PREMIAȚII NOBEL AI UNGARIEI: 10 EVREI, 2 GERMANI, 1 AUSTRIAC, 1 SLOVAC, 1 CROAT

Din serialul ”Să demitizăm superioritatea neamului unguresc”, revenim cu un nou episod. Nu totdeauna în spatele unui nume cu rezonanță maghiară zace un maghiar, ci poți descoperi persoane din peste 30 de etnii care compun și azi populația Ungariei.

Aceasta este posibil, doar pentru că etnia nu este totuna cu cetățenia.

Una dintre marotele cu care vîntură propaganda ungaristă superioritatea neamului maghiar în opoziție cu națiunea rumînească este numărul mare de premii NOBEL primite de ”unguri”.

Propaganda deșănțată a rumînofobilor, uită să specifice ce etnie are fiecare laureat Nobel în parte, deoarece toată șandramaua propagandistică li s’ar deșira precum un castel de nisip.

În realitate, dincolo de cetățenia Imperiului Habsburgic, sau a Ungariei de mai tîrziu, ne este imposibil să găsim mai mult de un etnic maghiar veritabil, și acela născut din famile de calviniști ardeleni, care la fel de bine poate avea strămoși rumîni care s’au maghiarizat în timp..

Nu urmărim cu această ocazie să minimalizăm cu nimic probitatea profesională a personalităților pe care le vom nominaliza mai jos, scopul nostru fiind cu totul altul, acela de a semnala grandomania nejustificată a unor xenofobi, și naționaliști anti-rumîni, și de a’i readuce cu picioarele pe pămînt pe acei propagandiști mult prea înflăcărați să facă față unei realități nu tocmai confortabile.

Cu această ocazie reiterăm un adevăr simplu, dar greu de rumegat de către maghiaropați, acela că Ungaria era și încă este un stat care adăpostea o națiune de maghiarizați din peste 30 de etnii, printre care se afla și se mai află și cea a rumînilor (și arumînilor).

Citește și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

1. Róbert Bárány – Evreu

S’a născut la 22 aprilie 1876 la Viena (după unele surse la Rohonc sau Rechnitz în Burgenland, land al Austriei) ca fiul cel mai mare dintre cei șase copii ai lui Ignác Bárány, administrator de fermă și funcționar de bancă evreu originar din Várpalota.

2. Dennis Gabor – Evreu

Gabor, născut Günszberg Dénes, fiul lui Günszberg Bernát și Jakobovits Adél. A fost un fizician și inventator de origine iudaică, care ulterior în 1918 s’a convertit la luteranism.

În 1933, Gabor a fugit din Germania nazistă, unde era considerat evreu și a fost invitat în Marea Britanie să lucreze la departamentul de dezvoltare al companiei britanice Thomson-Houston din Rugby, Warwickshire.

3. John Harsanyi – Evreu

Harsanyi s’a născut pe 29 mai 1920, fiul lui Alice Harsányi (născută Gombos) și Károly Harsányi, proprietarul unei farmacii.

Părinții săi s’au convertit de la iudaism la catolicism cu un an înainte de a se naște.

4. Avram Hershko – Evreu

Hershko s’a născut Herskó Ferenc în Karcag, Ungaria, fiul lui Shoshana Margit și Moshe Hershko, ambii profesori. În timpul celui de’al doilea război mondial, tatăl său a fost forțat să se angajeze în munca în armata maghiară și apoi luat ca prizonier de armata sovietică.

De ani de zile familia lui Avram nu știa nimic despre ce se întîmplă cu tatăl său. Avram, mama sa și fratele său mai mare au fost duși într’un ghetou la Szolnok. În ultimele zile ale ghetoului, majoritatea evreilor au fost trimiși la moarte în Auschwitz, dar Avram și familia sa au reușit să urce în trenuri care i’au dus într’un lagăr de concentrare din Austria, unde au fost nevoiți să muncească până la sfîrșitul războiului.

Avram și mama sa au supraviețuit războiului și s’au întors la casa lor. Tatăl său s’a întors și el, la 4 ani de cînd îl văzuseră. Alături de Aaron Ciechanover și Irwin Rose, el a fost distins cu Premiul Nobel pentru Chimie în 2004.

5. Georg Karl von Hevesy – Evreu

Familia tatălui său Lajos, se numea la origine Bischitz (după localitatea Bischitz, azi Byšice, din Boemia) și fusese înnobilată de către împăratul Franz Josef în anul 1895. Georg Karl von Hevesy a trăit și lucrat în Austria, Anglia, SUA, și mai ales în Germania, Danemarca și vreme de 18 ani în Suedia, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1943).

6. Imre Kertész – Evreu

La vîrsta de 14 ani a fost deportat în lagărele de concentrare Auschwitz-Birkenau și Buchenwald. ”Nedestinare” – aşa s’ar putea echivala în limba rumînă titlul volumului care i’a adus lui Kertész Imre, în anul 2002, Premiul Nobel pentru Literatură.

7. George Andrew Olah – Evreu

Paradoxal, George Andrei Vlahul, deși pare a fi rumîn get-beget după nume, în biografia sa am găsit că a fost fiul unui cuplu de evrei, Julius Olah (avocat) și Magda Krasznai.

8. Eugene Paul Wigner – Evreu

A fost un fizician evreu, naturalizat american în anul 1936, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1963. S’a născut în 17 noiembrie 1902, din părinți evrei din clasa de mijloc, Elisabeth (Einhorn) și Anthony Wigner, o tăbăcătoare de piele. Familia lui Wigner era evreiască, dar nu era religioasă.

La 11 ani, Wigner a contractat ceea ce medicii săi credeau a fi tuberculoză. Părinții săi l’au trimis să locuiască șase săptămîni într’un sanatoriu din munții austrieci, înainte ca medicii să ajungă la concluzia că diagnosticul a fost greșit.

9. John Polanyi – Evreu german

Familia lui Polanyi s’a mutat din Germania în Marea Britanie în 1933, parțial ca urmare a persecuției evreilor sub Adolf Hitler. Tatăl lui Polanyi, s’a născut evreu și s’a convertit la catolicism.

În timpul celui de’al Doilea Război Mondial, tatăl lui Polanyi l’a trimis în Canada timp de trei ani, când avea 11 ani, astfel încât să fie în siguranță de atentatele germane. A fost laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1986).

10. Elie Wiesel – Evreu din Rumînia

Deși este născut în Rumînia, Ungaria și’l revendică în stilul caracteristic ca și laureat Nobel al Ungariei. Elie Wiesel s’a născut în Rumînia, în 1928, ca al treilea copil și singurul băiat dintre cei patru copii ai lui Șlomo și Sara Wiesel, într’o familie de evrei care aveau o băcănie în Sighet, județul Maramureș (interbelic).

Sara provenea dintr’un sat de lîngă Sighet, fiica unui agricultor, David (Dudi) Feig, care aparținea de curentul hasidic al rabinilor din Vijnița.

Orașul Sighet avea în perioada aceea o majoritate evreiască de 38,6%.

11. Georg von Beckes – Germano-Croat

Bekesh s’a născut în 1899, fiind copilul cel mai mare al lui Alexander von Beckes (1860-1923), diplomat financiar născut în Transilvania la Cluj soția sa fiind de origine croată, Paula Mazali (1877-1919) născută la Čađavica în Croația.

12. Daniel Carleton Gajdusek – Slovac-Maghiar

Tatăl lui Gajdusek, Karol Gajdusek, a fost un măcelar, un etnic slovac din Büdöskő, acum Smrdáky, Slovacia, iar mama lui maghiară calvinistă. Bunicii lui materni, etnicii maghiari de credință calvinistă, au emigrat din Debrețin, Crișana.

Gajdusek s’a născut la Yonkers, New York, și a absolvit în 1943 la Universitatea din Rochester, unde a studiat fizica, biologia, chimia și matematica. A obținut un doctorat de la Universitatea Harvard în 1946 și a efectuat cercetări postdoctorale la Universitatea Columbia, Institutul Tehnologic din California și Harvard.

În 1951, Gajdusek a fost redactat în armata Statelor Unite și repartizat ca virolog de cercetare la Școala de absolvire a serviciului medical Walter Army Reed. În 1954, după externarea sa militară, a mers să lucreze ca investigator în vizită la Institutul de Cercetări Medicale Walter and Eliza Hall din Melbourne, Australia. Acolo, el a început munca care a culminat cu premiul Nobel.

13. Philipp Eduard Anton Lenard – Austriac Tirolez

Familia Lenard provenea inițial din Tirol în secolul al XVII-lea, iar părinții lui Lenard erau vorbitori de germană (germană carpatină). Philipp Lenard s’a născut în 1862 la Pressburg, astăzi Bratislava, Slovacia.

Familia a primit titlul ereditar de nobilime în 1722, dar urmașii nu l’au mai folosit de la sfîrșitul secolului XIX. Tatăl său, Philipp von Lenardis (1812-1896), era comerciant de vinuri în Pressburg (Bratislava). Mama sa a fost Antonie Baumann (1831-1865).

În cercetările sale a utilizat un tub de raze catodice precursor al tubului cu raze X, primind în anul 1905, Premiul Nobel.

14. Leopold Ružička – Croat

A fost un chimist elvețian de origine croată, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1939). Ružička s’a născut în Vukovar, Croația. Familia sa de meșteri și fermieri era în mare parte de origine croată, cu un străbunic ceh, Ružička, și o străbunică și un străbunic din Austria.

Și’a schimbat ideea inițială de a deveni preot și a trecut la studierea disciplinelor tehnice. Chimia a fost alegerea lui, probabil pentru că spera să obțină o poziție la rafinăria de zahăr recent deschisă, construită în Osijek.

15. Richard Adolf Zsigmondy – German

Richard Zsigmondy a fost un chimist german, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1925), s’a născut la Viena, în familia doctorului Adolf Zsigmondy, unul din pionierii stomatologiei din Austria, decedat în 1880. Mama sa, a fost Irma von Szakmarz.

16. Albert Szent-Györgyi – Maghiar din Ardeal

Tatăl său, Miklós Szent-Györgyi, a fost proprietar de pămînt, născut în Transilvania, la Tîrgu Mureș, un calvinist care a putut să’și urmărească strămoșii din 1608, cînd Sámuel, un predicant calvinist, a fost înnobilat.

A fost un medic biochimist maghiar care a cîștigat Premiul Nobel pentru Medicină în 1937. Albert Szent-Györgyi a jucat un rol în eforturile diplomatice, nereușite, ale regimului lui Horthy de a ajunge la un acord de armistițiu cu puterile aliate în anul 1944, și în cele din urmă a fost nevoit să intre în ilegalitate.

După terminarea războiului în anul 1945 a încercat prin intrarea în politică să salvgardeze democrația și tradiția științifică maghiară, dar în cele din urmă, în anii regimului comunist, în 1947 a fost nevoit să aleagă calea exilului. În 1955 a primit cetățenia americană.

În urma celor prezentate mai sus, putem trage iarăși concluzia că Ungaria are o populație de maghiarizați din diverse etnii.

Citește și: ATENȚIE LA UNGARIA REVIZIONISTĂ ȘI LA MALADIA DE A CONDUCE PE ALȚII

Resurse:
https://en.wikipedia.org/wiki/Category:Hungarian_Nobel_laureates
https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Hungarian_Nobel_laureates
https://web.archive.org/web/20151006113721/http://mta.hu/articles/hungarys_nobel_prize_winners__25577

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

PANNONIA STRĂ-RUMÎNEASCĂ

Înainte de venirea triburilor din Asia, Pannonia a fost locuită de neamuri stră-rumîneşti

La venirea triburilor asiatice în Panonnia, vechile cronici spun că actualul teritoriu al Ungariei era locuit de slavi, bulgari şi de o populaţie numită ”păstori ai romanilor”. O parte a istoricilor rumîni este convinsă că este vorba de populaţii rumîneşti. Cu alte cuvinte, înainte de cucerirea maghiară, Pannonia ar fi fost locuită de neamuri stră-rumîneşti.

În secolul al IX-lea d.Hr., în Europa evului întunecat sosea o nouă populaţie de călăreţi războinici. Era vorba de războinicii siberieni ugro-maghiari, în traducere ”copiii pămîntului”, neamuri fino-ugrice, venite gradual din stepele Asiei şi aşezîndu’se către mijlocul secolului al IX-lea împinşi mai ales de pecenegi între rîurile Nistru şi Prut.

Maghiarii erau conduşi la acea vreme de căpetenia Arpad, erau nomazi şi trăiau din creşterea vitelor. Erau renumiţi arcaşi călare, atacînd din goana calului, evitînd înfruntările de lungă durată şi corp la corp.

Ce spunea despre acești maghiari siberieni abatele Regino în secolul al X-lea:

”Ei luptă mai ales cu săgeţi pe care ştiu să le arunce cu dibăcie din arcurile lor de lemn. Nu se pricep a lupta într’o ordine de bătaie sau a asedia cetăţi; adeseori se prefac a fugi pentru a înşela pe duşman. Nu ţin mult timp la luptă, astfel, dacă stăruinţa lor în bătaie ar egala furia primelor ciocniri, ar fi de neînvins. Se hrănesc aproape în chipul fiarelor sălbatice, cu carne crudă şi cu sînge.”

Ugricii și azi mănîncă crudă carnea de ren

Aceste triburi au fost folosite de bizantini contra bulgarilor ţarului Simion, în 895, cînd pradă cumplit Bulgaria şi îi bat pe oamenii ţarului în trei bătălii. Ţarul Simion se răzbună şi trimite pecenegii contra maghiarilor.

Aceştia din urmă sînt alungaţi şi pleacă într’o fostă provincie a imperiului roman, numită Pannonia. Ajung aici în 896 şi descoperă o populaţie mixtă de slavi, bulgari şi în special pe misterioşii ”păstori ai romanilor”.

Locuitorii Pannoniei

Pannonia, adică uriaşa cîmpie pe care se întinde Ungaria de astăzi, în secolul al IX-lea era sub influenţa regatului franc. Era organizată în cnezate şi ducate slave, conduse de boemi, vasali ai francilor. Cel puţin asta o arată şi cronica lui Rudolf din Ems.

Populaţiile aflate însă pe teritoriul Pannoniei sînt descrise atît de cronicarii latini din Ungaria, cît şi de slavi. Astfel, la sosirea siberienilor ugrici în Pannonia, în 896 aceştia găsesc aici slavi, parţial bulgari şi vlahi numiţi ”păstori ai romanilor” întinşi pe toată suprafaţa fostei provincii romane.

Iată, de exemplu, ce spune despre populaţiile din Pannonia la sosirea ugro-maghiarilor cronicarul Anonymus, un secretar al regelui Bella al II-lea după Constantin C. Giurăscu în lucrarea sa ”Gesta Hungarorum”:

”Că această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Fiindcă, după moartea lui Attila, pămîntul Pannoniei romanii îi ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor păşteau în ţara Pannoniei. Şi cu drept cuvînt se spunea că pămîntul Pannoniei ar fi păşunile romanilor, fiindcă şi acum romanii pasc pe moşiile Ungariei.”

Consideraţia nu este singulară, fiind întîlnită şi la un alt cronicar ungur, Simon de Keza, dar şi în cronica rusească a lui Nestor.

”Se apucară (n.r.- ungurii) să lupte cu valahii şi cu slavii care locuiau acele ţări.”

Tot la Anonymus, dar şi în alte jurnale de călătorie medievale, se vorbeşte despre ”păstorii romanilor” sau de ”romani” alungaţi de ugro-maghiari din Pannonia,

Anonymus povestind o întîmplare prin care o garnizoană ”romană” era alungată din castrul ”Beszprem”, situat undeva în vestul Pannoniei.

”A patra zi însă au ajus la fortăreţa Bezprem. Atunci Usubu şi Eusee, orînduindu’şi armata împotriva soldaţilor romani ce păzeau fortăreaţa Bezprem, au început să lupte cu îndîrjire”, se arată în cronica lui Anonymus.

Misterioşii ”romani” sau ”păstori ai romanilor”, despre care se vorbea la aproape 500 de ani de la căderea Imperiului Roman de Apus, au declanşat aprigi dispute în rîndul istoricilor.

Se  știe că Pannonia era un areal în care păstorii își creșteau animalele de mii de ani.

Păstorii romanilor erau strămoşii rumînilor

Istoricii rumîni, dar şi unii germani şi chiar ugro-maghiari sînt de părere că ”păstorii romanilor” şi ”romanii” de pe teritoriul Pannoniei erau populaţii stră-rumîneşti care convieţuiau cu slavii şi migraseră după retragerea aureliană în aceste zone mai ferite ale imperiului pînă la invazia hunilor şi mai apoi a avarilor.

De altfel, cronicarii dau indicii, Anonymus le spune ”blachi” adică ”vlahi”, termen german preluat şi de slavi şi ungurii siberieni sub forma ”olahi”, atribuit populaţiilor rumîneşti.

Citeste și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Acelaşi lucru o arată şi Simon de Keza, dar mai ales cronica lui Nestor. Istoricii rumîni sînt ferm convinşi că misterioşii ”păstori ai romanilor din cronici” sunt valahi, iar aceştia ocupau nu doar actuala Transilvanie, dar şi porţiuni din teritoriul Ungariei de astăzi, fiind alungaţi de triburile ugro-maghiare.

Iată ce preciza în ”Istoria rumînilor”, Constantin C. Giurăscu.

”În partea de răsărit a cîmpiei de o parte şi de alta a Tisei, ungurii au dat peste strămoşii noştri care se îndeletniceau pe lîngă agricultură şi cu creşterea vitelor. De aceea ei şi sunt amintiţi în cronicile ungureşti ca «păstori ai romanilor».”

Vlahii au locuit sute de ani în Ungaria medievală

Gheorghe Popa Lisseanu, istoric şi filolog rumîn, susţine chiar că aceste comunităţi rumîneşti au rămas o parte şi după cucerirea ugro-maghiară a Pannoniei şi continuau să ocupe spaţii întinse chiar în zona lacului Balaton.

Mai mult decît atît, istoricul rumîn spune că multe nume de locuri amintesc încă de comunităţile rumîneşti din Pannonia. Acesta descoperise în perioada interbelică, în colecţia de documente a lui G. Fejer, numeroase denumiri de sate, munţi şi ape din Ungaria medievală, mai precis în secolele X-XII, cu rezonanţe rumîneşti sau slavo-rumîneşti.

”Şi ceea ce este mai extraordinar este faptul că urme de localităţi şi de populaţiune rumînească se constată chiar în centrul Pannoniei, în jurul lacului Balaton”, preciza G. Popa Lisseanu într’un articol din 27 octombrie 1930. Este vorba în special de numele de localităţi Mikola, Rodusna, Culun, Capul Petri, Simighiun, Pascu, Genusara, Bab, Ursa sau Lupa.

Totodată, într’un document mănăstiresc din 1211 al unui aşezămînt monahal din Ungaria sunt pomenite nume rumîneşti, după părerea istoricului, purtate de personalul mănăstirii: Foca, Radu, Florian, Micu, Bob, Gelu ș.a.m.d.

Popa Lisseanu descoperă, după cum arată într’un articol ulterior din acelaşi an, zeci de sate rumîneşti rămase în Ungaria medievală şi susţine că populaţiile stră-rumîneşti au stăpînit alături de slavi şi Pannonia, nu doar Transilvania, la momentul venirii siberienilor unguri.

Printre argumene se află şi pomenirea unui castru de către cronicarul Anonymus, pe locul Veszpremului de mai tîrziu, apărat de ”romani” contra siberienilor unguri în secolul al X lea d.Hr.

”Dar, romanii din Panonnia, numiţi de cronici şi de celelalte izvoare istorice medievale vlahi, nu sînt păstori nomazi. Ei sunt ostaşi, ei sunt apărători de cetăţi romane, fiind numiţi, unii dintre ei, chiar principes şi cu care maghiarii au avut să poarte lupte înverşunate. Aceşti romani se găseau peste tot locul în fosta Ungarie, atît în ţinuturile Pannoniei, cît şi în cele ale Daciei, şi ei reprezintă continuitatea romană în apus, după cum daco-romanii reprezintă continuitatea romană din răsărit”, preciza Popa Lisseanu.

Sarcofag descoperit în Ungaria, pe spațiul unui castru roman – Brigia

Cît despre prezenţa rumînilor în Transilvania, istoricii rumîni spun că nu există dubii. De altfel, vlahii sînt pomeniţi alături de slavi sub stăpînirea lui Gelu în zona Someşului sau sub conducerea lui Menumorut pe valea Crişurilor.

Totodată, vlahii luptă alături de bulgari, după cum arată tot Anonymus sub conducerea lui Glad. Aceiaşi vlahi sînt pomeninţi de ”Cîntecul nibelungilor” sub conducerea unui duce numit Ramunc.

La aceste menţiuni se adaugă şi acelea ale lui Jansen Enikel în secolul al XIII lea, care’i plasează în zona Transilvaniei, dar şi cele din cronicile lui Rudolf din Ems, Ottocar de Styria sau Gotifredus din Viterbo din secolul XII și alții.

Citește și: AȘA-ZIȘII UNGURI SUNT ROMÂNI, GERMANI ȘI SLAVI (SÂRBO-SLOVACI) MAGHIARIZAȚI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

PETRE ȚUȚEA DESPRE UNGURI

”Cu ungurii nu putem avea probleme militare: dacă dăm drumul la toţi caii din Ardeal, fără călăreţi, în două ceasuri se pişă în Budapesta…

…Ungaria este un cavou al medievalismului habsburgic. Cum poţi să fii cavaler, dacă nu eşti militar?

Ce geniu militar a dat într’o mie de ani de bătălii?

Au fost pe la liziera habsburgică. N’au avut misiuni civilizatoare. Au fost grăniceri.

Cum puteau să ne civilizeze pe noi?

Noi suntem popor…, din sămânţă glorioasă, cu o istorie glorioasă strivită între trei împărăţii revărsate şi lăbărţate asupra noastră.

Ungurii au rămas antropoizi. Un popor turanic nefericit, care şi’a păstrat limba şi sîngele, şi care se simte rău în haina europeană catolică latino-germanică.

Se bat acum cu uzbecii, veniţi sub forma diviziilor blindate sovietice, ca asiaticii prin păpurişuri. N’au tactică, n’au strategie politică şi nici militară.

… Ungurii au venit din Atelcuz şi prezintă un fenomen de involuţie. Un neam turanic, care nu poate asimila valorile Europei. Reprezintă o cireada de elefanţi care vor să se facă o turmă de purcei sau de mioare.

N’au dat nici un om mare.

Bolyai este sas: îl cheamă Johann, iar pe tatăl său Wolfgang. Cultura lor este latino-germană.

Antropoizi fără măsură, n’au dat niciun cavaler şi niciun jurist.

Nu sunt de acord în evaluarea rasială a maghiarilor. Topor impulsiv, cu viziune planetară ca toate popoarele de stepă, călări, iar nu sedentari, ca plugarii, maghiarii au un panaş simpatic.”

Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, 2011.

Citiți și:   ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

AȘA-ZIȘII UNGURI SUNT ROMÂNI, GERMANI ȘI SLAVI (SÂRBO-SLOVACI) MAGHIARIZAȚI


Deunăzi un maghiaropat mă întreabă de unde vin denumirile de Timiș, Mureș, Deva, și alte asemenea localități de prin zona Ardealului și Banatului, convins că ele sunt denumiri maghiare, așa cum propaganda maghiaropată le toarnă zi de zi acestor români maghiarizați, încă din primele clase ale școlilor pe care le frecventează.

Aici voi răspunde și altor altor maghiaropați, nu doar acestui pui de iredentist manipulat.

Numele râului Timiș, vine din limba getică: thibh-isjo (în traducere ”mlăștinos”), chiar conform dicționarului etimologic al lui Kiss Lajos, În perioada romană, Timișul a fost numit Tibisis sau Tibiscus, luat evident de la localnicii geți, strămoșii românilor. La sosirea slavilor de nord, acest cuvânt a fost folosit ca și Tamiș. Slavii sunt veniți înaintea oricărui asiatic din Siberia.

Oricum așa-zișii ”unguri” sunt doar niște români sau niște slavi maghiarizați…adică o gloată de strânsură care au preluat acum 2 secole limba predată de educația la nivel statal, a noului stat Ungaria desprins din imperiul Austriac.

La fel Mureș (Herodot îi spunea Maris acum 2.500 de ani), Cluj vine din latinescul Castrum Clus, clusa înseamnă ”închis” și se referă la situarea Clujului într’un loc închis, înconjurat de dealuri.

Napoca nu provine de la romani, pentru că este o denumire mai veche și este luat de la geții băștinași.

Deva din cuvântul getic dava, însemna ”cetate”, alte teorii susțin că numele s’ar trage de la o legiune romană care s’a transferat pe locul actualului municipiu de la Castrum Deva, dar există argumente de ordin lingvistic care arată că toponimul Deva provine din cuvântul slav deva, care înseamnă ”fecioară”, dar oricare ar fi originea sa aceasta este anterioară venirii oricărui corturar din Siberia.

Probabil, marea majoritate a toponimelor sunt mai vechi de 1800-2000 de ani și sunt preluate ori de la geți, ori de la nume latinizate preluate de romani din toponimia locală.

Pretenția maghiaropaților că sunt ungurești, ne dă doar dimensiunea manipulării lor.

Din epoci preistorice datează și hidronimele majore Dunăre, Nistru, Prut, Criş, Siret, Mureş, Olt. Documentele istorice medievale atestă în spaţiul carpato-dunăreano-nistrean multe topice cu vechime milenară.

Ardeal este, de asemenea, un cuvânt getic compus extrem de vechi, componentele ar + deal sună chiar mai românește decât ar crede orice sceptic.

Acestor maghiarizați le recomandăm să nu mai viszeze ungurește. și mai ales să nu se mai împăuneze că au dat vreun nume la ceva în arcul carpatic, pentru că este ori o manipulare prostească, dacă nu chiar grotescă.

În prostia lor cred că civilizația a fost adusă de ei din Siberia pe cai, sau cu căruțe cu coviltir sau fără coviltir…

 

Maghiarizații ar face mai bine că spună de unde mai exact sunt de origine, unde să le căutăm portul ”lor” popular original, muzica ”lor” populară originală, elementele de folclor specifice de fapt europenilor balcanici pe care le poartă și le utilizează fraudulos afirmând că ar fi ”ungurești”.

Pe o logică elementară dacă au migrat în Europa acum 1000 de ani înseamnă că au venit cu toate obiceiurile de acolo.

De unde? Nu știe nimeni! Habar nu au!

Ceea ce au ei ca specific popular nu există nicăieri în Asia (Siberia, Altai sau altundeva), deci se pare că sunt parașutați din neant aici, pentru că nici asiatici nu sunt, dar nici limbă europeană nu vorbesc.

Singura explicație este că sunt români maghiarizați…

De exemplu, la noi românii cei care suntem băștinași de mii de ani aici, folclorul românesc este unic în lume. Noi suntem de aici, și nimeni nu mai are folclorul nostru, pentru că suntem de origine doar de aici, de aceea muzica noastră populară e doar aici.

De aceea și ”folclorul lor” este al nostru, doar că ei și’au abandonat limba strămoșilor noștri și au preluat parțial limba asiaticului Arpad și s’au catolicizat. Spunem parțial, pentru că limba maghiară nu este o limbă găsită nicăieri în Asia, deci este un mix de limbă latină, rumunească (getică), slavă, germană etc.

Cândva veniseră câteva căruțe de migratori, iar aceștia aveau o limbă oricum diferită de cea de azi. Cu siguranță limba maghiară de azi este un ghiveci de rumânisme, germanisme, slavisme, latinisme etc.

Majoritatea războinicilor siberieni au murit la Lechfeld în 955 d.Hr. când au fost uciși de Otto I.

Cu toate acestea numele de Ungaria a fost totuși înstăpânit în centrul Europei, când familia lui Arpad înființează o dinastie și când o parte a strămoșilor românilor de acum 700-1000 de ani au abandonat treptat limba rumunilor vechi de atunci…și au beneficiat de privilegiile statului apostolic creat de Papă.

Dar maghiarizarea în masă s’a petrecut abia din 1867 când s’a generalizat alfabetizarea în toate teritoriile controlate de Buda (Ofen), și s’a început cu toponimele localităților (oiconime) și a numelor persoanelor, cu oronime (nume de forme de relief, hidronime, nume de vânturi (anemonime), nume de localități (oiconime), nume de case, vile, palate (microtoponime), nume de drumuri vechi (hodonime), nume de plante (fitotoponime), nume de animale (zootoponime) etc.

Cu alte cuvinte sunt niște amărâți de români, slavi și germani prostiți și păcăliți care s’au catolicizat și maghiarizat acum câteva secole….

Celor de azi le vine greu de acceptat că toată istoria lor este doar o maculatură fără valoare, scrisă pentru niște idioți care au fost educați să fie xenofobi, românofobi și montați încă de copii să ne fie dușmani nouă ortodocșilor.

Da, dușmani cu frații lor de sânge și de ADN, în ură față de românii adevărați, și cu o istorie complet contrafăcută și servită doar idioților manipulați și ușor de dus de nas.

Ce spun maghiaropații se rezumă la ce spune această copilă complet manipulată de aceste idei:

Aceștia gândesc în linii mari în aceleași tipare, exact așa cum o fac cam toți naivii care vorbesc chipurile, o limbă maternă de prin fundul Asiei adusă, dar în același timp au haplogrupuri europene la nivel de ADN, și folclor pur românesc neaoș.

Noi românii respectăm orice așa-zis ”ungur” cu mintea intactă, neîmbâcsită și mai ales nemanipulat, dar nu cretini care se coboară la nivelul de specie inferioară sau de maghiaropat xenofob.

Citiți și:   DE CE CRED ROMÂNII ÎN TEORII LATINOPATE, IAR MAGHIARIZAȚII ÎN TEORII MAGHIAROPATE ?

sau: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

DE CE CRED ROMÂNII ÎN TEORII LATINOPATE, IAR MAGHIARIZAȚII ÎN TEORII MAGHIAROPATE ?

ROMÂNIA ÎNTRE ADEVĂRUL ISTORIC ȘI TEORIILE LATINOPATE, MAGHIAROPATE SAU ALTE MANII IDENTITARE

Orice organism funcționează pe principiul ”vezi ce nevoi ai, și acoperă necesarul”. Adică își procură ceea ce are nevoie pentru a trăi. La fel și comunitățile. Dacă au nevoie de o așezare, își construiesc, dacă au nevoie de hrană atunci vânează / cultivă, dacă au nevoie de identitate… și’o creează.

Nu intrăm în capitolul legat de religie. Nu’și are sensul, este un teren sensibil pentru orice nație care după cum am constatat duce la conflicte majore. De altfel, omului nu’i poți lua credința pe care și’a transmis’o din generație în generație. Iar după cum cunoaștem cei mai mulți preferă să moară decât să creadă în zeii altora.

Mai curând te extermină ca nație și’ți dărâmă toate templele, iar ca să nu se afle că ai existat vreodată ca popor nu’ți mai pomenește numele. Inventează altul. Cum a fost și invenția cu goții, pentru geții care le’au distrus imperiul roman. Aici funcționa altă nevoie: aceea de a șterge o imagine șifonată din amintirea colectivă, iar pentru asta băieții deștepți au creat ”damnatio memoriae”.

Damnatio memoriae este o expresie latină care înseamnă ”condamnarea la uitare”, adică o persoană, o familie, sau un neam trebuiau excluși din relatările oficiale. Există și au existat numeroase căi de ”damnatio”, inclusiv distrugerea imaginilor, înlăturarea numelor de pe inscripții și documente și chiar rescrieri de mari dimensiuni ale istoriei.

A fost și o formă de dezonoare care putea fi adoptată de Senatul Roman pentru trădători sau pentru alții care au adus discreditări statului roman, dar care s’a aplicat și dușmanilor externi. Termenul putea fi aplicat și altor cazuri de ștergeri oficiale, iar practica a fost mai întâi întâlnită cu mult timp înaintea imperiului roman, cum este și cea din domnia egocentrică a faraonului Hatshepsut în secolul al XIV-lea î.Hr.

Să ramânem, așadar, pe terenul identității etnice, unde și aici avem parte de foarte multă artificialitate. Pentru că marile puteri mereu au avut tendința să înghită micile etnii de la marginea imperiului lor, iar odată ce te obligă să’i vorbești limba nobilului trimis de  împărat să te exploateze, mai putem vorbi de etnii reale? Cât timp etniile sunt bazate pe limbă nu vor exista niciodată popoare reale, ci doar artificiale, mixuri de populații.

Ghinionul acestei politici de naturalizare este că o limbă nu se învață de pe o zi pe alta, iar ca să impui o limbă pe un areal mai mare ai nevoie ca toți să vorbească acea limbă între ei în același timp. Fără școlarizare e imposibil. Dar s’au găsit soluții diverse pentru pierderea identității culturale pentru comunități mai mari de oameni: schimbarea toponimelor, a onomasticii, impunerea limbii prin biserică coroborată cu interzicerea unor culte și impunerea altora cu acordarea de facilități fiscale pentru convertire, interzicerea accesului sau construcției de locuințe de către băștinași în târguri și cetăți, legiferarea pentru băștinaș a unui statut social inferior, sau pentru colonizator a unui statut privilegiat etc.

Identitatea comunitară se baza la început pe locuirea în comun / în apropiere, practicarea acelorași munci, acelorași obiceiuri, limbă, probleme și rezolvări, întâmplări care au implicat întreaga comunitate etc. De aceea este mai ușor de avut o identitate ca sat sau oraș mic, chiar regiune, decât ca popor. Identitatea unui popor se construiește greu și ”întâmplările care implică întreaga comunitate” iau niște dimensiuni înfricoșătoare în acest caz.

Să nu uităm că Împăratul german (Kaiser) Wilhelm al II-lea (și ultimul) abia aștepta un război european pentru a consolida imaginea unui unic popor german, indivizibil, în mentalul colectiv al cetățenilor celui de-al II-lea Reich. Dacă Imperiul a intrat în război cu uniformele fiecărui regat german în parte, l’a terminat cu o identitate colectivă germană consolidata (dar și traumatizată).

Identitatea unei comunități intra sub semnul întrebării în momentul în care apar transformări pașnice, evoluție tehnologică, culturală etc. Dar și în cazul unor războaie. Practic orice ieșire din tipicul de zi cu zi generează o criză de identitate (mai mare sau mai mică) în funcție de cum se raportează comunitatea la factorii externi. Dacă războaiele sunt evenimente rapide, unde întrebările existențiale sunt rezolvate rapid prin victorie sau înfrângere, transformările pașnice iau mult mai mult timp și pot zdruncina mult mai mult o societate.

De văzut aici dezbaterea din Franța pe tema identității poporului francez în secolul al XXI-lea, generată de schimbări culturale și etnice (ajunse acum la maturitate) provocate de ”decolonizare” și retragerea în Franța a coloniștilor francezi precum și a unor populații metise și a oricui a cerut la momentul respectiv să devină cetățean francez.

Arabi, africani, vietnamezi, indieni și populații din Oceania au venit în metropolă și au modificat pentru totdeauna structura societății franceze. Identitatea evoluează, se schimbă odată cu vremurile.

Născocirea de stat național și granițe etnice a destabilizat întreaga Europă până în zilele noastre. Întâmplător viața, economia și regiunile nu funcționează dacă în mijlocul lor sunt trântite granițe pe seama etniilor.

În cazul românilor școala ardeleană a supralicitat factorul roman în etnogeneza româneasca pentru a contracara astfel pretențiile maghiare asupra Transilvaniei. În tezele ardelenilor geții fuseseră fie exterminați, fie deportați și Transilvania a fost colonizata de romani ”puri” aduși fix din centrul civic al Romei aleși pe sprânceană.

O pretenție pe cât de incredibilă, pe atât de nesusținută documentar sau genetic. Cu mult înainte de a veni hoardele asiatice de prin Marea Siberie, numite azi ”unguri” în Europa, evident. La rândul lor câțiva locuitori ai Ungariei susțineau că romanii s’au retras cu tot cu populație în timpul Retragerii Aureliene și pamântul Transilvaniei ar fi fost gol, numai bun de a primi niște popoare migratoare, și mai ales pe al lor, care nu aveau rădăcini europene.

Românilor li s’a inventat o teorie fantasmagorică despre o etnogeneză sud-dunăreană bazata pe o listă de cuvinte comune cu albaneza, ce devine rapid clișeu în mâna șovinilor propagandiști, și o armă cu care sunt intimidați ”românii fără sânge în instalație”. Pentru românii ardeleni, ca să nu se lase mai prejos, singura găselniță a fost doar de a fi mai latini decât Papa, pe considerentul că ungurii îl îmbrățișau pe Attila altaicul, iar noi pe Măritul Traian și pe deasupra nu veniseră din centrul civic al Romei, și poate nici chiar papii care se perindau pe la Vatican nu erau atât de puri în latinitate precum ardelenii, așa cum susțineau latinopații.

Toată această nebunie avea finalitate politică: împaratul de la Viena trebuia convins să acorde drept de autonomie Transilvaniei și etniile conlocuitoare se băteau pe cine va fi la conducere, deci cine va mânui banii. Românii pierduseră startul și licitau puritatea latină pentru a’și susține cauza mizând pe prestigiul latin și poate și pe susținerea altor state latine: Franța, poate Spania, statele italiene.

Dar oare a fost ”political corect”, să ne asumăm o identitate falsă?

Iată în imaginea de mai sus Imperiul Roman în viziunea celor mai extremiști latinopați, chipurile în maxima lui extindere care nu a existat niciodată !!!

Sigur, față de maghiarizații (în fond, tot români și ei) catolici care au militat mereu pentru a’i desființa pe românii care și’au păstrat demni statutul de român, apoi pe cel de ortodox, și pe deasupra care mai era și majoritar, a fost perfect justificată politica școlii ardelene. Cu atât mai mult cu cât iredentiștii și xenofobii dintotdeauna ai maghiarizaților munceau din greu la falsificarea, sau la coafarea unei istorii cât mai înșurubate în înteriorul Carpaților, și prin negarea brutală până la anulare a originilor reale ale băștinașilor români.

Ideile latinopate au pătruns în mod natural și în Țara Româneasca și Moldova însuflețind o mișcare împotriva domnitorilor fanarioți. Ideile naționaliste au fost un bun pretext pentru boierimea băștinașă de a înlătura de la robinetul cu bani, pardon, conducerea țării, pe cei ce reprezentau competiția: grecii fanarioți bazați pe miliții de arnăuți (albanezi) cu care strângeau taxele.

Taxele de la țărani, că de la grofi în Ardeal și boieri în restul teritoriilor românești nu se luau, dar ce să mai taxeze și boierii dacă arnăuții luau totul? Boierii noștri au țintit și mai sus: dacă țăranii l’au urmat pe Vladimirescu pentru a scăpa de taxe și impozite și pentru ”domn pamântean” de ce nu i’ar urma și pe ei, boierii, în încercarea de a scapa de ”jugul Otoman” adică și de mai multe taxe, tot acest deziderat fiind ambalat nobil după 1821 în folia înălțătoare a naționalismului și a patriotismului.

Astfel în secolul al XIX-lea se bun bazele istoriografiei românești, se înființează școlile de stat și pe lângă inventarea numelui de familie populația primește și primele noțiuni de istorie. Și ce e mai măgulitor pentru un simplu țăran decât să i se spună cât de nobil, frumos, muncitor și deștept este, și câte drepturi are el ca popor, desigur, sub conducerea boierilor ?

Se scriu cărți, atlase, hărți, apar povești, piese de teatru, romane cu temă națională. Setea de autocunoaștere este hrănită asiduu. Țelul: unirea tuturor românilor.

În același timp se adoptă alfabetul latin, și limba se latinizează pe filieră franceză (și, secundar, pe filieră italiană), adică o grafie și o limbă pe care nici imperiul roman și care nici Papii prin iezuiții misionari trimiși să convertească la catolicim băștinașii, nu au prea reușit secole la rând să o impună geto-românilor din Carpați. Iar acum era acceptată la nivel național, benevol.

Este epoca ”formelor fără fond” în care românii adopta imaginea și sunetul Europei catolice. Moda în vestimentație, bucătărie, muzică, lexic, literatură, organizarea instituțiilor. Se face trecerea de la conacul boieresc fortificat în care singurele mobile erau cuferele (gata întotdeauna de fugă din calea oricărui invadator) la ”casa deschisă” de la oraș, grădini, teatre, concerte, saloane literare.

Odată cu 1919 când dezideratul unirii se săvârșește, boierimea își va fi epuizat elanul (și moșiile care au fost împărțite la țărani, precum și banii cheltuiți pe ”pompă”) și acordă drept de vot universal punându’și astfel în pericol supremația, ceea ce s’a și întâmplat. Marii boieri dispărând de pe scena politică după primul război mondial.

Perioada interbelică îi vede pe români singuri pe picioarele lor și nesiguri în ceea ce trebuie să facă. După ce consolidează statul și integrează noile teritorii sistemul se erodează și începe odată cu Carol al II-lea o serie de dictaturi care, indiferent de culoare, au ținut până în 1989-1990, și în forme mascate de aerul democratic până azi, pentru că românii nici azi nu sunt liberi cu adevărat.

După venirea la putere a comuniștilor istoria trebuia rescrisă. Lupta de clasă trebuia să apară înca din epoca de piatră și boierii și burghezii deveneau dușmanul intern, inamicul țărănimii, muncitorimii în creștere și al domnitorului. Imaginea sacrosanctă a domnitorilor, a tătucului nației, cultivată din greu înainte de comuniști, a fost păstrată cam din aceleași motive pentru care creștinismul a păstrat conceptul de sfânt patron… erau prea populari. Astfel marii domnitori au ajuns aliați ai țărănimii (!!!) și în conflict etern cu boierii.

Odată cu venirea ”pe tron” a lui Ceaușescu lucrurile o iau și mai razna. România devenise un fel de adolescent rebel față de mama și tata Rusia și începuse o eră de autosuficiență pe model francez. În consecință istoria trebuia acordată. Dar cum sa fii autosuficient, independent și unic când tu te tragi de la Roma? Rectificarea consta în teza că romanii erau tot geți sau chiar se trăgeau din geți, argumentându’se cu detaliul lipsă de pe columna lui Traian: translatorii.

Astfel se naște curentul dacologic în care se speculează lipsa de informații despre geți, sau daco-traci-iliri, creându’se astfel o istorie paralelă, neoficială, dar atent regizată de anumite cercuri de putere care să atragă poporul și să concerteze un act de rebeliune în față istoriei oficiale care la rândul ei a speculat aceeași lipsă de dovezi concludente.

Poporul se trezește și își asumă rădăcinile reale, de altfel. Frumos, poetic, romantic. Dacă înainte de ’89 toate acestea erau atent studiate, lucrate, observate, odată cu anii ’90 istoriografia oficială nu a mai creat nimic răsunător, dar nici nu a retractat nimic din toată maculatura adunată în anii de luptă anti-maghiară pe baricadele latinopatiei, contra maghiaropatiei vecinilor.

Apatia aparentă sau reală a istoriei oficiale a făcut ca setea de cunoaștere a românilor să ducă la recuperarea propriilor rădăcini ale ascendenței din moși-strămoșii noștri geți. Astfel, așa cum un șantier se poate relua după un timp, la fel teza dacologică a reînnodat legăturile cu strămoșii reali, pe modelul celei tracologice promovate când de greci, când de bulgari care însă a suferit mutații când grotești, când hazlii la noi.

S’a ajuns la a se susține că a existat o limbă dacă, că a fost PIE (proto-indo-european language). Pe lângă adoptarea unor mituri și legende exagerate de popor primordial, sau de ”gradină a Maicii Domnului”, sau că de la noi începe renașterea spirituală a lumii, noi suntem centrul universului plus alte câteva teorii care susțin existența de lumi ascunse sub munți sau tuneluri subterane,

Circulă, desigur, și teorii cât se poate de probabile precum că pelasgii au fost găsiți aici de geți sau indo-europeni, așa cum mai sunt numiți oamenii kurganelor la venirea pe aceste pământuri carpato-dunărene, dar acestea trebuiesc documentate și cercetate. Sau altele, precum că rasa umanoidă numită îndeobște sapiens, nu a apărut doar în Africa, ci și la gurile marilor fluvii. Cea a potopului din Marea Neagră, care pare probabilă, dar insuficient de documentată pentru a fi considerată certă.

Multe din aceste teorii nu sunt cercetate, mai mult din arhi-suficiența celor plătiți să facă acest lucru, și pentru că se simt în siguranță la adăpostul blindajului creat în jurul tezei latinopate și la adăpostul unor privilegii care decurg din construcția anchilozantă a instituțiilor acestui stat. Dar prin popularitate, frecvență și mai ales prin insistența cu care sunt preluate ajung să prindă viață.

Ținem să atragem atenția că încă nu s’a stabilit exact, neexistând o unanimitate a istoricilor prinvind urheimat-ul (locul de formare) a popoarelor ”indo-europene”, nici dacă geții sau daco-tracii erau sau nu înrudiți cu primii europeni, pelasgii, și nici în ce măsura limbile dacă și tracă au existat, sunt de sine stătătoare sau fac parte din ramura limbilor ariene, getice (așa cum aparțineau scyții și celții). La fel cum nu se știe exact în ce măsură ilirii se înrudeau cu popoarele din jur (știm că erau indo-europeni) și nici în ce măsură limba lor se asemăna cu limbile vecinilor.

În cazul atâtor necunoscute este greu, dacă nu imposibil, a stabili întâietatea limbii române asupra tuturor celorlalte limbi europene, atât timp cât nici lingviștii nu decid asupra originii limbii getice pe care o vorbeau strămoșii noștri. Dacă se trăgea dintr’o limbă a arienilor, a indo-europenilor sau dintr’o limbă a vechilor pelasgi care au dominat Europa până în epoca bronzului când oamenii stepelor eurasiatice se deplasează încet spre vestul Europei în continuă expansiune, prin suprapopulare în căutare de noi teritorii de pășunat, cultivat sau de trai.

Protocronismul ceaușist a avut ecou și în vecini, în Albania lui Enver Hodja, care a adaptat conceptul și astfel albanezii au devenit iliri ”puri”, primii oameni de pe Terra, făuritorii civilizației europene etc.

Astăzi se poate observa aceeași manipulare a istoriei în felul în care Macedonia (FYROM) își caută identitatea, adică un popor slavizat își adjudecă descendența din Alexandru Macedon (macedonenii fiind un trib getic) și acuză neoficial Grecia că în antichitate le’au furat civilizația (!!!).  Și Macedonia slavizată, dar și Grecia dețin azi nucleul teritorial al Macedoniei Antice, dar cine poate afirma concret care dintre aceste state sunt mai îndreptățite să’și aroge continuitatea exclusivă a Macedoniei antice? Probabil că doar o uniune statală ar putea stinge un conflict de această natură, pentru că ar acoperi o mare parte din ceea ce era în antichitate Macedonia lui Alexandru Macedon.

Grecii se mândresc cu civilizația lor de mii de ani și cu cât au contribuit ei la progresul lumii, dar Grecia nu a existat niciodată ca stat în acea perioadă. Exista Sparta, Acheea, Atena, Arcadia, Tesalia, Laconia etc. adică zeci sau sute de triburi care aveau tot atâția regi. Iar ca să fim corecți față de istorie, Macedonia era Macedonia, nu Grecia, așa cum spun azi grecii, cărora li s’a atribuit parte din teritoriile macedonene antice după destrămarea imperiului otoman.

Alte paralele ar fi și ”Povestea Venetă” și cum Saddam Hussein susținea o legătură directă între Irak-ul său și Sumer și / sau Babilon.

În fine, fiecare țară în curs de stabilizare, de dezvoltare sau care suferă transformări socio-economice ce distrug legăturile tradiționale se află în criză de identitate și își va crea singură teorii de superioritate.

Sârbii se cred primii oameni de pe Terra și niște studii au arătat chiar că ei au creierul mai mare decât restul oamenilor (!!!). Plus că în evul mediu regii lor mâncau cu furculița și cuțitul, nu ca sălbaticii ăia de regi apuseni.

La fel și vecinii bulgari preiau și mențin și azi fraudulos numele tribului turco-mongoloid care a creat un țarat în sudul Dunării. Bulgarii de azi preaslăvesc acel imperiu de acum 1000 de ani, dar uită ca a fost fondat de niște neamuri mongoloide care azi nu mai au în Europa urmași. Bulgarii de azi uită cu totul că acei mongoloizi au dat aici peste geto-românii băștinași, majoritari, și care au fost supuși. Mai nou unii dintre ei sunt și urmașii geților din Tracia, dar asta doar datorită numeroaselor tezaure getice descoperite la sudul Dunării.

Englezii încă se cred imperiu. Francezii la fel. Ucrainenii sunt mai puri decât rușii.

Așa arăta între 1526-1699 Imperiul Otoman, în care așa-zisa ”Ungarie” era un simplu pașalâc

Ungurii își tot caută și ei rădăcinile, poate-poate se trag dintr’o populație pură, nu din români maghiarizați, nu dintr’un amalgam de populații cucerite și maghiarizate de un trib siberian.

Ba chiar câțiva maghiarizați cred că Isus vorbea limba maghiară sau că limba maghiară se vorbea în Babilon, ori că au inventat roata, sau că ei erau acei europeni care au populat Siberia și Mongolia, dar s’au reîntors în Europa acum 1000 de ani de unde au plecat inițial.

Unde era Ungaria sau Budapesta în 1805?

Orașul austriac Ofen va deveni mult mai târziu Budapesta.

Și de atunci ungurii visează neîntrerupt la lucruri superioare, mai mari, mai vechi, mai lungi, mai grandioase, mai nobile, decât au fost în realitățile trecutului, Ungarii Mari, Austro-Ungarii etc. Și nu trebuie uitat că după destrămarea Imperiului Austriac, ei tot la lucruri mari visau, adică la o Românie Mare tot mai Mare, cu Panonia inclusă în regatul românesc.

Așa arăta la 1812 Imperiul Habsburgic, în care așa-zisa ”Ungarie” inventată de Papii Vaticanului era o simplă colonie

Ungurii azi visează la o ipotetică Ungarie Marie care nu a existat niciodată, așa cum se poate constata și din animația de mai jos.

De asemenea, ungurii nu sunt în stare să indice nimănui de unde din Siberia au adus portul lor popular, muzica lor populară, și alte elemente de identitate, cele care în realitate sunt specifice doar băștinașilor europeni (dar mai ales români).

Croații se mândresc ca au dat lumii cuvântul ”cravată”.

Chinezii își caută și ei identitatea în istoria lor de mii de ani. L’au naturalizat pe Gingis Han astfel încât a devenit un ”mare împărat chinez” pentru că altfel ar fi trebuit să accepte că au fost cuceriți de un barbar. Ei se consideră mult mai evoluați genetic decât restul lumii prin culoarea pielii (!!!), dar și prin lipsa părului facial și corporal. Sunt cei mai deștepți, cei mai familiști, cei mai frumoși și, bineînțeles, cei mai muncitori.

Și lista poate continua.

Protocronismul ia forme de snobism sau de preamărire, care dezvăluie clare stări de inferioritate sau de invidie colectivă care se manifestă la nivel comunitar sau național, iar acestea nu sunt inventate sau descoperite nici măcar în epoca modernă. În perioada Evului Mediu toate popoarele care începeau să cristalizeze regate și societăți ”civilizate” căutau cu disperare să’și aroge rădăcini tot mai antice.

Pe atunci mistificarea istoriei era doar o minciună a cancelariilor regale și nu influența cu nimic populația. De exemplu, maghiarizații vor să’și însușească pentru nația lor numele lui Atilla, atribuindu’l cât mai multor copii la naștere ca să fie mai ușor acceptat în mentalul colectiv ca pe un strămoș real, deși maghiarizații de azi nu au nimic în comun cu hunii lui Attila, poate doar patria asiatică de unde se trăgea celui numit astfel, dar atât..

Danemarca era cunoscută în Evul Mediu ca Dacia, dovedindu’se prin asta cât de atașată era Roma de numele antic al provinciei cucerite la nordul Dunării. Prima dovadă a acestui atașamant a fost demonstrată mai întâi prin mutarea ei în sudul Dunării, și abia mai târziu papii medievali o renasc prin diverse dioceze catolice de prin nordul Europei.

În felul acesta diferitele cancelarii doreau să’și asume o identitate mai veche pentru a fi recunoscute de către regatele mai puternice sau mai vechi. Își căutau legitimitatea în confuziile numelor din traducerile de odinioară. Odată ce forța armelor și diplomația au asigurat recunoașterea regatelor, aceste practici au fost abandonate în favoarea naționalismului.

Teoretic aceste teorii pot fi ignorate. Problema este însă că foarte mulți se refugiază în această lume a fanteziei ignorând realitatea. De fapt, ca răspuns în fața unei realități nesatisfăcătoare oamenii își creează lumi fantastice. Și nu totdeauna dau rezultate. De exemplu, la maghiarizații Ungaria nu a cedat locurile fruntașe din statisticile legate de sinucideri. Multă lume, din cauza depresiei naționale (la nivel mental) se refugiază în fantezii istorice pentru a’și condimenta și motiva cumva viața.

Nu ai bani, salariu mic, rate etc.? Și se pare că străinii își bat joc de noi și ne privesc ca pe ultimii oameni? Nu’i nimic! Inventăm acum o istorie măreață a poporului român pe spinarea sau meritele altora, așa cum a făcut școala ardeleană, încercând să împrumute fraudulos din măreția imperiului roman. În felul ăsta ne hrănim mândria și putem merge cu capul sus în occident. Știm cine suntem! Știm că le suntem superiori ! Suntem fii de Traian și urmașii lui Cicero și defilăm inclusiv pe ritmul Imnului național în inimi și ne declarăm mândri. De alegerea imnului național, prin extensie școala ardeleană se face vinovată, pentru că a lansat acest fals la nivel național, dar nu numai ea, Ci și ministerul educației și învățământului, precum și academia romănă, pentru că’l întrețin și’l perpetuează fiecărei noi generații ca pe o moștenire.

De asemenea, ne declarăm francofoni, ori o națiune a latinității, doar, doar, nu pierdem astfel și ultimul bilet de tren care ne’ar atașa la garnitura civilizației decadente a vechii Rome sau a unui occident tot mai islamic. Dar teoriile de superioritate nu fac decât să accentueze frustrările. Oamenii își hrănesc visele cu drogul fanteziei și ramân de fiecare dată decepționați la impactul cu realitatea. Apoi au nevoie de o doză și mai mare de fantezie.

Astfel, în loc să ne concentrăm pe momentul actual în care există probleme, ignorăm realitatea, problemele de zi cu zi, pentru că ele la scara istorică nu contează, și ne abandonăm în vraja unor basme pe care academicieni, lingviști și o duzină de istorici nedemni pentru aceste bresle, ni le îndrugă de câteva generații. Exact ca un drog care ne conectează cumva la o virtuală civilizație și care în același timp ne deconectează de la o lume barbară din care provenim și de care ne este ori rușine, ori chiar teamă că acolo ne’am găsi originile și de aceea o blamăm cu maximă inconștiență.

Nu este nimic rău în faptul ca am fi un popor normal, așa cum ni se impută pe un ton jignitor (cred ei !) chiar de către dușmanii cei mai radicali. Că am fi popor pastoral, urmași de oieri, de brânzari, sau mămăligari, ori de opincari… Neștiind în ignoranța lor că opincile sunt cele mai vechi încălțări ale omului pe planetă, practic imputându’ne că am fi primii oameni ai omenirii !!!

Noi românii nu suntem nici mai răi și nici mai buni decât alții.

În definitiv de ce ne’ar fi rușine că ne tragem dintr’un popor de barbari, pastoral sau agricultor și nu dintr’un imperiu care a dominat secole Europa? Nu am avut șansa istorică de a crea imperii din cauza locului în care ne aflăm, mereu în mijlocul focului, la intersecția ”autostrăzilor” folosite de migratorii înfometați de averi, mereu înconjurați de imperii avare.

Oierii străbuni erau oameni muncitori, își făceau traiul mai ușor din muncă cinstită și nu din jafuri sau din asuprirea altora. Dimpotrivă, avem mărturii că pe aceste meleaguri strămoșii noștri nu luau oameni în sclavie, iar pământurile se lucrau în devălmășie, chiar dacă ne vine foarte greu să le acceptăm azi unele moravuri normale pentru acele vremuri.

Am fost influențați și am influențat și noi la rândul nostru. Nu suntem cu nimic mai presus sau mai prejos decât nimeni. Genetic suntem chiar frați cu toți europenii. Nu este nevoie să ne căutăm istorii fantastice, să ne considerăm de viță nobilă doar ca să ne reconsiderăm mereu și mereu de același nivel și statut cu restul europenilor pentru a putea duce o viață frumoasă, așa cum o au ei azi acolo în occident. Uităm că decalajul față de occident nu ni se trage de la originile probabile din lumea barbară, ci l’a creat îndeosebi vicisitudinile existenței noastre în acest spațiu în care mereu am reconstruit, și nu durabil, ci mereu vremelnic. Ultimii 70 de ani, de asemenea, un sistem criminal parașutat de la Moscova ne’a creat alte decalaje tehnologice.

Trebuie doar să ne vedem de treabă și să avem (mult) simț critic. Din păcate simțul critic ne lipsește în acest moment și suntem pasibili a îngurgita în continuare generație după generație pe nemestecate teoria latinopaților care ne gâdilă mândria. Este și periculos, dar mai ales nedemn. În Germania anilor ’30 când naziștii inventau o istorie glorificantă pentru a motiva dorința de supremație și nevoia de expansiune, practic copiind chiar modelul imperiului roman la care noi ne afiliem fără un drept direct.

Noi ne putem afilia pe drept, doar recunoscând deschis cucerirea acelui imperiu roman de către acei geți porecliți ”goți”, dar și prin accederea la tron a numeroși geți get-begeți de’a lungul existenței efemere a acelui imperiu.

Istoria nu trebuie să servească politicul. Istoria trebuie să servească adevărul. Nimeni nu este perfect, multe teorii vor fi infirmate de descoperiri ulterioare, este normal, dar simțul critic trebuie să aibă grijă să nu cădem în capcana propriilor fantasme, așa cum suntem acum în transa indusă de latinopați.

Apropo, cine a inventat sarmaua? Traian cu siguranță nu a mâncat în viața lui o sarma. și totuși este considerată mâncarea specifică a românilor !!! Suntem turci atunci, dacă ne plac sarmalele?

Sursa: civitaspolitics.org

Citiți și:  LATINOPAȚII ȘI GETOFOBII, NU VOR SĂ FIM URMAȘI DE PELASGO-GEȚI

sau: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ISTORIA ROMÂNILOR ÎN SECOLELE ”ÎNTUNERICULUI”, ALĂTURI DE ”ANȚI”, ”AVARI” SAU PROTO-”BULGARI”

Istoria ”oficială” a lăsat mereu să înțelegem că românii un mileniu nu au avut istorie, numai că adevărul este că românii despre un mileniu de istorie nu au fost informați corect. Istoricii care au studiat izvoarele vorbesc despre un mileniu întunecat, 1000 de ani care par să fie şterși din istoria ţării noastre. Este un lucru care afirmat în mod repetat ne va scoate mereu din istorie, dar care se va dovedi mereu fals, mai ales pentru că cei plătiți să facă lumină în trecutul acesta întunecat nu au studiat suficient de mult, iar interpretările lor sunt în defavoarea istoriei reale a acestui popor.

Cine mai are azi dreptul să afirme cu certitudine că acel popor despre care nu se pomenește în cronici, nu a existat, sau că ”a căzut din cer”?

Evident, aceste lucruri sunt spuse din interese meschine, și nu în slujba adevărului istoric. În apărarea noastră, noi nu nu am putea spune, spre exemplu, că toate acele cronici au fost ascunse, distruse, și sunt în continuare tăinuite, doar, doar, vom dispare din istorie?

Nicolae Iorga:

”Istorie se cheamă ceea ce s’a întâmplat cu adevărat, nu ceea ce am vrea să se fi întâmplat.”

Un adevăr cu valoare de postulat, dacă luam în calcul zecile de mistificări care au avut ca subiect istoria românilor, în special istoria formării poporului român, dupa retragerea aureliană din anul 271. Greu încercaţi, blestemaţi de vuietul războaielor şi luptelor pentru supremaţia teritorială, strămoşii noştri au trebuit să supravieţuiască în nişte condiţii greu de imaginat astăzi. Dacă intrigile şi conspiraţiile se ţeseau ca nişte iţe la curţile domneşti, marea majoritate a populaţiei era influenţată de puterea care era exercitată asupra lor.

Însă de unde au venit, ce s’a întâmplat cu pelasgii sau cu geții sau cu aceia botezați ori traci, ori ”daci”, ori „vlahi”, acestea două din urmă, nume de împrumut atribuite nouă de romani sau de neamurile din jurul nostru, sunt întrebări la care tot românul trebuie să știe răspunsul: Pelasgii și Geții sunt strămoșii europenilor de azi. Aceștia de’a lungul mileniilor au creat numeroase etnii și au dezvoltat numeroase culturi în care au creat diverse limbi care azi se vorbesc în Europa.

O analiză, a lui Neagu Djuvara şi completată de Andreea Dogar, încearcă să facă lumină în întunericul acestei perioade, explicând enigmele create:

”În toată istoriografia europeană şi chiar în cea românească, se recunoaşte că e un fel de mileniu întunecat, unde sunt prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri. Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români. Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer.”

Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiarofoni au conceput aşa-numita ”teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia venită din imperiul roman ar fi plecat din Geția odată cu retragerea ordonată de împăratul Aurelian, de teama populaţiilor geto-gotice, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi !!!

Convenabil pentru niște avari după teritorii străine, și fără rădăcini în Bazinul Carpatic, nu’i așa?

Astfel se oferea o explicaţie pentru faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII. În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).

În definitiv, niște străini de Europa de ce ar accepta aprioric că întreaga Peninsulă Balcanică, până în Munții Pădurea Neagră și Alpi, sau până dincolo de Bug și Don ar fi fost locuite de către strămoșii românilor?

Acești străini (lingvistic) de Europa se află pe teritoriile noastre antice, și evident, fără niciun scrupul vor susține mereu altceva decât adevărul, în loc de a înapoia ce au luat cu japca în trecut… Ba mai mult, ei râvnesc și la bruma de teritoriu care ne’a mai rămas azi în jurul Carpaților.

Ăsta este poate păcatul lor, dar și a breslei istoricilor care nu impun definitiv adevărul istoric la nivel internațional în privinţa formării poporului român, în ciuda acestei ”sărăcii” a documentelor, și din cauza căreia s’au emis atâtea ipoteze. Pentru că sărăcia izvoarelor nu va fi niciodată o dovadă că românii nu sunt urmașii pelasgo-geților, și aceștia nu au locuit continuu și neînrerupt aceste teritorii.

Dacă unii istorici maghiarofoni sau austrieci au optat pentru peninsula Balcanică, nici cei români nu s’au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar alţii centrul şi sud-vestul ţării, într’o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul şi părţi din Serbia actuală.

Istoria românilor s’a jucat mereu cu banul: cap sau pajură? Au existat sau n’au existat?

Informaţiile privind o eventuală organizare a românilor într’o formaţiune politică sunt şi mai rare: cu excepţia voievodatului lui Gelu din Transilvania, nu mai ştim nimic despre vreo formă de organizare a vlahilor până în secolul XIII, când sunt menţionate într’un document maghiar voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi cnezatele lui Farcaş şi Ioan. Și asta pentru că regii sau împărații geți care au condus imperii, au fost considerați ori romani, ori bizantini, cumani sau chiar ”unguri”.

Citește și:  LITOVOI, SENESLAU ȘI FARCAȘ, DIN FRUNTEA ȚĂRILOR ROMÂNE ERAU ROMÂNI

Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale ”românești”, se explică şi de ce documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani, adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV. Sau dacă au existat au dispărut odată cu tăvălugul devastator al primelor migrații asiatice.

Pentru a umple golul, unii istorici s’au jucat și cu focul, ca de exemplu Bogdan Petriceicu Haşdeu, au publicat documente care s’au dovedit a fi falsuri. Astfel, Haşdeu a publicat un act, aşa-numita ”Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiţiei, care ar fi stăpânit şesul Moldovei.

Dorinţa fierbinte de a umple golul a atins culmi nebănuite şi totodată hazlii în timpul comunismului, când în programul Partidului Comunist Român din 1975 ni se spune că după retragerea aureliană, pe teritoriul vechii Geții a rămas un ”stat neorganizat”.

În speranța că putem aduce o rază de lumină asupra acelor evenimente tulburi care au marcat aproape un mileniu de istorie geto-română (și incorect numită: ”daco-valahă”) vă invităm să descoperiți, asa cum spunea și Iorga, o frântură de istorie, asa cum s’a întâmplat cu adevărat.

Faptul că nici la ora actuală nu există un consens cu privire la evoluția populației geto-române și la originile poporului român se datorează, spun istoricii, unei așa numite ”tăceri a surselor istorice”, motiv invocat, în special, de către adepții teoriei migraționiste care susțin că teritoriul Geției Carpatice a rămas o ”Terra deserta” odată cu retragerea administrației romane de la nordul Dunării.

Și cu toate acestea, continuitatea proto-românilor pe teritoriul Geției este atestată, fără putință de tăgada, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei Geții și de, mai mult sau mai puțin, rarele înscrisuri istorice din perioada sec. al III-lea și până în secolul al XIII-lea, odata cu întemeierea Țării Românești sub Basarab I.

Despre retragerea aureliană și continuitatea geto-românilor

Invaziile triburilor geto-gotice și geto-carpice, în valuri succesive, în provinciile dunărene, au silit administratia romană să abandoneze Provincia Dacia, aceasta retragându’se strategic în sudul Dunării, dovedind prin asta a cui era proprietatea asupra titulaturii acestei Provincii Romane, Dacia, și nicidecum a geților nord-dunăreni.

De altfel, nici revoltele geților ocupați nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luând amploare, mai ales, după moartea împăratului Traian – fapt ce vine să contrazică scrierile secretarului personal al acestuia, care menționa, la sfârșitul războaielor geto-romane, că întreaga populație autohtonă fusese redusă la maxim 40 de indivizi.

Data retragerii romane din Dacia nu poate fi stabilită cu certitudine, în literatura științifică, cei mai multi specialiști optând pentru anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271, în timpul împaratului Aurelian. Faptul că provincia întemeiată de Traian, Dacia, nu a fost părăsită de întreaga populație este evident, autoritățile evacuând numai armata și administrația, la care se adăugau clasele înstărite, în special cele din zonele urbane, proces care se va repeta întocmai și în alte provincii romane.

Continuitatea geto-românilor la nordul Dunării este dovedită și de singura copie a unei hărți romane, unica, de altfel, păstrată până în zilele noastre, Tabula Peutingeriană.

Harta este realizată după unele surse în anul 330 d.Hr., an în care împăratul Constantin cel Mare mută capitala imperiului de la Roma în Bizanț, fosta așezare pescărească de pe malul Bosforului, și arată chiar și după retragerea aureliană, nu mai puțin de 88 de localități cu rezonanță getică atât la nordul, cât și la sudul Dunării.

Importanța acesteia este cu atât mai mare cu cât, fără doar și poate, Tabula Peutingeriană este o hartă realizată în scopuri comerciale, dovedind așadar o strânsă legatură economică a romanilor cu populația getică rămasă în fosta provincie imperială.

Tabula Peutingeriană, este întocmită după alte surse, între anii 260-271 d.Hr., și este păstrată până astăzi într’o copie din sec. XI-XII. Numele i s’a dat după acela al consilierului Conrad Peutinger din Ausburg, la care a fost depusă, în 1507, de umanistul Conrad Celtes. Nici locul unde a fost descoperit manuscrisul, nici autorul hărţii nu sunt cunoscute. Astăzi harta se află la Biblioteca Naţională din Viena.

Tabula Peutingeriană reproduce şi provincia Dacia, dar fără ţinuturile din Estul Transilvaniei, aceasta înseamnând că, la data întocmirii originalului, zona de est a Daciei Romane fusese părăsită de trupele romane.

Această Tabula Peutingeriană este de fapt un pergament compus din 11 segmente (bucăţi iniţial lipite ori cusute una de alta, separate în 1863 în 11 pagini). În segmentele 7 si 8 din cele 11 ale Tabulei Peutingeriane, se află o frescă unică a ceea ce era provincia Dacia în secolele II-IV d.Hr. Nu mai puţin de 38 de oraşe, cetăţi sau localităţi vrednice de a fi menţionate sunt ilustrate pe documentul antic ca fiind la nordul Dunării. În acelaşi timp, alte 50 de locaţii cu rezonanţă getică apar la sudul aceluiaşi fluviu.

Un factor deosebit de interesant este acela că drumul roman care lega oraşele getice este reprezentat pe o asemenea hartă comercială, cu atât mai mult cu cât zona devenise fieful năvălirilor ”barbare” dupa retragerea aureliană din 275 d.H. Este greu de crezut că o asemenea recomandare putea fi făcută negustorilor romani care ar fi fost expuşi unor atacuri iminente. Se ridică astfel noi semne de întrebare asupra originii Tabulei antice, alți istorici apreciindu’i vechimea la, cel mai tarziu, anul 180 d.Hr.

În Tabula Peutingeriana sunt prezentate şi drumurile romane care străbăteau Dacia romană pe Segmentum VII (a și b) și pe Segmentum VIII (a și b).

Curios este și faptul ca istoricii greci și bizantini continuă să’i numească pe localnici geți sau chiar ”daci” de la numele Coloniei Dacia, denumire folosită în Bizanț până aproape de secolul al X-lea, dată la care începe să fie folosit și termenul de valah.

Istoricul grec Zosimos menționează, de asemenea, în secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Răsărit și tribul carpo-geților de la nordul Dunării, conflict soldat cu înfrângerea celor din urmă. Mai mult, împăratul Constantin cel Mare, inițiază construirea unui pod peste Dunăre, care să facă legătura cu fosta provincie romană, precum și o campanie de la care își va trage titlul de ”Dacicus”, lucru pe care îl va repeta și împăratul Justinian.

Așadar, dacă nu erau geți în Geția nord-dunăreană, cu cine se luptau romanii după 271?

Este o întrebare cât se poate de justificată, pentru că nu se pomenește de o altă populare sau migrare spre nordul Dunării. Deși, practic, administrația romană dispăruse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua să existe neoficial în structurile Imperiului Roman. Ori, poate va trebui să acceptăm că de această dată poate chiar geții care recuceriseră teritoriile lui Decebal, aveau acum nevoie de romani.

Cine poate știi cu siguranță azi, cine a avut mai mult nevoie de ceilalți, romanii de regiunile carpatice sau geții din Carpați de unele beneficii care le oferea imperiul?

Astfel au fost create provinciile Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, întâlnite și sub numele de Dacia Aureliană în literatura secolului al XII-lea, un argument în plus în fața continuității numelui de Dacia, dar și al celui de dac, ce îl va face aproape nemuritor, deși el este pentru geți, un etnonim de împrumut, atât pentru nord-dunăreni, cât și pentru sud-dunăreni, pentru că el a fost deținut de imperiul roman încă din 106 d.Hr, de când l’au inventat.

Curios este faptul că, deși există mulți adepți ai teoriei migraționiste, teorie care spune că poporul român s’ar fi format alături de cel albanez la sudul Dunării, urmând ca apoi să migreze iarăși în nord, nu există nici măcar o singură mențiune a unei asemenea trasmutări de amploare, fapt mai mult decât neobișnuit în canoanele vremii. De fapt, singura mențiune a unei migrații a populației este una în sens invers, de la nord la sud, mențiune care se referă, cel mai târziu, la secolul al XIV-lea.

Nu trebuie uitat nici împăratul Galerius (293-311), împărat roman de origine getică, născut, se pare, la sudul Dunării, din tată get din Tracia și mamă ”transdanubiană”, termen referitor la fosta populația getică din provincia cu același nume, Geția.

Mai mult, Galerius era poreclit de către cei apropiati, Armenterius – Ciobanul – referire mai mult decât evidentă la vechile sale ocupații, specifice, de altfel, populației romane de origine getică. La fel de important, pentru susținerea ideii de continuitate a populației getice sau geto-române, este și împăratul Maximinus Thrax (împarat de origine getică), cel care începând cu anul 236 se află în război cu geții liberi și cu sarmo-geții (sarmații).

Referitor la ocupația principală a strămoșilor românilor de azi, aceea de ciobani, dincolo de faptul că unii au ajuns împărați, azi ni se impută sub forme batjocoritoare, de parcă grecii, romanii, sau germanii, și nu mai spunem de unguri, ar fi fost cu toții neamuri de cărturari… De aceea, nu trebuie uitat niciun moment că în proporție de 99% întreaga populație antică a europenilor erau analfabeți.

Continuitatea creștină și culturile de la nordul Dunării

Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului român ramâne încă o problemă controversată. Chiar dacă proto-românii supraviețuiesc, ei ies treptat, începând cu a doua parte a mileniului I, din atenția cronicarilor, a istoricilor vremii și din atenția autorităților romane.

De asemenea, unul dintre principalele subiecte în jurul căruia se fac speculații și ipoteze este limba carpaticilor, și asta mai ales pentru că pe baza limbii s’au croit actualele națiuni. Numai că ceea ce ar trebui să știe oricine, nu limba deosebește dintotdeauna oamenii între ei, ci amprentele genetice care le poartă azi și românii și care dincolo de alte descoperiri arheologice ele dovedesc continuitatea neamului românesc la nordul Dunării.

Izvoarele arheologice, însă, dovedesc mai presus de orice bănuială, continuitatea populației autohtone în spațiul nord-dunărean. Din secolele III d.Hr. şi până în secolul IX d.Hr., documentele tac cu privire la existenţa populaţiilor ce locuiau pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. Mai precis cu privire la populaţiile geto-române sau goto-getice. Dar despre cuceritorii vremelnici ai regiunilor există informaţii abundente, unele dintre ele le vom spicui mai jos, dar mai ales despre acelea ale anților, avarilor sau a proto-bulgarilor.

Există însă, o veritabilă verigă lipsă. O perioadă întunecată şi mută cu privire la formarea exactă a poporului român. Mai precis momentul în care sinteza diferitelor neamuri şi triburi devenea acea populaţie ”olac” sau ”balak” din vechile cronici. O serie de indicii sunt furnizate de descoperirile arheologice.

Încă din secolele III-IV, se remarcă așa numita Cultură Sântana de Mureș, conturată cu precădere în arealul triburilor geto-gotice, triburi ce continuă circulația monetară romană. Totodată se remarcă și continuitatea comerțului cu Bizantul, o dovadă în plus a legăturilor dintre Imperiul Roman de Răsărit și populațiile de la nordul Dunării.

Cultura Sântana este urmată de cultura Ipotești Cândești (secolele V-VII), ce aparține unor comunități sedentare, de sine stătătoare, ale căror îndeletniciri (agricultura, creșterea animalelor, ceramica de tradiție romană) sunt caracteristice populațiilor proto-românești.

În primul rând este vorba de Cultura Ipoteşti-Cândeşti cu vestigii din secolele V-VII cu populaţii sedentare de agricultori şi crescători de animale. Cultura Ipotești-Cândești a fost o cultură arheologică din Europa de Est, care a ajuns la apogeul său pe la mijlocul secolului al VI-lea prin fuziunea elementelor culturilor Praga-Penkovka și Praga-Korchak și a culturilor locale (inclusiv germane) din zona dintre Prut și Dunărea de Jos. Se întindea de la Dunărea de Jos peste teritoriul României și Moldovei. Populația din zonă este considerată, cel puțin oficial, a fi fost formată din descendenți ”romanizați” ai triburilor getice, germane și slavice. Există opinii că ar fi fost și derivată din cultura Sântana de Mureș – Chernyakhov, sau că ar fi reprezentat un grup al Anților, cei care îndeobște sunt considerați niște strămoși ai slavilor.

Casele acestora erau identice cu colibele ”slave” din zonele Praga-Korchak și Penkovka, dar curios, aceştia produceau o ceramică de slabă calitate, considerată de tradiţie romană, ceea ce nu ar corespunde deloc și nu acoperă granițelor de la nord de Dunăre a provinciei romane Dacia.

Site-urile din România mai sunt cunoscute sub numele Ipotești-Cândești-Ciurel sau Ipotești-Ciurel-Cândești .

În site-urile atribuite acestei culturi au fost descoperite şi dovezi ale unui comerţ, redus ce’i drept, cu Bizanţul.

Apoi pentru secolele X-XI d.Hr. reprezentative sunt culturile Răducăneni şi mai ales cultura Dridu, considerată deja o civilizaţie stră-românească.

Influența valului migrator sclavin, care se naște dintr’un mix populațional geto-scytic trăitor la est de vechea cultură Cucuteni, se observă pe teritoriul fostei provincii romane  prin Cultura Dridu, cultură remarcabilă din care iese în evidență ceramica lucrată la roată, ceramică ce poarta numele culturii respective. Aceasta se va răspândi și la sudul Dunării, un rol important avându’l Primul Țarat așa zis Bulgar, deși componente ale sale sunt observate și în spații ce depășesc autoritatea țarilor bulgari.

Cercetătorul Ion Nestor:

”Cultura Dridu trebuie înţeleasă pentru mediile de caracter rural ale secolelor VIII-XI. În satele culturii Dridu au fost găsite numeroase unelte agricole şi cereale carbonizate, dar şi o ceramică de proastă calitate. Este o civlizaţie rurală, singura capabilă să supravieţuiască în perioada evului mediu întunecat.

Propriu-zis locuitorii satelor care au supravieţuit în tot spaţiul carpato-danubiano-pontic din secolele III-XI d.Hr. au fost tributari călăreţilor de stepă sau războinicilor geto-gotici. În unele cazuri au avut loc sinteze etnice, cu grupuri mari de barbari veniţi în cadrul acestui teritoriu, cu un caracter sedentar, precum sclavinii.

În orice caz istorici precum Ioan Aurel Pop, susţin că prin roirea diferitelor populaţii pre-româneşti, mai ales din fostele zone romanizate, latina s’a răspândit pe tot teritoriul României de astăzi.”

