CE A CÎȘTIGAT ȘI CE A PIERDUT RUMÎNIA DIN ALIANȚA CU GERMANIA NAZISTĂ SAU DIN CEA CU URSS ?

Alianţa Rumîniei cu Germania nazistă a marcat o pagină de istorie importantă în derularea celui de al doilea război mondial.

Destinul politic al Rumîniei a fost dramatic afectat pe un interval de timp de exact cinci ani de zile: 23 august 1939- 23 august 1944.

La primul 23 august s’a semnat pactul Ribentropp-Molotov, care a deschis calea sfîrtecării Rumîniei şi a împins’o spre alianţa cu Germania nazistă.

La al doilea 23 august, prin întoarcerea armelor s’a lăsat cale liberă Armatei Roşii, care a adus un regim de ocupaţie mascat, schimbat cu unul de vasalitate faţă de Moscova şi de comunizare a Rumîniei.

A venit timpul să ne întrebăm: ce ”beneficii” a avut Rumînia de pe urma acestor evenimente, respectiv alianţele cu Germania nazistă şi nu în ultimul rînd din cea cu URSS.

În însemnările sale zilnice, Carol II notează că pactul Ribentropp-Molotov era cît se poate de periculos pentru Rumînia, deoarece ”în loc de a avea două fronturi de apărat iată că vom avea două şi jumătate, ceea ce este aproape peste puterile noastre”.

Practic erau doar trei posibilităţi: alăturarea de Antantă, trecerea de partea Germaniei sau neutralitatea. Consiliul de Coroană convocat la 6 septembrie 1939 stabilea neutralitatea drept unica soluţie de a apăra hotarele ţării.

Între 10 mai şi 22 iunie 1940 însă, Germania invadînd Olanda şi Belgia şi obţinînd capitularea Franţei, Rumînia rămînea solitară între Berlin şi Moscova.

Optica guvernului lui Carol II a fost Germania, căreia i s’a propus ”lărgirea colaborării amicale” dar, la 2 iunie 1940, Berlinul replica clar că nu pot fi discutate relaţiile bilaterale decît dacă Bucureştiul ”ia în considerare eventualele cereri de revizuire ale vecinilor săi, ca de pildă a Rusiei în cazul Basarabiei”.

La 23 iunie Molotov îi spunea ambasadorului german la Moscova că ”soluţionarea problemei Basarabiei nu mai suportă nici o amînare”, Berlinul răspunzînd după două zile că este gata ca ”în spiritul înţelegerii cu Moscova să sfătuiască conducerea rumînă pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei în sensul rusesc”.

O zi mai târziu URSS dădea ultimatumul prin care Rumînia era somată să’i cedeze Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa.

Două Consilii de Coroană au fost reunite în această chestiune la 27 iunie 1940, cedarea fiind acceptată cu 20 de voturi contra 6.

Aşa începea sfîrtecarea Rumîniei, pe care o putem considera drept primă consecinţă negativă a asocierii cu Germania lui Hitler.

Pierderea Basarabiei şi Bucovinei a însennat împingerea Rumîniei și mai mult spre Berlin.

Abia numit premier, Ion Gigurtu anunţa, la 4 iulie 1940, că Bucureştiul aspiră la “încorporare în sistemul creat de axa Berlin-Roma”.

La 15 iulie, Hitler îi comunica lui Carol II că nu va garanta frontierele Rumîniei şi nu va trimite o misiune militară germană la Bucureşti atîta vreme cît nu vor fi rezolvate problemele de frontieră cu Ungaria şi Bulgaria, anticipare a Arbitrajului de la Viena (30 august 1940), prin care Rumînia pierdea nord-estul Transilvaniei.

La 7 septembrie aveam să cedăm şi Cadrilaterul.

Abia acestei Rumînii amputate Germania şi Italia aveau să’i garanteze ”integritatea şi inviolabilitatea”, în principal, dar tacit, faţă de URSS.

Sintetizînd, vom spune că prima consecinţă pentru ţara noastră a orientării spre Berlin a fost de natură politică şi teritorială.

Politic, devenea obligatorie intrarea în Axă, iar teritorial pierdeam (28 iunie- 7 septembrie 1940) 99.926 km2 (33,79 % din teritoriu) şi 6.829.238 locuitori (34% din populaţie).

Izolat şi atacat de toate partidele, Carol II îi propunea, la 4 septembrie 1940, generalului Ion Antonescu formarea guvernului.

A doua zi, Antonescu cerea şi obţinea ”puteri depline pentru conducerea statului rumîn”.

Abdicarea lui Carol II şi urcarea pe tron a lui Mihai s’au produs la 6 septembrie.

Între timp, relaţiile cu Germania evoluau “pozitive”.

La 10 octombrie 1940 sosea la Bucureşti misiunea militară germană, avînd ca obiectiv declarat instruirea armatei rumîne şi nedeclarat controlul cîmpurilor petroliere.

La 3 noiembrie, Rumînia adera la Axa Berlin-Roma-Tokio, urmînd ca relaţia politică să fie completată prin acorduri economico-financiare.

Acesta este capitolul la care mulţi autori invocă o inegalitate în relaţia rumîno-germană din 1940-1944, principala acuză fiind că petrolul rumînesc era plătit de Germania la preţurile antebelice care erau cu 50% sub preţurile pieţei libere a vremii.

De asemenea, Germania reexporta petrol românesc în ţările ocupate şi în Franţa vasalizată cîştigând diferenţa dintre preţul de achiziţie şi cel de vînzare.

Dacă este adevărat că petrolul rumînesc a fost baza energetică a efortului german de război, mai ales pe frontul estic unde şi Rumînia s’a angajat militar, tot atît de adevărat este că încă din 1940, dinainte de intrarea Rumîniei în Axă, exportul de petrol era realizat pe baza acordului armament-petrol care prevedea că preţul ţiţeiului era cel din 1939.

În schimb, însă, Germania trimitea Rumîniei arme şi echipamente militare.

Odată cu începerea campaniei din est şi cu participarea Rumîniei la război decontarea petrolului a fost reglementată printr’un nou protocol semnat la 17 ianuarie 1942.

Conform acestuia livrările germane de arme se făceau pe baza unui credit de război de 600 milioane mărci, restituit în proporţie de 50% prin cliring, în cote semestriale, cu 3,5% dobîndă, în decurs de 7 ani; restul sumei urma să fie plătită după încheierea războiului.

În 1942 întregul export de petrol al Rumîniei a fost de 3,3 milioane tone, din care 2,2 milioane tone destinate Germaniei şi 1,1 milioane tone aliaţilor acesteia.

În acel timp, extracţia de ţiţei a ţării noastre ajunsese la 5,6 milioane tone, cu o creştere faţă de 1941, creştere datorată asigurării industriei extractive rumîneşti cu utilaje şi materiale livrate de Germania.

O rămînere în urmă a livrărilor germane către Rumînia a creat o criză în relaţiile economice bilaterale, motiv pentru care Hitler a discutat direct cu Antonescu (10-12 iunie 1943).

El i’a propus Mareşalului compensarea prin plata în aur a restanţelor.

O nouă convenţie economică a fost încheiată pentru perioada februarie-septembrie 1943. Dar în 1943 industria germană nu mai făcea faţă nici nevoilor proprii de maşini şi utilaje.

Pentru a stinge nemulţumirile Rumîniei s’au purtat convorbiri dificile la Bucureşti, convorbiri soldate cu un nou protocol economic semnat la 9 februarie 1944.

Prin el, Germania se obliga la livrări masive de material de război, iar Rumînia la livrarea unei mari cantităţi de cereale.

Totodată Banca Naţională Germană punea la dispoziţia BNR o cantitate de aur din depozitele sale elveţiene, din care să se plătească produsele petroliere rumîneşti şi furniturile pentru nevoile trupelor germane din Rumînia.

Situaţia BNR la 23 august 1944, comparativ cu 23 august 1940, arată că stocul de aur crescuse în acea perioadă – în care exporturile au fost direcţionate aproape exclusiv spre Germania – cu 11 vagoane de aur, din care 8,5 din Germania.

În memoriul său către Tribunalul Poporului din 15 mai 1946, Mareşalul Ion Antonescu sublinia că ”pînă în 1940, timp de 25 de ani de pace, Banca Naţională nu reuşise decît o acoperire în devize şi aur echivalentă cu 16 vagoane. La 23 august 1944 Banca Naţională avea 23 vagoane de aur”.

De notat că în 1941-1944 Rumînia a mai exportat în Germania 85.000 vagoane cereale (10 tone fiecare) faţă de un export antebelic de 100.000-300.000 de vagoane anual, 10.000 vagoane lemn anual faţă de 50.000-100.000 vagoane anual antebelic şi aproximativ 3 milioane tone petrol anual (în 1944 doar 1,4 milioane tone), în condiţiile în care consumul intern de petrol a crescut de la 1,7 milioane tone în 1941 la 2,5 milioane tone, în 1944.

Pentru a fi corecţi, trebuie să spunem că raporturile economice rumîno-germane erau între parteneri egali şi că Germania a livrat Rumîniei numai în 1942-1943: 6.700 tractoare cu pluguri, 110.000 pluguri, 7.100 semănătoare, 5.000 secerătoare, 71.000 prăşitoare şi 24.000 grape.

Tot Germania a furnizat utilajele necesare trecerii transportului feroviar pe alimentarea cu cărbune şi pentru modernizarea nodurilor de cale ferată.

În acelaşi memoriu din 1946, Ion Antonescu scria, nu fără îndreptăţire:

”Am făcut mari investiţii în timpul războiului în agricultură, industrie, comunicaţii, telefoane, şcoli, biserici, armată şi opere sociale. Toate au fost acoperite cu veniturile ordinare şi cu creditul de 80 miliarde acordat de germani cu dobîndă de 3,12% pe 7 şi 15 ani, fără a da nici un gaj.”

Ansamblul relaţiilor economice rumîno-germane din 1940-1944 s’a desfăşurat pe baza unor principii ferm expuse şi aplicate de partea rumînă, în baza cărora Rumînia nu a făcut nici o înstrăinare de proprietate, a păstrat conducerea întreprinderilor sale şi a decis singură asupra ponderii capitalului străin în economia naţională.

Cel mai serios analist al relaţiilor rumîno-germane din perioada respectivă, Andreas Hillgruber, notează şi faptul că raportul marcă-leu a fost menţinut la 1 la 60 din 1941 pînă în 1944, ceea ce a făcut ca, dacă la începutul războiului Rumînia avea un debit de 90 milioane mărci în 1944 Germania să aibă un debit de un miliard de mărci.

”Inechitatea produsă la primul acord economic s’a stins pe parcursul anilor în care guvernul rumîn şi în special Mihai Antonescu au dovedit fermitate în apărarea intereselor şi drepturilor rumîneşti.”

Acest tablou al relaţiilor rumîno-germane trebuie să’l completăm cu urmările colaborării politico-militare a lui Antonescu cu Hitler.

Angajată pe frontul de est contra URSS, armata noastră a pierdut, în intervalul 22 iunie 1941 – 23 august 1944, 624.540 de oameni, dintre care 71.585 de morţi, 243.622 răniţi şi 309.333 prizonieri luaţi de ruşi după 23 august 1944 în Moldova, Basarabia şi Dobrogea.

Între 4 aprilie şi 10 august 1944, raidurile aviaţiei aliate asupra Rumîniei au avariat serios reţeaua feroviară, mai ales triajele din Braşov, Ploieşti şi Bucureşti, au distrus 30.000 de imobile, au rănit 7.809 oameni şi au ucis 7.639.

La două săptămîni după ultimul raid asupra zonei petroliere, Rumînia a cerut armistiţiu, a ieşit din războiul cu URSS şi a întors armele contra Axei.

Era 23 august 1944, respectiv intrarea ţării în sfera de interese geopolitice a URSS.

Alianţa Rumîniei cu Rusia sovietică

Ca şi după 23 august 1939 (pactul Ribentropp-Molotov), după 23 august 1944 Rumînia s’a găsit într’o situaţie fără ieşire, fără alternative.

În 1939 avea de optat între alianţa cu Germania şi distrugerea ţării, iar în 1944 între supunerea faţă de URSS şi aceeaşi distrugere a fiinţei naţionale.

Brutal, mareşalul Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainian în 1944, îi spunea generalului Constantin Vasiliu-Răşcanu că Rumînia trebuie să abandoneze iluzia ”că puteri îndepărtate – de peste mări şi ţări – i’ar putea veni în ajutor. Aceste puteri fiind prea îndepărtate nu vă pot oferi practic prietenia lor”.

Desigur că părinţii şi bunicii noştri nu cunoşteau atunci realitatea dramatică a împărţirii sferelor de influenţă încă de la Yalta (1943), ei împărtăşindu’se în continuare din iluzia cuprinsă în sintagma ”vin americanii”, o iluzie de tip hollywoodian spulberată de comunismul real.

Proclamaţia regală de la 23 august 1944 anunţa că ”pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală” (trupe sovietice intraseră pe teritoriul naţional în martie 1944, iar la 20 august lansaseră o puternică ofensivă pe frontul Iaşi-Chişinău) exista ca singură soluţie ”ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”, motiv pentru care proclamaţia regală afirmă textual:

”Rumînia a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.”

În realitate însă, Rumînia continua să se afle în stare de război cu Naţiunile Unite.

De altfel, în seara de 24 august, Stalin ordona mareşalilor Timoşenko, Malinovski şi Tolbuhin să nu ia în seamă ”nici o declaraţie a rumînilor despre încetarea acţiunilor militare”.

La 31 august, generalul Sănătescu (numit deja premier), întîlnindu’se cu un general sovietic, consemna în jurnalul său:

”Îmi spune că ştie de armistiţiul cerut, dar că pînă la semnareea lui sîntem tot în război.”

Abia la 12 septembrie 1944 generalul-premier Sănătescu putea scrie:

”În fine, s’a semnat armistiţiul cu puterile aliate. Poate se vor mai normaliza lucrurile.”

Prin articolul 19 al convenţiei de armistiţiu, Aliaţii socotesc ”hotărîrea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi neavenită şi sînt de acord ca Transilvania să fie restituită Rumîniei”.

La 26 octombrie 1944, eliberarea Transilvaniei era un fapt împlinit, iar trupele sovietice şi rumîne, cot la cot, trecuseră graniţa, înaintînd în Ungaria.

La 9 martie 1945, răspunzînd unei scrisori ce’i fusese adresată de premierul Petru Groza şi vicepremierul Gheoghe Tătărescu, Stalin afirma clar că ”guvernul sovietic a hotărît să satisfacă cererea guvernului rumîn şi, în conformitate cu convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, să consimtă la instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului rumîn”.

Presa moscovită a acordat o atenţie deosebită acestui eveniment, subliniind că Rumînia este decisă să’şi îndeplinească toate obligaţiile faţă de Aliaţi, să aibă legături strînse cu URSS şi să participe la operaţiunile militare pe frontul antihitlerist.

Nu putem să trecem sub tăcere contribuţia deosebită a armatei rumîne, care, prin exemplara prestaţie de după 23 august 1944, a consolidat poziţia Rumîniei în ochii Aliaţilor, în primul rînd ai URSS. Mareşalul Malinovski nota, la 13 aprilie 1945, cînd pe frontul de vest se dădeau unele dintre cele mai aprige lupte:

”Armatele rumîne luptă foarte bine şi sînt foarte mulţumit de comandanţi, de statele majore şi de trupă; sunt bravi şi gata de tot sacrificiul.”

Totul începuse în aceeaşi zi de 23 august 1944, cînd armata rumînă a acţionat impecabil şi a rezistat tuturor încercărilor de reacţie ale trupelor germane, în număr de 500.000 de oameni, aflate pe teritoriul nostru.

Întoarcerea armelor a fost rapidă, coordonată şi deplină, armata rumînă ţinând sub control întregul teritoriu al ţării, oprind tentativele de înaintare spre linia Carpaţilor a forţelor germano-ungare şi ţinînd deschise drumurile pentru Armata Roşie.

Datorită României, frontul sovietic a avansat cu 600 km. în trei săptămîni fără a întîmpina rezistenţă.

În acelaşi timp, acţiunea Rumîniei a obligat Wehrmachtul să evacueze în pripă, în 8 săptămîni, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia şi o parte a Bosniei.

Întrerupînd aprovizionarea cu petrol a armatelor germane şi deschizînd practic un ”al patrulea front în Europa”, Rumînia a scurtat durata războiului.

Cifrele ilustrează clar că efortul de război alături de Aliaţi transforma Rumînia într’o adevărată putere cobeligerantă şi o îndreptăţea la statutul de Aliat, pe care însă nu l’a primit.

Armata rumînă a acţionat pe frontul de vest 244 de zile, cu 12-14 divizii plus corpul aerian, încadrată fiind în Frontul 2 Ucrainian.

Între 23 august şi 25 octombrie 1944 a fost eliberat teritoriul naţional.

După 21 septembrie 1944, Armatele 1 şi 4 române au luptat în Ungaria, pătrunzând 300 km. în adîncimea dispozitivului germano-ungar; din 210.000 militari rumîni care au luptat în Ungaria au căzut 42.700 (peste 20% din efectiv).

De la 18 decembrie 1944 şi pînă la capitularea Germaniei, rumînii au luptat în Slovacia, Cehia, Moravia şi Austria cu 250.000 de oameni, pierzînd 66.500 (27% din efective).

Efortul rumînesc s’a mai concretizat în parcurgerea unui traseu de luptă de 1700 km. între Constanţa şi Praga, ocuparea a 3.831 localităţi, dintre care 53 de oraşe.

Economic, efortul rumînesc de război a fost de 1,2 miliarde dolari la valoarea din 1938.

“Sunday Times”, reluat de Radio Londra la 7 ianuarie 1945, a apreciat textual că “dintre Naţiunile Unite care luptă împotriva Germaniei hitleriste, Rumînia se situează azi pe locul 4 prin numărul de soldaţi participanţi la bătălie”.

Ca să respectăm adevărul istoric, va trebui să arătăm că după 23 august 1944, “aliatul sovietic” a dezarmat şi luat prizonieri 150.000 de militari rumîni, a capturat toată flota noastră şi a comis o serie de abuzuri pe care şeful guvernului, generalul Sănătescu, le sintetiza astfel:

”Mare bătaie de cap cu ruşii care nu respectă nimic. Devastările şi jafurile continuă. Nu se pot face semănăturile de toamnă fiindcă ridică fără nici un fel de socoteală vitele de pe cîmp. Comuniştii, care nu însemnau nimic pînă la venirea ruşilor, acum au protecţia lor. Am dificultăţi şi cu aplicarea armistiţiului. Ruşii nu se gîndesc a’l respecta. Transportă tot ce pot la est de Prut, fără a da socoteală.”

Convenţia de armistiţiu stabilea că Rumînia va plăti către URSS o despăgubire de 300 milioane dolari pentru pagubele produse pe teritoriul sovietic.

Dar în total aveam de plătit, pe lîngă cele 300 de milioane dolari, alte 470 de milioane ca restituiri, 200 de milioane ca reîntregiri şi drepturi, 75 milioane pentru întreţinerea trupelor sovietice aflate în Rumînia şi 50 milioane dolari ca alte plăţi.

Despăgubirile de război urmau a fi plătite în 6 ani, în mărfuri: petrol, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, locomotive şi vagoane de cale ferată, diverse alte bunuri şi mărfuri.

Sub egida guvernului Petru Groza s’au înfiinţat sovromurile, societăţi mixte rumîno-sovietice.

Au apărut peste noapte Sovrompetrol, Sovromcărbune, Sovrombank şi Sovromasigurare, Sovromcuarţ şi Sovrommetal.

Mai tîrziu, la desfiinţarea acestora (1954-1956), valoarea părţii de participare sovietică urma să fie răscumpărată de statul roman, în rate anuale, eşalonate pe 10 ani începînd cu 1966 şi plătibile în mărfuri.

La lichidarea sovromurilor, Moscova şi’a evaluat participarea la 9,6 miliarde lei, sumă redusă după negocieri la 5,3 miliarde lei.

În condiţiile imediat postbelice, posibilităţile României de participare la circuitul economic mondial erau drastic limitate datorită costurilor războiului pe frontul de est şi efortului militar alături de Naţiunile Unite.

Valuta şi devizele rumîneşti din străinătate erau blocate, iar ţara nu avea credit pe pieţele financiare internaţionale.

Singurele credite au venit de la URSS (10 milioane dolari), Cehoslovacia (10 milioane dolari) şi SUA (7 milioane dolari), dar ele erau insuficiente, reconstrucţia naţională fiind evaluată la 600 milioane dolari.

În aceste condiţii extrem de grele, un balon de oxigen a venit tot din partea URSS, prin încheierea, la 8 mai 1945, a două importante instrumente economice: Acordul bilateral privind schimbul de mărfuri şi Acordul de colaborare economică dintre Rumînia şi URSS.

Erau primele înţelegeri economice internaţionale ale Rumîniei ieşite din alianţa cu Germania.

Datorită lor, în 1947 Rumînia realiza importuri echivalente cu 50% din nivelul anului 1938 şi exporturi de 24% în acelaşi termen de comparaţie, după ce în 1945 valorile importurilor fuseseră de 9,21%, iar ale exporturilor de 4,38%.

Din totalul schimburilor comerciale rumîneşti în 1947, Uniunii Sovietice îi reveneau 91% din exporturi şi 70% din importuri.

În acelaşi timp, staţionarea trupelor sovietice în ţara noastră între 1945 şi 1958, staţionare ce contravenea prevederilor convenţiei de armistiţiu, costa foarte mult.

Numai reparaţiile la cazarmele ocupate de Armata Roşie pînă la semnarea tratatului de pace cu Rumînia (10 februarie 1947) au însumat 225 miliarde lei, iar alimentele livrate de Rumînia echivalau cu 500.000 de raţii.

Dislocarea trupelor sovietice, începută în septembrie 1944, a cuprins garnizoane din Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Piteşti, Tîrgovişte, Slatina, Caracal, Turnu Severin, Lugoj, Timişoara, Arad, Deva, Petroşani, Alba Iulia, Sebeş, Dej, Sibiu, Buzău, Bîrlad şi Focşani.

În 1946, trupele sovietice ocupau 200 de cazarme şi barăci militare din 60 de garnizoane, iar în cazul aviaţiei toate pistele betonate, 73% din clădiri, 83% din hangare, 82% din atelierele de reparaţii şi 80% din magazii.

Deşi tratatul de pace prevedea retragerea în 80 de zile a tuturor forţelor aliate din Rumînia, URSS îşi rezerva dreptul de “a păstra pe teritoriul Rumîniei forţele armate care i’ar fi necesare pentru menţinerea lucrărilor de comunicaţii cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”.

Practic, prin acest amendament staţionarea trupelor sovietice în România era legalizată. Dislocate în continuare în 14 garnizoane, aceste trupe de ocupaţie vor fi fost retrase abia în 1958, în baza unui acord bilateral.

Tot pe plan militar trebuie contabilizată sovietizarea armatei rumîne prin adoptarea modelului sovietic şi schimbarea doctrinei de apărare.

Între 1949 şi 1960, în armata rumînă a fiinţat instituţia consilierilor sovietici, un fel de supervizori bine plătiţi. Acei consilieri erau cazaţi în apartamente ale căror chirii erau plătite de Ministerul Rumîn al Apărării, casele fiind mobilate şi dotate cu aparate electrocasnice plătite de aceeaşi parte rumînă.

În 1952 erau în armata noastră 105 consilieri militari sovietici permanenţi şi 17 nepermanenţi, pentru ca în 1954 numărul lor să ajungă la 161.

Apoi, treptat, numărul consilierilor militari sovietici a scăzut la 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958. În acel an au fost retrase din ţara noastră trupele sovietice, iar în 1959-1960 şi ultimii consilieri militari.

Aservirea Rumîniei faţă de URSS a încetat în 1964, cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat statutul de autonomie al PMR şi implicit al ţării.

Un statut continuat de deschiderea spre vest din anii ’70, dar și de închiderea spre același vest, din anii ’90.

Declaraţia din aprilie 1964 a avut, între alte consecinţe, închiderea Editurii şi Librăriei “Cartea Rusă”, înfiinţate în 1946, a Institutului de studii rumîno-sovietice, înfiinţat în 1947, a Institutului de limbă rusă “Maxim Gorki” şi a Muzeului rumîno-rus, înfiinţate în 1948.

În relaţia cu URSS, Rumînia a rămas doar ca membru al Pactului de la Varşovia (cu rezerve echivalente celor ale Franţei faţă de NATO) şi a CAER-ului, de asemenea cu rezerve timpuriu exprimate (1962-1964) faţă de forme integratoare vizînd amputarea economiei şi chiar a fiinţei naţionale.

Strict respectată de Occident în frunte cu SUA, apartenenţa Rumîniei la sfera de interese a URSS a fost o jumătate de secol factorul de îndepărtare, izolare şi întîrziere a ţării noastre faţă de Europa, în care, acum, readmisă fiind, nu s’a putut reintegra deplin nici la 30 de ani după prăbuşirea comunismului ceauşist şi a Cortinei de Fier.

Citește și: RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA

sau: RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

Resurse: balcanii.ro

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA

De la dimensiunile unui județ de statura unuia rumînesc obișnuit de azi care cuprindea Moscova și ceva împrejurimi, azi se întinde ca un colos peste 2 continente înghițind peste 160 de grupuri etnice și popoare autohtone, crescînd continuu prin cuceriri succesive peste toate națiile înconjurătoare.

De aceea se poate spune că Rusia a fost un stat agresor ÎN TOATĂ ISTORIA SA, încă de la nașterea Moscovei de acum peste 900 de ani.

Prima referință este de prin 1147, cînd era un orășel obscur într’o mică provincie, cu populație predominant fino-ugrică numită Merya.

Să creadă cineva că a cucerit o șesime din suprafata planetei numai ca urmare a războaielor ”de apărare”, poate doar un om complet lipsit de orice cunoaștere a istoriei, sau care si’a pierdut complet capacitatea de a gîndi, după o doză zdravănă administrată de propaganda Kremlinului.
Și asta o spune editorialistul Ivan Lenski, pe site-ul rusesc ru.krymr.com.

În realitate totul este complet pe dos.

Dacă ne întoarcem la istorie totul este consemnat acolo.

Iată ce spune Mihai Eminescu despre tendinţele de cucerire ale Rusiei acum 150 de ani în ”Tendinţe de cucerire”, pe 7 aprilie 1878 în prag de Proclamare a Independenței Rumîniei:

”Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind’o de mlădioşie şi dîndu’i instincte fanatice pentru idei de’o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotismului.

Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sînt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt.
În tendinţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care’şi caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decît pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare.

În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce’i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i’a refuzat, sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.

Căci stă oare destoinicia unei naţii în vreun raport cu întinderea teritoriului pe care ea îl ocupă?

Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei.

Dar toate aceste condiţii de mărire erau cîştigate prin muncă îndelungată – deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor de cum au mulţi profesori de estetică.

Un rol analog l’a avut Olanda în istorie şi astăzi încă sînt state mici, care se bucură de’o înflorire extraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă.

Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu’i de mare, trage mai uşor decît mica Belgie.

De aceea, ni se pare că, din nefericire, ruşii sînt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît, care’i face să caute în cuceriri ceea ce n’au înlăuntrul lor.

Nouă ni se pare că cercurile culte în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a’l umple prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească.

Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţia unui neam asemenea mongolic, a turcilor.

În locul civilizaţiei greceşti, înflorit’a în Bizanţ o cultură turcească?
Deloc.

Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi.

În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provincii baltice, în mîinile şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populaţiile străvechi a acelor provincii, leţii, levii, crevinii şi cum îi mai cheamă nu se vor fi aflînd cu mult mai sus, de cum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.

Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu’i o misiune care’şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care de’ar stăpîni pămîntul, tot nu s’ar umple.
Cerul de’asupră’l schimbi, nu sufletul marea trecînd’o.

Pot să treacă şi Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma veche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenuşă şi cadavre, nu se va naşte din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înţelepciune şi de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc, care’şi caută compensaţie în glorii sîngeroase şi în cuceriri.

De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei.

Nu mai vorbim despre cuvîntul lui Aksakof, care vede întinzîndu’se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică.

C’un cuvînt, în loc de’a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele.

Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători, care dau tonul în Rusia. Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg imperiul otoman într’un mod care să poată fi înghiţit mai de voie, mai de nevoie de Europa.

După Turcia urmează imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie cine.
Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse.
Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială – ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n’o ceda.

Ne hotărîm de a n’o ceda şi Rusia a ocupat’o astăzi pe deplin. În fine, susţinînd dreptul nostru, vedem ivindu’se colţii prieteşugului: Bucureştii sînt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie, dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţii sînt oprite în drum, c’un cuvînt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.

Nu deprindem frica şi pace bună. Teamă ne e numai ca imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă.

Ea este în stare a ţine războiul, pînă ce Rusia’şi va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică.

Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.

Oamenii fără simţ istoric, liberalii cosmopoliţi c’un foarte incolor sentiment de patrie s’au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne’a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie.

Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în chestiune.

Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne’o pregăteşte nouă.

Deşi nu s’a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţă că ne aşteaptă vremi grele.

Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic.

Nesperînd nimic, n’avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne’am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu’ne de nimic, n’avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică. (”Tendinţe de cucerire”, 7 aprilie 1878)

Faimosul general rus Kuropatkin, în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că:

”În ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire.”

Practic, în toata istoria sa, Rusia a dus o politică agresivă față de statele vecine.

Citește și: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Să dăm cîteva exemple de războaie de cucerire duse de Rusia:

Anul 1558. Războiul Livonian.

A fost un război pentru teritoriile actualelor țări baltice si Belarus. Defensiv acest război nu poate fi numit nici chiar și de cei mai înrăiți patrioti, a fost o agresiune pură împotriva unui stat vecin.

Rusia a cîștigat atunci un impuls în urma cuceririi hanatelor Kazan și Astrahan, Bashkiria, Marea Hoarda a Nogailor, a cazacilor și Kabarda și şi’a dorit foarte mult teritoriile Livoniei.

Istoricii sovietici spun că războiul s’a dus pentru acces la Marea Baltică, de fapt, motivele pentru acesta au fost complet diferite.

Rusia nu a primit tributul şi, din cauza asta, a atacat Livonia. Ca urmare a războiului, Rusia a fost învinsă, a renunțat la pretențiile asupra Belarus, dar, cu toate acestea, a primit ceva teritorii in zona de frontieră.

Anul 1654. Războiul cu Polonia și ”unirea” cu Ucraina.

Această poveste este plina de pete negre.

Ucrainenii se întreabă și astăzi cine l’a autorizat pe hatmanul zaporojenilor Hmelnițki să decidă pentru întreaga Ucraina?

Părintele istoriografiei ucrainene Mihai Hrushevsky, care a scris ”Istoria poporului ucrainean”, se indoieste că el (Bogdan Hmelnițki) s’a gîndit la crearea unui stat comun cu Moscova.

Da, a cerut ajutor de la țarul rus, dar de aici pîna la dorința de ”unire”…

Documentul istoric original privind ”unirea” Ucrainei cu Rusia a fost pierdut și cel mai probabil nu întîmplător.

Curtea Moscovei a profitat pur si simplu de turbulențele din Ucraina și s’a grăbit să’și alipească întreaga țară.

Asta nu vă amintește despre nimic?

Numeroasele campanii asipra Constantinopolului au fost, iarăși, agresiuni deghizate.

La început, Rusia le’a motivat de apărarea comercianților rusi oprimati de otomani, apoi și’a amintit de creștinii din Balcani.

Anii 1695-1696. Campania de la Azov a lui Petru cel Mare.

Rusia avea nevoie de acces la mare, așa că trebuia să ocupe cetatea turcească Azov.

Aici, chiar si cel mai mare patriot rus cu greu ar putea numi război de apărare agresiunea asupra Azovului.

Cu Turcia rușii au avut aproximativ 10 războaie, în urma carora au rupt bucăți mari de pămînt.

Anul 1700. Marele război cu Suedia.

Temeiul – Rusia avea nevoie neaparată de acces la mare, deși rușii nu au fost niciodată văzuți la Marea Baltică.

Pretextul tradițional cu apărarea populației vorbitoare de limbă rusă nu putea fi folosit – pur și simplu ei nu erau acolo.

Au găsit un alt pretext – au nevoie de acces la mare. Și aşa teritoriul a devenit ”pămînt rusesc strămoșesc”.

Apoi au fost alipite alte teritorii ”strămoșești” – Finlanda, Țările Baltice, Ingermanlandia, în ciuda faptului că ruși nu se găseau acolo nici pomină.

Anii 1772-1775. Au fost trei împărțiri ale Poloniei.

Prusia a propus împărătesei Ekaterina să împartă Polonia. Ea evident că nu a refuzat.

Numeroasele revolte poloneze împotriva ocupației ruse au fost denumite mai tîrziu de istoricii rusi războaie ruso-poloneze.

De fapt, nu era nimic mai mult decît rezistența populației la invazia unui agresor străin.

Anul 1783. Anexarea Crimeei.

Numai un nebun ar putea numi momentul acesta istoric drept apărare.

A fost agresiune pură, justificată de preîntîmpinarea unor raiduri ale Hanilor de Crimeea.

Justificarea anexării cu apărarea ortodocșilor nu poate fi luată de bună, pentru că în Crimeea aceștia erau o minoritate absolută.

Și, de fapt, nimeni nu îi asuprea – armenii, de exemplu, care au trăit în Crimeea pînă la anexarea ruseasca, au fost alungați de acolo după capturarea peninsulei, deși aceștia erau ortodocși.

Iată adevărata ”grijă față de frații crestini”.

Anul 1783. Regatul Kartli-Kakheti, situat în estul Georgiei, a intrat sub protectoratul Imperiului rus.

Se pare că a fost un succes al diplomației ruse, zona a intrat sub influența Moscovei nu ca urmare a războiului, ci de bună voie. Doar că se pastrează tăcerea cu privire la Imereti.

Ce s’a întîmplat de fapt?

De cînd regatul independent georgian a devenit dintr’o dată o parte a Imperiului Rus?

Sau anexarea Georgiei pe bucăți este o altă tradiție rusească în regiune?

Anul 1812. Jumătate din MOLDOVA lui Ștefan a fost ANEXATĂ de Imperiul rus (țarist).

