DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A RUMÎNILOR DIN ARDEAL (1867-1918)

î

STRUCTURILE DEMOGRAFICE DIN ARDEAL ÎN TIMPUL DUALISMULUI

Încheierea dualismului a avut implicaţii pentru ARDEAL nu numai în plan politic, economic sau cultural, dar şi în cel demografic. Dinamica, mobilitatea şi structura populaţiei din aceste teritorii au fost influenţate de noul cadru politico-statal.

Guvernul de la Budapesta a promovat o politică demografică (incluzînd măsuri cu caracter economic, social şi politic) de favorizare a elementului maghiar în cadrul statului multinaţional.

Este semnificativ în acest sens faptul că populaţia Ungariei (în limitele teritoriale existente după 1918) a crescut între 1869-1910 cu 51,8%, în timp ce populaţia teritoriilor ce s’au desprins la sfîrşitul primului război mondial (Slovacia, Transilvania, Voivodina, Croaţia) a sporit cu numai 24,4% în aceeaşi perioadă.

Diferenţe similare se pot constata şi pentru provinciile care s’au aflat până la 1918 sub controlul Vienei [1].

Primul recensămînt organizat de către autorităţile maghiare după legalizarea dualismului a început la 31 decembrie 1869 fiind finalizat la începutul anului următor, iar ultimul recensămînt dinaintea primului război mondial a fost efectuat în anul 1910.

Între aceste două limite, populaţia Transilvaniei (în înţelesul larg, cuprinzând atît teritoriul fostului principat autonom, cît şi Banatul, Crişana şi Maramureşul a sporit de la 4.224.614 locuitori la 5.225.618 locuitori, corespunzînd unei creşteri de aproximativ 24% cu o rată medie anuală de 0,6% (vezi tabelul nr. 1).

Diferenţa de aproape 27% în ceea ce priveşte creşterea demografică a Transilvaniei comparativ cu a Ungariei constituie un alt argument pentru statutul inferior rezervat Transilvaniei în cadrul statului dualist.

În primul deceniu după instaurarea Ausgleich-ului, populaţia Transilvaniei a cunoscut un regres (vezi tabelul nr. 1).

Astfel, cu prilejul recensămîntului din 1880, au fost înregistraţi 4.081.662 de locuitori. Descreşterea faţă de 1870 s’a cifrat la 142.952 locuitori, iar procentual scăderea s’a ridicat la -3,4%.

În primul rând, atribuim declinul demografic epidemiei de holeră din anul 1872-1873, cea mai amplă de acest gen din zonă, cu efecte la fel de catastrofale şi în alte provincii din imperiu [2].

În Transilvania (toare regiunile rumînești), dincolo de aproape cele 50.000 de victime directe, au rămas afectate încă alte zeci de mii de persoane care au fost cel mai expuse riscului de deces în tot deceniul opt, amplificînd dezechilibrul provocat de holeră.

Din registrele parohiale de stare civilă consultate, s’au putut remarca o serie de epidemii locale de variolă, difterie, tuse convulsivă, etc, care au afectat în special copiii (în 1874, 1876, 1877, 1879). Mortalitatea din anumite sate a depăşit cu mult în acei ani nivelul deceselor înregistrate cu prilejul holerei din 1872-1873 (vezi graficul nr. 2 referitor la mişcarea naturală a populaţiei din trei sate). Fenomenul a fost detectabil în aproape toată Europa Centrală în acea perioadă. La o asemenea rată ridicată a mortalităţii s’a mai coroborat şi criza financiar-industrială din monarhie, anii consecutivi cu recolte insuficiente [3] etc.

În urma regresului demografic din deceniul opt, populaţia Transilvaniei s’a refăcut, astfel că în 1890 au fost consemnaţi 4.427.515 locuitori.

Între recensămintele din anii 1880 şi 1890, sporul real a fost de 345.853 locuitori, corespunzînd unei creşteri cu 8,4% (rata medie anuală de creştere a atins valoarea de 0,8%). Fenomenul trebuie pus în legătură directă cu avîntul economic sesizat după 1880, cînd s’au pus bazele procesului de industrializare, s’au extins suprafeţele cultivate, s’a trecut la o mai eficientă organizare a sistemului sanitar ca urmare a legii sănătăţii publice din Ungaria votată în anul 1876 [4].

Sensul dinamic ascendent al dezvoltării populaţiei Transilvaniei este constatabil aproape la nivelul întregii provincii, aşa cum o demonstrează cercetările făcute pentru diferite microzone: comitatul Cluj, comitatul Arad, zona Bistriţei,etc [5].

Au existat fireşte şi cîteva excepţii datorate unor condiţii social-politice concrete.

În Ţara Bîrsei bunăoară, în contextul războiului vamal dintre Austro-Ungaria şi Rumînia precum şi a sporirii impozitelor pe păşunat, populaţia din satele în care păstoritul şi creşterea animelelor era principala ocupaţie a descrescut în deceniul nouă [6].

Calculele s’au făcut după: Magyar Statistykai Evkönyv, elsö évfolyam, Buda, 1872; Az 1881 évelején végrehajtott népszámlálás föbb eredmegnék és köszégek szerint részletesnek, Budapest, 1882; Adam, I.I., Puşcaş, I., Izvoare de demografie istorică, vol.II, secolul XIX-1914, Transilvania, Bucureşti, 1987; Morariu, T., Entwicklung der bevölkerungsdichtigkeit Siebenbürgens während der Jahre 1840-1930, Bucureşti, 1940.

Ultima decadă a sec. al XlX-lea a înregistrat continuarea procesului de creştere a populaţiei Transilvaniei (vezi tabelul nr.1).

Pînă la recensămîntul din 1900, sporul real a fost de 410.552 locuitori, ceea ce corespunde unei creşteri cu 9,2%. Rata medie anuală a fost superioară valorii din deceniul anterior (0,8%) deşi nu a ajuns la acelaşi nivel ca în perioada 1858-1870. Reducerea mortalităţii, paralel cu menţinerea unei rate înalte a natalităţii reprezintă indicatori ai aşa numitei tranziţii demografice, al cărei debut îl putem plasa la mijlocul deceniului nouă.

Fenomenul nu a fost caracteristic doar pentru Transilvania. Tranziţia (revoluţia) demografică s’a manifestat aproape simultan în această parte a imperiului cu ”revoluţia industrială” [7].

Înmulţirea investiţiilor industriale, sporirea suprafeţelor de pământ cultivate introducerea unor maşini în agricultură (deocamdată pe scară redusă), obţinerea unor recolte mai bune etc. au avut ca efect creşterea căsătoriilor şi implicit, a naşterilor [8].

Ca urmare a politicii agrare pe care au promovat’o în mediul rural băncile rumîneşti din Transilvania, s’a observat extinderea loturilor de pămînt rumîneşti.

Graficul nr. 2 privind mişcarea naturală din satele ce compun eşntionul de lucru relevă pentru anii 1880-1910 tendinţele natalităţii şi ale mortalităţii, confirmând declanşarea şi dezvoltarea tranziţiei demografice.

Între 1901 şi 1910 (ultimul recensământ efectuat de autorităţile maghiare înainte de primul război mondial), populaţia Transilvaniei a cunoscut un spor de 387.551 locuitori, corespunzător unei crestei cu 8%. Ritmul de creştere s’a diminuat comparativ cu deceniul anterior, iar rata medie anuală a fost de numai 0,8%.

Fenomenul de încetinire a creşterii populaţiei este general la nivelul întregii monarhii [9].

Asociem pentru explicarea tendinţei demografice enunţate mai sus cîţiva factori economici şi sociali specifici Transilvaniei. În primul rînd în această perioadă a început să se resimtă acut lipsa de pămînt suficient pentru marea majoritate a familiilor din mediul rural.

Generaţiile rezultate în urma ”exploziei” demografice din deceniul şapte au ajuns la maturitate spre sfârşitul secolului al XlX-lea, contribuind la accentuarea divizării loturilor de pămînt. Mare parte din generaţiile deceniilor opt şi nouă au ajuns la începutul sec. XX în imposibilitatea de a’şi plasa forţa de muncă în agricultură.

Chiar dacă unii au îngroşat rîndurile muncitorilor agricoli, ale zilierilor, situaţia lor materială nu oferea perspective încurajatoare pentru întemeierea de noi familii. De aceea, după 1900 s’a putut observa o mai mare mobilitate a populaţiei rurale.

Direcţiile emigrării din mediul rural au fost două:

a) înspre oraşe pentru a’şi găsi plasament în industrie, şi

b) în afara provinciei spre Rumînia, dar mai ales spre Statele Unite ale Americii.

De exemplu, numărul celor plecaţi din satul Şanţ (jud. Bistriţa-Năsăud) între 1901-1910 a reprezentat 17% din totalul populaţiei.

În alte localităţi, în special cele din zona de cîmpie, unde lipsa de pămînt a fost mult mai gravă, proporţiile emigrării au atins cote alarmante. În Banat, din comuna Săcălaz au plecat la începutul sec.XX aproximativ 1.000 locuitori din cei aproape 5.000 cîţi fuseseră înregistraţi la recensămîntul din 1900.

De asemenea, tot în Banat, din Sînmihai, au emigrat între 1904-1908, 400 de persoane din totalul de 1.406 locuitori [10].

Emigrarea a fost un fenomen general european în epoca modernă. Societatea transilvăneană a cunoscut fenomenul emigrării încă din evul mediu. Rumînii din Transilvania au trecut la sud şi est de Carpaţi nu o dată pentru a scăpa de vexaţiunile unui regim opresiv. Desigur, dimensiunile emigrării au fost relativ modeste pînă în ultimele decenii ale sec.XIX.

Autorităţile maghiare din Transilvania au semnalat în numeroase rapoarte, încă din anii 1880, emigrarea muncitorilor agricoli şi a micilor meseriaşi din comitatele secuieşti şi cele din partea de sud a provinciei. Aproape în exclusivitate, emigranţii din acei ani se îndreptau înspre Rumînia.

Marea majoritate a specialiştilor consideră că principala cauză a emigrării în masă din Europa sec. XIX a constituit’o ”explozia demografică” (cu decalaje cronologice în estul continentului faţă de vest). Consecinţa directă a acestei creşteri demografice a fost reducerea suprafeţei loturilor de pămînt şi formarea unui surplus de forţă de muncă rurală care nu a putut fi absorbit în întregime în mediul urban aflat în curs de industrializare.

Desigur în monarhia austro-ungară, alături de cauzele demografice şi economice, asuprirea naţională practicată de guvernele de la Budapesta şi Viena au amplificat fenomenul. Faptul că ponderea emigranţilor non-maghiari din teritoriile aflate sub dominaţia Ungariei este mai mare decît proporţia lor în ansamblul populaţiei confirmă că şi asuprirea naţională a constituit o cauză a emigrărilor din zonă [11].

În Transilvania, emigrarea a reţinut atenţia autorităţilor abia prin anii 1880. În perioada 1881-1891, au emigrat în Rumînia numai din 8 comitate un număr de 60.513 persoane [12].

Cei mai mulţi însă au plecat la munci sezoniere, întorcându’se acasă la sfârşitul anului sau la sfîrşitul campaniilor agricole. Emigrarea în masă a fost un fenomen ce şi’a făcut apariţia în primii ani ai sec.XX (vezi tabelul nr. 2).

Între anii 1899-1914, au părăsit Transilvania un număr de 382.045 persoane, dintre care doar 71.512 s’au mai întors acasă după o şedere de 1, 2 sau 3 ani [13].

Anii 1904-1907 au înregistrat punctele maxime ale procesului de emigrare, cu 145.566 persoane, respectiv aproximativ 40% din totalul emigranţilor în perioada 1899-1914 (vezi graficul nr. 3).

Datele au fost preluate din I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie…

Proporţia emigrărilor a depins de cele mai multe ori de avântul sau depresiunea din economia americană. De exemplu, în urma crizei din industria fierului şi oţelului din Statele Unite ale Americii din 1907 numărul emigranţilor transilvăneni a scăzut brusc în anul 1908.

Era destul de frecventă în epocă lozinca Mia şi drumul [14]. Aceasta semnifica intenţia emigranţilor de a economisi în Statele Unite 1.000$, după care la reîntoarcere în Transilvania şi’ar putea cumpăra câteva hectare de pământ pentru a’şi ameliora poziţia social-economică.
Emigrarea a fost deosebit de accentuată în comitatele Târnava Mare şi Târnava Mică, Bihor, Alba de Jos, Făgăraş, Sibiu, Caras Severin, etc. A predominat numărul bărbaţilor, 68% faţă de numai 32% cât au reprezentat femeile între 1899-1913.

Din totalul emigranţilor transilvăneni în acelaşi interval temporal, 50% erau români, 22,8% germani şi 22,7% maghiari.

Frapează numărul mare al emigranţilor germani care excedau cu 11% proporţia lor în ansamblul populaţiei provinciei.

Pentru rumîni, proporţia emigranţilor este apropiată de ponderea lor în cadrul populaţiei, în timp ce numărul emigranților maghiari era vizibil inferior faţă de proporţia acestui grup etnic în cadrul structurii etnice a Transilvaniei.

Aproape trei sferturi din emigranţi erau muncitori agricoli, argaţi şi ţărani săraci, după care urmează mici meseriaşi, cei mai mulţi de origine germană.

Pînă la sfârşitul sec .XIX, direcţia principală de emigrare din Transilvania a fost spre Rumînia. După 1900, America a devenit indiscutabil locul spre care s-au îndreptat preponderent coloanele de emigranţi. Conform datelor pentru anii 1899-1913, în Rumînia au emigrat 21,4%, iar spre Statele Unite ale Americii 65,2% din totalul emigranţilor [15].

S’a remarcat faptul că înspre Rumînia se îndreptau emigranţi ce proveneau mai ales din comitatele învecinate: Ciuc, Braşov, Solnoc Dăbîca, Alba de Jos. Emigranţii care plecau peste ocean proveneau în special din comitatele Bihor, Satu Mare, Arad, Timiş, Târnava Mare, etc.

Consecinţele demografice ale emigrării au fost multiple. Dincolo de pierderile directe, pe termen lung sau scurt (peste 300.000 de persoane), proporţia cea mai mare a emigranţilor a fost reprezentată de către bărbaţii între 25-45 ani, tocmai cei care se aflau la vârsta optimă nu numai de muncă dar şi de procreere.

De asemenea, ponderea de aproape o treime a femeilor, în general şi acestea la o vârstă tînără, a contribuit la reducerea natalităţii în perioada anterioară primului război mondial.

Calculat pe baza informaţiilor din: Az 1881 év elején….; Magyar Statisztikai Közlemények, Újsorozat, 42 kötet, Budapest, 1912.

Aşa cum se poate observa din tabelul nr.3 şi graficul nr. 4, eşntionul format din satele Gledin, Susenii Bîrgăului şi Mijlocenii Bîrgăului a avut o evoluţie demografică aproape identică cu cea a întregii Transilvanii.

Între 1870-1910 populaţia din cele trei sate a sporit cu 326 locuitori, corespunzător unei creşteri cu 12%. Curba de creştere sau descreştere între diferite recensământuri a urmat îndeaproape pe cea a provinciei (vezi pentru comparaţie şi graficul nr.1).

Perioada a debutat cu reculul demografic din deceniul opt. În primul rînd, mortalitatea a fost ridicată datorită epidemiei de holeră din 1873 (numai în satul Mijlocenii Bîrgăului au fost înregistrate 41 de decese datorate holerei). În acelaşi timp, epidemiile locale de difterie, angină, etc. din anii 1874, 1876, 1878 au provocat în special în rândul copiilor o dublare şi chiar o triplare a numărului de decese.

În deceniul nouă, dinamica populaţiei din cele 3 sate s’a situat din nou pe o linie ascendentă, însă abia spre 1900 a fost posibilă depăşirea numărului de locuitori înregistrat la 1870, înainte de izbucnirea crizei. Pînă la 1910, procesul de creştere s’a diminuat, la fel ca al întregii Transilvanii, datorită conjuncturilor social-economice şi politice amintite în prima parte a lucrării.

N = născuţi; M = morţi; SN = spor natural; *Calculat pe baza informaţiilor din Arhivele Statului Bistriţa, Colecţia registrelor de stare civilă, nr.489-494, 686, 1215-1218; Magyar Statisztikai Közlemények, Új sorozat,vol.46, Budapest, 1913.

Analiza tabelului nr. 4 despre mişcarea naturală a populaţiei din cele 3 sate confirmă tendinţele de creştere sau descreştere manifestate între cele cinci recensăminte efectuate în perioada care face obiectul demersului nostru.

În general, curba natalităţii s’a menţinut peste curba mortalităţii (cu excepţia deceniului opt), determinînd valori pozitive pentru sporul natural. Crizele de mortalitate nu au putut afecta pe termen lung evoluţia celor 3 localităţi, populaţia găsind de fiecare dată resurse să refacă pierderile suferite.

De altfel, o trăsătură definitorie a regimului demografic din secolele anterioare a fost alternarea creşterilor şi descreşterilor, posibilitatea societăţii de a’şi reveni pe termen scurt în urma unor epidemii sau catastrofe naturale.

Totuşi, crizele de mortalitate (mai ales cele din deceniul opt, reflectă fragilitatea echilibrului demografic al satului transilvănean din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, precaritatea condiţiilor de viaţă şi a asistenţei sanitare necorespunzătoare.

Evoluţia natalităţii şi a mortalităţii din cele 3 sate în perioada 1880-1910 confirmă că în Transilvania tranziţia-revoluţia demografică a survenit abia la sfîrşitul secolului trecut. Menţinerea natalităţii la un nivel ridicat, paralel cu tendinţa reducerii mortalităţii, sînt semnele evidente ale acestui fenomen.

Tabelul nr. 5 demonstrează existenţa unor variaţii locale în ceea ce priveşte comportamentul demografic din Transilvania între 1870-1910. Condiţiile economice specifice, tradiţii regionale, conjuncturi climaterico-naturale zonale, etc, au generat aceste variaţii ale ratei natalităţii, mortalităţii şi sporului natural.

Au existat sate precum Gledin cu valori mai scăzute pentru cele 3 fenomene, în timp ce în alte sate s’au înregistrat valori relativ ridicate. Astfel, în Gledin rata natalităţii s’a situat în jurul a 26,9%o între între 1871-1910.

Notă: RN = rata natalităţii; RM = rata mortalităţii; RsN = rata sporului natural;

Desigur, se remarcă o evoluţie ascendentă sau descendentă a ratei natalităţii din cele 3 localităţi în conformitate cu tendinţele generale ale dinamicii populaţiei Transilvaniei.

Pentru Susenii Bârgăului şi Mijlocenii Bârgăului, ratele natalităţii pentru intervalul de timp investigat, au fost de 37,3‰ şi repectiv 37,4‰. Aceste valori sunt superioare celor existente în părţile vestice ale continentului (în Anglia, rata brută de natalitate între 1850-1910 a fost de aproximativ 32‰, iar în Franţa de 24‰), însă ele se plasează sub nivelul altora din anumite teritorii ale monarhiei austro-ungare (în Ungaria bunăoară, rata medie a natalităţii s-a menţinut peste 40‰) [16].

Din păcate, deşi rata mortalităţii s’a aflat în general în scădere între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial (cu excepţia unor ani sau perioade scurte de criză), ea s’a menţinut în jurul unor cote înalte: 26,4‰ în Gledin, 29,6‰ în Susenii Bârgăului şi 29,1‰ în Mijlocenii Bârgăului. Pentru comparaţie, în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, rata mortalităţii în marea majoritate a ţărilor din vestul sau nordul Europei coborîte sub 20‰.

Ea a rămas mai ridicată în centrul şi sud-estul Europei, inclusiv în Transilvania, datorită unei evoluţii deosebite din punct de vedere economic, cultural, social. Contribuiau la o asemenea stare de lucruri mai mulţi factori.

Unul dintre ei era nivelul scăzut al asistenţei sanitare. De exemplu: la începutul sec. XX, în Transilvania la un medic reveneau 4.824 locuitori, la o moaşă 1.435 locuitori şi la o farmacie 9.467 locuitori [17].

Trebuie precizat că repartiţia medicilor, spitalelor, farmaciilor era inegală, ele fiind cvasiinexistente în mediul rural.

De asemenea, înapoierea economică a Transilvaniei, alimentaţia deficitară, prejudecăţile şi practicile populare în legătură cu tratarea unor boli, etc, au determinat un procent sporit al deceselor, inclusiv a mortalităţii infantile. Din această cauză rata sporului natural a cunoscut valori corespunzătoare: foarte scăzută în anumite sate, de exemplu în Gledin 0,5‰, mai ridicate în alte localităţi, 7,2‰ în Susenii Bîrgăului şi 8,3‰ în Mijlocenii Bîrgăului.

