi existat picior de cioban liber?!

Dar din păcate, asta este ceea ce citim în antologia Studii de Istorie, la pp. 316, 328, din studiul:

Vechimea Rumâniei în Țara Românească și legătura lui Mihai Viteazul, p. 316:

”Concluzia aceasta stă în contrazicere cu părerea admisă azi în istoriografia noastră, că în timpurile vechi țăranii care trăiau pe moșiile boierilor și mânăstirilor alcătuind satele lor, erau oameni liberi. (n. subsol. R.Rosetti, Pământul…, p.27,28, 32,37-8, 79, 233, 241, 257) Libertatea țăranilor este o iluzie; ea se putea susținea, numai prin ignorarea organizării de odinioară. Până la sfârșitul secolului al XVI-lea nu se aflau în Țara Românească decât trei categorii de locuitori: orășeni, proprietari și rumâni. O populație rurală de oameni liberi neproprietari nu exista în această vreme; ea începe a se forma numai de la Mihai Viteazul înainte. Libertatea era condiționată de stăpânirea pământului: se dobândește și se pierde împreună cu ea.”

Cred că interpretarea justă a termenului: proprietar, la Constantin Giurescu este aceea în care pe lângă boieri, mânăstiri și voievozi, sunt incluși și moșnenii, oameni liberi în aceeași măsură în care sunt liberi și boierii, deoarece sunt posesori de pământ, și locuiesc în sate moșnenești. O a doua precizare: Constantin Giurescu nu știe când s’a produs diferențierea în cele două pături sociale: boieri și rumâni, dar spune că ea este foarte veche, și cu siguranță că s’a produs înainte de consolidarea statelor românești, din secolul al XIV-lea, când rumânia era deja institutionalizată, și constituia baza relațiilor sociale din Valahia, Moldova și Transilvania.

Ca atare pentru a mlădia oarecum, părerea prea categorică a lui Constantin Giurescu, eu cred că o populație foarte numeroasă de oameni liberi neproprie-tari de pământ – pe lângă categoria de oameni liberi, moșneni proprietari de pământ – existau în toate țările din spațiul care aparținuse Imperiului roman oriental, din Munții Carpați până în Muntii Pindului, și anume păstori proprietari de oi și capre. Ei cutreerau acest spațiu larg sub oblăduirea Imperiului roman iar mai tarziu al celui bizantin, vorbeau aceași limbă romanică (proto-română) pe care o vorbeau si celelalte trei categorii de locuitori ai Vlahiei: orașeni, boieri si rumâni și pe care toate popoarele din Balcani îi numeau Vlahi, la fel cum îi numeau și pe restul locuitorilor din Vlahia.

Nicolae Iorga nu prezintă nici el documente care să lămurească origina Vlahilor, dar formulează o teorie în această privință, pe care o expune în lucrarea sa: Histoire des Etats Balcaniques, La Roche-sur-Yon, Imprimerie Centrale de l’Ouest, p.38:

„Nu erau străini între ei, pentru că dacă în studii teoretice, popoarele care trăiesc din Carpați, până în insulele din Arhipelag și până la capul Matapan sunt divizați în Români latini, Bulgari turanici, Sârbi slavi, Albanezi ilirici și Greci eleni, fiecare vorbind, cu excepția Bulgarilor, limbi diferite, care ele înșile sunt pline de importante împrumuturi reciproce, dar dacă s’ar face cercetări antropologice serioase, s’ar ajunge fără îndoială, la rezultatele prevăzute de istorie și confirmate de studiul vieții populare și al artei populare, că toate aceste popoare, au o origină comună, care nu este nici elenă, nici slavă, nici latină și bine înțeles nici turanică.

Am arătat în altă parte, că trebuie să admitem în toți acești descendenți, moștenirea lăsată de marile popoare ale Tracilor și Ilirilor înrudiți între ei, care se întindeau până în Asia Mică, în regiunea Caucazului, și la izvoarele Eufratului, și a căror dispariție subită și totală ar rămâne inexplicabilă”.

Nicolae Iorga nu este cunoscut ca un evoluționist, dar pentru că este un enciclopedist, utilizează corect, în conformitate cu teoria darwinistă, termenii: ”origină comună” și ”moștenire lăsată” în contextul studierii originii Vlahilor. Mai mult decât atât, ar dori ca să se întreprindă studii ”antropologice serioase”, care să confirme teoria sa.

În ziua de astăzi, prin cercetări serioase s’ar înțelege studierea moștenirii genetice, pe bază de A.D.N., purtătorul codului genetic. La aproape un secol de când Iorga a scris cartea sa, la scară mondială, există o organizație condusă de genetistul Spencer Wells, care pe bază de probe de sânge de la oameni trăind în locuri izolate, a ajuns la concluzia că oricine în viață azi, posedă o origină comună, care poate fi urmărită până la un mic trib de africani, care a trăit în urmă cu 60.000 de ani. El și colaboratorii săi, pe baza probelor de sânge recoltate local, au putut să demonstreze și calea luată de migrațiile timpurii, continent cu continent.

Vlad Georgescu în Istoria Românilor, editia a III-a, la p.23-24, (Humanitas București 1992), distinge două perioade în formarea limbii protoromânilor, prima până în secolul al VI-lea, când unitatea acestei limbi se desăvârșește, și o a doua perioadă, datorită năvălirii slavilor din secolele VI-VII, care va determina izolarea Vlahilor de la nord de Dunăre, atât față de romanitatea apuseană, al cărei cap spiritual și politic devenise institutia papalității, cât și de imperiul bizantin.

Iată ce scrie Vlad Georgescu, p. 23:

”În anul 602, profitând de prăbușirea frontierei bizantine la Dunăre și de asasinarea împăratului Mauriciu, slavii se revarsă în imperiu stabilindu’se masiv și definitiv în Balcani […] În acelaș timp însă dislocarea unei însemnate mase slave de la nord la sud a produs schimbări importante în echilibrul etniilor, micșorând rolul elementului romanic în Balcani, dar întărind ponderea sa în Dacia. În nord, populația romanică va sfârși prin a asimila masa slavă rămasă […] putem socoti că începând cu secolele IX-X se poate vorbi de un popor român definitiv constituit.”

p. 24:

„Evoluția limbii latine populare spre protoromână, căreia îi aparține probabil expresia “torna, torna fratre” rostită de un soldat băștinaș din armata bizantină la 587 și apoi spre română a fost unitară până la invazia slavă, când dialectul daco-roman a început să se despartă de cele trei dialecte sud-dunărene, aromân, istroromân si meglenoromân. Este probabil că cele 4 dialecte și’au definitivat personalitatea în secolele IX-X adică odată cu desăvârșirea formării poporului român și cu reintrarea sa în atenția izvoarelor scrise”.

Odată cu aducerea în Panonia, în anul 896, a maghiarilor, prin consensul instituției papale și a împărăției romane de naționalitate germană, pentru stingerea schismei create de introducerea alfabetului chirilic în Moravia, izolarea Vlahilor față de romanitatea apuseană a devenit cvasi perfectă, dar în schimb a creat condiții, pentru afilierea la Patriarhatul din Constantinopol.

Sf. Blasius >>> Blasi >>> Blaci >>> Blahi >>> Vlahi.

De dată recentă, este contribuția valoroasă a lui J. C. Drăgan, care publică în 1999 Istoria Românilor, editura Europa Nova, București. El scrie la p. 76-78 următoarele:

”Un general bizantin, Kekaumenos, îi numea, în secolul al XII-lea, vlahi, nume pe care îl întâlnim și în alte cronici străine. Acest nume vine de la germanicul vlah, care’i desemna pe români sau pe galii romanizați. Termenul a fost împrumutat de slavi (voloh) și apoi de alte neamuri, în limba latină folosită de cancelariile medievale apărând sub forma de valahus. Asadar, valah=român, iar Valahia=România”.

p. 77:

”În 1066 românii din Tesalia se răscoală sub conducerea lui Niculiță, centrul mișcării pornind din localitatea Larissa. […] Este vorba de aceaș regiune care reușește să capete un ‘statut de autonomie’ la sfârșitul secolului al XII-lea.[…] I s’a spus astfel, Valahia Mare, pentru a o deosebi de alte Valahii care apar în secolele XIII-XIV, așa cum arată Traian Stoianovich în Study in Balkan civilization.”

p. 78:

”De’a lungul Munților Dinarici, Morlacii ocupau o serie de înălțimi de la Kottor (Cattaro) în Sud, până la Senjo (Segna) în Nord. Pe lângă acest complex al Vlahiilor din Munții Dinarici (așezări vlahe sau țări vlahe) apar o serie de alte Vlahii: o Vlahia Veche (Stari Vlah) în cordonul muntos care desparte Bosnia, Herțegovina și Muntenegru de Serbia, o Vlahie de Sus în Epir, o Vlahie Mare în Tessalia, o Vlahie Mică în Etolia și Acarnania, o Vlahie (Vlahorychinoi) în sudul Macedoniei, o serie de Vlahii în Munții Balcani și în Munții Rodopi, un alt grup de Vlahii se întind din sudul Dobrogei până la Anhialos și Marea Neagră, o Vlahie Albă (Muntenia) la Dunărea de Jos, o Vlahie Neagra (Moldova) de la Carpați la râul Prut (potrivit cu harta politică de azi a Europei, căci din secolul al XIV-lea până la 1812 partea dintre Prut și Nistru a făcut parte din teritoriul Moldovei), o Valahie Mica (de obicei cunoscută ca Oltenia) …, Vlahii dincolo de Carpați în Transilvania, o România în Bosnia și încă alte Vlahii”.

Victor Spinei în extraordinar de bine documentata carte: Marile migratii din estul și sud-estul Europei în secolele IX-XIII, editura Institutul European, Iași 1999, citează la p.60, cronici, pe care le consideră:

„neinfluențate între ele: Povest’ vremennych let (”Povestirea vremurilor de demult”), letopiseț vechi-rusesc întocmit lângă Kiev în primii ani ai secolului al XII-lea, și Gesta Hungarorum elaborată de Anonymus notarul regelui Bela III (1172-1192). În ambele cronici se menționează ciocnirile triburilor maghiare cu vlahii (Blasii / Blacii, volohi) și slavii, imediat după ce au străbătut lanțul carpatic […] De la termenul Walchen (provenind de la formele germane arhaice walh / walah / walhe), prin care erau desemnate de regulă grupurile romanice”, (n.subsol P.Wiesinger, Antik-romanische Kontinuitat im Donauraum. . . , 1, ed. H Wolfram si W. Pohl, Viena, 1990, p. 261-368).

S’ar părea că opinia exprimată de domnii J. C. Drăgan și V Spinei, cu privire la originea numelui acordat de străini – VLAHI – începând cu secolul al III-lea d.Hr.., etniei constituite din romanizarea și creștinarea populației daco-geto-traco-ilire, care a supraviețuit până în ziua de astăzi, slavizării și maghiarizării spațiului etnic original daco-geto-traco-ilir, ar fi de origine germană, și poate fi trasat până la autorul austriac P. Wiesinger din citatul de mai sus.

Autorul acestei cărți, în timpul unei călătorii efectuate în primăvara anului 2005 în Croația (Dalmația), Herțegovina și Muntenegru, a fost surprins să audă de la ghida croată, o licențiată în istorie, că denumirea de Vlah – a populației romanice cu care ei, croații, au avut de luptat și pe care până la urmă au înlocuit’o în Dalmația – provine din coruperea numelui Sfântului Blasius, cel mai popular sfânt din Balcani în Evul Mediu.

Nu trebuie neglijat că numele Vlahilor din toate cronicile scrise în limba latină, la plural este Blahii – orum, iar Robert de Clari unul dintre, cronicarii francezi ai celei de a patra cruciade, care se încheie cu căderea Constantinopolului, pe Vlahia din Tessalia, o va numi ”Blanchie la Grande”.

Grafic litera „V” din alfabetul latin, în limba greacă este litera „B” și se citește “vita”, asa că coruperea literii “B” din limba latină în “V”(vita), în peninsula balcanică, este naturală pentru că nu există altă posibilitate, identic cu acelaș fenomen, în care a apărut Sf. Vasile din „Basileus” (împărat), precum și nenumărate alte cuvinte.

Toate referirile la Sf. Blasius, sunt de acord că el fusese episcop în orașul Sebastium din Armenia, iar martirizarea sa s’a întâmplat în anul 316, în timpul domniei împăratului Valerius Licinianus Licinius (308-324), șeful partidului politeist din imperiul roman, co-imperator, pentru jumătatea orientală a imperiului roman, al viitorului Împărat creștin Constantin cel Mare până în anul 324, când acesta îl înfrânge definitiv, și’l execută.

Înainte de a deveni episcop în Sebastium Armenia, el fusese medic. Toate detaliile despre viața sa sunt absolut legendare și nu au suport istoric. Aceasta nu înseamnă că nu a putut să fie venerat drept unul dintre cei 14 martiri ai Bisericii Creștine. La timpul când a fost supus martiriului, oamenii guvernatorului l’au găsit refugiat într’o peșteră, înconjurat de animale. O versiune spune că ar fi fost animale sălbatice, iar altă versiune că ar fi fost oi.

Versiunea care susține ideea că ar fi fost înconjurat de oi, îl transformă în păstor, o imagine scumpă creștinătății, și care în același timp explică marea sa popularitate printre populația iliro-tracă, romanizată, care în procesul de creștinare, i’ar fi adoptat numele, pentru că era o națiune de păstori. Acești păstori, specializați în oierit, au cutreerat peninsula balcanică, din munții Carpați și până în munții Pindului, sub umbrela imperiului roman și apoi a imperiului bizantin, și au reușit în acest fel, ca până la venirea slavilor în secolul VI-VII să creeze o mare unitate de limbă, și de cultură, în care religia creștină a jucat un rol principal, întemeiind sub numele de Vlahi, o protoetnie românească.

Din cauză că împăratul Constantin cel Mare, a câștigat războiul civil intern în contra politeismului, prin înfrângerea lui Licinius, trecerea la creștinism a tuturor popoarelor din imperiul roman, fără piedici din partea statului, a căpătat caracter de masă, începând timpuriu în secolul IV. În limba română cuvinte de bază în domeniul religios, precum: Dumnezeu, biserică, cruce, creștin, sfânt, lege, înger, a boteza, cuminicare, a închina, păgân, rugăciune, Paște, preot, a răposa etc., dovedesc că la poporul român, creștinismul a fost însușit în perioada romană de formare a protoetniei române, care din ce în ce mai des era numită de vecinii săi: Vlahi, din cauza cultului lor pentru Sfântul Blasius.

Nu trebuie respinsă ideia că o mare parte din partea răsăriteană a imperiului roman a fost creștinată, prin propovăduitori veniți din Armenia, deoarece în Armenia (301) pentru prima dată religia creștină, a devenit religie de stat. În Dubrovnik, sfântul patron al orașului, este Sfântul (Martir) Blasius, așa cum în Veneția vecină, patron al orașului este Sfântul (Evanghelistul) Marcu.

Îmi vine foarte greu să accept ideea că germanii i’ar fi învățat pe Grecii bizantini, cum să’i numească pe proprii lor păstori, din imperiul bizantin, care le cutreerau munții și cu care făceau un comerț intens cumpărându’le produsele, de la care încasau impozite, care le furnizau marinari, soldați, care erau creștini de rit răsăritean, și care uneori se răsculau împotriva lor.

Este dovadă de mare orbire evoluționistă, să crezi că poporul daco-geto-traco-ilir romanizat și creștinat, în perioada, 235-610 d.Hr.., în care timp a furnizat 40 de Imperatori (din 80) imperiului roman, printre care se numără însuși Sfântul Împărat Constantin, de origină daco-geto-traco-iliră, care a înființat Constantinopolul și a înlocuit politeismul roman cu creștinismul.

Îmi vine de asemenea foarte greu să accept ca Slavii, care cucereau rând pe rând teritoriile tradițional stăpânite de Vlahi, strâmtorându’i din ce în ce, aceștia trebuind să se mulțumească cu munții pentru a’și putea menține identitatea etnică, protoromână, și de la care preluaseră până și venerația față de Sf. Blasius, să fi fost învățați de către Germani, care este numele acestei protoetnii de păstori.

De altfel Germanii, în speță Saxonii care ocupaseră partea răsăriteană a Britaniei, i-au numit nu pe romani ci pe celții din Anglia, refugiați în ceea ce este astăzi Wales, care este locuita de celții Welch, și care vorbeau limba Welch (celtă) înainte de sosirea romanilor în Britania. De asemenea germanii i-au numit pe slavii, care populau locurile unde astăzi se află Berlinul, Wends și unde încă există o localitate care se numește Wends.

Cred că contribuția nemților, la numele de Vlahi, al românilor din evul mediu, se limitează numai la obținerea formei germanizate ”Walachei” pentru Valahia. Așa că propun examinării, temeinicii sau netemeinicii teoriei croate care arată că denumirea de Vlahi a provenit prin coruperea numelui Sfantului Blasius. De altfel, aceasta este chiar o datorie față de strămoșii noștri, deoarece în prezent România este singura formație statala, moștenitoare a genelor – Vlahilor – din trecutul nu prea îndepărtat.

Teoria mea este că această legătură este simplă moștenire

Teoria din subtitlul de mai sus a fost lansată de Charles Darwin. În Arhipelagul Galapagos el a colectat, prezervat și catalogat în funcție de insula de proveniență din arhipelag un număr de mici păsărele din genul Fringilla sp., în limba engleză ground finch, iar în limba română cea mai apropriată denumire ar putea fi cintezoi nezburător. După întoarcerea la Londra, din călătoria care a durat 5 ani, Darwin a predat colecția de Fringillide, ornitologului John Gould, care a stabilit că este vorba de 13 noi specii, în fiecare insulă câte o specie.

Păsărelele ground finch, se hrănesc numai cu semințe căzute pe sol. Dar-win a ajuns la concluzia că păsărelele au venit în zbor de pe continentul Sud-American, atunci când erau în stare să zboare. Apoi, în cursul milioanelor de ani de evoluție, întrucât nu existau dușmani naturali, din cauza cărora să fi fost nevoite să se salveze prin zbor, aripile li s’au atrofiat, rămânând ancorate la sol unde găseau tot ceea ce le era necesar pentru supraviețuire. În perioada în care mai erau încă în stare să zboare, s’au răspândit în toate insulele arhipelagului.

În România Liberă din 15 iulie 2006, Emilia Achim semnalează că Peter Grant (Princeton University), a constatat că în Daphne (Galapagos), în 1982 au intrat cintezoii Magnirostris care au mâncat semințele plantelor Tribulus care era hrana principală a cintezoilor Fortis, așa că majoritatea acestora au murit, supraviețuind doar exemplarele cu ciocul mic, care mâncau semințe mici pe care Magnirostris nu le mâncau. A rezultat că Selecția Naturală poate produce o nouă subspecie într’o generație.

Darwin a mai găsit în arhipelagul Galapagos trei specii de mocking birds, (Mimus poly-glotos) care au fost numite așa pentru că imită sunetele scoase de alte păsări, și care fiind specifice Americii centrale și nordului continentului Sud-American, nu au corespondent în lumea veche; apoi a mai găsit un număr de specii de broaște țestoase uriașe, fiecare adaptată la o insulă a arhipelagului.

Aș mai putea să amintesc teoria sa asupra marilor păsări din categoria struțului din Africa: din care două în Argentina (Rhea și Pterocnemia) , una în Noua Zeelandă (Moas), și alta în Australia (Emu), care’l conduce la ideea că deoarece aceste păsări au un strămoș comun, în trecutul Terei, aceste continente formau un singur bloc de uscat, care s’a despărțit în mai multe continente care apoi au migrat departe unele de altele, teorie confirmată geologic ulterior.

Darwin, în baza descoperirilor sale, mult mai numeroase decât cele câteva exemple menționate mai sus, a pus în evidență că organismele vii, din cauza izolării, în timp, sub imperiul condițiilor de mediu diferite, se diferențiază producând noi specii mai bine adaptate condițiilor locale.

Pentru a explica acest mod particular de creere de noi specii, el a formulat următoarea lege naturală cu caracter general-valabil:

”Constatăm în aceste fapte un fel de legătură adâncă organică străbătând prin spațiu și timp. Teoria mea este că această legătură este simplă moștenire.”

Desigur cazul cintezoiului din Galapagos este cazul extrem, prin care se demonstrează, interacțiunea asupra organismelor vii a trei factori: izolare în spațiu, mediu diferit și timp îndelungat. Caz considerat extrem, din cauză că factorii pasivi: izolarea și timpul s’au prelungit suficient de mult, pentru a permite mediului specific fiecărei insule să producă noi specii. Cazul considerat extrem, al cintezoiului nezburător de Galapagos, a permis unui geniu al observației, așa cum a fost Darwin să scoată în evidență, am zice noi astăzi: moștenirea genetică comună, a speciilor diferite, pentru că au un strămoș comun.

Antropologii, susțin că omul modern, care are un trecut de cel mult 60 000 de ani, nu a avut timp să dezvolte noi specii în afară de specia Homo sapiens. Ei susțin că s’a mers numai atât de departe, până la diferențierea în rase și etnii. În acest sens, atât Vlahii cât și națiunile Slave trăind astăzi în peninsula balcanică, pot reclama un strămoș comun: protoromânii proveniți din iliro-traco-geto-daco romanizați, dar a caror etnogeneză se va desăvârși numai în secolele IX-X, după încorporarea, în proporții diferite, a năvălitorilor turanici și slavi, și după ce vor suferi și impactul particular al mediului unde s-au așezat.

Mărgeanul vieții vlah

În primul său caiet de note ( First Notebok, July 1837-February 1838), adică doar la câteva luni de la întoarcerea sa în Anglia, dintr’o călătorie în jurul lumii, care a durat 5 ani, cu corabia Beagle, la pagina 25 Darwin scrie:

„Arborele vieții mai bine ar fi numit mărgeanul vieții, care are drept bază crengile (scheletele); astfel că legătura dintre moarte și viață nu poate fi văzută.”

Primul lucru care trebuie remarcat, este că abia întors din călătorie, se și așează la masa de scris, pentru a așterne pe hârtie ceea ce’l preocupa în cel mai înalt grad. La data când scria rândurile de mai sus, Darwin se zbătea să scape din canoanele tradiționale ale gândirii omenești, care, încă și astăzi în secolul XXI, își imaginează fenomenul evolutiv ca un fluviu de continuitate, și de aceea arborele vieții, și deci ‘arborele genealogic’, care are rădăcini, vase pentru urcarea sevei brute până la frunzele, unde în baza fenomenului foto-sintezei este preparată seva elaborată, este reprezentarea cea mai deplină a fenomenului evolutiv.

Nimic mai fals! Deoarece „legătura dintre moarte și viață nu poate fi văzută”.

Un arbore al vieții, nu poate fi imaginea evoluției, pentru că nimic într-un arbore nu lasă să se vadă moartea, ori evoluția nu poate fi concepută fără moarte și viață în acelaș timp.

Așa că Darwin ne comunică modelul mărgeanului în lucrarea sa: The Structure and Distribution of Coral Reefs, pe care o publică în 1842. Lumea științifică din acea epocă a fost complet bulversată de noutatea absolută pe care Darwin o dezvăluia. În primul rând el arată că mărgeanul este o colonie formată din miliarde de animale minuscule din specii diferite ale clasei coelenteratelor, sau a polipilor și care în principiu au o formă tubulară cu o gură înconjurată de tentacule, forma tubulară fiind susținută de un schelet calcaros care impregnează tubul.

Aceste colonii trăiesc în apele oceanice puțin adânci, cum ar fi apele de deasupra vulcanilor submarini, formând atolii coralieni. Darwin, explică lumii că singura parte vie din Marea Barieră de Mărgean și din atolii de mărgean sunt coloniile din aproprierea suprafeței oceanului, iar stânca din calcar (mărgean) care merge până la craterul vulcanilor este formată prin căderea, scheletelor polipilor morți.

Stadiile evolutive prin care au trecut aceste animale în decursul milioanelor de ani, timp în care s’au format recifele coraliene, nu se pot cunoaște, pentru că astăzi vedem doar ultimul stadiu de evoluție al mărgeanului. Rațional, putem ajunge la concluzia, că acelaș proces s’a petrecut cu absolut toate formele de viață, dar pentru că nu putem vedea formele de viață intermediare, nu putem trage concluzia că, forma de viață prezentă, a fost creată de la început, așa cum se vede astăzi.

În călătoria, pe care am întreprins’o în Australia in anul 2004 am străbătut părți din marea barieră de recife de mărgean, într’o ambarcațiune cu fundul și pereții submerși dintr-un material prin care se putea vedea foarte bine constituția părții vii a coralului ca și roca (mărgeanul). Ni s’a atras atenția asupra unor demarcări în roca de mărgean (coral) explicate de specialiști ca perioade în care mărgeanul a fost scos la suprafață de mișcările tectonice și deci coloniile de mărgean au murit, viața reluându’se numai atunci când alte mișcări tectonice au submers din nou roca de mărgean.

Mai jos prezint un grafic al evoluției poporului român sub forma de mărgean al vieții. Măsura în care am reușit o vor confirma cititorii.

Mărgeanul vieţii vlah

În graficul de mai sus pornesc de la ideea că oamenii trăiesc în colonii, la fel cu coralul, în prezent existând în peninsula Balcanică – din aceiași tulpină iliro-tracă – 10 etnii vii: Românii, Albanezii, Slovenii, Croații, Bosnienii, Herțegovinii, Muntenegrinii, Sârbii, Bulgarii și Macedonenii a căror existență a devenit posibilă, numai prin moartea generațiilor care i’au precedat.

Se distinge o primă perioadă (I) – 168 î.Hr.., cucerirea Macedoniei 276 d.Hr., retragerea din Dacia – care deci a durat 4 ½ secole, perioadă în care stăpânirea Romanilor nu a fost contestată, și în care populația autohtonă iliro-traco-geto-dacă, dă naștere Romanității Orientale.

Dunărea rămâne hotarul împărăției romane până în secolul VII, adică circa 4 secole.

În această a doua perioadă (II), Romanitatea Orientală se transformă în protoromâni, purtând numele de Vlahi și posedând o limbă diferită de limba latină, limba română la nord de Dunăre și limba aromână la sud de Dunăre și o cultură proprie orală, bazată pe religia creștină. Ei înființează o serie de Vlahii numite Țări.

Urmează perioada cuceririlor slavo-turanice (III), când triburi slave aliate ale Avarilor, cuceresc (610 d.Hr.) Iliria, și când alte triburi slave aliate ale Bulgarilor întemeiază (681 d.Hr.) primul Țarat al Bulgarilor, în Tracia.

În această perioadă, care a durat 7 secole, până la cucerirea definitivă a peninsulei de către Turci (Kossovo 1389), Slaviniile inițiale se unesc în Țarate (Bulgar și Sârbesc) și duc o luptă neîncetată în contra Imperiului Bizantin (grecizat), În această perioadă, marea majoritate a Vlahiilor la Sud de Dunăre, sunt absorbite în masa Slavilor, Perioada de dominație turcească (IV) durează 5 secole, secolul XIV-XIX, constituind perioada în care caracteristicile etniilor din spațiul fost Iliro-traco-geto-dac, se definitivează în națiuni noi, ceea ce va conduce la formarea de noi state naționale.

Ceea ce a împiedicat, o reprezentare grafică a evoluției umane, a fost conceptul ‘arborele vieții”, în care nu există posibilitatea reprezentării grafice a invaziilor, și nașterilor de noi popoare, așa cum este posibil să se demonstreze printr’o reprezentare grafică de tipul ”mărgeanul vieții”, care are posibilitatea să explice grafic, fenomenul istoric.

Păstorii

Așa cum am arătat în cursul acestei cărti, vânătorul a evoluat, devenind păstor. Apoi a făcut un pas mai departe, specializându-se în trei mari direcții, devenind: păstor de oi așa cum au fost toate popoarele făcând parte din imperiul roman, păstor de vaci așa cum au fost germanii, și călăreți din stepă așa cum au fost popoarele turanice și mongole. Vlahii erau exclusiv, păstori de oi.

În partea răsăriteană a imperiului roman, devenit apoi imperiul bizantin, adică peninsula balcanică, munții Carpați și câmpia română, nu a existat nici odată o competiție pentru acelaș fel de pășuni, între călăreții din stepă năvălitori și păstorii de oi, ceea ce explică supraviețuirea acestora din urmă în cursul năvălirilor barbare. În mod natural există pășuni bune pentru vaci, pășuni bune pentru cai, și pășuni ce nu sunt bune nici pentru vaci, nici pentru cai, și care totuși sunt bune pentru oi.

Mai mult decât atât, fiecare dintre aceste specii de animale, preferă anumite plante din pășune, dar oile se acomodează cu orice resturi vegetale se pot găsi. Ecosistemele ierboase au deter-minat specializarea păstorilor, iar în final tipul uman rezultat. Popoarele care populau ma-rea regiune pastorală euroasiatică, de la muntii Carpați, pe la nordul Mării Negre până la hotarele Chinei, deși prezentau o mare diversitate etnică, toți aveau un stil de viață similar deoarece erau păstori.

Iată un text din J. J. Saunders, The History of the Mongol Conquests pp. 49-50, Routledge & Kegan Paul. London 1971:

”Niciun trib nomad nu este bazat pe o perfectă egalitate; captivii din război sunt invariabil înrobiți, iar cei puternici și întreprinzători, dintre ei așa cum este normal, se ridică la poziții de conducere și putere ca conducători ai forțelor asociate. Dar deosebirea dintre nobil și omul de rând, sau așa cum o numeau Mongolii dintre oasele albe și oasele negre (Yasun), nu a fost o deosebire de funcție economică; accederea în clasa conducătoare a noyani-lor (stăpâni ) era probabil în funcție, în aceeași măsură, bazată pe talent și îndrăzneală cât și pe naștere și descendență.

Că ciobanii propriu ziși erau inferiori din punct de vedere social, călăreților nu este dovedit; că pășunile tribului, erau exploatate în comun, și nu stăpânite individual, nu implică un sistem de socialism primitiv; averi particulare sub formă de herghelii sau turme puteau fi acumulate de șefii de clanuri, și nu trezeau invidie, astfel de șefi putând să fie susținuți și urmați atâta vreme cât ei se dovedeau capabili să conducă tribul în război și în jaf.”

Din cele relatate, se poate deduce că, nu numai păstorii de oi, nu aveau nevoie să-i concureze pe călăreți pentru pășuni, deoarece oaia putea să utilizeze orice pășune cât de sărăcăcioasă, dar în acelaș timp oile produceau: carne, lână pentru țesături și corturi, și piei de oaie pentru îmbrăcăminte de iarnă, absolut necesară în stepă. Păstorii erau aliații naturali ai călăreților: pentru că le furnizau articole vitale pentru supraviețuire pe care ei înșiși nu le puteau produce; în bătălii erau utilizați oriunde era nevoie de infanterie (gloată), în câmp deschis infanteria (gloata) asociată călăreților, deschidea lupta atrăgând asupra sa primul impact al armatei dușmane, după care interveneau călăreții, iar la atacul cetăților, infanteria (gloata) ducea greul luptei de uzură din fața zidurilor.

De aceea călăreții din stepă, de orice origină etnică ar fi fost, întotdeauna năvăleau numai în asociere cu o infanterie, tot de orice origină etnică ar fi fost, care ca și călăreții puteau să’și aibă grijă de ei înșiși, în ceea ce privește subzistența, sau se asociau cu o infanterie (gloată) locală, de orice origină etnică ar fi fost, în vederea combaterii dușmanului comun, ținta jafului. Cu siguranță că ținta atacurilor comune, ale nomazilor: călări și pedeștri, erau asezările sedentare, unde era întotdeauna ceva de jefuit, deasemenea, de orice origină etnică, ar fi fost locuitorii acelor așezări. Ceea ce afirm este faptul că apartenența etnică – în epoca năvălirilor barbare – naționalismul etnic, așa cum se manifestă el astăzi, era mai curând o chestiune tribală.

Până s’a ajuns la o conștiință națională – românească – aceia care s-a manifestat atât de puternic în secolele XIX-XX, și care a mers până la sacrificarea moșiilor ancestrale în cazul moșierilor, și la sacrificiul vieții, pe câmpurile de luptă, a tuturor celor care simțeau românește, românii au trebuit să parcurgă mai multe etape. Reamintesc proverbul englezesc, care de fapt are caracter de lege naturală, și care spune că:

”nici Dumnezeu nu poate face două lucruri: un pom bătrân și ”un om bine crescut” – dintr’odată – deoarece ambele trebue să aibă timp ca să crească.”

În spațiul cuprins între Câmpia Panonică spre Nord și Grecia spre Sud, Marea Adriatică spre Vest și Marea Neagră spre Est adică partea europeană a Imperiului Roman oriental, ținta atacurilor călăreților din stepă, erau iliro-traco-geto-dacii romanizați și sedentarizați, din orașe și sate, unde se găsea întotdeauna ceva de jefuit, iar aliații lor locali, uneori activi, alteori pasivi, sau chiar victime, erau păstorii iliro-traco-geto-daci romani-zați și creștinați, oieri nomazi, care aveau case în satele de munte, cu acelaș stil de viață din Munții Carpați până în Munții Pind.

Păstorii, difereau față de populația sedentarizată prin stilul de viață – numit de istorici: transhumanță – care se caracteriza prin faptul că primăvara, turmele lor de oi și capre, erau duse la pășunat pe pășunile din părțile muntoase cele mai înalte ( 1 000-1 800 m. altitudine), de unde nu mai coborau decât toamna. Urcarea și coborârea turmelor din munte se făcea din timpuri imemorabile – păgâne – la aceiaș dată.

