ROMÂNIA-MOLDOVA, STATUL COMUN ROMÂNESC

Se spune despre oportunități că ele apar în momentele cele mai neașteptate și au o durată limitată. Istoric, România a profitat de oportunități doar atunci când populația sa a făcut și efortul de a se îndrepta spre aceasta și nu a așteptat ca ”Dumnezeu să’i bage și în traistă”.

A profitat de conjunctura politică la 1877 și în 1918 sau în anii 2004 si 2007 când am facut o opțiune democratică fundamentala fiind primiți în NATO și în UE. Astăzi, pe lângă includerea în spațiul Schengen, pentru România se deschide o nouă fereastră de oportunitate.

Comparând cu datele culese despre Republica Moldova, constatăm că exista o similaritate în ceea ce privește suprafața geografică ( a 5-a ca mărime) și numărul de locuitori, precum și două inadvertențe în ceea ce privește PIB exprimat în euro și numărul de locuitori al capitalei de ”zona”. Astfel, dacă se adopta acest proiect, unirea istorica cu Basarabia poate fi mai usor realizată, integrarea făcându’se ”de facto”, ca o alipire a unei zone la un întreg. Din această unire România poate deveni mai puternica, iar Moldova își poate crea oportunitati economice ce pot duce la creșterea PIB, dar și la beneficiile aduse de includerea în structurile NATO sau ale UE, inclusiv spațiul Schengen.

Evident că nu imediat, însa aceste oportunități sunt greu de a nu fi luate în seamă de o parte și de alta a Prutului. Cine ar avea de pierdut? Nimeni altcineva decât Rusia, cea care se implică în campania electorală pentru alegerea Primarului în Chișinău, cea care prezinta ”ambasadorul” unei regiuni la o întâlnire diplomatică, încercând să’i dea legitimitate. Aceeași Rusie care’și țipă prin presa de la noi sau prin gura unor politicieni cu rădăcini la Moscova pierderea influenței în România, dorind să o consolideze la Chișinău.

Dincolo de oportunitatea unirii, reorganizarea va mai produce încă două oportunități, una care ține de reducerea numărului de bugetari (și de aici presiune mai mica pe bugetul de stat și reorientarea banilor economisiți către investiții), precum și eliminarea încrengăturilor supralegale pe care baronii locali au făcut’o la nivelul județelor actuale. La care se adaugă absorbția mai ușoară a fondurilor europene și planuri de dezvoltare concepute la nivel major (ca exemplu, autostrada Arad – Pitesti va presupune colaborarea a 3 zone și nu a 7 ca până acum).

Prin urmare Proiectul ”Romania 9” înseamnă o Românie mai puternică, mai mare, mai bogată, mai dezvoltată, mai puțin coruptă, adică o Românie normală, democratică și europeană. Are cine să fie în fruntea națiunii noastre pentru înfăptuirea unui astfel de moment istoric? Este doar în puterea românilor de a pune în frunte oameni care să’i reprezinte, căci alegerile prezidențiale în Republica Moldova vor avea loc cel mai probabil în toamnă și tot în toamnă pe 30 noiembrie, au loc alegeri parlamentare în România.

Statul comun România + Republica Moldova, România Mare, România-Moldova, Geția, Dacia…

În ultimul număr al săptămânalului ”Literatură și Artă”, a fost publicat apelul Sfatului Țării 2 de a crea un stat comun România + Republica Moldova:

”Statul comun va fi o asociație a două state suverane, independente, unitare şi indivizibile.
Statul comun va lua naștere printr’un tratat internațional, bazat pe principiile și normele unanim recunoscute de dreptul internațional, legislația Republicii Moldova, a României și a normelor Uniunii Europene, semnat de președinții celor două state și ratificat de parlamentele statelor membre.

Concluzia este:

”Ținând cont că, la momentul actual, din mai multe considerente, Republica Moldova se află într’o stare extrem de dificilă, fiindu’i amenințată chiar existența ca stat, considerăm că, prin realizarea modelului propus, deschidem o perspectivă unică de revenire în spațiul istoric și etnic al poporului nostru și care garantează și urgentează integrarea noastră în Uniunea Europeană.”

Negocieri, nu neapărat cedări, alipiri sau pretenții teritoriale!

George Simion, liderul unei mişcări unioniste:

”Atunci când vorbim de Unire, ne referim la două state independente, care, democratic, vor înființa un stat nou. E o realitate dură: la fel ca și minoritățile care cred că după Unire vor fi alungați de pe plaiurile Moldovei, nici cei străini nu cunosc faptul că temeiul luptei noastre nu are ca finalitate anexări sau pretenții teritoriale, ci pe libertate, democrație, voință populară și pe șanse egale de transmitere a mesajului. Acestea sunt valori ale întregii lumi civilizate și noi, prin definiție suntem un popor european și parte a acestei lumi libere.”

Unul dintre experţii politici a calificat drept ”acutizare de primăvară” evenimentele ce s’au produs la Chişinău (marşul unioniştilor şi crearea consiliului de lichidare sub denumirea ”Sfatul Țării – 2”).

Asemenea ”acutizări” au loc anual: pe 27 martie, unioniştii din cele două ţări marchează aniversarea unirii Basarabiei cu România în 1918. Însă anul acesta, adepţii unirii au primit un motiv în plus pentru optimism.

Potrivit unor zvonuri insistente, administraţia americană a dat undă verde pentru realizarea proiectului ”Unirea-2018” – aderarea Republicii Moldova la România în anul cînd se împlineşte un secol de la prima ”Mare Unire”. Acest fapt a conferit încă un impuls atât pentru amploarea evenimentelor din 27 martie, cât şi pentru planurile unioniştilor, care visează să repete evenimentele de acum un veac.

În consecinţă, duminica trecută, adepţii unirii nu doar au trecut în marş prin centrul Chişinăului, cu prilejul aniversării a 98-a a includerii Basarabiei în statul român (ce’i drept, fără ”anunţata” prezenţă a lui Traian Băsescu şi într’un număr mult mai mic de 50 de mii, declarat de organizatori). Dar şi au instituit aşa-zisul organ ”reprezentativ” cu denumirea ”Sfatul Țării – 2”, menit să elaboreze o strategie şi documentele necesare pentru preconizata unire. A fost aprobată Foaia de parcurs -2018 – un plan de acţiuni concrete de lichidare a statalităţii moldoveneşti. Şi chiar au început să discute variantele denumirii: Marea Românie, România-Moldova, Dacia.

”Foile de parcurs”: diferenţe de abordare

Însă cu toată euforia şi planurile de a ”îndeplini cincinalul (unirea celor două ţări) în trei ani, deja astăzi, unioniştii moldoveni şi cei români demonstrează că nu există o poziţie unică privind faptul cum trebuie să se desfăşoare ”Unirea-2018”.
Unioniştii din Moldova insistă asupra egalităţii şi a integrării treptate a „celor două state româneşti”. Precum a declarat duminică, în cadrul congresului de constituire a ”Sfatului Țării – 2”, şeful grupului de iniţiativă, redactorul-şef al publicaţiei ”Literatura şi arta”, Nicolae Dabija, la prima etapă, statul unit trebuie să se numească ”România – Republica Moldova”, să aibă două capitale şi două guverne.
Principiul procesului de unire treptate este prevăzut şi în ”Declaraţia privind unirea Basarabiei cu România”, adoptată la congresul ”Sfatului Ţării – 2”.

”Implementarea etapelor şi principiilor, prevăzute în Foaia de parcurs – Reunirea 2018”, se arată în primul punct al acestui document.
Însuşi planul de unire, elaborat de unioniştii moldoveni, prevede intrarea întregului teritoriu al actualei Republici Moldova sub legislația din România actuală (practic numai astfel și teritoriul dintre Prut și Nistru va deveni automat parte a UE și NATO); unificarea instituțiilor naționale gen Curtea Constituțională, Consiliul Concurenței, ANRE, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Casa Națională de Pensii etc.; reforma administrativ-teritorială: Moldova revine la judeţe.

Crearea unui guvern şi parlament unic: în instituţiile publice unificate 5/6 revine părţii române, 1/6 – celei moldoveneşti.
Totodată, în primii 20 de ani, partea moldovenească urmează să obţină o cotă garantată de 1 la 6 în guvernul şi parlamentul statului reunificat.
Introducerea pe teritoriul statului reunificat a unei valute unice şi trecerea sistemului bancar din RM în gestiunea Băncii Naţionale a României. Aducerea pensiilor pe teritoriul actualei RM la nivelul pensiilor achitate în România chiar din prima zi a reunificării. Acelaşi lucru se referă şi la salariile bugetarilor.

Crearea unui fond investiţional unic (cel puţin 2% din PIB) pe un termen de 25 de ani, destinat atenuării diferențelor de dezvoltare a populaţiei şi a convergenţei economiilor ”celor două state româneşti”. Garantarea alocării cel puțin a unei șesimi din fondurile structurale europene puse la dispoziția României pentru infrastructura și proiectele de dezvoltare de pe teritoriul actualei Republici Moldova.
Documentul mai prevede elaborarea unei ”agende clare pentru soluţionarea conflictului transnistrean”, în cadrul negocierilor directe dintre Bucureşti şi Moscova.
Totuşi, în cadrul congresului de duminică a fost înaintată şi o altă propunere de soluţionare a problemei transnistrene: Nicolae Dabija a propus să dăruim Transnistria Ucrainei în schimbul retrocedării Basarabiei de Sud şi a Bucovinei de Nord. Iar România este gata să ”ierte păcatele” Rusiei, cu condiţia că nu va împiedica unirea Moldovei cu România.

Drept ”ora X”, în Foaia de parcurs este indicat anul 2018 – o dată sacrală pentru adepţii unirii. Până atunci, unioniştii basarabeni intenţionează să desfăşoare o campanie de explicare în rândul întregii populații din Republica Moldova privind beneficiile unui stat comun cu România, asigurarea susţinerii reunificării cu România din partea a cel puţin jumătate din populaţia ţării (!), atingerea unui consens între partidele politice (mai ales între cele parlamentare) pentru aprobarea ideii de reunificare; informarea partenerilor europeni despre modificarea frontierelor în această parte a continentului şi asigurarea unui ”lobby internaţional” a ideii unirii; aprobarea în parlamentele celor două ţări a principiilor de bază a ”reunificării Moldovei cu România”. Iar deja după proclamarea politică a unirii, să desfăşoare un referendum ”pe întreg teritoriul statului reunificat” privind adoptarea noii Constituţii.

”Foaia de parcurs a reunificării” unioniştilor basarabeni este aproape o replică fidelă a ”Foii de parcurs a reunificării”, elaborate de fostul consilier al premierului României, expertului Fundaţiei Universitare a Mării Negre a Academiei Române Petrişor Peiu. Se pare că proiectul Peiu a stat la baza acestui document. Totuşi, aceste documente diferă unul de altul.
Planul lui Petrişor Peiu nu prevede nici un fel de etape, perioadă de tranziţie, două capitale, două guverne, la care au făcut aluzie participanţii congresului de duminică de la Chişinău. Capitala ţării rămâne Bucureştiul, iar procesul de reunificare va fi momentan, fără etape intermediare şi asimilare treptată.

”Singura metodă de a genera efecte maxime şi definitive de apartenenţă la structurile euroatlantice de securitate (NATO) şi la cele politice din Europa (UE) – este plasarea teritoriului dintre Prut şi Nistru sub administrarea completă a legislaţiei române. Orice altă abordare doar va îngreuna procesul de reunificare şi îl va pune în pericol. Noi nu avem nici timp, nici resurse instituţionale pentru a desfăşura experimente”, a menţionat autorul.
Petrişor Peiu propune includerea noilor minorităţi naţionale pentru România în societatea românească după modelul adoptat faţă de minoritatea maghiară. Iar pentru soluţionarea conflictului transnistrean, trebuie trecut de la formatul de negocieri în format 5+2 la formatul 2+1 (Bucureşti-Chişinău-Moscova) şi de efectuat un schimb de populaţii de pe cele două maluri ale Nistrului – strămutarea a 100-120 de mii de ”români” transnistreni, fapt ce, potrivit estimărilor expertului român, va costa în jur de 500 de milioane $.

Preţul unirii

Spre deosebire de unioniştii basarabeni şi ”optimistul” Peiu, Bucureştiul înţelege perfect ce consecinţe economice şi politice va avea pentru el ”unirea momentană”-2018.
De acea, în cadrul unor dezbateri publice ”Dialog pentru România”, preşedintele Klaus Iohannis a declarat că ”să pui acum întrebarea unirii Moldovei cu România pare un demers puţin serios”, ceea ce arată că public principalii actori evită tulburarea apelor. În particular însă tatonări în care este parte și Rusia au evident loc, deoarece Rusia își manifestă fățiș reluarea colaborării extinse cu România. Astfel au avut loc discuții în care alături de generali în rezervă și cadre militare ale Armatei Române demne, la întâlnire a participat și ambasadorul Rusiei la București, într’o reuniune informală a Clubului Militar Român pentru Reflecție Euroatlantică. Discuția s’a purtat sub codul The Chatham House Rule și deși nu se fac publce astfel de discuții, ideea care se desprinde în general este că nu vom avea în final aprobări sau dezacorduri, iar unirea celor două state nu se va pune în condiții de interzicere, ci în condiții de negociere. Ce negocieri, veți întreba? Negocieri privind faptul că Unirea trebuie să se facă fără regiunea transnistreană, negocieri privind rolul Rusiei în vecinătatea NATO și așa mai departe.

”Dacă ne uităm în jur, problema Transnistriei, (…) este o chestiune a stabilităţii economice, combaterii corupţiei, care, indiferent cum o vedem, se află într’o parte şi în alta a Prutului la niveluri foarte diferite, şi atunci, după ce rezolvăm aceste probleme pentru care cunoaştem soluţiile, putem să abordăm şi problemele mai complicate şi să începem să discutăm”, spune și Iohannis știind ca mulți alții că pragmatismul despre perspective reale trebuie să ne anime și nu expectativa sau idealismul anilor 1918.

Dmitrii Rogozin, pentru presa rusă (kommersant.ru) :

”Un fapt, evident chiar şi pentru cei mai înverşunaţi susţinători ai unirii cu România, este acela că, dacă Moldova face un pas spre România, regiunea Transnistria se va despărţi la acest viraj abrupt”.

Iar Partidul Naţional Liberal, care susţine ideea unionismului în principiu, a elaborat un proiect nu de unire ”momentană” ca cel al lui Peiu, ci de reunificare treptată a economiilor, politicilor sociale, infrastructurii, sistemelor de educaţie, spaţiului mediatic şi altor domenii din cele două ţări.

Mai multe amănunte despre proiectul lui Peiu, aici: CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

Bucureştiul are în faţa ochilor exemplul Germaniei, care deja a plătit circa 2,5 trilioane de euro (2,7 trilioane de dolari) din momentul unificării RFG şi RDG, acum un sfert de veac.
În pofida faptului că posibilităţile financiare ale Berlinului sînt net superioare posibilităţilor Bucureştiului, iar nivelul de viaţă în fosta RDG era cu mult mai mare decît cel din Moldova contemporană, procesul de egalare a nivelului de viaţă şi de competitivitate a teritoriilor din Est şi Vest continuă şi în prezent. Landurile donatoare din sud şi vestul ţări (Hessen, Hamburg, Baden-Württemberg, Bavaria și Renania de Nord-Westfalia) continuă să plătească pentru egalarea diferenţelor financiare dintre Vestul ”bogat” şi Estul sărac din Germania.
România a calculat demult (cifrele sînt actualizate periodic) cât va costa planul unirii.
Încă în anul 2006, când preşedintele Traian Băsescu a propus Moldovei să adere împreună cu România la Uniunea Europeană, renunţând la Transnistria, ziarul românesc ”Cotidianul” publicase estimările experţilor referitoare la prețul unirii cu RM – cel puţin 30-35 de miliarde de euro, în primii 5 ani. Şi chiar în cazul reorientării spre RM a unor fluxuri financiare din Europa destinate României în cadrul unor proiecte, cheltuielile Bucureştiului pentru unire se vor reduce pînă la 20-25 de miliarde de euro, în primii 5 ani.
”Potrivit acestor calcule, Bucureştiul va trebui să cheltuiască anual 5% din PIB, ceea ce e prea mult faţă de posibilităţile noastre şi e posibil ca noi să destabilizăm economia”, a spus atunci ministrul finanţelor al României, Sebastian Vlădescu.

Doi ani mai târziu, un plan detaliat al cheltuielilor pentru unire a fost publicat şi de ”Ziarul Financiar”. Potrivit estimărilor publicaţiei, unirea va costa Bucureştiul 200 de miliarde de euro în următorii 25-30 de ani. Postul de televiziune DIgi24 indica o altă cifră – 150 de miliarde de euro timp de 20 de ani.
Studiul efectuat în 2014 de Fundaţia Universitară a Mării Negre sub egida Academiei Române a arătat că doar pentru egalarea pensiilor pentru 670 de mii de pensionari moldoveni va fi necesară suplimentarea bugetului cu 1 miliard de euro. Alte 550 de milioane – pentru egalarea salariilor bugetarilor basarabeni şi români. Totodată, estimările au arătat că după unirea României cu Moldova, PIB-ul ţării pe cap de locuitor va cădea de la cât va fi în 2018-2019, de 10.500-11.000 să scadă la 9.500-10.000 euro / cap locuitor.

Iar potrivit datelor publicate de romanialibera.ro în ajunul evenimentelor din 27 martie curent, pentru ”apropierea nivelului economiei basarabene de nivelul ţării-mamă, România va trebui să investească în Basarabia 180 de miliarde de euro”. Alți 11 miliarde de euro vor trebui prevăzuți în buget ”pentru acoperirea necesităţilor Basarabiei”.
România nu va putea ţine piept acestor sume, recunosc experţii români.
Petrişor Peiu, elaborînd ”Foaia de parcurs a reunificării”, a propus ca o parte din cheltuieli pentru unire să fie acoperite din fondurile structurale ale UE, o parte – cu ajutorul investiţiilor şi emiterea de obligaţiuni. Însă va dori oare Uniunea Europeană, care are problemele sale, să ofere aceşti bani?

Or, în afara cheltuielilor financiare colosale, unirea ”celor două state româneşti” ar putea avea un şir de consecinţe nedorite pentru Bruxelles. Cel puţin – la creşterea dispoziţiilor revizioniste în ţările din jurul României, în primul rînd, în Ungaria. Maximum – la tensionarea situaţiei în această parte a continentului.
Deşi, potrivit sondajelor sociologice, numărul adepţilor unirii cu România în Moldova a crescut în ultimii ani de la 10% pînă la 20%, majoritatea absolută a ţării pledând în continuare împotriva unirii. Iar în afara conflictului transnistrean îngheţat, după unire, Bucureştiul va mai obţine drept supliment la teritoriile de peste Prut, Găgăuzia şi raioanele din nordul Moldovei, care sunt proruseşti. Precum a declarat recent, comentând perspectivele ideii unionismului, ambasadorul Rep. Moldova la Bucureşti, Mihail Gribincea,
Moldova contemporană se deosebeşte radical de Basarabia din 1918 – ”atât prin componenţa naţională a populaţiei şi prin frontiere, cât şi prin elita politică”.
Iată una dintre aceste diferenţe cardinale: în cazul intrării Republicii Moldova în componenţa României, Găgăuzia şi’ar putea declara independenţa.

Unii comentatori moldoveni invocă faptul că proiectul Unirea-2018 ar putea provoca un conflict militar în Moldova. Iar acest fapt va tensiona situaţia regională, deoarece România este membră a NATO. Poate SUA, susţinând ideea unirii-2018, asta îşi doresc, însă un nou conflict la frontierele estice nu pare să intre în planurile Bruxelles-ului. De aceea, este puţin probabil că Uniunea Europeană va începe finanţarea unirii ”celor două state româneşti”, aşa cum planifică autorii ”foilor de parcurs ale reunificării”.
Aşa că, oricât ar reflecta unioniştii de pe cele două maluri ale Prutului în ajunul aniversării a o sută de ani de la ”Marea Unire”, nici Bucureştiul (ținând cont de declaraţiile lui Klaus Iohannis), nici Bruxelles-ul nu vor forţa procesul de unificare. Nu este interesat nici Chişinăul, pentru care unirea cu România înseamnă pierderea accesului nelimitat la troaca bugetară şi la creditele şi granturile străine.
Apropo, încă o nuanţă pe care adepţii unirii preferă să o treacă cu vederea atunci cînd promit salarii şi pensii majorate după unirea Moldovei cu România. În prezent, datoria publică externă a României constituie 5.765 $ pe cap de locuitor. În Republica Moldova acest indicator este egal cu 1.700 euro. Astfel, în urma realizării proiectului de reunificare, cetăţenii moldoveni vor trebui să împartă cu locuitorii României şi povara datoriei publice externe.

Securitatea energetică

Întâlnirea dintre geopolitică și energie într’o zonă plină de provocări precum cea a Mării Negre suscită interes, în special în momente precum cel de acum, când conflictele asimetrice ies la suprafață, iar probleme tensionate precum chestiunea Ucrainei par tot mai difcil de rezolvat. Independența energetică a României devine cu atât mai stringentă, iar ca obiectiv este esențial în vederea asigurării necesarului unui stat unificat.

Diversificarea surselor de energie apare ca fiind tot mai utilă, iar o strategie coerentă nu numai la nivelul structurilor internaționale prezente în regiunea Mării Negre, ci și din partea fiecăruia dintre statele din această zonă, se vede tot mai necesară. Uniunea Europeană și NATO sunt actori importanți în regiunea Mării Negre, însă dacă rolul NATO este limitat la asigurarea securității și protejarea infrastructurii energetice, Uniunea Europeană are pârghiile necesare unei decizii legate de diminuarea dependenței față de Rusia. Lipsa unei unanimități la nivel european, cauzată, de fapt, de gradele diferite de dependență față de resursele energetice rusești, face dificilă adoptarea și punerea în practică a unei ecuații care să scoată Rusia din ecuația energetică ce o leagă de Europa. În acest context, încercările individuale ale statelor riverane la Marea Neagră par a fi o primă soluție pentru diversificare, iar fiecare dintre aceste țări vrea să demareze proiecte în acest sens. Turcia, de pildă, mizează pe energia nucleară, pregătind construcția a două centrale nucleare care să fie funcționale până în 2023, anul în care se aniversează centenarul Republicii.

În ceea ce privește România, ea are mai multe atuuri pe care le’ar putea valorifica în domeniul energetic. Este o țară aflată la granița estică a UE, este membră a NATO și este, în cele din urmă, într’o măsură relativ mai mică în relație de dependență față de Rusia, Find singurul stat care îndeplinește simultan toate aceste condiții. Punerea în aplicare a unei strategii energetice este astfel cu atât mai necesară, mai ales dacă prin diversificarea surselor energetice naționale – gazele de șist și cele din platoul Mării Negre – România își asigură independența energetică, iar în această situație ar putea deveni chiar ea exportatoare de energie. Cu toate acestea, în acest moment, România singură nu poate deocamdată avea statutul de hub energetic, mai ales că majoritatea conductelor care transportă resursele naturale din zona Asiei Centrale sau a Orientului Mijlociu au ocolit România ca țară de tranzit (cum este cazul viitoarei South Stream, dar cu excepția AGRI), iar dacă nu aleg calea transportului pe mare, traversează Turcia. România ar putea astfel căuta parteneri în regiune care să nu o mai lase în afara traseelor energetice ce se creionează în regiune.

De aceea, de pildă, o strategie comună a României și Turciei în acest domeniu ar putea schimba traseele energetice deja conturate în regiune. Privită din punct de vedere istoric, această apropiere este foarte plauzibilă mai ales că, la baza legăturilor Ankarei cu Bucureștiul, există toate premisele pentru o colaborare de lungă durată în chestiunea diversificării energetice. Oricum ar fi, problema diversificării surselor va fi tot mai des menționată, iar strategiile României și ale UE trebuie să fie gândite pe termen lung și nu ca o soluție temporară până la rezolvarea tensiunilor din regiune.

România (RO) îşi dezvoltă politica energetică sub imperativele asigurării intereselor sale strategice, dar şi a respectării angajamentelor asumate la nivel regional, european şi global.
Prin poziţia geografică și potențialul său, ţara noastră are posibilitatea de a deţine un rol important în ecuația energetică regională, atât prin valorificarea resurselor proprii, cât şi printr-un rol activ în redistribuirea resurselor energetice transportate din zona Mării Caspice, Orientului Mijlociu şi Mediteranei de Est pe piaţa europeană.

La nivel naţional asigurarea securităţii energetice, ca obiectiv strategic, vizează declanşarea unor efecte pozitive prin: accesul la resursele energetice necesare pentru funcţionarea la parametri normali a societăţii româneşti sub toate aspectele (bunăstare economică, socială şi de mediu a cetăţenilor şi a firmelor din RO); o mai mare predictibilitate în ceea ce privește evoluţiile interne şi externe din domeniu; buna gestionare a resurselor energetice; asigurarea celor mai potrivite soluţii cu costuri accesibile.
Principalele obiective şi direcţiile prioritare generale ale României în domeniul securităţii energetice, cu relevanţă pentru politica externă, se referă la:

a) Valorificarea producţiei interne şi diversificarea surselor şi rutelor de transport energetic prin România, de natură a conduce la consolidarea rolului RO ca actor activ în promovarea securităţii energetice la nivel regional. În mod tradiţional RO a putut oferi în decursul multor decenii o expertiză deosebită în producţia de energie (hidrocarburi, energie nucleară, energie regenerabilă), la care se adaugă îndelungata tradiție a industriei românești producătoare de utilaj energetic.
Unul din obiectivele principale ale dimensiunii externe a politicii energetice româneşti este valorificarea acestei expertize prin promovarea producţiei interne, respectiv susţinerea surselor şi rutelor de transport energetic în şi prin ţara noastră.

Marea Neagră se profilează ca o zonă de real interes prin prisma rezervelor de hidrocarburi identificate în zona maritimă. Adăugarea acestor rezerve la producţia internă actuală (în descreștere) poate oferi ţării noastre oportunităţi reale de poziţionare în poziţia privilegiată de producător şi exportator de energie în Europa.

Proiectul coridorului gazifer BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria) este un susţinător natural al potenţialului energetic naţional (producţie, tranzit, export). Proiectul îşi propune conectarea graniţelor de sud (Bulgaria) şi de nord-vest (Ungaria) ale ţării noastre. Coridorul va permite integrarea pieţei regionale a gazelor naturale şi, într’o fază avansată, va accesa resursele din regiunea Mării Negre în vederea transportării acestora spre piaţă. Eforturile guvernamentale au condus la includerea BRUA pe lista proiectelor europene de interes comun (PCI), eligibile pentru accesarea fondurilor europene, precum şi pe lista proiectelor prioritare regionale.

Proiectul AGRI de transport al gazelor naturale lichefiate (GNL) urmărește să ofere României oportunitatea preluării unor resurse din Azerbaidjan şi poate din zona extinsă a Mării Caspice pe care, prin tranzitarea Mării Negre, le va putea orienta pe piaţa central-europeană.
În planul cooperării energetice regionale România participă activ la toate formatele de dialog dedicate obiectivelor strategice europene. Un exemplu în acest sens este contribuţia României la activităţile Grupului la nivel înalt dedicat interconectărilor în domeniul gazelor naturale din regiunea sud-est europeană (CESEC), format în care proiectele propuse de ţara noastră au fost avizate ca prioritare la nivel european.
Pe acelaşi palier al cooperării regionale, RO s’a angajat într’un dialog extins cu Grecia (EL) şi Bulgaria (BG) în vederea operaţionalizării unui coridor de transport al gazelor naturale EL-BG-RO, denumit Coridorul Vertical.
Toate aceste iniţiative regionale susţinute de ţara noastră se înscriu în cadrul mai larg european ce vizează integrarea pieţei energetice regionale.

b) Promovarea proiectelor de interconectare transfrontalieră în sectorul gazelor şi electricităţii:
Finalizarea conductelor de interconectare cu Ungaria (Arad – Szeged, flux invers), Bulgaria (Giurgiu – Ruse) şi consolidarea interconectării cu Rep. Moldova (RMD) prin continuarea conductei Ungheni – Iaşi constituie proiecte prioritare ale RO.
Realizarea interconectărilor cu statele vecine membre ale UE este un obiectiv asumat de RO în calitatea sa de SM UE. Din această perspectivă, finalizarea lucrărilor şi punerea lor în folosinţă în termenii calendarului convenit la nivel european constituie un mod concret de a contribui la integrarea pieţei regionale şi europene, precum și la diminuarea riscurilor în cazuri de întrerupere a livrărilor externe.Finalizarea conductei Iaşi-Ungheni reprezintă o contribuţie importantă a RO la securitatea energetică a RMD, oferind acestei ţări o alternativă clară la importul de gaze naturale. Prelungirea acestei conducte până la Chişinău va fi în context esenţială în consolidarea siguranţei în aprovizionare a RMD.

Transelectrica a finalizat lucrările la linia aeriană (LEA) de interconexiune a sistemelor energetice între Republica Moldova şi România pe segmentul Fălciu-Gotesti, LEA 110 kV Fălciu – Gotești de pe teritoriul României, judeţul Vaslui, porneşte din staţia de transformare 110/20 kV Fălciu, traversează DN 24A, mergând în paralel cu răul Prut până în apropierea caii ferate ce face legătură între România şi Republica Moldova, zona în care LEA traversează râul. Testele sub tensiune pe teritoriul românesc au fost finalizate cu succes. La finalul lucrărilor pe partea moldovenească se vor putea exportă până la 90 MW în funcţie de necesităţi şi de capacitatea de absorbţie a sistemului ţării vecine. LEA Fălciu- Gotesti asigura transferul de energie electrică între cele două ţări care tind spre unire şi creşterea siguranţei în alimentarea consumatorilor din zonă.

Participarea la iniţiativa cuplării pieţelor de energie electrică din ţările Europei Centrale şi de Est în vederea finalizării pieţei europene a energiei electrice rămâne un obiectiv major al României. Pe fondul confirmării statutului de producător important de energie, această participare va fi de natură să contribuie la profilarea RO drept actor regional important.
Realizarea proiectelor de interconectare în domeniul energiei electrice cu statele vecine oferă RO oportunitatea de a’şi consolida poziţia de exportator regional, prin prisma excedentului de producţie internă, iar procesul de integrare a pieţei europene de energie electrică oferă RO un atu important prin accesul electricităţii produse în ţara noastră pe pieţe regionale (atât pe axa N-S, cât şi E-V).

Sursa: georgesimion.wordpress.com, noi.md, mae.ro, drive.google.com , cnp.ro

Citiți și: MOLDOVA DE DINCOLO DE PRUT, RADIOGRAFIA UNUI STAT EȘUAT

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

GEȚIA SUD-DUNĂREANĂ A ODRISILOR ȘI MACEDONENILOR

Așa cum geții nu și’au numit țara niciodată Dacia, aceștia fiind menționați la Marea Neagră niciodată însoțiți de vreun stat numit Dacia, aceasta fiind o titulatură tîrzie a coloniei romane de la nord de Dunăre, tot așa geții odrisi nu și’au numit regatul Tracia.

Toate neamurile de pe ambele maluri ale Dunării erau ginți ale marelui neam al geților.

Geții venind pe filiera organizării societății patriarhale, fiecare ramură, gintă sau trib rupt din nucelul de la Marea Neagră au pornit pe un drum al concurenței pentru supremație teritorială.

Dintre aceste ramuri sud-dunărene, trei s’au ridicat peste acel nivel în care istoria le’au păstrat amintirea vie: elenii, odrisii și macedonenii.

Lumea getică s’a remarcat în antichitate prin antagonisme între frații de sînge, precum și prin alianțe temporare între vechi dușmani, interesele personale ale vreunui monarh, obiectivele economice sau strategice primînd.

În aceeași situație s’a aflat și tribul odrisilor unul dintre triburile getice, care a reușit să se ridice peste celelalte unind o pleiadă de triburi sud-dunărene, și care au întemeiat un regat puternic în sudul Balcanilor.

În paralel însă, macedonenii antici s’au ridicat în timpul lui Filip al II-lea, și au participat la distrugerea centrului politic și religios al geților odrisi din apropierea Staroselului de azi din Bulgaria.

Prăștiașii macedoneni erau unități speciale ale lui Filip Macedon și utilizau curele foarte precise cu greutăți de plumb.

Sute de astfel de piese de plumb au fost descoperite în zona Starosel, unele dintre ele chiar conțineau inscripții cu nume și ocări.

Descoperirile din zonă povestesc în detaliu războiul dintre geții odrisi și macedonii lui Filip al II-lea care i’au invadat de’a lungul cursului rîului Marița, au luat cetățile Kabile și Plovdivul de azi, geții odrisi retrăgîndu’se în munții Sredna Gora.

Conform izvoarelor istorice, conducătorul lor a fost nevoit să ceară ajutor în Thesalia, deși geții duceau un război de gherilă neobișnuit pentru vechii elini.

Atacau noaptea și creau ambuscade, nu luptau în formație, astfel îl surprindeau întotdeauna pe Filip, tatăl lui Alexandru Macedon.

La sfîrșitul anului Filip a cîștigat și a distrus complexul getic de la Starosel, dar acest lucru s’a întîmplat după o campanie de 11-12 luni, care a continuat pînă în iarnă ceea ce a făcut ca Filip conducătorul macedonean să se înbolnăvească.

Părerea arheologilor este că tezaurul regatului odris a fost, de asemenea, situat în reședința recent descoperită, dar Filip al II-lea al Macedoniei, cel mai probabil a furat aurul ținut acolo.

După victoria lui Filip centrul de putere al geților odrisi s’a mutat în Valea regilor geți, deși ea poartă denumirea de Valea regilor traci, abuziv numită astfel de bulgari, din apropierea orașului Kazanlîk, unde era capitala lui Seuthes – Seuthopolis, aceasta fiind în regiunea Moesia, nicidecum în Tracia.

Poziționarea geților danubieni în Moesia se observă și din harta realizată după descrierile lui Herodot.

Moesia precum se știe a fost o regiune mereu menționată ca fiind a geților dunăreni.

Arheologii au reușit să scoată la suprafață complexul de la Starosel distrus de macedoneni.

În timpul săpăturilor la movila Chetinjova oamenii de știință au ajuns la rămășițele unui rug antic construit într’un templu pentru a onora zeița Hestia.

Specialiștii consideră că folosirea rugului a marcat prima utilizare a templului.

Oamenii de știință (Heidelberg) au studiat formele artefactelor și rugul și s’a dovedit că templul de la Starosel a fost construit nu mai devreme de 358-350 î.Hr. un secol mai tîrziu decît consideră specialiștii bulgari care îl datează de pe vremea regelui Sitalces 431-424 î.Hr..

Artefactele marcate pretutindeni în regiune se disting prin simbolul domniei lui Amatok al II-lea, dar și a lui Teres, un labrys, care era un topor cu cap dublu, marcat și pe monede.

A existat un simbol similar și pe podeaua reședinței domnitorului din vîrful Muntelui Kozi Gramadi.

Amatok al II-lea a fost un vasal al regelui odris Kerseblept, dar un timp el a fost singurul conducător al unei părți a regatului odrisilor.

Ambii acești conducători au condus din palatul din vîrful Kozi Gramadi, precum și din alte reședințe similare. Palatul de la Kozi Gramadi a fost bine fortificat și a avut o suprafață de 4500 mp.

În această locație se produceau piese de decoratiuni din aur, iar arheologii își pun speranța că ruinele ascund mai multe artefacte.

Se spune că nu vechii regi geți stabileau capitale, ci conducătorii bunurilor lor din aceste cetăți.

Templul și centrul conducătorului pentru această regiune a fost construit de regele Amatok al II-lea. Date istorice indică perioada guvernării lui Filip al II-lea al Macedoniei.

La acel moment regele Amatok al II-lea a fost conducătorul geților odrisi, urmat de fiul său Teres al II-lea. Teres a fost răsturnat de Filip. Așa că, construcția templului a început în timpul domniei acestor doi regi geți.

Starosel era de fapt un centru de cult, care includea o serie de monumente ce datează din secolul al IV-lea î.Hr..  Aceste monumente erau legate între ele.

În 2005, în apropierea vîrfului Kozi Gramadi în Sredna Gora s’a găsit reședința unui rege, care după ce a fost distrusă în timpul campaniei lui Filip, existența unui centru politic getic în regiune a fost slăbită.

Acest lucru este demonstrat și de lucrărilr recente arheologice din regiune, care este foarte bogată în vestigii.

Templul de lîngă Starosel a fost numit ”Templul Nemuritorilor”, deoarece acest templu oficia ritualuri legate de imortalizarea conducătorului. După moartea sa, un conducător devenea un fel de semi-zeu. Înmormîntările se efectuau în alt loc, în morminte-sarcofag cum ar fi unul descoperit chiar lângă templu.

Se pot face comparații cu catedralele regilor francezi, unde au fost stabiliți temporar după moartea lor și apoi îngropați în apropiere.

Templul de la Starosel a avut diverse funcții și a fost folosit de către dinastia Odrisilor în secolul IV î.Hr..

Templele getice sînt ordonate în model de constelație Ursa Mică. Sanctuarele odrysilor din regiunea Starosel, probabil, au fost comandate în modelul de constelația Ursa Mică.

Partea sudică a masivului central Sredna Gora conține o concentrație enormă de situri arheologice, peste 400 și multe temple.

Conform arheologilor, templele din regiune au fost conectate printr’un traseu similar cu drumul sacru care ducea la Delphi, aceste locuri sacre nu au fost izolate unul față de celălalt. Complexele au fost construite în apropierea lor pentru nevoile pelerinilor.

Regiunea Starosel a reprezentat, probabil, un complex religios mare, similar cu complexele moderne creștine din mănăstiri, cum ar fi cel de la Muntele Athos. Mii de credincioși au călătorit de’a lungul unui drum sacru spre muntele sacru, drum care a fost înțesat cu clădiri care au oferit cazare și sprijin.

Acesta este modul în care a apărut o întreagă regiune sacră, iar numărul de monumente religioase în regiunea Starosel este foarte mare. Ceea ce au descoperit arheologii sunt artefacte legate de credințele geților odrisi, pentru viața de după moarte.

Deși încă nu avem foarte multe cunoștințe despre traseul sacru, care a ajuns la reședința regelui în apropiere de vîrf în Muntele Sredna Gora, arheologii au aflat traseul vechiului drum al credincioșilor geți, de’a lungul barajului modern Piasychnik, care continua spre templele din movilele de la Starosel.

Un conducător get a fost îngropat și zeificat într’una din ele, în movila Chetinjova.

Arheologii au dovedit că templul de la Chetinjova a fost în mod deliberat îngropat sau acoperit cu pămînt.

Savanții au ajuns chiar la inima movilei, ceva ce se face foarte rar în Bulgaria.

Studiile arheologice descoperă, de obicei, doar arhitectura, scoate la iveală aurul și argintul, dar inima movilei care ascunde secrete și constituie o parte dintr’un loc sacru, este ignorat de regulă.

Cu toate acestea, arheologii aici au continuat săpăturile și acesta este motivul care i’a dus pe cercetători la rugul ridicat în onoarea zeiței Hestia.

Specialiștii speculează că Hestia a fost o protectoare al dinastiei regale. Este pentru prima data cînd artefactele legate de cultul acestei zeițe sunt descoperite în movile.

Zeiţa Hestia ori Hesta, al cărei nume semnifică cămin sau casă, a fost o zeiţă a vetrei şi a focului sacru la geți.

Trebuie reţinut faptul că Focul Sacru sau Focul Viu nu era altceva decît o imagine a Soarelui ceresc – Marele Zeu. Soarele de andezit de la Sarmisegetuza nu este altceva decît vatra altarului reginei Hestia (Vesta), vatră pe care ardea focul nestins.

În ceea ce priveşte Marele Sanctuar circular getic, aflăm că absida centrală avea 34 de stîlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă, iar la mijloc era vatra focului sacru.

După Palladio aflăm că ambele temple ale zeiţei Vesta de la Roma, aveau aceeaşi formă (de potcoavă). Este bine să se ştie sau să se reţină faptul că, acest cult al zeiţei Hestia în Grecia şi la Roma a fost dus de geți, înainte de întemeierea acestui oraş peninsular.

”Marea Zeiţă” a fost descoperită la Trufeşti (Botoşani), alta la Libceva (Caraş-Severin), dar și altele. Acest mare număr de figurine feminine ilustrează, ca în nici o parte a Terrei, perioada matriarhatului.

Arheologia rumînească a ajuns la descoperirea unor statuete feminine, care ne încredinţează că, în perioada matriarhatului, societatea strămoşilor geților (proto-geții) era condusă de o femeie, o mare preoteasă ajutată de un sobor feminin.

Informaţia oferită de Herodot, că Hestia la scuţi (scyți) a avut alt nume, aparţine unei epoci mai tîrzii, cînd cultul ei trecuse de la geți la celelalte popoare prin intermediul culturii greceşti.

Aceştia şi’au însuşit tacit cultura popoarelor mai vechi.

Placa de aur găsită în apropierea satului Merdzhany, zona Kuban din apropierea rîului Kuban, în apropiere de orașul de coastă din Anapa, Marea Neagră, aproape de Asovhavet, în timpul săpăturilor ilegale din 1877.

Disponibil la Muzeul Hermitage, St Petersburg (inventar nr. Ku 1876 1/9, 10 ). 

Placa cel mai probabil era atașată unui corn de băut sau rhyton și datată la aprox. 350-300 î.Hr.

Punctul de vedere arată de la stînga la dreapta:  Arborele – o zeita sau regina stînd pe un scaun cu un vas, craniul unui cal pe un stîlp și un călăreț geto-scytic călare, ținând în mâna dreaptă un rhyton sau o cupă sacră.

Hestia a fost regina strămoşilor geți, iar după moarte a devenit zeiţă a focului. Începînd cu perioada patriarhatului, sciţii o adorau sub numele de Tabiti, elenii sub numele getic de Histia sau Hestia, iar romanii o adorau sub numele de Vesta.

Cultul ei s’a generalizat în spaţiul euro-afro-asiatic, după ce Hestia a trecut în panteonul Olimpului.

Cu toate că Tabiti a fost aparent cea mai importantă divinitate în panteonul scytic, în privința închinării acordată zeităților, Herodot se referă la ”Ares” ca la un zeu unic.

El observă că ”nu le este obiceiul […] pentru a face imagini, altare sau temple pentru orice, cu excepția lui Ares.”

Anticii au lăsat lichide magice în piatra templelor ridicate zeităților. O magie de edificare a fost realizată în timpul construcției templului dedicat zeiței Hestia, în acest sens fiind descoperit un vas cultic ritualic de cracare (descompunere, la temperaturi și presiuni înalte), care a conținut, probabil, un fel de fluid încă necunoscut.

Prof. Fol crede că a fost un fluid de sacrificiu care a fost folosit pentru a pătrunde în mama Zeiță, înaintea înhumării, ca să’l mențină pe timpul construcției templului. Însăși construirea templului și a movilei a reprezentat pentru geți procesul de construire a Cosmosului. Din construcția movilei, putem interpreta câte ceva despre credințele aristocrației getice despre lume și univers.

Modul de sacrificiu geto-scytic a fost, în opinia lui Herodot, relativ simplu. Victimele sacrificate au inclus diferite tipuri de animale, deși darul cel mai prestigios a fost considerat a fi calul.

Porcul, pe de altă parte, se spune că nu a fost niciodată sacrificat, sau că geto-scyții erau reticenți să păstreze porcine în interiorul pămînturile lor.

Herodot descrie modul geto-scytic de sacrificiu, după cum urmează:

”Victima stă cu fața sa anterioară picioarele legate, iar preotul care sacrifica stă în spatele victimei, și trăgînd de capătul cablului de el aruncă fiara jos, și victima cade, el face apel la zeul căruia îi sacrifică, și apoi dintr’o dată aruncă un laț în jurul gîtului său, și pune un băț mic în laț, se răsucește și așa se strangulează animalul, fără să fie aprins focul sau de a face vreun descîntec victimei sau de a se turna vreo libație peste ea; și atunci cînd a fost strangulat și jupuit de piele, el continuă să se fiarbă. […] Atunci cînd carnea este fiartă, sacrificatorul ia o primă jertfă a cărnii și a organelor vitale și le aruncă în fața lui.”

În construcția templului vom descoperi 10 coloane (stîlpi) ce însemnau probabil 10 grade în ierarhie. Învățații sunt încă în căutarea unui înțeles asupra simbolismului arhitecturii și a coloraturii locurilor sacre getice.

Sînt arheologi care se așteaptă la mai multe surprize pe creasta muntelui. Arheologii au informații cu caracter personal despre sanctuare din roci nestudiate și despre morminte care conțin bijuterii de argint.

Regiunea atrage mulți vînători de comori și o mare parte din artefacte sunt deja jefuite. Potrivit lui Hristov un arheolog bulgar, aceste regiuni getice sunt o sursă majoră de antichități pentru licitații și pentru colecționari.

În ultimii ani însă, poliția a blocat parțial eforturile căutătorilor de comori.

Creasta muntelui lasă totuși o multitudine de movile nestudiate care ascund secrete și este o chestiune de timp înainte ca arheologii sau vînătorii de comori să le descopere.

Printre marile comori scoase deja, este tezaurul de aur de la Panaghiuriște care conține peste 1.600 de artefacte și faimosul cap de bronz al lui Seuthes III, regele Regatului Odris, dintre 331- 300 î.Hr., descoperit în anul 2004. 

Tezaurele au fost evaluate la o sumă de aproximativ 170 de milioane de euro, dintre care doar comoara de la Panaghiuriște valorează 50 de milioane de euro.

În ultimul timp, după o serie de descoperiri arheologice, se tot bate monedă pe existența unor strămoși ”traci” ai bulgarilor, cei care au fost înrealitate doar un trib mogolic slavizat, și exterminat de Vasile Bulgaroctonul în 1018 d.Hr..

Avem aici de a face cu o confuzie gravă: Tracia este o regiune, ca Dobrogea, de exemplu, nu este un popor.

Poporul era get și pe malul stîng al Dunării, dar și pe malul drept. Herodot pomenește peste 22 de seminții care populau zona sud-dunăreană (bessi, bisalți, brygi (viitorii frigieni), dalonci, crestoni, crobizi, skyrmiazi, nipsei, odomanți, odryși, trauși, bistoni, ciconi, dersei, edoni, paiți, sapeni, satri), dar printre acestea nu apare nici o seminție tracă.

O informație grea pentru marea masă a istoricilor, este că triburile getice s’au stabilit pe un teritoriu vast din sud-estul Europei între secolele IV î.Hr. și III d.Hr, însă pe teritoriul Bulgariei în special au fost descoperite numeroase artefacte de aur.

Toate aceste seminții se trăgeau din neamul Geților Pontici, marea masă a geților, a Massa-Geților asu format nucleul Arian al populației europene și vest asiatice.

După expansiunea lor au Geții au populat întreaga Europă, pînă la Marea Baltică, Atlantic și Asia de Vest, pînă în India, după cum arată chiar Universitatea din Cambridge (”The Cambridge history of India”, vol. I, p.67-71). Tot aici se menționează că elenii, macedonenii și ilyrii, albanezii de azi, au migrat din Carpați.

Nu se face nici o mențiune despre traci.

În ”De originibus populorum Transylvanie”, vol.II, p.323, Ion Budai – Deleanu dă explicație acestui fapt:

”Învățații arată că la grecii antici, trake ar fi însemnat miazănoapte.”

Sunt unii lingviști care susțin că latina s’a format din elina veche astfel rădăcina ”atra” se transferă și în latină, iar ”trake”, a putut fi folosit pentru a delimita zona din nordul elinilor și doar din perspectiva lor.

Numai că referința elinilor la locuitorii din nordul lor nu a fost niciodată un endonim folosit de geți pentru a se autodefini.

Dacă în latină ”atra” a luat sens de ”negru” prin asociere cu termenul de orientare de la miazănoapte, ori de ”întunecat” acesta nu se preia cu sensul de nordic din perspectiva romanilor, neavînd vreun sens pentru ei, ci de negru.

Noi, rumînii avem Valahia cea Neagră, fluviul Istru ce izvorăște din Munții Pădurea Neagră, către Marea Neagră, un voievod Negru Vodă și steaguri cu capete de negrii.

Acest sens rămîne valabil numai din perpectivă elină, deoarece doar elinilor populația nordică din această regiune imediată puteau fi ”trake”, iar regiunea în care erau acești nordici, se va denumi în final Tracia.

Această titulatură va fi preluată și de romani, transformînd’o în colonie, iar populațiile ținutelor din sudul Dunării vor fi numite și împărțite de armatele romane în moesi, traci, ilyri sau mai tîrziu în dacii din Colonia Dacia.

Acestea sînt denumiri de populații ale imperiului pentru geții subjugați care au fost cuceriți treptat, trib după trib, datorită perseverenței, strategiei și disciplinei militare impuse de Roma.

Astfel vom avea ilyri în colonia Iliria, moesi în colonia Moesia, macedoneni în colonia Macedonia, traci în colonia Tracia etc.

Tracia inclusă în imperiul Persan 500-479 î.Hr.

Chiar după istoricul N.S.Derjavin, în ”Istoria Bulgariei” stă scris că cei care au populat Tracia, și au fost numiți traci, ”…au apărut pe peninsulă în al treilea mileniu î.Hr., de peste Dunăre, de pe pămîntul lor strămoșesc…, unde ocupau cu aproximație crestele de sud ale Carpaților și tot masivul Semigrad (șapte cetăți) – Ardealul, cu părțile Siretului, Prutului și Nistrului, de unde tracii s’au apropiat de Peninsula Balcanică.”

Macedonia și Tracia în 336 î.Hr.

Deci, cei care au populat Tracia vin din Carpați și fac parte din marea masă a geților, pentru că din acești Geți Carpatici s’au desprins și celelalte populații care au devenit mai apoi greci, latini, celți, germani etc.

Ce spune Trogus Pompeius în sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr:

”Chiar și dacii sînt mlădițe ale geților” (ap. abreviatorul Justin, Ed. Nisard, Paris, 1841, C.XXXII, II).

În ”Dictionnaire Grec-Francais” al lui Alexandre, (Paris, Ed. Hachette, 1877, partea a II-a: Vocabulaire de noms historiques, mythologiques et geographiques, A. Pillon), se arată:

”Dacii popor din familia Geților.”

În introducerea la ”Cartea IV” a lui Herodot, tipărită în 1902 și premiată de Academia Rumînă, Dimitrie I. Ghica a scris:

”…locuitorii Dunării aparțineau marii familii indo-europene numite Geți”, din care Dacii, Tracii și Pelasgii erau numai ramuri ale ”Oceanului” Getic.

C.I.Hyginus (64 î.Hr.- 17 d.Hr.) în lucrarea ”Astronomicon libri IV” scrie despre Charnabon, rege al geților din Tracia.

În ”Historia Augusta” (Editura Științifică, 1971, p.503) se menționează:

”(Împăratul Probus) și’a continuat drumul prin Thracia, primind, fie ca prietene, fie ca supuse, toate populațiile getice…”

Macedonia și Tracia în 200 î.Hr.

Robert Sheringham (”De Anglorum Gentis origine disceptatio”, p. 159) spune:

”Astfel chiar Pliniu, Mela, Solinus, îi arată pe geți ca poporul Traciei. Toți tracii ar fi fost un singur popor, adică geții, mărturisește Mela (sec. I d.Hr).”

Flavius Vospicus din sec. III îi numește pe toți tracii popoare getice. Populațiilor din Tracia, Strabon și Herodot, le spun ”seminții”, nu popoare, pentru că toate aceste ”seminții” aparțineau de un singur popor: GEȚII.

Izvoarele antice consemnează limpede faptul că populațiile europene și ale Asiei vestice provin din Carpați.

Vasile Pîrvan arată limpede în a sa ”Getica” (1982, p.51):

”Cît privește sudul Dunării, până la Haemus, el era de mult getic. Dar geții de aici erau numiți thraci.”

După toate sursele antice, toate semințiile din Tracia vorbeau o singură limbă, și aceasta era limba geților, care au fost numiți de romani daci, iar mai tîrziu de germanicii și slavii, ne numesc valahi.

LIMBA GETICĂ (sermo-geticus), pe care azi nu o regăsim nicăieri deoarece din ea se rup limbile moderne, ea este vorbită prin acestea.

Nu există nici un studiu serios și elaborat al limbii rumîne care să ateste dacă aceasta este limba de legătură dintre limbile vestice centum, și libile estice satem, deoarece este singura limbă de pe Terra, care poate fi catalogată de slavi, limbă slavică, iar de latini, limbă latină, cu toții greșind deoarece limba rumînă deși franțuzismele adoptate de pașoptiști au apropiat’o prin aceste neologime ale sec. XIX de o limbă care se trage din limba rumînă arhaică.

Cu alte cuvinte limba rumînă arhaică este la baza limbilor indo-europene, și nu limba rumînă modernă, de aceea cei care afirmă acest lucru se expun criticlor acide ale dușmanilor anti-rumîni, străini, sau autohnoni deopotrivă.

Geții carpatici după ce se înmulțesc, în timpul mileniul al doilea î.Hr., încep marea roire prin tokharieni (yuezhii), în general numiți ”indo-europeni”, hitiți, armeni, eleni, celți, italici, balto-slavi, germanici, din vatra de locuire a Vechii Europe.

Avem de a face cu unul din cele mai importante fenomene din istoria mondială.

Din marea masă a geților, prin mileniul II î. Hr., datorită sporirii populației pînă la depășirea capacității de hrănire a leagănului comun, unele grupuri de populații au trebuit să părăsească habitatul comun și să ajungă în spațiile în care au fost individualizate și etnicizate, așa cum le cunoaștem și noi astăzi, de la malurile Atlanticului pînă în India,

Joseph Mansion în a sa ”Pays d’origine des indo-europeens” (Editura Ceuterick, 1911; p.228) menționează:

”Istoria este mută asupra originilor Europei. Se pot urca primele stabiliri ale elenilor în Grecia la cel mult 2000 î.Hr. Italicii apar mult mai tîrziu, iar noi putem abia să bănuim la aceste date îndepărtate existența altor popoare, ca celți, germani, balto-slavi.

Atunci, cine a ”înființat” nucleul uman primordial și multietnic al ”semințiilor” getice în Europa? Cine se afla pe aceste meleaguri acum peste 7.000 de ani?

Răspunsul e unul singur: Proto-Geții Arieni

Din aceștia se trag europenii și vest asiaticii arieni (mezii și perșii, iranienii de azi).

Sursa: bnr.bg, kroraina.com, ziarulnatiunea.ro-George V. Grigore, Pr. Dumitru Bălaşa

 

CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

Cine au fost gepizii?

Noi credem că ar trebui să fie limpede că strămoșii gepizilor sunt geții, indiferent cum au fost numiți peste vremuri, câte nume și’au luat, câte arme și obiceiuri au schimbat, locuri de viețuit și stăpânit au relocat sau dialecte au grăit prin înstrăinarea de la locul de baștină de la Gurile Dunării sau spațiul nord-pontic…

Horaţiu şi Virgiliu îi amintesc pe geţi sub numele de scyţi, iar Ovidiu, relegat la Tomis, evocă şi el barbarii pontici, barbarii geţi ai Scyţiei, folosind acelaşi procedeu literar al ”catalogului barbarilor”. Vocabularul creat de Ovidiu este împrumutat de scriitorii ulteriori de la Lucan, Iuvenal şi Marţial la Claudian şi Sidonius Apollinaris.

”Îşi inventează tot timpul nume noi şi îşi schimbă înfăţişarea pentru a’i păcăli pe romani, lumea civilizată, dar, la drept vorbind, scyţii au rămas aceiaşi din zilele lui Herodot.” (Synesius Cyrenensis, Oratio de regnoad Arcadium imperatore, cap. 15; Maenchen-Helfen 1973, p. 4; Wolfram 1988, p. 11).

Istoriografia actuală însă ne ține în ceață, netranșând definitiv această impardonabilă neclaritate istorică. Să fie oare această neclaritate în strânsă legătură cu situl arheologic de pe Măgura Şimleului, din Sălaj?

Această zonă a zămislit nu mai puțin de 15 tezaure getice fiind considerat în același timp și cel mai dens sit în tezaure din ţară, după Sarmizegetusa, cel mai important fiind un tezaur de argint descoperit în 1986, care cântăreşte peste două kilograme.

Deși avem această anormală confuzie menținută se pare în special datorită implicațiilor sale care ar intra în contondență cu interesele pan-germanice, ale poporului care a dat ora exactă imediat după ce imperiul roman și’a dat suflarea, în rândurile următoare vom aduce câteva lămuriri în susținerea teoriei că populațiile care au prelucrat și deținut aceste comori erau geți autohtoni din Carpați, ori conduși probabil de căpetenii venite din nordul Maramureșului actual, unde datorită expansiunii continue a imperiului roman geții din Carpați s’au retras.

Știind că geții în trecut purtau mai multe nume fie după proprii conducători, fie după spațiul ocupat și tyra-geți, și samo-geți, massa-geți, myr-geți, tissa-geți, geați scandinavi, iar alte ramuri ale geților, cum erau denumiți în antichitate frații lor, iliri, macedoneni, scyți, celți, cimmerieni, frigieni etc, iar mai nou ”daco-traci”, și trăiau pe un imens spațiu eurasiatic putem considera fără riscul de a greși, că și gepizii, vandalii, ostrogoții, și vizigoții sunt denumiri târzii ale unor ramuri getice care trăiau în același spațiu, și nu sunt alte neamuri venite din alt continent și fără legătură de sânge cu europenii.

Despre samo-geți să facem aici mențiunea că ei sunt menționați ca sarmați, și se face impardonabilă greșeală a’i considera altceva decât geți. Poate că ei aveau obiceiuri specifice, dar genetic este dovedit că erau frați cu scyții și geții. Dar indiferent cum au fost numiți geții de istorici, scriitori sau politicieni, aceștia își aveau originea în câteva grupuri umane preistorice despre care vom încerca să aducem câteva lămuriri de ordin literar-documentar, arheologic și genetic.

Spunem și genetic, deoarece barierele ridicate între populațiile europene actuale știm că s’au creat total artificial în baza limbilor vorbite. Dar, așa cum este unanim acceptat de către specialiști și limbile actuale se trag dintr’una primordială, la fel cum genetic și neamurile se trag dintr’unul singur. Cu alte cuvinte ceea ce încercăm să scoatem în evidență este că există cu adevărat un popor european genetic, în ciuda diferențelor lingvistice dintre entitățile etnice de azi.

Știm de asemenea, că ne aflăm exact în perioada de schimbare a centrelor de putere în Europa, și vom ține seama și de acest aspect, răstimp în care emanciparea unui popor războinic și în egală măsură momentul în care o hegemonie a unui nou imperiu se manifestă prin nașterea peste cenușa tocmai celui care apune în 476, Imperiul Roman de Apus, și pe temeliile căruia se ridica atunci Imperiul Francilor, urmat apoi de altul, Sfântul Imperiul Roman, și care din 1512 este numit alternativ și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană (în lat. Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicae).

Înțelegem așadar de ce anumite replieri și noi poziții în istoriografia europeană nasc reflexe în rândurile istoricilor pro-germani de această dată, peste ceea ce era până atunci o politică ce se manifesta în folosul Romei.

Sigur, îi puteam bănui pe istoricii și arheologii independenți de azi de profesionalism, cu excepția celor de casă care în general se circumscriu unei linii directoare, dar nu putem să nu ridicăm o mulțime de întrebări care își regăsesc răspunsul numai în teoria pan-germanică.

În acest sens este demn de menționat conceptul lui Ratzel care în esență arată că de’a lungul istoriei, oamenii s’au aflat într’o permanentă competiţie pentru spaţiu: mai întâi în scopul obţinerii subzistenţei; în etapa următoare, pentru a obţine un spaţiu în care să îşi poată consuma energia.

În decursul acestui proces, consideră Ratzel, cultura, ca realitate supraorganică, a fost factorul care a mediat raporturile dintre elementele fizico-geografice ambientale şi indivizii umani.

Discipol al lui Ritter, Friedrich Ratzel (1844-1904) este considerat primul dintre fondatorii geopoliticii germane, cu toate că el însuşi a numit aria preocupărilor sale drept geografie politică. Ratzel s’a străduit să continue demersurile mentorului său, cu scopul de a realiza o metodă cuprinzătoare şi eficientă care să sprijine studierea spaţiilor şi locuirii umane. În acest sens, el a adăugat instrumentelor folosite până atunci în cercetările geografice, elemente, metode şi constatări care proveneau din alte discipline, biologia şi istoria situându’se în prim-plan.

În prima sa lucrare majoră, Antropogeografia, subintitulată Principii de aplicare a geografiei asupra istoriei, publicată între anii 1881-1891, Ratzel a prezentat aparatul metodologic-interpretativ. Primul său demers, mărturisit, era acela al recuperării şi plasării mediului geografic în miezul ştiinţelor despre om, pentru a nu se ignora sau pierde dimensiunea evoluţiei acestuia ca parte a naturii.

Într’o primă etapă a organizării lor sociale, oamenii au reuşit să transforme mediul pe are îl locuiau într’un spaţiu mai favorabil existenţei umane. Ulterior, pe măsura evoluţiei şi dezvoltării statelor, a devenit evident faptul că diferitele culturi umane sunt inegal înzestrate şi sunt capabile, în măsuri diferite, să fructifice darurile naturii.

Cum am reușit noi ca neam să fructificăm aceste daruri ale naturii, este un subiect pe care’l vom aborda poate cu altă ocazie, dar faptul că nici la ora actuală nu există un consens cu privire la evoluția populației din spațiul românesc și la originile poporului român se datorează, spun istoricii, unei așa numite ”tăceri a surselor istorice”, motiv invocat, în special, de către adepții teoriei migraționiste care susțin că teritoriul Daciei și cel adiacent, deoarece colonia Dacia nu acoperă întreg spațiul românesc de azi, contrar teoriei oficiale că ar fi fost numită astfel și înainte de 106 (de către cine, întrebăm noi?), ar fi rămas o ”Terra deserta” odată cu retragerea administrației romane de la nordul Dunării, se mulează perfect pe interesele altora, ori chiar ale românilor când interesele ne vor cere. Interesele ne’au cerut cândva să agreăm o coabitare fictivă romano-getică, istoricii noștri improvizând numeroase legături mai mult sau mai puțin forțate în acest registru.

Cine știe? Într’un viitor ipotetic acceași istorici, sau actualii lor locțiitori vor presta același tip de prestidigitație pe filonul germanic al națiunii române !

Și cu toate acestea, continuitatea proto-românilor pe teritoriul coloniei Dacia și extra-Daciei este atestată, fără putință de tăgadă, de izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot teritoriul fostei și extra-Dacii și de, mai mult sau mai puțin, rarele înscrisuri istorice din perioada secolului al III-lea și până în secolul al XIII-lea, odată cu întemeierea Țării Românești sub Basarab I.

Mișcările triburilor getice, fie cele considerate germanice (goții, gepizii, vandalii etc), dar și cele carpice sau sarmatice (sarmo-getice) în diferite momente, în provinciile dunărene, au silit administrația romană să abandoneze colonia Dacia, aceasta retrăgându’se strategic în sudul Dunării.

De altfel, nici revoltele geților ocupați nu au constituit un element de ignorat pentru romani, acestea luând amploare, mai ales, dupa moartea împăratului Traian – fapt ce vine să contrazică scrierile secretarului personal al acestuia, care menționa, la sfârșitul războaielor getice, că întreaga populație autohtonă fusese redusă la câțiva indivizi.

Continuitatea geților la nordul Dunării este dovedită de singura copie a unei hărți romane, unica, de altfel, păstrată până în zilele noastre, Tabula Peutingeriană.

Harta, realizată după anul 330 d.Hr., an în care împăratul Constantin cel Mare mută capitala imperiului de la Roma în Bizanț, fosta așezare pescărească de pe malul Bosforului, arată chiar și după retragerea aureliană, nu mai puțin de 88 de localități cu rezonanță getică, atât la nordul cât și la sudul Dunării.

Importanța acesteia este cu atât mai mare cu cât, fără doar și poate, Tabula Peutingeriană este o hartă realizată în scopuri comerciale, dovedind așadar o strânsă legătura economică a romanilor cu populația existentă în fosta colonie Dacia și teritoriul nord-dunărean adiacent.

De asemenea, nu este deloc ieșit din comun, faptul că istoricii greci și bizantini continuă să’i numească pe localnici ”daci” sau geți (vezi și Ana Comnena), denumire folosită în Bizanț până dincoace de secolul al XI-lea, dată la care începe sa fie folosit în egală măsură termenul de valah sau vlah. Istoricul grec Zosimos menționează, de asemenea, în secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Răsărit și tribul carpo-geților de la nordul Dunării, conflict soldat cu înfrângerea celor din urmă.

Mai mult, împăratul Constantin cel Mare, inițiază construirea unui pod peste Dunăre, care să facă legătura cu fosta colonie romană, precum și o campanie de la care își va trage titlul de Dacicus, lucru pe care îl va repeta și împăratul Iustinian. Deși, practic, administrația romană dispăruse din fosta colonie Dacia, teoretic, aceasta continuă să existe în structurile Imperiul Roman.

Astfel erau create provinciile Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea, întâlnite și sub numele de Dacia Aureliană în literatura secolului al XII-lea, un argument în plus în fața continuității numelui de Dacia și al celui de ”dac”, dar care a dat din nefericire apă la moară teoriei migraționiste care susține că poporul român s’a format la sudul Dunării.

Aceste manifestări în defavoarea poporului localnic și ca o reacţie împotriva continuităţii getice conform teoriei susținută de partizanii neromanizării, sau a continuității daco-romane conform altei teorii mai puțin veridice aceea a romanizării populației autohtone susținute de latiniști, se concretizează prin interpretarea mecanică şi excesivă a vestigiilor arheologice din fosta provincie Dacia sau din imediata vecinătate ca neaparţinând autohtonilor geți antici, fie ei vorbitori sau nu ai limbii legionarilor romani.

Istoriografia maghiară și germană din motive evidente și din perspectiva stăpânirii austriece sau vremelnice maghiare, introduce și fundamentează existența unui neam care ar întrerupe viețuirea în Transilvania, Maramureș și Crișana a autohtonilor. Această interpretare în mod vădit distorsionată a etnicității unei populații, nu are nicidecum un fundament etnologic, istoric, arheologic sau lingvistic și cu atât mai puțin genetic.

