TĂRTĂRIA, SUMERUL RUMÎNESC

Subiectul tăblițelor de la Tărtăria are o frecvență de menționare în articolele științifice și arheologie mult mai mare decît majoritatea artefactelor arheologice.

Este vorba de un subiect controversat, care îi determină pe unii, aşa numiţii ”dacopaţi”, să bată efectiv cîmpii, făcînd un amestec de nedescris din alăturarea unor artefacte precum faimoasele tăbliţe de la Tărtăria cu sanctuarul mare circular de la Sarmizegetusa, care a existat mii de ani mai tîrziu, cu sisteme de scriere medievale precum alfabetele glagolitic şi chirilic ori runele așa-zis ”secuieşti”, cu multă mitologie clasică sau egipteană interpretată în acelaşi stil folosit şi de cei care văd extratereştri peste tot şi cu o nesfîrşită silabiseală pseudolingvistică, menită să demonstreze primatul mondial al limbii stră-rumîne.

De asemenea, discutăm de acelaşi subiect care îi face pe cei din extrema opusă, adepţii demitizării cu orice preţ, să dea ochii peste cap şi să nege pur şi simplu, fără argumente valabile ştiinţific, amestecînd un pic de Boia cu Cioran, cu ceva mai mult Patapievici, cu masochismul desconsiderării propriilor rădăcini şi a propriei identităţi, cu eventuale prejudecăţi provenite din cîteva ideologii politice mai internaţionaliste, ori din conservatorism istoric şi cu multe, foarte multe atacuri ad hominem faţă de oricine li se pare lor că ar aparţine zonei patriotic-naţionaliste şi protocroniste.

Cu toate acestea, se pare totuși că frecvența atingerii acestui subiect nu ajunge la cotele la care sînt citate scrierile sumeriană, linear B sau linear A.

Tăblițele de la Tărtăria sînt citate foarte des, atunci cînd subiectul discuției este începutul scrisului în lume și / sau cele mai vechi scrieri din lume. Ele sînt adeseori citate, în sensul că ar putea candida la cel mai vechi scris din lume.

Aceasta se datorează pe de o parte faptului că tăblițele poartă semne, dar motivul principal este vîrsta prezumată asociată acestor tăblițe (și desigur semnelor). Dacă vîrsta estimată, cea de 5500 î. Hr. s’ar dovedi în final a fi reală, iar semnele se dovedesc a fi scris, atunci ele sunt cele mai vechi artefacte purtătoare de scris din lume.

Celelalte candidate la cea mai veche scriere din lume și anume, scrierile egipteană, Harappa și cea sumeriană, datează toate din jurul datei de 3200-3500 î. Hr. Evident, distanța în timp între 3500 î. Hr. și 5500 î. Hr. este mare.

Din păcate, există un obstacol insurmontabil în ceea ce privește determinarea vîrstei (posibilitatea datării cu carbon radioactiv nu mai există datorită unui tratament termic).

În ceea ce privește faptul că pe ele este sau nu un scris, speranțe există și în timp cercetătorii vor putea spune dacă este doar proto-scriere sau scris adevărat, în acest caz din urmă desigur vor trebui să spună despre ce fel de scris anume este vorba pe fiecare din ele (pictografic, ideografic, silabar etc).

Tăblițele de la Tărtăria sînt trei obiecte mici și străvechi de lut. În Transilvania, în localitatea Tărtăria din județul Alba, între Alba Iulia și Orăștie, echipa cercetătorului clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în anul 1961, trei tăblițe de lut. Este cunoscut faptul că arheologul Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe șantierul arheologic în momentul în care s’au găsit tăblițele de lut.

Tăblițele, care au fost datate în jurul anului 5.300 î.Hr., de cercetătorul german Harald Haarmann, au simboluri similare culturii Turdaș-Vinča, fiind subiectul a numeroase și controversate polemici printre arheologii de pretutindeni, întrucît (în opinia unora) tăblițele ar prezenta cea mai veche formă de scriere din lume.

Două dintre ele sunt găurite și sînt acoperite cu semne, iar a treia folosește o modalitate de scris pur pictografică, respectiv reprezentarea stilizată a unui animal (capră), un simbol vegetal și un altul neclar.

Cea de formă discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărțite prin linii sau printr’o cruce. Este considerată ca fiind cea mai apropiată de o scriere adevărată. O bună parte din semnele conținute pe ea se regăsesc în literele conținute în inscripțiile arhaice elinești de mai tîrziu, dar și la scrierile feniciană, etruscă, italică veche, iberică.

Cîteva concluzii pe care Marco Merlini le trage după ce a cercetat contextul istoric al descoperirii artefactelor de la Tărtăria, dar și strict despre conținutul acestor Tăblițe de la Tărtăria:

1. Multe dintre interpretările lui Nicolae Vlassa, cercetătorul rumîn care a descoperit tăbliţele în 1961, au fost greşite, conform lui Marco Merlini, interpretarea lui Nicolae Vlassa cuprindea ideile următoare:

–  Oasele par ”arse şi dezmembrate, unele dintre ele sfărîmate.

–  Persoana a fost un bărbat adult.

–  Acesta a fost un Mare Preot sau un Şaman.

–  Preotul a fost incinerat în timpul unui sacrificiu uman.

–  Oasele arse, sfărîmate şi dezmembrate reprezintă ”rămăşiţele unui sacrificiu însoţit de o formă de canibalism ritualic

–  Groapa era o ”groapă magico-religioasă …umplută cu pămînt cenuşos”

–  Mormanul de obiecte găsite pe fundul gropii alături de oasele umane reprezintă ”ofrande de sacrificiu”.

–  Descoperirea reprezintă ”singurul complex magico-religios … de acest tip din arealul culturii Turdaş”.

–  Tăbliţele inscripţionate aparţineau nivelului Turdaş, Cultură care își întindea răspîndirea pe ambele maluri ale Dunării.

–  Printre ”cele mai bune analogii pentru aceste tăbliţe sînt … tăbliţele arhaice din depozitul de la Uruk-Warka IV, pe care multe dintre semne sînt identice sau foarte asemănătoare celor de la Tărtăria”.

2. Rămășițele umane și tăbliţele se găsesc în ziua de azi în subsolul Muzeului Național de Istorie al Transilvaniei.

3.  Tăbliţele au fost datate cu C14 la Roma – ”am solicitat o analiză antropometrică a rămăşiţelor umane la Centrul de Cercetări Antropologice al Academiei Rumîne de Ştiinţe de la Iaşi (Georgeta Miu) şi am trimis probe la Roma, la Laboratorul Departamentului ”Scienzze della Terra” a Universităţii ”La Sapienza” pentru o analiză cu C14 (Gilberto Calderoni)”.

4. Cercetarea lui Marco Merlini a scos la iveală faptul că ”oasele aparţin unei femei foarte bolnave şi foarte bătrîne pentru standardele acelor timpuri”, ce avea vîrsta de 50-55 de ani și o înălțime de 147 cm.

5. Astfel, oasele aparțin unei femei, nu unui mare preot, cum credea Nicolae Vlassa:

”Dacă se doreşte continuarea ideii de groapă rituală, va trebui să începem să vorbim despre Preoteasa de la Tărtăria, femeia-şaman sau femeia-demnitar. În acest stadiu al cercetării preferăm să vorbim despre ”Doamna de la Tărtăria” şi să o descriem ca pe o ”femeie sfîntă, venerată”.”

6.  Marco Merlini:

”Doamna de la Tărtăria nu a fost incinerată în timpul unui sacrificiu uman. Aşa cum am menţionat deja oasele nu prezintă urme de ardere, astfel că nimeni nu a fost incinerat aici în timpul unui ritual de sacrificiu. Ipoteza lui Vlassa cu privire la un sacrificiu uman se bazează pe temeiuri arheologice instabile, însă este mai puţin excentrică decît cred mulţi dintre cercetători.”

7. Nu a fost vorba de canibalism ritualic:

”Dar la Tărtăria nu a avut loc nici o formă de canibalism. În primul rînd, în cazurile de canibalism ritualic sau secular se pot găsi unele rămăşiţe selectate (mai ales de la cap, braţe şi picioare). În cadrul săpăturii arheologice de la Skantea (Moldova, Rumînia) Magda Lazarovici a descoperit cîteva rămăşiţe de la craniu şi de braţe. La Iclod (jud. Cluj, Rumînia) un personaj decapitat şi înhumat ţinea o parte din craniul său în mînă. Şi enumerarea poate continua.”

8. Pînă la studiul lui Marco Merlini, tăbliţele nu au fost niciodată datate cu C14. Datarea cu C14 s’a făcut asupra oaselor și nu asupra tăblițelor:

”În realitate tăbliţele nu au fost niciodată analizate prin datarea cu radiocarbon, iar legendele abundă. De exemplu, trebuie să se ia în considerare faptul că şi în prezent mai circulă încă mitul unei analize ruseşti realizată la începutul anilor ’60.

Amuletul Rotund

În plus, potrivit mai multor arheologi rumîni, tăbliţele nu mai pot fi supuse analizei cu C14, deoarece Vlassa nu a fost prezent la descoperirea lor, descoperire ce a avut loc înainte cu cîteva ore de finalizarea săpăturii.

Tăbliţele erau moi, acoperite cu calcar datorită umidităţii din interiorul gropii. Pentru a le întări, un restaurator bine-intenţionat, dar pripit, a decis să le ardă în cuptorul electric al laboratorului muzeului.”

Rezultatele analizei din Roma au calibrat vechimea rămășițelor la 5370 – 5140 î.Hr.

9. Tăbliţele de la Tărtăria sînt produsele autentice ale scrisului european și nu au nimic în comun cu scrisul din Mesopotamia:

”Orice paralelă între inscripţiile de la Tărtăria şi scrisul din Mesopotamia este slabă din raţiuni cronologice şi grafice.

După cum vedem din tabelul de mai sus, așa-zisele însemne ”secuiești” sînt în realitate litere dunărene (din coloana Tordos-Vinca culture), preluate de la rumîni așa cum a susținut și Simon de Keza

În primul rînd, dezvoltarea scrisului descoperit în Transilvania preceda curente evoluţionare similare din Mesopotamia cu aproape un mileniu. În al doilea rînd, dacă semnele europene sînt comparate cu cele din cadrul listei ATU (Green şi Nissen 1987), nu pot fi observate convergenţe substanţiale.”

10. Marco Merlini:

”Descoperirile de la Tărtăria aparţin civilizaţiei Turdaș-Vinča, faza culturală B1 / B2. Dacă se compară secvenţa cronostratigrafică a siturilor din Transilvania şi Banat cu vîrsta stabilită cu C14 a oaselor umane descoperite de Vlassa în groapa rituală, Doamna de la Tărtăria ar putea fi situată în neoliticul mijlociu, cultura Turdaș-Vinča, faza B1/B2.

Practic vîrsta ei se situează între cea mai veche datare calculată pentru cultura Banatului (de la 6330 ±140 yr BP Lv-2139 la 6240±70 yr BP Lv 2148) şi aparţinînd respectiv fazei Vinča B1 (nivelul 2 al bordeiului) şi Vinča B1 / B2 (nivelul 3 al bordeiului).”

Observînd similitudini între tăblițele găsite la Tărtăria și scrierile de pe tăblițele sumeriene de la Uruk și Djemdet Nasr, cele din urmă datînd de la sfîrșitul mileniului al IV-lea și începutul mileniului al III-lea î.Hr., N. Vlassa a luat în considerare ipoteza conform căreia și tăblițele de la Tărtăria ar fi vestigii ale unei scrieri străvechi legate de scrierea sumeriană.

Acum, însă, știm că Tăblițele de la Tărtăria ar fi mai vechi cu un mileniu decît monumentele scrierii sumeriene, fiind datate (este adevărat, prin metode indirecte; este de văzut ce se înțelege prin metode indirecte) din prima jumătate a mileniului IV î.Hr.

Astfel, dacă se admite că ele reprezintă într’adevăr scrieri, Tăblițele de la Tărtăria sînt cele mai vechi scrieri din lume găsite pînă’n prezent. Cele 3 tăblițe de la Tărtăria au fost, totuși, datate indirect, căci din cauza conținutului prea mic de carbon și cel mai important datorită unui tratament termic de coacere în cuptor, pentru o mai bună conservare, nu mai pot fi datate niciodată cu radiocarbon.

S’au făcut analize pe alte obiecte (oase) găsite împreună cu ele în groapa rituală. Aceasta este metoda numită mai sus metoda indirectă. Cu toate acestea, există voci sceptice care susțin că tăblițele sînt falsuri, ”puse” în groapă de descoperitor, fapt ce nu poate fi clar infirmat, de vreme ce nu se pot lua probe din piese. Sau dacă nu sînt falsuri, au fost luate din bogata moștenire de obiecte descoperite anterior de Zsofia Torma, mii din ele aflate în nu prea mare sau clară ordine în subsolul muzeului din Cluj.

Tăblițe oarecum asemănătoare au fost găsite în colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, într’un nivel neolitic, însă acestea corespund mileniului III î.Hr. Tăblițele de la Karanovo sînt reprezentate de cîteva sigilii de lut dintre care unul – rotund, cu diametrul de 6 cm – are gravate semne pictografice și este împărțit în patru sectoare clar delimitate, la fel ca tăblița discoidală de la Tărtăria.

Și la Gradeșnița, localitate din nord-vestul Bulgariei, s’au găsit două platouri de dimensiuni reduse; pe fundul uneia dintre ele se poate recunoaște reprezentarea schematică a unei ființe omenești sau divinități, iar cel de’al doilea relevă o decorație care ar putea fi o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanovo și de una din tăblițele de la Tărtăria.

Unii cercetători sau entuziaști, pe baza celor trei descoperiri presupus mai vechi decît scrierea sumeriană, au ridicat ipoteza că scrierea în general, apoi sub forma pictogramelor a apărut mai întîi în sud-estul Europei și nu în Mesopotamia, teorie puternic criticată în arheologia mondială.

De asemenea, există ipoteza că aceste piese ar fi ajuns în Transilvania datorită unor contacte economice sau de altă natură cu Orientul Apropiat, deși datarea tăblițelor este mai timpurie cu un mileniu față de apariția scrisului în Orient.

De asemenea, există ipoteza unui contact și transmiterii din aria Egeeană, existînd multe elemente care îndreaptă cercetătorii în mod special spre zona insulelor Ciclade. Lăsăm la o parte faptul că aria Cicladelor este legată direct și strîns de precursorii civilizației elinești (civilizațiile pelasgilor, minoanilor, micenienilor).

Prezența unor artefacte ridică un semn de întrebare: este vorba de statuetele din alabastru, acest material fiind folosit în Ciclade, stilul sau maniera execuției este asemănătoare cu cea de acolo, precum și obiecte de podoabă, fiind vorba de scoicile Spondylus care cresc cu precădere în Marea Mediterană.

Comparație cu Mesopotamia

Unii savanți ruși, americani, bulgari și zimbabwieni au sugerat că poporul din Sumer a emigrat spre Orient pornind din spațiul carpato-danubian, ceea ce ar putea explica diferențele surprinzătoare dintre culturile sumerienilor și ale vecinilor lor semiți.

Condițiile descoperirii

Ca să sintetizăm puţin, primele inscripţii erau descoperite în 1875 la Turdaş de către baronesa Zsofia Torma, unul din acei pionieri ai arheologiei fără multe titluri academice din secolul al XIX-lea.

Noi descoperiri au apărut apoi în locuri precum Vinca sau Lepenski Vir în Serbia, Gradeşniţa în Bulgaria ş.a.m.d. Era vorba mai ales de idoli şi vase purtînd inscripţii, alte obiecte de cult, nu în ultimul rînd tăbliţe ceramice.

În Rumînia, cea mai importantă descoperire s’a întâmplat în anul 1961, cînd echipa arheologului Nicolae Vlassa scotea din mormîntul unei femei-şaman a civilizaţiei Vinca-Turdaş faimoasele tăbliţe de la Tărtăria. Din anii 1870 pînă în anii 1960 nimeni nu s’a îndoit că acestea erau inscripţii, însă, cum deja grosul comunităţii ştiinţifice ”stabilise” că cea mai veche scriere din lume sunt pictogramele sumeriene de la Djemet-Nassr, aceste inscripţii din spaţiul Dunării de Mijloc şi de Jos au fost atribuite unei colonizări sumeriene sau unei influenţe sumeriene, venită pe calea unor presupuse relaţii comerciale.

Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe șantierul arheologic de la Tărtăria Gura Luncii în momentul descoperirii tăblițelor, descoperirea fiind făcută cu puțin înainte de încheierea programului de lucru.

De asemenea, tratamentul la care au fost supuse piesele nu este menționat în raportul preliminar de săpătură și nu există schițe și fotografii ale pieselor din care să reiasă poziția lor exactă în momentul descoperirii.

Schițele relativ la poziționarea gropii ritualice nu sînt bine făcute, de fapt nu ne putem baza pe ele. De asemenea, este cunoscut faptul că N. Vlassa nu a putut fi găsit ore în șir imediat după momentul descoperirii, de fapt a fost de găsit doar a doua zi.

Apoi este cunoscut faptul că era reticent sau chiar refuza discuții cu colegii sau prietenii apropiați asupra amănuntelor descoperirii. A declarat un număr variabil de artefacte (mai mic) decît au fost în realitate.

Anii ’60 ai secolului trecut au declanşat însă controversa. Datările cu izotopul carbon 14, radioactiv, tehnologie dezvoltată în acei ani, au arătat că artefactele cu inscripţii dunărene erau cu circa 1500 – 2000 mai vechi decît primele inscripţii cunoscute din sudul Irakului.

Cum uneori chiar şi pentru comunitatea ştiinţifică este foarte dificil să’şi păstreze deplina obiectivitate şi deschidere către nou, în loc de fi de acord cu revizuirea istoriei scrisului, majoritatea specialiştilor au început să nege caracterul de scriere al acelor înşiruiri de semne, pe unicul criteriu real că erau prea vechi; ceea ce contrazicea modelele teoretice consacrate ale modului în care a apărut scrierea şi primatul istoric mesopotamian pe susţinerea căruia fuseseră construite cariere.

O civilizaţie neolitică, oricît de avansată, nu ar fi trebuit să fie suficient de dezvoltată socio-economic pentru a da naştere unui sistem de scriere. Americanul Shan Winn, care şi’a susţinut doctoratul pe acest subiect chiar în acei ani, a fost sfătuit să nu folosească noţiunea de scriere, pentru că asta i’ar compromite reputaţia.

Prin urmare, el a venit cu termenul vag şi cam lipsit de conţinut de ”semne preliterale”.

Paradoxal, în anii ’90, cînd ca urmare a unei deschideri către noutate în mediul academic occidental, Shan Winn a revenit la a discuta despre semnele dunărene în termeni de scriere în toată puterea cuvîntului, conceptul său politically correct de ”semne preliterale” prinsese rădăcini printre specialiştii din ţările de provenienţă ale artefactelor.

În evaluarea lui Marco Merlini şi a multora dintre autorii citaţi de el, am avea de’a face cu un logo-silabar, adică un sistem de scriere care conţine atît semne care exprimă cuvinte întregi, cît şi semne care exprimă silabe.

De asemenea, există un număr de pictograme, al căror sens poate fi oarecum dedus din desenul stilizat pe care’l reprezintă, şi un număr de semne abstracte, unele de bază şi altele derivate prin aplicarea de diacritice (liniuţe, cruciuliţe, puncte).

Numărul de 5241 de semne identificate pînă la momentul publicării lucrării lui Merlini este consistent unui logosilabar. Acolo unde apar izolate, nimeni nu poate fi sigur că nu reprezintă un alt tip de simbolistică, dar unde apar de la două în sus în şiruri ordonate şi fără a inunda întreg spaţiul în care se află, devine destul de evident că sînt inscripţii.

Cele mai timpurii provin destul de pe la începuturile neoliticului pe teritorii care astăzi fac parte din Rumînia, Serbia şi Bulgaria, apoi se constată o răspîndire a acestei scrieri pe cuprinsul teritoriului amintit mai sus.

O ultimă înflorire se constată la civilizaţia Cucuteni; în acest caz Marco Merlini nu exclude posibilitatea să fie vorba totuşi de o altă scriere, derivată din cea anterioară născută în bazinul Dunării de Jos.

Cert este că de pe la anul 3500 î.Hr., cînd Danube Civilization intră în criză, colapsînd cîteva secole mai tîrziu, nu s’au mai putut data artefacte cu inscripţii mai recente.

Sigur, se poate gîndi dacă scrierea dunăreană nu a stat cumva la baza linearului A din Creta epocii următoare, cea a bronzului, care la rîndul ei a dat naştere linearului B micenian şi silabarului cipriot, folosit pînă spre antichitatea tîrzie, unele asemănări grafice existînd, dar deocamdată dovezile nu permit mai mult decît simpla speculaţie.

Cu atît mai puţin există dovezi că o scriere derivată ar fi fost încă în uz pînă în vremea geților, în epoca fierului; în general, în rarele momente cînd au scris, geții au folosit alfabetul propriu sau cel pe care’l utilizau și elenii, şi apoi pe cel importat de la Roma, cel latin fiind la rîndul lui o adaptare tîrzie a celui dunărean.

Citește și:

Iar asemănarea între unele semne ale scrierii dunărene cu ciudatele inscripţii pe maxilare de cal de la Chitila din secolul al VI-lea d.Hr., cu semnele de răboj folosite de oierii rumîni sau cu unele din runele ”secuieşti” (despre care cronicarul medieval Simon de Keza susţine că secuii le’au preluat de la rumîni, dar în lipsa prezenţei lor pe artefacte atribuibite rumînilor, originea central asiatică este la fel de nesigură) poate fi rodul purei întîmplări.

Dovezile privind o astfel de continuitate sigur lipsesc, deocamdată cel puţin. În schimb, ar putea exista o legătură între prezenţa unei scrieri foarte vechi în bazinul Dunării şi acea interdicţie de folosire a scrierii pe care autorii antici o atribuie druizilor celţi (şi pe care autori precum Mircea Eliade o presupun şi la alte popoare vorbitoare de limbi indo-europene, cum ar fi geții).

