RĂZBOINICII GEȚI DE PE COLUMNĂ AVEAU DEJA O ISTORIE DE 800-1000 DE ANI


Istoria geto-rumînilor este cu mult mai veche decît este vehiculată de istorici. Contrar celor afirmate de istorici, acest monument, Columna lui Traian, nu reprezintă nici pe departe, un ”act de naștere al poporului rumîn”.

Ar fi hilar să se continue susținerea unei astfel de aberații.

Basorelieful care prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva geților din 101-102 (în partea de sus a Columnei) și 105-106 (în partea de jos), este și va rămîne, într’adevăr un foarte important document pentru neamul geto-rumînesc.

Soldații romani și geți sînt prezentați pe întregul monument în timpul bătăllilor aprige din aceste două războaie pe care cu tenacitate Traian le’a dus pînă a reușit să’și atingă țelul său principal, acela de a îndepărta pericolul getic.

Atingînd apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul coloanei și care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele getice (Din Cartea De bello dacico), prin caracterul lor de document istoric, nu constituie un ”act de naștere” al poporului rumînesc, așa cum este vehiculat de istorici, mai întîi datorată lipsei unor documente getice locale edificatoare, dar și pentru susținerea unor teorii neconcludente fabricate în diverse scopuri.

În realitate, aceste metope nu reprezintă decît episodul trist al istoriei antice a poporului geto-rumînesc din timpul luptelor cu romanii, nicidecum momentul ”nașterii” sale.

Istoria noastră nu a început cu Daci Balo (Decebal) și nici cu Boero Bisteo (Burebista), chiar dacă cei doi au fost figurile antice cel mai puternic mediatizate.

Geții au avut și alți mari regi, predecesori ai acestora.

Spre exemplu, Charnabon a fost un rege al geților în secolul V î.Hr., deci acum 2500 de ani, care a fost menționat de poetul și dramaturgul Sofocle din Colonos și care a trăit între 497-405 î.Hr., în piesa de teatru intitulată Triptolem, unde regăsim următoarea frază:

”Și Charnabon, care în timpurile de față domnește peste geți.”

Despre Charnabon știm extrem de puține lucruri. Deși piesa lui Sofocle a supraviețuit doar în fragmente scurte, mitul lui Charnabon și Triptolem este păstrat în Astronomia poetică a lui Hyginus (care se referă la rege ca ”Carnabon”) și se desfășoară după cum urmează.

Cînd Triptolem, în timpul misiunii sale de a introduce agricultura în diverse părți ale lumii, a venit în Tracia sud-dunăreană, nu în Geția Carpatică unde sînt de regulă restrînși ca întindere și influență geții, fapt care ne demonstrează că Tracia era un alt regat getic.

Triptolem a fost primit la început binevoitor de Charnabon. Cu toate acestea, regele a ordonat ca unul dintre dragoni să fie ucis în secret, astfel încît Triptolem să nu fugă atunci cînd Carnabon a atacat ulterior un oaspete din anumite motive necunoscute și a intenționat să’l ucidă și pe Triptolem.

Triptolem nu a putut scăpa, întrucît Charnabon îi ucisese unul dintre dragonii care’i trăgeau carul. El a fost salvat de Demetra (Zeița Agriculturii), care i’a restaurat carul și i’a înlocuit cu un alt dragon. Demetra l’a pedepsit pe Charnabon pentru că l’a maltratat pe Triptolem atît de aspru, încît restul vieții sale i’a fost făcută insuportabilă.

După moartea sa, el a fost plasat printre stele drept constelația Ophiuchus, care amintește de un bărbat care ține un șarpe ca și cum ar ucide, în amintirea crimei și a pedepsei sale.

Așadar, dragi ”istorici”, de ce nu ar reprezenta un ”act de naștere” al poporului nostru astfel de menționări ale geților în istorie, sau războaiele cu perșii care au fost descrise de cronicari eleni cu 600 de ani mai devreme decît episodul cu romanii.

Și atunci geții au pierdut în fața unei alte armate imense, cea persană, care s’a abătut asupra strămoșilor noștri cu nu mai puțin de 700.000 de suflete.

Istoria noastră dacă ar fi de 2500-2700 de ani, ar deranja pe cineva ???

Sau pentru că vă descalifică teoria prostească cu ”latinitatea” rumînilor, și ne’ar trebui un act de naștere ulterior fondării Romei?

Iată, că acum 2500 de ani nu ne’am ”persanizat”…ca să ne ”romanizăm” după 106 d.Hr…

Este suficient să amintim din această perioadă Cultura Basarabi, care a fost numită după  un sat din județul Dolj, Rumînia. Deși numele vine de la localitatea Basarabi, spațiul geografic ocupat pe teritoriul Rumîniei este mult mai larg, cuprinzînd sudul Ardealului, zona de cîmpie din Muntenia și Oltenia, sudul Moldovei, Banatul, ba îl și depășește, întinzîndu’se și în nordul Bulgariei, sudul Basarabiei, nordul Serbiei, Voivodina, Cîmpia Panonică și altele

Cultura Basarabi este o cultură arheologică unitară, din care evoluează mai tîrziu grupul ”Ferigile”, care este aspectul de cultură materială caracteristic zonei subcarpatice a Argeșului și Olteniei pentru perioada hallstattiană tîrzie.

Ceramica de tip Basarabi are straturi armonioase de motive geometrice incizate, motive S în relief și rînduri de cordon fals (așa-numitele panglici).

Așezările sînt mai mici, de tip deschis, de’a lungul rurilor, stil de locuire care există și azi în Rumînia foarte răspîndit. Unele așezări au fost fortificate cu palate și metereze de pămînt.

Extinderea teritorială mare ar indica faptul că această cultură s’a răspîndit la diferite populații ale diferitelor triburi getice, inclusiv printre geții din Panonia, Tracia și Iliria.

Înmormîntarea este birituală, cu schelete întinse pe suprafețele de piatră predominînd în tumuli.

Într’un astfel de tumul s’a descoperit și Carul Votiv cu protome aviforme de acum 3.000 de ani de la Bujoru.

S’a putut stabili faptul că fusese vorba de un mormînt tumular de înhumație, distrus de arături. În aceste condiții, din inventarul funerar au fost recuperate în primăvara anului 1974 carul-votiv-recipient cu protome aviforme (păsări acvatice) și două figurine aviforme (păsări acvatice), o figurină zoomorfă (cabalină), un pandantiv în formă de secure-dublă (labrys – toporul Zeului Zamolxio) — aparținînd, cel mai probabil, carului-recipient —, o aplică fruntar, patru aplice cruciforme și două falere de harnașament, trei fragmente de saltaleoni, o bară mică de bronz cu două orificii verticale și un cuțit mic din fier, precum și fragmente ceramice (decorate și nedecorate).

În toamna anului 1974, cu ocazia săpăturilor arheologice de salvare au mai fost recuperate fragmente de la o cană (decorată cu motive tipice stilului ceramic Basarabi) și resturi osteologice umane (craniu și oase ale membrelor inferioare).

Din inventarul funerar ar mai fi făcut parte două vase ceramice, înalte de 0,30–0,40 m, distruse cu ocazia lucrărilor agricole care au nivelat movila funerară.

Piesa (carul votiv) are următoarele caracteristici: Nr. inv. 135281; Materialul folost: bronz, fier; Tehnica: turnare, batere la cald, cizelare; G: 2.860 gr, Lt: 26,00 cm, lt: 15,5 cm, Ht: 16,50 cm, L-recipient: 15,30 cm; l-recipient: 13,20 cm, H-recipient: 5,50 cm, D roată: 10,2 cm; Loc de descoperire: Bujoru, com. Bujoru, jud. Teleorman; Context descoperire: mormînt tumular de înhumație distrus de lucrări agricole (1974); Datare: perioada mijlocie a primei epoci a fierului (Hallstatt mijlociu), Ha B3–C, secolul VIII î.Hr., perioada culturii (stilului ceramic) Basarabi.

Primele informații scrise despre geți le găsim în lucrarea intitulată „Înconjurul pămîntului” a lui Hecateu din Milet, născut pe la jumătatea secolului al VI-lea î. Hr., însă din care au rămas doar fragmente.

Într’unul din aceste fragmente sînt consemnate de către autor două triburi, crobizii și trizii, ce locuiau în sudul Dobrogei de azi, Scyția de ieri.

Aceste triburi vor mai fi pomenite și în scrierile altor scriitori eleni ca făcînd parte din neamul geților.

În acest mod geții își fac apariția în istoria scrisă, acum 2600 de ani.

Desigur, niciodată atestările sau mențiunile datate despre o etnie, cetate sau regat, nu vor însemna că acestea în acel moment au apărut în istorie.

În acest sens, istoricul Dan Oltean aduce argumente ale existenței vieții lui Zamolxio și a regatului său descoperind numeroase dave construite în Carpați acum 2700 de ani.

Nici măcar aceste descoperiri ale vechilor dave zamolxiene, nu presupune apariția bruscă pe scena istoriei a geților.

Ce înseamnă aceste lucruri?

În primul rînd, deducem că istoria geților este anterioară fondării Romei, de la care și prin care istoricii latinomani ar pretinde că am primit limba ce o vorbim azi.

Nu mai reiterăm episodul arhicunoscut al fondării Romei de către Eneas, un get care din Troia Balcanilor de sud și Anatolia, ar fi pus bazele Laviniumului unde se va ridica Roma mai tîrziu.

Menționăm însă vechimea Troiei Getice, căreia straturilor cele mai vechi decopertate de arheologi, i’au stabilit o vechime de peste 5000 de ani.

Cine au fost troienii?

Kenneth J. Dillon afirmă că troienii au fost la origini un popor de stepă.
Și acesta, dar și mulți alți istorici atribuie înrudirea acestor troieni cu geții, adică a acelor popoare numite generic ”indo-europene”.

Dacă așa stau lucrurile, iar vechimea geților se confundă cu a acestor trăitori din stepă, mai rămîne ca istoricii să ne indice, de data aceasta corect, care este stepa (deși noi știm care este, este vorba de stepa Massa-Geților !) de unde vin geții, troienii și alți strămoși frați cu ai noștri de la care avem limba ce o vorbim azi, și pe care a dus’o Eneas și în Latium. Pentru că acesta este cursul firesc al limbii ”latine”, nu cum o interpretează politic unii.

Este momentul să vă opriți, dragi istorici, din manipulat povestea acestor locuri și să începeți a scrie istoria reală a poporului geto-rumînesc?

Citește și: SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ȚARA LUI APOLO, CETATEA APULON ȘI LEGENDELE CARE SPUN CĂ TROIENII ȘI ROMANII ERAU TOT GEȚI HIPERBOREENI

În rîndurile de față nu vom face o demonstrație pro domo a afirmației ce decurge lesne din titlu, ci vom puncta cîteva din mărturiile care ne’au rămas peste timp din legendele care ne spun explicit pe alocuri cine sîntem noi, și cine sînt frații noștri din Europa în pofida curgerii mileniilor, ținînd cont evident și de o vorbă rumînească care spune că sîngele apă nu se face.

Avem convingerea că cei care vor citi aceste rînduri vor trage singuri concluzia din titlu.

Deși Eneida, este considerată epopeea națională a romanilor, fiind un poem epic aparținînd scriitorului latin Vergilius, în conținutul acesteia descoperim geneza troienilor și a romanilor din geți sau pelasgi hiberboreeni, cum mai erau denumiți primii oameni ai lumii.

Citiţi aceste texte aparent lapidare pentru că, deşi, sînt pentru noi de importanţă capitală, nu le întîlnim nicăieri interpretate în sensul pe care’l propunem.

”Nebiruiţilor troieni, ţara din care a pornit obîrşia neamului vostru, tot ea o să vă primească la întoarcere în rodnicu’i sîn; căutaţi urmele străvechii voastre mame. Acolo seminţia lui Enea va domni peste toate ţinuturile, şi copiii copiilor lor şi cei ce se vor naşte dintr’înşii. Astfel glăsui Apolo şi o mare bucurie învălmăşită de chiote se ridică printre noi …”

Pasajul din Eneida este grăitor prin amplitudinea spaţială şi temporală a viziunii, dar şi prin concentrarea într’un singur gînd a unei vaste istorii viitoare: troienii se vor întoarce ca într’o Ţară a Făgăduinţei la obîrşia neamului lor, în Hiperboreea, unde ”seminţia lui Enea va domni peste toate ţinuturile, şi copiii copiilor lor şi cei ce se vor naşte dintr’înşii.”

Apolo se adresează, evident, troienilor, dar o face cu o afectivitate aparte, de parcă s’ar include şi pe sine în acea revenire la origini, pentru că ţara din care a pornit obîrşia neamului troienilor era Geția, ”străvechea mamă” şi a mamei lui însuşi, ţara care lui i’a consacrat o cetate, Apulon, unde un trib se numeşte ”Ai lui Apolo”, iar țara poate Apollonia sau Apulia.

După ocuparea romanilor a Geției o parte de ţară va fi redenumită Dacia Apulensis în amintirea Țării lui Apollo.

Pe harta de mai sus se observă împărțirea teritoriului getic de la nord de Dunăre cum a fost împărțit de romani: Dacia Apulensis în amintirea tribului apulilor în locul unde azi ”secuii” vor autonomii fanteziste, Dacia Porolissensis, Dacia Malvensis.

Pentru că nu avem texte getice care să ne amintească de Apollo sau Apolo, numit în elena veche: Ἀπόλλων, adică Apollōn, iar în latină Apollō, vom face referire la acest zeu menționat și în mitologia elenă și în mitologia romană, zeul zilei, al luminii și al artelor, protector al poeziei și al muzicii, conducătorul corului muzelor, o personificare a Soarelui, numit fiind și Phoebus-Apollo.

Numeroși autori antici eleni susțineau că Apollo venea adeseori în Geția hiperboreeană, acolo unde s’a născut Ares, iar Artemis, sora sa geamănă, își petrecea și ea o mare parte din timp printre geți.

Au supraviețuit din antichitate cîteva referiri la Gemenii Zalmoxis, născuți la Argedava, iar istoricul austriac Eduard Robert Roesler declara în Romänische studien din 1871 că a descoperit în religia geților și o zeitate feminina numită Zalmoxis. Prin urmare, geții nu erau monoteiști, ci politeisti, la fel ca restul geților din Europa și Asia, în religia cărora trebuie să cautăm zeitățile getice dispărute din istorie.

Apolo era doar unul dintre ei.

După cum știm denumirea mitologică a Munților Carpaţi era ”Munţii Rifei”. Numerosi autori vorbesc de munții Rifei din ținuturile Hiperboreene de cînd se știe că Munții Carpați erau numiti în antichitate Monthes Riphaei.

De asemenea, cei vechi înțelegeau prin Axis Boreus, Cardines Mundi, Chion – Ouranon etc., polul spiritual al lumii.

Iar despre Hyperborei, populaţia care locuia în extremul – septentrion, se găsesc menţionări în numeroşi autori ai antichităţii latinești şi elineşti.

Prima mărturie apare la Hecateu din Milet (sec.VI î.Hr.), care îi situează în extremul nord al pămîntului, între Ocean şi Munţii Rifei.

Date asemănătoare, dar mai ample, au fost furnizate de Herodot, care scrie:

”Aristeas din Proconez, fiu al lui Castrobiu, compunînd un poem epic, spune că a ajuns îndemnat de Phoebus în apropiere de Isedonii şi că dincolo de Isedonii locuiesc Arimaspii, oameni cu un ochi, şi dincolo de ei grifonii păstrători ai aurului, iar în sfîrşit, dincolo de ei Hiperboreii, care se întind pînă la mare. Toţi aceştia, exceptînd Hiperboreii, începînd cu Arimaspii, îşi agresează încontinuu vecinii; şi astfel de către Arimaspi au fost izgoniţi din ţara lor Isedonii, de către Isedoni Scyţii; iar Cimerienii, care locuiau spre marea australă, împinşi de Scyţi, şi’au părăsit ţinutul lor.” (IV,13).

Din Eneida aflăm, însă, despre:

”Rifeu, omul cel mai drept dintre troieni şi slujitorul preacredincios al adevărului.”

Dante îl aşază în Paradis.

Guénon bănuieşte echivalenţa dintre Rifeu şi Orfeu şi se întreabă asupra legăturii ce va fi fiind între aceştia şi Munţii Rifei.

În apropiere de Troia era o insulă care se chema Carpatos, iar marea din jur, Carpatia.

Mai aflăm că Scorilo sau Corilus are un înaintaş în troianul Coroebus:

”dîrz june, Coroebus cel tare,/
fiul lui Mygdon: acesta de’abia sosise la Troia/
Straşnic aprins de’a Cassandrei iubire – cu’o patimă oarbă:/
Ginere vrînd să’i ajungă lui Priam…”

Despre Eneida să mai spunem că ne arată povestea Romei, o legendă alcătuită din 12 cărți, grupate în două părți, corespunzătoare celor două epopei ale lui Homer, un model literar al poetului latin.

Primele șase cărți prezintă călătoria lui Aeneas de la plecarea din Troia pînă la sosirea în Latium unde vor fi pomeniți întîia oară latinii.

Latinii erau acea populație italică antică din Latium Vetus (Vechiul Latium), care a migrat în această regiune în secolele al VIII-lea sau al IX-lea î.Hr. dinspre nord. Deși locuiau în orașe-state independente, latinii aveau aceeași limbă, aceeași religie și un puternic simț al înrudirii exprimat prin mitul că toți erau descendenții lui Latinus, socrul lui Aeneas.

Asemănătoare cu Odiseea, această parte a epopeei infățișează evenimentele care au avut loc în al șaptelea an de rătăciri pe mare. După ce flota lui Aeneas este aruncată de furtună pe țărmurile Africii, regina Cartaginei, Didona, îi găzduiește pe troieni și organizează în cinstea lor un banchet.

Ultimele șase cărți prezintă luptele dintre troieni și populațiile din Latium, conduse de Turnus, regele rutuliilor.

După ce pleacă din Cartagina, Aeneas (Eneas) debarcă la gurile Tibrului, unde domnea Latinus; fiica acestuia, Lavinia, urma să devină soția lui Aeneas; Turnus, logodnicul Laviniei, pregătește războiul împotriva lui Aeneas. Din această luptă, eroul troian iese victorios, apropiindu’se de îndeplinirea misiunii sale istorice.

Latinus era venerat asemenea lui Jupiter Latiaris pe Mons Albanus (Monte Cavo) într’un festival anual la care luau parte toți latinii, inclusiv romanii.

Ambițiile teritoriale romane au provocat cu timpul unirea celorlalți italici împotriva sa (341 î.Hr.), însă în cele din urmă victoria a aparținut Romei (338 î.Hr.). În consecință, unele dintre statele independente italice au fost încorporate în statul roman, iar locuitorii lor au devenit cetățeni romani cu drepturi depline.

Alții au devenit aliați ai Romei, bucurîndu’se de anumite privilegii. Treptat, odată cu răspîndirea puterii Romei în Italia, ”latin” a încetat să denumească o etnie, devenind un termen legal.

Eneida este o legendă pentru noi de temelie în accepţia proprie a termenului, dar total necunoscută multor împătimiți ai istoriei antice.

Eneida însă, nu este singura legendă antică din care să tragem concluzia cine erau strămoșii noștri, ai troienilor și ai romanilor.

Hecateu din Abdera (sec. IV-III î.Hr.), autor al unei opere despre Hiperborei, din care ne’au mai parvenit numai unele fragmente, îi situează şi el la nord, într’o insulă a Oceanului ”nu mai mică decît Sicilia”.

Pe această insulă, din care se poate vedea luna de aproape, cei trei fii ai lui Boreus practică un cult al lui Apolo, însoţiţi de cîntecul unui stol de lebede venite din munţii Rifei (Munții Carpați).

Alte citate se găsesc în primul Imn homeric către Dionisos, în Pindar, în Eschil, în Diodor Sicilianul, în Lucian.

De partea sa, Strabon îi situează pe Hiperborei între Marea Neagră, Dunăre şi Adriatică:

”Toate popoarele din nord aveau numele din partea istoricilor greci de Scyţi sau Celtoscyţi, dar scriitorii încă mai vechi făceau distincţii între ei, numind Hiperborei pe cei ce trăiau în zona Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriaticii.” (Geografia 11,6,2).

Între latini găsim acest text în Virgiliu:

”Aceştia sînt oamenii sălbatici care sub septentrionul hiperborean sunt biciuiţi de vîntul rifeu şi îşi acoperă corpul în blănuri blonde aprinse de animale.” (Georgice 3, 381-383).

Dar mărturia cea mai bogată e aceea a lui Pliniu cel Bătrîn:

”Apoi sunt munţii Rifei şi regiunea numită Pterophoros din cauza frecventelor căderi de zăpadă, asemănătoare cu fulgii, o parte din lume fiind condamnată de natură să stea cufundată în întuneric, sub acţiunea îngheţului şi gerului Aquilonului. În spatele acelor munţi şi dincolo de Aquilon, un popor fericit (după cît se crede), numit Hiperborei, trăieşte pînă la bătrîneţe, faimos pentru minuni legendare. Se crede că în acel loc sunt polii lumii şi limitele extreme ale revoluţiilor stelare, cu şase luni de lumină şi o singură zi fără soare; nu, cum au spus necunoscătorii, de la echinocţiul de primăvară pînă în toamnă: pentru ei soarele răsare o singură dată pe an, la solstiţiul de vară, şi apune o dată, la solstiţiul de iarnă.” (Naturalis Historia IV, 88).

Aquilon este un nume care derivă din Aquilo, forma latină a vîntului din nord-est.

Pentru a localiza și mai bine aceste denumiri antice este necesar a aminti cum erau numite de antici principalele vînturi cardinale.

În mitologia elenă, Anemoi, în limba elenilor: ”aνεμοι = vînturi, erau cei patru zei eleni ai vîntului din cele patru direcții cardinale.

– Boreas (elenă: Βορέας, Boreu) era zeul elen al vîntului rece de nord și aducător de iarnă. Echivalentul său roman era Aquilo sau Aquilon, mai rar se folosea numele Septentrio.

De la poziționarea geografică a geților nordici în raport cu cei care trăiau la Marea Egee sau Marea Mediterană li se trage și supranumele de Hiper Borei, iar a țării lor HiperBoreea.

Celelalte vînturi cardinale erau:

– Notus (elenă: Νότος, Nótos) era zeul grec al vîntului de sud. Echivalentul său roman era Auster, în limba rumînă Austru.

– Zephyrus sau doar Zephyr (greacă: Ζέφυρος, Zéphuros, „vîntul de vest”), în latină Favonius, era zeul elen al vîntului de vest.

– Eurus (elenă: Εύρος, Euro) era o zeitate greacă care personifica vîntul de est considerat ghinionist. Se considera că aduce căldură și ploaie, iar simbolul său era un vas inversat, din care curgea apă. Echivalentul său roman era Vulturnus (a nu se confunda cu Volturnus, un zeu tribal al rîului care mai tîrziu a devenit o zeitate romană a râului Tibru).

Dar să ne întoarcem și la descrierea lui Pliniu:

”E o regiune luminoasă cu clima blândă, ferită de orice flagel. Au drept case crînguri şi păduri, venerează zeii în comun, discordia şi orice boală le sunt necunoscute. Nu e moarte, decît după oboseala vieţii, după ospeţe şi după o bătrîneţe liniştită; se aruncă în mare de pe o stîncă; acest fel de înmormîntare e cel mai fericit (…) Nu te poţi îndoi de acel popor: atîţi autori ne transmit că ei sunt singurii care trimit la Delos, lui Apolo, venerat de ei între toţi, ofrandele ritualurilor. Le duceau fecioare, venerate de ospitalitatea poporului, pînă cînd, fiind încălcată făgăduinţa, oamenii s’au hotărît să depună ofrandele sacre la hotarul vecinilor, pentru ca aceştia să le treacă vecinilor lor, şi aşa până la Delos.” (Naturalis Historia IV,89-91).

După părerea noastră, un ecou al temei hiperboreene s’ar putea distinge chiar în Odiseia. După cum s’a observat, primul autor clasic la care ideea de septentrion pare să aibă conotaţii reductibile la termeni reali este autorul Odiseii, ale cărui versuri dau o idee precisă despre ceea ce semnifica Nordul pentru mediteraneeni.

Cînd Ulise coboară în infern, găseşte intrarea în ţinutul Cimerienilor, întunecat şi îngheţat. Atît despre Cimeria, ca şi despre Lestrigonia, unde vara domneşte o luminozitate continuă, Homer pare să fi avut informaţii de la negustorii ce frecventau porturile Mării Negre septentrionale, unde elenii se stabiliseră din secolul VIII î.Hr. *1.

În realitate, despre cele ce se întîmplă în zonele septentrionale ale globului terestru elenii ar fi putut să aibă informaţii chiar din epoca miceniană, cînd importau chihlimbarul din Baltica.

Şi nu e exclus ca în cartea a zecea a Odiseii să se fi păstrat un element relativ la staţiunea originară a popoarelor indoeuropene în zona arctică şi subarctică; aşa cum elemente asemănătoare s’au păstrat în imnurile vedice, după cum a demonstrat Bîl Gangîdhar Tilak *2.

Şi cum să nu aminteşti dialogul dintre Zarathustra şi Ahura Mazda în Vendidad (II,39-41)?

”O, creator al lumii, demn de Asa! Ce candelabre sînt acestea, demne de Asa, care strălucesc acolo, în tăria zidită de Yima?

Atunci răspunse Ahura Mazda – Sunt candelabre eterne şi trecătoare. O singură dată răsar şi apun cu soarele, cu luna şi cu stelele. Şi aceasta e o zi care în realitate e un an.”

Importanţa acestui fragment nu’i scapă lui Herman Wirth, care îl comentează în următorii termeni:

”Mersul celest al constelaţiilor atît de limpede descrise lasă o unică posibilitate pentru determinarea locului de observare, care poate coincide numai cu regiunea arctică. Vrem să reamintim încă o dată mersul astrelor, aşa cum se arată privirii omului arctic. Pentru toate populaţiile rasei nordice, septentrionul este direcţia sacră după care ele se orientează. Acolo sus e locul lui Dumnezeu, punctul cardinal al orientării terestre.”

La Telepylos Laistrygonia, după cum spune aedul, ”întorcîndu’se acasă unul din doi păstori îl cheamă pe un altul, şi acesta ieşind îi răspunde. Astfel un om nedormit ar încasa plată dublă: una păscînd boii şi alta păscînd albe turme de oi, căci cărările Nopţii şi ale Zilei sunt apropiate.” (Odiseia, X, 82-86).

Cu alte cuvinte, un păstor care ar fi în stare să fie treaz continuu ar putea face două treburi, pentru că în ţara lestrigonilor durata luminii diurne e de circa douăzeci şi patru de ore. (Imaginea celor două cărări ale Zilei şi ale Nopţii se clarifică în acest sens, dacă o confruntăm cu Hesiod – Theogonia 746 şi urm.).

Fenomenul descris de Hesiod îşi găseşte răspunsul în ceea ce în mod efectiv se întîmplă în septentrionul extrem; chiar şi numele de Lamos, citat în fragmentul amintit, readuce în mod curios, după cum s’a observat, pe acela de Lamǿy, o insulă apropiată de coastele septentrionale ale Norvegiei *3.

În sfîrşit, nu trebuie trecut cu vederea faptul că Telepylos Laistrygonia ar putea foarte bine semnifica ”Laistrygonia Poarta Îndepărtată”, în care caz avem o sintagmă analogă cu ”ultima Thule”.

Un antic text taoist, Lieh-tzu sau Adevărata carte a sublimei virtuţi a golului şi vidului, conţine o lungă descriere a unui ţinut din extremul septentrion, care se găseşte la nord de marea septentrională:

”nu ştiu la cîte mii sau zeci de mii de li de provinciile centrale.”

Această ţară, în care condiţiile climatice sînt blînde (”nu e vînt şi ploaie, îngheţ şi rouă”), ”dă viaţă la păsări şi animale, la insecte şi la peşti, la iarbă şi la copaci”.

Geografia acestei ţări aminteşte, sub unele puncte de vedere, anumite descrieri ale Paradisului:

”Între cele patru laturi e complet plană, fiind înconjurată de dealuri abrupte. În mijlocul ţinutului este un munte în formă de urcior, numit Hu-ling, pe vîrful căruia e o deschidere în formă de brăţară rotundă, numită Peştera Abundenţei, din care izvorăşte o apă numită Fîntîna Supranaturală: are o mireasmă mai puternică decît aceea a orhideelor şi a aromatelor, o savoare mai puternică decît aceea a mustului. Acest singur izvor, împărţindu’se, formează patru cursuri de apă, care curg de pe munte şi irigă tot ţinutul.”

