VLAD ȚEPEȘ A ERADICAT HOȚIA SAU A FOST UN CRIMINAL NOTORIU?

Cum a curăţat Vlad Ţepeş ţara de hoţi şi cerşetori, este o filă de istorie care poate fi tratată diferit, aceasta depinzînd mai ales de tabăra în care se află povestitorul. Istoria poate fi o știință irelevantă, odată din punct de vedere moral, dar mai ales datorită naturii interpretative sau manipulatorii. Dacă ești un dușman declarat sau nedeclarat al rumînilor vei povesti că Vlad Țepeș a fost un criminal notoriu care ucidea săracii și hoții, după cum avea Țepaș toanele în ziua respectivă.

E greu să reflectăm un pasaj din istorie fără a introduce o notă personală, fără a introduce termeni valorici, admirativi sau critici la adresa a ceea ce povestim. Astfel de personalizări sunt aprope imposibil de evitat.

Ei bine, formula ”Vlad Țepes a curățat țara de cerșetori” poate fi la fel de bine redată și prin ”atrocitățile împotriva bolnavilor, săracilor, oamenilor străzii și a nelegiuiților” comise de voivodul medieval. E doar un alt mod de a descrie același lucru, dar cu tenta pe care ar reda’o cel care o face.

Țin astfel de fapte de barbaria medievală, are de’a face cu personalitatea voievodului, sau se încearcă manipularea cititorului de către istoric?

Din start trebuie spus că evul mediu nu are nimic de’a face cu o societate modernă, civilizată, democratică, o societate a educației și a cunoașterii, așa cum percepem noi contemporanii societatea zilelor noastre.

Vlad Țepes poate fi pentru unii un model astăzi, dar pentru cei mai mulți metodele lui ar părea desuete și comune unei epoci apuse demult. Sigur, orice crimă nu poate fi scuzabilă oricît de patriot este povestitorul, dar puterea exemplului în epoca medievală a funcționat, iar tehnica a fost des aplicată de domnitor.

Un lucru este cert, Vlad Țepeș a vrut să schimbe ordinea lucrurilor din țară, impunîndu’și puterea domnească pînă în păturile cele mai sărace.

Despre Vlad Ţepeş (1431 – 1476), domn al Ţării Româneşti, am învăţat din manualele de istorie că era întruchiparea cinstei şi a ordinii, iar pentru aceasta nu se dădea în lături de la acte radicale, pedepsind prin tragere în ţeapă aproape orice infracţiune, de la minciună pînă la omor.

De asemenea, spun legendele, îi privea pe bolnavi, vagabonzi şi cerşetori ca pe nişte hoţi, iar pentru a’i pedepsi i’a invitat pe toţi reprezentanţii acestor categorii la Curtea Domnească din Tîrgovişte, la un ospăţ. După ce au mîncat şi au băut, domnitorul i’ar fi întrebat dacă ar vrea să nu mai fie niciodată săraci. După ce a primit un răspuns afirmativ, a ordonat ca hala să fie închisă şi incendiată. Nimeni nu ar fi supravieţuit.

Vlad Voievod în Ţara Rumînească a fost vestit pentru ura sa înverşunată împotriva trîndăviei şi hoţiei de pe ogorul întins pe care’l stăpînea; a reuşit să distrugă buruienile acestea vătămătoare pedepsindu’i aspru pe vinovaţi. Încă se mai spune că mulţi au fost omorîţi fără chibzuială îndelungată și au fost traşi în ţeapă fără a avea vreo vină.

Localnicii şi străinii erau atât de îngroziţi, încît se temeau ca nu cumva să fie măcar bănuiţi de furt ori tîlhărie, nedreptate săvîrşită sau minciună, ori că ar fi pricinuit vreun rău cuiva…

Căci nimeni nu scăpa de pedeapsă nici prin vicleşug ori răscumpărare, sau căindu’se şi implorînd îndurare. Pînă hăt-departe se dusese vestea asprimii cu care pedepsea Ţepeş Vodă pe cei de rea-credinţă; domnitorul era atît de temut, încît nimeni nu ar fi îndrăznit să’i calce porunca ori să se apuce de înşelătorii.

Vlad Ţepeş a vrut să scape ţara de tîlharii de drumul mare, care se ascundeau prin codri şi, ieşind, îi jefuiau pe trecători, mai cu seamă pe negustorii care duceau cu ei mărfuri şi bani.

A pus potere, adică cete de ostaşi însărcinaţi cu menţinerea ordinii – am zice azi, jandarmi – de au împînzit ţara şi, cum îi prindeau pe tîlhari, îi şi tăiau sau spînzurau sau trăgeau în ţeapă. Şi atît de rău i’a speriat pe hoţi, că la puţină vreme după aceea puteai cutreiera ţara în lung şi în lat, şi prin şes, şi prin păduri, şi nu’ţi mai era teamă de a fi atacat de tîlhari.

Apoi, ar mai exista şi exemplul ”celebrului negustor căruia i s’a furat o pungă cu 150 de florini de aur. Ţepeş îl descoperă pe hoţ, dă ordin să i se dea punga negustorului, dar mai pune un florin de aur în ea, iar negustorul se întoarce şi spune că are 151 de florini în pungă. Ţepeş atunci îi spune că poate să păstreze banii, dar dacă nu i’ar fi spus că are mai mulţi, l’ar fi executat.

O poveste zice aşa: că un negustor străin, ”venit din ţara ungurească”, s’a dus la vodă să se plîngă că din carul lui, pe care din poruncă domnească îl lăsase noaptea afară, în faţa casei unde era în gazdă, i se furaseră o sută şaizeci de ducaţi – ducatul sau galbenul de aur era pe atunci unitatea monetară cea mai mare.

Sigur, sunt variante care circulă cu florini, altele cu ducați sau galbeni și cu cifre diferite, dar esența povestirii s’a păstrat.

Vodă i’a spus că hoţul va fi prins. Şi a şi fost prins şi tras în ţeapă. Apoi, a dat poruncă oamenilor să i se pună banii la loc, însă cu un ducat mai mult, de la el.

A doua zi, negustorul s’a înfăţişat lui vodă, i’a mulţumit şi a spus că a găsit însă un ducat mai mult. Vodă s’a bucurat de cinstea lui, zicîndu’i că, de ar fi tăinuit aflarea acestui ducat în plus, îl trăgea şi pe el în ţeapă alături de hoţ!

Altă poveste ne spune că într’un loc pustiu pe unde trecea drumul mare, la un puţ unde se opreau călătorii să ia apă, vodă pusese de se agăţase, pentru băut, o ceaşcă de aur. Şi nimeni, cît a domnit, n’a îndrăznit s’o fure.

În opinia lui Dan Falcan, aceste măsuri ar putea avea şi un rol educativ pentru că lumea afla despre aceste măsuri drastice ale sale şi de dorinţa lui de avea dreptate, drept mărturie fiind ”legenda cupei de aur care era pusă pe ghizdul fîntînii din Tîrgovişte. Fiecare putea să vină să bea, iar cupa a rămas acolo pînă la moartea lui Vlad Ţepeş”.

Este celebru episodul acestei cupe de aur, lăsată la vedere ori în piaţa centrală din Tîrgovişte, ori la o răscruce de drumuri. Călătorii însetaţi care ajungeau la Curtea Domnească au folosit’o, iar cupa nu a fost furată niciodată în timpul domniei lui Ţepeş. Aşa spaimă băgase el în oameni.

Lîngă un izvor cu apă limpede şi rece Vlad Vodă a poruncit să se construiască o fîntînă în drumul călătorilor de pretutindeni. Trecea pe acolo mult popor de’al ţării şi de pe meleaguri străine şi toţi binecuvîntau pe cel ce făcuse fîntîna lîngă care puteau poposi.

Iar dacă văzu voievodul că locul acela este într’adevăr în calea tuturor şi’i pustiu în jur, încît cea mai apropiată aşezare omenească se afla peste două dealuri şi o rîpă, a pus pe marginea fîntînii o cană mare de aur meşteşugit lucrată.

Cine vroia să’şi astîmpere setea şi oboseala drumului putea bea apă din fîntînă cu cana aurită; apoi fiecare o punea la loc unde o găsise şi nimeni nu a îndrăznit să o ia de acolo.

Cana cea de aur a trecut prin mii şi mii de mîini; i s’au tocit marginile, luciul i s’a întunecat, însă nimeni nu a luat’o cu sine; atît era de preţuită cinstea în Ţara Rumînească în timpul domniei lui Vlad Ţepeş, şi mult timp după moartea acestuia.

La numai cîteva luni de la începerea domniei lui Vlad Voievod se şi dusese vestea în ţară de asprimea cu care pedepsea domnitorul. Dacă se dovedea că învinuirile aduse pîrîtului au fost drepte, acesta nu scăpa de tragerea în ţeapă, de unde – de altfel i s’a şi tras voievodului porecla de Ţepeş.

După ce se striga faţă de toţi pe uliţele tîrgului vina ce’o avea osînditul, acesta era dezbrăcat şi în huiduielile mulţimii adunate îndura chinuri cumplite, căci nu murea deîndată. Îşi primiseră pedeapsa mulţi oameni de prin sate şi din scursura tîrgurilor, prinşi fie cu mîna în chimirul altuia, fie înşelînd la socoteală, fie cerşind mila gospodarului de treabă.

Însă boierii erau îngroziţi că, într’o bună zi, orbit de furie, domnitorul ar putea da porunci necruţătoare chiar şi împotriva lor dacă ceva nu i’ar fi fost pe plac; mai ales un anume boier Aldea se temea de privirea domnitorului; ocolea ospeţele date la curtea domnească, şi la sfatul ţării şedea mereu în colţul cel mai întunecat al sălii.

Se ţinea de vinovat căci trimisese plîngere către Poartă că marilor boieri nu li’e pe plac domnitorul şi îl vor pe Dan de voievod. Dacă ar fi bănuit că scrisoarea ajunsese nu în mîinile sultanului, ci ale marelui vizir, cu care Vlad copilărise pe cînd era ostatec la Poartă, şi că acum voievodul avea ştiinţă de trădarea lui, n’ar mai fi călcat pe la curtea domnească, ci ar fi apucat calea pribegiei.

Marele boier Aldea aştepta însă răspuns de la Constantinopol, dar tremura sufletul în el ca nu cumva mînia domnească să cadă asupra lui. Îi era teamă de privirea iscoditoare a lui Vodă, acea privire pe sub sprîncenele împreunate care’i făcuse pe mulţi să se recunoască vinovaţi.

În zi de duminică, înconjurat de boierii de seamă ai ţării, Vlad Voievod i’a primit pe solii neguţătorilor din Lemberg şi apoi i’a chemat pe toţi la ospăţ. A poruncit slugilor să’i îndestuleze pe meseni, ba el însuşi a mîncat cu poftă din toate cele bunătăţi. Masa fusese aşezată în curtea palatului şi unde se vedeau pe ziduri atîrnând cadavrele celor traşi în ţeapă cu o zi înainte din porunca voievodului.

În timpul ospăţului mesenii încercau să nu’şi ridice privirile într’acolo şi cu greu înghiţeau bucatele în mirosul de stîrv, dar Vlad Voievod parcă nu observa nici cadavrele înţepenite, şi nici privirile furişe ale celor din jur. Boier Aldea era şi el la ospăţ, dar nu a putut pune nimic în gură; cînd s’au adus fripturile pe platouri mari, Aldea şi’a astupat pe furiş nasul, nemaisuportînd mirosul greu şi înecăcios.

Voievodul văzu cum întorsese acesta capul a lehamite într’o parte şi l’a întrebat:

– De ce faci asta?

– Luminate stăpîne, stîrvurile astea duhnesc din cale-afară de puternic şi toată duhoarea coboară în jos venind încoace, spre mesele de ospăţ.

Lui Vlad Ţepeş i’au lucit ochii a mînie; întorcîndu’se către slujitorii săi le făcu semn cu capul:

– Ei, slujitori! Urcaţi’l pe vel boier Aldea colo sus de’l puneţi în ţeapa cea mai înaltă, că acolo putoarea nu’l va ajunge, dar nici pe noi trădarea lui nu ne va atinge. Mai veninoasă este trădarea, şi pute mai urît ca orice hoit. Pe tine nimeni nu te’a silit să mă trădezi, ori neamul şi ţara să ţi le vinzi. Noi am suportat mirosul trădării; în ţeapă, boier Aldea, îl vei simţi mai tare decît mirosul de stîrv – căci, deşi este mai greu, tot cu tine îl vei purta.

Porunca aspră a fost adusă la îndeplinire. Iar ospăţul nu conteni… Nimeni nu îndrăznea să ridice ochii spre ţepele de pe ziduri, dar nici să lase bucate pe masă… Către asfinţitul soarelui pocalele cu vin roşu ca sîngele se goleau tot mai des, însă nicicum nu se pornea veselia.

Dan Falcan spune că ”din documentele istorice rezultă că îi cam făceau plăcere execuţiile”, iar actele de sadism nu lipsesc din acţiunile lui Vlad Ţepeş. De pildă, una dintre legende spune că la un moment dat, domnitorul i’a strâns pe toţi săracii şi le’a dat o masă copioasă şi i’a întrebat ce îşi doresc ei cel mai mult: să aibă bani, să aibă ce mînca şi le’a promis că le va îndeplini această dorinţă a lor, dar, într’un final, le’a dat foc.

Se scurseră aproape patru ani sub domnia lui Vlad Ţepeş Voievod şi treburile ţării intraseră pe făgaşul bun: mai puţine hoţii, drumurile mai sigure, dările încasate la timp, ogoarele lucrate de la un capăt la celălalt.

Uliţele tîrgurilor erau mai curate, iar oamenii nu mai căutau din te-miri-ce pricină şi ocară, că le era frică să nu ajungă sfada la urechile domnitorului.

Însă, în zi de sărbătoare se iveau ca din pămînt tot felul de cerşetori care se ţineau ca scaiul după gospodarul cinstit, pînă cînd acesta le zvîrlea un bănuţ.

Mulţi dintre cerşetori erau şchiopi sau ciungi, dar şi mai mulţi se prefăceau schilozi sau că suferă de vreo meteahnă care le sucise mîna, ori degetele, sau gîtul; neputincioşi din cei mai urîţi la vedere se tîrau pe lîngă pragul bisericilor cerînd de pomană…

Unele fapte din domnia lui Vlad Ţepeş le aflăm din documente vrednice, oarecum, de crezare; altele însă, din multele povestiri ce au apărut după domnia lui. Iar din aceste povestiri, unele par a avea un grăunte de adevăr, altele însă par a fi născocite de imaginaţia înspăimîntată, sau duşmănoasă, sau năstruşnică, sau chiar fantastică a unor contemporani.

Una dintre aceste povestiri ne spune cum a curăţat el ţara de hoţi, de cerşetori, de trîntori, de bolnavi şi de bătrîni, care nu foloseau ţării cu nimic, ba, zicea el, mîncau degeaba pîinea altora.

Şi iată că Ţepeş Vodă a prins să se intereseze de toţi aceşti amărîţi ai vieţii şi bătuţi de soartă – cum ziceau ei.

A trimis poruncă pînă în cel mai depărtat colţ de ţară să vină la el cine e bătrîn, bolnav, orb, şchiop, sărac de minte. I’a chemat şi pe vagabonzii ceia ce băteau uliţele fără nici un rost, de s’a adunat la un loc mulţime de norod.

Vlad Vodă le’a trimis vorbă că are pentru toţi de lucru pe lîngă curtea domnească şi fiecare să meargă să’şi aleagă unde ar vrea să muncească dînd o mînă de ajutor. Care n’o găsi ceva pe potrivă nu va fi izgonit, însă bine ar fi pentru el să’şi aibă colţişorul său în care să’şi dobîndească cele de trebuinţă.

S’au împrăştiat toţi prin dughenele meşteşugarilor, pe la grajduri şi prin bucătării, şi s’au apucat de treabă cum îi ţineau puterile. Din poruncă domnească seara li s’a pregătit un ospăţ îmbelşugat. A doua zi, cei mai mulţi dintre ei s’au dus la trebile lor, dar încă mulţi au rămas locului fără a mai face ceva…

Înainte de ora prînzului a venit la ei un om de’al domnitorului şi i’a chemat iar la ospăţ, să bea şi să mănînce pe săturate. Cei care se apucaseră de treabă erau la lucru; aşa că de pomana din partea lui Vodă au avut parte doar leneşii şi nevolnicii.

Cînd veselia era în toi şi se întreceau unul pe altul în a lăuda pe binefăcător, însuşi domnitorul a intrat în casa unde se chefuia.

I’a văzut pe toţi mulţumiţi – aproape că uitaseră de mizeria în care trăiau – şi le’a spus:

– Voi nu v’aţi găsit nicăieri locul?

Iar gloata de nevolnici şi tîlhari s’a îngrămădit în jurul lui strigînd:

– Aici ne e locul, Măria Ta!

Glasuri răzleţe vroiau să se facă auzite:

– De multe avem trebuinţă; dacă Măria Ta o să dai cum te’o lumina cel de sus, mare mulţumire o să ai. Fă, Măria Ta, cum te învaţă inima şi cugetul tău bun, după cum ne’ai ospătat.

Slugile domnesti încercară să facă linişte între mesenii deja puşi pe veselie şi şagă, şi Vlad Ţepeş a adăugat:

– Cum v’aş putea eu ajuta să nu mai aveţi nici un fel de griji, să nu mai suferiţi, voi, ce cunoaşteţi şi foamea, şi frigul, şi batjocura, dacă voi înşivă nu vă ajutaţi? Vreţi să nu mai aveţi nevoie de mila nimănui?

Toţi au strigat:

– Vrem, stăpînul nostru! – căci îl credeau cu inimă largă şi mînă darnică, de se aşteptau acum să primească toate cele lucruri pe care le pofteau.

A ieşit Vlad Voievod din casa în care ospăţul continua şi unde mesenii întrezăreau deja prin aburii vinului tihna şi plăcerile promise.

I’a adunat pe toţi într’o casă mare, unde întinsese mese încărcate cu bunătăţi. Zicea că voia să fie şi ei sătui şi fericiţi barem o dată. Şi, după ce i’a ospătat cu mîncăruri de i’a săturat şi cu băuturi de i’a ameţit, a pus de s’au zăvorât uşile toate, a poruncit slugilor să închidă uşile pe din afară şi să dea foc casei; şi a dat foc la casă din patru părţi, toţi care au fost înăuntru au ars; fumul gros îneca vaietele şi gemetele.

Şi nu’i păsa lui vodă de strigătele şi urletele celor ce ardeau de vii. Zicea că le făcea un bine, că nu vor mai avea de pătimit în această viaţă, ci vor fi mai fericiţi pe lumea cealaltă.

La chindie s’au întors cei ce dăduseră o mînă de ajutor la trebile curţii domneşti şi s’au mirat că numărul mesenilor era mai mic; au mîncat în grabă şi au adormit osteniţi de zorul zilei, fără să ştie că doar aşa au scăpat cu viaţă.

Vlad Ţepeş a adunat sfatul şi înaintea tuturor boierilor a spus:

– Celor ce au pierit în flăcări eu le’am vrut binele; cînd i’am chemat pe toţi la curte am vrut să fie slobozi de grija zilei de mîine; cei care au înţeles cum am făcut s’au apucat de treabă. Alţii însă numai ziceau că le era greu să fie povară şi pe aceia i’am ajutat să nu mai aibă nimic de făcut.

Neobosit gospodar în trebile interne ale ţării, Vlad Ţepeş a hotărît de la bun început să facă rînduială în toate cele cîte erau strîmbe în Ţara Românească. A fost neiertător cu cei ce ţeseau minciuni şi intrigi; ura tot atît de mult hoţia şi lenea, căci una se trăgea din cealaltă, şi – este ştiut că lenea’i un vierme ce suge vlaga faptelor bune.

Aşa că, pentru leneşi oricînd mai erau ţepuşe în care să fie înălţaţi…

O altă legendă evocată de şeful secţiei de Istorie a Muzeului Municipiului Bucureşti este ”legată de faptul că plimbîndu’se prin Ţara Rumînească, l’a văzut pe un ţăran cu cămaşa ruptă şi l’a întrebat dacă are nevastă şi el a răspuns că are. Apoi, l’a întrebat, dacă a cules recolta de in, iar ţăranul a spus că a cules. Apoi, a intrat în casa omului şi a văzut că avea o nevastă tânără, frumoasă şi a întrebat’o de ce nu i’a făcut soţului ei o cămaşă frumoasă, din in, şi la sfârşit a dat ordin să i se taie mâinile femeii, pentru lenevie”.

Într’o zi Vlad Voievod a văzut în mulţimea de oameni ce se adunaseră la tîrg un sărman cu cămaşa ruptă în spate. A dat poruncă oştenilor să fie adus omul la palat. Aceştia l’au luat pe sus şi de îndată ce au ajuns la curte l’au şi înfăţişat domnitorului şi Sfatului boierilor.

Acolo Vlad Vodă l’a chemat să’l vadă mai de-aproape; nu l’a întrebat nici de unde este de loc, nici de ce este aşa de sărac, ci numai dacă are sau nu nevastă. Bietul om a răspuns dintr’o suflare:

– Am, Măria Ta.

– Atunci du’mă acasă la tine să o văd!

Au mers cu toţii pînă în satul apropiat şi au intrat în casa nici prea arătoasă, nici prea sărăcăcioasă a omului cu pricina. Le’a ieşit în întîmpinare o femeie voinică şi sănătoasă – pasă’mi’te era nevasta. S’a întors Vlad Voievod către bărbat:

– Ia spune, în anul ăsta aţi semănat in?

– Avem in din belşug, Măria Ta, – a prins omul curaj, arătîndu’i inul cules.

S’a întunecat la faţă domnitorul – aşa de mult i se apropiaseră sprîncenele în încruntare; a spus către femeie:

– De ce eşti leneşă faţă de bărbatul tău? Datoria lui este să are, să semene şi să culeagă ca să te hrănească, iar tu trebuie să’i faci bărbatului tău îmbrăcăminte frumoasă, care să fie totdeauna curată. Însă se vede treaba că nici cămaşă nu vrei să’i coşi, deşi eşti sănătoasă şi voinică. Înseamnă că tu eşti vinovată că umblă şi neîngrijit şi cu haine rupte pe el. Dacă bărbatul tău nu ar fi semănat in, atunci pe el l’aş fi găsit vinovat de starea în care este.

Judecata a fost dreaptă şi aspră: voievodul a poruncit să fie tăiate mîinile femeii cu securea, ca să se vadă cum sunt pedepsite femeile care degeaba au mâini, dacă nu sunt şi harnice.

Despre Ţepeş Vodă, fiul lui Dracula, s’a dus vestea peste secole de felul cum ştia să împartă dreptatea, încît poporul asuprit alerga ca la un părinte şi aştepta judecata lui.
Şi nu era pricină cît de grea şi de încurcată pe care domnitorul să n’o dezlege şi să nu pedepsească pe răufăcători.

Îi luaseră frica toţi cei care se simţeau cu musca pe căciulă, şi decît să se afle în faţa lui la judecată, mai bine intrau de’a dreptul în pămînt.
Adesea la scaunul domnesc erau înfăţişate pricini foarte grele şi încurcate.

VLAD ȚEPEȘ în ipostaza lui Pilat din Pont – Cripto-portret de Meister der Tafeln von Velenje (cca 1462-1465), tempera pe lemn. Actualmente lucrarea se află la Narodna Galerja din Ljubljana

Iată cum judeca aceste pricini Vlad Ţepeş

Într’una din zilele lui iulie ale anului l460, veniră dinaintea lui Vodă doi oameni cu totul diferiţi: un boier gras şi rumen la faţă, cu straie strălucitoare, şi un ţăran numai pielea şi osul şi în nişte zdrenţe care abia se mai ţineau pe el.

Ţăranul căuta sprijin la domnul ţării, punîndu’şi ultima speranţă în dreptatea lui Ţepeş.
Venise să spună că avusese şi el petecul lui de pămînt, dar boierul i’l răpise, de’l lăsase sărac lipit.

Boierul, dimpotrivă, zicea că ţăranul minte şi că pămîntul tot cît îl avea el era moştenire din tată’n fiu de la străbunicii săi.

După ce terminară ce aveau de spus, cei doi aşteptară. În sală, ca întotdeauna, se lăsă o tăcere grea, timp în care domnitorul cumpănea dreptatea.

Şi nu trebuiră să aştepte prea mult.

– Ai putea să’mi arăţi hrisoavele de stăpînire asupra pămîntului cu păţania ?

– Nu pot, mărite doamne, spuse şiret boierul. Că primul meu conac a ars, şi odată cu el au dispărut şi dovezile.

– Dar tu, ţărane, ai vreun asemenea hrisov ?

– N’am, vai de zilele mele, că mi l’a luat boierul odată cu pămîntul.

– Atunci, spuse Ţepeş, trebuie să mergem la faţa locului să vedem cum stă treaba.

– Să mergem, se grăbi să zică boierul.

În curînd ajunseră acolo. Ţepeş îl întrebă pe ţăran:

– Care zici că a fost pămîntul tău ?

– Acesta, mărite doamne, spuse ţăranul. Şi îi arătă cu mîna un petic de pămînt sărăcăcios, care se întindea spre pădure.

– Boierule, întrebă iar voievodul. Tu tot o mai ţii că e pămîntul tău ?

– Pot să şi jur, doamne, că e al meu din moşi strămoşi şi că ţăranul minte.

Ţepeş se întoarse atunci către un căpitan cu care stătuse de vorba în taină cînd se aflau pe drum:

– Spune’mi, acesta este locul de care mi-ai grăit ?

– Întocmai, mărite.

– Prea bine, zise Ţepeş. Boierule, precum se vede, ai dreptate. Pămîntul e al tău, şi nu al ţăranului. Poţi să ţi’l iei în stăpânire.

– Îţi mulţumesc pentru dreptatea pe care mi-ai făcut-o ! se ploconi boierul.

– Numai că nu am terminat, îl întrerupse vodă. Pentru pămîntul ăsta pe care’l ai va trebui să mori, boierule.

– Să mor ? ! Dar pentru ce, mărite ?

– Pentru că el ascunde o comoară. Sunt bani de aur furaţi din vistieria ţării, încă din timpul cînd domnea tatăl meu, Dracula. Acest bătrîn căpitan a recunoscut locul unde i’a îngropat hoţul. Este locul acesta al tău. Deci tu, fiind stăpînul, eşti totodată şi hoţul !

La auzul acestor cuvinte, boierul căzu în genunchi şi începu să se roage :

– Iartă’mă, mărite, dar nu sunt vinovat. Locul acesta nu este al meu, ci al ţăranului. Ţăranul va trebui să piară, că el este cu siguranţă hoţul !

– Ba tu vei pieri, boierule. Şi nu pentru că ai fi furat vreo comoară şi ai fi ascuns’o aici. Aceasta a fost o născocire a mea, ci pentru că ai furat pămîntul ţăranului, aşa cum ai recunoscut, de spaimă. Şi Ţepeş porunci ca boierul să fie tras în ţeapa dreptăţii sale, iar bietul ţăran să’şi ia înapoi peticul de pămînt care i se furase.

Vlad Țepeș într’un tablou reprezentînd patimile lui Isus (detaliu, 1460), Biserica Maria am Gestade, Viena, Austria.

Veni apoi rîndul unui tîrgoveţ şi unui ţăran. După straie, tîrgoveţul se vedea cît de colo că este înstărit. Îi mersese strună cu negoţul şi faţa îi era rotofeie şi plină de viaţă.

Alături de el, dar ţinându’se puţin mai în spate un biet ţăran, în straie sărăcăcioase. Cel cu plîngerea era tîrgoveţul. Zicea că împrumutase ţăranului un galben şi că acesta nu i’a dat înapoi datoria. Vorbind, tîrgoveţul îşi tot arunca privirea semeaţă şi răutăcioasa spre ţăranul care tremura ca varga de spaimă.

Ţepeş, aşa cum îi era felul, îl ascultă pe tîrgoveţ cu răbdare. Apoi îl privi stăruitor, ca şi cum voia să’i pătrundă în gînduri. Îşi schimbă după un timp privirea spre ţăran, cercetîndu’l de asemeni îndelung, după care îl întrebă:

– Este adevărat că târgoveţul acesta ţi’a dat un galben cu împrumut ?

– Da, este prea adevărat, răspunse ţăranul.

– …şi că pînă acum nu i l’ai înapoiat ?

– Ba, asta nu mai e aşa, mărite.

– Atunci povesteşte aici cum a fost.

– Sunt nevoiaş, măria ta. Am muiere şi şapte prunci. Opt guri de hrănit, că p’a mea nici n’o mai pun. Ni s’a terminat merindea şi am cerut de la dumnealui un galben ca să pot s’o mai scot la cap. Dar dîndu’mi el galbenul, nu mi’a spus nimic alt decît să i’l înapoiez cînd oi avea. Eu am ajuns de’am scuturat oleacă necazul, şi i’am şi dat galbenul. Dar dumnealui de colo:

”Ce crezi, ţărane, că ai scăpat cu ăsta ? Şi sămînţa dac’o semeni în pămînt, din una rodesc multe. Aşa şi galbenul meu. Se cere înzecit. Cum ai dat unul, mai dai încă nouă, şi gata !”

– Iar eu, iaca, mărite, nu pot. Mi’a fost foarte greu să’i înapoiez şi datoria adevărată şi curată, darmite ce’mi cere acu’ dumnealui.

După ce l’a lăsat pe ţăran să termine tot ce avea de spus, Ţepeş se’ntoarse iar spre tîrgoveţ.

– Auzi ce zice ţăranul, că ţi’a plătit datoria, I’adevărat, sau nu ?

– Nu, nu’i adevărat, mărite. E drept că mi’a înapoiat galbenul, dar trebuie să’mi mai dea încă nouă. Altfel ce interes aş fi avut să’l împrumut ?

– Şi crezi ca asta e drept, şi c’o să poată să’ţi plătească ? Uşor de zis, greu de făcut…

– E dreptul meu. Uşor, greu, asta e. Cum a plătit unu’, plăteşte şi noua, o ţine tîrgoveţul pe’a lui.

– Dacă’i pe’aşa, să facem o’ncercare…

Şi zicând acestea, ieşiră în curte. Acolo era o grămada de bolovani. Ţepeş porunci tîrgoveţului:

– Ridică unul din bolovani: acela;

Tîrgoveţul, care era destul de puternic, sălta un bolovan în sus şi’l ţinu puţin în braţe. Apoi îi dădu drumul în grămadă:

– E destul de greu, mărite.

– Aşa i’a fost şi ţăranului cînd ţi’a înapoiat galbenul, destul de greu. Dar a reuşit !… Acum să vedem mai departe.

– Ce sa vedem, mărite ?

– Cît îi e de greu ţăranului să’ţi dea nouă galbeni. Ridică din nou bolovanul.
Tîrgoveţul îl ridică.

– Mai ridică unul !

Tîrgoveţul se opinti şi reuşi sa mai urnească unul, însă în clipa următoare îi scăpă pe amîndoi din mână.

– Nu aşa, tîrgoveţule. Vreau să ţii în braţele tale nouă bolovani dintr’o dată !

– Dar asta nu se poate, mărite. Sunt atât de grei, că niciodată n’am să’i pot ţine pe toţi.

– Vezi, târgoveţule, la fel de grei sunt pentru ţăran cei nouă galbeni, cît pentru tine nouă bolovani. Cum n’ai putut tu, nu’i drept să’i ceri să poată el!

Tîrgoveţul nu mai zise nimic. În schimb, Ţepeş dădu porunca; tîrgoveţul să fie biciuit pentru lăcomia lui, iar ţăranul sa plece liniştit acasă, pentru că şi’a plătit cinstit datoria.
Pînă în seară Ţepeş mai judecă şi alte pricini. Cînd sfîrşi, faţa îi era luminată de un zîmbet lăuntric, de bucuria dreptăţii pe care o făcuse.

”Pot să mă duc să mă culc liniştit”, îşi zise.

Vlad Ţepes a fost o personalitate istorică ieşită din comun şi în acelaşi timp enigmatică, figura sa atrăgînd atenţia cronicarilor străini încă din timpul vieţii şi fiind ilustrată în numeroase legende.

Cele mai multe, în număr de treizeci şi cinci, sunt legendele germane, tipărite în 1462, în general ostile şi tendenţioase, conţinînd multe neadevăruri, legende care au condus la crearea în cele din urmă a unui mit al lui Dracula, exploatat literar şi apoi cinematografic pînă în zilele noastre.

Legendele slave, nouăsprezece ”anecdote”, înfăţişează un domnitor justiţiar, pedepsind pe oricine încalcă legea sau nu’i respectă autoritatea:

– unor soli turci care nu’şi descoperă capul în divanul domnesc le bate turbanele în cap folosind cuie, motivînd că întăreşte astfel un obicei existent la turci, dar care nu poate fi tolerat în Ţara Rumînească;

– alungă turcii veniţi într’o invazie, iar pe ostaşii proprii care fugiseră din luptă şi aveau răni pe spate îi omoară, prin tragere în ţeapă;

– pune o cupă de aur pentru băut apă lîngă un izvor folosit de toţi, dar nimeni nu îndrăzneşte să o fure;

– văzînd iscusinţa lui Ţepeş în luptă, sultanul îi propune să’l ia în slujba sa, dar voievodul rumîn foloseste ocazia pentru a prăda imperiul, întrebîndu’l apoi dacă nu vrea să’i repete slujba;

– un servitor care se plîngea de cadavrele din ţepile lui Vlad că miros urît este înfipt într’o ţeapă înaltă pentru a avea aer;

– solii nepricepuţi sunt pedepsiţi în momentul cînd nu ştiu să răspundă corect, iar răspunsul dat stăpînilor este că trebuia să trimita alţi oameni, mai învăţaţi.

Vlad Ţepeş, un tiran

Istoricii care au luat contact cu izvoarele documentare din perioada lui Vlad Ţepeş spun, însă, că domnitorul era perceput mai degrabă ca un tiran.

Mariana Gheorghe, istoric ploieştean:

”Personalitatea lui Vlad Ţepeş în istorie este foarte cunoscută, atît de istorici cît şi de popor. Poporul a luat contact cu personalitatea domnitorului mai ales după anii 1990, cînd în România s’a făcut simţită nevoia de justiţie, de dreptate, de cinste, de demnitate. Şi Vlad Ţepeş a fost invocat ca un astfel de justiţiar, un om care ar fi adus dreptatea. În egală măsură, sursele contemporane lui Vlad Ţepeş, şi mă refer la cele de secol XV, nu îl privesc întotdeauna cu ochi buni, ba din contră, sunt momente în care este denigrat, este acuzat de o domnie autoritară şi lucrul acesta se pare că i’a adus şi sfârşitul, în decembrie 1476.”

Domnitor în trei rînduri al Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş a fost asasinat la sfîrşitul lunii decembrie 1476.

Corpul său a fost decapitat şi capul trimis sultanului, care l’a aşezat într’o ţeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Ţepeş.

Miturile în istorie, o raportare a poporului la conducători

Istoricul Mariana Gheorghe crede că rumînii nu au mai multe mituri decît alte naţiuni, iar izvorul unor ”minciuni”, a unor exagerări din anumite perioade istorice, cu excepţia perioadei comunismului, cînd a fost cultivat în mod exacerbat cultul personalităţii, este chiar poporul, care are nevoie de eroi.

Glorificarea vine din nevoia de poezie

Mariana Gheorghe:

”Aşa cum am reuşit să înţeleg lucrurile pînă la ora aceasta, istoria scoate în faţă doar adevărul istoric. Mai devreme sau mai târziu, acest adevăr iese la lumină, şi el se bazează pe fapte, pe documente, pe realităţi trăite. În egală măsură, sursele pe care istoricii le citează, le studiază, le analizează pot fi cu o notă de subiectivism mai mare sau cu o notă ceva mai personal trăită şi de aici să apară ceea ce numim ”mitul în istorie”. Adică glorificarea faptelor de vitejie, de măreţie, de putere pe care un conducător sau un personaj istoric le demonstrează la un moment dat. Eroii şi’i creează fiecare popor, îi ridică sau îi coboară de pe piedestal în funcţie de trăirile poporului şi de cum se simte el raportat la acel conducător. Nu cred că, în istoria Rumîniei, sunt multe sau mai puţine mituri decît în istoria altor popoare. Pînă la urmă, trebuie să ne apreciem conducătorii, trebuie să ne apreciem luptele, trecutul. Şi pentru că nu mai putem să’l reîntoarcem, să îl analizăm aşa cum a fost, trebuie să’i recunoaştem partea bună şi partea rea. Partea de exagerare ţine şi ea un pic de partea de poezie. În secolul XIX, de exemplu, romanticii considerau că patriostismul şi iubirea faţă de ţară, glorificarea faptelor de vitejie ale strămoşilor erau necesare pentru a le aduce elanul în luptă, entuziasmul pentru a obţine unitate, independenţă sau ceea ce îşi doreau ei la momentul respectiv. Fiecare dintre noi se raportează la un model. Şi mai degrabă aş aprecia un model din istorie decît unul din societatea contemporană pentru că trecutul ne învaţă, dacă îl cunoaştem, cum să evităm greşelile, cum să nu mai repetăm acele greşeli. Dacă îl cunoaştem.”

Vlad Ţepeş ucidea din plăcere sau din raţiuni de stat?

Vorbind despre modul în care personajul istoric Vlad Ţepeş a ajuns să fie cunoscut ca fiind Dracula, personajul din romanul omonim al lui Bram Stocker, istoricul Dan Falcan a explicat că ”el, practic, în secolul al XV-lea, a fost victima, a ceea ce numim în termeni moderni, un linşaj mediatic”.

Această imagine a lui Vlad Ţepeş apare mai ales în ”cronicile săseşti redactate după 1462, la Sibiu şi Braşov care l’au înfăţişat ca pe un personaj sanguinard, violent” a mai spus Dan Falcan.

Pe de altă parte, ”cronica slavonă pune accentul pe faptul că toate acţiunile lui Vlad Ţepeş aveau o anumită raţiune şi anume cea de stat. El nu făcea aceste acte de cruzime, nu proceda la execuţii în masă în primul rînd de dragul de a vedea sînge şi pentru a fi satisfăcut sadismul său, ci pentru că prin aceste măsuri dure şi aspre, vedea un mijloc de a pune capăt corupţiei endemice existentă atunci ca şi întotdeauna din Ţara Rumînească, dezbinării, haosului care domnea atunci”.

Din toate poveştile ţesute în jurul lui Vlad Ţepeş reiese şi un anumit cinism în abordarea lui. De exemplu, mai spune istoricul Dan Falcan, ”cînd vine solia turcă şi rămîne cu turbanul în cap, Vlad Ţepeş spune:

– Dar sunteţi în faţa unui mare stăpînitor, nu vă daţi turbanele jos?

Iar solia turcă răspunde:

– Aşa este obiceiul la noi, să ne păstrăm turbanele în cap.

Theodor Aman, Vlad Ţepeş şi solii turci, Ulei pe pânză

Atunci Vlad Ţepeş spune:

– Bun, atunci să întărim acest obicei» şi dă ordin să li se bată cuie în cap, cu turban cu tot, ca să le fixeze turbanele.

Domiciliu obligatoriu la Buda – 12 ani

Vlad Ţepeş a avut, timp de 12 ani, domiciliu obligatoriu la Budapesta, în casa de oaspeţi a lui Matei Corvin, dar faptele sale de acolo au rămas învăluite în legendă.

”Se spune că nu prea făcea nimic, era domiciliu obligatoriu, avea zăbrele. Omora şoareci, gaze, dădea ordin să i se cumpere păsări de la piaţă pe care le omora în chinuri”, aceste fapte le relatează cronicile săseşti ”probabil pentru a ni se contura portretul uni individ patologic stricat la minte”, iar ”în lipsa exercitării unei autorităţi efective care să îi permită să omoare oameni din raţiuni de stat, se mulţumea şi să omoare tot soiul de animale”.

Dan Falcan a mai povestit că, tot pe vremea cînd se afla în Ungaria, ”un răufăcător din capitala Ungariei şi’ar fi găsit refugiu la el în casă, fiind urmărit de către poliţia locală.

În momentul în care poliţia a vrut să intre la el în casă, Vlad Ţepeş s’a opus şi chiar l’a omorît pe cel care vroia să îl prindă pe răufăcător. Cazul a ajuns înainte regelui Ungariei, Matei Corvin, care l’a întrebat de ce a făcut acest lucru. Iar, el a răspuns că domiciliul unui mare stăpînitor este inviolabil şi garda ar fi trebuit să ştie că nu se intră aşa la el, ar fi trebuit să i se ceară aprobare, dar intrînd fără voia lui l’a omorît”.

