CIMITIRUL CARE PĂSTREAZĂ, ÎNCĂ, UN MESAJ DE LA DACI

Săpânţa, cu cimitirul său vesel, deosebit de alte cimitire de la noi şi din lume, a intrat în conştiinţa călătorilor, specialiştilor, doritorilor de inedit, prin poveştile dăltuite în piatră ale celor plecaţi la cele sfinte. Lumea s’a arătat interesată să le afle, să le vadă, să le ştie. Dar foarte puţini dintre noi am auzit de cimitirul de la Loman, o localitate din judeţul Alba, unde aproape ai zice de necrezut, se păstrează încă vechile ritualuri dacice, în cazul persoanelor decedate. Nu e tot una să mori flăcău ori bărbat aşezat la casa ta. Cum nu acelaşi tipic e pregătit femeilor care se duc în lumea cea fără de dor. În cimitirul despre care vorbim astăzi, sunt, la multe morminte, în loc de cruci, stâlpi ornamentali. Sau şi o cruce şi un stâlp la un mormânt. Şi, ca să vadă asemenea minunăţii, ca să înţeleagă, ca să le desluşească misterul, au venit specialişti de departe, din Franţa şi din Spania.

Citiți și: CÂT DE POLIGAMI ERAU GEȚII?

Satul scoborâtor din Zamolxis

Loman… Un sat românesc de ciobani, unde jumătate din an e iarnă grea şi lupii hălăduie pe uliţe, în căutare de pradă. Unde zăpada blochează drumurile şi astupă cărările. Unde oile sunt obiect de tranzacţie şi la căpătâiul morţilor. Unde bărbaţii zâmbesc doar arar şi femeile obişnuiesc să nu le iasă din vorbă. Unde copiii, învăţaţi de mici cu munca şi căliţi în lupta cu viaţa, se duc la şcoală doar după data de 1 octombrie, când coboară, împreună cu familiile, de la munte cu oile. Când L’a înfiripat, cu mulţi, mulţi ani în urmă, Dumnezeu a aruncat satul ăsta sus, în Munţii Sebeşului şi a decis ca toată lumea de aici să oile şi să lucreze lemnul. După cum spun cu mândrie oamenii locului, rădăcinile lor se pierd adânc, în istorie, pe vremea dacilor. De acolo vin, poate, mândria şi duritatea lor, fermitatea, legătura cu lemnul. De la Zamolxis îşi trag, cum cred, ei puterea.

Stâlpul veşniciei contra unei oi

De acolo vine cu siguranţă şi obiceiul ca, atunci când moare un om, în loc de cruce să i se pună la căpătâi stâlpi de lemn. Obiceiul este precreştin, după cum se fălesc cu tradiţia lor localnicii, de pe vremea dacilor. Nu toată lumea care trece dincolo este tratată de cei rămaşi la fel, desigur, vorbind din punctul de vedere al monumentului funerar. Bărbaţii neînsuraţi au la căpătâi coloane de lemn, în vârful cărora se află un porumbel şi un clopoţel. Înălţimea stâlpului de îngropăciune este dată de anii celui decedat: cu cât avea mai mulţi, cu atât era mai înalt, iar grosimea nu depăşeşete 20 de centrimetri. Pentru că vine din vechime, obiceiul cere ca pe stâlp să fie imortalizate şi soarele şi luna.

Citiți și: ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI

Pasărea din vârf, reprezentată ca un porumbel, are, cel puţin după cum spun localnicii, două simbolistici: una a sufletului care zboară din trup ca un porumbel nevinovat, alta de Gaia, pasărea care mijloceşte trecerea pe tărâmul morţii, chiar moartea însăşi. Deşi meşterii fac pasărea cu aripile desfăcute, gata să’şi ia zborul, ea nu porneşte niciodată în mirajul care o deosebeşte de alte vieţuitoare. E un zbor frânt. Un zbor al neantului, înfundat în cimitirul din Loman. Cum pentru un stâlp astfel aspectat se munceşte mai multe zile, deci meşterul nu se încadrează în timpul în care mortul e plâns de rude şi urmează să fie dus la cimitir, se fac stâlpi, de mai multe feluri din vreme. Când cineva a fost lovit de necaz, poate să achiziţioneze, contra unei oi – atenţie, nu se plăteşte în bani o coloană mortuară – ceea ce doreşte şi îi face trebuinţă. Ca, de altfel, şi la atelierele mortuare din oraşe, de unde se procură cele necesare înmormântării la momentul cuvenit.

Bărbaţii care au murit însuraţi, au şi ei pasărea morţii pe stâlpul mortuar. Lipseşte doar clopoţelul, care bărbaţilor neînsuraţi ar fi trebuit să le vestească ursita, adică fata care le este destinată spre căsătorie. Pasărea se aşează în vârful stâlpului. Se spune că vechii daci credeau că dacă pasărea nu este ţinută 40 de zile pe stâlp, sufletul celui mort intră într-un animal şi nu se mai ridică la cer, unde îl aştepta Zamolxis. Femeile nu au parte de stâlpi la căpătâi. Lor li se pun cruci, pe care meşterul a încrustat motive geometrice. Cu siguranţă că, păstrate cum sunt de la daci, şi motivele respective au simbolistica lor. Numai că misterul semnelor se pierde în negura timpului şi meşterii de azi, deşi le fac, nu mai ştiu ce însemană. Dar crucile femeieşti constituie şi ele, ca şi stâlpii bărbaţilor, adevărate opere de artă. Specialiştii, unii aduşi de misterul îngropării morţilor, de departe, din Franţa şi Spania, cred că Brâncuşi, când a realizat Coloana Infinitului s’a inspirat din stâlpii funerari, folosiţi la îngropăciune, dar fără pasărea din vârf, în zona Carpaţilor Meridionali. Mesajul dacilor a învins astfel timpul.

Sursa: Nina Marcu – jurnalul.ro

Citiți și: TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI

“O analiză în urma discuțiilor cu peste 1000 de ciobani… ! Limba română nu are nicio legătură cu limba latină. Argumentul meu este imbatabil… Chiu, cel mai vechi cuvânt românesc”, spune fără să aibe nicio umbră de îndoială asupra cercetărilor sale, efectuate în Munții Carpați, munți care sunt un amplu creuzet al celei mai vechi limbi din Europa, dna. Dr. Gabriela Macovei, cercetător ştiinţific, doctor asociat la Academia Română, Filiala Iaşi.

Doar latrinistul de Dan Alexe își vede de munca sa de contestare a continuității noastre, laudându’se că a inventat termenul de ”dacopat” și ”dacopatie” în contrast cu vechimea obiceiurilor și a limbii noastre, și în consonanță cu arsenalul mistificărilor care se vehiculează la nivel academic românesc. Individul reușește cu un aplomb nemaiîntâlnit, să jignească poporul carpatic prin aceste demersuri propagandistice. Îi este cu totul indiferent că acest popor se află aici, dinainte ca acest termen – ”dac”, să fie vehiculat ca etnonim referitor la poporul istro-carpatic.

Această scursură a societății românești contemporane își permite să dezavueze vechimea noastră, luându’ne în răspăr pe cei care credem în vechimea noastră ancestrală, jignind un întreg popor prin negarea adevăratei noastre obârșii. Chiar dacă noi nu știm azi care este adevărul complet despre vechimea noastră, cei mai mulți dintre noi avem sentimentul că strămoșii noștri sunt cei mai vechi în Europa, și din fericire pentru occidentali chiar și ei pot afirma cu toată încrederea că la rândul lor au toate motivele să se considere demni urmași ai acestor strămoși comuni. Aceste rânduri nu vor încerca altceva decât să aducă un minim aport la cunoașterea și răspândirea acestor realități mai vechi decât ne arată sau ne ascunde, mai corect spus, manualele de istorie aprobate de ministerul de resort.

Dar acestui individ, și a altora ca el, trebuie să i se explice că istoria nu începe cu anul 106, trebuie să i se descrie cum au migrat primii păstori, cum au apărut primii vorbitori și cum au început migrațiile acestor păstori de stepă și de munte și avantajele specifice acelor vremuri care au favorizat extinderea acestor oameni din spațiul carpato-dunărean înspre centrul, sudul, nordul sau vestul Europei, sau spre centrul si estul Asiei.

De asemenea, este imperios necesar ca Academia Română să numească o echipă interdisciplinară, pentru a lămuri sub patronajul instituției, o dată pentru totdeauna, care este originea noastră reală, și de a stopa avântul contestatarilor de meserie care’și fac un titlu de glorie din această muncă de mânjire cu noroi a neamului din care se trag.

Latinopatul de serviciu, fie că el se numește Dan Alexe sau altfel, își face treaba cu o conștiinciozitate demnă de o altă cauză, pentru că persistarea în eroarea voit indusă că Europa a fost latinizată printr’o limbă care nu o vorbește nimeni, este cea mai mare idioțenie care o poate susține un individ care se consideră erudit. Această erudiție, malefică am spune noi, ne este demonstrată fiecare zi în care latriniștii își ascut creioanele și mâzgălesc pe hârtie alte năzbâtii, pentru cei care mai cred în această teză depășită a romanizării Europei, a începutului de eră.

Iată ce emite Alexe din puțul nesecat al rătăcirilor sale psihice:

”Trăind în cap cu mitul unui popor adamic unic și virtuos, de neimitat, dacopații întreabă, crezând că au găsit o obiecție logică: “Daca istoria latinizarii care ne e servita zilnic ar fi adevărată, ar însemna că dacii ar fi primii și singurii oameni care si’au pierdut limba în urma unei cuceriri sau, dupa alți mincinosi, chiar in timpul ei….. Asta ar însemna că dacii erau o nație atât de fragilă și instabilă încât e de mirare cum au putut fi numiți “cei mai viteji dintre traci”… Nu, romanii nu i’au putut asimila… Lăsând la o parte cazurile clasice ale dispariției prin asimilare a unor popoare și limbi de mare cultură: sumerienii, egiptenii, babilonienii, etruscii, hitiții, să ne oprim la cei asimilați de romani (deși etruscii făceau parte din aceștia, dar să zicem că etruscii le erau prea la indemână): Din neștiință, sau din nedorința de a ști, dacopații lasă deoparte faptul că la fel au fost asimilați în totalitate galii !… Da, galii din ceea ce este astăzi Franța și care se întindeau până la orașul fondat de ei Milano (Mediolanum) din nordul Italiei. Chiar și numele Mediolanum e celtic. Cu toate astea, glorioasa nație a celților, a galilor, care la un moment dat erau pe cale de a ocupa Roma, dacă nu erau trădați de gâște, glorioasa nație a celților a fost asimilată cu desăvârșire… Or, organizația lor politico-socială, care ne e cunoscută din De Bello Gallico al lui Cezar, dar și din alte surse, era excepțional de sofisticată, cu acele colegii de preoți, druizii, care le amintesc pe cele ale brahmanilor din India, fiind singurele modele atestate de religiziozitate instituțională de acest tip. Ca și la brahmanii din India, druizii puteau studia, cum bine o relateaza Cezar, până la 20 de ani inainte de a asimila întreaga masă structurată a religiei și mitologiei lor. E limpede că avem acolo, la cele două extreme ale continnuumului indo-european, două exemple de instituționalitate religioasă pre-istorică ce a supraviețuit sub această formă atât de structurată la celți și la indieni. (Iranienii fiind un alt exemplu, însă la iranieni religia colegială s’a transformat in ideologie de stat, urmată de ideologie imperială).”

”În comparație cu colegiile druizilor, romanii păstraseră doar o formă edulcorată, sub forma colegiului preoțesc oficial, cu acei rex sacrorum și flamen Dialis și alte forme arhaice ale cultului oficial. În comparație cu asta, despre formele oficiale, instituționale ale religiei dacilor nu stim practic nimic. Cu toate astea, galii au fost asimilați in intregime, cu colegii de druizi cu tot. Bine-bine, au să sară unii, dar au supraviețuit in colțul ăla al Bretaniei, galii sint bretonii de azi… Nu, nu sînt. Aceasta e ideologia din Asterix. Realitatea e alta”, își continuă Alexe sigur pe el pledoaria pro-Roma.

Tot Dan Alexe dorește să ne convingă că, ”bretonii din Bretagne sînt o populație venită acolo din Britania de peste Canalul Mânecii în perioada obscură a Evului mediu, probabil după invazia insulei lor de către angli si saxoni. Bretona e o limbă celtică, într’adevăr, însă e celtică insulară, foarte apropiată de limbile celtice din Țara Galilor (Wales) și Cornwall. Aceasta e una din cele trei branșe celtice cunoscute, celelalte fiind: una tot insulară, reprezentată de irlandeză și scoțiană, și limba galilor despre care vorbim, galii puternici cuceriți și asimilați in intregime de romani. Asimilați in totalitate atât de profund, incât știm despre limba lor la fel de puțin cât știm despre dacă. Dispăruți, asadar, galii, deveniti romani si, ulterior, francezi. Sau, cucerirea și asimilarea puternicelor nații ale iberilor. La fel, dispăruți fără urmă, înghițiți, asimilați într’așa măsură încăt a rămas doar o mică populație vorbitoare a unei limbi dinainte, protejată de izolarea munților: bascii, așa cum în părțile noatre în Balcani au rămas albanezii, vorbitori ai unui grai de dinainte”, mai scrie imperturbabil Dan Alexe.