Nu de alta, dar ca să interzici o scriere din motive magico-religioase, trebuie să ai conceptul scriptic și noţiunea de a scrie. Dacă ne amintim, Deceneu dacă interzicea cultivarea viei în scopul eradicării alcoolismului trebuia să existe conceptul vinificației, dar și dezmățul și orgiile udate cu vin pentru a putea fi interzise.

Ipoteza civilizației de pe Valea Dunării

Ideea civilizației de pe Valea Dunării și posibilitatea apariției scrierii în această zonă este susținută printre alții de Marco Merlini, Harald Haarmann (vezi videoclipul tradus de mai sus), Joan Marler, Marija Gimbutas, Sorin Paliga ș.a.

Citește și:

Spre deosebire de scrisul cuneiform sau ieroglifele egiptene care au apărut în urma necesității de a efectua calcule agricole, scrierea din Valea Dunării avea o funcție religioasă.

Civilizația apărută pe Valea Dunării este cea mai veche civilizație din Europa (5500-3500 î.Hr.), acoperind un spațiu care se întindea din partea de nord a Greciei actuale și pînă în Slovacia și din Rumînia pînă în Croația. Civilizația corespunde în mare măsură culturii Turdaș – Vinča.

Răspîndirea vechii scrieri danubiene

Tăblițe asemănătoare cu cele de la Tărtăria s’au descoperit în Rumînia și în punctul numit Vadu Rău, din localitatea Fărcașa (Jud. Neamț). Aici s’au descoperit o serie de obiecte neolitice, cum ar fi: fusaiole, greutăți pentru plasele de pescuit sau pentru războiul de țesut, topoare șlefuite din piatră dar și niște tăblițe din lut ars.

Unele tăblițe sînt de forme rectangulare, ovale sau rotunde, care prezentă pe una din fețe diverse semne incizate: romburi franjurate, linii intersectate, alte linii mai mici așezate în rînd, diverse puncte scobite etc. O parte din aceste tăblițe sunt relativ identice cu cele de la Tărtăria.

Semne similare cu cele de la Tărtăria se regăsesc pe mii de artefacte descoperite în diferite zone din Europa de sud-est, în situri arheologice ca: Parța, Tangiru, Cucuteni (Rumînia), Duruitoarea Veche (Moldova), Tripolie (Ucraina), Vinča (Serbia) etc.

Cercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas a formulat în anii 1950 Teoria culturii gorganelor sau Ipoteza kurgană.

Marija Gimbutas a descris un model de preistorie europeană în care ”Cultura Danubiană” formează miezul așa zisei Europe Vechi, o civilizație relativ avansată, vorbind limbi pre-indo-europene, care a fost invadată de triburile proto-indo-europene masate în stepa nordică a Mării Negre.

Triburile proto-indo-europene erau de fapt păstori nomazi, care s’au răspîndit inițial în întreaga stepă din nordul Mării Negre, din jurul Mării Caspice și parțial în Europa de Est.

Gimbutas a propus trei valuri de extindere a culturii gorganelor. Primul val are un areal de extindere de la Volga inferioară în Europa de Est și duce la coexistența culturilor Kurgan I și Cucuteni-Tripolie. Migrațiile primului val se extind pînă în Balcani și, de’a lungul Dunării, pînă la culturile Turdaș-Vinča și Lengyel în Ungaria.

Așadar, pînă la lămurirea completă a problemei şi eventuala rescriere a istoriei scrisului, mai e nevoie de multe cercetări. Iar eventuala decodificare a acestor semne şi citirea efectivă a lor sînt slabe şanse să se petreacă în timpul vieţilor noastre.

Dar ar fi bine să efectuăm acest demers cît mai susţinut şi mai eliberat de poluarea pe care o reprezintă atît gîndirea dezirativă şi tendinţa de elucubrare naţionalistă de tip protocronist, cît şi complexele, frustrările şi chiar reaua credinţă a demitizatorilor de dragul demitizării, de pornirea demolatoare faţă de orice reprezintă moştenire culturală istorică naţională din partea internaţionaliştilor radicali și inconștienți şi de tendinţa anti-națională a unor specialişti de a ţine mai mult la teoriile consacrate şi la reputaţie decît la adevărul istoric.

Este îmbucurător că pînă şi un Sabin Luca, arheolog de prestigiu şi director al Muzeului Naţional Brukenthal, nu a mai putut sta indiferent, fiind pînă recent un negaţionist al existenţei unei scrieri arhaice dunărene, el aplecîndu’se cu mare atenție asupra propriilor descoperiri, făcute cu ocazia descărcărilor arheologice de pe autostrada cu scandal, Sibiu-Orăştie.

Citește și:

Surse:  Marco Merlini – Doamna de la Tărtăria şi enigma datării tăbliţelor de la Tărtăria, pag. 2, pag. 4, pag. 5, pag. 7, pag. 10, pag. 11, pag. 12, 23.03.2014, Marco Merlini – Introduction to the Danube Script, 23.03.2014, marturiilehierofantului.blogspot.com/

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

AȘEZĂRI ÎN CARPAȚI MAI VECHI DECÎT PIRAMIDELE EGIPTENE, DOVEZI DE ÎNTÎIETATE ÎN EUROPA


Un adevăr greu digerabil nu doar de către parveniții tineri din Europa, dar chiar și de cei din Occident, la fel de tineri, este că nu doar chinezii, perșii, egiptenii sau elenii se pot lăuda cu dovezi de civilizație antică sau elemente spectaculoase la fel de străvechi.

Ei bine, și noi rumînii avem așezări preistorice aparținînd unor culturi vechi de mii de ani, mai vechi chiar și decît unele civilizații precum vestita Mesopotamie sau Vechiul Egipt din nordul Africii.

Unele așezări din Carpați sînt atît de vechi, încît cele din Mesopotamia și Egipt pălesc…și nu degeaba se spune de către foarte mulți cercetători că aceasta este vatra multor triburi care au creat popoare în alte părți ale lumii. Un exemplu sînt chiar celții care au populat Alpii, Germania, Iberia, Britania, aceștia coborînd din vechii cimerieni de la Marea Neagră care cel mai probabil parte din ei se trag și din Cultura Cucuteni.

Să ne gîndim de pildă la culturile Cucuteni, Hamangia, ori Boian, întinse la est, respectiv la sud de Carpați, în mare parte pașnice, matriarhale, fascinante, pasionate de frumos, de artă și de olărit.

Au fost stabilite cu certitudine matematică și arheologică pe teritoriul Rumîniei de astăzi cu 3.000 – 4.000 de ani înaintea binecunoscuților geți și romani pentru care s’a creat o adevărată obsesie. Poate și pentru că de acolo avem cele mai multe dovezi materiale.

Nimic rău în asta, dacă nu am da însă la o parte și pagini de istorie veche mult mai importante, unele care au precedat marile și cunoscutele piramide egiptene, de exemplu!

Dar ceea ce este remarcabil de știut este că din oamenii acestor culturi s’a stabilit genetic că ne tragem cea mai parte din rumînii de azi, tot pașnici ca și cei de atunci, ceea ce ne face niște urmași foarte fideli strmoșilor noștri cărora le’am moștenit felul lor de a fi.

Cînd ni se spune ”mămăligari’, deși este spusă cu intenția de a ne jigni ca popor, în fapt, invidioșii ne recunosc implicit vechimea matriarhală ale acelor vremuri fără să știe, săracii de ei !!!

Sintagma ”mămăliga greu explodează” este o trimitere directă la trecutul nostru matriarhal, în care strămoșii noștri apreciau mai presus decît orice Zeița Mamă, care era o Zeiță a Păcii, a Fecundității și a Pămîntului, și nu a oricărui pămînt, ci exact a acestui pămînt căruia de curînd i s’a adus încă o dată recunoașterea unui tărîm a Maicii Domnului, și nu gratuit.

Să dăm citire unor așezări, mai vechi decît celebrele piramide:

1. VÎRFU CÎMPULUI, Botoșani

Toată Moldova și Basarabia este plină de urmele civilizației Cucuteni.

Vorbim despre o cultură care’și are începuturile pe la 5.500 î.Hr., adică cu 2.000 de ani înainte de construirea primelor piramide egiptene și cu 3.500 de ani înainte de patriarhii din Biblie.

Este o cultură care a dăinuit timp de peste 2.700 de ani și care a lăsat în urma ei obiecte uluitoare de artă ceramică, dar și mărturii ale unei filozofii de viață atemporale uimitoare și încă de nepătruns și de explicat în întregul ei.

De exemplu, pe teritorul comunei Vîrfu Cîmpului din Botoșani, în punctul numit ”La Temelii” (Ionășeni), s’au găsit numeroase fragmente ceramice de culoare neagră, brună sau gălbuie cu lustru și incizii specifice, iar astfel de descoperiri abundă pe tot teritoriul Moldovei, pentru că civilizația care le’a lăsat în urmă se întindea pînă departe, în stepele Ucrainei, acolo unde de asemenea această civilizație își are urmași.

Multe din frumusețile culturii se pot vedea la Iași la muzeul civilizației Cucuteni.

Citește și:  SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

2. HÎRȘOVA, așezare veche de șapte milenii

Hîrșova este o localitate cu vechime de 7.000 de ani!

În partea de sud-est a localității, pe malul Dunării, se găsește o așezare neo-eneolitică dezvoltata sub forma unei coline de aproape 12 m ca urmare a distrugerii și refacerilor succesive a locuințelor din lut.

Cercetările de aici au identificat o comunitate care se ocupa cu vînătoarea, pescuitul, cultivarea pămîntului și creșterea animalelor.

Au fost identificate schimburi comerciale cu comunități de pe spații mult mai îndepărtate. Pe vatra localității se găsesc mai multe așezări din epoca bronzului și fierului, ceea ce arată o continuitate neîntreruptă de locuire în diferite etape ale dezvoltării umane.

Epocile următoare sunt bine ilustrate.

În antichitate, comunitățile de aici au cunoscut cea mai mare dezvoltare.
Acestea s’au aflat în strînsă legătură cu orașele de pe litoralul vestic al Mării Negre (Histria și Tomis, cu deosebire).

Epoca romană a marcat puternic istoria oamenilor de aici.

Cel mai probabil, în a doua jumătate a secolului I d.Hr. s’a clădit fortificația cunoscută în izvoarele romane cu numele Carsium (un toponim de origine getică legat de aspectul stîncos al zonei, de la care derivă și numele de astăzi, slavizat, al localității.

Punctul de vedere potrivit căruia numele actual se trage de la cuvintele ”hîrsîz-ova”, ceea ce înseamna ”vadul hoților” este cu totul eronat și nerealist din punct de vedere topografic.

În documentele cadiilor din perioada stăpînirii otomane, cetatea este trecută cu numele Harisova, iar pe hărțile germane din secolele XVII-XVIII o găsim cu numele de Chirschowa, Hirsowe, Kersova, iar în secolul al XIX-lea, Hirsowa.  În secolul al XVII-lea celebrul călător Evlia Celebi, care a vizitat localitatea, preciza că numele vine din expresia, ”odovan hîrs geliyor,”! care se traduce prin ”vine ursul (hîrs) din șes (cîmpie)”.

Vorbele acestea au fost rostite de sultan la cucerirea fortificației.

Apărătorii cetății au folosit piei de urs pentru a’i speria pe turci. Atunci sultanul a strigat:
”Odovan hîrs geliyor”!, pecetluind astfel numele acesteia.

Cetatea este distrusă în epoca marilor invazii și refacută tot de atîtea ori.

Sînt atestate reconstrucții din timpul împăraților Constantin cel Mare și Justinian din secolele IV-VI d.Hr.

Din a doua jumătate a secolului al VII-lea, după așezarea bulgarilor la sud de Dunăre se întrerup contactele cu lumea răsăriteana.

Abia în secolul al X-lea bizantinii revin la Dunăre și reconstruiesc vechile fortificații, între care și pe cea de la Carsium.

Este posibil ca în secolul al XIII-lea așezarea să fi fost sub administrație genoveză.

În secolul al XIV-lea, în timpul lui Mircea cel Bătrîn, intră în componența Tării Românești.

Între secolul al XV-lea și prima parte a secolului al XIX-lea este fortificație otomană.
Orașul cunoaște o mare înflorire. La 1651 Evlia Celebi face o descriere a acestuia: avea 1600 case, geamii, băi, bazar și era apărat de un zid de 3000 pași.

Cu puțin timp înainte de distrugerea sa, cetatea este imortalizată într’un desen după care se fac celebrele litografii, de către A. von Saar, la 1826.

În secolul al XIX-lea aici sosesc mocanii ardeleni care construiesc orașul modern.
Centrul acestuia se afla pe malul Dunării. În jurul portului se construiesc prăvălii, depozite, bănci, iar pe dealul dinspre vest, o scoală monumentală și o biserică pe măsură. Școala a adăpostit și un muzeu, primul muzeu regional al Dobrogei.

În timpul primului război mondial orașul a fost ars în întregime. Distrugeri mari s’au facut și în al doilea război mondial.

Epoca regimului comunist a marcat începutul decăderii orașului. Dintr’un centru al comerțului cu cereale, centru administrativ și judecătoresc, a fost reclădit cu o noua identitate. Au fost închise Judecătoria, Procuratura, Muzeul. Economia a capatat un caracter meșteșugăresc. Lipsit de resurse, orașul a decăzut. Mulți locuitori au migrat spre orașele învecinate (Tulcea, Constanța, Slobozia ).

În ultimii ani ai regimului comunist, toate clădirile vechi, istorice din partea centrală a orașului, lasate special în ruină, au fost demolate și s’au construit blocuri. În vecinătate s’a ridicat și o platformă industrială unde s’a construit o întreprindere de sîrmă și cabluri care funcționează și parțial un șantier naval ruginit astăzi.

La 20 de ani după prăbușirea regimului comunist, localitatea nu’și regăsește vechiul destin.  Cei care au administrat localitatea visează încă să o facă un puternic centru industrial, ceea ce este imposibil, în lipsa unor resurse naturale și infrastructuri adecvate. Așa se face că de pe stema orașului adoptată în 1933, crucea și semiluna au fost înlocuite cu semiroata dințată, simbol al unei industrii aproape inexistente, și ancora, simbol portuar, dar și al speranței, în cazul de față, cu totul întîmplător.

Pornind de la experiența altor așezări similare din Europa și din spațiul apropiat, trebuiesc puse în valoare resursele existente: lutul, foarte bun pentru materiale de construcții, calcarul, monumentele istorice care pot fi o bază solidă pentru turismul cultural și apele termo-sulfuroase din amonte, excelente pentru afecțiuni reumatismale.

Am trecut în revistă o întreagă istorie a unui oraș ca să vedem cum prin inconștiență sau neprofesionalism nu se pot valorifica adevăratele comori ale unor locuri. Grecia azi trăiește eminamente din turism, cum la fel și Hărșova ar putea să o facă lejer cu oameni bine ancorați în realitățile acelor locuri.  Și nu cu industrie, Dumnezeule Mare !

3. CERNAVODĂ și Gînditorul de la Hamangia

Și această așezare dăinuie, sub o formă sau alta, de peste 7.000 de ani. Aici primele descoperiri aparțin culturii Hamangia (eneolitic timpuriu) – mai multe așezări și o necropolă (cca. 400 de morminte).

Tot aici a fost descoperit Gînditorul de la Hamangia alaturi de perechea sa Femeie Sezînd, datînd din a doua jumătate a mileniului V – începutul mileniului IV î.Hr.

4. TURDAȘ, o așezare de dinainte de piramide

În apropierea rîului Mureș a fost descoperită așezarea neolitică de la Turdaș care datează de dinainte de piramide, pentru că aparține culturii Vinca-Turdaș, contemporană cu etapa timpurie a culturii Cucuteni (5.700 – 4.500 î.Hr.).

Istoricii rumîni spun chiar că e primul oraș din Transilvania, și printre primele din Europa.

Suprafața cercetată de arheologii sibieni a fost de aproximativ 11 hectare, considerată a fi imensa, mult peste orice standard în Europa.

Așezarea, estimată la 100 de hectare suprafață, era de fapt un oraș, lucru dovedit de existența fortificațiilor din lemn, unul care includea și niște ritualuri înfricoșătoare, avînd în vedere descoperirea de sacrificii umane la fața locului.

Orașul dispunea de un sistem de fortificație cu porți întărite și turnuri din lemn.

De asemenea, se pare că așezarea de la Turdaș a fost și un centru regional de producție și distribuție a ceramicii, fapt dovedit de descoperirea unui număr foarte mare de cuptoare și obiecte din ceramica, de la vase pana la statuete antropomorfe, zoomorfe și‚ ”statuete pe tron” care reprezintă regalitatea – unii dintre primii regi ai continentului european !!!!

Tăblițele de la Tărtăria, parte a Culturii Vinca-Turdaș.

Alții le’ar transforma în suveniruri și simboluri ușor de recunoscut în lumea întreagă.
Noi ce facem ? Oricum, nimic în acest sens. Sau prea greoi…

Și cîte ar fi de făcut ca să valorificăm aceste dovezi în favoarea rumînilor, nu doar de continuitate, ci de’a dreptul de întîietate asupra tuturor europenilor !!!

Dacă spunem și că au mai fost găsite doar 2-3 situri similare în Europa, ne dăm seama că vorbim de o comoară imensă.

Lăsată de noi în pămînt, evident, de ce să o valorificăm !???

Cercetările arheologice de pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu-Nadlac au scos la iveala primul oraș din Transilvania – așezarea neolitică de la Turdaș, judetul Hunedoara, care era un centru regional de de producție și distribuție a ceramicii.

Sabin Luca, directorul Muzeului National Brukenthal din Sibiu, institutie care a coordonat o parte din lucrările arheologice de pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu-Nadlac, a declarat, într’o conferință de presa, că în punctul Lunca din judetul Hunedoara, în apropierea rîului Mureț, a fost descoperit primul oraș din Transilvania – așezarea neolitică de la Turdaș, care datează ”de dinainte de piramide”.

Suprafața cercetată de arheologii sibieni, între lunile mai – noiembrie 2011, a fost de aproximativ 11 hectare, ”o cercetare arheologică imensă, peste orice standard în Europa”.

Așezarea de la Turdaș era cunoscută de arheologi încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, datorită materialului deosebit de bogat descoperit, inclusiv Sabin Luca conducînd, din 1992, timp de opt ani, cercetări arheologice în zonă, împreună cu Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, însă acestea au fost de mici dimensiuni.

Sabin Luca, spune:

„Primele cercetări s’au facut in jurul anului 1850. Poate ca e unul din primele situri cercetate în Rumînia. Iar prima cercetare sistematică s’a făcut în 1875, de prima femeie arheolog din zona aceasta a Europei, Zsofia Torma.”

Explicația materialului arheologic foarte bogat, descoperit de’a lungul timpului în zonă, sta în faptul că această așezare, estimata la 100 de hectare suprafață, era de fapt un oraș, lucru dovedit de existența fortificațiilor din lemn, unul chiar consacrat religios, dovadă fiind sacrificiile umane descoperite.

Directorul muzeului Brukenthal, Sabin Luca:

„De ce spun că e primul oraș din Transilvania, ca să nu spun cel puțin din sud – estul Europei: pentru că am descoperit un sistem de fortificație, de imprejmuire, compus din 11 palisade și șanțuri succesive, pe o profuzime de 200 de metri. Am descoperit două porți de intrare în sistemul de fortificație, cu turnuri, totul din lemn. Acest sistem, de o așa de mare dimensiune, nu s’a putut cerceta în Europa fiindcă costă foarte mult. Am surprins aceste palisade, șanțuri, turnuri, care ocroteau un nucleu care, din punctul meu de vedere, în stadiul inițial avea cam 100 de hectare împrejmuit. Faptul că este consacrat după toate regulile vedem din faptul că, la distanțe de aproximativ 200 de metri, în interiorul primei sau celei de’a doua fortificații este pus cîte un sacrificat. Am gasit vreo cinci (schelete – n.n.). Ceea este curios este ca nici unul nu e în aceeasi poziție, deci e clar că e sacrificiu, nu este o înmormîntare. I’au sacrificat în diverse ritualuri. Sînt puși fie pe burtă cu mîinile și picioarele legate, fie pe spate cu mîinile si picioarele legate, fie cu capul tăiat și pus pe piept.”

Potrivit acestuia, așezarea de la Turdaș a fost un centru regional de producție și distribuție a ceramicii, fapt dovedit de descoperirea unui număr foarte mare de cuptoare și obiecte din ceramică, de la vase, în stilul Turdașului, ”unic in Europa”, pînă la statuete antropomorfe, zoomorfe, și „statuete pe tron”, care exemplifica regalitatea și care au mai fost găsite doar în „două – trei situri din Europa”.

Sabin Luca:

„Trebuie să ne gîndim la un mare centru regional al acelui moment. Am găsit explicația asupra numărului mare de vase și statuete de lut descoperite aici. Am găsit 60 de cuptoare pentru arderea obiectelor de mici dimensiuni și singura concluzie care se poate trage este că aici se făcea plastica de statuete, idolii, pentru o țară. Și această mare așezare sacră cu caracter urban livra aceste piese, consacrate deja, spre comunități. E singura așezare din toate cele cercetate pînă acum din Europa neolitică care are un număr așa mare de cuptoare. (…) Putem argumenta ideea că sîntem în fața unei așezări protourbane aidoma marilor așezări din Orient, o așezare care avea sigur regi, datorită statuilor pe tron.”

În situl de la Turdaș au fost descoperite șase orizonturi diferite, datate în neoliticul timpuriu, eneoliticul timpuriu si dezvoltat, perioada getică și cea medievala, în jurul secolului XII.

Potrivit lui Luca, așezările neolitice descoperite aici erau suspendate, la șase-opt metri înălțime, datorită inundațiilor, localnicii dovedind cunoștințe inginerești remarcabile pentru acea epocă și datorită sistemului de fortificații care a rezistat calamităților.
De asemenea, s’a putut dovedi existenta în acea perioadă a „metalurgiei cuprului, lucru ce toată lumea bănuia pînă acum”.

