TĂRTĂRIA, SUMERUL RUMÎNESC

Subiectul tăblițelor de la Tărtăria are o frecvență de menționare în articolele științifice și arheologie mult mai mare decît majoritatea artefactelor arheologice.

Este vorba de un subiect controversat, care îi determină pe unii, aşa numiţii ”dacopaţi”, să bată efectiv cîmpii, făcînd un amestec de nedescris din alăturarea unor artefacte precum faimoasele tăbliţe de la Tărtăria cu sanctuarul mare circular de la Sarmizegetusa, care a existat mii de ani mai tîrziu, cu sisteme de scriere medievale precum alfabetele glagolitic şi chirilic ori runele așa-zis ”secuieşti”, cu multă mitologie clasică sau egipteană interpretată în acelaşi stil folosit şi de cei care văd extratereştri peste tot şi cu o nesfîrşită silabiseală pseudolingvistică, menită să demonstreze primatul mondial al limbii stră-rumîne.

De asemenea, discutăm de acelaşi subiect care îi face pe cei din extrema opusă, adepţii demitizării cu orice preţ, să dea ochii peste cap şi să nege pur şi simplu, fără argumente valabile ştiinţific, amestecînd un pic de Boia cu Cioran, cu ceva mai mult Patapievici, cu masochismul desconsiderării propriilor rădăcini şi a propriei identităţi, cu eventuale prejudecăţi provenite din cîteva ideologii politice mai internaţionaliste, ori din conservatorism istoric şi cu multe, foarte multe atacuri ad hominem faţă de oricine li se pare lor că ar aparţine zonei patriotic-naţionaliste şi protocroniste.

Cu toate acestea, se pare totuși că frecvența atingerii acestui subiect nu ajunge la cotele la care sînt citate scrierile sumeriană, linear B sau linear A.

Tăblițele de la Tărtăria sînt citate foarte des, atunci cînd subiectul discuției este începutul scrisului în lume și / sau cele mai vechi scrieri din lume. Ele sînt adeseori citate, în sensul că ar putea candida la cel mai vechi scris din lume.

Aceasta se datorează pe de o parte faptului că tăblițele poartă semne, dar motivul principal este vîrsta prezumată asociată acestor tăblițe (și desigur semnelor). Dacă vîrsta estimată, cea de 5500 î. Hr. s’ar dovedi în final a fi reală, iar semnele se dovedesc a fi scris, atunci ele sunt cele mai vechi artefacte purtătoare de scris din lume.

Celelalte candidate la cea mai veche scriere din lume și anume, scrierile egipteană, Harappa și cea sumeriană, datează toate din jurul datei de 3200-3500 î. Hr. Evident, distanța în timp între 3500 î. Hr. și 5500 î. Hr. este mare.

Din păcate, există un obstacol insurmontabil în ceea ce privește determinarea vîrstei (posibilitatea datării cu carbon radioactiv nu mai există datorită unui tratament termic).

În ceea ce privește faptul că pe ele este sau nu un scris, speranțe există și în timp cercetătorii vor putea spune dacă este doar proto-scriere sau scris adevărat, în acest caz din urmă desigur vor trebui să spună despre ce fel de scris anume este vorba pe fiecare din ele (pictografic, ideografic, silabar etc).

Tăblițele de la Tărtăria sînt trei obiecte mici și străvechi de lut. În Transilvania, în localitatea Tărtăria din județul Alba, între Alba Iulia și Orăștie, echipa cercetătorului clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în anul 1961, trei tăblițe de lut. Este cunoscut faptul că arheologul Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe șantierul arheologic în momentul în care s’au găsit tăblițele de lut.

Tăblițele, care au fost datate în jurul anului 5.300 î.Hr., de cercetătorul german Harald Haarmann, au simboluri similare culturii Turdaș-Vinča, fiind subiectul a numeroase și controversate polemici printre arheologii de pretutindeni, întrucît (în opinia unora) tăblițele ar prezenta cea mai veche formă de scriere din lume.

Două dintre ele sunt găurite și sînt acoperite cu semne, iar a treia folosește o modalitate de scris pur pictografică, respectiv reprezentarea stilizată a unui animal (capră), un simbol vegetal și un altul neclar.

Cea de formă discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărțite prin linii sau printr’o cruce. Este considerată ca fiind cea mai apropiată de o scriere adevărată. O bună parte din semnele conținute pe ea se regăsesc în literele conținute în inscripțiile arhaice elinești de mai tîrziu, dar și la scrierile feniciană, etruscă, italică veche, iberică.

Cîteva concluzii pe care Marco Merlini le trage după ce a cercetat contextul istoric al descoperirii artefactelor de la Tărtăria, dar și strict despre conținutul acestor Tăblițe de la Tărtăria:

1. Multe dintre interpretările lui Nicolae Vlassa, cercetătorul rumîn care a descoperit tăbliţele în 1961, au fost greşite, conform lui Marco Merlini, interpretarea lui Nicolae Vlassa cuprindea ideile următoare:

–  Oasele par ”arse şi dezmembrate, unele dintre ele sfărîmate.

–  Persoana a fost un bărbat adult.

–  Acesta a fost un Mare Preot sau un Şaman.

–  Preotul a fost incinerat în timpul unui sacrificiu uman.

–  Oasele arse, sfărîmate şi dezmembrate reprezintă ”rămăşiţele unui sacrificiu însoţit de o formă de canibalism ritualic

–  Groapa era o ”groapă magico-religioasă …umplută cu pămînt cenuşos”

–  Mormanul de obiecte găsite pe fundul gropii alături de oasele umane reprezintă ”ofrande de sacrificiu”.

–  Descoperirea reprezintă ”singurul complex magico-religios … de acest tip din arealul culturii Turdaş”.

–  Tăbliţele inscripţionate aparţineau nivelului Turdaş, Cultură care își întindea răspîndirea pe ambele maluri ale Dunării.

–  Printre ”cele mai bune analogii pentru aceste tăbliţe sînt … tăbliţele arhaice din depozitul de la Uruk-Warka IV, pe care multe dintre semne sînt identice sau foarte asemănătoare celor de la Tărtăria”.

2. Rămășițele umane și tăbliţele se găsesc în ziua de azi în subsolul Muzeului Național de Istorie al Transilvaniei.

3.  Tăbliţele au fost datate cu C14 la Roma – ”am solicitat o analiză antropometrică a rămăşiţelor umane la Centrul de Cercetări Antropologice al Academiei Rumîne de Ştiinţe de la Iaşi (Georgeta Miu) şi am trimis probe la Roma, la Laboratorul Departamentului ”Scienzze della Terra” a Universităţii ”La Sapienza” pentru o analiză cu C14 (Gilberto Calderoni)”.

4. Cercetarea lui Marco Merlini a scos la iveală faptul că ”oasele aparţin unei femei foarte bolnave şi foarte bătrîne pentru standardele acelor timpuri”, ce avea vîrsta de 50-55 de ani și o înălțime de 147 cm.

5. Astfel, oasele aparțin unei femei, nu unui mare preot, cum credea Nicolae Vlassa:

”Dacă se doreşte continuarea ideii de groapă rituală, va trebui să începem să vorbim despre Preoteasa de la Tărtăria, femeia-şaman sau femeia-demnitar. În acest stadiu al cercetării preferăm să vorbim despre ”Doamna de la Tărtăria” şi să o descriem ca pe o ”femeie sfîntă, venerată”.”

6.  Marco Merlini:

”Doamna de la Tărtăria nu a fost incinerată în timpul unui sacrificiu uman. Aşa cum am menţionat deja oasele nu prezintă urme de ardere, astfel că nimeni nu a fost incinerat aici în timpul unui ritual de sacrificiu. Ipoteza lui Vlassa cu privire la un sacrificiu uman se bazează pe temeiuri arheologice instabile, însă este mai puţin excentrică decît cred mulţi dintre cercetători.”

7. Nu a fost vorba de canibalism ritualic:

”Dar la Tărtăria nu a avut loc nici o formă de canibalism. În primul rînd, în cazurile de canibalism ritualic sau secular se pot găsi unele rămăşiţe selectate (mai ales de la cap, braţe şi picioare). În cadrul săpăturii arheologice de la Skantea (Moldova, Rumînia) Magda Lazarovici a descoperit cîteva rămăşiţe de la craniu şi de braţe. La Iclod (jud. Cluj, Rumînia) un personaj decapitat şi înhumat ţinea o parte din craniul său în mînă. Şi enumerarea poate continua.”

8. Pînă la studiul lui Marco Merlini, tăbliţele nu au fost niciodată datate cu C14. Datarea cu C14 s’a făcut asupra oaselor și nu asupra tăblițelor:

”În realitate tăbliţele nu au fost niciodată analizate prin datarea cu radiocarbon, iar legendele abundă. De exemplu, trebuie să se ia în considerare faptul că şi în prezent mai circulă încă mitul unei analize ruseşti realizată la începutul anilor ’60.

Amuletul Rotund

În plus, potrivit mai multor arheologi rumîni, tăbliţele nu mai pot fi supuse analizei cu C14, deoarece Vlassa nu a fost prezent la descoperirea lor, descoperire ce a avut loc înainte cu cîteva ore de finalizarea săpăturii.

Tăbliţele erau moi, acoperite cu calcar datorită umidităţii din interiorul gropii. Pentru a le întări, un restaurator bine-intenţionat, dar pripit, a decis să le ardă în cuptorul electric al laboratorului muzeului.”

Rezultatele analizei din Roma au calibrat vechimea rămășițelor la 5370 – 5140 î.Hr.

9. Tăbliţele de la Tărtăria sînt produsele autentice ale scrisului european și nu au nimic în comun cu scrisul din Mesopotamia:

”Orice paralelă între inscripţiile de la Tărtăria şi scrisul din Mesopotamia este slabă din raţiuni cronologice şi grafice.

După cum vedem din tabelul de mai sus, așa-zisele însemne ”secuiești” sînt în realitate litere dunărene (din coloana Tordos-Vinca culture), preluate de la rumîni așa cum a susținut și Simon de Keza

În primul rînd, dezvoltarea scrisului descoperit în Transilvania preceda curente evoluţionare similare din Mesopotamia cu aproape un mileniu. În al doilea rînd, dacă semnele europene sînt comparate cu cele din cadrul listei ATU (Green şi Nissen 1987), nu pot fi observate convergenţe substanţiale.”

10. Marco Merlini:

”Descoperirile de la Tărtăria aparţin civilizaţiei Turdaș-Vinča, faza culturală B1 / B2. Dacă se compară secvenţa cronostratigrafică a siturilor din Transilvania şi Banat cu vîrsta stabilită cu C14 a oaselor umane descoperite de Vlassa în groapa rituală, Doamna de la Tărtăria ar putea fi situată în neoliticul mijlociu, cultura Turdaș-Vinča, faza B1/B2.

Practic vîrsta ei se situează între cea mai veche datare calculată pentru cultura Banatului (de la 6330 ±140 yr BP Lv-2139 la 6240±70 yr BP Lv 2148) şi aparţinînd respectiv fazei Vinča B1 (nivelul 2 al bordeiului) şi Vinča B1 / B2 (nivelul 3 al bordeiului).”

Observînd similitudini între tăblițele găsite la Tărtăria și scrierile de pe tăblițele sumeriene de la Uruk și Djemdet Nasr, cele din urmă datînd de la sfîrșitul mileniului al IV-lea și începutul mileniului al III-lea î.Hr., N. Vlassa a luat în considerare ipoteza conform căreia și tăblițele de la Tărtăria ar fi vestigii ale unei scrieri străvechi legate de scrierea sumeriană.