Scriitoarea şi istoricul Vicki León scrie în cartea sa ”The Joy of Sexus: Lust, Love, & Longing in the Ancient World” despre practicile sexuale la care se dedau grecii, romanii, dar şi egiptenii în antichitate, unele dintre acestea fiind greu de imaginat şi de acceptat în secolul al XXI-lea, în Europa, inclusiv pe plaiurile mioritice ale acelor vremuri.
Și Dan Alexe continuă în delirul său:
”Și albaneza, ca și basca, au fost însă profund influențate lexical de latină și doar prăbușirea Imperiului le’a oprit asimilarea totală. Așa încât, acolo unde populațiile locale au fost asimilate în întregime, avem limbile romane de astăzi: spaniola, portugheza, catalana, franceza, româna. Cam atât despre “miracolul” de neînțeles al asimilării dacilor. Lucruri atât de elementare, încât școala ar trebui să pună capăt aberațiilor și rătăcirilor. Dacopații sînt la fel de ridicoli ca și celtopații care încearcă să reînvie Stonehenge și pretind că posedă o tradiție milenară, transmisă lor printre butoaie de Guinness”…
Cretinului nu i se contestă argumentele prezentate. El în fapt argumentează cum de limba getică (sermo-geticus) și nu latina a putut să reziste atâtea milenii, în arealul balcanic de care amintește în incercările lui disperate de a ne convinge că latina este sursa vorbirii noastre și care a influențat și limba liturgică sclavonă, care a fost extinsă în unele comunități (macedoneană, bulgară, sârbă).
De asemenea, restul de limbi getice, dar și engleza și limbile germanice care sunt ambele limbi getice centum, dar au avut un parcurs și o evoluție diferită în istorie.

Ceea ce nu va putea explica sau argumenta el vreodată este cum de tocmai limba așa zis latină care zice el a ”influențat” limbile getice (romanice) din ramura centum a dispărut subit.

Se știe că limba latină nu era folosită în imperiu decât de administrație și elită, ea nefiind niciodată vorbită de comunități care fiecare aveau dialectul lor, poate cel mult citită mecanic din scrierile elitelor, sau a bibliei mai târziu. S’a încercat chiar resuscitarea ei permanent prin folosirea în cadrul bisericii catolice ca linqua franca, dar a sfârșit nevorbită de niciun popor, pentru că nu a existat un popor latin, ci unul getic/gotic/scytic ce s’a divizat de’a lungul istoriei în diverse ramuri care’și creaseră distinct câte un dialect propriu, cum ar fi cele celtice, germanice, baltice, farsi (persan), grec, sclavon etc.

După mintea lui îngustă, toți geții au dispărut, și au rămas doar strămoșii lui (pederaștii sau pedofilii) de la Roma, din care se trage el și cei ca el și care au optat să perpetueze această ”religie” a poporului latrinizat în obiceiuri și în limbă.

Toată însăilarea sa de vorbe, ar avea o logică dacă s’ar fi întâmplat astfel, el descriind toate aceste lucruri cu o seninătate care ar demonstra că a fost martor contemporan și nemijlocit acestor procese de ”latinizare” și ”romanizare” a societăților geților din Carpați sau de pretutindeni unde au migrat în Europa sau Asia. Acestor povești fără niciun fundament logic și istoric i se răspunde foarte bine și de către un lingvist din Spania, Carmen Jimenez,  și nu are sens să ne oprim asupra fracturilor de logică ale latrinistului mai mult decât e nevoie:

Acest impostor uită să spună că limba latină și limba greacă erau considerate limbi străine chiar la Roma și nu erau la îndemâna oricărui cetățean roman, ci doar acelora cu dare de mână și care aveau bani să susțină un literat să’i învețe pe copii, așa cum elevul modern învață limba franceză sau limba engleză la școală sau prin meditator, și nu în familie, ci doar cu profesori plătiți de stat sau de familie.

Sensul de evoluție și propagare a limbii arhaice proto-europene, numită impropriu și ”latină” vulgară (priscă), a fost de la est la vest, adică de la Gurile Dunării spre Atlantic, nu invers cum afirmă latriniștii… Chiar și adepții ”indo-europenizării” acei ”specialiști” care au împărțit limba primordială în ramurile ”satem” și ”centum”, indică ordinea difuzării limbii dunărene (getice), care pleacă de la Gurile Dunării, (nicidecum de la Roma) și se răspândește de’a lungul mileniilor până la Atlantic, odată cu fiecare val de migrație a geților care trăiau la gurile Dunării sau în jurul Mării Getice.

Este evident că subiectul nostru (Alexe) nu a fost acolo, atunci când limba arhaică getico-dunăreană se vorbea în Europa. Limba latină, nu este decât un rezultat al adaptării acestei limbi arhaice getico-dunărene care s’a răspândit în Europa odată cu grupurile de oameni plecați de la Marea Getică (vezi foto).

Aceste grupuri de oameni aveau deja tradiții, o cultură și evident un limbaj. Nenumărate descoperiri arheologice din acest spațiu ne demonstrează acest fapt de necontestat.

Și apoi, limba arhaică a maselor (a poporului) nu era uniformă de la Atlantic la Munții Ural. Imperiul roman a fost doar câteva secole pe val, până l’au detronat geții (numiți și goți) care l’au răzbunat pe Decebal. Așa cum din snobism pătura avută de la Roma au plătit scribii și literații să creeze o limbă a administrației, a elitelor, tot astfel s’a întâmplat și mai târziu în Europa atunci când Germania sau Franța a decis ”standardizarea” limbii vulgului care se rupsese în zeci sau sute de dialecte de’a lungul timpului și datorită izolării diverselor comunități getice.

Câteva mii de ani sunt suficient de mult pentru aceste comunități care trăiau odată la Gurile Dunării, și de unde a plecat limba primară, pentru ca odată ajunsă prin migrația grupurilor de oameni, în peninsula Italică sau Iberică, ea să sufere modificări. Este nevoie de mult mai puțin timp ca o limbă să sufere o evoluție, independent de matca unde ea se vorbea inițial. Nu e nimic extraordinar în faptul că Ovidiu descoperă o altă limbă a vulgului la Tomis, diferită față de cea a mahalalelor Romei, asta presupunând că o cunoștea pe cea a sărmanilor din jurul Romei, el fiind educat în limba elitelor, acea limbă moartă pe care nu o mai vorbește nimeni azi.

Ironic, nu’i așa, dragi latinopați, tocmai limba pe care ne’o indicați la originea limbii române, și’a dat duhul…Oare de ce? Nu oare pentru că era vorbită decât de un cerc restrâns? Doar de o mână de oameni avuți, snobi sau literați? Literați a căror menire, tocmai asta era, de a instrui elitele, odraslele familiilor bogate care aveau resursele necesare pentru a învăța o limbă exclusivistă?

Numai că o limbă ca să reziste peste milenii trebuie ca ea să fie vorbită de un popor. Niciun popor însă, nu a adoptat limba latină, ci doar grafia ei. În acest sens nimeni nu contestă adoptarea alfabetului, deoarece el a ajutat ca fiecare limbă să aibe o grafie unică. Dar, de la acest adevăr, util în definitiv, să susții că o limbă vorbită de doar 1-2% din populația imperiului, a fost la originea tuturor limbilor neo- ”latine”, e deja prea mult.

Știm că Ovidiu a trăit printre geții de la malul Pontului Euxin, și este una din așa-zisele arme ale latriniștilor, când îl invocă. Dar așa cum poeziile scrise de el în limba locală, tot astfel s’au făcut nevăzute și alte dovezi ce ne’ar putea determina să afirmăm că ”latina” populară, sau limba arhaică a Balcanilor era limba geților. Logica elementară ne ajută să presupunem că această limbă getică vulgară, deja se vorbea diferit în Iberia, peninsula Apenină sau Balcani, iar dovada pe care o aducem sunt tocmai diferențele dintre limbile contemporane, spaniolă, italiană, română sau aromână, care toate au evoluat mai întâi din limba dunărenilor, iar apoi din dialectele limbii dunărene din Iberia dusă acolo de ilergeți, indigeți, turduli, sau turdetani, a etruscilor care au dus’o în peninsula Apenină, sau a odrisilor, sau frigienilor care au dus’o în Tracia și Anatolia etc.

Dan Alexe, inventând un curs al istoriei europene, doar de el știut, înșiră din vârful creionului tot felul de explicații cu care încearcă să convingă pe cei neavizați. Este bine-știută și varianta și clișeele istoriei scrise la nivel mondial din care el de fapt se inspiră, nefiind deloc original, plagiind aceste povești despre popoare din istoria și evoluția Europei. Această ”istorie” o regăsim în multe manuale de istorie, dar care sunt emanate din aceeași barcă a detractorilor noștri.

Aceste istorii măsluite voit sau doar dintr’o naivitate care frizează ridicolul, neagă istoria reală, neagă dovezi recente sau studii moderne ale geneticii și paleogeneticii care au întors, destructurat și aruncat deja la coșul de gunoi multe ipoteze false.

O mare eroare când se fac considerații pe marginea romanizării geților, este aceea că ne raportăm doar la spațiul românesc contemporan, pe când geții antici au migrat în toată Europa și în mai multe valuri, astfel că amprenta lor genetică o regăsim pe tot continentul european. Este suficient să luăm amprentele moderne ale două state moderne din Europa și se va demonstra acest adevăr simplu, că europenii nu se diferențiază genetic, indiferent în ce punct cardinal s’ar face o verificare a genomului populațional.

Un alt adevăr simplu este că acum 2000 de ani clanurile și triburile erau și mai puțin interconectate genetic ca astăzi, ele fiind frățești, iar amestecurile genetice erau de o amploare mai mică, iar ramurile sau sub-ramurile ulterioare mult mai puține. Istoricii ne’au lăsat scriptic moștenire sute de neamuri, și i’au numit în fel și chip, dar ceea ce ne arată studiile genetice infirmă această multitudine etnică, haplogrupurile epocii neoliticului sau bronzului numărate fiind doar pe câteva degete, iar acestea fiind cu alte zeci de mii de ani plecate doar dintr’un singur trunchi primar.

Astfel stând lucrurile, cum putem presupune că aceste neamuri nu erau înrudite?

Cu siguranță erau unul și același neam la început, dar în evoluția lor triburile s’au înmulțit și și’au creat tradiții proprii, dialecte și au ocupat anumite teritorii în care și’au căutat hrana și au început să se dezvolte, formând relativ târziu etnii.

Putem concluziona că orice război în Europa antică era fratricid, cum au fost inclusiv și cele geto-romane care s’au finalizat cu transformarea parțială a spațiului de la nord de Dunăre în provincia romană Dacia. Iar teza romanizării devine tot mai superfluă, cu cât ne întoarcem în timp, deoarece etruscii erau pesemne dacă nu carpatici, veniți în peninsula apenină din sudul Balcanilor, aveau o scriere asemănătoare cu a elenilor care și ei au migrat din nucleul primar al geților nord-pontici, de unde foarte mulți lingviști susțin că au pornit limbile așa-zis CENTUM (europene) sau SATEM (eurasiatice), adică getice, mai pe înțelesul nostru.

Apoi, chiar în condițiile unor diferențe lingvistice apărute în timp între neamurile care au populat peninsula Apenină și cele rămase la gurile Dunării, provincia Dacia care a fost astfel denumită de romani pentru a o cuceri, a fost ultima cucerită și prima abandonată de romani, durata șederii lor efective fiind de mai puțin de 150 de ani. După victoria din anul 106, romanii stăpâneau Banatul, Oltenia și teritoriul intracarpatic (Ardealul propriu-zis), restul teritoriilor (Crișana, Maramures, Moldova – inclusiv cea dintre Prut si Nistru, Muntenia) rămânând în libertate.

Dobrogea fusese încorporată de timpuriu în Moesia Inferior. Sudul Moldovei și Muntenia au fost și ele ocupate pentru scurt timp, dar granița a fost repede mutata pe Olt și Dunăre. Hadrian, care i’a urmat la domnie lui Traian, intenționa deja să abandoneze Dacia. Chiar dacă se consideră că părăsirea Daciei s’a facut in vremea lui Aurelian, în anul 271, izvoarele susțin că Dacia a fost pierdută sub Gallienus, în anul 256, la o dată care coincide cu un puternic atac al carpilor, geții liberi din Moldova, iar după acest moment încetează circulația monedelor romane și nu mai există inscripții.