Odată cu creștinarea lor, aceste date au devenit din Munții Carpați până în Munții Pind, primăvara, sărbătoarea Sf. Gheorghe, după calendarul Iulian, 6 mai, iar după cel Gregorian 23 aprilie, iar toamna de Sf. Dumitru, după calendarul Iulian pe 8 noiembrie, iar după cel Gregorian pe data 26 octombrie. Acumularea de furaje pentru furajarea de iarnă, nici nu era de conceput, având în vedere că rentabilitatea oieritului decurgea din pășunat si nici de cum din furaje recoltate și stocate. Ceea ce îi deosebea de consângenii și colingualii lor sedentarizați, din câmpiile și văile care alternau cu munții unde Vlahii, hălăduiau, era că Vlahii erau nomazi, atenție acest fapt era esențial: fără a poseda nicio pășune. Chiar și munții unde ei hălăduiau erau proprietatea altcuiva: la început patricieni, apoi boieri, mânăstiri, și mai cu seamă împărați sub forma de „dominium eminens”.

Pășunile montane – pentru că nu erau bune decât pentru pășunat cu oile în timpul verii – indiferent de proprietar, intrau repede într’o înțelegere cu oierii, prin înțelegeri de cele mai multe ori multianuale. Singura problemă fiind că concesionarul-păstor să nu încarce pășunea cu mai multe oi decât putea suporta fondul de pășunat. Dacă munții erau proprietatea altora, cu atât mai puțin oierii posedau terenuri de pășunat în părțile joase, pe văi și câmpii.

Părțile de relief susceptibile pentru cultivarea cu plante agricole, care în perioada de iarnă erau utilizate drept pășuni pentru oi, aveau proprietari cu care nu era la fel de ușoară o înțelegere. De cele mai multe ori, oierii trebuiau să împartă turmele din timpul verii în turme mai mici, care mergeau din ce în ce mai departe, de unde în sezonul agricol de vară trebuiau să se întoarcă la pășunile din munții unde aparțineau. Iarna în câmpii reprezenta un exil; reîntoarcerea primăvara la pășunile montane pentru oieri era înapoierea acasă.

Modul de viață descris mai sus: mișcarea sezonală, vara în pășunile montane, iarna în pășunile din câmpie, nu este nomadism propriu zis, așa cum era stilul de viata al tuturor călăreților din stepă – spre exemplu maghiarii la sosirea lor în anul 896 în Panonia – ci cel mult un seminomadism, sau mai curând o semisedentarizare. Acest mod de viață specific spațiului balcanic a fost numit transhumanță.

Ei, Vlahii oieri, erau liberi. Dar din cauza slabei productivități a muncii – păstoritul chiar sub forma de semisedentarizare așa cum era transhumanța – era extrem de vulnerabil la fenomenul de suprapopulare, deoarece pășunile aveau o suprafață limitată care puteau susține un număr limitat de oi, și în consecință un limitat număr de familii de oieri, care după ce a atins limita maximă posibilă de familii de oieri, a început să exporte populația în exces. Pentru acest motiv, mișcarea populației omenești, a fost întotdeauna de la populația de păstori din munți, unde posibilitățile de trai erau limitate spre câmpii, unde găseau de lucru, dar pentru că proprietatea pământului se afla în mâna altora, muntenii liberi trebuiau să devină iobagi, sau soldați, marinari etc..

Oricând, pe bază individuală, sau sate, văi, și triburi, ar fi putut să’și schimbe statutul de păstori liberi, cu acela de iobag, soldat, sau marinar, în funcție de unde locuiau în acest spațiu, care se întinde din Munții Carpați până în Munții Pindului. Fluxul continuu de coloniști de la munte spre câmpie, a menținut omogenitatea etnică, și a limbii vorbite, din cadrul Vlahiilor, până la venirea Slavilor.

Pe lângă fuxul continuu de populație de la munte spre șes, a mai existat un alt flux de populație dar de data aceasta în lungul munților, dinspre munții Pind, unde presiunea demografică era mai mare spre nord adică spre Munții Carpați, unde toate condițiile erau mai bune pentru oerii care formau protoetnia românească. Acest flux continuu, de data aceasta impreună cu oile și aducând în Munții Carpați stilul de viață, limba și civilizația protoromână, a fost elementul de bază – după părerea multora dintre istoricii noștri, dar și a mea – al formării etniei românești.

În secolul VI-VII, s’au întâmplat mai multe lucruri concomitent, care a avut drept rezultat transformarea Imperiului roman de răsărit în Imperiul bizantin. Atacurile barbarilor – pe două fronturi: asiatic și european – au determinat ca lupta internă pentru putere dintre etnia romană și populația romanizată din partea europeană, pe de o parte, și etnia greacă și populația grecizată, din Grecia și Asia, pe de altă parte, să’și găsească o finalitate: Grecii au reușit să devină forța conducătoare a Imperiului.

Cotitura s’a produs sub im-periul împăratului Heraclius, care a domnit 31 de ani. Deoarece și resursele economice ale părții asiatice și africane ale imperiului depășeau cu mult resursele economice ale peninsulei Haemus, apărarea părții asiatice de năvălitorii barbari a devenit prioritară.

Apărarea părții europene a imperiului, unde domina o populatie daco-geto-traco-ilira creștinată, și romanizată, a trecut pe planul al doilea. În Mexicul din ziua de astăzi, de la aeroport, turistul are la dispozitie o broșură, din care află că populația de 80 000 000 de locuitori, ai Mexicului, după criterii etnice se împarte astfel: 1 000 000 spanioli, 39 000 000 metiși și 40 000 000 amerindieni.

Comparația cu Mexicul, ne ajuta să înțelegem, că la fel ca și în Mexic – cel puțin calitativ – deoarece nu putem furniza date pentru peninsula Haemus, Dacia și Panonia de la acea dată, înainte de invazia masivă slavă, situația din punct de vedere etnic trebuie să fi fost similară. În schimb din punct de vedere cultural, prin acte de administratie, comert, propovăduirea religiei creștine devenită religie unică a Imperiului roman și activitatea de recrutare de legiuni din populația iliro-traco-geto-dacă, cucerirea devenise completă, și ca atare limba de comunicare, devenise o limbă romanică, prin coruperea limbii vorbite de iliro-traco-geto-daci.

Citez din capitolul V, Vlahii, al acestei cărți, din cadrul subtitlului Vlahii:

” . . . Spencer Wells, care pe bază de probe de sânge de la oameni trăind în locuri izolate, a ajuns la concluzia că oricine în viață azi, posedă o origină comună.”

O teorie, deși științifică, nu este întotdeauna dovedită prin date științifice, dar ea are totuși menirea de a da o explicație acolo unde nu există nicio explicație și de a deschide calea și justifică executarea unor cercetări științifice. Numai cercetări pe bază genetică pot rezolva ceea ce C. Giurescu numește:

”Trecutul poporului român în cele zece veacuri despre care izvoarele tac.”

Până la realizarea dezideratului exprimat mai sus, concluzia noastră este: la venirea Slavilor și Turanicilor, în secolele VI-VII, spațiul geografic: mărginit la Nord de Panonia, la sud de Grecia, la Vest de Marea Adriatică, și la Est de Marea Neagră era ocupat, din punct de vedere etnic de o protoetnie românească cu o origină iliro-traco-geto-dacă, romanizată – de tipul Mexicului din ziua de astăzi.

Chestiunea unei populații de păstori, neproprietară de pământ, nomadă, liberă de obligații feudale, a mai fost atinsă în cadrul acestui capitol. În cadrul subtitlului următor, voi explica prin teoria darwinistă, formarea: rumâniei, vecinii și iobăgiei la Români.

Sedentarizarea păstorilor vlahi a căpătat denumirea de „rumânire” în Muntenia, „vicinire” în Moldova și „iobăgire” în Transilvania.

Păstorii Vlahi, transhumanți, formau împreună cu celelalte categorii ale populației sedentarizate: orășeni, proprietari și rumâni, o singură etnie: Vlahii. Desigur că vorbim de secolul al XIV-lea – secolul Descălecatului Țării Românești, și al Descălecatului Moldovei, ambele venind din Transilvania – și nu cred că există cineva care să se opună acestor fapte-concluzii. Darwin care a studiat problema ”legăturilor adânci organice străbătând prin spațiu și timp” ce se constată la organismele vii, și care par greu de înteles, pentru că nimeni nu’și amintește cum de s’au întâmplat, spune:

”Teoria mea este că aceasta legătură este simplă moștenire.”

Cu alte cuvinte cele trei categorii de Vlahi sedentari, constatate de C. Giurescu din documente: orășeni, proprietari și rumâni, la care am adaogat eu, pe cea de a patra categorie, păstorii transhumanți Vlahi, toate, posedă o origină comună. Sperând că nici la acest fapt – concluzie nu se opune nimeni – urmează întrebarea legitimă: cele trei categorii sedentarizate au dat naștere păstorilor transhumanți Vlahi, sau păstorii transhumanți Vlahi prin sedentarizare au dat naștere etniei Vlahe ?

Cum nici la acest fapt-concluzie nu mă aștept ca să existe o altă părere, decât aceia că păstorii nomazi liberi Vlahi, au dat naștere etniei Vlahe sedentare, și nu invers, ajungem să avem un răspuns extrem de clar, la chestiunea ridicată de Constantin Giurescu în studiul: Vechimea rumâniei în Țara Românească… (1915) ; republicat sub îngrijirea domnului Dinu Giurescu în antologia Studii de istorie, Editura Eminescu 1993.

Rumânia, Vecinia și Iobăgia nu sunt instituții sociale, introduse în viața etniei Vlahe prin o lege promulgată de vreo instituție omenească, adică o convenție între oameni, sau un act emanat de la o autoritate superioară, sau un ucaz al vreunui cuceritor, ci este un proces, mult mai profound, născut evolutiv din nevoia de supraviețuire, în primul rând din cauza suprapopulării arealului de pășunat.

Reglementarea lor legală a venit mult mai târziu, abia în secolul XIV. Pășunile pot suporta o anumită încărcătură de animale la unitatea de suprafață, fără ca acestea să se erodeze. Din practica de totdeauna, adică din timpuri imemoriale, păstorii se întorc pe aceiaș suprafață de pășune naturală, numai după un interval, care a permis regenerarea ierbii. Înseamnă că suprafața și calitatea pășunilor limitează numărul de animale ce poate fi pășunat, iar numărul de animale ce pot fi pășunate, limitează numărul păstorilor și al familiilor lor.

Tot din timpuri imemoriale, muntenii au invadat și populat șesurile înconjurătoare – adaptându-se – numărul familiilor de păstori transhumanți, rămânând constant peste milenii. Buni cunoscători ai câmpiilor, de la piciorul pantei – pășunile lor de iarnă – într’un an în care nu mai sperau ca întorcându-se primăvara la pășunile montane să mai găsească loc de pășunat pentru oile lor, se transformau în locuitori ai câmpiei, unde productivitatea muncii era superioară.

Ce însemna de fapt această productivitate a muncii sporită?

Însemna că în loc să muncească numai capul familiei – cel care pe pășunile montane, pășuna, mulgea și tundea lâna oilor – în noua viață de la șes, produceau bunuri și bătrânii, femeile și copii, prin cultivarea solului.

Tot din timpuri imemorabile, cea mai mică unitate – familia fie redusă la părinți și copii, fie extinsă – este și cea mai importantă. Este sădită în mintea fiecărui membru al familiei, dragostea și loialitatea pe care și’o datoresc unul altuia. Cu toate acestea o singură familie cu greu ar putea supraviețui, dar să mai și progreseze, așa că treapta următoare a organizării pastorale se numește stână, și are la bază 2-4 familii.

Denumirea de stână, pentru această formă de asociație pastorală care a fost pentru milenii, nucleul de bază în jurul căreia s’a organizat viața păstorilor transhumanți din spațiul mărginit de Panonia la nord, Grecia la sud, Marea Adriatică la vest si Marea Neagră la est, li se pare românilor că este un cuvânt românesc, iar păstorilor din alte etnii, spre exemplu Sarakatsanii – păstori greci din munții Pindului – cred că este un cuvânt grecesc. Acelaș lucru și pentru alte cuvinte, spre exemplu oaie fără miel – oaie stearpă, sau stearpa – atât la Sarakatsani cât și la Vlahi, primii urmașii grecilor din timpurile homerice, rămași încă păstori până în ziua de astăzi, cei de al doilea urmașii traco-ilirilor, rămași de asemenea păstori până în ziua de astăzi sub denumirea (în Munții Pindului) de Kutsovlahi.

În Capitolul al II-lea din această carte, în cadrul subtitlului: Vânătorul, arătam că una dintre regulile pe care mediul înconjurător l’a impus în codul genetic al speciei Homo Sapiens – pentru motive pe care le detaliam acolo – era că ceata putea să varieze între 15 pana la 50 de indivizi, dar să nu depășească un număr de 50 de indivizi: bătrâni adulți și copii.

Aceiași regulă s’a păstrat și la păstori, care este prima treaptă evolutivă superioară, a speciei Homo Sapiens, pornind de la Vânător. Numărul de 50 indivizi la o stână, este limita superioară, dar grupul stânelor cu 50 de membrii, este cel mai numeros. Fiecare membru al unei familii de oieri, statistic vorbind, posedă în jur de 25 de oi, așa că la o stână cu 50 de membrii întovărășiți, se adună circa 1250 de oi. O stână cu 1250 de oi, ne-cesită cel putin 4 ciobani adulți, și un cioban tânăr, știut fiind că o turmă de oi mai nume-roasă de 250 de capete este greu de stăpânit.

Un număr mai mare de oi la o stână, face ca distanța de parcurs, în fiecare zi, până la terenul de pășunat, adăpat și înapoi la stână pen-tru muls și înoptat să se lungească, și să devină prea obositoare pentru oi, conducând la diminuarea producției de lapte și lână. Legea nescrisă – obiceiul pământului – la toți păstorii, atât la călăreții din stepă, Mongoli sau Turanici, cât și la Români, cu privire la organizare și succesiune era aceiași. Unitatea organizatorică stâna, reunea 2-4 familii strâns înrudite între ele, capii de familie fiind deobicei frați sau cel mult veri primari, inventarul și dreptul de a pășuna, obținut de la proprietarul pășunii, formând proprietatea comună, numai oile fiind proprietatea exclusivă a familiilor care intrau în componența stânei.

La fel și Țara, aparținea familiei domnitoare (os domnesc), nu domnitorului decedat. Boierii la Români și Noyanii la călăreții Mongoli sau Turanici, precum și membrii individuali ai comunităților (stâne și sate) românești și mongole sau turanice urmau aceleași reguli nescrise. Fiul cel mai mic, care rămâne ultimul în casa părintească sau în cortul părintesc, le moștenește – întrucât frații mai mari au casele sau corturile lor – dar și obligația de a avea grijă de părinți la bătrânețe. Ruda de sex masculin, considerată cea mai capabilă de a conduce Stâna sau Țara, este aleasă la Mongoli sau Turanici de Marele Kuriltai, iar la Români de Sfatul Țării. Sistemul pastoral din spațiul Euro-Asiatic a impus această soluție.

După cum se vede, din cele relatate mai sus, păstoritul care la prima vedere pare cea mai liberă activitate omenească, este încorsetat de ‘mama natură’ în limite extrem de stricte, care oferă puține locuri de muncă. Doar 5 ciobani din 50 de membri de familie pot avea o utilizare a capacității de muncă asigurată pe durata întregului an. Rezultă că în permanență, tineretul din familiile cu mulți copii, pleacă din cadrul familiei de păstori, unde s’au născut, în căutare de lucru, în regiunile de câmpie. Pe de altă parte în nicio epocă pe care a traversat’o omenirea nu a existat pământ fără stăpân, așa că noii veniți, tinerii din familiile de păstori, trebuiau să intre într’o înțelegere cu stăpânul locului, pentru a obține pământul care îi era necesar.

În perioada în care am lucrat în Departamentul Agriculturii de Stat, răspundeam de județul Mureș, unde îmi petreceam majoritatea timpului și unde am avut ocazia să’i cunosc îndeaproape pe Secui, extraordinar de buni crescători de taurine. Convingerea comunității secuiești, pe care nu se fereau să mi-o declare, era că la venirea lor pe locurile unde ei trăiesc astăzi, în jurul anului 800 d.Hr., ei i’au omorât pe absolut toți Românii pe care i’au găsit în aceste locuri.

Cu toate acestea, astăzi, în județul Mureș, Românii sunt populația majoritară, și spun Secuii că aceasta se datorește faptului că moșierimea secuiască, a sedentarizat păstori români din munții înconjurători, cu care au intrat într’o relație de moșier/iobag. Întrucât păstorii Vlahi, din Carpați, cutreerau iarna toate locurile din câmpie unde se mai puteau găsi resturi vegetale care puteau servi drept furaje pentru oi, ei au devenit în Transilvania iobagi, în Țara Românească rumâni și în Moldova vicini. De cele mai multe ori, o stână întreagă, de câte 50 de indivizi, înrudiți între ei, ”băteau parul”, adică de a întemeiau un sat, în siliștea vreunui boier.

Sedentarizarea pentru păstorii Vlahi, a devenit o dramă reală odată cu sosirea în secolele VI-VII, în peninsula balcanică, a năvălitorilor slavo-turanici. Aceste, popoare migratorii, aduceau cu ei, familiile lor de toate vârstele, și animalele care le asigurau subsistența, și circulau în grupuri mici în căutare de siliști, unde să se așeze. Clasa boierilor, proprietarii pământului, uneori rezistau cu armele în mâini gonind primele cete ale năvă-litorilor, alteori odată ce năvălitorii acceptau conditiile cerute de proprietarii pământului, le permiteau să colonizeze largi întinderi de pământ, asupra cărora cu timpul, pierdeau controlul, în felul acesta creându’se Slaviniile, teritorii care urmăreau autonomia față de Imperiul bizantin.

Vlahii la rândul lor, în fața năvălirii slavo-turanice, văzând că pierd teritoriul ancestral, au trecut la unirea mai multor stâne, întemeiind sate cu o populație mai numeroasă, capabile de a rezista invaziei, creând și ei unități teritoriale prin unirea mai multor sate, numite Vlahii, care căutau și ele autonomia față de Imperiul bizantin, care nu le mai oferea protecție. La sud de Dunăre, Vlahiile din imperiul bizantin, pierd din ce în ce mai mult teren în fața năvălitorilor slavo-turanici, astfel că se formează etnii noi cu istoria lor proprie, așa cum sunt statele slave din sudul și vestul Dunării, existente astăzi.

În schimb la nord de Dunăre, Vlahii, în secolele X-XIII în alianță în special cu Cumanii, iar începând din secolul XIV, ca vasali ai Ungurilor, care îi absorbiseră pe Cumani, sunt cei care reușesc să absoarbă pe năvălitorii Slavi. Vlahii, atâta vreme cât ”izvoarele tac” deși posedau o limbă proprie, religia creștină, și deși erau organizați în ”țări” (Vlahii), ca și strămoșii lor Iliro-Tracii, și ca și Slavii, până la inventarea (863) alfabetului Chirilic, trăiau încă pe bază de tradiție orală.

În această perioadă au existat două faze:

1.  Secolele IV-VII – Perioada creerii protoetniei românești: Vlahii, denumire obținută prin coruperea numelui Sfântului Blasius, unul din cei 14 martiri ai bisericii creștine din secolul IV. Desăvârșirea romanizării, concomitent cu creștinarea, începând cu domnia primului împărat roman creștin, Constantin cel Mare (311-337), de origină Iliră, și terminând cu ultimul împărat roman de origina Iliră, Focas (602-610).

2.  Secolele VII-XIV – Perioada desăvârșirii etniei Vlahe, prin asimilarea năvălitorilor slavo-turanici, concomitent cu sedentarizarea progresivă a păstorilor Vlahi, proces care în Transilvania s’a numit iobăgire, în Țara Românească s’a numit rumânire, iar în Moldova s’a numit vicinire. În Transilvania, clasa politică a fost descăpățânată (expresia îi aparține lui Xenopol), înțelegând prin aceasta că a fost maghiarizată.

Etnia Vlahă, a dezvoltat forme statale de sine stătătoare, începând cu secolul XIV, alternativ, total independente, și alternativ vasale față de: Unguri, Tătari și Turci. În secolul XIX, Vlahia Mare (Țara Românească) și Vlahia Neagră (Moldova), s’au unit, și’au cucerit independența, au devenit Regatul României, iar in secolul XX, au realizat Marea Unire cu Transilvania, Basarabia, Banatul și Bucovina, întemeiind România Mare.

Suprapopularea arealului pastoral euroasiatic

Patricienii romani, existau datorită existenței condițiunilor create de legile Imperiului Roman. La un moment dat însă, întreg eșafodajul, s’a prăbușit, întrucât, raportul de forțe s’a schimbat. Suprapopularea, cu oameni și animale domestice ierbivore, pe care se baza viața popoarelor nomadice, din spațiul imens dintre Marele Zid Chinezesc și capătul drumurilor care străbăteau Imperiul Roman, a determinat punerea lor în mișcare.

Primii, care s’au pus în mișcare, au fost Cimbrii, Scirii și Teutonii, neamuri germanice, care își pășteau vacile, albe cu pete mari negre, astăzi denumite Holstein și celebre în toată lumea pentru producția mare de lapte pe care o dau, în spațiul unde astăzi se află provincia germană Schleswig-Holstein. În anii 107-105 î.Hr., din cauza unor maree, combinate cu furtuni ne mai pomenite, compuse din ploi abundente și vânturi puternice care împingeau apa mareelor peste pășunile joase, au cauzat transformarea acestora în mlaștini. Amenințați fiind cu înfometarea, după ce i’au omorât pe bătrâni, și’au luat turmele de vaci, și restul familiei, și au pornit spre sud în căutare de noi pășuni.

În lucrarea: A manual about Schleswig Holstein. Editor Martin Tretbar-Endres, Publisher: Press Office of the State Government of Schleswig Holstein, Kiel 1992, la p. 9, este citat autorul roman Plinius, care descrie aceste locuri, într’un stil modern:

”O mulțime de oameni foarte săraci, populează aceste locuri, care trăiesc pe movile înalte făcute de mână de om sau pe puținele ridicături naturale, deși la mare ele foarte înalte sunt totuși complet inundate. Când terenurile înconjurătoare sunt complet inundate, oamenii de pe aceste înălțimi, seamănă cu corăbieri, iar atunci când apele se retrag, seamănă cu naufragiați, și încep să pescuiască[…] Țes plăși de pescuit din trestie și papură, și atârnă baloturi din bălegar la uscat, pentru combustibil, mai curând cu ajutorul vântului decât cu al soarelui. Apa de ploaie, pe care o colecteaza în șanțuri, în fața locuințelor lor, este tot ceea ce au de băut.”

Din cauză că cirezile de vite, trebuiau pășunate pe arii largi, cele trei triburi se despart. Cu toate acestea, în anul 105 î.Hr., două armate Romane au fost învinse de Cimbri. Generalul Marius, în anul 102 î.Hr., își antrenează armata la construirea unui drum, peste Alpi, și pătrunde în Sudul Franței, unde la Aix-en-Provence, reușește să îi învingă pe Sciri și Teutoni, să’i ia în robie, și să le confiște turmele de vite. Apoi pe drumul construit, de armata sa, se înapoiază în nordul Italiei, unde pătrunseseră Cimbrii, prin pasul Brenner, (numele șefului Cimbrilor) venind din Elveția, și cu aceiași armată, în anul 101 î.Hr., îi învinge și pe Cimbri lângă Vercelli, îi ia în robie și îi vinde ca sclavi.

Cât timp, inițiativa a fost în mâna Romanilor, care’și alegeau locul unde atacau, organizarea Imperiului Roman pentru războaie de cucerire, se dovedea superioară, așa cum se poate vedea din episodul de mai sus. Dar din momentul în care, în special lumea germanică, începu să atace în bande mici, care atacau Imperiul Roman rural, format din vilelele patricienilor și apoi se retrăgeau, pline de prăzi, numai ca să revină, atunci când informațiile pe care le căpătau de la sclavi, le asigura impunitatea, lucrurile se schimbară radical, pentru că adoptând această tactică, barbarii realizau ei însuși, ceea ce fusese avantajul strategic, de care înainte se bucuraseră Romanii, superioritatea militară, într’un anumit loc, la un moment dat.

Ca atare, patricienii începură să se organizeze, supraviețuind numai aceia, care construiau castele, și angajau armate permanente profesionale. Bineînțeles că în aceste condiții, imperiul nu mai putea colecta impozite, din regiunile jefuite de barbari și care căutau să organizeze o apărare locală, așa că apărarea centrală bazată pe o armată imperială și pe șoselele strategice ale imperiului, devenea un lucru din trecut.

Dar autonomia locală, a patricienilor, lua și alte forme, așa cum ar fi fost, angajarea pentru apărarea castelelor a bandelor de barbari, care veneau cu organizarea lor eficientă, cu armamentul lor adaptat noului tip de război și cu șefii lor de care ascultau. Autonomia mergea și mai departe, relațiile dintre dominați (sclavi) și dominanți (castelani) se schimbară, legea romană devenind de neaplicat, adică toate recoltele intrând în magaziile patricianului, care apoi le distribuia sclavilor pe măsura necesităților, întrucât magaziile erau primele jefuite de bandele de barbari.

Relațiile dintre dominați si dominanți, se schimbară în sensul transformării, sclavilor în iobagi, cărora li se acorda o parcelă de pământ, li se lăsau roadele pământului, dar din care dădeau seniorului local, o parte sub forma de dijmă și bisericii, deasemenea o zeciuială. Seniorul, la vreme de restriște, adăpostea pe iobagi în castel, îi hrănea din magaziile seniorului, iar ei contribuiau la apărarea castelului. În cazul când castelul era cucerit și familia seniorului măcelărită, șeful barbar devenea noul castelan, se creștina, și regiuni întinse își schimbau atât caracterul etnic cât și relațiile sociale dintre dominat și dominant.

Atomizarea Imperiului Roman de Apus, atunci când criza existenței Imperiului Roman, s’a dezlănțuit, a fost formula de supraviețuire, în contra atacurilor barbarilor. Recunoașterea noilor castelani, venea dela puterea spirituală – Papalitate – pentru care motiv i se plătea, zeciuiala din toate veniturile, direct de la populație. Această transformare s’a numit feudalizare, pentru că proprietățile pe care le dețineau castelanii erau feude, adică proprietăți concesionate de noua autoritate spirituală, papalitatea, care uzurpase puterea imperială, împăratul devenind el însuși dependent de recunoașterea papalității. Bine înțeles, destul de repede, relațiile dintre feudali s’au ierarhizat, pe bază de putere reală militară și recunoaștere, din partea papalității, ceea ce a condus la creerea de regate creștine.

Și în China, aceleași cauze produc aceleași efecte, Împărăția Chineză împărțindu’se în Împărăția de Nord și Împărăția de Sud, sub loviturile invadatorilor Huni (Hsiung-nu), în anul 311. În anul 360, Hunii schimbă direcția, invadează Europa, și se stabilesc în Panonia. Uniunea de triburi asiatice, cunoscute sub numele de Huni, la venire erau compuse din cca. 30.000 oameni, în care erau cuprinse și populații clientelare, Mongoli din Siberia, și Roxolani din Iran. Ei aduceau cu ei 40.000 de cai și 100.000 de capete de vite cornute. Hunii introduc pantalonii, care înlocuiesc toga romană și scările la călărit (o invenție, chinezească sau koreană), care conduce la invenția șeilor cu scări, care la rândul lor revoluționează călăritul și ca atare arta războiului.

Timp de 91 de ani, adică din anul 360 până în anul 451, Hunii, atacând în locul și momentul, ales de ei, au triumfat asupra diferitelor triburi germane: Alani, Heruli, Ostrogoti, Visigoți, și slave, Venețieni, și obțin tribut de la Imperiul Roman de Apus.

Sunt în fine siliți să se bată în Franța, cu o armată romană, cu ajutor de la Visigoți, și la Chalons, sunt învinși, și obligați să se întoarcă în Panonia. Attila moare în anul 453, fii săi menținându-se în Panonia până în anul 468, când ultima încercare a Hunilor de a ocupa Dacia, rezultă într-o înfrângere, provocată de împăratul Leon I, al Imperiului Roman de Răsărit, și în retragerea lor în stepa asiatică de unde veniseră.

Fenomenul ‘atomizării’ Imperiului Roman de Apus a continuat, tot timpul evului mediu și modern. Exemplul clasic îl constituie, ‘atomizarea’ și feudalizarea Germaniei. În anul 1789, anul Revoluției Franceze, în Germania existau 1789 de unități statale, unități politice și administrative complet separate, toate vasale numai împăratului și ca atare complet independente. În Apusul Europei, evolutiv, calea pentru supraviețuire, a fost ‘atomizarea’ și feudalizarea, după care, abia, a urmat agregarea în unități statale mai mari: regate și imperii.

Imperiul Roman, înființat de Augustus în anul 27 î.Hr., este desființat în mod oficial, în anul 476, prin depunerea ultimului Împărat Augustulus (August cel mititel), pentru că este un băiețel, de către regele Odoacru al Herulilor (Saxonilor) și este trimis să traiască la Neapole, dintr’o pensie de 6.000 de galbeni anual.

În anul 502, Hunii, se înapoiază sub un nou nume, Bulgari, și execută un raid, în care jefuiesc Tracia și adună informații asupra apărării Constantinopolului, și apoi se repliază în Bărăgan, Moldova și Basarabia, unde se așează. De la această bază de operații, în anul 559, Bulgarii împreună cu Slavii clientelari, înainteaza până sub zidurile Constantinopolului, unde însă, generalul Belizarie, care în fața pericolului iese din retragere, îi respinge din nou, Bulgarii repliindu’se, a doua oară, până la baza lor de operații din Bărăgan, Moldova și Basarabia.

Începând cu anul 582, adică la sfârșitul secolului al VI-lea, împăratul Tiberiu II Constantin, a început colonizarea pașnică, graduată și controlată a triburilor de slavi, la sud și vest de Dunăre. Aceiaș politică a continuat și sub ginerele său – Flavius Mauricius (Maurikios), care i’a urmat la tronul împărăției romane răsăritene.

În anul 592, Maurikios trimite trupe în contra Avarilor care erau asezați în Panonia, din anul 566, și care împreună cu triburi de Slavi clientelari, de data aceasta sub for-mă de cucerire, trec la sud și vest de Dunăre, și reușesc să se implanteze, în peninsula Balcanică. Avarii din Panonia, în anul 625, coordonat cu Perșii, atacă Constantinopolul, dar împăratul Heraclius reușește să-i respingă. Împăratul Heraclius, în anul 635, se aliază cu Bulgarii, din Bărăgan, Moldova și Basarabia, sub conducerea Khan-ului Kuvrat și îi atacă pe Avari, în Panonia.

Slavii şi ruşii kievani în anul (896) aşezării maghiarilor în Panonia

În anii 680- 681, Bulgarii sub conducerea lui Asparuch îi supun pe Slavii așezați în partea răsăriteană a peninsulei Balcanice și înființează Țaratul Bulgar, care de aici înainte, avea să poarte multe războaie cu Împărăția Bizantină pentru stăpânirea peninsulei Balcanice. În harta înfățișată la pagina anterioară este redată situația existentă a răspândirii Slavilor în Răsăritul Europei, în anul 896, anul așezării Maghiarilor în Panonia.

După cum se remarcă cu ușurință, din harta de la pagina anterioară, la sfârșitul secolului al IX-lea, Slavii acaparaseră întreaga Europă de Răsărit. O linie, care se întindea de la nord, de la actualul port din Germania, Hamburg, până la actualul port Veneția din Italia, era linia de demarcație dintre triburile Slave și triburile Germanice. Cetatea Hamburg a fost clădită de Carol cel Mare în secolul al 8-lea pentru a opri înaintarea Slavilor spre Apus. Orașul din insulele Venețiene a fost întemeiat de tribul Slav al Veneților, care s-au refugiat în aceste locuri inaccesibile, pentru a scăpa de urmărirea Hunilor.

În sud Slavii ocupaseră Peloponezul, care acum se numea Moreea, și cu bărcile lor scobite în trunchiuri de copaci, traversau Marea Egee și ajungeau în insulele grecești și în Asia Mică. În 689, împăratul Justinian al II-lea, îi învinge într’o bătălie pe Slavii din Tracia, și mută un mare număr dintre ei în Anatolia, în jurul Constantinopolului.

Cum a fost posibilă, această acaparare de teritorii întinse, mai cu seamă prin mijloace pașnice, pentru că în marile bătălii, Slavii erau mai întotdeauna asociații pedeștri, ai popoarelor de călăreți turanici, și care mergeau la bătălie ca o avantgardă, cunoscută sub denumirea de ”glotași”. Această ‘gloată’, prin definiție slab organizată și înarmată, dar cu care totuși adversarul, în cazul că dorea să câștige bătălia, trebuia să se lupte și să o învingă, înainte de a ajunge să se lupte cu formidabila cavalerie usoară a popoarelor turanice.

Odată în timp ce vizitam mânăstirea Voroneț, pe o bancă în fața unei porți a unei case din satul Voroneț, ședea un bătrân Moldovean, sfătos, care m’a invitat să șed puțin. Am acceptat invitația, și din vorbă în vorbă, nu știu cum am ajuns la problema Rutenilor care veneau de undeva din nord și se așezau în satul Voroneț. Bătrânul Moldovean, a început prin a’mi arăta că satul Voroneț, era așezat în vale, unde traiul era mai lesne, mai cu seamă iarna, la adăpost de Crivățul cel înghețat, și că numai în vale se puteau săpa puțuri, pe dealurile înconjurătoare, trebuind să fie captat un izvor, dar care să nu sece vara.