Acum, însă, știm că Tăblițele de la Tărtăria ar fi mai vechi cu un mileniu decît monumentele scrierii sumeriene, fiind datate (este adevărat, prin metode indirecte; este de văzut ce se înțelege prin metode indirecte) din prima jumătate a mileniului IV î.Hr.

Astfel, dacă se admite că ele reprezintă într’adevăr scrieri, Tăblițele de la Tărtăria sînt cele mai vechi scrieri din lume găsite pînă’n prezent. Cele 3 tăblițe de la Tărtăria au fost, totuși, datate indirect, căci din cauza conținutului prea mic de carbon și cel mai important datorită unui tratament termic de coacere în cuptor, pentru o mai bună conservare, nu mai pot fi datate niciodată cu radiocarbon.

S’au făcut analize pe alte obiecte (oase) găsite împreună cu ele în groapa rituală. Aceasta este metoda numită mai sus metoda indirectă. Cu toate acestea, există voci sceptice care susțin că tăblițele sînt falsuri, ”puse” în groapă de descoperitor, fapt ce nu poate fi clar infirmat, de vreme ce nu se pot lua probe din piese. Sau dacă nu sînt falsuri, au fost luate din bogata moștenire de obiecte descoperite anterior de Zsofia Torma, mii din ele aflate în nu prea mare sau clară ordine în subsolul muzeului din Cluj.

Tăblițe oarecum asemănătoare au fost găsite în colina de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, într’un nivel neolitic, însă acestea corespund mileniului III î.Hr. Tăblițele de la Karanovo sînt reprezentate de cîteva sigilii de lut dintre care unul – rotund, cu diametrul de 6 cm – are gravate semne pictografice și este împărțit în patru sectoare clar delimitate, la fel ca tăblița discoidală de la Tărtăria.

Și la Gradeșnița, localitate din nord-vestul Bulgariei, s’au găsit două platouri de dimensiuni reduse; pe fundul uneia dintre ele se poate recunoaște reprezentarea schematică a unei ființe omenești sau divinități, iar cel de’al doilea relevă o decorație care ar putea fi o formă de scriere apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanovo și de una din tăblițele de la Tărtăria.

Unii cercetători sau entuziaști, pe baza celor trei descoperiri presupus mai vechi decît scrierea sumeriană, au ridicat ipoteza că scrierea în general, apoi sub forma pictogramelor a apărut mai întîi în sud-estul Europei și nu în Mesopotamia, teorie puternic criticată în arheologia mondială.

De asemenea, există ipoteza că aceste piese ar fi ajuns în Transilvania datorită unor contacte economice sau de altă natură cu Orientul Apropiat, deși datarea tăblițelor este mai timpurie cu un mileniu față de apariția scrisului în Orient.

De asemenea, există ipoteza unui contact și transmiterii din aria Egeeană, existînd multe elemente care îndreaptă cercetătorii în mod special spre zona insulelor Ciclade. Lăsăm la o parte faptul că aria Cicladelor este legată direct și strîns de precursorii civilizației elinești (civilizațiile pelasgilor, minoanilor, micenienilor).

Prezența unor artefacte ridică un semn de întrebare: este vorba de statuetele din alabastru, acest material fiind folosit în Ciclade, stilul sau maniera execuției este asemănătoare cu cea de acolo, precum și obiecte de podoabă, fiind vorba de scoicile Spondylus care cresc cu precădere în Marea Mediterană.

Comparație cu Mesopotamia

Unii savanți ruși, americani, bulgari și zimbabwieni au sugerat că poporul din Sumer a emigrat spre Orient pornind din spațiul carpato-danubian, ceea ce ar putea explica diferențele surprinzătoare dintre culturile sumerienilor și ale vecinilor lor semiți.

Condițiile descoperirii

Ca să sintetizăm puţin, primele inscripţii erau descoperite în 1875 la Turdaş de către baronesa Zsofia Torma, unul din acei pionieri ai arheologiei fără multe titluri academice din secolul al XIX-lea.

Noi descoperiri au apărut apoi în locuri precum Vinca sau Lepenski Vir în Serbia, Gradeşniţa în Bulgaria ş.a.m.d. Era vorba mai ales de idoli şi vase purtînd inscripţii, alte obiecte de cult, nu în ultimul rînd tăbliţe ceramice.

În Rumînia, cea mai importantă descoperire s’a întâmplat în anul 1961, cînd echipa arheologului Nicolae Vlassa scotea din mormîntul unei femei-şaman a civilizaţiei Vinca-Turdaş faimoasele tăbliţe de la Tărtăria. Din anii 1870 pînă în anii 1960 nimeni nu s’a îndoit că acestea erau inscripţii, însă, cum deja grosul comunităţii ştiinţifice ”stabilise” că cea mai veche scriere din lume sunt pictogramele sumeriene de la Djemet-Nassr, aceste inscripţii din spaţiul Dunării de Mijloc şi de Jos au fost atribuite unei colonizări sumeriene sau unei influenţe sumeriene, venită pe calea unor presupuse relaţii comerciale.

Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe șantierul arheologic de la Tărtăria Gura Luncii în momentul descoperirii tăblițelor, descoperirea fiind făcută cu puțin înainte de încheierea programului de lucru.

De asemenea, tratamentul la care au fost supuse piesele nu este menționat în raportul preliminar de săpătură și nu există schițe și fotografii ale pieselor din care să reiasă poziția lor exactă în momentul descoperirii.

Schițele relativ la poziționarea gropii ritualice nu sînt bine făcute, de fapt nu ne putem baza pe ele. De asemenea, este cunoscut faptul că N. Vlassa nu a putut fi găsit ore în șir imediat după momentul descoperirii, de fapt a fost de găsit doar a doua zi.

Apoi este cunoscut faptul că era reticent sau chiar refuza discuții cu colegii sau prietenii apropiați asupra amănuntelor descoperirii. A declarat un număr variabil de artefacte (mai mic) decît au fost în realitate.

Anii ’60 ai secolului trecut au declanşat însă controversa. Datările cu izotopul carbon 14, radioactiv, tehnologie dezvoltată în acei ani, au arătat că artefactele cu inscripţii dunărene erau cu circa 1500 – 2000 mai vechi decît primele inscripţii cunoscute din sudul Irakului.

Cum uneori chiar şi pentru comunitatea ştiinţifică este foarte dificil să’şi păstreze deplina obiectivitate şi deschidere către nou, în loc de fi de acord cu revizuirea istoriei scrisului, majoritatea specialiştilor au început să nege caracterul de scriere al acelor înşiruiri de semne, pe unicul criteriu real că erau prea vechi; ceea ce contrazicea modelele teoretice consacrate ale modului în care a apărut scrierea şi primatul istoric mesopotamian pe susţinerea căruia fuseseră construite cariere.

O civilizaţie neolitică, oricît de avansată, nu ar fi trebuit să fie suficient de dezvoltată socio-economic pentru a da naştere unui sistem de scriere. Americanul Shan Winn, care şi’a susţinut doctoratul pe acest subiect chiar în acei ani, a fost sfătuit să nu folosească noţiunea de scriere, pentru că asta i’ar compromite reputaţia.

Prin urmare, el a venit cu termenul vag şi cam lipsit de conţinut de ”semne preliterale”.

Paradoxal, în anii ’90, cînd ca urmare a unei deschideri către noutate în mediul academic occidental, Shan Winn a revenit la a discuta despre semnele dunărene în termeni de scriere în toată puterea cuvîntului, conceptul său politically correct de ”semne preliterale” prinsese rădăcini printre specialiştii din ţările de provenienţă ale artefactelor.

În evaluarea lui Marco Merlini şi a multora dintre autorii citaţi de el, am avea de’a face cu un logo-silabar, adică un sistem de scriere care conţine atît semne care exprimă cuvinte întregi, cît şi semne care exprimă silabe.

De asemenea, există un număr de pictograme, al căror sens poate fi oarecum dedus din desenul stilizat pe care’l reprezintă, şi un număr de semne abstracte, unele de bază şi altele derivate prin aplicarea de diacritice (liniuţe, cruciuliţe, puncte).

Numărul de 5241 de semne identificate pînă la momentul publicării lucrării lui Merlini este consistent unui logosilabar. Acolo unde apar izolate, nimeni nu poate fi sigur că nu reprezintă un alt tip de simbolistică, dar unde apar de la două în sus în şiruri ordonate şi fără a inunda întreg spaţiul în care se află, devine destul de evident că sînt inscripţii.

Cele mai timpurii provin destul de pe la începuturile neoliticului pe teritorii care astăzi fac parte din Rumînia, Serbia şi Bulgaria, apoi se constată o răspîndire a acestei scrieri pe cuprinsul teritoriului amintit mai sus.

O ultimă înflorire se constată la civilizaţia Cucuteni; în acest caz Marco Merlini nu exclude posibilitatea să fie vorba totuşi de o altă scriere, derivată din cea anterioară născută în bazinul Dunării de Jos.

Cert este că de pe la anul 3500 î.Hr., cînd Danube Civilization intră în criză, colapsînd cîteva secole mai tîrziu, nu s’au mai putut data artefacte cu inscripţii mai recente.

Sigur, se poate gîndi dacă scrierea dunăreană nu a stat cumva la baza linearului A din Creta epocii următoare, cea a bronzului, care la rîndul ei a dat naştere linearului B micenian şi silabarului cipriot, folosit pînă spre antichitatea tîrzie, unele asemănări grafice existînd, dar deocamdată dovezile nu permit mai mult decît simpla speculaţie.

Cu atît mai puţin există dovezi că o scriere derivată ar fi fost încă în uz pînă în vremea geților, în epoca fierului; în general, în rarele momente cînd au scris, geții au folosit alfabetul propriu sau cel pe care’l utilizau și elenii, şi apoi pe cel importat de la Roma, cel latin fiind la rîndul lui o adaptare tîrzie a celui dunărean.

Citește și:

Iar asemănarea între unele semne ale scrierii dunărene cu ciudatele inscripţii pe maxilare de cal de la Chitila din secolul al VI-lea d.Hr., cu semnele de răboj folosite de oierii rumîni sau cu unele din runele ”secuieşti” (despre care cronicarul medieval Simon de Keza susţine că secuii le’au preluat de la rumîni, dar în lipsa prezenţei lor pe artefacte atribuibite rumînilor, originea central asiatică este la fel de nesigură) poate fi rodul purei întîmplări.

Dovezile privind o astfel de continuitate sigur lipsesc, deocamdată cel puţin. În schimb, ar putea exista o legătură între prezenţa unei scrieri foarte vechi în bazinul Dunării şi acea interdicţie de folosire a scrierii pe care autorii antici o atribuie druizilor celţi (şi pe care autori precum Mircea Eliade o presupun şi la alte popoare vorbitoare de limbi indo-europene, cum ar fi geții).

Nu de alta, dar ca să interzici o scriere din motive magico-religioase, trebuie să ai conceptul scriptic și noţiunea de a scrie. Dacă ne amintim, Deceneu dacă interzicea cultivarea viei în scopul eradicării alcoolismului trebuia să existe conceptul vinificației, dar și dezmățul și orgiile udate cu vin pentru a putea fi interzise.

Ipoteza civilizației de pe Valea Dunării

Ideea civilizației de pe Valea Dunării și posibilitatea apariției scrierii în această zonă este susținută printre alții de Marco Merlini, Harald Haarmann (vezi videoclipul tradus de mai sus), Joan Marler, Marija Gimbutas, Sorin Paliga ș.a.

Citește și:

Spre deosebire de scrisul cuneiform sau ieroglifele egiptene care au apărut în urma necesității de a efectua calcule agricole, scrierea din Valea Dunării avea o funcție religioasă.