Sabin Luca:

”Săpăturile din ultimul an și jumătate (2011-2012) au creat un nou muzeu, avem deja mii de piese întregi restaurate, extrem de reprezentative, unicat, de la ceramica la metal, de la piatră la os. La cercetarea aceasta se va mai lucra patru-cinci ani pînă cînd vom tipări volumele. (…) Pînă acum s’a cercetat un eșantion ceramic de doi-trei la sută și s’a cercetat cam trei-patru la sută din oase. La cea mai mare cercetare din Europa nu poți să estimezi nimic, decît că la final vom raporta cel mai mare esantion ceramic cercetat în Europa, cel mai mare esantion osteologic cercetat în Europa, cel mai mare, pentru că ăsta a fost norocul nostru.”

5. SCHELA CLADOVEI, 8.750 de ani de locuire neîntreruptă

Conform concluziilor trase în urma cercetărilor făcute la Schela Cladovei din Drobeta Turnu-Severin, se pare că aici se afla, dacă nu cea mai veche așezare umană din Europa, în mod sigur una dintre cele mai vechi.

Are urme de locuire continuă datînd de peste 8.700 de ani!
Zona a fost locuită înca din cele mai vechi timpuri ale umanității, dar cine să știe asta în Rumînia?

Vorbim de schelete de Homo Sapiens vechi de peste 8.000 de ani, de ateliere, de locuințe, de urmele unei așezări nu doar agrare, ci și de mesteșugari, care’și duceau traiul aici acum aproape 9.000 de ani!

Au fost descoperite locuințe, vetre rituale și morminte, precum și unelte agricole.
Șantierul arheologic ar fi mană cerească pentru turism, în alte țări. Am da aici 2 exemple Serbia și Bulgaria, 2 țări care nu sînt gîtuite de mentalitatea latinistă care a fost impusă samavolnic la noi.

La noi, totul e trecut cu vederea de oficiali, sau fac cunoscute aceste realități cu mari rețineri, de parcă cineva, o autoritate le’ar cenzura entuziasmul profesional.
Sigur, mulți știm deja ce se află în spatele acestei tăceri și rețineri a specialiștilor, cu toții trebuind să păstreze un mod de silenzio stampa asupra unor origini ale noastre care ies din tiparele impuse de școala ardeleană și de rigorile accepate de papalitate cîndva.

Un lucru aparte al așezării Schela Cladovei o reprezintă locuitorii săi preistorici: după descoperirea a peste 60 de morminte de înhumatie, s’a observat ca oamenii de aici erau adevărați ”uriași”, de regulă avînd peste 1,90 m înălțime, fapt neobișnuit pentru zona și timpurile acelei perioade.

Mai mult, se pare ca erau consumatori de carne crudă. Așezarea Schela Cladovei pare să fie cel puțin pînă în prezent și cea mai veche așezare omenească stabilă distrusă printr’un conflict armat.

Azi ne limităm numai la istorii tinere de 2000 de ani, cînd în realitate deținem mai mult decît atît, iar necunoașterea valorii istorice a locurilor peste care edilii sînt însărcinați să fie primari este o adevărată dramă pentru acele așezări.

Cunoașterea atît de către aceștia, cît și de către localnici ar trebui să fie obligatorie, pentru că un popor nu are viitor fără un trecut, și cunoașterea acestuia, iar acel popor ”ajunge să moară încet, dacă nu este deja un popor mort” !

Elenii se laudau cu istoria zeilor olimpieni, în timp ce multe dintre legendele lor trimit către lumea de la nord de Dunăre, adică către pămînturile noastre.

De unde le veneau semizeii lor ancestrali? De ce tot ignorăm, oare, această moștenire?

Trebuie să cerem cuiva acordul să ne asumăm aceste identități străvechi?

Personal cred că fiecare dintre noi care nu depindem de salariul sau pensia sistemului captiv unei ideologii străine de meleagurile noastre, trebuie să spunem răspicat și cu mult curaj, că ascendența noastră ca neam zace aici în aceste civilizații străvechi.

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

STUDIILE GENETICE RELEVĂ ÎMPERECHEREA DINTRE PĂSTORII PROTO-GEȚI ȘI PELASGII FERMIERI

ADN-ul dezvăluie împerecherea timpurie dintre crescătorii de animale veniți din est și fermierii europeni. Primii păstori Yamnaia (considerați a fi proto-geți) din stepele din estul Europei (numiți și indo-europeni) și din vestul Asiei (numiți massa-geți), dintre care 4 sunt îngropați în acest mormânt (poza 1), au început să se împerecheze cu fermierii europeni (pelasgii sunt considerați primii europeni) ai culturilor Cucuteni, Turdaș, Coțofeni etc., cu sute de ani înainte de a se lansa o migratie majoră în Europa, arată noi analize ale ADN-ului antic.

Cu sute de ani înainte de a se schimba chipul genetic al europenilor din epoca bronzului, păstorii care se aflau pe pășunile din stepa din nordul Mării Negre se amestecau deja, și ocazional se împerecheau cu fermierii din apropiere din sud-estul Europei.

Arheologii au presupus adesea că, încă în urmă cu aproximativ 5.600 de ani, fermierii din Caucaz, cunoscuți ca Maykop, au migrat în nord în număr mare, aducând limbile indo-europene, prelucrarea metalelor timpurii printre păstorii care străbăteau pășunile regiunilor din Nordul Mării Negre. În acest scenariu, acest schimb cultural a condus la pași importanți pentru dezvoltarea unui stil de viață de stepă cu ajutorul cailor domesticiți și ale carelor cu care nomazii transportau mărfuri mai târziu în Europa și Asia, aducând astfel și limbile indo-europene, începând cu aproximativ 5000 de ani în urmă (SN: 11/25/17, p. 16).

Cercetătorii numesc acești păstori nomazi, Cultura Yamnaya, care se întindea la vest în Bazinul Dunării (cu roșu în poză) și până în vestul României, pe teritoriul unde îndeosebi au trăit și au fost menționați geții carpato-dunăreni.

Legăturile genetice

O analiză a ADN-ului antic a scos la iveală în mod neașteptat semne de împerechere cu mai mult de 5000 de ani în urmă între păstorii Culturii Yamnaia din Europa de est și Asia de vest, și fermierii europeni, posibil din cultura amforelor globulare.

O altă surpriză, fermierii Maykop despre care mulți cercetători au crezut că au influențat în mod dramatic cultura Yamnaia, nu au lăsat nicio amprentă genetică asupra păstorilor geți nomazi. Liniile punctate din poza de mai jos reprezintă direcțiile bănuite prin care au exercitat o influență de către oamenii din cultura amforelor globulare și de către oamenii Maykop prin teritoriul Yamnaia nord-pontic.

Această constatare surprinzătoare, publicată recent în Nature Communications, ridică întrebări noi despre o perioadă crucială în care populația crescătoare de animale și populația agricolă răspândită a interacționat în regiunea Caucazului Eurasiei. Aceste schimburi au provocat răspândirea geografică a prelucrării metalelor, a roții și a carului, dar și a limbilor indo-europene azi vorbite în mare parte a lumii.

Intersecţia posibilă a trei culturi antice în urmă cu 5000 de ani

Dar, printr’o întorsătură neașteptată, ADN-ul prezent la păstorii Yamnaia prezintă semne ale unor strămoși împărtășiți numai cu fermierii pelasgi din estul Europei, nu cu oamenii Maykop din Caucaz.

Analiza genetică, condusă de geneticianul populațional Chuan-Chao Wang de la Universitatea Xiamen din China și antropologul molecular Wolfgang Haak de la Institutul Max Planck pentru Știința istoriei umane din Jena, oferă cea mai bună viziune până acum la istoria genetică a păstorilor Yamnaia.

Oamenii de știință au analizat seturi de modificări moștenite în ADN-ul a 45 de persoane, inclusiv 4 din Yamnaia și 12 din Maykop, dezgropate în Caucaz și din morminte de stepă datând între 6.500 si 3.500 de ani în urmă. S’au făcut comparații cu ADN-ul extras anterior provenit de la alți europeni vechi, asiatici și americani nativi.

O majoritate a strămoșilor din Yamnaia au venit de la vânătorii-culegători din Caucaz și o mică parte a strămoșilor Yamnaia – între 10 și 18 procente – a fost moștenită de la fermierii din Europa de Est, potrivit estimărilor oamenilor de știință. Acești fermieri ar fi putut aparține culturii amforelor globulare din Europa, numită așa pentru ceramica în formă de glob.

Aceste rezultate indică faptul că, cu mult înainte ca păstorii Yamnaia să migreze în Europa, ”a existat o sferă de interacțiune în Europa de Est între oameni din alte grupe genetice diferite”, spune Haak.

Pe de altă parte, oamenii din Maykop au moștenit aproximativ jumătate din ADN-ul lor de la fermierii anatolieni, care locuiau atunci în Anatolia, rezultă din analizele lui Haak și a colegilor săi. Această constatare subliniază în continuare separarea genetică a fermierilor Maykop de păstorii Yamnaia, care nu împărtășesc niciun ADN comun cu cultivatorii anatolieni.

În mod surprinzător, fermierii Maykop din regiunea Caucazului montan, arătat aici în poză, nu au lăsat practic nici un semn genetic asupra păstorilor din Yamnaia de nord, spun cercetătorii.

Dovezile despre împerecherea slabă dintre fermierii Maykop și locuitorii de stepă Yamnaia este ”o mare surpriză”, spune arheologul Volker Heyd de la Universitatea din Helsinki, care nu a participat la studiu. Cultura amforelor globulare din Europa de Est pare a fi un bun candidat pentru că s’a îmbogățit într’o oarecare măsură cu oamenii din Cultura Yamnaia cu mai mult de 5000 de ani în urmă, adaugă Heyd.

Migrațiile unor oameni din Cultura Maykop pe teritoriul Yamnaia, însoțite de transferul cunoștințelor de limbă, s’a petrecut, apreciază echipa lui Wang. Cercetătorii apreciază că migrațiile ocazionale spre nord, prin Caucaz, către pășunile din Yamnaia se potrivesc unui scenariu în care vechea patrie a limbii indo-europene se poate a fi din locurile de unde au venit agricultorii anatolieni.

Dacă au dreptate, au rezolvat una dintre cele mai problematice probleme din studiul limbilor. Dar, originile sigure ale limbilor indo-europene rămân incerte.

Persoanele Maykop dezgropate pe teritoriul Yamnaia au venit dintr’o populație relativ mică, izolată, care nu prezintă semne de rudenie, afirmă arheologul David Anthony de la Hartwick College din Oneonta, NY:

”Este doar subliniat faptul că oamenii Maykop au ales să nu se împerecheze cu oamenii din Yamnaia sau pre-Yamnaia.”

Fără căsătoriile regulate dintre cele două culturi, oamenii Maykop nu ar fi transferat limba lor la Yamnaya, susține Anthony. El consideră că este mai probabil ca limbile precursorilor indo-europeni să fie originare între păstorii de stepă.

Cum au construit păstorii nomazi culturi noi în epoca bronzului

În care și pe cai, păstorii din Yamnaya și’au lăsat amprenta genetică din Irlanda până în China

ADN-ul antic indică că păstorii călăreți numiți și Yamnaia au fost protagoniștii a două migrații pe distanțe lungi, acum 5000 de ani în urmă. O călătorie poate să fi transformat cultura veche a Europei a ceramicii cu fir (corded ware), în timp ce cealaltă a lansat cultura Afanasievo din Asia Centrală.

Păstorii geți nomazi (massa-geții) care trăiau pe pășunile de deal din Asia de Vest au făcut o serie de mișcări mari, la est și vest, cu aproximativ 5000 de ani în urmă. Acestea nu erau tipice, treceri de la un punct de pășune sezonier la altul, transhumanți cum mai sunt numiți ciobanii. Acești oameni au deschis noi trasee.

O revoluție tehnologică a transformat călătoria pentru păstorii vechi în acel moment. Desigur, nu au putut face rezervări de hotel online. Planificatorii de călătorii ar fi căutat în zadar o escală în stepă cu instrumente și materiale necesare. Cea mai apropiată oprire a călătorului a fost un pârâu de munte și un loc decent de pășunat pentru bovine. Totuși, spre deosebire de oricine altcineva, acești oameni rezistenți aveau mijloacele de a se deplasa – roți, care și cai.

Iată cum s’au desfășurat călătoriile: într’un moment în care precipitațiile s’au diminuat și pajiștile din Asia de Vest au devenit maro, carele trase cu boi încărcate cu obiecte personale s’au mișcat spre vest, urmând pășuni mai verzi în Europa Centrală și de Nord.

Alte căruțe au mers spre est până în Munții Altai din Siberia, unde se întâlnesc astăzi Rusia, China, Mongolia și Kazahstanul. Familii întregi cu bărbați, femei și copii s’ar putea să se fi aflat în aceste migrații. Sau călătorii ar fi putut fi în mare parte bărbați, care s’au căsătorit cu femei din satele agricole aflate de’a lungul drumului. Bovine, oi și capre, fără îndoială, au tras împreună cu cei care au făcut aceste călătorii, sub conducerea vigilentă a călăreților de cai.  Carele au servit ca și case mobile în timp ce se deplasau și în timpul opririlor periodice pentru a lăsa animalele să pască.

Aceste călătorii, de către oamenii cunoscuți acum sub numele de Yamnaia, au transformat genele și culturile umane pe un spațiu uriaș al Europei și al Asiei. Oamenii din Yamnaia și’au lăsat amprenta din Irlanda spre granița de vest a Chinei, de aproximativ 4.000 de kilometri.

Două studii de pionierat ale ADN-ului antic, publicate în Nature în anul 2015, au dezvăluit mișcările mari ale populației Yamnaia. Obținerea acestor rezultate a fost un moment crucial pentru cercetătorii care studiază epoca bronzului eurasiatic, care s’a extins de la aproximativ 5.000 la 3.000 de ani în urmă. Cele două milenii au fost martorii creșterii proceselor de prelucrare a metalelor, a sistemelor de scriere și a altor elemente de semnătură ale civilizațiilor urbane.

În prezent, lucrările noi încearcă să explice modul în care ADN-ul Yamnaia a făcut mari incursiuni în Europa bronzului în primii 200-300 de ani din acea perioadă cheie. Cele două studii diferă cu privire la faptul dacă Yamnaia a influențat culturile și limbile europene într’o singură etapă sau într’o perioadă extinsă.

O rețea mobilă

Cercetătorii au ignorat de multe ori acești geți nomazi Yamnaia și alte culturi de păstori ca forțe timpurii ale globalizării. Dar dovezile arheologice reflectă tot mai mult păstorii din epoca bronzului – care și’au mutat bovinele și campările dintr’un loc de pășunat sezonier în altul – ca o rețea de societăți mobile care au format un sistem de comunicare intercontinentală. Cercetările efectuate pe situri din pășunile din Asia, pe versanții și pe versanții munților indică faptul că acești păstori au creat rețele comerciale extinse, cruciale pentru creșterea statelor agricole. Păstorii încă prosperă în mai multe părți ale lumii de astăzi, oferind o varietate de servicii pentru orașele din părțile îndepărtate, muntoase din Asia.

Urmăriți turma

Drumul de la satele agricole timpurii ridicate de pelasgii primari la primele civilizații pe scară largă din Europa și Asia s’a intersectat cu călătoriile de pe continent ale geților nomazi euro-asiatici. Studiile genetice au evidențiat rolul păstorilor cunoscuți sub numele de Yamnaia, care au influențat culturile europene și asiatice cu cel puțin 5000 de ani în urmă.

Acordarea statutului special păstorilor ca constructori de civilizație nu este o idee nouă. În anii 1950 și 1960, arheologii proeminenți au susținut că păstorii călăreți au lansat o serie de migrații din patria lor, regiunea de stepă pontică-caspică la nord de Marea Neagră, de la aproximativ 6000 la 3000 de ani în urmă. Acești arheologi au văzut pe acești păstori ca niște războinici nomazi răi care răspândesc stilul de viață, credințele și limbajul a ceea ce este cunoscut sub numele de cultura kurgană pentru fermierii și vânătorii din Europa și părți din Asia.

Grupurile Kurgan, care includeau și Yamnaia, au fost cunoscute pentru îngroparea poporului lor în morminte acoperite de movile de pământ. Aceste grupuri nu aveau sistem de scriere, ci au vorbit despre o versiune timpurie a limbilor indo-europene moderne, au argumentat unii arheologi. Limbile indo-europene de astăzi includ româna, greaca, engleza, spaniola, rusa, germana, bengaleza etc.

Până în anii 1980, o altă perspectivă a fost agreată. Cercetătorii au propus că aceste culturi și limbi europene din epoca bronzului s’au schimbat pe măsură ce ideile au trecut de la un grup la altul. Europenii nu au format familii cu călătorii acestor drumuri intercontinenale, sau cu păstorii. În schimb, localnicii au adoptat practicile aduse din afara comunităților lor, după cum găseau necesar, dar băștinașii și’au păstrat genele în continuare intacte.

Susținătorii acestor noi ”idei de migrare” privesc cu prudență asupra ADN-ului Yamnaia în Europa. Semnăturile genetice ale migrațiilor anterioare ridică mai multe întrebări decât răspunsul lor, spun cercetătorii.

ADN-ul nu poate explica încă de ce, de exemplu, oamenii Yamnaia s’au mutat în primul rând. Mărimea migrațiilor spre vest și spre est și modurile în care fiecare etapă se desfășoară de’a lungul mai multor secole, rămân, de asemenea, misterioase. Poate cel mai important, seturile de gene împărtășite de populațiile îndepărtate nu pot explica modul în care culturile și limbile străvechi s’au schimbat în timp.

În ciuda incertitudinilor, ADN-ul rătăcitor al oamenilor Yamnaia face un lucru clar, spune Eske Willerslev, genetician evolutiv la Universitatea din Copenhaga:

”Păstorii din epoca bronzului au mers pe distanțe lungi pentru o lungă perioadă de timp și au avut un impact important asupra civilizațiilor europene și centrale din Asia.”

Willerslev a condus una dintre investigațiile Yamnaia din 2015. O echipă condusă de geneticianul școlii medicale de la Harvard, David Reich, a efectuat celălalt studiu . Eforturile de a schimba modul de a înțelege cum păstorii din vechime s’au transformat în declanșatori și agitatori în ascensiunea civilizației sunt în plină desfășurare, după cum o demonstrează o serie de noi lucrări.

Genele călătorilor

Investigația pentru perioada antică a lui Willerslev și a lui Reich, desfășurată independent, în colaborare cu diferite grupuri de arheologi, a ajuns la aceeași concluzie: oamenii din Yamnaia au remodelat ADN-ul oamenilor din zona centrală și nord-europeană în decurs de câteva sute de ani de la începerea călătoriei spre vest încă din urmă cu peste 5.100 de ani. Asta a surprins ambele grupuri de cercetare.

ADN-ul extras dintr’un total de 195 de schelete din Europa de Nord și Europa Centrală în cele două studii a arătat că cei care au trăit între 4.900 și 4.400 de ani în urmă poseda o cantitate remarcabil de mare de ADN Yamnaia. Oamenii Yamnaia au contribuit cu aproximativ 75% din strămoșii acelor fermieri, au concluzionat oamenii de știință.

Perioada europeană cu moștenire Yamnaia a aparținut, celor numiți de arheologi, oamenii Culturii ceramicii cu fir, cunoscută pentru decorarea olăritului, prin presarea frânghiilor în argilă încă moale și realizarea topoarelor de luptă din piatră. Yamnaia a început să creeze cultura ceramicii cu fir după ce a ajuns în Europa Centrală și de Nord, propune arheologul David Anthony de la Colegiul Hartwick din Oneonta, NY

”N’am fi știut niciodată că oamenii din Yamnaia au produs două culturi distincte, uitându’ne doar la descoperirile arheologice”, spune Anthony, care este coautor la articolul din 2015 al grupului lui Reich.

Dacă nu ar există o legătura genetică, ar arăta că Yamnaia, care anterior nu făcuse nimic asemănător cu ceramica cu fir sau cu topoarele de luptă, nu ar fi avut niciun aport în Cultura ceramicii cu fir.

Populația scade în rândul fermierilor și foștilor agricultori europeni în urmă cu aproximativ 5 000 de ani (SN: 11/2/13, p. 12), posibil din cauza epidemiilor ( SN: 11/28/15, p. 7), astfel ar fi putut permite grupului Yamnaia să’și exercite o astfel de influență.

În primul rând, păstorii migranți au trimis trupe de război ale băieților adolescenți (despre care vom mai vorbi mai jos) ca forțe de avanpost pentru a controla teritoriile europene (SN Online: 8/7/17 ), spune echipa condusă de Kristian Kristiansen de la Universitatea din Gothenburg din Suedia în Antiquity.

Restul migranților au sosit la scurt timp după aceea, susțin cercetătorii. Oamenii din Yamnaia s’au căsătorit apoi cu femei din grupurile locale, posibil prin răpirea lor. Kristiansen este coautor la articolul din 2015 al grupului Willerslev.

Cercetările genetice, izotopice și lingvistice recente au schimbat în mod dramatic înțelegerea noastră cu privire la modul în care a fost creată cultura ceramicii cu fir în Europa. Aici, autorii explică aceasta în ceea ce privește adaptările locale și interacțiunile dintre oamenii migranți Yamnaia din stepa pontico-caspică și culturile neolitice indigene din nordul și estul Europei. Economia inițială de creștere a animalelor a migranților din Yamnaia a cedat treptat noilor practici de cultivare a cerealelor, ceea ce a dus la adoptarea unor cuvinte noi pentru aceste culturi. Rezultatul acestui proces de hibridizare a fost formarea unei noi culturi materiale, a culturii ceramicii cu fir și a unui nou dialect, prototermic.

În ciuda unui grad de ostilitate între grupurile extinse ale ceramicii cu fir și grupurile neolitic indigene, datele izotopice stabile sugerează că exogamia a oferit un mecanism care le’a facilitat integrarea.