Mobilitatea socială, o componentă esenţială a regimului demografic în epoca modernă, a fost influenţată în Transilvania după 1850 de desfiinţarea relaţiilor feudale, de includerea mai adecvată a provinciei în circuitul economic al producţiei şi schimbului de mărfuri. Aceasta a însemnat că, mai ales în mediul rural, sporul real al locuitorilor nu a fost identic cu sporul natural (obţinut ca o diferenţă între numărul de naşteri şi decese).

De aceea, mare parte din sporul natural al localităţilor rurale era pierdut în urma migraţiei spre aşezările urbane sau peste graniţă. Astfel, sporul natural al celor 3 localităţi analizate a fost de 683 persoane între 1870-1910, în timp ce sporul real a fost doar de 326 locuitori.

Rezultă că 357 de persoane au părăsit cele 3 sate şi s’au îndreptat fie spre alte localităţi (preponderent de tip urban), fie au emigrat. Aceleaşi diferenţe între creşterea reală mai modestă şi sporul natural mai mare s’au semnalat în epocă şi în alte teritorii din Transilvania sau din monarhie (uneori diferenţele dintre sporul real şi cel natural erau mult mai pregnante).

În general, în cadrul mobilităţii sociale, oraşele au fost cele care au absorbit marea majoritate a surplusului din populaţia rurală.

Una din trăsăturile importante ale regimului demografic din monarhia habsburgică din a doua jumătate a sec. al XlX-lea a fost ritmul alert al urbanizării, în special al dezvoltării oraşelor de reşedinţă ale comitatelor.

La mijlocul secolului trecut, cele mai multe dintre oraşele din monarhie (în special cele din partea estică) aveau un aspect rural. Înainte de izbucnirea primului război mondial, aceste oraşe şi’au accentuat funcţiile administrative, economice şi culturale, alături firesc de o creştere remarcabilă a numărului de locuitori.

Astfel, în Transilvania, populaţia oraşelor a sporit din 1870 până la 1910 cu 169% (de la 386.302 locuitori la 653.627), modificându’se ponderea ei în ansamblul populaţiei de la 9,1% la 12,5% (vezi tabelul nr.6). Creşterea populaţiei urbane a fost superioară creşterii populaţiei rurale în acelaşi interval de timp (pentru populaţia rurală, valoarea creşterii a fost de aproape 119%).

Evident, diferenţa se explică prin faptul că o mare parte din sporul natural al satelor a fost absorbit de oraşe. Aici trebuie făcută distincţia între mărimea oraşelor şi ritmul dezvoltării demografice. Oraşele mari (Cluj, Timişoara, Arad, Braşov, Oradea, etc.) au cunoscut un spor considerabil între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial datorită transformărilor în modul de comunicaţie, centre industriale, comerciale şi bancare etc.

Calculele s’au făcut după I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie…, p.506-507.

Este uşor sesizabil că aceste oraşe cu creşteri spectaculoase erau situate preponderent în zonele de câmpie, de unde atrăgeau surplusul de populaţie agricolă lipsită de pământ. De altfel, fenomenul absorbţiei populaţiei rurale de către mediile urbane, avansul sporit al oraşelor faţă de mediul rural s’a petrecut şi în alte zone din monarhie sau din vestul Europei [18].

Graficul numărul 5 permite observarea dinamicii populaţiei urbane şi rurale între diferitele recensămanturi efectuate în epocă. Se observă că populaţia urbană prezintă anumite particularităţi faţă de evoluţia populaţiei rurale. De exemplu, între 1870-1880, populaţia rurală a înregistrat un regres, în timp ce populaţia urbană a cunoscut uşoare creşteri, datorate exclusiv fenomenului migrării de la sat la oraş.

În judeţul Cluj bunăoară, deficitul populaţiei rurale în deceniul opt a fost de 6.528 persoane, iar creşterea populaţiei oraşului Cluj a fost de aproape 4.000 locuitori [19].

Cele mai înalte rate de creştere ale populaţiei urbane s’au înregistrat între 1890-1910, ca urmare a derulării rapide a procesului de industrializare. Aceaşi tendinţă se poate constata în aproape toate oraşele din teritoriile sub stăpânirea Ungariei până la 1918.

Dimensiunile populaţiei urbane a Transilvaniei între 1870-1910 se situează sub ponderea deţinută de mediul urban în Ungaria, dar la fel cu cea din Serbia. Astfel, populaţia urbană a Ungariei a crescut de la 13,7% în 1869, la 18,9% în 1910.

În acelaşi timp, populaţia urbană din Serbia a evoluat de la 8,1% în 1859 la 13,1% în 1910 [20].

Evident, întreaga zonă a avut o structură a populaţiei diferită de cea a vestului Europei, unde ponderea urbană era mult mai mare, iar dimensiunile oraşelor vizibil altele decît în centrul şi sud-estul Europei.

Conform datelor din Az 1881 év elején …; I.I.Adam. I.Puşcaş, Izvoare de demografie …

La fel ca în secolele anterioare, în a doua jumătate a sec. al XlX-lea rumînii au reprezentat marea majoritate a populaţiei Transilvaniei (vezi tabelul nr. 7).

După încheierea dualismului austro-ungar în anul 1867, în structura etnică a Transilvaniei au survenit unele modificări.

Acestea se reflectă fidel în politica de asimilare forţată a naţionalităţilor pe care guvernul ungar a practicat’o în teritoriile ce îi erau subordonate. Astfel, ponderea rumînilor din întreaga Transilvanie a scăzut de la 54,9% în anul 1880, la 53,7% în anul 1910 (vezi tabelul nr. 7).

În acelaşi timp, populaţia maghiară a crescut de la 25,2% în anul 1880, la 31,6% în anul 1910.

Creşterea nu s’a făcut numai pe cale naturală ci şi printr’o politică constantă de maghiarizare forţată a naţionalităţilor dusă de guvernul de la Budapesta prin: colonizare de populaţii străine (mai ales minerii şi muncitorii industriali în oraş), sprijin economic preferenţial acordat maghiarilor, întocmirea eronată a recensămintelor, etc.

De exemplu, după 1867, în recensămintele efectuate de autorităţile maghiare nu au mai fost înscrişi la rubrica limba maternă (după care apreciem apartenenţa etnică a locuitorilor) ţiganii, armenii şi evreii. Aceştia au fost incluşi în rândul maghiarilor, contribuind astfel la ridicarea proporţiei acestora în ansamblul populaţiei.

Multă vreme rumînilor le’a fost interzisă aşezarea în oraşe. După 1848 (şi în special după 1867), o serie de bariere economice, administrative, etc, au împiedicat stabilirea rumînilor în mediul urban. Oraşele au reprezentat în opinia autorităţilor un instrument principal de maghiarizare. Nu întîmplător, proporţia elementului maghiar a cunoscut o creştere artificială foarte mare în cadrul oraşelor transilvănene în perioada dualismului [21].

Metodele de deznaţionalizare practicate de autorităţile de la Budapesta pentru a spori proporţia elementului maghiar în detrimentul celorlalte naţionalităţi au fost variate, folosindu’se atît persuasiunea cît şi impunerea forţată. Aşa se explică şi de ce în anumite zone (cel mai frecvent în comitatele Ciuc şi Trei Scaune) numărul rumînilor a fost inferior numărului locuitorilor de religie ortodoxă sau greco-catolică [22].

În decurs de cîteva decenii, se produsese deja maghiarizarea forţată, singurele semne de descendenţă etnice rămînînd doar apartenenţa la una din cele două confesiuni ce aparţineau în Transilvania rumînilor.

Conform datelor din Az 1881 ev elejen …; I.I.Adam. I.Puşcaş, Izvoare de demografie…

De altfel, structura confesională a Transilvaniei (vezi tabelul nr. 8) confirmă faptul că rumînii reprezentau populaţia majoritară.

Cea mai mare pondere au avut-o confesiunile ortodoxă şi greco-catolică, ambele fiind îmbrăţişate aproape în exclusivitate de populaţia românească (reprezentând aproximativ 60%). Urmează ca importanţă confesiunile romano-catolică, reformată şi luterană care aparţineau în cea mai mare parte maghiarilor şi germanilor. Modificări fundamentale nu au survenit între 1870-1910 în ceea ce priveşte structura confesională a Transilvaniei.

Se remarcă totuşi o creştere masivă a locuitorilor de religie mozaică, adică a evreilor (aceştia nu vor fi înregistraţi după 1867 ca o naţionalitate distinctă). Fenomenul trebuie pus în legătură cu emigrarea în masă a evreilor din Galiţia şi Rusia în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi stabilirea lor în Transilvania (în special în comitatele din nordul şi vestul provinciei) [23].

Diminuarea proporţiei ortodocşilor între 1880-1910 de la 37% la 34,3% este explicabilă parţial prin emigrările masive de la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. XX. Cei mai mulţi dintre emigranţi proveneau din zonele de cîmpie (Timiş, Arad, Caraș Severin, etc.) sau din teritoriile de la graniţa sudică a Transilvaniei (Făgăraş, Sibiu, Hunedoara) unde era predominantă religia ortodoxă.

Şi confesiunea luterană (aparţinînd aproape în exclusivitate saşilor) a cunoscut o uşoară scădere de la 5,5% la 5%, datorită sporului natural redus al populaţiei germane şi a ponderii mari a acestei etnii în ansamblul emigranţilor (aproape 22%). Celelalte confesiuni, greco-catolică, romano-catolică, reformată, au înregistrat creşteri nesemnificative.

Aşa cum s’a putut constata, dinamica populaţiei Transilvaniei între 1870-1910 a fost influenţată de numeroşi factori economici, sociali şi politici care au imprimat un sens ascendent mai alert sau mai modest între cele 5 recensăminte din epocă. Ca urmare a agravării condiţiilor de viaţă ale populaţiei agricole la sfârşitul sec.XIX, şi în Transilvania s’a semnalat fenomenul emigrării în masă, ce a atins punctul culminant în anii 1905-1907.

Emigrarea externă a fost numai o formă a mobilităţii populaţiei Transilvaniei în perioada ulterioară revoluţiei de la 1848, când au fost desfiinţate relaţiile feudale.

În acea perioadă s’a putut observa şi un proces continuu de emigrare a unei părţi din populaţia rurală înspre oraşe.

Oraşele au absorbit mare parte din sporul natural din mediul rural, datorită dezvoltării industriale. Aceste schimbări sunt sesizabile şi în ceea ce priveşte creşterea ponderii populaţiei urbane a Transilvaniei de la 9,1% în anul 1870, la 12,5% în anul 1910. Mişcarea naturală a populaţiei din satele cercetate confirmă variaţiile din evoluţia demografică a Transilvaniei între diferitele limite temporale.

În ciuda eforturilor sistematice ale autorităţilor maghiare, rumînii au continuat să rămînă populaţia majoritară a provinciei.

Fără o astfel de majoritate, nici nu ar fi fost posibilă în anul 1918 unirea Transilvaniei cu Rumînia prin aplicarea principiului autodeterminării naţionale.

Superioritatea numerică a rumînilor în Transilvania a fost un lucru cert în secolele anterioare şi a rămas neschimbată inclusiv în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi la începutul sec. XX.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
I.

1. Die Habsburgermonarchie 1848-1918. Band III. Die Völker des Reiches, herausgegeben von A. Wandruszka und Peter Urbanitsch, Wien, 1980
2. Morariu, T., Entwicklung der bevölkerungsdichtigkeit Siebenbürgens während der Jahre 1840-1930, Bucureşti, 1940.

II.
1. Adam, I.I., Puşcaş, I., Izvoare de demografie istorică, vol.II, secolul XIX-1914, Transilvania, Bucureşti, 1987.
2. A Magyar korona országainak 1900. évi népszámlálás, Budapest, 1902.
3. A Magyar szent korona országainak 1910.évi népszámlálás, Budapest, 1912.
4. A Magyar korona országainak az 1870. év elején végrehajtott népszámlálás eredményei, Pesta, 1871.
5. Arhivele Statului Bistriţa-Năsăud, Colecţia registrelor de stare civilă.
6. Az 1881 év elején végrehajtott népszámlálás föbb eredmegnék és köszégek szerint részletesnek, Budapest, 1882.
7. Magyar Statisztikai Közlemények. Új sorozát, Budapest, vol.1, 2, 42, 46, 48, 67.

III.
1. Adam, I.I., Consideration sur l’exode de la population de Transilvanie entre 1899 et 1913, basées sur la statistique officielle des émigrations, în Populaţie şi societate, vol.4, Cluj-
Napoca, 1980, p.202-209.
2. Bolovan, Ioan, Evoluţia demografică a zonei Lechinţa între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial, în „Revista Bistriţei”, VII, 1993, p.179-184.
3. Idem, Demographic Aspects of the 2nd Romanian Frontier Guard Regiment (19th Century), în vol. The Austrian Military Border. Its Political and Cultural Impact, edited by L. Maior,
N.Bocşan, I.Bolovan, Iaşi, 1994, p.40-54.
4. Demeny, Paul, Early Fertility Decline in Austria-Hungary, a Lesson in Demographic Transition, în „Daedalus”, vol.97, nr.2, Spring 1968.
5. Egyed, A., Problema emigrării ţărănimii din Transilvania la începutul sec.XX, în „AMN”, VIII, 1970, p.365-378.
6. Idem, Situaţia demografică a judeţului Cluj între anii 1857-1910, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, îngrijit de N.Răduţiu, P.Teodor, CLuj-Napoca, 1985,
p.174-181.
7. Katus, L., Die Probleme des demographischen Übergangs in Ungarn vor dem ersten Weltkrieg, în vol. Demographie, Bevölkerungs – und Agrarstatistik (Beiträge der erstem
vissenschaftlichen Tagung der Ungarische-Österreichischen Historikerkommission), Hrsg. Gábor Erdödy, Budapest, 1982, p.
8. Magda, T., Evoluţia numerică a populaţiei din Ţara Bîrsei, 1786-1966, în „Revista de statistică”, 16, 1967, nr.7, p.96.
9. Mádai, L., Az utolsónagy kolerajárvány demográfiai képe Europában és az Egyesült Államokban (1872-1873), Budapest, 1983.
10. Manuilă, S., Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor etnice din Transilvania, în „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială”, VIII, 1929, nr.1-3, p.91-212.
11. Russu-Şirianu, I., Românii din statul ungar (statistică, etnografie), 1904.
12. Todea, C., Contribuţii la cunoaşterea demografiei istorice a Transilvaniei, în „Revista de statistică”, 22, 1973, nr.6.

[1] L.Thirring, Esquisse de l’accroissement de la population de la Hongrie d’avant et d’apres la guerre et quelques propriétes caractéristiques des fluctuations du nombre des habitants, Budapest, 1931, p.3, 21; Die Habsburgermonarchie 1848-1918. Band III. Die Völker des Reiches, herausgegeben von A. Wandruszka und P. Urbanitsch, Wien, 1980, p.415.

[2] Mádai L., Az utolsó nagy kolerajárvány demográfiai képe Europában és az Egyesült Államokban (1872-1873), Budapest, 1983, passim; Magyar Statisztikai Evkönyv, második évfolyam, 1873, Budapest, 1874

[3] Mádai L., Les crises de mortalité en Europe dans la deuxiéme moitié du XIX-ième siècle, în vol. Historischdemographische mitteilungen, red. Kovácsics J., Budapest, 1976, p.102; Istoria României, vol.IV, Bucureşti, 1964, p.651. Şi în România s-a constatat în primii ani ai deceniului opt o depresiune demografică, care a fost depăşită până spre sfârşitul deceniului. Vezi D. Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureşti, 1992, p.78.

[4] J.T.Berend, G.Ránki, The European periphery and industrialisation 1780-1914, Budapest, 1982, p.53. De asemenea după descoperirea în anii 1883-1884 de către Koch a virusului holerei, lupta împotriva acestei boli s-a putut desfăşura mai eficient. Vezi P.Bourdelais, Cholera, a Victory for Medicine, în vol. The Declin of Mortality in Europe, edited by
R.Schofield, D.Reher, A.Bideau, Oxford, 1991, p.126 sq.

[5] Egyed A., Situaţia demografică a judeţului Cluj între anii 1857-1910, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, îngrijit de N.Edroiu, A.Răduţiu, P.Teodor, Cluj-Napoca, 1985, p.176; A.Caciora, E.Glück, Situaţia etno-demografică a părţilor arădene între 1849-1918, în „Ziridava”, 12, 1980, p.222; I.Bolovan, Evoluţia demografică a zonei Lechinţa între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial, în „Revista Bistriţei”, VII, 1993, p.180.

[6] T.Magda, Evoluţia numerică a populaţiei în Tara Bîrsei 1786-1966, în „Revista de statistică”, 16, 1967, nr.7, p.96.

[7] P.Demeny, Early Fertility Decline in Austria-Hungary: a Lesson in Demographic Transition, în „Daedalus”, vol.97, nr.2, Spring 1968, p.502 sqq.

[8] C.Todea, Contribuţii la cunoaşterea demografiei istorice a Transilvaniei, „Revista de statistică”, 22, 1973, nr.6, p.83.

[9] L.Katus, Die Probleme des demographischen Übergangs in Ungarn vor dem ersten Weltkrig, în vol. Demographie, Bevölkerung-und Agrarstatistik, hrsg.G.Erdödy, Budapest, 1982, p.63.

[10] R.Cressin, Monografia comunei Şanţ. Materiale privitoare la statistica demografică şi economică a comunei, în „Sociologie românească”, I, 1936, nr.5, p.23; Egyed A., Problema emigrării ţărănimii din Transilvania la începutul sec.XX, în „AMN”, VIII, 1970, p.374.

[11] Julianna Puskás, Emigration from Hungary to the United States (1880-1914), Budapest, 1982, p.31; I.Rácz, Emigration from Hungary to the United States, în „Magyar története tanulmányok”, 10, 1977, p.140.

[12] I.I.Adam, Considérations sur l’exode de la population de Transylvanie entre 1899 et 1913, basées sur la statistique officielle des émigrations, în „populaţie şi societate”, vol.4, Cluj-Napoca, 1980, p.204.

[13] I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie…, p.666-675, 739-742.

[14] G.Bobango, Romanians, în Harvard Encyclopedia of American Ethnic Groups, edited by S.Thernstrom, Harvard University Press, 1980, p.880; Egyed Á., Problema emigrării …, p.375.

[15] I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie …, p.18.

[16] J.Rédei, A születések és a halálozások alakulása a XIX. és XX században Europában és Magyarországon, Budapest, 1960, p.16-17.

[17] I.Enescu, Iuliu Enescu, Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul din punct de vedere agricol cultural şi economic, Bucureşti, 1915, P.15; I.Slavici, Românii de peste Carpaţi, ediţe de C.Mohanu, Bucureşti, 1993, p.245.

[18] E.A.Wrigley, Brake or Accelerator? Urban Growth and Population Growth before the Industrial Revolution, în vol.Urbanisation in History. A Process of Dynamic Interactions, ed. by Ad von der Woude, A.Hayami, J. de Vries, Clarendon Press, Oxford, 1990, p.107.

[19] Egyd Á., Situaţia demografică a judeţului Cluj…, p.179.

[20] H.Sundhausen, Historische Statistik Serbiens, 1834-1914. Mit europäische Vergleichdaten, München, 1989, p.99. În Rumînia (Vechiul Regat) ponderea populaţiei urbane la sfârşitul sec. al XIX-lea a fost de aproape 20%, datorită includerii în aceste cifre şi a târgurilor care de cele mai multe ori aveau caracteristici mai mult rurale decât urbane. Vezi Ecaterina Negruţi, Cercetări privind evoluţia demografică a Moldovei în sec.XIX, în „AIIAI”, 19, 1982, p.40.

[21] Sesizând pericolul deznaţionalizării celor care plecau la oraşe, elita românească a solicitat sprijinul instituţiilor culturalnaţionale pentru a menţine şi dezvolta conştiinţa naţională a acestora. Este semnificativă în acest sens scrisoarea din 24 ianuarie 1904 a lui Iosif Moldovan, preşedintele secţiunii meseriaşilor rumîni din Arad către direcţiunea Asociaţiei naţionale arădene: „Tinerii noştri aplicaţi prin ateliere şi magazinuri străine, înconjuraţi numai de străini, neputîndu’se însufleţi de nimic ce’i rumînesc, se răcesc de neamul şi credinţa strămoşească”… Cf. Arhivele Statului Arad, Fond personal „Dr.Octavian Lupaş”, dosar 23, f.5.