Civilizația apărută pe Valea Dunării este cea mai veche civilizație din Europa (5500-3500 î.Hr.), acoperind un spațiu care se întindea din partea de nord a Greciei actuale și pînă în Slovacia și din Rumînia pînă în Croația. Civilizația corespunde în mare măsură culturii Turdaș – Vinča.

Răspîndirea vechii scrieri danubiene

Tăblițe asemănătoare cu cele de la Tărtăria s’au descoperit în Rumînia și în punctul numit Vadu Rău, din localitatea Fărcașa (Jud. Neamț). Aici s’au descoperit o serie de obiecte neolitice, cum ar fi: fusaiole, greutăți pentru plasele de pescuit sau pentru războiul de țesut, topoare șlefuite din piatră dar și niște tăblițe din lut ars.

Unele tăblițe sînt de forme rectangulare, ovale sau rotunde, care prezentă pe una din fețe diverse semne incizate: romburi franjurate, linii intersectate, alte linii mai mici așezate în rînd, diverse puncte scobite etc. O parte din aceste tăblițe sunt relativ identice cu cele de la Tărtăria.

Semne similare cu cele de la Tărtăria se regăsesc pe mii de artefacte descoperite în diferite zone din Europa de sud-est, în situri arheologice ca: Parța, Tangiru, Cucuteni (Rumînia), Duruitoarea Veche (Moldova), Tripolie (Ucraina), Vinča (Serbia) etc.

Cercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas a formulat în anii 1950 Teoria culturii gorganelor sau Ipoteza kurgană.

Marija Gimbutas a descris un model de preistorie europeană în care ”Cultura Danubiană” formează miezul așa zisei Europe Vechi, o civilizație relativ avansată, vorbind limbi pre-indo-europene, care a fost invadată de triburile proto-indo-europene masate în stepa nordică a Mării Negre.

Triburile proto-indo-europene erau de fapt păstori nomazi, care s’au răspîndit inițial în întreaga stepă din nordul Mării Negre, din jurul Mării Caspice și parțial în Europa de Est.

Gimbutas a propus trei valuri de extindere a culturii gorganelor. Primul val are un areal de extindere de la Volga inferioară în Europa de Est și duce la coexistența culturilor Kurgan I și Cucuteni-Tripolie. Migrațiile primului val se extind pînă în Balcani și, de’a lungul Dunării, pînă la culturile Turdaș-Vinča și Lengyel în Ungaria.

Așadar, pînă la lămurirea completă a problemei şi eventuala rescriere a istoriei scrisului, mai e nevoie de multe cercetări. Iar eventuala decodificare a acestor semne şi citirea efectivă a lor sînt slabe şanse să se petreacă în timpul vieţilor noastre.

Dar ar fi bine să efectuăm acest demers cît mai susţinut şi mai eliberat de poluarea pe care o reprezintă atît gîndirea dezirativă şi tendinţa de elucubrare naţionalistă de tip protocronist, cît şi complexele, frustrările şi chiar reaua credinţă a demitizatorilor de dragul demitizării, de pornirea demolatoare faţă de orice reprezintă moştenire culturală istorică naţională din partea internaţionaliştilor radicali și inconștienți şi de tendinţa anti-națională a unor specialişti de a ţine mai mult la teoriile consacrate şi la reputaţie decît la adevărul istoric.

Este îmbucurător că pînă şi un Sabin Luca, arheolog de prestigiu şi director al Muzeului Naţional Brukenthal, nu a mai putut sta indiferent, fiind pînă recent un negaţionist al existenţei unei scrieri arhaice dunărene, el aplecîndu’se cu mare atenție asupra propriilor descoperiri, făcute cu ocazia descărcărilor arheologice de pe autostrada cu scandal, Sibiu-Orăştie.

Citește și:

Surse:  Marco Merlini – Doamna de la Tărtăria şi enigma datării tăbliţelor de la Tărtăria, pag. 2, pag. 4, pag. 5, pag. 7, pag. 10, pag. 11, pag. 12, 23.03.2014, Marco Merlini – Introduction to the Danube Script, 23.03.2014, marturiilehierofantului.blogspot.com/

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ORIGINEA OAMENILOR CULTURII TURDAȘ VINCA, A BASARABILOR ȘI INFLUENȚA EXTRATERESTRĂ

Cultura Turdaș-Vinča este o cultură europeană încă misterioasă care a lăsat o moștenire sub formă de artefacte foarte valoroase învăluite într’un scenariu necunoscut și nedescifrat niciodată.

Unii cercetători au propus că ar putea fi … extraterestră.

Multe dintre elementele culturii Turdaș-Vinča încă nu au o explicație realistă, mai ales datorită faptului că aceste artefacte lăsate în urmă de civilizația Turdaș-Vinča au fost foarte evoluate, în timp ce culturile lumii vechi erau încă într’un stadiu neolitic inferior.

Cu alte cuvinte, în epoca în care oamenii încă nu au construit unul dintre marile monumente megalitice, cum ar fi piramida, populația Turdaș-Vinča a avut trăsături culturale și o artă foarte dezvoltată.

Figurinele

Săpăturile din vecinătatea Belgradului au dezvăluit peste 2000 dintre aceste figurine misterioase. Cele mai multe ilustrații antice sau figurine prezintă ființe umanoide ciudate cu capete în formă ovală, ochi uriași și ochi specifici întunecați.

Cele mai multe dintre aceste forme ciudate umanoide sînt descrise ca zeități de pază, unele dintre ele fiind considerate a fi bune, în timp ce unele dintre ele rele. Imaginile zoomorfe-antropomorfe reprezintă un mister pentru care mulți cercetători nu au găsit un răspuns mulțumitor.

Aceste obiecte antice sînt vechi de peste 7000 de ani î.Hr. și sînt găsite în mod regulat de către arheologi în Europa de Sud-Est, din zona Ex-Iugoslavia și din nordul Greciei.

Noi descoperiri arheologice au scos la lumină o casă cu un tablou al unei femei care este o adevarată operă de artă a artei neolitice. Dintre cele 20 de figurine de teracotă găsite în Europa aparținînd acestei culturi, șase au fost decoperite la Vinca.

Aceste elemente sînt fie o creație a unor indivizi foarte imaginativi din istoria omenirii, un fel de pionieri sci-fi, fie chiar ce ar putea fi mai probabil, că sunt dovezi ale propriilor lor întîmplări și trăiri care s’au petrecut acum peste 7000 de ani în aceste zone.

Cotidianul Osservatorio Italiano scrie despre cultura Turdaș-Vinca:

”Ați putea să cădeți într’un adevarat labirint al paradoxurilor balcanice dacă veți încerca să întelegeți care este cel mai vechi popor al Balcanilor. Fiecare ar dori să fie el primul prezentînd pentru confirmare tratate, documente, manuscrise. Rezultatul este întotdeauna acela de a face din propriile origini istorice un fel de ideologie care să justifice dominarea unei rase peste altele. Aceasta ar fi de subliniat in mod obligatoriu, acum cînd se împlinesc 100 de ani de la descoperirea culturii Vinca, unde Dunărea se întîlnește cu Sava.

În aceste locuri au fost descoperite repere arheologice datate ca avînd o vechime de 8.000 de ani, care mărturisesc existența de așezăminte umane în locul unde astăzi se găsește orașul Belgrad. Situată la 20 de km de acest oraș, pe un teren de circa 11,7 hectare se găsesc resturile celei mai importante culturi a Europei din perioada neolitică, datată între 5.200 și 4.200 de ani î.Hr. Zidurile anticei așezări au în diverse puncte înălțimea de 10,5 m confirmînd faptul că în acele locuri a existat o civilizație de’a lungul secolelor.”

Sînt o serie de cercetători care au fundamentat apariția poporului rumînesc din grupul  geților sud-dunăreni care au trăit sub ocupația imperiului roman, spunînd aceștia că geții s’au romanizat sub influența care au exercitat’o ”vorbitorii de limbă latină” veniți de la Roma.

Dincolo de inconsistența argumentelor acestei teorii, știind că legionarii imperiului erau recrutați din triburi diverse cu limbi materne diverse ei înșiși neștiind a vorbi limba latină, trebuie spus că adepții acestei teorii nu au fost în eroare totală. Au greșit doar perioada, pentru că grupuri de oameni din sudul Dunării chiar au trecut fluviul și au creat culturile neolitice renumite din Carpați.

Profesorul universitar de la Universitatea din Belgrad, Nenad Tasic, expert în civilizația Vinca, povestește:

”În urmă cu mai bine de 7000 de ani, în Peninsula Balcanică, cultura a căpătat forma sa definitivă, așa cum am descoperit’o noi, fiind extinsă pe teritoriul Serbiei, Rumîniei, Bulgariei, Macedoniei și Ungariei, în timp ce avea raporturi și cu alte culturi îndepărtate.

Plecînd de la tipul de geam produs din pietre vulcanice, analizate la Universitatea Berkeley, am început să avem o imagine adevărată despre acest popor. Cunoșteau ceramica și tehnicile de decorare, trăiau în case de lemn, paie și pămînt, dispuse de’a lungul unor străduțe, fără a avea grădini.

Ei locuiau în case cu structuri arhitecturale foarte complexe și mai multe încăperi, iar evoluția metalurgiei cuprului este evidentă în ultima parte a evoluției culturii Turdaș-Vinca.

Erau pescari, agricultori, vînători, păstori, mineri, tăietori în piatră. Casele lor erau ordonate și lucrau vase și farfurii de teracotă foarte frumoase. Erau chiar meșteșugari în metal, cum demonstrează diverse scule găsite.

Cultura Vinca-Turdaș și începuturile civilizației în Europa

Din anumite minerale produceau vopsele, sulfatul de mercur, care era utilizat pentru a obține prețioasa vopsea ocru roșu, dar și medicamente. Aceeași culoare roșie se folosea la vopsirea țesăturilor din care se făceau haine. Fustele aveau forma conică cu motive liniare și pătrate.

Erau iubitori a oricăror tipuri de bijuterii lucrate foarte frumos. Vopseau casele în culoarea purpurei în majoritatea cazurilor.

Schimbau diferitele lor produse pe diferite cochilii. Nu au fost găsite nici un tip de arme, de aceea poporul Turdaș-Vinca nu este considerat un popor războinic. Nu se cunoaște destinul care l’a avut, dar după teoriile anumitor istorici se crede că a migrat spre sud, desigur după invazia altor popoare, unindu’se cu alte grupuri care s’au așezat în Balcani.”

Există cel puțin 600 de localități care demonstrează existența acestei civilizații, dar nici una dintre ele nu prezintă acest tip de teracotă. Printre altele în 7.200 î.Hr., Vinca era într’adevăr o metropolă europeană în adevăratul sens al cuvîntului, un top al culturii în acea epocă.

Inscripții

Un alt mister lăsat de locuitorii Turdaș-Vinca sînt semnele incizate pe vasele de teracotă, care de ani buni îi imping pe experții sîrbi și europeni să facă noi cercetări pentru a le descopri semnificația.

Profesorul și antropologul danez Kaj Birchet Smith a descoperit că cea mai veche scriere datează din 4.000 î.Hr., aparținînd culturii sumeriene din Ur, dar înaintea ei este cea care are 7.000 de ani, fiind datată cu 1.000 de ani mai devreme, aparținînd culturii Turdaș-Vinca.

În timp ce sumerienii aveau 15.000 de litere, poporul Turdaș-Vinca aveau de ordinul sutelor, iar din cîte știm ar aparține acestui popor mixt care se configura în Balcani prin amestecul vechilor pelasgi (haplogrupul I și J) primii locuitori ai Europei, cu grupuri de agricultori care vor veni din nordul Africii (E-V13), iar mai tîrziu grupurile de proto-geți păstori ai stepei, un mix de populații care vor crea limbile pomenite de cronicari mai tîrziu getica, ilira, tracica, scytica, celtica etc..