Cultură ceramicii cu fir a apărut ca un mod hibrid de viață care a inclus cultivarea culturilor, creșterea animalelor de fermă, a vânatului și adunarea recoltelor, argumentează Kristiansen. Structurile vii comunale și mormintele de grup ale fermierilor europeni anteriori au fost înlocuite de structuri mai mici, potrivite pentru familii și morminte unice acoperite de movile de pământ. Familiile grupului Yamnaia au trăit din care chiar înainte de a călători în Europa. Un accent comun pe viața de familie și îngroparea individuală a morților indică faptul că membrii culturilor Yamnaia și ceramicii cu fir au păstrat posesiunile printre rude apropiate, în viziunea lui Kristiansen.

„Cultura Yamnaia și Cultura ceramicii cu fir au fost unificate printr’o nouă idee de a transmite proprietăți între indivizi și familii înrudite”, afirmă Kristiansen.

Migranții Yamnaia trebuie să fi vorbit o versiune incipientă a limbilor indo-europene care s’au răspândit mai târziu în Europa și în părți ale Asiei, susține grupul lui Kristiansen. Anthony, un vechi colaborator al lui Kristiansen, este de acord. Vocabularele reconstituite pentru oamenii din cultura ceramicii cu fir includ cuvinte legate de care, roți și creșterea cailor care ar fi putut veni numai de la Yamnaia, spune Anthony.

Pe măsură ce limbile indo-europene s’au răspândit, impactul genetic al Yamnaia în Europa a rămas substanțial, chiar și după dispariția culturii ceramicii cu fir în urmă cu 4.400 de ani, spune echipa lui Reich.

Aproximativ 50% din strămoșii unor persoane dintr’o cultură ulterioară din epoca bronzului au numit cultura Bell Beaker pentru vasele sale de ceramică în formă de clopot inversat, derivate din stilul Yamnaia. O astfel de ceramică s’a răspândit în mare parte din Europa, începând cu aproape 4.770 de ani în urmă și dispărută cu 3.800 de ani în urmă. Migrațiile fie ale oamenilor, fie ale ideilor ar fi putut reprezenta această dispersare.

Chiar și astăzi, ADN-ul de la occidentalii, centralii și nord-europenii moderni se apropie de o contribuție genetică de 50% din partea echipei Yamnaia, raportată de Reich în 2015.

Săpăturile la așezările sezoniere ale vechilor păstori din Kazahstan indică practici culturale coerente pe toată epoca bronzului. Exemplele includ ceramica descoperită la un sit datând de la aproximativ 3.900 la 3.600 de ani în urmă.

Multe contacte, nu unul

La fel ca mulți dintre colegii săi, arheologul Volker Heyd de la Universitatea din Bristol din Anglia a fost contrariat de rapoartele din 2015 privind o legătură genetică strânsă între crescătorii vest-asiatici și o cultură a epocii bronzului considerată nativă în Europa. Dar, spune Heyd, povestea migrațiilor antice Yamnaia este mai complexă decât scenariul de schimbare rapidă schițat de Kristiansen și Anthony.

Nu există nicio dovadă că oamenii Yamnaia au dezvoltat rapid practici tipice culturii ceramicii cu fir într’o parte a Europei, susține Heyd în Antiquity. Schimbările culturale din Europa în urmă cu peste 5000 de ani trebuie să fi survenit dintr’o serie extinsă de relații la scară mică cu Yamnaia și alți păstori, care a fost apoi acoperit de un mare aflux de călători din stepă cu care, spune el.

De exemplu, mormintele individuale și alte semne de contact cu poporul Yamnaia și chiar cu păstorii vest-asiatici apar în Europa mai devreme cu 1000 până la 2000 de ani înainte de migrațiile de transformare a ADN-ului.

Luați în considerare faptul că Yamnaia reprezintă 5% din strămoșii lui Ötzi Iceman, care a trăit în sud-estul Europei cu aproximativ 300 de ani înainte de mutarea mare a grupurilor Yamnaia (SN: 5/27/17, p.13). Se știe puțin despre aceste întâlniri anterioare.

Eforturile de a descifra legăturile dintre cultura Yamnaya și Cultura ceramicii cu fir sunt complicate de faptul că ADN-ul este disponibil de la câțiva oameni din fiecare grup, spune Heyd, care în prezent extinde mormintele Yamnaia din Panonia. Probele antice ADN analizate în documentele din 2015 provin numai din câteva site-uri de cultură Yamnaia și a Culturii ceramicii cu fir în câteva părți ale Europei și ale Rusiei.

Heyd suspectează că păstorii călători din Yamnaia aveau deja contacte mai timpurii, probabil cu 5400 de ani în urmă, cu cei din Europa Centrală și de Est cunoscuți pentru a face vase în formă de glob cu mânere mici. Persoanele din această cultură, săpate în 2 locuri din Polonia și Ucraina, nu posedă genele Yamnaia, a raportat online pe 9 mai o echipă afiliată la laboratorul Reich.

Dar Heyd crede că împerecherea dintre membrii acelei culturi europene și migranții Yamnaia s’ar putea să fi avut loc puțin mai la est, unde contactele interculturale s’ar fi petrecut probabil la granița pădurilor europene și a pășunilor asiatice.

Alte indicii genetice indică o lungă istorie a păstorilor asiatici care traversează părți din Europa. Cantități mici de ADN provenind de la păstori de stepă, eventual Yamnaia, au apărut în trei schelete de vânători-culegători din sud-estul Europei, și datează de aproximativ 6.500 de ani în urmă.

Mormintele din Europa din Cultura Ceramicii cu fir (stânga) și Cultura Yamnaia din Asia de Vest (dreapta) prezintă asemănări, cum sunt și aceste morminte solitare. Unii cercetători consideră astfel de asemănări ca semnele influenței puternice a păstorilor Yamnaia asupra fermierilor europeni în urmă cu peste 5000 de ani.

ADN-ul multor alte persoane din epoca bronzului sunt necesare pentru a dezlega relațiile dintre păstorii migratori și grupurile europene pe care le’au întâlnit, spune Heyd. Mai multe statistici nedumeresc, doar aproximativ 5 % din mormintele gen Yamnaia se estimează că există în continuare. Proiectele și construcțiile din epoca sovietică din secolul al XX-lea au distrus o mare parte de restul mormintelor.

Scepticismul lui Heyd asupra contribuției singulare a oamenilor Yamnaia pentru Cultura ceramicii cu fir are sens, spune arheologul Ursula Brosseder de la Universitatea din Bonn din Germania.

”Fenomenele culturale, cum ar fi Cultura ceramicii cu fir, nu pot fi legate una de alta la grupuri etnice, grupuri de populatie genetică sau limbi”, spune ea.

Brosseder, care studia culturile antice europene, se îndoiește, de asemenea, că evoluția limbilor indo-europene, care sunt atât de dominante în majoritatea lumii de astăzi, să poată fi atribuită unei singure populații de păstori migratori.

Expunerea sudică

Brosseder și alți critici ai migrațiilor majore Yamnaia ca schimbători ai jocului ne descrie o imagine diferită, în două sensuri, a ceea ce s’ar fi putut întâmpla în epoca bronzului din Europa.

Povestea începe în Orientul Mijlociu când agricultorii care vorbeau limbi indo-europene au domesticit capre și alte animale cu 6.000 de ani în urmă sau mai devreme. Creșterea animalelor a dat naștere rapid păstorilor, inclusiv Yamnaia.

Cu aproximativ 5.000 de ani în urmă, o ciumă a șters mulți fermieri și crescători de cai din părțile superioare ale Europei. Păstorii au migrat spre vest pentru a găsi terenuri mai bune de pășunat, deoarece o climă mai caldă și mai uscată s’a ivit din stepele centrale din Asia. În Europa Centrală și de Nord, călătorii au întâlnit populații rare care se luptau să supraviețuiască. Nativii au adoptat limbajul indo-european timpuriu și s’au împerecheat.

Dar un al doilea val de influență a venit dinspre sud, în același timp sau poate puțin mai devreme. Limbile indo-europene înrudite se răspândesc prin intermediul fermierilor care se deplasează din zonele mediteraneene și Anatolia (acum Turcia) în zonele mai joase ale Europei și în Asia de Sud. Cultivatorii aceștia nu aveau nimic de’a face cu mișcările mari ale Yamnaia și rar se împerechează cu păstorii.

Sprijinul pentru acest scenariu vine de la 19 schelete de agricultori din epoca bronzului din Creta, Grecia și Turcia. ADN-ul acestor persoane a fost în mare parte moștenit de la fermierii anteriori din Anatolia de Vest și din Marea Egee, a declarat o echipă condusă de geneticianul școlii medicale de la Harvard, Iosif Lazaridis, în Nature. Cantități mici de strămoși Yamnaia, de la 9 la 32%, au apărut printre acești indivizi.

Aceasta și alte studii genetice ale europenilor din sud-estul Europei „sugerează că unele, dar nu toate, ramuri ale limbilor indoeuropene au provenit din popoarele stepelor”, spune lingvistul Paul Heggarty de la Institutul Max Planck pentru știința istoriei umane din Jena, Germania.

Vorbitorii indo-europeni din trecut și din prezent afișează o varietate de modele genetice într’o zonă geografică uriașă, generând îndoieli cu privire la orice explicație simplă pentru răspândirea acestei familii de limbi, susține Heggarty.

Scenariul de mai sus, deși nu este confirmat, transmite complexitatea mișcărilor și culturilor populației euroasiatice care răspândesc limbile indo-europene, spune arheologul Colin Renfrew de la Universitatea din Cambridge. Renfrew a propus acum 30 de ani că fermierii anatolici să fi purtat o limbă indo-europeană timpurie în Europa începând cu aproximativ 9.000 de ani în urmă. Argumentul său influent a respins ideea că valurile migranților au schimbat limbajul și cultura.

În conformitate cu ideile sale, datele genetice din rapoartele din 2015 au arătat că grupurile de agricultori din Europa de Sud-Est și Anatolia s’au mutat în inima Europei cu mai mult de 6.000 de ani în urmă, unde locuiau deja vânători-culegători. Când ADN-ul Yamnaia a sosit, seturi de variante genetice tipice acelor fermieri și vânători-culegători au scăzut.

Dar lucrările din 2015 despre Yamnaia au schimbat și gândirea lui Renfrew. Acum acceptă că păstorii vest-asiatici au ajuns în partea centrală și nordică a Europei cu aproximativ 5.000 de ani în urmă. Ce s’a întâmplat în continuare, mai ales în sudul Europei unde Yamnaia nu a lăsat un marcaj mare, este neclar.

”Originile genetice ale oamenilor din epoca bronzului din Anatolia, care a fost un drum regal în Europa, sunt aproape necompletate”, spune el. Același lucru este valabil și pentru originile membrilor civilizației din Valea Indusului ale Epocii Bronz de mijloc în Asia de Sud, unde se poate vorbi despre o formă timpurie de limbi indo-europene.

Căi potențiale ale migrației anatoliene

Odată ce am acceptat că Anatolian nu este târziu PIE – și că a fost nevoie doar de un studiu al anatolienilor arhaici, putem trece mai departe pentru a explora posibilele căi de expansiune.

Pe traseul balcanic o schiță actuală a punctelor ce leagă Khvalynsk de Anatolia este după cum urmează. În afara de ipoteza patriei anatoliane și migrația spre vest (menționate de exemplu, prin Lazaridis și colab. în 2017 ), cealaltă posibilitate, inclusiv patria din stepă cel mai probabil este faptul că răspândirea Proto-Anatolienilor prin Balcani, trebuie să fi fost separată de Khvalynsk (Rusia) migrând mai întâi spre vest, prin regiunea nord-pontică, apoi spre sud spre Ezero (Bulgaria).

Traseul anatolian spre vest în modelul de stepă se referă la posibilitatea ca proto-anatolienii să se răspândească spre sud prin Caucaz și apoi spre vest prin Anatolia, așa cum a sugerat inițial Marija Gimbutas pentru Maykop, ca o legătură prin Caucaz.

Știm că acest traseu Khvalynsk – Novodanilovka-Suvorovo – Cernavodă – Ezero –  Troia model de migrare propus de Anthony nu prezintă niciun lanț vizibil în arheologie, dar contacte evidente (inclusiv Genomics) sunt observate pentru unele dintre aceste culturi vecine în momente diferite.

Rămășițele culturii Suvorovo-Novodanilovka au apărut în jurul anului 4400-4200 î.Hr. în localitățile obișnuite din localitățile Sredni Stog:

– Înmormântări bogate la Novodanilovka în stepe, în apropiere de Nipru,
– Grupul Suvorovo (Varna) până în delta Dunării, coincide aproximativ cu abandonarea masivă a vechilor așezări din zonă.

Una dintre cele mai puternice legături culturale dintre Khvalynsk și Suvorovo Novodanilovka sunt capetele similare din piatră lustruită în formă de capete de cai găsite în ambele culturi, un obiect tipic de prestigiu de stepă care se întoarce spre estul pontic-caspic de la începutul sec. 5000-4800 î.Hr.

Descoperirea sa în valea Dunării poate să fi semnalat extinderea călătoriei pe cai care este compatibilă cu descoperirea unor cai domestici antici în regiune. Caii nu au fost importanți în culturile vechi europene și se pare că nici ele nu erau în Sredni Stog sau Kvitjana.

Telegin, principala sursă de cunoaștere în culturile preistorice din Ucraina pentru Anthony, a fost în cele din urmă convins că Surovovo-Novodanilovka era o cultură separată. Cu toate acestea, pentru Anthony (folosind primele impresii ale lui Telegin), ar putea fi o elită bogată printre popoarele Sredni Stog. Anthony consideră că Sredni Stog a fost, de asemenea, influențat de Khvalynsk și, astfel, potențial legat de Suvorovo-Novodanilovka.

Cu toate acestea, nu se poate lega culturile Nord-Pontice eneolitice la Khvalynsk, nici la cai – în timp ce presupune în mod clar caii pentru Novodanilovka-Suvorovo, nu se leagă culturile Nord-Pontice la extinderile târzii ale proto-indo-europenilor de la sfârșitul Culturii Khvalynsk și Yamnaia.

Întrebarea de aici despre Anthony (ca și în cazul expansiunii proto-anatoliene descrise în cartea sa din 2007), a fost aceea de a oferi un șir de legături plauzibile între Khvalynsk și Anatolia, iar cea mai simplă legătură dintre culturile de stepă este în general, o comunitate largă între culturile nord-pontice și cele din nordul Mării Caspice.

În acest fel, nodul care leagă Khvalnsk de Dunăre pare mai puternic, indiferent de originea  Suvorovo-Novodanilovka.

Dacă, totuși, se face o legătură genetică directă între Suvorovo-Novodanilovka și Khvalynsk, va fi puțin necesar să se includă Sredni Stog sau orice altă cultură intermediară în ecuație.

Am văzut deja o mișcare de origine stepă în Grecia continentală, și nu am fi surprinși dacă o mișcare paralelă ar putea fi văzută de la Ezero la Troia (sau din regiunea de Nord-Vest anatoliană vecină), astfel încât migrația finală din Anatolia a fost declanșată de migrațiile masive din stepă în timpul Calcolithiului.

Deși suntem siguri că găsim subgrupul R1b-L23 în migrațiile directe ale Balcanilor de către membrii Yamnaia, legătura dintre migrația stepelor și migrația Anatolienilor poate fi puțin mai complicată: chiar dacă aflăm că expansiunea Suvorovo-Novodanilovka a fost asociată cu expansiunea și cu aducerea variabilității haplogrupurilor R1b-M269 și R1b-L23 , nu știm încă dacă cca. 1.500 de ani au trecut (și dacă diferite schimbări culturale și populaționale au avut loc) între migrațiile proto-anatoliene și anatolienii comuni că ar fi putut să fi influențat compoziția principală a haplogrupurilor din ambele comunități.

Interacțiunile culturale din jurul Carpaților la începutul mileniului al III – lea î.Hr: 1 – Cultura amforelor globulare; 2 – grupul Sofievka din cultura Cucuteni-Trypillia; 3 – Cultura vaselor-pâlnie; 4 – Cultura Baden; 5 – Cultura Kostolac; 6 – Cultura Coțofeni; 7 – Cultura Cernavodă II; 8 – Cultura Yamnaia și grupul Usatovo din cultura Cucuteni-Trypillia (apud Kadrow, 2001).

Expansiunea balcanică indo-europeană

Probele ulterioare ale subgrupului R1b1a1a2a2-Z2103 sugerează o continuitate genetică a populației timpurii de la Khvalynsk în grupurile pastorale din stepa Volga-Ural-Caucazul de Nord: Yamnaia timpurie în Ekaterinovka cca. 2.840 î.Hr., Yamnaia târzie în Temrta IV ca. 2760 î.Hr., și două probe timpurii din cultura Poltavka din Lopatino II cca. 2.770 și în Kutuluk cca. 2.680 î.H. (Mathieson și colab. 2015).

Grupurile orientale – dacă numai din cauza localizării lor în Yamnaia – ar fi putut urmări fluxul sudic mai târziu decât linia vestică R1b1a1a2a1-L51, eventual prin așezarea Kovachevo-Troyanovo. Eșantionul de la Beli Manastir din cultura Vučedol (Croația) arată cum s’ar putea să fi fost implicate diferite grupuri de familii în migrația Yamnaia în Europa de Sud-Est.

Populația din epoca bronzului spune așezărilor din Bazinul Carpatic practică ritualuri similare cu lumea miceniană, cu un cult oficial practicat în clădiri specifice, cum ar fi templele destinate servirii întregii comunități, completate de un cult de familie, reprezentat de șemineuri și mici bucăți de altar sau care miniaturale din lut.

Există un potențial cult solar (care amintește de cultul Zamolxe, Zeus / Apollo) înainte de apariția sa mai târzie în cultura Urnfield și în epoca bronzului nordic; sacrificii umane potențial adresate unor zeități ale războilui (cum ar fi Ares); ofertele de hrană potențială pentru unele zeități ale fertilității (cum ar fi „Marea Zeiță” sau ”Zeița Mamă”); idoli-animale prezenți și pe vase de băut; un ”cult al eroilor” cu arme și alte obiecte metalice etc. (Gogaltan 2012). Toate acestea întăresc ideea unei comunități balcanice comune, în contact cu culturile centrale europene, din care populația proto-elenă a putut migra spre sud.

Grupul R1b1a1a2a2-Z2103 apare în populațiile moderne ca:

Un grup balcanic – în principal din linia R1b1a1a2a2c-Z2106, precum proba găsită în cariera Stalingrad din data de cca. 2670, cu un grup central dominat de R1b1a1a2a2c1a-Z2110 găsit în Grecia și Europa Centrală.

Un grup armean – din grupurile R1b1a1a2a2a-L584 – aflat în principal în zonele muntoase armene.

O grupă nordică – din familia R1b1a1a2a2b-L277.1, posibil legată de proba Vučedol cca. 2775 î.Hr. și proba Cultura Clopote de la Szigetszentmikklós cca. 2330 î.Hr.

Distribuția modernă a subgrupelor R1b1a1a2a2-Z2103 în jurul Balcanilor susține, prin urmare, existența unui traseu paleo-balcanic

Chiar dacă modelul de migrație ideal este prin Balcani – datorită migrațiilor est-vest dinspre stepă către Europa – nu există un consens general aici, din cauza lipsei de modele antropologice solide și existenței legăturilor culturale între stepă și Anatolia prin Caucaz, deci dezbaterea va rămâne deschisă.

Mișcările estice

Cu toate întrebările legate de migrația occidentală a grupului Yamnaia, poate cel mai mare mister al tuturor fenomenelor este ce s’a petrecut atunci când acești oameni s’au mutat spre est până în Munții Altai din Asia Centrală.

Echipa lui Willerslev a raportat în 2015 că ADN-ul antic din epoca timpurie a bronzului care aparținea unei culturi prost înțelese în regiunea Altai a fost practic 100% identic cu ADN-ul Yamnaia de 5.000 de ani. Migranții Yamnaia ar fi putut dezvolta cultura Siberiană din sud, cunoscută sub numele de cultura Afanasievo, în întregime pe cont propriu, provocând un impact și mai mare decât cei pe care Yamnaia l’au produs asupra culturii europeană a ceramicii cu fir, a concluzionat echipa lui Willerslev.

Din sudul Siberiei, oamenii vechi cu rădăcini Yamnaia ar fi adus locuitorilor din vestul Chinei, una dintre cele mai vechi și mai puțin cunoscute limbi indo-europene, Tochariana, spun cercetătorii.

Orice s’ar fi întâmplat, Asia Centrală a fost un focar al mișcărilor populației din epoca bronzului, a subliniat Willerslev și colegii sâi. După ce a apărut în urmă cu aproximativ 4.000 de ani, oamenii din Sintashta din Asia Occidentală au dat naștere unei culturi distincte în regiunea Altai câteva sute de ani mai târziu, echipa a raportat pe baza ADN-ului de la 40 de asiatici din epoca bronzului.

Analogii de ADN vechi au arătat că împerecherea a avut loc între migranții Sintashta și oamenii din Altai pe care i’au întâlnit. În urmă cu aproximativ 3.500 de ani, mai multe culturi din Asia de Est au ajuns în regiunea Altai și au devenit dominante, au sugerat în continuare descoperirile genetice.

Arheologul Michael Frachetti de la Universitatea Washington din St. Louis nu se îndoiește de faptul că diferitele populații de păstori din epoca bronzului se mișcau continuu prin inima Asiei. Cercetările efectuate de Frachetti indică faptul că migrația sezonieră a regiunilor montane, începând cu 4000 de ani în urmă, a creat rute principale de rute de mătase în următoarele două milenii (SN: 4/15/17, p. 9).

Dar cercetătorii încă știu puține despre structura genetică și viețile cotidiene ale oamenilor asiatici, cum ar fi Yamnaya și diverse comunități Altai, avertizează Frachetti. Nici măcar nu este clar dacă rămășițele excavate ale oamenilor din Yamnaia reprezintă o cultură sau mai multe culturi, susține el.