În contradicție cu teoria pan-germanistă noi, dimpotrivă, noi vom spune lucrurilor pe nume, cronologic și genealogic înțelegem că toate popoarele germanice sunt la origini geți sau un mix al populațiilor vechi din Hiperboreea nordică cu păstorii epocii bronzului din stepa nord-pontică, acesta fiind un subiect pe care’l vom dezvolta mai jos.

Oricât s’ar influența în folosul unora sau altora, curgerea timpului a fost doar una, iar această ordine în bucătăria istorică nu mai poate fi schimbată cu toate implicațiile care decurg din recunoașterea acestor realități trecute, și indiferent de amploarea puterii ulterioare care au manifestat’o ca popor independent, originile sale rămân aceleași. Este și cazul grecilor și romanilor antici, dar și a germanilor, britanicilor sau rușilor, tuturor geții stându’le la baza originii lor.

Considerente de ordin genetic

Oricine va lua în discuție considerente de ordin genetic când se discută de originea nordicilor, fie în cazul geților (goților) din est și sud nu se poate referi decât la cel mult 2-3 haplogrupuri, acestea fiind vechiul hpg. I,  G2a (fermieri neolitici) și hpg. R1 din epoca de bronz.

Vom face așadar, referiri asupra celor care cu siguranță le purtau aceste neamuri carpatice sau nordice, evitând pe cât posibil să facem etichetări etnice din perspectivă contemporană.

Origini și istorie

Haplogrupul I este cel mai vechi haplogrup major în Europa și din toate probabilitățile, singurul care își are originea aici (în afară de haplogrupuri foarte minore, cum ar fi C6 și subclades adânci ale altor haplogrupuri). Se crede că a sosit via Orientul Mijlociu ca haplogrup IJ acum undeva între 40.000-30.000 de ani, din care s’a dezvoltat haplogrupul I în urmă cu aproximativ 25.000 de ani. Cu alte cuvinte, omul Cro-Magnon cel mai probabil, a aparținut hpj. IJ și I (alături de haplogrupuri mai mari, cum ar fi F și C6).

Ramura nordică I1 se estimează a se fi desprins de restul haplogrupului acum aproximativ 20.000 de ani. I1 este definită de cel puțin 25 de mutații unice, ceea ce indică faptul că această genealogie a cunoscut o strangulare gravă a populației. Toți bărbații aparținând acestui haplogrup coboară dintr’un singur strămoș care a trăit acum între 10.000 și 8.000 de ani.

S’a speculat că I1 a evoluat în mod izolat în Scandinavia, în timpul paleoliticului superior târziu și perioadele mezolitice, atunci când vânători-culegători din sudul Europei au recolonizat jumătatea de nord a continentului de la refugiile lor balcanice mai calde din timpul ultimei mari glaciațiuni.

Cea mai veche dovada atestată de reinstalare postglaciară în Scandinavia datează din anii 11.000 î.Hr., cu apariția culturii Ahrensburg.

Cu toate acestea, dovezile au apărut (Szecsenyi-Nagy și colab., 2014 ), de la testarea Y-ADN din Neoliticul timpuriu din Panonia de Vest, timp în care hpg. I1 a fost , de fapt , prezent în Europa Centrală în momentul expansiunii neolitice.

O singură probă I1 a fost identificată pe lângă un eșantion G2a2b, atât din timpuriu cultura ceramicii liniare (LBK), care ar fi difuzat mai târziu noul stil de viață agricol la cele mai multe zone din ceea ce este azi Polonia, Germania și Țările de Jos.

Prin urmare, este posibil ca linii I1 au fost printre  vânătorii-culegători ai Mezoliticului european asimilați de valul de fermieri veniți din estul Mediteranei în neolitic și reprezentați, în principal prin Y-hpg. G2a. Există, de asemenea, dovezi din probele neolitice de ceramică ale culturii Starcevo și Cardium ale neoliticului timpuriu, care au trăit alături de hpg. I2a și de fermierii G2a atât din sud-estul, cât și din sud-vestul Europei.

Cea mai probabilă ipoteză în prezent este faptul că liniile I1 și I2 au fost dispersate în Europa în timpul mezoliticului, și că unele ramuri au prosperat mai mult decât altele, datorită adoptării rapide a agriculturii la contactul cu fermierii din Orientul Apropiat, care făceau încet drumul lor de pe întreg spațiu balcanic și țărmurile Mediteranei.

Micul grup de fermieri din cultura ceramicii liniare (LBK) timpurie din Panonia s’ar fi format dintr’un amestec de linii masculine de I1 și G2a. Cu toate acestea, familii distincte s’ar fi răspândit în direcții diferite și succesive, dar și cu alte variabile în expansiunea lor.

S’ar părea că un efect de fondator în populația de nord a culturii ceramicii liniare (LBK) a dus la o explozie bruscă de linii I1, probabil, în mare parte datorită unei mai bune cunoașteri a acestora a terenului și a faunei Europei Centrale, iar vânătoarea a fost practicată în mod obișnuit alături de agricultură pentru a completa dieta fermierilor. Apoi I1 a fost mai târziu răspândit în Scandinavia din nordul Germaniei.

Întinderea culturii ceramicii liniare (LBK,  5600-4250 î,Hr.).

Din patru probe din Scandinavia datând din mezolitic 6000 î.Hr. au fost raportate de Lazaridis și colab. în 2014, și’a dat doi indivizi I, unul l2 , și altul I2a1b,  o probă fiind nedeterminată. Haplogrupul I1 nu a fost parte din ele. De asemenea, alte probe din aceeași perioadă din Luxemburg și din nordul Spaniei s’au dovedit a fi I2a1b și C1a2.

Aceste date sunt în concordanță cu o dispersare eneolitica de la indivizi I1 din Panonia a culturii ceramicii lineare (LBK) și ulterior a culturii Funnelbeaker (4000-2700 î.Hr.), din nordul Germaniei și sudul Scandinaviei. Un singur eșantion din zona Suediei de azi de la sfârșitul mezoliticului al culturii ciupită Ware (3200-2300 î.Hr.), de asemenea, s’au dovedit a aparține I2a1 și nu I1.

Întinderea culturii Funnelbeaker (4200-2650 î.Hr.)

Atât cultura Amforelor Globulare (Funnelbeaker), cât și cultura Ceramicii cu Orificii (Pitted Ware) reprezintă o fuziune între stilurile de viață neolitică (agricultori) si mezolitică (vanători-culegători). Fermierii neolitici din Germania au pătruns târziu în Scandinavia și în număr mic.

Există dovezi arheologice că fermierii din neolitic s’au stabilit în sudul Scandinaviei și au trăit alături de vânătorii-culegători timp de mai multe secole, în timpul culturii Amforelor Globulare. Skoglund și colab. 2012 au testat și au comparat ADN-ul unui fermier neolitic și trei vânători-culegători din Suedia, care datează de acum 5000 de ani.

S’a dovedit faptul că agricultorul a fost mult mai aproape genetic de oamenii moderni mediteraneeni, mai ales cu sarzii, care sunt în general considerați cei mai apropiați de populațiile agricultorilor europeni neolitici. ADN-ul vanătorilor-culegători seamănă cu cel al europenilor moderni din Nord-Est, și poate chiar mai mult cu al finlandezilor și al scandinavilor sami (laponii).

Vânătorii-culegători scandinavi ar fi adoptat noul stil de viață neolitic, încetul cu încetul, folosind ceramică și deținerea de animale domestice (ovine, bovine, porcine și caprine) pentru a completa dieta lor tradițională de pescuit și de vânat. Cultivarea de grâu, orz și legume a fost limitată în mod fortuit din cauza climatului rece.

Clima rece a fost de fapt un obstacol în calea expansiunii agricultorilor de pe continent. Acesta este motivul pentru care scandinavii au păstrat un procent mai mare de origine mezolitică, decât aproape toți ceilalți europeni, în afară populațiilor Sami (vechii laponi), finlandezii, balticii și rușii.

Haplogrupul I1 este cea mai comună subramură a hpg I de azi în nordul Europei. Acesta se găsește în cea mai mare parte în Scandinavia și Finlanda, și reprezintă pe alocuri 25-45% din Y-ADN (cromozomi de sex masculin) din totalul populației locale. Asociat în general nordicilor, I1 se găsește în toate locurile în care se spune că au avut manifestări triburile considerate germanice antice sau vikingii.

Cum s’au răspândit I1 în jurul nordul Europei?

Deci, cum se face că scandinavii moderni aparțin, în esență, la trei haplogrupuri (I1, R1a și R1b), care nu au fost găsite în probele scandinave mezolitice? I1 ar fi fost primul care a pătruns în Scandinavia, în timpul tranziției agricole, care a durat aproximativ de la 4.200 la 2.300 î.Hr..

Cea mai probabilă explicație pentru înlocuirea liniilor paterne (I * și l2) Mezolitice de către I1 în toată țările nordice, inclusiv Laponia și Finlanda, este faptul că puținii agricultori și crescători de vite, care s’au răspândit în jurul Scandinaviei erau oameni aproape exclusiv I1 (printr’un efect de fondator).

În marea lor majoritate societățile umane agricole sunt cele care moștenesc pământul și vitele. După ce vânatul sălbatic a devenit dificil, mai ales în timpul iernilor reci, fermierii ar fi avut un avantaj clar datorită perspectivelor de supraviețuire prin stocare de alimente. Așa cum s’a întâmplat cu siguranță și în alte părți ale Europei, femeile din familiile de vânători s’au căsătorit cu fermierii bogați.

După mai multe milenii, cu terenuri agricole și crescătorii de animale întotdeauna moștenite de clanurile I1 din tată în fiu, I1 a devenit linia dominantă, chiar dacă liniile lor materne au devenit hibridizate de’a lungul timpului. În prezent, conform amestecului autozomal, testare realizată de Lazaridis și colab. (2014), scandinavii au din amestecul neolitic doar câteva procente mai mult, decât cel mezolitic.

Poporul Sami din Laponia au fost ultimii vânători-culegători din Europa. Dar chiar și așa ei s’au orientat către creșterea animalelor prin domesticirea renilor indigeni, mai potrivită climatului local aspru decât creșterea bovinelor, porcinelor, ovinelor sau caprinelor. Domesticirea renilor pare a fi provenit din Asia de Nord împreună cu indivizii finici N1c1 pe care’i regăsim azi  printre finlandezi și estonieni. Și, într’adevăr, poporul Sami modern sunt oameni în primul rând N1c1, și doar cu o minoritate de linii paterne scandinave (I1, R1b, R1a).

Prezența liniilor R1a și R1b, iar proporția modernă la I1 (folosind Suedia centrală ca referință) indică faptul că I1, R1a și R1b s’au încorporat împreună în fondul genetic Sami relativ recent, probabil din vremea sau imediat ulterioară perioadei Vikingilor.

Clanurile N1c1, cu toate acestea, este posibil să nu fi sosit nici ei cu mult mai devreme. Hpg. N1c1 este asociat cu difuzarea limbilor uralice. În conformitate cu o încercare de reconstrucție filogenetică a limbilor uralice ale lui Honkola et colab. (2013), proto-finicii și proto-samicii s’au desprins de grupul lor în urmă cu doar 2.500 de ani, iar diversificarea dialectelor Samice a început în urmă cu cel mult 1000 de ani.

După toate probabilitățile, orice urmă a locuitorilor mezolitici laponi a fost diminuată datorită majorității liniilor Y-cromozomiale sudice I1 și cele R1 (R1a și R1b), situație întâlnită în mai multe zone din Scandinavia.

După ce am văzut de unde au ajuns anticii scandinavi, să vedem în cele ce urmează cum a devenit I1 germanic, și pe ce se bazează teoria pan-germanică.

Vase din Cultura Ceramicii cu Fir

Pe la 2800 î.Hr., o răsturnare culturală și genetică pe scară largă a lovit Scandinavia odată cu sosirea celor care aduceau mixul de limbi pontice din Europa de Est, care a introdus epoca cuprului si epoca bronzului timpuriu, practic fără tranziție neolitică.

Primii vorbitori ai limbilor pontice care au ajuns în Scandinavia, au fost indivizii culturii Ceramicii cu Fir (Corded Ware) și care au aparținut predominant haplogrupului R1. Aceste persoane au permis accesul unor clanuri materne similare ca și locuitori I1 scandinav, inclusiv haplogrupurile ADNmt U2E, U4 și U5, și de asemenea, au adus multe linii noi, cum ar fi H2a1, H6, W și diverse subramuri ale I, J, K și T.

Un studiu genetic realizat de Haak și colab. (2015) a constatat că o mare parte din strămoșii populației culturii Ceramicii cu Fir (Corded Ware) au venit din zona Mării Negre a culturii Yamnaya, care se întindea din Carpați până în nordul Caucazului, și s’a răspândit în centrul și nordul Europei, urmărindu’se originile culturii Ceramicii cu Fir în migrațiile Yamnaya din stepele de acum 4.500 de ani.

Aproximativ 75% din ADN-ul scheletelor din neoliticul târziu al culturii Ceramicii cu Fir găsite în Germania, au fost o incluziune precisă a ADN-ului de la persoanele culturii Yamnaya.

Acelaşi studiu a estimat o contribuție ancestrală de 40-54% din cultura Yamnaya în ADN-ul modern la europenii din zona centrală și de nord, și o contribuție de 20-32% în ADN-ul modern al populațiilor din sudul Europei, cu excepția Sardinienilor (7,1% sau mai puțin) și într’o măsură mai mică, a sicilienilor (11,6% sau mai puțin).

De asemenea. este de reținut că rezultatele lui Haak și colab. ”sugerează” că haplogrupul R1, prin ramurile sale R1b și R1a s’a ”răspândit în Europa de Est după 3000 î.Hr.”

În ceea ce privește fenotipurile, Wilde și colab. (2014) și Haak și colab. (2015) au constatat că intruziunea populației Yamnaya, în general, propusă pentru a fi primii vorbitori ai unei limbi pontice (euro-indiană) în zona de cultură a Ceramicii cu Fir.

Aceștia au avut trăsături predominante cu ochi negri (maro), cu părul negru, cu o culoare a pielii moderat albă, deși oarecum mai închisă decât cea din media europeană modernă.

Aceste studii au arătat de asemenea, că trăsăturile albe în pigmentare au existat deja în europenii indigeni vechi, în ambele cazuri fie agricultori, fie vânători-culegători, iar încercările filologice de a se corela cu sosirea ponticilor din stepe o lungă durată s’au dovedit că erau greșite.

Testele ADN autosomale, de asemenea, indică faptul că mișcarea indivizilor Yamnaya din stepele nord-pontice a introdus în Europa o componentă de origine menționată ca amestec ”ancient nord eurasiatic”. ”Ancient nord eurasiatic” este numele dat în literatura genetică a unei componente care reprezintă o coborâre din oamenii din cultura Mal’ta-Buret, sau o populație strâns legată de ei.

Componenta genetică ”Ancient Nord eurasiatic” este vizibilă în testele pe indivizii Yamnaya precum și la europenii de azi, dar nu și nu și la vest și central-europenii de dinaintea intrării culturii Ceramicii cu Fir.

Cea de’a doua migrare nord-pontică majoră în Scandinavia a fost aceea a haplogrupului R1b, ramură care se crede a fi introdus proto-limbile germanice, ca o ramură a vorbitorilor proto-celto-germanici din Europa Centrală. R1b a intrat, probabil, în Scandinavia din Germania de astăzi ca o extindere spre nord a vechii culturii Unetice (2300-1600 î.Hr.).

În conformitate cu ipoteza substratului germanic, propusă de Sigmund Feist în 1932, limbajul proto-germanic era un hibrid dintr’un amestec pontic vorbit de indivizii R1b, și într’o măsură mai mică de R1a și din elemente ale nativilor nordici I1 neolitici. Hibridizarea ar fi avut loc în epoca bronzului și a dat naștere primei civilizații cu adevărat germanice, și a epocii  bronzului nordice (1700-500 î.Hr.).

Migrațiilor germanice sunt în fapt reveniri în spațiul lor de origine

Migrațiile germanice sunt considerate dispersiile clanurilor I1 spre Marea Britanie (anglo-saxoni), Belgia (franci, sași), Franța (franci, vizigoți și brugunzi), Germania de Sud (franci, alamani, suebi, marcomani, turingieni și altele), Elveția (alamani, suebi, burgunzi), Iberia (vizigoții, suebi și vandali), Italia (goți, vandali, lombarzi), Austria și Slovenia (ostrogoți, lombarzi, bavarezi), România (goți și gepizi), Ucraina și Rep. Moldova (goți), precum și în Serbia și nordul Serbiei (gepizi).

Azi I1 este găsit printre români (4,5%), polonezi (6%), cehi (11%), slovaci (6%) și maghiari (8%). De asemenea, este rezultatul a secole de influență de la vecinii lor germani și austrieci. Frecvența relativ mai ridicată a I1 în jurul Serbiei și vestul Bulgariei (5% până la 10%) ar putea fi datorat goților care s’au stabilit în Imperiul Roman de Răsărit în secolele 3 și 4.

Vikingii ”danezi” și ”norvegieni” au adus mai mult I1 în Marea Britanie, Irlanda, Insula Man, Normandia, Flandra, Iberia, Sicilia, iar vikingii ”suedezi” (varegii) au înființat colonii în Rusia și Ucraina, și avanposturi în Imperiul Bizantin, Caucaz și Persia. Frecvența mai ridicată a I1 în nord-vestul Rusiei (la est de Marea Baltică) au avut indicii la o prezență deosebit de puternic a varegilor, care este în concordanță cu stabilirea în Rusia Kieveană de a nativilor scandinavi ”suedezi”.

Analiza SNP, subramurile hpg. I1

Z131 + este un subramură minoră care a fost găsit în zonele care se învecinează cu vechile granițe celto-germanice (Belgia, Germania centrală, Boemia).

DF29 + reprezintă marea majoritate a filiațiilor I1.

CTS6364 + este un subramură importantă centrată mai ales pe Scandinavia, Germania și Polonia.

M227 + a fost până în prezent găsită doar în țările baltice, Belarus, Polonia, Elveția, Franța și Anglia sud-vest (Devon). Ea are o distribuție particulară situată la limitele regiunilor vorbitoare de limbi germanice, deși nu a fost găsit în miezul culturii germanice antice.

L22 + (aka S142 +) este principala subramură nordică. Este, de asemenea, foarte frecventă în Marea Britanie, în special pe coasta de est, unde vikingii s’au stabilit cel mai puternic, în Țările de Jos și Normandia (din patrimoniul vikingilor danezi), precum și în Polonia și Rusia (vikingii suedezi).

P109 + o subramură scandinavă cea mai mare parte din sud, cu o prezență în toate regiunile în care vikingii danezi erau stabiliți. S’a găsit sporadic în multe părți ale Europei, cum ar fi vestul Iberia, nordul Italiei, Balcani, Lituania și Rusia.
L205 + este în mare parte limitată la Țările de Jos, Franța și Marea Britanie. Cazuri izolate, au fost de asemenea identificate în Suedia și Spania.
L287 + este un subramură copleșitor finlandeză (găsit la nivel național), cu o prezență foarte mică în Norvegia, Suedia, Polonia și Rusia.
L300 + este o subramură minoră gasit aproape exclusiv în sudul Finlandei.
L813 + este o subramură predominant scandinavă, în special comună în sudul Norvegiei. De asemenea, se găsește în Marea Britanie (probabil coborâtă din vikingi) și în nordul Olandei (dar nu și în Germania).
Z58 + este în principal de Vest germanica, cu o prezență foarte puternică în Germania, Țările de Jos și Marea Britanie. Este , de asemenea , a constatat într – o măsură mai mică în țările nordice și în toată Europa continentală. Varsta sa a fost estimată la aproximativ 4000 de ani înainte de prezent. Z59 + este ramura principală a Z58.
Z138 + (aka Z139 +) este o subramură foarte disparată. Ea se găsește la foarte joasă frecvență în întreaga lume germanică, cu un vârf în Anglia și Țara Galilor. S’a constatat, de asemenea, în Portugalia, sudul Italiei și România.
Z382 + a fost găsită mai ales în Insulele Britanice și în Germania, cu o prezență minoră în Scandinavia. Eșantioane izolate au fost de asemenea identificate în Țările de Jos, Finlanda, Italia, Croația și România.
Z60 + este găsit în întreaga lume germanică
Z140 + este o subramură germanică puternic de Vest, găsit în principal în Insulele Britanice Țările de Jos, nordul Franței, Germania centrală și de sud, și Elveția. Este foarte rar în țările nordice. Probe de izolate au fost găsite în Spania, Italia centrală și de sud, Slovenia, Boemia, Polonia, Ucraina și Rusia. Z140 * se potrivește cu AS5 , AS6 , AS814 și EE haplotipuri din nomenclatura bazată pe BD FTDNA lui.
L338 + are o distribuție similară cu Z140.
Z73 + (și L1301 +) este în principal din nordul scandinav și finlandez. De asemenea, se găsește în Rusia, pe coasta de est a Marii Britanii și Insulele Scoțiene (patrimoniu viking).
L573 + apare în principal în nordul Germaniei, cu probe izolate în Franța și Suedia.
L1248 + este un subramură minoră care a fost gasită în Marea Britanie, Germania și Rusia.
L803 + a fost identificată numai în Scoția.
Z63 + este o subramură puternică germană, practic absentă din țările nordice. Este întâlnită cel mai frecvent în Germania Centrală, Benelux, Anglia, Scoția Lowland, precum și Polonia. S’a constatat, de asemenea , în Rusia, Ucraina, Balcani, Italia, Spania și Portugalia.
Y2245.2 + face o mare parte din Z63 din Rusia, Ucraina, Balcani, Italia și Iberia. Ar fi putut fi răspândită de goti.
BY351 + este o subramură rară găsită în Portugalia și Sardinia,  aceasta a fost probabil adusă de vandali.

Expansiunea agriculturii în Europa

Am văzut cum haplogrupul ancestral I s’a divizat la nivelul mezoliticului, datorită adaptării mai rapide la expansiunea agriculturii a populațiilor din sud, adoptarea acestui mod de viață separând practic aceste populații, precum se vede și în harta de mai sus. Contactul puternic cu fermierii separând haplogrupul I în sud în liniile I2  (zona Balcanilor și Mării Negre), iar linia I1 deși practica moderat și agricultura mai mult în completarea dietei alimentare care a rămas în continuare compusă în principal din vânat și pescuit.

I1 ia naștere printr’un efect de fondator, deși fiind un caz special de derivă genetică apărută când un grup mai mic (I1) care se separă de populația de origine (hpg. I) și formează o nouă populație, noua colonie poate avea o variabilitate genetică mai redusă decât cea a populației originale și prin eșantionarea aleatorie a alelelor în timpul reproducerii, se poate realiza în mod rapid fixarea lor.

Ca o consecință a endogamiei, colonia este mai predispusă la dispariție, dar hpg I1 nu a avut această soartă datorită impactului care l’a avut prima incluziune a ponticilor R1 ai culturii Yamnaya, unde s’au amestecat cu localnicii I1.

”Acest lucru se potrivește foarte bine cu distribuția limbilor indo-europene, și este foarte tentant și rezonabil, deși nu există nici o dovadă directă, pentru a argumenta că limbile indo-europene au fost răspândite de poporul Yamnaya.” Eske Willerslev, genetician danez (https://en.wikipedia.org/wiki/Eske_Willerslev)

”În primul rând, există primii vânători-culegători, apoi vin agricultorii, apoi agricultorii se amestecă cu vânătorii-culegători, apoi vine o nouă populație din est (R1, n.n), care este cea mai mare migrație.” Iosif Lazaridis, genetician Harvard Medical School.

Osemintele din Germania a unui om de la Marea Neagră

Un indiciu crucial în detectarea unui al doilea val de mișcare populațională  a fost asemănarea dintre ADN-ul recuperat din oase vechi de 5.000 de ani găsite la nord de Marea Neagră, aparținând ponticilor pe care arheologii îi numesc Yamnaya, cu rămășițele a patru persoane care au trăit și au murit în apropiere de Leipzig, în centrul Germaniei, în urmă cu aproximativ 4.500 de ani.

Osemintele acestor ”germani” au trăit în perioada culturii  Ceramicii cu Fir, numită dupa un stil distinct de decor comun ceramicii găsite în cea mai mare parte din nordul Europei la momentul respectiv. Oamenii culturilor Yamnaya și Ceramicii cu Fir au fost separați cinci secole și de peste 1500 km, dar au în comun cel puțin 75% din strămoșii lor.

David Anthony, arheolog la Hartwick College, în Oneonta, New York:

”Sunt veri apropiați, cel puțin. Puteți vedea o relație genetică directă între aceste două populații.”

ADN-ul oamenilor nordici ai Culturii Ceramicii cu Fir, diferit de al agricultorilor care trăiau în Germania, cu o mie de ani mai devreme, este o dovadă pentru o dramatică, chiar un aflux de oameni veniți dinspre Marea Neagră.

”Este aproape un eveniment de înlocuire totală.” Iosif Lazaridis, genetician Harvard Medical School.

Considerăm că nu este cazul să insistăm mai mult de atât despre cine sunt aceste popoare germanice, ai căror strămoși trăiau la Marea Neagră și în Balcani în perioada Ultimei Mari Glaciațiuni. Că aceștia au revenit în Carpați sau la Nordul Mării Negre peste câteva secole de viețuire în nordul Europei, cu nume de botez nou, goți, gepizi, longobarzi etc, poate fi adevărat, dar că strămoșii germanicilor sunt strămoșii noștri este dovedit științific.

Cunoaștem că populațiile din nordul Carpaților nu erau acolo în perioada glaciațiunii, ci au migrat din rândul populațiilor dunărene sau nord-pontice atunci când clima a permis dezvoltarea activităților umane și în nord. De asemenea, se cunoaște că parte din populația carpatică a fugit în nordul sau estul Carpaților după 106, atunci când Decebal pierde acest teritoriu.

Așadar populațiile getice nordice forțând în permanență imperiul roman prin atacuri succesive să renunțe la ocupația teritoriul getic din Carpați, și odată ce Aurelian a decis retragerea din Dacia, numeroase triburi nordice au revenit în Transilvania, Maramureș și Panonia de azi. Nu cunoaștem prea multe despre modul de viață, cultură sau cum a evoluat limba acestora, în acest sens stând dovadă chiar atribuirea unei notorii porecle, gepanta-leneș, ca titlu de etnie unui întreg grup uman, gepizii.

Descoperirile arheologice recente în peisajul transilvan au condus la înmulțirea vestigiilor din secolele V-VI d.Hr, constând în special din aşezări sau cimitire aparţinând ”orizontului cu morminte în şiruri” (Reihengräberkreis) Horedt 1977, 251-268.

Pornind de la menţiunile izvoarelor scrise şi de la interpretarea etnică a vestigiilor arheologice (conform metodologiei aşa-zisei Siedlungarchäologie sau Culture-History)(Halsall 2010, pp. 23-24; Curta 2006, pp. 21-27) toate aceste descoperiri sunt interpretate, cu consecvenţă, ca fiind ”gepide”,  resimțindu’se aici în mod clar influenţa istoriografiei maghiare care postulează existenţa unui ”regat gepid” în bazinul carpatic, între 454 şi 567 d Hr.

(Csallány 1961), sau, mai evaziv spus, a unei ”structuri de putere gepide”.

Interpretarea ”gepidă”, care a condus în ultimii ani la o veritabilă ”gepidizare” a Transilvaniei secolului al VI-lea se explică pe de o parte printr’o preocupare redusă a arheologilor pentru conceptualizarea teoretică a ”etnicităţii” barbare în Antichitatea târzie (Curta 2006, pp. 12-20; Curta 2007, pp. 159-185) şi pe de altă parte printr’o retranşare în ”pozitivism arheologic”, în tipologie şi cronologie convenţionale.

În aceeași direcție se încadrează și atribuirea tuturor tezaurelor descoperite pe acest teritoriu, când se insistă doar pe o singură identitate etnică a probabililor deținători ai acelor comori din trecut, în speță cea ”gepidă”, fără a exista cu adevărat această etnie.

Așa se face că undeva în secolele IV-V, un prinț get (și nu gepid) spunem noi,  ascundea un tezaur impresionant, într’un loc aflat astăzi în Șimleul Silvaniei, iar cel ce a recurs la această măsură disperată a împărțit tezaurul în două părți, îngropându’le la o distanță de câțiva pași unul de celălalt.

Acei geți-gepizi victorioşi peste secole în lupta de la Nedao (454) se spune că viețuiau în secolele I-IV la răsărit de Vistula inferioară, în aria de răsărit a culturii Wielbark. Spre sfârşitul secolului III  se crede că au migrat înspre bazinul Odrei inferioare.

În harta prezentată mai sus se observă zona culturii  Wielbark (verde) și Przeworsk (mov închis), Polonia de azi, de unde se presupune că acești presupuși geți-gepizi ar fi venit.

Cu portocaliu este Cultura Sântana de Mureș-Cerniakov, considerat teritoriul controlat de Amal o altă familie conducătoare getică, Imperiul Amalilor.

În figura de mai sus este prezentată mișcarea geților-gepizi,  conform teoriei căreia se presupune că au migrat gepizii, ori prin care spunem noi au revenit căteva triburi de geți nordici. Spre deosebire de migraţia geto-gotică la fel de nefondată, și așa cum se spune orientată înspre sud-est, geții-gepizi se crede că s’au îndreptat înspre sud-vest.

Alianţa din anul 290-291 dintre gepizi şi vandali împotriva ostrogoţilor şi a vizigoţilor, poate fi în acelaşi timp şi un indiciu al pătrunderii geților-gepizi în bazinul superior al Tisei, dar la fel de bine și că aceștia locuiau dintotdeauna aici fiind localnici geți, ori era un amestec al triburilor geților liberi, care au trăit în permanență în spațiul carpatic, fie prin absorbția unor triburi migrate în nord și întorși aici împinși de data aceasta de venirea hunilor, ori din alte cauze.

Aceste triburi de geți după o perioadă mai puţin clară a istoriei acestor meleaguri sunt menţionaţi în anul 418, când au fost înfrânţi de ostrogoţii conduşi de Thorismund şi înglobaţi în confederaţia hunică.

Au participat alături de huni la expediţiile hunice în Peninsula Balcanică. Regele lor Ardaric, care a luptat alături de huni în lupta de la Câmpiile Catalaunice (451), a fost unul dintre personajele importante de la Curtea lui Attila.

Puterea mereu crescândă a ”gepizilor” în cadrul confederaţiei etnice condusă de huni pare a fi splendid ilustrată de cele două tezaure descoperite la Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj.

Șimleul Silvaniei este un loc binecuvântat, un oraș situat pe valea Crasnei, la aproximativ 25 de kilometri de municipiul Zalău, la poalele Măgurii Șimleului. De’a lungul mileniilor, orașul a avut o istorie tumultoasă. Aflat în raza regatului lui Burebista și Decebal, pe Măgura Șimleului au fost descoperite fortificații din perioada antică, specialiștii fiind de acord că avem de’a face cu Dacidava, cetatea pomenită de Ptolemeu în al său ”Îndreptar geografic”.

Apoi, după retragerea aureliană, pe aici au trecut avarii care erau de origine turcică. Din punct de vedere arheologic, Șimleul Silvaniei a intrat în atenția lumii întregi datorită celor trei tezaure de o inestimabilă valoare, ce au fost descoperite aici și de care vom pomeni și noi.

Primul tezaur, a fost descoperit la data de 3 august 1797 de către doi copii români care aflându’se cu caprele la păscut pe un versant al Măgurii, fac o descoperire uluitoare. Cei doi copii descoperă nici mai mult, nici mai puțin decât peste 2 kilograme de bijuterii de aur.

Întregul tezaur, format din 13 verigi plate de aur, 11 verigi granulate de aur, o cataramă de centură, un inel circular de aur, un medalion cu decor geometric, un capăt de brățară în formă de cap de șarpe, un mare lanț colier de aur masiv cu pandantive și 15 medalioane cu eficii de împărați romani – a ajuns în colecțiile Muzeului Kunsthistorisches din Viena.

De ce nu au ajuns la Cluj întrebăm și noi retoric?

Podoabele de gât şi de piept: medalioanele de aur ale împăraţilor romani din secolul al IV-lea sau splendidul lanţ cu pandantivi din primul tezaur, la care se adaugă fibulelele discoidale ornamentate în stil policrom din cel de al doilea tezaur sunt splendide realizări ale orfevrăriei epocii migraţiilor.

În decursul primei jumătăţi a secolului al V-lea au fost purtate şi fibulele de argint cu placa spiralei semicirculară şi cea a piciorului romboidal alungită din cel de al doilea tezaur, placate cu foiţe de aur au fost ornamentate într’un fastuos stil policrom.

Mărimea lor enormă pare a reflecta în acelaşi timp creşterea conştiinţei de sine a casei regale getice sau gepide cum este denumită oficial această perioadă, amintind prin dimensiunea lor de fibulele asemănătoare, decorate însă altfel ornamentate, din cea de a doua jumătate a secolului al V-lea din bazinul superior al Tisei.

Fibula cu onix relectă probabil şi ea o imitatio a costumului de pace imperial, în timp ce vasele de aur din cel de al doilea tezaur de la Şimleu Silvaniei sugerează recepţionarea de inluenţe din mediul nomad hunic în momentul punctului culminant al expansiunii hunice.

Urme ale gepizilor au fost identificate in Nord-Vestul României, în bazinul inferior al Somesului, dar și al râului Crasna. Prezența lor aici, la finalul secoului III a fost atestată de surse romane.

Se pare că în vecinatatea Zalăului, gepizii s’au luptat cu ostrogotii, iar în jurul anilor 460-470 mare parte a populației gepizilor se deplasează spre sud, trecând prin Porțile Meseșene. În lupta din anul 454 de lângă râul Nedao geții-gepizi au fost victorioşi.

Geții-gepizi au constituit o populație care au a jucat un rol important în istoria Europei Centrale. Gepizii erau văzuți de romani ca un popor sălbatic (cum altfel?), puternic și bine înarmați.

Despre conducătorul gepizilor, Ardaric, istoricul roman Priscus scria:

”a fost cel mai de seama rege care, din loialitate, a participat la toate consfătuirile hunilor. A fost preferatul lui Attila și a excelat prin credință și sfaturi bune”.

Din momentul preluarii puterii de către Attila, gepizii au participat la toate expeditiile lor de jaf și au devenit un adversar de temut al romanilor.

Puterea mereu crescândă a gepizilor în cadrul confederației etnice condusa de huni pare a fi splendid ilustrată de fibula cu onix din tezaurul de la Simleu Silvaniei, care reflecta probabil și ea o imitatio a costumului de pace imperial, în timp ce vasele de aur din cel de al doilea lot al tezaurului de la Șimleu Silvaniei sugerează recepționarea de influențe din mediul nomad hunic, în punctul culminant al expansiunii acestora.

Conştienţi de forţa lor, gepizii conduşi de regele Ardaric s’au răsculat împotriva fiilor lui Attila, și astfel își creează propriul regat.

Într’una din ipotezele ale originii lor se presupune că tezaurele descoperite la Şimleu Silvaniei, în fapt un singur tezaur îngropat pe categorii de piese de port, a fost depus ca ofrandă zeilor în ajunul bătăliei de la Nedao.

Din primul tezaur fac parte 24 de inele de aur, cu un diametru prea mare pentru a putea fi purtate pe deget. Înca nu se știe ce întrebuințare aveau. Apoi, 17 medalioane de aur, cu figuri de împărați romani din secolul al IV-lea (Maximinianus I Hercules, Constantin I, Constantin II, Valentinian, Valens, Gratian), dintre care trei sunt pierdute, un fragment de brățară, un inel (de data aceasta de purtat pe deget), un pandantiv în formă umană și un altul rotund, încrustat cu pietre semiprețioase.

Obiectul cel mai deosebit al tezaurului îl reprezintă o salbă cu 52 de pandantive-amulete, ce se purta peste tot trunchiul, peste piept și peste spate, prinsă pe mijloc, de o parte și de alta, cu două inele.

Podoaba principală, care cădea pe mijlocul pieptului, consta dintr’o mărgea mare, de cristal fumuriu, străjuită de doi lei de aur (Zeița Sarmis – Forța Vieții), așezați față în față.

Cel mai important pandantiv al salbei (Marele Pieptar al Maestrului) are reprezentat un bărbat aflat într’o barcă, iar acesta se află chiar lângă mărgeaua de cristal (simbol al Căutătorului – călător pe ape, Păstrător al Tainei).

Celelalte 50 de pandantive înfățișează unelte și arme miniaturale, separate la anumite intervale de frunze de aur (semn al Marelui Maestru, derivat din Ordinul Cavalerilor Danubieni (Zamolxieni, getici), păstrători ai tradiției și a tainei).

Se crede că acest minunat lanț petrecut peste corp avea rol de amuletă magică, protejându’l pe purtător.

În ultima vreme, s’a emis ipoteza că era purtat de o femeie (funcție magică, religioasă).

 

Sunt unii specialiști care emit și o altă variantă asupra tezaurului, că piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei trebuie să fi fost strânse de’a lungul a 150 de ani și îngropate sub amenințarea unei primejdii teribile.

În primul tezaur se găsește cel mai mare medalion din câte s’au pastrat din Antichitate.

Lucrătura pieselor este de cea mai înaltă clasă, iar tezaurul, în întregul lui, reprezintă unul dintre cele mai valoroase din epocă.

Al doilea tezaur, descoperit tot la Șimleu Silvaniei la data de 20 aprilie 1889 de către un țăran care își ara lotul de pe coasta dealului Măgura, este conform unor specialiști, parte dintr’un tot unitar cu primul tezaur descoperit cu aproape un secol în urmă.

În cel de’al doilea tezaur, aflat acum la Budapesta, cuprinde 10 perechi de fibule din aur și pietre semipretioase, 3 vase deosebit de frumoase, încrustate cu pietre scumpe, o fibula din onix, 8 bucăți de fragmente de fibulă și un inel de logodnă.

Piesele sunt considerate de factură ”germanică” și romană: cele din primul tezaur – mai mult de inspiratie romana, iar cele dintr’al doilea deși considerate germanice, ele sunt făcute totuși de geții autohtoni, nefiind nicio dovadă a unei producții manufacturiere în bijuterii germanice în zonă. Fibulele au o lucrătură magnifică, iar broșa cu onix este unicat pentru vremea respectivă.

Din păcate, nici acest tezaur nu se găsește în țară, el fiind expus la Muzeul Național Maghiar (Magyar Nemzeti Músem) din Budapesta.

În fața acestui delir al comorilor românești, pe care le puteai întâlni doar imaginate în basme, din cel mai pur aur, bătute cu pietre scumpe și lucrate cu cea mai meșteșugită artă, restul exponatelor pălesc.

Vitrinele de la Kunsthistorisches Museum care adăpostesc piesele din tezaurul de la Șimleu sunt chiar lângă cele sub care se află comoara de la Sânnicolau Mare. Pentru turistul atent, trebuie să fie izbitor faptul că cele mai impresionante exponate provin din pământul românesc.

Celelalte sunt din Ucraina, Serbia, Croația, Cehia, Slovacia. Singurele piese remarcabile ce provin din Austria sunt cele din tezaurul de la Untersibenbrunn, dar nici pe departe de valoarea celor descoperite în România.

După un tur al încăperii, e ușor de constatat că jumătate din sala tezaurelor din acest muzeu este ocupată de piese scoase din pământ getic. În vitrinele de lângă cele două mari tezaure se mai pot vedea superbe fibule digitate din argint aurit, ornamentate cu spirale, descoperite la Șeica Mică și în alte locuri neidentificate din Ardeal, precum și catarame măiestrit lucrate, de aceeași provenienta, datate în a doua jumătate a secolului al V-lea. Dar călătoria printre tezaurele românești nu e nici pe departe încheiată.

Primul tezaur a fost descoperit la 3 august 1797, de Petru Boşca şi Simion Bocor, are 2.425,5 grame şi cuprinde piesele întregi şi fragmentare care’l compun. Autorul prezintă, în fotocopii reuşite, atât procesul verbal întocmit la predarea acestuia la Muzeul de Istorie şi Artă ”Kunsthistorisches” din Viena, cât şi descrierea şi vizualizarea acestora.

În acelaşi mod este descris şi cel de’al doilea tezaur, descoperit la 20 aprilie 1889, de un şimleuan anonim (?!), care se află la un muzeu din Budapesta, aşezat într’o vitrină de sticlă. La Şimleu Silvaniei se găseşte, din păcate, doar inventarul original scris la Primărie, cu numărul de inventar 48 / 1889 şi cu numărul de predare / primire 926 / 1889.

Dacă vom continua călătoria noastră în timp, vom putea vizualiza ce s’a întâmplat cu aceste tezaure, când, undeva în perioada secolele IV-V d. Hr., un prinț local, probabil get ascundea această comoară impresionantă formată din două tezaure.

Cel ce a recurs la această măsură disperată a împărțit comoara în două părți, îngropându’le la o distanță de câțiva pași una de cealaltă.

În anul 1797, doi copii ciobani, ce culegeau prune, s’au impiedicat de piesele din primul tezaur, ce au ajuns și au și rămas de atunci la Viena. După aproape o sută de ani, în 1889, niște zilieri care lucrau la scos cartofi au descoperit cea de’a doua jumătate a tezaurului (numită și ”cel de al doilea tezaur”), ajunsă și aceasta apoi la Budapesta.

În total au fost 73 de piese de aur și argint, cântărind cam opt kilograme. În anul 1999, cele două muzee din Viena și Budapesta au organizat o expoziție comună, în care a fost expusă întreaga comoară șimleuană (”primul tezaur” și ”cel de’al doilea tezaur”).

Fibulele au o lucrătură magnifică, iar broșa cu onix este unicat pentru vremea respectivă. Lucrătura pieselor este de cea mai înaltă clasă, iar tezaurul, în întregul lui, reprezintă unul dintre cele mai valoroase din epocă.

Specialiștii spun că piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei trebuie să fi fost strânse de’a lungul a peste 150 de ani și îngropate sub amenințarea unei primejdii teribile. În fața acestui vis frumos al comorilor românești pe care credeai că le poți întâlni doar imaginate în basme, ne apar aceste tezaure din cel mai pur aur, bătute cu pietre scumpe și lucrate cu cea mai meșteșugită artă, în fața cărora restul exponatelor din muzeu pălesc.

Vitrinele de la Kunsthistorisches Museum care adăpostesc piesele din tezaurul de la Șimleul Silvaniei sunt chiar în vecinătatea cele în care se afla comoara românească de la Sânnicolau Mare.

Pentru turistul atent, trebuie să fie izbitor faptul că cele mai impresionante exponate ale acestui muzeu vienez provin de fapt din pământ românesc. Celelalte piese expuse sunt din Ucraina, Serbia, Croația, Cehia, Slovacia….foste colonii și ele.

Singurele piese remarcabile ce provin din Austria sunt cele din Tezaurul de la Untersibenbrunn, dar care nu sunt nici pe departe de valoarea celor descoperite în România.

După un tur al încăperii muzeului vienez, e ușor de constatat că jumătate din sala tezaurelor din acest muzeu este ocupată de piese din teritoriul getic din Carpați.

În vitrinele de lângă cele două mari tezaure se mai pot vedea superbe fibule digitate din argint aurit, ornamentate cu spirale, descoperite la Șeica Mică și în alte locuri neidentificate din Ardeal, precum și catarame măiestrit lucrate, de aceeași proveniență, datate în a doua jumătate a secolului al V-lea d.Hr.

Când oare vor mai revedea meleagurile românești aceste tezaure unice, aflate acum la Viena și Budapesta?

Vom expune oare, măcar copii ale acestor splendori antice românești în vitrinele muzeelor noastre?

Întrebări retorice…

Descoperirile din secolele III-II î.Hr. de pe teritoriul județului Salaj

Pentru a înțelege fenomenul prin care aceste tezaure au ieșit la lumină toate din acest areal, vom pomeni și de cel de’al treilea tezaur datat cu 5-6 secole mai devreme, numit ”Comoara de la Cehei”. Acesta a fost descoperit la 25 aprilie 1986 de fraţii Mălin şi Gigel Lazoc, fiind alcătuită din trei brăţări, o fibulă şi un lanţ, toate din argint, toate de factură getică, dar și 552 de monede de argint (drahme greceşti).

În timp ce lucrau pământul, aceștia au scos la suprafață mai multe monede și obiecte de argint. Cercetarea arheologică a locului descoperirii a permis recuperarea întregului tezaur din argint, cântărind 2.122 grame. Piesele de bijuterie au fost apreciate ca fiind de origine getică, iar monedele provin din orașul antic Dyrrhachium, din Albania actuală, ajunse pe teritoriul actual al României în antichitate, pe calea schimburilor comerciale.

Specialiștii au apreciat că perioada în poate fi datat acest tezaur ar fi cuprinsă între anii 100-80 î.Hr. Două dintre brățări de origine cert getică sunt lucrate din bare rotunde de argint și cântăresc 83,74 g, respectiv 86,97 g. Au capetele aplatizate și ornamentate cu incizii în formă de ace de brad.

A treia brățară, tot dacică, cântărește 72,71 g și are extremitățile modelate în formă de cap de șarpe și incizii ce imită solzii acestei reptile. Fibula cântărește 34,41 g și a fost lucrată dintr’o singură bucată de argint. Lanțul are greutatea de 70,57 g și lungimea de 92 cm, este lucrat din sârmă de argint împletită și pliată în forma cifrei 8 (octogonul – simbol al infinitului și al coșciugului). Toate piesele sunt lucrate din argint de mare puritate (800 la mie).

Cele 546 monede găsite sunt drahme din orașul antic Dyrrhachium, precum și 6 imitații ale acestora (total 552). Ele includ 26 emisiuni cu numele diferiților magistrați ai acestui oraș.

Bijuteriile getice din tezaurul de la Șimleu Silvaniei-Cehei prezintă similarități cu piesele descoperite și în tezaurele geto-dace de la Moigrad, Sărmășag, Marca (toate localități din județul Sălaj), Cojocna, Mediaș, Poșaga, Sărăcsău (Transilvania) și Coada Malului, Poiana, Vedea și Herăstrău (spațiul extracarpatic).

În a doua jumătate a sec. IV î.Hr. în interiorul arcului carpatic pătrund celții. Fenomenul în sine arunca o nouă lumină asupra situatiei din aceste teritorii, unele integrate în lumea celticii central-europene, dar lasă loc și multor necunoscute (Szabo 2005). Nici un izvor antic nu face referi asupra geților-celți din bazinul carpatic. Geograful antic Ptolemeu (Geografia, III, 8, 3) îi menționează pe anarți și taurisci ca locuind în partea de miazănoapte a Geției.

Situația consemnată de el este ulterioară acțiunilor lui Bureo Bista (Burebista), care, prin campaniile sale vestice, a modificat granițele politice din zonă. Descoperirile arheologice consistente compensează într’o oarecare masură lacunele literare (Istoria, 2001, 512, n.2).

Privind o hartă a răspandirii celtice în regiunea intracarpatică se poate observa ocuparea cu predilectie a doua zone geografice: bazinul Mureș- Târnave și bazinul Superior al Someșului. Cele mai timpurii materiale celtice au fost descoperite în ambele zone.

Ultimul orizont al prezenței celtice poate fi fixat undeva în a doua jumătate a sec. II î.Hr. Descoperirile neceltice din cadrul necropolelor sau al așezărilor precum și identificarea unor situri diferite de cele celtice atestă existența unei populații autohtone în zonă.

Folosirea etnonimului ”daci” pentru a desemna această populație trebuie făcută cu precauție Trebuie notat că, în izvoarele antice, generalizarea denumirii de ”daci”, pentru un teritoriu mai mare, a fost un fenomen care aparține epocii post Burebista și care a pus în umbră celalalt etnonim, de geți. În atare condiții, folosirea unor termeni precum ”daci” sau ”daco-geți”, pentru teritoriul intracarpatic cel puțin, nu este foarte indicată pentru perioada sec. III – II î.Hr.

Someșul și afluenții lui, Salajul, Agrijul sau Almașul, alcătuiesc principalul bazin hidrografic al zonei estice a Salajului. În partea vestica principalele văi sunt Barcăul și Crasna, valea Zalaului fiind cel mai important afluent al ultimei. Dintre toate, doar Someșul a reușit să creeze o luncă de dimensiuni apreciabile, în restul teritoriului dealurile, de înălțimi mai mici sau mai mari, precum și munții domină peisajul. Descoperirile arheologice au fost realizate chiar de’a lungul acestor văi.

În ceea ce privește perioada care ne interesează este vorba de descoperiri întâmplătoare, din periegheze sau ca urmare a unor campanii de săpături sistematice.

În doar 9 localități de pe teritoriul județului au fost descoperite 21 monede din argint (aprox. 300 g) și 5 din aur (aprox. 45 g) emise în intervalul cronologic al sec. III-II î.Hr. Pentru majoritatea nu se cunosc condițiile de descoperire și nici chiar tipul monetar. Dintre toate aceste monede, 5 aparțin singurului tezaur descoperit în acest orizont cronologic.

Numărul descoperirilor monetare contrastează cu descoperirile de așezări și necropole datate în aceasta perioadă, care s’au înmulțit în ultimii ani (Pop, Pupeza 2006).

Nici una dintre emisiunile monetare nu pare sa fi fost o creație locală, centrele de difuziune ale acestora fiind amplasate fie în Maramureș fie în bazinul Someșurilor, spațiul nostru apărând mai mult ca o periferie a acestora sau, mai precis, o zonă de interferențe între lumile celtice nord-vestice și transilvănene și cele neceltice.

Majoritatea covârșitoare a descoperirilor monetare din sec. III-II î.Hr. se amplasează în jumătatea răsăriteană a județului, gravitând spre descoperirile clujene, cunoscând mai apoi, în etapa cronologică următoare, o deplasare evidentă spre jumătatea vestică a Salajului (Florea 1985-1986).

Prezenta materialelor celtice mai timpurii încă din zona de ieșire a Mureșului din Transilvania precum și lipsa lor din bazinul central al Someșului, sugerează că același grup de populație a pătruns dinspre Câmpia Tisei ocupând zona centrală a Transilvaniei și apoi mai departe spre nord-est, ajungând până în depresiunea Bistriței.

Dar, venind de pe Tisa Superioara, fie că este vorba de anarți sau de o cu totul altă populație celtică, cea mai rapidă cale de pătrundere în Transilvania este pe valea Someșului și nu cea a Mureșului.

Numeroasele morminte de luptatori celti, inclusiv cele de la Dersida sau Zauan, sunt o dovadă a faptului ca patrunderea lor n’a fost pașnică. Este posibil să fi fost înfrânți în ncercarea de a patrunde pe valea Someșului?

N’ar fi fost un caz izolat în tabloul general al expansiunii celtice. Se pare că celții au fost blocati nu departe, mai spre nord, în Ucraina Transcarpatica, în zona Maramureșului istoric. Un asemenea scenariu are și câteva neajunsuri. Mai întâi, pentru această perioadă, din Depresiunea Șimleului lipsesc fortificațiile (ceea ce nu este cazul în Ucraina Transcarpatica). Majoritatea descoperirilor aparțin fazei clasice getice, cele mai timpurii elemente de fortificare apar abia spre sfarsitul sec. II î.Hr.

Apoi, lipsesc dovezile care să probeze o stăpânire unitară asupra teritoriului, de felul unei organizatii tribale. Presupunând că, în lipsa unor fortificații, confruntarea ar fi fost posibilă doar în mod direct, deschis, fără ândoială ar fi fost necesar un anumit grad de organizare si conducere. Dar, cel mai important indiciu în acest sens, o moneda specifica, lipseste fiind descoperite doar emisiuni monetare din alte zone (situație din nou diferită față de Maramureș).

În ceea ce privește a doua posibilitate, dezinteresul celților pentru acest teritoriu, există de asemenea argumente pro și contra. Geografia specifică zonei este probabil cel mai bun argument în favoarea acestei ipoteze. Celții au căutat cu predilecție terenuri fertile pentru agricultură și pășuni bogate pentru creșterea animalelor.

Zona la care ne referim era mai degrabă acoperită cu păduri, lunca râurilor fiind insuficientă pentru activitati agricole de anvergura. Apoi, celții au avut în vedere și resursele subsolului, mai ales sarea. Ori, sarea, ca și fierul, lipsește cu desăvârșire din zonă (Pop, Pupeza 2006, 192).

Punctul slab al acestui ultim scenariu rezidă în importanța strategică a zonei: poarta de intrare spre Transilvania. Este motivul principal pentru care în perioada clasică zona cunoaște o dezvoltare deosebită, fără a exista schimbări majore de climă sau în relief. Nicăieri în lumea getică, evident cu excepția capitalei, nu s’a descoperit o atât de mare densitate de tezaure.

În lipsa agriculturii sau a exploatărilor de fier, o asemenea bogăție nu se poate explica decât prin controlul politico-militar efectiv și prin vămuirea culoarul de pătrundere în Transilvania. Apariția a cel putin 15 puncte fortificate este o consecință firească a acestui fapt, dar și o explicație destul de plauzibilă pentru descoperirea celorlalte tezaure în acest culoar strategic.

Observăm cum luând în calcul o perioadă de cel puțin 5-6 secole se găsesc explicații logice a existenței tezaurelor în această zonă, nefiind doar cazuri izolate. Cel mai probabil se vor mai descoperi și în continuare alte tezaure, dacă arheologii vor insista pe această zonă, dar cert este că zona intra-carpatică mereu a prezentat un interes deosebit și este imposibil ca teoria ”terra deserta” să mai poate fi suținută.

Simbolistică și heraldică

Deși arheologii români au descoperit obiecte care înfãțișeazã steagul geților, stindardul Dragonului, încã din secolul al IV-lea î.Hr., ceea ce evidentiazã existenta unui stat cu structuri politice bine definite, ca și constiinta unitãtii de neam, de popor, de națiune, în sensul strict al termenului, termen apãrut și folosit încã din antichitate, o parte dintre istoricii si lingviștii nostri repetã pânã la saturatie stadiul, chipurile ”înapoiat”, ”primitiv” al societãtii getice.

Mai mult, din diferite scrieri istorice strãine, aflãm cã statul getic avea și o emblemã, o stemã a tãrii bine conturatã, reflectând concepția poporului getic despre putere, independentã, libertate si prosperitate și prin care se exprimã existenta Geției ca stat independent în constelatia statelor europene și a lumii de atunci.

Cronicarul român Nicolae Costin (1660-1712), notar oficial al domnitorului Nicolae Mavrocordat, domn al Tãrii Moldaviei, în Letopisetul sãu, în capitolul al VI-lea se referea cu claritate la stema Geției, care era reprezentatã prin doi lei afrontați:

”Iară semnul sau pecetea Dacilor era doi lei împotriva unui altuia cu gurile căscate”.

Cercetãtorul croat Paul Ritter Vitezoviè (1652-1713) publicã la anul 1701 un Album heraldic, foarte putin cunoscut, intitulat ”Stemmatographia sive armorum illyricorum deliniatio, descriptioyet restituitio”, album din care un exemplar s’a descoperit într’o bibliotecã publicã din Arad, care redã si el Stema Geției, în culorile ”adevãrate”, precum si descrierea ei, care înfãtiseazã un scut mobilat cu o piramidã de argint, figurã heraldicã ce porneste de la baza scutului si se înaltã pânã în partea superioarã a acestuia; de o parte si de alta a piramidei se aflã doi lei, rampati (adicã ridicati pe picioarele dinapoi) și afrontati (adicã asezati fațã în fațã).

Scutul este timbrat cu o coroanã.

Referitor la simbolurile Stemei Geției, Ritter mentioneazã cã:

”Odinioarã când (Geția) era bogatã si avea eroii săi proprii leii urcau spre înãltimi”.

Piramida semnificã, potrivit istoricului croat, ”o perfectiune deosebitã si culmea gloriei”.

Autorul conchidea, remarcând cã aceastã Stemã atestã ”virtutile care au stăpânit Dacia pânã în domnia lui Decebal”.

În pofida evidenței unui asemenea adevãr, încã se mai crede că renumitul colier, lănțișor de aur curat, descoperit la Șimleul-Silvaniei, cuprinzând în miniaturã zeci de semne ale ocupațiilor locuitorilor de aici: cosoare, furci, ciocane și ar apartine gepizilor, care în acea vreme traversau pãmântul nostru strămosesc, în ciuda faptului cã acelasi lănțișor se termină cu reprezentarea unui măr (simbolul localității amintite), înconjurat de doi lei, care îl apără.


În general, tipul Stemei Țării Românești este ilustrat prin: acvila cruciatã însotitã de un soare și o lunã, tip ce rãmâne în heraldicã specific pentru această țară, primind numele de acvila românească, ”aquilla valachica”.

În unele cazuri acest tip de stemã este sustinut de doi lei afrontati, cu cozile printre picioare, simbol al vechii steme getice.

Cei doi lei din vechea stemã a Geției se gãsesc și în sigiliul marelui voievod român Mihai Viteazul. Ceea ce demonstreazã existenta unei conștiințe naționale puternice, Mihai încercând și reușind, pentru o scurtã vreme, refacerea regatului getic de odinioarã.


Pecetea sigilarã a lui Mihai Viteazul, cu cei doi lei afrontati, este o mãrturie de necontestat că viteazul domn român încerca să’și materializeze ”planurile sale dacice” de refacere, de reunire a provinciilor strămosesti într’un puternic și independent stat geto-românesc.

Stema Țărilor Române, Țara Româneascã (Valahia), Transilvania si Tara Moldovei reunite de viteazul domn Mihai, simbolizeazã, prin emblemele ce le contine, aspiratiile milenare ale poporului român către refacerea unității statului român în cadrele vechii Geții ale lui Boreo Bista.

Astfel, în Stema țărilor românești reunite, care se aflã reprodusã pe sigiliul lui Mihai Viteazul, se observã lãmurit: într’un scut cu colțurile superioare rotunjite douã personalitãti domnesti încoronate (reprezentând pe Mihai si pe fiul sãu), față în față plantând un pom dezrãdãcinat; trunchiul acestuia este susținut de doi lei afrontati (din stema vechii Geții), lei care stau cu picioarele dinapoi pe cele șapte cetăți Septem Castra (simbolizând Transilvania).

Peste vârful pomului este asezat un mic scut ascuțit, având capul de bour al Moldovei, cu stea între coarne și însotit la dreapta de un soare, la stânga de o lunã conturatã. Deasupra, într’un câmp despãrtit de o eșarfã semicircularã cu devizã, se aflã acvila cruciatã a Țării Românești, însoțită la dreapta de soare, la stânga de lună (crai nou).

Tradiția de a se sublinia autohtonitatea și continuitatea celor trei țări românești s’a remarcat și dupã epoca lui Mihai Viteazul, cum ar fi un ceaslov bisericesc de la Iași din 1750, în care lei sunt prezenți.

”Corbul și cu crucea, adevărat, te încorunează
Că ai oblăduit Vlahie te înfățășază,
Bourul dar Domn Moldaviei te adeverează […]”

K. Horedt, în sinteza sa din 1986, împarte istoria Transilvaniei antice târzii şi medieval timpurii în trei perioade: germanică, slavă şi maghiară.

Prima perioadă– cea germanică– ar începe odată cu părăsirea provinciei de către romani şi instalarea aici a goţilor şi vandalilor purtători ai culturilor Cerneahov şi Przeworsk şi se încheie odată cu ultimele manifestări ale civilizaţiei de tip ”merovingian” a gepizilor, anume varianta târzie a cimitirelor cu morminte în şiruri, orizontul zis Band-Noşlac (încadrat până în prima jumătate a secolului al VII-lea d. Hr.). (Horedt 1986, passim)

Conform acestei reconstituiri istorice timp de mai mult de două secole (454-680 d. Hr.) Transilvania a fost iniţial stăpânită şi apoi locuită de neamul gepizilor. Viziunea modernă curentă– un locus classicus al istoriografiei – este că aceşti gepizi sunt germanici orientali, strâns înrudiţi cu goţii şi vandalii, una dintre multele ”naţiuni gotice” antrenate în acest carusel al migraţiilor popoarelor germanice (Völkerwanderung) din Antichitatea târzie, migraţii care au condus la dispariţia Imperiului Roman de Apus şi la naşterea regatelor germanice barbare, nuclee ale statelor germanice medieval-moderne.

Gepizii şi celelalte ”naţiuni gotice”.

Pentru că ”germanicitatea” (Germanentum) majorităţii populaţiilor barbare menţionate de sursele scrise la Dunăre (goţi, vandali, gepizi, sciri, heruli) se originează în naraţiunile istorice ale epocii lui Iustinian (Iordanes şi Procopius), se conturează în Renaştere prin ”exaltarea goţilor” (goticism) şi îşi găseşte expresia definitivă după constituirea disciplinei deutsche Altertumskunde şi apariţia exceselor pangermaniste (Goart 2006, 187-208 cap. None of Them Were Germans: Northern Barbarians in Late Antiquity, unde discută problema identităţii gepizilor, scirilor şi herulilor), vom încerca să schiţăm o istorie a acestor momente din perspectiva originii gepizilor.

Şi evident trebuie evocat primul povestitor al istoriei barbare, Iordanes şi al său ”Skandinavien topos”, anume fabula originii scandinave a goţilor, unde au şi ”gepizii” locul lor, căci, în opinia lui Iordanes, popoarele geților, goţilor şi gepizilor sunt înrudite astfel:

Get. XVII. 94: Quomodo vero Getae Gepidasque sint parentes si quaeris, paucis absolvam. Menimisse debes me ininitio de Scandzae insulae gremio Gothos dixisse egressos cum Berich rege suo, tribus tantum navibus vectos adripam Oceani citerioris, id est Gothiscandza.

XVII. 94. ”Dacă mă întrebi cum sunt geţii înrudiţi cu gepizii, îţi voi spune în câteva cuvinte. Trebuie să’ţi aduci aminte că am spus la început că goţii, ieşind cu regele lor Berich din sânul insulei Scandza, au fost duşi numai pe trei corăbii pe malul de dincoace al Oceanului, adică în Gothiscandza.”

95. Quarum trium navis, ut adsolet, tardior nancta nomen genti ferturdedisse; nam lingua eorum pigra gepanta dicitur. Hinc factum est, ut paulatim et corruptae nomen eis ex convicionasceretur Gepidas. Nam sine dubio ex Gothorum prosapie et hi trahent originem…

95. ”Una dintre aceste trei corăbii înaintând, după cum se întâmplă, mai încet decât celelalte, se spune că a dat numele neamului, căci pe limba lor leneş se zice gepanta. De aici s’a ajuns ca în decursul timpului şi prin corupere dintr’o poreclă să se nască numele gepizilor. Căci fără îndoială şi aceştia îşi trag originea din neamul goţilor (…)”, Popa-Lisseanu 1939, pp. 38, 104.

În alte două pasaje din Getica Iordanes reiterează varianta originii comune a goţilor şi gepizilor:

Get. XXV. 132. Sic quoque Vesegothae a Valente imperatore Arriani potius quam Cristiani effecti.

XXV. 132. ”Şi astfel vizigoţii au fost făcuţi de împăratul Valens mai degrabă arieni (religios vorbind, nu etnic) decât creştini.”

133. De ceterotam Ostrogothis quam Gepidis parentibus suis pro affectionis gratia evanghelizantes huius perfidiae culturam do-cente, omnem ubique linguae huius nationem ad culturam huius sectae invitaverunt.

133. ”Din partea lor, ei predicaseră evanghelia atât ostrogoţilor cât şi gepizilor, rudele lor, transmitându’le cultul acestei erezii şi atraseră la cultul acestei secte toate popoarele de limba lor.” Popa-Lisseanu 1939, pp. 45, 113.

Ultimul pasaj unde apare la Iordanes ideea înrudirii dintre goţi şi gepizi este referitor la bătălia de la Câmpiile Catalaunice. Regele ostrogot Valamir şi cel ”gepid” Ardaric sunt cei pe care se baza Attila pentru a lupta împotriva ”fratelui” lor, regele vizigot de la Tolosa, Theodorid, aliatul romanilor:

XXXVIII. 200. Erat namque Valamir secreti tenax, blandus alloquio, dolis gnarus; Ardaricus fide et consilio, utdiximus, clarus. Quibus non inmerito contra parentes Vesegothas debuit credere pugnaturis.

XXXVIII. 200. ”Căci Valamir ştia să păstreze secretele, era cu vorba dulce şi priceput în viclenii, Ardaric, însă, după cum am spus, era devotat şi cu sfaturi sigure. Acestora avea să le încredinţeze lupta împotriva rudelor lor,vizigoţii.”  Popa -Lisseanu 1939, pp. 57, 198.

Aceeaşi idee a înrudirii între geți, goţi şi gepizi o întâlnim la contemporanul lui Iordanes, Procopius din Caezarea în lucrarea lui Despre războaie, în pasajul referitor la invaziile din vremea împăratului Honorius.

Despre războaie, III.2.2:

”Neamurile gotice erau şi sunt şi astăzi multe la număr şi deosebite unele de altele, dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sunt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice.”

3. Toţi aceştia se deosebesc între ei prin nume, după cum am mai spus, dar încolo sunt în toate la fel.

4. Căci toţi sunt albi la trup şi cu părul blond, înalţi la statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi.

5. Toţi sunt de credinţa lui Arius şi au o singură limbă, cea gotică (getică n.n). Eu cred că la obârşie se trag cu toţii dintr’un singur neam, iar mai târziu s’au deosebit după numele şefilor care i’au condus pe fiecare.

6. Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (…).” *FHDR II, p. 435.

Un pasaj foarte asemănător care repetă informaţia lui Procopius cu minime diferenţe se găseşte în Chrono-graphia lui Theophanes Confessores (în limba greacă) şi în Bibliotheca lui Anastasius (în limba latină):

Theoph. Chron. P. 94, 9-23 (De Boor):

”(anul 439) Pe atunci se aflau multe neamuri gotice mari locuind dincolo de Dunăre, în ţinuturile nordice. Dintre acestea vrednice de menţionat sunt patru: goţii, vizigoţii, gepizii şi vandalii, care se deosebesc numai după nume şi prin nimic altceva, şi folosesc o singură limbă. Toţi ascultă de credinţa netrebnică a lui Arius.” (FHDR II, p. 595).

Anast. Biblioth., p. 103:

…Erant autem Gothi tunc et gentes multae ac maximae trans Danubium in Hyperboreislocis inhabitantes, ex quibus rationabiliores quatuor sunt, Gothi scilicet Hypogothi Gipedes et Uuandeli, nomentantum et nihil aliud mutantes unaque lingua utentes. Omnes autemfi dei erant Arrianae malignitatis (Pál 1973, p. 75).