Acte de bunătate gratuită la Ţepeş nu prea există

Actele de bunătate ale lui Vlad Ţepeş pot fi interpretate mai degrabă ca acte de dreptate, susţine Dan Falcan, care a exemplificat în acest sens cu întîmplarea celor doi călugări ”care văd pădurea de ţepe, iar Ţepeş îi întreabă ce părere au. Unul îi spune că e un semn de răutate, nu se face aşa unor oameni, iar celălalt călugăr îi spune că «e un semn de autoritate domnească, la urma urmei tu eşti stăpînul ţării şi dacă ai făcut acest gest, ai avut raţiunile tale».

Evident, pe primul îl execută, iar pe celălalt îl miluieşte cu o sumă mare de bani ”în sensul în care unul a ştiut să vorbească cu un domnitor”.

Vlad Ţepeş, Prima victimă a unei campanii de presă

Ca o culme a ironiei cu care istoria ne’a lovit pe noi rumînii de nenumărate ori, avem surpriza să descoperim că personalitatea celui mai faimos voievod de’al nostru pe plan mondial a căzut victima unei campanii continue de denigrare din partea presei apusene.

De la cronicile și gravurile mincinoase ale sașilor și șvabilor din Transilvania, trecînd prin romanul lui Bram Stoker și poposind în preajma industriei Dracula din prezent, omenirea nu cunoaște încă personalitatea abisală a singurului lider militar care l’a îngrozit vreodată, la propriu, pe cuceritorul Constatinopolului.

Pentru a’l cunoaște mai bine pe cel care prin groază și teroare a reușit să mențină Valahia în afara ghearei lacome a Imperiului Otoman, merită zăbovit puțin asupra distinsei sale origini. Rareori marile personalități ale Istoriei au fost la rîndul lor descendenții unor alți mari oameni.

În cazul voievodului care i’a îngrozit atît pe creștini cît mai ales pe musulmani, soarta i’a hărăzit să aibă parte de un bunic legendar și de un tată să’i zicem, ”plin de imaginație”.

Frescă descoperită de curînd în casa prezentată mai jos, în care s’a născut Țepeș

Vlad al II-lea Dracul era fiul natural al lui Mircea cel Batrîn și vlăstar al marii familii a Basarabilor. Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepes, a avut la rîndul său o personalitate complexă care, din nefericire, nu a beneficiat de studii amănunțite din partea istoricilor.

Cu toate că era recunoscut drept urmaș legitim al marelui Mircea, avînd așadar dreptul nativ de domnie, tatăl lui Țepeș s’a remarcat în primul rînd ca un luptator și cavaler dedicat campaniilor anti-otomane ale vremii. Datorită urii și intrigilor clanurilor boierești, este nevoit să’și părăseasca tronul și să caute adăpost în Transilvania.

Acolo a trăit intre anii 1428-1436, beneficiind astfel de protecția Impăratului Sigismund de Luxemburg. Tatăl temutului Țepeș era o cunostință mai veche de’a regelui, deoarece încă din tinerețe s’a facut remarcat datorită curajului și îndemînării în luptă.

Pe baza acestor două calități prețuite, fiul lui Mircea cel Bătrîn a fost invitat să intre în rîndurile Cavalerilor Ordinului Dragonului (Ordinis Draconis). Gruparea în sine era una deosebit de exclusivistă și secretă, scopul său principal fiind acela de apărare a catolicismului alături de alungarea turcilor din Europa.

Blazonul ordinului înfățișa un dragon al cărui trup forma un cerc, fiara încolăcindu’și astfel coada în jurul gîtului. Simbolul în sine este unul mult mai vechi decît creștinismul, în accepțiunea Europei păgîne, acest animal fantastic era consacrat zeiței Atena, semnificînd ideea că rațiunea și înțelepciunea nu dorm niciodată, atente fiind la apariția Celui Rău…

Ordinul Dragonului (în latină Societas Draconistrarum), un ordin cavaleresc cruciat sub obedienţă religioasă creat de împăratul Sigismund de Luxemburg în 1408, în principal pentru a proteja creştinătatea de ameninţarea otomană.

Printre membrii acestui ordin cavaleresc s’a numărat şi Vlad al II-lea Dracul (Vlad Ţepeş), înnobilat în 1431 la Nürnberg de către Sigismund de Luxemburg, fiul lui Carol al IV-lea, de etnie cehă.

La 12 Decembrie 1408 este instituit în numele lui Isus Cristos, Ordinul cavaleresc al Dragonului care numără în Primul cerc un număr fix de 24 de cavaleri. În momentul morţii unui cavaler din primul cerc, rangul lui este înlocuit de un altul. Al doilea cerc nu are un număr precizat de cavaleri.

Întreaga suprafaţă geografică a regatului Ungariei va fi împărţită în ”cercuri” de apărare asemănătoare imaginii heraldice a Dragonului ce îşi buclează coada în jurul gîtului, aidoma unui cerc, Banatul, Severinul și Țara Rumînească făcînd parte din primul cerc de apărare, adică cel mai expus atacurilor.

În momentul în care Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei şi viitor împărat romano-german, şi soţia sa Barbara de Cilli (Celje) au înfiinţat Ordinul Dragonului, unul dintre cele mai faimoase ordine cavalereşti europene, puţină lume îşi imagina, probabil, că simbolistica acestuia va supravieţui timp de mai bine de două secole în îndepărtata Transilvanie, ajungînd, în împrejurări încă insuficient clarificate, să fie asociată, din punct de vedere simbolic, puterii politice exercitate de către conducătorii acestei provincii.

Transmiterea acestui simbol pînă în cea mai răsăriteană dintre provinciile regatului îşi poate găsi în sine explicaţia în împrejurările constituirii ordinului, care a fost deschis, de la bun început, demnitarilor regali deţinători de funcţii în Transilvania.

Astfel, printre nobilii fondatori sunt amintiţi Nicolae (Miklós) Csáki, voievod al Transilvaniei între 1402-1403 şi 1415-1426), care va fi urmat în funcţie de fiul său Ladislau (1426-1437); Ioan (János) Tamási, voievod în funcţie în timpul constituirii ordinului (între 1403-1409); Stibor Stiborici (voievod între 1409-1414, după ce fusese anterior între 1394-1401). De asemenea, dintre membrii fondatori ai ordinului făcea parte şi Mihail Nádasdi, comitele secuilor.

Este foarte plauzibil, prin urmare, ca demnitatea de voievod al Transilvaniei să fi fost asociată în această perioadă cu deţinerea statutului de membru al ordinului regal condus de Sigismund de Luxemburg.

Ordinul Dragonului pare să fi fost privit de iniţiatorii săi ca un continuator al vechiului Ordin al Sfîntului Gheorghe (Societas militae Sancti Georgii), fondat de Carol Robert de Anjou în anul 1326.

Componenţa acestui prim ordin regal poate fi reconstituită doar ipotetic, în absenţa unui act de constituire sau a unor documente care să o confirme. Cu siguranţă, printre membrii săi se numărau apropiaţii regelui, a căror credinţă fusese verificată în timpul războaielor civile care marcaseră prima parte a domniei sale.

Voievodul Transilvaniei din această epocă, Toma Szécsényi, era, foarte probabil, unul dintre aceştia, şi trebuie să remarcăm aici faptul că unul dintre descendenţii acestuia, Simon, se va număra printre mebrii fondatori ai Ordinului Dragonului. Originea reală a ordinului rămîne, aşadar, controversată.

Nu mai puţin enigmatică este, însă, simbolistica sa. În actul de fondare al Ordinului, emblema sa este descrisă în felul următor:

”Alegem şi suntem de acord să purtăm, ca membri ai societăţii, însemnul sau efigia dragonului încolăcit în forma unui cerc, cu coada sa încolăcită în jurul gîtului.”

Acest dragon urma să poarte, de asemenea, pe spinare crucea roşie a Sfîntului Gheorghe pe un scut alb. Este, prin urmare, evident faptul că fondatorii Ordinului Dragonului au dorit să îşi asume tradiţia deja aproape seculară a Ordinului Sfîntului Gheorghe, ucigătorul de balauri, a cărui tradiţie şi influenţă în regat trebuie să fi fost cu mult mai mare decît ne lasă să deducem sporadicele informaţii documentare pe care le avem despre acesta.

Trebuie observat însă faptul că, în cazul ordinului fondat în anul 1408, avem de’a face nu cu un dragon vînat de sfînt şi de adepţii săi, ci de unul care poartă, el însuşi, crucea Sfîntului Gheorghe.

Este un dragon care din adversar devine el însuşi simbolul ordinului, şi chiar simbolul său inspirator. Pare destul de clar faptul că ordinul e inspirat de o concepţie diferită de aceea care stătuse la baza ordinului anterior.

Nu mai este vorba despre o lume împărţită în alb şi negru, ci de o perspectivă integrativă, pe care o putem asocia unei cunoaşteri de tip hermetic. Statutele consemnate de episcopul Eberhard al Oradiei, păstrate într’o copie din anul 1707, afirmă în prologul lor că ordinul a fost creat de Sigismund ”din dorinţa şi intenţia noastră de a zdrobi faptele dăunătoare ale duşmanului nostru perfid”.

Pictor stirian necunoscut: Martiriul Sfântului Andrei – Vlad Ţepeş este reprezentat ca proconsulul roman Aegeas. (Pictură pe altar triptic, cca.1470-1480, Galeria Austriacă Belvedere, Muzeul de Artă Medievală Austriacă)

Ordinul pare a fi fost deschis atît prelaţilor, baronilor şi magnaţilor regatului, cît şi schismaticilor şi păgînilor, ”credincioşi ai străvechiului Dragon”.

Este oare întîmplător faptul că acest ordin s’a născut în ziua săvîrşirii unui masacru de proporţii, scandalos şi înspăimîntător chiar şi pentru epoca medievală, în care Sigismund şi ceilalţi fondatori ai ordinului au ucis aproape 200 de reprezentanţi ai nobilimii bosniace?

Întîmplător sau nu, şi alţi reprezentanţi ai ordinului, sau personalităţi asociate cu acesta, s’au arătat la fel de puţin lipsiţi de scrupule.

Cel mai faimos, Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, cunoscut sub numele de Dracula, care, orice s’ar spune, a reuşit să îşi impresioneze contemporanii prin cruzimea sa. De asemenea, o întreagă serie de reprezentanţi ai familiei Báthory, în special Sigismund şi Gabriel, s’au arătat la fel de înclinaţi către diferite acte de cruzime, iar Ştefan Bocskai, principele care a reuşit să restabilească poziţia internaţională a Transilvaniei la sfîrşitul Războiului de 15 Ani, s’a afirmat ca o adevărată mînă de fier în politica internă a Transilvaniei, adept al măsurilor celor mai dure.

Moneda emisa de Vlad Dracul, avînd pe o parte simbolul Ordinului Dragonului

Ce simbolizează Ouroboros ?

Semnificaţia atribuită dragonului pare a fi inspirată, în acest caz, din simbolistica alchimică, pentru care Ouroboros, dragonul încolăcit, este, de timpuriu, un asociat lui Saturn, ale cărui semnificaţii hermetice sunt strîns asociate cu mitul Vîrstei de Aur.

Din punct de vedere al semnificaţiei sale astrologice, Saturn reprezintă, de asemenea, ultima frontieră a Cosmosului, limita exterioară a sistemului planetar, ultima graniţă a lumii pe care mintea umană o putea pătrunde. Saturn este, cu siguranţă, un simbol iniţiatic prin excelenţă, în calitatea sa de zeu cu o faţă ascunsă, aceea de suveran al Vîrstei de Aur, care este accesibilă doar acelora purificaţi prin iniţiere.

Trebuie reţinut de aici faptul că porţile Ordinului Dragonului au fost deschise şi pentru reprezentanţii lumii ortodoxe, unul dintre cei mai importanţi fiind despotul sîrb Ştefan Lazarevič, căruia i se va adăuga, mai tîrziu, voievodul muntean Vlad Dracul.

Ştefan Lazarevič este considerat, de altfel, potrivit uneia dintre ipotezele care încearcă să regăsească rădăcinile istorice ordinului, iniţiatorul din umbră al acestuia, el figurînd în calitatea de semnatar al actului de constituire al Ordinului pe a doua poziţie din listă, după regele Sigismund.

Ipoteza sîrbească leagă originile îndepărtate ale Ordinului de o enigmatică frăţie de arme pusă sub patronajul spiritual al Sfîntului Gheorghe, căreia i’ar fi aparţinut cei doisprezece nobili sîrbi care au reuşit să străpungă liniile otomane în timpul bătăliei de la Kossovo Polje; unul dintre aceştia, Milos Obilič, a reuşit să îl ucidă pe sultanul Murad I în propriul său cort, anulînd astfel o parte a consecinţelor victoriei obţinute de turci pe cîmpul de luptă.

Această frăţie de arme ar fi avut, se pare, cel puţin un supravieţuitor, care l’ar fi iniţiat şi pe Ştefan Lazarevič, cel care a reuşit să îi insufle lui Sigismund de Luxemburg ideea unui ordin cavaleresc mai amplu, care să’i reunească pe cavalerii de confesiune ortodoxă cu aceia de confesiune catolică.

Această ipoteză ar putea explica, într’un anumit fel, motivele pentru care Transilvania s’ar fi arătat mai apropiată de unul dintre filoanele primare ale Ordinului. Ea ar putea accentua odată în plus asocierea între apartenenţa la Ordin şi exercitarea funcţiilor suveranităţii, realizată de elita politică transilvăneană pînă în secolul al XVII-lea.

Transmiterea simbolului

Rămîne, totuşi, dificil de soluţionat problema transmiterii acestui simbol de la ordinul fondat la începutul secolului al XV-lea pînă la momentul adoptării sale ca simbol al puterii princiare în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, şi nu este sigur că cercetările viitoare vor putea documenta cu suficientă claritate filiera şi modalitatea prin care s’a realizat această transmitere.

Ne aflăm în interiorul unei lumi aristocratice, elitare, o lume care are secrete pe care nu le dezvăluie cu uşurinţă. Sunt tradiţii care se transmit din generaţie în generaţie, sunt mituri, legende şi cunoştinţe secrete pe care documentele scrise nu ni le prezintă. Este posibil ca transmiterea să fi fost legată de tradiţia familiei Báthory, ştiut fiind faptul că Ştefan Báthory, mare stolnic al regatului între 1417-1431, apoi jude al curţii regale (1431-1439), căzut eroic în lupta de la Varna (1444), a fost unul dintre apropiaţii lui Sigismund de Luxemburg, fiind iniţiat în Ordin în perioada extinderii acestuia.

Este adevărat, Ştefan reprezenta ramura de Ecsed a familiei, cea care a dat’o, bunăoară, pe Elisabeta Báthory, faimoasă datorită înclinaţiei sale către practici magice criminale. Însă şi un alt Ştefan Báthory, nepot al celui dintîi, reprezentant de această dată a ramurii de Şimleu, aceea care i’a dat pe principii de mai tîrziu, făcea parte din anturajul lui Sigismund de Luxemburg în calitatea sa de cavaler al curţii regale, şi este puţin probabil ca ideologia şi simbolistica ordinului să îi fi fost străine.

În pofida tăcerii izvoarelor, existenţa acestei transmiteri misterioase rămîne incontestabilă.

Simbolul lui Ouroboros se regăseşte, ca simbol al puterii, în stemele celor mai importante familii domnitoare ale Transilvaniei, fiind folosit de Ştefan, Sigismund şi Gabriel Báthory, de Ştefan Bocskai, de marele Gabriel Bethlen, apoi de familia Rákóczi.

Dragonul princiar transilvănean îşi dezvăluie, altminteri, semnificaţiile sale hermetice şi alchimice prin renunţarea la afişarea explicită a atributelor care îl asociau vechiului ordin al Sfîntului Gheorghe: scutul şi crucea ‘de sânge”.

Invariabil, chiar şi în cazul principilor catolici, dragonul princiar transilvănean este un Ouroboros care nu este însemnat cu semnul crucii, dar care păstrează însă un alt specific al emblemei Ordinului: coada înfăşurată în jurul gîtului. Acest ordin, de la care principii Transilvaniei îşi extrag resursele secrete ale puterii, este unul al adepţilor Dragonului, care, odată descifrată semnificaţia sa ascunsă, se transformă din inamic în protector.

Forţa sa de excepţie, odată înţeleasă şi stăpânită, se transformă într’un uriaş rezervor de energie pentru adepţii săi.

”Încreştinarea” formală a dragonului, realizată în secolul al XV-lea, este doar o etapă tranzitorie. În secolul al XVI-lea, noii adepţi ai ordinului au renunţat fără probleme la însemnele încreştinării, păstrînd doar esenţa pură a dragonului: forţa primordială care guvernează transformarea şi aduce victoria.

Îndelungata transmitere a tradiţiei Ordinului Dragonului, pînă la mijlocul secolului al XVII-lea, reprezintă una dintre cele mai puternice dovezi ale perpetuării tradiţiei şi simbolisticii unei cavalerii ezoterice, asupra căreia izvoarele scrise nu ne oferă decît indicii foarte vagi. Poate fi legată această tradiţie cavalerească de înclinaţia manifestată de cei mai mulţi dintre principii Transilvaniei către ezoterism, magie, alchimie şi practici oculte?

Sunt întrebări cărora istoricii le caută încă răspunsul.

Blazonul lui Vlad Dracul

Pe cînd Mircea cel Mare se afla la Nurenberg impreuna cu fiii si suita sa, ca invitat al regelui Sfîntului Imperiu Romano-German și rege al Ungariei, Sigismund de Luxemburg remarca abilitatea în luptă a printului Vlad Dracul. Atunci, tatăl sîngerosului Țepes a avut dreptul de a purta la ceremonii costumul rosu întunecat cu mantie verde, la gît avînd simbolul din aur al dragonului.

În limba rumînă, termenul pompos de dragon, moștenit de Vlad Dracul, are drept corespondent pe cel de Drac și Balaur, astfel împămîntenindu’se în conștiința națională numele de Vlad Dracul sau Drăculea.

Nu trebuie să ne mirăm prea mult dacă tinem cont că în Europa aveau să circule nu mai putin de 57 de variante ale numelui voievodului, printre cele mai uzitate fiind cele de Dracole, Dracuglia, Dracol, Draco, Dragula, Dragulios, Dragulia, Trakulam, Tarac Oglu, sau Kazikil, Kazakil și Cassiclu, dupa cum il numeau înfricoșați turcii.

Revenind la momentul fugii sale în Ardeal, Vlad Dracul primeste de la puternicul rege Sigismund clădirea corpului de paza din cetatea Sighișoarei, alaturi de funcția de comandant al oștilor imperiale din sudul Transilvaniei. Acolo se căsătorește cu una din fiicele lui Alexandru cel Bun, femeie de rang înalt din familia Mușatinilor.

Astfel, viitorul Vlad Țepes, copil legitim născut din această legatură, era văr direct cu Marele Ștefan al Moldovei.

Cei doi lideri au copilărit parțial împreună, devenind prieteni foarte buni.

În heraldică și genealogia voievozilor valahi, Vlad Tepes apare sub numele de Vlad al III-lea Drăculea, mostenind numele tatalui transformat în renume, odată cu acesti doi voievozi, tată și fiu, Țara Rumînească cunoaște familia boierească a Drăculeștilor.

Cine era Vlad I ?

Pentru a nu se crea o confuzie nu ar fi greșit să pomenim aici de Vlad I Uzurpatorul decedat în 1397 și care a fost domn al Țării Rumînești între noiembrie 1394 sau mai 1395 și decembrie 1396.

Originea sa este controversată. El ar fi fost ori un boier, ori fiul lui Dan I și frate cu Dan al II-lea. Alți cercetători au rezerve în stabilirea vreunui grad de rudenie între Vlad I și Mircea cel Bătrîn invocînd lipsa documentelor doveditoare.

Se presupune că Vlad I tronul îl ia în urma marii ofensive otomane din toamna lui 1394, atunci cînd a avut loc și bătălia de la Rovine (datată de cîteva cronicilor sîrbești 10 octombrie 1394, însă după opinia argumentată a istoricului sîrb Đ. Sp. Radojičić ar fi fost datată 17 mai 1395, teorie preluată și de cîțiva istorici rumîni precum Anca Iancu.

Documentar, el apare la sfîrșitul anului 1395 cînd Sigismund de Luxemburg, de voie, de nevoie, îl recunoaște ca suveran al Țării Rumînești blamîndu’i politica sa pro-otomană. Într’un document din 28 mai 1396 (Hurmuzaki, I/2, p. 374-375), Vlad Voievod dă diferite privilegii Regatului Polon afirmînd, în mod laudativ că’și datora tronul regelui polon.

Wład, voevodul  Vlachilor, aduce un omagiu și promite o alianță credincioasă lui Władysław, regele Poloniei și reginei Jadwiga, în 4 mai 1396

Pe plan extern, domnitorul încearcă scoaterea Țării Rumînești din coaliția anti-otomană și orientarea spre noua putere europeană, ce odată cu anihilarea statelor sîrbești în marea bătălie de la Kosovo din toamna lui 1389 și anexarea totală a Bulgariei în 1393, se prefigura ca principala mare putere a zonei.

Totuși nu se rupe de regatele creștine, iar privilegiile și tratatul cu Polonia făcut prin intermediul domnului Moldovei, Ștefan I, duc spre concluzia că, în ciuda nerecunoașterii oficiale a regalității maghiare și a aliaților săi (regele Sigismund îl numea într’un act din 28 decembrie 1395 ”numitul Vlad, care se da drept voievod”), Vlad I era un domn puternic și stăpîn în țara sa. Această poziție este confirmată de monedele pe care le’a emis.

Motivul pentru care este mai rar pomenit de istorici, este că’și cîștigă tronul datorită temerilor boierilor de cresterea dominației otomane la Dunăre, fiind sprijinit de Ștefan I, polonezi și turci. Vlad I este primul domnitor muntean care plătește haraciul către Poarta Otomană. Se presupune că ar fi plătit și tribut în oameni însă acest lucru nu este dovedit de documentele existente.

Casa din Sighișoara în care s’a născut Vlad Țepeș și în care s’a descoperit recent Fresca cu tatăl lui, Vlad Dracul

Singur printre turci

Revenind la Vlad Țepeș, după o copilarie petrecută pe străzile Sighișoarei, viața tînărului Vlad avea să se schimbe radical si dramatic în acelasi timp. Moartea regelui Sigismund, protectorul tatălui sau, petrecută în anul 1437, este interpretată de turci drept o slabiciune a frontului antiotoman creat în estul Europei.

Cu un an înainte, Vlad Dracul fusese nevoit de noile conjuncturi politice să meargă la Bursa în inima Imperiului, pentru a jura credință sultanului Murad al II-lea. Conștient de problemele create de Mircea cel Bătrîn, sultanul nu a dorit să riște în privința urmașilor acestuia.

Prin urmare, Vlad Dracul a trebuit să trăiască în apropierea sultanului alături de cei trei fii ai săi, Mircea, Vlad și Radu. Domnul muntean și’a lăsat fiii zalog sultanului în timpul expediției militare intreprinsă de turci în Transilvania. Tristul atac musulman în Ardeal s’a soldat conform cronicilor cu devastarea cetățiilor Alba Iulia, Sighișoara, Mediaș, plus asediul Sibiului și Brașovului. Alaturi de prada, turcii au luat robi circa 30.000-40.000 oameni, o cifră imensă pentru acele vremuri…

Vlad Dracul revine la tronul Valahiei în anul 1433, dar pentru a controla un astfel de vasal turbulent și periculos, turcii continua să’i păstreze pe Vlad și Radu drept ostatici -garanți ai propriului lor tată.

Cei doi copii au parte de o educatie militar-politică în spirit turcesc, undeva în podișul arid din Anatolia. Acolo, la umbra Munților Kociadag, trona aspra cetate Egrigoz, unde Vlad va rămîne pînă în anul 1438, cînd tatăl său este decapitat din ordinul nejustificat al fostului său camarad de arme, Iancu de Hunedoara.

Singur printre turcii cei dușmănoși, viitorul Tepes își continua studiile militaro-tactice, devenind un mînuitor expert al iataganului și al suliței de luptă. Caracterul său agresiv și privirea’i cruntă, l’au ținut departe de șicanele și avansurile turcilor.

Radu cel Frumos, iubitul sultanului

Nu la fel se poate spune despre fratele său, Radu, care datorită înfățișării, ajunge să se aleagă cu porecla cel Frumos.

Există unele marturii istorice care merg pînă într’atît încît se pare că Radu ar fi fost violat de viitorul Mahomed, cuceritorul Constantinopolelui, mai tîrziu cei doi avînd chiar o relatie intimă de durată…

Dezvăluirile rușinoase pentru acele timpuri au fost făcute de cronicarul Gheorghe Șincai (1754-1816), care scria în opera ”Medicina şi farmacia în trecutul rumînesc”:

”Mohamed al doilea pe Radu cel Frumos îl avea la sine din 1445 şi’l folosea la fapte de ruşine, ţinîndu’l la masă cu sine. Ci mare price a fost întru început între împărat şi pruncul acesta, cînd a vrut întâia dată să facă cu el după năravul turcesc. După ce s’au întrupat în curtea împărătească, l’au surghiunit la Caramanu, că mai omorîse pre împăratul, împungîndu’l cu sabia. Dar după aceia s’a făcut concubin împăratului.”

Însă Gheorghe Șincai nu este singurul cronicar care afirmă aceste lucruri. Potrivit mărturiei cronicarului bizantin Laonikos Chalkokondyles (1430-1470), care nota în lucrarea ”Expuneri istorice”, că în captivitate Radu cel Frumos a devenit iubitul lui Mehmet:

”Iarna aceasta însă împăratul petrecînd’o în palatele sale, a trimis după Vlad, feciorul lui Dracula, domnul Daciei; și avea la sine pe fratele aceluia, mai tînăr, fiind favoritul său și trăind și locuind la el. Și s’a întâmplat ca în timpul, cînd a ajuns la domnie și sta să plece asupra lui Caraman, împăratul dorind să aibă relații cu acest băiat, era cît pe ce să moară de mâna aceluia. Căci fiindu’i drag băiatul, îl chema la petreceri și, închinînd cu patimă paharul către el, îl chema în camera de culcare. Și băiatul, fără a bănui că va păți așa ceva din partea împăratului, l’a văzut pe împărat repezindu’se la el pentru un lucru de așa fel și s’a împotrivit și nu se da la dorința împăratului. Și’l săruta împotriva voiei lui și băiatul, scoțînd un pumnal îl lovește în coapsă pe împărat și așa îndată a luat’o la fugă, pe unde a putut. Doctorii i’au vindecat rana împăratului. Iar băiatul urcîndu’se într’un copac undeva pe acolo, s’a fost ascuns.”

Acesta continuă:

”După ce însă împăratul și’a făcut bagajele și a plecat, atunci și băiatul coborîndu’se din copac și luînd’o la drum, nu cu mult mai pe urmă a venit la Poartă și a devenit favoritul împăratului. Dar are obiceiul să se folosească nu mai puțin de cei ce duc același fel de viață ca și el; căci cu aceștia e mereu împreună și petrece cu ei zi și noapte, de cei de alt neam se crede că împăratul se folosește nu prea mult, ci puțintel. Lui Vlad, fratele acestui băiat, împăratul i’a încredințat domnia Daciei; și cu ajutorul împăratului Vlad feciorul lui Drăculea a năvălit și a luat domnia.”

Scîrbit de calea pe care o alesese fratele său, Radu, Vlad își găsește refugiul exclusiv în știința armelor. În răstimp, ura sa contra turcilor creștea arzînd mocnit…

Cum în urma bătăliei de la Varna în care cruciada creștină europeană este zdrobită fără drept de apel de turci, Țările Rumîne se aflau din nou singure în fața Semilunei, în mintea lui Vlad a încolțit un plan cumplit.

Avea să cîștige cu orice preț tronul Valahiei. Cunoscător excelent al moravurilor și mentalității turce, Vlad știe că aceștia nu pot fi ținuți departe de țară decît cu ajutorul fricii primare, instinctuale care sălăsluiește în ungherele ascunse din sufletul oricărui om.

Alianțele viitoare ale voievodului nu vor mai fi nevolnicele state creștine, ci cumplitele fiice ale Disperării: Teroarea, Groaza, Spaima și Durerea!

Două domnii și multe fapte de pomină !

„El domni cu o rigoare necunoscută pînă atunci în principatele rumîne”,  (August Treboniu Laurian).

Dupa moartea tatălui și a fratelui său mai mare, Mircea, Vlad, viitor Țepes era următorul îndreptățit să ocupe tronul valah. Tron ocupat între timp de Vladislav al II-lea, vărul său din familia Dăneștilor. Între cele doua familii nobile valahe, Drăculeștii și Dăneștii existînd o ura fără margini.

Profitînd de dezastrul suferit de armatele lui Iancu de Hunedoara și Skanderbeg la Kossovopolje în anul 1448, legendarul voievod de mai tîrziu pune mîna pe tronul tatălui sau, ajutat fiind de o serie de pașale de la Dunăre, în frunte cu pașa de Nicopole și beglerbeiul Karadja-bei, conducătorul armatei Rumeliei.

De partea tînărului domn mai erau și o serie de boieri valahi adunați într’o alianță potrivnică lui Vladislav Dănescu.

Așa și’a dobîndit Vlad prima domnie. O domnie care avea să dureze doar cîteva luni, mai precis între lunile august 1448 și ianuarie 1449.

După ce îl înlăturase pe Dan, pretendentul la domnie sprijinit de Poartă, Vlad Ţepeş se aştepta la represalii din partea turcilor. Înţelesese că lui Mahomed al II-lea nu’i era pe plac felul în care Ţara Rumînească îşi ridicase capul şi încerca acum să se opună măririi haraciului; de aceea aproape îndoise numărul străjilor de la Dunăre pe cît se întindea hotarul.

Pe de altă parte, trimise iscoade pricepute chiar în Imperiu să afle ce se mai pune la cale.

Dar sprijinul cel mai de nădejde l’a pus în cei cîţiva oameni credincioşi lui, aflaţi chiar în slujba sultanului. Prietenia cu ei se legase în anii cînd Vlad, ca fiu de domnitor al unei ţări închinate Porţii Otomane, fusese ostatec la Constantinopol, şi căpătaseră cu toţii învăţătură de la acelaşi dascăl.

De fapt, surghiunul acela – departe de ţară şi departe de familie îl salvase pe tînărul Vlad Voievod, moştenitor al scaunului domnesc de la pieire cînd, în 1447, Iancu de Hunedoara năvălind cu armată în Ţara Rumînească îi ucisese tatăl, pe Vlad Dracul, pentru că, silit de împrejurări, se închinase din nou Porţii.

Prietenia aceasta, întreţinută cu daruri bogate, s’a dovedit a’i fi de folos lui Vlad Ţepeş căci de la marele vizir a aflat că sultanul l’a trimis pe Hamza beg de la Nicopole să’l prindă şi să’l aducă spre aspră judecată în faţa sa. Însă, un timp s’a crezut că ştirile nu au fost adevărate: Hamza beg trimisese solie că doreşte să fie lăsat numai să treacă în pace, fără vătămare, spre nord, unde la hotar, o neînţelegere cu cetăţile ungureşti l’ar fi nemulţumit pe sultan.

Drept semn că cele spuse sunt adevărate, grosul oştilor aveau să rămână cu Hamza beg în apropiere de graniţă, la intrarea în ţară, iar un grec, pe nume Catavolinos, cu o suită redusă vor veni pînă la Tîrgovişte să’l salute pe domnitor şi vor pleca mai departe spre a se înţelege cu ungurii la faţa locului. Prea se potriveau toate bine şi erau nesupărătoare ca să fie într’adevăr aşa. Prea multă grijă aveau turcii să li se cunoască intenţiile…

Numai că Vlad Voievod, aflînd că Hamza beg era însoţit de Catavolinos, copil al Fanarului, fără patrie şi fără neam, perfid şi lacom de intrigi cum altul nu s’ar mai fi găsit în tot Imperiul, cunoscând ce plase veninoase reuşea să ţeasă mintea grecului, a devenit de două ori mai prudent şi chibzuit.

A trimis vorbă că înalta solie este aşteptată în cetatea de scaun a Ţării Rumîneşti, iar că oştilor rămase lîngă Strehaia le va trimite hrană îndestulătoare pentru oameni şi animale. În locul şirului de care cu provizii s’a îndreptat într’acolo ceata de viteji a domnitorului şi astfel a fost capturat detaşamentul de turci în frunte cu Hamza beg.

De fapt, ei trebuiau să’l aducă pe Vlad Ţepeş la Constantinopol, de îndată ce prin vicleşug, Catavolinos ar fi reuşit să’l atragă în cursa pregătită.

Vlad Ţepeş s’a prefăcut a nu avea ştire de planurile perfide ale lui Catavolinos. Ca de obicei l’a poftit la ospăţ şi în faţa pocalelor cu vin rubiniu începu a’l înţepa cu vorba şi cu privirile:

– Nu bea mult, oaspete din Fanar, că în fundul pocalului stă adevărul, şi dacă’ţi pică pe limbă, o să spui lucruri de care te vei căi!

Catavolinos nu s’a dat bătut: încrezător în mintea lui nici nu a simţit îndoiala ce pusese stăpînire pe însoţitorii săi. Cu glas mieros, îl rugă în repetate rînduri pe Vodă să pornească cu ei a doua zi – pasă’mi’te către cetatea ungurească – căci spiritul de dreptate al voievodului muntean ar fi fost cică o chezăşie că ce li se cere ungurilor nu este o încălcare a înţelegerii cu Imperiul Otoman …

Avea limbă ascuţită grecul, şi mai avea ochi adînciţi în orbite şi care alergau la dreapta şi la stînga în aşteptarea răspunsului voievodului valah. Adăugă, cu convingere:

– Înalta Poartă te va răsplăti pentru sprijinul dat mie, cînd voi spune că te’ai pus chezaş bunelor noastre intenţii. Nu îţi cer să’mi dai oştire în ajutor, nici bani, ci numai să mergi cu mine. Eu singur m’am gândit că Domnia Ta nu vei refuza să’l slujeşti pe sultan şi mă vei urma, lăsînd grijile ţării deoparte două zile…

I s’a făcut lehamite lui Vlad Ţepeş de atâta vorbărie şi tămîiere din partea celui care, mîncînd din bucatele date, cugeta nu cum să mulţumească pentru ospitalitate, ci cum să ceară preţ mai mare pe capul domnitorului şi i’a zis:

– Eu credeam că măritul Mahomed te’a trimis încoace. Dar dacă spui că zelul tău de’a mă vedea aruncat în Bosfor nu este din poruncă, ci singur ţi’ai ales calea asta, am să’ţi împărtăşesc ceva: ştiam că ai cuget negru şi limbă ascuţită, dar te’am primit ca pe un sol de bună-credinţă. Tu nu ştiai că pentru cei ce se fac vinovaţi, dreptatea mea e neagră, şi că la curtea mea domnească sunt ţepi ascutite? De te’oi înălţa în vîrful uneia, de’acolo de sus vei vedea cum oastea lui Hamza beg a căzut în mîinile noastre. Ori poate că acolo sus vei simţi doar ascuţimea ţepii şi vei înţelege că ascuţimea limbii nu ţi’a fost de vre’un folos.

Cu toate acestea, exacerbarea politici interne concretizata prin luptele tot mai dese între clanurile boieresti, coroborată cu lipsa unei armate personale credincioase, fac ca tînărul voievod să’și piardă tronul în favoarea lui Vladisalv Dănescu.

Fără niciun fel de ajutor, Vlad fuge în Moldova unde leagă o prietenie puternică cu viitorul domn, Ștefan cel Mare. Datorită acutizarii luptei pentru putere, cei doi veri se văd nevoiti sa se refugieze peste munti, la curtea lui Iancu de Hunedoara, devenit între timp voievod al Transilvaniei.

Situația în Europa avea să se înrăutățească fără precedent odată cu căderea Constatinopolului. Devenit între timp om de încredere al lui Iancu de Hunedoara și însărcinat de acesta cu paza hotarului de sud al Ardealului, Vlad întreprinde un atac fulgerător în Valahia, în decursul căruia îl prinde pe Vladislav la Tîrgșor și îl decapitează.

Urmează cea de’a doua și cea mai importantă domnie, desfășurată între anii 1456-1462.

După ce Vlad și’a recăpătat tronul, s’a înconjurat de un mare număr de soldați aleși și de mare încredere ”cărora le dădea bani și avere și cealaltă stare și situație a celor uciși” după cum amintesc cronicile.

Întărit împotriva unei eventuale tentative de asasinat, Vlad Vodă se concentrează pentru început asupra boierilor. Scopul era de fapt consolidarea și creșterea puterii voievodale. În plus, tagma boierească era un stat în stat, iar forța sa era imensa datorită bogăției și influențelor personale.

Vlad avea o ură mai veche împotriva boierilor în care nu avea încredere nici cît negru sub unghie. În afara tendinței apoape „naturale” pentru uneltiri si trădări, o mare parte a boierimii era vinovată de moartea tatălui său.

Documentele istorice sugereaza că eliminarea boierilor a fost făcută succesiv, in mai multe episoade, Vlad dînd iama nu doar în boierii de rînd, ci și în elita conducătoare.

Astfel, în cea de’a doua domnie, voievodul rumîn execută drept măsura de prevedere un număr de 11 boieri din cei 23 de mari dregători ai sfatului domnesc. Celebrul episod al uciderii boierilor adunați are la mijloc un dialog tragico-comic între domnitori și clica nobiliară.

Cronicile ne spun că Vlad i’a invitat frumos la masa pentru a’i aduna într’un singur loc. După care a început judecata. În stilul și uzanțele sale…

I’a intrebat sincer pe fiecare în parte cîți domni cunoscuseră pe scaunul Țării Rumînești. Boierii au raspuns diferit. Unii 10, alții 20, fiecare în funcție de vărstă. Indignat, domnitorul cere să i se explice cauzele atîtor schimbări anormal de dese. Neprimind răspuns, Vlad le strigă furios:

”Vina o poarta rușinoasele voastre dezbinări!”

Instantaneu, moartea și’a întins lunga ei aripă neagră ticsită de țepe deasupra palatului…

Un număr de 500 de boieri, mari si mici, cu familiile și slujitorii lor au fost trași de vii în țeapă în curtea domnească. Atît țările rumîne cît și lumea întreagă nu mai pomeniseră un asemenea lider !

Clanurile boieresti rămase s’au temut într’atît încît au organizat la rîndul lor o ripostă concretizată în strîngerea în grabă a unei armate de lefegii, cu care au purces spre prinderea și uciderea domnitorului. În fruntea gupului rebel se afla puternicul și vestitul boier Albul cel Mare.

Nu au avut nicio șansă in fața copilului de altă dată care crescuse mîncînd strategie militară pe pîinea amară a turcului. Vlad a ieșit cu oastea înaintea lui. Albul cel Mare a fost tăiat în bucăți de viu, aceeași soartă avîns’o nevasta, copiii și toși lefegii prinși.

Pe fondul ala-zisei terori înfăptuită de domnitor, Valahia creștea, se îmbogățea și prospera. Vlad încuraja comerțul, construirea de drumuri și sate, ocrotindu’i pe negustori și pe țăranii care alcătuiau grosul armatei. Nimic nu grăiește mai sugestiv depre atmosfera instituită de noul domnitor cu mînă de fier decît nemumăratele documente istorice:

”Așa de mult ura răul din țara lui, încît dacă cineva făcea rău, furt, tîlhărie, nedreptate sau siluia vreo muiere sau fată mare, acela nu rămînea viu.”

Blamatul și batjocoritul Dracula era, de fapt, iubit de popor, fiind considerat un mare și înțelept stăpînitor.

Că așa stau lucrurile este că la 600 de ani de la moartea sa, el nu a scăzut din memoria colectivă a poporului rumînesc cîtuși de puțin. El se află și azi în preferințele rumînilor ca figură emblematică a eroului desăvîrșit care trezește emoții de fiecare dată cînd i se pomenește numele.

O altă dovadă a magnitudinii personajului istoric Vlad Țepeș este respectul, teama dar și invidia care le’a trezit în dușmanii declarați și nedeclarați de peste granițele țării noastre, care nu scad nici azi, foarte mulți vorbind cu o ură nedisimulată în continuare în memoria sa, spunînd lucruri false la adresa sa.