Istoricul Ioan Aurel Pop în ”Dacii şi romanii” în Revista ”Cultura”:

”După retragerea aureliană (a armatei, a autorităţilor civile, a celor bogaţi etc.), romanitatea a iradiat nestânjenită spre est, nord şi vest, comunităţile extinzându’se prin roire în viitoarea Moldovă, în Maramureş, în Crişana şi chiar mai departe. Mai întâi era nevoie de hrană pentru turme, de locuri de vărat şi de iernat, iar apoi, din cauza rapidei secătuiri a pământului lucrat, erau necesare mereu noi suprafeţe, virgine, numai bune de cultivat. Aşa că daco-romanii şi românii timpurii au roit mereu, iniţial la câţiva kilometri de vechea vatră, pentru întemeierea unui nou sat şi aşa mai departe.”

În orice caz în secolul al XVI lea, majoritatea călătorilor străini care au intrat în contact cu românii au observat că aceştia vorbesc o limbă asemănătoare cu latina şi că ei îşi spun ”rumâni”.

În esență cam asta esta este explicația empirică a unui ”mare” academician român.  Sigur, azi cunoaștem că limba română nu este o limbă latină, iar amândouă limba getică (româna) și limba latină se trag împreună dintr’o limbă mult mai veche, comună. Dar clișeele au rămas, pentru că școala românească susține în continuare aceleași neadevăruri, prin funcționarii statului care’și spun ”istorici”. Un lucru este cert, limba latină nu avea cum să fie impusă de sclavini, iar limba getică este natural și mult mai plauzibil să se fi păstrat prin pâlcurile de populație getică care a rezistat atât ocupației romane, cât și aventuroaselor căpetenii de stepă care au perindat acest areal.

Anton Verancsics în secolul al XVI lea:

”Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun: «Oare ştii românește?», sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: dacă este român.”

Aceasta arată că iezuiții trimiși de Papă în arealul ardelenesc și’au făcut bine treaba, introducând în mentalul populațiilor ce nu vorbeau limbile săsești sau secuiești, filonul strămoșesc al romanilor care au cucerit vremelnic aceste teritorii.

Secolele XI-XII aduc o altă cultură, Răducăneni, caracterizată prin prezența cuptoarelor rectangulare, ceramica lucrată la roată și obiectele care vădesc clar prezența unei populații sedentare.

Cultura Raducăneni este cu atât mai importantă cu cât răspândirea așezărilor umane depășește zona montană sau deluroasă și se apropie de câmpie, fapt ce se datorează și creșterii demografice.

Deosebit de importantă este continuitatea creștină a populației autohtone. Majoritatea istoricilor sunt de acord astăzi că romanizarea și creștinarea comunităților getice ar fi existat cu adevărat, și au reprezentat activități sincrone și complementare, mărturii ale unei vieți creștine datând fără întrerupere încă din secolul al III-lea.

Este adevărat că începând cu secolul al IV-lea, se înmulțesc, pe lângă obiectele cu caracter religios și mormintele de factură creștină. Cum nici unul dintre popoarele migratoare, care au ajuns pe teritoriul fostei Geții, nu era creștin, obiectele liturgice și mormintele nu pot aparține decât populației autohtone, de sorginte geto-româna. Apariția unor necropole de incinerație sau chiar birituale sunt considerate, astăzi, ca aparținând slavilor și bulgarilor.

Citește și:  DOVEZI ALE CONTINUITĂȚII ÎN RITUL FUNERAR AL GETO-ROMÂNILOR

În Dobrogea, procesul de contopire a populatiei getice cu cea romană se consideră, oarecum mai evident, primul nume românesc ”Petre”, fiind descoperit într’o inscripție de pe un vas de lut datat în secolul III, vas descoperit în fostul castru roman de la Capidava și scris nu în latinește, ci în grafie getică.

Numai că existența limbii latine folosită de oficialitățile administrației imperiului roman, nu dovedește că limba română s’ar trage din limba latină, nicidecum, explică doar existența limbii latine și atât, o limbă folosită mai ales în scris ca pe o lingua franca în inscrisuri oficiale, sau pe inscripțiile monumentelor. Frecvent folosită era limba getică de către populația băștinașă care era peste tot majoritară în Balcani, nicidecum funcționarii administrației de la Roma.

Nu mai puțin importantă este mărturia ambasadorului bizantin, Priscus Panites, la curtea regelui hun Atilla. Acesta menționează pe lângă prezența hunilor în Pannonia și populația autohtonă, pe care o numește barbară:

”[…] De acolo am călătorit pe un drum neted, așezat într’o câmpie, și am trecut peste mai multe râuri navigabile dintre care cele mai mari, după Istros, erau așa numitul Drecon, apoi Tigas și Tifesas. Pe acestea le’am trecut în bărci monoxile, de care se foloseau locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le’am trecut pe plute, pe care barbarii le poartă în căruțe, deoarece locurile sunt mlaștinoase. Prin sate ni se aducea de mâncare, și anume în loc de grâu, mei, în loc de vin, mied, dupa cum îl numesc localnicii. Slujitorii care ne însoțeau aveau și ei mei și o băutură preparată din orz, barbarii o numesc camos…Apoi, dintr’o regiune plină de dealuri am ajuns într’o câmpie împădurită. Acolo ne’au primit luntrași barbari în bărci monoxile făcute din trunchiuri de copaci, tăiate și scobite de ei înșiși. Ei ne’au trecut dincolo de râu, cu toate că nu se pregatiseră pentru noi, ci pentru a transporta mulțimea barbară, pe care am întâlnit’o în cale, deoarece Attila își pusese în gând să treacă la vânătoare pe teritoriul roman, dar de fapt regele scyt făcea pregătiri de război sub pretext că nu’i fuseseră restituiți toți fugarii. După ce am trecut Istrul și am străbătut împreună cu barbarii un drum de aproape șaptezeci de stadii, am fost nevoiți să ne oprim într’o câmpie până cand Edecon l’a înștiințat pe Attila despre sosirea noastră…După ce am trecut câteva râuri, am sosit într’un sat foarte mare unde se spunea că se află cea mai strălucită dintre toate locuințele lui Attila, construită din bârne și scânduri frumos poleite și bine încheiate și înconjurață cu o împrejmuire de lemn, pusă de frumusețe, nu pentru întăritură. După locuința regelui se găsea locuința lui Onegesius împodobită și aceasta cu o împrejmuire de lemn de jur imprejur, dar nu era înfrumusețată cu turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de împrejmuire era o baie, construită de Onegesius, cel mai bogat dintre scyți după Attila, cu piatra adusă din țara peonilor, deoarece la barbarii din părțile acelea nu se găsește piatră și lemn, ci se folosesc de material adus de aiurea.”

Geții Anți

Etnonimul ”Anți” a fost doar o altă denumire pentru geții de la Marea Neagră care vor vorbi cu timpul o limbă diferită de cea a celor din Carpați.

Anții (latină: antae) sunt considerați îndeobște o ramură timpurie a slavilor, având o organizare statal-tribală care a existat în secolul al VI-lea în regiunea dintre Dunărea de Jos și în nord-vestul Mării Negre (Republica Moldova de azi și centrul Ucrainei). Ei sunt frecvent asociați cu cultura arheologică Penkovka.

Anții au fost menționați pentru prima dată în 518. Înregistrat de Procopius (Războiul VII 40. 5-6), raidul Anților a părut să coincidă cu revolta lui Vitalian, dar a fost interceptat și învins de către magister militum Thraciam Germanus.

Germanus a fost înlocuit de Chilbudius la începutul anilor 530, care a fost ucis 3 ani mai târziu, în timpul unei expediții împotriva diferitelor triburi de Sclavi (Sklavenoi). Odată cu moartea lui Chilbudius, Iustinian pare să’și schimbe politica împotriva barbarilor sclavi de la atac la apărare, exemplificată de marele său program de re-fortificare a garnizoanelor de’a lungul Dunării.

Procopius constată că în 539 – 540, Sclavinii și Anții ”au devenit ostili unii față de ceilalți și au fost implicați în luptă”, probabil încurajați de tactica tradițională a „împărțirii și cuceririi” a romanilor.

În același timp, romanii au recrutat mercenari din ambele grupuri pentru a’i ajuta în războiul împotriva Ostro-Geților, numiți și goți.  Cu toate acestea, atât Procopius, cât și Iordanes menționează numeroase raiduri ale Hunilor, Sclavilor, Bulgarilor și Anților în anii 539 -540; raportând că au fost capturate 32 de forturi și 120.000 prizonieri romani.

Între 533 și 545, Anții au invadat Episcopia Traciei, înrobindu’i pe mulți romani și luându’i la nord de Dunăre în patria Anților. Într’adevăr, au existat numeroase raiduri în decursul acestui deceniu turbulent de numeroși barbari, inclusiv al Anților.

La scurt timp după aceea, au devenit foederați bizantini (adică aliați ai Bizanțului), primind plăți în aur și un fort numit Turris, undeva la nord de Dunăre (unii cercetători identifică Turris cu Cetatea Albă din Ucraina de azi), într’o poziție de importanță strategică, care să prevină atacurile barbare. Astfel, între 545 și anii 580, mulți Anți au luptat ca soldați în diverse campanii bizantine.

Aceasta făcea parte dintr’un set mai mare de alianțe, inclusiv cu Lombarzii, astfel încât presiunea să poată fi ridicată de pe Dunărea inferioară, iar forțele să poată fi direcționate spre Italia.

Astfel, în 545, soldații Anți se luptau în Lucania împotriva Ostro-Geților, iar în anii ’80 au atacat așezările Sclavinilor la cererea romanilor.

În 555 și 556, Dabragezas, get (ant) de origine, a condus flota romană din Crimeea împotriva pozițiilor persane.

Dabragezas a fost un comandant al Imperiului Bizantin 554 și 555. Singura sursă care conține informații despre Dabragezas este „Istoria” lui Agathias din Mirineas.

În războiul împotriva perșilor pentru influență în Lasika a condus în 554, împreună cu Usigardos o trupă de 600 de călăreți pentru a proteja trupele de asediu ale cetății persane Onoguris din apropierea capitalei din Lasika, Archaiopolis, astăzi Nokalakevi în Georgia pe care au vrut să o cucerească.

În anul 554, în descrierea ostilităților dintre Bizanț și perși, Dabragezas este menționat împreună cu Usigardos. Ei au condus trupele bizantine care au fost trimise împotriva persanilor. Când detașamentul persan s’a mutat la Onoguris, călăreții, conduși de Dabragezas și Usigardos, i’au respins, perșii surprinși s’au panicat și au fugit.

În istoria lui Agathias, Dabragezas a fost desemnat pentru anul 555 ca taxiarh al antichității. Taxiarchul în armata Atenei Antice, ocupa locul al doilea după strateg.

De’a lungul cursului superior al râului Phasis, actualul râu Rioni din Georgia, el a reușit să echipeze zece vase ușoare pentru a proteja navele bizantine și să captureze două nave ale persanilor. Anterior, aceste nave aparțineau bizantinilor, dar au fost prinse de către persani.

Informații suplimentare despre persoana sa nu sunt cunoscute, de asemenea, etimologia numelui său este considerată necunoscută. Noi însă, o considerăm de origine getică, în ciuda ipotezei pan-slaviste avansată de istoricul ceh Lubor Niederle, care a citit numele ca ”Dobrogost”, sau a lingvistuui german Max Vasmer ca ”Dobroezd”.

După Agathias, în 556, este menționat fiul lui Dabragezas, Leontius. Leontius sau Leontie era membru al unei elite de o sută de soldați bizantini, care urmau să efectueze recunoașterea zonei pentru a ataca inamicul. Când detașamentul de recunoaștere se apropia de tabăra inamicului, Leontie a alunecat și s’a rostogolit, scăpând scutul. Zgomotul deși a trezit gardienii, aceștia nu au prevăzut pericolul, și au adormit la loc. Războinicii bizantini i’au atacat și i’au ucis.

Bazându’se pe faptul că fiul lui Dabraghezas purta un nume creștin, se presupune că fie Dabraghezas, fie fiul său, Leontie, au fost botezați în credința creștină, sau doar o Leontie a fost botezat.

Localizarea Anților din secolul al VI-lea

Iordanes și Procopius au fost văzuți ca surse extrem de importante în localizarea Anților cu o mai mare precizie. Iordanes (Getica 25) afirmă că au locuit ”de’a lungul curbei Mării Negre”, de la Nistru până la Nipru. P. Barford se întreabă dacă acest lucru implică faptul că au ocupat stepa sau regiunile mai la nord; deși cei mai mulți cercetători, în general, îi văd pe Anți în zona de silvostepă din stânga Nistrului.

În contrast, Procopius îi localizează doar dincolo malurile de nord ale Dunării (Războaiele V, 27,1–2) (adică Valahia).

Anții au rămas aliați romani până la ”dispariția” lor în prima decadă a secolului al VII-lea. Sigur, dispariția în scripte, pentru că urmașii geților au primit zeci de etnonime de’a lungul timpului, inclusiv cel al Anților.

Ei erau adesea implicați în conflicte cu avarii, cum ar fi războiul înregistrat de Menandru Getul (50, fr. 5.3.17-21 ) din anii 560.

Mai târziu, în represaliile pentru un atac roman asupra aliaților lor Sclavini, Avarii au atacat Anții în 602. Avarii au trimis generalul lor Apsich să ”distrugă națiunea Anților”. În pofida numeroaselor fricțiuni cu romanii din timpul campaniei, atacul Avar pare să fi încheiat politica pe scena istoriei a Anților. Anții nu mai apar niciodată în surse, cu excepția epitetului Anticus în titulatura imperială din 612.

Curta argumentează că după atacul din 602 Anții și’au pierdut independența politică. Cu toate acestea, epitetul Anticus este atestată în titulatura imperială până în 612, deci Kardaras mai degrabă susține că dispariția Anților se referă la prăbușirea generală a Scyției Dunărene inferioare și a limes-urilor pe care le apărau, timp în care hegemonia pe Dunărea inferioară s’a încheiat.

Indiferent de situație, la scurt timp după prăbușirea limes-urilor dunărene (mai precis retragerea tactică romană), încep să apară primele dovezi ale hegemoniei altor neamuri getice, cea a sclavinilor de exemplu, din nord-estul Bulgariei.

Lipsa de coerență și erorile evidente în geografia lor dovedește că autorii aveau cunoștințe geografice vagi despre ”Scyția”.

Din fosta federație a Anților, următoarele triburi au evoluat pe teritoriul ucrainean:

Severianii – din partea inferioară a râului Desna și partea superioară a râurilor Seim și Sula,

Polanii între Kiev și Roden,

Drevlianii între râurile Pripet și Forîn,

Dulebii în Volînia între Vistula, Bugul de Sud și Stîr,

Croații albi, la nord de Munții Carpați,

Ulicii, de’a lungul malul stâng al Bugului de Sud

Tiverții, între râurile Nistru și Prut.

O cataramă de aur din mormântul din Ödenkirche, domeniul Keszthely-Fenékpuszta, Zala, Ungaria; pe partea inferioară este inscripția greacă ANTIKOY, ”cuceritorul anților”

Deși considerată o uniune tribal predominant slavă, au apărut numeroase alte teorii, mai ales cu privire la originea nucleului lor de conducere; inclusiv a unor teorii ale nobilimii conducătoare ariană (iraniană), gotică (getică) și slavă sau a unei anumite amestecuri a acestora.

Multe dispute au apărut din cauza unor dovezi literare slabe: puținele sunt cunoscute în afară de numele tribal însuși și o mână de antroponime. Numele ”Anți” în sine nu pare a fi slavic și este adesea considerat a fi un cuvânt arian (iranian).

Omeljan Pritsak, citând pe Max Vasmer, susține că anta- înseamnă în sanscrită ”frontieră, sfârșitul”, deci *ant-ya ar putea însemna ”om de la frontieră”, sau ”care este la sfârșitul anului”, iar în osetină att’iya înseamnă ”ultimul, în spatele”.

Aceeași opinie a fost împărtășită de F.P. Filin și Oleg Trubachov.

În comparație, Bohdan Struminsky a considerat că etimologia lui ”Ant” rămâne nedovedită și totuși este ”irelevantă”. Struminskyj a analizat numele personale ale șefilor Anților și a oferit alternative etimologice germane la etimologia slavă obișnuită (propusă inițial de Stanislaw Rospond).

Deși prima atestare neechivocă a tribului Anților în secolul al VI-lea d.Hr., cercetătorii au încercat să conecteze Anții cu un trib An-tsai dintr’o sursă chineză din secolul al II-lea î.Hr. (Hou Han-shu, 118, pag. 13).

Pliniu cel Bătrân (Istoria Naturală VI, 35) îi menționează pe Anții care locuiesc în apropierea țărmurilor Azovului; și inscripțiilor din peninsula Kerci datând din secolul al III-lea d.Hr. care poartă cuvântul ”antas”.

Bazându’se pe documentația despre triburile „sarmaților” care locuiau în regiunea nord-pontică din secolele timpurii ale Epocii de după Hristos, și ale unor presupuse împrumuturi iraniene în cultura slavă și de sorginte sarmatică în cultura Penkovka, savanți precum Robert Magosci, Valentin Sedov și John Fine Jr. susțin propunerile anterioare ale unor savanți din epoca sovietică, cum ar fi Boris Rybakov, că Anții erau inițial un trib de frontieră Sarmato-Alan care s’ar fi slavizat, dar care și’ar fi păstrat numele. Numai că și sarmații și alanii, așa cum s’a dovedit prin deshumarea unor rămășițe omenești care au aparținut acestora, purtau haplogrupul R1, ca și geții, celții și scyții, fiind așadar cu toții frați genetici.

Sedov susține că etnonimul era pentru populația slavo-scyto-sarmatică care trăia între râurile Nistru și Nipru și mai târziu pentru triburile slavice care au ieșit din această simbioză slavo-iraniană.

Cu toate acestea, perspectivele recente privesc entitățile tribale numite de sursele greco-romane ca formațiuni politice fluctuante care erau, mai presus de toate, ramuri etnice bazate pe stereotipuri etnografice, mai degrabă decât din informații de primă mână, sau cunoștințe precise despre limbajul barbar sau despre ”cultură”.

Szmoniewski rezumă faptul că Anții nu erau o entitate „discretă, omogenă din punct de vedere etnic”, ci mai degrabă „o realitate politică foarte complexă”.

Dovezile lingvistice și contemporane sugerează că proto-slava (limba geților estici) era limbajul comun al unei zone de la Alpii de Est până la Marea Neagră, de către populații cu diverse etnii, inclusiv slavii, romanii provinciali, triburile considerate germane (cum ar fi Gepizii și Lombarzii) și popoarele ”turcice” (cum sunt considerați de exemplu Avarii și Bulgarii).

În plus, s’a propus ca Sklavinii să nu se distingă de ceilalți în funcție de limbă sau cultură, ci de tipul organizației lor militare. În comparație cu Avarii sau cu Goții sec. al VI-lea, Sklavinii erau mai numeroși, grupuri mici, disparate, dintre care unul – Antai – a devenit foederați, constituiți printr’un tratat.

Ipoteze

Conform legăturii dintre Sarmați-Anți, Anții au fost un subgrup al Alanilor, care a dominat regiunea Mării Negre și a Caucazului de Nord în perioada „Sarmatică târzie”.

Anții se aflau între Prut și Nistrul inferior în secolele I – II d.Hr. Din secolul al IV-lea, centrul lor de putere s’a mutat spre nord și spre Bugul sudic. În secolele al V-lea și al VI-lea, ei s’au stabilit în Volhynia și ulterior în regiunea din mijlocul Niprului lângă orașul actual Kiev, pe măsură ce se deplasau spre nord de stepa deschisă, spre stepa pădurilor. Ei au organizat triburile slave, iar numele de Anți a fost folosit pentru corpul mixt al Sclavinilor Alanici.

Oricare ar fi originea lor exactă, Iordanes și Procopius par să sugereze că Anții erau slavi până în secolul al V-lea. În descrierea pământurilor din Scythia (Getica, 35), Iordanes afirmă că ”rasa populației Veneților ocupă o mare întindere a pământului, deși numele lor sunt acum dispersate în diferite clanuri și locuri, dar ele sunt numite în principal Sklaveni și Anți”.

Mai târziu, în descrierea faptelor lui Ermanaric, regele Ostro-Getic mitic, el informează că Veneții ”au acum trei nume: Veneți, Anți și Sklaveni” (Get. 119). În cele din urmă, Iordanes detaliază o bătălie între regele Anților, Boz și Vinitharius (succesorul lui Ermanaric) după subjugarea acestuia de către Huni. După ce a învins inițial geto-goții, Anții au pierdut a doua bătălie, iar Boz și 70 dintre nobilii săi conducători au fost răstigniți (Ioan, 247).

În mod tradițional, oamenii de știință au luat socotelile lui Iordanes la valoare nominală, ca dovadă că Sklavenii și cea mai mare parte a Anților au coborât din Venedi, un trib cunoscut de istorici precum Tacitus, Ptolemeu și Pliniu cel Bătrân.

Cu toate acestea, utilitatea Geticii într’o aventură etnografică precisă a fost pusă la îndoială. Marcant în ceea ce privește îndoielile a fost Walter Goffart, care susținea că Getica a creat o poveste complet mitică a originii gotice și a altor popoare.

Curta mai susține că Iordanes nu avea o cunoaștere etnografică reală a ”Scythiei” (dar cine a avut?), în ciuda afirmațiilor că el însuși era un Goth (adică Get) și că s’a născut în Tracia. El a împrumutat foarte mult de la istoricii anteriori și a făcut legătura numai artificial între Sklaveni și Anți din secolul al VI-lea cu vechii Venedi, care au ”dispărut” de’a lungul secolului al VI-lea.

În timp ce era anacronic, el a folosit și o „strategie de narațiune modernizatoare”, în care evenimentele mai vechi – războiul dintre Ostro-geții lui Vithimiris (Vinitharius la Iordanes) și alani – au fost reeditate ca un război între Vinitharius și contemporanii Anți. În orice caz, nicio sursă din secolul al IV-lea nu’i menționează pe Anți, iar ”ostro-goții” s’au format doar în secolul al V-lea – în interiorul Balcanilor între geți, deci ei erau tot geți.

În afara respectului față de istoricii mai în vârstă, stilul narativ al lui Iordanes a fost influențat de dezbaterea lui polemică cu contemporanul său – Procopius. În timp ce Iordanes a legat Sclavinii și Anții de vechii Venedi, Procopius afirmând că ambii au fost denumiți odată Sporoi (Procopius, Istoria războaielor VII 14.29).

Sporoi sau Spori au fost, conform cercetărilor orientale romane efectuate de către Procopius (500-560), vechiul nume al Anților și Sclavenilor, două ramuri slave timpurii. Procopius a afirmat că Sclavenii și Anții vorbeau aceeași limbă, dar nu le’a urmărit originea comună înapoi la Veneți (ca Iordanes), ci la un popor numit „Sporoi”.  El a derivat numele din seria greacă („eu împrăștii grâu”), deoarece „au populat pământul cu așezări împrăștiate”.

Iordanes a scris despre slavi în lucrarea sa Getica (551):

”Deși provin dintr’o singură națiune, acum ei sunt cunoscuți sub trei nume, Veneți, Anți și Sclaveni”

(ab unastirpe exorti, tria nomina edderunt, id est Veneti, Antes, Sclaveni); adică slavii de Vest, slavii de Est și slavii sudici.

El a afirmat că Veneți au fost strămoșii Sclavenilor și Anților, cele două grupuri fiind obișnuiți să fie numiți Veneți, dar acum sunt ”în principal” numiți Sclaveni și Anți.

Conform istoricului ceh Francis Dvornik (1893-1975), Sporoii au fost, probabil, Spalii menționați de Iordanes (551) și Spaleii menționați de Pliniu cel Bătrân (77-79), dar potrivit Societății Americane de Studii Sârbe, mai degrabă decât să conecteze etnonimul sporoi cu Spali, care este puțin cunoscut, este mult mai probabil ca, după vechea viziune, să avem o interpretare grecească a numelui Sorpoi / Sorboi – legată de sârbi.

Tezaurul Pereshchepino poate fi considerat ca parte dintr’un tezaur al vreunui șef de trib al Anților, datând de la începutul secolului al VII – lea.

Oricare ar fi originea lor, Anții au fost în cele din urmă atacați și ”distruși” de Avarii panonici, la începutul secolului al VII-lea, sau cel puțin așa este acceptat la nivel oficial de către istorici, și asta doar pentru că nu au alte explicații pertinente.

Avarii nu au fost de sorginte turcică, ci mai curând tot de neam geto-scytic.

Regatul Avar, numit îndeobște Hanat deoarece a fost considerat de sorginte turcică, și’a avut întinderea în Europa Centrală, în special în Câmpia Panonică când în regiune, în 567 și’au început hegemonia Avarii, un neam nomad cu origini și afiliere etno – lingvistică incertă, considerați de unii turcici, de alții indo-europeni.

Noi considerăm că erau geto-scyți din stepa eurasiatică rupți de timpuriu din massa-geții de la Marea Caspică.

Izvoarele istorice fiind precare, este dificil de stabilit originea etnică a avarilor.

Potrivit cronicilor chinezești, avarii ar fi fost o ramură a poporului vorbitor al unui idiom indo-european și având numele chinezești Yüe-tschi (acceptat ca fiind un nume al geților) sau ”Cücen”.

Pe măsură ce Imperiul Göktürk s’a extins spre vest, hanul Bayan a condus un grup al Avarilor și Bulgarilor, stabilindu’se în cele din urmă în jurul anilor 568 în provincia romană Pannonia.

Sosirea în Europa

În 557, Avarii au trimis o solie la Constantinopol, marcând astfel primul lor contact cu Imperiul Bizantin – probabil încă din Caucazul de Nord. În schimbul aurului, ei au fost de acord să subjuge ”gintele nesăbuite” în numele bizantinilor. Ei au cucerit și au încorporat numeroase triburi nomade – Kutriguri și Sabiri – și i’au învins și pe Anți.

Prin 562, Avarii au controlat bazinul inferior al Dunării și stepele de la nord de Marea Neagră.  În momentul în care au sosit în Balcani, Avarii au format un grup eterogen de aproximativ 20.000 de călăreți.

După ce împăratul bizantin Iustinian I (527-565) i’a cumpărat, au avansat spre nord-vest în Germania. Cu toate acestea, opoziția francilor a oprit expansiunea Avarilor în această direcție.

Căutând bogate ținuturi pastorale, avarii au cerut inițial terenuri la sud de Dunăre în Bulgaria, dar bizantinii au refuzat, folosind contactele lor cu Göktürcii ca o amenințare împotriva agresiunii Avare.

Avarii și’au îndreptat atenția spre Câmpia Carpatică și spre apărările naturale pe care le  oferea. Cu toate acestea, bazinul carpatic a fost apoi ocupat de Geto-Gepizi.

Citește și: CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

În 567, Avarii au format o alianță cu Lombarzii – inamicii Gepizilor – și împreună au distrus o mare parte din Regatul Gepid. Avarii i’au convins pe Lombarzi să se mute în nordul Italiei, o invazie care a marcat ultima majoră mișcare geto-gotică în perioada marilor migrații.

Continuând politica lor de succes de a întoarce diferiți barbari unul împotriva celuilalt, bizantinii au convins Avarii să atace Sclavinii din Scythia Minor (Dobrogea); țara lor era bogată în bunuri și nu fusese niciodată cucerită înainte. După devastarea unei mari parți din teritoriul Sclavinilor, Avarii au revenit în Pannonia după ce mulți dintre supușii regelui Avar au dezertat de sub comanda împăratului bizantin.

Perioada Avară Timpurie (580-670)

În jurul anului 580, Regele Avar Bayan a stabilit supremația asupra majorității triburilor slave, bulgare și geto-gotice care trăiau în Pannonia și în Bazinul Carpatic. Când Imperiul Bizantin nu a putut să plătească subvenții sau să angajeze mercenarii Avari, aceștia au jefuit teritoriile balcanice.

”Avarii” prădând pământurile balcanice, imaginea reprezentându’ne mai curând niște nobili români (valahi)

Potrivit lui Menandru, Bayan a comandat o armată de 10.000 de bulgari Kutriguri și a cucerit Dalmația în 568, tăind efectiv legătura terestră bizantină cu Italia de Nord și cu Europa de Vest. Prin 582, avarii au capturat Sirmium, un fortăreață importantă din Pannonia. Când bizantinii au refuzat să mărească suma subsidiilor, așa cum a cerut fiul lui Bayan și succesorul lui Bayan al II-lea (din 584), Avarii au procedat și la capturarea Singidunum și Viminacium. Cu toate acestea, s’au întâlnit cu blocade în timpul campaniilor balcanice ale lui Mauriciu în anii 590.

Cu toate acestea, până în anul 600 Avarii au înființat un imperiu nomad care conducea o multitudine de popoare și se întindea din Austria de azi în vest până la stepa ponto-caspică din est.

După ce au fost învinși în patria lor, unii Avari s’au separat de bizantini în 602, dar împăratul Mauriciu (Flavius Mauricius Tiberius Augustus) a decis să nu se întoarcă acasă așa cum era obiceiul. El și’a menținut tabăra armatei dincolo de Dunăre pe parcursul iernii, iar greutățile care au rezultat acestui fapt au determinat armata să se revolte.

Acest lucru le’a dat Avarilor un răgaz necesar. Au încercat o invazie din nordul Italiei în 610. Războiul civil bizantin în curs de desfășurare a determinat o invazie persană și, după 615, Avarii s’au bucurat de mână liberă în Balcani neînfrânați de nimic.

”În fiecare an, hunii [Avarii] au venit la slavi, pentru a petrece iarna cu ei; apoi au luat nevestele și fiicele slavilor și au adormit cu ei, iar printre alte maltratări [deja menționate], slavii au fost, de asemenea, obligați să plătească taxe hunilor. Dar fiii Hunilor, care au fost crescuți odată cu soțiile și fiicele acestor Venedi, nu mai puteau suporta în cele din urmă această asuprire și au refuzat supunerea sub Huni și au început, așa cum am menționat deja, o rebeliune. Când armata Venedilor s’a ridicat împotriva hunilor, comerciantul Samo a participat, de asemenea. Și astfel bravura lui Samo s’a dovedit în mod minunat, o masă imensă de huni care au căzut sub sabia Wenedilor.” -  Cronica lui Fredegar , Cartea a IV-a, secțiunea 48, scrisă capoximativ în 642.

Regatul Avar în jurul anului 650

În timpul negocierilor cu împăratul Heraclius sub zidurile Constantinopolului din 617, Avarii au lansat un atac surpriză. Pentru că nu au reușit să ocupe centrul orașului, au jefuit suburbiile orașului și au luat 270.000 de captivi. Plățile în aur și mărfuri către Avari au atins suma record de 200.000 de solidi (solidus a fost o monedă de aur emisă pentru prima oară în vremea lui Constantin cel Mare și care a circulat din 309 în Imperiul roman până la reforma monetară a lui Alexie Comnenul) cu puțin timp înainte de anul 626.

În 626, asediul Constantinopolului de către o forță comună Avaro-Sassanidă a eșuat. După această înfrângere, puterea politică și militară a avarilor a scăzut. Sursele bizantine și ale francilor au documentat un război între avari și oponenții lor din Vlăsia Slavă, a Wenedilor.

În anii ’30, Samo, conducătorul franc al primei organizări politice slavice cunoscută sub numele de Uniune tribală a lui Samo sau regiunea lui Samo, și’a sporit autoritatea asupra țărilor nord-vest dle Regatului Avar, în detrimentul avarilor, afirmând până la moartea sa în 658. Datorită vitejiei lui și a calităților militare, slavii l’au ales ca rege al alianțelor de triburi numite Imperiul Samo (623–658). După moartea lui Samo în anul 658 s’a destrămat și această alianță slavă.

Cronica Fredegar a înregistrat că, în timpul rebeliunii lui Samo în 631 d.Hr, 9.000 de bulgari conduși de Alciocus în vestul Pannoniei (Bavaria de azi), unde Dagobert a masacrat cei mai mulți dintre ei. Ceilalți 700 s’au alăturat Wenedilor.

Pe vremea regatului lui Samo, Kubrat al clanului Dulo a condus o revoltă de succes pentru a pune capăt autorității Avare peste Câmpia Panonică; el stabilind ceea ce bizantinii numise Patria Onoguria, „patria Onogurilor”. Războiul civil, sau cel puțin o luptă de succesiune în Onoguria între forțele comune Kutrigure și Utigure, a izbucnit prin 631 până în 632. Puterea forțelor Avarilor Kutriguri a fost zdruncinată, iar Avarii au intrat sub controlul Patriei Onoguria.

De asemenea, în conformitate cu lucrarea lui Constantin al VII – lea, De Administrando Imperio (secolul al X-lea), un grup de croați separați de croații albi au trăit în Croația Albă și au venit din proprie voință sau au fost chemați de împăratul bizantin Heraclius (610-641), pentru a lupta a’i învinge pe Avari, după care și’au organizat în cele din urmă propriul lor principat în Dalmația.

Perioada Avară Mijlocie (670-720) și târzie (720-804)

Odată cu moartea lui Samo, unele triburi slavice au intrat din nou sub conducerea Avarilor. Kubrat a murit în 665 și a fost urmat de Batbayan din Vechea Bulgarie Mare. Până în 670, cronica vieneză înregistrează că, în 677, etnia „Ungri” (Onogur Bulgar) a fost stabilită definitiv în Pannonia.

După moartea lui Kubrat sau câțiva ani mai târziu în timpul lui Bezmer, imperiul a fost dizolvat în 5 ramuri. Două dintre ele (conduse de Batbayan și Kotrag) au fost supuse de imperiul Khazar, iar cea de’a patra condusă de Asparukh a întemeiat Imperiul bulgar al Dunării și l’a consolidat prin victoria de la Ongal.

Cea de’a patra ramură s’a mutat în Ravenna, iar cea de’a cincea, condusă de Kuber, s’a mutat în Regatul Avar.

Potrivit miracolelor Sfântului Demetrius, alianța avaro-slavă din nordul Carpaților a forțat în sud Bulgarii din Onoguria de Vest (Sirmium) în aproximativ același moment în care Bătălia de la Ongal a avut loc la sud de Carpații Orientali. Noul element etnic marcat de clești de păr pentru pigtailuri; șabloane curbate, cu un singur tăiș; largi, arcuri simetrice marchează perioada mijlocie Avaro-Bulgară (670-720).

Bulgarii din Onogur sub conducerea lui Kuber, expulzat din vestul Onoguriei (Sirmium), s’a mutat spre sud, stabilindu’se în regiunea actuală a Macedoniei. Bulgarii din Onoguria, conduși de Hanul Asparukh – tatăl Hanului Tervel – stabilit permanent pe Dunăre (c. 679-681), extindea primul imperiu bulgar din Onoguria, în Bulgaria.

Deși imperiul Avar a scăzut la jumătate din dimensiunea sa inițială, noua alianță avaro-slavă și’a consolidat conducerea spre vest de părțile centrale ale bazinului mijlociu-dunărean și și’a extins sfera de influență spre vest spre bazinul vienez.

Au apărut noi centre regionale, cum ar fi cele din apropiere de Ozora și Igar – județul Fehér din Ungaria. Aceasta a întărit baza de putere a Avarilor, deși cea mai mare parte a Balcanilor se afla acum în mâinile triburilor slave, deoarece nici Avarii, nici bizantinii nu au reușit să’și reafirme controlul.

Un nou tip de ceramică – așa-numita ceramică ”Devínska Nová Ves” – a apărut la sfârșitul secolului al VII-lea în regiunea dintre Dunărea de Mijloc și Carpați. Aceste vase erau asemănătoare cu ceramica manuală din perioada anterioară, dar obiectele fabricate pe roți au fost găsite și în localitățile din Devínska Nová Ves.

Cimitirele mari de înhumare găsite la Holiare, Nové Zámky și în alte locuri din Slovacia, Ungaria și Serbia de la începutul perioadei din jurul anului 690 arată că rețeaua așezărilor din bazinului carpatic a devenit mai stabilă în perioada târzie a Avarilor.

Cele mai populare motive din perioada Avară târzie – griffins și tendril – de decorare a curelelor, monturilor și al altor artefacte legate de războinici – pot reprezenta fie nostalgie pentru trecutul nomad pierdut, fie dovedește un nou val de nomazi care sosesc din stepele pontice la sfârșitul secolului al VII-lea.

Potrivit istoricilor care acceptă această din urmă teorie, imigranții ar fi putut fi Onogurii sau după alții, Alanii. Totuși, studiile antropologice ale scheletelor indică prezența unei populații cu caracteristici mongoloide, deci nu erau alani, cu siguranță.

Regatul în perioadele de mijloc și târzii a fost un produs al simbiozelor culturale dintre elementele slavice și originale ale Avarilor, cu o limbă slavă ca lingua franca sau cea mai comună limbă, ceea ce arată că nu aveau o limbă atât de diferită de a băștinașilor.

În secolul al șaptelea, Regatul Avar a deschis o ușă pentru expansiunea slavică demografică și lingvistică în regiunea Adriatică și Marea Egee.

La începutul secolului al VIII-lea, în bazinul carpatic a apărut o nouă cultură arheologică așa-numita cultură „griffin și tendril”. Unele teorii, inclusiv teoria „dublei cuceriri” a arheologului Gyula László, o atribuie sosirii unor noi coloniști, cum ar fi maghiarii timpurii, dar acest lucru este încă în dezbatere. Arheologii maghiarii Laszló Makkai și András Móczy atribuie această cultură unei evoluții interne a Avarilor care rezultă din integrarea emigranților bulgari din generația anterioară a anilor 760.

Potrivit lui Makkai și a lui Mócsy, „cultura materială – arta, îmbrăcămintea, echipamentul, armele – din perioada târzie Avară / Bulgară au evoluat în mod autonom față de aceste noi baze”. Multe regiuni care au fost odată importante centre ale imperiului Avar și’au pierdut semnificația în timp ce au apărut altele noi. Deși cultura materialelor Avare găsită pe o mare arie a Balcanilor de Nord poate indica existența unor Avari, probabil reprezintă și prezența unor slavi independenți care au adoptat obiceiurile avare.

Declinul treptat al puterii Avarilor s’a accelerat până la căderea sa rapidă într’un singur deceniu. O serie de campanii franceze din anii 790, începând din anul 791, s’au încheiat cu cucerirea teritoriuluilui Avar după opt ani. Campania din 791 s’a încheiat cu succes, deși nu s’au purtat bătălii.

Avarii au fugit înainte ca armata carolingiană să sosească pe Dunăre, în timp ce o boală a adus moartea majorității cailor Avarilor. Luptele tribale au început, arătând slăbiciunea regatului avar.

Francii fuseseră susținuți de slavii care au înființat centre politice pe teritoriul fostului regat Avar. Unul dintre fiii lui Carol cel Mare a capturat o tabără mare, fortificată, cunoscută sub numele de „inel”, care conținea o mare parte din prada din campaniile anterioare ale Avarilor.

În 796, căpeteniile Avare s’au predat și au acceptat creștinismul, Pannonia fiind cucerită. Potrivit Annales Regni Francorum, Avarii au început să se supună francezilor începând cu anul 796. Cântecul ”De Pippini regis Victoria Avarica” care sărbătorește înfrângerea avarilor de la Pepin din Italia în 796 încă mai supraviețuiește. Francii au botezat mulți avari și i’au integrat în Imperiul franc.

Numărul tot mai mare de dovezi arheologice din Transdanubia presupune, de asemenea, o populație avară în bazinul Carpatic la sfârșitul secolului al IX-lea. Constatările arheologice sugerează o prezență substanțială, târzie a Avarilor în Câmpia Mare a Ungariei, totuși este dificil să se determine o cronologia corectă.

Rezultatele preliminare ale noilor săpături implică, de asemenea, că teoria cunoscută și acceptată în mare măsură a distrugerii zonei de control a Avarilor este depășită, depopularea dezastruoasă a Regatului Avar nu s’a întâmplat niciodată, așa cum nu s’a petrecut niciodată, de altfel și nicăieri nici dispariția geților. Odată pierdut controlul politic, au devenit supuși și ei la rândul lor la fel cum au fost și geto-românii din Carpați.

În 799, unii Avari s’au revoltat.

În 804, Imperiul bulgar a cucerit ținuturile sudice ale Avarilor din Transilvania și sud-estul Pannoniei până la fluviul Dunărea de mijloc, iar mulți Avari au devenit supuși ai Imperiului Bulgar.

Hanul Theodorus, convertit la creștinism, a murit după ce i’a cerut lui Carol cel Mare ajutorul în 805; el a fost urmat de Hanul Abraham (Avraam), care a fost botezat ca nou client franc (și nu ar trebui să se presupună din numele său că acesta a fost mai degrabă Khavar decât Pseudo-Avar).

Francii au transformat teritoriile Avare sub controlul lor printr’un marș militar.  Jumătatea Pannoniei de est a fost apoi acordată Prințului slav Pribina, care a stabilit principatul Balaton, în 840. Într’o vreme când slavii Carentani nu erau încă diferențiați între Slovaci, Sloveni, Croați și alții, principatul a fost întemeiat de către cneazul Pribina venit din Moravia Mare în anul 847. I’a succedat fiul său, cneazul Koțel. A continuat să existe, în vest, până când a fost împărțită între carintieni și cei de est în 871. Francii au cucerit principatul, transformându’l într’un marchizat, în 876. În 896 a fost definitiv cucerit de Maghiari, iar populația slavă a fost treptat maghiarizată.

Istorie

Potrivit lui Pohl, o prezență Avară în Pannonia este sigură în 871, dar după aceea numele nu mai este folosit de cronicari.

Pohl scria:

”Pur și simplu s’a dovedit imposibilă menținerea unei identități a Avarilor după ce instituțiile Avare și pretențiile mari ale tradiției lor au eșuat.”

Regino a scris de asemenea, despre ei în anul 889.

Înregistrările bizantine, printre care ”Notitia episcopatuum”, ”Additio patriarchicorum thronorum” de Neilos Doxopatres , ”Chronica” lui Petrus Alexandrinus și ”Patriarhatul Notitia” menționează existența Avarilor din secolul al 9-lea ca o populație creștină.

Avarii s’au amestecat deja cu mai mulți slavi de’a lungul generațiilor și mai târziu au intrat sub conducerea politică a unor forțe externe, precum Francii, Bulgaria și Marea Moravie. Avarii din regiunea cunoscută sub numele de ”solitudo avarorum” numită curent – Alföld – a dispărut într’un arc de trei generații în Ungaria, așa cum și’au pierdut identitatea și alte etnii din această zonă, inclusiv geto-românii.

Ei s’au unit încet cu slavii pentru a crea un popor vorbitor de limbă geto-slavonă bilingvă care a fost supus dominației franceze; iar invadatorii maghiari au găsit acest popor compozit la sfârșitul secolului al IX-lea.  De Administrando Imperio, scrisă în jurul anului de 950, menționează în mod clar prezența unei populației Avare în regiunea Croației moderne.

Geto-Românii (Valahii)

Asupra apariției valahilor pe scena istoriei nu vom insista foarte mult, doritorii vor putea să studieze și aici mai multe detalii:

GETO-VLAHO-ROMÂNII, UN CONTINUUM ETNIC IMPOSIBIL DE CONTESTAT

Originile termenului de valah se regăsesc cu mult inainte de apariția proto-românilor, mai precis la populațiile de origine germanică în ale căror idiomuri, ”walha” desemna celții din triburile vecine, una dintre dovezile în acest sens fiind denumirea străveche a vechilor celți din sudul Britaniei, galezii sau Welsh.

Odată cu ocuparea Galiei de catre Roma, denumirea își schimba sensul, definind acele populații ”romanizate”.

De abia odată cu venirea slavilor in Europa, sensul de valah se va aplica strict populației de la nordul Dunarii, ca o ”recunoaștere” a descendenței acesteia din Imperiul Roman, cel puțin așa cum se credea. În realitate noi avem nu doar cu cei din Italia de azi, obârșie comună, ci cu toate popoarele europene, inclusiv cu slavii.

Azi se cunoaște că toate limbile europene au o geneză comună dintr’o limbă străveche, din care se trag și unele limbi asiatice, precum sanscrita, persana, iraniana etc. Cu alte cuvinte a existat cândva un popor arhaic (cărora i se spune generic, de origine ”indo-europeană”) din care se trag toate aceste popoare actuale.

Cronicile bizantine, începand cu secolul al X-lea, vor defini comunitățile de pe teritoriul fostei provincii romane Dacia cu acest apelativ: valah, vlah, walsh.

La fel se va întâmpla și cu celebra cronica ungară a notarului Anonymus, care pomenește în repetate rânduri prezența valahilor, vlahilor, volohilor sau a blascilor în Transilvania și la nordul Dunării.

Printre alte mențiuni ale prezenței valahilor în zona nord dunăreană se numără:

Scrierile cartografului armean Chorenatsi, cel care în secolul a IX-lea pomenește prezența Țării Balakilor (Blahilor) în nordul Dunării;

Cronica turcească din secolul al IX-lea, Ogusmane, care menționează existenta unei țări a valahilor, situată la nordul Dunării și la nordul Mării Negre, până la Nipru;

1120 – Preotul Goderfius von Viterbium, cel care in 1120, în ”Gesta Henrici”, pomenește Blachina – Țara Blahilor – printre cuceririle Romei;

1167 – Scriitorul bizantin Kinnamos, care in 1167 vorbește despre valahi ca despre coloniștii romani;

Literatul persan Gardizi, care în secolul al XI-lea mentioneaza prezența unui popor creștin de origine latină, situat între neamurile rușilor, bulgarilor și ungurilor;

Cronica împaratului german Frederick-Barbarossa, cel care amintește existența unei țări numite Valahia între Muntii Carpați și Dunăre;

Mențiunea din cronicile khazare a Țării Ardil – Ardeal – este un nume preluat de triburile asiatice și transformat în Erdely.

Perioada Kubrat

În Nominalia hanilor bulgari, Kubrat este menționat Kurt, fiind membru al clanului Dulo și conform căreia nașterea lui este dată în calendarul Bulgar de semnul boul (shegor vechem). De asemenea, spune că vârsta lui era de 60 de ani. Presupunând durata de viață este menită, aceasta ar pune moartea sa în 653 sau 665 AD. Astfel, data morții lui Kubrat în funcție de sursele istorice și arheologice este plasată între anii 650 și 665 d.Hr. În mod corespunzător, nașterea lui ar fi putut fi între 590 și 615 dacă teoria lui Somogyi este corectă.

Bulgarii, un popor nomad turcic, au provenit din Confederația Hunică din secolul al 5-lea și l’au considerat pe Attila drept primul lor conducător. La moartea lui Attila, triburile care mai tarziu au format bulgarii s’au retras în est în Pasul dintre Marea Neagră și Caspică. Triburile bulgare vestice s’au alăturat lui Khvarat, în timp ce bulgarii din est au intrat sub Hanatul occidental turc până la sfârșitul secolului al VI-lea.

Teofanul Mărturisitorul l’a numit „regele Hunilor Onogunduri”.  Patriarhul Nichifor I (758-828) l’a numit „domnul Onuğundur” Kubrat  și „domnitorul Onuğundur-Bulgar”.

Ioan de Nikiu (n . 696) l’a numit ”șeful hunilor”. D. Hupchick l’a identificat pe Kubrat ca „Onogur”, P. Aur ca ”Oğuro-BULGAR”,  H.J. Kim ca ”huni bulgari”.

Potrivit lui H.J. Kim, Onogundur / Onogur făceau evident parte din confederația Bulgară.

Marea Bulgarie veche și migrația bulgarilor

Kubrat și’a petrecut viața timpurie la palatul imperial al imperiului bizantin din Constantinopol, în timp ce istoricul bizantin al secolului al VII-lea, Ioan de Nikiu, povestește:

”Acest proiect se referă la Kubratos, șeful hunilor, nepotul lui Organa, care a fost botezat în orașul Constantinopol și a fost primit în comunitatea creștină în copilărie și a crescut în palatul imperial. Iar între el și cel în vârstă Heraclius a avut loc o mare afecțiune și pace, iar după moartea lui Heraclius, el și’a arătat afecțiunea față de fiii săi și de soția sa Martina din pricina bunătății [lui Heraclius]. După ce a fost botezat cu botezul dătător de viață, el a biruit toți barbarii și păgânii prin virtutea botezului sfânt. Acum, atingându’l, se spune că el a susținut interesele copiilor lui Heraclius și s’a opus celor ale lui Constantin.”

Fie că era un copil sau un adult tânăr în timpul petrecut în Constantinopol este neclar. Momentul exact al acestui eveniment este, de asemenea, necunoscut, dar probabil coincide cu domnia împăratului Heraclius (r. 610-641). Convertirea lui sau a lui Organa către creștinism este plasată în jurul anului 619 d.Hr.

Se pare că tânărul Kubrat a făcut parte din coaliția planificată și inițiată de Heraclius sau Organa, împotriva alianței Sasanide-Avare. Aceasta coincide cu alte alianțe ale lui Heraclius cu popoarele de stepă, toate în interesul salvării Constantinopolului.

Kubrat, în 635, potrivit lui Nichifor I , „domnitorul Onoğundur- bulgari, s’a revoltat cu succes împotriva Avarilor și a încheiat un tratat cu Heraclius”.

S’a format Statul Marea Bulgarie (Magna Bulgaria).

Potrivit lui Nichifor I, Kubrat a instruit cinci fii ai săi (Batbayan, Kotrag, Asparuh, alte două nemenționate sunt considerate a fi Kubrat și Alcek) pentru a ”nu se separa locul lor de locuință unul față de celălalt, astfel încât prin a fi în concordanță unii cu alții, puterea lor să poată să prospere”.

Cu toate acestea, unirea tribală liberă s’a rupt sub tensiuni interne și în special în presiunea Khazarilor dinspre Est.

Moartea lui Kubrat

Kubrat și fii de Dimitar Gyudjenov (1926)

Tezaurul Pereshchepina a fost descoperit în 1912 de câțiva țărani ucraineni în vecinătatea Poltavei, în satul Malo Pereșcepîne. Se compune din obiecte de aur și argint diverse, cu o greutate totală de peste 50 kg din perioada migrațiilor, inclusiv un inel care i’a determinat pe cercetători să identifice situl ca mormânt al lui Kubrat.

Inelul a fost înscris în greacă „Chouvr (á) tou patr (i) k (íou)”, indicând demnitatea patriciană pe care el a obținut’o în lumea bizantină.

Comoara indică o relație strânsă între bulgari și bizantini, de exemplu, brățările erau influențate sau făcute de un aurar bizantin. Primele monede de comori au fost emise după 629, de Heraclius, iar ultima c. 650 d.Hr., de către Constans II, care poate fi asociat cu cucerirea Khazară viitoare.

Kubrat a murit ”când Constantin a fost în Occident”, undeva în timpul domniei lui Constans II (641-668).

Krum

Krum a fost un Han proto-bulgar în perioada: 796 / 803 – 814. În timpul domniei, sale teritoriul Bulgariei dunărene s’a dublat, având granițele de la Dunărea mijlocie la Nipru și de la Odrin la Munții Tatra.

Există două ipoteze despre originea familiei lui Krum. Potrivit primei ipoteze, familia sa a provenit din Pannonia, unde stăpâneau Avarii. Potrivit celeilalte ipoteze (mai populară), Krum s’ar fi născut în Macedonia. Tatăl său, Toktu, a fost un membru al unei familii nobile proto-bulgare şi a devenit un conducător al Bulgariei dunărene în anii 766-767.

Probabil făcea parte dintr’o ramură a clanului „regal” turcic Dulo care s’a stabilit în Macedonia, ramură condusă de Kubrat şi care a înfiinţat un nou stat bulgar, cu ajutorul slavilor. Mama lui Krum, Lana (sau Svetlana) era de origine slavă.

Stabilirea noilor frontiere

În anul 805, Krum a profitat de înfrângerea regatului Avarilor pentru a înfrânge restul Avarilor şi pentru a’şi extinde autoritatea sa peste Munţii Carpaţi, în Transilvania, şi de’a lungul Dunării în estul Pannoniei. Bulgaria a avut astfel frontieră comună cu Imperiul franc, cu urmări importante în politica dusă de succesorii lui Krum.

Conflictul cu Nichifor I Genikos

Nicefor I (Nikeforos Genikos), scris și Nichifor (n. 760 e.n., Pisidia, Turcia – d. 26 iulie 811 d.Hr.., Pliska, Bulgaria), a fost un împărat bizantin între 802 și 811, fiind întemeietorul dinastiei focide.

Descendent dintr’o familie de origine arabă, Nichifor a fost numit ministru de finanțe (logothet) în timpul împărătesei Irina Ateniana. În 802, ajutat de patricieni și eunuci, a obținut tronul, în 803 asociindu’l la tron și pe fiul său, Staurakios (Stavrakios). Nichifor a fost nevoit să facă față la două revolte împotriva sa.

Nichifor s’a angajat într’o reorganizare generală a Imperiului Roman, creând noi teme (provincii) în Balcani (unde a inițiat reelenizarea prin reinstalarea grecilor din Anatolia) și consolidând frontierele. Având nevoie de sume mari pentru a’și spori forțele militare, s’a așezat cu mare energie pentru a mări veniturile imperiului.

Prin impozitele grele el a pierdut favoarea supușilor săi și, în special, a clerului, pe care de altfel căuta să’l controleze ferm. Deși a numit un iconodul, Nichifor în calitate de patriarh, împăratul Nichifor a fost portretizat ca un ticălos de către istoricul ecleziast Teofan Mărturisitorul.

În 803, Nichifor a încheiat un tratat, numit ”Pax Nicephori”, cu Carol cel Mare, dar a refuzat să recunoască demnitatea imperială a acestuia. Relațiile s’au deteriorat și au condus la un război împotriva Veneției în anii 806-810. După război, Veneția, Istria, Dalmația și sudul Italiei au fost încorporate în Imperiul Bizantin.

Conflictul a fost rezolvat numai după moartea lui Nichifor, iar Veneția, Istria, coasta dalmată și Italia de sud au fost repartizate în Est, în timp ce Roma, Ravenna și Pentapolis au fost incluse în regiunea vestică.

În anul 811, Nicefor a invadat Bulgaria, l’a înfrânt pe hanul Krum, conducătorul bulgarilor și a cucerit capitala Pliska. Dar la întoarcerea spre Constantinopol, pe 26 iulie 811, Nichifor a fost împresurat, înfrânt și ucis de bulgari.

La rândul său, Krum s’a angajat într’o politică de expansiune teritorială. În 807 forţele bulgare au învins armata bizantină în valea Strumei. Trupele bulgare au capturat aproximativ 332 – 348 kilograme de aur și a ucis mulți soldați inamici, inclusiv toți strategii și majoritatea comandanților.

În 809, oştirea lui Krum a asediat şi a forţat capitularea cetăţii Serdica (Sofia). După asediu a omorât garnizoana bizantină, de 6.000 de oşteni, în ciuda promisiunii lui Krum că viaţa acestora va fi cruţată.

Actul a provocat reacţia împăratului bizantin Nichifor (Nichifor) I, care a dispus strămutarea populaţiei din Anatolia şi de a o coloniza de’a lungul frontierei pentru a o proteja. Nichifor I a încercat, fără succes, să recupereze şi să refortifice Serdica.

La începutul anului 811, Nichifor I a întreprins o expediţie de amploare împotriva Bulgariei.

Theophanes a scris că Împăratul „a fost descurajat de gândurile sale rele și sugestiile consilierilor săi care se gândeau ca el”. Unii dintre șefii săi militari considerau că invazia Bulgariei este imprudentă și prea riscantă, dar Nichifor era convins de succesul său final.

În iunie a invadat terenurile bulgare și a mers prin trecătorile Balcanilor către capitala Pliska. A înaintat până la Marcellae (lângă Karnobat). Aici, Krum a încercat să negocieze cu el la 11 iulie 811, dar Nichifor a decis să’şi continue campania.

Pe 20 iulie, Nichifor a împărțit armata în trei coloane, fiecare marșând printr’o altă rută spre Pliska. El s’a confruntat cu puțină rezistenț, armata lui a reuşit să evite ambuscadele bulgarilor din Munţii Balcani şi a învins o oaste care încercau să blocheze înaintarea bizantinilor în Moesia. După trei zile, a ajuns în capitala unde bizantinii au întâlnit o armată de 12 000 de soldați de elită care păzeau cetatea. Bulgarii au fost învinși și majoritatea au pierit.

O altă armată de 50.000 de oameni, adunată în grabă, a fost învinsă în faţa zidurilor capitalei bulgare Pliska, care a căzut în mâinile împăratului la 20 iulie.

Aici, Nichifor, care înainte de a deveni împărat fusese ministru de finanţe, a ajutat personal la strângerea tezaurului lui Krum. Împăratul a rechiziționat tezaurul lui Krum, a ascuns’o și nu a permis să ajungă în mâinile trupelor sale. Totodată a permis oştirii sale să prade şi să incendieze Pliska.

Hanul Krum a încercat din nou să negocieze pacea. Potrivit istoricului Theophanes, proclamarea lui Krum a spus:

”Iată’te, ai câștigat. Așa că luați ce vreți vă rog și mergeți cu pace.”

Noua tentativă diplomatică din partea lui Krum a fost respinsă.

Nichifor, încrezător de succesul lui, îl ignora. El credea că Bulgaria a fost complet cucerită.

Mihai Sirianul, patriarhul Iacobinilor sirieni din secolul al XII-lea, a descris în Cronica sa brutalitatile și atrocitățile trupelor lui Nichifor:

”Nichifor, împăratul romanilor, a năvălit asupra ţinuturilor bulgarilor: el a fost victorios şi a ucis un număr mare dintre aceştia. El a ajuns în cetatea de scaun a acestora, a cucerit’o şi a devastat’o. Sălbăticia lui a mers până acolo că a ordonat să fie aduşi copii mici în faţa sa, să fie puşi la pământ şi ucişi, spărgându’li’se capetele cu pietre. Ostașii bizantini au jefuit și au ars câmpurile neculese, au tăiat tendoanele boilor, oi și porci au fost sacrificați.”

În timp ce Nichifor I şi armata sa se ocupau cu jaful, devastările şi incendierea capitalei bulgarilor, Krum şi’a mobilizat poporul (inclusiv femeile și mercenarii Avari) pentru a face alte capcane şi ambuscade în trecătorile munţilor. Pe drumul spre Constantinopol, împăratul a primit informaţii despre pregătirile de luptă ale lui Krum.

Inițial, Nichifor intenționa să treacă prin Moesia și să ajungă la Serdica înainte de a se întoarce la Constantinopol, dar după primirea veștilor despre aceste pregătiri pentru luptă și’a schimbat decizia și a ales calea cea mai scurtă spre capitala sa.

Împăratul prea credincios a neglijat să cerceteze înainte. La 25 iulie, armata lui a intrat în trecătoarea Vărbica, dar cavaleria lui i’a spus că drumul era blocat cu ziduri groase de lemn, iar detașamentele lui Krum priveau de pe înălțimile din jur.

Împăratul a devenit panicat de situație și a spus în repetate rânduri tovarășilor săi:

”Chiar dacă am avea aripi, nu vom putea scăpa de pericol.”

Înainte de a se retrage, trupele lui Krum au blocat și intrarea în vale. În zori, la 26 iulie, bizantinii au fost împresuraţi în trecătoarea Vărbica. Armata lui Krum s’a repezit și au început să’i ucidă pe acei bizantini panicați și încurcați în totalitate. Bizantinii s’au opus fără rezerve pentru un timp scurt și au pierit. După ce au văzut soarta tovarășilor lor, următoarele unități au fugit imediat.

Trupele bizantine au ars zidul în mai multe locuri, dar pe măsură ce se grăbeau să treacă peste el, au căzut în șanț împreună cu părțile arzânde ale palisadei. Aproape toți au pierit; unii au fost uciși de sabie, alții s’au înecat în râu sau au fost răniți și au murit după ce au căzut de pe zid, alții dintre ei au murit în foc.

Nichifor a fost ucis în luptă, împreună cu un număr mare de oşteni. Printre nobilii uciși au fost patricienii Theodosios Salibaras și Sisinnios Triphyllios. Garda imperiala i’a dus fiul, Staurakios, în siguranţă, departe de luptă, după ce Staurakios a fost rănit de o lovitură în gât care l’a paralizat. Se spune că numai câțiva au supraviețuit înfrângerii.

Potrivit tradiţiei, Krum a dispus ca ţeasta împăratului Nichifor să fie preparată, încrustată cu argint, şi a folosit’o drept cupă pentru vin. Aceasta i’a sporit faima asupra cruzimii sale şi, împreună cu invaziile şi jafurile sale ulterioare pe teritoriul bizantin, i’au adus porecla de Noul Sanheribn (în akkadiană – Sîn-ahhī-erība = Sin (zeul lunii).

Bătălia de la Pliska a fost una dintre cele mai mari înfrângeri din istoria bizantină și amintirea despre ea a împiedicat conducătorii bizantini să’și mai trimită trupele la nord de Balcani mai bine de 150 de ani după aceea, ceea ce a dus la creșterea influenței și extinderii Bulgariei la vest și la sud în Peninsula Balcanică, rezultând o mare întindere teritorială a Primului Imperiu Bulgar.

În ciuda acestei victorii ale lui Krum, mulți bulgari mongoloizi au fost uciși. Aceste pierderi coroborate cu pierderile de peste un secol în care vor muri și ultimii bulgari, va duce la exterminarea și ultimelor rămășițe mongoloide ale asiaticilor, chiar dacă alături de ei își pierd viața numeroși geto-români din sudul Dunării.

Episodul lichidării bulgarilor este menţionat de mai mulţi cronicari bizantini: Nichifor Gregoras (1290-cca 1361), p.497,499, Theodor Skutariates (sec. XIII), p. 435, 437, (1217-1282), p. 399. etc.

Ioan Zonaras (sec. XII) scrie:

”Câţi au ajuns în mâinile lui Kegen, unii au fost trecuţi prin sabie, alţii au fost vânduţi, ca sclavi, pe bani. Iar mulţimea rămasă acasă s’a socotit că va fi de folos romeilor (grecilor din Bizanţ n.n.), dacă, după ce va fi lipsită de arme, va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curând nimicit”, (p. 223), vol.III Fontes historiae Daco-Romane.

Odată cu exterminarea totală a bulgarilor asiatici și nu a ”bulgarilor” băștinași (adică geto-românii), în toamna anului 1018, urmaşul regelui Samuilă, Ioan Vladislavul, român şi el ca şi Samuilă, luptând în continuare contra grecilor bizantini, cu trupele sale de români sud dunăreni, este învins şi moare pe câmpul de luptă.

Astfel se încheie definitiv existenţa Condomeniului româno-bulgar, pe care istoricii bulgari şi ruşi de astăzi, îl numiseră ”Bulgaria” după numele dat temei (provinciei), de către bizantini !

În anul 1021, prin cucerirea Sremului de pe Dunăre, Bizanţul reuşi să sfarme ultimele rămăşiţe ale rezistenţei din ambele ei părţi componente – răsăriteană şi apuseană – a românilor sud-dunăreni şi care au căzut sub jugul greco-bizantin, cu funcţionari şi cler grecesc, fiind împovărată cu obligaţii materiale. După lichidarea bulgarilor mongoloizi şi de neconfundat cu vlahii, populaţia locală de fapt, cronicile timpului nu’i mai amintesc pe bulgari.

Vă vom prezenta şi alte dovezi care probează dispariţia bulgarilor după anul 1018.
Între anii 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, Revoltele ulterioare, la care se scrie că au luat parte ”bulgarii”, sunt a locuitorilor împotriva abuzurilor bizantine, după care se întemeiază Țaratul Vlahilor.

Părerea d-lui G. Gheorghe despre unii scriitori care mai amintesc despre ţaratul bulgar după exterminarea bulgarilor:

”Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la sudul Dunării, ca de altfel în nicio zonă din Europa.”

Şi în continuare, autorul citează câţiva cronicari bizantini.

Leon Diaconul, scrie despre evenimentele care au avut loc între 959 şi 976 şi la care şi el a fost martor, la reprimarea de către Vasile II împăratul Bizanţului a revoltei antibizantine a ţarului Samuilă la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor mongoloizi, din Peninsula Balcanică.

Cronicarul (L.D.) numeşte Bulgaria, Ţara Moesilor.

De asemenea, Ana Comnena (1083 – după 1148) a scris o cronică a lui Alexie I Comnenul, tatăl ei, dar nu menţionează nicio luptă cu aşa-zişii bulgari. Împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, au purtat războaie cu scyţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii (normanzii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii mongoloizi care au fost exterminaţi între 986 şi 1018.

Cine cutreieră Bulgaria contemporană cu greu va găsi picior de mongoloid, și mai ales unul care să nu fie tătar, ci urmaș veritabil al vulgarilor de la Volga, că doar nu erau și aceștia tot indo-europeni, adică frați cu geții, nu’i așa?

Toate izvoarele ne prezintă acești bulgari ca pe niște oameni ai rasei mongoloide. De aceea românii de azi trebuie să facă o distincție clară între proto-bulgarii asiatici de origine altaică și bulgarii de azi care în mare parte sunt urmașii geto-românilor sud-dunăreni, care vorbesc o limbă slavonă (bisericească) introdusă în spațiul bizantin de geto-românii Chirilă și Metodiu, originari din Salonic, o limbă căreia pe întinsul așa-zis slav limbii i s’a imprimat, treptat, însușirea bolnăvicioasă, mai ales a pseudo-slavilor de a inversa sensul originar al cuvintelor paleo-slave.

Cu toate acestea, există numeroși români care nu sunt recunoscuți ca minoritate în Bulgaria, deși sunt aproape 300 000 de vorbitori de limbă română. De aici decurg toate celelalte neajunsuri: nu au dreptul la școală în limba lor, nu au reprezentant în Parlament, nu au dreptul la slujbă religioasă în limba maternă. Toate acestea se întâmplă, și nu doar în Bulgaria, ci și în Ungaria (400.000) și Grecia (800.000) țări membre a Comunității Europene, sau în Serbia (600.000) și Ucraina (1.500.000) țări în care însumat trăiesc aproape 4 milioane de români, vlahi, aromâni, macedo-români, machidoni etc.

Citiți și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE BULGARI

sau: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

VICTORIA ROMÂNILOR ÎMPOTRIVA UNGARIEI APOSTOLICE. BĂTĂLIA DE LA POSADA

Cum au nimicit românii toata floarea nobilimii apostolice a Ungariei ?

Înainte de toate, să înțelegem ce înseamnă apostolic, care conform oricărui dicționar, apostólic, vine din franțuzescul apostolique, iar pe linie religioasă latină apostolicus (-um) însemnând ceva care aparține apostolilor sau în felul apostolilor, de la apostol, apostolesc, (înv) apostolicesc, ori în cazul nostru un ”stat” sau o conducere, un regat, un rege care depinde de papă sau care emană de la Sfântul Scaun. Cu alte cuvinte această ”țara” nu reprezenta pe proprii săi locuitori pe linie etno-genetică, ci puterea Papei în acel teritoriu, sau colonie. Un alt lucru extrem de important este un fapt care nu se cunoaște foarte bine, această ”entitate statală” nu avea granițe definite la momentul creării sale.

În plus, nu uitaţi că Regatul ungar nu era numai vasal Papei, ci era numit regat apostolic cu rol misionar direct. Papa se interesa foarte mult de ceea ce se întâmpla acolo. Au fost cazuri în care Regele era excomunicat. Regii ”unguri” până la 1526 când acest stat apostolic dispare cucerit de imperiul otoman, devenind pașalâc turcesc, se comportau ca nişte purtători de cuvânt, ca nişte îndatoraţi faţă de suzeranul lor în vederea răspândirii creştinismului, trimiţând timp de zeci de ani, peste Carpaţi, grupuri de dominicani sau de alţi călugări propagandişti catolici care, în general, erau căsăpiţi.

La 9 noiembrie 1330, începe bătălia de la Posada.

Dupa stingerea dinastiei Arpadiene, tronul apostolic vacantat este alocat de către suveranul pontif aripei napolitane a casei de Anjou. Cu aroganța predecesorilor săi pe tron, angevinul arunca armata regatului ungar impotriva românilor. Urmează una dintre cele mai reușite acțiuni de strategie politico-militară din evul mediu.

Din armata regatului apostolic angevin rămâne doar o amintire. Regele scapă cu viață în condiții umilitoare și se refugiază în cetatea Timișoarei.

Tot în aceste împrejurări se naște statul românesc independent, Valahia, condus de Basarab I.

”Bătălia de la Posada” este numele conflictului militar dintre Regatul Papal al Ungariei și Țara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie este considerată actul de naștere al primului stat românesc medieval – Valahia (Țara Românească).

”Basarab, voievodul nostru transalpin”

Angajarea lui Basarab în marele război împotriva lui Carol Robert, purtat în perioada 1316-1324 de o vastă coaliţie alcătuită din sârbi, bulgari, ruteni, tătari şi nobili transilvăneni rămaşi fideli fiilor fostului voievod al Transilvaniei, Ladislau Kán (1294-1315), este atestată doar pentru etapa finală a conflictului, materializată prin atacuri lansate de Basarab împotriva Mehadiei, în perioada 1322-1324, în cooperare cu aliaţii săi sârbi şi bulgari.

În 1323, Basarab a participat, în calitate de aliat al ţarului bulgar Mihail Şişman, la războiul purtat de acesta împotriva Imperiului Bizantin.

În 1324, ca urmare a negocierilor purtate de Basarab cu reprezentantul diplomatic al lui Carol Robert, comitele Martin al Sălajului, între Ungaria şi Ţara Românească a fost reinstaurată pacea. Din punct de vedere formal, Basarab devenea, din acest moment, un vasal de circumstanţă al regelui Ungariei, care îl numeşte de alt­fel, la 26 iulie 1324, Bazarab, ”woyuodam nostrum Transalpinum” (”Basarab, voievodul nostru transalpin”).

Basarab nu a făcut însă, cu această ocazie, niciun fel de concesie teritorială vecinului său dinspre nord, el continuând să rămână, şi după această dată, stăpânitorul cetăţii Severinului.

De asemenea, voievodul român nu şi’a asumat niciun fel de altă obligaţie faţă de regele Ungariei, cu excepţia achitării unor obligaţii financiare cărora nu le putem preciza amploarea. În aceste condiţii, neîncrederea existentă între Ungaria şi Ţara Românească în anii de după 1324, determinată de insatisfacţia lui Carol Robert faţă de condiţiile în care fusese încheiată această pace, s’a transformat, pe măsura trecerii timpului, într’o tensiune din ce în ce mai evidentă.

Carol de Anjou vrea să profite de înfrângerea lui Şişman

În 1330, ţarul Mihail Şişman, aflat la apogeul puterii sale, a luat decizia de a încerca soluţionarea îndelungatului conflict dintre Bulgaria şi Serbia printr’o confruntare directă. Aliat cu Bizanţul, ale cărui trupe au invadat Macedonia dinspre sud, Mihail Şişman a intrat în Serbia pe valea Strumei, în fruntea unei armate impresionante, din rândurile căreia făceau parte, potrivit unei însemnări autobiografice a lui Ştefan Dušan din anul 1349, Mihail Şişman, fratele său Belaur, viitorul ţar Alexandru, Ivanko Basarab, tătarii negri, domnii iaşilor şi alţi domni.

Cronica lui Gregoras estimează efectivele armatei lui Şişman şi ale aliaţilor săi la 15.000 de oameni. După doar patru zile de înaintare, Mihail Şişman a fost însă ­întâmpinat, la Velbujd, de oastea regelui Ştefan Dečanski, care a angajat împotriva sa, la 18 iulie 1330, o bătălie ce avea să se încheie cu o mare victorie sârbească. Mihail Şişman, grav rănit, a căzut în mâinile învingătorilor, stingându-se din viaţă câteva zile mai târziu.

Marea victorie sârbă de la Velbujd a declanşat o gravă criză de echilibru în Balcani. Prin moartea ţarului Mihail, sistemul politic creat de acesta în jurul Bulgariei s’a dezorganizat, iar Serbia s’a pomenit în postura de deţinătoare a unei hegemonii pentru care nu era încă pregătită. Consecinţele acestei modificări a raportului de forţe de pe scena politică sud-est europeană s’au resimţit fără întârziere la nordul Dunării.

La aflarea veştii înfrângerii lui Mihail Şişman şi a destrămării sistemului politic patronat de acesta, Carol Robert de Anjou a luat decizia de a’şi încheia socotelile cu Basarab şi de a readuce teritoriile de la sud de Carpaţii Meridionali la ascultare faţă de Coroana Ungariei printr’o acţiune armată decisivă. Campania lui Carol Robert de Anjou împotriva Ţării Româneşti a fost, fără îndoială, o urmare directă a evenimentelor balcanice din vara anului 1330.

Pentru a reuşi să declanşeze campania împotriva lui Basarab la începutul toamnei, regele a fost însă nevoit să se limiteze doar la o mobilizare parţială a armatei sale, în condiţiile în care timpul necesar pentru mobilizarea armatei regale a Ungariei era, în această epocă, de cel puţin două luni.

Cronica Pictată de la Viena, surprinde, de altfel, această realitate: ”regele şi’a adunat o armată numeroasă, dar nu totuşi întreaga sa putere, căci destinase foarte mulţi luptători mercenari pentru diverse expediţii împotriva duşmanilor regatului”.

În ceea ce îl priveşte pe Basarab, dificultatea poziţiei sale externe, ca rezultat al înfrângerii de la Velbujd, l’a obligat să se bazeze, în principal, pe forţele sale proprii. Aceasta explică şi atitudinea defensivă şi împăciuitoare de care Basarab a dat dovadă la începutul expediţiei.

Batalia de la Posada (1330)
Regatul Ungariei
Comandant: Carol Robert de Anjou
Forțe: 30.000
Pierderi: Aproape 30.000
Țara Românească
9 – 12 noiembrie 1330, undeva în zona muntoasă dintre Țara Româneasca și Transilvania (care era controlată de Papă prin Tronul Ungariei)
Comandant: Basarab I
Forțe: până în 10.000
Pierderi: Minime
Rezultat: Victorie a forțelor române

Izvoare istorice: Bătălia de la Posada în cronica lui Johann de Thurocz

Bătălia a fost menționata în mai multe cronici: cea pictata de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Johannes de Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Dugosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 – 1480) precum și alte lucrări ungare, poloneze și germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze.

De asemenea, bătălia mai este pomenita și în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict. În toate aceste izvoare nu este menționat niciodata cuvântul ”posadă”, ce desemna inițial un loc greu accesibil și apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim s’a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente ungare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul și Sigismund de Luxemburg.

Astfel, două dintre acestea (datate 1408 și 1438) vorbesc despre ”munții ziși ai Posadei”, deși într’o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar ca bătălia se purtase ”pe când urcam culmile munților, zise în vorbirea obișnuită [locală] posadă, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari”.

Denumirea de ”Bătălia de la Posada” a fost introdusă și încetățenită în istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul consideră că bătălia din 1395 și cea din 1330 s’ar fi desfașurat în aceleași locuri, anume ”în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

Desfășurarea evenimentelor

În 1324 Basarab I se afla sub suzeranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român a cucerit Turnul Severin, ceea ce a dus la răcirea relațiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab a refuzat să mai plăteasca tributul de vasal.

Aceste lucruri l’au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediție de recucerire a teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului sau.

Solul muntean aduce oferta de pace regelui ungar

Carol Robert de Anjou și’a început campania de pedepsire a lui Basarab în luna septembrie a anului 1330, pornind din Timișoara în fruntea unei armate însemnate. Inițial a ocupat Banatul de Severin și cetatea Severinului, după care a început să străbata Oltenia, pustiita în prealabil de catre Basarab, spre Curtea de Argeș.

Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare s’a instalat foametea încă de la intrarea în Țara Româneasca. Pe drum, Carol Robert a primit o solie din partea domnitorului român (ilustrata și într’una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care i’a adus o propunere de pace.
Basarab I îi oferea regelui 7.000 de marci de argint ca despăgubire, îi ceda cetatea Severinului și îi trimitea unui fiu la curtea ungară ca garanție, ”numai va întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, ca de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”.

Carol Robert a refuzat oferta și a răspuns cu aroganță că Basarab este păstorul tuturor oilor sale și că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urma, armata ungară a ajuns la Curtea de Argeș, pustiită în prealabil, și o incendiază.

Relatările ungurești povestesc despre un armistițiu încheiat între cele două parți beligerante, cu condiția ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt.

Dar, A. D. Xenopol se îndoiește de veridicitatea acestui pasaj, socotindu’l doar un pretext pentru a explica mai ușor înfrângerea armatei regale.

Inamicul a fost atras într’o vale îngustă și prăpăstioasă, unde a suferit o înfrângere umilitoare. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intrușilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.

”Basarab a venit pe o cale cu toata oastea sa, și calea sucita și de amândoua parțile cu râpe foarte înalte, era închisa împrejur, și unde calea zisă era mai larga, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevar nu s’au gândit. Mulțimea nenumarată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, aruncă săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii de drum, care însa nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile sapate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.” (Cronica pictata de la Viena)

După lupta de 4 zile, 9 – 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut. S’a reîntors catre patrie tot prin Timișoara.

Printre victime, alaturi de numero?i nobili, s’au numarat și Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum și preotul personal al regelui. O parte a supraviețuitorilor au fost luați în robie, însuși regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bataliei ”s’au tras nu puține robii, cazne și primejdii pentru neamul unguresc”.

”Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nicio deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagană și se scutură pruncii, sau ca niște trestii clătinate de vânt. S’a făcut aici cea mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și nobili, și numărul lor nu se poate socoti.” (Cronica pictată de la Viena)

Un document ungar din 1351 menționează ca în ajutorul românilor au venit și cete de tătari (”pagânii vecini”). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menita a spori numărul și puterea armatei lui Basarab și astfel să poată fi explicată mai ușor înfrângerea armatei apostolice a Ungariei foarte numeroase.

Dar, în sprijinul lui Basarab se pare că au venit și sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronică săsească, menționează faptul că în timpul bătăliei sibienii s’au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.

Consecințe

”Românii… puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, veștminte scumpe, bani de aur și de argint și multe vase de preț.” (Cronica lui Johann de Thurocz)

În urma victoriei, Basarab I a obținut nu numai o pradă însemnată, dar a reușit să consfințeasca independența Țării Românești, astfel luând naștere un nou stat feudal independent pe harta Europei.