Aceste izvoare din secolul al VI-lea sunt destul de elocvente şi toate converg în a afirma strânsa înrudire acelor trei ”naţiuni gotice” principale: goţii (geții) propriu-zişi, gepizii şi vandalii.

Operând cu categoriile etnografiei antice aceste popoare sunt considerate înrudite în virtutea aspectului fizic, al faptului că au o origine comună (nordică) şi se trag la origine din acelaşi trib, al faptului că folosesc aceleaşi legi şi au aceeaşi credinţă (ariană) şi, cel mai important pentru Iordanes, Procopius, Theofanes şi Anastasius, că folosesc aceeaşi limbă.

Trei probleme fundamentale ridică acest discurs al autorilor epocii lui Iustinian:

− cea a identităţii acestor ”barbari” nordici care locuiesc dincolo de Istru în ţinuturi hyperboree (altădată fiind numiţi geți, sarmaţi și melanhleeni)

− cea a originii precise a ”naţiunilor gotice” (rezolvată de Iordanes prin introducerea fabulei cu insula Scandza quasi officina gentium aut certe velut vagina nationum)

− şi cea a identităţii acelei unice limbi ”gotice” folosite de toţi.

Pornind de la aceste informaţii antice târzii umaniştii germani şi lingviştii şi istoricii Germaniei moderne au utilizat aceste surse unilateral şi au anexat ”naţiunile gotice” (gepizii incluşi) cercului populaţiilor germanice orientale.

Însă:

1. Niciun izvor antic nu califică aceste populaţii – goţi, vandali, gepizi – ca germanice, în sensul antic sau modern al termenului (Goffart 2006, p. 55). Urmând procedeul literar – etnografic curent în epocă de utilizare a numelor arhaice, antichizante, autorii îi identifică constant ca scyţi sau geţi (prototipuri ale barbarilor nord-pontici şi nord-dunăreni) (Kulikowski 2007, p. 14: (despre ecuaţia goţi – scyţi) ”It was not just that classicizing language gave a new group ofpeople an old name; the Greeks and Romans of the civilized imperial world really did believe in an eternal barbariantype that stayed essentially the same no mater what particular name happened to be current for a given tribe in anyparticular time”).

2. Iordanes mai cunoaşte o versiune a originii goţilor din Britannia pe care o recuză, preferând versiunea originii lor din insula Scandza (peninsula Scandinavă de azi, cunoscută în geografia antică şi medievală timpurie, de la Mela şi Ptolemeu până la Paulus Diaconus şi Dicuil, ca o insulă; Parroni 1984, p. 355; Dagron 1971, pp. 295-299). Goţii au fost puşi în legătură cu nordul îngheţat şi înaintea lui (de Ambrosius din Milano sau Claudian), dar, prin susţinerea originii din Scandza a goţilor, Iordanes spune explicit că aceştia nu aparţin lumii romane, ci vin din exterior, din periferia oikumenei, din Ocean.

Într’un mod similar herulii lui Procopius se întorc în insula mitică din Ocean, ubicua Thule (Romm 1992, pp. 157-159), ţara lor originară, pentru a’şi aduce de acolo un rege.

Pentru Walter Goffart toposul originii scandinave a goţilor nu indică atitudinea pro-gotă a lui Iordanes (pretins got de neam, fiul lui Alanoviamuth, nepotul lui Paria; Dagron 1971, pp. 291-292), ci, mai degrabă apartenenţa lui la curentul propagandei bizantine anti-gote care a urmat distrugerii de către Belizarius şi Narses a regatului ostrogot de la Ravenna (Goffart 2006, p. 70).

În trecut ipoteza originii scandinave a fost respinsă de Kaspar Zeuss, Jacob Grimm şi Karl Müllenhoff, având în vedere faptul că singura sursă unde este prezentă este Getica lui Iordanes (Goffart 2006, p. 66), este menţionată şi de geograful anonim de la Ravenna care însăşi citează precis sursa (Iordanes); Kulikowski 2007, p. 43 (toate sursele literare şi arheologice au fost ulterior coroborate pentru a susţine naraţiunea lui Iordanes).

Isidor din Sevilla nu menţionează originea goţilor din Scandza aducând astfel dovada că Iordanes sau Cassiodorus au inventat această parte a poveştii, ori au mers pe o pistă falsă.

Isidor enumeră trei ipoteze ale originii goţilor (Isid. Hist.Goth. 66-70) – două de inspiraţie clasică (sunt geți sau scyţi) şi una de inspiraţie biblică (goţii se trag din Magog, fiul lui Iaphet, conducătorul poporului barbar închis, conform legendei, de Alexandru Macedon dincolo de Porţile Caspiene; Maenchen-Helfen 1973, pp. 3-4).

3. Înainte de secolul al VIII-lea d.Hr., de Renaşterea Carolingiană, nu exista conştiinţa înrudirii dialectelor germanice şi doar lingvistica comparată a epocii moderne a stabilit faptul că limba gotică este înrudită cu dialectele teutonice.

Pentru a vedea când aceşti ”scyţi / geţi / goţi” au devenit germanici trebuie urmărită mitologia istorizată medievală care i’a transformat pe geţi în poporul mitic al geaţilor lui Beowulf şi pe goţi în strămoşii spaniolilor, suedezilor sau ai saşilor transilvăneni.

Faza pre-ştiinţifică a germanităţii: goticismul (O privire sintetică la Carbó García 2004, pp. 179-206.)

Această fabulă a originii goţilor (şi gepizilor) din insula Scandza continuă cu migraţia lor, într’un timp imemorial, înainte de războiul troian, în Scyţia, lângă Palus Maeotis (Mlaştina Meotidă), al doilea popas al lor fiind Mysia, Tracia şi Geția (Merrills 2005, pp. 155-157). Istoria veche a goţilor transmisă de Iordanes este marcată de victorii şi cuceriri, goţii fiind cei mai înţelepţi dintre toţi barbarii (similari grecilor) (Get. II. 40).

Făcând din trecutul goţilor istorie romană Cassiodorus / Iordanes (Cassiodorus, Variae, 9.25.5: Originem Gothicam historiam fecit esse Romanam) i’a identifcat succesiv cu locuitorii locurilor de popas – scyţii şi geţii.

Reluând un topos herodotean regele scyţilor / goţilor Tanausis îl învinge pe regele egiptenilor Vesosis şi cucereşte întreaga Asie, obligându’l pe regele mezilor, Sornus să plătească tribut. Fiind plecaţi într’o expediţie, femeile lor, amazoanele conduse de Lampeto şi Marpesia, au trebuit să ţină piept duşmanilor.

Apoi goţii au avut un rege, Telefus, fiu al lui Hercules şi Auge şi căsătorit cu o soră a lui Priam şi prin fiul acestuia, Euryphylus, goţii participă şi în războiul troian. Lista regilor goţi celebri continuă cu regina Thomiris care luptă cu Cirus, cu Antirus care luptă cu Darius şi Xerxes, cu Gudila care îşi căsătoreşte fiica cu Filip al Macedoniei.

Urmează regii din cel de’al doilea loc de popas – Buruista, Dicineus, Comosicus, Coryllus şi Dorpaneus. Cassiodorus, consilierul lui Theodoric, în intenţia lui de a scrie o istorie ilustră şi multimilenară a goţilor, pentru a înnobila un popor barbar, mobilizează o sumă de tradiţii literare greceşti referitoare la barbarii nord-dunăreni şi nord-pontici (lupta scyţilor cu Vesosis, amazoanele ca feminae Gothorum, regina massa-getă Thomiris, luptele purtate de regii geți împotriva romanilor).

Cassiodorus şi Iordanes (Pentru relaţiile între lucrările lui Cassiodorus şi Iordanes, momentele scrierii acestora şi sursele lor v. Amici 2002,pp. 3-48) nu sunt direct responsabili de această echivalare între scyți, geți şi goţi, ei nu fac decât să preia o tradiţie deja veche a Antichităţii târzii, unde geţi este numele poetic – literar al goţilor.

Pentru a explica această confuzie între geţi şi goţi din literatura Antichităţii târzii autorii moderni au căzut repede de acord că identificarea este favorizată de raţiuni fonetice (get/got) şi de faptul că se suprapun în acelaşi spaţiu al Dunării de Jos (Teillet 1984, p. 51).

Explicaţia este simplă – o idee centrală a etnografiei antice (exprimată sintetic de Synesius din Cyrene) este că nu există barbari noi, ci de fapt:

”Îşi inventează tot timpul nume noi şi îşi schimbă înfăţişarea pentru a’i păcăli pe romani, lumea civilizată, dar, la drept vorbind, scyţii au rămas aceiaşi din zilele lui Herodot.” (Synesius Cyrenensis, Oratio de regnoad Arcadium imperatore, cap. 15; Maenchen-Helfen 1973, p. 4; Wolfram 1988, p. 11).

Zonele situate la nordul Istrului şi al Pontului Euxin erau puţin cunoscute în antichitate şi erau evocate de antici ca ţările fabuloase ale scyţilor. În epoca augustei că Horaţiu şi Virgiliu îi amintesc pe geţi sub numele de scyţi, iar Ovidiu, relegat la Tomis, evocă şi el pletora de barbari pontici, barbarii geţi ai Scyției, folosind acelaşi procedeu literar al ”catalogului barbarilor”. Vocabularul creat de Ovidiu este împrumutat de scriitorii ulteriori de la Lucan, Iuvenal şi Marţial la Claudian şi Sidonius Apollinaris, pentru a defini barbarul din nord cu cele două trăsături contrastante – sălbăticia şi virtutea – şi el stă la baza reprezentării barbarului got al Imperiului târziu.

În profilul barbarului got recunoaştem caracteristicile barbarului scyt şi get: poeţii şi istoricii fac aluzii la moravurile sălbatice ale goţilor care trăiesc în căruţe, sunt îmbrăcaţi în piei de animale şi nu ştiu să lupte decât călare.

În final numele get – got devin interschimbabile:

quod…Gothi Getae dicerentur (SHA Carac. 10.6) sau

Getae illi qui et nuncGothi (Oros. Hist. I.16.2).

De acum înainte pentru multe secole termenul Getae devine numele poetic al goţilor, Prudenţiu, Claudian, Paulinus din Nola, Rutilius Namatianus nu îi desemnează niciodată altfel (Teillet 1984, pp. 17-38; Eliade 1980, pp. 81-84).

Legătura între această tradiţie a identificării goţilor cu geţii în Antichitatea târzie şi primele echivalări geţi /goţi, daci / dani, medievale (sec. XI – Siegebert de Gembloux, Dudo de Saint-Quentin, Guillaume de Jumièges) este asigurată de geografia medievală.

Aceasta este o mixtură curioasă de sisteme cosmografice antice, mitologie clasică şi gândire patristică, toate suprapuse pe lumea cunoscută în epocă.

Nu este propriu-zis geografie, ci mitologie geografică, chiar dacă exista informaţie nouă despre regiunile nordice în special era respinsă datorită lipsei de autoritate şi faptului că contrazicea sursele clasice şi patristice (Dana 2008, pp. 176-181).

Pentru greci şi romani Scyţia era cea mai nordică parte a lumii, mărginită de munţii Riphaei şi de vastul Ocean nordic pe malul căruia locuiau Hyperboreenii (Dilke 1984, pp. 347-351). În linii mari nordul germanic al geografiei mitologice medievale este de fapt Sciţia clasică transferată la noua frontieră a cunoaşterii.

Astfel geţii sunt translataţi în nord deja în Cosmographia lui Aethicus Ister (unde apar Gogetae şi Magogetae).

Pe cea mai timpurie hartă, Albi mappamundi (începutul sec. VIII), menită să reconstituie cosmografiile lui Iulius Honorius şi Orosius, la nord de Macedonia şi Tracia, întinsă până la Oceanul nordic se află Gothia (în locul Daciei din tradiţia cartografică agrippiană) (Nemeti 2011, pp. 37-49.).

Aceeaşi viziune geografică o reîntâlnim la Anonymus Ravennas, Isidor din Sevilla, Paulus Diaconus, Dicuil, Rabanus Maurus sau pe mappae mundi în OT care reproduc lumea descrisă de Orosius, ca manuscrisul de la Strassbourg, harta lui Saint Severus sau harta de la Herreford.

În toate aceste lucrări geografice sau hărţi, la est de Germania, între Dunăre şi Oceanul nordic, se află Gothia sau Dacia. Aşa se explică tradiţia medievală care identifică danii cu dacii (Dacia qui et Danamarcha) şi goţii cu geţii (Leake 1967, pp. 24-52; Eliade 1980, pp. 83-84.).

Goticismul (exaltarea goţilor) se defineşte prin ideea că neamul excepţional al goţilor, după plecarea din Scandza (Suedia) a cucerit şi populat aproape întreaga Europă (Wolfram 1988, pp. 1-4). Această teorie, iniţiată de Ragvaldi şi EricusOlai (cca. 1460), dezvoltată de Johannes Magnus Gothus (1554), devine ideologia imperiului suedez, mai ales sub Gustav Adolf.

În 1425 Poggio Bracciolini a descoperit singurul manuscris medieval al Germaniei lui Tacitus şi în 1470 apare prima ediţie tipărită a Germaniei (Kulikowski 2007, p. 44).

Acest mic opuscul etnografic împreună cu Getica lui Iordanes au fost larg utilizate în secolul XV de umaniştii germani pentru forjarea ideologiei identitare germanice, după care germanii actuali sunt moştenitorii germanilor antici din tratatul lui Tacitus.

Renaşterea scandinavă îmbrăţişează ideologia goticistă pentru a contracara hegemonia culturală latină: goţii originari din Suedia sunt prezentaţi drept cuceritori ai Europei şi ai Romei în operele lui Johannes Magnus Gothus (1554), Johannes Loccenius (1647), Olaus Rudbeck (1679), Carolus Lundius (1687) (Svennung 1967, pp. 68-96).

Suedezii îşi dispută calitatea de urmaşi ai goţilor cu spaniolii care în timpul Reconquistei dezvoltă propria lor variantă a goticismului. Cronicile lui Alfonso el Sabio, Rodrigo Jimenez de Rada, Pedro de Medina, Iulian del Castillo încep istoria Spaniei cu istoria geţilor, continuând cu cea a vizigoţilor din Hispania antică târzie (Busuioceanu 1985, pp. 124-147; Carbó García 2006-2007, pp. 260-269.).

Din mediul umaniştilor germani goticismul migrează şi la saşii din Transilvania care îşi inventează astfel propria lor origine ilustră, considerându’se urmaşii goţilor (geţi/scyți), rivalizând astfel cu maghiarii şi secuii şi românii (urmaşii romanilor).

Dintre promotorii acestei teorii a originii getice a saşilor amintim pe Albert Huet, Johannes Tröster, Christianus Schaeseus, Laurentius Toppeltinus şi alţii (Armbruster 1980, pp. 38-82; Plămădeală 1988, 27-65).

Faza ştiinţifică a germanităţii: metoda retrospectivă a ”arheologiei aşezărilor” şi teoria Wenskus – Wolfram.

Încă din secolul al XVI-lea umanişti germani ca Beatus Rhenanus (1485-1547), inspiraţi din Germania lui Tacitus (mic tratat etnografic redescoperit în Europa secolului al XV-lea cu rezultate spectaculoase) şi istoria longobarzilor a lui Paulus Diaconus, au concluzionat că goţii, vandalii, francii şi alţi barbari au fost strămoşii actualilor germani şi istoria acestora poate fi recunoscută ca istorie a vechii Germanii.

La începutul secolului XX un filolog şi arheolog german, Gustaf Kossina, aplicând o metodă regresivă a împins proto-istoria şi preistoria germanilor departe în trecut până în epoca bronzului. Acesta cartează frontierele schimbătoare ale patriei originare germane şi reconstituie prima migraţie a popoarelor germane care ocupă întreaga Europă.

Această idee – a migraţiei – este inerentă pangermanismului: în 1933 Karl Theodor Strasser scrie despre germanischer Völkersturm care a aruncat valuri succesive de germani asupra Europei. Există o legătură strânsă între migraţionism şi agenda politică nazistă: răspândirea culturii germanice prin migraţie şi invazie corespunde ideii rasiste a superiorităţii germane, pretenţiilor de dominaţie geopolitică şi teritorială.

Cele două elemente cheie ale ideologiei naziste au fost: esenţa genetică a culturii înrădăcinată în ”sângele” popoarelor şi imaginea eroică a germanilor văzuţi ca distribuitori ai culturii (Härke 2006, pp. 267-268).

Astfel, imaginea consacrată vehiculată de către deutsche Altertumskunde de la sfârşitul secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX (prezentate sintetic la Kulikowski 2007, pp. 44-49) conţine două idei-forţă:

1. popoarele barbare care au asediat Imperiul Roman sfârşind prin a’l distruge şi înlocui sunt germanice (strămoşii germanilor moderni) şi

2. acestea s’au angajat în migraţii dramatice plecând dintr’o zonă originară (Urheimat, Goffart 2006 a, p. 92).

După cel de’al doilea război mondial viziunea pangermanistă a luat o nouă înfăţişare, care evită definiţiile naţiunii barbare unite prin comunitatea de sânge şi rasă.

În 1961 Reinhard Wenskus propune o teorie referitoare la formarea popoarelor (germanice) în Antichitatea târzie şi la modalităţile lor de organizare politică (Stammes- bildung und Verfassung) în care susţine că popoarele germanice (definite în principal pe criterii lingvistice) devin treptat conştiente de ele însele datorită contactului cu populaţiile celtice, slave şi cu romanii. Alegerea conştientă de a nu se dizolva în melting-pot-ul roman le furnizează baza conştiinţei etnice.

O oarecare conştiinţă este văzută ca naturală, născută din diferenţele culturale (limbă, legi, obiceiuri), dar propune o explicaţie politică a formării triburilor: lideri însoţiţi de un număr relativ restrâns de războinici îi conduc în luptă, mai întâi în interiorul lumii germanice, apoi împotriva Imperiului Roman.

Succesul atrage noi membrii care se unesc cu tribul respectiv, în virtutea unor practici culturale comune (limbă, legi, vestimentaţie). Dar ceea ce ţine tribul unit este carisma liderului şi manipularea unei tradiţii eroice dinastic-genealogice (Traditionskern, core / kernels oftraditions) (Noble 2006, pp. 10-11).

Lucrarea lui Wenskus a însemnat sfârşitul ideii că triburile germanice au migrat ca entităţi coerente etnic dintr’o patrie originară până la frontiera romană.
În anii 70-80 Herwig Wolfram extinde şi rafinează această teorie: o elită descoperă şi inventează o tradiţie pentru a da grupului un sens şi o misiune.

Aceste ”nuclee de tradiţie” trebuie, în opinia lui, să conţină trei elemente de bază: o ispravă eroică primordială (trecerea mării, a unui râu, o mare victorie în luptă), o schimbare în registrul religios şi identificare unui inamic principal. Esenţa teoriei Wenskus – Wolfram este că noile popoare germanice ale Antichităţii târzii (franci, alamani, saxoni, goţi) se formează în contextul confruntărilor cu Imperiul roman prin gruparea unor triburi în jurul unor lideri şi a unei elite care manipulează nuclee ale tradiţiei constituite din genealogii de origine divină şi povestiri eroice din trecutul îndepărtat. Astfel triburile nu sunt sisteme în echilibru, ci procese continue de agregare de noi identităţi sociale (sau o identitate etnică fictivă şi dinamică) (Noble 2006, pp. 11-12; Kulikowski 2007, pp. 52-54).

În centrul unor asemenea nuclee de tradiţie ostrogote se află conform lui Wolfram şi fabula originii scandinave a goţilor. Aceasta ar fi fost auzită de Cassiodorus la curtea lui Theodoric de la membrii acestei elite ostro-gote, împreună cu genealogiile Amalilor şi a fost inserată în istoria sa gotică, numită abuziv de Wolfram Origo Gothica (Wolfram 1988, p. 4).

O asemenea teorie a existenţei unor tradiţii orale eroice ale goţilor înregistrate în scris de Cassiodorus–Iordanes scapă analizei istoricului modern. Nu există nicio dovadă explicită care să documenteze originea scandinavă a goţilor. Singura sursă este Iordanes şi fabula originii scandinave a goţilor şi gepizilor este proiectată într’un trecut mitic, Berich aflându’se pe acelaşi plan cu Tanausis învingătorul faraonului egiptean Vesosissau cu femeile goţilor, amazoanele Marpesia şi Lampeto.

Scandza este împrumutată de Iordanes din geografia greacă şi goticismul medieval suedez o identifică ulterior cu insula Gothland, patria goţilor strămoşi exemplari ai suedezilor.

După această analiză succintă a etnogenezei germanice ce concluzii se pot trage referitoare la gepizi sau mai precis referitoare la identitatea purtătorilor culturii materiale din Transilvania secolelor IV-VII d. Hr.?

Modelul migraţiei unor grupuri compacte de germani pe distanţe lungi în antichitatea târzie pierde azi teren în favoarea modelului imobilismului. După cum am văzut migraţia ca motor al schimbării lumii post-antice, a transformării Imperiului în regate barbare, este o idee centrală a ideologiei pangermanismului.

Migraţia împreună cu metoda arheologiei aşezărilor – care presupune că aspecte, culturi şi grupuri definite pe baza culturii materiale sunt de identificat cu triburi şi popoare şi trebuie să primească numele triburilor şi popoarelor atestate de sursele scrise într’un spațiu şi o perioadă date – au constituit modelul interpretativ central în arheologia românească în epoca postbelică.

Acest model este păstrat azi inerţial şi continuă preocuparea de identificare a unor grupuri arheologice definite prin markeri culturali, grupuri văzute ca alogene şi în permanentă mişcare, pentru ca apoi acestora să li se aplice etichete etnice. Astfel, de la părăsirea provinciei de către romani până la sfârşitul epocii avare timpurii, Transilvania şi zonele limitrofe au fost un carusel al migraţiilor germanice.

Astfel se perindă în secolul IV şi la începutul secolului V d.Hr. vandalii (taifali şi victofali) purtători ai culturii Przeworsk în zona vestică, vizigoţii şi cultura Cerneahov în est, sau, mai recent vandali sau gepizi timpurii identificaţi în aşa-zisul grup funerar Dobrodzień-Gutentager.

Invazia hunică dislocă alte grupuri identificate arheologic în Transilvania, cum sunt descoperirile fastuoase aparţinând orizontului Apahida – Blučina – Tournai, atribuite succesiv ostrogoţilor, gepizilor, alanilor, scirilor, herulilor, constituindu’se în literatură un adevărat catalog al barbarilor de inspiraţie ovidiană. Pentru secolul al VI-lea s’a ajuns la un oarecare consens, majoritatea interpretând vestigiile ca aparţinând gepizilor – orizontul Moreşti- (Harhoiu 2011, pp. 10-26 (un rezumat al viziunii curente despre epoca timpurie a migraţiilor).

Putem concluziona alături de Procopius că existau multe neamuri gotice, anume popoarele care locuiau în Gothia / Guthiuda nord-dunăreană şi nord-pontică. Conform criteriilor lingvisticii comparate moderne, unele erau germanice orientale, adică vorbeau idiomuri azi dispărute înrudite cu cele teutonice (vorbitorii acestora fiind adevăraţii strămoşi ai germanilor medievali şi moderni).

După criteriile etnografiei antice aceste neamuri erau ”scytice” (Geary 2002, pp. 43-58).

Originea scandinavă a goţilor şi gepizilor este un topos al istoriografiei bizantine din epoca lui Iustinian şi nicio sursă nu atestă migraţii bruşte şi spectaculoase ale acestora înainte de invazia hunică. Este legitim să dorim să aplicăm etichete etnice vestigiilor ”germanice” de la nordul Dunării în epoca migraţiilor: arheologia se ocupă cu civilizaţile moarte şi este interesată de identitatea decedatului (Hans-Jürgen Eggers, citat în Périn, Kazanski 2011, p. 299).

Populând abuziv Transilvania cu nume tribale germanice care se succed şi se înlocuiesc cu repeziciune nu ajungem însă nicăieri, singura şansă de a înţelege ceva fiind schimbarea paradigmei interpretative. De’a lungul istoriei spaţiul actual al Transilvaniei a oferit un specific aparte din punct de vedere cultural.

Pentru perioada de care ne ocupăm, chiar dacă au trecut câteva secole, nu este lipsit de importanţă faptul că, spre deosebire de Muntenia şi Moldova, spaţiul intracarpatic a cunoscut organizarea şi modul de viaţă roman. După părăsirea Daciei de către administraţia şi armata romană, viaţa în mediul urban, într’o formă mai redusă, a continuat mai bine de un secol până la venirea hunilor în zona nord-vestică a Mării Negre (Chirilă şi Gudea 1982, passim).

Dacă viaţa de tip urban a încetat nu înseamnă că etnic populaţia urbană pe care o putem numi ”getică eliberată” nu a mai viețuit, deși structurile de bază ale coloniei romanice n’au dispărut, fapt demonstrat şi de cimitirul nr. 1 de la Bratei (Bârzu 1973, passim; Harhoiu 1987, 125; 1990, 145).

Pentru câteva decenii legăturile directe cu Imperiul Roman au fost întrerupte, imprimând fostei provincii Dacia o dezvoltare întru’câtva diferită faţă de restul Imperiului. Un specific aparte al culturii materiale din secolele următoare părăsirii Daciei a fost determinat şi de faptul că pe teritoriul fostei provincii s’au perindat o serie de populaţii considerate migratoare: ”goţii”, ”gepizii”, ”slavii”, avarii etc.

Considerații pe marginea descoperirilor arheologice susceptibile de a reprezenta aşezări, ce au evoluat în perioada de care ne ocupăm și lista înregistrării lor .

Scopul urmărit pe parcursul demersului de faţă este acela de a oferi o imagine de ansamblu asupra habitatului uman din Transilvania în perioada celei de doua jumătăţi a secolului V şi din prima jumătate a secolului VI. În dorinţa de a ne raporta la unele evenimente importante pentru istoria bazinului Dunării inferioare, în cifre absolute, ne vom referi la perioada cuprinsă între anii 455 şi 567, perioadă ce coincide cu existenţa regatului ”gepid”.

În atenţia noastră s’au aflat doar siturile, care se pot data, cu ”certitudinea” specifică cercetării istorice, în perioada supusă studiului. Nu au fost repertoriate aşezările, care pe baza unui lot restrâns de fragmente ceramice atipice, au fost datate pe bună dreptate în limite cronologice mai largi: secolele IV-VI, V-VII etc. Este posibil ca unele din descoperirile amintite să facă obiectul prezentului studiu, însă cealaltă variantă de neincludere în segmentul temporal, de care ne ocupăm şi introducerea respectivelor puncte în cadrul repertoriului, ar putea implica concluzii false.

La fel descoperirea izolată a unor artefacte bine datate, dar care de obicei fac obiectul inventarelor funerare nu se regăsesc în repertoriu. Aceiaşi soartă o au şi descoperirile paleocreştine. Găsirea lor izolată în anumite situri, nu au fost însoţite de’a lungul timpului şi de alte descoperiri, în punctele respective, excepţie făcând staţiunea arheologică de la Sânmiclăuş, care să ateste existenţa unor aşezări datate în perioada supusă atenţiei.

În studiul de faţă prin Transilvania nu înţelegem entitatea geografică cunoscută sub acest nume, ci teritoriul fostei provincii romane Dacia din spaţiul intracarpatic. Ea este limitată la est de castrul de la Micia, crestele Munţilor Apuseni, culmea Munţilor Meseş; la nord, pe Someş, linia de castre de la Tihău, Căşei, Gherla, Ilişua; la est sistemul de castre de la Orheiul Bistriţei, Brâncoveneşti, Călugăreni, Sărăţeni, Ilăceni, Odorhei, Sânpaul, Olteni, Breţcu şi Râşnov (Macrea 1969, 230-232)¸ iar la sud linia Carpaţilor Meridionali. Această limită era împinsă la exterior, în general, la distanţa de un sfert până la o jumătate de zi, în faţa castrelor, de obicei pe culmile dealurilor sau munţilor (Ferenczi 1972, 387).

Habitatul uman a fost şi este încă influenţat de relief, resurse materiale şi clima. Relieful Transilvaniei are aspectul unui amfiteatru având pe margini o coroană muntoasă formată la nord şi est de Carpaţii Orientali la sud de Carpaţii Meridionali, iar la vest de Carpaţii Occidentali, ce coboară treptat spre centru în zona de câmpie. În mare, zona supusă atenţiei noastre, se suprapune peste Depresiunea Transilvaniei.

Transilvania este brăzdată de câteva râuri: Mureş, şi Someşul, având fiecare câte un bazin corespunzător. Acestea au constituit nu numai surse de subzistenţă dar si mijloc de comunicaţie. Totodată prin forţa de modelare a reliefului apa a creat locuri ideale de amplasare a aşezărilor. Râurile amintite mai sus au modelat relieful, determinând un sistem de terase, care vor deveni locuri predilecte, pentru amplasarea aşezărilor din sec. V-VI şi nu numai.

Fig. 1

Resursa naturală cea mai importantă a Transilvaniei este sarea (fig. 1). Ea este indispensabilă vieţii oamenilor şi a animalelor, prin rolul său de reglare a echilibrului osmotic în cadrul organismului. Carenţa sării în regimul alimentaţie provoacă disfuncţii grave: astenie, anoxerie, oboseală accentuată, dereglări somatice, de creştere şi comportamentale, leziuni olfactive, diminuarea fertilităţii până la sterilitate etc., în timp ce lipsa ei accentuează aceste disfuncţii provocând chiar decesul (Monah 1991, 387).

Sodiul unul din cele două elemente ale sării participă la menţinerea tonusului muscular prin reţinerea apei în organism (Ciobanu 2002, 23). Un om are nevoie de 5-8 g zilnic, dar fiecare om utilizează între 10-20 g pe zi. În general, un om sănătos, consumă într’un an o cantitate de sare egală cu 1/10 din greutatea sa proprie (Medeleţ 1995a, 286).

Deasemenea sarea este de neînlocuit în alimentaţia animalelor domestice. O vacă necesită un consum de sare de 30-50 g/zi, o oaie 7-15 g/zi, un porc 5-10 g/zi (Medeleţ 1995, 54 2), iar un cal 0-40 g/zi (Ciobanu 2002, 26).

Totodată sarea era un bun conservant, la îndemână în Transilvania, al alimentelor ce conţin alumina (carnea de porc sau vită), al cărnii de peşte, al produselor lactate şi al legumelor (Medeleţ 1995, 54). Sarea se mai folosea şi în activităţi economice la prelucrarea pieilor de animale sau la separarea aurului de argint (Rustoiu 2002, 36) şi nu în ultimul rând era un mijloc de schimb în special cu Imperiul Bizantin.

Sarea din Transilvania, în perioada getică, acoperea nevoile populaţiilor din zonă, din câmpia Panoniei, de pe malurile Dunării mijlocii în amonte de Porţile de Fier şi peninsula Balcanică, la vest de trecătoarea Vardar-Morava (Medeleţ 1995, 53). Aceiaşi situaţie, credem noi, că exista şi în sec. V-VI, când Transilvania se afla tot în Barbaricum.

Până în prezent nu există date arheologice directe, care să confirme că în Transilvania anilor 454-567 se practica mineritul sau o altă formă de obţinere a minereurilor feroase ori neferoase. Totuşi la Moreşti s’a descoperit într’o locuinţă un cleşte de fierărie (Horedt 1979, 150, pl. 43/1), iar la Soporu de Câmpie, Alba Iulia ”Castrul roman” zgură de fier (Protase şi Ţigăra 1960, 392, Haimovici şi Blăjan 1989, 336), ceea ce confirmă faptul că în cele două aşezări se practica metalurgia. Cel puţin o parte din obiectele din fier şi bronz au fost confecţionate cu materie primă locală.

În Transilvania existau multe zone unde puteau fi exploatate minereurile preţioase, însă marea majoritate a obiectelor de aur şi argint, dacă nu în totalitate, proveneau în urma subsidiilor acordate de Imperiul Roman barbarilor pentru a le cumpăra pacea (Riché şi Le Maitre 2000, 69).

Nu este de neglijat posibilitatea ca în Transilvania să se fi exploatat si minereurile preţioase. Descoperirea la Abrud, o zonă ce nu era agreată pentru locuit, în perioada de care ne ocupăm, a unui cercel de aur datat în sec. VI (Hampel 1905, 1/362, fig. 965, 2/215, 3/pl. 174.1a, 1b) ar putea întări afirmaţia anterioară. Mai probabil, având în vedere complexitatea extragerii aurului, că el era obţinut prin spălarea nisipului aurifer din albiile râurilor.

Un alt element important era lemnul. El era principalul material de construcţie, de combustie folosit pentru încălzire, iluminat, prepararea hranei etc. Totodată era un element constitutiv al unor unelte, ustensile sau arme. Pentru epoca getică se aprecia că 70% (Giurăscu 1976, 11) sau după alţi cercetători 75%-80% (Stoiculescu 1999, 15) din suprafaţa actuală a României era acoperită cu pădure.

În epoca romană lemnul se exploata organizat (Macrea 1969, 311), dar probabil fără să afecteze semnificativ procentul amintit. O pădure tăiată are nevoie, în funcţie de specia de copac din care era constituită, de a se reface natural în starea de masiv între 6 şi 12 ani (Îndrumări 1987, 220-226), iar pentru a ajunge la starea de maturitate între 20 şi 180 de ani (Norme 2000, 152).

Oricât de intensă ar fi fost exploatarea lemnului în epoca romană, pădurile, aşa cum am arătat mai sus, aveau timp să se refacă. Prin urmare în sec. V-VI putem presupune că pădurile ocupau o suprafată de cca 70%-80% din suprafaţa actuală a României.

Clima din ultimii 2000 ani este departe de a fi constantă. Se consideră, pe baza analizei înaintărilor şi retragerilor gheţarilor montani, că în perioada de acum 1400-1550 de ani,   adică între 450-600 d.Hr a existat un climat cu veri calde şi lungi (Cârciumaru 1996, 25; Tomescu 2000, 268).

Acest fapt poate explica de ce în majoritatea locuinţelor din perioada supusă atenţiei, aşa cum vom arăta mai târziu, nu au fost descoperite instalaţii de foc. Şi în intervalul amintit se pare că în jurul anului 500, a existat o perioadă puţin mai rece, situaţie relevată de procentele mai puţin ridicate ale C 14 din atmosferă (Cârciumaru 1996, 151).

Transilvania este înconjurată de munţi, de aceea accesul înspre şi dinspre Transilvania se făcea prin locuri relativ puţine. La sud şi sud est se putea accede prin pasul ”Porţile de fier ale Transilvaniei“ (Macrea 1969, 152), prin pasul Vâlcan trecând din valea Jiului superior în valea Streiului, de’a lungul Oltului (Macrea 1969, 153), dinspre sud-est şi est prin pasul Oituz, de’a lungul Bârgaielor şi Bistriţei (Djamo 1994, 418), dinspre nord-vest şi vest prin Poarta Meseşului (Macrea 1969, 231), pe Crişul Repede (Rustoiu 1993, 66, 74) şi valea Mureşului, râu care era navigabil (Macrea 1969, 157). În interiorul Transilvaniei se circula probabil pe văile principalelor râuri.

Cercetarea aşezărilor perioadei de care ne ocupăm, în Transilvania, nu a făcut obiectul preocupărilor arheologilor decât începând cu anii ’50 ai secolului XX. Au existat şi anterior cercetători care au făcut cunoscută perioada cuprinsă între anii 455 şi 567, însă ei şi’au îndreptat atenţia spre alte aspecte decât cel studiat de noi: descoperiri monetare (Gooss 1876, 336), funerare (Finály 1889; Hampel 1905, 2/39-40), religia (Diculescu 1925) şi istoria gepizilor (Diculescu 1922).

Primele săpături arheologice au avut loc în anul 1951 la Moreşti (Prodan et al. 1954, 199) efectuate de un colectiv numeros condus de K. Horedt, în cadrul unui program naţional de cercetare (Horedt et al. 1952, 311). Săpaturile ample vor dura într-o primă fază până în anul 1956 (Horedt 1979, 17-18) fiind reluate aşa cum se va vedea mai târziu.

În cadrul aceluiaşi program vor fi identificate în 1952 aşezările de la Cipău şi Iernut ”Pe Şes” de către D. Protase respectiv M. Rusu, care vor întreprinde în următorii ani săpături sistematice în siturile descoperite (Prodan et al. 1954, 220-222; Horedt 1955, 661-662). Tot în anii ’50 va fi cercetat situl de la Porumbenii Mici (1954, 1957-1958) de către K. Horedt, Şt. Molnar şi Z. Székely (Horedt et al. 1962, fig. 1).

În 1955 D. Protase identifică aşezarea de la Soporul de Câmpie, unde va săpa în următorii 6 ani alături de I. Ţigăra şi episodic alături de K. Horedt, N. Vlassa şi L. Ţeposu-David (Protase 1962, 527).

În anii ’60 ai secolului XX va fi sondată aşezarea de la Şeica Mică (1962) de către K. Horedt (Horedt 1962, 187-204), iar Z. Székely va cerceta siturile de la Cernat şi Poian din sud-estul Transilvaniei (Székely 1992, 245-306). Un loc aparte pentru durata (1960-1963, 1970-’72, 1976-’77) şi dimensiunea cercetărilor efectuate îl au săpăturile de la Bratei realizate de I. Nestor, E. Zaharia şi L. Bârzu (Bârzu 1995, 239).

În anul 1976 debutează cercetările lui Gh. Baltag de la Sighişoara ”Dealul Viilor”(Baltag 1979, 72). El va fi ajutat de’a lungul anilor de M. Petică şi de R. Harhoiu (1980-1994). Acesta din urmă va prelua coordonarea cercetărilor.

În 1985 sunt reluate săpăturile de la Moreşti de către D. Protase în scopul clarificării unor aspecte legate de fortificaţia de aici. Săpăturile de o amploare mai mică se vor desfăşura cu unele întreruperi până în anul 1991 (Protase 1999, 265-272).

În anii ’90 este de remarcat activitatea lui C. Gaiu în nordul Transilvaniei, care întreprinde săpături arheologice într’o serie de aşezări: Dipşa (Gaiu 1993, 91-107) Ocniţa (Gaiu 1994, 49-52; 1995, 60-61), Stupini ”La Curte” (Gaiu 1999, 84-96), ”Fânaţele Archiudului” (Gaiu 1997, 59; 1999, 84; 2001, 236; 2002, 119-120; Gaiu şi Vaida 1999, 111, Gaiu şi Marinescu 2003, 303) şi ”Vătaştina” (Gaiu 2002, 113-158). Tot în această perioadă M. Rusu reia cercetările la Iernut-Cătunul Sf. Gheorghe ”Pe Şes” continuate apoi de C. Cosma (Rusu şi Cosma 1995, 45; Cosma 1996, 64; Cosma şi Rustoiu 1999, 57-58; Cosma şi Rustoiu 2001, 105-107).

O contribuţie importantă au avut’o şi arheologii, care prin cercetări de suprafaţă sau săpături de o amploare mai mică au îmbogăţit repertoriul descoperirilor ori au redat specialiştilor o serie de alte complexe aparţinând perioadei supusă studiului: Gh. Anghel, M. Blăjan, V. Lazăr, I. Pop, Gh. Lazarovici, Z. Maxim-Kalmar, Şt. Ferenczi, R. Heitel, D. Marcu, D. Alicu, S. Cociş, N. Vlassa C. Gaiu etc.

Chiar dacă au fost descoperite până acum 114 de aşezări (lista acestor așezări o puteți consulta mai jos), doar una cea de la Moreşti are o monografie (Horedt 1979). Alte aşezări, datorită caracterului lor sau a suprafeţelor mici săpate, au beneficiat de valorificarea ştiinţifică a rezultatelor cercetărilor la nivel de articole sau rapoarte de săpătură: Cipău (Prodan et al. 1954 , 220-222; Horedt 1955, 658-661, 671; Vlassa 1965, 29-31, nr. 13l; Vlassa et al 1966, 405-407), Soporul de Câmpie (Horedt 1967, 584-585; Protase şi Ţigăra 1959, 425-434; 1960, 391-392; Protase 1962, 527-536), Şeica Mică (Horedt 1964, 187-204), Porumbenii Mici ( Horedt et al. 1962 , 633-636; Székely 1962, 25-28 ), Sânmiclăuş (Anghel şi Blăjan 1977 , 285-297; 1979, 282-283) , Cernat ( Székely 1992 , 279-285) , Poian (Székely 1973, 221; 1992, 246-279) Dipşa (Gaiu 1993, 91-107), Stupini ”Vătaştina” (Gaiu 2002, 113-158) etc.

Alta este în schimb situaţia de la Bratei şi Sighişoara ”Dealul Viilor”, care au beneficiat de cercetări însumând 9 respectiv 19 campanii de săpături. Prima a fost publicată într’un studiu (Bârzu 1995) cei drept mai cuprinzător dar insuficient, iar a doua a beneficiat de un singur articol (Baltag 1979) şi câteva consideraţii într’o monografie care trata zona Sighişoarei (Baltag 2000, 151, nr. 8b, 186, 191)

Cu toate cele arătate mai sus în ultimii ani interesul pentru cercetarea aşezărilor perioadei de care ne ocupăm a scăzut îngrijorător. Pe o perioadă de cinci ani (1999-2003) au avut loc săpături arheologice sistematice doar în două situri: Iernut ”Pe Şes” – campania din 2000- (Cosma şi Rustoiu 2001, 105-107) şi Stupini ”Fânaţele Archiudului” – campaniile din 1999, 2000, 2003 (Gaiu 2001, 236; 2002, 119-120, Gaiu şi Marinescu 2003, 303).

Prin urmare subiectul este departe de a fi epuizat și este de dorit în acest moment, când fondurile guvernamentale alocate pentru săpături arheologice sistematice sunt insuficiente, valorificarea cercetărilor derulate anterior şi a materialelor ce stau în depozitele din muzee neatinse de foarte mulţi ani.

Tipuri de habitat uman. Problema aşezărilor fortificate.

Ideea existenţei unor aşezări fortificate în Transilvania, în perioada de care ne ocupăm, a fost enunţată pentru prima oară de K. Horedt, care a evidenţiat, în urma cercetărilor arheologice, trei astfel de aşezări: Moreşti (Horedt 1979, 72-81), Porumbenii Mici (Horedt 1969, 134-136) şi Şeica Mică (Horedt 1964, 187-204, 1969, 136-137). Realizarea unor fortificaţii în perioada considerată ”gepidică” în Transilvania a suscitat discuţii, principalul argument contra acestei afirmaţii fiind inexistenţa lor în Câmpia Panoniei, acolo unde era de altfel centrul de putere al ”gepizilor”.

Dacă în aşezările de la Şeica Mică şi Porumbenii Mici săpăturile arheologice au fost de mai mică amploare şi au fost cunoscute doar prin câteva studii (Horedt et al 1962, 633-636; Székely 1962, 25-28; Horedt 1964, 187-204), cea de la Moreşti a beneficiat de săpături la care au participat mulţi arheologi, cu rezultate mai spectaculoase finalizate printr’o monografie (Horedt 1979). De aceea, acest din urmă sit a generat cele mai multe controverse.

Principalul argument în favoarea existenţei aşezării fortificate din sec. V-VI de la Moreşti sunt însăşi săpăturile efectuate. Liniile de fortificaţii ale Moreştiului au fost investigate de nu mai puţin de 15 secţiuni (Horedt 1979, 72-81), iar cea care ne interesează pe noi şi care desparte Podeiul de Hulă de 3 secţiuni (Horedt 1979, 72-73).

Pentru a lămuri unele probleme ridicate de aşezarea de la Moreşti D. Protase a reluat săpăturile arheologice în anii 1985-1986, 1989-1991. El ajunge la concluzia că fortificaţia nu era folosită în secolele V-VI, ci a fost realizată mai târziu. Argumentul principal este descoperirea unui mormânt la o distanţă de numai 2 m faţă de şanţul exterior de apărare şi a unor fragmente de oase şi câteva fragmente ceramice atipice în şantul amintit. Prin urmare cimitirul continua până lângă fortificaţie sau o parte din el a fost distrus de edificarea ulterioară a valului şi şanţurilor de apărare (Protase et al 1988, 291, 295; Protase 1999, 266, 268).

Din păcate scopul principal al cercetărilor lui D. Protase a fost altul, de aceea, credem noi, secţiunile au fost trasate paralel cu linia de fortificaţie a Podeiului (Protase 1999, passim) şi doar şanţul a fost atins de o casetă cu dimensiunile de 3 x 2 m (Protase et al. 1988, 295; Protase 1999, 268).

Aşezarea de la Moreşti are o existenţă probabilă de câteva zeci de ani. La un moment dat, din diferite motive, rolul de apărare al fortificaţiei a putut fi abandonat, exemple în acest sens există pentru epoca getică la Sighişoara (Andriţoiu şi Rustoiu 1997, 122-123) şi pe valea Siretului (Ursachi 1987, 40, 44, 49), când sunt construite o serie de locuinţe pe coama valurilor de apărare sau în şanturile aferente. În acest caz continuarea înmormântărilor la Moreşti până lângă fosta structură de apărare este posibilă.

Un alt argument în favoarea folosirii fortificaţiilor în Transilvania în secolele V-VI a fost enunţat de Al. Diaconescu şi C. Opreanu. Potrivit celor doi cercetători clujeni aşezările fortificate de la Moreşti, Porumbenii Mici şi Şeica Mică ar fi specifice populaţiei romanice şi sunt indicii pentru existenţa unor structuri politico-militare ale populaţiei mixte geto-romanice (Diaconescu şi Opreanu 1989, 586-587).

Nu contestăm argumentele aduse în sprijinul ipotezei prezentate, însă aşa cum vom arăta mai jos nu putem fi de acord cu ea. Chiar dacă Transilvania era o zonă periferică din punct de vedere al stăpânirii ”gepide”, ea era de importanţă vitală datorită prezenţei zăcămintelor de sare.

Nu revenim asupra importanţei sării pentru viaţa oamenilor şi a animalelor, dar asigurarea controlului sării putea oferi o serie de avantaje economice şi chiar politice. De aceia, credem noi, că regatul gepid nu ar fi tolerat un alt centru de putere în Transilvania.

Prezenţa în unele morminte gepidice din Transilvania a armelor: Moreşti (Horedt 1979, 190), Cluj-Cordoş (Ferenczi 1960), Lechinţa de Mureş (Horedt et al.1952, 327, nr. 7), Cipău (Prodan et al. 1954, 221), Lechinţa de Mureş (Horedt 1958, 92, nr. 30), Căpuşul Mare (Horedt et al. 1952, 312), Şintereag (Gaiu 1979, 541, pl II/2, 3, ) etc vin să sprijine cele afirmate anterior. Că gepizii controlau cu autoritate regiunea în discuţie este confirmat şi de faptul că slavii nu pătrund în zonă decât după prăbuşirea regatului gepid.

Aşa cum am văzut anterior atât o teorie cât şi cealaltă pot fi combătute, prin urmare singura cale de soluţionare a problemei este reluarea săpăturilor fortificaţiei de la Moreşti. După părerea noastră, pe care ne’o exprimăm în stadiul actual al cercetărilor, construirea unei fortificaţii de genul celei de la Moreşti presupunea un efort colectiv imens. În istoria veche construcţiile monumentale aveau la bază în general motive religioase sau politico-militare.

La Moreşti cauza religioasă dispare din considerente evidente, singura motivaţie putând fi cea politico-militară. Eventualitatea unui atac roman pe direcţia Barboşi-pasul Oituz, sau al unui atac slav nu credem că ar fi declanşat o astfel de reacţie, având în vedere că în Panonia, o zonă mult mai expusă acţiunilor potrivnice, fortificaţiile lipsesc.

Cum deocamdată nu sunt motive să credem că fortificaţiile de la Moreşti, Porumbenii Mici, Şeica Mică sau chiar Băbuţiu au fost ridicate în secolele V-VI, aşezările amintite le vom considera ca făcând parte din categoria, ce urmează a fi tratată mai jos.

Aşezări nefortificate.

Până în prezent sunt cunoscute 111 de aşezări sigure. Dintre acestea 35 au fost cunoscute în urma unor săpături arheologice sistematice sau de salvare, iar restul sunt rodul cercetărilor de suprafaţă. Aparent 35 de aşezări săpate, din 111 cunoscute sunt un număr apreciabil, dar din păcate dintre acestea, marea lor majoritate, au au făcut obiectul cercetării altor perioade istorice şi sunt reprezentate pentru perioada de care ne ocupăm, doar prin materiale sporadice ori complexele au rămas nepublicate. Sunt 22 de aşezări în care s’au descoperit complexe. În unele din siturile amintite, complexele sunt doar menţionate fără a exista o descriere a lor mai amănunţită.

Cu toate acestea cele 111 de puncte cunoscute ne pot oferi informaţii importante privind unele aspecte, ce vor fi dezbătute în prezentele rânduri, ale habitatului uman din perioada de care ne ocupăm în studiul de faţă.

Aşezările sunt plasate în general de’a lungul traseelor principalelor râuri ce străbat Transilvania: Someşul, Mureşul şi Târnavele: Alba Iulia, Bratei, Cluj Napoca, Floreşti, Iernut, Moreşti etc. Altă grupare consistentă a aşezărilor se înregistrează pe văile adiacente sau locuri mai ferite, dar nu departe de principalele căi de comunicaţie: Aiton, Dipşa, Ghirbom, Moşna etc.

Cele mai multe aşezări au fost edificate pe terasele joase ale râurilor şi văilor amintite, forme de relief ce au oferit condiţii bune de locuit încă din pre şi proto istorie (Andriţoiu 1992, pl. 18; Ursuţiu 2002, fig. 1, 2). De altfel numeroase aşezări din secolele V-VI suprapun alte aşezări vechi: Moreşti, Cipău, Iernut – Sf. Gheorghe ”Pe Şes”, Şeica Mică, Bratei etc. O mică parte din aşezări sunt situate pe înălţimi: Băbuţiu – 622 m, Porumbenii Mici – 764 m, Mera şi Răscruci.

Aşezările pe înălţimi sunt întrucâtva atipice pentru această perioadă în Transilvania. Ele erau probabil sezoniere şi pot fi puse în legătură cu un anumit tip de ocupaţie economică-păstoritul. Alte aşezări sunt plasate pe dealurile mai joase şi pe terase înalte: Alba Iulia – Castru, Şeica Mică, Gheorgheni, Moreşti etc.

Privind harta descoperirilor (fig. 2) observăm o serie de zone în care nu avem descoperiri: zona dintre Târnave şi Mureş, o parte din cursul superior şi mijlociu al Mureşului, Valea Oltului (Hărmanul trebuie privit cu rezerve) etc. Situaţia poate fi explicată atât prin existenţa unor factori de mediu improprii habitatului (zonele mlăştinoase, suprafaţa mare de pădure, ce acoperea teritoriul Transilvaniei etc.), unei realităţi istorice, cât şi datorită stadiului actual al cercetărilor.

Concentrarea descoperirilor în anumite zone este explicabilă şi datorită activităţii unor arheologi, cărora li se datorează identificarea pe teren a mai multor situri. Îi amintim aici fără a’i nedreptăţi pe cei omişi pe C. Gaiu (zona Bistriţa-Năsăud), V. Lazăr (Mureş şi Târnave), Şt. Ferenczi (zona Cluj), N. Vlasa (Mureş), M. Blăjan (zona Cluj, Mureş şi Târnave) etc. Numai aşa putem explica lipsa aşezărilor pe valea Mureşului la vest de Vinţul de Jos, o zonă de trafic intens încă din neolitic, fiind principala ”arteră comercială” a Transilvaniei în timpurile vechi.

Dacă suprapunem harta descoperirilor peste hărţile principalelor resurse naturale ale Transilvaniei: sare, aur, fier şi cupru, observăm că aşezările se concentrează în ariile în care există zăcămite de sare.

Există localităţi pe raza cărora s’au descoperit mai multe aşezări: Alba Iulia, Sânmihaiu de Câmpie şi Stupini cu câte trei, Mediaş cu patru, iar Iernut cu cinci aşezări. Aceste habitate fie aparţin unor comunităţi care au evoluat concomitent, fie, mai probabil, aparţin aceleiaşi comunităţi, care s’a mutat din loc în loc, în cadrul unei microregiuni, după ce a epuizat resursele din spaţiul apropiat celui de locuire.

Nu există aşezare săpată integral. Nici chiar Moreştiul nu a fost epuizat arheologic, iar aşezarea de la Bratei a fost distrusă într’o oarecare măsură de exploatarea de nisip. Suprafaţa unora ar putea fi dedusă cu aproximaţie în funcţie de elementele geografice care le delimitează natural: râuri, râpe adânci, dealuri etc., sau în urma unor cercetări de suprafaţă.

Astfel se apreciază că aşezarea de la Alba Iulia ”Lumea Nouă” ar avea cca. 1 ha, Brateiul cca 1,3 ha (Bârzu 1995, 241), aşezările de la Sic ”Valea Seleci”, Alba Iulia ”Recea” şi Şeica Mică sunt aşezate pe o terase, iar ultima pe un platou, ce au suprafaţa de cca 1,5 – 1,6 ha (RepCj, 349, nr. 23, Moga et alii 2005, 52, Horedt 1964, 187), Iernut ”Pe Şes” 2 ha, Moreşti cca 2,5 ha (Cosma 1996, 40), iar Stupini ”Vătaştina” se întinde pe cca 4 ha (Gaiu 2002, 119). La Bratei se apreciază numărul locuitorilor aşezării la cca 200 (Bârzu, 1995, 241), iar la Moreşti populaţia număra cca 250-300 de oameni (Horedt 1979, 121-122).

Fig.2

O organizare internă a aşezărilor este greu de precizat, dar se pot totuşi observa în unele dintre ele, o anumită ordonare a locuinţelor. O grupare a locuinţelor în cuiburi, probabil pe criterii social-familiale, se poate evidenţia în aşezările de la Iernut-Sf. Gheorghe ”Pe Şes” (Horedt 1955, pl. IV), Bratei (Bârzu 1995, fig. 1), Dipşa (Gaiu 1993, fig. 2), Stupini ”Vataştina’ (Gaiu 2002, fig. 4), Cipău (Vlassa et al. 1966, fig.7), Soporul de Câmpie (Protase 1962, fig. 8) şi Moreşti (Horedt 1979, fig. 38).

Pe lângă aranjarea în cuiburi s’a mai observat şi o dispunere a locuinţelor în şiruri: Ocniţa (Gaiu 1994, pl. I), Dipşa (Gaiu 1993, fig. 2), Iernut-Sf. Gheorghe ”Pe Şes” (Cosma 1996, 40), Bratei (Bârzu 1995, fig. 1), Stupini ”Vătaştina” (Gaiu 2002, fig. 5), iar la Porumbenii Mici locuinţele au fost construite de’a lungul marginii platoului formând un şir circular (Horedt et al. 1962, fig. 1).

O situaţie aparte a fost observată la Bratei, poate şi datorită amplorii cercetării, unde locuinţele erau grupate în două ”cartiere”, între ele existănd o distanţă de cca 40 m. În spaţiul liber dintre cele două ”cartiere” a fost descoperită o locuinţă (Bârzu 1995, fig. 1), a cărei încadrare în segmentul cronologic ce face obiectul referatului de faţă, este discutabilă.

Locuinţe, instalaţii de foc şi anexe gospodăreşti

Locuinţe. Chiar dacă în majoritatea siturilor menţionate în repertoriul descoperirilor, nu au fost identificate locuinţe, în special datorită caracterului cercetării, totuşi au fost puse în evidenţă un număr de peste 150. Ele sunt de mai multe tipuri: locuinţe îngropate (bordeie), locuinţe semiîngropate şi locuinţe de suprafaţă.

Dacă pentru termenul de locuinţă de suprafaţă specialişti s’au pus de acord, pentru primele două există discuţii datorită atât termenului de locuinţă semi-îngropată, care în limbajul arheologic este denumit ”semibordei”, cât şi a criteriului de diferenţiere al celor două tipuri de habitat. Prin ”semibordei” se înţelege un bordei a cărei adâncime de săpare în pământ este mai mică. Privitor la termenii de bordei şi semibordei Dicţionarul explicativ al limbii române îl cuprinde doar pe primul (Dex 1975, 93, 5777).

Etnologii folosesc pentru termenul de semibordei pe cel de locuinţă semi-îngropată (Vlăduţiu 1973, 157, 158; Bâtcă şi Bâtcă 1985, pl 9; ), motiv pentru care folosim şi noi aceiaşi terminologie. Diferenţa dintre bordei şi locuinţă semiîngropată constă în adâncimea la care au fost îngropate faţă de nivelul de călcare.

Pe considerentele arătate mai sus I. Mitrea denumeşte bordei o locuinţă a cărei adâncime a părţii săpate în pământ depăşeşte 0,70-0,75 m, faţă de nivelul de călcare, în vreme ce adâncimea maximă de săpare a unei locuinţe semiîngropate ajunge până la cota de mai sus (Mitrea 1980, 64 şi nota 30).

În Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României se consideră că adâncimea până la care se săpa groapa bordeiului varia între 1,00 şi 1,50 m (Zaharia et al 1996, 321). Fiind vorba de o enciclopedie şi din dorinţa de a uniformiza termenii considerăm şi noi, că adâncimea minimă de săpare a unui bordei şi implicit adâncimea maximă de săpare a unei locuinţe semiîngropate este 1 m.

Locuinţe îngropate sau bordeie. În această categorie pot fi plasate complexele de la Moreşti – 10 locuinţe (Horedt 1979, 89, 92, 93, 95, 99), Sânmiclăuş – 1 locuinţă (Anghel şi Blăjan 1977, 288-293), Soporul de Câmpie – 4 locuinţe, Stupini ”La Curte” – număr neprecizat (Protase 2000, 189-190) şi Stupini ”Vătaştina” – 4 locuinţe (Gaiu 2002, 114, 115).

Bordeiele aveau în general formă patrulateră cu colţurile rotunjite, excepţie făcând două bordeie, unul descoperit la Moreşti (Horedt 1979, 95), iar celălalt la Sânmiclăuş (Anghel şi Blăjan 1977, 288-293), care aveau forma circular-ovală. Suprafaţa lor era cuprinsă între 6,24 m 2 şi 17, 60 m 2. Unele bordeie aveau podina realizată din pământ sau lut bătătorit, altele posedau instalaţie de foc, dar cea mai mare parte nu aveau amenajări interioare sesizabile arheologic.

Locuinţe semiîngropate. Locuinţele semiîngropate au fost descoperite la Alba Iulia ”Castrul roman” – 2 (Haimovici şi Blăjan 1989, 336-339) şi ”Lumea Nouă” – 1 (Haimovici şi Blăjan 1989, 340-341), Bratei – 50 (?), 39 (?) (Bârzu 1995, 241, 244, 263-268), Cipău – 9 (Horedt 1955, 659-660; Vlassa et al. 1966, 407), Dipşa –9 (Gaiu 1993, 91-93), Moreşti – 17 (Horedt 1979, 88-89, 92-93, 95-99), Ocniţa – 5 (Gaiu 1994, 50, 51), Stupini „La Curte” – număr neprecizat (Protase 2000, 189-190, nr. 242) şi „Vătaştina” – 15 (Gaiu 2002, 114-119).

Majoritatea covârşitoare a locuinţelor semi-îngropate aveau formă patrulateră cu colţurile rotunjite, notă discordantă făcând două locuinţe descoperite la Cipău care aveau formă circular-ovală. Suprafaţa lor se încadra în limitele 4,37 m 2 şi 18,90 m 2. Unele locuinţe aveau podeaua constituită din pământ sau lut bătătorit, iar într-un caz din pietriş. Într-unele locuinţe era prezentă instalaţia de încălzire sub diferite forme.

Locuinţe de suprafaţă . Au fost evidenţiate prin descoperirile de la Bratei – 6 (Bârzu 1995, 241), Dipşa – 3 (Gaiu 1993, 92-93), Moreşti – 11 (Horedt 1979, 118-119), Porumbenii Mici (Horedt et al. 1962, 28; Székely 1962, 28), Sighişoara – 1 (Baltag 2000, 116), Stupini ”Vătaştina” – 2 (Gaiu 2002, 116) şi Şirioara – număr neprecizat (Gaiu 1984, 59). Multe din complexe reprezintă doar resturile unor locuinţele de suprafaţă, de aceea referirile la suprafaţa şi forma unora dintre ele sunt sub semnul relativităţii.

În aceste condiţii suprafaţa locuinţelor variază între 3,2 m 2 şi 99,12 m 2, iar forma lor, acolo unde a putut fi surprinsă, este patrulateră. La Moreşti şi Porumbenii Mici au fost descoperite mai multe suprafeţe de piatră, care au fost considerate ca fiind locuinţe. Unele locuinţe aveau podina din lut bătătorit, iar alte locuinţe au fost construite direct pe sol. Cu unele excepţii locuinţele erau lipsite de instalaţie de foc sau gropi de stâlpi.

Modul de edificare a elevaţiei este greu de surprins arheologic. Singurele indicii, în cazul nostru, sunt gropile de pari sau stâlpi. De aceea o soluţie acceptabilă este dată de etnologie, care poate oferi similitudini pertinente.

Astfel lipsa gropilor de pari presupune existenţa unor tălpi de lemn ce erau aşezate pe fiecare latură a locuinţei (Butură 1978, 100; Cosma 1996a, 41). Peste acestea se edificau pereţii fie prin aşezarea bârnelor suprapuse pe orizontală, fie prin introducerea în tălpi a unor pari (stâlpi) verticali. În primul caz lemnele pereţilor şi ai tălpi se îmbinau la colţurile locuinţei în diferite moduri.

Bârnele erau cioplite pe partea inferioară, pentru a se îmbina perfect cu cele pe care se aşezau. Sistemul prezenta avantajul că fereşte încheietura de bătaia ploilor, spre deosebire de sistemul cioplirii pe partea superioară sau pe ambele feţe (Butură 1978, 99).

Sistemul cioplirii atât pe partea superioară cât şi pe ambele feţe, pe lângă inconvenientul amintit mai sus, oferea avantajul că asigura o mai strânsă aşezare a pereţilor (Butură 1978, 99).

În al doilea caz, bârnele orizontale se îmbinau cu bârnele verticale, intrând printr-o şănţuire longitudinală cu care erau prevăzute acestea din urmă (Butură 1978, 100). Tot în al doilea caz pereţii puteau fi realizaţi din nuiele împletite (Butură 1978, 101). Atât pereţii din bârne cât şi cei din nuiele împletite erau căptuşiţi apoi cu un strat gros de lut (Stoica et al. 1985, 77-78).

În cazul locuinţelor în care au fost surprinse arheologic urme de stâlpi, aşa zisele case ”în furci” (Butură 1978, 100) se folosea aceiaşi metodă de ridicare a pereţilor. Stâlpii aveau în vârf câte o ”furcă” cioplită pentru fixarea celor patru grinzi lungi pe care se sprijinea tavanul (Butură 1978, 100).

În două locuinţe atelier de la Moreşti au fost surprinse grupuri de câte două gropi (Horedt 1979), în care erau fixaţi stâlpi cu rolul de a susţine pereţii de’o parte şi de alta (Cosma 1996).

Se aprecia că pentru construirea pereţilor era nevoie de o mare cantitate de lemne (Vlăduţiu 1973, 159). Acolo unde existau păduri se folosea stejarul în zonele joase, fagul în cele deluroase şi conifere în cele muntoase. Lemnul pentru construcţie se tăia în perioada în care conţinea mai puţină sevă, adică toamna târziu si înaintea primăverii până la apariţia mugurilor pentru a se putea decoji mai uşor. Acolo unde lemnul nu era la îndemână se folosea orice tip de arbori. (Butură 1978, 99).

O situaţie particulară este reprezentată de o locuinţă semiîngropată de la Alba Iulia ”Castru roman”, unde un perete al ei era constituit de un zid al unui edificiu roman, care depăşea cu cca 0,50 m nivelul superior al gropii (Haimovici şi Blăjan 1989).

Acoperişul era în general de tipul în două ape, dar putea fi întălnit şi cel într’o apă sau cel conic în cazul locuinţelor rotund-ovale în plan. El era realizat din pământ, paie sau stuf (Stoica et al. 1985, 78).

Acoperişul din paie era mai durabil decât cel din stuf putând supravieţui chiar 100-150 ani, deoarece se impregna cu fum şi se întărea cu cruste de funingine (Butură 1978, 104). Acoperişurile de paie putea fi de două genuri: ”clădite” sau ”legate”, primul având o durată de exploatare mai mare (Butură 1978, 103-104).

Se observă că tipul de locuinţă mai mult sau mai puţin îngropată este semnificativ mai folosit decât cel de suprafaţa. O explicaţie poate fi că locuinţele de suprafaţă lasă urme mai superficiale în pământ şi apar mai la suprafaţa solului actual, fiind expuse distrugerilor cauzate de lucrările agricole.

O altă explicaţie mult mai pertinentă este avantajul, care îl determina locuinţa săpată în pământ. Ea asigura răcoare vara, iar iarna se încălzea mai uşor (Butură 1978, 81). De altfel locuinţa îngropată dar mai ales ce semiîngropată este mai uzitată şi în spaţiile apropiate Transilvaniei (Teodorescu 1964, 490; Dolinescu-Ferche 1984, 124; Teodor 1984, 44; Protase 2000, 264, 274-275, 279).

Instalaţii de foc. Este de remarcat că nu în toate aşezările în care s’au descoperit locuinţe au fost puse în evidenţă instalaţii de foc. Instalaţiile de foc erau amenajate în centrul, unul din colţuri sau pe una din laturile locuinţei de obicei opusă intrării Acolo unde au fost sesizate ele se prezintă grupate pe tipuri şi variante:

Tipul 1 (T1) – vetre.

T1a – vatră de foc simplă din lut de formă rotundă sau ovală în plan. A fost descoperită la: Alba Iulia „Castrul roman”, Dipşa, Sânmiclăuş, Soporul de Câmpie, Bratei.

T1b – vartă de foc din lut de formă rotundă sau ovală în plan înconjurată cu pietre de râu sau gresii. A fost găsită la: Cernat, Dipşa, Ocniţa, Poian, Stupini ”La Curte” şi ”Vătaşina”.

Tipul 2 (T2) – cuptoare.

T2a – cuptor de formă rotundă cu pereţii din lut. A fost pus în evidenţă la Iernut ”Pe Şes” şi Sânmiclăuş.

T2b – cuptor de formă dreptunghiulară în plan mărginit pe trei din laturi cu lespezi de gresie. A fost sesizat la Alba Iulia „Lumea Nouă” şi Dipşa.

T2c – cuptor pietrar de formă rotundă sau ovală în plan. A fost înregistrat la Stupini ”Vătaştina”.