„De la Marea Caspică până la China, multe întrebări rămân despre pastoraliștii din epoca bronzului”, spune Frachetti. El colaborează acum cu echipa lui Reich pe o analiză a ADN-ului provenit de la persoane anterioare excavate pe site-urile de epoca bronzului din Asia Centrală și de Est, datând din epoca bronzului din Europa.

Păstorii fără frontiere

Un lucru este sigur: păstorii antici nomazi își arată reputația de ”barbari” obsedați de raiduri și războaie. Această generalizare a început în societățile agricole timpurii expuse raidurilor și conflictelor păstorilor din regiunile de frontieră. Înarmați cu sisteme de scriere, civilizațiile agricole au înregistrat relatările unilaterale ale grupurilor nomade ca sălbatici.

Descoperirile arheologice sugerează acum păstorii din epoca bronzului specializați în comunicarea intercontinentală. Cu aproximativ 5.000 de ani în urmă, comunitățile nomade au început să schimbe tehnologia cunoașterii, alimentelor și prelucrării metalelor în zone din ce în ce mai largi din Asia și Europa. Grupurile nomade au fost primele motoare ale globalizării, care leagă civilizațiile agricole din sud-vestul și estul Asiei prin văile montane care traversează continentul, declară Frachetti.

Păstorii care se deplasează prin acele văi au adus culturile din Asia de sud-vest în China și culturile din Asia de Est înapoi invers, spune arheologul Robert Spengler de la Institutul Max Planck pentru știința istoriei umane. În timp ce își desfășurau drumurile în Asia prin văile montane, păstorii încorporau culturile altora în propriul mod de viață.

Semințele găsite în două locuri de campare din Kazahstan arată că oamenii folosesc grâu din Asia de Sud-Vest și mei de sorg din Asia de Est între 4.800 și 4.300 de ani în urmă (SN: 5/3/14, p. 15). Aceste boabe, găsite în cantități mici, ar fi putut fi consumate sau folosite în ritualuri de un anumit fel.

Păstorii vechi s’au bazat într’o oarecare măsură pe culturi agricole. O așezare veche din epoca bronzului din Kazahstan a produs boabe de mei, de mazăre, orz și grâu.

Păstorii din 17 situri din Kazahstan, care datează de aproximativ 3.800 până la 2.800 de ani în urmă, au consumat atât pește, cât și carne și au cultivat în timp cantități tot mai mari de mei. Arheologul Emma Lightfoot de la Universitatea din Cambridge și colegii săi au analizat semnăturile chimice ale diferitelor tipuri de consum alimentar în oasele oamenilor din acele așezări din perioada bronzului și fierului timpuriu. Rezultatele au apărut în 2015 în Arhaeometry.

Păstorii au răspândit, de asemenea, idei cheie despre viață și moarte, așa cum sunt reprezentate în practicile de înmormântare din Asia în perioada bronzului de mijloc, susține Frachetti. Mormintele societăților agricole din epoca bronzului și comunitățile pastorale – care se întind de la deltele centrale sud-asiatice spre stepele din Asia Centrală și regiunea deșertului Xinjiang din vestul Chinei – afișează modalități comune de a interfera cu morții, care nu pot fi întâmplătoare, spune el. Aceste morminte datează între aproximativ 4.200 și 3.500 de ani în urmă. Practicile comune de înmormântare includ plasarea cadavrelor într’o poziție îndoită pentru somnul de veci și oferirea morților unor obiecte speciale pentru viața de apoi, cum ar fi vasele de ceramică sau coșurile care conțineau hrană și obiecte de bronz diferite, în special bijuterii, arme și oglinzi.

Păstorii antici au mutat așezări complexe de la o locație la alta, în timp ce călătoresc cu turmele lor în urmă cu aproximativ 2.200 și 700 de ani, spune arheologul J. Daniel Rogers de la Muzeul Național de Istorie Naturală Smithsonian din Washington, DC.

Aceste societăți de stepă, care s’au strâns în ceea ce este acum Mongolia și nord-vestul Chinei, au construit adesea așezări perete în văile râului de’a lungul coridoarelor de iarnă sezoniere.

Grupurile care se deplasează între zonele de pășunat de sezon au adunat comunități temporare de corturi în aceste zone cu pereți spațioase , a concluzionat Rogers în cercetările arheologice din Asia din septembrie . Comunitățile mobile au inclus conducători, meșteșugari și chiar personal administrativ, propune el.

Pastoralistul și civilizația agricolă au comercializat bunuri și idei, chiar dacă conflictele au izbucnit uneori de-a lungul granițelor rutelor călare. Frechette adaugă: „Pastoraliștii și-au format propria lor civilizație bazată pe mobilitate pentru a-și menține economiile în creștere și pentru a hrăni oamenii”.

Civilizațiile exterminatoare

Puțini păstorii antici sau contemporani pot fi numiți nomazi clasici, care se mișcă constant peste relieful vast. Numărul și durata migrațiilor anuale variază foarte mult de la un grup la altul, spune arheologul Nikolay Kradin de la Filiala Orientului de Extremă al Academiei Ruse de Științe din Vladivostok. Dar crescătorii de animale se deplasează astăzi cel puțin o dată sau de două ori pe an pe locuri de pășunat sezoniere.

În ciuda încercărilor din epoca sovietică de a forța păstorii asiatici să devină fermieri, aproximativ 40 de milioane de oameni se implică în viața nomadă în Asia, Africa și Orientul Mijlociu, estimează Kradin. Pajiștile uscate și zonele de deșert care conduc la pastoralism acoperă aproximativ 25% din suprafața pământului, spune el.

Păstorii montani din Asia Centrală mențin turme valoroase, unele în valoare de sute de mii de dolari, spune Frachetti. În călătoriile lor de’a lungul văilor montane care servesc încă precum o autostradă neoficială care leagă orașele îndepărtate, păstorii oferă miei pentru sacrificare pentru nunți, acționează ca niște curieri între regiunile stabilite și creează rețele sociale și familiale pe scară largă prin căsătorie, afaceri și comerț.

Purtătorii asiatici continuă să se specializeze în mobilitate și în rețea în domenii largi. Aceste grupuri reprezintă ”centre nervoase” pentru locuitorii orășeni care folosesc văile asiatice și lanțurile muntoase.

”Păstorii din Asia interioară nu au nevoie de inteligență artificială pentru a supraviețui”, spune Frachetti.

”Vor mai fi și atunci când marile civilizații se vor topi cândva în ocean.”

Yamnaia, ale cărei gene au depășit o multitudine de culturi ale epocii bronzului, ar fi, fără îndoială, de acord.

Citește și:  SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Câini sacrificați și consumați de luptătorii din epoca bronzului în ceremonii și ritualuri

Arheologii susțin că rămășițele câinilor și lupilor găsite la așezarea de cultură Srubnaya din Krasnosamarskoe în stepele ruse, datând din 1900-1700 î.Hr., indică faptul că a avut loc un ritual în care participanții au mâncat câini și lupi sacrificați.

Obsesia Confreriilor de luptători adolescenți câini și lupi

O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pământ românesc:

”Aceşti oameni au reputaţia de a fi vrăjitori, căci atât scyţii, cât şi elinii stabiliţi in Scyţia spun că o dată pe an fiecare dintre neuri se preschimbă în lup, pentru puţine zile, şi că pe urmă îşi recapătă îndată forma.”

Teritoriul Neurilor este descris ca fiind mărginit de râurile Istru (Dunăre), Tyras (Nistru), Hypanis (Bug), Borysthenes (Nipru), Gerras (Mokri Yaly), Tanais (Don); în timp ce regiunea însăși este menționată ca Hypakyris.

Practicile şi superstiţiile licantropice au dăinuit din cele mai vechi timpuri până astăzi în România. Obiceiuri care se mai văd şi astăzi prezintă oameni care poartă mască de lup.

Lupul este prezent în imaginația populară veche în două ipostaze. Prima este cea de animal totemic, cu rol salvator, inițiatic, model al forței și vicleșugului având o componentă simbolistică pozitivă (asemnătoare celor din cultura nord americană).

Cea de a doua ipostază este una demonică, derivată din acțiuniile dăunătoare ale lupului, percepție transpusă în ritualuri, povestiri, descântece și blesteme (mai apropiată de culturile nordice, baltice). Amblele forme implică teamă, respect, ce conduc la dorința ascunsă de a nu avea de a face cu lupul sub nicio formă de întruchipare a sa.

Cercetătorii sugerează că descoperirile particulare ar putea furniza primele dovezi arheologice ale confreriilor de războinici formate din adolescenți de sex masculin, așa cum sunt descriși în textele antice. David Anthony și Dorcas Brown, ambii din Colegiul Hartwick din Oneonta, NY, speculează că bărbații aleși din cultura Srubnaya sau Timber Grave s’au alăturat unor trupe de război pentru tineret în riturile de iarnă, unde s’au transformat ”spiritual” în câini și lupi prin consumul de carne de câine.

Potrivit rapoartelor științifice, astfel de ceremonii de inițiere se corelează cu miturile menționate în texte din 2000 de ani în urmă de vorbitori de limbi indoeuropene din Eurasia.

Om îmbrăcat în lup (CC BY-NC 2.0)

Miturile specifice leagă câinii și lupii de trupele de adolescenți ale războinicilor. Potrivit unor referințe antice, războinicii adolescenți au fost „auto-botezați” cu nume care conțineau cuvinte pentru câini sau lupi, îmbrăcați cu piei de câine sau lup, în timp ce, în cazuri rare, ar consuma chiar carnea câinilor în timpul ceremoniilor de inițiere. Cu toate acestea, temele legendare care implică câini de acum 2 000 de ani par a fi oarecum diferite de riturile practicate acum 4 000 de ani, după cum Anthony spune în Science News:

”Ar trebui să ne uităm la miturile din Eurasia pentru a înțelege acest sit arheologic.”

Ce dovezi au generat aceste concluzii?

Săpăturile de la Krasnosamarskoe în 1999 și 2001 au scos la iveală o sumă de 2.770 de oase de câine, optsprezece oase de lup și 6 oase care au provenit de la câini sau lupi, după cum a raportat Science News. Aceste descoperiri reprezintă mai mult de o treime din toate oasele de animale descoperite la fața locului. Cercetătorii David Anthony și Dorcas Brown au declarat că acești câini reprezintă mai mult sau mai puțin de trei procente din toate oasele animale excluse anterior la fiecare dintre celelalte șase așezări Srubnaya, astfel încât au ajuns la concluzia că acești canini nu erau de obicei consumați și că ar fi putut fi văzuți ca o hrană interzisă pentru oamenii dintr’o zonă mai largă.

Cu toate acestea, câinii și lupii găsiți la situl Krasnosamarskoe fuseseră prăjiți, fierți și tăiați în bucăți de mărime de 1 până la 3 inci; dovezi suficiente pentru ca cineva să se gândească că ar fi cel mai probabil pregătit și mâncat. În plus, s’a constatat că acești câini au fost uciși în cea mai mare parte pe timpul iernii, pe baza analizei microscopice a liniilor de creștere din dinții lor, formate anual în sezoanele calde și reci. Majoritatea câinilor au fost bătrâni, între șase și doisprezece ani, și sănătoși înainte de a fi sacrificați.

Dovezile esențiale sunt că acești câini erau măcelăriți în bucăți mici. Câinii au fost tăiați în bucăți identificate prin linii pe acest craniu. Imagine: D. Anthony și D. Brown / Jurnalul de arheologie antropologică, 2017

Dezbaterea dintre cercetători

Un număr suficient de mare de cercetători nu sunt convinși de explicațiile lui Anthony și Brown, deși nu înțeleg de ce cel puțin 64 de câini și lupi au fost sacrificați la Krasnosamarskoe.

Arheologul Marc Vander Linden de la University College din Londra, în Science News:

”Arheologii pot lega mitologia și preistoria împreună, dar numai cu o precauție extremă. Mitologia indo-europeană sugerează că oamenii de la sfârșitul epocii bronzului considerau că acețti câini aveau proprietăți magice și, probabil, i’au mâncat în ritualuri de un anumit fel. Dar niciun alt sit arheologic nu a adus dovezi pentru trupele de război adolescentine sau pentru ritualurile de inițiere consumatoare de canide”, concluzionează el, ridicând un argument despre teoria sugerată de cei doi.

Canis dirus Leidy, 1858 – schelet fosil de lup din pleistocenul Americii de Nord. (CC BY 2.0)

Mai mult, arheologul Paul Garwood de la Universitatea din Birmingham, din Anglia, propune că unele popoare indo-europene descrie câini care posedă puteri de vindecare și vindecă bolile oamenilor, fapt care l’ar face „prea sacru” pentru consum. Garwood face un pas mai departe, sugerând că maeștrii ritualurilor de la Krasnosamarskoe ar putea sacrifica câini și lupi ca parte a ceremoniilor de vindecare, dar fără a consuma animalele, așa cum au afirmat Anthony și Brown.

Anthony și Brown Insistă

Diferitele opinii și păreri ale colegilor lor de știință respectabili nu păreau să descurajeze părerile lui Anthony și Brown. Potrivit lui Anthony, care a răspuns lui Garwood, atât câinii, cât și lupii au fost legați de trupele de război și de riturile de inițiere din părțile Rusiei, dar nu și de vindecări, cum ar fi putut să’i unească în diferitele grupuri indo-europene.

Interesant este faptul că Michael Witzel, expert în textele vechi din India și mitologia comparativă de la Universitatea Harvard, pare să fie de acord cu Anthony și Brown.

”Au identificat primele dovezi arheologice în sprijinul miturilor indo-europene antice despre ”lupii tineri, războinici care au trăit în afara legilor societății”, spune acesta în Science News.

Lupi gri alături de o carcasă de animal dezgolită (CC BY 2.0)

În cele din urmă, lucrările de excavare într’un cimitir din Srubnaya de pe teritoriul rusesc au descoperit oasele a doi bărbați, două femei, un adult de sex nedeterminat și douăzeci și doi de tineri între vârsta de 1-7 ani. Cercetatorii sugerează că cele două corpuri masculine găsite au avut semne clare de uzură în special pe genunchi, glezne și spate în zona inferioară.

Anthony propune că cei doi bărbați să fie cel mai probabil maeștrii ritualurilor, așa cum a spus pentru Science News:

”Acești oameni ar fi dirijat ceremonii de inițiere în trupe de război”,

adăugând că explorarea ulterioară în regiune va pune cu siguranță mai multe dovezi „pe masă” și mai mute informații prețioase.

Urme ale cultului lupului au fost descoperite pe tot teritoriul românesc actual, cele mai vechi forme aparținând neoliticului (Coman, 1986). Lupul este prezent frecvent în mitologia getică, prin steagul de război al geților modelat similar unui cap de lup cu corp de dragon de unde se putea deduce că lupul juca un rol important.

Deși spațiul Getic nu a fost bogat în reprezentări zoototemice, totemul lupului a fost utilizat în diferite relaționări cu locuitorii acestui spațiu, descriși de istoricii vremii ca atacând ca o haită de lupi posedați.

Astfel Mircea  Eliade documentează (plecând de la scrierile lui Strabon) numele dacilor ca provenind de la termenul frigian daos, atribuit unui strămoș mitic lykomorf sau care s’a manifestat în formă de lup, conducător al unor confrerii războinice ce purtau piei de lup și acționau similar carnasierelor (Vulcănescu, 1987).

Importanța lupului a fost amplificată de introducerea sărbătorilor romane ce aminteau de nașterea Romei cu ajutorul Lupei Capitolina, ceea ce il determină pe Eliade să menționeze nașterea poporului român sub semnul apropierii a două popoare cu obârșie mitică din lup, a zeului-lup getic și al lupoaicei mitice.

Licantropia, atribuită cel mai des ca blestem sau pedeapsă divină, unor oameni ce aveau posibilitatea metamorfozării în lup, a fost preluată de clerul creștin din vestul Europei ca model de justificare a comportamentului antisocial, necreștin. În acest context, umanizarea lupului respectiv degradarea omului nu a făcut altceva decât să contribuie la consolidarea imaginii de animal feroce, demon al lupului, neexistând în acele timpuri nici un argument acceptat social pentru a nu îl extermina.

În timp simbolistica lupului s’a adaptat formei religioase dominante, în creștinism lupul fiind prezent în legende și povești cu tâlc utile a explica diferența între bine și rău. Una dintre legendele de circulație europeană, înregistrată și la noi în spațiul țărilor române prezintă modul în care Dumnezeu l’a creat pe lup (preluat din Candrea, 1928):

”După ce Dumnezeu a făcut omul și dobitoacele ce’i trebuia, s’a apucat dracul să’și facă și el ceva. A făcut și lut un lup. Numai iaca vine și Dumnezeu care zice dracului:  – Zi’i să se scoale. Dracul zice: – Săi lupe, și mănâncă pe Dumnezeu! Lupul nu se scoală. Dumnezeu cere sa i’l dea li că l’a înviat. Dracu i’l dă. Dumnezeu se apucă de’l mai cioplește, din care așcii s’au făcut fel de fel de gângănii rele: șerpi, broaște, sopârle … După aceasta Dumnezeu zice lupului: – Sai, lupe, și mânâncă pe Dracu! Odată sare lupul și dă tot la Dracul … cât pe ce să’l mănânce.”

Continuarea legendei întâlnită în alte zone ale Europei arată că ”Dracul de frică s’a suit într’un copac, dar lupul a sărit și l’a apucat de călcâi … de aceea e Dracul cu călcâiul rupt!”

Odată făcuți lupii devin ”câinii lui Sf. Petru” fiind încredințați acestuia spre supunere de către Făuritorul lor.

Sărbătorile păgâne au fost relaționate cu cele creștine de exemplu, ziua Lucinului (zi de post pentru ciobani) a devenit ziua Apostolului Luca, iar perioada din mijlocul lui noiembrie (cunoscută de ciobani ca perioada când lupii încep să crească ca număr timp de aproape trei luni) denumită Filipii de toamnă este denumită după numele Apostolului Filip sărbătorit pe 14 noiembrie.

Lupul este o prezență permanentă în gândirea populară, fiind menționat în diferite forme de manifestare a culturii nescrise precum balade, basme și proverbe, este invocat în descântece și blesteme, și frecvent este actor în datiniile de naștere și cele de înmormântare (Candrea, 1928; Coman, 1986; Vulcănescu, 1987).

În datiniile de naștere schimbarea numelui copilului bolnav (frecvent în Lupu, Ursu) are rolul de a aduce beneficii vindecătoare, lupul având un rol de animal protector, ce veghează asupra trecerii pragului din neființă în ființă (Coman, 1986). În datiniile de înmormântare, (identificate și în alte culturi) lupul are rol de inițiator (moartea fiind doar trecerea într’o altă etapă a viețuirii), animal ghid ce se înfrățește cu mortul pentru al conduce pe drumul către rai (Coman 1986).

I.A. Candrea în cartea sa Iarba fiarelor (1928) face un inventar al sărbătorilor religioase sau băbești (păgâne) din an considerate de românii din România începutului de secol XX:

”Acum, dacă facem un mic calcul, constatăm că poporul ține 96 de sărbători cu date fixe și 34 de sărbători mobile, adică în total 130 de zile. …..după motivul pentru care sunt serbate vedem că: treizeci și cinci de zile sunt ținute pentru ferire vitelor de fiare sălbatice și în special de lupi, 19 pentru piatră, 11 pentru tunet și trăsnet, 3 pentru vifor și furtuni, 15 pentru boli de genere, 6 pentru pocituri și ologeală, 5 pentru lovituri, 3 pentru friguri, 3 pentru ciumă, 3 pentru vărsat, 3 pentru arsuri, 3 pentru nebuneală, 1 pentru lingoare, 3 pentru nașteri, 2 pentru moarte, 9 pentru foc, 3 pentru înec, 4 pentru diferite primejdii și pagube, 3 pentru certuri și necazuri, 2 pentru strigoi, 4 pentru șerpi, 2 pentru viermi, omizi și lăcuste, 1 pentru șoareci, 1 pentru ciori, 2 pentru apărarea viilor și 1 pentru secetă.”

Autorul identifică principala legătură a fricii față de lup ca având rădăcini în tradiția creșterii animalelor, specifică în spațiul în care locuim, considerând că aceste credințe au apărut și s’au menținut datorită păstoritului în spațiul balcanic și carpatic, dar și din estul continentului:

”Rătăcind cu oile lui prin locuri singuratice, în apropierea pădurilor și departe de orice locuință omenească, păstorul a avut întotdeauna să lupte cu trei dușmani neîmpăcați cari își disputau fiecare avutul pe care trebuia să’l păzească zi și noapte: tâlharii, ursul și lupii.”

Sursa: sciencenews.org, ancient-origins.net, indo-european.info, bioRxiv.org, wolflife.eu

Citește și: GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

Termenul etnogeneză înseamnă etnos (popor) + genesis (naștere) cuvinte care provin dintr’o limbă născută din limba arhaică a acestor locuri și se referă la nașterea unui popor, respectiv nașterea poporului român. Etnogeneza este una dintre problemele fundamentale ale istoriei noastre, originea și continuitatea românilor fiind una dintre temele cele mai frecvent dezbătute în literatura de specialitate.

De mai bine de două secole, disputa istoriografică în jurul ”problemei” originii poporului român și a viețuirii lui pe meleagurile carpato-danubiano-balcanice din ultimul mileniu, constituie una dintre cele mai aprige din întreaga medievistică europeană.

De la Franz Joseph Sulzer încoace, argumente pro si contra s’au acumulat în literatura de specialitate, fără ca o soluție sau alta sa fie acceptata de toți specialiștii. Problema continuității (elementul „cheie” al etnogenezei) nu este considerată doar o problemă stiintifica ci, începând cu sec. XVIII, și o problemă politică. Este de altfel singurul aspect asupra căruia, atât partizanii cât și adversarii continuității, au căzut de acord – caracterul politic al dezbaterii.