Relațiile cu Regatul Ungariei s’au îmbunatățit abia dupa moartea lui Carol Robert (1342) și suirea pe tron a fiului sau Ludovic I, în special dupa 1345. În 1354 Nicolae Alexandru a recunoscut suzeranitatea regelui ungar.

Localizarea în teren a bătăliei, lupta de la Posada în Cronica Pictată de la Viena

Localizarea bataliei nu a fost stabilita pâna astazi cu certitudine, istoricii optând pentru locuri precum: Valea Oltului, în Țara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin), pe culoarul Rucar-Bran sau Valea Prahovei.

O pondere mare în alegerea locației a constituit’o drumul întoarcerii, socotit prin deducție logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai scurt (trecatorile Carpaților către Sibiu sau Brașov). Nici în ipoteza existenței armistițiului nu se poate concluziona cu siguranță că într’adevar românii i’au dus pe inamici pe drumul cel mai scurt către Ungaria.

Izvoarele istorice oferă puține informații geografice cu privire la acest subiect. Cronica pictată de la Viena menționeaza doar ”o cale oarecare” (quondam via), între ”locuri strâmte” (passus strictissimos), stâncoase și neîmpădurite, iar cele două miniaturi ale bataliei reproduc, în opinia lui Constantin Rezachevici, doar niște modele bologneze, fără legătură cu realitatea geografică românească.

În neconcordanță cu aceasta relatare, documentele emise de curtea ungară, precum și cronica teutonă a lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.

În zona Mehadiei

Primul care a enunțat această ipoteză, fără a’i aduce însa argumente, a fost P. Dragalina, în 1899. Acesta considera că lupta s’a dat ”în cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orșova și Meedia [Mehadia]”.

Constantin Rezachevici menționează că ”drumul sării”, pe care a intrat armata ungară, era legătura obișnuită dintre Ungaria și Țara Românească, și prin urmare Carol Robert ar fi fost îndreptățit să aleagă la întoarcere o cale pe care o știa cel mai bine, în detrimentul alteia necunoscute. În continuare oferă și câteva mărturii din documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou:

Pe 7 aprilie 1331 un document ungar men?ioneaza ca bătălia s’a dat dincolo de ”muntele românilor” (trans alpem Olachorum), regele însuși amintind la 2 și 22 noiembrie 1332 că lupta avusese loc ”la ieșirea noastră de acolo” (așadar chiar la hotarul dintre Ungaria și Țara Românească).

Pe 26 noiembrie 1332 Carol Robert oferea o danie comitelui Pavel și fratelui său comitele Laurențiu ”ambii participanți la bătălie” în care menționa că lupta s’a purtat ”când am ajuns în niște ținuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ținute pe nedrept în Țara Românească de către Basarab schismaticul, fiul lui Thocomerius, spre marea noastră nesocotire și a sfintei coroane”.

Singurul teritoriu de graniță al coroanei maghiare aflat la acel moment sub stapânirea lui Basarab era Banatul de Severin, pentru care domnitorul român depusese juramânt de vasalitate la 1324. Plecând de la aceasta concluzie, istoricul a identificat muntele românilor ca fiind Vlașcu Mic (1.739 m), iar zona bataliei undeva între Orșova și nordul Mehadiei.

În zona Țara Loviștei – Valea Oltului

Cel dintâi care a optat pentru această zonă a fost Aurelian Sacerdoțeanu, în 1934, urmat de catre Ion Conea, un an mai târziu.  Ambii s’au bazat pe trei premise: armata ungară se retragea pe ascuns, ca fugari. Prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar,
acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Țara Loviștei și mai apoi pe Valea Oltului.

Deoarece primul punct este fals, conform izvoarelor (Carol dorea să poarte bătălia mereu amânată de Basarab), celelalte cad de la sine. Un alt motiv pentru retragerea pe cel mai scurt drum a fost considerat cel al înfometării armatei (lucru menționat chiar în Cronica pictată).

Constantin Rezachevici se îndoiește însă de acest lucru, deoarece oastea ungară avea obiceiul să poarte provizii în campaniile sale și consideră motivul drept pretext pentru a ascunde adevăratele cauze ale înfrângerii.

Constantin Rezachevici menționează în plus relațiile extrem de încordate între Carol Robert și sibieni. În 1324 avusese loc un conflict sângeros între cele două parți, din cauza nesupunerii sibienilor. Până la moartea regelui ungar relațiile dintre cele două parți au rămas la fel de reci. Mai mult decât atât, cea mai veche cronică săsească (Chronica antiqua) menționează faptul că în timpul bătăliei din 1330 sibienii s’au răsculat împotriva lui Carol Robert, în colaborare cu Basarab I. Aceste condiții socio-politice fac aproape imposibilă ipoteza retragerii către Sibiu, pe Valea Oltului.

Într’o diplomă din 11 noiembrie 1336 dată de rege vicecancelarului transilvănean Thatamer și fratelui său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatată primejdia de la acea dată a drumului de pe Valea Oltului:

”Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Țara Românească, acesta [Bako], din porunca măritului bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s’a grăbit în urma noastră și a stapânului său cu puțini oameni, în niște solii și treburi tainice, apărându’se de dușmani și de primejdia morții prin iscusința sa isteață și mântuindu’se printr’un noroc și o întâmplare vrednică de mirare, ne’a ajuns chiar sub cetatea Argeș, unde ne’am minunat, împreună cu toată oastea, de venirea sa neașteptată.”

În perspectivă, distanța dintre Argeș și Timișoara (de unde a plecat armata și unde s’a întors regele) este aproximativ aceeași, indiferent de ruta aleasă, pe la Turnu Severin sau prin Sibiu.

În pasul Rucăr-Bran

Adeptul acestei locații a fost Nicolae Iorga. El considera că bătălia a fost purtată ”în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

Pe Valea Prahovei

Plasarea bătăliei pe Valea Prahovei este motivată în principal de trei argumente, în opinia cercetatorului Florian-Nicu Smărăndescu.

În primul rând, consideră că presupusa participare a tătarilor la acest conflict ar fi trebuit să se petreacă astfel încât lui Basarab să’i fie cât mai ușor să’i scoată din țara sa, o dată cu încetarea ostilităților.

Înal doilea rând, men?ioneazarelatarea calatorului Maciej Stryjkowski (1547 – 1582), venit de la Constantinopol spre a merge în Polonia natala. Acesta a ales ruta Silistra – Călărași – Valea Prahovei – Țara Bârsei – Pasul Oituz – Moldova. Mergând pe acest drum, a observat monumentul presupus a fi ridicat de Basarab I în cinstea victoriei sale:

”Când Carolus, regele Ungariei a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin șiretenie, de munteni și moldoveni, așa încât cu o mică suită abia a scapat regele de măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au cladit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i’am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la două zile de drum de Sibiu, oraș în Transilvania, dincolo de munți.”

Cercetatorul consideră că este vorba despre schitul numit în popor ”Trei Lespezi”, aflat în Posada Prahovei și refacut de catre Cantacuzini în 1661. De asemenea, locația corespunde și distanței de două zile calare față de Sibiu.

Nu în ultimul rând, într’o diplomă din 13 decembrie 1335, catre Nicolae Radoslav, regele menționează cum, ”cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea dușmanilor și se putu sparge latura dreaptă a zidului de dușmani și luând’o la picior prin spărtura facută din bătălia venită fără veste… aflarăm prilejul mântuirii și o luarăm spre casă”.

Această direcție a deplasării regelui după scăpare a fost interpretată de către cercetător în sensul alegerii Văii Prahovei ca rută de ieșire din Muntenia.

În final, Florian-Nicu Smarandescu lansează și o ipoteză a interpretării figurilor de stil din relatarea Cronicii pictate. Astfel, este relatata prinderea oștenilor ”ca peștii în vârșă”, într’un defileu ”ca o corabie strâmtă”, unde se izbeau unii de alții ”cum se clatină trestiile în vânt”.

Asemenea descriere ”consideră cercetătorul” ar corespunde unei văi cu un fir de apă, anume Râul Prahova, unde pe alocuri crește trestia.

”Regele ajunse pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită și închisă de amândouă părțile de râpe foarte înalte de jur împrejur și pe unde această cale era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele și ai săi negândindu’se în adevăr la așa ceva, mulțimea nenumărată a vlahilor sus pe râpe a alergat din toate părțile și a aruncat săgeți asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei văi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai și ostași cădeau din toate părțile în luptă. Căci din pricina urcușului prăpăstios din acea vale nu se putea sui în contra vlahilor pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinși ostașii regelui ca niște pești în vârșe ori în mreajă.

Cădeau tineri și bătrâni, principi și nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile soldații aleși așa se izbeau cum se clatină trestiile de vânt. Și a fost aici un cumplit dezastru căci a căzut o mulțime de ostași, de principi de nobili și numărul lor nu se poate socoti, din ziua a șasea, în preziua sfântului Martin și după aceea în acea următoare.

Au murit acolo și trei prepoziți și anume magistrul Andrei, prepozitul bisericii din Alba, un bărbat foarte venerabil, vicecancelarul Maiestății sale regale, fiind acolo, a pierit cu sigiliul regelui. Apoi Mihail, prepozitul din Pozsega și Nicolae, prepozitul din Alba Transilvaniei. De asemenea Andrei, plebanul din Sarus și călugărul Petru din ordinul predicatorilor, bărbat onorabil, acolo și’a primit paharul morții crâncene, pentru că în creierul capetelor lor au bătut mișelește cuie de lemn.

Și au fost uciși și unii preoți care erau capelanii regelui. A căzut în sfârșit și o mulțime nenumărată de cumani.

Cadavrele tuturora, atât ale fețelor bisericești, cât și ale nobililor laici, acolo pe locul luptei, așteaptă vremea de apoi a învierii celei de obște. Și nici măcar cei mai de aproape ai lor n’au putut, din cauza năvălirii dușmanilor, să găsească pe cei scumpi ai lor, pentru ca înșiși să’i îngroape. Dar vlahii au dus mulți prizonieri, atât răniți cât și neatinși și au pus pe foarte multe arme și haine de preț ale tuturor celor căzuți și bani în aur și argint și vase prețioase și brâuri de sabie și multe pungi cu groșiți late și mulți cai cu șele și cu frâne cu toate le’au luat și le’au dus la Bazarad voievod.

Iar regele își schimbase însemnele armelor sale, cu care s’a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându’l vlahii a fi însuși regele l’au omorât cu cruzime. Și însuși regele de abia a scăpat cu câțiva inși. Căci au stat împrejurul regelui, ca niște ziduri de piatră, magistrul Danciu cu fiul său Ladislau și alți ostași care erau în serviciul personal al regelui și magistrul Martin, fiul lui Berend, care primeau asupra lor toate loviturile de sabie și de săgeți, numai să scape regelui viața de loviturile morții.

Cădeau și împrejurul oastei, din toate părțile și din mulțimea câinească a vlahilor, ca muștele care au pierdut dulceața untului de lemn, când ucideau fără milă pe poporul creștin și pe preoții lor, unși ai lui Christos.

Numărul vlahilor uciși acolo de unguri numai judecătorul priceput din Infern a putut să’l socotească. Regele însă după această întâmplare a venit la Vișegrad. Într’un cuvânt, cu toate că ungurii au purtat războaie foarte mari și foarte crâncene, totuși aceasta li s’a întâmplat și lor, ca nu cumva să se sumețească de mulțimea victoriilor sau, cel puțin, să fie pedepsiți pentru îngâmfarea lor de mai înainte, pentru ca să cunoască și ei umilința și să înțeleagă că din mila iubirii dumnezeiești se fac cu atât mai vrednici, cu cât rabdă loviturile de îndreptare ale tatălui ceresc. Căci Dumnezeu tatăl pe aceia îi pedepsește, pe care îi iubește.”

Într’o clasificare a celor mai importante succese militare româneşti din toate timpurile, cea obţinută în noiembrie 1330 de voievodul Basarab I împotriva regelui Carol Robert de Anjou trebuie să ocupe, cu certitudine, unul dintre locurile de onoare. Importanţa victoriei lui Basarab este dată nu doar de caracterul ei indiscutabil, în pofida unei disproporţii de forţe evidente şi a unui context internaţional care îl dezavantaja pe voievodul român. Dincolo de toate, e şi momentul apariţiei primului stat românesc medieval.

Victoria de la Posada reprezintă actul de naştere al Ţării Româneşti, aşadar, momentul apariţiei primului stat românesc medieval. Prin consecinţele sale de lungă durată, victoria lui Basarab a marcat însă întreaga evoluţie a statalităţii româneşti de sine stătătoare, de la originile sale medievale până în ziua de astăzi. Puţine dintre bătăliile purtate în istorie au avut consecinţe la fel de importante.

Bibliografie

Sursa traducerii: România. Documente străine despre români, București, 1992 (tipărituriromânești.ro)

Sursa imaginilor: Képes krónika

Petru Demetru Popescu, Basarab I, Ed. Militara, București, 1975.

Dr. Constantin Rezachevici, Lupta lui Basarab I cu Carol Robert în Banatul de Severin…, în ”Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 51 – 54.

Florin-Nicu Smarandescu, … sau pe Valea Prahovei?, în ”Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 55, enciclopediaromaniei.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

GETO-VLAHO-ROMÂNII, UN CONTINUUM ETNIC IMPOSIBIL DE CONTESTAT

Cea mai interesantă ipoteză, dar și una dintre cele mai viabile pentru originea etnonimului ”vlah” folosit în numirea geților balcanici este elaborată în capitolul V din volumul 1 al cărții Frontierele romanilor scrisă de Alexandru Gabriel Filotti și publicată la editura Istros din Brăila în 2007.

Avem așadar propusă varianta coruperii numelui unui sfânt: Sf. Blasius ocrotitor al animalelor și venerat de geții oieri din Balcani.

Blasiu în varianta latină Blasius, iar în varianta slavonă Vlasie, decedat în anul 316, a fost un episcop în Sebasteia, Armenia Mare. Este sărbătorit ca sfânt în Biserica Ortodoxă, cât și în cea Catolică. Numele în limba româna ar putea fi Sfântul Valah din Sebasteia întrucât în albaneză și croată numele înseamnă Valahul.

Sfântul Vlasie este prăznuit de Biserica Ortodoxa în ziua de 11 februarie. Sfântul s’a născut într’o familie înstărită din Asia Mică. Fiind mai întâi medic, la vremea respectivă Biserica l’a rânduit pe acesta episcop în cetatea Sevasteia, din Armenia de la care se trage și numele de Sebastian, actuala Sivas din Turcia.

În vremea persecuțiilor pornite de împăratul Dioclețian împotriva creștinilor, Sfântul Ierarh Vlasie s’a retras într’o peșteră pustie din Muntele Argheos. Acest munte era înconjurat de păduri, în care trăiau multe animale. Acestea veneau adesea la peștera Sfântului Vlasie, precum vedem și în iconografie, pentru binecuvântare și vindecare.

În viața sfântului citim că, odată, pe când slugile împaratului vânau pe Muntele Argheos, ele văzură o mulțime de animale adunate la un loc; mult se minunară ei ca leii nu’i atingeau pe cerbi, iar urșii pe căprioare. Sfântul Vlasie a aflat despre venirea vânătorilor, drept pentru care a binecuvântat animalele și le’a spus:

„Fugiți mai repede, să nu vă omoare vânătorii!”

Când s’au apropiat, vânătorii n’au mai văzut nici urmă de fiară, în fața lor apărând doar un bătrân cărunt.

„Ești un vrăjitor! Cum ai fermecat aceste animale, ca să te asculte?”, au spus ei.

Sfântul însă le’a spus:

”Nu sunt vrăjitor. Eu sunt creștin din tinerețe. Dușmanii credinței m’au alungat din oraș. Mai bine trăiesc cu fiarele sălbatice, decât cu oamenii cei răi, dușmanii lui Hristos.”

Mulți ani a sihăstrit Sfântul Vlasie și, în toți anii aceștia, s’a rugat pentru oameni și pentru prigonitorii săi, de asemenea. În tot răstimpul acesta, animalele sălbatice veneau la el, după bunătatea sa, după mângâiere și dragoste. În vremea pustniciei sale, sfântul a privegheat și s’a rugat neîncetat, tămăduind îndată pe toți cei care îl căutau, precum și animalele bolnave din pădure.

Prigonitorii săi, care nu încetaseră să’l caute, l’au aflat în cele din urmă, rămânând uluiți la vederea unui al doilea Rai, unde leii, tigrii, urșii și lupii trăiau în bună pace în preajma sfântului. Vlasie și’a întâmpinat cu bucurie vrăjmașii, știind de mai înainte despre venirea lor. Fiind prins de soldații romani, în timpul domniei împăratului Licinius, sfântul a fost aruncat în temniță și chinuit aspru.

La judecata sa, Sfântul Vlasie și’a declarat cu tărie credința în Iisus Hristos și și’a arătat disprețul pentru idolii romani. Nevrând să se lepede de Hristos, sfântul a fost aruncat într’un lac adânc, însă acesta nu s’a scufundat, ci a călcat pe apă. Vrând să alerge la el, crezând în puterea zeilor lor, un număr de 68 de romani păgâni s’au înecat în apă, neputând ieși sau înota. Un înger i’a spus sfântului să iasă din apă, pentru a primi cununa muceniciei. Ieșind, soldații i’au sfâșiat trupul, rupându’l în bucăți, iar mai apoi i’au tăiat capul cu o sabie.

Sfântul Vlasie

Sfântul Vlasie a trecut la cele veșnice în ziua de 11 februarie 316. În timpul pătimirii Sfântului Vlasie, șapte femei care îi urmau s’au alăturat mărturisirii sale. Printr’un vicleșug, arătându’se dornice de a sluji idolilor, cele șapte femei au reușit să surpe statuile acestora și să le arunce în apă. După ce au fost torturate, fericitelor femei le’au fost tăiate capetele.

În anul 855, cinstitele sale Moaște au fost aduse în Imperiul Roman de Apus și așezate în Mănăstirea Sfântul Vlasie (Sankt Blasien), din Baden-Württemberg, Germania, iar o parte din ele au fost duse în localitatea Ragusa, după anul 972.

Mai înainte de a fi aduse în orașul Ragusa (Dubrovnik), cinstitele Moaște au fost purtate prin toate așezările unde trăiau vlahi, din Asia Mica și până în teritoriile de azi ale Greciei, Bulgariei, Albaniei și Macedoniei, ele oprindu’se pentru câțiva ani la Cetinje, în Muntenegru.

Capul Sfântului este păstrat în Mănăstirea Constamonitu, din Sfântul Munte Athos.

Sfântul Vlasie sau Blasiu / Valahul este ocrotitorul sau patronul orașului Dubrovnik, aflat pe malul Mării Adriatice, în Croația. În vechime, localitatea Dubrovnik se numea Ragusa, iar locuitorii Venetiei doreau mult să o cucerească. Pe la sfârșitul secolului al X-lea, părintele Stoiko, slujitor în catedrala orașului, se plimba pe malul mării, rugându’se. Deodată, un batrân cu port luminos i’a apărut înainte, zicându’i:

”Pregatiți’vă de război, căci venețienii vă vor ataca în curând. Bărcile lor, încărcate cu soldați, sunt ancorate aproape, în Gruz și lângă Lokrum. Spune’le raguzenilor că i’a avertizat Vlasie, episcopul martir al Sevastiei.”

Având vreme să se pregăteasca, localnicii i’au înfrânt pe atacatorii venețieni, în anul 972. Drept mulțumire, Sfântul Vlasie a fost numit ocrotitor al orașului Ragusa, fiind trecut pe sigiliul republicii și pe monezile emise în acea perioadă.

Sfântul Vlasie este întâlnit la creștini sub mai multe nume: Vlaho, Sveti, Sveti Vlaho, Blase, Blas, Vlas, Biagio, Svatý Blažej, Szent Balázs, Sanctus Blasius, Saint Blaise, Saint Balázs, Sebasty, Błażej z Sebaste, Blasius von etc.

Nu știm câți tigri și lei trăiau pe Muntele Argheos, dar cu siguranță turme de oi și capre se găseau din belșug, și nu este de mirare că păstorii îl îndrăgeau în trecut apelând la protecția sa pentru turmele lor. În credința populară el va deveni și protector al păsărilor şi al femeilor gravide fiind o prefaţă a sărbătorii de Dragobete.

”Vraciul” Vlasie a tămăduit, prin rugăciune şi post, animale sălbatice bolnave, fapte ce i’au adus denumirea de vraci. Sfântul Vlasie este în calendarul popular protector al păsărilor şi al femeilor gravide. De ziua lui, se spune că se întorc păsările migratoare, când li s’ar deschide ciocul şi ar începe a cânta. Peste două săptămâni, pe data de 24 februarie, la Dragobete, se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să’şi construiască cuiburile.

Se spune că Sfântul Vlasie anunţă marea sărbătoarea de Dragobete. Sfântul Vasie era considerat ocrotitor al gospodăriilor şi cioban al lui Dumnezeu pentru vite.

Sigur, în cartea sa Alexandru Gabriel Filotti, utilizează clișee etnice (daci, traci, daco-traci etc.) ultra utilizate de către scriitorii și istoricii români în mod cu totul eronat și pe care noi le dezavuăm, dar cu toate acestea vom reproduce un capitol din această carte din 2 considerente enumerate mai jos:

1. În special pentru o temerară intruziune în acea perioadă destul de săracă în documente pentru istoria românilor cuprinsă între secolele III și X.

2. De asemenea, redăm acest text și pentru abordarea problematicii iobăgiei rumânilor.

Cât despre romanizarea geților cu care și autorul nostru ar fi de acord, aici trebuie reiterat încă o dată, că această romanizare nu a avut loc, cel puțin nu în sensul pe care’l propune istoriografia românească, ci ea va trebui într’o bună zi să se limiteze doar la o serie de împrumuturi din limba latină uzuală în imperiul roman în special în scris și cu care toate neamurile din Balcani au avut legătură directă, împrumuturi în dialectele locale ale geților în special ale termenilor tehnici sau din terminologia creștină.

De altfel, și cu alte ocazii noi am insistat că limba getică folosită în Europa de toate triburile europene, nu puteau fi latinizate, atât timp cât toate etniile imperiului roman se foloseau de limbile lor materne, iar de limba latină, se foloseau doar ca o linqua franca în raport cu administrația sau numai de către elitele de la Roma în operele lor, textele, sau documentele oficiale.

Așadar, atunci când facem referire la cum erau priviți de către germanici acei vorbitori de limbi getice sau italice din imperiu sau cei care foloseau limba latină, aceste limbi foarte asemănătoare erau asociate și erau deopotrivă categorisite limbi valahe, valone etc. Deși se acreditează ideea că valahi erau numiți doar cei trăitori în proximitatea limesurile romane, istoria îi contrazice, deoarece vlahi erau cam toți geții din tot arealul getic balcanic și nu doar de la marginea imperiului, cei care se îndeletniceau cu oieritul, dar nu numai.

MOTTO
„Faptul că poporul român se înfățișează de la început format din două pături distincte: proprietari și iobagi, care se definitivaseră înainte de secolul al XIV-lea, și că numele de rumâni constituia nu o denumire etnică, ci una socială, reprezentând numai pe iobagi, este de cea mai mare însemnătate”, Constantin Giurescu. Studii de Istorie. Antologie de Dinu C. Giurescu. Editura Eminescu 1993 p. 328.

Creșterea și descreșterea convertibilității dinarului roman

Constantin Giurescu unul dintre marii istorici pe care i’a produs România , în anul 1915 publică studiul ”Vechimea rumâniei în Țara Românească …”, în care declară categoric, că numele de rumâni reprezintă numai pe iobagi, dar nu explică, de unde venea această denumire dată iobagilor, fonetic atât de apropiată de denumirea de ”roman”, care – în conștiința poporului – era considerată că ar fi fost denumirea etniei care locuia în Dacia, actualmente România. În 1916, el publică studiul Despre rumâni, din care am reprodus o frază care sintetizeza interesul nostru pentru numele:

VLAHII,

pe care poporul român l’a purtat din secolul al III-lea d.Hr., până în secolul al XIX-lea.

”Pentru străini toți locuitorii Vlahiei erau vlahi; hainele, vitele ca și orice produs din această țară, erau vlahe”, Despre rumâni. Memoriu citit la Academia Română în ședința din 11/24 dec. 1915.

Niciun istoric nu arată ce legătură ar exista între numirile de român sau rumân și Vlah. În Istoria Românilor, editura Europa Nova. Bucuresti 1999. J. C. Dragan la p. 43, emite o ipoteză, de o logică impecabilă, arătând următoarele:

”Când se vorbește de romanizarea Daciei, trebuie să se țină seama de un aspect ignorat în mod deliberat sau mai puțin cunoscut: ea face corp comun cu blocul romanității orientale, care începe din Istria și de la Marea Adriatică până în Marea Neagră, din Carpații Nordici până în Munții Pindului, în nordul Greciei”.

Civilizația romană a avut efecte atât de durabile, instituțiile sale fiind baza dezvoltării civilizației occidentale, încât atunci când se dorește a analiza fenomenul evolutiv omenesc în Europa, trebuie început măcar de la sfârșitul acestui imperiu, adică de la împărțirea lui, din anul 395 d.Hr., în Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol și Imperiul Roman de Apus cu capitala la Milan.

Actul scindării gândit de contemporanii Împăratului Teodosie, mai mult ca o împărțire administrativă, s’a dovedit a fi o împărțire definitivă, în sensul că reunirea într’o singură împărăție nu s’a mai realizat niciodată în cursul istoriei.

În realitate ”scindarea imperiului Roman din anul 395”, este actul al doilea, din procesul falimentării morale și materiale a sistemului economic, social și politic, în fapt totalitar reprezentat de imperiul Roman.

Actul întâi al acestui proces falimentar, l’a constituit, administrației romane, din Dacia și din Germania, din anul 276, hotarele imperiului Roman în Europa, devenind fluviile Rin și Dunăre.

Actul întâi a avut o continuare prin retragerea administrației romane, în anul 333 din insulele Britanice. Bineînteles că falimentarea morală a imperiului Roman a precedat și a determinat, falimentarea materială a imperiului Roman. Modul cel mai sintetic de ilustrare a evoluției spre faliment a economiei imperiului Roman, o demonstrează evoluția dinarului.

Imperiul Roman fusese întemeiat de August Octavian în anul 27 î.Hr…În perioada care a urmat, cursul dinarului a fost exprimat prin conținutul său în argint, adică convertirea în argint, la cerere, a dinarului. Valoarea maximă a dinarului a fost atinsă sub împăratul Traian, când dinarul putea fi schimbat pentru argint, la 93% din greutatea sa. Este posibil ca această situație economică exceptional de bună, din timpul împăratului Traian, să fi fost influențată și de intrarea în exploatare a minelor de aur din Dacia Felix.

Exploatarea minelor de aur, se făcea în bună parte cu mâna de lucru recrutată din afara Daciei propriu zise, pentru că partea bărbătească a Dacilor, fusese omorâtă sau se refugiase la triburile geto-trace din afara realmului (teritorii) imperiului roman, numai cei care fuseseră făcuți sclavi intraseră în minele de aur. Noii veniți proveneau mai cu seamă din peninsula balcanică iliro-traco-geto-dacă romanizată 40%, din orientul mijlociu grecizat-romanizat 20%, restul din peninsula italică și alte părți ale imperiului.

Fusese adoptat etalonul argint, și nu aur, pentru că aurul era principala monedă de plată pentru obținerea grâului din Egipt, Sicilia, și alte surse, cu care era hrănită gratis populația plebeie a Romei, și legiunile romane. Tot cu aur se plăteau și produsele importate din Orient, în special India, în schimbul mătăsurilor și al mirodeniilor. Datorită acestor plăți efectuate în aur, în lumea apuseană, traditional prețul aurului a rămas până în ziua de astăzi mai mare decât prețul argintului.

În timpul împăratului Adrian, care l’a urmat la domnie pe Traian, conținutul în argint al dinarului a scăzut la 87%. Nu este exclus ca unul dintre factorii care a condus la scăderea convertibilității dinarului, să fi fost și scăderea producției de aur, din Dacia, având în vedere performanțele reduse ale tehnologiei de extracție a aurului din mine în acea epocă, fapt care explică și decizia de mai târziu de evacuare a Daciei. În anul 244, sub împăratul de origină arabă, Filip, conținutul în argint al dinarului roman ajunge 0.5%, ca în sfârșit în anul 276, când armatele Romei se retrag din Dacia, conținutul în argint al dinarului roman să scadă la 0.02%.

Sclavagismul – principala formă de energie

Majoritatea istoricilor, consideră că economia romană era o economie sclavagistă, deoarece aproape singura formă de energie, disponibilă în lume, în acea epocă, era constituită de forța muschiulară omenească. Întrucât nu se inventase tehnologia pânzelor de corabie și a morilor de vânt, această formă de energie nu era disponibilă pentru omenire. Deși barbarii germani posedau tehnologia morilor de apă, care ar fi putut fi adoptată și în imperiul Roman, în special la Roma ea era interzisă pentru că ar fi produs somaj în cadrul populației plebee, parazitară, dar cu drept de vot.

Deși tehnologia tracțiunii carelor pe șoselele romane, care cuprindea construcția vehiculelor și a harnașamentelor, era intens practicată, dovadă șanțurile săpate în pavajele de piatră ale drumurilor romane de către roțile carelor, ferecate în fier, ea nu trecuse și în agricultură, pentru că plugul va fi inventat abia în evul mediu de către năvălitorii Slavi. Este drept că Romanii posedau „aratrul”, un instrument fără „cormană”, care era tractat în cruciș și curmeziș și care lăsa un teren ce se putea lucra apoi, mai ușor de către sclavi, tot cu hârlețul sau sapa.

În ceea ce privește obținerea de produse fabricate, ele nu puteau fi decât rezultatul muncii manuale. Din cauză că principala formă de energie – era cea umană – armata romană era preocupată ca să captureze din lumea barbarilor, un număr maxim de sclavi, pe care apoi îi vindeau întreprinzătorilor romani, prin intermediul piețelor de sclavi. Întrucât agricultura, era principala industrie a imperiului, și întrucât productivitatea muncii în agricultură era extrem de joasă, nevoia cea mai mare de sclavi era resimțită în agricultură. Atâta vreme cât energia furnizată de sclavi a fost principala formă de energie, iar sclavagismul a fost o formă de combatere a suprapopulării, sclavagismul nu a putut să fie înlăturat din realitatea socială a omenirii.

Sclavagismul a dispărut de la sine, numai treptat pe masură ce s’au găsit alte forme de energie mai ieftine, așa cum a fost tracțiunea animală în agricultură, pânzele de corabie și morile de vânt, morile de apă, etc.; iar în mod radical și definitiv numai atunci când revoluția industrială, care prin arderea combustibililor fosili – cărbunele, petrolul și gazele – în motoarele cu aburi și cu combustie internă a furnizat omenirii energia de care avea nevoie.

Roma în perioada de sfârșit a imperiului

Războaiele purtate de Imperiul Roman erau războaie imperialiste. Romanii porneau un război, numai din considerente economice, bine justificate. Așa se explică faptul că Romanii nu s’au extins în nordul și răsăritul Europei, unde nu exista nimic demn de a fi cucerit.

În schimb s’au extins în Orientul Apropriat și Mijlociu: grecesc, egiptean, israelit, persan si fenician, unde era o mare densitate de populație, civilizată și producătoare de bunuri agricole și manufacturate. În Răsăritul Europei nu au mers mai departe de Dacia cea bogată în aur, iar în nord, nu mai departe de sudul Insulelor Britanice unde se găseau bogate mine de cositor.

Războaiele romane erau concepute, ca să se asigure întotdeauna o superioritate militară zdrobitoare, în comparație cu posibilitățile militare ale adversarei sale. Superioritatea era realizată prin concentrarea forțelor necesare, în locul dorit, la momentul ales de Comandamentul Roman. Romanii nu se bazau pe elementul surpriză, greu de realizat cu forțe de infanterie, la mari depărtări de Roma și atunci când armatele romane înainte de a da vreo bătălie, în prealabil, ani de zile înainte, construiau poduri definitive și șosele. Imperiul Roman nu’și permitea să piardă vreun război.

Uneori pierdea bătălii, dar întotdeauna revenea și câștiga războiul. Unul dintre aceste războaie, în care în primele expediții, Romanii au obtinut unele rezultate, dar care nu au fost durabile, este războiul din Dacia (101-106 d.Hr.), în care pentru a’l invinge pe Decebal, a fost nevoie de construirea primului pod peste Dunăre, la Turnu Severin (Drobeta), și o șosea care să traverseze munții Carpați și să ajungă în inima regatului celui bogat, al lui Decebal.

După părerea multora dintre istorici, Imperiul roman a atins apogeul în timpul împăratului Traian (98-117 d.Hr.). Războaiele sale sunt un exemplu de imperialism, în care în mod conștient, a urmărit două scopuri: obținerea de rezultate economice imediate, pentru a returna trezoreriei imperiale, cheltuielile ocazionate de campania militara, și rezultate economice de lungă durată, care să justifice, cheltuielile ocazionate de anexarea teritoriului cucerit.

De aceia Traian pregătea în mod meticulous campaniile sale, dovadă construirea podului peste Dunăre de la Dobreta și termina cuceririle sale cu organizarea temeinică a teritoriilor cucerite. Nici un alt împărat roman, nu a lăsat posterității, memoriile sale în piatră, așa cum a lăsat Traian în Forul Roman, Columna care povestește întreaga epopee a războaielor dacice. În afară de Dacia, Traian a cucerit, în ordine: în anul 114 d.Hr. Armenia, în anul 115 d.Hr.. Mesopotamia până la fluviul Tigru, adică Irak-ul de astăzi, iar în anul următor, anul 116, traversează râul Tigru, cucerind parte din Iran-ul de astăzi, ajungând până la golful Persic, și anexează întreg teritoriul sub numele de Parția.

La capătul celălalt al masei de uscat euro-asiatice, la oceanul Pacific exista celălalt colos al civilizației omenești: Imperiul chinezesc. Între cele două imperii existau deosebiri esențiale. Imperiul chinez era bogat datorită muncii populației chinezești, și de aceea avea o mentalitate bazată pe defensivă, așa că a construit un zid de apărare, fără echivalent în lume, și a imaginat o politică de izolare față de restul lumii. În contrast cu Impe-riul chinez, Imperiul roman era sărac, așa că avea o mentalitate de prădător, și de aceea a construit un sistem de poduri și șosele, și o flotă ambele fără precedent în lumea veche, pentru a putea atinge, cu legiunile și galerele sale în toate colțurile imperiului, care se afla în permanentă extindere, apropriindu’și nu numai bunurile materiale ale popoarelor cucerite, ci și valorile culturale ale acestora.

Am călătorit în urmă cu câțiva ani, pe șoseaua strategică romană din Grecia, care este reconstruită cu fondurile Uniunii Europene, și care se întinde din Peloponez, trecând prin Corint și urmărind malul Mării Egee, legând Atena de Constantinopol. M’a impresionat măreția concepției și fantastica realizare; la fiecare 165 de kilometri, încă se află castre romane, care au funcționat permanent, fiind preluate de Imperiul Otoman, și de la aceștia din nou de Greci.

Distanța de 165 de km între castre, a fost stabilită ca fiind un releu, la o zi distanță unele de altele, legătura între ele fiind asigurată de curieri pe cai, schimbați din loc în loc, pentru transmiterea ordinelor. Concepția de apărare a Chinezilor, era diferită de cea a Romanilor, și pentru că populația imperiului chinezesc era uniformă, compactă într’un teritoriu și ajunseseră prin gradul de civilizație, să difere complet de populațiile nomade din afara zidului. Romanii în schimb, transformaseră – prin forță – într’o împărăție unitară, dar total neuniformă, o multitudine de etnii diferite, vorbind o mulțime de limbi și dialecte diferite, și foarte inegale ca dezvoltare pe scara civilizației umane.

Romanii, pentru a putea romaniza, acest conglomerat uman, aveau la dispoziție câteva instrumente puternice: pax romana asigurată de legiunile romane; limba latină ca mijloc de comunicare; podurile și șoselele care asigurau legătura dintre provincii; dar mai cu seamă legile romane civilizatorii. În comparație cu nivelul de dezvoltare al barbarilor, legile romane erau democrate și progresiste. Dar cu toate că legislația romană era democratică și progresistă, prin faptul că ea nu se aplica decât oamenilor liberi, cetățeni romani din peninsula Italică, deci nu numai că nu era universală, dar mai grav, era sectară.

Împăratul roman Caracalla, în anul 212, face pasul decisiv înainte, în procesul de romanizare al imperiului atunci când proclamă că orice om liber, din cadrul imperiului, devine cetățean roman.

Există o similitudine între ceea ce se petrecea în Imperiul Roman în secolul III cu ceea ce se întâmplă în secolul XXI în Uniunea Europeană, a cărei extindere, urmărește să transfere oameni, din rezervorul uman ușor asimilabil din Răsăritul Europei în Apusul Europei. Practic, armatele romane învingătoare, creiau în teritoriile cucerite, o catastrofă de mari proporții, prin omorârea și luarea în sclavie a părții masculine a populației din teritoriile pe care le cucereau, precum și jefuirea resurselor agricole, animaliere și a oricăror alte bunuri.

Sclavii erau duși, la piețele de vânzare a sclavilor din imperiu. Familiile romane din clasa de mijloc, posedau în medie circa 8 sclavi, cei bogați în jur de 1000 de sclavi, iar împărații în jur de 20.000 de sclavi. Roma în perioada de extindere avea o populație de circa 1.500.000 de oameni din care circa o treime, erau plebeii, care primeau gratuit, o pâine de 0,75 kg. zilnic. Populația de sclavi, care făceau muncile din domeniul prestărilor de servicii, gladiatori, dar și tutori, erau în număr de circa 400.000. Restul populației libere era formată din: patricieni, intelectuali, actori, negustori, meseriași, cărăuși, muncitori specializați în construcții capitale, și altele, care făceau ca un oraș de asemenea mărime să funcționeze.

Cumpărătorii de sclavi, erau în special moșierii, adică patricienii dintre care se re-cruta elita politică: senatorii. Acești senatori- latifundiari nu plăteau impozite, iar cum activitatea principală a Senatului se reducea la aprobarea de noi impozite pe care trebuia să le plătească restul populației, ei veneau la Senat numai atunci când era vorba de a se vota o lege care’i interesa și pe ei, ceea ce era întotdeauna cazul, numai atunci când era în joc Tezaurul Romei, adică acordarea de fonduri pentru organizarea de campanii militare.

Latifundiile se creaseră, în decursul timpului, prin concentrarea în mâna latifundiarilor, prin cumpărare a pământurilor care fuseseră distribuite legionarilor la sfârșitul campaniilor militare, deoarece aceștia nu aveau nici cunoștințele agricole necesare, dar nici înclinarea de a se speti, muncind lotul militar cu care fuseseră improprietăriți. În majoritatea timpului, patricienii nu locuiau la moșiile lor, pentru că în perioada târzie a imperiului, siguranța lor personală, nu era asigurată în vilele lor de la moșii, fie din cauza eventualelor incursiuni ale bandelor de barbari, fie din cauza eventualelor răscoale ale sclavilor.

În același timp, toate afacerile importante, toate intrigile politice, și toate distracțiile se derulau la Roma, nu în provincie, așa că moșiile erau lăsate pe mâna vechililor. Lupta aparent între păgânism și creștinism, adică între religii, era în realitate lupta dintre posesorii de sclavi apărați de păgânism și cei care nu posedau sclavi, și care doreau ca prin eliberarea sclavilor, patricienii să piardă avantajul muncii ieftine, și deci să se creeze o redistribuire a proprietăților, pe baza concurenței de pe o piață a muncii liberă.

Nașterea romanității orientale (proto-etnia vlahă)

Maximinus I Gaius Iulius Verus (235-8) Tracul: „El merită să fie considerat ca primul dintr-o linie impozantă de Împărați Romani de la Dunăre, izvorâți dintre cele mai valoroase popoare războinice din Imperiul Roman”. (The Roman Emperors […] 31 BC- AD 476, Michael Grant. Ed. Charles Scribner’s Sons, New York 1985).

Din șirul acestor Împărați Romani de la Dunăre, Airelian Lucius Domitius Aurelianus (270-5), născut în Moesia Inferioară, este cel care decide să fixeze granița Imperiului Roman pe Dunăre.

Abandonarea Daciei, era rațională deoarece nu avea granițe naturale ușor de apărat, și în plus era despărțită de Imperiul Roman prin fluviul Dunărea. Cu partea din populația Daciei, care consimțise să fie evacuată, înființează la sud de Dunăre două noi provincii: Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis.

Dioclețian, Gaius Aurelius Valerius (284-305), născut în Dalmația, este cel care pune la punct sistemul Tetrarhia, un guvern militar format din doi tetrarhi seniori și egali, având rangul de Augustus, secondați de doi tetrarhi juniori și egali, cu rangul de Cezari, responsabilitățile fiind împărțite teritorial în: vest și est, care avea menirea să asigure o succesiune în baza meritului și a seniorității, nu una întâmplătoare. Evident – ca orice convenție între oameni care nu ține seama de legile naturale, în cazul de față: lupta intraspecifică – pentru cei care nu înțeleg fenomenul evoluționist, tetrarhia s’a transformat în anarhia.

Dioclețian îl numește pe Maximian Marcus Aurelius Valerius (286-305 și 307-8), originar de lângă Sirmium, mai întâi (285) în rangul de Cezar, iar apoi (286) în rangul de Augustus, egal cu el însuși, în vest și doi Cezari: Constantius I Chlorus Flavius Iulius (Palidul) (305-6), originar din Dardania (Moesia Superioară) în vest și Gaius Galerius Valerius Maximianus (305-11), originar din Dacia Ripensis, în est. Diocletian se retrage (305) și’l obligă și pe Maximian, să se retragă și el, cei doi Cezari (Chlorus și Galerius), devenind Auguști iar Cezari fiind numiți: Severus II Flavius Valerius (306-7) și Gaius Galerius Valerius Maximinus II Daia 310-13).

La moartea lui Constatius I Chlorus (306), Galerius îi numi, în vest, simultan Augustus pe Severus II, și Cezar, pe fiul lui Constantius I Chlorus: Flavius Valerius Constantinus I (306-37), care fusese născut la Naissus în Dacia Ripensis – care va deveni Magnus – iar pentru creștini va deveni ”Sfântul Constantin și mama sa Elena”.

Aranjamentul care’l lăsa pe din afară, nu putea fi acceptat de Maxentius Marcus Aurelius Valerius (306-12), fiul lui Maximian și despotul gărzii pretoriene. El obținu investitura de la Senat și de la populația Romei și’l rechemă din retragere pe tatăl său Maximian.

Pe rând Severus II, Galerius și chiar Maximian, înaintează spre Roma, pentru a’l detrona, cu armate care însă dezertează. Maximian se refugiază la Constantinus I Magnus, și cu ocazia căsătoriei fiicei sale Fausta cu Constantinus I Magnus îl înaintează, pe acesta, la rangul de Augustus, apoi trădează, capturând Massilia, posesiunea ginerului său, din care cauză Constantinus I Magnus îl atacă și Maximian își pierde viața.

Valerius Licinius Licianus, fiu adoptiv al lui Diocletian, care la fel cu toți ceilalți protagoniști menționați în cadrul subtitlului prezent: nașterea romanității orientale, fără excepție, care au devenit în prima generație, din părinți țărani sau păstori, direct împărați romani, deci și el fiu de țăran, originar din provincia Dacia Ripensis, a fost înălțat la rangul de Augustus, la Conferința de la Carnuntum (308), atribuindu’i’se provincii care aparțineau Cezarului Maximinus II Daia, pe care Licinius în lupta (310) care a urmat l’a învins și l’a omorât.

După ce Galerius moare (311), Constantin I Magnus (312) invadează Italia, unde Maxentius poseda o armată de patru ori mai numeroasă, decât armata invadatoare a lui Constantin I Magnus, dar cu toate acestea, acesta, reușește ca prin Victoria (312) de la podul Milvian peste Tibru, învingându-l pe Maxentius, care se îneacă în Tibru să schimbe nu numai fața Imperiului Roman ci și soarta întregii civilizații vestice. El declară că înainte de bătălie a avut o viziune: o cruce luminoasă pe cer purtând inscripția: in hoc signo vinces. În consecință, bătălia a fost considerată de istoricii creștini, drept una decisivă asupra păgânismului, ceea ce era de fapt perfect adevărat. Lumea Romană era acum divizată între Constantin I Magnus și Licinius. Constantin I Magnus îi acordă dreptul lui Licinus de a legisla în cadrul jurisdicției sale, în schimbul recunoașterii de către acesta a rangului de senior Augustus pentru el însuși.

În 313, Licinius se căsătorește cu Constantia sora lui Constantinus I Magnus, acceptă intrarea religiei creștine în panteonul religiilor din Republica Romană și retrocedează – prin Edictul de la Milan – toate averile confiscate de la creștini. Peste numai un an însă, Licinius, reîncepe persecuția creștinilor din jumătatea răsăriteană a Republicii romane unde își exercita autoritatea. Constantinus I Magnus câștigă bătălia de la Cibale, la 8 octombrie 314, și în consecință cucerește întreaga peninsula Haemus (balcanică), cu excepția Traciei.

Licinius în calitatea sa de exponent al partidului politeist, sclavagist, continuă persecuția creștinilor, așa că nouă ani mai tarziu, Constantinus I Magnus, dă curs plângerilor creștinilor persecutați de Licinius, și pornește o nouă campanie militară în contra acestuia, câștigă o victorie la Adrianopole (323), îl urmărește în Anatolia unde la Chrysopolis pe data de 18 Septembrie din acelas an, îl înfrânge încă odată, iar în anul următor (324) îl prinde și’l execută.

În acest fel Constantinus I Magnus, reușește pentru prima dată în mai mult de un secol, să rămână singur Imperator, de la râul Clyde din Insula Britanică până la râul Eufrat din Persia. În felul acesta, rămânând singurul Imperator al imperiului – deoarece fusese recunoscut de toate legiunile care formau armata – și ne mai făcând parte dintr’un guvern de coaliție, în care fiecare Imperator-asociat, avea un număr de legiuni care’l susțineau, Constantinus I Magnus a reconstituit în mâna sa toată puterea executivă și legislativă, care înainte de Diocletian aparținuse Senatului. Deoarece el era fiu de Imperator, și fusese ales Imperator, inițial pentru a urma tatălui său care murise, el întemeiase de fapt o dinastie, așa că Constantinus I Magnus, este cel care transformă Imperiul condus de un guvern de coaliție militar, într’un Imperiu condus de un împărat ereditar.

Pentru a consolida moștenirea sa, lăsată celor trei fii ai săi, el mai întreprinde două măsuri absolut necesare: unificarea bisericii creștine, baza puterii sale politice si militare, prin sinodul de la Nicaea, din anul 325, și mutarea capitalei imperiului pe locul unde exista satul Bizanț, pe data de 11 mai 330. Mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol, era mai cu seamă o mișcare cu caracter ideologic, prin care panteonul politeismului și al sclavagismului era părăsit, și era înlocuit cu un imperiu creștin condus de:

„un suveran, de drept divin, ales și inspirat de Dumnezeu si bucurându’se de o autoritate absolută; persoana lui era considerată sacră și la fel tot ce era in jurul lui, tot ce făcea, primea acelaș epitet”,  (Ch Diehl, Marile probleme ale istoriei bizantine, p. 22. Traducere de Ileana Zara. Editura pentru literatura 1969).

Mutarea capitalei la Constantinopol era însă în esență, și o mișcare practică deoarece costa mai ieftin decât reconstrucția Romei. Vechile familii patriciene care aveau interese, moșii și sclavi în Italia, un sistem politic cu rădăcini adânci clientelare, și pe plebeii parazitari și veșnic nemulțumiți – cu alte cuvinte pe cei care aveau cel mai mult drep-tul să poarte numele de Romani – nu au mai putut să aibă în Roma, ostatic, Senatul, pe care să’l oblige să le subvenționeze stilul de viață parazitar, intrucât Senatul a fost mutat în noua capitală. În plus partea apuseană a imperiului, prezenta o rentabilitate economică scăzută în comparație cu partea răsăriteană a imperiului, și în acelaș timp, un risc mult mai mare din partea năvălitorilor germani.

Roma propriu zisă din cauza mlaștinilor pontine – 160 000 ha la 40 km. distanță – care era un focar de țânțari Anopheles transmițători de malarie, a lipsei de canalizare, a întregului fond locativ foarte vechi, devenit insalubru, și lipsa sclavilor care în trecut erau utilizați la muncile de servicii, devenise un loc unde viața era grea, neplăcută, nesigură și nesănătoasă, ceea ce se oglindea în rata nașterilor, mult mai joasă decât media de nașteri înregistrată în provinciile imperiului.

Mutarea capitalei de la Roma, pe locul satului Bizanț, a fost poate măsura cea mai importantă, care a făcut ca să existe întotdeauna un Imperiu de Răsărit, la Constantinopol, întâi Roman, apoi Bizantin, la urmă Otoman. În faza inițială Imperiul Roman Oriental cu capitala la Constantinopol, după separarea din anul 395, în conformitate cu:

Ch. Diehl, în lucrarea menționată mai sus, Marile probleme ale istoriei bizantine, pp.23-24, arată următoarele:

”Care era întinderea acestui imperiu ? Pentru a ne da seama de aceasta, e destul să consultăm Notitia dignitatum care datează cam din anul 400. Imperiul din orient era împărțit în două prefecturi de pretoriu, cea din orient și cea din Iliria. Fiecare din aceste prefecturi cuprindea un număr oarecare de dioceze […] În prefectura din orient se numarau cinci dioceze[…]Fiecare din aceste dioceze era împărțită într-un număr oarecare de provincii […] 6 pentru Tracia, în total 49.[…] Prefectura Iliria era mai puțin întinsă: avea două dioceze, a Macedoniei care număra 6 provincii, și a Daciei care avea 5; cu totul 11.”

J. C. Drăgan, în cartea sa Istoria Românilor, pp.44-46 (Editura Europa Nova, București 1999), scrie că într’o perioada de 375 de ani (235 d.Hr..-610 d.Hr.), timp în care au domnit 80 de împărați, 40 erau originari din partea europeană, răsăriteană a imperiului, adică din Panonia până la hotarele Greciei, deci iliro-traco-geto-dacii romanizați, sau urmași ai coloniștilor romani din alte părți ale imperiului, naturalizați în peninsula Haemus. Istoricul german Fr. Altheim, citat de J. C. Drăgan, numește această perioadă, epoca împăraților-soldați.

De fapt denumirea de impărați-soldați, este improprie deoarece ințelesul noțiunii de imperator, nu’și pierduse încă sensul adevărat, Roman, acela de însărcinat cu puteri depline, pentru rezolvarea unei situații de criză, pe durata crizei. În acest sens, imperatorul, nu putea fi decât un soldat nu și un împărat – având puterea executivă, limitată la armată. Puterea politică civilă executivă, într’un cuvânt ”guvernul” de unde emana toată autoritatea în republica romană, era senatul, care delega puterile sale imperatorilor.

Senatul, vota legile în baza cărora acționau Imperatorii. Legile votate aveau scopul dublu de a pune la dispoziția imperatorilor mijloace legale, în baza cărora aceștia să poată rezolva crizele, împiedicându’i totdeodată de a improviza, ceea ce le’ar fi crescut independența față de Senat, facilitându’le tendința naturală de a se transforma în dictatori. Tot senatul elibera din trezoreria republicii, sumele necesare formării legiunilor și cereau socoteală pentru sumele cheltuite, acordând ‘triumful’ imperatorilor în funcție de rezultatele obținute.

Accepțiunea modernă a termenului de împărat – aceea de monarh ereditar, absolut sau constituțional – este o corupere a democrației și a republicanismului original roman, urmarea abuzului puterii și a corupției societăților omenești. Metodele prin care senatul roman a combătut tendința imperatorilor, de a acapara puterea, erau multiple, mai importante fiind: numirea simultană a mai multor imperatori, incluzând teritorialități limitate – spre exemplu est sau vest – sau subordonări limitate, imperator și imperatori asociați. În conformitate cu teoria darwinistă, s’a creat o permanentă stare de criză, o luptă pentru putere, a tuturor în contra tuturor, care a condus la întărirea rolului armatei în viața statului, inversând rolurile, adică numirile imperatorilor, fiind făcute de diferitele grupuri de armate – est sau vest – ceea ce la moartea lui Teodosie (395) a condus la scindarea imperiului în: Imperiul roman de răsărit și Imperiul roman de apus.

În perioada (235-610 d.Hr.) în care, Balcanii, au furnizat imperiului roman 40 din totalul de 80 de Imperatori, dintre care cel mai insemnat – din toate punctele de vedere – pentru evoluția omenirii, a fost Constantin cel Mare (307-337), se poate afirma că scena politico-militară a imperiului roman a fost dominată de descendenți ai daco-geto-traco-ilirilor romanizati, sau de romani de diverse origini colonizati în peninsula Haemus (Balcanică).

Aceasta situație a putut să existe, numai pentru că soldații din care erau formate legiunile, ajunseseră să’și aleagă imperatorii, în loc ca aceștia să fie numiți de Senat. Rezultă probabil, că daco-geto-traco-iliro romanizați, în armată erau grupul etnic cel mai numeros, deoarece pământul din Italia se afla în mâinile patricienilor, și ca atare împroprietărirea veteranilor, după fiecare campanie, o perioadă îndelungată, a fost făcută prioritar în peninsula Balcanică, fiind cea mai apropiată de Italia, transformand’o într’o pepinieră de personal militar.

A avut importanță și faptul că, Balcanii formau trăsătura de unire dintre posesiunile romane din orient și cele din occident. Nu poate fi ignorat nici factorul timp, deoarece Grecia, fusese cucerită de către generalul roman Mommius, încă din anul 146 î.Hr.,. El a înlocuit, în Grecia, toate democrațiile cu oligarhii. Nu trebuie uitat că cucerirea Galiei de către Cezar, a fost făcută un secol mai târziu: 58-50 î.Hr.

Scopul urmărit de Caracala atunci când în 212 d.Hr. acorda cetățenia romană, tuturor oamenilor liberi din imperiu, era ca să poată recruta soldați din provinciile puternic romanizate. Creștinarea întregii zone balcanice și a zonelor adiacente balcanilor: Dacia și Panonia, a fost un alt factor care a grăbit romanizarea populațiilor iliro-traco-geto-dace.

Luând în considerare toți factorii menționați, se poate afirma că întreg spațiul ocupat de daco-geto-traco-iliri, din Panonia unde se întrepătrundeau cu celții și până în Tracia unde se mărgineau cu grecii, în secolul al VI-lea, secolul lui Flavius Anicius Justinianus (527- 565) – ultimul mare împărat roman, el insuși de origină Iliră – aceștia, iliro-traco-geto-dacii – se aflau în diferite stadii de romanizare, dar majoritatea formau un nou popor, care’și păstrase numele de roman, deși vorbea o limbă nouă romanică: limba română, care diferea de limba latină.

Iată ce spune Ch. Diehl, în Marile probleme ale istoriei bizantine , pp. 26-27:

”În Europa invaziile din secolul al V-lea nu provocaseră schimbări mari în etnografia imperiului din orient. […] Invaziile din secolul al VI-lea ale hunilor, slavilor, bulgarilor și avarilor, fuseseră mai dezastruoase pentru imperiu și de mai multe ori, bandele lor apăruseră până sub zidurile Constantinopolului. […] Procopius a descris pe larg atrocitățile ale căror victime au fost acești locuitori și, dacă e să credem mărturia lui se poate „evalua la mai mult de 200 000 numărul romanilor care, la fiecare năvălire, au fost masacrați sau duși în captivitate, așa că aceste provincii semănau cu deșerturile Sciției. […] În epoca lui Heraclius, Croații și Sârbii ocupară toată partea occidentală a Iliriei; alți slavi s’au stabilit în Macedonia […] ei au populat întreaga regiune cu triburile lor, care au format mici state aproape independente pe care bizantinii le numeau Slavinii […] Fără îndoială, la această slavizare aproape completă a peninsulei Balcanice, vechile populatii ale regiunii au rezistat și au sfârșit foarte adesea prin a impune slavilor influența lor.”

Scenariul descris de Ch. Diehl în Marile probleme ale istoriei bizantine, din citatul de mai sus concentrat la maximum, pentru a câștiga în coerență, înfățișează drama poporului protoromân, rezultat din romanizarea daco-geto-traco-ilirilor, și surprins de năvălirile barbarilor superior organizați din punct de vedere militar, într’o perioadă în care proto-românii nu erau o etnie, posedând conștiința identității proprii, ci erau o mulțime neorganizată care încă nu se desprinsese din realmul Romanilor. Perioada de la sfârșitul secolului VI și începutul secolului VII, a fost pentru protoromâni, perioada în care Imperiul bizantin cu interese majore în partea asiatică a imperiului, nu a mai avut capacitatea de apăra și posesiunile europene. Împăratul bizantin de origină traco-ilira, Tiberius II Constantinus, moare în anul 582, după o domnie de patru ani, în care Tracia și Grecia fuseseră inundate de Slavi.

Îi urmează la tronul Bizanțului ginerele său de origină grecească, Flavius Tiberius Maurikios. Acesta, timp de 3 ani (588-591) se dedică, concentrând toate forțele imperiului bizantin, în scopul restaurării pe tronul Persiei, a dinastiei Sassanide, detronată de propria sa armată persană. Poate că neglijarea problemei năvălirii slave, în favoarea amestecului în problemele dinastice din Persia, să fi fost făcută din considerentul că Slavii care intraseră pașnic în împărăția sa, ocupând siliștele nelucrate de protoromâni, după părerea partidei grecești care’l susținea pe Maurikios, erau un adaos valoros la populația rară din Balcani; poate că a considerat că reducerea omogenității populației protoromâne din Balcani era o politică valoroasă pentru imperiul său bizantin (grecesc), multinațional; poate pur și simplu, ordinea de urgență impunea întâi rezolvarea stării de criză din partea asiatică a imperiului, sau toate aceste considerente la un loc.

Ceea ce este însă cert, este că o astfel de politică, a avut darul să creeze o stare de revoltă în cadrul armatei care continua să fie formată din numeroase contingente provenind din Balcani, și care își vedeau țara unde își aveau familiile, trecută pe planul al doilea din punctul de vedere al priorității Imperiului bizantin.

Abia în anul 592, Maurikios începe să organizeze apărarea în contra coaliției Avaro-Slave, care se apropria de Constantinopol, în înaintarea lor ocupând cele mai fertile terenuri. În fața acestei situatii, centurionul Focas, de origină Traco-Iliră, în anul 602 a fost proclamat împărat de trupele care luptau la Dunăre în contra Avarilor și Slavilor coalizați. Focas reușește să’l prindă pe Maurikios în Calcedonia, și drept pedeapsă pentru trădarea intereselor protoromânilor din Balcani, îl execută, după ce în prealabil îl obligase să asiste la executarea celor cei cinci fii ai săi și a tuturor partizanilor săi, prinși odată cu el. Partida grecească din Constantinopol, îi oferă tronul fiului guvernatorului din Africa, Heraclius, care în anul 610, cu o flotă, cucerește Constantinopolul, îl prinde pe Focas și’l spânzură. Focas a fost ultimul împărat bizantin de origină iliro-traco-geto-dacă romanizați.

Ei dominaseră politica și destinul imperiului roman incepând din anul 235 când trupele romane aflate pe Rin se revoltaseră în contra Imperator-ului Severus Alexandru, și’l execută, întrucât acesta cumpărase pacea de la Alanii care năvălisera în Galia îl aleg în locul lui pe Tracul Gaius Julius Verus Maximinus, care devenise în acest fel primul Imperator dintr’un șir de 40 de imperatori / împărați, de origină iliro-traco-geto-dacă romanizați, care în perioada 235-610, alternează cu alți 40 imperatori / împărați, având alte origini, pentru un total de 80 imperatori/împărați care au domnit în această perioadă.

Întemeietorul Împărăției Romane creștine, este Constantin cel Mare (307-337), care își construiește o nouă capitală; autoritatea sa fiind de ordin divin, deci – cu excluderea oricărei alte religii – poziția de împărat fiind de ordin divin nu putea fi decât ereditară – cu excluderea oricăror altor Imperatori neînrudiți sau neadoptați. Până la Constantin cel Mare, puterea era deținută de imperatori, a căror autoritate deriva de la numărul de legiuni, pe care aceștia reușeau să’l finanțeze, și care ca adevărate partide politico-militare, reușeau să facă și să desfacă, succesive guverne militare.

Vlahiile

Ca istoric, Constantin Giurescu poate fi caracterizat, drept un descoperitor, un cercetător și un analist al istoriei bazat pe documente, așa că pasajul pe care îl redau mai jos din antologia: Studii de Istorie, de la pagina 328, este o surprinzătoare încurajare din partea sa, de a se utiliza actele emise de cancelariile statelor românești din secolul XIV și de mai târziu, pentru ca pe această bază, să se reconstituie istoria românilor din perioada în care „izvoarele tac”:

„Trecutul poporului roman în cele zece veacuri despre care izvoarele tac, se oglindește în întocmirea socială cu care el apare în istorie în regiunea unde dezvoltarea sa a fost mai ferită de înrâuriri străine. Această întocmire ne arată mai clar și mai convingător decât orice altă mărturie istorică, atât soarta elementului român în timpul năvălirilor barbare, cât și modul cum s’a format prin înrâurirea năvălitorilor naționalitatea română”.

Nu cred că vreun istoric s’ar angaja la astfel de ‘profeții despre trecut’. Cum adică, pentru că începând cu secolul al XIV-lea, în proaspetele înființate state românești – cancelariile domnești se ocupau numai de conflictele dintre proprietari și rumâni – și de aceea existau numai documente despre proprietari și rumâni, s’ar putea susține, că în mediul rural nu existau decât aceste două categorii de locuitori?

Ba mai mult să presupunem că nici în perioadele anterioare secolului al XIV-lea să nu fi existat picior de cioban liber?!

Dar din păcate, asta este ceea ce citim în antologia Studii de Istorie, la pp. 316, 328, din studiul:

Vechimea Rumâniei în Țara Românească și legătura lui Mihai Viteazul, p. 316:

”Concluzia aceasta stă în contrazicere cu părerea admisă azi în istoriografia noastră, că în timpurile vechi țăranii care trăiau pe moșiile boierilor și mânăstirilor alcătuind satele lor, erau oameni liberi. (n. subsol. R.Rosetti, Pământul…, p.27,28, 32,37-8, 79, 233, 241, 257) Libertatea țăranilor este o iluzie; ea se putea susținea, numai prin ignorarea organizării de odinioară. Până la sfârșitul secolului al XVI-lea nu se aflau în Țara Românească decât trei categorii de locuitori: orășeni, proprietari și rumâni. O populație rurală de oameni liberi neproprietari nu exista în această vreme; ea începe a se forma numai de la Mihai Viteazul înainte. Libertatea era condiționată de stăpânirea pământului: se dobândește și se pierde împreună cu ea.”

Cred că interpretarea justă a termenului: proprietar, la Constantin Giurescu este aceea în care pe lângă boieri, mânăstiri și voievozi, sunt incluși și moșnenii, oameni liberi în aceeași măsură în care sunt liberi și boierii, deoarece sunt posesori de pământ, și locuiesc în sate moșnenești. O a doua precizare: Constantin Giurescu nu știe când s’a produs diferențierea în cele două pături sociale: boieri și rumâni, dar spune că ea este foarte veche, și cu siguranță că s’a produs înainte de consolidarea statelor românești, din secolul al XIV-lea, când rumânia era deja institutionalizată, și constituia baza relațiilor sociale din Valahia, Moldova și Transilvania.

Ca atare pentru a mlădia oarecum, părerea prea categorică a lui Constantin Giurescu, eu cred că o populație foarte numeroasă de oameni liberi neproprie-tari de pământ – pe lângă categoria de oameni liberi, moșneni proprietari de pământ – existau în toate țările din spațiul care aparținuse Imperiului roman oriental, din Munții Carpați până în Muntii Pindului, și anume păstori proprietari de oi și capre. Ei cutreerau acest spațiu larg sub oblăduirea Imperiului roman iar mai tarziu al celui bizantin, vorbeau aceași limbă romanică (proto-română) pe care o vorbeau si celelalte trei categorii de locuitori ai Vlahiei: orașeni, boieri si rumâni și pe care toate popoarele din Balcani îi numeau Vlahi, la fel cum îi numeau și pe restul locuitorilor din Vlahia.

Nicolae Iorga nu prezintă nici el documente care să lămurească origina Vlahilor, dar formulează o teorie în această privință, pe care o expune în lucrarea sa: Histoire des Etats Balcaniques, La Roche-sur-Yon, Imprimerie Centrale de l’Ouest, p.38:

„Nu erau străini între ei, pentru că dacă în studii teoretice, popoarele care trăiesc din Carpați, până în insulele din Arhipelag și până la capul Matapan sunt divizați în Români latini, Bulgari turanici, Sârbi slavi, Albanezi ilirici și Greci eleni, fiecare vorbind, cu excepția Bulgarilor, limbi diferite, care ele înșile sunt pline de importante împrumuturi reciproce, dar dacă s’ar face cercetări antropologice serioase, s’ar ajunge fără îndoială, la rezultatele prevăzute de istorie și confirmate de studiul vieții populare și al artei populare, că toate aceste popoare, au o origină comună, care nu este nici elenă, nici slavă, nici latină și bine înțeles nici turanică.

Am arătat în altă parte, că trebuie să admitem în toți acești descendenți, moștenirea lăsată de marile popoare ale Tracilor și Ilirilor înrudiți între ei, care se întindeau până în Asia Mică, în regiunea Caucazului, și la izvoarele Eufratului, și a căror dispariție subită și totală ar rămâne inexplicabilă”.

Nicolae Iorga nu este cunoscut ca un evoluționist, dar pentru că este un enciclopedist, utilizează corect, în conformitate cu teoria darwinistă, termenii: ”origină comună” și ”moștenire lăsată” în contextul studierii originii Vlahilor. Mai mult decât atât, ar dori ca să se întreprindă studii ”antropologice serioase”, care să confirme teoria sa.

În ziua de astăzi, prin cercetări serioase s’ar înțelege studierea moștenirii genetice, pe bază de A.D.N., purtătorul codului genetic. La aproape un secol de când Iorga a scris cartea sa, la scară mondială, există o organizație condusă de genetistul Spencer Wells, care pe bază de probe de sânge de la oameni trăind în locuri izolate, a ajuns la concluzia că oricine în viață azi, posedă o origină comună, care poate fi urmărită până la un mic trib de africani, care a trăit în urmă cu 60.000 de ani. El și colaboratorii săi, pe baza probelor de sânge recoltate local, au putut să demonstreze și calea luată de migrațiile timpurii, continent cu continent.

Vlad Georgescu în Istoria Românilor, editia a III-a, la p.23-24, (Humanitas București 1992), distinge două perioade în formarea limbii protoromânilor, prima până în secolul al VI-lea, când unitatea acestei limbi se desăvârșește, și o a doua perioadă, datorită năvălirii slavilor din secolele VI-VII, care va determina izolarea Vlahilor de la nord de Dunăre, atât față de romanitatea apuseană, al cărei cap spiritual și politic devenise institutia papalității, cât și de imperiul bizantin.

Iată ce scrie Vlad Georgescu, p. 23:

”În anul 602, profitând de prăbușirea frontierei bizantine la Dunăre și de asasinarea împăratului Mauriciu, slavii se revarsă în imperiu stabilindu’se masiv și definitiv în Balcani […] În acelaș timp însă dislocarea unei însemnate mase slave de la nord la sud a produs schimbări importante în echilibrul etniilor, micșorând rolul elementului romanic în Balcani, dar întărind ponderea sa în Dacia. În nord, populația romanică va sfârși prin a asimila masa slavă rămasă […] putem socoti că începând cu secolele IX-X se poate vorbi de un popor român definitiv constituit.”

p. 24:

„Evoluția limbii latine populare spre protoromână, căreia îi aparține probabil expresia “torna, torna fratre” rostită de un soldat băștinaș din armata bizantină la 587 și apoi spre română a fost unitară până la invazia slavă, când dialectul daco-roman a început să se despartă de cele trei dialecte sud-dunărene, aromân, istroromân si meglenoromân. Este probabil că cele 4 dialecte și’au definitivat personalitatea în secolele IX-X adică odată cu desăvârșirea formării poporului român și cu reintrarea sa în atenția izvoarelor scrise”.

Odată cu aducerea în Panonia, în anul 896, a maghiarilor, prin consensul instituției papale și a împărăției romane de naționalitate germană, pentru stingerea schismei create de introducerea alfabetului chirilic în Moravia, izolarea Vlahilor față de romanitatea apuseană a devenit cvasi perfectă, dar în schimb a creat condiții, pentru afilierea la Patriarhatul din Constantinopol.

Sf. Blasius >>> Blasi >>> Blaci >>> Blahi >>> Vlahi.

De dată recentă, este contribuția valoroasă a lui J. C. Drăgan, care publică în 1999 Istoria Românilor, editura Europa Nova, București. El scrie la p. 76-78 următoarele:

”Un general bizantin, Kekaumenos, îi numea, în secolul al XII-lea, vlahi, nume pe care îl întâlnim și în alte cronici străine. Acest nume vine de la germanicul vlah, care’i desemna pe români sau pe galii romanizați. Termenul a fost împrumutat de slavi (voloh) și apoi de alte neamuri, în limba latină folosită de cancelariile medievale apărând sub forma de valahus. Asadar, valah=român, iar Valahia=România”.

p. 77:

”În 1066 românii din Tesalia se răscoală sub conducerea lui Niculiță, centrul mișcării pornind din localitatea Larissa. […] Este vorba de aceaș regiune care reușește să capete un ‘statut de autonomie’ la sfârșitul secolului al XII-lea.[…] I s’a spus astfel, Valahia Mare, pentru a o deosebi de alte Valahii care apar în secolele XIII-XIV, așa cum arată Traian Stoianovich în Study in Balkan civilization.”

p. 78:

”De’a lungul Munților Dinarici, Morlacii ocupau o serie de înălțimi de la Kottor (Cattaro) în Sud, până la Senjo (Segna) în Nord. Pe lângă acest complex al Vlahiilor din Munții Dinarici (așezări vlahe sau țări vlahe) apar o serie de alte Vlahii: o Vlahia Veche (Stari Vlah) în cordonul muntos care desparte Bosnia, Herțegovina și Muntenegru de Serbia, o Vlahie de Sus în Epir, o Vlahie Mare în Tessalia, o Vlahie Mică în Etolia și Acarnania, o Vlahie (Vlahorychinoi) în sudul Macedoniei, o serie de Vlahii în Munții Balcani și în Munții Rodopi, un alt grup de Vlahii se întind din sudul Dobrogei până la Anhialos și Marea Neagră, o Vlahie Albă (Muntenia) la Dunărea de Jos, o Vlahie Neagra (Moldova) de la Carpați la râul Prut (potrivit cu harta politică de azi a Europei, căci din secolul al XIV-lea până la 1812 partea dintre Prut și Nistru a făcut parte din teritoriul Moldovei), o Valahie Mica (de obicei cunoscută ca Oltenia) …, Vlahii dincolo de Carpați în Transilvania, o România în Bosnia și încă alte Vlahii”.

Victor Spinei în extraordinar de bine documentata carte: Marile migratii din estul și sud-estul Europei în secolele IX-XIII, editura Institutul European, Iași 1999, citează la p.60, cronici, pe care le consideră:

„neinfluențate între ele: Povest’ vremennych let (”Povestirea vremurilor de demult”), letopiseț vechi-rusesc întocmit lângă Kiev în primii ani ai secolului al XII-lea, și Gesta Hungarorum elaborată de Anonymus notarul regelui Bela III (1172-1192). În ambele cronici se menționează ciocnirile triburilor maghiare cu vlahii (Blasii / Blacii, volohi) și slavii, imediat după ce au străbătut lanțul carpatic […] De la termenul Walchen (provenind de la formele germane arhaice walh / walah / walhe), prin care erau desemnate de regulă grupurile romanice”, (n.subsol P.Wiesinger, Antik-romanische Kontinuitat im Donauraum. . . , 1, ed. H Wolfram si W. Pohl, Viena, 1990, p. 261-368).

S’ar părea că opinia exprimată de domnii J. C. Drăgan și V Spinei, cu privire la originea numelui acordat de străini – VLAHI – începând cu secolul al III-lea d.Hr.., etniei constituite din romanizarea și creștinarea populației daco-geto-traco-ilire, care a supraviețuit până în ziua de astăzi, slavizării și maghiarizării spațiului etnic original daco-geto-traco-ilir, ar fi de origine germană, și poate fi trasat până la autorul austriac P. Wiesinger din citatul de mai sus.

Autorul acestei cărți, în timpul unei călătorii efectuate în primăvara anului 2005 în Croația (Dalmația), Herțegovina și Muntenegru, a fost surprins să audă de la ghida croată, o licențiată în istorie, că denumirea de Vlah – a populației romanice cu care ei, croații, au avut de luptat și pe care până la urmă au înlocuit’o în Dalmația – provine din coruperea numelui Sfântului Blasius, cel mai popular sfânt din Balcani în Evul Mediu.

Nu trebuie neglijat că numele Vlahilor din toate cronicile scrise în limba latină, la plural este Blahii – orum, iar Robert de Clari unul dintre, cronicarii francezi ai celei de a patra cruciade, care se încheie cu căderea Constantinopolului, pe Vlahia din Tessalia, o va numi ”Blanchie la Grande”.

Grafic litera „V” din alfabetul latin, în limba greacă este litera „B” și se citește “vita”, asa că coruperea literii “B” din limba latină în “V”(vita), în peninsula balcanică, este naturală pentru că nu există altă posibilitate, identic cu acelaș fenomen, în care a apărut Sf. Vasile din „Basileus” (împărat), precum și nenumărate alte cuvinte.

Toate referirile la Sf. Blasius, sunt de acord că el fusese episcop în orașul Sebastium din Armenia, iar martirizarea sa s’a întâmplat în anul 316, în timpul domniei împăratului Valerius Licinianus Licinius (308-324), șeful partidului politeist din imperiul roman, co-imperator, pentru jumătatea orientală a imperiului roman, al viitorului Împărat creștin Constantin cel Mare până în anul 324, când acesta îl înfrânge definitiv, și’l execută.

Înainte de a deveni episcop în Sebastium Armenia, el fusese medic. Toate detaliile despre viața sa sunt absolut legendare și nu au suport istoric. Aceasta nu înseamnă că nu a putut să fie venerat drept unul dintre cei 14 martiri ai Bisericii Creștine. La timpul când a fost supus martiriului, oamenii guvernatorului l’au găsit refugiat într’o peșteră, înconjurat de animale. O versiune spune că ar fi fost animale sălbatice, iar altă versiune că ar fi fost oi.

Versiunea care susține ideea că ar fi fost înconjurat de oi, îl transformă în păstor, o imagine scumpă creștinătății, și care în același timp explică marea sa popularitate printre populația iliro-tracă, romanizată, care în procesul de creștinare, i’ar fi adoptat numele, pentru că era o națiune de păstori. Acești păstori, specializați în oierit, au cutreerat peninsula balcanică, din munții Carpați și până în munții Pindului, sub umbrela imperiului roman și apoi a imperiului bizantin, și au reușit în acest fel, ca până la venirea slavilor în secolul VI-VII să creeze o mare unitate de limbă, și de cultură, în care religia creștină a jucat un rol principal, întemeiind sub numele de Vlahi, o protoetnie românească.

Din cauză că împăratul Constantin cel Mare, a câștigat războiul civil intern în contra politeismului, prin înfrângerea lui Licinius, trecerea la creștinism a tuturor popoarelor din imperiul roman, fără piedici din partea statului, a căpătat caracter de masă, începând timpuriu în secolul IV. În limba română cuvinte de bază în domeniul religios, precum: Dumnezeu, biserică, cruce, creștin, sfânt, lege, înger, a boteza, cuminicare, a închina, păgân, rugăciune, Paște, preot, a răposa etc., dovedesc că la poporul român, creștinismul a fost însușit în perioada romană de formare a protoetniei române, care din ce în ce mai des era numită de vecinii săi: Vlahi, din cauza cultului lor pentru Sfântul Blasius.

Nu trebuie respinsă ideia că o mare parte din partea răsăriteană a imperiului roman a fost creștinată, prin propovăduitori veniți din Armenia, deoarece în Armenia (301) pentru prima dată religia creștină, a devenit religie de stat. În Dubrovnik, sfântul patron al orașului, este Sfântul (Martir) Blasius, așa cum în Veneția vecină, patron al orașului este Sfântul (Evanghelistul) Marcu.

Îmi vine foarte greu să accept ideea că germanii i’ar fi învățat pe Grecii bizantini, cum să’i numească pe proprii lor păstori, din imperiul bizantin, care le cutreerau munții și cu care făceau un comerț intens cumpărându’le produsele, de la care încasau impozite, care le furnizau marinari, soldați, care erau creștini de rit răsăritean, și care uneori se răsculau împotriva lor.

Este dovadă de mare orbire evoluționistă, să crezi că poporul daco-geto-traco-ilir romanizat și creștinat, în perioada, 235-610 d.Hr.., în care timp a furnizat 40 de Imperatori (din 80) imperiului roman, printre care se numără însuși Sfântul Împărat Constantin, de origină daco-geto-traco-iliră, care a înființat Constantinopolul și a înlocuit politeismul roman cu creștinismul.

Îmi vine de asemenea foarte greu să accept ca Slavii, care cucereau rând pe rând teritoriile tradițional stăpânite de Vlahi, strâmtorându’i din ce în ce, aceștia trebuind să se mulțumească cu munții pentru a’și putea menține identitatea etnică, protoromână, și de la care preluaseră până și venerația față de Sf. Blasius, să fi fost învățați de către Germani, care este numele acestei protoetnii de păstori.

De altfel Germanii, în speță Saxonii care ocupaseră partea răsăriteană a Britaniei, i-au numit nu pe romani ci pe celții din Anglia, refugiați în ceea ce este astăzi Wales, care este locuita de celții Welch, și care vorbeau limba Welch (celtă) înainte de sosirea romanilor în Britania. De asemenea germanii i-au numit pe slavii, care populau locurile unde astăzi se află Berlinul, Wends și unde încă există o localitate care se numește Wends.