Majoritatea obiectelor găsite în săpăturile culturii Turdaș-Vinča sînt decorate cu inscripții incredibile. Întrucît inscripțiile sînt scurte și apar pe obiectele găsite în locurile de înmormîntare, limba reprezentată de acestea nu este cunoscută.

Totuși, încercări de descifrare ale Tăblițelor Civilizației Dunărene, există.

În civilizațiile din sud-estul Europei nu există faze anterioare în evoluția sistemului de scriere descoperite. Scrierea a ajuns ”brusc” într’o formă relativ evoluată.

Deci … ar putea „zeii” să fi dat această cunoaștere strămoșilor noștri?

Ori sînt reprezentări primitive sau stîngace ale viitoarelor hieroglife egiptene create de civilizația ce va lua naștere în locul în care s’au întîlnit semințiile a trei continente?

Dăm aici doar două exemple ale celebrelor tăblițe descoperite la Tărtăria și cealaltă descoperită la Karanovo (districtul Nova Zagora, Bulgaria) datată acum circa 4000 î.Hr. – epoca eneolitică / chalcolită.

Tableta sacră de la Karanovo conține două rânduri de semne pictografice, separate de o linie orizontală, fiecare dintre acestea fiind destul de vizibilă pe fotografia tabletei (expunerea A). Același lucru este prezentat în versiuni îmbunătățite pe calculator și în desene schematice, respectiv în exponatele B și exponate C.

Dacă au existat alte semne suplimentare asupra artefactelor, care în prezent nu sînt vizibile sau citibile, acestea nu au fost luate în considerare în scopul citirii actuale a textului).

Semnele gravate sub linia orizontală sînt inversate, iar tableta trebuie să se rotească cu 180 ° (într’o poziție diametrală opusă), astfel încît citirea celui de’al doilea rînd de text (de sub orizontală), poate fi realizată. După rotație, al doilea rînd al pictogramelor gravate este prezentat mai jos în poziția verticală „corectată”, pentru recunoașterea mai simplă a caracterelor.

Steven Fischer a spus că:

”Opinia actuală este că aceste simboluri balcanice mai vechi par a cuprinde un inventar decorativ sau emblematic fără o legătură directă cu discursul articulat. Adică, nu sînt nici logograme (semne întregi de cuvinte care reprezintă un obiect care trebuie rostite cu voce tare), nici fonografii (semne care dețin o valoare pur fonetică sau sonoră).

Concluziile evidente, sînt următoarele:

1. Scriptul folosit în gravurile de pe tableta de la Karanovo, găsit în Geția Antică (care se întindea și în Bulgaria) și scripturile folosite în tablete similare și în textele piramidelor găsite în Egiptul Antic, scriptul reprezintă una și aceeași identitate hieroglifică !

2. Tableta din Karanovo, găsită în Geția Antică, precede artefacte similare găsite în Egipt cu cel puțin un mileniu. Se pare că acest tip particular de scenariu hieroglific a provenit și a fost folosit mai întîi în Geția antică și mai tîrziu a fost transferat și introdus în Egiptul Antic. Aceasta ar presupune ca populațiile venite din Africa de nord să fi dus aceste cunoștințe înapoi în Egiptul de mai tîrziu.

3. Versiunea pelasgo-getică timpurie a acestui script hieroglific a fost evident folosită destul de puțin – predominant ca limbă sacră a elitei inițiate. Din constatările de pînă acum nu rezultă că a atins vreodată nivelurile de utilizare larg răspîndită, pe care le vom găsi mii de ani mai tîrziu în versiunea egipteană tîrzie.

Societate avansată

O altă parte a moștenirii Turdaș-Vinca sunt figurinele curioase care prezintă femei în haine extrem de moderne, cum ar fi fuste înguste și panouri fără corp fără mîneci, complimente cu centuri de șold, șorțuri, bijuterii, pantofi, șepci, coafuri, brățări, coliere și medalioane.

Este interesant faptul că epoca în care figurinele Turdaș-Vinča și cultura Turdaș-Vinča au înflorit s’a întîmplat cu cîteva mii de ani mai devreme, apoi au apărut civilizații antice din jurul Nilului, cum ar fi Egiptul vechi. Aceasta este una dintre dovezile majore pentru cercetătorii cu gîndire deschisă, ceea ce este de fapt o anomalie în dezvoltarea umană.

Cultura Turdaș-Vinca și figurinele sale au fost cercetate de nenumărate ori, iar în sfera oamenilor de știință și a cercetătorilor, unii au ajuns la concluzia că aceste obiecte antice misterioase găsite în Peninsula Balcanică ar putea arăta într’adevăr vizitatori extratereștri.

Din cultura Vinca-Turdas ne’au rămas niște statuete care seamănă foarte mult cu tipul de extraterestru mic, cenușiu și cu ochii mari, cel mai cunoscut tip de extraterestru, și foarte familiar celor care au cunoștințe despre acest fenomen.

Statuetele poartă și o îmbrăcăminte care seamănă izbitor de mult cu un costum de cosmonaut. Pe lîngă statuetele cu aspect nepămîntean în creațiile acestor civilizații străvechi este prezentă și spirala, un element ce amintește de forma galaxiilor.

Oare e posibil ca zeii imortalizati în statuete să fi venit din zone îndepărtate ale universului, iar cunoștințele lor să fi fost preluate de strămoșii noștri?

Sau sînt reprezentări pre-egiptene ale celor care au pus bazele religiei Egiptului de mai tîrziu.

Vechii egipteni au lăsat pictate interioarele templelor construite cu mii de ani în urmă, cu acele fiinţe bipede cu capete de animale şi de păsări, oare ce erau în realitate? Zei sau extratereștri?

Zeităţi, creaturi rezultate în urma unor experimente genetice sau pur şi simplu rodul imaginaţiei celor care au decorat acele fresce, şi care îmbinau superstiţia cu imaginaţia lor şi cu credinţa în ceva bizar şi nepămîntean?

Printre figurinele descoperite în culura Turdaș-Vinca pot fi recunoscute destule reproduceri ale acestor posibile divinități, poate chiar din vechiul Egipt, sau ființe mai puțin obișnuite, chiar nepămîntene.

Anubis este doar una dintre acestea, care poate fi luată ca exemplu. Anubis este denumirea în greaca clasică a zeului egiptean cu cap de șacal (sau cîine) asociat mumificării și vieții de apoi. În limba egipteană veche Anubis era cunoscut ca Inpu, (nume alternative Anupu, Ienpw etc.).

Anubis (găsit și sub numele de Inpew, Yinepu sau Anpu) este numele zeului ce ghida spiritele morților în lumea de dincolo. Acesta este supranumit ”Zeul Ținutului Sfînt” și al lui Khentamentiu (un zeu precedent lui Anubis).

Deoarece egiptenii credeau că Valea morților se află spre vest, aceștia îl denumeau și ”Regele Vestului”. Venerarea lui Anubis pare a exista din cele mai vechi timpuri ale Egiptului Antic, fiind posibil chiar mai veche decît cea a lui Osiris – acest fapt fiind confirmat de asocierea sa cu Ochiul lui Horus și de către textele inscripționate în mormântul faraonului Unas.

În textele mormîntului lui Unas se precizează următoarele:

”Unas alăturîndu’se spiritelor, acestea trei fiind, Anubis, apoi Amenti și apoi Osiris.”

Anubis este deseori descris ca fiind un bărbat de culoare neagră cu cap de șacal sau ca fiind un șacal negru. Egiptologul Flinders Petrie consideră conceptul lui Anubis astfel: egiptenii observînd șacalii pe lîngă morminte, au asociat șacalul cu omul creîndu’l astfel pe zeu, dar aceasta ar fi o explicație prea simplistă.

Cum să venerezi șacalii care dau tîrcoale mormintelor, știind că este un animal necrofag?

Pentru a arăta importanța sa în lumea morților, capul său era pictat cu negru, cum există și pe figurina noastră (a se observa cum pe nas vopseaua a fost roasă de vreme), aceasta fiind și o reprezentare a fertilității.

Anubis era considerat, pe lîngă ghidul sufletelor decedaților, ca fiind zeul îmbălsămării și paznicul mormintelor, dar nu avem încă descoperiri ale îmbălsămări în Cultura Turdaș-Vinca, ceea ce înseamnă că nu întregul cult al Culturii Turdaș-Vinca a fost importat, ci poate doar credințele primitive.

Deoarece egiptenii nu făceau o deosebire mare dintre șacali și cîini, există posibilitatea confuziei între aceste animale. Deși despre Anubis se face deseori referire prin cuvîntul sab (ce însemna șacal) mai degrabă decît iwiw (ce însemna câine), este încă nesigură specia canină din care facea parte. Apoi, șacalii trăiau în vechime și în sudul Europei, asta în cazul în care nu este un cîine sau chiar lup.

Despre lupi știm ce semnificație li s’au transmis peste veacuri generațiilor mai tîrzii ale geților carpatici.

Așadar, este cu totul posibil ca unele dintre aceste credințe, să fi fost duse în nordul Africii din zona Dunării, ori de către purtătorii haplogrupului E-V13, ori de alte grupuri de oameni sau să fi existat o oarecare comunicare între această ”diasporă” cu vechii locuitori din nordul Africii.

Legătura dintre Cultura Turdaș-Vinca și Egiptul antic devine mai clară în acest fel:

1. Atlantida a fost distrusă acum aproximativ 12.000 de ani

2. Civilizația megalitică veche-europeană (9000-3200 î.Hr.)

3. Civilizația geto-tracică (3.200-106 d.Hr.)

4. Civilizația egipteană veche (2800-500 d.Hr)

Origini și istorie. Asimilarea neoliticilor europeni E-V13  veniți dinspre Africa de către indo-europeni

Timp de mulți ani, marea majoritate a elitelor universitare au presupus că E-V13 și alte linii E1b1b au venit în Balcani din sudul Levantului prin Anatolia în timpul neoliticului și că frecvența ridicată a E-V13 a fost cauzată de un efect fondator printre colonizatori.

Această teorie arată că oamenii E1b1b s’au asociat cu dezvoltarea stilului de viață neolitic și cu apariția agriculturii în Semiluna fertilă (arcul de pământ dintre Nil, Tigru şi Eufrat) și cu cea mai veche migrare a acesteia în Europa de Sud-Est (Neoliticul Thessalian) și în Europa mediteraneană (cultura ceramicii cardium).

Testarea ADN-ului vechi din cultura Natufian (Leul mezolitic) și Levantul neolitic pre-ceramic a confirmat o incidență ridicată a haplogroupului E1b1b în regiunea respectivă. Cultura Natufian (aproximativ 10.500-8.500 î.Hr.) s’a răspândit în întreaga regiune, ajungînd (puțin) și pe teritoriul Rumîniei antice.

În prezent pe teritoriul Rumîniei aceste persoane care au în ADN amprenta lui E-V13 nu depășesc mai mult de 14 % și se regăsesc mai ales de’a lungul Liniei Dunării, semn că de acolo s’au împrăștiat pe întreg cuprinsul spațiului carpatic și dincolo de el spre Europa.

Pe harta de jos este redată ascendența din liniile nord africane, a haplogrupului specific Culturii Turdaș-Vinca, de acolo unde mai tîrziu populația locală – egiptenii – va ridica celebrele piramide de la Gizeh, ceea ce înseamnă evident că printre alții acest haplogrup  se află și la originea triburilor pelasgo-getice din Balcani, cît și a faraonilor egipteni.

Descoperirile arheologice din Peştera Hoţilor de la Băile Herculane confirmă perfecţionarea uneltelor de silex ale indigenilor (aproximativ 11.000-8.500 î.Hr).