Într’o vară, a sosit în sat o familie de Ruteni, care și’a găsit cu usurință de lucru, la diferiți locuitori din satul Voroneț. Întrucât i’a prins iarna, pe acele meleaguri, și probabil că nici nu aveau a se duce în altă parte, nu au mai plecat, și fiindcă se dovediseră oameni foarte muncitori, unul dintre locuitorii la care lucraseră, a fost foarte bucuros să’i îndatoreze, pentru că în acest fel să’i poată avea și anul următor la lucru, așa că i’a învoit, să’și înjghebeze o colibă, undeva sus pe deal, la fâneața acelui locuitor. Iarna ca și vara, familia de Ruteni, căra apa cu găleata, din sat la locuința lor de pe deal.

Cu timpul, au venit alte familii de Ruteni care fiind folositori, s’au așezat în satul Voroneț, și tot cu timpul, prima familie de Ruteni care s’a așezat, pe dealurile Voroneților, a cumpărat loc de casă în sat, și și’a construit casă în satul Voroneț. Povestirea țăranului Moldovean de la Voroneț, explică destul de bine, de ce proprietarii de pământ din Imperiul Bizantin, erau bucuroși să acccepte coloniști Slavi, care nefiind puternic organizați și agregați, în scopul cuceririi, în contrast cu popoarele de călăreți din stepă, nu erau temuți, ci erau chiar doriți, a fi aduși în locurile depopulate din cauza veșnicilor războaie din provinciile bizantine. Nu trebuie uitat că sclavii Slavi erau cei mai căutați, și erau plătiți cel mai bine, pe piețele de sclavi din Orientul Mijlociu.

Deși însușirile lor, de oameni care se mulțumesc cu puțin, și în schimb au de oferit mult, atunci când se aflau în poziția de dominat, care explică întrucâtva acapararea teritoriilor, prin aprecierea pozitivă de care se bucurau, totuși în sens darwinist, înlocuirea populațiilor băștinașe, printr’o populație Slavă, fenomen denumit ”puterea de asimilare a slavilor”, se explică numai printr’o capacitate de înmulțire și de adaptare la mediu, superioară a populației Slave, în comparație cu populațiile neslave authtone, ceva cam ca în cazul înlocuirii în timp, a populației Neanderthal cu populația Cro-Magnon. Sporul de populație, atât de copleșitor al Slavilor, ar fi trebuit să conducă la lupte sângeroase și la încercări de a’i distruge sau alunga, ceea ce, istoric s’a și întâmplat.

Istoricii care acceptă explicații darwiniste, cei care cred că evoluția omenirii, se datorește evoluției tehnologiei – deci invențiilor create de creierul omenesc – arată că la sfârșitul secolului VI d.Hr. și începutul secolului al VII-lea d.Hr., explozia de populație Slavă se datorește invenției plugului de către Slavi. Plugul inventat de Slavi constă dintr’un instrument tractat, care poseda un cuțit vertical în partea stângă față de direcția de înaintare, cu care desparte ”brazda” de masa solului, un alt cuțit orizontal (fierul de plug) care desparte ”brazda”, de masa solului de dedesubt, care are o pozitie oblică spre dreapta, față de direcția de înaintare, și care este continuat de ”cormană”, o secțiune de cilindru sau helicoidală, pe care prin înaintare, urcă brazda, și care deci este răsturnată cu partea superioară, în golul creat prin dislocarea brazdei precedente, din dreapta, față de sensul de înaintare al plugului. În căderea sa brazda se sfărâmă, creind un bun pat germinativ.

Această invenție slavă, plugul, a permis slavilor să ia în cultură terenuri argiloase grele, pe care omenirea le folosea, până la data inventării plugului, fie ca pășuni, fie că erau ocupate de păduri. În plus față de consecința primară, aceia de a hrăni explozia de populație slavă, din terenuri virgine, neocupate de băștinași care cultivau terenuri nisipoase, usor de lucrat, consecința imediată a fost imensa sporire a productivității muncii, prin faptul că cu aceiași cantitate de muncă, terenurile virgine luate în cultură, pe baza noii tehnologii, produceau cantități duble sau triple de cereale la unitatea de timp de muncă omenească utilizată. O altă consecință, pe termen lung – a fost fără îndoială – desființarea în timp, pe măsură ce pășunile se restrângeau, a supremației armatelor de călăreți turanici, care se bazau pe pășuni, pentru hergheliile de cai și cirezile de cornute, pentru ca să existe.

Din cercetarea hărții Europei de Răsărit de la sfârșitul secolului IX, (Fig. 10) se constată existența a trei enclave, în care slavii nu predomină: enclava albaneză – din Albania de astăzi – unde populația de origină ilirică s’a putut menține, enclava grecească din jurul orașului Atena, și marea enclavă, de la Dunărea de Jos, limitată la răsărit de râul Nistru și la apus de cursul mijlociu al Dunării. Această ultimă enclavă, era ocupată de Vlahi (Români), a cărei etnogeneză, s’a definitivat, printr’o coabitare de șapte secole cu Slavii, așezați în acest teritoriu.

Slavii, erau mult mai mulți în Panonia, și mult mai puțini, între Tisa și Nistru. Partea de apus a acestei enclave – Panonia – fusese ocupată din anul 566, până în anul 798, adică timp de 236 de ani de Regatul Avarilor, dar care în anul 798 au fost complet distruși de Carol cel Mare. Bazați pe tradiția medievală, dar și pe unele date istorice, unii autori, susțin, că Secuii sunt o parte a Avarilor care ar fi scăpat, de a fi exterminați, cu ocazia cataclismului demografic produs de expedițiile Francilor, conduși de împăratul Carol cel Mare.

După părerea unora dintre istoricii români, unul dintre aceștia fiind istoricul Vlad Georgescu, deplasarea masivă a Slavilor, în sudul și vestul Dunării, ca clienți ai Avarilor și a Bulgarilor, a fost factorul decisiv în formarea unei majorități românești în: Transilvania, Banat, Maramureș, Muntenia, Moldova și Basarabia. Iată un citat din Vlad Georgescu, Istoria Românilor, editia a III-a, Humanitas, Bucuresti 1992:

”…dislocarea unei însemnate mase slave de la nord la sud a produs schimbări importante, în echilibrul etniilor, micșorând rolul elementului romanic în Balcani, dar întărind ponderea sa în Dacia. În nord, populația romanică, va sfârși prin a asimila, masa slavică rămasă, în sud slavii vor fi aceia care’i vor asimila pe băștinași, schimbând cu totul aspectul etnic al uneia dintre cele mai romanizate provincii din întregul imperiu.”

Migrația Slavilor la sud și la vest de Dunăre, a fost un factor favorabil menținerii superiorității numerice a populației neoromane, Dacoromane, sau Vlahe în teritoriile locuite astăzi de Români.

Pe teritoriul locuit astăzi de Români, plugul cu cormană descris mai sus nu se constată arheologic, că ar fi existat, decât începând de la secolul al XIV-lea, înainte. În epoca, în care numeroase seminții călări, treceau prin țările locuite astăzi de Români și care dacă ar fi văzut culturi agricole, prinse de sol, dacă erau coapte bune de recoltat, și le’ar fi însușit, iar dacă erau încă verzi, ar fi lăsat caii să le pășuneze. Păstorii de oi în turme mici, care erau destul de mobile, și care cutreerau, munții și câmpiile cu ierburi înalte, mai cu seamă la adăpostul nopții, erau o garanție de supraviețuire în libertate, mult mai mare, decât agricultura oricât ar fi fost ea de performantă. În concluzie, este de luat în considerație faptul că transhumanța a asigurat Vlahilor, superioritatea necesară supraviețuirii, asupra Slavilor, în spațiul mioritic, și în același timp, a reușit să absoarbă, în masa lor pe cei care s’au așezat în mijlocul lor.

Alți Slavi, trăiau în comunități nealterate din punct de vedere etnic, mai cu seamă în apusul arealului între Dunărea de mijloc și Tisa, în special în Panonia. În răsăritul arealului menționat, pe lângă Vlahi, trăiau Pecenegii care puseseră stăpânire pe câmpie, lăsând Vlahilor, munții, dealurile, pădurile și mlaștinile.

Marea schismă

În secolul al IX-lea, popoarele de origină germană care acaparaseră moștenirea Imperiului Roman de Apus, după ce au încheiat, în cea mai mare proporție, faza de criză, care se caracterizase prin lupta tuturor în contra tuturor, au reușit pentru prima dată să restaureze Imperiul Roman de Apus, în anul 800, când Carol cel Mare este încoronat, la Roma, de către Papă, Împărat al Imperiului Roman de Apus, de naționalitate Germană (Francii de răsărit).

Prin această încoronare, Papa își aroga dreptul – ca în calitate de urmaș al Apostolului Petre, primul Episcop creștin din Roma – de a încorona pe Împărații legitimi ai Sf. Imperiu Roman, numai la Roma, indiferent unde aceștia își aveau capitala. În acest fel, legimitatea, devenise principalul component al autorității ”unșilor lui Dumnezeu”. În acelaș timp prin faptul că încoronarea Împăratului a avut loc la Roma, și a fost oficiată de Papă, a servit și la legitimizarea acestuia ca singurul în drept să oficieze slujba de încoronare.

În Imperiul Roman de Răsărit, din cauza continuității instituției imperiale, legimitatea Impăratului nu era pusă în discuție, și ca atare nici legimitatea Patriarhului de a oficia personal slujbe religioase de încoronare, sau de a trimite delegați pentru a oficia slujbe religioase de încoronare, sau de a înființa episcopate, în țări ai căror prinți solicitau creștinarea în bloc a lor și a popoarelor lor.

Pentru sistemul de viață pastoral – treapta care a succedat, în evoluția omului, sistemului de viață al vânătorilor și culegătorilor – stăpânirea unui ținut făcea sens, numai dacă nu se depășea pragul suprapopulării cu oameni și animale. Dar imediat ce pragul suprapopulării era depășit, păstorii fie călăreți din stepă, fie crescători de animale cornute mari, fie păstori de oi și capre, decât să’și vadă animalele murind, îi omorau pe bătrânii lor care le-ar fi fost o povară pe drum, riscau orice, inclusiv viața lor și a familiilor lor, și începeau migrația, către pășuni mai verzi , fără să țină prea mult seama de proprietarii pășunilor încălcate. De altfel, Tătarii care au invadat, în secolul al XIII-lea, Rusia și Europa, aveau obiceiul să spună că acolo unde caii lor au călcat odată, totul le aparține, deoarece:

”Tengri (Cerul), a lăsat iarba pentru a fi pășunată de oi, a lăsat oile pentru a fi mâncate de lupi, și restul oamenilor pentru a fi înrobiți de Tătari.”

Dar pentru popoarele nomade care erau forțate de suprapopulare să se sedentarizeze, lucrurile se schimbau în mod radical, întrucât pământul – și anume un anumit terito-riu, cel pe care se așezaseră și de unde nu mai vedeau unde ar fi putut să plece în altă parte – a devenit principalul mijloc de producție, pe care dacă nu-l apărau, piereau cu toții de foame. Apărarea proprietății funciare începea cu dovedirea legitimității stăpânirii pământului. Pentru cuceritorii, de o dată mai veche sau mai recentă, exista o singură cale: creștinarea, iar în ceea ce privește recunoașterea legitimității proprietății, două alegeri: Patriarhia de la Constantinopol, integrată în Imperiul Bizantin, sau Sf. Oficiu Papal, de la Roma, sprijinit de Sf. Imperiu Roman, de naționalitate Germană (Francii de răsărit).

Creștinarea oferită de Institutia Papală, era condiționată de acceptarea catolicismului drept religie unică în stat, clerul catolic depinzând numai de ierarhia catolică, și dreptul de a încasa direct de la populație zeciuiala bisericii catolice, dreptul de instanță supremă în chestiunile legate de transferul de proprietate, prin căsătorii și moșteniri. Creștinarea oferită de Patriarhia din Constantinopol, era oferită fără alte condiții decât cele spirituale.

Desigur că creștinarea oferită de Patriarhia din Constantinopol, și deci legitimitate în realmul Imperiului Roman de Răsărit, fără condiții, era mai atractivă pentru mulțimea de conducători ai triburilor Slave abia constituite în mici regate și care doreau să-și mențină cuceririle făcute, dar fără să se supună disciplinei, impuse de cele două forțe în echilibru: Papalitatea și Sf. Imperiu din Apusul Europei. Disciplina din realmul Papalității, se concretiza mai cu seamă prin principiul moștenirii ereditare în linie directă, în timp ce în răsăritul Europei, principiul eredității, devenea doar un principiu al eligibilității, succesiunea fiind decisă de alegerea făcută de boieri, dintre toți cei cu os domnesc (posesori ai genelor celui care le’au dat viață).

Din punct de vedere darwinist, transmiterea moștenirii materiale acumulate, odată cu transmiterea genelor – deci ereditară în linie directă, ca în sistemul adoptat in apusul Europei – era cea care respectă legea selecției naturale. Substituirea legii selecției naturale printr-o convenție între oameni – alegerea făcută de către boieri, care în fond nu erau, decât ceva mai mult decât o gardă pretoriană – nu putea conduce decât la anarhie, așa cum s-a și întâmplat în realitate. În răsăritul Europei, a reușit să se instaleze principiul moștenirii prin alegeri, datorită unei inovații tehnologice: alfabetul Chirilic. Ducele Moraviei, Rostislav, cere Împăratului Mihail al III-lea (bețivanul) al Bizantului, să-i trimită misionari cu ajutorul cărora să obțină convertirea la creștinism a populației Slave a ducatului său. Acesta îi trimite în anul 863, pe călugărul-misionar Chiril, macedonean, deci etnic Slav, care odată cu colonizarea Macedoniei își arogaseră numele de Macedoneni, și care deși își însusișeră religia grecească, își păstraseră limba slavă. Pustiirea Macedoniei, prin măcelărirea și deportarea în robie a populației originale macedonene, care dăduse lumii pe Alexandru cel Mare, se datorește consulului roman Lucius Aemilius Paulus, care pentru a stârpi din rădăcini repetatele revolte ale macedonenilor în contra stăpânirii romane, după câștigarea victoriei decisive de la Pydna din anul 168 î.Hr., îl aduce la Roma în cortegiul său triumfal pe regele macedonean Perseus, și pe toți macedonenii care supraviețuiseră măcelului, vânzându’i ca sclavi. Istoria a înregistrat că femeile macedonene au fost vândute ca sclave, cu prețuri în medie de 50 de ori mai ridicate decât cele obținute pentru bărbații macedoneni.

Jefuirea Macedoniei de toate bogățiile acumulate în Macedonia de la Alexandru cel Mare, până la venirea romanilor din anul 168 î.Hr., a îmbogățit trezoreria romană în așa măsură încât, Senatul a decis să nu mai perceapă de la cetățenii romani, taxe directe (tributum). Soarta macedonenilor, nu este decât unul dintre exemplele comportamentului romanilor, Dacia fiind un alt exemplu, de acelaș gen, dintre multe altele.

Atracția noului alfabet, pentru Slavii din răsăritul Europei, a fost atât de mare,în- cât de la apariția alfabetului Chirilic, toate convertirile Slavilor la creștinism, începând cu Bulgarii în anul 864, au fost făcute numai de Patriarhia din Constantinopol. Au rămas Catolici: Polonezii, Slovenii și Croații. Iar pentru, readucerea la catolicism a Boemiei, Moraviei, și Slovaciei, unite într’un singur stat de către Sviatopluk, care adoptase denumirea de Moravia Mare, și care prin adoptarea alfabetului Chirilic, aparțineau ortodoxismului grecesc, împăratul Arnulf, al Sfântului Imperiu Roman de Apus, în acelaș timp rege al Bavariei, împreună cu opoziția catolică din Moravia Mare opusă lui Sviatopluk, îi cheamă pe Unguri, care erau cantonați în stepa din nordul Mării Negre, să se așeze în Panonia.

Din pricină că Pecenegii – care din cauza suprapopulării – se pregăteau să invadeze pășunile Ungurilor, aceștia în locul unei confruntări cu Pecenegii, au preferat să dea curs invitației împăratului Arnulf , de a coloniza Panonia, care era slab populată, ca urmare a distrugerii regatului avar de către Carol cel Mare, 100 de ani mai inainte, în anul 796. Istoricul Paul Lendvai, în volumul său Ungurii, care va fi citat deseori în această carte – în felul său – la p. 24 și 27 recunoaște suferințele produse popoarelor sedentarizate, din și vecine cu Panonia, de către nomadismul unguresc, care a durat 1023 de ani (896- 1919), p. 24:

”După distrugerile înspăimântătoare și în condițiile pustiilor de mai târziu săvârșite de Unguri în întreaga Panonie, Francii de răsărit și Moravii, s’au învinovățit reciproc, și în scrisori către Papa, că le’au arătat acestor dușmani periculoși, tratați drept aliați, drumul spre bazinul Carpaților.”

p. 27:

”Dar ceea ce Ungurii aclamă ca pe eposul eroic al strămoșilor victorioși, pentru nemți, slavi și români, rămâne până în zilele noastre, o tragedie, o nenorocire, o lovitură a soartei.”

Înainte chiar ca împăratului Arnulf al Imperiului Roman de Apus, care îi cheamă pe Unguri să colonizeze Panonia, în scopul atacării Moraviei Mari, Papa Nicolae I, în anul 863, anul în care Patriarhia din Constantinopol trimisese pe călugării-misionari, frații Chiril și Metodiu, ducelui Moraviei, Rostislav, excomunică pe Patriarhul Constantinopolului, Fotius. În anul 867, se urcă pe tronul Împărăției Bizantine, Vasile I, întemeietorul dinastiei macedonene, deci Slav grecizat, dinastie care restaurează autoritatea imperială, și care se menține pe tron, până în anul 1054. În anul 867, Fotius Patriarhul Constantinopolului, împreună cu Consiliul bisericesc al Patriarhiei, răspunde la excomunicarea din anul 863, a Papei Nicolae I, prin anatemizarea Papei, acesta fiind primul pas al Marii Schisme a Bisericii Crestine, care va deveni o realitate in anul 1054, atunci când Papa Leon al IX-lea, îl va excomunica pe Patriarhul Mihai Coelularius, împreună cu toți credincioșii.

Pentru Români, au fost rupte toate punțile de comunicare ale acestora cu Instituția Papala, deoarece în anul 1000 deci cu 54, de ani înainte de data excomunicării, la data încoronării regelui Ștefan cel Sfânt, Papa înființează, o episcopie catolică ungureas-că la Esztergom, și îi conferă autoritate asupra credincioșilor din orice etnie ar fi făcut parte – să se supună acestei episcopii – ceea ce pentru Românii în stare de permanentă rezistență activă față de Unguri, era imposibil de acceptat.

Cruciada în contra schismaticilor de rit greco-ortodox

Convertirea Maghiarilor la catolicism, în anul 1000, cu ocazia încoronării ca rege a lui Ștefan I cel Sfânt, i’a salvat de la extincție. Soarta tuturor celorlalți călăreți din stepa asiatică, indiferent dacă au fost turci, sau mongoli, sau amestecuri, indiferent dacă s’au convertit la religia Iudaică (Khazarii), Islamică (Tătarii), Greco-Ortodoxă (Bulgarii), a fost pierderea, limbii și a identității naționale, fiind asimilați în masa popoarelor pe care le-au cucerit.

Ungurii sosiți în Panonia, în anul 895 sau 896, prin pasul Verecke din Carpații Păduroși, trecătoare bine cunoscută de ei, din timpul raidurilor întreprinse în anii 862 și 881. Cabarii sau Kavarii, nume care inseamnă, „rebeli”, un neam Khazar, convertit la Iudaism, dar în stare de rebeliune în contra împărăției Khazarilor, i’au insoțit în expediția din anul 881.

Trei motive i’au determinat pe Maghiari, să părăsească locurile natale și să se așeze în Panonia:

a) au realizat că Pecenegii, care doreau să se așeze în teritoriile nord-pontice ocupate de Maghiari, le periclitau supraviețuirea,

b) Secete cumplite, alternând cu inundații catastrofale pe câmpiile din jurul cursului inferior al Volgăi, și în delta Volgăi, datorită ploilor neîncetate din bazinul superior al Volgăi.

c) atracția prezentată de Panonia, la sfârșitul secolului al IX-lea, unde exista o populatie multi-etnică (slavi, români, germani), puțin numeroasă și fără sudură între etnii.
Cauzele menționate la punctele a) și b), din punct de vedere darwinist, pot fi rezumate cu un singur cuvânt – suprapopulare – la locul de origină, care este cauza naturală a tuturor migrațiilor fie individuale fie colective. În ceea ce privește Panonia, fostul regat al Avarilor, așa cum am menționat anterior, fusese distrus de Carol cel Mare, între anii 798 și 814, și trei sferturi de veac după aceasta, încă nu’și putuse reveni, din catastrofa demografică menționată. Desigur că dacă nu ar fi avut unde să emigreze, națiunea Maghiară ar fi rămas pe loc și ar fi luptat pentru supraviețuire. Maghiarii nu au emigrat în Panonia la întâmplare, ci au făcut’o după o alegere bine gândită. Presupun că adevăratul motiv, pentru care Maghiarii au emigrat în Panonia sfârșitului celui de al IX-lea veac, a fost însăși Panonia, ca o țară a făgăduințelor.

Ștefan cel Sfânt, în istoria Maghiarilor, a jucat rolul pe care l’a jucat celălalt reformator de geniu în istoria Rușilor, împăratul Petru cel Mare.

Iată care au fost învățăturile (testamentul) regelui Ștefan I cel Sfânt, din anul 1015, către fiul său:

”Imperiul Roman a dobândit o importanță așa de mare datorită mai ales faptului că între hotarele lui se strângeau numeroși nobili și înțelepți din diferite țări, și principii lui au devenit așa de glorioși și așa de puternici datorită aceluiaș fapt […] Venind din diferite țări și provincii, coloniștii aduc cu ei diferite limbi și obiceiuri, diferite lucruri și arme folositoare, care împodobesc și aureolează curtea regelui, dar în puterile străine bagă groaza. O țară care are limba numai de un fel și obiceiuri numai de un fel este slabă și neputincioasă. De aceea, fiul meu, îți poruncesc să te intâlnești cu ei și să te porți cuviincios cu ei, pentru ca lor să le fie mai plăcut a zăbovi la tine decât altundeva, căci de vei distruge cele construite de mine, de vei împrăștia cele adunate de mine, atunci, fără îndoială, imperiul tău de mare pagubă va avea parte.”( Paul Lendvai. Ungurii, traducere de Maria și Ion Nastasia. Pag. 8-9. Editura Humanitas. București 2001)

Prin ‘învățăturile’ citate în paragraful anterior, Ștefan cel Sfânt, nu face altceva decât să transmită fiului său linia politică, conștientă și consecventă a dinastiei arpadiene de după anul 955, anul teribilei înfrângeri de la Lechfeld. Bătălia a fost câștigată de regele Otto I, viitorul împărat al Germaniei, și s’a datorit, faptului că regele Otto I, i’a surprins în timp ce asaltau cetatea Augsburg, și a putut realiza superioritatea militară în locul și în momentul dorit. Însă lui Otto I, i-a lipsit determinarea, de a-i urmări și distruge în mod definitiv, așa cum făcuse Carol cel Mare, distrugând regatul Avarilor din Panonia. Dăinuirea regatului Maghiar în Panonia, și mai târziu a măreției acestui regat se datorește instituției papalității. În perioada care a urmat, după înfrângerea de la Lechfeld, au sosit în ceea ce se va numi Ungaria, sub influiența papalității, foarte numeroși misionari catolici, în special germani, care au fost primiți foarte bine de regii Maghiari. Primul Principe care s-a creștinat, a fost Gheza I, tatăl lui Ștefan cel Sfânt. După anul 1000, când oficial întreg regatul devenise catolic, cu ajutorul papalității, extrem de mulți, fii de nobili din toate țările Europei, din Suedia, Germania, Franța, Italia, au sosit în Ungaria, unde li se acordau feude, devenind vasali ai regelui, sau ai nobililor Unguri. În felul acesta, Ungurii au căpătat o mulțime de expertiză, în diversele domenii militare. Simon de Keza, în Izvoarele Istoriei Românilor, Cronica Ungurilor, traducere de G. Popa-Lisseanu, vol. IV, Bucuresti 1935, scrie următoarele:

„Deci, aflându’se despre această <creștinare> au sosit la ei din țările creștine mulți comiți, ostași și nobili. Unii dintre aceștia din dragoste pentru Dumnezeu, spre a ajuta pe duce în contra păgânilor care nu primiseră creștinismul, alții fiindcă scăpaseră de păgâni și de persecuțiile lor, căci poporul însuși fiind păgân, pornise o goană în contra creștinilor.”

Cu alte cuvinte, în Ungaria se pornise o cruciadă, cu un secol înainte ca prima cruciadă să se fi declarat în 1096. Nobilii care erau îndemnați să se deplaseze în Ungaria erau în general tineri, plin de zel catolic, dar fără proprietăți feudale, întrucât proprietățile nu se divizau între frați, pentru a nu se micșora, a-și pierde din putere și a deveni o pradă usoară pentru alți baroni feudali. Acești tineri nobili, dacă rămâneau în țările de origină, săraci fiind, erau destinați să îngroașe numărul șerbilor.

Dealtfel, papa Urban al II-lea, predica participarea la prima cruciată din 1096, promițând feude, în Palestina, nobililor șomeri care rămânând în Europa reprezentau un potențial pericol pentru ordinea socială existentă. Nu toți Maghiarii nobili sau oameni de rând, erau dispuși să îmbrățișeze catolicismul la care îi împingeau regii lor. Ca atare, regii Maghiari, aveau nevoie de acești nobili din Europa, ca spărgători al unor eventuale revolte nobiliare sau populare.

La moartea Marelui Principe Geza (997), fiului său, Vajk, viitorul rege Ștefan cel Sfânt – care se prevala de principiului catolic: moștenirea ereditară în linie directă – i se opune Principele Koppany, care în baza legii nescrise: obiceiul pământului, comun tuturor păstorilor, fiind os domnesc și având senioritate de vârstă, era ales de majoritatea Ungurilor să preia moștenirea Marelui Principe Geza. În lupta de la Veszprem, eternizată ca bătălia dintre Teutoni și Unguri :

”În fața cavalerilor împlătoșați ai lui Ștefan el a pierdut bătălia și și’a pierdut și viața.”

Rușii kievani

În aceiaș perioadă când, regatul Unguresc, primea tot sprijinul posibil din partea instituției papale, Țaratul Bulgar continua lupta, cu imperiul bizantin, începută în 681, când invadase imperiul bizantin. Între imperiul bizantin și instituția papalității, exista o mare diferență. Împăratul bizantin avea de apărat, un imperiu, o posesiune lumească, în care puteau locui și trăi oameni cu diferite religii, dar în care toți trebuiau să plătească impozit împăratului, și ca atare ideea de independență sau libertate nu era compatibilă cu imperiul. În aceiaș perioadă istorică, Papa, se străduia să constituie entități statale inde-pendente sau libere, cu populații exclusiv catolice, în care populația să’i plăteasca prin intermediul parohiilor catolice, o zecime din toate veniturile existente în parohie. Din cauza acestor simple deosebiri culturale (convenții între oameni), Românii din toate țările locuite de Români, erau periodic fie supuși, fie în stare de revoltă, față de Unguri.

Iată un episod, din multele, primul episod în care rușii ajung în țara noastră, și pun stăpânire pe regiunea care i’a fascinat întotdeauna, Bărăganul, adică regiunea Dunării de jos. Prințul Sviatoslav al Kievului, primul prinț kievan cu nume complet rusesc, dar fiul lui Ingvar (Igor) și al Helgăi (Olga), care descindeau din întemeietorul de origină normandă a principatului Kievan, a imaginat o schemă care era constituită, din a se așeza la Dunăre și de a lua în stăpânire această cale navigabilă, pentru că așa cum declara el însuși, acolo la Dunăre, putea concentra: argint și cai din Boemia și Ungaria, aur, vinuri, fructe si mătase din Grecia și miere, ceară, blănuri și sclavi din Rusia. Ocazia s’a prezentat în 969, atunci când împăratul Nicefor II al Bizanțului, l’a invitat să’și unească forțele sale, cu cele ale Bizanțului în contra Bulgarilor.

Principatul Kievului era în perpetuu război cu Pecenegii, care stăpâneau cursul inferior al râului Nipru, principala cale comercială a Kievanilor pentru a ajunge la Constantinopol – piața de desfacere pentru mărfurile lor – așa că în timpul campaniei din Bulgaria, a fost rechemat ca să apere interesele majore, comerciale ale Kievanilor, în contra Pecenegilor. După o victorie neconcludentă asupra Pecenegilor, recrutează o armată for-mată din 40.000 de Ruși, de data aceasta în alianță cu Maghiarii, cucerește gurile Dunării, cucerește Silistra, cucerește Țaratul Bulgar și pătrunde în Grecia propriu zisă.

În acest al doilea război, Țaratul Bulgar era aliat cu Imperiul Bizantin, întrucât amantul nevestei împăratului Nicefor al II-lea, generalul de origină armeană și mare feudal din Asia, Ioan Tzimiskes, îl omorâse pe împăratul Nicefor al II-lea, și îi luase locul, așa că Sviatoslav rămăsese fără aliat. Un alt mare feudal din Asia, general al lui Ioan Tzimiskes, învinge un detașament rusesc de al lui Sviatoslav care trecuse munții Balcani, așa că acesta decide, ca împreună cu armata care-i mai rămăsese – 22.000 de Ruși – să se închidă în cetatea Silistra, unde să aștepte întăriri din Kiev.

În Silistra, reușește să reziste, cu succes timp de două luni. Ioan Tzimiskes, închide accesul pe Dunăre din Marea Neagră, cu flota bizanti-nă, așa că Sviatoslav pierde speranța sosirii unor întăriri cu care să poată relua lupta cu armata bizantină, dar pe de altă parte și Ioan Tzimiskes pierde speranța să-i poată învinge pe Rușii din cetatea Silistra, printr’un atac frontal, așa că, amândoi cad de acord să încheie o pace în care se prevede ca armata rusă să se poată retrage îndărăt la Kiev, așa cum a venit, iar relațiile comerciale să fie reluate, ca și când nu ar fi fost niciodată un război. Curând după întoarcerea sa, Sviatoslav, moare într’o luptă cu Pecenegii. Pe bună dreptate, istoricii ruși, spun că Sviatoslav nu aparține istoriei rusești, ci că mai curând poate fi caracterizat drept un aventurier al Dunării de Jos, deci al Bărăganului.

Fiul lui Sviatoslav, Marele Duce Vladimir I, a pășit pe calea reformelor religioase, administrative și sociale, profunde. O largă parte din populația Kievană avea contacte nemijlocite cu Constantinopolul, pentru că transportarea mărfurilor rusești la Constantinopol îmbracă forma unei expediții negustorești-militare anuale, întrucât numai în felul acesta puteau străbate teritoriile, din partea de jos a cursului râului Nipru, care era controlat de Pecenegi. Din această cauză, la Constantinopol, Rușii erau cazați într-un cartier, în afara zidurilor, pentru a se înlătura pericolul, unei eventuale lovituri militare bazată pe un complot cu cine știe ce facțiune internă constantinopolitană, își lăsau armele în tabără, și își aduceau mărfurile în oraș în locurile prevăzute pentru desfacerea mărfurilor rusești. Această armadă particulară de negustori kievani, era în mare parte o afacere de familii, întrucât așa era mai ieftin decât angajarea de soldați profesioniști, și era mai sigur, pentru că toți erau puternic motivați și uniți în vederea reușitei expediției.

Rezultă că reformele lui Vladimir I, erau mai curând cerute decât impuse kievanilor, și deci nu ar fi putut să ia decât o singură direcție, modelul bizantin. Dar deoarece exista presiunea extraordinară a misionarilor catolici, și a altor clienți ai rușilor, Khazarii iudaici și lumea arabă islamizată, și deoarece omenirea, genetic, are tendința de a construi mituri și legende, care li se par că ar fi adevăratele motive ale acțiunilor lor, și nu realitatea materială, care în fond i’a determinat în luarea deciziilor lor, Vladimir trimite delegați de boieri kievani, pentru a studia la fața locului religiile monoteiste, existente în lumea apuseană ca apoi să poată face alegerea, considerată cea mai potrivită, pentru Ruși.

Boierii întorși din țara Bulgarilor islamici, de pe Volga au raportat că nu există fericire în religia acestora, ci numai tristețe și miros greu, înțelegând prin aceasta lipsa de civilizație. Din cele relatate de boierii săi, Vladimir a mai tras concluzia, că nu poți fi fericit în Rusia fără a avea dreptul să consumi o băutură alcoolică tare, așa că islamismul a fost înlăturat. Evreii au fost întrebați, de ce sunt răspândiți pe întreg pământul, în loc să se afle în țara lor – răspunsul a fost: din cauza ”păcatelor” lor, ceea ce în ochii lui Vladimir și a boerilor ruși i’a descalificat, noțiunea de ”păcat” fiind prea abstractă, așa că nici religia mozaică nu a fost acceptată. Boierii reîntorși din Germania, au declarat că ei nu găsesc nicio frumusețe în catedralele catolice, dar că în schimb, atunci când au ajuns în Constantinopole și au asistat la pompa imperială bizantină și la serviciul divin din Sfânta Sofia, nu mai știau unde se află: în cer sau pe pământ. Totdeodată li s’a propus încheierea căsătoriei lui Vladimir cu Ana, sora împăratului Bizanțului, Vasile al II-lea.

Adevărul istoric este puțin diferit, la începutul domniei sale,Vladimir I era un sălbatec și zelos adorator al zeităților păgâne. El cucerește colonia grecească din Cherson după un lung asediu, și face cunoscut împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul, că se va reține în viitor de la alte atacuri, asupra împărăției bizantine, dacă’l ajută să convertească pe kievani, și dacă i se acordă mâna sorei împăratului, Ana.

În caz contrar: ”va fi la fel cu orașul vostru, cum a fost cu Cherson-ul.”