”Turcia nu putea ceda ceea ce nu’i aparţinea, pentru că Poarta otomană n’a fost niciodată suverană asupra ţărilor rumîne. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, cînd la Carlovitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valachia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu’i confereau decît un drept de suzeranitate”. Karl Marx, 1856

Înainte de a trece la o analiză privind impasul diplomatic în care se află astăzi Republica Moldova, propunem să facem o scurtă incursiune în istorie pentru a reaminti tuturor că pentru Republica Moldova această etapă istorică va fi una decisivă din punct de vedere (geo)politic.

E timpul să spunem lucrurilor pe nume.

E timpul să scăpăm de complexul servilismului politic (rusofilismului) şi să ne decidem singuri soarta pornind de la propria experienţă istorică.

Or, ceea ce nu pare să se înţeleagă nici la București, nici la Chişinău este că vom fi dependenţi de Rusia atît timp cît vom fi şantajaţi cu dosarul transnitrean.

Vom face abstracţie de faptul că din punct de vedere juridic, între Republica Moldova de astăzi şi Voievodatul Moldovei, întemeiat în 1359, nu există o legătură de succesiune.

Relaţiile diplomatice ale Moldovei cu Rusia datează din 1711, cînd Petru I încheie un tratat cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei.

Acesta stipula clar că:

”Art. 1. Moldova va dobîndi întreg teritoriul dintre Nistru şi Bugeac. Toate cetăţile aşezate pe malul stîng al Prutului vor aparţine de drept Moldovei;
Art. 2. Moldova nu va plăti nici un tribut Rusiei;
Art. 3. Domnul se obligă să ţină 10.000 de oşteni, plata cărora va fi acoperită de Rusia;
Art. 4. Rusia nu se va amesteca în afacerile ţării, şi nici unui rus nu’i va fi permis să se căsătorească şi să dobîndească moşii în Moldova;
Art. 5. Titlul domnului va fi Alteţa Sa domn şi singur stăpînitor al Moldovei, aliata Rusiei.”

Semnarea acestui tratat intră în contradicţie cu vectorii de expansiune ai Rusiei Ţariste formulate în ”Testamentul” aceluiaşi ţar.

Şi dacă pentru ruşi, cucerirea peninsulei Crimeea însemna stăpînirea Mării Negre, Basarabia (teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru) reprezenta controlul asupra deltei Dunării – un pas înainte spre Constantinopol.

Pe tot parcursul războaielor ruso-austro-turce din 1736-1739, 1768-1774 şi 1788-1791 Moldova a fost transformat într’un obiect al disputelor teritoriale dintre cele trei puteri.

Pe tot parcursul acestei perioade eforturile Rusiei s’au îndreptat spre cucerirea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.

Caracterul duplicitar al diplomaţiei ruse se manifestă prin ocuparea în 1806-1812 a Principatelor Rumîne şi intervenţia abuzivă în afacerile interne ale acestor două ţări.

Savantul rus L. S. Berg aminteşte şi despre împrejurările în care diplomaţii ruşi au falsificat sensul noţiunii geografice Basarabia:

”În conformitate cu una din clauzele Tratatului de la Tilzit, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, Rusia se obliga să’şi evacueze, pînă la încheierea păcii, trupele din Moldova şi Muntenia. În decursul tratativelor ulterioare de la Paris, la sfîrşitul anului 1807, împuternicitul rus arăta că în tratat nu se vorbeşte nimic despre Basarabia, fapt pentru care a insistat ca ea să rămînă Rusiei, interpretînd noţiunea de Basarabia mai larg, incluzînd în ea nu numai Bugeacul, dar şi întregul teritoriu dintre Nistru şi Prut”, astfel ţarul Alexandru I a ştiu cum să’şi menţină trupele în Principate prevenind ocupaţia turcească, fără ca Napoleon să bage de seamă.

Pacea de la Bucureşti, semnată la 16/18 mai 1812 între Rusia şi Imperiul otoman, a încălcat flagrant acordul semnat între Moldova şi Rusia cu mai bine de 102 de ani în urmă, prin care statul rus recunoştea graniţa Moldovei ce cuprindea şi Basarabia.

Anume începînd cu anul 1812 acest teritoriu, rupt din trupul Moldovei, intră în orbita intereselor (geo)politice ale Imperiului Țarist.

Fiind totodată rupt de procesul unificării celor două principate într’un singur stat – Rumînia.

Consecinţa acestui eveniment istoric este resimţit din păcate şi astăzi.

Boierii moldoveni au protestat în cadrul şedinţei Divanului din 26 octombrie 1812, scriind că le’a fost răpit ”tot pămîntul şi inima ţării […], sursa de vite […], grînarul ţării, încurajarea şi refugiul locuitorilor”, ”boierii” noştri, din păcate, manifestă servilism şi nu au o viziune politică pe termen lung.

Astăzi, la începutul mileniului III, interesele Federaţiei Ruse sînt evident de altă natură, însă putem constata că moştenirea caracterului diplomatic duplicitar al liderilor ruşi s’a manifestat atît în perioada Uniunii Sovietice, cît şi în prezent, atunci cînd oficialii Kremlinului discută despre conflictul transnistrean şi Armata a 14-a.

Rusia promite că se retrage din estul Republicii Moldova, şi uită…şi atunci cum poate evolua reglementarea acestui dosar?

În primul rînd trebuie să înţelegem că Transnistria este o miză mult mai importantă pentru Rusia decît întreaga Republică Moldova, aici sînt puse în joc interesele sale (geo)politice la Marea Neagră.

Iar Rusia când negociază, nu face politică, ci geopolitică.

Cartea integrării europene a Republicii Moldova, şi implicit a Transnistriei, pe care mizează Chişinăul la negocieri, nu este altceva decît o butadă, atît în ochii Tiraspolului, cît şi a Kremlinului.

Rolul Republicii Moldova este momentan de a legaliza prezenţa internaţională a acestei regiuni, care nestingherit, întreţine legături comerciale cu Europa.

Acest Disney Land comunist reprezintă o zonă off-shore a corupţiei, traficului de armament, terorismului şi spălării de bani.

Conflictul transnistrean, este, indiscutabil, ”cheia dificultăţilor” statului moldovenesc – o pîrghie de şantaj a Rusiei de a menţine Republica Moldova în zona neutralităţii (geo)politice.

Dar, analizînd mai atent rolul şi poziţionarea geostrategică a republicii, ajungem uşor la concluzia că Transnistria este foarte importantă din punct de vedere strategic pentru Moscova în perspectiva divizării Ucrainei în două părţi, de est (sub controlul Rusiei) şi de vest (sub controlul Occidentului).

Provocările ulterioare la adresa Republicii Moldova se vor manifesta, în primul rînd, prin presiunile asupra localităţilor din stînga Nistrului aflate sub controlul guvernului de la Chişinău.

De aceea, negocierea privind statutul acestor localităţi şi obţinerea unor garanţii este vitală pentru asigurarea securităţii cetăţenilor de acolo.

Semnalele din partea Rusiei sunt din ce în ce mai ”îndrăzneţe” şi ne indică doar o singură tendinţă: ”recunoaşterea oficială a regimului de la Tiraspol”.

Preţul acestei ”recunoaşteri” oficiale va fi negociat mai devreme, sau mai tîrziu de Chişinău şi Moscova – depinde acum care va fi configuraţia politică internă a republicii şi dacă basarabenii vor fi buni negociatori.

Iar pentru asta trebuie ca diplomaţii să pună capăt caracterului umil atunci cînd se află în faţa reprezentanţilor de la Kremlin şi să negocieze avînd pe masă Tratatul de la 13 aprilie 1711.

Referitor la Războiul între Rusia şi Imperiul otoman amintim că s’a desfăşurat între anii 1806-1812 și s’a încheiat cu semnarea Păcii de la Bucureşti la 16/18 mai 1812.

Ţarul Alexandru I, reprezentat de generalul Mihail Ilarionovici Kutuzov, comandantul trupelor ruse pe teatrul de operaţiuni dunărean, a cerut ca Poarta să accepte cedarea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.

Turcii nu au acceptat şi au avansat propunerea ca teritoriul cedat să fie cel al Moldovei dintre Prut şi Nistru, mai puţin sudul lui, Bugeacul, care să rămînă în stăpînirea Porţii. Tratativele au continuat mai multe luni.

Între timp, contextul politico-militar internaţional, favorabil Rusiei, s’a deteriorat, existînd pericolul unui conflict cu Franţa. Deoarece tratativele se prelungeau şi pentru Rusia războiul devenise iminent, ţarul Alexandru I a trimis spre Bucureşti o delegaţie condusă de amiralul Ciceagov, care avea împuternicirea să încheie pacea cu Turcia în orice condiţii.

Aflînd aceasta, pînă la sosirea delegaţiei, generalul M.I. Kutuzov a acţionat în grabă, profitînd de trădarea fraţilor Dumitrache şi Panaiotachi Moruzi, primul şef al departamentului de externe otoman şi translatorul Porţii otomane, cel de’al doilea funcţionar în acelaşi departament.

Prin intermediul celor doi M.I. Kutuzov a aflat conţinutul unei scrisori a lui Napoleon către sultanul Mahmud al II-lea, pe care Panaiotachi a ascuns’o sultanului şi a trimis’o fratelui său.

Scrisoarea împăratului francez anunţa războiul cu Rusia şi sfătuia pe turci să nu cedeze pretenţiilor ruse.

Cedînd turcilor gurile Dunării, M.I. Kutuzov i’a ademenit pe aceştia să semneze pacea prin care Moldova pierdea teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Trădarea fraţilor Moruzi a fost descoperită curînd după aceea. În iunie 1812 cei doi frați au fost executaţi la Constantinopol.

Războiul Crimeii 1853-1856.

Ei bine, aici pare a fi un război de apărare.

Mișeii de francezi, turci și britanici au asediat Sevastopolul. Atunci cînd vorbesc despre acest război, istoricii ruși uită să menționeze că, în paralel, Rusia derula campanii de cuceriri în Balcani.

Cîteva puteri și’au unit forțele pentru a ține piept agresorului. Judecarea războiul din Crimeea, fără a lua în considerare războaiele Rusiei în Balcani, este o mare greseala.

Rusia își făcuse un obicei. Era suficient ca vecinii să se certe între ei, ca Moscova să efectueze o alipire ”pașnică”.

Așa au decurs alipirile din secolul al XIX-lea.

Secolul XIX. Anexarea Asiei Centrale. Hanatul Kokand, Emiratul Bukhara, Hanatul Khiva, Turkmenistan, toate au devenit parte a Imperiului Rus în spiritul strategiei ”apărării active”.

Războaiele caucaziene din secolul al XIX-lea.

Oricine l’a citit pe Hadji Murat știe că a fost un război murdar, de agresiune, însoțit de genocidul populațiilor locale. Rebeliunile muntenilor se succedau una dupa alta, așa că despre ce fel de alipire pașnică a Caucazului poate fi vorba?

În 1920-1921, începutul primului război sovieto-polonez.

Despre acest război istoricilor sovietici nu le place să vorbească. Acesta a fost complet pierdut și șters din cărțile de istorie. Rusiei nu’i place să vorbească despre înfrîngeri.

Armata muncitoresc-țărănească a URSS începe operațiunile militare în regiunile estice ale Poloniei.

Desigur, totul în scop de pace.

Nici despre aceste pagini de istorie rușilor nu le place să’și amintească.

Anul 1939. Războiul sovieto-finlandez.

Agresiva armata finlandeză, cu 60 de tancuri, a atacat în pașnica URSS, care întîmplător avea la granița cu Finlanda 2.300 de tancuri.

Evident că lumea nu a crezut așa ceva. Liga Națiunilor a declarat URSS stat agresor și l’a exclus din rîndul membrilor săi.

Acest lucru, de asemenea, este trecut cu tăcere de istoriografia sovietică și rusească.

Anul 1940. Absolut ”pașnica” anexare a Țărilor Baltice.

28 iunie 1940: Anexarea Basarabiei de către URSS

Potrivit istoriei sovietice, estonienii, letonii şi lituanienii visau cu ochii deschiși intrarea în frățeasca Uniune Sovietică.

Marele Război pentru Apărarea Patriei.

Aici, aparent, războiul este defensiv. Dar povestea e mai complicată.

Conform istoricului Victor Suvorov, cauza principală a Marelui Război pentru Apararea Patriei a fost politica externa a lui Stalin, care viza capturarea de state europene și proliferarea ”revoluției proletare” cu instaurarea dictaturii socialiste.

Potrivit lui Suvorov, Armata Roșie se pregătea în mod activ pentru un atac surpiză împotriva Germaniei.

Pentru Uniunea Sovietică, atacul german a fost unul mișelesc. Și cum altfel – URSS se pregătea pentru ofensivă și şi’a luat’o în dinți.

Istoricii ruși tac atunci cînd este vorba despre dovezile privind pregatirea agresiunii sovietice împotriva Europei.

Lipsa de amenajări defensive și concentrarea unui număr mare de trupe la frontierele de vest confirma acest fapt istoric.

Următorii pași de politică ”pașnică” a URSS?

Ungaria în 1956, și Cehoslovacia în 1968.

Anul 1979. Afganistan.

Aproximativ un milion de afgani au fost uciși în timpul agresiunii URSS. Rusia de astăzi ar trebui să’şi ceară iertare pentru afganii uciși.

Anul 2008. Anexarea Abhaziei și Osetiei de Sud.

Anul 2014. Anexarea Crimeei și războiul din estul Ucrainei.

Ca și altă dată în istorie, Rusia a atacat o țară vecină în momentele de slăbiciune internă.

Noi teritorii

De ce Crimeea? De ce nu Alaska.

Ultima, în conștiința imperial rusa este, de asemenea, ”pămînt rusesc strămoșesc”.

Răspunsul este simplu: America este o superputere, iar aparitia ”omuleților verzi” la Anchorage ar fi un act sinucigas.

Rusia atacă numai tarile în mod clar mai slabe, de preferat devorate de haos, cu puterea statului destructurata etc.

Și totusi, de ce Rusia nu se poate opri?

La urma urmei, ea nu a fost niciodată capabila să dezvolte teritoriile deținute deja, și cu toate acestea continuă expansiunea.

De ce Yakuția, una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii, chiar mai bogată decît Emiratele Arabe Unite, este împotmolita în sărăcie?

Răspunsul este simplu: Rusia este un imperiu al cuceririlor, nu un imperiu al gospodăririi.

De amenajarea teritoriului sa se ocupe state precum Elveția, a cărei granite sînt neschimbate de aproape 800 de ani.

Rusia se comporta în teritoriile sale recente ca un ocupant clasic.

Pompează resursele în avantajul unei duzine de ”imperialiști”.

Toți aceștia se bucură de avantajele civilizației occidentale, in Occident, iar Rusia o folosec ca pe o exploatație colonială. Cetățeanul de rînd al Imperiului trebuie să se mulțumească cu vodcă și locuințe de urgență; drumuri sparte, ecologie moartă, alimentație surogat pe bază de ulei de palmier și o mulțime de propagandă ieftină.

Un ”dumnezeu” inamovibil la Kremlin, orașe plictisitor de cenușii.

Scări de bloc jegoase – locatari care nu se îngrijesc de nimic, nici chiar de propriile lor apartamente, ca să nu mai vorbim despre cartiere, orașe, țară…

Dar să revenim la ceea ce spunea Eminescu ceea ce va fi rezonabil de actual și mîine:

*[…] După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sînt cuvintele ce împing pe ruşi spre miazăzi şi răsărit.
Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mîngîierea propriei măriri în dimensiunile mari.

Lupta între turci şi ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decît din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească ce s’a produs totdeauna în Rusia.

Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune.

Chiar înlăuntrul împărăţiei sale nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească, aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.

Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastîmpăr statornic.
Încă ţarul Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pămînt cucerit şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.

De atunci pînă în ziua de astăzi ruşii înaintează mereu atît spre răsărit cît şi spre miazăzi.

Popoare puternice odinioară au căzut şi s’au sfărîmat sub pasul lor. Leşii au pierit ca ”neam hotărîtor” de pe faţa pămîntului; cetele de cazaci, care încă la 1711 luptau alăturea cu turcii, au căzut sub stăpînirea ţarului; Kievul a ajuns a fi un oraş rusesc; tătarii neastîmpăraţi sînt supuşi poruncilor ţarului; pînă la Nistru, ruşii nu găsesc nici o stavilă destul de puternică.

Aci însă, la Nistru, ei se opresc.

Dar nu se opresc decît spre a se pregăti pentru înaintare.

Documentele istorice, relatînd fapte netăgăduite, ne dovedesc că ruşii sînt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrîuririi lor.

Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.

Ca orice putere mare, ruşii, acolo unde văd că vor întîmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară spre a surpa încet, încet, temeliile puterilor ce li se pun împotrivă.

Puterea lor în ţările ocupate e blîndă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel, în ţările cucerite, la început sînt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc pînă ajung de cer, nu averea, ci sufletul cuceriţilor.

Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările rumîneşti le sînt tuturora cunoscute; viciile sociale ce rumînii au contractat de la binevoitorii lor nici pînă astăzi nu sînt cu desăvârşire stîrpite.

Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mîndrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sînt poporul ce’şi dă mereu silinţa să dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.

Pentru aceea ocuparea pe cît se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicii ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorîtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devină o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită…

În mai multe rînduri, Austria a ocupat ţările rumîneşti, pentru ca ruşii să nu le poată ocupa.

În mai multe rînduri le’au ocupat ruşii; dar peste puţin Austria le’a făcut somaţia obişnuită şi ei s’au retras.

Astfel ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre are pentru Rusia mai mult decît importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta ruşii cîştigă poziţii care dominează ţările rumîneşti şi Dunărea, cîştigă Hotinul, de unde dominează intrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, cîştigă în sfîrşit o înrîurire mai directă asupra poporului rumîn.*

”Politica Rusiei în secolul al XVIII-lea”, 6 mai 1878, Mihai Eminescu

Citește și: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

sau: RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

CUBA TOVARĂȘULUI CASTRO, UN LAGĂR MAI DUR DECÎT RUMÎNIA SOCIALISTĂ

Fidel Castro a fost una dintre personalitaţile controversate ale istoriei, un revoluţionar care a luptat toată viaţa pentru idealul său de a transforma Cuba într’un stat socialist şi de a’l menţine aşa pe tot parcursul vieţii sale.

Cine nu şi’ar fi dorit să ajungă dictator pe o insulă tropicală pe care s’o conducă după cum vrea cu o mînă de fier, să impună propriile legi, să’şi promoveze membrii familiei în funcţii cheie pentru a fonda o dinastie proprie, să reprime orice rebeliune, să aplice propria ideologie, să decidă destinul cetăţenilor săi şi să sfideze marile puteri?

În vreme ce mulţi dintre noi ne vom mulţumi să fim dictatori insulari virtuali în jocul ”Tropico”, Fidel Castro, pe numele său real de ”Fidel Alejandro Castro Ruz” a fost poate printre puţinii oameni din istorie care şi’a văzut dorinţa împlinită, rămînînd în istorie ca ”El Presidente” sau „El Lidero Maximo”.

Sarcina lui Castro a fost cu atît mai grea cu cît Cuba a fost primul stat din emisfera vestică ce s’a apropiat atît de mult de URSS, devenind la rîndul său stat socialist. Sarcina sa a fost copleşitoare şi pentru că acest stat insular, Cuba, deşi cea mai mare insulă din Caraibe, totuşi nu măsoară mai mult de circa 1250 km lungime și de la 35 la 145 km lăţime.

Aceste considerente geografice sînt destul de clare încît să se ajungă cu uşurinţă la concluzia că statului Cubanez i’a fost greu să’şi menţină orientările în faţa unei puteri importante şi puternice precum Statele Unite cu care se învecinează şi cu care îşi intersectează interesele.

SUA avea în Cuba interese financiare importante. Totuşi, iată că Fidel Castro nu numai că a indrăznit să viseze o patrie socialistă pe care să o modeleze conform vederilor sale, dar a şi reuşit să’şi îndeplinească acest vis. Drumul pe care l’a avut de urmat a fost greu şi i’a adus o faimă pe cît de mare, dar bivalentă, în sensul în care mulţi consideră că Fidel Castro a fost un personaj extraordinar de care Cuba avea nevoie pentru a se afirma, dezvolta, dar și opiniile care spun că a fost un personaj care a urmărit mai degrabă preamărire personală, recunoaştere, putere deplină.

Acest conducător cubanez a rezistat în faţa a zece preşedinţi americani (Eisenhower, Kennedy, Johnson, Nixon, Ford, Carter, Reagan, Bush senior, Clinton, Bush junior), a supravieţuit mai multor secretari generali sovietici, devenind liderul cu cea mai mare perioadă în care a condus un stat de pe parcursul întregului secol XX. [1]

El aparţine generaţiei de insurgenţi ai secolului XX alături de Nelson Mandela, Ho Shi Min, Che Guevara, Camilo Torres, Mehdi Ben Barka. A avut relaţii apropiate cu unii dintre cei mai importanţi oameni politicii ai vremii sale, precum Tito, Hrusciov, Nelson Mandela, Indira Gandhi, Jiang Zemin, Nasser şi a cunoscut mai mulţi oameni de cultură care au lăsat moştenire un tezaur cultural nepreţuit (Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Ernest Hemingway, Gabriel Garcia Marquez, Gerard Depardieu, Steven Spielberg, Maradona etc.) [2].

Întreaga sa viaţă este interesantă şi spectaculoasă, deci merită cercetată, înţeleasă şi astfel vom reuşi să înţelegem multe aspecte ale parcursului său politic care a fost foarte important pentru lumea de după cel de-Al Doilea RĂzboi Mondial.

Viitorul războinic al marxismului s’a născut într’o familie înstărită

Conform datelor oficiale ale Consiliului De Stat din Cuba, Fidel Castro Ruz s’a născut la ferma tatălui său, Angel Castro y Argiz, pe 13 august 1926 la Birấn, în provincia cubaneză Oriente şi provenea din familia unui mare proprietar. Provenit din Galicia şi de origine foarte modestă, emigrant spaniol Angel Castro, a revenit pe insulă după ce a luat parte la războiul de independenţă cubanez luptînd în rîndurile armatei spaniole.

În vremurile marii depresiuni, tatăl său Angel Castro va strînge în Cuba o avere considerabilă (o plantaţie de zahăr proprie, un teren de 800 ha şi altul închiriat de 10 000 ha) și se va îmbogăți în urma afacerii sale cu cultivarea trestiilor de zahăr la ferma ”Las Manacas” din Biran, Provincia Oriente.

După ce a divorţat, s’a căsătorit cu Lina Ruz Gonzales, servitoarea sa de origine spaniolă, cu care a avut şapte copii, inclusiv Fidel. El a fost al treilea copil nelegitim al lui Angel Castro y Argiz. La 6 ani, Castro a trăit în Santiago de Cuba în casa învăţătorului său.

A fost botezat pe ritul romano-catolic la 8 ani pentru a fi admis la şcoala-internat ”La Salle” din Santiogo, fiind apoi transferat la şcoala iezuită privată, El Colegio de Belen, din Havana. Castro era interesat de istorie şi geografie, însă era mai degrabă pasionat de sport.

Veniturile familiei proveneau din cultura de trestie de zahăr, creşterea vitelor, exploatarea lemnului şi a unei mici mine de nichel. În acest mediu Fidel cunoaşte de mic agricultura, problemele sociale, lipsurile familiilor simple de la ţară care lucrau terenurile familiei sale.

La 13 ani va avea prima sa acţiune cu caracter rebel de nesupunere, anume îi instigă pe lucrătorii de la trestia de zahăr să organizeze o grevă împotriva tatălui său pentru a obţine condiţii de lucru mai bune.

Ulterior va declara:

”Eram fiu de moşier, nu nepot. Dacă aş fi fost nepot, m’aş fi născut deja într’un mediu aristocratic şi toţi prietenii mei, întreaga mea cultură, ar fi fost marcate de sentimentul de superioritate faţă de cei din jur.” [3]

În copilărie va fi impresionat de tatăl său care îi va oferi un model de om sobru, hotărît, care se impune în orice situaţie, auster, duşman al luxului şi opulenţei. Mama sa însă va fi mai apropiată de el, blîndă şi se va îngriji ca el să aibă parte de o educaţie încă de mic.

Despre viaţa de familie îşi va aminti:

”Nu am căpătat o cultură burgheză. Tatăl meu era un moşier rupt de realitate. Părinţii mei nu făceau vizite şi primeau extrem de rar oaspeţi. Nu aveau cultura sau obiceiurile unei familii din clasa celor avuţi.” [4]

O vreme a cunoscut un oarecare dispreţ din partea oamenilor din jur datorită originii ţărăneşti, a naşterii ilegitime şi a faptului că s’a botezat tîrziu.

De la 5 ani merge la şcoala din satul Macarane, iar în scurt timp va lua ore particulare cu o învăţătoare de culoare în capitala provinciei, Santiago de Cuba. Îşi va continua studiile la Colegiul Dolores, iar rezultatele bune îi determină pe părinţi să îl înscrie în 1941 la colegiul elitelor administrat de iezuiţi, Balén, situat în Havana.

La acest colegiu va rămîne în amintirea profesorilor ca un elev activ din punct de vedere sportiv, cu o memorie excelentă şi cu un real talent oratoric. Această calitate de orator îi va servi toată viaţa, dovadă stînd numeroasele sale discursuri ţinute în faţa poporului cubanez care i’au adus popularitate şi susţinerea maselor. Se pare că în anii petrecuţi la Colegiul Balén va avea parte de o lectură variată (Primo de Rivera, Marx şi Lenin, Jose Marti). [5]

Recunoaşte că educaţia primită acolo îi va folosi toată viaţa:

”Fără îndoială iezuiţii ne’au influenţat în decursul formării prin valorile lor, stricteţea organizaţiei şi disciplina lor, prin simţul dreptăţii (…) Promovau sportul, excursiile, drumeţiile şi căţăratul montan. Nici eu nu bănuiam că mă pregăteam să devin un guerillero.” [6]

Se pare că instinctul său pentru sport şi dragostea pentru natură vor sta la baza formării sale fizice şi a experienţei care i’a permis să poarte în multă vreme razboi de guerila împotriva sistemului din Cuba pe care în considera nedrept:

”Îmi plăcea să ma urc pe munte. Cînd un munte îmi apărea în faţa ochilor, mi se părea o provocare. Punea stăpînire pe mine dorinţa de a escalada acea culme, de a ajunge în vîrf. Autobuzul era nevoit să aştepte uneori cîte patru ore, deoarece eu nu mă întorsesem încă de pe munte (…) Dar participam şi la restul competiţiilor şi am sfîrşit prin a fi desemnat, în ultimul an – în şcoală învăţau o mie şi ceva de elevi -, cel mai bun sportiv al colegiului. Mă remarcam la baschet, la footbal, la baseball, la alergări de fond şi de viteză, în aproape toate disciplinele sportive.” [7]

Rebel anti-imperialist de tînăr îmbrăţişează marxismul

După ce obţine o diplomă pentru rezultatele strălucite la Balen, abia în 1945, la terminarea celui de’al doilea război mondial, Castro şi’a început studiile la Facultatea de Drept la Universitatea din Havana. S’a afirmat ca student activist, făcînd parte din găşti violente.

Castro s’a alăturat ”Mişcării 30 septembrie” ce se opunea violenţelor comise de găşti. Pe 13 noiembrie, voluntarii lui Castro au ţinut un discurs prin care expuneau înţelegerile secrete dintre guvern şi găşti, atrăgînd atenţia presei naţionale. Discursul a înfuriat găştile, iar Castro, de teama de a fi încolţit, s’a ascuns în mediul rural, apoi a plecat în SUA. După câteva săptămâni, s’a întors în Havana, unde îşi va lua Doctoratul în Drept, în septembrie 1950.

Era anti-imperialist convins, se opunea intervenţiei americane în Caraibe, candidînd fără success la preşedinţia Federaţiei a Studenţilor Universităţii, folosind sloganul ”onestitate, decenţă şi justiţie”. Critica public corupţia administraţiei prezidenţiale Ramon Grau, discursurile sale ajungând în ziare.

Castro, deşi avea o altă viziune politică iniţială, s’a orientat spre politica de stânga, devenind adept al scrierilor lui Karl Marx, Friedrich Engels şi Vladimir Lenin. Povestea că se simţea ca un om orb rătăcit în pădure pînă să’l descopere pe Marx. A continuat să militeze împotriva împărţirii pe clase, împotriva ”politicienilor corupţi”, împotriva ”rasismului”, împotriva imperialismului şi capitalismului, crezînd în idealul de revoluţie proletară ce ar putea răsturna orînduirea actuală.

”În acea universitate în care nu am intrat decât cu un spirit rebel şi cu anumite idei elementare despre dreptate, am devenit revoluţionar, m’am transformat într’un marxist-leninist şi am dobîndit valorile pe care le susţin şi pentru care am luptat de’a lungul vieţii mele.” [8]

Aici însă descoperă un mediu opus celui din colegiul iezuit. Campusul în care a locuit era controlat de două grupări mafiote rivale care influenţau evenimentele politice ale capitalei prin violenţă şi bani.

Numele lor (Mişcarea Revoluţionară Socialistă şi Uniunea Insurecţială Revoluţionară) nu se potrivesc cu activităţile propriu-zise ale mişcărilor, fiind etichete false. Aceste grupări controlează permanent guvernul de la putere şi Asociaţia Studenţească. Viaţa politică e atît de coruptă încît politicienii se folosesc de aceşti ”pistoleros” pentru diferite scopuri iar uneori îi întărîtă unii împotriva altora pentru a’i ţine ocupaţi şi sub control.

După 1948 rolul lor creşte, deoarece primesc posturi în poliţie. În paralel îşi exercită rolul puternica mafie americană, puternic înrădăcinată în Cuba. Şeful acesteia, marele mafiot Meyer Lansky, joacă mult timp un rol în politica Cubei.

Acesta este mediul politic şi al vieţii universitate în perioada în care Fidel Castro va veni în Havana să studieze Dreptul. Cînd va hotărî să participe la comitetele politicii universitare cu scopul de a deveni preşedintele asociaţiei universitare, membrii Mişcării Socialiste Revoluţionare îl vor trece pe lista neagră ameninţîndu’l.

Acum decide să nu ţină cont de ameninţări ci să se afirme ca urmaş al lui Jose Marti şi ca un continuator al revoluţiei acestuia. Într’o discuţie cu jurnalistul Ignacio Ramonet, Castro povesteşte astfel evenimentele periculoase prin care a trecut în acea perioadă:

”Presiunile fizice şi ameninţările erau considerabile. În preajma alegerilor pentru FSU (Federatia Studenților Universitari), pe cînd eram în cel de’al doilea an al Şcolii de Drept, acea mafie, iritată de nesubordonarea mea după numeroase incidente, utiliză o măsură dură de intimidare: îmi interzice să mai intru în universitate. Nu mă mai puteam întoarce în acel centru de studii.”

Jurnalistul îl întreabă ”Şi ce aţi făcut?”, iar el marturiseşte:

”Ei bine, am plîns. (…) Problema era deosebit de complexă. Erau oameni înarmaţi, cu aplecare către crimă, care se bazau pe spriinul tuturor organismelor poliţieneşti.  (…) Nimeni nu îi înfruntase deschis în feuda lor universitară şi nu mai erau dispuşi să tolereze o astfel de îndrazneală. Exista riscul de a’mi pierde viaţa într’o aparentă încăierare a grupurilor adverse. Am plîns, dar m’am hotărât să mă întorc şi să ma lupt, conştient că acest lucru putea să însemne o moarte sigură.” [9]

Totuşi a scăpat cu bine din această provocare.

Campion la Baseball:

A fost un jucător de baseball talentat, iar în 1944 a cîştigat premiul de cel mai bun jucător din şcoala la care învaţă.

Va avea în 1949 şansa unei cariere sportive în lumea baseballu-lui profesionist, atunci cînd echipa New York Giants îi oferă un contract, dar refuză. Ulterior, un membru al negociatorilor declară:

”A fost incredibil, a refuzat. Nimeni din America Latină nu mai spusese pînă atunci nu.” [10]

Suspect de tentative de omor

Violenţele studenţeşti au escaladat după ce preşedintele reales, Grau, a angajat lideri ai bandelor în funcţii de ofiţeri de poliţie. Castro, fiind ameninţat cu moartea, a trebuit să părăsească Cuba. S’a înarmat şi s’a alăturat camarazilor săi. Mulţi dizidenţi l’au acuzat mai târziu că Castro şi banda sa au comis asasinate în perioada respectivă.

În acestă perioadă va fi acuzat de trei ori că a participat la tentative de omor: se zvoneşte că în 1946 a împuşcat un membru al Uniunii Insurecţiale Revoluţionare, în februarie 1948 e acuzat că l’a ucis pe directorul naţional al Sporturilor, Manolo Castro (care, în ciuda numelui, nu îi era rudă), iar peste 4 luni i se impută ca a împuşcat un ofiţer de poliţie. Toate aceste 3 cazuri au rămas în istorie fără a fi vreodată demonstrate. [11]

În perioada următoare va lua parte la anumite acţiuni revoluţionare. Va participa în vara lui 1952 la o acţiune eşuată contra dictatorului Republicii Dominicane, Rafael Trujillo. Campania eşuează, iar pentru a scăpa cu viaţă sare peste bordul navei pe care de afla şi va înota 10 mile marine prin ape despre care se spune că erau populate de rechini, după care ajunge acasă. Va lua parte şi la o mişcare internă desfăşurată în Columbia în care au murit peste 3500 de oameni şi care a rămas în istorie sub numele ”Bogotazo”. [12]

Ulterior se interesează detaliat de politica latino-americană şi se implică în mişcarea de independenţă a unor state precum Puerto Rico, Argentina, Venezuela, Columbia, Panama, state care vor să stopeze politica colonialistă a SUA în America Latină.

Omul politic Castro

Din punct de vedere politic, Fidel Castro devine membru în „Partido Ortodoxo”, Partidul Poporului Cubanez, fondat în 1947 de politicianul carismatic Eduardo Chibas ce l’a inspirat pe Fidel, pe principiile susţinute în trecut de Jose Marti: naţionalism, antiimperialism, independenţă economică, libertate politică şi dreptate socială. Va face parte din partid pînă cînd acesta se va desfiinţa, după 8 ani de existenţă.