Este greu de apreciat care a fost numărul total al romanilor, dar e și mai greu de admis că geții carpatici și’ar fi însușit limba dușmanilor stabiliți în țara lor doar parțial ocupată. Însă în mod cert, retragerea la sudul Dunării a vizat întreaga armată și administrația, și un număr mare de familii bogate de coloni, care nu doreau să rămână în calea migratorilor, lipsite de protecția imperiului. De altfel, cu aceste efective de romani s’a întemeiat în sudul Dunării o nouă „Dacie”. În nord au rămas coloniștii mai săraci, atașați de pământ, care nu aveau unde pleca, dar numărul acestora nu avea cum să’l depășească pe cel al autohtonilor.

De unde veneau acești coloniști? În nici un caz din Roma, cum se vehiculează chiar de către istorici cu pompă (academicieni precum Ioan Aurel Pop) de la noi, nici chiar din Italia, ci din provincii apropiate, în primul rând din sudul Dunării, din Tracia sud-balcanică, apoi din Asia Mică. Acești coloniști, deși nu a fost demonstrat niciodată că ar fi fost cu adevărat o colonizare, aceasta fiind o altă piesă convenabilă în susținerea unei teze nefundamentate, vorbeau o ”latină” precară, pe care o foloseau pentru a comunica între ei, dar nu’și abandonaseră limba getică maternă, iliră sau macedoneană. Este foarte posibil ca cei veniți din sudul Dunării să fi fost din același neam cu geții și să fi vorbit o limbă asemănătoare cu a lor, deoarece în acele vremuri limbile nu erau standardizate precum s’a procedat în epoca modernă. Așadar, putem presupune ca mult mai plauzibilă, getizarea acelor romani care nu vorbeau limba getică, știut fiind că mulți din ei erau geți din sudul Dunării, macedoneni, ori anatolieni (lydieni, frigieni, troieni) care vorbeau aceeași limbă cu cei de la nord sau dialecte apropiate.

Despre care romanizare mai putem discuta?

Cercetătorii au încercat să explice în fel și chip cum a fost posibil acest lucru, și au ajuns la concluzia că a avut loc o romanizare intensă și organizată. Că a fost organizată, nu au nicio dovadă. Că a fost intensă, nici atât. Pârghiile acestei ”romanizări” au fost: colonizarea masivă, numărul mare de militari aduși în Dacia, deoarece era o provincie de graniță, implementarea sistemului de învățământ roman, răspândirea cultelor religioase din imperiu în defavoarea celor autohtone, dezvoltarea unei rețele dense de comunicații, relațiile economice strânse dintre autohtoni și noii veniți, acordarea de drepturi politice și chiar a cetățeniei romane, raspândirea latinei prin intermediul creștinismului popular.

Luate la rând, nici una din aceste „pârghii” nu convinge, și nici puse toate laolaltă nu ne dau o imagine reală.

Colonizări masive, drumuri și școli s’au făcut și în alte provincii, în masură mult mai mare și pe perioade mult mai lungi, fără ca aceasta să influenteze sorții romanizării. Comercianți au fost peste tot, drepturi politice s’au acordat mai multe în alte părți decât în Dacia. E cu totul absurd să ne imaginăm că au fost substituite cultele autohtone de cele din imperiu, ele au circulat mai mult între coloniștii romani care le’au adus. Iar creștinismul nu a putut juca un rol capital în răspândirea latinei culte, de altfel azi moartă, căci nu avea cum să pătrundă în sec. II-III în Dacia Romană.

Problema constă în abordarea modalității în care geții au fost romanizați, și anume, se consideră că toți geții au intrat în contact cu structurile romane, când firesc este să presupunem că oamenii simpli au rămas la gospodariile și stânile lor, vorbind în continuare în limba lor. Romanii erau grupați în castrele sau orașele nou construite, puțini au fost cei care s’au integrat în lumea rurală.

Cum se părăsește o limba?

Lingviștii (și, înaintea lor, unii nespecialiști) ne’au învățat că geții și’au părăsit limba repede (ce convenabil!), că au renunțat la doinele și vorbele lor de alint, la poveștile și ghicitorile lor strămoșești, în favoarea limbii cuceritorilor. Aceste aspecte nu numai că nu s’au întâmplat, și s’a dovedit că niciun obicei sau tradiție romană nu a fost preluată.

Dar cum s’a ajuns aici? Cum a fost posibil ca geții să’și părăsească limba atât de repede, iar după retragerea romanilor, să continue să folosească limba dușmanului, în loc să revină la limba lor maternă? Pentru cei mai multi specialiști, fie chiar purtători ai titlului de academician, nu mai contează procesul, important este doar rezultatul.

Scopul scuză mijloacele, nu’i așa?

Și totuși, nu puțini au fost aceia care au intuit dificultățile demonstrării romanizării. Ideea că geții au renunțat la limba lor într’un interval foarte scurt, deși nu au fost constrânși să o facă, plutește în apele tulburi ale lipsei de logică.

Diferit s’a întâmplat în cazul unui trib asiatic preocupat până la isterie de a’și crea un istoric cât mai nobil în Europa prin maghiarizarea celor din locul unde au pus calul la adăpat. Și cu toate acestea românii tot limba getică modernă vorbesc și azi, în Ardeal și chiar în Ungaria.

Procesul nu este imposibil, ci doar nedemonstrabil. În aceste condiții, singura formulă decentă este cea a lui Gh. Brătianu, preluată de la istoricul francez Ferdinand Lot: o enigmă și un miracol istoric.

Pentru a explica romanizarea atât de rapidă, Iorga și Pârvan admiteau că a existat o fază pregătitoare, înainte de războaiele cu romanii, în care geții au luat contact masiv cu civilizația romanilor și cu limba latină. Este vorba de comercianți, meseriași și alte categorii de vorbitori de latină, care au ajuns în Geția Carpatică înaintea lui Traian. Și totuși, oricât de mulți latinofoni s’ar fi perindat pe plaiurile Geției, este absurd să ne imaginăm ca vreunui get i’a venit ideea să’și lase limba, pentru a o învăța pe a străinului, exceptie făcând eventualele căsătorii mixte. Câteva cuvinte latinești vor fi învățat și autohtonii, pentru a se întelege cu acești oaspeți. Dar până la a presupune că o mână de meșteșugari și negustori au pregătit romanizarea, e cale lungă și întunecată.

Concluzia noastră este că va rămâne doar o teorie nedemonstrată.

Doar Dan Alexe în pledoaria sa necontenită pro-romanizare, se pare scopul vieții lui pe acest pământ, uită cu totul voit să vorbească despre un proces de asimilare care ar presupune un transfer nu doar de cuvinte peste Dunăre, ci și de obiceiuri dintre cele mai diverse ale întregii societăți care asimilează.

Sexul în Roma antică: orgii inimaginabile, pedofilie şi viaţa sexuală intensă a gladiatorilor

Frescă din Pompei

Nu ne servește niciun argument despre transferul de obiceiuri sexuale sau despre religia Romei, care nu a avut loc în realitate în Dacia Felix, colonie care a rezistat atât cât s’a putut fura din subsolurile bogate ale Carpaților, sau merita să fie apărată de furia geților liberi. Pentru că la un moment dat apărarea acestor bogății ale munților, costa mai mult decât rezultatele exploatării lor, și nu mai puteau acoperi costurile de colonizare. Acesta a fost motivul real pentru care s’a trecut Dunărea îndărăt și s’a renunțat la Colonia Dacia, pierderile economice nu mai justificau menținerea acestei regiuni sub controlul Romei devenind prea costisitoare apărarea ei, iar geții devenind tot mai greu de respins.

Dar cum ar putea să sufle despre toate aceste lucruri, Dan Alexe? Se ascund sub preș informațiile neconvenabile susținerii unor false teze.
Apoi aceste practici sexuale nu doar ale romanilor, ci și ale grecilor care erau copiați, în fapt. Se știe că grecii şi romanii aveau un adevărat cult pentru corpul uman, motiv pentru care nuditatea era perfect normală. Grecii, în special, admirau mai ales posterioarele frumoase, atât ale femeilor, cât şi ale bărbaţilor. O credinţă ciudată în acea perioadă era că pântecele femeilor puteau ”să vagabondeze” în afara trupului, cauzând isterie. De aceea, doctorii aplicau alifii urât mirositoare şi chiar se foloseau de sunete puternice pentru a determina pântecul să revină la poziţia iniţială. Nici clitorisul nu era văzut mai bine de medici şi de soţii speriaţi, mai ales când soţiile aveau această parte anatomică mai dezvoltată decât considerau că ar fi cazul. Orice depăşea această dimensiune neprecizată putea ajunge să fie micşorat cu bisturiul, cu ajutorul medicului.
Sexul în Roma antică, includea sodomizarea și pedeapsă pentru adulter,  gladiatorii erau ”vânaţi” de admiratoare pentru sex, dar despre aceste obiceiuri despre care nu avem cunoștință că au fost importate pe plaiuri mioritice, Dan Alexe, păstrează o tăcere suspectă.
Încărcat-sexuala episod
 Scenă din ”Spartacus: Blood and sand”, un film care a redat societatea romană în splendoarea ei.
Pederastia în antichitatea Romei era cunoscută drept ”pedico” şi era practicată la scară largă. Mai târziu, în contextual adulterului dovedit, partea vinovată putea să fie sodomizată de ”victimă“. Mai exact, dacă un cetăţean roman se culca cu soţia altui cetăţean roman, atunci acesta din urmă ar fi avut dreptul legal de a’l sodomiza pe iubitul femeii, inclusiv în faţa unei audienţe, dacă aşa ar fi dorit partea vătămată.
Se considera că în cazul raporturilor sexuale între bărbaţi era ruşinos să preiei rolul feminin şi să fii cel sodomizat. Tot în cazul adulterului, pedeapsa legală putea lua forme neobişnuite. Astfel, cel pedepsit putea fi sodomizat cu ajutorul unei ridichi, notează Vicki León în cartea ”The Joy of Sexus: Lust, Love, & Longing in the Ancient World“.
Pentru menţinerea virilităţii, bărbaţii din antichitate aveau grijă la ceea ce mâncau. În Egipt, se credea că în urma consumului de salată (sau lăptuci) orgasmele ar fi fost mult mai intense, motiv pentru care această delicatesă era devorată la sărbătorile orgiastice oferite în onoarea zeului Min, zeul fertilităţii şi potenţei masculine, uneori considerat fiul lui Isis, alteori consortul zeiţei şi tatăl lui Horus. De altfel, există şi astăzi un tip de salată care se numeşte salată romană, care are forma alungită.
Romanii şi grecii considerau că şi alte alimente au puteri afrodiziace, de la tuberculi la un remediu numit ”morcovul mort”. Acesta din urmă era un înlocuitor pentru momentele în care rezervele de salată sau tuberculi se reduceau şi era făcut din ulei de măsline, cu sau fără ierburi, un fel de întăritor aplicat zilnic.

Nero şi Caligula exponenți ai ”poporului asimilator”, sunt consideraţi cei mai perverşi împăraţi ai acestei perioade istorice la care noi ca popor suntem obligați să ne prosternăm. Autoarea Vicki León consideră că împăratul Tiberius Caesar Augustus (a domnit de la moartea lui Augustus, în anul 14 d.Hr., până la moartea sa, în 37 d.Hr.) este cel căruia ar trebui să i se acorde această ”onoare” îndoielnică.
Conform biografului său, Suetoniu (Gaius Suetonius Tranquillus), Tiberiu şi’a clădit un adevărat templu al desfrâului la Capri, în ultima parte a vieţii. Acolo, tinerii sclavi îi satisfăceau orice poftă sexuală ar fi avut, oricât de bizară, la care împăratul era spectator sau participa. Împăratul Tiberius, un ciudat monumental, iubitor de băieței a avut partide frecvente cu tineri legați în lanțuri în timp ce el privea și, ocazional participa. O activitate sexuală îngrozitoare era cea în care bebeluşi erau antrenaţi să înoate pe sub apă în piscinele palatului şi să’i facă felaţie. Bătrânul Tiberius îi numea ”peştişorii mei”, notează scriitoarea Vicki León.
Deşi s’ar putea crede că gladiatorii nu aveau prea multe drepturi, din moment ce marea majoritate era formată din sclavi, aceştia aveau foarte multe admiratoare din toate păturile sociale. Mărturii ale vieţii sexuale intense de care se bucurau gladiatorii sunt încă vizibile în frescele din ceea ce a fost oraşul Pompeii, în apropierea oraşului Napoli, din Italia.
Împăratul Commodus adora spectacolele cu gladiatori la care lua adesea parte în calitate de luptător. În ceea ce priveşte sexualitatea, Commodus se implica în acte sexuale menite să degradeze partenerii. Despre părinţii lui Commodus, Faustina şi împăratul Marcus Aurelius, se spune că ar fi avut de înfruntat o problemă spinoasă din cauza pasiunii pe care mama lui Commodus o făcuse pentru un gladiator sclav. După ce Faustina i’a mărturisit soţului atracţia pe care o simţea faţă de sclav, Marcus Aurelius a apelat la ajutorul prezicătorilor pentru a găsi o soluţie. Drept urmare, Faustina a fost obligată să facă sex cu respectivul gladiator, care a fost ucis în timpul actului sexual, când se afla deasupra ei. După săvârşirea crimei, Faustina a trebuit să se spele în sângele gladiatorului, apoi să se şteargă şi să facă repede dragoste cu soţul ei.