În 2016 s’a dat publicității un studiu, care arată ce personaje din istorie ar alege astăzi rumînii la șefia statului rumînesc.

Rezultatele vorbesc, din nou, despre un profil de conducător pe care rumînii au arătat că și’l doresc și în timpul altor cercetări sociologice.

Sociologul independent Dani Sandu, fost bursier Fulbright, la University of Cincinnati:

”Este arhetipul liderului puternic și autoritar, care nu este încadrat în vreun fel de structură instituțională. Plasarea lui Vlad Țepeș pe primul loc vine, mai degrabă, din respingerea de către populație a clasei politice. Practic, se merge pe ideea că există lucruri ce ar trebui făcute, dar nu are nimeni curajul sa le facă, de aceea Rumîniei i’ar fi util un lider politic autoritar.”

Aventurile unui sultan prin Valahia!

Cetățile și mănăstirile sunt reconstruite și întărite. Vlad nu’i suporta pe vagabonzi și cerșetori care erau în opinia sa doar niste hoți.  Hotia, jaful si minciuna fiind eradicate (există marturii despre drumuri intregi marginite de hoiturile celor trași în țeapă), prosperitatea țării atinsese culmi mai mari decît în timpul domniei ilustrului său bunic.

Toate acestea au atras însa ochiul lacom al Semilunei …

Sultanul Mahomed al II-lea:

„Nu pot să iau țara unui bărbat care face lucruri așa de mari și mai presus de fire… acest bărbat care face astfel de isprăvi ar fi vrednic de mai mult dacă ar avea o armată mai mare.”

Voievodul nu a pierdut din vedere atît pericolul otoman cît și ura sa împotriva turcilor ale căror obiceiuri, tradiții și religie nu le putea înghiți cu niciun chip. Politica sa antiotomană a fost alimentată de creșterea tributului impus Valahiei. Refuza așadar plata oricărei forme de haraci, fie acela în bani, vite, grîne sau robi.

Turcilor nu le venea să creadă că un vasal crescut și educat după moravurile lor, prezenta semne de rebeliune. Își stăpînesc furia și trimit o solie care să’l roage personal să nu mai întîrzie cu tributul. Dar domnitorul avea un alt plan.

Sătul de tupeul turcesc, nu scapă din vedere că membrii soliei nu’și descoperă capetele la vederea sa. Le fixează acestora turbanele în oasele țestei cu ajutorul unor cuie, după care’i trimite pe jos spre Stambul.

Inteligentul si ambițiosul sultan Mahomed al II-lea pricepe imediat cu cine are de’a face. Ocupat în prima instanță cu rascoală din Moreea și luptele cu hanul hoardei Ak Koyunlu, se gîndește să’l înlăture pe Vlad prin vicleșug. Sultanul lasă acestă cursă în seama perfidului Catavolinos, un sfetnic grec, si a lui Hamza Pasa, soimarul personal al sultanului. Cele doua personaje machiavellice concluzionează ca Dracula este greu de scos din țară și se decid astfel să’l prindă în Valahia.

Foarte proastă inspirație au avut. Loviți prin surprindere pe cînd se aflau în cetatea Giurgiului, cei doi dregători ai Porții sunt trași de vii în teapă în fața unei alte suite de țepi unde se zbăteau în agonie proprii lor soldați. Om cu respect pentru ranguri, Vlad i’a tras în doua țepe mai mari decît cele destinate ienicerilor.

Nu era decît începutul pentru groaza care a cuprins atît Europa creștină cît și Imperiul Otoman. În iarna anului 161-1462 face o expediţie la Dunăre, care produce spaimă printre turci. Profitand de obiceiul turcilor de a nu duce războaie iarna, voievodul trece prin foc, sabie și mai ales țeapă, tot malul stîng al Dunării, de la Zimnicea în Deltă.

Cronicarii de curte ai lui Vlad noteaza cu sfințenie și frică, recordurile personale ale domnitorului. La Oblucița și Nevoselo 1.350 turci trași în țeapă, la Dirstor, Cartal si Dripotrom 6.840, Turtucaia 630, Giurgiu 6.414, Rahova 1.460, Novigrad și Sistov 749 și Marotiu cu doar 210 de turci de ambele sexe și toate vîrstele.

Ulterior, Vlad Ţepeş îi trimite o scrisoare lui Matei Corvin, în care îi arată că a ucis 23.809 duşmani, cifra fiind precisă pentru că Vlad Ţepeş a pus să se strîngă capetele celor ucişi. Totuşi, la acest număr mai trebuie adăugate alte 884 de victime, care au ars în case ”şi ale căror capete n’au putut fi înfăţişate.”

Începutul era cum nu se putea mai bun. Groaza turcilor ajunsese atît de mare încît pașalele și dregătorii din Rumelia se întreceau în a mitui vizirii de la Stambul în speranța ocupării unui post similar în Anatolia sau Armenia, doar-doar vor reuși să scape de înfricoșata vecinătate a omului cu țepe.

Furia lui Mahomed nu întîrzie să se arate. Într’un acces de groază amestecată cu furie neputincioasă, suveranul turc ordonă strîngerea celei mai mari armate musulmane de pînă atunci. Pentru a’și îmbărbăta încercații ieniceri care incepusera să simtă amenințarea vîrfului ascuțit al țepei, sultanul se decide să părasească Stambulul și să conducă personal campania de pedepsire și lichidare a curajosului voievod.

Ordia cea grozava s’a pornit spre Valahia, conform cronicarului Chalcocondil, un număr de 250.000 de războinici mărșăluiau spre Dunăre. Numai corpul de elita al ienicerilor număra 25.000 de luptători.

În fața colosului musulman, Vlad cere ajutor regelui Matei Corvin, ajutor care nu a venit niciodată. Crîncenul vultur valah dispunea de o armată infimă, dar compusa din soldați la fel de cumpliți ca el. Merită amintit că voievodul era în penurie de călăi cînd venea vorba de tragerea unui număr atît de mare de turci în țeapă, mulți dintre soldații săi răspunzînd cu bucurie cererii voievodului de a’i ridica în țepe pe dușmani.

Raportul lui Balbi, ambsadorul venețian la Stambul ne spune că Vlad deținea o armată de maxim 30.000 de soldați, în timp ce Petrus Thomasio scrie că valahii aveau doar 22.000 de războinici.

Pentru a zădărnici traversarea bătrînului fluviu de către turci, voievodul se folosește de o serie de tactici militare vizionare care apar în Europa de’abia în perioada modernă.

Vlad intenționa să’l prinda pe Mahomed în pădurile dese și întunecate ale Teleormanului, unde odihneau cadavrele unor turci (de aici vine denumirea de Teleorman, derivate din turcescul Delii Orman = pădure nebună).

În calea puhoiului turcesc, aplică străvechea și eficienta tactică străbună de ardere a satelor și proviziilor, otrăvirea apelor și incendierea holdelor. Oastea strînsă în grabă de voievod era compusă doar din țărani și oameni aparținînd păturilor mijlocii.

Ambasadorul venetian la Stambul scria că Vlad, pentru a’și înjgheba oastea, ”chemase sub arme pînă și copiii de 12 ani”.

Înainte de a ataca trupele sultanului, temerarul voievod le’a cerut soldaților ca:

”Cine gîndește la moarte, acela să nu meargă cu mine, să rămînă aici.”

Cu mica sa oaste, voievodul hărțuieste neîncetat armia turcească. Lipsa hranei și somnului stricat de atacurile neașteptate ale rumînilor, își spun încet-încet cuvîntul.

Turcii simt povara presiunii psihologice, apare foamea, încep să’și arate colții și molimele. Apogeul conflictului se petrece în noaptea 17-18 iunie 1462 undeva la mijlocul drumului între Nicolope și București.

Atunci, într’o demonstrație de curaj unică în istoria omenirii (nici un alt lider militar înainte sau după el, nu s’a deghizat și a atacat o tabăra dușmană din interior), Vlad Țepeș și cei mai buni oșteni se îmbracă în straie turcești și se infiltrează între otomani. Ținta sa era cortul sultanului. În plină noapte, șocați și buimaci, corpul spahiilor din Anatolia este măcelărit de rumîni, marii viziri Mahmud și Isac fiind uciși în luptă.

Confuzia, dezordinea își spun cuvîntul și turcii nu se mai deosebesc unul de altul și se măcelaresc de’a valma. Din nefericire, sultanul turc nu dormea în cortul cel mare, iar rumînii în frunte cu Țepeș scăpînd ocazia de a’l ucide pe Mahomed Fatih.

Precauți și disciplinați, oștenii lui Vlad se retrag în viteză. Dimineața avea să arate proporțiile dezastrului. Imensa armată era în agonie.

Vlad continuă să hărțuiască armata turcă. În lupta finală de la Chilia domnitorul cu țeapa zdrobește un întreg corp de armată turc, pierderile otomanilor atingînd numărul de 50.000 de oameni. În fruntea unei armate distruse, în randurile careia foamea, setea și bolile își luau tribut din ce în ce mai mare, sultanul hotărăște să’și salveze oștenii rămași, retrăgîndu’se pe Dunăre din orașul Brăila.

Acoperit de rușine, cu o armată bolnavă și înjumătățită, Mahomed se întoarce în Adrianopol. Pentru a ascunde înfrîngerea, cronicile albaneze afirmau că sultanul a ordonat manifestări de veselie și petreceri, pentru ca supusii săi să creadă că s’a întors victorios.

Minciuna nu dureaza mult, în scurt timp fiind nevoit să părăsească orașul în grabă datorită protestelor și ocarilor primite. Înainte de a fugi din Valahia, sultanul îl lasă la Brăila pe Radu cel Frumos, în speranța că acesta va reuși să’i ademeneasca pe rumîni de partea sa.

Speranța turcului a fost deșartă. În septembrie 1462, Vlad zdrobește armata fratelui său Radu care se salveaza prin fugă. 30.000 turci nu au același noroc …

În urma expediţiei otomane din 1462, pierde tronul în favoarea fratelui său mai mic, Radu cel Frumos. Retras în Transilvania pentru a primi ajutor de la Matei Corvin, este arestat de acesta, în baza unor dovezi false, pentru acuzaţia de se fi înţeles cu turcii.

Matei Corvin dorea astfel să justifice lumii creştine de ce nu l’a ajutat pe ”trădătorul” Vlad în cruciada cu turcii, pentru care el primise banii Europei catolice.

Presa te ridică, presa te doboară

Oscar Wilde:

”Dracula este probabil cel mai frumos roman din toate timpurile.”

Invidia și mîndria sunt păcate primordiale, de fapt, cele două atribute negative sunt printre cele mai frecvente greșeli în care cade un conducător. Nu a fost ocolit de ele nici regele Ungariei rumîno-ungurul Matei Corvin.

Indiferent în aparență, dar profund invidios pe curajul și succesul lui Vlad, regele Matei recurge la o stratagemă obscură care avea să’l acopere de rușine pînă în zilele noastre. Profitînd de faptul că Vlad venise personal în Ardeal să’i ceară ajutorul, Matei îl prinde lîngă Munții Piatra Craiului ți îl întemnițează fără nicio explicație.

Fiul lui Iancu de Hunedoara redactează o scrisoare falsă la data de 7 noiembrie 1462 în orașul Cisnădie. În falsa scrisoare atribuită pe nedrept lui Vlad, la ordinul mincinos al lui Matei Corvin, secretarii acestuia scriu că voievodul rumîn cere sultanului să’l ierte pentru victoria sa, după care ‘l asigura că’i va preda Transilvania și chiar îl va sprijini să cucerească Ungaria.

Scrisoarea mincinoasă este trimisă papei Pius al II-lea, în încercarea regelui Ungariei de a’l discredita pe rumînul a cărui glorie pe cîmpul de luptă o întuneca cu mult pe a sa…

Capturarea și întemnițarea lui Țepeș în momentul în care întreaga Europă aștepta relansarea luptei antiotomane a fost greu de înțeles chiar și pentru supușii lui Matei Corvin. Unele surse istorice spun ca Vlad a stat închis 4 ani, alte cronici slave susținînd că a fost intemnitat 12.

Adevărul despre durata detenției nu se știe nici astăzi. Campaniile de presa negative la adresa apărătorului crestinătății erau de’abia la început.

Încă din timpul vieții sale, cronici defăimătoare și exagerate circulau în toată Europa. În marea majoritate a documentelor medievale îl gasim pe voievod portretizat ca un monstru inuman, sadic și însetat de sînge. Primele texte tipărite despre personalitatea lui Vlad Țepeă, alături de exagerarea cu bună știință a faptelor și cruzimii sale, aparțin tot lui Matei Corvin care a exploatat conflictul legitim și îndreptățit al voievodului rumîn cu cercurile de comercianți sași din Ardeal.

Povestea cu sașii și șvabii este ultracunoscută

Sașii care faceau negoț în Valahia, au refuzat să platească taxele pe care le plăteau orice alți negustori, fie ei valahi, armeni, moldoveni, polonezi sau evrei. Înfumurarea germanilor nu l’a impresionat deloc pe voievod, acesta hotărînd pentru sași același tratament cu lemn lung de 4-5 metri pe care’l recomanda tuturor hoților, trădătorilor, pungașilor, viclenilor, turcilor sau tătarilor.

În plus, Vlad nu a uitat ajutorul și adăpostul oferit boierilor tradători și complotiști de sașii din Cetățile Brașovului, Rîșnovului sau Sibiului. Replica răzbunatoare a urmașilor saxonilor din Ardeal nu întîrzie să apară. În mai putin de 100 de ani, Europa apuseană este împînzită de poveștile oripilante despre viața și personalitatea lui Vlad.

Pînă în anul 1568, circa 15 texte circulau pe la curtile regale, îngrozindu’i pe cei care le citeau. Pavăza creștinătății este portretizat drept un sadic care bea sîngele dușmanilor, care se amuza torturînd oameni, care servește liniștit masa la umbra unei păduri de țepe în care se zbateau trupuri umane.

Colac peste pupăză, într’unele relatări despre Vlad se povestea că mînca frecvent carne de om. Insultă mai gravă nu exista pentru un voievod creștin ortodox care ținea toate posturile din an la fel ca faimosul său văr din Moldova.

Tonul denigrator se propagă peste secole, astfel încît un adevărat tiran sadic cum era Ivan cel Groaznic, devine fanul declarat al lui Țepeș, cronicile rusești amintind că sîngerosul țar poruncea deseori să i se citească din cronicile mincinoase apărute la Nurnberg, Leipzig, Bamberg sau Ausburg.

În perioada în care este închis de Matei Corvin, se ţes în jurul lui Vlad Ţepeş acele calomnii care au dat naştere celebrelor povestiri despre Dracula Voievod, uşor de crezut pentru acele timpuri, iar mai tîrziu numele său, Drăculea, a fost asociat cu cel al vampirului Dracula, personajul romanului omonim al lui Bram Stoker, publicat în 1897, şi care, alături de producţiile cinematografice cu aceeaşi temă, a contribuit la răspîndirea unei imagini exagerate şi nemeritate a voievodului rumîn.

Puțini știu cum a ajuns scriitorul irlandez Abraham (Bram) Stoker să intre în contact cu personajul fantastic care a inspirat cel mai celebru roman de groază al tuturor timpurilor.

Totul a avut o motivație naționalist-politică. În plin secol 19, cercurile xenofobe ungurești duceau o politica de deznaționalizare, șovină, de genocid etnic și cultural la adresa rumînilor din Ardeal.

Unul dintre cei mai vehemenți membri ai acestor cercuri unde ura la adresa rumînilor era la ordinea zilei a fost scriitorul maghiar Arminius Vambery.

În studiile și căutarile sale in domeniul mitologiei est-europene la adresa vampirilor și a morților vii, Bram Stoker îl cunoaște pe Arminius Vambery.

Arminius Vambery i’a ascuns irlandezului povestea adevarată a contesei – vampir Erszebeth Bathory, alegînd cu bună știință să’i povesteasca despre închipuita natură de băutor de sînge a voievodului valah.

”Greșeala” intenționată s’a propagat prin carte, apoi în sutele de filme cu vampiri, pînă în zilele noastre cînd există mii de site-uri și forumuri despre vampirism pe Internet.

Toate continuînd asocierea profund greșită dintre domnitorul Vlad și personajul fictiv Dracula cel iubitor de sînge și amator de ambianțe gotice presărate cu lilieci, cupe pline de sînge și lupi…

Erzsébet Bathory cum se îmbăia în sîngele fecioarelor ucise

Erzsébet Bathory, o contesă sadică și depravată, considerată a fi cel mai faimos și prolific ucigaș în serie maghiar pînă în ziua de azi, a fost acuzată că era vampir în viața reală în secolul al XVII-lea. Lăsată singură de soțul ei militar care era plecat de acasă luni de zile de la Castelul Cséjthe, la nord-est de ceea ce este acum Bratislava, Slovacia, Erzsébet ar fi îndepărtat adesea plictiseala prin torturarea servitoarelor ei.

Potrivit legendei – și a broșurii Muzeului vampirilor din San Mariono – sîngele unei tinere slujitoare al lui Erzsébet a picat o dată pe brațul ei și mâna ei și pielea i’a apărut dintr’o dată mai tînără și mai învigorată.

Convinsă că acesta era secretul tinereții veșnice, Erzsébet s’a angajat într’o sindrofie prelungită a crimelor, culegînd sîngele tinerelor sale slujnice, pentru a se îmbăia și a’l bea.

Erzsébet Bathory, Muzeul Vampirilor din San Marino

Zvonurile au început să se răspîndească în orașele și satele înconjurătoare, că Erzsébet era un vampir în realitate, încît în decembrie 1610 a fost arestată în timp ce ședea într’o baie de sînge.

Deși dovezile împotriva ei au fost copleșitoare odată cu descoperirea a cel puțin cincizeci de cadavre din castel și a mai multor fete închise în temnița în care’și așteptau soarta, în mod surprinzător, Erzsébet nu a fost condamnată la moarte.

A fost, totuși, condamnată la întemnițare prin zidire (formă de închisoare pe viață, în care o persoană este plasată într’un spațiu închis, fără ieșiri): cu ferestrele și ușile din dormitorul ei de castel îngroșate și ea zidită înăuntru, doar cu o fantă mică într’unul dintre pereți pentru a i se trece mîncare. Astfel și’a petrecut ultimii patru ani înainte ca Erzsébet să moară în acea cameră.

Cum te’au ucis Maria Ta?

Multe izvoare istorice marturisesc depre tragica și nedreapta moarte a celui care i’a creat coșmaruri lui Mahomed Cuceritorul. Prin compararea faptelor reiese că Vlad a căzut victima unui act de trădare la care au contribuit atît turcii, cît mai ales cercurile de boieri ostile domnitorului.

Un document de’al lui Ștefan cel Mare din 1477 relatează că:

”El m’a rugat să’i las pentru paza lui oameni de’ai noștri, căci în munteni nu se prea încredea.”

Faptele s’au precipitat odată cu reîntorcerea lui Basarab Laiotă cu ajutor turcesc. Vlad, împreună cu garda sa de moldoveni, a purtat o ultimă bătălie în preajma comunei Voluntari de astăzi, undeva pe șoseaua Ștefănești, in apropierea Codrilor Vlăsiei care înconjurau Mănăstirea Snagov.

Cei zece soldați moldoveni care au supraviețuit din contingentul de gardă care număra 200 de oșteni de elită trimiși de vărul său, s’au întors pe furiș în Moldova aducîndu’i lui Ștefan vestea cea tristă.

Varianta slavă a sfîrșitului eroului a fost redactată la cîțiva ani de la moartea lui Vlad, și relatează despre o tragică confuzie. Conform acesteia, în timpul atacului turcilor, oastea lui Dracula a început să’i taie fără mila și i’a gonit. Vlad, bucuros s’a urcat pe un deal să vadă desfașurarea luptei.

Departe de oamenii sau, apropiații săi luîndu’l drept turc, unul l’a lovit în spate cu o suliță. Văzîndu’se lovit de ai săi, Țepeș bănuiește o trădare și ucide la rîndul său cu sabia un numar de cinci atacatori, înainte de a fi lovit cu mai multe sulițe.

Cronicarul austriac Jacob Unrest nota, la rîndul său, că:

”Dracula a fost omorît cu mare trădare din cauza pagubelor cele multe pe care le pricinuise Semilunii. Căci iată că un turc a fost pus slugă lîngă el să’l ucidă în timp ce ținea sfatul. S’a întîmplat așa ca el i’a tăiat capul pe la spate pe cînd călătoreau împreuna, și pe loc s’a refugiat la tabăra turcească.”

Unica sursa sîrbească care povestește despre eveniment este Letopisețul sîrbesc de la biserica Sfîntul Nicolae din Bjelo Polje. Documentul arată ca Vlad a murit de mîna lui Laiotă Basarab.

Umanistul german Sebastian Munster, alături de cronicarul italian Antonio Bonfino, scrie că „a fost ucis în lupta cu turcii din tradarea alor săi, iar capul său tăiat a fost trimis în dar lui Mahomed”.

Capul voievodului a fost pentru turci o distinsă și nesperată pradă de război, îmbălsămat și uns cu uleiuri, capul a fost purtat și expus de turci prin orașe pentru ca supușii sultanului să nu mai tremure de frica teribilului rumîn.

Tristă și trădătoare soartă…

Trupul i’a fost luat și spălat de calugării credincioși, care l’au înmormîntat mai apoi într’un loc asupra căruia plutește și astăzi misterul. Cea mai cunoscută și acceptată variantă cu privire la locul de odihnă al crîncenului voievod este cea susținută de arheologul Dinu V. Rosseti, care afirma că în decursul săpăturilor din anii 1934-1935 a găsit un mormînt așezat pe axa intrării, în fața ușii Mănăstirii Snagov.

Deasupra oaselor degradate s’au păstrat bucăți de mătase precum și ornamente brandemburgice. Scheletul nu avea craniu.

S’a descoperit în schimb o cunună realizată din fragmente din faianță, unite de un fir din aur. Dinu V. Rosseti sustine că acesta este fără îndoială mormîntul celebrului voievod.

Cununa descoperită confirmînd faptul că Vlad Țepeș cîștigase mai multe turniruri la Buda sau Nurenberg. Astfel de cununi erau înmînate cîstigătorilor.

Să fi fost aceasta cununa primită în dar de la misterioasa sa iubită germană?

Cununa care i’a fost așezată în mormînt de cei ramasi credinciosi?

Nu vom afla prea curînd… Misterul se adîncește odată cu ocuparea Bucureștiului de trupele Germaniei naziste. Există mai multe surse conform cărora, un înalt general german ar fi ordonat scoaterea de urgență din țară a unor lăzi sustrase din Mănăstirea Snagov.

Furherul era printre altele, foarte interesat de personalitatea lui Țepes. Ce conțineau lăzile duse peste graniță, nu se știe nici pînă în prezent.

Cum era cu trasul în Țeapă ?

Cronica lui Chalchondil:

„Ajungînd într’un loc frumos, marele sultan vede mii și mii de pari sădiți în pămînt, încărcați în loc de fructe cu turci morți, și in mijlocul lor pe Hamza în îmbracămintea de in subțire și purpură ce’o purta, tras în țeapă.”

Cumplitul supliciu al tragerii de viu în țeapă a rămas cea mai celebră metodă de pedeapsă a voievodului. Dar metodele lui Vlad Ţepeş erau folosite mai tîrziu și de celebrul cronicar Miron Costin care omora cu cruzime tîlharii. De altfel, purtarea lui Miron Costin cu tîlharii care acţionau la Focşani este descrisă şi de confratele său cronicar Ion Neculce:

”Aşişderea, şi Miron Logofătul, fiind staroste de Putna, au făcut seimeni şi hînsari (ostaşi de strînsură) şi au început şi dintracolo a risipii tîlhari, că nu mai o dată la o bătaie, au prins 40 de tîlhari şi i’au tăiat cîte în patru bucăţi şi i’au aruncat prepelece pe la drumuri.”

Prinderea cetelor de tâlhari şi arderea lor la Focşani este pomenită de un alt cornicar, Nicolae Muste, moment amintit în monografia oraşului Focşani scrisă acum un secol de profesorul D. F. Căian:

”I’au prins pe unii cu meşteşug, Miron Costin, logofătul, fiind staroste de Putna, de i’au omorît înţepaţi şi arşi cu foc la tîrg la Focşani, unde şi acum se cunoaşte movila peste oasele lor.”

Un alt mare istoric român, A. D. Xenopol, într’o lucrare consacrată domnului Moldovei Constantin Cantemir, îi face la rîndul său un portret celui care a fost pentru puţin timp staroste de Putna, însărcinare dată de domn pentru stîrpirea tîlharilor care vrăfuiau acest ţinut.

A.D. Xenopol, considerat autorul primei sinteze de istorie a rumînilor, scrie:

”Domn şi staroste, se pun pe întrecutele la iscodit pedepse care mai de care mai înfricoşate pentru a înspăimânta pe tîlhari. Pe unii cu foc îi ardea, pre alţii în patru bucăţi de vii îi tăia, altora le tăia mîinile şi picioarele şi aşa îi lăsa de se pedepseau pînă cu muriau. Iar Miron Costin lucra mai ales cu ţapa, pînă ce făcea movili de morţi expuse la privirile tuturor, spre a băga groaza în oamenii cei răi. Aceste cruzimi tot avură un efect, anume acela de a face pe o samă de tîlhari să se închină şi să se facă slujitori buni, care apoi ajutau ei la prinderea tovarăşilor lor.”

Cu toate acestea, patentarea atrocelui mod de execuție nu’i aparține deloc lui Vlad Țepeș.

Nici ca număr de victime, voievodul nostru nu iese campion. Datele istorice ne spun că turcii, rușii, polonezii sau chiar germanii au tras în țeapă de’a lungul timpului mult mai mulți oameni decît a ”reușit” Vlad în scurta sa domnie.

Primii care au dezbătut serios asupra găsirii unei torturi cat mai dureroase au fost asirienii, cele mai vechi reprezentări grafice aparținîndu’le fără tăgadă. Metoda a fost adoptata cu entuziasm de suveranii persani deoarece în acele vremuri moartea prin tortură era un subiect preferat în discuțiile capetelor împărătești.

Astfel, Darius Intîiul, dupa ce cucerește Babilonul, trage în țeapă circa 3000 de babilonieni.

Tragerea în țeapă a iudeilor într’un relief neo-asyrian

De asemenea, pentru perioada imperiului neo-assyrian se găsesc dovezi prin sculpturi și statui, de exemplu din anii 934-609 î.Hr. Imaginea cu Iudeii Spînzurati este un detaliu de la comemorarea publică a victoriei asiriane în 701 î.Hr., după asediul Lachisului, sub regele Sanherib (r. 705-681 î.Hr.), care a procedat în mod similar împotriva locuitorilor Ecronului în timpul aceleași campanii.

Din timpul tatălui lui Sennacherib Sargon al II-lea (r. 722-705 î.Hr.), un relief din palatul său de la Khorsabad arăta tragerea în țeapă a 14 dușmani în timpul unui atac asupra orașului Pazashi.  O particularitate despre modul „Neo-Asyrian” de tragerea în țeapă a fost că țeapa a fost ”introdusă în corp imediat sub coaste”, mai degrabă decît pe toată lungimea corpului.

Pentru neo-asyrienii, execuții în masă par că nu au fost gîndite numai pentru a insufla teroare și de a pune în aplicare ascultare, dar, de asemenea, pot părea, ca dovezi ale lor, cu care s’ar putea ca ei să se mîndrească.

După persani, următorii care au adoptat tragerea în țeapă au fost romanii. Pe vremea lor, sadica metodă era la concurență cu faimoasa crucificare.

Dar, tragerea în țeapă a fost facută celebră, de fapt, de către turci.

Pictură pe tavanul Templului Avudaiyar Koil, din districtul Pudukottai, India

Națiunile europene nu se lasă la rîndul lor mai prejos. Polonezii au considerat’o cea mai potrivită metodă de execuție pentru o perioadă de 400 de ani.

Suedezii, care astazi sunt un exemplu de multiculturalitate, democrație și pluralism politic, au tras oameni în țeapă pînă în anul 1643 cînd, în urma insistențelor clerului local, s’au orientat spre decapitare.

Tragerea în teapă este regăsită în toate colțurile lumii. Malaezienii o considerau pedeapsa potrivită pentru viol, în timp ce zulușii trageau în țeapă (ukujoja) pe soldații care dădeau dovada de lașitate, alaturi de cei dovediți că se ocupau cu Magia Neagră.

Ultimii care au pus în practică tragerea în țeapă au fost francezii. Trupele franceze care au ocupat Egiptul l’au executat astfel, în data de 14 iunie 1800, pe studentul arab Suleiman al Halabi, care îl înjunghiase la rîndul său pe generalul Jean Baptiste Kleber.

Metoda în sine este oribilă, iar durerea indescriptibilă. Victimele erau dezbrăcate complet, după care erau de obicei întinse pe pămînt cu picioarele desfăcute și legate pentru a nu se zbate.

Un stîlp subțire de lemn a cărui lungime varia, era așezat în anusul sau perineul victimei. Dacă era vorba de o femeie, în rîsetele bolnave ale călăilor, țeapa era pusă în vagin…

Țeapa era apoi bătută cu un ciocan de lemn pînă cînd străpungea măruntaiele. Ajutoarele de călai țineau trupul nemișcat astfel încît țeapa să treaca printre ficat, plămîni sau inima, organe care odată ce erau atinse, urma moartea instantanee, iar călăii nu vroiau asta…

Țeapa urma să iasa prin gîtul sau chiar gura condamnatului. Oricît de incredibil ar părea, victimele nu mureau. Plămînii continuau să tragă aer, iar inima să pompeze sînge, deoarece nicio artera majoră nu era atinsă. Apoi, țeapa era ridicată vertical și îngropată în pămînt.

Gravitația și zbaterile convulsive ale celui străpuns făceau ca acesta să alunece lent de’a lungul stîlpului de lemn. Moartea venea abia dupa 2-3 zile de chinuri cumplite.

Cîteodată, pentru a adauga și mai multa durere, victimele erau trase într’o țeapă cu vîrful bont, rotunjit. Adeptul acestei metode era Ivan cel Groaznic.

Imaginea pădurii de țepe în care tronau vitejii ieniceri a adus o adevarată groază nu doar în rîndul armiei otomane, ci și în sufletul lui Mohamed Fatih.

Istoricul bizantin Chalchondil relatează că numărul de turci trași în țeapă era de aproximativ 20.000, o adevarată pădure a morții care se întindea pe 3 km pătrați.

Fin cunoscător al psihologiei musulmane, Vlad știa de frica atavica a acestora de penetrarea anală, și mai ales de moartea prin țeapă, pedeapsa cea mai cruntă la turci. Militaro-tactic vorbind, nu exista o alte metodă care să’l demoralizeze pe sultan, el însuși, fiind vestit pentru propriile cruzimi.

Cronicarii turci povestesc că întreaga ordie de peste 200.000 de oameni s’a cutremurat. O parte din turcii înțepați erau încă vii. Imaginea de coșmar în care aceștia dădeau spasmodic din picioarele care alunecau pe țepele pline de sînge și fecale, l’a bîntuit pe sultan pînă în momentul morții…

Personalitate contradictorie pînă la extreme, sîngeros, crud, violent, dar şi drept şi viteaz, Vlad Ţepeş rămîne, probabil, cel mai cunoscut voievod român din Evul Mediu pe plan internaţional.

Anders Behring Breivik, autorul masacrului din Norvegia, îl considera pe domnitorul rumîn Vlad Țepeș un erou european în lupta anti-islamizare. Cel puțin asta reise dintr’un manifest video publicat în ziua în care au fost comise atacurile de la Oslo:

”Ca orice alt conducător, Vlad Țepes avea doi inamici: dezordinea internă sau trădarea și agresorii islamici externi care îi amenințau țara. A reuțit să’și învingă inamicii externi, utilizand același nivel de cruzime ca orice alt conducător din vremea sa, însa el era un adevărat maestru al înscenării cruzimii pentru a obține efectul maxim. El era cel mai mare maestru al imagologiei, cu sute de ani înainte ca aceasta știință să fie descoperită și teoretizată.”

Imagologia este o ramură a sociopsihologiei care cercetează sistematic reprezentările pe care popoarele sau clasele sociale le au despre ele însele și despre alte popoare. A fost dezvoltată de cercetătorii francezi, în anii 1950-1960, cunoscînd contribuțiile cercetătorilor germani, italieni, americani și rumîni. Imagologia a fost recunoscută ca disciplină socială de sine stătătoare în cadrul Celui de’al XVI Congres Internațional de Științe Istorice de la Stuttgart (1985).

În istoriografia rumînească imagologia a fost studiată de cercetători precum Nicolae Iorga, Dan Amedeu Lăzărescu, Paul Cernovodeanu, Alexandru Duțu, Simona Vărzaru, Gheorghe David, Dan Horia Mazilu, Dulciu Morărescu și Alex Mihai Stoenescu.

Istorici străini, precum Keith Hitchins, Andreas Hillgruber, Catherine Durandin, Harald Heppner, Henri Prost, sau sociologul Claude Karnooh, au adus contribuții importante la dezvoltarea imagologiei rumînești. Lucrările lor au fost publicate sau traduse în limba rumînă în ultimele două decenii

Citește și:    TEMNIȚA LUI VLAD ȚEPEȘ SE POATE VIZITA – VIDEO

Sursa: Crina Decuseară-Bocşan, Povestiri despre Vlad Tepeş, Neagu Djuvara, Radu Oltean, De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul, Ed. Humanitas, 2010, pag. 32-34,  Tudor Sălăgean ”Transilvania secretă: Ordinul Dragonului şi simbolistica lui Ouroboros”, descoperă.ro, romanialiberă.ro, adevărul.ro, theladytravels.com

TRĂDĂRILE NOBILILOR, ACTE CONTROVERSATE DIN ISTORIA GETO-ROMÂNILOR

 

Cucerirea Geției lui Daci Balo (Decebalus) a marcat acest teritoriu şi populația în mod decisiv, până la sfârșitul veacurilor. Noi spunem în bine, pentru că istoria a lucrat în cicluri lungi, românii de azi fiind acel altoi sălbatic care întărește vița getică nobilă, făcând’o de nerăpus.

Mai mult, aceasta cucerire a favorizat răspândirea creștinismului în spațiul autohton: să ne gândim cum, o populație getică, de o extremă religiozitate – pietatea românilor fiind de genă getică – şi’ar fi părăsit zeii care i’au adus o victorie în fața lui Traian şi a Imperiului. Foarte greu, şi foarte târziu, cu multe generații pierdute, chiar dacă Adevărul câștigă în final întotdeauna.

Vom rememora ultimele clipe ale Geției şi ale lui Daci Balo, aşa cum le ştim de pe Columnă şi sursele adiacente, din care avem multe de învățat pentru istorie. A exploata filozofic importanța cuceririi Geției lui Daci Balo cum o fac romaniștii și latiniștii, care au exploatat doar așa-zisul avantaj adus de civilizația Romei, negând’o nepermis pe cea getică de către niște așa-ziși cercetători care au pretenții de oameni de știință.

Orice lucrare minimală care se ocupă de strămoșii românilor nu poate nega eroii şi civilizația getică, dimpotrivă, trebuie cu orice preț a’i pune în valoare, deoarece sunt strămoșii noștri primordiali, și nu doar ai românilor, pentru că asta neagă orice lucrare oficială, ci ai tuturor europenilor.

Iulie 106, Sarmizegetusa Regia

După două atacuri succesive ratate în care atacatorii pierd mulți oameni, în special auxiliari, spre deosebire de apărători, puțin afectați, romanii se retrag pentru a construi aggere – platforme lungi de lemn, înalte cât zidurile cetății asediate şi paralele cu acestea, ceea ce în condițiile superiorității numerice ducea la un deznodământ predictibil. În acest timp, în orașul-cetate asediat, unul dintre cele mai fascinante din istoria antichității, pe care nu îl vom cunoaște niciodată în completa lui valoare istorică şi culturală (se pare că nici nu vrem, marile descoperiri sunt întâmplătoare, din glasul pământului), are loc un ultim consiliu de război al geților lui Daci Balo.

Columna indică tensiuni şi păreri divergente privind tactica şi strategia viitoare. Se aplică probabil, constrânsă de autoritate, opinia Regelui, dar tensiunile cu nobilii geți de la începutul războiului, ating aici limita superioară.

Geții dau foc incintei sacre şi părăsesc în corpore cetatea – mult mai mare și întinsă decât ce se vede azi, fără ca romanii să sesizeze acest lucru în zona larg împădurită. Mai rămâne în cetate doar clasa preoțească ce nu îşi putea abandona templele, adică Zeii la care slujeau, aceasta însemnând să se lipsească de mântuirea lor.

Urmează acum una dintre cele mai tulburătoare scene din istoria noastră: un număr impresionat de sacerdoți şi nobili îşi pun capăt zilelor într’un act de libație unitar de un dramatism cutremurător.

Romanii (Traian), impresionați, le exagerează numărul pe Columnă; dacă păstrăm proporția din reprezentarea similară cu scenele de luptă (numărul de oameni pe care îl reprezintă o figură), s’ar traduce aici în cca. 4,000 de preoți şi pileati, desigur neverosimil.

Columna arată incendierea incintei sacre de la Sarmizegetusa Regia de către apărători: se pot identifica cele 7 temple vizibile şi azi.

Cel puțin asta ne arată Columna, dar noi nu știm această istorie din alte documente, și dacă romanii nu cumva se spală pe mâini de crimele și distrugerile produse chiar de ei, prin aruncarea răspunderii în curtea geților.

Dar să continuăm interpretarea scenelor de pe Columnă așa cum o prezintă romanii:

După incendierea sanctuarelor, geții și’ar fi abandonat capitala. În stânga spate, ca orice mare comandant, ultimul care părăsește cetatea este Daci Balo, cu aceeași figură gravă, nobilă și calmă, convingerea că îi poate birui pe romani nu l’a părăsit nicio clipă.

În jurul lui Daci Balo combatanții sunt comati, confirmând ceea ce bănuiam şi se bănuie sau se încearcă a se prezenta, că cei mai mulți nobili trădaseră:

În Memoriile lui Hadrian, scriitoarea franceză Marguerite Yourcenar, documentată dar mai ales inspirată, îi atribuie viitorului împărat roman Hadrian, în timpul războaielor getice general şi amantul lui Traian, o viziune devastatoare, dar nu știm cât de reală:

”Când am intrat în Sarmizegetusa am fost copleșit de mulțimea cadavrelor.”

Sinuciderea colectivă

În cetate rămân doar preoții şi unii nobili care urmează actul libației. Nu ar fi vorba de ultimele rezerve de apă cum afirmă istoria comunistă și în care nu puteau fi prezente elemente religioase, în Sarmizegetusa Regia fiind trei izvoare permanente, unul chiar în incinta sacră, ci de împărțirea otrăvii dintr’un vas similar cu celebrul și enigmaticul obiect ștanțat cu ”Decebalus per Scorilo”.

Citește și:   DECEBALUS…PER SCORILO

Pentru cei supărați pe geți (sau pe ”daci”) refuzând’le scrierea sau alte forme culturale superioare, acesta este principalul moment în care marea cultură getică întră în mormânt (au fost și Costești, Fețele Albe, șamd) prin ”uciderea” lor scriptică.

Era nevoie pentru teoria lor latinistă ca geții să dispară !

Fiind o cultură ezoterică, un ezoterism dus până la punctul în care numele unor zei erau comunicate doar celor inițiați, aceasta era apanajul preoților, o castă semnificativă în civilizația getică – foarte spiritualizată.

Aici era centrul religios, filozofic și științific pe care se închega întreaga societate. Construcțiile incintei sacre păstrate până azi relevă cunoștințe foarte avansate pentru meteorologie, astronomie, astrologie şi geometrie, realizarea acestora având un fundament filozofic şi tehnic bine organizat, nu puteau fi instinctiv-intuitive. E utilă şi o comparație cu preoții celți, druizii, cu influență în spațiul transilvan, despre care știm de la Caesar că îşi păstrau tainele şi știința, exclusiv în formă orală.

Deși avem lăsate și în scris destule ipostaze din istoria locală antică: Tăblițele de aur de la Sinaia în copii pe plumb.