După ce secole în șir, originea limbii dintre cele mai arhaice, dacă nu cea mai veche a poporului român și prezența neîntrerupta a strămoșilor românilor în spațiul nord-dunărean a fost un fapt de conștiință istorică europeană, într’o vreme când interesul lumii europene pentru societatea româneasca era precumpănitor intelectual, în 1781/1782 apărea prima reacție adversă (negativă) față de continuitatea românilor. Ea intervenea în secolul al XVIII-lea, în momentul în care, în lupta pentru emancipare socială și politică, românii din Transilvania au transformat ideea originii române și a vechimii lor în provincia intracarpatică, într’un instrument al aspirațiilor și cererilor lor sociale și naționale. Când românii din Transilvania – care alcătuiau majoritatea populației – au cerut egalitate în drepturi cu celelalte naționalitati, li s’a răspuns că nu pot fi egali cu acestea deoarece au venit în țară mai târziu (!), din care pricină ar fi fost considerați ”tolerați”!

Primul ”istoric” care a pledat împotriva continuității (deschizând așa numitul ”război al continuității”) a fost Franz Joseph Sulzer (1781-1782). De origine elvețiană (era ofițer de justiție al armatei imperiale), el a venit în Principate în 1776, iar mai apoi s’a căsătorit la Brașov, cu fiica unui sas bogat.

Lucrarea sa ”fundamentală” în 3 volume:

”Geschichte des transalpinischen Daciens”.

În momentul în care el sfida opinia comună a vremii și inaugura teoria imigraționistă (1781-1782), teza autohtoniei românilor în ținuturile carpato-dunărene avea o vechime de o jumatate de mileniu în literatura istorico-politica europeana! (Și probabil se va stinge dacă prin absurd acest teritoriu ar aparține iar imperiului).

Primul dintre unguri, care a pledat împotriva continuității, a fost Ștefan Szamosközi (c. 1565-1612). Într’o lucrare din 1598, în ajunul unirii realizate de Mihai Viteazul, el era (pe linia tradiției umaniste europene) partizanul originii romane și al continuității românilor în teritoriile vechilor geți, identificate de el cu Transilvania, Moldova, Ţara Româneasca, vechea Dio Geția.

După actul realizat de Mihai Viteazul, el denunța teoria originii romane a românilor (schimbarea de atitudine avea la origine teama nobilimii maghiare din Transilvania, născută în vremea lui Mihai Viteazul, în fata primejdiei de a’și pierde pozițiile privilegiate și controlul asupra ”plebei valahe” din Principat.)

Lista celor care s’au înscris la de’acum această veche contestare a etnogenezei, a continuității românilor pe teritoriul carpato-dunărean a continuat, și probabil va continua. Poate că nu este deloc nepotrivit ca permanent acestora să li se aducă contrargumentele care vin în sprijinul continuității, și evident al adevărului istoric.

De aceea orice aduce nou arheologia sau științele moderne, cele mai multe vin înspre a întări și mai mult argumentele de ordin documentar cu caracter istoric. Ultimele descoperiri și studii întregesc munca depusă de istoricii care au pledat în acest sens.

Astfel, filmulețul prezentat aduce informații noi de pe tărâmul paleogeneticii și geneticii moderne. Aceste informații se actualizează permanent pe măsură ce alte studii se finalizează și se conturează concluzii noi.

Vom reveni cu completări ulterioare imediat ce vom intra în posesia altor informații proaspete.

Citiți și: GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

sau:   GEȚII SUNT UN REZULTAT AL AMESTECULUI DINTRE PROTO-GEȚII R1 ȘI PELASGII CUCUTENIENI I2

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Între lunga epocă a societăților vânătorilor proto-istorici și epoca primelor civilizații, cum ar fi cele din Egipt și Mesopotamia, se află o perioadă lungă de timp. Această perioadă este asociată cu formarea bazele acestor civilizații, cum ar fi crearea unor economii de reproducere, a obiectelor de artizanat, a primelor poduri, și a limbajului scris. Aceste perioade istorico-culturale ale dezvoltării umane sunt numite „proto-civilizații”. Printre proto-civilizațiile agricole ale Europei antice, este proto-civilizația Cucuteni care a existat din mileniul al VI-lea până la sfârșitul mileniul al IV-lea î.Hr..

Aceasta a fost contemporană cu proto-civilizațiile din Egipt, Mesopotamia, Valea Indus (hindușii) și China. În această perioadă aceste proto-civilizații au fost la aproximativ același nivel de dezvoltare. Pe parcursul celui de’al V-lea mileniu î.Hr., când proto-civilizațiile din Balcani și Europa Centrală decad treptat, cultura Cucuteni, numită și Tripolia în Ucraina după satul descoperit inițial, la limitele „lumii civilizate” europene din acea vreme, a continuat să se dezvolte pentru un alt mileniu.

Proto-orașele, arhitectura monumentală, primele fundații, artizanatul, metalurgia, tesutul, ceramica, sisteme de însemne ca limbă scrisă, toate au continuat să se dezvolte și sunt motive să se considere Cultura Cucuteni ca una dintre cele mai interesante și dezvoltate proto-civilizații.

Actualul teritoriu al Moldovei (situat în cadrul graniţelor României) ocupă o suprafaţă de circa 45.000 kmp, reprezentând 19% din suprafaţa României, în timp ce locuitorii din această provincie răsăriteană totalizează cam 21% din populaţia ţării. Desigur, datele din prezent pot să difere de cele din perioadele istorice mai vechi, dar ridică, totuşi, problema de ce există aici acest plus demografic, chiar în situaţia în care, actualmente, principalele surse de prosperitate ale unei populaţii nu mai provin din activităţile agricole, ci, mai ales, din cele industriale şi comerciale.

Această situaţie favorabilă pentru un procentaj demografic sporit provin dintr’o realitate geografică: Moldova are condiţii dintre cele mai bune pentru amplasarea aşezărilor umane, oferind un relief variat, în care se regăsesc regiuni montane, submontane,
colinare şi de şes, cu o reţea hidrografică densă, uniform răspândită şi cu un regim climatic şi pluviometric normal, specific zonelor temperate. Chiar dacă de’a lungul mileniilor s’au produs unele schimbări climatice, acestea nu au fost, după sfârşitul erei glaciare, în măsură să influenţeze atât de puternic aspectul general, încât să conducă, de exemplu, la deşertificări sau măcar la o ariditate excesivă.

Epoca veche a pietrei

În îndelungata perioadă a paleoliticului, care a durat câteva sute de mii de ani, ritmul evoluţiei umane (inclusiv al procesului de antropogeneză) a fost unul extrem de lent, durând sute de mii de ani, datorită condiţiilor de mediu extrem de nefavorabile, datorate în primul rând glaciaţiunilor, care acopereau întreaga suprafaţă a pământului. În aceste condiţii, primii oameni trebuiau să’şi procure mijloacele de subzistenţă doar prin activităţi legate de vânătoare, pescuit şi, eventual, cules, mulţumindu’se, deci, să obţină numai ceea le oferea direct mediul natural.

Pe măsură ce se trecea de la o etapă la alta a paleoliticului, ritmul evoluţiei s’a intensificat, fapt reflectat atât în scăderea timpului de existenţă a acestor etape, care se înnoiau din ce în ce mai repede (paleoliticul inferior: c. 700.000-120.000; paleoliticul mijlociu: c. 120.000-35.000; paleoliticul superior: c. 35.000-10.000; epipaleolitic: c. 10.000-6.000 î.Hr.), în apariţia unor aspecte locale, denotând capacitatea grupurilor umane de a se adapta la anumite condiţii de mediu, precum şi în înmulţirea numărului de urme lăsate de aceste grupuri, ceea ce indică un remarcabil spor demografic spre sfârşitul perioadei paleolitice, în paleoliticul superior şi în epipaleolitic.

Astfel, de la descoperiri sporadice în etapele mai vechi ale paleoliticului, limitate la numai câteva zone (Ripiceni şi Mitoc pe malul Prutului; zona Ceahlăului), urmele lăsate de oamenii paleoliticului superior şi ai epipaleoliticului vor acoperi, în mod uniform, întreaga suprafaţă a spaţiului dintre Carpaţi şi râul Prut, aceeaşi situaţie constatându’se şi dincolo de Prut, pe întreg teritoriul Moldovei istorice.

Epoca nouă a pietrei.

În condiţiile încălzirii climatice globale, care a dus la retragerea calotei glaciare şi la apariţia covorului vegetal, precum şi la schimbarea fundamentală a faunei, oamenii au avut capacitatea necesară de a se adapta noilor condiţii de mediu şi de a’şi făuri treptat un nou mod de viaţă, în cadrul căruia vechile ocupaţii furnizoare de hrană (vânatul, pescuitul, culesul), specifice unui tip de economie ”prădalnic”, au trecut pe un plan secund, fiind înlocuite cu noile îndeletniciri ale unei economii ”producătoare”, de tip agricol, bazată pe cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domesticite. Pentru definirea noii perioade, cea a neoliticului, accentul se pune pe noua structură economică, iar nu pe caracteristici secundare (cum ar fi apariţia ceramicii sau a uneltelor de piatră şlefuită), derivate din această structură fundamentală.

Noul mod de viaţă, bazat pe necesitatea perpetuării, de la un an la altul, a ciclului agrar, se caracterizează printr’o stabilitate sporită a comunităţilor umane, care trăiesc acum în case ridicate din materiale trainice (îndeosebi lemn şi lut), locuinţele fiind grupate în aşezări de tip rural, asemănătoare cu satele tradiţionale. Schimbările nu s’au pe trecut doar pe plan material, ele fiind din plin resimţite şi pe planul manifestărilor spirituale, care cunosc acum o gamă extrem de variată de reprezentări, net superioară celei din paleolitic.

Practic, lumea neolitică este o lume a simbolurilor, prezente în aproape toate artefactele utilizate de oamenii acestei perioade. Recunoaşterea simbolurilor şi explicarea semnificaţiei lor este calea prin care pot fi înţelese gândirea şi concepţiile populaţiei din acele vremuri.

În cadrul lungii perioade a neoliticului (aproximativ mileniile VI-IV î.Hr.) se pot sesiza două etape principale: cea a neoliticului propriu-zis (când principala materie primă pentru realizarea uneltelor este doar piatra) şi cea a eneoliticului / calcoliticului (cu sensul de epocă a aramei şi pietrei, deoarece, acum, pe lângă piatră, apare şi primul metal–arama). Utilizarea doar a termenului de neolitic şi pentru etapa de după apariţia aramei nu mai reuşeşte să surprindă existenţa acestui nou element, care, treptat, a contribuit la modificarea structurală a societăţii umane, prin trecerea la epoca metalelor. Unii cercetători au considerat chiar că se poate vorbi de o epocă a cuprului, dar această opinie apare ca fiind prea tranşantă, deoarece nu ţine cont de utilajul de bază al perioadei, care rămâne totuşi cel litic.

Deoarece între cele două etape nu există o ruptură bruscă, ambele bazându’se în esenţă pe acelaşi mod de viaţă (desigur, cu evoluţie lină firească), s’a propus utilizarea termenului de neo-eneolitic, care reflectă ansamblul evoluţiei, în sensul de ”neolitic şi eneolitic”. Separarea etapei eneolitice în cadrul neoliticului impune o periodizare nuanţată în cadrul celor două mari perioade ale neo-eneoliticului, fiecare având câte trei faze: neoliticul timpuriu (sau protoneoliticul), neoliticul vechi şi neoliticul târziu; eneoliticul timpuriu, eneoliticul dezvoltat şi eneoliticul final (sau perioada de tranziţie spre epoca bronzului).

Svastica a început sa atraga atenția europenilor la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin descoperirile arheologice ale lui Heinrich Schlimann, cel care a găsit simbolul în situl anticei cetăți getice Troia. Specialiștii vremii au ajuns la concluzia că svastica a fost un simbol specific european. Ulterior, descoperirea simbolului svasticii printre motivele hitite și ale vechiului Iran au părut să confirme teoria.

Descoperirile din ultima parte a secolului XX completeaza însa ceea ce se știa până acum și dau o alta perspectivă asupra istoriei svasticii pentru că cea mai veche localizare fizică a acesteia o găsim în cultura Cucuteni, pe vase ceramice cu o vechime de peste 7.000 de ani. În acest context, putem așeza înca o cărămida la temelia tezei care spune ca spațiul carpato-danubiano-pontic este Vatra Vechii Europe. Daca în acest spațiu găsim cele mai vechi dovezi materiale ale existenței svasticii, iar pe restul continentelor o găsim cu mii de ani mai târziu, înseamna ca populațiile cucuteniene antice au dus’o în cele patru zări din spațiul românesc.

Diagrama taoismului, Taijitu, simblolul  Yin și Yang datează din China de câteva mii de ani în urmă, dar originile sale pot fi găsite cu mult mai devreme în Cultura Cucuteni de acum aproximativ 7.000 de ani.

Simbolul este, de asemenea, cunoscut în culturi europene târzii, cum ar fi cea etruscă și celtică, dar în general nu este considerată asociată școlii și gândirii metafizice care o aveau chinezii.

Numele acestei civilizații a fost convențional stabilit de arheologi, în conformitate cu satele Cucuteni (în România, lângă Iași) și Trypillia (din Ucraina, lângă Kiev), în cazul în care, la sfârșitul secolului al XIX-lea,  s’a descoperit pentru prima oară ceramică pictată și statuete de lut – categorii de produse care au devenit simboluri ale acestei civilizații antice. În timp de mai mult de o sută ani care au trecut de la descoperirea lor, aceste așezări arheologice au intrat în literatura de specialitate de specialitate din întreaga lume.

Suntem în fața unei civilizații ce se întindea pe aproximativ 350.000 km pătrati, cu mii de așezări de diferite dimensiuni, proto-orașe de sute de hectare, cu sisteme mari de fortificație, cu locuințe de diverse tipuri, de la simple colibe la construcții cu două etaje, cu o ceramică în care utilitatea este armonios combinată pentru aspectul estetic, mult peste specificitatea obișnuită a timpului, cu o religie fascinantă, ale cărei urme sunt marcate de idoli și obiecte de cult de un simbolism profund, a căror funcționalitate rituală reprezintă un alt subiect de interpretare.

Baza de simbolistică acestor culturi se găsește în cosmologie, locul omului în cadrul modelului și dinamismului pământului și cerului, iar aspectul fundamental a fost respectarea rotației în sensul invers acelor de ceasornic a cerului din emisfera de Nord în jurul Constelațiilor Nordice, precum și în sensul acelor de ceasornic din emisfera sudică,

Cea mai mare locuință din prima fază a perioadei pre-Cucuteni a fost descoperită de arheologi în localitatea suceveană Baia din Suceava. Specialiști de la Universitatea Cambridge au sprijinit cercetările pentru a identifica modul în care, în acea perioadă, se făcea schimb de cereale între China și Europa.

Directorul Muzeului Bucovinei, arheologul Emil Ursu, a prezentat, în comuna Baia, un al doilea sit pre-Cucuteni găsit în urma continuării cercetărilor începute în zonă unde a fost descoperită cea mai mare locuință pre-Cucuteni (5200-5100 î.Hr.) și unde Universitatea Cambridge dorea să stabilească cum se făcea schimb de cereale între China și Europa:

„Este foarte important acest lucru pentru că vorbim de alt doilea sit pre-Cucuteni I, descoperit în arealul unei civilizații care cuprinde Moldova, sud-estul Transilvaniei, Republica Moldova și Ucraina. Primul sit a fost descoperit in 1951″, spunea Ursu.

Descoperirea de la Baia vine să demonteze ceea ce se știa până acum.

”Este foarte nordică aceasta locuire, ceea ce înseamnă ca trebuie regândită și rediscutată și bineînțeles cercetată această prima fază. Ca datare, așezarea de la Baia datează undeva prin 5.200-5.100 î.Hr.”, spunea arheologul sucevean care a precizat că datarea se va face cu Carbon 14 la un laborator din Germania.

Locuința descoperită la Baia are aproximativ 92 metri pătrați și este cea mare locuință găsită vreodată în cultura pre-Cucuteni. Aceasta se păstrează bine, iar în afara de ceramică și un număr de vase întregibile au fost găsite și foarte multe unelte, piese unicat, cum ar fi un pandantiv de piatră, unicat în arealul pre-cucutenian, dar și o vatră păstrată în integralitatea ei.

Au fost găsite si foarte multe râșnițe, ceea ce înseamnă ca partea de prelucrare a grânelor era importantă, motiv pentru care pe șantier se afla și o echipă de la Cambridge care studiază modul în care se făcea, în acea perioada, schimbul de cereale între Europa și Asia, în special cu China.

Profesorul Martin Kenneth Jones de la Universitatea Cambridge, unul dintre cei mai importanți specialiști în arheologie biomoleculară a cerealelor, a spus la rândul sau că studiază de zece ani modul în care a început schimbul de cereale între agricultori din Europa si Asia și că cercetările le’a început în China, unde a descoperit cereale aduse din Europa:

”Cultura Cucuteni este foarte importantă pentru arheologi din lumea întreagă, fiind cunoscută pentru fascinantă ceramica pictată, dar totodata este importantă pentru etapele inițiale ale fermelor care s’au răspândit în partea de est a Europei.”

Martin Kenneth Jones:

„E o cultură minoră care credem că are legături cu culturile agricole din China. Am fost interesați de zece ani de această dezvoltare și am început munca în China pentru a întelege mai bine ce este cu aceste produse agricole, cerealele.”

El a subliniat că este interesant, pentru acea perioadă, că nu s’au găsit numai în China cereale provenind din Europa, ci și pe bătrânul continent cereale din China, precum meiul.

Martin Kenneth Jones:

”În acea perioadă, pe vremea migrațiilor, transportul nu era atât de simplu, iar cum s’a făcut acesta este interesant.”

El a precizat că studiază perioada în care s’a făcut schimbul inițial de cereale între Asia și Europa, subliniind că mult mai târziu a apărut schimbul de pietre prețioase și apoi „Drumul Mătăsii”.

Un alt cercetător care contribuia la lucrările de la Baia era Stanislav Țerna, de la Școala Arheologica Superioară din Chișinău, care a precizat ca situl descoperit este „cu adevarat extraordinar”.

Prezent la aceasta prezentare, președintele CJ Suceava, Cătălin Nechifor, a declarat că autoritățile județene vor acorda tot sprijinul pentru continuarea cercetărilor. El a precizat că CJ asigură finantare prin Muzeul Bucovinei pentru aceste cercetări arheologice și că se vor căuta fondurile necesare și pentru analizele de datare cu Carbon 14 la laboratorul din Germania.

De menționat este că echipa de cercetători de la Cambridge, din care făcea parte și un specialist chinez, își asigura finanțarea pentru cercetările pe care le făcea în situl de la Baia.

Experiment al incendierii unei imitaţii de locuinţă tipică Cucuteni, întocmai precum proceda populaţia neolitică (Arheoinvest).

Confirmări științifice pentru o ipoteză îndrazneață: vechea Europa s’a născut în Carpați.

Pentru multi oameni, integrarea noastră in Uniunea Europeana are înțelesul larg de integrare în Europa, ca spațiu cultural și istoric.

De parcă până acum am fi fost în afara ei!

Ba și mai mult: Europa își are rădăcinile și valorile ancestrale plămădite tocmai aici, la noi, la Dunărea de Mijloc, într’o civilizație înfloritoare, de acum 7-8000 de ani, într’o vreme când Occidentul era doar un ”vest salbatic”.

Fără această civilizație a Vechii Europe, contemporană cu cele ale Egiptului, Sumerului, Mesopotamiei, nu ar fi fost posibile sinteza greco-romană de mai târziu și nici nașterea Europei moderne. Dar astăzi, când Europa ne învață cum să ne anesteziem porcul înainte de a’l sacrifica, ori cum să dezinfectam ugerul vacii înainte de muls, ar trebui să avem curajul și mândria de a’i aminti Europei cat de mult ne datorează, rostind doar câteva cuvinte precum: Cucuteni, Gumelnița, Hamangia…

Acum 50.000 de ani. Alungarea din paradis

Nu știm unde a ajuns omul după ce Dumnezeu l’a alungat din Rai. Unii spun că în Africa, deoarece acolo s’au descoperit cele mai vechi fosile de homo sapiens. Pare să fie adevărat până la descoperirea altor fosile care să schimbe această percepție. Manualele ne învață că în Europa, primii oameni „moderni” au ajuns acum aproximativ 50.000 de ani, venind dinspre Africa, prin Caucaz și Asia Mica, trecând Bosforul și urcând prin Bulgaria în România.

De aici, pe linia Dunării, au înaintat spre centrul și vestul Europei. Dar răcirea accentuata a climei, coborârea ghețurilor dinspre nord i’au împins pe oameni spre sud, lăsând o Europa aproape pustie. Această ultimă epoca de gheață a ajuns la apogeu pe la anul 18.000 î.Hr.. Acum 12.000 de ani, clima a început să se încălzească iarăși, marcând sfârșitul ultimei glaciațiuni, iar Europa a început să se trezească din hibernare.

Stratul de gheață acoperea doar emisfera nordică a pământului. Întreg nordul Europei se afla sub un strat gros de gheață de doi kilometri: teritoriile viitoarelor țări nordice, insulele britanice, nordul Germaniei și al Franței, Polonia, țările baltice, dar și Elveția și nordul Italiei se aflau în hibernare. Ghețurile coborau până la gurile Rinului, ale Cracoviei și Moscovei. Ceva mai spre centrul Europei, până la Szeged, chiar dacă nu exista strat de gheață, predomina permafrostul (pământul înghețat permanent).

Cu toate astea, în câteva locuri palpita viața!

Conform celor mai recente studii de genetică, trei au fost zonele în care oamenii au supraviețuit în acele vremuri teribile de îngheț, transmițând mai departe moștenirea genetica: zona bascilor din Pirinei, Balcanii și zona moldoveano-ucraineană, de la Dunăre până dincolo de Nistru, în nordul Mării Negre.

Astfel că astăzi, 80% din stocul genetic al europenilor provine de la acești oameni. În ciuda invaziilor din afara Europei și a amestecurilor de populații din toate timpurile, „materia” genetică străveche nu a putut fi modificată. Suntem urmașii direcți ai primilor oameni „moderni” ajunși din Africa în Europa, oamenii de Cro-Magnon.