Care țară are hidrografia mai abundentă decît Rumînia, întrebăm și noi retoric?

Locuitorii Extremului Septentrion, continuă Lieh-tzu, trăiesc o viaţă fericită.

”Avînd un caracter binevoitor şi generos, nu dau naştere la conflicte şi nu sunt agresivi; avînd inima sensibilă şi osatura delicată, nu sunt orgolioşi şi nici servili (…).”

Temele paradisului hiperborean şi al originii polare, atestate în formele tradiţionale cele mai vechi, sînt reprezentate în mod unitar şi definit, în forme tradiţionale mai recente, cum e cea islamică, care a situat în extremul septentrion ”ţinutul celest” Hûrqalyâ.

Această doctrină, expusă în epoca contemporană de şcolile şiite shaykhî şi ishrâqî, reia tema mazdeistă a ”Pămîntului transfigurat”: într’adevăr, geograful Yaqût afirma că muntele Qâf, ”mama tuturor munţilor”, din care pleacă drumul polar spre Allâh, s’a chemat într’o vreme Alborz.

De partea sa, Henry Corbin, atrage atenţia că Orientul despre care vorbeşte cosmologia lui Avicena trebuie căutat în ”dimensiunea polară”, şi nu în răsăritul arătat de hărţile noastre geografice.

”Într’adevăr, explică Henry Corbin, acest Orient este polul ceresc, ”centrul” oricărei orientări conceptibile. Trebuie să’l căutăm în direcţia Nordului cosmic, aceea a ”Pămîntului luminos” *5.

În Cartea despre Omul Perfect (Kitab al-insân al-Kâmil), ’Abd al Karîm al Jîlî (1365-1403) vorbeşte de un loc care în Coran (VII,44-46) este desemnat cu numele al-A’rîf (Înălţimile), iar în LIV, 55 e definit ”sălaşul de adevăr lîngă un rege puternic”; cel ce locuieşte în acest loc este un ”om treaz”, un ”veghetor” (în arabă yaqzân, echivalent cu homericul àypnos); pe de altă parte, ţinutul vecin al îngerului Yûh, pe care domneşte Sayyidnâ al-Khidr, este ţinutul soarelui de miezul nopţii, unde nu e în vigoare obligaţia rugăciunii rituale de seară (salât al-maghreb), pentru că aici aurora precede seara.

”Unde era, unde nu era, dincolo de cele şase ţări şi o a şapta parte, dincolo de Muntele de Cristal, dincolo de Marea Operenciás, a fost odată…” *6

În motivul celor ”şase ţări şi o a şapta parte” (hetedhétország) sau al celor ”şapte lumi” (hétvilág), care apare de obicei la începutul poveştilor populare ungureşti, folclorul maghiar a păstrat reziduul fosil al unui element de doctrină tradiţională amplu difuzat în culturile Eurasiei.

Cele ”şapte ţări” sau cele ”şapte lumi” ale tradiţiei maghiare se întâlnesc şi în geografia sacră a Purâna-lor hinduse, care vorbesc de şapte dwîpa, aşadar de şapte ”insule” continentale ieşite din apă una după alta.

Dar motivul celor ”şapte ţinuturi” e prezent şi în geografia tradiţională iraniană, care distinge şapte keshvar (avest. karshvar), şapte ”climaturi” care sunt în realitate şapte zone ale Terei. Keshvar-ul central, care reprezintă spaţiul terestru accesibil actual oamenilor, e la rândul lui subîmpărţit (de exemplu de al-Bîrûnî) în şapte regiuni:

1) India, 2) Arabia şi Abisinia, 3) Siria şi Egiptul, 4) Iran, 5) Bizanţul şi lumea slavă, 6) Turkestan, 7) China şi Tibetul.

În esoterismul islamic cele ”şapte ţinuturi” reprezintă şapte categorii (tabaqît) ale existenţei terestre: fiecare e guvernată de un Pol (Qutb) şi cei şapte Poli sunt subordonaţi Polului Suprem (al-Qutb al-Ghawth).

Celor şapte Poli ai islamului (celor şapte rsi din India, celor şapte înţelepţi ai antichităţii greceşti, etc) corespund cei şapte Magyar (hetumoger) despre care vorbesc cronicile medievale, cei hét vezér ale triburilor ugrice conduse de Almos și Árpád.

Dincolo de cele ”şapte ţinuturi”, dincolo de cele „şapte lumi”, printre celelalte personaje fabuloase este şi Ion cel Puternic (Erös János, Erös Jancsi). În acest personaj (care corespunde lui Batyr Ivan din basmele ciuvase şi lui Starker Hans din basmele germane) găsim reflexul fabulos al unei întregi serii de ”copii divini” mitici, careia îi aparţin, cum a arătat Károly Kerényi *7, şi Kullervo din Kalevala şi Mir-susne-hum din mitologia vogulă.

Unele poveşti spun că Puternicul János e fiul unei văduve, ca Parsifal, ca Mani; altele spun că nu are nici tată, nici mamă, ca Melchisedec (Evrei 7,3), pe care unii îl identifică cu Sayyidnâ al-Khidr.

Pe de altă parte, figura ”copilului divin” se referă la o arché; şi adesea această arché e însoţită de referinţe „polare” şi hiperboreene.

Într’o poveste, Puternicul János se face ascultat de un urs pe care l-a găsit în pădure; unele variante explică extraordinara forţă fizică a băiatului, atribuindu-i paternitatea unui urs.

E bine ştiut că simbolul ursului corespunde, în una din valenţele sale, Nordului: o aminteşte Ursa Mare, dar şi terminologia geografică şi astronomică relativă la nord, care în diferite limbi îşi trage originea din grecescul àrktos (”urs”).

Dar după tradiţia hindusă, septentrionalul ”ţinut al ursului” fusese mai înainte ”ţinutul mistreţului”, Vîrîhî, pentru că mistreţul (vîrîha în limbă sanscrită) simbolizează a treia ”coborîre” a lui Vishnu în actualul manvantara, adică în ciclul prezent al umanităţii.

Această schimbare de nume, explică René Guénon, ar fi efectul unei revolte a castei războinice împotriva castei sacerdotale, revoltă căreia i’a pus capăt al şaselea avatîra al lui Vishnu, Parashu-Rama.

Ori, dacă Puternicul János s’ar fi limitat să supună ursul, rolul său ar fi fost identic celui al lui Parashu-Rama şi eroul poveştii ungureşti ar fi o variantă folclorică a unui avatîra.

Iar, pentru a rămîne în aria ugro-finică, János s’ar identifica cu Mir-susne-hum, care urmăreşte ursul şi îl învinge.

Dar János reuneşte în jurul persoanei sale atît ursul, cît şi mistreţii, aproape o demonstrare a faptului că ”cele două simboluri ale mistreţului şi ursului nu apar întotdeauna în mod necesar în opoziţie sau în luptă, dar, în anumite cazuri, pot chiar reprezenta autoritatea spirituală şi puterea temporală, sau cele două caste ale druizilor şi cavalerilor, în raporturile lor normale şi armonice” *8.

Aşadar, dacă îmbinarea simbolurilor în această poveste nu este întîmplătoare, ea ar trebui să se refere la o epocă îndepărtată în care între cele două funcţiuni exista încă o perfectă armonie.

În sfîrşit, o observaţie asupra numelui protagonistului.

În studiul său asupra ”Daciei hiperboreene” *9, Geticus (respectiv Vasile Lovinescu) a raportat numele Ion (Giovanni), care după interpretarea sa desemnează pe ”Regele Lumii” în tradiţia populară rumînă, la numele lui Ianus (Janus), zeul care domneşte în Latium în vîrsta de aur.

Dar s’ar putea adăuga că latinul Janus, independent de orice consideraţie propriu zis etimologică, prezintă o curioasă asonanţă şi cu maghiarul János; şi la această întîmplătoare analogie fonetică între cele două nume se adaugă o analogie substanţială între cele două figuri, pentru că atît Ianus cel cu două feţe (Janus bifrons) cît şi János care domină urşii şi mistreţii reprezintă o unitate primordială încă nu separată prin dualitate.

Teza lui Geticus / Lovinescu e cunoscută.

După părerea sa, Geția ar fi fost într’o anumită perioadă a antichităţii sediul unui centru spiritual de origine hiperboreană; în alţi termeni, Hiperboreenii, deplasîndu’se din sediul originar septentrional spre sud, s’ar fi oprit în teritoriul cuprins între Dunăre şi Carpaţi, unde ar fi făcut un sediu secundar.

Pentru a susţine o atare presupunere, autorul Daciei Hiperboreene trece în revistă un vast material documentar, extras substanţial din opera lui N. Densuşianu *10: folclorul, toponomastica, numismatica, izvoarele greceşti şi latine, chiar istoria Principatelor Rumîne, care, după Geticus / Lovinescu, susţin ipoteza prin care tradiţia getică ar fi supravieţuit pînă în timpurile relativ recente.

Geticus-Lovinescu îşi expune aceste păreri într’o serie de articole care au apărut în ”Études Traditionnelles” între 1936-1937.

Aceste scrieri au avut o rezonanţă mai amplă cincizeci de ani mai tîrziu, cînd, ca urmare a ediţiei italiene din 1984 şi a celei franceze din 1987, Vintilă Horia a vorbit despre ele cu admiraţie, în timp ce în Rumînia, Virgil Cîndea a atras atenţia asupra imaginii Geției arhaice prezentată de ”B.P.Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Mihail Sadoveanu, Matila Ghyka, Mircea Eliade, Mihai Vîlsan, Mihai Avramescu, Vasile (şi chiar Horia) Lovinescu, Nichita Stănescu, pentru a nu cita decît pe acei autori care au cultivat philosophia perennis cu mijloace, ambiţii şi rezultate diferite” *11.

Ediţia franceză, în special, a trezit interesul unor cercetători ca Charles Ridoux şi Paul Georges Sansonetti; acesta din urmă, elev al lui Henry Corbin şi Gilbert Durand, a ţinut la Sorbona un curs despre ”Dacia hiperboreană”.

Indicaţiile conţinute în Dacia hiperboreană au primit o oarecare dezvoltare în Rusia, în scrierile lui Aleksandr Dughin, care încă din 1991 făcea să circule în samizdat a sa Giperborejskaia teorija *12.

Dughin scrie:

”Dacia hiperboreană a lui Geticus reprezintă polul comun a două cercuri opuse: cercul meridional mediteranean şi cercul septentrional (…) ruso-slav (în care intră şi componentele balto-scandinave) (…)

Oricum ar fi, ”Dacia hiperboreană” reprezinta limita meridională a Rusiei hiperboreene, concentrînd în sine energiile sacre ale Nordului şi motivele mitice solare hiperboreene. Dar, poziţia sa intermediară între cele două cercuri amintite mai sus explică în parte înrădăcinarea tendinţelor hiperboreene pe teritoriul rumînesc.” *13.

Tot în Rusia, Valerij Diomin a condus în 1997 o expediţie ştiinţifică în peninsula Kola, unde au fost descoperite resturile unei civilizaţii care urcă probabil cu douăzeci de mii de ani mai înainte. Referindu’se la rezultatele acelei expediţii, presa rusească anunţa că Hiperborea ”leagănul tuturor popoarelor hiperboreene (…) nu numai că a existat, dar se găsea pe teritoriul Septentrionului rusesc.” *14.

Așadar, aproape toate izvoarele istorice spun că geții erau prin excelență un popor hiperborean.

Pindar ne mai arată pe Apollo, după ce ridicase zidurile Troiei întorcîndu’se în patria sa de pe Istru (Istron Elaunon) la Hiperboreeni (Olymp. VIII. 47).

Citiți și:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Strabon spunea în „Geografia XI.62” că: „primii care au deschis diferitele părți ale lumii spun ca Hiperboreeni locuiau deasupra Pontului Euxin si a Istrului”.

Clement din Alexandria numea pe profetul Geților, Zamolxis Hiperboreanul (Stromata IX.213).

Apolonius din Rodos spunea în ”Argonautice II.5 si 675″ că:

”Hiperboreeni sînt Pelasgi, locuitori ai nordului Traciei.”

Macrobiu vorbeste de regiunile udate de Don și Dunăre (Tanais et Ister) ca fiind ținuturi Hiperboreene (Comm in Somnium Scipionis II.7).

Plinius cel Bătran ne spune ca poporul Arimphaei-lor care locuia aproape de munții Rifei, descendenti din neamul hiperboreenilor (His.nat. VI.7).

Ovidiu se plangea după ce a fost exilat la Tonis ca e constrans să’și petreacă viaa sub Axis Boreus, la stînga Pontului Euxin (Trista IV.41 și 42).

În altă scrisoare el spune că se găsește chiar sub Cardines Mundi și ca vorbește în imaginație cu amicul sau sub axul boreal în Țara Getilor (Pontice II.19, 40,45).

Martial într’o epigrama adresata soldatului marcelin care pleca in expeditie în Geția scria:

”Soldat Marcelin, tu pleci acum sa iei pe umerii tai cerul Hiperborean si astrele Polului Getic.”

Tot Martial numeste triumful lui domitian asupra Geților ”Hiperboreus Triumfus” (Ep VIII.78) iar in „Ep VIII.50″ scrie:

”De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului Sarmatic, de trei ori și’a scăldat calul în zăpada Geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care îl merita și nu a adus cu sine decît renumele de a fi invins lumea Hiperboreenilor.”

Vergilius în „Georgica IV,V.5, 17″ spunea de Orpheu:

”Singuratec, cutreiera ghețurile Hiperboreene și Donul acoperit de ghețuri și cîmpiile niciodată fără zăpada din jurul muntilor Riphei (Carpați) pînă ce femeile trace mîniate de disprețul său îl sfîșiară.”

Geograful Ptolemeu descrie în „Geografica III.10″ una din principalele cetăți ale Geției ca fiind situate pe Hierasus, (azi Siret) și se numea Piriboridava nume care arată o cetate Hiperboreană, prin termenul ”Bori” care’l conține.

Situată în marginea de nord-vest a satului Poiana, pe un platou de pe malul stîng, înalt şi abrupt, al rîului Siret, aproape de confluenţa acestuia cu Trotuşul, staţiunea de la Poiana, denumită şi Cetăţuia, constituie unul dintre cele mai importante obiective arheologice din partea de răsărit a Geției.

Datorită poziţiei ei strategice şi economice de o importanță deosebită şi datorită situaţiei ei geografice, care îi oferea posibilitatea de a asigura legatura principală a celui mai scurt drum de comunicaţie existent între Carpaţi şi Gurile Dunării, această așezare getică a avut o îndelungată existenţă şi o dezvoltare demnă de remarcat.

Primele cercetări efectuate la Poiana datează din anul 1913, cînd Vasile Pîrvan procedează la o recunoaştere a locului şi la practicarea unor sondaje modeste ca întindere, în urma cărora emite ipoteza existenţei unui lagăr roman ridicat pe vestigiile unei locuiri mai vechi.

Cercetările ample, efectuate în 1928 şi în cele din următorii doi ani, făceau dovada că la Poiana n’a fost niciodată un castru roman, ci o aşezare autohtonă a geților hiperboreeni, care, înfiinţată în plină vîrstă a bronzului şi locuită în perioada hallstattiană, avea să reprezinte în cea de’a doua epocă a fierului şi pînă în epocă romana un centru foarte activ al culturii getice.

Rezultatele acestor cercetări îl conduc pe Radu Vulpe spre identificarea staţiunii de la Poiana cu aşezarea getică Piroboridava, înscrisă în Geografia lui Claudiu Ptolemeu şi într’un papirus publicat de A.S. Hunt *15.

Ca și alte cetăți getice ale Hiperboreii, Țara geților hiperboreeni, era și Cetatea lui Apollo, Cetatea Apulon. Chiar dacă are o importanţă deosebită, este mai puţin cunoscută faţă de restul cetăţilor getice despre care mulți istorici au povestit.

Cetatea getică Apulon (Apoulon) de la Piatra Craivii, în Munţii Trascău, este considerată de mulţi istorici ultimul refugiu al regelui Decebal din calea expansiunii romane în Geția Carpatică.

Istoria locurilor şi legendele spuse de localnici spun, însă, multe despre ce a reprezentat în decursul secolelor de existenţă. Aşezarea se desfăşoară pe terase, în cea mai mare parte amenajate artificial şi susţinute de ziduri. Pe asemenea platforme au existat turnuri de apărare. Cercetările arheologice efectuate în zona cetăţii au scos la iveală sanctuare cu baze de piatră de genul celor de la Grădiştea Muncelului.

Atît începuturile aşezării getice de la Piatra Craivii, cît şi perioada construirii zidurilor de piatră nu au putut fi precizate cu destulă corectitudine.

Printre alte materiale ce au putut fi datate cu oarecare exactitate, au fost descoperite cinci monede, dintre care patru sunt denari romani republicani emişi în anii 88-70 î.Hr. şi una getică de argint, bătută la sfîrşitul secolului al 3-lea sau începutul celui următor.

Luînd drept criteriu cea mai veche monedă, s’a presupus existenţa aşezării încă din secolul al 3-lea î.Hr., corespunzînd vremii de ridicare a geților sub regele Rubobostes.

Acestei epoci i’ar aparţine doar aşezarea, iar fortificaţia propriu-zisă ar fi fost construită în vremea ultimului dintre regii geți, Decebal.

Potrivit arheologilor, sanctuarul de la Piatra Craivii a avut o formă rectangulară şi acoperiş din ţiglă, de inspiraţie greco-romană. Sanctuarul a fost descoperit în anii ’60.

Tot aici au mai fost identificate şi o locuinţa din perioada clasică a civilizaţiei getice, dar şi o serie de obiecte, de la ceramică obişnuită la produse de lux precum sticlă şi vase de bronz din lumea greco-romană, mărgele de factură elenistică.

Înfrînt la Sarmizegetusa după o rezistenţă îndelungată, Decebal s’ar fi retras la Piatra Craivii.

Aici era una dintre cele mai puternice fortăreţe dacice, construită într’un stil unic, de meşteri greci veniţi special pentru asta la regele Decebal. Construcţia specială a cetăţii, poziţia aproape inaccesibilă în vîrful unui munte abrupt, de stanca, făceau din Piatra Craivii un adăpost de necucerit.

Însă romanii aveau deja o lungă experienţă în războaiele geto-romane și au asediat fortăreaţa luni întregi. Au incendiat’o şi au tăiat toate sursele de apă şi hrană, pînă cînd geții au cedat, iar Decebal s’a hotărât să fugă din calea soldaţilor romani.

Descoperirile arheologice de la Piatra Craivii, precum şi plasarea ei geografică la nord de Alba Iulia corespund cu latitudinea centrului Apoulon, menţionat de geograful grec Ptolomeu.

Tribul care locuia aici şi avea cetatea în stăpînire se numea appuli, care are drept corespondent atributul de «cei viteji», «cei puternici». De la această bază s’a format şi numele centrului locuit de appuli, Apoulon.

Deși aproape nimeni nu face o analogie între Apulon, appuli și Apulia, regiunea din sud-estul peninsulei italice unde este ”tocul” din cizma Italiei, noi o vom face, trecînd peste ”lipsa cronică de imaginație” a lingviștilor și istoricilor…. ori cîrdășia anti-rumînească din istoriografia rumînilor.

Am găsit această hartă a Apuliei din epoca renascentistă pe un site interesant, dedicat templierilor cavaleri.

Putem să ne întrebăm și să nu facem o analogie cu apulii ardeleni antici cînd vorbim despre originile toponimului Apulia sau Appulia, numele pe care romanii l’au folosit pentru această regiune și numele prin care descoperim Apulia modernă?

Multe surse online pomenesc despre o etimologie eronată și folclorică ”o pluvia”, ceea ce înseamnă în mod evident, lipsa ploii sau fără ploi. Există atît de multe motive pentru care acest etimon este improbabil.

Teza se destramă repede cînd observăm că în această situație este folosită într’un context elinesc (un prefix privativ, care înseamnă fără, ca în apatie, fără a simți) în timp ce pluvia (ploaie) este latină !!!

Celălalt motiv este că Apulia nu este lipsită de ploaie. De fapt, combinația unică de lumină a soarelui abundentă și precipitații face ca peninsula Apulia să fie ideală pentru agricultură, fapt care nu s’a pierdut din antichitate. 

Alții ar vedea că Apulia și apulii antici (etnonimul folosit pentru locuitorii regiunii) provin de la regele antic Epulon (Aepulon sau Apulo în italiană), un conducător iliric al Istriei. Dar această etimologie, după cum notează cei mai serioși savanți, este la fel de puțin probabilă.

Conform Dicționarului de toponimie, numele provine din elinescul Iapudes sau Iapigi, un toponim sau etnonim care denota un loc sau oameni din cealaltă parte a Adriaticii.

Etnonimul Apuli apare înaintea toponimului Apulia în latina antică și este foarte probabil ca numele să vină de la coloniștii pre-italici ai regiunii. Înțelesul lui Iapudes nu este cunoscut, însă.

Numai că tot vorbind de coloniști, nimeni nu ne mai poate opri să indicăm și locul lor de origine, Ardealul și Piatra Craivii unde era venerat Apollo: Apulon.

Fortăreaţa din Evul Mediu

 

În epoca medievală, în cu totul alte condiţii, stînca de la Piatra Craivii a devenit locul unui castru feudal, reluîndu’se astfel noi forme de viaţă materială.

În 1267 s’a construit pe această stâncă, aflată în posesia oaspeţilor saşi din Cricău, o nouă cetate regală, utilizîndu’se parţial, materiale din fortificaţia getică.

Această cetate a fost menţionată pentru prima dată în anul 1272 cu numele de «Gastrum Kechkes» (Cetatea Caprei), care suplinea, în comitatul Albei, dispariţia cetăţii regale din Alba Iulia.

Într’un document emis de capitlul din Oradea la 19 februarie 1339 se susţine că voievodul Toma al Transilvaniei ţine, fără drept, în stăpînire o serie de sate ale capitlului Albei şi are de gînd să le schimbe pe alte sate.

Acţiunile armate dintre părţi au început în jurul anului 1340, cînd Toma, voievodul Transilvaniei, a dat ordin garnizoanei cetăţii de la Piatra Craivii, condusă de castelanul Nicolae, zis Ryma să atace direct oraşul Alba Iulia, «năpustindu’se înarmat asupra bisericii din Alba şi i’a dat foc.

În 1515, un document regal relatează că în cetatea de la Piatra Craivii se afla un cuib de haiduci pe care regele îl numea «peşteră a hoţilor şi fugarilor», care atacau moşiile episcopale şi nobiliare din jurul Albei. Ei nu au putut fi învinşi numai după ce episcopul de la Alba Iulia a organizat o adevărată oaste a nobilimii comitatului Albei cu care a cucerit şi a dărâmat cetatea de la Piatra Craivii, cu aprobarea regelui, în 1515.

Masacrul din 1602

Populaţia din împrejurimi a folosit ruinele ei ca loc de refugiu pînă în secolul al XVII-lea. Cronicarul ardelean Wolfgang Bethlen a relatat în cronica sa ”De rebus transilvanis” un episod tragic petrecut între zidurile părăsite ale castrului de pe Piatra Craivii, în toamna anului 1602, cînd trupele de mercenari ale generalului Basta au măcelărit fără cruţare pe locuitori satelor din jur.

Legenda lăsată scrisă de cronicarul Bethlen.

”Cînd soldaţii s’au apropiat de castru, ţăranii i-au întâmpinat cu pietre, suliţe, cuţite.
Cînd s’au terminat grămezile de pietre, tîlharii s’au căţărat pe stîncă. S’a început un groaznic măcel, soldaţii nefăcînd deosebire de vîrstă şi sex. Unii sunt aruncaţi în prăpastia îngrozitoare, alţii rămîn agăţaţi de colţurile stîncii iar ceilalţi au fost măcelăriţi pe loc. Pînă acolo au mers sălbăticiunile soldaţilor lui Basta încît nu au lăsat în viaţă nici măcar un copil din cei 45 de captivi.”

O descoperire interesantă, care confirmă aceste afirmaţii ale cronicarilor din secolul al XVII-lea, a fost făcută în interiorul castrului. Între bastion şi zidul gros (2,20 m) ce transversa castrul de la N la S s’a găsit o groapă comună de 50/250/0,50 m, conţinînd 16 schelete (12 bărbaţi, 3 femei şi un copil, cele mai multe fără cap.

Legendele locurilor

Bătrînii satelor din jur povestesc despre o cetate construită de uriaşi, pe vârful stâncii; bogăţii imense, ascunse de oamenii unor vremuri îndepărtate, zac în măruntaiele stîncii în locuri ferite, acoperite de lespezi grele şi păzite de porţi ferecate care se deschid numai la zile mari, o dată la 7 ani.

Tăieturile din stîncă, făcute de mîna omului, şi urmele unor ziduri de pe „creştetul frunţii”, precum şi descoperirea din cînd în cînd a unor obiecte din fier, blocuri de piatră cioplite şi fragmente de vase dau curs liber imaginaţiei populare.

O altă poveste spune că, printre stîncile de la Piatră Craivei, s’ar afla un puţ fără fund.

De fapt e vorba despre un ochi de apă, numit Fîntînă Orbului, în care localnicii spun că s’ar fi înecat o mireasă, al cărei trup neînsufleţit nu a mai fost găsit.

Ba chiar se crede că ar există un tunel subteran între Fîntînă Orbului şi izvorul Ochiul Cricăului, din comună Cricău.

Dovadă ar fi fost adusă de nişte ciobani care au găsit acolo tocmai fluierul pe care îl aruncaseră în Fîntîna Orbului.

O altă legendă spune cum Piatra Craivii se deschide o dată la şapte ani, lăsînd cale liberă înspre comorile pe care le ascunde înăuntru.

Se zice că un om a nimerit acolo acum 50 de ani, cînd se deschideau stîncile şi şi’a umplut traista cu galbeni.

După ce i’a îngropat într’un loc tainic, s’a întors la Piatra Craivei, plin de lăcomie.
Dar piatra l’a închis înăuntru; bătrînii spun că noaptea se aud gemetele celor încuiaţi în adâncuri şi că în fiecare Joie a Paştilor, când trag clopotele, Piatra se deschide pentru cîteva clipe.

Oamenii locului mai spun că la Piatra Craivii s’ar afla capul lui Decebal, regele Geției de Sus (Sar Geția).

Conform scenelor reprezentate pe columna lui Traian, acesta şi’a tăiat gîtul în timpul luptelor cu romanii, în clipa cînd a simţit înfrîngerea.

Pe de altă parte, însă, istoricii consideră fantezistă legenda capului de la Piatră Craivei. Ei indică faptul că ”trofeul” a fost dus la Roma şi aruncat de pe o stîncă în rîul Tibru, conform unui străvechi ritual.

În perioada 2005 – 2010 în situl arheologic de la Piatra Craivii au avut loc mai multe campanii de cercetare.

Fondurile insuficiente nu au permis, însă, continuarea activităţilor arheologice şi dezvoltarea acestora la un nivel care să permită conturarea unor concluzii mult mai exacte cu privire la acest mare centru getic din Apuseni.

Paleogenetica ne’ar putea rescrie istoria

Trecînd acum din teritoriul arheologic și legendar pe un tărîm mult mai actual al cercetărilor genetice aflăm că rumînii, o informație șocantă pentru niște neprieteni ai noștri, sînt genetic, aceiaşi de peste 6.000 de ani

O aşezare neolitică din Călăraşi, veche de 6.000 de ani, ale cărei rămăşiţe au fost expuse la Muzeul Naţional de Istorie, conţin cîteva date ieşite din comun, bulversante, despre originea noastră a rumînilor, printre care și niște desene cu lalele, despre care vom vorbi mai jos.

Expoziţia se referea la situl arheologic din localitatea Sultana-Malu Roşu, judeţul Călăraşi. Această localitate se pare că ar fi fost locuită permanent cel puţin din anul 4.000 î.Hr. pînă astăzi.

În aşezarea neolotică, aparţinând culturii Gumelniţa, au fost descoperite cel puţin 11 locuinţe de suprafaţă, de dimensiuni relativ mici, rar depăşind 4 metri lungime şi 3 metri lăţime.

Unele aveau podele din lut amenajate peste un pat din bîrne, iar vetrele, nelipsite din case, erau amplasate de obicei în colţul de nord-vest.

Pereţii erau făcuţi din stîlpi de lemn cu împletitură de crengi lipite cu lut, iar acoperişul era, cel mai probabil, din stuf. Aşezarea a avut şi un şanţ de apărare, adînc de circa 6 m, care era dublat spre interior de un val de pământ cu o înălţime de aproximativ un metru şi o lăţime de 3-4 metri.