Chibas a pierdut alegerile, iar Castro a continuat să lucreze pe cont propriu.

În 1947, Castro şi’a pregătit expediţia pentru a înlătura junta militară de extremă dreaptă a lui Rafael Trujillo din Republica Dominicană, aliatul Americii. Devenind preşedinte al Comitetului Universitar pentru Democraţie în Republica Dominicană, Castro şi’a adunat o forţă militară de 1200 de voluntari, mulţi cubanezi şi dominicani exilaţi.

Împreună, au navigat spre Cuba în iulie 1947 unde au fost arestaţi. Castro şi tovarăşii săi de arme au evadat şi s’au întors în Havana unde a militat împotriva uciderii studenţilor de către forţele guvernamentale. Protestele au escaladat în violenţe în februarie 1948, Castro însuşi fiind bătut.

În aprilie, Castro a călătorit spre Bogota, Columbia, unde un grup de studenţi cubanezi finanţaţi de preşedintele Argentinei de atunci, Juan Peron, l’au asasinat pe liderul stângii populare Jorge Eliecer Gaitan Ayala, ceea ce a condus la revolte şi ciocniri dintre conservatori, susţinuţi de armată, şi liberalii de stînga. Castro s’a alăturat liberalilor, furînd armele conservatorilor din staţia de poliţie.

Reîntors în Cuba, Castro a continuat să conducă protestele. În acelaşi an, Grau a decis să nu mai candideze şi să’l lase pe candidatul Carlos Prio Socarras din Partido Autentico să preia preşedinţia. Prio a continuat să reprime cu brutalitate protestele, poliţia asasinîndu’l pe Justo Fuentes, un prieten al lui Castro.

În 1848, în ciuda dezacordului ambelor familii, se căsătoreşte cu studenta la filosofie Mirta Diaz-Balart, provenită dintr’o familie bogată. Astfel ajunge într’o familie cu cele mai bune legături politice, creîndu’se speranţa că Fidel va putea fi atras de partea regimului.

Pînă la urmă, cuplul a primit binecuvântarea şi zeci de mii de dolari de la tatăl Mirtei pentru a petrece 3 luni de ”miere” în New York City. Cei doi s’au mutat într’un spaţiu mai larg al oraşului Havana. Un an mai tîrziu vor avea un fiu, numit Fidelito.

Castro a avut 8 copii, cel mai mare fiind Fidelito, cu numele real Fidel Castro-Diaz – Balart. Fiica, Alina Fernandez, a rezultat în urma unei relaţii extraconjugale, a scăpat din Cuba ca turist şi a devenit un permanent critic la adresa regimului la un program de radio din Miami.

Articol din Adevărul de Cluj, 29 Decembrie 1993

Castro mai are 5 fii cu cea de’a doua soţie, Dalia Soto, a căror nume încep cu litera A, cel mai tînăr fiind numit Antionio, medical echipei naţionale de baseball.

Deoarece aşa doreşte Fidel, ei trăiesc în cele mai modeste condiţii. Castro va înfiinţa o organizaţie de tineret numită Asociaţia Radicală Ortodoxă, va deveni în 1950 triplu licenţiat în ştiinţe juridice, ştiinţe sociale şi drept internaţional, iar mai tîrziu va deschide un cabinet de avocatură pentru oamenii săraci. [13]

În urma unei campanii nereuşite de ajutorare a cubanezilor săraci, Castro a falimentat. Nu şi’a putut plăti taxele, mobilierul i’a fost confiscat, electricitatea întreruptă, soţia a devenit nervoasă pe el.

Dar şi’a continuat cariera de activist. În noiembrie 1950, la Cienfuegos, s’a luptat cu poliţia la protestul împotriva interzicerii asociaţiilor studenţeşti.

Fidel Castro şi preluarea puterii în Cuba. Revoluţia Cubaneză

Văzîndu’se ca urmaşul lui Chibas, Castro a candidat pentru alegerile din iunie 1952 pentru Congres, însă nu a fost nominalizat datorită reputaţiei sale radicale, fiind nominalizat în schimb pentru Casa Reprezentanţilor.

Pe perioada campaniei, Castro s’a întâlnit cu viitorul său rival, Generalul Fulgencio Batista care avea orientări politice de dreapta. Deşi amîndoi erau împotriva regimului Prio, nu aveau relaţii amicale.

Pe 10 martie 1952, Baptista Fulgencio a preluat puterea ţării printr’o lovitură de stat și va deveni şef al statului punînd bazele unei dictaturi corupte, iar Meyer Lansky, marele mafiot american, va deveni consilierul oficial al acestuia. Prio a fugit în Mexic.

Declarîndu’se preşedinte, Baptista a anulat sistemul democratic electoral şi şi-a impus ”democraţia disciplinată”. Era pro-american de partea elitelor bogate. Înrăutăţise relaţiile cu Uniunea Sovietică, desfiinţase sindicatele şi persecutase grupurile socialiste cubaneze.

Castro era nemulţumit văzînd că în locul unei camarile de politicieni autoritari şi corupţi venise un dictator. Fidel Castro va lupta contra lui Fulgencio Batista: iniţial foloseşte metode juridice. Va depune plîngere la înalta Curte de Justiţie împotriva loviturii de stat şi va declara ”dacă Batista ia puterea cu forţa, trebuie să îi fie luată cu forţa”.

Ulterior va organiza o lovitură de forţă cu scopul de a declanşa o insurecţie. Castro a creat un grup numit ”Mişcarea” care a operat clandestin, publicînd ziarul ”El Acusador” şi înarmînd şi instruind recruţi.

În iulie 1952, mişcarea ajunsese la 1200 de membri din cele mai sărace cartiere ale Havanei. Castro a evitat să încheie o alianţă cu Partidul Socialist Popular de teama politicilor moderate ale acestuia, însă a menţinut legătura cu membrii prin intermediul fratelui său Raul, care era membru al partidului. Castro a depozitat arme pentru a planifica atacarea cazărmilor Moncada din Santago de Cuba.

Pe 25 iulie, militanţii lui Castro, îmbrăcaţi în uniforme militare, au ajuns şi au năpustit asupra cazărmilor pînă să vină întăririle.

Revoluţia Cubaneză s’a declanşat!

Castro, preluînd modelul cubanezilor care au luptat pentru independenţa împotriva spaniolilor în secolul al XIX-lea, se vedea ca un nou eliberator asemeni lui Jose Marti (om politic, scriitor cubanez). Cu 165 de revoluţionari, a ordonat trupelor să nu provoace crime decît dacă întîmpinau rezistenţă armată.

Pe 26 iulie 1953 încearcă să ocupe fortăreaţa La Moncada din Santiago de Cuba cu sprijinul cîtorva zeci de partizani, un nou atac a fiind declanșat. Însă doar 3 din cele 16 maşini care trebuiau să plece din Santiago au stat la dispoziţia atacatorilor. Planul său dă greş, fapt care duce la torturarea şi executarea multor participanţi

Revoluţionarii, ajungând la cazărmi, alarma a fost declanşată şi paznicii au început să tragă cu mitraliera. 19 revoluţionari au fost ucişi şi alţii 27 au fost răniţi. Castro a ordonat retragerea. Unii revoluţionari răniţi au frecventat servicile de urgenţă publice, fiind rapid capturaţi de forţele guvernamentale. Rebelii capturaţi au fost torturaţi şi 22 dintre aceştia au fost executaţi fără judecată. Castro, acompaniat de 19 tovarăşi, a plecat la Gran Piedra, în Munţii Sierra Maestra unde a stabilit o bază.

Batista a proclamat ”legea marţială” ca reacţie la rebeliune, ordonînd cenzurarea presei şi reprimarea violentă a oricărui protest. Apăreau zvonuri că rebelii comunişti ucideau pacienţi din spitale şi totuşi, au apărut în ritm alarmant ştiri şi poze ce atestau folosirea torturii de către armată şi execuţiile sumare. Populaţia a devenit agitată şi nemulţumită.

Curînd, Castro şi cîţiva rebeli au fost arestaţi şi transportaţi către nordul Santiago.

Pe 21 septembrie, regimul Batista a acuzat partidele Ortodoxo şi PSP de complot şi au început procese la Palatul Justiţiei din Santiago. La proces, Fidel Castro acuză regimul de ilegalitate, abuzuri şi declară că doreşte să reformeze şi să democratizeze Cuba.

Castro, pentru a se apăra, a citat din Marti şi a convins 3 judecători că era acuzat greşit că ar organiza o rebeliune împotriva autorităţilor constituţionale ale statului cubanez, şi în schimb îl acuza pe Baptistă că a preluat puterea prin mod neconstituţional.

Ca încheiere a pledoariei sale rosteşte celebra frază:

”Istoria mă va absolvi.”

Procesele s’au încheiat pe 5 octombrie, mulţi rebeli fiind eliberaţi, alţi 55 fiind condamnaţi la închisoare de la 7 la 13 ani. Juraţii au decis pe 16 octombrie ca să fie condamnat Castro la 15 ani de închisoare într’un spital. Un loc confortabil, timp în care şi’a scris discursul cu titlul ”Istoria mă va ierta”.

Această frază va servi drept titlu al broşurii-program pe care o va concepe mai tîrziu. [14]

Castro, închis cu alţi 25 de tovarăşi, şi’a redenumit mişcarea în ”MR-26-7” (Mişcarea 26 iulie) în memoria datei în care a lansat atacul asupra cazărmilor din Moncada. A continuat să citească cărţile lui Lenin, Marx, Marţi, Freud, Kant, Shakespeare, Munthe, Maugham şi Dostoievski, vrând să devină un revoluţionar intelectual.

Soţia l’a părăsit, luînd custodia fiului lor Fidelito.

În 1954, Baptista a permis desfăşurarea alegerilor, însă nici un politician nu s’a putut opune.  Astfel, alegerile au fost cîştigate de Batista. A urmat o perioadă de acalmie politică. La sugestia unor politicieni influenţabili, Congresul şi Batista au decis că Fidel Castro nu reprezenta o ameninţare şi pe 15 mai 1955, el şi cu ceilalţi prizonieri au fost eliberaţi.

Castro s’a întors la Havana, oferind interviuri la radio, însă fiind monitorizat strict de guvern. Acum divorţat, Castro s’a combinat cu două femei ce i’au sprijinit mişcarea, Naty Revuelta şi Maria Laborde.

A continuat însă să planifice revoluţia, argumentînd că ţara are nevoie de un lider puternic pentru a se dezvolta. Ca orice revoluţionar recidivist, a continuat demonstraţiile violente.

Războiul de gherilă

Pentru a nu a mai fi arestat, el şi cu Raul au fugit din ţară din nou. A lăsat o scrisoare prin care declara că ”lasă Cuba pentru că toate ușile păcii i s’au închis, iar ca adept al lui Marti, credea că ora în care cubanezii îşi vor lua drepturile înapoi a sosit, însă trebuie să lupte şi nu să implore”.

Pleacă în exil (Mexic) unde începe colaborarea cu argentinianul Ernesto Che Guevara sprijinindu’se şi pe ajutorul fratelui său Raul.

Castro, în Mexic alături de fratele său s’au întîlnit cu marxistul argentinian, Ernest Che Guevara. Lui Fidel i’a plăcut figura sa revoluţionară. S’a împrietenit cu spaniardul Alberto Bayo care s’a lăsat convins să’i instruiască rebelii pentru a duce războiul de gherilă.

Avînd nevoie de fonduri, Castro a plecat prin SUA pentru a căuta simpatizanţi bogaţi, în special americani înstăriţi de stînga care erau atunci persecutaţi de Joseph McCarthy.

Cînd a întîlnit cîţiva, monitorizaţi de agenţii lui Batista, aceştia din urmă i’au orchestrat o tentativă de asasinare. Castro însă a scăpat şi a contactat grupul MR-26-7 din Cuba, aflînd că şi alte grupări începeau să militeze împotriva lui Batista, inclusiv mişcarea studenţească ”Directorio Revolucionario Estudiantil” a lui Jose Antonio Echeverria cu care s’a întîlnit în Mexico City.

În Mexic el hotărăşte să înceapă un război de guerilă în Cuba prin care să izbutească să preia controlul în defavoarea lui Batista. [15]

Anul următor, pe 25 noiembrie 1956, revine cu aceşti colaboratori de încredere şi declanşează în Cuba mai multe centre ale războiului de guerilă. Aceasta este perioada în care Partidul Socialis Popular Cubanez va lua legătura cu rebelii şi îi va sprijini.

A cumpărat yacht-ul ”Granma”, şi pe 25 noiembrie 1956, Castro, împreună cu fratele său şi Camilo Cienfuegos au navigat alături de 81 de revoluţionari spre Tuxpan, Veracruz, într’o călătorie dificilă de 5 zile, fără provizii şi cu rău de mare. Au ajuns la destinaţie pe 30 noiembrie unde Frank Pais i’a condus în Santiago şi Manzanillo.

Granma i’a dus pe revoluţionari în mlaştina din Playa Las Coloradas, în apropiere de Los Cayuelos. Echipajul său a ajuns lângă muntele împădurit din Sierra Maestra, începînd atacurile asupra trupelor lui Batista. Doar 19 rebeli au ajuns la destinaţie, restul fiind ucişi sau capturaţi. După cîteva atacuri, Castro a rămas fără întăriri căci Pais şi militanţii săi s’au retras. Situaţia devenise critică.

Castro, Che şi Camilo Cienfuegos şi’au stabilit tabăra, începînd raidurile asupra posturilor militare pentru a fura arme.

În ianuarie 1957, au copleşit apărarea. Soldaţii răniţi care s’au predat au primit îngrijiri de la rebeli, însă Chicho Osario, observatorul local a fost executat, inspirînd încrederea populaţiei locale în rebeli. Unii locali chiar s’au alăturat rebeliunii.

În februarie 1957, Castro s’a întâlnit cu Celia Sanchez, care i’a devenit un prieten apropiat.

În iulie 1957, Castro şi’a divizat armata în trei coloane, comandate de el, fratele său şi Guevara, operînd în zonele urbane pentru a provoca agitaţie. Între timp, toată Cuba era devastată de actele de sabotaj şi atacuri cu bombe comise de grupurile anti-Batista.

Poliţia a răspus cu arestări în masă, tortură şi execuţii sumare. În martie 1957, DR a lansat un atac eşuat asupra palatului prezidenţial, Antonio fiind împuşcat. Frank Pais a fost de asemenea ucis.

Castro a continuat să obţină suportul revoluţionarilor mai puţin radicali. S’a întîlnit cu membri ai Partido Ortodoxo, Raul Chibas şi Felipe Pazos, discutînd despre reforma agrară, industrializare şi programul de alfabetizare ce aveau să fie promise cetăţenilor pentru a le cîştigă încrederea înaintea alegerilor.

A contactat presa străină pentru a’şi răspândi mesajul, devenind o celebritate străină pentru americani după ce a fost intervievat de jurnalistul de la The New York Times, Herbert Matthews, dar şi de reporter de la CBS şi Paris Match.

Forţele de gherilă ale lui Castro creşteau, la fel şi atacurile. În primăvara 1958, rebelii controlau un spital, şcoli, presă scrisă, fabricile de mină şi de tutun. Batista era sub presiune. Americanii, aflînd despre detaliile şocante precum folosirea torturii şi cenzurarea presei, au încetat să’l mai aprovizioneze pe Batista cu arme. O greva generală a paralizat ţara, acompaniată de atacurile armate ale grupului MR-26-7.

Batista a răspuns cu Operaţiunea Verano, prin care zonele împădurite şi satele suspecte că ar sprijini rebelii erau bombardate. 10 000 de soldaţi sub comanda generalului Eulogio Cantillo au înconjurat Sierra Maestra. În ciuda superiorităţii numerice şi tehnice, armata nu putea duce lupte de gherilă. Castro a continuat ofensiva folosind mine de teren şi ambuscade.

Soldaţii lui Batista au fost învinşi de rebelii lui Castro ce au cîştigat suportul popular local. În vara 1958, MR-26-7 a împins armata spre munţi. Castro controla deja Oriente şi Las Villas, divizând Cuba.

Americanii, temîndu’se că Castro era socialist, l’au instruit pe Cantillo să’l sprijine totuşi pe Batista. Acesta a încheiat un acord secret cu Castro prin care înceta focul şi va promite că Batista va fi judecat ca criminal de război. Guerila triumfă cu sprijinul poporului şi a mişcărilor clandestine urbane, iar Batista e silit să fugă în timp ce Fidel Castro preia puterea.

Revoluţia biruise. Batista scapă însă, fugind în exil cu 300 milioane de dolari pe 31 decembrie 1958. Cantillo a intrat la Palatul Prezidenţial din Havana, cerînd Curţii Supreme să’l numească pe Carlos Piedra să devină preşedinte şi să numească un guvern.

Castro s’a înfuriat, a înterupt acordul de încetare a focului şi a ordonat arestarea lui Cantillo. Pe 1 ianuarie 1959, cubanezii sărbătoreau nu doar ”anul nou”, ci şi căderea lui Batista.

Castro a ordonat prevenirea oricărui act de vandalism. Cienfuegos şi Guevara au ajuns la Havana pe 2 ianuarie, iar Castro a intrat în Santiago unde a ţinut un discurs invocînd războiul pentru independenţa. Populaţia îl aplauda şi îl aclama în toată Havana.

Manuel Urrutia Lleo a fost proclamat ca preşedintele interimar, Castro anunţînd desfăşurarea alegerilor populare.

Castro și Che Guevara în 1958

Castro s’a proclamat drept Reprezentantul Forţelor Armate Rebele, stabilindu’se la Havana Hilton Hotel. A purtat discuţii cu Partidul Socialist Popular pentru crearea statului socialist. Presa, aflată sub mîna lui Castro, a declarat că regimul lui Batista a ucis 20 000 de cubanezi, însă în realitate doar cîteva mii au fost ucişi.

Castro, promiţînd dreptate şi justiţie, a organizat o serie de procese, rezultînd sute de execuţii la care au fost supuşi adepţii regimului anterior. Castro a făcut un tur în toată America Latină.

A vizitat inclusiv Venezuela unde s’a întîlnit cu preşedintele Romulo Betancourt unde fără succes, nu au putut încheia un acord energetic. La întoarcere, s’au iscat tensiuni între Castro şi figurile guvernamentale. Castro era înfuriat de faptul că guvernul a lăsat mii de şomeri pe drumuri după ce au închis cazinourile şi bordelurile. Ca rezultat, premierul Jose Miro Cardona a demisionat şi s’a dus în exil în America, alăturîndu’se mişcării anti-Castro.

Chiar dacă Castro cîştigase războiul cu Batista şi revoluţia a avut un succes, un nou război se anunţa, un război cu un inamic şi mai puternic şi mai de temut: Statele Unite ale Americii.

El Premiero în război cu America

Pe 16 februarie 1959, Castro a fost numit premier al Cubei.

În aprilie a vizitat SUA pentru a se întîlni cu vice-preşedintele Richard Nixon. Nixon l’a displăcut instant. Castro a continuat să călătorească în Canada, Trinidad, Brazilia, Uruguay şi Argentina. A participat la conferinţa de la Buenos Aires unde a propus fără success emiterea unui Plan Marshall pentru America Latină de 30 de miliarde de dolari.

În mai 1959, prima sa realizare ca premier a fost semnarea legii primei reforme agrare, stabilind 402 hectare pe cap de locuitor, interzicînd străinilor să deţină proprietăţi în Cuba. De atunci, a început epoca de tristă amintire pentru Cuba: comunismul, o epocă a economiei planificate, a izolaţionismului, a dictaturii unui om asupra maselor, a egalităţii în sărăcie.

Proprietarii bogaţi au fost alienaţi, în schimb muncitorii de rînd fiind protejaţi şi susţinuţi să trăiască egali în sărăcie. Castro s’a numit însuşi preşedinte al Industriei Naţionale a Turismului. A încercat fără succes să facă publicitate unui ”paradis tropical lipsit de rasism” pentru a’i încuraja pe turiştii afro-americani să’i viziteze ţară. Salariile judecătorilor şi politicienilor au fost reduse. În martie 1959, Castro a declarat chirii pentru cei care plăteau mai puţin de 100 dolari pe luna.

Deşi refuză să’şi catalogheze regimul ca fiind unul socialist, a numit marxişti în poziţii cheie, ca Che Guevara, guvernator al Băncii Centrale, Ministru al Industriei, Pedro Luis Diaz Lanz în poziţia de comandant al aviaţiei.

În urma unui conflict cu preşedintele Urrutia, 500 000 de suporteri ai lui Castro i’au înconjurat palatul prezidenţial. Urrutia a fost nevoit să demisioneze. Castro a continuat că premier să conducă ţara cu o mâna de fier, numindu’l pe marxistul Osvaldo Dorticos ca preşedinte.

Castro a încercat să impună proiecte sociale pentru a ridica nivelul de trai. S’a axat pe reformarea educaţiei, multe clase de şcoală fiind deschise în primele 30 de luni de cînd a venit Castro la putere. Educaţia primară oferea şi un program de studiu şi muncă, elevii fiind obligaţi ca pe lîngă timpul alocat studiului să participe şi la o activitate productivă.

Sistemul sanitar a fost naţionalizat şi extins, multe policlinici fiind deschise în zonele rurale oferind tratament medical gratuit. S’a impus vaccinarea gratuită a copiilor pentru a reduce rata mortalităţii infantile.

Apoi, Castro a implementat un program social prin care dezvolta infrastructura. 600 de mile de drumuri au fost construite în primele 6 luni de guvernare şi 300 de milioane de dolari au fost cheltuiţi pentru proiecte sanitare şi pe aprovizionarea apei potabile. Peste 800 de locuinţe au fost construite în fiecare lună în primii ani de guvernare. S’au deschis centre speciale pentru copii cu dizabilităţi şi bătrîni.

Cam acestea au fost singurele realizări notabile şi benefice ale lui Castro. Ce’i drept, el doar urma trendul global. Cuba trebuia să între în secolul XX.

În rest, Castro s’a purtat ca un oarecare dictator comunist cu interese şi ambiţii personale, gîndindu’se doar la persoana sa. Folosind radioul şi televiziunea pentru a comunica cu poporul, şi’a instaurat un cult propriu al personalităţii pentru a fi iubit de muncitori, ţărani şi studenţi.

Asta în vreme ce opoziţia venea din partea clasei mijlocii şi din rîndul bogaţilor. Mii de doctori şi ingineri i’au refuzat regimul şi au preferat să emigreze în Florida din SUA, cauzînd fenomenul economic de ”brain drain” – exodul intelectualilor în favoarea Americii. Productivitatea a început să scadă simţitor, iar rezervele financiare s’au terminat în doi ani.

Curînd, au urmat epurările căci Castro, ca orice dictator ”iubit” şi ”venerat de popor”, trebuia să’şi asigure poziţia. În urma unui incident în care s’au implicat presa conservatoire şi sindicatele socialiste, Castro a început să aresteze sute de contra-revoluţionari. Mulţi ce’i drept, erau finanţaţi de exilaţi, de CIA şi de guvernul Dominican cu care Castro nu se avea bine. S’au desfăşurat rebeliuni ca Rebeliunea Escambray pentru îndepărtarea la putere a lui Castro, tot în stilul rebeliunii pe care a dus’o Castro în munţi şi păduri, cu tehnici de gherilă şi instrumente similare .

Din 1960, Castro părea că simpatiza marxismul-leninismul şi socialismul al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică în defavoarea democraţiei capitaliste şi liberale a Statelor Unite ale Americii. S’a întâlnit astfel cu primul deputat premier Anastas Mikoyan cu care au încheiat un acord de comerţ de zahăr şi fructe în schimbul petrolului, bunuri industriale şi a unui împrumut de 100 milioane de dolari.

Guvernul Cubanez a ordonat rafinăriilor americane private din ţară, ca Shell, Esso şi Standard Oil, să proceseze petrol sovietic, ordin cu care deţinătorii şi guvernanţii americani nu erau de acord.

Statele Unite au refuzat să mai importe zahăr cubanez, ceea ce l’a provocat pe Castro să naţionalizeze bănci şi fabrici de zahăr de pe teritoriul Cubei. Astfel, a început războiul dintre o insula minusculă şi o superputere militară şi economică cu capacităţi nucleare.

Relaţiile s’au înrăutăţit şi mai rău cînd un vas francez a explodat în portul Havanei în martie 1960, vas care transporta arme din Belgia. Castro a acuzat America că ar fi sabotat vasul şi a ţinut un discurs prin care le acuza, încheind cu ”Patria o Muerte!” (Patria-Tată sau Moarte).

Preşedintele american de atunci, Eisenhower, a început să’şi facă griji şi a autorizat CIA să înlăture guvernul Castro după modelul Guatemalei din 1954. Castro reprezenta nu un impediment, ci o ”adevărată pacoste” pentru interesele şi afacerile americane. Ba chiar le’a oferit agenţiilor şi un buget de 13 milioane de dolari prin care le permitea să se alieze cu mafia cubaneză. Iar mafioţii cubanezi erau supăraţi pe Castro că acesta le’a închis bordelurile şi cazinourile.

În septembrie 1960, Castro a plecat la New York, la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. A stat la Hotelul Theresa din Harlem, întîlnindu’se cu jurnalişti şi figuri ca Malcom X. La adunare s’a întîlnit cu premierul Uniunii Sovietice, Nikita Sergheevici Hruşciov.

Amîndoi s’au cunoscut, au discutat şi s’au plăcut, văzînd că au multe în comun. Cei doi s’au împrietenit şi au condamnat sărăcia şi rasismul în faţa americanilor în Harlem. S’au aplaudat reciproc la încheierea discursurilor din cadrul Adunării Generale de pe 29 septembrie.

Castro Oratorul:

Trebuie menţionat că Fidel Castro a ţinut cel mai lung discurs din istoria Adunărilor ONU: 4 ore şi 29 de minute, ţinut pe 29 septembrie 1960. Însă cel mai lung discurs ţinut de el a fost în cadrul celui de’al treilea congres al partidului comunist în 1986, vorbind timp de 7 ore şi 10 minute!

Castro avea pe cine să se bazeze. A fost vizitat de prim-secretarul polonez Wladyslaw Gomulka, Preşedintele Bulgariei Todor Zhivkov, Preşedintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser şi de premierul indian Jawaharlal Nehru. Caatro chiar a participat în urma unei invitaţii la ”Fair Play for Cuba Committee”.

Era adorat de mulţi americani de stînga din SUA şi chiar se fotografiase cu copii acestora ce purtau bărbi false ca să’l imite. Castro devenise o celebritate tabloidă a aniilor 50’ pentru americani. Pentru autorităţile guvernamentale însă, era un ”Hitler cu barbă ce fuma trabucuri”.

O Cubă comunistă în preajma Americii era chiar un ghimpe în coaste după cum declara secretarul de stat Christian Herter mai tîrziu că Fidel Castro conducea după model sovietic, fiind o singură putere în stat, un guvern ce controla sindicatele şi suprima libertăţile civile ca libertatea de exprimare şi presa liberă. Castro susţinea însă că regimul său proclamase democraţia directă, permiţînd alegeri libere şi dreptul cubanezilor de a’şi exprima voinţă politică.

În ianuarie 1961, datorită paranoiei sale, Castro a ordonat reducerea personalului ambasadei americane din Havana la 300 de membri, suspectînd că erau mulţi spioni.

Americanii sponsorizau dizidenţii exilaţi şi rebelii anti-Castro, atacînd vasele ce comercializau cu Cuba şi bombardînd fabricile, magazinele şi plantaţiile de zahăr.

Noul preşedinte american care l’a succedat pe Einsenhower, John F. Kennedy, a fost şi mai hotărât să stîrpească dictatura cubaneză, sprijinind CIA pentru ajutorarea miliţiei dizidenţilor, Frontul Revoluţionar Democratic, să invadeze Cuba şi să’l înlăture pe Castro.

În aprilie 1961 a avut loc invazia în Goful Porcilor

Invaziile dinspre mare nu erau noi în istoria cubaneză. Însuși Castro, care a plecat și el în exil pentru a se refugia de regimul lui Batista, urmase aceeași cale, în decembrie 1956, lansînd o invazie cu doar 80 de oameni.

La sfîrșitul secolului al XIX-lea, în 1895, forțele lui José Martí, considerat părintele naționalismului cubanez, a invadat insula și a luptat trei ani împotriva autorităților coloniale spaniole. Acest al doilea război de independență (primul a avut loc între 1868 și 1878) s’a sfârșit cu intrarea Cubei sub control american, situație ce va dura 60 de ani.

În primele trei decenii ale secolului XX, americanii au intervenit de mai multe ori în zona Americii Centrale și în Caraibe, de cele mai multe ori pentru ”restaurarea ordinii”.

Promovarea intereselor americane în zonă a luat forme mai subtile în timpul lui Roosevelt, dar după Al Doilea Război Mondial și începutul Războiului Rece, americanii au revenit la o politică fermă de intervenții. Aceasta a luat forma sprijinirii, mai mult sau puțin deschise, a rebelilor anticomuniști împotriva regimurilor pro-sovietice. Însă nu toate grupările antisovietice erau sprijinite, ci doar cele care promiteau să protejeze interesele Statelor Unite.

Cel mai cunoscut caz de o astfel de intervenție americană indirectă era Guatemala. În 1954, guvernul lui Jacobo Arbenz Guzmán a fost răsturnat în urma unui atac lansat din Honduras de către disidenții guatemalezi sprijiniți de CIA și aviația americană.

Istoricii nu s’au pus de acord asupra responsabilității susținătorilor lui Castro și a guvernului american (atît a Congresului, cît și a lui Eisenhower (1953-1961) privind deteriorarea relațiilor dintre SUA și Cuba după lovitura de stat a lui Castro. Această deteriorare a fost, în mod clar, previzibilă, iar Eisenhower și vicepreședintele său, Nixon, au ajuns, pînă în 1959, la concluzia că Fidel Castro trebuie înlăturat.

Naționalizările instituite de regimul său, care au afectat atît companiile private, cît și marile proprietăți funciare, i’au afectat nu doar pe cubanezii înstăriți, dar și pe americani (inclusiv pe mafioții din Chicago, Las Vegas, Miami etc). La un an după revoluție, americanii pierduseră deja proprietăți în valoare de 1 miliard de dolari din cauza naționalizărilor.

Statele Unite au reacționat prin amenințări privind limitarea sau chiar anularea clauzelor favorabile ale importului de zahăr din Cuba, în condițiile în care zahărul era cel mai important și profitabil produs de export. Acesta a fost doar unul dintre motivele pentru care guvernul cubanez a căutat să se reorienteze și să încheie acorduri comerciale cu blocul sovietic.

Pe parcursul anului 1960, relațiile economice și diplomatice dintre Cuba și Statele Unite s’au înrăutățit. Democrații, precum fostul președinte Truman și John F. Kennedy, candidat la viitoarele alegeri prezidențiale, îi acuzau pe Eisenhower și Nixon (candidatul republican) că sînt slabi în fața comunismului.

Pe 13 octombrie 1960, Statele Unite ale Americii au iniţiat embargoul îndelungat asupra Cubei, interzicînd orice export din Cuba. Dar relaţiile cu Uniunea Sovietică erau îmbunătăţite.

David vs. Goliat – Eșecul americanilor în Goful Porcilor sau cum se explică succesul Cubei?

Nu se știe exact cît anume a contat această critică sau opinia publică în decizia care avea să fie luată în martie 1960. Atunci, Eisenhower a autorizat CIA să antreneze și să echipeze refugiați cubanezi pentru organizarea unei contralovituri de stat, precum și pentru plănuirea unui asasinat împotriva lui Castro.

Directorul CIA era la vremea aceea Allen Dulles, fratele primului Secretar de Stat al lui Eisenhower, John Foster Dulles, care murise la scurtă vreme după victoria lui Castro. Frații Dulles colaboraseră cu succes în problema loviturii de stat din Guatemala; merită observat faptul că ambii frați aveau legături cu faimoasa companie United Fruit, ale cărei mari plantații din Guatemala erau ținte ale naționalizării.

Nu putem spune că operațiunea din Golful Porcilor era de la început sortită eșecului, dar este, însă, clar că ea a avut cîteva mari probleme: scopul ei, dincolo de cel general de răsturnare a lui Castro, era neclar, iar dificultățile la nivel birocratic, politic și militar au împiedicat buna planificare a invaziei.

Naționalismul cubanez, direcționat în primul rînd împotriva Statelor Unite, are o istorie îndelungată, astfel că mulți cubanezi au luptat de bunăvoie împotriva a ceea ce ei considerau a fi un imperialism american. Apoi, forțele lui Castro ajunseseră la putere în urma unei lupte în care erau, numeric, dezavantajați, dar acum constau din 250.000 de oameni (organizați în miliție) și alți 30.000 de soldați foarte bine pregătiți și instruiți politic.

Strategii de la Washington au subestimat dificultățile unei contralovituri de stat, bazîndu’se prea mult pe presupusa lipsă de suport popular a regimului lui Castro. O invazie la scară largă ar fi presupus implicarea foarte multor soldați americani și, potrivit estimărilor Departamentului Apărării, circa 40-50.000 de victime.

În plus, o asemenea operațiune ar fi inflamat opinia publică: o intervenție armată americană ar fi prejudiciat imaginea Statelor Unite, în condițiile în care, cu doar cîțiva ani înainte, guvernul condamnase invazia sovietică din Ungaria și intervenția armată anglo-franceză din Suez.

Înainte de inaugurarea lui Kennedy din ianuarie 1961, New York Times a publicat informații referitoare la operațiunea de invazie, la cîteva luni după ce noul președinte fusese informat de planul decis în timpul predecesorului său. În plus, de cîteva luni, guvernul cubanez tot vorbea de o iminentă invazie americană.

În aceste condiții, Kennedy era supus unei presiuni mari de a dezminți toate zvonurile. Însă la doar cîteva săptămâni după ce președintele a propus înființarea unei Alianțe pentru progres în emisfera vestică, un plan pe 10 ani în valoare de 20 de miliarde de dolari care urma să încerce să rezolve din problemele sociale, economice și politice ale zonei (probleme care inspiraseră Revoluția cubaneză), Kennedy a dat autorizația pentru operațiunea din Golful Porcilor.