Cred că contribuția nemților, la numele de Vlahi, al românilor din evul mediu, se limitează numai la obținerea formei germanizate ”Walachei” pentru Valahia. Așa că propun examinării, temeinicii sau netemeinicii teoriei croate care arată că denumirea de Vlahi a provenit prin coruperea numelui Sfantului Blasius. De altfel, aceasta este chiar o datorie față de strămoșii noștri, deoarece în prezent România este singura formație statala, moștenitoare a genelor – Vlahilor – din trecutul nu prea îndepărtat.

Teoria mea este că această legătură este simplă moștenire

Teoria din subtitlul de mai sus a fost lansată de Charles Darwin. În Arhipelagul Galapagos el a colectat, prezervat și catalogat în funcție de insula de proveniență din arhipelag un număr de mici păsărele din genul Fringilla sp., în limba engleză ground finch, iar în limba română cea mai apropriată denumire ar putea fi cintezoi nezburător. După întoarcerea la Londra, din călătoria care a durat 5 ani, Darwin a predat colecția de Fringillide, ornitologului John Gould, care a stabilit că este vorba de 13 noi specii, în fiecare insulă câte o specie.

Păsărelele ground finch, se hrănesc numai cu semințe căzute pe sol. Dar-win a ajuns la concluzia că păsărelele au venit în zbor de pe continentul Sud-American, atunci când erau în stare să zboare. Apoi, în cursul milioanelor de ani de evoluție, întrucât nu existau dușmani naturali, din cauza cărora să fi fost nevoite să se salveze prin zbor, aripile li s’au atrofiat, rămânând ancorate la sol unde găseau tot ceea ce le era necesar pentru supraviețuire. În perioada în care mai erau încă în stare să zboare, s’au răspândit în toate insulele arhipelagului.

În România Liberă din 15 iulie 2006, Emilia Achim semnalează că Peter Grant (Princeton University), a constatat că în Daphne (Galapagos), în 1982 au intrat cintezoii Magnirostris care au mâncat semințele plantelor Tribulus care era hrana principală a cintezoilor Fortis, așa că majoritatea acestora au murit, supraviețuind doar exemplarele cu ciocul mic, care mâncau semințe mici pe care Magnirostris nu le mâncau. A rezultat că Selecția Naturală poate produce o nouă subspecie într’o generație.

Darwin a mai găsit în arhipelagul Galapagos trei specii de mocking birds, (Mimus poly-glotos) care au fost numite așa pentru că imită sunetele scoase de alte păsări, și care fiind specifice Americii centrale și nordului continentului Sud-American, nu au corespondent în lumea veche; apoi a mai găsit un număr de specii de broaște țestoase uriașe, fiecare adaptată la o insulă a arhipelagului.

Aș mai putea să amintesc teoria sa asupra marilor păsări din categoria struțului din Africa: din care două în Argentina (Rhea și Pterocnemia) , una în Noua Zeelandă (Moas), și alta în Australia (Emu), care’l conduce la ideea că deoarece aceste păsări au un strămoș comun, în trecutul Terei, aceste continente formau un singur bloc de uscat, care s’a despărțit în mai multe continente care apoi au migrat departe unele de altele, teorie confirmată geologic ulterior.

Darwin, în baza descoperirilor sale, mult mai numeroase decât cele câteva exemple menționate mai sus, a pus în evidență că organismele vii, din cauza izolării, în timp, sub imperiul condițiilor de mediu diferite, se diferențiază producând noi specii mai bine adaptate condițiilor locale.

Pentru a explica acest mod particular de creere de noi specii, el a formulat următoarea lege naturală cu caracter general-valabil:

”Constatăm în aceste fapte un fel de legătură adâncă organică străbătând prin spațiu și timp. Teoria mea este că această legătură este simplă moștenire.”

Desigur cazul cintezoiului din Galapagos este cazul extrem, prin care se demonstrează, interacțiunea asupra organismelor vii a trei factori: izolare în spațiu, mediu diferit și timp îndelungat. Caz considerat extrem, din cauză că factorii pasivi: izolarea și timpul s’au prelungit suficient de mult, pentru a permite mediului specific fiecărei insule să producă noi specii. Cazul considerat extrem, al cintezoiului nezburător de Galapagos, a permis unui geniu al observației, așa cum a fost Darwin să scoată în evidență, am zice noi astăzi: moștenirea genetică comună, a speciilor diferite, pentru că au un strămoș comun.

Antropologii, susțin că omul modern, care are un trecut de cel mult 60 000 de ani, nu a avut timp să dezvolte noi specii în afară de specia Homo sapiens. Ei susțin că s’a mers numai atât de departe, până la diferențierea în rase și etnii. În acest sens, atât Vlahii cât și națiunile Slave trăind astăzi în peninsula balcanică, pot reclama un strămoș comun: protoromânii proveniți din iliro-traco-geto-daco romanizați, dar a caror etnogeneză se va desăvârși numai în secolele IX-X, după încorporarea, în proporții diferite, a năvălitorilor turanici și slavi, și după ce vor suferi și impactul particular al mediului unde s-au așezat.

Mărgeanul vieții vlah

În primul său caiet de note ( First Notebok, July 1837-February 1838), adică doar la câteva luni de la întoarcerea sa în Anglia, dintr’o călătorie în jurul lumii, care a durat 5 ani, cu corabia Beagle, la pagina 25 Darwin scrie:

„Arborele vieții mai bine ar fi numit mărgeanul vieții, care are drept bază crengile (scheletele); astfel că legătura dintre moarte și viață nu poate fi văzută.”

Primul lucru care trebuie remarcat, este că abia întors din călătorie, se și așează la masa de scris, pentru a așterne pe hârtie ceea ce’l preocupa în cel mai înalt grad. La data când scria rândurile de mai sus, Darwin se zbătea să scape din canoanele tradiționale ale gândirii omenești, care, încă și astăzi în secolul XXI, își imaginează fenomenul evolutiv ca un fluviu de continuitate, și de aceea arborele vieții, și deci ‘arborele genealogic’, care are rădăcini, vase pentru urcarea sevei brute până la frunzele, unde în baza fenomenului foto-sintezei este preparată seva elaborată, este reprezentarea cea mai deplină a fenomenului evolutiv.

Nimic mai fals! Deoarece „legătura dintre moarte și viață nu poate fi văzută”.

Un arbore al vieții, nu poate fi imaginea evoluției, pentru că nimic într-un arbore nu lasă să se vadă moartea, ori evoluția nu poate fi concepută fără moarte și viață în acelaș timp.

Așa că Darwin ne comunică modelul mărgeanului în lucrarea sa: The Structure and Distribution of Coral Reefs, pe care o publică în 1842. Lumea științifică din acea epocă a fost complet bulversată de noutatea absolută pe care Darwin o dezvăluia. În primul rând el arată că mărgeanul este o colonie formată din miliarde de animale minuscule din specii diferite ale clasei coelenteratelor, sau a polipilor și care în principiu au o formă tubulară cu o gură înconjurată de tentacule, forma tubulară fiind susținută de un schelet calcaros care impregnează tubul.

Aceste colonii trăiesc în apele oceanice puțin adânci, cum ar fi apele de deasupra vulcanilor submarini, formând atolii coralieni. Darwin, explică lumii că singura parte vie din Marea Barieră de Mărgean și din atolii de mărgean sunt coloniile din aproprierea suprafeței oceanului, iar stânca din calcar (mărgean) care merge până la craterul vulcanilor este formată prin căderea, scheletelor polipilor morți.

Stadiile evolutive prin care au trecut aceste animale în decursul milioanelor de ani, timp în care s’au format recifele coraliene, nu se pot cunoaște, pentru că astăzi vedem doar ultimul stadiu de evoluție al mărgeanului. Rațional, putem ajunge la concluzia, că acelaș proces s’a petrecut cu absolut toate formele de viață, dar pentru că nu putem vedea formele de viață intermediare, nu putem trage concluzia că, forma de viață prezentă, a fost creată de la început, așa cum se vede astăzi.

În călătoria, pe care am întreprins’o în Australia in anul 2004 am străbătut părți din marea barieră de recife de mărgean, într’o ambarcațiune cu fundul și pereții submerși dintr-un material prin care se putea vedea foarte bine constituția părții vii a coralului ca și roca (mărgeanul). Ni s’a atras atenția asupra unor demarcări în roca de mărgean (coral) explicate de specialiști ca perioade în care mărgeanul a fost scos la suprafață de mișcările tectonice și deci coloniile de mărgean au murit, viața reluându’se numai atunci când alte mișcări tectonice au submers din nou roca de mărgean.

Mai jos prezint un grafic al evoluției poporului român sub forma de mărgean al vieții. Măsura în care am reușit o vor confirma cititorii.

Mărgeanul vieţii vlah

În graficul de mai sus pornesc de la ideea că oamenii trăiesc în colonii, la fel cu coralul, în prezent existând în peninsula Balcanică – din aceiași tulpină iliro-tracă – 10 etnii vii: Românii, Albanezii, Slovenii, Croații, Bosnienii, Herțegovinii, Muntenegrinii, Sârbii, Bulgarii și Macedonenii a căror existență a devenit posibilă, numai prin moartea generațiilor care i’au precedat.

Se distinge o primă perioadă (I) – 168 î.Hr.., cucerirea Macedoniei 276 d.Hr., retragerea din Dacia – care deci a durat 4 ½ secole, perioadă în care stăpânirea Romanilor nu a fost contestată, și în care populația autohtonă iliro-traco-geto-dacă, dă naștere Romanității Orientale.

Dunărea rămâne hotarul împărăției romane până în secolul VII, adică circa 4 secole.

În această a doua perioadă (II), Romanitatea Orientală se transformă în protoromâni, purtând numele de Vlahi și posedând o limbă diferită de limba latină, limba română la nord de Dunăre și limba aromână la sud de Dunăre și o cultură proprie orală, bazată pe religia creștină. Ei înființează o serie de Vlahii numite Țări.

Urmează perioada cuceririlor slavo-turanice (III), când triburi slave aliate ale Avarilor, cuceresc (610 d.Hr.) Iliria, și când alte triburi slave aliate ale Bulgarilor întemeiază (681 d.Hr.) primul Țarat al Bulgarilor, în Tracia.

În această perioadă, care a durat 7 secole, până la cucerirea definitivă a peninsulei de către Turci (Kossovo 1389), Slaviniile inițiale se unesc în Țarate (Bulgar și Sârbesc) și duc o luptă neîncetată în contra Imperiului Bizantin (grecizat), În această perioadă, marea majoritate a Vlahiilor la Sud de Dunăre, sunt absorbite în masa Slavilor, Perioada de dominație turcească (IV) durează 5 secole, secolul XIV-XIX, constituind perioada în care caracteristicile etniilor din spațiul fost Iliro-traco-geto-dac, se definitivează în națiuni noi, ceea ce va conduce la formarea de noi state naționale.

Ceea ce a împiedicat, o reprezentare grafică a evoluției umane, a fost conceptul ‘arborele vieții”, în care nu există posibilitatea reprezentării grafice a invaziilor, și nașterilor de noi popoare, așa cum este posibil să se demonstreze printr’o reprezentare grafică de tipul ”mărgeanul vieții”, care are posibilitatea să explice grafic, fenomenul istoric.

Păstorii

Așa cum am arătat în cursul acestei cărti, vânătorul a evoluat, devenind păstor. Apoi a făcut un pas mai departe, specializându-se în trei mari direcții, devenind: păstor de oi așa cum au fost toate popoarele făcând parte din imperiul roman, păstor de vaci așa cum au fost germanii, și călăreți din stepă așa cum au fost popoarele turanice și mongole. Vlahii erau exclusiv, păstori de oi.

În partea răsăriteană a imperiului roman, devenit apoi imperiul bizantin, adică peninsula balcanică, munții Carpați și câmpia română, nu a existat nici odată o competiție pentru acelaș fel de pășuni, între călăreții din stepă năvălitori și păstorii de oi, ceea ce explică supraviețuirea acestora din urmă în cursul năvălirilor barbare. În mod natural există pășuni bune pentru vaci, pășuni bune pentru cai, și pășuni ce nu sunt bune nici pentru vaci, nici pentru cai, și care totuși sunt bune pentru oi.

Mai mult decât atât, fiecare dintre aceste specii de animale, preferă anumite plante din pășune, dar oile se acomodează cu orice resturi vegetale se pot găsi. Ecosistemele ierboase au deter-minat specializarea păstorilor, iar în final tipul uman rezultat. Popoarele care populau ma-rea regiune pastorală euroasiatică, de la muntii Carpați, pe la nordul Mării Negre până la hotarele Chinei, deși prezentau o mare diversitate etnică, toți aveau un stil de viață similar deoarece erau păstori.

Iată un text din J. J. Saunders, The History of the Mongol Conquests pp. 49-50, Routledge & Kegan Paul. London 1971:

”Niciun trib nomad nu este bazat pe o perfectă egalitate; captivii din război sunt invariabil înrobiți, iar cei puternici și întreprinzători, dintre ei așa cum este normal, se ridică la poziții de conducere și putere ca conducători ai forțelor asociate. Dar deosebirea dintre nobil și omul de rând, sau așa cum o numeau Mongolii dintre oasele albe și oasele negre (Yasun), nu a fost o deosebire de funcție economică; accederea în clasa conducătoare a noyani-lor (stăpâni ) era probabil în funcție, în aceeași măsură, bazată pe talent și îndrăzneală cât și pe naștere și descendență.

Că ciobanii propriu ziși erau inferiori din punct de vedere social, călăreților nu este dovedit; că pășunile tribului, erau exploatate în comun, și nu stăpânite individual, nu implică un sistem de socialism primitiv; averi particulare sub formă de herghelii sau turme puteau fi acumulate de șefii de clanuri, și nu trezeau invidie, astfel de șefi putând să fie susținuți și urmați atâta vreme cât ei se dovedeau capabili să conducă tribul în război și în jaf.”

Din cele relatate, se poate deduce că, nu numai păstorii de oi, nu aveau nevoie să-i concureze pe călăreți pentru pășuni, deoarece oaia putea să utilizeze orice pășune cât de sărăcăcioasă, dar în acelaș timp oile produceau: carne, lână pentru țesături și corturi, și piei de oaie pentru îmbrăcăminte de iarnă, absolut necesară în stepă. Păstorii erau aliații naturali ai călăreților: pentru că le furnizau articole vitale pentru supraviețuire pe care ei înșiși nu le puteau produce; în bătălii erau utilizați oriunde era nevoie de infanterie (gloată), în câmp deschis infanteria (gloata) asociată călăreților, deschidea lupta atrăgând asupra sa primul impact al armatei dușmane, după care interveneau călăreții, iar la atacul cetăților, infanteria (gloata) ducea greul luptei de uzură din fața zidurilor.

De aceea călăreții din stepă, de orice origină etnică ar fi fost, întotdeauna năvăleau numai în asociere cu o infanterie, tot de orice origină etnică ar fi fost, care ca și călăreții puteau să’și aibă grijă de ei înșiși, în ceea ce privește subzistența, sau se asociau cu o infanterie (gloată) locală, de orice origină etnică ar fi fost, în vederea combaterii dușmanului comun, ținta jafului. Cu siguranță că ținta atacurilor comune, ale nomazilor: călări și pedeștri, erau asezările sedentare, unde era întotdeauna ceva de jefuit, deasemenea, de orice origină etnică, ar fi fost locuitorii acelor așezări. Ceea ce afirm este faptul că apartenența etnică – în epoca năvălirilor barbare – naționalismul etnic, așa cum se manifestă el astăzi, era mai curând o chestiune tribală.

Până s’a ajuns la o conștiință națională – românească – aceia care s-a manifestat atât de puternic în secolele XIX-XX, și care a mers până la sacrificarea moșiilor ancestrale în cazul moșierilor, și la sacrificiul vieții, pe câmpurile de luptă, a tuturor celor care simțeau românește, românii au trebuit să parcurgă mai multe etape. Reamintesc proverbul englezesc, care de fapt are caracter de lege naturală, și care spune că:

”nici Dumnezeu nu poate face două lucruri: un pom bătrân și ”un om bine crescut” – dintr’odată – deoarece ambele trebue să aibă timp ca să crească.”

În spațiul cuprins între Câmpia Panonică spre Nord și Grecia spre Sud, Marea Adriatică spre Vest și Marea Neagră spre Est adică partea europeană a Imperiului Roman oriental, ținta atacurilor călăreților din stepă, erau iliro-traco-geto-dacii romanizați și sedentarizați, din orașe și sate, unde se găsea întotdeauna ceva de jefuit, iar aliații lor locali, uneori activi, alteori pasivi, sau chiar victime, erau păstorii iliro-traco-geto-daci romani-zați și creștinați, oieri nomazi, care aveau case în satele de munte, cu acelaș stil de viață din Munții Carpați până în Munții Pind.

Păstorii, difereau față de populația sedentarizată prin stilul de viață – numit de istorici: transhumanță – care se caracteriza prin faptul că primăvara, turmele lor de oi și capre, erau duse la pășunat pe pășunile din părțile muntoase cele mai înalte ( 1 000-1 800 m. altitudine), de unde nu mai coborau decât toamna. Urcarea și coborârea turmelor din munte se făcea din timpuri imemorabile – păgâne – la aceiaș dată.

Odată cu creștinarea lor, aceste date au devenit din Munții Carpați până în Munții Pind, primăvara, sărbătoarea Sf. Gheorghe, după calendarul Iulian, 6 mai, iar după cel Gregorian 23 aprilie, iar toamna de Sf. Dumitru, după calendarul Iulian pe 8 noiembrie, iar după cel Gregorian pe data 26 octombrie. Acumularea de furaje pentru furajarea de iarnă, nici nu era de conceput, având în vedere că rentabilitatea oieritului decurgea din pășunat si nici de cum din furaje recoltate și stocate. Ceea ce îi deosebea de consângenii și colingualii lor sedentarizați, din câmpiile și văile care alternau cu munții unde Vlahii, hălăduiau, era că Vlahii erau nomazi, atenție acest fapt era esențial: fără a poseda nicio pășune. Chiar și munții unde ei hălăduiau erau proprietatea altcuiva: la început patricieni, apoi boieri, mânăstiri, și mai cu seamă împărați sub forma de „dominium eminens”.

Pășunile montane – pentru că nu erau bune decât pentru pășunat cu oile în timpul verii – indiferent de proprietar, intrau repede într’o înțelegere cu oierii, prin înțelegeri de cele mai multe ori multianuale. Singura problemă fiind că concesionarul-păstor să nu încarce pășunea cu mai multe oi decât putea suporta fondul de pășunat. Dacă munții erau proprietatea altora, cu atât mai puțin oierii posedau terenuri de pășunat în părțile joase, pe văi și câmpii.

Părțile de relief susceptibile pentru cultivarea cu plante agricole, care în perioada de iarnă erau utilizate drept pășuni pentru oi, aveau proprietari cu care nu era la fel de ușoară o înțelegere. De cele mai multe ori, oierii trebuiau să împartă turmele din timpul verii în turme mai mici, care mergeau din ce în ce mai departe, de unde în sezonul agricol de vară trebuiau să se întoarcă la pășunile din munții unde aparțineau. Iarna în câmpii reprezenta un exil; reîntoarcerea primăvara la pășunile montane pentru oieri era înapoierea acasă.

Modul de viață descris mai sus: mișcarea sezonală, vara în pășunile montane, iarna în pășunile din câmpie, nu este nomadism propriu zis, așa cum era stilul de viata al tuturor călăreților din stepă – spre exemplu maghiarii la sosirea lor în anul 896 în Panonia – ci cel mult un seminomadism, sau mai curând o semisedentarizare. Acest mod de viață specific spațiului balcanic a fost numit transhumanță.

Ei, Vlahii oieri, erau liberi. Dar din cauza slabei productivități a muncii – păstoritul chiar sub forma de semisedentarizare așa cum era transhumanța – era extrem de vulnerabil la fenomenul de suprapopulare, deoarece pășunile aveau o suprafață limitată care puteau susține un număr limitat de oi, și în consecință un limitat număr de familii de oieri, care după ce a atins limita maximă posibilă de familii de oieri, a început să exporte populația în exces. Pentru acest motiv, mișcarea populației omenești, a fost întotdeauna de la populația de păstori din munți, unde posibilitățile de trai erau limitate spre câmpii, unde găseau de lucru, dar pentru că proprietatea pământului se afla în mâna altora, muntenii liberi trebuiau să devină iobagi, sau soldați, marinari etc..

Oricând, pe bază individuală, sau sate, văi, și triburi, ar fi putut să’și schimbe statutul de păstori liberi, cu acela de iobag, soldat, sau marinar, în funcție de unde locuiau în acest spațiu, care se întinde din Munții Carpați până în Munții Pindului. Fluxul continuu de coloniști de la munte spre câmpie, a menținut omogenitatea etnică, și a limbii vorbite, din cadrul Vlahiilor, până la venirea Slavilor.

Pe lângă fuxul continuu de populație de la munte spre șes, a mai existat un alt flux de populație dar de data aceasta în lungul munților, dinspre munții Pind, unde presiunea demografică era mai mare spre nord adică spre Munții Carpați, unde toate condițiile erau mai bune pentru oerii care formau protoetnia românească. Acest flux continuu, de data aceasta impreună cu oile și aducând în Munții Carpați stilul de viață, limba și civilizația protoromână, a fost elementul de bază – după părerea multora dintre istoricii noștri, dar și a mea – al formării etniei românești.

În secolul VI-VII, s’au întâmplat mai multe lucruri concomitent, care a avut drept rezultat transformarea Imperiului roman de răsărit în Imperiul bizantin. Atacurile barbarilor – pe două fronturi: asiatic și european – au determinat ca lupta internă pentru putere dintre etnia romană și populația romanizată din partea europeană, pe de o parte, și etnia greacă și populația grecizată, din Grecia și Asia, pe de altă parte, să’și găsească o finalitate: Grecii au reușit să devină forța conducătoare a Imperiului.

Cotitura s’a produs sub im-periul împăratului Heraclius, care a domnit 31 de ani. Deoarece și resursele economice ale părții asiatice și africane ale imperiului depășeau cu mult resursele economice ale peninsulei Haemus, apărarea părții asiatice de năvălitorii barbari a devenit prioritară.

Apărarea părții europene a imperiului, unde domina o populatie daco-geto-traco-ilira creștinată, și romanizată, a trecut pe planul al doilea. În Mexicul din ziua de astăzi, de la aeroport, turistul are la dispozitie o broșură, din care află că populația de 80 000 000 de locuitori, ai Mexicului, după criterii etnice se împarte astfel: 1 000 000 spanioli, 39 000 000 metiși și 40 000 000 amerindieni.

Comparația cu Mexicul, ne ajuta să înțelegem, că la fel ca și în Mexic – cel puțin calitativ – deoarece nu putem furniza date pentru peninsula Haemus, Dacia și Panonia de la acea dată, înainte de invazia masivă slavă, situația din punct de vedere etnic trebuie să fi fost similară. În schimb din punct de vedere cultural, prin acte de administratie, comert, propovăduirea religiei creștine devenită religie unică a Imperiului roman și activitatea de recrutare de legiuni din populația iliro-traco-geto-dacă, cucerirea devenise completă, și ca atare limba de comunicare, devenise o limbă romanică, prin coruperea limbii vorbite de iliro-traco-geto-daci.

Citez din capitolul V, Vlahii, al acestei cărți, din cadrul subtitlului Vlahii:

” . . . Spencer Wells, care pe bază de probe de sânge de la oameni trăind în locuri izolate, a ajuns la concluzia că oricine în viață azi, posedă o origină comună.”

O teorie, deși științifică, nu este întotdeauna dovedită prin date științifice, dar ea are totuși menirea de a da o explicație acolo unde nu există nicio explicație și de a deschide calea și justifică executarea unor cercetări științifice. Numai cercetări pe bază genetică pot rezolva ceea ce C. Giurescu numește:

”Trecutul poporului român în cele zece veacuri despre care izvoarele tac.”

Până la realizarea dezideratului exprimat mai sus, concluzia noastră este: la venirea Slavilor și Turanicilor, în secolele VI-VII, spațiul geografic: mărginit la Nord de Panonia, la sud de Grecia, la Vest de Marea Adriatică, și la Est de Marea Neagră era ocupat, din punct de vedere etnic de o protoetnie românească cu o origină iliro-traco-geto-dacă, romanizată – de tipul Mexicului din ziua de astăzi.

Chestiunea unei populații de păstori, neproprietară de pământ, nomadă, liberă de obligații feudale, a mai fost atinsă în cadrul acestui capitol. În cadrul subtitlului următor, voi explica prin teoria darwinistă, formarea: rumâniei, vecinii și iobăgiei la Români.

Sedentarizarea păstorilor vlahi a căpătat denumirea de „rumânire” în Muntenia, „vicinire” în Moldova și „iobăgire” în Transilvania.

Păstorii Vlahi, transhumanți, formau împreună cu celelalte categorii ale populației sedentarizate: orășeni, proprietari și rumâni, o singură etnie: Vlahii. Desigur că vorbim de secolul al XIV-lea – secolul Descălecatului Țării Românești, și al Descălecatului Moldovei, ambele venind din Transilvania – și nu cred că există cineva care să se opună acestor fapte-concluzii. Darwin care a studiat problema ”legăturilor adânci organice străbătând prin spațiu și timp” ce se constată la organismele vii, și care par greu de înteles, pentru că nimeni nu’și amintește cum de s’au întâmplat, spune:

”Teoria mea este că aceasta legătură este simplă moștenire.”

Cu alte cuvinte cele trei categorii de Vlahi sedentari, constatate de C. Giurescu din documente: orășeni, proprietari și rumâni, la care am adaogat eu, pe cea de a patra categorie, păstorii transhumanți Vlahi, toate, posedă o origină comună. Sperând că nici la acest fapt – concluzie nu se opune nimeni – urmează întrebarea legitimă: cele trei categorii sedentarizate au dat naștere păstorilor transhumanți Vlahi, sau păstorii transhumanți Vlahi prin sedentarizare au dat naștere etniei Vlahe ?

Cum nici la acest fapt-concluzie nu mă aștept ca să existe o altă părere, decât aceia că păstorii nomazi liberi Vlahi, au dat naștere etniei Vlahe sedentare, și nu invers, ajungem să avem un răspuns extrem de clar, la chestiunea ridicată de Constantin Giurescu în studiul: Vechimea rumâniei în Țara Românească… (1915) ; republicat sub îngrijirea domnului Dinu Giurescu în antologia Studii de istorie, Editura Eminescu 1993.

Rumânia, Vecinia și Iobăgia nu sunt instituții sociale, introduse în viața etniei Vlahe prin o lege promulgată de vreo instituție omenească, adică o convenție între oameni, sau un act emanat de la o autoritate superioară, sau un ucaz al vreunui cuceritor, ci este un proces, mult mai profound, născut evolutiv din nevoia de supraviețuire, în primul rând din cauza suprapopulării arealului de pășunat.

Reglementarea lor legală a venit mult mai târziu, abia în secolul XIV. Pășunile pot suporta o anumită încărcătură de animale la unitatea de suprafață, fără ca acestea să se erodeze. Din practica de totdeauna, adică din timpuri imemoriale, păstorii se întorc pe aceiaș suprafață de pășune naturală, numai după un interval, care a permis regenerarea ierbii. Înseamnă că suprafața și calitatea pășunilor limitează numărul de animale ce poate fi pășunat, iar numărul de animale ce pot fi pășunate, limitează numărul păstorilor și al familiilor lor.

Tot din timpuri imemoriale, muntenii au invadat și populat șesurile înconjurătoare – adaptându-se – numărul familiilor de păstori transhumanți, rămânând constant peste milenii. Buni cunoscători ai câmpiilor, de la piciorul pantei – pășunile lor de iarnă – într’un an în care nu mai sperau ca întorcându-se primăvara la pășunile montane să mai găsească loc de pășunat pentru oile lor, se transformau în locuitori ai câmpiei, unde productivitatea muncii era superioară.

Ce însemna de fapt această productivitate a muncii sporită?

Însemna că în loc să muncească numai capul familiei – cel care pe pășunile montane, pășuna, mulgea și tundea lâna oilor – în noua viață de la șes, produceau bunuri și bătrânii, femeile și copii, prin cultivarea solului.

Tot din timpuri imemorabile, cea mai mică unitate – familia fie redusă la părinți și copii, fie extinsă – este și cea mai importantă. Este sădită în mintea fiecărui membru al familiei, dragostea și loialitatea pe care și’o datoresc unul altuia. Cu toate acestea o singură familie cu greu ar putea supraviețui, dar să mai și progreseze, așa că treapta următoare a organizării pastorale se numește stână, și are la bază 2-4 familii.

Denumirea de stână, pentru această formă de asociație pastorală care a fost pentru milenii, nucleul de bază în jurul căreia s’a organizat viața păstorilor transhumanți din spațiul mărginit de Panonia la nord, Grecia la sud, Marea Adriatică la vest si Marea Neagră la est, li se pare românilor că este un cuvânt românesc, iar păstorilor din alte etnii, spre exemplu Sarakatsanii – păstori greci din munții Pindului – cred că este un cuvânt grecesc. Acelaș lucru și pentru alte cuvinte, spre exemplu oaie fără miel – oaie stearpă, sau stearpa – atât la Sarakatsani cât și la Vlahi, primii urmașii grecilor din timpurile homerice, rămași încă păstori până în ziua de astăzi, cei de al doilea urmașii traco-ilirilor, rămași de asemenea păstori până în ziua de astăzi sub denumirea (în Munții Pindului) de Kutsovlahi.

În Capitolul al II-lea din această carte, în cadrul subtitlului: Vânătorul, arătam că una dintre regulile pe care mediul înconjurător l’a impus în codul genetic al speciei Homo Sapiens – pentru motive pe care le detaliam acolo – era că ceata putea să varieze între 15 pana la 50 de indivizi, dar să nu depășească un număr de 50 de indivizi: bătrâni adulți și copii.

Aceiași regulă s’a păstrat și la păstori, care este prima treaptă evolutivă superioară, a speciei Homo Sapiens, pornind de la Vânător. Numărul de 50 indivizi la o stână, este limita superioară, dar grupul stânelor cu 50 de membrii, este cel mai numeros. Fiecare membru al unei familii de oieri, statistic vorbind, posedă în jur de 25 de oi, așa că la o stână cu 50 de membrii întovărășiți, se adună circa 1250 de oi. O stână cu 1250 de oi, ne-cesită cel putin 4 ciobani adulți, și un cioban tânăr, știut fiind că o turmă de oi mai nume-roasă de 250 de capete este greu de stăpânit.

Un număr mai mare de oi la o stână, face ca distanța de parcurs, în fiecare zi, până la terenul de pășunat, adăpat și înapoi la stână pen-tru muls și înoptat să se lungească, și să devină prea obositoare pentru oi, conducând la diminuarea producției de lapte și lână. Legea nescrisă – obiceiul pământului – la toți păstorii, atât la călăreții din stepă, Mongoli sau Turanici, cât și la Români, cu privire la organizare și succesiune era aceiași. Unitatea organizatorică stâna, reunea 2-4 familii strâns înrudite între ele, capii de familie fiind deobicei frați sau cel mult veri primari, inventarul și dreptul de a pășuna, obținut de la proprietarul pășunii, formând proprietatea comună, numai oile fiind proprietatea exclusivă a familiilor care intrau în componența stânei.

La fel și Țara, aparținea familiei domnitoare (os domnesc), nu domnitorului decedat. Boierii la Români și Noyanii la călăreții Mongoli sau Turanici, precum și membrii individuali ai comunităților (stâne și sate) românești și mongole sau turanice urmau aceleași reguli nescrise. Fiul cel mai mic, care rămâne ultimul în casa părintească sau în cortul părintesc, le moștenește – întrucât frații mai mari au casele sau corturile lor – dar și obligația de a avea grijă de părinți la bătrânețe. Ruda de sex masculin, considerată cea mai capabilă de a conduce Stâna sau Țara, este aleasă la Mongoli sau Turanici de Marele Kuriltai, iar la Români de Sfatul Țării. Sistemul pastoral din spațiul Euro-Asiatic a impus această soluție.

După cum se vede, din cele relatate mai sus, păstoritul care la prima vedere pare cea mai liberă activitate omenească, este încorsetat de ‘mama natură’ în limite extrem de stricte, care oferă puține locuri de muncă. Doar 5 ciobani din 50 de membri de familie pot avea o utilizare a capacității de muncă asigurată pe durata întregului an. Rezultă că în permanență, tineretul din familiile cu mulți copii, pleacă din cadrul familiei de păstori, unde s’au născut, în căutare de lucru, în regiunile de câmpie. Pe de altă parte în nicio epocă pe care a traversat’o omenirea nu a existat pământ fără stăpân, așa că noii veniți, tinerii din familiile de păstori, trebuiau să intre într’o înțelegere cu stăpânul locului, pentru a obține pământul care îi era necesar.

În perioada în care am lucrat în Departamentul Agriculturii de Stat, răspundeam de județul Mureș, unde îmi petreceam majoritatea timpului și unde am avut ocazia să’i cunosc îndeaproape pe Secui, extraordinar de buni crescători de taurine. Convingerea comunității secuiești, pe care nu se fereau să mi-o declare, era că la venirea lor pe locurile unde ei trăiesc astăzi, în jurul anului 800 d.Hr., ei i’au omorât pe absolut toți Românii pe care i’au găsit în aceste locuri.

Cu toate acestea, astăzi, în județul Mureș, Românii sunt populația majoritară, și spun Secuii că aceasta se datorește faptului că moșierimea secuiască, a sedentarizat păstori români din munții înconjurători, cu care au intrat într’o relație de moșier/iobag. Întrucât păstorii Vlahi, din Carpați, cutreerau iarna toate locurile din câmpie unde se mai puteau găsi resturi vegetale care puteau servi drept furaje pentru oi, ei au devenit în Transilvania iobagi, în Țara Românească rumâni și în Moldova vicini. De cele mai multe ori, o stână întreagă, de câte 50 de indivizi, înrudiți între ei, ”băteau parul”, adică de a întemeiau un sat, în siliștea vreunui boier.

Sedentarizarea pentru păstorii Vlahi, a devenit o dramă reală odată cu sosirea în secolele VI-VII, în peninsula balcanică, a năvălitorilor slavo-turanici. Aceste, popoare migratorii, aduceau cu ei, familiile lor de toate vârstele, și animalele care le asigurau subsistența, și circulau în grupuri mici în căutare de siliști, unde să se așeze. Clasa boierilor, proprietarii pământului, uneori rezistau cu armele în mâini gonind primele cete ale năvă-litorilor, alteori odată ce năvălitorii acceptau conditiile cerute de proprietarii pământului, le permiteau să colonizeze largi întinderi de pământ, asupra cărora cu timpul, pierdeau controlul, în felul acesta creându’se Slaviniile, teritorii care urmăreau autonomia față de Imperiul bizantin.

Vlahii la rândul lor, în fața năvălirii slavo-turanice, văzând că pierd teritoriul ancestral, au trecut la unirea mai multor stâne, întemeiind sate cu o populație mai numeroasă, capabile de a rezista invaziei, creând și ei unități teritoriale prin unirea mai multor sate, numite Vlahii, care căutau și ele autonomia față de Imperiul bizantin, care nu le mai oferea protecție. La sud de Dunăre, Vlahiile din imperiul bizantin, pierd din ce în ce mai mult teren în fața năvălitorilor slavo-turanici, astfel că se formează etnii noi cu istoria lor proprie, așa cum sunt statele slave din sudul și vestul Dunării, existente astăzi.

În schimb la nord de Dunăre, Vlahii, în secolele X-XIII în alianță în special cu Cumanii, iar începând din secolul XIV, ca vasali ai Ungurilor, care îi absorbiseră pe Cumani, sunt cei care reușesc să absoarbă pe năvălitorii Slavi. Vlahii, atâta vreme cât ”izvoarele tac” deși posedau o limbă proprie, religia creștină, și deși erau organizați în ”țări” (Vlahii), ca și strămoșii lor Iliro-Tracii, și ca și Slavii, până la inventarea (863) alfabetului Chirilic, trăiau încă pe bază de tradiție orală.

În această perioadă au existat două faze:

1.  Secolele IV-VII – Perioada creerii protoetniei românești: Vlahii, denumire obținută prin coruperea numelui Sfântului Blasius, unul din cei 14 martiri ai bisericii creștine din secolul IV. Desăvârșirea romanizării, concomitent cu creștinarea, începând cu domnia primului împărat roman creștin, Constantin cel Mare (311-337), de origină Iliră, și terminând cu ultimul împărat roman de origina Iliră, Focas (602-610).

2.  Secolele VII-XIV – Perioada desăvârșirii etniei Vlahe, prin asimilarea năvălitorilor slavo-turanici, concomitent cu sedentarizarea progresivă a păstorilor Vlahi, proces care în Transilvania s’a numit iobăgire, în Țara Românească s’a numit rumânire, iar în Moldova s’a numit vicinire. În Transilvania, clasa politică a fost descăpățânată (expresia îi aparține lui Xenopol), înțelegând prin aceasta că a fost maghiarizată.

Etnia Vlahă, a dezvoltat forme statale de sine stătătoare, începând cu secolul XIV, alternativ, total independente, și alternativ vasale față de: Unguri, Tătari și Turci. În secolul XIX, Vlahia Mare (Țara Românească) și Vlahia Neagră (Moldova), s’au unit, și’au cucerit independența, au devenit Regatul României, iar in secolul XX, au realizat Marea Unire cu Transilvania, Basarabia, Banatul și Bucovina, întemeiind România Mare.

Suprapopularea arealului pastoral euroasiatic

Patricienii romani, existau datorită existenței condițiunilor create de legile Imperiului Roman. La un moment dat însă, întreg eșafodajul, s’a prăbușit, întrucât, raportul de forțe s’a schimbat. Suprapopularea, cu oameni și animale domestice ierbivore, pe care se baza viața popoarelor nomadice, din spațiul imens dintre Marele Zid Chinezesc și capătul drumurilor care străbăteau Imperiul Roman, a determinat punerea lor în mișcare.

Primii, care s’au pus în mișcare, au fost Cimbrii, Scirii și Teutonii, neamuri germanice, care își pășteau vacile, albe cu pete mari negre, astăzi denumite Holstein și celebre în toată lumea pentru producția mare de lapte pe care o dau, în spațiul unde astăzi se află provincia germană Schleswig-Holstein. În anii 107-105 î.Hr., din cauza unor maree, combinate cu furtuni ne mai pomenite, compuse din ploi abundente și vânturi puternice care împingeau apa mareelor peste pășunile joase, au cauzat transformarea acestora în mlaștini. Amenințați fiind cu înfometarea, după ce i’au omorât pe bătrâni, și’au luat turmele de vaci, și restul familiei, și au pornit spre sud în căutare de noi pășuni.

În lucrarea: A manual about Schleswig Holstein. Editor Martin Tretbar-Endres, Publisher: Press Office of the State Government of Schleswig Holstein, Kiel 1992, la p. 9, este citat autorul roman Plinius, care descrie aceste locuri, într’un stil modern:

”O mulțime de oameni foarte săraci, populează aceste locuri, care trăiesc pe movile înalte făcute de mână de om sau pe puținele ridicături naturale, deși la mare ele foarte înalte sunt totuși complet inundate. Când terenurile înconjurătoare sunt complet inundate, oamenii de pe aceste înălțimi, seamănă cu corăbieri, iar atunci când apele se retrag, seamănă cu naufragiați, și încep să pescuiască[…] Țes plăși de pescuit din trestie și papură, și atârnă baloturi din bălegar la uscat, pentru combustibil, mai curând cu ajutorul vântului decât cu al soarelui. Apa de ploaie, pe care o colecteaza în șanțuri, în fața locuințelor lor, este tot ceea ce au de băut.”

Din cauză că cirezile de vite, trebuiau pășunate pe arii largi, cele trei triburi se despart. Cu toate acestea, în anul 105 î.Hr., două armate Romane au fost învinse de Cimbri. Generalul Marius, în anul 102 î.Hr., își antrenează armata la construirea unui drum, peste Alpi, și pătrunde în Sudul Franței, unde la Aix-en-Provence, reușește să îi învingă pe Sciri și Teutoni, să’i ia în robie, și să le confiște turmele de vite. Apoi pe drumul construit, de armata sa, se înapoiază în nordul Italiei, unde pătrunseseră Cimbrii, prin pasul Brenner, (numele șefului Cimbrilor) venind din Elveția, și cu aceiași armată, în anul 101 î.Hr., îi învinge și pe Cimbri lângă Vercelli, îi ia în robie și îi vinde ca sclavi.

Cât timp, inițiativa a fost în mâna Romanilor, care’și alegeau locul unde atacau, organizarea Imperiului Roman pentru războaie de cucerire, se dovedea superioară, așa cum se poate vedea din episodul de mai sus. Dar din momentul în care, în special lumea germanică, începu să atace în bande mici, care atacau Imperiul Roman rural, format din vilelele patricienilor și apoi se retrăgeau, pline de prăzi, numai ca să revină, atunci când informațiile pe care le căpătau de la sclavi, le asigura impunitatea, lucrurile se schimbară radical, pentru că adoptând această tactică, barbarii realizau ei însuși, ceea ce fusese avantajul strategic, de care înainte se bucuraseră Romanii, superioritatea militară, într’un anumit loc, la un moment dat.

Ca atare, patricienii începură să se organizeze, supraviețuind numai aceia, care construiau castele, și angajau armate permanente profesionale. Bineînțeles că în aceste condiții, imperiul nu mai putea colecta impozite, din regiunile jefuite de barbari și care căutau să organizeze o apărare locală, așa că apărarea centrală bazată pe o armată imperială și pe șoselele strategice ale imperiului, devenea un lucru din trecut.

Dar autonomia locală, a patricienilor, lua și alte forme, așa cum ar fi fost, angajarea pentru apărarea castelelor a bandelor de barbari, care veneau cu organizarea lor eficientă, cu armamentul lor adaptat noului tip de război și cu șefii lor de care ascultau. Autonomia mergea și mai departe, relațiile dintre dominați (sclavi) și dominanți (castelani) se schimbară, legea romană devenind de neaplicat, adică toate recoltele intrând în magaziile patricianului, care apoi le distribuia sclavilor pe măsura necesităților, întrucât magaziile erau primele jefuite de bandele de barbari.

Relațiile dintre dominați si dominanți, se schimbară în sensul transformării, sclavilor în iobagi, cărora li se acorda o parcelă de pământ, li se lăsau roadele pământului, dar din care dădeau seniorului local, o parte sub forma de dijmă și bisericii, deasemenea o zeciuială. Seniorul, la vreme de restriște, adăpostea pe iobagi în castel, îi hrănea din magaziile seniorului, iar ei contribuiau la apărarea castelului. În cazul când castelul era cucerit și familia seniorului măcelărită, șeful barbar devenea noul castelan, se creștina, și regiuni întinse își schimbau atât caracterul etnic cât și relațiile sociale dintre dominat și dominant.

Atomizarea Imperiului Roman de Apus, atunci când criza existenței Imperiului Roman, s’a dezlănțuit, a fost formula de supraviețuire, în contra atacurilor barbarilor. Recunoașterea noilor castelani, venea dela puterea spirituală – Papalitate – pentru care motiv i se plătea, zeciuiala din toate veniturile, direct de la populație. Această transformare s’a numit feudalizare, pentru că proprietățile pe care le dețineau castelanii erau feude, adică proprietăți concesionate de noua autoritate spirituală, papalitatea, care uzurpase puterea imperială, împăratul devenind el însuși dependent de recunoașterea papalității. Bine înțeles, destul de repede, relațiile dintre feudali s’au ierarhizat, pe bază de putere reală militară și recunoaștere, din partea papalității, ceea ce a condus la creerea de regate creștine.

Și în China, aceleași cauze produc aceleași efecte, Împărăția Chineză împărțindu’se în Împărăția de Nord și Împărăția de Sud, sub loviturile invadatorilor Huni (Hsiung-nu), în anul 311. În anul 360, Hunii schimbă direcția, invadează Europa, și se stabilesc în Panonia. Uniunea de triburi asiatice, cunoscute sub numele de Huni, la venire erau compuse din cca. 30.000 oameni, în care erau cuprinse și populații clientelare, Mongoli din Siberia, și Roxolani din Iran. Ei aduceau cu ei 40.000 de cai și 100.000 de capete de vite cornute. Hunii introduc pantalonii, care înlocuiesc toga romană și scările la călărit (o invenție, chinezească sau koreană), care conduce la invenția șeilor cu scări, care la rândul lor revoluționează călăritul și ca atare arta războiului.

Timp de 91 de ani, adică din anul 360 până în anul 451, Hunii, atacând în locul și momentul, ales de ei, au triumfat asupra diferitelor triburi germane: Alani, Heruli, Ostrogoti, Visigoți, și slave, Venețieni, și obțin tribut de la Imperiul Roman de Apus.

Sunt în fine siliți să se bată în Franța, cu o armată romană, cu ajutor de la Visigoți, și la Chalons, sunt învinși, și obligați să se întoarcă în Panonia. Attila moare în anul 453, fii săi menținându-se în Panonia până în anul 468, când ultima încercare a Hunilor de a ocupa Dacia, rezultă într-o înfrângere, provocată de împăratul Leon I, al Imperiului Roman de Răsărit, și în retragerea lor în stepa asiatică de unde veniseră.

Fenomenul ‘atomizării’ Imperiului Roman de Apus a continuat, tot timpul evului mediu și modern. Exemplul clasic îl constituie, ‘atomizarea’ și feudalizarea Germaniei. În anul 1789, anul Revoluției Franceze, în Germania existau 1789 de unități statale, unități politice și administrative complet separate, toate vasale numai împăratului și ca atare complet independente. În Apusul Europei, evolutiv, calea pentru supraviețuire, a fost ‘atomizarea’ și feudalizarea, după care, abia, a urmat agregarea în unități statale mai mari: regate și imperii.

Imperiul Roman, înființat de Augustus în anul 27 î.Hr., este desființat în mod oficial, în anul 476, prin depunerea ultimului Împărat Augustulus (August cel mititel), pentru că este un băiețel, de către regele Odoacru al Herulilor (Saxonilor) și este trimis să traiască la Neapole, dintr’o pensie de 6.000 de galbeni anual.

În anul 502, Hunii, se înapoiază sub un nou nume, Bulgari, și execută un raid, în care jefuiesc Tracia și adună informații asupra apărării Constantinopolului, și apoi se repliază în Bărăgan, Moldova și Basarabia, unde se așează. De la această bază de operații, în anul 559, Bulgarii împreună cu Slavii clientelari, înainteaza până sub zidurile Constantinopolului, unde însă, generalul Belizarie, care în fața pericolului iese din retragere, îi respinge din nou, Bulgarii repliindu’se, a doua oară, până la baza lor de operații din Bărăgan, Moldova și Basarabia.

Începând cu anul 582, adică la sfârșitul secolului al VI-lea, împăratul Tiberiu II Constantin, a început colonizarea pașnică, graduată și controlată a triburilor de slavi, la sud și vest de Dunăre. Aceiaș politică a continuat și sub ginerele său – Flavius Mauricius (Maurikios), care i’a urmat la tronul împărăției romane răsăritene.

În anul 592, Maurikios trimite trupe în contra Avarilor care erau asezați în Panonia, din anul 566, și care împreună cu triburi de Slavi clientelari, de data aceasta sub for-mă de cucerire, trec la sud și vest de Dunăre, și reușesc să se implanteze, în peninsula Balcanică. Avarii din Panonia, în anul 625, coordonat cu Perșii, atacă Constantinopolul, dar împăratul Heraclius reușește să-i respingă. Împăratul Heraclius, în anul 635, se aliază cu Bulgarii, din Bărăgan, Moldova și Basarabia, sub conducerea Khan-ului Kuvrat și îi atacă pe Avari, în Panonia.

Slavii şi ruşii kievani în anul (896) aşezării maghiarilor în Panonia

În anii 680- 681, Bulgarii sub conducerea lui Asparuch îi supun pe Slavii așezați în partea răsăriteană a peninsulei Balcanice și înființează Țaratul Bulgar, care de aici înainte, avea să poarte multe războaie cu Împărăția Bizantină pentru stăpânirea peninsulei Balcanice. În harta înfățișată la pagina anterioară este redată situația existentă a răspândirii Slavilor în Răsăritul Europei, în anul 896, anul așezării Maghiarilor în Panonia.

După cum se remarcă cu ușurință, din harta de la pagina anterioară, la sfârșitul secolului al IX-lea, Slavii acaparaseră întreaga Europă de Răsărit. O linie, care se întindea de la nord, de la actualul port din Germania, Hamburg, până la actualul port Veneția din Italia, era linia de demarcație dintre triburile Slave și triburile Germanice. Cetatea Hamburg a fost clădită de Carol cel Mare în secolul al 8-lea pentru a opri înaintarea Slavilor spre Apus. Orașul din insulele Venețiene a fost întemeiat de tribul Slav al Veneților, care s-au refugiat în aceste locuri inaccesibile, pentru a scăpa de urmărirea Hunilor.

În sud Slavii ocupaseră Peloponezul, care acum se numea Moreea, și cu bărcile lor scobite în trunchiuri de copaci, traversau Marea Egee și ajungeau în insulele grecești și în Asia Mică. În 689, împăratul Justinian al II-lea, îi învinge într’o bătălie pe Slavii din Tracia, și mută un mare număr dintre ei în Anatolia, în jurul Constantinopolului.

Cum a fost posibilă, această acaparare de teritorii întinse, mai cu seamă prin mijloace pașnice, pentru că în marile bătălii, Slavii erau mai întotdeauna asociații pedeștri, ai popoarelor de călăreți turanici, și care mergeau la bătălie ca o avantgardă, cunoscută sub denumirea de ”glotași”. Această ‘gloată’, prin definiție slab organizată și înarmată, dar cu care totuși adversarul, în cazul că dorea să câștige bătălia, trebuia să se lupte și să o învingă, înainte de a ajunge să se lupte cu formidabila cavalerie usoară a popoarelor turanice.

Odată în timp ce vizitam mânăstirea Voroneț, pe o bancă în fața unei porți a unei case din satul Voroneț, ședea un bătrân Moldovean, sfătos, care m’a invitat să șed puțin. Am acceptat invitația, și din vorbă în vorbă, nu știu cum am ajuns la problema Rutenilor care veneau de undeva din nord și se așezau în satul Voroneț. Bătrânul Moldovean, a început prin a’mi arăta că satul Voroneț, era așezat în vale, unde traiul era mai lesne, mai cu seamă iarna, la adăpost de Crivățul cel înghețat, și că numai în vale se puteau săpa puțuri, pe dealurile înconjurătoare, trebuind să fie captat un izvor, dar care să nu sece vara.

Într’o vară, a sosit în sat o familie de Ruteni, care și’a găsit cu usurință de lucru, la diferiți locuitori din satul Voroneț. Întrucât i’a prins iarna, pe acele meleaguri, și probabil că nici nu aveau a se duce în altă parte, nu au mai plecat, și fiindcă se dovediseră oameni foarte muncitori, unul dintre locuitorii la care lucraseră, a fost foarte bucuros să’i îndatoreze, pentru că în acest fel să’i poată avea și anul următor la lucru, așa că i’a învoit, să’și înjghebeze o colibă, undeva sus pe deal, la fâneața acelui locuitor. Iarna ca și vara, familia de Ruteni, căra apa cu găleata, din sat la locuința lor de pe deal.

Cu timpul, au venit alte familii de Ruteni care fiind folositori, s’au așezat în satul Voroneț, și tot cu timpul, prima familie de Ruteni care s’a așezat, pe dealurile Voroneților, a cumpărat loc de casă în sat, și și’a construit casă în satul Voroneț. Povestirea țăranului Moldovean de la Voroneț, explică destul de bine, de ce proprietarii de pământ din Imperiul Bizantin, erau bucuroși să acccepte coloniști Slavi, care nefiind puternic organizați și agregați, în scopul cuceririi, în contrast cu popoarele de călăreți din stepă, nu erau temuți, ci erau chiar doriți, a fi aduși în locurile depopulate din cauza veșnicilor războaie din provinciile bizantine. Nu trebuie uitat că sclavii Slavi erau cei mai căutați, și erau plătiți cel mai bine, pe piețele de sclavi din Orientul Mijlociu.

Deși însușirile lor, de oameni care se mulțumesc cu puțin, și în schimb au de oferit mult, atunci când se aflau în poziția de dominat, care explică întrucâtva acapararea teritoriilor, prin aprecierea pozitivă de care se bucurau, totuși în sens darwinist, înlocuirea populațiilor băștinașe, printr’o populație Slavă, fenomen denumit ”puterea de asimilare a slavilor”, se explică numai printr’o capacitate de înmulțire și de adaptare la mediu, superioară a populației Slave, în comparație cu populațiile neslave authtone, ceva cam ca în cazul înlocuirii în timp, a populației Neanderthal cu populația Cro-Magnon. Sporul de populație, atât de copleșitor al Slavilor, ar fi trebuit să conducă la lupte sângeroase și la încercări de a’i distruge sau alunga, ceea ce, istoric s’a și întâmplat.

Istoricii care acceptă explicații darwiniste, cei care cred că evoluția omenirii, se datorește evoluției tehnologiei – deci invențiilor create de creierul omenesc – arată că la sfârșitul secolului VI d.Hr. și începutul secolului al VII-lea d.Hr., explozia de populație Slavă se datorește invenției plugului de către Slavi. Plugul inventat de Slavi constă dintr’un instrument tractat, care poseda un cuțit vertical în partea stângă față de direcția de înaintare, cu care desparte ”brazda” de masa solului, un alt cuțit orizontal (fierul de plug) care desparte ”brazda”, de masa solului de dedesubt, care are o pozitie oblică spre dreapta, față de direcția de înaintare, și care este continuat de ”cormană”, o secțiune de cilindru sau helicoidală, pe care prin înaintare, urcă brazda, și care deci este răsturnată cu partea superioară, în golul creat prin dislocarea brazdei precedente, din dreapta, față de sensul de înaintare al plugului. În căderea sa brazda se sfărâmă, creind un bun pat germinativ.

Această invenție slavă, plugul, a permis slavilor să ia în cultură terenuri argiloase grele, pe care omenirea le folosea, până la data inventării plugului, fie ca pășuni, fie că erau ocupate de păduri. În plus față de consecința primară, aceia de a hrăni explozia de populație slavă, din terenuri virgine, neocupate de băștinași care cultivau terenuri nisipoase, usor de lucrat, consecința imediată a fost imensa sporire a productivității muncii, prin faptul că cu aceiași cantitate de muncă, terenurile virgine luate în cultură, pe baza noii tehnologii, produceau cantități duble sau triple de cereale la unitatea de timp de muncă omenească utilizată. O altă consecință, pe termen lung – a fost fără îndoială – desființarea în timp, pe măsură ce pășunile se restrângeau, a supremației armatelor de călăreți turanici, care se bazau pe pășuni, pentru hergheliile de cai și cirezile de cornute, pentru ca să existe.

Din cercetarea hărții Europei de Răsărit de la sfârșitul secolului IX, (Fig. 10) se constată existența a trei enclave, în care slavii nu predomină: enclava albaneză – din Albania de astăzi – unde populația de origină ilirică s’a putut menține, enclava grecească din jurul orașului Atena, și marea enclavă, de la Dunărea de Jos, limitată la răsărit de râul Nistru și la apus de cursul mijlociu al Dunării. Această ultimă enclavă, era ocupată de Vlahi (Români), a cărei etnogeneză, s’a definitivat, printr’o coabitare de șapte secole cu Slavii, așezați în acest teritoriu.

Slavii, erau mult mai mulți în Panonia, și mult mai puțini, între Tisa și Nistru. Partea de apus a acestei enclave – Panonia – fusese ocupată din anul 566, până în anul 798, adică timp de 236 de ani de Regatul Avarilor, dar care în anul 798 au fost complet distruși de Carol cel Mare. Bazați pe tradiția medievală, dar și pe unele date istorice, unii autori, susțin, că Secuii sunt o parte a Avarilor care ar fi scăpat, de a fi exterminați, cu ocazia cataclismului demografic produs de expedițiile Francilor, conduși de împăratul Carol cel Mare.

După părerea unora dintre istoricii români, unul dintre aceștia fiind istoricul Vlad Georgescu, deplasarea masivă a Slavilor, în sudul și vestul Dunării, ca clienți ai Avarilor și a Bulgarilor, a fost factorul decisiv în formarea unei majorități românești în: Transilvania, Banat, Maramureș, Muntenia, Moldova și Basarabia. Iată un citat din Vlad Georgescu, Istoria Românilor, editia a III-a, Humanitas, Bucuresti 1992:

”…dislocarea unei însemnate mase slave de la nord la sud a produs schimbări importante, în echilibrul etniilor, micșorând rolul elementului romanic în Balcani, dar întărind ponderea sa în Dacia. În nord, populația romanică, va sfârși prin a asimila, masa slavică rămasă, în sud slavii vor fi aceia care’i vor asimila pe băștinași, schimbând cu totul aspectul etnic al uneia dintre cele mai romanizate provincii din întregul imperiu.”

Migrația Slavilor la sud și la vest de Dunăre, a fost un factor favorabil menținerii superiorității numerice a populației neoromane, Dacoromane, sau Vlahe în teritoriile locuite astăzi de Români.

Pe teritoriul locuit astăzi de Români, plugul cu cormană descris mai sus nu se constată arheologic, că ar fi existat, decât începând de la secolul al XIV-lea, înainte. În epoca, în care numeroase seminții călări, treceau prin țările locuite astăzi de Români și care dacă ar fi văzut culturi agricole, prinse de sol, dacă erau coapte bune de recoltat, și le’ar fi însușit, iar dacă erau încă verzi, ar fi lăsat caii să le pășuneze. Păstorii de oi în turme mici, care erau destul de mobile, și care cutreerau, munții și câmpiile cu ierburi înalte, mai cu seamă la adăpostul nopții, erau o garanție de supraviețuire în libertate, mult mai mare, decât agricultura oricât ar fi fost ea de performantă. În concluzie, este de luat în considerație faptul că transhumanța a asigurat Vlahilor, superioritatea necesară supraviețuirii, asupra Slavilor, în spațiul mioritic, și în același timp, a reușit să absoarbă, în masa lor pe cei care s’au așezat în mijlocul lor.

Alți Slavi, trăiau în comunități nealterate din punct de vedere etnic, mai cu seamă în apusul arealului între Dunărea de mijloc și Tisa, în special în Panonia. În răsăritul arealului menționat, pe lângă Vlahi, trăiau Pecenegii care puseseră stăpânire pe câmpie, lăsând Vlahilor, munții, dealurile, pădurile și mlaștinile.

Marea schismă

În secolul al IX-lea, popoarele de origină germană care acaparaseră moștenirea Imperiului Roman de Apus, după ce au încheiat, în cea mai mare proporție, faza de criză, care se caracterizase prin lupta tuturor în contra tuturor, au reușit pentru prima dată să restaureze Imperiul Roman de Apus, în anul 800, când Carol cel Mare este încoronat, la Roma, de către Papă, Împărat al Imperiului Roman de Apus, de naționalitate Germană (Francii de răsărit).

Prin această încoronare, Papa își aroga dreptul – ca în calitate de urmaș al Apostolului Petre, primul Episcop creștin din Roma – de a încorona pe Împărații legitimi ai Sf. Imperiu Roman, numai la Roma, indiferent unde aceștia își aveau capitala. În acest fel, legimitatea, devenise principalul component al autorității ”unșilor lui Dumnezeu”. În acelaș timp prin faptul că încoronarea Împăratului a avut loc la Roma, și a fost oficiată de Papă, a servit și la legitimizarea acestuia ca singurul în drept să oficieze slujba de încoronare.

În Imperiul Roman de Răsărit, din cauza continuității instituției imperiale, legimitatea Impăratului nu era pusă în discuție, și ca atare nici legimitatea Patriarhului de a oficia personal slujbe religioase de încoronare, sau de a trimite delegați pentru a oficia slujbe religioase de încoronare, sau de a înființa episcopate, în țări ai căror prinți solicitau creștinarea în bloc a lor și a popoarelor lor.

Pentru sistemul de viață pastoral – treapta care a succedat, în evoluția omului, sistemului de viață al vânătorilor și culegătorilor – stăpânirea unui ținut făcea sens, numai dacă nu se depășea pragul suprapopulării cu oameni și animale. Dar imediat ce pragul suprapopulării era depășit, păstorii fie călăreți din stepă, fie crescători de animale cornute mari, fie păstori de oi și capre, decât să’și vadă animalele murind, îi omorau pe bătrânii lor care le-ar fi fost o povară pe drum, riscau orice, inclusiv viața lor și a familiilor lor, și începeau migrația, către pășuni mai verzi , fără să țină prea mult seama de proprietarii pășunilor încălcate. De altfel, Tătarii care au invadat, în secolul al XIII-lea, Rusia și Europa, aveau obiceiul să spună că acolo unde caii lor au călcat odată, totul le aparține, deoarece:

”Tengri (Cerul), a lăsat iarba pentru a fi pășunată de oi, a lăsat oile pentru a fi mâncate de lupi, și restul oamenilor pentru a fi înrobiți de Tătari.”

Dar pentru popoarele nomade care erau forțate de suprapopulare să se sedentarizeze, lucrurile se schimbau în mod radical, întrucât pământul – și anume un anumit terito-riu, cel pe care se așezaseră și de unde nu mai vedeau unde ar fi putut să plece în altă parte – a devenit principalul mijloc de producție, pe care dacă nu-l apărau, piereau cu toții de foame. Apărarea proprietății funciare începea cu dovedirea legitimității stăpânirii pământului. Pentru cuceritorii, de o dată mai veche sau mai recentă, exista o singură cale: creștinarea, iar în ceea ce privește recunoașterea legitimității proprietății, două alegeri: Patriarhia de la Constantinopol, integrată în Imperiul Bizantin, sau Sf. Oficiu Papal, de la Roma, sprijinit de Sf. Imperiu Roman, de naționalitate Germană (Francii de răsărit).

Creștinarea oferită de Institutia Papală, era condiționată de acceptarea catolicismului drept religie unică în stat, clerul catolic depinzând numai de ierarhia catolică, și dreptul de a încasa direct de la populație zeciuiala bisericii catolice, dreptul de instanță supremă în chestiunile legate de transferul de proprietate, prin căsătorii și moșteniri. Creștinarea oferită de Patriarhia din Constantinopol, era oferită fără alte condiții decât cele spirituale.

Desigur că creștinarea oferită de Patriarhia din Constantinopol, și deci legitimitate în realmul Imperiului Roman de Răsărit, fără condiții, era mai atractivă pentru mulțimea de conducători ai triburilor Slave abia constituite în mici regate și care doreau să-și mențină cuceririle făcute, dar fără să se supună disciplinei, impuse de cele două forțe în echilibru: Papalitatea și Sf. Imperiu din Apusul Europei. Disciplina din realmul Papalității, se concretiza mai cu seamă prin principiul moștenirii ereditare în linie directă, în timp ce în răsăritul Europei, principiul eredității, devenea doar un principiu al eligibilității, succesiunea fiind decisă de alegerea făcută de boieri, dintre toți cei cu os domnesc (posesori ai genelor celui care le’au dat viață).

Din punct de vedere darwinist, transmiterea moștenirii materiale acumulate, odată cu transmiterea genelor – deci ereditară în linie directă, ca în sistemul adoptat in apusul Europei – era cea care respectă legea selecției naturale. Substituirea legii selecției naturale printr-o convenție între oameni – alegerea făcută de către boieri, care în fond nu erau, decât ceva mai mult decât o gardă pretoriană – nu putea conduce decât la anarhie, așa cum s-a și întâmplat în realitate. În răsăritul Europei, a reușit să se instaleze principiul moștenirii prin alegeri, datorită unei inovații tehnologice: alfabetul Chirilic. Ducele Moraviei, Rostislav, cere Împăratului Mihail al III-lea (bețivanul) al Bizantului, să-i trimită misionari cu ajutorul cărora să obțină convertirea la creștinism a populației Slave a ducatului său. Acesta îi trimite în anul 863, pe călugărul-misionar Chiril, macedonean, deci etnic Slav, care odată cu colonizarea Macedoniei își arogaseră numele de Macedoneni, și care deși își însusișeră religia grecească, își păstraseră limba slavă. Pustiirea Macedoniei, prin măcelărirea și deportarea în robie a populației originale macedonene, care dăduse lumii pe Alexandru cel Mare, se datorește consulului roman Lucius Aemilius Paulus, care pentru a stârpi din rădăcini repetatele revolte ale macedonenilor în contra stăpânirii romane, după câștigarea victoriei decisive de la Pydna din anul 168 î.Hr., îl aduce la Roma în cortegiul său triumfal pe regele macedonean Perseus, și pe toți macedonenii care supraviețuiseră măcelului, vânzându’i ca sclavi. Istoria a înregistrat că femeile macedonene au fost vândute ca sclave, cu prețuri în medie de 50 de ori mai ridicate decât cele obținute pentru bărbații macedoneni.

Jefuirea Macedoniei de toate bogățiile acumulate în Macedonia de la Alexandru cel Mare, până la venirea romanilor din anul 168 î.Hr., a îmbogățit trezoreria romană în așa măsură încât, Senatul a decis să nu mai perceapă de la cetățenii romani, taxe directe (tributum). Soarta macedonenilor, nu este decât unul dintre exemplele comportamentului romanilor, Dacia fiind un alt exemplu, de acelaș gen, dintre multe altele.

Atracția noului alfabet, pentru Slavii din răsăritul Europei, a fost atât de mare,în- cât de la apariția alfabetului Chirilic, toate convertirile Slavilor la creștinism, începând cu Bulgarii în anul 864, au fost făcute numai de Patriarhia din Constantinopol. Au rămas Catolici: Polonezii, Slovenii și Croații. Iar pentru, readucerea la catolicism a Boemiei, Moraviei, și Slovaciei, unite într’un singur stat de către Sviatopluk, care adoptase denumirea de Moravia Mare, și care prin adoptarea alfabetului Chirilic, aparțineau ortodoxismului grecesc, împăratul Arnulf, al Sfântului Imperiu Roman de Apus, în acelaș timp rege al Bavariei, împreună cu opoziția catolică din Moravia Mare opusă lui Sviatopluk, îi cheamă pe Unguri, care erau cantonați în stepa din nordul Mării Negre, să se așeze în Panonia.

Din pricină că Pecenegii – care din cauza suprapopulării – se pregăteau să invadeze pășunile Ungurilor, aceștia în locul unei confruntări cu Pecenegii, au preferat să dea curs invitației împăratului Arnulf , de a coloniza Panonia, care era slab populată, ca urmare a distrugerii regatului avar de către Carol cel Mare, 100 de ani mai inainte, în anul 796. Istoricul Paul Lendvai, în volumul său Ungurii, care va fi citat deseori în această carte – în felul său – la p. 24 și 27 recunoaște suferințele produse popoarelor sedentarizate, din și vecine cu Panonia, de către nomadismul unguresc, care a durat 1023 de ani (896- 1919), p. 24:

”După distrugerile înspăimântătoare și în condițiile pustiilor de mai târziu săvârșite de Unguri în întreaga Panonie, Francii de răsărit și Moravii, s’au învinovățit reciproc, și în scrisori către Papa, că le’au arătat acestor dușmani periculoși, tratați drept aliați, drumul spre bazinul Carpaților.”

p. 27:

”Dar ceea ce Ungurii aclamă ca pe eposul eroic al strămoșilor victorioși, pentru nemți, slavi și români, rămâne până în zilele noastre, o tragedie, o nenorocire, o lovitură a soartei.”

Înainte chiar ca împăratului Arnulf al Imperiului Roman de Apus, care îi cheamă pe Unguri să colonizeze Panonia, în scopul atacării Moraviei Mari, Papa Nicolae I, în anul 863, anul în care Patriarhia din Constantinopol trimisese pe călugării-misionari, frații Chiril și Metodiu, ducelui Moraviei, Rostislav, excomunică pe Patriarhul Constantinopolului, Fotius. În anul 867, se urcă pe tronul Împărăției Bizantine, Vasile I, întemeietorul dinastiei macedonene, deci Slav grecizat, dinastie care restaurează autoritatea imperială, și care se menține pe tron, până în anul 1054. În anul 867, Fotius Patriarhul Constantinopolului, împreună cu Consiliul bisericesc al Patriarhiei, răspunde la excomunicarea din anul 863, a Papei Nicolae I, prin anatemizarea Papei, acesta fiind primul pas al Marii Schisme a Bisericii Crestine, care va deveni o realitate in anul 1054, atunci când Papa Leon al IX-lea, îl va excomunica pe Patriarhul Mihai Coelularius, împreună cu toți credincioșii.

Pentru Români, au fost rupte toate punțile de comunicare ale acestora cu Instituția Papala, deoarece în anul 1000 deci cu 54, de ani înainte de data excomunicării, la data încoronării regelui Ștefan cel Sfânt, Papa înființează, o episcopie catolică ungureas-că la Esztergom, și îi conferă autoritate asupra credincioșilor din orice etnie ar fi făcut parte – să se supună acestei episcopii – ceea ce pentru Românii în stare de permanentă rezistență activă față de Unguri, era imposibil de acceptat.

Cruciada în contra schismaticilor de rit greco-ortodox

Convertirea Maghiarilor la catolicism, în anul 1000, cu ocazia încoronării ca rege a lui Ștefan I cel Sfânt, i’a salvat de la extincție. Soarta tuturor celorlalți călăreți din stepa asiatică, indiferent dacă au fost turci, sau mongoli, sau amestecuri, indiferent dacă s’au convertit la religia Iudaică (Khazarii), Islamică (Tătarii), Greco-Ortodoxă (Bulgarii), a fost pierderea, limbii și a identității naționale, fiind asimilați în masa popoarelor pe care le-au cucerit.

Ungurii sosiți în Panonia, în anul 895 sau 896, prin pasul Verecke din Carpații Păduroși, trecătoare bine cunoscută de ei, din timpul raidurilor întreprinse în anii 862 și 881. Cabarii sau Kavarii, nume care inseamnă, „rebeli”, un neam Khazar, convertit la Iudaism, dar în stare de rebeliune în contra împărăției Khazarilor, i’au insoțit în expediția din anul 881.

Trei motive i’au determinat pe Maghiari, să părăsească locurile natale și să se așeze în Panonia:

a) au realizat că Pecenegii, care doreau să se așeze în teritoriile nord-pontice ocupate de Maghiari, le periclitau supraviețuirea,

b) Secete cumplite, alternând cu inundații catastrofale pe câmpiile din jurul cursului inferior al Volgăi, și în delta Volgăi, datorită ploilor neîncetate din bazinul superior al Volgăi.

c) atracția prezentată de Panonia, la sfârșitul secolului al IX-lea, unde exista o populatie multi-etnică (slavi, români, germani), puțin numeroasă și fără sudură între etnii.
Cauzele menționate la punctele a) și b), din punct de vedere darwinist, pot fi rezumate cu un singur cuvânt – suprapopulare – la locul de origină, care este cauza naturală a tuturor migrațiilor fie individuale fie colective. În ceea ce privește Panonia, fostul regat al Avarilor, așa cum am menționat anterior, fusese distrus de Carol cel Mare, între anii 798 și 814, și trei sferturi de veac după aceasta, încă nu’și putuse reveni, din catastrofa demografică menționată. Desigur că dacă nu ar fi avut unde să emigreze, națiunea Maghiară ar fi rămas pe loc și ar fi luptat pentru supraviețuire. Maghiarii nu au emigrat în Panonia la întâmplare, ci au făcut’o după o alegere bine gândită. Presupun că adevăratul motiv, pentru care Maghiarii au emigrat în Panonia sfârșitului celui de al IX-lea veac, a fost însăși Panonia, ca o țară a făgăduințelor.

Ștefan cel Sfânt, în istoria Maghiarilor, a jucat rolul pe care l’a jucat celălalt reformator de geniu în istoria Rușilor, împăratul Petru cel Mare.

Iată care au fost învățăturile (testamentul) regelui Ștefan I cel Sfânt, din anul 1015, către fiul său:

”Imperiul Roman a dobândit o importanță așa de mare datorită mai ales faptului că între hotarele lui se strângeau numeroși nobili și înțelepți din diferite țări, și principii lui au devenit așa de glorioși și așa de puternici datorită aceluiaș fapt […] Venind din diferite țări și provincii, coloniștii aduc cu ei diferite limbi și obiceiuri, diferite lucruri și arme folositoare, care împodobesc și aureolează curtea regelui, dar în puterile străine bagă groaza. O țară care are limba numai de un fel și obiceiuri numai de un fel este slabă și neputincioasă. De aceea, fiul meu, îți poruncesc să te intâlnești cu ei și să te porți cuviincios cu ei, pentru ca lor să le fie mai plăcut a zăbovi la tine decât altundeva, căci de vei distruge cele construite de mine, de vei împrăștia cele adunate de mine, atunci, fără îndoială, imperiul tău de mare pagubă va avea parte.”( Paul Lendvai. Ungurii, traducere de Maria și Ion Nastasia. Pag. 8-9. Editura Humanitas. București 2001)

Prin ‘învățăturile’ citate în paragraful anterior, Ștefan cel Sfânt, nu face altceva decât să transmită fiului său linia politică, conștientă și consecventă a dinastiei arpadiene de după anul 955, anul teribilei înfrângeri de la Lechfeld. Bătălia a fost câștigată de regele Otto I, viitorul împărat al Germaniei, și s’a datorit, faptului că regele Otto I, i’a surprins în timp ce asaltau cetatea Augsburg, și a putut realiza superioritatea militară în locul și în momentul dorit. Însă lui Otto I, i-a lipsit determinarea, de a-i urmări și distruge în mod definitiv, așa cum făcuse Carol cel Mare, distrugând regatul Avarilor din Panonia. Dăinuirea regatului Maghiar în Panonia, și mai târziu a măreției acestui regat se datorește instituției papalității. În perioada care a urmat, după înfrângerea de la Lechfeld, au sosit în ceea ce se va numi Ungaria, sub influiența papalității, foarte numeroși misionari catolici, în special germani, care au fost primiți foarte bine de regii Maghiari. Primul Principe care s-a creștinat, a fost Gheza I, tatăl lui Ștefan cel Sfânt. După anul 1000, când oficial întreg regatul devenise catolic, cu ajutorul papalității, extrem de mulți, fii de nobili din toate țările Europei, din Suedia, Germania, Franța, Italia, au sosit în Ungaria, unde li se acordau feude, devenind vasali ai regelui, sau ai nobililor Unguri. În felul acesta, Ungurii au căpătat o mulțime de expertiză, în diversele domenii militare. Simon de Keza, în Izvoarele Istoriei Românilor, Cronica Ungurilor, traducere de G. Popa-Lisseanu, vol. IV, Bucuresti 1935, scrie următoarele:

„Deci, aflându’se despre această <creștinare> au sosit la ei din țările creștine mulți comiți, ostași și nobili. Unii dintre aceștia din dragoste pentru Dumnezeu, spre a ajuta pe duce în contra păgânilor care nu primiseră creștinismul, alții fiindcă scăpaseră de păgâni și de persecuțiile lor, căci poporul însuși fiind păgân, pornise o goană în contra creștinilor.”

Cu alte cuvinte, în Ungaria se pornise o cruciadă, cu un secol înainte ca prima cruciadă să se fi declarat în 1096. Nobilii care erau îndemnați să se deplaseze în Ungaria erau în general tineri, plin de zel catolic, dar fără proprietăți feudale, întrucât proprietățile nu se divizau între frați, pentru a nu se micșora, a-și pierde din putere și a deveni o pradă usoară pentru alți baroni feudali. Acești tineri nobili, dacă rămâneau în țările de origină, săraci fiind, erau destinați să îngroașe numărul șerbilor.

Dealtfel, papa Urban al II-lea, predica participarea la prima cruciată din 1096, promițând feude, în Palestina, nobililor șomeri care rămânând în Europa reprezentau un potențial pericol pentru ordinea socială existentă. Nu toți Maghiarii nobili sau oameni de rând, erau dispuși să îmbrățișeze catolicismul la care îi împingeau regii lor. Ca atare, regii Maghiari, aveau nevoie de acești nobili din Europa, ca spărgători al unor eventuale revolte nobiliare sau populare.

La moartea Marelui Principe Geza (997), fiului său, Vajk, viitorul rege Ștefan cel Sfânt – care se prevala de principiului catolic: moștenirea ereditară în linie directă – i se opune Principele Koppany, care în baza legii nescrise: obiceiul pământului, comun tuturor păstorilor, fiind os domnesc și având senioritate de vârstă, era ales de majoritatea Ungurilor să preia moștenirea Marelui Principe Geza. În lupta de la Veszprem, eternizată ca bătălia dintre Teutoni și Unguri :

”În fața cavalerilor împlătoșați ai lui Ștefan el a pierdut bătălia și și’a pierdut și viața.”

Rușii kievani

În aceiaș perioadă când, regatul Unguresc, primea tot sprijinul posibil din partea instituției papale, Țaratul Bulgar continua lupta, cu imperiul bizantin, începută în 681, când invadase imperiul bizantin. Între imperiul bizantin și instituția papalității, exista o mare diferență. Împăratul bizantin avea de apărat, un imperiu, o posesiune lumească, în care puteau locui și trăi oameni cu diferite religii, dar în care toți trebuiau să plătească impozit împăratului, și ca atare ideea de independență sau libertate nu era compatibilă cu imperiul. În aceiaș perioadă istorică, Papa, se străduia să constituie entități statale inde-pendente sau libere, cu populații exclusiv catolice, în care populația să’i plăteasca prin intermediul parohiilor catolice, o zecime din toate veniturile existente în parohie. Din cauza acestor simple deosebiri culturale (convenții între oameni), Românii din toate țările locuite de Români, erau periodic fie supuși, fie în stare de revoltă, față de Unguri.

Iată un episod, din multele, primul episod în care rușii ajung în țara noastră, și pun stăpânire pe regiunea care i’a fascinat întotdeauna, Bărăganul, adică regiunea Dunării de jos. Prințul Sviatoslav al Kievului, primul prinț kievan cu nume complet rusesc, dar fiul lui Ingvar (Igor) și al Helgăi (Olga), care descindeau din întemeietorul de origină normandă a principatului Kievan, a imaginat o schemă care era constituită, din a se așeza la Dunăre și de a lua în stăpânire această cale navigabilă, pentru că așa cum declara el însuși, acolo la Dunăre, putea concentra: argint și cai din Boemia și Ungaria, aur, vinuri, fructe si mătase din Grecia și miere, ceară, blănuri și sclavi din Rusia. Ocazia s’a prezentat în 969, atunci când împăratul Nicefor II al Bizanțului, l’a invitat să’și unească forțele sale, cu cele ale Bizanțului în contra Bulgarilor.