Commodus, este împăratul din filmul Gladiatorul
Sabrina și Hadrian, un cuplu clasic, o soție ignorantă și un soț care s’a bucurat de bărbați și femei. El a devenit deosebit de mândru de un adolescent din Blythe, care într’o excursie în Egipt tânărul a dispărut, iar trupul nu i’a fost găsit niciodată.
În durerea lui bătrânul împărat a îndumnezeit băiatul cu statui și a creat și numit un oraș după numele lui. După o perioadă lungă, când a murit soția sa, a făcut același lucru, numind’o zeiță.
Din păcate pentru Dan Alexe, pe meleaguri carpatice nici limba de la Roma și nici obiceiurile sexuale sau cultele religioase nu au fost aduse cu adevărat, așa cum ar presupune asimilarea unui popor. Nu suntem ceea ce susține dânsul, adică un neam de depravați care să fi preluat limba, practicile sexuale sau ”religia” romană.
Un ansamblu de rituri și credințe, unele dintre ele de neconceput pe aceste meleaguri, și care întregeau viața cetății, sau viața comunității care s’a constituit din contopirea triburilor peninsulare cu toate împrumuturile preluate timpuriu, ori de la fenicieni, ori de la etrusci sau de la locuitorii cetăților elene din sudul peninsulei, care se pare că nu a evoluat de la spirite primitive pentru a ajunge, sub influența elenismului, la un politeism de zeități personale, ci, dimpotrivă, încă din vremurile arhaice exista o gândire teologică, care organiza riturile și asimila cel puțin pe unii zei cu persoane.

Ceea ce caracterizează fenomenul religios roman este numărul vast de divinități. Nu exista niciun eveniment al vieții, niciun fenomen natural, care să nu se afle sub patronajul uneia dintre ele. Varro a numărat mai mult de 30.000 de zei. Flora prezida tot ceea ce înflorește, Fons, apele ce ies la suprafață, Tellus, fecunditatea recoltelor (împreuna cu Ceres), Janus este zeul ușii, dar mai existau, de asemenea, un zeu al pragului,  sau Mutunus Tutunus sau Mutinus Titinus a fost un zeu falic al căsătoriei asimilat cu Priap.

Doctorul Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mincare, din Bucureşti, povesteşte:

”Mutunus Tutunus, în traducere Marele Penis, era la romani patronul căsniciilor fericite şi un simbol al libertăţii şi fertilităţii. I se mai zicea Liber, şi mulţi îl confundau cu Priapus. În noaptea nunţii, miresele treceau să’l atingă pe Mutunus ca să îşi satisfacă bărbaţii mai bine, ba chiar se zice că unele se şi aşezau pe scîrbavnicul zeu să exerseze mai apoi, îndeosebi în timpul liberaliilor, sărbătorile bachice. Iar bărbaţii îl foloseau pe Mutunus ca poreclă făloasă la al treilea nume. Dacă erai bine dotat îţi spuneai – sau îţi spuneau prietenii: mutuniatus… Mutunus, la romani, era un talisman împotriva deochiului. Mamele le puneau de mici băieţilor brăţări cu penisuri încolăcite, pînă la maturitate, să nu îi farmece careva să le fure bărbăţia!”

https://i0.wp.com/moldova-suverana.md/uploads/articles/iunie/fallo5%20copy.jpg

Fiecare dintre acești zei ”majori” și ”minori” se considera a fi dotați cu voință și putere, numită numen, pe care era important a le concilia și aceasta era rațiunea pentru care romanii judecau ca necesar să urmeze scrupulos anumite reguli, să pronunțe anumite formule rituale, având grijă să nu comită nicio eroare ori vreo omisiune. Existau, astfel, formule pentru a îndepărta boala, pentru a abate fulgerul sau furtuna, pentru a obține victoria etc.

Trebuia ca, pe de altă parte, înainte de a se întreprinde ceva, să se consulte zeii. Acest lucru revenea specialiștilor în divinație: haruspicii, care examinau maruntaielor animalelor sacrificate, și augurii care observau semnele, zborul păsărilor, de pofta de mâncare a puilor de găină sacri etc. Dacă ar fi să conchidem, deși este vorba de o religie foarte apropiată de natură, zeitățile nu sunt supranaturale, ele aparțin lumii, precum ființele vii, plantele și obiectele neînsuflețite.

Multe obiceiuri ale Romei Antice niciodată nu se practicau pe meleagurile mioritice, de la alăptat şi tehnici neobişnuite de înfrumuseţare, iată câteva obiceiuri surprinzătoare despre viaţa femeilor dn Roma Antică.

Alăptatul cea mai bună practică? Aşa credeau filozofii romani, dar mamele erau de altă părere. Femeile bogate din Roma nu’şi alăptau copiii în mod obişnuit. De obicei, îşi dădeau copiii une doice, care era de obicei o scalvă. Aceasta era plătită pentru serviciul său. Soranus, un influent autor al lucrărilor despre ginecologie, a sfătuit femeile din acele vremuri să apeleze la laptele unei doice în primele zile de după naştere, deoarece mama ar fi fost prea obosită pentru a alăpta.

De asemenea, nu era de acord cu alăptatul atunci când copilul cerea acest lucru şi recomanda ca mâncărurile solide, precum pâinea înmuiată în vin, să fie introduse în dieta copilului de la vârsta de şase săptămâni. Filozofii vremii, însă, considerau că laptele mamei era cel mai bun pentru sănătatea copiilor, iar acelea care angajau o doică pentru alăptat erau femei leneşe.

În timpul copilăriei, fetele romane se jucau cu propria lor versiune de păpuşă Barbie. Copilăria trecea foarte rapid pentru fetele romane, deoarece legea permitea căsătoria lor la vârsta de 12 ani, deşi nu puteau să se reproducă, astfel în acele vremuri rata mortalităţii infantile era crescută. În ajunul nunţii sale, copila trebuia să renunţe la jucării şi la lucrurile copilăreşti. Jucăriile erau îngropate alături de fete, dacă acestea mureau înainte de a ajunge la vârsta mariajului.

La sfârşitul secolului XIX, a fost descoperit un sarcofag care îi aparţinea unei fete numită Crepereia Tryphaena, care a trăit în secolul al II-lea în Roma.

Printre bogăţiile cu care a fost îngropată se afla şi o păpuşă cu picioare şi mâini mobile, care puteau fi îndoite, asemănătoare cu jucăriile din prezent. Lângă păpuşă, experţii au descoperit şi o cutie cu haine şi ornamente pentru păpuşă. Spre deosebire de păpuşile Barbie de astăzi, cea a lui Crepereia avea şoldurile late şi burta rotundă, fapt ce prevestea rolul pe care copila îl va avea ca viitoare mamă.

În Roma antică, tatăl obţinea deseori custodia copiilor în urma divorţului. Divorţul era rapid şi foarte comun în timpul Romei antice. Mariajul era deseori folosit în scopuri politice sau pentru a crea legături între anumite familii. Spre deosebire de procesul divorţului din zilele noastre, atunci nu exista nicio procedură legală. Mariajul se termina atunci când soţul, sau în mod mult mai frecvent soţia îşi afirma decizia. Taţii puteau să ceară divorţul şi custodia ficelor. În urma aranjamentului, familia femeii îi cerea înapoi bărbatului orice bun i’a fost dăruit ca zestre. Uneori femeile erau descurajate să’şi părăsească soţii deoarece sistemul legal roman favoriza taţii mai mult decât pe mame în cazul unui divorţ. Însă, dacă tatăl era de acord, mama putea păstra copiii, aceştia păstrând o relaţie apropiată deşi familia se destrăma.

Un exemplu faimos este cel al împăratului Augustus şi a fiicei sale Iulia. Soţia sa Scribonia, fiind înlocuită cu a treia soţie a lui Augustus, Livia. Când Iulia a fost exilată de propriul său tată din cauza comportamentului său rebel, Scribonia s’a oferit să o acompanieze pe fiica sa pe insula Pandateria.

Poate s’a născut cu el…poate sunt fecale de crocodil! Femeile romane se aflau sub o presiună imensă deoarece trebuiau mereu să arate bine. În mare parte, se credea că modul în care arată soţia era considerată reflexia bărbatului. Deşi încercau să se conformeze standardului de frumuseţe veşnică, unele femei erau batjocorite pentru comportamentul lor. Poetul roman Ovid (43-17 î.Hr.) a admonestat’o pe o femeie care a încercat să realizeze o vopsea pentru păr pe care să o utilizeze pe propriul păr:

”Ţi’am spus să nu te mai clăteşti… acum uită’te la tine, nu mai ai ce păr vopsi.”

Era clar faptul că industria cosmeticelor era prezentă în timpul romanilor. Unele reţete chiar aveau potenţial terapeutic, acestea erau realizate din ingrediente precum petale de trandafir zdrobite sau miere. Altele erau obţinute din ingrediente ciudate, precum grăsimea de găină şi ceapa, care erau utilizate pentru petele de pe piele. Din cochilia măcinată a scoicilor se obţineau exfoliante, iar râmele pisate amestecate cu ulei puteau ascunde firele albe. Alţi scriitori spun că fecalele de crocodil erau utilizate ca ruj. Arheologii din Londra au descoperit într’un sit arheologic un mic container cu o cremă de acum 2.000 de ani, care era compusă dintr’un amestec de grăsimi animale, amidon şi staniu.

Romanii credeau în educaţia femeilor… până la un punct. Educaţia femeilor era un subiect controversat în perioada romană. Abilităţile de bază, precum scrisul şi cititul, erau învăţate de majoritatea fetelor din clasa de mijloc şi cea superioară, unele familii angajând profesori privaţi pentru a’şi învăţa fiicele gramatica greacă. Toate abilităţile pe care le dobândeau femeile romane le ajutau să îşi găsească viitorul soţ.

Deşi sunt foarte puţine scrieri ale femeilor din antichitate descoperite astăzi, nu înseamnă că acestea nu scriau. Mulţi romani considerau că femeile prea educate ar putea deveni plictisitoare. Iar femeile independente intelectual erau considerate promiscue sexual. Însă unele familii din nobilime îşi încurajau fiicele să se cultive. Cel mai faimos exemplu este Hortensia, fiica lui Cicero. Era printre singurele femei romane care au fost apreciate pentru capacitățile ei de oratoare.

Precum ”prima doamnă” din zilele noastre, femeile romane jucau un rol important în campaniile politice ale soţilor lor. Femeile romane nu puteau candida pentru posturi de conducere, dar jucau un rol important în timpul alegerilor. Inscripţiile de pe pereţii din Pompei demonstrează susţinerea pe care acestea o aveau pentru anumiţi candidaţi. Când o nouă familie era aleasă la conducere erau realizate monezi şi sculpturi cu chipul acestora. Când Augustus a devenit primul împărat roman a încercat să păstreze iluzia faptului că a rămas un bărbat al oamenilor, făcând cunoscut faptul că, în loc de haine scumpe, prefera să poarte halate din lână realizate de membrii de sex feminin ai familiei sale.

Împărătesele romane nu erau mereu rele şi nimfomane. Împărătesele romane au fost mereu descrise fie în scrieri sau în filme ca fiind malefice şi nimfomane care nu se opreau până nu’i îndepărtau pe cei nedoriţi din jurul lor. Soţia lui Augustus, Livia este faimoasă deoarece se crede că l’ar fi otrăvit pe împărat după 52 de ani de căsătorie cu ajutorul smochinelor verzi. Se spune că predecesoarea lui Agrippina, Mesalina, a comis un act similar asupra soţului său Claudius .


Deşi romanii au avut o contribuţie incontestabilă asupra ştiinţei, tehnologiei şi filozofiei, unele aspecte ale stilului de viaţă al acestora au rămas controversate.

Toaletele publice erau locuri periculoase și surse de înbolnăvire, ba chiar oamenii utilizau uneori magia pentru a ieşi din ele în viaţă. Toaletele publice din Roma antică erau opusul băilor publice. În timp ce băile erau relaxante, toaletele puteau fi un moment prevestitor al răului. ”Tronul” public roman era de obicei o gaură întunecată conectată la o reţea de canale prin care puteau pătrunde diferite creaturi. Unele toalete publice aveau 50 de găuri fără un perete care să le separe.

Pericolul pândea la orice colţ, deseori şobolanii se căţărau pe găuri şi muşcau de posterior persoanele care utilizau toaleta. O altă problemă erau acumulările de gaz metan din canale. Uneori gazul s’ar fi aprins expunând persoana exploziei.