[22] D.Suciu, Date privind situaţia politică şi confesional şcolară a românilor din Transilvania în prima decadă a dualismului, în „AIIACN”, XXX, 1990-1991, p.89 sqq; I.Russu-Sirianu, Românii din statul Ungar (Statistică, etnografie), 1904, p.263.

[23] R.Melville, Permanent Emigration and Temporary Transnational Migration: Jewish, Polish and Russian Emigration from Tsarist Russia, 1861-1914, în vol.Overseas Migrations from East-Central Europe 1880-1940, edited by Julianna Puskás, Budapest, 1990, p.134 sqq. Numai în cele 44 de localităţi care au constituit până la mijlocul sec. XIX regimentul grăniceresc năsăudean, ponderea populaţiei evreieşti a crescut între 1880-1910 de la 2,5% la 5,4%. Cf.I.Bolovan, Demographic Aspects of the 2nd Romanian Frontier Guard Regiment (19th century), în vol.The Austrian Military Border. Its Political and Cultural Impact, edited by L.Maior, N.Bocşan, I.Bolovan, Iaşi, 1994, p.51.

Sursa: Istoria României. Transilvania, Volumul -II-, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p. 1-174. Dr. Ioan Bolovan, Dr. Dumitru Suciu, Dr. Mihai Racoviţan, Dr. [Onisifor Ghibu], Dr. Gelu Neamţu, Dr. Nicolae Cordoş, Dr. Liviu Botezan, Dr. Dumitru Firoiu.Capitolul -I- …

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

sau: PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÎND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI RUMÎN

Începem noul an sub auspicii incerte, cînd ”aripile” identităţii naţionale ne sunt frînte din interior, deşi ar trebui să ne servească drept argument de forţă în vremuri de restrişte.

Ca ţară membră a UE, avem nevoie de o voce puternică, de o afirmare clară, fără umbre, a ceea ce suntem în concertul european. Din marginile gri ale politicii comunitare, unde ne situăm azi, să facem pasul către… nucleul acţiunii şi deciziei Bruxelles-ului; de la integrarea ”lejeră”, să trecem la integrarea ”completă” în Uniune, aşa cum pleda, la Bruxelles, zilele trecute, însuşi preşedintele Rumîniei.

Cum să împlinim această dorinţă (similară, ca importanţă, cu realizarea unităţii naţionale în 1918), cînd suntem subminaţi de clasa politică şi de unii intelectuali autohtoni care răspîndesc în lume ideea că rumînii nu au o identitate naţională şi nu sunt buni de nimic la ei acasă?

Profesorul Ioan Scurtu, unul dintre istoricii de marcă ai ţării, este universitarul patriot şi de curaj, pe care’l preocupă pericolul în care se află identitatea rumînească, supusă unor atacuri nedemne şi lăsată pradă unor interese uşor de identificat.

”Asistăm la punerea în operă a unui program vizînd ştergerea identităţii naţionale a poporului rumîn”

După 25 de ani de libertate, asistăm la tentative vizibile de ştergere a identităţii naţionale, puse în practică de cei care ”s’au săturat de Rumînia”.

Trecutul este ”rescris”, ca într’un cunoscut roman (”1984”), iar studiul istoriei devine un fel de infracţiune, un demers ”naţionalist”.

Cine are interesul să’i văduvească pe rumîni de cercetarea propriului lor trecut?

Se desfăşoară o amplă campanie mediatică, prin care se acreditează ideea că rumînii nu au capacitatea de a se conduce prin ei înşişi, nu au realizat nimic viabil de’a lungul timpului, istoria lor este o succesiune de mituri, de care trebuie să se debaraseze.

Cîţiva intelectuali, autoproclamaţi exponenţi ai societăţii civile, au acaparat mass-media (presă scrisă, TV, edituri, radio), desfăşurînd o campanie intensă şi sistematică de denigrare a poporului român.

Unul dintre aceştia, H.-R. Patapievici, scria:

”În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut.”

Cu alte cuvinte, rumînii au fost pe post de closet public. Ca urmare, să’i scoatem din conştiinţa naţională pe Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, pe Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza. Cine îndrăzneşte să’i evoce este un naţionalist, demn de dispreţul Europei şi al ”societăţii civile.”

Rumînia însăşi este prezentată ca o ţară demnă de scîrbă şi dispreţ. Să nu se mai spună că avem o ţară frumoasă, cu imense bogăţii, care merită să fie cunoscută şi preţuită (aşa cum făcuse Papa Ioan Paul al II-lea, care a numit’o ”Grădina Maicii Domnului”).

Foarte activ şi mediatizat este Lucian Boia, care şi’a modificat radical discursul de dinainte de 1989, apreciind că istoria rumînilor nu este decît o succesiune de mituri.

În opinia sa, rumînii nu au fost decît nişte anexe ale marilor imperii, incapabili să’şi construiască o istorie reală. Nici vorbă de vechime, continuitate, unitate, luptă pentru independenţă şi de alte asemenea ”mituri”.

Cei care susţin contrariul – A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu etc. etc. – sînt nişte naţionalişti, demni de tot dispreţul europenilor.

Obiectivul lui Boia şi al susţinătorilor săi este clar:

”Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea rumînească reprezintă o ruptură faţă de trecut, faţă de orice trecut.”

Cu alte cuvinte, rumînii să nu se inspire din faptele de demnitate naţională ale unui Ion I.C. Brătianu sau Nicolae Titulescu, ci să accepte tot ce li se cere. Poporul rumîn are un trecut incert, a venit de nicăieri şi se îndreaptă spre niciunde.

Doar duşi de mînă, ca orbeţii, românii ar putea ieşi la liman şi, ca urmare, ei trebuie să accepte cu recunoştinţă tot ce li se cere din afară. Guvernanţii au acţionat în acest spirit.

Au înstrăinat principalele bogăţii naturale, au încheiat contracte dezastruoase, au pus în operă privatizări scandaloase în favoarea străinilor. Rumînii au fost practic eliminaţi de guvernanţii de după 1989 din reconstrucţia economiei naţionale.

Una dintre direcţiile de ştergere a memoriei rumîneşti este abandonarea monumentelor istorice.

Au rumînii vocaţia distrugerii a tot ce’i leagă de trecut?

Asistăm la punerea în operă a unui program vizînd ştergerea identităţii naţionale a poporului rumîn.

În 2013, am participat la lansarea cărţii ”Palate din Bucureşti”, de Ion Narcis Dorin, prilej cu care am aflat că, în cei 25 ani de după 1989, s’au demolat mai multe monumente istorice şi de artă decât în 45 de ani de comunism.

Guvernanţii, prin aşa-zisa ”restitutio in integrum”, au deschis calea unor uriaşe abuzuri, la care s’a asociat din plin şi justiţia. Au fost restituite clădiri istorice – care făceau parte din patrimoniul naţional – pe care proprietarii (mulţi dintre ei obţinînd decizii judecătoreşti pe baza unor acte false) le’au demolat, pentru a face loc unor clădiri ”moderne”, din beton şi sticlă.

Evident că asemenea acte au avut loc cu implicarea Ministerului Culturii  care, culmea, se mai numeşte şi al Patrimoniului, care are obligaţia de a păstra monumentele istorice şi de artă, precum şi cu ajutorul primăriilor, care au dat avize de demolare.

După 1989, s’a mai înregistrat un fenomen curios, girat de guvernanţii de la Bucureşti: renovarea pe banii statului a unor clădiri monumente istorice şi apoi restituirea lor către proprietari, reali sau fictivi.

Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, prevedea că bunurile care pînă la acea dată au aparţinut statului maghiar treceau de drept în proprietatea statului rumîn.

Nesocotind acest Tratat, guvernele şi justiţia rumînă au restituit multe clădiri unor etnici maghiari, după ce, prin grija miniştrilor Culturii (lideri ai UDMR), acestea au fost refăcute şi renovate cu bani grei de la bugetul statului rumîn.

Toate acestea, în timp ce numeroase castele, cazinouri, palate, cule rumîneşti au fost lăsate în paragină. Nici măcar în “Anul Brîncoveanu” (2014) nu s’au acordat fondurile necesare pentru refacerea unor biserici şi palate construite de marele domnitor.

”Realizarea unui grup statuar, care să fie dezvelit la Alba Iulia, cu prilejul centenarului Marii Uniri, ar trebui să constituie un obiectiv esenţial al guvernanţilor.”

Majoritatea oraşelor din Transilvania nu au statui, busturi şi alte monumente construite în ultimii 25 de ani. Dacă n’ar fi cele ridicate în perioada interbelică şi chiar în anii comunismului, pieţele ar fi dominate doar de eroii altora.

Nu au găsit autorităţile postdecembriste figuri eroice în istoria rumînilor?

Pe întreg teritoriul Transilvaniei s’au instalat zeci de busturi şi alte monumente prin care sunt omagiaţi diverşi lideri maghiari. Între aceştia, şi un criminal de război, ucigaş de rumîni, Albert Wass, omagiat la Odorheiul Secuiesc.

De altfel, liderii UDMR nu s’au disociat niciodată de politica horthystă, nici de liderii lor comunişti.

Cu complicitatea guvernanţilor rumîni, în judeţele Harghita şi Covasna s’a constituit ”de facto” un ţinut al așa-zișilor ”secui” care nici nu se mai declară la recensămînt astfel , în care aplicarea legilor Rumîniei este facultativă.

În ultimii ani se acţionează intens pentru legalizarea acestuia şi constituirea unei enclave teritoriale pe criterii etnice.

Confruntîndu’se cu această realitate, prefectul de Harghita a contestat în instanţă mai multe hotărâri ale consiliilor locale din judeţ, privind autonomia acestui imaginar ţinut al unor imaginari secui, deoarece încălcau Constituţia, care prevede că Rumînia este stat naţional unitar.

Guvernul Ponta nu numai că nu a acţionat pentru impunerea legalităţii, ci l’a destituit, în august 2014, pe prefectul rumîn, înlocuindu’l cu un prefect maghiar, susţinut de UDMR.

Am fost recent în cele două judeţe şi am avut senzaţia că mă aflu în Ungaria. Presa, televiziunea, radioul, carţile din librării, toate făceau propagangă revizionistă ungurească.

Nu numai în magazine, dar şi la chioşcurile de pe trotuar, se vând hărţi, vase, tricouri cu Ungaria Mare, în care Transilvania este parte a acesteia.

Rumînii de aici sînt trataţi ca străini şi presaţi să plece cît mai repede şi cît mai departe.

În acest timp, oficialităţile de la Bucureşti dau asigurări rumînilor că totul este în regulă, să nu se îngrijoreze, deoarece totul nu este decît o propagandă a “extremiştilor rumîni”.

În curînd, vom aniversa 100 de ani de la Marea Unire. La Alba Iulia nu există încă un monument dedicat acestui eveniment. Mai este timp pentru construcţia unui grup statuar sau a unei alei dedicate ”măreţelor umbre” de la 1918?

Realizarea unui grup statuar, care să fie dezvelit la Alba Iulia cu prilejul centenarului Marii Uniri, ar trebui să constituie un obiectiv esenţial al guvernanţilor.

Personal cred că un asemenea monument ar putea fi amplasat pe platoul din faţa Catedralei Încoronării. Şi în Bucureşti ar trebui să existe un astfel de monument, eventual în Piaţa Unirii.

Asemenea opere necesită timp de gîndire şi de execuţie, iar 2018 “bate la uşă”. Ministerul Culturii ar trebui să lanseze concursul, pentru a nu intra în criză de timp, dacă se doreşte cu adevărat inaugurarea unor asemenea monumente.

Desigur, poate fi realizat şi un ”rond special” – de felul celui aflat pe Cîmpia Libertăţii de la Blaj sau în faţa Mausoleului de la Mărăşeşti. Idei pot fi multe, important este ca guvernul să ia iniţiativa şi să asigure susţinerea financiară.

”Vreau ca istoria naţională să’şi capete locul cuvenit în şcoală, în societatea rumînească în general, pentru ca românii să fie mândri de trecutul lor, aşa cum sunt toate popoarele civilizate din lume.”

Cum integrarea europeană este un fenomen istoric în curs, vă rog să comentaţi afirmaţia recentă a preşedintelui Johannis, care a spus că doreşte o ”integrare completă” a Rumîniei în UE. Să fie aici o trimitere la linia conservatoare, de pierdere a identităţii naţionale, promovate de Bruxelles?

În opinia mea, cei mai mulţi dintre politicienii rumîni nu au înţeles ce înseamnă integrarea europeană. Slugarnici şi lipsiţi de coloană vertebrală, aceştia nu au negociat cu adevărat aderarea Rumîniei la Uniunea Europeană, ci au acceptat tot ce li s”a cerut, pentru a demonstra că sunt “democraţi” şi deschişi spre “economia de piaţă”.

Aceasta este principala explicaţie a faptului că, după aderare, Rumînia nu numai că nu şi’a consolidat statutul internaţional, dar a devenit o ţară fără o politică naţională, preocupată doar ”să facă frumos” în faţa Bruxelles-ului.

De aici şi un anumit dispreţ pentru Rumînia, care nu este tratată ca un membru cu drepturi depline, ci ca unul care nu merită să stea decît în colţul mesei şi să i se aducă mereu reproşuri. În consecinţă, eu înţeleg declaraţia recentă a preşedintelui Rumîniei ca o hotărîre de a se înceta cu această atitudine faţă de ţara noastră şi de a fi tratată ca un stat care este pe deplin integrat în Uniunea Europeană.

Eu nu înţeleg, prin Europa unită, un continent uniform, croit după un model al teoreticienilor de laborator sau impus de statele puternice şi mari. Eu doresc o Europă armonioasă, în care fiecare ţară vine cu propriile sale valori, o Europă a civilizaţiilor, a cetăţenilor egali în drepturi şi în obligaţii.

În acea Europă, Rumînia îşi va avea locul meritat, prin mărimea teritoriului şi resursele naturale, prin populaţia ei inteligentă şi creativă, prin zestrea intelectuală şi trecutul său milenar.

Cu condiţia ca liderii politici să scape de complexul de inferioritate de care sunt dominaţi în faţa “celor mari”, să acţioneze cu hotărîre pentru progresul ţării lor şi pentru o propagandă activă pe plan internaţional.

Vreau ca istoria naţională să’şi capete locul cuvenit în şcoală, în mass-media, în societatea rumînească în general, pentru ca românii să fie mîndri de trecutul lor, aşa cum sunt toate popoarele civilizate din lume.

Atunci denigratorii de profesie, precum cei menţionaţi mai sus, nu vor mai avea succes şi nici credibilitate, vor deveni nişte epave jalnice într’o lume care’i cunoaşte cu adevărat pe rumîni şi’i respectă aşa cum se cuvine.

Am studiat programul TV publicat vineri 16 ianuarie 2015 şi am constatat că la TVR istoria românilor beneficiază de “5 minute de istorie” pe programul 2 (excelenta emisiune realizată de Adrian Cioroianu), în timp ce “Cultura minorităţilor” are câte o jumătate de oră în cinci zile din săptămână, pe acelaşi program. Partea “leului” revine emisiunilor ”Maghiarii de pe unu” (TVR 1) şi “Maghiarii de pe doi” (TVR 2), câte o oră şi jumătate de fiecare, trei zile pe săptămână. Şi se zice că TVR este “televiziune naţională!”.

Sînt tot mai mulţi cei care cred că salvarea identităţii naţionale, întărirea statului şi protecţia maximă a naţiunii ar putea fi înfăptuite doar de monarhie.

Monarhia salvează Rumînia. Dv. ce credeţi?

Monarhia a avut un rol important în istoria rumînilor. Eu am publicat cartea Istoria rumînilor în timpul celor patru regi, patru volume, cîte unul pentru fiecare rege: Carol I, Ferdinand, Carol II, Mihai, care s’a tipărit în patru ediţii, fapt de demonstrează interesul românilor pentru acest subiect.

Evident, monarhii respectivi au acţionat în condiţii istorice diferite, iar personalitatea lor şi’a pus amprenta asupra politicii din cei 81 ani de existenţă a acestei instituţii.

Propaganda monarhică actuală pune accentul pe activitatea lui Carol I, se vorbeşte puţin de Ferdinand – sub domnia căruia s’a realizat Marea Unire din 1918 – şi este ocultată domnia de 10 ani a lui Carol al II-lea, în timpul căreia Rumînia a realizat progrese spectaculoase (pierderea integrităţii teritoriale s’a datorat celor două mari puteri totalitare – Uniunea Sovietică şi Germania, iar insuficienta dotare a armatei este imputabilă întregii clase politice, inclusiv regelui).

Se evidenţiază faptul că regele Mihai şi’a legat numele de actul istoric de la 23 august 1944, şi de opoziţia faţă de ascensiunea comuniştilor spre acapararea puterii în stat.

Pe de altă parte sunt trecute cu vederea alte fapte: la 6 martie 1945 regele a semnat decretul de numire a guvernului Groza, la 9 mai 1945 a inaugurat statuia Ostaşului Sovietic eliberator, amplasată în faţa Guvernului Rumîniei, la 1 decembrie 1946 a deschis lucrările Adunării Deputaţilor constituită în urma alegerilor falsificate din 19 noiembrie 1946.

Istoria este complexă şi nu poate fi redusă doar la aspectele pozitive şi la speculaţii, aşa cum procedează adesea realizatorii emisiunii “Ora Regelui” de la TVR (pe cînd o emisiune “Ora Republicii”?

Este o realitate că, în 1947, numai Rumînia mai avea un regim monarhic în această parte a Europei, iar la 30 decembrie, regele a trebuit să abdice. Evident, decizia a fost luată la Kremlin de I.V. Stalin, care a cerut să nu se recurgă la violenţă, avînd în vedere faptul că regele Mihai era decorat cu Ordinul “Victoria”, cea mai înaltă distincţie sovietică.

Venirea regelui în România, după 1989, este un fapt normal, la fel şi onorurile de care se bucură.

Pe de altă parte, mărturisesc că’mi displace rapacitatea unor membri (reali sau autoproclamaţi) ai Casei Regale, care s’au grăbit să intre în posesia a cît mai multe bunuri.

Faptul că prinţul Paul a fost audiat la DNA în dosarul retrocedărilor ilegale de terenuri constituie o realitate mai mult decît penibilă. Guvernul Tăriceanu s’a dovedit extrem de culant cînd a decis să’i împroprietărească pe unii membri ai Casei Regale (adevăraţi sau închipuiţi) cu anumite bunuri care aparţineau statului român.

La rîndul ei, justiţia (independenta şi intangibila justiţie românească!) nu a luat în calcul faptul că, atunci când s’a călugărit, principesa Ileana (maica Alexandra) a renunţat la toate bunurile materiale (inclusiv castelul Bran, ce’i fusese lăsat moştenire de regina Maria) şi, ca urmare, a decis să fie restituit fiilor acesteia.

Astfel, acest celebru monument istoric şi de artă a devenit locaţie pentru botezuri şi nunţi, iar piesele valoroase au fost evacuate în garnizoana grănicerilor, care şi aceasta urmează să fie retrocedată printr’un şiretlic juridic.

După cum justiţia şi guvernanţii nu au ţinut seama de faptul că legea din 1884, pentru constituirea Domeniilor Coroanei, prevedea că regele benficiază de veniturile obţinute (uzufructul) de pe moşiile respective, şi nu era proprietar al acestora, care aparţineau statului român.

Un partid de pe scena politică a propus un referendum prin care rumînii să decidă dacă vor sau nu reinstaurarea monarhiei. Care este poziţia dv.?

Avînd în vedere contextul în care regele a fost nevoit să abdice, ar fi util un referendum prin care rumînii să se pronunţe dacă doresc ca Rumînia să fie monarhie sau republică.

Totodată, trebuie să se ţină seama de faptul că toate constituţiile din vremea monarhiei ereditare (1866, 1923, 1938) prevăd:

”Puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare în linie coborîtoare directă şi legitimă a Majestăţii Sale regele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi coborîtorilor lor. Coborîtorii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului” (Constituţia din 1923, art. 77).

Ca urmare – dacă s’ar reveni la regimul monarhic şi se va aplica acest articol – nici unul dintre actualii membri ai familiei regale nu poate ocupa tronul. În 1997, regele Mihai a numit’o pe principesa Margareta în calitatea de succesoare la conducerea Casei Regale, fapt ce ţine de organizarea internă a acestei Case şi nu de regimul politic din ţara noastră.

Un rege al Rumîniei trebuie să fie bărbat, prim născut, din familia de Hohenzollern, ceea ce pare a fi o imposibilitate practică. Sau, odată cu referendumul, să se renunţe la această prevedere constituţională, inclusiv în privinţa religiei, dacă este avut în vedere principele Nicolae, nepotul regelui Mihai, care şi’a oferit “serviciile” declarând:

”Dacă ţara, rumînii mă vor chema, sînt pregătit să răspund chemării lor.”