Anexe gospodăreşti.

Locuinţe atelier . La Moreşti au fost descoperite două locuinţe, care prin particularităţile lor pot fi incluse în categoria de faţă.

Prima locuinţă degajată de pământ în 1952 era de formă patrulateră şi avea dimensiuni impresionante 6,20 x 5,60 m. Adâncimea maximă de săpare a locuinţei era de 1,35 m.

Ceea ce atrage atenţia este inventarul acesteia. Astfel, alături de ceramică au fost descoperite un număr mare de greutăţi din lut, împărţite în trei grămezi, folosite la războiul de ţesut şi dispuse în marginea locuinţei.

O primă grămadă era aşezată într’un colţ, iar celelalte două câte una pe două din laturile locuinţei. Pe lângă greutăţile amintite au mai fost descoperite şi câteva fusaiole din acelaşi material (Horedt 1979, 93-94).

A doua locuinţă (nr. 27) nu se deosebea prea mult de prima, ca sistem constructiv, dar era ceva mai mică 5,10 x 4,90 m. Numărul mare de greutăţi de ţesut erau grupate în patru părţi aşezate în margine. O grămadă a fost descoperită pe o latură, iar celelalte în câte un colţ al locuinţei. Din inventar nu lipsesc fusaiolele de lut (Horedt 1979, 97).

În cele două locuinţe atelier se produceau probabil ţesături pentru întreaga comunitate. Ele se bucurau de un statut special dovadă fiind faptul că sunt cele mai mari edificii adâncite în pământ din toată aşezarea (Horedt 1979), iar dispunerea a cel puţin uneia dintre ele (nr. 13) într’un spaţiu liber înconjurat de alte locuinţe confirmă acest fapt (Horedt 1979).

Gropi de provizii . Ele apar surprinzător, având în vedere durata lor de folosinţă destul de scăzută, în număr relativ mic. Din cauza inventarului lor sunt denumite în literatura de specialitate gropi menajere. Este adevărat, dar ele au devenit loc de depozitare a resturilor menajere după ce şi-au pierdut funcţia principală pentru care au fost săpate, aceea de păstrare a proviziilor (Vasiliev et al. 2002, 61, 95).

Gropile de provizii au fost săpate la adâncimi diferite, în exteriorul locuinţelor, sunt circulare în plan şi în ansamblu de mai multe forme: cilindrice – Alba Iulia „Crăicuţa” (Blăjan 1995, 4), Stupini ”La Curte” (Protase 2000, 190) Stupini ”Vătaştina” (Gaiu 2002, 119), tronconice – Stupini „Vătaştina (Gaiu 2002, 119), Stupini „La Curte” (Protase 2000, 190) şi bitronconice – Alba Iulia „Crăicuţa” (Blăjan 1995, 4), Dipşa (Gaiu 1993, 93) etc.

În epoca modernă, pentru a deveni impermeabile, gropile de provizii se lipeau de obicei cu un amestec de lut, bălegar şi pleavă apoi se ardeau (Vlăduţiu 1973, 222). Ele se acopereau cu lemne peste care se puneau paie şi apoi pământ (Bâtcă şi Bâtcă 1985, 87). Arheologic modul de amenajare descris nu a fost surprins. Existau şi gropi nearse singurele care au fost identificate arheologic.

Pentru păstrarea bucatelor, pereţii gropilor erau căptuşiţi cu un strat de paie şi pleavă, gros de câţiva centimetri, apoi se aşezau cerealele. Când groapa a fost umplută, se punea un strat de paie destul de gros peste care se aşeza pământ, până la nivelul solului (Maier 1968, 273). Gropile de provizii, în care se păstrau alimente perisabile, se acopereau în aşa fel încăt să fie asigurat accesul uşor la ele (Cosma 2002, pl. 284/1).

Instalaţii de foc exterioare locuinţelor

Au fost descoperite sporadic. Numărul lor mic se poate explica şi prin faptul că au fost expuse distrugerilor lucrărilor agricole. Instalaţiile de foc anexe sunt de următoarele tipuri:

1. Vetre de foc înconjurate cu pietre sau amenajate într’o groapă, ce au fost evidenţiate la Bratei.

2. Cuptor menajer cu vatra realizată din pietre de râu şi calota din lut, descoperit la Porumbenii Mici

3. Cuptor de ars ceramică bicameral, care avea grătarul sprijinit pe câţiva suporţi conici din lut, descoperit la Bratei.

Cronologia aşezărilor

Aparent datarea aşezărilor în a doua jumătate a secolului al V-lea şi în prima jumătate a secolului următor pare riscantă. Într’adevăr dacă luăm în considerare strict aşezările demersul nostru, pare uşor hazardată. Dar, în cele ce urmează vom încerca să demonstrăm contrariul. Cel mai bun argument sunt descoperirile funerare. Acestea fac parte din tipul cimitirelor în şiruri ”Reihengräberkreis”, care se pot împărţi cronologic pe baza unor artefacte specifice, relativ strict.

În perioada de care ne ocupăm ele se împart după K. Horedt în două grupe: a II-a (Horedt 1977, 256-258) şi a III-a (Horedt 1977, 258-261). Grupa a II-a este corespunzătoare orizontului cronologic al mormintelor de la Apahida şi se datează în a doua jumătate a secolului V. Grupa a III-a este reprezentată de orizontul cimitirului de la Moreşti şi se încadrează cronologic în prima jumătate a secolului VI.

Cum existenţa unor cimitire este legată de existenţa unor aşezări corespunzătoare şi descoperirile discutate în prezentul studiu, se pot încadra între a doua jumătate a secolului V şi în prima jumătate a secolului VI chiar mai mult unele pot fi defalcate cronologic pe perioadele corespunzătoare celor două grupe de morminte în şiruri.

Primei perioade i se pot înscrie aşezările de la Soporul de Câmpie, probabil o parte din locuinţele de la Bratei, aşezarea de la Sânmiclăuş şi eventual cea de la Ţaga. În aşezarea de la Soporul de Câmpie s’a descoperit o fibulă din bronz (Protase 1962, 430) ce derivă din fibulele de tip Vyškov şi un inel tot din bronz (Protase şi Ţigăra 1962), ambele datându’se în a doua jumătate secolului V (Harhoiu 1998, 87, 101) şi pe care ne sprijinim şi noi în încadrarea noastră.

În inventarul unor locuinţe de la Bratei şi Sânmiclăuş s’au găsit artefacte de tradiţie hunică şi probabil locuinţele respective pot fi atribuite perioadei imediat următoare anului 454, cu observaţia că o parte din cele de la Bratei s’ar putea data chiar mai timpuriu.

Pentru o datare, a unei părţi din aşezare, în a doua jumătate a secolului V, pledează si o fibulă din bronz, de acelaşi tip cu cel de la Soporul de Câmpie (Bârzu 1995, fig. 16/15).

În perioada a doua, adică în prima jumătate a secolului al VI-lea, se încadrează probabil majoritatea descoperirilor, fără a avea totuşi elemente sigure de datare mai strânsă.

Descoperirile din Transilvania, care reprezintă aşezările din a doua jumătate a secolului al V-lea şi prima jumătate a secolului al VI-lea, sunt contemporane cu perioada de existenţă a regatului gepid. Răspândirea aşezărilor în Transilvania coincide, în principal, cu aria ocupată de zăcămintele bogate în sare.

Formele predilecte pentru habitat au fost terasele principalelor râuri: Mureş, Târnave, Someş şi văile lor secundare, zone preferate de comunităţile umane încă din neolitic. Dimensiunea aşezărilor variază de la 1 ha până la 4 ha, iar numărul locuitorilor de la câteva familii la câteva sute de oameni. Există o organizare internă a aşezărilor, locuinţele fiind dispuse în cuiburi, în şiruri sau chiar grupate pe cartiere.

Tipul de locuinţă la ”modă” este locuinţa semi-îngropată de formă patrulateră. Există aşezări în care au fost descoperite toate tipurile de locuinţe sau numai unul din tipurile tratate la capitolul habitat. O analiză zonală pe tipuri de locuinţe nu este concludentă. Practic fiecare tip acoperă întreg arealul discutat. În privinţa instalaţiilor de foc din locuinţe, există 4 aşezări, la care am putea adăuga şi Brateiul cu rezervele de rigoare, în care nu există instalaţii de foc. Aşezările respective sunt plasate în centrul Transilvaniei, iar patru dintre ele au locuinţe de suprafaţă.

Explicaţia ar putea fi pusă în legătură cu zona geografică şi condiţiile climatice sau chiar cu o anumită componentă etnică. În nici un caz nu poate fi legată de lunile călduroase, deoarece cel puţin Brateiul, Moreştiul, şi chiar Sighişoara sunt aşezări de lungă durată.

Cazuri particulare se înregistrează pentru cuptoarele de tipul T2a şi T2c. Primul tip a fost descoperit în două aşezări apropiate din centrul Transilvaniei, iar al doilea în zona periferică a spaţiului nostru. Cuptoarul pietrar (T2c) a fost pus în evidenţă la Stupini ”Vătaştina”. Acest tip de instalaţie se va generaliza în etapa imediat următoare.

Locuinţa de la Stupini în care a apărut pietrarul suprapune o alta datată în secolele V-VI, şi se datează spre sfârşitul perioadei de care ne ocupăm sau chiar, mai probabil, în a doua jumătate a sec. VI. Prin urmare, datarea complexului din situl amintit ridică serioase probleme de datare. O altă explicaţie ar putea fi un schimb de tehnologie, având în vedere zona periferică, cu lumea slavă.

Pe baza anumitor inventare funerare din cimitirele transilvane şi a unor arme descoperite în aşezarea de la Moreşti, se poate presupune existenţa unor grupuri de războinici, ce implica şi o anumită ierarhie socială. Pe lângă războinici cea mai mare parte a populaţiei se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor. Cele două ocupaţii sunt dovedite, prin descoperirea unor râşniţe şi a unui numeros material osteologic. Pe lângă aceste ocupaţii de bază, se mai practicau meşteşugurile casnice: olăria şi ţesutul, dovedite prin cuptorul şi locuinţele anexe.

Meşterii fierari cât şi cei bronzieri sunt şi ei prezenţi indirect prin descoperirile arheologice. Cleştele de fierar de la Moreşti, fragmentele de zgură descoperite în mai multe aşezări şi tiparul de la Sânmiclăuş sunt edificatoare în acest sens. O altă ocupaţie secundară era vânătoarea, care se practica într’o mai mică măsură.

În aşezările de la Moreşti (Horedt 1979, 212-213, tab. 3), Bratei (Bârzu 1995, 270-275) şi Alba Iulia (Haimovici şi Blăjan 1989, 336, 340) au fost recoltate oase de animale sălbatice. O ultimă ocupaţie, nedocumentată arheologic, este comerţul. Acest fapt poate fi doar dedus, principalul produs ”exportat” fiind sarea. Ea putea fi transportată atât pe uscat cât şi pe apă.

Posibilităţile de abordare a problematicii discutate ar putea fi îmbogăţite, doar prin continuarea cercetărilor, în special a celor de arheologie, ceea ce ar oferi o bază mai largă de interpretare istorică a problemelor sociale, economice şi etnice, în spatiul Transilvaniei în a doua jumătate a secolului V şi în prima jumătate a secolului următor.

CATALOGUL DESCOPERIRILOR

Pentru această listă mulțumim Departamentului pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului României. Această listă minimală produce dovada dacă mai era nevoie, că Transilvania era locuită în permanență chiar dacă noi aici ne referim doar la perioada geto-gepidică, în pofida afirmațiilor tendențioase care spun cu totul alte teorii, ori atribuie o etnicitate străină de neamul românesc acestor băștinași.

Lista așezărilor este prezentată cu înșiruirea următoarelor detalii:

A- toponimul,
B- amplasarea geografică şi topografică a sitului,
C- caracterul şi autorul (autorii) cercetării,
D- complexe descoperite,
E- artefacte recoltate,
F- bibliografie.

1. Aiton, jud. Cluj.

A. Vatra satului-grădina casei nr. 316.

B. Nord-estul localităţii.

C. Periegheză M. Blăjan 1969-1973. D. –

E. Două fragmente ceramice cenuşii.

F. Blăjan şi Cerghi 1977, 142; 1978, 25-26.

2. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Castrul roman.

B. Pe terasa a treia a Mureşului, în aria fostului castru roman, în zona Catedralei romano-catolice, Palatului episcopal romano-catolic, Palatului Apor şi a porţii decumanis dextra a castrului (Monetărie).

C. R. Heitel 1968-1969, 1977, 1980, R. Heitel şi V. Moga 1985; D. Marcu şi A. Istrate 2000, 2001, 2002, 2003.

D. 4 locuinţe dintre care doar pentru două există informaţii mai detaliate. Cele două locuinţe au fost surprinse în profilele unor secţiuni din sectorul ”Monetărie”. Prima locuinţă începe de la –1,78 şi are podeaua alcătuită dintr’un strat de pietriş la adâncimea de –2,16 m. A doua locuinţă are două faze. Prima fază are podeauă la adâncimea de –2,40 m faţă de nivelul actual şi -0,75 faţă de nivelul de călcare prefeudal. Fundul locuinţei este înclinat spre sud, iar pereţii sunt arcuiţi oblic.

În a doua fază locuinţa a fost lărgită şi se adâncea până la -0,45-0,50 m faţă de nivelul de călcare prefeudal, iar podeaua era uşor coborâtă spre capătul de nord. Pereţii au fost săpaţi oblic şi arcuiţi. Vatra de foc era simplă.

E. Ceramică realizată cu mâna sau la roată rapidă, ornamentată cu motive incizate, lustruite şi ştampate, o greutate din lut tronconică pentru războiul de ţesut, un vârf de coasă din fier, zgură din fier, bucăţi de gresie, cărămizi romane şi oase de animale.

F. Popescu 1970, 454, nr.130; Stoia 1977, 357, nr.4; Heitel 1983, 446; Horedt 1986, 46; Haimovici şi Blăjan 1989, 335-340; Marcu et al 2002, 146; Velter 2002, 358, nr. IV/1b.

3. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Crăicuţa.

B. La sud de oraş, lângă ”Izvorul împăratului” (Crăicuţa), pe a doua terasă a Mureşului.

C. Periegheză M. Blăjan 1994, în urma unor lucrări edilitare.

D. 10 gropi de privizii având formă: cilindrică, ovoidală şi bitronconică.

E. Ceramică lucrată cu mâna şi la roată rapidă, fragmente de cărămizi romane, fusaiole, greutăţi de lut, fragmente de râşniţe, obiecte de bronz şi fier atipice, pietre de râu etc.

F. Blăjan 1995, 4.

4. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Recea.

B. La sud de oraş, pe prima terasă a Mureşului, între drumul ce duce la Pâclişa şi fabrica ”Porţelanul”.

C. Săpături arheologice preventive: V. Moga, A. Dragotă, I. Lascu, R. Ota, C. Inel, M. Drîmbărean, R. Ciobanu, C. Plantos, H. Ciugudean, G.T. Rustoiu – 2004.

D. 10 locuinţe semiadâncite de formă patrulateră şi o groapă menajeră datate între sec. IV-VII. Unele dintre acestea pot fi datate pe baza inventarului în sec. VI.

E. Ceramică lucrată la roată rapidă de culoare cenuşie, cenuşiu-negricioasa sau caramizie. Un perete de vas a fost ornamentat prin ştampare, iar cioburi prin lustruire cu motive în reţea. 5 de piepteni din os întregi sau fragmentari, un tub de bronz, verigi din fier şi bronz etc

F. Moga et alii 2005, 52-53.

5. Alba Iulia, jud. Alba.

A. Lumea Nouă.

B. La cca 40 m spre est de Bazinul Olimpic, în taluzul aflat la 3,50 m de trotuarul nordic al Bulevardului Victoriei.

C. Săpături M. Blăjan 1988.

D. O locuinţă de tip semibordei dezvelită parţial, având axul lung orientat pe direcţia nord-sud şi podeaua adâncită până la –0,75 m faţă de nivelul actual. În colţul nord-estic se afla cuptorul, având bolovanii gardinii răvăşiţi. La construcţia cuptorului s’au utilizat bucăţi de cărămizi romane aşezate pe o margine şi lespezi de gresie dispuse în zona centrală. Cuptorul avea gura pe latura de vest.

E. Ceramică fină sau zgrunţuroasă lucrată la roata rapidă şi fragmente de vase lucrate cu mâna. Ca şi forme au fost identificate: oala, cana cu toartă, chiupul, capacul, ulciorul şi tipsia. Decorul era realizat prin incizie sau lustruire. S’au mai descoperit: un pandantiv din bronz, o bară din bronz, două cuie, ţigle şi cărămizi romane, oase de animale.

F. Haimovici şi Blăjan 1989, 340-342.

6. Băbuţiu, com. Vultureni, jud Cluj.

A. Şanţul Grecilor, Grecea.

B. Toponim situat la intersecţia hotarelor satelor Băbuţiu, Şoimeni (com. Vultureni) şi Aşchileul Mare. Satul Băbuţiu deţine cea mai mare parte din sit, care uneori este atribuit localităţii Vultureni. Aşezarea este plasată pe un platou, din tuf vulcanic (altitudinea 622 m), în partea dreaptă a Pârâului Băbuţiu, mărginită la nord şi vest de pante abrupte, la sud-est de o pantă mai lină, iar la est şi sud de câte o şa ce leagă platoul de dealurile din apropiere.

C. Periegheză Şt. Ferenczi. D. –

E. Cioburi cenuşii-închis lucrate la roată, având ca degresant mică şi pietricele de cuarţ cu dimensiuni de 1-2 mm.

F. Ferenczi 1972, 394 sq; Horedt 1986, 45; Harhoiu 1998, 161, nr. 7, Protase 2000, 206, nr. 295.

7. Beclean, jud Bistriţa Năsăud

A. ”Şesul Becleanului”.

B. În marginea de sud-vest a oraşului, în stânga drumului spre Măluţ, pe prima terasă a Someşului. C. –D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii şi cenuşii negricioase realizate din pastă nisipoasă sau zgunţuroasă.

F. Gaiu 2003a, 105.

8. Bidiu, com. Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. „Stanişte”.

B. La cca 1 km sud de localitate, în stânga şoselei spre Corvineşti, pe o terasă a văii Meleşului.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină sau zgrunţuroasă şi maronuie roşcată cu pastă având în compoziţie pietricele, lucrată la roată avănd la interior coaste.

F. Gaiu 2003a, 105.

9. Blăjenii de Sus, com. Blăjenii de Jos, jud. Bistriţa-Năsăud .

A. ”Cânepişte”.

B. În partea de sud a satului, în stânga şoselei ce duce spre Bistriţa, pe o terasă joasă situată pe de’o parte şi de cealaltă a unui pârâu, în grădinile primelor case.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie cu nisip şi pietricele în pastă sau brun cărămizie din pastă densă având în compoziţie pietricele.

F. Gaiu 2003a, 105.

10. Bratei, jud. Sibiu.

A. La Zăvoi-Nisipărie.

B. La cca. 2 km est de comună, în dreapta drumului Mediaş-Sighişoara, pe prima terasă înaltă din stânga Târnavei Mari, la cca 1 km est de cimitirul nr. 1. Aşezarea a fost afectată de lucrările de exploatare a nisipului si de prăbuşirile terasei datorate inundaţiilor din anul 1975.

C . Săpături: I. Nestor 1960, I. Nestor, E. Zaharia, L. Bârzu 1961-1963, 1970-1972, 1976-1977.

D . Datele privind numărul de locuinţe diferă chiar la aceeaşi autoare în acelaşi studiu astfel: 56 locuinţe dintre care 50 adâncite în pământ şi 6 de suprafaţă (Bârzu 1995, 241) sau 50 de locuinţe – 44 adâncite în pământ şi 6 de suprafaţă – aparţinănd primelor două faze ale aşezării (Bârzu 1995, 244) cu menţiunea că faza ”a” se încadrează în sec. IV (Bârzu 1995, 241), iar cu altă ocazie 53 de locuinţe (Bârzu şi Brezeanu 1991, 202). Dintre locuinţele fazei b (sec. V-VI), o parte ce nu poate fi precizată cu exactitate, datorită faptului că materialele nu au fost publicate exhaustiv, aparţin perioadei anterioare (perioada hunică), ce nu face obiectul referatului nostru. Locuinţele nu depăşesc suprafaţa de 8-10 m 2.

Ele au formă patrulateră, podina locuinţelor este amenajată din lut bătătorit cu maiul, nu au instalaţie de foc (cu o singură excepţie), prezintă gropi de pari şi în unele cazuri laviţe din lut cruţat. Există 38 de gropi menajere, un cuptor de ars vase cu două camere şi perete median, două cuptoare menajere şi o vatră toate exterioare locuinţelor.

E . Ceramică lucrată la roată sau cu mâna din pastă gri fină ori zgrunţuroasă, roşie existând fragmente ceramice decorate cu motive lustruite şi ştampate. Au mai fost descoperite fibule, catarame, cercei, piepteni şi alte obiecte din os, vârfuri de săgeţi, cuţite, aplici, fusaiole etc.

F. Popescu 1966, 720, nr. 86; 1966a, 395, nr. 86; Morintz 1972, 331, nr. 20; Nestor şi Zaharia 1973, 191-194; Horedt 1974, 187; Stoia 1979, 357, nr. 20; Bârzu şi Brezeanu 1991, 202-204; Bârzu 1995, 239-295; Zaharia 1995, 299; Harhoiu 1990 , 147; 1998, 165; Protase 2000, 122-126; Luca et al. 2003, 64-65, nr. 36.

11. Brăteni, jud. Bistriţa Năsăud. A. –

B. La cca 1 km sud de sat, în dreapta drumului ce merge spre satul Stupini, pe un bot de terasă.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică.

F. Protase 2000, 126, nr. 37.

12. Breaza, jud. Mureş

A. Moara

B. Pe valea Luţului. C. – D. –

E. Ceramică

F. Gaiu 2003a, 105.

13. Budacu de Jos, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Grădina fostei case parohiale. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D.-

E. Fragmente ceramice cenuşii, cenuşii negricioase şi brun roşcate, lucrate la roată dintr-o pastă având în compoziţie pietricele. Pe lângă acestea au mai fost recuperate fragmente de vase modelate din pastă cărămizie compactă.

F. Gaiu 2003a, 105-106.

14. Budeşti, jud. Bistriţa-Năsăud A. Neprecizat. B. – D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii şi brun negricioase lucrate la roată, având coaste la interior şi caneluri la exterior, aflate în colecţia sătească din localitate.

F. Gaiu 2003a, 106.

15. Budurleni, com. Teaca, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. La Konya

B. În dreptul digului de la intrarea în sat, pe pantele domoale de la piciorul unui deal.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii negricioase lucrate dintr-o pastă zgrunţuroasă având coaste în interior şi caneluri la exterior sau ceramică cenuşie semifină, modelată dintr-o pastă compactă aparţinând unor oale borcan şi vase de provizii.

F. Gaiu 2003a, 106.

16. Căianu Mic, jud. Bistriţa Năsăud.

A. Poduri.

B. La vest de sat. C. – D. –

E. Fragmente ceramice aflate în colecţia şcolii din localitate.

F. Protase 2000, 127, nr. 43a.

17. Cepari, com. Dumitra, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Fântâna Albă.

B. Pe pantele uşoare ale dealului „Cârligate”.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie cu nisip şi pietricele în pastă având la interior coaste.

F. Gaiu 2003a, 106.

Cernat, jud. Covasna

A. Pământul lui Robert, Róberttag

B. La sud-vest de centrul comunei, pe unul din afluenţii Râului Negru. Aşezarea este plasată pe un platou mai înalt decât terenul comunei, iar spre sud panta platoului este mai domoală, formând o viroagă.

C. Cercetări Z. Székely 1962-1965.

D. 5 bordeie cu vatră pietrar care probabil se se datează în a doua jumătate a sec. VI şi începutul celui următor. E. – .

F. Popescu 1966a, 390, nr. 51; Székely 1992, 279-285; Harhoiu 1998, 169, nr. 25; Velter 2002, 383-384, nr. LI/a

18. Chinteni, jud. Cluj.

A. Tulgheş.

B. Deal situat între Chinteni şi Cluj-Napoca.

C. Săpături D. Alicu şi S. Cociş 1988. D. –

E. Ceramică.

F. RACj, 106, nr. 3.

19. Chiochiş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Râtul Mic. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi negricios-roşcată lucrată la roată dintr’o pastă zgunţuroasă şi fragmente de vase cenuşii cu pastă fină unele cu suprafaţa lustruită.

F. Gaiu 2003a, 106.

20. Cipău, jud. Mureş

A. Gârle (acum Pescărie)

B. În sudul localităţii, pe o terasă joasă de lângă un vechi braţ al Mureşului, care se întinde din stânga râului amintit spre dealurile de la Cucerdea. Aşezarea a fost afectată, de’a lungul cercetării ei, de o carieră de pietriş.

C. Identificată în 1952, săpături D. Protase 1953-1957, 1960.

D. 9 locuinţe de tip semiîngropate şi 3 gropi.

Prima locuinţă (”b1”) cercetată în 1953. Avea formă circulară (3,90×3,60 m) şi a fost săpat la adâncimea de –0,95 m faţă de nivelul actual şi la -0,40-0,50 m faţă de nivelul de călcare. În interiorul locuinţei, la intervale regulate, au fost descoperite urmele a 14 gropi de par cu diametrul de 0,15-0,20 m dispuse circular. Intrarea era practicată în partea de nord fiind surprinsă si o treaptă din lut bine presat, mai înaltă decât podeaua cu 0,20 m şi flancată de două gropi de par.

Parul din stânga, de care probabil era legată uşa fiind mai gros. Podeaua era bine lustruită şi făţuită. Nu avea instalaţie de foc. Două locuinţe (”b2”, ”b3”) şi o groapă (”g3”) descoperite în 1954. b2 are formă circular-ovală şi prezintă 5 gropi de par. b3 este de formă aproape pătrată, cu 6 găuri de pari groşi, simetric dispuse pe două laturi opuse.

Groapă (g3) are gura în formă de pară cu un capăt ascuţit.

În 1955 au fost săpate 2 locuinţe de formă patrulateră şi salvate materiale dintr-un al treilea. Două locuinţe săpate integral: ”b10”= 3,60×3,50 m, ”b11”= 3,10×3 m şi două gropi (”g5”, ”g6”), iar 3 locuinţe (”b7”, ”b8”, ”b9”) au fost dezvelite parţial datorită faptului că au fost distruse în bună măsură de exploatarea de pietriş în 1960.

Locuinţele au adâncimea de –1,00 m faţă de nivelul actual, aveau formă patrulateră cu colţurile rotunjite, iar pe margini s’au surprins gropi de pari. Podina este lutuită şi nu au instalaţii de foc. Locuinţele săpate parţial se aseamănă ca plan, dimensiuni şi inventar cu b10 şi b11.

Gropile (g5 şi g6) fără o formă bine precizată sunt situate în apropierea locuinţelor b10 respectiv b11. Au fost săpate până la adâncimea de –0,90-1,00 m faţă de nivelul actual şi sunt aşezate direct pe prundişul aluvionar neavând fundul lutuit sau faţetat.

E. ceramică lucrată la roată cenuşie-negricioasă zgrunţuroasă şi cenuşie fină uneori cu ornamente lustruite, bucăţi de râşnită, gresii de ascuţit, pieptene bilateral din os şi oase de animale.

F . Prodan et al. 1954, 220-222; Horedt 1955, 658-661, 671; 1958, 88, nr. 10; 195 8a, fig. 8; 1974, 187; Csallány 1961, 200, nr. 121,1; Vlassa 1965, 29-31, nr. 13l; Protase 1966, 114; Vlassa et al 1966, 405-407; Popa 1976, 19; Zrinyi 1976, 131-133, nr. 14a; Rusu 1977, 202, nr. 10; Horedt 1986, 37; Lazăr 1994,60; 1995, 157-158, nr. XLVII/2.E.d; Protase 2000, 130-131, nr. 57; Velter 2002, 387, nr. LIX/1.

21. Ciugud, jud. Alba

A. ”După Grădini”

B. La nord de primele case ale localităţii, pe prima terasă din stânga Mureşului, în apropierea locului de confluenţă cu Ampoiul.

C. Periegheză C.I. Popa 1997.

D. –

E. Două fragmente ceramice cenuşii, realizate la roată, ornamentate unul prin lustruire, iar celălalt prin ştampare.

F. Popa 1999, 120, pl. VII/6,7.

22. Cluj Napoca, jud. Cluj.

A. Piaţa Unirii. B.

C. Săpături E. Bota şi V. Voişan 1997. D. –

E. Fragmente de oale lucrate la roată de culoare cenuşie-negricioasă.

F. Protase 1999a, 227

23. Cojocna, jud. Cluj.

A. Ghiurbărc-Györgerk.

B. La 3,5 km nord-est de comună, spre Căianu Mic, pe o terasă joasă, în stânga unui pârâu, la poalele unui deal.

C. Periegheză Şt. Ferenczi. D. –

E. Ceramică.

F. Horedt 1956, 142, nr. 5; 1958, 73-74, nr. 3, 90, nr. 12; Ferenczi 1962, 58, nr. 69; Rusu 1977, 202, nr. 13; RACj, 155, nr. 4; Protase 2000, 134, nr. 60.

24. Coasta, com. Şieu Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Podul Bretei.

B. Pe o terasă joasă aflată la intersecţia drumurilor spre Şieu-Odorhei şi Bretea cu liziera pădurii.

C. Periegheză C. Gaiu (1990) cu prilejul unor lucrări de excavaţie. D. –

E. Vase borcan, strachini, chiupuri şi căni cu toartă în bandă realizate dintr’o pastă cenuşie negricioasă şi roşcat cărămizie având suprafaţa netedă ori acoperită cu caneluri largi, uneori decorată cu benzi de linii drepte şi în val.

F. Gaiu 2003a, 106.

25. Coasta, com. Şieu Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Ponor. B. – D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii lucrate la roată dintr’o pastă nisipoasă sau cu pietricele în compoziţie având coaste la interior şi suprafaţa neregulată ori cu caneluri largi şi benzi de linii drepte pe umeri (col. sătească).

F. Gaiu 2003a, 107.

26. Comlod, com. Milaş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Vatra Satului.

B. Pe o terasă mică din partea dreaptă a unui pârâu, în jurul bisericii reformate.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii fine, cenuşii nisipoase şi cenuşii având pietricele în pastă, suprafaţa exterioară marcată cu caneluri largi, iar cea interioară cu coaste. Fragmente ceramice cărămizii, brune sau negricioase reprezentând oale cu pereţii îngroşaţi.

F. Gaiu 2003a, 106.

27. Corvineşti, com. Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. La Curte.

B. Pe pantele domoale de la poalele unui deal situat în partea de sud-vest a satului.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică fragmentară cenuşiu negricioasă şi cărămizie nisipoasă având coaste la interior şi caneluri largi la exterior, unele fragmente au fost lucrate dintr’o pastă zgrunţuroasă.

F. Gaiu 2003a, 107.

28. Cuci, com Cuci, jud. Mureş. A. –

B. La cca. 100 m de prima casă de la intrarea în localitate, în stânga DN 60, între şosea şi terenul agricol.

C. Săpături de salvare Gh. Lazarovici şi M. Meşter 1999.

D. Groapă manajeră ce s’a conturat la adâncimea de – 0,50 m, coboară până la – 0,90 m şi are deschiderea la gură de 0,60 m. Pe fund prezintă urme de arsură de cărbune.

E. Ceramică şi cărbune.

F. Meşter şi Lazarovici 2000, 33.

29. Delureni, com. Urmeniş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Dealul Uileacului.

B. În dreapta drumului către Şopteriu, pe pantele domoale cu expunere estică.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie sau cenuşiu negricioasă zgrunţuroasă prezentând coaste la interior. Predomină oalele cu gura îngustă, cu buza scurtă şi teşită şi funduri înguste, decorate pe umeri cu benzi de linii ondulate.

F. Gaiu 2003a, 107.

30. Dipşa, jud. Bistriţa Năsăud.

A. Fundoaie.

B. Aşezare situată la S-E de sat, prinsă între dealuri împădurite, cu un relief destul de accidentat, ce a restrâns aşezarea la o fâşie de 30-40 m de’a lungul unui pârâu ce străbate situl. Majoritatea secţiunilor au fost trasate la poalele unui deal cu expunere sudică.

C. Săpături C. Gaiu-1990-1991.

D. Nivelul de sec VI este de 15-20 cm ajungând în unele locuri la 90-100 cm. Au fost descoperite 12 locuinţe, 3 gropi menajere. Toate locuinţele sunt de formă rectangulară cu colţurile rotunjite. Suprafaţa lor este cuprinsă între 10 m 2 şi 16 m 2. Ele sunt în general de tip semiîngropat cu excepţia lui L7, L10 şi probabil L13, care erau de suprafaţă. Locuinţele semiîngropate aveau podina practicată la cote cuprinse între –0,55 m şi –1,10 m faţă de nivelul actual al solului.

Nu au fost surprinse urme de pari decât în cazul unei locuinţe de suprafaţă (L10) unde cele două gropi de pari au fost observate câte una pe laturile dinspre pantă. Podeaua era neamenajată. Aproape toate locuinţele aveau instalaţie de încălzire, iar aceasta era plasată în centrul sau pe una din laturile habitatului. Cele mai întâlnite erau vetrele din lut pavate cu bolovani de râu şi gresii, însă existând şi două cuptoare din gresii(L10, L17) ori o vatră simplă din lut (L1).

Cele trei gropi menajere au formă circulară în plan, pereţii uşor albiaţi, iar adâncimea la care au fost săpate variază între 1 m şi 1,20 m.

E. Ceramică cuprinde mai multe categorii: ceramica lucrată la roată din pastă zgrunţuroasă, culoare cenuşie, care merge de la negricios până la alburiu şi are pereţii subţiri, ceramică la roată confecţionată dintr’o pastă omogenă, degresată cu nisip, cu pereţii în general mai groşi, de culoare brun-roşcată, ceramică lucrată la roată din pastă fină, culoare cenuşie şi într’o cantitate mai restrânsă ceramica lucrată cu mâna din pastă brun-cărămizie, degresată cu pietricele şi cioburi pisate.

Ca şi forme amintim diferite tipuri de oale, vase borcan de mici dimensiuni, castroane, vase de provizii, căni etc. Unele sunt ornamentate cu caneluri, benzi de striuri, incizii orizontale drepte sau în val, motive lustruite şi ştampate. În afară de vase a mai fost descoperită o fusaiolă în L11 şi o alta în nivelul din S11.

F. Gaiu 1993, 91-107; Protase 2000, 140, nr. 85; Velter 2002, 400-401, nr. XLIII.

31. Dumitriţa, com. Cetate, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Cetate.

B. Platou fortificat în epoca hallstattiană şi dacică.

C. Săpături 1976-1979. D. –

E. Fragmente ceramice lucrate la roată din pastă cenuşie şi brun roşcată nisipoasă. A fost descoperit şi un fragment de vas din pastă cărămizie fină cu decor ştampat.

F. Gaiu 2003a, 107-108.

32. Fântânele, com Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Livada. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente de oale modelate la roată dintr-o pastă cenuşie şi cenuşiu negricioasă având pietricele în compoziţie, la interior vasele prezintă coaste, iar la exterior unele sunt decorate cu benzi de linii drepte incizate.

F. Gaiu 2003a, 108.

33. Fântânele, com Matei, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Proprietatea Manea.

B. Curtea familiei Manea se află pe o terasă în prelungirea ”Dâmbului Popii”, iar aşezarea poate fi pusă în legătură cu cimitirul gepidic din apropiere.

C. Lucrări gospodăreşti în 1999; periegheză C. Gaiu.

D. Groapa unei locuinţe adâncite surprinsă parţial.

E. Ceramică lucrată la roată din pastă cenuşie fină sau zgrunţuroasă şi fragmente de vase din pastă brun-cărămizie cu pietricele în compoziţie.

F. Gaiu 2003a, 108.

34. Fântâniţa, com Miceştii de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. La Cumpăna

B. În sud-vestul localităţii pe de’o parte şi de cealaltă a drumului spre Miceşti, pe o terasă înaltă.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi brun negricioasă cu pietricele în pastă.

F. Gaiu 2003a, 108.

35. Fântâniţa, com Miceştii de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Pe Vale.

B. La 1,5 km est de sat pe o terasă.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică lucrată la roată din pastă neagră zgrunţuroasă şi cenuşie negricioasă având în compoziţie microprundiş şi pietricele.

F. Gaiu 2003a, 108.

36. Floreşti, jud. Cluj.

A. Labu.

B. În nordul localităţii, pe un bot de terasă situat în stânga Someşul Mic, la confluenţa cu pârâul Bongar.

C. Periegheză I. Ferenczi, N. Vlassa. D. –

E. Vase cenuşii-negricioase de dimensiuni mici, fără toarte şi cu fundul plat, lucrate la roată rapidă, pastă bine arsă şi uneori pe umăr sunt prevăzute cu un registru de linii orizontale. Lipseşte ceramica cu decor ştampat.

F. Horedt 1956, 142, nr. 7; 1958, 74, nr. 5, 90, nr. 17; Ferenczi 1962, 57, nr. 67; Rusu 1962, 286; Daicoviciu 1974, 52, n. 11; Rusu 1977, 202, nr. 19; Dumitraşcu 1980, 47; RACj, 201-203, nr. 3; Protase 2000, 144, nr.101.

37. Floreşti, jud. Cluj.

A. La Cazarmă.

B. Terasă din nordul localităţii, pe partea stângă a Someşului Mic, în faţa cazărmilor.

C. Periegheză Z. Kalmar. D. –

E. Ceramică.

F. RACj, 204, nr. 12.

38. Gheorgheni, com. Feleacu, jud. Cluj.

A. Bisericuţă.

B. Dâlmă situată la cca. 1,5 km nord-est de marginea satului, în hotarul dinspre Pata şi Aiton.

C. Săpături I. Winkler şi M. Blăjan 1977. D. –

E. Ceramică.

F. Blăjan 1989, 296.

39. Ghinda, aparţine mun Bistriţa. A. –

B. În partea de sud-est a satului pe o terasă înaltă.

C. Periegheză C. Gaiu cu prilejul unor lucrări de amenajarea a unei livezi.

D. Câteva zeci de locuinţe, unele având vetre, distruse de lucrările contemporane.

E. Au fost recuperate fragmente de vase de provizii şi oale borcan cenuşii şi negricios-roşcate lucrate dintr’o pastă nisipoasă sau având în compoziţie pietricele, precum şi oale şi o cană cu nervură sub buză modelate dintr’o pastă cenuşiu-maronie fină.

F. Gaiu 2003a, 108.

40. Ghirbom, jud. Alba.

A. Faţa Crasnei şi Faţa Puţului.

B. La 3,5 km est de sat.

C. Săpături I. Al. Aldea 1967. D. –

E. Ceramică realizată la roată rapidă din pastă cenuşie fină ori gri-negricioasă, cu slip cenuşiu închis şi linii lustruite. O altă categorie modelată tot la roată rapidă era confecţionată din pastă mai puţin bună, de culoare cenuşiu-negricioasă, zgrunţuroasă la pipăit. Ca şi forme au fost reconstituite oale, castroane şi chiupuri.

F. Protase 2000, 146, nr. 105.

41. Hărman, jud. Braşov.

A. Lempeş, Groapa Banului.

B. La poalele dealului ”Lempeş”, în preajma ”Gropii Banului”, în zona centrală a terenului îngrădit al fostului CAP Hărman, precum şi în imediata vecinătate la vest de acesta. C. Săpături I. Pop 1962-1972.

D. 5 locuinţe semiîngropate de formă patrulateră cu colţurile rotunjite. Dintre acestea 2 aparţin sec. VII-IX, iar în privinţa celorlalte, în stadiul actual al cercetărilor, nici una nu poate fi atribuită cu certitudine primei jumătăţi a sec. VI. E. Ceramică.

F. Alexandrescu et al. 1973, 246-247; Protase 2000, 148-149.

42. Herina, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. În dreapta şoselei ce duce spre Lechinţa, pe pantele domoale de la sud-vest de comună.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 149, nr. 115.

43. Hopârta, jud. Alba. A. Vatra satului.

B. Pe terasa din partea dreapta a pârâului, care străbate localitatea de la nord-est spre sud-vest. C. Periegheză M. Blăjan 1967. D. –

E. Fragmente de oale borcan din pastă grosieră, modelate cu mâna, precum şi cioburi din vase cenuşii având pasta fină lucrate la roata rapidă.

F. Blăjan şi Stoicovici 1980, 397; Velter 2002,415, nr. CXL/1a.

44. Iclod, jud. Cluj.

A. Pământul Vlădicii.

B. În nord-estul localităţii, într-o zonă mlăştinoasă, din stânga Someşului, în apropiere de gura Văii Alunişului. C. Săpături Gh. Lazarovici 1974-1977. D. –

E. Ceramică cenuşie lucrată la roată. F. RACj, 237, nr. 1.

45. Iernut, jud. Mureş. A. Biserica reformată, Terenul de sport.

B. Pe terenul de sport din faţa bisericii reformate. C. Cercetări N. Vlassa 1954, 1960. D. –

E. Fragmente ceramice lucrate cu mâna de culoare cenuşie şi la roată rapidă cu aspect cenuşiu, lustruite.

F. Vlassa 1965, 32, nr. 15i; Popa 1976, 19; Lazăr 1994, 62, 63; 1995, 154, nr. XLVII/1R, 155, nr. XLVII/1W, 1998, 137; Velter 2002, 418, nr. CXLIV/1d.

46. Iernut, jud. Mureş. A. Cimitirul vechi.

B. Vechiul cimitir al comunei, care a şi distrus aşezarea.

C. N. Vlassa.. D. – E. Ceramică. F. Vlassa 1965, 32, nr. 15h, fig 14; Lazăr 1994, 62.

47. Iernut, jud. Mureş. A. Hulpişti.

B. În vestul localităţii, pe malul stâng al Mureşului, pe un mic promotoriu înconjurat de un braţ vechi al râului amintit. Aşezarea a fost în mare parte distrusă de o carieră de exploatare a lutului. C. Sondaje N. Vlassa 1960. D. Bordeie secţionate de gropile lutăriei.

E. Fragmente de vase lucrate cu mâna şi la roată rapidă de culoare cenuşie, lustruită.

F. Horedt 1955, 672-673, nr. 8a; Vlassa 1965, 32, nr. 15d; Vlassa et al 1966, 399-402, Zrinyi 1976, 139, nr. 27; Rusu 1977, 202, nr. 21; Lazăr 1994, 62; 1995, 152, nr. XLVII/1F; Velter 2002, 419, nr. CXLIV/1f.

48. Iernut, jud. Mureş. A. La Lutărie. B. –

C. Întâmplător în urma unor lucrări de exploatare a lutăriei.

D. Număr neprecizat de locuinţe. E. Ceramică.

F. Lazăr 1994, 62; 1995, 155, nr. XLVII/1V, 1998, 137; Velter 2002, 419, nr. CXLIV/1h.

49. Iernut (cătunul Sfântul Gheorghe, localitate aparţinând oraşului Iernut), jud. Mureş.

A. Pe Şes.

B. În marginea estică a localităţii, pe prima terasă din partea dreaptă a Mureşului, în faţa aşezării de la Cipău.

C Identificată în 1952, săpături: M. Rusu 1954-1956, 1960, 1990-1993, M. Rusu şi C. Cosma 1994, C. Cosma 1995, C. Cosma şi A. Rustoiu 1998, C. Cosma şi G. T. Rustoiu 2000.

D. Locuinţe semiîngropate patrulatere cu colţurile rotunjite având stâlpi de susţinere şi unele cu instalaţie de foc sub forma unor vetre din piatră de râu circulare sau a unui cuptoar de formă rotundă cu pereţi din lut. Gropi menajere de formă circulară în plan.

E. Ceramică cenuşie zgrunţuroasă, cenuşie fină, brun-cărămizie, lucrată la roată rapidă şi cu mâna.

F. Horedt 1955, 661-662; 1957, 184; 1958, 93, nr. 37; 1958a, fig. 8; Rusu 1956, 700; 1962, 286; Vlassa 1965, 25-26, nr. 11a; Vlassa et al 1966, 402-405; Popa 1976, 19; Zrinyi 1976, 133, nr. 14b; Lazăr 1994, 60-61; 1995, 169-170, nr. XLVII/9.A; Rusu şi Cosma 1995, 45; Cosma 1996, 64; 1996a, 39, 40, 41; Cosma şi Rustoiu 1998, 31-32, 1999, 57-58; Cosma şi Rustoiu 2001, 105-107; Harhoiu 2001, 153, nr. 80; Velter 2002, 458, nr. CCXLV/1a.

50. Jelna, com. Budacu de Jos, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Coasta Uifalăului.

B. La nord-vest de sat pe o terasă joasă în dreapta râului Budac. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi brun-negricioasă cu pastă avînd în compoziţie nisip şi pietricele sau ceramică cenuşie şi neagră fină.

F. Gaiu 2003a, 109.

51. Jimbor, com. Chiochiş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La sud-est de sat, pe pantele domoale de la baza dealului de lângă drumul de hotar dinspre Fântânele. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente de vase modelate la roată din pastă cenuşie fină sau zgrunţuroasă ori dintr’o pastă brun-cărămizie cu pietricele în compoziţie ce au coaste pe suprafaţă.

F. Gaiu 2003a, 109.

52. Lechinţa, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Savinca.

B. La sud-vest de localitate la cca 1 km de la intersecţia cu şoseaua ce duce la Vermeş, pe o terasă mediană, a fost identificată o aşezare întinsă. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică din pastă cenuşie şi brun negricioasă zgrunţuroasă dar şi ceramică cenuşie fină.

F. Protase 2000, 152, nr. 129, Gaiu 2003a, 109.

53. Lechinţa, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. În stânga şoselei spre Herina, imediat după trecerea peste calea ferată, pe o mică terasă.

C. Periegheză C. Gaiu cu prilejul unor lucrări de amenajare a unei livezi.

D. Mai multe locuinţe răvăşite de lucrările de amenajare contemporane.

E. Fragmente de oale cu buza scurtă şi gâtul înalt, strachini, căni chiupuri, modelate la roată dintr’o pastă zgunţuroasă şi fină de culoare cenuşie sau neagră. Vasele au fost decorate cu caneluri largi, linii simple incizate ori benzi de linii incizate şi rar prin lustruire. F. Gaiu 2003a, 109.

54. Matei, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Valea Iuşului.

B. Pe malul drept al „Văii Iuşului“, la 1 km mai jos de comună, pe o terasă îngustă de la poalele unui deal. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică lucrată la roată de culoare cenuşiu-negricioasă şi brun cărămizii din pastă nisipoasă decorată cu benzi de linii drepte sau în val.

F. Protase 2000, 154, nr. 136, Gaiu 2003a, 109.

55. Mediaş, jud. Sibiu. A. Gura Câmpului.

B. La 1,5 km nord-vest de cartierul ”Gura Câmpului”, sub versantul sudic al dealului Hăşmaş (Hadmeş), pe o terasă înaltă cu cca. 10 m deasupra luncii în dreapta Târnavei Mari şi în unghiul format de confluenţa râului amintit cu pârâul Hăşmaşului.

C. Periegheză M. Blăjan 1973, săpături I. Winkler, M. Blăjan 1975, 1977.  D. –

E. – Ceramică. F. Winkler et al. 1983, 138.

56. Mediaş, jud. Sibiu. A. Cetate. B. În marginea de nord a localităţii pe un deal.

C. Periegheză M. Blăjan. D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 157, nr. 141; Luca et al. 2003,130, nr.128/10.

57. Mediaş, jud. Sibiu. A. Hientz.

B. În hotarul estic al oraşului. C. Periegheză M. Blăjan 1973-1975. D. –

E. Ceramică lucrată cu mâna şi la roată din pastă cenuşie sau brună-negricioasă.

F. Anghel şi Blăjan 1977, 284, n. 12; Protase 2000, 157, nr. 141.

58. Mediaş, jud. Sibiu. A. Valea Lungă-Dârlos.

B. La sud-est de oraş spre satul Dârlos. C. Periegheză M. Blăjan 1973-1975. D. –

E. Ceramică lucrată cu mâna şi la roată.

F. Anghel şi Blăjan 1977, 284, n. 12; Velter 2002, 426, nr. CLXX/1b

59. Mera, jud Cluj.

A. Dealul Cetăţii.

B. La cca. 2 km nord de centrul comunei, lateral de valea Nădaşului, pe o înălţime apărată natural din trei părţi şi artificial dintr’a patra (probabil din preistorie).

C. Periegheză Şt. Ferenczi. D. –

E. Cioburi de vase lucrate la roată rapidă, de culoare cenuşiu-deschis, având pareţii subţiri, iar pe suprafaţa interioară se obervă canelurile datorate roţii.

F. Horedt 1956, 143, nr. 10; Ferenczi 1972, 402-404; Horedt 1986, 46; Harhoiu 1998, 179.

60. Moreşti, com Ungheni, jud. Mureş.

A. Podei, Borşofed, Ciurgău.

B. Aşezarea este situată în nord-vestul localităţii. Podeiul se plasează pe terasa a II-a din dreapta Mureşului şi are aspectul unui platou de formă triunghiulară, cu lungimea de cca 600 m, iar lăţimea la baza lui de cca 300 m. Înspre vest şi nord-vest Podeiul este despărţit de Borşofed respectiv Ciurgău prin ”Pârâul Cetăţii”.

C. Cercetări: K. Horedt 1951-1956, D. Popescu 1951, 1953-1954, D. Prodan 1953-1954, D. Protase 1985-1986, 1989-1991. Au mai colaborat: E. Chirilă 1952-1954, Şt. Dănilă 1953-1954, E Doruţiu 1953-1954, M. Grozav 1985-1986, A Husar 1953, D. Iacob 1952-1955, K. Keresztes 1953-1954,1956, Şt. Kiss 1954, 1956, N. Lascu 1952-1953, I. Mattis 1954, A. Palkó 1952-1954, Şt. Papp 1953-1954, V. Popescu 1951, 1953-1954, D. Protase 1953-1956, M. Rusu 1951-1955, I. I. Russu 1952, I. Ţigăra 1953-1954, J. Winkler 1952, A. Zrinyi 1985-1986.

D. 37 locuinţe mai mult sau mai puţin îngropate dintre care 33 au fost descoperite pe ”Podei”, 3 pe ”Ciurgău” şi 1 pe ”Borşofed”. Locunţele sunt în general de formă patrulateră, mai rar circulare şi erau orientate în special pe direcţia nord-vest – sud-est. Suprafaţa locuinţelor este cuprinsă între 3,46 m 2 şi 34,72 m 2. Adâncimea la care au fost săpate variază între –0,90 m şi -1,69 m. În cca 2/3 din locuinţe au fost surprinse două sau mai multe gropi de pari ce susţineau acoperişul.

Stâlpii erau dispuşi câte unul în zona mediană a două din laturile opuse, şase stâlpi fixaţi câte trei pe două din laturile opuse, trei stâlpi pe fiecare latură, câte un stâlp în trei din colţurile locuinţei. Au mai fost descoperite 11 platforme de pietriş interpretate ca locuinţe de suprafaţă. Aceste aveau aria cuprinsă între 3,20 m 2 şi 99,12 m 2. Cu câteva excepţii locuinţele nu aveau o formă bine determinată, dar probabil erau patrulatere.

E. Ceramică realizată la roată sau cu mâna, fusaiole, greutăţi din lut, pandantiv os, piepteni os, râşniţe, obiecte din bronz: fibule, catarame, ace; obiecte din fier: cuţite, topor, seceri, cleşte, amnar, etc.

F. Horedt et al. 1952, 328 sqq; 1954, 211-222; 1955, 642-658; Horedt 1958, 92, nr. 29; 1958a, 48-60; 1974, 177-188; 1975, 116sq; 1979, 88-154; 1986, 37-41, ,44; Zriny 1976, 141-143, nr. 32; Rusu 1977, 202, nr. 24; Lazăr 1995, 264-266, nr. LXXXVIII/4A, B; Harhoiu 1987, 127; 1990, 147; 1998, 180, Protase et al. 1988, 287-296; Protase1999; 265-272; 2000, 162-163.

61. Moşna, jud. Sibiu. A. Auf Bleich. B. La marginea de N-E a satului.

C. Periegheză M. Blăjan 1975, cu ocazia săpării terenului pentru plantarea viţei de vie. D.-

E. Fragmente de vase cenuşii, din pasta zgrunţuroasă, de tip Bratei.

F. Protase 2000, 163, nr. 125.

62. Moşna, jud. Sibiu. A. Pe Tablă. B. La 1,5 km sud de sat.

C. Periegheză M. Blăjan 1975. D.- E. Fragmente de vase cenuşii, din pasta zgrunţuroasă.

F. Protase 2000, 163, nr. 125.

63. Nuşeni, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La cca 3 km vest de localitate, pe malul drept al „Văii Ursului” şi în dreapta şoselei spre Beudiu.  C. – D. –

E. Fragmente de oale şi chiupuri cenuşii cu pastă zgrunţuroasă unele decorate cu benzi de linii în val incizate. F. Gaiu 2003a, 109

64. Nuşeni, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Podul Ciorbii

B. La piciorul dealului ”Cetate”. C. – D. –

E. Fragmente de oale şi chiupuri lucrate la roată de culoare cenuşie din pastă zgrunţuroasă.

F. Gaiu 2003a, 109.

65. Ocniţa, com. Teaca, jud. Bistriţa-Năsăud. A. La Ştefălucu.

B. În hotarul satului şi se întinde pe mai multe hectare de’a lungul pârului Valea Lupului.

C. Identificată întâmplător în 1981 cu prilejul unor lucrări de desfundare a terenului în vederea amenajării unei livezi de pomi fructiferi; periegheză G. Marinescu şi C. Gaiu. Sondaje C. Gaiu 1992, 1994.

D. 6 locuinţe de tip semiîngropat. L1 de formă rectangulară cu coţurile rotunjite (3 x 3,6 m), se adânceşte în pământ până la 0,75 m faţă de nivelul actual al solului. Podina este amenajată din lut, iar pe latura nordică a locuinţei s’a găsit o vatră de foc delimitată de lespezi de gresie.

L6 are forma rectangulară cu colţurile rotunjite (4,5×4,2 m) şi se adâncea în pământ până la 0,60 m faţă de nivelul actual al solului. În colţul vestic exista o vatră de foc din bolovani de râu.

L7 a fost săpată parţial si se adânceste în pământ la 0,30 m faţă de nivelul actual, fiind în mare parte distrusă de lucrările contemporane de amenajare a terenului. Pare a avea formă circulară.

L9 de formă rectangulară cu colţurile rotunjite (2,90×3,2 m), se adâncea în pământ pâna la 0,50 m faţă de nivelul actual al solului. Pe colţurile locuinţei au fost surprinse gropi de pari.

L10 are formă rectangulară cu colţurile rotunjite (3×3,30 m) şi se adânceşte în sol până la 0,60 m faţă de nivelul actual de călcare. Resturile vetrei de foc probabil înconjurată cu gresi au fost descoperite în colţul estic al locuinţei. Despre a şasea locuinţă descoperită în 1994 nu avem nici o informaţie.

E. Predomină ceramica zgrunţuroasă, cenuşie sau cenuşiu-negricioasă lucrată la roată. Apare şi ceramică brun-roşcată cu pastă degresată cu pietricele, mai rar ceramica cenuşie fină, iar într’o proporţie mică ceramica lucrată cu mâna.

Au fost descoperite vase de provizii, diferite tipuri de oale, castroane şi căni cu toartă. Unele au fost ornamentate cu caneluri largi, benzi incizate de linii drepte şi în val, iar mai rar, linii drepte sau în zig-zag realizate prin lustruire.

F. Gaiu 1994, 49-52; 1995, 60-61; Protase 2000, 167, nr. 165; Velter 2002, 378, nr. XXXVII/1.

66. Orheiul Bistriţei, com. Cetate, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Castrul roman. B. –

C. Săpături 1957-1960. D. –

E. Câteva fragmente ceramice lucrate dintr-o pastă cărămizie degresată cu microprundişuri având suprafaţa decorată cu caneluri uşoare. F. Gaiu 2003a, 111.

67. Ozd, com Bichiş, jud. Mureş. A. Hotarul satului. B. –

C. Întâmplător. D. – E. Fragmente ceramice aflate în colecţia şcolii din localitate.

F. Vlassa 1965, 25, nr. 9, fig. 14

68. Pâclişa, sat aparţinător mun. Alba Iulia, jud Alba. A. Ferma agricolă.

B. În nordul localităţii pe o vale laterală a Mureşului, pe partea dreaptă a pârâului Sălişte.

C. Periegheză M. Blăjan, cu prilejul lucrărilor de construcţie a fermei. D. –

E. Ceramică lucrată la roată rapidă. F. Protase 2000, 171, nr. 175.

69. Pelişor, jud. Sibiu. A. –

B. În marginea de N-E a satului pe terasa din partea stângă a pârâului Pelişor.

C. Periegheză M. Blăjan 1973. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 171, nr. 176.

70. Podirei, com. Şieu Magheruş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Teritoriul localităţii.

B. La ieşirea din sat. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Fragmente de pereţi şi buze de oale, torţi de vase chiupuri realizate dintr-o pastă cenuşie sau cenuşie negricioasă zgrunţuroasă având nisip şi pietricele în compoziţie, unele decorate cu benzi de linii drepte sau în val incizate. Apare şi un fragment ceramic cenuşiu, fin decorat prin ştampare cu motive unghiulare.

F. Protase 2000, 172, nr. 183, Gaiu 2003a, 111.

 

71. Porumbenii Mici, jud. Harghita. A. Galath.

B. Aşezare situată în nordul localităţii, pe un vârf de deal având o altitudine de 764 m.

C. Săpături A Ferenczi 1938; Şt. Molnár 1954; H. Horedt, Z. Székely, Şt. Molnár 1956-1960, periegheză E. Benkő 1979-1986.

D. Mai multe locuinţe de suprafaţă, eşalonate de’a lungul marginii platoului având podina de formă patrulateră cu aspect de pavaj de piatră. S’au descoperit alte două locuinţe de suprafaţă de formă patrulateră, cu dimensiuni mai mici decât cele cu pavaj de piatră şi diferite de acestea ca şi tip de podină. Au fost identificate resturile unui cuptor la adâncimea de –1,12 m, lat de 1,40 m şi înalt de 0,70 m. Vatra era realizată din pietri de râu şi lutuială.

E. Ceramică între care se remarcă vasele cu tub de scurgere, fragmente de râşniţă, cuţit din fier etc.

F. Horedt 1958, 90, nr. 32; Popescu 1958, 485, nr. 46; Csallány 1961, 208, nr. 136; Horedt et al. 1962, 633-636; Székely 1962, 25-28; Protase 1966, 14; Székely 1968, 78; Horedt 1969, 134-136; Harhoiou 1972, 502; Rusu 1977, 202, nr. 29; Horedt 1986, 44, 45, 46; Diaconescu şi Opreanu 1989, 587; Harhoiu 1987, 127; 1990, 147; Baltag 2000, 153; Cavruc 2000, 163, nr. 481/1; Harhoiu 2001 , 153, nr. 72 .

72. Porumbeni, com. Silivaşu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. Pe terasa joasă din jurul gospodăriei lui Ocnean Vasile.

C. Periegheză G. Marinescu şi C. Gaiu 1978. D. –

E. Fragmente ceramice cenuşii şi cărămizii având în pastă microprundişuri şi pietricele.

F. Gaiu 2003a, 111.

73. Posmuş, com. Şieu, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Vatra Satului.

B. De’a lungul pârâului care străbate localitatea în dreapta şoselei ce duce la Şieu.

C. Periegheză C. Gaiu 2002. D. –

E. Ceramică cenuşie şi neagră cu microprundişuri şi pietricele în pastă. F. Gaiu 2003a, 111.

74. Răscruci, com. Bonţida, jud. Cluj. A. Dealul Prunilor, Dealul Podăi.

B. La sud de sat, pe creasta ce începe cu cele două dealuri şi continuă spre Borşa.

C. Periegheză Gh. Lazarovici şi Z. Kalmar 1986-1987. D. – E. Ceramică.

F. RACj, 326, nr. 1; Protase 2000, 175, nr. 196.

75. Satu Nou, com. Cetate, jud. Bistriţa Năsăud. A. Pârâul Dolii.

B. De’a lungul ”Pârâului Dolii.”

C. Periegheză C. Gaiu cu ocazia plantării de pomi fructiferi. D. –

E. Ceramică cenuşie şi negricioasă din pastă nisipoasă sau fină.

F. Protase 2000, 180, nr. 209, Gaiu 2003a, 111.

76. Sărăţel, com. Şieu Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. După Grădini.

B. Terasa din stânga şoselei ce duce la Arcalia. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină şi zgrunţuroasă F. Protase 2000, 180, nr. 212, Gaiu 2003a, 111.

77. Sâncel, jud. Alba. A. Tătăroaia.

B. La cca. 2 km spre sud-est de comună, pe ambele părţi ale pârâului Tătăroaia.

C. Periegheză M. Blăjan 1983.

D. Un bordei nesăpat pe terasa din partea dreaptă a pârâului – fără alte informaţii.

E. Ceramică lucrată la roată din pasta cenuşie-nisipoasă fără elemente gepidice caracteristice.

F. RAAb, 174, nr. 169/3; Protase 2000, 181, nr. 215.

78. Sângeorzu Nou, com. Lechinţa, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La cca. 5 km sud de sat pe pantele uşoare din partea dreaptă a şoselei ce duce la Sânmihai. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi brun roşcată cu pietricele în pastă. F. Protase 2000, 181, nr. 217, Gaiu 2003a, 111.

79. Sângeorgiu de Pădure, jud. Mureş.

A. Tribunal-Circumscripţia sanitară.

B. În centrul comunei, lângă clădirea fostului tribunal (acum circumscripţie sanitară), pe terasa Târnavei Mici. C. Întâmplător cu prilejul săpării unei fundaţii de casă. D. –

E. Ceramică. F. Lazăr 1995, 215, nr. LXXII/1E.

80. Sânmiclăuş, jud. Alba. A. Răstoci.

B. La cca. 1,5 km sud-vest de localitate, la stânga căii ferate Blaj-Târnăveni, pe un promotoriu înalt de cca. 3 m aflat la câteva sute de metri de malul stâng al râului Târnava Mică.

C. Săpături Gh. Anghel şi M. Blăjan 1974, 1978.

D. Un bordei şi două sau trei locuinţe semiîngropate (?). Bordeiul a fost parţial distrus de lucrări antropice contemporane. El se adâncea în pământ până la –1,80 m, unde podeaua de formă oval-alungită era lutuită. Era prevăzut cu trei vetre de foc simple de formă ovală, dar care nu au funcţionat concomitent. Prima vatră era plasată pe latura de vest a bordeiului şi avea dimensiunile de 0,70 x 0,60 m.

A doua vatră cu dimensiunile de 0,60x 0,25 m a fost amenajată în partea centrală a locuinţei şi era prevăzută cu o groapă cenuşar cu diametrul de 0,20 m, ce se adâncea sub nivelul podelei cu 10 cm, ce ar putea fi interpretată şi ca groapă de stâlp. A treia vatră a fost realizată în colţul de sud a bordeiului şi avea dimensiunea de 0,60 x 0,40 m. Dintre locuinţele semiîngropate una avea o vatră de foc în interior, iar alta un cuptor cu calotă de lut.

E. Ceramică lucrată la roată rapidă şi cu mâna, cărămizi romane, oase scoici, fusaiole, străpungător din corn de cerb, ac os, o greutate de război de ţesut, fragmente de gresii, tipar din gresie, lame de cuţite, fragment de brăţară din bronz, râşniţă, vârf de săgeată din fier cu trei aripioare etc.

F. Anghel şi Blăjan 1977, 285-297; 1979, 282-283; Stoia 1979, 366, nr. 106; Protase 2000, 181-182, nr. 218; Dănilă 2001, 14; Velter 2002, 458, nr. CCXLV/1a.

81. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Podişele.

B. La marginea de nord a satului. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină cu decor lustruit şi fragmente de oale, strachini şi vase de provizii din pastă cenuşie zgrunţuroasă.

F. Protase 2000, 182, nr. 219, Gaiu 2003a, 111.

82. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Grajdurile fostului C.A.P.

B. La extremitatea sudică a localităţii. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie şi cărămizie având pietricele în compoziţie.

F. Protase 2000, 182, nr. 219, Gaiu 2003a, 111.

83. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Ciorotei.

B. Pe o vale laterală la 2 km sud-est de sat. C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică cenuşie fină cu decor lustruit ori de culoare brun-roşcată şi cărămizie cu pietricele în pastă.  F. Protase 2000, 182, nr. 219, Gaiu 2003a, 112.

84. Sânnicoară, com. Apahida, jud. Cluj. A. Ferma Palocsay.

B. Terasă a Someşului situată în vestul localităţii aproape de cotul râului spre aeroport. Locuirea se întinde spre fostul CAP Sânnicoară.

C. Periegheză Z. Kalmar 1986. D. – E. Ceramică. F. RACj, 357, nr. 16.

85. Sibişeni, com. Vinţul de Jos, jud. Alba. A. Deasupra Satului.

B. Aşezare întinsă pe câteva hectare plasată pe terasa întâia înaltă de cca 10 m din dreapta râului Pian, vale laterală a Mureşului.

C. Săpături I. Andriţoiu, C.I. Popa, G.T. Rustoiu 1998. D. –

E. Fragment de vas realizat la roată rapidă, din pastă cenuşie degresată cu nisip, decorat prin ştampilare. F. Inedit.

86. Sic, jud. Cluj. A. Valea Seleci.

B. La cca. 4-5 km sud-sud est de centrul localităţii faţă în faţă cu valea ”Taba de Sus” dar şi mai în amonte pe o terasă joasă (2-3 m) având o întindere de cca 1,5 ha.

C. Săpături I. Ferenczi 1963-1965. D. – E. Ceramică. F. RACj, 349, nr. 23.

87. Sic, jud. Cluj. A. Valea Taba.

B. 1 km în amonte de “Seleci”.C. -D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 185, nr. 235.

88. Sic, jud. Cluj. A. Marginea satului.

B. Pe dâlma de la marginea satului. C. – D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 185, nr. 235.

89. Sighişoara, jud. Mureş. A. Dealul Viilor.

B. În marginea nord-estică a localităţii, pe prima şi a doua terasă din dreapta Târnavei Mari. Aşezarea are un aspect de amfiteatru fiind protejată dinspre nord şi nord-vest de promotoriul ”Cornul Viilor”.