Dintre piesele ceramice descoperite în urma săpăturilor din sit, se detaşează cea numită ”Îndrăgostiţii” sau ”Vasul cu îndrăgostiţi” de la Sultana, o capodoperă a artei preistorice.

Pe fundul unei străchini decorate cu romburi albe şi roşii este modelat un cuplu şezând pe un fel de băncuţă; bărbatul ţine pe după umeri femeia, iar aceasta are braţele aşezate pe pîntec.

O altă piesă din cele expuse atrage atenţia prin decoraţiunea sa ciudată. Este vorba despre un vas deosebit de frumos, numit ”Vasul cu lalele” (vezi foto), vechi de 6.000 de ani.

Ce e straniu la acest obiect? La vremea respectivă, nu existau lalele în Europa!

Aceste flori au fost aduse în Anatolia de turci, din Extremul Orient, în Epoca Medievală!

De la turci, floarea a fost furată de occident abia în secolul al XVI-lea.

Mai precis, în anul 1593, cînd Charles de l’Ecluse (Carolus Clusius), unul dintre cei mai reputaţi horticultori din Europa, ”a procurat” bulbii de lalele din Turcia, prin intermediul lui Ogir Ghiselin de Busbecq, ambasador al Sfîntului Imperiu Roman de Naţiune Germană la curtea sultanului Soliman Magnificul.

Abia de la această dată încoace se poate vorbi despre răspîndirea lalelelor în Europa…

S’a ridicat întrebarea: de unde ştiau strămoşii noştri de lalele, cu peste 5.500 de ani înainte ca ele să apară pe bătrînul continent?

Cum de le’au desenat, dacă nu le’au văzut niciodată?

Rămîne un mister în continuare, o întrebarea care nu a primit încă un răspuns ştiinţific corect.

O altă ciudăţenie descoperită în situl respectiv vine din zona geneticii. Aşa cum arată specialiştii care au întocmit expoziţia, studiile genetice asupra oaselor din cimitirul neolitic al localităţi au scos la iveală faptul că preistoricii aveau aceleaşi gene ca actualii localnici.

Adică rumînii, spre deosebire de alţi europeni, nu s’au mişcat de pe teritoriul lor de cel puţin 6.000 de ani, iar călărăşeanul este călărăşean încă din Epoca pietrei!

Textul din expoziţie spune aşa:

”Analizele efectuate pe ADN-ul mitocondrial au relevat faptul că populaţiile Boian şi Gumelniţa sunt foarte apropiate genetic de populaţia contemporană din Rumînia, prin comparaţie cu alte populaţii din Europa sau Asia.”

Boian este o cultură care a precedat Gumelniţa. Cu alte cuvinte, mişcările de populaţii despre care s’a spus că ar fi devastat teritoriul actualei Rumînii şi ar fi modificat structura etnică, inclusiv prin ”romanizarea Geției”, nu au susţinere biologică.

Concluzia uimitoare este că Paleogenetica ne’ar putea rescrie istoria. Ideea testării paleogenetice a poporului rumîn nu este chiar nouă.

A mai existat un studiu pe acestă temă, iar rezultatele au fost identice cu cele prezentate acum la Muzeul Naţional de Istorie. În toamna anului 2001, la Facultatea de Biologie din Bucureşti s’a pus problema realizării unui studiu de paleogenetică menit să determine originea poporului rumîn.

Un astfel de demers presupunea compararea informaţiei genetice obţinute din rămăşiţele osoase aparţinînd populaţiilor vechi de pe teritoriul Rumîniei cu informaţiile conţinute în ADN-ul populaţiei actuale.

În proiect s’au implicat imediat antropologii, care au oferit cea mai mare parte a materialului osos studiat. În total, cercetătorii a avut la dispoziţie material osos din peste 20 de situri din Rumînia (bazinul carpato-danubiano-pontic), de la un număr de 50 de indivizi aparţinînd populaţiilor vechi.

Apoi, studiul a fost sprijinit de oameni de ştiinţă din alte ţări, care au furnizat informaţii genetice despre populaţiilor actuale de pe teritoriul Europei. În ceea ce priveşte probele de sînge de la populaţia actuală a Rumîniei, acestea au fost obţinute de la Institutul Marius Nasta şi Clinica de Ftiziologie Bucureşti.

Finanţările au fost susţinute din bugetul directorial al Institutului de Biologie Umană şi Antropologie al Universităţii din Hamburg, Germania, şi prin Programul Sokrates-Erasmus al Uniunii Europene.

Sînge getic în toată peninsula Balcanică

Concluziile studiului s’au dovedit bulversante: între actuala populaţie a Rumîniei şi populaţiile care au trăit pe teritoriul acestei ţări acum 2.500-5.000 de ani există o clară înrudire genetică, fapt care susţine o continuitate incontestabilă a poporului rumîn pe aceste meleaguri.

Actuala populaţie a Rumîniei se înrudeşte genetic în special cu populaţiile Greciei şi ale Bulgariei, care s’au dezvoltat într’un spaţiu locuit cîndva de geți (cărora li se mai spune și traci după vechile clișee), cu care s’au şi amestecat, şi doar într’o foarte mică măsură cu populaţia italiană.

S’a mai dovedit – iar aceasta este cea mai şocantă concluzie a studiului! – că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt, la rîndul lor, înrudiţi genetic cu populaţiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500-5.000 de ani!

De unde concluzia halucinantă că nu noi suntem urmaşii Romei, ci o parte dintre italieni sînt urmaşi ai geților… așa cum am arătat și despre originea apulilor din Puglia, regiunea din sudul Italiei de azi.

Gumelniţa, prima civilizaţie din Europa?

În a doua jumătate a mileniului al V-lea î.Hr., în partea de miazăzi a Rumîniei, a evoluat Civilizaţia Gumelniţa – denumită astfel de arheologi după primele descoperiri aparţinînd acestei culturi, la Măgura Gumelniţa, la 4 km nord-est de municipiul Olteniţa.

Această civilizaţie a fost cea mai avansată din Europa la acea vreme, cu un stadiu de dezvoltare socială şi economică similar civilizaţiilor contemporane din Egipt şi Mesopotamia, considerate leagăne ale civilizaţiei omenirii.

Aria Gumelniţa cuprindea toată Muntenia, sudul Moldovei, Dobrogea, estul Bulgariei şi ajungea până la Marea Egee. Ceramica de aici, variat decorată, are ornamente incizate, reliefate sau pictate, mai ales cu grafit.

Motivele decorative predominante sunt cele geometrico-spiralice. Oamenii de atunci prelucrau aurul şi arama, din care făceau în special podoabe. Unele realizări plastice ale acestei civilizaţii sînt adevărate opere de artă.

Cea mai veche scriere din lume, este cea găsită la Miercurea Sibiului

Descoperirile de la Sultana nu sunt singurele care bulversează istoria acestor locuri.

Pînă în anul 2012 se presupunea că scrierea cea mai veche din lume, datată 5.500 î.Hr., aparţine culturii neolitice Turdaş, prin cele trei tăbliţe descoperite la Tărtăria, judeţul Alba, în 1961. Tăbliţele sunt inscripţionate cu un alfabet asemănător cu cel sumerian, doar că cel din Ardeal e cu cel puţin 1.000 de ani mai bătrân.

Mulţi istorici au criticat vehement descoperirea de la Tărtăria, motivînd că ea nu poate reprezenta o scriere, nu în înţelesul de astăzi, ci o simplă înşiruire de simboluri. Printre aceşti istorici se număra şi directorul Muzeului Naţional Brukenthal, prof. dr. Sabin Luca.

Soarta a vrut ca tocmai profesorul Luca să descopere, pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu – Orăştie, în situl arheologic Miercurea Sibiului 2, la doar 40 de kilometri distanţă de Tărtăria, o scriere şi mai veche…

Directorul Muzeului Naţional Brukenthal declară:

”Eu sunt zguduit. Am organizat simpozioane, am publicat volume internaţionale cu semne şi simboluri, căutând să destructurez ideea după care în perioada neolitică existau sisteme de scriere. Nu ştiu ce să zic în cazul acesta, e ceva ordonat, nu e ornament. Din punct de vedere ştiinţific, este o descoperire deosebită. Cînd va apărea în lumea internaţională va stîrni o furtună.”

Obiectul respectiv este o bucată dintr’un vas ceramic inscripţionat, a fost realizat în anul 6200 î.Hr., adică are o vechime de 8.200 de ani, şi a fost găsit la cinci metri sub pămînt, adâncime neobişnuită pentru săpăturile arheologice.

Deşi nu există încă o cheie de citire a mesajului de pe vas, prof. Sabin Luca consideră că înlănţuirea de semne ar putea fi descifrată dacă vor fi puse cap la cap simbolurile asemănătoare care există din abundenţă în zona dunăreană.

Concluzia de final o trageți singuri, oameni buni, iar ce e mai important este că viitorul sună foarte promițător !

Citește și:   PELASGII ȘI GEȚII DINTRE NOI

Sursă:

1. Luigi de Anna, Conoscenza e immagine della Finlandia e del Settentrione nella cultura classico-medievale, Turun Yliopisto, Turku, 1998.

2. Bîl Gangîdhar Tilak, The Arctic Home in the Vedas (trad. ital. Ecig, Genova, 1986).

3. Felice Vinci, Homericus nuncius. Il mondo di Omero nel Baltico, Solfanelli, Chieti,1993.

4. Testi taoisti (trad. ital. Utet, Torino,1977).

5. Henry Corbin, Corpo spirituale e Terra celeste, Adelphi, Milano,1986.

6. Cfr. Anikó Steiner, Sciamanesimo e folklore, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma,1980.

7. C.G.Jung e Károly Kerényi – Prolegomeni allo studio scientifico della mitologia, Boringhieri, Torino, 1972.

8. René Guénon, Simboli della Scienza Sacra, Adelphi, Torino, 1975 (trad.rom. Simboluri ale Ştiinţei Sacre).

9. Geticus, La Dacia iperborea, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1984 – Dacia Hiperboreană, ed. Rosmarin.

10. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. a II-a, Meridiane, Bucureşti,1986.

11. Virgil Cîndea, Viziuni ale Daciei arhaice, Ed. Viaţa Românească, Bucureşti,1990.

12. Aleksandr Dughin, Giperborejskaja teorija, Arktogeja, Moskva,1993.

13. Aleksandr Dughin, Rusia. El misterio de Eurasia, Grupo Libro 88, Madrid,1992.

14. Vittorio Strada, Scoperta Iperborea. „Corriere della Sera”, 19 apr.1998.

15.  Radu Vulpe, Piroboridava. Consideraţiuni archeologice şi istorice asupra cetăţuii de la Poiana în Moldova de Jos, Bucureşti, 1931; Radu Vulpe, La civilisation dace et ses problemes a la lumiere des dernieres fouilles de Poiana, en Basse Moldavie, în Dacia, NS, I, 1957, p.143-165; Radu Vulpe, Silvia Teodor, Piroboridava, aşezarea geto-dacică de la Poiana, Biblioteca Thracologica, XXXIX, 2003.

HERODOT ERA UN SOLDAT BEȚIV ȘI UN AFEMEIAT!

Era sau nu era Herodot un ”părinte” al paharului? Cine poate contesta acest fapt? Sigur, oricine poate să aducă dovezi în sprijinul contestării acestei realități probabile.

Nu se poate susține că unui soldat, pentru că Herodot era un simplu soldat, în spiritul vremurilor sale, nu avea cum să nu’i placă femeile sau orgiile la modă în epocă.

Ce este de tot râsul la toți cei care’i atacă pe ”protocroniști”, sau pe ”dacopați”, este că toți îi contestă nu pentru ceea ce spun, ci pe considerentul că sunt adepții lui Densușianu (notar), Roxin (jurnalist), Săvescu (dentist) etc. dar iau de bune poveștile nemuritoare ale lui Herodot, care era un soldat, un bețiv, poate și un cartofor și un afemeiat, dar nu istoric. El devine istoric mai târziu, pentru că o parte din scrierile despre istoria antică se bazează și pe ce a întins pe hârtie acest bețiv.

De asemenea, este foarte posibil să nu existe ”istoric” care să nu fi făcut măcar o citare sau să nu fi făcut măcar o singură referință din lucrările acestuia.

În țara noastră datorită dezinteresului masei largi de istorici care ignoră perioade mari din trecutul nostru, și cu predilecție despre acea perioadă antică referitoare la geți, numeroși pasionați de trecut și’au luat inima în dinți și susțin prin mijloacele de care dispun fiecare aducerea în prezent a memoriei strămoșilor geți. Discursul lor de neprofesioniști în meseria de istoric este compensată însă de pasiunea pentru bunii și străbunii noștri.

Dacă toți contestatarii acelor care vorbesc despre renașterea strămoșilor noștri adevărați, fac trimitere la ocupațiile acestora, oare de ce să nu discutăm și de ocupația unor așa-ziși istorici pe care istoria scrisă îi are la loc de seamă. Herodot nu era istoric, ci soldat și cu toate acestea ”istoricii” de azi nu dau doi bani pe aportul unui dentist sau jurnalist la cunoașterea trecutului…

De ce această dublă măsură?

Este cazul lui Herodot, care era un hoplit, iar cine nu știa acest lucru despre ”istoricul” nostru, va afla acum. Herodot era un hoplit, adică un soldat. De aceea și multe din relatările sale sunt văzute prin ochii unui soldat și nu a unui general.

În continuare să spunem câte ceva despre hoplit, acel soldat al geților din sudul Balcanilor, precum era și Herodot.

Hopliții erau acei infanteriști antici ce formau puternice unități de luptă ale trupelor din Tracia, Peloponez, Sparta etc. Numele lor provine de la scutul, cu care’și transportau răniții, Hoplon. Cea mai mare glorie au avut’o hopliții spartani.

Hopliții purtau în luptă căști, pieptare și apărători pentru picioare. Luptau în formații dense, iar mai târziu pe timpul lui Alexandru Macedon în celebrele falange macedonene, cu vârfurile sulițelor îndreptate înainte, astfel încât să fie cât mai apărați. Ei prezentau un bloc compact, cu sulițele ținute pe umeri.

În luptă, ei se apropiau de inamic sub forma unui zid de scuturi înaintând în viteză. Hopliții din spate îi împingeau pe cei din față în timp ce atacau cu sulițele peste ei. Lupta cu hopliții cerea multă pricepere și disciplină și de multe ori era scurtă, însă mortală.

Hoplonul sau Aspis, era un scut mare, greu și rotund. Acesta era utilizat ca o targă pe care transportau soldații răniți sau morți, de unde provine și vorba celebră, când mamele spartanilor își trimiteau fiii lor la război și spuneau:

”Cu scut sau pe scut.”

Scuturile erau realizate din lemn acoperit cu bronz, de obicei în greutate de aproximativ 5 kg. Hopliții formau un perete solid de scuturi.

Sabia era scurtă și dreaptă, cu o lungime de 40-45 cm. Ksifosul, o sabie curbată scurtă era o armă folosită mai mult pentru înjunghiere, mai degrabă decât pentru tăiere. Sabia era purtată pe o curea scurtă, astfel încât să se afle sub piept în stânga a luptătorului ca să o poată trage cu mâna dreaptă, fără a pierde scutul. Sabia la hopliți era aproape întotdeauna arma secundară, pe care rareori alegeau să o folosească, cu excepția cazurilor când sulițele erau rupte.

Armura de protecție a hopliților consta din protecții grele de bronz sau cupru. Armele și echipamentele lor relativ grele, cu toate acestea, îi făceau lenți și greoi în urmărirea adversarilor mai ușori. În perioada clasică și mai târziu, un obicei răspândit era utilizarea de piele atașată armurii cu plăci de metal.

Hopliții purtau pe cap o casca metalică cu căptușeală din piele.

Existau trei tipuri de căști, cea preferată era cea de Corint, fixă pe nas și care acoperea întregul cap și care lăsa loc doar pentru ochi și gură.

Datorită prețului său, dar și a greutății, obturării vederii și neplăcerilor create, acest tip de căști au scăzut în utilizarea sa pe scară largă din timpul războiului peloponesiac.

Pentru a’și proteja picioarele hopliți foloseau adesea armuri de cupru sau bronz.

La începuturi, sulițele hopliților aveau o lungime de doar 2-3 metri, însă Alexandru cel Mare le’a înlocuit cu sulițe lungi de 4,5 – 5,8 metri, ținute cu două mâini, numite sarisse. Cu ajutorul ei, falangele macedonene au dominat lumea mediteraneană până când romanii și’au început ascensiunea.

Alexandru Macedon s’a bazat uneori pe hopliți aliați în victoriile asupra Imperiului Persan, deși în secolul IV – III î.Hr. rolul lor în război a început să scadă. Hopliții au devenit treptat depășiți tactic și înlocuiți pe câmpul de luptă de falanga macedoneană și mai târziu de către legiunile romane.

Născut în 484 î.Hr. în peninsula Apenină (actuala Italie), Herodot a scris în relatările sale despre aceste lucruri mai mult din auzite, foarte puțin din văzute. Herodot era fiul lui Lyxes si al lui Dryo din Halicarnas, acum orașul Bodrum din vestul Turciei.

Data nașterii a fost stabilită după calculele lui Apollodorus, care ne spune că Herodot s’a nascut cu 40 de ani înainte de fondarea cetății Thurii (444-443 î.Hr.), nu departe de actualul oraș Corigliano (Italia).

Din opera sa se înțelege că a călătorit mult: la Babilon, în Crimeea, pe Nil și în nordul Africii, dar nimeni nu atestă dacă Herodot chiar a fost în toate acele locuri. Descrierile facute Babilonului nu sunt deloc exacte și unele au fost contrazise de cercetările arheologice. Despre Crimeea, sau alte regiuni avea informații variate, multe false, ceea ce ne arată ca a avut multe surse de informații, dar nu văzute personal.

Lucrarea sa ”Istorii”, are doar meritul că a dat numele stiinței de astăzi, motiv pentru care este denumit azi ”părintele istoriei”, dar el nu avea niciun atestat de istoric, iar scrierile lui erau alcătuite din povestiri despre diverși oameni, locuri și întâmplări și facute să fie citite în public, iar o lectură putea să dureze până la patru ore. Cei care ascultau nu se plictiseau deloc, ba chiar erau emoționați și izbucneau în plâns, dupa cum a făcut într’o zi un băiețel care, peste ani, va fi considerat și el istoric, Tucidide.

Pentru a face lectura mai frumoasă și a o ordona, Herodot a reunit fragmentele în jurul unui subiect, și anume expansiunea perșilor în secolele VI – V î.Hr. Anticii simțiseră pe propria lor piele ce însemna această expansiune, luptandu’se din greu pentru a’și apăra pamântul.

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/22/Greek-Persian_duel.jpg

Lupta cu sabia dintre un hoplit și un războinic persan pictată pe o cupă din sec. V î.Hr.

Lucrarea lui Herodot are nouă cărți prin împărțirea facută nu de soldatul Herodot, ci de învățații din Alexandria, deoarece erau necesare nouă suluri pentru a o scrie, explicație dată de unii autori, deoarece erau nouă muze la vechii antici. Dar prima explicație e mai practică.

Primele patru cărți sunt despre istoria Orientului antic, prima și a treia despre Asiria, Persia si Babilon, a doua despre Egipt, a patra despre Scytia. Ele sunt ca un fel de introducere pentru subiectul tratat, conflictul dintre balcanici și perși. Sursele sale de inspirație sunt scrieri mai vechi, discuții cu diferiți oameni, unii care luaseră parte la diverse evenimente, cum ar fi discuțiile cu veterani ai luptei de la Maraton, legende și tradiții pe care le’a auzit.

În acest sens este sigur, de exemplu, că a citit cel puțin două surse persane, deoarece spusele sale despre curte sunt foarte exacte. S’a bazat și pe relatările unor spioni care au fost trimiși la Sardes pentru a vedea care sunt forțele persane și au adus liste cu armatele lui Xerxes.

Map Greco-Persian Wars-en.svg

Harta arată Balcanii în timpul războaielor greco-persane (cca 500-479 î.Hr.), și Tracia sud-balcanică, regiune care adesea din deselor ei menționări în manuscrisele vechi, a fost eronat interpretată întiderea sa mai mare spre nord.

Herodot a căutat să redea tot ceea ce se spune despre un lucru, fără să creadă chiar tot. A ales să folosească și legende și anecdote pentru a face lectura mai interesantă.

În foto sunt două tipuri de pozitie de atac la hopliți

Herodot credea că zeii sunt cei care influențează istoria, de aceea vorbește despre miracole, semne, povestiri ale oracolelor. Soldatul Herodot a încercat să’și facă scrierea mai interesantă folosindu’se și copiind mijloacele lui Homer. După modelul catalogului trupelor care au luat parte la războiul troian, el enumera trupele lui Xerxes care au venit în Tracia, și în restul Balcanilor, iar scenele din bătălia de la Termopile aduc cu scenele confruntării dintre ahei și geții troieni.

Deși persanii erau dușmani de moarte ai multora, iar elenii ii priveau pe toți cei din afara lumii lor ca barbari, necivilizați, Herodot a încercat să’i redea pe perși fără ură, totuși.

Azi, noi considerăm că scopul său era de a nu lăsa uitării faptele omenirii, ca și operele lor, fie ei eleni, ori barbari, dar nu vom știi niciodată ce resorturi interioare l’au împins să scrie. Poate doar un hobby ca și jocul de cărți sau paharul.

425 î.Hr. pare să fie cu aproximație anul în care a murit soldatul povestitor Herodot. O scriere din evul mediu ne spune că Herodot a fost înmormântat în piața din Thurii, cinste care se acorda doar întemeietorilor de orașe sau celor care au adus mari foloase comunității.

Sursa: qa.perl.org/phalanx/history.html, Mihaela Puiu, ”Istoria Universala 1”.

Citiți și: ILIADA, EPOPEE GETICĂ

sau:   ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

”Numeroase și indubitabile mărturii demonstrează că populațiile ținutului numit, datorită împărțirii provinciale romane, Tracia, ca și cele moesice dintre Balcani și Dunăre, și în aceeași măsură, geții sau dacii, pe malul celălalt al Dunării, au vorbit cu toții, una și aceeași limbă”, Mommsen (Getica, pag.240, G. Gheorghe).

Noi, românii, ca popor nu avem printre strămoși pe ”traci”, care nu au existat ca etnie, ci pe geții care au locuit pe ambele maluri ale Dunării, până în Tracia și dincolo de ea.

Tracia, ca și alte regiuni ca Geția Carpatică, Moesia, Tribalia, Macedonia, Ilyria, Panonia, Troada, Bithinia, Scyția, Massa-Geția, Sarmația, Lydia, Phrigia, Arimia (Armenia) au fost doar regate sau uniuni de triburi ale geților.

Așadar, când veți întâlni etnonimul trac-traci, cu sau fără ghilimele, să înțelegeți geți despre ”tracii” din afara Traciei, sau localnicii din Tracia. Originea etnonimului de trac, traci vine de la regiunea Thracia,  o regiune numită astfel de la numele fiului lui Ares, Thrax, Thraxia, apoi latinizat Tracia și cel mai probabil sunt legate de locul de baștină al acestuia.

Cele mai vechi documente sau hărți ne indică un ținut și nu un popor. Denumirea de Tracia nu a reflectat niciodată o întindere mai mare decât ceea ce a reprezentat harta de mai jos, decât cu totul abuziv s’au desenat pe hărți întinderi mai mari, atribuind eronat identități false unor triburi antice.

Același lucru se poate spune și despre toate neamurile înrudite cu aceste populații din Tracia, luându’i și transformâdu’i cu totul irațional pe toți ca fiind neam din Tracia. Nu avem nicio certitudine că toate neamurile au plecat din Tracia ca să pretindem sau să extrapolăm o identitate altora celor ce trăiau în regiunea din sudul Balcanilor. Scyții spre exemplificare autorii de mai târziu îi identifică cu geții, nicidecum cu tracii.

Aceste atribuiri le avem în special de la istoricii antici, de la care cei mai mulți istorici de mai târziu au preluat aceste etichetări eronate, scrise cele mai multe dintre ele din auzite, știind faptul că acești istorici nu se deplasau în teritoriul menționat de ei, decât arareori.

Una din curiozitățile ”Lumii” descrise de Homer este prezența Cimmerilor în Europa de Vest, ceea ce presupune migrarea lor înainte de 1000 î. Hr în Europa, știindu’se că că cimerii sau cimerienii erau la nordul Mării Negre.

Astfel, în decurs de zeci și sute de ani s’au înstăpânit niște clișee arhetipale legate de loc și de limbă ale unor triburi, după care din câte remarcăm se călăuzesc și azi istorici contemporani. Astăzi, după 2000-3000 de ani este aproape imposibil de rectificat această eroare, fiind un termen înscris, tipărit în sute de cărți, etimologii sau enciclopedii.

Ieșirea din acest matrix este o adevărată aventură de care se lovesc toți cei care vorbesc în afara acestui ”cod” devenit mistic al ”profesioniștilor” plătiți ca să discearnă ce este adevăr în trecutul acestui spațiu.

Când vorbim de locuitorii Traciei sau ne referim la lumea tracică, cei mai mulți se gândesc la tot ceea ce ne reprezintă pe noi în istoria antică sau pe vecinii noștri de la sudul Dunării, ceea ce este evident superficial dacă privim astfel lucrurile.

Cu toate acestea, oricine trece dincolo de acest clișeu, a lucrurilor încremenite, a tradiției moștenite din informațiile ce ne parvin din zona istoriografiei sau lingvisticii clasice,  și sapă mai adânc în istorie descoperă că lucrurile stau diferit.

După modelul ”tracilor”, la fel am putea spune că elvețieni sunt toți europenii de azi, pe criteriul absurd că Elveția se află oarecum în centrul Europei, și astfel după cei din centru îi catalogăm și pe restul populației continentului.

Evident că nu pe acest criteriu, geografic, am putea găsi înrudiri între popoarele europene. Istoria și îndeosebi genetica și paleogenetica ne arată o cu totul altă linie fină care ne conduce către originile noastre.

Spuneam că odiseea numelui de Tracia, vine cel mai probabil de la THRAX, iar acest termen nu este cunoscut înainte de migrarea aheilor sau dorienilor în sudul Balcanilor, dar cu siguranță cultul lui Ares este dus cu ei din locurile pe unde au trecut în acest exod, ori l’au găsit chiar pe aceste noi meleaguri în care s’au așezat și l’au însușit împreună cu alte elemente ale tradițiilor locale.

În mitologia greacă, după numele lui Thrax (greacă veche: Θρᾷξ) și în jurul acestei denumiri se creează pur și simplu chintesența tracică. Thrax a fost considerat unul dintre fiii reputatului zeu Ares, conceput cu o mamă necunoscută.

„Marte a fost tatăl lui Cupidon, Anteros, și Harmonia, mama fiind zeița Venus. I’a avut pe Ascalaphus și Ialmenus cu Astyoche; Alcippe de Agraulos, Molus, Pylus, Euenus și Thestius, cu Demonice fiica lui Agenor. În afară de aceștia a mai fost tatăl celebru a lui Romulus, Oenomaus, Bythis, Thrax, Diomede din Tracia, & C”, (Lemprière, John and Wright, Frederick Adam, p. 358, Dicționar clasic de nume proprii menționați de autori antici. Routledge, 1949)

În tragedia ateniană ”Alcestis”, Euripide menționează că unul dintre numele lui Ares însuși, a fost Thrax, fiind privit ca patron al Traciei, scutul său de aur sau aurit fiind ținut în templul său din Bistonia în Tracia.

Ca și celelalte scuturile tracice, scutul avea forma unei semiluni numită „Pelta”, de la care știm că vor fi numiți toți războinicii ce foloseau acest tip de scut, PELTAȘTI. „Festivalul Gradivus” dedicat lui Marte, echivalentul lui Ares la Roma, a fost ținut anual de romani în luna martie, când se afișa acest tip de scut.”

Peltast

Războinici Peltaști

O legendă spune că Thrax a condus armata Edonilor într’o campanie împotriva insulei din Marea Egee, Lemnos și a altor insule din jur. Dar când a atacat sanctuarul lui Apollo de la Delos, zeul i’a aplicat lui și oamenilor săi o ”boală oribilă” (probabil lepră). Când s’au întors în Tracia nu au fost bineveniți și au fondat o colonie pe mica insulă Icaria.

Tiras a fost, în conformitate cu Geneza 10 și Cronici 1, ultimul fiu numit al lui Iafet, care la rându’i era fiul lui Noe, iar numele lui este asociat adesea cu o presupusă origine a termenului de Thracia, deși regiunea râului Nistru nu a fost niciodată o componentă teritorială a Thraciei, iar locuitorii lor erau geții din Tyras, numiți tyra-geți.