Cu toate acestea, din cele 69 de eșantioane de Y-ADN testate din Europa neolitică, doar două au aparținut haplogroupului: un E-M78 din cultura Sopot din Panonia (5.000-4.800 î.Hr.), un alt E-M78 (circa 5.000 î.Hr.) E-V13, din nord-estul Spaniei, și un E-L618 din peștera Zemunica din Split, în Croația, din 5500 î.Hr. (Fernandes et al., 2016).

Dacă aceste eșantioane E-M78 au venit cu fermierii neolitici din Orientul Apropiat sau au fost deja prezenți în rîndul europenilor mezolitici, este neclar în prezent.

Dar, în orice caz, E-V13 nu era cu siguranță principala linie neolitică europeană care se presupunea că a fost, pe lîngă această linie mai erau componentele haplogrupului IJ, care în Europa se divid în I (I1+I2) și J (J1+J2)

În prezent, E-V13 este singurul haplogrup mediteraneean găsit în mod constant în întreaga Europă, chiar și în Norvegia, Suedia, Finlanda și țările baltice, și este vizibil prin absența altor haplogrupuri neolitice cum ar fi G2a  (indo-european G2a-Z1815) T (cu excepția Estoniei).

Cu toate acestea, deoarece G2a este singura linie care a fost găsită în mod constant în toate locurile neolitice testate pînă în prezent în Europa, absența liniilor neolitic G2a din Scandinavia și Marea Baltică implică faptul că nicio linie neolitică nu a supraviețuit acolo și, prin urmare, E-V13 nu datează din neolitic în regiune.

De fapt, s’a calculat că E-V13 a ieșit din E-M78 în urmă cu aproximativ 7.800 de ani, cînd fermierii neolitici au avansat în Balcani și în bazinul dunărean.

Cultura Turdaș-Vinca, începuturile civilizației în Europa

În plus, toți membrii moderni ai E-V13 coboară dintr’un strămoș comun, care a trăit cu aproximativ 5.500 de ani în urmă, și toți aceștia, de asemenea, coboară dintr’un strămoș comun mai tîrziu care a purtat mutația CTS5856.

Acest strămoș ar fi trăit cu aproximativ 4.100 de ani în urmă, în epoca bronzului.

Aproape imediat după aceea, CTS5856 a fost împărțit în șase subgrupe, apoi ramificat în mai multe subclase în decursul a cîtorva generații. În doar cîteva secole, acea linie foarte minoră de tip E-V13 a început un proces de extindere care să o transforme într’una dintre cele mai răspîndite linii paterne din Europa și să ajungă cu mult peste granițele Europei, răspîndindu’se la marginea estică a Mediteranei, Caucaz, Kurdistan, Iran și chiar Siberia. Răspîndită, dar nu majoritară, cu excepția situației de azi din Regiunea Kosovo.

Aceste date sugerează că soarta lui E-V13 a fost legată de dominarea elitei a societății din epoca bronzului. Distribuția geografică a celor șase ramuri principale arată că E-V13 s’a răspîndit rapid în toate părțile Europei, dar a fost deosebit de comun în Europa Centrală.

Singura migrație de epocă din epoca bronzului care ar putea explica o astfel de dispersare rapidă și extinsă este aceea a geților proto-indo-europeni.

În prezent, explicația cea mai consistentă este că E-V13 s’a dezvoltat din E-M78 în Europa Centrală sau de Est în timpul perioadei neolitice și a fost asimilat de geții proto-indo-europeni R1a și R1b în jurul perioadei în care părăsesc Stepa nord-Pontică  a Mării Negre și invadează restul Europei.

Ceea ce este surprinzător cu E-V13 este faptul că este la fel de comun în țările cu R1a dominant ca și în țările dominante cu R1b. Triburile getice indo-europene R1a sînt asociate cu Cultura ceramicii cu fir, care se întinde în tot nord-estul Europei, în Scandinavia și în jumătatea nordică a Europei Centrale.

Grupurile triburilor R1b (geții cimerieni, numiți și celți mai tîrziu) au invadat Balcanii, jumătatea sudică a Europei Centrale și s’au alăturat oamenilor Ceramicii cu fir în ceea ce este acum Germania, Cehia și Polonia de Vest, dar au rămas suficient de mulți și pe teritoriul Rumîniei de zi, în proporție de 15,5 % din totalul populației.

Dacă E-V13 a fost găsit în ambele grupuri, ar fi trebuit să fie asimilat fie în stepa nord-pontică, fie foarte aproape de ea (de exemplu, în cultura Cucuteni-Trypillia, în jurul Rumîniei, Basarabiei și Ucrainei de Vest) sau la intersecția între cele două grupuri din Europa Centrală (de exemplu, în jurul Republicii Cehe).

Distribuția și vîrsta resturilor E-V13 din Europa Centrală și de Vest sunt în concordanță cu o dispersare a Culturii Hallstatt și La Tene, cu triburile italice (inclusiv o redistribuire romană) și cu afluxul ulterior al triburilor getice nordice, în special cei considerați goți, care au asimilat legăturile proto-slavice suplimentare E-V13 din Germania de Est, Polonia și Ucraina înainte de a intra în Imperiul Roman (a se vedea că E-V13 a reprezentat o mare descendență a celților și italienilor din Hallstatt, iar Vestul antic și Nordul Germaniei aveau diferite linii Y-ADN).

Figurină descoperită la Turdaș

Amorim și colab. (2018) a testat ADN-ul vechi din Italia și Ungaria din secolul al VI-lea și a identificat un E-V13 în Collegno (Turin), care a fost autosomal complet italian (nu un imigrant lombard ca multe alte probe testate).

Progresul estic (vestul Asiei) al culturii Ceramicii cu fir a dat naștere în cele din urmă culturii Sintashta din regiunea uralică, care este cultura ancestrală a ramurii indo-iraniană a geților arieni indo-europeni. Prezența lui E-V13 în această cultură ar explica de ce iranienii și kurzii moderni posedă E-V13, pe lângă R1a-Z93 și R1b-Z2103.

E-V13 a fost găsit atât de departe în Siberia centrală, în apropiere de Altai, o regiune cunoscută, de asemenea, ca fiind stabilită de geții indo-europeni din epoca bronzului, din care se presupune că vor reveni mai tîrziu în Europa ca triburile războinice menționate în istorie scyți și sarmo-geți (sarmați).

Datorită numărului redus de secvențe genomice complete disponibile din Balcani, nu este încă clar cînd E-V13 s’a extins în această regiune. Migrațiile indo-europene ar fi adus cu siguranta ceva E-V13 în 2.500 î.Hr..

Dar istoria regiunii este atît de complexă, încît s’ar putea să existe mai multe ramuri distincte ale E-V13, fiecare avînd o altă invazie (de exemplu triburile ariene, celții La Tène, romani, geți (goți)).

Prima migrație indo-europeană în vechea Elada a fost cea a micenienilor de la c. 1650 î.H.

Dorienii din Europa Centrală au urmat după 1200 î.Hr. Ambele ar fi putut aduce diferite subclase de E-V13, iar un efect fondator sau fenomenul de dominare a elitei printre invadatorii de guvernămînt ar fi putut provoca o creștere rapidă a liniei E-V13 în epoca tîrzie a bronzului și în epoca de fier din vechea Eladă.

Există cel puțin trei surse distincte de E-V13 în Italia:

Primul ar fi triburile italiene din epoca bronzului din Europa Centrală, care, în toate variantele luate în calcul, ar fi posedat cel puțin unele linii E-V13 înainte de a invada peninsula italiană. Proto-Italicii ar fi fost un trib predominant de R1b-U152, dar a purtat de asemenea o minoritate din subgrupurile E-V13, G2a-L140 (L13, L1264 și Z1816) și J2a1-L70 (subclasele PF5456 și Z2177).

Al doilea ar fi vechii eleni, care au colonizat puternic sudul Italiei din secolul al IX-lea î.Hr. pînă la cucerirea romană din secolul al III-lea î.Hr. Sînt menționări ale deplasărilor pelasgilor din zona Mării Egee, inclusiv a insulei Lemnos, care se presupune că ar fi creat cultura etruscilor.

Al treilea sînt geții, ca triburi venite din nord (Marea Baltică) sub numele de goți, s’ar putea să fi purtat un procent mic de E-V13.

Dar acest procent a crescut cu siguranță după ce a petrecut mai multe secole în Europa Centrală și de Sud-Est și asimilîndu’se cu geții carpatici și cu poporul balcanic în general înainte de a invada Italia. Geții (goții) s’au stabilit peste toată peninsula italiană. Acestea ar fi adus în mod obișnuit linii nordice (germanice) ca I1 și R1b-U106, dar și proto-indo-european R1a-CTS1211, care este acum găsit uniform în 1-2 % din populație.

Deoarece R1a-CTS1211 nu este inițial germanic, este posibil ca și geții (goții) să aducă un mic, dar notabil procentaj de linii asimilate din Balcani, inclusiv E-V13 și J2b1 (I2a1b-CTS10228 ar fi venit mai tîrziu din migrațiile din estul Ucrainei în timpul Evului Mediu timpuriu, prin urmare absența sa din Italia, cu excepția cîtorva zone de coastă cu care se confruntă Marea Adriatică).

O dispersie indo-europeană a subgrupelor V13 nu numai că ar explica de ce E-V13 este prezent în locuri precum Finlanda, nord-vestul Rusiei sau Siberia, unde fermierii neolitici au avut un impact neglijabil, dar și de ce E-V13 lipsește atît de evident din țara bascilor și centrul Sardiniei, cele două regiuni din Europa cu unii din cei mai vechi strămoși neolitici.

Sardinia este, de asemenea, singura parte a Europei în care strămoșul din epoca bronzului este practic absent. Procentajul scăzut al E-V13 este în Sardinia de coastă, fiind mai bine explicat prin așezările mai recente de pe insulă de către romani sau chiar de geții din antichitatea tîrzie (numiți și goți), care s’au stabilit și în Sardinia.

Micile prezențe ale E-V13 în Orientul Apropiat ar putea fi mai bine explicate prin prezența elinească extrem de lungă în estul Mării Mediterane din vremea lui Alexandru Macedon pînă la sfîrșitul dominației bizantine în regiune în Evul Mediu. Ar fi de neconceput ca peste 1.500 de ani de elenizare și de conducere bizantină în Anatolia și Levant să nu fi lăsat urme genetice.

În Anatolia, E-V13 se găsește în majoritatea zonelor din vestul țării, regiune care aparținea Eladei antice.

Absența E-V13 din Anatolia Centrală nu este în concordanță cu o difuzie legată de agricultura neolitică. Există în mod clar o radiație din Grecia (unde E-V13 reprezintă aproximativ 30% din familiile paterne) în estul Mediteranei (unde frecvența scade sub 5%).

Basarab ”Cumanul” și ghidușiile istoriografice ale lui Neagu Djuvara

Neagu Djuvara s’a prezentat pe sine drept un ”spărgător de gheață” al istoriografiei rumînești, primul care a îndrăznit să ia taurul de coarne și să spună răspicat că Basarab a fost cuman, nu rumîn.

Îndrăznețul nostru i’a recunoscut totuși lui Nicolae Iorga o măruntă contribuție în studiul ”Imperiul cumanilor și domnia lui Băsărabă”, publicat în anul 1927, unde Iorga se întreba dacă nu cumva nu doar numele lui Basarab ar fi fost de origine cumană.

În rest, Djuvara se proclamă drept singurul istoric rumîn care a avut vreodată curajul să discute această problemă: a fost Basarab rumîn sau cuman?