După o ultimă încercare nereușită de cucerire a unor fortificații romane, Daci Balo se retrage spre nord de unde putea organiza o replică la adăpostul munților şi cetăților rămase necucerite. Un comandant ca Traian știe că sosirea iernii cu Daci Balo viu și armata romană încă în Geția, putea însemna complicații majore în ecuația războiului.

Nici armata romană și nici imperiul nu erau pregătite logistic și militar pentru a susține o luptă de guerilă pe timp de iarnă în Geția, mai ales una condusă de omul capabil de cele mai ingenioase combinații strategice – în ciuda unei rețele impresionante de castre, construite în timp record, principala armă cu care au cucerit romanii Geția, celor ce nu le recunosc calitatea de mari constructori.

De cealaltă parte, nobilii geți, ce nu au agreat din prima clipă al doilea război – mulți dintre ei trecând de parte dușmanului înainte de începerea lui, trebuiau acum să susțină material nu doar armata getică, în retragere, dar și cea romană – nu știm cu precizie numărul ei, dar în mod cert peste 100.000 de oameni, văzându’și confortul, existența și pozițiile compromise.

Interesele converg, pe fondul tensiunilor din tabăra getică şi probabil la unele promisiuni ale lui Traian, marii nobili din jurul lui Daci Balo trădează.

Acum intrăm pe un teren aparent fragil și speculatoriu, Tăblițele de la Sinaia totuși, par să confirme scenele de pe Columnă. Tăblițele apocrife de la Sinaia, în interpretarea lui Dan Romalo, indică numele trădătorului. Într’o societate bine structurată, unde Regele Daci Balo avea statut de semizeu, marii nobili trebuiau să se coalizeze cu cineva de puterea sa. Acesta nu putea fi decât fratele lui, Diegis, bun cunoscător al romanilor.

”Diegis puse coroană războiului” spun Tăblițele de plumb, foste de aur, și nu avem motive să nu le credem. Diegis semnase pacea din 89 cu Domițian în numele Regelui, fusese la Roma în 102 pentru ratificarea tratatului de pace, era un apropiat de romani, cu multe ”relații” în imperiu.

Tăblițele de la Sinaia sunt considerate apocrife pentru simplul motiv că nu au fost autentificate oficial, adică zac în Muzeul de istorie fără a fi cercetate de istoricii cu patalama, dar fără curaj. Acest curaj l’a avut un inginer, Dan Romalo, care a propus interpretări fundamentate și plauzibile. A fi considerate în continuare o glumă sau un fals a unui mare erudit (de exemplu: Hașdeu) e o imposibilitate, conțin informații ce nu erau cunoscute în sec. XIX când au fost descoperite.

Getyo (Geția) se numea Regatul lui Daci Balo (Tăblițele de la Sinaia)

Citește și:   TĂBLIȚELE DE LA SINAIA VORBESC PESTE MILENII CINE NE SUNT STRĂMOȘII

CUM ÎI SPUNEAU GEȚII LUI DECEBAL? DACI BALO (Tăblița 6)

De la supranumele lui Daci Balo se trage cel mai probabil și denumirea coloniei Dacia Traiana (Dacia Porolissensis, Dacia Superior Apulensis, Dacia Inferior Malvensis) apoi pentru Dacia Felix, Dacia Mediterranea sau Dacia Ripensis, ultimele două după retragerea Daciei Romane în sudul Dunării de către Aurelian în anii 260-270 d.Hr.

De asemenea, una din versiunile cu privire la originea unuia din etnonimele geților ia în considerare originea în cuvântul daoi – provenit dintr’un dialect al limbii getice, căruia i s’a dat semnificația ”lup”. Numele Daoi, un cuvânt elinesc, sub care erau cunoscuţi parte din geții din antichitate vine din dialectul geto-frigian de la cuvântul daos.

Dar nu avem certitudinea că’și spuneau ”daos”, ”daoi”, ”davi” sau ”daci”, acestea sunt etnonime străine precum era și ”vlah” mai târziu,  exonime latine rămase de la romani prin latinizarea termenilor getici sau geto-frigieni.

Mai mult, printr’o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi Daoi, se reduc la epitetul Dioi, nume ce’l dădeau elinii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Geția străveche, pe care îi considerau ”cei mai vechi oameni de pe pământ”.

Mai cunoaștem că existau în sudul Dunării tribul Diilor sau Dailor din sudul Munților Haemus (Balcani). De asemenea, Daoi era un mare trib al geților la Marea Caspică, devenit în latină Dahae.

Dar, indiferent cât de departe am căuta etimologia etnonimului ”Daci”, el este mai autohton decât am crede. Davi, sau davo-geți pentru geții davelor carpatice sunt cele mai potrivite etnonime, sau chiar geții ”daci” ai lui Daci Balo pentru supușii din Regatul său, sau pentru adepții confreriei sale de războinici geți.

Autentificând aceste Tăblițe de la Sinaia, nu doar că vom căpăta un mare tezaur despre strămoșii noștri, dar vom avea o importantă sursă istorică despre isprăvile lor, etimologii pentru lexicul românesc, zeii geților sau numele originale ale marilor regi sau războinici din antichitatea acestor meleaguri.

Politica lui Daci Balo devenise contrară intereselor marii aristocrații, aceasta având poziția cea mai îngreunată, ispita confortului personal depășea pentru mulți sensul istoric la războiului, situație reprodusă de acum cu obstinație în istoria noastră, marile momente ale țării fiind când marii boieri / aristocrați au depășit’o.

Logica imbatabilă, similară celei din August 1944, dar falsă, pentru că orice act de trădare, indiferent de scopul său, e supus unui blestem intrinsec: acela de a’și dezavua și distruge însăși justificarea sa. În termeni cioranieni, nenorocul își desfășoară imensitatea.

Acum, aventurile războinice ale regelui get Daci Balo trebuiau oprite. Astfel, după ce un grup de comati indică romanilor locul tezaurului regal – probabil tot la indicația nobililor, pentru ai îmbuna pe romani (să nu uităm marile tezaure descoperite ulterior cuceriri romane), Diegis și conjurații speră că romanii se vor retrage o dată ce Daci Balo e eliminat, lăsând o Geție vasală Romei, cu marele ei comori (cel puțin de două ori rezervele de aur ale BNR de azi) compensație pentru eforturile de război imperiale.

Desigur, cu un rege supus și pro-roman, în persoana lui Diegis.

Urmează marea trădare, nobilii indică romanilor direcția de retragerea a Regelui și gărzii sale.

Marea Trădare: Diegis se închină lui Traian în timp ce alți nobili indică direcția în care a fugit Regele. În scena imediat următoare cavaleria romană începe urmărirea lui Daci Balo și suitei sale.

Un alt fapt subsecvent acestei decizii, ce reflectă probitatea populară, o bună parte din comati se sinucid în afara cetății, act preferat luptei – lucru nemaiîntâlnit şi inexplicabil la geți. Gestul e mai mult ca sigur legat de trădarea nobililor ce probabil ordonă subordonaților o decizie similară de non-combat, neonorabilă și neonorată. Cu alte cuvinte, am avut și noi japonezii noștri.

Gestul perfid al fratricidului şi al nobililor geți e eficient, cavaleria romană îl ajunge pe Daci Balo rapid şi neaşteptat, foarte aproape de locul unde, ”Rex Daciae” de mai târziu, Horea, era prins, de asemenea, tot prin trădarea propriilor frați.

Sinuciderea Regelui, singura cale posibilă. Acum, Daci Balo, e îngenuncheat, dar dacă l’am ridica în picioare, am vedea o mărime de titan în comparație cu cei din jurul său.

Continuarea o știm: toate templele și cetățile getice sunt demantelate cu o cruzime feroce, palatul regal ras din temelii, Getyo (Geția) transformată în provincia romană Dacia (probabil de la numele lui Daci Balo), iar marea civilizație getică uitată sau făcută intenționat uitată în negrul istoriei, încât e munca noastră, a tuturora, să o scoatem la iveală pentru a ne cunoaște cu adevărat strămoșii, fie ei cu bune sau cu rele.

Subsecvent blestemului regal, marea aristocrație getică, emblematică şi simbolică pentru acest pământ, de mii de ani, dispare literalmente, lăsând ca spiritualitatea şi cultura din care s’au format şi îşi trage seva acest pământ, pentru multe secole, să fie de sorginte folclorică purtată peste timp de talpa țării, țăranii.

Daci Balo moare pe 9 sau 10 august 106, moment ce marchează finalul războiului, urmând o aparentă capitulare a geților legați de Regele lor. Desigur, cei  mai mulți geți au trecut Carpații în est sau în nord la ceilalți frați geți, numiți de istorie GEȚII LIBERI, sau pomeniți local ”celți”, ”sarmați”, ”scyți”, tyra-geți, carpi, costoboci, massa-geți, ”goți” etc.

Geția a devenit oficial, din 11 august 106, provincie romană cu numele de Dacia.

În ironia istoriei, exact peste 11 ani se stinge și Traian, iar în aceeași zi în care Daci Balo şi Traian trec în veșnicie, este omorât, tot prin trădare, Mihai Viteazul, primul unificator al vechii Geții, supranumit de contemporani săi străini, Malus Dacus (dacus erau numiți geții de către latini, cel mai probabil tot de la numele lui Daci Balo), inspirând, prin curajul neverosimil, viziunea și strategiile demne de marele său strămoș de la Sarmizegetusa Regia, aceeași teamă printre adversari.

După suita de trădători care au urmat lui Diegis de’a lungul timpului, ce continuă şi azi în formă agravantă, ne rugăm istoriei şi Cerului pentru un alt Malus Dacus, care să redea vechii Geții noblețea de odinioară.

Cum ar fi arătat oare istoria fără trădători și trădări?

De la Burebista la Mihai Viteazul și până la Tudor Vladimirescu, istoria noastră e presărată cu evenimente tragice, în care rolul principal a fost jucat de personaje fără scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei și și au marcat soarta geto-românilor.

Sigur acest fapt era un laitmotiv al stăpânitorilor care preluau puterea din mâinile altora, rare fiind cazurile când o conducere de principat, regat sau imperiu nu ar fi fost preluată fără uneltiri, mașinațiuni de culise sau crime oribile. La fel de rare erau cazurile când trădarea venea de la oamenii simpli din popor.

Prăbușirea celui mai mare rege get: BOERO BISETO (BΩEPOBYΣETO)  – Burebista a avut loc prin asasinarea sa, sau cel puțin așa se vehiculează oficial fără nicio bază, pentru că nu există dovezi în sensul uciderii sale.

Din Tăblița 62 aflăm cum îi spuneau geții lui ”Burebista”: Boero Biseto

În vremea lui Boero Biseto, care a domnit pe la jumătatea secolului I î.Hr., statul carpatic get, se pare denumit de geți Elieo (Tăblița 62) sau Helis, renumele mitic elinizat, a ajuns în culmea puterii și extinderii sale cu o conducere mutată mai târziu chiar în inima Carpaților. În urma victoriilor repurtate de acest mare rege, statul get – inițial cu capitala la Argedava – a ajuns să se întindă pe un teritoriu imens, cuprins între Alpii nordici, Marea Adriatică, Marea Egee, Marea Neagră și dincolo de Nistru.

Până și împăratul roman Cezar se temea de marea putere a regelui get și, în jurul anului 44 î.Hr., pregătea un război împotriva lui. A murit însă – asasinat, după cum se știe, în urma unui complot – înainte de a apuca să pornească spre regatul Elieo (Elio).

La puțin timp după aceea, tot unei conspirații i’a căzut victimă și Boero Biseto. Nobilii nemulțumiți de puterea și autoritatea sa au complotat pentru a’l înlătura. Odată cu dispariția lui, imensul regat getic s’a destrămat, spărgându’se în mai multe regate pe care cei care uneltiseră spre a’l doborî pe Boero Biseto și le’au împărțit între ei.

Citește despre asta aici:  CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

Despre actul controversat al nobililor din vremea lui Daci Balo am relatat mai sus, așadar trecem la Vlad Țepeș care a fost trădat de propriul său frate.

Vlad Țepeș a ocupat tronul Valahiei în 1456, cel care la rândul lui și’a consolidat stăpânirea nimicind mai mulți pretendenți care voiau să’i ia domnia și a băgat spaima atât în susținătorii acestora, cât și în turci.

După câțiva ani, a refuzat să mai plătească turcilor tribut și a măcelărit armata otomană care fusese trimisă să’l pedepsească – aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în primăvara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit spre Dunăre.

După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube și după celebra incursiune nocturnă a lui Țepeș în tabăra turcească, și ea soldată cu mulți morți din rândul otomanilor, era limpede că Înalta Poartă era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S’a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Țepeș) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său frate. Sultanul l’a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei și mai mulți boieri au trecut de partea lui, speriați, pesemne, de firea aprigă a lui Țepeș și dornici să aibă un domn mai ușor de manipulat.

Țepeș s’a retras în Ardeal (în 1462), așteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deși acesta a ridicat o armată pentru a’i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n’a mai ajuns: i s’a pus capăt printr’o intrigă a inamicilor lui Țepeș, probabil sași din Brașov, cu care Țepeș avusese, cu câțiva ani în urmă, niște conflicte datorate faptului că brașovenii sprijiniseră câțiva pretendenți care urmăreau să’i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Țepeș a executat mai mulți sași și a atacat Brașovul și câteva sate săsești.

Lui Matei Corvin i s’au prezentat scrisori – false, consideră istoricii – , scrise, chipurile, de Vlad Țepeș, scrisori din care rezulta că voievodul era gata să se supună sultanului Mahomed al II-lea și să’l ajute, apoi, să cucerească și Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informații și, în loc de a’l ajuta pe Vlad Țepeș să’și recapete tronul uzurpat, l’a băgat la închisoare, la Buda, unde Țepeș a rămas timp de peste zece ani. Abia în 1476 și’a recăpătat tronul, pentru foarte scurt timp.

Radu de la Afumați a fost asasinat de cei care ar fi trebuit să’l apere.

Radu de la Afumați a domnit în Țara Românească între 1522 și 1529, cu mai multe întreruperi de câteva luni, care arată că țara trecea atunci printr’o perioadă de mari tulburări: numeroși pretendenți își disputau tronul și, după cum balanța norocului înclina de partea unuia sau a altuia, ei stăpâneau pentru puțină vreme Valahia, pentru ca apoi să fie răsturnați și înlocuiți.

Timp de câțiva ani ani, Radu de la Afumati a reusit, de fiecare data, să’și doboare rivalii, astfel că, în această perioadă, stăpânirea asupra Țării Românești i’a aparținut în cea mai mare parte a timpului. După ce, inițial, se opusese turcilor, el a înțeles, în cele din urmă, că pentru a domni trebuia să aibă sprijinul Înaltei Porți otomane, pentru că așa erau vremurile.

Susținut de turci și de neamul Craioveștilor, o puternică familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, în cele din urmă, tronul Valahiei, pe care l’a păstrat până în 1529.

Și aici i se incheie povestea – și totodata viata. Tragicul său sfârșit e descris în chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu:

”Recunoscut de turci și sprijinit de Craiovești, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată dacă nu cădea victima unui complot ticălos. Spre sfârșitul anului 1528, o sumă de boieri […] nemulțumiți probabil de influența puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului. Acesta, surprins, neavând la îndemână oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. […] pe drum, însă, boierii îl ajung la Râmnicu Vâlcea și, nerespectând nici lăcașul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, îl ucid în bisericuța de pe dealul Cetățuii, sub ochii îngroziți ai preotului [….] S’a întâmplat această mizerabilă crimă – unică prin împrejurările ei în istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumina cea mai urată boierimea munteană din acea vreme.”

Petru Rareș a fost trădat tot de boieri.

Citește și:   VOIEVOZII CARE AU VRUT UNIREA ÎNAINTE DE MIHAI VITEAZUL

Domn al Moldovei în doua rânduri, 1527-1538 și 1541-1546, Petru Rareș, fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintâi domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepți, trebuie să recunoaștem că Petru Rareș însuși, extrem de ambițios, măcinat de dorința de a cuceri posesiuni cât mai întinse (printre altele, a încercat să’i unească pe români prin alipirea Ardealului cu sabia), a trecut de mai multe ori dintr’o tabără în alta, în chipul cel mai nestatornic, aliindu’se cu cine i se părea lui mai prielnic în acel moment.

În 1538, Petru Rareș a văzut Moldova atacată simultan de turci, tătari și poloni. Inițial, soarta i’a fost favorabilă domnitorului.

I’a înfrânt pe tătari la Ștefănești și a încheiat un armistițiu cu polonii, cărora le’a înapoiat regiunea Pocuția, care făcea obiectul unor neînțelegeri rămase nesoluționate de multă vreme, între moldoveni și poloni, pentru că Petru Rareș o ocupase în 1530.

Dar invazia turcească, sub conducerea lui Soliman Magnificul și care luase aspectul unei expediții de pedepsire, nu a putut fi oprită. Iar domnitorul nu s’a putut bizui pe loialitatea boierilor și asta l’a făcut să piardă domnia. Boierii, poate nemulțumiți de firea dificilă a voievodului, poate temându’se de represaliile care s’ar fi abătut asupra lor în cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabilă, dată fiind superioritatea lor numerică) l’au părăsit pe domnitor, au refuzat să lupte și s’au închinat lui Soliman.

Acesta a numit un alt domn (Ștefan Lăcustă) și a smuls Moldovei două bucăți zdravene din teritoriu – Tighina si Bugeacul. În urma planului său de extindere Moldova ieșind șifonată rău, Petru Rareș a fost nevoit să fugă și, după multe peripeții, a reușit, cu ajutorul unor pescari, să ajungă în Ardeal.

În 1541, după ce ceruse iertare lui Soliman, și mersese personal la Constantinopol să’și pledeze cauza și împărțise daruri imense, și’a recăpătat tronul. După încă vreo câțiva ani de încercări războinice, încercase să’i unească iar pe români prin cucerirea Ardealului, soldate însă cu eșecuri, ambițiosul voievod s’a stins, de boală, în 1546.

Singur împotriva Imperiului Otoman: Ioan Voda Cel Cumplit (sau Viteazul)

Ioan Vodă Viteazul, numit și Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai târziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ștefan cel Mare. Unele cronici vechi îl prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscându’i marele merit de a se fi împotrivit turcilor și afirmând că era foarte îndrăzneț și viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldați și de popor dar, din păcate, nu și de boierime și cler.

Pentru numeroșii boieri intriganți, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veșnicele sforării și comploturi ale dregătorilor nu erau ușor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii și mai îndurător și grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.

El obținuse tronul Moldovei în 1572 – unde se obținea la acea vreme, adică de la turci -, cu ajutorul averii strânse în tinerețe, când făcuse negoț cu pietre scumpe. În 1574, însă, turcii i’au cerut să dubleze suma plătită drept tribut. Ioan Vodă a convocat Divanul și i’a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului.

Situația politică era de așa natură, încât voievodul n’a putut găsi alți aliați decât cazacii zaporojeni – o populație din zona Nistrului – care i’au trimis în ajutor o ceată de 1.200 de oameni. Cu ei și cu armata sa de români moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor. După un șir de victorii răsunătoare ale domnitorului moldovean, care l’au înspăimântat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcătuită din turci cărora li se adăugaseră tătari și români din Țara Românească.

Aceștia din urma doreau să’l înlăture pe Ioan Vodă pentru a’i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah, Alexandru.

Ioan Vodă se instalase la Huși, de unde putea veghea mai bine asupra granițelor. Aflând de venirea turcilor, domnitorul trimisese pe pârcalabul Sucevei, Ieremia, în fruntea unei avangărzi, să’i impiedice pe turci să treacă Dunarea și să’l țină la curent cu evoluția situației. Trimisul, însă, despre care se spune că ar fi fost plătit de dușmani cu 30.000 de galbeni, l’a înșelat pe domnitor: i’a spus că ajunsese prea târziu pentru a’i opri pe turci și că aceștia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare.

Pe baza acestor informații false, – în lipsa altora mai exacte – Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor. Bătălia s’a dat la Oblucita, „lângă iezerul Cahulului”. Poate ar fi avut, totuși, șanse să învingă, dacă n’ar fi survenit o a doua și apoi o a treia trădare. În ajunul bătăliei, o parte dintre boieri, avându’i în frunte pe marii vornici Murgul și Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, când se dădu semnalul atacului, Constantin C. Giurescu, în Istoria romanilor spune că:

”Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pârcalabul, pleca steagurile și, punând cușmele în vârful sulițelor și săbiilor, trecu și ea de partea dușmanului.”

Lupta a fost cumplită; după trei ciocniri soldate cu numeroși morți în ambele tabere, Ioan Vodă s’a retras pe un deal, în satul Roșcani, unde a fost înconjurat de turci. Nemaiputând rezista asediului, din pricina lipsei de apă, Ioan a hotărât să se predea. Atât Ahmed Pașa, comandantul oștii turcești, cât și Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn că vor cruța viața tuturor cazacilor și moldovenilor.

Dar, odată ajuns în cortul căpeteniei turcilor, Ioan Voda a fost înjunghiat, apoi i s’a tăiat capul, iar trupul lui, legat de două cămile, a fost rupt în bucăți. Ostașii care rămăseseră alături de el au fost măcelăriți. Atât a valorat cuvântul turcilor.

Petru Cercel, frumosul aventurier din Apus

Scurta și palpitanta carieră voievodală a acestui prinț neobișnuit, apariție insolită în galeria domnitorilor care s’au perindat pe tronul Munteniei, s’a sfârșit cu o încercare de fugă. De scăpat a scapat cu viața, pentru moment, dar trădarea însoțitorilor săi – propriile sale gărzi, în care avusese deplină încredere – i’a retezat șansele de a recăpăta domnia.

Instalat pe tronul Țării Românesti în 1583, după ce câștigase „cursa” pentru domnie învingându’și potrivnicul – pe Mihnea, zis mai apoi Turcitul – Petru Cercel și’a început „mandatul” sub auspicii bune.

Și’a așezat curtea la Târgoviște, a investit în îmbunătațiri edilitare și înfrumusețări arhitecturale ale orașului, a adus cu el un suflu de Renaștere occidentală și totul părea să prevestească o epocă de liniște și progres. Dar datoriile făcute pentru a procura banii cu care își cumpărase tronul l’au determinat să pună biruri mari, care au împovărat poporul, iar ciocnirea dintre concepțiile sale moderne, occidentale și tradiționalismul boierilor autohtoni l’au facut să intre în conflict cu aceștia.

În 1585 – după mai puțin de doi ani de domnie -, aflând că urma să fie mazilit, Petru Cercel și’a adunat averea strânsă și a pornit spre Transilvania. Dar a fost trădat chiar de oamenii din escorta sa: aceștia i’au furat bogățiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat și închis.

Câțiva ani mai tarziu, dupa ce evadase din închisoare, a „candidat” din nou pentru domnie dar, lipsit de sprijin, a pierdut competiția în favoarea fostului său inamic, Mihnea, care, sprijinit de ambițioasa lui mama, a izbutit să domnească, în total, de trei ori, iar după ultima mazilire, pentru a scăpa cu viața, a trecut la mahomedanism, rămânând în istorie sub porecla de Mihnea Turcitul.

Mihai Viteazul: puternicul și temutul voievod al celor trei țări românești

În vara anului 1600, puterea lui Mihai Viteazul ajunsese la apogeu: el stăpânea acum toate cele trei țări românești, iar această izbândă îl făcuse pe cat de celebru, pe atat de respectat în Europa. Cu atât mai tragica pare prăbușirea sa, cu cât a venit foarte curând dupa acest moment de glorie.

După opinia istoricului Constantin C. Giurescu:

”Cauzele căderii lui Mihai au fost, pe de o parte, răscoala nobililor ardeleni și înțelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de altă parte, dușmănia polonilor.”

Generalul Basta era comandantul armatelor germane ale împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, stăpânitorul Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic (un ansamblu de teritorii din Europa centrala, reunite Interesat de o alianță cu Mihai Viteazul în vederea apărării împotriva expansiunii spre vest a Imperiului Otoman, împăratul Rudolf a dat, inițial, ajutor militar voievodului în acțiunile acestuia de extindere a stăpânirii sale peste cele trei țări românești. Nu a vrut, însă, să’l recunoască drept domn al Ardealului, dorind să păstreze pentru sine acest teritoriu și să’i acorde lui Mihai Viteazul doar funcția de guvernator.

În 1601, după mai multe neînțelegeri și reconcilieri – de formă – cu generalul Basta, după mai multe confruntări cu nemeșii din Ardeal, se punea din nou problema stăpânirii acestui teritoriu. Și, aici, Mihai Viteazul a fost prins – și a devenit victimă – în jocul de interese al marilor puteri și al reprezentanților acestora.

Iată cum s’au succedat evenimentele, după descrierea aceluiași mare istoric citat mai sus:

”La Turda, Mihai hotărî să’și despartă armata de aceea a lui Basta; voia să plece mai degrabă la Făgăraș, spre a’și vedea soția și copiii. Această despărțire însemna însa pentru domnul nostru libertatea de inițiativă. Basta, care știa că imperialilor le convenea mai mult o stăpânire directă asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalități atât de puternice, deci greu de mâniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotărî să împiedice – prin orice mijloace – o asemenea libertate. În zorii zilei când voievodul trebuia să plece spre Făgăraș, la 9/19 august 1601, el trimise un detașament de trei sute de germani și valoni, aceștia din urmă comandați de ofițerii Jacques Beauri și Mortague. Aveau ordin să’l aresteze pe Mihai, iar daca se opune, să’l ucidă. Așa se și întâmplă. Intrând în cortul domnului, Beauri îi spuse: „ești prins”. Mihai rosti un singur cuvânt: „ba”, și dădu să pună mâna pe sabie. În aceeași clipă însă, un valon îl împușca, un al doilea îi străpunse pieptul, alții îl loviră cu halebardele.”

Și astfel, printr’un asasinat mârșav, s’a incheiat scurta și glorioasa carieră de domn și cuceritor a lui Mihai care a lăsat, totuși, în urmă, o imensă speranță: aceea cî unirea celor trei țări românești e un fapt realizabil. Aveau să treacă mai mult de trei veacuri până să se întâmple din nou dar, în tot acest timp, nădejdea a fost hrănită și de faptul că, odinioară, cineva arătase că se poate.

Lunga domnie și tragica prăbușire a lui Constantin Brancoveanu

Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brancoveanu, domnie intinsa pe 25 de ani, s’a sfarsit in chip groaznic, cu mazilirea, torturarea si ucidera domnitorului de catre turci – care, totusi, ii fagaduisera domnia pe viata – si aceasta in urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brancoveanu a avut o domnie cu putine lupte, datorita, in cea mai mare parte, diplomatiei sale gratie careia a reusit mult timp sa pastreze un echilibru sanatos intre pretentiile turcilor – cei de care depindea mentinerea lui pe tron – si interesele Apusului crestin, care dorea să’și extinda influenta spre Rasarit.

Jonglând abil cu relațiile diplomatice cu toate marile puteri care îi amenințau țara, plătind turcilor ceea ce îi cereau, dar cultivând și relațiile cu vestul, Brâncoveanu a reușit să mențină Țara Românească într’o stare de stabilitate politică remarcabila.

După 1699, când turcii, mulțumiți de această stare de lucruri și de generozitatea voievodului, i’au acordat domnia pe viață – un privilegiu rar – părea că nu mai are a se teme de nimic. Până în 1714 a avut parte de o epocă tihnită, în care a putut clădi palate și lăcașe de cult, a putut sprijini artele, învățământul și științele și și’a putut crește copiii în liniște. Dar toate acestea s’au sfârșit în chip tragic, ca urmare a mai multor întâmplări în care chiar oameni înrudiți cu domnitorul au săvârșit fapte care i’au grăbit căderea.

Un boier rudă cu el, spătarul Toma Cantacuzino, fără știrea și permisiunea domnitorului, îi ajutase pe ruși în războiul acestora cu turcii (1711), lucru care îi supărase pe aceștia din urma și îi făcuse să’l suspecteze pe domn de necredință față de ei. O alta rudă, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să’l pună pe tron pe propriul său fiu Ștefan, a uneltit la Poartă, țesând intrigi care i’au alcătuit domnului o reputație proastă în ochii turcilor. Iar aceștia, deși îi dăduseră domnia „pe viață”, n’au ezitat să’și încalce promisiunea: l’au mazilit, ispitiți pesemne și de marea avere pe care voievodul o adunase în timpul lungii sale domnii.

Brâncoveanu, pe atunci în vârstă de 60 de ani, și cei patru fii ai săi au fost aduși la Stambul și închisi. Turcii l’au torturat pe bătrânul voievod pentru a afla unde’i sunt bogățiile apoi, la data de 26 august 1714, Brancoveanu a fost decapitat, după ce turcii îl siliseră să asiste la execuția celor patru fii. I’a urmat la tron Ștefan Cantacuzino, așa cum dorise (și uneltise) tatăl acestuia dar, dupa cum scrie Nicolae Iorga:

”Ca o răsplată dumnezeiască, i’a venit aceeași pieire silnică, după doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temniță la Constantinopol, împreună cu tatăl său foarte bătrân.”

Trădați pentru răsplată, Horea, Cloșca și Crișan, nu au fost trădați de boieri, în Ardeal nobilimea fiind mai mult alogenă și nu românească, dar au sfârșit tragic pentru dârzimea cu care și’au urmărit revendicările politice. În acest caz, s’a dovedit că trădarea nu era doar un apanaj al păturii stăpânitoare, dimpotrivă era o meteahnă și la păturile de jos, dar pentru sume derizorii puse ca premiu, mai ales datorită stării sociale precare a poporului.

Începută în noiembrie 1784, în satul Curechiu (Hunedoara), răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, mișcare cu caracter național și social, iscată ca o reacție a iobagilor români din Ardeal, disperați de situația lor economică și socială tot mai greu de suportat, s’a încheiat după foarte scurt timp, la sfârșitul lunii decembrie a aceluiași an, când cei trei conducători au fost prinși și executați.

Pe capetele lor se pusese câte un premiu de 300 de galbeni; totuși, susținuți de majoritatea oamenilor din popor – conștienți de faptul că li se apărau interesele -, ei n’au putut fi capturați de autoritățile austriece altfel decât prin trădare. S’au găsit câțiva tărani care, ispitiți de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stăteau ascunși, în vreme ce preoții români care se raliaseră mișcării umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea să se poată duce din nou – pentru a cincea oara – la Viena, spre a pleda cauza iobăgimii române în fața împăratului austriac, Iosif al II-lea.

La 27 decembrie 1784, câțiva țărani s’au apropiat de Horea și Cloșca – aceștia stăteau ascunși într’o colibă de crengi, în codrul ScoraGetului, din Munții Gilăului – și, pretinzând că umblă după vânat, au fost primiți în colibă de cei doi. La un semnal, s’au năpustit asupra lor, i’au legat și apoi i’au predat autorităților.

Tot prin trădare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, și Crișan. A urmat judecata, apoi execuția lui Horea și a lui Cloșca printr’o pedeapsă extrem de crudă – tragerea pe roată. Trupul lui Crișan, care se sinucisese în inchisoare, a fost zdrobit în același fel.

Sacrificiul lor n’a fost, însă, zadarnic – un exemplu paradoxal de revoltă care, deși înfrântă, va aduce totuși, măcar în parte, schimbările pe care le’a urmărit. În anul următor răscoalei, 1785, printr’un act solemn datat 22 august și promulgat de împăratul Iosif al II-lea, în Ardeal a fost desființată iobagia.

Alexandru Ipsilanti, omul pe care Tudor Vladimirescu n’ar fi trebuit să și’l facă aliat

Moartea lui Tudor Vladimirescu și înfrângerea revoluției conduse de el, în 1821, s’au datorat trădării de către cei cu care se aliase, eteriștii conduși de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizatie europeana dedicata eliberarii creștinilor – și îndeosebi a grecilor – de sub stăpânirea otomana – a avut filiale în multe țări ale Europei, iar în Țara Românească influența ei s’a manifestat cu precădere în evenimentele asociate revoltei din 1821.

Dorind să contribuie la eliberarea Țării Românești de sub apăsătoarea vasalitate față de Înalta Poartă otomană și să o scape de flagelul domniilor fanariote, Tudor Vladimirescu a îmbrățișat idealurile Eteriei și a încheiat o întelegere cu conducătorul acesteia, Alexandru Ipsilanti.

Se bizuiau pe sprijinul Rusiei; aceasta, însă, a dezaprobat mișcarea. În plus, organizarea armatei eteriste lasă mult de dorit; trupele nedisciplinate ale lui Ipsilanti au jefuit pe drum multe gospodării, stârnind nemulțumirea populației românești.

Întelegerea dintre Alexandru Ipsilanti – devenit epitrop general al Eteriei – și Tudor Vladimirescu, conducătorul mișcarii în Țara Românească, prevedea ca Ipsilanti – după ce trecuse prin Moldova și Muntenia – să iasă din țară cu trupele sale, pentru a nu stârni o reacție dură și o intervenție armată din partea turcilor.

Dar, când a devenit evident că Ipsilanti nu era un conducător și un aliat de nădejde, conflictul între cei doi a ajuns atât de grav, încât Alexandru Ipsilanti a hotărât să se descotorosească de Tudor Vladimirescu, printr’un complot.

Prin trădare, Tudor Vladimirescu – pe care poporul îl numea deja ”domnul Tudor”, – a fost ridicat de la Golești și apoi asasinat la Târgoviște.

Adevărul despre abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Complotul ”monstruos” şi transformarea ”voievodului unirii” în despot

Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să abdice în 1866. Istoricii spun că în spatele acestei abdicări stătea o adevărată coaliţie politică – Monstruoasa Coaliție – , dar şi necesitatea înlăturării lui Cuza în favoarea unui principe străin.

La 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza era ales domnitor atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Marile Puteri erau puse în faţa faptului împlinit. ”Domnul Unirii”, cum a fost numit mai târziu Alexandru Ioan Cuza, a rezistat pe tron preţ de un serviciu militar complet. Adică 7 ani, atât cât era obligatorie şederea sub arme la mijlocul secolului al XIX lea.

După o domnie aflată sub semnul inovării şi modernismului, la 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza abdica. Nu din proprie voinţă, ci în miez de noapte, sub ameninţarea armelor. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, motivele, dar şi personajele care au stat în spatele acestui complot au reprezentat, încă de atunci, un subiect de discuţie şi de cercetare pentru specialişti.

Cuza, înlăturat într’o singură noapte cu puşti şi tunuri:

”Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor.”

Aşa arăta actul semnat de Alexandru Ioan Cuza în momentul abdicării. Urma să plece în exil alături de soţie şi de cei doi copii. A hălăduit prin Europa, stând la Paris şi Viena, dar găsindu’şi în sfârşit liniştea la Wiesbaden. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza nu a fost însă, spun specialiştii, un act liber consimţit. Cuza a fost obligat să abdice în urma unui complot.

Practic aproape toate elita politică românească a contribuit la îndepăratarea sa de pe tronul Principatelor Române Unite. Inclusiv armata l’a trădat pe Cuza.

I. G. Valentineanu în lucrarea ”Din memoriile mele. Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă” descrie cu exactitate detronarea lui Cuza.

Pe 10 februarie, un personaj dubios şi total necunoscut Palatului se prezintă la Cuza şi solicită insistent să vorbească cu acesta. Într’un final, seara reuşeşte să’l vadă pe Cuza şi’l anunţă direct că, la miezul nopţii, 4000 de oameni îl vor detrona cu sprijinul armatei. Cuza nu’l ia în seamă şi’i dă bani. Personajul misterios refuză şi se face nevăzut. Cu toate acestea, Cuza ordonă întărirea gărzilor Palatului. George Lecca dublează gărzile, deşi se bănuieşte astăzi că şi el făcea parte din complot. Ideea unei revolte anti-cuziste este confirmată şi de Nae Orăşanu, omul său de încredere. Deşi Cuza nu era convins de existenţa unui complot şi a unei revolte, inevitabilul se produce. Cuza este înlăturat brutal. Ofiţerii lui Lecca au trădat, au pătruns în camera unde stătea Cuza cu amanta sa Maria Obrenovici. Înarmaţi, aceştia i’au întins lui Cuza actul de abdicare pe care acesta l’a semnat imediat.

A fost scos afară şi trecut peste graniţă la Predeal, cu soţie, copii şi amantă. Pe străzi, peste 2000 de oameni strigau de bucurie, iar colonelul Haralambie înconjurase Palatul cu tunuri, în cazul în care Cuza ar fi refuzat şi ar fi reuşit printr’o minune să’şi găsească susţinători fideli. În doar câteva ore luase sfârşit domnia de 7 ani a fostului pârcălab de Galaţi, sub care s’au unit pentru prima dată în Istoria Modernă, Principatele Moldovei şi ale Ţării Româneşti. Bucurie mare la abdicarea lui Cuza În Moldova, abdicarea lui Cuza a fost primită cu mare bucurie, arată mărturiile contemporanilor.

Iată cum descrie Radu Rosetti primirea veştii abdicării lui Cuza de propria sa familie. Mama acestuia primise telegrama prin care Cuza abdica.

”«Principele Cuza a abdicat», strigă ea, roşie de emoţie şi bucurie. Tata o urmează şchiopătând şi sprijinindu’se pe baston. «Cuza a abdicat», strigă el. Iar mama ne citeşte o depeşă franceză sosită în acea dimineaţă la Adjud, adresată de Dimitrie Sturdza cumnatului său Alecu Balş şi trimesă de acesta tatei. Sturdza comunică lui Balş abdicarea lui Cuza, instituirea Locotenenţei Domneşti, alcătuită din Generalul Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul Neculai Haralambie, precum şi numirea unui minister compus din conservatori şi liberali, din care făcea parte şi el, Sturdza. Părinţii mei exultau de bucurie, ştiind bine că lui Cuza nu putea să-i urmeze decât un domn străin, ceea ce alcătuia dorul fierbinte de atâţa ani”, Radu Rosetti în lucrarea sa ”Amintiri din prima tinereţe.”

De altfel, sentimentul era general, fiindcă moldovenii simţeau, prin mutarea capitalei, că îşi pierduseră importanţa şi căzuseră pe plan secund. Un lucru pe care nu’l iertaseră lui Cuza. Sentimentul acesta de bucurie este descris în aproape toate zonele Principatelor.

Acesta era însufleţit în special de ideea alegerii unui principe străin. Specialiştii precizează că bucuria înlăturării lui Cuza era prezentă în lumea elitelor societăţii. Ţăranii în special nu priveau cu ochi buni acest complot. Pentru ei, Cuza, era omul care le dăduse pământ, un binefăcător.

”Reforma, cu toate carenţele ei, a însemnat o cotitură în viaţa ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la stat a unui pământ — chiar dacă neîndestulător — râvnit cu atâta sete. În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător”, preciza Florin Constantiniu în lucrarea sa, ”O istorie sinceră a poporului român”.

Totodată, cunoscută este reticenţa oamenilor din Dăbuleni, care credeau că noul principe străin le va lua pământurile, în timp ce locuitorii comunei Căiuţul chiar au semnat, cu degetul, că nu îl vor domn pe Carol I şi ca semn de solidaritate cu predecesorul său.

Simpatia ţăranilor a fost câştigată de Cuza, însă, cu preţul sacrificării domniei sale. Împroprietărirea acestora şi emanciparea clăcaşilor a fost unul dintre motivele pentru care a fost organizat complotul împotriva sa. De altfel, acest complot era pus la cale de câţiva ani. Practic, oamenii politici şi’au dat mâna pentru a’l răsturna pe Cuza. Liberalii radicali au fost în stare să facă pace cu rivalii lor de moarte, conservatorii, numai pentru a’l vedea pe Cuza plecat. Nemulţumirile existau în ambele tabere. Totodată, pe teritoriul Moldovei existau agenţi ruşi care încercau să agite spiritele şi să provoace o mişcare anti-unionistă.

Florin Constantiniu:

”În timp ce uneltirile ruseşti pregăteau «dezunirea» principatelor, forţele din interior, oştile domnului, se aliau în ceea ce s’a numit «monstruoasa coaliţie»: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a’l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau moderaţia, ceilalţi un pretins revoluţionarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii.”

Mai precis, liberalii radicali erau nemulţumiţi de faptul că reformele lui Cuza nu era atât de tranşante pe cât îşi doreau şi mai ales erau nemulţumiţi că nu dădeau tonul la guvernare. De partea cealaltă, conservatorii erau nemulţumiţi în special de legea agrară şi împroprietărirea ţăranilor, dar şi de reformele considerate ”prea revoluţionare” ale lui Cuza. Totodată, viaţa personală a domnitorului, dar şi despotismul ultimilor ani de domnie au stârnit antipatii.