Josephus a scris că Tiras a devenit strămoșul ”Thirasienilor” (tyrageți), a acelor oameni cu ”părul ca flacăra” (roșu sau cu părul blond) de care povestește Xenofan. Tiras sau Tyras în antichitate a fost, de asemenea, numele râului Nistru, dar și denumirea unei colonii grecești situate în apropiere de gura de vărsare a Nistrului în Marea Getică; precum și locuitorii nativi din regiunea înconjurătoare, Tyra-geții.

Herodot spune (4,93,5,3) că Geții au fost una din componentele majore ale ”tracilor”, iar eponimul Thrax nu este doar la originea Thraciei, Thraike – Zraike, fiind citit g’hrāik – graec, ci și elementul hotărâtor care a dus la forma modernă a numelui urmașilor lor de azi și a țării lor, grecii din Grecia.

Prin asta grecii de azi recunosc nu doar că’i moștenesc cultural-religios pe traci, dar și că sunt chiar urmași pe linie antropologică.

Fragment din Istorii VIII, Herodot, din Papirusul Oxyrhynchus, grup de manuscrise descoperite în timpul secolului XIX și începutul sec XX de arheologii Bernard Pyne Grenfell și Arthur Hunt Surridge la o groapă de gunoi veche aproape de Oxyrhynchus în Egipt. Manuscrisele datează din sec. VI – sec. I î.Hr.

Acesta include mii de documente grecești și latine, scrisori și opere literare. Mai includ, de asemenea, câteva manuscrise pergament, și manuscrise pe hârtie mai recente în arabă, poezii de Pindar, fragmente de Sappho și Alcaeus, bucăți mari de Alcman, Ibicos, Corinna, resturi extinse din Hypsipyle de Euripide, fragmente din comediile de Menander, și o mare parte a Ichneutae de Sofocle. De asemenea, au fost găsite cele mai vechi și mai complete diagrame de la Elementele lui Euclid.

Noah Webster, a sugerat că Tiras a fost venerat de urmașii săi ca Thor, zeul tunetului, echivalentul ambelor forme cu Θουρος (Thouros) menționat de Homer ca ”Ares (Marte) al tracilor”. Într’o Saga islandeză numintă Edda numele Thor (sau Tror) este descris ca un șef blond ancestral al popoarele germanice, precum și un rege al Thraciei.

Thor the Norse God - stage 4 by m0zch0ps

În 1838, savantul german Johann Christian Friedrich a sugerat identificarea Tirasienilor cu etruscii, care, potrivit surselor grecești și romane, cum ar fi Herodot (I, 94), locuia în Lydia (Asia Mică, Turcia actuală) ca Tyrsenoi înainte de a emigra în Italia.

Încă din secolul VIII î.Hr. unii cercetători au făcut legătura dintre Tirasieni și etrusci, cu Troa (Troia), precum și cu  Popoarelor Mării, cunoscute ca Noul Regat Egiptean (inscripția ”Tursha” lui Ramses al III-lea) sau ”Teresh al mării” (Stela lui Merneptah).

Tereș popoarelor Mării

Această populație antică constituită din tirasenoi, înainte de a emigra in Italia, a intemeiat în Asia Mica (actuala Turcie) regatul Lidiei. Același istoric german îl mentionează și pe cel mai cunoscut fiu al lui Tiras, anume pe Troas (fondatorul Troiei).

”Popoarele Marii” și’ar trage de asemenea seva din neamul tirasienilor (trib de geți nord-pontici n.n.).

Acești reprezentanți ai marelui neam getic erau denumiti Tursha, această denumire figurând pe o inscripție de pe vremea lui Ramses al III-lea, ei fiind mentionați cu ocazia invadării Egiptului, când au fost respinși s’au stabilit in Orientul Mijlociu. Cele mai cunoscute triburi ale acestora au fost cele ale edonilor și filistenilor (palestinieni lat.).

Ares se număra printre cei doisprezece mari zei ai Olimpului și se spune ca era fiul lui Zeus si al Herei, datorita acestui fapt locul lui in Olimp era asigurat datorita parinitilor.

Cu toate acestea, era disprețuit de părinții săi și de către ceilalți zei, mai ales de către Atena, datorită caracterului său violent, sângeros. În numeroasele mituri legate de numele lui, zeul apare adesea înfrânt, deși era simbolul forței războinice, brutale.

Se spune ca Ares s’a indragostit de Afrodita și astfel i’a starnit invidia lui Hefaistos fiind soțul Afroditei. Pentru a’i pedepsi pe amorezi, Hefaistos faureste o plasa magica (invizibila) cu care plănuiește să’i prindă.

Planul lui Hefaistos este dus la îndeplinire și astfel, el reușește să’i prindă pe cei doi ”porumbei”, chemându’i ulterior pe zei să se minuneze de ”captură”. Ca urmare a acestui fapt Afrodita a fost iertată de Hefaistos însă Ares a fost izgonit din Olimp.

Ares și Afrodita, dintre numeroasele episoade amoroase care i se atribuiau zeului Ares, era celebra legătură dintre el și Afrodita, legătură dată în vileag de către soțul acesteia, Hefaistos.

De ce nu alege el să meargă în Grecia, ci în Tracia este datorită faptului că nu era grec, iar urmașii lui nu erau greci, ci au rezultat din aventurile lui cu femeile din spațiul care mai târziu va deveni tracic poate tocmai datorită alegerilor sale.

Zeul Ares fusese trac și în accepțiunea lui Homer, care în Iliada îl implicase pe zeul războiului în luptă sub chipul căpeteniei trace Akamas (Iliada, cântul V, versurile 461-462).

Dar nu există mit grecesc care să nu conţină cel puţin un element referitor la regiunea învecinată la nord de ei, Tracia. Se spune chiar că au fost mult mai multe, dar că de’a lungul timpului au fost intenţionat scoase şi înlocuite cu elemente elene. Astfel, există numeroşi autori antici care afirmă chiar că multe dintre legendele olimpiene şi’ar avea origini getice, dar că aceste elemente ”ne-elene” ar fi fost înlăturate, în mod voit, în cadrul procesului de elaborare a unei mitologii greceşti pure, fenomen care ia o amploare tot mai acută în ultimele trei secole. Unele menţiuni ale originilor getice au reuşit însă să supravieţuiască…

Nu am avea de ce să spunem aceste lucruri, dacă nu ar exista exemple concrete. Prima dovadă provine de la celebrul Strabon, grec născut la Amasya, astăzi o localitate în Nordul Turciei asiatice, foarte aproape de ţărmul Mării Negre. Iată ce scria acesta în urmă cu două milenii:

”Pe vremea lui Homer, grecii socoteau Marea Pont (Marea Adâncă!) drept al doilea Ocean al lumii. Căci dintre toate Mările cunoscute astăzi, Pontul era socotit cel mai mare. Homer o numea la rândul său Marea Adâncă… Poate şi din această cauză a mutat el către Ocean întâmplările din Pont, socotind că lumea, din cauza prejudecăţilor, va primi mai uşor aceasta”!

Aşadar, Strabon scria că multe din cele povestite de Homer în operele sale (Iliada, Odiseea) s’ar fi petrecut pe ţărmurile Pontului Euxin şi nu în Grecia udată de apele Mărilor Egee, Ionică şi Mediterană. Care să fi fost însă acele ”prejudecăţi”? Poate faptul că geții, cei care controlau mare parte din ţărmul pontic, nu erau deloc iubiţi de către vechii eleni?

Geții din Tracia erau consideraţi ”barbari”, iar elenii se temeau de ei, de numărul lor uriaş şi de priceperea lor în ale armelor. Deși, pare paradoxal, acesta nu pare să fie reala lor motivație, deoarece ei veneau chiar din rândul lor, ci poate nevoia de identificare proprie sau de un orgoliu natural ce se năștea pentru noile locuri ce le stăpâneau, ei își doreau o nouă identitate, precum am mai întâlnit în istorie.

Este cazul relațiilor dintre Regatul Marii Britanii și cele treisprezece din coloniile sale din America de Nord când au devenit din ce în ce mai tensionate, până când, a izbugnit un război ce a dus la 4 iulie 1776 la Declarația de independență a americanilor care și’au dorit să iasă de sub tutela coroanei britanice și au devenit un popor de sine-stătător.

O altă dovadă a interesului acestor greci moderni pentru ascunderea anumitor fire care duc la originea lor reală, este cazul GETOS-NESSOS sau NEXUS, ce constituie o DOVADĂ CRASĂ A FALSULUI GRECESC, GETOS redenumit voit NESSOS.

Detaliul cu inscripția ΓETOϟ/GETOS, de pe Amphora de ceramică cu pricina.

Orice om interesat de adevăr citește ceea ce vede, pe această operă de ceramică veche: GETOS, poate cea mai veche mențiune pe care o avem a numelui GET, chiar pe gâtul centaurului GET, care ne dezvăluie o spaimă a grecilor pentru cei ce trăiau dincolo de Munții Haemus, întruchipându’i jumătate om, jumătate armăsar, mit care chiar Triburile Getice îl întrețineau, pentru a’i ține la distanță pe dușmani.

Deși, pe imaginea din timbru  preluată după vasul antic apare inscripția Getos, la descriere apare Nessos.

Ariminia:

”O altă dovadă istorică a vechimii numelui de GET dat neamului nostru strămoșesc o avem de pe un vas grecesc din secolul Vll î.Hr. care prezintă lupta vânjosului Hercule cu centaurul ”Nessos” (!), cum spun cei care au născocit cultura elenistă, adică pricepuții istorici germani ca mari falsificatori de antichități grecești. În fața centaurului este scris cu alfabet grec vechi sau poate get numele de ΓETOϟ / GETOS și nu Nessos sau Nexus cum au falsificat ei istoria noastră. Hercule l’a înșfăcat de moț/chică pe centaurul Getos, coafură specifică numai neamului get!

Istoricii germani au făcut această mârșăvie în partea a doua a secolului XlX, pentru că atunci trudeau de zor la ticluirea elenismului avîndu’i aproape pe feciorașii lui Ucigă’l Toaca, adică verișorii lor, cazarii cei întunecați până și în ceriul gurii, care împreună urmăreau scoaterea geților și a urmașilor lor, românii, din istoria veche a Europei și pe cale de consecință și din istoria modernă a națiunilor.”

https://i2.wp.com/www.beazley.ox.ac.uk/images/pottery/painters/keypieces/tiverios/6-p64-medium.jpg

Colecția Muzeului Național, Atena, Grecia, Amphora de ceramică cu gât, datat aprox. 550-520 î.Hr

Este evident că olarului elen nu i’a stat mintea precum grecului de mai târziu, la falsuri.
El nu s’a mai sfiit și le’a trecut și pe timbre, nu doar a citi Γ (G chirilic) N, ba chiar a înlocui, și a crea o întreagă mitologie în jurul lui Nexus – Nessos.

Oare la Gaia – Γαία (GEEA) de ce nu o fi nesocotit litera G, devenind astfel Naia!? Simplu. Gaia nu amintește de GEȚI, și nici nu pomenește de cuvântul GET.

Cine erau însă aceşti geți?

Geții erau un popor imens format din sute de triburi și se întindeau de la Atlantic la Pacificul estului îndepărtat, și se numeau, tirasieni, edoni, bessi, misi sau moesi, daci carpatici, odomanţi, skyrmiazi, bistoni, trauși, carpi, tyrageţi, tissageți, ilergeți, indigeți, turdetani, turduli, getuli, obulensi, tribali, crobizi, odrisi, treri, massageți, samo-geți (sarmagiți-sarmați), geats, geto-sciți, sciți sau saci, saka sau skutai, dahi sau dahae (daoi), hitiți, brigi sau frigieni, crestoni, lydieni, carieni, jats, yuezhi etc. şi al căror părinte comun ar fi fost considerat legendarul Thrax.

Altfel de ce să fi numit Herodot neamul tracilor, ”cel mai numeros după inzi”? O afirmație oarecum curioasă pentru că nu avem cunoștință ca Herodot să se fi deplasat în India, și nici nu a intrat pe acele vremuri în posesia vreunor recensăminte pe astfel de teritorii considerate de altfel ”barbare” și despre care nu dispunea de multe informații.

De asemenea, particula trac nu o regăsim la niciun neam, din afara vecinătăților locurilor frecventate de Herodot, așa cum o regăsim pe cea a geților, semn că geții în expansiunea lor europeană și asiatică deopotrivă, și’au păstrat în multe cazuri amintirea trunchiului etnic din care se trăgeau.

Iar acest Thrax era fiul lui Ares, zeul războiului și la greci, dar care la rândul său (scrie celebrul Euripide în opera Alcestis):

”S’a născut în Tracia”.

Dacă Thrax a fost numit după locul de baștină, ori locul și neamul a luat denumirea unui conducător cum era obiceiul în vechime, precum a fost Thrax, asta doar posteritatea ne va lămuri.

Ares, marele zeu olimpian era mai tot timpul departe de Grecia: îşi avea temple numeroase în Tracia, acolo unde s’a însoţit cu Caliope şi cu alte nimfe şi nereide, dând naştere unor întemeietori de triburi.

Ares locuia aşadar în Tracia, Artemis era numită Istriana şi îşi avea templu pe malul Mării Getice, Thetis era mama Istrului nostru şi al lui Ahile, eroul înmormântat pe Insula Leuce, în accepțiunea unora Insula Şerpilor, Echidna şi Hercule s’au iubit pe meleagurile noastre şi l’au născut pe Scytes tatăl sciţilor.

Apollonius din Rodos scrie că Zeul Războiului îşi avea mare templu, în mijlocul unei insule din Pont! Acest templu era construit de ”fiicele sale, amazoanele” şi era păzit de Păsările lui Ares (Ornithes Areioi), păsări cu pene de oţel care nu puteau fi ucise de niciun om. Mai scrie Apollonius din Rodos în Argonautica 2:

”Şi le’a spus Fineus (rege trac) argonauţilor care mergeau după Lâna de Aur în Colchida (Kolchis, azi în Georgia): când veţi lăsa în urmă tribul Mossynoekoi (din sudul Mării Negre) să vă duceţi corabia pe Insula Păsărilor, acolo unde reginele amazoane Otrere şi Antiope au construit un altar lui Ares”.

Nevoia de a fi în control.

Treptat, Păsările lui Ares au început să fie menţionate în scrierile greceşti ca fiind Păsările Stimfaliene, din Stimfalos, care se află însă departe de Pont, în Corint. A fost oare Insula Păsărilor lui Ares mutată, ”prin puterea scrisului”, din Marea Neagră, pe tărâm olimpian?

Obsesia aurului getic a fost cea care a generat legenda argonauţilor. De fapt, în legendă, grecii refac, ideatic, ficțional, în sens invers, traseul pe care cândva, în vremuri imemoriale, îl parcurseseră efectiv coborând din nord. Rămăseseră de atunci în subconștient cu imaginea existenței în acel nord a unei fabuloase comori de aur și, prin intermediul argonauților, purced acum cu imaginația îndărăt în căutarea ei.

Că acel tezaur e cel getic o dovedesc o mulţime de indicii care nu mai lasă loc niciunui dubiu, nici unei marje de eroare. Aşa cum experţii în studierea metalelor pe bază de analize pot determina cu exactitate natura aurului dintr’un obiect, locul de origine, dacă e de mină sau de râu, a fost prelucrat în vechime sau recent, prin turnare sau prin ciocănire, şi noi, dacă avem pregătirea necesară şi mai suntem înzestraţi şi cu o intuiţie care nu dă greş, avem posibilitatea să facem aceeaşi operaţiune în structura unei opere artistice nemateriale, în cazul de faţă a unei celebre legende.

Între popoarele antice, primii care au fost atrași ca un magnet de aurul geților nu au fost romanii, așa cum se crede obișnuit, ci primele triburi de greci care, în migrația lor spre teritoriul de astăzi al Greciei, au trecut prin Munții Apuseni, unde au jefuit zăcămintele de aur local, din care și’au făcut monede.

Unele studii istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul vechi grecesc pentru aur, ”chrysos ” ar proveni de la numele Crișurilor, râurile noastre care străbat ținuturile aurifere. Alte cercetări susțin că primele monede de aur grecești conțineau același tip de aur cu cel extras și astăzi din Apuseni.

În definitiv geții care au populat și fondat Roma, au făcut la 106, același lucru, și’au dorit să ia peste secole la Roma comorile strămoșilor lăsați acasă în Carpați.

Dr. Ernest Oberlander Târnoveanu, directorul Muzeului Naţional de Istorie al României, în ”Aurul şi argintul antic al României” din 2013 a scris:
”Criton a transmis că Romanii au capturat din Dacia 161.250 kg de aur şi 322.500 kg de argint. Istoricii moderni s’au concentrat asupra provenienţei bunurilor din metale preţioase aflate în tezaurul regal getic ce a căzut în mâna romanilor, socotind că acela a fost acumulat vreme de circa 2 secole din exploatări miniere şi comerţ.

În realitate, prezenţa unor reprezentări foarte clare de forme de vase greceşti tipice pentru perioada secolelor V – IV î.Hr. redate în scena ”prăzii getice” de pe Columna lui Traian dovedeşte faptul că acumularea tezaurului regal al lui Decebal a început mult mai devreme. Cea mai faimoasă zonă producătoare de aur a vechiului spaţiu dacic din toate timpurile a reprezentat’o, fără îndoială, cea a zonei ”Poligonului de aur” a Munţilor Metaliferi / Carpaţii Apuseni, având în centru Roşia Montană. Depozite aurifere primare se găseau şi în Banatul meridional, în jurul localităţilor Anina, Bocşa, Borlova, Bolvaşniţa, Moldova Nouă, Oraviţa, Sischeviţa şi Turnu Ruieni din judeţul Caraş-Severin”.

Citiți și: ILIADA, EPOPEE GETICĂ

Troienii

Când vine vorba de Troia sau de troieni, importanţa originii lor este de asemenea una relevantă pentru noi, deoarece doar cu ajutorul mitului conform căruia troienii ar fi fost greci, grecii şi’ar putea demonstra întâietatea.

Datorită acestei îndoielnice întâietăţi, importanţa strămoşilor noştrii în cadrul istoriei Europei şi a Lumii este atât de redusă. O mare parte din realizările geților la nivel religios, cultural şi arhitectural este trecută în contul grecilor care la vremea respectivă încă nu’şi terminaseră procesul de etnogeneză.

Din punct de vedere religios grecii au fost influenţaţi de către geți. Divinităţi, cum ar fi Apollo, Ares, Dionissos, zei care s’au luptat la Troia alături de războinici a arătat faptul că o parte din zei erau ai geților în special din Tracia, iar de cealaltă parte erau greci. Homer în Iliada menţionează clar că Ares era de partea troienilor, ca şi Artemis cea ades numită Istriana sau Afrodita, mama lui Eneas Dardanul.

Un alt aspect important de care trebuie să se ţină cont este cel vestimentar, deoarece tracii aveau un element vestimentar tipic pentru etnia lor şi anume cuşma frigiană.

Într’o pictură pe un vas de ceramică, Paris, fiul lui Priam este reprezentat în acest fel.

Elena și Paris, 380-370 î.Hr., Muzeul Luvru, Paris, (http://www.louvre.fr)

Homer, povestitorul acestei epopei i’a prezentat pe traci în felul următor :

”Tracii, veniţi de curând, se află la marginea oastei;
Resos li’i Domnul, odrasla lui Eioneu, şi’i acolo.
Caii văzutu’i’am eu, n’au seamă de mari şi de mândri,
Albi ca zăpada sunt ei şi la fugă sunt repezi ca vântul.

Şi ferecat îi e carul cu aur şi argint, şi mai are
Arme grozave de aur ce par la vedere’o minune.
Dânsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume
Oamenii arme de aceste să poarte, ci numai zeii…”

Un alt motiv care arată apartenenţa geto-tracă a troienilor este reprezentată de originea aliaţilor. Troienii conducând o coaliţie de neamuri getice, care cuprindeau toate neamurile din nordul Peneului, de la râul Halys și Sangarios, râul Sakaria de azi, până la râul Axios al Paionilor, azi numit Vardar, în Bulgaria.

Printre neamurile acestea sunt: Frigienii, Carienii, Maionii, Mysii, Ciconii, Paionii, Peonii, Halitonii şi Dardanii, adică triburi care, prin natura lor, aveau legături foarte apropiate cu  troienii.

Numeroşi regi traci au participat la război alături de troieni: Akamas, fiul lui Eussorus, Peiros, fiul lui Imbrasus, Rhesus, cel ajuns mai târziu la Troia pentru că fusese ocupat cu război contra sciţilor.

Amazoanele, erau şi ele evident, de partea Troienilor. Totul aduce cu un război geto-grec, cu zei aşa-zis olimpieni, dar care se află şi ei în tabere diferite. De ce ne’am mai mira azi de negarea grecilor moderni a realei lor obârșii getice. Despre Troia şi legendele sale sunt însă, multe de spus.

Filmul răspunde la multe semne de întrebare:

În secolul V î.Hr., poetul Grec Euripide, născut în Insula Salamis, în “Troianele” a scris:

”În primul rând, gloria Troianilor era cea mai frumoasă cu putinţă, căci viaţa şi’o jertfeau pentru cetate. Iar trupurile celor doborâţi de lănci erau cărate acasă de prieteni şi pregătite pentru înmormântare cu mâini pioase, după cuviinţă, pe urmă îngropate în pământul părintesc. Troianii care nu mureau în lupte reveneau, seară de seară, la neveste şi copii, plăceri de care n’aveau Aheii parte. Cât despre soarta, după unii crudă, a lui Hector, ascultaţi adevărul: el nu mai este viu, însă înaintea morţii şi’a vădit înalta vitejie. Sosirea luptătorilor Ahei a fost temeiul faimei sale; de nu iscau războiul, curajul lui ar fi rămas pe veci necunoscut. Tot astfel Paris; de n’ar fi luat’o pe Elena, ar fi avut în casă o soţie ştearsă şi nime’ n’ar fi mai vorbit despre-nrudirea lui. A ocoli războiul: aceasta’i datoria oricărui om cu mintea-ntreagă; şi dacă totuşi luptele încep, atunci este de preţ cununa unei morţi eroice pentru cetate. În schimb, o moarte ticăloasă aduce numai faimă proastă.”

În secolul IV a fost publicată cronica Cretanului Dictys, care a fost în tabăra Aheilor, cu detalii ca (2:27):

”Ajax a atacat vecinii prieteni ai Troiei: a pustiit Gargarum, Gherghita, Skepsis şi Larisa, cu mare rapiditate.”

Carianul Pausania (2:24) a notat că reprezentarea cea mai veche a lui Zeus în Argos era cu 3 ochi:

”Aici Zeus, pe lângă cei 2 ochi fireşti, mai are un al treilea în mijlocul frunţii. Aşa cum se spune, acest Zeus era moştenit din tată’n fiu de Priam şi se afla înălţat în aer liber, în curtea palatului său. Atunci când Troia a fost cucerită, Priam s’a refugiat spre acest altar. Iar atunci când s’a făcut împărţirea prăzilor, statuia aceasta a luat’o Sthenelos, fiul lui Kapaneus din Argos. Iată pricina care’l face să se afle în templu. Iată de ce Zeus a fost reprezentat cu 3 ochi: este un lucru ştiut de toţi că Zeus domneşte în cer; el domneşte de asemenea şi pe pământ.”

În fine, Eschil a dat numele de Zeus, zeului care ţine în a lui putere marea. Acela care a înfăţişat astfel pe Zeus cu 3 ochi a voit aşadar să arate că este o singură divinitate, care are în a lui stăpânire cele 3 părţi din care este alcătuită lumea”.

Povestea troienilor își are originea în mituri și legende. În conformitate cu mitologia greacă, troienii erau vechii locuitori ai orașului Troia din Troada, în Asia Mică, (astăzi Turcia). Deși aflată în Asia, Troia este prezentată ca fiind precursoarea oraşelor state greceşti. Troia era renumită pentru bogățiile sale, obținute de pe urma comerțului maritim cu occidentul și orientul, pentru hainele luxoase, producția de fier și zidurile defensive masive. Familia regală troiană îi are la origine pe Electra și Zeus, părinții lui Dardanus. Dardanus, fondatorul legendar al Troiei, care a ajuns în Asia Mică din insula Samothrace, unde l’a întâlnit pe Teucrus. Aceasta era el însuși un colonist din Attica, și l’a tratat cu respect pe Dardanus. În cele din urmă, aceasta s’a căsătorit cu una din fiicele lui Teucrus, și a fondat Dardania.

La moartea lui Dardanus, regatul a trecut în mâinile nepotului său Tros, care și’a numit oamenii troieni, și țara Troada, după numele său. Ilus, fiul lui Tros, a fondat orașul Ilium (Troia) numit tot după numele său. Zeus i’a dat lui Ilus Palladiumul. Poseidon si Apollo, jignindu’l pe  Zeus, au fost trimişi pentru a servi regelui Laomedon, noul rege al Troiei.

Laomedon îi asistă pe Apollo şi Poseidon la construcţia zidurilor

Motivul aparent al declanşării Războiului Troian a fost reprezentat de răpirea Elenei, soţia lui Menelau de către Paris. Menelaus, s’a mâniat când a vazut ca Paris a luat’o cu el pe Elena. Atunci i’a chemat pe toti pețitorii Elenei, care făcuseră un jurământ, că o vor aduce pe Elena înapoi soțului, pentru a’i apăra onoarea.

Mulţi însă nu au dorit să meargă la razboi. Odiseu de exemplu s’a declarat nebun, dar acest truc a fost descoperit de Palamedes. Ahile, cu toate că nu a fost unul din peţitori, a fost căutat pentru că, conform previziunilor lui Calachas, Troia nu putea fi cucerită decât dacă Ahile va lupta alături de ahei. Partea interesantă era reprezentată de faptul că Ahile nu era aheu, ci era din acelaşi neam cu Paris. Aheii aveau nevoie de unul din acelaşi neam cu troienii, deoarece aveau nevoie de cunoştinţele lui în materie de război.

Poate că razboiul troian nu mai avea niciodată loc, dacă Telefus nu ar fi mers în ţara Mirmidonilor, în speranţa că va avea rănile vindecate. Un oracol i’a zis ca numai persoana care l’a rănit (în acest caz, Ahile) putea să’l vindece.

Ahile fiind de acord, Telefus le’a zis grecilor cum să ajungă în Troia. După cum se vede, au existat şi cazuri în istoria noastră atunci când duşmanul a răzbit doar atunci când a primit ajutor din interior.

Enea, un prinţ troian, a reuşit să scape în urma distrugerii Troiei. Virgil ne zice în Eneida despre fuga lui din Troia. Multe surse spun că Eneas a fost singurul troian ce a supravietuit, dar acest lucru contrazice povestea conform căreia Andromaca a fost casatorită cu Helenus, geamănul Cassandrei.

Exterminarea troienilor ca și a geților după 106 este susținută tocmai de adversarii continuității și importanței geților în istoria Europei, în aceeași măsură cum au apărut subit goții după 238. Anumite neamuri au ”dispărut”, iar altele au fost inventate pentru a disimula existența celor reale. Geții au fost numiți și goți și n’au stat niciunde oficial mai mult decât în spaţiul carpatic, actuala Românie, atestaţi foarte concret în perioada 212 – 376, egalând durata prezenţei oficiale Romane, adică tot o perioadă de 164 ani şi ar mai fi rămas, dacă o parte însemnată a lor n’ar fi fost alungată de către Huni.

Goţii au fost consideraţi ca prima migrare în Europa mileniului I iar în 2012 şi Dr. Gheorghe Iscru a afirmat:

“Goţii n’au fost alţii decât Geţii, continuând acţiunile de atacare a Romanilor inclusiv după retragerea în Sudul Dunării a Romanilor, în scopul refacerii Geţiei / Daciei, care iniţial era pe ambele părţi ale fluviului” (formaţiune statală nu doar Nord- Dunăreană, aşa cum, exceptând regiunea Dobrogeană, e România azi): Geto-Dacii n’au dispărut după retragerea din secolul III a Romanilor în Sudul Dunării, ei manifestându’se (numiţi şi Goţi) încă mult timp după aceea nu doar în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, ci și în spațiul Baltic.

Procopius (Lib. I, Hist. Vandal.), a spus limpede:

„Naţiunile gotice au fost multiple şi odinioară, dar sunt şi astăzi. Cele mai nobile dintre toate sunt Goţii / Geţii, Vandalii, Vizigoţii şi Gepizii care mai fuseseră numiţi Sauromaţii străvechi şi Melanchleeni. Sunt unii care i’au numit Geţi pe aceştia.” (Este foarte limpede că, exact ca pretutindeni în cartea sa, aşa cum de fapt o şi enunţase, Goţii sunt totuna cu Geţii, n.n.).