Terasa I se află direct pe malul Târnavei Mari şi se înalţă uşor faţă de lunca râului. A II-a terasă se înalţă treptat spre nord şi este delimitată la sud de I-a terasă prin drumul Sighişoara-Boiu.

C. Săpături: Gh. Baltag 1976-1994; R. Harhoiu 1980-1994, M. Petică 1980-1986, R. Mediceanu, A. Lukács, N. Boroffka 1994.

D. Din păcate complexele perioadei de care ne ocupăm aici nu au fost publicate. Este amintită doar o locuinţă de suprafaţă de formă dreptunghiulară, orientată vest-est, având aria de 32 m 2, podeaua realizată din lut bătătorit şi fără instalaţie de încălzire. Prezintă o groapă de stâlp pe axa longitudinală şi urmele unor şanţuri uşor adâncite de’a lungul laturilor lungi, care trebuie să fi servit la montarea pereţilor din bârne suprapuse orizontal

E. Ceramică bine arsă, cu decor lustruit în reţea sau ştampat realizat pe vase mici bitronconice şi pe cănile cu tub de scurgere, ceramică arsă incomplet de culoare gălbui, gălbui-roşcat sau cenuşie, decor incizat dispus în benzi vălurite uneori în alternanţă cu benzi de striuri orizontale şi striuri orizontale dispuse pe întreaga suprafaţă a vasului.

F. Baltag 1979, 77-84; Lazăr 1995, 231-233, nr. LXXVIII/1k; Harhoiu 1990, 147; 1998, 187; Baltag 2000, 151, nr. 8b, 186, 191; Protase 2000, 186-187; Harhoiu 2001, 153, nr. 81b; Velter 2002, 464, nr. CCLXI/1a.

90. Silivaşul de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Dosul Saicii. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică de culoare cenuşie cu pietricele în pastă.

F. Protase 2000, 187, nr. 236a, Gaiu 2003a, 111.

91. Soporul de Câmpie, com Frata, jud. Cluj. A. Cuntenit, Hodaie

B. La cca 2 km sud de sat, în dreapta drumului ce duce la Câmpia Turzii şi în imediata apropiere a podeţului de beton de lângă ”Moara lui Gogoman”, unde se află câteva case aparţinând satului Iacobeni. Aşezarea este plasată la poalele dinspre est ale dealului Cuntenit sau Hodaie, pe o mică dâlmă de la marginea inferioară a pantei acestui deal.

C. Periegheză D. Protase 1955, săpături D. Protase şi I. Ţigăra 1956, 1958,1960-1961, D.Protase K. Horedt, I. Ţigăra şi N. Vlassa 1957.

D. Protase, N. Vlassa, L. Ţeposu-David 1959.

D. 4 bordeie patrulatere având suprafeţele de 9-10 m 2. Ele se adânceau la –1,50-1,80 m faţă de nivelul actual. Cu excepţia unuia singur (B1) nu au instalaţie de foc sau alte urme de amenajări interioare şi nici de incendiere.

B1 are o vatră de foc simplă plasată pe latura de nord al bordeiului, aproape de colţul estic, ridicată cu cca. 0,10 m faţă de nivelul podelei. Podeaua la rândul ei era amenajată din lut bătătorit şi cu lipitură.

O groapă în formă de cartof adâncă de –1,65-2 m.

E. Ceramică de la vase cenuşii-negricioase, fără torţi, în general lipsite de ornamente, greutăţi de lut ars de la războiul de ţesut, bucăţi de râşniţă, zgură de fier, oase de animale şi din stratul de cultură o fibulă din bronz cu cap în formă de semidisc şi un inel din bronz aurit.

F. Horedt 1958, 93, nr. 39; 1967, 584-585; Popescu 1958, 484, nr. 38; Protase şi Ţigăra 1959, 425-434; 1960, 391-392; Protase 1962, 534; 1966, 130; 1988, 447; Rusu 1977, 203, nr. 35; 2000, 187-189, nr. 238; Pintea 1967, 525; RACj, 368, nr. 6/c; Harhoiu 2001, 154, nr. 84; Velter 2002, 467, nr. CCLXV/1.

92. Stupini, com. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. La Curte.

B. O aşezare pe o suprafaţă de mai multe hectare plasată pe o terasa.

C. Săpături C. Gaiu 1994-1995.

D. 22 locuinţe bordeie şi semiîngropate şi 5 gropi. Locuinţele au formă rectangulară şi uşor rotunjite. Sunt adânci de 0,50-1,60 m fată de nivelul actual al terenului. Bordeiele nu au instalaţii de foc, pe când locuinţele semiîngropate sunt prevăzute într’un colţ cu vatră realizată din gresie. Gropile de provizii, adânci de 0,8-1,20 m şi cu diametru de 1,40-1,60 m au formă cilindrică sau de căldare şi sunt plasate lângă locuinţe.

E. Oase de animale, fusaiole şi greutăţi de lut ars de la războiul de ţesut, gresii de ascuţit, un piepten bipen şi o monedă de bronz romană târzie. Ceramică puţină.

F. Protase 2000, 189-190, nr. 242.

93. Stupini, com. Sânmihaiu de Câmpie, jud Bistriţa-Năsăud. A. Fânaţele Archiudului.

B. Sit aflat în nordul comunei între localităţile Stupini şi Brăteni. Aşezarea ce ocupă mai multe hectare este plasată pe terasele şi pantele domoale cu expunere sudică, de pe malul stâng al pârâului Brătenilor de o parte şi de alta a Văii Bândei.

C. Săpături C. Gaiu 1995-1997, 1999-2000; C. Gaiu şi D. L. Vaida 1998, Gaiu şi G. G. Marinescu 2002.

D. 5 locuinţe adâncite de formă rectangulară. 2 gropi de provizii în formă de pungă.

E. Ceramică realizată la roată rapidă, din pastă zgrunţuroasă şi cenuşiu-negricioasă, fină cu decor lustruit sau ştampat

F. Gaiu 1997, 59; 1999, 84, 2001, 236; 2002, 119-120; Gaiu şi Vaida 1999, 111; Gaiu şi Marinescu 2003, 303.

94. Stupini, com. Sânmihaiu de Câmpie, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Vătaştina.

B. Aşezare de cca 4 ha situată în vestul localităţii, în vecinătatea grupului de case situate de’a lungul drumului comunal spre Sânmihaiul de Câmpie, care formează cătunul La Curte, pe pantele uşoare şi terasa mediană cu expunere sudică din stânga pârâului Borleasa

C. Săpături C. Gaiu 1991, 1994-1995.

D. Strat de cultură de 0,25 m. O locuinţă distrusă de lucrări de construcţie în 1989, a cărei materiale au fost parţial salvate şi au intrat în colecţia muzeului din Bistriţa. Alte 21 de locuinţe şi 6 gropi au fost dezvelite cu prilejul cercetărilor sistematice de aici: -19 locuinţe de tip bordei şi semiîngropate (L1, L3-6, L9-10, L16-27) şi două de suprafaţă (L12 şi L14). Locuinţele au formă rectangulară, unele cu colţurile rotunjite şi suprafaţa cuprinsă între 8 şi 15 m 2.

Locuinţele semiîngropate se adânceau în pământ până la –0,60-0,80 m faţă de nivelul actual şi la -0,30-0,50 m faţă de nivelul de călcare, iar bordeiele până la –1,40-1,70 m făţă de nivelul actual.O parte din locuinţe aveau vetre de foc înconjurate cu bucăţi de gresie, dar exista şi un cuptor de tip pietrar (L19).

Ele erau plasate pe latura opusă intrării sau în zona centrală. Uneori podeaua era amenajată cu pământ sau lut bătătorit. Urme de pari s’au surprins doar în două cazuri: în L16 două gropi de pari erau plasate pe latura de S-E, iar în L17 gropile de formă dreptunghiulară erau practicate în cele patru colţuri ale locuinţei. În câteva cazuri s’au înregistrat întretăieri de complexe.

Astfel L14 (de suprafaţă), L19 (cea cu cuptor pietrar), L21 şi L24 suprapuneau alte locuinţe şi gropi fiind evident constituite într’o etapă ulterioară. Cele 6 gropi de provizii (G1-6) erau săpate în exteriorul locuinţelor. Aveau formă circulară în plan orizontal, cu pereţi tronconici sau cu aspect de căldare, fără urme de ardere ori lustruire.

E. Ceramică zgrunţuroasă cenuşie, brun-negricioasă şi cărămizie realizată la roată rapidă. Uneori vasele erau decorate cu motive lustruite sau ştampate. Au mai fost descoperite: greutăţi din lut, fusaiole, bucăţi de gresie de ascuţit, un piepten bilateral din os şi oase de animale.

F. Gaiu 1996, 115-116; 2002, 113-158, 2003, 151-152.

95. Şeica Mică, jud. Sibiu. A. Cetate.

B. La jumătatea distanţei dintre Copşa Mică şi Şeica Mică spre nord de această din urmă localitate. Promotoriu ce se ridică cu 30-40 m deasupra luncii Târnavei Mari. El nu este mai lat uneori de 25 m. În lungime aşezarea are o extindere de cca. 650 m. Are pante abrupte spre vest, domoale spre est şi o şa de legătură cu celelalte înălţimi spre sud.

C. Săpături K. Horedt 1962.

D. O vatră clădită din pietre mici.

E. Câteva fragmente ceramice.

F. Horedt 1964, 187-204, 1969, 136-137; 1975, 121; 1986, 42, 43, fig. 20/5, 44; Rusu 1977, 203, nr. 36; Diaconescu şi Opreanu 1989, 587; Baltag 2000, 153; Velter 2002, 378, nr. XXXVII/1.

96. Şieu-Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Vatra satului. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică de culoare cenuşie-negricioasă cu caneluri largi.

F. Protase 2000, 193, nr. 249, Gaiu 2003a, 113.

97. Şieu-Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Între Hotare.

B. La est de localitate pe terasa din dreapta şoselei ce duce la Crainimăt.

C. Periegheză Şt. Dănilă, N. Vlassa. D. –

E. Ceramică cenuşie şi cenuşiu negricioasă. F. Gaiu 2003a, 113.

98. Şieu-Măgheruş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Hegheriş.

B. Aşezare plasată pe un promotoriu. C. Săpături. D. –

E. Fragmente ceramice lucrate la roată de culoare cenuşie şi negricioasă.

F. Gaiu 2003a, 113.

99. Şieu Odorhei, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Şomoştaua

B. În extremitatea de vest a localităţii, pe prima terasă a Şieului.

C. Săpături G. Rădulescu.. D. Două locuinţe de suprafaţă.

E. Ceramică cenuşie şi roşcat-negricioasă lucrată dintr-o pastă degresată cu pietricele.

F. Gaiu 2003a, 113.

100. Şirioara, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Râtul Şirioarei.

B. În nord-vestul localităţii, la ieşirea din sat spre Coasta, la 200 m în dreapta drumului judeţean Lechinţa-Beclean, pe prima terasă a râului Şieu.

C. Cu ocazia amenajării terenului pentru o livadă s’a distrus o aşezare cu materiale din sec. V-VI şi sec. VIII. Sondaj C. Gaiu G. Marinescu

D. Urmele mai multor locuinţe de suprafaţă distruse de lucrările antropice contemporane. În săpătură a fost surprinsă o groapă menajeră de formă circulară în plan, cu diametrul de 1,10 m, ce cobora până la –0,85 m în sol. Stratul de cultură era de cca. 25-30 cm.

E. Ceramică lucrată la roată şi într’o proporţie redusă cu mâna. Un fragment ceramic fin de culoare cenuşiu-negricioasă a fost decorat prin ştampilare cu motive unghiulare. Pe lângă ceramică la suprafaţa solului a fost găsită o sabie scurtă, cu un singur tăiş, lungă de 50 cm, care ar putea aparţine aşezării din sec. V-VI.

F. Gaiu 1984, 59-61; Protase 2000, 193, nr. 252, Gaiu 2003a, 113-114.

101. Şopteriu, jud Bistriţa-Năsăud. A. Ochi. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 194, nr. 255.

102. Tăure, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Vatra satului.

B. În grădinile din capătul de nord-vest al satului.

C. Periegheză C. Gaiu. D. –  E Ceramică. F. Protase 2000, 195, nr. 260.

103. Tureni, jud. Cluj.

A. Cheile Turenilor-”Poderei”.

B. Terasă orientată spre sud, aflată la jumătatea înălţimii cheilor, în zona de maximă deschidere a lor.

C. Săpături Gh. Lazarovici şi Z. Kalmar 1985-1988. D. –

E. Ceramică la roată de culoare neagră-cenuşie şi neagră, amestecată cu nisip sau cioburi pisate, bine arsă, cu incizii-caneluri late, bună cu pereţii subţiri. F. RACj, 98, nr. 1/j.

104. Ţaga, jud. Cluj. A. Hrube

B. La cca. 3 km sud-vest de centrul localităţii, pe ”Valea Tistaşului” pe o pantă uşoară, flancată în trei părţi de coline înalte, situată pe partea stângă a unui pârâu.

C. Săpături D. Protase 1965-1967.

D. 11 locuinţe, 8 gropi de provizii, 2 cuptoare cu calotă de lut, 2 vetre de foc izolate aparţinând sec. IV-V. Este posibil ca o parte a locuirii să depăşească jumătatea sec. V

E. ceramică, piepteni de os bilaterali, piese de port etc. F. Protase 2003, cu bibl.

105. Ţagu, jud. Bistriţa Năsăud. A. Dealul Cabicului.

B. La sud-vest de sat. C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 200, nr. 272b.

106 Ţăgşor, jud. Bistriţa-Năsăud. A. –

B. La marginea sudică a satului, în dreapta şoselei care merge la Sărmaşu.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 201, nr. 273.

107. Ţigău, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Arpafeghi. B. – C. Periegheză C. Gaiu. D. –

E. Ceramică. F. Protase 2000, 201, nr. 275.

108. Vermeş, jud. Bistriţa-Năsăud. A. Valea din Mijloc. B. –

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000, 204, nr. 288.

109. Vidrasău, jud. Mureş. A. –

B. În apropierea satului, pe malul drept al Mureşului. C. – D. –

E. Ceramică.

F. Horedt et al 1955, 676, nr. 16; Horedt 1958, 94, nr. 46; 1958a, fig. 8; Csallány 1961, 200, nr. 123; Zriny 1976, 150, nr. 52; Rusu 1977, 203, nr. 43; Lazăr 1994, 66; 1995, 269, nr. LXXXVIII/7C, 1998, 137.

110. Visuia, jud. Bistriţa-Năsăud.

A. Casa Leon Moldovan.

B. La cca. 3 km sud de sat, in jurul casei lui Leon Moldovan.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică.

F. Protase 2000, 205, nr. 291.

111. Zoreni, jud. Bistriţa Năsăud. A. La Curte.

B. La ieşirea din sat spre Sânmihaiu de Câmpie pe o vale laterală.

C. Periegheză C. Gaiu. D. – E. Ceramică. F. Protase 2000,

112. Poian, jud. Covasna. A. Culmea Pietroasă-Köhát.

B. În partea nordică a hotarului comunei, lângă drumul care duce la Belani, se ridică dealul ”Culmea Pietroasă”, la poalele căruia curge pârul Telek. Aşezarea este plasată pe terasa plană de pe malul stâng al pârâului amintit. C. Săpături Z. Székely 1963-1967.

D. 8 locuinţe de formă patrulateră, dar cele mai timpurii se datează probabil în a doua jumătate a sec. VI.

E. Ceramică modelată la roată rapidă sau cu mâna, fusaiole, cuţit fier, fibulă cu picior întors, piepten os etc.

F. Popescu 1968, 434, nr. 93; Popescu 1967, 533, nr. 84; 1968a, 690, nr. 93; Székely 1971, 343; 1973, 221; 1992, 246-279; Cavruc 1998, 116; Protase 2000, 172.

Sursa: eupedia.com, news.nationalgeographic.com, banatica.ro, academia.edu (Iordanes si gepizii. Intre goticism, pangermanism si Walter Goffart), arheologie.ulbsibiu.ro   (Volum finanţat de Departamentul pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului României), * Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti, I-1964; II-1970; III-1975; IV-1982, ziarulnatiunea.ro, mirel-matyas.blogspot.ro,  tiparituriromanesti.wordpress.com

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

IIA, UN BRAND RUMÎNESC RĂSPÎNDIT ÎN TOATĂ LUMEA DE CELEBRITĂȚI

Pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea de Sînziene, este sărbătorită în Rumînia, dar și în străinătate Ziua Universală a Iei Rumînești. Acest brand rumînesc își face singur reclamă prin însăși originalitatea, simplitatea și frumusețea sa, atrăgînd tot mai multe celebrități.

Regina Maria

Piesa principală a costumului popular rumînesc este iia, termenul fiind atribuit doar cămășii femeiești. Inițial, iile erau confecționate din pînză de in sau cînepă, iar mai tîrziu din mătase și bumbac.

Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in și cînepă, mai ales în partea de nord a țării, în timp ce în sud cămășile erau mai frecvent țesute cu borangic. Sub braț, cămașa este prevăzută cu așa numita ”pavă’, care oferă comoditate în timpul mișcării.

Maria Tănase

Iia populară este, în fapt, o cămașă tradițională rumînească de sărbătoare, confecționată din pînză albă, bumbac, in sau borangic și împodobită cu mărgele și broderii la mîneci și la gît. Croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pînză, tăiat rotund în jurul gîtului și întărit cu șnur răsucit. Mînecile sunt, de cele mai multe ori, încrețite atât la umeri, cît și la încheieturile mîinilor.

Inna

Tehnica decorării iei s’a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiția și gustul de la o generație la alta. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Partea din față a cămășii este și ea brodată, prin repetarea acelorași modele existente pe mâneci.

Culorile folosite la broderie erau în două — trei nuanțe cromatice, de regulă, dar se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

Regina Maria

În timp, finețea materialelor folosite, armonia cromatică, dar și croiul pieselor de port rumînesc, țesute, croite și brodate în casă au fost apreciate de reginele Rumîniei, Elisabeta și Maria, dar și de aristocrația feminină a timpului, care au purtat cu mîndrie costumul popular în diferite momente.

Pe de altă parte, ia a atras atenția artiștilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, unul dintre ele

”La blouse roumaine” (1940)

fiind expus la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris.

Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat’o pe Maria Rosetti, în ”Rumînia revoluționară”, purtând atât ie, cît și năframă.

Iia rumînească apare și în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Șirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiață ș.a.

Iia rumînească a fost, deopotrivă, sursă de inspirație pentru creația vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecție intitulată ”La blouse roumaine”, urmat Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford, care a reinterpretat ia din zona Sibiu, cu broderii negre specifice zonei, și care a apărut în numărul american al revistei ”Vogue”, în martie 2012, purtată de cîntăreața Adele, notează Agerpres. Apoi au fost Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui sau Philippe Guilet.

Comunitatea online ”La Blouse Roumaine”, a propus ia — bluza tradițională rumînească — ca brand de țară și a organizat, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea de Sînziene, prima Zi Universală a Iei.

Nadia

Prezentăm în continuare peste 40 de celebrități cărora le’au plăcut sau le place să poarte Ia, bluza tradițională rumînească.

Trupa de muzica suedeză ABBA

Angelina Jolie

Angelina Jolie

Ali MacGraw

Sophia Loren

Raquel Welch

Camila Alves, fotomodel, căsătorită cu actorul Matthew McConaughey

Taylor Swift

Jennifer Garner

Emma Watson

Giulia Nahmany

Halle Berry

Emma Stone

Emma Stone

Rita Wilson

Kate Moss

Lana del Rey

Katie Holmes

Katie Holmes

Kate Beckinsale în ”Van Helsing”

Jackie Chan,  luptător de arte marțiale (Hong Kong) și Ziyi Zhang, actriță chineză.

Karen Allen în ”Indiana Jones”

Kourtney  Khardashian

Rhizlaine El Cohen în ”Frumoasa adormita”  serial TV,  regizat de Catherine Breillat

Helen Mirren

Katie Holmes

Anne Hathaway

Brigitte Bardot

Liv Taylor

Actrița americană Anna Chlumsky în filmul ”Fata mea”

Nicole Kidman

Jane Birkin

Khloe Khardashian

Alexa Chung

Penelope Cruz

Cântărețul american Shaggy și soția sa

Sharon Stone

Selma Blair

Kirsten Dunst

Camilla Belle

Adele

Demi Lovato

Gisele Bundchen

Andreea Esca

Citiți și: ATLASUL FRUMUSEȚII: PORTRETE DE FEMEI FRUMOASE ÎN ȚĂRI DIN ÎNTREAGA LUME

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

În cât timp vom atinge media UE a PIB-ului pe cap de locuitor?

Media din Uniunea Europeană a PIB-ului pe cap de locuitor era în 2014 de 27.300 euro. În România, media a fost de 7.500 de euro, conform Eurostat. Conform Comisiei Naționale de Prognoză, în 2014, PIB-ul pe cap de locuitor în București era de 19.711 euro, în vreme ce în județul Vaslui ajungea la 3.640 euro.

Deci, un vasluian producea de 7,5 ori mai puțin decât un european mediu. Calculată la paritarea puterii de cumparare, valoarea PIB-ului pe cap de locuitor crește, ajungând la 54% din valoarea mediei europene.

Deci, un român are în medie un PIB pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare de 14.700 euro. Pe măsură ce crește PIB-ul nominal pe cap de locuitor (7.500 euro), PIB-ul calculat la paritate crește și el, apropiindu’se mai mult de media Uniunii Europene (vezi harta din imagine).

Din 2004, PIB-ul pe cap de locuitor al României, calculat în valori nominale, a crescut de la 2.900 euro, la 7.500 euro în 2014. Media PIB-ului per capita în UE a crescut de la 22.300 euro, în 2004, la 27.300 euro, în 2014. Valorile includ toate cele 28 de state membre, deși, în 2004, noi, bulgarii și croații nu făceam parte din UE. PIB-ul pe cap de locuitor al României a înregistrat cea mai mare creștere între 2004 și 2014 dintre statele actuale ale UE. Avem de 2,6 ori mai mare PIB-ul per capita calculat în euro decât 2004 (vezi harta din imagine).

În clasamentul creșterilor urmează Letonia, Lituania, Bulgaria, Slovacia, Estonia și Polonia, țări al căror PIB per capita s’a dublat. Media creșterii PIB-ului per capita nominal în UE a crescut cu 22% între 2004 și 2014. Sub această creștere medie se situează state dezvoltate precum Olanda, Danemarca, Franța, Marea Britanie, dar și state ale căror economii au suferit mai mult în criză, precum: Spania, Italia, Portugalia, Irlanda, Cipru și, binențeles, pe ultimul loc în privința creșterii, nimeni alta decât … Grecia. PiB-ul per capita al Greciei a scăzut de la 17.500 euro, în anul de grație al Olimpiadei de la Atena, la 16.300 euro în 2014. Scăderea este nominală, cea reală, ce ține cont de inflație, fiind mai mare.

Anul 2031 este anul în care, dacă menținem același ritm de creștere și dacă creșterea medie în UE se menține la fel, vom atinge media europeană a PIB-ului per capita. Este un calcul aritmetic și nu are nimic de’a face cu o prognoză economică, al cărei orizont de previziune nu se poate întinde pe 17 ani, dar poate să ne dea o idee despre locul în care suntem și cât mai avem de muncă până la a ajunge mediocri. Dacă scenariul dintre 2004 și 2014 se aplică și până în 2031, vom avea parte de surprize în privința centrilor de prosperitate și sărăcie relativă (vezi harta din imagine).

Astfel, zonei nordice i se va alipi zona celor trei țări baltice, economia acestor state va înregistra un avans semnificativ, dacă scenariul ultimului deceniu se va aplica în continuare. Statele din sud, cu excepția Franței și Maltei, vor pierde tot mai mult teren față de statele din nord. În zona statelor foste comuniste, Cehia va fi devansată de Slovacia în privința PIB-ului per capita, iar România va devansa Polonia, Ungaria și Croația.

Scenariul este bazat pe aritmetică și nu pe un model economic, dar acum unsprezece ani niciun model economic nu prevedea recuperarea spectaculoasă de teren, care a avut loc, față de vecini. Față de Ungaria, am plecat cu un PIB per capita de 2,8 ori mai mic, acum e de 1,4 ori mai mic. Față de Polonia, am recuperat mai puțin, de la 1,9 ori, la 1,4 ori, dar să nu uităm că Polonia a fost copilul minune al crizei. Față de Bulgaria am plecat de la un PIB per capita de 1,07 mai mare, iar acum e de 1,29 ori mai mare. România are o șansă să se dezvolte și să recupereze decalaje, dar doar dacă ar fi lăsată de predicatorii austerității de la Bruxelles și de papagalii autohtoni.

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

Acum să vedem cum mai stăm la productivitate și număr de ore lucrate pe angajat în UE și cât mai avem de recuperat, și la acest capitol.

Anul trecut, un angajat din România lucra săptămânal, în medie, 39,8 ore. Cifra este în scădere față de 2014, când, un angajat muncea săptămânal la locul de muncă principal 40 de ore (cifrele se referă doar la locul de muncă principal, fiind excluse locurile de muncă secundare).
Unde se muncește cel mai mult și cel mai puțin în UE?

Conform statisticilor Eurostat, România se află pe locul 6, la egalitate cu Ungaria, dintre statele UE în privința duratei medii a muncii săptămânale prestate de un angajat în 2015. Înaintea noastră, cu mai multe ore de muncă pe săptămână, se aflau state precum:

Grecia (42,2 ore),

Bulgaria (40,8 ore),

Polonia (40,7 ore),

Cehia (40,5 ore),

Slovacia (40,2 ore – vezi tabelul din imagine).

Media de ore lucrate săptămânal de un angajat la nivelul UE a fost în 2015 de 37,1 ore.

Cele mai puține ore pe săptămână s’au înregistrat în:

Suedia (36,3 ore),

Irlanda (35,9 ore),

Germania (35,2 ore),

Danemarca (33,5 ore) și

Olanda (30,1 ore).

Se observă că, în țările bogate, angajații muncesc mai puțin. Putem spune că la omul bogat boii trag mai puțin decât la cel sărac.

Cum arată topul productivității angajaților în UE?

Tot o statistică a Eurostat ne dă și niște referințe în privința productivității medii a angajaților în UE. Ultimele date din această statistică sunt din 2014, din acest motiv am adăugat și timpul mediu de muncă săptămânal pe angajat din 2014. În privința productivității medii, angajații din România anului 2014 erau la 56,7% din media UE, ocupând penultimul loc (media UE = 100 – vezi tabelul din imagine). În urma noastră, cu o productivitate medie de doar 43,7% din media UE, erau angajații din Bulgaria. Cea mai mare productivitate a angajaților se înregistra în:

Luxemburg (167,2% din media UE),

Irlanda (143,9%),

Belgia (129,5%),

Franța (115,3%) și

Austria (115,3%).

Toate statele foste comuniste, cu excepția Bulgariei, au o productivitate medie a angajaților mai mare decât cea înregistrată la noi. Totuși, trebuie să ținem cont că, la momentul aderării, în 2007, productivitatea medie a angajaților din România era la 42,5% din media UE. Dintre toate statele foste comuniste, România a înregistrat cea mai mare creștere a productivității între 2007 și 2014 (de la 42,5% la 56,7% din media UE). Chiar și cu această creștere spectaculoasă a productivității, realitatea anului 2014 ne arată că angajații români muncesc mult și au o productivitate slabă. Dacă ne raportăm la orele muncite de un angajat în 2014, România ocupa tot locul 6, cu 40 de ore lucrate în medie săptămânal. Acestui loc 6 i se opune penultimul loc, sau locul 27, în privința productivității angajaților (vezi tabelul din imagine).

Dozarea dintre factorii de producție, muncă și capital, duce la o productivitate mai mare, precum cea a luxemburghezilor sau cea a irlandezilor, dacă predomină capitalul, sau la una precum a noastră și a bulgarilor, dacă predomină munca. Munca multă nu poate suplini lipsa capitalului (aici intrând toate tipurile de capital: tehnologic, financiar, etc), iar, în final, productivitatea are de suferit.

Această situație se manifestă în condițiile în care capitalul românesc în economie a devenit de ani buni minoritar.


Se ridică două întrebări juste:
1. Pentru cine se luptă ”sindicatele” patronatului, dacă doar 12% din grupurile de intreprinderi sunt rezidente în România?
2. De ce nu avem încă un salariu minim dacă nu la nivelul Germaniei, măcar la nivelul Spaniei?

Controlul grupurilor de intreprinderi vine masiv din Germania, Austria, Olanda etc. conform clasamentului din tabel.
La nivelul anului 2013, au fost identificate 44.575 grupuri de întreprinderi, din care 5.248 de grupuri de întreprinderi rezidente şi 39.327 de grupuri de întreprinderi multinaţionale (60 controlate din interior, respectiv 39.267 controlate din străinătate).
Potrivit datelor INS, aproximativ 12% din grupurile de întreprinderi identificate în România erau rezidente, dintre acestea 90% fiind constituite din două sau trei întreprinderi.

Precum se poate observa din coloana din dreapta valoarea capitalului străin în economie s’a concentrat cu predilecție în București și Ilfov, acolo unde beneficiază de o concentrație de populație de cel puțin 2-3 milioane de români, încluzând aici și navetiștii. Dacă în București și Ilfov valoarea este de aproape 24 miliarde euro, restul țării cu greu depășește 15,4 miliarde euro. Surprinde clasarea Clujului pe locul 9, și a unor județe din nord-vestul țării, Satu Mare și Maramureșul pe locurile 33 și 34.

Aceste cifre sunt edificatoare în special pentru a demasca propaganda acelora care ridică în permanență problema federalizării țării ca soluție la rezolvarea creșterii nivelului de trai din România. Toată lumea este conștientă că după ce țara noastră a renunțat la o serie de piețe tradiționale, întrând pe orbita cerințelor și standardelor admise în UE până la aderare, făcând dureroase restructurări în economie, efectele nu au întârziat să apară, chiar dacă cei mulți dintre noi am fi dorit ca această tranziție să dureze infinit mai puțin. La fel de adevărat este că această perioadă ar fi fost cu mult mai scurtă dacă la procesul înnoirii țării ar fi contribuit întreaga națiune.

În continuare harta celor 3,7 milioane de români apți de muncă, ce nu fac nimic

Nimic, nicio activitate economică cuprinsă de statistica oficială, asta fac aproape 3,7 milioane de români, conform datelor INS. Nu sunt plecați în străinătate, nu sunt șomeri, nu intră în populația ocupată, practic, nu există.

INS-ul dădea un comunicat ciudat, prin care ni se aducea la cunoștință că, la finalul anului 2015, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă era de 61,4%. Asta înseamnă că populația ocupată (segmentul de vârstă 15 – 64 de ani) reprezintă 61,4% din resursele de muncă ale României. Citind metodologia comunicatului, realizezi că diferă de cea folosită în mod uzual de INS, fiind făcută după cea a Biroului Internațional al Muncii, ceea ce duce la unele rezultate diferite.

INS-ul nostru calculează anual și la nivel de județ și regiuni rata de ocupare, dar, conform metodologiei INS (aliniată cu cea a Eurostat și nu a BIM), în cadrul populației ocupate intră doar populația civilă (în metodologia BIM intră și cadrele militare), iar în calcului șomajului intră persoanele mai mari de 16 ani până la vârsta pensionării, de 60 ani, pentru femei, respectiv 65 ani, pentru bărbați, care își caută un loc de muncă, sunt apte și disponibile să înceapă lucrul (în metodologia BIM intră persoanele între 15-74 de ani). Toate aceste diferențe dau rezultate puțin diferite de ceea ce calculează, an de an, INS-ul.

Conform metodologiei folosite uzual de INS, în 2014, în România, rata de ocupare a resurselor de muncă era de 66,9%, resursele totale de muncă ale României fiind de 12,597 milioane de persoane apte de muncă, iar populația ocupată civilă a fost de 8,431 milioane de persoane (vezi tabelul din imagine).

În populația ocupată civilă intră atât salariații la negru sau nu, cât și lucrătorii pe cont propriu, patronii, lucrătorii familiali neremunerați, dar nu și cadrele militare și personalul asimilat. Populația ocupată civilă împreună cu șomerii remunerați sau nu, formează populația activă civilă. Populația activă civilă,în 2014, era de 8,910 milioane persoane (vezi tabelul din imagine).

Diferența între resursele de muncă (12,597 milioane) și populația activă (8,910 milioane) ne dă populația care nu face nimic. Statistic, ei nu intră nici la șomaj, nici nu au emigrat (resursele de muncă se referă la populația aptă de muncă din interiorul țării, pe parcursul unui an, deci cea rezidentă), nici nu sunt angajați sau muncesc la negru, nici nu lucrează pe cont propriu, și nici patroni nu sunt.

Ei sunt o anomalie a economiei românești, cât populația unei țări mai mici din UE cum ar fi Estonia, pentru care nu există o categorie. Mulți ar fi tentați să’i bage la asistații sociali, și știm noi cine sunt acești trepăduși, dar așa cum am arătat, cei ce beneficiază de venitul minim garantat sunt aproximativ 240 de mii, iar beneficiarii ajutorului pentru susținerea familiei sunt 280 de mii.

Ziarele aruncau cifra de 7 milioane de asistați, cifră mestecată de Institutul de Politici Publice. Cifra era aferentă anului 2013, dar, chiar și așa, era impresionantă. Mai mult de o treime din populația României e asistată social! Senzațional, nu?

În 2014, conform INS, numărul de beneficiari de drepturi bănești și asistență socială din România era de 6,4 milioane, iar cheltuielile cu beneficiile și serviciile de asistență socială erau de 8,14 miliarde de lei (vezi tabelele din imaginea 2). În cadrul acestor 6,4 milioane intră o gamă largă de asistați sociali, dar cea mai importantă categorie sunt copii, beneficiari ai diverselor tipuri de alocații, în 2014 erau 3,727 milioane de beneficiari ai alocațiilor, iar în luna februarie a anului curent erau 3,7 milioane.

Deci, din start, numărul de asistați sociali nu mai pare așa de mare, pentru că, în mintea guguștiucilor așa-ziși progresiști de dreapta ce se perindă pe la emisiuni, asistatul social e cel ce bea la cârciumă și nu vrea să meargă să muncească pe un salariu de rahat, apropiat de ajutorul social pe care’l ia. Ce să vezi, pe lângă număratul sticlelor consumate, bețivul ținut în spate de marile spirite de dreapta din televiziunile cu datorii la stat sau fără, dar cu grade de la servicii, știe să numere și banii și înțelege noțiunea de cost de oportunitate!

Da, el știe că la cele 2-3 milioane cât ia de la stat, plus câteva zile de muncă plătite la negru cu 50 de lei pe zi, sunt la nivel de salariu minim și nu trebuie să facă naveta și să dea bani pe transport, pe haine și masa de la serviciu.

Mergând mai departe, din datele de la INS mai aflăm că beneficiarii venitului minim garantat erau în număr de 247 de mii în luna februarie a anului curent (vezi tabelul din imagine) și cei mai mulți nu erau în Vaslui, așa cum ne’am aștepta, dacă ne’am lua după ”știrile sportive de la ora 17”, când mai aflăm ce năzbâtii au mai făcut vasluienii. Nu, cei mai mulți beneficiari ai venitului minim garantat sunt în Dolj. Urmează apoi Buzăul, Galațiul, Teleormanul și abia al cincilea, Vasluiul. Care va să zică, din cei 6,4 milioane de asistați, 3,7 milioane sunt copii ce primesc alocații, iar bețivi ce refuză salariul minim sunt doar 247 de mii.

Dar iată și harta bețivilor, asta ca să le dăm în moalele capului ardeleniștilor propagandiști și amatori de sârmă ghimpată printre români, educați în spirit segregaționist:

Puteam să jur dacă culcam urechea la propagandiștii minoritarilor secesioniști că moldovenii sunt cei mai mari bețivi din România, dar se pare ca s’au înșelat. Oare de unde li se trage oltenilor dorul de zaibăr? De la ocupația vremelnică a austriecilor?

De la Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială aflăm că în februarie, anul curent, s’au făcut plăți în contul beneficiilor sociale de 614,9 milioane de lei, din care, 357 de milione s’au dus pe alocații, 127,5 milioane de lei s’au dus pe indemnizațiile pentru creșterea copilului, 68,4 milioane s’au dus pe venitul minim garantat (la bețivi), și restul s’au împărțit între alte categorii. Din datele detaliate de la INS, vedem că în 2014, 663 de milioane de lei s’au cheltuit pe cei cu venitul minim garantat, mai puțin din 10% din beneficiile plătite.

Este clar că cea mai mare parte din beneficiile sociale se duc pe alocațiile, indemnizațiile și alte beneficii ce țin de copii. Celelalte categorii sunt minore în comparație cu această categorie. Scriam zilele trecute că România alocă cel mai mic procent din PIB dintre statele UE pentru cheltuielile cu protecția socială (11,4% din PIB)   Vezi situația pe țări în tabelul de jos unde cei mai mulți asistați sunt în Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Germania. iar România situându’se la coadăpe locul 23, mai mulți asistați fiind în Ungaria.

Cea mai mare parte din această cotă se duce pe pensiile de orice fel (9% din PIB). Restul se cheltuie pentru familii și copii (0,8% din PIB), pentru cei cu dizabilități și boli (0,8% din PIB) și pentru șomaj (0,2% din PIB). Pensiile și șomajul nu intră în categoria de beneficiari ai asistenței sociale, bugetele fondului de pensii și de șomaj fiind separate de cel al beneficiilor de asistență socială.

Ce județe sunt fruntașe la sumele alocate beneficiilor sociale?

București, Iași, Suceava, Bacău, Prahova, Constanţa şi Dolj sunt județele cu cei mai mulţi beneficiari de asistență socială (vezi tabelul din imaginea 1). Tot aceste județe, în aceeași ordine, sunt și județele cu cei mai mulți copii, deci cu cei mai mulți beneficiari de alocații pentru copii. Cei mai puțini beneficiari de asistență socială sunt în Mehedinți, Sălaj, Caraș-Severin, Covasna și Tulcea, fiind și județele cu cei mai puțini copii. Deci, numărul copiilor e determinant în stabilirea locului în topul județelor după beneficiarii de asistență socială.

Să luăm criteriul bețivilor ce sabotează patronii doritori de forță de muncă pe salarii de nimic. Dolj, Buzău, Galați, Teleorman, Vaslui, Bacău, Dâmbovița, Argeș, Iași și Olt sunt județele cu cei mai mulți beneficiari ai venitului minim garantat (vezi tabelul din imaginea 1). Caraș-Severin, Tulcea, Timiș, Ilfov și București, în ordine descrescătoare, sunt județele cu cei mai puțini asistați sociali beneficiari ai venitului minim garantat.

Când raportăm numărul de beneficiari ai venitului garantat la populația declarată de autoritățile locale, cuprinsă între cea după domiciliu și cea rezidentă (așa raportează și Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială), clasamentul se schimbă.

Cele mai mari procente de beneficiari ai venitului garantat în populația totală a județului sunt în județele: Teleorman (2,9%), Mehedinți (2,5%), Buzău (2,5), Vaslui (2,5%), Dolj (2,2%), Galați (1,9%), Olt (1,9%), Călărași (1,7%), Dâmbovița (1,7%) și Vrancea (1,7%). La nivel național, procentul e de 1,2%.

Cele mai mici procente se înregistrează în Cluj, Timiș, Ilfov și București (sub 0,6% din populația totală beneficiază de venitul minim garantat). Unele județe, precum Argeș, Alba și Mureș, au procente mai mari de beneficiari ai venitului minim garantat în populația județului decât județul Botoșani (1,4%, 1,4% și 1,3% față de 1,2%). Județe precum Bihor și Sibiu au, de asemenea, procente mai mari decât Tulcea și Iași. Așadar, și în județele dezvoltate, cu un șomaj mic, costul de oportunitate realizat de asistat funcționează atâta timp cât salariul oferit de angajator nu depășește veniturile potențiale ale asistatului, plus o recompensă care să stimuleze angajarea.

Deci, până la umplerea diferenței de 3,7 milioane ne mai trebuie încă 3,15 milioane de asistați. Nu pot primi nici pensie anticipată sau pensie de handicap, pentru că sunt apți de muncă și fac parte din resursele de muncă.

Cum se împart cei ce nu fac nimic pe județe?

Giurgiu, Călărași, Iași, Galați, Bacău, Dâmbovița, Vaslui, Ilfov și Ialomița sunt județele cu cele mai mici rate de ocupare a resurselor de muncă (sub 60% – vezi tabelul din imagine). Bucureștiul e la polul opus, cu o rată de ocupare a resurselor de muncă de 86%. Cu o rată mai mare, de peste 70%, sunt județele: Timiș, Sibiu, Teleorman, Bistrița-Năsăud, Cluj, Bihor, Vâlcea, Sălaj, Alba și Arad. Observăm județe mai sărăce, precum Teleorman și Vâlcea, și județe mai bogate, precum Ilfovul, au fie o rată mare, fie una scăzută. Așadar, nu se respectă o regulă anume cum ar fi cei tentați să speculeze politic sau pentru interese meschine, Teleormanul mult hulit de către ardeleniștii propagandiști fiind printre fruntașii celor care muncesc și care profită de majoritatea locurilor oferită pe piața muncii.

Cele mai multe persoane ce nu fac nimic sunt în județul Iași (221 de mii – vezi tabelul și harta din imagine). Ca să nu fiți tentați să ziceți că sunt asistați sociali, mai adaug că, în Iași sunt 8,5 mii de beneficiari ai venitului minim garantat și 13,2 mii de beneficiari ai alocațiilor pentru susținerea faminiilor (vezi aici). Deci până la 221 de mii e o distanță de 200 de mii.

După Iași, în topul cu cele mai multe persoane ce nu fac nimic sunt: Prahova (168 mii), Bacău (152 mii), București (147 mii), Constanța (145 mii), Suceava (135 mii), Galați (133 mii) și Timiș (132 mii). Angajatorii din București și din vestul țării se plâng de lipsa forței de muncă, dar vedem că în Timiș există un disponibil de 132 de mii, în Cluj e de 113 mii, în București e de 147 de mii.

Cum se poate să ai sute de mii de persoane ce nu fac nimic și să nu poți atrage pe piața muncii mai nimic? Cred că acest mister se va rezolva atunci când Ministerul Muncii își va păstori domeniul cu un adevărat profesionalism. Am văzut că ne trebuie 17 ani ca să ajungem din urmă țări ca Anglia și Franța din punctul de vedere al PIB-lui pe cap de locuitor. Gândiți’vă ce ar fi însemnat să știm cum să profităm ca națiune la modul global de aportul în economie al celor peste 3 milioane de români

Sursa: analizeeconomice.ro, INS, Eurostat, CNP

Citiți și: BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

sau: ROMÂNIA, SINGURA ȚARĂ DE PE GLOB CARE ȘI’A ACHITAT DATORIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬

ETIMOLOGII ”RUȘINOASE”: PIZDĂ

Tot mai multă lume care abordează direct sau tangențial subiecte ”turpide”, adică ”rușinoase”, cînd ajunge la cuvântul Pizdă, se împiedică și invocă, citînd sau necitînd DEX-ul, originea slavă a cuvîntului.

Lăsînd rușinea la o parte, vom aduce cîteva argumente în favoarea originii autohtone a termenului.

În rumînă cuvîntul Pizdă nu este un împrumut din slavă, ci reprezintă o moștenire din substrat pentru mai multe considerente:

Simplul fapt al existenței sale în limbile slave nu este nici suficient și nici convingător pentru a considera cuvîntul Pizdă ca fiind împrumutat în rumînă. Înșiși lingviștii slavi, cărora le dăm deplină crezare, susțin că este vorba despre un cuvînt din protolimba indoeuropeană, nu de un cuvînt specific slav, fără corespondente în alte grupuri de limbi.

Cuvintele care desemnează părți ale corpului sau reprezintă lexicul intim sînt, la toate popoarele fără excepție, de un conservatorism redutabil. În șirul său sinonimic cuvîntul rumînesc Pizdă este de bază, ca dovadă că este și vechi, fiind prezent în toate cele patru dialecte istorice ale limbii rumîne comune (getic/vlaho/rumîn:

”Pizdă”, pronunțat regional și ”Chizdă”, macedorumîn/arumîn: ”Chizdă”, meglenorumîn: ”Chizdă”, istrorumîn: ”Pizdă”).

Celelalte sinonime absolute sau relative ale cuvîntului Pizdă, destul de numeroase, sînt secundare, cu arie de răspîndire mai mică, și reprezintă, de regulă, eufemisme apărute pe terenul diverselor graiuri ale limbii rumîne ori sunt simple epitete și metafore, alteori creații spontane, ori împrumuturi locale din limbi de contact, ajunse sau nu cuvinte argotice.

Sinonimele la care ne referim sînt:

abajur, abis, acaret, activistă, actriță, adăpost, adânc, adâncată, adîncitură, adevăr, adevărul curat, afacere, afrodita, aia, aia mică, albinuță, al nouălea cer, alintată, amandă, amazoană, amețită, amforă, amică, amoc, anicuța, animal, anticameră, aolică, aolică-nene, aparat, arătanie, argument, arici, artistă, arțăgoasă, asistentă, aspirator, așezământ, atracție, auraș, autoservire, avere, baie, balalaică, balerină, barcă, barocameră, bastilia, bastion, băbură, băgău, bătătură, bârlog, bîzdîc, bîzdîganie, beci, bernardă, betonieră, bibilică, biboanță, bijdoacă, bigioaică, binefăcătoare, biostimulator, blazon, blestemată, blestemăție, boboc, bogăție, bomboană, bombonieră, bordei, bordel, brazdă, breșă, broască/broscuță, boștură, bubă, buburuză, bucătărie, bucățică, bucurie, budoar, budună/budunică, bufet, bujavercă, bujor, bumbură, bumbureață, bumburează, bunăciune, bunătate, burduf, buric destupat, buzată, buzdrună, buzunar, cadran, caisă, camelie, canalul 1, capcană, capitala fericirii, caracatiță, carambă, carburator, carceră, cardamon, carieră, carnea muierii, carnivoră, carusel, casetă, casa de amanet, castană, caterincă, cauza vieții, cavernă, cavitate, căciulă, călimară, cămașă, căpșună, căpușă, căscată, cățea/cățelușă, căuș, ceacearelă, cea de’a treia Romă, ceacră, ceașcă, ceaun, ceață, celulă, centrală, cerc, cetate, ceucă, cheutoare, cic-cic, cicatrice, cichi-cichi, cinste, ciocolată (cu lapte), ciorap, cireașă, ciufă, ciufoasă, ciufulină, ciufulită, ciumă, clești, cloșcă, coardă (sensibilă), chichineață, chichiță, chil, chisea, cloacă, clopoțel, club, coif, colibă, colivie, colțunaș, combină, comitetul central, comitetul de partid, comoară, container, corcodușă, coridor, coroană, cotoroanță, coțofană, covrig, crater, crăiasă, crăpătură, creastă, creață, crețoaie, criminală, crocodil, cromozom, cotlon, crin, crizantemă, cucaracia, cucă, cucioaie, cucoană, cuculeasă, cuibar, culme, cumătră, cupă, cur, curte, curtea cucoanei, curtea domnească, custodie, cușcă, cutie, cutie poștală, dămblăgită, delicată, dendrariu, depozit, destinație, destrăbălată, diafragmă, didilică, dihanie, doamnă, divan, doctoreasă, doctoriță, domeniul secret, drăcie, drăcovenie, drîmbă, dugheană, dulceață, dușmancă, ecluză, element, eprubetă, eroină, evrică, expoziție, fabrică, facultate, fagure, farfală, farfalină, farmacie, farmazoancă, fata morgana, făcătoare de minuni, făptură, fătătoare, făuritoare, fântînă, fâstâcită, feministă, ferestruică, fetiță, fiară, figă, fisură, fistic, fistichie, flămîndă, fleașcă, floacă, floare, floare de colț, floarea de nu-mă-uita, floarea-soarelui, flocoasă, foarfece, fofolină, fofoloancă, fragă/frăguță, frâncușă, frichi-frichi, frumusețe, frumușică, fund, fundătură, gară, garaj, garoafă, gaură/găurice, gaură de șarpe, găinușă, găoace, găoază, gîdilica, geantă, genune, ghindă, ghioc, ghiocel, gibă, gigetă, gigilică, glaspapir, gomej, gondolă, gorgonă, gospodărie, gospodină, grajd, graniță, grădina raiului, gură, gură de aerisire, gură fără dinți/măsele, gurguță, gurguțată, gușă, hangar, haram, harman, hăbăucă, hățiș, hău, hîdă, hidră, hodoroabă, holeră, husă, javră, josnicie, jucărie, iapă, iepuraș, igienistă, impas, incubator, inel, infinit, inimioară, inspirație, instituție, instrument, intimitate, intrare secretă, ispită, isterică, împăcătoare, împăciuitoare, împărăție, încercuire, îndemn la păcat, întuneric, laborator, lacăt, lacomă, laț, leagăn, legendă vie, lele/leliță, libertate, lighioană, liliac, limbariță, linga-pinga, liră, loc dorit, loc de refugiu, loc de taină, locul cu pricina, lola, lolita, lotus, lucrătoare, lucru bun, lucru rău, luncă, luntre, madamă, magnet, Manda, mandolină, manșon, manuscris, margaretă, marfă, marmotă, mașină de tocat, mașină de spălat, mașină-unealtă, matcă, matrice, matriță, maxilare, măiastră, mănăstire, mănușă, măruntaie, mătăraie, mătușică, mînătarcă, mîndră, mândrețe, mânzoacă, meduză alpină, meduză cu păr, mej, melc, menghină, mij, mijă, mimoză, mină, mincinoasă, mingec, mingeacă, minune, minunăție, mioriță, mireasă, mironosiță, mișel, mititică, mitră, moară, modestă, moleculă, moluscă, monaliză, moralitate, motănoaică, moțată, mufă, mulgătoare, muscă, mushi, mușchiul muierii, muta, mutunoaie, mușcată, mușețel, muză, naștere, natură, năpârcă, năzbâtie, năzbâtioasă, neagră, neastâmpărată, nebuneală, nebunie, negustoare, neogoită, neostoită, nervoasă, nervul muierii, nesătulă, nevăstuică, nicovală, nișă, noapte, nufăr, oală, oala cu miere, oază, obor, ocară, ocazie, ocol, ogor, omidă, orfană, organ, orhidee, ouătoare, pacoste, pantă, paparudă, parte de jos, partea femeiască, partea inferioară, partea slabă, partid, parimă, pavilion, patimă, pădure/pădurice, păcătoasă, păcătoșenie, păgână, păienjeniș, păpușă/păpușică, păroasă, păsărică, păstaie, pătlăgică, pîntice, pepene despicat, perjă, perlă, peștera muierii, peșteră, peștișor, pica-pica, picea, piersică, pijdă, pirania, piroșcă, pisică, pisoi, pișătoare, pișoalcă, pișoarcă, piticuță, pitpalac, pitulice, piți-piți, pițigoi, pițipoancă, piuă, pivniță, pizdarmonică, pizdoc/pizdoacă, pizdrulă, plapumă, platformă, pletoasă, poarta fericirii, poarta raiului, pocitanie, podoabă, pofticioasă, poiată/poiețică, polog, portal, porțile întunericului, porumbiță, potârniche, prapure, precupeață, pricomigdală, pridvor, prietenă nedespărțită, primadonă, prințesă, privilegiu, priză, proastă, profunzime, prostie, provocare, puică, puiniță, punctul cu pricina, punct fix, punct nevralgic, punct nostalgic, punct secret, punct simpatic, punctul slab, punctul X, pungă, pupăză, purcea/purcică, purgatoriu, pușculiță, puștoaică, putină/putinică, puță, rai, rană, răsuflătoare, rîndunică, rîs, regină, regulă, redută, roșcată, rujă, rușine/rușinică, rușinea muierii, rușinoasă, sac, sac de piele, sac fără fund, salamandră, sală, salon, savarină, sălaș, săpunieră, sâsâiac, sclava iubirii/dragostei, scoică, scoică cu păr, scorbură, secret, seif, Sesam, sex, sfîrlează, sipet, slujnică, smochină, sobă, socoteală, soră de caritate, spărgătorul de nuci, spăsită, sprânceană roză, spurcată, spurcăciune, stație experimentală, stearfă, steaua roșie, steluță, storcător, strășnicie, strîmtoare, strungă, surată, surioară, șaibă, șantier, șea, șezut, șlundră, șopârlă, șosea, știucă, ștrengăriță, tabu, taina cea mare, taina tainelor, taina visurilor, tarabă, tașcă, tărîmul ascuns, tărîmul fericirii, tărîmul fermecat, tărîmul înțelepciunii, tărâmul secret, târșită, târșitură, tîrtiță, teacă, templu, tigaie, tigroaică, tindă, titirez, toantă, toc, tocătoare, tocitoare, torbă, traistă, trapacișcă, treabă, tristețe, triunghiul Bermudelor, trupul muierii, tunel, turneu, țandără/țandură/țăndărică, țarc, țarină, Țarigrad, țață, Țările de Jos, țelină, țigăncușă, țintă, țurcă, udă, ulciorul cu miere, ulița mare, ulița muierii, ulița satului, umbră, umbrelă, umflătură, una, unealta muierească, urîtă, urîciune, urechiușă, uretră, ursită, uter, vagin, valiză, vampă, vangă, văduva veselă, văgăună, văiugă, văleleu, vătămătură, vîj/vîjoi, vâlvă, vîltoare, ventuză, verigă, verighetă, vernisaj, veseloasă, veveriță, vidmă, vidră, vișină, vitamina C, vitamina Pi, vitamină, vizor, vizuină, voluntară, vrăjitoare, vrăjmașă, vulpe, vultur, vulvă, vulvulină, yală, zambilică, zăbăucă, zăbun, zăpăcită, zărzărea, zărzărică, zîmbet vertical, zbanț, zbînțuită, zbârlită, zburdalnică, zemos, zestre, zgaibă, zgău, zgîiată, zizilică, zuruică, zona intinmă, zona secretă, zuză/zuzulică, zvăpăiată etc.

De foarte multe ori bogăția și varietatea sinonimică este în sine o confirmare a vechimii termenului de bază evitat sau tabuizat de vorbitori. Există alte numeroase cazuri asemănătoare în limba rumînă, mai ales cînd este vorba despre cuvinte arhaice din fondul lexical de bază.

Nici unul dintre sutele de elemente ale acestui corolar de sinonime nu are o arie de acoperire, în spațiu și timp, precum strămoșescul (pentru unii doar buclucașul) cuvînt Pizdă, care domină suveran peste ele.

Este adevărat că o bună parte dintre sinonimele eufemistice populare sau argotice sînt formate pe baza lexicului de proveniență latină sau chiar moștenite direct din latina populară (limbă din grupul Centum).

O serie dintre aceste sinonime rumînești sunt identice cu cele din italiană (muscă, bunăoară, de unde și expresia: (bună/rea) de muscă, sau figă (în dialectul istoric arumîn: hică, iar în cel meglenorumîn: ică), cuvînt transmis în toate limbile neoromanice și păstrat în română în ariile dialectale periferice, dar prezent și printr’o traducere contemporană: smochină).

Cuvîntul Pizdă este răspîndit în toată aria a ceea ce numim convențional Grupul Satem, grup vechi de limbi și popoare indoeuropene din care geții (tracii) au făcut parte alături de strămoșii slavilor, balticilor, armenilor, iranienilor etc. Nimeni nu a adus vreodată vreun argument plauzibil că acest cuvînt arhaic ar fi lipsit din limba geților (tracilor).

Prezența lui însă în absolut toate limbile din grupul Satem, din care și rumîna face parte prin substrat, ne determină să admitem că acesta nu putea lipsi din limba vorbită de vechii locuitori ai spațiului nostru etnogenetic.

O analiză contextuală se impune.

Reținem că există în lituaniană (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) cuvintele Pizā și Pīzdā, cu exact același sens ca și în rumînă sau alte limbi.

Reținem existența în limba letonă (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvântului Pizda, cu același sens ca și în română.

Reținem existența în vechea prusacă (limbă neslavă moartă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvîntului Peisda, cu sensul de Șezut, fund.

Reținem de asemenea că există în albaneză (limbă neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) cuvîntul Pidhi, care înseamnă același lucru. Lingviștii indoeuropeniști au demonstrat că albanezul –dh- derivă dintr’un indoeuropean -sdh-, astfel pidh <* peisdh- .

Reținem și atestarea în greacă (limbă neslavă, din grupul Centum, din confederația lingvistică balcanică: rumîna, albaneza, greaca și bulgara) a cuvîntului dialectal Pidhe, care înseamnă același lucru.

Reținem existența în limba osetă / alană (limbă iranică, neslavă, din grupul Satem, cu care rumîna are afinități de substrat) a cuvântului Sidza cu varianta sa dialectală Șidza, care înseamnă Șezut, fund, iar prin extensie și Vulvă.

Reținem existența în limba nuristani (limbă iranică, neslavă, din grupul Satem, vorbită în Afganistan și Pakistan) a cuvîntului Pəṛī, derivat din vechiul Pizdikā.

Reținem și existența cuvîntului Pouzdro în limba cehă (limbă slavă, ale cărei dialecte sud-estice, din Valahia Moravă (Valašsko) au absorbit și păstrează un bogat lexic rezidual rumînesc), cu același sens ca și în rumînă. Cehul Pouzdro este nu doar un sinonim al lui Pizdă, ci pare să fie un dublet etimologic al acestuia.

Pouzdro, prin terminația atipică, sugerează existența a doi formați (Pous + dro), care amintesc un șir de cuvinte vechi rumînești: codru, copilandru, cățelandru, ciuleandră, buleandră (haină veche, ruptă, ponosită; fleandură; lucruri vechi și fără valoare; femeie imorală), geandră (mămăligă pregătită foarte moale; terci), handră (zdreanță; iarbă ce crește prin grâu, agățându’se de el și încurcându-l; tovărășie de haimanlîc), landră (curvă, femeie de stradă, prostituată, tîrfă; ceată gălăgioasă, grămadă, cârd; plantă cățărătoare, cu flori purpurii), șandră (construcție primitivă de scânduri), nadră (placentă, soartă), puiandră (fetișcană), mandră/mendre (mămăligă, ostreț, stînă, târlă), șindră (scândură, șindrilă), țidru (tuia), țundră (haină țărănească largă și lungă de dimie; dans popular; femeie imorală) etc.

În acest context nu este de neglijat existența în rumînă a cuvîntului Buzdură (instrument vechi, cu lama tocită; creastă de munte; buleandră), dar, mai ales, a cuvîntului Buzdrună (vagin, vulvă) care par să reprezinte paralele cu cehul Pouzdro. Alternanța P/B este una frecventă în limbile indoeuropene.

Rădăcina indoeuropeană a cuvîntului Pizdă, restabilită de lingviști, este *pisd-eH₂– (cuvîntul *pis-dós / *peis-dós).

Se consideră că forma indoeuropeană *pisd-eH₂– (cuvântul *pis-dós / *peis-dós) are la bază o formă mai veche, protoindoeuropeană, și anume: *pi-sd- / *pei-sd- , cu sensul de ”Șezut, ceea pe ce se șade, fund”. Rădăcina de gradul zero (protosema) din acest cuvînt este *sed-/sod-/sd-.

Rădăcina (protosema) *sed-/sod-/sd-, este aceeași ca și în cuvintele rumînești a Ședea, șea, a sădi, șezut, șezătoare.

Rădăcina (protosema) *sed-/sod-/sd- se regăsește și în alte cuvinte indoeuropene, cum ar fi *nis-dós (după modelul *nisd-eH₂–), însemnînd ”cuib, ceea în ce se șade”.

A se conferi cu latinescul nīdus, slavul gnĕzdo, vechiul armenesc նիստ ‎(nist), sanskritul नीड (nīḍa), celticul net, nyth, germanicul nest, lituanianul lizdas și pashtunul dzaala/mandzola.

Rădăcina indoeuropeană Pei-sd- a dat în latină cuvântul *Pesdō, cu sensul de bășină, sunet emis sau gaze eliminate din fund/șezut.

Rădăcina indoeuropeană Pei-sd- este etimonul arhaic și pentru verbul latin *pissiare, cu sensul de a (se) Pișa. Această rădăcină este etimonul pentru verbele desemnînd micțiunea în toate limbile indoeuropene, indiferent de grupul dialectal: Satem sau Centum.

Unii găsesc aceeași rădăcină și în cuvintele rumînești Pisică / pisoi / pisic, dar și în protoslavul Pes, cu sensul pozitiv de Cîine, cățel, ambele animale fiind asociate la popoarele indoeuropene cu organele genitale.

Pisică și Cățel, sînt astfel niște eufemisme din bestiarul popular arhaic, la fel ca și Pupăza și Cucul, termeni eufemistici mai tîrzii, cu sensuri moștenite la noi deja din tradiția latină.

Reținem analogii din Grupul Centum al familiei lingvistice indoeuropene: goticul *Feisti /*fīstī, celticul (irlandez) Phis, germanul Pussie, olandezul (și danezul) Fisse sau englezescul Pussy.

Totodată, este de reținut și forma veche germanică restabilită de indoeuropeniști: *Pizd=.

Același etimon indoeuropean a dat în persană / iraniană (limbă din grupul Satem) cuvîntul Pista (پسته, în persana medie – Pistah), cu sensul de Fistic. Acesta este unul din cuvintele persane transmise în arabă, armeană (պիստակ ‎- pistak), curdă (Pisteq) și turcă, iar prin intermediul limbii grecești (Pistakion – πιστάκιον) în latină (Pistacium), făcînd apoi carieră în toate limbile europene fără excepție.

Unii lingviști sunt de părere că și persana ar fi preluat cuvîntul Pista din diversele limbi indoeuropene din actualul cuprins al Indiei, întrucît acesta este atestat acolo de mii de ani. Fistic este un dublet etimologic îndepărtat al lui Pizdă și, așa cum am văzut, figurează în șirul sinonimic al acestuia.

Se pare că un alt dublet etimologic al termenului îl reprezintă și rumînescul Păstaie (în dialectul istoric arumîn – Pistal’e, cu dubletul fonetic rotacizant Pistare pentru Păstare), cuvînt din substrat, care, în această formă, se regăsește doar în albaneză (Pistaë) și care, din rumînă a fost împrumutat în graiurile rutene, fiind totodată păstrat în lexicul rezidual rumînesc al valahilor din Valahia Moravă (Valašsko). Observăm că și Păstaie face parte din șirul sinonimic al cuvîntului Pizdă.

Nu doar cuvîntul românesc Pizdă este unul autohton, ci și multe alte cuvinte (stră)vechi rumînești (bunăoară: Pită, despre care vom scrie cu altă ocazie) prezentate în mod fals și eronat ca fiind împrumuturi din slavă.

Multe pretinse slavonisme din rumînă sînt, de fapt, moșteniri din fondul getic (traco-dacic), chiar dacă uneori aceste forme sînt asemănătoare sau chiar identice cu formele care se regăsesc și în slavă, și în limbile baltice, și în albaneză sau în limbile iranice.

Pentru o înțelegere corectă a chestiunii ar fi util să vedem un punct de vedere al specialiștilor în indoeuropenistică:

”Apropierile lexicale cele mai vădite, consunînd cu cele fonetice și morfologice, alătură getica (traco-daca) de aria baltică, slavă și iranică, apoi de greacă și indo-arică, distanța cea mai mare fiind cea față de grupul italic” (Lucia Wald, Dan Slușanschi, Introducere în studiul limbii și culturii indo-europene, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987).

În concluzie, cuvîntul românesc Pizdă este parte a unui arbore semantic indoeuropean și provine din fondul lexical prelatin, getic (traco-dacic), din grupul Satem. El nu reprezintă o formă exclusiv sau specific slavă, fiind răspîndit într’un areal destul de cuprinzător, de la Marea Baltică la Marea Egee, din Europa centrală pînă în Persia și pe malurile Indului.

Inițial el însemna Șezut, ceea pe ce se șade, fund, fără nici o conotație vulgară sau obscenă, fiind el însuși un eufemism pentru vechiul indoeuropean *Putós.

Sper că nu am rănit în nici un fel, cu aceste rînduri nevinovate, simțul nostru popular rumînesc al rușinii.

Etnologul Constantin Ere­tescu observa altădată în scrierile sale:

”Lectura colecţiilor de folclor rumî­nesc are gustul mân­că­ru­rilor die­te­tice. Absenţa oricărui termen «vul­gar», a oricărei situaţii «in­de­cen­te», îl în­deam­nă pe cititor să se întrebe dacă ţă­ranul rumîn nu cumva cîntă şi dan­­sează atunci cînd vrea să vor­beas­că.”

Marele etnolog rumîn se referea, evident, la limba rumînă vie și completă, la tezaurul lexical rumînesc care, iată, de multe ori, ne este prezentat în mod fals ca fiind unul de împrumut, luat de prin străini.

Despre indoeuropeana timpurie, ca ramură carpatină a protolimbii boreale puteți citi aici.

Vlad CUBREACOV

Post-scriptum: Unii dintre cititori ne’au reproșat nereferirea la posibilitățile de formare de noi cuvinte oferite de indoeuropeanul nostru Pizdă. Scopul materialului de mai sus ține strict de etimologie și arheolingvistică, orice alt gen de preocupări fiindu’ne complet străin.

Totuși răspundem așteptărilor acestor cititori și, într’un subiect așa de palpitant, vom trece sumar în revistă cîteva rude lexicale ale cuvîntului cu pricina, mai ales că unele dintre acestea, cu largă circulație în vorbirea de zi cu zi a rumînilor de pe ambele maluri ale Prutului, nu sînt atestate de dicționare. Vom sublinia cu această ocazie că prolificitatea lexicală continuă a unui etimon și bogăția semantică a familiei sale pot constitui un argument în plus în favoarea vechimii acestuia.