Cu două zile înainte de invazie, o lovitură aeriană trebuia să distrugă trei baze aeriene importante. Bombardierele B-26, oferite de americani, au purtat inscripția FAR (Forțele Aeriene Revoluționare), dar proveniența lor a ieșit la iveală atunci cînd două dintre ele au aterizat în apropiere de Miami.

Pe 15 aprilie, CIA a bombardat trei aeroporturi militare cubaneze. Castro, de teama invaziei, a arestat 100.000 de suspecţi contra-revoluţionari, proclamînd public că ”ce imperialiştii nu’i pot ierta, este că au o revoluţie socialistă sub nasul lor”.

CIA şi Frontul Revoluţionar Democratic şi’au amplasat forţele de 1400 de sodaţi, Brigada 2506 în Nicaragua. În noaptea de 16-17 aprilie, brigada a păşit pe pămînt cubanez în Golful Porcilor, lansînd invazia şi declanşînd luptele cu miliţia locală revoluţionară.

Castro a ordonat căpitanului Jose Ramon Fernandez să lanseze contra-ofensiva. Raidurile au avariat, dar nu au distrus forța aeriană cubaneză. Deja confruntat cu divulgarea ajutorului american, Kennedy a anulat acordarea de sprijin aerian în ziua invaziei, decizie ce a pecetluit soarta operațiunii.

După ce a bombardat vasele invadatoare şi a adus întăriri, Castro a forţat Brigada să se predea pe 20 aprilie. 1189 de rebeli capturaţi au fost interogaţi de presă şi daţi la televizor în direct, Castro însuşi punîndu’le întrebări pe 25 aprilie.

14 au fost condamnaţi pentru crime, iar restul au fost lăsaţi să se întoarcă în SUA în schimbul proviziilor în valoare de 25 de milioane de dolari.

În august 1961, la o conferință a Organizației Statelor Americane din Uruguay, Che Guevara i’a trimis un bilet lui Kennedy, în care i’a scris următoarele cuvinte:

”Mulțumim pentru Playa Girón. Înainte de invazie, revoluția era slabă. Acum e mai puternică ca niciodată.”

Victoria lui Castro a inspirat întreaga America Latină, dar şi ura clasei de mijloc din Cuba. Nu aveau ce să facă decât să emigreze şi mai mulţi în Florida.

Castro s’a reunit cu MR-26-7, Partidul Socialist Popular şi cu Directoratul Revoluţionar, declarînd Cuba drept stat socialist cu democraţie leninistă, iar Organizaţiile Revoluţionare Integrate erau redenumite în ”PURSC” – Partidul Unit al Revoluţiei Socialiste Cubaneze.

Tehnicieni sovietici au sosit pe insulă, oferindu’i lui Castro Premiul Păcii Lenin. Pînă şi China lui Mao Zedong i’a lăudat realizările în ciuda despărţirii sino-sovietice.

Totuşi, o mare parte din populaţia cubaneză avea de suferit: oponenţii politici, prostituatele, homosexualii erau persecutaţi. Economia a suferit un declin major datorită embargoului comercial. Hrana pentru populaţie începea să fie raţionalizată ca pe timp de război, rezultînd protestele de la Cardenas.

După eșecul operațiunii, imaginea președintelui american nu a fost, după cum era de așteptat, distrusă, căci el a îndrăznit să’și asume public responsabilitatea pentru operațiunea planificată de predecesorul său.

În spatele ușilor închise, Kennedy i’a învinuit în primul rînd pe cei din CIA, dar și pe șefii statelor majore, pentru lipsa de entuziasm. Pe viitor, președintele se va baza pe Forțele Speciale.

Poate cea mai importantă consecință a invaziei din Golful Porcilor a fost apropierea lui Castro față de comunism. Pînă atunci, el nu se îmbrățișase oficial ideologia marxist-leninistă, dar după lovitura americană, el s’a apropiat încă și mai mult de sovietici, căutînd la Moscova ajutor împotriva presiunii Statelor Unite.

Doi ani mai tîrziu, Cuba era din nou în atenția întregii lumi, în urma declanșării Crizei Rachetelor…

Cînd Castro a adus lumea în pragul anihilării nucleare

În iulie 1962, Fraţii Castro, Guevara, Dorticos şi Ramiro Valdes i’au permis liderului sovietic Hruşciov să’şi instaleze în secret rachetele nucleare R-12 MRBM şi să construiască facilităţi de lansare a rachetelor pentru a înclina balanţă de putere dintre Uniunea Sovietică şi superioritatea tehnologică a Statele Unite ale Americii şi Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.

Castro credea că aceste rachete vor garanta siguranţa Cubei şi vor spori cauza socialismului. Nu a durat mult ca o misiune de recunoaştere aeriană să descopere fapta în luna octombrie. Autorităţile guvernamentale americane au descoperit mutarea rachetelor sovietice şi construirea facilităţilor de lansare a rachetelor sub nasul lor în Cuba. Acest fapt fusese declarat ofensator la adresa americanilor. Riscul de izbucnire al unui război atomic crescuse.

Pe 22 octombrie, Forţele Armate SUA au stabilit alerta la DEFCON 3, aviaţia militară fiind pregătită să decoleze în 15 minute. Pe 24 octombrie, alerta a fost stabilită la DEFCON 2, forţele armate fiind amplasate să se angajeze în luptă în mai puţin de 6 ore, alertă care a rămas astfel setată pînă pe 15 noiembrie. Pînă pe 20 noiembrie, Cuba a fost supusă blocadei militare pentru ca nici o rachetă sovietică să fie transportată în Cuba.

Criză Rachetelor Cubaneze a fost astfel declanşată

Castro a insistat să comunice autorităţilor guvernamentale americane că rachetele erau destinate pentru apărare. Totodată însă, i’a cerut lui Hruşciov să emită o declaraţie de ameninţare de atac nuclear asupra Statelor Unite dacă Cuba era atacată.

Hruşciov, văzînd ce faptă prostească a comis, era acum disperat să evite războiul nuclear. Pînă la urmă, radicalul Castro a fost lăsat în afara negocierilor pentru ca Hruşciov şi preşedintele Americii, John F. Kennedy, să negocieze între patru ochi.

Tensiunile luaseră amploare. O întreagă planetă era atentă la negocierile ce decideau soarta omenirii. Kennedy a cerut desfiinţarea facilităţilor din Cuba şi demontarea rachetelor şi transportarea acestora înapoi în Uniunea Sovietică.

Hruşciov a fost de acord să’şi retragă rachetele în schimbul unui compromis: SUA să nu invadeze Cuba şi să’şi retragă rachetele nucleare din Turcia şi Italia. Părea un lucru umilitor pentru superputerea americană să cedeze astfel în faţa puterii sovietice. Dar preşedintele Kennedy, fiind ferm şi încrezător, a acceptat.

Criza luase sfîrşit.

Avînd senzaţia că a fost trădat de Hruşciov, Castro s’a înfuriat văzînd cît de uşor au cedat sovieticii. A trimis totuşi Americii un plan de 5 puncte, cerînd ridicarea embargoului, retragerea din Golful Guantanamo, încetarea sprijinirii dizidenţilor, oprirea violării spaţiului aerian cubanez şi a apelor teritoriale, prezentîndu’le şi Secretarului General al ONU.

Statele Unite i’au ignorat cererile, iar Castro, la rîndul său, a refuzat să permită primirea echipei de inspecţie ONU. Oportunitatea lui Castro de a transforma Cuba într’un actor important pe scena relaţiilor internaţionale se evaporase.

El Presidente şi El Lidero Maximo

Castro a continuat totuşi să menţină relaţiile strînse cu URSS şi chiar a fost în vizită la Hruşciov, vizitînd 14 oraşe, inclusiv Moscova, Piaţa Roşie, fiindu’i acordat Ordinul Lenin. În ianuarie 1964, Cuba a încheiat un nou acord cu Moscova privind comerţul cu zahăr.

Totodată, în perioada respectivă, Castro era învinuit de asasinarea lui John F. Kennedy, deşi şi el era profund îngrijorat de asasinat, crezînd că un complot s’ar fi aflat în spatele acestuia. Ba chiar i’a trimis noului preşedinte american, Lyndon B. Johnson, un mesaj prin care îi transmitea că era dispus să negocieze.

Castro a continuat să finanţeze militanţii de stînga şi pe cei implicaţi în luptele de eliberare naţională. A sprijinit mişcarea de gherilă a lui Che Guevara în zonele muntoase din Bolivia, Peru şi Argentina, dar şi grupările revoluţionare din Vietnam, permiţîndu’le să se antreneze în Cuba. A sprijinit de asemenea guvernul socialist din Congo al lui Alphonse Massamba-Debat, ba chiar permiţîndu’i lui Guevara să călătorească în Congo pentru a’i instrui pe revoluţionari.

Dar în octombrie 1967, Castro aflase o veste teribilă ce l’a devastat: prietenul său, Che Guevara, a fost asasinat de trupele sprijinite de CIA în Bolivia.

În 1966, Castro a fost protagonistul organizării unei Conferinţe Tri-Continentale din Africa, Asia şi America Latină la Havana, continuînd să impună Cuba drept jucător pe scenă mondială, rezultând OLAS, Organizaţia Latino-Americană de Solidaritate, cu sloganul ”datoria unei revoluţii este de a face revoluţie”.

Relaţiile Cubei cu URSS s’au înrăutăţit însă odată cu venirea la putere a lui Leonid Brejnev la Moscova. Afirmînd independenţa Cubei, Castro a refuzat să semneze Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, declarînd că SUA şi URSS complotează să domine lumea a treia. Cuba părea să fie de acum înainte pe cont propriu.

Urmau vremuri dificile pentru Castro. Un loialist sovietic, Anibal Escalante, a organizat o reţea guvernamentală de opoziţie împotriva lui Castro. În ianuarie 1968, acesta şi susţinătorii săi au fost arestaţi pentru că erau asociaţi cu Moscova.

La presiunile lui Brejnev, Castro a ales să rămînă totuşi ascultător faţă de Moscova şi chiar a denunţat Primăvara de la Praga, lăudînd intervenţia sovietia în Cehoslovacia. A susţinut mişcarea ”Marele Salt Înainte” din China a lui Mao Zedong. În acelaşi an, Castro a închis toate magazinele şi întreprinderile private rămase în Cuba. Producţia a scăzut astfel, sectoare largi ale populaţiei fiind puse să muncească din greu pentru a stimula economia.

Între timp, elita revoluţionară deţinea mai multe locuinţe, transport privat, beneficia de servitor şi putea cumpără bunuri de lux din străinătate. În 1969, Castro a impus raţionalizarea zahărului, o cultură şi aşa afectată de uragan. Pentru a îndeplini cota de export, guvernul a elaborat o armată pentru a forţa implementarea săptămânii de lucru la şapte zile şi chiar sărbătoriile au fost amînate pentru a prelungi recolta.

Neavînd succes, Castro s’a oferit să demisioneze din funcţia de premier la un discurs public, însă populaţia a insistat să rămînă. Căutînd ajutor, a apelat la economişti sovietici în anii 1970-1972 pentru a reorganiza economia Cubei. În 1972, Cuba a aderat la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc.

Relaţiile cu SUA erau la fel de reci şi tensionate. În 1970, echipajele a două bărci de pescari cubanezi au fost răpite în Florida. Castro a pus presiune, cerînd eliberarea acestora, pescarii fiind astfel eliberaţi şi primiţi înapoi ca eroi. În aprilie 1971 însă, Castro a fost condamnat la nivel internaţional pentru că a comandat arestarea poetului dizident Heberto Padilla. A fost eliberat ulterior, însă de atunci, guvernul a stabilit Consiliul Cultural Naţional pentru a’i supraveghea pe intelectuali şi artişti.

Castro a vizitat Chile în 1971 pentru a’i sprijini reformele socialiste ale preşedintelui Salvador Allende.

Eșecul lui Ceaușescu în afacerile cu Castro

Relaţiile rumîno – cubaneze începuseră cu mult înaintea sosirii lui Fidel Castro în Rumînia. Cuba şi Rumînia au avut relaţii strînse în perioada comunistă pentru că ambele ţări gravitau în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice.

Fidel Castro a fost la Bucureşti în 1972 şi dictatorul Ceauşescu l’a primit cu mare pompă, ca pe un prieten. De altfel, ţara noastră deschisese de un deceniu o linie de credit pentru susţinerea financiară a Cubei comuniste.

Sosirea la Bucureşti a lui Fidel Castro a umplut cu zeci de minute transmisiunile singurei televiziuni din Rumînia anilor 70. Era încă o şansă pentru comunistul din fruntea ţării să îşi etaleze relaţiile cu alţi lideri ce aveau aceleaşi mentalităţi.

El Lider Maximo a stat cinci zile la noi şi conducerea comunistă de la Bucureşti l’a copleşit cu onoruri.

Regimul comunist de la Bucureşti a salutat cu satisfacţie venirea la putere a castriştilor în 1959. Doi ani mai tîrziu, cele două ţări comuniste îşi numeau ambasadori la Havana şi Bucureşti, iar în 1967 ajungea în Rumînia fratele liderului cubanez, Raul Castro Ruz, în calitate de al II-lea secretar al Partidului Comunist Cubanez. Şi Nicolae Ceauşescu a fost în Cuba în 1973. Toate aceste vizite s’au concretizat în numeroase contracte economice de la tehnică industrială la telecomunicaţii.

Un disident cubanez declara în urmă cu cîțiva ani că Fidel Castro și Nicolae Ceaușescu aveau multe în comun.

Pedro Fuentes:

”De altfel, erau şi buni prieteni. Ambii voiau să pară independenţi de ruşi, ceea ce probabil că, în inimile lor, şi erau, dar amîndoi erau administratori ineficienţi. De asemenea, ambii erau cruzi cu oamenii.”

Potrivit disidentului, ”comunismul lui Ceauşescu a fost însă de zece ori mai blînd decît ceea ce îndură acum cubanezii (…) Dacă în Rumînia, Cehia sau Polonia am putut vorbi despre comunism, în Cuba nu putem vorbi nici de comunism, nici de socialism, ci doar despre fidelism. Este un regim care nu are nici o ideologie, ci se bazează exclusiv pe raţionamentul unei singure persoane”.

Pedro Fuentes este de profesie avocat. A luptat ca revoluţionar alături de Fidel Castro împotriva generalului Batista, după care a ajuns disident al regimului şi a stat în închisoare timp de 16 ani. Acum locuieşte în Miami. Declaraţiile lui au fost făcute în cadrul conferinţei ”Cuba at the Crossroads” (Cuba la răscruce), organizată de Centrul de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului, la Universitatea Al.I Cuza, din Iaşi, la 10 februarie 2009.

La întîlnirea cu Fidel Castro din mai 1972, Ceauşescu a încercat să’l convingă pe omologul cubanez să vîndă Rumîniei nichel la tarif preferenţial. Însă liderul revoluţiei de la Havana nu avea dispoziţie pentru afaceri, venind la Bucureşti ca să’i ”înfiereze” pe ”imperialiştii” americani.

”El Lider Maximo” Fidel Castro, prim-secretar al partidului comunist cubanez, se afla într’un turneu mondial. A profitat de ocazie pentru a’l cunoaşte îndeaproape pe tovarăşul său rumîn.

Ceauşescu şi Castro au avut trei întîlniri oficiale, pe 26, 27 şi 29 mai. Ziua de 28 mai a fost rezervată unei vizite la Ploieşti, ocazie pentru liderul cubanez să cunoască realizările socialismului rumînesc.

La discuţiile bilaterale au participat Ion-Gheorghe Maurer (prim-ministru), Emil Bodnăraş (vicepreşedinte al Consiliului de Stat), Ion Păţan (ministrul Comerţului Exterior), Ion Ioniţă (ministrul Apărării), Bujor Almăşan (ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei), George Macovescu (prim-adjunct al ministrului de Externe), Gheorghe Oprea (consilier al CC al PCR) şi Petre Ionescu (ambasadorul Rumîniei la Havana).

Refuzul colaborării economice

Ceauşescu i’a invitat la discuţii pe miniştrii din domeniul economic deoarece avea de gînd să’i propună lui Castro proiecte de cooperare în domeniul industrial şi comercial. Liderul rumîn pusese ochii pe rezervele de nichel ale Cubei, dorind înfiinţarea unei turnatorii printr’o societate mixtă. Castro nu s’a arătat prea încrezător în proiectele lui Ceauşescu, considerînd spaţiul imens dintre cele două ţări o piedică în calea colaborării.

”El Lider Maximo” era interesat să discute doar despre ”imperialismul yankeu”. Castro susţinea că economia Americii de Sud nu se putea dezvolta liber atâta vreme cît ţările din regiune erau subjugate de guvernul de la Washington. Cubanezii erau gată să’şi consilieze confraţii latino-americani dacă ar fi început revoluţii contra capitalismului.

Pe Castro nu’l mulţumeau nici măcar sovieticii. În primii ani după cucerirea puterii îşi pusese mari speranţe în ajutorul Moscovei pentru lupta contra ”imperialismului american”.

Entuziasmul iniţial se prăbuşise în timpul crizei rachetelor din octombrie 1962. Hruşciov era interesat de Cuba în măsura în care statul latino-american putea să’i ofere un avantaj strategic. Cei zece ani de la consumarea crizei rachetelor mai vindecaseră o parte din rănile dezamăgirii. Însă relaţiile sovieto-cubaneze nu mai aveau exaltarea de altădată.

Obsesia anti-americană a lui Castro

La întîlnirea din 27 mai 1972, Ceauşescu i’a propus oaspetelui sud-american să discute pe larg despre relaţiile internaţionale. Castro a fost încîntat să converseze despre soarta lumii, însă l’a anunţat pe liderul rumîn că nu’l interesa Orientul Mijlociu sau problemele din Africa. Tema sa preferată era conflictul din Indochina, unde ”imperialiştii yankei” cotropiseră paşnicul poporul vietnamez.

Ceauşescu a încercat să impună un ton moderat discuţiei. Secretarul general al PCR s’a lăudat cu eforturile sale privind procesul de pace. Ceauşescu i’a spus lui Castro că nici el nu accepta invazia americană în Vietnam, însă conflictul era o realitate şi trebuia încheiat prin soluţii politice.

Ceaușescu susţinea că războiul din Indochina arătase lumii că o ţară mică putea face faţă unui colos militar, fiind o lecţie pentru marile puteri. Ceauşescu i’a mai povestit lui Castro cum îi sfătuise el pe liderii vietnamezi să se întoarcă la masa negocierilor de la Paris, soluţia politico-diplomatică fiind cea mai înţeleaptă.

Revoluţionarul Castro nici nu dorea să audă de negocieri. Fără o ripostă militară a vietnamezilor, spunea el, ”imperialiştii” americani rămîneau pentru totdeauna în Indochina. În opinia liderului cubanez, dacă războiul se încheia printr’o soluţie politică, ar fi însemnat de fapt capitularea militară a americanilor.

”Înfrîngerea trebuie numită soluţie politică?”, se întreba ironic ”El Lider Maximo”.

Dacă aveau onoare, ”yankeii” ar fi trebuit să’şi asume public pierderea războiului din Vietnam.

Castro, spionat pas cu pas la Bucureşti

Cu toate că discuţiile oficiale au fost deosebit de cordiale, Ceauşescu nu s’a putut abţine să nu’și spioneze prietenul sud-american. La reşedinţa de protocol a lui Castro a fost instalată tehnică operativă, Ceauşescu primind zilnic note privind remarcile liderului cubanez la adresa Rumîniei şi a secretarului general al PCR.

Probabil şi Fidel Castro proceda asemenea în ţara sa, deoarece din discuţiile interceptate s’au cules numai politeţuri. Într’o convorbire cu medicul său, Castro l’a prezentat pe Ceauşescu a fi un ”om de acţiune, sincer şi dinamic”.

Omologul rumîn îi lăsase impresia că stăpînea bine problemele politice şi economice, fiind şi o gazdă primitoare deoarece îşi asculta interlocutorii foarte atent. Liderul cubanez i’a mai spus medicului că se odihnise instantaneu după aterizarea în Rumînia, cu toate că venea dintr’un turneu solicitant. L’a ajutat căldura oamenilor şi a tovarăşilor rumîni. Castro se simţea ca acasă deoarece înţelegea multe cuvinte din limba locală.

Castro l’a primit pe Ceaușescu în Cuba

Ziua de 29 august 1973 a însemnat un moment istoric în viața soților Ceaușescu. A fost prima vizită oficială a cuplului prezidențial în America Latină, iar Cuba era primul obiectiv politic.

Încă de la intrarea în spațiul aerian al Cubei comuniste, aeronava prezidențială a Ceaușeștilor a fost escortată de patru avioane militare ale Havanei.

Vizita oficială a început cu stîngul, Fidel Castro întîrziind nu mai puțin de 45 de minute la întîlnirea cu Nicolae Ceaușescu, acesta fiind nevoit să îl aștepte pe liderul cubanez pe aeroportul ”Jose Marti”, alături de întreaga delegație de la București ce’l însoțea pe președintele Rumîniei.

Soții Ceaușescu au mers în Cuba alături de 200 de persoane: miniștri și soțiile acestora, membri ai CC al PCR, deputați din Marea Adunare Națională și jurnaliști.

Gafa făcută de Fidel Castro a fost însă îndreptată ulterior, de către locuitorii de rînd ai Cubei, care au scandat, pe drumul dintre aeroport și reședința oficială, ”Binevenido Companero Ceauşescu!”.

Nicolae Ceaușescu a mers în Cuba cu cadouri foarte scumpe atît pentru liderul de partid, Fidel Castro, cît și pentru liderul cubanez de la acea vreme, Osvaldo Dorticos, al doilea om în Administrația de la Havana. Președintele Rumîniei i’a dăruit lui Castro un covor cu motive populare rumînești, evaluat la 4.500 de lei, dar și un serviciu de porțelan ”Brîncovenesc” pentru 12 persoane, estimat la 1.500 de lei.

Cuplul prezidențial, însoțiți de delegația de la București au fost plimbați sub îndrumarea li Fidel Castro prin cartierul muncitoresc Almar din Havana, cartier construit după model sovietic, dar au vizitat și fosta cazarmă Moncada, simbol al revoluției comuniste care a adus instalarea la putere a lui Fidel Castro.

Vizita în Cuba a însemnat începutul unei frumoase și lungi prietenii între Ceaușescu și comunistul Fidel Castro, de altfel neînteruptă pînă în 1989. Una dintre ipotezele legate de sfîrșitul tragic al soților Ceaușescu era că aceștia ar fi trebuit să se refugieze în Cuba, plan eșuat însă.

Periplul mondial al lui Castro

Castro a vizitat Guineea pentru a se întîlni cu preşedintele Sekou Toure. A vizitat apoi Algeria, Bulgaria, Polonia, Germania de Est, Ungaria, Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică, primind distincţii şi premii şi vizitînd fabrici. A susţinut deschis contribuţia sovietică şi faptele ”revoluţionarilor” în Războiul din Vietnam.

În 1973, armata chiliană l’a adus la putere printr’o lovitură de stat pe Augusto Pinochet, dictatorul pro-SUA.

În septembrie 1973 a participat la summit-ul din Algeria a celei de’a patra Mişcări Nealinitate unde i’a fost criticată prezenţa de către mulţi membri, declarînd că Cuba a fost aliniată Pactului de la Varşovia. La conferinţă, Castro a anunţat public ruperea relaţiilor cu Israelul, invocînd relaţiile strînse cu SUA şi tratamentul aplicat palestinienilor.

Castro a cîştigat astfel respectul lumii arabe, în special a colonelului dictator al Libiei, Muammar Gaddafi, care i’a devenit prieten şi aliat. În Războiul din Yom Kippur, Cuba a trimis 4000 de militari pentru a apăra teritoriul Siriei de trupele israeliene. Apoi, Castro a vizitat Irakul şi Vietnamul de Nord.

Economia Cubei a început să crească în 1974 datorită preţurilor ridicate ale zahărului şi acordurilor cu Argentina, Canada şi Europa de Vest. Cuba a fost readmisă în OSA, Organizaţia Statelor Americane, Henry Kissinger fiind de acord, sperînd astfel că Cuba s’ar putea democratiza şi descentraliza de Castro.

La primul Congres Naţional al Partidului Comunist Cubanez, Castro a creat Consiliul de Stat şi Consiliul de Miniştri, devenind astfel şef al guvernului şi lider al statului cubanez.

A continuat să se implice în relaţiile internaţional, trimiţînd 18.000 de soldaţi în Angola devastată de războiul civil. A sprijinit guvernul Marxist-leninist din Mozambic, guvernul marxist din Etiopia în război civil, cît şi mişcările revoluţionare din America Latină şi a purtat relaţii cu guvernul socialist din Yemenul de Sud, cu Libia, Algeria, Somalia, Tanzania, Angola, fiind întîmpinat ca un erou. S’a opus apartheidului din Africa de Sud. A făcut vizite la Berlin şi Moscova.

În 1979, Castro a fost ales ca preşedintele Mişcării de Nealiniere , poziţie pe care a deţinut’o pînă în 1982. La Adunarea Generală de la ONU a vorbit într’un discurs despre discrepanţa dintre bogaţi şi săraci, fiind chiar întîmpinat cu aplauze din partea unor lideri mondiali.

Reputaţia sa a fost şterpelită însă atunci cînd Mișcarea de Nealiniere – NAM l’a criticat pentru că sprijinea invazia sovietică a Afghanistanului. Dar relaţiile Cubei cu alte ţări americane s’au îmbunătăţit, inclusive cu Mexicul condus de Luis Echeverria, Canada premierului Pierre Trudeau şi Statele Unite conduse la aceea vreme de preşedintele Jimmy Carter, chiar dacă acesta critica abuzurile drepturilor omului în Cuba.

Amîndoi adoptînd o abordare respectuoasă, s’au înţeles bine. Castro a eliberat prizonieri politici şi le’a permis celor exilaţi să’şi viziteze rudele rămase pe insulă.

Sfîrşitul comunismului la nivel global

Relaţiile cu China s’au deteriorat, căci Castro l’a acuzat pe Deng Xiaoping că a trădat principiile revoluţionare prin iniţierea legăturilor comerciale cu SUA.

Ba chiar l’a criticat pe noul secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, pentru că aplica reforme ce puteau slăbi statul socialist.

În aprilie 1989, Gorbaciov l’a vizitat pe Castro. Castro i’a spus că reformele însemnau încetarea subvenţiilor pentru Cuba.

Ignorînd cererile de liberalizare în conformitate cu URSS, Castro a continuat să reprime dizidenţii pe perioada acutizării războiului rece din anii 80’. Ofiţeri militari de rang înalt, ca Ochoa sau Tony de la Guardia au fost cercetaţi pentru corupţie şi contrabandă cu cocaină, fiind executaţi.

Ultimul trabuc aprins:

Poate cea mai dură luptă pe care a dus’o dictatorul cubanez a fost cea cu fumatul. Acesta declara că ultimul trabuc l’a aprins în 1985, spunînd că ”cel mai bun lucru pe care îl poţi face cu un pachet de ţigări este să’l dăruieşti inamicului”.

Într’un final, în 1985, Castro şi’a implementat propria ”perestroika” – a renunţat la fumat.

Acesta a continuat să denunţe datoriile lumii a treia impuse de Banca Mondială. Havana chiar a găzduit cinci conferinţe internaţionale privind problema datoriei mondiale. În 1986, a vizitat Coreea de Nord, întîlnindu-se cu dictatorul Kim Il-sung.

În 1987, Castro a fost înfuriat cînd a văzut abordarea lui Gorbaciov în chestiunea războilui civil din Angola care a negociat cu SUA şi Africa de Sud prin care au fost de acord să retragă trupele străine din zona de conflict. În anul 1989 guvernele comuniste din Europa de Est au căzut. În 1991, Uniunea Sovietică s’a desfiinţat.

Lui Castro nu’i mai rămăsese nimeni din afara Americii Latine care să’i fie aliat. S’a concentrat însă pe întărirea relaţiilor cu vecinii, îmbunătăţind relaţiile cu Panama condusă de Manuel Noriega. Noriega a fost însă înlăturat în 1989 de trupele americane, urmînd să fie învinşi şi aliaţii săi din Nicaragua.

Odată cu prăbuşirea blocului sovietic, SUA au putut vota rezoluţia care condamna Cuba pentru încălcarea drepturilor omului în urma Comisiei pentru Drepturile Omului al ONU de la Geneva. Cuba a refuzat să primească delegaţia de investigaţie.

Se părea că Preşedintele Americii de atunci, Ronald Reagan, a realizat ce nu au putut realiza preşedinţii anteriori: Cuba a fost înfrîntă şi izolată. Iar noul preşedinte al Federaţiei Ruse ce înlocuise Uniunea Sovietică, Boris Elţîn, îl dispreţuia pe Castro.

Cuba intrase într’o perioadă specială pe timp de pace după cum declara ”El Presidente”, vizibil mai îmbătrînit şi neputincios în această epocă a hegemoniei americane.

Raţiile de benzină s’au redus dramatic, biciclete chinezeşti au fost importate pentru a înlocui maşinile, fabrici au fost închise, tractoarele au fost înlocuite de animale de tracţiune, lemnele de foc au început să fie folosite pentru gătit, iar curentul electric era raţionalizat, întrerupt deseori.

Economia Cubei a scăzut cu 40% în 1992, devenind una dintre cele mai sărace state latino-americane. Castro, care încă mai spera la restaurarea marxismului în lume, a încercat totuşi să îmbunătăţească relaţiile cu naţiunile capitaliste. S’a împrietenit cu Manuel Fraga şi chiar a vrut s’o abordeze pe Margaret Thatcher.

A încetat să mai sprijine militanţii străini.

În 1991, Havana a găzduit totuşi Jocurile Pan-Americane, fiind construit un stadion şi locuinţe pentru sportivi. Echipa Cubei chiar a bătut pentru prima dată echipa Americii, luînd medalia de aur.

Mulţimile îi strigau cu regularitate numele, ceea ce demonstra că poporul cubanez, în mare parte, încă îl mai iubea. Dar se părea că în august 1994 se demonstrase contrariul, la Havana a avut loc cea mai mare demonstraţie anti-Castro, 300 de tineri aruncînd cu pietre în poliţie, cerîndu’le să’i lase să emigreze la Miami.

Castro a încercat astfel să facă restructurări din 1991 de la cel de’al patrulea Congres al Partidului Comunist Cubanez. Castro a demisionat din poziţia de şef al guvernului, rămînînd în continuare liderul partidului şi comandantul suprem militar.

Ba chiar a facilitat restricţiile privind emigrarea în SUA, permiţîndu’le cetăţenilor cubanezi nemulţumiţi de regim să emigreze la Miami. A încurajat piaţa liberă, întreprinderile private mici pentru a stimula economia, a salutat dezbaterile dintre susţinătorii şi adversarii reformelor sale. A diversificat economia în biotehnologie şi turism.

Mii de turişti mexicani şi spanioli au început să viziteze Cuba, iar prostituţia a luat amploare, fără că liderul să mai intervină. A permis oamenilor religioşi să se înscrie în partidul comunist, chiar dacă iniţial privea Biserica Romano-Catolică ca pe o instituţie pro-capitalistă.

În ianuarie 1998, l’a primit pe Papa Ioan Paul al II-lea. A început să îmbrăţişeze ecologismul, ducînd o campanie împotriva încălzirii globale şi risipei resurselor naturale, declarînd că SUA sînt principalul poluator al lumii şi chiar a înfiinţat un minister al mediului.

Lui Fidel Castro îi era frică să înfrunte aceeaşi soartă ca cea a liderului comunist din Rumînia, Nicolae Ceauşescu, care a fost executat de revoluţionarii anti-comunişti. Castro a continuat totuşi să conducă ca un dictator, metamorfozîndu’şi regimul comunist într’un unul local.

A continuat să militeze împotriva globalizării şi companiilor multinaţionale. L’a susţinut public pe Nelson Mandela şi anti-apartheidul. A participat la inaugurarea lui Mandela ca preşedintele Africii de Sud în 1994. Iar în 2001, Castro a participat la Conferinţa împotriva rasismului din Africa de Sud.

L’a ajutat şi pe socialistul Hugo Chavez să cîştige alegerile pentru preşedinţia Venezuelei cu care a dezvoltat o prietenie strînsă. În anul 2000 au semnat un acord prin care Cuba trimitea 20.000 de medici în Venezuela în schimbul a 53.000 de barili de petrol pe zi, acordul fiind îmbunătăţit în 2004, numărul medicilor trimişi crescînd la 40.000, iar cantitatea de petrol importată la 90.000 de barili pe zi.

Castro a iniţiat şi un proiect medical comun care furniza operaţii gratuite la ochi pentru 300.000 de indivizi din fiecare naţiune. În 2005, salariul minim a fost dublat pentru 1, 6 milioane de lucrători. Pensiile au fost crescute şi au fost livrate aparaturi casnice pentru cubanezii săraci.

Practic, odată cu liberalizarea, începuse un real progres pentru Cuba.

Totuşi, Castro a închis 118 de fabrici, uzinele siderurgice, plantaţiile de zahăr şi fabricile de hîrtie pentru a combate penuria de combustibil. Cuba şi Venezuela au devenit membrele fondatoare ale Alternativei Bolivariene pentru Americi (ALBA) care să redistribuie bogăţia în mod uniform în toate ţările membre pentru protejarea agriculturii şi de a se opune liberalizării economice şi privatizării.

În 2006 a semnat un acord comercial cu Bolivia condusă de Evo Morales. Cuba a deschis patru ambasade, însă a rupt relaţiile cu Panama după un conflict diplomatic privind graţierea cubanezilor exilaţi de către preşedintele Mireya Moscoso, acuzaţi că au încercat să’l asasineze pe Castro, relaţii reluate în 2005 cu noul preşedinte de stînga, Martin Torrijos.

Cuba a fost vizitată de premierul canadian Jean Chretien şi de către fostul preşedinte american Jimmy Carter. În 2001, Castro s’a implicat în donarea alimentelor către SUA după uraganul Michelle şi chiar a condamnat atentatul terorist de la 11 septembrie comis de al-Qaida, oferind aeroporturile cubaneze pentru aterizarea de urgenţă a avioanelor americane deturnate, susţinînd că atacurile teroriste contraproductive ar face politica externă americană să fie mai agresivă.

L’a criticat pe preşedintele american George W. Bush jr. pentru invazia Irakului din 2003, acuzîndu’l de aplicarea ”legii internaţionale a junglei”.