Dar aceştia, adică Geţii, nu diferă deloc de Goţi decât prin nume (v. şi Maria Crişan, Ubicuitatea Geto-Dacilor – anexă la Arta poetică la G. Coşbuc şi Limba strămoşilor noştri şi primul poet romano-geto-dac, Publius Ovidius Naso în care autoarea vorbeşte despre alternanţa vocalică e/o; deci Goţii nu sunt altceva decât triburi de Geţi războinici, aşa cum erau inclusiv la gurile Niprului – Borysthene, după cum ne’o atestă Dio Chrysostomus în Getica, Geţi încă nesedentarizaţi, n.n.): toţi au trupul alb, pletele blond roşiatice, foarte înalţi şi frumoşi la chip. Legile le sunt comune şi nici cultul zeilor nu îi deosebeşte pe unul de celălalt.

Bonfin spunea despre specificul unor neamuri că’și puteau schimba portul sau năravurile după locul în care trăiau:

„Nu ştiu ce anume lucru special şi propriu influenţează până într’atât fiinţa umană legat neapărat de locul în care s’a născut, aşa încât numai după aspectul exterior, după constituţia trupului, poţi numaidecât să deosebeşti un German de un Gal, un Gal de un Hispan şi, ca să fiu şi mai explicit, pe un Insubru (Insubres au fost un popor al Galiei Cisalpine care locuiau regiunea milaneză actuală cu capitala la Milano, n.t.) de un Ligur, un Ligur de un Etrusc, un Roman de un Venet, un Venet de un Florentin.”

Așa se face că geții după ce s’au extins și au populat Europa până la Atlantic, și’au creat noi obiceiuri, iar limba a suferit evoluții după specificul local, îmbogățindu’se, și totodată dezvoltându’se cultural diferit de locurile de baștină ale părinților sau bunicilor, după câteva generații.

La fel cum se pronunţă Procopius despre Goţi, relatează şi Alphonsus Carthaginezul şi împăratul Constantin Porphirogenetul (Anat. Reg. Hisp., c. IX, Const. Porph. ref. Hachenb. Orig. Germ. n. XVIII spre final), la fel o face şi Lucanus (De bello civ.,lib.):

„Sciticul Masaget nu se opreşte la Istru, el străbate mai departe înspre nordul îndepărtat, la Suevii cei blonzi şi corpuri albe.”

De comun acord cu aceştia se exprimă şi Lucretius (De R. Nat., lib. VI):

„Ce osebire, ce’i drept, între cerul Britaniei însăşi / Şi între cel din Egipt unde bolta albastră se-nclină, / Sau între cerul din Pont şi’acel al oraşului Gades, / Şi al ţinutului unde sunt negrii cu feţele arse. Astfel sunt patru tărâmuri cu tot osebite-ntre ele, / Căci fiecare îşi are şi vântu’i şi partea din ceruri.” (Titus Lucretius Carus, Poemul naturii, traducere, prefaţă şi note D. Murăraşu, Bucureşti,Ed. Minerva,1981).

Odrisii

De o reală importanță, până la uniunea de triburi realizată de faimosul Burebista (Boerobista sau Buruista), a fost uniunea de triburi sud-dunărene care au format Regatul Odris. Când se vorbește de geții din Tracia sau când definesc spațiul tracic foarte mulți autori nu reușesc să ajungă la un consens. De exemplu, dacă studiem ce informații avem despre Odriși, aflăm de la unii autori că erau traci, și aceasta pentru că erau în imediata vecinătate nordică a celor ce au emis întâia oară termenul de trac.

Dar, totodată ceea ce știm este că Regatul Odris se întindea peste întreg arealul clasic al Traciei geografice, recunoscute și pomenite relativ des de mai toți istoricii și a reprezentat o uniune de triburi getice în jurul celui mai puternic trib şi anume, tribul Odrisilor. Strămoşii noştri cunoşteau importanţa nucleului puternic şi a forţei concentrate în mâna unei singure elite condusă de o singură persoană capabilă și curajoasă și de aceea Regatul Odris a fost mai întins decât cel al Traciei clasice.

Coif getic sud-dunărean, sec. IV î.Hr.

În timpul expansiunii sale maxime Regatul Odris s’a întins până la Dunăre peste Munții Haemus, a cuprins teritoriul actual al Bulgariei, Dobrogea, Nordul Greciei şi Partea Europeană a Turciei. Cu alte cuvinte acest regat nu putea fi al unui singur trib chiar de ar fi fost condus exclusiv de un trib al locului definit adesea tracic, iar aceasta reiese din spusele istoricului grec Tucidide care consemnează faptul că Teres le’a alcătuit odrișilor un regat mult mai mare decât cel al Traciei. Acest trib getic sau tracic după loc, al Odrişilor şi’a format nucleul în câmpie de’a lungul râului Hebrus (actualul râu Mariţa, pe actualul teritoriu al Bulgariei).

Cele mai importante izvoare ale existenței odrisilor sunt Istoriile lui Herodot (cca. 490-429 î.Hr.), scrierile lui Tucidide (circa 460-396 î.Hr.) și lucrarea „Anabasis” a lui Xenofon, Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică și Polybius, în „Istorii”.
Xenofon (430 – 354 î.Hr) a scris despre obiceiul tracilor odrişi de a organiza curse de cai şi a bea mari cantităţi de vin atunci când avea loc o înmormântare sau o petrecere, această relatare demonstrează faptul că tracii celebrau fiecare eveniment al vieții, începutul (nașterea), cuprinsul (căsătoria) și sfârșitul (moartea), fiind astfel în comuniune cu Dumnezeu și Natura.

Regatul Odris a fost primul care a dobândind puterea în regiune sub un singur conducător, regele Teres I în secolul V î.Hr. (475 – 445 î.Hr.) fiind primul rege care a reușit să unifice sub conducerea lui multe dintre triburile getice. Despre Teres se spunea că şi’a trăit cea mai mare parte din viaţă pe câmpul de luptă, în prima parte a vieții s’a luptat pentru câștigarea independenței regatului său, în a doua parte a vieții s’a luptat pentru întărirea puterii regatului său. El a condus mai multe campanii militare pentru a extinde teritoriul aflat sub controlul său.

Sitalces, al doilea fiu al lui Teres I (431 – 424 î.Hr.) a continuat extinderea teritoriilor sale. El a fost un aliat al Atenei în Războiul peloponesiac, iar în conflictul din 429 î.Hr. din Macedonia regelui Perdiccas II, a invadat cu o armată care a inclus războinici ai triburilor care nu făceau parte din regatul său. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101). Sitalces a participat și la Războiul Peloponesiac, fiind aliat al atenienilor.

După moartea lui Sitalces la putere a ajuns Seuthes I, nepotul lui Sitalces (424- 410 î.Hr.), și a încheiat campania împotriva lui Perdiccas II al Macedoniei și a dublat tributul orașelor grecești de pe coastă. În 411 î.Hr., fără prea mare succes a condus o expediție împotriva Atenei. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101)

Acest rege a renunțat la politica de expansiune teritorială. Un lucru important de precizat este că la odrisi tronul nu era moștenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate.

După moartea lui Sitalces, Regatul Odris a cunoscut perioade succesive de fărămițare și de unificare. De exemplu, pe vremea lui Cotis I (383-359 î.Hr.) a ajuns din nou la o mare înflorire și expansiune. Însă după moartea sa, Regatul Odris s’a divizat în urma unor conflicte interne, iar în anul 341 î.Hr. cucerirea lui de către Filip al II-lea al Macedoniei a fost extrem de ușoară.

Amadocus I (410- 390 î.Hr. aproximativ) a pierdut multe teritorii, după atacurile triballilor. Guvernatorul care a plasat controlul regiunilor pe malul Mării Egee s’a proclamat rege sub numele de Seute II (405 -390 î.Hr.). Cei doi suverani au fost împăcați, încheind împreună o alianță cu atenianul Thrasybulus.
Hebryzelmis (390- 384 î.Hr.)

Cotis I (384- 358 î.Hr.), s’a născut în timpul domniei lui Seuthes I, a preluat puterea prin uciderea predecesorul său. Un reviriment al expansiunii teritoriale și al înfloririi Regatului Odris are loc în timpul lui Kotys I. S’a aliat cu Atena și s’a căsătorit cu fiica ateniana a generalului Iphicrates. S’a aliat cu tribalii împotriva lui Abdera, dar a fost ulterior responsabil pentru pornirea unei rebeliuni. A intrat în conflict cu Atena pentru posesiunea Chersonesului getic (azi Crimeea), aceasta a instigat la revolta împotriva trezorierului lui Miltochite, care a avut succes, dar a condus la un nou tratat de alianță în 361 î.Hr. În 359 î.Hr. s’a aliat cu Filip al II-lea al Macedoniei și în anul următor a fost asasinat de Peithon și Cheracleide de Ainos care au fost proclamați ulterior cetățeni de onoare ai Atena pentru gestul lor.

În final Regatul Odris s’a divizat în urma unor neînțelegeri interne, iar lovitura de grație i’a fost dată de Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru Macedon). Astfel, după prăbușirea Regatului Odris, geții au ajuns sub stăpânirea regilor macedoneni. La moartea lui Cotis, regatul a fost împărțită de cei trei fii ai săi, care s’au antrenat în lupta dintre Atena și Filip al II-lea, dar a ajuns să fie subjugat de acesta din urmă.

Regatul Odris a fost un regat extrem de important care de’a lungul a 100 de ani a reușit să stăpânească teritoriul geților sud-dunăreni.

Dosar: Sofia - Armour Odrysian ȘI Helmet.jpg

Armură și coif de războinic odris. Parte din efectele de înmormântare ale unui aristocrat odris, descoperit în movila de la Golyamata (Big Tumulus), situată între satele Zlatinitsa și Malomirovo, Iambol, în regiunea Yambol, Bulgaria. Este datat la mijlocul secolului IV î.Hr.  și constă dintr’un coif de bronz de tip Chalkidean cu decorațiuni unice de șarpe încolăcit din fier, armura zimțată. Mormântul conținea, de asemenea, săbii, sulițe și capete de săgeți din bronz.

Amadoco II (358- 347 î.Hr. aproximativ) a controlat zona de vest a râului Marița (Hebrus). El a fost urmat, probabil, de Teres al II-lea.
Berisade (358-352 î.Hr.) și fiul său Cetriporo (352-347 î.Hr.), probabil co-regent de la început, au controlat zona de coastă de la Amfipolis și minele de argint;
Cersoplepte (358-341 î.Hr.), ca urmare vârstei tinere sub guvernarea eficientă a lui Charidemus, un grec legat de familia regală, a controlat zona de est al râului Hebrus.
Seuthes III (330-300 î.Hr. aproximativ), s’a revoltat de mai multe ori normelor macedonene de sub domnia lui Alexandru cel Mare și după moartea sa, în 323 î.Hr. și a fost învins de Antipater și Lisimah.

În 320 î.Hr. și’a mutat împărăția în centrul Traciei și a construit o nouă capitală, Seuthopolis, din care resturile cetății sunt acum acoperite de lacul artificial de Koprinka, în apropiere de actualul Kazanlak. Acesta a fost de partea lui Antigonus I împotriva lui Lisimah. Ulterior Lisimah a fost ucis în luptă de către Seleucus în 281 î.Hr. și Tracia trece sub suveranitatea lui Ptolemeu al II-lea. Împărăția a fost astfel supusă invaziei galatenilor celți în 273 î.Hr.

Același tip de armură o regăsim și pe obiectele de artă care reproduc războinicii de stepă. De altfel acest tip de armuri era folosit pe o arie tot mai întinsă și mai târziu după sec I d.Hr. de așa numiții sarmați care au fost imortalizați pe columnă ce istorisește imagistic războaiele geto-romane.

Un rege get pe nume Pleurato este amintit pentru că a învins în 214 î.Hr. regatul celtic Tylis. Apoi Regatul a fost cucerit de Filip al V-lea al Macedoniei în 202 î.Hr.
Ulterior a urmat o serie foarte puțin cunoscută ale unor dinastii getice, până la războiul civil dintre Cezar și Pompei .
Cotis VII (57 – 48 î.Hr.), aliat al lui Pompei;
Fiul lui Rescuporide I (48-13 î.en ), inițial sub tutela unchiului său Remetalce, a fost ucis în luptă împotriva triburilor  getice ale Bessilor, principalele sale revolte anti-romane au fost conduse de Vologeses.
Remetalce I (12 î.Hr. -12 d.Hr.), fratele lui Cotis VII, care, după sfârșitul răscoalei a fost restaurat la putere prin Augustus ca un succesor al nepotului său, care a lăsat moștenitori. La moartea lui, imperiul s’a împărțit între Augustus, fiul Cotis VIII și a fratelui Rescuporide II. În 18 d.Hr. Rescuporide a fost judecat sub Tiberius pentru că l’a întemnițat și ucis pe nepotul său și a murit la scurt timp după aceea în exil în Alexandria.

Antonia Trifena, văduva și fiica împăratului Cotis VIII lui Pontus Polemon I, și fiul său Remetalce II (18- 38) au fost repuși de Tiberius la întreg regat. La moartea fără moștenitori ai Remetalce, la porunca lui Caligula a abdicat mamei.
Rhoemetalces III, fiul lui Rescuporide II și apoi vărul Cotis VIII, și soția sa Pitodoride al II-lea, fiica lui Cotis VIII și Antonia Trifena (38- 46).

După ce Regatul Odris s’a divizat, a ajuns sub clientelatul Romei până în anul 46 d.Hr. când a murit ultimul rege odris, Rhoemetalces al III-lea. După moartea lui Rhoemetalces, Tracia a fost făcută o provincie romană de Claudius .

Conform lui Tucidide, sub regele Sitalkes, regatul a atins maximă expansiune, stăpânind tot litoralul de la Abdera până la vărsarea Istrosului, fiind integrați toți tracii dintre Haemus și Rodopi și geții de dincolo de Haemus, de la sud spre nord. Diodor din Sicilia susține că Strymonul era limita vestică. Tot el îi face un portret regelui Sitalkes, ca fiind înțelept, blând față de supuși, viteaz, atent cu averea statului. Percepea tribut de la populațiile supuse și de la unele cetăți grecești, în valoare de 1000 de talanti. A dezvoltat o armata considerabilă de 120 000 de pedestrași și 50 000 de călăreți.

Relațiile cu sciții s’au deteriorat, după ce Ariapeithes s’a recăsătorit cu o grecoaică, dăruindu’i un fiu, Skyles. Au apărut rivalități între el și Octamasades. Skyles a fost alungat pentru că ducea un mod de viață grecesc, și de aceea primește azil politic de la Sitalkes, asta în timp ce un rival al lui Sitalkes, fiul lui Teres, este adăpostit de sciti. Octamasades a pornit cu o armata spre Tracia, dar datorită înțelepciunii lui Sitalkes, a evitat conflictul printr-un schimb de azilanți. Sitalkes s’a apropiat de greci datorită ascensiunii Macedoniei și controverselor teritoriale dintre regatul sau și Macedonia sub Perdicas al ÎI-lea. Sitalkes sprijină un pretendent la tronul Macedoniei, pe Filip, fratele lui Perdicas al II-lea. De astfel, Sitalkes s’a căsătorit cu o grecoaică din Abdera. În timpul războiului peloponesiac, Spartă și Atena își căutau aliați printre vecini. Regatul Odris încheie o alianța cu Atena, ucigând solii spartani. Astfel, în 431 i.Hr., Nimphodorus, fratele soției lui Sitalkes, primește titlul de proxenos, iar fiului lui Sitalkes i se oferă cetățenia ateniană. Macedoniei i se cedează orașul Therme. În 429 i.Hr., Sitalkes conduce o campanie în Peninsula Chalcidica și se va război cu Macedonia timp de 30 de zile. Însă a fost trădat de nepotul său, cumpărat de Perdicas al II-lea, ce primește mâna surorii sale, Stratonike. În 424 i.en., Sitalkes a murit în lupta împotriva tribalilor, la Delion.

Este succedat de Seuthes, fiul lui Sparadocos, fratele lui Sitalkes. A renunțat la politică expansivă și a dus o politică de conservare a hotarelor. Tucidide menționează că tributul perceput a fost crescut la 400 de talanti, plus daruri. Relațiile cu Macedonia se îmbunătățesc.

În 410 i.Hr., regatul este divizat între doi moștenitori, Seuthes al II-la și Amadocos. Fiecare își caută aliați pentru a o suprimă pe cealaltă. Amadocos s’a împrietenit cu generalul grec Alcibiade, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari greci conduși de Xenofon. Xenofon l’a cunoscut personal și a descris un ospăț de la curtea să. În final, cei doi își normalizează relațiile, iar Amadocos moare în 390 i.en. Regatul își revine temporar sub domnia lui Cotys I, ce reunifica teritoriile. Cotys I este asasinat în 360 i.en. de către un grec. Regatul se împarte în trei regate mai mici.

În 341 î.Hr., Tracia a fost cucerită de Filip al II-lea al Macedoniei (în poză)

https://johnnyshumate.files.wordpress.com/2012/08/philip.jpg

Deși este anexată, Tracia își menține autonomia și dreptul de a bate moneda proprie. În 335 î.Hr., odrisii devin aliați lui Alexandru cel Mare în expediția împotriva tribalilor, iar în 333 i.en., au participat la Bătălia de la Issus împotriva lui Darius al III-lea. Însă treptat, odrisii se răscoala împotriva autorității macedonene în vremea lui Alexandru și Lisimah, printre care una este condusă de Seuthes al III-lea după 326 î.Hr.

Filmul despre Seuthes III, folosiți opțiunea de titrare de la player.

Seuthes a activat după moartea lui Alexandru, intervenind în luptele pentru putere dintre diadohi, acordând ajutor lui Lisimah, fie lui Antigonos. Odrisii au fost eliberați în 281 i.en., după moartea suveranului Traciei, Lisimah. Apar pretendenți ca celții, care atacă Grecia în 279 i.en. și jefuiesc sanctuarul de la Delhi. Deși sunt înfrânți, au rămas în Peninsula Balcanică, fondând Regatul de la Tylis, sub conducerea lui Komontorius. În cele din urmă, după cucerirea Macedoniei și transformarea ei în provincie romană, Tracia de Vest a fost alipită de ea, iar Tracia de Est a rămas regat clientelar, dar autonom până în 46, când a fost transformat în provincie romană.

Variantele antice ale numelui  Θρῄκη (Thrēíkē) THRACE – Θρῇξ (Thrēîks) THRAX

În latina clasică, Tracii şi Tracia erau numiţi în mod curent Thrax (persoana) şi Thracia (diversele regiuni care purtau acest nume: ţara Tracilor, pe cursul mediu al Hebrului (numită şi Bessia), devenită ulterior provincia romană Thracia; apoi dioceza Thracia; întreg hinterlandul Constantinopolei. Mai târziu, în latină s’a scris Tracia (cu T-, nu cu Th-) şi chiar Tratia (de pildă la Anonimul Ravennat), datorită faptului că numele se pronunţa deja Tratsia).

În greaca clasică numele erau Θρᾷξ şi Θρᾴκη . Forma mai veche în latină era însă Thraex, luată din greacă, unde era Θράϊξ (pl. Θράϊκες), iar în dialectul ionic (cel în care a scris de pildă Herodot) Θρήϊξ (pl. Θρήϊκες şi Θρηϊκή, ca nume al ţării). Numele avea o mulţime de variante dialectale ori regionale şi de derivate.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5a/Teritoriul_onomastic_al_elementului_dava_-_Sorin_Olteanu.jpg

 Gama onomastică dintre orașele getice care au sufixul dava, care acoperă Dacia, Moesia, Tracia și Dalmația

Iată, după Decev, formele care apar în diversele izvoare antice:

• Locuitorii (neamul): Θρᾷκες, Θράϊκες, Θρᾶκες, Θρῇκες,Θρήικες,Θρῆκες,Θρέϊκες, Thraeces, Thraces, Trhaces (sic), Traches, Thraces, Threces.

• Singularul lui Θρᾷκες pierdut: Θρᾷξ, Θρᾷχς, Θράϊξ, Θρᾶξ, Θρῇξ, Θρήϊξ, Θρέϊξ Parasite, Trhax, Trax, deșeuri, traex, Threx; folosea se si adjectival în îngrijire în Cazul ea (de mai sus) nubieni persoane zgomot.

• Femininul lui Θρᾷξ, Thrax: Θρᾷσσα, Θρᾷσα, Θράϊσσα, Θρᾶσσα, Θρᾷττα, Θρῇσσα, Θρήϊσσα, Θρέϊσσα, Thraessa, Threissa, Thressa

• Numele ţării tracilor şi al diferitelor regiuni numite de aici: Θρᾴκη, Θρᾴκα, Θρῄκη, Θρηΐκη, Θρηϊκίη, Thraca, Thrace, Thraeca, Thraecia, Thracia, Trhacia, Trachia, Tracia, Threce, Threcia

• Adjectivele derivate de la Θρᾷξ şi Thrax: Θρᾳκιος, Θραΐκιος, Θρῄκιος, Θρηΐκιος, Θρᾳκικός, Θρᾳκήσιος, Θρᾳκῶος, Thracius, Trhacius, Thraecius, Threcius, Thracicus, Thraecicus, Threicius, Thraecidicus, Thracus, Thraecus-derivate adjectivale de la numele.

• Nume de persoană

* feminine: Θρᾳκία, Tracia, Θρᾳκῆς, Θρακίς, Θρᾳκίς, Θρακιδιανή,

* masculine Θρακίτα, Θρακίων, Θρᾳκίων, Θρᾳκυλίων, Thraciacius.

• Thraciscus-hipocoristic de la Thrax.

• Alte forme:
• Θρᾳκίας era numele unui vânt (şi punct cardinal) – Nord. De la acest fapt, Gabriel Gheorghe atribuie numele Traciei și tracilor prin poziționarea lor nordică a vecinilor = Trakie, a geților nordici.

• Θραικιά supranume al Afroditei (Hesyehius).

• tot Θρᾳκίας sau Θρᾴττης (var. ionică a lui Θρᾴσσης) se numea un fel de mineral (de asfalt), la Dioscorides şi la Hesychius.

grecia clasica

Din aceste forme, se poate reconstitui cu certitudine tema cea mai veche: Thrāïk(-es,-a). Ea are o poveste interesantă, scoasă la iveală tocmai de cercetările de tracologie:
Θ-ul iniţial, conform legilor fonetice greceşti, poate proveni din IE *dh sau din *gh ori *gwh (şi nu numai). Pe această filieră s’au concentrat până acum etimologii.

Cum arată Sorin Olteanu, însă într’un articol de pe site, dedicat „palatalei trace” (parte a unui amplu capitol al studiului limbilor trace pe care a decis să’l numească „teoria transcrierilor” încă neabordat serios în lucrările de specialitate), în numele trace litera [θ] transcrie nu aspirata greacă [th], fiindcă tracă nu avea consoane aspirate, ci mult mai probabil un sunet tracic, inexistent în greacă, undeva între [dz] şi [ğ], fie unul din acestea, fie pe amândouă, în dialecte diferite (să’l notăm convenţional prin [ž]).

Este nimic altceva decât acel sunet care, în cuvintele de substrat comune românei şi albanezei, este [dh] în albaneză, dar [dz] în română: viedzure/vjedhullë, dzară/dhallë etc.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b5/Map_of_ancient_Epirus_and_environs.png

Asta înseamnă că deşi grecii spuneau Thraikes şi Thraike, tracii înşişi îşi ziceau mai degrabă Žraik(es), iar regiunea (ori întreaga ţară) era Žraika. O confirmare neaşteptată ne’o dă o inscripţie funerară pusă pentru Flavius Dizala al lui Ezbenus (nume trac neaoş) care, aşa cum spune epitaful, a fost la viaţa lui strateg (comandant de ‘strategie’, o regiune administrativă tradiţională a Traciei) al strategiilor Olynthia, Roimeletike, Dresapaike, Thukysidantike, …seletike (începutul s’a pierdut), Zraike, Athiutike şi Bioletike [aproape toate formate cu suf. –ik(o)].

Zraike nu poate fi decât pronunţia tracă a numelui pe care grecii îl pronunţau, cum am văzut mai sus, Thraike, care a evoluat apoi la formele prezentate la început. Fiind o limbă satәm, numele Zraike provine din IE *g’hrāik(-) (a cărui explicare este deja altă discuţie). Dar este evident că exact acelaşi radical IE, adică *g’hrāik(-), este cel care, prin intermediul altor legi fonetice decât cele trace (anume greceşti), a dat naştere numelui Γραῖοι (cu sufix Γραῖκοι), preluate în latină ca Grai (cu sufix Graeci).

Deci, din perspectivă tracică de data asta, cei de la sud de Tracia erau Graikoi !

Concluzia este că,…numele Tracilor are aceeaşi origine cu cel al Grecilor… cu siguranţă li s’a dat acelaşi nume, probabil de neamurile învecinate. Este una din etimologiile în care Sorin Olteanu crede…Oare de ce nu am fi și noi de acord?

Numele este în mod evident un derivat adjectival cu sufixul ”ik”(o) un sufix comun care a făcut carieră în greacă, unde se întâlneşte la tot pasul, mai ales în adjective de la nume de popoare: de la Ρωμαῖος > Ρωμαϊκος, de la Γέτα(ι) > Γετικός, Δακος > Δακικός, (ca de altfel şi în latină: Geta(e) > Geticus (pronunţat Gheticus), Dacus > Dacicus (pronunţat evident Dakikus) etc) şi în nume de strategii.

Citiți și: DAOII – DAHAE – DIN NEAMUL GEȚILOR SCIȚI

Frigienii

După distrugerea Imperiului Hitit de migrațiile din Marea Egee, printre regate mici apărute ici și colo, frigienii au guvernat Anatolia între 1.250 – 750 î.Hr. Pe lânga aceste multe regate mici, cunoaștem două state puternice, unul este Regatul Urartian, iar celălalt este Regatul Frigian Unit, care a condus platoul Anatolian central.

Inscripții cu hieroglife hitite, sau cuneiforme asiriene, anale Urartiene și scriitori greci clasici au furnizat mai multe informații cu privire la frigieni. De asemenea, ceramica și alte obiecte găsite la site-urile Gordion capitala frigienilor și Pazarli au sprijinit informațiile oferite de textele antice.

Din scrierile istoricilor eleni și lydieni, și, de asemenea, din dovezi arheologice, putem considera că frigienii au provenit din zona Dunării, de unde au migrat în Tracia, iar mai târziu au trecut Dardanele și s’au stabilit în și în jurul Troiei și la scurt timp s’au extins și spre vestul Anatoliei. Din exact aceleași stil de movile funerare găsite în Tracia (Bulgaria de azi) și Gordion, putem urmări rădăcinile frigienilor întâi în Tracia și de’a lungul Dunării.

O parte a problemei în originea frigienilor se află în diverse denumiri date triburilor sau popoarelor care ar fi putut fi frigieni. De exemplu Mushki, care este frecvent menționat în analele asiriene, de multe ori, în legătură cu Tabal, de asemenea, mult timp considerat a fi fost frigieni. Probabil, regatul frigian a cuprins o confederație de popoare, unite împotriva împărăției asiriene. Regatul Urartian a urmat destul de multe ori aceleași politici împotriva asirienilor.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fe/NeoHittiteStates.gif

Nu suntem destul de sigurI încă, când și în care părți din Anatolia frigienii migrat. Cu toate acestea, știm că s’au stabilit în Anatolia Centrală pe un teren care acoperă Ankara, Sinop, Alacahoyuk, Pazarli, Hattusas, Konya și Melidia pe estul Anatoliei și Manisa la vest. În general, știm că frigienii au fost printre acele popoare cunoscute care au migrat sub numele de „Popoarele Marii”, și care au distrus Imperiul Hitit, și care au fost deja slăbită de oamenii Kashka din nord.

Mai târziu, în perioada elenistică, domeniile frigiene au fost administrate de către Galateni, un trib din Europa de Est, și redenumit ca Galatia, totuși acest teritoriu a fost, pentru o lungă perioadă de timp, cunoscut sub numele de Frigia chiar mai târziu în vremurile elenistice.

Oamenii de știință cred că frigienii s’au stabilit ca un regat puternic și puternic numai după sec. al VIII-lea î.Hr.. Pentru că, din sec. al VIII-lea î.Hr. în analele asiriene este menționată o națiune sub numele de Mushki care sunt considerați a fi aceaași cu frigienii. Surse grecești spun că frigienii au existat în Anatolia chiar din sec. al XIII-lea î.Hr.