Principatul Kievului era în perpetuu război cu Pecenegii, care stăpâneau cursul inferior al râului Nipru, principala cale comercială a Kievanilor pentru a ajunge la Constantinopol – piața de desfacere pentru mărfurile lor – așa că în timpul campaniei din Bulgaria, a fost rechemat ca să apere interesele majore, comerciale ale Kievanilor, în contra Pecenegilor. După o victorie neconcludentă asupra Pecenegilor, recrutează o armată for-mată din 40.000 de Ruși, de data aceasta în alianță cu Maghiarii, cucerește gurile Dunării, cucerește Silistra, cucerește Țaratul Bulgar și pătrunde în Grecia propriu zisă.

În acest al doilea război, Țaratul Bulgar era aliat cu Imperiul Bizantin, întrucât amantul nevestei împăratului Nicefor al II-lea, generalul de origină armeană și mare feudal din Asia, Ioan Tzimiskes, îl omorâse pe împăratul Nicefor al II-lea, și îi luase locul, așa că Sviatoslav rămăsese fără aliat. Un alt mare feudal din Asia, general al lui Ioan Tzimiskes, învinge un detașament rusesc de al lui Sviatoslav care trecuse munții Balcani, așa că acesta decide, ca împreună cu armata care-i mai rămăsese – 22.000 de Ruși – să se închidă în cetatea Silistra, unde să aștepte întăriri din Kiev.

În Silistra, reușește să reziste, cu succes timp de două luni. Ioan Tzimiskes, închide accesul pe Dunăre din Marea Neagră, cu flota bizanti-nă, așa că Sviatoslav pierde speranța sosirii unor întăriri cu care să poată relua lupta cu armata bizantină, dar pe de altă parte și Ioan Tzimiskes pierde speranța să-i poată învinge pe Rușii din cetatea Silistra, printr’un atac frontal, așa că, amândoi cad de acord să încheie o pace în care se prevede ca armata rusă să se poată retrage îndărăt la Kiev, așa cum a venit, iar relațiile comerciale să fie reluate, ca și când nu ar fi fost niciodată un război. Curând după întoarcerea sa, Sviatoslav, moare într’o luptă cu Pecenegii. Pe bună dreptate, istoricii ruși, spun că Sviatoslav nu aparține istoriei rusești, ci că mai curând poate fi caracterizat drept un aventurier al Dunării de Jos, deci al Bărăganului.

Fiul lui Sviatoslav, Marele Duce Vladimir I, a pășit pe calea reformelor religioase, administrative și sociale, profunde. O largă parte din populația Kievană avea contacte nemijlocite cu Constantinopolul, pentru că transportarea mărfurilor rusești la Constantinopol îmbracă forma unei expediții negustorești-militare anuale, întrucât numai în felul acesta puteau străbate teritoriile, din partea de jos a cursului râului Nipru, care era controlat de Pecenegi. Din această cauză, la Constantinopol, Rușii erau cazați într-un cartier, în afara zidurilor, pentru a se înlătura pericolul, unei eventuale lovituri militare bazată pe un complot cu cine știe ce facțiune internă constantinopolitană, își lăsau armele în tabără, și își aduceau mărfurile în oraș în locurile prevăzute pentru desfacerea mărfurilor rusești. Această armadă particulară de negustori kievani, era în mare parte o afacere de familii, întrucât așa era mai ieftin decât angajarea de soldați profesioniști, și era mai sigur, pentru că toți erau puternic motivați și uniți în vederea reușitei expediției.

Rezultă că reformele lui Vladimir I, erau mai curând cerute decât impuse kievanilor, și deci nu ar fi putut să ia decât o singură direcție, modelul bizantin. Dar deoarece exista presiunea extraordinară a misionarilor catolici, și a altor clienți ai rușilor, Khazarii iudaici și lumea arabă islamizată, și deoarece omenirea, genetic, are tendința de a construi mituri și legende, care li se par că ar fi adevăratele motive ale acțiunilor lor, și nu realitatea materială, care în fond i’a determinat în luarea deciziilor lor, Vladimir trimite delegați de boieri kievani, pentru a studia la fața locului religiile monoteiste, existente în lumea apuseană ca apoi să poată face alegerea, considerată cea mai potrivită, pentru Ruși.

Boierii întorși din țara Bulgarilor islamici, de pe Volga au raportat că nu există fericire în religia acestora, ci numai tristețe și miros greu, înțelegând prin aceasta lipsa de civilizație. Din cele relatate de boierii săi, Vladimir a mai tras concluzia, că nu poți fi fericit în Rusia fără a avea dreptul să consumi o băutură alcoolică tare, așa că islamismul a fost înlăturat. Evreii au fost întrebați, de ce sunt răspândiți pe întreg pământul, în loc să se afle în țara lor – răspunsul a fost: din cauza ”păcatelor” lor, ceea ce în ochii lui Vladimir și a boerilor ruși i’a descalificat, noțiunea de ”păcat” fiind prea abstractă, așa că nici religia mozaică nu a fost acceptată. Boierii reîntorși din Germania, au declarat că ei nu găsesc nicio frumusețe în catedralele catolice, dar că în schimb, atunci când au ajuns în Constantinopole și au asistat la pompa imperială bizantină și la serviciul divin din Sfânta Sofia, nu mai știau unde se află: în cer sau pe pământ. Totdeodată li s’a propus încheierea căsătoriei lui Vladimir cu Ana, sora împăratului Bizanțului, Vasile al II-lea.

Adevărul istoric este puțin diferit, la începutul domniei sale,Vladimir I era un sălbatec și zelos adorator al zeităților păgâne. El cucerește colonia grecească din Cherson după un lung asediu, și face cunoscut împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul, că se va reține în viitor de la alte atacuri, asupra împărăției bizantine, dacă’l ajută să convertească pe kievani, și dacă i se acordă mâna sorei împăratului, Ana.

În caz contrar: ”va fi la fel cu orașul vostru, cum a fost cu Cherson-ul.”

Termenii acordului au fost acceptați, și înainte de căsătoria care a avut loc la Cherson, în 989, Vladimir a trecut la ortodoxism. Actul convertirii la creștinism deși a fost un act de interes statal, totuși, cel puțin în lungul „căilor comerciale pe râuri”, a fost înțeles ca o aliniere la standardele timpului și primit în consecință fără prea multă opunere. Apoi s’a răspândit în interior prin noua clasă clericală.

Bernard Pares în lucrarea sa clasică, A History of Russia, (Dorset Press, New York 1991) la sfârșitul capitolului „Kievul și Drumurile pe Apă”, scrie:

”Legea Grecească, așa cum a fost adaptată de clericii ruși, s’a răspândit peste întreaga această arie și dădu un înțeles nou, noțiunilor de legalitate și ilegalitate, ceea ce va avea consecințe, departe în viitor.”

Perioada cunoscută în istoria rusească, sub denumirea de Kievul și Drumurile pe Apă (882-1132), a generat clasa principilor, provenind cu toții din familia întemeietorilor, de origină normandă a Kievului. Frați, jumătate de frați, veri până la gradul al IV-lea, unchi și nepoți, toți, se luptau între ei pentru pretinse drepturi de senioritate, din care decurgea dreptul la posedarea principatului și în acelaș timp toți încercau să uzurpe drepturile pe care ceilalți prinți le aveau în baza nașterii.

Toți întrețineau, companii de luptători, numite ”drujine”, compuse atât din Ruși cât și din alte naționalități. Aceste drujine ascultau numai de ordinul prințului care’i plătea, și aveau ca misiune principală obținerea recunoașterii suzeranității prințului, de către orașe și boieri. Prinții întrețineau drujine care numărau până la 2.000 de oameni, și dacă luăm în considerare că spre sfârșitul perioadei kievane, se ajunsese la 100 de prinți care se luptau între ei, pentru acapararea a circa 20 de principate se poate înțelege dece Kievul și regiunile înconjurătoare se goleau de oameni, care emigrau, departe de Kievul asaltat de neamurile nomade și împilat de prinții lacomi.

Cu toate acestea, principatele rusești, datorită unității de limbă, simțământului originii comune, și mișcării populației între principate în funcție de siguranța bunurilor și a vieții, creiau conștiința unității rusești pe spații întinse, și fiecare prinț, care ajungea să stăpânească într’unul din principate, dorea să reunifice lumea rusească, așa cum era ea din timpul ”drumurilor pe ape”.

Boierii, clasă socială la ruși, români și bulgari.

Separat de clasa prinților, în această perioadă a apărut la Ruși, o clasă denumită boieri. Clasa boierească la Ruși, a apărut, ca un împrumut cultural din stările sociale găsi-te în Bulgaria.din peninsula balcanică, unde această clasă feudală a boierilor, aveau îndatoriri militare decurgând din acordarea de feude, sau moșii din dominium eminens. Prinții se luptau între ei, pentru tot ceea ce constituia ”dominium eminens”, și ca atare și pentru dreptul de a acorda moșii, membrilor drujinelor proprii. Acordarea de moșii boierilor, de către prinți, era legată desigur de ideia că, loialitatea pe termen lung, a boierilor față de prinț, este mai bine asigurată în acest fel, pentru că moșia, putea fi retrasă oricând, în caz de ”hăinire” (trădare), nu putea fi vândută, ci doar moștenită, moștenindu’se în acelaș timp și obligațiile militare care se aflau la baza acordării donației.

Dacă prințul pierdea principatul, ca rezultat al luptei perpetuie dintre pretendenți, boierul trebuia să se hotărască, da-că rămânea loial prințului care pierduse lupta și deci principatul, atunci trebuia să pribegească în alte principate, însoțindu’l pe printul său, urmând eventual să se reîntoarcă, dacă prințul căruia îi rămăsese loial se întorcea vreodată, sau să se închine (să’l recunoască) pe noul prinț și să fie întărit de acesta, în posesiunile sale.

De aceia Bernard Pares, în cartea sa A history of Russia, la pag 46 scrie:

”…boieri, o denumire care la început probabil că i-a desemnat pe membrii drujinelor, care posedau pământ.”

Personal consider că această definiție, a clasei sociale a boierilor, corespunde cel mai bine cu realitatea, întrucât principala funcție a boierilor, era de ordin militar. Boierii primeau moșii din ‘dominium eminens’, de la un prinț, cu scopul ca aceștia să presteze serviciu militar, el personal, sau împreună cu o ceată. Desigur că la început, deoarece toate populațiile sedentare, provin din popoare nomade, legătura dintre ceată și boier era cea mai importantă legătură socială, ea fiind de fapt rezultatul unei democrații militare, făurită pe câmpul de luptă și în condițiile nomadismului.

Se poate afirma, fără a greși, că clasa boierească s’a născut, odată cu iobăgia, în momentul în care, nomazii, au devenit sedentari. Atâta vreme cât un popor sau un individ, este în continuă mișcare, toată averea sa, se poate transporta, pe spinare, pe cai, pe măgari, pe cămile, în automobile, în bărci, sau averea sa este constituită din turme de oi, vite cornute, herghelii de cai, reni sau orice alte animale ierbivore care se pot mișca pe propriile lor picioare, cetele de oameni nu pot deveni prea numeroase, deoarece cu cât o familie posedă mai multe animale, cu atât îi trebuie mai multă pășune și în consecință devine asociabil. Fenomenul sedentarizării este o consecință directă, și în acelaș timp soluția pentru rezolvarea suprapopularii create de înmulțirea nomazilor.

Prinții apreciau cel mai mult, pe boierii care datorită calităților lor personale, puteau aduna o ceată cât mai numeroasă, mai valoroasă și mai bine înarmată. Acordarea întinderii feudei (moșiei) era funcție de contribuția boerului la armata prințului. Pe măsură ce clasa boierească se desvolta, drujina se transforma într’o armată de soldați profesioniști mercenari, cu o compoziție etnică variată și care se mărea sau se micșora în funcție de necesitățile momentului.

Mărimea cetelor boierești erau apreciate de prinți, până la un punct, și anume până la punctul în care, mărimea și valoarea lor, nu altera balanța de putere în principat. Pe măsură ce poporul, trecea de la forma de viețuire nomadă la forma de viețuire sedentară, relația socială, dintre boier și ceata sa, se transforma dintr’o democrație pastorală, într’o relație de boier / șerb. Ca atare, starea de egalitate și camaraderia făurită în perioada nomadismului, când erau obligați să rezolve în comun, conflictele cu alte cete, și înfruntând pericolele, în mod egal, cu alte cuvinte, legătura personală dintre membrii comunității s’a slăbit, relația principală din cadrul comunității, care înlocuiește acum, democrația militară inițială, devenind și derivând din stăpânirea pământului.

”La boiarie”

Dintre toate țările, starea și denumirea de boier, se întâlnește numai în Rusia, România și Bulgaria. În lucrarea sa Histoire des Etats Balcaniques, (La Roche-sur-Yon, Imprimerie Centrale de l’Ouest), publicată în limba franceză, pentru o mai largă circulație, Nicolae Iorga, eminentul istoric român, la pagina 63, emite părerea că titlul de boier s’a născut în Bulgaria în peninsula Balcanică:

”La boiarie, qui fut ajoutée a la ‘droujina’ scandinave, a été un article d’importation, pris aux Bulgares, et un people qui a besoin de l’étranger pour lui donner l’impulsion a la vie pour le mettre en movement, et d’autres étrangers pour lui fournir ses institutions fondamentales, ce people n’est pas un chercheur hatif de chemins dangereux.”

Nicolaie Iorga, când a scris acest paragraf, a uitat faptul că în afară de Ruși, și Românii au împrumutat – probabil – instituția ”La boiarie”, și implicit ”rumânia” tot de la Bulgari. Spun implicit ”rumânia”, pentru că una fără alta nu puteau exista, ele fiind complimentare, aceste două instituții sociale: ”boieria” și ”rumânia”, fiind cele două fețe ale aceleași monede.

În această problemă, diferența dintre Ruși și Români, a fost că Rușii din Kiev, au trecut de la o formă de nomadism, ”pe ape”, la o formă de organizare statală în secolul IX, în timp ce Românii ating o formă de organizare statală similară, de la un nomadism pastoral ”transhumanță”, abia cinci secole mai târziu în secolul XIV. Îmi pare rău, că în cursul evoluției poporului românesc, nu totul, întotdeauna, a putut să poarte amprenta originalității românești, și că multe îmbunătățiri în situația țărilor românești, au trebuit să fie adoptate și împământenite, din afara hotarelor țărilor locuite de români.

Întrebarea pe care orice popor ar trebui să și-o pună – desigur că ar trebui să fie – dacă a contribuit la tezaurul cultural al omenirii, mai mult decât a primit de la tezaurul cultural al omenirii, și mândria națională să fie o rezultantă a acestei constatări. Dar ceea ce este și mai surprinzător, la acest mare istoric român, Nicolae Iorga, este completa ignorare a fenomenului evoluționist, atunci când consideră că preluarea instituției sociale boier/mujic, de către Ruși, de la Bulgari, a fost posibil să fie efectuată mecanic, și că nu ar fi fost, rezultatul fenomenului, sau procesului evoluționar rusesc.

Într-adevăr, feudalitatea răsăritului Europei, întruchipată de instituția boieri/rumâni la Vlachii munteni și boieri/vicini la Moldoveni, s’a născut pe malurile Dunării, ca urmare a stărilor din peninsula balcanică sub dominația alternativă a imperiul bizantin și a țaratului bulgăresc.

Bulgarii, a căror invazie s’a produs in anul 681, erau cantonați la nord de Dunăre, în Transilvania, Muntenia, Moldova și Basarabia, încă din anul 502, au găsit mai întâi în ceea ce este astăzi România, și apoi in ceea ce este astăzi Bulgaria, o organizare militară – boier / rumân, vicin, iobag – care fusese concepută de împărăția bizantină tocmai pentru a’i opri pe eventualii invadatori, la linia Dunării.

Nu pot lăsa pe cititori sub impresia că stăpânirea Bulgarilor, la nord de Dunăre, ar fi fost altceva decât un condominium, adică o conviețuire cu Vlahiile și Slaviniile Tran-silvănene, Muntene și Moldovene. Activitatea economică a acestor populații clientelare, nu era concurențială, ci complimentară cu economia călăreților din stepă Bulgari.

Vlahii păstori de oi, erau în cea mai mare parte semi-nomazi (transhumanți); Slavi agricultori și pescari, semi-nomazi ei însăși, Bulgarii puțin numeroși, călăreți stăpânind herghelii de cai și cirezi de taurine, pe care le pășunau în regiunea de câmpie și care recurgeau și la raiduri de jaf, în afara teritoriului pe care’l controlau. Este posibil ca relația de bază, dintre aceste seminții omenești să fi fost: Bulgarii ofereau protecție în contra altor călăreți nomazi și ofereau pentru schimb obiecte provenite din activitatea de comerț sau jaf, în contra produselor agricole si animaliere, produse de comunitățile de Români și Slavi.

Doresc să subliniez că, principalul interes al nomazilor călăreți din stepă, era comerțul, jaful fiind complimentar și în funcție de factori nu întotdeauna controlați de nomazii călăreți din stepă. Coexistenta celor trei grupe mari de populație, din teritoriul actualei Românii, din secolele VI-VII: Vlahii, Slavii și Bulgarii, se poate explica numai recurgând la teoria darwinistă, care arată că, atâta vreme cât nu există concurență pentru aceleași resurse naturale, coabitarea este regula.

Charles Diehl, în lucrarea sa Figuri Bizantine, vol.I, ediție ingrijită de Dan Zamfirescu, apărută în 1969, la pag. 70 citează din Tratatul despre Edificii al lui Procopius:

”Voind să apere frontiera Dunării, Justinian <a domnit 527-565> a zidit de’a lungul fluviului numeroase fortărețe, a instalat posturi, pentru a împiedica pe barbari să încerce trecerea. Dar, după construirea acestor lucrări, cunoscând fragilitatea speranțelor omenești, el se gândi ca dacă dușmanii reușeau să treacă acest obstacol, ar găsi populații absolut fără apărare și ar putea ușor să le ia în sclavie și să le jefuiască proprietățile. El nu se multumi deci să le asigure apărarea generală prin fortărețele de pe fluviu, ci înmulți fortificațiile în toate regiunile de câmpie, în așa fel încât fiecare proprietate agricolă se găsea transformată într’o cetățuie sau vecină cu un post fortificat.”

Organizarea de mai sus, demonstrează că în fața pericolului micilor bande năvălitoare, deși răspunsul nu putea fi, ca și în Europa de Vest, decât localități fortificate, care să se apere singure, totuși, imperiul bizantin stăruie și în ideia apărării centralizate. Chiar și în cazul marilor năvăliri, așa cum a fost năvălirea Bulgarilor din 559, și năvălirea Avarilor din 602 , ambele ajungând să asedieze Constantinopolul, totuși jefuirea teritoriilor invadate se făcea de către bande mici, răspândite în toate direcțiile. Dar, cum bine se știe că orice împrejmuire și orice încuietoare, pentru a fi în siguranță, trebuiește a fi păzită, și aceste localități fortificate au trebuit să fie încadrate cu ostași care să le asigure apărarea.

Din cauza lipsei de coeziune, a slăbirii disciplinei, și a cheltuielilor exagerate cu întreținerea unei armate centrale, în aceste mici avanposturi, în timpul domniei lui Heraclius (610-641), a apărut prima formulă de împroprietărire individuală cu scop militar, din imperiul bizantin, denumit în limba greacă ”stratioti kai keteseis”.

Tipul de împroprietărire cu scop militar, avea următoarele caracteristici:

a) concesiunea lotului de pământ era în perpetuitate;
b) concesionarul era obligat să poarte propriile sale arme și dacă era călăreț, să călărească propriul său cal;
c) în caz de indisponibilitate putea să’și trimeată înlocuitor;
d) în caz de indisponibilitate permanentă sau moarte exista dreptul de moștenire;
e) lotul împroprietăritului, nu putea servi ca colateral pentru obținerea de împrumuturi;
f) și nu putea fi urmărit pentru datoriile contractate de posesorul lui;
g) nu putea fi vândut.

Soldații recrutați în acest mod pot fi considerați antemergătorii, cazacilor din imperiul rusesc, și ai grănicerilor români din Transilvania. Formula împroprietăririlor militare, a durat până la căderea imperiului bizantin, fiind desființată de Turci.

Fenomenul creșterii marii proprietății agrare, prin achizitionarea micii proprietăți, a fost una din cele mai grave probleme sociale a imperiului bizantin. Așa cum se exprimă Charles Diehl, redresarea abuzurilor, a fost „marele eveniment intern al secolului X, în imperiul bizantin”.

Metodele utilizate de feudali, în scopul acaparării micilor proprietăți, erau: cumpărarea la prețuri mizerabile, impuse prin intimidări sau forță, sau achiziția în schimbul unei bune arende, care natural, nu venea niciodată.

Cea mai gravă situație a fost înregistrată în secolul al X-lea, și de aceia în acest secol au fost promulgate novele restrictive în anii 922, 934 și 947. Au urmat revolte în Asia Mică, a intregii clase feudale, în 971 și în 987, când au ajuns până acolo încât au proclamat un nou împărat, care urma să’l înlocuiască pe Vasile al II-lea (Bulgaroctonul). Pentru stingerea frondei, cumnatul lui Vasile al II-lea, Vladimir I al Kievului, i’a trimes în ajutor o forță expeditionară în număr de 6.000 de Ruși și datorită acestui ajutor, Vasile al II-lea, a reușit să înăbușe revolta.

Prin novela din 986, Vasile al II-lea, interzice feudalilor orice cumpărătură de pământ; în continuare ordonă confiscarea tuturor achizițiilor făcute, după prima novela cea din anul 922, și retrocedarea lor, celor care le înstrăinaseră; mai promulgă anularea clauzei prin care toate proprietățile care nu fuseseră răscumpărate în termen de 40 de ani, rămâneau în proprietatea definitivă a celui care le achiziționase.

În acest edict, prezentat împăratului spre semnare, Vasile al II-lea, face adnotări, dintre care reproduc cazul țăranului-moșier Filokales. Acest țăran a început prin a munci cu brațele, dar datorită inteligenței sale, reușise să ajungă la mari demnități în stat și să acumuleze mari domenii; împăratul a ordonat ca averile sale să fie confiscate și împărțite la țărani, iar construcțiile ridicate de acesta să fie demolate.

Contradicția principală pe care novelele împărătești, doreau s’o combată prin forța legilor, era ideia, că situația creată prin împroprietăriri, putea fi înghețată în timp: toți împroprietăriții, fiind în acelaș timp pricepuți agricultori și soldați gata să’și sacrifice viața în schimbul uzufructului, unui lot militar, uzufruct pe care’l putea obține numai dacă se spetea muncind. Din cauza marii variabilități a situației în care se aflau împroprietăriții, unii având mulți copii mici de hrănit, alții nu aveau suficient ajutor din partea familiei, din cauză de boală sau alte motive, și alții, înfine, deși erau în stare să lupte sub comandă, totuși nu erau în stare să-și conducă mica întreprindere agricolă, așa că mulți dintre ei recurgeau la arendași. Dacă în plus ar fi avut parte de ani secetoși, sau prea ploioși, sau alte accidente climatice, împroprietăriții, erau de multe ori fericiți dacă găseau pe cineva care să le preia lotul, și care le oferea o arendă. Momentul cel mai critic era întotdeauna, când soldatul trebuia să plece, fiind chemat la oaste, și atunci soția care rămânea cu grija copiilor, trebuia neapărat să găsească un arendaș.

Soluția găsită de administrația imperială, de a avea soldați, în baza împroprietăririlor, era de câteva ori mai ieftină decât, angajarea de mercenari – acesta fiind motivul pentru care se străduia să mențină sistemul împroprietăririlor. Din păcate, nu numai că soldatul împroprietărit, care își dădea seama că este exploatat, nu era motivat să plece la luptă cu cel mai bun cal pe care’l avea, și care nu era antrenat în mânuirea armelor, ci în mânuirea hârlețului, și care dacă era transportat să lupte în Asia atunci când era originar din Balcani și viceversa, nu aștepta decât să scape sănătos și să se întoarcă cât mai repede acasă.

Această soluție a soldatului împroprietărit, chiar dacă a fost îmbunătățită prin acordarea proprietății depline, nu numai a uzufructului, se pare că a ieșit complet din uz în timpurile moderne, fiind preferată soluția soldatului profesionist, din două motive principale: primul, ușor de sesizat de oricine – armamentul trebuiește mânuit de un profesionist – și nu de un plugar necalificat; iar al doilea, încă insuficient sesizat, că împroprietărirea cu un mic lot pe care nu se poate aplica mecanizarea modernă, reprezintă doar o modalitate demagogică de a rezolva problema suprapopulării, printr-o activitate part-time, pentru o parte a populației, în locul unei folosințe full-time, a forței de muncă disponibile.

Aceleași cauze care în prezent, demonstrează că împroprietărirea individuală a membrilor societății, ca formulă de rezolvare a problemelor de apărare și sociale este lipsită de orice valoare, împroprietărirea fiind de fapt pură demagogie politică au fost valabile și acum 1.000 de ani în urmă, ba mai mult decat atât, ele reprezintă un adevăr general valabil din toate timpurile. Din aceasta cauză s-a căutat o nouă formulă, care să nu mai fie o soluție, așa cum este împroprietărirea, care pretinde că găsește oameni care să fie buni soldați – acesta fiind scopul principal – care să se mulțumească cu o rasplată modică – reprezentată de un lot militar – din care să’și scoată răsplata, sacrificiului vieții pe câmpul de luptă, prin muncă grea în agricultură.

Ca atare în secolul al XI-lea, după moartea împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1025), care, prin forță, ținuse în loc procesul evoluționar, sistemul loturilor militare individuale, s’a extins, la concesionarea de moșii și siliști, exact după regulile care reglementau concesionarea, loturilor militare individuale, dar de data aceasta,ele se acor-dau în special ofițerilor din armata bizantină, nu soldaților. Este de fapt acelaș sistem care se aplică în cele circa 20 de principate rusești, fiecare dintre ele, mai mari decat Transilvania, Muntenia și Moldova, și de fapt exact acelaș sistem care se practică în Ungaria.

Atât în principatele rusești, cât și în Ungaria, beneficiarii concesionărilor, erau ofițerii din ‘drujine’ în Rusia, și membrii ‘națiunii’ Maghiare în Ungaria. Atât în Rusia cât și în Ungaria concesionările începuseră cu un secol înainte ca ele să fi început în imperiul bizantin, adică din secolul al X-lea. Acest sistem, care creia o castă militară ereditară, și deci feudală, era responsabilă, atat pentru sedentarizarea popoarelor nomade, din Rusia, în perioada kievana (882-1132), cât și din Ungaria, în perioada regilor din dinastia Arpadiană (Taksony 955- Andrei al II-lea 1222). Ca atare sistemul feudal răsăritean: relația boier/șerb, apare selectiv-simultan pe o arie largă: Rusia, Ungaria și Imperiul Bizantin.

Tentativă de a stabili origina cuvântului boier

Domeniile concesionate purtau numele, în limba greacă scrisă „pronoia”, pronunțată în limba greacă „pronia”; în slavonă scrisă „pronija” și pronunțată „pronia”; în limba română scrisă și vorbită „pronia”, ca în „pronia cerească”. În limba slavonă, beneficiarul sistemului de concesionare se numea „pronijar”, căpătând sensul de proprietar rural.

Este posibil ca „pronijar”, pe căi care țin de geniul limbilor omenești, să stea la origina cuvântului „boier”. Sensul primordial al cuvântului „pronoia”, din ziua de astăzi,

Într’adevăr, concesionarea unei moșii, pentru boier (pronijar), era o providență … pământească.

Iată un citat din lucrarea, celebrului bizantinolog Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, pag. 105, tradusă în anul 1969 în Editura pentru literatură:

„… concesiunea făcută unui mare senior, cu titlul de ”pronoia”, a veniturilor unuia sau altuia dintre sate, are ca urmare faptul că tezaurul, este lipsit de veniturile care ar trebui să’i revină.”

Prin această nouă formulă politică, se concesionează din ”dominium eminens”, o ”pronija” (moșie), pe care se află întotdeauna un sat, de obicei unui ofițer al armatei bizantine.

”Siliștile'( moșii fără sate), se concesionau unui șef de ceată: autohtonă, slavă, sau dintre călăreții nomazi, Bulgari, Pecenegi, Cumani. Marea inovație a acestei noi organizări, era că concesionarii, primeau aceste moșii și siliști cu titlu ereditar. Nici nu ar fi putut să fie altfel, pentrucă nu ar fi fost posibil ca cetelor de călăreți din stepă (Bulgari, Pecenegi și Cumani) și Slavilor, să li se ofere sedentarizarea, decât în condiții de stăpânire ereditară, a locurilor unde erau colonizați, la fel ca în Rusia și Ungaria.

‘Pronoia’ bizantină este sorgintea instituției boieriei din Țările Românești și Bulgaria. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât nu se ”hăineau” (nu trădau), boierii se bucurau de toate drepturile, de care se bucurau și împroprietăriții individuali de pe loturile militare. Obligația concesionarului „pronijei” era militară, adică trebuia să se prezinte, la locul convenit, la timpul convenit, cu numărul prestabilit de soldați și să se pună sub comanda ofițerilor bizantini, denumiti ”conți” sau ”tribuni”, care comandau „bandas” sau „poteresiai”.

Acești ofițeri, se subordonau altor ofițeri superiori lor, care se numeau „turmarc” și care comandau formațiunile denumite „turme”. Turmarcii erau subordonați „strategului”, comandantul „themei”.

Turcii, după cucerirea Balcanilor, au preluat organizarea imperiului bizantin, instituțiile fiind lăsate intacte, dar înlocuind în pozițiile de comandă, pe creștini cu turci. Boierii, creștini ortodocși și ereditari au fost înlocuiți cu spahii, islamici și neereditari.

Excepția au constituit’o Muntenia și Moldova, unde clasa boierilor pământeni în cap cu domnitorul, din cauze pe care le-am analizat în altă parte, au căpătat statutul de vasali și nu de pașalâc, așa că nu au fost înlocuiți. În Transilvania, Ungurii, au înlocuit pe cnezii români, creștini ortodocși și ereditari, cu nobili unguri, sau imigranți din Europa și nobili români maghiarizați, catolicizați și ereditari.

Regimul themelor, reformă inițiată încă din secolul al VII-lea din timpul împăratului Heraclius, consfințise descentralizarea militară a imperiului, și creiase de sus în jos, adică prin ordonanță imperială, vice-regi, – strategii – comandanții themelor. Ei erau în toate privințele egalii regilor, din regatele care înlocuiau împărăția romană de apus, deoarece posedau centralizată în mâna lor, toată puterea militară și civilă, de pe cuprinsul themei.

Dar puterile pe care strategul le avea, erau puteri delegate de împărat unui funcționar temporar (strategul), numit de împărat, în timp ce regele din Europa de apus, provenit din cuceritorul german, ajunsese la demnitatea de rege prin cucerire, adică de jos în sus, era „unsul lui Dumnezeu” și puterile sale erau ereditare. Până în secolul al XI-lea când a început organizarea vieții rurale, pe bază de, moșii ereditare, adică feude, pe teritoriul imperiului bizantin, putem spune că ne aflam în evul mediu, dar nu putem spune că, existau instituții politice de tip feudal, întrucât esența feudalismului era moștenirea ereditară.

În partea de apus a peninsulei balcanice, Slavii așezați acolo, divizați prin trei religii: catolică, ortodoxă și islamică, și supuși la patru influiențe culturale: bizantină, ungurească, germană și venețiană, au urmat și ei tendința generală de sedentarizare și concomitent feudalizare, însă sub influiența atât a bizanțului cât și a apusului. Aceste influențe nu diferă atât de mult în conținut, cât mai cu seamă în terminologie. Teritoriul era divizat în provincii, numite jupanate, având în frunte un jupan (Zupan).

Ungurii au imprumutat de la slavi, denumirea de ju…pan, care maghiarizat a devenit „fiș…pan” (castelan), după ce a trecut prin ”iș…-pan” și ”foiș-pan”.

La slavi, jupânul, concentra în mâinile sale, toate puterile militare și civile, din jupanat, cu excepția, finanțelor unde funcționari specializați denumiti knezi, se ocupau cu strângerea dărilor.

În timpurile vechi, knezi se numeau toți cei care aveau o funcție, de la primar la miniștri. Kneaz a derivat din „comes”, care în latinește înseamnă tovarăș sau companion, și este echivalentul drujinei rusești (Scandinave), adică tovarăș sau companion al prințului, cei care călăresc împreună cu prințul. În lumea latino-germană, din comes au derivat titlul de conte și unitatea administrativă comitat. Casta militară, ca și în Bulgaria era formată din nobilimea de gradul al doilea – la sârbi s’au numit ”voinici”, iar comandanții militari se numeau „voevozi”. Voinicii, erau corespondentul sârbesc al cavalerilor apuseni si al stratioților grecești. Nobilimea a luat forma definitivă la sfârșitul secolului XII, și ca și în Bulgaria s-a bazat pe posesiunea unui domeniu ereditar, numit „baștină”, corespondentul domeniului ereditar ”pronoia”, din Bulgaria.

Țaratul Româno-Bulgar

Voi reda sumar evenimentele de la sfârșitul secolului al XII-lea, și începutul secolului al XIII-lea, descrise atât de documentat de Iosif Constantin Drăgan în a sa, Istorie a Românilor, Editura Europa Nova, București 1999.

Iată un pasaj de la pag. 81:

”Pentru nunta cu o principesă unguroaică, Isaac <II Anghelos> a solicitat noi impozite, care loveau mai ales în stăpânii turmelor de oi și de vite, aceștia fiind, de obicei românii. Nemulțumiți, ei trimit la Constantinopol pe frații Petru și Asan ca să’i ceară împăratului reducerea sau desființarea acestor impozite, dar misiunea lor eșuează.[…] Întorși acasă, Asăneștii îi cheamă la răscoală pe Români și pe Bulgari în anul 1186.”

Iată un alt citat, din lucrarea lui Francis Dvornik, Slavii în Istoria și Civilizația Europei, care face pentru prima dată mențiune despre puterea ”boierilor” Români:

”În anul 1186, a izbucnit o revoluție în Bulgaria, atunci când boierii din regiunea Dunării, s-au ridicat împotriva Bizanțului.” […] „În ceea ce privește origina lui Petru și Asan, se pare că s-a stabilit, că ei erau Români […] Cu toate acestea statul întemeiat de ei, era în toate privințele, în primul rând, bulgăresc.”

Petru se proclamă țar și reușește să respingă toate încercările imperiului bizantin, de a-l aduce la supunere și domnește până în 1196, când este asasasinat de o facțiune de boieri. Asan îi urmează la tron, dar și el este asasinat, de boieri, numai după un an de zile în anul 1197. Ajunge țar cel de al treilea frate Ioniță, în timpul căruia, Țaratul Bulgaro-Român atinge apogeul puterii. Cumanii, cu un secol mai înainte, se așezaseră în Bărăgan, sudul Moldovei și sudul Basarabiei, unde sub denumirea de Cumania Neagră, reprezenta cel mai vestic avanpost al Cumanilor care dominau un teritoriu imens, toată stepa de la nordul lacului Aral, a Mării Caspice și a Mării Negre. Cea mai documentată lucrare, pentru studierea perioadei migratiilor, a fost scrisă de Victor Spinei, Editura Institutul European Iași 1999, cu titlul Marile Migrații din Estul și Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII.

Autorul arată că Cumanii, la sfârșitul secolului al XI-lea, s-ar fi „alăturat poporului creștin”, Românii, care locuia în preajma graniței imperiului bizantin. Coabitarea celor două etnii a cimentat, colaborarea militară dintre Cumani și al doilea Țarat Bulgar al Asăneștilor și deși, cronicele timpului scoteau în evidență valoarea militară a Cumanilor totuși în mod constant, Asăneștii au fost partenerul senior al alianței. În toată perioada de coabitare, o însemnată parte a Cumanilor au devenit sedentari, prin acordarea de pronijii, atât în Bulgaria de astăzi, cât și în Transilvania, Muntenia, Moldova și Basarabia.

Citiți și:  RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Înainte ca România să fi procedat la schimbarea numelor localităților, înainte de cel de al doilea război mondial, se găseau în întreaga țară circa 1000 de nume de sate, păduri, dealuri, râuri, lacuri și munți, Comana sau Peceneaga, sau derivate din aceste tulpini lexice, care atestau intensitatea sedentarizării acestor popoare în teritoriile, care astăzi aparțin României.

Citiți și:  CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Un secol și un sfert, mai târziu, după consumarea marei năvăliri a Tătarilor din 1241 ultimii Cumani nomazi s’au fixat în Panonia, unde numărul Cumanilor aproape că a egalat numărul Ungurilor.

În 1195, împăratul Isaac II Anghelos, este detronat de fratele său Alexe III Anghelos. Mai mult decât atât, acesta îl orbește și’l închide într’o temniță, în Constantinopol. Se declară mai mulți pretendenți la tronul lui Isaac Anghelos. Printre acești pretendenți declarați, la tronul imperial, era și Ioniță, Țarul Bulgarilor și al Vlahilor. În acest scop el poartă o corespondență cu Papa Inocentiu al III-lea, în vederea recunoașterii legitimității pretenției sale, în care susține că era de origină nobilă romană. S-a păstrat scrisoarea de răspuns a papei, din 27 martie 1202, prin care papa recunoaște origina nobiliară romană a lui Ioniță, dar tergiversează, probabil, până se va găsi un pretendent catolic care va putea asigura reunificarea celor două biserici, întrucât Ioniță era ‘schismatic’, adică creștin de rit greco-ortodox.

În 1202, Papa încredințează comanda celei de a IV-a cruciate, contelui de Montferrat, care obține de la Dogele Veneției Enrico Dandolo, în vârstă de 94 de ani, să transporte armata cruciată în Egipt, pentru 85.000 de mărci, plus jumătate din prada de război. Pentru că cruciații nu reușesc să strângă 85.000 mărci, Dogele Veneției se lasă înduplecat să’i transporte, cu condiția ca să jefuiască orașul Zara.

Fiul lui Isaak Anghelos, se raliază la cruciată și reușește să’i convingă pe șefii cruciatei, făcându-le multe promisiuni, să cucerească Constantinopolul si să’l depună pe uzurpatorul Alexe III Anghelos.

În iulie 1203, cruciații ajung la Constantinopole, depun pe Alexe III Anghelos restaurează pe Isaak Anghelos, dar după 6 luni, un general bizantin îl detronează a doua oară pe Isaak Anghelos, și’i ucide pe amândoi, tatăl și fiul Anghelos, și se proclamă împărat sub numele de Alexe al V-lea Dukas. Cruciații după un asediu de trei zile, pe 12 aprilie 1204, cuceresc Constantinopolul, și’l jefuiesc fără milă. Baldwin I de Flandra este proclamat împărat al imperiului latin de răsărit.

În 1205, cruciații îl atacă pe Regele Ioniță Kaloian (cel frumos), lângă Adrianopole, dar sunt înfrânți de alianța bulgaro-româno-cumană, împăratul Baldwin de Flandra este făcut prizonier și moare în captivitate, iar Dandolo moare la vârsta de 97 de ani. Cine știe ce ar mai fi realizat Ioniță, poate că ar fi ajuns împărat la Constantinopol, dacă n’ar fi murit la asediul Salonicului, de pleurezie, așa cum raportează un cronicar.

Țaratul Bulgar durează până în 1393, când ultimul Țar, Ion Șișman predă de bună voie, Turcilor, cetatea Silistra, iar aceștia la moartea lui Șișman transformă Țaratul Bulgar în pașalâc. Toată cheia succesului celui de al doilea țarat bulgar (1186-1393), se datorează complexului de factori politico- economici, care au constituit feudalizarea societății bulgaro-romane. Feudalizarea societății bulgaro-române, face parte dintr’un proces care a cuprins întreg răsăritul și sud-estul European.

Feudalizarea a constituit pentru societățile omenești, un progres, față de epoca capitalistă romană în care singura formă de energie era forța mușchiulară omenească: armatele fiind formate din oameni pedeștri; navele fluviale sau maritime erau puse în mișcare de vâsle mânuite de oameni; iar economia se baza pe munca prestată de sclavi. Invenția, chineză sau koreană, a ansamblului: pantaloni în loc de togă și scărițe pe care călărețul să se poată sprijini, a permis adăogarea energiei mușchiulare a cailor pe câmpul de luptă, mărind de 3-4 ori investiția de energie, din dotarea călărețului, în comparație cu posibilitățile ostașilor pedeștri. Invenția a fost introdusă în Europa de călăreții Huni, și după aceștia în continuare de toți călăreții turci sau mongoli care au invadat Europa. Răspunsul, a constat în construirea de cetăți, în dosul zidurilor cărora, energia superioară a călăreților, din luptele din câmp deschis, era anulată. Pentru a lua ofensiva însă, a ieși din cetăți și a elibera câmpiile din mâna călăreților stepelor, a fost nevoie, urgent, de transformarea armatelor europene formate din infanteriști, în armate de călăreți.

Această transformare, a necesitat în primul rând transformarea societății, adică într-un sens, copierea organizării sociale a călăreților din stepă, care nu posedau sclavi. Relația dominant/dominat, din cadrul comunităților omenești nomade, excludea sclavagismul în primul rând din cauza mobilității permanente a călăreților din stepă în căutare de pășuni pentru animalele lor.

Dar nu numai împiedicarea mobilității, era cauza pentru care nomazii din stepă nu puteau baza societatea lor pe sclavagism, ci și faptul că un călăreț, care trăiește numai din proteine, grăsimi animale, lactate și produse lactate – hrana de origina vegetală, fiind exclusă din alimentație – și care deci trebuie să planifice toate mișcările, pe care le face, pentru ca mica sa întreprindere pastorală să existe. În consecință acest om nu poate fi un sclav care nu are grija zilei de mâine, stăpânul său îngrijindu’se de toate, ci este în primul rând un mic întreprinzător, adică un om liber. Pe acești călăreți, oameni liberi, îi unea o democrație pastorală-militară liber consimțită, fără de care simțeau că vor pieri.

Răspunsul Europei, la atacul călăreților din stepă, a fost reformarea ordinei sclavagiste, prin adoptarea unei noi diviziuni a muncii, în care în esență, o parte din noua comunitate se specializa în lupta călare, iar altă parte lucrând câmpiile pentru producerea alimentelor de origină vegetală și animală, pentru toată comunitatea. Cavalerul era un mercenar specializat, care trebuia să’și aibă grijă de el însuși, de scutierul său, de caii lor, și ca atare lupta în baza unui contract.

Transformarea cea mai completă a suferit’o, lucrătorul din agricultură, șerbul – versiunea sedentară a nomadului călăreț din stepă pentru că devenea ca și acesta un mic întreprinzător – primea o suprafață de teren, pe care o putea lucra împreună cu familia sa, recolta ceea ce a semănat, plătea în bani sau în natură: dijma nobilului, impozitul către stat și zeciuiala bisericii catolice, și primea în schimb protecție de la cealalaltă parte a comunității, cavaleria feudală.

Observăm deci că, atacului, plin de succes al călăreților din stepă – început de Hunii conduși de Atila în secolul IV-V – asupra imperiului roman, i s’a opus o nouă diviziune a muncii, o investiție de energie superioară, și o tehnologie superioară.

O copiere, stil oglindă, a societății călăreților din stepă nu era posibilă, din cauza diferentelor din alimentație și de treaptă de civilizație, deoarece – europenii – nu puteau trăi numai din consumarea alimentelor de origine animală, așa cum trăiau călăreții nomazi din stepă; nu puteau hrăni populația lor numeroasă prin practicarea nomadismului pastoral; nu puteau să locuiască în corturi, deoarece locuiau în case, în sate și orașe, înzestrate cu universități, teatre, biserici, facilități la care nomazii nici nu visau. Conform cu știinta darwinistă, feudalismul european, a învins în confruntarea cu democrația pastoral-militară a călăreților nomazi, datorită organizării sale superioare.

Iată un citat din Darwin, Sir Gavin de Beer, „Caietele de note ale lui Darwin cu privire la transmutarea speciilor.” Partea a IV-a, al patrulea caiet de note (octombrie 1838- 10 iulie 1839).

”Când două rase de oameni se întâlnesc, ei acționează exact ca, două specii de animale: se luptă, se mănâncă unii pe alții, își transmit boli unii altora &c, și la urmă este lupta mortală, în care cei care au cea mai bună organizare sau instruire spre exemplu intelectul la om) câștigă bătălia.” Charles Darwin, aprilie 1839.

În feudalism, a crescut imens coeziunea comunităților omenești, în comparație cu epoca imperiului roman. Desigur că în comparație cu societatea capitalistă burgheză născândă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea , perioada târzie a feudalismului abuziv și decadent, a părut filozofilor o societate de exploatare nemiloasă a șerbilor, dar care în realitate, atunci cand a apărut în lume, era o formă progresistă de diviziune a muncii. Europenii spre deosebire de călăreții din stepă, posedau un cal care cântărea de trei ori cât calul, călărit de călăreții din stepă, dar care era în stare să poarte călăreții raselor omenești europene, mai înalți și mai grei, și care purtând armuri, prin care nu străbăteau săgețile nomazilor, erau capabili pe câmpul de luptă să distrugă coeziunea oricăror trupe, pedestre și călări, mai ușor echipate.

Un astfel de cal mănâncă opt kilograme de ovăz zilnic, zi de zi, iar călărețul raselor omenești europene, nu posedă sobrietatea nomazilor asiatici, dar împreună, cal și călăreț, aduc un plus de energie pe câmpul de luptă, care până la urmă s’a impus. Diviziunea muncii superioară în feudalism, a fost unul dintre motivele pentru care, nomazii au fost învinși și au dispărut din istorie. Dar motivul real, care a condus la dispariția nomazilor călări asiatici, a fost de ordin evoluționist: dispariția pășunilor disponibile pentru pășunatul hergheliilor lor, și imposibilitatea nomazilor de a se adapta la un mediu nou, cu rapiditatea cu care mediul lor tradițional dispărea. Singurii dintre nomazi care au înțeles, superioritatea prezentată de sedentarizarea feudală, și pentru acest motiv au supraviețuit, au fost Ungurii.

Feudalismul, a apărut timpuriu (secolul al V-lea), și s’a desăvârșit, în apusul Europei, datorită faptului că împărații romani, atacați în permanență de barbarii, în special de neam germanic, au abandonat partea de vest a europei și s’au refugiat în partea răsăriteană a împărăției. Imperiul roman de răsărit, a fost mai puțin atacat în prima parte a existenței sale, și pentru că a introdus unele reforme, dintre care cea mai importantă a fost, descentralizarea imperiului prin regimul ”themelor”, așa că a putut să reziste mult mai mult timp, feudalizarea apărând, față de apusul Europei cu o întârziere de cinci secole, adică începând din secolul X, ca și în regiunile limitrofe imperiului: Panonia ungurească și principatele rusești kievane.

Marea invazie tătărască 1236 – 1242

Regiunile menționate mai sus, au fost obiectivul celui mai masiv atac, care a existat vreodată, din anii 1236-1242, al călăreților mongoli. Marea invazie tătărască (mongolă) – a pus Muntenia si Moldova pe hartă – deoarece, înainte de această invazie, pentru Unguri, țările locuite de românii, din arcul – extra-carpatic erau cunoscute doar ca Terra Transalpina (țara de dincolo de munți), apartinând la acelaș mod de gândire, prin care părți din Canada de astăzi au fost numite Terra Nova, ca și când nu ar fi fost, locuite.

Raidul lui Subotai în Rusia, nu a avut efecte prelungite, cu toată victoria zdrobitoare de la Kalka din 1222. Teritoriul peste care Batu urma să domnească – dat tatălui său de către marele Gingis-Han – trebuia mai întâi cucerit. În acest scop, în 1235, hanul Mongolilor, Ogodai convoacă un Kuriltai (convenție a mongolilor), unde se hotărăște ca întregul imperiu Mongol, din China până la hotarele Europei, să contribuie ca Batu să’și croiască un hanat. Comanda operativă, a fost încredințată lui Subotai. Armata număra 150.000 de oameni și a pornit spre vest în 1236.

Expresia armată pentru hoarda mongolă este numai un eufemism, deoarece era vorba în realitate de o colecție de popoare, de origini etnice mongole și turcice, unite între ele de un sistem de viață, a cărei primă coordonată era găsirea de noi pășuni pentru numeroasele lor turme, așa că această hoardă, fără o diviziune a muncii care să meargă dincolo de diviziunea muncii dintre sexe, era extrem de vulnerabilă, din foarte multe puncte de vedere.

În primul rând, stătea faptul că un luptător mongol, aducea cu el în înaintarea hoardei în medie un număr de 18 cai, pe care în timpul luptei îi schimba des, deoarece acești cai dintr’o rasă mică, nu vedeau în tot lungul vieții lor, niciun fel de grăunțe și ca atare fiind hraniți numai cu iarbă, nu erau capabili de efort prelungit.

Laptele iepelor era muls, pentru hrănirea familiei numeroase, din cauza nașterilor dese, și care prin creștere formau alți luptători-herghelegii, care formau noi familii care la rândul lor aveau nevoie de câte 18 cai, și așa mai departe, până când sistemul de viață al călăreților din stepe, din cauză că era adaptat la un singur mod de viață care dispărea, pentru că pășunile se împuținau, au trebuit să dispară și ei.

În lucrarea redactată de Sir Gavin de Beer: Caietul de Note, al lui Darwin, cu privire la Transmutarea Speciilor, Partea a III-a, Caietul al treilea(15 iulie 1838-2 octombrie 1838), publicat in Bulletin of the British Museum (Natural History) Historical Series, Vol. 2, No. 4, 1960, Charles Darwin citează din Malthus următoarele:

”În acord cu cea mai liberală gândire filozofică credem că nicio piatră nu poate să cadă și nicio plantă nu poate să crească fără imediata intervenție divină. Dar noi știm din experiență că aceste operațiuni pe care noi le numim natură s’au produs aproape invariabil după legi fixe: și de la începutul lumii cauzele populării & depopulării au fost probabil la fel de constante ca orice lege a naturii pe care o cunoaștem”. –

”Aș aplica’o” <n.n. scrie Darwin> „nu numai la populare și depopulare, ci și chiar și la exterminarea și producerea de noi forme…”.

Hanatul Hoardei de Aur şi Bărăganul

Hoarde atât de numeroase, trăind din resursele locurilor pe care le parcurgeau, nu puteau exista, și ca atare Subotai le despărți în mai multe corpuri de armată. Unul dintre aceste corpuri de armată îi zdrobi pe Bulgarii de la Volga de jos și apoi pe Kipchaki, o confederație de triburi turcești pe care Ungurii îi numeau Cumani, și Rușii îi numeau Polovțiani.

Tribul de Kipchaki, denumiți Cumani, numărând 40.000 de corturi, ca să scape de urgia Mongolilor, au fugit spre vest și nu s’au oprit decât în câmpia Panonică, unde li s’a acordat azil, un act politic, care le’a fost fatal Ungurilor. Azilul le fusese acordat în credința că Cumanii îi vor ajuta să reziste atacului iminent al Mongolilor.

Hoardele Mongole, timp de patru ani, din 1236 până în 1240, când au ajuns la Kiev, au supus întreaga Rusie, cu excepția Republicii Novgorod; Kiev-ul a fost distrus de așa manieră încât nu s’a mai refăcut decât în timpurile moderne. Cei câțiva fugari care au reușit să scape și să ajungă în Ungaria și Polonia, au fost pretextul pentru invazia acestor regate.

O scrisoare adusă de un renegat Englez în slujba Mongolilor, Regelui Bela al IV-lea al Ungariei, glăsuia:

”Am auzit că ai primit pe Cumani supușii nostrii, sub protecția ta. Te somez să încetezi să le dai adăpost și să eviți de a le face favoruri, ca să nu’ți faci un dușman din mine. Va fi mult mai ușor pentru ei, care nu au case și locuiesc în corturi, să scape, decât voi care locuiți în case și sunteți așezați în orașe. Cum vei putea fugi de mine?”

Toți locuitorii Ungariei și Transilvaniei, s-au răsculat în contra prezenței Cumanilor, l’au ucis pe regele Cumanilor Kuthen, pe care îi invinovățeau că i’au adus pe Mongoli pe capul lor, ceea ce era o dovadă de naivitate populară, pentru că Mongolii aveau drept obiectiv principal al campaniei, cucerirea Panoniei, unde doreau să se instaleze temeinic. La timpul lor, Hunii, Avarii, și chiar înșiși Ungurii, se așezaseră în Panonia, pentru că se afla în centrul Europei, și ca atare se puteau organiza expediții în toate direcțiile, la alegere, obtinându’se efectul de maximă surpriză.

Din cauza avantajului strategic menționat, în zilele noastre, sub pretextul ieftinătății întreținerii bazelor militare în comparație cu Germania, din ce în ce mai mult, Americanii organizează transferul, bazelor militare, în special de tancuri și alte mijloace motorizate, din Germania în Panonia ungară. Pentru armatele călăreților din stepă, mai există încă un argument major în favoarea capturării Panoniei ungurești, fiind că era un teren ideal pentru pășunarea marilor lor herghelii de cai și turme de bovine.

Pentru a anihila posibilitatea unirii forțelor poloneze cu cele ungurești, o parte a hoardelor mongole a intrat în Polonia, și pe locul unde astăzi este satul Wahlstatt (locul bătăliei), lângă Leignitz, zdrobește cavaleriile templierilor, ai ducelui Sileziei și a Polone-zilor reunite, și deși nu reușește să cucerească Leignitzul și Breslaul, totuși satisfăcuți de rezultat se repliază n Ungaria.

Mongolii au pătruns în Panonia ungurească, din cel putin patru direcții: din Polonia din spre nord, din principatul Galicia din spre nord-est, din Moldova din spre est, și din Valachia prin pasul Mehadia, în Banat și apoi Ungaria. Hoardele mongole s-au adunat la locul unde armata ungureasca, le aștepta, lângă mlaștinile Mohi – lângă Tokai – și forțele principale sub comanda lui Batu, atrăseseră deja forțele ungurești la un pod de trecere, peste un afluient al Tisei.

Armata ungurească nu avea însă habar că o parte a hoardelor mongole, sub comanda lui Subotai, trecuse râul, în aval de locul unde se desfășura bătălia, capturase tabăra armatei ungurești, și atacă armata ungurească din flanc și spate. O legendă a străbătut veacurile, precum că atunci când, bătălia încă nu fusese decisă, și Mongolii sufereau pierderi grele, Batu i’a propus veteranului Subotai să se retragă.

Subotai i’ar fi răspuns:

”Prințe tu te vei putea retrage dacă așa dorești, dar eu sunt hotărât să nu mă retrag, până nu ating Dunărea.”

Magnații unguri nu aveau încredere în capacitatea regelui Bela al IV-lea, de a conduce apărarea Ungariei, dovadă uciderea regelui Kuthen și alungarea Cumanilor, care după moartea regelui lor se refugiaseră în Bulgaria, unde fuseseră primiți cu brațele deschise de Asănești, și unde li se acordaseră terenuri, sub forma descrisă anterior ”pronoia”. Cucerirea taberei armatei ungurești, de către forțele mongole de sub comanda lui Subotai s’a dovedit hotărâtoare, armata ungurească intrând în panică, fiecare încercând să fugă de pe câmpul de luptă, dar puțini au reușit, și cei care au reușit, au fost urmăriți și omorâți, fiind măcelăriți circa 65.000 de Unguri, 2 arhiepiscopi, 4 episcopi și toți nobilii unguri, aflători pe câmpul de luptă.

Acest masacru dovedește că Mongolii, n’au intenționat să ia prizonieri în vederea răscumpărării, ci intenționau să se așeze în mod definitiv în Ungaria.

Regele Bela al IV-lea, respins de ducele Austriei, a scăpat cu fuga în insulele Mării Adriatice. Magnații Unguri aveau dreptate să nu se încreadă în Cumani, din cauza comportării acestora pe câmpul de bătaie de lângă râul Kalka din anul 1223. Cumanii fiind amenințați de două armate mari de Mongoli, au trimes mesaje prinților Ruși, pentru a la cere ajutor. Șase prinți Ruși, au răspuns la apelul Cumanilor, pentru că se temeau că dacă nu’i ajută, aceștia vor îngroșa numărul Hoardei Mongole. Prinții Ruși au înaintat în contra Mongolilor, care începuseră să se retragă, când Cumanii au început să fugă panicați de pe câmpul de luptă, aruncând ariergarda rușilor într’o mare dezordine. Prinții Ruși au rezistat trei zile, dar până la urmă au trebuit să se predea.Au pierit toți șase prinții, șaptezeci dintre boierii de frontieră, și zeci de mii de soldați ruși. Cumanii nu s’au oprit din fugă până în Panonia.

După retragerea Mongolilor, Cumanii au părăsit Bulgaria și au fost colonizați de Bela al IV-lea, compact în Panonia la sud de Buda, în inima regatului maghiar care pierduse jumătate din populație, prin boli și înfometare, adică un milion de locuitori, din două milioane cât numărau, în conformitate cu relatările istoricilor maghiari, înainte de invazia Mongolă.

Românii au avut pierderi incomparabil mai mici decât Ungurii, așa că au reușit, fără a întâmpina opoziție din partea Ungurilor, să repopuleze unele ținuturi din Transilvania care le aparținuseră anterior. În Muntenia și Moldova, casta militară – boierii – au reușit să câștige încrederea mai multora dintre români, care trăiau răzlețiți, și în vacuumul de putere, creiat de invazia mongolă, a fost posibilă afirmarea Românilor, care se îndreptau cu pași repezi spre o formă de stat Valahă și Moldovenească, alternativ independente, dar și uneori vasale regatului Ungariei.

Autorul tratatului Marile Migrații din Estul și Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII, Victor Spinei, se face ecoul unor păreri, ale mai multora dintre istoricii noștri, atunci când la pag. 311 și 312, afirmă următoarele:

”Grupuri mici de turanici <Cumani, Pecenegi, Uzi, Iazigi, și Brodnici>, s’au sedentarizat și s’au asimilat treptat în masa autohtonilor. Antroponimia românească medievală și modernă conține mai multe nume de origină turanică: Balaban, Basarab<ă>, Coman, Talabă, Toxabă etc. Pornindu’se de la rezonanța turcică a numelui Basarab<ă> și de la o presupusă analogie cu propulsarea pe tronul Țaratului bulgar al Terterilor de neam cuman, unii istorici au susținut că și întemeietorul statului independent al Țării Românești ar fi de aceiaș obârșie. Desigur că această aserțiune nu este cu totul exclusă[…] Utilizarea de către reprezentanți ai boierimii din Țara Românească și Moldova a unor antroponime de origină turanică arhaică, atestate încă în cele mai vechi acte de cancelarie, de la sfârșitul secolului al XIV-lea, și din prima jumătate a veacului următor, sugerează aportul turanic la solidificarea clasei suprapuse. Nu este mai puțin adevărat că astfel de antroponime se întâlnesc și la membrii păturilor de jos ale societății.”

Cu alte cuvinte, clasa boierească românească, este o emanație a poporului românesc, fiind constituită din aceleași elemente etnice din care a fost constituită națiunea română.

Concluzia generală a acestui capitol ar trebui să fie, că datorită faptului că boierii români au reușit să întemeieze țările românești: Muntenia și Moldova, să lupte pentru a le face independente, și chiar dacă uneori nu au reușit decât să le mențină autonomia, în cadrul unor vasalități schimbătoare, totuși niciodată aceste două Țări Românești, nu au putut fi încorporate la niciuna din marile împărății învecinate, așa cum s’a întâmplat cu toți vecinii nostri: Polonezi, Slovaci, Cehi, Unguri, Croați, Sârbi, și Bulgari. Mai mult de cât atât, chiar și Transilvania românească, a fost încorporată, atât regatului unguresc cât și împărăției austriece.

În special în cazul Bulgariei, Serbiei și Transilvaniei, datorită faptului că în aceste țări, clasa nobiliară a fost distrusă, transformându’le în națiuni de țărani, eliberarea lor, în națiuni independente, în cazul Bulgariei și al Serbiei, a putut surveni numai ca o consecință a luptei României pentru propria ei independență.

Dobrogea, Transilvania, Maramureșul, Crișana, Banatul, și Bucovina au fost încorporate României prin cucerire, în 1878 și 1919, ca urmare a luptei armate – alături de aliații noștri: Ruși (1878), și Francezi, Englezi, Italieni și Americani (1919) – în contra Turciei, Ungariei, Austriei și Germaniei. ”Până și Basarabia”, a fost alipită României prin luptă în contra Uniunii Sovietice.

https://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_rom%C3%A2nilor/Prefa%C8%9B%C4%83

https://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_rom%C3%A2nilor/Capitolul_V

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau:  CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ATENȚIE LA UNGARIA REVIZIONISTĂ ȘI LA MALADIA DE A CONDUCE PE ALȚII

Cînd taxăm politica Ungariei de iredentism şi revizionism, o facem analizînd lucruri adevărate şi dovedibile, confirmate zi de zi de presa celui mai mare partid de opoziţie din Ungaria şi în parte, de presa partidului socialist.

Analiză asupra Ungariei și pretențiilor asupra Transilvaniei, ante și post-Trianon, și neorevizionismul ungar de la baza politicii lui Viktor Orban

În contextul noilor luări de poziții revizioniste maghiare, foarte agresive, publicăm  o analiza specială de la începuturile anilor ’90, care relevă resorturile și fundamentele politicii de azi a premierului ungar Viktor Orban și a președintelui Parlamentului de la Budapesta, Laszlo Kover.

Avertismentele trase de autorul studiului nu au fost luate însă în seamă de autoritățile statului român, subminate și infiltrate masiv de agenții statului ”vecin și prieten”, nici până azi în anul Centenarului.

Pentru că lipsa controlului este înspăimîntătoare, crezi că toată lumea îți vrea răul, este explicația pe care ți’o va da orice psiholog, la această maladie care este nevoia de a controla pe alții.

Anxietatea în care au trăit în secolele trecute este consecința lipsei de putere pe care ungurii o au asupra realității înconjurătoare: frica de a nu fi descoperiți că au mințit, frica de a nu fi descoperiți că sunt slabi, ipocriți și superficiali, teama de a fi considerați intruși, frica de extincție prin scăderea natalității etc.

Preocuparea pentru putere și control relevă lipsa de încredere pe care o au în ei, în ceilalți și, în definitiv, în viață și în mediul înconjurător. Lipsa de încredere nu este altceva decât teama ca ceilalți sa nu profite de ei și relevă de fapt – atenție – intenția lor de a profita cât mai mult de ceilalți și de viață.

Intenția lor nedeclarată este de a scoate cât mai mult de la condiția lor de intruși în corpul populațional european, preocupându’se în permanență de originea lor neclară și de a o nega pe a altora. Au în intenție de a obliga, constrânge și lega cît mai mulți oameni de etnia lor, astfel încît să se poată folosi oricând de ei. Vezi preocuparea de a maghiariza prin schimbarea numelor altor etnici, nevoia vitală de a fi cît mai mulți, sau bolnavă de a se declara mai mulți de cât sunt în realitate, de a acorda cetățenie neungurilor pentru dreptul de vot sau de a compensa slaba natalitate sau rata mare de suicid etc.

Chiar intenția de a face cît mai mulți bani, pentru a’și putea păstra poziția de putere zonală, față de ceilalți, dar și prin sabotarea subtilă sau uneori grosolană a vecinilor lor pe toate căile legale sau ilegale. Nu ar avea nevoie de putere și control asupra locuitorilor din Ardeal sau al altor teritorii din fostele colonii habsburgice, dacă ar fi o comunitate integră, curată, și bine-intenționată, și și’ar asuma perfect conștient consecințele oricărei decizii pe care o iau ca nație fără umbrela altora mai puternici ca ei. Vezi umbrela austriacă, germană sau rusească sub care au vrut să controleze vecinii în trecut.

În definitiv, nimeni nu îi poate obliga sa facă nimic, iar toate compromisurile pe care le’au făcut în istorie au fost fie pentru că au vrut să păstreze o imagine (falsă) în ochii celorlalți, fie pentru că au vrut să’și păstreze beneficiile pe care știau că nu le merită.

Problema e că, de fapt, nu au avut nici un control. Niciodată.

Oricîți bani ar fi avut, obținuți în special prin exploatarea rumînilor din Ardeal,  oricîte asigurări ar fi primit din partea partenerilor lor austrieci, germani sau ruși, oricât de sănătoși mintal ar fi fost, nu au avut niciodată 100% siguranță că lucrurile vor fi așa cum au vrut ei.

Istoria a demonstrat’o cu vîrf și îndesat.

Cu cît vor lucra mai mult la a obține controlul asupra Ardealului, cu atît vor deveni mai anxioși. Se vede treaba că mulți din cei care pun la cale strategiile lor nu consultă niciun psiholog. Cu cît limitezi mai mult libertatea aproapelui, cu atât vei avea mai puțină încredere în el. Ungurii nu au învățat nimic din istorie.

Soluția pentru anxietate e să renunți la control, adică la intențiile de a profita de ceilalți, de a întoarce lucrurile în favoarea ta.

Ce pot face practic ca să renunțe la control, este să probeze integritate în toate deciziile lor, iar ca să fii integru, trebuie să urmărești cooperarea în relații, nu doar declarat, ci în mod real și onest.

Îi vedeți pe unguri relaționînd vreodată cu romînii cinstit?

Ceea ce fac ei acum este să încerce să profite cît mai mult, ascunzîndu’se în spatele unei imagini de popor corect, care cooperează. Dar intențiile lor sînt cît se poate de evidente, vâzînd cîți bani cheltuiesc pe propaganda din jurul manifestărilor prilejuite de comemorarea a 100 de ani de la momentul 1918, numite ”Trianon 100”.

Ungaria așteaptă scuze !!!

Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Ioan Aurel Pop, avea o intervenţie care a stîrnit destul de multe pasiuni în spaţiul public pe tema conceptului ”Trianon 100”, operaţionalizat de autorităţile ungare pe parcursul anului 2017

În esenţă, istoricul rumîn a tras un semnal de alarmă, potrivit căruia, grupul de cercetători ungari reuniţi în acest proiect, gestionat de Academia Ungară de Ştiinţe, este pregatit să declanşeze un război informaţional la adresa României şi a statelor din jur, prin care să fie contestate principalele etape dintre anii 1918-1920 care au dus la destrămarea Imperiului Austro-Ungar şi, implicit, a ”Ungariei Mari”.

Ungaria a împrumutat din experienţa fratelui mai mare, cu care se înţelege de minune în prezent (Federaţia Rusă) din tehnicile războiului hibrid pe care vrea să le experimenteze în ţările limitrofe. Proiectul ”Trianon 100 – Elan”, desfăşurat sub Academia Ungară de Stiinţe şi’a început în forţă activitatea, la o primă vedere fiind evident că acesta avea deja pregătite primele produse care să fie livrate pe piaţă.

Astfel, a fost deja lansată prima carte elaborată în cadrul proiectului – ”Jurnalul delegaţiei ungare de pace”, sub coordonarea istoricului Zeidler Miklos.

Prezentarea volumului face referire la datele pe care lucrarea le deţine despre delegaţia ungară care a participat, în Franţa, la semnarea Tratatului reliefând, într’o manieră detaliată, disputele şi frământările care au precedat parafarea documentului final.

Cu alte cuvinte, cartea induce, probabil, cititorilor mesajul că deciziile adoptate la Trianon nu au fost acceptate apriori de Budapesta, care s’a luptat pentru propriile interese, de unde rezultă practic injusteţea Tratatului şi traumele pe care acesta le’a produs maghiarilor. Dacă privim uşor în spate observam că în Bratislava, Slovacia, deja la începutul anului 2017 erau prezentate mai multe volume care evidenţiază transformările produse în viaţa maghiarilor după Trianon, şi evident că acestea nu erau unele pozitive.

Din punctul nostru de vedere elocvent este titlul ”Felvidek devenit Slovensko”, respectiv esenţa mesajului transmis de cartea ”Uniunea Populară Maghiară din Cehoslovacia şi repetarea procesului Mindszenty” care se referă la istoria unei organizaţii care a militat, din umbră, pentru apărarea drepturilor maghiarilor care erau lezate de autorităţile cehoslovace.

Concomitent, se promovează o hartă etnografică a Ungariei din 1918 pe care autorităţile de la Budapesta au intenţionat sa o utilizeze, fără succes, pentru a trasa graniţele viitorului stat ungar conform propriilor interese în timpul negocierilor din Paris. Site-ul ”trianon100” promovează recenzia istoricului Zahoran Csaba (”Destrămarea Ungariei istorice şi Tratatul de pace de la Paris”) şi tot aici sunt promovate imagini referitoare la mai multe monumente dedicate Trianonului, din care unul reprezintă harta Ungariei Mari care nu a existat decât în visele lor.

Ceea ce este însă și mai periculos este faptul că proiectul ”Trianon100” nu este o inițiativa singulară sprijinită, evident, de autoritățile centrale de la Budapesta. Astfel, proiectul științific este dublat fie de intervenții nefericite dar bine gîndite, în spațiul public, ale unor oficiali ungari de prim-rang, fie de ridicarea unor edificii cel puțin discutabile în Ungaria, care amintesc de perioada nazistă în care această țară și’a reanexat o parte din teritoriile pierdute. Avem în vedere aici declarațiile acide formulate la începutul mijlocul anului 2017 de Lazar Janos, șeful Cancelariei prim-ministrului ungar, care solicită, nici mai mult nici mai puțin, scuze din partea vecinilor pentru evenimentul Trianon, și cere, de asemenea, despăgubiri măcar morale Europei pentru ceea ce i s’a întâmplat Ungariei în 1918.

Tot aici se înscriu numeroasele statui ridicate în Ungaria în cinstea guvernatorului fascist și antisemit Horthy Miklos, cu sprijinul tacit al premierului Viktor Orban și spre bucuria nemascată a unuia dintre cele mai importante partide extremiste din Europa – Jobbik.

Neorevizionismul ungar. Argument

Contrariaţi şi cu decepţie deschidem din nou dosarul revizionismului ungar. Deceniile care au trecut ne’au făcut să uităm cearta cu vecinul şi eram convinşi că generozitatea cu care am iertat tot răul pe care ni l’a făcut duşmănindu’ne şi răpindu’ne o parte din ţară va fi apreciată după cuviinţă.  Astăzi trebuie să constatăm însă că am trăit în iluzia unei colaborări sincere, deoarece unele cercuri influente din Ungaria şi emigraţia ungară nu au renunţat nici o clipă la gândul reanexării Transilvaniei.

Ar fi bine să nu cădem în aceeaşi greşeală comisă până în preziua dictatului de la Viena din 1940, cînd, deşi cunoşteam uneltirile întreprinse împotriva ţării noastre, am aşteptat nepregătiţi ziua fatală în care conducerea de atunci a României, timorată şi derutată, a recunoscut ignobila sentinţă.

Lipsa de reacţie adecvată la cursa descreierată făcută de Ungaria horthystă pentru a răpi teritorii ce nu’i aparţineau poate constitui o lecţie pentru Rumînia anului 1990 confruntată cu renaşterea revizionismului ungar. Conducerea de atunci a Ungariei a ştiut să profite de marea şansă pe care i’a oferit’o camaraderia cu hitlerismul aventurier şi lipsit de scrupule şi cu fascismul italian, reeditînd între anii 1938 şi 1941 unele dintre performanţele care îngroziseră occidentul Europei cu o mie de ani în urmă.

Bucuria i’a fost însă de scurtă durată şi sentinţa aplicată a fost pe măsura faptei: hotarele stabilite în 1920 la Trianon, drepte din toate punctele de vedere, au fost restabilite în 1947 la Conferinţa de pace de la Paris.

Potoliţi în pornirile lor belicoase şi lingându’şi rănile cauzate de propria lor demenţă, naţionaliştii unguri devin peste noapte adepţii fervenţi ai internaţionalismului socialist şi depun toate eforturile pentru a’şi convinge vecinii şi opinia publică mondială de intenţiile lor paşnice.

Cei peste 30 de ani în care regimul lui János Kádár a frânat recidivele naţionaliste sau chiar revizioniste i’au făcut pe mulţi români să creadă că vecinii noştri s’au resemnat între graniţele lor etnice şi că nu’şi mai arogă ”dreptul istoric” asupra Transilvaniei.

Realitatea zilelor noastre dovedeşte însă contrariul: iredentismul există şi este bine să luăm aminte şi să nu aşteptăm cu mâinile în sân. Deoarece, cînd scriem aceste rînduri, suntem în plină explozie a mişcării revizioniste, care se desfăşoară pe trei fronturi coordonate între ele: forţele politice conservator-naţionaliste din Ungaria, cercurile minoritare iredentiste din ţările vecine ei şi emigraţia ungară din Occident.

Revizionismul ungar, intrat după schimbarea de regim din Ungaria în faza acută a unei evidente accelerări, nu poate fi descris într’o lucrare în întreaga lui complexitate, oricît de exhaustivă s’ar vrea aceasta. De aceea înfăţişăm un ”portret la zi”, în care vom fixa schematic anatomia mişcării, intenţiile ei deschise sau ascunse, precum şi unele dintre metodele de care se serveşte în realizarea ţelurilor sale.

Neorevizionismul, în terminologia noastră, înseamnă noua faţă a revizionismului ungar care, pentru a se încadra în spiritul documentului final de la Helsinki, a recondiţionat vechile teze ale iredentei şi le’a adaptat la actuala conjunctură politică din Europa.

Dorim să asigurăm lucrării obiectivitate pe baza unor date ale istoriografiei ungare de după cel de’al doilea război mondial, date, care tocmai prin veridicitatea lor se întorc, asemenea bumerangului, împotriva celui care îl aruncă.

Post-Trianon

Monarhia austro-ungară s’a descompus în toamna anului 1918 cu consecvenţa unui proces chimic. Gratiile ”închisorii popoarelor”, cum era caracterizat imperiul multinaţional, sar în lături sub formidabila putere a voinţei de libertate a popoarelor înrobite. Şubredul edificiu, condamnat dezafectării, se prăbuşeşte ca minat o dată cu sfârşitul unui război pierdut, iar în locul său apar construcţiile sănătoase ale ţărilor cu o experienţă robustă, bazată pe principiul legic al stăpânirii de către cei îndreptăţiţi să stăpânească ţara ce le aparţine după drept şi dreptate, pămîntul pe care s’au născut şi unde formează majoritatea absolută a populaţiei.

Renunţarea la tron a ultimului Habsburg – Carol al IV-lea – nu a fost decât o palidă încercare de a diminua puterea imploziei. Dezagregarea armatei imperiale a fost de fapt o scindare a ei pe criterii naţionale, fiecare ostaş apucînd drumul spre locul de baştină, pe care îl va apăra de acum înainte.

Ungaria, devenită republică independentă la 16 noiembrie 1918, mai face cîteva încercări anemice de a reţine, mai cu vorba bună, mai cu ameninţări, teritorii ai căror locuitori îşi manifestaseră cu hotărîre intenţia de a se uni cu ţara mamă. Populaţia acestor teritorii declară însă într’o spectaculoasă succesiune despărţirea de monarhie: cehii la 28 octombrie, croaţii la 29 octombrie, slovacii la 30 octombrie, sîrbii la 25 noiembrie, iar românii la 9 noiembrie – hotărâre consfinţită la 1 decembrie 1918 de reprezentanţii întregii rumînimi din Transilvania.

Caracterul impetuos, democratic al Adunării de la Alba-Iulia nu lasă nici urmă de îndoială asupra voinţei de neclintit a românilor transilvăneni de a se uni cu România. Societatea ungară, educată de un secol şi mai bine în spiritul naţionalismului şovin şi pregătită pentru rolul de naţiune hegemonă, marginalizase sau ignorase cu totul procesul centrifugal de destrămare a monarhiei, proces vechi în latenţa lui, dar susceptibil oricând la o cale fără întoarcere.

Trezit brusc la realitate, poporul ungar, această masă etnică pestriţă, din care abia a treia parte erau unguri adevăraţi şi care asimilase numai în ultimii 130 de ani (1787 – 1918) mai mult de trei milioane de străini, reacţionează cu deznădejdea înecatului. În Transilvania, de unde secuii şi maghiarii loiali Ungariei şi ”cu musca pe căciulă” se refugiau cu sutele de mii, este dat cuvântul de ordine:

”Aşteptaţi conferinţa de pace care ne va da dreptate, până atunci nu vă supuneţi şi sabotaţi.”

Cei mai realişti însă, care au înţeles că roata istoriei nu mai poate fi întoarsă, rând pe rând au recunoscut hotărârea cu caracter plebiscitar de unire a Transilvaniei cu România pentru totdeauna.

În Ungaria ticsită de refugiaţi, aflată în plină derută socială şi economică, se formează primele nuclee iredentiste. Motorul care pune în mişcare revizionismul ungar încă din toamna lui 1918, are în prima linie pe refugiaţii din teritoriile ce se despărţiseră de Ungaria. Consiliul Naţional Secuiesc, MOVE, EME şi Liga Apărării Teritoriului sunt primele organizaţii de acest fel, înfiinţate în Ungaria în toamna anului 1918 şi în primăvara următoare.

Tratatul de pace spulberă însă şi ultimele speranţe şi deschide calea reacţiilor disperate:

”Aşteptaţi, nu depuneţi jurământ românilor, lucrurile nu pot dura” etc.

Lucrurile au durat, însă, pentru că tratatul nu făcea decât să legalizeze dezagregarea Ungariei multinaţionale, consumată spontan prin voinţa generală a popoarelor neungare de a înmormânta monarhia dualistă. Procesul a fost democratic, ireversibil, iar încercările ulterioare ale istoriografiei ungare de a’l contraface s’au lovit de autenticitatea implacabilă a faptului istoric. Considerând Trianonul ca un accident funest, Ungaria n’a înţeles nici până astăzi că Pacea din 1920 a constituit în realitate ”marea răfuială” dintre popoarele majoritare, dar oropsite, ale monarhiei şi naţiunea ungară hegemonă, dar veşnic minoritară în propria’i ţară.