Cîteva cuvinte licențioase din familia etimonului Pizdă:

(De’a) pizda (rău, nepotrivit, strîmb, pieziș, degeaba, în van, lipsit de îndemînare);

Pizdar (fustangiu);

Pizdărică/pizdurică, pizdărice/pizdurice, pizdică, pizdioară, pizdișoară, pizduță, pizduliță, pizdulică, pizdulea, pizduleană, pizdulice, pizdunea, pizdușcă (Seria diminutivală);

Pizdău, pizdălău, pizdăloi, pizdăloaică, pizdiugă, pizdoi, pizdoaie, pizdoaică, pizdunoi, pizdunoaie, pizdunoaică (Seria augmentativală);

Pizdîc! (cuvînt onomatopeic);

Pizdeală (flecăreală, bătaie);

Pizdelea/Pizdescu/Pizdulescu (supranume atribuit flecarilor);

Pizdeni/Pizdăreni/Pizduleni/Pizdulești (loc inexistent, nicăieri);

Pizdeț (extraordinar, super, culmea, gata, sfârșit);

Pizdi (a șterpeli, a minți, a flecări, a lovi, a bate, a intra în încurcătură, a o sfecli, a fugi, a pleca);

Pizdiș (pieziș, pe diagonală);

Pizdos/pizdăros (tare, frumos, grozav, cu tupeu);

Pizdoșenie (grozăvie, urîciune, hidoșenie);

Pizdui (a înjura, a certa aspru);

Cuvinte noi:

Pizdibil (bun de ștepelit, bun de bătaie);

Pizdifica (a (se) feminiza/efemina);

Pizdobol (mincinos, gură-spartă, flecar, nemernic, prost, mârlan, băbălău);

Pizdofil;

Pizdograf;

Pizdoman;

Pizdomicină;

Pizdon (mustrare, bătaie);

Pizdotecă (bordel, cuconadă, loc sau eveniment cu prezență feminină vizibilă).

Sursa: cubreacov.wordpress.com

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: PROTOLIMBA TIMPURIE DIN CARPAȚI

BALCANII, PATRIA GEȚILOR INDO-EUROPENI

Scurt rezumat al preistoriei Europei

Dacă ne uităm la Europa cu aproximativ 8000 de ani în urmă, prin 6000 î.Hr., vom găsi mai multe grupuri culturale, Evităm să intrăm mai adînc în preistoria noastră. Cu toate că nu vom știi niciodată ce limbi s’au vorbit peste tot, am putea face cîteva presupuneri trecînd prin fiecare din aceste culturi:

În Grecia, găsim cea mai veche cultură neolitică din Europa, numită cultura Sesklo (vezi poza de mai jos). Această cultură, probabil, era derivată din culturi antice similare din Anatolia, iar la rîndul său, a influențat culturile balcanice și de asemenea, Cultura Ceramicii Cardium.

”Poporul” Sesklo a vorbit, probabil, o limbă ”Aegeană”, din care supraviețuiesc poate numai dialectul minoic și cretan.

În Epir și Corfu (nord-vestul Greciei și în sudul Albaniei) a fost cultura Ceramică Cardium, care a ajuns în Italia în 6000 î.Hr. Probabil își are originea în Levant, a migrat peste Creta și Grecia, și a lăsat restul Balcanilor neatins. Este posibil ca această cultură să fi fost adoptată de către oamenii care sunt baza a ceea ce se consideră oficial non-proto-indo-europeni, care vor deveni în cele din urmă etruscii și bascii.

În Europa de Vest, mai ales în ceea ce este acum Franța, a fost cultura antică Tardenosian. Este posibil ca acești oameni să fi inclus strămoșii bascilor ai regiunii Aquitaine modernă.

În nord-vestul Rusiei a fost cultura Kunda, care este posibil să fi fost un popor proto-uralic.

În sudul Rusiei, a existat cultura Samara. Cu toate că mulți cred că această cultură a fost epicentrul marelui conglomerat al proto-indo-europenilor, este posibil să fi fost casa unui cu totul altui popor, probabil, proto-uralic sau un amestec de popoare, deloc de neglijat în stepa pontică.

În Balcani, a existat un grup de culturi destul de avansate, inclusiv cultura Starčevo-Körös-Cris în Rumînia și cultura Grădiștea în Tracia.

Acestea au fost urmate de Turdaș-Vinča pe teritoriul coloniei Dacia romană, colonia Dacia Ripensis și Hamangia din Moesia Getică.

Ca urmare, Igor M. Diakonov, crede că acestea reprezintă nucleul neoliticului proto-indo-europenilor (PIE), sau mai corect al proto-europenilor PE, care migrează în Asia de Vest și India undeva prin 1500 î.Hr și putem considera scindarea dialectelor proto-europene treptat în cele europene și cele indo-iraniene.

Și la nord, în unele părți din Germania, Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria, au existat triburi de vînători-culegători care au fost fie PIE (PE) sau pre-PIE (pre-PE), așa zisului dialect proto-indo-european și de asemenea grupuri care au locuit în Ucraina (vezi foto).

Majoritatea lingviștilor urmează teoria Kurganelor fundamentată de Marija Gimbutas.

Un grup mai mic urmează teoria anatoliană a lui Colin Renfrew.

Desigur, doar ca pasionați noi prefărăm teoria balcanică a lui Diakonov, care este, de asemenea, o parte a teoriei lui Renfrew extinsă.

Pînă în 5000 î.Hr., oamenii PIE (PE) din Balcani, care beneficiază de tehnicile agricole învățate de la oamenii din Grecia si Anatolia, au început să extindă gama lor. Agricultura a fost adoptată de colectivitățile mai mari de oameni de la sate, care la rîndul lor, puteau sprijini populațiile mai mari luate în ansamblu.

Vînătorii-culegători din Europa au fost, probabil, împinși mai departe spre est, vest și nord, iar o parte absorbiți de către agricultorii PIE (PE), ai așa zisului dialect proto-indo-european.

Conflictele dintre armatele triburilor au fost, de asemenea, probabile.

În Ucraina, a existat cultura Nipru-Doneț, care poate fi inclusă strămoșilor arianilor, sau indo-iranienilor, hitiților și Tokh-arianilor (yuezhi).

În partea de nord, a existat cultura Ertebolle din sudul Scandinaviei și culturile înrudite Ellerbek și Swifterbant din nordul Germaniei și Țările de Jos. Aceste culturi pot reprezenta cei mai timpurii strămoși ai poporului germanic, sau non-PIE, vînători-culegătorii mai tîrziu au fost absorbiți sau deplasați spre alte zone.

În zona estică a Mării Baltice a fost cultura Narva, care a fost probabil proto-uralică.
În Europa Centrală au fost culturile dunărene, începînd cu cultura ceramicii liniare (sau LBK).

De asemenea, vom găsi LBK de Est (sau Bükk), o cultura în Panonia. Și mai spre vest a fost cultura Rossen (vezi poza de mai sus) din Olanda și vestul Germaniei de sud și în nord-estul Franței, Elveției, și vestul Austriei.

Eu cred că acestea reprezintă toți oamenii proto Celtici, care încep să’și diferențieze dialectul lor de colectivitatea mai mare a dialectului PIE (așa zisului dialect proto-indo-european sau PE), vezi prima poză.

Și mai întîlnim o cultură a ceramicii punctate (STK), o cultură considerată dunăreană, în estul Germaniei, o mare parte din Polonia, și din nordul Cehiei, care ar putea fi inclusă celor mai timpurii strămoși ai poporului Balto-slav, dar și poporului germanic.

În Balcani, găsim sofisticatele culturi Turdaș-Vinca și Hamangia, menționate mai sus.

În jurul anilor 4000 î.Hr., vom vedea următoarele culturi:

De’a lungul coastei Atlanticului, din Anglia până în Portugalia, au fost culturile megalitice, creatorii de edificii de piatră gigant, cum ar fi Stonehenge. Acestea sînt cel mai probabil pre-PIE, inclusiv strămoșii bascilor regiunii Aquitaine.

În Ucraina, a existat cultura Sredny Stog. Aceștia sunt oameni care ar fi domesticit caii, și primii crescători de cai. Pînă la 3600 î.Hr, aceștia au fost înlocuiți cu Cultura Yamna (sau Pit Grave), o cultură care venerau bourul, vezi stema Moldovei și care pot reprezenta primele semne distinctive ale arianilor, sau al proto-indo-iranienilor.

Cultura Yamna ar influența în mod puternic culturile din Europa de Est și Vest, prin extinderi ale păstorilor în zone de stepă, cum ar fi a celor din cîmpia panonică.

Proto-Tokh-arianii (yuezhii), de asemenea, originari din estul Carpaților sau nordul Mării Negre, au continuat mișcarea lor spre est, și sunt responsabili pentru crearea culturii Afanesevo din 3300 î.Hr, vezi istoria massageților.

În partea de nord-est (nordul Rusiei, nordul Scandinaviei, Finlanda), au dezvoltat cultura ceramică tip pieptene (Pit-Comb), care este probabil proto-uralică.

În Vestul acestei culturi a fost cultura Funnelbeaker (TRB), prima cultură agricolă din nordul Europei, întinsă din Țările de Jos pînă în Polonia, care probabil cuprindea atît popoarele proto-germanice, cît și proto-balto-slave.

În Europa Centrală și de Vest, cultura dunăreană a continuat, în special prin cultura Michelsberg din sudul Germaniei și nordul Franței, care au fost probabil proto-Celtică, iar cultura amforelor globulare în estul Germaniei și Panonia, care poate fi un indiciu timpuriu al prezenţei proto-Balto-slavilor.

În Balcani a fost Cultura Cucuteni din estul Carpaților, Moldova și vestul Ucrainei, dar și cultura Varna din Bulgaria.

De asemenea, vom vedea cultura Boian (sau Marița) în Rumînia, care a fost o extensie a culturii dunărene, când începe în 3500 î.Hr, epoca bronzului din Balcani.

O parte din aceștia au fost strămoșii grecilor care au migrat în sud spre sfîrșitul acestui mileniu, cînd civilizația cicladică se dezvoltă pe insulele grecești. Probabil a reprezentat o cultură pre-PIE (PE) din Marea Egee. Înțelegem desigur ce limbă arhaică au vorbit triburile elene la începuturile lor.

În cele din urmă, în această perioadă de timp, presupunem că cel puțin hitiții au început să se separe de restul limbilor PIE (PE) din Balcani. Ipotezele spun și de unde au provenit: Tracia, Ucraina ori Caucaz, sau că aceștia erau nativi din Anatolia.

Părerea noastră este că ei își au originea la Marea Neagră în cultura Maikop a Caucazului de nord-vest, la sud de cultura Yamna.

În jurul anului 3000 î.Hr., vom vedea următoarele culturi că se dezvoltă:

Civilizația minoică s’a dezvoltat în Creta. Această cultură a fost, probabil, din Marea Egee și non PIE (PE).

Cultura Poltavka, o ramură a Yamna, s’a mutat la est în sudul Rusiei. Aceasta a fost, probabil, o cultură ariană, sau proto-indo-iraniană.

Cultura Corded Ware (sau Battle Ax) a preluat nordul Europei. Această cultură au reprezentat probabil popoarele vorbitoare de dialecte proto-germanice și proto-balto-slave.

Cultura Windmill a intrat în estul Marii Britanii, probabil, prima infiltrare a proto-celților în Insulele Britanice.

Pe continent, vedem expansiunea culturii Bell-Beaker. Această cultură își are originea în Portugalia și s’a mutat spre nord de’a lungul a două căi. Una a fost în sudul Franței, pe valea rîului Loire, și în Germania și Austria.

Cealaltă a fost de’a lungul coastei atlantice a Franței, pînă în partea de jos a vaii rîului Rin și peste Canalul Mînecii în Anglia și Irlanda. Aceasta poate să fi fost o inovație culturală non-PIE, care a fost adoptată de proto-celți.

În jurul anului 2000 î.Hr. au evoluat următoarele culturi:

Hitiții și relațiile lor au intrat în Anatolia. Imperiul hitit a controlat mai mult Anatolia între 1650-1200 î.Hr.

Cultura Sintashta a zonei sudice a Uralilor a fost probabil indo-iraniană, și cel mai probabil părinții celor mai vechi care cunoscute. Aceasta a fost urmată de cultura Andronovo (vezi poza mai sus prezentată) în 1800 î.Hr.

Limbile europene și indo-iraniene au început să se despartă și, în jurul anului 1500, sanskrita vedică a început să fie vorbită în nord-vestul Indiei.

În același timp, cultura Srubna a Ucrainei și în sudul Rusiei – eventual cimmeriană – s’au retras sub presiunea Scyților ariani sau indo-iranieni. Înțelegem deci că Scyții (scuții sau scutari, purtători de scuturi) vorbeau o limbă considerată PIE.

Civilizația miceniană a Greciei continentale a început în jurul anului 1600 î.Hr.. Acest lucru se crede că a fost proto-greacă.

De asemenea, în jurul anului 1800 î.Hr a fost începutul epocii nordice a bronzului – cu certitudine proto-germanică. Contactul sau amestecul cu triburile celtice la sud și triburile baltice la est, ar fi fost sursa unora dintre calitățile distinctive ale germanicilor.

Și, de asemenea, în acest moment primele triburi proto-italice au trecut din Balcani în Italia, fie prin nord-est, dar și peste Marea Adriatică, și au dezvoltat cultura Terramare.

Până la 1600, cultura Tumulilor se dezvoltă și în sudul Germaniei și s’a răspîndit în toată Europa de Vest, din Marea Britanie până în Iberia. Această cultură, din nou, îi reprezintă pe celți.

Cultura Trzciniec este dezvoltată în estul Germaniei, Polonia, Belarus și Marea Baltică și limbile slave au început să se diferențieze.

În jurul anului 1300, cultura Urnfield este dezvoltată cu certitudine de celți, cei care sunt în mare parte reprezentați de haplogrupul R1b venit dinspre Marea Neagră. Cultura Urnfield s’a întins din Austria, prin Germania și Țările de Jos, spre estul și sudul Franței, și Catalonia. Aceasta a fost urmată de cultura Halstatt.

De asemenea, în acest moment, cultura lusațiană a înflorit în Polonia, Cehia, Slovacia, și părți din Germania și Ucraina. A fost cel mai probabil slavă.

În 1100, cultura Villanova, s’a dezvoltat dintr’o ramură a culturii Urnfield și prima cultură din epoca fierului din Italia. Este posibil să fi fost trecută de la celți, la raeții cel mai probabil non-PIE din Austria și apoi la rudele lor etrusce. Trăsăturile raeților au fost aproape identice cu cele ale etruscilor.

Epoca fierului din Balcani a început în jurul anului 1100, și vom vedea mai multe limbi paleobalcanice, considerate indo-europene diferențiate, de fapt PE. Veneticii și

Liburnienii erau posibile rude ale italicilor. Messapii ilyrici și rudele sale mesapice de peste Marea Adriatică au fost, de asemenea, posibile rude ale italicilor, semne distinctive ale originii italicilor.

Limba getică, și sub-dialectele considerate de specialiști daco-thracice erau toate din ramura Satem, probabil asemanatoare cu cele balto-slave, de aici și asemănările limbii române cu cele slave. Experții sînt de acord că albaneza modernă este un descendent al celor geto-ilyro-daco-tracice, macedoneană, frigiană, eventual armeană, și de asemenea poate fi legată de greaca veche.

În jurul anului 1200 î.Hr., în Grecia, vom vedea epoca homerică sau „era întunecată”, probabil din cauza invaziei ”grecilor” dorieni Halstatt din nord.

Mezii, parții și perșii au început să se mute în platoul iranian de la aproximativ 800 î.Hr.

Note: Relațiile dintre cultură, limbă, și genetica nu sînt foarte puternice. Noi credem că grupurile de oameni au luat tehnologii din alte grupuri, fără rezerve, și, în general, nu au prea ezitat să încerce noi modificări stilistice.

Limba nu este atît de ușor de modificat, dar schimbul constant de soți (predominant femei) între clanuri și triburi, probabil, au condus cel puțin la schimbări în limbă, în cazul în care nu o adoptase cu totul înainte.

Și genetica este susceptibilă la o varietate de influențe, cum ar fi efectul de fondator, blocajele tip ”gât de sticlă” (eveniment evolutiv în care o proporție semnificativă a unei populații sau specii este ucisă sau împiedicată de a participa la reproducere; diminuarea efectivului populației crește deriva genetică, căci rata derivei genetice este invers proporțională cu mărimea populației; reducerea dispersiei populației duce, în timp, la creșterea omogenității genetice, iar dacă este severă, diminuarea populației poate, de asemenea, crește semnificativ consangvinizarea datorită reducerii numărului de parteneri posibili; un tip particular de efect al gîtului de sticlă (population bottleneck) numit efect de fondator poate apărea în cazul în care un grup mic de indivizi se separă din punct de vedere reproductiv de populația principală), deriva genetică (sau fluctuația genetică (genetic drift) este modificarea întâmplătoare a frecvenței alelelor unei gene într’o populație, de la o generație la alta), și selecția sexuală, care poate duce cu ușurință la o detașare a patrimoniului genetic din patrimoniul cultural sau lingvistic.

Există mai multe teorii despre evoluția limbii în Europa:

1. Teoria Kurganelor a lui Marija Gimbutas este cea mai răspîndită ipoteză axată pe limbile proto indo-europene, care astăzi domină continentul, sugerează că a existat o multitudine de limbi în Europa, după marea glaciațiune (să zicem 8000 î.Hr.), care a fost apoi copleșită de puternicele triburi PIE militariste din stepele Ucrainei și din sudul Rusiei.

2. O a doua teorie majoră sugerează că limbile PIE își au originea în Anatolia, apoi s’a extins spre Balcani, odată cu răspândirea agriculturii în restul Europei. Aceasta este teoria anatoliană a lui Colin Renfrew.

3. O teorie mai puțin acceptată susține că limbile PIE au dominat o mare parte din Europa, în mod continuu de la sfîrșitul ultimei mari glaciațiuni.

Aceasta este teoria continuității paleolitice a lui Mario Alinei.

4. Și o altă teorie mai puțin acceptată spune că Europa a fost împărțită în trei zone lingvistice – strămoșii bascilor, limbile uralice și limbile PIE – care fiecare s’a extins de la trei ”refugii” – Spania, Ucraina, și respectiv Balcani. Aceasta este teoria Incintelor lui Kalevi Wiik.

5. Teoria noastră desigur, a unor pasionați, este faptul că toate acestea sînt, în parte, corecte. Noi sugerăm că au existat de fapt cinci zone lingvistice, la sfîrșitul erei glaciare:

a. zona Oceanului Atlantic (Spania, Portugalia, Franța),

b. zona ceramicii Cardium (de pe coasta de est a Mării Adriatice, în Italia, și pe coastele mediteraneene ale Franței și Catalonia),

c. zona Egee (Grecia, Creta, Cipru, și o mare parte din Anatolia),

d. zona de proto-uralică (Finlanda, zona Mării Baltice, și nordul Rusiei),

e. iar zona PIE (PE) (Europa centrală, de la Balcani către Danemarca, și Ucraina).

Oamenii PIE (PE) au fost printre primii care au domesticit calul, adoptă agricultura din Orientul Mijlociu, și adoptă prelucrarea metalului. Combinația dintre acestea, acumularea acestor informații și îndeletniciri au dus probabil la un boom tehnologic, și le’a permis să se extindă cultural și demografic, în detrimentul celorlalte grupuri, datorită faptului că erau cei mai avansați în adoptarea tuturor acestora.

În ceea ce privește genetica, există o oarecare suprapunere între aceste zone lingvistice și culturale, cu ale celorlalte haplogrupuri yADN moderne:

Zona dinspre Oceanul Atlantic este predominant R1b;

În Europa de sud, la Marea Mediterană a fost inițial predominant G, și este încă comun în Caucaz și Sardinia;

Zona care corespunde culturii Cardium poate ar fi fost la început a haplogrupului E în nordul Greciei și sudul Albaniei, și își poate avea originea în zona din jurul Libanului;

Zona din Marea Egee este a lui J2 (comună în mare parte în Orientul Mijlociu, inclusiv Caucaz și Anatolia);

Zona proto-uralică este în cea mai mare parte a hpg. N;
Iar zona PIE (PE) este compusă din l2 în Balcani, I1 în Scandinavia, și R1a în Europa de Est.

ADNmt în Europa ne arată destul de puțin modul de grupare. Din păcate, se știe insuficient despre ADN-ul vechi, dar sugerează că primii europeni nu au avut cu adevărat atât de multe în comun cu europenii moderni!

Întorcîndu’ne spre caracteristicile fizice generale, oamenii străvechi ai Mediteranei,  se caracterizau ca având pielea predominant mai închisă, părul închis la culoare, și ochii negri, în comparație cu cei de piele albă, blonzi sau cu părul roșu, și cu ochii albaștri ai vecinilor lor din nord.

Deși înainte oricine era tentat de teoriile unui popor ”arian”, aceste calități azi sunt comune printre cele mai multe dintre haplogrupurile europene yADN, adică merge dincolo de orice interval ipotetic al triburilor PIE (PE).

Niciunele din caracteristici nu sunt transportate în mod special de cromozomul Y și nici de cel mitocondrial.

Sursa: ship.edu, George Boeree (2013)

 

PRO SAU CONTRA ION ANTONESCU, BIOGRAFIA UNUI MAREȘAL CONTROVERSAT

Mareșalul Ion Antonescu

Acest articol este orientat cu predilecție pe aspectele pro sau contra ale carierei sale militare, dar și a personalității mareșalului Antonescu care au rămas foarte controversate, și care vor mai naște și în continuare multe alte dezbateri. Scopul său nu este să’l îndepărteze de crimele de război sau de a le detalia, pentru că acestea nu reprezintă principala preocupare a acestor rânduri.

Cei care sunt interesați de acest lucru au multe lucrări publicate și site-uri pe internet, care sunt bine documentate despre acest subiect. Nu este nici intenția noastră de a glorifica viața mareșalului Antonescu sau de a dosi unele aspecte neclare sau controversate ale vieții sale.

Ascensiunea la vârful statului român:

La 04 septembrie 1940 – 23 august 1944: este numit Prim Ministru,

în 16 septembrie 1940: este promovat la gradul de general locotenent

05 februarie 1941 (sau la 18 februarie, după Ioan I. Scafeș în ”Odessa, o victorie scump plătită”), conform decretului nr. 841, s’a autopromovat la gradul de general de armată.

22 iunie – 17 iulie 1941: Generalul Antonescu Grupului de Armate

06 august 1941: decorat de germani  cu Crucea Knight, cu Crucea Cavalerilor Crucii de Fier în rang de cavaler.

În total, 43 de persoane din armatele aliaților Germaniei naziste au primit Crucea Cavalerilor Crucii de Fier (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes ), cel mai mare premiu în armata Germaniei naziste din timpul celui de’al doilea război mondial.

Opt dintre acești oameni au fost, de asemenea, onorați cu un grad imediat superior, frunza de stejar la Crucea Cavalerilor (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes mit Eichenlaub), și un ofițer naval senior de flotă, amiralul Isoroku Yamamoto, i’a fost acordată în plus Crucea Cavalerului cu Frunze de Stejar și Săbii  (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes mit Eichenlaub und Schwertern).

Printre beneficiari erau optsprezece români, nouă italieni, opt maghiari, doi slovaci, doi japonezi, doi spanioli, doi finlandezi și unul belgian.

21 august 1941: s’a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a și a I-a.

22 august 1941: s’a autopromovat la gradul de Mareșal (decretele de decorare și de promovare au fost semnate de rege).

22 septembrie 1941 – 23 ianuarie 1942: Ministrul apărării

Ion Antonescu s’a născut la 2 iunie 1882 in Pitești într’o familie de militari. El a decis să urmeze aceeași carieră, de asemenea, și s’a alăturat în 1898 Școlii pentru copii ofițeri militari.

În 1902 a fost admis la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie,  absolvită în 1904, primul din clasa sa.

Tânarul locotenent a fost repartizat la Regimentul 1 din Roșiori. S’a distins în timpul Răscoalei 1907, atunci când, în fața unui mic detașament a blocat drumul în Galați și a convins în mod pașnic un grup mare de țărani, de a nu intra în oraș.

Despre acest episod există și o altă versiune controversată care vine, surprinzător din afara graniţelor României. Istoricul german Markus Bauer, specialist de prestigiu în cercetarea istoriei Europei Răsăritene şi în special a istoriei României.

Într’un articol publicat în limba engleză în revista ”History today”şi intitulat ”Răscoala: ulltima revoltă a țăranilor”, istoricul german îşi propune să discute evoluţia şi urmările ”ultimei răscoale ţărăneşti din Europa şi urmările acestei ”incredibile băi de sânge”.

Printre numeroasele informaţii prezentate regăsim una care răstoarnă complet concluziile Enciclopediei României, acreditând ideea că demersurile lui Ion Antonescu, în 1907, la Galaţi, numai paşnice n’au fost:

”Masacrul de la Galaţi. Fără să ezite, ofiţerul Antonescu a ordonat atunci foc. Din rândurile răsculaţilor au căzut 14 persoane, 7 au fost rănite grav, iar numeroase altele rănite mai uşor”.

Markus Bauer, este un autor și jurnalist născut în 1959 , în Saarland, a trăit după ce a studiat limba germană și istoria, și timp de cinci ani ca lector DAAD (Serviciul German de Schimburi Academice = Deutscher Akademischer Austausch Dienst) în România.

De atunci, istoria fascinantă a acestei țări a devenit adesea subiectul jurnalismului și publicismului său.

De asemenea, el scrie în mod regulat în ”Neue Zürcher Zeitung” subiecte culturale românești. O carte despre istoria culturala a țării Carpaților a fost publicat în 2009, sub titlul ”În România. Pe urmele unei familii europene”.

Cel mai stăruitor istoric gălăţean, profesorul Paul Păltânea este cel care ”dezleagă calul de la gard”:

”Au fost două momente distincte ale evenimentelor de la Galaţi. În prima fază, Ion Antonescu a reuşit să negocieze, pe 10 martie 1907, o pace de moment cu răsculaţii din Fileşti, iar în 11 martie a ordonat împuşcarea participanţilor la revolta mahalagiilor din Vadul Ungurului şi Lozoveni.”

Potrivit acestuia majoritatea locuitorilor din suburbiile (azi cartiere ale oraşului Galaţi) Lozoveni şi Vadul Ungurului se ocupau cu agricultura, iar o parte dintre ei erau cărăuşi. Lipsiţi de pământ, lozovenii munceau în arendă pe proprietatea lui A. Doiciu.

Cu câteva zile înainte de izbucnirea răscoalei, în scopul preîntâmpinării revoltei, prefectul şi aparatul poliţienesc au iniţiat o serie de măsuri pe care le considerau suficiente pentru a putea trimite rapoarte liniştitoare autorităţilor centrale. Astfel, au fost trimise în recunoaştere patrule de cavalerie şi pedestre.

La bariere şi în cele două cartiere mărginaşe se aflau agenţi ai poliţiei, gata să aducă la cunoştinţă eventualele mişcări. Cu toate acestea, circa 200 dintre locuitorii din Lozoveni şi Vadul Ungurului au pătruns pe strada Domnească şi au rupt cordoanele de sergenţi care voiau să le împiedice înaintarea.

La o mică distanţă de Prefectură i’a întâmpinat un detaşament de soldaţi din Regimentul 1 Roşiori sub conducerea sublocotenenţilor Livezeanu şi Ion Antonescu. Trupa era însoţită de procurorul Danielopol, care a făcut somaţiile de rigoare şi apoi s’a retras din faţa mulţimii, după care armata a deschis focul.

Nicolae Iorga:

”Galaţii s’au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri.”

Evenimentele sunt confirmate şi de ziarul ”Desrobirea”:

”În apropiere de Prefectură, pe Strada Domnească, poliţia a încercat să’i împrăştie pe manifestanţi făcându’i şi mai agresivi. Procurorul Danielopulo, însoţit de 12 roşiori comandaţi de sublocotenentul Ion Antonescu, după ce i’a somat pe demonstranţi să se retragă, a ordonat să se tragă…Au fost ucise 14 persoane. Imediat după încetarea focului, o mulţime de oameni, printre care erau şi elevi de liceu, s’au adunat la locul reprimării. Câţiva profesori de la Liceul ”Vasile Alecsandri” au aderat la campania din ţară în sprijinul răsculaţilor”, scria ziarul menţionat în ediţia din 14 martie 1907.

Există şi un aspect foarte interesant legat de reacţia marelui istoric Nicolae Iorga faţă de situaţia de la Galaţi, în relatarea aceluiaşi ziar:

”N. Iorga, invitat (…) să ţină o conferinţă la Galaţi în ziua de 11 martie, refuză, răspunzând: Galaţii s’au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri. Până nu voi afla că vinovaţii au intrat în temniţă, nu voi călca acolo. Restituiesc banii de drum”, consemnează ”Desrobirea”.

Există și o placă comemorativă într’un părculeț din Galați: 18 (!) victime ale Răscoalei de la 1907. Placa de marmură a fost distrusă, anonim, în 1990. În loc, cel mai de stânga partid posibil, Partidul Socialist al Muncii, a pus o placă… de metal.

Regimul comunist nu putea să scape ocazia pentru a’și construi un profit de imagine revoluționară, adăugând printre cei comemorați și nume care nu au fost țărani, ci muncitori în docuri…

Acestea fiind faptele, rămâne deschisă discuţia legată de numărul de victime, pe care istoricul gălăţean nu a reuşit să o descifreze.

Pentru această faptă, Prințul Ferdinand, care a fost inspectorul general al Cavaleriei, l’a felicitat. În 1908 a fost promovat la gradul de locotenent, iar prințul Ferdinand a vrut să’l ia ca ajutor al lui, dar pentru că nu a avut gradul necesar pentru poziția (căpitan minim) nu a fost avansat.

In 1911, el a fost admis în cadrul Academiei Militare, pe care a terminat’o în 1913, fiind promovat căpitan între timp. În al doilea război balcanic a servit ca șef al Biroului Operatii al Diviziei 1 Cavalerie. Apoi, între 1 noiembrie 1914 = 1 aprilie 1915 a fost repartizat la Școala de ofițeri de Cavalerie.

Intrarea românească în Primul Război Mondial l’a găsit la Biroul Operativ al Armatei de Nord, comandata de general locotenent Constantin Prezan. În conformitate cu memoriile generalului Radu Rosetti, cei doi bărbați au format o echipă perfectă. Rezultatele bune ale Armatei de Nord, singura care s’a retras într’un mod organizat și ordonat din Transilvania, a dus la numirea generalului Prezan în calitatea de comandant al Armatei 1 și a Grupului de Apărare a Dunării (fosta Armata a 3-a), la 17 noiembrie 1916, maiorul Antonescu (fusese promovat la începutul lunii) vine cu el ca șef al Biroului său de operațiuni.

Chiar dacă a pierdut lupta de la Neajlov și cu ea capitala, generalul Prezan a fost numit șef al Statului Major General, la 17 decembrie 1916, iar maiorul Ion Antonescu a devenit șef al Biroului Operații al Statului Major General, înlocuindu’l pe lt. colonel Radu Rosetti. Astfel, el putea juca un rol important în victoriile din vara anului 1917, ocuparea Basarabiei și reintrarea în război în noiembrie 1918.

În 1919, echipa Prezan-Antonescu a coordonat înfrângerea Armatei Roșii din Ungaria, care s’a încheiat cu operațiunea de ocuparea a Budapestei de către trupele române.

Această acțiune a proaspăt lt. Colonelului Ion Antonescu a dus la acordarea celei mai înalte distincții militare românești: Mihai Viteazul clasa a treia de comandă, la 31 decembrie 1919.

După război, colonelul Ion Antonescu (fusese promovat din nou în 1920) a făcut parte din delegația română la Conferința de Pace de la Paris, precum și a delegației care a negociat alianța cu Polonia. El a fost apoi numit comandant al Școlii speciale de Infanterie și Cavalerie de la Sibiu, unde a avut un accident de echitație, care l’au ținut în pat timp de 6 luni.

În perioada 1 august – 31 decembrie 1923 a fost numit atașat militar la Paris și apoi, între 1 ianuarie 1924 = 14 iulie 1926 la Londra. Când s’a întors acasă i’a fost dată comanda Regimentuluial 9 Principesa Elena de Roșiori de la Giurgiu, iar in 1927 a preluat Academia Militară.

În 1931 a fost promovat la gradul de general de brigadă. La 1 iulie 1933 a primit comanda Diviziei 3 Infanterie, care avea sediul în orașul său natal din Pitești. Regele Carol al II-lea a insistat să ia poziția de Șef al Statului Major General și a acceptat în cele din urmă la 1 decembrie 1933. La numirea sa, el a obținut de la rege făgăduința să’i dea libertate deplină în reorganizarea armatei, dar relațiile între cei doi s’au deteriorat și Antonescu a demisionat la 11 decembrie 1934, când a revenit la Pitești la Divizia 3 Infanterie, pe care a comandat’o până în 1937.

A fost promovat la gradul de general, la 25 decembrie 1937, iar trei zile mai târziu a fost numit ministru al Apărării. A intrat din nou într’un conflict cu regele și anturajul său și a trebuit să demisioneze la 30 martie 1938 intrând în dizgrație. Antonescu a fost ”exilat” la comanda Corpului Teritorial al 4-lea și în 1940 a fost pus sub arest la domiciliu în Mănăstirea Bistrița.

Ca urmare a pierderilor teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea a fost într’o situație foarte dificilă. La 5 septembrie, regele l’a numit prim-ministru pe generalul Antonescu și i’a oferit puteri depline pentru a conduce statul. A doua zi, Carol a abdicat în favoarea fiului său, Mihai I și a plecat din țară. Ion Antonescu a format un guvern cu Garda de Fier (aka Legiunea Arhanghelul Mihail). România a devenit ”stat național-legionar”. Cu toate acestea el a păstrat ministerele-cheie pentru bărbații în care putea avea încredere.

În armata a retras 80 de ofiteri superiori, considerați oameni ai fostului regim sau incompetenți. Alți 84 i’au urmat curând. El a început, de asemenea, o reorganizare a armatei. Locotenent-generalul Ion Antonescu (fusese promovat la 16 septembrie) a adoptat o atitudine din ce în ce mai dură față de propaganda legionară din armată, cât și interzicerea implicării în politică a ofițerilor și subofițerilor.

Generalul a continuat politica pro-germană deschisă inițiată de Carol al II-lea în mai 1940. El a reînnoit invitația pentru o misiune militară germană, care a început să sosească la 12 octombrie. Acesta a fost primul pas făcut către alianța cu Germania nazistă, România aderă la Pactul Tripartit la 23 noiembrie.

Coabitarea dintre Antonescu și Garda de Fier s’a dovedit a fi de scurtă durată. Cu sprijinul armatei și aprobarea tacită a lui Hitler a profitat de Rebeliunea Legionară din data de 21 – 23 ianuarie 1941 și i’a îndepărtat de la putere, lichidând mișcarea.

A făcut un nou guvern, care a fost constituit în principal din ofițeri, a militarizat fabricile mari, căile ferate, aerodromurile și porturile și încet a început să mobilizeze armata, prevăzând o viitoare confruntare cu Uniunea Sovietică.

Pe 6 iunie 1941, generalul Antonescu a avut o nouă întâlnire cu Hitler și a fost anunțat despre Planul Barbarossa. Generalul a oferit sprijinul armatei române și și’a exprimat dorința de a susține din nou Basarabia și Bucovina de Nord. A decis să creeze Grupul de Armate din Moldova, care a fost format din armatele germane 3, 4 și 11 din Romania. Grupul urma să fie desființat odată ce trupele ajungeau la râul Nistru.

ORDINUL DE ZI către armată dat de către Generalul Ion Antonescu,

Conducătorul Statului Român

OSTAȘI,
V’am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință; să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.

OSTAȘI,
Vă ordon: treceți Prutul!
Sdrobiți vrăjmașii din răsărit și miazănoapte. Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.

OSTAȘI,
Plecați azi pe drumul biruințelor lui Ștefan cel Mare ca să cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii noștri cu lupta lor.
Înainte. Fiți mândri că veacurile ne’au lăsat aci strajă dreptății și zid de cetate creștină. Fiți vrednici de trecutul romănesc.

OSTASI,
Veți lupta cot la cot, suflet de suflet, lânga cea mai puternică și glorioasă armată a lumii. Îndrăzniți să vă măsurați vitejia și să vă dovediți mândria, camarazilor noștri. Ei luptă pe pamântul moldovean, pentru granițele noastre și pentru dreptatea lumii. Fiți vrednici de cinstea pe care v’au făcut’o istoria, Armata Marelui Reich și neîntrecutul ei comandant, Adolf Hitler.

OSTASI,
Înainte. Să luptați pentru gloria Neamului. Să muriți pentru vatra părinților și a copiilor voștri. Să cinstiți prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Voda și a lui Ștefan cel Mare, a martirilor și eroilor căzuți în pământul veșniciei noastre cu gândul țintă la Dumnezeu.
Să luptați pentru desrobirea fraților noștri, a Basarabiei și Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieții și a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori.
Să luptați pentru a ne răzbuna umilirea și nedreptatea. V’o cere Neamul, Regele și Generalul Vostru.

OSTAȘI,
Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!

Comandant de capetenie al Armatei:
GENERAL ANTONESCU
22 iunie 1941”

Decizia de a invada Uniunea Sovietică a fost luată de generalul Ion Antonescu, fără a consulta pe nimeni.

Regele Mihai I, de exemplu, a aflat despre ea abia la 22 iunie. Cu toate acestea, el a avut sprijinul opiniei publice și a majorității fostelor partide politice, cu excepția micului Partidului Comunist Român.

După ce Bucovina de Nord și Basarabia au fost preluate, la 17 iulie 1941, armata română a 11-a și germană a 3-a au forțat Grupul de Armate Nistru, după care a fost desființat. Antonescu a fost lăsat doar cu Armata a 4-a și Corpul 2 sub comanda sa directă, cu care a terminat de curățat sudul Basarabiei până la 26 iulie.

Pentru recuperarea teritoriilor pierdute cu un an înainte către URSS. a fost promovat la rangul de mareșal și a fost decorat cu ordinul Mihai Viteazul clasele 1 și 2 si și Crucea de Fier a Cavalerilor.

A fost la înălțime. Dar continuarea războiului dincolo de frontiere, nu a fost foarte bine primită de opinia publică și de partidele politice. Justificarea lui a fost că războiul trebuie să fie efectuat până când inamicul este învins. De fapt, același lucru a fost realizat de către armata română după 23 august 1944, dar împotriva Germaniei. În același timp, atrocitățile comise de unele elemente ale armatei, în interiorul teritoriilor reocupate, aruncă o umbră întunecată asupra realizărilor sale.

A avut sub comanda sa numai Armata 4, care a fost implicată în asediul Odessei și el s’a implicat direct în operațiuni și a înlocuit mai mulți comandanți, care a crezut că s’au dovedit incompetenți. A intrat, împreună cu generalul Ioanițiu, șeful Statului Major General, într’un conflict cu lt. generalul Nicolae Ciupercă, comandant al Armatei a 4, privind strategia pentru asaltul final asupra orașului.

În cele din urmă l’a înlocuit și retras. Acesta a fost primul său conflict cu un important general al armatei române. După căderea Odessei, el a adus acasă majoritatea Armatei a 4-a și, ducând la creșterea moralului populației cu această ocazie, el a organizat un referendum, pe care l’a câștigat.

A acceptat să preia administrarea teritoriului dintre Nistru și Bug, denumit generic Trans-Nistria, menționând, totuși, lui Hitler că el a refuzat orice compensație în Est pentru Transilvania de Nord-Vest. De fapt, subiectul Transilvaniei era un subiect obișnuit în discuțiile sale cu cancelarul german, Antonescu nu’și ascundea dorința lui de a recupera acest teritoriu. A ordonat chiar crearea unor planuri pentru o invazie viitoare, cu numele de cod Ipoteză U.

Din toamna anului 1941 a început deportarea populației evreiești rămase în Basarabia și Bucovina, care au scăpat de masacrele trupelor germane și române sau care nu s’au refugiat împreună cu Armata Roșie. Peste 110.033 de persoane au fost luate forțat la est de Nistru. Din cauza condițiilor precare în care au fost transportate și apoi s’au stabilit acolo sau a execuțiilor, 59.392 dintre ei au murit până în 1943.

Evreii din Odessa au fost, de asemenea, evacuați și, în urma exploziei sediului dintr’un oraș din România, Antonescu a ordonat represalii foarte dure, victimele fiind în marea lor majoritate evrei. În 1942 a deportat 24.617 țigani în Trans-Nistria, dintre care doar aproximativ jumătate au supraviețuit și au reușit să se întoarcă în România în 1944.

Către evreii din Vechiul Regat el nu a luat măsuri dure. Nu a aprobat deportarea lor în lagărele de exterminare din Polonia. Decizia a fost luată în septembrie 1942 două luni înainte de ofensiva sovietică de la Stalingrad și a dezastrului care a urmat.

Se pare că intervenția Reginei mamă, a membrilor clerului și a unor lideri importanți ai partidelor politice, precum și avertismentul Statelor Unite cu privire la tratamentul evreilor, l’au convins să nu ia această decizie regretabilă.

În ianuarie 1942, cu toate acestea, a existat un alt conflict cu un general român important: Iosif Iacobici, șeful Statului Major General. El s’a opus intenției mareșalului de a trimite cât mai multe divizii posibile, în față, și dorea să limiteze numărul acestora în funcție de posibiliățile de dotare corespunzătoare. A fost, de asemenea, înlocuit și retras.

După dezastrul de la Stalingrad, mareșalul Antonescu a protestat împotriva abuzurilor comandamentului german în timpul luptei, amenințând că va retrage trupele române de pe front. România, apoi a început să primească mult mai mult armament modern din Germania, care a fost necesar pentru a reutila diviziile din Kuban și Crimeea și ca să’i reorganizeze pe cei care au fost aduși înapoi acasă.

Relațiile economice cu Reich-ul au fost, în general, caracterizate printr’o atitudine rigidă din partea sa, încercând cât mai mult posibil pentru a apăra interesele românești. Hitler i’a reproșat de mai multe ori ”avariția” și ”negocierea” sa pro-românească.

A fost un miracol economic unic printre țările beligerante: rezervele de aur s’au dublat și nivelul de trai a crescut. Este meritul combinației de dârzenie și abilitate a Mareșalului cu geniul economic al lui Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai străluciți intelectuali pe care i’a dat această țară.

Filosof, sociolog, om de litere, profesor de Etică și teolog, Mircea Vulcănescu a fost și un economist redutabil. A lucrat ca subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor, între 27 ianuarie 1941 și 23 august 1944, în guvernarea Antonescu.

Pentru performanța de a scoate România din război mai bogată decât intrase, a fost condamnat și a murit în pușcăriile comuniste, lăsând celebrul său testament:

”Să nu ne răzbunați !”

Grație inteligenței sale, sprijinită de combinația de dârzenie și abilitate cu care Mareșalul a manevrat în relațiile cu Hitler, a reușit performanța uluitoare de a face din România o țară mai prosperă decât era la începutul războiului.

O țară care și’a dublat rezervele de aur (lucru nereușit de nici un alt stat beligerant), care a reușit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o țară în care nu doar hrana a fost din abundență, dar în care a crescut și consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupația sovietică.

Cum a fost posibilă o asemenea performanță, unică printre statele beligerante, explică amănunțit Mircea Vulcănescu însuși în procesul celui de’al doilea lot al foștilor membri ai Guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de ”hitlerism” și de ”declararea și continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.
Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în fața Curții de Apel București, Secția a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepțional.

Aici se găsesc explicațiile Miracolului Economic al României, pe timp de război și sub ocupația germană de facto.

”Statul sunt eu!”

Primul detaliu lămuritor este organizarea Guvernului, condus cu mână forte de Mareșalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor Cabinetului trebuind să fie experți care să propună măsuri. Deciziile și răspunderile și le asuma exclusiv Antonescu.

Iată ce spune Mareșalul într’o ședință de Consiliu din 1941:

”Când veți fi chemați să răspundeți de ceea ce ați făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dvs. toți. De aceea pretind să știu tot ce faceți în sectoarele dvs. de activitate. Pentru că numai eu guvernez în țara asta.”

Pentru ca în ședința din 12 septembrie 1941, să repete:

”Politică face Mareșalul!”

Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care știa să asculte:

”Îndrăznind să’l întrerup, într’un Consiliu de Miniștri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, mi’am atras din partea lui replica aspră:

**Când te’ai născut dumneata, ca să îndrăznești să tai cuvântul din gura mareșalului Antonescu?** Ceea ce remarc că, în speță, era just. Faptul nu m’a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s’a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”

Rezultatele economice excepționale ale României se datorează și unei grile de principii de colaborare cu Germania aplicate cu strășnicie.

Iată care erau principiile colaborării industriale:

1.”Nu se colaborează decât în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor românești nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debușeurilor.”

2. ”Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei românești: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialiști, licențe, brevete), finanțare sau comenzi – pe care industria românească nu și le poate procura din interior.”

3. ”Și numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi.”

4. ”Nu se alienează fondul bogățiilor românești, în sensul că nu se cedează majoritatea acțiunilor întreprinderii.”

5. ”Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile românești.”

Iată și principiile colaborării economice:

1. ”Nu se exportă nimic în Germania decât după ce se rezervă cantitățile necesare consumului intern și după ce se rezervă și cantitățile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare țării, pe care aceasta nu și le poate procura din Germania.”

2. ”Schimburile se fac în mod echilibrat, la prețuri fixe; fiecare spor de preț dintr’o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depășiri momentane într’un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual.”

3. ”În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieței și investițiilor statului; unelte agricole, mașini, piese de schimb, dar și rente, averi mobiliare și răscumpărări de datorii externe.”

4. ”Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament.”

5. ”Efortul net de finanțare, făcut din interior pentru aceste schimburi se acoperă cu aur și devize libere.”

Drept urmare, România este secătuită. Dimpotrivă,  tot Germania a fost scoasă datoare.

Exporturile sunt mult mai mici decât înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100 și 300.000 de vagoane de grâne anual, ”în patru ani (1941 – 1944), România exportă în total 85.000 de vagoane (…) Pentru a ne da seama de situație, ajuge să spunem că după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaților, oficial 63.000 de vagoane cereale”, arată Vulcănescu.

Începuse ”frăția” cu URSS.

Exporturile de lemn în Germania sunt nici 10% din cele interbelice. La fel se întâmplă și pentru produsele alimentare, trebuia să alimenteze mașina de război germană, exporturile au scăzut, de la 7 milioane de tone în 1936, la o medie anuală de 3 milioane. De notat, consumul intern crește de la 1,7 la 2,5 milioane tone anual.

În schimb, cresc importurile, care permit economiei românești să funcționeze. Cu excepția produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la țesături și pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.

Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elvețiene se înregistrează creșteri de prețuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.

Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condițiile acestui flagrant dezechilibru între importuri și exporturi, să iasă cu balanța financiară dreaptă. Cheia a reprezentat’o jocul prețurilor: prețurile medii ale produselor românești exportate au crescut de cca. 5 ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, prețurile produselor metalurgice și materiilor prime (baza importurilor) abia s’au dublat față de 1938.

Acesteia i s’a adăugat și jocul decontărilor și al sistemului de cliring (troc) care opera în paralel între cele două țări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.

Cum a fost pregătit Momentul Ardeal

În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reușit să’și răscumpere creanțe din străinătate și să’și procure, tot din străinătate, aur și devize convertibile în aur de cca. 11 vagoane (din care 8 ½ din Germania).

Ca urmare, stocul de aur al BNR s’a dublat, de la 13 ½ la 24 ½ vagoane.

”Este o situație unică, nemaiîntâlnită în nici o altă țară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să’și acopere nevoile decât cedând din aurul și portofoliile străine pe care le poseda în alte țări, rămânând și îndatorată”, a arătat Vulcănescu în fața instanței.

Ca urmare a acestei realități, prin rezervele acumulate, prin cantitățile importate de armament german importate și netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaților pentru războiul dus în Vest, după 23 august.

Într’un raport realizat de Institutul Românesc de Conjunctură, condus de comuniști, printre care Lucrețiu Pătrășcanu, se arată:

”Convențiile economice, aparent defavorabile, au jucat în realitate, în favoarea României.”

Însuși Hitler i’a reproșat asta lui Antonescu la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944):

”Contribuția economică a României către Axă a fost meschină.”

În raportul unei Legații neutre (neprecizată), interceptat de serviciile secrete românești și citat în instanță, se spune:

”Ceea ce România a izbutit să obțină de la nemți în cursul negocierilor economice cu Germania ține de domeniul miracolului.”

Antonescu dorea ca, după înfrângerea Germaniei, România să fie pregătită de un nou război, cel al eliberării Ardealului. Iată ce declară generalul Sănătescu, premier din 23 august și șeful Statului Mahor în timpul războiului împotriva Germaniei din 1944- 1945:

”Campania împotriva nemților și ungurilor a putut să fie dusă de țara noastră cu materialul de război ce ne’a rămas de la predecesorii noștri (…) După 23 august, țara nu a fost în stare să creeze, nici să procure nici un fel de armament și chiar din cel existent am fost nevoiți să dăm o bună parte.”

În stenograma ședinței Consiliului din 25 iulie 1942, ministrul de Externe Mihai Antonescu arată ce răspuns a fost împuternicit să’i dea lui Martin Luther, reprezentantul diplomației germane, la oferta unor compensații teritoriale în Răsărit.

”Așezat de veacuri în Carpați, poporul român nu e un popor de stepă și leagănul neamului nostru nu poate fi un obiect de schimb. Nici Mihai Antonescu, nici în trecut și nici azi, și nici Mareșalul n’au renunțat la Ardealul de Nord. Aceasta constituie o poziție ireductibilă.”

”Să nu ne răzbunați!”

Mircea Vulcănescu fusese condamnat pe 9 octombrie 1946, în primă instanță, la opt ani temniță grea.

Excepționala sa pledoarie se dovedește inutilă, iar în ianuarie 1948, Curtea de Apel menține pedeapsa. Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian sau Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniță, ca urmare a trei legi (312/1945, 455/1946 și 29/1947) venite sub presiunea comuniștilor, și cărora le’a căzut victimă toată floarea intelectualității românești.

Devine deținutul K9320 de la Aiud, ”Pușcăria Intelectualilor”. Acolo avea să moară la numai 48 de ani, după o trecere pe la Jilava care îi va fi fatală. În poză, Mircea Vulcănescu și soția sa Margarita:

În 1943 Ion Antonescu a început să se gândească să renunțe la război și a permis ministrului de externe Mihai Antonescu, de a stabili contacte cu reprezentanții aliaților din Berna, Istanbul, Madrid și, în sfârșit, la Stockholm.

Întâlnirile și memoriile au fost îndreptate în principal spre reprezentanții britanici și americani, care le permiteau să înțeleagă că România ar trebui să se alieze în principal cu Uniunea Sovietică. Astfel, discuțiile au început în aprilie 1944 la Stockholm, dar nu au avansat prea mult, pentru că Mareșalul a refuzat să renunțe la Bucovina de Nord și Basarabia.

Din primăvara anului 1944, când frontul a atins și chiar a trecut granițele României, el a început să se implice activ în operațiunile militare, dar nu a reușit să’l convingă pe Hitler să’și retragă Armata a 17-a (care conținea 7 divizii de luptă întărite din Romania) din Crimeea, în timp ce era încă timp să o evacueze într’un mod organizat și fără pierderi inutile.

După ofensiva sovietică care a început la 20 august 1944, realizând că dezastrul era aproape, el a mers pe front la armata a 4-a la generalul Avramescu, care dorea retragerea trupelor de sub comanda sa pe linia fortificată Adjud – Focșani – Nămoloasa – Galați, a intrat în conflict cu mareșalul Ion Antonescu.

Apoi, el a mers la punctul de comandă al Grupului de Armate Ucraina de Sud. La 21 august a fost din nou pe frontul de la Armata a 4-a. Același lucru pe 22 august, când a preluat comanda directă asupra trupelor române și a dispus retragerea generală pe linia fortificată Adjud-Focșani-Nămoloasa-Galați.  Ca urmare, generalul Avramescu a fost înlocuit la 23 august 1944 cu generalul Ilie Șteflea, un apropiat al mareșalului, după care a revenit seara la București și intenționa să meargă, pe 24 august, la Focșani, unde a planificat să’și mute sediul său general, și de a părăsi guvernul lui Mihai Antonescu.

Dar la 23 august, după-amiază, el a fost chemat la Palatul Regal, unde Regele Mihai I i’a cerut să semneze imediat armistițiul cu Aliații. Ca urmare a refuzului său, regele a ordonat arestarea lui și a lui Mihai Antonescu și a altor apropiați ai săi. După o scurtă detenție în Palatul lui în condiții de siguranță, Mareșalul a fost dat de către lt. general Sănătescu, noul prim-ministru, comuniștilor, care l’au închis într’o casă din cartierul Vatra Luminoasă din București.

Mai târziu a fost dat sovieticilor, la data de 1 septembrie și transportat undeva în apropierea Moscovei, unde a fost ținut într’un fost castel și tratat foarte bine. Se pare că a încercat să se sinucidă, dar nu a reușit.

În mai 1946  s’a întors în România pentru a fi judecat de către așa-numitele Tribunale ale Poporului. În urma unui proces simulat, la 17 mai 1946, a fost condamnat la șase pedepse cu moartea, și două pedepse cu închisoarea pe viață, 80 de ani de închisoare și 140 de ani de degradare civică.

Execuția, foto: presalibera.net

Execuția a avut loc la 1 iunie anul 1946 la 18:03, în penitenciarul Jilava. Mareșalul Antonescu a cerut să fie împușcat de armată, dar a fost refuzat, iar plutonul de execuție a fost format din 12 gardieni.

În momentul salvei, el a salutat și apoi a căzut jos. S’a ridicat pe brațul drept și a spus că nu e mort și că aceștia ar trebui să tragă din nou. Șeful gardienilor l’a împușcat în cap cu revolverul, dar doctorul nu a confirmat moartea, așa că o altă lovitură în piept a fost necesară. În ciuda acestor măsuri, Antonescu și generalul Vasiliu mai prezentau semne de viață. Șeful gardienilor a luat apoi o pușcă și a tras trei gloanțe în mai multe locuri ale corpului său.

Abia atunci a confirmat doctorul moartea sa. Pentru generalul Vasiliu, alte trei focuri în cap au fost necesare ca să’l omoare.  Doctorul a constatat decesul mareșalului în jurul orei 8:15. Faptele petrecute în acest timp au fost prezentate într’un proces verbal, întocmit de Comisia constituită de Parchetul Tribunalului Ilfov, precum și înregistrate de câteva camere de luat vederi.

Filmele se află la Ministerul Justiției.

Locul de veci al mareșalului Ion Antonescu a rămas secret. Se încerca prin ascunderea locației acestuia să se evite transformarea mormântului într’un loc de pelerinaj.

”Scumpa mea Rica,

Am stat cu capul sus și fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau și’n fața Justiției Supreme. Așa să stai și tu!

Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I’am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet la viaţa noastră, făra a’i cere nimic. Nu’i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa.

Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, maria antonescutoata viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălţătoare. Împrejurările şi oamenii nu ne’au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să’l facem ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel. «Am fost un învins», au fost şi alţii…, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i’a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi. Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare. Ultima mea dorinţă e să trăieşti. Retrage’te într’o mănăstire.

Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pâine care azi nu o mai poţi plăti. Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi’au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu care am copilărit şi cu care am cunoscut şi durerile şi lipsurile. Împrejurările ne’au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu’i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie şi ultimul tău locaş. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată. Te strâng în braţele mele cu căldură.

Te îmbrăţisez cu dragoste. Nici o lacrimă!

Ion.”

Soţia sa Maria (Rica) a ajuns a doua personalitate feminină a ţării, după regina-mamă Elena. Ea nu s’a implicat niciodată în problemele soţului, pe care l’a susţinut doar moral. După ce a fost arestată  a fost trimisă în capitala sovietică odată cu el, fiind închisă în celula alăturată, fără ca Antonescu să știe că soția lui era acolo.

A aflat aceasta abia la întoarcerea sa în România, în 1946. În timpul procesului soțului ei, Maria a fost internată în închisoarea militară de la Malmaison. Slăbită, deprimată, bolnavă, i se permite internarea în clinica profesorului Gh. Lupu de pe șoseaua Colentina. După externare i se stabilește domiciliu obligatoriu în casa mamei sale. Rămasă fără niciun venit, trăia mai mult din mila rudelor și vecinilor. Dar ”hărțuiala” la care o supuneau autoritățile statului stalinist era departe de a înceta.

În 1950 este iar arestată și încarcerată, până în 1955, când este deportată în Bărăgan, la Lătești, lângă Fetești. Foarte bolnavă de inimă, este internată în spitale în 1958 și 1959. În 1964, după ce suferise două infarcturi este internată la Spitalul Colțea, unde este îngrijită de un vechi prieten, profesorul Basil Teodorescu.

Al treilea infarct – petrecut la 18 septembrie 1964 – îi este fatal. Este înmormântată în cimitirul Eroilor. Unii autori susțin că ea se odihnește în cavoul familiei, dar alții afirmă că mareșalul nu ar fi avut asemenea preocupare în timpul vieții, astfel că locul de veci ar aparține, de fost, generalului Mărculescu, rudă cu Ion Antonescu.

Figura mareșalului Antonescu va rămâne un subiect de controversă pentru totdeauna în societatea românească. Este greu de judecat ceva ce s’a întâmplat în vremuri tulburi, acum 70 de ani. Istoria lui ”ce’ar fi fost dacă” este seducătoare și naște numeroase patimi în inimile susținătorilor săi care merg până la tatuarea amitirii sale pe corpul lor:

…dar și comentarii răutăcioase printre adversarii săi declarați și foarte înverșunați.

Revenind la Antonescu, faptele și deciziile sale precum și personalitatea sa au fost întoarse pe toate fețele de istorici. De explicat putin contextul.

Maresalul Ion Antonescu a fost numit președinte al Consiliului de Ministri chiar de catre Carol al II-lea, cel mai mare adversar al său. Numirea s’a facut pe fondul pierderilor teritoriale din ’40, iar Antonescu l’a forțat pe Carol al II-lea să abdice în favoarea principelui moștenitor, Mihai.

Dar, în toată aceasta vâltoare nebună de evenimente, mareșalul Antonescu a comis cinci greșeli în opinia istoricului Alex Mihai Stoenescu și care au fost consemnate în volumul 3 din Istoria loviturilor de stat din Romania.

Greșeala numărul 1: Modul în care a fost gestionată problema evreilor

Alexandru Șafran a fost rabinul sef al Cultului Mozaic din Romania și senator al Parlamentului român în anul 1940. Wilhelm Filderman a fost presedintele Uniunii Evreilor Romani (1923 – 1948) și un om politic român de origine evreiasca. Cei doi, împreună cu mareșalul Antonescu, au făcut o întelegere pentru salvarea evreilor din Romania.

Evreii urmau să fie transferați în Palestina.

Motivația lui Antonescu era aceea că voia să trimită din țară și evrei români pentru a rezolva ”chestiunea evreiască”.

S’a lovit însă de rezistența Angliei și a SUA așa că s’a trezit peste noapte cu 400.000 de evrei blocați în țară. Mulți dintre ei aveau cetățenia ridicată prin legile rasiale emise de guvernul Goga-Cuza.

În urma alegerilor din 20 decembrie 1937, Regele Carol al II-lea hotărâse să cheme la guvernare extrema dreapta reprezentata de Partidul Național Creștin pentru a contrabalansa popularitatea Mișcării Legionare.

Numai că PNC obținuse undeva în jurul a 9% și nu avea un suport politic puternic, iar guvernarea începuse catastrofal. Ziarele ”Adevărul” și ”Dimineața”, suspectate că erau pro-evreiești au fost suprimate, iar populația evreiască era atât de înspăimântată încât își retragea tot capitalul din bănci. Astfel că, la 18 ianuarie 1938, guvernarea Goga – Cuza a emis Decretul Lege nr. 169 prin care se stipula revizuirea de încetățenire a populației evreiești din România.

Antonescu și’a asumat în fața lui Hitler responsabilitatea evreilor și i’a izolat în interiorul societății. I’a pus sa lucreze în folosul comunității în schimbul garanției că nu vor fi înrolați în armată. Dar Antonescu a urmărit sa’i alunge din țară pe evreii comuniști, făcând o distincție clară între evreii pământeni și evreii din Basarabia și Bucovina.

Wilhelm Filderman a închis și el ochii și a acceptat că evreii care au colaborat cu comuniștii ar trebui să primească ceea ce merită și nu s’a amestecat prea tare peste planurile lui Antonescu. Dar declararea mareșalului că toți evreii din Basarabia și Bucovina sunt comuniști a fost terenul fertil în care au însămânțat abuzurile armatei.

În octombrie 1941, din 1500 de evrei deportați în Chișinău, 500 au fost omorâți. Evreii au fost executați la ordinul locotenentului Roșca. Comunitatea evreiască din Chișinău a reușit să ia legatura printr’o diversiune, cu Filderman și cu Șafran. Ambii i’au comunicat lui Antonescu cele întâmplate și, la intervenția Reginei, mareșalul a înființat la 11 decembrie o Comisie care să analizeze cele întâmplate.

Raportul întocmit de Comisie relevă că Antonescu nu era la curent de cele întâmplate, însă faptul că a declarat ca Basarabia și Bucovina sunt niște guvernăminte a fost baza legală care a stat la comiterea acestor abuzuri. Legat de pogromul de la Iași, Antonescu nu a avut nicio legatură cu organizarea lui și există argumente care demonstrează că el l’a oprit.

Dacă ar fi urmărit vreo răzbunare a românilor afectați de suportul acordat de evreii din Basarabia în ocuparea de către sovietici a acestei regiuni românești în 1940, cine îl mai poate condamna că el ar fi putut să fie îndreptățit ca să procedeze astfel?

În cazul violențelor colective, stabilirea responsabilităților este foarte dificilă. De altfel, este mai probabil ca o izbucnire să se producă atunci când există perspectiva impunității. Oameni, de multe ori cu motivații diferite, participă la un act violent colectiv când agresiunea pare permisă sau legitimă și când este puțin probabil să existe consecințe punitive. Din nefericire, s’a întâmplat des ca agresorii să fi fost îndreptățiți în speranța lor, pentru că justiția a putut trage la răspundere doar o parte dintre vinovați. Sau pe nici unul.

Lipsa voinței politice, a priceperii judiciare, a instrumentelor legale necesare sau a presiunii sociale pro-justiție lucrează în favoarea impunității. În plus, situațiile în care se desfășoară violența colectivă sunt foarte complicate și decelarea ulterioară a responsabilităților este anevoioasă, uneori imposibilă. Agresorii – care în cazul crimelor motivate ideologic pot să nu aibă o legătură directă cu victimele, deci nu sunt ușor de identificat – știu acest lucru și profită.

Se cunosc puține despre efortul retributiv al României postbelice de a aduce în fața justiției criminalii de război. Mai bine cunoscute sunt campaniile de represiune politică ale statului comunist care, adesea, sunt confundate cu demersurile juridice împotriva celor care au omorât civili în timpul celui de’al doilea război mondial sau au comis crime și abuzuri care au încălcat drepturile omului și legislația internațională.

Într’o perspectivă rudimentară, justiția retributivă este inclusă tale quale în categoria represiunii politice. Desigur, distincția nu este foarte clară în contextul totalitar și trebuie judecat de la caz la caz. Dar nici soluția de a include indistinctiv măsurile luate împotriva criminalilor de război în categoria represiunii politice, ideologice, nu este acceptabilă moral și științific.

Multă vreme s’a crezut că nimeni nu a fost pedepsit în justiție pentru pogromul de la Dorohoi. Dosarul anchetei s’a concentrat asupra faptelor a doi militari – maiorul Gheorghe Butnărescu din Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi și Paul Coadă, locotenent în Regimentul 3 Grăniceri, și a doi civili – frații Ion și Petru Pomârleanu.

De la prima vedere, este evident că nu doar câteva persoane pot fi socotite responsabile pentru extraordinara izbucnire de violență din Dorohoi, dar atât au fost în stare să afle autoritățile comuniste. Acest lucru ne duce la discuția de mai sus, despre dificultatea investigării episoadelor de violență colectivă, mai ales în cazurile în care statul nu are voință și interes să se implice.

Pentru istorici, dosarul are importanță nu atât prin modul în care justiția comunistă a încercat să găsească vinovați, ci prin documentele pe care le pune la dispoziție. În cadrul anchetei, au fost adunate zeci de mărturii ale evreilor și militarilor care au trăit evenimentele.

Cu ajutorul lor, putem reconstitui în detaliu câteva episoade ale pogromului și, pe ansamblu, putem evalua mai precis ce s’a întâmplat în Dorohoi în ziua tragediei. Contează și că au devenit accesibile documentele din Arhivele Militare de la Pitești, care ne ajută să punem pogromul în contextul tensionat al retragerii unităților armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei.

Despre istoricul Adrian Cioflâncă, coordonatorul sitului pogromuldelaiasi.ro, și autorul filmelor mai sus prezentate,  Victor Roncea în articolul ”Adrian Cioflânca, academician sau cacademician?”, îi dezvăluie identități pe care și le arogă fraudulos. Astfel la o scrisoare trimisă către Academia Română, aceasta îi răspunde:

”Stimate Domnule Victor Roncea,
Dl. Adrian Cioflânca nu este membru al Academiei Române, nici corespondent, nici titular și nici de onoare. Este cercetător la Institutul de istorie al Academiei Române din Iași.”

În urma acestor dezvăluiri, și asupra materialelor prezentate mai sus tronează neîncrederea asupra conținutului.

Citiți și: ATROCITĂȚILE EVREILOR ÎMPOTRIVA NEAMULUI ROMÂNESC, UN VERITABIL GENOCID

Greșeala numarul 2: Declararea Basarabiei și a Bucovinei drept guvernăminte

Este una dintre marile enigme ale celui de-Al Doilea Razboi Mondial, decizia lui Antonescu de a declara guvernăminte două provincii istorice ale României după ce au fost eliberate de armata română. În loc sa revină în administrația României Mari, Basarabia a fost condusă de un guvernator, funcție care nu a existat niciodată în administrația românească. Antonescu considera că în Basarabia și Bucovina, ”exercita o suveranitate de ocupant, și nu de stat suveran”.

Practic Antonescu a declarat că Basarabia este teritoriu străin ocupat de armata română. Argumentul era acela că li se puteau aplica evreilor legile internaționale și nu cele ale statului român. După cum constatăm, azi comunitatea evreiască nu’l acuză de eludarea legilor interne, ci de tratamentul asupra vieților lor, iar nouă ne rămâne gustul amar că aceste teritorii în final tot nu au rămas în hotarele noastre.