Dar acestea sînt mai curînd speculaţii, monarhia fiind o instituţie istoriceşte depăşită.

La capitolul figuri istorice controversate se află, din nefericire, mareşalul Ion Antonescu – pentru unii, criminal de război, pentru alţii, erou naţional.

Ce se poate spune, în actualul context internaţional, despre această tragică figură a istoriei noastre moderne?

Ion Antonescu a fost un militar rumîn care şi’a adus contribuţia la făurirea unităţii naţionale, în calitate de şef al Biroului Operaţii din Cadrul Marelui Cartier General. Apreciind rolul său în războiul din 1916-1918, regele Ferdinand l’a decorat cu cea mai înaltă distincţie militară – Ordinul “Mihai Viteazul”.

A avut un rol important în cadrul delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), care a recunoscut, prin tratate, unirea Bucovinei, Transilvaniei şi Basarabiei cu Rumînia.

În calitate de ataşat militar la Londra şi Paris, de şef al Şcolii Superioare de Război, de şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, Ion Antonescu s’a remarcat prin exigenţă, corectitudine şi patriotism. Și’a asumat conducerea ţării în condiţiile dramatice de după sfărîmarea graniţelor Rumîniei, cînd toţi politicienii, în frunte cu Iuliu Maniu, s’au dat deoparte, promiţîndu’i sprijinul.

A crezut că, angajînd Rumînia în război alături de Germania, poate reface graniţa de Est, eliberâînd Basarabia şi nordul Bucovinei ocupate de sovietici, dar până la urmă a eşuat.

A aplicat în Rumînia politica antisemită dusă la extrem (holocaust), deportînd sute de mii de evrei în Transnistria, dintre care 123.710 (după calculele lui Dinu C. Giurescu) şi’au pierdut viaţa.

O asemenea politică nu poate avea nici o justificare, deoarece nu viza opozanţi ai regimului, ci bătrîni, femei, copii, bolnavi, pe toţi evreii în general, care au fost ridicaţi din casele lor şi trimişi peste Nistru (în Transnistria), unde au murit fără a fi avut vreo vină.

Totuşi, nu poate fi trecut cu vederea faptul că în timpul regimului Antonescu a funcţionat, în Bucureşti, singurul Teatru Evreiesc din Europa şi că, la sfîrșitul acestui măcel, în Rumînia trăia cea mai numeroasă comunitate evreiască de pe acest continent.

‘G. Călinescu: «Personalitatea lui Iorga e covârşitoare»”

În fine, se cuvine menţionată o altă persona non grata pentru denigratorii poporului rumîn: Nicolae Iorga. Se vorbeşte tot mai puţin de marele istoric, iar cine o face riscă a fi trecut în rîndul ”ciumat” al naţionaliştilor. De ce s’a ajuns aici?

Nicolae Iorga, ucis de legionari la 27 noiembrie 1940, în timpul guvernării Antonescu, a avut o uriaşă contribuţie la cultura rumînească şi universală.

Larga sa recunoaştere pe toate meridianele globului îi irită pe “civiştii” care trebuie să susţină că poporul rumîn este unul periferic, lipsit de valori autentice, că doar nişte naţionalişti, autohtonişti şi antieuropeni inventează ”mituri”.

A fost profesor la Facultatera de Litere şi Filosofie, director al Institutului de Studii Sud-Est Europene şi al Institutului de Istorie Universală (pe care le’a întemeiat), rector au Universităţii din Bucureşti, preşedintele Ligii Culturale Rumîne, întemeietorul Universităţii Populare de la Vălenii de Munte, preşedintele Comitetului Monumentelor Istorice, directorul gazetelor “Neamul Românesc” şi “Neamul Românesc pentru popor” , al “Revistei Istorice”, al “Revue Historique des Études Sud-Est Européennes” (înfiinţate de dânsul), întemeietorul Casei Române de la Veneţia şi al Casei Rumîne de la Fontenay-aux-Roses, preşedintele Partidului Naţionalist-Democrat, primul preşedinte al Adunării Deputaţilor de după Marea Unire (1919), preşedintele Consiliului de Miniştri (1931-1932), consilier regal (1938-1940), preşedinte al Senatului (1940).

A fost membru al Academniei Române, al Academiilor din Stockholm, Cracovia, Santiago de Chile, doctor Honoris Causa al Universităţilor din Strasbourg, Lyon, Geneva, Vilnius, Orford, Paris, Bratislava, Roma, Alger, vicepreşedinte al Comitetului internaţional al Istoricilor.

N. Iorga a scris 1.003 volume, între care istoria rumînilor în 10 volume, istoria Imperiului Bizantin, istoria statelor balcanice, istoria Imperiului Otoman, istoria rumînilor din Transilvania, istoria presei, istoria bisericii, istoria armatei, istoria comerţului, istoria învăţămîntului, istoria artei etc. etc. – multe dintre acestea publicate în limbi străine (franceză, germană).

A fost un reputat istoric şi critic literar, autor a peste 40 de piese de teatru, cele mai multe cu tematică istorică etc. etc.

După ce, în 1926-1928, a publicat 4 volume, intitulate Essai de synthèse de l’ Histoire de l’humanité, în 1940 a început să scrie Istoriologia umană, la care tocmai lucra cînd a fost răpit de legionari.

Ar fi fost o operă de căpătîi a întregii umanităţi. George Călinescu aprecia:

”Personalitatea lui Iorga e covîrşitoare.”

Lucian Boia consideră că N. Iorga este un ”naţionalist” şi un “autohtonist” al cărui mesaj este depăşit şi, deci, nefolositor.

Daţi’mi voie să cred că George Călinescu a făcut o judecată de valoare ştiinţifică, în timp ce epigonul său s’a rătăcit în meandrele politicianismului de duzină.

Sursa: cotidianul.ro

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

Din ciclul: ”Cum se dezinformează românii naivi în vederea federalizării României”, revin cu noi detalii reale, despre adevăratul potențial economic al României.

Adepții înfocați și manipulatori ai federalizării susțin că cele 16 județe din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, pe care le vom numi ”Transilvania”, susțin economic restul României (vechiul regat), afirmație pe care vom încerca să o demontăm aici cu argumente strict statistice pe care ni le oferă INS.

Cât contribuie agricultura, industria și serviciile la PIB-ul regiunilor?

Contribuția la PIB-ul regiunilor a agriculturii, industriei, construcțiilor și serviciilor:

Economia celor opt regiuni ale României crește diferit, arată structural diferit și aceste realități ne indică absența unei strategii de dezvoltare coerente, menită să reducă decalajele intraregionale.

La nivel național, 87,82% din PIB-ul (Produsul Intern Brut) calculat prin metoda producției reprezintă VAB – Valoarea Adăugată Brută, adică diferența dintre tot ce se produce pe parcursul unui an și consumul intermediar.

În afara VAB, la calculul PIB se adaugă impozitele pe produs, taxele vamale și se scad subvențiile pe produs.

Ponderea sectoarelor principale în economia națională raportată la VAB este, conform statisticilor oferite de INS, următoarea: agricultură – 4,7%, industrie – 24,39%, construcții – 8,46%, comerț+servicii – 50,27%.

La aceste componente ale VAB se adaugă impozitele pe produs (12,12%) și taxele vamale (0,48%) și se scad subvențiile pe produs (0,42%). Aceasta e situația la nivel național. La nivel de regiuni, situația se schimbă.

Cea mai mare podere a agriculturii în VAB de la nivel regional o regăsim în regiunea Sud-Muntenia (7,88%), urmată de regiunea de Nord-Est (7,39%) și Sud-Est (7,20%). Cele mai mici ponderi ale agriculturii în VAB și, implicit, în PIB-ul regional, sunt în regiunea București-Ilfov (0,26%), cum era și normal, și în regiunea Centru (4,55% din VAB).

Industria are cea mai mare pondere în VAB regională în regiunile Sud-Muntenia (31,51%) și Sud-Vest Oltenia (30,45%). Cele mai slab industrializate regiuni, după ponderea în VAB regională, sunt București-Ilfov (15,81%) și Nord-Est (21,15%).

Citiți și: COLONIȘTI, SĂ VĂ IASĂ DIN CAP FEDERALIZAREA ROMÂNIEI !

Așadar, dacă defalcăm în două țara, după logica secesioniștilor manipulatori, ”Transilvania” cu cele 16 județe și ”Regatul” cu cele 25 de județe inclusiv Bucureștiul, avem:

1. ”Transilvania” cu 32,43 % din PIB

2. ”Regatul”  cu 67,57 % din PIB (vezi prezentarea de pe hartă)

Unde este superioritatea clamată de secesioniști?

Cum susțin cele 16 județe ale ”Transilvaniei” România, când cifrele ne arată fără echivoc că fiecare regiune are un aport normal, pe măsura dimensiunilor teritoriului și numărul locuitorilor săi?

Deși regiunea București-Ilfov are o pondere scăzută a industriei în VAB regională, ponderea industriei în VAB națională este cea mai mare. Aceasta este consecința faptului că regiunea deține cea mai mare pondere din PIB-ul național.

Deoarece foarte mulți nu cunosc decât din auzite despre ponderea tandemului București-Ilfov la PIB-ul național, dar și european, fiind în concurență directă cu orașe la care românii acum 10-15 ani priveau cu invidie, vă puteți documenta și aici:

BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

Contribuția construcțiilor înregistrează ponderea cea mai mare în VAB regională în Sud-Est (10,18%).

La polul opus se află regiunea Vest, cu un procent de 6,58% în VAB regională.

Comerțul și serviciile dețin cea mai mare pondere în VAB regională în regiunile București-Ilfov (63,1%) și Nord-Est (50,47%). Cele mai mici ponderi le regăsim în Oltenia (41,42%) și Muntenia (40,63%).

Tabloul ponderilor în PIB-ul național ne arată o Românie ce se menține într’un centralism economic.

Procentul deținut de economia regiunii București-Ilfov în totalul economiei naționale este în creștere față de anii `90, când se situa la nivelul de 14,22%. Între celelalte regiuni, decalajele sunt prezente și se măresc, făcând din România o țară cu trei viteze.

Între regiunile București-Ilfov și Nord-Est sau Oltenia decalajele de dezvoltare sunt atât de mari încât nu au șanse să fie surmontate în următorul deceniu. Problema e că cele două regiuni sunt pe cale să piardă trenul și în cursa cu cea de’a doua categorie.

Aceste decalaje intraregionale sunt în creștere și față de situația de acum un deceniu. Situația nu poate fi remediată doar cu declarații și subvenționarea bugetelor locale, atât cât să nu intre administrațiile în faliment.

E nevoie, probabil, de un alt ”Master Plan”, care să conțină măsuri concrete și nu hărți mâzgălite cu carioca.

Sursa: INS, analizeeconomice.ro

Citiți și: SOLICITAREA AUTONOMIEI ÎN BAZA UNOR CRITERII ECONOMICE FALSE

sau: ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

FALSUL DIN ACTUL UNIRII BISERICII ORTODOXE CU ROMA

”Bunul simț care face noblețea omului, la semidoct nu există”, prof. Ioan Berciu, cercetător (1904-1986)

La 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I a dat o Diploma – leopoldina – care a fost o adevarata Constituție pentru Transilvania, mai bine de un veac si jumatate. Printre altele se confirmau privilegiile celor trei națiuni politice – unguri, sași și secui – precum și drepturile celor patru „religii recepte”: catolică, luterană, calvinistă și unitariană. În funcții publice urmau să fie numiți numai „indigeni”: unguri, sași și secui, legiferandu’se astfel din nou, întreitul jug la care era supus poporul român: național, social si religios.

Uniaţia este o modalitate de prozelitism, practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat atragerea creştinilor ortodocşi aflaţi sub vremelnică stăpânire catolică, la o formă de catolicism. Această formă presupunea acceptarea conducerii papale şi a câtorva dogme catolice, păstrându’se însă folosirea ritului ortodox şi a limbii originare. Toate acestea erau îngăduite de către Roma, în vederea latinizării ulterioare a creştinilor uniţi.

Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spaţii geografice şi în diferite momente ale istoriei, folosindu’se în special de ordinul iezuit şi de metodele acestuia; în urma unei asemenea strategii, a fost întemeiată şi Biserica Unită din Ardeal.
Biserica Unită sau Biserica Greco-Catolică din Transilvania a apărut oficial în luna martie, anul 1701, la Viena, în urma presiunilor Bisericii Romano-Catolice – reprezentată, în special, prin iezuiţi – şi a monarhiei habsburgice, asupra clerului românesc din Ardeal, condus de mitropolitul Atanasie.

A apărut din slăbiciunea unora din preoţii şi protopopii români, care au cedat în faţa promisiunilor de îmbunătăţire a stării lor materiale – căci şi ei erau consideraţi iobagi, ca şi toţi românii – şi a constrângerilor politice, religioase, de multe ori însoţite de forţa armată, împotriva ortodocşilor.

Stăpânirea austriacă catolică instaurată peste Transilvania dorea să dobândească aderenţi în rândul populaţiei autohtone, care era majoritar românească şi ortodoxă. Până în acest moment, naţiunile recunoscute în Transilvania erau maghiarii, saşii şi secuii, românii având statutul de toleraţi. Noua stăpânire habsburgică, pentru a’şi consolida dominaţia, a început o luptă pentru a slăbi puterea calvinilor şi a întări confesiunea catolică, care – între cele patru religii recepte: catolică, calvină, luterană şi unitariană – era cea mai slabă.

Astfel, s’au decis să sporească numărul catolicilor, aducându’i pe românii ortodocşi sub influenţa Scaunului papal. La început, iezuiţii au pus o singură condiţie pentru unirea românilor ortodocşi cu Biserica Romei, aceea de a accepta primatul papal, promiţând să nu se atingă în niciun fel de dogmele, legea şi cultul Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, ei au fluturat înaintea românilor (preoţi şi protopopi) mai multe avantaje materiale.

Cum apare în documentele vremii, unirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica unită cu Roma.

Unele izvoare maghiare atestă prezența în număr mare a ortodocșilor în Transilvania, numindu’i  ca „ schismatici”. In anul 1234, în numele „regelui-regilor”, Papa Grigore al IX-lea, poruncește principelui Bela, al Ungariei, să aleagă un episcop catolic și să’l trimită în „episcopia cumanilor”. Acesta să’i silească pe valahi să se unească cu Roma, prin ”pedepse bisericești fără drept de apel”.

În anul 1366, regele Ludovic cel Mare,a Ungariei,a ordonat expulzarea din Banat a preoților ortodocși cu familiile lor. În anul 1428, regele Sigismund, al Ungariei, interzice acordarea de proprietăți și titluri nobiliare celor care nu sunt uniți cu Roma, din districtele Caransebeș, Mehadia și Hațeg.

Regele Sigismund spunea: ”este catolic adevărat și ține credința pe care o mărturisește Biserica Romană”, are dreptul ”să țină, păstreze și stăpâni moșie cu titlu nobiliar ori cnezial”. Dacă un catolic va ajuta un ”preot schismatic” (ortodox) își va pierde moșia. La fel era pedeapsa și căsătoria între catolici și schismatici.

Baza juridică a unirii între Biserica Ortodoxă din Transilvania și Biserica unită cu Roma a fost pusă la Florența în anul 1438-1439.In anul 1456, Vlădică (episcopul) Ioan, este ridicat de inchizitoriul papei Ioan Capistrano, dus la stăpânire să’i nimicească pe „schismaticii”…(ortodocși).
Minuta întocmită după hotărârea luată în prezența papei, în 1 iunie 1633, de a numi un episcop care să se ocupe de organizarea catolică a valahilor(românilor),(Doc.I din 1 iunie 1633).

În anul 1688, Transilvania este ocupată de habsburgi și inclusă în Imperiul Austriac. Religia ortodoxă din Transilvania, nu era recunoscută ca religie de stat, era o religie „tolerată”. La jumătatea secolului al XVI-lea, sașii transilvăneni erau catolici și au trecut la luteranism, iar secuii și o parte din unguri au trecut la calvinism și unitarism. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, calviniștii ajutați de principii unguri au desfăsurat o puternică acțiune de lămurire a românilor, pentru a activa așa numiții „episcopi romano-calvini”.

Împotriva acestor nedreptăți a luptat Ilie Iorest și Sava Brancovici care au fost înlăturați de pe scaunele episcopale, întemnițați și omorâți. Preotul Ladislau Barany, călugăr iezuit, a încercat să’l lămurească pe episcopul Teofil, de la Alba Iulia, că Roma a hotărât prin instrucțiunile date Congregației Fide, în 1669 că orientalii pot reveni la Biserica Catolică, păstrându’și ritul și tradițiile, acceptând numai docma catolică.

În luna februarie 1697 se întruneste Sinodul de la Alba Iulia, despre care preotul Albu, spunea…”episcopul Teofil a amintit soborului toate abuzurile pe care le’a suportat biserica din partea calvinilor…”

În anul 1697, moare episcopul ortodox de Alba Iulia, Teofil, care a tot amânat decizia de unirea Bisericii Ortodoxe cu Biserica unită cu Roma, chiar dacă a ținut și un Sinod la Alba Iulia. Se presupune că episcopul Teofil ar fi fost otrăvit. Se întrunește Sf.Sinod și aleg pe Anghel Atanasie, viitor episcop ortodox de Alba Iulia.

În anul 1698, Atanasie este hirotonit la București, de Mitropolitul Bucurestiului și a Greciei. Cu această ocazie semnează o mărturisire că va respecta credința ortodoxă,în cele 22 puncte. Prin aceasta se angajază să respecte tradițiile, obiceiurile Bisericii Ortodoxe.


După ocuparea Transilvaniei, împăratul Leopold I, recunoaște drepturile: ungurilor,sașilor și secuilor. Respectarea celor 4 confesiuni religioase: catolică, luterană, calvină și unitariană. Pe ortodocși îi consideră tolerati, (lipsiți de drepturi și în afara legii) cu toate că era populatia cea mai numeroasă.

Împăratul Leopold I, fiind catolic, urmărea unirea ortodocșilor cu catolicii, pentru a rupe legăturile acestora cu Țara Românească și Moldova. Damaschin, Chesarie, Grigore, Chiriac și Naum, prin intrarea lor în rândul clerului, cunoscători temeinici a mai multe stiințe au transformat Râmnicu-Vâlcea, (cetatea cărții) într’un loc de confruntare a ortodocșilor cu catolicii care nu era de loc mică.

Pentru a împedica circulatia cărților în spatiul românesc, temându’se de comunitatea spirituală a valahilor,curtea de la Viena caută să realizeze o izolare completă a Transilvaniei. Va menține vechea stare a valahilor, să existe numai ca o masă de manevră fără a le permite să se dezvolte unitar, fără a le încuraja cultura unică.

În 14 august 1698, apare Diploma Impăratului Leopold I, prin care se menționează: ortodocși care se unesc cu una dintre cele patru confesiuni religioase, vor avea aceleași drepturi cu confesiunii respective, cu condiția să recunoască pe papa – capul Bisericii. In 2 iunie 1698, arhiepiscopul Ungariei, Esztergom, dă un manifest prin care arată că ortodocși care se vor uni cu catolicii, trebuie să respecte patru puncte:

1. Papa este capul Bisericii
2. Sf.împărtășanie să se facă și cu pâine nedospită (azima).
3. Duhul Sf purcede și din Fiul.
4. În afară de rai și iad mai este un loc numit purgatoriu, unde se face purificarea. (Hotărârea Sinodului de la Florența din 1434).

O influență la adoptarea hotărârii a avut și propaganda agresivă a calvinismului care amenința Biserica românilor cu „dispariția” așa susțin greco-catolicii în versiunea lor.

Greco-catolicii susțin că ortodocși s’au unit cu Roma de bună voie, fără să se facă presiuni asupra lor. Dar sunt contraziși, de oamenii de seamă din rândul românilor, care au făcut memorii, plângeri și petiții adresate: papei, împăratului, Dietei Transilvaniei, mitropolitului Ungariei și Transilvaniei prin care arătau că nu se respectă cele prevăzute în Diplomele leopoldine și repetatele revolte a ortodocșilor trecuți la cei uniti cu Roma. (Doc.XXII din 29 octombrie 1747)

Arhidiaconul de la Scaunul din Csik (Sic) povestește că au ieșit anumiți funcționari unguri din reședință să întrebe pe valahii din acele părți cu acești termeni categorici:

”Dacă sunteți uniți sau nu, dacă ei cred în poticele roman, în purcedere, în purgatoriu, etc. și în termen de 8 zile să dea seama de credința lor – altfel ei îi vor pune în lanțuri și’i vor despuia de tot ce au.”

sau,

”Oamenii fugind, zicând că le’a spus sașii misionari din Sebesul săsesc, că dacă nu vor fi uniți vor veni asupra lor germanii și’i vor despuia și’i vor tăia pe toți în bucăți; și așa lăsau toate lucrurile nenorociții în mâinile sașilor, cum încă și noi i’am văzut cu mâhnire și cu lacrimi în ochi.”