Termenii acordului au fost acceptați, și înainte de căsătoria care a avut loc la Cherson, în 989, Vladimir a trecut la ortodoxism. Actul convertirii la creștinism deși a fost un act de interes statal, totuși, cel puțin în lungul „căilor comerciale pe râuri”, a fost înțeles ca o aliniere la standardele timpului și primit în consecință fără prea multă opunere. Apoi s’a răspândit în interior prin noua clasă clericală.

Bernard Pares în lucrarea sa clasică, A History of Russia, (Dorset Press, New York 1991) la sfârșitul capitolului „Kievul și Drumurile pe Apă”, scrie:

”Legea Grecească, așa cum a fost adaptată de clericii ruși, s’a răspândit peste întreaga această arie și dădu un înțeles nou, noțiunilor de legalitate și ilegalitate, ceea ce va avea consecințe, departe în viitor.”

Perioada cunoscută în istoria rusească, sub denumirea de Kievul și Drumurile pe Apă (882-1132), a generat clasa principilor, provenind cu toții din familia întemeietorilor, de origină normandă a Kievului. Frați, jumătate de frați, veri până la gradul al IV-lea, unchi și nepoți, toți, se luptau între ei pentru pretinse drepturi de senioritate, din care decurgea dreptul la posedarea principatului și în acelaș timp toți încercau să uzurpe drepturile pe care ceilalți prinți le aveau în baza nașterii.

Toți întrețineau, companii de luptători, numite ”drujine”, compuse atât din Ruși cât și din alte naționalități. Aceste drujine ascultau numai de ordinul prințului care’i plătea, și aveau ca misiune principală obținerea recunoașterii suzeranității prințului, de către orașe și boieri. Prinții întrețineau drujine care numărau până la 2.000 de oameni, și dacă luăm în considerare că spre sfârșitul perioadei kievane, se ajunsese la 100 de prinți care se luptau între ei, pentru acapararea a circa 20 de principate se poate înțelege dece Kievul și regiunile înconjurătoare se goleau de oameni, care emigrau, departe de Kievul asaltat de neamurile nomade și împilat de prinții lacomi.

Cu toate acestea, principatele rusești, datorită unității de limbă, simțământului originii comune, și mișcării populației între principate în funcție de siguranța bunurilor și a vieții, creiau conștiința unității rusești pe spații întinse, și fiecare prinț, care ajungea să stăpânească într’unul din principate, dorea să reunifice lumea rusească, așa cum era ea din timpul ”drumurilor pe ape”.

Boierii, clasă socială la ruși, români și bulgari.

Separat de clasa prinților, în această perioadă a apărut la Ruși, o clasă denumită boieri. Clasa boierească la Ruși, a apărut, ca un împrumut cultural din stările sociale găsi-te în Bulgaria.din peninsula balcanică, unde această clasă feudală a boierilor, aveau îndatoriri militare decurgând din acordarea de feude, sau moșii din dominium eminens. Prinții se luptau între ei, pentru tot ceea ce constituia ”dominium eminens”, și ca atare și pentru dreptul de a acorda moșii, membrilor drujinelor proprii. Acordarea de moșii boierilor, de către prinți, era legată desigur de ideia că, loialitatea pe termen lung, a boierilor față de prinț, este mai bine asigurată în acest fel, pentru că moșia, putea fi retrasă oricând, în caz de ”hăinire” (trădare), nu putea fi vândută, ci doar moștenită, moștenindu’se în acelaș timp și obligațiile militare care se aflau la baza acordării donației.

Dacă prințul pierdea principatul, ca rezultat al luptei perpetuie dintre pretendenți, boierul trebuia să se hotărască, da-că rămânea loial prințului care pierduse lupta și deci principatul, atunci trebuia să pribegească în alte principate, însoțindu’l pe printul său, urmând eventual să se reîntoarcă, dacă prințul căruia îi rămăsese loial se întorcea vreodată, sau să se închine (să’l recunoască) pe noul prinț și să fie întărit de acesta, în posesiunile sale.

De aceia Bernard Pares, în cartea sa A history of Russia, la pag 46 scrie:

”…boieri, o denumire care la început probabil că i-a desemnat pe membrii drujinelor, care posedau pământ.”

Personal consider că această definiție, a clasei sociale a boierilor, corespunde cel mai bine cu realitatea, întrucât principala funcție a boierilor, era de ordin militar. Boierii primeau moșii din ‘dominium eminens’, de la un prinț, cu scopul ca aceștia să presteze serviciu militar, el personal, sau împreună cu o ceată. Desigur că la început, deoarece toate populațiile sedentare, provin din popoare nomade, legătura dintre ceată și boier era cea mai importantă legătură socială, ea fiind de fapt rezultatul unei democrații militare, făurită pe câmpul de luptă și în condițiile nomadismului.

Se poate afirma, fără a greși, că clasa boierească s’a născut, odată cu iobăgia, în momentul în care, nomazii, au devenit sedentari. Atâta vreme cât un popor sau un individ, este în continuă mișcare, toată averea sa, se poate transporta, pe spinare, pe cai, pe măgari, pe cămile, în automobile, în bărci, sau averea sa este constituită din turme de oi, vite cornute, herghelii de cai, reni sau orice alte animale ierbivore care se pot mișca pe propriile lor picioare, cetele de oameni nu pot deveni prea numeroase, deoarece cu cât o familie posedă mai multe animale, cu atât îi trebuie mai multă pășune și în consecință devine asociabil. Fenomenul sedentarizării este o consecință directă, și în acelaș timp soluția pentru rezolvarea suprapopularii create de înmulțirea nomazilor.

Prinții apreciau cel mai mult, pe boierii care datorită calităților lor personale, puteau aduna o ceată cât mai numeroasă, mai valoroasă și mai bine înarmată. Acordarea întinderii feudei (moșiei) era funcție de contribuția boerului la armata prințului. Pe măsură ce clasa boierească se desvolta, drujina se transforma într’o armată de soldați profesioniști mercenari, cu o compoziție etnică variată și care se mărea sau se micșora în funcție de necesitățile momentului.

Mărimea cetelor boierești erau apreciate de prinți, până la un punct, și anume până la punctul în care, mărimea și valoarea lor, nu altera balanța de putere în principat. Pe măsură ce poporul, trecea de la forma de viețuire nomadă la forma de viețuire sedentară, relația socială, dintre boier și ceata sa, se transforma dintr’o democrație pastorală, într’o relație de boier / șerb. Ca atare, starea de egalitate și camaraderia făurită în perioada nomadismului, când erau obligați să rezolve în comun, conflictele cu alte cete, și înfruntând pericolele, în mod egal, cu alte cuvinte, legătura personală dintre membrii comunității s’a slăbit, relația principală din cadrul comunității, care înlocuiește acum, democrația militară inițială, devenind și derivând din stăpânirea pământului.

”La boiarie”

Dintre toate țările, starea și denumirea de boier, se întâlnește numai în Rusia, România și Bulgaria. În lucrarea sa Histoire des Etats Balcaniques, (La Roche-sur-Yon, Imprimerie Centrale de l’Ouest), publicată în limba franceză, pentru o mai largă circulație, Nicolae Iorga, eminentul istoric român, la pagina 63, emite părerea că titlul de boier s’a născut în Bulgaria în peninsula Balcanică:

”La boiarie, qui fut ajoutée a la ‘droujina’ scandinave, a été un article d’importation, pris aux Bulgares, et un people qui a besoin de l’étranger pour lui donner l’impulsion a la vie pour le mettre en movement, et d’autres étrangers pour lui fournir ses institutions fondamentales, ce people n’est pas un chercheur hatif de chemins dangereux.”

Nicolaie Iorga, când a scris acest paragraf, a uitat faptul că în afară de Ruși, și Românii au împrumutat – probabil – instituția ”La boiarie”, și implicit ”rumânia” tot de la Bulgari. Spun implicit ”rumânia”, pentru că una fără alta nu puteau exista, ele fiind complimentare, aceste două instituții sociale: ”boieria” și ”rumânia”, fiind cele două fețe ale aceleași monede.

În această problemă, diferența dintre Ruși și Români, a fost că Rușii din Kiev, au trecut de la o formă de nomadism, ”pe ape”, la o formă de organizare statală în secolul IX, în timp ce Românii ating o formă de organizare statală similară, de la un nomadism pastoral ”transhumanță”, abia cinci secole mai târziu în secolul XIV. Îmi pare rău, că în cursul evoluției poporului românesc, nu totul, întotdeauna, a putut să poarte amprenta originalității românești, și că multe îmbunătățiri în situația țărilor românești, au trebuit să fie adoptate și împământenite, din afara hotarelor țărilor locuite de români.

Întrebarea pe care orice popor ar trebui să și-o pună – desigur că ar trebui să fie – dacă a contribuit la tezaurul cultural al omenirii, mai mult decât a primit de la tezaurul cultural al omenirii, și mândria națională să fie o rezultantă a acestei constatări. Dar ceea ce este și mai surprinzător, la acest mare istoric român, Nicolae Iorga, este completa ignorare a fenomenului evoluționist, atunci când consideră că preluarea instituției sociale boier/mujic, de către Ruși, de la Bulgari, a fost posibil să fie efectuată mecanic, și că nu ar fi fost, rezultatul fenomenului, sau procesului evoluționar rusesc.

Într-adevăr, feudalitatea răsăritului Europei, întruchipată de instituția boieri/rumâni la Vlachii munteni și boieri/vicini la Moldoveni, s’a născut pe malurile Dunării, ca urmare a stărilor din peninsula balcanică sub dominația alternativă a imperiul bizantin și a țaratului bulgăresc.

Bulgarii, a căror invazie s’a produs in anul 681, erau cantonați la nord de Dunăre, în Transilvania, Muntenia, Moldova și Basarabia, încă din anul 502, au găsit mai întâi în ceea ce este astăzi România, și apoi in ceea ce este astăzi Bulgaria, o organizare militară – boier / rumân, vicin, iobag – care fusese concepută de împărăția bizantină tocmai pentru a’i opri pe eventualii invadatori, la linia Dunării.

Nu pot lăsa pe cititori sub impresia că stăpânirea Bulgarilor, la nord de Dunăre, ar fi fost altceva decât un condominium, adică o conviețuire cu Vlahiile și Slaviniile Tran-silvănene, Muntene și Moldovene. Activitatea economică a acestor populații clientelare, nu era concurențială, ci complimentară cu economia călăreților din stepă Bulgari.

Vlahii păstori de oi, erau în cea mai mare parte semi-nomazi (transhumanți); Slavi agricultori și pescari, semi-nomazi ei însăși, Bulgarii puțin numeroși, călăreți stăpânind herghelii de cai și cirezi de taurine, pe care le pășunau în regiunea de câmpie și care recurgeau și la raiduri de jaf, în afara teritoriului pe care’l controlau. Este posibil ca relația de bază, dintre aceste seminții omenești să fi fost: Bulgarii ofereau protecție în contra altor călăreți nomazi și ofereau pentru schimb obiecte provenite din activitatea de comerț sau jaf, în contra produselor agricole si animaliere, produse de comunitățile de Români și Slavi.

Doresc să subliniez că, principalul interes al nomazilor călăreți din stepă, era comerțul, jaful fiind complimentar și în funcție de factori nu întotdeauna controlați de nomazii călăreți din stepă. Coexistenta celor trei grupe mari de populație, din teritoriul actualei Românii, din secolele VI-VII: Vlahii, Slavii și Bulgarii, se poate explica numai recurgând la teoria darwinistă, care arată că, atâta vreme cât nu există concurență pentru aceleași resurse naturale, coabitarea este regula.

Charles Diehl, în lucrarea sa Figuri Bizantine, vol.I, ediție ingrijită de Dan Zamfirescu, apărută în 1969, la pag. 70 citează din Tratatul despre Edificii al lui Procopius:

”Voind să apere frontiera Dunării, Justinian <a domnit 527-565> a zidit de’a lungul fluviului numeroase fortărețe, a instalat posturi, pentru a împiedica pe barbari să încerce trecerea. Dar, după construirea acestor lucrări, cunoscând fragilitatea speranțelor omenești, el se gândi ca dacă dușmanii reușeau să treacă acest obstacol, ar găsi populații absolut fără apărare și ar putea ușor să le ia în sclavie și să le jefuiască proprietățile. El nu se multumi deci să le asigure apărarea generală prin fortărețele de pe fluviu, ci înmulți fortificațiile în toate regiunile de câmpie, în așa fel încât fiecare proprietate agricolă se găsea transformată într’o cetățuie sau vecină cu un post fortificat.”

Organizarea de mai sus, demonstrează că în fața pericolului micilor bande năvălitoare, deși răspunsul nu putea fi, ca și în Europa de Vest, decât localități fortificate, care să se apere singure, totuși, imperiul bizantin stăruie și în ideia apărării centralizate. Chiar și în cazul marilor năvăliri, așa cum a fost năvălirea Bulgarilor din 559, și năvălirea Avarilor din 602 , ambele ajungând să asedieze Constantinopolul, totuși jefuirea teritoriilor invadate se făcea de către bande mici, răspândite în toate direcțiile. Dar, cum bine se știe că orice împrejmuire și orice încuietoare, pentru a fi în siguranță, trebuiește a fi păzită, și aceste localități fortificate au trebuit să fie încadrate cu ostași care să le asigure apărarea.

Din cauza lipsei de coeziune, a slăbirii disciplinei, și a cheltuielilor exagerate cu întreținerea unei armate centrale, în aceste mici avanposturi, în timpul domniei lui Heraclius (610-641), a apărut prima formulă de împroprietărire individuală cu scop militar, din imperiul bizantin, denumit în limba greacă ”stratioti kai keteseis”.

Tipul de împroprietărire cu scop militar, avea următoarele caracteristici:

a) concesiunea lotului de pământ era în perpetuitate;
b) concesionarul era obligat să poarte propriile sale arme și dacă era călăreț, să călărească propriul său cal;
c) în caz de indisponibilitate putea să’și trimeată înlocuitor;
d) în caz de indisponibilitate permanentă sau moarte exista dreptul de moștenire;
e) lotul împroprietăritului, nu putea servi ca colateral pentru obținerea de împrumuturi;
f) și nu putea fi urmărit pentru datoriile contractate de posesorul lui;
g) nu putea fi vândut.

Soldații recrutați în acest mod pot fi considerați antemergătorii, cazacilor din imperiul rusesc, și ai grănicerilor români din Transilvania. Formula împroprietăririlor militare, a durat până la căderea imperiului bizantin, fiind desființată de Turci.

Fenomenul creșterii marii proprietății agrare, prin achizitionarea micii proprietăți, a fost una din cele mai grave probleme sociale a imperiului bizantin. Așa cum se exprimă Charles Diehl, redresarea abuzurilor, a fost „marele eveniment intern al secolului X, în imperiul bizantin”.

Metodele utilizate de feudali, în scopul acaparării micilor proprietăți, erau: cumpărarea la prețuri mizerabile, impuse prin intimidări sau forță, sau achiziția în schimbul unei bune arende, care natural, nu venea niciodată.

Cea mai gravă situație a fost înregistrată în secolul al X-lea, și de aceia în acest secol au fost promulgate novele restrictive în anii 922, 934 și 947. Au urmat revolte în Asia Mică, a intregii clase feudale, în 971 și în 987, când au ajuns până acolo încât au proclamat un nou împărat, care urma să’l înlocuiască pe Vasile al II-lea (Bulgaroctonul). Pentru stingerea frondei, cumnatul lui Vasile al II-lea, Vladimir I al Kievului, i’a trimes în ajutor o forță expeditionară în număr de 6.000 de Ruși și datorită acestui ajutor, Vasile al II-lea, a reușit să înăbușe revolta.

Prin novela din 986, Vasile al II-lea, interzice feudalilor orice cumpărătură de pământ; în continuare ordonă confiscarea tuturor achizițiilor făcute, după prima novela cea din anul 922, și retrocedarea lor, celor care le înstrăinaseră; mai promulgă anularea clauzei prin care toate proprietățile care nu fuseseră răscumpărate în termen de 40 de ani, rămâneau în proprietatea definitivă a celui care le achiziționase.

În acest edict, prezentat împăratului spre semnare, Vasile al II-lea, face adnotări, dintre care reproduc cazul țăranului-moșier Filokales. Acest țăran a început prin a munci cu brațele, dar datorită inteligenței sale, reușise să ajungă la mari demnități în stat și să acumuleze mari domenii; împăratul a ordonat ca averile sale să fie confiscate și împărțite la țărani, iar construcțiile ridicate de acesta să fie demolate.

Contradicția principală pe care novelele împărătești, doreau s’o combată prin forța legilor, era ideia, că situația creată prin împroprietăriri, putea fi înghețată în timp: toți împroprietăriții, fiind în acelaș timp pricepuți agricultori și soldați gata să’și sacrifice viața în schimbul uzufructului, unui lot militar, uzufruct pe care’l putea obține numai dacă se spetea muncind. Din cauza marii variabilități a situației în care se aflau împroprietăriții, unii având mulți copii mici de hrănit, alții nu aveau suficient ajutor din partea familiei, din cauză de boală sau alte motive, și alții, înfine, deși erau în stare să lupte sub comandă, totuși nu erau în stare să-și conducă mica întreprindere agricolă, așa că mulți dintre ei recurgeau la arendași. Dacă în plus ar fi avut parte de ani secetoși, sau prea ploioși, sau alte accidente climatice, împroprietăriții, erau de multe ori fericiți dacă găseau pe cineva care să le preia lotul, și care le oferea o arendă. Momentul cel mai critic era întotdeauna, când soldatul trebuia să plece, fiind chemat la oaste, și atunci soția care rămânea cu grija copiilor, trebuia neapărat să găsească un arendaș.

Soluția găsită de administrația imperială, de a avea soldați, în baza împroprietăririlor, era de câteva ori mai ieftină decât, angajarea de mercenari – acesta fiind motivul pentru care se străduia să mențină sistemul împroprietăririlor. Din păcate, nu numai că soldatul împroprietărit, care își dădea seama că este exploatat, nu era motivat să plece la luptă cu cel mai bun cal pe care’l avea, și care nu era antrenat în mânuirea armelor, ci în mânuirea hârlețului, și care dacă era transportat să lupte în Asia atunci când era originar din Balcani și viceversa, nu aștepta decât să scape sănătos și să se întoarcă cât mai repede acasă.

Această soluție a soldatului împroprietărit, chiar dacă a fost îmbunătățită prin acordarea proprietății depline, nu numai a uzufructului, se pare că a ieșit complet din uz în timpurile moderne, fiind preferată soluția soldatului profesionist, din două motive principale: primul, ușor de sesizat de oricine – armamentul trebuiește mânuit de un profesionist – și nu de un plugar necalificat; iar al doilea, încă insuficient sesizat, că împroprietărirea cu un mic lot pe care nu se poate aplica mecanizarea modernă, reprezintă doar o modalitate demagogică de a rezolva problema suprapopulării, printr-o activitate part-time, pentru o parte a populației, în locul unei folosințe full-time, a forței de muncă disponibile.

Aceleași cauze care în prezent, demonstrează că împroprietărirea individuală a membrilor societății, ca formulă de rezolvare a problemelor de apărare și sociale este lipsită de orice valoare, împroprietărirea fiind de fapt pură demagogie politică au fost valabile și acum 1.000 de ani în urmă, ba mai mult decat atât, ele reprezintă un adevăr general valabil din toate timpurile. Din aceasta cauză s-a căutat o nouă formulă, care să nu mai fie o soluție, așa cum este împroprietărirea, care pretinde că găsește oameni care să fie buni soldați – acesta fiind scopul principal – care să se mulțumească cu o rasplată modică – reprezentată de un lot militar – din care să’și scoată răsplata, sacrificiului vieții pe câmpul de luptă, prin muncă grea în agricultură.

Ca atare în secolul al XI-lea, după moartea împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1025), care, prin forță, ținuse în loc procesul evoluționar, sistemul loturilor militare individuale, s’a extins, la concesionarea de moșii și siliști, exact după regulile care reglementau concesionarea, loturilor militare individuale, dar de data aceasta,ele se acor-dau în special ofițerilor din armata bizantină, nu soldaților. Este de fapt acelaș sistem care se aplică în cele circa 20 de principate rusești, fiecare dintre ele, mai mari decat Transilvania, Muntenia și Moldova, și de fapt exact acelaș sistem care se practică în Ungaria.

Atât în principatele rusești, cât și în Ungaria, beneficiarii concesionărilor, erau ofițerii din ‘drujine’ în Rusia, și membrii ‘națiunii’ Maghiare în Ungaria. Atât în Rusia cât și în Ungaria concesionările începuseră cu un secol înainte ca ele să fi început în imperiul bizantin, adică din secolul al X-lea. Acest sistem, care creia o castă militară ereditară, și deci feudală, era responsabilă, atat pentru sedentarizarea popoarelor nomade, din Rusia, în perioada kievana (882-1132), cât și din Ungaria, în perioada regilor din dinastia Arpadiană (Taksony 955- Andrei al II-lea 1222). Ca atare sistemul feudal răsăritean: relația boier/șerb, apare selectiv-simultan pe o arie largă: Rusia, Ungaria și Imperiul Bizantin.

Tentativă de a stabili origina cuvântului boier

Domeniile concesionate purtau numele, în limba greacă scrisă „pronoia”, pronunțată în limba greacă „pronia”; în slavonă scrisă „pronija” și pronunțată „pronia”; în limba română scrisă și vorbită „pronia”, ca în „pronia cerească”. În limba slavonă, beneficiarul sistemului de concesionare se numea „pronijar”, căpătând sensul de proprietar rural.

Este posibil ca „pronijar”, pe căi care țin de geniul limbilor omenești, să stea la origina cuvântului „boier”. Sensul primordial al cuvântului „pronoia”, din ziua de astăzi,

Într’adevăr, concesionarea unei moșii, pentru boier (pronijar), era o providență … pământească.

Iată un citat din lucrarea, celebrului bizantinolog Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, pag. 105, tradusă în anul 1969 în Editura pentru literatură:

„… concesiunea făcută unui mare senior, cu titlul de ”pronoia”, a veniturilor unuia sau altuia dintre sate, are ca urmare faptul că tezaurul, este lipsit de veniturile care ar trebui să’i revină.”

Prin această nouă formulă politică, se concesionează din ”dominium eminens”, o ”pronija” (moșie), pe care se află întotdeauna un sat, de obicei unui ofițer al armatei bizantine.

”Siliștile'( moșii fără sate), se concesionau unui șef de ceată: autohtonă, slavă, sau dintre călăreții nomazi, Bulgari, Pecenegi, Cumani. Marea inovație a acestei noi organizări, era că concesionarii, primeau aceste moșii și siliști cu titlu ereditar. Nici nu ar fi putut să fie altfel, pentrucă nu ar fi fost posibil ca cetelor de călăreți din stepă (Bulgari, Pecenegi și Cumani) și Slavilor, să li se ofere sedentarizarea, decât în condiții de stăpânire ereditară, a locurilor unde erau colonizați, la fel ca în Rusia și Ungaria.

‘Pronoia’ bizantină este sorgintea instituției boieriei din Țările Românești și Bulgaria. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât nu se ”hăineau” (nu trădau), boierii se bucurau de toate drepturile, de care se bucurau și împroprietăriții individuali de pe loturile militare. Obligația concesionarului „pronijei” era militară, adică trebuia să se prezinte, la locul convenit, la timpul convenit, cu numărul prestabilit de soldați și să se pună sub comanda ofițerilor bizantini, denumiti ”conți” sau ”tribuni”, care comandau „bandas” sau „poteresiai”.

Acești ofițeri, se subordonau altor ofițeri superiori lor, care se numeau „turmarc” și care comandau formațiunile denumite „turme”. Turmarcii erau subordonați „strategului”, comandantul „themei”.

Turcii, după cucerirea Balcanilor, au preluat organizarea imperiului bizantin, instituțiile fiind lăsate intacte, dar înlocuind în pozițiile de comandă, pe creștini cu turci. Boierii, creștini ortodocși și ereditari au fost înlocuiți cu spahii, islamici și neereditari.

Excepția au constituit’o Muntenia și Moldova, unde clasa boierilor pământeni în cap cu domnitorul, din cauze pe care le-am analizat în altă parte, au căpătat statutul de vasali și nu de pașalâc, așa că nu au fost înlocuiți. În Transilvania, Ungurii, au înlocuit pe cnezii români, creștini ortodocși și ereditari, cu nobili unguri, sau imigranți din Europa și nobili români maghiarizați, catolicizați și ereditari.

Regimul themelor, reformă inițiată încă din secolul al VII-lea din timpul împăratului Heraclius, consfințise descentralizarea militară a imperiului, și creiase de sus în jos, adică prin ordonanță imperială, vice-regi, – strategii – comandanții themelor. Ei erau în toate privințele egalii regilor, din regatele care înlocuiau împărăția romană de apus, deoarece posedau centralizată în mâna lor, toată puterea militară și civilă, de pe cuprinsul themei.

Dar puterile pe care strategul le avea, erau puteri delegate de împărat unui funcționar temporar (strategul), numit de împărat, în timp ce regele din Europa de apus, provenit din cuceritorul german, ajunsese la demnitatea de rege prin cucerire, adică de jos în sus, era „unsul lui Dumnezeu” și puterile sale erau ereditare. Până în secolul al XI-lea când a început organizarea vieții rurale, pe bază de, moșii ereditare, adică feude, pe teritoriul imperiului bizantin, putem spune că ne aflam în evul mediu, dar nu putem spune că, existau instituții politice de tip feudal, întrucât esența feudalismului era moștenirea ereditară.

În partea de apus a peninsulei balcanice, Slavii așezați acolo, divizați prin trei religii: catolică, ortodoxă și islamică, și supuși la patru influiențe culturale: bizantină, ungurească, germană și venețiană, au urmat și ei tendința generală de sedentarizare și concomitent feudalizare, însă sub influiența atât a bizanțului cât și a apusului. Aceste influențe nu diferă atât de mult în conținut, cât mai cu seamă în terminologie. Teritoriul era divizat în provincii, numite jupanate, având în frunte un jupan (Zupan).

Ungurii au imprumutat de la slavi, denumirea de ju…pan, care maghiarizat a devenit „fiș…pan” (castelan), după ce a trecut prin ”iș…-pan” și ”foiș-pan”.

La slavi, jupânul, concentra în mâinile sale, toate puterile militare și civile, din jupanat, cu excepția, finanțelor unde funcționari specializați denumiti knezi, se ocupau cu strângerea dărilor.

În timpurile vechi, knezi se numeau toți cei care aveau o funcție, de la primar la miniștri. Kneaz a derivat din „comes”, care în latinește înseamnă tovarăș sau companion, și este echivalentul drujinei rusești (Scandinave), adică tovarăș sau companion al prințului, cei care călăresc împreună cu prințul. În lumea latino-germană, din comes au derivat titlul de conte și unitatea administrativă comitat. Casta militară, ca și în Bulgaria era formată din nobilimea de gradul al doilea – la sârbi s’au numit ”voinici”, iar comandanții militari se numeau „voevozi”. Voinicii, erau corespondentul sârbesc al cavalerilor apuseni si al stratioților grecești. Nobilimea a luat forma definitivă la sfârșitul secolului XII, și ca și în Bulgaria s-a bazat pe posesiunea unui domeniu ereditar, numit „baștină”, corespondentul domeniului ereditar ”pronoia”, din Bulgaria.

Țaratul Româno-Bulgar

Voi reda sumar evenimentele de la sfârșitul secolului al XII-lea, și începutul secolului al XIII-lea, descrise atât de documentat de Iosif Constantin Drăgan în a sa, Istorie a Românilor, Editura Europa Nova, București 1999.

Iată un pasaj de la pag. 81:

”Pentru nunta cu o principesă unguroaică, Isaac <II Anghelos> a solicitat noi impozite, care loveau mai ales în stăpânii turmelor de oi și de vite, aceștia fiind, de obicei românii. Nemulțumiți, ei trimit la Constantinopol pe frații Petru și Asan ca să’i ceară împăratului reducerea sau desființarea acestor impozite, dar misiunea lor eșuează.[…] Întorși acasă, Asăneștii îi cheamă la răscoală pe Români și pe Bulgari în anul 1186.”

Iată un alt citat, din lucrarea lui Francis Dvornik, Slavii în Istoria și Civilizația Europei, care face pentru prima dată mențiune despre puterea ”boierilor” Români:

”În anul 1186, a izbucnit o revoluție în Bulgaria, atunci când boierii din regiunea Dunării, s-au ridicat împotriva Bizanțului.” […] „În ceea ce privește origina lui Petru și Asan, se pare că s-a stabilit, că ei erau Români […] Cu toate acestea statul întemeiat de ei, era în toate privințele, în primul rând, bulgăresc.”

Petru se proclamă țar și reușește să respingă toate încercările imperiului bizantin, de a-l aduce la supunere și domnește până în 1196, când este asasasinat de o facțiune de boieri. Asan îi urmează la tron, dar și el este asasinat, de boieri, numai după un an de zile în anul 1197. Ajunge țar cel de al treilea frate Ioniță, în timpul căruia, Țaratul Bulgaro-Român atinge apogeul puterii. Cumanii, cu un secol mai înainte, se așezaseră în Bărăgan, sudul Moldovei și sudul Basarabiei, unde sub denumirea de Cumania Neagră, reprezenta cel mai vestic avanpost al Cumanilor care dominau un teritoriu imens, toată stepa de la nordul lacului Aral, a Mării Caspice și a Mării Negre. Cea mai documentată lucrare, pentru studierea perioadei migratiilor, a fost scrisă de Victor Spinei, Editura Institutul European Iași 1999, cu titlul Marile Migrații din Estul și Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII.

Autorul arată că Cumanii, la sfârșitul secolului al XI-lea, s-ar fi „alăturat poporului creștin”, Românii, care locuia în preajma graniței imperiului bizantin. Coabitarea celor două etnii a cimentat, colaborarea militară dintre Cumani și al doilea Țarat Bulgar al Asăneștilor și deși, cronicele timpului scoteau în evidență valoarea militară a Cumanilor totuși în mod constant, Asăneștii au fost partenerul senior al alianței. În toată perioada de coabitare, o însemnată parte a Cumanilor au devenit sedentari, prin acordarea de pronijii, atât în Bulgaria de astăzi, cât și în Transilvania, Muntenia, Moldova și Basarabia.

Citiți și:  RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Înainte ca România să fi procedat la schimbarea numelor localităților, înainte de cel de al doilea război mondial, se găseau în întreaga țară circa 1000 de nume de sate, păduri, dealuri, râuri, lacuri și munți, Comana sau Peceneaga, sau derivate din aceste tulpini lexice, care atestau intensitatea sedentarizării acestor popoare în teritoriile, care astăzi aparțin României.

Citiți și:  CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Un secol și un sfert, mai târziu, după consumarea marei năvăliri a Tătarilor din 1241 ultimii Cumani nomazi s’au fixat în Panonia, unde numărul Cumanilor aproape că a egalat numărul Ungurilor.

În 1195, împăratul Isaac II Anghelos, este detronat de fratele său Alexe III Anghelos. Mai mult decât atât, acesta îl orbește și’l închide într’o temniță, în Constantinopol. Se declară mai mulți pretendenți la tronul lui Isaac Anghelos. Printre acești pretendenți declarați, la tronul imperial, era și Ioniță, Țarul Bulgarilor și al Vlahilor. În acest scop el poartă o corespondență cu Papa Inocentiu al III-lea, în vederea recunoașterii legitimității pretenției sale, în care susține că era de origină nobilă romană. S-a păstrat scrisoarea de răspuns a papei, din 27 martie 1202, prin care papa recunoaște origina nobiliară romană a lui Ioniță, dar tergiversează, probabil, până se va găsi un pretendent catolic care va putea asigura reunificarea celor două biserici, întrucât Ioniță era ‘schismatic’, adică creștin de rit greco-ortodox.

În 1202, Papa încredințează comanda celei de a IV-a cruciate, contelui de Montferrat, care obține de la Dogele Veneției Enrico Dandolo, în vârstă de 94 de ani, să transporte armata cruciată în Egipt, pentru 85.000 de mărci, plus jumătate din prada de război. Pentru că cruciații nu reușesc să strângă 85.000 mărci, Dogele Veneției se lasă înduplecat să’i transporte, cu condiția ca să jefuiască orașul Zara.

Fiul lui Isaak Anghelos, se raliază la cruciată și reușește să’i convingă pe șefii cruciatei, făcându-le multe promisiuni, să cucerească Constantinopolul si să’l depună pe uzurpatorul Alexe III Anghelos.

În iulie 1203, cruciații ajung la Constantinopole, depun pe Alexe III Anghelos restaurează pe Isaak Anghelos, dar după 6 luni, un general bizantin îl detronează a doua oară pe Isaak Anghelos, și’i ucide pe amândoi, tatăl și fiul Anghelos, și se proclamă împărat sub numele de Alexe al V-lea Dukas. Cruciații după un asediu de trei zile, pe 12 aprilie 1204, cuceresc Constantinopolul, și’l jefuiesc fără milă. Baldwin I de Flandra este proclamat împărat al imperiului latin de răsărit.

În 1205, cruciații îl atacă pe Regele Ioniță Kaloian (cel frumos), lângă Adrianopole, dar sunt înfrânți de alianța bulgaro-româno-cumană, împăratul Baldwin de Flandra este făcut prizonier și moare în captivitate, iar Dandolo moare la vârsta de 97 de ani. Cine știe ce ar mai fi realizat Ioniță, poate că ar fi ajuns împărat la Constantinopol, dacă n’ar fi murit la asediul Salonicului, de pleurezie, așa cum raportează un cronicar.