Mişcarea revizionistă preia argumentele contelui Albert Ápponyi, conducătorul delegaţiei ungare la Conferinţa de pace, şi formulează, în baza lor, ideologia, la care nu a renunţat nici până în zilele noastre.

La loc de frunte stă şi astăzi doctrina ”dreptului istoric”, interpretată însă cu totul împotriva sensului ei real, deoarece conţinutul ideii înseamnă dreptul celei mai vechi etnii care a locuit teritoriile respective şi această etnie este poporul român care aici s-a născut şi aici a trăit totdeauna. Repertoriul iredentist mai cuprinde enumerarea consecinţelor ”catastrofale” care ar fi decurs din dezmembrarea monarhiei, precum: incapacitatea ţărilor beneficiare de a sta pe propriile lor picioare din punct de vedere economic sau de a stăpâni problema minorităţilor. Ceea ce mai îngrijora pe iredentişti era regresul cultural pe care l’ar suferi viitoarea minoritate ungară, obligată să trăiască în ”condiţii inferioare” de civilizaţie în ţările limitrofe.

Acestea erau în general împrejurările în care ia naştere mişcarea revizionistă ungară cvasi instituţionalizată. În simbioza cu fascismul ungar, aceasta preia cârma ţării pe la începutul anilor treizeci; iredentismul dictează în continuare politica externă a Ungariei. Angajaţi cu trup şi suflet în aventura nazistă, conducătorii Ungariei obţin drept recompensă de la Hitler şi Mussolini o bună parte a teritoriilor unite cu ţările cărora le aparţineau.

Pierzând războiul, Ungaria fascistă este din nou redusă la teritoriul ei etnic prin hotărârile Tratatului de Pace de la Paris din 1947.

Straniu în toată afacerea este că deşi actualele hotare au fost recunoscute în 1947, la Paris, ţinta atacurilor revizioniste a rămas tot Trianonul.

Misterul acestei amnezii deliberate, îşi are, în primul rând, explicaţia în puterea magică a sloganului ”Trianon”. Repetat până la exasperare în perioada primei ofensive iredentiste, între cele două războaie mondiale, ”Trianon” s’a întipărit adânc în conştiinţa naţională ungară. Reluarea lui în a doua repriză a partidei, care se desfăşoară în prezent, înarmează cauza revizionistă cu un atu redutabil. Tactica iredentistă contează în acelaşi timp pe ignoranţa crasă a tineretului şi a unor pături sociale în materie de istorie. Cu aceeaşi şansă este alimentată, cu informaţii eronate, opinia publică mondială, care ignoră în linii mari istoria acestei părţi a Europei.

Dezinvoltura cu care este reclamată pe toate căile ”nedreptatea” săvârşită în palatul mic de la Trianon, explică de ce publicul larg, neavizat, ignoră cu totul Pacea de la Paris din 1947, de parcă nici n’ar fi existat un al doilea război mondial pierdut de Ungaria fascistă, război care s’a terminat cu repunerea în drepturi teritoriale a ţărilor cărora li s’au răpit teritorii prin forţă sau prin dictate de către vecinii unguri.

Desigur că deplângerea ”tragediei de la Trianon” are o încărcătură propagandistică considerabil mai mare decât reclamarea deciziilor de la Paris din 1947. La Trianon au fost modificate ”hotarele de o mie de ani” ale monarhiei (grosolană diversiune istorică !) – fapt care poate trezi eventuala compasiune, pe când tratatul din 1947 este mai bine dacă e trecut sub tăcere, pentru că prin el a fost sancţionată Ungaria horthysto-fascistă pentru samavolnica anexare a unor teritorii aparţinând ţărilor învecinate.

Vorbind mereu despre Trianon, revizioniştii unguri ar vrea parcă să mute înainte cu şaptezeci de ani ”stările” şi ”drepturile istorice” semifeudale de atunci, decretându’le actuale şi valide în contextul politic şi etno-demografic de la sfârşitul secolului. Reclamarea eventualei nedreptăţi săvârşite de tratatul de la Paris din 1947 nu’i aranjează pe unguri nici pe plan diplomatic, pentru că ar supăra Rusia, moştenitoarea Uniunii Sovietice, şi Marile Puteri semnatare ca şi actuali giranţi ai pactului. De bunăvoinţa şi ajutorul acestor ţări Ungaria are astăzi mare nevoie.

Rămâne deci Trianonul contra căruia se pledează cu argumente din 1920 bazate, după cum vom vedea, pe statistici falsificate în 1990.
Marea majoritate a materialului propagandistic difuzat de către iredenta ungară în Ungaria sau pe plan internaţional este încărcat cu date manipulate privind perioada premergătoare primului război mondial, iar actuala situaţie etno-demografică din regiune este total ignorată sau falsificată grosolan.
Un singur exemplu edificator: populaţia Transilvaniei care conform statisticilor maghiare, la data Tratatului de la Trianon, era de aproximativ 5.300.000 de locuitori, este ”fixată” la 3.500.000 de anuarul statistic maghiar pentru anul 1990. (A Tények Könyve – 90).

Din aceştia, spune ziarul Népszabadság, care citează datele anuarului, 1.660.000 erau unguri.

Aceeaşi falsificare incalificabilă figurează la pag. 58 din numărul 2 din 2 mai 1990 al revistei Erdélyi Magyarság, (Maghiarimea Transilvaniei, publicaţie editată de organizaţiile ”refugiaţilor” din Transilvania), unde populaţia Transilvaniei în 1920 ar fi fost tot de 3.500.000, din care 1.664.000 maghiari.

Potrivit acestor aberaţii statistice, dacă scădem ungurii 1.664.000 din cei 3,5 milioane, apoi germanii, circa 600.000 şi celelalte minorităţi – aproximativ 250.000, rămân în jur de un milion de români. Câtă vreme statisticile ungare mai serioase sunt de acord cu cifra de 3.000.000 de români care au populat Transilvania de la Trianon, numai propaganda revizionistă trece sub tăcere şi lucrează cu falsuri impertinente, cu care a umplut puzderia de ”studii” apărute în ultima vreme pe piaţa cărţilor din Ungaria.

Este, bine, deci să cunoaştem şi să verificăm aşa-numita nedreptate de la Trianon, pentru a ne putea orienta corect în sumedenia de date dubioase ale propagandei maghiare. Este de asemenea necesar să discernem, de la bun început, datele istoriografiei ungare serioase, care sunt în general mai aproape de realitate – şi pe care le utilizăm în măsura cuvenită, de cifrele abominabil falsificate ale maculaturii de propagandă destinată marelui public.

Să aruncăm acum o privire asupra modificărilor teritoriale şi de populaţie survenite în urma Tratatului de la Trianon.
Pentru a înţelege corect problema revizionismului ungar este necesar un mic excurs cu privire la teritoriu şi populaţia acestuia în urma tratatului de la Trianon.
Monarhia ungară a pierdut 190.263 km.p. (67,27%) din suprafaţa totală de 282.870 km.p (exclusiv Croaţia) şi 10.665.287 de locuitori, sau 58% din totalul de 18.264.533 de locuitori, câţi avea Ungaria imediat înainte de încheierea păcii. Din locuitorii teritoriilor unite cu statele formate în urma tratatului, însă 8.130.287 – 76% – erau neunguri care reveneau la patria de baştină şi abia 24% (sau 2.535.000) erau unguri care deveneau minoritari în ţările respective.

În protestul înaintat în 1920 conferinţei de pace de către contele Albert Ápponyi, şeful delegaţiei ungare, figurează 2.750.000 de unguri, exagerare dictată de poziţia precară de pe care trata Ungaria.

Ultima statistică ungară din 1988, întrece însă pe Ápponyi în manipularea datelor şi dă cifra de 3.227.000, fără a menţiona că ea include şi pe evrei în numărul ungurilor. Oricum, propaganda revizionistă s’a lamentat timp de şaptezeci de ani pentru pierderea acestor două milioane şi jumătate de conaţionali şi n’a avut vreodată un cuvânt de apreciere pentru reintegrarea în ţările de baştină, a peste opt milioane de foști minoritari.

Ba dimpotrivă, actuala propagandă iredentistă, cinică în ”raţionamentul” ei, acuză tratatul de la Trianon pentru a fi lichidat un stat multinaţional ”înfloritor”, cum era monarhia, creând în locul lui patru ţări ”multinaţionale”, neînstare să stăpânească problema minorităţilor.

Cu alte cuvinte, după logica ungară, este preferabilă o Ungarie în care neungurii erau majoritari, unei Românii cu nici 10% populaţie minoritară…

Examinând proporţia unguri-neunguri în detaliu, pe ”ţări succesoare”, găsim următoarea situaţie: în provinciile cedate Iugoslaviei, din 1.519.013 de locuitori erau numai 459.000 de unguri (30%) iar în cazul Cehoslovaciei din 3.567.575 de locuitori, reveniţi acestei ţări, abia în jur de 750.000 (20%) erau unguri. În Transilvania, reunită cu România, din totalul de 5.236.305, cifră discutabilă, menţionată în statisticile maghiare, numărul românilor era cu mult peste trei milioane, iar al secuilor şi maghiarilor de 1.326.000 (25,34%).

De remarcat aici, integrarea secuilor în blocul maghiar, pervertire practicată în toate statisticile ungare moderne.
Din aceasta a constat deci ”marea nedreptate” făcută Ungariei, imperiu, care, cu o populaţie naţională permanent minoritară, a reuşit sute de ani în şir să înrobească teritorii şi locuitori aparţinând ţărilor învecinate. Tratatul de la Trianon a curmat suferinţa a aproape nouă milioane de supuşi oropsiţi ai monarhiei şi le’a dat libertatea în cadrul statelor naţionale proprii, iar Ungaria a fost, în sfârşit, limitată la graniţele ei naţionale.

Înainte de a examina anatomia complexă a revizionismului şi metodele prin care încearcă să’şi atingă ţelul găsesc că, pentru tinerii mai necunoscători în ale istoriei şi pentru împrospătarea memoriei celor mai în vârstă, este utilă o retrospectivă asupra performanţelor obţinute de această mişcare în prima ei ofensivă dintre cele două războaie mondiale.

Aşa cum am mai arătat, primele organizaţii revizioniste iau naştere în 1918, imediat după separarea de monarhie a provinciilor neungare, deci Tratatul de la Trianon din 1920 poate fi considerat doar formal actul de naştere al iredentei maghiare. Dezagregarea monarhiei a fost în consecinţă un proces istoric legic, care s’a încheiat în toamna anului 1918 în decurs de câteva zile, prin voinţa nestrămutată a popoarelor în majoritate absolută ce locuiau teritoriile respective.

Concomitent asistăm la destabilizarea societăţii maghiare, provocată de anarhia din rândurile armatei şi de izbucnirea, la 30 octombrie 1918, a revoluţiei de la Budapesta. A doua zi, la 31 octombrie, regele numeşte pe contele Mihály Károlyi în fruntea unui guvern al coaliţiei radical burgheze şi a social democraţiei.

Timp de patru luni şi jumătate, Károlyi se străduieşte să menţină integritatea monarhiei tratând fără succes cu reprezentanţii populaţiei majoritare din teritoriile despărţite de monarhie.

Soarta monarhiei este însă pecetluită de încheierea armistiţiului la 3 noiembrie 1918 în vila Giusti, de lângă Padova. Ungaria devine, la 16 noiembrie 1918, republică independentă şi vrea să acţioneze de acum în spirit nou, democratic: secuii şi maghiarii din Transilvania se reunesc, la 28 noiembrie, la Târgu-Mureş, şi lansează un apel ”Către popoarele lumii”, în care asigură audienţa mondială că ”domnia ungară” în Transilvania nu înseamnă imperialism, oligarhie şi nici militarism, ci independenţă democratică pentru fiecare naţiune, administraţie publică şi justiţie pe limba proprie, potrivit principiilor formulate de Wilson, preşedintele SUA.

Altă încercare de ultima oră este manifestul din 5 decembrie 1918, prin care Ungaria asigură autonomia naţionalităţilor, vrând să devină o ”Elveţie a Orientului”.

După câteva luni, la 21 martie 1918, contele Károlyi, depăşit de evenimente şi sub ameninţarea falimentului social-economic, predă puterea lui Béla Kuhn, care, în fruntea ”Republicii Sovietice Ungare” mai încearcă timp de 132 de zile să restabilească vechile graniţe. Atacând, la 15 aprilie 1919, frontul român, armata roşie ungară declanşează o contraofensivă, care, după două săptămâni de lupte, fixează, la 30 aprilie, noua linie de demarcaţie pe Tisa.

La scurt timp, la 8 mai 1919, Conferinţa de pace aprobă viitoarele hotare dintre Ungaria şi România, respectiv Cehoslovacia, ceea ce duce la o nouă încercare disperată a ungurilor de a recuceri vechile teritorii. După o ofensivă în direcţia Slovaciei, ungurii pornesc, la 20 iulie, o ofensivă pe linia Tisei, care are drept răspuns o contraofensivă română, la 24 iulie. Trupele române dispersează armata roşie ungară intrată în derută şi cuceresc, la 4 august 1919, Budapesta. Capitala ungară este părăsită abia la 14/16 noiembrie 1919, când amiralul Horthy, acceptat de puterile Antantei, îşi face intrarea în oraş.

Între timp, cercurile conducătoare secuieşti şi maghiare din Transilvania care, în ciuda răscoalelor populare cu caracter antimaghiar, rămăseseră pe loc, propagă cuvântul de ordine:

”Aşteptaţi conferinţa de pace, staţi pe loc, lucrurile se vor aranja”.

Exodul însă pornise şi, după semnarea păcii, el continuă cu intensitate crescândă. Mai mult de 200.000 de mici nobili, funcţionari şi indivizi care se temeau de justiţia română părăsesc în această perioadă Transilvania şi formează primele nuclee ale mişcării revizioniste din Ungaria. Un număr însemnat de persoane din aceste categorii rămâne însă pe loc şi, infiltrându’se în organizaţiile politice, culturale şi religioase, va forma ulterior coloana a cincea a revizionismului.

În Ungaria, unde se instalase între timp regimul horthyst, obiectivul principal al politicii era întreţinerea spiritului naţionalist-şovin şi iredentist. Şocul economic cauzat de pierderea unor teritorii bogate în materii prime, precum şi dezechilibrul pieţei interne duce la o criză socială agravată de sosirea unui mare număr de refugiaţi din teritoriile unite în state naţionale. Guvernanţii, nereuşind să redreseze ţara, dau vina pe „ciuntirea ţării” şi creează o psihoză colectivă de frustrare care facilitează cursul iredentist. La început mai reţinut, împletit cu activităţi culturale, apoi tot mai deschis, revizionismul devine religia maselor nemulţumite de criza social-economică din ţară.

Transfugii, disperaţi în declasarea lor socială şi economică, sunt promotorii acestei psihoze pe care o întreţin, rupând sistematic rănile şi reinfectându’le.
Refugiaţii din Transilvania, în mare parte intelectuali aparţinând fostei pături conducătoare, erau elementele cele mai virulente ale dreptei revizioniste. În parlamentul horthyst, din totalul de 239 de deputaţi, nu mai puţin de 79 proveneau din teritoriile unite în stat naţional, iar studenţii refugiaţi constituiau 40% din numărul studenţilor din organizaţiile revizioniste.

Mişcarea revizionistă va ajunge să dea tonul în politica culturală şi de învăţământ a Ungariei. În 1927, un număr de 34 de asociaţii cu ramificaţii în întreaga ţară se unesc în Liga Revizionistă Ungară, care ocupă o serioasă pondere politică.

Paralel cu consolidarea politică a revizionismului, asistăm la o spectaculoasă evoluţie a fascismului ungar, care ia naştere în 1923 şi după numai nouă ani se instalează la cârma ţării. În perfectă simbioză, fascismul şi revizionismul se orientează în prima perioadă spre Italia lui Mussolini, de la care aşteaptă sprijin în satisfacerea revendicărilor teritoriale ale Ungariei. Mai târziu însă ele descoperă în Hitler pe adevăratul lor mentor şi stăpân.

Primul serviciu pe care’l fac ungurii Germaniei naziste a fost ajutorul dat în pregătirile pentru anexarea Austriei (Anschlussul din 13 martie 1938). Ungaria îşi trădează astfel vecina cu care era legată printr-un pact de prietenie. Apreciind acest prim aport al camarazilor unguri la cauza consolidării fascismului, Hitler îi include în planul de dezmembrare a Cehoslovaciei.

La Conferinţa de la Munchen, din 29 septembrie 1938, cele patru puteri (Franţa, Anglia, Germania şi Italia) semnează un acord în baza căruia Germania primeşte Regiunea Sudetă a Cehoslovaciei. Nu mult după aceea, Hitler îi recompensează pe unguri dându’le, prin primul dictat de la Viena (2 noiembrie 1938), un teritoriu de 12.400 km.p. din sudul Slovaciei cu o populaţie de 1.100.000 de locuitori, din care 606.000 erau maghiari iar restul slovaci.

Ungaria mulţumeşte pentru acest cadou prin aderarea la Pactul Anticomintern şi aşteaptă partea de pradă din dezmembrarea Cehoslovaciei. Coordonându’şi atacul cu germanii, care ocupă Praga la 15 martie 1939, guvernul ungar atacă, în noaptea de 14 spre 15 martie, Ucraina Subcarpatică şi o anexează. Revizioniştii ocupă astfel alţi 12.171 km.p. cu o populaţie de 496.000 de locuitori, din care doar 12,7% erau maghiari.

La numai două zile după ce germanii, la 1 septembrie 1939, trec graniţa poloneză, declanşând astfel cel de’al doilea război mondial, Pál Teleki, prim-ministrul ungar de atunci, solicită ajutorul lui Mussolini în problema revizuirii hotarelor României. În scrisoarea sa către Duce, Teleki susţine că opinia publică internă presează guvernul spre o rezolvare grabnică a pretenţiilor teritoriale maghiare şi, în consecinţă Ungaria, pregăteşte o intervenţie armată împotriva României. Dacă nu i se dă satisfacţie printr’o conferinţă organizată în acest scop, Ungaria va obţine revizuirea cu orice risc. Germania, care nu dorea un conflict româno-ungar, impune moderaţie guvernului de la Budapesta şi divergenţa este, pentru moment, aplanată.

În anul care urmează însă, după o vehementă campanie diplomatică împotriva ţării noastre, Horthy ordonă mobilizarea generală şi masează trupe la graniţa cu România.

În schimbul aprobării de a ocupa Transilvania, Ungaria îi oferă lui Hitler liber acces la căile ferate ungare pe toată durata războiului, precum şi o contribuţie mărită în cereale.

Vrând să evite un conflict armat între România şi Ungaria, Hitler mai face un demers pe lângă Carol al II-lea, regele României, în vederea începerii unor tratative cu ungurii. Acestea au loc între 16-24 august 1940, fără a duce însă la vreun rezultat.
În faţa acestei situaţii, Hitler convoacă la Viena pe miniştrii de externe român şi ungar, precum şi pe primul ministru ungar şi impune României, la 30 august 1940, ignobilul diktat care smulge din trupul Transilvaniei 42.243 km.p., cu o populaţie de 1.304.000 de români şi doar 968.000 de maghiari.

Următoarea manevră a revizionismului ungar este îndreptată împotriva Iugoslaviei, cu care Ungaria încheiase, la 12 decembrie 1940, un tratat de prietenie, tratat pe care îl va încălca la fel de perfid ca şi în cazul Austriei.

Astfel, la 6 aprilie 1941, în timp ce trupele germane se pregăteau să invadeze Iugoslavia, revizioniştii de la Budapesta, la fel ca şi în cazul Cehoslovaciei, sunt gata să participe la împărţirea prăzii. În prealabil, însă, guvernul ungar asigură, în mod ipocrit, puterile occidentale, spunând că prezenţa trupelor sale în Iugoslavia este necesară pentru protecţia minorităţii ungare din acea ţară. Împreună însă cu germanii, trupele ungare ocupă şi anexează, la 11 aprilie, regiunile Bácska şi Baranya precum şi teritoriul dintre Mura şi Drava, cu o suprafaţă totală de 11.417 km.p. şi 1.025.507 locuitori. Din aceştia, potrivit statisticilor ungare, doar 36,6% erau unguri.

Cât de mârşavă a fost Ungaria faţă de vecinii şi ”prietenii iugoslavi” reiese din sinuciderea, în semn de protest a primului ministru Teleki, omul care la fel de mârşav ne răpise parte din Transilvania, dar care, într’un acces de remuşcare şi onestitate, a părăsit cursa descreierată în care se angajase ţara sa.

În scrisoarea sa de adio către Horthy, Teleki spune:

”Suntem o ţară de laşi şi sperjuri. Niciun cuvânt în legătură cu atrocităţile comise împotriva maghiarilor (minorităţile maghiare din teritoriile unite cu statele naţionale n.a.) nu este adevărat. Ne’am aliat cu răufăcătorii şi ne’am pierdut cinstea naţională. Suntem cea mai detestată naţiune şi vom deveni profanatori de cadavre. Sunt vinovat că nu v’am oprit”.

Sunt cuvinte grele care acoperă întreaga şi trista realitate a acelor ani.
Recolta realizată de revizionismul ungar între 1938-1941 înseamnă 78.231 km.p., iar populaţia Ungariei creşte de la 9.000.000 la 14.683.323 locuitori. Componenţa etnică a celor peste cinci milioane de noi cetăţeni, ”achiziţionaţi” în aceşti trei ani indică în medie 61% de neunguri faţă de 39% de unguri.

Acest proces de rapturi a fost însoţit de masacrele comise de trupele şi administraţia ungară cu ocazia fiecărei anexări. Noi românii ne plângem morţii asasinatelor de la Treznea, Ip, Camăr, Păuşa, Sucutard, Ciumârna, Şimleul Silvaniei, Cosniciul de Sus, Mureşenii de Câmpie, Huedin etc.

De la intrarea trupelor ungare şi până la 1 septembrie 1942, au fost ucişi …. 991 de români iar numărul celor maltrataţi, schingiuiţi a atins, până în vara lui 1943, cifra de 15.000. Numărul românilor expulzaţi sau refugiaţi se ridică, până la mijlocul anului 1944, la 217.942 de persoane.

Peste tot, în Slovacia, Ucraina Subcarpatică sau Iugoslavia pe unde s’au instalat autorităţile ungare, armata, jandarmii şi poliţia de asemenea au ucis, schingiuit şi deportat populaţia civilă. Deosebit de bestiale au fost masacrele din Iugoslavia, unde femei, bătrâni şi copii au căzut victima autorităţilor ungare: 2.300 în 1941 la ocuparea zonelor axate şi peste 6.000 în ianuarie 1942, când cadavrele sârbilor ucişi erau aruncate în copcile Dunării îngheţate.

Tot în Iugoslavia au fost deportate peste 50.000 de persoane a căror ”vină” era că se stabiliseră în regiunea respectivă după 1918.

Din Transilvania au fost trimiși spre exterminare în total circa 166.000 de evrei, din care circa 15.000 în 1941. Aproximativ 150.000 au fost deportați în 1944, după ocuparea Ungariei de către trupele naziste (operațiunea Margarethe I) și instaurarea unui guvern pronazist (operațiunea Panzerfaust).

În dimineața zilei de 3 mai 1944, la ora 5, a început concentrarea evreilor din zona II spre ghetouri. Evreii din Maramureș, Satu Mare și Baia Mare au fost concentrați în 11 ghetouri, iar evreii din Cluj, Bistrița și Oradea au fost izolați prin Decretul nr. 6163/1944. La 10 mai 1944, toți evreii erau concentrați.

Adolf Hitler l’a însărcinat pe însărcinatul lui personal, Edmund Veesenmayer, să raporteze numărul celor din ghetouri, în raportul din 11 mai 1944 figurând pe listă 325.000 de persoane. După ce evreii au fost înghesuiți în spații neamenajate, fără facilități sanitare, autoritățile maghiare au invocat pericolul epidemiilor, cerând deportarea cât mai grabnică a celor închiși.

”Eu am trecut la începutul lui aprilie [1944] prin Munkács, să supraveghez ghetoizarea. S’a prezentat la mine comandantul jandarmeriei din Sighetul Marmației și mi”a spus că nu este în stare să efectueze […] ghetoizarea în Sighetul Marmației, din lipsa clădirilor corespunzătoare, a instalațiilor sanitare. Trebuie să’și abandoneze activitatea sau să i se ia «surplusul de oameni» și să fie duși în vestul Ungariei sau chiar în Germania. Cum am sosit la Budapesta, m’am îndreptat spre Eichmann și i’am atras atenția: Baky îl va chema în curând la telefon și îi va cere să decidă. La prânz, între orele 2 și trei, ne’am întâlnit în cabinetul lui Baky […] Secretarul de stat Baky i’a povestit lui Eichmann care este situația în Maramureș, apoi a spus:

”Te întreb deci, dragă Adolf, să abandonez ghetoizarea sau ești dispus să’i preiei de la noi pe evrei?”— „Mein lieber Laci, (Dragul meu Laci), cu aprobarea pe care mi’a remis’o forul meu superior, pot să-ți declar imediat, acum, că suntem gata să vă preluăm toți evreii. Discuția n’a durat nici 15 minute.” —SS-Hauptsturmführer Dieter Wisliceny, mărturie din 1946

Trenurile cu deportați din Transilvania de Nord care au trecut prin Kassa (Košice) în 1944: date, originea transporturilor și numărul de deportați.

16 mai Sighetu Marmației 3.007
17 mai Ökörmező (azi Ucraina) 3.052
18 mai Sighetu Marmației 3.248
19 mai Vișeu de Sus 3.032
19 mai Satu Mare 3.006
20 mai Sighetu Marmației 3.104
21 mai Vișeu de Sus 3.013
22 mai Sighetu Marmației 3.490
22 mai Satu Mare 3.300
23 mai Vișeu de Sus 3.023
23 mai Oradea 3.110
25 mai Oradea 3.148
25 mai Cluj 3.130
25 mai Aknaszlatina (azi Ucraina) 3.317
25 mai Vișeu de Sus 3.006
26 mai Satu Mare 3.336
27 mai Târgu Mureș 3.183
28 mai Dej 3.150
28 mai Oradea 3.227
29 mai Cluj 3.417
29 mai Satu Mare 3.306
29 mai Oradea 3.166
30 mai Târgu Mureș 3.203
30 mai Oradea 3.187
30 mai Satu Mare 3.300
31 mai Cluj 3.270
31 mai Baia Mare 3.073
31 mai Șimleu Silvaniei 3.106
1 iunie Oradea 3.059
1 iunie Satu Mare 2.615
2 iunie Bistrița 3.106
2 iunie Cluj 3.100
3 iunie Oradea 2.972
3 iunie Șimleu Silvaniei 3.161
4 iunie Reghin 3.149
5 iunie Oradea 2.527
5 iunie Baia Mare 2.844
6 iunie Dej 3.160
6 iunie Bistrița 2.875
6 iunie Șimleu Silvaniei 1.584
8 iunie Dej 1.364
8 iunie Cluj 1.784
8 iunie Târgu Mureș 1.163
9 iunie Cluj 1.447
27 iunie Oradea 2.819
Datele au fost strânse de comandantul gării din Košice, Miklós Gaskó („Halálvonatok” Menóra, Toronto, 1984, pp. 4–12).

Moralmente izolată, detestată de toţi vecinii, Ungaria intră în mai 1941 în războiul contra Uniunii Sovietice şi rămâne ultima aliată a Germaniei naziste, expunându’se la mari pierderi de vieţi omeneşti şi bunuri materiale.

Epilogul s’a consumat la conferinţa de pace de la Paris, în 1947, care demontează încă o dată versiunea modernă a imperiului Sfântului Ştefan restabilind astfel ordinea naturală în bazinul carpato-dunărean.
Nu este de mirare că, după război, cehoslovacii, ca reflex al urii lor faţă de fasciştii unguri, declară prin decret guvernamental, la 5 aprilie 1945, drept apatridă întreaga minoritate ungară de’acolo. După un an de discriminări, deportări, schimb de populaţie şi alte persecuţii, în vara lui 1946, 327.000 din cei aproximativ 500.000 minoritari unguri optează pentru naţionalitatea slovacă.

Faţă de acest tratament dur şi nedemocratic, noi românii le’am iertat maghiarilor toate păcatele, le’am dat drepturi depline, am avut în 1950 miniştri maghiari care abia vorbeau româneşte, le’am creat chiar o regiune autonomă, stat în stat, de unde funcţionarii români se refugiau de frica autorităţilor ”române” maghiarizate.
După Pacea de la Paris, 1947

Aparent vindecată de aventura revizionistă, care pe lângă distrugerea ţării i’a adus oprobiul lumii civilizate, Ungaria ia calea ”democraţiilor socialiste” reuşind s’-şi reformeze în parte viaţa publică fascizată. Ocupată cu ”renovarea” prestigiului naţional şi căutând să se pună bine cu vecinii, Ungaria devine adepta zeloasă a internaţionalismului socialist. Degajată de majoritatea elementelor fasciste care părăsesc, după 1944, ţara, viaţa politică, socială şi culturală a societăţii maghiare ia o orientare marxistă. Proporţiile defascizării ţării şi implicit a fascizării exilului maghiar se pot intui din numărul de 815.653 de emigranţi, care au părăsit între 1944 şi 1960 Ungaria. Purtători, în marea lor majoritate, ai virusului revizionist, ei l’au exportat şi au contribuit la consolidarea iredentismului din sînul emigraţiei maghiare care s”a manifestat chiar şi în timpul Conferinţei de pace de la Paris din 1947.

Înainte de a trece la examinarea fazei de latenţă a mişcării revizioniste din Ungaria, faza care a durat peste treizeci de ani, mai trebuie consemnată o răbufnire revizionistă a guvernului ungar, în perioada de pregătire a Tratatului de la Paris (1947).
Deşi era evident că tratatul de pace se va baza pe principiile stabilite în documentul armistiţiului din ianuarie 1945, partea ungară încearcă să se tocmească şi să deplaseze spre est graniţa comună cu România.

Exploatând unele discuţii în problema Transilvaniei între Uniunea Sovietică şi anglo-americani, ministrul de externe ungar pregăteşte câteva variante proprii. Un plan preconiza, de exemplu, crearea unei Transilvanii independente, altul legarea regiunii secuieşti de Ungaria printr’un coridor, un al treilea propunea anexarea la Ungaria a unei fâşii de 22.055 km.p. cuprinzând judeţele din vestul României, teritoriu populat de mai mult de 1.500.000 de locuitori. Prin această ultimă ”soluţie”, pentru recuperarea a 500.000 de maghiari, ar fi revenit Ungariei peste 900.000 de români. S’a mai propus organizarea unui referendum, dar în final partea maghiară s’ar fi mulţumit şi cu anexarea unei fâşii de 11.800 km.p. populată de 442.000 de maghiari şi 421.000 de români.

O delegaţie condusă de ministrul de externe János Gyöngyösi pleacă în aprilie 1946 la Moscova pentru a prezenta lui Stalin acest ultim plan de revizuire. După câteva zile de discuţii şi rugăminţi, ungurii se întorc cu recomandarea lui Molotov de a trata problema cu românii. Guvernul ungar pregăteşte în grabă o delegaţie condusă de ambasadorul extraordinar dr. Pál Sebestyen, care, la 27 aprilie 1946, se deplasează la Bucureşti, dar întâmpinând un refuz hotărât din partea românilor, se întoarce fără nici un rezultat. Nu mult după aceea, la 7 mai 1946, consiliul miniştrilor de externe al celor trei mari puteri, acceptă restabilirea graniţei româno-ungare de la 1 ianuarie 1938.
Maşinaţiunile şi intrigile, prin care ungurii au încercat în aceşti doi ani să ne răpească din nou o parte a Transilvaniei, pot umple câteva volume şi dovedesc caracterul peren al politicii revizioniste ungare.

În urma eşecului suferit prin încheierea păcii de la Paris, societatea ungară, aparent calmată, face ca dispărută în trapa istoriei ideologia revizionistă cu întregul ei eşafodaj instituţional. Conducerea marxistă epurează cu rigoare draconică rămăşiţele culturale ale iredentismului, ştergând cu grijă urmele acestei doctrine.

Istoriografia oficială ungară, care între cele două războaie mondiale fusese inspiratoarea mişcării fascist-revizioniste, îşi orientează acum cercetările spre realităţile sociale din ”milenarul” regat şi descoperă, ca prin minune, că în el au mai trăit, pe lângă poporul ungar hegemon, şi naţionalităţi, ca de pildă românii, în număr destul de mare. ”Schimbarea de macaz” este realizată însă numai de falanga marxistă a istoricilor pe când vechea gardă naţionalistă, fiind redusă la tăcere, se pune pe aşteptare în speranţa unor vremuri mai bune.

Îngheţarea tendinţelor naţionaliste în scrierea istorică nu durează însă decât până spre începutul anilor optzeci, când, în condiţiile liberalizării politice permise de regimul Kádár, asistăm la un reviriment treptat al curentului naţional-revizionist, marcat prin apariţia din ce în ce mai numeroasă a lucrărilor care tratează problema Trianonului. Continuând linia iredentismului militant practicată între cele două războaie mondiale, aceste lucrări aduc în prim plan implicaţiile teritoriale şi economice ale tratatului şi ignorează pârghia etno-demografică, explozivul care a dezmembrat monarhia austro-ungară multinaţională. Punctul culminant îl constituie apariţia, în 1986, a monumentalei Istorii a Transilvaniei (Erdély története) ale cărei trei volume apar la Editura Academiei din Budapesta.

Emigraţia, care îşi păstrase tot timpul profilul naţionalist, şovin şi revizionist, îşi coordonează politica cu dezgheţul ideologic din ţară, tema revizuirii hotarelor devenind doctrina de bază în marea majoritate a organizaţiilor din exil. Conducerea de la Budapesta iniţiază o colaborare fără rezerve cu emigraţia şi, prin intermediul organizaţiei guvernamentale ”Uniunea Mondială a Ungurilor”, pune bazele unei colaborări panungare atotcuprinzătoare.

Cele trei mari obiective ale revizioniştilor unguri sunt: obţinerea unui climat internaţional favorabil cauzei ungare, ”amorsarea” opiniei publice din Ungaria şi exportul politicii neorevizioniste spre regiunile limitrofe, îndeosebi spre Transilvania.
O atenţie deosebită merită o investigaţie a factorilor politici şi social – economici care întreţin în prezent flacăra iredentismului ungar, asupra formelor de organizare şi metodelor utilizate, precum şi asupra tacticii ideologice aplicate de această mişcare. Deoarece activitatea centrală se împleteşte cu cea din emigraţie şi cea din Transilvania, vom trata aceste trei domenii concomitent, încercând să conturăm unitatea şi specificul fiecăreia.

Am arătat mai înainte că, aparent, mişcarea revizionistă din Ungaria a sucombat o dată cu semnarea tratatului de la Paris (1947) şi răstimpul de la 1947 şi până spre sfârşitul anilor şaptezeci a fost o perioadă de silită latenţă în ţară şi de o crescândă efervescenţă în sînul exilului. Examinarea amănunţită a acestei faze în Ungaria ar fi instructivă, însă caracterul ocult, conspirativ, al activităţii face cercetarea ei mai anevoioasă. Voi menţiona, totuşi, instituţiile care au patronat mişcarea din ţară precum şi căile propagandei spre Transilvania.

Actuala recrudescenţă a naţionalismului şovin a fost declanşată de instaurarea unui climat liberal în societatea ungară şi ea s’a propagat spre Transilvania şi spre emigraţie, aducându’le la un numitor comun: militarea pentru o soluţie neorevizionistă.
Rădăcinile politice ale revizionismului ungar se îndreaptă spre refacerea imperiului Sfântului Ştefan. Ideea, care pare astăzi absurdă, a produs un efect psihologic şi mobilizator de mase, omniprezent în societatea ungară din Ungaria, în exil şi în unele cercuri din Transilvania.

Ungaria declara, încă din 1945, prin ministrul ei de externe, János Gyöngyösi, că ţara a rupt cu trecutul reacţionar şi războinic, iar concepţia despre ”Ungaria istorică” (imperiul Sfântului Ştefan, n.a.) a fost abandonată o dată cu semnarea armistiţiului. Că ungurii au încercat, tot prin Gyöngyösi, să obţină o revizie parţială (misiunea Sebestyen – 1947), dovedeşte că, deşi recunoşteau absurditatea planului de a reclădi marele imperiu ungar, în realitate încercau să’l realizeze în rate. Actualele declaraţii belicoase ale conducerii de la Budapesta, care îşi arogă dreptul de a apăra interesele celor 15 milioane de unguri răspândiţi pe tot globul, dovedesc, în continuare, că ideea a rezistat ”tratamentului” marxist de educaţie internaţionalistă şi reapare într’o formă nouă şi mai sofisticată. Neorevizionismul ungar în unele variante ale sale pretinde în ultima vreme brutale revizii de hotare, adică anexarea Transilvaniei, nemulţumindu’se cu crearea unor condiţii, în care minorităţile ungare din ţările limitrofe să fie cât mai strâns legate de ”patria-mamă”: Ungaria.

Acestea ar fi: activităţi cultural-istorice, comune, schimb de elevi, studenţi şi profesori, trimiterea din Ungaria de literatură şi manuale şcolare şi intensificarea în continuare a turismului reciproc.
Completându’le ”armonios” cu răspândirea în Ardeal a hărţilor reprezentând Ungaria Mare, hărţi de vânzare la toate chioşcurile din ţara vecină, neorevizioniştii încearcă să alimenteze vechile idei ale curentului revizionist, în stare să provoace, la timpul potrivit, o schimbare a stau-quo-ului actual.

Pe lângă acest curs major al politicii externe ungare, desuet în aparenţă, există o serie de circumstanţe conjuncturale ale politicii interne din ţara vecină datorită cărora guvernanţii şi partidele de acolo exploatează ideea neorevizionistă în propriul lor interes.

Aş aminti, în primul rând, acţiunea de salvare a prestigiului Partidului Socialist Ungar, succesorul comuniştilor, campanie care a mobilizat personalităţi marcante şi le’a plasat în primele rânduri ale actualei ofensive neorevizioniste.

Promotorul mişcării şi autor al doctrinei panungare este Mátyás Szűrős, fostul preşedinte provizoriu al Republicii Ungare. El declara, în mai 1989, revistei revizioniste Erdélyi Tudósitások (Informaţii despre Transilvania) că ideea potrivit căreia toţi ungurii de peste hotare sunt membrii marii naţiuni ungare şi Ungaria este răspunzătoare de soarta lor, i’a venit în urma vizitelor făcute în Transilvania şi a discuţiilor avute acolo cu András Sütő, Sándor Kányádi, Géza Domokos, János Fazékas şi Attila T. Szabó. Szűrős recunoaşte că această politică poate duce la reînvierea Micii Antante, dar schimbările survenite în 1985 în Uniunea Sovietică i’au dat un impuls decisiv în a enunţa şi susţine aceste teze. Întrebat dacă şi alte cercuri guvernamentale împărtăşesc vederile sale, Szűrős l’a asigurat pe ziarist că atât în conducerea partidului cât şi la ministerul de externe se afirmă o gardă tânără, care şi-a însuşit această doctrină justă. Alţi membri ai guvernului socialist: Imre Szokai şi Csaba Tabajdi, ministru adjunct răspunzător de problema minorităţilor din Ungaria şi a maghiarilor de peste graniţe, au elaborat metodele de punere în aplicare a doctrinei panungare.

Politica neorevizionistă a fost deci consolidată de guvernanţii socialişti în perioada de la 1988 şi până la instalarea primului parlament liber ales, iar prin venirea la putere a Forumului Democratic Ungar (FDU) această politică a luat forme mai agresive. Din statul major al partidului care a câştigat alegerile din aprilie 1990 fac parte personalităţi politice şi culturale binecunoscute pentru antiromânismul lor, ca scriitorul István Csurka, reputat pentru violentele sale ieşiri şovine şi antisemite, Ernő Raffay, istoric specializat în probleme româno-ungare sau Lajos Für şi Géza Jeszenszky, revizonişti militanţi.

Raffay, mentor ideologic al FDU, declara în aprilie 1990, la Televiziunea Ungară, cu ocazia prezentării platformei partidului, că în România este necesară o reorganizare a statului pe provincii federale, printre care regiunea autonomă maghiară să aibă un statut special. Raffay este de altfel autorul unor lucrări de istorie foarte tendenţioase, chiar duşmănoase faţă de ţara noastră din care am menţiona doar trei titluri elocvente: De la voievodate până la imperiu – Budapesta 1989, Secretele Trianonului – Budapesta 1990 şi Transilvania 1918 – 1919, ultima o încercare impertinentă de a califica România drept ţară imperialistă.

Nu mai amintim aici de multitudinea micilor partide din Ungaria, care se erijează la rândul lor în apărători ai ungurilor de peste hotare, ponderea lor politică fiind neînsemnată. Oricum, mai fiecare partid din ţara vecină, în vânătoare de popularitate, şi’a pus în program acest sine qua non al naţionalismului ungar. De notat însă că lucrurile au mers atât de departe, încât voci îngrijorate din sînul comunităţii maghiare din Transilvania au condamnat faptul că aceste partide exploatează în propriul interes electoral închipuitele suferinţele ungurilor minoritari.

Dar ariergarda comunismului ungar aflătoare la cârma ţării între 1988 şi 1990 n’a jucat rolul de salvatoare a ungurilor de peste hotare numai din considerente electorale. Confruntată cu crunta criză social-economică postcomunistă, această garnitură a îmbrăcat haina naţionalistă pentru a abate atenţia poporului de la propria’i mizerie şi a o îndrepta asupra aşa-ziselor suferinţe ale fraţilor de peste hotare. Până la 22 decembrie 1989, au fost chiar favorizaţi în această politică de însăşi situaţia din ţara noastră.

Adăugând în propaganda sa opresiunii generale din România o notă în plus, aceea a discriminării naţionale, Ungaria, care făcuse deja câţiva paşi spre Europa civilizată, se bucura de mai multă credibilitate şi a exploatat din plin acest avantaj, calomniind România la mai toate forurile internaţionale la care îşi asigurase acces.

După Revoluţia din Decembrie 1989 însă, când ceasul libertăţii a sunat, inclusiv pentru secuii şi maghiarii de la noi, Budapesta s’a văzut nevoită să provoace artificial disensiunile între români şi maghiari. În condiţiile liberalizării regimului de frontieră, mii şi mii de cetăţeni din Ungaria sosesc sub pretextul ajutorării confraţilor din Transilvania, zeci de camioane încărcate cu alimente, haine sau cărţi vin şi creează aparenţa unui contrast de civilizaţie inexistent în realitate. Instigaţi de ”turiştii” din Ungaria, secuii şi maghiarii se dedau la manifestări separatiste şi duşmănoase şi, în scurt timp, se nasc dramaticele tensiuni dorite de Budapesta.

Reacţia populaţiei româneşti precum şi măsurile de filtrare a materialelor revizioniste ce inundaseră în primele luni ale anului 1990 Transilvania, servesc apoi ca un binevenit pretext cercurilor revizioniste de a se plânge pe toate căile contra maltratării minorităţii maghiare şi a izolării ei culturale.

Această politică de diversiune, care a reuşit în ultimii ani să pacifice populaţia Ungariei, va fi probabil continuată şi de guvernele care se vor perinda la putere, dar adevărata criză social-economică, care se va declanşa acolo o dată cu trecerea la economia capitalistă, cu inflaţia şi şomajul de rigoare, vor abate în oarecare măsură atenţia de la ”problema” minorităţilor maghiare din ţările vecine. Dacă mai adăugăm şi reacţia din ce în ce mai intensă a unor cercuri minoritare din Transilvania lucide şi oneste, care sunt pentru o convieţuire paşnică şi cinstită cu poporul român, pronosticul se vrea mai degrabă optimist.

Factorii politici, determinaţi la rândul lor de raţiuni economice, constituie de fapt un complex politico-economic cu un net caracter simbiotic. De aceea, când vorbim de factorii economici care au favorizat naşterea şi persistenţa revizionismului ungar, ne referim la un astfel de complex.

Examinând consecinţele Trianonului, tragice în ochii ungurilor – şi putem prin empatie să înţelegem acest sentiment -, putem vorbi de o consecinţă politică, care a constat din dezmembrarea imperiului şi de una economică, care s’a soldat cu pierderea a 67% din teritoriul monarhiei, cu bogăţiile şi debuşeurile aferente. Atât şi nu mai mult a stat la baza traumei iniţiale. Între timp, însă, din condescendenţă faţă de sutele de mii de refugiaţi sosiţi din teritoriile pierdute, apoi pentru a ţine pas cu Europa civilizată, care descalificase imperialismul ca formă de proprietate statală, revizionismul ungar îşi modifică argumentaţia reclamând cu precădere pierderea substanţei etnice. În realitate avem însă de a face doar cu cele două consecinţe iniţiale.

Ungaria a pierdut trei războaie şi de fiecare dată a înregistrat pagube imense. Două treimi din teritoriu s’au pierdut după primul război mondial, două treimi din avuţia naţională după cel de’al doilea, iar după ultimii 45 de ani de război economic în care a pierdut puzderie de bătălii, bilanţul, dacă se va face vreodată, va fi şi mai catastrofal. Este deci imperioasă nevoia de a se găsi o ieşire şi orice soluţie – revizionism, intrare în federaţie cu statele limitrofe sau altă formulă – este binevenită.

Demonstraţii ”savante” sunt ventilate pe la forurile internaţionale, argumente care vorbesc de incapacitatea ”micilor’ ţări din regiune de a se gospodări singure, potrivit cărora numai o construcţie viabilă axată pe rolul conducător al Austriei şi Ungariei poate asigura ieşirea din actualul impas economic. Cât de serios se ocupă vecinii noştri de astfel de utopii o dovedeşte numărul 2 din mai 1990 al revistei Erdélyi Magyarság editată în Ungaria de emigraţia secuilor şi maghiarilor ardeleni.

Într’un articol intitulat Europa în 2000, este prezentat un studiu al unui anume Robert Cottrel, apărut în ziarul londonez The Independent din 30 octombrie 1989. O hartă a Europei însoţeşte articolul, hartă pe care următoarele ”viitoare” ţări sunt haşurate ca făcând parte dintr’un fel de confederaţie: Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Serbia Mare, Croaţia-Slovenia” şi, în sfârşit, Ungaria având Transilvania încorporată în hotarele ei. Textul ce se referă la ea spune: ”futurologii susţin că în deceniul următor cele mai bune perspective le au statele din bazinul dunărean asociate sub dominaţia Vienei şi Budapestei. România, în urma revoluţiei şi a dispariţiei familiei Ceauşescu, iese din umbra nesiguranţei şi faptul de a fi cedat Transilvania Ungariei precum şi opţiunea Moldovei (Basarabiei) de a se uni cu România democratică va duce la noi alianţe”.

Ceea ce este mai grav : redacţia revistei îşi exprimă speranţa că forţa vizionară a articolului se va adeveri şi în problemele care privesc Ungaria.

Această căutare disperată de soluţii utopice, se datorează în parte atitudinii defetiste care domină societatea ungară. Ca un copil de bani gata care, sărăcit, nu poate angaja lupta cu rigorile vieţii şi trăieşte în lumea visurilor şi minunilor care’i vor reda fosta bogăţie, aşa şi Ungaria, după ”hemoragia” de la Trianon, nu s-a mai refăcut moralmente şi aleargă după gloria’i pierdută. Această idee fixă face ca politica economică ungară să plece de la falsa ipoteză că ţara nu se va putea redresa în cadrul actualelor graniţe.

Statu-quo-ul european însă, nepermiţând în prezent revizuirea hotarelor, vecinii pregătesc terenul în speranţa unei conjuncturi favorabile. Manevrele neorevizioniste întreprinse azi la nivel guvernamental, în mediul politic-cultural, în Ungaria, în Transilvania şi în emigraţie, seamănă din ce în ce mai mult cu marea ofensivă revizionistă dintre cele două războaie mondiale. (Am văzut atunci cum Ungaria, în speranţa recuperării teritoriului, a jucat totul pe o singură carte şi s’a lansat într’o cursă sinucigaşă. Actualul dezastru economic este poate mai mare decât cel de după Trianon şi politica externă ungară va întreprinde orice pentru salvarea ţării.)

Factorii sociali care au provocat dezlănţuirea actualelor animozităţi sunt în parte aceiaşi cu cei care au acţionat şi în perioada de după Trianon. Prezenţa în Ungaria de atunci a refugiaţilor din populaţia Ungariei, a contribuit în măsură decisivă la destabilizarea politică a noului stat şi la orientarea fascistă a conducerii de la Budapesta.
În Ungaria de astăzi sunt prezenţi urmaşii a peste 350.000 de refugiaţi sau repatriaţi din perioada 1918 – 1935, a celor peste 200.000 care au părăsit România după 1944, precum şi transfugii din ultimii 10-20 de ani. Aceştia constituie o uriaşă pârghie, care influenţează conducerea ţării vecine spre o politică revizionistă şi chiar de însuşire a Transilvaniei. Lobby-ul secuilor şi maghiarilor este prezent pe întreaga paletă politică a Ungariei, fiind preponderent în partidele de dreapta, naţionaliste prin vocaţie. Din majoritatea declaraţiilor sau confesiunilor militanţilor neorevizionişti reiese că ei provin din Transilvania sau că sunt descendenţi ai unor refugiaţi de aici.

O mare parte participă activ la viaţa politică din ţara vecină şi încearcă să o orienteze spre o confruntare cu ţările limitrofe.
Tamás Gáspar Miklos, plecat din Transilvania înainte de 1989, deputat în parlamentul de la Budapesta din partea Partidului Democraţilor Liberi, cere, în mai 1990, ca guvernul să încheie cu ţările vecine tratate bilaterale privind problema minorităţilor. Or, o astfel de convenţie nu ar putea fi calificată altfel decât un amestec legalizat în treburile interne ale României. Dar moţiunea lui Tamás Gáspar Miklos este doar „prima rândunică” din valul de presiuni pe care transfugii secui şi maghiari din Transilvania le exercită asupra conducerii de la Budapesta.

Ca o urmare a prezenţei zgomotoase a refugiaţilor transilvani, în societatea ungară se înregistrează, în prezent, condamnarea de către elita culturală ungară, a politicii din cei 45 de ani de comunism, datorită căreia istoria Ungariei ar fi fost ”golită” de conţinutul ei naţional (mai degrabă naţionalist. n.a.), iar minorităţile maghiare din ţările vecine au fost date uitării. Potrivit acestor acuzaţii, politica internaţionalismului socialist practicată de fostul regim marxist din Ungaria ar fi contribuit în mai mare măsură la deznaţionalizarea ungurilor minoritari decât însăşi politica de ”asimilare” a ţărilor respective.

O puzderie de lucrări, care vor să recupereze această pierdere, umplu astăzi rafturile librăriilor, iar „problema transilvană” este omniprezentă în programele de radio sau de televiziune şi pe scenele teatrelor.

Propaganda este însă dusă şi ”de la om la om” şi acoperă astfel acele segmente ale opiniei publice din Ungaria care reacţionează la stimuli mai primitivi. Pentru avantaje materiale nici măcar foarte importante, secuii şi maghiarii plecaţi din Ardeal au intoxicat cu minciunile şi calomniile lor opinia publică din ţara vecină. Ideile revizioniste au pătruns pe această poartă adânc în straturile societăţii ungare contribuind, în aceşti ultimi ani, la formarea unui compact front antiromânesc. Climatul social şovin se datorează, deci, în primul rând, prezenţei transfugilor, care o dată sosiţi în Ungaria, sunt raliaţi la cauza revizionistă.

Se ştie că o mare parte a celor care au părăsit România în anii 1987 – 1988, plecau cu convingerea că pot trece mai departe, spre Vest. Alarmată de marele număr de refugiaţi din România, Austria a pus în vedere, în decembrie 1987, guvernului maghiar să nu mai permită tranzitul cetățenilor români spre vest. Interdicţia este din ianuarie 1988, însă refugiaţii, necunoscând-o, continuă să treacă în Ungaria. Returnările întreprinse de autorităţile maghiare s-au ridicat în primele luni din 1988 până la 50%, aşa încât cine voia să rămână în Ungaria devenea peste noapte, de nevoie sau de frică, refugiat politic. Autorităţile ungare, camuflând destinaţia reală a acestor refugiaţi, le’au încurajat înregimentarea în rândurile refugiaţilor politici, arătând lumii cât de discriminaţi sunt secuii şi maghiarii în România. De aici o avalanşă de material propagandistic pentru revizioniştii unguri, material pe care’l transmiteau prompt mass media internaţionale. Perversiunea capitală a acestei ofensive propagandistice consta din afirmaţia că minorităţile din România au suferit oprimări în era ceauşistă, de unde şi discriminarea lor.

În ceea ce priveşte numărul ridicat de refugiaţi de naţionalitate română, blocaţi în Ungaria, o parte a fost returnată în România, alţii au fost constrânşi să facă declaraţii antiromâneşti, iar cei mai mulţi au fost trecuţi în mod discret în Austria.
Pentru observatorul avizat apare tot mai evident decalajul dintre atitudinea celor fugiţi sau repatriaţi şi a celor rămaşi acasă. Majoritatea refugiaţilor din Ungaria sau din Vest, depun toate eforturile pentru a întreţine climatul de disensiune româno – ungar, pe când cei de acasă se străduiesc să se organizeze şi să’şi găsească locul cuvenit în societatea română, pe cale de democratizare. Elöd Kincses, exponent al maghiarilor de la Tîrgu-Mureş, declara în aprilie 1990 la Televiziunea Ungară că marea majoritate a celor fugiţi sunt ”eroi de cârciumă”. Alte voci din comunitatea maghiaro – secuiască acuză cu gravitate pe cei plecaţi că şi-au părăsit locurile din calculul profesional – economic şi nicidecum din cauza persecuţiilor.

Există desigur o diversificare şi în rândurile celor de acasă şi anume : o pătură subţire dar virulentă se identifică cu ideologia neorevizionistă şi formează ”coloana a cincea”, care militează pentru crearea unui climat revizionist în ţara noastră.
Fundalul social şi politic, prezentat aici schematic, merită cu siguranţă un studiu aprofundat, folositor acelora care vor să sesizeze cu claritate linia frontului neorevizionist.

Organizaţii revizioniste în Ungaria de azi

Examinând actuala organizare a mişcării revizioniste, desprindem două linii directoare : pe de o parte se ţine seama în tactica organizării de statu quo-ul european actual care impune moderaţie, iar pe de altă parte sunt reluate o serie de metode practicate între cele două războaie mondiale. Se înţelege că această orientare de bază este diferit aplicată pe cele trei câmpuri de bătaie: în Ungaria, în emigraţia ungară şi în teritoriile ”recuperabile”.

Conducerea Ungariei, degajată de obligaţiile internaţionalismului socialist, preia astăzi oficial comanda şi este tocmai în pragul trecerii spre faza organizării nedisimulate a mişcării neorevizioniste. Judecând experienţa ultimilor ani, se pare că organizarea unor formaţii revizioniste nu este încă tactic motivată, pentru simplul fapt că mass media precum şi debitul cultural fixate la această temă au un randament suficient pentru întreţinerea atmosferei revizioniste.

Conducerea politică a iniţiat însă, încă în era socialistă, instituirea unor organe guvernamentale, cum este Comitetul de coordonare interministerial sau Oficiul refugiaţilor, ambele ţinând de Ministerul de Interne, care la început s-au ocupat numai de problema refugiaţilor, ca ,după aceea, să’şi extindă sfera organizând integrarea refugiaţilor în mişcarea neorevizionistă, precum şi răspândirea acestei doctrine printre minoritarii secui şi maghiarii din Transilvania.

În intenţiile actualei conduceri de dreapta se întrevede consolidarea şi perfecţionarea acestor organe şi înfiinţarea unui departament care să se ocupe de problema minorităţilor din Ungaria şi a celor ungare de peste hotare. Judecând după moţiunea parlamentară a deputatului Tamás Gáspar Miklos, menţionată mai sus, o înţelegere cu ţările vecine în privinţa tratamentului acordat minorităţii maghiare de acolo presupune, după mintea politicienilor de la Budapesta, şi un eventual organ de control al aplicării prevederilor din tratatele care urmează a fi încheiate cu statele vecine. Dacă, prin absurd, ţările în cauză ar accepta enormitatea unor asemenea tratate, se poate anticipa ce şanse frumoase ar avea partea ungară de a căuta nod în papură şi de a se lamenta încontinuu în forurile internaţionale.

Pe lângă aceste măsuri incipiente întreprinse pe linie guvernamentală, în Ungaria funcţionează, în continuare, fundaţiile care au în program susţinerea moral-materială a acelor acţiuni ce au drept scop promovarea revizionismului.

Cel mai vechi este Institutul Pál Teleki, fondat de acelaşi Teleki, părintele Ligii Revizioniste Ungare şi care, în calitate de prim-ministru, ne-a răpit în 1940 Ardealul de Nord. Institutul a funcţionat în perioada 1940 – 1987 în cadrul Institutului de Ştiinţe Ardelene, ca în prezent să facă parte din Institutul de ştiinţe istorice de pe lângă Academia de ştiinţe ungară.

Conducerea marxistă, reorganizând institutul la vremea respectivă, a îndepărtat de pe firmă numele compromiţător al lui Teleki, a schimbat directorul şi câţiva colaboratori fără a-i schimba însă misiunea iniţială. Obiectivul, identic cu cel al Institutului de sociografie, înfiinţat în 1926 de acelaşi Teleki, rămâne deci neschimbat : fundamentarea ştiinţifică a necesităţii revizuirii hotarelor stabilite la Trianon. Colaboratorii acestui institut, a căror profesiune de credinţă revizionistă este notorie, au scos, sub egida Academiei ungare de ştiinţe, Istoria Transilvaniei (1986), o lucrare tendenţioasă şi jignitoare la adresa poporului român.

Fundaţia Bethlen, alt sprijin de nădejde al revizionismului ungar, profilată pe acordarea de stipendii în vederea promovării acestei mişcări a împărţit în toţi aceşti ani fiecărui refugiat din Transilvania câte 300 de forinţi pentru cumpărarea unor materiale naţionalist-şovine. Pastorul László Tőkés a primit de curând din partea ei 70.000 de forinţi pentru ”activitate meritorie”.

Pe lângă aceste fundaţii, cu rădăcini în activitatea revizionistă dintre cele două războaie mondiale, guvernul ungar a hotărât, în toamna anului 1989, înfiinţarea a două fundaţii pentru promovarea politicii minorităţilor. Una se va ocupa de situaţia minorităţilor din Ungaria şi va fi condusă de Ferenc Rátkay, ministru adjunct la culte, iar cealaltă, condusă de scriitorul Sándor Csoóri, cunoscut pentru antiromânismul lui, va urmări tratamentul la care este supusă minoritatea ungară de peste hotare. Ambele fundaţii au fost dotate cu câte 20 milioane de forinţi.

Institutul Dunatáj (Regiunea Dunării), înfiinţat de guvern tot la sfârşitul lui 1989, va studia factorii de unitate ai acestei regiuni cu intenţia de a fundamenta necesitatea federalizării statelor implicate.

Rolul principal în mobilizarea opiniei publice din Ungaria pentru crearea unui climat revizionist revine însă în prezent organizaţiilor de ”refugiaţi”. Înmulţite în ultimii ani, aceste organizaţii formează astăzi o reţea care s’a consolidat concomitent cu sosirea din România a unui număr important de repatriaţi sau transfugi.

Unite la 2-3 septembrie 1989, la Seghedin, în Consiliul pentru apărarea intereselor cercurilor ardelene, aceste organizaţii, pe lângă cele enunţate în denumirea consiliului, au ca scop reunirea şi consolidarea lor într’un front comun care să devină un factor cu pondere politică în societatea ungară. Cele mai importante organizaţii de refugiaţi care funcţionează în prezent în Ungaria sunt : Cercul ardelean din Békéscsaba, Asociaţia maghiarilor din Ardeal, Uniunea ardeleană, Clubul tinerilor ardeleni, Asociaţia ardeleană a judeţului Hajdu-Bihar, Uniunea maghiarilor ardeleni din Nagykanizsa, Clubul ardelean din Salgotorján, Cercul ardelean din Seghedin, Cercul ardelean din Zalaegérszeg, Comunitatea ardeleană ”Abel” din Esztergom, Cercul ardelean din Györ, Clubul tinerilor ardeleni din Pécs, Cercul ardelean din Szentendre, Cercul secuiesc, Fundaţia pentru arta Ardealului.

Aceste organizaţii recrutează, pe lângă refugiaţi sau repatriaţi, un număr apreciabil de cetăţeni unguri simpatizanţi sau adepţi ai mişcării revizioniste, integrându’se astfel în politica panungară a Budapestei. Un membru important al Uniunii ardelene, constituită la 10 iunie 1989, este de exemplu Ernő Raffay, istoric naţionalist-şovin şi deputat în actualul parlament de la Budapesta din partea Forumului Democratic Ungar.
O activitate pararevizionistă depune şi Serviciul de ajutorare a refugiaţilor din Transilvania, care funcţionează în cadrul parohiilor reformate din Budapesta, Debreţin, Miskolc, Gyula, Seghedin, Pécs, Rózsaly şi Kecskemét.

Unul din promotorii acestei acţiuni este pastorul Géza Németh, care a condus în toamna anului 1989, o delegaţie în Statele Unite cu scopul de a menţine în actualitate problema transilvană. Cu această ocazie, pastorul Németh a prezentat organelor legislative americane doleanţele Ungariei cu privire la minoritatea maghiară din România, cerând sprijinul Statelor Unite în vederea găsirii unei formule de autonomie pentru Transilvania.

Comparând atitudinea clerului catolic, mai apolitic, cu cea a pastorilor reformaţi apare clară virulenţa revizionistă a acestora din urmă.
Există însă o organizaţie, care, deşi nu are în Ungaria un mare număr de membri activi, este importantă prin rolul de coordonator al frontului intern cu activităţile de peste hotare. Este vorba de Uniunea Mondială a Ungurilor (UMU), formaţie oficioasă cu un trecut laborios în ”închegarea” naţiunii ungare de pe tot globul.

Timp de peste 30 de ani, îndeosebi după 1956, împreună cu autorităţile de la Budapesta, UMU a avut ingrata misiune de a converti la colaborare acea emigraţie maghiară care era în marea ei majoritate anticomunistă. Astăzi, priza în audienţa de peste hotare este asigurată de tonul naţionalist-şovin adoptat de organizaţie. Renovată în iunie 1989, Uniunea şi’a propus ca obiectiv în noul statut unirea şi sprijinirea ungurilor minoritari de peste hotare, precum şi angajarea organizaţiei în problemele existenţiale şi de dezvoltare ale acestora.

Câteva nume din conducerea UMU asigură linia neorevizionistă a organizaţiei. Astfel Gyula Juhász, copreşedinte, este directorul Institutului de cercetare a ungurimii, unul din pilonii mişcării neorevizioniste. Béla Pomogáts, istoric literar, este autorul unui recent studiu despre problema autonomiei maghiare din Transilvania, Péter Hanak şi István Nemeskürty, istorici din şcoala naţionalistă, dintre care ultimul contribuie activ la menţinerea în actualitate a problemei transilvane. Într’o lucrare intitulată Édes Erdély (Ardeal drag) 1988, Nemeskürty, deşi avansează un ton conciliant, face o cronică tendenţioasă şi plină de inexactităţi a evenimentelor desfăşurate între 1916 şi 1967. În iunie 1990 Uniunea Mondială a Ungurilor alege un preşedinte de onoare în persoana scriitorului maghiar din Transilvania, András Sütő, care într’un interviu cu accente naţionaliste, difuzat de televiziunea ungară la data de 24 iunie, mulţumeşte pentru onoarea ce i se face prin această alegere.

În spiritul colaborării dintre emigraţie şi ţara-mamă, au fost înființate și câteva fundaţii finanţate şi dirijate de membrii emigraţiei şi care operează în mediul cultural-politic din Ungaria. Acestea sunt tot atâtea instrumente eficace în prepararea climatului social din ţară pentru o eventuală modificare a statu quo-ului actual. Fundaţia Soros, de pe lângă Academia Ungară de Ştiinţe, finanţează, de exemplu, revista refugiaţilor din Transilvania Erdélyi Tudositások (Informaţii despre Transilvania) sau Fundaţia Péter Erzsébet, apărută cu câţiva ani înainte de 1989, din iniţiativa unei unguroaice de la Cluj stabilită în Statele Unite, pentru premierea actorilor din Ungaria. Aceasta şi’a extins terenul de activitate şi va acorda sub numele de ”Trianon” premii unor actori din provinciile ”recuperabile” cum este Transilvania.

Unic prin profilul său este Magyarságkutató Csoport (Grupul pentru cercetarea ungurimii), o instituţie specializată în studiul interdisciplinar al condiţiilor sociale şi culturale în care trăiesc ungurii de peste hotare. Moştenitoare spirituală a unei instituţii horthyste înfiinţată în 1940 şi intitulată Magyarságtudományi Intézet (Institutul pentru ştiinţa ungurimii), actuala instituţie se ocupă în fond de argumentarea ştiinţifică a prezenţei milenare a ungurilor pe tot întinsul Bazinului carpato-dunărean. Forţând prin metode de o îndoielnică probitate ştiinţifică culturile stepei euro-asiatice, binecunoscute pentru sincretismul lor derutant, istoricii acestei instituţii au creat din pestriţul amestec al triburilor invadatoare ugro-turco-başchire un autentic popor ungur care, potrivit teoriei lor, ar fi ocupat ”întinderile pustii” ale Pannoniei şi Transilvaniei.

Numărul ”descălecătorilor” era în realitate mai puţin de o sută de mii şi ei nu constituiau nici 10% din numărul băştinaşilor slavi şi români. Aceste triburi războinice au asimilat însă cu asiduitate timp de o mie de ani popoarele în mijlocul cărora locuiau şi micul popor ungur de astăzi este rezultatul acestui amestec.

Din statisticile ungureşti reiese că numai între 1850 şi 1910 numărul slavilor, germanilor, românilor şi evreilor asimilaţi depăşea cu mult numărul de două milioane. Căutarea urmelor maghiarilor în aceste condiţii nu poate să urmărească decât un scop politic şi anume acela de a fundamenta ”ştiinţific” stăpânirea ungară asupra teritoriilor unite în state naţionale.

Numai și dacă luăm în discuție populația capitalei Ungariei de azi, Budapesta, vom trage câteva concluzii cine sunt în realitate revizioniștii. Prima atestare a orașului cu numele Pest, este din 1148. În perioada secolul XI-secolul XIII Pesta a devenit un împortant centru comercial, având o populație majoritară slavă și bulgară, dar încet schimbându’se în majoritate germană. Din secolul XII este fortificată cu zid, în 1230 primește diplomă de la Andrei al II-lea, devenind astfel oraș liber. Este distrus în timpul invaziei tătare, dar a fost reconstruit foarte repede.

Pesta în perioada otomană, cu bisericile transformate în moschei

În perioada ocupației otomane Pesta a pierdut repede importanța comercială anterioară.

La 2 septembrie 1686, după mai multe încercări eșuate, Habsburgii, cu conducerea lui Carol al V-lea de Lorena au eliberat orașele Pesta și Buda, dar cu prețul distrugerii celor două orașe și cu moartea aproape în totalitate a populației.

De la eliberarea de sub ocupația otomană până la unificare

Orașele Buda și Pesta s’au refăcut cu rapiditate după ocupație, dar și’au recuperat drepturile abia după 20 de ani. În 1773 a fost ales primul primar al orașului. În secolul XVIII locuitorii celor două orașe (Pesta și Buda) erau în jur de 20-24.000 persoane, iar după 100 de ani numărul lor ajunsese deja la 150.000.

În această perioadă Pesta, mulțumită comercianților aromâni sud-dunăreni (greci cum li se mai spuneau pentru că foloseau limba greacă în comerț), sârbi și evrei, a ajuns centrul comercial al țării. Componența etnică a populației era foarte diversă, cuprinzând numeroși germani, maghiari, sârbi, evrei și în procent mai mic  de greci și slovaci. În această perioadă populația Pestei era dublul populației din Buda.

În martie 1838 o mare parte a Pestei a fost inundată de Dunăre; actuala înfățișare a Pestei se datorează reconstrucției de după aceste inundații.

Populația Ofen (Budapesta)

Din evul mediu și până în secolul al XIX-lea populația orașului a fost alcătuită în principal din meșteșugari germani din Ungaria.

1715: ca. 2.500 de locuitori, dintre care 55,6 % germani, 19,4 % adică 500 de maghiari, 2,2 % slovaci ș.a.

1776: ca. 13.000 locuitori, în majoritate germani
1780: ca. 16.000 locuitori, în majoritate germani
1799: ca. 29.000 locuitori, în majoritate germani
1810: ca. 35.000 locuitori, în majoritate germani
1829: 62.471 locuitori, dintre care ca. 59.000 germani, 1.200 maghiari, 1.200 slovaci, 650 sârbi, 259 greci și 100 români
1840 (după marea inundație): 66.000 locuitori

La recensământul din anul 1851 au fost înregistrați 27.939 locuitori, dintre care 64,9% germani. După alte surse, între 1847–1851 erau deja 106.000 locuitori, puțin credibil, deoarece trebuie amintit că deja suntem în perioada revoluției maghiare și de renaștere națională, de impunerea masivă a limbii minoritarilor, o efervescență care va marca și influența asupra cifrelor din statistici care nu mai pot fi luate ca certe, cunoscând apetența maghiarofonilor de a se declara mai mulți decât sunt în realitate.

De la primii paşi, din 1926, ai mentorului revizionismului, groful Pál Teleki, şi până astăzi nimic nu s’a schimbat: ”drepturile istorice” sunt plasate în prim plan, iar caracterul minoritar al ungurilor din provinciile aparţinând ţărilor limitrofe este neglijat cu desăvârşire.

Fără a forma o unitate organizatorică distinctă, activitatea prorevizionistă integrată în programele facultăţilor este de asemenea o metodă eficace de cercetare şi argumentare ”ştiinţifică” a acestei doctrine. Aceste programe, dirijate central şi având un caracter interdisciplinar, au trecut, în anii 1987 – 1988, de la analiza marxistă a fenomenului social-economic-politic ungar, la examinarea ungurimii rămase în afara hotarelor prin pacea de la Paris, din 1946-1947. Conţinutul, caracterul şi concluziile acestor cercetări sunt raportate în revista Medvetánc (Jocul ursului), care apare sub egida universităţilor budapestane Eötvös Lóránd Tudományegyetem (ELTE) – Universitatea de ştiinţe Eötvös Loránd – şi Marx Károly Közgazdaságtudományiegyetem (MKKE) – Universitatea de ştiinţe economice Karl Marx.

Deşi orientarea prorevizionistă a acestor colective de cercetare este de dată mai veche, prima ieşire brutală o găsim în numărul din 1988 al revistei mai sus amintite. Aici sunt etalate, în patru rapoarte, în pur spirit iredentist, o sumedenie de date despre situaţia minorităţii ungare din Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, România şi Iugoslavia.
În amplul raport despre România (128 pagini), după înşirarea unor date inexacte şi manipulate, se analizează politica de ”deznaţionalizare” dusă în ţara noastră faţă de minoritatea secuiască şi maghiară. Se încearcă apoi să se dovedească prin interpretarea tendenţioasă a legilor şi documentelor oficiale româneşti gradul de discriminare la care este supusă minoritatea maghiară de la noi. În final, se descrie situaţia refugiaţilor şi repatriaţilor din România care se află în ţara vecină. Pe o hartă care însoţeşte textul este indicată, cu totul inexact, o majoritate maghiară covârşitoare într’o serie de oraşe din Transilvania.

Pe lângă acţiunile de largă respiraţie şi de o consecvenţă riguroasă, sunt promovate şi manifestări episodice, cu caracter de campanie, care angajează de obicei personalităţi culturale şi politice. Aceste tabere, conferinţe, tradiţionale în viaţa culturală a societăţii ungare, sunt convocate de obicei în preajma unor ”evenimente decisive” pentru naţiune. O astfel de întâlnire a avut loc în 1943 la Balatonszárzó, cu scopul de a da o nouă orientare politicii externe maghiare. Cercul prietenilor conferinţei de la Szárzó, o formaţie care militează pentru o soluţie confederativă, lansează în iunie 1988 un apel către societatea română şi ungară. Fideli convingerii că ţările regiunii dunărene nu se pot ”descurca” singure, Cercul cere adeziunea conducătorilor politicii din ţara noastră la o formulă de asociere politico-economică a celor două ţări.

Complexitatea şi virulenţa mişcării revizioniste din Ungaria, în etapa prezentă, reactualizează rolul jucat de formaţiunile paramilitare horthyste, numite Rongyos Gárda (Garda Zdrenţăroşilor), care, prin terorism, sabotaj şi propagandă şovină, au contribuit în mare măsură la reuşita anexării Slovaciei de Sud (1938) şi a Ucrainei Subcarpatice (1939). ”Tehnica” acestor gărzi a fost aplicată şi în masacrele comise o dată cu anexarea sau părăsirea Ardealului de Nord şi a nordului Iugoslaviei.

Ideologia de bază a acestor hoarde criminale, care a fost refacerea imperiului Sfântului Ştefan, şi cruzimea cu care au ucis şi terorizat populaţia nemaghiară a teritoriilor anexate între 1938 – 1941 de către Ungaria impune în prezent societăţii româneşti un imperios şi permanent memento. În lumina acestui trecut, apreciem, deci astăzi agitaţia şovin-separatistă înregistrată în sînul minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi şi o socotim ca o consecinţă directă a instigaţiei ”turiştilor” din Ungaria, aceşti vrednici urmaşi ai gărzilor zdrenţăroşilor.

Descrierea sumară a activităţii neorevizioniste din Ungaria dă o idee asupra intensităţii efortului depus precum şi asupra felului cum se integrează această mişcare în mecanismul politic al statului vecin şi în viaţa culturală a societăţii maghiare.

Organizaţii revizioniste în afara Ungariei

Am văzut că revizionismul ungar a fost timp de peste 35 de ani temperat de către conducerea marxistă a statului, mişcarea fiind constrânsă la activitate subterană, conspirativă. Cu totul alta a fost evoluţia revizionismului, în această perioadă, în emigraţia ungară. Sute şi sute de mii dintre refugiaţii de după cel de-al doilea război mondial purtau în ei un aliaj de anticomunism şi naţionalism-şovin cu implicaţia revizionistă de rigoare. În consecinţă, după pacea de la Paris din 1947, asistăm la o puternică recrudescenţă a iredentismului şi la o reorganizare energică a mişcării. Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra emigraţiei ungare vedem că ea este rezultatul unor straturi suprapuse în decursul deceniilor şi se configurează în prezent conform motivelor care au obligat membrii ei să părăsească ţara.

”Valurile” emigraţiei sunt în general legate de seismele sociale sau de crizele economice şi politice care s’au abătut asupra ţării. În cazul Ungariei, se disting trei mari valuri care au dat în acest secol contingentele actualei emigraţii. Primele două sunt urmarea războaielor mondiale, iar al treilea s’a produs în urma revoluţiei din 1956. Potrivit datelor furnizate în 1988 de Uniunea Mondială a Ungurilor, emigraţia ungară cuprinde în prezent peste 1.400.000 de membri, din care aproape un milion locuiesc în cele două Americi, ceva mai mult de 200.000 în Europa şi cam tot atâţia în Israel.

Cifra pentru Europa s’a modificat desigur în perioada de până în 1990, când un număr important de maghiari din Ungaria şi din România s-au stabilit în ţările europene.
Statisticile Uniunii Mondiale a Ungurilor arată că în 1988 emigraţia avea peste 800 de cluburi, asociaţii şi organizaţii religioase, răspândite pe toate continentele. Numai în Statele Unite şi Canada funcţionau mai mult de 350 organizaţii şi alte 70 în America Latină. În Europa erau 175 de organizaţii, din care peste 70 funcţionau în Austria. Dispunând de 90 de publicaţii şi 43 staţii de radio şi televiziune, emigraţia a avut în toţi aceşti ani capacitatea de a duce cu succes propaganda politică în favoarea cauzei ungare, atât în rândurile ei cât şi în mijlocul populaţiei gazde.

Diversificată pe criterii sociale, religioase, dar mai ales politice, emigraţia ungară a fost, în trecutul mai îndepărtat, o masă eterogenă în care grupări adverse îşi disputau uneori violent punctele de vedere. Linia frontului a despărţit în ultimele decenii marea majoritate anticomunistă a exilului de cea a oportuniştilor, care încercau o apropiere de regimul de acasă. A existat totuşi un numitor comun care a unit în toate timpurile taberele contrare şi acesta a fost necesitatea restaurării Ungariei mari. În slujba acestui crez, emigraţia ungară a creat, de la început, un cult viguros al iredentismului, marcat de o orgie de însemne, steme, drapele şi hărţi ale imperiului Sfântului Ştefan.

Spre mijlocul anilor optzeci, o dată cu manifestarea făţişă a divergenţelor dintre Ungaria şi ţara noastră, mişcarea revizionistă din emigraţie intră din nou într’o fază de efervescenţă şi începe, treptat şi deschis, colaborarea cu elementele revizioniste din Ungaria. Se nasc o serie de platforme în funcţie de modul în care se preconizează ”soluţionarea” problemei transilvane şi în general se internaţionalizează activitatea organizaţiilor. Paleta cuprinde astăzi toate nuanţele, de la grupări care militează pentru recucerirea cu forţa armelor a tuturor teritoriilor care au aparţinut vreodată coroanei maghiare, până la cursul realist şi ”pe faţă” al neorevizioniştilor, care preconizează diferite forme de autonomie sau federative. Se mai observă, în ultimul timp, o tendinţă de polarizare în organizaţii-umbrelă, capabile să influenţeze mai bine opinia publică din ţara respectivă şi să depună o activitate mai fructuoasă în cadrul lobby-ului politic sau economic.

Desigur că virulenţa revizionistă a emigraţiei ungare este în funcţie de climatul politic din ţara respectivă şi de importanţa pe care o are statul-gazdă în viaţa politică internaţională. Astfel, grosul mişcării revizioniste se găseşte în Statele Unite, ţara care are un cuvânt de spus în concertul popoarelor şi unde îşi are sediul şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Activitatea revizionistă a organizaţiilor răspândite pe celelalte continente se orientează spre această ”centrală” a mişcării, afiliindu’se în general la curentele care domină în Statele Unite.