La 7 octombrie 1698 – 38 de protopopi ortodocși, se întrunesc și redactează în limba română un act al unirii Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica unită cu Roma. Actul avea 6 pagini. Pe prima pagină este menționată hotărârea de unire în condițiile menționate mai jos. Pagina a 2-a a fost lăsată liberă pentru traducerea în limba latină. Alte trei pagini cuprind condițiile în care se face unirea și semnăturile celor 38 de protopopi. Printre condiții era menționat: respectarea calendarului sărbătorilor, tradiția veche a bisericii și să rămână episcop Atanasie, șeful lor.

Traducerea s’a făcut la prima pagină, intenționat eronat, că sunt de acord cu unirea, fără să traducă și condițiile.

Nicolae Densușianu, a inițiat contestarea autenticității documentului unirii religioase a românilor din Transilvania cu Roma. A contestat identitatea textului românesc cu cel latin al ”Manifestului unirii” din 7 octombrie 1698. Densușianu arată că textul românesc consemnează numai o alianță religioasă, nu una dogmatică cum arată textul latin. Manifestul de unire a fost falsificat de iezuiți. (Ordinul Iezuiților a fost organizat de papă în anul 1540, ”pentru a lupta împotriva  Reformei Protestanților).

Augustin Bunea este de altă părere,privind alianța religioasă și unirea dogmatică, dar recunoaște că Manifestul unirii a fost tradus cu erori de iezuiți. La împărat și la papa a fost prezentate copii a documentului falsificat. Originalul actului unirii nu a mai fost găsit până în anul 1879, în Biblioteca Universității din Budapesta. De falsul din actul unirii a aflat regele și a solicitat Dietei de Transilvania să verifice.

În plenul Dietei, Ladislau Barany, (călugăr iezuit) prezintă actul și nu’i dă crezare nimeni. Se decide să fie verificat sat cu sat, pentru a vedea adevărul. Dieta nu dorea unirea bisericiilor pentru faptul că valahii vor avea aceleași drepturi cu ungurii, sașii și secuii.

În ianuarie 1699 se dă rezultatul: nici un sat nu vrea unirea, doar câțiva preoți sunt de acord cu condiția dacă este de acord și vlădica (episcopul). Ultima pagină de pe actul unirii este liberă, pe care episcopul Atanasie aplică ștampila mitropoliei după unii și semnătura și face unele mențiuni.

În luna februarie 1699, se înfințează Biserica Unită și sunt scutiți de dări, toți cei care cunosc tradiția Bisericii unite cu Roma.

În 24 martie 1701 apare a 2-a Diplomă leopoldină, prin care se recunosc drepturile celor care se unesc cu una din confesiunile menționate mai sus și vor avea aceleași drepturi, a confesiunii respective.

În 7 octombrie 1698, episcopul Atanasie convoacă Sinodul de la Alba Iulia si împreună cu cei 38 de protopopi aprobă actul unirii sub numele de Manifestul unirii.

În anul 17oo se întruneste Sinodul la Alba Iulia și validează unirea. În Transilvania au fost episcopii ortodoxe în: Dăbâca, Vad, Feleac, Geoagiu,Bălgrad (Alba Iulia) Caransebeș, Arad, Oradea și Sighetul Marmației. Mitropolia Ortodoxă din Transilvania a fost desfințată în anul 1701 si reînfințată în 1761, episcopie la Rășinari și pe urmă la Sibiu. (Doc.XXII din 29 octombrie 1747)

”Sechestarea bunurilor episcopale (ortodoxe) a mișcat clerul și poporul. Pe bună dreptate, acum, dușmanii, mai ales acei ai sfântei noastre credințe catolice, bat din palme, își râd și își bat joc de ei – motiv sigur de a’i îndepărta cu totul de la unire.”

În perioada 1701-1761, ortodocși nu au avut un conducător duhovnicesc (ortodocșii care nu s’au unit cu Roma). Pentru apărarea ortodoxiei s’au ridicat o serie de călugări, preoti și credincioși, cum ar fi: ieromonarhul Visarion Sarai (1744) care a fost închis la Viena unde a murit; ieromonarhul Sofronie de la Cioara, care s’a răzvrătit împreună cu țăranii, (1759-1761); credinciosul Oprea Miclăuș din Săliștea Sibiului; pr. Moise Maciuc din Sibiu; Ioan din Galeș; ieromonarhul Nicodim; protopopul Nicolae Pop din Balomir; Ioan Oancea din Făgăraș, Tănase Todoran, toti au sfârșit în puscăriile din Austria și Ungaria, așa s’a făcut unirea de bună voie, cum susțin unii…

La 3 iulie 1702, Patriarhul Dosoftei și Mitropolitul Teodosie, îl critică pe Atanasie ”mincinosul mitropolit și vânzătorul de credință…al doilea Iuda”.

Nicolae Iorga spunea:

”Din umilința a lui Atanasie a ieșit mântuirea noastră! Fără unirea în credință cu Roma, nu erau școli mari din străinătate pentru ucenici români, aspre în ale învățături…”

Atanasie este hirotonit preot romano-catolic în 14 martie 1701 și în 15 martie 1701, este hirotonit episcop și i se acordă unele distincții de împărat și devine consilier al împăratului.

Atanasie semnează un document cu 16 puntcte prin care se angajază (Doc.II,vol.2,fila 254-262):

”…eu mă angajez și făgăduiesc, pe credința mea preoțească și episcopală…ele să se înfăptuiască și să fie ținute atât de mine cât și de cei care îmi sunt mie supuși si uniți cu mine în cele spirituale,în orice condiție ar fi ei, să nu le violeze și să le urmeze în mod exact…Promit solemn că voi împărți preoților și laicilor catehismul dreptei credințe în limba valahă…eu nu sunt nici instruit, nici expermentat primesc pe cel recomandat mie în chip părintesc si cu un sfat înțelept drept Teolog și Consilier al meu, un preot romano-catolic…cu începere de azi și pentru todeauna rup orice relație de corespondență și de comunicare și familiaritate cu toți schismaticii și ereticii chear și cu principile Valahiei…”

Episcopul Atanasie nu și’a respectat promisiunile când a fost hirotonit la Bucuresti ca episcop și nici când a fost hirotonit ca episcop greco-catolic, deoarece în iunie 1711, împreună cu protopopi care au întocmit actul unirii, au hotărât întocmirea unui act prin care abjurau (nu mai erau de acord) ”unirea cu Roma” pe motivul că nu se respectă drepturile făgăduite ortodocșilor, fiind considerati „tolerați”.

Acest lucru va persista tot timpul, valahii fiind considerați tolerați. În anul 1713, episcopul unit cu Roma, Atanasie Anghel, moare și scaunul episcopal rămâne vacant aproape 3 ani și este numit episcop Ioan Giurgiu Patachi, preot romano-catolic de rit bizantin, loial împăratului și papei.

În Doc. III din 8 mai 1734: Doc. IV din 24 mai 1734: Doc,V din 11 iunie 1734 și Doc.VI din 6 iulie 1734, Ioan Inocențiu Clain, episcopul greco-catolic a Făgărașului, se adresează cu diferite memorii împăratului, mitropolitului Ungariei și a Transilvaniei și la papa, prin care arată că nu se respectă prevederile cuprinsă în Diplomele leopoldine, valahii să aibă aceleași drepturi ca sașii, secuii sau maghiarii. (Doc.VI din 6 iulie 1734)

Ep. Ion Inocențiu Clain, spunea:

”…Acolo unde slujesc preoți valahi uniți să perciapă zeciuială de la locuitorii valahi…valahii laici ,care prin unire au intrat în sânul bisericii romane, să fie adăugați la starea catolică…nu facem nici un progres: înaintăm cu pas de broască țestoasă sau suntem dați înapoi de’a binelea ca racu…”

În lupta înflăcărată pentru drepturile românilor, după unirea cu Roma, a fost episcopul Inochenție Micu, înscăunat în anul 1732. Pentru memoriile lui, prin care apăra drepturile românilor, a fost chemat la Viena în anul 1744 și amenințat, pentru faptele sale că vrea să strice unirea. Este chemat la Roma în anul 1751 și este silit să renunțe la scaunul de episcop.

În anul 175o în Transilvania erau 543.637 uniți cu Roma și 25.165 care au refuzat unirea cu Roma. După tulburările provocate de trimișii mitropolitului sârb Karttovitz (de care apartinea ortodocși din Transilvania ne uniți cu Roma) numărul uniților cu Roma scade foarte mult și în anul 1759 -1761 are loc răscoala țăranilor ortodocși sub conducerea călugărului Sofronie de la Cioara și la presiunea maselor valahe se ia hotărîrea reânfințării în anul 1761 a episcopiei ortodoxe la Rășinari și pe urmă la Sibiu, a românilor ortodocși care nu doreau unirea cu Roma, dar depindea de mitropolitul Kalovitz, păstor având pe episcopul Dionise Novacovici, impus de Viena și papa. In anul 1864 Episcopia Ortodoxă din Sibiu a fost ridicată la rang de Mitropolie așa cum este și acum.

Grigore Maior, episcop unit cu Roma și consilier gubernial, între anii 1763-1765, spunea Rettegi ”circul în toată țara în toate părțile, îndemn pe români să primească unirea căci se vor elibera de iobăgie și țara întreagă va fi a lor, precum a fost în timpul vechilor romani” dar într’un memoriu din 1784 spunea cu totul altceva. (Doc.LIII din 6 decembrie 1774) – un raport de analiză trimis din Germania, Aulei Imperiale), în raport este descrisă starea de tensiune din Transilvania, provocată de regimul diferențiat al ortodocșilor și catolicilor. (Doc.LI din 08 iunie 1777, Episcopul unit cu Roma, Grigore Maior).

”Nunțu Apostolic să facă demersuri pe lângă Aula Imperială de la Viena, ca schismaticul Sofronie să fie îndepărtat.” (Doc.LVI din 3 mai 1777, trimis din Cluj, Aulei Imperiale)

Prin acest raport sunt descrise disputele dintre ritul grecesc (ortodocși) și celelalte confesiuni, menționând că unirea ar fi făcută ușor dacă nu ar fi „opoziția ereticilor”.

Neînțelegerile dintre ortodocși (care au trecut la greco-catolici) și greco-catolici au persistat. În anul 1782, episcopul unit cu Roma, Grigore Maior, este silit să dimisioneze și în locul lui, a fost ales episcop al Episcopiei unite cu Roma a Blajului și Făgărașului Ioan Bob, care a scris diferite memorii adresate Dietei Transilvaniei și împăratului, prin care arăta situatia românilor ortodocși uniți cu Roma, dar Petru Maior spunea „le face de ochii lumi”.

În anul 1784 (Doc.LIII -arhiva Vaticanului), episcopul Grigore Maior, raportează tensiunile dintre ortodocși care nu au adreat la unire și greco catolicii din Transilvania, spunând că Diaceza este prea mare și nu poate fi bine controlată. Cei care nu au recunoscut unirea se reorganizează cu ajutorul moscoviților.

Gheorghe Șincai spunea:

”Deși nu sunt ecleziastic, în calitate mea de director al tuturor școlilor valahe, fac totuși ceea ce socotesc că duce la propagarea sfintei uniri și într’adevăr, cu mult mai mare înșușință decât dacă aș fi ecleziastic.” (Doc.CXXXIX din 10 decembrie 1785)

În Transilvania, episcopii ortodocsi, erau impuși de stăpânirea de la Viena și Roma, de abia în anul 1810 ortodocși si’au ales un episcop român, pe ep. Vasile Moga, care a luptat pentru drepturile ortodocșilor și în general al românilor.

Ortodocsii chiar dacă au trecut la greco-catolici și’au păstrat credința, dovadă a situației din 1919, după înfăptuirea Unirii din 1 Decembrie 1918, și’au revenit în număr mare la vechea lor credință.

Dar din anul 1700 au contribuit la construcția și întreținerea bisericilor unite cu Roma. Actualii greco-catolici au pretenții că bisericiile sunt ale lor și nu țin cont că înaintașii ortodocsilor de azi, au fost siliți să treacă la cei uniți cu Roma și să contribuie la construcția și întreținerea bisericilor.

În perioada interbelică 7,90 % din populație era greco-catolică fiind răspândită prin Transilvania, Banat și București. După Marea Unire, 1919 uni ierarhi ortodocși, în special Mitropolitul Banatului, Nicolae, au militat pentru ruperea ”unirii cu Roma” în vederea reîntregirii Bisericii.

În anul 1948 prin Decretul 356/1948, greco-catolicii sunt scoși în afara legii. Preoții greco-catolici care doreau să treacă la ortodocși, erau primiți, toate bunurile bisericilor au trecut la alte confesiuni recunoscute de lege, au fost întemnițați cei 6 episcopi și preoții care s’au opus. (Așa au făcut și cei uniți cu Roma împreună cu calvinii și iezuiții, după anul 17oo, bisercile ortodocșilor au fost luate de greco-catolici și preoții care au refuzat să treacă la greco-catolici au fost presecutați, alții au fost întemnițați și și’au pierdut viața prin închisorile din Austria și Ungaria).

După anul 1989, s’a revenit și s’a recunoscut confesiunea greco-catolică.

Tertulian – marele scriitor bisericesc (160?-220?) spunea:

”Martirii sunt semința creștinismului.”

”Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu și lupta împotriva Uniației.”

În materialul video următor, doi conferențiari, prof. Ecaterina Alexandru și prof. Ioan Vlăducă au prezentat aspecte importante din viața și activitatea marelui domnitor, precum și modul în care acestea au fost reflectate în documentele istorice ale vremii și în literatură.

De ce era nevoie de uniație?
Îndata dupa trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor, aceștia au început o actiune energică pentru consolidarea dominației lor. În aceasta acțiune, un rol însemnat a revenit Bisericii Romano-Catolice. De aproximativ un veac și jumătate, calvinii dețineau o situatie privilegiata în principatul transilvan, catolicii fiind înlăturați aproape cu desăvârșire din viata politica. Odată cu trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor catolici, puterea calvinilor trebuia slăbita, în vederea întăririi confesiunii catolice, care – între cele patru confesiuni recepte – era cea mai slabă. Cu alte cuvinte, trebuia schimbat raportul de forțe in favoarea catolicismului. În acest scop au fost inițiate o serie de actiuni in favoarea Bisericii Catolice, dar recâștigarea pozitiilor economice, politice si religioase pierdute in favoarea calvinilor sub principii Transilvaniei nu se putea face decât prin sporirea numărului catolicilor. Întrucât recatolicizarea luteranilor, calvinilor si unitarienilor era, practic, imposibilă, misionarii iezuiti și’au îndreptat atenția asupra românilor ortodocși, care erau mai numeroși decât toate cele trei națiuni recepte laolalta. Prin atragerea românilor ortodocși la unirea cu Biserica Romei se urmărea, pe de o parte, creșterea numărului catolicilor și – implicit – cresterea rolului politic al „statului catolic ardelean” (reprezentantii catolicilor în Dieta), iar pe de altă parte, ruperea legăturilor, de orice natura, cu românii ortodocși din Țara Românească și Moldova.

Un pretins Sinod de Unire, susțin iezuiții, ar fi avut loc inca din 1697, pe timpul Mitropolitului Teofil. Cercetarile ulterioare efectuate de istoriicii Ioan Crisan, Gheorghe Popovici, dar mai ales Ștefan Lupsa si Silviu Dragomir, au evidentiat mai multe neconcordanțe cum ar fi falsificarea primelor patru pagini care erau scrise dupa anumite copii în latina, limbă necunoscută de vlădicii ortodocși. De asemenea, trezesc nedumeriri și anumite cuvinte și expresii care apar în actele respective, neîntalnite în alte acte ale vremii. Un alt fapt curios este de ce actele sunt semnate în martie sau iunie de vreme ce sinodul s’a intrunit în februarie? Despre semnatura lui Teofil s’a dovedit ca este un fals – plastografie, iar semnăturile protopopilor apar pe o foaie separată putând fi la fel de bine sustrase din alt dosar. Și să nu uităm că la acea dată un eventual sinod se putea ține numai în prezența superintendentului calvin care mai avea înca drept de control asupra Bisericii românești și care, bineințeles, nu și’ar fi dat acordul pentru așa ceva.

„MANIFESTUL DE UNIRE”

Singurul act despre care s’a spus că exprima hotărârea clerului român de a se uni cu Biserica Romei, este așa numitul „manifest de unire” din 7 octombrie 1698. În acest manifest se menționează că românii ai căror semnături se află înscrise acolo se unesc cu Biserica Romei, DAR CU ANUMITE CONDITII, a căror nerespectare, dupa cum scrie pe penultima foaie atrage nulitatea documentului.

Aceste conditii sunt: primirea acelorasi privilegii de care se bucura preoțimea catolică și respectarea rânduielii ortodoxe (Liturghia, posturile, alegerea ierarhului). Așadar este vorba de o unire de principiu fondată pe dorința de a scăpa de sub jugul politic-economic-national la care erau supuși.

Nicicând acei semnatari n’au acceptat sa primească dogma catolică, așa cum pe nedrept este scris în transcrierea latinească a documentului. Acest fapt l’a determinat pe Nicolae Densușianu sa exclame:

”Avem înaintea noastra o traducere din cele mai miselesti si criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor și a desființa Biserica romana de Alba Iulia…”

Mai trebuie subliniate si următoarele aspecte:

1. lipsa semăturii Mitropolitului atrage nulitatea documentului;
2. lipsa menționarii acestui sinod în izvoarele contemporane ridică semne de intrebare;
3. modalitatea întocmirii documentului cu foi tăiate, adaugate, lipite, precum și erorile privind denumirea localităților românești ridica mari semne de întrebare.

Toate acestea, coroborate cu nementionarea acestui sinod în timpul protestului brasovenilor împotriva unirii din 1701, ne fac să credem că acest sinod nici nu a avut vreodată loc!

Viitorul episcop Inochentie Micu văzuse înca din tinerețe că promisiunile făcute celor ce vor accepta uniația nu se împlineau. De aceea el va demara acțiuni de mari răsunet pentru dobândirea drepturilor elementare ale românilor. În majoritatea memoriilor înaintate el relata starea de înapoiere în care era ținut poporul român și condițiile grele în care trăia: proprietarii de pământ opreau copiii iobagilor și chiar pe cei ai preotilor de la învățătură; romanii nu aveau dreptul să practice mesteșuguri sau să facă comerț; nu erau primiți în funcții publice; nu aveau dreptul să cumpere sau să moștenească pământ. În schimb erau încărcați cu biruri și cu alte sarcini, erau obligati să dea dijme preoților de alt neam și de altă credință, contribuind în plus și la intretinerea preotilor proprii.

Arata, de asemenea starea de inferioritate in care se afla poporul roman, care suferea aceleasi nedreptati si era supus acelorasi abuzuri din partea autoritatilor de stat si a proprietarilor de pamant ca si pastoritii lor. Acestia nu se bucurau de drepturile preotilor catolici, cum li s’a fagaduit din diplomele imparatului Leopold din 1699 si 1701, ci dimpotriva, plateau dijma, impreuna cu credinciosii lor, pana si pastorilor luterani si calvini.

Inochentie este primul român care cere ridicarea romanilor la o treapta „superioara” ca fiind a patra natiune in stat.

Însa Curtea de la Viena raspunde:

”Pe fata, in adunari si convorbiri particulare, popii insasi sau preotii declara adeseori ca ei n’au depus juramantul pentru unire si pentru lepadarea de la schisma, ci numai ca sa poata fi liberi de judecata domnilor de pamant, de servicii si de contributie; se vede aceasta si din faptul ca in realitate se servesc toti de carti schismatice (nn. ortodoxe) din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, in care se neaga in chip fățiș ca Sfantul Duh purcede de la Fiul si nu adauga nici in simbolul niceean Filioque;… absolut nici unul dintre popi nu invata si nu instruieste poporul, fie in mod particular fie in biserica, despre cele patru puncte. Numai cand se iveste vreo cauza, vreun litigiu, vreo ontributie proprie de ordin lumesc, se refugiaza toti la imunitatea unirii ca la o ancora sacră…”

Nemulțumit de acest raspuns, Inochentie Micu a continuat sa lupte din rasputeri pentru drepturile romanilor din Ardeal, iar dupa venirea pe tron a Mariei Tereza sia reluat protestele la Curte. Nici un rezultat. Ba mai mult, cu ocazia unei deplasari la Viena a fost acuzat in 82 de capete, lucru ce l’a silit sa mearga la Roma, pentru a cere ajutorul Papei Benedict XIV.