Ce se spune azi despre Castro, omul suprem

El Presidente Eterno: cel mai longediv dictator comunist şi poate cel mai longediv lider al unei republici naţionale din istorie (după Chiang Kai-shek şi Kim il Sung), a stat la conducerea Cubei 52 de ani şi 62 de zile, din 1959 de cînd s’a proclamat premier pînă în 2011 cînd a demisionat din funcţia de prim secretar al partidului comunist cubanez.

Supravieţuitorul suprem:

A supravieţuit 634 de tentative de asasinat la viaţa sa, majoritatea plănuite de CIA, folosind mijloace ca pastile otrăvitoare, trabucuri otrăvitoare, moluşte explosive, costume îmbibate cu substanţe chimice ce pot produce căderea bărbii.

Sfidătorul suprem:

A reuşit să sfideze 10 preşedinţi americani, de la Eisenhower la Bush, care au încercat diferite metode de a’l înlătura de la putere: intervenţii ca cea din Goful Porcilor, plătirea rebelilor anti-Castro, sancţiuni, asasinate, negocieri cu statele rivale Cubei. Doar Ronald Reagan l’a lovit decisiv, izolîndu’l de aliaţii comunişti, ceea ce l’a determinat să’şi relaxeze politicile comuniste, şi sănătatea precară care l’a forţat să renunţe la putere.

Mulgătorul de vaci:

În anii 1980, Castro a lansat proiectul Ubre Blanca prin care se făcea propagandă laptelui local pentru a favoriza colectivizarea agrară, mărind producţia de lapte. Se produceau 110 de litri de lapte într’o singură zi.

Poza din 1987 a vacii Ubre Blanca (White Udder), umplută în interiorul unei cutii de sticlă, într’o fermă de vaci la est de Havana.

Cea mai cunoscută vacă care a trăit vreodată, Ubre Blanca sau White Udder a fost proiectul pentru animale de companie al lui Fidel Castro în anii ’80. Era foarte apreciată în Cuba că oamenii o văd ca un simbol național, dînd mîndrie conaționalilor ei pentru producția de lapte productivă și de recorduri.

O singură realizare a ei a fost chiar înregistrată în Guinness World of Record ca fiind singura vacă care a lovit 241 kg de producție de lapte într’o singură zi. Ea a murit ca un erou și o statuie la dimensiunea vieții se află în Nuevo Gerona pentru a’și comemora contribuția la poporul cubanez.

Producția de lapte care a trecut mult peste normal Ubre Blanca a înregistrat un record mondial în ianuarie 1982, producînd un uimitor 109,5 litri de lapte, care este de patru ori mai mare decît producția medie a unei vaci normale. Ea a fost capabilă să producă 24.268,9 litri într’o singură perioadă de lactație care s’a prelungit timp de 305 de zile.

Acest lucru a fost înregistrat de Guinness World Records și este astăzi neînvins.

Vaca pentru animale de companie a lui Fidel Castro era o rasă încrucișată între un taur Zebu și un Holstein. Mărimea ei mare compensa cantitatea de lapte pe care a fost capabil să o producă într’o singură zi. În timpul morții sale, întreaga țară din Cuba a jelit și i s’au acordat onoruri militare complete.

Muzicieni din toată țara s’au jelit pentru ea creînd melodii care să’i serbeze viața. În fiecare ziar a fost publicat un necrolog de pagină completă, iar poeții au scris elogii profund emoționante pentru proiectul pentru animale de companie al lui Fidel Castro.
Un proiect de propagandă condamnat de la început

Fidel Castro i’a plăcut atât de mult laptele, încât CIA a încercat odată să’l otrăvească, strecurînd toxina botulinică în milkshake-ul său. După ce a devenit liderul Cubei, Castro a fost profund propulsat să creeze o ”supercow” care să fie folosită pentru a stimula industria produselor lactate din țări.

Ubre Blanca a fost singurul produs de succes al inseminării folosind specia locală bovină Zebu și vaca Holstein extrem de scumpă. Programul său de reproducere a avut succes doar prin Ubre Blanca, care a fost îngrijită cu atenție.

Dar din cauza presiunii provocate de așteptările multora, de a treia sarcină, tumorile ei au proliferat și ea a murit după a treia sarcină. Productivitatea laptelui Ubre Blanca nu a fost asociată cu urmașii ei, iar Fidel Castro a fost obligat să abandoneze programul de reproducere ”supercow”.

Săracul dictator bogat:

Deşi a condus ţara cu o mîna de fier, a locuit într’o casă modestă cu două etaje. Ce’i drept, fuma trabucuri scumpe, juca golf, se plimbă cu limuzina, se uita la TV alături de nepoţi, scria ocazional, citea ziare, făcea exerciţii timp de două ore pe zi.

Avea o avere de 500 milioane de dolari conform Forbes, deși el pretindea că nu deține nici măcar un cent. A declarat că Isus era ”socialist” căci a hrănit 5000 de oameni.

Revoluția sexuală din era Castro

”El Amor Cubano”: Făcea sex cu cîte doua femei pe zi.

”S’a culcat cu cel puțin două femei pe zi pentru mai mult de patru decenii. Una la prînz și una la cină. Cîteodată, comanda una la micul dejun”, spunea o sursă, pentru publicația New York Post.

În toată viaţa sa de dictator s’a culcat cu 35 000 de femei.

Guide de voyage, Cuba-routard.com, 2014, consacră termenului jinetera prima parte din capitolul ”Tradiţii”:

”O jinetera e o «cavaleră».”

Altfel spus, o fată care însoţeşte un băiat. Veţi remarca pudoarea termenului, care apelează la toate nuanţele, pentru a evita cuvântul prostituţie. Veritabil fenomen social, apărut după explozia turismului, jineteras par a fi peste tot, cu deosebire la Havana şi în oraşele turistice.

Sub termenul de jineteras se ascund două tipuri de fenomene. Pe de’o parte, prostituţia clară, evidentă. Desigur, aceasta nu’i de dragul şarmului vostru, ci de dragul portofelului vostru. Pe de altă parte, e «întîlnirea» mai clasică.

Acest gen de jinetera îşi oferă corpul pentru a avea acces la bunuri de consum inaccesibile cubanezilor şi visează la un mariaj – un bilet fără întoarcere pentru o viaţă în afara Cubei. În marea lor majoritate, jineteras sînt tinere femei în căutare de cîţiva pesos convertibili pentru a supravieţui şi a’şi ajuta familia”.

Fidel Castro despre jineteras

Fidel Castro se numără printre cei care privesc cu maximă indulgenţă fenomenul jineteras, disociindu’l categoric de prostituţie. În Discursul de la închiderea Sesiunii Plenare a celui de-al VI-lea Congres al Uniunii Tineretului Comunist (Unión de Jóvenes Comunistas) din Cuba, 4 aprilie 1992, El Comandante en Jefe menţionează:

”Suntem preocupaţi ca fetiţele pe care le vor naşte femeile însărcinate de acum să nu devină mîine prostituate. Pot fi jineteras la noi, dar eu unul trebuie să adaug că ele sunt strict voluntare (aplauze). Nici o femeie din ţara asta nu’i obligată să se prostitueze. Bine, ce poate să aducă orînduirea capitalistă? Ce poate să promită? Pentru femeile cubaneze, prostituţia cu un înalt nivel educaţional.”

Diferenţa dintre jineterismo şi prostituţie e reafirmată cu putere de Fidel Castro şi în Discursul din 11 iulie 1992, ţinut la sesiunea de seară a Adunării Naţionale a Poporului (Parlamentul cubanez):

”N’avem femei forţate să se vîndă turistului. Cele care fac asta, o fac pe cont propriu, în chip voluntar, şi fără a fi constrînse să facă asta. Putem spune că ele sînt curve educate şi suficient de sănătoase, pentru că sîntem ţara cu cel mai mic număr de cazuri de SIDA.”

De ce se concentra Fidel Castro pe efortul de a dovedi că jineteras nu sînt prostituate?

Mai întîi, deoarece el ţine să arate cubanezilor că turismul promovat ca soluţie de obţinere de valută în perioada specială în timp de pace nu e, în niciun caz, întoarcerea la turismul putred moral, anterior Revoluţiei. În al doilea rînd, pentru că Fidel Castro, macho cubanez, ştie că jineteras nu sînt prostituate în sensul clasic. Faţă de ele, El Comandante en Jefe trădează chiar o simpatie secretă. Făcînd faţă criticilor interne şi externe, din cauză că simplii cubanezi n’au acces în hotelurile pentru străini, Fidel Castro se referă la jineteras în Cuvîntarea de la Sesiunea de seară a Adunării Naţionale a Poporului (Parlamentul cubanez) din 11 iulie 1992:

”Noi nu putem avea cetăţeni care să plătească în dolari. Ar fi mai rău, deoarece s’ar crea o inegalitate. Orice jinetera poate pleca în căutare de dolari. Ea poate merge la hotel dacă vrea să aibă o chestie cu un turist, şi va fi plătită în dolari. Apoi, cea care are dolari poate merge la hotel. Dar aici nu e o chestie de cine are dolari. E mai degrabă un serviciu exportat peste hotare, nu unul exportat în interiorul ţării, pentru cubanezii cu dolari.”

Altfel spus – după Fidel Castro –, jineteras prestează doar pentru străini, cei care au dolari, nu pentru cubanezi, care oricum nu au. Prin asta ele amintesc de exporturile de lux, care nu sunt destinate cubanezilor. E mai mult decît curios că Fidel Castro, cel care a făcut Revoluţia şi pentru ca insula să nu mai fie Bordelul Americii, manifestă o toleranţă liberală, ca să’i zicem aşa, faţă de jineteras.

Guvernul cîştigă, totuşi, din fenomenul jineteras

Înainte de 1959, Cuba – zisă şi Bordelul Americii – se baza pe turismul de decadenţă: droguri, prostituţie, jocuri de noroc. Potrivit lui Louis A. Pérez în lucrarea Cuba: Between Reform and Revolution (Cuba: între reformă şi revoluţie), 2005, Oxford University Press, înainte de Revoluţie, Havana avea 27.000 de bordeluri şi 115.000 de prostituate.

Interzis timp de 30 de ani, contactul sexual pe bani cu străini a înflorit în perioada specială. Oficialităţile împărtăşesc o poziţie ambiguă faţă de fenomen. Eradicarea prostituţiei a fost una dintre împlinirile de orgoliu ale Revoluţiei cubaneze.

Discursurile lui Fidel Castro conţin 100 de referiri la eradicarea prostituţiei în Cuba, mai ales prin mijloace educative, cum ar fi transformarea prostituatelor în nituitoare fruntaşe. Fidel Castro se străduieşte, după cum s’a văzut, să diminueze semnificaţia negativă a jineterismo, deosebindu’l de prostituţie.

Nu numai pentru că revenirea prostituţiei ar însemna eşecul unui ţel revoluţionar, dar şi pentru că autorităţile foloseau jineteras la obţinerea valutei.

În 1991, revista ”Playboy” şi’a dedicat coperta unei cubaneze despuiate. Echipa de fotografi şi secretari ai revistei a fost invitată şi găzduită de Ministerul Turismului din Cuba. Coperta anunţa un întreg grupaj – text şi fotografii – menit a atrage în Cuba turiştii străini prin publicitarea trupului despuiat al cubanezelor.

Unul dintre fotomodelele reproduse în grupaj a reuşit să se mărite cu fotograful francez, plecînd din Cuba. Studiul Jineterismo în timpul perioadei speciale, semnat de Elisa Facio, în 1999, pune punctul pe i:

”Guvernul cubanez de azi – în ceea ce se numeşte «legalizarea realităţii» – foloseşte dolarii cîştigaţi de jineteras şi alte afaceri ilicite pentru a depăşi catastrofa economică provocată de propriul management dezastruos, dispariţia aliatului URSS şi blocada USA.”

Nu putem exclude din realitate şi rolul jineteras de supapă pentru nemulţumirile sociale. O parte a populaţiei – şi nu din cea analfabetă – obţine bunuri de larg consum necesare traiului ca urmare a jineterismo. De aceea, deşi autorităţile întreprind raiduri (ele se numesc Raidul celor trei P – pederaşti, prostituate, proxeneţi), duc cavaleristele în Centre de reeducare, totuşi, faţă de prostituţia mascată dovedesc toleranţă.

Eseul Cuba: What Everyone Needs to Know (Second edition), de Julia E. Sweig, apărut la Oxford University Press în 2013, face legătura între politica dobândirii de valută cu orice preţ şi înflorirea sex-work în Cuba:

”Cu semnificativă implicare investiţională spaniolă şi a altor europeni în construirea de noi lanţuri de hoteluri şi de all inclusive resort, turismul devine repede principalul producător de valută, împreună cu serviciile de primire a banilor din străinătate (remesas), mineritul şi serviciile medicale. Aceasta însă a catalizat o răbufnire a prostituţiei şi a altor formule de hărţuire a străinilor (oferirea spre vînzare pe sub mînă de ţigări, rom şi alte produse) de către cubanezi – adesea cu înaltă calificare profesională –, care găsesc că’i mai uşor, chiar dacă degradant, de a-şi procura cele necesare cu astfel de activităţi.

Uneori, autorităţile şi societatea reacţionau cu oroare la spectacolul adolescentelor prostituate şi luau măsuri, dar dovezile neoficiale sugerează că autorităţile închideau ochii, recunoscînd tacit că prostituţia şi piaţa neagră mergeau mînă’n mînă cu turismul, cu deosebire în zonele scutite de controlul puternic al statului.”

Cuba după plecarea lui El Eterno Guerrillero

Sănătatea lui Castro s’a deteriorat la vîrsta de 80 de ani. În iulie 2006 a suferit o intervenţie chirurgicală pentru sîngerări intestinale. În februarie 2007, fratele său Raul a anunţat că starea de sănătate a lui Castro a devenit precară. Bush jr. însuşi l’a ironizat, declarând că ”într’o zi, Domnul îl va duce pe Fidel Castro departe”.

Castro, ateu fiind, a răspuns şi el ironic ”acum înţeleg de ce am supravieţuit planurilor lui Bush şi a altor preşedinţi care au ordonat asasinarea mea: Bunul Dumnezeu m’a protejat”.

În 2008, Fidel Castro s’a retras definitiv din funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat şi comandant supreme, afirmînd că în ciuda devotamentului total dedicat poporului, nu era într’o condiţie fizică de a’l mai oferi.

Pe 24 februarie 2008, Adunarea Naţională a puterii populare l’a votat pe Raul în calitate de preşedinte.

Castro Autorul:

Ca orice dictator intelectual, Fidel Castro a publicat zeci de cărţi, cele mai citite fiind ”Che: A Memoir” (2005), Capitalism în Crisis: Globalization and World Politics Today (2000), Obama and The Empire (2011), War, Racism and Economic Justice: The Global Ravages of Capitalism (2002) şi Playa Girón / Bay of Pigs: Washington’s First Military Defeat în the America.

Castro a continuat să interacţioneze cu poporul cubanez, publicînd ”Reflecţii în Granma” şi deschizîndu’şi un cont Twitter, susţinînd şi conferinţe publice ocazionale.

A continuat să militeze pentru pace şi prevenirea holocaustului nuclear, condamnînd intervenţia militară NATO în Libia şi cerînd Coreeii de Nord şi Americii să fie mai chibzuite în chestiunea nucleară.

În 2011, Castro a demisionat din comitetul central al Partidului Comunist, lăsîndu’l pe Raul ca succesor al său. A preluat rolul de ”bătrînul om de stat”.

În 2012, a primit vizita Papei Benedict al XVI-lea.

În 2014, Castro a primit Premiul pentru Pace ”Confucius” pentru că a căutat soluţii paşnice la conflictul cu SUA.

Castro și Putin în 2014

În ianuarie 2015, el a comentat normalizarea relaţiilor dintre SUA şi Cuba iniţiată de preşedintele american Barack Obama şi Raul Castro şi a lăudat ”dezgheţul cubanez”.

Castro a menţionat la împlinirea vîrstei de 90 de ani că va muri în viitorul apropiat, însă le’a cerut celor apropiaţi să’şi menţină idealurile comuniste. L’a primit în vizită pe preşedintele Iranian Hassan Rouhani şi pe premierul japonez Shinzo Abe, întîlnindu’se şi cu preşedintele Portugaliei, Marcelor Rebelo de Sousa.

Călăul și viața sa secretă, teribilă, infernală

Castro era un dictator simpatic, dar dacă îl supărai sau erai un rebel cu convingeri capitaliste sau liberale, nu era de bine, pentru că 1253 de oameni au fost executaţi imediat cum Castro s’a instalat la putere în 1959.

Sînt poze în care el personal alături de fratele său legau nefericitele victime de copac pentru a fi împuşcate. Castro este acuzat pentru arestarea, torturarea şi executarea oponenţilor politici, scufundarea unor vase cu femei şi copii, doborîrea unui avion american civil, construirea lagărelor în care prizonierii erau puşi la muncă forţată, separarea familiilor, restricţiile impuse în migraţie, intervenţiile sale în războaiele civile ale altor ţări care au produs şi mai multe victime.

Numărul de victime datorate regimului comunist cubanez s’ar ridică la zeci de mii.

Preț de 17 ani Juan Reinaldo Sánchez a fost una dintre cele mai de încredere și prețuite gărzi de corp ale dictatorului cubanez Fidel Castro. ”Prețuit” în măsura în care cineva cu felul de a fi al lui El Comandante poate aprecia și trata un om indiferent dacă acesta este unul oarecare ori din imediata lui apropiere.

Pe întreaga perioadă în care l’a servit pe Castro, Sánchez a făcut față de El Lider Máximo dovada fidelidății necondiționate. I’a apărat viața și a contribuit la protejarea secretelor sale. Multe dintre ele teribile. Infernale.

În 1994, Juan Reinaldo Sánchez a ajuns să știe mult prea multe. Acumularea de informații a ajuns la maximum și a determinat un proces de conștiință. O criză. Deja cu multă vreme înainte extazul cvasi-mistic cu care Sánchez l’a privit și înconjurat pe conducătorul imposibil de contestat al Revoluției cubaneze și pe șeful comuniștilor din Cuba se afla în cădere liberă.

Excesiv de multe lucruri ilicite, prea mare distanța între legendă, mit și realitate, prea multe fapte care depășeau cu mult limitele legii. Ce să mai vorbim despre promisiunile de libertate, egalitate, fraternitate cu care au fost, mai sunt extrem de generoase în teorie regimurile marxiste din întreaga lume, promisiuni fără rușine încălcate?

Doi membri ai familiei lui Sánchez își luaseră lumea în cap, părăsiseră Cuba și au încercat să își găsească rostul pe alte meleaguri. Una dintre fiice se căsătorise cu un venezuelean și a preferat să locuiască la Caracas, iar, la puțină vreme după aceea, fratele mai mic al lui Juan Reinaldo Sánchez și’a asumat toate riscurile aferente și a ajuns în Florida, la Miami.

În noile condiții, Sánchez s’a gîndit că ar fi înțelept și profitabil să se pensioneze. Imposibil. Știa nepermis de multe secrete despre viața intimă ale Comandantului Șef.

Despre existența lui de lux, despre reședința acestuia de la Cayo Pedra, despre felul în care înțelegea Castro să guverneze, despre ce se ascundea în spatele nenumăratelor lipsuri și umilințe cu care se confruntau zilnic cubanezii, despre asasinatele executate și despre procesele măsluite la comanda și din ordinul lui Fidel Castro Ruz. Despre comerțul ilicit cu droguri pe care acesta îl patrona, despre părerea acestuia referitoarea la Mișcarea Țărilor Nealiniate, despre felul în care înțelegea Castro relația cu dictatorii de carton, dar și cu ceilalți șefi de stat din lumea comunistă.

Numai că Sánchez a făcut o socoteală greșită. Dovada că niciodată, nici un muritor nu ajunge să știe totul despre satrapii din lumea comunistă. Pentru Comandantul Șef și pentru mașinăria perfect reglată care îi asigura acestuia protecția, pentru sistemul represiv care, dincolo de elementele lui specifice, reproducea în cele mai mici detalii modelul din celelalte țări căzute pradă ideologiei comuniste, 26 de ani în serviciul lui El Comandante, din care 17 în prima linie, în calitate de gardă de corp, nu valorau nimic.

Au urmat arestarea, interogatoriile, tortura, un simulacru de proces, și el în specificul lumii comuniste, condamnarea la 8 ani de închisoare, ar fi urmat, poate, chiar moartea provocată de cine știe ce boală, ori accident ordonate de același Fidel Castro.

Printr’un miracol, în 1996, Juan Reinaldo Sánchez a obținut eliberarea. Au urmat opt tentative de așa-zisă ”părăsire frauduloasă” a Infernului care devenise Cuba. După reușită, adică după sosirea pe tărîm american, cel care a comis greșeala de a’i dedica prima jumătate din viață lui Fidel Castro Ruz a decis să scrie o carte în care să’i dezvăluie secretele.

Adică ”febra puterii absolute” și disprețul față de popor. A făcut’o împreună cu jurnalistul Axel Gylden. Cartea se cheamă Viața secretă a lui Fidel Castro – 17 ani în intimitatea lui Lider Maximo și a apărut în anul 2014 în Franța, carte care în 2018 a fost tradusă de Diana Zotea și a apărut în colecția Memorii, jurnale, biografii a editurii Humanitas.

Nu poți, parcurgînd cartea lui Juan Reinaldo Sánchez și Axel Gyldén, să nu o compari cu aceea a lui Pacepa și să nu fii frapat de asemănări. Secretomania, legea bunului plac, conștiința fermă a unicității, convingerea că unui lider comunist îi este îngăduit orice, că poporul nu contează, că unicul rol al acestuia este să sufere și aplaude, spionajul, traficul de droguri și de arme, practicarea terorismului internațional, dreptul la viață și la moarte exercitat asupra celorlaltor demnitari ai Statului, convingerea că nu există pentru toate acestea nici o soluție în afara morții Dictatorului.

Toate acestea fac parte oricînd și oriunde dintre descriptorii regimurilor dictatoriale comuniste. Citind și descoperind secretele dictaturii castriste, cititorul rumîn se reîntîlnește cu trecutul lui și al țării noastre, o realitate mai puțin teribilă!

Moartea lui Castro

În noaptea de 25 noiembrie 2016, televiziunea de stat cubaneză a anunţat că Fidel Castro a murit la Havana.

Fratele său, preşedintele Raul Castro, a confirmat ştirea printr’un scurt discurs. Trupul dictatorului a fost incinerat pe 26 noiembrie. La aflarea veştii, imigranţii cubanezi din SUA au sărbătorit în stradă moartea dictatorului comunist care generaţii la rînd i’a persecutat în timp ce mulţi dintre cei rămaşi în Cuba îl jelesc.

Trecînd în lumea umbrelor și cel ce a condus destinele statului insular începînd din 1959, Media mondială a preluat cu nesaț știrea și toate canalele de televiziune au dedicat rubrici mai mult sau mai puțin consistente despre cel ce a sfidat SUA și a adus independența Cubei.

Și conducătorii lumii au început să emită judecăți de valoare despre opera defunctului, dar mai bine tăceau. Liderii din China, Rusia, Vietnam și Venezuela l’au considerat un mare revoluționar ce a adus fericirea poporului cubanez și a fost un mare luptător pe calea socialismului.

Aceste cuvinte alese cu grijă demonstrează cîtă perversitate intelectuală există pe această planetă. Cel ce a preluat puterea la Havana a transformat țara într’un mare lagăr în care execuțiile erau deja un fapt banal.

Elita țării a fost lichidată sau a fugit peste mări. Au fost executate cam 15.000 – 17.000 de persoane dupǎ datele publicate ȋn Cartea neagrǎ a comunismului. Culmea este că fugeau din raiul socialist spre decadenta societate americană. Datele statistice americane confirmǎ fuga din paradisul roșu a circa 1.2 milioane de cubanezi.

Dacǎ excludem persoanele avînd probleme cu legea sau pe cele cu anumite afinitǎți ideologice, nu prea exista emigrație spre paradisul insular.

Obsesia anti-americană a dus la apropierea de URSS și Cuba a devenit un important cumpărător de armament sovietic de cea mai bunǎ calitate. Numai din varianta T-54/55 au fost aduse 800 de exemplare. Era prea puțin și au mai fost importate 380 de T-62, mai moderne și mai bine ȋnarmate.

Fiecare blindat T-62 avea un motor foarte ȋnsetat și rezervoarele de combustibil puteau sǎ fie umplute cu 960 l de motorinǎ. Se ȋnțelege de ce nu exista combustibil lichid pentru economie și pentru nevoile populației. Totuși, nu tancurile erau cea mai scumpǎ armǎ din arsenalul armatei revoluționare.

Avionul asigurǎ superioritatea pe fronturile rǎzboiului modernși Uniunea Sovieticǎ a livrat cantitǎți mari de MiG-uri 15, 17, 19, 21, 23 și 29, cu mult peste posibilitǎțile de platǎ ale statului insular. Trebuia sǎ asigure tehnica pentru revoluția mondialǎ, marele vis al conducǎtorilor de la Kremlin.

Nivelul de trai a scǎzut drastic din moment ce tancurile nu pot fi consumate la micul dejun. Cum nu existau mijloace de platǎ pentru tehnica militarǎ livratǎ, stǎpînul de la Havana a decis trimiterea de luptǎtori pentru rǎspîndirea comunismului la nivel planetar. Astfel, ȋn Etiopia au fost deplasați 15.000 de militari din care cel puțin 400 au pierit ȋn luptele cu somalezii.

Să nu uităm că primirea de rachete nucleare sovietice pe insulă a adus planeta în pragul războiului atomic și Havana ar fi fost prima rasă de pe pămînt. Nikita Hrușciov a mutat periculos rachetele R-12 ȋn cadrul uriașei Operațiuni Anadȋrdin 1962.

Cuba a devenit un pion extrem de periculos ȋn jocul marilor puteri și doar prudența liderilor americani a dus la evitarea un pîrjol nuclear ce ar fi ȋnceput ȋn mod obligatoriu cu insula din Atlantic.

Unde erau beneficiile pentru cubanezi?

Conducǎtorul revoluționar a intrat ȋntr’un joc fǎrǎ sens și care demonstreazǎ o lipsǎ totalǎ de rațiune.

Cuba a fost un model de dezvoltare comunistă, adică a rămas aproximativ ca în 1959 pînă la prăbușirea sistemului sovietic în 1991. Poporul cubanez a avut ghinion cu resursele uriașe de zahǎr și tutun ce au putut sǎ alimenteze fanteziile politice ale liderilor de la Havana.

Deși, Fidel Castro a murit, sistemul încă se menține la putere și mai torturează poporul cu încă nouă zile de doliu național. Din păcate, cei ce nu merită au parte de onoruri.

Conducǎtorii planetei au demonstrat o deosebitǎ lipsǎ de caracter prin aducerea unor laude nemeritate la moartea unui asasin zis revoluționar.

Președintele Franței a vorbit despre un uriaș personaj al secolului trecut. Mihail Gorbaciov a considerat cǎ Fidel și’a ȋndrumat țara spre o dezvoltare independentǎ.

Moscova și Beijingul au considerat cǎ au pierdut un aliat prețios și de ȋncredere. Mai bine pǎstrau tǎcerea. Adevǎrul rǎmîne ceva greu de spus chiar și ȋn aceastǎ perioadǎ. Minciuna pare foarte iubitǎ ȋn sferele politicii mondiale.

Fidel Castro, ajuns la putere printr’o revoluţie remarcabilă şi care a sfidat superputerea americană, poate fi criticat pentru atrocităţile comise, persecutarea unor categorii, sărăcirea îndelungată a Cubei, arestarea pe nedrept, torturarea şi execuţia opozanţilor, intensificarea relaţiilor tensionante cu vecinul american, încălcarea drepturilor omului, caracterul tiranic al regimului său, susţinerea mişcărilor socialiste pe întreg globul ce escaladau şi mai rău conflictele, dar poate fi lăudat pentru initiaţivele sale din ultimii ani ai dictaturii, ca liberalizarea economiei cubaneze, declaraţiile paşnice pentru aplanarea conflictelor, ajutorarea celor săraci pe durata regimului, facilitarea emigraţiei şi reformele educaţionale şi medicale.

Chiar şi aşa, Cuba rămâne o ţară la fel de săracă şi blocată în timp după şase decenii. Noi rumînii, înțelegem foarte bine destinul tragic al cubanezilor, dar numai istoria îl va judeca pe acest El Lidero Maximo.

Identificată cu figura lui Castro, de acum înainte, rămîne de văzut unde se va îndrepta Cuba în viitor.

Referințe: Juan Reinaldă Sánchez și Axel Gyldén – Viața secretă a lui Fidel Castro – 17 ani în intimitatea lui El Lider Maimo; Colecția Memorii, jurnale, biografii; Traducerea: Diana Zotea; Editura Humanitas, București, contributors.ro, 2018history101.com, adevărul.ro, historia.ro

[1] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 12.

[2] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, pp. 12-13.

[3] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, p.71.

[4] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, p. 73.

[5] Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Polirom 2008, Bucureşti, p. 144.

[6] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 33.

[7] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, pp. 104-109.

[8] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, p. 143.

[9] Ignacio Ramonet, director al revistei Le Monde Diplomatique, specialist în geopolitică şi strategie internaţională, a realizat pe parcursul anilor 2003-2005 lucrarea Fidel Castro:Biografie pe două vocipublicată şi în România, la Editura Minerva, 2009, în formă tipărită. Lucrarea reprezintă un interviu lung de 100 de ore, pe care jurnalistul i l-a luat lui Fidel Castro. Aşternut pe hărte, interviul ocupă 1200 de pagini. Informaţiile citate de află la pagina 147.

[10] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 38.

[11] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, pp. 30-40.

[12] Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Polirom 2008, Bucureşti, p. 144.

[13] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 45.

[14] Documentul care reprezintă această brosură-program poate fi accesat la adresa http://www.marxists.org/history/cuba/archive/castro/1953/10/16.htm, de pe site-ul Internet Marxists Archive (http://www.marxists.org/index.htm) În broşură Castro condamnă regimul lui Batista şi il acuză că permite ca deţinuţii să fie închişi în condiţii inumane, îl mai acuză că urmăreşte să îl reducă la tăcere deoarece este un personaj incomod pentru noul tiran al Cubei şi îşi exprimă promisiunea de a lupta împotriva regimului Batista.

[15] Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Polirom 2008, Bucureşti, p. 145.

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

OSTAȘI, VĂ ORDON: TRECEȚI PRUTUL !

Pe 22 iunie 1941 Rumînia intra în războiul pentru eliberarea Basarabiei

ORDIN CĂTRE ARMATĂ

”Ostaşi,
V’am făgăduit din prima zi a noii Domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă; să şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri.

Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a Bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele rumîneşti de totdeauna.

Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!

Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre.

Ostaşi,

Plecaţi azi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor. Înainte. Fiţi mîndri că veacurile ne’au lăsat aci straja dreptăţii şi zid de cetate creştină. Fiţi vrednici de trecutul rumînesc.

Ostaşi,

Înainte. Să luptaţi pentru gloria Neamului. Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri. Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, a martirilor şi eroilor căzuţi în pămîntul veşniciei noastre cu gîndul ţintă la Dumnezeu.

Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgîni cotropitori.

Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V’o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru.

Ostaşi,

Izbînda va fi a noastră. La luptă.

Cu Dumnezeu înainte!

General Ion Antonescu, 22 iunie 1941”

Bustul Mareșalului Ion Victor Antonescu de la Biserica Sfinții Constantin și Elena din Bucuresti, Vergului – Muncii, ctitorită cu mama sa Elena Antonescu, altfel

”Să ne toarcem

din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie

drumul viitorului”

(Ion Antonescu, 10 mai 1941).

de Gh. Buzatu (…)

22 iunie 1941 a marcat – peste orice consideraţii teoretice, ideologice, militare, etice ori holocaustologice –, deopotrivă cu 24 ianuarie 1859, 9 mai 1877, 15 august 1916, 1 decembrie 1918 sau 22 august 1968, una dintre Zilele astrale ale istoriei naţionale.

Aşa după cum este cunoscut, în 1940 URSS a săvîrşit împotriva Rumîniei, neprovocată în vreun fel, un act de agresiune făţişă, ocupînd cu forţele militare ţinuturi rumîneşti străvechi: Basarabia în întregime, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi mai multe ostroave din zona Gurilor Dunării.

Agresiunea URSS a declanşat reacţia în lanţ care, în scurt timp, în vara-toamna anului 1940, a condus direct la prăbuşirea Rumîniei Mari.

În momentele în care s’a pregătit şi a început Războiul în Est, la 22 iunie 1941, URSS încă nu era aliată cu SUA şi Marea Britanie, tabăra Naţiunilor Unite închegîndu’se în urma agresiunii hitleriste şi întărindu’se în perioada următoare, cînd Rumînia se afla deja în urmărirea agresorului sovietic.

 

Reiese că nu se poate susţine cum că, din start, de la 22 iunie 1941, Rumînia s’ar fi pus în stare de beligeranţă cu Puterile Occidentale (cu Marea Britanie şi SUA, în primul rînd).

Campania Rumîniei în Est – Războiul Sfînt, cum a fost denumit din cele dintîi minute – a beneficiat, indiferent de ”culoarea” aliatului (A. Hitler) ori de stadiul deplorabil al pregătirii armatei noastre, de susţinerea poporului rumîn în întregime, de acordul partidelor politice ale momentului şi al monarhiei, mai puţin de suportul comuniştilor şi al altor indivizi aflaţi în solda Moscovei ori subjugaţi propagandei staliniste.

Avînd în vedere situaţia concretă şi ţelurile campaniei (eliberarea provinciilor răşluite şi zdrobirea comunismului), războiul Rumîniei din 1941-1944 a purtat, de la un capăt la altul, un caracter naţional şi popular.

Rumînia n’a luptat decît pentru a’şi recupera fiii şi pentru a’şi impune recunoaşterea dreptului; ea nu s-a angajat nicidecum într’un război rasial, nici într’unul în afara legilor internaţionale. S’a întîmplat, aşa după cum anticipase, în decembrie 1916, la Iaşi fiind, inegalabilul Nicolae Iorga, şi anume că bătălia Rumînilor se desfăşura, atunci, ca şi, adăugăm noi, după 22 iunie 1941, pentru ”DREPTUL NOSTRU ÎNTREG. ATÎT, ŞI PENTRU NIMIC MAI MULT, NU”!