O cercetare sumară a bibliografiei interbelice scoate la iveală 2 articole publicate în 1931 în Revista istorică rumînă (vol. I, fasc. III): Originea stemelor țărilor rumîne de Andrei Veress și În jurul originei stemelor principatelor române de Gheorghe I. Brătianu. Titlurile sunt înșelătoare, tema principală a ambelor articole este doar aparent una heraldică (de fapt o polemică în legătură cu stemele nobiliare de familie ale Basarabilor și Bogdăneștilor, identice cu stema regatului Ungariei, discuția este în jurul statutului de vasalitate al voievozilor rumîni față de regii Ungariei).

Însă la finalul articolului său Andrei Veress argumentează că stema Țării Rumînești (acvila cruciată) ar fi de fapt un șoim (identic cu turul maghiar de stepă) ceea ce constituie un argument în plus pentru originea etnică cumană a Basarabilor, care nu au doar nume de origine turcică, ci au ales și un simbol al stepelor drept stemă a noii țări.

Gheorghe I. Brătianu răspunde pe larg afirmațiilor heraldice ale lui Andrei Veress și la sfîrșit nu se ferește de discuția despre originea etnică a lui Basarab.

Argumentul este simplu (îl găsim și la Matei Cazacu): numele nu este același lucru cu originea etnică, numele personale sunt supuse mult prea multor influențe. În încheierea argumentației sale Brătianu concede chiar posibilitatea ca Basarab să fi fost cuman – însă consideră că acest lucru a fost lipsit de importanță pentru evoluția principatului rumînesc.

Revenind la Neagu Djuvara, găsim în Thocomerius – Negru vodă o referință obscură la pagina 114: Gheorghe Brătianu, deși a fost un istoric luminat, respinge ipoteza originii etnice cumane a lui Basarab.

Nici o notă de subsol, în condițiile în care Djuvara se grăbește în alte ocazii să’și indice sursele. Știa sau nu Djuvara de polemica Veress – Brătianu în legătură cu originea etnică a lui Basarab?

Dacă nu știa de polemica din 1931, atunci de unde a aflat că Brătianu a respins această teză?

Dacă știa, atunci cum de se prezintă drept primul istoric rumîn care ia teza de coarne?

Oricum am întoarce’o avem de’a face cu o ghidușie care nu prea are de’a face cu onestitatea științifică.

Djuvara a încercat să evite cu dibăcie întrebările incomode pentru el prin alte două ghidușii: cărții sale îi lipsește un capitol istoriografic în care să discute apariția și evoluția tezei Basarab ”cumanul” și îi mai lipsește bibliografia. Doar așa s’a putut proclama Djuvara ”spărgător de gheață” în istoriografie – cînd de fapt subiectul era vechi și discutat cu mulți ani înainte.

Și pentru că am adus în discuție partea științifică a problematicii originii Basarabilor pe care a speculat’o într’o direcție greșită și Djuvara pe lîngă armata de istorici maghiari, redăm și ce a spus Andrei Pippidi despre subiect:

”Problema ştiinţifică este, evident, că noi nu avem o genă a rumînităţii sau cumanităţii pe care să o găsească vreun cercetător la microscop. Dacă aşa ceva exista, Hitler reuşea demult să stabilească descendenţa lui directă din Nibelungi şi Ceauşescu pe a sa din Burebista. Au existat încercări nefericite ale unor antropologi cam legionari ai noştri (nu geneticieni) în jur de 1940 să folosească instrumente ştiinţifice pentru a studia rasele, episod dramatic încheiat cu judecarea lor cînd au venit ruşii. De atunci încoace, slavă Domnului, nu s’au mai folosit asemenea instrumente pentru scopuri generale. Genetica poate folosi cel mult în cazuri individuale, cînd apar descendenţi ai unei familii cunoscute (de exemplu, urmaşii de culoare ai lui Thomas Jefferson) care vor să stabilească filiaţia lor; cu alte cuvinte, cînd există la ambele capete o persoană clar identificată, cu un ADN determinat, ceea ce nu e cazul cu geții, rumînii şi cumanii.

Cine a văzut un ADN de cuman?

Totuşi, a crede că prin investigarea unui ADN de 700 de ani se cîştigă un adevăr istoric asupra căruia confruntarea academică nu obţinuse certitudinea este o naivitate.”

Sigur, unui nespecialist în ale geneticii nu’i poți cere să facă aserțiuni adecvate pe marginea acestor studii, în afara propriei percepții. Cea mai bună soluție este să lăsăm specialiștii din domeniu să se pronunțe.

Cercetătorii clujeni patronaţi de Academia Rumînă şi Centru de Studii Transilvane au analizat cu adevărat genetic mormîntul unui membru întemeietor al familiei Basarabilor: nu renumitul Vlaicu Vodă, ci unul din fiii lui Basarab I, iar în 28 octombrie 2014, la Academia Rumînă din București, a avut loc comunicarea,”Mormântul 10 din Biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş. Despre geneza Ţării Rumîneşti”, susţinută de către şef de lucrări dr. Beatrice Kelemen (Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Biologie şi Geologie – Institutul de Cercetări Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe, Cluj-Napoca), CS I dr. Adrian Ioniţă (Academia Rumînă, Institutul de Arheologie Vasile Pârvan, Bucureşti) şi CS I dr. habil. Alexandru Simon (Universitatea Babeş-Bolyai, Centrul de Studiere a Populaţiei – Academia Rumînă, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca).

Evenimentul, găzduit de Sala de Consiliu a Academiei, a fost moderat de Acad. Alexandru Vulpe (preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Rumîne) și s’a bucurat de o participare deosebită din partea comunității academice și universitare.

În urma discuțiilor și comentariilor, cele mai importante concluzii au fost următoarele:

Defunctul din Mormîntul 10 (”Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea Bisericii Argeş II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind înmormîntat în Biserica Argeş I (datînd din anii 1230-1260), fiind vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într’un document din 1335.

Deci nu nepotul lui Basarab I, Vladislav I (1325-1377) care a fost domn al Țării Rumînești între 1364 și cca. 1377, așa cum s’a crezut inițial la descoperirea mormîntului.

Cercetătorii susţin că voievodul îngropat la Curtea de Argeş ar putea fi unul dintre fiii lui Basarab I. Ar fi murit la circa 40 de ani, între 1340-1350, ar fi avut ochii, părul şi tenul închise la culoare şi ar fi fost catolic. Rămîne un mister de ce mormîntul acestuia a fost atît de ascuns şi ce semnifică inscripţia de pe un inel găsit în mormîntul său, inel similar ca aspect cu cel al Prinţului Negru al Angliei, contemporan cu domnitorul rumîn.

Cercetătorii rumîni rescriu istoria şi spun că sub Biserica de la Curtea de Argeş ar putea fi înmormîntat unul dintre fiii lui Barasab I, şi nu, cum se credea pînă acum, unul dintre nepoţii lui Basarab – Vladislav I / Vlaicu Vodă (1364-c. 1376) şi Radu I (c. 1376-c. 1383). Bărbatul îngropat acolo ar fi avut circa 40 de ani, nu mai mult de 1,70 metri înălţime, ochi, păr şi ten de culoare închise. Dinspre mamă ar fi avut origini germanice sau nord-indiene şi nu cumane, cum susţin unii istorici rumîni.

Nu au apărut elemente care să’l lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană; istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme) ale afirmării monarhice, cunoscute atît de Ţara Rumînească, cît şi de Moldova.

Din cercetările genetice reiese că Basarabii erau etnici rumîni, înrudiţi cu voievozii ortodocşi din Maramureş, care au pregătit revolta împotriva Coroanei maghiare şi ”descălecatul” în Moldova, ce a dus la întemeierea noului stat medieval rumînesc de la est de Carpaţii Orientali.

Ce e interesant e că mormîntul defunctului de la Argeş a fost ascuns, dovadă sînt numeroasele straturi de pietriş de deasupra mormîntului. Din asta, istoricii deduc că bărbatul înmormîntat acolo este probabil unul din fiii lui Basarab I de care nu trebuia să se mai ştie.

Alexandru Simon, istoric:

”Mormîntul 10 nu trebuia să fie vizibil în noua biserică (n.r. cea existentă acum), dar defunctul nu trebuia deranjat, ceea susţine identificarea cu un membru al familiei domneşti, care devenise indezirabil. Singura explicaţie pentru asemenea atitudine faţă de defunctul din Mormîntul 10 în contextul Bisericii Argeş II (care n’a fost terminată/ pictată complet pînă în anii 1360) este confesiunea sa, o confesiune care devenise periculoasă pentru stat în noul cadru ecleziastic şi politic, mai exact în circumstanţele victoriei (în final definitive) a orientării ”de rit grec” asupra celeia de rit latin.”

”Acel bărbat avea toate însemnele Apusului – îmbrăcăminte şi bijuterii specifice – inclusiv un inel asemănător cu Prinţul Negru al Angliei, de aici şi modul în care istoricii rumîni l’au branduit ”Prinţul Negru al Ţării Rumîneşti”.

O cingătoare (pafta) găsită în mormînt şi care nu poate fi datată înainte de 1330-1340 scoate din calcul ca bărbatul îngropat să fie legendarul Negru Vodă, cel care, aşa cum spune legenda din cărţile de istorie, a descălecat la sud de Carpaţi şi a format Ţara Rumînească, fiind primul ei conducător.

Inelul domnitorului are o inscripţie identică (IESUS AUTEM TRANSIENS PER MEDI, în traducere – ”Isus mergea, trecînd prin mijlocul lor”), la care pe inelul de la Argeş se adaugă AL MA) şi asemănări stilistice cu cel al Prinţului Negru al Angliei, Eduard de Woodstock, contemporan cu defunctul din Mormîntul 10 de la Curtea de Argeş.

Istoricii care au săpat în 1920 explică semnificaţia inscripţiei prin două ipoteze. Potrivit primeia, cele patru litere ar putea fi semnătura meşterului care le’a făcut – Alexander Magister, iar a doua ipoteză – AL MA ar corespunde lui Alexandru şi Maria.

Alexandru Simon explică:

”Inelul, cu o imagine care pare feminină pe el, ar fi fost unul de logodnă. Ipoteza pare logică şi deoarece AL MA, lecţiunea (citirea) stabilită în anii 1920, este inscrisă cu caractere cursive şi apropiate ca dimensiuni de cele din restul inscripţiei de pe inel, iar o marcă de producător – rară şi aşa în acea vreme (aşa cum s’a observat deja la 1923) – era, de obicei, înscrisă cu caractere sensibil mai mici. Să sperăm că studierea inelelor de la Louvre şi British Museum (la Luvru e păstrat inelul Prinţului Negru al Angliei, iar la muzeul britanic există un inel similar) vor aduce clarificările dorite.”

Basarab I ar fi avut doi fii pe nume Alexandru?

Cercetătorul clujean Alexandru Simon mai spune că se ştie că (Nicolae) Alexandru a avut două soţii: pe Maria şi pe celebra doamnă Clara:

”Dacă se demonstrează că AL MA corespundea lui Alexandru şi Maria, aceasta ar însemna că Basarab I a avut doi fii cu numele de Alexandru, unul căsătorit cu Maria, şi altul cu Clara. Cel mai probabil, cei doi proveneau din căsătorii diferite.”

În concluzie ”teoria cumană” a lui Neagu Djuvara se înscrie ca şi cărţile demitizante ale lui Lucian Boia în direcţia ”europeană” de falsificare a Istoriei Rumîniei.

În opinia acestor ”falsificatori ai istoriei” strămoşii noştri originari trebuie să fi avut origini cumane şi catolice, numai rumîni ortodocşi să nu fie.

Așadar, iată cum știinţa geneticii a reabilitat însă adevărul istoric. Chiar dacă în urma studiului făcut la Argeș nu s’a făcut public haplogrupul ADN-ului purtat de prinț, nici din declarații și nici din documentele emise cu caracter public, din concluziile specialiștilor rezultă că Basarabii erau rumîni de religie ortodoxă, și nu avem motive a ne îndoi pentru că la rezultate au avut acces și specialiști străini.