Țaratul Bulgar durează până în 1393, când ultimul Țar, Ion Șișman predă de bună voie, Turcilor, cetatea Silistra, iar aceștia la moartea lui Șișman transformă Țaratul Bulgar în pașalâc. Toată cheia succesului celui de al doilea țarat bulgar (1186-1393), se datorează complexului de factori politico- economici, care au constituit feudalizarea societății bulgaro-romane. Feudalizarea societății bulgaro-române, face parte dintr’un proces care a cuprins întreg răsăritul și sud-estul European.

Feudalizarea a constituit pentru societățile omenești, un progres, față de epoca capitalistă romană în care singura formă de energie era forța mușchiulară omenească: armatele fiind formate din oameni pedeștri; navele fluviale sau maritime erau puse în mișcare de vâsle mânuite de oameni; iar economia se baza pe munca prestată de sclavi. Invenția, chineză sau koreană, a ansamblului: pantaloni în loc de togă și scărițe pe care călărețul să se poată sprijini, a permis adăogarea energiei mușchiulare a cailor pe câmpul de luptă, mărind de 3-4 ori investiția de energie, din dotarea călărețului, în comparație cu posibilitățile ostașilor pedeștri. Invenția a fost introdusă în Europa de călăreții Huni, și după aceștia în continuare de toți călăreții turci sau mongoli care au invadat Europa. Răspunsul, a constat în construirea de cetăți, în dosul zidurilor cărora, energia superioară a călăreților, din luptele din câmp deschis, era anulată. Pentru a lua ofensiva însă, a ieși din cetăți și a elibera câmpiile din mâna călăreților stepelor, a fost nevoie, urgent, de transformarea armatelor europene formate din infanteriști, în armate de călăreți.

Această transformare, a necesitat în primul rând transformarea societății, adică într-un sens, copierea organizării sociale a călăreților din stepă, care nu posedau sclavi. Relația dominant/dominat, din cadrul comunităților omenești nomade, excludea sclavagismul în primul rând din cauza mobilității permanente a călăreților din stepă în căutare de pășuni pentru animalele lor.

Dar nu numai împiedicarea mobilității, era cauza pentru care nomazii din stepă nu puteau baza societatea lor pe sclavagism, ci și faptul că un călăreț, care trăiește numai din proteine, grăsimi animale, lactate și produse lactate – hrana de origina vegetală, fiind exclusă din alimentație – și care deci trebuie să planifice toate mișcările, pe care le face, pentru ca mica sa întreprindere pastorală să existe. În consecință acest om nu poate fi un sclav care nu are grija zilei de mâine, stăpânul său îngrijindu’se de toate, ci este în primul rând un mic întreprinzător, adică un om liber. Pe acești călăreți, oameni liberi, îi unea o democrație pastorală-militară liber consimțită, fără de care simțeau că vor pieri.

Răspunsul Europei, la atacul călăreților din stepă, a fost reformarea ordinei sclavagiste, prin adoptarea unei noi diviziuni a muncii, în care în esență, o parte din noua comunitate se specializa în lupta călare, iar altă parte lucrând câmpiile pentru producerea alimentelor de origină vegetală și animală, pentru toată comunitatea. Cavalerul era un mercenar specializat, care trebuia să’și aibă grijă de el însuși, de scutierul său, de caii lor, și ca atare lupta în baza unui contract.

Transformarea cea mai completă a suferit’o, lucrătorul din agricultură, șerbul – versiunea sedentară a nomadului călăreț din stepă pentru că devenea ca și acesta un mic întreprinzător – primea o suprafață de teren, pe care o putea lucra împreună cu familia sa, recolta ceea ce a semănat, plătea în bani sau în natură: dijma nobilului, impozitul către stat și zeciuiala bisericii catolice, și primea în schimb protecție de la cealalaltă parte a comunității, cavaleria feudală.

Observăm deci că, atacului, plin de succes al călăreților din stepă – început de Hunii conduși de Atila în secolul IV-V – asupra imperiului roman, i s’a opus o nouă diviziune a muncii, o investiție de energie superioară, și o tehnologie superioară.

O copiere, stil oglindă, a societății călăreților din stepă nu era posibilă, din cauza diferentelor din alimentație și de treaptă de civilizație, deoarece – europenii – nu puteau trăi numai din consumarea alimentelor de origine animală, așa cum trăiau călăreții nomazi din stepă; nu puteau hrăni populația lor numeroasă prin practicarea nomadismului pastoral; nu puteau să locuiască în corturi, deoarece locuiau în case, în sate și orașe, înzestrate cu universități, teatre, biserici, facilități la care nomazii nici nu visau. Conform cu știinta darwinistă, feudalismul european, a învins în confruntarea cu democrația pastoral-militară a călăreților nomazi, datorită organizării sale superioare.

Iată un citat din Darwin, Sir Gavin de Beer, „Caietele de note ale lui Darwin cu privire la transmutarea speciilor.” Partea a IV-a, al patrulea caiet de note (octombrie 1838- 10 iulie 1839).

”Când două rase de oameni se întâlnesc, ei acționează exact ca, două specii de animale: se luptă, se mănâncă unii pe alții, își transmit boli unii altora &c, și la urmă este lupta mortală, în care cei care au cea mai bună organizare sau instruire spre exemplu intelectul la om) câștigă bătălia.” Charles Darwin, aprilie 1839.

În feudalism, a crescut imens coeziunea comunităților omenești, în comparație cu epoca imperiului roman. Desigur că în comparație cu societatea capitalistă burgheză născândă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea , perioada târzie a feudalismului abuziv și decadent, a părut filozofilor o societate de exploatare nemiloasă a șerbilor, dar care în realitate, atunci cand a apărut în lume, era o formă progresistă de diviziune a muncii. Europenii spre deosebire de călăreții din stepă, posedau un cal care cântărea de trei ori cât calul, călărit de călăreții din stepă, dar care era în stare să poarte călăreții raselor omenești europene, mai înalți și mai grei, și care purtând armuri, prin care nu străbăteau săgețile nomazilor, erau capabili pe câmpul de luptă să distrugă coeziunea oricăror trupe, pedestre și călări, mai ușor echipate.

Un astfel de cal mănâncă opt kilograme de ovăz zilnic, zi de zi, iar călărețul raselor omenești europene, nu posedă sobrietatea nomazilor asiatici, dar împreună, cal și călăreț, aduc un plus de energie pe câmpul de luptă, care până la urmă s’a impus. Diviziunea muncii superioară în feudalism, a fost unul dintre motivele pentru care, nomazii au fost învinși și au dispărut din istorie. Dar motivul real, care a condus la dispariția nomazilor călări asiatici, a fost de ordin evoluționist: dispariția pășunilor disponibile pentru pășunatul hergheliilor lor, și imposibilitatea nomazilor de a se adapta la un mediu nou, cu rapiditatea cu care mediul lor tradițional dispărea. Singurii dintre nomazi care au înțeles, superioritatea prezentată de sedentarizarea feudală, și pentru acest motiv au supraviețuit, au fost Ungurii.

Feudalismul, a apărut timpuriu (secolul al V-lea), și s’a desăvârșit, în apusul Europei, datorită faptului că împărații romani, atacați în permanență de barbarii, în special de neam germanic, au abandonat partea de vest a europei și s’au refugiat în partea răsăriteană a împărăției. Imperiul roman de răsărit, a fost mai puțin atacat în prima parte a existenței sale, și pentru că a introdus unele reforme, dintre care cea mai importantă a fost, descentralizarea imperiului prin regimul ”themelor”, așa că a putut să reziste mult mai mult timp, feudalizarea apărând, față de apusul Europei cu o întârziere de cinci secole, adică începând din secolul X, ca și în regiunile limitrofe imperiului: Panonia ungurească și principatele rusești kievane.

Marea invazie tătărască 1236 – 1242

Regiunile menționate mai sus, au fost obiectivul celui mai masiv atac, care a existat vreodată, din anii 1236-1242, al călăreților mongoli. Marea invazie tătărască (mongolă) – a pus Muntenia si Moldova pe hartă – deoarece, înainte de această invazie, pentru Unguri, țările locuite de românii, din arcul – extra-carpatic erau cunoscute doar ca Terra Transalpina (țara de dincolo de munți), apartinând la acelaș mod de gândire, prin care părți din Canada de astăzi au fost numite Terra Nova, ca și când nu ar fi fost, locuite.

Raidul lui Subotai în Rusia, nu a avut efecte prelungite, cu toată victoria zdrobitoare de la Kalka din 1222. Teritoriul peste care Batu urma să domnească – dat tatălui său de către marele Gingis-Han – trebuia mai întâi cucerit. În acest scop, în 1235, hanul Mongolilor, Ogodai convoacă un Kuriltai (convenție a mongolilor), unde se hotărăște ca întregul imperiu Mongol, din China până la hotarele Europei, să contribuie ca Batu să’și croiască un hanat. Comanda operativă, a fost încredințată lui Subotai. Armata număra 150.000 de oameni și a pornit spre vest în 1236.

Expresia armată pentru hoarda mongolă este numai un eufemism, deoarece era vorba în realitate de o colecție de popoare, de origini etnice mongole și turcice, unite între ele de un sistem de viață, a cărei primă coordonată era găsirea de noi pășuni pentru numeroasele lor turme, așa că această hoardă, fără o diviziune a muncii care să meargă dincolo de diviziunea muncii dintre sexe, era extrem de vulnerabilă, din foarte multe puncte de vedere.

În primul rând, stătea faptul că un luptător mongol, aducea cu el în înaintarea hoardei în medie un număr de 18 cai, pe care în timpul luptei îi schimba des, deoarece acești cai dintr’o rasă mică, nu vedeau în tot lungul vieții lor, niciun fel de grăunțe și ca atare fiind hraniți numai cu iarbă, nu erau capabili de efort prelungit.

Laptele iepelor era muls, pentru hrănirea familiei numeroase, din cauza nașterilor dese, și care prin creștere formau alți luptători-herghelegii, care formau noi familii care la rândul lor aveau nevoie de câte 18 cai, și așa mai departe, până când sistemul de viață al călăreților din stepe, din cauză că era adaptat la un singur mod de viață care dispărea, pentru că pășunile se împuținau, au trebuit să dispară și ei.

În lucrarea redactată de Sir Gavin de Beer: Caietul de Note, al lui Darwin, cu privire la Transmutarea Speciilor, Partea a III-a, Caietul al treilea(15 iulie 1838-2 octombrie 1838), publicat in Bulletin of the British Museum (Natural History) Historical Series, Vol. 2, No. 4, 1960, Charles Darwin citează din Malthus următoarele:

”În acord cu cea mai liberală gândire filozofică credem că nicio piatră nu poate să cadă și nicio plantă nu poate să crească fără imediata intervenție divină. Dar noi știm din experiență că aceste operațiuni pe care noi le numim natură s’au produs aproape invariabil după legi fixe: și de la începutul lumii cauzele populării & depopulării au fost probabil la fel de constante ca orice lege a naturii pe care o cunoaștem”. –

”Aș aplica’o” <n.n. scrie Darwin> „nu numai la populare și depopulare, ci și chiar și la exterminarea și producerea de noi forme…”.

Hanatul Hoardei de Aur şi Bărăganul

Hoarde atât de numeroase, trăind din resursele locurilor pe care le parcurgeau, nu puteau exista, și ca atare Subotai le despărți în mai multe corpuri de armată. Unul dintre aceste corpuri de armată îi zdrobi pe Bulgarii de la Volga de jos și apoi pe Kipchaki, o confederație de triburi turcești pe care Ungurii îi numeau Cumani, și Rușii îi numeau Polovțiani.

Tribul de Kipchaki, denumiți Cumani, numărând 40.000 de corturi, ca să scape de urgia Mongolilor, au fugit spre vest și nu s’au oprit decât în câmpia Panonică, unde li s’a acordat azil, un act politic, care le’a fost fatal Ungurilor. Azilul le fusese acordat în credința că Cumanii îi vor ajuta să reziste atacului iminent al Mongolilor.

Hoardele Mongole, timp de patru ani, din 1236 până în 1240, când au ajuns la Kiev, au supus întreaga Rusie, cu excepția Republicii Novgorod; Kiev-ul a fost distrus de așa manieră încât nu s’a mai refăcut decât în timpurile moderne. Cei câțiva fugari care au reușit să scape și să ajungă în Ungaria și Polonia, au fost pretextul pentru invazia acestor regate.

O scrisoare adusă de un renegat Englez în slujba Mongolilor, Regelui Bela al IV-lea al Ungariei, glăsuia:

”Am auzit că ai primit pe Cumani supușii nostrii, sub protecția ta. Te somez să încetezi să le dai adăpost și să eviți de a le face favoruri, ca să nu’ți faci un dușman din mine. Va fi mult mai ușor pentru ei, care nu au case și locuiesc în corturi, să scape, decât voi care locuiți în case și sunteți așezați în orașe. Cum vei putea fugi de mine?”

Toți locuitorii Ungariei și Transilvaniei, s-au răsculat în contra prezenței Cumanilor, l’au ucis pe regele Cumanilor Kuthen, pe care îi invinovățeau că i’au adus pe Mongoli pe capul lor, ceea ce era o dovadă de naivitate populară, pentru că Mongolii aveau drept obiectiv principal al campaniei, cucerirea Panoniei, unde doreau să se instaleze temeinic. La timpul lor, Hunii, Avarii, și chiar înșiși Ungurii, se așezaseră în Panonia, pentru că se afla în centrul Europei, și ca atare se puteau organiza expediții în toate direcțiile, la alegere, obtinându’se efectul de maximă surpriză.

Din cauza avantajului strategic menționat, în zilele noastre, sub pretextul ieftinătății întreținerii bazelor militare în comparație cu Germania, din ce în ce mai mult, Americanii organizează transferul, bazelor militare, în special de tancuri și alte mijloace motorizate, din Germania în Panonia ungară. Pentru armatele călăreților din stepă, mai există încă un argument major în favoarea capturării Panoniei ungurești, fiind că era un teren ideal pentru pășunarea marilor lor herghelii de cai și turme de bovine.

Pentru a anihila posibilitatea unirii forțelor poloneze cu cele ungurești, o parte a hoardelor mongole a intrat în Polonia, și pe locul unde astăzi este satul Wahlstatt (locul bătăliei), lângă Leignitz, zdrobește cavaleriile templierilor, ai ducelui Sileziei și a Polone-zilor reunite, și deși nu reușește să cucerească Leignitzul și Breslaul, totuși satisfăcuți de rezultat se repliază n Ungaria.

Mongolii au pătruns în Panonia ungurească, din cel putin patru direcții: din Polonia din spre nord, din principatul Galicia din spre nord-est, din Moldova din spre est, și din Valachia prin pasul Mehadia, în Banat și apoi Ungaria. Hoardele mongole s-au adunat la locul unde armata ungureasca, le aștepta, lângă mlaștinile Mohi – lângă Tokai – și forțele principale sub comanda lui Batu, atrăseseră deja forțele ungurești la un pod de trecere, peste un afluient al Tisei.

Armata ungurească nu avea însă habar că o parte a hoardelor mongole, sub comanda lui Subotai, trecuse râul, în aval de locul unde se desfășura bătălia, capturase tabăra armatei ungurești, și atacă armata ungurească din flanc și spate. O legendă a străbătut veacurile, precum că atunci când, bătălia încă nu fusese decisă, și Mongolii sufereau pierderi grele, Batu i’a propus veteranului Subotai să se retragă.

Subotai i’ar fi răspuns:

”Prințe tu te vei putea retrage dacă așa dorești, dar eu sunt hotărât să nu mă retrag, până nu ating Dunărea.”

Magnații unguri nu aveau încredere în capacitatea regelui Bela al IV-lea, de a conduce apărarea Ungariei, dovadă uciderea regelui Kuthen și alungarea Cumanilor, care după moartea regelui lor se refugiaseră în Bulgaria, unde fuseseră primiți cu brațele deschise de Asănești, și unde li se acordaseră terenuri, sub forma descrisă anterior ”pronoia”. Cucerirea taberei armatei ungurești, de către forțele mongole de sub comanda lui Subotai s’a dovedit hotărâtoare, armata ungurească intrând în panică, fiecare încercând să fugă de pe câmpul de luptă, dar puțini au reușit, și cei care au reușit, au fost urmăriți și omorâți, fiind măcelăriți circa 65.000 de Unguri, 2 arhiepiscopi, 4 episcopi și toți nobilii unguri, aflători pe câmpul de luptă.

Acest masacru dovedește că Mongolii, n’au intenționat să ia prizonieri în vederea răscumpărării, ci intenționau să se așeze în mod definitiv în Ungaria.

Regele Bela al IV-lea, respins de ducele Austriei, a scăpat cu fuga în insulele Mării Adriatice. Magnații Unguri aveau dreptate să nu se încreadă în Cumani, din cauza comportării acestora pe câmpul de bătaie de lângă râul Kalka din anul 1223. Cumanii fiind amenințați de două armate mari de Mongoli, au trimes mesaje prinților Ruși, pentru a la cere ajutor. Șase prinți Ruși, au răspuns la apelul Cumanilor, pentru că se temeau că dacă nu’i ajută, aceștia vor îngroșa numărul Hoardei Mongole. Prinții Ruși au înaintat în contra Mongolilor, care începuseră să se retragă, când Cumanii au început să fugă panicați de pe câmpul de luptă, aruncând ariergarda rușilor într’o mare dezordine. Prinții Ruși au rezistat trei zile, dar până la urmă au trebuit să se predea.Au pierit toți șase prinții, șaptezeci dintre boierii de frontieră, și zeci de mii de soldați ruși. Cumanii nu s’au oprit din fugă până în Panonia.

După retragerea Mongolilor, Cumanii au părăsit Bulgaria și au fost colonizați de Bela al IV-lea, compact în Panonia la sud de Buda, în inima regatului maghiar care pierduse jumătate din populație, prin boli și înfometare, adică un milion de locuitori, din două milioane cât numărau, în conformitate cu relatările istoricilor maghiari, înainte de invazia Mongolă.

Românii au avut pierderi incomparabil mai mici decât Ungurii, așa că au reușit, fără a întâmpina opoziție din partea Ungurilor, să repopuleze unele ținuturi din Transilvania care le aparținuseră anterior. În Muntenia și Moldova, casta militară – boierii – au reușit să câștige încrederea mai multora dintre români, care trăiau răzlețiți, și în vacuumul de putere, creiat de invazia mongolă, a fost posibilă afirmarea Românilor, care se îndreptau cu pași repezi spre o formă de stat Valahă și Moldovenească, alternativ independente, dar și uneori vasale regatului Ungariei.

Autorul tratatului Marile Migrații din Estul și Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII, Victor Spinei, se face ecoul unor păreri, ale mai multora dintre istoricii noștri, atunci când la pag. 311 și 312, afirmă următoarele:

”Grupuri mici de turanici <Cumani, Pecenegi, Uzi, Iazigi, și Brodnici>, s’au sedentarizat și s’au asimilat treptat în masa autohtonilor. Antroponimia românească medievală și modernă conține mai multe nume de origină turanică: Balaban, Basarab<ă>, Coman, Talabă, Toxabă etc. Pornindu’se de la rezonanța turcică a numelui Basarab<ă> și de la o presupusă analogie cu propulsarea pe tronul Țaratului bulgar al Terterilor de neam cuman, unii istorici au susținut că și întemeietorul statului independent al Țării Românești ar fi de aceiaș obârșie. Desigur că această aserțiune nu este cu totul exclusă[…] Utilizarea de către reprezentanți ai boierimii din Țara Românească și Moldova a unor antroponime de origină turanică arhaică, atestate încă în cele mai vechi acte de cancelarie, de la sfârșitul secolului al XIV-lea, și din prima jumătate a veacului următor, sugerează aportul turanic la solidificarea clasei suprapuse. Nu este mai puțin adevărat că astfel de antroponime se întâlnesc și la membrii păturilor de jos ale societății.”

Cu alte cuvinte, clasa boierească românească, este o emanație a poporului românesc, fiind constituită din aceleași elemente etnice din care a fost constituită națiunea română.

Concluzia generală a acestui capitol ar trebui să fie, că datorită faptului că boierii români au reușit să întemeieze țările românești: Muntenia și Moldova, să lupte pentru a le face independente, și chiar dacă uneori nu au reușit decât să le mențină autonomia, în cadrul unor vasalități schimbătoare, totuși niciodată aceste două Țări Românești, nu au putut fi încorporate la niciuna din marile împărății învecinate, așa cum s’a întâmplat cu toți vecinii nostri: Polonezi, Slovaci, Cehi, Unguri, Croați, Sârbi, și Bulgari. Mai mult de cât atât, chiar și Transilvania românească, a fost încorporată, atât regatului unguresc cât și împărăției austriece.

În special în cazul Bulgariei, Serbiei și Transilvaniei, datorită faptului că în aceste țări, clasa nobiliară a fost distrusă, transformându’le în națiuni de țărani, eliberarea lor, în națiuni independente, în cazul Bulgariei și al Serbiei, a putut surveni numai ca o consecință a luptei României pentru propria ei independență.

Dobrogea, Transilvania, Maramureșul, Crișana, Banatul, și Bucovina au fost încorporate României prin cucerire, în 1878 și 1919, ca urmare a luptei armate – alături de aliații noștri: Ruși (1878), și Francezi, Englezi, Italieni și Americani (1919) – în contra Turciei, Ungariei, Austriei și Germaniei. ”Până și Basarabia”, a fost alipită României prin luptă în contra Uniunii Sovietice.

https://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_rom%C3%A2nilor/Prefa%C8%9B%C4%83

https://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_rom%C3%A2nilor/Capitolul_V

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau:  CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Cum ar fi arătat harta României fără 23 august 1944 – un posibil scenariu

S’a discutat mult în ultimul timp despre ce a însemnat pentru noi actul de la 23 august, despre contribuția regelui din acea vreme, despre modul cum au confiscat ulterior comuniștii toate meritele și despre cum nu ne’a venit de nicaieri, niciun ajutor.
S’a discutat mai puțin, sau poate deloc, despre ce ar fi devenit Romania dacă acest act n’ar fi fost înfăptuit sau – și mai rău – daca ar fi eșuat.
Deși nimeni nu poate răspunde cu precizie la o întrebare de genul ”ce ar fi fost dacă”, merită pusă în discuție o variantă de scenariu, bazată pe evenimentele reale, aflate atunci în desfășurare.

La 22 iunie 1941, România condusă de generalul Antonescu intră în război alături de Germania, sperând să refacă graniţele României Mari existente până în anul 1940. Începutul războiului împotriva Uniunii Sovietice a stat sub semnul încrederii într’o victorie apropiată. Antonescu reia pana proclamaţiilor din septembrie 1940 şi ordonă armatei ”Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăşmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabiei şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”.

Propaganda oficială lansează formula ”Războiului sfânt”, România luptă să’şi redobândească teritoriile răpite de URSS în iunie 1940, dar, în acelaşi timp, contribuie la lichidarea regimului bolşevic al cărui ateism este pus stăruitor în evidenţă.

La întâlnirea de la München, din 12 iunie 1941, cu Hitler, Antonescu pune în discuţie viitoarele frontiere ale României, obiectivul principal al intrării în război: refacerea frontierelor României Mari prin acţiunea militară în Est, printr’una diplomatică în Vest (deşi nu excludea cu desăvârşire şi opţiunea militară şi chiar i’a spus’o lui Hitler:

”O voi lua înapoi – era vorba de Transilvania – şi fără dumneavoastră, căci dacă un popor de 16,5 milioane, ca cel român, nu ar fi în stare să dezrobească 1,5 milioane de fraţi asupriţi de o naţiune mai mică, nu ar merita să trăiască”.

Despre Cadrilater, Antonescu a păstrat discreţie. A vrut însă teritoriul dintre Nistru şi Bug, Transnistria de mai târziu, pentru a recupera masa românească din fosta republică sovietică moldovenească şi pentru a dobândi marele port al Odesei.

”Dar, odată curăţat acest spaţiu de jidovi şi ruşi, va începe o acţiune diplomatică pentru recâştigarea Ardealului pierdut.”

Deşi Antonescu nu s’a alăturat forţelor germane, italiene şi ungare care au atacat Iugoslavia în aprilie 1941, a plănuit să aibă până la urmă Banatul sârbesc, reamintindu’şi de promisiunile Antantei făcute în 1916 lui I.C. Brătianu în privinţa întregului Banat.

Eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, în perioada 22-26 iulie 1941, s’a făcut prin eforturile deosebite ale trupelor române cu un preţ ridicat de sânge: 25 de mii de morţi, răniţi şi prizonieri. Trecerea Nistrului, adică depăşirea vechii frontiere româno-sovietice şi continuarea operaţiunilor militare în adâncimea teritoriului sovietic, s’a făcut ”din mers” la ordinul generalului Antonescu, fără să ceară socoteală nimănui. Decizia a scindat opinia publică românească, fiind criticată de liderii PNŢ şi PNL, Iuliu Maniu şi, respectiv, Dinu Brătianu.

Ea a întâmpinat rezistenţă şi în rândurile forţelor armate române. 23 de generali, în frunte cu şeful Statului Major General, s’au opus deciziei de continuare a participării Armatei române dincolo de Nistru şi au fost daţi afară din armată de către Antonescu.

La fel, trecerea Transnistriei sub autoritatea românească – în urma acordului româno-german, semnat la Tighina în 30 august 1941 – ne’a expus la critici internaţionale, prin acuzaţia că am ocupat teritorii străine şi le’am administrat cu drept de cuceritor. Ar fi totuşi de subliniat că Antonescu a văzut în deţinerea acestui guvernământ o monedă de schimb pentru redobândirea Transilvaniei de Nord, pierdută prin Dictatul de la Viena: el voia ca la sfârşitul războiului să’i dea lui Hitler Transnistria şi să primească înapoi Transilvania. Problema este că acest schimb nu se putea face decât dacă războiul era câştigat de Germania.

După înfrângerea catastrofală a trupelor germane în faţa oraşului Stalingrad, unde şi românii au suferit pierderi imense – 158.854 militari morţi şi răniţi – Antonescu s’a convins că Hitler nu mai câştigă războiul. Preocuparea cea mai importantă a sa a devenit protejarea României împotriva unei invazii a Armatei Roşii.

Antonescu a participat activ, alături de trupele germane, pe teritoriul Rusiei, furnizând oameni şi materiale necesare continuării războiului. În acelaşi timp, a făcut demersuri, împreună cu opoziţia democrată condusă de Iuliu Maniu, pentru încheierea unei păci cu statele beligerante occidentale, evitându’se, în prima fază, tratative şi acorduri cu sovieticii.

Mihai Antonescu s’a angajat într’o activitate febrilă de sondare a anglo-americanilor trimiţând şi emisari în capitalele vestice ale ţărilor neutre. Tot Mihai Antonescu a încercat să’l convingă pe Mussolini să ia iniţiativa constituirii unui ”bloc de state latin” care să decidă împreună ieşirea din Axă. La sfârşitul lui februarie 1944 plecase la Cairo un emisar al Opoziţiei, dar cu binecuvântarea lui Antonescu, prinţul Barbu Ştirbey. El urma să poarte negocieri cu reprezentanţii Marii Britanii, SUA şi URSS în vederea încheierii armistiţiului.

La Conferinţa miniştrilor Afacerilor Externe ai URSS, SUA şi al Marii Britanii din 19-30 octombrie 1943, de la Moscova, s’a stabilit ca ”guvernele celor trei mari puteri să se informeze imediat reciproc în cazul oricărei încercări sau propuneri de pace ce ar primi din partea guvernului, grupurilor independente sau a altor personalităţi ale unei ţări cu care una dintre părţi se află în război”.

Aşadar, toată zbaterea lui Maniu sau a lui Mihai Antonescu de a negocia în secret numai cu occidentalii a fost ridicolă şi inutilă pentru ei.

În lipsă de progrese în discuţii şi după debarcarea din Normandia (6 iunie 1944), închiderea practică a canalului de negocieri de la Cairo a deplasat centrul de greutate al negocierilor de armistiţiu la Stockholm. Aici s’au desfăşurat discuţii cu ambasadoarea sovietică, Alexandra Kollonta, precum şi cu consilierul ei, Vladimir Simionov, atât din partea guvernului prin ministrul României din Suedia, Frederic Nanu, cât şi din partea Opoziţiei, prin consilierul de legaţie, George I. Duca. Contactele cu F. Nanu fuseseră stabilite din iniţiativa sovieticilor care, cu prilejul înmânării condiţiilor de armistiţiu, subliniaseră pretenţia de a negocia cu generalul Antonescu.

Ceea ce pare surprinzător este că, până la 23 august 1944, Moscova şi’a manifestat constant preferinţa pentru mareşalul Antonescu ca partener de armistiţiu, acceptându’i trei cereri:

1. perioada de 15 zile pentru a reglementa raporturile cu Germania;

2. existenţa unei zone neocupate de trupele sovietice pe teritoriul României, unde să se afle reşedinţa guvernului;

3. moderaţia în stabilirea cuantumului despăgubirilor de război.

Antonescu ezita să încheie acest ademenitor ”pact cu diavolul”, deşi era convins că ”războiul nu poate fi câştigat în ultimă instanţă, pe plan militar, ci trebuie sfârşit printr’un compromis politic”.

În primăvara anului 1944, trupele sovietice au ajuns la Nistru, iar în luna aprilie au intrat în nordul Moldovei, oprindu’se pe aliniamentul Chişinău-Iaşi.

Faţă de dezastrul ce ameninţa România, grupările politice care se opuneau războiului şi regimului Antonescu au început să acţioneze. Ofensiva Armatei Roşii a făcut ca forţele politice democratice să accepte colaborarea cu Partidul Comunist, inclusiv cu scopul de a’şi asigura un canal de comunicaţii directe şi favorabile cu URSS.

La 20 iunie 1944 s’a constituit Blocul Naţional Democrat, expresie a conlucrării PNŢ, PNL, PSD şi PCR în vederea înlăturării regimului antonescian şi a desprinderii României de Germania.

În zorii zilei de 20 august 1944, două grupuri armate sovietice şi’au început atacurile prin baraje de artilerie copleşitoare, urmate de înaintarea unui mare număr de blindate şi infanterie, susţinute de avioane de asalt care zburau la 15-20 m înălţime. În faţa lor, lucrările de întărire a trupelor române au fost în parte părăsite fără lupte (diviziile 4, 5, şi 21), unele chiar înainte de atac. Comandantul Armatei a 4-a Române a ordonat retragerea generală, ceea ce a declanşat fenomenul de retragere şi debandadă.

Astfel, chiar în prima zi, penetrările ruseşti ajunseră pînă la 20 km adâncime. Antonescu s’a deplasat urgent pe linia frontului, derutat de lipsa de reacţie a trupelor germano-române, încercînd să oprească retragerea, ordonând replierea rapidă a trupelor româneşti în spatele liniei fortificate Focşani-Nămoloasa. Mareşalul Antonescu s’a întors de pe frontul din Moldova în ziua de 22 august, ora 18, convins că situaţia era pierdută.

Între timp, sosise de la Stockholm la Ministerul de Externe Român o telegramă prin care se anunţa că sovieticii acceptau propunerile româneşti de armistiţiu. Însă Grigore Niculescu Buzeşti, care lucra la cifrul ministerului, în loc să o predea guvernului căruia îi era adresată a predat’o regelui, din anturajul căruia făcea parte. Regele, la rândul lui, nu’i comunică nimic lui Maniu şi Brătianu, care reprezentau segmente importante ale opiniei publice româneşti, ci pune la cale arestarea lui Antonescu, pe motivul că refuza să încheie armistiţiu. Pentru aceasta, mareşalul trebuia adus la Palatul Regal.