Prezenţa amantei „domneşti“, dar şi plăcerea pentru jocuri de noroc şi nopţi pierdute nu era văzute cu ochi buni.

Ilie Gorja în revista ”Agero”:

”După şapte ani de glorioasă conducere a ţării, monstruoasa coaliţie, speculând nemulţumirile provocate de starea precară a finanţelor, cât şi unele greşeli săvârşite de Cuza, mai ales în ultima parte a domniei (îndepărtarea vechilor sfetnici şi prieteni, înlocuirea la 26 ianuarie a guvernului Kogălniceanu şi afirmarea în mai multe rânduri a ideii de renunţare la tron, în momentul împlinirii termenului de şapte ani) l’a silit pe Cuza în noaptea de 11/12 februarie 1866 să abdice, lăsând cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti.”

Printre cei implicaţi în complotul îndreptat împotriva sa se aflau mari personalităţi ale vremii precum Ion Ghica, C.A. Rosetti, Petre Carp sau Ioan Cantacuzino. Totodată, Cuza a fost trădat şi de armată. Printre puţinii care i’au rămas fideli au fost prefectul Alexandru Beldiman, care a plâns când a aflat vestea abdicării.

Pentru toţi ciudată a fost apatia lui Alexandru Ioan Cuza.

Cum de nu aflase de complot şi mai ales de ce era atât de nepăsător la zvonuri?

Nicolae Şuţu, unul dintre comtemporani, spune că Alexandru Ioan Cuza devenise prea despotic şi prea sigur pe sine în ultimii ani, încât privea pe toţi cu dispreţ şi că s’a izolat alături de amanta sa. Totodată, se bănuieşte că domnitorul înţelegea necesitatea aducerii unui prinţ străin, dintr’o familie cu mare reputaţie la nivel european, şi că şi’ar fi pus singur problema abdicării.

Acesta i’a scris lui Napoleon al III-lea că ar vrea să abdice şi că să găsească un principe dintr’o casă conducătoare europeană să’l înlocuiască, aceasta fiind soluţia de a pune capăt luptei politice. Cert este că, în 1866, Cuza nu ar fi dorit să abdice. Cuza şi masonii Dincolo de motivele disecate şi prezentate de specialişti în mod oficial, există şi zvonuri privind implicarea masoneriei, atât în numirea, dar şi în abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.

Cuza ar fi fost unul dintre membrii importanţi ai lojii masonice «Steaua Dunării», lojă care l’ar fi propulsat ca domn, dar şi mai apoi l’ar fi dat jos de pe scena istoriei. De altfel, această variantă este infirmată de specialişti, printre care şi de academicianul Dan Berindei. Este confirmat însă faptul că mai toţi oponenţii lui Cuza făceau parte din loja ”Steaua Dunării”, transformată mai apoi în ”Înţelepţii din Heliopolis”.

Nu există însă certitudini privind implicarea masoneriei în abdicarea lui Cuza.

Actul de la August 1944, de la București poate fi interpretat în două chei, în principal datorată poziției politice pe care se poziționează cel care invocă debarcarea lui Antonescu: Trădare sau Salvarea României de la un dezastru?

Citește și argumentele în cheia Salvării României:

ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Victoria de la Falaise din 20 august 1944 deschidea Aliaților drumul către Berlin. Momentul e decisiv pentru finalul celui de’al doilea război, de acum începe concursul direct între marile puteri, vestice și estice pentru cucerirea Berlinului, miza fiind controlul geo-politic al Europei. Dacă aliații căpătaseră ”linie directă” spre capitala Germaniei, rușii erau blocați în Moldova, dincolo de Carpați.

Până când?

Un cerc vicios similar celui din 106, pe o propagandă anti-Antonescu, face mulți ofițeri să nu apere onorabil cauza, rezultând în marea și rapida înfrângere din bătălia Moldovei, lucru ce încurajează actul de la 23 August. Chiar și așa, rușii puteau petrece binișor 3-5 luni pe linia Focșani-Nămăloasa-Brăila, ceea ce ar fi făcut propagarea comunismului sovietic în Europa centrală imposibilă, spun adepții ”trădării de la 23 August 1944”.

Pe acest fond, dar ignorând total poziția defavorizată a rușilor în raport cu aliații, se decide 26 August ca dată pentru răsturnarea Mareșalului Antonescu. Dintr’o întâmplare ironică, pe un lac bucureștean se află că Mareșalul va fi pe front atunci, iar data istorică devine 23.

Momentul diferă față de acum 18 secole, dar esența problemei transcende, Bătălia Moldovei, rămâne una dintre cele mai rapide și dezastruoase înfrângeri din istoria noastră.

Între timp primim însă telegrama sovietică de la Stockholm, pesemne în noaptea de 22-23 august, ca răspuns la cererile lui Antonescu: zona neutră unde aliații nu au voie să pătrundă și neîntoarcerea armelor împotriva nemților – lucru pentru care Germania nu ne’a iertat nici până azi, apărând interesele Ungariei în fața celor românești (sovieticii, disperați de evoluția lucrurilor pe frontul de vest, acceptă condițiile Antoneștilor).

Telegrama e sustrasă, probabil de dl. Buzești, Director în MAE cu acces la Cifru, apropiat al lui Iuliu Maniu, principalul conjurat, astfel încât Neagu Djuvara e trimis în capitala suedeză pentru clarificări inutile. Fără telegramă șansele lui Antonescu sunt nule, Iuliu Maniu și comuniștii preiau puterea, sub un Rege politic slab.

Cu toate acestea, Regele Mihai a fost și este un mare simbol pentru românism și românitate, un patriot și un model exemplar.

Dovada telegramei?

Discursul lui I. Maniu din ședința de guvern din septembrie 1944. Însuși Regele Mihai era la curent cu manevrele cuplului Buzești-Maniu când trimiteau clandestin din cifrul MAE mesaje aliaților:

« Iuliu Maniu: ”(…) între altele a avut sugestia și i s’a pus în vedere (lui M. Antonescu – n.n.) că se va asigura o zonă neutră, liberă, în care să nu poată intra aliații. Am văzut eu, dl. Buzești are textul (dl. Buzești – Director din MAE sub Antonescu, apropiat al lui I. Maniu – n.n.) și vă închipuiți în ce situație ajungem noi, guvernul acesta (guvernul Sănătescu, cel care a urmat după 23 august – n.n.), noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, când ni se pune în față mâine-poimâine faptul că lui Antonescu i s’a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem(…).”

(Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere). »

(sursa: Arhivele CC al PCR, apud. Constantin Corneanu).

Logica conjuraților e similară cu cea din 106 a nobililor geți: țara trebuie salvată de tancurile rusești, iar liderul încercărilor nereușite în joaca cu războiul, Antonescu, eliminat. Din nou, armistițiu fără de armistițiu, adică punerea țării la dispoziția adversarului, iar comandantul politic și militar cedat acestuia (gest dezonorant, Antonescu e predat rușilor care, indirect, îl execută în 1946).

Datorită momentului 23 August 1944 sovieticii ajung la Berlin concomitent cu aliații, ceea ce le va oferi un avantaj geopolitic fantastic pentru următorii 50 de ani, și o zonă de influență directă în țările pe care le știm.

Sigur, acesta poate fi un argument în favoarea celor care afirmă cu totul nefondat că Stalin nu și’ar fi instaurat oricum un zid al comunismului în Europa de Est, mai ales atunci când se uită complet Momentul Yalta …

Pentru noi consecințele ar fi fost oricum dramatice: rușii nu sunt romani, nici măcar turci, ”zgândăre’l pe rus și dai de mongol” spune un proverb, după ce au distrus Basarabia timp de 100 de ani au distrus în următorii ani 1947-1960 toată esența și spiritul societății românești, iar marea aristocrație și elită interbelice dispar în temnițe și exil, nerefăcute nici în cel mai mic procent azi (hidoșeniile snobilimii post-revoluționare nu fac obiectul prezentei).

Mult mai mult, au distrus ceea ce nu au reușit toate stăpânirile de la romani, huni, turco-tătari sau austrieci: celula și esența spațiului autohton – satul românesc; adică locul unde vechii geți, deposedați de puterea politică, și’au dus mai departe, bogata și inefabila spiritualitate și folclorul unic în lume.

Aceste sisteme de non-valori, complet străine și inversate ființei noastre, de la republica falimentară la dominația prostului rău-voitor în toate ramurile, au făcut România a două la nivel mondial ca număr de emigranți după Siria, iar perspectivele de a ne regăsi într’o societate ce ne reprezintă, cvasi-nule.

Latiniștii insistă cu totul fals că acest popor e născut pe un act de trădare, fapt ce induce această amintire detestabilă și respingătoare în toată istoria noastră, la cei mai slabi de înger dintre noi, în cele mai grele momente; dat fiind că servirea unor interese străine a fost de multe ori sport național în România de ieri, dar și de azi, noi restul, pentru a nu ajunge prin acest păcat ”suflet de rob”, cum spune N. Steinhardt, trebuie să repetăm cu obstinație – cum a făcut’o el însuși toată viața – marele adevăr la care a ajuns după ani grei de temniță absurdă:

”Taina libertății nu’i alta decât curajul în fața morții.”

Citește și:  ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

 

ISTORIA ROMÂNILOR ÎN SECOLELE ”ÎNTUNERICULUI”, ALĂTURI DE ”ANȚI”, ”AVARI” SAU PROTO-”BULGARI”

Istoria ”oficială” a lăsat mereu să înțelegem că românii un mileniu nu au avut istorie, numai că adevărul este că românii despre un mileniu de istorie nu au fost informați corect. Istoricii care au studiat izvoarele vorbesc despre un mileniu întunecat, 1000 de ani care par să fie şterși din istoria ţării noastre. Este un lucru care afirmat în mod repetat ne va scoate mereu din istorie, dar care se va dovedi mereu fals, mai ales pentru că cei plătiți să facă lumină în trecutul acesta întunecat nu au studiat suficient de mult, iar interpretările lor sunt în defavoarea istoriei reale a acestui popor.

Cine mai are azi dreptul să afirme cu certitudine că acel popor despre care nu se pomenește în cronici, nu a existat, sau că ”a căzut din cer”?

Evident, aceste lucruri sunt spuse din interese meschine, și nu în slujba adevărului istoric. În apărarea noastră, noi nu nu am putea spune, spre exemplu, că toate acele cronici au fost ascunse, distruse, și sunt în continuare tăinuite, doar, doar, vom dispare din istorie?

Nicolae Iorga:

”Istorie se cheamă ceea ce s’a întâmplat cu adevărat, nu ceea ce am vrea să se fi întâmplat.”

Un adevăr cu valoare de postulat, dacă luam în calcul zecile de mistificări care au avut ca subiect istoria românilor, în special istoria formării poporului român, dupa retragerea aureliană din anul 271. Greu încercaţi, blestemaţi de vuietul războaielor şi luptelor pentru supremaţia teritorială, strămoşii noştri au trebuit să supravieţuiască în nişte condiţii greu de imaginat astăzi. Dacă intrigile şi conspiraţiile se ţeseau ca nişte iţe la curţile domneşti, marea majoritate a populaţiei era influenţată de puterea care era exercitată asupra lor.

Însă de unde au venit, ce s’a întâmplat cu pelasgii sau cu geții sau cu aceia botezați ori traci, ori ”daci”, ori „vlahi”, acestea două din urmă, nume de împrumut atribuite nouă de romani sau de neamurile din jurul nostru, sunt întrebări la care tot românul trebuie să știe răspunsul: Pelasgii și Geții sunt strămoșii europenilor de azi. Aceștia de’a lungul mileniilor au creat numeroase etnii și au dezvoltat numeroase culturi în care au creat diverse limbi care azi se vorbesc în Europa.

O analiză, a lui Neagu Djuvara şi completată de Andreea Dogar, încearcă să facă lumină în întunericul acestei perioade, explicând enigmele create:

”În toată istoriografia europeană şi chiar în cea românească, se recunoaşte că e un fel de mileniu întunecat, unde sunt prea puţine informaţii, şi de acest lucru au profitat unii din vecinii noştri. Pentru unguri, Dacia era complet evacuată şi nu mai era nimeni când au venit ei, pentru ruşi sau ucrainieni nu era nimeni în Moldova, erau ei, şi acuma se întreabă cum dracu’ sunt atâţia români. Grecii nu ştiu de unde au venit aromânii, sunt căzuţi din cer.”

Începând cu secolele XVIII-XIX, o serie de istorici austrieci şi maghiarofoni au conceput aşa-numita ”teorie imigraţionistă”, potrivit căreia toată populaţia venită din imperiul roman ar fi plecat din Geția odată cu retragerea ordonată de împăratul Aurelian, de teama populaţiilor geto-gotice, în 271-274, şi ar fi revenit la nord de Dunăre abia în secolul XIII, ca ciobani nomazi !!!

Convenabil pentru niște avari după teritorii străine, și fără rădăcini în Bazinul Carpatic, nu’i așa?

Astfel se oferea o explicaţie pentru faptul că, în documentele oficiale ale regatului maghiar, românii, denumiţi vlahi, nu apăreau decât din secolul XIII. În plus, vlahii erau mai vizibili în spaţiul de la sud de Dunăre, deci în Peninsula Balcanică, unde erau menţionaţi de sursele bizantine chiar din secolul X (în Tesalia, Epir, Macedonia, Bulgaria).

În definitiv, niște străini de Europa de ce ar accepta aprioric că întreaga Peninsulă Balcanică, până în Munții Pădurea Neagră și Alpi, sau până dincolo de Bug și Don ar fi fost locuite de către strămoșii românilor?

Acești străini (lingvistic) de Europa se află pe teritoriile noastre antice, și evident, fără niciun scrupul vor susține mereu altceva decât adevărul, în loc de a înapoia ce au luat cu japca în trecut… Ba mai mult, ei râvnesc și la bruma de teritoriu care ne’a mai rămas azi în jurul Carpaților.

Ăsta este poate păcatul lor, dar și a breslei istoricilor care nu impun definitiv adevărul istoric la nivel internațional în privinţa formării poporului român, în ciuda acestei ”sărăcii” a documentelor, și din cauza căreia s’au emis atâtea ipoteze. Pentru că sărăcia izvoarelor nu va fi niciodată o dovadă că românii nu sunt urmașii pelasgo-geților, și aceștia nu au locuit continuu și neînrerupt aceste teritorii.

Dacă unii istorici maghiarofoni sau austrieci au optat pentru peninsula Balcanică, nici cei români nu s’au pus de acord: unii au ales Transilvania, alţii Oltenia, iar alţii centrul şi sud-vestul ţării, într’o arie ce cuprinde atât Transilvania, cât şi Oltenia, Banatul şi părţi din Serbia actuală.

Istoria românilor s’a jucat mereu cu banul: cap sau pajură? Au existat sau n’au existat?

Informaţiile privind o eventuală organizare a românilor într’o formaţiune politică sunt şi mai rare: cu excepţia voievodatului lui Gelu din Transilvania, nu mai ştim nimic despre vreo formă de organizare a vlahilor până în secolul XIII, când sunt menţionate într’un document maghiar voievodatele lui Litovoi şi Seneslau şi cnezatele lui Farcaş şi Ioan. Și asta pentru că regii sau împărații geți care au condus imperii, au fost considerați ori romani, ori bizantini, cumani sau chiar ”unguri”.

Citește și:  LITOVOI, SENESLAU ȘI FARCAȘ, DIN FRUNTEA ȚĂRILOR ROMÂNE ERAU ROMÂNI

Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale ”românești”, se explică şi de ce documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani, adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV. Sau dacă au existat au dispărut odată cu tăvălugul devastator al primelor migrații asiatice.

Pentru a umple golul, unii istorici s’au jucat și cu focul, ca de exemplu Bogdan Petriceicu Haşdeu, au publicat documente care s’au dovedit a fi falsuri. Astfel, Haşdeu a publicat un act, aşa-numita ”Diplomă Bârlădeană”, o scriere ce ar fi datat din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiţiei, care ar fi stăpânit şesul Moldovei.

Dorinţa fierbinte de a umple golul a atins culmi nebănuite şi totodată hazlii în timpul comunismului, când în programul Partidului Comunist Român din 1975 ni se spune că după retragerea aureliană, pe teritoriul vechii Geții a rămas un ”stat neorganizat”.

În speranța că putem aduce o rază de lumină asupra acelor evenimente tulburi care au marcat aproape un mileniu de istorie geto-română (și incorect numită: ”daco-valahă”) vă invităm să descoperiți, asa cum spunea și Iorga, o frântură de istorie, asa cum s’a întâmplat cu adevărat.

Faptul că nici la ora actuală nu există un consens cu privire la evoluția populației geto-române și la originile poporului român se datorează, spun istoricii, unei așa numite ”tăceri a surselor istorice”, motiv invocat, în special, de către adepții teoriei migraționiste care susțin că teritoriul Geției Carpatice a rămas o ”Terra deserta” odată cu retragerea administrației romane de la nordul Dunării.

Și cu toate acestea, continuitatea proto-românilor pe teritoriul Geției este atestată, fără putință de tăgada, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei Geții și de, mai mult sau mai puțin, rarele înscrisuri istorice din perioada sec. al III-lea și până în secolul al XIII-lea, odata cu întemeierea Țării Românești sub Basarab I.

Despre retragerea aureliană și continuitatea geto-românilor

Invaziile triburilor geto-gotice și geto-carpice, în valuri succesive, în provinciile dunărene, au silit administratia romană să abandoneze Provincia Dacia, aceasta retragându’se strategic în sudul Dunării, dovedind prin asta a cui era proprietatea asupra titulaturii acestei Provincii Romane, Dacia, și nicidecum a geților nord-dunăreni.

De altfel, nici revoltele geților ocupați nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luând amploare, mai ales, după moartea împăratului Traian – fapt ce vine să contrazică scrierile secretarului personal al acestuia, care menționa, la sfârșitul războaielor geto-romane, că întreaga populație autohtonă fusese redusă la maxim 40 de indivizi.

Data retragerii romane din Dacia nu poate fi stabilită cu certitudine, în literatura științifică, cei mai multi specialiști optând pentru anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271, în timpul împaratului Aurelian. Faptul că provincia întemeiată de Traian, Dacia, nu a fost părăsită de întreaga populație este evident, autoritățile evacuând numai armata și administrația, la care se adăugau clasele înstărite, în special cele din zonele urbane, proces care se va repeta întocmai și în alte provincii romane.

Continuitatea geto-românilor la nordul Dunării este dovedită și de singura copie a unei hărți romane, unica, de altfel, păstrată până în zilele noastre, Tabula Peutingeriană.

Harta este realizată după unele surse în anul 330 d.Hr., an în care împăratul Constantin cel Mare mută capitala imperiului de la Roma în Bizanț, fosta așezare pescărească de pe malul Bosforului, și arată chiar și după retragerea aureliană, nu mai puțin de 88 de localități cu rezonanță getică atât la nordul, cât și la sudul Dunării.

Importanța acesteia este cu atât mai mare cu cât, fără doar și poate, Tabula Peutingeriană este o hartă realizată în scopuri comerciale, dovedind așadar o strânsă legatură economică a romanilor cu populația getică rămasă în fosta provincie imperială.

Tabula Peutingeriană, este întocmită după alte surse, între anii 260-271 d.Hr., și este păstrată până astăzi într’o copie din sec. XI-XII. Numele i s’a dat după acela al consilierului Conrad Peutinger din Ausburg, la care a fost depusă, în 1507, de umanistul Conrad Celtes. Nici locul unde a fost descoperit manuscrisul, nici autorul hărţii nu sunt cunoscute. Astăzi harta se află la Biblioteca Naţională din Viena.

Tabula Peutingeriană reproduce şi provincia Dacia, dar fără ţinuturile din Estul Transilvaniei, aceasta înseamnând că, la data întocmirii originalului, zona de est a Daciei Romane fusese părăsită de trupele romane.

Această Tabula Peutingeriană este de fapt un pergament compus din 11 segmente (bucăţi iniţial lipite ori cusute una de alta, separate în 1863 în 11 pagini). În segmentele 7 si 8 din cele 11 ale Tabulei Peutingeriane, se află o frescă unică a ceea ce era provincia Dacia în secolele II-IV d.Hr. Nu mai puţin de 38 de oraşe, cetăţi sau localităţi vrednice de a fi menţionate sunt ilustrate pe documentul antic ca fiind la nordul Dunării. În acelaşi timp, alte 50 de locaţii cu rezonanţă getică apar la sudul aceluiaşi fluviu.

Un factor deosebit de interesant este acela că drumul roman care lega oraşele getice este reprezentat pe o asemenea hartă comercială, cu atât mai mult cu cât zona devenise fieful năvălirilor ”barbare” dupa retragerea aureliană din 275 d.H. Este greu de crezut că o asemenea recomandare putea fi făcută negustorilor romani care ar fi fost expuşi unor atacuri iminente. Se ridică astfel noi semne de întrebare asupra originii Tabulei antice, alți istorici apreciindu’i vechimea la, cel mai tarziu, anul 180 d.Hr.

În Tabula Peutingeriana sunt prezentate şi drumurile romane care străbăteau Dacia romană pe Segmentum VII (a și b) și pe Segmentum VIII (a și b).

Curios este și faptul ca istoricii greci și bizantini continuă să’i numească pe localnici geți sau chiar ”daci” de la numele Coloniei Dacia, denumire folosită în Bizanț până aproape de secolul al X-lea, dată la care începe să fie folosit și termenul de valah.

Istoricul grec Zosimos menționează, de asemenea, în secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Răsărit și tribul carpo-geților de la nordul Dunării, conflict soldat cu înfrângerea celor din urmă. Mai mult, împăratul Constantin cel Mare, inițiază construirea unui pod peste Dunăre, care să facă legătura cu fosta provincie romană, precum și o campanie de la care își va trage titlul de ”Dacicus”, lucru pe care îl va repeta și împăratul Justinian.

Așadar, dacă nu erau geți în Geția nord-dunăreană, cu cine se luptau romanii după 271?

Este o întrebare cât se poate de justificată, pentru că nu se pomenește de o altă populare sau migrare spre nordul Dunării. Deși, practic, administrația romană dispăruse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua să existe neoficial în structurile Imperiului Roman. Ori, poate va trebui să acceptăm că de această dată poate chiar geții care recuceriseră teritoriile lui Decebal, aveau acum nevoie de romani.

Cine poate știi cu siguranță azi, cine a avut mai mult nevoie de ceilalți, romanii de regiunile carpatice sau geții din Carpați de unele beneficii care le oferea imperiul?

Astfel au fost create provinciile Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, întâlnite și sub numele de Dacia Aureliană în literatura secolului al XII-lea, un argument în plus în fața continuității numelui de Dacia, dar și al celui de dac, ce îl va face aproape nemuritor, deși el este pentru geți, un etnonim de împrumut, atât pentru nord-dunăreni, cât și pentru sud-dunăreni, pentru că el a fost deținut de imperiul roman încă din 106 d.Hr, de când l’au inventat.

Curios este faptul că, deși există mulți adepți ai teoriei migraționiste, teorie care spune că poporul român s’ar fi format alături de cel albanez la sudul Dunării, urmând ca apoi să migreze iarăși în nord, nu există nici măcar o singură mențiune a unei asemenea trasmutări de amploare, fapt mai mult decât neobișnuit în canoanele vremii. De fapt, singura mențiune a unei migrații a populației este una în sens invers, de la nord la sud, mențiune care se referă, cel mai târziu, la secolul al XIV-lea.

Nu trebuie uitat nici împăratul Galerius (293-311), împărat roman de origine getică, născut, se pare, la sudul Dunării, din tată get din Tracia și mamă ”transdanubiană”, termen referitor la fosta populația getică din provincia cu același nume, Geția.

Mai mult, Galerius era poreclit de către cei apropiati, Armenterius – Ciobanul – referire mai mult decât evidentă la vechile sale ocupații, specifice, de altfel, populației romane de origine getică. La fel de important, pentru susținerea ideii de continuitate a populației getice sau geto-române, este și împăratul Maximinus Thrax (împarat de origine getică), cel care începând cu anul 236 se află în război cu geții liberi și cu sarmo-geții (sarmații).

Referitor la ocupația principală a strămoșilor românilor de azi, aceea de ciobani, dincolo de faptul că unii au ajuns împărați, azi ni se impută sub forme batjocoritoare, de parcă grecii, romanii, sau germanii, și nu mai spunem de unguri, ar fi fost cu toții neamuri de cărturari… De aceea, nu trebuie uitat niciun moment că în proporție de 99% întreaga populație antică a europenilor erau analfabeți.

Continuitatea creștină și culturile de la nordul Dunării

Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului român ramâne încă o problemă controversată. Chiar dacă proto-românii supraviețuiesc, ei ies treptat, începând cu a doua parte a mileniului I, din atenția cronicarilor, a istoricilor vremii și din atenția autorităților romane.

De asemenea, unul dintre principalele subiecte în jurul căruia se fac speculații și ipoteze este limba carpaticilor, și asta mai ales pentru că pe baza limbii s’au croit actualele națiuni. Numai că ceea ce ar trebui să știe oricine, nu limba deosebește dintotdeauna oamenii între ei, ci amprentele genetice care le poartă azi și românii și care dincolo de alte descoperiri arheologice ele dovedesc continuitatea neamului românesc la nordul Dunării.

Izvoarele arheologice, însă, dovedesc mai presus de orice bănuială, continuitatea populației autohtone în spațiul nord-dunărean. Din secolele III d.Hr. şi până în secolul IX d.Hr., documentele tac cu privire la existenţa populaţiilor ce locuiau pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. Mai precis cu privire la populaţiile geto-române sau goto-getice. Dar despre cuceritorii vremelnici ai regiunilor există informaţii abundente, unele dintre ele le vom spicui mai jos, dar mai ales despre acelea ale anților, avarilor sau a proto-bulgarilor.

Există însă, o veritabilă verigă lipsă. O perioadă întunecată şi mută cu privire la formarea exactă a poporului român. Mai precis momentul în care sinteza diferitelor neamuri şi triburi devenea acea populaţie ”olac” sau ”balak” din vechile cronici. O serie de indicii sunt furnizate de descoperirile arheologice.

Încă din secolele III-IV, se remarcă așa numita Cultură Sântana de Mureș, conturată cu precădere în arealul triburilor geto-gotice, triburi ce continuă circulația monetară romană. Totodată se remarcă și continuitatea comerțului cu Bizantul, o dovadă în plus a legăturilor dintre Imperiul Roman de Răsărit și populațiile de la nordul Dunării.

Cultura Sântana este urmată de cultura Ipotești Cândești (secolele V-VII), ce aparține unor comunități sedentare, de sine stătătoare, ale căror îndeletniciri (agricultura, creșterea animalelor, ceramica de tradiție romană) sunt caracteristice populațiilor proto-românești.

În primul rând este vorba de Cultura Ipoteşti-Cândeşti cu vestigii din secolele V-VII cu populaţii sedentare de agricultori şi crescători de animale. Cultura Ipotești-Cândești a fost o cultură arheologică din Europa de Est, care a ajuns la apogeul său pe la mijlocul secolului al VI-lea prin fuziunea elementelor culturilor Praga-Penkovka și Praga-Korchak și a culturilor locale (inclusiv germane) din zona dintre Prut și Dunărea de Jos. Se întindea de la Dunărea de Jos peste teritoriul României și Moldovei. Populația din zonă este considerată, cel puțin oficial, a fi fost formată din descendenți ”romanizați” ai triburilor getice, germane și slavice. Există opinii că ar fi fost și derivată din cultura Sântana de Mureș – Chernyakhov, sau că ar fi reprezentat un grup al Anților, cei care îndeobște sunt considerați niște strămoși ai slavilor.

Casele acestora erau identice cu colibele ”slave” din zonele Praga-Korchak și Penkovka, dar curios, aceştia produceau o ceramică de slabă calitate, considerată de tradiţie romană, ceea ce nu ar corespunde deloc și nu acoperă granițelor de la nord de Dunăre a provinciei romane Dacia.

Site-urile din România mai sunt cunoscute sub numele Ipotești-Cândești-Ciurel sau Ipotești-Ciurel-Cândești .

În site-urile atribuite acestei culturi au fost descoperite şi dovezi ale unui comerţ, redus ce’i drept, cu Bizanţul.

Apoi pentru secolele X-XI d.Hr. reprezentative sunt culturile Răducăneni şi mai ales cultura Dridu, considerată deja o civilizaţie stră-românească.

Influența valului migrator sclavin, care se naște dintr’un mix populațional geto-scytic trăitor la est de vechea cultură Cucuteni, se observă pe teritoriul fostei provincii romane  prin Cultura Dridu, cultură remarcabilă din care iese în evidență ceramica lucrată la roată, ceramică ce poarta numele culturii respective. Aceasta se va răspândi și la sudul Dunării, un rol important avându’l Primul Țarat așa zis Bulgar, deși componente ale sale sunt observate și în spații ce depășesc autoritatea țarilor bulgari.

Cercetătorul Ion Nestor:

”Cultura Dridu trebuie înţeleasă pentru mediile de caracter rural ale secolelor VIII-XI. În satele culturii Dridu au fost găsite numeroase unelte agricole şi cereale carbonizate, dar şi o ceramică de proastă calitate. Este o civlizaţie rurală, singura capabilă să supravieţuiască în perioada evului mediu întunecat.

Propriu-zis locuitorii satelor care au supravieţuit în tot spaţiul carpato-danubiano-pontic din secolele III-XI d.Hr. au fost tributari călăreţilor de stepă sau războinicilor geto-gotici. În unele cazuri au avut loc sinteze etnice, cu grupuri mari de barbari veniţi în cadrul acestui teritoriu, cu un caracter sedentar, precum sclavinii.

În orice caz istorici precum Ioan Aurel Pop, susţin că prin roirea diferitelor populaţii pre-româneşti, mai ales din fostele zone romanizate, latina s’a răspândit pe tot teritoriul României de astăzi.”

Istoricul Ioan Aurel Pop în ”Dacii şi romanii” în Revista ”Cultura”:

”După retragerea aureliană (a armatei, a autorităţilor civile, a celor bogaţi etc.), romanitatea a iradiat nestânjenită spre est, nord şi vest, comunităţile extinzându’se prin roire în viitoarea Moldovă, în Maramureş, în Crişana şi chiar mai departe. Mai întâi era nevoie de hrană pentru turme, de locuri de vărat şi de iernat, iar apoi, din cauza rapidei secătuiri a pământului lucrat, erau necesare mereu noi suprafeţe, virgine, numai bune de cultivat. Aşa că daco-romanii şi românii timpurii au roit mereu, iniţial la câţiva kilometri de vechea vatră, pentru întemeierea unui nou sat şi aşa mai departe.”

În orice caz în secolul al XVI lea, majoritatea călătorilor străini care au intrat în contact cu românii au observat că aceştia vorbesc o limbă asemănătoare cu latina şi că ei îşi spun ”rumâni”.

În esență cam asta esta este explicația empirică a unui ”mare” academician român.  Sigur, azi cunoaștem că limba română nu este o limbă latină, iar amândouă limba getică (româna) și limba latină se trag împreună dintr’o limbă mult mai veche, comună. Dar clișeele au rămas, pentru că școala românească susține în continuare aceleași neadevăruri, prin funcționarii statului care’și spun ”istorici”. Un lucru este cert, limba latină nu avea cum să fie impusă de sclavini, iar limba getică este natural și mult mai plauzibil să se fi păstrat prin pâlcurile de populație getică care a rezistat atât ocupației romane, cât și aventuroaselor căpetenii de stepă care au perindat acest areal.

Anton Verancsics în secolul al XVI lea:

”Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun: «Oare ştii românește?», sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: dacă este român.”

Aceasta arată că iezuiții trimiși de Papă în arealul ardelenesc și’au făcut bine treaba, introducând în mentalul populațiilor ce nu vorbeau limbile săsești sau secuiești, filonul strămoșesc al romanilor care au cucerit vremelnic aceste teritorii.

Secolele XI-XII aduc o altă cultură, Răducăneni, caracterizată prin prezența cuptoarelor rectangulare, ceramica lucrată la roată și obiectele care vădesc clar prezența unei populații sedentare.

Cultura Raducăneni este cu atât mai importantă cu cât răspândirea așezărilor umane depășește zona montană sau deluroasă și se apropie de câmpie, fapt ce se datorează și creșterii demografice.

Deosebit de importantă este continuitatea creștină a populației autohtone. Majoritatea istoricilor sunt de acord astăzi că romanizarea și creștinarea comunităților getice ar fi existat cu adevărat, și au reprezentat activități sincrone și complementare, mărturii ale unei vieți creștine datând fără întrerupere încă din secolul al III-lea.

Este adevărat că începând cu secolul al IV-lea, se înmulțesc, pe lângă obiectele cu caracter religios și mormintele de factură creștină. Cum nici unul dintre popoarele migratoare, care au ajuns pe teritoriul fostei Geții, nu era creștin, obiectele liturgice și mormintele nu pot aparține decât populației autohtone, de sorginte geto-româna. Apariția unor necropole de incinerație sau chiar birituale sunt considerate, astăzi, ca aparținând slavilor și bulgarilor.

Citește și:  DOVEZI ALE CONTINUITĂȚII ÎN RITUL FUNERAR AL GETO-ROMÂNILOR

În Dobrogea, procesul de contopire a populatiei getice cu cea romană se consideră, oarecum mai evident, primul nume românesc ”Petre”, fiind descoperit într’o inscripție de pe un vas de lut datat în secolul III, vas descoperit în fostul castru roman de la Capidava și scris nu în latinește, ci în grafie getică.

Numai că existența limbii latine folosită de oficialitățile administrației imperiului roman, nu dovedește că limba română s’ar trage din limba latină, nicidecum, explică doar existența limbii latine și atât, o limbă folosită mai ales în scris ca pe o lingua franca în inscrisuri oficiale, sau pe inscripțiile monumentelor. Frecvent folosită era limba getică de către populația băștinașă care era peste tot majoritară în Balcani, nicidecum funcționarii administrației de la Roma.

Nu mai puțin importantă este mărturia ambasadorului bizantin, Priscus Panites, la curtea regelui hun Atilla. Acesta menționează pe lângă prezența hunilor în Pannonia și populația autohtonă, pe care o numește barbară:

”[…] De acolo am călătorit pe un drum neted, așezat într’o câmpie, și am trecut peste mai multe râuri navigabile dintre care cele mai mari, după Istros, erau așa numitul Drecon, apoi Tigas și Tifesas. Pe acestea le’am trecut în bărci monoxile, de care se foloseau locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le’am trecut pe plute, pe care barbarii le poartă în căruțe, deoarece locurile sunt mlaștinoase. Prin sate ni se aducea de mâncare, și anume în loc de grâu, mei, în loc de vin, mied, dupa cum îl numesc localnicii. Slujitorii care ne însoțeau aveau și ei mei și o băutură preparată din orz, barbarii o numesc camos…Apoi, dintr’o regiune plină de dealuri am ajuns într’o câmpie împădurită. Acolo ne’au primit luntrași barbari în bărci monoxile făcute din trunchiuri de copaci, tăiate și scobite de ei înșiși. Ei ne’au trecut dincolo de râu, cu toate că nu se pregatiseră pentru noi, ci pentru a transporta mulțimea barbară, pe care am întâlnit’o în cale, deoarece Attila își pusese în gând să treacă la vânătoare pe teritoriul roman, dar de fapt regele scyt făcea pregătiri de război sub pretext că nu’i fuseseră restituiți toți fugarii. După ce am trecut Istrul și am străbătut împreună cu barbarii un drum de aproape șaptezeci de stadii, am fost nevoiți să ne oprim într’o câmpie până cand Edecon l’a înștiințat pe Attila despre sosirea noastră…După ce am trecut câteva râuri, am sosit într’un sat foarte mare unde se spunea că se află cea mai strălucită dintre toate locuințele lui Attila, construită din bârne și scânduri frumos poleite și bine încheiate și înconjurață cu o împrejmuire de lemn, pusă de frumusețe, nu pentru întăritură. După locuința regelui se găsea locuința lui Onegesius împodobită și aceasta cu o împrejmuire de lemn de jur imprejur, dar nu era înfrumusețată cu turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de împrejmuire era o baie, construită de Onegesius, cel mai bogat dintre scyți după Attila, cu piatra adusă din țara peonilor, deoarece la barbarii din părțile acelea nu se găsește piatră și lemn, ci se folosesc de material adus de aiurea.”

Geții Anți

Etnonimul ”Anți” a fost doar o altă denumire pentru geții de la Marea Neagră care vor vorbi cu timpul o limbă diferită de cea a celor din Carpați.

Anții (latină: antae) sunt considerați îndeobște o ramură timpurie a slavilor, având o organizare statal-tribală care a existat în secolul al VI-lea în regiunea dintre Dunărea de Jos și în nord-vestul Mării Negre (Republica Moldova de azi și centrul Ucrainei). Ei sunt frecvent asociați cu cultura arheologică Penkovka.

Anții au fost menționați pentru prima dată în 518. Înregistrat de Procopius (Războiul VII 40. 5-6), raidul Anților a părut să coincidă cu revolta lui Vitalian, dar a fost interceptat și învins de către magister militum Thraciam Germanus.

Germanus a fost înlocuit de Chilbudius la începutul anilor 530, care a fost ucis 3 ani mai târziu, în timpul unei expediții împotriva diferitelor triburi de Sclavi (Sklavenoi). Odată cu moartea lui Chilbudius, Iustinian pare să’și schimbe politica împotriva barbarilor sclavi de la atac la apărare, exemplificată de marele său program de re-fortificare a garnizoanelor de’a lungul Dunării.

Procopius constată că în 539 – 540, Sclavinii și Anții ”au devenit ostili unii față de ceilalți și au fost implicați în luptă”, probabil încurajați de tactica tradițională a „împărțirii și cuceririi” a romanilor.

În același timp, romanii au recrutat mercenari din ambele grupuri pentru a’i ajuta în războiul împotriva Ostro-Geților, numiți și goți.  Cu toate acestea, atât Procopius, cât și Iordanes menționează numeroase raiduri ale Hunilor, Sclavilor, Bulgarilor și Anților în anii 539 -540; raportând că au fost capturate 32 de forturi și 120.000 prizonieri romani.

Între 533 și 545, Anții au invadat Episcopia Traciei, înrobindu’i pe mulți romani și luându’i la nord de Dunăre în patria Anților. Într’adevăr, au existat numeroase raiduri în decursul acestui deceniu turbulent de numeroși barbari, inclusiv al Anților.

La scurt timp după aceea, au devenit foederați bizantini (adică aliați ai Bizanțului), primind plăți în aur și un fort numit Turris, undeva la nord de Dunăre (unii cercetători identifică Turris cu Cetatea Albă din Ucraina de azi), într’o poziție de importanță strategică, care să prevină atacurile barbare. Astfel, între 545 și anii 580, mulți Anți au luptat ca soldați în diverse campanii bizantine.

Aceasta făcea parte dintr’un set mai mare de alianțe, inclusiv cu Lombarzii, astfel încât presiunea să poată fi ridicată de pe Dunărea inferioară, iar forțele să poată fi direcționate spre Italia.

Astfel, în 545, soldații Anți se luptau în Lucania împotriva Ostro-Geților, iar în anii ’80 au atacat așezările Sclavinilor la cererea romanilor.

În 555 și 556, Dabragezas, get (ant) de origine, a condus flota romană din Crimeea împotriva pozițiilor persane.

Dabragezas a fost un comandant al Imperiului Bizantin 554 și 555. Singura sursă care conține informații despre Dabragezas este „Istoria” lui Agathias din Mirineas.

În războiul împotriva perșilor pentru influență în Lasika a condus în 554, împreună cu Usigardos o trupă de 600 de călăreți pentru a proteja trupele de asediu ale cetății persane Onoguris din apropierea capitalei din Lasika, Archaiopolis, astăzi Nokalakevi în Georgia pe care au vrut să o cucerească.

În anul 554, în descrierea ostilităților dintre Bizanț și perși, Dabragezas este menționat împreună cu Usigardos. Ei au condus trupele bizantine care au fost trimise împotriva persanilor. Când detașamentul persan s’a mutat la Onoguris, călăreții, conduși de Dabragezas și Usigardos, i’au respins, perșii surprinși s’au panicat și au fugit.

În istoria lui Agathias, Dabragezas a fost desemnat pentru anul 555 ca taxiarh al antichității. Taxiarchul în armata Atenei Antice, ocupa locul al doilea după strateg.