Vom descrie în cele ce urmează poziţiile de pe care militează organizaţiile revizioniste din America, interrelaţiile lor şi voi da câteva frânturi semnificative din activitatea acestora.
Diversificarea ideologică a mişcării revizioniste s’a redus în ultimii ani la două tabere antagoniste : una, militând pentru o formă oarecare de autonomie, iar cealaltă pentru revizuirea hotarelor şi integrarea Transilvaniei în Ungaria.
Protagoniştii celor două tabere sunt Erdélyi Világszövetség (Uniunea Mondială Ardeleană), care reprezintă peste o sută de organizaţii din emigraţie şi militează pentru autonomia Transilvaniei şi Hungarian Human Rights Foundation (Fundaţia Ungară Pentru Drepturile Omului), care, împreună cu Amerikai Erdélyi Szövetség (Uniunea Ardeleană din America), este pentru revizuirea hotarelor.

Gruparea destul de numeroasă a organizaţiilor care preconizează soluţii autonomiste este dominată de fapt de una din cele mai vechi organizaţii ale emigraţiei şi anume de Amerikai Magyar Szövetség (uniunea Ungurilor din America). Înfiinţată în 1907, Uniunea participă, după 1920, la campania împotriva hotărârii de la Trianon, iar în 1946 înaintează Conferinţei de pace de la Paris un protest împotriva viitoarelor graniţe. Dispunând de un lobby eficient, iniţiază, în perioada 1965 – 1968, în Congresul american, intervenţia a patruzeci de congresmani şi zece senatori în sprijinul minorităţii maghiare din Transilvania şi prezintă, după 1974 în continuu Congresului american plângerile maghiarilor din România. Tot la cererea Uniunii înaintează, în 1976, alţi şaptezeci şi opt congresmani o scrisoare preşedintelui Ford, în care solicită intervenţia acestuia împotriva discriminării minorităţii maghiare din ţara noastră. În 1987 Uniunea reuşeşte să ”convingă” pe congresmanii americani să condamne România pentru „etnocidul” comis împotriva minorităţii maghiare şi să recunoască dreptul la autodeterminare al acesteia.

La varianta pentru autonomie mai aderă, pe lângă Uniunea Ungurilor din America şi Uniunea Mondială Ardeleană, următoarele organizaţii : American Hungarian Action Comittee (Comitetul de Acţiune al Ungurilor Americani), A Fiatal Magyarok Munkaközössége (Colectivul de Lucru al Tinerilor Unguri), Erdély Védelemében (În Apărarea Ardealului), şi Szabad Magyar Jogászok Világszövetsége (Uniunea Mondială a Juriştilor Unguri Liberi).

Dintre performanţele acestor organizaţii menţionăm: Uniunea Mondială Ardeleană a înaintat, începând din 1974, nenumărate memorii Organizaţiei Naţiunilor Unite şi altor foruri internaţionale, cerând dreptul la autodeterminare pentru maghiarii din România. Tot Uniunea a publicat o serie de Cărţi Roşii în legătură cu situaţia acestei minorităţi şi le’a trimis guvernului american, precum şi altor guverne. A luat apoi parte, ca reprezentantă a o sută de organizaţii revizioniste, la conferinţe internaţionale în legătură cu problema minorităţilor (Berlin, 1982, Tel-Aviv, 1983).

Uniunea Mondială a Juriştilor Unguri Liberi se ocupă de redactarea memoriilor şi documentelor juridice pentru susţinerea cauzei revizioniste.

Cealaltă partidă a mişcării revizioniste care militează pentru reîntregirea Ungariei mari, condusă de Hungarian Human Rights Foundation (Fundaţia Ungară pentru Drepturile Omului), este o organizaţie foarte activă şi cu pondere în Congresul american. Unul dintre conducătorii organizaţiei a reuşit, de exemplu, în calitatea sa de secretar al senatorului Christopher Dodd, să’şi antreneze patronul în serviciul cauzei şi să oprească rezoluţia din 1987 a Senatului, de a recunoaşte dreptul la autodeterminare a minorităţii maghiare din Transilvania. Scopul acestei intervenţii a fost de a orienta puterea legislativă americană spre promovarea ideii că în problema Transilvaniei autonomia nu rezolvă nimic şi că adevărata soluţie este revizuirea hotarelor, adică anexarea Transilvaniei la Ungaria.

László Hámos, preşedintele fundaţiei, a mai încercat, cu altă ocazie, să-şi impună punctul de vedere, împiedicând planul de ajutorare pentru refugiaţii maghiari din România. De data aceasta, argumentul a fost că dolarii ungurilor americani vor goli Transilvania de maghiari şi vor face astfel inactuală integrarea Transilvaniei în Ungaria.
Fundaţia Ungară pentru Drepturile Omului are un aliat de nădejde în Uniunea Ardeleană din America (Amerikai Erdélyi Szövetség) prezentă de câteva decenii în prima linie a revizionismului ungar precum şi o sumedenie de organizaţii mai vechi, care, toate, militează pentru soluţia radicală: refacerea Ungariei istorice. Activitatea principală a Uniunii Ardelene din America constă în editarea de lucrări documentare despre Transilvania şi a revistei Transilvania. Este una din organizaţiile care mobilizează în măsură însemnată colaboratori din emigraţie, din Ungaria şi chiar din România.

Din sumara descriere a dispozitivului pus în mişcare în Statele Unite de către revizioniştii unguri ne putem face o idee despre forţa acestei mişcări. Presiunea continuă asupra politicienilor şi oamenilor de afaceri, sutele şi miile de marşuri, manifestaţii sau greve ale foamei, organizate de mişcarea revizionistă ungară, urmăresc să inducă în mintea americanilor şi a lumii întregi ideea că Transilvania este ungurească şi, în consecinţă, trebuie să aparţină Ungariei. Această propagandă revoltător de mincinoasă, contează pe ignoranţa opiniei publice, dezinformată în cel mai mare grad, dar marşează pe avansata tehnică goebelsiană, repetată la infinit, şi reuşeşte.

Lobby-ul ungar, prezent în viaţa politică a ţărilor occidentale, de la Washington şi Ottawa, până la Londra, Bonn şi Paris, este organizat cu perseverenţă şi minuţiozitate, lucrează în strânsă colaborare cu diplomaţia ungară şi poate mobiliza cu uşurinţă în prima linie a frontului revizionist senatori, congresmani, politicieni şi oameni de afaceri din aceste ţări.

Senatorul de Connecticut, Christopher Dodd, nu face decât să continue „opera” tatălui său, fost senator, care a militat pentru cauza maghiară încă din 1956. Dodd este flancat de Tom Lantos, congresmanul de origine evreiască emigrat din Ungaria, care se vede că a uitat holocaustul maghiar, apoi de un alt senator californian, expert în istoria Transilvaniei şi de mulţi alţi trepăduşi mai mici, recrutaţi de lobby-ul revizionist pentru cauza maghiară.

Amestecul impertinent al congresmanului Tom Lantos în treburile României l-am constatat recent cu ocazia călătoriei sale în România.

Dodd, prietenul Ungariei, a făcut la rândul său, în iunie 1990, o vizită de ”încurajare” la Budapesta şi şi’a exprimat dorinţa de a sta de vorbă şi cu episcopul Tőkés, lucru realizat întocmai în regia conducerii ungare şi a cercurilor de refugiaţi. Dacă mai introduce în ”ecuaţie” turneul lui Tőkés din Statele Unite, efectuat în primăvara aceluiaşi an, precum şi exhibiţia politică prestată în faţa emigraţiei maghiare şi a Administraţiei de la Washington de către scriitorul András Sütő, ambele evenimente organizate în regia şi pe cheltuiala lui László Hámos, preşedintele celei mai radicale organizaţii iredentiste, Hungarian Human Rights Foundation, obţinem o mostră mai mult decât elocventă a strategiei iredentiste şi a perfectei colaborări a exponenţilor secuimii şi maghiarimii de la noi cu centrala americană a revizionismului maghiar.

Organizaţiile emigraţiei maghiare din Europa sunt, la rândul lor, injectate cu virusul revizionist, însă frontul european în raport de climatul politic din ţările gazdă este mai inegal. Mai aproape de realitatea Europei din sud-vest, în posesia unor date mai obiective, iredenta maghiară de aici s’ar zice că judecă situaţia mai ”la rece” şi mai critic. Faptul că aceste organizaţii funcţionează în ţări semnatare ale Documentului final de la Helsinki, act care a consfinţit încă o dată hotarele trasate după cel de’al doilea război mondial, impune o oarecare moderaţie în formularea pretenţiilor. Realismul lor aparent nu-i împiedică însă ca în activităţile lor interne, să nu cultive cu încăpăţânare utopica idee de a reconstitui regatul Sfântului Ştefan. În marea majoritate a celor peste 200 de organizaţii din Europa, obiectivul revizionist ocupă loc de frunte. Organizaţiile recent înfiinţate de către refugiaţii din România au chiar ca unic scop lupta pentru integrarea Transilvaniei la Ungaria.

Lobby-ul maghiar din Europa are însă o audienţă relativ redusă în cercurile guvernamentale de pe continentul nostru. Ultima conflagraţie mondială, cu uriaşele ei pierderi materiale şi în vieţi omeneşti, este încă vie în memoria popoarelor şi reglementarea graniţelor, realizată la Conferinţa de pace de la Paris, este respectată. Marja echitabilă de minorităţi rezultată din acest tratat (în medie 8%) nu exclude riscul unor schimbări violente întreprinse în scopul vreunui aranjament mai puţin satisfăcător.

Informaţiile unora din aceste state cu privire la situaţia etnodemografică din ţara noastră sunt relativ corecte şi cifrele sfruntat manipulate de către iredenta maghiară nu prea au credibilitate. Se recunoaşte, în aceste cazuri, că Transilvania este o provincie cu o zdrobitoare majoritate românească şi că ea nu poate fi autonomizată ori ruptă din corpul ţării, la cererea exilului maghiar, acest avocat autoinvestit al ”cauzei” secuilor şi al maghiarilor de la noi. În aceste circumstanţe este zadarnic ”circul” mişcării revizioniste din America. Chiar şi în mass media din Ungaria se mai aud voci mai rezonabile, care avertizează emigraţia să nu comită gafe politice, erijându-se în victime, atunci când toată Europa civilizată ştie că Ungaria a fost ultimul aliat fascist al lui Hitler, cu cota parte de 600.000 de victime din holocaust, executată cu deosebit exces de zel.

Trebuie să menţionăm aici o performanţă ieşită din comun a lobby-ul maghiar, care e o continuare a convieţuirii austro-ungare din vremea dualismului. Vajnicul mediator al cauzei maghiare nu este altul decât Otto, ultimul Habsburg de pe scena politică europeană. Otto de Habsburg, parlamentar european, căruia unele partide politice din Ungaria îi pregătesc, mai în glumă, mai în serios, un tron (într-un vechi anuar iredentist stă sub portretul lui: II Otto Király n.a.) sau un jilţ prezidenţial, nu face nici un secret că după părerea lui o reînviere a monarhiei ungare sau chiar austro-ungare nu este de domeniul imposibilului. Făcând abstracţie de aspectul de operetă al scenariului Otto de Habsburg a contribuit, în bună măsură, în aceşti ani, la renovarea prestigiului cam compromis al Ungariei. Vecinii noştri au învăţat, desigur, din greşeala de a fi nesocotit, în trecut, opinia publică occidentală şi astăzi depun eforturi deosebite de a avea, în cazul unui litigiu cu ţara noastră, Vestul de partea lor.

Iredenta maghiară din Europa mai are şi alte arme eficiente, folosite în scopul menţinerii climatului revizionist în sînul emigraţiei, în opinia publică din Ungaria şi în rândurile minorităţii maghiare de la noi. Monopolizarea de către elemente revizioniste a emisiunilor maghiare de la posturile de radio naţionale din Europa şi, în special, de la Radio Europa Liberă, asigură un flux continuu de propagandă duşmănoasă împotriva ţării noastre. În fiecare critică tendenţioasă a stărilor de la noi, în care locul principal revine ”suferinţei” minorităţii maghiare, accentuată la paroxism, se sugerează implicit şi necesitatea soluţionării problemei. Chiar secţia română a acestui post, ignorând „profilul ideologic” al emisiunilor servite de colegii maghiari, în marea lor majoritate militanţi ai iredentei, le-a cântat de multe ori în strună. În iluzia că slujesc binele poporului român, colaboratorii de la această secţie au executat, de fapt, directivele stăpânului american, care este, eventual, interesat în întreţinerea unui litigiu româno-maghiar. Bunele cu relele.

O altă stratagemă a revizioniştilor din emigraţia europeană, foarte periculoasă, în efectele ei, este furnizarea de informaţii sau mai bine zis dezinformarea sistematică a mass mediei internaţionale. Echipele de ziarişti maghiari, în slujba „cauzei”, au transmis spre Vest, în toţi aceşti ani, informaţii tendenţioase, calomniatoare în legătură cu ţara noastră şi, în special, cu situaţia minorităţii maghiare „expusă genocidului”. Citind presa serioasă din vest, ai uneori impresia unei conjuraţii diabolice, pe scară internaţională, care vrea să ne pună la stâlpul infamiei în baza unor informaţii fanteziste sau contrafăcute şi, mai ales, neverificate. Campania este facilitată şi de prezenţa în punctele nevralgice ale mass mediei din vest, a unor „activişti” dedicaţi cauzei revizioniste, care depun toate eforturile pentru reabilitarea Ungariei şi, implicit, denigrarea României.

Tema „România” dezbătută intens înaintea revoluţiei din decembrie 1989, apare, în continuare, cu o suspectă frecvenţă pe micile ecrane din Austria, Germania sau din alte ţări şi cei care dau tonul şi „formează” sau, mai bine zis, dezinformează opinia publică, sunt mai totdeauna emigranţi maghiari infiltraţi în centrele mass mediei şi „mari specialişti” în problema transilvană. Aceeaşi pervertire a informaţiei se constată şi în presă sau la radio.

Protagoniştii acestei vaste campanii de dezinformare în legătură cu situaţia minorităţilor din ţara noastră nu sunt apariţii întâmplătoare. Evoluţia lor corespunde unui program sistematic de infiltrare a mass media internaţionale, vechi de câteva decenii. Ziarişti, literaţi, politicieni, oameni de ştiinţă maghiari sau maghiarizaţi, înrolaţi în disciplina mişcării iredentiste, îşi dau permanent şi cu o perseverenţă de posedaţi obolul cauzei comune. Naţionalismul şovin maghiar, injectat în milioanele de germani, evrei sau slavi, maghiarizaţi încă în epoca de aur a asimilărilor (1850 – 1918) îşi dă roadele astăzi, după un secol, când aceste „achiziţii” purtând nume cu rezonanţe istorice, luptă în primele rânduri pentru reclădirea Ungariei mari. Este incredibil să vezi cum evrei maghiari, occidentalizaţi, a căror întreagă familie a fost poate deportată în lagărele morţii sau ucisă pe loc de către fasciştii maghiari, între 1940 – 1944, pledează cu pasiune cvasi patologică, în mass media europeană sau americană pentru cauza unui imperialism maghiar de culoare modernă.

Ultima manevră pentru unificarea şi consolidarea mişcării revizioniste din exil este reluarea relaţiilor cu „patria mumă”, prin crearea unor filiale în Ungaria. Liberalizarea politică a permis, de mai mulţi ani, reîntoarcerea emigranţilor proscrişi, care profitând, s-au şi pus imediat pe prospectarea terenului receptiv ideilor revizioniste.

Prima filială din Ungaria a unei organizaţii revizioniste din Europa a luat fiinţă, în 1989, Ligue hongroise pour la defense des droits de l’homme et du citoyen, o organizaţie iredentistă care funcţionează la Paris încă din anul 1925, şi care umbla, în 1989, în căutarea unor persoane ”potrivite” pentru înfiinţarea unei secţii în Ungaria. Următoarele persoane au dat, în primăvara lui 1989, curs invitaţiei : József Antall, actualul prim ministru al Ungariei, Árpád Göncz, preşedintele (atunci interimar) al Republicii ungare, Csoóri Sándor, scriitor şi om politic, precum şi politicianul Vasarhelyi Miklos.

După o campanie de recrutare corespunzătoare, acest grup de iniţiativă înfiinţează, în mai 1989, filiala ligii de la Paris sub numele de : Emberi jogok magyar bizottsaga (Comitetul maghiar pentru drepturile omului). Csoóri Sándor este ales preşedinte, Árpád Göncz, vicepreşedinte administrativ, Szavai János, ambasadorul Ungariei la Paris, secretar general iar József Antall membru în conducerea organizaţiei.

Magyar Hirek, organul Uniunii Mondiale a Ungurilor, cu sediul la Budapesta, despre care știm că se ocupă de coordonarea mişcării revizioniste din Ungaria din emigraţie şi din teritoriile vizate, publica ştirea înfiinţării Comitetului în nr. 12 din 19 iunie 1989 împreună cu un interviu luat secretarului general Szavai János, profesor la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta. Szavai declara, în interviul respectiv, că, printre obiectivele Comitetului, figurează la loc de frunte problema minorităţii maghiare din ţările limitrofe şi, în acest scop a fost înfiinţată o comisie de lucru specială.

Nu e, deci, întâmplător, că la cârma ţării vecine avem două personalităţi, József Antall şi Árpád Göncz, al căror trecut şi profesiune de credinţă iredentistă au un „stat de funcţii” cu care se pot mândri. Desigur că în primăvara lui 1989 încă nu ştiau că vor accede în scurt timp la posturi atât de înalte şi au procedat franc şi fără rezerve, aşa cum fac şi în calitatea lor de conducători politici ai Ungariei „democrate”.

În ce-l priveşte pe Árpád Göncz, preşedintele Ungariei mai trebuie adăugată o „ispravă” de ultimă oră, comisă de data aceasta în calitatea de primul demnitar al statului ungar. Árpád Göncz a tradus şi a patronat recent reeditarea lucrării iredentiste a şovinului „patriot” Bajcsy-Zsilinszky Endre, publicată în 1944 la Geneva, în limba engleză Transylvania, past and Future. Reeditare cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii de la Budapesta. Autorul cinstit cu numele uneia din cele mai mari bulevarde din capitala ungară, atacă, în mod deşănţat în cartea patronată de preşedintele Árpád Göncz, ţara noastră şi pledează făţiş pentru ocuparea Transilvaniei de către unguri. Se pare că patronul-preşedinte nu este ambarasat de faptul că autorul cărţii, Bajcsy-Zsilinszky, este în prezent un erou controversat. Acesta debutează ucigând, în prima fază a activităţii sale politica, un adversar politic, înfiinţează apoi, în noiembrie 1918, Magyarorszagos vedero egyesulet MOVE – (Asociaţia naţională maghiară a forţelor de apărare), una din primele organizaţii iredentiste din Ungaria, iar în 1923 pune, împreună cu Gombos Gyula, bazele primului partid fascist din Ungaria: Fayvedo part (Partidul apărării rasei).

Intrat, din calcul politic, în conflict cu foştii camarazi întru fascism, Bajcsy-Zsilinszky face o scurtă incursiune pe meleaguri mai ”democratice”, fără a’şi dezbrăca însă haina naţionalismului şovin şi iredentist, care’i asigura, după executarea sa, în decembrie 1944, de către fasciştii extremişti-nylasiştii – un loc în panteonul marilor patrioţi maghiari.

Studiul lui Bajcsy-Zsilinszky, scris în pur spirit rasist, denigrează pe foştii noştri politicieni, descrie cu dispreţ societatea românească, apoi, după o scurtă şi cu iz de parodie istorie a Transilvaniei gândită după canoanele celui mai sinistru naţionalism-feudal maghiar, schiţează o serie de variante pentru soluţioanrea problemei transilvane. Cea mai năstruşnică, alipeşte Ungariei tot vestul transilvaniei, locuit, atunci, în 1944, de cel puţin 1,5 milioane de români. Restul Transilvaniei este apoi tăiat ca un tort în patru ”banate” (unitate administrativă preferată de autor) Banatul Secuiesc-Maghiar, Banatul Românesc de Sus, Banatul Românesc de Jos şi Banatul Săsesc. Toate sub aripa protectoare a Ungariei.

Fără comentarii !

”Baiul” cu cartea, o mostră de megalomanie rasistă şi de aberaţie iredentistă, este că cei care au repus’o în circulaţie girează, în acelaşi timp, şi politica externă a Ungariei ”democrate”. Reactualizarea cu ”tâlc” a unui atac furibund împotriva ţării noastre precum şi îndoctrinarea opiniei publice maghiare cu astfel de idei şi resentimente este imputabilă, fără echivoc, actualei conduceri politice de la Budapesta. Un astfel de act este în stridentă disonanţă cu asigurările de colaborare date de vecini şi obligă la cea mai mare vigilenţă. Înaltul patronaj de care se bucură cartea, tradusă de preşedintele republicii şi finanţată de guvern, exprimă şi intenţia conducătorilor de astăzi ai Ungariei de a continua tradiţia iredentistă marcată la vremea respectivă de bajcsy-Zsilnszky.

Asemenea tendinţelor din emigraţia maghiară americană, se observă şi în Europa o grupare a organizaţiilor revizioniste în vederea realizării unui front mai unitar. În acest spirit a avut loc constituirea, în septembrie 1989, la Budapesta, a asociaţiei Confederaţia Transsylvanica (cu sediul la Viena) din unirea unor organizaţii revizioniste maghiare europene şi din SUA.

Iniţiativa şi partea leului în aceste acţiuni o au, în ultimul timp, refugiaţii secui şi maghiari din Transilvania.

REVIZIONISMUL UNGURESC DIN ROMÂNIA

Aprecierea mişcării neorevizioniste din aţra noastră, fiind vorba de un capitol deschis şi sensibil al contenciosului româno-ungar, solicită mult tact. Plecăm de la convingerea că majoritatea covârşitoare a secuilor şi maghiarilor din Transilvania îşi văd viitorul legat de pământul transilvan ca parte inalienabilă a României. (Tradiţia seculară a convieţuirii cu băştinaşii români şi cu celelalte minorităţI le’a sădit în suflete necesitatea acceptării altor neamuri). Acei care, după Revoluţia din decembrie 1989, şi’au pierdut capul, victime ale propagandei revizioniste, o dată cu ”ajutorul prietenesc” trimis din Ungaria în primele luni ale anului 1990, îngroaşă astăzi rândurile transfugilor din ţara vecină, dar pot cosntitui şi elementul virulent ce stă în dosul manevrelor separatiste.

Mutaţiile spre democraţie din ţara noastră au dechis însă minorităţii maghiare calea afirmării politice prin reprezentanţa parlamentară. Alegerile din mai 1990 au arătat că ei au şi profitat din plin şi printr-o participare electorală masivă şi-au asigurat cele 41 de locuri în parlamentul român. Faţă de parodia democratică din Ungaria, unde un delegat (unul singur) numit ”de sus”, reprezintă în parlamentul acestei ţări toate minorităţile la un loc, secuii şi maghiarii din România au un confortabil grup parlamentar. Dacă minoritatea maghiară va şti să aprecieze corect şi realist poziţia pe care o ocupă în cadrul statului român, adică aceea de cetăţeni egali în drepturi şi îndatoriri, atunci, în loc să se lase ademeniţi de voci străine intereselor lor, se vor încadra armonios în viaţa politică, economică şi social-culturală a patriei comune.

Lobby-ul iredentist, însă, dezinformează în continuare şi cu intensitate crescândă Occidentul în scopul întreţinerii climatului revizionist în problema transilvană. Pentru o mai bună înţelegere a situaţiei actuale nu e de prisos o incursiune în contenciosul româno-maghiar din perioada dintre cele două războaie mondiale, cea mai activă perioadă a ofensivei revizioniste maghiare.

Avea minoritatea maghiară, în periaoda interbelică, un episcop reformat pe nume Makkai Sándor, om de nădejde pentru conaţionalii săi secui şi maghiari, care predica cu vorbe frumoase despre posibilitatea unei vieţi normale pentru minoritarii maghiari în noua patrie, România. Episcop dar şi scriitor, Makkai era mentorul intelectualilor secui şi maghiari din Transilvania anilor treizeci. Viaţa culturală a minorităţii maghiare de la noi eram pe atunci, bogată şi, în multe privinţe, mai autentică decât cea a cosmopolitei capitale ungare, ceea ce dovedea că se poate trăi, munci şi crea liber în România.

Makkai milita, în prima linie, pentru această activitate fructuoasă şi autentică şi lansase acel mobilizator: ”se poate”, care contracara energic tendinţele revizioniste sau separatiste prezente în sînul minorităţii maghiare. Iredenta maghiară din Ungaria, care la acea epocă era în plin marş şi ”prepara”, în alianţă cu fascismul italian şi german, răpirea teritoriilor unite cu statele naţionale respective nu privea cu ochi buni politica lui Makkai şi îi pregătea episcopului o cursă. Sub pretextul „colaborării cu patria mumă” i se oferă lui Makkai o catedră universitară cu ”garnitura” respectivă de avantaje materiale.

Blândul episcop nu rezistă ademenelilor şi, simulând o boală mai serioasă, renunţă la ”sfânta’i” misiune şi se repatriază urgent în Ungaria. După scurt timp, se însănătoşeşte ca prin minune şi’şi ocupă calm catedra la universitatea din Debreţin. Luat de uriaşul val de iredentism, care bântuia atunci societatea ungară, ”bunul” Makkai se converteşte şi publică, în 1937, un fulminant articol intitulat: ”Nem lehet” adică Nu se poate, unde afirma, în esenţă, că problema minorităţii este de nerezolvat.

Întreaga intelectualitate maghiară din România de-atunci, revoltată de aberaţiile fostului episcop transfug, protestează prin zeci de scrisori şi articole, în care îl acuză pe Makkai de trădarea idealului de bună convieţuire în cadrul României.

Ceea ce s’a sugerat însă în articolul lui Makkai s’a împlinit la scurt timp, când prin dictatul de la Viena (1940) am pierdut Ardealul de Nord.

Astfel s’a transformat episcopul Makkai, sub influenţa iredenţei din Ungaria, dintr’un membru onorabil şi util al comunităţii secuieşti şi maghiare din România, într’o unealtă mincinoasă şi trădătoare. Citind astăzi cele câteva zeci de proteste împotriva trădării lui Makkai se distinge cu claritate linia care demarchează politica şi interesele secuilor şi maghiarilor din România de uneltirile politice ale Ungariei cu permanentul lor substrat revizionist.

În prezent, încă există episcopi chiar dacă nu sunt încă transfugi asemenea lui Makkai dar semnele nu lipsesc. Să ne amintim declaraţiile făcute televiziunii canadiene, în vara lui 1989, de către pastorul Tőkés László, care nu pot fi trecute sub tăcere. Oare ce a vrut să spună pastorul când declara:

”În ultimele decenii au fost aduse de ”peste munţi”, prin ”recrutare” între 3-5 milioane de români, care au transformat oraşele ”curat maghiare ale Transilvaniei în oraşe cu majoritate românească”.

”Colonizarea” s’ar fi făcut la oraşe pentru că ”regăţenii” nu vor să se stabilească la sate. Continuând … să scrie mereu de implantarea imigranţilor evrei în teritoriile arabe ocupate de Israel, când românizarea Transilvaniei este un fenomen cel puţin la fel de interesant”.

Citește și: MOLDOVENII RIDICĂ ARDEALUL ÎN STATISTICI ECONOMICE

Interviul a fost difuzat prin ”amabilitatea” programului ”Panorama” de la Televiziunea Maghiară, care se ocupă de un timp încoace de îndoctrinarea revizionistă a populaţiei maghiare de la noi.

Este evident pentru toată lumea că statu-quo-ul Transilvaniei, care este parte inalienabilă a României, nu poate fi comparat cu al teritoriilor arabe ocupate de Israel, care îşi aşteaptă reglementarea prin hotărâri internaţionale. Nu poate fi vorba de vreo confuzie, ci de convingeri iredentiste şi revizioniste făţişe, duşamen unităţii statale române. Pastorul László Tőkés uită că românii care vin ”de peste munţi” vin în Transilvania tot în ţara lor românească şi nu au nevoie de autorizaţia pastorului. Fie că sunt o mie sau un milion.

”Scamatoria” episcopului cu cele 3 sau 5 milioane de români care au colonizat Transilvania în ultimele decenii seamănă leit cu povestea milioanelor de ”valahi” care după istoricii maghiari, venind de peste munţi, au invadat în ultimele 2-3 secole Transilvania.

Evident se uită mereu și mereu cu bună știință un element esențial atunci când se alunecă pe discursul propagandistic, nici în Ardeal și nici în Ungaria nu există fizionomii asiatice.

Și atunci, dacă asiatici nu sunt în Europa, cine sunt cei care vorbesc limba siberiană asiatică, pe care revizioniștii o numesc limbă maghiară? Nu cumva sunt români care de’a lungul ultimelor 2-3 secole s’au lăsat conduși de mirajul Budapestei, ori de a vorbi o limbă impusă ? Și nu doar români, ci și sași, șvabi, slovaci, sârbi, ruteni, evrei, croați, țigani etc….

Analogia dintre cariera episcopului reformat transilvan, Makkai, devenit agent al iredentismului ungar şi actuala evoluţie a intelectualilor transfugi dovedeşte cu prisosinţă, că tehnica de racolare seamănă din ce în ce mai mult cu cea dintre cele două războaie mondiale şi că relaţiile, inofensive în aparenţă, dintre secuii şi maghiarii de la noi cu ungurii din ţara vecină sunt un excelent paravan pentru vehicularea propagandei revizioniste.

Purtătorul bacilului iredentist în ultimele peste patru decenii a fost, desigur, turismul dintre cele două ţări, care, datorită acestei noi dimensiuni, poate fi calificat ca turism de propagandă. Individual sau colectiv organizat de cluburile pararevizioniste din Ungaria, turismul politic a întreţinut, în acest răstimp, flacăra iredentismului din Transilvania. Parohii cu precădere reformate, colective didactice, formaţii culturale sau anumite personalităţi ale comunităţilor secuieşti sau maghiare au fost receptorii şi propagatorii acestui flux continuu de propagandă revizionistă.

Numeroase studii şi reportaje publicate în ultimii ani în diferite reviste din Ungaria şi din emigraţia maghiară, elogiază activitatea ”turiştilor” şi oglindesc, în acelaşi timp, eficacitatea acestui gen de propagandă. Rutina şi caracterul organizat al turismului politic au fost cu prisosinţă demonstrate de invazia ”spontană” a miilor de turişti” din Ungaria, care s’a abătut asupra zonelor locuite de secui, în martie 1990. Profitând de starea de confuzie din primele luni de după Revoluţie, aceşti ”bravi soldaţi” ai iredenţei maghiare au venit să aniverseze, în România, ziua de 15 martie, încercând să răspândească printre maghiari mesajul proclamaţiei citite în acea zi a anului 1848, mesaj care în unul din puncte cere unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Reacţia românilor faţă de această impertinentă provocare a fost apoi interpretată de Budapesta ca o nouă dovadă a intoleranţei faţă de minoritatea maghiară din România. Astfel a fost dezinformată şi mass media internaţională, devenită ”expertă” în problema relaţiilor româno-maghiare.

Traficul ideilor revizioniste poate fi împiedicat în relaţiile dintre ţări civilizate, dar toleranţa noastră tradiţională va încuraja asemenea activităţi nocive. Precum şi pe secuii sau maghiarii din România, să umble prin Ungaria pavoazaţi cu cocarde sau însemne iredentiste şi să povestească, în lung şi în lat, despre ”suferinţele” lor. Ei singuri se condamnă la duplicitate şi necredinţă faţă de ţara unde trăiesc şi’şi câştigă existenţa, care le asigură drepturi egale cu ale poporului român.

Nu putem să’i împiedicăm nici pe Sütő András sau pe László Tőkés fondatorii şi conducătorii unei societăţi cu nume ce’i desconspiră caracterul Pro Transilvania, înregistrată însă la Budapesta şi nu în România, undeşi desfăşoară activitatea revizionistă, să cânte în strună iredentei maghiare din America sau de la Budapesta şi să colaboreze apoi ”cinstit” cu românii. Mai devreme sau mai târziu vor fi obligaţi, asemenea episcopului Makkai, să aleagă dacă ”se poate” sau ”nu se poate”.

Conspiraţia revizionistă din România, din perioada dintre cele două războaie mondiale, precum şi mentalitatea iredentistă inoculată minorităţii maghiare în cei patru ani de ocupaţie a unei mari părţi din Transilvania s-au menţinut şi după reintegrarea în 1945, a acelei părţi a Transilvaniei în matca sa firească, statul român.

Existenţa unor ”sechele” întârziate este o realitate. Tendinţele de separatism observate în prezent sunt, oricum, o formă de manifestare revizionistă şi, oricare ar fi originea lor, ele sunt inadmisibile în cadrul statului unitar român. Înţelept este însă să aşteptăm maturizarea politică a celor în cauză şi, în speranţa unor convergenţe fructuoase. Tot atât de înţelept este însă să replicăm hotărât la orice manevră iredentistă care vine de peste hotare.

Şansele consensului vor creşte, desigur, în măsura în care vom şti să anihilăm teleghidarea de către Budapesta a unor cercuri neorevizioniste din sânul minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi.

MOTIVATII IDEOLOGICE ALE REVIZIONISMULUI UNGURESC

Din această sumară prezentare a iredentismului şi revizionismului maghiar rezultă, neîndoios, las pe cititor să intuiască, amploarea mişcării montată pe structurile social-politice din Ungaria, pe reţeaua organizaţiilor din emigraţie sau pe reversul structurilor politice, culturale, religioase sau sindicale ale minorităţii maghiare de la noi. Se reliefează, astfel, coabitarea sau simbioza dintre mişcarea revizionistă şi conducerea politică a Ungariei precum şi intensul proces de îndoctrinare a societăţii maghiare cu ideile neorevizionismului. După cum rezultă legătura dintre unii conducători politici ai minorităţii maghiare şi secuieşti din România şi centralele iredenţei din emigraţia maghiară sau politicieni din Ungaria, reputaţi pentru atitudinea lor revizionistă.

Pentru a înţelege şi a putea aprecia cât mai obiectiv fenomenele în discuţie nu este de prisos înfăţişarea aspectului ideologic al iredentismului maghiar, la care voi adăuga câteva consideraţii conclusive, cu scopul de a lămuri problema de pe poziţiile noastre şi, de a rămâne, cu un fel de ”ce e bine să ştim”.

Dezlipirea de monarhie a provinciilor neungare, realizată spectaculos la sfârşitul anului 1918, a provocat micului popor maghiar o traumă ale cărei sechele le poartă până în zilele noatre. Considerându’şi dreptul de a stăpâni peste alte popoare ca o moştenire ”sfântă” şi ”inalienabilă”, ungurii luaţi prin surprindere sunt cu totul inapţi de a se transpune în noua situaţie, care îi comprimă în limitele reduse ale propriului teritoriu etnic. (Reflexele feudal imperialiste lucrau în societatea ungară, ca anumite procese biologice care continuă şi după moarte).

”Paradisul pierdut” (Paradisul furat va formula Béla Marko) a fost înlocuit în minţile maghiare cu unul virtual, concretizat în ţelul suprem al iredentismului, noua ”religie naţională” eruptă o dată cu dezintegrarea, în fapt, a monarhiei austro-ungare.

Societatea ungară marginalizată, prin puternica voinţă a popoarelor de a se smulge din strânsoarea statului ungar multinaţional, a creat o psihoză revanşardă, faţă de realitatea consfinţită de Conferinţele de Pace de la Paris. Această fugă de realitate întreţinută de cercurile politice ungare explică şi atitudinea contelui Ápponyi Albert, şeful delegaţiei ungare la Conferinţa de Pace din 1919-1920 şi protestul înaintat, la 16 ianuarie 1920, Conferinţei de pace, în care etalează o mostră tragicomică, anacronică şi retrogradă, cu care şochează atât audienţa conferinţei cât şi opinia internaţională. Ungaria, reputată în Europa pentru cruzimea cu care îşi tratase minorităţile, apare în faţa forului de la Paris în goliciunea unui despot sălbatic, care îşi aroga, în secolul douăzeci, „drepturile” importate din stepele Eurasiei cu o mie de ani înainte. Confruntaţi cu rigoarea justiţiei supranaţională de la Paris şi cu implacabila realitate etnodemografică din monarhie, ungurii se baricadează în atemporalitate istorică, stare cvasi patologică şi care, devenind cronică, va întreţine timp de şaptezeci de ani flacăra iredentismului. Evocarea ”argumentelor lui Ápponyi în faţa Conferinţei de Pace este instructivă prinf aptul că ele constituie până azi, pilonii pe care se sprijină edificiul ideologic al iredentismului maghiar.

Argumentele cardinale în pledoaria contelui Ápponyi au fost: dreptul istoric milenar al statului ungar asupra întregului teritoriu stăpânit până la 1918, de care era legat dreptul naţiunii ungare la hegemonia asupra celorlalte naţionalităţi din monarhie; Ungaria, milenară ar fi constituit un model de unitate geografică şi economică; Ungaria ar fi ”pierdut” 11 milioane de locuitori, dintre care 35% (cifră exagerată n.n.) au devenit minoritari (dar contele uită să amintească un cuvânt despre majoritatea milioanelor care scăpau de ”închisoarea popoarelor” şi reveneau la patria mumă).

Perorând despre ”loialitatea” celorlalte naţionalităţi faţă de coroana ungară (alt semn de cecitate politică), şeful delegaţiei ungare, cere cu insistenţă organizarea unui referendum în teritoriile unite cu statele lor naţionale, unde cele trei sferturi de neunguri ar fi optat oricum pentru separarea de Ungaria.

Citește și:  CEVA E PUTRED ÎN UNGARIA!

Alte enormităţi care au fost debitate de delegaţia maghiară, au rezistat timpurilor şi se mai găsescşi astăzi în repertoriul revendicărilor revizioniste.

Ungaria a fost, după Ápponyi, singura formaţie statală care a stat pavăză contra pericolelor care au ameninţat Europa dinspre răsărit şi ar fi fost în continaure cea mai bună apărare contra ”dezordinilor” din Peninsula Balcanică, ce ar putea cuprinde Apusul continentului.

Ápponyi susţine apoi că dreptul ungurilor la hegemonie emană din superioritatea lor atât pe plan politic-administrativ cât şi cultural. Pentru a convinge conferinţa, contele prezintă unele date statistice, cu care vrea să demonstreze, de exemplu, că ungurii cu numai 20% de analfabeţi au dreptul de a hotărî soarta românilor, cu un analfabetism de 67%. Interesul Europei ar fi fost deci, să menţină nivelul de civilizaţie al regiunii, promovând cu precădere hegemonia unor popoare superioare cum ar fi fost ungurii.

În caz contrar, ameninţă Ápponyi, viitoarea minoritate ungară nu va accepta niciodată supremaţia unor popoare inferioare şi în acest colţ al Europei nu va fi niciodată linişte.

Ecoul acestor inepţii a reuşit să răzbată prin cele şapte decenii de maturizare democratică de care a avut parte Europa civilizată şi, astăzi, se face auzit la fel de insolent, ca şi în 1920, în publicaţiile iredentiste din Ungaria şi mai cu seamă din emigraţia maghiară. Reportajele din Transilvania cu care publiciştii de la Budapesta îşi ”distrează” conaţionalii sunt îmbibate de aceeaşi ură şi dispreţ faţă de români ca şi cele care au caracterizat cea mai sinistră maculatură iredentistă din vremea Horthysmului.

Dar onorabilul conte Ápponyi recurge şi la ”tertipuri” transparente când, la Conferinţa de Pace, vorbea şi în numele populaţiei germane din Ungaria care ”nu vrea să părăsească” monarhia şi care, împreună cu ungurii constituie 45% populaţie cultă, din cei 11 milioane pe care’i pierde monarhia. Ei uită, cu bună ştiinţă, de adunarea de la Mediaş din 8 ianuarie 1919, a Consiliului Naţional Săsesc din Transilvania, care a hotărât aderarea la Hotărârea de Unire de la Alba Iulia. Uită de asemenea de adunarea din 8 iunie 1919, de la Sibiu, unde reprezentanţii tuturor germanilor din Transilvania, saşi şi şvabi, au hotărât formarea unei organizaţii unice cu scopul de a fi cetăţeni loiali ai noului stat român.

Ápponyi ignora punctul 10 din proclamaţia preşedintelui american Wilson, care recunoaşte dreptul la autodeterminare a popoarelor neungare din monarhie. Ápponyi consideră, în schimb, că ”pierderile” teritoriale sunt numai consecinţa sancţiunilor impuse Ungariei pentru pierderea războiului. La acest capitol, Ápponyi execută un alt număr de ”iluzionism” şi, escamotând realitatea etnodemografică a monarhiei, reclamă cu vehemenţă despăgubiri materiale cauzate de dezlipirea a două treimi din teritoriul Ungariei.

”Desfiinţarea” economică a ţării încearcă să fie demonstrată de delegaţia ungară, printr’o serie de documente, pe când ”starea” naţionalităţilor este ilustrată cu un singur document, întocmit însă cu mare iscusinţă, ”harta roşie”, executată de contele Pál Teleki, ”operă de artă” în materie de iluzionism optic.

Nu o vom reda și aici, dar imaginați’vă că românii pe o hartă sunt colorați într’o culoare identică cu a maghiarofonilor, pentru ca aceștia să pară mai mulți, așa cum pe harta prezentată mai sus în locul portocaliului românesc era tot verde.

Un roşu strident şi compact domină pe hartă aproape cea mai mare parte a Ungariei, reprezentând, potrivit legendei, pe cei 9.938.134 de unguri. Urmează, în ordinea mărimii, mari pete albe, care acoperă aproape întreaga Transilvanie precum şi mare parte a Slovaciei şi care reprezintă regiunile muntoase care ar fi fost nelocuite sau puţin populate. Alte câteva pete roşii, mărişoare, indică populaţia secuiască şi maghiară din Transilvania. În sfârşit, pete mici, dispersate, fragmentate, sugerează optic prin culorile lor mai şterse, prezenţa marginală a celorlalte naţionalităţi din monarhie, care, conform cifrelor discrete din colţul hărţii, erau totuşi 8.276.488 la număr, deci aproape jumătate din populaţia totală a ţării.

Românii, care figurează la legendă cu 2.948.099 de suflete, sunt împrăştiaţi în pete neglijabile de un violet pal, înghesuite între albul dominant al regiunilor ”pustii” şi roşul supradimensionat al secuilor şi maghiarilor.

La prima vedere, s’ar zice că monarhia este populată doar de unguri, iar în rest nu ar fi fost decât vaste suprafeţe albe lipsite de populaţie şi ceva pete neînsemnate, reprezentând minorităţile. Dantelăria fragmentată a teritoriilor neungare, plasată periferic şi în Transilvania, este atât de înşelătoare, încât nemaghiarii care constituiau în realitate mai mult de jumătate din populaţia ţării, sunt reduşi optic la cel mult o cincime. La fel, cam 60% din suprafaţa Transilvaniei este pe harta albă, cu alte cuvinte pustie. Dar nici asemenea înşelătorii nu i’a ajutat pe vrednicii ”civilizatori” ai bazinului carpato-dunărean.

Naţionalismul şovin al conducătorilor de atunci ai Ungariei, cinic şi amoral, a fost din păcate transmis ca un morb contagios guvernelor din era horthystă şi a fost ”îmbogăţit”, pe parcurs, cu trăsăturile fascismului maghiar, reputat, îna cea vreme, pentru eficacitatea cu care a făcut ordine printre ”naţiile” inferioare din teritoriile recuperate, ”civilizându’le cu vârf şi îndesat. Programul cu care s”a prezentat iredentismul maghiar în perioada ”reîntregirii” (1938-1941), poartă marca imperialismului feudal, cu rădăcini directe în ”tehnica” cotropitorilor arpadieni. Încurajaţi de barbaria camarazilor nazişti, ungurii execută anexarea teritoriilor respective cu sălbăticia hunică a primilor invadatori turci ai Panoniei.

Unele trăsături din această ”încărcătură” s’au păstrat şi în actuala ideologie a mişcării revizioniste ungare, adaptată vremurilor de azi.

Lovitura năpraznică cu care a fost lichidat nazismul şi, împreună cu el, fascismul ungar, a afectat în măsură mai mică iredentismul din ţara vecină. Salvat de cei peste opt sute de mii de refugiaţi care au părăsit, între 1944-1960, Ungaria, iredentismul maghair îşi mută terenul de operaţii în Europa de Vest, dar mai ales pe continentul american. Perioada postbelică în Europa nu mai este propice agitaţiilor revizioniste, mai ales din partea unor fascişti notorii, cum erau judecaţi ungurii în acea vreme. Intrată în latenţă, iredenţa ungară se pregăteşte deci în vederea unor „vremuri mai bune” şi îşi disimulează adevăratele ţeluri sub haina unor soluţii de compromis acceptabile în ochii ţărilor civilizate ale continentului. Emigraţia maghiară de pe continentul american unde activează majoritatea iredenţei refugiată din Ungaria, se mişcă însă într-un mediu social mai liberal, mai departe de realitatea europeană, şi păstrează, în consecinţă, neschimbată absurditatea revendicărilor iniţiale.

Profitând de tensiunea războiului rece, iredenţa ungară, bine ancorată în organizaţiile exilului, asociază abil propriul mesaj cu o puternică propagandă anticomunistă, câştigând, astfel, popularitate în rândurile publicului conservator din Vest. În noua versiune propagandistică, Ungaria, din victimă a hitlerismului devine victimă a stalinismului.

Reconcilierea sovieto-americană aduce însă după sine un climat de mai mare stabilitate politică în Europa, contracarând astfel planurile revizioniştilor unguri, care preferau pescuitul în ape tulburi. Urmează conferinţa din 1975, de la Helsinki, care, prin documentul final semnat de toate statele europene, Statele Unite şi Canada, întăreşte explicit graniţele europene existente.

Ungaria, integrată în lagărul socialist, interzicea oficial supuşilor săi, de aproape treizeci de ani, orice manifestare revizionistă, obligând societatea ungară la resemnare în limitele hotarelor existente. ştim însă că, neoficial, revizionismul mocnea conspirativ în cercurile naţionaliste din Ungaria şi scriitorii, istoricii, cărora le era interzis să publice, umpleau an de an sertarele cu literatură naţionalist şovină. Exilul maghair condamna în acest răstimp sever pe trădătorii de patrie de la Budapesta, acuzându’i că fac jocul ţărilor vecine, uşurându’le asimilarea minorităţii ungare de acolo.

Urmează liebralizarea politică kadaristă de la începutul anilor optzeci, care aduce după sine revitalizarea dreptei naţionaliste şi, implicit, a nucleelor revizioniste din Ungaria. Prima reacţie a emigraţiei, la dezgheţul politic de acasă, a fost scindarea ei în intransigenţi şi colaboraţionişti. În scurt timp s’a dovedit că ultimii au mizat ”corect”, pentru că, făcând legătura cu elementele naţionaliste din ţară, au contribuit din plin la resuscitarea mişcării iredentiste din Ungaria. Una din organizaţiile revizioniste din Ungaria, care ia naştere sub tutela emigraţiei şi pe care am menţionat’o mai înainte, este Emberi Jogok Magyar Bizottsága (Comitetul maghiar pentru Drepturile Omului), înfiinţată în primăvara lui 1989 de către actualul prim ministru, József Antall şi Árpád Göncz preşedintele Ungariei. Mişcarea revizionistă este întărită în această fază de transfugii din Transilvania, în mare parte intelectuali, care pun bazele unei reţele de organizaţii de refugiaţi, cu evident caracter iredentist.

O dată cu căderea lui Kádár şi trecerea la un comunism reformator, asistăm la o desfăşurare explozivă a forţelor naţionalistşovine, concomitentă cu sosirea, în continuare, a unui număr crescând de refugiaţi din România. Noua conducere de la Budapesta execută, în acest timp, o manevră de apropiere faţă de emigraţie, aşa încât, în 1987-1988, apare în Ungaria conturul unui bloc revizionist alcătuit din elementele naţionaliste ale ierarhiei politice şi ale diverselor pături sociale, din emisarii emigraţiei şi din organizaţiile refugiaţilor din România. Refugiaţii, care dispun de o eficientă gardă de intelectuali, în mare parte scriitori şi publicişti, au contribuit de la început la întreţinerea şi răspândirea în păturile largi ale societăţii ungare a climatului revizionist. Condamnând sever pe comunişti pentru indiferenţa pe care au arătat-o faţă de minoritatea maghiară din ţările „succesoare”, (termen iredentist pentru ţările vecine Ungariei), iredenta câştigă adepţi chair din rândurile comuniştilor.

Echipa comunistă reformatoare, de la conducerea ţării, a cărei popularitate se apropia de zeri, mai face o ultimă încercare şi lansează, din rândurile ei, o fracţiune naţionalistă, în frunte cu Szűrős Mátyás specialist în probleme de politică externă. Că manevra a fost utilă o dovedeşte vitalitatea sloganurilor lansate de aceştia, precum şi febrila activitate a fundaţiilor şi instituţiilor înfiinţate de ei. Această instituţionalziare a mişcării revizioniste continuă, de altfel, în ritm susţinut, prin înfiinţarea altor fonduri şi instituţii pentru promovarea ideii. Acceptând incriminările aduse lor, socialiştii încearcă, în prezent, să redreseze prestigiul partidului printr-o contribuţie importantă la consolidarea frontului iredentist. Mânaţi de aceleaşi interese, mai toate partidele care au aprticipat la alegerile din 1990, au etalat ostentativ, în programele lor, grija pentru minoritatea maghiară. M.D.F. (Forul Democrat Ungar), care a câştigat alegerile, a preluat însă conducerea campaniei neorevizioniste, intregând-o ca parte componentă a politicii oficiale ungare. Fortificat şi cvasi legalizat, frontul iredentist din aţra vecină, câştigă pe zi ce trece mai multă pondere politică.

După această scurtă trecere în revistă a fundalului politic pe care s-a dezvoltat iredentismul maghiar în ultimele aptru decenii, să vedem cum au evoluat doctrina şi metodele mişcării.

Două trăsături caracterizează, în prezent, ideologia revizionismului ungar şi o deosebesc de formula ”primitivă” a mişcării din 1918 şi anume: complexitatea şi maleabilitatea. Între absurdele pretenţii perorate la Paris cu insolenţă nemţească de către contele Ápponyi şi actualul program de acţiune complex şi înşelător este o diferenţă apreciabilă. Dovedind realism tactiv, iredenta ungară este preocupată de crearea unui climat prerevizionist, care urmează să le dea roade, într’un viitor apropiat, în care ea speră cu obstinaţie.

Doleanţele lor vizează tocmai crearea acestui stadiu propice unor modificări treptate ale staus-quo-ului actual. Încercând să’şi plaseze pretenţiile în mecanismul convenţiilor şi reglementărilor internaţionale, în continuă evoluţie, iredenta ungară vrea să cumuleze cât mai multe capete de acuzaţie contra României şi s’o menţină, astfel, într’o permanentă stare de culpabilitate în faţa opiniei publice mondiale. Această culpabilitate a României a fost practicată cu succes ani în şir, în timpul dictaturii ceauşişte, şi iredenta ungară face în prezent eforturi de a o prelungi în mod artificial. Provocaţia ”turiştilor” unguri din 15 martie 1990, sconta tocmai pe acea reacţie hotărâtă din aprtea românilor din Transilvania, pe care au folosit’o apoi în scop propagandistic, răspândind în mass media internaţionale calomniile cunoscute.

Caracteristic pentru politica iredentei ungare este şi efortul deosebit pentru asigurarea unui goodwill internaţional precum şi accentul care se pune pe indoctrinarea opiniei publice din Ungaria şi a minorităţii ungare din ţările limitrofe.

Inofensive, în aparenţă, noile „componente” introduse în politica revizionistă a Budapestei, dacă sunt lăsate să „lucreze”, sunt capabile să destabilizeze social şi să demonstreze, cu timpul, lumii, că România nu este în stare să-şi administreze minorităţile.

DOCTRINA ”PANMAGHIARA”

”SPIRITUALIZAREA HOTARELOR” şi ”DESCALECAREA SPIRITUALA”

Cel mai important element introdus relativ recent în politica neorevizionistă a Ungariei este doctrina panmaghiară. Am mai amintit că cel care a lansat primul ideea panmaghiară a fost Mátyás Szűrős, politician socialist în plină ”deviere” naţionalistă. Potrivit doctrinei panmaghiare, practicată astăzi deschis de guvernanţii de la Budapesta, statul ungar are dreptul de a se preocupa de soarta minorităţilor din ţările vecine. Primul care a enunţat oficial acest drept, a fost şeful primului guvern maghiar liber ales, József Antall, care a spus textual:

”…doresc să fiu primul ministru al celor 15 milioane de unguri din întreaga lume”.

Făcând deocamdată abstracţie de o eventuală luare de poziţie din partea română, menţionez doar reacţia promptă şi viguroasă a primului ministru slovac care, în august 1990, cu ocazia Congresului Organizaţiei Matica Slovenska a precizat un lucru de sine înţeles şi anume că cetăţenii maghiari ai Slovaciei îşi au propriul lor prim ministru, acela al Slovaciei.

Doctrina panmaghiară a apărut, de fapt, ca un răspuns al grupului Szűrős la acuzaţiile aduse comuniştilor pentru dezinteresul cu care aceştia au tratat problema minorităţii ungare, dar ideea se pare că a fost reuşită pentru că succesorii regimului socialist au ridicat’o la rangul de politică de stat. Lipsită deocamdată de un conţinut concret, percutant, această politică figurează în vocabularul conducătorilor de la Budapesta ca un fel de sperietoare la adresa României şi ca o promisiune către cercurile minoritare revizioniste din ţările vecine.

Antall şi echipa lui au fost avertizaţi că această politică nesăbuită ar putea duce la conflicte neplăcute cu vecinii Ungariei şi la formarea unei coaliţii antiungare a ţărilor în cauză, dar se vede că avântul noilor conducători de la Budapesta nu poate fi încă temperat. De remarcat totuşi tonul mai lucid al unor cercuri politice din Ungaria, care, după afirmarea viguroasă în alegeri a UDMR-ului, au declarat că minoritatea maghiară din Transilvania trebuie lăsată de acum să-şi obţină singură drepturile. Doctrina panmaghiară a contribuit, în mare măsură, prin efectul psihologic exercitat asupra societăţii maghiare, la crearea climatului prerevizionist. O serie de organizaţii pararevizioniste, care urmăresc strângerea legăturilor cu minoritatea ungară din ţările vecine şi care mizează pe voluntariatul marelui public, sunt substanţial încurajate şi ajutate în activitatea lor prin decretarea oficială a doctrinei panmaghiare. Mai important chiar este impactul doctrinei panmaghiare, ca isntrument de destabilziare socială, asupra mişcării separatiste ungare din România. Descurajarea tendinţelor separatiste trebuie deci începută cu o ripostă categorică împotriva politicii panmaghiare dusă de Budapesta, care constituie o gravă imixtiune în treburile interne ale României.

Instituţionalziarea doctrinei panmaghiare îşi are începutul încă din 1989, sub auspiciile ultimei guvernări socialiste conduse de premierul Nemeth Miklos. Fracţiunea iredentistă, care funcţiona în cadrul partidului socialist, era condusă de Szűrős Mátyás şi era compusă din Gyula Horn, Tabajdi Csaba, Szokai Imre şi Oszi István.

În toamna anului 1989 ia naştere, sub conducerea lui Tabajdi, secretariatul minorităţilor etnice şi naţionale, care funcţiona pe lângă consiliul de miniştri. În rpezent, guvernul Antall a numit un secretar de stat pe lângă oficiul primului ministru, care se ocupă în mod special de minorităţile maghiare din ţările limitrofe precum şi cu minorităţiel din Ungaria. Titularul postului, Entz Géza, este de origine ardelean şie ste specialistul aprtidului M.D.F. (Forul Democrat Ungar) în problema minorităţii maghiare din ţările vecine. Entz a declarat, într-un interviu dat, la 23 iulie 1990, ziarului budapestan Magyar Nemzet că:

”nici un stat nu are voie să considere responsabilitatea ţării-mamă ungare pentru minorităţile sale ca un amestec în treburile interne. Conflictele încep atunci când un stat consideră aceasta ca un amestec”.

Cu alte cuvinte, Budapesta dictează Bucureştiului ce anume să considere ca un amestec în treburile interne ale României.

Doctrina panmaghiară, care şi’a pus pecetea pe politica statului ungar chiar înainte de a fi oficial enunţată, se materializează în diverse metode, dintre care unele sunt mai vechi şi probate, altele, în schimb, se experimentează sub ochii noştri. Una din noile metode, lansată prin sloganul: ”spiritualizarea hotarelor”, urmăreşte liebralizarea totală a actualului regim de frontieră. Modelul propus este copiat după aranjamentul ţărilor din vestul continentului, care, pe lângă liberalizarea traficului de călători şi a comerţului, asigură şi un schimb cultural nestânjenit. Această estompare sau chair ştergere a graniţelor presupune, însă, onestitate în relaţiile dintre ţări.

Pentru buna funcţionare a sistemului, sunt de la început excluse intenţiile oculte de amestec în treburile interne ale vecinilor, de destabilizare sau de revizuire a hotarelor comune.

”Spiritualizarea hotarelor”, de care se vorbeşte atât de frumos în propaganda ungară, se potriveşte unor vecini care nu au g`nduri ascunse şi nu au nimic de împărţit. În cazul ţărilor noastre, această spiritualizare ar uşura în cel mai mare grad „munca” revizioniştilor ungari şi ar duce, în scurt timp, la un conflict deschis între România şi Ungaria. Conflictul ar fi apoi cea mai bună dovadă că există între aceste ţări un litigiu care trebuie rezolvat. (Atât timp cât România şi Ungaria îşi vede fiecare de treaba ei, riscul unui astfel de conflict este eliminat).

Concetăţenii noştri secui şi maghiari gravitează în sfera politică, economică şi social-culturală a ţării noastre şi orice perturbare a acestei convieţuiri prin provocarea unei orientări politice sau culturale centrifugale constituie o abatere de la funcţioanrea normală a statului român.

Cei care vor să educe copii de secui şi maghiari, viitori cetăţeni loiali ai României, în spiritul preceptelor istoriei naţionalist-şovine care a început să se predea în şcolile din ţara vecină, sutn de o ”naivitate” transparentă pentru orice observator atent.

UDMR-ul trebuie să înţeleagă că atât timp cât mesajul cultural al Ungariei destinat minorităţii ungare din Transilvania poartă bacilul iredentismului şi urmăreşte cu îndârjire separarea secuilor şi ungurilor de societatea românească, românii nu pot privi cu ochi buni această politică şi nici pe cei care o practică şi nici nu pot aştepta pasivi derularea evenimentelor. Pentru „spiritualizarea hotarelor”, pentru un schimb liber al valorilor culturale între cele două ţări este nevoie de două părţi oneste. Ce ar câştiga prietenia dintre secui şi unguri şi poporul român, dacă s’ar difuza la noi toată maculatura naţionalist-şovină cu care a fost otrăvită societatea ungară în ultimii ani?

O altă metodă cu efect multiplu a actualei ofensive neorevizioniste este „descălecarea spirituală” a poporului ungar în teritoriile unite cu statele naţionale. Ea constă dintr’o campanie generală de popularizare a acestor teritorii, întregită cu un vast program turistic. Rafturile librăriilor, programele de radio şi televiziune precum şi scenele teatrelor din Ungaria abundă astăzi de cărţi, piese, conferinţe, care prezintă publicului maghiar ”părţile componente” ale fostei monarhii.

Găsim aici descrierea romantică a plaiurilor transilvane, istoria ”maghiară” a Transilvaniei, folclorul ungar de aici, studii etnografice despre secuii şi maghiarii de la noi, prezentarea monumentelor ”trecutului maghiar” din Transilvania, apoi literatură, multă literatură ungară, veche sau contemporană de origine transilvană şi, în general, orice poate trezi mândria ungurilor pentru stăpânirea de odinioară a acestei provincii.

Și dacă se poate, dorinţa lor de a o stăpâni din nou. Această prezentare falsă, deformată a prezenţei ungare în istoria Transilvaniei şi a monopolului ungar în civilziarea provinciei este făcută cu scopul de a inculca în conştiinţa ungurilor legitimitatea pretenţiilor revizioniste asupra acestei provincii.

Prin această retroactivă ”cununie istorică” a Transilvaniei cu Ungaria, se sugerează ungurilor dreptul lor virtual asupra Transilvaniei. Se urmăreşte, deci, cu deliberare crearea unei psihoze colective, care, confruntată cu realitatea să întreţină o permanentă stare de frustraţie în sînul societăţii ungare.

Populate doar cu personaje ungare, plasate în geografia exclusiv ungară a Transilvaniei, aceste produse confecţionează o ”lume maghiară” sintetică, suspendată în vid demografic, care sugerează, cu insistenţă geobelsiana preponderenţă istorică a ungurilor în Transilvania, ignorând prezenţa românească de totdeauna, cu toate implicaţiile de rigoare.

Citiți și:  DOCUMENTUL CARE ATESTĂ CĂ MARILE PUTERI SE TEMEAU DE UNIREA ROMÂNILOR ÎNCĂ DE LA 1547

Consumând aceste prospecte pentru ”descălecarea spirituală”, minţile din ţara vecină îşi plimbă fantezia pe dealuri şi munţi împăduriţi, unde copacul, vulturul şi ursul vorbesc întrei ei ungureşte şi’şi amintesc cât de bine le’a mers sub domnia coroanei maghiare. Milioane de români sunt plasaţi de predilecţie prin văgăunile munţilor, venetici, distrugători ai civilizaţiei maghiare.

Sub efectul unui asemenea tratament de şoc nu e de mirare că societatea maghiară se şi vede în postura de eliberatoare a fraţilor aliaţi în „suferinţă”.

Pe acest fundal ideologic este grefat turismul politic, ca instruent de transmisie şi de strângere a legăturilor. Mesajul iredentist purtat de „turiştii” unguri este inoculat astăzi cu îndârjire minorităţii maghiare de la noi. Starea de „transă naţionalistă” generalizată în societatea maghiară explică, de altfel, surescitarea cu care ”turiştii” de la 15 martie 1990 agăţau pe clădirile şi bisericile din localităţile transilvane drapele şi însemne ungureşti, maghiarizau cu de la sine putere denumirea localităţilor şi defilau cu trufia tipic ungurească, cântând imnuri revizioniste. Poate că au vrut doar să demosntreze că Transilvania este ungurească, dar nu e exclus că au scontat pe o autonomizare spontană a unor aşezări şi autoproclamarea lro ca pământ unguresc.

De menţionat rolul capital jucat în acest exerciţiu prerevizionist de către refugiaţii din România. Câteva sute bune de publicişti, scriitori, regizori, actori, oameni de ştiinţă şi alte categorii, fabrică, în prezent, pe bandă rulantă, combustibilul necesar pentru excitarea şi întreţinerea îns ânul societăţii maghiare a unei permanenţe de nostalgie pentru Transilvania.

Istoriografia maghiară, care părăsise, în deceniile de după cel de-al doilea război mondial, poziţiile naţionalist-şovine şi purificându’se parţial, descoperise, în sfârşit, adevărata faţă a imperiului ungar, face astăzi un dramatic ”stânga împrejur” şi, în ”confecţioanrea” mai ales a istoriei secolului al XIX-lea, povesteşte din nou cât de perfectă era monarhia, cât de bine s’au simţit popoarele în ea şi, în consecinţă, cât de umani au fost ungurii. Totul este reluat de la punctul când marşul victorios al revizionismului a fost curmat brutal de pierderea celui de-al doilea război mondial şi mişcarea a fost condamnată pentru lungi decenii la vegetare. Astăzi, condiţiile revenirii la viaţă sunt date şi scrierea istorică maghiară, sluga credincioasă a naţionalismului, îşi revine în formă.

”Spiritualizarea hotarelor” şi ”descălecarea spirituală” sunt două căi utilizate în prezent în aplicarea doctrinei panmaghiare. Treapta următoare, în concepţia revizioniştilor maghiari, ar fi o convenţie bilaterală, româno-maghiară, în baza căreia Ungaria să poată controla felul în care sunt trataţi minoritarii maghiari de la noi. Acest lucru a şi fost propus cum am mai amintit, cu toată seriozitatea în parlamentul maghiar de către deputatul Tamas Gaspar Miklos, transfug din România.

Concomitent se depun eforturi pe plan internaţional pentru reglementarea drepturilor minorităţilor. Lobby-ul maghiar ar fi avantajat de un aparat de control şi tot ritualul care ar însoţi o astfel de reglementare.

Ungaria pozează, în prezent, în rolul ţării care dispune de un ascendent moral asupra vecinilor săi. După părerea ungurilor, acest decalaj le conferă un grad superior de consideraţie şi, deci de credibilitate în ochii Apusului. În tabloul „meritelor” care i-au săltat în grad, se află, pe lângă lichidarea timpurie a comunismului sau permanentele declaraţii de loialitate faţă de Apus, şi simpatia obţinută în contul „suferinţelor” minoritarilor maghiari din Transilvania. Am arătat cât de iscusit a împletit propaganda maghiară opresiunea generală din vremea dictaturii ceauşiste cu discrimianrea secuilor şi maghiarilor de la noi, în fapt inexistentă. Revoluţia din decembrie 1989 n’a schimbat prea mult itnensitatea tirului iredentist, căci, după o scurtă pauză de reorientare, la începutul lui 1990, denigrarea ţării noastre a continuat, de data aceasta cu alte ”puncte de acuzaţie”.

Permanentizând culpabilitatea României, Ungaria încearcă să obţină un „loc în faţă” în aprecierea de către forurile internaţionale a unui eventual litigiu între cele două ţări. În virtutea acestei poziţii, încearcă vecinii noştri să ne impună convenţii care să le dea ocazie de a constata la faţa locului ”abuzurile”, ”nedreptăţile” şamd săvârşite faţă de secuii şi maghiarii de la noi. Prezentul complex de superioritate pe care’l afişează ungurii este unul din elementele propagandistice cu care a lucrat mişcarea iredentistă încă de la primele ei începuturi.

Acest gen de şantaj psihologic a fost folosit prima dată de fostul ministru de externe, Gyula Horn, care, cu ocazia unui interviu de la începutul lui decembrie 1989, la întrebarea dacă a pregătit vreo strategie în problema căderii regimului Ceauşescu, răspunde:

”Da, avem, nu vom relua legăturile cu noua conducere a României până când nu se va reglementa în mod esenţial situaţia minorităţii maghiare de acolo”.

O declaraţie mai originală, a făcut’o ziarului orădean Bihari Napló, preşedintele Republicii Ungare, Árpád Göncz, apreciat acasă pentru meritele sale în resuscitarea mişcării iredentiste din ţară. Goncz vinde un fel de „bilet de intrare” în Europa, făcând un anunţ emfatic şi plin de sine despre ”rolul” Ungariei în acest colţ al continentului:

”Drumul României spre Europa trece prin Ungaria şi cheia (adică autorizaţia de intrare n.a.) depinde de rezolvarea de către români a problemei minoritarilor maghiari”.

Am vrea să ştim cine i’a încredinţat preşedintelui Ungariei funcţia de portar spre Europa şi cheia care deschide poarta vămii păzită de domnul Goncz?

Dar, revenind la propunerea deputatului transfug, noi deducem din ea că ungurii vor să demonstreze lumii necesitatea unui control în problema minorităţii maghiare din România. Ei vor, astfel, să întreţină o atmosferă litigioasă între ţările noastre, premiza necesară în prepararea unei faze prerevizioniste.

Îndemnat de aceleaşi gânduri, ministrul de externe ungar, Jeszenszky Géza, într-un interviu acordat, la 8 august 1990, postului de radio Europa Liberă, că Ungaria este gata să colaboreze exemplar cu noi, numai să declarăm că suntem un stat multinaţional, în care, împreună cu alte minorităţi, trăieşte o importantă minoritate maghiară, ale cărei pretenţii legitime trebuie satisfăcute”.

Dacă am da curs ”momelii” ministrului ungar şi cu cele 6-7% de secui şi maghiari, sau 150-200.000 de saşi ne’am grăbi să ”recunoaştem” şi să ne decretăm stat multinaţional, am uşura în mare măsură sarcina iredentei maghiare, care se străduieşte din răsputeri să demonstreze lumii că statele ”succesoare” ale monarhiei estropiată la Trianon, sunt ”coapte” pentru o nouă revizie a hotarelor.

În strategia revizioniştilor maghiari sunt calculate cinic instigarea secuilor şi maghiarilor la duşmănia împotriva românilor şi, implicit, toate vexaţiunile şi suferinţele care ar decurge pentru ei în urma legitimelor reacţii româneşti. Lozinca unora ca Tamas Gaspar Miklos este: „cu atât mai rău cu atât mai bine”, sau mai concret, suferinţele confraţilor din Transilvania, reale sau inventate, sunt „bune” pentru cauza revizionismului. „Panorama”, programul televiziunii maghiare, care ne poartă sâmbetele din oficiu, „documentează” Apusului despre ruinarea satelor secuieşti şi maghiare, despre lipsa şcolilor maghiare sau despre faptul că îşi riscă viaţa cei care vorbesc ungureşte pe străzile localităţilor din Transilvania.

Informaţiile transmise din România trec astfel prin „filtrul” revizioniştilor de la Budapesta şi prezintă lumii o cu totul altă Transilvanie, cu sate secuieşti făcute una cu pământul, cu minoritatea maghiară pe cale de dispariţie, datorită, ”genocidului” comis de populaţia românească.

Dezinformată în ultimul grad, opinia publică din Vest dă crezare minciunilor şi ne taxează, în continuare, de dictatură sângeroasă.

Toată această politică de distanţare a Ungariei de ”mediul balcanic bizantin”, şi de autopromovare la gradul de ţară civilizată, denotă că ungurii nu s-au dezbărat încă de vechiul nărav de a se considera naţiune superioară cu drept de dispoziţie şi control asupra vecinilor.

Dar convenţiile bilaterale, pe lângă amestecul în treburile noastre, mai disimulează şi forme eficiente de ”colonizare cultural””. Se pleacă de la „diagnosticul” stabilit în 1920 de către contele Ápponyi, care afirmase că ţările „succesoare” sunt într’un asemenea stadiu de inferioritate încât, fără ajutorul Ungariei, nu se vor descurca niciodată. Dând curs profeţiei de-acum şaptezeci de ani, societatea maghiară ardea de nerăbdare, după Revoluţia din Decembrie 1989, să’şi exporte în România know-how-ul (priceperea) în materie de cultură şi învăţământ, de parcă eram nişte primitivi care tânjesc după alfabetizarea misionarilor.

La Budapesta a fost înfiinţată, cu surle şi trâmbiţe, mişcarea Könyvet Erdélynek (carte pentru Transilvania), pentru colectarea şi trimiterea de cărţi în România. Una din performanţele acţiunii a fost trimiterea, în iulie 1990 a întregii biblioteci a Comitetului central al partidului comunist maghiar. Cărţile au fost preluate festiv din partea UDMR-ului de către Géza Szocs şi repartizate Societăţii Bolyai. Nu e greu de ghicit ce se ascundea în dosul nobilului ajutor cultural: material de propagandă revizionistă pentru îndoctrinarea concetăţenilor noştri secui şi maghiari. Nici nu s’a aşteptat încheierea unor convenţii, ele au şi fost puse în aplicare.

La fel, ”fără convenţie”, decurg, în prezent, activităţile pe care le-am numi ”întrepătrundere culturală”. Este vorba de asistenţa culturală servită în Ungaria pentru dascăli, studenţi, elevi din ţările ”succesoare”. În acest scop s’a profilat în grabă universitatea de la Debreţin care a şi organizat, în vara lui 1990 cursuri, la care a invitat un număr important de profesori de limbă maghiară şi istorie din Transilvania. S-au deschis apoi larg porţile unor facultăţi maghiare, la care au fost momiţi să intre, ”fără examen de admitere”, absolvenţii şcolilor medii de la noi. S’au găsit, la repezeală, şi bani de stipendii şi pentru alte aranjamente, aşa încât, din cei vreo trei mii de amatori, au fost admişi pentru anul şcolar 1990-1991 circa şase sute. Intenţia este de a pregăti profesional, dar mai ales ideologic pe viitorii activişti ai iredentei maghiare.

Un alt obiectiv urmărit asiduu de iredenta maghiară este reglementarea, prin tratate internaţionale, a drepturilor minorităţilor. Aceste drepturi sunt asigurate astăzi, în mai toate ţările europene, în mod satisfăcător, printr-o legislaţie modernă, care prevede drepturi constituţionale egale pentru toţi cetăţenii ţării respective, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau religie. În nicio ţară nu se practică vreun sistem de drepturi colective preferenţiale acordat unui grup minoritar. În aceste condiţii, ungurii, veşnic nemulţumiţi, şi avocaţi netocmiţi ai secuilor şi maghiarilor de la noi, bat, de un timp încoace, la toate uşile forurilor internaţionale şi încearcă să obţină instituirea unor norme internaţionale pentru reglementarea drepturilor minorităţilor.

Ungurii urmăresc, în realitate, crearea unui înveliş protector, care să izoleze grupul minoritar maghiar şi să’l ţină pregătit pentru o viitoare schimbare a statutului. În cazul nostru, este vorba de perpetuarea unei stări de tensiune, de crearea unor dificultăţi în administrarea unitară a ţării, de inadaptabilitatea permanentă a elementului minoritar cu toate consecinţele ei sociale şi de multe alte dificultăţi expres dorite de revizioniştii maghiari.

Ungaria a încercat, la început, să intervină pentru obţinerea unui tratament preferenţial al minorităţii maghiare din Transilvania pe lângă organele conducătoare ale Pactului de la Varşovia, însă a întâmpinat o totală neangajare. Din această cauză, pregătindu-şi părăsirea acestei organizaţii, ungurii se adresează Organizaţiei Naţiunilor Unite, în cadrul căreia se dezbătea problema drepturilor omului sub diferite aspecte. Preparând cu grijă campania, ungurii adună, în ianuarie şi februarie 1989, 150.000 de semnături pe un memorand, care cerea examinarea, de către Naţiunile Unite, a încălcărilor drepturilor minorităţii maghiare din România. Documentul a fost apoi înaintat la Geneva, secretarului adjunct Martenson. La o conferinţă de presă, organizată cu această ocazie de către asociaţiile revizioniste din Elveţia, a participat preşedintele organizaţiei refugiaţilor din Transilvania Erdély Szövetség (Uniunea Ardeleană), actualul ministru de externe ungar, Jeszenszky Géza, care a pledat insistent pentru instituirea unui control internaţional asupra regimului aplicat minoritarilor maghiari din România.

Trec cu vederea o serie de intervenţii făcute de Ungaria în decursul anilor 1988 şi 1989, pentru că incriminările de atunci priveau România de sub regimul Ceauşescu. Ceea ce trebuie totuşi reţinut este că, în aceste delaţiuni, Ungaria a prezentat lumii o situaţie falsă, voit confuză, potrivit căreia minoritarii maghiari de la noi ar fi suferit în acea vreme o discriminare în plus.

Examinez, în schimb, situaţia creată în urma Revoluţiei din Decembrie 1989 şi, mai ales, în urma venirii la putere în ţara vecină a unui guvern de dreapta, de evidentă orientare iredentistă.

Am mai arătat că prima reacţie a iredentei ungare la schimbările intervenite după Revoluţia din 1989, a fost o masivă campanie de infiltrare a propagandei revizioniste în rândurile minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi. Sub pretextul trimiterii de ajutoare, am fost invadaţi atunci de o armată întreagă de agenţi agitatori şi provocatori, iar căminele confraţilor noştri secui şi maghiari au fost inundate de material de propagandă iredentistă. Concomitent, mass media ungară şi’a concentrat focul asupra ”doleanţelor legitime” ale minorităţii maghiare. Această tactică a urmărit să profite de situaţia de instabilitate de după revoluţie, pentru a obţine rapide mutaţii în statutul minoritarilor maghiari, între care hotărârea, cu de la sine putere, a unei forme de autoadministrare, sau, în caz de nereuşită, provocarea unor conflicte care să alimenteze în continuare campania de delaţiuni dusă pe plan internaţional contra ţării noastre. Campania a ţintit regiunea secuiască şi oraşe locuite parţial de maghiari şi a provocat tensiunile sociale „programate” de Budapesta, tensiuni soldate cu incidentele cunoscute. (Concret, cele două acţiuni au fost: recucerirea „istoricelor” şcoli maghiare şi aniversarea revoluţiei maghiare din 1848).

Asemenea acţiuni la care se adaugă evacuarea elevilor şi profesorilor români din propriile lor şcoli care a provocat indignarea legitimă a populaţiei româneşti. Tot aşa de mare a fost indignarea românilor faţă de reeditarea pe străzile oraşului Satu Mare şi a altor oraşe ardelene a procesiunilor iredentiste din vremea ocupaţiei horthyste, cu toate ingredientele cunoscute: steaguri şi însemne ungare purtate ostentativ, sau implantate pe biserici şi clădiri, schimbarea denumirilor de localităţi şi străzi şi defilări în cadenţa marşurilor revizioniste.

Manifestaţii de tristă aducere aminte a evenimentelor din Ungaria de la 15 martie 1848, când proclamaţia din această zi cerea ”uniunea” Transilvaniei cu Ungaria cu urmări şi mai nefaste pentru poporul român din Transilvania. Realizarea acestei dorinţe a burgheziei şi nemeșimii ungare a provocat războiul sângeros (revoluţia) din 1848 între maghiari pe de o parte, iar pe de altă parte românii transilvăneni, sârbii şi slovacii. Revoluţia care a urmat apoi a fost un război naţional maghiar, dus pentru eliberarea Ungariei de sub dominaţia imperiului habsburgic şi, îndeosebi, pentru reconstituirea ”Ungariei Mari”, care ar fi cuprins şi Transilvania noastră cu toţi românii ei. Știau ei valahii, sârbii şi slovacii ce soartă îi aşteaptă în imperiul Sfântului Stefan şi au şi dat revoluţiei nemeșilor unguri lovituri decisive, care au contribuit la înfrângerea ei. Kossuth-ul lor a fost pentru maghiarizarea noastră.