În sensul acesta, indo-europenii, care se presupune că au invadat Europa în epoca bronzului, nu au afectat genetic populațiile pe care le’au găsit aici, decât cu un procent de 10-15%. Unii cercetători afirmă chiar, în ultima vreme, că în realitate nu a existat nicio invazie, ci a existat o continuitate firească din epoca pietrei până acum, că suntem aici dintotdeauna, împreună cu limbile pe care le vorbim.

Acum 40.000 de ani. Primul european modern: Ion din Anina

Prin urmare, în drumul lor spre centrul și apusul Europei, oamenii veniți din Africa au ajuns întâi pe la noi, în zona Carpaților și a Dunării Mijlocii. Au stat pe aici câteva mii de ani și abia apoi, unele grupuri au înaintat spre restul Europei. Deci, nu ar trebui să mire pe nimeni că cele mai vechi urme de homo sapiens din întreaga Europă (descoperite după cele din Africa) s’au găsit în România.

Este vorba de o mandibula veche de aproximativ 40.000 de ani, descoperită în anul 2002 în Peștera cu Oase din Anina (Banat). Fosila a fost descoperită întâmplator, de un grup de speologi din Timișoara. Cercetările au fost preluate de specialistul american Erik Trinkaus, iar descoperirea a intrat în literatura de specialitate sub numele de Ion din Anina. Deși este un european ”modern”, Ion are și trăsături care îl apropie de omul de Neanderthal, acest văr al omului modern, care a locuit ținuturile Europei acum câteva sute de mii de ani (de acum 230.000 de ani după unii, 400-500.000 de ani după alții) și care a dispărut chiar în perioada în care s’a întâlnit cu homo sapiens. După cei mai mulți cercetători, dispariția omului de Neanderthal ar fi fost provocată tocmai de această „întâlnire”.

Coincidență sau nu, dispariția omului de Neanderthal ne’a arătat cât de diverse pot fi căile aventurii umane și cât de înfundate unele drumuri. Ion al nostru din Anina le’a demonstrat antropologilor că cele doua specii au coexistat o vreme și chiar s’au încrucișat.

Dar Ion nu era singur în Peștera cu Oase. Cercetătorul american i’a descoperit în anii următori și pe Vasile și Maria, care însă erau mai ”tineri” decât Ion cu 14000 de ani… Această descoperire a celui mai „bătrân” european modern a fost repede luată în atenție de lumea științifică de peste hotare.

Cercetătorii români însă nu s’au zorit să facă prea mult caz de această prețioasă relicvă. Dacă ea s’ar fi descoperit în altă parte, cu siguranță ar fi fost mult mai mult mediatizată.

Acum 10.000 de ani. Cea mai veche așezare stabilă din Europa: Schela Cladovei-Lepenski Vir

În zona noastră, Carpații au constituit o barieră în timpul glaciațiunii. La vest de munți se afla Europa adormită sub ghețuri. La est, în câmpia Dunării și în Moldova, viața înflorea. După ce vremea a început să se încălzească și ghețarii să se topească, Europa s’a repopulat, treptat-treptat. Timpul s’a pornit să curgă tot mai repede, iar pe la anul 8000 au început să mijeasca zorii agriculturii pe continentul nostru.

S’au domesticit primele animale, iar așezările umane au devenit stabile. Cea mai veche așezare stabilă de pe continentul nostru se afla tot pe teritoriul țării noastre, la Schela Cladovei, în clisura Dunării, având o ”soră” pe malul celalalt al Dunării, la Lepenski Vir. Schela Cladovei este o așezare străveche, care s’a dezvoltat între 8000 și 5500 î.Hr., deci acum 10.000 de ani.

Locuitorii acestei așezări nu cunoșteau ceramica, ci foloseau piatra, osul și cornul, pentru confecționarea diferitelor obiecte. Așezarea a fost descoperită de arheologul Vasile Boroneant. Astăzi, ea este cercetată de o echipa internațională de specialiști. Nu este o întâmplare că în acel loc s’au ”copt” primele semne de civilizație, căci întotdeauna, de’a lungul marilor fluvii s’au dezvoltat civilizații mari.

Arheologul Vasile Boroneant, președintele secției de istorie a Academiei Oamenilor de știință:

”Acolo, în clisura Dunarii, erau condițiile cele mai potrivite pentru producerea unui salt de civilizație. Clima era blândă, sub-mediteraneană, mai caldă decât în restul Europei. Curenții calzi dinspre Marea Neagră și Mediterana contribuiau și ei la un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape.

Dunărea oferea condiții foarte bune de trai. Încălzirea climei a dus la apariția de bălți și lacuri, exista deci apă dulce, mult pește, păsări, vegetație și animale din belșug. Alternanta anotimpurilor a jucat și ea un rol esențial în saltul care s’a produs: oamenii erau obligați să se preocupe de adăposturi, îmbrăcăminte, să producă noi tipuri de unelte. Încălzirea climei i’a determinat să renunțe la blănuri și să treacă la țesut, să dezvolte noi metode și noi instrumente.

Odată ce s’au așezat într’un loc și au început să stocheze rezervele de hrană, au trebuit să se gândească și la mijloacele de depozitare. Varietatea aceasta de situații i’a determinat să observe și să experimenteze permanent. Dar, în același timp, au ajuns să aibă și mai mult timp liber, nefiind obligați să alerge zilnic după vânat. Astfel, s’au dezvoltat arta, religia, meditația asupra vieții și morții, asupra forțelor naturii.

La Cuina Turcului a fost descoperita o splendidă reprezentare pe o falangă de cal sălbatic, veche de 11000 de ani! Cu timpul, au fost domesticite unele animale. Câinele a fost cel dintâi. În timp ce în Orientul Apropiat se domesticea oaia, la noi se domesticea porcul. În același timp, s’a trecut de la cules la cultivarea plantelor, și astfel a apărut agricultura. S’au născocit plugul și alte unelte. Zona aceasta a fost un centru de dinamică istorică. Aici se plămădeau zorii civilizației.

Într’un fel, aici era „Occidentul”, aici se produceau invențiile, aici apăreau ideile noi și se răspândeau spre restul Europei. Schela Cladovei – Lepenski Vir era un fel de capitală a Europei acelor timpuri, în vreme ce vestul și nordul continentului erau încă populate de vânători și culegători. Vedeți, noi suferim astăzi de un miraj al Occidentului, dar nu întotdeauna vestul a fost locomotiva.

Mai târziu, când Imperiul Roman de Apus avea să cadă și Europa occidentală era cufundată în intuneric, tot în Orient a inflorit civilizația, în Imperiul Bizantin. Nouă ni se pare că am împrumutat mereu de la alții, iar alții n’au avut ce învăța de la noi. Nu este așa.

Uitați’vă, de pildă, la descoperirile făcute de Dinu Rosetti la Vidra. Există mai multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7000 de ani, primele bumeranguri din Europa. Iar lumea mai crede și astăzi că este o armă exotică.

Descoperirile de la Schela Cladovei au fost puse sub semnul întrebării de arheologii vremii, superiorii mei, timp de mai mulți ani. Nu au vrut să creadă că sunt atât de vechi. Abia dupa ce și colegii sârbi au confirmat autenticitatea și vechimea descoperirilor pe care le făcusem pe malul românesc al Dunării, au început să creadă și specialiștii români. Sârbii descoperisera lucruri asemănătoare, pentru că cele două așezări străvechi erau în strânsă comunicare, iar locuitorii de pe cele două maluri erau conștienți de unitatea lor de limbă și cultură.

Inundarea zonei în urma construirii lacului de acumulare de la Portile de Fier I și II ne’a limitat cercetările. Occidentalii au rămas neîncrezători multă vreme. I’am invitat să vină la fața locului, să se convingă. Așa se face că după 1989, am săpat mai mulți ani împreuna cu englezii, care au fost încântați de colaborare și continuă să sape în fiecare an, sub conducerea arheologului Clive Bonsall.”

Acum 7000 de ani în Moldova. Cea mai avansată cultură a Europei: Cucuteni-Tripolie

Cu mult înainte ca civilizația minoică, socotită prima civilizație europeană clasică, să răsară în insula Creta, cu mult înainte ca în Italia să se infiripe ideea unui imperiu, într’o vreme când vestul Europei nici nu bănuia ce glorie avea să’l aștepte, aici, pe teritorul țării noastre, înflorea cea mai mirifică civilizație din preistoria Europei, cultura Cucuteni. Ea se intindea până în Ucraina, la Tripolie, și a constituit, după părerea unor specialiști, prima civilizație urbana de pe continentul nostru, sau cel putin o civilizatie protourbană. Alaturi de cultura Gumelnița, care se întindea în Muntenia și Dobrogea, era cea mai avansată cultură a Europei.

Așadar, între 4500 și 3000 î.Hr. , din Moldova și până dincolo de Nistru, oamenii au creat și au construit într’un mod în care nimeni nu o mai făcuse până atunci. Casele lor, mai ales în zona estică a ariei, erau grupate în așezări întinse. Unele așezări ajungeau la sute de hectare, sute de străduțe și mii de case, având 10.000-15.000 de locuitori. Locuitorii din Cucuteni se mutau periodic, dând foc vechilor case: rămășițele a mii de case incendiate au fost descoperite de arheologi. Casele lor puteau avea unul sau două etaje. Ceramica lor era de o frumusețe tulburătoare, pe care avea sa o egaleze doar ceramica chineză, o mie de ani mai târziu.

Ce s’a întâmplat cu această civilizație moldovenească, ce la vremea aceea reprezenta „vârful” Europei?

S’a stins în mod misterios. Unii arheologi susțin că schimbările climatice i’au obligat pe cucutenieni să renunțe la agricultura și să se retragă spre munți, dedicându’se mai mult păstoritului. Alții invocă invaziile dinspre stepele Asiei. Totuși, această cultură nu s’a stins de tot. Ea a supraviețuit într’un mod tainic, iar motivele care împodobeau ceramica de Cucuteni se regăsesc și astăzi în costumele populare românești, în arta populară, pe ouăle încondeiate.

Iar tradițiile și obiceiurile populare românești, basmele și doinele noastre păstrează străvechi tipare neolitice, transmise din generație în generație. Și, cine știe, poate că și unele mlădieri ale limbii române păstrează ceva din incantațiile graiului de acum mii de ani.

Tăblițele de la Tărtăria reprezintă, dupa unii specialiști, cel mai vechi mesaj scris din istoria omenirii, mai vechi chiar decât primele scrieri sumeriene. Totuși, astăzi, cei mai multi arheologi români sunt neîncrezatori cu privire la autenticitatea lor, cum sunt sceptici de câte ori vine vorba de o descoperire excepțională. Ne refuzăm mereu dreptul la originalitate, la valoare, și preferăm să afirmăm că am împrumutat mereu, de la toate neamurile, popoarele, limbile, câte ceva. La fel și cu tăblițele de la Tărtăria: or fi aduse de vreun sumerian și pierdute pe aici, spun unii; sau or fi fost aduse în vremurile mai noi de un colecționar; ori poate sunt falsuri…

Nu același lucru se poate spune despre cercetătorii străini, care au studiat subiectul în cele mai mici detalii și au elaborat studii serioase. E adevarat, în anii ’60, când au fost descoperite tăblițele de la Tărtăria, nu existau destule indicii care să confirme existența unei scrieri neolitice în această arie geografică. Piesele erau unicate, stranii. Cu timpul însă, cercetările au avansat, iar astăzi există peste o mie de piese, în special ceramice (fragmente de vase, figurine), descoperite în peste 50 de localități, care conțin semne ale unei scrieri străvechi.

Aceste semne nu sunt decorative, ci reprezintă un început de scriere. Piesele inscripționate au fost descoperite în aria culturii Vinca-Turdaș, în special la noi în țara și în Serbia. Turdaș și Parța reprezintă la noi localitățile care au oferit piesele cele mai numeroase și mai interesante. Astfel, tăblițele de la Tărtăria nu mai sunt singure, chiar dacă rămân cele mai importante. Aceasta scriere nu a apucat să evolueze și să dea roade, stingându’se odată cu cultura ce i’a dat naștere. Poate că schimbările climatice majore au determinat retragerea populațiilor spre zone mai ferite, sau poate că valurile de populații venite dinspre Asia au adus alte moduri de exprimare, cert este ca germenii scrisului neolitic au pălit.

Totuși, rămân zecile de semne inventariate de cercetători, nedescifrate, enigmatice, care nu știm cum au influențat evoluția culturii ulterior. Dar putem fi siguri că au influențat’o. Ceea ce știm cu siguranță este că scrierea neolitică a culturii Vinca-Turdaș este prima scriere a Europei și poate prima scriere a omenirii.

După dispariția splendidelor culturi ale Vechii Europe și intrarea în epoca metalelor, istoria a început să fie scrisă de cei ce aveau arme mai bune, orgolii mai mari și saci cu bani mai numeroși. Destul de repede, civilizația greco-romană devine felinarul Europei, luminând anemic și subiectiv un continent ce părea să fi fost cuprins de noapte.

Tot ce nu era grecesc sau roman era barbar, sălbatic, primitiv. Restul Europei devine o lume în aparență fără valori, privită din perspectiva romanilor, care ne’au vândut și continuă sa ne vândă, peste secole, o istorie părtinitoare. Civilizațiile ”barbare”, intrate în manuale prin ochiul cuceritorului, aproape că nici nu’și mai primesc dreptul de a se numi civilizații.

O civilizație trebuie să aibă arhitectură monumentală, să construiască colosseum-uri, în care să puna oameni să se ucidă între ei, spre distracția supremă a privitorului, ori să ațâțe animale înfometate împotriva unor oameni neajutorați.

O civilizație trebuie să aibă o armată puternică, cu care să cucerească mereu noi teritorii. O civilizație trebuie să se consume în ospețe copioase și în serbări fastuoase. O civilizație trebuie să aibă morminte princiare bogate, piramide sau temple impozante.

Dar civilizația nu reprezintă doar aspectul material, economic, al unei populații, nu reprezintă doar bunurile, ci și valorile. Modelul occidental ne’a obișnuit să privim cu mai multă admirație aspectele materiale, cele care ne aduc confort și siguranță fizică, decât pe cele spirituale, care ne ajută să aflăm care este rostul nostru în lume. Marile civilizații, trecute sau prezente, sunt demne de admirație.

Dar adevăratele valori nu trebuie căutate în realizările materiale, ci în cele spirituale. Când preoții geților se rugau în munți, în peșteri ascunse, și îi învățau pe oamenii de rând că sufletul este nemuritor, iar trupul, materia nu contează, cei ai altor neamuri înălțau temple sclipitoare împodobite cu statui impozante. Iar dacă geții nu cheltuiau sume enorme pentru a construi clădiri colosale și a întreține armate profesioniste, asta nu’i făcea mai puțin înțelepți decât vecinii lor. Dimpotrivă.

Dacă geții erau convinși de lipsa de însemnătate a valorilor materiale, este firesc să nu fi investit prea mult în aceste valori. Nu și’au ridicat statui, nici palate colosale, se îmbrăcau modest, la fel ca țăranii noștri de astăzi, regii purtând în picioare opinci, iar pe cap o căciulă de lână în loc de coroana fastuoasă din aur, bătută cu pietre prețioase.

Iar cei care, investind mult mai mult în bunuri materiale, i’au numit pe aceștia ”primitivi” ori „sălbatici”, nu au înțeles că spiritualitatea este deasupra civilizației materiale. Cei care trăiau mai mult în mijlocul naturii, aproape de zei, au înțeles aceste lucruri mai bine decât cei ce’și petreceau vremea în băi, ospețe și spectacole de circ. Spiritualitatea Europei se stinge dinspre vest spre est. La răsărit mereu credința a fost mai puternică. Orientul poate fi salvator.

Primul homo sapiens din Europa, cea mai veche așezare stabilă din Europa, cea mai veche scriere, cea mai veche cultură – astfel de sintagme îi sperie pe mulți, dar mai ales pe cercetători. Nu de puține ori, istoricii noștri, într’o luptă oarba cu diletanții care se entuziasmează în fața unor descoperiri precum cele enumerate mai sus, susțin că românul trăiește o frustrare istorică.

Românul ar fi frustrat, chipurile, ca nu a avut și el o istorie grandioasă, de invingător, precum alții, și atunci își inventează una care să’l satisfacă. În această falsă istorie, românul este cel mai tare, cel mai mare, cel mai frumos și primul în toate. Un discurs atât de radical din partea specialiștilor noștri elimină cu totul posibilitatea ca, uneori, chiar să fim cei mai buni sau cei mai tari sau primii.

Căci cineva trebuie să ocupe și aceste locuri. Uneori aceștia suntem noi, alteori sunt alții.

Noi și noi descoperiri duc mereu la schimbarea datelor din cărțile de istorie, iar dacă uneori suntem și noi printre primii, acest lucru ar trebui să ne onoreze, nu să ne sperie. Dacă am lăsa deoparte toate aceste temeri și am căuta să cernem și să așezăm fiecare lucru la locul lui și să’i dăm importanța cuvenită, am fi priviți, poate, cu mai mult respect în Europa.

Cine să ne respecte dacă noi înșine nu ne respectăm?

Cât datorează Europa acestor locuri, acestor civilizații, acestei istorii, acestor oameni? Cât datorează Europa acestui ungher de lume, în care au încolțit primele semințe de civilizație și spiritualitate europeană?

Gânditorul de la Hamangia, considerat între cele mai importante artefacte din istoria omenirii, este un simbol al acestor rădăcini milenare. Pe umerii lui s’au așternut deja 7000 de ani, dar dacă ar începe astăzi să vorbească, probabil ar spune:

„Bun venit acasă, Europa!”

Sursa: arheoinvest.uaic.ro, mediafax.ro, incont.ro, formula-as.ro

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

Foto 1

Că limba geților era scrisă cu caractere chirilice (foto 1), nu este neapărat o dovadă intrinsecă a folosirii cu împrumut de către DUNĂRENI, a vreunui ”alfabet grecesc” sau de ”litere grecești”. Ci, mai degrabă că grecii și mai târziu romanii foloseau ”chirilicele” și ”latineștile” dunărene din foto 9.  Alfabetul și limbajul dunărean, deși sunt încă puține scrieri (foto 2, 3, 4, 5) descoperite și nescoase, încă la lumină, sunt o realitate de netăgăduit.

Foto 2

Avem de asemenea, printre noi destui ”științifici” care ne ”învață” că limba ce o vorbim nu este din vechimea civilizației umane, ci dintr’un curs intensiv ținut strămoșilor noștri, de niște ”negustori alfabetizatori” care printre schimburile de șuncă, lână și miere, mai scoteau și abecedarul latin să facă lecții cu geții robiți, sau a pretorilor fiscali puși să jupoaie ”latinește” localnicii, deși sutele sau miile de inscripții ”sclavonești” în limbă arhaică neaoșă îi contrazic, fără doar și poate.

Foto 3

De la acești dunăreni, avem primele litere care au fost preluate și într’un alfabet numit azi latin, le regăsim pe aceste vestigii puține, pe care nu ne mai putem face că nu le vedem, sau pe altele de care unora interesați ne e teamă să le dezgropăm pentru că strică ordinea așezată, ne zdruncină teoriile slab fundamentate promovate ca linii directoare ale unei politici, pe care o adoptăm și ca politică oficială.

Foto 4

Foto 5

Apoi îi avem pe veneticii dintre noi, care ne neagă însăși existența noastră milenar-sedentară, inventându’ne tot felul de etnogeneze SF.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/messapian_alphabet.gif

Foto 6

Alfabetul messapian (foto 6) și etrusc (foto 7) folosite în peninsula italică, reprezintă doar o mică dovadă a răspândirii limbajului si literelor dunărene (foto 9), chiar prima inscripție considerată ”latină” (foto 8).

Foto 7

Foto 8

Foto 9

Marija Gimbutas demonstrează fără să lase loc de echivoc, că scrierea dunăreană (foto 11) este izvorâtă treptat din simple pictograme (foto 10, 14, 15) de acum 7-8 milenii…

Foto 10

Ce vreți ca dovadă mai vie că scrierea dunăreană, apoi alfabetele chirilic și latin se trag de aici, din spațiul carpatic (foto 11) și s’a transmis și prin arta populară (foto 12) a unui popor primar ?

Foto 11

Foto 12

Aceste forme care sunt la originea scrierii sunt primul limbaj exprimat în scris. Ele au putut fi decriptate deja în note muzicale, și probabil nu va mai trece mult timp până când comunitatea internațională va recunoaște întâietatea și importanța limbajului dunărean: 

SENZAȚIONAL: ARTIZANAT ROMÂNESC TRANSPUS PE NOTE MUZICALE

Dacă latriniștii propagă ideea romanizării, fiind adepți ai unei teorii care dezvăluie doar tulburări grave de tip schizoid și sub formă continuată prin care se afirmă că poporul care trăia la nordul Dunării a fost romanizat de negustori și administrație, să se întrebe dacă Grecia, Egipt, Britania și Israel aveau negustori și administrație romană?

Cum au reușit romanii să ”romanizeze” doar pe aromâni, iar pe greci nu, atât timp cât aromânii și grecii au trăit mereu amestecați de când triburi rupte din geții nord-dunăreni, dorienii și aheii  au venit în Balcanii de sud?

Foto 13

În Anglia se vorbește o limbă latină?  Nu putem argumenta doar cum ne cade pe schemă mereu.

Nu folosim termenii DAC-DACI sau TRAC-TRACI. care de altfel sunt doar niște neologisme izvorâte din scrierea și vorbirea altora de acum 2000 de ani, pentru geții din anumite teritorii vizate de cuceritori, pentru ca să nu mai alimentăm argumentația anti-dacistă, care îi cataloghează pe iubitorii trecutului sau ai strămoșilor noștri, dacopați.

Atragem atenția că, măcar de dragul respectului s’ar fi putut folosi o adresare mai domestică, dacă nu de teama ridicolului ! Am avea toți de câștigat.  Susținerea apriorică a unei tabere nu ne face mai deștepti sau mai aproape de esența adevărului, ci doar ne dezvăluie convingerea proprie fiecăruia, necunoașterea sau subiectivismul.