Acest lucru a reieșit și din alt studiu efectuat pe purtătorii contemporani ai numelui de Basarab, din cadrul Proiectului Genographic, finanțat de National Geographic și IBM, și care aduce date noi în privința dinastiei regale a Basarabilor care au condus în sudul Rumîniei vreme de cîteva secole.

Studiul a analizat cromozomul Y in cazul a 29 de rumîni care poarta numele Basarab, comparîndu’l cu cel al altor 150 de rumîni din diferite regiuni ale tarii și cu ADN-ul provenit de la 330 de ucrainieni, maghiari și bulgari.

Dinastia Basarabilor a fost o familie autohtonă străveche

Vlad al III-lea Țepeș, cunoscut și sub numele de Dracula, a coborît din dinastia lui Basarab, primii conducători ai Țării Rumînești, în prezent Rumînia. Indiferent dacă această dinastie este cumană (un popor turc amestecat care a ajuns la Țara Rumînească din Est în secolul XI) sau de origine rumînească (valahă) este discutată între istorici.

Studiile anterioare au demonstrat valoarea investigării cromozomului Y al bărbaților care poartă un nume istoric, pentru a identifica originea lor genetică.

Acest studiu este pe eșantionul a 29 de rumîni care poartă numele de familie Basarab, pe lîngă patru eșantioane de populații din Rumînia (din județele Dolj, N = 38, Mehedinți, N = 11, Cluj, N = 50 și Brașov, N = 50) și populațiile înconjurătoare.

S’a introdus 131 SNP și 19 STR în partea non-recombinantă a cromozomului Y în toate persoanele. Am calculat un PCA pentru a situa indivizii Basarab în contextul Rumîniei și al populației vecine. Au fost găsite diferite haplogrupe Y-cromozomiale în cadrul persoanelor care poartă numele Basarab. Toate haplogrupurile sunt comune în România ca și în alte populații din Europa Centrală și de Est. Într’un PCA, grupul Basarab se alătură altor populații rumînești.

S’au găsit mai multe grupuri de indivizi cu numele Basarab avînd un strămoș comun în perioada ultimilor 600 de ani. Diversitatea haplogrurilor găsite arată că nu toți indivizii care poartă numele de familie Basarab pot fi descendenți biologici direcți ai dinastiei Basarab.

Absența liniilor orientale din Asia de Est în bărbații Basarab poate fi interpretată ca o lipsă de dovezi pentru o origine Cumană a dinastiei Basarab, deși nu poate fi exclusă în mod pozitiv. Prin urmare, se poate concluziona că dinastia Basarab a reușit să’și răspîndească numele dincolo de răspîndirea genelor sale.

Introducere

Deși, considerațiunile de ordin genetic pot fi foarte tehnice pentru cei nefamiliarizați cu acest domeniu de studiu, noi vom reproduce aceste rezultate, în primul rînd pentru a demonstra că etnogeneza rumînilor și ascendența noastră ca popor nu este rodul unor fabulații scrise de străini interesați de a ne nega continuitatea milenară, dar și de a evidenția că nu totul se explică în cheie scriptică sau documentară, genetica ajutîdu’ne mai ales pentru perioadele din istorie ”de tăcere a documentelor” în care rumînii (geții, valahii) sînt menționați mai rar.

Vlad al III-lea Țepeș, cunoscut în literatura populară ca Dracula, a fost un prinț al secolului al XV-lea din Țara Rumînească, în sudul României. În calitate de conducător, el a rezistat cu tărie expansiunii otomane. El a aplicat cu cruzime pedepse aspre cu dușmanii și cu trădătorii, inclusiv cu lovituri faimoase care au dat naștere legendei sale întunecate.

Dinastia sa, Basarab, si’a luat numele de familie de la primul domnitor al Valahiei, Basarab I, care s’a revoltat impotriva lui Carol I al Ungariei și în 1330 a cîștigat independenta țării față de Regatul Ungariei. Dinastia a condus pînă la asasinarea lui Mihai Viteazul în 1601.

Numele Basarab cel mai probabil înseamnă tatăl conducător în limba turcică cumană. Cumanii erau o confederație a două popoare diferite: poporul Cuman care provenea din estul rîului Yangtze și poporul Kipchak, o confederație tribală turcică, care ocupa un vast teritoriu în stepa eurasiatică, de la nord de Marea Aral pînă în nordul Mării Negre.

Aceștia s’au extins în secolul al XI-lea în Moldova, Țara Rumînească și Transilvania, influențînd politica regiunii și stabilind cîteva dinastii regale, dintre care unul ar putea fi Basarab al Țării Rumînești.

Altfel, contemporanii l’au identificat pe Basarab I ca pe un localnic rumîn sau vlah (localnicii rumîni ai comunităților locale), așa cum Carol al Ungariei l’a numit ca

”Basarabul nostru Vlah necredincios”.

Dacă dinastia era de origine cumană sau de origine rumîna / valahă, este subiect de dezbatere intensă între istorici.

Numele de familie Patrilineal oglindesc moștenirea părții nerecombinante a cromozomului Y (NRY), făcînd numele de familie drept markeri ai părinților de sex masculin folositori pentru a răspunde întrebărilor privind istoricul și structura populațiilor în combinație cu studiile genetice.

În plus, studiul liniei NRY la bărbați cu același nume de familie ar putea pune în lumină istoria liniilor care poartă acest nume. Bărbații cu nume de familie cu patrimoniu identic, care coboară dintr’un strămoș comun al bărbatului, vor purta aceeași linie de cromozom Y și vor împărtăși între ei niveluri mai ridicate de co-strămoși decît cu restul de indivizi care poartă aceeași linie NRY în populație.

Cu toate acestea, există factori de confuzie care includ mai mulți fondatori de sex masculin pentru același nume de familie, paternitate extramaritală, derivație și schimbare de familie de la o generație la alta.

Un alt factor limitator al utilizării numelor de familie ca markeri genetici este vechimea în timp a numelor de familie moștenite, care este foarte variabilă între țări și populații.

Studiul genetic asupra celor cu numele rumînesc de Basarab din zilele noastre are potențialul de a răspunde la întrebări interesante despre istoria dinastiei faimosului print rumîn.

Aici prezentăm un studiu asupra cromozomului Y (bărbătesc) de la 29 de persoane care poartă numele de familie Basarab în Rumînia actuală și în 484 de persoane din patru populații rumînești (4 județe) și trei vecine (Bulgaria, Ucraina și Ungaria) prin testarea a 131 SNP și 17 markeri STR în NRR.

Sub ipoteza că în prezent purtătorii numelui Basarab ar putea fi descendenții direcți ai primului conducător al Țării Rumînești, am vrut să punem următoarele întrebări: sînt persoanele care în prezent poartă numele de Basarab, de fapt, coborîrile directe ale lui Basarab I?

Dacă da, care a fost linia de cromozom Y a dinastiei? Sunt indivizii Basarab de origine cumană sau rumînă / valahă?

PCA bazate pe frecvențele haplogrupului au grupat Basarabii din populațiile județelor din sudul Rumîniei, Dolj, Brașov și Mehedinți și populația ucraineană. Rumînii din Cluj, maghiarii și bulgarii au fost mai amestecați în altă grupare.

Persoanele cu numele Basarab apar doar în sînul populației rumînești, indicând un fond genetic comun.

Proba de tip Basarab se clasifică în 11 linii, cu șase linii principale cuprinzând 82,8% din probe. Unele linii cum ar fi J-M241 și E-V13 sînt suprareprezentate în Basarab comparativ cu rumînii în general.

Vîrsta fiecărui grup a fost calculată cu metoda ρ.

Toate liniile Basarab prezintă clustere geografice clare, dar, cu o singură excepție posibilă, nici una dintre ele nu ajunge în Evul Mediu.

Este demn de remarcat faptul că aceste linii de origine includ cîțiva indivizi non-Basarab, dar toți sunt din Ungaria sau Bulgaria. Nu există un anume haplotip exact și aceste coincidențe pot fi cauzate fie prin împărtășirea unui strămoș comun recent cu Basarab, fie prin natura homoplastică a mutației STR.

Trei linii fondatoare Basarab se găsesc în haplogrupul E1b1b1a2-V13; dacă ar fi fost considerate împreună, vîrsta lor comună ar fi de 1740 ± 615 ani, mult dincolo de stabilirea nobilimii rumînești.

În mod similar, dacă cele două linii din haplogrupul I2a-P37.2 au fost grupate, vîrsta lor comună ar fi de 960 ± 480 ani sau 250 de ani înainte de înființarea actuală a dinastiei Basarab.

Discuţie

Prezența diferitelor linii de cromozom Y în rîndul indivizilor care poartă în prezent numele Basarab indică faptul că nu toți aceștia ar putea fi descendenți direcți ai dinastiei.

Paternitatea extra-pereche poate explica existența unor linii de sex masculin foarte diferite într’o dinastie, dar numai o rată foarte mare ar putea explica diversitatea găsită în populația Basarab studiată.

În caz contrar, descendenții boierilor / nobililor din Craiovești, o familie care a pretins descendența directă din Dinastia Basarab, ar fi păstrat numele Basarab, adăugînd diversitate la linia Y.

Într’adevăr, dovezile genetice indică faptul că Basarab este un nume polifiletic, cu mai mulți fondatori de sex masculin care ar explica modelul diversității.

Folosirea poreclei pentru a face distincția între indivizi cu același nume dat a fost comună în Rumînia în secolele trecute. Deși porecla cea mai frecventă a fost patronimicul, altele au desemnat locul de origine.

Ulterior, aceste porecle au devenit nume de familie. Astfel, Basarab poate indica și un demonim pentru regiunea istorică Basarabia (aproximativ Moldova independentă în prezent și o parte din sudul Ucrainei), inversînd calea etimologică, deoarece regiunea a fost numită pentru prima dată după Casa Basarabilor.

În plus, numele ar fi putut fi adoptat ca o marcă a distincției, dat fiind originea ei nobilă.

Adîncimea de timp a numelor de familie moștenite este foarte variabilă în țări și populații. În Rumînia, pînă în 1895 (Legea privind numele, nr.18 / martie 1895), a fost adoptată prima lege care obligă oamenii să aibă un nume și un nume de familie.

Cu toate acestea, în zonele rurale această reglementare nu a fost aplicată în mod efectiv decît după două sau trei decenii de după. Prin urmare, vechimea în timp preconizată a numelor moștenite în România ar trebui să fie de aproximativ 100-150 de ani.

Vechimea în timp estimată pentru cele mai multe (deși nu toate) linii comune din Basarab este în concordanță cu momentul stabilirii numelor de familie din Rumînia, după cum se vede anterior în alte populații.

Numai una dintre aceste linii în România datează din epoca medievală.

Interesant, doi indivizi din Ungaria împărtășesc acest haplotip, și este bine cunoscut faptul că o migrație majoră a cumanilor a avut loc de pe teritoriul actual al Rumîniei, în Ungaria în secolul al XIII-lea, unde au cerut protecție regilor maghiari împotriva avansarea invaziei mongole.

Dar, precum se vede din tabelul de mai jos, la fel de bine ar putea fi rumîni (cum sînt cei 2 din Ilfov), iar cei 2 din Ungaria să fie rumîni maghiarizați care totuși au păstrat numele.

Deși este tentant, este imposibil să legăm în mod clar acest haplotip Y în special la o origine cumană. Cu toate acestea, nu putem exclude posibilitatea ca una din liniile cromozomului Y găsite în Basarab să fie într’adevăr linia care a fost generată de dinastie. Din păcate, avînd în vedere rezultatele obținute în acest studiu, numai analiza rămășițelor lui Basarab I sau a oricărui descendent al lui poate confirma sau nu această ipoteză.