Arheologii au descoperit diferite incantaţii magice cioplite pe pereţii băilor prin care romanii doreau să înlăture demonii. Romanii credeau că o altă armă prin care se puteau apăra de demoni era râsul. Deseori oamenii ciopleau diferite caricaturi care îi faceau să râdă în timp ce utilizau toaleta. Atunci când situaţia devenea problematică oamenii invocau zeiţa Fortuna (zeiţa norocului).

Oamenii utilizau acelaşi burete în toalete, în Antichitate neexistând hârtie igienică, aşadar utilizau diverse lucruri pentru a se curăţa. Una dintre cele mai comune unelte era un burete ataşat unui băţ. Unealta se numea ”xylosponglum”. De obicei erau doar câteva într’o toaletă publică aşezate într’un bazin cu apă murdară. Cel mai grav aspect este că erau utilizate de mai multe persoane fără să fie curăţate înainte. Acesta a fost probabil cel mai simplu mod prin care s’au extins bolile şi microbii în timpul Antichităţii.

Urina era utilizată pentru igiena dentară. Urina era utilizată în diferite moduri în timpul Romei antice. Oamenii o utilizau pentru colorarea pielii, pentru spălarea hainelor, în scopuri veterinare, pentru creşterea fructelor şi pentru albirea dinţilor. Urina era un obiect important cu care se făcea negoţ în Roma antică. Oamenii obişnuiau să urineze în oale pe care ulterior le goleau în hazna. Urina colectată erau vândută pentru a se plăti ”Taxa Urinei”. Unele ateliere aveau la intrare oale în care oamenii puteau să se uşureze.

În scop personal urina era utilizată ca apă de gură, romanii considerând că le albesc şi le curăţă dinţi. Ideea utilizării substanţei are rădăcini ştiinţifice doarece urina este alcătuită din amoniu acesta fiind un produs de curăţare bun.

Birjarii consumau o băutură energinată confecţionată din fecale de capră. Un alt ingredient utilizat deseori de romani erau fecalele de capră. Conform lui Plinius cel Bătrân (un autor roman) fecalele de capră erau utilizate pentru pansarea rănilor în caz de urgenţă. Plinius a afirmat că cele mai bune fecale erau cele colectate primăvara şi uscate. Birjarii obişnuiau să facă o băutură energizantă din pudră de fecale de capră şi oţet. Ei credeau că băutura le oferă putere pe traselele de durată.

Vomitatul pe masă era o practică obişnuită, o mulţime de mărturii există despre festinele romanilor, banchetele romanilor erau descrise ca fiind ”bogate şi glorioase” abundând în mâncare. Aceştia îşi umpleu stomacul până când nu mai puteau mânca. Conform lui Seneca, aceştia vomitau pentru a face loc pentru mai multă mâncare. Acest act nu era provocat într’un loc privat, precum baia, aceştia aveau la masă un bol. Câteodată vomitau pe jos şi continuau să mănânce ca şi cum nimic nu s’ar fi întâmplat.

Seneca scria în acest sens:

”Când regurgitam la un bachet, un sclav ştergea salva.”

În Carpați nu găsim urme ale acestor obiceiuri ciudate, practici sau forme de ritual religios similar celor peninsulare, care se dovedeau a fi cu siguranță obiceiuri mai noi și specifice acestor noi locuri în care s’au așezat după migrarea oamenilor de la gurile Dunării. Dar alte tradiții străvechi au dus cu ei și le recunoaștem, deși în forme ușor evoluate.

Pentru că aceste obiceiuri ale începutului primului mileniu nu le regăsim pe meleagurile noastre, este un semn că romanizarea noastră e doar în capul unora ca Alexe, care au uitat sau nici nu au știut vreodată care ne sunt obiceiurile străvechi și care nu au nicio legătură cu lumea care a evoluat altfel în peninsulă Apenină. În schimb putem vorbi de practici religioase sau rituri funerare care au fost duse departe de locurile carpatice natale, de grupurile de oameni care migrau în căutare de spații vitale noi.

Spre Cernavodă, aproape de noul tronson de autostradă construit, mai exact de la kilometrul 152 potrivit arheologului Constantin Nicolae, s’au descoperit până astăzi ”cele mai impresionante obiecte şi semnificaţii despre strămoşii noştri care au trăit în urmă cu 3000 de ani. Pe un perimetru încă nedeterminat am săpat cu scopul de a descoperi obiecte semnificative ale comunităţii noastre. Am ajuns astfel să descoperim, în urma săpăturilor, 120 de gropi rituale. În aceste gropi rituale au fost depuse, de către strămoşii noştri, oase umane şi foarte multe depozite de bronz, topoare, săbii, cazane, etc. Deşi nu se cunosc încă foarte multe detalii, am aflat totuşi ce este cel mai important. Aceşti oameni doreau să fie răsplătiţi pentru faptele lor, astfel se face că au ajuns să practice diferite ritualuri, luându’şi viaţa în scopuri religioase, sperând să fie iertaţi, sau scopuri magice. Ei credeau în divinitate mai multe decât în orice”, ne spune arheologul Constantin Nicolae.

În urma unei cercetări mai amănunţite, specialiştii au ajuns la concluzia că, prin modul în care au fost depuse obiectele în aceste gropi, oamenii din acea vreme ”practicau ritualuri clandestine: magie, sacrificiu, religie”. Potrivit specialiştilor, descoperirea făcută este de o ”deosebită importanţă” căci astfel de lucruri se scot la iveală foarte greu.

EXCLUSIV: Ritualuri magice descoperite pe Autostrada Soarelui - poianaarheologicimitirepocaroman-1335370348.jpg

O practică străveche getică în ritualul funerar pe care o regăsim și în vest, s’a ivit de timpuriu în fata morții celuilalt, a prietenului, a celui deopotriva cu tine, a celui de un grai și de un sânge cu tine, adică în fața morții proprii inevitabile. Cu riturile funerare a început propriu-zis cultura umană, ca și conștiința de comunitate proprie, de gintă, de etnie mai târziu.

Mircea Eliade a arătat ca în toate societățile tradiționale moartea nu este considerată sfârșitul absolut al existenței umane, „ci doar un ritual de trecere către un nou mod de a fi, se putea spune ca moartea constituie cea din urmă experiență  inițiatică, datorită careia omul dobândea o noua existentă, pur spirituală”.

Riturile funerare la geții din vechime transmit o serie de ritualuri sau forme culturale arhaice dintre cele mai vechi și mai interesante din Europa, poate și din lume, care dovedesc vechimea si continuitatea unei populații ce le practica. O parte din ele se practică într’o formă mai evoluată și în Occident. Să amintim doar de practica funerară a folosirii banilor la înmormântare, cu banul legat de de­getul defunctului, cu cei puși în cosciug, în morminte sau aruncați la opriri, la răspântii și în ape curgătoare este considerată a fi moștenită de poporul român din lumea greco-romană și că ar aminti de obolul lui Charon pentru imaginara trecere cu barca a sufletelor morților peste apa fluviului Acheron din infern.

La Ocnița – Cosota (Buridava da­cica) s’au descoperit monede în trei morminte, ceea ce dovedește că și geții practicau depunerea monedei în mormânt înainte de ocupația celor câteva sute de legionari de la Roma,  și care ar părea la prima vedere un rezultat al romanizării localnicilor din Carpati. Dar cum a arătat D. Protase, practica obolului lui Charon n’a aparținut geților, dar se dovedește existența în ritualul funerar folosirea pietricelelor care este cu mult mai veche, din vremea când încă nu se bătea monedă, ceea ce orice s’ar spune este cu mult anterioară folosirii monedelor, care au înlocuit în timp pietricelele și i s’a dat un sens și un scop poate ușor diferit în Occident. Noi însă, am păstrat tradiția neîntrerupt până azi.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/04/ec11d-0gg.jpg

Această practică este păstrată constant până astăzi, cu precădere în Oltenia, ceea ce dovedește a fi o zona etnografică puternic autohtonă getică. Folosirea pietricelelor, albe, negre sau intermediare, așezate sub căpătâiul defunctului, aruncate peste cosciug sau așezate în, oale spe­ciale în mormânt, este legată de viața defunctului trăită de el cu „zile albe”, zile „intermediare” sau „zile negre”. Ele constituie pentru defunct, din partea celor rămași în viață un fel de „certificat” de înmormântare, un mesaj, am zice, de calificare a vieții lui trăite pe pământ pentru „Marea Trecere” în nemurire…

Se obișnuiește și astăzi pe teritoriul Olteniei, să se așeze sub căpătaiul celui decedat de curând, până este scos din casă și dus apoi să fie înmormântat, un număr de pietricele de mărimea alunelor, de regula 9 (de trei ori câte trei), număr cu semnificație sacrală și în creștinism și în religii și mitologii păgâne.

Așa cum arată Prof. Ion Ionescu, în com. Galicea Mare, jud. Dolj sub căpătâiul decedatului se pun 9 pietricele, de obicei 6 albe și 3 cenușii, ca și în com. Întorsura din același județ. În com. Golesti, satul Popești, jud. Vâlcea, se practică același obicei. În com. Păușești-Otasău și în comunele învecinate din același județ se așază sub căpătâiul decedatului tot un numar de 9 pietricele, fără să se urmărească o culoare anumită a lor, însă sunt însoțite cu o bucațică de marmura albă și cu săpunul folosit la scăldat. Tot acest material este pus într’o perniță și depus apoi sub căpătâiul decedatului.

În alte comune și sate din jud. Mehedinți: Barda, Baraiac, Bratilov, Cracul Muntelui, Giurgeni, Izverna, Mărășești, Obărșia-Cloșani, Po­noare, Săliștea Izvernei, Stănești, Șipot, Titirlești, Valea Ursului, sub căpătâiul decedatului se așază două pernițe suprapuse. În prima per­niță se pune iarba verde, simbol al nemuririi. În pernița a doua de deasupra se pun 9 muguri de copaci (3 de plop, 3 de salcie si 3 de fag), 9 pietricele, un pieptene, o oglindă și puțină lână, amintind, desigur, de viața pastorală. Mugurii arborilor neroditori: plop, salcie, fag, au semnificația actului ritual, ca mortul să nu mai facă „roade”, adică să nu mai atragă dupa sine și alți membri din cadrul comu­nității sale.

Se poate constata că această practică funerară este prezentă pe întreaga zonă a Olteniei,  că peste sicriul decedatului depus în mormânt, adeseori, casnicii decedatului aruncă mai întâi un număr de pietricele și apoi câte o mână de pământ, fiind un model arhaic fără niciun dubiu, ca și aruncarea banilor de metal din alte culturi europene. Pietricelele sunt astfel alese încât să fie majoritatea albe. Această practică în ținutul Zărand, com. Blajeni (1943-1946), în Craiova, la cimitirele Sineasca și Ungureni (1956-1973), și, foarte des acum, în București la diferite cimitire, de obicei din partea celor veniți din Oltenia. Din județele Argeș și Olt sunt informații că peste sicriul din mormânt se aruncă pietricele și câte o mana de pământ și bani de metal, practică și din com. Babana, jud. Argeș. Această practică, în special de aruncare a unei mâini de pământ peste sicriul din mormânt din partea participanților la înmormântare, cu formula sacră:

Să’i fie țărâna ușoara!, este generală pe tot cuprinsul țării, care trimite la cunoscuta invocație sacrală: Sit  tibi terra levis!, de la Napoca, sec. IV.

Practica pietricelelor în ritualul funerar descrisă nu este reținută la cercetatorii noștri etnografi mai vechi și nici la cei mai noi. Nu este reținută nici în „Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu”, dar cu siguranță această formă arhaică este la baza mai noului ”obol a lui Charon” răspândit în lumea largă.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/04/615a1-0ggg.jpg

În completarea informațiilor etnografice vin și informațiile ob­ținute în ultimul timp din săpăturile arheologice efectuate în Oltenia. În cimitirul neolitic de la Ostrovul Corbului s’au descoperit pie­tricele amestecate cu nisip așezate în vase speciale în morminte. În M 14 s’a gasit „o ceașcă cu doua torți, neagră, cu amestec de nisip și pietricele, uneori mari, din lut compact”, iar in M 15 s’a găsit o „strachina cenușie cu nuanțe castanii, mult nisip în pastă și pietricele mărunte”.

Prof. Dumitru Berciu arată că la Ocnița Cosota, jud. Vâlcea, din necropola cercetată, vechea Buridava getică, datând cert de la înce­putul sec. al II-lea î.Hr., s’au recuperat din conținutul unei gropi, pe lângă alte materiale, și „trei pietricele de râu arse”. În mormintele cercetate s’au descoperit numeroase fragmente ceramice de factură La Tene (lucrate cu mâna sau cu roata), toate arse secundar, caracteris­tice culturilor Coțofeni, Glina și Verbicioara.

Se precizează că:

„În cursul incinerării probabil erau aruncate pe rug pietricele, bucăți de mal și pământ, cu o anumită, semnificație și ridicate pentru a fi depuse și în mormânt. Va fi fost o practica rituală legată de anumite credințe care răzbat până în zilele noastre, rudele defunctului arunca o mână de pământ peste cosciug”.

Constatarea este foarte importantă pentru problema urmarită de noi, în explicarea practicării până astăzi în Oltenia a așezării unui număr de pietricele sub căpătâiul defunctului sau aruncarea lor peste cosciug și în mormânt, dar și a similitudinii cu practica ce mai târziu devine ”plata pentru Charon” la greci.

O nouă descoperire arheologică din 1969 de la Facai-Craiova, efectuată de Octavian V. Toropu și Onoriu N, Stoica, vine să ne convingă de existenta neîntreruptă a practicii funerare a pietricelelor în Oltenia, dovadă a viețuirii permanente a populației autohtone care o păstrează de la geți până astăzi. La punctul „Cimitir” de la Facai s’au găsit două oale de pământ, datate din secolele XIV-XV, tip borcan (fără mănușă), la o adâncime de 0,50 m, înalte de 0,16 m, la o distanță una de alta de 1,90 m, îngropate cu grijă, fără ca vasele respective să mai fi fost folosite înainte. Oalele erau acoperite cu câte o piatră de mărime mijlocie. Piatra de pe gura unei oale era albă, iar cea de pe gura celeilalte era neagră. Până la o adâncime de circa 0,11 m, începând de la gură, oalele conțineau pământ. Sub pământ se aflau 24 de pietricele de râu.

În prima oala, acoperită cu piatră albă, se aflau 16 pietricele albe, 7 gălbui, maroniu și una neagră. Compoziția pietricelelor: 18 de silex, 2 din șisturi cristaline bogate în cuarț, 4 din roci vulcanice, iar piatra de pe gură era din silex. În prima oală, sub cele 24 de pietricele se aflau depuse 8 oscioare provenite de la două membre posterioare ale unei broaște din specia Bufo, retezate cu grijă spre extremități.

Oala a doua avea piatra de pe gurăă neagră și conținea tot 24 de pietricele; 22 albe, una galbui – maronie și una neagră. Compoziția: 20 din silex, 4 din roci vulcanice, ca și cea de pe gura oalei. Dedesubtul acestora s’au găsit alte două pietricele care diferă ca rocă de celelalte, provenind dintr’o rocă friabilă conținând multă mică. Ele erau sparte, poate intenționat, dupa afirmațiile lui Octavian V. Toropu.

Cele doua vase, conținând pietricele si provenind dintr’o necropolă, dovedesc că practica funerară a așezării pietricelelor exista în trecut în Oltenia și în acest fel. Care va fi fost scopul și înțelesul acestei practici funerare în trecut este greu să precizăm. În prezent, substratul ei s’a pierdut, rămânând o simplă practică magică, explicată cu formula, „așa trebuie făcut, să nu se facă mortul strigoi”. Din fericire, avem două informa­ții literare păstrate din antichitate, care ne duc la dezlegarea înțelegerii acestei practici funerare. Pliniu cel Bătrân  (23-79  d.Hr.) ne spune următoarele:

„Deșer­tăciunea omenească, meșteră să se înșele pe ea însăși, socotește în felul tracilor, care pun în urnă pietre de culori diferite, după cum o zi este bună sau rea, iar în ziua morții le numără și astfel îl judecă pe fiecare”.

Acest obicei folosit de geți se pare că exista și la sciți, care erau tot geți, cum îl aflăm consemnat de Phylarchos (istoric din sec. III î.Hr.):

„Sciții, înainte de a se culca, își aduc tolba și, dacă s’a întâmplat că au pe­trecut ziua aceea fără supărări, aruncau în tolbă o pietricica albă, iar dacă au avut necazuri, una neagră. Când cineva moare, i se ia tolba și i se numără pietricelele. Dacă înăuntru găsesc mai multe pietri­cele albe, îl socotesc fericit pe răposat. De aici proverbul celor care spun ca ziua bună ne vine din tolbă. Și Menandru afirma ca în Leucodia ziua bună se numește zi albă”.

Informațiile celor două documente literare din antichitate, coro­borate și cu descoperirile arheologice din Oltenia amintite, se oglindesc clar în folosirea pietricelelor din ritualul funerar din Oltenia, și ele ne duc la lumea geților. Important de reținut este și faptul că în vorbirea noastră populară păstrăm expresia de zi sau zile albe, adică zi sau zile bune în viață, și de zi sau zile negre, înțelese zile de necazuri și suferințe, ca în versul din cântecul popular:  „Am trait tot zile negre”.

Obiceiurile și tradițiile băștinașilor geți după cum sunt demonstrate de descoperirile arheologice mai noi, sunt foarte profunde și cu greu pot fi schimbate din condei practici ce se dovedesc milenare în ființa poporului nostru.

Pe lângă practicile funerare care odată cu migrațiile spre vest comportă modificări și adaptări lumii noi, și scrierea este dusă din spațiul carpatic odată cu expansiunea poporului getic.

Cercetările recente ale specialiştilor de la Facultatea de Geologie din Cluj, asupra compoziţiei mineralogice a tabletelor de la Tărtăria şi a altor materiale ceramice din acelaşi sit, au pus în evidenţă că tabletele conţin aceleaşi minerale ca şi argila locală şi celelalte artefacte descoperite, demonstrându’se astfel că au fost confecţionate şi arse în cuptoarele turdăşene (Marler, Luca et ali 2008, 43-44).

Cercetătorul rus V. Titov dezvoltând ideile și convingerile Marijei Gimbutas 1997, este convins că scrierea din ţările de la Marea Egee vine din spaţiul carpato-balcanic din mileniul IV î.Hr., deoarece cea mai veche scriere a Sumerului apare cu totul pe neaşteptate şi într’o formă dezvoltată.

”În figurinele lor ca şi în picturile şi reliefurile de pe vase rituale şi de pe pereţii aşezărilor, „vechii europeni” au recreat lumea lor mitică, ori au descris formele lor de cult. Miturile şi spectacolele dramatice periodice erau, probabil, reprezentate prin intermediul figurinelor. Marea cantitate de asemenea figurine, ceramică rituală, inventar cultic şi alte tipuri de reprezentări pe obiecte legate de ceremoniile religioase ne oferă cele mai elocvente vestigii ale Vechii Civilizaţii Europene, indicând totodată o complexă dezvoltare spirituală.
Apariţia scrisului nu putea fi deci surprinzătoare în contextul existenţei templelor şi a celorlalte mărturii arheologice enumerate mai sus. …
Sute de vase miniaturale din perioada timpurie a culturii Turdaș-Vinca, ca să nu mai amintim fusaiolele, farfuriile şi cupele votive din zona centrală şi estică a Balcanilor găsite în complexele Vinca timpuriu şi clasic, de la Boian, Gumelniţa şi Dikil Taş, prezintă semne liniare care sunt foarte diferite de simboluri, ori ideograme. Aceste modele vădesc existenţa unei scrieri. Scrierea „veche europeană” este cu circa 2000 de ani mai veche decât cea sumeriană şi era probalil legată de manifestările religioase, servind la înregistrarea unor date ori având rol dedicatoriu şi comemorativ.” Marija Gimbutas

Arheologul rus V. Titov a ajuns la concluzia că tăbliţele de la Tărtăria sunt un fragment dintr’un sistem de scriere larg răspândit de origine locală. Semnele de pe una din tăbliţe trebuie citită în cerc, mai exact în sensul invers acelor de ceasornic (yang). Totemul tăbliţelor au acelaşi aranjament succesiv cu cele din Sumer, ambele scrieri fiind de factură ideografică neexistând încă semne silabice şi indicii gramaticali.
 Ecouri îndepărtate ale scrierii de la Vinča, Turdaş Isaiia, Karanovo, le găsim şi în scrierea pictografică a Cretei antice.
Primele civilizații ale elenilor și hitiților descinși din triburile getice de la Marea Getică (foto 1) și din estul Mediteranei au evoluat și decăzut rând pe rând. Grecii de mai târziu adoptă o formă timpurie de scriere pe care o preiau de la pelasgii existenți în Balcani și care trăiau de câteva milenii aici și luptă cu troienii care erau geți și ei la rândul lor. Acest alfabet permite ca istoria antică a geților să fie înregistrată scriptic în Iliada și Odiseea, istorisiri care au fost preluate oral de către rapsozi populari precum a fost și Homer, transmise din generație în generație de la vechii pelasgi.

 

O întreagă masă de lingviști până în zilele noastre au dezbătut ani în șir întâietatea alfabetului fenician din care au preluat elenii scrierea lor. Este știut azi că scrierea miceniană dispare în timpul epocii grecești, grecii confruntându’se cu fenicienii înainte ca să adopte alfabetul lor. Preluarea alfabetului numit azi grecesc, este considerat până azi ca mijloc pentru răspândirea alfabetizării, dar și grecii cum au făcut’o mai întâi fenicienii prin extinderea rețelei lor comerciale, au preluat scrisul de la pelasgii cuceriți. Cuvinte moderne din această perioadă din istoria Greciei sunt examinate și azi și poate într’o zi se va elucida definitiv ordinea firească a apariției scrisului, după ce se vor lua în considerare toate inscripțiile descoperite după apariția acestor vechi teze, deoarece azi avem o ordine cronologic discreționar împământenită.

Un tabel cronologic întocmit de paleolingvistul Radivoje Pesic pare a fi cu mult mai aproape de adevărata cronologie de apariție și dezvoltare a scrisului:
I. Protoscrierea de la Lepenski Vir (8000-6000 î.Hr.) – Scrierea Dunăreană din Vechea Europa
II. Scrierea Turdaș-Vinca și Tărtăria (5500-3200 î.Hr.) –  Scrierea Dunăreană din Vechea Europa
III. Scrierea sumerienilor din Mesopotamia (3100-75 î.Hr.)
IV. Proto-elamita (3000-2000 î.Hr.)
V.  Proto-indiana (o versiune apărută în 2200 î.Hr.)
VI. Chineză (1300 î.Hr. versiune valabilă și în zilele noastre)
VII. Egipteana (3000 î.Hr. – 400 d.Hr.)
VIII. Cretana (2000 î.Hr. – 1200 î.Hr.)
IX. Hitita (apărută între 1600-777 î.Hr.)

Perioada din jurul anilor 1200 î.Hr. prezintă cel mai larg orizont de distrugere din Micene, în răstimpul a mai multor veacuri din istoria ei. În cursul sec. XII s’a produs distrugerea şi părăsirea celor mai importante oraşe miceniene. Considerată de unii cercetatori ca fiind o continuare a civilizatiei cretano-minoice, ce face parte din civilizația așa-numită egeeană, civilizația miceniană este considerată totodată prima etapa a civilizației elene antice, perioada prearhaică.

Pe teritoriul Greciei continentale dar și în insulele grecești de mai tărziu au început să patrundă, în jurul anului 2000 î.Hr. o serie de triburi getice (numite și indo-europene), provenind din zona stepelor pontice, care s’au răspândit, în mai multe serii de valuri migratoare, spre părțile vestice ale continentului european. În Grecia de azi, primul val de migratori au fost ionienii, care au supus populațiile băștinașe, au intrat în contact cu cretanii, au ocupat întreaga Grecie. Pe la anul 1600 î.Hr. a urmat migrația altui trib getic, aheenii sau micenienii, apoi au venit în aceste locuri eolii și dorienii.
Izvoarele literare amintesc o ”invazie” sau o succesiune de ”invazii” ale unor vorbitori de limbă getică arhaică, veniţi din Nordul Balcanilor. Atunci când vom putea să distingem triburile greceşti, după dialecte sau după obiceiuri, constatăm că dorienii sunt în stăpânirea celei mai mari părţi din Grecia meridională (Peloponesul) şi a insulelor sudice, inclusiv Creta şi Rodosul. Istoriografia mai veche, consideră că migrația dorienilor este cauza principală, dacă nu chiar unică a prăbuşirii civilizaţiei miceniene.

 

Începând din 1979, când J. Chadwick publică un studiu inovator în această problemă, argumentele lingvistice ale ”invaziei dorienilor” se vădesc tot mai puţin convingătoare. Chadwick demonstrează că modificările dialectale atribuite dorienilor se pot justifica în interiorul ariei miceniene. Atare argumentaţie este concordantă cu concluziile arheologilor care au constatat că nu există în Grecia post-miceniană, un orizont cultural dorian şi că majoritatea inovaţiilor caracteristice submicenianului îşi au originea în aria civilizaţiei heladicului târziu.

Civilizația Heladicului Vechi sau Timpuriu a început în anii 3000 î.Hr înaintea venirii geților și aparține vechilor pelasgi. Un număr de triburi nomade getice nord-pontice, au ales să se stabilească în centrul și sudul Greciei, în Boeotia și Argolid, Pefkakia, Teba, Tirint sau pe insulele de coastă, cum ar fi Aegina Kolonna și Eubeea.

Geții practicau agricultura și creșterea animalelor, au introdus plugul, produceau obiectele de ceramicǎ utilizând roata olarului și tehnici specifice epocii bronzului, dezvoltate în Anatolia și preluate prin contacte culturale. Locuiau în adǎposturi numite „megaronuri” și locuințe cu două etaje formate din două sau mai multe camere flancate de coridoare înguste pe părțile laterale(unele dintre aceste coridoare dețineau scări, altele erau folosite pentru depozitare. Au dezvoltat metalurgia în bronz , au construit fortificații și clǎdiri cu arhitectura monumentalǎ.

Mostră de scriere sud-dunăreană Linear B din Pylos

Au fost clǎdite locuințele de tip apsidal și au fost introduse ancorele de teracotǎ, topoarele-ciocan, tumulii rituali și morminte intramurale. Schimbările climatice par , de asemenea, să fi contribuit la transformările culturale semnificative care au avut loc în Grecia între perioada HV II și perioada VH III, cca. 2200 î.Hr.

În Heladicul Mijlociu un număr de orașe-state au început să se cristalizeze și se disting primele forme de palate. Comerțul maritim a îmbogățit orașele-state, iar așezările de coastă, bazate pe pescuit, au înflorit. Mențineau legǎturi comerciale cu civilizația minoicǎ în sud, iar influența acesteia a condus la dezvoltarea ordinii sociale în Grecia continentalǎ. Societatea lor era militaristă și liderii lor erau dictatori militari.

În jurul anului 1600 î.Hr. centrele urbane din Heladicul Târziu au început să prospere și elenii au trǎit prima lor perioadă de creativitate culturală; satele s’au transformat în orașe, arta a înflorit, iar agricultura a devenit mai eficientǎ. Puterea deținută de aceste noi orașe au început să se facă simțite în jurul Mării Egee, prin comerț, dar mai ales prin invazii. Fostul aliat minoic a fost probabil o victimă a imperialismului lor. Declinul civilizației heladice a survenit în urma unui colaps economic, posibil cauzat de migrațiile micenienilor (dorienii). Diminuarea comerțului maritim a fost cel mai probabil motivul pentru declinul civilizatiei heladice. Nu pare să fi fost lupte interne. Civilizatia Heladicǎ, începând din 1550 î.Hr., a fost dominatǎ de Micene. Bogata culturǎ și tradițiile din această perioadă au stat la baza legendelor grecești clasice. Dupǎ 1100 î.Hr., civilizațiile antice elene au dispărut, marcând începutul așa-numitului Ev Întunecat.

Dacă avem în vedere şi faptul că nu există o secvenţă cronologică uniformă a nivelelor de distrugere de după 1200 î.Hr. (fiecare principat aheean având propriul său destin şi suferind în felul său efectele crizei sistemului palatial) e limpede că nu mai poate fi acceptată ipoteza unui val distructiv dorian drept cauză unică a acestei crize. Oricum, dacă atacatorii care au dat lovituri mortale civilizaţiei miceniene pe la 1200 î.Hr. erau în mare parte strămoşii dorienilor, tesalienilor şi beoţienilor de mai târziu, trebuie să admitem că aceştia erau vorbitori de limbă arhaică din care mai târziu se va trage și greaca de azi, de la marginile lumii miceniene, aparţinând aceluiaşi mediu cultural.

Evoluția alfabetului dunărean (considerat ”grecesc”) de la cea mai veche formă spre varianta folosită la Roma.

Cât priveşte cauzele declinului sistemului palaţial micenian, un rol însemnat trebuie să’l fi jucat criza politico-militară din Mediterana Orientală, consecinţă a ofensivei “popoarelor mării”. Vidul de putere creat în acest mod a avut drept consecinţă o destabilizare a întregii zone (sporirea conflictelor şi emigrărilor, precum şi infiltrări ale unor triburi agresive din aria nord-balcanică şi nord-pontică). În aceste împrejurări sistemul palaţial creto-micenian îşi vădeşte fragilitatea datorată unor cauze multiple (fărâmiţarea politică, organizarea în parte artificială a sistemului administrativ de exploatare etc.).

Prin urmare, e vorba de un declin care, în ciuda faptului că violenţa subită a jucat un rol major în declanşarea sa, a fost totuşi treptat şi prelungit (sec.XII şi începutul celui următor).

Caracteristicile perioadei: înalta calitate a câtorva vase ceramice din sec.XII., răspândirea unor noi practici funerare (înmormântarea individuală), supravieţuirea legăturilor miceniene peste mări.

Situaţia de la Lefkandi, în Eubeea, demonstrează clar continuitatea existenţei comunităţilor miceniene, uneori mutându’se în situri noi şi acomodându’se la schimbarea circumstanţelor, probabil vreme de mai bine de un secol după marele val al dezastrelor care le’a lovit civilizaţia.

Text în limbaj neolitic sud-dunărean vechi de peste 7000 de ani – Cultura Turdaș-Vinca, Tăblița de la Dispilio, azi granița dintre Macedonia și Grecia.

Prăbuşirea civilizaţiei palaţiale aduce după sine dispariţia instituţiilor şi formelor de organizare depinzând direct de palat, dispariţia scrierii şi a armatelor princiare, dispariţia formelor de creaţie artizanală de lux. Dăinuie însă tehnicile agricole şi meşteşugăreşti esenţiale, precum şi limba greacă veche.

Inscripția de pe TĂBLIȚA DE LA DISPILIO, 5260 î.Hr.

Alfabetul și limba feniciană nu pot fi datate înainte de 1200 î.Hr. și cu siguranță sunt ulterioare și create pe baza literelor dunărene descoperite în Cultura Turdaș, dar fenicienii au meritul că tocmai datorită modului lor de viață să fi răspândit scrisul dunărean-balcanic în toată Mediterana, și cel mai probabil astfel să fi ajuns și în Iberia, unde s’au găsit numeroase inscripții. Ori, această scriere să fi ajuns prin migrația ilergeților, indigeților, turdulilor, turdetanilor sau a altor vechi triburi getice de’a lungul continentului.

Limba feniciană a apărut pe teritoriul numit “Canaan” în feniciană, arabă, ebraică, aramaică și “Phoenicia”, în greacă și latină. Egiptenii au numit limba / teritoriul pe numele ”Pūt”. Feniciana este o limbă semitică a subgrupului canaanit, grupul Nord-Vest Semitic. Dintre limbile vorbite actual este cea mai apropiată de ebraică. Dupa colonizarea Nordului Africii (Cartagina) un dialect fenician (limba Punică) a fost vorbită și pe teritoriul actual al Tunisiei, Algeriei, Malta, sudul Spaniei și Italia insulara.
Important de menționat că alfabetul fenician a fost scris orizontal de la dreapta la stânga (la fel a fost scrisul și în Peninsula Apenină, înainte de apariția latinei) și nu are reprezentare a vocalelor (la fel ca ebraica și araba). Singurul dialect derivat direct din feniciana (punică) este cel berber.

Alfabetul fenician este derivat cel mai probabil din alfabetul dunărean.
Fenicia a fost una dintre cele mai vechi civilizații ale Orientului Mijlociu. Teritoriul Feniciei a ocupat centrul si nordul Canaanului, inclusiv teritoriul de’a lungul costei Libanului și Siriei și nordul Israelului din zilele noastre. Cultura feniciană era o cultură maritimă care s’a răspândit de’a lungul Mării Mediterane, între anii 1200 î.Hr. si 300 î.Hr.

Deși există dezbateri pe seama subiectului dacă canaanienii și fenicienii sunt două popoare diferite, se pare că ambele popoare fac parte dintr’o uniune tribală care a generat mai târziu (începutul secolului al XI-lea î.Hr o parte importantă a poporului israelit, adica iudeii/evreii antici).
Societatea feniciană a fost o societate care s’a bazat pe un comerț maritim eficient răspândit de’a lungul Mării Mediterane, mai ales între anii 1200 î.Hr. si 900 î.Hr. probabil o societate urbana bazată pe orașe state cu un centru de putere aflat în orașul Tir. Cel mai sudic oraș a fost probabil Sarepta, între Sidon și Tir. În acest oras, meticulos excavat s’au descoperit primele urme ale construcției vestitelor bireme (galere) moștenite mai târziu de flota romană.
În secolul al VII-lea î.Hr., egiptenii se foloseau de fenicieni pentru a importa marfuri din Africa de Vest, în special fildeș, piei de animale și lemn prețios. Fenicienii călătoreau spre Britannia pentru a vinde mărfurile Mediteranei de Est și a cumpăra cositor și argint. Meseriașii fenicieni făceau stofe fine, dar și produse de olărit, obiecte din fildeș și metalice, pentru a le vinde. De asemenea, ei vindeau lemn de cedru și mult cautată purpura extrasă din melci de mare printr’un proces cunoscut numai de ei.
Fenicienii s’au extins în toată Mediterana, întemeind colonii pe multe țărmuri mediteraneene: Marsilia, Cadiz și în insulele Malta, Sicilia, Cipru. Inclusiv puternica lor colonie de pe malurile de astăzi ale Tunisiei – Cartagina.
Fenicienii construiau temple mărețe zeităților lor principale – Baal si Aștoret (Așera), zeul războiului si zeița fertilitații. Există multe legende, în majoritatea lor cu puține probe materiale care sustin că preoții lui Baal sacrificau copii în perioade de restriște. Aceste zvonuri au fost perpetuate de greco-romani veșnicii dușmani ai fenicienilor, dar și de iudeii antici care vedeau în Baal un competitor periculos pentru Dumnezeul lor, Yahve (Yehova).
Armatele şi popoarele care i’au cucerit pînă la urmă pe fenicieni fie le’au distrus oraşele, fie au construit peste ele. Scrierile lor, cele mai multe pe papirusuri, s’au distrus, aşa încât îi cunoaştem pe fenicieni mai ales după relatările, nu tocmai obiective, ale inamicilor lor, deşi se spune că fenicienii înşişi deţineau o bogată literatură, care s’a pierdut în totalitate în antichitate.

Ceea ce pare explicabil, știind că nici despre geți nu mai găsim astăzi, foarte multe înscrisuri.

Ironia sorţii, deoarece fenicienii au fost cei care au preluat și dezvoltat de fapt alfabetul modern şi l’au răspîndit prin comerţul lor prin porturile de destinaţie.

Studiind armele luptătorilor fenicieni, cercetătorii au cules indicii importante din metal. Analiza indică faptul că minereurile folosite la fabricarea armelor provin din mine situate în prezent în Turcia, Cipru sau Siria, dovadă că la anul 1950 î.Hr. sidonienii erau deja antrenaţi într’un comerţ înfloritor cu metale în estul Mediteranei. La celălalt capăt al Mediteranei, în Spania, scândurile a două epave feniciene din secolul al VII-lea î.Hr., descoperite în Golful Mazarrón, lângă Cartagena, oferă alt gen de informaţii, despre modul în care fenicienii îşi construiau navele.

Corăbiile relevă faptul că fenicienii foloseau cepuri de îmbinare frezate, conferind navelor lor mai multă rezistenţă decît aveau corăbiile mai vechi, la care scândurile erau de fapt ”cusute” împreună. Cercetatorii au descoperit o ancoră din lemn care fusese umplută cu plumb, aparent o invenţie inedită a fenicienilor.
Dupa căderea Cartaginei, fenicienii ”dispar” din istoria scrisă ca popor, dar prin amprenta lor genetică sunt și azi în componența unor state moderne la Mediterana.
Pe la 193 d.Hr., Roma avea un împărat din Africa de Nord, Septimiu Sever, care vorbea cu un pronunţat accent fenician, dulce răzbunare a istoriei!
Sună cunoscut, cum civilizații ”dispar”, dar exponenții acestor civilizații devin împărați romani, cum e și cazul împăraților geți.

Revenind însă la problematica geților din care se trag popoarele europene moderne, trebuie repetat un adevăr simplu, toată Europa este getică. Acesta este un adevăr pe care cu greu oamenii îl înțeleg, pentru că este foarte greu de acceptat mental că la nivel genetic europenii sunt la fel. Foarte multă lume în logica lor simplă, gândesc că etnia lor se află îngrădită de limba vorbită în momentul de față, iar vecinul de dicolo de granițele actuale trebuie să’i fie cu siguranță un străin, dacă nu chiar un dușman.

De exemplu, Dacia a fost doar provincia nord-dunăreană cucerită de Roma, pe când geții au populat prin expansiunea lor în epoca bronzului și ulterior, în mai multe valuri întreaga Europă.

Se spune că nu haina face pe om, ci caracterul. Astfel și amprenta genetică face pe om, nu limba sau granițele între care s’a născut…Așa se face că Europa este dominată de amprenta genetică R1 (R1b+R1a), care acum 5000 de ani a început să migreze de la gurile Dunării.

Precum se observă amprenta noastră este atât de veche, încât ne conduce în trecut spre Ultima Mare Glaciațiune, acum peste 20.000 de ani. Haplogrupul I există în bagajul genetic al românilor, iar aceștia sunt nativii Europei.