(…)

În 1941, cu siguranţă, Antonescu se dovedise, înainte de orice, omul faptelor. La 22 iunie 1941, el a răspuns exemplar pentru riscul imens asumat – un război împotriva URSS, pentru distrugerea pericolului comunist şi eliberarea provinciilor istorice ocupate de Kremlin în 1940.

Cum am precizat, Războiul Rumîniei a fost unul drept de la un capăt la altul, în mod precis de la 22 iunie 1941 şi până la trădarea internă, cu ramificaţii internaţionale, din 23 august 1944.

De altfel, chiar la 1 iunie 1946, în ziua execuţiei, care a amintit, potrivit voinţei învingătorilor de moment, de un veritabil masacru, Mareşalul Antonescu a transmis mamei sale, în cursul ultimei lor întîlniri, la Jilava, această declaraţie cu valoare de testament:

« DACĂ MOR, ESTE PENTRU BUCOVINA ŞI BASARABIA. DE’AR FI SĂ REÎNCEP, AŞ FACE LA FEL! »

Citiți și:    PRO SAU CONTRA ION ANTONESCU, BIOGRAFIA UNUI MAREȘAL CONTROVERSAT

În context, se impune această precizare:

Războiul din Est al Rumîniei nu a avut absolut nici o legătură cu holocaustul brun, nazist, nefiindu’i nici cauză şi nici efect.

A suportat însă toate consecinţele holocaustului roşu, sovietic, atît după 1944, dar şi… anticipat, în 1940-1941, în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei ocupate de Armata Roşie în urma notelor ultimative ale lui V. M. Molotov din 27-28 iunie 1940.

Este mai puţin cunoscut că, în noaptea de 21/22 iunie 1941, în orele care au precedat nemijlocit atacul din zorii zilei, Ion Antonescu, în prezenţa generalului Eugen Ritter von Schobert şi a unor ofiţeri germani şi rumîni, în trenul de comandament « Patria », garat în staţia Piatra Neamţ, a prevestit acţiunea militară «dreaptă şi sfîntă» proiectată:

« Domnule General, Domnilor, vă anunţ că în această zi a sosit ceasul luptei pentru a şterge pata de dezonoare de pe fruntea Ţării şi de pe stindardele Armatei. Peste puţin timp, în faptul acestei zile, Armata Ţării va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul Ţării, aşa cum a fost lăsat de la Basarab …»

Au urmat, în fapt, două documente de amplă rezonanţă istorică, atît Ordinul către Armată, dar şi Proclamaţia către Ţară, esenţiale din multiple puncte de vedere, dar înainte de orice pentru declanşarea operaţiunii militare şi constatarea intervenţiei stării de casus belli între Rumînia şi URSS, pentru definirea precisă a ţelurilor de război – eliberarea provinciilor istorice şi a Rumînilor subjugaţi prin forţă în 1940 de către Imperiul roşu stalinist şi sensul cruciadei anticomuniste, angajată pentru prevenirea pericolului unei viitoare cotropiri sovietice.

Ambele documente, exprimând forţa şi hotărîrea în acţiune, l’au dezvăluit fără dificultate pe autorul mesajului, care, dacă acceptăm, cum se cuvine, că stilul reprezintă Omul, atunci acesta a fost Antonescu, care, de altfel, după cum vom constata, a intervenit personal în text.

După cum a fost şi în intenţia autorului, documentele erau şi au rămas, o dată cu desfăşurarea evenimentelor, apoi cu trecerea deceniilor, inclusiv a celor ce vor să vină, piese de referinţă pentru orice antologie a demnităţii naţionale. Cum cititorul dispune mai jos de textul integral al Ordinului lui Antonescu, vom stărui asupra îndemnului cuprins în Proclamaţia către Ţară:

« Români ! Vă chem la luptă. La lupta sfântă, în contra prăvălitorilor civilizaţiei şi bisericii, ai dreptăţii şi propriilor noastre drepturi. La lupta sfântă pentru Neam şi pentru Rege. La lupta mare şi dreaptă, alături de Marea Naţiune Germană, pentru dreptatea viitorului românesc».

Este, după cum avertizat, rîndul lui Antonescu să intervină, motivîndu’şi personal rolul şi rostul:

«…V’am cerut să’mi dăruiţi nădejdea voastră, încrederea voastră, făgăduindu’vă să lupt pentru reînălţarea Patriei. Şi m’aţi ascultat. Dumnezeu m’a ajutat ca la un an numai de la prăbuşirea graniţelor – anul umilirii, al suferinţei şi învăţăturii rumîneşti – să pot îndrepta din nou Neamul nostru pe calea luptei şi sfintelor noastre drepturi. Am purtat de’ajuns pe braţele mele zbuciumate frământatele ruine ale Rumîniei Scumpe şi Mari

[…] A sosit vremea să’mi împlinesc jurămîntul. Pornim la luptă. În acest ceas de încercare, jur să vă duc la biruinţa sfinţirii drepturilor noastre asupra bătrînei Moldove, să fac din nou in pămîntul Basarabilor vatra morţilor şi leagănul copiilor noştri şi din codrii Bucovinei straja nepieritoare a gloriei rumîneşti.

Mulţumesc Domnului că m’a învrednicit să sparg atît de repede cătuşele roşii ale anarhiei şi pradei cotropitoare […]

Dumnezeu ne’a dat ani grei de încercare cruntă. Ne’a deschis drumul de furtună spre zori de înălţare. Să’l urmăm cu încredere, Rumîni! Cu gîndul ţintă la drepturile Neamului … Să pornim la luptă, Rumîni! …

Cu Dumnezeu înainte. Urmaţi’mă! Războiul Sfînt a început! »

Studiul integral al Profesorului Gheorghe Buzatu la:

”Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!”

Prof. Gh. Buzatu despre Ordinul lui Ion Antonescu:

”22 iunie 1941, Zi astrală a Istoriei neamului rumînesc”

Citește și:  ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

PRO SAU CONTRA ION ANTONESCU, BIOGRAFIA UNUI MAREȘAL CONTROVERSAT

Mareșalul Ion Antonescu

Acest articol este orientat cu predilecție pe aspectele pro sau contra ale carierei sale militare, dar și a personalității mareșalului Antonescu care au rămas foarte controversate, și care vor mai naște și în continuare multe alte dezbateri. Scopul său nu este să’l îndepărteze de crimele de război sau de a le detalia, pentru că acestea nu reprezintă principala preocupare a acestor rânduri.

Cei care sunt interesați de acest lucru au multe lucrări publicate și site-uri pe internet, care sunt bine documentate despre acest subiect. Nu este nici intenția noastră de a glorifica viața mareșalului Antonescu sau de a dosi unele aspecte neclare sau controversate ale vieții sale.

Ascensiunea la vârful statului român:

La 04 septembrie 1940 – 23 august 1944: este numit Prim Ministru,

în 16 septembrie 1940: este promovat la gradul de general locotenent

05 februarie 1941 (sau la 18 februarie, după Ioan I. Scafeș în ”Odessa, o victorie scump plătită”), conform decretului nr. 841, s’a autopromovat la gradul de general de armată.

22 iunie – 17 iulie 1941: Generalul Antonescu Grupului de Armate

06 august 1941: decorat de germani  cu Crucea Knight, cu Crucea Cavalerilor Crucii de Fier în rang de cavaler.

În total, 43 de persoane din armatele aliaților Germaniei naziste au primit Crucea Cavalerilor Crucii de Fier (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes ), cel mai mare premiu în armata Germaniei naziste din timpul celui de’al doilea război mondial.

Opt dintre acești oameni au fost, de asemenea, onorați cu un grad imediat superior, frunza de stejar la Crucea Cavalerilor (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes mit Eichenlaub), și un ofițer naval senior de flotă, amiralul Isoroku Yamamoto, i’a fost acordată în plus Crucea Cavalerului cu Frunze de Stejar și Săbii  (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes mit Eichenlaub und Schwertern).

Printre beneficiari erau optsprezece români, nouă italieni, opt maghiari, doi slovaci, doi japonezi, doi spanioli, doi finlandezi și unul belgian.

21 august 1941: s’a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a și a I-a.

22 august 1941: s’a autopromovat la gradul de Mareșal (decretele de decorare și de promovare au fost semnate de rege).

22 septembrie 1941 – 23 ianuarie 1942: Ministrul apărării

Ion Antonescu s’a născut la 2 iunie 1882 in Pitești într’o familie de militari. El a decis să urmeze aceeași carieră, de asemenea, și s’a alăturat în 1898 Școlii pentru copii ofițeri militari.

În 1902 a fost admis la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie,  absolvită în 1904, primul din clasa sa.

Tânarul locotenent a fost repartizat la Regimentul 1 din Roșiori. S’a distins în timpul Răscoalei 1907, atunci când, în fața unui mic detașament a blocat drumul în Galați și a convins în mod pașnic un grup mare de țărani, de a nu intra în oraș.

Despre acest episod există și o altă versiune controversată care vine, surprinzător din afara graniţelor României. Istoricul german Markus Bauer, specialist de prestigiu în cercetarea istoriei Europei Răsăritene şi în special a istoriei României.

Într’un articol publicat în limba engleză în revista ”History today”şi intitulat ”Răscoala: ulltima revoltă a țăranilor”, istoricul german îşi propune să discute evoluţia şi urmările ”ultimei răscoale ţărăneşti din Europa şi urmările acestei ”incredibile băi de sânge”.

Printre numeroasele informaţii prezentate regăsim una care răstoarnă complet concluziile Enciclopediei României, acreditând ideea că demersurile lui Ion Antonescu, în 1907, la Galaţi, numai paşnice n’au fost:

”Masacrul de la Galaţi. Fără să ezite, ofiţerul Antonescu a ordonat atunci foc. Din rândurile răsculaţilor au căzut 14 persoane, 7 au fost rănite grav, iar numeroase altele rănite mai uşor”.

Markus Bauer, este un autor și jurnalist născut în 1959 , în Saarland, a trăit după ce a studiat limba germană și istoria, și timp de cinci ani ca lector DAAD (Serviciul German de Schimburi Academice = Deutscher Akademischer Austausch Dienst) în România.

De atunci, istoria fascinantă a acestei țări a devenit adesea subiectul jurnalismului și publicismului său.

De asemenea, el scrie în mod regulat în ”Neue Zürcher Zeitung” subiecte culturale românești. O carte despre istoria culturala a țării Carpaților a fost publicat în 2009, sub titlul ”În România. Pe urmele unei familii europene”.

Cel mai stăruitor istoric gălăţean, profesorul Paul Păltânea este cel care ”dezleagă calul de la gard”:

”Au fost două momente distincte ale evenimentelor de la Galaţi. În prima fază, Ion Antonescu a reuşit să negocieze, pe 10 martie 1907, o pace de moment cu răsculaţii din Fileşti, iar în 11 martie a ordonat împuşcarea participanţilor la revolta mahalagiilor din Vadul Ungurului şi Lozoveni.”

Potrivit acestuia majoritatea locuitorilor din suburbiile (azi cartiere ale oraşului Galaţi) Lozoveni şi Vadul Ungurului se ocupau cu agricultura, iar o parte dintre ei erau cărăuşi. Lipsiţi de pământ, lozovenii munceau în arendă pe proprietatea lui A. Doiciu.

Cu câteva zile înainte de izbucnirea răscoalei, în scopul preîntâmpinării revoltei, prefectul şi aparatul poliţienesc au iniţiat o serie de măsuri pe care le considerau suficiente pentru a putea trimite rapoarte liniştitoare autorităţilor centrale. Astfel, au fost trimise în recunoaştere patrule de cavalerie şi pedestre.

La bariere şi în cele două cartiere mărginaşe se aflau agenţi ai poliţiei, gata să aducă la cunoştinţă eventualele mişcări. Cu toate acestea, circa 200 dintre locuitorii din Lozoveni şi Vadul Ungurului au pătruns pe strada Domnească şi au rupt cordoanele de sergenţi care voiau să le împiedice înaintarea.

La o mică distanţă de Prefectură i’a întâmpinat un detaşament de soldaţi din Regimentul 1 Roşiori sub conducerea sublocotenenţilor Livezeanu şi Ion Antonescu. Trupa era însoţită de procurorul Danielopol, care a făcut somaţiile de rigoare şi apoi s’a retras din faţa mulţimii, după care armata a deschis focul.

Nicolae Iorga:

”Galaţii s’au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri.”

Evenimentele sunt confirmate şi de ziarul ”Desrobirea”:

”În apropiere de Prefectură, pe Strada Domnească, poliţia a încercat să’i împrăştie pe manifestanţi făcându’i şi mai agresivi. Procurorul Danielopulo, însoţit de 12 roşiori comandaţi de sublocotenentul Ion Antonescu, după ce i’a somat pe demonstranţi să se retragă, a ordonat să se tragă…Au fost ucise 14 persoane. Imediat după încetarea focului, o mulţime de oameni, printre care erau şi elevi de liceu, s’au adunat la locul reprimării. Câţiva profesori de la Liceul ”Vasile Alecsandri” au aderat la campania din ţară în sprijinul răsculaţilor”, scria ziarul menţionat în ediţia din 14 martie 1907.

Există şi un aspect foarte interesant legat de reacţia marelui istoric Nicolae Iorga faţă de situaţia de la Galaţi, în relatarea aceluiaşi ziar:

”N. Iorga, invitat (…) să ţină o conferinţă la Galaţi în ziua de 11 martie, refuză, răspunzând: Galaţii s’au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri. Până nu voi afla că vinovaţii au intrat în temniţă, nu voi călca acolo. Restituiesc banii de drum”, consemnează ”Desrobirea”.

Există și o placă comemorativă într’un părculeț din Galați: 18 (!) victime ale Răscoalei de la 1907. Placa de marmură a fost distrusă, anonim, în 1990. În loc, cel mai de stânga partid posibil, Partidul Socialist al Muncii, a pus o placă… de metal.

Regimul comunist nu putea să scape ocazia pentru a’și construi un profit de imagine revoluționară, adăugând printre cei comemorați și nume care nu au fost țărani, ci muncitori în docuri…

Acestea fiind faptele, rămâne deschisă discuţia legată de numărul de victime, pe care istoricul gălăţean nu a reuşit să o descifreze.

Pentru această faptă, Prințul Ferdinand, care a fost inspectorul general al Cavaleriei, l’a felicitat. În 1908 a fost promovat la gradul de locotenent, iar prințul Ferdinand a vrut să’l ia ca ajutor al lui, dar pentru că nu a avut gradul necesar pentru poziția (căpitan minim) nu a fost avansat.

In 1911, el a fost admis în cadrul Academiei Militare, pe care a terminat’o în 1913, fiind promovat căpitan între timp. În al doilea război balcanic a servit ca șef al Biroului Operatii al Diviziei 1 Cavalerie. Apoi, între 1 noiembrie 1914 = 1 aprilie 1915 a fost repartizat la Școala de ofițeri de Cavalerie.

Intrarea românească în Primul Război Mondial l’a găsit la Biroul Operativ al Armatei de Nord, comandata de general locotenent Constantin Prezan. În conformitate cu memoriile generalului Radu Rosetti, cei doi bărbați au format o echipă perfectă. Rezultatele bune ale Armatei de Nord, singura care s’a retras într’un mod organizat și ordonat din Transilvania, a dus la numirea generalului Prezan în calitatea de comandant al Armatei 1 și a Grupului de Apărare a Dunării (fosta Armata a 3-a), la 17 noiembrie 1916, maiorul Antonescu (fusese promovat la începutul lunii) vine cu el ca șef al Biroului său de operațiuni.

Chiar dacă a pierdut lupta de la Neajlov și cu ea capitala, generalul Prezan a fost numit șef al Statului Major General, la 17 decembrie 1916, iar maiorul Ion Antonescu a devenit șef al Biroului Operații al Statului Major General, înlocuindu’l pe lt. colonel Radu Rosetti. Astfel, el putea juca un rol important în victoriile din vara anului 1917, ocuparea Basarabiei și reintrarea în război în noiembrie 1918.

În 1919, echipa Prezan-Antonescu a coordonat înfrângerea Armatei Roșii din Ungaria, care s’a încheiat cu operațiunea de ocuparea a Budapestei de către trupele române.

Această acțiune a proaspăt lt. Colonelului Ion Antonescu a dus la acordarea celei mai înalte distincții militare românești: Mihai Viteazul clasa a treia de comandă, la 31 decembrie 1919.

După război, colonelul Ion Antonescu (fusese promovat din nou în 1920) a făcut parte din delegația română la Conferința de Pace de la Paris, precum și a delegației care a negociat alianța cu Polonia. El a fost apoi numit comandant al Școlii speciale de Infanterie și Cavalerie de la Sibiu, unde a avut un accident de echitație, care l’au ținut în pat timp de 6 luni.

În perioada 1 august – 31 decembrie 1923 a fost numit atașat militar la Paris și apoi, între 1 ianuarie 1924 = 14 iulie 1926 la Londra. Când s’a întors acasă i’a fost dată comanda Regimentuluial 9 Principesa Elena de Roșiori de la Giurgiu, iar in 1927 a preluat Academia Militară.

În 1931 a fost promovat la gradul de general de brigadă. La 1 iulie 1933 a primit comanda Diviziei 3 Infanterie, care avea sediul în orașul său natal din Pitești. Regele Carol al II-lea a insistat să ia poziția de Șef al Statului Major General și a acceptat în cele din urmă la 1 decembrie 1933. La numirea sa, el a obținut de la rege făgăduința să’i dea libertate deplină în reorganizarea armatei, dar relațiile între cei doi s’au deteriorat și Antonescu a demisionat la 11 decembrie 1934, când a revenit la Pitești la Divizia 3 Infanterie, pe care a comandat’o până în 1937.

A fost promovat la gradul de general, la 25 decembrie 1937, iar trei zile mai târziu a fost numit ministru al Apărării. A intrat din nou într’un conflict cu regele și anturajul său și a trebuit să demisioneze la 30 martie 1938 intrând în dizgrație. Antonescu a fost ”exilat” la comanda Corpului Teritorial al 4-lea și în 1940 a fost pus sub arest la domiciliu în Mănăstirea Bistrița.

Ca urmare a pierderilor teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea a fost într’o situație foarte dificilă. La 5 septembrie, regele l’a numit prim-ministru pe generalul Antonescu și i’a oferit puteri depline pentru a conduce statul. A doua zi, Carol a abdicat în favoarea fiului său, Mihai I și a plecat din țară. Ion Antonescu a format un guvern cu Garda de Fier (aka Legiunea Arhanghelul Mihail). România a devenit ”stat național-legionar”. Cu toate acestea el a păstrat ministerele-cheie pentru bărbații în care putea avea încredere.

În armata a retras 80 de ofiteri superiori, considerați oameni ai fostului regim sau incompetenți. Alți 84 i’au urmat curând. El a început, de asemenea, o reorganizare a armatei. Locotenent-generalul Ion Antonescu (fusese promovat la 16 septembrie) a adoptat o atitudine din ce în ce mai dură față de propaganda legionară din armată, cât și interzicerea implicării în politică a ofițerilor și subofițerilor.

Generalul a continuat politica pro-germană deschisă inițiată de Carol al II-lea în mai 1940. El a reînnoit invitația pentru o misiune militară germană, care a început să sosească la 12 octombrie. Acesta a fost primul pas făcut către alianța cu Germania nazistă, România aderă la Pactul Tripartit la 23 noiembrie.

Coabitarea dintre Antonescu și Garda de Fier s’a dovedit a fi de scurtă durată. Cu sprijinul armatei și aprobarea tacită a lui Hitler a profitat de Rebeliunea Legionară din data de 21 – 23 ianuarie 1941 și i’a îndepărtat de la putere, lichidând mișcarea.

A făcut un nou guvern, care a fost constituit în principal din ofițeri, a militarizat fabricile mari, căile ferate, aerodromurile și porturile și încet a început să mobilizeze armata, prevăzând o viitoare confruntare cu Uniunea Sovietică.

Pe 6 iunie 1941, generalul Antonescu a avut o nouă întâlnire cu Hitler și a fost anunțat despre Planul Barbarossa. Generalul a oferit sprijinul armatei române și și’a exprimat dorința de a susține din nou Basarabia și Bucovina de Nord. A decis să creeze Grupul de Armate din Moldova, care a fost format din armatele germane 3, 4 și 11 din Romania. Grupul urma să fie desființat odată ce trupele ajungeau la râul Nistru.

ORDINUL DE ZI către armată dat de către Generalul Ion Antonescu,

Conducătorul Statului Român

OSTAȘI,
V’am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință; să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.

OSTAȘI,
Vă ordon: treceți Prutul!
Sdrobiți vrăjmașii din răsărit și miazănoapte. Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.

OSTAȘI,
Plecați azi pe drumul biruințelor lui Ștefan cel Mare ca să cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii noștri cu lupta lor.
Înainte. Fiți mândri că veacurile ne’au lăsat aci strajă dreptății și zid de cetate creștină. Fiți vrednici de trecutul romănesc.

OSTASI,
Veți lupta cot la cot, suflet de suflet, lânga cea mai puternică și glorioasă armată a lumii. Îndrăzniți să vă măsurați vitejia și să vă dovediți mândria, camarazilor noștri. Ei luptă pe pamântul moldovean, pentru granițele noastre și pentru dreptatea lumii. Fiți vrednici de cinstea pe care v’au făcut’o istoria, Armata Marelui Reich și neîntrecutul ei comandant, Adolf Hitler.

OSTASI,
Înainte. Să luptați pentru gloria Neamului. Să muriți pentru vatra părinților și a copiilor voștri. Să cinstiți prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Voda și a lui Ștefan cel Mare, a martirilor și eroilor căzuți în pământul veșniciei noastre cu gândul țintă la Dumnezeu.
Să luptați pentru desrobirea fraților noștri, a Basarabiei și Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieții și a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori.
Să luptați pentru a ne răzbuna umilirea și nedreptatea. V’o cere Neamul, Regele și Generalul Vostru.

OSTAȘI,
Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!

Comandant de capetenie al Armatei:
GENERAL ANTONESCU
22 iunie 1941”

Decizia de a invada Uniunea Sovietică a fost luată de generalul Ion Antonescu, fără a consulta pe nimeni.

Regele Mihai I, de exemplu, a aflat despre ea abia la 22 iunie. Cu toate acestea, el a avut sprijinul opiniei publice și a majorității fostelor partide politice, cu excepția micului Partidului Comunist Român.

După ce Bucovina de Nord și Basarabia au fost preluate, la 17 iulie 1941, armata română a 11-a și germană a 3-a au forțat Grupul de Armate Nistru, după care a fost desființat. Antonescu a fost lăsat doar cu Armata a 4-a și Corpul 2 sub comanda sa directă, cu care a terminat de curățat sudul Basarabiei până la 26 iulie.

Pentru recuperarea teritoriilor pierdute cu un an înainte către URSS. a fost promovat la rangul de mareșal și a fost decorat cu ordinul Mihai Viteazul clasele 1 și 2 si și Crucea de Fier a Cavalerilor.

A fost la înălțime. Dar continuarea războiului dincolo de frontiere, nu a fost foarte bine primită de opinia publică și de partidele politice. Justificarea lui a fost că războiul trebuie să fie efectuat până când inamicul este învins. De fapt, același lucru a fost realizat de către armata română după 23 august 1944, dar împotriva Germaniei. În același timp, atrocitățile comise de unele elemente ale armatei, în interiorul teritoriilor reocupate, aruncă o umbră întunecată asupra realizărilor sale.

A avut sub comanda sa numai Armata 4, care a fost implicată în asediul Odessei și el s’a implicat direct în operațiuni și a înlocuit mai mulți comandanți, care a crezut că s’au dovedit incompetenți. A intrat, împreună cu generalul Ioanițiu, șeful Statului Major General, într’un conflict cu lt. generalul Nicolae Ciupercă, comandant al Armatei a 4, privind strategia pentru asaltul final asupra orașului.

În cele din urmă l’a înlocuit și retras. Acesta a fost primul său conflict cu un important general al armatei române. După căderea Odessei, el a adus acasă majoritatea Armatei a 4-a și, ducând la creșterea moralului populației cu această ocazie, el a organizat un referendum, pe care l’a câștigat.

A acceptat să preia administrarea teritoriului dintre Nistru și Bug, denumit generic Trans-Nistria, menționând, totuși, lui Hitler că el a refuzat orice compensație în Est pentru Transilvania de Nord-Vest. De fapt, subiectul Transilvaniei era un subiect obișnuit în discuțiile sale cu cancelarul german, Antonescu nu’și ascundea dorința lui de a recupera acest teritoriu. A ordonat chiar crearea unor planuri pentru o invazie viitoare, cu numele de cod Ipoteză U.

Din toamna anului 1941 a început deportarea populației evreiești rămase în Basarabia și Bucovina, care au scăpat de masacrele trupelor germane și române sau care nu s’au refugiat împreună cu Armata Roșie. Peste 110.033 de persoane au fost luate forțat la est de Nistru. Din cauza condițiilor precare în care au fost transportate și apoi s’au stabilit acolo sau a execuțiilor, 59.392 dintre ei au murit până în 1943.

Evreii din Odessa au fost, de asemenea, evacuați și, în urma exploziei sediului dintr’un oraș din România, Antonescu a ordonat represalii foarte dure, victimele fiind în marea lor majoritate evrei. În 1942 a deportat 24.617 țigani în Trans-Nistria, dintre care doar aproximativ jumătate au supraviețuit și au reușit să se întoarcă în România în 1944.

Către evreii din Vechiul Regat el nu a luat măsuri dure. Nu a aprobat deportarea lor în lagărele de exterminare din Polonia. Decizia a fost luată în septembrie 1942 două luni înainte de ofensiva sovietică de la Stalingrad și a dezastrului care a urmat.

Se pare că intervenția Reginei mamă, a membrilor clerului și a unor lideri importanți ai partidelor politice, precum și avertismentul Statelor Unite cu privire la tratamentul evreilor, l’au convins să nu ia această decizie regretabilă.

În ianuarie 1942, cu toate acestea, a existat un alt conflict cu un general român important: Iosif Iacobici, șeful Statului Major General. El s’a opus intenției mareșalului de a trimite cât mai multe divizii posibile, în față, și dorea să limiteze numărul acestora în funcție de posibiliățile de dotare corespunzătoare. A fost, de asemenea, înlocuit și retras.

După dezastrul de la Stalingrad, mareșalul Antonescu a protestat împotriva abuzurilor comandamentului german în timpul luptei, amenințând că va retrage trupele române de pe front. România, apoi a început să primească mult mai mult armament modern din Germania, care a fost necesar pentru a reutila diviziile din Kuban și Crimeea și ca să’i reorganizeze pe cei care au fost aduși înapoi acasă.

Relațiile economice cu Reich-ul au fost, în general, caracterizate printr’o atitudine rigidă din partea sa, încercând cât mai mult posibil pentru a apăra interesele românești. Hitler i’a reproșat de mai multe ori ”avariția” și ”negocierea” sa pro-românească.

A fost un miracol economic unic printre țările beligerante: rezervele de aur s’au dublat și nivelul de trai a crescut. Este meritul combinației de dârzenie și abilitate a Mareșalului cu geniul economic al lui Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai străluciți intelectuali pe care i’a dat această țară.

Filosof, sociolog, om de litere, profesor de Etică și teolog, Mircea Vulcănescu a fost și un economist redutabil. A lucrat ca subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor, între 27 ianuarie 1941 și 23 august 1944, în guvernarea Antonescu.

Pentru performanța de a scoate România din război mai bogată decât intrase, a fost condamnat și a murit în pușcăriile comuniste, lăsând celebrul său testament:

”Să nu ne răzbunați !”

Grație inteligenței sale, sprijinită de combinația de dârzenie și abilitate cu care Mareșalul a manevrat în relațiile cu Hitler, a reușit performanța uluitoare de a face din România o țară mai prosperă decât era la începutul războiului.

O țară care și’a dublat rezervele de aur (lucru nereușit de nici un alt stat beligerant), care a reușit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o țară în care nu doar hrana a fost din abundență, dar în care a crescut și consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupația sovietică.

Cum a fost posibilă o asemenea performanță, unică printre statele beligerante, explică amănunțit Mircea Vulcănescu însuși în procesul celui de’al doilea lot al foștilor membri ai Guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de ”hitlerism” și de ”declararea și continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.
Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în fața Curții de Apel București, Secția a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepțional.

Aici se găsesc explicațiile Miracolului Economic al României, pe timp de război și sub ocupația germană de facto.

”Statul sunt eu!”

Primul detaliu lămuritor este organizarea Guvernului, condus cu mână forte de Mareșalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor Cabinetului trebuind să fie experți care să propună măsuri. Deciziile și răspunderile și le asuma exclusiv Antonescu.

Iată ce spune Mareșalul într’o ședință de Consiliu din 1941:

”Când veți fi chemați să răspundeți de ceea ce ați făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dvs. toți. De aceea pretind să știu tot ce faceți în sectoarele dvs. de activitate. Pentru că numai eu guvernez în țara asta.”

Pentru ca în ședința din 12 septembrie 1941, să repete:

”Politică face Mareșalul!”

Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care știa să asculte:

”Îndrăznind să’l întrerup, într’un Consiliu de Miniștri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, mi’am atras din partea lui replica aspră:

**Când te’ai născut dumneata, ca să îndrăznești să tai cuvântul din gura mareșalului Antonescu?** Ceea ce remarc că, în speță, era just. Faptul nu m’a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s’a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”

Rezultatele economice excepționale ale României se datorează și unei grile de principii de colaborare cu Germania aplicate cu strășnicie.

Iată care erau principiile colaborării industriale:

1.”Nu se colaborează decât în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor românești nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debușeurilor.”

2. ”Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei românești: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialiști, licențe, brevete), finanțare sau comenzi – pe care industria românească nu și le poate procura din interior.”

3. ”Și numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi.”

4. ”Nu se alienează fondul bogățiilor românești, în sensul că nu se cedează majoritatea acțiunilor întreprinderii.”

5. ”Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile românești.”

Iată și principiile colaborării economice:

1. ”Nu se exportă nimic în Germania decât după ce se rezervă cantitățile necesare consumului intern și după ce se rezervă și cantitățile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare țării, pe care aceasta nu și le poate procura din Germania.”

2. ”Schimburile se fac în mod echilibrat, la prețuri fixe; fiecare spor de preț dintr’o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depășiri momentane într’un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual.”

3. ”În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieței și investițiilor statului; unelte agricole, mașini, piese de schimb, dar și rente, averi mobiliare și răscumpărări de datorii externe.”

4. ”Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament.”

5. ”Efortul net de finanțare, făcut din interior pentru aceste schimburi se acoperă cu aur și devize libere.”

Drept urmare, România este secătuită. Dimpotrivă,  tot Germania a fost scoasă datoare.

Exporturile sunt mult mai mici decât înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100 și 300.000 de vagoane de grâne anual, ”în patru ani (1941 – 1944), România exportă în total 85.000 de vagoane (…) Pentru a ne da seama de situație, ajuge să spunem că după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaților, oficial 63.000 de vagoane cereale”, arată Vulcănescu.

Începuse ”frăția” cu URSS.

Exporturile de lemn în Germania sunt nici 10% din cele interbelice. La fel se întâmplă și pentru produsele alimentare, trebuia să alimenteze mașina de război germană, exporturile au scăzut, de la 7 milioane de tone în 1936, la o medie anuală de 3 milioane. De notat, consumul intern crește de la 1,7 la 2,5 milioane tone anual.

În schimb, cresc importurile, care permit economiei românești să funcționeze. Cu excepția produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la țesături și pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.

Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elvețiene se înregistrează creșteri de prețuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.

Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condițiile acestui flagrant dezechilibru între importuri și exporturi, să iasă cu balanța financiară dreaptă. Cheia a reprezentat’o jocul prețurilor: prețurile medii ale produselor românești exportate au crescut de cca. 5 ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, prețurile produselor metalurgice și materiilor prime (baza importurilor) abia s’au dublat față de 1938.

Acesteia i s’a adăugat și jocul decontărilor și al sistemului de cliring (troc) care opera în paralel între cele două țări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.

Cum a fost pregătit Momentul Ardeal

În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reușit să’și răscumpere creanțe din străinătate și să’și procure, tot din străinătate, aur și devize convertibile în aur de cca. 11 vagoane (din care 8 ½ din Germania).

Ca urmare, stocul de aur al BNR s’a dublat, de la 13 ½ la 24 ½ vagoane.

”Este o situație unică, nemaiîntâlnită în nici o altă țară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să’și acopere nevoile decât cedând din aurul și portofoliile străine pe care le poseda în alte țări, rămânând și îndatorată”, a arătat Vulcănescu în fața instanței.

Ca urmare a acestei realități, prin rezervele acumulate, prin cantitățile importate de armament german importate și netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaților pentru războiul dus în Vest, după 23 august.

Într’un raport realizat de Institutul Românesc de Conjunctură, condus de comuniști, printre care Lucrețiu Pătrășcanu, se arată:

”Convențiile economice, aparent defavorabile, au jucat în realitate, în favoarea României.”

Însuși Hitler i’a reproșat asta lui Antonescu la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944):

”Contribuția economică a României către Axă a fost meschină.”

În raportul unei Legații neutre (neprecizată), interceptat de serviciile secrete românești și citat în instanță, se spune:

”Ceea ce România a izbutit să obțină de la nemți în cursul negocierilor economice cu Germania ține de domeniul miracolului.”

Antonescu dorea ca, după înfrângerea Germaniei, România să fie pregătită de un nou război, cel al eliberării Ardealului. Iată ce declară generalul Sănătescu, premier din 23 august și șeful Statului Mahor în timpul războiului împotriva Germaniei din 1944- 1945:

”Campania împotriva nemților și ungurilor a putut să fie dusă de țara noastră cu materialul de război ce ne’a rămas de la predecesorii noștri (…) După 23 august, țara nu a fost în stare să creeze, nici să procure nici un fel de armament și chiar din cel existent am fost nevoiți să dăm o bună parte.”

În stenograma ședinței Consiliului din 25 iulie 1942, ministrul de Externe Mihai Antonescu arată ce răspuns a fost împuternicit să’i dea lui Martin Luther, reprezentantul diplomației germane, la oferta unor compensații teritoriale în Răsărit.