Eşecurile armistiţiului din 12 septembrie 1944

1. De ce condiţiile ”mai bune” pe care le’ar fi obţinut mareşalul Antonescu nu valorau nimic:

”Ion Antonescu era convins că, cu cât ruşii promit mai mult, cu atât sunt mai hotărâţi să nu respecte nimic”, Gheorghe Barbul în Memorialul Antonescu. Al treilea om al Axei, Bucureşti, 2001 (pp. 271-279), apud Mareşalul Antonescu la Judecata Istoriei, coordonator: Gheorghe Buzatu, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p. 241

2. De ce mareşalul Antonescu nu ar fi încheiat armistiţiul în ziua de 23 august 1944:

”Mareşalul Ion Antonescu a sosit la Palat cu oarecare întârziere […] Toţi erau convinşi că Mareşalul se prezentase să dezbată problema negocierii armistiţiului cu Marii Aliaţi. Dar, între timp, Mareşalul îşi modificase radical atitudinea: de unde cu câteva ceasuri mai devreme îi declarase lui Gh. I. Brătianu că accepta să trateze cu Naţiunile Unite, acum – după ce cabinetul său hotărâse la Snagov continuarea războiului alături de Hitler şi după ce, până la ora 15, istoricul nu’i putuse înmâna, aşa cum singur îi promisese, o «scrisoare de garanţie» a liderilor ţărănist şi liberal care’şi exprimau acordul pentru negocieri – el a revenit la convingerea că România trebuia să lupte mai departe în tabăra Axei. De aceea, Mareşalul n’a mai luat în seamă sugestia Regelui de a negocia neîntârziat armistiţiul. […]”, Gheorghe Buzatu şi Stela Cheptea, ”Şi a fost 23 August…”, în Mareşalul Antonescu la Judecata Istoriei, coordonator: Gheorghe Buzatu, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p.272

3. De ce condiţiile armistiţiului au fost mai prejos de cele negociate:

”Legaţiile noastre de la Madrid şi Stockholm au încercat să obţină ameliorarea condiţiilor armistiţiului. Cele negociate la Cairo nu au fost, din nefericire, respectate la elaborarea Acordului de armistiţiu de la Moscova, din 12 septembrie 1944”, M. S. Regele Mihai, Mesajul radiofonic din 23 August 1993 de la Versoix, apud ”În slujba voastră în toate timpurile”. Mesaje şi convorbiri radiofonice ale M.S. Regele Mihai I al României (1989-2010), Radio România, 2011, p.11

”Chestiunea este dacă acest text (Convenţia de armistiţiu – n.n.) se datorează vreunei întârzieri din România. Nu se datorează, pentru bunul motiv că după 22 iunie, la 24 august Uniunea Sovietică ne’a asigurat, în scris şi în mod formal, că va respecta toate cele 6 puncte din condiţiunile de armistiţiu. Nimeni nu este vinovat că condiţiunile de armistiţiu au fost înrăutăţite. Niciodată nu ni s’au nerecunoscut condiţiunile din aprilie. Niciodată nu ni s’a dat ultimatum, dacă nu facem ceva, le retrag. Aliaţii nu au retras condiţiunile. Aşa încât poziţiunea juridică cu care ne’am prezentat la Moscova nu era slăbită de faptul că nu am făcut nimic în aprilie şi mai. La 24 august Uniunea Sovietică ne declară că semnează armistiţiul, pe baza celor şase puncte. Va să zică, d-ta (lui Lucreţiu Pătrăşcanu – n.n.), când ai mers la Moscova, cunoşteai aceste chestiuni. Desigur că nu puteai face altceva şi nu dă răspunderea pe alţii. Răspunderea este a Aliaţilor, fiindcă nu şi’au ţinut cuvântul. Nu se poate concepe să fie cineva aşa vinovat decât Aliaţii. […]”, Grigore Niculescu-Buzeşti, în şedinţa Consiliului de Miniştri C. Sănătescu din 15 septembrie, apud ”Stenogramele Şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Constantin Sănătescu” (ed: Marcel-Dumitru Ciucă, Ed. Saeculum, 2011), VOL. I, p.96

4. Un reproş privind confuzia negocierilor de armistiţiu:

”Vina principală a Mareşalului este aceea că a permis opoziţiei să discute cu Occidentul posibilitatea armistiţiului. Acest lucru a slăbit poziţia guvernului pentru tratative serioase, dând adversarilor iluzia scoaterii din război a României în condiţiuni mai avantajoase pentru ei. Unde s’a pomenit ca opoziţia să trateze direct un armistiţiu? Acest lucru i’a slăbit poziţia Mareşalului şi faţă de ruşi. La început ruşii nu au vrut să discute ieşirea noastră din război decât cu Mareşalul Antonescu, apoi, când au fost puşi la curent cu negocierile Occidentului cu opoziţia, au stat în expectativă, pentru a vedea ce reuşesc aliaţii lor. Atât pe ruşi cât şi pe anglo-americani aceste bâjbâieli i’au îndreptat către intransigenţă. Chiar în ultimul moment ruşii au fost dispuşi să discute cu Mareşalul ieşirea noastră din război, dar a intervenit trădarea (sic!)! […]”, Ion Pantazi, fiul generalului Constantin Pantazi, ”internat din ordinul comuniştilor în gulag”, în discuţia de la închisoarea din Baia Sprie cu un alt deţinut – Puiu Caleia, în Ion Pantazi, Am trecut prin iad, Sibiu, Ed. Constant, 1992, pp.113-115, apud Mareşalul Antonescu la Judecata Istoriei, coordonator: Gheorghe Buzatu, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p.399

Ce spune Mircea Ionniţiu, secretarul Regelui Mihai:

”În primăvara anului 1944, mareşalul Antonescu permisese plecarea din ţară a emisarilor opoziţiei pentru a lua legătura cu reprezentanţii autorizaţi ai guvernelor aliate. Pentru a nu pune pe Maniu în situaţia gravă de a fi acuzat că pactizează cu inamicul, generalul Maitland Wilson, comandantul suprem al regiunii Orientului Mijlociu, a ţinut să adreseze toate comunicările pe care le trimitea şefului Partidului Naţional-Ţărănesc şi ”conducătorului”. […] Pe de altă parte, îndemnurile aliate de încetare a ostilităţilor ajungeau în mâna lui Antonescu, aliaţii fiind convinşi că el, care avea frânele puterii în mână, era capabil să aibă mai mult succes în a face o ruptură cu Germania. În primăvara anului 1944, Maniu şi deci şi Antonescu fuseseră informaţi că singura cale prin care se transmite punctul de vedere al Aliaţilor este Comisiunea Aliată din Cairo. Orice sondaje în alte centre sau pe alte căi nu aveau sancţiunea oficială. Această măsură a fost luată pentru a menţine un singur canal de comunicaţii, eliminînd orice alte iniţiative care cauzaseră suficiente încurcături şi confuzii”, Amintiri şi reflecţiuni, Ed. Enciclopedică, 1993.

Situația gravă de la 20 august 1944

Armatele sovietice au spart frontul românesc pe linia Iași-Chișinău, iar comandamentul german și’a retras grosul forțelor alăturate armatei române, rămasă astfel singură. Rușii înaintau în mare viteză.


La întâlnirea ce avusese loc in ziua de 6 august 1944 între Antonescu și Hitler, acesta n’a putut promite nimic, nici în ce privește posibilitatea aducerii de întăriri pe front, nici cu privire la propriile sale planuri, capabile să încurajeze comandamentul român.
Refugiații din zona frontului soseau în jurul Bucureștilor (evitau orașul, fiind bormbardat), fără să găsească nici adăpost, nici alimente. Cu privire la starea de spirt a populației din spatele frontului, nu se poate spune decât un singur cuvânt: disperare.

Ion Antonescu a sosit la Palat în ziua de 23 august 1944, ora 16.05 . Audienţa s’a desfăşurat într’o clădire anexă, aflată în curtea din spate, pe locul unde astăzi se găseşte Sala Palatului. Au participat regele, Ion Antonescu şi generalul Sănătescu. În camera din dreapta se găseau: generalul Aldea, Niculescu-Buzeşti, Stircea – mareşalul Palatului – Mircea Ioniţiu, secretarul particular al regelului – colonelul Emilian Ionescu, pe un culoar din spate maiorul Anton Dumitescu şi cu trei plutonieri (Bîla, Rusu şi Cojocaru).

Reconstituirea exactă a dialogului dintre rege şi Antonescu în ultima lor întîlnire (orele 1615 – 1658) nu este posibilă. Substanţa a fost, însă, următoarea: Antonescu era, în principiu, de acord cu semnarea armistiţiului, dar numai după ce ar fi ajuns la o înţelegere cu germanii, până atunci luptele aveau să continue şi el lua în considerare aliniamentele succesive de rezistenţă, dacă linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila-Galaţi (160 km, cu 1600 de cazemate din beton) s’ar prăbuşi.

Credem că ceea ce a contat în decizia regelui Mihai de a’l aresta a fost informaţia dată de mareşal că în aceeaşi după-amiază aşteaptă răspunsul lui Hitler la cererea transmisă prin Claudiu, ministrul german de la Bucureşti, de a ieşi din război. Răspunsul urma să vină la ora 1730, or acest interval putea să însemne mobilizarea forţelor militare germane pentru contracararea oricărei tentative a României de a se rupe din alianţa cu Germania. Era normal – iar evenimentele i’au dat dreptate regelui, să’şi dea seama că răspunsul lui Hitler nu putea fi unul generos, înţelegător şi conciliant.

Este o clipă de panică, poate îndreptăţită, a suveranului, care iese din încăpere şi, într’o stare de emoţie maximă, se sfătuieşte cu membrii camarilei sale, aflaţi într’o cameră alăturată, din Palat.

La un semn al colonelului Emilian Ionescu, echipa de trei subofiţeri condusă de maiorul Dumitrecu a pătruns în sala de audienţă, avînd armele în mînă şi îndreptate spre mareşal. Ion Antonescu a rămas surprins de apariţia echipei şi, vociferând, se adresează lui Sănătescu spunându’i:

”Bine, Sănătescu, ce înseamnă aceasta? Intru ca un om paşnic şi sunt tratat ca un criminal?”

Sănătescu, care întotdeauna s’a manifestat contra arestării lui Ion Antonescu, era dezorientat. A urmat scena cu gestul nervos al mareşalului de a duce mîna la buzunar să’şi scoată batista, prinderea lui de braţ de către maiorul Dumitrescu şi reacţia violentă a lui Ion Antonescu.

Amănuntul nu ar fi avut vreo importanţă dacă nu ar fi creat un moment de cumpănă prin intervenţia lui Sănătescu în favoarea arestatului, ordonându’i maiorului Dumitrescu:

”Ia mâna de pe domnul mareşal!”

Antonescu putea profita de acest moment pentru a părăsi încăperea şi Palatul, însă colonelul Emilian Ionescu şi’a păstrat sîngele rece şi a ordonat:

”Maior Dumitrescu, executarea!”

Arestaţi, Ion şi Mihai Antonescu – aflat în Palat – au fost duşi sub escortă şi închişi în seif. Era ora 17.05.

Imediat după arestarea mareşalului şi a lui Mihai Antonescu (urmate de aceea a unui şir lung de colaboratori apropiaţi, chemaţi la Palat şi arestaţi imediat), regele a constituit un guvern de militari prezidat de generalul Constantin Sănătescu şi în care liderii celor patru partide din BND – Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu – intrau ca miniştri de stat fără portofoliu, reprezentantul PCR deţinând titlul provizoriu şi portofoliul Justiţiei, pentru a asigura rapida eliberare din închisori şi lagăre a deţinuţilor comunişti.

Ceea ce s’a numit mulţi ani ”insurecţia armată” sau ”revoluţia de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă” a fost, în realitate, un puci, o lovitură militară precedată de o lovitură de palat.

În seara zilei de 23 august, la orele 22, postul de radio naţional a difuzat Proclamaţia regelui adresată naţiunii în care se afirma:

”România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Statele Unite şi Marea Britanie.”

Era un mare neadevăr, deoarece ceea ce i se oferise României era doar capitularea necondiţionată, iar armistiţiul menit să reglementeze acest act nu fusese convenit şi nu exista un document de drept internaţional. România depunea armele, punându’se la dispoziţia Uniunii Sovietice, ceea ce echivalează cu abandonarea statului în mâinile învingătorului, prin cedarea totală a dreptului de suveranitate.

Operațiunea Iași-Chișinău, cunoscută în literatura de specialitate și ca Bătălia pentru România, se referă la luptele din răsăritul României dintre Armata Roșie și aliații germano-români de la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1944. Obiectivul ofensivei sovietice a Fronturilor al 2-lea și al 3-lea Ucrainean era distrugerea Grupului de Armate Sud (în cadrul căruia luptau forțe germane și române) și să ocupe România. Operațiunea s’a încheiat cu pierderi de ambele părți, modificarea liniei frontului, coroborată cu ieșirea României din război (23 august 1944) de partea Axei și trecerea ulterioră de partea Aliaților.

În 1944, Wehrmachtul a fost împins înapoi de’a lungul întregului front. Până în luna mai, Heeresgruppe Südukraine (Grupul de armate Ucraina de sud) a fost împins până pe frontiera României interbelice și a reușit să stabilească o linie defensivă pe Nistru, care nu s’a dovedit rezistentă, fiind străpunsă în două locuri de capetele de pod ale Armatei Roșii. Din iunie 1944, în acest sector de front s’a reinstaurat calmul, iar trupele Axei au avut răgaz să’și consolideze pozițiile.

Dacă, până în iunie, Heeresgruppe Südukraine fusese una dintre cele mai puternice formații germane, din punct de vedere al blindatelor, în scurt timp situația s’a schimbat, cele mai multe tancuri fiind mutate în sectoarele de centru și de nord ale frontului de est, pentru a opri înaintarea Armatei Roșii în țările baltice, Belarus, Ucraina de nord și Polonia. În ajunul declanșării ofensivei sovietice, singura forță blindată rămasă pe front era Divizia I română de blindate și diviziile germane Panzer a 10-a și a 13-a.

Eșecul serviciilor de informații

Măsurile sovietice de camuflare a atacului au funcționat perfect, iar comandantul german, general-colonelul Friessner, declara la 18 august 1944, cu doar o zi mai înainte de declașarea ofensivei, că nu se aștepta la niciun atac și că, dacă totuși ar fi fost o ofensivă, ar fi fost una de proporții reduse.

Planul sovietic

Planul STAVKA pentru bătălie se baza pe o manevră de dublă învăluire a celor două fronturi ucrainene, al II-lea și al III-lea.

Frontul al II-lea Ucrainean trebuia să străpungă frontul la nord de Iași și să cucerească podurile de pe Prut pentru a bloca retragerea trupelor germane. Apoi trebuia introdusă în luptă Armata a 6-a de tancuri, pentru a cuceri podurile de pe Siret și așa-zisa Poartă a Focșanilor, o linie fortificată dintre Siret și Dunăre.

Frontul al III-lea ucrainean urma să atace din zona capului de pod de peste Nistru lângă Tiraspol, după care să’și îndrepte formațiile mobile spre nord-vest pentru joncțiunea cu Frontul al II-lea. Acțiunea era menită să ducă la încercuirea trupelor Axei în regiunea Chișinăului. După încheierea cu succes a încercuirii, Armata a 6-a de tancuri și Corpul Mecanizat de Gardă urmau să lanseze un atac spre București, câmpurile petrolifere și rafinăriile de pe Valea Prahovei.

Desfășurarea luptelor

Frontul al II-lea cât și al III-lea au reușit dubla învăluire a Armatei a 6-a germană și o parte a Armatei a 8-a. Linia defensivă germano-română s’a prăbușit la două zile de la începutul ofensivei, lovitura mobilă sovietică principală fiind dată de Corpul al 6-lea de Gardă Mecanizat. Ruptura inițială a liniei frontului în sectorul Armatei a 6-a a avut o adâncime de 40 km, în dimineața zilei de 21 august fiind distrusă toată rețeaua de aprovizionare din spatele frontului germano-român.
Până la 23 august, Divizia Panzer nr. 13 încetase să mai existe ca forță coerentă de luptă, iar Armata a 6-a fusese încercuită pe o adâncime de 100 km. Grupul mobil al Armatei Roșii a reușit să taie retragerea formațiunilor germane care doreau să ajungă în Ungaria. Germanii din mai multe pungi împresurate au încercat să rupă încercuirea, dar au reușit să scape de capturare numai grupuri mici.

Efectivele implicate în luptă

Densitatea pe kilometru de front a sovieticilor:
infanterie – 230 până la 248
tunuri și mortiere – 4,5 până la 7,7
tancuri și tunuri de asalt – 18
Raportul de forțe:
infanterie – 1:3
artilerie – 1:7
tancuri și tunuri de asalt – 1:11.2

Luptele germano-române

După ce la București, regele Mihai l’a îndepărtat de la putere și arestat pe mareșalul Ion Antonescu, trupele germane au intervenit, însă au fost împiedicate de riposta armatei române, precum și de atacurile sovieticilor pe front. Soldații germani care apărau câmpurile petrolifere de la Ploiești și rafinăriile prahovene au fost alungați de armata română, iar în momentul în care au încercat să se retragă în Ungaria au suferit pierderi grele.

Prezumtivul colaps al armatei române

S’a spus adesea că prăbușirea rapidă și totală a liniilor germane ar fi fost cauzată de trădarea românilor. Un studiu sovietic al operațiunilor de luptă indică că o asemenea prezumție este eronată. Trupele române au rezistat atacurilor sovietice în multe cazuri, dar echipamentul antitanc depășit, artileria și armamentul antiaerian nu le’a permis să respingă toate atacurile. Divizia I blindată a rezistat cu dârzenie, fiind însă nevoită să lupte în defensivă, datorită superiorității ca număr a blindatelor sovietice și a lipsei sprijinului infanteriei (complet decimată în sectorul de luptă în care acționa divizia blindată română). În prima zi de luptă, divizia I blindată română a pierdut jumătate din tancurile de care dispunea, deși numărul tancurilor sovietice distruse a fost de două ori mai mare decât pierderile proprii (printre ele numărându’se și tancuri grele Iosif Stalin). Lovitura de stat care a dus la încetarea unilaterală a luptelor din partea armatei române s’a petrecut în condițiile în care armatele sovietice pătrunseseră adânc în România, iar Armata a 6-a fusese împresurată.

Urmări

Trupele germane au suferit pierderi foarte mari – cel puțin 200.000 de oameni, în timp ce sovieticii au pierdut forte puțini soldați într’o ofensivă de asemenea amploare. Amenințarea înaintării sovietice spre Iugoslavia a determinat Germania să’și retragă armatele din Grecia și Iugoslavia, pentru a le salva de primejdia unei încercuiri de proporții.

La nivel politic, ofensiva a precipitat acțiunea regelui Mihai de înlăturare de la putere a mareșalului Antonescu și de scoatere a țării din Axă. Aproape imediat după momentul 23 august 1944, între români și foștii aliați germani și unguri a izbucnit războiul pentru eliberarea teritoriului cedat Ungariei după Dictatul de la Viena din 1940.

Pierderi pentru sovietici

Soldați: 13.197 morți și dispăruți, 53.933 răniți.

Materiale: 75 tancuri și tunuri autopropulsate, 108 tunuri și mortiere, 111 avioane

Germanii

Soldați: cel puțin 200.000 morți și dispăruți, precum și un număr necunoscut de răniți

Materiale: 83 tancuri și tunuri autopropulsate, 3.500 tunuri, 3.300 diferite vehicule, 330 avioane

Românii

Soldați: 8.305 morți, 24.989 răniți, 153.883 dispăruți sau prizonieri

Prezenţa Armatei Sovietice pe teritoriul României, ca şi recunoaşterea de către Churchill şi Roosevelt a unei zone de influenţă a URSS la hotarele ei vestice, au plasat România sub apăsătoarea tutelă a Moscovei. Desprinderea de Germania, realizată prin actul de la 23 august 1944, a fost urmată imediat de începutul stalinizării României, de data aceasta în orbita Kremlinului. România a fost ocupată, după evenimentele din luna august 1944, de Armata Roşie, care a devenit garantul transformării ţării într’un satelit sovietic.

Pentru a ocupa întreaga Românie şi a trata cu aceasta de pe poziţii de forţă, guvernul sovietic tergiversa cât mai mult posibil încheierea armistiţiului cu ţara noastră.

Convenţia de armistiţiu s’a semnat abia la 12-13 septembrie 1944, la Moscova, depăşind cadrul unui simplu armistiţiu, fiind de fapt un veritabil dictat, un instrument în mâna URSS pentru a’şi impune voinţa în România şi faţă de care Marea Britanie şi SUA nu au schiţat nici un gest de dezaprobare.

România era considerată un stat învins şi nu unul care a ieşit din război graţie efortului propriu, nefiindu’i recunoscut statutul de cobeligerant, ceea ce va influenţa negativ dezvoltarea ulterioară a ţării, punându’şi amprenta inclusiv asupra prevederilor Tratatului de pace de la Paris, semnat în anul 1947, unde învingătorii au hotărât frontierele, geografia noului stat român, cu Transilvania, dar fără Basarabia şi nordul Bucovinei.

Cum ar fi tratat sovieticii România, ca ocupanți, fără a se petrece actul de la 23 august?

Sovieticii ar fi ocupat Romania rapid cu forta armelor, cu pierderi grele atat în rândul militarilor noștri, cât și în populația civilă. Administrația românească ar fi fost desființată în întreaga țară, asa cum s’a procedat în Germania sau Ungaria. S’ar fi instalat o administrație militară sovietica provizorie.
Este sigur că pe ruși i’ar fi preocupat redesenarea hărții României. În primul rand, și’ar fi amintit de visul lui Lenin despre un stat moldovenesc de la Carpați, până dincolo de Nistru, al cărui cap de pod îl și înființase la Balta și Tiraspol.

Cine citește memoriile doctorului C. Argetoianu, rămâne impresionat de fervoarea cu care, în 1917 – 1918, oamenii lui Lenin trimiteau ”revoluționari” dincoace de Prut, anume ca să destabilizeze situația în România. N’ar fi pierdut Stalin ocazia stralucită să înfăptuiască visul lui Lenin, înființând o Republică Moldovenească între Carpați, Dunăre și chiar dincolo de Nistru.

Dar Transilvania?

Niciodată, în timpul razboiului, dar și după aceea, Stalin nu s’a referit la restituirea Nordului Transilvaniei către România. Referindu’se la dictatul de la Viena, spunea că:

”Transilvania, sau cea mai mare parte din ea, va reveni României.”

După ce acest teritoriu a fost recucerit prin efort comun românesc și rusesc, Stalin n’a autorizat instalarea administrației române în Ardealul de Nord. A instalat acolo administrația militară sovietică – așa cum ar fi fost soarta întregii țări, dacă nu reușea actul de la 23 august. Ardealul de Nord a fost restituit României la câteva zile după ce regele a acceptat guvenul Petru Groza, dorit de sovietici. A fost un gest simbolic, moneda de schimb a lui Stalin.

Firește, se pune problema: ce s’ar fi întâmplat cu Ardealul, dacă România nu capitula.

Rușii ar fi fost în dilemă: de o parte, nu’l puteau lăsa Ungariei, nerecunoscând dictatul de la Viena, pe de altă parte nici țara unui dușman – România – n’o puteau reîntregi.
Soluția, încadrată perfect în spiritul perfid stalinist, ar fi fost o Republică Transilvania. Nu putem judeca astăzi dacă aceasta ar fi fost sovietică, populară sau socialistă. Dar asta n’are importanță. Important este ca n’ar fi fost românească.

Dobrogea și Banatul
Ocupând România, rușii ar fi ajuns la Dunăre, moment în care bulgarii, pentru a evita distrugerea, ar fi făcut ei un fel ”23 august” al lor. Pe fondul înfrățirii celor două popoare slave, chiar rușii și’ar fi amintit despre planurile bulgarilor eșuate din timpul primului război mondial: Dobrogea, toată.
În plus, ajungând la granița Iugoslaviei, n’ar fi pierdut ocazia sa îmbuneze spiritul revolutionar-independent al lui Tito, oferindu’i Banatul. Nu suntem siguri că Tito ar fi primit, dar nici exclus nu este.

Ce mai ramânea?

Mai ramânea o Republica România, situată de la Carpați la Dunare și de la Milcov la Porțile de Fier, ceea ce vedeți pe hartă cu verde – Oltenia și cu verde deschis – Muntenia.

Republică populară, socialistă sau sovietică, nu mai contează. E tot una.
Contează însă – foarte mult – că toate acestea se puteau întâmpla, daca nu se încerca actul de la 23 august, sau dacă, încercându’se nu reușea. Acest risc și l’a asumat atunci tânărul rege.

Acest aspect este uitat permanent de anti-monarhiștii care mânjesc prin răutate și nerecunoștință nu persoana regelui, ci o întreagă perioadă din istoria modernă a României.

Sursa: ziare.com, ziarulfaclia.ro, tudorvisanmiu.wordpress.com

Citiți și: CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

TEMNIȚA LUI VLAD ȚEPEȘ SE POATE VIZITA – VIDEO

Tunelul secret al Castelului Tokat, unde se crede că Vlad Ţepeş a fost ţinut prizonier în copilărie, va fi deschis publicului. Potrivit presei din Turcia, locul va fi în curînd amenajat, aşa încît turiştii îl vor putea vizita.

Arheologii turci au descoperit în luna octombrie un tunel secret şi două carcere subterane în Castelul Tokat din nordul Turciei, unde se crede că Vlad Ţepeş ar fi fost ţinut prizonier în copilărie. Descoperirea a fost realizată în cadrul unui program de restaurare în 10 săptămîni a mai multor părţi ale castelului

Tunelul secret şi cele două carcere subterane ale Castelului Tokat, unde se crede că Vlad Ţepeş ar fi fost ţinut prizonier în copilărie, ar putea deveni o nouă atracţie turistică în Turcia.

11

Mai multe echipe de arheologi şi muncitori lucrează deja la amenajarea respectivelor spaţii pentru ca publicul să le poată vizita, scrie Hurriyet Daily News.

Abdurrahman Akyüz:

”Castelul are un mare potenţial turistic… Un asemenea castel este foarte rar în orice oraş din Turcia (…) A fost folosit ca închisoare în perioada otomană şi multe persoane importante din istorie au fost ţinute aici.”

Vlad Ţepeş, prinţul valah cunoscut sub numele de Vlad al III-lea, a fost ţinut captiv în Castelul Tokat de otomani, alături de fratele lui mai mic Radu, în 1442. A fost eliberat după ce tatăl şi un alt frate al lui au fost ucişi. Ulterior, a adoptat practica trasului în ţeapă a duşmanilor săi.

Castelul din Tokat, care a devenit faimos ca loc de captivitate a Contelui Dracula, acum trece printr’un proces de curățare pentru deschiderea tunelului secret al turismului.

Un tunel secret, care a fost descoperit în timpul lucrărilor de restaurare sub Castelul Tokat, al doilea cel mai mare castel din Turcia în provincia de nord Tokat, va fi deschis pentru turism. Tunelul, cunoscut sub numele de Ceylanyolu, se pretinde a fi fost folosite de fiicele unui rege român, pentru a merge la baie Pervane în zona curent Çanakçı. Lucrările de restaurare la castel au fost începute în 2009 de către Guvernatorul provinciei Tokat,

Oficiul provincial de Cultură și Direcția Turismului în scopul de a deschide castelul pentru turism trebuia finalizat în 2010. În septembrie anul trecut, au inceput lucrările din nou pentru a consolida bastioanele din castel, care au fost utilizate pentru apărarea din Seljuk în epoca otomană.

Pe parcursul restaurării efectuate de trei arheologi, au fost descoperite încăperi, un adăpost militar, două temnițe și un tunel secret pentru Băile Pervane din centrul orașului.

İbrahim Çetin, un arheolog din echipa de restaurare, spune că tunelul descoperit de curînd face parte dintr’o reţea mai vastă de astfel de structuri găsite de’a lungul anilor în acel sit. Oamenii de ştiinţă consideră că unul dintre acestea era folosit pentru a duce la o baie romană din apropiere.

Tunelurile, spune arheologul turc, au fost ”construite ca o închisoare”.

”E greu de spus în care dintre camere a fost ţinut Dracula. Însă el s’a aflat cu siguranţă în această zonă”, a adăugat el.

Deși s’a susținut că Printul muntean Vlad al III-lea “Țepeș”, care a fost, de asemenea, cunoscut sub numele Dracula și a trăit între 1431 și 1476, a fost ținut captiv într’una din aceste temnițe în timpul secolului al XV-lea, cu toate acestea, majoritatea istoricilor spun că a fost ținut în captivitate în Rumînia.

Perioada exactă de captivitate a lui Țepeș este deschisă pentru dezbatere, deși sunt indicii că a fost între 1462-1474.

Recent 350 m din tunelul secret au fost începuți să fie restaurați pentru a se deschide  castelul pentru turism. Un sistem de cale ferată a fost montat pentru eliminarea pietrelor și pămîntului de la intrarea tunelului.

Descoperirea a fost făcută în timpul lucrărilor de restaurare pe site-ul, situat în orașul nordic turc de Tokat (foto).  Spre sfârșitul secolului al 12-lea, orasul a fost cucerit de turci selgiucizi și a devenit parte a Imperiului Otoman în 1392

Directorul Provincial al Culturii si Turismului Abdurrahman Akyüz, subliniind importanța castelului, a spus:

”Castelul a servit ca o închisoare în epoca otomană, și multe figuri celebre au fost ținute acolo.”

El a spus că Dracula a fost, de asemenea, ținut captiv în castel , adaugând:

”Castelul are un mare potențial turistic.  Un astfel de castel abrupt este foarte rar în oricare centru de oraș din Turcia “, a spus Akyüz specificănd că nu se știe încă lungimea exactă a tunelului, și a continuat:
“Am înființat un sistem feroviar, deoarece este imposibil să se îndepărteze pământuș și pietrele aici manual. Estimăm că tunelul este de aproximativ 300-350 de metri lungime și se duce la Băile Pervane. Prima misiune este de a curăța drumul-tunel prin centrul orașului.”

Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 – d. decembrie 1476), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1455-1462 și 1476.

A fost căsătorit de trei ori: întîi cu o nobilă din Transilvania – Cnaejna Bathory a Transilvaniei, apoi cu Jusztina Szilagyi a Moldovei și apoi cu Ilona Nelipic a Valahiei, verișoară a lui Matei Corvin. A avut cinci copii, patru băieți și o fată: Radu și Vlad din prima căsătorie, Mihail și Mihnea I cel Rău din a doua, și Zaleska din a treia căsătorie.

…Există multe povestiri și anecdote despre Vlad al III-lea Drăculea.

Era recunoscut pentru ambiția de a impune cinstea și ordinea. Aproape orice infracțiune, de la minciună și furt pînă la omor, putea fi pedepsită prin trasul în țeapă. Porecla Ţepeş,  i s’a atribuit lui Vlad al III-lea de pe urma execuţiilor frecvente prin trasul în ţeapă, pe care acesta se pare că le ordona.

Chiar şi turcii îl denumeau Kazikli Bey, (însemnând Prinţul Ţepeş). Acest nume a fost utilizat pentru prima oară într’o cronică valahă din 1550 şi s’a păstrat în istoria rumînă. Vlad Țepeș a devenit cunoscut datorita tehnicilor sale brutale pe care le folosea pentru a’i pedepsi ce cei care îi ieșiseră din cuvînt.

Conform detractorilor saşi (din Transilvania), pedepsele pe care acesta le aplica erau variate: nelegiuiții erau jupuiti de piele, fierți de vii, decapitați, orbiți, spînzurati, arși, prăjiti, îngropați de vii, ciopîrțiți, bătuți în cuie, înjunghiati. De asemenea, îi plăcea să le taie victimelor nasul, urechile, organele genitale şi limba.

Însă metoda sa favorită era trasul în ţeapă, aceasta metoda fiind cea i’a pecetluit supranumele de Țepes (cel care trage în ţeapă.) Această tehnică a fost folosită în anii 1457, 1459 şi 1460 contra negustorilor transilvăneni care au ignorat legile sale de comerţ. Incursiunile pe care le făcea între saşii din Transilvania erau de asemenea acte de protecţionism menite să protejeze activităţile comerciale din Ţara Rumînească.

În acea perioadă era obişnuit ca pretendenţii la tronul Ţării Rumîneşti să găsească sprijin în Transilvania, de unde aşteptau momentul potrivit pentru a acţiona.

Fiind sigur de eficacitatea legilor sale, Vlad al III-lea a lăsat, se spune, o cupă de aur la vedere, în piața centrală din Tîrgoviște. Cupa putea fi folosită de călătorii însetați, însă trebuia să rămînă la locul ei. Conform surselor istorice, în timpul domniei sale cupa nu ar fi fost niciodată furată.

El a fost declarat a fi fost sursa de inspiratie pentru Bram Stoker din 1897 romanul grafic Dracula (foto)

Conform legendei, atunci a fost momentul în care soția lui Vlad, pentru a scăpa de temnița turcească, s’a sinucis aruncîndu’se de pe o creastă înaltă – o scenă exploatată de Francis Ford Coppola în filmul Bram Stoker’s Dracula.

Prin occident  se vehiculează ideea că prin 1897, Stoker, înainte să scrie cartea sa celebră, a citit o carte care conținea descrieri ale obiceiurilor sadice ale lui Vlad, după care el a modelat vampirul său faimos însetat de sînge, ”Dracula”.

Vlad a reușit să scape asediului fortăreței sale, folosind un pasaj secret prin munte. Ajutat de cîțiva țărani din satul Arefu, a reușit să ajungă în Transilvania, unde s’a întâlnit cu regele Ungariei, Matei Corvin. Însă, Matei l’a arestat și l’a întemnițat în capitala Ungariei, Vișegrad.

Motivul arestului poate fi discutat, pentru că dupa unii istorici faptul ca a fost direct dus la Budapesta este pus pe seama necesității lui Vlad de a fi protejat de sașii care voiau să’l omoare. Vlad a fost recunoscut ca prinț al Valahiei pentru a treia oară în 1475, însă s’a bucurat de o perioadă foarte scurtă de domnie. A fost asasinat la sfîrșitul lunii decembrie 1476.

Corpul său a fost decapitat și capul trimis sultanului, care l’a așezat într’o țeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Țepeș. S’a emis ipoteza ca ”Drăculea” ar fi fost îngropat la Mănăstirea Snagov, pe o insulă din apropierea Bucureștilor.

Examinările recente au arătat că ”mormîntul” lui Țepeș de la mănăstire conține doar cîteva oase de cal datate din neolitic și nu rămășițele adevărate ale domnului valah. După opinia reputatului istoric Constantin Rezachevici, mormîntul acestuia ar fi pe locația mănăstirii Comana, ctitoria voievodului.

Personajul istoric Vlad Țepeș ramîne în continuare enigmatic, puținele informații de la contemporanii săi fiind extrem de controversate, intrigînd permanent și provocînd născociri noi despre viața sa.

Fabulațiile ecranizate despre Vlad Țepeș

Cinema-ul, atît cel american, cît şi cel european, fie că îşi întemeiază poveştile fondatoare pe cartea lui Stoker sau nu, continuă tradiţia în filme foarte variate ca ton şi realizare artistică.

Nu face excepţie de la această logică nici ultimul film din seria mitului: Dracula untold, de Gary Shore, lansat pe ecranele de la noi în toamna acestui an. Filmul are pretenţia subsecventă de a merge la fundamentul legendei lui Dracula, dincolo de ”literaturizarea” impusă de Bram Stoker.

În general, filmele care au vrut să se rupă de tutela stokeriană au avut tendinţa de a se întoarce într’o oarecare măsură către Vlad Ţepeş şi către faptele sîngeroase care i’au marcat domnia (vezi cazul filmului semnat de Sellers în 2003). La Gary Shore lucrurile nu stau întru totul aşa.