De aici de la Roma, a continuat sa lupte pentru cauza romanilor dar mai ales impotriva teologului iezuit care ii supraveghea actiunile indeaproape, lucru ce a dus la excomunicarea iezuitului in 1745. Sunt cunoscute cuvintele lui: „Mai bine sa piara toate ale lumii acesteia, decat să’mi las poporul in vesnica servitute, clerul, pe mine si episcopii urmasi in robia iezuitilor”.

Lipsit de orice ajutor banesc din partea catolicilor, sau a acelor din tara, vladica Inochenție s’a stins din viata dupa 24 de ani petrecuti in exil, in care a indurat multe scarbe si lipsuri incat a ajuns să’și vândă si crucea de pe piept. Presat de foamete si boli si parasit de toti a fost silit să’și semneze retragerea contra unei mici pensii.

Deși era slujitor al Bisericii, Inochenție Micu a pus pe primul plan problemele national-politice. In ce priveste uniatia, el a conceput’o doar ca un instrument pus in serviciul luptei sale nationale si nicidecum ca o recunoastere a invataturii Bisericii Catolice. Faptul ca ameninta mereu cu parasirea unirii constituie o dovada concludenta ca el urmarea ca, prin ea, sa obtina drepturi pe seama clerului si a poporului sau.

Lupta sa împotriva teologului iezuit sau impotriva incercarilor de imixtiune ale arhiepiscopului de Eztergom si ale papei in eparhia sa nu era altceva decat o lupta pentru pastrarea independentei Bisericii sale, a doctrinei, cultului si organizarii traditionale ortodoxe, in fata oricaror incercari de catolicizare si de deznaționalizare a Bisericii si poporului roman.

La scurt timp după savârșirea dureroasei dezbinari bisericești a românilor transilvaneni din 1698 – 1701, preoții și credincioșii care îmbrățișaseră uniația și’au dat seama că toate cele promise în diplomele imparatului Leopold I nu erau decât vorbe amagitoare si ca erau amenintati să’și piarda legea stramoseasca.

Drept aceea a inceput o lupta pentru apararea ortodoxiei care s’a manifestat în diferite forme: prin împotrivirea directă de a imbrațișa uniația; prin trimiterea de memorii la Curtea din Viena si Petersburg ori la Mitropolia Ortodoxa Sarba din Carlovit, memorii in care se relatau suferintele indurate de romanii ortodocsi care cereau libertate religioasa; prin trecerea unor preoti si credinciosi in Tara Romaneasca si Moldova, unde puteau să’și mărturisească nestingheriți credinta lor ortodoxa; prin revenirea la Ortodoxie a unor preoti si credinciosi care fusesera amagiti sau siliti sa primeasca unirea, etc.

Cei mai statornici aparatori ai Ortodoxiei s’au arătat credincioșii din Scheii Brașovului. În 1701, ei au refuzat sa recunoasca autoritatea lui Atanasie Anghel, devenit episcop unit, căruia însă i’au platit pe viitor dajdiile vlădicești, pentru ca sa nu le poata face necazuri. În același an, preoții și „gocimanii” bisericii Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului s’au înfățișat la mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, dând o declarație scrisă că doresc să atârne „în cele sufletești” de Mitropolia pastorita de el. Ei au ramas în această situație și sub urmașii săi, Antim Ivireanul, Mitrofan si Daniil, care le hirotoneau preoții, le trimiteau cărți de slujba sau cuvinte de învațătură.

Marile frământări și lupte pentru apărarea Ortodoxiei au început abia în 1744, când a aparut călugarul Visarion Sarai, român din Bosnia, din familia Ciurcea. A fost inchis la Sibiu, Deva apoi exilat în Munții Tirolului unde a și murit. A predicat împotriva uniației, spunând adevarul despre un lucru încă necunoscut de majoritatea populatiei române.

Agitația provocată de Visarion a alarmat Curtea de la Viena care a decis să dea o „patentă” prin guvernatorul Transilvaniei, Ioan Haller, pentru a linisti spiritele, proclamație care a avut un efect contrar deoarece ea a făcut cunoscută tuturor unirea cu Biserica Romei. Rezultatul a fost că mulțimea a refuzat să se considere unită sau să accepte pe preoții uniti, lucru ce a dus la numeroase arestări.

Mai mult, dupa spusele episcopului rutean Manuil Olszavski – însărcinat de împărăteasa Maria Tereza să facă o vizita canonică în Transilvania pentru a face un raport despre starea uniației – în sudul Transilvaniei preotii uniti erau alungati de credincioși. Data fiind această situatie, Maria Tereza a decis întemnițarea preoților ortodocși care instigă pe credinciosi împotriva uniației, alungarea calugărilor ortodocși din schiturile Scorei, Arpaș și Porcești (între Sibiu și Făgăras), și altele.

În primavara anului 1745, au fost arestati trei tarani din Salistea Sibiului – Danila Milea, Stan Borcea si Dumitru Seflea – pentru alungarea preotilor uniti. Au ramas in inchisoare patru ani.

În toamna anului 1748, săliștenii au inceput noi actiuni pentru apararea credintei lor. Ei au trimis atunci la Viena pe consateanul lor Oprea Miclaus, pentru a prezenta Curtii un memoriu, in numele credinciosilor din partile Sibiului, Miercurei, Sebesului, Orastiei si Dobrei, prin care cereau sa fie lasati in vechea lor credinta. Odata cu el a plecat si Ioan Oancea din Fagaras, care ducea o plangere in numele credinciosilor din acest oras. Dupa prezentarea memoriului, li s’a poruncit sa se intoarca acasa cu promisiunea ca doleantele lor vor fi rezolvate.

Din contra, Ioan Oancea si inca un taran au fost inchisi. Mai mult, au fost trimise doua regimente de soldati in împrejurimile Sibiului care fortau trecerea la uniatism, botezand cu de’a sila pe noii nascuti. Aceasta situatie a facut pe credinciosii din aceste parti sa trimita o noua delegatie la Viena, formata de aceasta data din cinci tarani: Oprea Miclaus din Saliste, Bucur Bârsan din Gura Raului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana Sibiului si Constantin Petric din Jina. Doi dintre ei au murit pe drum, in timp ce reveneau de la Viena. Petitia lor a fost respinsa.

La începutul lui 1752, mai multi preoti si credinciosi s’au adunat in casa preotului Vasile din Saliste, care a redactat, in numele lor, un nou memoriu catre Curtea din Viena, cerând libertate credintei si episcop ortodox. Memoriul a fost dus de preotii Ioan din Poiana Sibiului si Ioanes din Gales, la Becicherec în Banat, unde se gaseau Oprea Miclaus cu preotul Moise Macinic din Sibiel. Acestia doi au fost insarcinati sa duca Memoriul la Viena, dupa ce a fost tradus la Timisoara in limba germana. Împarateasa Maria Tereza i’a ascultat cu rabdare, apoi i’a aruncat în temnița de la Kufstein, unde au și murit.
În paralel cu aceste actiuni ale sibienilor nu trebuie trecute cu vederea nici memoriile pe langa tarina Elisabeta Petrovna, care la rugamintea preotului Nicolae Pop din Balomir a intervenit pe langa Curtea din Viena pentru acordarea deplinei libertati religioase romanilor ortodocsi, însă fara nici un rezultat.

Un alt luptator pentru dreapta credinta a fost ieromonahul Nicodim, originar din partile Albei care a depus mai multe memorii atat la Curtea din Viena cat si la cea din Petersburg. A fost arestat dupa revenirea in tara.

Dupa arestarea lui Oprea Miclaus si a lui Moise Macinic, initiativa a fost preluata de preotul Cosma din Deal care impreuna cu credinciosul Constantin Petric din Jina, au cutreierat 42 de sate intre Sibiu si Sebes apoi pe Valea Muresului catre Orastie. Ei au redactat niste „carti” in care descriau suferintele poporului roman si a celor maltratati pentru ca au indraznit sa condmne uniatia. Au fost inchisi, batuti ci biciul, jefuiti de bunuri și umiliți atât bărbații cât și femeile. Amenzile în vite, bani și alte bunuri au dus la ruinarea materiala a țăranilor și așa săraci. Aceste „cărți” au fost prezentate Mitropolitului de Carlovit un adevarat aparator al romanilor din Transilvania. La el s’au mai prezentat si alti credinciosi ortodocsi din Transilvania, cum ar fi Ioan Oancea din Fagaras sau protopopul Eustatie din Brasov.

Prin 1756, în fruntea actiunii de aparare a Ortodoxiei in Transilvania se afla preotul Ioanes Virvorea din Gales. A fost arestat imediat si pus in lanturi. Numeroasele nemultumiri si agitatii din Transilvania au determinat pe Maria Tereza sa dea un decret la 13 iulie 1759, prin care acorda toleranta religioasa credinciosilor ortodocsi, iar episcopului unit i se interzicea persecutarea lor. Nu se permitea insa revenirea la Ortodoxie nici reocuparea bisericlor confiscate abuziv, iar protestele impotriva uniatiei trebuiau sa inceteze.

Si acest decret ca si celelalte a agitat si mai tare spiritele in loc sa le potoleasca.

Preotul Stan din Glamboaca (Sibiu) a preluat initiativa si a intocmit liste cu ortodocsi organizand alegeri de protopopi. Preotii uniti au fost alungati, iar bisericile reocupate.

Aceeasi situatie se intalnea si in Rapolt (Hunedoara), Orastie, Saliste si Ludus.
In chip deosebit s’a remarcat preotul Ioan Piuariu din Sadu, care a organizat mai multe adunari cu sute de participanti, pentru dezbaterea situatiei. A fost arestat si dus in Austria, dar eliberat dupa cativa ani.
Răscoala lui Sofronie de la Cioara

Miscarea a fost pornita in 10 august 1760 la Zlatna, unde un „sinod” de preoti si credinciosi și’au dat iscaliturile pe noi memorii. Revolta s’a extins rapid în toată Transilvania, până la Sătmar și Maramureș. Împărăteasa Maria Tereza a trebuit să bată în retragere promițând că va dispune înființarea unei comisii care să cerceteze uniația.

Acest lucru a dat un elan și mai mare lui Sofronie care a continuat convocarea de „sinoade” încercând chiar să reorganizeze Biserica Ortodoxă din Transilvania. Punctul culminant al răscoalei l’a constituit Sinodul din Alba Iulia, în urma caruia zeci de sate au părăsit uniația. Era prima biruință!

În aceste imprejurari, împărăteasa Maria Tereza a trimis in Transilvania pe generalul Nicolae Adolf Bucow, care ajutat de noi unitati de cavalerie si infanterie a distrus zeci de mănăstiri din toată Transilvania. Această acțiune a inceput în 1761 și a continuat în anii urmatori. Prin aceasta, viața ortodoxă era pusa la pământ.

La propunerea lui Bucow, Maria Tereza a admis organizarea de regimente graniceresti care urmau sa fie formate din uniați. Ei erau declarati oameni liberi și scutiți de impozite; în plus primeau și o mică diurna. Însa la depunerea juramantului doua batalioane au intors armele impotriva lui Bucow. Batranul care i’a instigat, Tanase Todoran din Bichighiu, în vârstă de 100 de ani, a fost tras pe roată. Complicii lui au primit sute de lovituri cu biciul, iar altii au fost spânzurați.

În Cugir 264 de familii ortodoxe au fost inlocuite cu 99 de familii din alte sate. In Jina, 65 de bătrâni au fost întemnițați pentru că i’au sfatuit pe tineri sa nu consimta la granicerizare.

În 1765 au plecat din sat 335 pribegi. În Tohan (Brasov) preotul din sat impreuna cu alti credinciosi au fost siliti sa plece, ei intemeind Tohanul Nou. Țăranii liberi din Țânțari (azi Dumbravita-Brasov) au devenit iobagi. Alte emigrari au avut loc din Vestem-Sibiu, Breaza-Fagaras, Sinca Veche-Fagaras.

Edictul de toleranță

În toamna lui 1781, imparatul Iosif II a dat așa-numitul Edict de Toleranta prin care se interzicea asuprirea cetatenilor pe motive de credinta. Se ingaduia oricarei confesiuni, daca avea 100 de familii, să’și zideasca biserica, sa întrețină preot și învățător. Necatolicii nu mai erau obligati să ia parte la slujbele catolicilor sau să plătească taxe preotilor catolici.

Era admisă si trecerea de la o confesiune la alta. Dar la scurt timp – 16 ianuarie – împaratul își da seama de riscurile pierderii uniației și revine asupra deciziei, încât nu se mai putea trece la Ortodoxie. In 20 august 1782 dă o Patentă de Unire prin care era interzis prozelitismul intelegându’se prin aceasta convertirea la Ortodoxie.

CONCLUZII
Dacă așa cum zic greco-catolicii unirea cu Roma – „mama noastra” – s’a făcut benevol de ce atâtea proteste și de ce atâtea Edicte de Toleranță care s’au emis in urma acestor proteste. Si ce justificare poate exista pentru dărâmarea zecilor de biserici de catre generalul Bucow?
Tinând seama de viața și lupta pentru apararea ortodoxiei de catre Cuvioșii Ieromonahi Visarion și Sofronie și de credinciosul Oprea din Săliște, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe i’a canonizat, hotărând ca ei să fie cinstiți ca sfinți, de vreme ce și’au dat viața pentru apărarea dreptei credințe.

Omilie ținută în Catedrala Arhiepiscopală din Constanța, în care părintele porneste de la aniversarea căderii Constantinopolelui (29 mai 1453- 29 mai 2013), comentând rădăcinile spirituale ale evenimentelor (decăderea morală și mai ales căderea din dreapta credință a bizantinilor, prin tentativele de unire cu Roma eretică, în al carei ajutor lumesc sperau, astfel devenind, pentru vane considerente politice, luptatori împotriva Singurului de la Care le putea veni ajutorul adevărat) și ajunge la observarea modului în care lecțiile trecutului sunt uitate, astfel incat istoria tinde sa se repete, prin raspandirea ereziei ecumenismului, in zilele noastre.

Parintele Theodoros Zisis a reprezentat Patriarhia Constantinopolului si Biserica Greciei în întâlniri interortodoxe si intercreștine. A participat la dialogul cu Vechii-Catolici si cu Romano-Catolicii si la intrunirile interortodoxe de la Geneva pentru pregatirea Marelui Sinod Ecumenic. A elaborat numeroase enciclice ale Patriarhiei Ecumenice, fiind teologul de marca al acestei patriarhii. A respins cu hotarare uniatia (metoda de prozelitism Romano-Catolic) alaturi de teologi Romano-Catolici si Ortodocsi la Freising si Munchen, în iunie 1991.

A atacat Acordul de la Balamand in care se incerca un nou tip de uniatie din partea Romano-Catolicilor (acord ce va fi respins oficial de catre Bisericile Ortodoxe la Baltimore in anul 2000), motiv pentru care va fi oprit de a continua dialogul cu Romano-Catolicii din partea Patriarhiei Constantinopolului, datorită manevrelor diplomatice ale Romano Catolicilor, în întâmpinarea cărora a venit lipsa de conștiință dogmatică a unor înalți prelați ortodocși.

Alaturi de parintele Ioannis Romanidis, este considerat cel mai important teolog patrolog contemporan, cu zeci de traduceri din greaca veche in neogreaca, cu zeci de cărți scrise care au revigorat patrologia din secolul nostru, aducându’i pe Sfinții Părinți aproape de tinerii teologi și făcându’i accesibili tuturor crestinilor ortodocsi, prin traspunerea simpla si obiectiva a învățăturii.

Surse:  Documente din Arhivele Vaticanului, vol. Ierarhi și Mitropolia bisericii ortodoxe din Transilvania și Ungaria, de V.Mangra,1908; vol.Mitropolia Românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania, de Valeria Soroștineanu,1916; vol. Istoria Bisericii românești, vol.I,N.Iorga; vol. Cestiuni din dreptul și istoria Bisericii Unite -1893, Augustin Bunea; vol. Sate și preoți din Ardeal, Nicolae Iorga; vol. Românii în arhivele Romei, a lui I.Dumitru-Snagov; vol. Studii de literatură,1971, Iosif Pervain, Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, ed. IBMBOR, Bucuresti 1992, Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în Credinţa Ortodoxă, apărută cu binecuvântarea P.S. Eftimie, Episcopul Romanului, Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 2000, cuvantortodox.ro, aurelciceoan.wordpress.com, eresulcatolic.50webs.com

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

TEMNIȚA LUI VLAD ȚEPEȘ SE POATE VIZITA – VIDEO

Tunelul secret al Castelului Tokat, unde se crede că Vlad Ţepeş a fost ţinut prizonier în copilărie, va fi deschis publicului. Potrivit presei din Turcia, locul va fi în curînd amenajat, aşa încît turiştii îl vor putea vizita.

Arheologii turci au descoperit în luna octombrie un tunel secret şi două carcere subterane în Castelul Tokat din nordul Turciei, unde se crede că Vlad Ţepeş ar fi fost ţinut prizonier în copilărie. Descoperirea a fost realizată în cadrul unui program de restaurare în 10 săptămîni a mai multor părţi ale castelului

Tunelul secret şi cele două carcere subterane ale Castelului Tokat, unde se crede că Vlad Ţepeş ar fi fost ţinut prizonier în copilărie, ar putea deveni o nouă atracţie turistică în Turcia.

11

Mai multe echipe de arheologi şi muncitori lucrează deja la amenajarea respectivelor spaţii pentru ca publicul să le poată vizita, scrie Hurriyet Daily News.

Abdurrahman Akyüz:

”Castelul are un mare potenţial turistic… Un asemenea castel este foarte rar în orice oraş din Turcia (…) A fost folosit ca închisoare în perioada otomană şi multe persoane importante din istorie au fost ţinute aici.”

Vlad Ţepeş, prinţul valah cunoscut sub numele de Vlad al III-lea, a fost ţinut captiv în Castelul Tokat de otomani, alături de fratele lui mai mic Radu, în 1442. A fost eliberat după ce tatăl şi un alt frate al lui au fost ucişi. Ulterior, a adoptat practica trasului în ţeapă a duşmanilor săi.

Castelul din Tokat, care a devenit faimos ca loc de captivitate a Contelui Dracula, acum trece printr’un proces de curățare pentru deschiderea tunelului secret al turismului.

Un tunel secret, care a fost descoperit în timpul lucrărilor de restaurare sub Castelul Tokat, al doilea cel mai mare castel din Turcia în provincia de nord Tokat, va fi deschis pentru turism. Tunelul, cunoscut sub numele de Ceylanyolu, se pretinde a fi fost folosite de fiicele unui rege român, pentru a merge la baie Pervane în zona curent Çanakçı. Lucrările de restaurare la castel au fost începute în 2009 de către Guvernatorul provinciei Tokat,

Oficiul provincial de Cultură și Direcția Turismului în scopul de a deschide castelul pentru turism trebuia finalizat în 2010. În septembrie anul trecut, au inceput lucrările din nou pentru a consolida bastioanele din castel, care au fost utilizate pentru apărarea din Seljuk în epoca otomană.

Pe parcursul restaurării efectuate de trei arheologi, au fost descoperite încăperi, un adăpost militar, două temnițe și un tunel secret pentru Băile Pervane din centrul orașului.

İbrahim Çetin, un arheolog din echipa de restaurare, spune că tunelul descoperit de curînd face parte dintr’o reţea mai vastă de astfel de structuri găsite de’a lungul anilor în acel sit. Oamenii de ştiinţă consideră că unul dintre acestea era folosit pentru a duce la o baie romană din apropiere.

Tunelurile, spune arheologul turc, au fost ”construite ca o închisoare”.

”E greu de spus în care dintre camere a fost ţinut Dracula. Însă el s’a aflat cu siguranţă în această zonă”, a adăugat el.

Deși s’a susținut că Printul muntean Vlad al III-lea “Țepeș”, care a fost, de asemenea, cunoscut sub numele Dracula și a trăit între 1431 și 1476, a fost ținut captiv într’una din aceste temnițe în timpul secolului al XV-lea, cu toate acestea, majoritatea istoricilor spun că a fost ținut în captivitate în Rumînia.

Perioada exactă de captivitate a lui Țepeș este deschisă pentru dezbatere, deși sunt indicii că a fost între 1462-1474.