De’a lungul cursului superior al râului Phasis, actualul râu Rioni din Georgia, el a reușit să echipeze zece vase ușoare pentru a proteja navele bizantine și să captureze două nave ale persanilor. Anterior, aceste nave aparțineau bizantinilor, dar au fost prinse de către persani.

Informații suplimentare despre persoana sa nu sunt cunoscute, de asemenea, etimologia numelui său este considerată necunoscută. Noi însă, o considerăm de origine getică, în ciuda ipotezei pan-slaviste avansată de istoricul ceh Lubor Niederle, care a citit numele ca ”Dobrogost”, sau a lingvistuui german Max Vasmer ca ”Dobroezd”.

După Agathias, în 556, este menționat fiul lui Dabragezas, Leontius. Leontius sau Leontie era membru al unei elite de o sută de soldați bizantini, care urmau să efectueze recunoașterea zonei pentru a ataca inamicul. Când detașamentul de recunoaștere se apropia de tabăra inamicului, Leontie a alunecat și s’a rostogolit, scăpând scutul. Zgomotul deși a trezit gardienii, aceștia nu au prevăzut pericolul, și au adormit la loc. Războinicii bizantini i’au atacat și i’au ucis.

Bazându’se pe faptul că fiul lui Dabraghezas purta un nume creștin, se presupune că fie Dabraghezas, fie fiul său, Leontie, au fost botezați în credința creștină, sau doar o Leontie a fost botezat.

Localizarea Anților din secolul al VI-lea

Iordanes și Procopius au fost văzuți ca surse extrem de importante în localizarea Anților cu o mai mare precizie. Iordanes (Getica 25) afirmă că au locuit ”de’a lungul curbei Mării Negre”, de la Nistru până la Nipru. P. Barford se întreabă dacă acest lucru implică faptul că au ocupat stepa sau regiunile mai la nord; deși cei mai mulți cercetători, în general, îi văd pe Anți în zona de silvostepă din stânga Nistrului.

În contrast, Procopius îi localizează doar dincolo malurile de nord ale Dunării (Războaiele V, 27,1–2) (adică Valahia).

Anții au rămas aliați romani până la ”dispariția” lor în prima decadă a secolului al VII-lea. Sigur, dispariția în scripte, pentru că urmașii geților au primit zeci de etnonime de’a lungul timpului, inclusiv cel al Anților.

Ei erau adesea implicați în conflicte cu avarii, cum ar fi războiul înregistrat de Menandru Getul (50, fr. 5.3.17-21 ) din anii 560.

Mai târziu, în represaliile pentru un atac roman asupra aliaților lor Sclavini, Avarii au atacat Anții în 602. Avarii au trimis generalul lor Apsich să ”distrugă națiunea Anților”. În pofida numeroaselor fricțiuni cu romanii din timpul campaniei, atacul Avar pare să fi încheiat politica pe scena istoriei a Anților. Anții nu mai apar niciodată în surse, cu excepția epitetului Anticus în titulatura imperială din 612.

Curta argumentează că după atacul din 602 Anții și’au pierdut independența politică. Cu toate acestea, epitetul Anticus este atestată în titulatura imperială până în 612, deci Kardaras mai degrabă susține că dispariția Anților se referă la prăbușirea generală a Scyției Dunărene inferioare și a limes-urilor pe care le apărau, timp în care hegemonia pe Dunărea inferioară s’a încheiat.

Indiferent de situație, la scurt timp după prăbușirea limes-urilor dunărene (mai precis retragerea tactică romană), încep să apară primele dovezi ale hegemoniei altor neamuri getice, cea a sclavinilor de exemplu, din nord-estul Bulgariei.

Lipsa de coerență și erorile evidente în geografia lor dovedește că autorii aveau cunoștințe geografice vagi despre ”Scyția”.

Din fosta federație a Anților, următoarele triburi au evoluat pe teritoriul ucrainean:

Severianii – din partea inferioară a râului Desna și partea superioară a râurilor Seim și Sula,

Polanii între Kiev și Roden,

Drevlianii între râurile Pripet și Forîn,

Dulebii în Volînia între Vistula, Bugul de Sud și Stîr,

Croații albi, la nord de Munții Carpați,

Ulicii, de’a lungul malul stâng al Bugului de Sud

Tiverții, între râurile Nistru și Prut.

O cataramă de aur din mormântul din Ödenkirche, domeniul Keszthely-Fenékpuszta, Zala, Ungaria; pe partea inferioară este inscripția greacă ANTIKOY, ”cuceritorul anților”

Deși considerată o uniune tribal predominant slavă, au apărut numeroase alte teorii, mai ales cu privire la originea nucleului lor de conducere; inclusiv a unor teorii ale nobilimii conducătoare ariană (iraniană), gotică (getică) și slavă sau a unei anumite amestecuri a acestora.

Multe dispute au apărut din cauza unor dovezi literare slabe: puținele sunt cunoscute în afară de numele tribal însuși și o mână de antroponime. Numele ”Anți” în sine nu pare a fi slavic și este adesea considerat a fi un cuvânt arian (iranian).

Omeljan Pritsak, citând pe Max Vasmer, susține că anta- înseamnă în sanscrită ”frontieră, sfârșitul”, deci *ant-ya ar putea însemna ”om de la frontieră”, sau ”care este la sfârșitul anului”, iar în osetină att’iya înseamnă ”ultimul, în spatele”.

Aceeași opinie a fost împărtășită de F.P. Filin și Oleg Trubachov.

În comparație, Bohdan Struminsky a considerat că etimologia lui ”Ant” rămâne nedovedită și totuși este ”irelevantă”. Struminskyj a analizat numele personale ale șefilor Anților și a oferit alternative etimologice germane la etimologia slavă obișnuită (propusă inițial de Stanislaw Rospond).

Deși prima atestare neechivocă a tribului Anților în secolul al VI-lea d.Hr., cercetătorii au încercat să conecteze Anții cu un trib An-tsai dintr’o sursă chineză din secolul al II-lea î.Hr. (Hou Han-shu, 118, pag. 13).

Pliniu cel Bătrân (Istoria Naturală VI, 35) îi menționează pe Anții care locuiesc în apropierea țărmurilor Azovului; și inscripțiilor din peninsula Kerci datând din secolul al III-lea d.Hr. care poartă cuvântul ”antas”.

Bazându’se pe documentația despre triburile „sarmaților” care locuiau în regiunea nord-pontică din secolele timpurii ale Epocii de după Hristos, și ale unor presupuse împrumuturi iraniene în cultura slavă și de sorginte sarmatică în cultura Penkovka, savanți precum Robert Magosci, Valentin Sedov și John Fine Jr. susțin propunerile anterioare ale unor savanți din epoca sovietică, cum ar fi Boris Rybakov, că Anții erau inițial un trib de frontieră Sarmato-Alan care s’ar fi slavizat, dar care și’ar fi păstrat numele. Numai că și sarmații și alanii, așa cum s’a dovedit prin deshumarea unor rămășițe omenești care au aparținut acestora, purtau haplogrupul R1, ca și geții, celții și scyții, fiind așadar cu toții frați genetici.

Sedov susține că etnonimul era pentru populația slavo-scyto-sarmatică care trăia între râurile Nistru și Nipru și mai târziu pentru triburile slavice care au ieșit din această simbioză slavo-iraniană.

Cu toate acestea, perspectivele recente privesc entitățile tribale numite de sursele greco-romane ca formațiuni politice fluctuante care erau, mai presus de toate, ramuri etnice bazate pe stereotipuri etnografice, mai degrabă decât din informații de primă mână, sau cunoștințe precise despre limbajul barbar sau despre ”cultură”.

Szmoniewski rezumă faptul că Anții nu erau o entitate „discretă, omogenă din punct de vedere etnic”, ci mai degrabă „o realitate politică foarte complexă”.

Dovezile lingvistice și contemporane sugerează că proto-slava (limba geților estici) era limbajul comun al unei zone de la Alpii de Est până la Marea Neagră, de către populații cu diverse etnii, inclusiv slavii, romanii provinciali, triburile considerate germane (cum ar fi Gepizii și Lombarzii) și popoarele ”turcice” (cum sunt considerați de exemplu Avarii și Bulgarii).

În plus, s’a propus ca Sklavinii să nu se distingă de ceilalți în funcție de limbă sau cultură, ci de tipul organizației lor militare. În comparație cu Avarii sau cu Goții sec. al VI-lea, Sklavinii erau mai numeroși, grupuri mici, disparate, dintre care unul – Antai – a devenit foederați, constituiți printr’un tratat.

Ipoteze

Conform legăturii dintre Sarmați-Anți, Anții au fost un subgrup al Alanilor, care a dominat regiunea Mării Negre și a Caucazului de Nord în perioada „Sarmatică târzie”.

Anții se aflau între Prut și Nistrul inferior în secolele I – II d.Hr. Din secolul al IV-lea, centrul lor de putere s’a mutat spre nord și spre Bugul sudic. În secolele al V-lea și al VI-lea, ei s’au stabilit în Volhynia și ulterior în regiunea din mijlocul Niprului lângă orașul actual Kiev, pe măsură ce se deplasau spre nord de stepa deschisă, spre stepa pădurilor. Ei au organizat triburile slave, iar numele de Anți a fost folosit pentru corpul mixt al Sclavinilor Alanici.

Oricare ar fi originea lor exactă, Iordanes și Procopius par să sugereze că Anții erau slavi până în secolul al V-lea. În descrierea pământurilor din Scythia (Getica, 35), Iordanes afirmă că ”rasa populației Veneților ocupă o mare întindere a pământului, deși numele lor sunt acum dispersate în diferite clanuri și locuri, dar ele sunt numite în principal Sklaveni și Anți”.

Mai târziu, în descrierea faptelor lui Ermanaric, regele Ostro-Getic mitic, el informează că Veneții ”au acum trei nume: Veneți, Anți și Sklaveni” (Get. 119). În cele din urmă, Iordanes detaliază o bătălie între regele Anților, Boz și Vinitharius (succesorul lui Ermanaric) după subjugarea acestuia de către Huni. După ce a învins inițial geto-goții, Anții au pierdut a doua bătălie, iar Boz și 70 dintre nobilii săi conducători au fost răstigniți (Ioan, 247).

În mod tradițional, oamenii de știință au luat socotelile lui Iordanes la valoare nominală, ca dovadă că Sklavenii și cea mai mare parte a Anților au coborât din Venedi, un trib cunoscut de istorici precum Tacitus, Ptolemeu și Pliniu cel Bătrân.

Cu toate acestea, utilitatea Geticii într’o aventură etnografică precisă a fost pusă la îndoială. Marcant în ceea ce privește îndoielile a fost Walter Goffart, care susținea că Getica a creat o poveste complet mitică a originii gotice și a altor popoare.

Curta mai susține că Iordanes nu avea o cunoaștere etnografică reală a ”Scythiei” (dar cine a avut?), în ciuda afirmațiilor că el însuși era un Goth (adică Get) și că s’a născut în Tracia. El a împrumutat foarte mult de la istoricii anteriori și a făcut legătura numai artificial între Sklaveni și Anți din secolul al VI-lea cu vechii Venedi, care au ”dispărut” de’a lungul secolului al VI-lea.

În timp ce era anacronic, el a folosit și o „strategie de narațiune modernizatoare”, în care evenimentele mai vechi – războiul dintre Ostro-geții lui Vithimiris (Vinitharius la Iordanes) și alani – au fost reeditate ca un război între Vinitharius și contemporanii Anți. În orice caz, nicio sursă din secolul al IV-lea nu’i menționează pe Anți, iar ”ostro-goții” s’au format doar în secolul al V-lea – în interiorul Balcanilor între geți, deci ei erau tot geți.

În afara respectului față de istoricii mai în vârstă, stilul narativ al lui Iordanes a fost influențat de dezbaterea lui polemică cu contemporanul său – Procopius. În timp ce Iordanes a legat Sclavinii și Anții de vechii Venedi, Procopius afirmând că ambii au fost denumiți odată Sporoi (Procopius, Istoria războaielor VII 14.29).

Sporoi sau Spori au fost, conform cercetărilor orientale romane efectuate de către Procopius (500-560), vechiul nume al Anților și Sclavenilor, două ramuri slave timpurii. Procopius a afirmat că Sclavenii și Anții vorbeau aceeași limbă, dar nu le’a urmărit originea comună înapoi la Veneți (ca Iordanes), ci la un popor numit „Sporoi”.  El a derivat numele din seria greacă („eu împrăștii grâu”), deoarece „au populat pământul cu așezări împrăștiate”.

Iordanes a scris despre slavi în lucrarea sa Getica (551):

”Deși provin dintr’o singură națiune, acum ei sunt cunoscuți sub trei nume, Veneți, Anți și Sclaveni”

(ab unastirpe exorti, tria nomina edderunt, id est Veneti, Antes, Sclaveni); adică slavii de Vest, slavii de Est și slavii sudici.

El a afirmat că Veneți au fost strămoșii Sclavenilor și Anților, cele două grupuri fiind obișnuiți să fie numiți Veneți, dar acum sunt ”în principal” numiți Sclaveni și Anți.

Conform istoricului ceh Francis Dvornik (1893-1975), Sporoii au fost, probabil, Spalii menționați de Iordanes (551) și Spaleii menționați de Pliniu cel Bătrân (77-79), dar potrivit Societății Americane de Studii Sârbe, mai degrabă decât să conecteze etnonimul sporoi cu Spali, care este puțin cunoscut, este mult mai probabil ca, după vechea viziune, să avem o interpretare grecească a numelui Sorpoi / Sorboi – legată de sârbi.

Tezaurul Pereshchepino poate fi considerat ca parte dintr’un tezaur al vreunui șef de trib al Anților, datând de la începutul secolului al VII – lea.

Oricare ar fi originea lor, Anții au fost în cele din urmă atacați și ”distruși” de Avarii panonici, la începutul secolului al VII-lea, sau cel puțin așa este acceptat la nivel oficial de către istorici, și asta doar pentru că nu au alte explicații pertinente.

Avarii nu au fost de sorginte turcică, ci mai curând tot de neam geto-scytic.

Regatul Avar, numit îndeobște Hanat deoarece a fost considerat de sorginte turcică, și’a avut întinderea în Europa Centrală, în special în Câmpia Panonică când în regiune, în 567 și’au început hegemonia Avarii, un neam nomad cu origini și afiliere etno – lingvistică incertă, considerați de unii turcici, de alții indo-europeni.

Noi considerăm că erau geto-scyți din stepa eurasiatică rupți de timpuriu din massa-geții de la Marea Caspică.

Izvoarele istorice fiind precare, este dificil de stabilit originea etnică a avarilor.

Potrivit cronicilor chinezești, avarii ar fi fost o ramură a poporului vorbitor al unui idiom indo-european și având numele chinezești Yüe-tschi (acceptat ca fiind un nume al geților) sau ”Cücen”.

Pe măsură ce Imperiul Göktürk s’a extins spre vest, hanul Bayan a condus un grup al Avarilor și Bulgarilor, stabilindu’se în cele din urmă în jurul anilor 568 în provincia romană Pannonia.

Sosirea în Europa

În 557, Avarii au trimis o solie la Constantinopol, marcând astfel primul lor contact cu Imperiul Bizantin – probabil încă din Caucazul de Nord. În schimbul aurului, ei au fost de acord să subjuge ”gintele nesăbuite” în numele bizantinilor. Ei au cucerit și au încorporat numeroase triburi nomade – Kutriguri și Sabiri – și i’au învins și pe Anți.

Prin 562, Avarii au controlat bazinul inferior al Dunării și stepele de la nord de Marea Neagră.  În momentul în care au sosit în Balcani, Avarii au format un grup eterogen de aproximativ 20.000 de călăreți.

După ce împăratul bizantin Iustinian I (527-565) i’a cumpărat, au avansat spre nord-vest în Germania. Cu toate acestea, opoziția francilor a oprit expansiunea Avarilor în această direcție.

Căutând bogate ținuturi pastorale, avarii au cerut inițial terenuri la sud de Dunăre în Bulgaria, dar bizantinii au refuzat, folosind contactele lor cu Göktürcii ca o amenințare împotriva agresiunii Avare.

Avarii și’au îndreptat atenția spre Câmpia Carpatică și spre apărările naturale pe care le  oferea. Cu toate acestea, bazinul carpatic a fost apoi ocupat de Geto-Gepizi.

Citește și: CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

În 567, Avarii au format o alianță cu Lombarzii – inamicii Gepizilor – și împreună au distrus o mare parte din Regatul Gepid. Avarii i’au convins pe Lombarzi să se mute în nordul Italiei, o invazie care a marcat ultima majoră mișcare geto-gotică în perioada marilor migrații.

Continuând politica lor de succes de a întoarce diferiți barbari unul împotriva celuilalt, bizantinii au convins Avarii să atace Sclavinii din Scythia Minor (Dobrogea); țara lor era bogată în bunuri și nu fusese niciodată cucerită înainte. După devastarea unei mari parți din teritoriul Sclavinilor, Avarii au revenit în Pannonia după ce mulți dintre supușii regelui Avar au dezertat de sub comanda împăratului bizantin.

Perioada Avară Timpurie (580-670)

În jurul anului 580, Regele Avar Bayan a stabilit supremația asupra majorității triburilor slave, bulgare și geto-gotice care trăiau în Pannonia și în Bazinul Carpatic. Când Imperiul Bizantin nu a putut să plătească subvenții sau să angajeze mercenarii Avari, aceștia au jefuit teritoriile balcanice.

”Avarii” prădând pământurile balcanice, imaginea reprezentându’ne mai curând niște nobili români (valahi)

Potrivit lui Menandru, Bayan a comandat o armată de 10.000 de bulgari Kutriguri și a cucerit Dalmația în 568, tăind efectiv legătura terestră bizantină cu Italia de Nord și cu Europa de Vest. Prin 582, avarii au capturat Sirmium, un fortăreață importantă din Pannonia. Când bizantinii au refuzat să mărească suma subsidiilor, așa cum a cerut fiul lui Bayan și succesorul lui Bayan al II-lea (din 584), Avarii au procedat și la capturarea Singidunum și Viminacium. Cu toate acestea, s’au întâlnit cu blocade în timpul campaniilor balcanice ale lui Mauriciu în anii 590.

Cu toate acestea, până în anul 600 Avarii au înființat un imperiu nomad care conducea o multitudine de popoare și se întindea din Austria de azi în vest până la stepa ponto-caspică din est.

După ce au fost învinși în patria lor, unii Avari s’au separat de bizantini în 602, dar împăratul Mauriciu (Flavius Mauricius Tiberius Augustus) a decis să nu se întoarcă acasă așa cum era obiceiul. El și’a menținut tabăra armatei dincolo de Dunăre pe parcursul iernii, iar greutățile care au rezultat acestui fapt au determinat armata să se revolte.

Acest lucru le’a dat Avarilor un răgaz necesar. Au încercat o invazie din nordul Italiei în 610. Războiul civil bizantin în curs de desfășurare a determinat o invazie persană și, după 615, Avarii s’au bucurat de mână liberă în Balcani neînfrânați de nimic.

”În fiecare an, hunii [Avarii] au venit la slavi, pentru a petrece iarna cu ei; apoi au luat nevestele și fiicele slavilor și au adormit cu ei, iar printre alte maltratări [deja menționate], slavii au fost, de asemenea, obligați să plătească taxe hunilor. Dar fiii Hunilor, care au fost crescuți odată cu soțiile și fiicele acestor Venedi, nu mai puteau suporta în cele din urmă această asuprire și au refuzat supunerea sub Huni și au început, așa cum am menționat deja, o rebeliune. Când armata Venedilor s’a ridicat împotriva hunilor, comerciantul Samo a participat, de asemenea. Și astfel bravura lui Samo s’a dovedit în mod minunat, o masă imensă de huni care au căzut sub sabia Wenedilor.” -  Cronica lui Fredegar , Cartea a IV-a, secțiunea 48, scrisă capoximativ în 642.

Regatul Avar în jurul anului 650

În timpul negocierilor cu împăratul Heraclius sub zidurile Constantinopolului din 617, Avarii au lansat un atac surpriză. Pentru că nu au reușit să ocupe centrul orașului, au jefuit suburbiile orașului și au luat 270.000 de captivi. Plățile în aur și mărfuri către Avari au atins suma record de 200.000 de solidi (solidus a fost o monedă de aur emisă pentru prima oară în vremea lui Constantin cel Mare și care a circulat din 309 în Imperiul roman până la reforma monetară a lui Alexie Comnenul) cu puțin timp înainte de anul 626.

În 626, asediul Constantinopolului de către o forță comună Avaro-Sassanidă a eșuat. După această înfrângere, puterea politică și militară a avarilor a scăzut. Sursele bizantine și ale francilor au documentat un război între avari și oponenții lor din Vlăsia Slavă, a Wenedilor.

În anii ’30, Samo, conducătorul franc al primei organizări politice slavice cunoscută sub numele de Uniune tribală a lui Samo sau regiunea lui Samo, și’a sporit autoritatea asupra țărilor nord-vest dle Regatului Avar, în detrimentul avarilor, afirmând până la moartea sa în 658. Datorită vitejiei lui și a calităților militare, slavii l’au ales ca rege al alianțelor de triburi numite Imperiul Samo (623–658). După moartea lui Samo în anul 658 s’a destrămat și această alianță slavă.

Cronica Fredegar a înregistrat că, în timpul rebeliunii lui Samo în 631 d.Hr, 9.000 de bulgari conduși de Alciocus în vestul Pannoniei (Bavaria de azi), unde Dagobert a masacrat cei mai mulți dintre ei. Ceilalți 700 s’au alăturat Wenedilor.

Pe vremea regatului lui Samo, Kubrat al clanului Dulo a condus o revoltă de succes pentru a pune capăt autorității Avare peste Câmpia Panonică; el stabilind ceea ce bizantinii numise Patria Onoguria, „patria Onogurilor”. Războiul civil, sau cel puțin o luptă de succesiune în Onoguria între forțele comune Kutrigure și Utigure, a izbucnit prin 631 până în 632. Puterea forțelor Avarilor Kutriguri a fost zdruncinată, iar Avarii au intrat sub controlul Patriei Onoguria.

De asemenea, în conformitate cu lucrarea lui Constantin al VII – lea, De Administrando Imperio (secolul al X-lea), un grup de croați separați de croații albi au trăit în Croația Albă și au venit din proprie voință sau au fost chemați de împăratul bizantin Heraclius (610-641), pentru a lupta a’i învinge pe Avari, după care și’au organizat în cele din urmă propriul lor principat în Dalmația.

Perioada Avară Mijlocie (670-720) și târzie (720-804)

Odată cu moartea lui Samo, unele triburi slavice au intrat din nou sub conducerea Avarilor. Kubrat a murit în 665 și a fost urmat de Batbayan din Vechea Bulgarie Mare. Până în 670, cronica vieneză înregistrează că, în 677, etnia „Ungri” (Onogur Bulgar) a fost stabilită definitiv în Pannonia.

După moartea lui Kubrat sau câțiva ani mai târziu în timpul lui Bezmer, imperiul a fost dizolvat în 5 ramuri. Două dintre ele (conduse de Batbayan și Kotrag) au fost supuse de imperiul Khazar, iar cea de’a patra condusă de Asparukh a întemeiat Imperiul bulgar al Dunării și l’a consolidat prin victoria de la Ongal.

Cea de’a patra ramură s’a mutat în Ravenna, iar cea de’a cincea, condusă de Kuber, s’a mutat în Regatul Avar.

Potrivit miracolelor Sfântului Demetrius, alianța avaro-slavă din nordul Carpaților a forțat în sud Bulgarii din Onoguria de Vest (Sirmium) în aproximativ același moment în care Bătălia de la Ongal a avut loc la sud de Carpații Orientali. Noul element etnic marcat de clești de păr pentru pigtailuri; șabloane curbate, cu un singur tăiș; largi, arcuri simetrice marchează perioada mijlocie Avaro-Bulgară (670-720).

Bulgarii din Onogur sub conducerea lui Kuber, expulzat din vestul Onoguriei (Sirmium), s’a mutat spre sud, stabilindu’se în regiunea actuală a Macedoniei. Bulgarii din Onoguria, conduși de Hanul Asparukh – tatăl Hanului Tervel – stabilit permanent pe Dunăre (c. 679-681), extindea primul imperiu bulgar din Onoguria, în Bulgaria.

Deși imperiul Avar a scăzut la jumătate din dimensiunea sa inițială, noua alianță avaro-slavă și’a consolidat conducerea spre vest de părțile centrale ale bazinului mijlociu-dunărean și și’a extins sfera de influență spre vest spre bazinul vienez.

Au apărut noi centre regionale, cum ar fi cele din apropiere de Ozora și Igar – județul Fehér din Ungaria. Aceasta a întărit baza de putere a Avarilor, deși cea mai mare parte a Balcanilor se afla acum în mâinile triburilor slave, deoarece nici Avarii, nici bizantinii nu au reușit să’și reafirme controlul.

Un nou tip de ceramică – așa-numita ceramică ”Devínska Nová Ves” – a apărut la sfârșitul secolului al VII-lea în regiunea dintre Dunărea de Mijloc și Carpați. Aceste vase erau asemănătoare cu ceramica manuală din perioada anterioară, dar obiectele fabricate pe roți au fost găsite și în localitățile din Devínska Nová Ves.

Cimitirele mari de înhumare găsite la Holiare, Nové Zámky și în alte locuri din Slovacia, Ungaria și Serbia de la începutul perioadei din jurul anului 690 arată că rețeaua așezărilor din bazinului carpatic a devenit mai stabilă în perioada târzie a Avarilor.

Cele mai populare motive din perioada Avară târzie – griffins și tendril – de decorare a curelelor, monturilor și al altor artefacte legate de războinici – pot reprezenta fie nostalgie pentru trecutul nomad pierdut, fie dovedește un nou val de nomazi care sosesc din stepele pontice la sfârșitul secolului al VII-lea.

Potrivit istoricilor care acceptă această din urmă teorie, imigranții ar fi putut fi Onogurii sau după alții, Alanii. Totuși, studiile antropologice ale scheletelor indică prezența unei populații cu caracteristici mongoloide, deci nu erau alani, cu siguranță.

Regatul în perioadele de mijloc și târzii a fost un produs al simbiozelor culturale dintre elementele slavice și originale ale Avarilor, cu o limbă slavă ca lingua franca sau cea mai comună limbă, ceea ce arată că nu aveau o limbă atât de diferită de a băștinașilor.

În secolul al șaptelea, Regatul Avar a deschis o ușă pentru expansiunea slavică demografică și lingvistică în regiunea Adriatică și Marea Egee.

La începutul secolului al VIII-lea, în bazinul carpatic a apărut o nouă cultură arheologică așa-numita cultură „griffin și tendril”. Unele teorii, inclusiv teoria „dublei cuceriri” a arheologului Gyula László, o atribuie sosirii unor noi coloniști, cum ar fi maghiarii timpurii, dar acest lucru este încă în dezbatere. Arheologii maghiarii Laszló Makkai și András Móczy atribuie această cultură unei evoluții interne a Avarilor care rezultă din integrarea emigranților bulgari din generația anterioară a anilor 760.

Potrivit lui Makkai și a lui Mócsy, „cultura materială – arta, îmbrăcămintea, echipamentul, armele – din perioada târzie Avară / Bulgară au evoluat în mod autonom față de aceste noi baze”. Multe regiuni care au fost odată importante centre ale imperiului Avar și’au pierdut semnificația în timp ce au apărut altele noi. Deși cultura materialelor Avare găsită pe o mare arie a Balcanilor de Nord poate indica existența unor Avari, probabil reprezintă și prezența unor slavi independenți care au adoptat obiceiurile avare.

Declinul treptat al puterii Avarilor s’a accelerat până la căderea sa rapidă într’un singur deceniu. O serie de campanii franceze din anii 790, începând din anul 791, s’au încheiat cu cucerirea teritoriuluilui Avar după opt ani. Campania din 791 s’a încheiat cu succes, deși nu s’au purtat bătălii.

Avarii au fugit înainte ca armata carolingiană să sosească pe Dunăre, în timp ce o boală a adus moartea majorității cailor Avarilor. Luptele tribale au început, arătând slăbiciunea regatului avar.

Francii fuseseră susținuți de slavii care au înființat centre politice pe teritoriul fostului regat Avar. Unul dintre fiii lui Carol cel Mare a capturat o tabără mare, fortificată, cunoscută sub numele de „inel”, care conținea o mare parte din prada din campaniile anterioare ale Avarilor.

În 796, căpeteniile Avare s’au predat și au acceptat creștinismul, Pannonia fiind cucerită. Potrivit Annales Regni Francorum, Avarii au început să se supună francezilor începând cu anul 796. Cântecul ”De Pippini regis Victoria Avarica” care sărbătorește înfrângerea avarilor de la Pepin din Italia în 796 încă mai supraviețuiește. Francii au botezat mulți avari și i’au integrat în Imperiul franc.

Numărul tot mai mare de dovezi arheologice din Transdanubia presupune, de asemenea, o populație avară în bazinul Carpatic la sfârșitul secolului al IX-lea. Constatările arheologice sugerează o prezență substanțială, târzie a Avarilor în Câmpia Mare a Ungariei, totuși este dificil să se determine o cronologia corectă.

Rezultatele preliminare ale noilor săpături implică, de asemenea, că teoria cunoscută și acceptată în mare măsură a distrugerii zonei de control a Avarilor este depășită, depopularea dezastruoasă a Regatului Avar nu s’a întâmplat niciodată, așa cum nu s’a petrecut niciodată, de altfel și nicăieri nici dispariția geților. Odată pierdut controlul politic, au devenit supuși și ei la rândul lor la fel cum au fost și geto-românii din Carpați.

În 799, unii Avari s’au revoltat.

În 804, Imperiul bulgar a cucerit ținuturile sudice ale Avarilor din Transilvania și sud-estul Pannoniei până la fluviul Dunărea de mijloc, iar mulți Avari au devenit supuși ai Imperiului Bulgar.

Hanul Theodorus, convertit la creștinism, a murit după ce i’a cerut lui Carol cel Mare ajutorul în 805; el a fost urmat de Hanul Abraham (Avraam), care a fost botezat ca nou client franc (și nu ar trebui să se presupună din numele său că acesta a fost mai degrabă Khavar decât Pseudo-Avar).

Francii au transformat teritoriile Avare sub controlul lor printr’un marș militar.  Jumătatea Pannoniei de est a fost apoi acordată Prințului slav Pribina, care a stabilit principatul Balaton, în 840. Într’o vreme când slavii Carentani nu erau încă diferențiați între Slovaci, Sloveni, Croați și alții, principatul a fost întemeiat de către cneazul Pribina venit din Moravia Mare în anul 847. I’a succedat fiul său, cneazul Koțel. A continuat să existe, în vest, până când a fost împărțită între carintieni și cei de est în 871. Francii au cucerit principatul, transformându’l într’un marchizat, în 876. În 896 a fost definitiv cucerit de Maghiari, iar populația slavă a fost treptat maghiarizată.

Istorie

Potrivit lui Pohl, o prezență Avară în Pannonia este sigură în 871, dar după aceea numele nu mai este folosit de cronicari.

Pohl scria:

”Pur și simplu s’a dovedit imposibilă menținerea unei identități a Avarilor după ce instituțiile Avare și pretențiile mari ale tradiției lor au eșuat.”

Regino a scris de asemenea, despre ei în anul 889.

Înregistrările bizantine, printre care ”Notitia episcopatuum”, ”Additio patriarchicorum thronorum” de Neilos Doxopatres , ”Chronica” lui Petrus Alexandrinus și ”Patriarhatul Notitia” menționează existența Avarilor din secolul al 9-lea ca o populație creștină.

Avarii s’au amestecat deja cu mai mulți slavi de’a lungul generațiilor și mai târziu au intrat sub conducerea politică a unor forțe externe, precum Francii, Bulgaria și Marea Moravie. Avarii din regiunea cunoscută sub numele de ”solitudo avarorum” numită curent – Alföld – a dispărut într’un arc de trei generații în Ungaria, așa cum și’au pierdut identitatea și alte etnii din această zonă, inclusiv geto-românii.

Ei s’au unit încet cu slavii pentru a crea un popor vorbitor de limbă geto-slavonă bilingvă care a fost supus dominației franceze; iar invadatorii maghiari au găsit acest popor compozit la sfârșitul secolului al IX-lea.  De Administrando Imperio, scrisă în jurul anului de 950, menționează în mod clar prezența unei populației Avare în regiunea Croației moderne.

Geto-Românii (Valahii)

Asupra apariției valahilor pe scena istoriei nu vom insista foarte mult, doritorii vor putea să studieze și aici mai multe detalii:

GETO-VLAHO-ROMÂNII, UN CONTINUUM ETNIC IMPOSIBIL DE CONTESTAT

Originile termenului de valah se regăsesc cu mult inainte de apariția proto-românilor, mai precis la populațiile de origine germanică în ale căror idiomuri, ”walha” desemna celții din triburile vecine, una dintre dovezile în acest sens fiind denumirea străveche a vechilor celți din sudul Britaniei, galezii sau Welsh.

Odată cu ocuparea Galiei de catre Roma, denumirea își schimba sensul, definind acele populații ”romanizate”.

De abia odată cu venirea slavilor in Europa, sensul de valah se va aplica strict populației de la nordul Dunarii, ca o ”recunoaștere” a descendenței acesteia din Imperiul Roman, cel puțin așa cum se credea. În realitate noi avem nu doar cu cei din Italia de azi, obârșie comună, ci cu toate popoarele europene, inclusiv cu slavii.

Azi se cunoaște că toate limbile europene au o geneză comună dintr’o limbă străveche, din care se trag și unele limbi asiatice, precum sanscrita, persana, iraniana etc. Cu alte cuvinte a existat cândva un popor arhaic (cărora i se spune generic, de origine ”indo-europeană”) din care se trag toate aceste popoare actuale.

Cronicile bizantine, începand cu secolul al X-lea, vor defini comunitățile de pe teritoriul fostei provincii romane Dacia cu acest apelativ: valah, vlah, walsh.

La fel se va întâmpla și cu celebra cronica ungară a notarului Anonymus, care pomenește în repetate rânduri prezența valahilor, vlahilor, volohilor sau a blascilor în Transilvania și la nordul Dunării.

Printre alte mențiuni ale prezenței valahilor în zona nord dunăreană se numără:

Scrierile cartografului armean Chorenatsi, cel care în secolul a IX-lea pomenește prezența Țării Balakilor (Blahilor) în nordul Dunării;

Cronica turcească din secolul al IX-lea, Ogusmane, care menționează existenta unei țări a valahilor, situată la nordul Dunării și la nordul Mării Negre, până la Nipru;

1120 – Preotul Goderfius von Viterbium, cel care in 1120, în ”Gesta Henrici”, pomenește Blachina – Țara Blahilor – printre cuceririle Romei;

1167 – Scriitorul bizantin Kinnamos, care in 1167 vorbește despre valahi ca despre coloniștii romani;

Literatul persan Gardizi, care în secolul al XI-lea mentioneaza prezența unui popor creștin de origine latină, situat între neamurile rușilor, bulgarilor și ungurilor;

Cronica împaratului german Frederick-Barbarossa, cel care amintește existența unei țări numite Valahia între Muntii Carpați și Dunăre;

Mențiunea din cronicile khazare a Țării Ardil – Ardeal – este un nume preluat de triburile asiatice și transformat în Erdely.

Perioada Kubrat

În Nominalia hanilor bulgari, Kubrat este menționat Kurt, fiind membru al clanului Dulo și conform căreia nașterea lui este dată în calendarul Bulgar de semnul boul (shegor vechem). De asemenea, spune că vârsta lui era de 60 de ani. Presupunând durata de viață este menită, aceasta ar pune moartea sa în 653 sau 665 AD. Astfel, data morții lui Kubrat în funcție de sursele istorice și arheologice este plasată între anii 650 și 665 d.Hr. În mod corespunzător, nașterea lui ar fi putut fi între 590 și 615 dacă teoria lui Somogyi este corectă.

Bulgarii, un popor nomad turcic, au provenit din Confederația Hunică din secolul al 5-lea și l’au considerat pe Attila drept primul lor conducător. La moartea lui Attila, triburile care mai tarziu au format bulgarii s’au retras în est în Pasul dintre Marea Neagră și Caspică. Triburile bulgare vestice s’au alăturat lui Khvarat, în timp ce bulgarii din est au intrat sub Hanatul occidental turc până la sfârșitul secolului al VI-lea.

Teofanul Mărturisitorul l’a numit „regele Hunilor Onogunduri”.  Patriarhul Nichifor I (758-828) l’a numit „domnul Onuğundur” Kubrat  și „domnitorul Onuğundur-Bulgar”.

Ioan de Nikiu (n . 696) l’a numit ”șeful hunilor”. D. Hupchick l’a identificat pe Kubrat ca „Onogur”, P. Aur ca ”Oğuro-BULGAR”,  H.J. Kim ca ”huni bulgari”.

Potrivit lui H.J. Kim, Onogundur / Onogur făceau evident parte din confederația Bulgară.

Marea Bulgarie veche și migrația bulgarilor

Kubrat și’a petrecut viața timpurie la palatul imperial al imperiului bizantin din Constantinopol, în timp ce istoricul bizantin al secolului al VII-lea, Ioan de Nikiu, povestește:

”Acest proiect se referă la Kubratos, șeful hunilor, nepotul lui Organa, care a fost botezat în orașul Constantinopol și a fost primit în comunitatea creștină în copilărie și a crescut în palatul imperial. Iar între el și cel în vârstă Heraclius a avut loc o mare afecțiune și pace, iar după moartea lui Heraclius, el și’a arătat afecțiunea față de fiii săi și de soția sa Martina din pricina bunătății [lui Heraclius]. După ce a fost botezat cu botezul dătător de viață, el a biruit toți barbarii și păgânii prin virtutea botezului sfânt. Acum, atingându’l, se spune că el a susținut interesele copiilor lui Heraclius și s’a opus celor ale lui Constantin.”

Fie că era un copil sau un adult tânăr în timpul petrecut în Constantinopol este neclar. Momentul exact al acestui eveniment este, de asemenea, necunoscut, dar probabil coincide cu domnia împăratului Heraclius (r. 610-641). Convertirea lui sau a lui Organa către creștinism este plasată în jurul anului 619 d.Hr.

Se pare că tânărul Kubrat a făcut parte din coaliția planificată și inițiată de Heraclius sau Organa, împotriva alianței Sasanide-Avare. Aceasta coincide cu alte alianțe ale lui Heraclius cu popoarele de stepă, toate în interesul salvării Constantinopolului.

Kubrat, în 635, potrivit lui Nichifor I , „domnitorul Onoğundur- bulgari, s’a revoltat cu succes împotriva Avarilor și a încheiat un tratat cu Heraclius”.

S’a format Statul Marea Bulgarie (Magna Bulgaria).

Potrivit lui Nichifor I, Kubrat a instruit cinci fii ai săi (Batbayan, Kotrag, Asparuh, alte două nemenționate sunt considerate a fi Kubrat și Alcek) pentru a ”nu se separa locul lor de locuință unul față de celălalt, astfel încât prin a fi în concordanță unii cu alții, puterea lor să poată să prospere”.

Cu toate acestea, unirea tribală liberă s’a rupt sub tensiuni interne și în special în presiunea Khazarilor dinspre Est.

Moartea lui Kubrat

Kubrat și fii de Dimitar Gyudjenov (1926)

Tezaurul Pereshchepina a fost descoperit în 1912 de câțiva țărani ucraineni în vecinătatea Poltavei, în satul Malo Pereșcepîne. Se compune din obiecte de aur și argint diverse, cu o greutate totală de peste 50 kg din perioada migrațiilor, inclusiv un inel care i’a determinat pe cercetători să identifice situl ca mormânt al lui Kubrat.

Inelul a fost înscris în greacă „Chouvr (á) tou patr (i) k (íou)”, indicând demnitatea patriciană pe care el a obținut’o în lumea bizantină.

Comoara indică o relație strânsă între bulgari și bizantini, de exemplu, brățările erau influențate sau făcute de un aurar bizantin. Primele monede de comori au fost emise după 629, de Heraclius, iar ultima c. 650 d.Hr., de către Constans II, care poate fi asociat cu cucerirea Khazară viitoare.

Kubrat a murit ”când Constantin a fost în Occident”, undeva în timpul domniei lui Constans II (641-668).