Iliada lui Homer a furnizat informații în care frigienii au fost prezenți în Anatolia în timpul regelui Priam al Troiei, aproximativ în sec. VII. î.Hr. Pe de altă parte istoricul Herodot, spune că frigienii, înainte de intrarea în Anatolia, au trăit în zona Macedonia și până în acel moment au fost numiți Brygi. Herodot menționează, de asemenea, primii regi, Gordios, Midas și Adrastus și spune că frigienii au trăit pe partea stângă a râului Halys, iar teritoriul dintre Lidia și Cappadocia se numea Frigia. Informațiile furnizate de către Herodot sunt susținută de movile funerare în stil frigian și monumentele găsite în acest domeniu. Ceea ce ne face să credem că frigienii nu au fost niciodată un popor important înainte de sec. VIII î.Hr. este că nicăieri în Anatolia nu s’au găsit monumente sau ceramică specifică frigiană.

Frigienii, între sec. XII – VIII î.Hr., au trăit în Anatolia, în clanuri mici și triburi, însă numai după sec. al VIII-lea î.Hr. au devenit o putere politică și militară însemnată. Cu toate acestea, frigienii nu au fost niciodată în măsură să controleze întreaga Anatolie. De exemplu, una dintre puterile emergente din Anatolia, Regatul Lydiei a supraviețuit în perioada frigiană și nu există nici o dovadă că Lidienii au trăit sub hegemonie frigiană. Un alt punct care ne face să credem că frigienii nu controlau Anatolia în totalitate, este lipsa de orașe frigiene de’a lungul coastelor din Marea Egee și Marea Mediterană. Săpăturile de la orașe antice de pe coastele din Marea Egee și Marea Mediterană n’au oferit nicio urmă de ceramică sau obiecte frigiene.

Ca stat Frigia era la apogeu, sub regele Midas, când Anatolia a fost invadată de un popor venit din nordul Mării Getice. Acest neam a fost cunoscut sub numele de Gommeri în Vechiul Testament, sau Gimmirais în evidențele asiriene și Cimmerois în sursele grecești, ceea ce acum numim Cimerieni. Cimerienii, așa cum a spunea Herodot, au trăit în peninsula Crimeea la nord de Marea Neagră. Când țara lor a fost atacată de sciți, un popor războinic,  în grupuri mari au intrat în Anatolia și distrus Regatul Urartian din Anatolia de Est.

Regele asirian Sargon al II-lea, a susținut mai multe războaie de apărare împotriva Cimerienilor. Un alt rege asirian Asahardon, s’a aliat cu sciții, și au respins Cimerienii din est spre centrul Anatoliei, unde prima dată i’au întâlnit pe frigieni, și i’au învins într’o luptă în anul 676 î.Hr., după care regele Midas s’a sinucis prin consumul de sânge de taur.

O movilă înmormântare la Gordion este considerată a fi a regelui Midas. Organismul găsit în interiorul camerei înmormântare este a unui om scund în vârstă de 60 de ani. Ce a surprins arheologii, care au excavat acest mormânt, a fost lipsa de aur în camera de înmormântare, pentru că regele Midas a fost renumit pentru averile sale imense. Unul dintre motive pentru care nu s’a găsit nimic, ar putea fi că Cimerienii, au jefuite bogățiile lui Midas. În același timp, capitala Gordion a fost arsă și distrusă.

După distrugerea statului frigian, Cimerienii continuă marșul lor spre vest, distrugând și jefuind multe orașe Ionice, inclusiv Milet și Smirna. Invazia Cimmeriană a durat 80 de ani, iar această perioadă de 80 ani în Anatolia a fost cunoscută ca o perioadă de teroare și frică. Regele Asirian Asarhaddon a dat Cimerienilor o grea lovitură în anul 679 î.Hr., dar a rămas  poporul care a cucerit Lydia condusă de regele Alyattes în 609 î.Hr.

Cimerienii

În urmă cu mai bine de 3000 de ani, aceşti kimmerios sau kimmerioi (cum i’au numit istoricii elenii) locuiau un teritoriu imens, de la Caucaz şi Marea Azov, la Nord şi Nord Vest de Marea Neagră, în Basarabia de astăzi, în Crimeea dar şi în Deltă şi în nordul Dobrogei noastre. Teritoriul ocupat de aceasta populație cimeriană, după toate probabilitățile, s’ar fi aflat în Basarabia de astăzi, pe ambele maluri ale Prutului, în zona Deltei Dunării și în Crimeea.

Ei se învecinau cu geții dunăreni la vest, în timp ce la răsărit de cimerieni se aflau scyții. Numele lor s’a păstrat aici încă din timpuri preistorice, până în secolele XII î.Hr.-XI î.Hr, când scyții veniți în urma lor le’a luat locul în zona șesurilor, în timp ce cimerienii din celelalte zone de relief au continuat să rămână sub alt nume.

Unii spun că cimerienii ar fi stăpânit toate aceste pământuri începând din veacul al XVI-lea î.Hr., dar și de către alții undeva mai aproape de noi între sec. XII-VIII î.Hr. Există dovezi certe că cimerienii au locuit în Dobrogea noastră, statui menhir sau cele de tip Tanagra fiind asimilate culturii cimeriene de mari personalităţi ale arheologiei româneşti precum profesorul Ion Pâslaru, de la Mangalia.

Așadar, câteva secole bune au controlat pământurile pe care astăzi locuim, deși originea cimerienilor este încă neclară. Mari autori antici, precum Herodot îi leagă de traci şi de geţi, cu aceştia spunându’se că ei s’ar fi înrudit. Alţii i’au apropiat de iliri sau de iranieni, câți istorici atâtea teorii.

Cert este însă faptul că în secolul VIII î.Hr. ei își încep exodul provocați sau alungaţi din stepa nord pontică şi din celelalte ţinuturi din jurul Mării Negre de un alt popor, cel al scyţilor, aflaţi în plin apogeu.

Scriitorii antici greci vorbesc de asemenea, de tribul trerilor că ar fi avut origini cimeriene, și că prin secolul XII î.Hr.  fiind un trib cimerian de la Dunărea de Jos, condus de puternicul basileu și războinic Conanes (Conan Barbarul după unii istorici occidentali) și care ar fi avut reședința la Halmyris (loc. Dunavăț, județul Tulcea), precum și de triburile de costoboci și de carpi sub numele cărora puternicul neam al cimerienilor și’ar fi continuat existenta.

Strabon îi identifică pe cimerieni cu cimbrii:

”Cimbrii trebuie să fi ajuns într’una din campaniile lor până pe malurile lacului Meotis, iar Bosforul Cimerian a fost numit după ei, întrucât cimbri și cimerieni sunt două nume ale aceluiași neam.” (Strabon, Geografia, VII 2.2)

Sub presiunea getică la vest și scytică la est, cimerienii îşi abandonează vechile ţinuturi şi pornesc cel mai probabil pe linia Dunării spre centrul Europei, iar alții în Anatolia. Exodul lor în sudul Mării Getice, a fost provocat cu siguranță de unele triburi de Geți și scyți, neînțelegerile între triburile geților era notorie, iar în migrarea lor aceștia au distrus statul Frigian. Frigienii la rândul lor erau tot geți, brigii migrați din zona Balcanilor peste Bosfor.

Pe această hartă momentul 1000 î.Hr. este dat ca migrare a cimerienilor, deși alte surse ne vorbesc de migrarea lor mai târzie prin 700 î.Hr., dar cum am văzut pe harta europeană homerică prezentată mai înainte cimerienii erau deja în Europa la începutul primului mileniu î.Hr.

Herodot:

„Ei (Cimerienii) probabil au trăit în zona de nord a Mării Negre”, dar încercând să definească patria lor originală, mai precis prin mijloace arheologice, sau chiar să stabilească data ”expulzării” din țara lor de către scyți, nu au fost până acum complet lămuriți oamenii de știință.

Dar studiind documente datând câteva secole mai devreme decât cele ale lui Herodot, cum ar fi sursele de informații din timpul lui Sargon I (suveranul Imperiului Akkadian, aprox. 2371 î.Hr. – 2315 î.Hr.), s’a constatat faptul că aceștia identificau Cimerienii că traiesc la sud, mai degrabă decât la nord de Marea Neagră.

Vor ataca mai întâi Asiria, iar regele Sargon al II-lea va fi ucis de către ei. În jurul anului 695 î. Hr. cimerienii cuceresc Frigia, iar celebrul rege Midas, bogatul Midas se otrăveşte pentru a nu fi capturat.

Cimerienii atacă mai târziu regatul asirian Urartu şi pe regele acestora Esarhaddon (Asshardaron), fiul lui Senacherib şi nepot al defunctului Sargon II. Ajutat de scyţi, Asshardaron îi învinge în bătălia de la Hubushna, din anul 673 î.Hr. Treptat, cimerienii se retrag şi vor continua să lupte împotriva regatelor din Asia Mică, cum este cazul Lidiei.

Sînt înfrânţi de neamuri noi, mai puternice sau sunt asimilaţi de către acestea. Nu dispar cu totul, dar legendele au pus stăpânire pe povestea reală a cimerienilor.

Ramificații posibile

Herodot considera Cimerienii și ”tracii” strâns legați, scriind că ambele popoare au locuit inițial pe malul nordic al Mării Negre, și ambele au fost strămutate în 700 î.Hr., de către invadatorii din est. Întrucât Cimerienii ar fi plecat din această patrie de baștină prin sud-vestul Caucazului, ”tracii” au migrat spre sud-vest în Balcani, unde au stabilit o cultură de succes și de lungă durată.

Taurii, locuitorii vechi din Crimeea, sunt uneori identificați ca un popor legat tot de Cimerieni și mai tîrziu de Taurisci.

Istoricii premoderni au afirmat coborârea celților sau germanilor din cimerieni, argumentând similitudinea Cimerienilor, cu Cimbri sau Cymry.

Iată ce spune Coelius prin gura lui Horaţiu (c. II, c.XXI, la Horat. Epod. XVI):

”Şi nici Germanii sălbatici nu au putut fi îmblânziţi de invazia Teutonilor şi Cimerienilor cu ochi albaştri (este vorba de invazia Teutonilor şi Cimerienilor oprită de Marius în 102 şi 101 î.Hr. la Aix şi Verceil, n.t.).

Ei îşi duc viaţa sub Polul Nord, după cum ne transmite Vitruvius (arhitect roman din sec. I î.Hr,, autor al unui preţios tratat de arhitectură, n.t.) sunt foarte corpolenţi, au piele albă, firul părului drept şi roşiatic, ochii de culoarea cerului albastru şi au sânge mult; ca urmare a unei îndestulări umorale, sunt foarte rezistenţi la geruri.

În timp ce cei care trăiesc în regiunile sudice sunt mult mai scunzi, sunt bruneţi, au părul ondulat, ochii negricioşi, au picioarele betege şi sânge puţin.”

În întreaga Europă există neamuri (mai ales în Nord) care şi’au descoperit (real sau nu) un filon cimeric. Merovingienii, strămoşii regatului franc afirmau în secolele VII – VIII d.H că se trăgeau din tribul sicambrilor (sugambri), un grup de cimerieni veniţi cu mii de ani în urmă de la Gurile Dunării, din Dobrogea noastră.

Este puțin probabil ca să fie proto-celtici sau proto-germanici intrați în Europa de Vest abia în al VII-lea secol î.Hr. Formarea lor a fost frecvent asociată cu Epoca Bronzului Urnfield și Culturii Nordice din epoca bronzului.

Este, totuși, posibil ca pe o scară mică (în termeni de populație) secolul VIII î.Hr migrația geților-cimerieni să fi declanșat schimbări culturale, care au contribuit la transformarea culturii Urnfield în Cultura Hallstatt, inaugurând epoca fierului europeană.

Mai târziu, resturi de grupuri de cimerieni s’au răspandit în țările nordice și pe râul Rin. Un exemplu este tribul Cimbri, considerat a fi un trib germanic de origine din Himmerland (daneză veche Himber) regiunea de nord în Danemarca.

Citiți și: ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

Sursa:  Gh. Stefan (coord.), Izvoare privind istoria României, vol. I, Bucuresti, 1964, Hristo Danov- Tracia antică, Bucureşti, 1976, Chadwick, John. The Decipherment of Linear B. New York, Cambridge UP, 1958,  soltdm.com,  ancientanatolia.com,  johnnyshumate.com, romaniaapocrifa.blogspot.ro, academia.edu, archive.is,  spartacustitanul.blogspot.ro, romanianhistoryandculture.com, ancient.eu

 

ILIADA, EPOPEE GETICĂ

Geții Troieni

Iliada ca sursă a protoistoriei poporului român

În urmă cu circa trei milenii, poemele homerice făceau, ultimele, elogiul vechii lumii trace. Lume a cărei mareție începea să apună într’o aură de mister, păstrându’și însă neatinsă puritatea timpurilor străvechi – în timp ce lumea greacă progresa mereu și neîntrerupt, devenind, încet dar sigur, un prim etalon al antichității clasice.


Tracii s’au estompat în continuare și din ce în ce mai mult, deoarece persistau în stadiul unei civilizații arhaice, intrând dupa un mileniu în aria cuceririlor romane, pentru ca imediat apoi să ajungă pentru un alt mileniu în acel areal al marilor migrațiuni devastatoare. Însă – asta o vom vedea de îndată! –, nu fusese dintotdeauna așa.
1- Subiectul epopeei Iliada
Subiectul primei epopei a lui Homer, Iliada, ne este dezvaluit de poet odata cu obisnuita invocare a Muzelor -, chiar din primul sau cant si din primele sale versuri:
“Canta zeita, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima cruda ce-aheilor mii de amaruri aduse…”
(Cintul I / versurile 1 si 2 din editia definitiva a lui George Murnu)
Este vorba, asadar, de tracul Ahile, personaj localizat spatial catre Gurile Istrului.
Epopeea ramane ca epopee doar prin extensia sa (16.000 de versuri); temporal insa, ea zugravind numai o mica parte a celor zece ani –, atat cat se pare ca au durat, in realitate, luptele aheilor de sub zidurile trace ale Troiei.
2- Cine au fost, in fapt, tracii?
Pentru vechii greci, a fi trac avea o certa valoare de simbol; ceea ce era sinonim cu faptul de a dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui: ostean desa-varsit, posesor al unui suflet care si-a pastrat nealterata puritatea timpurilor stravechi. Se ajunsese pana acolo incat, elinii – ca semn al stralucirii – isi cautau in vechime ascendente genealogice trace, uneori chiar cu specificarea unei aumite sor-ginti geto-dace! Un exemplu ar fi insusi zeul razboiului, Ares, cel nesatul de lupte, care, potrivit unor legende, era originar din Tracia. Mai mult, fiica sa, Penthesileea, traia pe pamanturile din stanga Dunarii; iar atunci cand tatal sau a pacatuit cu zeita Afrodita si a fost surprins de Hefaistos, zeul s-a refugiat in razboinica Tracie.
Ascendente trace si-a gasit pana si comandantul suprem al aheilor, Agamemnon, pentru ca sa nu mai vorbim de Licurg, zis chiar Tracul, ce nu facea exceptie fata de ceilalti greci care asociau virtutile eline de cele ale tracilor din acel nord – indepartat si misterios –, considerat ca sorginte a tuturor obarsiilor.
Ahile, cel-iute-de-picior, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea trac, atestat fiind – asa cum am mai spus – ca avand sorgintea spre gurile de varsare ale Istrului, acolo unde tatal sau, Peleu, era rege. Si, deloc intamplator, poetul poetilor ii descrie pe traci abia in al zecelea cant al cartii sale, tocmai in scopul vadit de a le asigura o aparitie total stralucitoare –, ceea ce nu ar fi reusit prin insiruirea comuna de la inceputurile povestirii sale. E vizibil ca, la Homer, care se pare ca ar fi trait prin secolul al IX-lea i.H., civilizatiile minoica, cretana si traca, reprezentau in fapt vechile civilizatii ale batranelor timpuri eroice; cu un plus evident pentru tracii care-i erau contemporani. Din cartea elenismului, Iliada, aflam cum ii vedeau grecii pe acei traci:
“Tracii, veniti de curand, se afla la marginea oastei;
Resos li-i Domnul, odrasla lui Eioneu, si-i acolo.
Caii vazutu-i-am eu, n-au seama de mari si de mandri,
Albi ca zapada sunt ei si la fuga sunt repezi ca vantul.
Si ferecat ii e carul cu aur si argint, si mai are
Arme grozave de aur ce par la vedere-o minune.
Dansul cu ele a venit. Parca nici nu se cade pe lume
Oamenii arme de aceste sa poarte, ci numai zeii…”
(C. X / v. 420-427)
Dar, cand oare sa fi avut loc asemenea lupte desfasurate parca in cadrul unei aceleiasi familie de neamuri? Arheologii spun, incepand cu Heinrich Schliemann, ca Troia homerica ar fi facut parte din perioada bronzului timpuriu, incadrandu-se perfect intr-o civilizatie dezvoltata – concomitent si in mod paralel – pe toata platforma continentala “greceasca”, dar prelungita pe intreaga puzderie de insule si insulite din Marea Egee. In acest conflict al anticilor – sustin ei –, nu ar fi fost nicidecum vorba de o infruntare a unor civilizatii diferit evoluate pe scara istoriei.
3- Razboiul troian s-a desfasurat spre amurgul protoistoriei
Grecii revendica total posesiv, si deci inutil, razboiul troian ca fiind un razboi grecesc, al lor propriu. Dar, de fapt, in perioada respectiva ei nu existau ca popor bine determinat. Marele creuzet in care s-au format grecii propriu-zis i-a cuprins in reteta si pe acei dorieni (v. dory=lance) care, venind tot din Nord, ca un al treilea val de migratori din aceeasi zona boreala, au inceput sa navaleasca in Peninsula abia dupa distrugerea Troiei de catre ahei –, nume generic, cuprinzandu-i nu doar pe acei bine preci-zati ahei, ci si pe ionieni; ambilor mai spunandu-li-se, tot in ansamblu, argieni sau danai. S-a mai admis ca, in principiu, dorienii au aparut pe scena istoriei la ~ 100 de ani dupa caderea Troiei, deci cam in secolul al XII-lea i. H. Prin urmare, in vremurile desfasurarii epopeei Iliada, inca nu existau greci, iar istoria nici macar nu incepuse.
Ne aflam, temporal, intr-o perioada de tranzitie in care incep totusi sa se iteasca primii zori ai istoriei. Fierul e pomenit in Iliada numai de cateva ori si doar episodic:
“Prin cheutorile platosei varful de fier se prelinse”
(C. IV / v. 121, 131 si 475; C. VII / v. 137)
Treapta de dezvoltare a eroilor homerici corespundea, desigur, si cu aceea a stramosilor nostri geto-daci. Cu totii erau direct participanti la conflict. Amintim ca bunurile erau inca stapanite in comun (v. oranduirea gentilica) -, dar se intrevede nasterea proprietatii private (cu o impartire pe clase) prin cedarea de surplusuri catre barbatii obstii care aduceau deosebit de mari servicii comunitatii. Asta ar rezulta si din discursul marelui Ahile, care se opune ca bazileul atrid Agamemnon sa mai fie rasplatit in plus fata de cele care in mod normal fusesera primite inainte de la comunitate:
(C. I / v. 119-122) “… Atride,
Cel mai slavit intre oameni si mai ahtiat dupa avere,
Cum si de unde sa-ti deie barbatii ahei o rasplata?
Bunuri prea multe de-a obstii noi nu stim pastrate niciunde”
Chiar daca perioada razboiului Troian ramane in continuare destul de controversa-ta, s-a ajuns totusi la un oarecare consens asupra unui interval destul de precis in situ-area conflictului, anume: rastimpul cuprins intre secolele al XII-lea si al XIV-lea i. Hr.
4- Protagonistii razboiului troian au fost, in realitate… tracii!
Stiut lucru e faptul ca cetatile de pe coasta Asiei Mici – in frunte cu Troia, considerata ca un prim obiectiv al razboiului – au fost infiintate in cea mai mare parte a lor de tracii numiti dardani. Din celalalt sens, am vazut, civilizatia aheiana tinea tot de un acelasi tip, asa-zis tracic, al bastinasilor “mediteraneani” de o banuita origine pasto-rala pelasga, despre care stim foarte putin. Dar, aproape cu siguranta, toate populatiile Peninsulei fusesera atrase de un climat generos, ca si de pasunile bogate. Si chiar de nu erau chiar traci-traci, aheii desigur ca isi facusera un stagiu migrator in Tracia.
Homer ni-i insiruie, printre luptatori, pe tracii care participau la confruntare:
-Din partea aheilor, traci sunt mirmidonii -, apoi, mai greu de identificat, alte semintii:
“Din Eubeea sufland a manie abantii, din Halchis
Si din Eretria, din Histiea cea darnica-n struguri,
Si din Cherint de la tarm, din nalta cetate Dionul,
Si din orasul Carist si locuitori din Stire –
Fura condusi de-a lui Ares ortac Elefenor, feciorul
Lui Halcodonte, mai marele abantilor tari de virtute.
Iuti si cu pletele-n spate dau zor dupa dansul abantii
Plini de razboinic avant si cu suliti de frasin intinse,
Gata sa dea in dusmani si platosa sa le sfasie”
(C. II / v. 530-539; C. II / v. 770)
-Din partea troienilor, traci sunt luptatorii lui Rhesos – amintiti deja –, dar si ceilalti:
“Oaste mai mare, mai vajnica n-am pomenit eu ca asta…”
Peste troieni era Domn al lui Priam fecior, incoifatul
Hector, osteanul maret. Sub el ostira barbatii
Cei mai viteji si mai multi si gata la lupta din suliti.
Iar pe dardani ii ducea capitanul razboinic Eneas,
Al lui Anhise fecior si al dalbei zeite Afrodita”
(C. II / v. 791; C. II / v. 808-812)


Prin urmare, se pare ca acest razboi troian ar fi fost, in realitate, o oarece “afacere” intre aceiasi traci; in plus cu un banuit iz de piraterie venit din ambele parti: un trac din Troia, pe numele sau Paris, o fura pe Elena, sotia unui alt trac (Menelau era doar frate cu tracul Agamemnon) si-i lasa pe spartani nu doar fara frumoasa lor regina, ci si fara o mare parte din multele lor averi. Agamemnon, foarte suparat de incalcarea sfintelor legi ale ospitalitatii familiei sale; dar mai cu deosebire prin faptul ca toate fu-sesera puse la cale de fiul regelui Priam, acela care domina Helespontul si prin asta nordul Marii Egee, se pune in fruntea unei coalitii peninsulare de corabieri si porneste distrugerea incomodei Troia. Un act de piraterie ce ajunsese, ca si azi, la nivel statal…
Cel putin, asa rezulta din acuzele razboinicului trac Ahile aduse lui Agamemnon:
“Nu de necaz pe troieni am venit eu cu armia-ncoace,
Spre a ma bate pe-aici, doar nu mi-s troienii de vina;
Nu mi-au rapit ei cirezi, nici bunuri cumva de-ale mele
Nu mi-au stricat ei, nici roadele-n tara barbatilor Ftia
Cea cu pamant roditor, ca la mijloc sunt stavile multe,
Muntii cu umbre pe vai si marea cu clocot de valuri;
Ci ne-am luat dupa tine, sfruntate, ca tu sa te bucuri,
Ca razbunam pe troieni noi, pe fratele tau si pe tine,
Cel far-de-obraz….” (C. I / v. 150-158)
5- Iliada – o veritabila Capsula a timpului
Grecii au refuzat sa recunoasca preluarile facute de la vechile populatii meditera-neane, bastinase, in ciuda faptului ca arheologii – si in primul rand Arthur Evans – au aratat ca acel coif al lui Hector, descris de Homer, apare intocmai pe o cupa de metal din insula Creta.
Reamintim ca insula Creta, dealtfel ca si Sparta, erau considerate de sorginte traca. Dar si scutul lui Aias, ori arcul lui Pandaros, au putut fi identificate pe vasele descoperite la Hagia Triada. Ei bine, aceeasi greci, au recunoscut dintotdeauna preluarea de la popoarele trace, vecinele lor de la nord, atat a poeziei, cat si a muzicii.
Asemenea atitudini, uneori inexplicabile, pot fi insa cu usurinta trecute cu vederea daca luam in considerare ca, tot grecii, au cautat permanent sa pastreze pentru viitorime bunurile morale si materiale la care a ajuns civilizatia lor –, intocmai ca intr-o veritabila capsula a timpului. Ca, dupa circa trei milenii, culmea, romanii sa repete performanta printr-o aceeasi tendinta (v. Sa fie oare manastirea Voronet o “capsula a timpului?”, capitol din Enigme in jurul nostru – anul 1998, Silviu N. Dragomir).
Iliada e, dincolo de poezie, o fresca unitara, intocmai ca un tablou veridic al unei lungi epoci. Acest tablou-poem ne apare ca o imbinare maiestrit ticluita, un veritabil testament, in care se poate intrezari permanenta grija de a lasa posteritatii invatamintele si experiantele de veacuri ale unei civilizatii care a preluat de la altii, dar a si adaugat de la sine un sumum de lucruri si fapte ce merita consemnate peste veacuri.
In realitate, suntem in fata unor teribile adevariri. Protoistorice, as zice. Si, deloc intamplator, poetul Chateaubriand, atunci cand – constrans de imprejurari – a anuntat ca-si vinde faimoasa lui biblioteca, spunea ca va pastra numai o singura carte: Iliada.
6- Modalitati comune ale tracilor, dar si ale romanilor, de a iesi din crize
In primul rand, va trebui sa observam – peste mii de ani – un acelasi mod de a se cauta depasirea unor mari si catastrofale conflagratii militare. Astfel, ajunsa aproape de pieire din cauza prea multor pierderi, armata coalitiei ahee nu mai vede nici o posibilitate sa iasa din criza militara in care se zbatea de noua ani, in afara doar de a apela, in ultima instanta, la intelepciunea unui inalt prelat:
“Mortii ardeau sumedenii pe ruguri. Si-n vreme de noua
Zile, prin lagar, zburara sagetile dumnezeirii.
Dar. intr-a zecea, pofti Peleianul la sfat ostasimea…
<Cred, o Atride, ca noi o sa fim nevoiti sa ne-ntoarcem
Iar inapoi ratacind, dac-o fi sa scapam de la moarte,
Caci deopotriva ne secera oastea razboiul si ciuma.
Sa intrebam dar un preot ori un zodier sau pe unul
Care-i de vise talmaci, ca si visele vin de la Zeus,
Ca sa ne spuna de unde-i inversunarea zeului Apolo?
Cearta-ne oare dorind juruite prinoase ori jertfe?
Au poate arsura de fripte mioare si capre alese
El dobandind, ar voi de la noi sa-si abata urgia?>
Zise si-ndata sezu. Dar iata, se scoala-ntre dansii
Fiul lui Testor, intaiul si fala prorocilor, Calha,
Care stia cate-au fost mai demult, cate sunt, cate fi-vor
Si carmuise ale aheilor vase pe mare spre Troia…”
(C. I / v. 51-70)
Iata ca, intamplator sau nu, dupa trei mii de ani, Stefan cel Mare, a carui oaste era si ea “secerata” de multimea turcilor, apeleaza la sfaturile inteleptului calugar Daniil Sihastrul, incercand astfel sa obtina victoria militara prin umila supunere la vrerile divinitatii.
Sigur ca oricine ar putea obiecta realitatea ca astfel de practici au fost – atat spatial, cat si temporal – comune si multor altor vechi si mari conducatori de osti care ajunsesera la ananghie…
Sa sapam mai adanc…
Ne tot plangem, pe umerii celor care au ragazul sa ne asculte, ca nu dispunem de suficiente date despre trecutul indepartat al poporului nostru. Dar, nici nu ne omoram prea mult cu cautatul -, exceptand, poate, arheologia. Iliada poate fi doar un simplu exemplu de patrimoniu universal ramas inca neexplorat de romani. Fie si macar ca opera de arta, Iliada a fost sondata pentru prima data abia prin anul 1938 (?!) de catre Nicolae Cartojan (v. Legendele Troadei in literatura veche romaneasca). In mod cu totul curios, epopeea este considerata de istorici ca o simpla poezie pe care – nu-i asa? – nu te poti bizui ca pe fapte reale, certe; dar, culmea, intr-un acelasi timp se admite de catre poeti ca ea este doar stramosul poeziei europene si, ca, in realitatear fi doar vorba de o pura istorie… romantata. Ca sa vezi…
Ori, nimeni nu vrea sa vada – in afara unor incercari anterioare si timide ale isto-ricului Nicolae Densusianu – daca nu cumva aceasta epopee este posibil, ca intocmai oricarei arhaice opere de arta (fie ea cetate, monument, stela funerara s.a.) sa mai contina, in plus, o seama de date si situatii care, peste milenii, s-ar fi putut pastra ne-alterate de timp -, in cazul in speta comportamente, proceduri sau obiceiuri bine con-turate la popoarele carora le este premergatoare: traci, geto-daci, protoromani, romani.
Este o justificare a unei pareri personale ca printre putinele semnale de comporta-ment uman venite din trecutul nostru – ma refer la protoistorie, ca la cea mai adanca investigare posibila – si in completarea creatiilor populare: basme, credinte, eresuri, poezii, colinde, oratii, blesteme, descantece s.a., s-ar putea foarte bine sa apelam si la cele 16.000 de versuri ale primei epopei homerice, din care semnalam doar cateva.
a) Rolul Divinitatii la traci si la romani. In viziunea homerica, punand in discutie doar Iliada, desfasurarea intamplarilor pamantesti trebuie urmarita nu doar in inlantuirea lor pur omeneasca, ci si sub aspectul rolului Divinitatii. Pentru vechii traci nu era indeajuns de clara motivatia pentru care – viteaz fiind si dreptate avand –, puteai totusi foarte usor sa pierzi o batalie din cauza unei vointe imuabile, de nepatrus, atribuita pe atunci lui Zeus. De asta, poate, multimea jertfelor facute zeilor la tot pasul de-a lungul intregii epopei homerice. Dar, tot asa, pentru romanii deveniti intre timp crestini, trebuia neaparat si adeseori adus jertfe lui DumneZeu. Si, poate, tot de aici, prinosurile ca si bisericile inchinate de catre voievozii nostri (v. Stefan cel Mare s.a.) lui Dumnezeu, dupa fiecare batalie castigata; chiar daca ea, adesea, era obtinuta numai prin merite militare si prin insasi dreptatea cauzei.