În fond, personajul filmului său mai păstrează din plăsmuirea romancierului victorian doar numele, dar nici din trăsăturile personajului istoric Vlad Ţepeş nu are decît foarte puţine…

Personajul principal al filmului este chiar Vlad Ţepeş (Luc Evans), iar pasiunea sa de a’şi trage duşmanii în ţeapă, în special pe turci, este un leitmotiv al poveştii. Filmul chiar se deschide cu o imagine memorabilă: filmat din spate, Vlad este prezentat în faţa unui cîmp de ţepe, care se profilează pe cerul sîngeriu al înserării.

Conflictul cu turcii lui Mahomed al II-lea (Dominic Cooper) este în centrul intrigii. Dependenţa politică de ei, obligaţia de plată a tributului către aceştia (bani şi o mie de copii pentru trupele de ieniceri) sunt descrise cu acurateţe.

De altfel, evenimentele se precipită cînd turcii îl cer chiar pe fiul lui Vlad, Îngeraş (Art Parkinson), ca ostatic pentru a garanta fidelitatea tatălui, situaţie în care s’a găsit chiar Ţepeş însuşi, personajul real.

Văzînd durerea mamei, Mirena (Sarah Gadon), Vlad îi taie pe turci; de aici, povestea sîngeroasă poate începe: Vlad acceptă pactul diabolic cu un vampir ce trăieşte într’o peşteră, pentru a’şi salva ţara de răzbunare şi pentru a putea înfrunta trupe mult superioare numeric.

Iată, încă de la numele personajelor, Mirena sau Îngeraş, suntem într’un univers total neverosimil, căci nici una dintre soţiile sau copiii lui Vlad nu s’au numit aşa. La fel, Transilvania descrisă de Gary Shore, realizată integral pe computer…

Dar problema nu stă aici!

De fapt, Transilvania al cărei principe e Vlad nu are nici o verosimilitate istorică, deşi acţiunea e plasată în secolul al XV-lea. Castelul prinţului, care aduce oarecum ca arhitectură şi siluetă cu Branul, are săli somptuoase şi uriaşe, mai potrivite în Stăpînul inelelor decît într’un film inspirat din istorie.

De asemenea, sala de ospeţe este decorată cu icoane ortodoxe de mari dimensiuni, fără să se ţină seama că elitele conducătoare ale voievodatului erau catolice în acea perioadă. După tăierea turcilor, ca să fie scăpaţi copiii Transilvaniei, Vlad şi ai săi se refugiază la… Cozia.

Mănăstirea este aşezată în munţi sălbatici, inexpugnabili, nu în defileul Oltului, ca în realitate. Arhitectura ei simili-gotică, cu turnuri înălţîndu’se vertiginos către cer, ficţionalizează încă şi mai mult Transilvania fantasmatică a lui Gary Shore.

Cît despre peisajul propriu-zis, ar fi fost de dorit ca turnarea să se fi realizat in situ, fiindcă avem destule peisaje mult mai convingătoare decât ceea ce se poate crea pe computer. Munţi stâncoşi, torente ameţitoare, peşteri adînci chiar s’ar fi putut găsi în Transilvania. Cu duiumul. Ceea ce frapează în decorurile create virtual este o supărătoare asemănare între ceea ce putem vedea în majoritatea filmelor fantastice contemporane.

Muntele unde se află caverna vampirului seamănă izbitor de mult cu cel unde’şi are sălaşul dragonul din seria Hobbitul (de fapt, Luke Evans apare, în rolul lui Bard, şi aici). Intrarea în peştera vampirului pare copiată după intrarea în peştera dragonului, iar eroii au chiar şi acelaşi tip de ezitare, înainte de a pătrunde în tărîmul întunericului şi al morţii.

Dacă, din punct de vedere istoric şi peisagistic, Dracula untold lasă foarte mult de dorit, pe plan strict cinematografic lucrurile stau ceva mai bine, deşi nu perfect. Filmul are un ritm susţinut şi chiar prinde uneori spectatorii în vârtejul evenimentelor, atunci când ele nu sunt complet neverosimile.

După ce a făcut pactul cu vampirul, de pildă, Dracula iese din castel în faţa unei armate de o mie de turci, pe care o pune la pămînt cu ajutorul puterilor supranaturale dobîndite, lăsînd în viaţă un singur ostaş, care trebuie să meargă să’i ducă vestea pierderii bătăliei sultanului Mahomed. Scenele de luptă sunt prea de tot, ca într’un joc video 3D; e vorba de un carnagiu, în care privitorilor le lipseşte orice orientare.

Filmul are, în schimb, şi momente bune sau chiar foarte bune. Interiorul peşterii vampirului aduce o notă sumbră şi neliniştitoare. Angoasa e creată prin alternanţa de planuri. În cele filmate din punctul de vedere al oamenilor vii, există sentimentul unei prezenţe primejdioase, dar nevăzute, cu atît mai mult cu cât solul cavernei e presărat cu oseminte omeneşti. În contra-planuri, construite din punctul de vedere al vampirului, e ca şi cum oamenii ar fi văzuţi în infra-roşu şi simţiţi doar datorită pulsaţiei sîngelui în vine.

Pactul diabolic dintre Vlad şi vampir, întărit prin sînge, are o tensiune dramatică remarcabilă. Ca să dobândească puteri superioare, prinţul trebuie să bea sîngele vampirului, învingându’şi scîrba. Licărirea lichidului negru-roşiatic, sorbit dintr’o bucată de craniu, introduce o notă de picturalitate, binevenită în contextul tensionat respectiv.

De fapt, picturalitatea (uşor kitsch) caracterizează foarte multe cadre din Dracula untold: portretele Mirenei, cu înfăţişarea ei în acelaşi timp serafică şi senzuală, se înscrie în această estetică picturală. Cînd soţul ei, ispitit să se hrănească cu sînge, înainte de a deveni de’a binelea vampir, simte ispita de a’şi înfige colţii în carne, vedem o reţea de vinişoare cărămizii apărînd subit pe gîtul femeii, iar acest gros-plan e de un efect remarcabil.

De altfel, Mirena şi moare la atacul turcilor asupra Coziei, încercând să’şi protejeze fiul şi căzând din vârful turnului mănăstirii. Înainte să’şi dea duhul, ea îi cere lui Vlad să’i sugă sîngele şi să se răzbune asupra atacatorilor. Acesta ridică o oaste de vampiri, care’i măcelăresc pe musulmani, în timp ce Vlad pătrunde în cortul sultanului cu gând să’l ucidă.

E în această confruntare ceva de’a dreptul epic, fiindcă cei doi au crescut împreună, pe cînd Vlad era ostatic la Istanbul. Luptător feroce, sultanul îl aşteaptă îmbrăcat într’o armură strălucitoare şi ţinînd în mână o sabie de argint, cortul fiind pavat cu monede, pentru că se ştie că vampirii sunt vulnerabili la argint şi la lumina soarelui.

Sorţii de izbândă în încleştare variază, după legile clasice ale filmului de acţiune american, pînă cînd Vlad îşi învinge duşmanul şi reuşeşte să’l elibereze pe Îngeraş, legat cu lanţuri de un stîlp al cortului.

Există un sîmbure de adevăr în această poveste: mărturiile unor izvoare de secol al XV-lea arată că Vlad ar fi încercat într’adevăr să’l ucidă pe Mahomed în celebrul atac de noapte din 16-17 iunie 1462 (an citat, de altfel, şi în Dracula untold). Probabil că nouă, rumînilor, ne’ar conveni ca planul lui Vlad să fi şi reuşit, ca în film, şi ca un voievod valah să’l fi ucis pe însuşi cuceritorul Constantinopolului !

Dincolo de această idee de istorie contra-factuală, sentimentele anti-musulmane ale americanilor transpar frecvent în discursul politic din Dracula untold. Turcii sunt portretizaţi ca plini de cruzime, vicleni, prădători şi lipsiţi de umanitate, în vreme ce Vlad şi ai lui, oprimaţi pe nedrept, apar ca nişte oameni curajoşi, demni şi îndîrjiţi în a’şi apăra libertăţile.

Ei nu cuceresc teritorii şi luptă doar ca să se apere, iar dorinţa lor cea mai mare este ca pacea să fie menţinută. În ciuda aparenţelor, nu ideologia naţional-comunismului rumînesc vorbeşte aici, ci aceea a ”democraţiei” americane, angajată în lupta împotriva ”terorismului” coranic şi a islamismului radical.

Filmul lui Gary Shore recurge la efecte speciale destul de convingătoare, mai ales atunci cînd este vorba de a prezenta puterile supranaturale ale lui Vlad. Ascuţirea simţurilor, comunicarea cu toate fiinţele şi lucrurile, topirea lui Vlad în peisaj fac realitatea supranaturală cît se poate de verosimilă.

Transformarea vampirului într’un stol de lilieci, reluată de mai multe ori pe parcursul naraţiunii, este – probabil – cea mai remarcabilă realizare a filmului sub raportul efectelor speciale. Păcat numai că ea este exagerată în bătălia de la Cozia, cînd Vlad trimite liliecii asupra turcilor masaţi în valea din faţa mănăstirii, prin simpla mişcare coregrafică a mîinilor.

Paradoxal, aici, dinamica reală a mîinilor prinţului pare falsă, în vreme ce vîjîitul ameninţător al stolului şi mişcarea lui par mult mai naturale, mai fireşti.

Dracula untold este în fond un film fantastic-horror destul de onorabil, dar nu i’ar fi stricat mai multă acurateţe istorică, uşor de obţinut, mai multă atenţie la montaj şi o sensibilitate artistică superioară.

Oricum, cred că e binevenită tentativa de înnoire a mitologiei vampirice (rumîneşti?), o readucere a lui Dracula în lumina reflectoarelor, care nu sunt la fel de primejdioase ca lumina soarelui decît atunci cînd actorii joacă sub orice critică şi filmele sunt peste măsură de proaste !

Sursa: hurriyetdailynews.com, huffingtonpost.com, patriotii.ro, revistacultura.ro

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ZAMOLXIS PRIMUL LEGIUITOR AL GEȚILOR

Am Zamolxis Getaria Legislativ

IATĂ STRĂLUCIREA DUMNEZEIASCĂ DIN CERURI: CAROLUS, CHIP ATOTPUTERNIC AL DUMNEZEIRII CA REGE PE PĂMÂNT
Prea strălucitului bărbat, eruditului Domn CAROLUS LUNDIUS, profesor de ştiinţe juridice şi judecătorului municipal, vechiului meu amic,

Sănătate de la Dumnezeu ! Văd bine că te ocupi de Zamolxe nu fără o mare voluptate a sufletului; pe Tine, prietene sincer, Zamolse al nostru, ţinut atât amar de vreme în întuneric, ba chiar şi înmormântat, iată’l acum scos la lumină de Tine şi oarecum din Infern. Felicit patria pentru acest fruct smuls întunericului şi te felicit pe Tine pentru strădaniile strălucite depuse, la care mie nu mi’a rămas decât să spun: excepţional şi peste măsură de fertil. Te felicit din toată inima pentru strădania pe care ţi’ai dat’o spre a lămuri acest fenomen şi care nici nu poate fi răsplătită cu toate bunurile şi nici să’ţi ridic în slavă cinstitul tău nume îndeajuns. O soartă norocoasă te’a însoţit, ca să fi putut trata un asemenea subiect demn de toată lauda şi de a’l fi putut comunica în lumea literată, într’un chip atât de fericit. Nevinovăţia să te însoţească tot restul vieţii; să te împodobească grija sfântă a dreptăţii şi echităţii; să te însoţească sentinţele date deține cu înţelepciune judecătorească, în procesele cele mai dificile, ale căror ratificări mereu să rămână valide. Rămâi sănătos, bărbatule foarte precaut. Mă dăruiesc bătrânei cetăţi Upsala cu suflet şi cu scrisul.

Calendele lui Ianuarie A.D.MDCLXXXVII (1687 n.t.).

Al Tău ca şi până acum, Joannes Axehielmus, jud. Sup. Reg. Asesor şi P.C.R.A.

După o îndelungată disertaţie în cadrul Academiei de Ştiinţe, s’a hotărât să se facă public cunoscut acest adevăr istoric de către autorul Carolus Lundius. Cu aceeaşi ocazie s’au mai adăugat câteva date privind antichităţile Sveonilor, Goţilor / Geţilor, precum şi ale altor neamuri; lucruri care până acum nu fuseseră atacate de către alţii, sunt date acum la lumină, pe scurt, de către acelaşi autor.
PREA STRĂLUCITULUI ŞI PREA PUTERNICULUI PRINCIPE ŞI STĂPÂNULUI

CAROL AL XI-LEA ,

REGE AL SUEONILOR, GOŢILOR ŞI VANDALILOR, MARELUI PRINCIPE AL FINLANDIEI, DUCE AL SCANDINAVIEI, ESTONIEI, LIVONIEI, CARELIEI, Bremenului, Verdenului, Stetinului, Pomeraniei, Cassubiei şi Vandaliei, principe al Rugiei, Ingriei, stăpân al Vismariei şi deopotrivă al Comitatului Palatin Rhenania, duce peste munţii Bavariei, Jüllich şi Clivie, prea credinciosului şifericitului August, prea bunului meu Rege şi Stăpân Prea strălucite şi prea puternice REGE, prea blândule STĂPÂN!

Cutează această umilă cărţulie – şi totuşi demnă de atenţia unui spirit elevat – să fie supusă privirii serenissime a Majestăţii Voastre Regale; ei bine, da, pentru că prin aceasta oricine îşi va putea aminti de acele lucruri despre care cărţulia glăsuieşte şi cărora Maiestatea Voastră Regală li s’a dedicat, cu trup şi suflet, încă din anii tineri – toate o mărturisesc cu prisosinţă: vreau să spun JUSTIŢIA şi ECHITATEA germană; acestor două nobile misii şi calităţi li se adaugă BLÂNDEŢEA de o rară fineţe şi cumultă prudenţă mânuită de Maiestatea Voastră Regală, aşa încât în EA se oglindeşte prefecţiunea înţelepciunii umane, aşa încât, dacă aceste însuşiri ar fi reprezentate pe scena unui teatru, acesta ar răsuna într’o asemenea măsură de strigătele şi aplauzele mulţimii, încât s’ar răspândi pe întregul glob terestru până lacapătul lumii. Şi nu e deloc de mirare, căci oriunde s’ar prezenta un asemenea spectacol, ştergându’se lacrimile şi mizeria unor bieţi oameni nevoiaşi, iar cei năpăstuiţi pe nedrept încărcaţi pe nedrept de povara unei pedepse privative de libertate, vor afla libertatea şi un refugiu lipsit total de griji la pieptul Maiestăţii Voastre Regale; şi de ce nu şi alţi cetăţeni, din alte pături sociale, vor găsi salvarea alergând spre această sfântă Ancoră; prin mişcări lente ale navei lor, vor descoperi şi portul mult râvnit şi locul cel mai tihnit, unde să’şi arunce ancora. Aşadar, condiţia umană în acest chip şi câte altele se restabileşte, prevăzând toate legate între ele, păstrând cu multă grijă atât pe cele generale, cât şi pe cele particulare, până şi chiar bugetul statului menţinându’l, în chip fericit, constant, este foarte firesc să fie salutat, strigându’se într’un glas, cu totul meritat, că Tu, o Auguste, eşti REGE şi TATĂ AL PATRIEI (Pater Patriae).

Dar acest om uriaş, pe bună dreptate, este înconjurat de laude, pretutindeni şi pe câmpul de luptă este încărcat de laude şi de învinşi şi de învingători, fie bătrâni, fie în floarea vârstei, aşa că laudele pe care eu i le aduc sunt cu totul neînsemnate faţă de cea mai înaltă stimă pe care ar trebui să i’o arăt. De ce nu am spune’o deschis că Majestatea Voastră este în imediata apropiere a Dumnezeirii, pe bună dreptate, căci, după cum se vede, chiar şi în această micăocazie – tipărirea prezentei cărţi – s’a implicat. Cu adevărat sunteţi întruchiparea Dumnezeului celui Mare despre care se crede că nu poate fi abătut de nici o meteahnă a omului de rând, sau într’o măsură cu totul neînsemnată, căci El se înalţă de la sine prin orice mijloc cu putinţă. Priviţi, Înălţimea Voastră Regală, cufruntea senină la acest omagiu mult prea modest, la cărţile, deloc voluminoase, care Vi se depun, cu multă închinăciune, la altarul Maiestăţii Voastre. Pentru cărţulia de faţă sunt recunoscător mai întâi Maiestăţii Voastre Regale şi apoi celor devotaţi mie care au sprijinit publicarea ei, în frunte cu Alteţea Voastră: fie ca şi în viitor să fiţi la fel de blând la rugăminţile, speranţa şi încrederea celor care apelează la mărinimia
Alteţei Voastre ca la un Dumnezeu atotputernic al scumpei noastre patrii, precum şial întregului glob pământesc şi să vă avem sănătos şi ferice cât mai multă vreme deaici încolo, spre bucuria celor care au nevoie de Maiestatea Voastră! Prea sărbătorească să fie ziua şi să ţină şi la urmaşii noştri, în care cerul ne’a trimis această mult strălucitoare stea, stea prea binecuvântată, aducând cu ea pe pământ bunătatea unui destin fericit – din cer să ne’o trimită din nou şi să ne izbăvească detoate relele. De ce nu, aş vrea ca Muzele să poruncească să rupă tăcerea buzelor mele şi să compun un poem acompaniat la liră prin glasul căruia, prin urăriimaculate, să întrunească sufragiile altora şi totodată să fiu răsplătit cu aplauze şi să mă înalţe mai sus.
Carole, tu rege al Nordului, glorie a Pământului, podoabă a lumii, prea mare învingător,
Pe care îl cântă artele, virtuţile înălţându’l la stele: Justiţia nu’i ea prima laudă? Bastonul noduros nu
Sunt muncile lui Hercule pe care le cinstesc toate neamurile, într’un glas:
Printre primele neamuri, cel al Svionilor fu de tine cu arma învins
Şi câte mai alte noroade căţărate pe ziduri
Şi astfel regatul acesta fu într’o clipă prefăcut în ruină.
Căci nu aceasta a fost treaba noastră? Să lovim cu cruzime corpul şi articulaţiile lui.
Spuneţi’mi, Muze, cine prin legi şi’a mărit aşa de mult ţara, hotarele ei,
Spuneţi cine a fost cel dintâi ce a stins cumplitele focuri ale crudului Marte?
El a fost cel ce a stins şi’ntr’o clipă, el singur reclădi totul.
Aşa mi s’a înălţat peste toţi slăvitul CAROL, de a redat multor neamuri traiul lor veşnic.
Aşa prin măreţul lui Suflet, măreaţă şi CONCORDIA domniei lui fu,
PIETATEA’ nfloreşte, DREPTATEA ce mamă a egalităţii e;
Iar străbuna CURIE strălucească’n destul în veşmântul Senatului.
Cetăţenii s’adună cu toţii spre a’l cinsti întru totul pe Regele CAROL,
Cel care, ştergând vechile norme penale, institui noi pedepse, mai drepte ca altele;
El socotind, cu dreptate, că legile nu pot fi de’a pururi aceleaşi, Făcu legi mai drepte.
După EL, CAROLUS, LEGEA e tot ce pe lume’i mai sfânt.

EL CAROLUS, întru totul mai drept şi măreţ, îl întrece pe Apollo.
Trăiască Augustus, doar prin el se salvează, prosperă tot ce’i bun pentru patria noastră;
Să sporescă forţele ei, ocolită să fie de rele, căci numai astfel vaputea năzui către culmi;
Regina lui – mamă, cine’i – desigur, e Hedwig, născută din sânge de nobil dintr’o familie de nordici
Cu totul aparte vestiţi pe Pământ. Să trăiască!
Ea care MAREA DRAGOSTE faţă de popor întrupează!
Parte numai de bucurii să aibă acuma şi’n veci de’aci înainte!
Să trăiască şi să înflorească UDALRICA, regina soaţă
Şi cea mai mare stăpână de pe pământ,
Pildă de cinste şi onoare a spiritelor cereşti!
Să înflorească şi vlăstarele regale prea demne de regat!
CAROLUS, înainte de toate, al cărui schiptru va sta aşa tihnit
După ce a purtat războaie mari, iar scuturile vor fi părăsite în cer.
Rămâne mai departe familia sortită, urmaşii; printre ei se numără nepoţii,
Dar prin destine asemănătoare, de aceeaşi strălucire.
Mereu să aibă parte numai de lucruri BUNE,
Să nu fie clintită nici de limita lucrurilor şi nici de veacuri!
Acestea, Muza mea graţioasă îţi urează,
Cântându’ţi virtuţile în note iţite din inimă.
Primeşte, blândule REGE, primeşte, Tu, GLORIA REGILOR,
Primeşte aceste cuvinte născute în sufletul meu înflăcărat;
Şi, oriunde mă aflu te cântă pe Tine cuvintele mele
În note atent rostuite, pe tine te-nalţă, te cântă, atât cât ele-s în stare,
Se târăsc pe pământ ca o fibră subţire
Şi’ţi cad la picioare, la picioarele MAJESTĂŢII VOASTRE SACRE.
Să trăiască şi să înflorească UDALRICA, regina soaţă
Şi cea mai mare stăpână de pe pământ,
Pildă de cinste şi onoare a spiritelor cereşti!
Să înflorească şi vlăstarele regale prea demne de regat!
CAROLUS, înainte de toate, al cărui schiptru va sta aşa tihnit
După ce a purtat războaie mari, iar scuturile vor fi părăsite în cer.
Rămâne mai departe familia sortită, urmaşii; printre ei se numără nepoţii,
Dar prin destine asemănătoare, de aceeaşi strălucire.
Mereu să aibă parte numai de lucruri BUNE,
Să nu fie clintită nici de limita lucrurilor şi nici de veacuri!
Acestea, Muza mea graţioasă îţi urează,
Cântându’ţi virtuţile în note iţite din inimă.
Primeşte, blândule REGE, primeşte, Tu, GLORIA REGILOR,
Primeşte aceste cuvinte născute în sufletul meu înflăcărat;
Şi, oriunde mă aflu te cântă pe Tine cuvintele mele
În note atent rostuite, pe tine te’nalţă, te cântă, atât cât ele’s în stare,
Se târăsc pe pământ ca o fibră subţire
Şi’ţi cad la picioare, la picioarele MAJESTĂŢII VOASTRE SACRE.

Traducere din latină Maria Crișan

Traducere în limba engleză Honorius Crișan

Deși, a fost în un om înțelept, Zamolxis, a fost sanctificat de urmașii lui. De’a lungul timpului a fost și mai este numit și profet, rege, medic, reformator mitic, mare pontif, etc. A fost numit și sclav al lui Pitagora !!!, dar,  nu avem nicio dovadă concludentă că Zamolxis a fost contemporan lui Pitagora, dar nici asupra perioadei în care el a trăit cu certitudine.

Dar, tot potrivit spuselor lui Herodot el s’a născut cu mult timp înainte, iar ntâlnirea lui Zamolxis cu Pitagora nu pare să fi fost posibilă. Doar datorită învăţăturilor religioase de la preoţii egipteni, pe greci i’a făcut să susţină o asemenea apropiere între Zalmoxis și Pitagora. Zalmoxis i’a instruit pe geți în medicină. Discipolii săi sunt menționați de Platon, care relatează concepția zalmoxiană “nu poți să vindeci trupul fără a ține seama de suflet”. Învățăturile cuprindeau și cunoştințe complexe de psihologie, (astronomie, matematică şi medicină). Curajul soldaţilor în luptă era dat de nepăsarea în faţa morţii ştiind că vor ajunge în împărăţia lui Zamolxe. Soldaţii plecau în luptă strigând numele zeului şi mureau zâmbind cu numele aceluiaşi zeu pe buze.

‘Întors în patrie, Zamolxe a dobândit respectul cârmuitorilor şi pe al poporului, ca tălmacitor al fenomenelor cereşti. A izbutit să’l convingă pe rege să şi’l facă asociat, ca pe un om ce avea insuşirea de a dezvălui voinţa zeilor. La început i s”a încredinţat doar funcţia de sacerdot al celui mai venerat dintre zeii lor, iar apoi l’au proclamat zeu pe el însuşi. Zamolxe şi’a ales o anume peşteră, inaccesibilă tuturor şi acolo îşi petrecea viaţa, întîlnindu’se rar cu oamenii, afară de rege şi de dregătorii lui. Regele a văzut că oamenii sînt mult mai supuşi faţă de el decât mai înainte. Acest obicei a dăinuit până în vremea noastră; după datină, mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era chiar numit zeu. Până şi muntele cu peştera a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Kogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el. Apoi când peste geţi a ajuns să domneasca Burebista, âmpotriva căruia divinul Cezar s’a pregătit să pornească o expediţie, această cinste o ţinea Deceneu. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zamolxe”.  (Strabon , Geografia, VII ,3,5)

“La fel este şi acum cu descântecul nostru. L-am învăţat acolo, în armată, de la unul dintre medicii traci ai lui Zamolxe, despre care se spune că îi fac pe oameni nemuritori. Iar acel trac mă încredinţa că au dreptate confraţii săi din Hellada să sprijin ceea ce ziceau adineauri. Dar, a adaugat el, Zamolxe, care e regele nostru, dovedeşte, ca un zeu ce este, că tot aşa cum nu se cuvine să încearcă a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să ţinem seama de trup, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul ; pricina pentru care cele mai multe boli nu se supun artei medicilor Helladei este că ei nesocotesc întregul, pe care ar trebui să-l îngrijească ,iar dacă acestui întreg nu-i merge bine, nu poate să-i mearga bine nici părţii.” (Platon, Charmides,156 d, e),

“Zamolxe, pretindea ca lui îi dăduse legile Hestia” (Diodor din Sicilia)

Zamolxe mai este amintit de Apulius, de Lucian din Samosata, de Enea din Gaza, Origene (Contra Celsum,III,54), Porphirius (232-304), Iamblichos, Iulian Apostatul, Hesychios din Alexandria, Clement Alexandrinul (Stromateis , V, 213), Iordanes (Getica, V, 40). În plus, Platon îl mai compară pe Zamolxe cu hiperboreul Abaris, socotindu’i pe amândoi mari meşteri în arta încantaţiei.

Din reperele antice se poate trasa un contur al personalităţii de zeu a lui Zamolxe care ca daimon get (Herodot) avea un raport cu un sistem de mistere iniţiatice (magia psihomedicala [Platon] şi mitul unităţii trup-spirit [divinitate-omenire] confirmată de trimiterea la calendarul specific dacic, şi de asemenea cu trimiterea la doctrina orfică ) şi de lipsa totală a thanatofobiei la geto-daci subliniază caracterul cu desăvârşire original a lui Zamolxe în panteonul lumii antice. Caracterul de zeu urano-solar este subliniat de lipsa acoperişurilor la templele dacice, zeul era adorat pe vârfuri de munte (Kogaion), de ritualul funerar (incinerarea sugerează ridicarea la cer odată cu fumul) şi cu atât mai mult de ritualul trimiterii solului la Zamolxe, care soli, aruncaţi fiind în sus ca să cadă în suliţe, se credea că vor ajunge sus la zeu în cer nu ca umbre ci corporal (trupul lor era împiedicat să moară având contact cu pământul şi desigur după jertfa trupul era ars pe rug).

Herodot ne arată şi ritualul trimiterii solului:

“tot la al cincilea an, ei (geții) trimit la Zamolxe un sol, tras la sorţi, cu porunca să’i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc porunca să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zamolxe şi ridicându’l în sus îl arunca în suliţe. Dacă străpuns de suliţe, acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului zicând că este un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit pe altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă. Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţa divinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor”. (Herodot ,Istorii, IV, 94)

În minunata sa carte Religia Dacilor, Dan Oltean îl plasează pe Zamolxe în panteonul daimonilor (entitate supranaturală, un fel de erou-zeu, mediator între lumea văzută şi cea nevăzută). După Empedocle, daimon este un alt termen pentru suflet. La Platon, termenul are şi conotaţia de înger păzitor. În Legile, el scrie despre daimoni că sunt un popor superior omului, şi din rândul căruia, Zeul Suprem alege un reprezentant care să’i conducă pe oameni:

“…exact aşa cum facem noi astăzi cu turmele şi cu toate animalele domesticite care trăiesc în cirezi, căci boilor nu le punem în frunte un bou şi caprelor o capră. La fel zeul iubitor fiind de oameni ne’a pus în frunte un neam mai bun decat al nostru, pe cel al daimonilor”.

Strabon spune:

„Burebista…și’a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, asa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i’o dădeau geții, este și faptul că ei s’au lăsat înduplecați să’și stârpească viile și să trăiasca fara vin.” (Geografia:VII,3,11)

„Observând înclinația lor de a’l asculta în toate si inteligenta lor nativa,el i’a inițiat în aproape toată filozofia, căci era maestru priceput în aceasta. I’a învâțat etica, dezvățându’i de obiceiurile lor barbare, i’a instruit în fizica, făcându’i să trăiască potrivit cu legile naturii, pe care goții [geții] transcriindu’le le pastreaza pina azi [sec VI d.Hr.] cu numele de belagines; i’a învățat logica, facandu’i superiori celorlalte popoare în ce privește mintea; arătându’le practica, i’a îndemnat să’și trăiască viața în fapte bune; demonstrându’le teoria, i’a învățat să contemple cele 12 semne ale zodiacului, iar prin ele mersul planetelor și toată astronomia, lămurindu’i cum crește și scade discul lunii și cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura rotunjimii pământului și le’a expus sub ce nume și sub ce semne cele 345 de stele trec de la răsărit la apus, ca se apropie sau se departeze de polul ceresc. Vezi ce plăcere (este) ca niște oameni prea viteji să se îndeletniceasca cu doctrinele filosofice, când mai aveau puțin rpgaz de razboaie. Puteai să’l vezi pe unul cercetând poziția cerului, pe altul proprietățile ierburilor și ale arbuștilor, pe acesta studiind creșterea și scăderea Lunii, pe celalalt observând eclipsele soarelui și cum, prin rotatia cerului, Soarele vrând să atingă regiunea orientală, este adus înapoi în regiunea occidentală. Getul se liniștește de îndată ce primește explicația acestor lucruri. Aceasta si multe altele, învătând Deceneu pe geți, prin știința sa, a strălucit în mijlocul lor ca o adevarată minune .” (Getica;XI;69—70)

Multitudinea de aspecte ne pot ajuta să construim un portet mitic, astfel Zamolxe a fost : DAIMON GETIC (Herodot), INIŢIAT (Strabon, Iordanes, Herodot), MEDIC PSIHOTERAPEUT (Platon), LEGISLATOR (Diodor din Sicilia), PROFET (Strabon), MARE PREOT ŞI REFORMATOR RELIGIOS (Herodot, Iordanes, Strabon), ZEUL CARPATIC AL NEMURIRII (Al.Busuioceanu), ZEU TOTEMIC URS (R.Vulcanescu), ZEUL-MOŞ (N.Densusianu).

Zamolxe este printre altele şi un eliberator, mântuitor, reformator. Dupa ce se retrage dintre oameni în pântecul pământului, ca într’o moarte iniţiatică, rămânând trei ani în solitudine şi meditaţie, Zamolxe iese tranfigurat, unindu’se cu scânteia divină din el, asemeni lui Iisus care trăieşte miracolul devenirii “Una cu Tatal“. Zamolxe separă viaţa de moarte prin iniţiere, adică prin confruntarea cu realităţile lumii nevazută înainte de moartea trupului. Este identic cu ce aveau să spună sfinţii creştini ai pustiei:

“Nu poti cunoaşte Raiul după moarte, dacă nu l’ai înteles din timpul vieţii!”

O altă asemănare interesantă între creştinism şi zamolxianism este ideea omului îndumnezeit capabil să reformeze şi să salveze umanitatea! Aşa cum Iisus reformează Legea lui Moise:

“Eu nu am venit să stric Legea ci am venit s’o împlinesc!”, tot asfel, Zamolxe redescoperă sensurile învăţăturii primului Zeu, Gebelezis.

Iată ce scrie Dan Oltean în Religia dacilor:

”Zamolxe nu a demolat vechile divinităţi getice, ci le’a dat un nou aspect, o nouă înfăţişare. Din această cauză era foarte firesc ca numele lui Gebelezis să dispară, fiind înlocuit cu numele reformatorului său.”

Nu putem să negăm uluitoarea asemănare cu religia creştină care trece cu vederea peste Demiurgul Vechiului Testament, Yahve. Conform traducerilor, Gebelezis înseamnă Zeul Cerului sau Zeul venit din cer.

Citiți și: SARMI-GETUZO – ETIMOLOGIE

Sursa: scribd.com, dacia.org

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE BULGARI

Cele cinci țări rumunești de la finele mileniului I d.Hr. (prima poză), care moșteneau teritoriile de la începutul mileniului – Dacia împreună cu Moesia sud-dunăreană.

Cu ocazia năvălirilor popoarelor care au ajuns în primul mileniu al erei noastre în Europa, aceste mici grupări războinice şi’au făcut un renume prin cruzimea lor, destabilizând ordinea în Împeriul Bizantin, în Centrul şi Vestul Europei, prilej de atragere a atenţiei cronicarilor vremii, care au scris mai ales despre ei exagerându’le amploarea și numărul.

După destrămarea imperiilor, au rămas diverse grupuri de oamenii de pe întinsul lor, care au fost nevoite să se descurce singure. Se formau ginte care, în funcție de teritoriul pe care locuiau și de cultura pe care o aveau. Dacă au fost mai aproape de centrele de cultură, au format mici colectivitati agricole (sate) sau au devenit vânători nomazi. În general aceste ginte erau conduse, ori religios, ori războinic-milităresc. În această situație, primii care și’au dat seama de foloasele pe care le pot avea, au fost preoții si foștii militari ai imperiilor, care fiecare au dat mai departe altor generații, obiceiurile care le deprinseseră până la destructurarea ordinii imperiale. Pentru preoți a fost mai ușor, dat fiind faptul că oamenii erau deja oarecum intoxicați religios, cei sedentari fiind tentați cu ritualuri pentru protecția culturilor, sănătatea animalelor și bunăstarea în general. Sperietoarea Iad și povestea cu păcatul nu erau înca necesare.