După această breşă făcută în edificul bunei convieţuiri româno-maghiare, operaţie executată cu măiestrie de trupele de şoc ale iredentei din ţara vecină, invazia de ”turişti” a lăsat loc coloanei a cincea să lucreze mai departe.

Criptoiredentiştii din rândurile secuilor şi maghiarilor şi’au făcut datoria ”cu cinste” şi rezultatele s’au văzut la Târgu-Mureş şi în alte părţi în primăvara şi vara acestui an. Sarcina acestor ”bravi” cetăţeni ai României era de a discrimina şi alunga pe românii din zonele ce urmau să fie ”dezromânizate” şi pregătite pentru proclamarea autodeterminării.

Pe plan internaţional, iredenta ungară aplică aceeaşi tactică a dovedirii necesităţii stringente a unei schimbări în status-quo-ul minorităţii maghiare din Transilvania. În acest scop au fost trimişi în ”prima linie” exponenţii cei mai de seamă ai maghiarilor din Transilvania, mai bine zis cei care au fost promovaţi în aceste onorabile misiuni de către mass-media din Ungaria şi, mai corect, colaboratorii cei mai de nădejde ai mişcării revizioniste. S’au organizat astfel turneele de propagandă în Statele Unite şi Canada ale episcopului Tőkés László şi scriitorului Sütő András.

Întreaga regizare precum şi cheltuielile aferente au fost generos onorate de organizaţiile iredentiste din America, iar rolul principal l’a jucat László Hámos, preşedintele Fundaţiei maghiare pentru drepturile omului (Hungarian Human Rights Foundation), pe care am mai menţionat’o ca fiind cea mai cu efect organizaţie în a influenţa cercurile guvernamentale din Statele Unite.

Tőkés apare aici într’o stranie postură oficială, dialoghează cu preşedintele Bush, depune mărturii în faţa comisiilor Congresului american şi ţine discursuri la agapele organizate de emigraţia maghiară, căreia îi cântă în strună pe teme revizioniste. Acest brav propovăduitor al moralei creştine, cetăţean al României, candidat, fără succes, la un loc în Senatul român, care acasă, vorbeşte mieros de buna convieţuire dintre români şi maghiari, în SUA şi Canada şi alte ţări se transformă în leu neînfricat, care sfătuieşte pe americani să nu acorde românilor clauza naţiunii celei mai favorizate, ajutoare şi împrumuturi până când aceştia nu asigură secuilor şi maghiarilor privilegiile pe care le doresc aceştia (În calitatea de reprezentant, pe care şi’a autoatribuit’o Tőkés, în loc să’şi apere patria faţă de calomniile răspândite în America de emigraţia maghiară, se înfrăţeşte cu cei mai aprigi duşmani ai ţării noastre).

Celălalt emisar, András Sütő, evoluând, în cadrul unui program similar de exhibiţii, finanţat tot de László Hámos, apare, în iunie 1990, în faţa Congresului Statelor Unite şi declară sus şi tare că minoritatea maghiară din Transilvania are drept, în baza principiilor de la Helsinki, la autonomie culturală şi administrativă.

Continuânduşi campania, episcopul Tőkés ţine, la 13 iunie 1990, o conferinţă de presă la Copenhaga, la întrunirea organizaţiei Refugiaţii în casa Europei, care se ocupă şi de problema minorităţilor, unde pretinde forurilor internaţionale să susţină pretenţiile minoritarilor maghiari din ţara noastră, aducând, în sprijinul declaraţiilor sale, „argumente” mincinoase :

problema naţionalităţilor din România are grave implicaţii internaţionale;

asemenea celorlalte state „succesoare” România n-a fost capabilă să rezolve problema „specifică” a multor milioane de maghiari, germani, evrei, sârbi, ţigani şi alţii;

???? de după Revoluţia din Decembrie 1989 a cunoscut o evoluţie negativă prin apariţia organizaţiei Vatra Românească, panromână, xenofobă şi naţionalistă-extremistă, aşa încât problema minorităţilor din România a ajuns la un punct mort.

Pentru „omul bisericii” reformate, Tőkés, Transilvania este pământ unguresc, ocupat şi colonizat cu forţa de români.

Pe lângă colaborarea slugarnică a „capilor” minorităţii maghiare de la noi, iredenta din Ungaria contează, în prezent, pe intensificarea lobby-ului european. (Simpatia pentru unguri a crescut în ultimii doi ani, în rândul ţărilor europene, şi credibilitatea acordată cauzei maghiare este şi ea în creştere). Ungaria joacă astăzi rolul „rebelului” între ţările Pactului de la Varşovia, rol atribuit pe vremuri României. O avalanşă de declaraţii antisovietice, cu intenţia de a câştiga simpatia Occidentului, a culminat cu declaraţia făţişă în acest sens a premierului ungar Antall, din 20 august 1990, cu ocazia aniversării regelui Stefan cel Sfânt.

Gestul istoric al ministrului de externe de atunci, Gyula Horn, care la ….??? (pagina 69) a deschis cortina de fier est-germanilor, i-au adus o decoraţie vestică şi declaraţii solemne de prietenie şi sprijin din partea republicii federale.

Otto de Habsburg, investit neoficial, în 1925, de iredenta ungară cu titlul de „II Otto Kiraly” (regele Otto al II-lea), depune, în prezent, o activitate febrilă în parlamentul european pentru denigrarea şi izolarea României.

Am consemnat doar trei aspecte care ilustrează modul în care Ungaria acumulează astăzi „puncte bune la purtare” şi pregăteşte terenul pentru o viitoare revizie.

„Curăţată” oarecum de oprobiul din perioada fascistă, emigraţia maghiară din Europa, cu cele câteva sute de organizaţii, este în plină efervescenţă iredentistă şi, în colaborare cu „ţara-mumă” depune o intensă activitate de lobby pe lângă guvernele şi partidele politice europene. Întărite ideologic şi în efectivul lor de către refugiaţii din Transilvania, organizaţiile exilului european se apropie astăzi în comportare cu cele de peste ocean. Cuvântul de ordine pentru 1990 este: izolarea României şi marginalizarea în concertul popoarelor europene. Motorul actual al acestei politici, guvernul Antall, prezintă Ungaria ca o ţară care aparţine Occidentului, dar care a fost silită să trăiască printre „ciumaţii” de comunişti şi balcanici. Se străduiesc aceşti „porumbei ai păcii” să recâştige lustrul vechii monarhii, când Ungaria, alături de Austria imperială, avea o poziţie superioară în Europa.

Tot ceea ce am spus până acum în legătură cu actuala politică a iredenţei ungare şi cu metodele utilizate de ea cosntituie descrierea unor operaţii preliminare auxiliare în ofensiva ce se desfăşoară în prezent şi al cărei obiectiv este obţinerea unei forme de autonomie pentru grupul minoritar maghiar din Transilvania. „Soluţia” este veche şi îşi are rădăcinile în perioada premergătoare revoluţiei maghiare din 1848, aşa-zisa perioadă a reformei. Încă de pe atunci, câţiva nobili liberali, printre care şi contele transilvănean Wesselenyi Miklos, analizând „la rece” şansele micului popor maghiar care risca în minoritatea lui să fie înghiţit de naţionalităţile nemaghiare, au prevăzut, în calculele lor mai pesimiste, crearea unei confederaţii de provincii autonome. Ei nu prevedeau încă revoluţia care a demonstrat justeţea acestor temeri.

Kossuth ar fi avut ocazia să închege o astfel de confederaţie, dar, în miopia lui naţionalistă, ignoră pe valahii şi slavii ţării şi abia după ce a pierdut partida şi a avut timp să mediteze asupra lucrurilor vine cu proclamaţia din 1862 referitoare la înfiinţarea unei confederaţii dunărene. Târziu! Pentru conducătorii unguri de la 1848 n’a fost destul de convingătoare adunarea celor 40.000 de români, care la 15-17 mai şi’au arătat, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, voinţa de a se uni cu ţara (cea adevărată!).

La fel s-a întâmplat în 1918, când românii şi’au luat în stăpânire Transilvania străbună şi, la 9 noiembrie, au somat Budapesta să le cedeze provincia. Guvernul Karolyi Mihaly, surprins şi speriat, îşi trimite atunci emisarii în frunte cu ministrul jaszi Cszkar la Arad, ca să-i îmbuneze pe români şi să le promită autonomie. Iarăşi târziu! Pentru că Transilvania era de acum românească.

Această scurtă retrospectivă asupra autonomiei, respectiv confederaţiei, ca soluţie de guvernare în cazul statului multinaţional maghiar, ne duce la concluzia că ori de câte ori s’a pus problema reclădirii în condiţii dificile a ”Ungariei Mari”, ungurii au avansat ca ”momeală” soluţia confederaţiei.

Actualmente, iredenta maghiară se străduieşte din nou să reconstruiască, mai în rate, mai din cioburi, imperiul Sfântului Ștefan dar dificultăţile sunt imense. Dacă în 1920 contele Ápponyi şi’a putut permite să etaleze, în faţa conferinţei de pace, argumente desuete şi ridicole, astăzi, în 1990, când provinciile nemaghiare, dezlipite în 1920 de monarhie, au avut timp să se sudeze irreversibil patriei lor de care au aparţinut întotdeauna. Ungaria iredentistă stă în faţa unui obstacol de netrecut. Rămâne atunci vechea momeală, autonomia sau federalizarea. Autonomia poate să fie administrativă, culturală, religioasă, totală sau parţială, la început iredenta acceptă orice, numai să pornească procesul de dezintegrare în ţara vecină şi să prepare terenul pentru o nouă etapă.

Manevra pregătitoare, care se desfăşoară sub ochii noştri, urmăreşte să obişnuiască pe secuii şi maghiarii de la noi cu ideea că nu sunt o minoritate a României, ci aparţin naţiunii maghiare. Iată cum picura Tőkés doctrina iredentistă în sufletele „credincioşilor săi” în „predica” publicată, la 20 iulie 1990, într’un ziar budapestan, el spunea:

”Maghiarii din Ardeal au pretenţia să fie consideraţi ca parte a naţiunii ungare. Apartenenţa vor s’o realizeze pe toate planurile: economic, cultural şi politic.”

Oare ce înţelege „blândul propagator al moralei creştine” prin apartenenţa politică la Ungaria a secuilor şi maghiarilor? Pentru a nu fi nici un dubiu o lămureşte singur:

”Căci Ungaria nu poate avea vreun interes care să nu corespundă cu interesele minorităţii din Ardeal”.

Concluzia logică este clară: dacă Ungaria ar îndrăzni să provoace război împotriva României, minoritatea maghiară de la noi să ştie ce „interes” să apere. Episcopul Tőkés ar fi bine s’o spună şi pe asta pentru ca să fie mesajul deplin.

Nu trebuie să fie cineva exagerat ca să înţeleagă că „părintele reformaţilor din Transilvania” vrea să fie „o apă şi un pământ” cu ungurii de peste hotare.

Doctrina panmaghiară, cu toate podoabele ei: spiritualizarea graniţelor, „descălecarea” culturală sau întrepătrunderea spirituală are drept scop a separa pe secuii şi maghiarii din România de societatea în care trăiesc şi a-i ataşa Ungariei economic, cultural şi politic, potrivit mesajului episcopal.

Să vedem, în continuare, ce variante de autonomie ne pregăteşte iredenta ungară. Să începem cu o formulă experimentată de noi, cu bunăvoinţa mioapă, în perioada 1952-1968, şi anume cu Regiunea Autonomă Maghiară. Publicistica iredentistă ungară din ultima vreme o aminteşte, ba ca un exemplu demn de urmat, ba ca instrument de separare a blocului secuiesc de insuliţele maghiare împrăştiate în restul Transilvaniei.

Ne amintim bine de necazurile avute cu această enclavă intrateritorială generatoare de naţionalism şovin. Aici s’a baricadat, sub protecţia carnetului de partid, o parte din abjecta categorie a fasciştilor maghiari rămaşi, în 1944, pe capul nostru. S’a creat atunci, în 1952, un stat în stat, în care elementul românesc, dacă era luat la ochi, ori se refugia în ”România”, adică într’o altă regiune a ţării, ori dispărea în mod misterios.

Dacă în 1956, în timpul Revoluţiei din Ungaria, nu se demasca iredenta care mocnea în rândurile secuilor şi maghiarilor, această autonomie ne-ar fi jucat o festă mai usturătoare. Aşa, în schimb, imediat după declanşarea revoluţiei, în toamna lui 1956, au ieşit la iveală vechile slogane iredentiste şi, ca urmare, în ianuarie şi iunie 1957, au avut loc o serie de procese în care aceşti bravi soldaţi ai coloanei a cincea a revizionismului ungar, în mare parte intelectuali, şi’au primit pedeapsa cuvenită. România a fost nevoită să-şi îngrădească relaţiile cu Ungaria iar pe plan intern să demonteze dispozitivul iredentist, care s-a dovedit a fi amplu şi bine ancorat în rândurile minorităţii maghiare. Universităţile şi şcolile medii maghiare s’au dovedit atunci a fi adevărate pepiniere ale mişcării revizioniste şi au fost, în consecinţă, transformate în unităţi mixte, în care accentul era pus pe buna convieţuire dintre români şi maghiari.

Cred că cititorul a şi ghicit de ce se zbat astăzi unele cercuri ale minorităţii maghiare pentru crearea de şcoli pur maghiare. Această performanţă a fost realizată numai după cinci ani de autonomie secuiască.

Desigur că datele problemei sunt astăzi cu totul diferite. În 1952, Regiunea Autonomă Maghiară întrunea, în nouă raioane 731.387 de locuitori, din care 565.510 sau 77,3% erau secui şi 146.830, sau 20% români. Marea majoritate a populaţiei (80%) din regiune locuia atunci în mediu rural. În raioanele Ciuc şi Gheorgheni populaţia urbană era atunci de 10,3%.

Astăzi, în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, care corespund cu regiunea autonomă de atunci, mai mult de 55% din totalul populaţiei locuieşte la oraş. Raportul de locuitori români-neromâni este de asemenea diferit astăzi, pentru că, între timp aceste judeţe au fost intens industrializate şi în consecinţă a avut loc o puternică migraţie spre oraşele de aici. Statisticile de azi arată îns pecial la oraşe, un procent ridicat de români. Astfel, numai în judeţul Covasna, care înainte era considerat un judeţ secuiesc, proporţia de români-secui este în prezent de 35-65%.

În consecinţă, dacă în 1952 s’a putut face o concesie, după cum s’a văzut, riscantă din punct de vedere politic unei regiuni unde trăia aproximativ 4% din populaţia ţării, astăzi tabloul etnodemografic al regiunii nu mai permite astfel de experienţe pe socoteala românilor de acolo. Numai în actualul judeţ Mureş, care cuprinde trei din vechile raioane ale Regiunii Autonome Maghiare, o bună majoritate a populaţiei este astăzi românească iar în oraşele industrializate din judeţele Covasna şi harghita locuieşte astăzi un număr important de români. În afară de aceasta, în prezent, suflă puternice vânturi revizioniste dinspre Ungaria, care îndeamnă la prudenţă.

Oricine s’ar juca, din bună credinţă sau naivitate, cu ideea unei asemenea formule de autonomie e bine să înveţe din exemplul Regiunii Autonome Maghiare.

Să examinăm, în continuare, implicaţiile unei forme de autonomie care să includă, pe lângă regiunea secuiască şi celelalte părţi ale Transilvaniei în care locuiesc maghairii răspândiţi în mici comunităţi în blocul compact românesc. Acea literatură revizionistă, care dă dovadă de o brumă de realism, evită să se ocupe de această modalitate, pentru că e conştientă de rezultatul unui referendum pe această temă. Luări de poziţie recente readuc, totuşi, în discuţie, cu insistenţă şi această posibilitate. Este, în fond, ceea ce urmărea şi Comisia Ardeleană Internaţională (Nemzetkozi Erdélyi-Bizottsag), cu centrul la Viena, puternică formaţie iredentistă, care în decembrie 1989 adresa un apel tuturor ungurilor din lume şi populaţiei Transilvaniei, prin care’i chema la lupta pentru dreptul la autodetermianre a Transilvaniei. În legătură cu acest apel, revista budapestană de mare tiraj Elet es Irodalom (Viaţa şi literatura) publica un interviu al preşedintelui Comisiei de la Viena.

Dr. Eva Maria Barki, activistă de frunte a mişcării revizioniste din Austria, care, declară, printre altele:

”Documentul final de la Helsinki enunţă în 1975 inviolabilitatea hotarelor europene, dar nu exclude modificarea lor prin tratative sau reglementări”.

Mai departe dr. Barki afirmă că:

”în casa Europei, în viziunea lui Gorbaciov, nu va fi pace până când Transilvania nu va primi o cameră separată”.

Și mai departe:

”A venit ceasul dreptăţii şi posibilităţi sunt”.

La întrebarea dacă dreptul la autodetermianre implică un referendum, iredentista de la Viena răspunde:

”Referendumul este forma (de rezolvare n.a.) cea mai cinstită, cea mai dreaptă şi cea mai democratică”.

Se pare că dr. Eva Maria Barki, s’a consultat cu fostul ministru de externe, Gyula Horn, care, la rândul său, la întrebarea unui ziarist despre şansele unui astfel de referendum, declara, în 1989, că are indicii şi semnale serioase că mulţi români din Transilvania ar dori autonomia provinciei. N’ar fi imposibil ca 5.000 de ”români” să dorească ”autonomia” Transilvaniei, dar în Transilvania trăiesc peste şapte milioane de români. (Este tragicomică această detaşare de realitate, această reverie cvasi patologică pe care o întâlni, la unii oameni, care, în alte privinţe, par normali).

Dar autonomia Transilvaniei preocupă intens şi unele cercuri din Ungaria anului 1990 şi studii pe această temă apar tot mai des în ţara vecină.

Am ales, pentru o scurtă examinare, o personalitate marcantă a mişcării revizioniste din ţara vecină, a căruia activitate scriitoricească oglindeşte preocuparea iredentei pentru această rezolvare. Este vorba de istoricul literar Béla Pomogáts, membru în conducerea Uniunii Mondiale a Ungurilor şi, împreună cu ministrul de externe Jeszenszky Géza, copreşedinte al Uniunii Ardelene, cea mai activă organizaţie iredentistă a refugiaţilor secui şi maghiari din Ungaria. Pomogáts este, de altfel, autorul unor studii despre autonomia Transilvaniei. El explică publicului din Ungaria, într’un articol publicat, la 19 iunie 1990, în cotidianul Magyar Nemzet (Naţiunea Maghiară), poziţia iredentei în problema Transilvaniei. După ce arată că hotarele Europei, declarate inviolabile în 1975, la Helsinki, sunt modificabile şi exemplifică cu unificarea Germaniei, independenţa, în curs de realziare, a Tărilor Baltice şi cu probabila modificare a graniţei româno-sovietice, Pomogáts spune că astăzi nu mai putem afirma că totul va rămâne ca pe vremea pacturilor Stalin-Hitler, Stalin-Churchill sau Visinski-Groza şi rezultatele negocierilor de pace impun, în orice caz, renegocieri.

Prezintă, apoi, drept îndrumar un plan elaborat încă între cele două războaie mondiale de Ronai Andras, cariograful fidel al contelui Teleki, unul din autorii dictatului de la Viena.

După modelul lui Ronai există următoarele variante:

1. Ardealul să aparţină în întregime Ungariei;

2. Să rămână în posesia României;

3. Să devină independent;

4. Să fie împărţit între România şi Ungaria.

Pomogáts, cu o decenţă lesne de înţeles, alege varianta a treia, care, după părerea lui, a devenit foarte ”populară” atât în Ungaria cât şi în cercurile ungare din occidentul Europei şi din America. Deşi ideea i se pare simpatică, el constată dezamăgit că, în prezent, nu prea sunt şanse de realziare, deoarece presupune că românii nu şi’ar da votul aprobativ.

În continuare, Pomogáts „deraiază”, însă şi spune că românii n’ar trebui să împiedice autodeterminarea a 2,5 milioane de maghiari (cifră aleasă la întâmplare) deoarece continuă ”savantul” maghiar, există o soluţie, pe care o şi formulează în patru puncte:

România să renunţe la caracterul de stat naţional român şi să devină statul naţional comun al românilor, maghiarilor, germanilor şi al altor etnii;
România să descentralizeze aparatul de stat în aşa măsură, încât toate teritoriile locuite de minorităţi, începând cu judeţele şi terminând cu satele, să se autoconducă;
Statul român să recunoască şi să respecte „caracteristicile istorice” ale Transilvaniei şi să redea „individualitate” regiunilor;
Populaţia maghiară din Transilvania să aibă legături ”nestingherite” cu ”ţara mamă”, Ungaria, şi cu întreaga ungurime. Graniţele să permită circulaţia liberă a persoanelor, bunurilor culturale, ideilor şi informaţiilor etc.
Lista de doleanţe a savantului-politician este lungă şi, pe lângă capcanele viclene, aduce mai mult a ficţiune politică sau, mai corect, aberaţie politică.

Concluzia care se desprinde din lectura unor astfel de ”proiecte” este că dacă istoricii şi politicienii pot să devieze în asemenea măsură de la realitate, pentru a pluti în iraţional, ce putem aştepta de la păturile largi ale societăţii maghiare, manipulate de astfel de lideri.

Dar, Pomogáts, când îşi exprimă temerile că românii transilvăneni nu vor vota pentru autonomie, este, în comparaţie cu Gyula Horn, fostul ministru de externe, un realist de „mare clasă”.

O remarcă finală despre „programul” lui Pomogáts: la punctul unu, unde cere României să renunţe la caracterul de stat naţional, el se încadrează în actuala tactică oficială a iredentei, prezentată în ultima declaraţie a ministrului de externe Jeszensky, în care acesta ne somează să ne declarăm stat multinaţional.

Un alt program ieşit din comun, de care am mai amintit pe scurt, a fost acela cu împărţirea Transilvaniei pe „banate”. Bajcsy-Zsilinszky, autorul, s’a inspirat, în 1944, când a scris cartea, din organizarea cantoanelor elveţiene. Ideea, în sine, nu are decât valoare documentară, dar faptul că studiul a fost tradus recent de către Árpád Göncz, preşedintele Republicii Ungare şi editat sub auspiciile guvernului, mă face să cred că actuala intenţie a guvernanţilor de la Budapesta de a prezenta, în propaganda lor, România ca un stat multinaţional, asemenea Elveţiei, se inspiră din cartea lui Bajcsy-Zsilinszky.

Formulele de autodetermianre ventilate în literatura iredentisă maghiară sunt numeroase, dar toate acestea urmăresc, în esenţă, acelaşi lucru: revizuirea graniţelor. Diversele forme de autonomie administrativă parţială, autonomie culturală, religioasă sau de altă natură sunt, de fapt, tot atâtea încercări de a închista comunităţile mai mici sau mai mari ale secuilor şi maghiarilor şi a pregăti, astfel, terenul pentru schimbări decisive.

Această ”conservare” a unor comunităţi etnice este, poate, o armă eficace contra asimilării, dar constituie, în acelaşi timp, o mutilare a capacităţii de progres pentru membrii acelei comunităţi. Ea este, însă, şi expresia voinţei de a înstrăina pe minoritarii maghiari de societatea românească, fapt care contravine flagrant climatului democratic din ţara noastră. Ridicarea de bariere artificiale ar împiedica buna şi raţionala funcţioanre a reţelei administrative omogene şi ar frâna progresul României spre o societate modernă. În Transilvania nu mai există, astăzi, oraşe sau judeţe cu populaţie curat maghiară şi înfiinţarea unor structuri exclusiv maghiare ar discrimina pe românii de acolo. Iredenţa maghiară marşează, însă, în prezent, pe această modalitate pentru a demonstra lumii că doreşte o soluţionare civilizată, nonviolentă.

Obţinerea unei forme de autodetermianre, de autonomie, este, obiectivul actualei etape a ofensivei revizioniste. Concomitent sunt, însă, forţate şi alte porţi şi portiţe. Dintre care, pot fi luate, drept exemplu, părerile rostite la 24 august 1990, la programul televiziunii maghiare, Panorama, de scriitorul Sándor Csoóri, promotor al iredentismului din ţara vecină:

”Dacă stalinismul trebuie lichidat, trebuie revizuite şi hotarele trasate la Paris în 1947, deoarece ideea de a atribui Transilvania României a fost a ruşilor, în concluzie, o reminiscenţă stalinistă”.

Ca „garnitură” adăugăm declaraţia făcută, în aceeaşi zi, de ministrul fără portofoliu Gyula Kiss care, în terminologia sa, utilizează pentru Transilvania expresia de „elszakitott teruletek” „teritorii smulse, rupte” (Ungariei).

Sunt, deci, perspective de escaladare a războiului de cuvinte cultivat de Budapesta în scopul de a asigura Bucureştiul de intenţiile sincere de colaborare şi amiciţie.

În această ultimă parte, în care m-am referit la actuala politică iredentistă, am urmat aceeaşi concepţie de a evita lungi înşirări de organizaţii ale exilului maghiar, sau greoaie descrieri ale mecanismului simbiotic creat prin grefarea mişcării revizioniste pe corpul societăţii şi statului ungar. Am evitat, apoi, calendarul vastului program de intervenţii ale lobby-ului iredentist precum şi înşirarea congreselor sau conferinţelor internaţionale la care am fost sistematic „lucraţi” de statul iredentist ungar. Pe lângă faptul că aş fi încărcat în mod inutil lucrarea, trebuie să spun că nici nu dispun de o documentare exhaustivă despre această latură a activităţii iredentiste. Marcând cursul ofensivei iredentiste prin evenimente şi declaraţii semnificative, sper că am reuşit să dau o privire de ansamblu asupra iredentismului ungar, acest flagel care ameninţă astăzi pacea şi buna convieţuire dintre ţările bazinului carpato-dunărean.

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

Încerc să rezum, în încheiere, trăsăturile de bază ale iredentismului ungar, să stabilesc locul pe care’l ocupă această maladie politică în viaţa poporului vecin precum şi impactul pe care-l are asupra comunităţii secuilor şi maghiarilor din România.

După şaptezeci de ani de „cunoştinţă” cu iredentismul ungar, putem afirma că problema economică a fost prima şi principala propulsoare a mişcării revizioniste. Invocarea ”drepturilor istorice”, decretarea, de către József Antall, a dreptului de a fi prim ministrul celor 15 milioane de unguri, sau aberaţia vehiculată recent, ca secuii şi maghiarii din Transilvania să aparţină din punct de vedere spiritual şi, dacă se poate, şi politic de Budapesta, sunt tot atâtea manifestări care nu ascund intenţia reală a Ungariei de a’şi însuşi bogatele teritorii unite cu statele lor naţionale.

A doua trăsătură principală a gândirii iredentiste este ignorarea aspectului etno-demografic din aceste teritorii sau subaprecierea lui. Care aspect este cel mai important în adjudecarea apartenenţei unui teritoriu. Datele demografice, în statisticile iredenţei, se referă de cele mai multe ori, doar la prezenţa maghiară din teritoriul respectiv. Cu ele jonglează, în schimb, cu o generozitate care întrece orice închipuire. În Transilvania, de exemplu, numărul maghiarilor poate fi de 2,5 dar şi de 4 milioane de suflete în funcţie de fantezia autorului. Că este vorba de înşelătorie deliberată şi nu de eventuale greşeli de tipar, o arată Cartea Statistică pe 1990, editată la Budapesta (Tenyek Könyve-90).

Lucrarea care este la îndemâna marelui public, falsifică în mod deliberat realitatea etno-demografică: 3,5 milioane populaţia Transilvaniei la încheierea tratatului de pace de la Trianon, faţă de 5.236.000 de locuitori câţi erau în realitate. Falsificarea datelor este reluată de o revistă a refugiaţilor maghiari din România, precum şi de Népszabadság, ziar de mare tiraj. Trucul cu cele trei milioane şi jumătate este următorul: dacă din cele 3,5 milioane, populaţia totală, a Transilvaniei, 1.660.000 erau secui şi maghiari şi vreo 600.000 germani, românii şi alte naţionalităţi nu putea să fie decât 1.240.000, deci mai puţini decât maghiarii.

Or, David Zoltán, specialist în probleme de statistică demografică, oferă alte date: totalul populaţiei Transilvaniei, la acea dată era de 5.139.000 de locuitori, din care 2.923.000 români, 1.322.000 maghiari, 555.000 germani şi 339.000 de altă naţionalitate. În realitate, românii erau peste 3,5 milioane şi populaţia totală era de aproape şase milioane.

În aceste condiţii, nu este de mirare că fiecare al doilea sau al treilea locuitor din Ungaria crede orbeşte în majoritatea maghiarilor şi consideră provincia ca o proprietate a statului ungar.

Mişcarea revizionistă se sprijină, astăzi, pe patru (?) piloni:

1. partidele de dreapta naţionalist-şovine şi grupările politice aliate cu acestea;
2. pătura naţionalist-iredentistă a emigraţiei ungare;
3. comunitatea refugiaţilor secui şi maghiari stabiliţi în Ungaria sau raliaţi exilului maghiar;
4. acea parte a societăţii maghiare care are rădăcini în generaţiile mai vechi de refugiaţi.

Cei care au legături de rudenie în aceste provincii, precum şi aceia care au fost contaminaţi, în ultimii ani, cu bacilul iredentist.

Legătura funcţională între aceste elemente constitutive ale iredentismului este asigurată, astăzi, de o largă reţea de organizaţii pararevizioniste, instituţii de stat şi fundaţii subvenţionate bugetar, ori particulare. Lipsa fondurilor necesare este, de multe ori, compensată prin contribuţia financiară a exilului, care are în prezent, în Ungaria, o serie de fundaţii-filiale.

Simbioza dintre cercurile guvernamentale şi mişcare revizionistă este la fel de evidentă în prezent ca şi pe vremea când, între cele două războaie mondiale, Liga Revizionistă lucra mână’n mână cu guvernele fasciste din Ungaria horthystă. Guvernul de astăzi al Ungariei, aflată în pragul falimentului economic şi în plină derută socială, are nevoie de diversiunea iredentistă, iar mişcarea revizionistă are nevoie de un guvern care să-i materializeze şi să’i ducă la bun sfârşit politica.

Legătura intimă a cercurilor guvernamentale cu mişcarea revizionistă este asigurată prin parvenirea promotorilor mişcării în posturi de conducere. O serie de miniştri, secretari de stat, directori şi directoraşi, ocupă, în acelaşi timp, funcţii importante în cele mai virulente organizaţii iredentiste, sau în formaţii pararevizioniste.

”Profesioniştii” proveniţi din neant politic, pe lângă diletantismul fatal evoluţiei lor ultrarapide, au o pronunţată predispoziţie spre o politică externă aventuroasă. Cauza acestei situaţii, care se manifestă, uneori, şi în politica internă a guvernanţilor de azi ai Ungariei, este ”escapismul istoric” de care suferă ideologii naţionalişti ai poporului ungar. Acest refugiu în istorie este o maladie generalizată astăzi pe frontul culturii ungare şi altoită cu specialităţi iredentiste, precum ”descălecarea spirituală” cu încărcătura ei de nostalgie artificială pentru teritoriile unite statelor naţionale, are un important impact asupra educaţiei tineretului ungar. Prezenţa acestui ”surogat” existenţial în viaţa publică a Ungariei explică, în mare măsură, aplicaţia pentru iredentism a oamenilor politici şi de cultură ungari.

Mecanismul funcţionează cam în felul următor: pepiniera revizionistă este întreţinută printr’o cultivare cvasi patologică a trecutului istoric „glorios”, care este pus veşnic în contrast cu „tragedia” de la Trianon, de unde necesitatea unei „legitime” reparaţii. Productul uneia astfel de educaţii, puse în poziţie de politizare, sau, ceea ce este mai trist, de guvernare, nu poate concepe o evoluţie politico-economică moderată, reală a Ungariei şi se cramponează de anacronica şi schizofrenica reclădire a imperiului Sfântului Ştefan.
Visul lor secret este reeditarea, printr’o ”descălecare” în condiţiile secolului XX, a politicii triburilor turcice, care s’au căpătuit în Europa prin invadarea teritoriilor locuite de paşnicii slavi şi valahi.

Numai astfel se explică fanatismul tragicomic al iredentiştilor şi sub acest aspect trebuie calificate „trucurile” cu spiritualizarea hotarelor, colonizarea culturală şi, în general, dorinţa Budapestei de a integra minorităţile maghiare în marea familie de 15 milioane, familie luată recent în antrepriză de premierul Antal.

N’ar fi complet tabloul dacă n’am consemna prezenţa, în opinia publică serioasă din ţara vecină, a unor oameni de ştiinţă mai lucizi, mai realişti. L. Nagy Zsuzsa, spune la o conferinţă ştiinţifică, organizată de Institutul de ştiinţe Istorice de pe lângă Academia Ungară, cu ocazia aniversării, la 4 iunie 1990, a 70 de ani de la tratatul de la Trianon:
”Nu putem intra în Casa Europei atât timp cât societatea ungară, pătimaşă, crede că interesele Ungariei pot fi apărate cu argumente sau metode care au dat faliment în cursul istoriei”. Ne dăm cu emoţie acordul la acest diagnostic cutremurător de verific.
Să trecem, acum, la manipularea de către Budapesta a minorităţilor maghiare de la noi, sau, cu o expresie mai la modă, la teleghidarea lor.

Canalul de comunicare conspirativ prin care Ungaria manevrează minoritatea maghiară din România îşi are structurile organizatorice, în aparte, moştenite de la coloana a cincea iredentistă, care a funcţionat cu succes în România dintre cele două războaie mondiale. „Polul” din Ungaria este astăzi întărit de un adevărat cartier general alcătuit din intelectualii secui şi maghiari, refugiaţi în ultimii ani din România. Cunoscători ai stărilor din Transilvania şi hiperalergici la tot ceea ce este românesc, aceşti copii ai nimănui, adoptaţi de Budapesta în „nobile” scopuri revizioniste, asigură, cu maximă eficienţă, dezinformarea societăţii ungare despre situaţia „tragică” a fraţilor din România şi, ceea ce este mai regretabil, ei nu au nici un scrupul când este vorba de înstrăinarea secuilor şi maghiarilor de societatea românească.

O parte din ei, evrei asimilaţi, un fel de kokei care au lucrat întotdeauna pe două sau chiar trei tablouri, depun astăzi, în noua lor patrie, un îndârjit jurământ de credinţă naţionalismului şovin ungar şi fac deservicii, fără nici o remuşcare, conaţionalilor rămaşi acasă.

Ei sunt, în acelaşi timp, capii miilor de refugiaţi, cărora le insuflă, zi de zi, prin propaganda lor, loialitatea faţă de Ungaria Sfântului Ştefan şi-i instruiesc pentru recucerirea Transilvaniei.

Frustraţi, uneori, de lipsa de înţelegere a societăţii maghiare, ocupată de propria-i mizerie materială şi morală, şi care, din ignoranţă sau dezinteres, îi taxează uneori de „români”, aceşti agenţi patogeni ai discordiei constituie elementul „accelerator” al actualei ofensive.

Nu putem trece cu vederea contribuţia inconştientă a unor nuclee culturale din exilul românesc precum şi a postului de radio Europa Liberă, secţia română, care, în duşmănia lor contra „regimurilor” din ţara noastră, s’au alăturat şi se mai alătură şi astăzi duşmanilor ţării noastre (nu regimului). ”Personalităţi” ale exilului defilează în programele Panoramei şi în discuţii amicale cu publicistul ungar Pal Bodor, unul din cei mai învrăjbiţi adversari ai României, care, în perioada cât a trăit în ţara noastră, a slujit toate clicile posibile, compătimesc, cu feţe îngrijorate, soarta crudă a secuilor şi maghiarilor de la noi.

Secţia română a radioului de la Munchen, „înghite” ani în şir şi cu bună ştiinţă propaganda iredentistă dezmăţată a colegilor de la secţia maghiară şi le mai şi cântă în strună.

Celălalt „pol” al câmpului de acţiune se află la noi, în România, şi este constituit din „executanţii” centralei de la Budapesta, amplasaţi într-un mediu uneori susceptibil la instigaţii. Depistarea şi lichidarea acestor nuclee este desigur treaba organelor competente ale statului nostru, dar veghea noastră este şi ea necesară pentru observarea, la timp, a unor semne neobişnuite. (Să nu facem dreptate cu mâna noastră, dar să veghem ca dreptatea să fie aceeaşi pentru toţi).

Sfătuirea şi dirijarea secuilor şi maghiarilor de la noi este misiunea organizaţiilor politice şi a reprezentanţilor aleşi de ei în mod democratic. Pe aceşti conducători politici ai secuilor şi maghiarilor să-i conducă loialitatea faţă de patria română şi dorinţa sinceră de bună convieţuire cu poporul român. Aceia care se vând iredentei sunt, în ochii noştri, trădătorii adevăratului interes al minorităţii maghiare şi duşmani ai României.

Noi nu am uitat de „rongyos garda” (garda zdrenţăroasă) – formaţie horthystă paramilitară de teroare şi sabotaj – şi nu am uitat cum a fost subminată Slovacia de Sud în perioada premergătoare ocupaţiei ei de către trupele horthyste. (Cu toate că datele problemei sunt astăzi cu totul diferite, avertizăm pe cei ce umblă cu astfel de gânduri).

În situaţia secuilor şi maghiarilor din România nu există decât o singură „logică existenţială”: cea mai bună convieţuire cu românii. Pe noi ne caracterizează prietenie şi respectul faţă de aceia care se consideră prietenii noştri şi care ne respectă, la rândul lor, şi credem că drepturile şi îndatoririle trebuie să fie aceleaşi pentru toţi. Românul nu duşmăneşte pe concetăţenii săi, fie ei de orice etnie sau naţionalitate, atât timp cât aceştia vor să trăiască în pace şi bună înţelegere, în patria lor comună, România.

Această ţară se numeşte România pentru că este locuită de peste 23 de milioane de cetăţeni, dintre care mai mult de 90% sunt români. În consecinţă, este un stat naţional unitar şi nicidecum multinaţional.

Transilvania, uzurpată la începutul acestui mileniu de regalitatea ungară, a fost locuită, din timpuri străvechi, de români sau de strămoşii lor, care, totdeauna, au fost majoritari pe aceste meleaguri. Când, după secole de viaţă de sine stătătoare, precum şi 51 de ani de ocupaţie ungară, Transilvania s’a unit, în 1918, la patria mamă, erau aici, chiar conform statisticii ungare incomplete şi măsluite, aproape trei români pentru fiecare maghiar.

Oricare ar fi istoria scrisă de unguri cu privire la Transilvania, ea este românească prin locuitorii ei de baştină în majoritate absolută în toate timpurile.

Secuii şi maghiarii care trăiesc astăzi printre noi, în Transilvania, au fost împrăştiaţi, de regii arpadieni, în timpul expediţiilor în Transilvania. Pe urmaşii de azi ai celor rămaşi printre români nimeni nu’i alungă şi vrem să trăim cu ei în bună înţelegere. (Ei erau puţini, dar ne-au cucerit ţara şi ne-au asuprit de-a lungul secolelor. Noi, cei mulţi, am scuturat, până la urmă, jugul lor, dar nu-i asuprim astăzi pentru că noi suntem mulţi şi vrem ca nici un frate de-al nostru să nu mai fie asuprit).

Nu aşa gândeşte iredenta maghiară, care ar vrea, din nou, să recucerească Transilvania deodată sau cu încetul, în rate, sau cum se va putea şi, în felul acesta, să „mute” în Ungaria câte 6-7 români de fiecare maghiari. (ideea pare năstruşnică oricărui om cu judecată, nu însă revizioniştilor, care luptă „consecvent” şi cu perseverenţă pentru realizarea ei).

Ungaria a tras învăţăminte din consecinţele proastei reputaţii de care s’a bucurat în trecut şi cu un efort considerabil a reuşit, în ultimii ani, să’şi renoveze firma politică în ochii lumii. Conştientă de argumentele slabe cu care şi’ar putea motiva la o eventuală viitoare restructurare europeană, apetitul pentru Transilvania, Ungaria contează, în acţiunile sale mai de grabă pe simpatia şi protecţia puterilor apusene şi nu fără motiv. Cu permanente declaraţii de loialitate faţă de ţările occidentului, Ungaria invocă implicit distanţarea de vecinii balcanicii ”primitivi”, lipsiţi de credit politic. Această politică de dispreţ şi duşmănie va duce la izolarea Ungariei de vecinii ei. Altă consecinţă a pregătirilor de ”mutare” spre Europa, pe care vecinii noştri unguri le fac ostentativ, este şi distanţarea de Uniunea Sovietică.

Aceste accese de discontinuitate, de care suferă politica externă ungară, denotă lipsa de maturitate şi caracterul aventuros al ideologiei statului vecin. Declaraţiile oficiale, repetate, potrivit cărora Ungaria nu vrea să schimbe cu forţa hotarele, sunt şi ele echivoce, pentru că nu exclud schimbarea graniţelor prin tratative sau reglementări.

Ultima declaraţie de acest fel a fost făcută în parlamentul ungar, la 28 august 1990, de acelaşi Gyula Horn pe care’l cunoaştem bine şi care este astăzi preşedintele Comisiei de politică externă a parlamentului. Horn repetă lecţia şi spune că Ungaria nu vrea să schimbe actualele hotare cu forţa, dar ne avertizează că ungurii vor fi mulţumiţi cu actualele hotare numai în cazul când România va asigura minorităţii maghiare din Transilvania drepturile individuale şi colective care li se cuvin. Mai întâi că încă nu există vreun document internaţional care să stipuleze concret ce drepturi colective trebuie acordate minorităţilor naţionale. În al doilea rând, dacă ne-am potrivi celor spuse de Horn, am fi în continuu şantajaţi de un vecin, care „stabileşte” ce drepturi se cuvin cetăţenilor români. Cuvintele lui Horn, chiar dacă nu sunt atât de provocatoare ca vocabularul ameninţător utilizat pe vremuri de miniştrii horthyşti, dovedesc că politica externă a Ungariei seamănă tot mai mult cu aceea din epoca premergătoare anexărilor teritoriale (1938 – 1941).

Nici viaţa politică şi socială a Ungariei nu este lipsită de simptoame similare perioadei fasciste dintre cele două războaie mondiale. Un puternic val de antisemitism a răbufnit, în ultimii ani, în ţara vecină şi focarul se găseşte tocmai în rândurile partidului premierului Antall. Scriitorul István Csurka, unul din ideologii de frunte ai lui Antall, este antisemitul-şef al partidului şi, în acelaşi timp, unul din aprigii duşmani ai ţării noastre. (Szabad Demokratak Szövetsége – Uniunea democraţilor liber), cel mai mare partid de opoziţie, acuză pe Csurka de instigare la antisemitism şi se plânge de apariţia tot mai frecventă a manifestărilor de antisemitism în societatea ungară. Se mai plâng liberalii că premierul Antall, prin politica sa ultranaţionalistă şi prin prezenţa colaboratorilor săi antisemiţi, va dăuna prestigiului de care începuse să se bucure de un timp Ungaria şi va periclita şansele ţării de a obţine credite, mai ales din Statele Unite.
Tendinţele de revenire la horthysm le găsim în însăşi activitatea parlamentului din ţara vecină. Kálmán Keri, fost general în armata horthystă, azi deputatul partidului lui Antall (MDF), recomanda, nu de mult, în parlamentul ungar, reformarea armatei şi adoptarea modelului fascist din epoca horthystă. Greu nu va fi cât ministerul apărării este condus de unul ca Lajos Für sau de secretarul de stat politic, Ernő Raffay, ambii oameni de rang superior al iredentei ungare. Gravitatea faptului, potrivit presei liberale, nu se datoreşte intervenţiei bătrânului Keri, ci tăcerii lui Antall, care nu a dezavuat ieşirea propriului său deputat.

Când înfierăm, deci, politica Ungariei de naţionalistă şi revizionistă, cu lucruri adevărate şi dovedibile, confirmate zi de zi de presa celui mai mare partid de opoziţie din Ungaria şi de presa partidului socialist.

Confraţii noştri secui şi maghiari trebuie să înţeleagă că, în condiţiile unei Ungarii puse pe politică naţionalist-şovină, ei trebuie să dea, ca cetăţenii români, dovadă de discernământ matur. În sensul că un cetăţean român, fie el de orice naţionalitate, trebuie să fie loial ţării în care trăieşte. Iredentiştii de la Budapesta susţin, astăzi, că, în primul rând, contează apartenenţa spirituală şi politică la ”marea naţiune ungară”, şi abia pe urmă relaţiile ambigue cu românii, relaţii care se aseamănă mai degrabă cu un fel de interimat sau sală de aşteptare în vederea soluţionării chestiunii minorităţilor. Aceeaşi profesiune de credinţă o predică prea cuviosul episcop Tőkés în turneele sale.

Aici nu este vorba de soluţionarea problemei minorităţilor al căror statut de cetăţeni ai României a fost consfinţit prin prevederile tratatului de pace de la Paris, în 1947, ci de îmbunătăţirea continuă a situaţiei lor în limitele aceloraşi drepturi şi îndatoriri, pe care le are fiecare cetăţean al ţării noastre. Acordarea de drepturi colective sau privilegii, înseamnă ”discriminarea pozitivă” şi duce la o diferenţiere nedemocratică şi dăunătoare păcii sociale, între grupurile etnice şi restul populaţiei. Drepturile colective sunt o variantă modernă a sistemelor discriminative din evul mediu şi sunt mai aproape de corporatismul fascist decât de democraţie. Principiile constituţiei, care asigură fiecărui individ, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau religie, drepturi egale în faţa legii sunt o pavăză mai mult decât suficientă pentru orice cetăţean al ţării.

Aşa cum le e firea, românii întind o mână prietenească tuturor secuilor şi maghiarilor, asigurându’i de drepturile ce li se cuvin, ca fiii acestei ţări, aducându’le aminte că limba oficială în România este limba română fără de care nici un cetăţean al ţării nu’şi va putea valida calităţile profesionale, culturale sau în viaţa publică.
O comparaţie cu situaţia minorităţilor din Ungaria le’ar putea servi ca lecţie de comportament Ungariei, unde mai trăiesc sute de mii de germani, români, slovaci sau sârbi, evrei etc. toţi aceştia vorbesc o limbă maghiară.

Cât priveşte dreptul la învăţarea limbii materne în şcolile elementare, este un lucru de la sine înţeles, precum la fel sunt de necesare şi şcolile medii de limba minorităţilor, a necesarului de cadre, pentru buna funcţionare a domeniului cultural sau religios.
Când spunem însă că aceste lucruri sunt de la sine înţeles necesare, am şi depăşit cu mult nivelul de drepturi acordate minorităţilor din ţările ”cele mai democratice” sau ”cele mai civilizate” din Vest. Iredentiştii de la Budapesta, care trâmbiţează în lumea largă ”genocidul cultural” din Transilvania ar fi bine să se informeze cu privire la situaţia din ţările europene în care trăiesc milioane de minoritari şi vor avea ocazia să constate că aceştia sunt integraţi în sistemul naţional de învăţământ, adică sunt instruiţi, încă din şcoala elementară, în limba ţării respective şi nu au, ca secuii şi maghiarii de la noi, o reţea generală de şcoli elementare cu limba de predare maghiară, precum şi un număr important de şcoli medii cu diferite profiluri.

Ca să nu’i punem pe drumuri, ajunge să’şi întrebe germanii sau slovacii din Ungaria, dacă au un învăţământ asemenea maghiarilor din Transilvania.
Minoritarii arabi, de exemplu, sunt mândri de paşaportul lor francez şi sunt ultrafericiţi dacă posedă un bacalaureat francez sau o diplomă de licenţă a unei universităţi franceze.

Poate că vecinătatea şi contraplata pentru suferinţele pe care le’am îndurat secole lungi sub ocupaţia maghiară ne fac pe noi românii să fim mai generoşi decât francezii şi să’i discriminăm pozitiv pe secuii şi maghiarii de la noi. Dar privilegiile nu pot merge prea departe pentru că contravin unor principii fundamentale.

România este un stat naţional unitar din punct de vedere administrativ şi limba oficială folosită în viaţa publică este română. A cheltui banii contribuabililor români în majoritate, de peste 90%, pentru finanţarea unor şcoli superioare, care să producă absolvenţi apţi de a lucra numai în mediu maghiar, ar fi un act împotriva minorităţilor care i’ar îndreptăţi să fie nemulţumiţi. Ce s’ar întâmpla cu acei secui sau maghiari, care, negăsind loc de muncă în secuime, de exemplu, nu ar fi capabili să lucreze în restul ţării?
Există o limită dictată în primul rând de resursele sectorului public. Mai există ….. o concepţie de bază pentru funcţionarea unei comunităţi, în cazul nostru comunitatea celor 23 de milioane de cetăţeni români, concepţie care este modelată în funcţie de interesele şi necesităţile dominante în acea comunitate.

Din momentul în care majoritatea comunităţii optează pentru calea democratică în organizarea şi funcţionarea societăţii şi, în cadrul acestui sistem, minoritatea naţională a secuilor şi maghiarilor se bucură de drepturi depline şi egale cu ale românilor, iar în domeniul culturii au chiar mai multe drepturi decât minorităţile din oricare altă ţară de pe glob.

Concluzia se impune de la sine: calomniile proferate de partea ungară despre aşa-zisele nedreptăţi suferite de secuii şi maghiarii din Transilvania sunt o provocare care are drept scop întreţinerea unui climat conflictual între români şi maghiari şi, în ultimă instanţă, de a destabiliza societatea românească prin opera iredentismului ungar.

Astăzi, interesul față de gazul din Marea Neagră și față de de alte aspecte subtile ale politicii europene îl fac pe ministrul ungar de Externe să fie unul dintre cei mai frecvenți interlocutori ai autorităților de la București.

Urmează ca Liviu Dragnea și Viktor Orban să se întâlnească în calitate de președinți de partide. Ar putea fi începutul unei prietenii care ar merita și mai multă încurajare dacă Ungaria ar renunța la doliu și ar permite diplomaților săi să calce pragul ambasadelor României de 1 Decembrie, și nu să le interzică aberant participarea diplomaților maghiari la orice ceremonie legată de ziua de 1 Decembrie.

B I B L I O G R A F I E:

A. P. Ardelean, Ziariști Online, „Halálvonatok” Menóra, Toronto, 1984, pp. 4–12), György Spira, Károly Vörös (editori), Budapest története [Istoria Budapestei], vol. IV, Budapest 1978, pag. 239, Gustáv Beksics, Magyarosodás és magyarositás. Különös tekintettel városainkra, Budapest, 1883

Ács Zoltán, Nemzetiségek a történelmi Magyarországon /Naţionalităţi în Ungaria istorică/, Kossuth, Budapest, 1986, Ádám Magda, A kisantant és Europa /Mica antantă şi Europa/, Akadémis Budapest, 1989, Arday Lajos – Hlavik György, Adatok tények a Magyarországi nemzetiségekröl /Date, fapte despre naţionalităţile din Ungaria/, Kossuth, Budapest, 1988

Bajcsy – Zsilinszky – Endre, Erdély múltja és jövöje /Trecutul şi viitorul Ardealului/ traducere de Árpád Göncz – Tinodi, Budapest, 1990, Ballassa Iván, A határokon túli magyarok néprajza /Etnografia maghiarilor de peste hotare/, Gondolat, Budapest, 1989 Balaszs Gabor, A székelyek nyomában /Pe urmele secuilor/, Panorama, Budapest, 1984 Bartis Ferenc, Rácsok között Romániában / Între gratii în România/, Kapu, Budapest, 1988 Bethlen Béla, Észak-Erdély kormánybiztosa voltam /Am fost comisar guvernamental al Ardealului de Nord/, Zriny Katonai Kiado, Budapest, 1989

Borbándi Gyula, A magyar emigráció életrajza 1945 – 1985 /Biografia emigraţiei maghiare, 1945 – 1985/, vol. I – II, Europa Budapest, 1989, Borsányi György, Válságévek kronikája 1929-1933 /Cronica anilor de criză 1929-1933/, Kossuth, Budapest, 1986, Borsi-Kálmán Béla, Egyutt vagy kulön utakon /Împreună sau pe drumuri separate/, Magvető, Budapest, 1984, Botlik József, Erdély tiz tételben (1918-1940) / Ardealul în zece teme/ Budapest, Edit.autor., 1988, Diószegi István, A magyar kulpolitika utjai /Drumurile politicii externe maghiare/, Gondolat, Budapest, 1984, Dombrády Lorand – Toth Sándor, A magyar kiralyi honvedség 1919-1945 /Armata maghiară regală 1919-1945/ Zrinyi Katonai Kiado, Budapest, 1987, Erdei Ferenc, A magyar társadalom /Societatea maghiară/, Magvető, Budapest 1987, Erdély története /Istoria Ardealului/ vol. I – III, redactor responsabil Kopeczi Béla, Akademia, Budapest, 1986

Erdély rovid története /Scurtă istorie a Ardealului/, redactor responsabil Kopeczi Béla, Akademia, Budapest, 1989, Erdélyi Magyarság /Ungurimea din Ardeal/, revistă, 1-3, Budapest, 1990 /Erdélyi Tudósitások /Informaţii ardelene/, Budapest, 1989, nr. 1-6

Feher Lászlo, A Magyarországinémetek kitelepitése 1945-1950 /Evacuarea germanilor din Ungaria 1945-1950/, Akademia, Budapest, 1988, Fodor Péter, Egyutt a nemzetiségekkel /Împreună cu naţionalităţile/, Kossuth, Budapest, 1984, Forro Tamás-Havas Henrik, Ki tudja merre /Cine ştie în ce direcţie/, Hattér, Budapest, 1988, Franka Tibor, Most jöttem Erdélybol /Acum am venit din Ardeal/, Lang, Budapest, 1989, Galantai József, Trianon és a kisebbségvedelem /Trianonul şi apărarea minorităţilor/ Maecenas, Budapest, 1989, Galantai József, A Trianoni békekötés 1920 /Tratatul de pace de la Trianon 1920/, Gondolat, Budapest, 1990, Gergely Andras, Nemzetiség és urbanizacio Romániaban /Naţionalitate şi urbanizare în România/, Héttorony, Budapest, 1988

Gerö András, Az elsöprö kisebbség /Minoritatea covârşitoare/, Gondolat, Budapest, 1988 Gerö Andras, Sorsdöntések. A kiegyezés -1867. A Trianoni beke -1920. A parizsi béke -1947 /Decizii ale destinului. Dualismul -1867. Pacea de la Trianon 1920. Pacea de la Paris-1947/, Kossuth, Budapest, Göncöl, 1990, Glátz Ferenc, Magyarok a Kárpát-medencében /Ungurii în bazinul Carpaţilor/ Historia, Budapest, 1988, Glátz Ferenc, A huszadik század körének történetfelfogása /Concepţia istoriei domeniului secolului al douăzecelea/, Gondolat, Budapest, 1982, Hanak Péter, A Dunánál /La Dunăre/, Minerva, Budapest, 1982, Hanak Péter, Jázsi Oszkar dunai patriotizmusa /Patriotismul dunărean al lui Jázsi Oszkar/, Magvető, Budapest, 1985 Hanak Péter, Zsidokerdés, Asszimilácio, Antiszemitizmus /Problema evreiască, Asimilarea, Antisemitismul/, Gondolat, Budapest, 1984, Hunya Gábor – Réti Tamas – R. Sule Andrea -Toth László, Romania 1944 -1990, gazdasági és politikai történet /România 1944 -1990, istorie economică şi politică/, Atlantisz, Budapest, 1990

Imréh István, Székelyek a muló idöben /Secui în timpul care trece/, Magvető, Budapest, 1987, Jászi Oszkár, A Habsburg – Monarchia felbomlása /Destrămarea monarhiei habsburgice/, Gondolat, Budapest, 1928 /ediţia primă 1929/, Jászi Oszkár, A Monarchia jövöje /Viitorul Monarhiei/, Maecena, Budapest, 1988 /facsimil ediţia din 1918/, Jászi Oskár, A nemzeti államok kialakulása és a nemzetiségi kerdés /Formarea statelor naţionale şi problema naţionalităţii/, Gondolat, Budapest, 1986 /prima ediţie 1912/

Jancsó Benedék, Defensio nationis hungaricae – Magyarország Teruleti Épségének Védelmi Ligája /Defensio nationis hungaricae /Liga apărării integrităţii teritoriale a Ungariei/, Budapest, 1920, Juhász Gyula, A háboru és Magyarország 1938-1945 /Războiul şi Ungaria 1938-1945/, Akademia, Budapest, 1986

Juhász Gyula, Magyarország kulpolitikája 1919-1945 /Politica externă maghiară 1919-1945/, Kossuth, Budapest, 1988, Dr. Kende (?) Péter, Erdélyböl jottek /Au venit din Ardeal/, Ifjusági lap – és Konyickiado, Budapest, 1988, Kerepei János, A hazsongárdi temete regi sirkovei /Vechile pietre funerare ale Hajongardului/, Akademia, Budapest, 1988, Kis Gabor, Erdélyi várak, várkastelyok /Cetăţi şi castele ardelene/, Panorama, Budapest, 1987, Kornis Gyula, Az elszakitote Magyarország közöktatási ugye /Problema învăţământului public în Ungaria destrămată /Magyar Pedagogiai Tarsasag, Budapest, 1927, Kosztin Árpád, A dákoromán legenda /Legenda daco-română/, Nepszava, Budapest, 1989 Lászlóffy Aladár, Hazsongard /Cimitirul Hajongard/, fotografii de Kanor Lajos, Helikon, Budapest

Magyarság évKönyve 1925 /Anuarul maghiarimii 1925/, Magyarság RT, Budapest, 1924 Magyarság kutatás /Cercetări despre maghiarime/, 1987, 1988 /Anuare/, Magyarság Kutato Intézet, Budapest, A Magyar Tudományos Akamedia Történettudományi Intézet: Magyarország története /Istoria Ungariei/, Gondolat, Budapest, 1971, Magyarország torténete /Istoria Ungariei/, Gondolat, Budapest, 1971, Magyarország és a második világháboru /Ungaria şi cel de al doilea război mondial/, Kossuth, Budapest, 1966, A két vilagháboru kozotti Magyarországrol /Despre Ungaria dintre cele două războaie mondiale/, Kossuth, Budapest, 1984

A magyar Tudományos Akadémia Kozép és Keleteuropa, Kutatatási Kozpont, Helyunk Europában /Locul nostru în Europa/, Magvető, 1986, Makkai Lászlo, Magyar-román kozos mult /Trecut comun ungaro-român/, Hettorony, Budapest, 1989

Medvetánc Könyvek, Jelentés a határokon tuli kisebbségek helyzetérol /Informaţii despre situaţia minorităţilor de peste hotare/, Editura ELTE /Eötvös Loránd Tudomány – Egyetem – Universitatea de Ştiinţe Eötvös Loránd/ şi MIKE /Marx Karoly Kozgazdaság tudomanyi Egyetem – Universitatea de ştiinţe economice Karl Marx/, Budapest, 1988, Miko Imre, Huszonkétév, /Douăzeci şi doi de ani/, Studium, Budapest, 1988 /ediţia facsimil după cea din 1941/, Mocsáry Lajos, Nemzetiség /Naţionalitate/, Budapest, 1984 /ediţie facsimil după cea din 1958, Gondolat, Budapest/, Nem lehet /Nu se poate/ red. Molnár Gusztáv, Hettorony, Budapest, 1989

Nagybaconi ? Nagy Vilmos, Vegzotos ? esztendok/ Ani fatali/, Gondolat, Budapest, 1986 Nagy Kazmer, Elveszett alkotmany, A magyar politikai emigracio /Constituţia pierdută, Emigraţia politică maghiară/, Gondolat, Budapest, 1984

Nemeskurty István, Édes Erdély. Erdélyi kronika 1916-1967 /Dulce Ardeal. Cronică ardeleană 1916-1967/, Szabad Ter Kiado, Budapest, 1988, Nemeskurty István, Mi magyarok /Noi, ungurii/, Dovin, Budapest, 1989,  Ormos Mária, Pádovátol Trianoning /De la Padova la Trianon/, Kossuth, Budapest, 1984 Ormos Mária, Nazismus – Fasizmus /Nazism-Fascism/ Magvető, Budapest 1987, Pách Zsigmod Pál, Történelem és nemzettudat /Istorie şi conştiinţă naţională/ Kossuth, Budapest, 1986, Pách Zsigmod Pál, Történetszemlelet és történettudomány /Concepţie despre istorie şi ştiinţa istoriei/, Kossuth, Budapest, 1977

Rácz István, redactor, Tanulmányok Erdély történeterol /Studii despre istoria Ardealului/, Csokonaiu ?, Debrecen, 1988, Raffay Ernő, Erdély 1918 -1919 – ben /Ardealul la 1918 -1919/, Magvető Budapest, 1987 Raffay Ernő, A vajdaságoktol a birodalomig /De la voievodate la imperiu/, Jate, Szeged, 1989, Raffay Ernő, Trianon titkai avagy hogyan bántak el országunkkal… /Secretele Trianonului sau cum au tratat ţara noastră…/, Ibrnado Dannenija, Budapest, 1990

Ránki György , Gazsdaság és kulpolitika /Economie şi politică externă/, Magvető, Budapest, 1981, Rehák Lászlo, Nemzet, nemzetiség, kisebbseg Jugoszlaviában /Naţiune, naţionalitate, minoritate în Iugoslavia/, Gondolat, Budapest, 1988, Ronai András, Terképezett történelem /Istorie cartografiată/, Magvető, Budapest, 1989 Siklos András, A Habsburgbirodalom felbomlása /Destrămarea imperiului habsburgic/, Kossuth, Budapest, 1987, Száraz György , Erdély multjarol jelenidoben /Despre trecutul Ardealui în prezent/, Magvető, Budapest, 1988, Száraz György , Történelem jelenidoben /Istorie în prezent/, Magvető, Budapest, 1984 Székelyhidi Ágoston, Debreceni naplo – Erdéleyrol /Jurnal din Debreţin despre Ardeal, Debrecen, 1989, Szekfü Gyula, Forradalom után /După revoluţie/, Gondolat, Budapest, 1983 /facsimil după ediţia din 1947/

Szekfü Gyula, A magyar állam életrajza /Biografia statului maghiar/ Maecenas, Budapest, 1988 /facsimil după ediţia din 1917/, Szekfü Gyula, Három nemzedék /Trei generaţii/, Maecenas, Budapest, 1989 /facsimil după ediţia din 1934/, Társadalmi szemle /revistă/ Egy letunt korszakrol /Despre o epocă dispărută/, 1945, Kossuth, Budapest

Tilkovszky Loránt, Két évtized a Magyarországi németek történétéböl /Două decenii din istoria germanilor din Ungaria/, Kossuth, Budapest, 1989, Ujpéteri Elemér, Vegállomas Lisszabón /Staţia terminus Lisabona/, Magvető, Budapest, 1987, Vargyai Gyula, A hadsereg politikai funkcioi Magyarországon a harmincas években /Funcţiile politice ale armatei în anii treizeci/, Akamedia, Budapest, 1983

Végh Antal, De mi lesz a harangokkal (Erdély 1988) /Dar ce va fi cu clopotele/ (Ardeal 1988), Muvészeti Alap, Budapest, 1988, Venczel József, Erdélyi fold – Erdélyi tarsadalom /Pământ ardelenesc – societate ardeleană/, Kozgazdasági és jogi Kiado, Budapest, 1988 Világtörténet /Istorie universală/, revistă editată de Academia Maghiară de Ştiinţe, nr. 3/1987, nr.2/1988, nr.4/1988, Zielbauer György , Adatok és tények a Magyarországi németség történetéböl (1945-1949) /Date şi fapte despre istoria germanilor din Ungaria 1945-1949/, Akademia, Budapest, 1989

NOTĂ: Pentru economie de spaţiu s’au notat prescurtat numele unor edituri:

Akademia = Editura Academiei Maghiare de Ştiinţe; Europa = Editura Europa; Kossuth = Editura Kossuth ş.a.

Citiți și: STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

Sau:   MINORITARII SECESIONIȘTI AU FURAT STEAGUL GALIȚIEI

Ori:   GERMANIA ŞI „INDEPENDENŢA TRANSILVANIEI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

RUMÎNIA TRĂDATĂ


Multe neadevăruri se pun în cârca noastră, a românilor, Rumînia ar fi trădat aliații.
Un evreu ungur, cu cetățenie canadiană, născut în 1935 la Ofen-Buda, Ungaria, pe nume George Jonasz, afirmă că Rumînia ar fi avut un comportament nedemn de încredere pentru foștii aliați.

Desigur, nu doar acest individ consideră astfel atitudinea rumînilor în conflictele din ultimii 150 de ani, la acest cor anti-rumînesc aliindu’se destui ”prieteni”.

Să vedem ce ni se impută de dușmanii mediatici:

1. Cine a trădat în războiul ruso-turc de la 1877? Rumînia este trădată de ”aliatul” ei, nimeni altul, decît imperiul rus! Este un caz nemaiîntîlnit felul în care a pierdut Rumînia sudul Basarabiei, deși eram co-beligeranți învingători.

Așa ne trebuie cînd vrem să fim învingători alături de Rusia. Doar ei cîștigă, și doar în dauna noastră. Aviz amatorilor, care au impresia că vor cîștiga ceva vreodată alături de ei.

2. Chipurile, România a trădat Bulgaria.

Asta da, inepție!

Bulgaria dacă ar fi avut potență militară trebuie să recunoaștem deschis, că ar fi ocupat Dobrogea singură, cum de altfel a și făcut’o pe spinarea germanilor, dar ea singură a capitulat în al doilea război balcanic, dovedind o impotență militară crasă.

Nu Bulgaria a fost trădată în războaiele balcanice, ci rumînii noștri sud-dunăreni, arumîni, megleno-rumîni, sărăcăcianii etc.

Nu ”bulgarizații” au ceva de imputat. În realitate, numai rumînii care nu au profitat de conjunctura favorabilă pentru a’și ajuta pe frații lor de la deznaționalizare sau chiar să’și creeze un stat propriu, un stat rumînesc la sudul Dunării, pînă la Pind și în Albania de azi, stat care ar fi putut azi avea peste 12 milioane de rumîni.

Așadar, putem vorbi de trădare, dar numai noi între noi avem a ne reproșa nehotărîrea și indiferența.

3. Cea mai mare aberație, însă, este aserțiunea că noi am trădat Imperiul Habsburgic.

Adica, Rumînia și’a ”invadat” proprii conaționali.

Cît de cretin să fii ca să susții așa ceva, după ce Rumînia a declarat război în 1916 imperiului ce’și avea zilele numărate deja de 2 ani de război de uzură, și cînd rumînii ignoră un pact făcut pe sub masă de Carol I cu Puterile Centrale.

O înțelegere secretă, care nu era în interesul nostru și fără acordul nostru, nu poate fi numită trădare. Carol I și’a jucat cartea sa personală și a Puterilor Centrale, dar în Rumînia nu exista dictatură regală pentru ca regele să decidă în numele tuturor.

Consiliul de coroană decide intrarea în război împotriva imperiului austriac, și declară război acestora, cu toate promisiunile lui Carol pentru nemți.

În schimb, aliații ne’au trădat în Primul Război Mondial.

Rusia ”aliatul” de nădejde ne’a întors spatele militărește și nici aurul nu l’a mai returnat, asta ca să ne fie învățătură de minte ca să’i mai credem vreodată pe ruși.

Nici ceilalți aliați n’au respectat toate înțelegerile, angajamentele și promisiunile nici pe front, nici în timpul confruntărilor militare, nici la masa împărțelilor teritoriale, cînd iarăși ni s’a aruncat praf în ochi, și rumînii din Crișana și din Banat au rămas în afara Rumîniei.

Deci, am fost trădați pe linie, de toți!

4. Rumînia trădeaza Ungaria.

Altă inepție! Cică Rumînia a rupt pacea de la București și a invadat Ungaria, după prăbușirea monarhiei, chiar în timpul cînd comuniștii la Budapesta, ajunși la putere, dizolvă armata maghiară.

În fapt, la 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata rumîna. Acesta este adevărul gol-goluț. Această agresiune împotriva rumînilor, se așteaptă oare cineva să nu fi primit un răspuns pe măsură?

Este cît se poate de evident că atît au așteptat rumînii, pentru a’și atîrna opinca pe cea mai înaltă poziție din Ofen-Buda, de parcă această umilință așteptau rumînii să le’o plătească pentru că ungurii nu se împăcaseră încă cu pierderea războiului.

5. România trădează, chipurile, din nou Puterile Aliate!!!

Rumînia a trădat Puterile Aliate, cînd steaua lui Hitler a fost ascendentă ca să impiedice pierderea totală a Ardealului. De aceea, în 1940, s’a ”întors” numai nordul Transilvaniei la Ungaria.

Totul a început în septembrie 1939 cînd Germania și Rusia au împărțit ca pe o turtă dulce, Polonia. Rumînia nu era aliată nici cu unii, nici cu alții, și nici cu Polonia, cum au fost alții care nici nu au intervenit, ci au trădat Polonia și în 1939 și după război.

Așa se face că, Rumînia ca un bun amic a permis polonezilor să treacă cu întreg tezaurul și cu elita militară prin Rumînia, arătîndu’ne loialitatea față de aliații Poloniei de atunci. Da, noi aveam niște aliați în 1940, care ca și în cazul Poloniei, și în cazul Rumîniei nu au fost solidari nici cu ei, nici cu noi.

Ce greutate au avut alianțele noastre, atunci?

Niciuna. Ca și Polonia am fost măcelăriți teritorial de aceiași rechini, și la vest și la est. Unde e trădarea noastră în acest caz? Alții ne’au trădat în 1940.

Se poate vorbi evident și aici, ca în cazul arumînilor din războaiele balcanice de o trădare a basarabenilor, care, spun gurile rele, nu ne’o iartă nici azi.

Dar, dacă luăm cazul Finlandei care a făcut jocul Germaniei în 1940, a plătit cu prețul de a pierde uriaș după război, cu mult mai mult decît ceruse Stalin inițial. Asta trebuie cîntărit, cînd se vorbește despre acest subiect, 1940 și Basarabia: dacă azi granița era pe Prut sau pe Carpați, iar Bacău, Galați, sau Suceava să le fi înghițit balaurul bolșevic în 1944.

6. Trădarea Germaniei hitleriste.

Asta da trădare!

Cînd Hitler a fost condamnat, Rumînia a trădat alianța sa cu Germania și cu Puterile Centrale (Puterile Axei), și a fugit pe partea Puterilor Aliate, și așa mai departe. Din nou, a primit ca recompensă, Transilvania. Potrivit lui Jonasz, evreul ungur, prefăcătoria Rumîniei este fără exemplu în istoria țărilor lumii.

Să fim serioși!

Se pare că Germania nu ne va ierta niciodată, pentru ”trădarea” de la 23 August 1944. Nici nu ne mirăm la cîtă momorie selectivă au toți vis-a-vis de rumîni.

Să remarcăm însă un fapt petrecut de curînd care ar trebui să ne supere din cale afară, la comemorarea din 2014 a Poloniei pentru ce s’a petrecut în 1939, Polonia suferă subit și dînșii de amnezie și ”uită” gestul Rumîniei de a o ajuta cu tezaurul și uită să invite și Rumînia.

Ce să faci? La primit plăcinte și ajutor înainte, la recunoștință și război înapoi!!! Așadar, ”prietenii” polonezi au și ei amnezii!

Cît privește pe germani, și ei suferă de amnezie cronică. La Cotul Donului, rumînii au murit cu sutele de mii din cauza lui Hitler pentru că a refuzat retragerea pe timpul iernii de pe aliniamentele de la Stalingrad, care nu puteau fi apărate din cauza aprovizionării deficitare.

Acolo, noi putem considera că Germania a trădat rumînii, sau ne’a condamnat direct la moarte militarii angajați pe front!

De ce pomenim de acest moment cheie?

Pentru că foarte mulți strategi militari consideră că războiul, aici s’a pierdut. Rumînii au fost trădați, pentru că nici muniția, și nici echipamentul și armamentul promis nu a fost primit, iar asta nu a însemnat doar trădarea rumînilor, ci și a tuturor aliaților Germaniei, pentru că în final a dus la pierderea războiului.

De asemenea, Ion Antonescu a început tratativele de ieșire din război ulterior informării lui Hitler despre intențiile sale de a stopa transformarea Rumîniei în teatru de război. Deci, despre ce trădare mai poate fi vorba, cînd Hitler depășit de evenimente, nu ia nici atunci decizia de a capitula?

Cînd însăși generalii lui îl trădau pe Hitler, nerespectînd convențiile de a înarma pe rumîni, așa cum americanii îi înarmau pe ruși, cum mai putem arunca anatema pe rumîni?

Adică, după actul sinucigaș de la Cotul Donului, rumîănii trebuiau să se sinucidă mai departe, doar continuînd inconștient să jucăm pe ”mîna moartă” a lui Hitler, acela care pecetluiește însăși soarta Germaniei, cum s’a dovedit ulterior.

Nicidecum, rumînii nu au trădat, ci au fost loiali, pînă în clipa în care loialitatea față de Hitler, ar fi devenit un act de trădare al propriilor conaționali din Ardealul de Nord, și din întreaga Rumînie.

Cînd existența țării tale este în pericol, rupi orice alianță care devine toxică!

Cum rămîne totuși, cu nerespectarea promisiunilor, a angajamentelor, a trădării în definitiv, a celor care azi cu totul ipocrit, au amnezii sau se spală pe mîini de propriile lor păcate?

Ofiţeri şi soldaţi rumîni, plîngîndu’şi morţii la Stalingrad, în noiembrie 1942 (colecția Vasile Șoimaru).

Imagini cu reînhumarea eroilor noștri de la Cotul Donului, acolo unde au murit 150.000 de rumîni din Armata Rumînă și 100.000 de rumîni ardeleni din armata criminală (e puțin spus) care i’a trimis în prima linie, aici:

http://www.ziaristionline.ro/2016/10/26/primele-imagini-cu-ceremonia-de-reinhumare-a-eroilor-romani-cazuti-in-razboiul-sfant-la-cotul-donului-foto-info/

Conform datelor publicate de profesorul Raoul Şorban în cartea sa ”Invazie de stafii” (Editura ”Meridiane”, 2003), acolo s’au pierdut şi 100.000 de rumîni care făceau parte din armata maghiară…

În Rumînia, întreaga Europă de Est, este plină de Cimitire ale soldaţilor ruşi, pe cînd în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, în Caucazul de Nord, în Crimeea, la Dalnik, lîngă Odesa etc. nu veţi găsi nici un cimitir, un monument, o troiţă, în memoria ostaşilor rumîni, căzuţi pe Frontul de Est… Dar în Frontul de Est, Rumînia a pierdut, conform datelor Academicianului Dinu Giurescu, 624.540 de români:

”…Acţiuni militare de amploare, în cadrul bătăliei de la Stalingrad, desfăşurate de trupele rumîne, alături de cele germane, în timpul celui de’al Doilea Război Mondial. Obiectivul ofensivei germane lansată în Rusia Meridională a urmărit atingerea fluviului Volga pentru oprirea aprovizionării trupelor sovietice şi ocuparea regiunii petrolifere din Caucaz. În această acţiune, forţelor române le revine sarcina de a prelua un sector de front în lungime de 110 km pe braţul de nord al Donului, la vest de Stalingrad. Armata 3 rumînă, comandată de generalul Petre Dumitrescu, se confruntă cu existenţa a trei capete de pod inamice, puternic întărite de trupele sovietice, numeric superioare şi foarte bine dotate cu piese de artilerie şi blindate.

La 19 nov. 1942 trupele sovietice atacă în forţă. Superioritatea acestora, dublată de lipsa sprijinului german, conduce la spargerea frontului rumîn, culminînd cu încercuirea a trei divizii. Succesul înregistrat în prima zi de lupte este consolidat prin spargerea frontului rumîn în mai multe locuri.

În faţa pericolului de distrugere a forţelor, comandamentul român face demersuri pe lîngă cel german pentru începerea rapidă a retragerii, solicitare respinsă de Hitler, preocupat de menţinerea poziţiilor rumîne în susţinerea propriului efort de la Stalingrad. În ciuda ordinelor primite, comandanţii trupelor române, încercuite deja, decid retragerea pe direcţia sud-vest. Demersul nu reuşeşte decît parţial, o mică parte a trupelor străpungînd încercuirea. Restul forţelor capitulează, rînd pe rînd, până la 24 nov. 1942.”


”…să calci pe oasele a 600 de mii de ostaşi români îngropaţi pe întinsurile Estului, de la Odesa pînă la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) şi Cotul Donului de lîngă Volga, şi să nu găseşti măcar o troiţă, o simplă cruce, nemaivorbind de un cimitir de onoare, în memoria celor trimişi de Statul Rumîn la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor rumîneşti, Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a readuce creştinismul în Rusia bolşevică… Ce gînduri ar mai putea să’ţi vină în afară de un pesimism total cu privire la perspectivele acestui popor?

Căutările urmelor sutelor de mii de rumîni căzuţi la datorie, urme practic dispărute ca rezultat, în primul rînd, al neglijenţei şi al uituceniei statului rumîn modern, m’au pus pe gînduri dacă mai sînt rumîni în fruntea statului rumîn, suspectînd de nu se vrea cumva să dispară şi ultimii doritori din rîndul rumînilor, rămaşi la vatră, de a’şi mai apăra, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…

Eu, am căutat locurile unde au fost înmormîntaţi ungurii şi italienii, pentru că mi s’a spus că statul maghiar şi cel italian au inaugurat cimitire ale eroilor lor, pe cînd autorităţile rumîne au treburi mai ”arzătoare” acasă şi n’au fost, n’au instalat măcar o cruce. A trebuit să fac eu acest lucru în acest an la Cotul Donului… Mi’i şi ruşine, mă uit că la Bucureşti se bat politicieni între ei, nu ştiu dacă ştiu ei pentru ce se bat, crezînd că o să trăiască doua vieţi şi nu’şi dau seama că o să vină vremea cînd fiecare dintre ei vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce fac astăzi, pentru batjocura faţă de memoria celor 150 de mii de ostaşi rumîni căzuţi la datorie la Cotul Donului, pe Frontul de Est.”

Citiți și: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

sau:  ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Sursă foto: cotuldonului.wordpress.com, neamulromanescblog.wordpress.com

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA