CE A CÎȘTIGAT ȘI CE A PIERDUT RUMÎNIA DIN ALIANȚA CU GERMANIA NAZISTĂ SAU DIN CEA CU URSS ?

Alianţa Rumîniei cu Germania nazistă a marcat o pagină de istorie importantă în derularea celui de al doilea război mondial.

Destinul politic al Rumîniei a fost dramatic afectat pe un interval de timp de exact cinci ani de zile: 23 august 1939- 23 august 1944.

La primul 23 august s’a semnat pactul Ribentropp-Molotov, care a deschis calea sfîrtecării Rumîniei şi a împins’o spre alianţa cu Germania nazistă.

La al doilea 23 august, prin întoarcerea armelor s’a lăsat cale liberă Armatei Roşii, care a adus un regim de ocupaţie mascat, schimbat cu unul de vasalitate faţă de Moscova şi de comunizare a Rumîniei.

A venit timpul să ne întrebăm: ce ”beneficii” a avut Rumînia de pe urma acestor evenimente, respectiv alianţele cu Germania nazistă şi nu în ultimul rînd din cea cu URSS.

În însemnările sale zilnice, Carol II notează că pactul Ribentropp-Molotov era cît se poate de periculos pentru Rumînia, deoarece ”în loc de a avea două fronturi de apărat iată că vom avea două şi jumătate, ceea ce este aproape peste puterile noastre”.

Practic erau doar trei posibilităţi: alăturarea de Antantă, trecerea de partea Germaniei sau neutralitatea. Consiliul de Coroană convocat la 6 septembrie 1939 stabilea neutralitatea drept unica soluţie de a apăra hotarele ţării.

Între 10 mai şi 22 iunie 1940 însă, Germania invadînd Olanda şi Belgia şi obţinînd capitularea Franţei, Rumînia rămînea solitară între Berlin şi Moscova.

Optica guvernului lui Carol II a fost Germania, căreia i s’a propus ”lărgirea colaborării amicale” dar, la 2 iunie 1940, Berlinul replica clar că nu pot fi discutate relaţiile bilaterale decît dacă Bucureştiul ”ia în considerare eventualele cereri de revizuire ale vecinilor săi, ca de pildă a Rusiei în cazul Basarabiei”.

La 23 iunie Molotov îi spunea ambasadorului german la Moscova că ”soluţionarea problemei Basarabiei nu mai suportă nici o amînare”, Berlinul răspunzînd după două zile că este gata ca ”în spiritul înţelegerii cu Moscova să sfătuiască conducerea rumînă pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei în sensul rusesc”.

O zi mai târziu URSS dădea ultimatumul prin care Rumînia era somată să’i cedeze Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa.

Două Consilii de Coroană au fost reunite în această chestiune la 27 iunie 1940, cedarea fiind acceptată cu 20 de voturi contra 6.

Aşa începea sfîrtecarea Rumîniei, pe care o putem considera drept primă consecinţă negativă a asocierii cu Germania lui Hitler.

Pierderea Basarabiei şi Bucovinei a însennat împingerea Rumîniei și mai mult spre Berlin.

Abia numit premier, Ion Gigurtu anunţa, la 4 iulie 1940, că Bucureştiul aspiră la “încorporare în sistemul creat de axa Berlin-Roma”.

La 15 iulie, Hitler îi comunica lui Carol II că nu va garanta frontierele Rumîniei şi nu va trimite o misiune militară germană la Bucureşti atîta vreme cît nu vor fi rezolvate problemele de frontieră cu Ungaria şi Bulgaria, anticipare a Arbitrajului de la Viena (30 august 1940), prin care Rumînia pierdea nord-estul Transilvaniei.

La 7 septembrie aveam să cedăm şi Cadrilaterul.

Abia acestei Rumînii amputate Germania şi Italia aveau să’i garanteze ”integritatea şi inviolabilitatea”, în principal, dar tacit, faţă de URSS.

Sintetizînd, vom spune că prima consecinţă pentru ţara noastră a orientării spre Berlin a fost de natură politică şi teritorială.

Politic, devenea obligatorie intrarea în Axă, iar teritorial pierdeam (28 iunie- 7 septembrie 1940) 99.926 km2 (33,79 % din teritoriu) şi 6.829.238 locuitori (34% din populaţie).

Izolat şi atacat de toate partidele, Carol II îi propunea, la 4 septembrie 1940, generalului Ion Antonescu formarea guvernului.

A doua zi, Antonescu cerea şi obţinea ”puteri depline pentru conducerea statului rumîn”.

Abdicarea lui Carol II şi urcarea pe tron a lui Mihai s’au produs la 6 septembrie.

Între timp, relaţiile cu Germania evoluau “pozitive”.

La 10 octombrie 1940 sosea la Bucureşti misiunea militară germană, avînd ca obiectiv declarat instruirea armatei rumîne şi nedeclarat controlul cîmpurilor petroliere.

La 3 noiembrie, Rumînia adera la Axa Berlin-Roma-Tokio, urmînd ca relaţia politică să fie completată prin acorduri economico-financiare.

Acesta este capitolul la care mulţi autori invocă o inegalitate în relaţia rumîno-germană din 1940-1944, principala acuză fiind că petrolul rumînesc era plătit de Germania la preţurile antebelice care erau cu 50% sub preţurile pieţei libere a vremii.

De asemenea, Germania reexporta petrol românesc în ţările ocupate şi în Franţa vasalizată cîştigând diferenţa dintre preţul de achiziţie şi cel de vînzare.

Dacă este adevărat că petrolul rumînesc a fost baza energetică a efortului german de război, mai ales pe frontul estic unde şi Rumînia s’a angajat militar, tot atît de adevărat este că încă din 1940, dinainte de intrarea Rumîniei în Axă, exportul de petrol era realizat pe baza acordului armament-petrol care prevedea că preţul ţiţeiului era cel din 1939.

În schimb, însă, Germania trimitea Rumîniei arme şi echipamente militare.

Odată cu începerea campaniei din est şi cu participarea Rumîniei la război decontarea petrolului a fost reglementată printr’un nou protocol semnat la 17 ianuarie 1942.

Conform acestuia livrările germane de arme se făceau pe baza unui credit de război de 600 milioane mărci, restituit în proporţie de 50% prin cliring, în cote semestriale, cu 3,5% dobîndă, în decurs de 7 ani; restul sumei urma să fie plătită după încheierea războiului.

În 1942 întregul export de petrol al Rumîniei a fost de 3,3 milioane tone, din care 2,2 milioane tone destinate Germaniei şi 1,1 milioane tone aliaţilor acesteia.

În acel timp, extracţia de ţiţei a ţării noastre ajunsese la 5,6 milioane tone, cu o creştere faţă de 1941, creştere datorată asigurării industriei extractive rumîneşti cu utilaje şi materiale livrate de Germania.

O rămînere în urmă a livrărilor germane către Rumînia a creat o criză în relaţiile economice bilaterale, motiv pentru care Hitler a discutat direct cu Antonescu (10-12 iunie 1943).

El i’a propus Mareşalului compensarea prin plata în aur a restanţelor.

O nouă convenţie economică a fost încheiată pentru perioada februarie-septembrie 1943. Dar în 1943 industria germană nu mai făcea faţă nici nevoilor proprii de maşini şi utilaje.

Pentru a stinge nemulţumirile Rumîniei s’au purtat convorbiri dificile la Bucureşti, convorbiri soldate cu un nou protocol economic semnat la 9 februarie 1944.

Prin el, Germania se obliga la livrări masive de material de război, iar Rumînia la livrarea unei mari cantităţi de cereale.

Totodată Banca Naţională Germană punea la dispoziţia BNR o cantitate de aur din depozitele sale elveţiene, din care să se plătească produsele petroliere rumîneşti şi furniturile pentru nevoile trupelor germane din Rumînia.

Situaţia BNR la 23 august 1944, comparativ cu 23 august 1940, arată că stocul de aur crescuse în acea perioadă – în care exporturile au fost direcţionate aproape exclusiv spre Germania – cu 11 vagoane de aur, din care 8,5 din Germania.

În memoriul său către Tribunalul Poporului din 15 mai 1946, Mareşalul Ion Antonescu sublinia că ”pînă în 1940, timp de 25 de ani de pace, Banca Naţională nu reuşise decît o acoperire în devize şi aur echivalentă cu 16 vagoane. La 23 august 1944 Banca Naţională avea 23 vagoane de aur”.

De notat că în 1941-1944 Rumînia a mai exportat în Germania 85.000 vagoane cereale (10 tone fiecare) faţă de un export antebelic de 100.000-300.000 de vagoane anual, 10.000 vagoane lemn anual faţă de 50.000-100.000 vagoane anual antebelic şi aproximativ 3 milioane tone petrol anual (în 1944 doar 1,4 milioane tone), în condiţiile în care consumul intern de petrol a crescut de la 1,7 milioane tone în 1941 la 2,5 milioane tone, în 1944.

Pentru a fi corecţi, trebuie să spunem că raporturile economice rumîno-germane erau între parteneri egali şi că Germania a livrat Rumîniei numai în 1942-1943: 6.700 tractoare cu pluguri, 110.000 pluguri, 7.100 semănătoare, 5.000 secerătoare, 71.000 prăşitoare şi 24.000 grape.

Tot Germania a furnizat utilajele necesare trecerii transportului feroviar pe alimentarea cu cărbune şi pentru modernizarea nodurilor de cale ferată.

În acelaşi memoriu din 1946, Ion Antonescu scria, nu fără îndreptăţire:

”Am făcut mari investiţii în timpul războiului în agricultură, industrie, comunicaţii, telefoane, şcoli, biserici, armată şi opere sociale. Toate au fost acoperite cu veniturile ordinare şi cu creditul de 80 miliarde acordat de germani cu dobîndă de 3,12% pe 7 şi 15 ani, fără a da nici un gaj.”

Ansamblul relaţiilor economice rumîno-germane din 1940-1944 s’a desfăşurat pe baza unor principii ferm expuse şi aplicate de partea rumînă, în baza cărora Rumînia nu a făcut nici o înstrăinare de proprietate, a păstrat conducerea întreprinderilor sale şi a decis singură asupra ponderii capitalului străin în economia naţională.

Cel mai serios analist al relaţiilor rumîno-germane din perioada respectivă, Andreas Hillgruber, notează şi faptul că raportul marcă-leu a fost menţinut la 1 la 60 din 1941 pînă în 1944, ceea ce a făcut ca, dacă la începutul războiului Rumînia avea un debit de 90 milioane mărci în 1944 Germania să aibă un debit de un miliard de mărci.

”Inechitatea produsă la primul acord economic s’a stins pe parcursul anilor în care guvernul rumîn şi în special Mihai Antonescu au dovedit fermitate în apărarea intereselor şi drepturilor rumîneşti.”

Acest tablou al relaţiilor rumîno-germane trebuie să’l completăm cu urmările colaborării politico-militare a lui Antonescu cu Hitler.

Angajată pe frontul de est contra URSS, armata noastră a pierdut, în intervalul 22 iunie 1941 – 23 august 1944, 624.540 de oameni, dintre care 71.585 de morţi, 243.622 răniţi şi 309.333 prizonieri luaţi de ruşi după 23 august 1944 în Moldova, Basarabia şi Dobrogea.

Între 4 aprilie şi 10 august 1944, raidurile aviaţiei aliate asupra Rumîniei au avariat serios reţeaua feroviară, mai ales triajele din Braşov, Ploieşti şi Bucureşti, au distrus 30.000 de imobile, au rănit 7.809 oameni şi au ucis 7.639.

La două săptămîni după ultimul raid asupra zonei petroliere, Rumînia a cerut armistiţiu, a ieşit din războiul cu URSS şi a întors armele contra Axei.

Era 23 august 1944, respectiv intrarea ţării în sfera de interese geopolitice a URSS.

Alianţa Rumîniei cu Rusia sovietică

Ca şi după 23 august 1939 (pactul Ribentropp-Molotov), după 23 august 1944 Rumînia s’a găsit într’o situaţie fără ieşire, fără alternative.

În 1939 avea de optat între alianţa cu Germania şi distrugerea ţării, iar în 1944 între supunerea faţă de URSS şi aceeaşi distrugere a fiinţei naţionale.

Brutal, mareşalul Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainian în 1944, îi spunea generalului Constantin Vasiliu-Răşcanu că Rumînia trebuie să abandoneze iluzia ”că puteri îndepărtate – de peste mări şi ţări – i’ar putea veni în ajutor. Aceste puteri fiind prea îndepărtate nu vă pot oferi practic prietenia lor”.

Desigur că părinţii şi bunicii noştri nu cunoşteau atunci realitatea dramatică a împărţirii sferelor de influenţă încă de la Yalta (1943), ei împărtăşindu’se în continuare din iluzia cuprinsă în sintagma ”vin americanii”, o iluzie de tip hollywoodian spulberată de comunismul real.

Proclamaţia regală de la 23 august 1944 anunţa că ”pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală” (trupe sovietice intraseră pe teritoriul naţional în martie 1944, iar la 20 august lansaseră o puternică ofensivă pe frontul Iaşi-Chişinău) exista ca singură soluţie ”ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”, motiv pentru care proclamaţia regală afirmă textual:

”Rumînia a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.”

În realitate însă, Rumînia continua să se afle în stare de război cu Naţiunile Unite.

De altfel, în seara de 24 august, Stalin ordona mareşalilor Timoşenko, Malinovski şi Tolbuhin să nu ia în seamă ”nici o declaraţie a rumînilor despre încetarea acţiunilor militare”.

La 31 august, generalul Sănătescu (numit deja premier), întîlnindu’se cu un general sovietic, consemna în jurnalul său:

”Îmi spune că ştie de armistiţiul cerut, dar că pînă la semnareea lui sîntem tot în război.”

Abia la 12 septembrie 1944 generalul-premier Sănătescu putea scrie:

”În fine, s’a semnat armistiţiul cu puterile aliate. Poate se vor mai normaliza lucrurile.”

Prin articolul 19 al convenţiei de armistiţiu, Aliaţii socotesc ”hotărîrea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi neavenită şi sînt de acord ca Transilvania să fie restituită Rumîniei”.

La 26 octombrie 1944, eliberarea Transilvaniei era un fapt împlinit, iar trupele sovietice şi rumîne, cot la cot, trecuseră graniţa, înaintînd în Ungaria.

La 9 martie 1945, răspunzînd unei scrisori ce’i fusese adresată de premierul Petru Groza şi vicepremierul Gheoghe Tătărescu, Stalin afirma clar că ”guvernul sovietic a hotărît să satisfacă cererea guvernului rumîn şi, în conformitate cu convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, să consimtă la instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului rumîn”.

Presa moscovită a acordat o atenţie deosebită acestui eveniment, subliniind că Rumînia este decisă să’şi îndeplinească toate obligaţiile faţă de Aliaţi, să aibă legături strînse cu URSS şi să participe la operaţiunile militare pe frontul antihitlerist.

Nu putem să trecem sub tăcere contribuţia deosebită a armatei rumîne, care, prin exemplara prestaţie de după 23 august 1944, a consolidat poziţia Rumîniei în ochii Aliaţilor, în primul rînd ai URSS. Mareşalul Malinovski nota, la 13 aprilie 1945, cînd pe frontul de vest se dădeau unele dintre cele mai aprige lupte:

”Armatele rumîne luptă foarte bine şi sînt foarte mulţumit de comandanţi, de statele majore şi de trupă; sunt bravi şi gata de tot sacrificiul.”

Totul începuse în aceeaşi zi de 23 august 1944, cînd armata rumînă a acţionat impecabil şi a rezistat tuturor încercărilor de reacţie ale trupelor germane, în număr de 500.000 de oameni, aflate pe teritoriul nostru.

Întoarcerea armelor a fost rapidă, coordonată şi deplină, armata rumînă ţinând sub control întregul teritoriu al ţării, oprind tentativele de înaintare spre linia Carpaţilor a forţelor germano-ungare şi ţinînd deschise drumurile pentru Armata Roşie.

Datorită României, frontul sovietic a avansat cu 600 km. în trei săptămîni fără a întîmpina rezistenţă.

În acelaşi timp, acţiunea Rumîniei a obligat Wehrmachtul să evacueze în pripă, în 8 săptămîni, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia şi o parte a Bosniei.

Întrerupînd aprovizionarea cu petrol a armatelor germane şi deschizînd practic un ”al patrulea front în Europa”, Rumînia a scurtat durata războiului.

Cifrele ilustrează clar că efortul de război alături de Aliaţi transforma Rumînia într’o adevărată putere cobeligerantă şi o îndreptăţea la statutul de Aliat, pe care însă nu l’a primit.

Armata rumînă a acţionat pe frontul de vest 244 de zile, cu 12-14 divizii plus corpul aerian, încadrată fiind în Frontul 2 Ucrainian.

Între 23 august şi 25 octombrie 1944 a fost eliberat teritoriul naţional.

După 21 septembrie 1944, Armatele 1 şi 4 române au luptat în Ungaria, pătrunzând 300 km. în adîncimea dispozitivului germano-ungar; din 210.000 militari rumîni care au luptat în Ungaria au căzut 42.700 (peste 20% din efectiv).

De la 18 decembrie 1944 şi pînă la capitularea Germaniei, rumînii au luptat în Slovacia, Cehia, Moravia şi Austria cu 250.000 de oameni, pierzînd 66.500 (27% din efective).

Efortul rumînesc s’a mai concretizat în parcurgerea unui traseu de luptă de 1700 km. între Constanţa şi Praga, ocuparea a 3.831 localităţi, dintre care 53 de oraşe.

Economic, efortul rumînesc de război a fost de 1,2 miliarde dolari la valoarea din 1938.

“Sunday Times”, reluat de Radio Londra la 7 ianuarie 1945, a apreciat textual că “dintre Naţiunile Unite care luptă împotriva Germaniei hitleriste, Rumînia se situează azi pe locul 4 prin numărul de soldaţi participanţi la bătălie”.