Politica sa criticată chiar de contemporanii săi, sau chiar de cei din subordine, unii dintre ei putând fi ei la conducerea armatei într’un cu totul alt curs al istoriei, iar dacă direcția ar fi fost corectată o suită de acuzații post-belice aduse României, ar fi fost evitate cu siguranță. Cert este că a scăpat din vedere că de cele mai multe ori notele de plată nu vin decât ulterior deciziilor luate pe genunchi…

Greșeala numărul 3: Cedarea suveranității României

România a intrat în război cu sintagma ”aliat al Germaniei naziste”, dar angajarea în război s’a făcut în numele lui Antonescu, neexistând vreun tratat în acest sens. Soarta României era, practic, în mâinile lui Hitler care l’a numit pe generalul von Schobert responsabil de apărarea teritoriului românesc, dar l’a lăsat pe Antonescu să apară în fața poporului drept comandantul suprem.

Pogromul de la Iași, pentru care mareșalul Antonescu nu poate fi făcut vinovat în mod direct, a fost posibil deoarece mareșalul a instituit în zona de dispoziție a Armatei a 11-a românești o autoritate străină pe teritoriul țării noastre. Practic, funcțiile armatele de campanie românești răspundeau Armatei a 11-a germane, iar autoritățile românești au fost dublate cu autorități germane care le dădeau ordin românilor. Chiar dacă era sub comanda nominală a lui Antonescu, aceasta nouă armată acționa la ordinele generalului Eugen von Schobert.

Se ajunsese ca, în Iași, locuitorii să intre cu autorizație vizată de autoritatea germană! La Iași erau prezente toate instituțiile de represiune ale naziștilor, inclusiv Gestapo. Cu ajutorul unor legionari români, naziștii au declanșat progromul, luând prin surprindere autoritățile românești.

Greșeala numărul 4: Decizia de a trece Nistrul

Ion Antonescu a luat decizia de a trece Nistrul în mijlocul unor probleme de sănătate, fără a se consulta cu ceilalți capi ai armatei romane. Mareșalul suferea de pe urma unei ciclotomii accentuate.

Deciziei de a trece Nistrul i s’au opus 23 de generali și șeful Statului-Major și au sfârșit dați afară din armată la ordinul lui Antonescu. Armata româna era incapabilă să lupte dincolo de Nistru. Antonescu a vrut să urmărească Armata Roșie pe teritoriul ei, dar armata română nu avea logistica necesară, nu avea rețele de comunicații adecvate, nu avea trupe proaspete și nu avea, mai presus de toate, moral, motivație și antecedente istorice de agresiune împotriva altor state.

Stârpirea bolșevismului era un concept prea îndepărtat și iluzoriu și insuficient argumentat, cât timp el putea fi oprit prin diverse mijloace la granița de pe Nistru. Prin aceasta decizie, mulți specialiști consideră că politic, Antonescu a scos țara noastră din calitatea de victimă a agresiunii sovietice și ne’a trecut în barca agresorilor.

Cifrele spun sus şi tare un adevăr dureros: din cei un sfert de milion de români trimişi să lupte la Stalingrad şi’n Cotul Donului, peste 150.000 au fost înregistraţi ca ”pierderi”– adică morţi, răniţi şi luaţi prizonieri. Iar pentru decizia de continuare a luptelor contra sovieticilor dincolo de Nistru, trebuia luată și o decizie contrară care a venit atât de târziu încât sovieticii, în numai 7 zile, au dezarmat unități întregi, peste 132.000 militari au fost luați prizonieri de noul aliat și dusi în gulagul sovietic, în minele de carbuni de dincolo de Cercul Polar în Iakuția, unde au fost chinuiți inimaginabil și de unde prea puțini s’au mai întors vii acasă.

Puteau fi aceste sute de mii de soldați români cruțați de la această soartă? Soarta României era alta dacă nu treceam Nistrul?

Dar, dacă oprirea ostilităților nu s’ar fi produs, iar Antonescu ar fi continuat precum Hitler, până și’a luat zilele?

Citiți și: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Cu toate acestea avem și reversul medaliei, care dincolo de aspectele politice sunt cele strategice. Cristian Negrea consideră că sunt anumite aspecte care i’au justificat decizia lui Ion Antonescu în alegerea sa către această opțiune:


”Revin la conjunctura politică şi geopolitică internaţională din anul 1941. Franţa, una dintre marile puteri ale perioadei interbelice îşi încetase existenţa. Anglia, o altă mare putere, lupta izolată încercând cu disperare să’şi apere insula atât împotriva aviaţiei, cât şi pe mare, pentru a nu fi total blocată.

În Africa de Nord, Afrikakorps-ul lui Rommel venit în ajutorul italienilor era victorios, ocupase Tobruk-ul şi părea doar o chestiune de timp până ce va defila la Cairo. Belgia, Olanda, jumătate din Franţa, Danemarca, Norvegia, Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia cu insula Creta, toate ocupate de germani, iar celelalte state neutre sau aliate cu Germania.

Germania devenise puterea dominantă de pe continent, şi nimeni nu părea că îi putea sta în cale. Şi nici nu era cine.

Situaţia Angliei era deplorabilă, o invazie ar fi fost catastrofală pentru ei. Teama lui Hitler pentru debarcări i’a scutit de o soartă tristă şi omenirea la fel, dar cu preţul sacrificării Europei de Est şi altor ţări ulterior. Japonia era aliata Germaniei, făcând parte din Axă. Era logic odată cu declanşarea războiului dintre Germania şi URSS, Japonia să atace în Orientul Îndepărtat, în Siberia. Avuseseră ciocniri în Mongolia încă din 1939, cea mai cunoscută fiind cea de la Halhin Gol din august 1939.

Chiar Stalin menţinea trupe importante în Siberia de teama unui atac japonez care nu s’a mai produs, parte din trupele respective fiind transferate spre vest după ce a fost clară intenţia japonezilor şi după Pearl Harbour, unele intrând direct de pe trenuri în luptă în cadrul bătăliei Moscovei. Dar în vara lui 1941 Hitler încă putea miza pe ajutorul nipon, fie şi numai pentru a ţine trupe sovietice cât mai departe de frontul european.

Opinia publică în SUA era clar împotriva intervenţiei în război, ea dorind să’i lase pe europeni să se bată între ei cât vor dori. Experienţa din primul război mondial, cu cinci sute de mii de soldaţi americani morţi, răniţi şi dispăruţi pe câmpiile Franţei fiind încă traumatizantă. Tocmai din această cauză Franklin Delano Roosevelt nu i’a putut sprijini deschis pe englezi în 1940 de teama campaniei electorale ce urma. Şi mai târziu americanii au trebuit să rămână în principiu neutri, până la 7 decembrie 1941, data atacului japonez de la Pearl Harbour.

Şi chiar după aceea, era dificil să’i convingi pe americani să meargă şi împotriva germanilor, nu numai împotriva japonezilor, chiar dacă de conjunctură erau aliaţi cu britanicii contra japonezilor, şi aceştia fiind atacaţi de niponi. Hitler a rezolvat problema declarând el însuşi război SUA, o decizie greu de înţeles, când ar fi putut să o mai întindă o vreme. Dar asta se întâmpla în decembrie, nu în iunie, şi nici în iulie, când am trecut Nistrul.

Culmea este că englezii nu ne’au declarat război, nici în iunie când am trecut Prutul, nici în iulie când am trecut Nistrul, nici în octombrie când asediam Odessa, ci tocmai în 6 decembrie, când trecuserăm demult Niprul. Prin asta Churchill recunoștea indirect drepturile noastre asupra Basarabiei și Bucovinei, necesitățile militare de a ne edifica o zonă tampon de protecție, dar la presiunile sovietice trebuia să’și facă datoria de aliat de conjunctură al rușilor, după cum recunoaște în memorii, și declară război atât României, cât și Finlandei, țară pe care dorea să o susțină militar în timpul războiului de iarnă din 1940.

Deci, Germania era puterea dominantă pe continent. Noi aveam o problemă de rezolvat cu rușii, cu cine era logic și normal să ne aliem? Cu germanii nu aveam nimic, nu ei ne ocupaseră nordul Transilvaniei, ei au arbitrat și aprobat asta, ca și o monedă de schimb și de șantaj între noi și unguri. Prin aceasta își asigura loialitatea atât a ungurilor, care se temeau să piardă acest teritoriu, cât și a românilor, care îl doreau înapoi.

Să presupunem că ne opream pe Nistru și ziceam că noi până aici am avut treabă. Dar ungurii mergeau mai departe, chiar dacă aveau efective mai reduse în campanie. La terminarea războiului cu o victorie germană, lucru foarte probabil în 1941 tocmai în lumina considerentelor geopolitice expuse mai sus, cui credeți că le’ar fi rămas nordul Ardealului, ungurilor care au mers până la capăt sau românilor care s’au oprit la Nistru? Orice analiză făcută după 1941 sau 1942 intră în categoria celor postfactum expuse mai sus, la începutul articolului.

Mergem mai departe. S’au tot făcut comparații total deplasate cu Finlanda, că ei s’au oprit pe vechea graniță pierdută în timpul războiului de iarnă şi au fost trataţi diferit. Cea mai marte inepţie pe care am auzit’o vreodată, iar cei care o susţin se vede că habar nu au de istoria războiului mondial.

În primul rând, finlandezii aveau puține trupe germane pe teritoriul lor, ei nu luptau pe front încadraţi cu ei. Puteau să meargă până unde doreau, nimeni nu le’ar fi putut impune. Dacă doreau să se oprească o puteau face oricând, germanii nu aveau cum să’i preseze sau să’i ameninţe cu ceva. Doar nu credeţi că ar fi trecut prin Suedia, şi’ar fi mutat forţe din Norvegia sau şi’ar fi desprins trupe de pe front ca să le trimită sute de kilometri ca să’l convingă pe Mannerheim să avanseze o sută de kilometri. Chiar să presupunem prin absurdul absurdului că ar fi făcut asta, finlandezii ar mai fi luptat?

În fine, exerciţiul este de’a dreptul ridicol. Deci, Hitler nu avea nicio pârghie împotriva lui Mannerheim. Mai departe, cei care susţin că Stalin nu i’a ocupat pe finlandezi, fiindcă aceştia nu au trecut mai departe de graniţa pierdută în 1940 din nou dau dovadă de crasă necunoaştere a realităţii, ca să mă exprim fin. Stalin, care spunea că tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care au fost scrise, să dea dovadă de un simţ al onoarei şi recunoştinţei?

Hai să fim serioşi!

Realitatea este că finlandezilor nu le’a folosit la nimic faptul că s’au oprit puțin dincolo de vechea graniţă. În 1944, când sovieticii revin în ofensivă, ei nu se opresc pe graniţa stabilită în armistiţiul din 15 martie 1940, ci merg mai departe pentru a ocupa întreaga Finlandă. Intră în istmul Karelia cu ţinta Helsinki, şi un singur lucru i’a oprit: bătălia de la Tali Ihantala (1-9 iulie 1944), mult dincolo de linia de armistiţiu din 1940.

Finlandezii au interceptat un mesaj radio care indica locul concentrării forţelor sovietice în vederea unui atac care ar urma să rupă linia defensivă şi au concentrat acolo tot ce aveau în materie de artilerie şi aviaţie (inclusiv aviaţia germană) şi le administrează sovieticilor o înfrângere dură.

Convins de dificultatea de a cuceri Finlanda şi presat de nevoile de trupe pentru operaţia Bagration în ţările baltice unde rezistenţa era acerbă, dar şi cu faptul că aliaţii debarcaseră în Normandia şi puteau ocupa o bucată prea mare din Europa înaintea sa, Stalin a decis să renunţe la acest front divergent faţă de direcţia de principală de atac contra Germaniei şi să’şi menţină forţele spre vest. Tali Ihantala a fost motivul pentru care Finlanda nu a fost ocupată de sovietici, nu recunoştinţa lui Stalin.

Despre recunoştinţa lui Stalin îl puteţi întreba pe regele Mihai, care a fost silit să abdice deşi fusese decorat de Stalin cu ordinul Victoria pentru actul de la 23 august. Sau pe generalul Avramescu, căruia i s’au adus mulţumiri la radio Moscova pentru tratamentul omenos al populaţiei în Crimeea, dar în martie 1945 a fost ridicat şi ucis de sovietici. Sau pe mulţi alţii.

Puteam să facem acelaşi lucru ca şi finlandezii? Antonescu asta a încercat, tot în 1944. Era din acelaşi aluat cu Mannerheim şi Pilsudski (ultimul murise în 1935), cu experienţă în primul război mondial şi cu experienţă în luptele cu bolşevicii. Ştia că aceştia nu se ţineau de cuvânt şi nu respectau nimic în afara forţei brute. Şi Antonescu a încercat un Tali Ihantala, pe nume Iaşi-Focşani-Nămoloasa, dar asta este o altă poveste.

Până la urmă, pe finlandezi nu i’a ajutat cu nimic faptul că s’au oprit în 1941, sovieticii au dat înapoi doar în faţa forţei, la fel cum au făcut’o şi în 1918-1919 în Basarabia. Poate dacă ar fi trecut și mai mult vechea graniţă, finlandezii ar fi putut izola total Leningradul, iar cu căderea acestuia s’ar fi deblocat forţe germane care ar fi concurat la alte operaţiuni şi rezultatul ar fi fost altul. Poate.

Dar să revenim. Dacă noi am fi zis odată ajunşi la Nistru că ne oprim, ce s’ar fi putut întâmpla? Nu trebuie să mergem mai departe, doar până în primăvara lui 1941, respectiv cu trei luni înainte de momentul atingerii Nistrului. La 25 martie 1941 Iugoslavia este nevoită să adere la pactul tripartit cu Axa, dar are loc o lovitură de stat două zile mai târziu în care regentul Paul a fost înlocuit cu regele Petru al II-lea.

La 6 aprilie începe invazia Iugoslaviei de către germani, italieni şi unguri, România şi Bulgaria refuzând să participe cu trupe. Dimpotrivă, Antonescu i’a transmis lui Hitler că în cazul în care ungurii vor intra în teritoriile locuite de români ca şi Banatul sârbesc, trupele române vor intra după ele şi le vor combate până la scoaterea lor afară.

În unsprezece zile Iugoslavia capitulează (17 aprilie), fiind împărţită între Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria, precum şi statul independent Croaţia.
Putea fi şi soarta României în cazul în care nu mergeam mai departe?

Despre aspiraţiile României în 1941 cel mai sec a fost baronul Manfred von Killinger, ambasadorul german la Bucureşti, într’o discuţie cu ofiţeri români:

”Voi vreţi ca germanii să’i bată pe ruşi şi apoi englezii să’i bată pe germani. Şi le’aţi da o mână de ajutor amândurora.”

Câtă clarviziune politică!

Cauze militare

Unul dintre argumentele forte ale celor ce susţin că ne puteam opri pe Nistru este faptul că nu ni s’a cerut de către Hitler să continuăm. Dar Hitler a cerut cuiva în mod expres să continue? În 1941 era atât de puternic pe poziţie că nu trebuia să ceară. Acţiona doar dacă nu o făceai, ca şi în cazul Iugoslaviei. Altă chestiune ridicată de istorici serioși, este vina imputată lui Antonescu că a plecat la război alături de Hitler fără să aibă un tratat clar pe această chestiune. Aș accepta un astfel de argument, dacă mi s’ar aduce un contraexemplu, cu cine a făcut Hitler în 1941 un astfel de tratat? Cu ungurii, croații, italienii, finlandezii? Căutați acest tratat și publicați’l, dacă există!

Un alt argument este cel referitor la faptul că armata română nu era pregătită pentru un astfel de război. Dar cine era pregătit de un astfel de război? Cine ar fi crezut că războiul va mai dura încă patru ani? La fel, cine a crezut în 1914 că războiul va dura patru ani, când toţi erau convinşi că se va termina până de Crăciun? Dar odată ce intri în luptă, nu ştii când ieşi, toate planurile ideale pe hârtie se risipesc în ceaţa luptei. Dar cine era pregătită pentru un astfel de război?

Anglia, a cărei pază de coastă era înarmată în 1940 cu bâte? Şi trupele de recruţi care făceau instrucţie cu cozi de mătură, fiind o puşcă la fiecare pluton? Germania, cea mai pregătită, care a atacat Rusia pe un front de 2900 de kilometri cu 3500 de tancuri? Adică ceva mai mult de un tanc pe kilometru? Adevărul e că nimeni nu era pregătit pentru un asemenea război, dar în 1941 nu se bănuia că va fi un asemenea război!

Mai mult, cine a făcut ca România să nu fie pregătită de război, când toate semnele erau clare de ani de zile că ne îndreptăm spre o confruntare? Nimeni nu şi’a ascuns intenţiile, ba dimpotrivă, le’a făcut publice şi le’a susţinut continuu. Ungaria nu ascundea că doreşte recuperarea inclusiv prin forţă a Ardealului, ci chiar o spunea răspicat.

Hitler şi’a publicat intenţiile în Mein Kampf. Stalin susţinea la fiecare luare de cuvânt necesitatea izbucnirii revoluţiei proletare globale şi sublinia datoria Uniunii sovietice de a ajuta proletariatul să scuture jugul burghez, chiar prin forţa armelor. Mai mult, ne’a atacat continuu, a încercat fel de fel de revoluţii pe teritoriul nostru cum a fost cea de la Tatar Bunar în 1924 (vezi Lupte antibolşevice după Unire).

A cui e vina că liderii noştri au stat cu capul între urechi şi şi’au văzut de ciorovăiala lor politică internă şi meschină (ca şi astăzi, de altfel) făcându’l pe Iorga să vorbească de ”hâra noastră politică care ne face de râs la toate neamurile”?

Ce putea face Antonescu într’un an ca să îndrepte greşelile şi indolenţa a douăzeci de ani?  A făcut cât a putut, a reorganizat armata şi a cumpărat armament, atât cât a reuşit. Dar când vine momentul, nu te întreabă dacă eşti pregătit sau nu, el vine şi atât.

Ce ar fi trebuit să facem, să le spunem sovieticilor în iunie 1940 să mai amâne ultimatumul până vom fi pregătiţi? Sau lui Hitler să amâne atacul până vom fi pregătiţi? Sau să le spunem germanilor mergeţi voi mai înainte, că venim şi noi mai târziu, după ce ne vom pregăti puţin? Este problema ta dacă ai pierdut vremea fără rost.

Chiar şi pildele Mântuitorului sunt clare în acest sens: lucraţi că va veni seara şi nu veţi mai putea lucra. Ce’am făcut 20 de ani?   Aceeaşi întrebare se poate pune şi pentru ziua de azi, dacă mâine vom fi implicaţi într’un conflict fără avioane de luptă moderne, de exemplu.

Un alt argument tâmpit care ar justifica în mintea unora că ne puteam opri pe Nistru este faptul că Hitler nu punea nicio bază pe trupele române, că le considera slabe. Chiar şi o revistă prestigioasă de istorie a dat declaraţia lui Hitler de dinainte de începerea războiului, conform căreia trupele române nu prezintă încredere.

Era părerea lui preconcepută, dar aceeaşi revistă uită să spună de declaraţia lui Hitler după ce România a intrat în război, la 12 august 1941, către ambasadorul spaniol, Espinoza de los Monteros:

”Trupele române, aliaţii noştri, sunt absolut eminente”.

Mai devreme, la 29 iunie, îi mulţumea în scris lui Antonescu pentru ”viteaza atitudine şi activitatea desfăşurată de armata română”.

Vreţi şi altele, de la ofiţerii şi generalii germani hârşiţi în lupte, cei mai capabili să judece comportamentul şi combativitatea unor luptători? Spicuiesc doar câteva: mareşalul Erich von Manstein, comandantul frontului de sud, poate cel mai capabil general german din al doilea război mondial, în memoriile sale:

”De cele mai multe ori, românii s’au bătut cu mult curaj.”

Generalul von Salmuth, comandantul corpului 30 armată german, în scris către brigada 6 cavalerie română:

”… (aceasta) posedă nu numai spiritul viu al cavaleristului, ci şi voinţa dârză de a lupta.”

Generalii Hansen şi Kortzfleisch către Divizia 1 blindată română, alături de care eliberaseră Chişinăul, le transmitea mulţumirile călduroase şi deosebita recunoştinţă.

Sunt doar câteva declaraţii despre eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, dar mai sunt multe altele, ulterioare, pe care nu am cum să le cuprind aici. Totuşi, dau declaraţia generalului Hans Spiedel, după război ajuns comandant al forţelor terestre NATO din Europa Centrală. Întrebat de ziaristul american Cyrus Sulzberger:

Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii? El a răspuns simplu şi clar:

”Niciunul dintre aceştia. Românii au fost. Daţi’le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune.”

Mai trebuie ceva demonstrat?

Şi credeţi că germanii ar fi renunţat uşor la contribuţia unor astfel de soldaţi? Că ar fi renunţat pur şi simplu la forţa principală, de bază, de la sudul Grupului de Armate Sud?

Că ar fi scos trupe ca să asedieze Odessa în locul românilor, Odessa fiind singurul oraş mare cucerit de un aliat al germanilor fără concursul acestora (e drept, cu grele pierderi)?

Şi noi am recunoscut contribuţia germanilor la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, poate cel mai limpede prin prisma declaraţiei generalului Petre Dumitrescu:

”Fără ei nu am fi putut face reîntregirea neamului”, lucru evident.

Şi atunci noi, cu sacii în căruţă, puteam spune că pentru noi până aici am avut treabă?
Următoarele considerente ţin tot de natura militară a cauzelor pentru care nu ne puteam opri pe Nistru, dar le’aş numi mai degrabă cauze strategice.

Cauze strategice

În toată istoria militară, din antichitate până astăzi, există nişte principii universal valabile, de la Sun Tzu până la David Petraeus. Unul dintre ele este cel referitor la urmărirea adversarului. Într’un război, într’o luptă, la care se ajunge la o bătălie deschisă între doi adversari, până la urmă unul va ceda. Dar depinde şi cum o face.

Dacă se retrage ordonat spre o nouă poziţie pentru a încerca o nouă rezistenţă, respectiv o nouă bătălie, ajungem în situaţia unei victorii tactice de moment din partea celuilalt nu cu o victorie decisivă. Dar dacă unul dintre adversari o rupe la fugă dezorganizat înseamnă că este înfrânt.

Dar victoria celuilalt nu este deplină, dacă acesta nu îl urmăreşte. Urmărirea este un principiu de bază din mai multe motive. Ciocnirea, bătălia propriu-zisă, în cazul unor adversari apropiaţi ca şi număr, dotări şi potenţial, rezultă într’un număr relativ apropiat de pierderi. Cedarea terenului poate avea efect pentru moral şi unele câştiguri tactice de moment, dar dacă adversarul nu este urmărit, victoria nu are cum să fie totală.

Cele mai mari pierderi pentru un oponent nu vin în cursul bătăliei propriu-zise, ci în momentul urmăririi, atunci când nu are cum să facă faţă cu forţe de ripostă, din moment ce mare parte a trupelor fug panicate. Dacă nu au rezistat în cursul bătăliei, nu au cum să reziste în cursul fugii dezorganizate, dacă sunt urmărite de trupele victorioase.

În timpul urmăririi sunt dezorganizate marile armate, atunci sunt cele mai mari pierderi pentru cei urmăriţi care nu au cum să iniţieze o rezistenţă valabilă, atunci se iau cei mai mulţi prizonieri lipsindu’i pe adversari de posibilitatea unei reveniri. Urmărirea este de cele mai multe ori cheia victoriei depline pentru unii şi poarta dezastrului pentru alţii.

Că tot vorbeam de Napoleon, înainte de Waterloo l’a bătut pe Brucher, 8000 de prusaci morţi. Pentru a’l scoate definitiv din luptă, l’a trimis pe Grouchy să’l urmărească cu 30.000 de francezi, el urmând să se ocupe de Wellington la Waterloo.

Problema este că Grouchy nu numai că nu l’a găsit pe Brucher, dar nici nu l’a împiedicat să ajungă la Waterloo în momentul esenţial, în timp ce Grouchy nu a mai ajuns niciodată la Waterloo. Napoleon a pierdut pe mâna lui Grouchy, iar dacă şi acesta ajungea pe câmpul de luptă, poate alta ar fi fost soarta bătăliei.

Mihai Viteazu câștigă bătălia de la Călugăreni în august 1575, dar nu poate urmări din cauza inferiorității de efective, turcii se regrupează a doua zi, iar Mihai se retrage. A fost o victorie tactică, adevărata victorie decisivă va surveni câteva săptămâni mai târziu, la Giurgiu.

Ștefan cel Mare urmărește cu vigoare cu cavaleria trupele otomane după bătălia de la Vaslui din 10 ianuarie 1475, timp de trei zile până la Dunăre, dezastrul turcilor este complet, mama vitregă a sultanului Mohamed al II-lea spunându’le ambasadorilor venețieni că a fost cea mai mare înfrângere din istoria Islamului.

De ce? Datorită pierderilor enorme înregistrate de turci în timpul urmăririi de către cavaleria ușoară moldoveană care ajungea din urmă trupele în debandadă și le tăia fără milă, și asta timp de trei zile.

Urmărirea este esenţială în desăvârşirea victoriei pe câmpul de luptă. Nu este de ajuns să învingi adversarul, ci trebuie să’l urmăreşti ca să’l scoţi total din luptă, ca să nu te trezeşti mâine luptând din nou cu el. Toţi marii generali şi comandanţi au respectat cu sfinţenie acest principiu de bază al strategiei militare.

Iar noi puteam încălca acest principiu de bază refuzând să’i urmărim şi capturăm pe sovieticii care se retrăgeau în debandadă? Dacă i’am fi lăsat, mâine ne trezeam luptând cu aceiaşi în prima linie, cum am mai păţit’o şi altă dată.

Alţi analişti au spus că nu trebuia să trecem Nistrul, deoarece noi nu am dus niciodată război în afara graniţelor noastre, am dus doar războaie de apărare a teritoriului nostru. Altă prostie ce denotă o necunoaştere totală nu numai a strategiei militare, ci şi a istoriei noastre. Iar aceştia care susţin astfel de inepţii se vede că nu cunosc lucruri elementare, cum ar fi diferenţa dintre un război de agresiune şi unul preventiv.

Un război de agresiune este unul în care îţi ataci vecinul deoarece vrei ceva de la el, pur şi simplu, fie că e vorba de teritoriu, influenţă sau avantaje economice sau de altă natură. Dar un război preventiv este acela în care îţi ataci adversarul când eşti sigur că el vrea să te atace, ataci înainte de a ataca el. Exemplele sunt enorm de multe în istorie, inclusiv în istoria noastră. Iar românii au dus multe războaie în afara teritoriului naţional, războaie preventive de apărare.

Geții îi atacă pe romani peste Dunăre în iarna dintre anii 86 şi 87, ştiind că vor fi atacaţi de aceştia oricum. Mihai Viteazu devastează şi trece prin foc şi sabie sudul Dunării în 1583. Mai departe, în timpurile moderne, independenţa ne’am câştigat’o la Plevna în războiul din anii 1877-1878 dincolo de Dunăre, nu pe teritoriul naţional. În 1913 am intrat din nou în Bulgaria pentru a pacifica regiunea dobândind rolul de lider regional, pacea încheindu’se la Bucureşti.

În 1919 am eliminat pericolul bolşevic maghiar ocupând Budapesta prin luptă la 4 august 1919. Tot în 1919 am trecut Nistrul ocupând Tiraspolul şi alte regiuni pentru a asigura flancul stâng al diviziilor franceze şi greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevicilor ruşi.

Iar acum ar fi trebuit să ezităm să trecem Nistrul?

Scopul unui război este distrugerea adversarului. Nu numai să îl învingi, ci să îl distrugi. Urmărirea, despre care vorbeam, este un mijloc, un corolar. Iar distrugerea adversarului implică şi urmărirea lui, de cele mai multe ori dincolo de graniţele tale. Dacă nu o faci, plăteşti un preţ greu mai târziu, aşa cum am făcut’o noi în 1919.

Nu i’am urmărit pe unguri peste Tisa în aprilie 1919, au revenit şi ne’au atacat în iulie. Alte pierderi, alte victime care ar fi putut fi evitate. Au trecut Tisa pe trei coloane şi ne’am luptat în defensivă, apoi am contraatacat respingându’i din nou peste Tisa.

(vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta)

Au fost voci în Antanta care ne’au cerut şi atunci să ne oprim pe Tisa. De ce, ca să fim atacaţi din nou odată ce ungurii se regrupau? Regele Ferdinand a procedat corect trecând Tisa în urmărirea adversarului până la ocuparea Budapestei.

Exemple mai recente. În 1991, coaliţia internaţională l’a alungat pe Saddam Hussein din Kuweit, dar nu l’a urmărit şi nu l’a deposedat de putere. A rămas o ameninţare în ciuda bombardamentelor din 1998 sau a zonelor de interdicţie aeriană. A fost înlăturat abia în 2003. În 2008, ruşii i’au alungat pe georgieni doar până la graniţa Osetiei de Sud?

Nu, au trecut pe urmele lor pe teritoriul georgian. Tot rușii, de fapt sovieticii, s’au oprit în 1944-1945 la granița stabilită cu Germania? Nu, au mers mai departe până la Berlin.

Din documentele sovietice

Ca să vedeţi că ideea de urmărire și importanța ei este reală şi recunoscută oficial de sovietici, vin în completare cu câteva fragmente din Regulamentul de campanie al Armatei Roşii a muncitorilor şi ţăranilor din 1936 (pe scurt PU-36), practic regulamentul de luptă al armatei sovietice. Iată ce prevede acesta referitor la urmărirea inamicului:

Orice bătălie, fie ofensivă sau defensivă, are ca scop înfrângerea inamicului. Numai un atac hotărât pe direcţia principală de efort, care va duce la o urmărire irezistibilă, are ca rezultat distrugerea în totalitate a forţelor inamice şi a materialului acestuia.

Lupta împotriva inamicului cu scopul vădit de a’l învinge trebuie să fie la baza pregătirii şi conducerii fiecărui soldat şi ofiţer al Armatei Roşii. Inamicul trebuie atacat într’o manieră curajoasă şi decisivă oriunde este găsit, fără a mai aştepta ordine specifice în acest sens. (Secţiunea 2 din PU-36)

După anihilarea apărării inamice, trebuiesc urmărite cu vigoare trupele ce au scăpat din încercuire şi capturate totalitatea instalaţiilor şi vehiculelor de transport din zona inamică din spate.

Trupele de recunoaştere de toate tipurile trebuie să stabilească:
– pe ce rute şi cu ce forţe se retrage inamicul
– în ce sectoare şi ce forţe lasă ariergărzi care pot opune rezistenţă
– organizarea inamicului pe timpul retragerii (aduce rezerve, direcţia coloanelor de retragere, dacă se pregătesc poziţii de rezistenţă etc)

Forţele inamice scăpate din încercuire pot fi distruse numai prin urmărire. Aceasta se realizează independent de către trupele de infanterie şi tancuri şi infanterie, imediat ce retragerea unei părţi din forţele inamice devine evidentă.

În urmărire trebuiesc utilizate totalitatea trupelor disponibile, puse la dispoziţia comandanţilor în acest scop. În timpul urmăririi este interzisă oprirea pentru a aştepta unităţile vecine, chiar şi cel mai mic detaşament de tancuri sau infanterie poate da lovitura decisivă inamicului printr’o acţiune curajoasă.

(Secţiunea 203)

Comandantul unei formaţiuni de luptă conduce unităţile şi tehnica disponibilă într’un avans rapid pentru a tăia căile de retragere ale inamicului cât de repede posibil. Pentru a menţine o presiune continuă pe flancuri, urmărirea trebuie efectuată pe un front cât mai larg. Comandanţii forţelor de urmărire îşi protejează flancurile contra oricărei surprize prin elemente de siguranţă şi de recunoaştere. Unităţile mecanizate ce au pătruns în dispozitivul inamic îl vor ataca din spate şi îi vor tăia rutele de retragere. (Secţiunea 204)

Numai înaltul comandament este autorizat să întrerupă urmărirea, luând în considerare capacitatea combativă a trupelor sale şi starea armamentului, situaţia generală a aprovizionării şi posibilele rapoarte privitoare la existenţa unor unităţi inamice proaspete. Până ce primeşte ordin să înceteze urmărirea, fiecare comandant trebuie să aloce totalitatea trupelor de la dispoziţia sa urmăririi şi înfrângerii definitive a inamicului. (Secţiunea 205)

Vedem doar prin aceste scurte extrase importanţa dată de conducerea militară a URSS încă din 1936 urmăririi inamicului cu scop de distrugere a capacităţii sale combative. Sunt detaliate aici şi modalităţile de executare a urmăririi: pe front, pe flanc sau combinată, pe front şi pe flanc, cea ideală cu scopul propus, cel al distrugerii inamicului, de a preveni regruparea sa şi revenirea în luptă a unităţilor sale care chiar dacă reuşesc să scape fără arme, pot reveni şi lupta din nou, de data asta cu mai multă experienţă combativă, mai bine organizaţi şi mai bine pregătiţi.

Urmărirea trebuie realizată cu maximum de forţă, viteză şi agresivitate, folosind unităţi de recunoaştere pentru estimarea corectă a mărimii şi potenţialului inamicului în retragere precum şi pentru identificarea rutelor de retragere în scopul tăierii acestora. Urmărirea se face fără un ordin superior în acest sens, pentru a nu da timp inamicului să se regrupeze, dimpotrivă, doar încetarea sau întreruperea urmăririi se face numai din ordin superior de la înaltul comandament!

Mai mult, urmărirea trebuie executată de toate forţele disponibile, fără excepţie, inclusiv artileria şi aviaţia cu scopul hărţuirii inamicului în retragere pentru a’i limita spaţiul de manevră, făcând dezangajarea şi regruparea mult mai dificilă. Orice unitate scăpată trebuie privită ca şi un potenţial pericol pe viitor, în acest sens urmărirea şi dstrugerea sau capturarea inamicului în retragere este privită ca o măsură preventivă pentru evitarea unor bătălii grele în viitor.

Acestea sunt directivele primite de Armata Roşie încă din 1936, aşa au acţionat la Stalingrad, în cadrul Operaţiei Bagration sau în asaltul de la Vistula la Oder, fără să ţină seama de graniţe sau obstacole naturale. Au încercat şi la Smolensk şi Moscova, dar forţele limitate avute la dispoziţie i’au împiedicat să obţină rezultatul scontat.

Să nu uităm că la fel au procedat în Basarabia în 1940, devansând unităţile române ce se retrăgeau fără luptă, iar în Bucovina au ocupat tot aşa şi Ţinutul Herţa pe care nu l’au mai returnat niciodată. În Basarabia au utlizat unităţi paraşutate în adâncime pentru a captura şi dezarma unităţile române în retragere, care aveau ordin să nu răspundă la provocări.

Iar noi, în 1941, dacă ne opream pe Nistru, nu am fi nerespectat chiar una din bazele doctrinei militare sovietice, respectiv cea a urmăririi? Nu ar fi râs de noi comandanţii şi strategii Armatei Roşii? Pe motiv că nu am urmărit inamicul în retragere? Ei nu ne’ar fi urmărit dacă aveau ocazia?
Faptul că problema trecerii Nistrului a fost folosită de politicienii sovietici ca pretext pentru alte măsuri împotriva noastră este altă poveste în care sovieticii şi apoi ruşii dau dovadă de maximă ipocrizie.

Da, tovarăşi, trecând Nistrul noi am urmat litera şi spiritul doctrinei, tacticii şi strategiei Armatei Roşii prevăzute în Regulamentul de campanie al Armatei Roşii a muncitorilor şi ţăranilor din 1936, distribuit ca şi materie obligatorie de studiu şi de aplicat în război către toate unităţile militare sovietice de pe teritoriul URSS. Dacă am fi învăţat după aceleaşi regulamente, tot aşa am fi procedat. Atunci, care e problema?

Iar noi, nu era normal şi logic să’i urmărim pe sovietici dincolo de Nistru până la distrugerea lor, lucru cât se poate de firesc şi posibil în 1941? Dacă nu o făceam, sovieticii s’ar fi regrupat şi ne’ar fi atacat din nou pe linia Nistrului, de data asta mai puternic. O zicală militară spune că atunci când intri într’un război, trebuie să ai stomacul să’l duci până la capăt.

Noi am fost siliţi să intrăm în război, şi a trebuit să’l ducem până la capăt. L’au dus până la capăt sutele de mii de soldaţi români morţi, răniţi, mutilaţi, dispăruţi, prizonieri cu anii prin gulagurile ruseşti. Ei au luptat şi şi’au făcut datoria, au luptat cu armele cu care ţara lor i’a înzestrat, şi nu ei sunt vinovaţi pentru modul în care s’au încheiat ostilităţile.

Responsabilităţile trebuie căutate la cei care timp de douăzeci de ani nu s’au preocupat de problema esenţială a ţării, apărarea. Au preferat să se certe pentru guvernare şi să risipească aiurea fondurile destinate cumpărării de armament. Iar apoi să vină analiştii şi să arunce întreaga vină în cârca lui Antonescu că nu s’a oprit pe Nistru mi se pare culmea ipocriziei.

Mai ales că prea seamănă situaţia de atunci cu cea de astăzi, politicienii se ceartă şi dotările armatei se tot amână. Doamne fereşte de un război, dar în acest caz pot fi arătaţi cu degetul toţi cei vinovaţi de amânarea repetată a modernizării armatei, timp de peste douăzeci de ani.”

Greșeala numarul 5: Persoana lui a contat mai mult decât statul

Dar cine este perfect?

Iuliu Maniu reușise să obțină de la SUA și Marea Britanie posibilitatea ca România să fie tratata precum un stat care nu putea să decidă de unul singur opțiunile sale în materie de politică externă deoarece se afla sub ocupație germană. Maniu s’a dus cu această soluție la Antonescu pentru a salva, cumva, soarta Romaniei. Antonescu a refuzat deși România chiar era sub controlul Germaniei naziste. Dar Antonescu s’a încapațânat să nu renunțe la parteneriatul cu Germania nazistă.

În timpul procesului său din 1946, mareșalul Antonescu avea să spună:

”Popor ingrat, nu meriți nici cenușa mea!”

A spus aceste lucruri evident la supărare, fiind conștient că deznodământul procesului său era impus de sovietici, și nu se putea termina altfel…

O personalitate controversată și profundă, de Antonescu se leagă și o serie de acțiuni politice performante, precum detronarea lui Carol al II-lea, organizarea plebiscitelor sau negocierile cu partidele istorice.

Antonescu a condus România într’o conjunctură pe care și’a creat’o singur, dar care l’a lăsat singur în fața unor decizii uriașe ale căror consecințe se răsfrâng și astăzi asupra României.

Sursă: worldwar2.ro, military-awards.eu/germany-ww2, questia.com, armyacademy.ro, pogromuldelaiasi.ro, cristiannegrea.ro, youtube.com, Cezar Straton (Ecologia iubirii, Editura T),  viata-libera.ro, adevărul.ro, roncea.ro, evz.ro (Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992)

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PROIECTUL ”UNGARIA MARE”, LA COȘUL DE GUNOI

Tentativele juridice de extindere ale Ungariei în detrimentul vecinilor săi, susținute de minoritarii din România primesc o lovitură definitivă la Tribunalul UE. Așadar, autonomiile etnice în România nu primesc susținere decât de la Budapesta, nu și de la foruri europene. În consecință toate tentativele pe cale pașnică de a modifica granițele actuale nu au succes.

AGERPRES: ”Tribunalul Uniunii Europene a confirmat marți că propunerea de inițiativă cetățenească europeană (ICE) privind promovarea dezvoltării zonelor geografice populate de minorități naționale nu poate fi înregistrată, un dosar în care Comisia Europeană, partea reclamată, a fost susținută și de România”.

Practic, instanța UE dă dreptate Comisiei Europene, care a refuzat să înregistreze în iulie 2013 o propunere de ICE a doi cetățeni — Attila Dabis, din Budapesta, și Balázs-Árpád Izsák, cu domiciliul în Târgu-Mureș — care urmărea să definească regiuni ce pot beneficia de politica de coeziune a Uniunii fără a respecta frontierele administrative interne ale statelor membre.

Potrivit Tratatului UE, la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, provenind din minimum un sfert din statele membre, Comisia poate fi invitată să prezinte legiuitorului Uniunii, în limitele atribuțiilor sale, o propunere de adoptare a unui act juridic în vederea aplicării tratatelor, așa-numita ”inițiativă cetățenească europeană”.

Înainte de a putea începe să strângă numărul de semnături cerut, organizatorii inițiativei cetățenești europene trebuie să o înregistreze la CE, care examinează în special obiectul și obiectivele acesteia. Executivul comunitar poate refuza să înregistreze inițiativa, în special atunci când obiectul acesteia din urmă nu intră în mod vădit în sfera sa de competență pentru a propune un act juridic legiuitorului UE.

Propunerea de ICE a cetățenilor Balázs-Árpád Izsák și Attila Dabis, asociați cu alte cinci persoane, intitulată ”Politică de coeziune pentru egalitatea regiunilor și menținerea culturilor regionale”, a fost prezentată la Comisie în iunie 2013.

Această inițiativă urmărește ca politica de coeziune a Uniunii să acorde o atenție deosebită zonelor geografice ale căror caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice diferă de cele ale zonelor înconjurătoare, numite ”regiuni cu minoritate națională”.

Astfel, potrivit propunerii, regiunile cu minoritate națională nu constituie neapărat o unitate administrativă împuternicită să beneficieze de fondurile, de resursele și de programele acestei politici, se menționează în comunicatul Curții de Justiție a UE.

Inițiativa are, astfel, ca obiectiv principal declarat să permită regiunilor cu minoritate națională să aibă acces la aceste avantaje, pentru a împiedica defavorizarea lor economică în raport cu regiunile înconjurătoare.

Prin decizia sa din 25 iulie 2013, CE a refuzat să înregistreze propunerea de inițiativă (detalii aici) pentru motivul că aceasta nu intră în mod vădit în sfera sa de competență pentru a propune un act juridic legiuitorului Uniunii. În consecință, cetățenii Izsák și Dabis au sesizat Tribunalul Uniunii Europene pentru anularea deciziei Comisiei.

Prin hotărârea sa de marți, Tribunalul constată că, în contextul politicii de coeziune a Uniunii, noțiunea ”regiune” trebuie definită cu respectarea situației politice, administrative și instituționale existente în statele membre și că, în consecință, Uniunea nu poate adopta un act care, precum cel propus în inițiativă, ar urmări să definească regiuni cu minoritate națională fără a ține cont de această situație.

Tribunalul arată, de asemenea, că menținerea caracteristicilor etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice ale anumitor teritorii nu este un scop care ar putea justifica adoptarea unui act în temeiul politicii de coeziune a Uniunii.

Instanța subliniază că politica de coeziune a UE urmărește promovarea unei dezvoltări armonioase a ansamblului Uniunii și, printre altele, reducerea handicapurilor demografice grave și permanente de care suferă unele dintre regiunile sale.

”Or, domnii Izsák și Dabis nu au demonstrat că se poate considera că, în general, caracteristicile etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice ale regiunilor cu minoritate națională pot constitui un asemenea handicap, astfel încât aceste regiuni să fie defavorizate în raport cu regiunile înconjurătoare”, se precizează în comunicatul citat.

Nu în ultimul rând, Tribunalul arată că actul propus prin inițiativă nu este adecvat pentru a proteja diversitatea culturală reprezentată de minoritățile naționale și, prin urmare, nu poate fi adoptat în cadrul politicii culturale a Uniunii.

Împotriva deciziei Tribunalului se poate declara recurs la Curte, numai pentru motive de drept, în termen de două luni de la comunicarea acesteia, se mai menționează în textul citat.

Comisia Europeană a fost susținută în acest dosar de România, Grecia și Slovacia, ale căror cereri de intervenție au fost acceptate de instanță, iar reclamanții au fost susținuți de Ungaria. România chiar a prezentat un memoriu în intervenție în iunie 2015, la fel ca și Ungaria.

Pe de altă parte, printre alții, au depus cereri de intervenție, pentru susținerea reclamanților, și județul Covasna și comuna slovacă Debrad, dar acestea au fost respinse de Camera Întâi a Tribunalului, în mai 2015, după audierea argumentelor acestora.

”Această inițiativă cetățenească, sprijinită puternic de UDMR și de Ungaria, a urmărit forțarea impunerii unei autonomii teritoriale pe criterii etnice pentru maghiarii din așa-zisul ținut secuiesc și, mai mult chiar, o recunoaștere oficială a unor structuri teritoriale definite etnic, superioare structurilor teritorial-administrative. Ungaria încercat astfel să obțină nu doar o recunoaștere a unei zone etnice maghiare în România, zona așa-zisului ținut secuiesc (nu e singura zonă revendicată de Ungaria), peste structura administrativ-teritorială din România, ci chiar o zonă etnică compusă din zonele în care există comunități de maghiari…”

Maghiarofoni trăiesc în România, Serbia (Voivodina) și Slovacia, pe fostul teritoriu al Imperiului Habsburgic.

În septembrie 2013 liderul UDMR se arăta deranjat de decizia Comisiei Europene de a respinge inițiativa ”Minority SafePack”. Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, considera că reprezentanţii Comisiei Europene au luat o decizie politică atunci când au respins Iniţiativa Cetăţenească Europeană (ICE) pentru protecţia minorităţilor naţionale – Minority SafePack, deşi aceasta a fost elaborată în mod corespunzător din punct de vedere juridic şi profesional. Potrivit acestuia, UDMR urma să propună, după consultări cu partenerii săi, ca decizia CE să fie contestată la Curtea Europeană de Justiţie.

”A fost din punctul nostru de vedere – si vorbesc despre initiatori, toti cei care au luat parte la initiativa cetateneasca – un soc cum si în ce mod a fost respinsa initiativa noastra de Comisia Europeana. Am trecut peste asta, am cautat solutiile institutionale, am mers si am atacat la Luxembourg, asa cum trebuie sa procedam respectând regulile UE si înca procesul este în derulare (…)”, declara în 2015 Hunor, citat de Agerpres.

Iată că UDMR a atacat decizia Comiei Europene și a pierdut. Definitiv.

O altă știre venită de la separatiștii maghiarofoni din județele Covasna și Harghita este că și’au făcut bere cu ”gust” secuiesc, Csiki Sör, comercializată în zonă și în Ungaria. Zilele trecute producătorul berii a fost amendat de OPC pentru că’și promovează marfa exclusiv în limba maghiară, deși o vinde în România.

Un alt obiect al propagandei separatiste din zona Har-Cov este berea produsă doar în limba maghiară și cu însemne separatiste, care pentru orice om cu bun simț va reprezenta o formă clară de discriminare de către minoritatea maghirofonilor, a celorlalte etnii fie majoritară, fie altă minoritate. Culmea este că tocmai această minoritate este cea care clamează în toată lumea ”supliciile” la care este supusă în România…

Așa s’a ajuns până acolo încât un organ sesizat pentru aceste neplăceri provocate, în speță OPC amendează separatiștii din Harghita, mai exact pe producătorul berii cu gust secuiesc, Csiki Sör.

Cum se poate vedea și din imaginea prezentată, românii care nu cunosc limba aceasta de mică circulație pot doar ghici ce consumă:

Producătorul de bere Csiki Sör a lansat un concurs cu premii dedicat consumatorilor și care este promovat atât pe etichetele sticlelor, cât și cu ajutorul altor pliante. Dar pentru că promovarea se făcea exclusiv în limba maghiară, mai multe persoane au sesizat Protecția Consumatorului, astfel că producătorul de bere a fost amendat cu 5.000 de lei și obligat să suspende campania publicitară, transmite Informația Harghitei.

Mai jos redăm comunicatul emis de Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita cu privire la acest aspect.

Punctul de vedere oficial al Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita.

La Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita, în data de 29.04.2016 s’a înregistrat o reclamație din partea unui consumator cu domiciliul în Cluj-Napoca, care a sesizat faptul că:

”sticlele de Csiki Sor au agățată o hârtie care este scrisă exclusiv în limba maghiară. Astfel, cei care nu cunosc această limbă nu pot participa la un concurs organizat de companie, neînțelegând condițiile acestuia. Clienții nevorbitori de maghiară sunt discriminați”.

Totodată, în data de 06.04.2016, C.J.P.C. Harghita a fost sesizată de către C.J.P.C. Covasna asupra faptului că în urma unui control efectuat la un operator economic din județul Covasna (o pensiune), erau expuse pliante publicitare la berea Csiki Sor, numai în limba maghiară, respectiv la un concurs cu premii desfășurat în perioada 15 februarie – 31 august 2016, neexistând pliante publicitare/flyere în limba română.

Ca urmare a acestor sesizări, Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita, în conformitate cu Procedura de Soluționare a Petițiilor, a invitat operatorul economic la sediul CJPC Harghita pentru clarificarea aspectelor sesizate. În invitațiile trimise, precum și la data prezentării reprezentantului operatorului economic la sediul CJPC Harghita, i’a fost solicitat acestuia prezentarea pliantelor publicitare cu privire la Concursul ”NOE BARKAJA”. Operatorul economic nu a prezentat comisarilor C.J.P.C. Harghita nici un pliant în limba română, prezentând doar pliantul în limba maghiară.

Astfel, s’a întocmit un Proces Verbal de Constatate a Contravenției, operatorul economic fiind sancționat contravențional pentru că nu a informat corect, complet și precis consumatorul și s’a dispus măsura opririi temporare a publicității acestui concurs organizat de operatorul economic până la intrarea în legalitate, adică efectiv până ce operatorul economic reface acele pliante publicitare astfel încât să existe pe acestea toate informațiile necesare consumatorului în ambele limbi (în acest caz română și maghiară) sau acesta va oferi consumatorului pliante publicitare separate și în limba română.

Menționăm faptul că operatorul economic a fost de acord cu cele consemnate în procesul verbal de constatare a contravenției și nu a formulat obiecțiuni.

Procesul Verbal de Constatare a Contravenției întocmit în urma celor două sesizări, precum și măsurile dispuse în cadrul acestuia, face referire exclusiv la Concursul denumit ”Noe Barkaja” organizat de către producătorul berii Csiki Sor, respectiv la pliantele publicitare oferite consumatorilor.

Acțiunile de control ale Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita sunt efectuate exclusiv ținând cont de importanța garantării din toate punctele de vedere a drepturilor consumatorilor, în acest caz dreptul de a fi informat în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor sau oricăror servicii oferite acestuia, totodată toate informațiile privitoare la produsele și serviciile oferite consumatorilor trebuie să fie scrise în limba română”.

Sursa: agerpres.ro, mediafax.ro, informatiahr.ro, dantanasa.ro

Citiți și: UNGARIA NU ARE URMAȘI AI HUNILOR SAU AI FINO-UGRICILOR

sau: VATRA STRĂ-ROMÂNĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PROCLAMAȚIA DE LA ISLAZ ȘI URMĂRILE SALE

Sunt 168 de ani de când Proclamaţia de la Islaz a constituit programul adoptat în 9 iunie 1848 de mişcarea revoluţionară din Ţara Românească. Artizanul ei a fost Ion Heliade-Rădulescu, născut în 6 ianuarie 1802,  scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă.

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l’a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregului continent.  Deoarece Franța era un stat național unitar, revoluția românilor a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că, principiul libertăților cetățenești cerute de revoluționarii francezi a evoluat și s’a transformat în libertăți naționale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s’a suprapus ideea de unitate națională.

Revoluția română de la 1848 s’a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova era constrânsă să accepte protectoratul Rusiei țariste, iar Muntenia, suzeranitatea Imperiului Otoman.

În 1928, un martor al evenimetelor, Anton Alexandrescu casier secretar cont al Băncii Populare Islaz-Liberatea povestea:

”Eram băeţandru de 15 ani, când ne’am pomenit prin luna lui Cireşar cu nişte boieri în sat. Ziceau că sunt Heliade, Golescu, Tell, Magheru şi popa Radu Şapcă de la Celei. Pe ceilalţi mi i’am uitat. S’au oprit în mijlocul satului şi, ca de când m’apucai să spui, tot satul s’a strâns pe lângă ei. Au vorbit pe rând şi spuneau să gonim legile ruşilor din ţară şi să ne facem legea noastră. Apoi au plecat la taftu (subprefectură). Cei din taft, văzând urgia poporului, au sărit pe ferestre şi au fugit, iar capii mişcării au scos afară toate hârtiile şi le’au dat foc, apoi s’au dus”.

La 7 iunie 1848, la Craiova, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Costache Romanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar.

”Revoluţia de la 1848 n’a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decât voinţa întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi.” (Nicolae Bălcescu, 1850)

Islazul a fost ales de Nicolae Bălcescu ca loc al declanșării revoluției din Țara Românească pentru că figuri importante erau de partea revoluționarilor. Atât căpitanul Nicolae Pleşoianu, comandantul companiei de dorobanți care avea sub pază portul și frontiera, cât și Ioan Maiorescu, prefectul judeţului Romanaţi,

Primarul actual al Islazului Ionel Cătălin Geară:

”Aducem aminte de Nicolae Bălcescu care a pregătit această proclamație venind în urmă cu câteva luni și pentru a fi sigur că lucrurile se vor desfășura bine. Nu întâmplător Islazul a fost ales ca și loc strategic dat fiind faptul că el era așezat la vărsarea Oltului în Dunăre, nefiind pod pe care trupele domnitorului să intervină pentru reprimarea revoluției burghezo-democratice”.

De teama unor conflicte armate se hotărăște citirea proclamației revoluționare la Islaz, un mic port la Dunăre din Romanați pentru că doi dintre cei mai importanți membri ai clubului revoluționar craiovean conduceau destinele în Romanați. Ioan Maiorescu (fusese numit prefectul județului) și căpitanul Nicolae Pleșoianu, ai cărui dorobanți primiseră ordin să se deplasase din Craiova la Islaz. Bibescu ordonase paza tuturor porturilor pentru a aresta, imediat după debarcare, agitatori revoluționari veniți de la Paris. Sub oblăduirea lui Ioan Maiorescu și Nicolae Pleșoianu va fi organizată de către Popa Șapcă, o mare adunare populară la Islaz.

La 9 iunie 1848, la Islaz, Ion Heliade Rădulescu dă citire Proclamaţiei de la Islaz, aceasta având forma și valoarea unui act constituţional. Între cele 22 de prevederi ale sale se remarcă: independența administrativă și legislativă, separația puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani, reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcașilor, emanciparea israeliților și drepturi politice pentru compatrioții de altă credință, dezrobirea țiganilor, instrucțiune egală, înființarea unor așezăminte penitenciare, crearea gărzii naționale.

Proclamaţia de la Islaz, dată pe Câmpia Libertăţii, la data de 9/21 iunie 1848, a fost programul constituţional întocmit de Comitetul revoluţionar din Muntenia în timpul Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească. Proclamaţia cuprinde douăzecişidouă de articole, redactate eliptic, în prealabil explică celor cărora le era adresat documentul sensul declaraţiilor, iar apoi expune întregul program de emancipare şi reformă. Prin Proclamaţia de la Islaz se renunţă la Regulamentul Organic, punându’se bazele unei noi ordini constituţionale, declarându’se egalitatea politică a cetăţenilor, supunerea tuturor la contribuţie, libertatea tiparului, desfiinţarea rangurilor nobiliare, emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor, cu despăgubire, eliberarea ţiganilor robi, tot cu despăgubire, desfiinţarea pedepsei cu bătaia şi cu moartea, îmbunătăţirea sistemului penitenciar. Tot Proclamaţia dă drepturi politice locuitorilor ţării de altă credinţă religioasă decât cea a românilor, evreii erau şi ei emancipaţi.

Prin Proclamaţia de la Islaz se preluau de către stat averile mănăstirilor închinate, se prevedea accesul la învăţătură a întregii populaţii, se stipula înfiinţarea Universităţilor la Bucureşti şi la Craiova, a unei Politehnici la Bucureşti, se dorea înfiinţarea de licee şi pensionate în fiecare judeţ, şcoli normale în fiecare plasă şi şcoli în fiecare sat.

De asemenea, se anunţa introducerea alfabetului latin în administraţie.
Se mai prevedea că în fruntea statului rămânea un domn, ales pe cinci ani de către toate clasele sociale, iar Adunarea legislativă nu mai era formată doar din boieri, ci din reprezentanţi ai tuturor păturilor societăţii. De asemenea, se crea un sistem de autonomie locală, se înfiinţa garda naţională, iar Constituanta care era prevăzut a se înfiinţa urma să transforme programul constituţional într’o lege fundamentală.

Textul Proclamaţiei de la Islaz:

PROCLAMAŢIA ŞI PROGRAMUL REVOLUŢIONAR ÎN CARE ”POPOLUL ROMÂN” ESTE RIDICAT LA LUPTĂ REVOLUŢIONARĂ, ÎNFĂŢIŞÂNDU’SE OBIECTIVELE REVOLUŢIEI, SINTETIZATE ÎN 22 PUNCTE, COMENTATE ŞI EXPLICATE.

În numele poporului român ”Dumnezeu e Domnul şi s’a arătat nouă; bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”

Respect pentru proprietate. Respect către persoane
Fraţilor români,
Timpul mântuirii noastre a venit; popolul român se deşteaptă la glasul trâmbiţei îngerului mântuirii şi îşi cunoaşte dreptul său de suveran. Pace vouă, pentru că vi se vesteşte libertate vouă!
Popolul român se scoală, se armează şi nu spre a se lupta o clasă asupra alteia, nu spre a rumpe legăturile sale de relaţii din afară, ci ca să ţie în frâu şi respect pe voitorii de rău ai fericirii publice. Strigarea românilor e strigare de pace, strigare de înfrăţire. La această mare faptă a mântuirii, tot românul are dreptul de a fi chemat, nimeni nu este scos afară; sătean, meserian, neguţător, preot, soldat, student, boier, domn, e fiu al patriei şi, după sfânta noastră credinţă, e şi mai mult, e fiu al lui Dumnezeu. Toţi avem acelaşi nume de român. Aceasta ne înfrăţeşte şi face să înceteze toate interesele, să se stingă toate urile. Pace dar vouă! Libertate vouă!
Scularea aceasta e pentru binele, pentru fericirea tutulor stărilor soţietăţii, fără paguba vreuneia, fără paguba însăşi a nici unei persoane. Nu se cuvine a perde cei mai mulţi pentru cei mai puţini, căci este nedrept; nu se cuvine iară a perde cei mai puţini pentru cei mai mulţi, căci este silnic.
Popolul român, în cât către cele din afară nu supără pe nimeni, respectă toate puterile şi cere a respecta şi ele drepturile stipulate prin tractaturile lui Mircea şi Vlad V, recunoscute de toate tractatele încheiate între Î. Poartă şi Rusia şi protestă asupra oricărei fapte ce s’a făcut în protiva acestor tractate. Popolul român voieşte cu o voinţă tare a’şi păstra neatârnarea administraţiei sale, neatârnarea legiuirii sale, dreptul său suveran în cele din năuntru şi rămâne în aceleaşi legături, şi mai strânse prin luminile veacului, cu Î. Poartă. Această voinţă e legală, e pe credinţa tractatelor şi nu e în paguba nimului.
Popolul român leapădă un Regulament care este în protiva drepturilor sale legislative şi în protiva tractatelor ce recunosc autonomia. Această lepădare este însuşi în folosul Înaltei Porţi, ce va fi arbitrară dimpreună cu Franţa, Germania şi Englitera, cărora românii le reclamă judecată şi ajutor la orice asuprire li s’ar face.
Popolul român decretă şi hotărăşte responsabilitatea miniştrilor şi cu un cuvânt a tutulor foncţionarilor publici şi fiindcă neresponsabilitatea nu este drept al nimului nici de moştenire, nici de învoire, prin urmare nimeni nu perde nimic şi hotărârea popolului e sfântă.
Popolul român voieşte o patrie tare, unită în dragoste, compusă de fraţi, iar nu de vrăjmaşi, prin urmare decretă, după vechile sale datine, aceleaşi drepturi civile şi politice pentru tot românul.
Cine nu voieşte aceasta e vrăjmaş al fericirii publice, e un alt Cain ucigător de frate în sânul mamei noastre patrii.
Popolul român va să dea dreptate şi dreptatea e a lui Dumnezeu. Dreptatea nu sufere a purta numai sărăcii sarcinele ţării şi bogaţii să fie scutiţi. Prin urmare decretă contribuţie generală după venitul fiecăruia. Aceasta înavuţeşte patria şi o patrie avută e în folosul tutulor şi, prin urmare, în paguba nimului. Aceasta cheamă pe toţi la aceleaşi drepturi şi datorii într’o patrie dreaptă, înfloritoare şi care cu tot dreptul nu va mai putea suferi control străin.
Popolul român dă înapoi la toate stările dreptul cel vechi de a avea reprezentanţi în Generala Adunare, decretă de azi înainte alegerea largă, liberă, dreaptă, unde tot românul are dreptul de a fi chemat şi unde numai capacitatea, purtarea, virtuţile şi încrederea publică să’i dea dreptul de a fi ales. Aceasta pe cei buni, pe cei drepţi nu’i păgubeşte întru nimic şi românii au fost totdauna buni. O ştiu străinii şi o ştie proverbul cel vechiu:

”Bună ţeară, rea tocmeală”.

Această decretare nu e în paguba nimului, va să schimbe numai tocmeala.
Popolul român decretă tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere, spre a vorbi, a scrie cele de folos, spre a arăta adevărul. Adevărul, ideile, cunoştinţele vin de la Dumnezeu în folosul general al oamenilor, ca soarele, ca aerul, ca apa şi, prin urmare, sunt proprietate universală şi dacă se cuvine a fi respectată însăşi proprietatea particulară, cu atât mai vârtos este sacră şi neatinsă proprietatea universală. A îneca adevărul, a stinge luminile, a împedeca foloasele prin împedecarea tiparului este o vânzare către patrie, o apostasie către Dumnezeu. Libertatea tiparului nu poate păgubi pe nimeni decât pe fiii întunerecului.
Popolul român voieşte pace, voieşte tărie, voieşte garanţia averilor sale materiale, morale şi politice; decretă dar gvardie naţională, în care tot românul se naşte al ei soldat, tot românul e un gvardian al fericirii publice, un garant al libertăţilor publice. Aceasta nu păgubeşte pe nimeni decât pe conspiratorii asupra drepturilor patriei.
Popolul român cheamă toate stările la fericire, recunoaşte facerile de bine ale comerciului, ştie că sufletul lui este creditul, care niciodată n’a vrut să i’l înlesnească sistema trecută. Decretă dar o bancă naţională, însă cu fonduri naţionale.
Popolul român, în generozitatea şi evlavia sa, se închină locurilor sfinte şi va trimite de acum înainte la Sfântul Mormânt şi la alte aşezăminte religioase untdelemn, tămâie, făclii şi însuşi bani spre ţinerea de şcoale, de preoţi, spre lauda lui Dumnezeu şi tot spre adevărata laudă a celui ce s’a răstignit spre desrobirea celor săraci decretă ca prisosul veniturilor mânăstireşti să fie al ţării, spre desrobirea şi ajutorul celor săraci şi reclamă moşiile mânăstirilor închinate a le scoate de sub orice mâncătorie. Popolul român dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi ia de la farisei ceea ce nu este al fariseilor, ca să dea săracului, care e fratele Domnului. Aceasta nu e în paguba românilor, ci spre mântuirea lor şi lauda Sfintelor Locuri.
Popolul român împarte dreptatea deopotrivă la toţi şi dreptatea o dă pentru toţi şi mai vârtos pentru cei săraci. Săracii, sătenii, plugarii, hrănitorii oraşelor, fiii patriei cei adevăraţi ce au fost defăimaţi atât îndelung cu numele glorios de român, ce au purtat toate greutăţile ţării, prin munca lor de atâtea veacuri au lucrat moşiile şi le’au îmbunătăţit, au hrănit pe strămoşii proprietarilor, pe moşii lor, pe părinţii lor, pe aceşti proprietari înşişi şi au drept înaintea geenrozităţii proprietarilor, înaintea dreptăţii patriei şi cer o părticică de pământ îndestulă pentru hrana familiei şi vitelor sale, părticică răscumpărată de atâtea veacuri cu sudorile lor. Ei o cer şi patria le’o dă şi patria iară, ca o mumă bună şi dreaptă, va despăgubi pe fiecare proprietar de mica părticică ce o va da săracului ce nu are pământul său, după strigarea dreptăţii, după glasul Evangheliei, după inima cea frumoasă a românilor, în care au aflat parte străinii în totdeauna, necum fraţii lor, hrănitorii lor, tăria lor cea adevărată. Claca dar şi acea infamă iobăgie se desfiinţează, lucrarea la lucrul drumurilor se desfiinţează, săteanul fără pământ se face proprietar şi tărie neînvinsă celor mai avuţi în folosul tutulor şi în paguba nimului; visteria va despăgubi pe toţi.
Popolul român, după vechile sale drepturi, voieşte ca Domnul, în care este personificată suveranitatea acestui popol, să fie tare prin dragostea publică, drept, luminat, voitor de bine patriei, bărbat întreg şi, ca să’l poată afla la alegere astfel, decretă, după vechile sale drepturi, a’l căuta în toate stările soţietăţii, în toată naţia, iar nu într’un număr mărginit de oameni. Domnia nu e drept de moştenire a nici unei familii, domnia este a patriei. Ea o dă celui ce va socoti de cuviinţă dintre fiii săi. O asemenea alegere strânge şi mai mult legăturile noastre cu Î. Poartă, pentru că per puţinele persoane ce se pot înfluenţa în paguba Î. Porţi şi a popolului român.
Puterea suverană purcede de la Dumnezeu şi în toată ţeara se află undeva. În Ţeara română este în popolul român, ce are dreptul de a numi pe capul cel mai înalt al patriei. Prin urmare, popolul, având dreptul suveran, poate revesti cu dânsul pe oricine va socoti de cuviinţă şi pe câţi ani i se va părea că’i este mai de folos. Aşadar, decretă ca domnia să se dea celui ales numai pe cinci ani, spre a se tăia rivalităţile şi urile îndelungate şi spre a pune o emulaţie între cetăţeni a fi buni, întregi şi folositori patriei ca să tragă încrederea publică.
Popolul român leapădă de la sine orice titlu ce i s’a introdus prin corupţie de la străini în protiva vechilor sale datine. Domnul este ales unul dintre cetăţeni şi după domnie remâne iară cetăţean, fiu al patriei. Domnul nici nu a fost nici nu este prinţ; domn e tot cetăţeanul, domn e şi capul ţării. Asta e titlul cunoscut de toţi românii. Vorba de prinţ e cunoscută numai de cei ce ştiu din limbile Europei. Vorbele de preaînălţat, prealuminat sunt nişte traducţii din limbagiul fanarioţilor, iubitori de titluri.
La multe trebuinţe ce are patria acum pentru despăgubire şi atâtea cheltuieli spre înaintarea patriei, popolul român nu mai poate da domnului o listă civilă atât de mare li mai vârtos că, şi fără aceasta, vede că este de neapărată nevoie ca domnul să dea exemplu mai întâi de simplitate şi de vieaţă cumpătată.
Vorbele nobil, nobilitate sunt necunoscute între popolul român. Fapta asemenea e şi mai necunoscută, căci nimic n’a fost de moştenire în ţara aceasta, nici rang, nici titluri, decât proprietatea şi numele familiei. Popolul român decretă dar desfiinţarea tutulor rangurilor titulare ce nu au foncţii şi al căror nume nu aduc aminte decât nişte timpi de barbarie şi de servilitate.
Popolul, protestând asupra măsurilor arbitrare şi nelegiuite de a se pune taxă la învăţătură, de la care săracul, orfanul, fiul văduvei e scos afară, protestând asupra relei cugetări de a degrada şi de a ucide naţionalitatea prin scoaterea limbii naţionale din şcoale, decretă o învăţătură pentru toţi egală, progresivă, integrală pe cât va fi cu putinţă, după facultăţile fiecăruia şi fără nici o plată; decretă în Bucureşti o şcoală politehnică, câte o universitate în Bucureşti şi Craiova şi câte un liceu, cum şi pensionate pentru amândouă sexele, câte un liceu, asemenea şi un pensionat în fiecare judeţ, câte o şcoală normală în fiecare plasă şi câte o şcoală începătoare bine tocmită în fiecare sat; decretă ştiinţele, ca şi până acum, în limba patriei şi cultura şi înflorirea acestei limbi după natură şi după originea ei, cu literele sale, atât în cărţile profane, cât şi în cele sacre, cum şi introducerea literelor în toate cancelariile.
Despre acest capitol al învăţăturii, guvernul va fi dator sub a sa răspundere, a pune cea mai activă stăruinţă spre a se înfiinţa aşezămintele de educaţie publică şi, precum nu se poate lăsa nici un creştin a se naşte şi a muri nebotezat, asemenea nici un fiu de cetăţean din câţi se află în vârstă de doisprezece ani şi câţi se vor naşte de acum înainte să nu rămâie neîmpărtăşit de învăţătură, căci pe dânsa se întemeiază viitorul ţării şi punerea în lucrare, cum şi garanţia cea adevărată a aşezămintelor patriei.
Popolul român leapădă de pe sine neomenia şi ruşinea de a ţine robi şi declară libertatea ţiganilor celor particulari. Cei ce au suferit până acum ruşinea păcatului de a avea robi sunt iertaţi de popolul român, iar patria ca o mumă bună, din vistieria sa va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creştinească.
Popolul, decretând odată drepturile civile şi politice ce le’a avut totdeauna tot cetăţeanul, declară că tot românul e liber, tot românul e nobil, tot românul e un domn. Prin urmare, de azi înainte desfiinţează orice pedeapsă cu bătaia şi rumpe în obrazul gâzilor orice biciu şi orice vargă ce degradă demnitatea cetăţeanului. Bătaia dar se aridică de la orice dregătorie şi cu atâta mai vârtos din rândurile soldaţilor.
Popolul român, deşi nu cunoaşte fiinţa pedepsei cu moarte, însă pentru că adesea prin judecătoriile criminale judecătorii de sistema cea mai veche au cutezat a da afară nişte sentinţe de moarte fără să fi putut a se pune în lucrare, popolul decretă desfiinţarea cu totul a pedepsei cu moartea, atât în lucrare, cât şi în sentinţe.
Popolul român, vâzând întreruperile sale de relaţii cu Î. Poartă mai vârtos de la 1828 încoa, văzând că reprezentantul său la Constantinopole e un străin, reclamă a’şi avea relaţiile de’a dreptul cu Î. Poartă şi reprezentant al său la Constantinopole însuşi dintre români.