Este vorba de acea credinta ramasa permanenta la poporul roman, anume ca succesul si reusita in oricare dintre actiunile omenesti depind, in ultima instanta, nu doar de valoarea individuala, ci si de ajutorul acordat de DumneZeu. Intocmai ca odinioara la traci, de Divinitate. Ca sa nu mai vorbim de jertfele animaliere care se mai aduceau in plin secol al XIX-lea de catre populatia rurala – asisderea ca odinioara la traci – cu precizari asupra rasei (pasari, ovine s.a.), caracteristicilor animalului sa-crificat (alb, negru, tanar etc.), modului de impartire a jertfei (ce anume din jertfa ia preotul, ce ia gazda s.a.). Sau, chiar de catre noii Domnitori la solemnitatile de inscau-nare. Este consemnat istoric faptul ca Voievozii munteni, atunci cand veneau cu intreg alaiul de incoronare la Biserica Bunavestirii de la Curtea Veche, erau intampinati de un cioban dinainte ales si frumos imbracat care jertfea un berbecut alb chiar pe treptele bisericii, pentru ca astfel noul voievod sa paseasca inca de la intrarea in lacas peste sangele ofrandei. Toate asemenea obiceiuri pagane nu pot fi gasite in crestinism.
b) Constiinta jertfei si imanenta mortii. Ahile Peleianul, intocmai celorlalti eroi traci, consimte foarte usor la pierderea bunului suprem – care este Viata -, pentru indeplinirea marilor teluri ideale cum ar fi Gloria si Onoarea:
(C. XXI / v. 106-113) “… Dar acuma
Nu va scapa cu viata nici unul din cei care zeul
O sa mi-i puie in mana-naintea cetatii, nici unul,
Oricare-o fi din ai vostri, necum feciorii lui Priam,
Mori si tu, frate, si taci. De ce te mai vaeti zadarnic?
Doar a murit si Patrocle, si ce esti tu fata de dansul?
Cata la mine si vezi ce mandru sunt eu si ce mare;
Tata mi-i Domn si viteaz, iar mama zeita, si totusi,
Vai, si pe mine m-adulmeca moartea si soarta
Nebiruita pe veci. Dimineata, namiaza ori seara
Are sa vie o vreme, cand unul si mie-o sa-mi curme
Firul vietii, cu lancea lovindu-m-aci ori cu arcul…”
Acel “mori si tu prietene” vine de la o subliniere a unei simple stari conflictuale, de razboi. Nici nu se punea in discutie problema unei “prietenii” intre Ahile si Hector. Era vorba linistirii invinsului ca in lupta, acesta e “Datul”, in care Datul = Soarta.
O glosare asupra datoriei si a imanentei mortii la traci si geto-daci, in pandant cu aceea de la noi, ar fi inutila. Vedeti Solul Dac, precum si zicatoarea: Ce tie ti-e scris, in frunte ti’e pus!

Supunerea tracilor in fata imuabilului.
Luptatorii ahei, desi cu mult mai multi (intre 120-140.000 de soldati) si foarte motivati (doar luptau pentru „cauza dreapta” a pedepsirii unei mari ofense aduse uniunii lor tribale), sunt mereu invinsi de mult mai putinii luptatori troieni (circa 50.000 de soldati), care aparau (culmea!) nedreptatea si raptul. Era, desigur, un curs evident de ilogic al conflictului. Totusi, ei accepta faptul (!), intocmai ca pe o hotarare imuabila a Divinitatii:
“Mare si grea e osanda ce-mi dete parintele Zeus,
Neinduratul. Desi se-nvoise cu semne ca-n tara
Nu m-oi intoarce de-aici inainte ca Troia s-o spulber,
Totusi acuma s-a pus sa ma-nsele grozav, ma sileste
Calea spre tara s-apuc rusinos dupa pierdere multa.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic…”
(C. II / v.109-114)
Intocmai, o atitudine asemanatoare reiese dupa trei milenii si in cazul moldovenilor din acea pisanie a lui Stefan cel Mare de la Razboieni, prin care acesta isi asuma infrangerea, indiferent de nedreptatea sortii: “…sculatu-s-a puternicul Mahomed, imparatul turcesc, cu toate ale sale rasaritene puteri; inca si… Laiota venit-a cu toata tara lui cea basarabeasca; veniti sa jafuiasca si sa prade Moldova. Si au ajuns pana aici la Paraul Alb, iar noi Stefan Voievod cu fiul nostru Alexandru venit-am inaintea lor si am facut cu dansii mare razboiu in luna iulie in 26 zile, si cu ingaduinta lui Dumnezeu biruiti fura crestinii de catre pagani, si cazura acolo mare multime de ostasi…”.
O nemaipomenit de smerita recunoastere in fata unui nedrept, dar imuabil, destin.
d) Participarea femeilor la jocul sortii: Moarte, sau Glorie si Onoare. Inca din protoistorie, femeile au participat cu daruire, abnegatie si o totala supunere la hazardul razboiului, acest (uneori) funest joc. Cat de teribil-umana e descrisa zbaterea prea-frumoasei Elena, a celei alteori numita “catea nerusinata”, din clipa in care sotul ei, Paris, paraseste campul de lupta si se refugiaza ca un las in palatul sau din Troia:
“Mi-ai si venit din razboi, mai bine piereai tu acolo,
Biete, rapus de acel care-mi fuse barbat inainte.
Tu te mandreai altadata ca-l poti dovedi pe Menelau
Oricum te-ai bate cu el, cu virtutea, cu bratul, cu lancea.
Hai si pofteste-l acuma din nou pe viteazul Menelau
Si te masoara cu el. Ba eu te sfatuiesc sa te-astamperi,
Pofta de harta sa curmi si sa nu mi te-apuci nebuneste,
Lupta pieptisa sa dai cu Menelau, ca nu cumva-ndata
Sulita-i sa te doboare…” (C. III / v. 425-433)


Nu este necesar un efort prea mare pentru ca sa poata fi vazuta, in pandant, atitudinea femeilor de luptatori moldoveni aflate intr-o situatie oarecum asemanatoare. Amintiti-va, rogu-va, de rolul mobilizator al acestora din Mama lui Stefan cel Mare…
e) Cavalerismul trac fata de cel romanesc. Iliada ne supune atentiei cel putin doua cazuri evidente ale vechiului si binecunoscutului cavalerism. In timpul infruntarii directe dintre tracul Glaucos Hipolohianul si aheul Tidid Diomede, luptatorii invoca parintii si stramosii pana cand ei observa ca au o… aceeasi ascendenta! –, astfel ca inceteaza lupta si voios isi dau mana:
“<Hai dar sa facem schimb de arme-intre noi ca sa stie
Toti de pe aici ca ne leaga o prietenie straveche.>
Asta vorbira amandoi, sarira din care si mana
Prieteneste si-o stransera si intarira credinta”
(C. VI / v. 119 –236)


Un eveniment cumva asemanator, dar petrecut intre doi mari capitani beligeranti, i-a pus fata in fata pe comandantul trac Hector Priamidul si pe capitanul de oaste ahe-ul Aias Telamonianul. Ei se luptara atat de crunt si indelungat in fata propriilor ostiri, incat i-a apucat… inserarea! –, iar la propunerea crainicilor ambelor tabere, convenira sa inceteze ostilitatile. Spuse atunci “incoifatul” Hector catre Aias, incheind:
“Hai sa ne facem si daruri, un schimb de slavite odoare,
Ca intre ahei si troieni sa zica de noi oarecine:
<Vrajba ce mistuie vieti, silitu-i-a la inclestare,
Dar se desprinsera ei impacati amandoi ca prieteni>
Astfel ii zise si spada tintata-n argint i-o intinse,
Teaca impreuna cu spada si chinga-i frumoasa de piele.
Aias ii dete si el un serpar sclipitor de porfira.
El dup-aceea se-ntoarse-napoi intre ahei la corabii”
(C. VII / v. 44-304)
Au trecut trei milenii de la aceste dovezi ale cavalerismului trac, iar domnitorii Vasile Lupu din Moldova si Matei Basarab din Valahia, incetand un intreg sir de lupte si nenumarate ostilitati, dadura in final mana si isi daruira unul altuia marete biserici…
f) Democratia militara la traci si la romani. Romanii au mostenit de la traci democratia militara, ea fiind atestata, cu un ultim popas actual al sau doar in jocurile paramilitare, precum Calusarii sau Junii Brasovului. Insa, desigur, democratia militara functiona curent la traci din moment ce Ahile, fiind nedreptatit, se putea adresa astfel bazileului Agamemnon, maimarele ostirii:
“Tu betivan, tu obraz de dulau sperios ca si cerbul!
Nici cu ostirea te bizui vreodata sa iesi la bataie,
Nici sa te-atii panditor de dusmani cu vitejii de frunte
Dintre ahei, ca te temi sa nu dai de primejdia mortii.
Doar ti-e mai bine sa huzuri in tabara noastra cea larga
Si sa despoi de-a lui daruri pe cine-ti graieste-mpotriva.
Crai care storci pe supusi, domnind peste netrebnici…”
(C. I / v. 222-228)
Din fosta democratie militara traca s-a mai pastrat la romani doar acel drept al boierilor de a lua parte inaintea luptei la alegerea strategiei generale; ca si – in cazul refuzului acestui drept din partea Domnitorului –, de a-si decide propria lor retragere din batalie. Asta, intocmai legendarului Ahile, care o vreme nu a mai participat la lup-te, fiind nemultumit (am aratat) de comandantul sau, Agamemnon. O astfel de procedura este ades intalnita la romani prin parasirea Voievodului de catre marii boieri, participanti pe cont propriu la lupte; un exemplu fiind dat chiar prin parasirea lui Stefan cel Mare de catre boieri la anul 1476: “Toata Moldova (o spune scrisoarea din 21 august 1476) mustrand pe Domnul ei de tiranie si cruzime, a refuzat cu totul de a se aduna in jurul lui, zicand ca nu s-a purtat niciodata ca Domn, ci ca un chinuitor calau…”. Numai astfel, parasit de toti ai sai, Stefan a fost infrant la Razboieni. Ulterior, procedura venita din timpuri batrane a inceput sa fie considerata – in mod impropriu – ca o tradare; deoarece vechea uzanta a democratiei militare incepuse sa fie considerata de domnitori ca un gest de razvratire fata de “unsul lui Dumnezeu” (!?) –, astfel ca in cele din urma a disparut cu totul. Astazi, ea mai persista – asa cum am mai spus -, doar in unele jocuri de tipul paramilitar: juni sau calusari.
g) Scrierea din perioada homerica. Exista in Iliada o referire – doar una singura, in toata intinsa epopee – la scrierea ce era practicata in acele timpuri protoistorice. Este vorba despre misiva trimisa de regele Proitos din Argos, catre socrul sau, rege in Tracia (!), incredintata chiar transmitatorului, Belerofonte, protejat al zeilor, cu o indicatie expresa ca acesta sa fie ucis imediat la sosire, dupa citirea scrisorii:
“Dar se feri sa-l omoare, din teama de sus, il trimise
Tocmai in Licia, unde pieirea sa-si duca el insusi
Semne de moarte scriind o multime pe-o placa-ndoita
Si poruncind s-o arate craiescului socru sa-l piarza…”, iar apoi:
“Cum el ajunse in Licia, tara udata de Xantos,
Craiul acolo voios il cinsti cu ospete de noua
Zile si jertfe de noua juncani ii aduse pe-altare.
Doar intr-a zecea, cand zorile trandafirii rasarira,
El incepu sa-l intrebe, ceru chiar dovezi ca sa vada
Ce fel de sarcina-i dete iubitul sau ginere Proitos,
Cand a primit el tablita-ndoita cu semnele mortii…”
(C. VI / versurile 167-170, iar apoi versurile 172-178)
Desi semnificatia cuvintelor din original: “semata lygra” -, apare ca neindoielnica, ea a fost secole la rand pusa sub semnul indoielii, deoarece insasi dezvoltarea si inaltul nivel de civilizatie atins in mileniul al II-lea i. H. erau contestate. Abia descoperirile arheologice din Creta, ca si din Pyros, au atestat existenta miilor de asemenea tablite cu inscrisuri, printre care unele intocmai scrisorii din Iliada, care fusese indoita in sistemul roman de mai tarziu –, practicat, se vede, tocmai spre a putea fi sigilata.


Apare extraordinar de relevanta insasi ideea existentei unor corespondente posibile intre sudul Greciei si centrul Traciei, asta inca din plina perioada homerica. Nu trebuie uitat ca, la Congresul antropologilor de la Berlin (5-12 august 1880), cand in fata a peste 400 de savanti Thorma Zsofia a prezentat descoperirile arheologice semnaland uluitoarele asemanari intre semnele culturii Turdas – Valea Nandrului cu scrierile din Troia sau Cipru (v. lucrarile Ilios a lui Schliemann si Cypern a lui Cesnola), se facuse deja pasul spre ideea ca scrisul din perioada homerica ar putea fi identic cu acela din Dacia. Era, reamintesc, anul 1880! Dar, savantii nostri au tacut…
In zilele noastre, o alta cercetatoare romanca, Viorica Mihai, sustine ca scrierea geto-daca ar deriva dintr-o scriere silabica dovedita ca ar fi fost folosita si in cultura Garla Mare, exact intre anii: 1600-1160 i. H. Dar, savantii nostri tac in continuare…
i) Date certe care pot fi gasite in Iliada. Din epopeea studiata rezulta in mod cert ca, inainte de Iliada, mai activasera in Peninsula si o sumedenie de alti poeti traci; dintre care cei mai importanti fusesera: Orfeu, Musaios si Tamiris. Deci, chiar inainte de Iliada, tracii obisnuiau sa cante intamplari eroice stramosesti. Cand trimisii lui Agamemnon, Fenix, Aias si Ulise, propusi pentru a trata impacarea regelui cu Ahile, acestia, mergand la cortul eroului:
“Ei il gasira pe-Ahile cu armia lui la corabii;
Sta veselindu-se acolo cu dulcele sunet din lira-i
Cea cu calusul de-argint, frumoasa si mestesugita,
Prada luata de el la spargerea Tebei, cetatea
Craiului Vultur. Canta, veselindu-se, fapte viteze…” (C. IX / v. 183-187).
In epopee mai poate fi intalnit faptul ca tactica militara aplicata de beligeranti era cu precadere aceea a luptelor eroice singulare, adeseori cu provocari explicite si facute in mod expres. Totusi, la un moment dat – intr-o situatie speciala, de varf – se intrevede necesitatea unei noi strategii, aceea a formarii unui sistem numit ulterior “arici” de catre antici:
“Gata cu pieptul sa-nfrunte potopul troian si pe Hector
Lance cu lance-ngradind si scutul de scut razimandu-si
Coiful in coif si barbat de barbat laolalta-n ostire
Se-nghesuiau…” (C. XIII / v. 124-145)

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/02/09159-3278700640_683444c9cb_o.jpg


Respectiva tactica, izvorata din certe necesitati strategice, stringente, va fi pusa la punct de hopliti si dusa la desavarsire de “falangele” macedoniene inchise, ca si de “testoasa” romana la asedii. O aplica si Stefan cel Mare la Razboieni cand, ramas cu prea putini luptatori in fata puhoiului turcesc, aseaza intocmai astfel carele si sulitasii.
Tot asa, multa vreme, in lipsa unor certe izvoare documentare nu s-a prea stiut cum era in evul mediu impartita oastea la noi. Putem acum afirma, totusi, ca grosul ostirii din Tarile Romane – gloatele, iar nu roatele – erau formate ca si cele ale tracilor din Iliada. Explicitam: oamenii trebuie ca erau randuiti dupa fratrii (zone) si neamuri, asa fel ca zona (ex. sucevenii, romascanii etc.) sa dea sprijin zonei, iar neamul (ex. satul, familia) sa dea sprijin neamului. Neindoielnic este faptul ca tracii incepusera inca de pe vremea Iliadei sa aplice respectiva tactica propusa de batranul si versatul Nestor lui Agamemnon, in ceea ce priveste organizarea gloatelelor:
Chibzuie bine, o, Doamne, si tu si de altii asculta; Nu este de lepadat un cuvant ce eu ti-l voi spune:
Armia tu intocmeste-ti acum dupa neam si-nrudire,
Neamul pe neam sa s-ajute la lupta si ruda pe ruda.
Asta de faci, Agamemnon, si daca te-asculta danaii,
Sti-vei tu care din frunte si care din gloata-i netrebnic”
(C. II / v. 355 – 360)
j) Crestini inaintea crestinismului… Aceasta afirmatie care a bulversat multa lume, in special pe istoricii-functionari de astazi, a dat nastere la deosebite si aiuritoare speculatii. In realitate, nu se pune problema de a discuta dogmatica crestina (cel putin de catre noi), ci este vorba de unele constatari de aparenta sporadica facute in special cu privire la acele obiceiuri pe care crestinismul cu siguranta ca le-a preluat din alte vechi religii -, prin foarte cunoscutul fenomen de sincretism (v.). Cum altfel, de pilda, am putea intelege o anume procedura folosita si azi la inmormantarile crestine, atunci cand mortul este in toate cazurile asezat cu picioarele spre usa de intrare a casei si este scos exact intr-o aceeasi pozitie, asa cum ne spune in Iliada chiar Homer, prin gura lui Ahile, inca de acum circa 3.000 de ani inainte de crestinism:
“Mie incalte nu-mi poate tihni nicidecum inainte
Nici bautura, nici hrana, caci mort mi-e prietenul, zace
Bietul in cortul intins cu talpile-ntoarse spre usa…”
(C. XIX / v. 207 – 209)
Dar, in Iliada gasim zeci de asemenea obiceiuri crestinesti (v. priveghiul s.a.).
Putina istorie nu strica…
In poemul Iliadei, sunt foarte multe referiri la tracii de la Istru, din acel nord inde-partat, printre care le putem aminti si pe cele de la inceputul cantului al XIII-lea:
“Dupa ce duce pe Hector si oastea-i asa spre corabii,
Zeus ii lasa pe ei sa-si poarte necazul si greul
Luptei apoi, iar el cata cu ochi luminosi mai departe
Tari si noroade sa vaza, pe traci care-nstruna sirepii,
Pe hipemolgii slaviti, bautorii de lapte, pe mizii
Care de-aproape se bat si pe abii cei plini de dreptate”
(C. XIII / v. 1 – 9)
Chiar la inceputul cantului respectiv, Homer ni-i precizeaza ca fiind traci, pe iubitorii de cai, pe hipemolgii din nord-estul Marii Negre, populatie pelasga foarte cunoscuta prin faptul ca se hranea in buna masura cu lapte de iapa (a se revedea in acest sens basmul Fat-frumos fiul iepei, cules de Mihail Eminescu); pe mizii localizati intre Carpati si Dunare (a se identifica drept o populatie strabuna a viitorilor misieni, coborati in corpore spre Asia Mica); precum si pe abi, o alta populatie, desigur tot traca, tot nordica -, dar ramasa deocamdata neidentificata. Sau:
“Repede-Ahile purcede spre fiul falos al lui Pires
Rigmos, barbatul venit din a Traciei rodnica tara…”
(C. XX / v. 468-469)
Sunt prea multe referirile la traci spre a mai putea fi cuprinse intr-un simplu material ca acesta. In Iliada mai poti afla cum se nasteau tracii. Tot in Iliada poti afla cum cresteau, dar si cum erau educati ei. In Iliada se poate vedea cum se casatoreau, cum luptau si cum mureau tracii. Tot asa dupa cum, de asemenea, in Iliada afli despre mesele tracilor unele detalii surprinzatoare. Astfel, dupa ce Nestor il salveaza pe Mahaon, fiul lui Asclepios (este cea mai veche lauda adusa tagmei medicilor, din proto-istorie) si il invita la cortul sau, batranul ii ofera acestuia o masa de refacere pe care le-a pregatit-o Hecameda, frumoasa carliontata:
(C. XI / v. 610 – 625) “…Ea le-ntinse o masa
Dalba, strunjita, cu negre picioare, si-o tava de-arama;
Spre a da gust udaturii, ea puse intr-insa o ceapa,
Miere galbuie si sfanta faina de orz si alaturi
Puse-o mandrete de cupa, de Nestor adusa de-acasa.
Cupa cu tinte de aur batuta era si-avea patru
Toarte lucrate de jur imprejur cu podoabe de aur,
Doi porumbei ciugulind; sta cupa pe doua picioare.
Altul abia de pe masa cu-o mana putea s-o ridice,
Plina fiind, dar Nestor putea fara truda s-o tie.
Prinse s-amestece-n cupa vin negru din Pramne femeia
Cea ca o zana de mandra, si branza de capre sa farme
Cu un razus de arama, sa presure alba faina;
Si bautura gatind, ea indata-i pofti ca sa beie.
Dansii baura si dupa ce-si stinsera-a setei arsura,
Stau veselindu-se-n cort cu vorb-amandoi impreuna”
Iata o mostra de modul in care aheii isi ospata musafirii in vase pe care noi, astazi, le socotim nefunctionale, intocmai celor gasite la sapaturile din straturile „Cucuteni”. Peste toate, nu poate fi minimalizata puterea de abstractizare a vechilor traci.
Ca sa nu mai vorbim de multe alte realitati ale Iliadei -, din care aflam ca tracul Eneas facea parte dintr-o familie care era permanent in conflict cu a celuilalt trac, Priam. Prin similitudine, amintiti-va de indelungile confruntari de la noi intre familiile Danestilor, din Ordinul Pamantenilor (sau al Bisericii Valahe), cu Draculestii, din fostul Ordin al Templierilor, cavaleri de import.
Mai amintiti-va de tracul Eneas, un protos al Iliadei, care vorbea cu siguranta limba sa traca atunci cand – invins fiind -, a plecat din Troia. El desigur ca vorbea o aceiasi limba cu care si-a refacut traiul si ginta in tara de adoptiune: in Latium (!).
De aici rezulta clar ca latina era o limba de sorginte traca –, rezultand, iara-si-iara, ca latinii vorbeau o limba traca, intocmai asa dupa cum si stramosii nostri vorbeau o aceeasi limba traca; bine-inteles ca, ambele, cu inerente evolutii avute in paralel…
Daca istoricii nostri, cu aptitudini pur functionaresti, nu vor sa admita ca Homer si Virgiliu aveau minime cunostinte istorice, ar trebui cel putin sa recunoasca – macar asa, din bun simt -, ca cei doi mari barbati ai omenirii traisera prin acele timpuri; deci cu doua-trei mii de ani mai aproape de intamplarile din peninsulele greaca si italica.

Înainte de final vă invit să vedeți sau să revedeți încă un filmuleț care întărește spusele lui rapsodului Homer, ce se pare că a unit într’o mare epopee povestioarele unui mare popor get:


De aceea consider ca, citind Iliada ca pe o sursa a protoistoriei poporului român, ne stă în putere să lămurim destul de bine măcar o parte din enigmele țesute în jurul comportamentului strămoșilor traco-geto-daci, dezvaluindu’ni’se structurile lor, acum parcă mai inteligibile, pe care să le descifrăm măcar atât cât ne permite nivelul actual de cunoaștere și, în nici un caz să neglijăm intuiția; numai astfel reușind să integrăm intr’o evolutie credibilă spiritualitatea străbunilor noștri direcți.
Dar, asemenea constatări au mai fost făcute și de către alți autori, fie și numai, oarecum sporadic, fiind cazul sa’l mai amintesc aici pe Nicolae Densușianu.
Deci, pentru a reciti Iliada in sensul propus, nu este neapărat nevoie sa’mi platiti drepturi de autor; în schimb putând aprinde la biserica două lumânari: una la Morți, deoarece tracii mureau încă în plina lor glorie, iar alta la Vii, deoarece, indiferent dacă multora le place sau nu, astăzi noi suntem chiar urmașii lor direcți mostenindu’le si comportamentul și limba.
O puteti face liber, iar daca nu, nu!