Ca să respectăm adevărul istoric, va trebui să arătăm că după 23 august 1944, “aliatul sovietic” a dezarmat şi luat prizonieri 150.000 de militari rumîni, a capturat toată flota noastră şi a comis o serie de abuzuri pe care şeful guvernului, generalul Sănătescu, le sintetiza astfel:

”Mare bătaie de cap cu ruşii care nu respectă nimic. Devastările şi jafurile continuă. Nu se pot face semănăturile de toamnă fiindcă ridică fără nici un fel de socoteală vitele de pe cîmp. Comuniştii, care nu însemnau nimic pînă la venirea ruşilor, acum au protecţia lor. Am dificultăţi şi cu aplicarea armistiţiului. Ruşii nu se gîndesc a’l respecta. Transportă tot ce pot la est de Prut, fără a da socoteală.”

Convenţia de armistiţiu stabilea că Rumînia va plăti către URSS o despăgubire de 300 milioane dolari pentru pagubele produse pe teritoriul sovietic.

Dar în total aveam de plătit, pe lîngă cele 300 de milioane dolari, alte 470 de milioane ca restituiri, 200 de milioane ca reîntregiri şi drepturi, 75 milioane pentru întreţinerea trupelor sovietice aflate în Rumînia şi 50 milioane dolari ca alte plăţi.

Despăgubirile de război urmau a fi plătite în 6 ani, în mărfuri: petrol, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, locomotive şi vagoane de cale ferată, diverse alte bunuri şi mărfuri.

Sub egida guvernului Petru Groza s’au înfiinţat sovromurile, societăţi mixte rumîno-sovietice.

Au apărut peste noapte Sovrompetrol, Sovromcărbune, Sovrombank şi Sovromasigurare, Sovromcuarţ şi Sovrommetal.

Mai tîrziu, la desfiinţarea acestora (1954-1956), valoarea părţii de participare sovietică urma să fie răscumpărată de statul roman, în rate anuale, eşalonate pe 10 ani începînd cu 1966 şi plătibile în mărfuri.

La lichidarea sovromurilor, Moscova şi’a evaluat participarea la 9,6 miliarde lei, sumă redusă după negocieri la 5,3 miliarde lei.

În condiţiile imediat postbelice, posibilităţile României de participare la circuitul economic mondial erau drastic limitate datorită costurilor războiului pe frontul de est şi efortului militar alături de Naţiunile Unite.

Valuta şi devizele rumîneşti din străinătate erau blocate, iar ţara nu avea credit pe pieţele financiare internaţionale.

Singurele credite au venit de la URSS (10 milioane dolari), Cehoslovacia (10 milioane dolari) şi SUA (7 milioane dolari), dar ele erau insuficiente, reconstrucţia naţională fiind evaluată la 600 milioane dolari.

În aceste condiţii extrem de grele, un balon de oxigen a venit tot din partea URSS, prin încheierea, la 8 mai 1945, a două importante instrumente economice: Acordul bilateral privind schimbul de mărfuri şi Acordul de colaborare economică dintre Rumînia şi URSS.

Erau primele înţelegeri economice internaţionale ale Rumîniei ieşite din alianţa cu Germania.

Datorită lor, în 1947 Rumînia realiza importuri echivalente cu 50% din nivelul anului 1938 şi exporturi de 24% în acelaşi termen de comparaţie, după ce în 1945 valorile importurilor fuseseră de 9,21%, iar ale exporturilor de 4,38%.

Din totalul schimburilor comerciale rumîneşti în 1947, Uniunii Sovietice îi reveneau 91% din exporturi şi 70% din importuri.

În acelaşi timp, staţionarea trupelor sovietice în ţara noastră între 1945 şi 1958, staţionare ce contravenea prevederilor convenţiei de armistiţiu, costa foarte mult.

Numai reparaţiile la cazarmele ocupate de Armata Roşie pînă la semnarea tratatului de pace cu Rumînia (10 februarie 1947) au însumat 225 miliarde lei, iar alimentele livrate de Rumînia echivalau cu 500.000 de raţii.

Dislocarea trupelor sovietice, începută în septembrie 1944, a cuprins garnizoane din Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Piteşti, Tîrgovişte, Slatina, Caracal, Turnu Severin, Lugoj, Timişoara, Arad, Deva, Petroşani, Alba Iulia, Sebeş, Dej, Sibiu, Buzău, Bîrlad şi Focşani.

În 1946, trupele sovietice ocupau 200 de cazarme şi barăci militare din 60 de garnizoane, iar în cazul aviaţiei toate pistele betonate, 73% din clădiri, 83% din hangare, 82% din atelierele de reparaţii şi 80% din magazii.

Deşi tratatul de pace prevedea retragerea în 80 de zile a tuturor forţelor aliate din Rumînia, URSS îşi rezerva dreptul de “a păstra pe teritoriul Rumîniei forţele armate care i’ar fi necesare pentru menţinerea lucrărilor de comunicaţii cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”.

Practic, prin acest amendament staţionarea trupelor sovietice în România era legalizată. Dislocate în continuare în 14 garnizoane, aceste trupe de ocupaţie vor fi fost retrase abia în 1958, în baza unui acord bilateral.

Tot pe plan militar trebuie contabilizată sovietizarea armatei rumîne prin adoptarea modelului sovietic şi schimbarea doctrinei de apărare.

Între 1949 şi 1960, în armata rumînă a fiinţat instituţia consilierilor sovietici, un fel de supervizori bine plătiţi. Acei consilieri erau cazaţi în apartamente ale căror chirii erau plătite de Ministerul Rumîn al Apărării, casele fiind mobilate şi dotate cu aparate electrocasnice plătite de aceeaşi parte rumînă.

În 1952 erau în armata noastră 105 consilieri militari sovietici permanenţi şi 17 nepermanenţi, pentru ca în 1954 numărul lor să ajungă la 161.

Apoi, treptat, numărul consilierilor militari sovietici a scăzut la 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958. În acel an au fost retrase din ţara noastră trupele sovietice, iar în 1959-1960 şi ultimii consilieri militari.

Aservirea Rumîniei faţă de URSS a încetat în 1964, cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat statutul de autonomie al PMR şi implicit al ţării.

Un statut continuat de deschiderea spre vest din anii ’70, dar și de închiderea spre același vest, din anii ’90.

Declaraţia din aprilie 1964 a avut, între alte consecinţe, închiderea Editurii şi Librăriei “Cartea Rusă”, înfiinţate în 1946, a Institutului de studii rumîno-sovietice, înfiinţat în 1947, a Institutului de limbă rusă “Maxim Gorki” şi a Muzeului rumîno-rus, înfiinţate în 1948.

În relaţia cu URSS, Rumînia a rămas doar ca membru al Pactului de la Varşovia (cu rezerve echivalente celor ale Franţei faţă de NATO) şi a CAER-ului, de asemenea cu rezerve timpuriu exprimate (1962-1964) faţă de forme integratoare vizînd amputarea economiei şi chiar a fiinţei naţionale.

Strict respectată de Occident în frunte cu SUA, apartenenţa Rumîniei la sfera de interese a URSS a fost o jumătate de secol factorul de îndepărtare, izolare şi întîrziere a ţării noastre faţă de Europa, în care, acum, readmisă fiind, nu s’a putut reintegra deplin nici la 30 de ani după prăbuşirea comunismului ceauşist şi a Cortinei de Fier.

Citește și: RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA

sau: RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

Resurse: balcanii.ro

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Cum ar fi arătat harta României fără 23 august 1944 – un posibil scenariu

S’a discutat mult în ultimul timp despre ce a însemnat pentru noi actul de la 23 august, despre contribuția regelui din acea vreme, despre modul cum au confiscat ulterior comuniștii toate meritele și despre cum nu ne’a venit de nicaieri, niciun ajutor.
S’a discutat mai puțin, sau poate deloc, despre ce ar fi devenit Romania dacă acest act n’ar fi fost înfăptuit sau – și mai rău – daca ar fi eșuat.
Deși nimeni nu poate răspunde cu precizie la o întrebare de genul ”ce ar fi fost dacă”, merită pusă în discuție o variantă de scenariu, bazată pe evenimentele reale, aflate atunci în desfășurare.

La 22 iunie 1941, România condusă de generalul Antonescu intră în război alături de Germania, sperând să refacă graniţele României Mari existente până în anul 1940. Începutul războiului împotriva Uniunii Sovietice a stat sub semnul încrederii într’o victorie apropiată. Antonescu reia pana proclamaţiilor din septembrie 1940 şi ordonă armatei ”Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăşmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabiei şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”.

Propaganda oficială lansează formula ”Războiului sfânt”, România luptă să’şi redobândească teritoriile răpite de URSS în iunie 1940, dar, în acelaşi timp, contribuie la lichidarea regimului bolşevic al cărui ateism este pus stăruitor în evidenţă.

La întâlnirea de la München, din 12 iunie 1941, cu Hitler, Antonescu pune în discuţie viitoarele frontiere ale României, obiectivul principal al intrării în război: refacerea frontierelor României Mari prin acţiunea militară în Est, printr’una diplomatică în Vest (deşi nu excludea cu desăvârşire şi opţiunea militară şi chiar i’a spus’o lui Hitler:

”O voi lua înapoi – era vorba de Transilvania – şi fără dumneavoastră, căci dacă un popor de 16,5 milioane, ca cel român, nu ar fi în stare să dezrobească 1,5 milioane de fraţi asupriţi de o naţiune mai mică, nu ar merita să trăiască”.

Despre Cadrilater, Antonescu a păstrat discreţie. A vrut însă teritoriul dintre Nistru şi Bug, Transnistria de mai târziu, pentru a recupera masa românească din fosta republică sovietică moldovenească şi pentru a dobândi marele port al Odesei.

”Dar, odată curăţat acest spaţiu de jidovi şi ruşi, va începe o acţiune diplomatică pentru recâştigarea Ardealului pierdut.”

Deşi Antonescu nu s’a alăturat forţelor germane, italiene şi ungare care au atacat Iugoslavia în aprilie 1941, a plănuit să aibă până la urmă Banatul sârbesc, reamintindu’şi de promisiunile Antantei făcute în 1916 lui I.C. Brătianu în privinţa întregului Banat.

Eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, în perioada 22-26 iulie 1941, s’a făcut prin eforturile deosebite ale trupelor române cu un preţ ridicat de sânge: 25 de mii de morţi, răniţi şi prizonieri. Trecerea Nistrului, adică depăşirea vechii frontiere româno-sovietice şi continuarea operaţiunilor militare în adâncimea teritoriului sovietic, s’a făcut ”din mers” la ordinul generalului Antonescu, fără să ceară socoteală nimănui. Decizia a scindat opinia publică românească, fiind criticată de liderii PNŢ şi PNL, Iuliu Maniu şi, respectiv, Dinu Brătianu.

Ea a întâmpinat rezistenţă şi în rândurile forţelor armate române. 23 de generali, în frunte cu şeful Statului Major General, s’au opus deciziei de continuare a participării Armatei române dincolo de Nistru şi au fost daţi afară din armată de către Antonescu.

La fel, trecerea Transnistriei sub autoritatea românească – în urma acordului româno-german, semnat la Tighina în 30 august 1941 – ne’a expus la critici internaţionale, prin acuzaţia că am ocupat teritorii străine şi le’am administrat cu drept de cuceritor. Ar fi totuşi de subliniat că Antonescu a văzut în deţinerea acestui guvernământ o monedă de schimb pentru redobândirea Transilvaniei de Nord, pierdută prin Dictatul de la Viena: el voia ca la sfârşitul războiului să’i dea lui Hitler Transnistria şi să primească înapoi Transilvania. Problema este că acest schimb nu se putea face decât dacă războiul era câştigat de Germania.

După înfrângerea catastrofală a trupelor germane în faţa oraşului Stalingrad, unde şi românii au suferit pierderi imense – 158.854 militari morţi şi răniţi – Antonescu s’a convins că Hitler nu mai câştigă războiul. Preocuparea cea mai importantă a sa a devenit protejarea României împotriva unei invazii a Armatei Roşii.

Antonescu a participat activ, alături de trupele germane, pe teritoriul Rusiei, furnizând oameni şi materiale necesare continuării războiului. În acelaşi timp, a făcut demersuri, împreună cu opoziţia democrată condusă de Iuliu Maniu, pentru încheierea unei păci cu statele beligerante occidentale, evitându’se, în prima fază, tratative şi acorduri cu sovieticii.

Mihai Antonescu s’a angajat într’o activitate febrilă de sondare a anglo-americanilor trimiţând şi emisari în capitalele vestice ale ţărilor neutre. Tot Mihai Antonescu a încercat să’l convingă pe Mussolini să ia iniţiativa constituirii unui ”bloc de state latin” care să decidă împreună ieşirea din Axă. La sfârşitul lui februarie 1944 plecase la Cairo un emisar al Opoziţiei, dar cu binecuvântarea lui Antonescu, prinţul Barbu Ştirbey. El urma să poarte negocieri cu reprezentanţii Marii Britanii, SUA şi URSS în vederea încheierii armistiţiului.

La Conferinţa miniştrilor Afacerilor Externe ai URSS, SUA şi al Marii Britanii din 19-30 octombrie 1943, de la Moscova, s’a stabilit ca ”guvernele celor trei mari puteri să se informeze imediat reciproc în cazul oricărei încercări sau propuneri de pace ce ar primi din partea guvernului, grupurilor independente sau a altor personalităţi ale unei ţări cu care una dintre părţi se află în război”.

Aşadar, toată zbaterea lui Maniu sau a lui Mihai Antonescu de a negocia în secret numai cu occidentalii a fost ridicolă şi inutilă pentru ei.

În lipsă de progrese în discuţii şi după debarcarea din Normandia (6 iunie 1944), închiderea practică a canalului de negocieri de la Cairo a deplasat centrul de greutate al negocierilor de armistiţiu la Stockholm. Aici s’au desfăşurat discuţii cu ambasadoarea sovietică, Alexandra Kollonta, precum şi cu consilierul ei, Vladimir Simionov, atât din partea guvernului prin ministrul României din Suedia, Frederic Nanu, cât şi din partea Opoziţiei, prin consilierul de legaţie, George I. Duca. Contactele cu F. Nanu fuseseră stabilite din iniţiativa sovieticilor care, cu prilejul înmânării condiţiilor de armistiţiu, subliniaseră pretenţia de a negocia cu generalul Antonescu.

Ceea ce pare surprinzător este că, până la 23 august 1944, Moscova şi’a manifestat constant preferinţa pentru mareşalul Antonescu ca partener de armistiţiu, acceptându’i trei cereri:

1. perioada de 15 zile pentru a reglementa raporturile cu Germania;

2. existenţa unei zone neocupate de trupele sovietice pe teritoriul României, unde să se afle reşedinţa guvernului;

3. moderaţia în stabilirea cuantumului despăgubirilor de război.

Antonescu ezita să încheie acest ademenitor ”pact cu diavolul”, deşi era convins că ”războiul nu poate fi câştigat în ultimă instanţă, pe plan militar, ci trebuie sfârşit printr’un compromis politic”.

În primăvara anului 1944, trupele sovietice au ajuns la Nistru, iar în luna aprilie au intrat în nordul Moldovei, oprindu’se pe aliniamentul Chişinău-Iaşi.

Faţă de dezastrul ce ameninţa România, grupările politice care se opuneau războiului şi regimului Antonescu au început să acţioneze. Ofensiva Armatei Roşii a făcut ca forţele politice democratice să accepte colaborarea cu Partidul Comunist, inclusiv cu scopul de a’şi asigura un canal de comunicaţii directe şi favorabile cu URSS.

La 20 iunie 1944 s’a constituit Blocul Naţional Democrat, expresie a conlucrării PNŢ, PNL, PSD şi PCR în vederea înlăturării regimului antonescian şi a desprinderii României de Germania.

În zorii zilei de 20 august 1944, două grupuri armate sovietice şi’au început atacurile prin baraje de artilerie copleşitoare, urmate de înaintarea unui mare număr de blindate şi infanterie, susţinute de avioane de asalt care zburau la 15-20 m înălţime. În faţa lor, lucrările de întărire a trupelor române au fost în parte părăsite fără lupte (diviziile 4, 5, şi 21), unele chiar înainte de atac. Comandantul Armatei a 4-a Române a ordonat retragerea generală, ceea ce a declanşat fenomenul de retragere şi debandadă.

Astfel, chiar în prima zi, penetrările ruseşti ajunseră pînă la 20 km adâncime. Antonescu s’a deplasat urgent pe linia frontului, derutat de lipsa de reacţie a trupelor germano-române, încercînd să oprească retragerea, ordonând replierea rapidă a trupelor româneşti în spatele liniei fortificate Focşani-Nămoloasa. Mareşalul Antonescu s’a întors de pe frontul din Moldova în ziua de 22 august, ora 18, convins că situaţia era pierdută.

Între timp, sosise de la Stockholm la Ministerul de Externe Român o telegramă prin care se anunţa că sovieticii acceptau propunerile româneşti de armistiţiu. Însă Grigore Niculescu Buzeşti, care lucra la cifrul ministerului, în loc să o predea guvernului căruia îi era adresată a predat’o regelui, din anturajul căruia făcea parte. Regele, la rândul lui, nu’i comunică nimic lui Maniu şi Brătianu, care reprezentau segmente importante ale opiniei publice româneşti, ci pune la cale arestarea lui Antonescu, pe motivul că refuza să încheie armistiţiu. Pentru aceasta, mareşalul trebuia adus la Palatul Regal.

Eşecurile armistiţiului din 12 septembrie 1944

1. De ce condiţiile ”mai bune” pe care le’ar fi obţinut mareşalul Antonescu nu valorau nimic:

”Ion Antonescu era convins că, cu cât ruşii promit mai mult, cu atât sunt mai hotărâţi să nu respecte nimic”, Gheorghe Barbul în Memorialul Antonescu. Al treilea om al Axei, Bucureşti, 2001 (pp. 271-279), apud Mareşalul Antonescu la Judecata Istoriei, coordonator: Gheorghe Buzatu, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p. 241

2. De ce mareşalul Antonescu nu ar fi încheiat armistiţiul în ziua de 23 august 1944:

”Mareşalul Ion Antonescu a sosit la Palat cu oarecare întârziere […] Toţi erau convinşi că Mareşalul se prezentase să dezbată problema negocierii armistiţiului cu Marii Aliaţi. Dar, între timp, Mareşalul îşi modificase radical atitudinea: de unde cu câteva ceasuri mai devreme îi declarase lui Gh. I. Brătianu că accepta să trateze cu Naţiunile Unite, acum – după ce cabinetul său hotărâse la Snagov continuarea războiului alături de Hitler şi după ce, până la ora 15, istoricul nu’i putuse înmâna, aşa cum singur îi promisese, o «scrisoare de garanţie» a liderilor ţărănist şi liberal care’şi exprimau acordul pentru negocieri – el a revenit la convingerea că România trebuia să lupte mai departe în tabăra Axei. De aceea, Mareşalul n’a mai luat în seamă sugestia Regelui de a negocia neîntârziat armistiţiul. […]”, Gheorghe Buzatu şi Stela Cheptea, ”Şi a fost 23 August…”, în Mareşalul Antonescu la Judecata Istoriei, coordonator: Gheorghe Buzatu, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p.272

3. De ce condiţiile armistiţiului au fost mai prejos de cele negociate:

”Legaţiile noastre de la Madrid şi Stockholm au încercat să obţină ameliorarea condiţiilor armistiţiului. Cele negociate la Cairo nu au fost, din nefericire, respectate la elaborarea Acordului de armistiţiu de la Moscova, din 12 septembrie 1944”, M. S. Regele Mihai, Mesajul radiofonic din 23 August 1993 de la Versoix, apud ”În slujba voastră în toate timpurile”. Mesaje şi convorbiri radiofonice ale M.S. Regele Mihai I al României (1989-2010), Radio România, 2011, p.11

”Chestiunea este dacă acest text (Convenţia de armistiţiu – n.n.) se datorează vreunei întârzieri din România. Nu se datorează, pentru bunul motiv că după 22 iunie, la 24 august Uniunea Sovietică ne’a asigurat, în scris şi în mod formal, că va respecta toate cele 6 puncte din condiţiunile de armistiţiu. Nimeni nu este vinovat că condiţiunile de armistiţiu au fost înrăutăţite. Niciodată nu ni s’au nerecunoscut condiţiunile din aprilie. Niciodată nu ni s’a dat ultimatum, dacă nu facem ceva, le retrag. Aliaţii nu au retras condiţiunile. Aşa încât poziţiunea juridică cu care ne’am prezentat la Moscova nu era slăbită de faptul că nu am făcut nimic în aprilie şi mai. La 24 august Uniunea Sovietică ne declară că semnează armistiţiul, pe baza celor şase puncte. Va să zică, d-ta (lui Lucreţiu Pătrăşcanu – n.n.), când ai mers la Moscova, cunoşteai aceste chestiuni. Desigur că nu puteai face altceva şi nu dă răspunderea pe alţii. Răspunderea este a Aliaţilor, fiindcă nu şi’au ţinut cuvântul. Nu se poate concepe să fie cineva aşa vinovat decât Aliaţii. […]”, Grigore Niculescu-Buzeşti, în şedinţa Consiliului de Miniştri C. Sănătescu din 15 septembrie, apud ”Stenogramele Şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Constantin Sănătescu” (ed: Marcel-Dumitru Ciucă, Ed. Saeculum, 2011), VOL. I, p.96

4. Un reproş privind confuzia negocierilor de armistiţiu:

”Vina principală a Mareşalului este aceea că a permis opoziţiei să discute cu Occidentul posibilitatea armistiţiului. Acest lucru a slăbit poziţia guvernului pentru tratative serioase, dând adversarilor iluzia scoaterii din război a României în condiţiuni mai avantajoase pentru ei. Unde s’a pomenit ca opoziţia să trateze direct un armistiţiu? Acest lucru i’a slăbit poziţia Mareşalului şi faţă de ruşi. La început ruşii nu au vrut să discute ieşirea noastră din război decât cu Mareşalul Antonescu, apoi, când au fost puşi la curent cu negocierile Occidentului cu opoziţia, au stat în expectativă, pentru a vedea ce reuşesc aliaţii lor. Atât pe ruşi cât şi pe anglo-americani aceste bâjbâieli i’au îndreptat către intransigenţă. Chiar în ultimul moment ruşii au fost dispuşi să discute cu Mareşalul ieşirea noastră din război, dar a intervenit trădarea (sic!)! […]”, Ion Pantazi, fiul generalului Constantin Pantazi, ”internat din ordinul comuniştilor în gulag”, în discuţia de la închisoarea din Baia Sprie cu un alt deţinut – Puiu Caleia, în Ion Pantazi, Am trecut prin iad, Sibiu, Ed. Constant, 1992, pp.113-115, apud Mareşalul Antonescu la Judecata Istoriei, coordonator: Gheorghe Buzatu, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p.399

Ce spune Mircea Ionniţiu, secretarul Regelui Mihai:

”În primăvara anului 1944, mareşalul Antonescu permisese plecarea din ţară a emisarilor opoziţiei pentru a lua legătura cu reprezentanţii autorizaţi ai guvernelor aliate. Pentru a nu pune pe Maniu în situaţia gravă de a fi acuzat că pactizează cu inamicul, generalul Maitland Wilson, comandantul suprem al regiunii Orientului Mijlociu, a ţinut să adreseze toate comunicările pe care le trimitea şefului Partidului Naţional-Ţărănesc şi ”conducătorului”. […] Pe de altă parte, îndemnurile aliate de încetare a ostilităţilor ajungeau în mâna lui Antonescu, aliaţii fiind convinşi că el, care avea frânele puterii în mână, era capabil să aibă mai mult succes în a face o ruptură cu Germania. În primăvara anului 1944, Maniu şi deci şi Antonescu fuseseră informaţi că singura cale prin care se transmite punctul de vedere al Aliaţilor este Comisiunea Aliată din Cairo. Orice sondaje în alte centre sau pe alte căi nu aveau sancţiunea oficială. Această măsură a fost luată pentru a menţine un singur canal de comunicaţii, eliminînd orice alte iniţiative care cauzaseră suficiente încurcături şi confuzii”, Amintiri şi reflecţiuni, Ed. Enciclopedică, 1993.

Situația gravă de la 20 august 1944

Armatele sovietice au spart frontul românesc pe linia Iași-Chișinău, iar comandamentul german și’a retras grosul forțelor alăturate armatei române, rămasă astfel singură. Rușii înaintau în mare viteză.


La întâlnirea ce avusese loc in ziua de 6 august 1944 între Antonescu și Hitler, acesta n’a putut promite nimic, nici în ce privește posibilitatea aducerii de întăriri pe front, nici cu privire la propriile sale planuri, capabile să încurajeze comandamentul român.
Refugiații din zona frontului soseau în jurul Bucureștilor (evitau orașul, fiind bormbardat), fără să găsească nici adăpost, nici alimente. Cu privire la starea de spirt a populației din spatele frontului, nu se poate spune decât un singur cuvânt: disperare.

Ion Antonescu a sosit la Palat în ziua de 23 august 1944, ora 16.05 . Audienţa s’a desfăşurat într’o clădire anexă, aflată în curtea din spate, pe locul unde astăzi se găseşte Sala Palatului. Au participat regele, Ion Antonescu şi generalul Sănătescu. În camera din dreapta se găseau: generalul Aldea, Niculescu-Buzeşti, Stircea – mareşalul Palatului – Mircea Ioniţiu, secretarul particular al regelului – colonelul Emilian Ionescu, pe un culoar din spate maiorul Anton Dumitescu şi cu trei plutonieri (Bîla, Rusu şi Cojocaru).

Reconstituirea exactă a dialogului dintre rege şi Antonescu în ultima lor întîlnire (orele 1615 – 1658) nu este posibilă. Substanţa a fost, însă, următoarea: Antonescu era, în principiu, de acord cu semnarea armistiţiului, dar numai după ce ar fi ajuns la o înţelegere cu germanii, până atunci luptele aveau să continue şi el lua în considerare aliniamentele succesive de rezistenţă, dacă linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila-Galaţi (160 km, cu 1600 de cazemate din beton) s’ar prăbuşi.

Credem că ceea ce a contat în decizia regelui Mihai de a’l aresta a fost informaţia dată de mareşal că în aceeaşi după-amiază aşteaptă răspunsul lui Hitler la cererea transmisă prin Claudiu, ministrul german de la Bucureşti, de a ieşi din război. Răspunsul urma să vină la ora 1730, or acest interval putea să însemne mobilizarea forţelor militare germane pentru contracararea oricărei tentative a României de a se rupe din alianţa cu Germania. Era normal – iar evenimentele i’au dat dreptate regelui, să’şi dea seama că răspunsul lui Hitler nu putea fi unul generos, înţelegător şi conciliant.

Este o clipă de panică, poate îndreptăţită, a suveranului, care iese din încăpere şi, într’o stare de emoţie maximă, se sfătuieşte cu membrii camarilei sale, aflaţi într’o cameră alăturată, din Palat.

La un semn al colonelului Emilian Ionescu, echipa de trei subofiţeri condusă de maiorul Dumitrecu a pătruns în sala de audienţă, avînd armele în mînă şi îndreptate spre mareşal. Ion Antonescu a rămas surprins de apariţia echipei şi, vociferând, se adresează lui Sănătescu spunându’i:

”Bine, Sănătescu, ce înseamnă aceasta? Intru ca un om paşnic şi sunt tratat ca un criminal?”

Sănătescu, care întotdeauna s’a manifestat contra arestării lui Ion Antonescu, era dezorientat. A urmat scena cu gestul nervos al mareşalului de a duce mîna la buzunar să’şi scoată batista, prinderea lui de braţ de către maiorul Dumitrescu şi reacţia violentă a lui Ion Antonescu.

Amănuntul nu ar fi avut vreo importanţă dacă nu ar fi creat un moment de cumpănă prin intervenţia lui Sănătescu în favoarea arestatului, ordonându’i maiorului Dumitrescu:

”Ia mâna de pe domnul mareşal!”

Antonescu putea profita de acest moment pentru a părăsi încăperea şi Palatul, însă colonelul Emilian Ionescu şi’a păstrat sîngele rece şi a ordonat:

”Maior Dumitrescu, executarea!”

Arestaţi, Ion şi Mihai Antonescu – aflat în Palat – au fost duşi sub escortă şi închişi în seif. Era ora 17.05.

Imediat după arestarea mareşalului şi a lui Mihai Antonescu (urmate de aceea a unui şir lung de colaboratori apropiaţi, chemaţi la Palat şi arestaţi imediat), regele a constituit un guvern de militari prezidat de generalul Constantin Sănătescu şi în care liderii celor patru partide din BND – Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu – intrau ca miniştri de stat fără portofoliu, reprezentantul PCR deţinând titlul provizoriu şi portofoliul Justiţiei, pentru a asigura rapida eliberare din închisori şi lagăre a deţinuţilor comunişti.

Ceea ce s’a numit mulţi ani ”insurecţia armată” sau ”revoluţia de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă” a fost, în realitate, un puci, o lovitură militară precedată de o lovitură de palat.

În seara zilei de 23 august, la orele 22, postul de radio naţional a difuzat Proclamaţia regelui adresată naţiunii în care se afirma:

”România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Statele Unite şi Marea Britanie.”

Era un mare neadevăr, deoarece ceea ce i se oferise României era doar capitularea necondiţionată, iar armistiţiul menit să reglementeze acest act nu fusese convenit şi nu exista un document de drept internaţional. România depunea armele, punându’se la dispoziţia Uniunii Sovietice, ceea ce echivalează cu abandonarea statului în mâinile învingătorului, prin cedarea totală a dreptului de suveranitate.

Operațiunea Iași-Chișinău, cunoscută în literatura de specialitate și ca Bătălia pentru România, se referă la luptele din răsăritul României dintre Armata Roșie și aliații germano-români de la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1944. Obiectivul ofensivei sovietice a Fronturilor al 2-lea și al 3-lea Ucrainean era distrugerea Grupului de Armate Sud (în cadrul căruia luptau forțe germane și române) și să ocupe România. Operațiunea s’a încheiat cu pierderi de ambele părți, modificarea liniei frontului, coroborată cu ieșirea României din război (23 august 1944) de partea Axei și trecerea ulterioră de partea Aliaților.

În 1944, Wehrmachtul a fost împins înapoi de’a lungul întregului front. Până în luna mai, Heeresgruppe Südukraine (Grupul de armate Ucraina de sud) a fost împins până pe frontiera României interbelice și a reușit să stabilească o linie defensivă pe Nistru, care nu s’a dovedit rezistentă, fiind străpunsă în două locuri de capetele de pod ale Armatei Roșii. Din iunie 1944, în acest sector de front s’a reinstaurat calmul, iar trupele Axei au avut răgaz să’și consolideze pozițiile.

Dacă, până în iunie, Heeresgruppe Südukraine fusese una dintre cele mai puternice formații germane, din punct de vedere al blindatelor, în scurt timp situația s’a schimbat, cele mai multe tancuri fiind mutate în sectoarele de centru și de nord ale frontului de est, pentru a opri înaintarea Armatei Roșii în țările baltice, Belarus, Ucraina de nord și Polonia. În ajunul declanșării ofensivei sovietice, singura forță blindată rămasă pe front era Divizia I română de blindate și diviziile germane Panzer a 10-a și a 13-a.

Eșecul serviciilor de informații

Măsurile sovietice de camuflare a atacului au funcționat perfect, iar comandantul german, general-colonelul Friessner, declara la 18 august 1944, cu doar o zi mai înainte de declașarea ofensivei, că nu se aștepta la niciun atac și că, dacă totuși ar fi fost o ofensivă, ar fi fost una de proporții reduse.

Planul sovietic

Planul STAVKA pentru bătălie se baza pe o manevră de dublă învăluire a celor două fronturi ucrainene, al II-lea și al III-lea.

Frontul al II-lea Ucrainean trebuia să străpungă frontul la nord de Iași și să cucerească podurile de pe Prut pentru a bloca retragerea trupelor germane. Apoi trebuia introdusă în luptă Armata a 6-a de tancuri, pentru a cuceri podurile de pe Siret și așa-zisa Poartă a Focșanilor, o linie fortificată dintre Siret și Dunăre.

Frontul al III-lea ucrainean urma să atace din zona capului de pod de peste Nistru lângă Tiraspol, după care să’și îndrepte formațiile mobile spre nord-vest pentru joncțiunea cu Frontul al II-lea. Acțiunea era menită să ducă la încercuirea trupelor Axei în regiunea Chișinăului. După încheierea cu succes a încercuirii, Armata a 6-a de tancuri și Corpul Mecanizat de Gardă urmau să lanseze un atac spre București, câmpurile petrolifere și rafinăriile de pe Valea Prahovei.

Desfășurarea luptelor

Frontul al II-lea cât și al III-lea au reușit dubla învăluire a Armatei a 6-a germană și o parte a Armatei a 8-a. Linia defensivă germano-română s’a prăbușit la două zile de la începutul ofensivei, lovitura mobilă sovietică principală fiind dată de Corpul al 6-lea de Gardă Mecanizat. Ruptura inițială a liniei frontului în sectorul Armatei a 6-a a avut o adâncime de 40 km, în dimineața zilei de 21 august fiind distrusă toată rețeaua de aprovizionare din spatele frontului germano-român.
Până la 23 august, Divizia Panzer nr. 13 încetase să mai existe ca forță coerentă de luptă, iar Armata a 6-a fusese încercuită pe o adâncime de 100 km. Grupul mobil al Armatei Roșii a reușit să taie retragerea formațiunilor germane care doreau să ajungă în Ungaria. Germanii din mai multe pungi împresurate au încercat să rupă încercuirea, dar au reușit să scape de capturare numai grupuri mici.

Efectivele implicate în luptă

Densitatea pe kilometru de front a sovieticilor:
infanterie – 230 până la 248
tunuri și mortiere – 4,5 până la 7,7
tancuri și tunuri de asalt – 18
Raportul de forțe:
infanterie – 1:3
artilerie – 1:7
tancuri și tunuri de asalt – 1:11.2

Luptele germano-române

După ce la București, regele Mihai l’a îndepărtat de la putere și arestat pe mareșalul Ion Antonescu, trupele germane au intervenit, însă au fost împiedicate de riposta armatei române, precum și de atacurile sovieticilor pe front. Soldații germani care apărau câmpurile petrolifere de la Ploiești și rafinăriile prahovene au fost alungați de armata română, iar în momentul în care au încercat să se retragă în Ungaria au suferit pierderi grele.

Prezumtivul colaps al armatei române

S’a spus adesea că prăbușirea rapidă și totală a liniilor germane ar fi fost cauzată de trădarea românilor. Un studiu sovietic al operațiunilor de luptă indică că o asemenea prezumție este eronată. Trupele române au rezistat atacurilor sovietice în multe cazuri, dar echipamentul antitanc depășit, artileria și armamentul antiaerian nu le’a permis să respingă toate atacurile. Divizia I blindată a rezistat cu dârzenie, fiind însă nevoită să lupte în defensivă, datorită superiorității ca număr a blindatelor sovietice și a lipsei sprijinului infanteriei (complet decimată în sectorul de luptă în care acționa divizia blindată română). În prima zi de luptă, divizia I blindată română a pierdut jumătate din tancurile de care dispunea, deși numărul tancurilor sovietice distruse a fost de două ori mai mare decât pierderile proprii (printre ele numărându’se și tancuri grele Iosif Stalin). Lovitura de stat care a dus la încetarea unilaterală a luptelor din partea armatei române s’a petrecut în condițiile în care armatele sovietice pătrunseseră adânc în România, iar Armata a 6-a fusese împresurată.

Urmări

Trupele germane au suferit pierderi foarte mari – cel puțin 200.000 de oameni, în timp ce sovieticii au pierdut forte puțini soldați într’o ofensivă de asemenea amploare. Amenințarea înaintării sovietice spre Iugoslavia a determinat Germania să’și retragă armatele din Grecia și Iugoslavia, pentru a le salva de primejdia unei încercuiri de proporții.

La nivel politic, ofensiva a precipitat acțiunea regelui Mihai de înlăturare de la putere a mareșalului Antonescu și de scoatere a țării din Axă. Aproape imediat după momentul 23 august 1944, între români și foștii aliați germani și unguri a izbucnit războiul pentru eliberarea teritoriului cedat Ungariei după Dictatul de la Viena din 1940.

Pierderi pentru sovietici

Soldați: 13.197 morți și dispăruți, 53.933 răniți.

Materiale: 75 tancuri și tunuri autopropulsate, 108 tunuri și mortiere, 111 avioane

Germanii

Soldați: cel puțin 200.000 morți și dispăruți, precum și un număr necunoscut de răniți

Materiale: 83 tancuri și tunuri autopropulsate, 3.500 tunuri, 3.300 diferite vehicule, 330 avioane

Românii

Soldați: 8.305 morți, 24.989 răniți, 153.883 dispăruți sau prizonieri

Prezenţa Armatei Sovietice pe teritoriul României, ca şi recunoaşterea de către Churchill şi Roosevelt a unei zone de influenţă a URSS la hotarele ei vestice, au plasat România sub apăsătoarea tutelă a Moscovei. Desprinderea de Germania, realizată prin actul de la 23 august 1944, a fost urmată imediat de începutul stalinizării României, de data aceasta în orbita Kremlinului. România a fost ocupată, după evenimentele din luna august 1944, de Armata Roşie, care a devenit garantul transformării ţării într’un satelit sovietic.

Pentru a ocupa întreaga Românie şi a trata cu aceasta de pe poziţii de forţă, guvernul sovietic tergiversa cât mai mult posibil încheierea armistiţiului cu ţara noastră.

Convenţia de armistiţiu s’a semnat abia la 12-13 septembrie 1944, la Moscova, depăşind cadrul unui simplu armistiţiu, fiind de fapt un veritabil dictat, un instrument în mâna URSS pentru a’şi impune voinţa în România şi faţă de care Marea Britanie şi SUA nu au schiţat nici un gest de dezaprobare.

România era considerată un stat învins şi nu unul care a ieşit din război graţie efortului propriu, nefiindu’i recunoscut statutul de cobeligerant, ceea ce va influenţa negativ dezvoltarea ulterioară a ţării, punându’şi amprenta inclusiv asupra prevederilor Tratatului de pace de la Paris, semnat în anul 1947, unde învingătorii au hotărât frontierele, geografia noului stat român, cu Transilvania, dar fără Basarabia şi nordul Bucovinei.

Cum ar fi tratat sovieticii România, ca ocupanți, fără a se petrece actul de la 23 august?

Sovieticii ar fi ocupat Romania rapid cu forta armelor, cu pierderi grele atat în rândul militarilor noștri, cât și în populația civilă. Administrația românească ar fi fost desființată în întreaga țară, asa cum s’a procedat în Germania sau Ungaria. S’ar fi instalat o administrație militară sovietica provizorie.
Este sigur că pe ruși i’ar fi preocupat redesenarea hărții României. În primul rand, și’ar fi amintit de visul lui Lenin despre un stat moldovenesc de la Carpați, până dincolo de Nistru, al cărui cap de pod îl și înființase la Balta și Tiraspol.

Cine citește memoriile doctorului C. Argetoianu, rămâne impresionat de fervoarea cu care, în 1917 – 1918, oamenii lui Lenin trimiteau ”revoluționari” dincoace de Prut, anume ca să destabilizeze situația în România. N’ar fi pierdut Stalin ocazia stralucită să înfăptuiască visul lui Lenin, înființând o Republică Moldovenească între Carpați, Dunăre și chiar dincolo de Nistru.

Dar Transilvania?

Niciodată, în timpul razboiului, dar și după aceea, Stalin nu s’a referit la restituirea Nordului Transilvaniei către România. Referindu’se la dictatul de la Viena, spunea că:

”Transilvania, sau cea mai mare parte din ea, va reveni României.”

După ce acest teritoriu a fost recucerit prin efort comun românesc și rusesc, Stalin n’a autorizat instalarea administrației române în Ardealul de Nord. A instalat acolo administrația militară sovietică – așa cum ar fi fost soarta întregii țări, dacă nu reușea actul de la 23 august. Ardealul de Nord a fost restituit României la câteva zile după ce regele a acceptat guvenul Petru Groza, dorit de sovietici. A fost un gest simbolic, moneda de schimb a lui Stalin.

Firește, se pune problema: ce s’ar fi întâmplat cu Ardealul, dacă România nu capitula.

Rușii ar fi fost în dilemă: de o parte, nu’l puteau lăsa Ungariei, nerecunoscând dictatul de la Viena, pe de altă parte nici țara unui dușman – România – n’o puteau reîntregi.
Soluția, încadrată perfect în spiritul perfid stalinist, ar fi fost o Republică Transilvania. Nu putem judeca astăzi dacă aceasta ar fi fost sovietică, populară sau socialistă. Dar asta n’are importanță. Important este ca n’ar fi fost românească.

Dobrogea și Banatul
Ocupând România, rușii ar fi ajuns la Dunăre, moment în care bulgarii, pentru a evita distrugerea, ar fi făcut ei un fel ”23 august” al lor. Pe fondul înfrățirii celor două popoare slave, chiar rușii și’ar fi amintit despre planurile bulgarilor eșuate din timpul primului război mondial: Dobrogea, toată.
În plus, ajungând la granița Iugoslaviei, n’ar fi pierdut ocazia sa îmbuneze spiritul revolutionar-independent al lui Tito, oferindu’i Banatul. Nu suntem siguri că Tito ar fi primit, dar nici exclus nu este.

Ce mai ramânea?

Mai ramânea o Republica România, situată de la Carpați la Dunare și de la Milcov la Porțile de Fier, ceea ce vedeți pe hartă cu verde – Oltenia și cu verde deschis – Muntenia.

Republică populară, socialistă sau sovietică, nu mai contează. E tot una.
Contează însă – foarte mult – că toate acestea se puteau întâmpla, daca nu se încerca actul de la 23 august, sau dacă, încercându’se nu reușea. Acest risc și l’a asumat atunci tânărul rege.

Acest aspect este uitat permanent de anti-monarhiștii care mânjesc prin răutate și nerecunoștință nu persoana regelui, ci o întreagă perioadă din istoria modernă a României.

Sursa: ziare.com, ziarulfaclia.ro, tudorvisanmiu.wordpress.com

Citiți și: CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

In 1945, Tito ii cerea lui Stalin Timisoara si Resita !

CER SI PAMANT ROMANESC

Harta etnica a Banatului istoric la 1919

Dupa terminarea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, situatia geopolitica in Europa de sud-est era foarte complexa.

A fost un moment de maxima instabilitate,in care regimurile politice si frontierele de stat ale tarilor din regiune au suferit importante si dramatice modificari.

Statele invingatoare in razboi emiteau pretentii, de multe ori nejustificate, asupra unor importante teritorii apartinand vecinilor lor, iar cortegiul revendicarilor ameninta sa transforme intreaga politica est-europeana intr-un joc de domino.

 

In acest sens, un adevarat campion al revendicarilor a fost regimul comunistului Josip Broz Tito (foto), care tocmai era pe cale de a se instala la putere in Iugoslavia pentru o perioada indelungata.

Vezi articolul original 1.400 de cuvinte mai mult

ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Video de la BNR
Co-preşedinţii comisiei comune româno-ruse s’au întâlnit la Moscova, la 24 octombrie 2012, pentru a discuta despre perspectivele colaborării în cadrul Comisiei Comune. La acea dată, s’a stabilit ca următoarea întâlnire să aibă loc în martie 2013, ceea ce nu s’a întâmplat, însă.
Profesorul Ioan Scurtu a fost, de la înfiinţare, în 2004, până în 2012, când şi’a dat demisia, co-preşedintele Comisiei Comune româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului depus la Moscova în timpul primului Razboi Mondial, pe scurt Comisia pentru Tezaur.

În cartea sa ”Tezaurul României de la Moscova”, recent apărută la Editura Enciclopedică (Bucureşti, 2014), sunt cuprinse informații de’a dreptul dramatice, și insuficient explicate de către demnitari, cum Mihai Răzvan Ungureanu, pe perioada cât a fost ministru de Externe a sabotat prin acte oficiale interne activitatea Comisiei pentru recuperarea Tezaurului României de la Moscova, in același timp cu subminarea tuturor demersurilor revenirii acasă a Tezaurului Moştenirii Gojdu din Ungaria. De asemenea despre Emil Boc, premierul fostului preşedinte Traian Băsescu, care a scos complet problema Tezaurului românesc confiscat de ruşi, din Programul său de Guvernare, după alegerile parlamentare din 2008.

Dar, despre ”AURUL ROMÂNESC” vorbesc și rușii. Într’un articol, în care se arată de’a dreptul indignat despre trecutul acestui episod legat de transferul și refuzul de a se returna aurul de către guvernul rus, publicistul Serghei Mihailovici Golubițki, spune:

”AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE!
Şi ne’au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei!”

Serghei Mihailovici Golubiţki este un scriitor, filolog, jurnalist şi specialist în internet-trading de la Moscova. S’a născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diplomă roşie) facultatea de litere a Universtităţii de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 şi’a susţinut teza de doctorat cu tema ”Mitologia socială şi nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la aceeaşi universitate.

Posedă limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză şi română. În 2004 a publicat o carte în două volume cu titlul ”Care este numele dumnezeului vostru? Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu scandalul panamez şi terminând cu cazul Enron. Este autor al cursului multimedia ”TeachPro Internet Trading”, care, potrivit revistei de bursă ”Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piaţa americană. În clasamentul celor ”100 de creatori din spaţiul postsovietic”, stabilit de ”Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, ”pentru gândirea creatoare asupra realităţilor în transformare dinamică”.

FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI SERGHEI GOLUBIŢKI:

(….) Aşadar, despre ce alegere a  grâului de neghină este vorba? Dragi colegi, cred că v’aţi dat seama deja că este vorba despre tema scoasă în titlul postării de astăzi. (…)

Cu alte cuvinte, în ceea ce ţine de ”drepturile omului” avem o alegere. Cu totul aparte stă chestiunea ”aurului românesc”, care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel interpretări ambigue. Şi vreau să subliniez încă o dată că această chestiune are o importanţă principială anume pentru Rusia, anume pentru noi, şi într’o măsură cu mult mai mare, decât pentru România şi, cu atât mai mult, pentru Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au şi intervenit pentru includerea chestiunii în rezoluţia APCE.

De ce are această chestiune o importanţă principială anune pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul României este vorba pur şi simplu despre pierderea unor bunuri materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune într’un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaştem această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătăţii, cât ne spunem nouă înşine, că, da, noi suntem nişte HOŢI! Noi recunoaştem conştient, în deplinătatea facultăţilor mintale, că suntem urmaşii şi continuatorii de drept ai unei hoţii bolşevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki.

Doar aşa şi nicidecum altfel. Şi nici un fel de inepţii de genul comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruşi despre faptul că, adicătelea, tema „aurului românesc” ţine de timpurile demult apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangenţă cu politica actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne separă pe noi de Lumea Binelui şi a Luminii dacă refuzăm să ne recunoaştem obligaţiunile de returnare a ceea ce am furat în mod deschis, cinic şi impertinent.

Presupun că atât colegii mei, cât şi marea majoritate a cetățenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce reprezintă chestiunea ”aurului românesc”, motiv din care nu există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu atât mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s’a obosit să aducă faptele la cunoştinţa cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi stă în putinţă, să completez această lacună măcar pentru publicul cititor al Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri.

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de partea Aliaților și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei motivele care au determinat această țară să adopte, timp de doi ani, starea de neutralitate:  politica ţărilor mici este o chestiune complicată și, ceea ce este mai important, absolut neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici şi cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar Rusia. Demersul României a avut consecinţe foarte deplorabile: armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printr’o contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt Armata Română. Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la Iași, la granița cu provincia Basarabia din Imperiul Rus. Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate, astfel încât cotropirea totală a teritoriului național părea, pe bună dreptate, doar o chestiune de timp.

În noiembrie 1916, Consiliul Național al Băncii Centrale a României a decis să transmită, pentru păstrare temporată, întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt,  îi oferise cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia dominantă pe care o aveau submarinele germane în spaţiul maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie Consiliul de Miniștri al României a aprobat această decizie. Ca precedent internațional s’a apelat la experiența Franței, care transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor  Unite ale Americii. Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea Tezaurului a fost semnat de general-locotenentul Aleksandr Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curții Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în România. Guvernul rus s’a angajat nu doar să pregătească transferarea, dar a şi garantat integritatea necondiționată a Tezaurului României, atât în timpul transportării, cât şi pe întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale cetățenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, cărți rare, arhivele mănăstirilor din Moldova și Țara Românească, colecţiile muzeistice aparținând instituţiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur. Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai amănunţit mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu excepţia valorii pur istorice a exponatelor de muzeu):  2 miliarde 800 milioane de dolari.

”Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și 14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 de lăzi, cu un conţinut în valoare de 314 580 456 lei şi 84 de bani. Acestor lăzi li s’au adăugat altele două cu bijuteriile Reginei Maria, toate în valoare de 7 milioane de lei.

În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluția din februarie), a fost trimis al doilea eşalon cu părţi ale Tezaurului României: 24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de  7,5 miliarde de lei. Sub paza unei unități de cazaci trenul a ajuns cu bine la Moscova, la 3 august 1917.

Apoi s’a întâmplat ceea ce s’a întâmplat: o bandă bolşevică de terorişti a acaparat puterea, sub directa conducere a Statului Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici Bronstein, alias Troțki, a declarat public cu cinism:

”Activele româneşti plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru oligarhia română. Guvernul sovietic îşi asumă obligaţia de păstrare a acestor active, ca şi pe cea de returnare ulterioară a lor în mâinile poporului român ”.

Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de mult şi’a răsturnat regii, așteaptă şi în prezent să’i fie restituit propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situației, trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au fost însoţite de o retorică triumfalistă de genul celei din următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa sovietică:

”În toți acești ani poporul sovietic a păstrat cu meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea inalienabilă a poporului român”.

E frumos, nu’i așa? E nobil. E onest. Cum i se şi cuvine oricărei ţări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere. Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericeşti, am înapoiat până și rămășițele pământești ale eminentului gânditor Dimitrie Cantemir. Am uitat însă un mizilic colea: să restituim 93,4 tone de aur.  Acest mizilic nu a făcut obiectul sentimentelor bolşevicilor de solidaritate de clasă cu poporul român. După cum nu a făcut nici obiectul obligaţiunilor de restituire a ceea ce nu’ţi aparţine.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către Rusia a ceea ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile publicate în presa sovietică reiese clar şi univoc faptul că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de proprietate al României asupra Tezaurului său.

Şi atunci, care’i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice şi monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?!

AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE!

Şi ne’au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toți cetățenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu sentimentul că sunt cetăţean al unei ţări care săvârşeşte pe faţă şi cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei creştine: înşelarea celor care ţi’au dat încredere?

La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuşi la cele mai îngrozitoare cazne în cea de’a noua  – ultima – treaptă a Iadului:  pe lacul îngheţat Cozit dracii le sfârtecă capetele. Pentru orice creștin nu există  o crimă mai oribilă decât înşelarea celor care ţi’au dat încredere. Și aici nu mai este vorba despre cântecelele şi ţopăiturile celor de la Pussy Riot în biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor. Din păcate însă, nimănui nu’i pasă de ”aurul românesc”.

De Riot Pussy, da, aceasta este o crimă strigătoare la cer împotriva puterii.  Pe când tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care n’a încredinţat toată averea sa,  e aşa, un fleac, ”o chestiune istorică”.

Tezaurul trimis la ruşi în anii 1916-1917 cuprindea și 93,4 t aur, din care 91 t monede istorice şi 2,4 t lingouri. Jurnalistul Victor Roncea a surprins câteva cadre excepţionale cu Dosarul de primire-predare a Tezaurului României de la Moscova.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0008

E pierdut tezaurul de aur românesc de la Moscova, pentru totdeauna? Înainte de a răspunde la această întrebare, să revedem istoricul resituirilor parțiale.

Înainte de a reveni Patiala DIN 1935

În seara zilei de 16 iunie 1935, în gara Obor din București, sosesc 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443 de lăzi, provenind de la Moscova, din ordinul guvernului URSS, care a decis să restituie României o mare parte din bunurile care au fost depozitate la Kremlin. Consulii Nicolau și Popovici au supervizat deschiderea fiecărui vagon în parte. Lăzile cu bunuri au fost predate diferiților reprezentanți ai instituțiilor prezente la descărcarea bunurilor. Pentru fiecare descărcare și predare de obiecte și bunuri s’a întocmit un proces-verbal de predare-primire. În documente au fost menționate numărul de lăzi, conținutul lor detaliat, greutatea și numărul de ordine din lista de inventar care fusese întocmită la data încărcării lor cu destinația Moscova, în decembrie 1916 și/sau iulie – august 1917.

Bunurile și efectele bancare (titluri de proprietate, valori, acțiuni, obligațiuni, titluri de credit, garanții bancare, gajuri, ipoteci, etc.) au fost predate inspectorului I. Ciolac, șeful Comisiei de Supervizare a Guvernului Român, cu indicația ca ele să fie transmise Ministerului de Finanțe de la București. Toate inventariile efectuate în comun de partea rusă și română, semnate de fiecare reprezentant autorizat al instituțiilor românești beneficiare a acestor bunuri din Tezaur, au fost remise reprezentanților Ministerului Afacerilor Externe de la București.

La solicitarea părții ruse s’au efectuat verificări comparative cu listele de inventar, cele emise la data transmiterii bunurilor în Rusia, cu cele actuale, din iunie 1935, conținând bunurile recepționate de partea română. În marea lor majoritate (1.436 de lăzi), verificările au confirmat că au fost predate aceleași bunuri cu cele existente în listele de inventar, la data expedierii lor spre Moscova. Totuși, au fost găsite 7 lăzi, cu diferite bunuri, care nu figurau în listele inițiale întocmite în 1916. Acestea au fost predate Ministerului Român de Interne, urmându’se aceeași procedură de inventariere și de întocmire a unui proces-verbal.

Întreaga operațiune de identificare, sortare și predare a celor 1.443 de lăzi a avut loc între 19 iunie și 27 iunie 1935, lucrându’se efectiv de la orele 8:00 la 17:30. În documentele întocmite s’a făcut precizarea că nici o ladă nu mai avea sigiliul original, deci era clar că lăzile fuseseră desigilate, iar o bună parte din ele erau foarte degradate. Singurele bancnote restituite Băncii Naționale a României au fost cele românești, în valoare totală de 198.000 lei. Au mai fost găsite și alte câteva bancnote străine, stivuite printre cele românești, care au fost predate Ministerului de Finanțe.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0001

Acest transport a însemnat prima restituire din istoria Tezaurului României la Moscova, constând în documente vechi, cărți rare, planuri, hărți, arhive, acte, manuscrise, obiecte bisericești, covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schițe, desene, colecții de artă și bunuri aparținând persoanelor particulare sau instituțiilor de stat.

La data de 28 iunie 1935 delegatul român G. Paraschivescu a semnat un raport de recepționare a acestor bunuri, cu specificația că nu s’a predat nicio cantitate de aur și nici bijuterii sau alte obiecte de valoare.

Citiți și:

RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

A DOUA RESTITUIRE PARȚIALĂ DIN 1956

După preluarea puterii de forțele comuniste în 1945 și a prezenței Armatei Roșii, problema tezaurului nu a mai fost ridicată de autoritățile române, fiind aproape uitată. În mod neașteptat, la 12 iunie 1956 ziarele relatau despre faptul că tezaurul românesc aflat la Moscova urma să fie restituit. Comunicatul oficial afirma că ”poporul sovietic a păstrat cu grijă toate aceste opere de artă, care reprezintă o mare valoare istorică și artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au privit întotdeauna aceste valori ca un bun inalienabil al poporului român însuși”.

Lista bunurilor restituite includea Tezaurul de la Pietroasele, 120 de tablouri semnate de Nicolae Grigorescu (dintr’un total de 1350 de picturi, gravuri și desene), vase liturgice din aur și argint, cărți și miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapițerii, 495 obiecte de cult religios, etc. În total, expoziția deschisă la București în august 1956 cu obiectele sosite din URSS includea nu mai puțin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede de aur și 2.465 de medalii, 1.350 de tablouri și desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de orfevrărie medievală, broderii liturgice, icoane și stofe vechi.

Literatura comunistă a vremii punea restituirea tezaurului pe seama unei porniri ”spontane și amicale” din partea URSS și acredita ideea că întregul tezaur ar fi fost restituit, informație care abia după Revoluția din decembrie 1989 a putut să fie mai detaliat cunoscută.

România era însă nemulțumită, fiindcă „grosul” Tezaurului, constituit din cantitatea de 93,4 tone de aur, nu fusese niciodată restituită.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0003

A TREIA RESTITUIRE PARȚIALĂ DIN 2008

După căderea comunismului în România și în Rusia, președintele României, Ion Iliescu, l’a trimis la Moscova, în vara anului 1994, pe ambasadorul Traian Chebeleu , cu sarcina de a solicita Kremlinului ”găsirea unei soluții de rezolvare a problemei Tezaurului României”.

Noua conducere de la Kremlin a preluat scrisoarea oficială a Administrației Prezidențiale de la București și a răspuns că ”pentru Rusia, așa-zisa problemă a Tezaurului românesc depozitat la Moscova nu mai există”.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0004

Situația părea fără ieșire, cu atât mai mult cu cât Moscova a trimis la București o delegație, în toamna anului 1994, care i’a comunicat președintelui Ion Iliescu că ”problema Tezaurului, la nivel oficial, diplomatic și politic, între cele două țări, a fost definitiv rezolvată prin Protocolul semnat la Moscova, pe 6 septembrie 1956, inclusiv toate anexele sale, de academicianul Mihail Ralea, reprezentantul oficial al Guvernului Republicii Populare Române, în problema Tezaurului României, protocol care prevedea restituirea bunurilor istorice către Guvernul Republicii Populare Române”.

Acest protocol a fost însă semnat numai de academicianul Mihail Ralea, nu și de ceilalți membri ai delegației României, și anume: ambasadorul României la Moscova, Mihail Dalea, adjunctul ministrului Culturii, Constantin Prisnea, directorul Institutului de Artă al Academiei Republicii Populare Române, academicianul Gheorghe Oprescu, academicianul și poetul Tudor Arghezi, academicianul Andrei Oțetea și de directorul Galeriilor Naționale de Artă, Marin Bunescu.

Toți acești delegați români nu au fost de acord să semneze acel protocol, în schimb l’au lăsat doar pe academicianul Mihail Ralea să semneze protocolul oficial și anexele sale, iar ceilalți membri ai delegației române doar au fost prezenți la semnarea oficială a protocolului și a anexelor sale.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0005

Dar iată că tot delegația Moscovei i’a prezentat președintelui Ion Iliescu o soluție de rezolvare a problemei, prin mărirea exponențială a schimburilor economice și comerciale dintre cele două țări, oferind României un pachet de 32 de proiecte economice și comerciale, care să se deruleze prin intermediul firmelor private, din care proiectul cu nr. 32 să se denumească ”restituirea componentei de metale prețioase către Banca Națională a României”.

De fapt, acest proiect ar fi însemnat chiar restituirea monezilor și lingourilor de aur către Banca Națională a României.

Iliescu a fost încântat de oferta rușilor și a predat problema, spre rezolvare, consilierului său pe probleme speciale, Ioan Talpeș. Acesta s’a arătat însă sceptic față de oferta Moscovei și a cerut, ca o dovadă de bună credință, ca partea rusă să predea României un set de 12 monede de aur, ce provin din primul transport al Tezaurului la Moscova, din primul tren și din prima ladă, conform listei de inventar existentă în arhive.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0006

Partea rusă s’a conformat și a trimis imediat un delegat la București, în decembrie 1994, cu cele 12 monede de aur cerute de Ioan Talpeș, numai că nici o autoritate românească nu a mai dorit apoi să le mai primească. Abia în data de 6 martie 2008, cu actul de donație nr. 1.272, emis de Ministerul Culturii și Cultelor, Muzeul Național de Istorie a României, donație înregistrată cu nr. 867 / 06.03.2008, s’a reușit predarea acestor 12 monede istorice de aur, ediții din Franța și Belgia, dintre anii 1854 și 1909, în greutate totală de 77,09 grame. Șeful Cabinetului Numismatic și Tezaur Istoric din cadrul Muzeului Național de Istorie a României, Ernest Oberländer Târnoveanu a semnat actul de primire și a certificat că ”toate monedele prezentate sunt autentice”.

”LUCRAREA DOCUMENT privind lucrările Comisiei mixte româno-ruse din perioada 2004-2012 privind Tezaurul trimis la rusi in anii 1916-1917 ce cuprinde 93, 4 t aur, din care 91 t monede istorice si 2, 4 t lingouri. În primul transport, 12-14 dec.1916 au fost 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, in valoare de 314.580.456, 84 lei, iar intre 23-27 iulie 1917, 24 de vagoane cu bunuri de inventar de 7,5 miliarde lei. În cei 97 de ani scursi ni s’au restitutit mici parti din tezaur, in trei etape (in 1935, 1956 si 2008), ultima data fiind de’a dreptul simbolica: 12 monede de aur, in greutate totala de 77, 09 g aur…. Sergiu Celac, în 1965 alaturi de N. Ceausescu si Alex. Bârladeanu i’au cerut lui L. Brejnev si Kosâghin, retrocedarea tezaurului.”

Prof. Univ. Dr. Florin Negoiță

Autorul, la lansarea cărții ”a menționat câteva episoade din intâlnirile comisiei si tristețea că rușii au tergiversat semnarea unui protocol de recunoastere si retrocedare in integrum a Tezaurului ce a fost cedat pentru păstrare și nu ca o prada de razboi. Mă întreb ca profesor de Istorie a Statului si Dreptului Românesc, la cele 165 t de aur și o cantitate dublă de argint răpite de romani, la cele 5 secole de dominație otomană și săbiile de aur de la Istanbul, la Tezaurul de la Sânnicolaul Mare, Moștenirea Gojdu, Schiturile din Grecia, cele 19 miliarde de dolari din Tratatul cu Germania din martie 1939, etc, unde era ROMÂNIA ASTĂZI?”, se mai întreabă dl. Negoiță.

Călătoria până la Kremlin este descrisă în cele câteva file păstrate din jurnalul său Alexandru Lapedatu cel care a fost cel care a însoţit al doilea transport al Tezaurului României în Rusia, în 1917:

”6 august 1917. La ora trei am ajuns la Kremlin, unde am depus lăzile într’o sală mică şi umedă, sală care a fost acceptată, negreşit, fără să fi fost văzută”.

”9 august 1917. Ocupaţi cu aranjamentul de la Casa de Depuneri, pe care l’am terminat. În subsolul acestei case avem 48 de lăzi, deasupra 26, iar la Kremlin 99 […] 23 august 1917. Azi noapte am început mutarea lăzilor de la Kremlin la Casa de Lombard. Am dus, în 11 camioane, cam jumătate din ele, cele mai multe ale Ministerului de Externe şi Interne, puţine ale noastre (ale Ministerului Cultelor – n.n.) şi ale Domeniilor”,

scrie în jurnalul său Alexandru Lapedatu[ ], însoţitor al trenului care a transportat Tezaurul la Moscova.

 

În poză, istoricul şi diplomatul Alexandru Lapedatu care a fost cel care a însoţit al doilea transport al Tezaurului României în Rusia, în 1917.

Problema tezaurului românesc a fost ridicată pentru prima dată la nivel internațional de România la Conferința de pace de la Paris. în ședința Comisiei Reparațiunilor, ținută la 8 aprilie 1919. România solicita ca Germania și alte puteri învinse să fie obligate să restituie României suma de 322.154.980 lei aur, reprezentând contravaloarea stocului metalic (aur) depozitat în Rusia, la care se adăugă suma de 7.000.000 reprezentând contravaloarea bijuteriilor Reginei Maria, precum și valoarea întregului depozit făcut de România la Moscova, respectiv suma de 7,5 miliarde lei.

S’au invocat două motive pentru această cerere: în primul rând s’a spus că decizia transferării tezaurului în Rusia a fost motivată de presiunea militară germană și că starea de lucruri existentă în Rusia era, și ea, imputabilă tot Germaniei.

Tratatul de la Versailles, încheiat în iunie 1919 nu făcea mențiune însă despre această problemă, în schimb făcea răspunzătoare Germania și asociatele sale de toate pierderile pricinuite guvernelor aliate. Suma despăgubirilor urma să fie stabilită de o Comisie a Reparațiunilor, care, deși sesizată de România, a respins pretențiile de despăgubire ale acesteia. Obligația Rusiei de a restitui tezaurul a fost însă confirmată de rezoluția Conferinței Economice Internaționale de la Genova (1922).

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0013

Și după aceasta s’au mai făcut eforturi pentru a rezolva problema tezaurului, dar acest lucru nu s’a reușit. În 1936, în contextul unei ușoare încălziri a relațiilor dintre România și URSS, au fost restituite o serie arhive românești, dar de mică însemnătate raportate la întregul ansamblu de bunuri depozitate la Moscova. Cu aceeași ocazia însă au fost repatriate și rămășițele pământești ale lui Dimitrie Cantemir.

Date fiind relațiile frățești dintre guvernele României comuniste și cel sovietic, problemele potențial litigioase dintre cele două țări erau evitate cu grijă de partea română. Una dintre ele era cea a restituirii integrale a tezaurului, în perioada comunistă făcându’se relativ puține eforturi reale de a discuta problema cu partea sovietică. Una dintre tentative s’a consumat în 1965, când Nicolae Ceaușescu făcea prima sa vizită în URSS în calitate de secretar general al Partidului Comunist Român.

Reacția sovietică a fost însă brutală; potrivit declarației lui Leonid Brejnev, conducătorul de atunci al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, problema era ”veche de 50 ani”, ”ținea de raporturile dintre Rusia țaristă și România regală” și că aurul fusese transportat în 1918 la Perm, Omsk, Saratov și Kazan pentru a se păstra, informațiile din acest punct lipsind. În plus, Brejnev invoca faptul că România regală avea și ea datorii față de Rusia în valoare de 300.000.000 de dolari, ceea ce ar corespunde la 274 de tone de aur, iar reparațiile în valoare de 300.000.000 de dolari pe care România fusese obligată să le plătească în urma celui de’al doilea război mondial fuseseră inferioare pagubelor suferite de URSS. Se concluziona că problema era de fapt una politică și nu una financiară, astfel că problema trebuia considerată închisă. După acest episod, chestiunea nu a mai făcut obiectul discuțiilor cu guvernul sovietic.

La 4 iulie 2003 s’a încheiat Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă. Partea rusă a refuzat reglarea problemei tezaurului prin tratat; în schimb s’a agreat totuși constituirea unei comisii de istorici români și ruși care să studieze chestiunea. Comisia s’a întâlnit pentru prima dată în perioada 19- 21 octombrie 2004, la București, copreședinții acesteia fiind profesorul Ioan Scurtu, respectiv academicianul Alexandr Oganovici Ciubarian. Cu toate acestea lucrările comisiei nu au avansat foarte mult până în prezent.

Cuvântarea Prof. Ioan Scurtu la BNR:

În 19 aprilie 2004 firma germană Capital Consulting a transmis către Banca Națională a României, o ofertă de retrocedare a celor 93,4 tone de aur din partea Moscovei, dar BNR nu a răspuns niciodată acestei oferte, venită pe canale private, din partea Kremlinului.

Din partea firmei germane, dl. Eugen Anca a oferit lămuriri despre acest subiect într’un interviu realizat de Virginia Mircea, pe care îl puteți citi și aici.

Dl. Eugen Anca a fost, din vara anului 2003 până la finele anului 2004, reprezentantul firmei germane Capital Consulting Ltd. din Stuttgart, care reprezintă în Europa Institutul de Relaţii Economice Externe (VNIIVS), agenţie guvernamentală a Ministerului Dezvoltării Economice şi Comerţului din Federaţia Rusă. În aprilie 2005, firma Profact SRL (acţionar unic Eugen Anca) a fost invitată de Institutul de Relaţii Economice Externe din Moscova pentru a forma o delegaţie, în care să fie inclus şi un reprezentant autorizat al Băncii Naţionale Române (BNR), în vederea începerii negocierii la Moscova a termenilor şi condiţiilor contractuale ale pachetului de 32 de proiecte comerciale, economice şi financiare pe care institutul le’a acordat firmei Profact SRL.

Ultimul dintre ele, având numărul 32, prevedea ”confirmarea de participare la tratativele privind proiectul nr. D–02/122”, ”Tezaurul component” al proprietăţii Regatului românesc în Federaţia Rusă, sau, cum spun ruşii, ”componenta de metale preţioase”. Pentru acest din urmă proiect, doar reprezentantul autorizat al Băncii Naţionale a României avea drept de negociere şi decizie finală. Deşi a iniţiat o serie de demersuri pe lângă autorităţile române în vederea finalizării aducerii Tezaurului la Bucureşti, acestea au ignorat complet oferta Moscovei.

Motivaţie

Domnule Eugen Anca, vă rog să ne explicaţi cum de s’a ajuns ca o problemă aşa de sensibilă, care se negociază în mod oficial de 90 ani, la nivel de şefi de state, de prim-miniştri şi de miniştri de externe, a ajuns să fie preluată de o firmă şi de o persoană privată, cum sunteţi dvs.
Pentru a înţelege cât mai bine motivaţia ruşilor în această privinţă trebuie să mergem în trecut şi să va fac câteva precizări, plecând de la poziţia oficială a Federaţiei Ruse, care spune că tema respectivă, cunoscută în România sub denumirea de ”Tezaurul României de la Moscova”, pur şi simplu nu există pentru partea rusă! Şi asta din mai multe motive.

Să le luăm pe rând:

În primul rând că actuala Federaţie Rusă nu şi’a asumat niciodată actele juridice şi obligaţiile patrimoniale semnate înainte de revoluţia din octombrie-noiembrie 1917, or Guvernul Regal român apucase să parafeze convenţia de transportare şi depozitare a Tezaurului nostru la Moscova cu fostul guvern ţarist, încă din luna decembrie 1916. Actuala Federaţie Rusă a menţionat că preia doar obligaţiile semnate de fosta URSS, dar nu şi de fostul guvern ţarist.

Şi credeţi că este normal ca un bun naţional, de patrimoniu, de o valoare incontestabilă, să fie făcut pierdut printr’o simplă decizie a ruşilor?
Nu eu sunt persoana care pot judeca astfel de lucruri. Eu doar am plecat de la o constatare oficială, de la poziţia clar exprimată de partea rusă, poziţie care nu s’a schimbat niciodată în aceşti 90 de ani şi nici nu se întrevăd speranţe că s’ar putea schimba vreodată, indiferent că vor mai trece 100 sau 200 de ani.

Să trecem mai departe.
În al doilea rând, în anii 1935 şi 1956 partea rusă a restituit României o bună parte din bunurile de patrimoniu care au făcut parte din Tezaur.

Da, ne’au dat doar câteva lucruri, fără prea mare importanţă. Nu este chiar aşa.

De pildă în 16 iunie 1935 ruşii ne’au returnat 17 vagoane cu arhive şi documente, depozitate în 1.436 de lăzi, care au ajuns la ora 17,30 în Gara Obor din Bucureşti. După inventarierea bunurilor, s’a întocmit, pe 28 iunie 1935, un protocol de predare-primire, semnat de reprezentantul guvernului român, domnul G. Paraschivescu. Apoi, în 1956 un număr de 39.320 de piese de artă româneşti (tablouri, picturi, desene, gravuri, icoane, tapiserii, obiecte religioase, monede de aur, medalii) au fost returnate Guvernului Român. Cu ocazia acestui al doilea transport ruşii au concluzionat că ”problema aşa-zisului Tezaur al României transportat în 1916 la Moscova s’a rezolvat definitiv”.

Cum s’a rezolvat definitiv? În ce sens?

Partea rusă invoca faptul că, o dată cu finalizarea celui de’al doilea transport, la data de 6 septembrie 1956, reprezentantul autorizat al Guvernului Român, academicianul Mihai Ralea, a semnat o anexă la Protocolul referitor la restituirea obiectelor de valoare, prin care se preciza foarte clar că ”Guvernul Republicii Socialiste România mulţumeşte poporului URSS pentru bunurile restituite şi declară în mod oficial că nu mai are nici o pretenţie materială sau de orice altă natură aferentă operaţiunii de transport şi depozitare a valorilor BNR în depozitele Kremlinului, ce a avut loc în decembrie 1916 şi august 1917”.

Cine a semnat acest Protocol din partea rusă?

În total au fost cinci persoane, şi anume: Mihailov Nicolai Alexandrov, ministrul Culturii, care era şi şeful delegaţiei, generalul-locotenent Vedenin A.I., care era comandantul Kremlinului, Kraftanov S.U., Orvid G.A. şi Pahomo V.I.

Şi din partea română?

Doar academicianul Mihai Ralea a semnat acea anexă a Protocolului, deşi la această acţiune a mai participat şi restul membrilor delegaţilor români, dar care nu au fost informaţi de Ralea despre acea anexă la Protocol. De fapt nici un alt membru al delegaţiei noastre nu a semnat nici un document, nici măcar Protocolul de bază. Probabil că aşa conveniseră anterior.

Totuşi, este ceva în neregulă aici. Noi am trimis la Moscova 93,4 tone de aur şi ruşii ne’au returnat doar 33 de kilograme?

Istoria ne spune că în ianuarie 1918 armata română a invadat Basarabia, intrând în război cu ruşii. Apoi în cel de’al doilea război mondial armata română iarăşi a luptat împotriva ruşilor, intrând în Bucovina şi ajungând chiar până la Odessa. În urma acordului de pace de la Paris, din 1947, România a fost obligată să compenseze Rusia cu suma de 300 milioane USD, iar partea rusă a echivalat această plată cu aurul depozitat de BNR la Kremlin în 1916 şi 1917. De fapt acesta ar fi al treilea motiv al ruşilor de a considera problema închisă la nivel oficial.

Mai sunt şi alte motive?

Da. În 1965 Nicolae Ceauşescu, la prima sa vizită la Moscova, a semnat un angajament ”de prietenie şi ajutor reciproc”, care avea o clauză ce a fost mult timp ascunsă istoricilor, cercetătorilor şi publicului din ţara noastră. Aceasta preciza că respectivul acord elimina reciproc pretenţiile mutuale, dar această remarcă făcea trimitere exact la posibilele pretenţii ale noului lider de la Bucureşti în problema Tezaurului. E de la sine înţeles că Ceauşescu, fiind la prima sa vizită la Moscova, n’a vrut să dea de gândit Kremlinului şi probabil că s’a conformat şi a semnat. Poate de aceea el a fost acceptat ca lider la Bucureşti.
Nu ştiu, nu am eu căderea să mă pronunţ. Dar ceva a fost, cu siguranţă.

Asta e tot?

Nu, a mai fost acţiunea din 1986, când Ceauşescu s’a înţeles cu Kremlinul într’o operaţiune delicată, care încă nu poate fi devoalată. Cert este că, pentru a doua oară în cariera lui Ceauşescu, acesta a semnat un nou document, prin care reitera faptul că România nu mai are nici o pretenţie din partea ruşilor în problema Tezaurului.

Nu puteţi să ne spuneţi mai exact despre ce este vorba?

Regret, dar nu am nici o putere în acest sens. Va trebui să mai aşteptăm 29 de ani pentru ca această operaţiune să fie făcută publică! Oricum sunt încă în viaţă mulţi protagonişti ai acelei operaţiuni şi care cunosc multe detalii despre această acţiune secretă.

Tezaurul, o problemă privată

Revenind la prima mea întrebare, de ce totuşi Moscova promovează o astfel de soluţionare a problemei şi mai ales de ce ea trebuie derulată numai în plan privat, şi nu oficial?

V’am spus deja, din punct de vedere oficial problema este definitiv închisă şi nu există nici o şansă ca ea să fie reluată vreodată la nivel oficial. Dar, ţinând cont că Tezaurul român constituie proprietatea privată a BNR şi a altor bănci care existau şi funcţionau la acea dată, deci afacerea aceasta a debutat de la bun început sub titulatura de acţiune privată, partea rusă a decis că poate sprijini un proiect mai amplu, ce poate fi derulat numai în plan privat, tocmai pentru a se termina odată cu această pretenţie continuă a României de a’şi recăpăta Tezaurul.

Staţi puţin, Tezaurul este proprietatea statului român.

Nu, Tezaurul este proprietate privată! Mai precis este o proprietate privată a BNR! Cel puţin aşa a fost el definit şi certificat chiar de Victor Antonescu, ministrul Finanţelor din 1916, care a şi semnat Protocolul cu Kremlinul.

Există vreun astfel de document care atestă că Tezaurul României constituie proprietatea privată a BNR?

Sigur că da. Acest document este public şi el poate fi găsit de orice persoană interesată, în arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond 71/1914, E2, Partea I, vol. 183, fila 50-53. Iar copii certificate ale acestui document există şi la Ministerul Finanţelor, şi la BNR, la Ambasada Franţei şi a Angliei, dar şi la Kremlin.

Deci aşa se explică de ce partea rusă insistă pe finalizarea proiectului pe partea privată, şi nu pe cea diplomatică, oficială.

Asta ar fi una din explicaţii.

Şi care ar fi celelalte motive pentru care ruşii ar vrea să ne dea înapoi Tezaurul?

Sunt cel putin 3 motive mai importante. Mai există şi altele, de mai mică importanţă, dar primele trei motive sunt esenţiale.
În primul rând, actuala Federaţie Rusă s’a obligat să’şi rezolve problemele istorice şi litigioase cu toate ţările din lume, dar cu precădere cele europene, prin acordul de intrare în Consiliul Europei, semnat la Strasbourg în data de 28 februarie 1996. Dar acest acord nu prevede ca aceste diferende istorice să fie rezolvate în mod obligatoriu la nivel oficial, deci ruşii pot foarte bine să’şi respecte obligaţiile promovând şi susţinând diferite proiecte, la nivel de entităţi private, care să ducă în final la rezolvarea acestui important punct din Acordul semnat în 1996. Aşa şi’au rezolvat ruşii problemele, în acelaşi mod amiabil şi de cooperare, cu alte 74 de ţări de pe glob, iar România a rămas, şi în acest caz, printre ultimele pe această listă!

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0003

În al doilea rând, ruşii au păţit şi ei cam la fel cum am păţit şi noi… În 1921 ei au fost nevoiţi să transfere o cantitate de 6 ori mai mare de aur decât le’am dat noi lor, către băncile din Japonia, pentru a se putea aproviziona cu cereale şi alimente. Dar, spre deosebire de noi, ruşii din 1921 au fost mai deştepţi! Ei au transferat aurul în băncile japoneze, permiţându’le japonezilor să utilizeze acest aur, iar la data rambursării lui către Moscova băncile japoneze ar urma să le achite ruşilor şi o cotă-parte din uzufructul acestei afaceri! Pe când noi, românii, am semnat un Protocol simplu, care prevedea doar depozitarea aurului la ruşi, fără drept de a’l folosi în vreun fel, din care să se poată scoate un profit suplimentar! Or, ruşii nici până în ziua de azi nu şi’au recuperat Tezaurul lor de la japonezi, fiindcă ei nu şi’au reglementat încă situaţia cu cele 4 Insule Kurile şi nici nu au ajuns să semneze pacea cu Japonia, deşi au trecut 62 de ani de la sfârşitul celui de’al doilea război mondial.

Japonezii le tot aduc aminte ruşilor că ei mai au oarece probleme şi cu alte ţări (referindu’se probabil şi la România) şi că nu au dreptul moral să’şi primească încă aurul lor, până când nu rezolvă şi restul de pretendenţi. Deci ruşii au tot interesul să’şi rezolve şi acest diferend cu Japonia, din care ar ieşi într’un net avantaj.

În al treilea rând, deşi la o primă vedere poate părea mai puţin important decât primele două, totuşi acest al treilea motiv este extrem de revelator pentru noul mod de gândire al administraţiei centrale de la Kremlin.

Rusia este o ţară foarte bogată, dar multe din aceste bogăţii sunt foarte greu de exploatat. De exemplu numai în Siberia se găsesc 80% din rezervele mondiale de hidrocarburi din lume! Dar lipsa infrastructurii corespunzătoare, vremea crudă şi distanţele imense dintre localităţi fac ca aceste bogăţii să fie realmente foarte greu de valorificat. Analiştii ruşi au conceput mai multe pachete de proiecte comerciale, economice şi financiare, mai toate fiind legate între ele, prin care se pot învinge greutăţile şi dificultăţile de care v’am spus. Unul din aceste pachete economice, comerciale şi financiare, care cuprinde şi ”componenta de metale preţioase”, adică chiar aurul nostru pe care’l tot cerem de la Kremlin de 90 de ani, a fost conceput special pentru firme private din România.

Un astfel de pachet economic are o valoare minimă de 10 miliarde USD şi cuprinde proiecte în principalele sectoare unde ruşii dispun de rezerve imense, adică: petrol, gaze naturale, metale preţioase, diamante, dar şi în sectorul tranzacţiilor de produse comerciale, la care se adaugă o componentă financiar-bancară, în aşa fel încât noi, românii, să participăm doar cu inteligenţa şi cu activitatea noastră!

Câştigul ruşilor ar fi fost însemnat, mai precis: în cazul în care un astfel de pachet ar fi fost dezvoltat de firme private româneşti, noi am fi fost nevoiţi să asigurăm întreaga logistică necesară în zonele ruseşti mai puţin dezvoltate, tocmai pentru a extrage şi a prelucra materiile prime ce fac parte din pachetul economic oferit de Moscova. Iar asta ar însemna taxe şi impozite locale plătite, licenţe şi accize plătite, angajarea de personal local, practic industrializarea unei părţi a Rusiei care este mai puţin dezvoltată.

De fapt cum a început povestea asta, cu oferta ruşilor către dvs.?

Eu am intrat târziu în această ecuaţie, dar totul a început în 1994, când domnul preşedinte Ion Iliescu a solicitat Kremlinului ”să găsească o soluţie de rezolvare a acestei probleme”. În baza acestei solicitări oficiale a Bucureştiului, ruşii au răspuns că ”problema aşa-zisului Tezaur al României este închisă”. Punct. Subiect închis!

Dar iată că cineva, la Kremlin, a analizat cum se poate rezolva problema şi imediat ruşii au pus la punct un plan ingenios şi benefic pentru toate părţile implicate, care să ducă la dezvoltarea relaţiilor de colaborare dintre entităţi private din Rusia şi România şi totodată să rezolve şi problema respectivă.

Cum a acţionat Kremlinul?

Mai întâi au făcut un raport către departamentele lor de analiză şi sinteză, apoi au înfiinţat o Comisie Mandatară în cadrul Dumei de Stat, care a şi dat o astfel de decizie, în 1996, care permitea rezolvarea acestei probleme în cadrul unor pachete de proiecte economice, comerciale şi financiare, cu condiţia desfăşurării lor în plan privat, adică să nu aibă nici o tangenţă cu regimul oficial şi diplomatic. Aceste proiecte comerciale au fost apoi predate spre derulare către Ministerul Dezvoltării Economice şi Comerţului din Federaţia Rusă, care le’a repartizat ulterior Institutului de Relaţii Economice Externe (VNIIVS).

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0002

Când au făcut Kremlinul prima ofertă de acest gen Bucureştiului ?

Chiar la începutul anului 1995 ruşii au discutat chiar cu preşedintele României, domnul Ion Iliescu, iar din discuţiile avute a rezultat că problema respectivă este mai delicată şi a fost desemnat s’o coordoneze domnul Ioan Talpeş. Pe scurt, s’a ajuns la concluzia că ar fi mai bine ca ruşii să înfiinţeze o bancă privată în România, prin care să aducă Tezaurul. Zis şi făcut! Aşa a luat fiinţă banca comercială Fortuna, care avea însă capital şi investitori americani! Au transferat 2,5 milioane USD sub formă de capital social în Bancorex (care, la acea vreme, era banca recomandată pentru astfel de tranzacţii), au depus 2 tone de aur în Elveţia în numele Fortuna Bank şi au dotat banca cu echipamentele necesare. Apoi au solicitat BNR să înceapă procedurile de aducere a Tezaurului prin Banca Fortuna.

Numai că Bancorex s’a opus, reclamând faptul că numai prin Bancorex se poate aduce Tezaurul României. Dar, întrucât Bancorex era bancă de stat, ruşii nu au permis implicarea în această tranzacţie a nici unei entităţi care să se afle sub controlul statului. Între timp BNR a retras licenţa de funcţionare a Băncii Fortuna, iar investitorii americani au pierdut cele 2,5 milioane USD depozitate la Bancorex şi au rămas şi cu cele 2 tone de aur blocate în Elveţia pe numele băncii, dar care nu pot fi deblocate decât când situaţia juridică a Băncii Fortuna va fi rezolvată. Situaţie care nici măcar astăzi, la circa 12 ani de la înfiinţarea băncii, nu s’a rezolvat!

Ce a urmat?

În 1997 a venit la putere regimul Constantinescu. Ruşii au venit din nou la Bucureşti, de această dată problema fiind atribuită doamnei Zoe Petre. Din păcate dânsa a condiţionat restituirea Tezaurului către BNR de condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi anularea prevederilor din acest pact. Delegaţia rusă i’a explicat doamnei Zoe Petre că actuala Federaţie Rusă a denunţat încă din decembrie 1989 acest pact şi că în prezent ruşii nu mai au în posesia lor acele teritorii care au făcut obiectul pactului. În plus, ruşii nu pot accepta interferarea unei probleme politice (pactul) cu una privată (Tezaurul). Deci… nu s’a făcut nimic.

Deci, timp de 4 ani, cât a fost domnul Emil Constantinescu la putere, nu s’a făcut chiar nimic?

Nu, fiindcă la puţin timp de la această întrevedere cu doamna Zoe Petre, ambasadorul român la Moscova, domnul Diaconu, a afirmat că ”Rusia este datoare 23 de miliarde USD către România în problema Tezaurului”, iar ruşii au închis imediat acest proiect!

Dar nu definitiv, fiindcă în anul 2003 venise o nouă generaţie de funcţionari publici la Kremlin, mai tineri, mai deschişi şi mai inteligenţi decât cei din epoca lui Boris Elţin. Astfel că s’a hotărât în 2003 redeschiderea proiectului, dar, de această dată, a fost mandatată o firmă germană, Capital Consulting Ltd. din Stuttgart, pe considerentul că atât ruşii, cât şi românii au relaţii foarte bune cu germanii. Directorul firmei germane, Claus Rayhle, coordona la Stuttgart reprezentanţa Institutului de Relaţii Externe de la Moscova, care avea în lucru acest proiect.

Cum a acţionat Rayhle?

Mandatul lui era doar de a informa autorităţile româneşti despre beneficiile acestui proiect, urmând ca autorităţile româneşti să decidă cum vor să acţioneze mai departe. Primul drum l’a făcut, cam prin luna mai 2003, la domnul amiral Cico Dumitrescu, care era consilier prezidenţial la Cotroceni.

De ce Rayhle s’a dus la Cotroceni, şi nu la BNR?

Înainte de a veni în România Rayhle s’a dus la Ambasada României din Germania, care i’a recomandat să meargă direct la domnul Cico Dumitrescu, motivând că, fiind vorba de o problemă de o asemenea anvergură şi sensibilitate, este nevoie de acceptul Administraţiei Prezidenţiale de la Cotroceni.

Şi cum s’a soldat întâlnirea dintre Rayhle şi Cico Dumitrescu ?

Foarte prost! Amiralul nu l’a crezut deloc, i se părea că totul este o fantasmagorie, că neamţul are intenţii necurate, că ruşii vor să creeze o diversiune, în fine numai lucruri rele. I’a cerut lui Rayhle să facă copii de pe documente, după care le’a dat serviciilor speciale ”să le verifice”, cu precizarea expresă ”de a se verifica la toate nivelele cu atenţie sporită!”  Deşi Claus Rayhle avea intenţii oneste şi curate, pe deplin verificabile, totuşi datorită modului greşit de abordare a discuţiei cu Rayhle, dar şi a capacităţilor reduse de înţelegere a mecanismelor economice şi comerciale subtile, amiralul Cico Dumitrescu a avut grijă ”să’l încondeieze” pe Rayhle în aşa fel încât persoana lui a devenit în rapoartele serviciilor ”suspectă”!

De ce nu aţi intervenit dvs. în acea discuţie, ca să evitaţi astfel de consecinţe?

Pentru că eu încă nu’l cunoşteam pe Claus Rayhle. Abia în luna iunie 2003 l’am cunoscut şi mi’a trebuit şi mie ceva timp să înţeleg întregul mecanism, care este foarte complex.

La ce alte autorităţi aţi fost cu Claus Rayhle?

Abia în ianuarie 2004 am fost primiţi la domnul Cristian Diaconescu, care în acea vreme era secretar de stat la MAE, dar discuţia cu domnia sa a fost un eşec total!

Cum aşa?

Domnul Diaconescu a refuzat de la bun început să discute posibilitatea ca Tezaurul României să fie rambursat sub formă privată, menţionând că Rusia are obligaţii clare, iar România nu va accepta niciodată o altă abordare a problemei respective decât sub forma ei oficială, de la stat la stat, fără implicarea nici unei entităţi private.

Dar la BNR aţi fost?

Da, la BNR am fost ceva mai norocoşi. Pe data de 8 aprilie 2004 am fost primiţi chiar de domnul guvernator Mugur Isărescu, care a fost mult mai receptiv şi mai interesat în soluţionarea problemei. Cu ocazia acestei întrevederi, Capital Consulting Ltd. a depus la cabinetul guvernatorului prima ofertă scrisă, semnată şi ştampilată, care era extrem de edificatoare.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0014

Şi ce v’a răspuns domnul guvernator?

Nu ne’a răspuns niciodată!

Dar de ce oare?