Cu toate că Cumanii au venit din Asia de Est, alți autori au descris că au arătat și caracteristici caucazoide. Istoricii sunt de acord că cumanii s’au amestecat cu populațiile pe care le’au întâlnit.

Cromozomul Y al haplogrupuli R1a1 vest-eurasiatic a fost găsit in populatiile asiatice în amestec înca din epoca bronzului timpuriu. Studiul unic asupra genezei cumanilor s’a bazat pe ADN mitocondrial (mtDNA) și a arătat că doar un individ femeie din 11 într’o înmormîntare medievală din Ungaria nu a purtat un haplogrup european, ci un haplogrup din Asia de Est (haplogrupul D).

Altfel, D este, de asemenea, unul dintre cele mai frecvente haplogrupuri mtDNA (materne) din sudul Siberiei.

Cu toate acestea, se poate specula că, avînd în vedere dominarea politică a amestecului asimetric Cuman, ar păstra mai ușor liniile orientale în NRY decît în ​​mtDNA. Astfel, am putea atribui o origine Cumană unei linii Basarab, dacă ar aparține unor haplogrupuri din Asia de Est, dar un haplogrup european ar putea fi interpretată atît ca și cumani, cît și ca rumîni / valahi nativi.

Așa cum se arată în APC, compoziția haplogrupurile celor cu numele Basarab este foarte asemănătoare cu cea a populației rumînești generale și nici unul din haplogrupurile pe care le poartă nu este unul particular din Asia Centrală sau de Est.

Prin urmare, rezultatele noastre sunt coerente atît cu originea etnică cumană, cît și cu originea rumînească / valahă.

Pe de altă parte, din cîte știți, acesta este primul studiu genetic despre numele unei dinastii regale. Am arătat că nu toți oamenii din Rumînia care poartă numele de Basarab sînt descendenți direcți ai dinastiei primilor conducători ai Țării Rumînești. Se pare că Dinastia Basarab a avut mult mai mult succes în extinderea numelui decît în ​​trecerea genelor sale.

Materiale si metode. Probele

Am analizat un număr de 29 de bărbați adulți care au legătură cu numele Basarab și 149 de bărbați non-Basarab din diferite județe din Rumînia: 38 de la Dolj, 11 din Mehedinți (ambele județe din vechiul teritoriu al Țării Rumînești), 50 din Cluj și 50 din Brasov. În scopul acestui studiu, tratăm indivizii Basarab ca populație. Toți indivizii au fost intervievați pentru a evalua originea geografică și etnică a bunicilor lor. Niciunul dintre indivizi nu a știut că este legat de alți voluntari care poartă numele Basarab din selecția aleasă.

Numărul de purtători ai numelui Basarab (1:120.000 persoane) a fost estimat pe baza identificării prin intermediul cărților de telefon: 169 persoane cu Basarab au fost identificate în Rumînia (de la o populație de 19,8 milioane persoane). Aceasta poate fi o subestimare avînd în vedere numărul de persoane dintr’o familie și Basarabii care nu sînt prezenți în registrele telefonice. În cadrul acestui grup, 150 de persoane au fost contactate telefonic și 29 de persoane au îndeplinit toate criteriile de includere convenite să participe la studiu.

ADN-ul a fost extras din sînge proaspăt prin metode standard de fenol-cloroform. Pentru a investiga modul în care Basarab se referă nu numai la populația rumînească, ci și la populațiile înconjurătoare, populațiile generale din Ucraina (N = 43), Ungaria (N = 192) și Bulgaria (N = 100), figura de mai jos este harta zonei de eșantionare).

Etică

A fost obținut consimțământul informal în scris de la participanți, iar analizele au fost efectuate anonim. Proiectul a obținut aprobarea de etică din partea Comitetului de evaluare instituțională al Comitetului de Investigații Clinice – Institutul Municipal de Asistență Sanitară (CEIC-IMAS) din Barcelona, ​​Spania.

Cromozomul Y

Am genotipat 121 SNPs în regiunea nerecombinantă a cromozomului Y, așa cum a fost descris anterior. În plus, șase SNP au fost genotipizate într-un multiplex unic incluzînd M91, M139, M60, M186, M175 și M17 și patru SNP-uri unice au fost tipizate cu teste individuale TaqMan (L48, M458, L2 și L20).

Nomenclatorul haplo-grupurilor este în concordanță cu consorțiul Y-cromozomi. Filogenie detaliată poate fi găsită la indexul Y-DNA SNP – 2009 (http://isogg.org/tree/ISOGG_YDNA_SNP_Index09.html).

Toți indivizii au fost testați pentru un set de 19 STR-uri: 17 cu kitul Yfiler (Applied Biosystems) (DYS19, DYS385a / b, DYS389I, DYS389II, DYS390, DYS391, DYS392, DYS393, DYS439, DYS458, DYS635, GATA H4) plus DYS388 și DYS426. Dat fiind că kitul Yfiler amplifică DYS385a / b simultan evitînd determinarea fiecăruia dintre cele două alele (a sau b), DYS385a / b au fost excluse din toate analizele efectuate.

Analize statistice

Statisticile descriptive (numărul diferitelor haplotipuri k, diversitatea haplotipului H, numărul mediu al diferențelor de perechi în numărul absolut de repetări π și diversitatea haplogrupului D) au fost calculate cu Arlequin 3. 4.

Principalele analize ale componentelor (PCA) bazate pe frecvențele haplogroup au fost calculate utilizînd pachetul STATISTICA 7.

Deoarece moștenirea patrilineară a numelui a fost înființată în Rumînia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci vechimea în timp estimată pentru variația NRY în cadrul unui nume rumînesc ar trebui să fie de aproximativ 150 de ani.

Excepțiile au fost familiile nobile, cum ar fi Dinastia Basarabilor, care datează de cel puțin 700 de ani. Am identificat grupuri de indivizi Basarab care împărtășesc un strămoș comun recent prin aplicarea rațiunii în Martínez-González et al; pe scurt, haplotipurile din cadrul aceluiași haplogrup erau identice sau conectate, cel mult două etape de mutație au fost delimitate ca descendenți ai unui strămoș comun recent.

În încheiere redăm cîteva afirmații legate de Proiectul Genesis ale istoricului Alexandru Simon:

”Din ADN-ul vechilor domnitori putem afla compoziția etnică care stătea in spatele lor. În functie de calitatea probei și contextul în care este încadrată putem afla și tiparele de migrație. În măsura în care avem mai mulți membri ai dinastiei, putem stabili și raporturile genealogice.

La Radăuți de exemplu s’a săpat în anii ’70 și osemintele Domnilor de acolo au fost prima data analizate in Canada, apoi la Hamburg si pe baza rezultatelor s’a refăcut genealogia reală a începuturilor Moldovei. Vorbim despre domnitorii Moldovei începînd cu Bogdan I pînă la Roman I, Ștefan I. În cazul lor nu s’a stabilit că ar fi cumani sau altceva, ei se încadrează într’o singură zonă etnică, rumînească.

A cunoaște cine au fost cu adevărat înaintașii tăi este o formă de respect. Noi nu intrăm în morminte care nu au fost deja deschise. Și așa avem atît de puține morminte care se mai păstrează și unde mai putem face ceva. Că este vorba de morminte sau de documente, nu suntem în situatia de a spune că noi cunoaștem tot.

Nu mai este nimic de aflat, să’i lăsăm pe toți să doarmă și noi să mai construim o teorie sau doua. Conceptul de rumîn, sau cum apare în documente de valah, exista în epocă și făcea parte din mecanismul politic.

Rolul ocupat de elementul rumîn în acest mecanism este controversat. La ocazii pragmatice însă, termenul de rumîn avea valoare. În ceea ce privește că el era în primul rînd asumat și mai puțin construit prin sînge, este un subiect care trebuie văzut. Cert este că o asumare prin voință corespunde spiritului pragmatic al epocii.”

Subscriu !

Citiți și:    VLAD ȚEPEȘ A ERADICAT HOȚIA SAU A FOST UN CRIMINAL NOTORIU?

Referințe

1. Iorga N (1985) Istoria poporului românesc. Bucuresti: Stiintifică și Enciclopedică.
2. Brezeanu S (2002) Identități și solidarități medievale. Istoric controversat. București: Corint.
3. Vásáry I (2005) Cumanii și tătarii. Cambridge, Marea Britanie: Cambridge University Press.
4. Djuvara N (2007) Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Țării Românești. Bucuresti: Humanitas.
5. King TE, Jobling MA (2009) Fondatori, Drift și Infidelitate: Relația dintre Diversitatea cromozomului Y și numele de familie Patrilineal.
6. Bosch E, Calafell F, Gonzalez-Neira A, Flaiz C, Mateu E, și colab. (2006) Poveștile materne și materne din Balcani prezintă un peisaj omogen asupra barierelor lingvistice, cu excepția Aromunelor izolate. Ann Hum Genet 70: 459-487.
7. Martinez-Gonzalez LJ, Martinez-Espin E, Alvarez JC, Albardaner F, Rickards O, și colab. (2012) Prenumele și cromozomul Y din Europa de Sud: un studiu de caz cu Colom / Colombo. Eur J Hum Genet 20: 211-216.
8. Popa VV (2006) drept civil, parte generala. Persoanele. Bucuresti: CH Beck.
9. Lupulescu D, Lupulescu AM (2002) Drept civil. Bucuresti: CH Beck.
10. Regele TE, Ballereau SJ, Schurer KE, Jobling MA (2006) Semnături genetice ale coanestriei în cadrul numelor de familie. Curr Biol 16: 384-388.
11. Li CX, Li HJ, Cui YQ, Xie CZ, Cai DW, și colab. (2010) Dovada că o populație amestecată în vest-est a trăit în Bazinul Tarim încă din epoca bronzului timpuriu. BMC Biol 8.
12. Bogacsi-Szabo E, Kalmar T, Csanyi B, Tomory G, Czibula A, și colab. (2005) ADN mitocondrial al cumanilor antice: imigranți nomazi de stepă din Asia de origine culturală, cu linii ADN mitocondriale eurasiatice în mod substanțial mai vestic.
13. Derenko MV, Grzybowski T, Malyarchuk BA, Dambueva IK, Denisova GA, și colab. (2003) Diversitatea generațiilor de ADN mitocondrial în Siberia de Sud. Ann Hum Genet 67: 391-411.
14. Martinez-Cruz B, Ziegle J, Sanz P, Sotelo G, Anglada R și colab. (2011) Screening-ul multiplex al cromozomului uman Y folosind sonde TaqMan. Investigative Genetics 2: 13.
15. Karafet TM, Mendez FL, Meilerman MB, Underhill PA, Zegura SL, și colab. (2008) Polimorfisme binare noi remodelează și cresc rezoluția arborelui haploid cromozomului Y uman. Gen Res 18: 830-838.
16. Excoffier L, Laval G, Schneider S (2005) Arlequin (versiunea 3.0): Un pachet software integrat pentru analiza genetică a populației. Evol Bioinformatics 1: 47-50.
17. Morral N, Bertranpetit J, Estivill X, Nunes V, Casals T, și colab. (1994) Originea mutei fibrozei chistice majore (Delta-F508) în populațiile europene. Nat Genet 7: 169-175.
18. Saillard J, Forster P, Lynnerup N, Bandelt HJ, Norby S (2000) variație mtDNA printre Eskimos Groenlanda: marginea expansiunii beringiene. Am J Hum Genet 67: 718-726.

statsoft.com, ancientufo.org, historice.ro, prehistory.it, desenepicturi.com