Dacă nu știm cine a fost populația nord-dunăreană și ce limbă vorbeau și emitem postulate sau simple teorii, lipsa de informații certe nu ne indreptățește cu nimic să afirmăm că prin eliminare a fost musai iraniană, latinofonă prin ”colonizare”, sau mai nou iudaică (!), așa cum afirmă cei ce i’au ”ucis” pe geți doar ca să’și susțină teoriile fantasmagorice.

Oare nu trebuie să fim consecvenți până la capăt în argumentație?

De ce nu s’ar aplica și populației nord-dunărene regula justificată de fanii romanizării și Egiptului? Chipurile, egiptenii au avut o civilizație și o scriere, dar ca să le iasă pe schemă neagă existența civilizației nord-dunărene sau a scrierii dunărene.

Cât timp facem asta nu devenim neserioși?

Despre tăblițele de la Sinaia, lingvistul Aurora Pețan apune:

În ceea ce privește limba din tăblițe, aceasta are toate caracteristicile unei limbi naturale. Nu pare deloc sã fie o limbã creatã. Are extrem de multã varietate. Numele lui Burebista spre exemplu, e scris în vreo 15 feluri, ceea ce este greu de imaginat pentru un falsificator. Existã foarte multã variație foneticã. Toate cuvintele au variante. Existã chiar indicii de variație dialectale. Tãblițele dacilor si cele ale getilor prezintã diferențe clare dialectale. Existã cuvinte care apar în anumite contexte. Existã structuri fonetice condiționate. Ori, aceste lucruri nu puteau fi imaginate de cineva care nu avea la îndemânã instrumentele actuale. Sã generezi o limbã care sã aibã cuvinte, care sã aparã numai în anumite contexte, e imposibil. E VORBA DE MII DE CUVINTE”.

Marija Gimbutas:

Până pe la 5000 î.Hr cultura ”veche europeană” se cristalizase în numeroase variante regionale care prezintă tradiții bine dezvoltate în arta ceramicii, în arhitectură și în organizarea cultică, fiind deci justificată utilizarea termenului de civilizație.
Civilizaţiile preistorice nu erau demarcate de graniţe aşa cum sunt cele ce împart acum lumea în ţări distincte. Nenumărate atestări arheologice confirmă că pentru continentul european traseul Dunării nu a fost o graniţă, ci o punte de legătură între teritorii locuite de aceleaşi populaţii, purtătoare ale unor civilizaţii comune, care din negura timpului s’au influenţat reciproc şi au evoluat împreună.
Vechea Civilizaţie Europeană (Old Europe) a început odată cu apariţia economiei producătoare de alimente prin cultivarea efectivă a pământului, evidenţiat prin complexul grâu-orz-oaie-capră-vite-porc care apare chiar înainte de 7000 î.Hr. pe ţărmul Greciei, în Italia estică, în Creta, în sudul Anatoliei, Siria, Palestina, Orientul Apropiat, în bazinul Dunării Inferioare, în România şi în întreaga regiune Balcanică. Pe această arie extinsă au existat schimburi şi influenţe reciproce, dar vechea Europă a urmat un drum propriu, generând culturi asemănătoare, cu legături directe, care prin realizări distincte se unifică într-un complex de sine stătător şi original, diferit de ceea ce se întâmpla în Orientul Apropiat şi în Europa de nord şi vest. In jurul anului 6500 î.Hr., în Vechea Europă, a apărut ceramica arsă la temperaturi înalte şi lustruită. Treptat, a apărut şi ceramica pictată, cu vase de forme şi stiluri diferite, ceea ce sugerează extinderea unei idei originale fără legătură cu migraţia şi transferul. La sfârşitul mileniului al VII-lea î.Hr., în sud-estul Europei şi în centrul Anatoliei a avut loc o dezvoltare explozivă a artelor şi tehnologiilor, schimbul între cele două mari regiuni fiind făcut permanent pe “podul” de insule din Marea Egee”. 

 

Așadar, avem o civilizație veche de 6000-7000 de ani, iar vestigiile ne duc cu mult mai mult înapoi în timp la aproape 13.000 de ani, peste care migrații ulterioare de dominatori au stăpânit aceste populații vechi, care aveau o scriere, aveau un limbaj, și de la care avem dovezi, și nici nu îi putem bănui de lipsa acestora și pe care suntem îndreptățiți a o numi CIVILIZAȚIE DUNĂREANĂ.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/4.jpg

Foto 14

Știm din acea vreme ca aceste populații ale agricultorilor existau pe aceste meleaguri după migrațiile din Anatolia și Orientul Mijlociu. Știm că civilizația getică era stratificată pe caste, a războinicilor geți stăpânind spațiul dunărean mai târziu, și care au dominat pătura producătorilor, a agricultorilor mai vechi pe aceste pământuri, a acelor dunăreni pe care unii îi numesc rumuni, rumîni, armîni, arimini, urmași ai vechilor pelasgi, pe care îi întâlnim până în Țara Bascilor.

Imperiul Roman a câștigat la 106 luptele împotriva geților, a castei războinicilor, conduși de aristrocrați, nu impotriva țăranilor legați de glie, care au suportat alți dușmani ulterior în istorie. Se poate spune cu certitudine că nu toți geții au participat la acele războaie, deoarece nu toți și’au dorit un război fratricid.

De aceea ținta romanilor nu a fost cucerirea populației, cu atât mai puțin romanizarea sa, ci bogățiile lui Decebal. Romanii care nu de civilizare erau ei interesați, ci de tezaurul gețlor și de resursele de tot felul ale acestui teritoriu. Au ucis aristocrația, precum au facut’o si rușii la ’45, și au luat prizonieri soldații pe care i’au înrolat apoi în armata imperiala peste mări și țări.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/1899239_659317727467497_428170881_o.jpg

Foto 15

Eu intreb pe acești susținători ai teoriei romanizării populațiilor nord-dunărene, de unde au plecat ”latinii” care au ajuns in Peninsula Italică?

Ei plecau în epoca bronzului din zona dunăreană cu limbaj și scriere. Dacă ei au migrat din aceasta patrie inițială, nu e de la sine înțeles că au lăsat în urmă pe acești ”latini” dunăreni, care i’au influențat în limbaj inclusiv pe geții veniți mai târziu, care în expansiunea lor își întemeiau mereu alte stătulețe, până au colonizat toată Europa. Deși nu avem dovezi scrise despre toate migrațiile de mică sau mai mare amploare, expansiunea geților poate fi considerată tocmai imboldul, motivul plecării unora dintre dunăreni spre vest, unii așezându’se în Germania de azi, alții în Latium, alții în Iberia.  

Dar acești dunăreni care au rămas, au continuat să’și vorbeasca limba lor străveche, indiferent cum o numim: limba priscă, limba ”vulgară”, arhaică sau populară.
Nu această limbă a vulgului a dispărut prin nevorbire, ci aceea a lui Seneca și Ovidiu, pentru că era o limbă creată din aroganța aristocratului, pentru casta conducătoare de la Roma și care nu s’a răsfrânt asupra italicului obișnuit ce și’a vorbit mereu limba maternă a tribului din care provenea.

Acum e moartă tocmai pentru că nu era vorbită de mase, de acel țăran care reprezenta masa covărșitoare a poporului. Limba celor mulți, a rămas vie peste veacuri tocmai pentru că a avut cine să o grăiasca și să o imbogățească în timp în limba italiană, spaniolă, franceză sau rumânească, până in zilele noastre.

Și atunci cum puteau acești negustori, care nu limba lui Seneca grăiau, să romanizeze niște vorbitori ai aceleiași limbi vechi ce se vorbea pe ambele maluri ale Dunării? Oare când se vor opri aceștia din ridicolul în care se mențin și azi, susținând această teorie aberantă?

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/vinca_vessel.png

Foto 16

Eu simt ca vorbesc și scriu o limbă dunăreană străveche și nu o limbă ”latină” adusă din import. Este un sentiment care vine din gena ancestrală și logica bunului simț a rumânului legat de glie, neafectat de xenofilia celui ce’și revendică nejustificat alte origini și nu cele străbune.

Ori poate că acești fani ai romanizării le este teamă să recunoască că acești dunăreni au întemeiat Roma, și pentru a nu zdruncina istoria mondială fac doar jumătate de pas, și sustin doar că cei plecați au fost superiori celor rămași, în consecință să stăm în banca noastră și să ne mulțumim cu firimituri de adevăr.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/dispilio6185-800.jpg

Foto 17

Dr. Radivoje Pesic (născut 1931 în Veles, a trăit până în 1993 la Belgrad) un excepțional cercetător științific, consecvent și mai presus de toate persistent și curajos, deținând un doctorat și publicând 15 cărți în domeniul studiilor lingvistice, în conformitate cu marea sa dragoste și devotamentul față de adevărul științific, în scrierea de la Lepenski Vir, a zărit o morfologie care se regăsește în aproape toate sistemele de scriere arhaice. Gramaticianul indian Panini (secolul IV î.Hr.) ne’a lăsat o moștenire, teza prin care cuvântul pronunțat este cuvântul cunoscut, deci un fel de realism lingvistic, care amintește de teza naturii.

Amintindu’l pe Galileo, care ne’a avertizat că natura vorbește o limba matematică,  scria că formele geometrice sunt alfabetul în care este scrisa cartea naturii; altfel spus, natura comunică cu noi prin formele geometrice. Fiecare tipar al geometriei sacre este ca o „scrisoare” într’un alfabet divin. Putem desluși aceste ”scrisori” si apoi sa creăm noi înșine, orice, cu ajutorul acestor forme divine.

Geometria sacră folosește simbolurile matematice pentru a defini tot ceea ce există în cosmos, inclusiv pe Pământ. Această știință-artă ne învață cum microcosmosul – viața la scară redusă reprezintă o oglindă a macrocosmosului – viața la scara larga. Spirala unei scoici de mare – element apartinând microcosmosului, poate fi regăsită în forma unei îndepărtate galaxii – macrocosmosul.

Toate formele din univers sunt aranjate în conformitate cu un set de reguli matematice invizibile care guvernează structurile și proporțiile a tot ceea ce există. Această totalitate de cunoștințe care ne guvernează universul este denumită geometrie sacră. Ea este o stiinta  fundamentala, mai presus decit matematica. Proportiile intilnite in geometria sacra constituie o lege ascunsa, tainica, a naturii.

De ce această geometrie este sacră? Geometria sacră înseamnă ad litteram ”măsurile secrete ale pământului”. Ea a fost gândita, inițial, ca o putere, ca o știință practică spirituală pentru un grup restrâns de inițiați, în fiecare mare tradiție spirituală a omenirii. Marile școli spirituale ale lumii știau că geometria sacră este cheia fundamentală pentru vindecarea corpului fizic, pentru extinderea conștiițtei și comunicarea cu ființele înalt spirituale. De aceea în vechime preoții și preotesele diferitelor religii păzeau cu strașnicie secretele geometriei sacre. Uneori ei preferau moartea decât sa dezvaluie aceste secrete sau părți ale învățăturilor lor unui neinițiat.

Civilizația, prin urmare, în orice moment al ei a avut nevoie să recunoască forma și măiestria, nu numai în alegerea și dispunerea habitatelor, dar și sentimentele și ”înțelegerii” lumii. Punctul de cotitură a avut loc în mileniu IV î.Hr., și de ce nu, doar în zona dintre Marea Neagră și Marea Adriatică, Munții Carpați și Creta. Radivoje Pesic a fost primul care a înțeles descoperirea epocală a sitului arheologic de la Vinca, și este exact afirmația lui că epicentrul acestei alfabetizări răspândite apoi în Câmpia Panonică, mărturisesc numeroase descoperiri. Omul de știință are o imensă admirație pentru faptul că urmele care duc la începutul acestei scrieri, se făcea deja pe obiecte de ceramică pentru necesitățile de zi cu zi.

Distribuția mesajelor înregistrate în toată complexitatea lor mărturisesc că nevoile spirituale nu erau pentru privilegiați, ci că proprietatea intelectuală a comunicării a fost a întregii comunități. Când omul modern își va da seama de acest lucru, el va trebui să mediteze iar, la atitudinea lui superficială față de viața spirituală a omului preistoric.

Până la descoperirea prof. Pešić în 1980, alfabetizarea bogată a fondului balcanic neolitic nu a fost interpretat serios. De fiecare dată, însă, atunci când aceste constatări vor fi abordate cu onestitate științifică, acestea vor putea fi acceptate ca o dovadă de alfabetizare autentică. Afirmarea completă a fost realizată totuși în 1987, la Milano, unde a introdus și documentat un sistem al primei scrieri și cea mai bogată, numită Turdaș-Vinča.

În acel moment s’a schimbat cronologia până atunci valabilă, care acum arată astfel:

Tabel cronologic întocmit de Radivoje Pesic:  

http://www.pesicisinovi.co.rs/srb/nook/vpt_006.html

I. Protoscrierea de la Lepenski Vir- Cuina Turcului (8000-6000 î.Hr.) – Old Europe
II. Scrierea de la Vinca şi Tărtăria (5500-3200 î.Hr.) – Old Europe
III. Scrierea sumerienilor din Mesopotamia (3100-75 î.Hr.)
IV. Proto-elamita (3000-2000 i.Hr.)
V. Protoindiana (a apărut în 2200 î.Hr.)
VI. Chineza (1300 î. Hr. până în zilele noastre)
VII. Egipteana (3000 î. Hr. – 400 d.Hr.)
VIII. Cretana (2000 î. Hr. – 1200 î.Hr.)
IX. Hitita (a aparut în 1600 – 777 î.Hr.)

Existenţa simbolurilor nealfabetice dar care transmit anumite mesaje, realizate grupat şi într’o anumită ordine pentru obţinerea unui efect amplificat al acestor mesaje, descoperite (şi interpretate) pe inelul de la Seimeni, pe ceramica aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare (1600-1150 î.e.n.), figurând pe vasul ceramic din perioada neolitică a cărui schiţă este prezentată în lucrarea „The Language of the Goddess” scrisă de Marija Gimbutas, dar şi pe plăcuţele de la Tărtăria (5300-5000 î.Hr.) pe care sunt prezente simboluri derivate din aceleaşi simboluri-bază, toate acestea reprezintă dovezi ale continuităţii utilizării unor simboluri grafice magico-religioase, în acelaşi scop sau în scopuri similare, pe o perioadă de cel puţin patru milenii.

Trei simboluri sunt comune atât statuetelor antropomorfe feminine, cât şi inelului sigilar; aceleaşi trei simboluri sunt reprezentate pe ceramica decorată aparţinând perioadei neolitice: „V”-ul = emblema zeiţei-pasăre, derivată din triunghiul feminin; există deja în paleoliticul superior, ca emblemă a zeiţei-pasăre este atestat din neoliticul timpuriu şi continuă în fazele ulterioare; Bucraniul = izvor al vieţii, apă; origine în paleoliticul superior, de importanţă deosebită începând cu neoliticul timpuriu; Linii paralele, pieptene = ape curgătoare, apă de ploaie, simbol al succesului şi abundenţei; atestat în neolitic şi în toate perioadele următoare. Simbolurile sunt grupate în aceeaşi ordine, care se regăseşte pe ceramica decorată, pe statuetele antropomorfe şi pe inelul sigilar: în mijlocul ansamblului se află bucraniul, deasupra „V”-ul şi dedesupt liniile paralele (pieptenele).

Foto 18

Despre inelul de la Seimeni citiți aici:

https://sites.google.com/site/seimenineoliticsipreneolitic/

Foto 19

Încă nu avem studii extinse și certe, despre perioade atât de vechi, geții au migrat tot din jurul Mării Negre, din Bazinul Dunării unde au fost permanent menționați știindu’se ca popoarele considerate getice ocupau un imens spațiu în jurul Mării Getice, o mare numită firesc așa, dar mult mai firesc ar fi fost Lacul Getic fiind o baltă internă. Întemeietorii Romei, sunt cu certitudine dunăreni, plecați cu limba arhaică a acestor locuri, acei ”italo-celți” care vor schimba denumirea peninsulei Apenine, în Italică.

Foto 20

Vorbim de comunități aparținând epocii bronzului din jurul anilor 3000-1100 î.Hr. Este o perioada în care geții își încep perioada de maximă expansiune, în toate directiile (mai jos e vorba de migrații în Grecia, Asia Mica). Așadar latinii sunt de fapt formați dintr’o populatie locală din peninsula Apenină, peste care s’au suprapus în timpul epocii bronzului migrații dunărene, de geți (numiți de italieni italici) destul de numeroasă venită din zona Carpaților și a Dunării.

Un lucru similar s’a întâmplat în est, unde populații getice s’au amestecat cu cele eurasiatice, și i’a format pe massageți, iar în nord cu balticii hiperboreeni pe samo-geți.
Despre eleni la fel, tot din jurul Mării Negre, au migrat spre sud în Pen. Balcanică.

Radivoje Pesic emite ipoteza, precum și etruscii, în drumul lor spre Peninsula Apenină au preluat scrisul tot de la CIVILIZAȚIA DUNĂREANĂ (Old Europe). Tot el emite ipoteza transmiterii scrierii dunărene, fenicienilor, de la care au preluat și grecii migrați în sud. La fel și celții, au cucerit vestul, apoi au revenit pe meleaguri natale, dar geții care între timp erau stăpâni aici, i’au înfrânt. Se spune de către daciștii noștri infocați ca nu ar fi fost mișcări de populații în acea perioadă, dar precum vedem, avem suficiente date despre aceste migrații.

Foto 21

O altă teorie ne spune despre greci:

”Aceia care pe harta 21  sunt trecuți ca „Proto Grec speakers” de fapt sunt „ARAMI” (scyți) care la sfârșitu’ mileniului al III-lea migrează controlat (de partea regelui Deucalion din Ftia, Tesalia) în sud unde se amestecă cu armânii ramași după potop aici, de la jumătatea mileniului III și formeaza cunuscuții PELASGI, care apoi cu venirea Danailor (proto-grecii) din Egipt în secolul XVI î.Hr. se amesteca cu ei și împreună cu fenicienii, formează grecii vechi. Asta spun sursele istorice și lingvistice.”

O altă ipoteza este prezentată aici: GEȚII SUNT UN REZULTAT AL AMESTECULUI DINTRE PROTO-GEȚII R1 ȘI PELASGII CUCUTENIENI I2

Că originea civilizaţiei umane îşi are originea în vecinătatea bazinului Mării Negre, o mai explică și alte teorii.

Ryan şi Pitman au elaborat o teorie prin care încearcă să facă o corelaţie între un transfer de ape (dovedit istoric acum 7500-9000 de ani) între Marea Neagră şi Marea Mediterană şi miticul Potop al lui Noe, prezent în mitologia tuturor popoarelor. Ei consideră că apele Mării Mediterane s’au vărsat în Marea Neagră.

Aksu şi Hiscott, continuând într’un fel tradiţia şcolii sovietice, au elaborat o teorie care neagă existenţa unui potop, ei considerând că schimbul de ape între Marea Neagră şi Marea Mediterană s’a realizat treptat, şi că apele Mării Negre s’au vărsat în Marea Mediterană şi nu invers.

Fiecare dintre aceste teorii se bazează pe o împletire între anumite fapte reale şi ipoteze. Ştiinţa a avansat bazându’se pe ipoteze din care unele au fost confirmate. iar altele infirmate. Există ipoteze credibile, ipoteze ridicole, ipoteze negativiste, ipoteze impotriva valului actual din ştiinţă, ipoteze care sfidează bunul simţ, etc.

Nu trebuie să ne fie frică de ipoteze.

Atât timp cât un fapt nu este o certitudine, orice ipoteză contrară are o anumită probabilitate de a fi adevărată. A prezenta însă o ipoteză ca pe o certitudine, fără a specifica statutul ei de ipoteză şi fără a prezenta şi alte ipoteze contrare este un fapt care iese din sfera ştiinţei si intră în cel al politicii.

Principalele fapte reale pe care le găsim în teoria lui Aksu şi Hiscott, în teoria lui Ryan şi Pitman şi în alte lucrări sunt următoarele:

– acum 7500-9000 de ani, Marea Neagră era un lac cu apă dulce, pentru ca de acum 7500 de ani să devină o mare sărată.

– nivelul mării era cu minim 120 de metri mai scăzut decât astăzi.

– existau locuinţe la 100 metri sub nivelul actual al mării, descoperite de Ballard.

– acum circa 7500 de ani, într-o perioadă de timp scurtă, dispar moluştele de apă dulce şi apar moluştele de apă sărată tolerante la 2-4% sare.

– în strâmtoarea Bosfor, formată în acea perioadă, moluştele rămase în mâlul de pe fund au fost de apă sărată.

– la capătul de sud al Bosforului, la intrarea în Marea Marmara, există o deltă formată de vărsarea unui râu cu apă dulce ce curgea prin Bosfor dinspre Marea Neagră în perioada de acum 10000-9000 de ani.

– revoluţia neolitică apare la Marea Getică, în Asia Mică acum 10000 de ani şi se transmite gradual: în Egipt, Balcani şi nordul Mării Negre acum 8000 de ani; în Italia, estul Spaniei şi sudul Franţei acum 7000 de ani; în India, şi în Extremul Orient acum 6000 de ani; iar în Insulele Britanice şi zona Balticei acum 5000 ani. Calculând bilanţul sării, se pare că potopul preconizat de Ryan şi Pitman nu a fost supraestimat, după cum crede Aksu şi Hiscott, ci a fost mult subestimat, şi anume de 15,5 ori.

Noi cercetări vor aduce elemente în plus permiţând elaborarea unor noi teorii, până ce această problemă controversată va fi lămurită. Estimăm că în următorii ani se vor face descoperiri senzaţionale în arheologia submarină din bazinul Mării Negre.

Sursa: pesicisinovi.co.rs  mesajpentrunoitoti.blogspot.ro, sites.google.com/site/seimenineoliticsipreneolitic/, revista-informare.ro

Citiți și: GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