Pentru că eu eram reprezentantul în România al lui Claus Rayhle, care era considerat ”suspect” de serviciile secrete româneşti! Iar, dacă Claus era ”suspect”, eu cum puteam fi catalogat, decât tot suspect, fiindcă lucram împreună, nu? Or, toate autorităţile româneşti au obligaţia să solicite serviciilor speciale date şi rapoarte despre persoanele şi firmele care le propun diferite proiecte şi afaceri. Dar noi eram deja ”încondeiaţi” de la bun început, aşa că nici o autoritate românească nu se oboseşte să ne mai răspundă!

Aţi încercat să spargeţi acest blocaj informativ, să explicaţi adevărata situaţie?

Desigur. M’am adresat Parlamentului României şi am avut ocazia să fim ascultaţi de domnul senator Adrian Păunescu. Atunci când am discutat cu domnia sa, la întrevederea care a avut loc cam prin luna septembrie 2004,  a participat şi un om de afaceri român, care de asemenea dorea să sprijine iniţiativa noastră. La sugestia acestui om de afaceri, ni s’a cerut să aducem în favoarea BNR o dovadă de bună execuţie a proiectului, din partea Moscovei, fiindcă altfel e greu să convingem Bucureştiul de buna noastră intenţie.

Ce fel de dovadă?

Un ”Performance Bond” de 20 milioane USD. Adică o garanţie de bună execuţie, calculată la o valoare de 2% din valoarea totală a cantităţii de 93,4 tone de aur, care, la acea vreme, avea o valoare de circa 1 miliard USD.

Staţi că nu înţeleg. Adică ruşii să ne dea cele 93,4 tone de aur şi să ne mai dea şi o garanţie de 20 de milioane USD?

În practica comercială se uzitează foarte des instituţia garanţiei de bună execuţie. Mai ales în tranzacţii private. Pe scurt, pe înţelesul cititorilor care nu sunt familiarizaţi cu astfel de practici, atunci când un vânzător vrea să’şi vândă marfa, el trebuie să ofere şi o garanţie de bună execuţie, în favoarea cumpărătorului, în valoare de 2% din totalul contractului sau al valorii acreditivului bancar. O astfel de garanţie reprezintă siguranţa că furnizorul este capabil şi doritor să finalizeze tranzacţia. Garanţia este valabilă doar pe perioada executării contractului, iar la finalul tranzacţiei se înapoiază vânzătorului. În cazul în care vânzătorul îşi îndeplineşte defectuos sarcinile sau nu şi le îndeplineşte deloc, garanţia de bună execuţie o va încasa cumpărătorul, în cazul nostru fiind vorba de BNR.

Aţi obţinut cele 20 milioane USD?

Ruşii au vrut să dea un mesaj de încredere Bucureştiului şi au emis pe 18 octombrie 2004 o confirmare bancară de 350 milioane USD! Cu precizarea că 20 milioane USD să fie reţinuţi de BNR sub formă de ”Performance Bond”, iar restul de 330 milioane USD să fie utilizaţi sub forma înfiinţării unui fond de garantare a efectuării plăţilor către companiile româneşti care exportă produse şi servicii în Federaţia Rusă. Ideea era să se încurajeze agenţii economici români să exporte direct în Federaţia Rusă şi să fie plătiţi imediat, fiindcă una din temerile firmelor româneşti era că le este frică să exporte în Federaţia Rusă deoarece nu sunt siguri că’şi mai încasează banii de la extern!

Şi ce a făcut BNR cu cei 350 milioane USD?

Păi nici nu i’a primit! Nici măcar nu a acceptat să discutăm acest subiect! De fapt nici pe mine nu m’au mai primit la discuţii!

Şi ce aţi făcut cu cei 350 milioane USD?

Am fost obligat să găsesc alte soluţii, fiindcă eu comandasem garanţia bancară, deci… eram bun de plată. Printr’o cunoştintă am ajuns la Geneva, la un mare expert financiar, care, culmea, îl cunoştea foarte bine pe domnul Ioan Talpeş, care era viceprim-ministrul Guvernului României în acea perioadă!

Iar domnul Talpeş?

Da, dar de data aceasta am avut succes! Domnul Talpeş m’a primit în biroul domniei sale de la Guvern şi a avut răbdarea să asculte până la capăt toată istoria. A durat vreo 3 ore discuţia cu dânsul! Şi’a dat seama de avantajele proiectului şi, la terminarea discuţiei, cu un fair play pe care nu i’l bănuiam, mi’a spus că ”e convins acum că a fost informat greşit, că şi serviciile se mai înşală uneori şi că trebuie neapărat să continuăm acest proiect în beneficiul ambelor părţi”.

Şi ce’a ieşit de aici?

Nu a ieşit nimic fiindcă discuţia am purtat’o pe 3 decembrie 2004, iar pe 5 decembrie 2004 Traian Băsescu a câştigat alegerile, iar domnul Talpeş şi’a încheiat mandatul!

Şi ce aţi făcut, aţi luat’o de la capăt ?

Exact. Încurajat de experienţa cu domnul Talpeş, l’am bombardat pur şi simplu pe domnul preşedinte Traian Băsescu, pe consilierii săi şi pe noii guvernanţi cu zeci de adrese, încercând să obţin audienţe sau cel puţin să’i sensibilizez şi să meargă la Moscova să verifice afirmaţiile mele.

Aţi fost primit în audienţă?

Niciodată!

Dar ce răspunsuri aţi primit de la autorităţi?

Am primit 7 adrese de genul:

”Petiţia dvs. a fost redirecţionată la Ministerul Afacerilor Externe, care urmează a vă răspunde.”

În luna martie 2005 am propus Institutului de Relaţii Externe din Moscova (VNIIVS) o variantă de soluţionare a acestui proiect, ceva mai laborioasă şi mai sofisticată, variantă care a fost acceptată. De aceea fosta mea firmă, SC Profact SRL, a primit aprobare pentru derularea acestui proiect, care a primit indicativul D-02/122. Pe 28 aprilie 2005 VNIIVS Moscova informează Ambasada României la Moscova de faptul că ”Institutul nostru a acordat firmei româneşti SC Profact SRL o invitaţie cu următoarea confirmare de participare la tratativele privind proiectul D-02/122 – Tezaurul component al proprietăţii Regatului România în Federaţia Rusă”.

Şi mai departe se precizează în adresă:

”Noi suntem pregătiţi să primim delegaţia firmei sus-menţionate şi să organizăm tratativele în scopul discutării şi concordării tuturor problemelor principiale, privind respectivul proiect. Participarea în procesul tratativelor a reprezentantului oficial al BNR este considerată oportună.”

În acelaşi timp cu adresa sosită la Ambasada României din Moscova am prezentat noi adrese autorităţilor româneşti, solicitându’le cooperarea cu partea rusă. Din păcate, la fel ca în trecut, nici o autoritate românească nu a binevoit să dea curs ofertei Moscovei.

Este de neimaginat că nici măcar Ambasada României de la Moscova nu a reacţionat pozitiv. Ce a făcut ambasadorul României la Moscova, Dumitru Prunariu, când a primit această adresă?

Domnia sa l’a informat imediat pe ministrul Afacerilor Externe al României, domnul Mihai-Răzvan Ungureanu, care i’a transmis, printr’un secretar de stat de la MAE, ”să nu se mai implice deloc în problema Tezaurului”.

Cred că nu aţi înţeles bine… De ce ar da un ministru de Externe  un astfel de ordin?

Păi tot aşa a reacţionat şi domnul ambasador. A cerut lămuriri suplimentare la Bucureşti, iar pentru insistenţa sa în favoarea soluţionării problemei Tezaurului, domnul preşedinte Traian Băsescu… l’a retras de la post, semnând decretul prezidenţial la 4 săptămâni de la data la care Moscova trimisese ambasadei noastre adresa de confirmare a începerii procedurii pentru finalizarea proiectului Tezaurului.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0012

Sunteţi sigur de cele ce afirmaţi?

Absolut sigur. Tocmai de aceea consider că ordinul preşedintelui României a fost de a boicota acest proiect, prin retragerea mandatului de ambasador al domnului Dumitru Prunariu, exact în perioada în care respectivul proiect trebuia finalizat, mă face să cred că domnul preşedinte poate fi acuzat de mai mult decât lipsă de interes pentru retrocedarea Tezaurului românesc aflat la Moscova!

Ceea ce spuneţi este destul de grav.

Sunt foarte conştient de ceea ce spun şi o pot demonstra cu documente şi probe evidente. De fapt toate declaraţiile de presă, precum şi tot comportamentul domnului preşedinte Traian Băsescu, de la data destituirii ambasadorului României la Moscova şi până în prezent, sunt o dovadă clară că domnul Băsescu a acţionat împotriva intereselor legitime ale României, şi anume împotriva aducerii Tezaurului la Bucureşti.

Să ne întoarcem la momentul în care aţi informat autorităţile de faptul că aţi primit invitaţia de a merge la Moscova şi de a negocia aducerea Tezaurului.

Staţi puţin, fiindcă nu vreau să se facă o confuzie. Eu nu am mandat de negociere a problemei Tezaurului, ci doar pentru proiectele comerciale, economice şi financiare din cadrul proiectului D-02/122. Singura persoană abilitată care poate să negocieze subiectul Tezaurului, de fapt ”componenta de metale preţioase”, cum spun ruşii, este numai guvernatorul BNR sau reprezentantul autorizat al BNR.

Am înţeles. Am observat că aveţi şi 12 monede de aur. Care este povestea lor?

Iniţial, cam prin 1995, când se începuseră discuţiile la Cotroceni cu prima echipă de la Moscova, românii au solicitat ruşilor, ca o dovadă supremă de credibilitate, să le predea un set de 12 monede de aur, împreună cu lista de inventar din lăzile unde au fost depozitate, cu confirmarea originală a existenţei Tezaurului. Aşa că ruşii mi’au predat cele 12 monede de aur, ediţiile 1859-1907, denumiţi în limbaj popular ”cocoşei” sau ”napoleoni”.

Şi de ce nu i’aţi predat către BNR?

Am încercat de nu ştiu câte ori, cu adrese oficiale şi prin diferiţi intermediari, dar nu am avut nici un succes! Nu mi’au dat nici un răspuns concret, ci doar un singur răspuns, foarte evaziv, în care îmi comunicau că BNR are un membru în Comisia Mixtă Româno-Rusă, iar dânşii sunt foarte mulţumiţi de prestaţia părţii ruse în această comisie. Dar culmea este că această comisie s’a desfiinţat de un an de zile! Adică practic nu mai există! Şi BNR îmi scrie că este mulţumită de prestaţia părţii ruse dintr’o comisie care nu mai există! Asta chiar este o bătaie de joc!

Aţi încercat şi la alte autorităţi?

Sigur ca da. Am cerut Parlamentului, adică Senatului, dar şi Camerei Deputaţilor, să preia mostrele de aur şi să le depoziteze unde cred ei de cuviinţă. Ba chiar am cerut şi conducerii SRI să preia monedele de aur şi să’mi acorde şi o audienţă pentru a le solicita colaborarea.

Şi ce v’au răspuns?

SRI mi’a răspuns că ”directorul serviciului are agenda încărcată şi nu are timp să vă primească”, iar despre monedele de aur nu s’a precizat nimic!

Şi totuşi, nu s’a întâmplat nimic bun în această perioadă?

Ba da, s’au întâmplat destule, dar numai lucruri rele. Au început să curgă pe capul meu şi al familiei mele zeci de controale şi de percheziţii, făcute de poliţişti sau de falşi poliţişti, de organele fiscale şi financiare, de cei de la protecţia muncii, de la Sanepid şi de la pompieri. M’am trezit cu o groază de reclamaţii penale, în care eram acuzat că aş fi spălat sute de milioane de dolari, că aş fi primit garanţii bancare de la diferite ”organizaţii mafiote din Rusia”, că sunt suspect de implicare în acţiuni organizate criminale, că m’am asociat cu indivizi suspecţi care acţionează împotriva intereselor României şi câte şi mai câte.

Au fost zile când m’am trezit la 6 dimineaţa cu grupuri de câte 2 sau 3 aşa-zişi poliţişti, care îmi spuneau că ”au informaţii că eu deţin persoane suspecte în casa mea, cerându’mi să le deschid uşa şi să intre în apartament”. Apoi au început o activitate de agasare a vecinilor mei, pe care’i întrebau dacă eu aduc străini la mine acasă şi dacă vin maşini înmatriculate în străinătate să mă ia şi tot felul de bazaconii dintr’astea, de parcă ne’am fi întors în timp cu 50 de ani!

Şi cum s’au soldat toate aceste controale şi reclamaţii penale?

În final am fost amendat cu 10 milioane de lei vechi pentru că m’au găsit pompierii fără stingător la birou. În rest totul a fost legal şi nimeni nu a avut ce să’mi reproşeze. Nu am nici o amendă penală, nu am dosar penal şi nici măcar în fază de cercetare penală nu sunt!
Eram într’o situaţie aproape disperată. Nimeni nu mă primea la discuţii, adresele mele erau fără răspuns sau, atunci când primeam vreun răspuns, era total anapoda, nu mai puteam suporta costurile, iar facturile rămâneau neachitate de la o lună la alta.

Şi cum v’aţi descurcat?

Am avut norocul să mă întâlnesc cu nişte oameni de afaceri din Olanda, care au observat munca mea în acest proiect. Iniţial nici ei nu au crezut nimic şi chiar mă compătimeau. Totuşi au avut curiozitatea să verifice la Moscova toate aspectele proiectului şi la întoarcerea lor de la Moscova, erau pe deplin convinşi că totul este real şi fezabil, aşa că au decis că merită să se implice total în acest proiect.

Şi cum aţi acţionat?

Olandezii au preluat proiectul principal şi au acoperit toate costurile necesare, iar eu am devenit reprezentantul lor în România şi persoana de contact a părţii ruse în raport cu autorităţile româneşti. În 25 august 2006  olandezii au trimis prima adresă la BNR, prin care solicitau conducerii BNR să înceapă procedurile de predare a documentelor originale privind rambursarea ”componentei de metale preţioase a proiectului D-02/122”, adică Tezaurul, precum şi mostrele de aur aferente.

Şi ce a răspuns BNR?

Nimic, ca de obicei! Olandezii au revenit cu a doua adresă către BNR pe 10 octombrie 2006, dar i‘arăşi BNR nu a dat nici un răspuns! Pe 16 noiembrie 2006, olandezii se adresează Tribunalului Internaţional de la Haga, solicitând ca cea de’a treia adresă către BNR să fie transmisă românilor numai prin intermediul Tribunalului, care să constate refuzul permanent şi continuu al BNR şi implicit al autorităţilor româneşti în a primi documentele de restituire a Tezaurului, urmând ca mai apoi să se solicite Tribunalului să constate că olandezii şi’au îndeplinit misiunea, iar Tribunalul să emită un document prin care să se ateste acest lucru.

În ce bază Tribunalul de la Haga a acceptat aşa ceva?

Există o chichiţă juridică, de care olandezii au profitat, iar românii au neglijat’o. Avocaţii olandezilor au precizat că solicită respectiva decizie a Tribunalului, în baza Convenţiei privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor juridice şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, adoptat la Haga la data de 15 noiembrie 1965.

Da, dar autorităţile româneşti au fost informate de acest demers de la Haga?

Acest demers a fost de fapt o solicitare adresată Tribunalului de constatare a refuzului României de a accepta varianta propusă de Moscova. Dar sigur că autorităţile româneşti au fost informate.

Mai concret, care autorităţi?

În primul rând a fost informat Ministerul Justiţiei din România.

Cine l’a informat? Tribunalul de la Haga?

Nu. Procuratura din arondismentul Rotterdam, care a fost solicitată să transmită Băncii Naţionale a României, prin intermediul Ministerului Justiţiei din România.

Şi ce a răspuns Ministerul Justiţiei?

Că ”nu este posibilă soluţionarea cererii procuraturii din Rotterdam deoarece documentele de notificat nu intră în sfera de aplicare a Convenţiei din 1965”.

Au mai fost informate de această procedură şi alte autorităţi româneşti?

Sigur că da. A fost informată Ambasada României la Haga, care a primit un set complet de documente, la solicitarea Tribunalului de la Haga.

Şi ce a răspuns ambasada?

Că Ambasada României la Haga ”nu este în poziţia de a primi şi transmite nici o livrare de documente, deoarece respectiva problemă are un caracter privat, or, ambasada se ocupa doar de aspectele diplomatice”.

Ce alte instituţii din România aţi mai sesizat?

Păi cam pe toate. Începând cu Administraţia Prezidenţială, Guvernul României, BNR, ambele Camere ale Parlamentului României, prin mai multe comisii de specialitate, ba chiar şi SRI-ul.

Şi ce răspunsuri aţi primit?

Absolut nici unul.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0011

Aveţi astfel de probe care să vă susţină faptul că aţi informat autorităţile româneşti despre posibila pierdere a Tezaurului?

Sigur că da. Am predat toate aceste adrese autorităţilor, însoţite de anexe justificative, primind numere de înregistrare oficiale. Dar nu m’am mulţumit numai cu depunerea unor adrese şi anexe. Am insistat şi am reuşit să obţin audienţe, din păcate doar la Camera Deputaţilor, unde ne’am prezentat la trei comisii de specialitate.

Aţi spus la plural, noi, adică aţi fost mai multe persoane?
Da, am fost însoţit de persoane importante, patrioţi adevăraţi, de oameni care au înţeles perfect oferta Moscovei şi care m’au sprijinit tot timpul.

Puteţi să’mi spuneţi cine sunt aceştia?

Sigur. În primul rând domnul Gelu Voican Voiculescu, apoi generalul Mircea Chelaru, avocatul Liviu Trandafirescu, care este şi avocatul Institutului de Relaţii Externe de la Moscova.

Ce interes avea firma olandeză de a cerut aşa ceva Tribunalului?

Înainte de a prelua fosta mea firmă, SC Profact SRL, şi după ce s’au convins la Moscova că proiectul este real şi fezabil, olandezii au contactat o firmă de avocaţi din Haga, cu scopul de a găsi o soluţie legală pentru a intra în posesia celor  93,4 tone de aur, pentru a utiliza această valoare în diferite proiecte investiţionale, atâta timp cât respectiva cantitate de aur constituie subiectul unui proiect privat şi care nu are nimic în comun cu solicitările oficiale ale autorităţilor româneşti adresate Moscovei.