Recent 350 m din tunelul secret au fost începuți să fie restaurați pentru a se deschide  castelul pentru turism. Un sistem de cale ferată a fost montat pentru eliminarea pietrelor și pămîntului de la intrarea tunelului.

Descoperirea a fost făcută în timpul lucrărilor de restaurare pe site-ul, situat în orașul nordic turc de Tokat (foto).  Spre sfârșitul secolului al 12-lea, orasul a fost cucerit de turci selgiucizi și a devenit parte a Imperiului Otoman în 1392

Directorul Provincial al Culturii si Turismului Abdurrahman Akyüz, subliniind importanța castelului, a spus:

”Castelul a servit ca o închisoare în epoca otomană, și multe figuri celebre au fost ținute acolo.”

El a spus că Dracula a fost, de asemenea, ținut captiv în castel , adaugând:

”Castelul are un mare potențial turistic.  Un astfel de castel abrupt este foarte rar în oricare centru de oraș din Turcia “, a spus Akyüz specificănd că nu se știe încă lungimea exactă a tunelului, și a continuat:
“Am înființat un sistem feroviar, deoarece este imposibil să se îndepărteze pământuș și pietrele aici manual. Estimăm că tunelul este de aproximativ 300-350 de metri lungime și se duce la Băile Pervane. Prima misiune este de a curăța drumul-tunel prin centrul orașului.”

Vlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 – d. decembrie 1476), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1455-1462 și 1476.

A fost căsătorit de trei ori: întîi cu o nobilă din Transilvania – Cnaejna Bathory a Transilvaniei, apoi cu Jusztina Szilagyi a Moldovei și apoi cu Ilona Nelipic a Valahiei, verișoară a lui Matei Corvin. A avut cinci copii, patru băieți și o fată: Radu și Vlad din prima căsătorie, Mihail și Mihnea I cel Rău din a doua, și Zaleska din a treia căsătorie.

…Există multe povestiri și anecdote despre Vlad al III-lea Drăculea.

Era recunoscut pentru ambiția de a impune cinstea și ordinea. Aproape orice infracțiune, de la minciună și furt pînă la omor, putea fi pedepsită prin trasul în țeapă. Porecla Ţepeş,  i s’a atribuit lui Vlad al III-lea de pe urma execuţiilor frecvente prin trasul în ţeapă, pe care acesta se pare că le ordona.

Chiar şi turcii îl denumeau Kazikli Bey, (însemnând Prinţul Ţepeş). Acest nume a fost utilizat pentru prima oară într’o cronică valahă din 1550 şi s’a păstrat în istoria rumînă. Vlad Țepeș a devenit cunoscut datorita tehnicilor sale brutale pe care le folosea pentru a’i pedepsi ce cei care îi ieșiseră din cuvînt.

Conform detractorilor saşi (din Transilvania), pedepsele pe care acesta le aplica erau variate: nelegiuiții erau jupuiti de piele, fierți de vii, decapitați, orbiți, spînzurati, arși, prăjiti, îngropați de vii, ciopîrțiți, bătuți în cuie, înjunghiati. De asemenea, îi plăcea să le taie victimelor nasul, urechile, organele genitale şi limba.

Însă metoda sa favorită era trasul în ţeapă, aceasta metoda fiind cea i’a pecetluit supranumele de Țepes (cel care trage în ţeapă.) Această tehnică a fost folosită în anii 1457, 1459 şi 1460 contra negustorilor transilvăneni care au ignorat legile sale de comerţ. Incursiunile pe care le făcea între saşii din Transilvania erau de asemenea acte de protecţionism menite să protejeze activităţile comerciale din Ţara Rumînească.

În acea perioadă era obişnuit ca pretendenţii la tronul Ţării Rumîneşti să găsească sprijin în Transilvania, de unde aşteptau momentul potrivit pentru a acţiona.

Fiind sigur de eficacitatea legilor sale, Vlad al III-lea a lăsat, se spune, o cupă de aur la vedere, în piața centrală din Tîrgoviște. Cupa putea fi folosită de călătorii însetați, însă trebuia să rămînă la locul ei. Conform surselor istorice, în timpul domniei sale cupa nu ar fi fost niciodată furată.

El a fost declarat a fi fost sursa de inspiratie pentru Bram Stoker din 1897 romanul grafic Dracula (foto)

Conform legendei, atunci a fost momentul în care soția lui Vlad, pentru a scăpa de temnița turcească, s’a sinucis aruncîndu’se de pe o creastă înaltă – o scenă exploatată de Francis Ford Coppola în filmul Bram Stoker’s Dracula.

Prin occident  se vehiculează ideea că prin 1897, Stoker, înainte să scrie cartea sa celebră, a citit o carte care conținea descrieri ale obiceiurilor sadice ale lui Vlad, după care el a modelat vampirul său faimos însetat de sînge, ”Dracula”.

Vlad a reușit să scape asediului fortăreței sale, folosind un pasaj secret prin munte. Ajutat de cîțiva țărani din satul Arefu, a reușit să ajungă în Transilvania, unde s’a întâlnit cu regele Ungariei, Matei Corvin. Însă, Matei l’a arestat și l’a întemnițat în capitala Ungariei, Vișegrad.

Motivul arestului poate fi discutat, pentru că dupa unii istorici faptul ca a fost direct dus la Budapesta este pus pe seama necesității lui Vlad de a fi protejat de sașii care voiau să’l omoare. Vlad a fost recunoscut ca prinț al Valahiei pentru a treia oară în 1475, însă s’a bucurat de o perioadă foarte scurtă de domnie. A fost asasinat la sfîrșitul lunii decembrie 1476.

Corpul său a fost decapitat și capul trimis sultanului, care l’a așezat într’o țeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Țepeș. S’a emis ipoteza ca ”Drăculea” ar fi fost îngropat la Mănăstirea Snagov, pe o insulă din apropierea Bucureștilor.

Examinările recente au arătat că ”mormîntul” lui Țepeș de la mănăstire conține doar cîteva oase de cal datate din neolitic și nu rămășițele adevărate ale domnului valah. După opinia reputatului istoric Constantin Rezachevici, mormîntul acestuia ar fi pe locația mănăstirii Comana, ctitoria voievodului.

Personajul istoric Vlad Țepeș ramîne în continuare enigmatic, puținele informații de la contemporanii săi fiind extrem de controversate, intrigînd permanent și provocînd născociri noi despre viața sa.

Fabulațiile ecranizate despre Vlad Țepeș

Cinema-ul, atît cel american, cît şi cel european, fie că îşi întemeiază poveştile fondatoare pe cartea lui Stoker sau nu, continuă tradiţia în filme foarte variate ca ton şi realizare artistică.

Nu face excepţie de la această logică nici ultimul film din seria mitului: Dracula untold, de Gary Shore, lansat pe ecranele de la noi în toamna acestui an. Filmul are pretenţia subsecventă de a merge la fundamentul legendei lui Dracula, dincolo de ”literaturizarea” impusă de Bram Stoker.

În general, filmele care au vrut să se rupă de tutela stokeriană au avut tendinţa de a se întoarce într’o oarecare măsură către Vlad Ţepeş şi către faptele sîngeroase care i’au marcat domnia (vezi cazul filmului semnat de Sellers în 2003). La Gary Shore lucrurile nu stau întru totul aşa.

În fond, personajul filmului său mai păstrează din plăsmuirea romancierului victorian doar numele, dar nici din trăsăturile personajului istoric Vlad Ţepeş nu are decît foarte puţine…

Personajul principal al filmului este chiar Vlad Ţepeş (Luc Evans), iar pasiunea sa de a’şi trage duşmanii în ţeapă, în special pe turci, este un leitmotiv al poveştii. Filmul chiar se deschide cu o imagine memorabilă: filmat din spate, Vlad este prezentat în faţa unui cîmp de ţepe, care se profilează pe cerul sîngeriu al înserării.

Conflictul cu turcii lui Mahomed al II-lea (Dominic Cooper) este în centrul intrigii. Dependenţa politică de ei, obligaţia de plată a tributului către aceştia (bani şi o mie de copii pentru trupele de ieniceri) sunt descrise cu acurateţe.

De altfel, evenimentele se precipită cînd turcii îl cer chiar pe fiul lui Vlad, Îngeraş (Art Parkinson), ca ostatic pentru a garanta fidelitatea tatălui, situaţie în care s’a găsit chiar Ţepeş însuşi, personajul real.

Văzînd durerea mamei, Mirena (Sarah Gadon), Vlad îi taie pe turci; de aici, povestea sîngeroasă poate începe: Vlad acceptă pactul diabolic cu un vampir ce trăieşte într’o peşteră, pentru a’şi salva ţara de răzbunare şi pentru a putea înfrunta trupe mult superioare numeric.

Iată, încă de la numele personajelor, Mirena sau Îngeraş, suntem într’un univers total neverosimil, căci nici una dintre soţiile sau copiii lui Vlad nu s’au numit aşa. La fel, Transilvania descrisă de Gary Shore, realizată integral pe computer…

Dar problema nu stă aici!

De fapt, Transilvania al cărei principe e Vlad nu are nici o verosimilitate istorică, deşi acţiunea e plasată în secolul al XV-lea. Castelul prinţului, care aduce oarecum ca arhitectură şi siluetă cu Branul, are săli somptuoase şi uriaşe, mai potrivite în Stăpînul inelelor decît într’un film inspirat din istorie.

De asemenea, sala de ospeţe este decorată cu icoane ortodoxe de mari dimensiuni, fără să se ţină seama că elitele conducătoare ale voievodatului erau catolice în acea perioadă. După tăierea turcilor, ca să fie scăpaţi copiii Transilvaniei, Vlad şi ai săi se refugiază la… Cozia.

Mănăstirea este aşezată în munţi sălbatici, inexpugnabili, nu în defileul Oltului, ca în realitate. Arhitectura ei simili-gotică, cu turnuri înălţîndu’se vertiginos către cer, ficţionalizează încă şi mai mult Transilvania fantasmatică a lui Gary Shore.

Cît despre peisajul propriu-zis, ar fi fost de dorit ca turnarea să se fi realizat in situ, fiindcă avem destule peisaje mult mai convingătoare decât ceea ce se poate crea pe computer. Munţi stâncoşi, torente ameţitoare, peşteri adînci chiar s’ar fi putut găsi în Transilvania. Cu duiumul. Ceea ce frapează în decorurile create virtual este o supărătoare asemănare între ceea ce putem vedea în majoritatea filmelor fantastice contemporane.

Muntele unde se află caverna vampirului seamănă izbitor de mult cu cel unde’şi are sălaşul dragonul din seria Hobbitul (de fapt, Luke Evans apare, în rolul lui Bard, şi aici). Intrarea în peştera vampirului pare copiată după intrarea în peştera dragonului, iar eroii au chiar şi acelaşi tip de ezitare, înainte de a pătrunde în tărîmul întunericului şi al morţii.

Dacă, din punct de vedere istoric şi peisagistic, Dracula untold lasă foarte mult de dorit, pe plan strict cinematografic lucrurile stau ceva mai bine, deşi nu perfect. Filmul are un ritm susţinut şi chiar prinde uneori spectatorii în vârtejul evenimentelor, atunci când ele nu sunt complet neverosimile.

După ce a făcut pactul cu vampirul, de pildă, Dracula iese din castel în faţa unei armate de o mie de turci, pe care o pune la pămînt cu ajutorul puterilor supranaturale dobîndite, lăsînd în viaţă un singur ostaş, care trebuie să meargă să’i ducă vestea pierderii bătăliei sultanului Mahomed. Scenele de luptă sunt prea de tot, ca într’un joc video 3D; e vorba de un carnagiu, în care privitorilor le lipseşte orice orientare.

Filmul are, în schimb, şi momente bune sau chiar foarte bune. Interiorul peşterii vampirului aduce o notă sumbră şi neliniştitoare. Angoasa e creată prin alternanţa de planuri. În cele filmate din punctul de vedere al oamenilor vii, există sentimentul unei prezenţe primejdioase, dar nevăzute, cu atît mai mult cu cât solul cavernei e presărat cu oseminte omeneşti. În contra-planuri, construite din punctul de vedere al vampirului, e ca şi cum oamenii ar fi văzuţi în infra-roşu şi simţiţi doar datorită pulsaţiei sîngelui în vine.

Pactul diabolic dintre Vlad şi vampir, întărit prin sînge, are o tensiune dramatică remarcabilă. Ca să dobândească puteri superioare, prinţul trebuie să bea sîngele vampirului, învingându’şi scîrba. Licărirea lichidului negru-roşiatic, sorbit dintr’o bucată de craniu, introduce o notă de picturalitate, binevenită în contextul tensionat respectiv.

De fapt, picturalitatea (uşor kitsch) caracterizează foarte multe cadre din Dracula untold: portretele Mirenei, cu înfăţişarea ei în acelaşi timp serafică şi senzuală, se înscrie în această estetică picturală. Cînd soţul ei, ispitit să se hrănească cu sînge, înainte de a deveni de’a binelea vampir, simte ispita de a’şi înfige colţii în carne, vedem o reţea de vinişoare cărămizii apărînd subit pe gîtul femeii, iar acest gros-plan e de un efect remarcabil.

De altfel, Mirena şi moare la atacul turcilor asupra Coziei, încercând să’şi protejeze fiul şi căzând din vârful turnului mănăstirii. Înainte să’şi dea duhul, ea îi cere lui Vlad să’i sugă sîngele şi să se răzbune asupra atacatorilor. Acesta ridică o oaste de vampiri, care’i măcelăresc pe musulmani, în timp ce Vlad pătrunde în cortul sultanului cu gând să’l ucidă.

E în această confruntare ceva de’a dreptul epic, fiindcă cei doi au crescut împreună, pe cînd Vlad era ostatic la Istanbul. Luptător feroce, sultanul îl aşteaptă îmbrăcat într’o armură strălucitoare şi ţinînd în mână o sabie de argint, cortul fiind pavat cu monede, pentru că se ştie că vampirii sunt vulnerabili la argint şi la lumina soarelui.

Sorţii de izbândă în încleştare variază, după legile clasice ale filmului de acţiune american, pînă cînd Vlad îşi învinge duşmanul şi reuşeşte să’l elibereze pe Îngeraş, legat cu lanţuri de un stîlp al cortului.

Există un sîmbure de adevăr în această poveste: mărturiile unor izvoare de secol al XV-lea arată că Vlad ar fi încercat într’adevăr să’l ucidă pe Mahomed în celebrul atac de noapte din 16-17 iunie 1462 (an citat, de altfel, şi în Dracula untold). Probabil că nouă, rumînilor, ne’ar conveni ca planul lui Vlad să fi şi reuşit, ca în film, şi ca un voievod valah să’l fi ucis pe însuşi cuceritorul Constantinopolului !

Dincolo de această idee de istorie contra-factuală, sentimentele anti-musulmane ale americanilor transpar frecvent în discursul politic din Dracula untold. Turcii sunt portretizaţi ca plini de cruzime, vicleni, prădători şi lipsiţi de umanitate, în vreme ce Vlad şi ai lui, oprimaţi pe nedrept, apar ca nişte oameni curajoşi, demni şi îndîrjiţi în a’şi apăra libertăţile.

Ei nu cuceresc teritorii şi luptă doar ca să se apere, iar dorinţa lor cea mai mare este ca pacea să fie menţinută. În ciuda aparenţelor, nu ideologia naţional-comunismului rumînesc vorbeşte aici, ci aceea a ”democraţiei” americane, angajată în lupta împotriva ”terorismului” coranic şi a islamismului radical.

Filmul lui Gary Shore recurge la efecte speciale destul de convingătoare, mai ales atunci cînd este vorba de a prezenta puterile supranaturale ale lui Vlad. Ascuţirea simţurilor, comunicarea cu toate fiinţele şi lucrurile, topirea lui Vlad în peisaj fac realitatea supranaturală cît se poate de verosimilă.

Transformarea vampirului într’un stol de lilieci, reluată de mai multe ori pe parcursul naraţiunii, este – probabil – cea mai remarcabilă realizare a filmului sub raportul efectelor speciale. Păcat numai că ea este exagerată în bătălia de la Cozia, cînd Vlad trimite liliecii asupra turcilor masaţi în valea din faţa mănăstirii, prin simpla mişcare coregrafică a mîinilor.

Paradoxal, aici, dinamica reală a mîinilor prinţului pare falsă, în vreme ce vîjîitul ameninţător al stolului şi mişcarea lui par mult mai naturale, mai fireşti.

Dracula untold este în fond un film fantastic-horror destul de onorabil, dar nu i’ar fi stricat mai multă acurateţe istorică, uşor de obţinut, mai multă atenţie la montaj şi o sensibilitate artistică superioară.

Oricum, cred că e binevenită tentativa de înnoire a mitologiei vampirice (rumîneşti?), o readucere a lui Dracula în lumina reflectoarelor, care nu sunt la fel de primejdioase ca lumina soarelui decît atunci cînd actorii joacă sub orice critică şi filmele sunt peste măsură de proaste !

Sursa: hurriyetdailynews.com, huffingtonpost.com, patriotii.ro, revistacultura.ro

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

DOCUMENTUL CARE ATESTĂ CĂ MARILE PUTERI SE TEMEAU DE UNIREA ROMÂNILOR ÎNCĂ DE LA 1547

IOAN AUREL POP, născut pe 1 ianuarie 1955, Sîntioana, Cluj, este un istoric român, academician, profesor universitar, din 2012 rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

În 1547, cu peste jumătate de secol înainte prima unire a rumînilor, realizată de către Mihai Viteazul, o comisie regală habsburgo-ungară făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureş şi trăgea o concluzie ”periculoasă” pentru regimul austro-ungar:

”Rumînii din Maramureş să profite de ocazia potrivită şi să se unească cu Moldova.”

Documentul se numeşte ”Despre starea de acum a Cămării Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești Blasius de Petrovaradin, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș, în luna septembrie a anului Domnului 1547” şi conţine următorul paragraf:

”De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt rumîni, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întîmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrînd pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică].”

Documentul a fost discutat de către Academicianul Ioan-Aurel Pop în cadrul conferinţei ”Maramureşul…intrând pe furiş în Moldova” – reflecţii pe marginea unor tendinţe de unire românească din secolul al XVI-lea, găzduită de Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi:

”Maramureșul … intrînd pe furiș în Moldova” – reflecții pe marginea unei idei de unire rumînească menționate la 1547

În luna septembrie a anului 1547, pe cînd domnea în Moldova Iliaș Rareș (1446-1451), o comisie regală habsburgico-ungară (rege al Ungariei occidentale era Ferdinand I de Habsburg, care avea să ajungă și împărat romano-german) făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureș și elabora în final un document în latinește cu următorul titlu:

”Despre starea de-acum a Cămării Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești Blasius de Petrovarad in, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș, în luna septembrie a anului Domnului 1547.”

Documentul conține, între multe altele, un pasaj important, pe care îl reproducem în rumînește mai jos:

”Spun nobilii că acei munți și acele păduri au fost obținute de ei, într’o anumită adunare generală [a regatului], ținută la Baci (Serbia, azi) în timpul domniei lui Ludovic, pentru ei înșiși și pentru moștenitorii și urmașii lor, prin acordul comun al tuturor locuitorilor de drept. Despre care lucru se crede că nu există nicio mărturie clară.

Și se poate de fapt, prin lege, pune la îndoială (aceasta), deoarece acei munți și acele păduri, după cum se spune, sunt la hotarele Moldovei și Rusiei, care se cuvin mai mult să fie supuse majestății regești decât persoanelor private, așa cum munții și locuri lejoase de hotar asemănătoare sunt supuse cetății vecine Muncaci, care, în același fel ca la Hust, ține de drept de rege și de coroană.

De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică]. Așadar, deoarece nu vor fi puține astfel de ocazii, este în interesul majestății regești ca, la o nouă cercetare și discutare, să se îngrijească să fie trimiși și chemați oameni credincioși și zeloși.”

Din text, se vede că, în timpul anchetei legate de starea ocnelor maramureșene și a veniturilor cuvenite puterii centrale din sare, comisarii regelui Ferdinand de Habsburg au constatat o anumită tensiune existentă între autoritățile regești și nobilimea locală, tensiune legată de dreptul de stăpânire asupra munților și pădurilor din acel comitat, denumit încă în textele latine oficiale Terra Maromarusiensis (Țara Maramureșului).

Nobilii maramureșeni pretind că acele bunuri erau ale lor din vechime și că le fuseseră recunoscute chiar de adunarea țării, prezidată de rege, în vreme ce comisarii se îndoiesc că ar exista documente în acest sens și spun că, de regulă, conform analogiilor și principiilor de drept, astfel bunuri din vecinătate, situate tot la frontierele țării, nu aparțineau persoanelor private, ci regelui.