Krum

Krum a fost un Han proto-bulgar în perioada: 796 / 803 – 814. În timpul domniei, sale teritoriul Bulgariei dunărene s’a dublat, având granițele de la Dunărea mijlocie la Nipru și de la Odrin la Munții Tatra.

Există două ipoteze despre originea familiei lui Krum. Potrivit primei ipoteze, familia sa a provenit din Pannonia, unde stăpâneau Avarii. Potrivit celeilalte ipoteze (mai populară), Krum s’ar fi născut în Macedonia. Tatăl său, Toktu, a fost un membru al unei familii nobile proto-bulgare şi a devenit un conducător al Bulgariei dunărene în anii 766-767.

Probabil făcea parte dintr’o ramură a clanului „regal” turcic Dulo care s’a stabilit în Macedonia, ramură condusă de Kubrat şi care a înfiinţat un nou stat bulgar, cu ajutorul slavilor. Mama lui Krum, Lana (sau Svetlana) era de origine slavă.

Stabilirea noilor frontiere

În anul 805, Krum a profitat de înfrângerea regatului Avarilor pentru a înfrânge restul Avarilor şi pentru a’şi extinde autoritatea sa peste Munţii Carpaţi, în Transilvania, şi de’a lungul Dunării în estul Pannoniei. Bulgaria a avut astfel frontieră comună cu Imperiul franc, cu urmări importante în politica dusă de succesorii lui Krum.

Conflictul cu Nichifor I Genikos

Nicefor I (Nikeforos Genikos), scris și Nichifor (n. 760 e.n., Pisidia, Turcia – d. 26 iulie 811 d.Hr.., Pliska, Bulgaria), a fost un împărat bizantin între 802 și 811, fiind întemeietorul dinastiei focide.

Descendent dintr’o familie de origine arabă, Nichifor a fost numit ministru de finanțe (logothet) în timpul împărătesei Irina Ateniana. În 802, ajutat de patricieni și eunuci, a obținut tronul, în 803 asociindu’l la tron și pe fiul său, Staurakios (Stavrakios). Nichifor a fost nevoit să facă față la două revolte împotriva sa.

Nichifor s’a angajat într’o reorganizare generală a Imperiului Roman, creând noi teme (provincii) în Balcani (unde a inițiat reelenizarea prin reinstalarea grecilor din Anatolia) și consolidând frontierele. Având nevoie de sume mari pentru a’și spori forțele militare, s’a așezat cu mare energie pentru a mări veniturile imperiului.

Prin impozitele grele el a pierdut favoarea supușilor săi și, în special, a clerului, pe care de altfel căuta să’l controleze ferm. Deși a numit un iconodul, Nichifor în calitate de patriarh, împăratul Nichifor a fost portretizat ca un ticălos de către istoricul ecleziast Teofan Mărturisitorul.

În 803, Nichifor a încheiat un tratat, numit ”Pax Nicephori”, cu Carol cel Mare, dar a refuzat să recunoască demnitatea imperială a acestuia. Relațiile s’au deteriorat și au condus la un război împotriva Veneției în anii 806-810. După război, Veneția, Istria, Dalmația și sudul Italiei au fost încorporate în Imperiul Bizantin.

Conflictul a fost rezolvat numai după moartea lui Nichifor, iar Veneția, Istria, coasta dalmată și Italia de sud au fost repartizate în Est, în timp ce Roma, Ravenna și Pentapolis au fost incluse în regiunea vestică.

În anul 811, Nicefor a invadat Bulgaria, l’a înfrânt pe hanul Krum, conducătorul bulgarilor și a cucerit capitala Pliska. Dar la întoarcerea spre Constantinopol, pe 26 iulie 811, Nichifor a fost împresurat, înfrânt și ucis de bulgari.

La rândul său, Krum s’a angajat într’o politică de expansiune teritorială. În 807 forţele bulgare au învins armata bizantină în valea Strumei. Trupele bulgare au capturat aproximativ 332 – 348 kilograme de aur și a ucis mulți soldați inamici, inclusiv toți strategii și majoritatea comandanților.

În 809, oştirea lui Krum a asediat şi a forţat capitularea cetăţii Serdica (Sofia). După asediu a omorât garnizoana bizantină, de 6.000 de oşteni, în ciuda promisiunii lui Krum că viaţa acestora va fi cruţată.

Actul a provocat reacţia împăratului bizantin Nichifor (Nichifor) I, care a dispus strămutarea populaţiei din Anatolia şi de a o coloniza de’a lungul frontierei pentru a o proteja. Nichifor I a încercat, fără succes, să recupereze şi să refortifice Serdica.

La începutul anului 811, Nichifor I a întreprins o expediţie de amploare împotriva Bulgariei.

Theophanes a scris că Împăratul „a fost descurajat de gândurile sale rele și sugestiile consilierilor săi care se gândeau ca el”. Unii dintre șefii săi militari considerau că invazia Bulgariei este imprudentă și prea riscantă, dar Nichifor era convins de succesul său final.

În iunie a invadat terenurile bulgare și a mers prin trecătorile Balcanilor către capitala Pliska. A înaintat până la Marcellae (lângă Karnobat). Aici, Krum a încercat să negocieze cu el la 11 iulie 811, dar Nichifor a decis să’şi continue campania.

Pe 20 iulie, Nichifor a împărțit armata în trei coloane, fiecare marșând printr’o altă rută spre Pliska. El s’a confruntat cu puțină rezistenț, armata lui a reuşit să evite ambuscadele bulgarilor din Munţii Balcani şi a învins o oaste care încercau să blocheze înaintarea bizantinilor în Moesia. După trei zile, a ajuns în capitala unde bizantinii au întâlnit o armată de 12 000 de soldați de elită care păzeau cetatea. Bulgarii au fost învinși și majoritatea au pierit.

O altă armată de 50.000 de oameni, adunată în grabă, a fost învinsă în faţa zidurilor capitalei bulgare Pliska, care a căzut în mâinile împăratului la 20 iulie.

Aici, Nichifor, care înainte de a deveni împărat fusese ministru de finanţe, a ajutat personal la strângerea tezaurului lui Krum. Împăratul a rechiziționat tezaurul lui Krum, a ascuns’o și nu a permis să ajungă în mâinile trupelor sale. Totodată a permis oştirii sale să prade şi să incendieze Pliska.

Hanul Krum a încercat din nou să negocieze pacea. Potrivit istoricului Theophanes, proclamarea lui Krum a spus:

”Iată’te, ai câștigat. Așa că luați ce vreți vă rog și mergeți cu pace.”

Noua tentativă diplomatică din partea lui Krum a fost respinsă.

Nichifor, încrezător de succesul lui, îl ignora. El credea că Bulgaria a fost complet cucerită.

Mihai Sirianul, patriarhul Iacobinilor sirieni din secolul al XII-lea, a descris în Cronica sa brutalitatile și atrocitățile trupelor lui Nichifor:

”Nichifor, împăratul romanilor, a năvălit asupra ţinuturilor bulgarilor: el a fost victorios şi a ucis un număr mare dintre aceştia. El a ajuns în cetatea de scaun a acestora, a cucerit’o şi a devastat’o. Sălbăticia lui a mers până acolo că a ordonat să fie aduşi copii mici în faţa sa, să fie puşi la pământ şi ucişi, spărgându’li’se capetele cu pietre. Ostașii bizantini au jefuit și au ars câmpurile neculese, au tăiat tendoanele boilor, oi și porci au fost sacrificați.”

În timp ce Nichifor I şi armata sa se ocupau cu jaful, devastările şi incendierea capitalei bulgarilor, Krum şi’a mobilizat poporul (inclusiv femeile și mercenarii Avari) pentru a face alte capcane şi ambuscade în trecătorile munţilor. Pe drumul spre Constantinopol, împăratul a primit informaţii despre pregătirile de luptă ale lui Krum.

Inițial, Nichifor intenționa să treacă prin Moesia și să ajungă la Serdica înainte de a se întoarce la Constantinopol, dar după primirea veștilor despre aceste pregătiri pentru luptă și’a schimbat decizia și a ales calea cea mai scurtă spre capitala sa.

Împăratul prea credincios a neglijat să cerceteze înainte. La 25 iulie, armata lui a intrat în trecătoarea Vărbica, dar cavaleria lui i’a spus că drumul era blocat cu ziduri groase de lemn, iar detașamentele lui Krum priveau de pe înălțimile din jur.

Împăratul a devenit panicat de situație și a spus în repetate rânduri tovarășilor săi:

”Chiar dacă am avea aripi, nu vom putea scăpa de pericol.”

Înainte de a se retrage, trupele lui Krum au blocat și intrarea în vale. În zori, la 26 iulie, bizantinii au fost împresuraţi în trecătoarea Vărbica. Armata lui Krum s’a repezit și au început să’i ucidă pe acei bizantini panicați și încurcați în totalitate. Bizantinii s’au opus fără rezerve pentru un timp scurt și au pierit. După ce au văzut soarta tovarășilor lor, următoarele unități au fugit imediat.

Trupele bizantine au ars zidul în mai multe locuri, dar pe măsură ce se grăbeau să treacă peste el, au căzut în șanț împreună cu părțile arzânde ale palisadei. Aproape toți au pierit; unii au fost uciși de sabie, alții s’au înecat în râu sau au fost răniți și au murit după ce au căzut de pe zid, alții dintre ei au murit în foc.

Nichifor a fost ucis în luptă, împreună cu un număr mare de oşteni. Printre nobilii uciși au fost patricienii Theodosios Salibaras și Sisinnios Triphyllios. Garda imperiala i’a dus fiul, Staurakios, în siguranţă, departe de luptă, după ce Staurakios a fost rănit de o lovitură în gât care l’a paralizat. Se spune că numai câțiva au supraviețuit înfrângerii.

Potrivit tradiţiei, Krum a dispus ca ţeasta împăratului Nichifor să fie preparată, încrustată cu argint, şi a folosit’o drept cupă pentru vin. Aceasta i’a sporit faima asupra cruzimii sale şi, împreună cu invaziile şi jafurile sale ulterioare pe teritoriul bizantin, i’au adus porecla de Noul Sanheribn (în akkadiană – Sîn-ahhī-erība = Sin (zeul lunii).

Bătălia de la Pliska a fost una dintre cele mai mari înfrângeri din istoria bizantină și amintirea despre ea a împiedicat conducătorii bizantini să’și mai trimită trupele la nord de Balcani mai bine de 150 de ani după aceea, ceea ce a dus la creșterea influenței și extinderii Bulgariei la vest și la sud în Peninsula Balcanică, rezultând o mare întindere teritorială a Primului Imperiu Bulgar.

În ciuda acestei victorii ale lui Krum, mulți bulgari mongoloizi au fost uciși. Aceste pierderi coroborate cu pierderile de peste un secol în care vor muri și ultimii bulgari, va duce la exterminarea și ultimelor rămășițe mongoloide ale asiaticilor, chiar dacă alături de ei își pierd viața numeroși geto-români din sudul Dunării.

Episodul lichidării bulgarilor este menţionat de mai mulţi cronicari bizantini: Nichifor Gregoras (1290-cca 1361), p.497,499, Theodor Skutariates (sec. XIII), p. 435, 437, (1217-1282), p. 399. etc.

Ioan Zonaras (sec. XII) scrie:

”Câţi au ajuns în mâinile lui Kegen, unii au fost trecuţi prin sabie, alţii au fost vânduţi, ca sclavi, pe bani. Iar mulţimea rămasă acasă s’a socotit că va fi de folos romeilor (grecilor din Bizanţ n.n.), dacă, după ce va fi lipsită de arme, va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curând nimicit”, (p. 223), vol.III Fontes historiae Daco-Romane.

Odată cu exterminarea totală a bulgarilor asiatici și nu a ”bulgarilor” băștinași (adică geto-românii), în toamna anului 1018, urmaşul regelui Samuilă, Ioan Vladislavul, român şi el ca şi Samuilă, luptând în continuare contra grecilor bizantini, cu trupele sale de români sud dunăreni, este învins şi moare pe câmpul de luptă.

Astfel se încheie definitiv existenţa Condomeniului româno-bulgar, pe care istoricii bulgari şi ruşi de astăzi, îl numiseră ”Bulgaria” după numele dat temei (provinciei), de către bizantini !

În anul 1021, prin cucerirea Sremului de pe Dunăre, Bizanţul reuşi să sfarme ultimele rămăşiţe ale rezistenţei din ambele ei părţi componente – răsăriteană şi apuseană – a românilor sud-dunăreni şi care au căzut sub jugul greco-bizantin, cu funcţionari şi cler grecesc, fiind împovărată cu obligaţii materiale. După lichidarea bulgarilor mongoloizi şi de neconfundat cu vlahii, populaţia locală de fapt, cronicile timpului nu’i mai amintesc pe bulgari.

Vă vom prezenta şi alte dovezi care probează dispariţia bulgarilor după anul 1018.
Între anii 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, Revoltele ulterioare, la care se scrie că au luat parte ”bulgarii”, sunt a locuitorilor împotriva abuzurilor bizantine, după care se întemeiază Țaratul Vlahilor.

Părerea d-lui G. Gheorghe despre unii scriitori care mai amintesc despre ţaratul bulgar după exterminarea bulgarilor:

”Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la sudul Dunării, ca de altfel în nicio zonă din Europa.”

Şi în continuare, autorul citează câţiva cronicari bizantini.

Leon Diaconul, scrie despre evenimentele care au avut loc între 959 şi 976 şi la care şi el a fost martor, la reprimarea de către Vasile II împăratul Bizanţului a revoltei antibizantine a ţarului Samuilă la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor mongoloizi, din Peninsula Balcanică.

Cronicarul (L.D.) numeşte Bulgaria, Ţara Moesilor.

De asemenea, Ana Comnena (1083 – după 1148) a scris o cronică a lui Alexie I Comnenul, tatăl ei, dar nu menţionează nicio luptă cu aşa-zişii bulgari. Împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, au purtat războaie cu scyţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii (normanzii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii mongoloizi care au fost exterminaţi între 986 şi 1018.

Cine cutreieră Bulgaria contemporană cu greu va găsi picior de mongoloid, și mai ales unul care să nu fie tătar, ci urmaș veritabil al vulgarilor de la Volga, că doar nu erau și aceștia tot indo-europeni, adică frați cu geții, nu’i așa?

Toate izvoarele ne prezintă acești bulgari ca pe niște oameni ai rasei mongoloide. De aceea românii de azi trebuie să facă o distincție clară între proto-bulgarii asiatici de origine altaică și bulgarii de azi care în mare parte sunt urmașii geto-românilor sud-dunăreni, care vorbesc o limbă slavonă (bisericească) introdusă în spațiul bizantin de geto-românii Chirilă și Metodiu, originari din Salonic, o limbă căreia pe întinsul așa-zis slav limbii i s’a imprimat, treptat, însușirea bolnăvicioasă, mai ales a pseudo-slavilor de a inversa sensul originar al cuvintelor paleo-slave.

Cu toate acestea, există numeroși români care nu sunt recunoscuți ca minoritate în Bulgaria, deși sunt aproape 300 000 de vorbitori de limbă română. De aici decurg toate celelalte neajunsuri: nu au dreptul la școală în limba lor, nu au reprezentant în Parlament, nu au dreptul la slujbă religioasă în limba maternă. Toate acestea se întâmplă, și nu doar în Bulgaria, ci și în Ungaria (400.000) și Grecia (800.000) țări membre a Comunității Europene, sau în Serbia (600.000) și Ucraina (1.500.000) țări în care însumat trăiesc aproape 4 milioane de români, vlahi, aromâni, macedo-români, machidoni etc.

Citiți și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE BULGARI

sau: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

GETUL IOAN DE HUNEDOARA, STÂLP AL ROMÂNILOR

De fiecare dată când o mare figură românească s’a afirmat în Europa, numeroase voci s’au aplecat imediat și asupra ascendenței sale. Maghiarofonilor contemporani care mereu contestă ascendența românilor din geți trebuie să le mai amintim câteodată cine suntem și cine i’a condus și pe strămoșii lor de limbă.

În acest sens să le aducem aminte ce spuneau cronicarii din epocă sau ulterior despre români. Referitor la originea etnică a lui Iancu de Hunedoara, atât izvoarele istorice narative cât şi cele oficiale, documentare (în special cele diplomatice), din timpul său (dar şi cele mult ulterioare epocii în care a trăit) confirmă, în marea lor majoritate, rădăcinile sale româneşti.

Cronicarul grec Critobul din Imbros consemna în lucrarea sa intitulată Din domnia lui Mahomed al II-lea, anii 1451-1467, că celebrul sultan otoman, cuceritor al Constantinopolului, considera că împăratul bizantin ”i’a aţâţat împotriva noastră (a turcilor) pe getul (românul) Ioan împreună cu peonii (ungurii) şi dacii (românii) lui”.

Critobul din Imbros, (Din domnia lui Mahomed al II-lea, anii 1451-1467, ediţie de Vasile Grecu, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1963).

Critobul, Michel Critobulus sau Critoboulos, în greceşte Mikhael Kritovoulos sau Kritoboulos,  a fost un om politic, cărturar şi istoric grec, provenind dintr’o familie aristocratică, originară din insula Imbros, situată în Marea Egee. El a trăit, probabil, între cca. 1410 şi cca. 1470.

După căderea Constantinopolului sub turci se va pune în slujba acestora, Critobul din Imbros numărându’se ”printre bizantinii care au optat pentru noua stăpânire, devenind un devotat slujitor al ei”.

Demonstrându’şi loialitatea, sultanul Mahomed al II-lea l’a numit guvernator al insulei sale de baştină, pe care a administrat’o în numele noului său stăpân până la cucerirea acesteia, în 1466, de către veneţieni.

În aceste împrejurări, Critobul din Imbros se mută la Istanbul, unde va continua să’l slujească pe acel ”barbar sângeros”, ce a îngenuncheat străvechiul şi gloriosul Bizanţ. Mare admirator al lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, el a devenit biograful acestuia (întocmind o istorie a primilor aproape 17 ani de domnie ai ”idolului” său, căruia, de altfel, i’a dedicat’o cu obedienţă, după cum rezultă din textul dedicaţiei de pe manuscrisul lucrării sale:

”Prea măritului singur stăpânitor, împăratului împăraţilor, norocosului, victoriosului, biruitorului, triumfătorului, nebiruitului Mehmet, cu voia lui Dumnezeu, domnul pământului şi al mării”,  Critobul din Imbros, op. cit., p. 10-11 şi 24) şi unul dintre cei mai importanţi cronicari ai Înaltei Porţi Otomane (Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş Dracula, între legendă şi adevăr istoric, ediţia a II-a, revăzută, Editura Enciclopedică. Bucureşti, 1998, p. 201-202; Nicolae Iorga, Critobul din Imbros, în Oameni cari au fost, vol. II [reeditare îngrijită de Ion Roman], Editura pentru Literatură, Bucureşti 1967, p. 93-95).

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/22/Hunyadi_janos_pecsetje_es_cimere.gif

Pecetea lui Ioan de Hunedoara

Învăţatul italian Marco Antonio Bonfinio (Bonfini ⁄ Antonius Bonfinius) nota în cronica sa că părintele lui Iancu de Hunedoara era român dintre cei ”care locuiesc acum pământurile geţilor şi dacilor, fiind urmaşi ai coloniştilor romani, precum o dovedeşte asemănarea limbii”.

Sigur, asemănarea limbii nu îi face pe rumîni, romani, poate mai curînd invers, aceste afirmații fiind deja niște clișee care nu se confirmă din nici o dovadă serioasă.

Înaltul ierarh bizantin Sylvestros Syropoulos afirma, la rându’i, despre Iancu, că este ”stâlp al românilor”.

Marele erudit italian Aeneas Sylvius Piccolomini (ajuns ulterior papă sub numele de Pius al II-lea) scria că ”Johannes Huniades, cujus nomen caeteros obnubilat, non tam Hungarorum quam Valachorum, ex quibus natus est gloriam auxit” (adică ”Ioan Huniade, al cărui nume întunecă pe al celorlalţi, nu a sporit atât de mult gloria Ungurilor, cât a Românilor din coapsele cărora s’a născut”).

Marele om de cultură şi diplomat Anton Verancsics preciza în însemnările sale că românii din Transilvania erau majoritari în această ţară însă nu beneficiau de ”nici o libertate, nici o nobilime, nici un drept al lor, în afară de un număr mic (dintre românii din Transilvania), locuind în districtul Haţeg, în care se crede că a fost capitala lui Decebal şi care, în timpul lui Ioan de Hunedoara, băştinaş de acolo, au dobândit nobilitatea pentru că întotdeauna au luat parte neobosit la lupta împotriva turcilor”.

În însemnările sale, umanistul italian Galeotto Marzio, unul dintre cei mai de încredere curteni ai regelui Matia Corvinul (şi, deci, în măsură să cunoască bine situaţia familială a stăpânului său), spunea că ambasadorii statelor italiene ce veneau sau staţionau vremelnic la Curtea regală maghiară îl numeau pe tatăl acestuia ”Ioan Românul”.

În fine, pe când încă trăia, se ştia că ”Ioan (Iancu de Hunedoara) nu era nobil maghiar, ci român din părinţi din neam nu prea mare”.

Faptul că prima funcţie mai importantă îndeplinită de Iancu de Hunedoara a fost cea de ban al Severinului, că el a deţinut, apoi, de’a lungul întregii sale cariere politico-militare şi dregătoria de comite al Timişului, că o bună parte a vieţii sale şi’a petrecut’o apărând hotarele sud-estice ale Regatului ungar, ce erau, totodată, şi cele ale istoricei provincii româneşti bănăţene, în care, de altfel, stăpânea întinse posesiuni funciare, numeroase aşezări rurale şi urbane, castele şi cetăţi, precum şi alte bunuri mobile şi imobile, fiind practic cel mai puternic şi bogat feudal de aici (astfel că nu întâmplător multe mii dintre luptătorii ce i’au alcătuit oştile cu care a luptat neobosit contra Imperiului Otoman, îşi aveau obârşia în Banat, fiind recrutaţi, cu predilecţie, din rândul cnezilor români, recunoscuţi ca fiind excelenţi oşteni), au constituit tot atâtea motive pentru ca şi cărturarii români, născuţi în Banat (ce şi’au desăvâşit operele în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a veacului al XX-lea), să arate un interes aparte originii, personalităţii şi faptelor lui Iancu de Hunedoara.

Îi amintim aici îndeosebi pe: Nicolae Stoica de Haţeg, Damaschin Bojincă, Iosif Bălan, Victor Motogna (bănăţean prin adopţiune), Patriciu Drăgălina ş.a. Printre aceştia se remarcă, în mod deosebit, Damaschin Bojincă, care a scris cea dintâi monografie dedicată marelui erou al Creştinătăţii.

Este vorba de studiul intitulat Descrierea naşterii şi a eroiceştilor fapte a mult vestitului şi de toată Europa minunatului erou Ioan Corvinus de Huniad, apărut în ”Calendarul românesc pe anul de la Cristos 1830”, la Buda, în anul 1830 (pag. 44-141), publicaţia amintită fiind tipărită pe două coloane paralele, una cu caractere latine şi cealaltă cu caractere chirilice.

Deşi lucrarea lui Bojincă este destul de modestă, îndeosebi în ceea ce priveşte sursele documentare care au stat la baza realizării acesteia, este indiscutabil faptul că măcar în parte poate fi considerată a fi cel puţin o prelucrare, o sinteză, şi nu doar o banală traducere, aşa cum din motive obiective (probabil urmărind să eludeze cenzura, datorită spiritului patriotic, pro-românesc, în care şi’a întocmit articolul) însuşi Bojincă afirmă că ar fi. Principala sa sursă de inspiraţie se pare că a fost (după toate probabilităţile doar pentru partea a II-a a studiului său) lucrarea lui Kovács Mátyás.

Dornic să demonstreze originea românească a lui Iancu, Bojincă alocă acestei chestiuni jumătate din paginile studiului său. Făcând apel la cele mai reprezentative izvoare istorice narative (Thuróczi, Bonfinius), la o serie de tratate de istorie generală (Benkö, Nagy, Timon, Gebhardi, Pray, Engel, Fessler etc.) şi la opera lui Petru Maior (care l’a influenţat cel mai mult în redactarea secvenţei dedicate originii lui Iancu), învăţatul cărturar bănăţean concluzionează:

”Deci de s’ar mai afla cineva, carele, cine ştie din ce scop, ar îndrăzni a tăgădui viţa lui Ioan din adevărat şi nendoit român, aceluia trebuie arătate documentele cele aci însemnate şi a’l învăţa cum că toată istoria patriei se reazemă mai cu seamă pe Thuróczi şi Bonfinius; deci de nu vor avea ce ştii crezământ, ca pe acele timpuri vieţuitori şi de nu se va crede altor istorici patrioţi carii, unguri de neam fiind, cu o gură mărturisesc românimea lui Ioan Corvin, atunci întreagă istoria patriei nici o credinţă va avea, ci tot insul va crede cum va vrea.

Sigismund de Luxemburg

Dar nici s’au aflat oarecine să zică pre Ioan a fi fost alt decât român, afară de acei carii cu ambele mâini îmbrăţişând mai sus zisa fabulă că ar fi fost feciorul lui Sigismund (de Luxemburg) de pat nelegiuit cu o fecioară română născut, vrea să se răsfeţe cu aceea că ar putea să retragă neamului românesc strălucirea şi lauda care i se părtineşte (i se cuvine) prin faptele vestitului acestui erou şi prin mărirea fiului acestui, a craiului Matia Corvin; adecă nu prea buni amici unii ca ceştii fiind românilor, îi sapă la inimă auzirea cum că din naţia românească au fost un crai unguresc foarte vestit.”

Iancu de Hunedoara a fost unul dintre cei mai mari conducători politico­-militari din Europa secolului al XV-lea, el remarcându’se, îndeosebi, în cadrul luptei antiotomane din vremea sa, al cărei iniţiator şi lider principal este considerat, în unanimitate, a fi fost, atât de către contemporanii săi cât şi de posteritate.

El s’a născut, pe la 1407, tată fiindu’i ”oşteanul (cavalerul) curţii regelui” Voicu, fiul lui Şerbu (un important cneaz român din Ţara Haţegului), iar mamă, Elisabeta de Marginea, ce provenea, la rându’i, tot dintr’o familie de mici nobili hunedoreni (originari, probabil, din târgul şi districtul românesc bănăţean Marginea), ce trecuseră la religia catolică (credinţă în care Elisabeta de Marginea îi va creşte şi pe copiii săi, inclusiv pe Iancu).

Adevăratul salt în politica mare a regatului s’a produs după 1440, în contextul războiului civil din Ungaria. După moartea regelui Albert în 1439 nobilimea s’a împărțit în două tabere. O partidă l’a susținut pe regele Poloniei, Vladislav al III-lea, să fie încoronat rege al Ungariei, sub numele de Vladislav I.

Proiectul era susținut de papa Eugeniu al IV-lea, care spera ca tânărul rege cu ambiții cavalerești (avea doar 16 ani) să conducă cruciada antiotomană decisă cu ocazia Conciliului de Unire de la Florența. Planul papal s’a pliat perfect pe planul nobilimii, care, la fel, spera că tânărul rege va fi capabil să apere Ungaria de turci, care atacau mai des după moartea lui Sigismund de Luxemburg.

Cealaltă partidă, care se ebucura de sprijinul unor magnați cu averi foarte mari, îl susținea pe tron pe copilul abia născut al răsposatului rege Albert și al reginei Elisabeta. Încoronarea bebelușului cu Sfânta Coroană a regelui Ștefan nu a garantat impunerea autorității peste întregul regat, deoarece tabăra adversă nu accepta supremația văduvei, pe care o considerau incapabilă să apere regatul.

În acest război civil dintre anii 1440-1442 s’a remarcat și s’a impus definitiv în prim-planul vieții politice Iancu de Hunedoara.

În ianuarie 1441, la Bátaszék, Iancu de Hunedoara, ban de Severin, alături de Nicolae Újlaki, ban de Mačva, au condus spre o victorie zdrobitoare oastea fidelă regelui Vladislav.

Acesta a fost momentul decisiv pentru cariera politică a lui Iancu de Hunedoara.

Drept răsplată, regele Vladislav i’a numit pe cei doi, care erau prieteni de mai mulți ani, în demnitatea de voievozi ai Transilvaniei, comiți ai secuilor, comiți peste comitatele sudice ale regatului și, mai mult, le’a acordat monopolul asupra exploatării sării, pentru a se asigura astfel resursele necesare apărării graniței față de turci.

Practic cei doi prieteni cumulau o autoritate imensă în regat.

Mai ambițios, Iancu s’a impus rapid pe scena politică, devenind consilierul de încredere al regelui. Cel mai important atuu al lui Iancu erau aptitudinile sale militare, capacitățile sale strategice și încrederea din ce în ce mai mare pe care o câștiga în rândul nobilimii.

Ascensiunea politică și cariera lui Iancu nu este o enigmă, însă rămâne un miracol al nobilimii românești din Ungaria și Transilvania. Nimeni nu a reușit să mai ajungă la dimensiunea carierei sale politice. Însă el a deschis drumul carierelor politice pentru nobilii români.

Unii români și’au început cariera politică în calitate de familiari ai lui Iancu, astfel se explică ascensiunea unor nobili hațegani sau maramureșeni. Dimensiune carierei altor români pe scena politică din Transilvania și Ungaria a fost determinată atât de premisele favorabile în care au activat, cât mai ales de aptitudinile și ambițiile lor politice.

Chiar dacă nu au ajuns la dimeniunea lui Iancu, alături de el, în panteonul istoriei românilor, trebuie să stea Nicolae Olahus, Ștefan Mailat, Ștefan Josika și alți români care s’au afirmat pe scena politică din Ungaria.

Coa Hungary Country History Mathias Corvinus 1(1458-1490).svg

Acvila (corbul) din blazonul Corvineșilor, devine parte din însemnele Ungariei

Iancu și ceilalți nobili români, indiferent de rangul la care au ajuns, sunt dovada clară că românii nu au fost doar iobagi, ci au avut nobili, dintre care unii au condus chiar destinele Ungariei și Transilvaniei.

Așadar, conaționalii noștri cei mai tineri, dar și istoricii și heraldiștii trebuie să înțeleagă că românii maghiarizați (maghiarofonii) sunt reprezentați de acvila (corbul) neagră a getului român Iancu Corvin pe stema Ardealului.

Așa va ajunge acvila (corbul) din blazonul Corvinilor însemne ale Ungariei, iar din 1530, și 1596 însemnele Ardealului.

Interesant este faptul că ”însemnele secuilor” considerate cu totul aberant că îi reprezintă doar pe secui, nici nu apar pe primele steme teritoriale ale Ardealului.

Sursa: agero-stuttgart.de (Conf. univ. dr TIBERIU CIOBANU), historica-cluj.ro

Citiți și: STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

LIDER ISLAMIC: „ROMÂNIA ESTE PĂMÂNT ISLAMIC ȘI TREBUIE ELIBERAT!”

România a fost nominalizată drept țintă pentru atacurile teroriste.  Țara noastră poate fi o țintă pentru atentate, a declarat șeicul Omar Bakri.  De ce Romania este pământ islamic ce trebuie eliberat?

Există și o ”justificare” în opinia sa:

“Odata ce Islamul a intrat pe un tărâm, acesta devine islamic și musulmanii sunt obligati să’l elibereze într’o zi. De exemplu, Spania este pamant islamic, la fel si Europa de est: Romania, Albania, Macedonia, Serbia, Kosovo si Bosnia”
„Din cauza trupelor sale din Afganistan și Irak si din cauza colaborării sale militare cu Israelul, Bulgaria devine o țintă legitimă. Noi credem că putem face atentate în inima Bulgariei. Putem să facem acest lucru și în Romania și in alte state. Asta depinde de tactica și de strategia concreta”.

Omar Bakri este unul dintre cei mai importanți militanți islamici din lume. Bakri a avut un rol important în dezvoltarea mișcării Hizb ut-Tahrir în Marea Britanie. In urma atentatelor din Londra din 2004, el a părăsit Regatul Unit și s’a stabilit în Liban.

Sursa: nationalisti.ro

Citește și: FASCISMUL ISLAMIC VĂZUT DIN OCCIDENT

HARTA EUROPEI DE EST LA 900 d.Hr.

Harta Europei de Est o (900 d.Hr), Historisch Geographischen Hand Atlas, Berlin 1824

WALACHEN – RUMÂNII
Harta a Europei de Est, 900 d.Hr., publicată în Historisch Geographischen Hand Atlas, Berlin 1824. Este prezentată Dacia, incluzând teritorii locuite de rumâni din Transilvania, Țara Româneasca și Moldova, TĂRILE ROMÂNE de mai târziu, până la Don, dincolo de Crimeea. Granițe – la est khazarii (CHAZAREN), la nord varegii ruși (WARAGER – RUSSEN) și polonezii (POLEN), la vest maghiariofonii (UNGERN), iar la sud bulgarofonii (BULGAREN).

”Turcia” cum era trecut pe hărți spațiul invadat de jafurile asiaticilor exterminați la 955 de OTTO I

Vezi și:  HARTA ȚĂRILOR ROMÂNE 1535

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

 

Aceşti urmaşi ai lui ARPAD sunt, din păcate, românii panonieni şi apoi transilvăneni maghiarizaţi, manipulaţi de papalitate şi uneltele lor de acţiune, regii unguri, în vederea extinderii catolicismului spre estul Europei şi acaparării bogăţiilor autohtonilor acestor locuri.

Însuşi duşmanul poporului român Rœsler în a sa ”Romänische Studien” scrie, despre exterminarea ungurilor în anul 955 la Lechfeld de către Otto I împăratul germanilor şi modul cum s’a creat regatul maghiar, din convertirea autohtonilor români panonieni ortodocşi la catolicism, sub ameninţarea exterminării (contrar afirmaţiilor din cărţile de istorie, cum că ”ungurii” ar fi fost creştinaţi).

Bătălia unde ultimele rămășițe ale ”maghiarilor” asiatici au fost exterminate

Despre conducătorul ultimei expediţii a ungurilor în occident, din anul 955, după nume Bulcsu (Bulciu, Bulesu), român, cronicarul bizantin G. Cedrenus, compilând cronicile existenteale lui Skylitzes, Syncellus şi Theophanes, scrie următoarele despre el:

”Iar turcii (”ungurii” n. trad.) n’au încetat de a face incursiuni în teritoriul roman (este vorba de al germanilor din occident n.n.). În acest timp principele lor Bolosudes (nume grecizat a lui Bălosu, Bulciu sau Buleșu n.n) înainte de a veni la Constantinopol, s’a prefăcut că voieşte să îmbrăţişeze credinţa creştină şi să se boteze. De aceea a fost bine primit de împăratul Constantin şi după ce a fost împodobit cu demnitatea de patriciu (titlu nobiliar ce’i conferea şi multe daruri în bani şi obiecte de cult, n.n.) s’a întors acasă încărcat cu multe daruri. Nu mult după aceea, Gylas (Iuliu în română n.n.), şi el principe al turcilor (”ungurilor” n. trad.) s’a dus de asemenea tot la Constantinopol pentru acelaşi lucru. După ce s’a botezat şi după ce a fost la fel tratat, ca şi cel de mai înainte, a luat cu sine pe călugărul Jeroteiu, vestit pentru cucernicia sa. Pe acesta patriarhul Theophilactus l’a hirotonisit ca episcop al Turciei (al Ungariei n. trad.). Jeroteiu venind în Turcia (Ungaria. trad.) a convertit pe mulţi de la rătăcirea barbară la religia creştină. Gylas (adică Iuliu n.n.) a rămas în credinţa sa pentru întotdeauna şi el n’a mai atacat pe creştini. Bolosudes (Bulciu, Buleșu n.n.) însă, călcând învoiala ce făcuse cu Dumnezeu, a atacat cu tot poporul său pe romani (germani n.n.).

”Turcia” cum era trecut pe hărți spațiul invadat de jafurile asiaticilor exterminați la 955 de OTTO I, Harta a Europei de Est (900 d.Hr), Hristorisch – Geographischen Hand Atlas, Berlin 1824

”Dar tot el, ridicându’se împotriva francilor, a fost prins şi crucificat” (Din cartea lui G. Popa–Lisseanu ”Dacia în autorii clasici”, Editura Vestala, Bucureşti, 2007, pg. 342, 343).

În poză Bulcsu, Bulșu, Bulcu sau Bulciu

Ce trebuie să reţinem din această cronică, o compilaţie scrisă după două secole de la săvârşirea evenimentelor, aproximativ mijlocul secolului al X-lea. Cu toate că în cronică se vorbeşte de turci şi nu de unguri, cronicarii vremii i’au asemuit după înfăţişare cu grupul uralo-altaic al turcilor care forţau la acea vreme graniţele Imperiul Bizantin. Încă de pe atunci începuse campania papalităţii de maghiarizare a numelor (prenumelor de fapt, la acea vreme) din Iuliu în Gylas (Gyula), care căpătând titlu nobiliar la Constantinopol va deveni voievod al Transilvaniei cum veţi descoperi în cele ce vor urma. Faptul că însuşi patriarhul Constantinopolului trimite un episcop în Pannonia şi Transilvania însemna că deja existau aşezăminte creştine, preoţi ortodocşi în regiune, confirmând ceea ce şi alte cronici ale vremii atestau, acest adevăr.

În cele ce urmează am dori să punem la punct cifrele năvălitorilor unguri, cifre pe care le afişează istoricii maghiari şi istoricul I. Bulei în cartea sa ”Scurtă istorie a românilor”, Editura Meronia, Bucureşti, 1996. În această carte, autorul citează pe Fügedi E., istoric maghiar, care apreciază la 400.000– 500.000 numărul invadatorilor!!!

Dacă ar fi fost atâţia, nu ar fi putut la acea vreme cuceri întreaga Europă?

I. Bulei acceptă numărul lor la 100.000 – 150.000, după cifrele avansate de istoricii L. Musset, M. Reinhart și Ioan Aurel Pop. Dar dacă I. Bulei acceptă această cifră, de ce, în scurta sa istorie, a noastră, a românilor, nu dă şi numărul autohtonilor români din Pannonia şi Transilvania?

Cine a stat să numere niște migratori care nu stăteau pe loc, putea să aprecieze chiar mai ușor o populație sedentară care nu migra nicăieri, în primul rând după numărul de cătune sau târguri locuite permanent. O populație stabilă este mai ușor de găsit și recenzat decât una care stă o săptămână pe marginea unei ape, iar o lună la marginea unei păduri…

După părerea noastră, numărul năvălitorilor unguri a fost mult mai redus. Sunt semnificative aprecierile istoricului român Vasile Maniu care în cartea sa ”Românii în literatura străină. Studii istorico-critice şi etimologice”,Bucureşti, 1883, p. 37, (v. şi A. Deac, „Istoria adevărului istoric”, volumul II, p. 284) scria, demascând nefastele metode de falsificare a documentelor, a cronicilor vremii de către potentaţii politici bizantini şi ”unguri”:

”Cronicarii unguri n’au rămas mai prejos (decât cei bizantini) în falsificarea, (aş adăoga în special al numărului componenţei triburilor năvălitoare n.n.), desfiinţarea numelor gentilice, topice, a urmat şi urmează la dânşii pe o scară întinsă, cu o energie febrilă, în scop de maghiarizare, care a devenit pentru Arpadieni un principiu de stat.”

Semnificativă în această privinţă, este recunoaşterea de către notarul regal al Ungariei, Bonfiniu (numai nume maghiar nu avea), care nu se sfiia să declare că «totul este viciat şi denaturat până la inepţie în Analele Ungariei»”.

Şi istoricul român, pe baza faptelor concrete, a găsit acest procedeu nedemn şi la alţi istorici străini, dezvăluindu’l fără cruţare:

”Deprinderea cronicarilor vechi bizantini, slavi, germani, şi, în cele din urmă, maghiari de a desfigura prin uz frecvent numiri de familie şi localităţi până la necunoscut, întunecând faptele istorice şi confundând geneza şi a limbilor şi a popoarelor prin sistemul analogiilor.”

V. Maniu conchidea că:

”Vătămătoarea îndatinare mai la toţi cronicarii vechimii de a transmite ţărilor şi popoarelor mici numele etnografic şi topic al ţărilor şi popoarelor din vecinătate, confundând unele cu altele”, adăugând cu regrete şi tristeţe că ”Noi românii am plătit scump păcatul acesta al străinilor”.