Pe scurt, popolul român, recapitulând, decretă:

1. Independenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea şi Vlad V, neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale.
2. Egalitatea drepturilor politice.
3. Contribuţie generală.
4. Adunantă generală compusă de reprezentanţi ai tutulor stărilor soţietăţii.
5. Domn responsabil, ales pe cinci ani, şi căutat în toate stările soţietăţii.
6. Împuţinarea listei civile; ardicarea de orice mijloc de corumpere.
7. Responsabilitatea miniştrilor şi a tutulor foncţionarilor în foncţia ce ocupă.
8. Libertatea absolută a tiparului.
9. Orice recompensă să vie de la patrie prin reprezentanţii săi, iar nu de la domn.
10. Dreptul fiecărui judeţ de a’şi alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul popolului întreg de a’şi alege domnul.
11. Gvardie naţională.
12. Emancipaţia mânăstirilor închinate.
13. Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin despăgubire.
14. Desrobirea ţiganilor prin despăgubire.
15. Reprezentant al ţării la Constantinopole dintre români.
16. Instrucţie egală şi întreagă pentru tot românul de amândouă sexele.
17. Desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au funcţii.
18. Desfiinţarea pedepsei degrădătoare cu bătaia.
19. Desfiinţarea atât în faptă, cât şi în vorbă a pedepsei cu moartea.
20. Aşezăminte penitenţiare, unde să se spele cei criminali de păcatele lor şi să iasă îmbunătăţiţi.
21. Emancipaţia israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă.
22. Convocarea îndată a unei Adunanţe generale extraordinare constituante, alese spre a reprezenta toate interesele sau meseriile naţiei, care va fi datoare a face Constituţia ţării pe temeiul acestor 21 articole, decretate de popolul român.

 

Această Adunanţă va lăsa în moştenire viitorimii Constituţia aceasta şi va fi datoare încă a o încheia printr’o legiuire, prin care neapărat la fiecare 15 ani, din dreptul său, să’şi aleagă popolul deputaţi estraordinari, cari, venind în Adunanţă estraordinară, să introducă reformele cerute de spiritul epohei. Cu aceasta se împedică d’acum înainte vrednica de plâns nevoie de a se face reforme cu mâna armată şi vor fi feriţi copiii şi strănepoţii noştri de necesitatea în care s’a aflat astăzi popolul român.
Aceste decretări vin din glasul general al ţării, sunt drepturi vechi ale ei, sunt după legi, sunt după tractate. Î. Poartă atât în generozitatea, cât şi în interesul său, le primeşte. Rolul Rusiei este de a ne asigura drepturile când ar fi călcate din afară şi mai vârtos când voim a ne reîntregi într-însele. Când ea ni se va împotrivi, va dovedi lumii întregi că a avut gând rău asupra noastră şi asupra Turciei. Arhipăstorul ţării le va binecuvânta dacă este păstor după legea lui Christos; va subscrie decretul acesta în capul tutulor de va voi să ne mai păstorească şi de va fi pătruns de duhul Evangheliei. Domnul ţării nu poate sta contră, pentru că este alesul ei şi nu poate împedeca această faptă fără a’şi trage numele de trădător al ţării şi rebel către Î. Poartă.
Boierii n’au nici un cuvânt a nu primi pentru că nu perd nimic şi mai vârtos că prin învoirea lor vor da lumii o dovadă de frumosul suflet ce caracterisă totdeauna pe cei mai mari ai ţării. Strămoşii noştri ne-au asigurat cu sângele lor o patrie. Misiunea boierilor este a statornici dreptatea cerului, dreptatea Evangheliei într’însa; misiunea lor de astăzi are şi mai mare preţ înaintea lui Dumnezeu.

Neguţătorii, meseriaşii, sătenii binecuvântează decretele acestea, le reclamă, le cer; deşi n’au avut până acum glas, le’au cerut cu ochii, cu mâinile, cu toate mişcările fără a scoate o vorbă, după cum cere mutul ars de sete apa, după cum cere cel astupat, cel înecat aerul.
Fraţi români, soldaţi, cari sunteţi fiii şi fraţii noştri, priveghiaţi a ţine bună orânduială, pentru că datoria voastră aceasta este. Nu ascultaţi însă când voitorii noştri şi ai voştri de rău vă vor porunci a da în fraţii voştri şi a vă întina mânile în cei ce se scoală pentru binele vostru şi al părinţilor voştri. Punerile la cale, legiuirile cele nouă ale popolului român vă înalţă la treapta de om, desfiinţează vergele de pe spatele voastre cu cari eraţi socotiţi în starea vitelor, vă înalţă la treapta de a putea şi voi a vă face ofiţeri când veţi merita şi uşurează, dau drepturi părinţilor şi fraţilor voştri. Când veţi lăsa puşca din mână, de azi înainte vă aşteaptă o patrie, iar nu claca şi biciul dorobanţului. Cei ce vă vor da porunci a face foc asupra fraţilor voştri însemnaţi’i, că aceia nu sunt români, sau, de vor fi, sunt vânduţi şi vă vând şi pe voi, ca să mergeţi a umple şanţurile cu trupurile voastre, bătându’vă în protiva voitorilor de bine ai omenirii.
Ofiţeri români! Camarazii voştri din Europa v’au dat esemplu. Europa luminată e cu ochii deschişi asupra voastră. Aţi încins săbiile spre a ţine buna orânduială şi a vă lupta asupra vrăjmaşilor patriei. Ţineţi buna orânduială şi voi pricepeţi mai bine decât soldaţii voştri şi cunoaşteţi pe adevăraţii vrăjmaşi ai patriei. Scoateţi săbiile, faceţi’le să lucească înaintea soarelui dreptăţii şi al libertăţii patriei. Eată, calea cea mai glorioasă în analele patriei vi se deschide vouă. Fericiţi’vă că v’aţi aflat în capul camarazilor voştri în această zi mare ce a venit de la Dumnezeu şi care, intrând în eternitate, se va înfăţişa iar înaintea lui Dumnezeu cu misiunea sa împlinită şi cu fruntea încoronată de numele voastre ca de nişte stele de mântuire popolului român. Iar dacă capii voştri vă vor comanda asupra fraţilor voştri, n-aveţi să ascultaţi decât glasul popolului suveran: frângeţi’vă săbiile înaintea oricărei comande vărsătoare de sânge. Nişte asemenea comandanţi vor fi însuflaţi de duhul lui Satan. Şi el asemenea a fost un căpitan în cetele cereşti şi îngerii păcii şi ai dragostei smulseră aripele. Smulgeţi şi voi asemenea spaletele din umerii oricărui căpitan trădător ce va comanda să se verse cea mai mică picătură de sânge.
Cuvioşi egumeni, protopopi, preoţi, voi împliniţi locul apostolilor şi astăzi se proclamă nişte legi pe temeiul Evangheliei. Este sarcina voastră, datoria voastră a ieşi cu crucea în mână şi a pecetlui cu dânsa tunurile şi ţevile purtătoare de moarte. Hristos a înviat şi s’a doborât moartea şi robia. Voi trebuie să spuneţi lumii că este Antichrist tot omul ce face moarte asupra fratelui său, tot omul ce mai voieşte robia, tot omul ce n’are milă de sărac, de văduvă şi de orfan. Luaţi vestmintele voastre, armaţi’vă cu crucea şi cântaţi psalmul 108 în protiva oricărui vânzător al patriei.
Boieri, voi aţi fost generoşi cu străinii, i’aţi primit, i’aţi hrănit, i’aţi avuţit, i’aţi chemat a se împărtăşi de drepturile voastre şi nu veţi fi voitori de rău pământenilor, fraţilor voştri, nu veţi face ruşine patriei noastre în străinătate, nu veţi suferi a se pune o pată pe numele vostru, nu veţi lăsa un blestem peste copiii voştri, nu’i veţi osândi a se ruşina de numele ce le veţi lăsa moştenire. Daţi din frumosul vostru suflet fericirea fraţilor voştri fără paguba voastră, căci Dumnezeu vă va da însutit şi aşezămintele cele nouă şi drepte peste curând vor înzeci veniturile voastre. Cu toţi întindeţi mâna a închega toate clasele soţietăţii într-un singur corp, pe care să’l putem numi fără ruşine naţie.
Cetăţeni în general, preoţi, boieri, ostaşi, neguţători, meseriaşi de orice treaptă, de orice naţie, de orice religie ce vă aflaţi în capitală şi prin oraşe, greci, sârbi, bulgari, germani, armeni, israeliţi, armaţi’vă spre a ţine buna orânduială şi a ajuta la fapta cea mare. Patria este a noastră şi a voastră. Vouă vă place a şede într’însa şi ea vă primeşte. Sistema cea veche nu v’a chemat şi pe voi la masa de obşte. De azi înainte o masă avem cu toţii, un ospăţ de frăţie ni se întinde, aceleaşi drepturi vom avea cu toţii.
Şi voi, o binecuvântaţi săteni, fraţi ai lui Hristos, munca voastră, pâinea şi vinul se prefac în trupul şi în sângele Domnului: voi sunteţi fiii cerului, fiii păcii şi ai tăriei; voi sunteţi hrănitorii noştri; voi aţi plâns şi vă veţi bucura; voi aţi însetoşat de dreptate şi vă veţi răcori: pe voi v’a fericit Mântuitorul lumii. Fericiţi sunteţi şi în lumea aceasta şi în cealaltă! Staţi dar la locul vostru, că ziua a venit; cătaţi’vă de câmpurile voastre ce vi le dăruieşte astăzi patria, care râde înaintea voastră şi vă cheamă la fericire. Iar pentru că duhul răului, Satana, poate să mai aţâţe oarecari vrăjmaşi ce vă pizmuiesc şi fericirea, trimiteţi din fiecare sat câte un preot cuvios şi câte trei inşi împuterniciţi a vă cere dreptatea ce vi se cuvine. Dreptatea v’o dă toată lumea cu mâni pline şi cu lacrimile în ochi. Iar preoţii vor ceti blestemele sfântului Vasile, spre a goni duhul răului din ţeară-
Măria Ta, domnule ales al ţării!
Plânge popolul român cu durere că te pomeneşte în urma tutulor şi este la Măria Ta să te pui în cap. Patria te’a ales, te’a avut fiul ei cel mai scump; guvernarea ţi’a fost problematică; te’ai arătat în ochii patriei şi ai lumii ca fiul risipitor din Evanghelie. Vino înapoi şi va pune patria inel în dreapta ta şi va înjunghia viţelul cel gras. Noi nu’ţi cerem cuvânt, pentru că eşti fratele nostru, eşti român. Cuvântul îl vei da înaintea conştiinţei Măriei Tale, înaintea lui Dumnezeu. Nu ştim dacă câte ai făcut le’ai făcut de bunăvoie ori silit. Acum e timpul să arăţi lumii că ai fost şi eşti român; acum e timpul să faci să se spele cele trecute şi să nu laşi fiilor un nume veştejit. Patria te reclamă de fiu, ea îşi rumpe vestmintele, îşi bate peptul şi aleargă şi într’o parte şi într’alta, cerând să nu piară nici unul dintre fiii săi, să nu se verse nici o picătură de sânge de român. Patria uită tot: fii dar al ei, după cum voieşte să te aibă în cap la această mare faptă. Fă o pagină frumoasă istoriei române. Nu’ţi face copiii a se ruşina în sânul Franţei de tatăl lor; nu lăsa ţeara fără cap în asemenea împregiurări, în prada intrigii ce ar putea aduce anarhie, căci atunci vai nouă şi de trei ori vai Măriei Tale!
Fraţi români! Nu vă temeţi de nici o putere nepravilnică din afară, căci s’au dus timpii silei şi ai dreptului celui mai tare. Ţineţi numai buna orândueală în întru. Întramaţi’vă în gvardie naţională spre asigurarea drepturilor voastre şi spre a forma cruciata înfrăţirii claselor în întru, cum şi a face parte în cruciata naţiilor în afară. Adunaţi’vă cu toţii sub steagurile patriei. Cele trei culori naţionale vă sunt curcubeul speranţelor. Crucea ce e de’asupra lor va aduce aminte Rusiei că e creştină. Crucea se va pune pe hotarul nostru şi rusul nu va călca ţeara noastră, fără să calce mai întâiu crucea la care se închină. De nu se va sfii de semnul acesta, vom trimite înainte’i nu arme ce nu le avem, ci preoţii noştri, bătrânii noştri, mumele noastre, pruncii noştri, cari însoţiţi de îngerul Domnului, ce păzesc pe cei ce se scoală în numele lui, vor ţipa şi se va auzi până la marginea pământului, că românii nu le’au luat nimic, că ei nu’i vor în ţeara lor. Vor pune preoţii Evanghelia, pe care se întemeiază legile noastre, o vor pune în calea lor ca să calce pe dânsa şi să vie să robească un popor ce totdeauna i’a fost voitor de bine, făcător de bine în războaiele lui. Rusia până acum s’a zis că este chezaşă drepturilor noastre. Noi în strigarea noastră nu cerem decât drepturile noastre şi protestăm mai dinainte la Î. Poartă, la Franţa, la Germania şi Englitera asupra oricărei invasii în pământul nostru ce ne va pismui fericirea şi ne va cutropi independenţa noastră.
Apoi popolul român declară astăzi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că, dacă proclamaţia sa se vede pretutideni însuflată de spiritul păcii, dacă ei nu vorbesc într’un ton ameninţător şi se ţin pe drumul legilor şi al tractatelor, aceasta învederează caracterul lor cel pravilnic şi sufletul lor ce deopotrivă adoară libertatea şi a lor şi a altor naţii ce voind a se reîntregi în drepturile lor ştie a respecta pe ale altor naţii. Aceasta îi face a vorbi astfel, iar nu frica; căci sunt o naţie mai mult de 8 milioane suflete şi, la orice invazie din afară ce le va ameninţa libertăţile, fiecare va şti a’şi apăra vetrele, şi străinul, în cele după urmă, la orice nenorocire, va putea cutropi pământul dacă va dormi Dumnezeu, iar nu şi oamenii. Nici un român nu va mai trăi după moartea independenţei patriei sale.
Fraţi români! Respectaţi proprietatea şi persoanele, adunaţi’vă cât de mulţi, armaţi’vă cu toţi, însă imitaţi pe fraţii voştri transilvani. Vedeţi cum se adunară atâtea miriade fără să se facă cea mai mică larmă, cea mai mică neorânduială. N’aveţi nici o temere decât temerea de Dumnezeu şi atunci vouă cu adevărat vi se va cuveni a striga fără ruşine:

”Că cu noi est Dumnezeu!”.

Cu noi este Dumnezeu, fraţilor! În numele lui sculaţi’vă îngerul răzbunării dumnezeieşti va stinge pe tot vrăjmaşul şi va doborî şi cal şi călăreţ, carele şi armele lui vor fi risipite ca pulberea şi planurile lui împrăştiate ca fumul.
La arme, români! La armele mântuirii!

S’a scris deseori – după unii istorici pe bună dreptate, după alţii, dimpotrivă – că revoluţia paşoptistă a fost un produs de import. Din Occident, din înflăcăratul Paris.

Însă să nu uităm, că tot anul 1848 a fost consemnat în istoria continentului de acţiune politică şi militară izvorâte din încercarea aplicării unor reforme statelor cu servituţi încă medievale, cel puţin în Estul Europei. Un program politic nou ce prevestea apariţia clasei de mijloc în ţările avansate tehnologic.

În Ţările Române persista dorinţa aproape unanimă a boierilor revoluţionari de a’şi căpăta independenţa din partea celor două imperii: otoman şi ţarist, dar şi clauze favorabile emancipării sociale şi un anume progres al societăţii, libertatea presei, reformă agrară, acces la educaţie, drepturi politice lărgite, mandat de cinci al domnitorului, armată proprie, monetă şi însemne naţionale.

Acest efort recuperator a fost sprijinit masiv de membri ai Masoneriei române, aproape toţi boieri revoluţionari aparţinând lojilor masonice din Paris sau Viena, acolo unde şi’au făcut studiile.

Principiile constituționale incluse atunci în Proclamație sunt valabile și astăzi, cum ar fi independența administrativă și legislativă, alegerea unui domn pentru un mandat de cinci ani, asemenea președintelui de astăzi, formarea unei armate naționale, libertatea tiparului, introducerea învățământului primar gratuit și obligatoriu și formarea învățământului universitar.

”Cel mai important punct pentru mulțimea de la Islaz a fost punctul 13 al proclamației, care era emanciparea clăcașilor ce se fac proprietari prin despăgubire. Adevărul e că mulțimea nu știa ce este emancipare. Cuvintele folosite de Ion Heliade Rădulescu erau cam academice. În schimb, preotul Radu Șapcă de câte ori veneau aceste cuvinte le traduce pe înțelesul mulțimii. Adică ”țăranii se fac proprietari pe terenurile lor, prin despăgubire”. Punctul 13 a umplut de bucurie mulțimea de la Islaz care secole la rând a luptat pentru acest pământ.În final, grupul de revoluționari pornește spre Caracal. Trebuia să se întâlnească cu generalul Magheru, iar de aici să cuprindă toată Oltenia și să se îndrepte spre București, unde la 11 iunie izbucnește revoluția. Ca profesor de istorie aș situa Islazul alături de marile capitale europene ale revoluției de la 1848. Chiar dacă este o localitate rurală își merită locul alături de Paris, de Berlin , de Viena, de Pesta și de altele. Cu adevărat Islazul își face loc în istoria nu numai națională, ci și cea eurpeană prin evenimentul acesta de la 1848. Revoluția de la 1848 trebuia să izbucnească la București, la Vâlcea, în Valea Prahovei și aici, la Islaz. De ce? Pentru că aici era un grup de revoluționari puternic, era un nucleu avându’l în frunte pe generalul Cristian Tell, cel care conducea grupul de grăniceri, căpitanul Nicolae Pleșoianu, cel care era comandantul și se numea Roata a Cincea pentru că făcea paza Adunării, preotul Radu Șapcă vestit pentru ideile sale revoluționare și totodată repartizat în zona aceasta, Ștefan Golescu care a venit împreună cu Ion Heliade Rădulescu”, (Constantin Dima, profesor de istorie).

De asemenea, Constantin Dima subliniază și rolul important jucat de preotul Radu Șapcă în mobilizarea mulțimii de oameni de la Islaz, căreia i s’au adresat membrii guvernului provizoriu constituit în acea zi din 1848 în localitatea teleormăneană:

”Grupul de revoluționari strâns la Islaz — Ion Helide Rădulescu, Ștefan Golescu, Cristian Tell și preotul Radu Șapcă au trecut în Ostrovul de sub sat, se numea Ostrovul Mic și aici aveau misiunea de a pregăti desfășurarea revoluției. Între timp un soldat este trimis la preotul Radu Șapcă spunându’i ‘Părinte, ia’ți evanghelia că mireasa este gata’. Mireasa nu era altceva decât izbucnirea revoluției. Preotul Radu Șapcă își dă seama. În dimineața zilei de 9 iunie 1848 grupul de revoluționari a trecut, a ajuns la una din casele mari, patru case erau mai mari, unde pe clădirea aceasta a administrației se afla arborat drapelul revoluției cu deviza Dreptate-Frăție”.

”Dacă este să ne gândim, este o influență a revoluției franceze dacă luăm deviza Dreptate, Egalitate, Fraternitate. Acolo s’au pus bazele primului guvern provizoriu care era format din Ion Heliade Rădulescu, Ștefan Golescu, preotul Radu Șapcă, generalul Cristian Tell și Nicolae Pleșoianu. Grupul acesta care forma primul guvern provizoriu de la Islaz și care a avut în frunte tricolorul pe care se afla Dreptate-Frăție s’a îndreptat spre locul unde se află acum monumentul ridicat care prezintă evenimentul de la 1848. Mulțimea era adunată pentru că în acel loc trebuia să se sființească zidurile Bisericii Sfinții Trei Ierarhi. Cum la sfințire participă multă lume e clar că și aici era multă lume. Cel care i’a adunat era Popa Radu Șapcă. Aici membrii guvernului provizoriu dau citire programului revoluției care este cunoscut drept Proclamația de la Islaz. Aici s’a dat citire pentru prima dată programului revoluției alcătuit din 21 articole de bază. Cel cu numărul 22 avea misiunea de a se organiza o Adunare Generală care să pună bazele unei Constituții a Țării Românești. Printre altele, să știți că punctele acestea ale Proclamației de la Islaz au fost prezente și în constituțiile viitoare”.

Dar în Țările Române s’au produs trei revoluții în anul 1848: revoluția din Moldova, care a fost înăbușită de la început, cea din Muntenia, iar a treia în Transilvania.

Încercarea de revoluție din Moldova.

În dimineața zilei de 27 martie, are loc la Iași, într’un hotel, o întrunire a tinerilor însuflețiți de idei naționale și reformatoare, la care iau parte însă și alte persoane: boieri mari și mici, negustori și câțiva liberi profesoniști. Se redacteaza un memoriu în 35 de puncte, care începând prin ”sfânta păzire a Regulamentului (organic) în tot cuprinsul sau, fără nici o răstălmacire”, cuprinde, între altele:

”grabnica îmbunătățire a stării locuitorilor săteni”, îmbunătățirea administrației (justiție, armata, finante), reforma școlară, ridicarea cenzurii, înființarea unei gărzi cetățenești și dizolvarea Obsteștii Adunări ca una ce fusese aleasă ilegal.

O delegație se prezintă lui Mihail Sturdza, care, pentru moment, se preface a primi cele mai multe dintre cereri, dar, pe urmă, având asigurat concursul garnizoanei din Iași, ordonă arestarea căpeteniilor mișcării. O parte din acestea urmau să fie surghiunite peste Dunăre, în Turcia; cumpărând însa, într’ascuns, echipajul barcazului care trebuia să’i treacă la Măcin, ei ajung la Braila, și aici, cu ajutorul vice-consulului englez local, își redobândesc libertatea, ajungand apoi, prin Transilvania, în Bucovina. Aici vin, direct din Moldova, împreună cu alți revoluționari.

În vara anului 1848 se aflau în Bucovina Alexandru Cuza, viitorul domn, Costache Negruzzi, Dimitrie Canta, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Manolache Costache Epureanu, frații Rosetti, fratii Sion, într’un cuvânt, cei mai de seamă tineri ai Moldovei. Sosi, de asemenea, și Mihail Kogălniceanu, care nu fusese amestecat în mișcare, dar care avusese un conflict cu fiul lui Mihail Sturdza și trebuise să părăsească țara. Cu toții au fost prietenește primiți de familia Hurmuzachi, în a cărei casă, la Cernăuți, și apoi la moșie, la Cernăuca, aflară ospitalitatea cea mai aleasă. Aici, în urma consfătuirilor avute și cu ajutorul gazdei, refugiații scot Gazeta Bucovinei, iar Mihail Kogălniceanu publica în august 1848 Dorințele partidei nationale, noul program al tineretului moldovean revoluționar.

Acest program, în 36 de puncte, se deosebește mult de cererile revolutionarilor din martie; mai întâi, el e împotriva regulamentului organic și a protectoratului țarist care ”nu poate în nici un chip face fericirea țării”; se cere apoi autonomia Moldovei, egalitatea civilă și politică a tuturor cetățenilor, adunare alcătuită din reprezentanții tuturor stărilor sau categoriilor sociale, garantarea libertății și a domiciliului, instrucție gratuită, renunțarea, din partea boierilor la privilegii, la scutirea de contribuții și la robii țigani, desființarea clăcii și – fapt foarte important – Unirea Moldovei cu Muntenia.

Revoluția din Transilvania

În Transilvania, revoluția a durat mai mult și pe lângă caracterul ei social, a avut si unul național. O parte din români au aderat la revoluția burgheză maghiară. Dieta de la Cluj a avut în componența ei și câțiva români, iar apoi cea de la Debrețin ceva mai mulți. Burgezia maghiară revoluționară, care a pus pe picioare o armată bine organizată, a căutat să’și impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate toate mișcările de împotrivire ale românilor, sașilor și ungurilor rămași fideli Casei de Habsburg. La 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulțumit deopotrivă părți importante ale românilor ardeleni, ale sașilor și maghiarilor. Însuși poetul Sandor Petöfi se ridicase împotriva hotarârii unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din 300 reprezentanți numai 3 români si 24 de sași.

În martie 1848 izbucnise revoluția la Viena, mișcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală maghiară dorea să impună stat național independent de Austria. Tineretul progresist maghiar, în cadrul mișcărilor care izbucnesc în acest an, 1848, în cuprinsul împărăției austriece și anume la Viena, în Italia și în Boemia, se ridica sub conducerea lui Lajos Kossuth și proclama Ungaria independentă; totodată hotărăsc anexarea Transilvaniei la noul stat maghiar. Ideea de libertate și de unitate națională era înțeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei națiuni civice după modelul preconizat de Revoluția franceză, adică neținând seama de componența etnică eterogenă a țării, ba tocmai prin omogenizarea forțată a specificului diferitelor regiuni și prin impunerea unei singure limbi oficiale.

Liderii românilor din Transilvania nu au împărtășit ideea creării unui stat național maghiar neputând admite, evident, acest lucru; pe de altă parte, voiau drepturi egale cu ale celorlalte naționalități din Transilvania, de aceea, ei hotărăsc, la rândul lor, convocarea unei adunări în care să discute toate problemele care’i preocupau. Adunarea se ținea lângă Blaj, pe o câmpie care de atunci s’a numit Câmpia Libertății.

Adunarea românilor transilvăneni a avut loc pe 15 mai 1848, fiind cunoscută ca Adunarea de la Blaj. În urma unor cuvântări ținute în cadrul Adunării, s’a votat o rezoluție în patru puncte prin care ”nația româna se declară și se proclamă… de sine stătătoare și … parte întregitoare a Transilvaniei, pe temeiul libertății egale” și ”depune jurământul de credință către împărat și către patrie”. A doua zi se dezvoltă această rezoluție, cerându’se reprezentare proporțională în toate ramurile de conducere și în administrația țării, libertatea presei și a întrunirilor, învățământ de toate gradele, inclusiv o universitate etc. Se protestează apoi solemn împotriva unirii cu Ungaria, făcută fără consultarea românilor majoritari.

La întrunirea organizată de revoluționarii munteni pentru a discuta participarea lor la Adunarea de la Blaj, cei mai mulți fruntași și’au exprimat dorința de a participa la reuniunea programată de revoluționarii români transilvăneni. Unii revoluționari munteni ca Dumitru Brătianu au reușit să ajungă la Blaj înainte ca autoritățile să impună măsuri restrictive.

Lui Nicolae Bălcescu și celor care au solicitat eliberarea unui pașaport li s’a refuzat acest lucru. Al. Papiu-Ilarian spune că la interesul mare manifestat de munteni pentru Adunarea de la Blaj, autoritățile au răspuns prin ridicarea unui zid polițienesc. Totuși unii revoluționari munteni au reușit să ajungă la Blaj. Mai favorizați de evenimente au fost românii moldoveni care au avut un număr mare de lideri la Blaj: Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri.

Liderii mișcării din Transilvania: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente Sever, Simion Balint, Simion Bărnuțiu, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Timotei Cipariu, Ioan Dragoș, Ioan Sterca-Șuluțiu, David Urs de Margina.

Se formează în Munții Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceștia reușesc doua victorii importante împotriva armatelor maghiare la Abrud și Mărișel. Pe lângă români se ridicaseră și croații, nici ei nedorind să facă parte din statul ungar. Nicolae Bălcescu s’a dus chiar la Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului româno-maghiar, dar Kossuth și membrii nobilimii maghiare au refuzat să acorde drepturi egale românilor. În lupta de la Șiria lângă Arad, armatele revoluționare ungurești fură cu totul zdrobite de ruși, iar Ungaria și Transilvania (Ardealul) vor fi predate de ruși austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianțe.

După înăbușirea revoluției, Curtea de la Viena a păstrat și față de români o atitudine echivocă, temporizând, răspunzând cu întârziere, și numai în parte a cererilor românilor transilvăneni.

Revoluția din Muntenia.

În Muntenia, revoluția s’a bucurat, de la inceput, de mai mult succes decât în Moldova; una din cauze a fost mai bună organizare a ei, o alta, concursul unei părți din administrație și armata. În timpul domniei lui Gheorghe Bibescu se formase, în 1843, o societate politică secretă, intitulată Dreptate-Frăție. Din ea făceau parte tinerii patrioți și progresiști, dintre care mulți studiaseră în străinătate, mai ales la Paris. În capitala Frantei izbucnise revoluția la începutul anului 1848; conducătorii ei făgăduiseră sprijin tinerilor munteni, în cazul când se vor ridica împotriva asupritorilor.

Mișcarea a izbucnit în țară, în ziua de 9 iunie 1848, la Islaz, în județul Romanați, ale cărui autorități, militare și civile, erau de partea revoluționarilor. S’a citit proclamația în 22 de articole, alcatuită, în ce privește fondul, de Nicolae Bălcescu, iar sub raportul formei, grandilocvente și mistice, de Ioan Heliade Radulescu, în care se prevedea, ca revendicările esențiale:

”Independența…administrativă și legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea si Vlad V. și neamestec al nici unei puteri din afară în cele din intru ale sale”, ”egalitatea drepturilor politice”, suprimarea rangurilor sociale, împroprietărirea țăranilor, ”emancipația mănăstirilor închinate” locurilor sfinte, desființarea robiei.

Nu se vorbea de Unirea Principatelor.

În acea zi, la București, trei tineri trag cu pistolul asupra domnitorului Gheorghe Bibescu: acesta scapă însă numai cu spaima, epoletul oprind glonțul. Indecis, Gheorghe Bibescu nu a trecut nici de partea revoluției și nici nu a înăbușit’o, la 11 iunie. Știind că a pierdut sprijinul armatei, domnitorul Gheorghe Bibescu semnează la Bucureşti Proclamaţia de la Islaz, care va deveni noua Constituţie.

Tot pe 11 iunie, mulțimea, la semnalul dat prin tragerea clopotului de mitropolie, începe a se aduna; apar steaguri, cocarde și eșarfe tricolore; pălăriile se împodobesc cu penaje tricolore; în aclamații și urale, toți se îndreaptă spre palat. Bibescu știind că nu are sprijinul armatei – în cursul dimineții, ofițerii in corpore veniseră la palat, arătând că vor apăra țara de dușmani, dar nu vor vărsa sânge de român – iscălește, seara, pe la orele 10, noua constituție – de fapt proclamația – și acceptă formarea unui guvern provizoriu, a cărui lista îi e prezentată de revoluționari.

 

Bibeștii cu toate că au provenit dintr’o familie modestă de moşneni, aşa cum a stabilit Nicolae Iorga cu mai bine de un secol în urmă, Bibeştii au căpătat legitimitate prin căsătorii, moşteniri şi înfieri.

Bibeştii spuneau străinătăţii în secolul al XIX-lea că:

”Brâncovenii au, prin două căsătorii, sânge de’al Basarabilor. Bibeştii se coboară prin femei din Brâncoveni, şi prin căsătoria prinţului Gheorghe Bibescu (domnitor 1842-1848) sunt drepţii moştenitori ai numelui Brâncovenilor”.

Cel care ne’a lăsat informaţii relevante despre Bibeşti este Ioan C. Filitti.

Se spune că Gheorghe Bibescu ar fi putut rămâne în istorie ca un domnitor al marilor reforme dacă ar fi venit la conducere după momentul pașoptist. Din nefericire, faptul că a venit mai devreme, practic domnia sa a pregătit Revoluția, l’au făcut să aibă mari constrângeri care l’au ținut pe loc. Rămâne de discutat dacă acest con de umbră la care l’a condamnat istoriografia este meritat.
Gheorghe Bibescu a fost omul paradoxurilor. La fel ca și Cuza două decenii mai târziu, Gheorghe Bibescu va dizolva la 4 martie 1844 Adunarea Obștească, conducând în perioada martie 1844-decembrie 1846, prin decrete legi. Paradoxul este că vorbim de perioada cu cele mai mari realizări ale sale: desfiinţarea judeţului Săcuieni, prin împărţirea acestuia între judeţul Prahova şi Buzău (1844); măsuri de organizare a poliţiei unor oraşe şi modernizarea regimului temniţelor; măsuri de înlăturare a unor abuzuri în domeniul administraţiei şi justiţiei; măsuri de amenajare a drumurilor; măsuri edilitare şi de înfrumuseţare a oraşului Bucureşti, deja amintite de noi (amenajarea şoselei “Kiseleff”, începerea amenajării grădinii Cişmigiu) ș.a.

La sfârşitul anului 1846, Gheorghe Bibescu va organiza alegerile pentru constituirea unei noi Adunări Obşteşti, în care vor intra în majoritate partizanii săi. A fost o perioadă cu multe realizări: desfiinţarea robiei ţiganilor aparţinând Bisericii şi aşezămintelor publice (februarie 1847); o lege a clerului, stabilind aprobarea anuală de către domn a bugetului Bisericii, cuprinzând şi o reglementare asupra funcţionării seminariilor; adoptarea unei legi judecătoreşti, îmbunătăţind activitatea instanţei supreme; înfiinţarea Direcţiei lucrărilor publice în cadrul Ministerului de Interne; în sfârşit, o reformă a învăţământului (martie 1847), din păcate, compromiţând principiul învăţământului în limba naţională (impunerea limbii franceze ca limbă de predare, în clasele superioare ale Colegiului Sf. Sava).

Gheorghe Bibescu are mari merite în crearea  cadrului necesar pentru unirea Principatelor. Astfel, este cel care va încuraja relațiile cu Moldova, un moment de vârf al acestora  constituindu’l desfiinţarea vămii dintre cele două Principate în anul 1847.
Merite importante revin domnului şi în planul relaţiilor externe ale Munteniei. Primul act în acest sens, bazat și  pe alegerea sa ca domn de către Adunarea Obştească Extraordinară, de aici o legitimitate şi credibilitate în plus, care s’au observat de la începutul domniei, cu prilejul călătoriei sale în toamna anului 1843 la Constantinopol, pentru investitură. După cum ne relatează cronicile, a fost primit aici de către sultan cu o ceremonie din care au lipsit gesturile umilitoare, obişnuite anterior în deplasări similare; s’a bucurat de o atenţie sporită din partea autorităţilor turceşti, ca şi din partea diplomaţilor occidentali acreditaţi în capitala otomană. A abordat cu acest prilej probleme importante ale ţării, cu unele rezerve, în mod satisfăcător (chestiunea vămilor, problema mănăstirilor închinate ş.a.). Cu prestigiul de care se bucura şi ţinuta sa demnă cu care înţelegea să se comporte, ca şef de stat, în vara anului 1846 el reuşea să impună guvernului francez rechemarea reprezentantului său de la Bucureşti, A. Billecocq. Și nu sunt acestea toate exemplele.

A avut realizări  importante dar a fost împiedicat în a pune în aplicare programele politice pe care le’a avut la urcarea pe tron din pricina situației economice și politice de atunci.
Gheorghe Bibescu a fost silit de Revoluţia paşoptistă să renunţe la politica sa moderată de reforme treptate. În ciuda speranţelor pe care le stârnise, neavând curajul de a adopta calea luptei revoluţionare, pentru realizarea aspiraţilor de emancipare politică şi socială, Gheorghe Bibescu se va retrage în Transilvania de unde va continua să urmărească cele întâmplate după adbicarea sa.

Cum însă a doua zi, 12 iunie, rușii prin consulul țarist, Gheorghe de Kotzebue, protestează  împotriva noii orânduiri care desființa de drept și de fapt Regulamentul organic, au ameninţat că vor invada ţara. În aceste condiţii, Gheorghe Bibescu este nevoit să abdice la 25 iunie 1848 și să părăsească Țara Românească, părăsind Bucureștii, cuprins de teamă nevoind să ia asupră’și consecințele mișcării, se retrage prin Câmpulung în Transilvania.

Anuntând acest fapt în ziua următoare, guvernul provizoriu arăta totodată țării și noua sa formație, reconstituită, cuprinzând și pe cei de la Islaz.

Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofițerii: Gheorghe Magheru și Nicolae Pleșoianu, pe preotul Radu Șapcă, pe membrii clubului craiovean: Ștefan Golescu, Ioan Maiorescu și ca secretar al guvernului provizoriu, pe Costache Romanescu. Acestora li sau alăturat Ion Heliade Rădulescu și Christian Tell.

În frunte e Guvernul vremelnicesc, organ suprem, prezidat de mitropolitul Neofit și numărând ca membrii pe Heliade, Stefan Golescu, Tell, Magheru și, pentru câteva zile numai, un mare negustor bucureștean Gh. Scurti. ”Ministerul vremelnicesc” alcătuit din Nicolae Golescu, ”ministrul dinlăuntru” sau de interne, Ion Câmpineanu, ”ministrul dreptății”, Ioan Voinescu II, „ministrul treburilor din afară sau de externe”, C.N. Filipescu, „ministrul finantei”, Gh. Nițescu, ”obsteșcul controlor”, controlorul I. Odobescu, ”ministrul de razboi”, Heliade, ”ministrul instrucției publice”, Scarlat Crețulescu, ”comandantul gvardiei naționale”, Constantin Crețulescu, ”presidentul sfatului orășenesc”, apoi va fi Cezar Bolliac, și Mărgărit Moșoiu, ”șeful poliției”. Vin apoi, imitând guvernul revoluționar francez, ”secretarii guvernului vremelnicesc”: C.A. Rosseti, N. Bălcescu, A.G. Golescu și Ion C. Bratianu, adică elementele tinere, cele mai dinamice.

În 13 iunie 1848 la Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu și prima capitală a revoluționarilor pașoptiști, înainte ca aceștia să ajungă la București.

În aceleași zile, adică 14/26 iunie, guvernul revoluționar dădea și primele sale decrete:

În 14 iunie 1848, la Craiova, Guvernul adoptă ca steag național, tricolorul revoluționarilor. Primul steag tricolor al pașoptiștilor, cel purtat la Islaz de Popa Șapcă și după care au fost întocmite toate celelalte steaguri pașoptiste, a fost cusut doar de mâinile domniței Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe Magheru, în amintirea steagului purtat de Tudor Vladimirescu și pentru ca primul steag al revoluției să poarte simbolul neprihănirii.

În 15 iunie 1848, Guvernul provizoriu se afla încă la Craiova. Însoțit de o oaste alcătuită din dorobanții aflați sub comanda lui Nicolae Pleșoianu, cărora li se alătură numeroși țărani, guvernul provizoriu revoluționar pleacă spre București.

În aceeași zi, are loc o întrunire la vârf ruso-turcă la Istambul. În timp ce turcii priveau cu neutralitate evenimentele din Țara Românească, rușii care urmăreau cucerirea strâmtorilor Bosfor și Dardanele și extinderea imperiului țartist în Balcani, găsește revoluțiile române un bun prilej de reîncepere a ostilităților. Rușii declară că nu vor tolera un focar revoluționar la granița imperiului lor.

În 16 iunie 1848 la București revoluționarii ajung la București în frunte cu membrii guvernului provizoriu. Sunt întâmpinați cu entuziasm de populația Bucureștiului. De teama represiunilor celor două imperii se retușează guvernul provizoriu care va cuprinde nu numai aripa radicală a revoluționarilor, ci și o aripă moderată. Noul guvern provizoriu va fi condus de mitropolitul Neofit și va avea ca membri pe: Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu și Ion C. Bratianu. Neofit între 1840 și 1849 a fost Mitropolit al Țării Românești. În timpul Revoluției de la 1848, a fost desemnat șef al guvernului provizoriu, din motive diplomatice.

După înăbușirea Revoluției a solicitat (ca mitropolit) restabilirea ordinii și a contribuit la prinderea clericilor care se implicaseră în acțiuni revoluționare, ceea ce a făcut să fie considerat, o personalitate controversată de la 1848. La 27 iulie 1849 s’a retras din scaunul de mitropolit, iar în 14 ianuarie 1850 moare

În 19 iunie 1848 la București reacționarii încearcă o contralovitură anihilată imediat de revoluționari care cer sprijinul populației. În fruntea apărătorilor guvernului se află Ana Ipătescu și Nicolae Golescu. Gheorge Magheru primește conducerea armatei și sarcina constituirii bazei armate a revoluției în Oltenia.

În 19 iulie 1848 la Giurgiu, urmare a înțelegerii ruso-turce, rușii vor invada Moldova, iar turcii vor pătrunde în Țara Românească. Guvernul revoluționar trimite o delegație la cartierul general al comandantului trupelor turce, Soliman Pașa asigurându’l de relațiile cordiale ale guvernului revoluționar față de turci. Soliman cere dizolvarea guvernului care își schimbă denumirea în locotenență domnească având în frunte pe Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell și Nicolae Golescu, noua formulă păstra membrii guvernului, dar punea în față trei persoane considerate moderate pentru adormirea vigilenței turcilor. Soliman este bine primit în București, nu intră cu armata, se dau reprezentanții în cinstea lui, iar acesta recunoaște locotenența domnească drept guvern legal. Urmarea acestei recunoașteri va fi recunoașterea legalitățiui guvernului de către toate guvernele europene cu excepția rușilor. Rușii reclamă mituirea lui Soliman și incapacitatea acestuia de a pricepe ce se întâmplă în țară și cer sultanului înlocuirea lui Soliman cu Fuad pașa, omul măsurilor dure.

În 13 septembrie 1848 la București, în cursul intrării trupelor otomane, un incident a dus la lupta din Dealul Spirii între turci și Compania de Pompieri condusă de Pavel Zăgănescu, care s’a terminat cu un rezultat defaforabil revoluționarilor români.

Anul revoluţionar 1848 a consacrat pentru totdeauna virtuţile patriotice şi jertfa de sine pentru idealurile democraţiei şi independenţei, ale pompierilor militari. Nici nu se vindecaseră rănile incendiului care a devastat Bucureştiul, în martie 1847, când, la 13 Septembrie 1848, sângele ostaşilor pompieri din Bucureşti şi a infanteriştilor, a înroşit cazarma din Dealul Spirii şi împrejurimile sale. Bătălia din Dealu Spirii a fost ultima confruntare dintre forțe exclusiv românești și turcești. Lupte au mai fost în cadrul războiului de independență, dar atunci oștile României se aflau în coaliție cu cele ruse.

În 1848 s’a consumat penultima ocupare a Bucureștiului de către otomani. Cea din urmă a fost în 1916-1918 în cadul alianței Imperiului Otoman cu Puerile Centrale, când inamicii României din primul război mondial au ocupat 2/3 din teritoriul României, inclusiv Capitala.

La intervenţia lui Suleiman-Paşa, care, însoţit de o armată numeroasă, a trecut Dunărea pentru a înăbuşi revoluţia română, locotenenţa domnească formată din trei foşti fruntaşi revoluţionari între care şi fostul ministru de interne Nicolae Golescu a fost reclamată de boierii reacţionari că a tratat cu Suleiman-Paşa. Acesta a fost înlocuit de Sultan cu Fuad-Efendi, care s’a arătat mai ferm în înăbuşirea Revoluţiei române. La acuzaţia lui Fuad-Efendi care a caracterizat revoluţia ca o ”rebeliune izvorâtă din acel duh al comunismului”, împotriva căruia se ridicase întreaga Europă şi a cererii restabilirii regimului regulamentar şi numirea lui Constantin Cantacuzino în funcţia de caimacam, majoritatea celor 200 de delegaţi care au mers în tabăra otomană de la Cotroceni a strigat: ”Moarte, mai bine decât Regulamentul”, fapt pentru care comandantul turc a ordonat arestarea delegaţilor protestatari.

Indignaţi de modul cum s’au comportat trupele turceşti la intrarea în Capitală, când au maltratat cu săbiile şi lăncile populaţia civilă, trecând cu caii peste cei căzuţi, şi de arestarea conducătorilor Revoluţiei române, unităţile militare române ce constituiseră un sprijin serios al revoluţiei, s’au pus în mişcare în pofida cuvântului de ordine al Locotenenţei domneşti de a se abţine de la orice act ostil faţă de armata invadatoare. Trupele otomane, sub comanda lui Fuad-Efendi, s’au deplasat lent, permiţând fruntaşilor Revoluţiei române să se refugieze din ţară pentru a nu fi arestaţi.

Roata de pompieri a oraşului Bucureşti, care, datorită propagandei în rândurile ei, făcută de Dincă Bălăşeanu şi Ioan Deivos, devenise un sprijin statornic şi credincios al Revoluţiei paşoptiste, participând activ la apărarea ei şi asigurarea pazei bunurilor populaţiei, a părăsit cazarma de la Agie sub comanda căpitanului Pavel Zăgănescu. Ea a angajat, în mod spontan, lupta cu a doua coloană otomană, care, de douăzeci de ori mai numeroasă decât compania de pompieri, a pătruns în oraş prin bariera Dealul Spirii şi a staţionat în faţa cazărmii de infanterie. În cursul luptei inegale, dar eroice, ostaşii roatei de pompieri, sprijinite de celelalte unităţi militare române şi de cetăţeni înarmati, au asaltat la baionetă artileria duşmană, capturându’i o parte din tunurile pe care le’a întors apoi împotriva turcilor, provocându’le sute de morţi şi răniţi.

Au căzut în această eroica bătălie mai mult de jumătate din efectivul companiei de pompieri, între care şi ofiţerii Dănescu şi Starostescu, precum şi o parte din ostaşii Batalionului 2 din Regimentul 2 infanterie, care participaseră la luptă, trăgând asupra turcilor din interiorul cazărmii. Şi’au pierdut viaţa în inegala încleştare 200 de otomani, 47 de soldaţi pompieri şi 2 ofiţeri (care au fost înhumaţi ulterior în curtea Bisericii Sf. Gheorghe Plevnei), şi au rezultat peste 100 de răniţi. Ceilalţi pompieri, în frunte cu sublocotenentul Dincă Bălăşeanu, s’au retras, pentru a continua lupta, în tabăra generalului Gheorghe Magheru de la Râureni. După dizolvarea acesteia, eroicii pompieri, alături de cei care activaseră în gărzile naţionale, au trecut munţii şi s’au înrolat în armata revoluţionară condusă de Avram Iancu, unde Dincă Bălăşeanu a ocupat funcţia de centurion.

Toate sursele istorice, martorii oculari, contemporanii bătăliei, apreciază în unanimitate că majoritatea jertfelor (din cei peste 100 de morţi şi tot atâţia răniţi) au fost date de pompieri, ei aflându’se în vâltoarea încleştării. Un şir de evenimente istorice ulterioare a consacrat actul eroic al pompierilor.

Veteranilor de la 1848 li s’a acordat prima decoraţie militară românească ”Pro virtute militari”, înfiinţată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Tot ca o recunoaştere a eroismului pompierilor, data de 13 Septembrie 1863 a fost aleasă pentru înmânarea noilor drapele de luptă Oştirii Ţării, Batalionul de pompieri Bucureşti (înfiinţat încă din 1861), primind primul drapel de lupta din mâna domnitorului. Recunoaşterea faptului că 13 Septembrie 1848 este unul dintre cele mai semnificative momente din tradiţiile de luptă ale armei pompierilor a fost unanimă, indiferent de epocile istorice şi regimurile politice prin care a trecut ţara.

În 30 noiembrie 1848, în ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată la 10.000 de ostași și comandată de Hussein-Pașa, sute de săteni din jurul Craiovei și locuitori ai orașului, înarmați cu puști, sulițe, topoare și coase, au întâmpinat trupele străine, neținând seama de superioritatea numerică covârșitoare a acestora. Rezultatul a fost din nou defavorabil românilor. Revoluția fusese învinsă.

Scurta perioadă de trei luni cât a durat revoluția în Muntenia a avut totuși urmări însemnate. Ea a produs o mișcare a maselor, o zguduire a societății, în special a clasei posedate, a facilitat pătrunderea ideilor de reformă socială, care’și vor găsi mai târziu expresia în dispozițiile din 1858 ale Convenției de la Paris (egalitatea tuturor în fața legilor, suprimarea titlurilor nobiliare) și în legile din 1863-1864 ale lui Cuza și Kogălniceanu: securizarea averilor mănăstirești, împroprietărirea țăranilor și legea învățământului.

Pe de altă parte, prin influența exercitată, în mai mare masură asupra revoluționarilor din Moldova, care formulează, utilizând proclamația în 22 de puncte, programul din august, și în mai mică măsură asupra revoluționarilor din Transilvania, ea contribuie la întărirea și adâncirea ideii de unitate naționala.

Prin propagandă în Apus a fruntașilor exilați, ea determina un puternic curent de opinie publica și guvernamentală în favoarea Principatelor, curent care’și va dovedi eficacitatea cu prilejul încheierii Tratatului și apoi a Conventiei de la Paris (1856, respectiv 1858). Nu este, prin urmare, exagerat a afirma că revoluția munteană de la 1848 stă la baza României moderne, că ea a influențat puternic, principal și politic, această dezvoltare, ca ”pașoptiștii” au binemeritat de la patrie.

În sfârșit, în 1848, în toiul revoluţiei, tricolorul a devenit în Ţara Românească însemnul naţional, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revoluţionar, prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotărât ca drapelul ţării să aibă ”trei culori: albastru, galben şi roşu”, iar pe pânză să fie înscrise cuvintele ”Dreptate, Frăţie”. O lună mai târziu, ”văzând cu nu s’a înţeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naţionale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că ”stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”.

El vor fi dispuse vertical şi vor fi aranjate în ordinea următoare:

”lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”.

Varianta finală a steagului revoluţionar

Adoptarea tricolorului ca drapel naţional nu s’a datorat însă unor situaţii de conjunctură şi nici influenţelor străine, ci a urmat o veche tradiţie cu rădăcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate şi neatârnare. Este semnificativă, în acest sens, precizarea făcută în zilele revoluţiei de ministrul treburilor din afară al Ţării Româneşti, într’o notă adresată lui Emin Paşa:

”Culorile eşarfului ce purtăm noi nu sunt de datină modernă. Noi le’am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre”. Dar nu precizează de când anume.

Înlăturat odată cu intervenţia străină din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel naţional la 1 septembrie 1863, de către Alexandru Ioan Cuza. El avea însă culorile dispuse orizontal, redate roşu, galben, albastru, şi se va menţine în această alcătuire până în anul 1867, când punându’se din nou problema însemnului nostru naţional, comisia însărcinată cu stabilirea drapelului ţării şi’a însuşit propunerea lui N. Golescu, fostul paşoptist, ”ca culorile să fie aşezate cum era la 1848”, adică vertical, în ordinea albastru, galben, roşu, care s’a păstrat până azi.

Referindu’se la originea şi semnificaţia drapelului de stat, Mihail Kogălniceanu preciza în şedinţa parlamentului din 26 martie 1867 că:

”Drapelul tricolor, cum era astăzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însuşi drapelul neamului nostru, din toate ţările locuite de români.”

Rezultă de aici că Mihail Kogălniceanu şi generaţia sa primiseră tricolorul, prin tradiţie de la străbuni şi o dată cu el şi explicaţia însemnătăţii pe care o reprezintă pentru toţi românii. Este, deci, fără îndoială că în perioada modernă s’a păstrat o tradiţie mai veche, din bătrâni, a tricolorului. Dar unde se află izvorul de la care porneşte tradiţia?

În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrată Transilvaniei şi publicată la Braşov în 1851, se face menţiunea că cele trei culori ale drapelului românesc sunt o moştenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatăm că cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Daciei, se află în Novella XI, dată la 14 aprilie 535 de împăratul Justinian (527 – 565) cu prilejul fixării teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alături de regiuni din Panonia Secunda, părţi din fosta Dacie română, formată din Dacia Cisdanubiană (Dacia Mediteraneea şi Dacia Ripensis) şi Dacia Transdanubiană, aceasta din urmă fiind alcătuită din ţinuturile vecine cu Dunărea, de la gura Tisei până la vărsarea Oltului, ale Banatului şi Olteniei.

Decretul imperial, care stabilea şi însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane:

”Din partea dreaptă, în prima diviziune, scut roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adică albastru), cu semnele tribului burilor, ale cărui două laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele două scuturi) auriu (galben)”.

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflată încă sub stăpânirea efectivă a lui Justinian, respectiv Banatul şi Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuită de buri, cel mai reprezentativ trib al geților, precum şi o zonă a Transilvaniei, ce se întindea de’a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Munţii Apuseni, unde săpăturile arheologice au confirmat existenţa aşezărilor romane până în secolul al VI-lea, adică fosta Dacie Porolissensis. Scutul roşu, însemnând Dacia de dincolo, se referă la sudul şi centrul Moldovei, altă parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de răsărit o considera posesiune a sa, cel puţin în principiu, aflată însă în afara teritoriului deţinut efectiv de către romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai poziţia geografică şi politică deosebită a acestei părţi a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele două scuturi (roşu şi albastru), reprezintă, fără îndoială, Muntenia de astăzi sau fosta Moesie inferioară.

Se ştie că armatele lui Justinian, urmărind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord – vest de la vandali, Italia de la ostrogoţi, sudul Spaniei de la vizigoţi, iar gepizilor le’a luat teritoriile dintre Tisa şi Dunărea de jos, întinzându’şi stăpânirea în Banat, Munţii Apuseni, Oltenia şi Muntenia. Imperiul roman de răsărit era exprimată prin prezenţa pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpaţilor, cât şi a celor de la nordul lor.

Prin urmare, cele trei culori, roşu la dreapta, galben la mijloc şi albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, aşezate în ordinea şi în poziţia culorilor drapelului românesc de astăzi, se referă la Dacia Traiană, confirmând afirmaţia lui J. F. Neigebaur că tricolorul românesc este o moştenire de la începuturile mileniului întâi. Dar nimic nu ne poate opri să considerăm că tricolorul a fost dus dincolo de Carpați de geții înrolați în armata romană, draconul getic însoțindu’i până la hotarele de răsărit ale imperiului.

Transmise din generaţie în generaţie, ele dovedesc, împreună cu celelalte mărturii de cultură materială, statornicia românilor în vatra în care s’au plămădit ca popor, rezistenţa lor în faţa urgiei vremurilor şi a valurilor succesive ale năvălitorilor, lupta neîntreruptă pentru afirmarea idealurilor de unitate şi independenţă.

Puternic legaţi de tradiţiile şi marile virtuţi ale înaintaşilor, românii au păstrat neîntinate, cu demnitatea ce le e caracteristică, vechile culori ale Daciei Traiane (roşu, galben, şi albastru), dar obligaţi să trăiască timp îndelungat despărţiţi în trei principate – Moldova, Muntenia şi Transilvania -, si au făcut din fiecare culoare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi şi dăinuirii lor pe pământul strămoşesc, pe care nu l-au părăsit niciodată, iar din reunirea acestora pe acelaşi drapel, adică din tricolor, simbolul unor grele şi necontenite eforturi pentru realizarea unităţii naţionale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, şi Sf. Gheorghe călare pe un cal alb în luptă cu balaurul, pe cealaltă parte, era de culoare roşie. Făurit probabil de Bogdan I (1359 – 1365), la întemeierea ţării, care a preluat culoarea roşie, transmisă de tradiţie, din vremea Daciei Traiane, el a fost păstrat identic de urmaşii săi în domnie. În timpul lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504), steagul era din atlas roşu şi avea reprezentat, pe o faţă, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilţ şi cu picioarele supunând un balaur cu trei capete, iar pe cealaltă faţă era reprodusă stema ţării (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilă (1595 – 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, avea fondul roşu. cu o bordură galbenă deschisă, iar la mijloc capul de bour. Călătorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 şi Ioan Gnindski, la 1677, îl menţionează ca fiind din damasc şi din aceeaşi culoare roşie. Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 – 1819) se văd în culori două steaguri roşii. În timpul lui Mihail Suţu (1819 – 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe călare. Pe fond roşu. La fel, steagul armatei moldoveneşti sub Mihail Sturdza (1834 – 1849) avea bourul în mijloc şi în fiecare colţ câte un pătrat mare roşu, iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 – 1856) era în întregime roşu, cu o cruce albastră în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al ţării pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 – 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben – auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilă neagră, stând pe o ramură verde de ienupăr şi ţinând în cioc o cruce patriarhală roşie. Acelaşi stindard galben – alburiu e menţionat – fără să fie şi descris – de două ştiri de origine poloneză, din 19 şi 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai şi Movilă. Documentele vremii ne vorbesc despre preţuirea pe care a acordat’o ilustrul voievod steagului ţării, în care neîndoilenic vedea întrupată glia strămoşească, Pentru apărarea căreia lupta. Nici în momentele grele, nici în clipele în care era pusă în cumpănă însăşi viaţa sa, Mihai Voievod n’a uitat de steag. Este semnificativ faptul că după bătălia de la Mirăslău, din septembrie 1600, cu imperialii comandanţi de Basta, în care sorţii nu i’au surâs, Mihai nu s’a retras de pe câmpul de luptă până nu i s’a adus steagul ţării, pe care, strângându’l la piept, l’a luat cu sine.

Acest steag cu câmpul galben, ce ”era foarte vechi şi privit de romani ca sfânt’, după cum precizează acelaşi Spontoni, fusese ”semnul şi marca cea mai importantă a Ţării Româneşti” sub Neagoe Basarab (1512 – 1521) şi Vlad Ţepeş (1456 – 1462) şi îl însoţise pe Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) şi pe voievozii de dinaintea lui pe câmpurile de bătălie fiind cu siguranţă o moştenire de la Basarab cel Mare (1317 – 1352), care-l primise, la rândul său, prin tradiţie, din vremea Daciei Traiane şi-l păstrase la întemeierea ţării, ca simbol al legăturilor cu înaintaşii.

Salvat de Mihai Viteazul după înfrângerea de la Mirăslău, el a fost păstrat cu mare cinste şi de Radu Şerban (1602 – 1611), ca steag al ţării în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgovişte a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împăratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodă stindardul imperial, o dată cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni arată că a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domnească, a fost văzut şi steagul cel mare al ţării, din damasc galben – alburiu, socotit sfânt, şi pe care voievodul a poruncit să fie purtat înainte .

Datorită asupririi naţionale la care au fost supuşi de stăpânirea maghiară şi apoi de cea austro – ungară, români ardeleni deşi constituiau majoritatea populaţiei şi erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n’au avut posibilitatea să’şi aleagă singuri culoarea drapelului şi n’au fost reprezentanţi printr-un simbol aparte pe steagul şi stema principatului, nici în evul mediu şi nici în epoca modernă. Ei au avut, totuşi, un simbol propriu, culoarea albastru – azur (cer), moştenită din vremea Daciei Traiane, pe care, dacă n’au putut s’o impună pe însemnele heraclidice ale ţării, datorită împrejurărilor vitrege ale istoriei, au păstrat-o pe stemele de familie şi au transmis’o, astfel, din generaţie în generaţie, ca expresie a vechimii şi înfrăţirii lor cu glia străbună.

În sprijinul celor de mai sus, menţionăm că în perioada dominaţiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor saşi şi unguri au în majoritatea lor culoarea roşie, cele date familiilor de origine română sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colecţia heraclitică J. Siebmcher, de pildă, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar, pe lângă armenii, maghiare, săseşti şi secuieşti, peste 500 de steme ale familiilor nobile româneşti, care se prezintă sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), oşteni călări sau pedeştri, înarmaţi cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum şi felurite animale şi diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastră a fost introdusă şi pe însemnele heraclitice ale unor familii boiereşti din Muntenia şi Moldova, tocmai pentru a desemna deţinerea unor posesiuni în Transilvania şi, totodată, legăturile existente în evul mediu între ţările române. În stema familie Văcărescu, de exemplu, apare ca o dovadă a apartenenţei districtului Făgăraş la Ţara Românească, o cetate crenelată, având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru.

Se poate, deci, afirma că adunarea la un loc, pe acelaşi drapel, a celor trei culori, roşul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni şi albastrul – azur al românilor transilvăneni, reprezintă o singură ţară, alcătuită din provinciile ei Moldova, Muntenia şi Transilvania şi un singur popor… Nu mai încape nici o îndoială că la acest adevăr se gândea Mihail Kogălniceanu când spunea, în 1867, că tricolorul românesc înseamnă ”neamul nostru, din toate ţările locuite de români”.

Tricolorul revine uneori pe cerul Islazului de azi în amintirea Proclamației care l’a consacrat definitiv.

Atenția se îndreaptă din nou spre prezent, la oamenii care stau la porți, lângă asfaltul ca în palmă, spre deosebire de ulițele prăfuite ale comunei pe care s’au plimbat pașoptiștii. Și edilul localității, fiu al satului, cunoaște fiecare etapă care a marcat istoria comunei pe care o conduce și ține să împărtășească și el câteva detalii importante, ori de câte ori este cazul, pentru ca cei care pun piciorul în Islaz să nu uite niciodată pe unde au trecut.

În anul 1969, în centrul Islazului, s’a ridicat monumentul comemorativ al Adunării de la Islaz.

Monumentul comemorativ al Adunarii se află’n centrul localității Islaz, și a fost ridicat pentru a marca locul unde a avut loc Adunarea populară care a aprobat Proclamația de la Islaz. Constructia este reprezentata printr’un bloc masiv de beton, aând pe el montate reliefuri executate prin travertin.

Localitatea Islaz (azi în județul Teleorman, atunci în județul Romanați), fostă moşie a Brâncovenilor, în suprafaţă de 8500 ha, era un mic port pe Dunăre cu oarecare însemnătate comercială, care, spre deosebire de porturile Turnu Măgurele, Giurgiu și Calafat, nu era sub controlul direct al turcilor.

Oricât de importantă este istoria locului, oamenii satului, tineri ori trecuți de prima tinerețe, își aduc aminte cu greu ce anume s’a întâmplat pe 9 iunie în 1848. Unii dau vina pe vârstă, alții pe cele câteva clase care nu i’au ajutat să înțeleagă de ce comuna lor este atât de importantă.

”Nu știu ce sărbătorim pe 9 iunie. Sunt Rusaliile. Atâta știu. În afară de asta nu știu. Poate cei cu carte să știe. Noi suntem de la țară. Noi nici nu știm să vorbim”, mărturisesc  cu sinceritate și cu tristețe în glas oamenii astăzi neputând să’și ascundă regretul.

Alții sunt indignați de această uitare, Florea Nanian fiind unul dintre ei:

”Aici a fost momentul de pornire al proclamației la Islaz. Pe vremea aceea a fost foarte important. Eu le explic nepoților mei mereu, foarte mult. Cărțile sunt făcute așa cum sunt făcute. Nu înțeleg nimic de acolo. Se pierde tot. Depinde cine vine după noi. Profesorul de istorie de aici încearcă foarte mult, deși nu e de aici să’i învețe pe copii”.

Oricât de dureroasă ar fi uitarea unora, paginile cărților vor sta mereu mărturie a faptelor care au schimbat cursul vieții societății de acum un secol și jumătate și istoria poporului român.

Sursa: enciclopediaromaniei.ro, agerpres.ro, visitromanati.wordpress.com, romania-actualitati.ro, atestatmuntenia.wordpress.com, verticalonline.ro, semperfidelis.ro, flaviusrey.blogspot.ro, igsu.ro

Citiți și: DACII ERAU TOT GEȚI

sau: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