Totuși, anchetatorii își fac datoria până la capăt, semnalând și un real pericol, dacă s’ar forța nota. Pericolul ar fi fost ca Maramureșul, locuit în cea mai mare parte de români (inclusiv nobilii maramureșeni rămăseseră români), avînd aceeași limbă, aceeași religie (confesiune) și aceleași obiceiuri cu moldovenii, să de desprindă de Ungaria habsburgică și să se unească cu Moldova.

Nu este vorba aici despre o presupunere vagă, ci despre o adevărată analiză, făcută de oameni avizați, de experți (un cleric și un militar). Din analiză reiese posibilitatea, cu vreo ”ocazie”, a unirii Maramureșului cu Moldova.

Iar asemenea ”ocazii” – avertizează anchetatorii – ”nu vor fi puține”.

Prin urmare, ei nu se referă la o întâmplare disparată, de conjunctură, ci la o situație de structură, care era generată de esența lucrurilor. Mărturia este copleșitoare și spulberă o seamă de opinii grăbite, exprimate mai ales după 1989, care puneau la îndoială unitatea românească medievală, exaltând regionalismele și localismele din spațiul locuit de români și combătând orice sentiment de solidaritate timpurie între aceștia.

Asemenea opinii ignoră intenționat o întreagă istorie. Dacă episodul semnalat la 1547 ar fi fost izolat, s’ar putea, firește, accepta îndoieli, critici sau replici.

Dar Maramureșul și Transilvania se mai ”uniseră” cu Moldova sau invers și altădată și aveau s’o mai facă ori să tindă spre aceasta și după jumătatea secolului al XVI-lea, încît o atare solidaritate românească intra în ordinea firească a lucrurilor.

De altfel, înșiși consilierii citați vorbesc – cum arătam – de multe astfel de ocazii de desprindere a Maramureșului de Regatul Ungariei și de „strecurare” a sa între hotarele Moldovei.

Este de menționat mai întâi descălecatul din Ardeal, pomenit de cronicari ca atare și de documente sub alte nume, dar exprimând aceeași esență. Mai mult, cu peste un secol înainte de descălecat, 1234, în ceea Roma numea ”episcopatul cumanilor”, papa însuși recunoaște că trăiau ”anumite popoare (quidam populi) care se numesc rumîni” și care, deși formal deveniseră catolici, ascultau de propriii lor episcopi de rit grecesc.

Partea tulburătoare din acest episod este că în episcopatul catolic în cauză, situat parțial în exteriorul Carpaților, spre est și parțial în Transilvania, în Țara Bîrsei, veneau – o spune clar documentul papal – locuitori din Regatul Ungariei ca să trăiască împreună cu acești români, să formeze un singur „popor” cu ei (nonnulli de regno Ungarie … transeunt ad eosdem … populusunusfacti cum eisdemWalathi) și să aplice rînduielile credinței bizantine, ”spre marea abatere a credinței creștine”, recte catolice.

Cu alte cuvinte o acțiune ofensivă, menită să’i disloce pe acei români de pe teritoriul viitoarei Moldove și să’i ”unească” ante litteram cu Roma, se întoarce contra inițiatorilor și conduce la opusul ei, adică la solidarizarea unor transilvăneni cu rumînii dinspre est, cu credința lor răsăriteană și cu formele lor de structurare politică.

Spațiul estic (carpato-nistrian) avea să fie mai bine cunoscut de către transilvăneni după Marea Invazie Tătaro-Mongolă, din rațiuni politico-militare. Se știe că, încă din prima jumătate a secolului al XIV-lea, unii nobili rumîni din Maramureș au trecut Carpații Răsăriteni în cadrul oștilor ungare destinate combaterii tătarilor.

Unul dintre aceștia, provenit dintr’o familie cnezială pusă în slujba regalității prin „credincioase servicii”, s’a chemat Dragoș și a primit misiunea să fondeze o marcă de apărare, un fel de avanpost al regatului înspre tătari. Localnicii l’au primit și l’au numit, după tradiție, voievod.

Între timp, în Maramureș, țară formată atunci din circa 10 000 de km pătrați și organizată ca voievodat românesc, condus de un voievod ales de adunarea cnezilor țării, este consemnată încă din 1342 o revoltă contra regelui celui nou, condusă chiar de Bogdan de Cuhea, voievodul în funcție.

Acesta, însoțit de o ceată de 100-200 de cnezi de’ai săi, după două decenii de rezistență în Maramureș, destituit fiind și catalogat de rege drept ”infidel notoriu”, și’a mutat centrul rezistenței peste munți, în Moldova, întemeind ceea ce noi numim azi Moldova independentă.

Ca și în cazul lui Basarab, răzvrătitul valah de la sud de Carpați, regele ungar a trimis (prin 1365) o armată contra rebelului Bogdan, dar victoria a fost de partea românească.

Unii vor spune (au și spus’o) că între Moldova lui Dragoș și cea a lui Bogdan nu a fost mare deosebire și că doar istoricii moderni, obsedați de independență, au ”inventat” întemeierea țării de-sine-stătătoare, cînd, de fapt, dependența de Ungaria a continuat. Remarca este falsă dintr’un motiv foarte simplu: schimbarea de atunci a fost notată drept fundamentală în epocă, de către martorii contemporani.

Astfel, cronicarul Ioan de Târnave scrie în cronica sa că, atunci, prin actul voievodului Bogdan, „Țara Moldovei s’a lățit în stat” (Terra Moldaviae … in regnum est dilatata).

Cu alte cuvinte, transformarea a fost notată, observată de către cei inițiați, fiindcă vechea marcă de apărare a ajuns să fie o țară, o structură organizată prin propriile forțe, ruptă de Ungaria și născută în opoziție cu aceasta.

”Lățirea” aceasta dădea naștere ”celei de’a doua libertăți rumînești”, cum avea să scrie inspirat și judicios Nicolae Iorga. Firește, oamenii de rînd, adică majoritatea populației, nu aveau cum să perceapă atunci acest lucru, dar faptul nu este de mirare. Foarte mulți oameni nu știu nici astăzi ce se întîmplă sub ochii lor și o duc foarte bine în ignoranța lor…

Aici aveți textul integral:

 

Din 1989 este doctor în istorie, cu o teză intitulată „Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV – XVI”, domeniul specializarii sale este: Istorie medievală, instituții medievale, paleografie latină.

Din 1993 deține funcția de director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj.  Între 1994-1995 a fost director al Centrului Cultural Român din New York. În anul 2010 a fost ales membru titular al Academiei Rumîne.

Citiți mai mult despre Ioan Aurel Pop:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan-Aurel_Pop

POCUȚIA PE TIMPUL LUI PETRU RAREȘ (1483-1546)

În rândul domnilor moldoveni din veacul al XVI-lea, istoria a aşezat la loc de mare cinste pe voievodul Petru Rareş, fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare. Conform tradiţiei orale, Petru a fost în tinereţe negustor de peşte, pe care îl transporta cu maje (nişte care mari, trase de patru sau şase boi). De aici şi porecla de Petru Măjerul.
S’a ridicat în domnie cu ajutorul micii boierimi, al târgoveţilor, al ţărănimii dar şi prin voinţa predecesorului său Ştefăniţă Vodă, care, aflându’se, aşa cum scria Grigore Ureche, “bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că dacă va săvârşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l’au poreclit Rareş, despre numele muierii ce au fost după alt bărbat, târgoveţ din Hârlău” [1].
Nu trebuie să credem că Petru însuşi se îndeletnicea cu pescuitul: îl vedem mai degrabă ca pe un mare proprietar al unei zone piscicole şi al unei gospodării mari de prelucrare. Această îndeletnicire se explică şi mai bine odată cu lămurirea originii mamei lui Petru Rareş, Maria, descendentă din neamul boierilor Cernat, stăpânitori ai zonei lacului Brateş, cu nenumăratele’i iezere, iezărcane, gârle etc., ale căror bogăţie în peşte trebuia valorificată.
Anul naşterii lui Petru Rareş nu este cunoscut. Când a ajuns domn al Moldovei (20 ianuarie 1527), avea cam 40 de ani; era căsătorit cu o Marie, dintr’o familie încă necunoscută, cu care avea şi un fiu Bogdan şi o fiică Cneajna (din botez – Ana). Dintr’o căsătorie anterioară mai avea încă două fete – Ana şi Maria.
În aprilie 1530 domnul s’a căsătorit iarăşi şi şi’a adus în Moldova o nouă doamnă, pe Elena-Ecaterina Brankovici, fiica despotului sârb Iovan Brankovici (mort în 1502). Noua soţie a lui Petru avea o cultură înaltă pentru acele timpuri. Cu Elena Petru a avut mai mulţi copii: Iliaş, Ştefan, Constantin şi Ruxanda.
În plan intern, Petru Rareş, ca şi părintele său Ștefan cel Mare, a promovat o politică ce urmărea consolidarea autorităţii centrale, îngrădirea puterii marilor boieri, întărirea ţării. Pe plan extern, Petru Rareş a desfăşurat o largă activitate diplomatică, urmărind, pe lângă lupta împotriva Imperiului Otoman, ridicarea ţării ca factor important pe arena internaţională.
În acest scop domnul întreprinde o intensă activitate diplomatică. În martie 1527 Petru Rareş încheie un tratat de alianţă cu Polonia, completat în mai a aceluiaşi an cu o convenţie privitoare la graniţe, vame şi comerţ [2].
Drept urmare a încheierii acestui tratat, domnul Moldovei îl susţine pe aliatul Poloniei Ioan Zapolya în lupta pentru coroana Ungariei… Susţinut de sultan şi Polonia, Zapolya se reinstalează pe tron. În ianuarie – februarie 1529 Petru Rareş întreprinde o campanie în Transilvania în scopul supunerii secuilor şi garantării stăpânirii feudelor (domeniilor) sale transilvănene.
Succesul campaniei l’a impus pe Zapolya să-i recunoască vechile posesiuni Bistriţa, Ungarul şi Valea Rodnei, cu o mulţime de sate. Domnului Moldovei i se confirmă dreptul de posesiune asupra Ciceiului şi Cetăţii de Baltă, pe care încă Ștefan cel Mare le primise de la Matia Corvin. Petru Rareş devine un important factor politico-militar în Transilvania [3].
Petru Rareş, frescă în biserică
Frescă în biserică, Petru Rareș

Pentru a determina Polonia să se situeze pe o poziţie antiotomană, Rareş ocupă Pocuţia la sfârşitul anului 1530, motivând că pentru această acţiune are acordul sultanului. Dar ocuparea Pocuţiei n’a declanşat tratative moldo-polone în spirit antiotoman. Un sol polonez trimis la Poartă află că sultanul nu şi’a dat acordul privind ocuparea Pocuţiei. Regele polon refuză în mod oficial să’l mai susţină pe domn.

În aceste circumstanţe Rareş îşi schimbă orientarea politică şi participă activ la coaliţia antijagiellonă, în cadrul căreia a avut loc o nouă apropiere între Moldova şi Rusia Moscovită. În coaliţie a fost atras şi hanul din Crimeea, fapt care a scutit pentru un timp ţara de incursiunile jefuitoare ale tătarilor. În 1531 oastea poloneză sileşte trupele moldoveneşti să părăsească Pocuţia, având susţinerea tacită a sultanului. Noua încercare a lui Petru Rareş de a ocupa această regiune s’a încheiat cu o mare înfrângere a armatei moldoveneşti la Obertyn, la 22 august 1531. Înfrângerea a fost înlesnită de politica trădătoare a unei părţi din boierii moldoveni.

Conflictul moldo-polon a mai continuat câţiva ani. În aceste condiţii sultanul a încheiat la începutul anului 1533 un tratat de pace “perpetuă” cu regele polonez pentru timpul cât vor fi în viaţă cei doi monarhi, Suleyman şi Sigismund, care a durat până în 1617. Dar confruntarea moldo-polonă submina pacea “veşnică”. Aceasta conduce la noi convorbiri polono-otomane în 1533-1534, în urma cărora a fost întocmit planul comun al unei campanii militare împotriva Moldovei, care va fi realizat mai târziu. De rând cu Polonia şi Imperiul Otoman, în această campanie trebuia să participe Ioan Zapolya, Ţara Românească şi tătarii din Crimeea.

În 1533 Petru Rareş trimite oaste în Transilvania pentru a’l înlătura de aici pe trimisul special al Porţii, veneţianul Aloisio Gritti. Acţiunea se realizează cu sprijinul nobililor locali şi, оn final, Gritti este ucis [4].

Faptul l’a supărat pe sultan şi numai din cauza războiului cu Iranul nu porneşte împotriva lui Petru Rareş. Concomitent, domnul Moldovei caută aliaţi. În aprilie 1535 Petru Rareş încheie cu Ferdinand Habsburg o înţelegere secretă privind colaborarea оmpotriva expansiunii otomanilor. Făgăduielile lui Ferdinand au rămas, însă, doar pe hârtie.

În septembrie 1538, conform planurilor dintre aliaţi, sultanul în fruntea unei oşti ce număra, după izvoare contemporane între 150.000 şi 200.000 oameni, năvăleşte în Moldova. Concomitent, hotarele de est sunt atacate de tătarii din Crimeea, iar cele de vest de către oştile Ţării Româneşti şi Ungariei. Din nord ele erau sprijinite de trupele regelui polonez.

Împresurat de duşmani, Petru Rareş hotărăşte să împiedice unirea trupelor otomane cu cele ale Poloniei şi ale Hanatului din Crimeea şi, în parte, reuşeşte. Când însă otomanii, în înaintarea lor spre nord au trecut de Iaşi, marea boierime din gruparea Băneştilor şi Arbureştilor, condusă de Mihu, portarul de Suceava, şi Gavril Trotuşan logofătul, în fruntea detaşamentelor de călăreţi, l’au părăsit pe Petru Rareş. În aceste condiţii domnul abandonează lupta cu otomanii şi se retrage în Transilvania, în cetatea Ciceu, care îi aparţinea ca feudă.

Era a treia oară când un sultan otoman călca pe pământul Moldovei. Primii doi, în 1476 şi 1484, n’au reuşit să ocupe ţara în întregime şi să intre în puternica cetate de scaun Suceava. Şi iată că la 14 septembrie 1538, cu mare alai şi fără lupte, Suleyman Magnificul intră în capitala Moldovei. Timp de câteva zile ţara este prădată şi jefuită de către oastea otomană şi tătară.

Cronicarul Macarie menţionează în letopiseţul său:

”Oastea barbarilor purta război crunt cu MoldoVlahia, prădând casele şi înveselindu’se cu prăzi. Atunci şi preafrumoasa cetate a Sucevei s-a supus turcilor şi ca o mireasă împodobită, ca o roabă au ruşinat’o… Turcii au pus mâna pe bogăţiile domnilor şi pe râuri de averi. De acolo s’a întors ca mare învingător, acel trufaş stăpânitor al turcilor şi s’a dus la cetatea împărătească, lăsând ca stăpân al domniei pe un oarecare Ştefan [5].”

Petru Rareş se retrage în Transilvania, reuşind să se pună în siguranţă în cetatea Ciceului, după ce trecuse munţii prin locuri greu accesibile [6].

Marea campanie otomană din 1538 şi măsurile luate de sultan au marcat începutul unei noi etape în evoluţia raporturilor româno-otomane în general şi a relaţiilor Moldovei cu Poarta în special. Situaţia internă şi externă din regiunea de la nord de Dunăre este fructificată de Poartă pentru a’şi stabili acolo suzeranitatea restrictivă şi efectivă.

A doua domnie: 9 februarie 1541 – 2/3 septembrie 1546

Petru Rareş, Domn al  Moldovei  
   Petru Rareş, Domn al Moldovei  
După un refugiu de peste un an şi jumătate la Ciceu, Petru Rareş pleacă la Istanbul. Aici el reuşeşte să redobândească tronul, cu mari sume de bani, acceptând suzeranitatea efectivă a sultanului. În februarie 1541 Petru Rareş revine în scaunul domnesc.
În cea de’a doua domnie, schimbat după încercările prin care trecuse în 1538-1540 şi vădind nebănuite calităţi diplomatice, el a căutat să nu se mai confrunte cu doi inamici în acelaşi timp. Voievodul reuşeşte să recapete o parte a teritoriului dintre Prut şi Nistru, inclus în raiaua Tighinei. Dar turcii refuză să’i restituie prin răscumpărare cetatea Tighina (numită de ei Bender) şi localităţile din preajma ei.
La 2 martie 1542 Rareş a încheiat o alianţă secretă antiotomană cu Habsburgii. Însă operaţiile militare finanţate din exterior, în principal de Petru Rareş, întreprinse în 1542 de statele germane оn frunte cu Ioachim al II-lea de Brandenburg cu scopul de a’i respinge pe turci din Ungaria, s’au încheiat fără succes.
Ca urmare, domnul a fost silit să renunţe în continuare la lupta cu otomanii. La ordinul sultanului el îl trimite în calitate de ostatic la Istanbul pe fiul său mai mare Alexandru, iar după moartea acestuia în 1544 la curtea otomană este trimis un alt fiu al său, Ilie, viitor voievod al Moldovei.
Ulterior trimiterea ostaticilor la Istanbul intră în uz.
Personalitatea voievodului moldovean s’a manifestat din plin în domeniul artelor, pe care le’a sprijinit cu mare osârdie. Petru Rareş a dispus înălţarea noului edificiu al Probotei – necropola domnească.
A reclădit Moldoviţa şi Bistriţa lui Alexandru cel Bun, a refăcut biserica mănăstirii Căpriana [7], a construit sau reconstruit numeroase monumente la Baia, Roman, Râşca, Suceava, Hârlău, Târgul Frumos.
Urmărind exemplul soţului ei, Elena Rareş, doamna ţării, a îmbogăţit şi ea arhitectura moldovenească cu frumoase edificii ridicate la Suceava şi Botoşani. Pornind de la experienţe mai vechi, pictorii epocii lui Petru Rareş au executat minunate picturi exterioare, vestite în toată lumea. Dintre ele se păstrează parţial sau pe suprafeţe mari frescele de la Probota, Sf. Gheorghe – Suceava, Humor, Baia, Moldoviţa, Bălineşti, Sf. Dumitru – Suceava, Coşula, Arbore, Voroneţ – ultima de la 1547.
Fenomen unic în arta universală, pictura exterioară moldovenească este purtătoare nu numai de virtuţi artistice de maximă valoare ci şi de idei cu caracter patriotic, îndemnul la luptă pentru înlăturarea suveranităţii otomane fiind cel mai important.
Slăbit de boli, Petru Rareş a murit la 3 septembrie 1546 şi a fost înmormântat la Probota, în partea de nord a gropniţei din naos, ctitoria sa.
Caracterizând personalitatea acestui vrednic voievod, cronicarul Grigore Ureche scria:
”Cu adevărat era ficior lui Ștefan Vodă cel Bun, că întru totul simăna cu tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândea, lucruri bune făcea, ţara şi moşia sa ca un păstor bun o ocrotea, judecată pre dreptate făcea. Altmintrilea de stat era om cuvios şi la toate lucrurile îndrăzneţu şi la cuvântu gata, de’l cunoştea toţi că iaste harnic să domnească ţara [8].”
Odată cu dispariţia lui Petru Rareş se încheia nu numai un capitol din viaţa unui domn, dar, şi unul din istoria Moldovei.
Petru Rareş - bust în incinta mănăstirii Moldoviţa, jud. Suceava, România
Mormântul lui Petru Rareş şi al Doamnei Elena (a treia şi ultima soţie) - gropniţa bisericii mănăstirii Probota, România
Petru Rareş – bust în incinta mănăstirii Moldoviţa, jud. Suceava, România
Mormântul lui Petru Rareș şi al Doamnei Elena (a treia şi ultima soţie) – gropniţa bisericii mănăstirii Probota, România
Bibliografie (surse)
 1. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei, în “Letopiseţul Ţării Moldovei”. Chişinău, 1990. – P. 73.
2. Hurmuzaki, E. Documente, vol. II, part. 3, p. 732-745.
3. Istoria Românilor, vol. IV. Bucureşti, 2001, p. 433.
4. Decei A. Alosio Gritti în slujba sultanului Soliman Kanuni, după unele documente turceşti inedite (1533-1534), în “Studii şi materiale de istorie medie”, 7, 1974, p. 101-160.
5. Славяно-молдавские летописи XV-XVI вв. – M., 1976. – S. 87.
6. Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1958, p. 154.
7. Eşanu A. ş.a. Mănăstirea Căpriana (sec. XV-XX). Chişinău, 2003, p. 13-14.
8. Ureche Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei.
Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.102-105