Sursa: ceascadecultura.ro

Citiți și: ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

GEȚII-SICULI (SECUI !) ȘI GEȚII-AUSONI (OȘENI)

Siculii și o altă Terra Siculorum care îi intrigă pe românii anilor 2015, din vatra unde există o mare densitate de cetăți getice, poate cea mai mare, peste 70 de cetăți, are reverberații încă nebănuite acolo unde Apulii de la Alba Iulia (Apullum) modernă, poartă și azi amintirea lor în regiunea Puglia, din Sudul Italiei.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/map.gif
Precum Puglia, Sicilia duce la rândul ei, numele siculilor și în ziua de azi.
Sicilienii („Sikeloi „de la numele presupului rege Siculo, „Sikelos” în limba greacă) sunt unul dintre popoarele considerate indigene din Sicilia de grecii care i’au găsit când au ajuns pe insulă in 756 î.Hr.
Arheologic este indicată ca „siciliană”, toată proto-cultura din Sicilia (epocile cuprului, bronzului și începutul epocii fierului). Este afirmată o origine continentală a sicilienilor, larg susținută de istoriografia clasică, dar este încă subiect de dezbatere.
Sursele antice consideră în primul rând identificarea locului de origine a diferitelor popoare pre-elene din Sicilia. Astfel de informații, sunt luate în considerare de către istoricii moderni și arheologi care nu par să fi ajuns la concluzii fără echivoc.
Istoricul Tucidide, în Istorii, la începutul narațiunii expediției ateniene, nefericite pentru Sicilia, descrie diferitele grupuri etnice care locuiau pe insulă înainte de sosirea colonistilor greci: conform mitologiei, cei mai vechi locuitori într’o parte a țării ar fi fost ciclopii și Lestrigonii, a căror origine se admite că nu există informații viabile. Tucidide, totuși, consideră că aceste ființe mitice ar fi fost urmate de Sicani care, în timpul său, au trăit în partea centrală a Siciliei.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/sicilia_xy.jpg
După căderea Troiei, un grup de troieni au scăpat pe nave de vânătoarea aheilor, ar fi acostat pe coastele Siciliei și și’au stabilit sediul la frontierele de vest ale Sicanilor, ce ar fi constituit locuitorii Elimi; cetățile lor erau Erice și Segesta. Apoi, printre ei, s’au amestecat un grup de Focesi, venind de la Troia.
În ceea ce privește sicilienii, Tucidide a crezut că au originea în peninsula italiană și condus de Opici, mulți vor veni în Sicilia, la Elimi după căderea Troiei. Sicilienii (siculii) au respins și au învins Sicanii în partea de sud și de vest a insulei și au trăit cea mai bună parte a Siciliei 300 de ani înainte de colonizarea greacă.
Tucidide spune literalmente:
„Sicilienii au mers în Sicilia din Italia – în cazul în care au supraviețuit – pentru a evita și conflictul cu Opicii. O istorie spune că probabil, au așteptat momentul potrivit, au trecut pe plute în timp ce vântul bătea puternic, dar acest lucru nu va fi singura oară, probabil, a fost doar modul lor de debarcare. Există încă sicilieni în Italia; și într’adevăr, regiunea a fost numită, „Italia”, de la Italo, unul dintre sicilienii care au avut acest nume. Ajuns în Sicilia cu numeroase armate la luptă și i’a învins pe Sicani, i’au izgonit spre sudul și spre vestul insulei, și denumirea Sicania au schimbat’o în aceea de Sicilia. Treptat, ei au ocupat cea mai bună parte a țării, pentru aproape 300 de ani, până la venirea elenilor în Sicilia; și încă ocupau regiunea centrală și de nord a insulei.” (Tucidide, Istorii IV, 2)
Istoricul Diodorus adaugă că sicilienii din Italia ar ocupa zonele eliberate de Sicani ca urmare a unei erupții a Etnei și după o serie de conflicte, vor veni la încheierea de tratate care a definitivat granițele teritoriilor reciproce.
Potrivit lui Dionis din Halicarnas, sicilienii au fost originari din Lazio. Conform acestei declarații, unii istorici ai secolului al XIX-lea consideră greșită presupusa lor origine indo-europeană, plasându’le între popoarele italice antice aborigene, pe lângă Veneti, Liguri, Sarzi, Nuragi și alții.
Dionis din Halicarnas, în istoria sa de antichitati romane, de fapt, vorbește despre sicilieni ca primii oameni care au trăit în zona Alba Longa , orașul lui Romulus si Remus, de unde au fost alungati de băștinași și aliații lor Pelasgii, în urma un război lung. Unele locatii care au devenit Pelasge ca Antemnae, Fescennium, Falerii, Pisae, etc. Saturnia, a fost ocupate inițial de sicilieni, în timp ce un cartier din Tivoli, care păstrează încă numele de Siciliano, ar fi avut loc în timpul lui Dionisie.
Băștinașii, cu toate acestea, s’ar fi extins la râul Liri, luând numele de latini, de la regele care ar fi scurtat durata războiului troian.
„Se spune că cei mai vechi locuitori ai orașului cu vedere la câmpie și mare, care era acum locuit de romani, sunt sicilienii, și că este o populație barbară și indigenă. Nimeni nu poate însă spune cu certitudine despre lucruri, dacă înainte orașul a fost cucerit de către alt neam sau au fost locuitori aborigeni. Ei au intrat in posesia lui după un război lung, după ce au îndepărtat locuitorii anteriori. (Traducere: Istoria Romei antice (antichitatea romană) din Dionis din Halicarnas, editat de F.Cantarelli, Milano 1984).
„Orașul care a dominat pământul și toată marea, și în care acum trăiesc romanii, potrivit cu ceea ce este amintit, se mai spune de vechii sicilieni barbari, de ascendența lor indigenă; că aceștia ocupau multe alte regiuni din Italia, și au plecat într’o zi fără multe documente sau pe ascuns, iar printre altele unele nume amintesc de sicilieni, indicând casele lor vechi”. (Dionisie din Halicarnas I, 9;. II, 1)
Sub presiunea ”aborigenilor”, sicilienii vor traversa sudul Italiei și apoi strâmtoarea, până la acomodarea lor în insulă, unde au intrat în contact cu Sicanii.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/siculi.gifDionis din Halicarnas ne oferă o indicație cronologică precisă, precizând că trecerea sicilienilor se va întâmpla după căderea Troiei. Pasajul se referă la Dionisie, cu toate acestea, avizul Ellanico de Lesbos , în schimb, stabilește evenimentul cu trei generații înainte de războiul troian (în anul 26 al preoției de Alcyone la Argo), susținând că peste cinci ani, ar trece două flote, prima din Elimi fugind de Enotrii, a doua de Ausonii respinși de Iapigi; împăratul lor fiind miticul Sikelos care ar fi dat insulei numele său, stabilindu’se în regiunea Etna.
Potrivit lui Dionisie chiar nativi Sicani, ar fi originari dintr’o zonă din apropierea râului Sikanos din Iberia. După sosirea presupusă a Sicanilor, potrivit lui Dionisie, Sicilia, care a fost numită anterior Trinacria, a luat temporar numele de Sicania.
De asemenea, Antioh din Syracusa spune că populația Sikelos (siculii) ar fi asemănătoare cu Enotri; sicilienii au fost conduși de Enotri și de Opici, și un alt fragment povestește sosirea Sikelos din Roma, la Regele Enotrilor, Morgetes; această afinitate era bazată pe o pretinsă rudenie cu Sikelos, Italos era fratele lui sau tatal regelui Siciliei.
Antioh din Siracuza ne spune că:
„Regiunea, care acum se numește Italia, a avut înainte numele Enotri; câtva timp regele lor a fost Italo, iar apoi a schimbat numele lor în Itali; Italii sub Morgetes, au fost numiți Morgeti; mai târziu, el a fost un Sicul, care a divizat oamenii, care erau apoi Sicilienii și Morgeti; și Italii au fost cei care erau Enotri”. (în Dionis din Halicarnas , 1,12)
Găsim confirmarea acestui citat din Philistus la Dionis din Halicarnas, datând imigrarea siciliană optzeci de ani înainte de războiul troian, și ar identifica sicilienii, cu o populație din Liguria urmași de Umbriani și Pelasgi, a căror Lider mitic Sikelos a fost fiul lui la fel legendar, Italo.
Varrone consideră sicilienii originari din Roma, deoarece multe au fost asemănările dintre limba latină și a lor.
Servius, în contrast cu predecesorii și contemporanii săi, au considerat că sicilienii au venit în Sicilia de la Roma. El scrie că un oraș mitic a fost numit „Laurolavinia”, prin fuziunea numelor Laurentum și Lavinium, si au stabilit reședința la Siculos.
Chiar și Pliniu cel Bătrân, menționat de Virgiliu, consideră sicilienii printre cei mai vechi locuitori ai Lazio, care au fost ulterior conduși de alte popoare indigene, în Sicilia în jurul secolului al XV î.Hr.
„Locuitorii săi (Lazio) s’au schimbat de multe ori, în mod alternativ în timp: aborigenii, Pelasgii, Arcadienii, Sicilienii, Auruncii, Rutuili; și, peste Circeo, Volscii, și Oscii Ausoni (oșeni): ajungând la acești oameni numele de Lazio mers la râul Liri. (Traducere: Pliniu cel Bătrân, Istorie Naturală, traducere și note de A.Corso, R.Mugellesi, G.Rosati, Torino 1988).
Ellanico de Lesbos (citând pe Dionis din Halicarnas (I 22,3), a declarat că trei generații înainte de războiul troian (apoi în jurul 1270 î.Hr.), Ausonii au fost conduși de Iapigi.
Sub îndrumarea lui Siculo, regele lor, au așteptat în țara vecină, Sicania.
Potrivit lui Antioh din Syracuse (de asemenea, menșionate de către Dionis din Halicarnas (I 22,5)), cu toate acestea, Enotrii i’au indepărtat pe Ausoni din Sicania, care au ajuns acolo înaintea barbarilor (Sicanii) din insula.
De origine ”indo-europeană”, Ausonii (Aurunci = Auronici = Auruni = Ausuni) , existau deja în jurul anului 1600 î.Hr., considerat începutul epocii bronzului mijlociu. Ausonia a fost pe teritoriul ce se întindea la sud de Lazio, până în Calabria, locuită pe terenurile din Campania până la râul Sele; Enotrii au trăit pe teritoriul din sud și în actualul Japigi Puglia (s’au alăturat unei alte populații Enotri, care au fost Choni). Dintre aceștia, Ausonii și Enotrii reprezintă, potrivit unor surse, cele mai vechi popoare italice dominante și au avut începând din sec VIII î.Hr stabilitate teritorială.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/carte_guerreromanoaurunce_345avjc.pngPotrivit mitologiei, în jurul anilor 1400 î.Hr., un grup condus de Ausonii Liparo ar fi ajuns pe insula Lipari și ar fi stabilit și fondat o cetate numită Lipara (pe ruinele căruia s’a reconstruit Castelul Lipari) și un stat care a rezistat între 1240-850 î.Hr., doar pentru a fi violent a distrus și reconstruit nu. În jurul 1270 î.Hr., unii dintre Ausoni au emigrat din Campania în Sicilia.
Picturi etnologice din nordul Ausoniei din secolul VII î.Hr. arătau că e locuit și de Osci, oameni cu caractere diferite și populații diferențiate de dialecte și teritorii, inclusiv Ausonii ocupau numai versantul sudic al Munților Ausoni și Aurunci. Ei sunt adesea confundați cu auruncii, cel puțin la început, în ciuda faptului că relatările ne indică că au fost două populații distincte.
Trebuie menționat că Strabon spune că pe teritoriul mlaștinilor Pontice vechi, identificabil cu formarea poporului Ausonilor, au ocupat coasta Campaniei, dar care mai târziu a fost ocupat de Osci (identificabili cu Volscii).
Confuzia datelor menționate de istoricii antici este evidentă atât la Pliniu cel Bătrân, cât și la Solino, care citează în Lazio (vechiul Vetus Latium), de asemenea, Sicanii, între popoarele unite la Monte Albano.
Solino le considera printre cele mai vechi populații de oameni Aborigeni, cu Auruncii, Pelasgii și Arcadienii. Sicanii sunt amintiți în „Eneida” lui Virgiliu în calitate de aliați ai Rutulilor, Auruncilor, Sacranilor; Aulus Gellius și Macrobius își amintesc de Aurunci și Pelasgi.
O istorie a originii sicilienilor din Liguria se află la Ștefan din Bizanț, care citează un pasaj din Ellanico, și Silius din Italia.
Ca urmare a acestor legături, a fost detectată de către istoricii moderni prezența numelor de orașe ca Erice, Segesta și Entella în Liguria. Ștefan din Bizanț și Hecataeus citează, de asemenea, un oraș iberic numită „Sikane”, când Liguria ar fi fost condusă de Sicani.

DIN ISTORIA FURATĂ A GEȚILOR

Adevărata obârşie a poporului român și istoria neamului, este ţinută sub obroc tocmai de cei care ar trebui să fie cei mai îndârjiţi apărători ai adevărului istoric şi identităţii neamului, plătiţi cu ”banul văduvei”. Deşi dovezi arheologice şi scrise sunt nenumărate pe teritoriul de azi al României, dar şi primprejur nu sunt pomenite nici măcar la ”fapt-divers” prin manualele de istorie.

Câteva date despre ”mileniul de întuneric”, dintre secolele III şi XIII, vin în ajutorul celor spuse. Câteva răscoale s’au întins pe toată perioada stăpânirii romane în Dacia.

De ce sunt ele importante în devenirea noastră?

Pentru că aceasta este perioada în care ADEPȚII LATRINISMULUI, afirmă că s’a produs romanizarea geților din Dacia, inclusiv a celor din exteriorul provinciei supuse.

Victoria finală a lui Traian din anul 106 d.Hr., când, după cum spune Winston Churchill, Decebal ”pe care nu’l putea învinge decât moartea, ce nu pătează onoarea”, încolţit de romani îşi curmă viaţa, și pune capăt războiului.

”Capul şi mâna dreaptă i’au fost tăiate şi înfăţişate lui Traian care a dispus să fie trimise imediat la Roma, ca dovadă a desăvârșitei sale victorii. La Roma, capul acestui vajnic erou al antichităţii a fost expus pe una din scările de piatră ce urca pe colina Capitolinului, pe aşa numitele trepte ale Gemoniei”, cum scrie Horia Ursu, în ”Traian”, Editura ”Albatros”, Bucureşti, 1971, ed.a II-a Ed. „Mirabilis”, Tip. Semne, Bucureşti, 2004, spuse preluate de Valeriu Popovici-Ursu în ”Adevărata obârşie a poporului român”, p.51.

Tactica şi metodele pe care le’a utilizat Traian pentru înfrângerea geților sunt cele prezentate de Simion Lugojan în Columna lui Decebal, ”De bello Dacico”, Ed. de Vest, Timişoara, comentarii Pirtea Maria, Oradea, 2006 şi „Dacii la ei acasă”, Ion N. Oprea, Ed. PIM, Iaşi, pp. 222-255 – eliminarea elitei, a comandanţilor, sacerdoţilor, medicilor, astronomilor, scribilor, în măsura în care nu au prea putut.

”După imaginea de pe Columnă, spune Valeriu Popovici-Ursu, p.52 din cartea citată, în care un soldat arată lui Traian capul decapitat al unui conducător, rezultă că Traian, a promis premii pentru fiecare comandant ucis. Prin exterminarea elitei se urmărea îngenuncherea poporului învins, ca apoi să’l subjuge şi să’l deposedeze de toate bogăţiile.”

Serbările de la Roma, după înfrângerea temporară a geților, nu ar fi avut fastul descris în literatura timpului. Serbările organizate au durat 123 de zile, timp în care convoaiele prădalnice au cărat tezaurul geților cu cei 50.000 de geți luaţi sclavi şi gladiatorii pe care aveau să’i vândă sau siliţi să lupte în arenele romane, pentru distracţia gloatei adunate şi satisfăcute.

Străini de istoria noastră ”la aniversarea a 1900 de ani de la moartea eroului nostru naţional, Decebal, în 2006, în loc să’i ridicăm o statuie regelui Decebal, i’am ridicat statuie lui Traian, cuceritorul şi distrugătorul spiritualităţii şi civilizaţiei multi-milenare a poporului român!”, scrie indignat şi îndreptăţit Valeriu Popovici-Ursu.

Despre ce au însemnat războaiele cu geții, este redat conţinutul unui document inedit, niciodată citat ori comentat în toată cultura română până acum, susţine profesorul Popovici, scrisoare a IV-a trimisă de Caius Plinius Cecilius Secundus, cunoscut sub numele de Plinius cel Tânăr – c. 61- c. 113 – conţinută în a VIII-a carte de scrisori, începute probabil din 108 d.Hr., către Caninius, iubitul său fiu (Iordanes, Despre originea şi faptele Geţilor. Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001. Studiu introductiv, autor G. Gheorghe, pag. XVIII-XIX):

”Foarte bine faci să te pregăteşti să scrii despre războiul cu dacii. Căci unde mai găseşti un subiect atât de actual, atât de bogat, atât de vast, în sfârşit atât de plin de poezie şi cu toate că faptele sunt adevărate, atât de fabulos?
Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu’şi pierde deloc nădejdea; şi pe deasupra, despre sărbătorirea a două triumfuri, unul pentru prima oară asupra unui popor până atunci neînfrânt, celălalt – pentru ultima oară.
O singură, dar extremă dificultate, şi anume că este o teribilă cutezanţă să te măsori cu aceste fapte în poezie, chiar pentru talentul tău, care poate atinge totuşi sublimul şi poate să se ridice până la înălţimea celor mai măreţe opere.
O dificultate mai este şi aceea că numele proprii barbare şi sălbatice, în primul rând chiar acela al regelui, nu sunt potrivite cu versurile greceşti.”

Ce rezultă din această scrisoare, referitoare la poemul privitor le faptele puse în discuţie, traducere de Liana Manolache în volumul Opere complete Ed. Univers 1977 ?

”Când Decebal a realizat că nu va mai putea rezista mult la cea mai mare concentrare de forţe a Imperiului Roman din întreaga sa istorie împotriva sa şi’a adunat ”Consiliul de stat”, compus din casta sacerdotal-regală a sarabilor, din care proveneau regii şi sarcedoţii geţilor şi le’a cerut să jure că nu vor lăsa răgaz Imperiului Roman până nu’l vor distruge, până nu vor rade Roma de pe faţa pământului”, că altfel nu poate fi înţeleasă fraza lui Plinius – ”un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu’şi pierde deloc nădejdea”, sunt traduse din Anuarele geţilor întocmite de Carlo Troja, publicate de către Neigebaur, care detaliază alte şi alte întâmplări ale timpului.

Că lucrurile chiar aşa au stat, iar nu altfel, spune Valeriu Popovici, că altfel, cine’şi mai formulează speranţe pentru lumea de aici, după moarte, reiese şi din ”succesiunea şi înverşunarea” cu care, ani mulţi, geţii liberi, ”o parte a strămoşilor românilor de astăzi”, au atacat Imperiul Roman şi au reuşit, până la urmă, retragerea lor!

La anul 134, Amal, fiul lui Captus, îi pregăteşte pe geții săi să se răzbune împotriva romanilor, ceea ce înseamnă punerea în aplicare a poruncii lui Decebal, să nu se lase până nu’i vor distruge pe cotropitori. Dealtfel, tot în Anuarele daco-geţilor sunt pomenite şi alte evenimente care îndeamnă la continuarea războaielor geţilor ”pentru a smulge romanilor din nou ţara lor bogată în aur, Transilvania şi fertilele Moldova şi Valahia”…

Aşa, ”daco-geţii sau goţii au zdruncinat jugul roman în Dacia Traiană şi Ermanaric cel Mare, din neamul Amalilor, posedă din nou vechile frontiere până la Dunăre”.

Anul 174, Amal domneşte peste geţi şi este întemeietorul Amalilor, continuă precizările Carlo Troia, deci dinastia Amalilor este de origine getă, ceea ce scrie şi Iordanes în opera sa. Şi accentuează însuşi profesorul Valeriu Popovici:

”Dacia n’a fost ocupată de goţi, cum este scris în toate manualele de istorie, neexistând nici un cuvânt ”german” în limba noastră, aşa zişii goţi erau geţi, de aceeaşi etnie cu noi românii.”

Anul 271 este momentul realizării poruncii lui Decebal, abandonarea Daciei romane de către Aurelian, sub presiunea repetată a celor care ştiau să’şi respecte jurământul dat regelui lor.

Autorul cărţii ”Adevărata obârşie a poporului român”, Valeriu D. Popovici-Ursu, evocă în continuare creştini şi personalităţi române care au avut un mare rol, chiar în întreaga Europă, şi pe care istoriografia română actuală încă îi ignoră, pe ”cei care au scris întâiul capitol de istorie nu numai literară în cultura scrisă românească”, (Ion N. Oprea).

În 117 are loc o mare răscoală a geţilor din provincia romană Dacia, susţinuți de geţii liberi. Luptele au durat toată vara anului 117 fiind adus cel mai crud general roman Marcius Turbo pentru reprimarea răscoalei. Hadrian a fost pe punctul de a renunţa la această provincie şi numai insistenţele prietenilor care i’au amintit de zecile de mii de soldaţi romani morţi pentru cucerirea ţinutului, l’au făcut să nu’şi pună gândul în realitate. Tot în acelaşi an Hadrian distruge podul lui Traian de peste Istru, pentru a împiedica pe geții de la nordul Dunării să încerce eliberarea fraţilor lor din dreapta fluviului.

Toate informaţiile vremurilor de atunci spun fără nici o ezitare că răscoala a fost pusă la cale de geţi şi la ea au participat atât cei din provincia romană Dacia, dar şi cei din nordul şi estul acestui ţinut, adică geţii din imperiul amal care luptau pentru alungarea prădătorilor.

În anii 156 şi 157 geţii liberi îi atacă pe romani de mai multe ori. În anul 167 geţii liberi din imperiul condus de clanul Amal atacă Dacia romană şi ajung pînă în Macedonia şi Grecia lăsând în urmă numai ruine şi cenuşa pîrjolurilor, iar în 170 are loc un nou raid în sudul Dunării.

În anii 245-247, romanii poartă lupte grele la Dunărea de Jos împotriva carpilor, cum mai erau numiţi geţii din Moldova şi Bucovina de azi care doreau să’i alunge din toate teritoriile ce le stăpâneau la nord de fluviu. Ţinuturile Daciei au ajuns adevărate întinderi unde cetele de geţi numiți şi goţi, din imperiul amal, se arătau tot mai des şi redeveneau adevăraţii stăpâni pe pământurile neamului.

În martie 248 serbează la Roma cu un fast uimitor, sărbătorirea a 1000 de ani de la înfiinţarea Romei unde sunt invitaţi mai mulţi regi din estul provinciei Dacia, informaţie pe care nu o veţi găsi prin niciun manual de istorie. căci nu se pupă cu teoria stârpirii tuturor războinicilor geți şi romanizarea restului populaţiei.

În anul 214 împăratul Caracalla poartă război cu geţii / goţii la Istru. iar după încheierea păcii îşi face o gardă personală din geţi / goţi numiţi ”leii scytici”. Pentru că a reuşit să încheie pace cu aceşti neostoiţi prădători, împăratul îşi mai adaugă cognomenele de Geticus Maximus şi Quasi Gothicus, adică popoarele care formau noua forţă de temut pentru Roma. Alţi cinci împăraţi romani, după războaiele cu geții / daci / carpi răzvrătiţi şi’au luat titlul aureolat, după obiceiul vremii, de ”Carpicus Maximus” şi de ”Dacicus Maximus”: în anul 236 Maximinus Thrax (Tracul), care a luat şi titlurile de Germanicus Maximus şi Sarmaticus Maximus, Filip Arabul în anul 247; Decius în anul 249; Galenius în anul 257 şi Aurelian în anul 273.

Citește și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Se demonstrează astfel că geții, ca populaţie, erau o prezenţă reală în zonă, chiar şi după încheierea perioadei de stăpânire romană în Dacia. (Ing. Dan Ioan Predoiu, Dacia Magazin, octombrie 2004). La această listă mai adăugăm câteva nume:

Aurelianus Carpicus,
Diocleţian Carpicus Maximus,
Maximinian Carpicus Maximus,
Galerius Carpicus Maximus,
Constantinus Carpicus Maximus,
Constantius Chlorus Carpicus Maximus,
Constantin cel Mare Carpicus Maximus.

Isarca din neamul Amalilor după anul 242 încheie alianţe cu mai multe popoare din imperiul său şi se pregătesc de o mare invazie, dar împăratul Filip Arabul (244-249) îi îmbunează cu aur ca să le liniştească zelul belicos. În primii ani ai domniei reuşeşte să’i întoarne din pornirile lor prădalnice pe veniţii de peste Istru şi ia numele de Carpicus pentru că ştia cu cine luptase, cu geţii din estul Carpaţilor care conduceau regatul Amalilor.

În 248 carpii regelui Argaithus şi goţii regelui Guntherichus invadează Dobrogea şi distrug Histria.

Iordanes în Getica la paragraful 89 spune că geţii / goţii îşi duceau ,”viaţa, adică pe pământul Scyţiei, la ţărmul Pontului,… Pe când domnea peste romani Filip Arabul…Goţii (geţii), cum se întâmplă, suportând greu că li s’au retras stipendiile, din prieteni au devenit duşmani ai Romei. Căci deşi trăiau retraşi sub regii lor, erau totuşi federaţi ai statului roman şi primeau daruri anuale”.

În anul 249, Ostrogotha, fiul lui Isarca, năvăleşte în Tracia unde face mare prăpăd. În anul 250 regele Ostrogotha distruge oraşul Apulensis – Alba Iulia – şi provincia Dacia nu mai poate fi controlată de romani.

Această realitate îl face pe Sextus Rufus (Brev.) să scrie:

”Dacia Gallieno imperatore amissa est – Dacia pe vremea împăratului Galliean (253-268 n.n.) este pierdută.”

După moartea lui Ostrogotha care condusese armiile de duşmani ai romanilor şi prădători după drepturile vremurilor, conducerea armatelor a fost preluată în anul 250 de Kniva, istoricii îl consideră got.

Geți (goții) cu bonete care au demolat definitiv imperiul roman. GOȚII CU BONETE GETICE !!!

Dar el era cunoscut şi sub numele de Canabaud (cana + băut), un nume curat românesc. Iar la dreapta lui se învrednicea Unilt, fiul acestuia pe care istoria l’a uitat.

În anii 249-250 neamurile din imperiul amal de la Dunăre şi Marea Neagră în frunte cu geţii / goţii lui Ostrogotha şi Kniva / Canabaud pornesc o invazie puternică în provinciile romane Moesia şi Tracia transformîndu’le în ruine.

Deşi lipsesc detaliile privind organizarea statală, capitala, viaţa cotidiană, aceste uimitoare informaţii vin să completeze tabloul unei epoci îndepărtate şi ţinute intenţionat la întuneric.

Acum este momentul în care controlul părţii de răsărit a imperiului roman este luat de ”uzurpatorul” Regalian, despre care Trebollio Pollio, în Triginta Tyranni, IX, Scriptorea Historiae Augustae scrie:

”Gentis Daciae, Decebalus ipsius ut fertur affinis”, tradus prin ”de origine dacică, fiind chiar rudă cu însuşi Decebal”, fost comandant al trupelor din Iliria şi care a fost proclamat împărat. Dar despre acest Regalian se mai spune că a fost urmat la conducere de soţia sa Sulpicia Dryantilla.

Istoria a mai consemnat răscoale în anii 138-139, 140, 143 (provocate de ”nebunia geţilor”), 156, 157-158 (costobocii din Est), 159 (răscoală a geților din nordul provinciei), 167-170, urmate de represaliile din anii 171-172, cele două războaie marcomanice (170-175 şi 178-180).

În jurul anului 190 împăratul Commodus reuşeşte să încheie pace cu ”barbarii” după zece ani de lupte!

În perioada împăratului Septimus Sever şi a fiului său, probabil şi datorită originii lor trace, adică de acelaşi neam cu geţii, se ajunge la o oarecare stabilitate, nemaifiind consemnate numeroase lupte în Dacia, dar imediat după asasinarea lui Caracalla (217) geții au pustiit provincia în doi ani consecutivi: 217 şi 218.

De remarcat că după 250, la Nicopolis şi Philippopolis / Plovdiv, 270 Naysus / Niş sau 271-272 Dobrogea, toate luptele se dau în sudul Dunării, ceea ce arată fără dubii că imperiul pierduse controlul la nordul fluviului.

”Great Ludovisi Sarcophagus” descrie lupta dintre Goți și Romani și care ridică întrebări serioase celor care i’au îngropat pe geți la 106 d.Hr.

GOȚII CU BONETE GETICE !!!

”Great Ludovisi Sarcophagus” descrie lupta dintre Goți și Romani.

Sarcofagul „Marelui” Ludovisi este un sarcofag roman antic, datând din aproximativ 250-260 d.Hr de la un mormânt lângă Porta Tiburtina. De asemenea, este cunoscut sub numele de Sarcofagul Via Tiburtina, deși și alte sarcofage au fost găsite acolo. Este cunoscut pentru intensa reprezentare, compoziție clasică de ”zvârcolire și foarte emoționantă”. Romani și goți, și este un exemplu de scene de luptă favorizate în arta romană în timpul crizei din secolul al treilea.

Descoperit în 1621 și numit după primul proprietar, Ludovico Ludovisi, sarcofagul este acum afișat la Altemps Palazzo din Roma, o parte a Muzeului Național al Romei.

Sarsofagul este decorat cu o scena de lupta grandioasă dintre romani si ”barbari”. Scena convulsivă este organizată pe patru niveluri: două mai mici sunt ocupate de ”barbari” călare sau pe jos, rănit, murind sau mort; cei doi soldați mai mari sau cavaleri romani s’au angajat să termine adversarii sau lupta cu restul de dușmani.

Figura centrală a compoziției pe partea din față este un tânăr comandant militar roman călare, presupus a reprezenta persoana decedată (defunctul sarcofagului). Fața lui este senină, iar brațul său se prelungește cu încredere într’un „gest, care este dificil de interpretat, dar pare a fi unul de rămas bun”.

Imaginea sa este portretizată cu precizie, cu capul bărbos, expresiv și marcat cu o cruce „X” pe frunte (recunoașterea inițierii mitraice), care a permis să se identifice cu unul dintre fiii lui Decius, Hostilianus (sunt cunoscute alte doua portrete cu același semn de inițiere și cu caracteristici fizice similare) care a murit de ciumă, în ciuda imaginii de luptă a sarcofagului.

Hostilianus

Dar ceea ce face toată lucrarea să devină controversată, sunt GEȚII reprezentați în luptă, unii dintre ei purtând bonetele getice binecunoscute. Doi din ei sunt călare (foto 3), restul sunt pe jos (foto 3 și 5). Modul cum sunt reprezentați barbarii, seamănă izbitor cu alte reprezentări artistice ale geților, cum sunt și cele de pe Columnă.

Întrebările care se ridică firesc, sunt mai multe:

1. A greșit artistul perioada și locul luptelor dintre romani și ”barbari”? Imposibil, Hostilianus nefiind contemporan cu Traian.

2. ”A făcut confuzie” sculptorul între GOȚI și GEȚI? Cum e posibil să nu cunoști care sunt dușmanii imperiului în secolul III, când insuși fratele defunctului murise în luptele cu ”GOȚII” conduși de Cniva?

3. Evident mai rămâne întrebarea cu implicațiile cele mai adânci: GOȚII sunt GEȚII? În acest caz artistul nu a făcut nicio confuzie, iar ”barbarii” de pe basorelief sunt chiar GEȚI.

Sursa: getbeget.org, foto: https://it.wikipedia.org/wiki/Sarcofago_Grande_Ludovisi

Citiți și: GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 1

sau: GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 2

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