”Așezat de veacuri în Carpați, poporul român nu e un popor de stepă și leagănul neamului nostru nu poate fi un obiect de schimb. Nici Mihai Antonescu, nici în trecut și nici azi, și nici Mareșalul n’au renunțat la Ardealul de Nord. Aceasta constituie o poziție ireductibilă.”

”Să nu ne răzbunați!”

Mircea Vulcănescu fusese condamnat pe 9 octombrie 1946, în primă instanță, la opt ani temniță grea.

Excepționala sa pledoarie se dovedește inutilă, iar în ianuarie 1948, Curtea de Apel menține pedeapsa. Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian sau Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniță, ca urmare a trei legi (312/1945, 455/1946 și 29/1947) venite sub presiunea comuniștilor, și cărora le’a căzut victimă toată floarea intelectualității românești.

Devine deținutul K9320 de la Aiud, ”Pușcăria Intelectualilor”. Acolo avea să moară la numai 48 de ani, după o trecere pe la Jilava care îi va fi fatală. În poză, Mircea Vulcănescu și soția sa Margarita:

În 1943 Ion Antonescu a început să se gândească să renunțe la război și a permis ministrului de externe Mihai Antonescu, de a stabili contacte cu reprezentanții aliaților din Berna, Istanbul, Madrid și, în sfârșit, la Stockholm.

Întâlnirile și memoriile au fost îndreptate în principal spre reprezentanții britanici și americani, care le permiteau să înțeleagă că România ar trebui să se alieze în principal cu Uniunea Sovietică. Astfel, discuțiile au început în aprilie 1944 la Stockholm, dar nu au avansat prea mult, pentru că Mareșalul a refuzat să renunțe la Bucovina de Nord și Basarabia.

Din primăvara anului 1944, când frontul a atins și chiar a trecut granițele României, el a început să se implice activ în operațiunile militare, dar nu a reușit să’l convingă pe Hitler să’și retragă Armata a 17-a (care conținea 7 divizii de luptă întărite din Romania) din Crimeea, în timp ce era încă timp să o evacueze într’un mod organizat și fără pierderi inutile.

După ofensiva sovietică care a început la 20 august 1944, realizând că dezastrul era aproape, el a mers pe front la armata a 4-a la generalul Avramescu, care dorea retragerea trupelor de sub comanda sa pe linia fortificată Adjud – Focșani – Nămoloasa – Galați, a intrat în conflict cu mareșalul Ion Antonescu.

Apoi, el a mers la punctul de comandă al Grupului de Armate Ucraina de Sud. La 21 august a fost din nou pe frontul de la Armata a 4-a. Același lucru pe 22 august, când a preluat comanda directă asupra trupelor române și a dispus retragerea generală pe linia fortificată Adjud-Focșani-Nămoloasa-Galați.  Ca urmare, generalul Avramescu a fost înlocuit la 23 august 1944 cu generalul Ilie Șteflea, un apropiat al mareșalului, după care a revenit seara la București și intenționa să meargă, pe 24 august, la Focșani, unde a planificat să’și mute sediul său general, și de a părăsi guvernul lui Mihai Antonescu.

Dar la 23 august, după-amiază, el a fost chemat la Palatul Regal, unde Regele Mihai I i’a cerut să semneze imediat armistițiul cu Aliații. Ca urmare a refuzului său, regele a ordonat arestarea lui și a lui Mihai Antonescu și a altor apropiați ai săi. După o scurtă detenție în Palatul lui în condiții de siguranță, Mareșalul a fost dat de către lt. general Sănătescu, noul prim-ministru, comuniștilor, care l’au închis într’o casă din cartierul Vatra Luminoasă din București.

Mai târziu a fost dat sovieticilor, la data de 1 septembrie și transportat undeva în apropierea Moscovei, unde a fost ținut într’un fost castel și tratat foarte bine. Se pare că a încercat să se sinucidă, dar nu a reușit.

În mai 1946  s’a întors în România pentru a fi judecat de către așa-numitele Tribunale ale Poporului. În urma unui proces simulat, la 17 mai 1946, a fost condamnat la șase pedepse cu moartea, și două pedepse cu închisoarea pe viață, 80 de ani de închisoare și 140 de ani de degradare civică.

Execuția, foto: presalibera.net

Execuția a avut loc la 1 iunie anul 1946 la 18:03, în penitenciarul Jilava. Mareșalul Antonescu a cerut să fie împușcat de armată, dar a fost refuzat, iar plutonul de execuție a fost format din 12 gardieni.

În momentul salvei, el a salutat și apoi a căzut jos. S’a ridicat pe brațul drept și a spus că nu e mort și că aceștia ar trebui să tragă din nou. Șeful gardienilor l’a împușcat în cap cu revolverul, dar doctorul nu a confirmat moartea, așa că o altă lovitură în piept a fost necesară. În ciuda acestor măsuri, Antonescu și generalul Vasiliu mai prezentau semne de viață. Șeful gardienilor a luat apoi o pușcă și a tras trei gloanțe în mai multe locuri ale corpului său.

Abia atunci a confirmat doctorul moartea sa. Pentru generalul Vasiliu, alte trei focuri în cap au fost necesare ca să’l omoare.  Doctorul a constatat decesul mareșalului în jurul orei 8:15. Faptele petrecute în acest timp au fost prezentate într’un proces verbal, întocmit de Comisia constituită de Parchetul Tribunalului Ilfov, precum și înregistrate de câteva camere de luat vederi.

Filmele se află la Ministerul Justiției.

Locul de veci al mareșalului Ion Antonescu a rămas secret. Se încerca prin ascunderea locației acestuia să se evite transformarea mormântului într’un loc de pelerinaj.

”Scumpa mea Rica,

Am stat cu capul sus și fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau și’n fața Justiției Supreme. Așa să stai și tu!

Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I’am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet la viaţa noastră, făra a’i cere nimic. Nu’i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa.

Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, maria antonescutoata viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălţătoare. Împrejurările şi oamenii nu ne’au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să’l facem ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel. «Am fost un învins», au fost şi alţii…, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i’a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi. Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare. Ultima mea dorinţă e să trăieşti. Retrage’te într’o mănăstire.

Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pâine care azi nu o mai poţi plăti. Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi’au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu care am copilărit şi cu care am cunoscut şi durerile şi lipsurile. Împrejurările ne’au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu’i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie şi ultimul tău locaş. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată. Te strâng în braţele mele cu căldură.

Te îmbrăţisez cu dragoste. Nici o lacrimă!

Ion.”

Soţia sa Maria (Rica) a ajuns a doua personalitate feminină a ţării, după regina-mamă Elena. Ea nu s’a implicat niciodată în problemele soţului, pe care l’a susţinut doar moral. După ce a fost arestată  a fost trimisă în capitala sovietică odată cu el, fiind închisă în celula alăturată, fără ca Antonescu să știe că soția lui era acolo.

A aflat aceasta abia la întoarcerea sa în România, în 1946. În timpul procesului soțului ei, Maria a fost internată în închisoarea militară de la Malmaison. Slăbită, deprimată, bolnavă, i se permite internarea în clinica profesorului Gh. Lupu de pe șoseaua Colentina. După externare i se stabilește domiciliu obligatoriu în casa mamei sale. Rămasă fără niciun venit, trăia mai mult din mila rudelor și vecinilor. Dar ”hărțuiala” la care o supuneau autoritățile statului stalinist era departe de a înceta.

În 1950 este iar arestată și încarcerată, până în 1955, când este deportată în Bărăgan, la Lătești, lângă Fetești. Foarte bolnavă de inimă, este internată în spitale în 1958 și 1959. În 1964, după ce suferise două infarcturi este internată la Spitalul Colțea, unde este îngrijită de un vechi prieten, profesorul Basil Teodorescu.

Al treilea infarct – petrecut la 18 septembrie 1964 – îi este fatal. Este înmormântată în cimitirul Eroilor. Unii autori susțin că ea se odihnește în cavoul familiei, dar alții afirmă că mareșalul nu ar fi avut asemenea preocupare în timpul vieții, astfel că locul de veci ar aparține, de fost, generalului Mărculescu, rudă cu Ion Antonescu.

Figura mareșalului Antonescu va rămâne un subiect de controversă pentru totdeauna în societatea românească. Este greu de judecat ceva ce s’a întâmplat în vremuri tulburi, acum 70 de ani. Istoria lui ”ce’ar fi fost dacă” este seducătoare și naște numeroase patimi în inimile susținătorilor săi care merg până la tatuarea amitirii sale pe corpul lor:

…dar și comentarii răutăcioase printre adversarii săi declarați și foarte înverșunați.

Revenind la Antonescu, faptele și deciziile sale precum și personalitatea sa au fost întoarse pe toate fețele de istorici. De explicat putin contextul.

Maresalul Ion Antonescu a fost numit președinte al Consiliului de Ministri chiar de catre Carol al II-lea, cel mai mare adversar al său. Numirea s’a facut pe fondul pierderilor teritoriale din ’40, iar Antonescu l’a forțat pe Carol al II-lea să abdice în favoarea principelui moștenitor, Mihai.

Dar, în toată aceasta vâltoare nebună de evenimente, mareșalul Antonescu a comis cinci greșeli în opinia istoricului Alex Mihai Stoenescu și care au fost consemnate în volumul 3 din Istoria loviturilor de stat din Romania.

Greșeala numărul 1: Modul în care a fost gestionată problema evreilor

Alexandru Șafran a fost rabinul sef al Cultului Mozaic din Romania și senator al Parlamentului român în anul 1940. Wilhelm Filderman a fost presedintele Uniunii Evreilor Romani (1923 – 1948) și un om politic român de origine evreiasca. Cei doi, împreună cu mareșalul Antonescu, au făcut o întelegere pentru salvarea evreilor din Romania.

Evreii urmau să fie transferați în Palestina.

Motivația lui Antonescu era aceea că voia să trimită din țară și evrei români pentru a rezolva ”chestiunea evreiască”.

S’a lovit însă de rezistența Angliei și a SUA așa că s’a trezit peste noapte cu 400.000 de evrei blocați în țară. Mulți dintre ei aveau cetățenia ridicată prin legile rasiale emise de guvernul Goga-Cuza.

În urma alegerilor din 20 decembrie 1937, Regele Carol al II-lea hotărâse să cheme la guvernare extrema dreapta reprezentata de Partidul Național Creștin pentru a contrabalansa popularitatea Mișcării Legionare.

Numai că PNC obținuse undeva în jurul a 9% și nu avea un suport politic puternic, iar guvernarea începuse catastrofal. Ziarele ”Adevărul” și ”Dimineața”, suspectate că erau pro-evreiești au fost suprimate, iar populația evreiască era atât de înspăimântată încât își retragea tot capitalul din bănci. Astfel că, la 18 ianuarie 1938, guvernarea Goga – Cuza a emis Decretul Lege nr. 169 prin care se stipula revizuirea de încetățenire a populației evreiești din România.

Antonescu și’a asumat în fața lui Hitler responsabilitatea evreilor și i’a izolat în interiorul societății. I’a pus sa lucreze în folosul comunității în schimbul garanției că nu vor fi înrolați în armată. Dar Antonescu a urmărit sa’i alunge din țară pe evreii comuniști, făcând o distincție clară între evreii pământeni și evreii din Basarabia și Bucovina.

Wilhelm Filderman a închis și el ochii și a acceptat că evreii care au colaborat cu comuniștii ar trebui să primească ceea ce merită și nu s’a amestecat prea tare peste planurile lui Antonescu. Dar declararea mareșalului că toți evreii din Basarabia și Bucovina sunt comuniști a fost terenul fertil în care au însămânțat abuzurile armatei.

În octombrie 1941, din 1500 de evrei deportați în Chișinău, 500 au fost omorâți. Evreii au fost executați la ordinul locotenentului Roșca. Comunitatea evreiască din Chișinău a reușit să ia legatura printr’o diversiune, cu Filderman și cu Șafran. Ambii i’au comunicat lui Antonescu cele întâmplate și, la intervenția Reginei, mareșalul a înființat la 11 decembrie o Comisie care să analizeze cele întâmplate.

Raportul întocmit de Comisie relevă că Antonescu nu era la curent de cele întâmplate, însă faptul că a declarat ca Basarabia și Bucovina sunt niște guvernăminte a fost baza legală care a stat la comiterea acestor abuzuri. Legat de pogromul de la Iași, Antonescu nu a avut nicio legatură cu organizarea lui și există argumente care demonstrează că el l’a oprit.

Dacă ar fi urmărit vreo răzbunare a românilor afectați de suportul acordat de evreii din Basarabia în ocuparea de către sovietici a acestei regiuni românești în 1940, cine îl mai poate condamna că el ar fi putut să fie îndreptățit ca să procedeze astfel?

În cazul violențelor colective, stabilirea responsabilităților este foarte dificilă. De altfel, este mai probabil ca o izbucnire să se producă atunci când există perspectiva impunității. Oameni, de multe ori cu motivații diferite, participă la un act violent colectiv când agresiunea pare permisă sau legitimă și când este puțin probabil să existe consecințe punitive. Din nefericire, s’a întâmplat des ca agresorii să fi fost îndreptățiți în speranța lor, pentru că justiția a putut trage la răspundere doar o parte dintre vinovați. Sau pe nici unul.

Lipsa voinței politice, a priceperii judiciare, a instrumentelor legale necesare sau a presiunii sociale pro-justiție lucrează în favoarea impunității. În plus, situațiile în care se desfășoară violența colectivă sunt foarte complicate și decelarea ulterioară a responsabilităților este anevoioasă, uneori imposibilă. Agresorii – care în cazul crimelor motivate ideologic pot să nu aibă o legătură directă cu victimele, deci nu sunt ușor de identificat – știu acest lucru și profită.

Se cunosc puține despre efortul retributiv al României postbelice de a aduce în fața justiției criminalii de război. Mai bine cunoscute sunt campaniile de represiune politică ale statului comunist care, adesea, sunt confundate cu demersurile juridice împotriva celor care au omorât civili în timpul celui de’al doilea război mondial sau au comis crime și abuzuri care au încălcat drepturile omului și legislația internațională.

Într’o perspectivă rudimentară, justiția retributivă este inclusă tale quale în categoria represiunii politice. Desigur, distincția nu este foarte clară în contextul totalitar și trebuie judecat de la caz la caz. Dar nici soluția de a include indistinctiv măsurile luate împotriva criminalilor de război în categoria represiunii politice, ideologice, nu este acceptabilă moral și științific.

Multă vreme s’a crezut că nimeni nu a fost pedepsit în justiție pentru pogromul de la Dorohoi. Dosarul anchetei s’a concentrat asupra faptelor a doi militari – maiorul Gheorghe Butnărescu din Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi și Paul Coadă, locotenent în Regimentul 3 Grăniceri, și a doi civili – frații Ion și Petru Pomârleanu.

De la prima vedere, este evident că nu doar câteva persoane pot fi socotite responsabile pentru extraordinara izbucnire de violență din Dorohoi, dar atât au fost în stare să afle autoritățile comuniste. Acest lucru ne duce la discuția de mai sus, despre dificultatea investigării episoadelor de violență colectivă, mai ales în cazurile în care statul nu are voință și interes să se implice.

Pentru istorici, dosarul are importanță nu atât prin modul în care justiția comunistă a încercat să găsească vinovați, ci prin documentele pe care le pune la dispoziție. În cadrul anchetei, au fost adunate zeci de mărturii ale evreilor și militarilor care au trăit evenimentele.

Cu ajutorul lor, putem reconstitui în detaliu câteva episoade ale pogromului și, pe ansamblu, putem evalua mai precis ce s’a întâmplat în Dorohoi în ziua tragediei. Contează și că au devenit accesibile documentele din Arhivele Militare de la Pitești, care ne ajută să punem pogromul în contextul tensionat al retragerii unităților armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei.

Despre istoricul Adrian Cioflâncă, coordonatorul sitului pogromuldelaiasi.ro, și autorul filmelor mai sus prezentate,  Victor Roncea în articolul ”Adrian Cioflânca, academician sau cacademician?”, îi dezvăluie identități pe care și le arogă fraudulos. Astfel la o scrisoare trimisă către Academia Română, aceasta îi răspunde:

”Stimate Domnule Victor Roncea,
Dl. Adrian Cioflânca nu este membru al Academiei Române, nici corespondent, nici titular și nici de onoare. Este cercetător la Institutul de istorie al Academiei Române din Iași.”

În urma acestor dezvăluiri, și asupra materialelor prezentate mai sus tronează neîncrederea asupra conținutului.

Citiți și: ATROCITĂȚILE EVREILOR ÎMPOTRIVA NEAMULUI ROMÂNESC, UN VERITABIL GENOCID

Greșeala numarul 2: Declararea Basarabiei și a Bucovinei drept guvernăminte

Este una dintre marile enigme ale celui de-Al Doilea Razboi Mondial, decizia lui Antonescu de a declara guvernăminte două provincii istorice ale României după ce au fost eliberate de armata română. În loc sa revină în administrația României Mari, Basarabia a fost condusă de un guvernator, funcție care nu a existat niciodată în administrația românească. Antonescu considera că în Basarabia și Bucovina, ”exercita o suveranitate de ocupant, și nu de stat suveran”.

Practic Antonescu a declarat că Basarabia este teritoriu străin ocupat de armata română. Argumentul era acela că li se puteau aplica evreilor legile internaționale și nu cele ale statului român. După cum constatăm, azi comunitatea evreiască nu’l acuză de eludarea legilor interne, ci de tratamentul asupra vieților lor, iar nouă ne rămâne gustul amar că aceste teritorii în final tot nu au rămas în hotarele noastre.

Politica sa criticată chiar de contemporanii săi, sau chiar de cei din subordine, unii dintre ei putând fi ei la conducerea armatei într’un cu totul alt curs al istoriei, iar dacă direcția ar fi fost corectată o suită de acuzații post-belice aduse României, ar fi fost evitate cu siguranță. Cert este că a scăpat din vedere că de cele mai multe ori notele de plată nu vin decât ulterior deciziilor luate pe genunchi…

Greșeala numărul 3: Cedarea suveranității României

România a intrat în război cu sintagma ”aliat al Germaniei naziste”, dar angajarea în război s’a făcut în numele lui Antonescu, neexistând vreun tratat în acest sens. Soarta României era, practic, în mâinile lui Hitler care l’a numit pe generalul von Schobert responsabil de apărarea teritoriului românesc, dar l’a lăsat pe Antonescu să apară în fața poporului drept comandantul suprem.

Pogromul de la Iași, pentru care mareșalul Antonescu nu poate fi făcut vinovat în mod direct, a fost posibil deoarece mareșalul a instituit în zona de dispoziție a Armatei a 11-a românești o autoritate străină pe teritoriul țării noastre. Practic, funcțiile armatele de campanie românești răspundeau Armatei a 11-a germane, iar autoritățile românești au fost dublate cu autorități germane care le dădeau ordin românilor. Chiar dacă era sub comanda nominală a lui Antonescu, aceasta nouă armată acționa la ordinele generalului Eugen von Schobert.

Se ajunsese ca, în Iași, locuitorii să intre cu autorizație vizată de autoritatea germană! La Iași erau prezente toate instituțiile de represiune ale naziștilor, inclusiv Gestapo. Cu ajutorul unor legionari români, naziștii au declanșat progromul, luând prin surprindere autoritățile românești.

Greșeala numărul 4: Decizia de a trece Nistrul

Ion Antonescu a luat decizia de a trece Nistrul în mijlocul unor probleme de sănătate, fără a se consulta cu ceilalți capi ai armatei romane. Mareșalul suferea de pe urma unei ciclotomii accentuate.

Deciziei de a trece Nistrul i s’au opus 23 de generali și șeful Statului-Major și au sfârșit dați afară din armată la ordinul lui Antonescu. Armata româna era incapabilă să lupte dincolo de Nistru. Antonescu a vrut să urmărească Armata Roșie pe teritoriul ei, dar armata română nu avea logistica necesară, nu avea rețele de comunicații adecvate, nu avea trupe proaspete și nu avea, mai presus de toate, moral, motivație și antecedente istorice de agresiune împotriva altor state.

Stârpirea bolșevismului era un concept prea îndepărtat și iluzoriu și insuficient argumentat, cât timp el putea fi oprit prin diverse mijloace la granița de pe Nistru. Prin aceasta decizie, mulți specialiști consideră că politic, Antonescu a scos țara noastră din calitatea de victimă a agresiunii sovietice și ne’a trecut în barca agresorilor.

Cifrele spun sus şi tare un adevăr dureros: din cei un sfert de milion de români trimişi să lupte la Stalingrad şi’n Cotul Donului, peste 150.000 au fost înregistraţi ca ”pierderi”– adică morţi, răniţi şi luaţi prizonieri. Iar pentru decizia de continuare a luptelor contra sovieticilor dincolo de Nistru, trebuia luată și o decizie contrară care a venit atât de târziu încât sovieticii, în numai 7 zile, au dezarmat unități întregi, peste 132.000 militari au fost luați prizonieri de noul aliat și dusi în gulagul sovietic, în minele de carbuni de dincolo de Cercul Polar în Iakuția, unde au fost chinuiți inimaginabil și de unde prea puțini s’au mai întors vii acasă.

Puteau fi aceste sute de mii de soldați români cruțați de la această soartă? Soarta României era alta dacă nu treceam Nistrul?

Dar, dacă oprirea ostilităților nu s’ar fi produs, iar Antonescu ar fi continuat precum Hitler, până și’a luat zilele?

Citiți și: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Cu toate acestea avem și reversul medaliei, care dincolo de aspectele politice sunt cele strategice. Cristian Negrea consideră că sunt anumite aspecte care i’au justificat decizia lui Ion Antonescu în alegerea sa către această opțiune:


”Revin la conjunctura politică şi geopolitică internaţională din anul 1941. Franţa, una dintre marile puteri ale perioadei interbelice îşi încetase existenţa. Anglia, o altă mare putere, lupta izolată încercând cu disperare să’şi apere insula atât împotriva aviaţiei, cât şi pe mare, pentru a nu fi total blocată.

În Africa de Nord, Afrikakorps-ul lui Rommel venit în ajutorul italienilor era victorios, ocupase Tobruk-ul şi părea doar o chestiune de timp până ce va defila la Cairo. Belgia, Olanda, jumătate din Franţa, Danemarca, Norvegia, Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia cu insula Creta, toate ocupate de germani, iar celelalte state neutre sau aliate cu Germania.

Germania devenise puterea dominantă de pe continent, şi nimeni nu părea că îi putea sta în cale. Şi nici nu era cine.

Situaţia Angliei era deplorabilă, o invazie ar fi fost catastrofală pentru ei. Teama lui Hitler pentru debarcări i’a scutit de o soartă tristă şi omenirea la fel, dar cu preţul sacrificării Europei de Est şi altor ţări ulterior. Japonia era aliata Germaniei, făcând parte din Axă. Era logic odată cu declanşarea războiului dintre Germania şi URSS, Japonia să atace în Orientul Îndepărtat, în Siberia. Avuseseră ciocniri în Mongolia încă din 1939, cea mai cunoscută fiind cea de la Halhin Gol din august 1939.

Chiar Stalin menţinea trupe importante în Siberia de teama unui atac japonez care nu s’a mai produs, parte din trupele respective fiind transferate spre vest după ce a fost clară intenţia japonezilor şi după Pearl Harbour, unele intrând direct de pe trenuri în luptă în cadrul bătăliei Moscovei. Dar în vara lui 1941 Hitler încă putea miza pe ajutorul nipon, fie şi numai pentru a ţine trupe sovietice cât mai departe de frontul european.

Opinia publică în SUA era clar împotriva intervenţiei în război, ea dorind să’i lase pe europeni să se bată între ei cât vor dori. Experienţa din primul război mondial, cu cinci sute de mii de soldaţi americani morţi, răniţi şi dispăruţi pe câmpiile Franţei fiind încă traumatizantă. Tocmai din această cauză Franklin Delano Roosevelt nu i’a putut sprijini deschis pe englezi în 1940 de teama campaniei electorale ce urma. Şi mai târziu americanii au trebuit să rămână în principiu neutri, până la 7 decembrie 1941, data atacului japonez de la Pearl Harbour.

Şi chiar după aceea, era dificil să’i convingi pe americani să meargă şi împotriva germanilor, nu numai împotriva japonezilor, chiar dacă de conjunctură erau aliaţi cu britanicii contra japonezilor, şi aceştia fiind atacaţi de niponi. Hitler a rezolvat problema declarând el însuşi război SUA, o decizie greu de înţeles, când ar fi putut să o mai întindă o vreme. Dar asta se întâmpla în decembrie, nu în iunie, şi nici în iulie, când am trecut Nistrul.

Culmea este că englezii nu ne’au declarat război, nici în iunie când am trecut Prutul, nici în iulie când am trecut Nistrul, nici în octombrie când asediam Odessa, ci tocmai în 6 decembrie, când trecuserăm demult Niprul. Prin asta Churchill recunoștea indirect drepturile noastre asupra Basarabiei și Bucovinei, necesitățile militare de a ne edifica o zonă tampon de protecție, dar la presiunile sovietice trebuia să’și facă datoria de aliat de conjunctură al rușilor, după cum recunoaște în memorii, și declară război atât României, cât și Finlandei, țară pe care dorea să o susțină militar în timpul războiului de iarnă din 1940.

Deci, Germania era puterea dominantă pe continent. Noi aveam o problemă de rezolvat cu rușii, cu cine era logic și normal să ne aliem? Cu germanii nu aveam nimic, nu ei ne ocupaseră nordul Transilvaniei, ei au arbitrat și aprobat asta, ca și o monedă de schimb și de șantaj între noi și unguri. Prin aceasta își asigura loialitatea atât a ungurilor, care se temeau să piardă acest teritoriu, cât și a românilor, care îl doreau înapoi.

Să presupunem că ne opream pe Nistru și ziceam că noi până aici am avut treabă. Dar ungurii mergeau mai departe, chiar dacă aveau efective mai reduse în campanie. La terminarea războiului cu o victorie germană, lucru foarte probabil în 1941 tocmai în lumina considerentelor geopolitice expuse mai sus, cui credeți că le’ar fi rămas nordul Ardealului, ungurilor care au mers până la capăt sau românilor care s’au oprit la Nistru? Orice analiză făcută după 1941 sau 1942 intră în categoria celor postfactum expuse mai sus, la începutul articolului.

Mergem mai departe. S’au tot făcut comparații total deplasate cu Finlanda, că ei s’au oprit pe vechea graniță pierdută în timpul războiului de iarnă şi au fost trataţi diferit. Cea mai marte inepţie pe care am auzit’o vreodată, iar cei care o susţin se vede că habar nu au de istoria războiului mondial.

În primul rând, finlandezii aveau puține trupe germane pe teritoriul lor, ei nu luptau pe front încadraţi cu ei. Puteau să meargă până unde doreau, nimeni nu le’ar fi putut impune. Dacă doreau să se oprească o puteau face oricând, germanii nu aveau cum să’i preseze sau să’i ameninţe cu ceva. Doar nu credeţi că ar fi trecut prin Suedia, şi’ar fi mutat forţe din Norvegia sau şi’ar fi desprins trupe de pe front ca să le trimită sute de kilometri ca să’l convingă pe Mannerheim să avanseze o sută de kilometri. Chiar să presupunem prin absurdul absurdului că ar fi făcut asta, finlandezii ar mai fi luptat?

În fine, exerciţiul este de’a dreptul ridicol. Deci, Hitler nu avea nicio pârghie împotriva lui Mannerheim. Mai departe, cei care susţin că Stalin nu i’a ocupat pe finlandezi, fiindcă aceştia nu au trecut mai departe de graniţa pierdută în 1940 din nou dau dovadă de crasă necunoaştere a realităţii, ca să mă exprim fin. Stalin, care spunea că tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care au fost scrise, să dea dovadă de un simţ al onoarei şi recunoştinţei?

Hai să fim serioşi!

Realitatea este că finlandezilor nu le’a folosit la nimic faptul că s’au oprit puțin dincolo de vechea graniţă. În 1944, când sovieticii revin în ofensivă, ei nu se opresc pe graniţa stabilită în armistiţiul din 15 martie 1940, ci merg mai departe pentru a ocupa întreaga Finlandă. Intră în istmul Karelia cu ţinta Helsinki, şi un singur lucru i’a oprit: bătălia de la Tali Ihantala (1-9 iulie 1944), mult dincolo de linia de armistiţiu din 1940.

Finlandezii au interceptat un mesaj radio care indica locul concentrării forţelor sovietice în vederea unui atac care ar urma să rupă linia defensivă şi au concentrat acolo tot ce aveau în materie de artilerie şi aviaţie (inclusiv aviaţia germană) şi le administrează sovieticilor o înfrângere dură.

Convins de dificultatea de a cuceri Finlanda şi presat de nevoile de trupe pentru operaţia Bagration în ţările baltice unde rezistenţa era acerbă, dar şi cu faptul că aliaţii debarcaseră în Normandia şi puteau ocupa o bucată prea mare din Europa înaintea sa, Stalin a decis să renunţe la acest front divergent faţă de direcţia de principală de atac contra Germaniei şi să’şi menţină forţele spre vest. Tali Ihantala a fost motivul pentru care Finlanda nu a fost ocupată de sovietici, nu recunoştinţa lui Stalin.

Despre recunoştinţa lui Stalin îl puteţi întreba pe regele Mihai, care a fost silit să abdice deşi fusese decorat de Stalin cu ordinul Victoria pentru actul de la 23 august. Sau pe generalul Avramescu, căruia i s’au adus mulţumiri la radio Moscova pentru tratamentul omenos al populaţiei în Crimeea, dar în martie 1945 a fost ridicat şi ucis de sovietici. Sau pe mulţi alţii.

Puteam să facem acelaşi lucru ca şi finlandezii? Antonescu asta a încercat, tot în 1944. Era din acelaşi aluat cu Mannerheim şi Pilsudski (ultimul murise în 1935), cu experienţă în primul război mondial şi cu experienţă în luptele cu bolşevicii. Ştia că aceştia nu se ţineau de cuvânt şi nu respectau nimic în afara forţei brute. Şi Antonescu a încercat un Tali Ihantala, pe nume Iaşi-Focşani-Nămoloasa, dar asta este o altă poveste.

Până la urmă, pe finlandezi nu i’a ajutat cu nimic faptul că s’au oprit în 1941, sovieticii au dat înapoi doar în faţa forţei, la fel cum au făcut’o şi în 1918-1919 în Basarabia. Poate dacă ar fi trecut și mai mult vechea graniţă, finlandezii ar fi putut izola total Leningradul, iar cu căderea acestuia s’ar fi deblocat forţe germane care ar fi concurat la alte operaţiuni şi rezultatul ar fi fost altul. Poate.

Dar să revenim. Dacă noi am fi zis odată ajunşi la Nistru că ne oprim, ce s’ar fi putut întâmpla? Nu trebuie să mergem mai departe, doar până în primăvara lui 1941, respectiv cu trei luni înainte de momentul atingerii Nistrului. La 25 martie 1941 Iugoslavia este nevoită să adere la pactul tripartit cu Axa, dar are loc o lovitură de stat două zile mai târziu în care regentul Paul a fost înlocuit cu regele Petru al II-lea.

La 6 aprilie începe invazia Iugoslaviei de către germani, italieni şi unguri, România şi Bulgaria refuzând să participe cu trupe. Dimpotrivă, Antonescu i’a transmis lui Hitler că în cazul în care ungurii vor intra în teritoriile locuite de români ca şi Banatul sârbesc, trupele române vor intra după ele şi le vor combate până la scoaterea lor afară.

În unsprezece zile Iugoslavia capitulează (17 aprilie), fiind împărţită între Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria, precum şi statul independent Croaţia.
Putea fi şi soarta României în cazul în care nu mergeam mai departe?

Despre aspiraţiile României în 1941 cel mai sec a fost baronul Manfred von Killinger, ambasadorul german la Bucureşti, într’o discuţie cu ofiţeri români:

”Voi vreţi ca germanii să’i bată pe ruşi şi apoi englezii să’i bată pe germani. Şi le’aţi da o mână de ajutor amândurora.”

Câtă clarviziune politică!

Cauze militare

Unul dintre argumentele forte ale celor ce susţin că ne puteam opri pe Nistru este faptul că nu ni s’a cerut de către Hitler să continuăm. Dar Hitler a cerut cuiva în mod expres să continue? În 1941 era atât de puternic pe poziţie că nu trebuia să ceară. Acţiona doar dacă nu o făceai, ca şi în cazul Iugoslaviei. Altă chestiune ridicată de istorici serioși, este vina imputată lui Antonescu că a plecat la război alături de Hitler fără să aibă un tratat clar pe această chestiune. Aș accepta un astfel de argument, dacă mi s’ar aduce un contraexemplu, cu cine a făcut Hitler în 1941 un astfel de tratat? Cu ungurii, croații, italienii, finlandezii? Căutați acest tratat și publicați’l, dacă există!

Un alt argument este cel referitor la faptul că armata română nu era pregătită pentru un astfel de război. Dar cine era pregătit de un astfel de război? Cine ar fi crezut că războiul va mai dura încă patru ani? La fel, cine a crezut în 1914 că războiul va dura patru ani, când toţi erau convinşi că se va termina până de Crăciun? Dar odată ce intri în luptă, nu ştii când ieşi, toate planurile ideale pe hârtie se risipesc în ceaţa luptei. Dar cine era pregătită pentru un astfel de război?

Anglia, a cărei pază de coastă era înarmată în 1940 cu bâte? Şi trupele de recruţi care făceau instrucţie cu cozi de mătură, fiind o puşcă la fiecare pluton? Germania, cea mai pregătită, care a atacat Rusia pe un front de 2900 de kilometri cu 3500 de tancuri? Adică ceva mai mult de un tanc pe kilometru? Adevărul e că nimeni nu era pregătit pentru un asemenea război, dar în 1941 nu se bănuia că va fi un asemenea război!

Mai mult, cine a făcut ca România să nu fie pregătită de război, când toate semnele erau clare de ani de zile că ne îndreptăm spre o confruntare? Nimeni nu şi’a ascuns intenţiile, ba dimpotrivă, le’a făcut publice şi le’a susţinut continuu. Ungaria nu ascundea că doreşte recuperarea inclusiv prin forţă a Ardealului, ci chiar o spunea răspicat.