Tot în cartea sa, V. Maniu la p. 37, remarca:

”Reiese adevărul istoric prezentat ca «o enigmă» învederând că acei Cumani, Ausoni, Uzi, Pacinati (Pecenegi n.n.), Catani de ale căror renume şi fapte sunt pline analele bizantine, sclavone şi maghiare din secolele X-XIII, ca şi cronicile din secolele IV-VII-IX, au fost românii.”

Ca o dovadă de netăgăduit a acestor aprecieri, în această privinţă, este şi constatarea istoricului ungar I. Keményi, care cercetând, deosebit de atent, numele de „etnii”, reflectate în documentele şi vechile cronici ungureşti, ajunge şi el la concluzia realistă, potrivit căreia: ”Ungurii numeau pe români şi huni şi cumani”, motivând acest lucru ”pentru că diplomaţia nu se ocupa decât de stăpâniri politice, iar nu de naţionalitate, care intrau de’a dreptul în naţiunea stăpânitoare”.

Să nu vă miraţi dacă, citind cărţile de istorie româneşti, cât şi manualele şcolare, DEX-ul, veţi întâlni scris la cele două popoare, cumani şi pecenegi că sunt de etnie turcă, când ele sunt de fapt, de aceeaşi etnie cu românii, al marelui popor getic (aşa cum ne’au numit cronicarii străini) din întregul spaţiu stăpânit de Burebista.

Reluând estimarea numărului de unguri care au invadat Panonia trebuie să ţinem seama că, înainte de invazia lor în Panonia, ungurii s’au luptat cu bulgarii în anul 895 pentru a se răzbuna în urma masacrării familiei lor, femei, copii, bătrâni, lăsaţi la Atelcuz (bărbaţii fiind plecaţi într’un raid de jaf, p.161 din cartea lui Rœsler) de către bulgari şi pecenegi. Rœsler, care ne relatează acest eveniment, afirmă că în această luptă au învins bulgarii, dar că ar fi pierdut în luptă 20.000 de călăreţi. Cum erau din aceeaşi rasă, şi aveau acelaşi sistem de luptă, pierderea de luptători ”unguri” ar fi fost egală.

Desigur că cifrele sunt exagerate dar nu’i mai puţin adevărat că numărul ”ungurilor” s’ar fi diminuat simţitor şi că cifra estimată de noi, la invazia lor în Panonia ar fi fost între 10.000 şi 15.000.

Menţionăm faptul că P. L. Tonciulescu i’a estimat doar la numai 3.000 – 5.000!

Admiţând aceste cifre, în cele 45 de raiduri în occident şi în teritoriile supuse Bizanţului, numărul lor a fost cel puţin diminuat la jumătate la fiecare raid. Cum credeţi că au putut continua ungurii raidurile de jaf, dacă nu şi’ar fi reîmprospătat rândurile cu aventurieri rumâni panonieni?

Urmăriți acest film de 30 min. pentru a vă dumiri cine sunt maghiarizații:

Deja în anul 913, Rœsler, în cartea sa amintită mai înainte, la p.173, aminteşte că după bătălia de la râul Inn, n’au mai rămas în viaţă decât 30 de luptători unguri!(s.n.) Şi apoi, de unde puteau ”ungurii” să’şi reînnoiască caii pierduţi în lupte, de unde hrana lor, refacerea armamentului şi toate cele necesare vieţii, dacă românii sedentari, agricultori în mare parte, nu le’ar fi asigurat hrana, îmbrăcămintea şi harnaşamentele pentru caii cu care invadau occidentul?

După contactul cu românii şi cu germanii este mai mult ca sigur că se mai civilizaseră puţin. Dacă după anul 913 nu mai rămăseseră decât 30 de luptători, iniţiativa următoarelor raiduri în occident nu puteau să o ia decât românii panonieni, după cum a fost consfinţită şi în cronici, la ultima incursiune din anul 955, când ultimii unguri au fost exterminaţi, iar conducătorul lor, românul Bulcsu (Buleșu, botezat ortodox la Ţarigrad n.n.) prins şi crucificat.

”XXXVII. Lupta regelui Ştefan cel Sfânt împotriva lui Gyula ducele Transilvaniei.

În urmă, fericitul Ştefan, după ce a primit din grija lui Dumnezeu coroana majestăţii regale, a purtat un frumos şi folositor război împotriva unchiului său cu numele Gyula care, pe acea vreme, avea domnia peste întregul regat al Transilvaniei. Deci, în anul Domnului 1002, fericitul rege Ştefan a prins pe ducele Gyula împreună cu soţia şi cei doi fii ai săi şi i’a trimis în Ungaria. Aceasta însă pentru aceea a făcut’o, fiindcă, deşi i s’a atras de foarte deseori luarea aminte de fericitul rege Ştefan, el totuşi nu s’a întors la legea creştină şi n’a încetat de a ataca pe Unguri. Şi întregul lui regat, foarte mare şi foarte bogat, l’a unit cu monarhia Ungariei. Regatul acela însă al său se numeşte pe ungureşte Erdeleelw, care este udat de foarte multe râuri, din nisipul cărora se culege aur şi aurul din această ţară este foarte bun.”

Şi în continuare domnul Gabriel Gheorghe ne dezvăluie:

”Gyula = Iuliu (nume de bărbat) şi Gyula Fehérvar = Alba Iulia, de unde rezultă că, la începutul sec. XI, voievodul Transilvaniei era un român cu numele Iuliu. Dacă ar fi fost ungur nu ar fi de crezut să’i fi atacat pe unguri. Şi nu este de mirare că era rudă cu Bela = Voicu (v. „Cronica pictată”, p. 146) duce („Cronica pictată”, XXXVI) în Panonia, care trecând la catolicism, şi’a schimbat numele în Ştefan, nu Istvan (!). Până la convertirea lui Ştefan cum scrie Petru Maior, dar şi alţii, ştim că s’a deplasat la Bizanţ unde s’a botezat, după cum scrie Gheorghe Cedrenu, istoric bizantin, în Compendiul istoriilor (ap. P. Maior, Istoria bisericii românilor, volumul I, p. 91). Mai mult, Gyula a adus cu sine în Ardeal pe călugărul Ieroteiu care a convertit pe mulţi ardeleni la creştinism, cum arată Cedrenu şi Zonaras. De aice, se întreabă P. Maior, ibid,p. 93: oare acei de Ierotheiu întorşi la credinţa creştinească fost’au români au secui, că încă atunci numai aceste neamuri era în Ardeal.”  (O precizare se impune, după unii cronicari, secuii au fost sciţi, de acelaşi neam cu românii, antrenaţi, din nordul Mării Negre unde locuiau, de către tătari în sec. XIII, probabil ca translatori, când au năvălit în centrul Europei, sau după alţi autori, români transilvăneni hotarnici din Munţii Apuseni n.n.).

Iar, mai sus: partea cea mai mare a locuitorilor din Ardeal au fost români, şi limba cea mai de obşte, precum până astăzi, au fost cea românească (ib). De ce preferau principii ardeleni să se boteze la Bizanţ ne’o spune Petru Maior (op. cit., p. 92):

”…iar lor maicu norocire le era a se boteza în Ţarigrad (Constantinopol n.n.) pentru că se făcea patrichii (patricieni ai imperiului n. G.G.) şi se înturna încărcaţi de bani şi de altă avere…Care nădeajde, după cum cetirăm din Cedrenu, tocma nu l’a înşelat cu Giula pre Constantin Porfirogenetul (subl. G.G.) (împăratul Bizanţului n.n.).”

Din textele de mai sus rezultă că la începutul sec. XI voievodul Ardealului era un român aparţinător de Biserica din Bizanţ, în care fusese botezat şi ducele Voicu (Bela) până la trecerea la catolicism. Deci, Gyula era creştin, dar de rit bizantin, astfel că imputaţia care i’o face nepotul lui Ştefan I că nu s’ar fi întors la legea creştină are numai sensul că a refuzat să treacă la catolicism. Un alt caz similar, relatat tot în ”Cronica pictată”, (p.147, note): Nobilii din Samogy şi din Zalas, nevoind cu niciun preţ să părăsească ritul părinţilor lor, nici să primească religia catolică s’au revoltat în contra lui Ştefan I.

În urma sfaturilor duhovnicului său, prea fericitul Martin (care nu era altul decât nunţiul papal, care dirija întreaga activitate a regelui ungur n.n.), Ştefan şi’a strâns armata (care era formată la acea vreme în majoritate de mercenari germani trimişi de papalitate şi de băştinaşi, puţini la număr convertiţi la catolicism n.n.) l’a numit generalissim pe întreaga armată pe străinul Velcellinus, s’au bătut…iar ducele Cupan (nume românesc n. G.G.) a fost ucis. Fericitul Ştefan a pus să’l taie în patru bucăţi pe Cupan şi le’a expus la poarta Strigoniului, la cea a Vespremului, la cea a Jaurnului, iar în Ardeal (de unde era ducele Cupan) corpul său ciopârţit a fost expus la Alba Iulia. Ca urmare, Ştefan a hotărât ca întreg poporul ce se găsea în provincia ducelui Cupan să dea pe vecie şi de drept, pentru mânăstirea sfântului Martin (numele duhovnicului său) din Panonia a zecea parte din copii (!), una din formele de catolicizare şi maghiarizare forţată, din fructe şi din vite.

În urma luptelor pe care le’a dus în Ardeal, Ştefan cel Sfânt a luat o cantitate nepreţuită de tezaure şi mai ales aur, giuvaiere şi pietre nestemate (p. 147-148). De aceea, sfântul rege Ştefan, îmbogăţindu’se foarte mult cu aceste diferite tezaure…(pag 148-149), QED (cea ce demonstrează n.n.), nu convertirea la creştinism era obiectivul principal, ci îmbogăţirea, acumularea de averi.

Epilog. Spre neşansa lui Ştefan I şi a altor sfinţi cu referinţe nevalabile la dosar, cu câteva decenii în urmă, Papa Paul al VI-lea (papă între 1963-1978 n.n.), făcând o revizuire a sfinţilor catolici, a radiat o serie întreagă, declarându’i uzurpatori de titluri sau impostori, impuşi de tradiţie şi interese. Printre cei cărora li s’a retras brevetul de sfinţenie … se află şi Sfântul Ştefan, rege al Ungariei!… (căruia, din manualele actuale, tot nu i s’a şters titlul de sfânt, n.n.).

Învăţămintele pe care trebuie să le tragem din cronicile expuse mai sus sunt următoarele. La începutul secolului al XI-lea papalitatea, prin convertirea la catolicism a unuia din principii panonieni, român de neam, Voicu, devenit prin voinţa papalităţii Sfântul Ştefan I, rege apostolic al Ungariei, o ţară care nu exista la acea vreme, toate întinderile de pământ din Panonia acelor vremuri erau deţinute de prinţi români, vlahi cum îi numeau bizantinii, cum rezultă şi din alte cronici…
Afirmaţia din ”Cronica pictată de la Viena” că:

”Ştefan …prinzând pe ducele Transilvaniei, Iuliu, şi a familiei sale îl trimite în Ungaria?… şi întregul lui regat, foarte mare şi foarte bogat, l’a unit cu monarhia Ungariei”, este falsă.

De aici decurg toate erorile introduse în cărţile de istorie maghiare, Larousse, Enciclopedii din tot occidentul şi din păcate şi a majorităţii cărţilor de istorie scrise de români, printre care I. Bulei şi mulţi alţii. Tot ce s’a afirmat în această cronică n’a fost decât un raid de represiune şi de jaf, după care, cu tezaurele furate s’au întors de unde au plecat, la acea vreme, Ungaria ca ţară cu un teritoriu delimitat nu exista la acea vreme.

Ungurii n’au fost semnalaţi în Ardeal înainte de secolul XV, mărturii, viitorul papă Pius II (1405-1461), care în ”Călători străini I”, p. 317scria:

”În vremea noastră e locuită (este vorba de Transilvania n.n.) de saşi (Teutones), secui şi români” (şi asta înainte de 1458) şi de asemeni, chiar din alte cronici ungureşti, la trecerea tătarilor prin Transilvania în 1241, n’au întâlnit decât rezistenţa voievodului Posea la Braşov, şi aminteşte de jafurile şi uciderea creştinilor din diverse localităţi, fără a aminti de picior de ungur!

Deac în cartea ”Istoria adevărului istoric”, volumul II, ne relatează:

”Astfel se precizează că, în expansiunea lor către răsărit, armata regalităţii ungare a reuşit să treacă Tisa şi să cucerească Aradul, după 54 de lupte cu vlahii, de’abia în timpul lui Ştefan al III-lea, în anul 1166. Cu această ocazie, graniţa dintre unguri şi vlahi s’a mutat la Ineu, în apropierea Aradului. Pentru recucerirea Aradului şi apărarea Streiului, vlahii s’au aliat cu bizantinii, ducând lupte îndârjite în anul 1166 şi cei următori. Mai târziu, regele Emeric (1196-1204) al Ungariei este înfrânt – împreună cu armata sa, în timp ce încerca să pătrundă prin porţile Meseşului în Podişul Transilvaniei, de către moţii şi maramureşenii vlahi…”

Şi mai departe, A. Deac la p. 109 continuă:

”În primul rând, rezultă cu claritate că Ţara Românească era una, de la Marea Neagră, până la Rarăul nordic moldovenesc şi dincolo de Carpaţi, până la Maramureş şi la râul Tisa (s.n.). Fireste, dupa cum reiese din textul documentului, în cadrul acestei Ţări unitare, fiinţau o seamă de organizaţii politice locale, subordonate domnitorului, care îşi avea reşedinţa în Muntenia, demonstrând prin aceasta că de aici, din Ţara Românească a Munteniei, domnitorul român chemă la luptă, la organizarea rezistenţei faţă de cotropitorii regatului ungar, care din nefericire, după cum se consemnează în discursul amintit, ocupaseră teritoriile strămoşeşti de la Tisa, chiar şi localitatea Arad.”

Adaptare după Valeriu Popovici Ursu, Gabriel Gheorghe

În poză Bulcsu, Bulșu, Bulcu sau Bulciu

CITITI DESPRE STUDIILE GENETICIENILOR MAGHIARI: MAGHIAROFONII NU SUNT MAGHIARI, EI SUNT POPULATII EUROPENE CARE S’AU MAGHIARIZAT DE’A LUNGUL SECOLELOR

Câteva linkuri utile pentru a vă convinge singuri:

http://www.khazaria.com/genetics/hungarians.html

Genetica maghiarilor – ADN-ul maghiarilor din Ungaria

Maghiarii se auto-denumesc eronat maghiari. Primii maghiarii au sosit în țara Ungariei de la est în secolul al IX-lea. La un moment dat au fost în alianță cu khazarii (khazaria.com).

sau,

MAGHIAROFONII AU ADN EUROPEAN, DAR VORBESC O LIMBĂ ASIATICĂ

O dovada a maghiarizarii de’a lungul secolelor a populațiilor din Panonia, o regasim în studiile genetice. Sunt foarte puține dovezi genetice ale urmașilor triburilor maghiare asiatice. Aici aveti și studii facute de geneticieni maghiari:

http://www.khazaria.com/genetics/hungarians.html

Am analizat datele a trei populații europene care vorbesc limbi non-indoeuropene: maghiari, laponi și finlandezi. Analiza principală coordonata arată că Laponii sunt intermediari între persoanele care se află în apropierea punctului geografic Munții Ural, vorbitori de limbi uralice și Europa Centrală și de nord.

Maghiarii și finlandezii sunt cu siguranta mai aproape de europeni. O analiză a amestecului genetic între uralici și strămoșii europeni arată că Laponii sunt ceva mai mult de 50% Europeni, maghiarii sunt 87% Europeni, iar finlandezii sunt 90% Europeni. Există un acord de bază între aceste concluzii și datele istorice referitoare la Ungaria. Mai puțin se stie despre finlandezi și foarte puțin despre Laponi.

http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1002/ajpa.1330830107/abstract

Guglielmino, CR, Piazza, A., Menozzi, P. ȘI Cavalli-Sforza, LL (1990), uralice genele din Europa. Am. J. Phys. Anthropol, 83:. 57-68. doi: 10.1002 / ajpa.1330830107

eupedia.com

CITITI DESPRE STUDIILE GENETICIENILOR MAGHIARI: MAGHIAROFONII NU SUNT MAGHIARI, EI SUNT POPULATII EUROPENE CARE S’AU MAGHIARIZAT DE’A LUNGUL SECOLELOR

http://www.khazaria.com/genetics/hungarians.html

MAGHIARII STRAVECHI AU DISPARUT, LIMBA MAGHIARA ESTE VORBITĂ DE O POPULAȚIE EUROPEANĂ

Populațiile panonice de moravi sclavi, rumâni, germanici etc., au fost maghiarizate prin catolicizarea și/sau creștinarea  lor forțată.

Sunt rezultatele studiilor unor geneticieni din Ungaria, Institutul de Genetică, Centrul de Cercetari Biologice al Academiei Maghiare de Științe, Temesvári krt. 62, H-6726, Szeged, (Csányi B., Bogácsi-Szabo E., G Tömöry, Czibula, Priskin K., Joseon , Mende B., P. Lango, Csete K., Žilina, Conant CE, CS Downes, am Rasko).

Populația maghiară apartine lingvistic de ramura fino-ugrică din familia uralică.

Alela Tat C este un marker interesant în contextul fino-ugric, distribuit în toate populațiile vorbitoare de limba fino-ugrică, cu excepția maghiarofonilor.
Întrebarea care apare este dacă maghiarii ancestrali, care s’au stabilit în Bazinul Carpatic, au adapostit acest polimorfism sau nu. 100 de oameni din Ungaria modernă, 97 de secui (o populație maghiarizată (s.m.) din Transilvania), și 4 probe de os arheologic ai maghiarilor din secolul X, au fost studiate pentru acest polimorfism.

Printre persoanele moderne, doar un singur secui poartă alela Tat C, în timp ce din cele patru resturile scheletice, două posedă Alela. Această din urmă constatare, chiar dacă sunt un număr redus de probe, pare să indice o linie siberiană a maghiarilor invadatori, CARE MAI TÂRZIU AU DISPĂRUT (uciși în lupte) ÎN MARE PARTE (s.m.).

Cele două populații maghiare moderne de limbă (din Panonia si secuii), bazate pe 22 de markeri binari Y-cromozomial, împărtășesc componente similare cu cele descrise pentru alți europeni, cu excepția prezența haplogroup P * (xM173) în probele de la secui, care poate reflecta o conexiune din Asia Centrală, și frecvență ridicată a haplogrupului J în ambele secui și maghiari.

Analiza MDS bazată pe valori de frecvență a haplogrupurilor, confirmă faptul că populațiile maghiare și secuiești moderne sunt genetic strâns legate, și similare cu populațiile din Europa Centrală și Balcani.

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723

Concluzia firească pe care o deducem, este că studiile geneticienilor confirmă doar acea parte a istoriografiei, care menționează exterminarea asiaticilor produsă la 955 d.Hr. de la Lechfeld, ceea ce determină cu această ocazie și stoparea raidurilor de ucidere și jaf în Europa. Ceea ce a urmat după aceea, crearea statului ungar, și catolicizarea forțată ne arată dimensiunea pe care a avut’o pierderea limbii, a unor pături largi de populații, care la momentul schismei din 1054 și mult timp după aceea foloseau și limba maternă, dar și limba statului artificial creat.

Națiunea, etnia nefiind la acea vreme un criteriu al statalității, ci coroana și dimensiunea domeniilor ei, care prin politicile guvernelor timp de secole, a dus treptat la pierderea primei, vorbindu’se azi doar limba statală.

Azi, vedem că poporul român nu a fost niciodată învins, ci doar i’a fost amânată afirmarea.
 

GENOMUL UMAN

Cercetări de paleogenetică moleculară la populaţiile vechi din Epoca Bronzului şi a Fierului de pe teritoriul României – evidenţierea relaţiilor genetice cu populaţia românească şi alte populații europene actuale,
de Georgeta Cardoş, Alexander Rodewald

CONCLUZII FINALE

”Analiza datelor de ADN mt (mitocondrial) şi nuclear corespunzătoare indivizilor din populaţia veche din Epoca Bronzului şi a Fierului de pe teritoriul României în comparaţie cu populaţiile europene actuale a relevat următoarele:

1. variabilitate genetică redusă, atât la nivel mitocondrial cât şi la nivel nuclear, în cadrul populaţiilor vechi din Epoca Bronzului şi a Fierului de pe teritoriul României în comparaţie cu populaţiile moderne europene, inclusiv cu populaţia românească actuală; această variabilitate genetică redusă ar putea fi rezultatul unei organizări sociale şi culturale locale în grupuri mici, parţial izolate reproductiv;

2.  la nivel mitocondrial, relaţii genetice mai apropiate între populaţiile umane vechi de pe teritoriul României şi populaţia turcă de origine tracică de pe coastele Marii Negre şi ale Marii Mediterane;

3. la nivel nuclear, s’au putut observa relaţii genetice apropiate cu populaţia italiană modernă; dintre celelalte populaţii europene actuale utilizate în acest studiu, aromânii, turcii din aria Mării Mediterane, grecii şi românii moderni au demonstrat relaţii genetice mai apropiate cu populaţiile vechi din România;

4. în privinţa relaţiilor genetice ale românilor actuali, aceştia s’au grupat (au format un „cluster” în analiza distanţelor genetice) împreună cu populaţia din Bulgaria, demonstrând astfel relaţii genetice mai apropiate; au fost evidenţiate de asemenea relaţii genetice ale populaţiei româneşti actuale cu alte populaţii europene actuale, cum ar fi populaţiile din Italia şi Grecia.

Markerii nucleari suferă recombinare în timpul diviziunii meiotice şi reprezintă ereditatea transmisă biparental, în timp ce moleculele de ADN mitocondrial se transmit de la o generaţie la altă exclusiv pe linie maternă. De aceea, analiza informaţiei genetice provenite de la moleculele de ADN nuclear şi mitocondrial pot conduce la rezultate diferite din punct de vedere al relaţiilor de înrudire genetică, reflectând „istoria” diferită a genomurilor mitocondrial şi nuclear de’a lungul evoluţiei speciei umane.
Relaţiile genetice dintre populaţiile vechi de pe teritoriul României şi populaţiile europene actuale găsite de noi în cadrul acestui studiu de paleogenetică au probabil explicaţii mult mai complexe decât cele menţionate de noi şi sperăm că oameni de ştiinţă din alte domenii (istorici, arheologi, antropologi, s.a.) ne vor ajută să le descoperim.”

OPINIA MEA

Italienii de azi în special populațiile peninsulare nordice, se înrudesc cu populația care a trăit acum 3500-1600 î.Hr. pe teritoriul României. În studiul Genomul Uman, doar la această perioadă se face referire deoarece, din acele vremuri sunt rămășițele umane care au facut obiectul studiului de paleogenetică. Exista dovada clară ca este una și aceeași populație. În ceea ce privește populațiile actuale ale României și Germaniei datorită migrațiunilor de’a lungul mileniilor, pe metoda aleasă de comparație (NEI) ne arată SIMILITUDINI ALE GENELOR noastre cu ale germanilor, ceea ce confirmă că germanii sunt o populație carpatică.

Se observă pe imagine că toate cele 9 populații alese pentru comparație au un trunchi comun: populațiile străvechi din epocile bronzului și fierului.

Cu alte cuvinte, deși vorbim limbi diferite, ne înrudim genetic.

Citiți și: SOLICITAREA AUTONOMIEI ÎN BAZA UNOR CRITERII ECONOMICE FALSE

Și cu toate acestea, manipularea și propaganda Budapestei a dus la nenumărate pogromuri anti-rumînești în anii cînd Ardealul a fost sub administrație ungară.

 

Vatra Stră-Română‬‪‎ Dacii‬Geții‬‪‎ Pelasgii

POCUȚIA PE TIMPUL LUI PETRU RAREȘ (1483-1546)

În rândul domnilor moldoveni din veacul al XVI-lea, istoria a aşezat la loc de mare cinste pe voievodul Petru Rareş, fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare. Conform tradiţiei orale, Petru a fost în tinereţe negustor de peşte, pe care îl transporta cu maje (nişte care mari, trase de patru sau şase boi). De aici şi porecla de Petru Măjerul.
S’a ridicat în domnie cu ajutorul micii boierimi, al târgoveţilor, al ţărănimii dar şi prin voinţa predecesorului său Ştefăniţă Vodă, care, aflându’se, aşa cum scria Grigore Ureche, “bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că dacă va săvârşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l’au poreclit Rareş, despre numele muierii ce au fost după alt bărbat, târgoveţ din Hârlău” [1].
Nu trebuie să credem că Petru însuşi se îndeletnicea cu pescuitul: îl vedem mai degrabă ca pe un mare proprietar al unei zone piscicole şi al unei gospodării mari de prelucrare. Această îndeletnicire se explică şi mai bine odată cu lămurirea originii mamei lui Petru Rareş, Maria, descendentă din neamul boierilor Cernat, stăpânitori ai zonei lacului Brateş, cu nenumăratele’i iezere, iezărcane, gârle etc., ale căror bogăţie în peşte trebuia valorificată.
Anul naşterii lui Petru Rareş nu este cunoscut. Când a ajuns domn al Moldovei (20 ianuarie 1527), avea cam 40 de ani; era căsătorit cu o Marie, dintr’o familie încă necunoscută, cu care avea şi un fiu Bogdan şi o fiică Cneajna (din botez – Ana). Dintr’o căsătorie anterioară mai avea încă două fete – Ana şi Maria.
În aprilie 1530 domnul s’a căsătorit iarăşi şi şi’a adus în Moldova o nouă doamnă, pe Elena-Ecaterina Brankovici, fiica despotului sârb Iovan Brankovici (mort în 1502). Noua soţie a lui Petru avea o cultură înaltă pentru acele timpuri. Cu Elena Petru a avut mai mulţi copii: Iliaş, Ştefan, Constantin şi Ruxanda.
În plan intern, Petru Rareş, ca şi părintele său Ștefan cel Mare, a promovat o politică ce urmărea consolidarea autorităţii centrale, îngrădirea puterii marilor boieri, întărirea ţării. Pe plan extern, Petru Rareş a desfăşurat o largă activitate diplomatică, urmărind, pe lângă lupta împotriva Imperiului Otoman, ridicarea ţării ca factor important pe arena internaţională.
În acest scop domnul întreprinde o intensă activitate diplomatică. În martie 1527 Petru Rareş încheie un tratat de alianţă cu Polonia, completat în mai a aceluiaşi an cu o convenţie privitoare la graniţe, vame şi comerţ [2].
Drept urmare a încheierii acestui tratat, domnul Moldovei îl susţine pe aliatul Poloniei Ioan Zapolya în lupta pentru coroana Ungariei… Susţinut de sultan şi Polonia, Zapolya se reinstalează pe tron. În ianuarie – februarie 1529 Petru Rareş întreprinde o campanie în Transilvania în scopul supunerii secuilor şi garantării stăpânirii feudelor (domeniilor) sale transilvănene.
Succesul campaniei l’a impus pe Zapolya să-i recunoască vechile posesiuni Bistriţa, Ungarul şi Valea Rodnei, cu o mulţime de sate. Domnului Moldovei i se confirmă dreptul de posesiune asupra Ciceiului şi Cetăţii de Baltă, pe care încă Ștefan cel Mare le primise de la Matia Corvin. Petru Rareş devine un important factor politico-militar în Transilvania [3].
Petru Rareş, frescă în biserică
Frescă în biserică, Petru Rareș

Pentru a determina Polonia să se situeze pe o poziţie antiotomană, Rareş ocupă Pocuţia la sfârşitul anului 1530, motivând că pentru această acţiune are acordul sultanului. Dar ocuparea Pocuţiei n’a declanşat tratative moldo-polone în spirit antiotoman. Un sol polonez trimis la Poartă află că sultanul nu şi’a dat acordul privind ocuparea Pocuţiei. Regele polon refuză în mod oficial să’l mai susţină pe domn.

În aceste circumstanţe Rareş îşi schimbă orientarea politică şi participă activ la coaliţia antijagiellonă, în cadrul căreia a avut loc o nouă apropiere între Moldova şi Rusia Moscovită. În coaliţie a fost atras şi hanul din Crimeea, fapt care a scutit pentru un timp ţara de incursiunile jefuitoare ale tătarilor. În 1531 oastea poloneză sileşte trupele moldoveneşti să părăsească Pocuţia, având susţinerea tacită a sultanului. Noua încercare a lui Petru Rareş de a ocupa această regiune s’a încheiat cu o mare înfrângere a armatei moldoveneşti la Obertyn, la 22 august 1531. Înfrângerea a fost înlesnită de politica trădătoare a unei părţi din boierii moldoveni.

Conflictul moldo-polon a mai continuat câţiva ani. În aceste condiţii sultanul a încheiat la începutul anului 1533 un tratat de pace “perpetuă” cu regele polonez pentru timpul cât vor fi în viaţă cei doi monarhi, Suleyman şi Sigismund, care a durat până în 1617. Dar confruntarea moldo-polonă submina pacea “veşnică”. Aceasta conduce la noi convorbiri polono-otomane în 1533-1534, în urma cărora a fost întocmit planul comun al unei campanii militare împotriva Moldovei, care va fi realizat mai târziu. De rând cu Polonia şi Imperiul Otoman, în această campanie trebuia să participe Ioan Zapolya, Ţara Românească şi tătarii din Crimeea.

În 1533 Petru Rareş trimite oaste în Transilvania pentru a’l înlătura de aici pe trimisul special al Porţii, veneţianul Aloisio Gritti. Acţiunea se realizează cu sprijinul nobililor locali şi, оn final, Gritti este ucis [4].

Faptul l’a supărat pe sultan şi numai din cauza războiului cu Iranul nu porneşte împotriva lui Petru Rareş. Concomitent, domnul Moldovei caută aliaţi. În aprilie 1535 Petru Rareş încheie cu Ferdinand Habsburg o înţelegere secretă privind colaborarea оmpotriva expansiunii otomanilor. Făgăduielile lui Ferdinand au rămas, însă, doar pe hârtie.

În septembrie 1538, conform planurilor dintre aliaţi, sultanul în fruntea unei oşti ce număra, după izvoare contemporane între 150.000 şi 200.000 oameni, năvăleşte în Moldova. Concomitent, hotarele de est sunt atacate de tătarii din Crimeea, iar cele de vest de către oştile Ţării Româneşti şi Ungariei. Din nord ele erau sprijinite de trupele regelui polonez.

Împresurat de duşmani, Petru Rareş hotărăşte să împiedice unirea trupelor otomane cu cele ale Poloniei şi ale Hanatului din Crimeea şi, în parte, reuşeşte. Când însă otomanii, în înaintarea lor spre nord au trecut de Iaşi, marea boierime din gruparea Băneştilor şi Arbureştilor, condusă de Mihu, portarul de Suceava, şi Gavril Trotuşan logofătul, în fruntea detaşamentelor de călăreţi, l’au părăsit pe Petru Rareş. În aceste condiţii domnul abandonează lupta cu otomanii şi se retrage în Transilvania, în cetatea Ciceu, care îi aparţinea ca feudă.

Era a treia oară când un sultan otoman călca pe pământul Moldovei. Primii doi, în 1476 şi 1484, n’au reuşit să ocupe ţara în întregime şi să intre în puternica cetate de scaun Suceava. Şi iată că la 14 septembrie 1538, cu mare alai şi fără lupte, Suleyman Magnificul intră în capitala Moldovei. Timp de câteva zile ţara este prădată şi jefuită de către oastea otomană şi tătară.

Cronicarul Macarie menţionează în letopiseţul său:

”Oastea barbarilor purta război crunt cu MoldoVlahia, prădând casele şi înveselindu’se cu prăzi. Atunci şi preafrumoasa cetate a Sucevei s-a supus turcilor şi ca o mireasă împodobită, ca o roabă au ruşinat’o… Turcii au pus mâna pe bogăţiile domnilor şi pe râuri de averi. De acolo s’a întors ca mare învingător, acel trufaş stăpânitor al turcilor şi s’a dus la cetatea împărătească, lăsând ca stăpân al domniei pe un oarecare Ştefan [5].”

Petru Rareş se retrage în Transilvania, reuşind să se pună în siguranţă în cetatea Ciceului, după ce trecuse munţii prin locuri greu accesibile [6].

Marea campanie otomană din 1538 şi măsurile luate de sultan au marcat începutul unei noi etape în evoluţia raporturilor româno-otomane în general şi a relaţiilor Moldovei cu Poarta în special. Situaţia internă şi externă din regiunea de la nord de Dunăre este fructificată de Poartă pentru a’şi stabili acolo suzeranitatea restrictivă şi efectivă.

A doua domnie: 9 februarie 1541 – 2/3 septembrie 1546

Petru Rareş, Domn al  Moldovei  
   Petru Rareş, Domn al Moldovei  
După un refugiu de peste un an şi jumătate la Ciceu, Petru Rareş pleacă la Istanbul. Aici el reuşeşte să redobândească tronul, cu mari sume de bani, acceptând suzeranitatea efectivă a sultanului. În februarie 1541 Petru Rareş revine în scaunul domnesc.
În cea de’a doua domnie, schimbat după încercările prin care trecuse în 1538-1540 şi vădind nebănuite calităţi diplomatice, el a căutat să nu se mai confrunte cu doi inamici în acelaşi timp. Voievodul reuşeşte să recapete o parte a teritoriului dintre Prut şi Nistru, inclus în raiaua Tighinei. Dar turcii refuză să’i restituie prin răscumpărare cetatea Tighina (numită de ei Bender) şi localităţile din preajma ei.
La 2 martie 1542 Rareş a încheiat o alianţă secretă antiotomană cu Habsburgii. Însă operaţiile militare finanţate din exterior, în principal de Petru Rareş, întreprinse în 1542 de statele germane оn frunte cu Ioachim al II-lea de Brandenburg cu scopul de a’i respinge pe turci din Ungaria, s’au încheiat fără succes.
Ca urmare, domnul a fost silit să renunţe în continuare la lupta cu otomanii. La ordinul sultanului el îl trimite în calitate de ostatic la Istanbul pe fiul său mai mare Alexandru, iar după moartea acestuia în 1544 la curtea otomană este trimis un alt fiu al său, Ilie, viitor voievod al Moldovei.
Ulterior trimiterea ostaticilor la Istanbul intră în uz.
Personalitatea voievodului moldovean s’a manifestat din plin în domeniul artelor, pe care le’a sprijinit cu mare osârdie. Petru Rareş a dispus înălţarea noului edificiu al Probotei – necropola domnească.
A reclădit Moldoviţa şi Bistriţa lui Alexandru cel Bun, a refăcut biserica mănăstirii Căpriana [7], a construit sau reconstruit numeroase monumente la Baia, Roman, Râşca, Suceava, Hârlău, Târgul Frumos.
Urmărind exemplul soţului ei, Elena Rareş, doamna ţării, a îmbogăţit şi ea arhitectura moldovenească cu frumoase edificii ridicate la Suceava şi Botoşani. Pornind de la experienţe mai vechi, pictorii epocii lui Petru Rareş au executat minunate picturi exterioare, vestite în toată lumea. Dintre ele se păstrează parţial sau pe suprafeţe mari frescele de la Probota, Sf. Gheorghe – Suceava, Humor, Baia, Moldoviţa, Bălineşti, Sf. Dumitru – Suceava, Coşula, Arbore, Voroneţ – ultima de la 1547.
Fenomen unic în arta universală, pictura exterioară moldovenească este purtătoare nu numai de virtuţi artistice de maximă valoare ci şi de idei cu caracter patriotic, îndemnul la luptă pentru înlăturarea suveranităţii otomane fiind cel mai important.
Slăbit de boli, Petru Rareş a murit la 3 septembrie 1546 şi a fost înmormântat la Probota, în partea de nord a gropniţei din naos, ctitoria sa.
Caracterizând personalitatea acestui vrednic voievod, cronicarul Grigore Ureche scria:
”Cu adevărat era ficior lui Ștefan Vodă cel Bun, că întru totul simăna cu tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândea, lucruri bune făcea, ţara şi moşia sa ca un păstor bun o ocrotea, judecată pre dreptate făcea. Altmintrilea de stat era om cuvios şi la toate lucrurile îndrăzneţu şi la cuvântu gata, de’l cunoştea toţi că iaste harnic să domnească ţara [8].”
Odată cu dispariţia lui Petru Rareş se încheia nu numai un capitol din viaţa unui domn, dar, şi unul din istoria Moldovei.
Petru Rareş - bust în incinta mănăstirii Moldoviţa, jud. Suceava, România
Mormântul lui Petru Rareş şi al Doamnei Elena (a treia şi ultima soţie) - gropniţa bisericii mănăstirii Probota, România
Petru Rareş – bust în incinta mănăstirii Moldoviţa, jud. Suceava, România
Mormântul lui Petru Rareș şi al Doamnei Elena (a treia şi ultima soţie) – gropniţa bisericii mănăstirii Probota, România
Bibliografie (surse)
 1. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei, în “Letopiseţul Ţării Moldovei”. Chişinău, 1990. – P. 73.
2. Hurmuzaki, E. Documente, vol. II, part. 3, p. 732-745.
3. Istoria Românilor, vol. IV. Bucureşti, 2001, p. 433.
4. Decei A. Alosio Gritti în slujba sultanului Soliman Kanuni, după unele documente turceşti inedite (1533-1534), în “Studii şi materiale de istorie medie”, 7, 1974, p. 101-160.
5. Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв. – M., 1976. – S. 87.
6. Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1958, p. 154.
7. Eşanu A. ş.a. Mănăstirea Căpriana (sec. XV-XX). Chişinău, 2003, p. 13-14.
8. Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei.
Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.102-105

DĂNILĂ APOSTOL, HATMANUL UCRAINEI DIN 1727

Din ciclul: Punerea în valoare a istoriei naționale a românilor din răsărit, precum și a contribuției românilor la istoria, cultura și civilizația altor popoare.

Românul Dănilă Apostol, hatman al Ucrainei.

DĂNILĂ APOSTOL (17 decembrie 1654 – 17 ianuarie 1734), hatman al Ucrainei între anii 1727 și 1734. Era român după ambii părinți. Tatăl său se numea Pavel Apostol, fiind fiul lui Efrem Apostol. Pavel Apostol era născut în Moldova și trecuse în Hătmănie, ca polcovnic de Mirgorod (1671-1673 și 1676-1678), titlu pe care l’a purtat o vreme și fiul său Dănilă. Pavel Apostol a ctitorit, în 1670, mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din preajma satului Porteanki din cuprinsul regimentului de Mirgorod. Mama lui Dănilă Apostol provenea din vechea familie boierească Catargi care trecuse de asemenea în Hătmănie. În 1683 a zdrobit oastea tătărască în bătălia de lângă râul Ingul și în 1686 în cea de lângă râul Sokolka. A participat la toate campanile împotriva cetăților turcești de la gurile Niprului, precum și în bătăliile din Liflandia și la asediul Varșoviei. În 1722 este trimis să lupte în Persia și participă la lupta de lângă râul Sulak, în Transcaucazia. Într’una din bătălii și’a pierdut un ochi.

Biserica Schimbarea la față din satul Bolșie Sorocințî din ținutul Poltavei, ctitoria și locul de veșnică odihnă al hatmanului Dănilă Apostol. În 1809 în această biserică avea să fie botezat cel cunoscut ulterior ca scriitorul Nikolai Vasilievici Gogol, care, se presupune, de asemenea avea rădăcini românești.

S’a înfățișat de mai multe ori în fața țarului sau țarinei la Moscova și Petersburg. Neamul său pe line bărbătească s’a întrerupt odată cu ultimul strănepot, astfel încât numele de familie a fost transmis lui Ivan Muraviov, un strănepot pe linie feminină, care a devenit Muraviov-Apostol, conform unui decret al țarului Alexandru I. Dănilă Apostol a avut un singur frate, Vasile Apostol, despre care știm că a decedat în anul 1702. A fost căsătorit cu Uliana Iskrițki, fiica polcovnicului Vasile Iskrițchi și nepoata hatmanului Pavel Teterea. A avut 7 feciori și 4 fiice. Este înmormântat în biserica Schimbarea la față din satul Bolșie Sorocințî, ctitoria sa din ținutul Poltavei. În 1809 în această biserică avea să fie botezat cel cunoscut ulterior ca scriitorul Nikolai Vasilievici Gogol, care, se presupune, de asemenea avea rădăcini românești.

Blazonul Apostoleștilor

Sursa: Vlad Cubreacov   sanderusmaps.com

Vatra Stră-Română‬