Militarii au avut mai mult de lucru, dar, recunoscandu’se între ei, au reușit să unească gintele din care făceau parte, mai ales că disciplina și spiritul agresiv i’au impus rapid în fruntea gintei respective. Aceste uniuni de ginte făcute pe comuniune etnico-lingvistică erau conduse mult mai agresiv, decât comunitațile făcute de preoți, și au devenit, la rândul lor, triburi mult mai agresive. Trăind in zone mai puțin prielnice vieții sedentare și ca să’și asigure cele necesare, nu erau nevoiți să plece în număr mare și nici să se depărteze prea tare de trib. Când au început totuși să migreze, aceasta se făcea din pricina creșterii populației pe un areal determinat, care nu mai asigura suficiente resurse pentru trib. Triburile au fost nevoite să caute locuri noi de trai sau de repopulare, sau noi locuri de vânat și pășuni pentru animale. Cu alte cuvinte sărăcia și nevoia de resurse au determinat grupuri umane la roire și migrare, nu au fost determinați de cucerirea de teritorii sau alte neamuri, pentru că nu erau capabile să domine și să conducă populații mari sedentare.

Cam asta era situația în prima jumatate a mileniului I d.Hr.
În a doua jumătate a primului mileniu, trei grupuri au rămas şi astăzi cu numele care li s’a dat de către cronicarii vremii: hunii, serbii (servii), bulgarii (volgarii) și triburile din nordul Mării Negre care vor pleca la jefuit prin Europa: khazarii, și triburilor din vechea confederație tribală maghiară. Numele lor s’au transmis și s’au păstrat până astăzi în limba română: Maghiari (după numele tribal Megyer), Unguri (după numele tribal turcic Onogur), Săcui, cu forma literaturizată Secui ( o variantă fiind  numele tribal turcic, de tip kâpceak, Sakai) și Boscor/Bozgor (după numele generic tribal Bașqort). În ce privește etnogeneza secuilor, sunt nenumărate ipoteze ale originii lor, astăzi nefiind încă clarificată.

Restul, fie că au plecat în alte părţi, alţii, având aceeaşi etnie ca şi băştinaşii, au fost asimilaţi de aceştia. Trei dintre aceste popoare cu numele de astăzi, au fost între două şi cinci sute de ani sub ocupaţie turcă, teritoriul lor fiind provincii ale imperiului otoman: ungurii, sârbii și bulgarii.
După obţinerea independenţei lor, interesul marilor puteri, a fost ca să le atragă în sfera lor de influenţă, sprijinindu’i politic şi militar. Partea cea mai dificilă a fost când aceste popoare au trebuit să’şi găsească originile, limba pe care o vorbeau primele grupuri ajunse în Europa etc. şi să’şi scrie adevărata lor ”istorie”.
Scriindu’și istoria, cunoscând că, unii cronicari din timpul invaziei lor, au descris stadiul înapoiat de civilizaţie în care erau, nu i’au împiedecat să afirme că, ajungând acolo au găsit locurile nelocuite sau doar ”păstori itineranţi”! Argumentul forte pe care s’au bazat în susţinerea tezei că ei, năvălitorii, apăreau în toate cronicile vremii citaţi mereu, a fost că: ei erau populaţia preponderentă din acea zonă, sau că au găsit terenul vid, sau că băstinaşii erau păstori itineranţi!

Cazul bulgarilor este cu totul aparte de celelte popoare invadatoare, ei au fost chemaţi de bizantini, pentru a înăbuşi revoltele autohtonilor români sud-dunăreni, considerati ca sclavi, sclavini (slavi), supuşi de grecii din Bizanţ la împovărate impozite.
Veniţi în număr restrâns, bulgarii prin luptele pe care le’au iniţiat, ca si ungurii si serbii, în cîteva secole practic au dispărut ca popor, rămânîndu’le doar numele, poporul autohton fiind cel care a asigurat continuarea existenţei lor (ca nume doar) pînă în zilele noastre.

Un lucru pe care toţi românii de pretutindeni trebuie să’l cunoască: ca vatră a civilizaţiei europene şi leagăn străvechi etno-folcloric, Spaţiul Carpatic a dat Europei limba, agricultura, primele tehnologii, încă din neolitic (6000 – 2700 î.Hr.). Avansul cultural, de civilizaţie, între Spaţiul Carpatic şi restul Europei este de milenii, astfel că nu poate fi vorba de o civilizaţie mai veche decît cea Carpatică în Europa.

În “Originile Principatelor Române”, academicianul Dimitrie Onciul a scris că:

“Originile Statului Român nu pot fi înţelese decât în legătură cu dezvoltarea istorică din Peninsula Balcanică şi sub influenţa predominantă a acesteia”.

Pentru a vă ilustra acest adevăr, vă vom expune şi mărturiile unor autori străini privind Civilizaţia Europei din antichitate şi de la începutul erei noastre, şi cine sunt cei care au înfăptuit’o.
Prof. André Piganiol (Sorbona) scrie:

”Pentru Europa – în afară de Balcani – aproape tot ce precede cucerirea romană face parte din preistorie.” …iar mai departe precizează:

”Dar punctul de pornire al civilizaţiei tuturor acestor regiuni trebuie căutat la nordul Peninsulei balcanice.”

Colin Renfrew (Univ. Southampton, Marea Britanie) din cercetările sale a ajuns la următoarele concluzii:

”În estul Europei noi ştim că uneltele de cupru – care au fost datate prin comparaţie cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.Hr.  au fost făcute în ceea ce sunt azi România, Bulgaria şi Ungaria pe la 4500 î.Hr.” (Nota bene).

Autorul a şi înscris pe o hartă a Europei noile datări prin metoda C14 corectată, în comparaţie cu datele clasice: Piramidele (3000 î.Hr.), (Sumerul 3000 î.Hr.), (Creta (2000 î.Hr.), Micene (1600 î.Hr.) etc.

Dar cine au fost oamenii care au înfăptuit toate aceste civilizaţii din neolitic şi chiar mai înainte?

Cum în istoriografia română nu se mai scrie decât de la Traian încoace, lăsând un mare gol al preistoriei poporului nostru, vă vom prezenta tot ce s’a scris despre înfăptuitorii acestor civilizaţii. Homer, în secolul al XII-lea î.Hr., în vremea războaielor troiene aminteşte de regele (Bazileul) Rhesos din Tracia (aproximativ Bulgaria de azi), venind în ajutorul neamurilor troiene (luviene n.n.), cu armată numeroasă, iar regele într’un car cu roţi de aur, care’i uimeşte pe eleni.

Filosoful Xenofon (430-355 î.Hr.) descrie despre tracii (geto-românii n.n.) sud-dunăreni, unde trăiau diferite neamuri de geţi: odrisi, tribali, missi, moesi etc. Sofocle (497-405 î.Hr.), într’o lucrare Triptolem, aminteşte de geţii sud dunăreni, peste care domnea regele Charnabon, ceea ce atestă existenţa unui stat cu structuri specifice. Chiar Herodot (484-425 î.Hr.) consemnează pe geţii sud-dunăreni ca locuind între Dunăre şi Munţii Haemus.
În continuare vă vom expune ce au scris cronicarii bizantini despre vlahi, românii mozieni din sudul Dunării, în perioada premergătoare apariţiei bulgarilor în sudul Dunării.

Prezenţa românilor băştinaşi în ţinuturile româneşti din sudul Dunării este menţionată documentar pentru anul 587 atât de istoricul grec Theophilact Simocata, cât şi de Theophanus Confesor (Mărturisitorul–758-817), cînd ambii scriitori descriu un episod din confruntările armatei bizantine cu avarii, care se instalaseră în teritoriile sud-dunărene, aflate sub dominaţia Imperiului Bizantin. Armata imperiului se pregătea să atace hoarda hanului (conducătorului n.n.) avar. Unul dintre soldaţii armatei imperiale mergea înaintea animalului său de povară, căruia îi căzuse sarcina de pe spinare. Ceilalţi soldaţi, care văzuseră greutatea alunecând de pe spinarea catârului i’au strigat soldatului ”în limba ţării”, cu foarte mare tulburare: ”Retorna, retorna” după Simocata, şi ”în limba băştinaşilor” ”torna, torna fratre!” după Theophanus. Auzind strigătul de ”Retorna, retorna” sau ”torna, torna fratre!”, soldaţii din armata bizantină au intrat în panică, crezând că este vorba de un contraatac al avarilor, şi întorcându’se în miezul nopţii, au luat’o la fugă.

Cuvintele ”retorna, retorna” sau ”torna, torna, fratre”, subliniate de ambii scriitori ca fiind spuse ”în limba ţării”, sau ”în limba băştinaşilor”, ceea ce înseamna ”întoarce’te, întoarce’te, frate”, ca şi faptul că soldaţii din detaşamentele armatei imperiale au înţeles sensul lor adevărat, dovedeşte că limba românească era, într’adevăr, limba neoficială a ţării, şi mai mult, chiar corpurile de luptă erau formate din rândul românilor băştinaşi sud-dunăreni.

Toate aceste mărturii ale cronicarilor vremii, neamintind nici de bulgari, nici de slavi la sudul Dunării întăreşte faptul că o invazie slavă în sudul Dunării este o invenţie sovietică care a prins viaţă la noi românii în perioada comunistă, din traducerile din rusă a Istoriilor universale cât şi a cărţilor de istorie bulgare.
Nu există nicio dovadă, din toate descoperirile arheologice, de o prezenţă slavă în toată România de astăzi sau în sudul Dunării! Aşa-zişii «slavi» rezultă de la denumirea pe care cronicarii bizantini au dat’o poporului autohton din Imperiul Bizantin de răsărit, aproximativ întreaga populaţie din Peninsula Balcanică, de SCLAVI (ai imperiului, fără drepturi civice ca popor cucerit) denumire care cu timpul a devenit ”SCLAVINI” şi apoi ”slavi”.

Geții sclavini

Aceeaşi apelațiune s’a atribuit şi serbilor de astăzi care fiind o grupare de trupe auxiliare ale avarilor (servi, sclavi, sclavini)), în anul 623 s’au revoltat contra avarilor şi şi’au format un stat sub Samo, care s’a destrămat după 34 de ani, după care, nu s’a mai auzit nimic de ei!

Ion Pachia Tatomirescu în Istoria Religiilor ne descrie însă, înființarea Statului Nord-Dunărean al geto-românilor lui Samos, unindu’i sub sceptrul său între anii  623-658:

”Împaratul de Constantinopol, Heraclius, nemairăspunzând solicitărilor Dacoromânilor / Valahilor (în baza ”legamântului aurelianic”) din țările de râuri / munți ai DacoRomâniei Nord-Dunărene, aflate sub teroarea avaro-slavilor, reunirea fortelor autohtone, carpato-dunărene se arată stringentă; în anul 623 (8798 E. V.) se creeaza Statul Dacoromânilor lui Samos (numele conducătorului este legat, deopotriva, de numele Dumnezeului Cogaionului / Sarmizegetusei, Samasua / Samos, dar si de ”țara de râuri / munți” de la râul Samos / Someș).
În 625 Samos alungă Slavii-Sârbi / Serbi din provinciile nord-dunărene, Alutuania / Oltenia și Banatua / Banat, peste Dunărea Clisurii Cazanelor (Porților de Fier), în Imperiul Bizantin; Sârbii (dupa cum relatează și Constantin Porfirogenetul, în lucrarea Administratia / Conducerea împaratiei cf. Fontes, II, 657 sqq.), ”prin mijlocirea comandantului de oști, care conducea atunci orașul Singidunum / Belgrad”, au cerut să li se dea ”alt pământ de locuit.”
”Heraclius a colonizat în zona Singidunum / Belgrad pe Sârbi ca supuși ai împaratului roman; împăratul a adus misionari din Roma, i’a botezat, i’a învățat sa îndeplineasca în cinste legile bunelor purtări și le’a impus credința crestina” (Fontes, II, 665).
https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/banduri_and_lisle-_imperii_orientalis_et_circumjacentium_regionum-e_turcia.jpg
 ”…În 626, iulie-august: spre deosebire de Slavii – Sârbi, Avaro – Slavii alungați de Samos din Daco-România Nord-Dunăreană, la sudul sacrului fluviu getic, devastează Peninsula Balcanică și asediază chiar Constantinopolul, dar sunt zdrobiți de armata imperială a lui Heraclius, la 10 august. În 630 Samos alipește statului său valah / geto-românesc nord-dunarean ”ținuturile carintiene” de sub stapânirea ”cneazului” Valuk, ținuturi aparținând astazi Sloveniei.”  Istoria Religiilor,  Ion Pachia Tatomirescu.

Iordanes (sec. VI) aminteşte de vlahii din Imperiul Bizantin ca fiind ”latinii din ROMANIA”, iar episcopul Ioan de Nichine, din Delta Dunării, care a trăit între 661-700, în cronica sa, Cetatea Salonicului, în anul 609 o menţionează cu numele de ”Săruna Valahilor” care ”a mai putut ţine piept cotropitorilor” migratori.

Geograful anonim, un sfătuitor al fratelui regelui francez Filip al IV-lea, în tratatul său intitulat Descrierea Europei orientale, din anul 1308, aminteşte despre organizaţiile statale româneşti din Moesia (dintre Dunăre şi Munţii Haemus) şi din Panonia:

”Panonii din timpul invadării hunilor (sec. V) însă care locuiau pe atunci în Panonia, toţi erau păstori ai romanilor şi aveau în fruntea lor zece regi puternici în întreaga Moesie şi Panonie…”

”Scitul Vitalianus – scria Marcellinus în anul 514 – a adunat în numai trei zile o oştire mai mare de 60.000 călărime şi pedestrime”. Tot despre Vitalianus (geto-român dobrogean din Sciţia Minor) se aminteşte că, pe vremea împăraţilor bizantini Anastasius I (491-518) şi Iustinus I (518-527), el dispunea de o organizare statală puternică ”de un principat propriu” şi mergând contra Constantinopolului cu oşti numeroase compuse din compatrioţii săi, silea pe împărat să’i dea magistraturile pe care el le poftea.

Mormântul lui Vitalianus în cripta Catedralei din Osimo, Provincia Ancona, Italia. A fost 33 de ani Episcopul Osimo, dar a părăsit acest oraș după ce catedrala a fost construită sau reconstruită, și a dedicat’o predecesorului său Leopardus. În 1755 o rezoluție a Municipiului Osimo înregistrează pe sfinții Vitalianus și Leopardus patroni ai orașului.

 Că românii aveau chiar şi un cartier la Constantinopol, chiar şi o poartă la intrarea oraşului numită Blacherna, adică a vlahilor, este consemnată în cronicile bizantine. Denumirea de Blacherna provine, după istoricul Genesios, contemporan şi istoric al Curţii împăratului Porphirogenetul, de la Blachernos, numele unui duce scyt, adică valah, român, omorât la Constantinopol, iar Blacherna a coloniei române.
Un film care prezintă o succesiune de hărți ale Balcanilor:

Bulgarii ajung în sudul Dunării la 679 d.Hr. şi au fost chemaţi şi folosiţi de Imperiul Bizantin ca armată de represiune împotriva populaţiei vlahe (române) care se revolta mereu împotriva rechiziţiilor şi fiscalităţii de nesuportat. Este vorba de o populaţie mongoloidă care, pentru că a stat timp îndelungat pe Volga i s’a spus Volgari sau Bulgari. În sudul Dunării, bulgarii erau trimişi în zonele în care vlahii se opuneau rechiziţiilor şi spolierii lor fără măsură şi ca urmare, băteau, schingiuiau, ucideau, iar bieţii localnici, vlahi, sărăciţi, se potoleau, pentru că n’aveau încotro.
Provinciile Imperiului Bizantin se numeau teme şi purtau, de regulă, numele celor care asigurau „ordinea”, de aceea tema (provincia) din sudul Dunării, partea dinspre apus (Tribalia) s’a numit ”Bulgaria”.
Aceasta provincie cuprindea şi regiunea timoceană de la Sirmiu pînă la Vidin, vechea ţară TRIBALIA, locuită numai de vlahi (români). Ea a fost alocată bulgarilor de către grecii bizantini, ca să nu mai atace Bizanţul, ca să trăiască sugînd din bogăţiile băştinaşilor, românii sud-dunăreni. De la un timp, mereu nemultumiţi că nu mai aveau ce să mai sugă din sărăcia băştinaşilor, dându’şi seama că liniştea Imperiului, în tema lor depinde de ei, bulgarii s’au revoltat de mai multe ori, încercând chiar să pună un împărat bulgar la Constantinopol. Din aceste confruntări, chiar şi un împărat bizantin îşi găseşte sfîrşitul.
În organizarea provinciilor din sudul Dunării, bizantinii au denumit partea răsăriteană a provinciei (temei) Patristion, cu capitala la Silistra, care a rămas sub dominaţie bizantină grecească.
În timpul împăratului Leon al VI-lea, Cel Înţelept (887-912), bulgarii se revoltă din nou, iar bizantinii – cu trupele lor se găseau departe de capitală, în Irakul de azi, ţinînd piept turcilor seleucizi, care înaintau spre Europa – fac apel la unguri care se găseau în Atelkuz (ţara dintre două rîuri în nordul Mării Negre) să’i atace pe bulgarii răzvrătiţi. Din confruntarea lor, cronicile spun că 20.000 de bulgari au pierit, ne specificând pierderile ungurilor…dar părerea noastră este că cifra era exagerată, dar şi de cealaltă parte, la unguri pierderea considerăm că ar fi fost egală cu cea a adversarilor. Acest episod, care a avut ca urmări îndepărtate şi dispariţia aproape totală a ungurilor mongoloizi, se găseşte la cronicarii bizantini, la Cedrenus, (Fontes III, p. 135, 21) şi la austriacul Robert Rösler, în Romänische Studien.
Ultima revoltă a bulgarilor are loc în vremea împăratului bizantin Vasile al II-lea (976-1025), sub Condomeniul româno-bulgar al lui Samuel (după nume, român n.n.). Au fost antrenaţi în această revoltă şi numeroşi vlahi, populaţia cea mai numeroasă a temei. Cronicarii bizantini scriu că, după bătălia de la Belaşiţa din anul 1014, în care Samuel a fost înfrînt, la 14.000 de vlahi li s’au scos ochii, dar pe bulgari, cu figuri mongoloide, de neconfundat, i’au urmărit şi i’au lichidat cu totul. Am insistat şi ne’am şi repetat cu acest episod de exterminare a bulgarilor mongoloizi, ca nimeni să nu mai pretindă să afirme de existenţa acestui popor şi chiar denumire a unei populaţii. Dar, din păcate altfel se scrie istoria!
Episodul lichidării bulgarilor este menţionat de mai mulţi cronicari bizantini: Nichifor Gregoras (1290-cca 1361), p.497,499, Theodor Skutariates (sec. XIII), p. 435, 437, (1217-1282), p. 399. etc.
Ioan Zonaras (sec. XII) scrie:

”Câţi au ajuns în mâinile lui Kegen, unii au fost trecuţi prin sabie, alţii au fost vânduţi, ca sclavi, pe bani. Iar mulţimea rămasă acasă s’a socotit că va fi de folos romeilor (grecilor din Bizanţ n.n.), dacă, după ce va fi lipsită de arme, va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curînd nimicit” (p. 223). Numerele de pagini sînt din vol.III Fontes historiae Daco-Romane.
Odată cu exterminarea totală a bulgarilor în toamna anului 1018, urmaşul regelui Samuilă, Ioan Vladislavul, român şi el ca şi Samuilă, luptând în continuare contra grecilor bizantini, cu trupele sale de români sud dunăreni, este învins şi moare pe cîmpul de luptă. Astfel se încheie definitiv existenţa Condomeniului româno-bulgar, pe care istoricii bulgari şi ruşi de astăzi, îl numiseră ”Bulgaria” după numele dat temei (provinciei), de către bizantini!
În anul 1021, prin cucerirea Sremului de pe Dunăre, Bizanţul reuşi să sfarme ultimele rămăşiţe ale rezistenţei din ambele ei părţi componente – răsăriteană şi apuseană – a românilor sud-dunareni şi care au căzut sub jugul greco-bizantin, cu funcţionari şi cler grecesc, fiind împovărată cu obligaţii materiale. După lichidarea bulgarilor mongoloizi şi de neconfundat cu vlahii, populaţia locală de fapt, cronicile timpului nu’i mai amintesc pe bulgari.
Vă vom prezenta şi alte dovezi care probează dispariţia bulgarilor după anul 1018.
Între anii 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, Revoltele ulterioare, la care se scrie că au luat parte ”bulgarii”, sunt a locuitorilor împotriva abuzurilor bizantine şi se întemeiază ţaratul vlahilor.
În continuare, vă vom expune părerea d-lui G. Gheorghe despre unii scriitori care mai amintesc despre ţaratul bulgar după exterminarea bulgarilor:

”Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la sudul Dunării, ca de altfel în nici o zonă din Europa”.

Şi în continuare, autorul citează câţiva cronicari bizantini.

Leon Diaconul, scrie despre evenimentele care au avut loc între 959 şi 976 şi la care şi el a fost martor, la reprimarea de către Vasile II împăratul Bizanţului a revoltei antibizantine a ţarului Samuil la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor mongoloizi, din Peninsula Balcanică. Cronicarul (L.D.) numeşte Bulgaria Ţara Moesilor.
De asemenea, Ana Comnena (1083 – după 1148) a scris o cronică a lui Alexie I Comnenul, tatăl ei, dar nu menţionează nicio luptă cu aşa-zişii bulgari. Împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, au purtat războaie cu sciţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii (normanzii), cu misii (vlahii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii care au fost exterminaţi între 986 şi 1018.
De ce am ţinut să relatăm atîtea evenimente scrise de cronicarii vremurilor, la mai multe secole de după exterminarea bulgarilor, este faptul că, încă de la înfiinţarea micilor state, din care face parte şi Bulgaria, dar mai ales după cel de al doilea război mondial, istoriografia bulgară, maghiară şi în special rusă, mistifică grosolan adevărul istoric.
Din Istorii universale editate de sovietici şi cărţi şi articole editate de bulgari, s’a inspirat şi regretatul Augustin Deac, când a scris cartea ”Pagini din istoria adevărată a Bulgariei”.

V’am relatat însă, şi ceea ce constatase şi el când a scris cartea, cum istoriografia străină a căutat să ne facă uitaţi în era noastră, din Spaţiul carpato-dunărean-pontic, atribuindu’ne apelativul de păstori itineranţi! Dar, enumărând o serie de conducători, aşa-zişi bulgari, după nume erau români, Simion, Asan etc.
V’am relatat din cronicile vremii, adevărul despre poporul bulgar şi faptul că, numele de un ţar sau de un popor bulgar, după secolul al XI-lea nu mai este amintit în cronicile bizantine.
După anul 1396 turcii reuşesc să integreze întregul teritoriu de astăzi a Bulgariei, care devine provincie turcească, paşalâc cum îl numesc cuceritorii. Independenţa şi’o capătă doar în anul 1878 datorită intervenţiei armate ruseşti şi române, cât şi a voluntarilor români tribalieni aliaţi cu românii.
De unde provine însă, denumirea de Bulgaria a ţării de astăzi? O populaţie de agricultori şi păstori în marea majoritate, care în cei aproape 500 de ani sub ocupaţie turcă, a suportat opresiunea cuceritorului, deportări, tineret înrolat în armata de ieniceri turci, singura consolare rămânînd religia, care şi’au păstrat’o ortodoxă şi limbajul bisericesc slavon care s’a imprimat populaţiei care dădea răspunsurile la liturghie, ca şi astăzi în mânăstiri doar cantorii. Veţi auzi şi astăzi la noi în ţară, la lipovenii din Delta Dunării şi cîteva comune din Dobrogea, slujbele religioase, cam la fel ca cele din Bulgaria de astăzi.
Cu timpul, limba românească a populaţiei a început să se degradeze, şi cum copiii care participau la slujbele religioase învăţaseră pe de rost şi ei răspunsurile la liturghie, la mai toate cuvintele au început să stâlcească cuvintele dându’le terminaţii sau sonoritate după cuvintele bisericeşti slavone.

La 1738 denumirea Bulgaria era menținută pe hărți, deși ea nu mai exista.

Au început către secolul al XVIII-lea conflicte între românii macedoneni şi tribali care’şi păstraseră limba veche românescă şi care trecuseră la slujba liturghiei ca în ţară în română, şi cei care, cu preoţii pregătiţi la Ohrida voiau să menţină slujbele în slavonă.
După părerea noastră, panslavismul rusesc, iniţiat încă de pe vremea lui Petru cel Mare şi apoi al împărătesei Ecaterina II-a, şi’a vârât coada în sudul Dunării, pregătind terenul pentru ca ruşii să ajungă riverani la Marea Egee prin ”bulgari” şi la Adriatică prin serbi! Aşa se explică că, în momentul când populaţia din sudul Dunării şi’a obţinut independenţa şi’a denumit ţara lor după numele provinciei pe care bizantinii o dăduseră bulgarilor, Bulgaria.
Lucrul acesta a fost destul de uşor, după o perioadă de deznaţionalizare turcă, iar cei care’i puteau ajuta din Principatele Române aveau şi ei destule probleme interne de rezolvat.

De fapt, noi considerăm că a fost o slăbiciune, de fapt o trădare din partea conducerii României, a noastră a tuturor românilor, lăsând o populaţie românească de mai multe milioane, pradă dezlănţuirii unei terori de deznaţionalizare acută din partea grecilor, serbilor şi aşa-zişilor bulgari.
Este dureros faptul să constatăm cum o populaţie românească să fie incapabilă să’şi menţină unitatea lor teritorială, măcar cea de pe vremea regilor Asăneşti din secolul al XIV-lea şi după cinci secole să lupte pentru un stindard bulgăresc care nu era al etniei lor!
Edificator este un lucru, semnalat de mai mulţi călători români din sec. XIX şi XX că, pe unde au circulat prin Bulgaria s’au descurcat vorbind româneşte şi la sate şi în oraşe. Avem mărturii clare în cele ce urmează.
Într’o scrisoare către Ion Ghica, la jumătatea sec. XIX, Nicolae Bălcescu arăta că ”n’a întâlnit bulgari în Bulgaria”, iar Constantin Nicolaescu Plopşor spunea că a parcurs, în anii 1930, Bulgaria de la Dunăre la graniţa cu Grecia vorbind peste tot cu locuitorii în română. Dr. Alexandru Şuga, în vol. ”Din Istoria românilor. Probleme şi perspective”, Madrid, Ed. Carpaţii, 1982, p.33 scrie:

”În secolul trecut majoritatea populaţiei din sudul Dunării vorbea limba română”.

De curând şi Dl. Gabriel Gheorghe deplasându’se prin Bulgaria ne’a mărturisit că n’a întîlnit nicio figură mongoloidă în toată Bulgaria şi s’a descurcat peste tot vorbind româneşte!
Un aspect demn de remarcat este că, cei mai aprigi duşmani ai poporului nostru sunt aceşti români deznaţionalizaţi care, mai ales în perioada comunismului, denunţau pe cei care vorbeau româneşte sau se întreţineau cu turişti români în limba română, fiind urmăriţi şi persecutaţi de poliţie..
Ceea este scandalos şi contrar eticii adevărului istoric, am constatat-o într’o carte apărută în Franţa, excelent prezentată, cu titlul „Histoire de la BULGARIE de l’antiquité a nos jours, autoare Dimitrina Aslanian (cercetatore în cadrul Institutului Marie Curie din Paris!), Ediţia II-a-95/9946 Ed. ”Association Trimontium, 11, allée des Gardes Royales, 78.000 Versailles, 2004. Pentru a scrie şi edita o astfel de carte, în afara regulilor etice şi a adevărului istoric este de’a dreptul scandalos! În perioada sec. VII – XI expune trei hărţi frumos colorate în care îşi permite să arate că Imperiul Bulgar se întindea şi peste toată România de azi, iar în sec. X cuprinzând şi Grecia şi o parte din Serbia de astăzi!

Despre vecinii Bulgariei sau în interiorul ei, nici vorba de TRIBALI, VLAHI, sau ROMÂNI sud-dunăreni, în hărţi indicând ca vecini doar AVARS, BYSANCE, SERBES, MAGYARS, KHASARS, PETCHENEGUES!
Toţi ţarii care au condus luptele româno-bulgare contra grecilor bizantini pînă la ocupaţia turcă, toţi au fost bulgari get beget! Ne punem întrebarea, cum se poate explica faptul că, toţi cronicarii bizantini care au scris cronicile lor, sau papii din vremea aceea au scris numai despre regii blahi (vlahi) şi nu de ţari bulgari?
Chiar şi după exterminarea lor din anul 1018, în cartea autoarei, nu se aminteşte de vlahi şi toţi regii români au nume bulgăreşti, ca şi când n’ar mai fi existat picior de român în Bulgaria de astăzi!
Ceea ce ne’a revoltat însă, în cea mai mare măsură în cartea sus amintită este şi faptul că nu s’a amintit nimic despre participarea României prin trupele sale, la eliberarea sud-dunărenilor români, bulgarii de astăzi, în anii 1877/78, alături de trupele ruseşti şi revoluţionarii români tribali. De fapt, de ce să ne mai mirăm, chiar şi astăzi, şi încă la noi în ţară, în pliantele româneşti, aşa cum veţi constata la toate agenţiile de turism şi ghizii români explică turiştilor noştri, de… Cetatea Târnova construită de ţarul bulgar Asen şi de mormintele ţarilor bulgari îngropaţi în această cetate!, pentru a nu cita decât acestea.
Am citat mai înainte, din cronica franceză a martorului ocular a Cruciadei a IV-a, care nu amintea decît de Ioniţă Vlahul, toţi bulgarii fiind la acea dată, 1204-1205 în lumea celor drepţi (cum ne învaţă a zice, creştinismul), de aproape două secole! De altfel, să nu vă miraţi când veţi consulta Larousse-ul, în cap. Bulgaria, la istorie nu se aminteşte decât că înaintea cuceririi romane a Moesiei, acolo locuiau tracii! Iar după cucerirea romană a aparţinut Imperiului Bizantin. Din secolul al VI-lea, acolo … se stabilesc slavii! Altă perlă al Larousse-ului, în continuare scrie că: ”din anul 680 bulgarii… peuple d’origine turque (!) s’installent sur le Danube et fondent le prémier empire bulgare!”

 

Toate datele istorice din Larousse corespund cărţii apărute în Franţa, citată mai sus. Din momentul când în cărţile noastre de istorie nu se mai scrie decât de românii din actualele noastre frontiere, fără să citeze pe românii care ocupau în străvechime, teritoriile de pe vremea lui Burebista, să nu ne mirăm când bulgarii ne vor cere teritoriile imperiului lor din sec. X-XI, ungurii Transilvania, iar moldovenii de peste Prut, întreaga Moldovă!
Nu înţelegem care’i rolul ataşaţilor culturali al Ambasadelor româneşti în străinătate cât şi al Institutelor culturale româneşti din străinătate, acolo unde există, când apar articole în ziare, expoziţii sau cărţi de istorie, enciclopedii în care se scriu erori despre trecutul poporului nostru. Dar, de ce să ne mai mirăm, când şi la noi, în cărţile de istorie a poporului român, sau despre originea cuvintelor din limba noastră, dospesc de neadevăruri inimaginabile. Cât despre originea poporului nostru, dăinuie încă ”Basmul romanizării adevăraţilor noştri strămoşi” care ne’a condus la utopica teză a pierderii limbii noastre strămoşeşti, limbă, care’i de fapt limba primordială a europenilor!
Cât priveşte limba bulgară de astăzi, este limba veche a românilor sud-dunăreni, cu cuvinte care au fost modelate după limbajul cultic slavon, cuvintele bulgare neavând nicio legătură cu cuvinte de provenienţă rusă (slavă). Gramatica bulgară are aceleaşi reguli ca şi în limba română!
Patriotul român Ion de la Vidin a scris cartea ”La Triballie” sub pseodonimul Nicopole Passarowitz – Didonia Svistu, în franceză, la Paris în 1991, carte imprimată în Italia, editată de curând şi în româneşte. În această carte, autorul îşi exprima cu tristeţe tot ce a îndurat în trecut şi chiar în perioada comunistă poporul român din regiunea Tribalia cu capitala la Vidin şi din partea aşa-zişilor bulgari şi din partea serbilor care’şi disputau hegemonia Tribaliei între ei. Apoi toată politica de deznaţionalizare a acestor români, apreciat de autor la cca. 2 milioane de suflete! Găsim în această carte toate schimbările de nume de persoane, rîuri, dealuri, munţi, localităţi, toate au fost bulgarizate (slavizate). Călătorind prin Bulgaria, noi românii nu ne puteam descurca la citirea firmelor, plăcilor indicative de localităţi, etc., toate indicatiile sunt scrise cu litere chirilice!

Cu intrarea Bulgariei în U.E. situaţia s’a mai îmbunătăţit, ea trebuind să se conformeze normelor impuse de UE. Această îmbunătăţire este numai pentru indicaţiile rutiere în alfabet latin, dar nu şi la toate magazinele sau instituţiile publice! Din păcate, se continuă în Bulgaria şi astăzi, politica de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, nu sunt alocate ore de limba română în şcolile din localităţile din fosta regiune Tribalia, existând doar la Sofia un liceu de limbă română.

Ne punem întrebarea, cum de ungurii şi saşii din România au reuşit să ne impună în localităţile din Secuime şi în satele unde mai există astăzi câţiva saşi, să se scrie pe plăcile de intrare şi ieşire din aceste localităţi şi fosta denumire efemeră în limbile lor?

Adaptare după Valeriu D. Popovici – Urs,  cubreacov.wordpress

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