Hitler şi’a publicat intenţiile în Mein Kampf. Stalin susţinea la fiecare luare de cuvânt necesitatea izbucnirii revoluţiei proletare globale şi sublinia datoria Uniunii sovietice de a ajuta proletariatul să scuture jugul burghez, chiar prin forţa armelor. Mai mult, ne’a atacat continuu, a încercat fel de fel de revoluţii pe teritoriul nostru cum a fost cea de la Tatar Bunar în 1924 (vezi Lupte antibolşevice după Unire).

A cui e vina că liderii noştri au stat cu capul între urechi şi şi’au văzut de ciorovăiala lor politică internă şi meschină (ca şi astăzi, de altfel) făcându’l pe Iorga să vorbească de ”hâra noastră politică care ne face de râs la toate neamurile”?

Ce putea face Antonescu într’un an ca să îndrepte greşelile şi indolenţa a douăzeci de ani?  A făcut cât a putut, a reorganizat armata şi a cumpărat armament, atât cât a reuşit. Dar când vine momentul, nu te întreabă dacă eşti pregătit sau nu, el vine şi atât.

Ce ar fi trebuit să facem, să le spunem sovieticilor în iunie 1940 să mai amâne ultimatumul până vom fi pregătiţi? Sau lui Hitler să amâne atacul până vom fi pregătiţi? Sau să le spunem germanilor mergeţi voi mai înainte, că venim şi noi mai târziu, după ce ne vom pregăti puţin? Este problema ta dacă ai pierdut vremea fără rost.

Chiar şi pildele Mântuitorului sunt clare în acest sens: lucraţi că va veni seara şi nu veţi mai putea lucra. Ce’am făcut 20 de ani?   Aceeaşi întrebare se poate pune şi pentru ziua de azi, dacă mâine vom fi implicaţi într’un conflict fără avioane de luptă moderne, de exemplu.

Un alt argument tâmpit care ar justifica în mintea unora că ne puteam opri pe Nistru este faptul că Hitler nu punea nicio bază pe trupele române, că le considera slabe. Chiar şi o revistă prestigioasă de istorie a dat declaraţia lui Hitler de dinainte de începerea războiului, conform căreia trupele române nu prezintă încredere.

Era părerea lui preconcepută, dar aceeaşi revistă uită să spună de declaraţia lui Hitler după ce România a intrat în război, la 12 august 1941, către ambasadorul spaniol, Espinoza de los Monteros:

”Trupele române, aliaţii noştri, sunt absolut eminente”.

Mai devreme, la 29 iunie, îi mulţumea în scris lui Antonescu pentru ”viteaza atitudine şi activitatea desfăşurată de armata română”.

Vreţi şi altele, de la ofiţerii şi generalii germani hârşiţi în lupte, cei mai capabili să judece comportamentul şi combativitatea unor luptători? Spicuiesc doar câteva: mareşalul Erich von Manstein, comandantul frontului de sud, poate cel mai capabil general german din al doilea război mondial, în memoriile sale:

”De cele mai multe ori, românii s’au bătut cu mult curaj.”

Generalul von Salmuth, comandantul corpului 30 armată german, în scris către brigada 6 cavalerie română:

”… (aceasta) posedă nu numai spiritul viu al cavaleristului, ci şi voinţa dârză de a lupta.”

Generalii Hansen şi Kortzfleisch către Divizia 1 blindată română, alături de care eliberaseră Chişinăul, le transmitea mulţumirile călduroase şi deosebita recunoştinţă.

Sunt doar câteva declaraţii despre eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, dar mai sunt multe altele, ulterioare, pe care nu am cum să le cuprind aici. Totuşi, dau declaraţia generalului Hans Spiedel, după război ajuns comandant al forţelor terestre NATO din Europa Centrală. Întrebat de ziaristul american Cyrus Sulzberger:

Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii? El a răspuns simplu şi clar:

”Niciunul dintre aceştia. Românii au fost. Daţi’le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune.”

Mai trebuie ceva demonstrat?

Şi credeţi că germanii ar fi renunţat uşor la contribuţia unor astfel de soldaţi? Că ar fi renunţat pur şi simplu la forţa principală, de bază, de la sudul Grupului de Armate Sud?

Că ar fi scos trupe ca să asedieze Odessa în locul românilor, Odessa fiind singurul oraş mare cucerit de un aliat al germanilor fără concursul acestora (e drept, cu grele pierderi)?

Şi noi am recunoscut contribuţia germanilor la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, poate cel mai limpede prin prisma declaraţiei generalului Petre Dumitrescu:

”Fără ei nu am fi putut face reîntregirea neamului”, lucru evident.

Şi atunci noi, cu sacii în căruţă, puteam spune că pentru noi până aici am avut treabă?
Următoarele considerente ţin tot de natura militară a cauzelor pentru care nu ne puteam opri pe Nistru, dar le’aş numi mai degrabă cauze strategice.

Cauze strategice

În toată istoria militară, din antichitate până astăzi, există nişte principii universal valabile, de la Sun Tzu până la David Petraeus. Unul dintre ele este cel referitor la urmărirea adversarului. Într’un război, într’o luptă, la care se ajunge la o bătălie deschisă între doi adversari, până la urmă unul va ceda. Dar depinde şi cum o face.

Dacă se retrage ordonat spre o nouă poziţie pentru a încerca o nouă rezistenţă, respectiv o nouă bătălie, ajungem în situaţia unei victorii tactice de moment din partea celuilalt nu cu o victorie decisivă. Dar dacă unul dintre adversari o rupe la fugă dezorganizat înseamnă că este înfrânt.

Dar victoria celuilalt nu este deplină, dacă acesta nu îl urmăreşte. Urmărirea este un principiu de bază din mai multe motive. Ciocnirea, bătălia propriu-zisă, în cazul unor adversari apropiaţi ca şi număr, dotări şi potenţial, rezultă într’un număr relativ apropiat de pierderi. Cedarea terenului poate avea efect pentru moral şi unele câştiguri tactice de moment, dar dacă adversarul nu este urmărit, victoria nu are cum să fie totală.

Cele mai mari pierderi pentru un oponent nu vin în cursul bătăliei propriu-zise, ci în momentul urmăririi, atunci când nu are cum să facă faţă cu forţe de ripostă, din moment ce mare parte a trupelor fug panicate. Dacă nu au rezistat în cursul bătăliei, nu au cum să reziste în cursul fugii dezorganizate, dacă sunt urmărite de trupele victorioase.

În timpul urmăririi sunt dezorganizate marile armate, atunci sunt cele mai mari pierderi pentru cei urmăriţi care nu au cum să iniţieze o rezistenţă valabilă, atunci se iau cei mai mulţi prizonieri lipsindu’i pe adversari de posibilitatea unei reveniri. Urmărirea este de cele mai multe ori cheia victoriei depline pentru unii şi poarta dezastrului pentru alţii.

Că tot vorbeam de Napoleon, înainte de Waterloo l’a bătut pe Brucher, 8000 de prusaci morţi. Pentru a’l scoate definitiv din luptă, l’a trimis pe Grouchy să’l urmărească cu 30.000 de francezi, el urmând să se ocupe de Wellington la Waterloo.

Problema este că Grouchy nu numai că nu l’a găsit pe Brucher, dar nici nu l’a împiedicat să ajungă la Waterloo în momentul esenţial, în timp ce Grouchy nu a mai ajuns niciodată la Waterloo. Napoleon a pierdut pe mâna lui Grouchy, iar dacă şi acesta ajungea pe câmpul de luptă, poate alta ar fi fost soarta bătăliei.

Mihai Viteazu câștigă bătălia de la Călugăreni în august 1575, dar nu poate urmări din cauza inferiorității de efective, turcii se regrupează a doua zi, iar Mihai se retrage. A fost o victorie tactică, adevărata victorie decisivă va surveni câteva săptămâni mai târziu, la Giurgiu.

Ștefan cel Mare urmărește cu vigoare cu cavaleria trupele otomane după bătălia de la Vaslui din 10 ianuarie 1475, timp de trei zile până la Dunăre, dezastrul turcilor este complet, mama vitregă a sultanului Mohamed al II-lea spunându’le ambasadorilor venețieni că a fost cea mai mare înfrângere din istoria Islamului.

De ce? Datorită pierderilor enorme înregistrate de turci în timpul urmăririi de către cavaleria ușoară moldoveană care ajungea din urmă trupele în debandadă și le tăia fără milă, și asta timp de trei zile.

Urmărirea este esenţială în desăvârşirea victoriei pe câmpul de luptă. Nu este de ajuns să învingi adversarul, ci trebuie să’l urmăreşti ca să’l scoţi total din luptă, ca să nu te trezeşti mâine luptând din nou cu el. Toţi marii generali şi comandanţi au respectat cu sfinţenie acest principiu de bază al strategiei militare.

Iar noi puteam încălca acest principiu de bază refuzând să’i urmărim şi capturăm pe sovieticii care se retrăgeau în debandadă? Dacă i’am fi lăsat, mâine ne trezeam luptând cu aceiaşi în prima linie, cum am mai păţit’o şi altă dată.

Alţi analişti au spus că nu trebuia să trecem Nistrul, deoarece noi nu am dus niciodată război în afara graniţelor noastre, am dus doar războaie de apărare a teritoriului nostru. Altă prostie ce denotă o necunoaştere totală nu numai a strategiei militare, ci şi a istoriei noastre. Iar aceştia care susţin astfel de inepţii se vede că nu cunosc lucruri elementare, cum ar fi diferenţa dintre un război de agresiune şi unul preventiv.

Un război de agresiune este unul în care îţi ataci vecinul deoarece vrei ceva de la el, pur şi simplu, fie că e vorba de teritoriu, influenţă sau avantaje economice sau de altă natură. Dar un război preventiv este acela în care îţi ataci adversarul când eşti sigur că el vrea să te atace, ataci înainte de a ataca el. Exemplele sunt enorm de multe în istorie, inclusiv în istoria noastră. Iar românii au dus multe războaie în afara teritoriului naţional, războaie preventive de apărare.

Geții îi atacă pe romani peste Dunăre în iarna dintre anii 86 şi 87, ştiind că vor fi atacaţi de aceştia oricum. Mihai Viteazu devastează şi trece prin foc şi sabie sudul Dunării în 1583. Mai departe, în timpurile moderne, independenţa ne’am câştigat’o la Plevna în războiul din anii 1877-1878 dincolo de Dunăre, nu pe teritoriul naţional. În 1913 am intrat din nou în Bulgaria pentru a pacifica regiunea dobândind rolul de lider regional, pacea încheindu’se la Bucureşti.

În 1919 am eliminat pericolul bolşevic maghiar ocupând Budapesta prin luptă la 4 august 1919. Tot în 1919 am trecut Nistrul ocupând Tiraspolul şi alte regiuni pentru a asigura flancul stâng al diviziilor franceze şi greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevicilor ruşi.

Iar acum ar fi trebuit să ezităm să trecem Nistrul?

Scopul unui război este distrugerea adversarului. Nu numai să îl învingi, ci să îl distrugi. Urmărirea, despre care vorbeam, este un mijloc, un corolar. Iar distrugerea adversarului implică şi urmărirea lui, de cele mai multe ori dincolo de graniţele tale. Dacă nu o faci, plăteşti un preţ greu mai târziu, aşa cum am făcut’o noi în 1919.

Nu i’am urmărit pe unguri peste Tisa în aprilie 1919, au revenit şi ne’au atacat în iulie. Alte pierderi, alte victime care ar fi putut fi evitate. Au trecut Tisa pe trei coloane şi ne’am luptat în defensivă, apoi am contraatacat respingându’i din nou peste Tisa.

(vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta)

Au fost voci în Antanta care ne’au cerut şi atunci să ne oprim pe Tisa. De ce, ca să fim atacaţi din nou odată ce ungurii se regrupau? Regele Ferdinand a procedat corect trecând Tisa în urmărirea adversarului până la ocuparea Budapestei.

Exemple mai recente. În 1991, coaliţia internaţională l’a alungat pe Saddam Hussein din Kuweit, dar nu l’a urmărit şi nu l’a deposedat de putere. A rămas o ameninţare în ciuda bombardamentelor din 1998 sau a zonelor de interdicţie aeriană. A fost înlăturat abia în 2003. În 2008, ruşii i’au alungat pe georgieni doar până la graniţa Osetiei de Sud?

Nu, au trecut pe urmele lor pe teritoriul georgian. Tot rușii, de fapt sovieticii, s’au oprit în 1944-1945 la granița stabilită cu Germania? Nu, au mers mai departe până la Berlin.

Din documentele sovietice

Ca să vedeţi că ideea de urmărire și importanța ei este reală şi recunoscută oficial de sovietici, vin în completare cu câteva fragmente din Regulamentul de campanie al Armatei Roşii a muncitorilor şi ţăranilor din 1936 (pe scurt PU-36), practic regulamentul de luptă al armatei sovietice. Iată ce prevede acesta referitor la urmărirea inamicului:

Orice bătălie, fie ofensivă sau defensivă, are ca scop înfrângerea inamicului. Numai un atac hotărât pe direcţia principală de efort, care va duce la o urmărire irezistibilă, are ca rezultat distrugerea în totalitate a forţelor inamice şi a materialului acestuia.

Lupta împotriva inamicului cu scopul vădit de a’l învinge trebuie să fie la baza pregătirii şi conducerii fiecărui soldat şi ofiţer al Armatei Roşii. Inamicul trebuie atacat într’o manieră curajoasă şi decisivă oriunde este găsit, fără a mai aştepta ordine specifice în acest sens. (Secţiunea 2 din PU-36)

După anihilarea apărării inamice, trebuiesc urmărite cu vigoare trupele ce au scăpat din încercuire şi capturate totalitatea instalaţiilor şi vehiculelor de transport din zona inamică din spate.

Trupele de recunoaştere de toate tipurile trebuie să stabilească:
– pe ce rute şi cu ce forţe se retrage inamicul
– în ce sectoare şi ce forţe lasă ariergărzi care pot opune rezistenţă
– organizarea inamicului pe timpul retragerii (aduce rezerve, direcţia coloanelor de retragere, dacă se pregătesc poziţii de rezistenţă etc)

Forţele inamice scăpate din încercuire pot fi distruse numai prin urmărire. Aceasta se realizează independent de către trupele de infanterie şi tancuri şi infanterie, imediat ce retragerea unei părţi din forţele inamice devine evidentă.

În urmărire trebuiesc utilizate totalitatea trupelor disponibile, puse la dispoziţia comandanţilor în acest scop. În timpul urmăririi este interzisă oprirea pentru a aştepta unităţile vecine, chiar şi cel mai mic detaşament de tancuri sau infanterie poate da lovitura decisivă inamicului printr’o acţiune curajoasă.

(Secţiunea 203)

Comandantul unei formaţiuni de luptă conduce unităţile şi tehnica disponibilă într’un avans rapid pentru a tăia căile de retragere ale inamicului cât de repede posibil. Pentru a menţine o presiune continuă pe flancuri, urmărirea trebuie efectuată pe un front cât mai larg. Comandanţii forţelor de urmărire îşi protejează flancurile contra oricărei surprize prin elemente de siguranţă şi de recunoaştere. Unităţile mecanizate ce au pătruns în dispozitivul inamic îl vor ataca din spate şi îi vor tăia rutele de retragere. (Secţiunea 204)

Numai înaltul comandament este autorizat să întrerupă urmărirea, luând în considerare capacitatea combativă a trupelor sale şi starea armamentului, situaţia generală a aprovizionării şi posibilele rapoarte privitoare la existenţa unor unităţi inamice proaspete. Până ce primeşte ordin să înceteze urmărirea, fiecare comandant trebuie să aloce totalitatea trupelor de la dispoziţia sa urmăririi şi înfrângerii definitive a inamicului. (Secţiunea 205)

Vedem doar prin aceste scurte extrase importanţa dată de conducerea militară a URSS încă din 1936 urmăririi inamicului cu scop de distrugere a capacităţii sale combative. Sunt detaliate aici şi modalităţile de executare a urmăririi: pe front, pe flanc sau combinată, pe front şi pe flanc, cea ideală cu scopul propus, cel al distrugerii inamicului, de a preveni regruparea sa şi revenirea în luptă a unităţilor sale care chiar dacă reuşesc să scape fără arme, pot reveni şi lupta din nou, de data asta cu mai multă experienţă combativă, mai bine organizaţi şi mai bine pregătiţi.

Urmărirea trebuie realizată cu maximum de forţă, viteză şi agresivitate, folosind unităţi de recunoaştere pentru estimarea corectă a mărimii şi potenţialului inamicului în retragere precum şi pentru identificarea rutelor de retragere în scopul tăierii acestora. Urmărirea se face fără un ordin superior în acest sens, pentru a nu da timp inamicului să se regrupeze, dimpotrivă, doar încetarea sau întreruperea urmăririi se face numai din ordin superior de la înaltul comandament!

Mai mult, urmărirea trebuie executată de toate forţele disponibile, fără excepţie, inclusiv artileria şi aviaţia cu scopul hărţuirii inamicului în retragere pentru a’i limita spaţiul de manevră, făcând dezangajarea şi regruparea mult mai dificilă. Orice unitate scăpată trebuie privită ca şi un potenţial pericol pe viitor, în acest sens urmărirea şi dstrugerea sau capturarea inamicului în retragere este privită ca o măsură preventivă pentru evitarea unor bătălii grele în viitor.

Acestea sunt directivele primite de Armata Roşie încă din 1936, aşa au acţionat la Stalingrad, în cadrul Operaţiei Bagration sau în asaltul de la Vistula la Oder, fără să ţină seama de graniţe sau obstacole naturale. Au încercat şi la Smolensk şi Moscova, dar forţele limitate avute la dispoziţie i’au împiedicat să obţină rezultatul scontat.

Să nu uităm că la fel au procedat în Basarabia în 1940, devansând unităţile române ce se retrăgeau fără luptă, iar în Bucovina au ocupat tot aşa şi Ţinutul Herţa pe care nu l’au mai returnat niciodată. În Basarabia au utlizat unităţi paraşutate în adâncime pentru a captura şi dezarma unităţile române în retragere, care aveau ordin să nu răspundă la provocări.

Iar noi, în 1941, dacă ne opream pe Nistru, nu am fi nerespectat chiar una din bazele doctrinei militare sovietice, respectiv cea a urmăririi? Nu ar fi râs de noi comandanţii şi strategii Armatei Roşii? Pe motiv că nu am urmărit inamicul în retragere? Ei nu ne’ar fi urmărit dacă aveau ocazia?
Faptul că problema trecerii Nistrului a fost folosită de politicienii sovietici ca pretext pentru alte măsuri împotriva noastră este altă poveste în care sovieticii şi apoi ruşii dau dovadă de maximă ipocrizie.

Da, tovarăşi, trecând Nistrul noi am urmat litera şi spiritul doctrinei, tacticii şi strategiei Armatei Roşii prevăzute în Regulamentul de campanie al Armatei Roşii a muncitorilor şi ţăranilor din 1936, distribuit ca şi materie obligatorie de studiu şi de aplicat în război către toate unităţile militare sovietice de pe teritoriul URSS. Dacă am fi învăţat după aceleaşi regulamente, tot aşa am fi procedat. Atunci, care e problema?

Iar noi, nu era normal şi logic să’i urmărim pe sovietici dincolo de Nistru până la distrugerea lor, lucru cât se poate de firesc şi posibil în 1941? Dacă nu o făceam, sovieticii s’ar fi regrupat şi ne’ar fi atacat din nou pe linia Nistrului, de data asta mai puternic. O zicală militară spune că atunci când intri într’un război, trebuie să ai stomacul să’l duci până la capăt.

Noi am fost siliţi să intrăm în război, şi a trebuit să’l ducem până la capăt. L’au dus până la capăt sutele de mii de soldaţi români morţi, răniţi, mutilaţi, dispăruţi, prizonieri cu anii prin gulagurile ruseşti. Ei au luptat şi şi’au făcut datoria, au luptat cu armele cu care ţara lor i’a înzestrat, şi nu ei sunt vinovaţi pentru modul în care s’au încheiat ostilităţile.

Responsabilităţile trebuie căutate la cei care timp de douăzeci de ani nu s’au preocupat de problema esenţială a ţării, apărarea. Au preferat să se certe pentru guvernare şi să risipească aiurea fondurile destinate cumpărării de armament. Iar apoi să vină analiştii şi să arunce întreaga vină în cârca lui Antonescu că nu s’a oprit pe Nistru mi se pare culmea ipocriziei.

Mai ales că prea seamănă situaţia de atunci cu cea de astăzi, politicienii se ceartă şi dotările armatei se tot amână. Doamne fereşte de un război, dar în acest caz pot fi arătaţi cu degetul toţi cei vinovaţi de amânarea repetată a modernizării armatei, timp de peste douăzeci de ani.”

Greșeala numarul 5: Persoana lui a contat mai mult decât statul

Dar cine este perfect?

Iuliu Maniu reușise să obțină de la SUA și Marea Britanie posibilitatea ca România să fie tratata precum un stat care nu putea să decidă de unul singur opțiunile sale în materie de politică externă deoarece se afla sub ocupație germană. Maniu s’a dus cu această soluție la Antonescu pentru a salva, cumva, soarta Romaniei. Antonescu a refuzat deși România chiar era sub controlul Germaniei naziste. Dar Antonescu s’a încapațânat să nu renunțe la parteneriatul cu Germania nazistă.

În timpul procesului său din 1946, mareșalul Antonescu avea să spună:

”Popor ingrat, nu meriți nici cenușa mea!”

A spus aceste lucruri evident la supărare, fiind conștient că deznodământul procesului său era impus de sovietici, și nu se putea termina altfel…

O personalitate controversată și profundă, de Antonescu se leagă și o serie de acțiuni politice performante, precum detronarea lui Carol al II-lea, organizarea plebiscitelor sau negocierile cu partidele istorice.

Antonescu a condus România într’o conjunctură pe care și’a creat’o singur, dar care l’a lăsat singur în fața unor decizii uriașe ale căror consecințe se răsfrâng și astăzi asupra României.

Sursă: worldwar2.ro, military-awards.eu/germany-ww2, questia.com, armyacademy.ro, pogromuldelaiasi.ro, cristiannegrea.ro, youtube.com, Cezar Straton (Ecologia iubirii, Editura T),  viata-libera.ro, adevărul.ro, roncea.ro, evz.ro (Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992)

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

DOCUMENTE DIN ARHIVELE BRITANICE DEZVĂLUIE CĂ U.R.S.S. PLĂNUIA SĂ INVADEZE ROMÂNIA PE 22 NOIEMBRIE 1968

Citiți și:  TEMNIȚA LUI VLAD ȚEPEȘ SE POATE VIZITA – VIDEO

sau: ROMÂNII CONȘTIENȚI DE CEEA CE SE ÎNTÂMPLĂ, NU POT FI ÎNFRÂNȚI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

În prag de invazie sovietica

Dupa cum noteaza prof.dr. Cristian Troncota, specialist in istoria serviciilor de informatii romane, „momentele de incordare, chiar de adversitate, între Securitatea romana si institutiile similare sovietice s’au intensificat in contextul evenimentelor de la Praga, din 1968“. Generalul (r) Neagu Cosma, Directia de Informatii Externe (DIE), a obtinut prin intermediul unui ofiter polonez – aflat in contact cu colonelul Ion Bichel – informația ca Brejnev personal, impreuna cu Andropov, seful KGB, si comandantii Armatei Rosii au pregatit o invazie in Cehoslovacia, Romania si Iugoslavia. Date ulterioare aduse la cunostinta lui Ion Stanescu, presedintele Consiliului Securitatii Statului, au aratat ca aceasta actiune se datora nemultumirii Kremlinului fata de politica lui Dubcek, Ceausescu si Tito. Un colectiv restrans din Statul Major al Comandamentului Tratatului de la Varsovia lucra la elaborarea planului in detaliu. Din acel colectiv facea parte si ofiterul polonez, ceea ce inseamna ca era bine informat. Invazia trebuia sa se desfasoare in etape, mai întai Cehoslovacia, dupa care, la intervale de doua-trei saptamani, urmau Romania si Iugoslavia.

Initial, Nicolae Ceausescu nu a luat in serios rapoartele Securitatii, iar Ion Stanescu l’a auzit spunand, textual:

„Informațiile pot fi adevarate numai daca Brejnev e nebun! Numai un nebun, un descreierat ar face asa ceva; mai trimiteti’l pe omul vostru sa adanceasca informatia“.

Pe 5 august 1968, Securitatea intocmea nota-sinteza nr. 148 „privind unele actiuni ostile intreprinse de autoritatile sovietice impotriva R.S. Romania“. Documentul arata ca, dincolo de informatiile culese, serviciile secrete trimisesera pe teritoriul Romaniei si dirijasera spre ambasadele romanesti din tarile socialiste, sub diverse acoperiri, indeosebi ca turiști, agenti bine instruiti si cu sarcini operative precise.

S’au fotocopiat și s’au ascuns arhivele!

Imediat dupa celebrul miting din 21 august 1968 din fata sediului CC al PCR, au fost luate masuri rapide. Securitatea a fost pusa in stare de alarma, iar in centrele directiilor centrale de Securitate s’au ridicat bariere din saci cu nisip la ferestre si la usile de acces, punctele intarite fiind prevazute cu guri de foc si rezerve de munitie. În concepția lui Ceaușescu, în cazul unui război, Securitatea trebuia să organizeze, prin aparatul informativ, un război de partizani. S’au studiat atât varianta evacuării lui Ceaușescu în China, cât și varianta căilor rutiere de la sud de Carpați, pentru o deplasare sigură și rapidă.

Istoricul dr. Cristian Troncota a dezvăluit, in premiera, ca in 1968, dupa invadarea Cehoslovaciei, Securitatea cu aprobarea lui Ceausescu a fotocopiat intreaga Arhiva operativa, iar microfilmele au fost depozitate într’un loc sigur, lucru care s’a petrecut si cu arhiva MApN, a Ministerului de Externe, CC al PCR, Sectia manuscrise a Academiei, Arhiva Statului. S’a încercat astfel evitarea situației din 1944-1945, când unități speciale sovietice au triat arhivele secrete.

Spionii sovietici ies din umbră

Planul de invadare a României a fost cât se poate de real, Oficiul Arhivelor Publice din Marea Britanie dezvăluind în anul 2000 ca, în septembrie 1968, serviciile secrete britanice și olandeze reușiseră să afle detalii ale planului de invadare a României. Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare si poloneze urmau sa invadeze Romania pe 22 noiembrie, ora 4.00 dimineața.

Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la Bucuresti in ziua de 21 noiembrie un telex cu urmatorul continut: „Am analizat informatiile de ultima ora si am ajuns la concluzia ca rusii pregatesc în cel mai scurt timp o acțiune militară împotriva României“.

Totalul efectivelor trupelor de invazie urma sa se ridice la 150.000 de militari. În vara anului 1968, reteaua sovietica din Romania a fost pusa la munca. Cu aceasta ocazie, Securitatea l’a identificat pe generalul Ion Serb drept agent GRU (serviciul de informatii militar sovietic).

Generalul Serb, comandant al Armatei a doua-a Bucuresti, a fost surprins de contrainformatiile militare romane in timp ce le oferea agentilor sovietici planurile de dislocare a fortelor militare din Moldova, aplicatii militare si tipurile de armament, altele decat cele din Tratatul de la Varșovia, procurate de Armata Romana. Tot in 1968 „au cazut“ alte doua cartite GRU, generalii Floca Arhip si Vasile Petrut.

Operatiunea „Dnester“ contra UM 0110

URSS nu a invadat Romania, dar nu a renuntat la încercarea de a’l detrona pe Ceausescu printr’o interventie militara. La ordinul lui Brejnev, dupa cum sustine generalul Ion Mihai Pacepa, serviciile secrete au elaborat inca din iulie 1969 operatiunea „Nistru“ („Dnestr“). Aceasta viza aducerea la conducerea Romaniei a unui membru PCR loial URSS. Că operațiunea „Nistru“ a fost cât se poate de reală ne’o demonstrează și istoricul Alex Mihai Stoenescu, în ultima sa carte, „România postcomunistă 1989- 1991“ – Editura RAO, 2008:

„O prima aripa era cea militara, avandu’l in frunte pe generalul (r) Nicolae Militaru, și care își găsea originea în complotul organizat de GRU începand cu anul 1969 (operatiunea „Nistru“). Această aripa viza o rasturnare a lui Ceausescu printr’un puci organizat la nivelul unor comandanti activi sau in rezerva din armata si al unor fosti lucratori din Securitate, sub coordonarea agenturii militare sovietice din Romania. Rezervele aratate de Ion Iliescu in privinta suprimarii lui Ceausescu au condus la initiativa grupului militar de a’l contacta pe omul de afaceri de origine romana Ion Ratiu, in Anglia, sub titulatura de Frontul Militar Roman (FMR), cu scopul de a le furniza armament si munitie cu efect tranchilizant. Lipsa de rezultate il determina pe Nicolae Militaru sa caute contactarea directa a reprezentantilor oficiali ai URSS acreditati in Romania, fapt ce se va petrece la Consulatul sovietic de la Constanta“, dezvaluie Alex Mihai Stoenescu. Si istoricul Dennis Deletant certifica existenta planului „Nistru“, in cartea sa „Ceausescu and the Securitate“.

„Rusii voiau sa ne termine“ 

Ca replica, la Bucuresti, Securitatea Statului ia masuri contrainformative „pe linia Uniunii Sovietice“ si a tarilor vecine din Tratatul de la Varsovia. Unitatea nou-infiintata se va numi UM 0920/A, devenita ulterior UM 0110, care este cunoscuta mai mult sub denumirea de Unitatea anti-KGB, desi se ocupa de toate tarile socialiste. Contrele dintre serviciile secrete romane si cele sovietice au fost extrem de dure. Colonelul in rezerva Ioan Rusan, fost sef al Compartimentului anti-STASI din UM 0110, dezvaluia, intr’un interviu acordat istoricului Alex Mihai Stoenescu, ca știa la ce sa se astepte.

„Rușii voiau sa ne termine. Vă explic. În 1968, când au intrat rușii în Cehoslovacia, i’au luat pe toti ofițerii de la UM 0110 al lor, serviciul cehoslovac anti-KGB, i’au pus cu fața la fișete si i’au impuscat în ceafă. Asta ne aștepta și pe noi, că noi aveam toată schema de spionaj sovietică din România și le știam rețelele. Ei nu puteau supraviețui cu rețelele în România democratică infiltrate în viața politică, în stat, și noi să știm cine sunt. Au găsit fișetele goale. Asa am scăpat. (…) Dosarele noastre conțineau probe asupra legăturilor cu spionajul sovietic, asta era problema, nu numele spionilor români, cât legăturile lor cu spionii sovietici, cu nume, funcții, asta îi interesa cel mai mult“.

Cinci puncte ale operatiunii „Nistru“

Potrivit lui Pacepa, operatiunea avea cinci prevederi de baza:

1) preluarea conducerii Armatei si Securitatii de catre un inalt ofiter roman recrutat de organele sovietice;

2) crearea unui Front al Salvarii Nationale – care figura și în planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne prosovietice în Grecia și Spania;

3) atragerea simpatiei internaționale prin lansarea zvonului că zeci de mii de oameni au fost uciși de teroriști străini, veniți în ajutorul lui Ceaușescu;

4) informarea permanentă a Moscovei asupra stadiului loviturii de stat;

5) solicitarea intervenției militare a URSS, în cazul în care succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat.

Unii observatori ai vieții politice din România susțin că operațiunea „Nistru“ (Dnestr), concepută în 1969, a reușit abia în 1989…

 

CER SI PAMANT ROMANESC

 

“Informatiile pot fi adevarate numai daca Brejnev e nebun! Numai un nebun, un descreierat ar face asa ceva (n.r. invazia Cehoslovaciei, Romaniei si Iugoslaviei); mai trimiteti-l pe omul vostru sa adanceasca informatia.”

– Nicolae Ceausescu, fost presedinte al Romaniei –

 

Documente ale Oficiului Arhivelor Publice din Marea Britanie dezvaluie că trupele Tratatului de la Varşovia urmau să invadeze România in ziua de  22 noiembrie 1968, la ora 4 dimineaţa.

Odata cu instalarea la putere a lui  Nicolae Ceausescu Ceausescu,politica de autonomie  a Securitatii romanesti fata de serviciile secrete sovietice, a inceput sa se manifeste din plin.

In primavara anului 1965 au fost „demascati“ cativa ofiteri, din randurile Armatei Romane cu activitate in slujba serviciilor de spionaj sovietice, punandu-li-se in vedere sa intrerupa orice legatura.

In prag de invazie sovietica 

Dupa cum noteaza prof.dr. Cristian Troncota, specialist in istoria serviciilor de informatii romane, „momentele de incordare, chiar de…

Vezi articolul original 1.243 de cuvinte mai mult

O PAGINĂ DE EROISM A REZISTENȚEI ANTISOVIETICE DIN BASARABIA OCUPATĂ – VIDEO

CER SI PAMANT ROMANESC

  

 

I. Prima şi ultima noapte a batalioanelor roşii.

« În dimineaţa zilei de 1 octombrie 1970, K.G.B.-ul era în plină panică: pe mai multe instituţii şi magazine de pe străzile Puşkin, Pirogov, Livezilor, stradela Fântânilor, bulevardul Lenin,din Chișinău, au apărut nişte bombe atomice pentru ideologia sovietică, toate scrise în grafie latină:

”Trăim la ruşi cu pielea şi-n mănuşi; scoală, Ştefane сel Mare, scoală, scoală din mormânt, ia-ţi tu sabia cea mare, fă dreptate pe pământ; cadre moldoveneşti; moarte cotropitorilor!; întoarceţi-ne alfabetul latin!; întoarceţi-ne litoralul!”

 Şi încă altele, toate de acest fel. Aşa ceva n-a mai văzut nici Chişinăul şi nici Moldova. Scrise cu roşu, ca o sfidare, aceste lozinci, chemări şi îndemnuri au băgat până la plăsele cuţitul în regim.

Cine le-a scris? Câţi au fost? Un batalion sau batalioane întregi, bine organizate, care au planificat din timp tentativa de lovitură de stat împotriva ideologiei oficiale?

Sute de…

Vezi articolul original 922 de cuvinte mai mult