Asta înseamnă că tezaurul nostru ar putea ajunge la firma olandeză?

Gândirea olandezilor este una strict comercială. Ei consideră că, atâta timp cât respectiva afacere este privată, România refuză să participe la acest proiect, iar Moscova este de acord cu propunerea olandezilor, atunci ce i’ar împiedica pe olandezi să preia aurul României?

Adică ei să devină proprietari pe aurul nostru?

Nu, nici vorbă! Ei doar vor avea dreptul de a’l utiliza în proiectele lor comune cu ruşii, adică în proiecte investiţionale, urmând ca România, dacă vreodată ar mai dori să’şi recupereze aurul de la Moscova, să fie îndrumată să negocieze cu olandezii, nu cu Kremlinul.

Asta este culmea absurdului.

Tocmai acest lucru am încercat eu să’l explic autorităţilor româneşti. Dar parcă s’a pus un zid de nepătruns între mine şi ei.

De ce nu aţi apelat la liderii partidelor parlamentare?

Am discutat cu majoritatea şefilor partidelor parlamentare, cu excepţia PRM, ba chiar şi cu o parte din şefii partidelor neparlamentare.

De ce nu aţi discutat cu liderul PRM, care este un mare patriot?

Aşa am crezut şi eu, l’am căutat, iar o parte din parlamentarii PRM chiar au insistat să port o discuţie cu domnul Corneliu Vadim Tudor.

V’aţi întâlnit cu domnul Corneliu Vadim Tudor?

Nu. Niciodată, fiindcă domnia sa a refuzat să stea de vorbă cu mine, deşi parlamentari ai PRM m’au condus până în secretariatul cabinetului senatorial al domniei sale.

Dar cu şeful PNG, domnul Gigi Becali, v’aţi întâlnit?

Da, de două ori. Numai că domnul Becali nu s’a arătat deloc interesat de varianta aceasta privată de aducere a Tezaurului la Bucureşti.

Nu cred că este posibil ca un şef de partid politic din România să poată trata aşa de superficial o problemă de o asemenea importanţă.
Singurul şef de partid din România care a fost interesat să verifice afirmaţiile mele a fost domnul Cozmin Guşă, preşedintele PIN. M’am întâlnit de foarte multe ori cu domnia sa, iar dânsul mi’a cerut să’i facilitez mai multe întâlniri la Moscova, la un nivel cât mai înalt, pentru a i se confirma valabilitatea unui astfel de proiect privat.

Mi’aduc aminte că domnul Guşă a fost de mai multe ori la Moscova. Dvs. i’aţi aranjat întâlnirile de la Moscova?

Da, dar numai întâlnirile pe care domnul Guşă le’a efectuat în anul 2006. Doar acestea au fost intermediate şi organizate prin intermediul meu şi al specialiştilor de la Institutul de Relaţii Economice Externe din Moscova. Nu şi cele anterior anului 2005, când eu nu’l cunoşteam pe domnul Guşă. El a ridicat problema Tezaurului în discursurile sale pe la diferite talk show-uri, dar şi în conferinţele de presă ale PIN. Dar, observând că nimeni în România nu se arată interesat de soarta Tezaurului, nici domnia sa nu a mai pedalat pe această temă.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0007

Ca om de afaceri care are intuiţia privind soluţionarea sau respingerea unor demersuri şi proiecte, care este feeling-ul d-voastră cu privire la tărăgănarea şi lipsa de interes a autorităţilor române pentru aducerea Tezaurului românesc în ţară?

Aici este o problemă foarte complexă. Ar fi vreo două variante care pot fi luate în calcul. Dar numai o comisie de anchetă parlamentară ar putea să descopere adevărul. Una din ele ar fi perioada 1995-1996, când a fost în mod special distrusă Banca Fortuna, tocmai pentru a nu se putea aduce Tezaurul prin intermediul băncii sprijinite de ruşi. Din informaţiile noastre, se pare că unul din conducătorii Băncii Fortuna, în iunie 1996, a fost instruit de anumite cercuri influente din Bucureşti să emită o garanţie bancară în valoare de 1 miliard USD, în baza documentelor originale de restituire a Tezaurului, pe care Banca Fortuna le deţinea. Această operaţiune s’a petrecut în răstimpul de trei zile în care BNR a efectuat controlul la Banca Fortuna şi data la care această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial.

Cine era beneficiarul acestei uriaşe valori a garanţiei bancare ?

Nimeni alta decât Bancorex. O bancă care deja începea să se scufunde. Probabil că factorii de decizie din acea perioadă din România aveau intenţii bune, chiar vroiau să salveze Bancorexul de la faliment. Dar aveau nevoie de o capitalizare rapidă şi masivă. Or, nici o instituţie bancară internaţională nu mai vroia să crediteze Bancorexul fiindcă rezultatele financiare ale celei mai mari bănci de stat din România erau total necorespunzătoare. Şi atunci anumite persoane cu mari funcţii de răspundere din stat au găsit soluţia, îngropând Fortuna şi salvând Bancorexul. Adică au apelat la serviciile lui Zaher Iskandarani şi ale lui Omar Hayssam, solicitându’le acestora să găsească fonduri pentru Bancorex, contra garanţiilor bancare pe care Bancorex le’a oferit. Aceştia au condiţionat aducerea dolarilor în Bancorex din surse private din ţările arabe de acordarea unor ”ajutoare” ale statului român în privinţa privatizărilor sau a neimplicării organismelor de control în afacerile lor private. Aşa au apărut aceste persoane ca fiind ”salvatori” ai României, ei fiind făcuţi apoi membri PSDR şi fiind incluşi în ”lumea bună” din jurul preşedintelui României.

Aşa se explică probabil ascensiunea acestor personaje controversate.

Fără sprijinul (dezinteresat?) al unor membri importanţi din conducerea României din acea perioadă, nu era posibilă o astfel de operaţiune.

Bine, dar din decembrie 2004 avem un nou preşedinte şi un nou Guvern. Cum vă explicaţi că şi actualele autorităţi refuză această ofertă a Moscovei?

E simplu. Chiar dacă s’au schimbat conducătorii, noi, cei care ne’am ocupat în ultimii 12 ani de această problemă, am fost ”încondeiaţi” ca fiind ”suspecţi” de acele persoane care lucrează în serviciile speciale şi care au avut un interes evident să ne ponegrească, tocmai pentru ca nici o autoritate românească să nu poată să stea de vorbă cu noi, iar toate adresele noastre să nu fie tratate corespunzător.

Dar ce interes ar fi avut acele persoane care lucrează în serviciile speciale să vă denigreze?

O bună parte din actualii lucrători ai serviciilor speciale care încă lucrează în aceste structuri au beneficiat de credite preferenţiale de la Bancorex, credite pe care ei nu le’au mai rambursat sau le’au rambursat parţial. Or, dacă s’ar descoperi adevărul în această problemă, ei ar fi primii care ar avea de suferit fiindcă nu numai ar fi obligaţi să restituie creditele astfel obţinute, dar ar fi pasibili să suporte şi deschiderea unor dosare penale.

Cum s’ar putea rezolva această problemă?

Aşa cum spuneam, problema poate fi rezolvată numai prin înfiinţarea unei comisii parlamentare de anchetă, care să cerceteze toate aspectele colaterale. O comisie din care să facă parte parlamentari care nu au avut de-a face cu serviciile secrete şi cu împrumuturile de la Bancorex.

Aţi spus că ar fi două variante pe care le luaţi în calcul. Cea cu Bancorexul este una. Care ar fi cea de’a doua variantă?

Aici ar putea fi o mare problemă, extrem de delicată şi sensibilă, legată de faptul că Tezaurul României este de fapt o proprietate privată a BNR, dar bunurile care au luat calea Kremlinului nu au fost 100% numai ale românilor, ci o bună parte din ele aparţineau comunităţii de afaceri evreieşti de la acea dată, care îşi ţinea economiile la Mormorosch Bank din Bucureşti, o bancă foarte puternică a acelor vremuri. Din păcate nu pot dezvolta acest subiect fiindcă aş putea aduce atingere intereselor României şi nu doresc să provoc un scandal internaţional.

Într’un articol publicat în Evenimentul Zilei, preşedintele României, domnul Traian Băsescu, afirma că i’aţi fi cerut 2 milioane de dolari ca să recuperaţi Tezaurul. Cum comentaţi acest fapt?

Niciodată nu am cerut nici o sumă de bani, ba chiar am precizat, de foarte multe ori, că nici eu şi nici vreo altă persoană din grupul meu nu am cerut nici un fel de comision sau vreo altă facilitate financiară sau fiscală.

Şi atunci ce surse de venit aveţi?

Din derularea proiectelor comerciale pe care le realizez cu partea rusă, bineînţeles altele decât proiectul Tezaurului.

Credeţi că preşedintele României este dezinformat în acest caz?

Nu, cred că domnul Traian Băsescu este informat destul de corect, să nu zic total, dar suficient încât să fi acţionat corespunzător. Dacă era un adevărat lider, un patriot şi un spirit naţional, aşa cum se pretinde a fi, domnul Băsescu ar fi dat ordin să se exploateze imediat toate informaţiile pe care le deţin pentru a profita de ocazia unică apărută în perioada mandatului său şi pentru a prelua toate avantajele în favoarea României. Dar domnul preşedinte a renunţat încă din prima zi în care a pus piciorul la Cotroceni, în calitate de preşedinte, să se mai ocupe de problema Tezaurului. De altfel domnia sa a declarat de nenumărate ori că ”problema Tezaurului aparţine trecutului şi că ar fi bine s’o lăsăm în seama istoricilor!” Pentru mine faptele şi spusele domnului preşedinte înseamnă, cum am mai spus’o de multe ori, trădare de ţară, trădarea intereselor naţionale şi chiar subminarea economiei naţionale.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0009

De ce ”subminarea intereselor naţionale”?

Pentru că, dacă ar fi să facem un simplu calcul matematic, am putea realiza dimensiunile catastrofalei decizii a preşedintelui ţării de a refuza o astfel de variantă economică de rezolvare a problemei Tezaurului.

Vă rog să fiţi mai explicit.

Luând în calcul că valoarea proiectelor economice, comerciale şi financiare oferite de Moscova este de circa 10 miliarde USD pe an, calculând un venit minim de 30% profit pe an, perfect realizabil în spaţiul economic rus, ar rezulta că firmele româneşti ar fi putut avea un profit de 3 miliarde USD pe an. Rapoartele internaţionale de audit arată că la un nivel aşa de ridicat al afacerilor ar fi permis ca un număr de 200.000 de oameni să lucreze efectiv la aceste proiecte, cu un venit corespunzător, în care statul român ar fi obţinut din taxe şi impozite circa 2 miliarde USD pe an (impozit pe salarii, pe profit, TVA, taxe de import, accize etc.). Cu aceşti bani s’ar fi putut plăti de exemplu o pensie de 4.000.000 lei vechi pe lună la 1 milion de pensionari sau ar fi putut fi construite multe obiective sociale necesare. Dar, datorită refuzului domnului Traian Băsescu în problema Tezaurului României, beneficiile acestor proiecte vor lua calea Olandei şi a altor agenţi economici, dar nu din România.

Pentru că sunteţi foarte bine informat cu privire la toate aspectele referitoare la Tezaurul românesc aflat la Moscova, care credeţi că este soluţia pentru a finaliza favorabil acest demers?

Poate n’o să mă credeţi, dar soluţia este uimitor de simplă. În primul rând ar trebui ca problema respectivă să fie transferată din portofoliul MAE în cel al Ministerului Economiei şi Comerţului de la Bucureşti. Acest minister are în subordine un Centru Român pentru Promovarea Comerţului (CRPC), practic fiind omologul lui de la Moscova. Între timp, toate instituţiile şi comisiile care au avut tangenţă cu problema Tezaurului ar trebui să se întâlnească şi să stabilească o valoare unică de bunuri şi valori care ar mai fi de recuperat de la Moscova. După care CRPC ar urma să semneze un contract cu firma abilitată de Moscova în rezolvarea acestei probleme.

Şi dacă ar exista diferenţe de valori între ce oferă Moscova şi ce ar aştepta să primească Bucureştiul, cum se va proceda?

În cazul în care vor exista diferenţe între cantitatea minimă de aur, respectiv valoarea bunurilor reclamate şi ceea ce se va obţine de la Moscova, grupul de firme care va derula acest proiect se va obliga să preia aceste obligaţii financiare şi să’şi achite datoriile la statul român până la limita acoperirii tuturor obligaţiilor de plată, într’un termen rezonabil, care să nu afecteze procesul economic al grupului de firme, dar nici să dureze mai mult de 10 ani. Toate aceste obligaţii de plată ar urma să fie achitate din profiturile estimate a fi obţinute.

Doc Tezaur BNR Victor Roncea_0015

Atitudinea istoricilor din Rusia este una influenţată în primul rând de poziţia oficială a Kremlinului care în repetate rânduri a negat orice obligaţie a Rusiei de a restitui tezaurul României , considerând problema închisă.Istoricii ruşi pun acest refuz al Moscovei de a restitui tezaurul pe seama faptului că România a ocupat Basarabia sovietică şi a participat împreună cu Germania Nazistă la invadarea URSS în perioada 1941-1944. Aceste motivaţii sunt susţinute de istoricul Mihail Miagkov, șeful Centrului de istorie a Războaielor şi Geopolitica. Atunci când URSS a anexat Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei l’a făcut tot ca titlu de despăgubire pentru ocuparea Basarabiei de către România. În cazul ruşilor despăgubirile sunt doar pretexte de a câştiga ceva necuvenit. Cu alte cuvinte tezaurul României este în accepţiunea Kremlinului, o despăgubire pentru anexarea Basarabiei şi pentru distrugerile din ce de al doilea Război Mondial.

Vladlen Georgievici Sirotkin în cartea sa intitulată Aurul Străin al Rusiei (Зарубежное золото России) abordează şi el chestiunea despăgubirilor, dar de această dată din prisma bunurilor armatei ţariste confiscate de România în primăvara lui 1917. Se referă la armele, muniţia, uniformele şi alimentele lăsate de armata ţaristă pe teritoriul României. Sirotkin consideră că dacă se discută restituirea tezaurului, valoare acestor bunuri militare aparţinând armatei ruse trebuie puse în discuţie. României i se pun la socoteală şi alte stocuri militare contractate de la armata ţaristă şi neachitate. Sirotkin preia de fapt în cartea sa acelaşi punct de vedere exprimat de Vladilen Vinogradov, istoric rus specializat pe tema relaţiilor româno-ruse.

Decizia României de a expune problema Tezaurului în cadrul Consiliului Europei, a provocat discuţii aprinse în presa rusă care s’a grăbit să critice demersul României. Una din dezinformările care au circulat în presa rusă a fost şi o presupusă restituire a 10 tone de aur către România în anul 1986 relatată de articolul lui AlexeI Cicikin pentru Revista de analiză  ”Oameni de afaceri ruşi” (Аналитический журнал ”Русский предприниматель”). Asta arată gradul de profesionalism la care a ajuns o mare parte din presa rusă, silită să’şi desfăşoare activitatea sub cenzura Kremlinului.

Totuşi, articolul lui Serghei Golubiţki care tradus parțial mai sus, este expus cu obiectivitate aşa cum este adevărata chestiune a tezaurului României, considerând că nu este drept ca Rusia să deţină ce nu îi aparţine şi să continue astfel politica nelegiută a bolşevicilor. Asta demonstrează că în Rusia mai există intelectuali oneşti de cea mai înaltă ţinută morală, și care ne îndreptățește să afirmăm că o parte din ruși nu sunt de acord întotdeauna cu politicile guvernului lor față de România, cu atât mai mult cu cât conduita morală a statului rus este pusă în joc, iar pata pe obrajii Rusiei va rămâne indiferent dacă ea se va soluționa cândva.

Din păcate, conducerea rusă se ghidează după aceleaşi reguli ale dictaturii bolşevice.

În legătura cu soarta tezaurului românesc ajuns captiv la Moscova în urma acaparării puterii de către bolşevici, au existat mai multe scenarii. După informaţiile existente în sursele ruseşti se pare că tezaurul a fost transportat la începutul revoluţiei bolşevice în Siberia pentru a fi mai în siguranţă. Bolşevicii îl învinovăţesc pe amiralul Colceag, comandantul armatei loiale ţarului, că a cheltuit din tezaurul României. Există suspiciunii că de fapt bolşevicii s’au folosit de aurul românesc, pentru a finanţa grupările ilegale de comunişti de pe teritoriul României.

Oficialii ruşi declară că nu mai ştiu exact unde este aurul. Totuşi cele 12 monezi restituite în 1994 şi înregistrate în 2008 arată că Moscova cunoaşte foarte bine locul său de depozitare. Cele 12 monezi făceau parte din lăzile cu valori ale primului transport din 1916. Conform declaraţiilor BNR locul depozitării tezaurului României este chiar în Moscova.

Incertitudinea legată de tezaurul Romaniei va rămâne atât timp, cât Rusia nu va accepta negocieri bilaterale transparente pe această temă care să facă obiectul unui tratat.

În momentul de faţă, pe fondul relaţiilor mai degrabă reci între România şi Rusia, autorităţile de la Bucureşti se feresc să vorbească deschis despre tezaur. Oficialităţile recunosc neoficial că acea comisie româno-rusă pentru tezaur s’a întrunit de numai trei ori, fără să existe până în prezent un rezultat concret al acelor discuţii. Mai mult, cei care fac parte din comisie declară că nu au voie să stea de vorbă cu presa. Tăcerea cică face bine diplomaţiei. Deci, să păstrăm liniștea…?

Concluzii: Mihai Hațegan și Cristian Păunescu

Sursa: http://i-business.ru (Reţeaua Naţională a Oamenilor de Afaceri din Rusia), traducere din rusă – Vlad Cubreacov, roncea.ro (foto-document), ioanscurtu.ro, cronicaromana.net, basarabia-bucovina.info, Cover story numărul 47

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