Citiți și: GEȚII SUNT UN REZULTAT AL AMESTECULUI DINTRE PROTO-GEȚII R1 ȘI PELASGII CUCUTENIENI I2

Contactul între civilizațiile Dunărene și cele nord-pontice au creat limba din care s’au desprins mai târziu limbile europene, considerate generic ”centum”.

Numeroși lingviști moderni au localizat patria limbilor europene în stepa pontică, o regiune geografică și arheologic distinctă care se întinde de la Dunăre, spre gura de vărsare a Dunării până dincolo de Marea Getică (Neagră) la Munții Ural la est și Caucazul de Nord la sud.

Când s’au extins populațiile epocii bronzului, peste culturile vechi dunărene (Cucuteni, Turdaș-Vinca, Gumelnița, Vădastra, etc), amestecul de culturi, dau la nivelul neoliticului primele mișcări de populații.

Culturile timpurii neolitice și eneolitice din epoca bronzului în stepa pontică a fost numită și cultura mormintelor tip movilă (Kurgan) de Marija Gimbutas, ca urmare a practicii de durată la îngroparea morților sub movile („Kurgan”) în succesiunea îndelungată a culturilor din această regiune. Primii cai au fost domesticiți în jurul anilor 4000 î.Hr., în stepă, probabil undeva între Carpați și Don, sau Volga inferioară, și foarte curând a devenit un element definitoriu a culturii de stepă (7000-2200 î.Hr.).

Cum au făcut cei de Bell Beaker răspândit în Europa. Etapa 1: cupru-lucrători muta de la pontic-caspic stepă sus Dunăre, unde au împărțit în două fluxuri în sau lângă Bazinul Carpatic. .

În perioada epocii bronzului, Cultura geților de la Gurile Dunării, cunoscută la ruși și ucrainieni și sub numele de Yamna (3300-2500 î.Hr.), păstorii de vite și de oi au adoptat căruțele pentru a transporta alimentele și corturile lor, ceea ce le’a permis să se mute mai adânc în stepele eurasiatice, dând naștere la un nou stil de viață nomad care a dus în cele din urmă la marile migrații ale triburilor de geți nord-pontici, numiți generic ”indo-europeni”, deoarece aceste migrații s’au întins în aproape toată Europa, până în India și chiar mai departe.

Culturile de stepă pontice ale geților pot fi împărțite într’un grup de vest, de la Don până la Dunăre, precum și unul de est, în regiunea Volga-Ural al massageților, unde dezvoltă un centru metalurgic cunoscut azi la Sintashta. Stepa nord-pontică a fost locuită de clanuri amestecate de R1a și R1b, cu densități mai mari de R1b doar la nordul Caucazului, și R1a mai mult în stepele nordice și stepele forestiere. R1b aproape sigur a trecut din nordul Anatoliei spre stepa pontic-Caspică. Nu este clar dacă acest lucru s’a întâmplat înainte, în timpul sau la sfârșitul neoliticului. Un flux regulat de R1b din Caucaz nu poate fi exclus, iar diversitatea genetică a R1b fiind mai mare în jurul Caucazului, este greu să fie negat că R1b s’a stabilit și a evoluat acolo înainte de intrarea în lumea de stepă.

Asta înseamnă că limba getică își are originea în stepă de la clanurile R1a și R1b și că primii care migrează erau stabiliți și amestecați în Cultura nord-pontică.

Se nasc câteva întrebări:

Care limbă proto-europeană apărea în nordul Anatoliei sau în Caucaz, apoi a fost extinsă în stepele nord-pontice împreună cu R1b? Sau care proto-europeană apare pentru prima dată în stepă, o limbă-hibrid Caucasiană/Anatoliană ale clanurilor R1b ori de stepă ale clanurilor R1a?

Această întrebare nu are nici un răspuns evident, dar pe baza vechimii și caracterul arhaic al dialectelor Anatoliene (Hittit, Palaic, Luwian, Lydian, și așa mai departe) o origine nord-pontică a limbilor proto-europene este credibilă. În plus, există dovezi documentate de cuvinte de împrumut de la limbi caucaziene, în limbile europene. Acest lucru este mult mai probabil să se fi întâmplat dacă limba proto-europeană s’a dezvoltat în spațiul cuprins între gurile Dunării până în apropierea Caucazului și nu în stepele îndepărtate. Clanurile R1b prin urmare, devin factorul determinant de răspândire a limbii getice primare în stepele nord-pontice, și de acolo spre Anatolia, vestul Europei, Asia Centrală și Asia de Sud. Aceste clanuri sunt cele cunoscute etnic ca, cimerieni, celți, iler-geți, celt-iberi, indigeți, andi-geți, iliri, turdetani, turduli, getuli, latini sau ladini, dorieni, ca mai târziu unele să fie denumite saxoni, picți, germanici, etc.

Dialectele europene din nord-vest, și anume celtic, germanic, italic, baltic și slav, s’au dezvoltat împreună în subcontinentul european, dar din cauza diferitelor migrații și a așezărilor, au suferit modificări lingvistice independente. Locația originală comună este datată în special într’un spațiu, la est de Rin, la nord de Alpi și Munții Carpați, la sud de Scandinavia și la est de stepele din Europa de Est sau Câmpia Rusă, dar nu dincolo de Moscova .
Această teorie lingvistică este, de obicei combinată cu descoperirile arheologice.
Spațiul carpato-dunăreano-pontic se află în valul cel mai avansat cultural al Europei, iar Vestul Europei, în acela al aculturației, de preluare de către comunitatea apuseană de elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a comunității aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare, cum era cea dunăreană.

Toate alfabetele lumii se trag din cel dunărean, neexistând nicăieri în lume litere mai vechi decât cele descoperite în Balcani.

Spațiul carpato-dunărean reprezintă nucleul din care s’au născut limbile Europei și Asiei de vest.

În această logică se află și cea mai veche inscripție în limba primară arhaic-dunăreană, considerată total eronat a fi de sorginte ”latină”, și este numită și inscripția Duenos.

Un model al vasul cu trei recipiente care poartă cea mai veche inscripție în limba ”latină” este descoperit și are o vechime cu mult mai mare decât cel ce poartă inscripția Duenos, în Cultura Gumelnița, datat 4000 î.Hr, de acolo de unde au pornit migrațiile de grupuri umane antice.

Alfabetul în care este inscripționat vasul cu trei recipiente își are originile în Carpați, precum este și modelul ceramic constructiv.

Aceleași litere le regăsim în scrierea dunăreană, din Balcani până în Iberia:

Inscripție cu litere ”latine” din Cultura Turdaș-Vinca, alfabet folosit cu câteva mii de ani înainte de a se atribui ”latinilor” ce s’au mutat în peninsula Apenină.

”Migrațiile” asiaticilor (huni, tătari, avari, bulgari) au fost exagerat descrise ca amploare, atât timp cât urmașii lor nu’i regăsim în Europa. Unde sunt urmașii acestor tâlhari porniți la jefuit Europa, fie că ei se numeau huni, ugrici, tătari sau khazari? Explicația nu poate fi decât una singură: au fost exterminați, ori grupurile de asiatici puși pe jaf, distrugere sau viol au fost de mică amploare!
Câteva sute de tâlhari călare bine înarmați, nu înseamnau invazii. Unde sunt acești tâlhari azi?

Nu găsești decât amprente genetice europene în Europa I și R1 cu predilecție. nicidecum Q (huni, tătari), sau finici (N). Propaganda maghiarofonilor sau a mașinăriilor de propagandă antiromânească susțin că au ”migrat” în Europa, dar din toate studiile genetice reies alte date: sârbofonii, bulgarofonii, maghiarofonii, slavofonii luați la pachet au ADN similar cu al românilor, ceea ce duce la altă concluzie: cei din jurul nostru sunt ca noi, limba fiind singurul element care ne diferențiază, iar lingviștii au foarte mult de muncă pe acest tărâm, limba getică este la baza sclavonei din care s’au rupt atâtea dialecte, în câte limbi au evoluat și există astăzi în acest spațiu. Pe coloana de total din dreapta sunt adunate procentajele genetice, astfel că putem aprecia cât de pelasgi I sau geți R1 sunt fiecare neam din Balcani.

Concluzia e una singură, simplă și dezarmantă pentru ”dușmanii” românofobi: toți vecinii noștri sunt la fel ca noi, mai mult sau mai puțin… PELASGO-GEȚI.

 Astfel, cel mai pelasgic (haplogrup I) neam sunt cei de limbă bosniacă (58,5%), sârbo-croată (42-43,5%), muntenegreană, care este tot o sclavonă modernă (37%) și românii (33%).

Cel mai getic (haplogrup R1) neam din Balcani sau din vecinătatea noastră sunt slovacii și slovenii (56%), ucrainienii, ”ungurii” și basarabenii noștri de dincolo de Prut (46,5-52,5%), românii, găgăuzii și croații (29,5-32,5%).

De această ascendență pelasgo-getică a celor mai vechi civilizații europene peste care au venit civilizația epocii bronzului, care au creat acest mix de populții, se bucură cel mai mult următoarele neamuri: slovenii (87%), slovacii (80%), bosniecii (77%), croații (76%), găgăuzii (75,5%), maghiarofonii panonieni (74,5%), ucrainienii (70,5%), sârbii (66%), românii (62,5%), etc.

Această ramură HAPLOGRUPUL I  se găsește în majoritate covârșitoare în țările ”sclavofone” balcanice, (DAR ASTA NU ÎNSEAMNĂ CĂ ESTE UN MARKER SLAV!! ).

Frecvențele sale maxime sunt observate printre ”slavii” Dinarici (sloveni, croați, bosniaci, sârbi, muntenegreni și macedoneni), precum și în Bulgaria, România, Moldova, Ucraina și Belarus în Vest. De asemenea, este obișnuit într’o măsură mai mică în Albania, Grecia, Ungaria, Slovacia, Polonia, și sud-vestul Rusiei.

Mergând pe firul logicii, hitiții, frigienii, celții, doricii, elenii, perșii, latinii, și mai târziu slavii, germanicii, balticii, ce conțin I și R sunt rezultatul exploziei populaționale care are loc la Marea Neagră și provoacă migrații de grupuri umane spre toate zările, aproape toate semințiile (inclusiv maghiarofonii conțin R1a+R1b, nu Q sau N care sunt amprentele migratorilor și tâlharilor asiatici) din Europa, Asia occidentală, India de Nord, Americile sunt urmașii PROTO-GEȚILOR.

Sursa: eupedia.com, politeia.org.ro, mythologica.ro, cyd.ro, pesicisinovi.co.rs, crestinortodox.ro, frontpress.ro, adevarul.ro, tipsbetweenthesheets.blogspot.ro, cugetliber. ro, scribd.com, formula-as.ro, aratta.wordpress.com, thevintagenews.com

Citiți și: TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

GEȚII, SCYȚII DE LA MAREA GETICĂ

Istoriografia scrisă nu ne lămurește definitiv cine erau iranienii, cum nici în cazul ”tracilor” geți nu ne edifică formula folosită adesea în pomenirea neamurilor, de la Marea Getică. Îndeobște, anticii de la Marea Getică (Marea Neagră) sînt numiți traci.

De ce? Deoarece clișeele, precum observăm, sînt foarte greu de eliminat din memoria colectivă. Dacă acum 2500 de ani un hoplit afemeiat, bețiv și cartofor a apucat să arunce pe hîrtie niște cuvinte, acestuia i’a rămas în istorie chiar titlul de ”părintele” istoriei, deși realitățile ulterioare ne arată că nu a fost primul…

De asemenea, nici Herodot, nici un alt ”părinte” al istoriei nu ne lămurește dacă ”scyții” erau iranieni, și nici cine sînt strămoșii iranienilor. Dar, unor ramuri ale poporului ”indo-european” i s’a atribuit de către unii autori această etichetă corect sau doar prin clasificări superficiale.

Însă, cît de acoperită în realitățile antice este, nu ne’a lămurit pînă astăzi nici un istoric, iar în același timp cu asocierea lor unui ”filon etnic iranian” cu originea lor obscură, ni se precizează limpede și că ”nu se cunosc izvoare scrise asupra limbii ”scytice”.

Că nu se cunosc aceste izvoare ar fi explicabil, cum nici în cazul ”dacilor” geți izvoarele nu abundă, rămîne inexplicabil ușurința celor ce le atribuie scyților, uneori chiar geților o etnicitate a unui neam de care nu’l regăsim pomenit de antici, în speță: iranienii.

Atunci cum putem să le atribuim o identitate ulterioară unor neamuri (triburi) antice, atît timp cît iranienii de azi nu sînt pomeniți în izvoare decît foarte tîrziu.

Atribuindu’i anterioritate acestui popor pomenit de 3000 de ani cum sînt geții sau scyții, acei ”traci” ai lui Herodot care erau cei mai numeroși după inzi, nu este o eroare impardonabilă ca și aceea cînd afirmăm că romanii au adus limba lor unui popor mai vechi, cum sînt geții ”indo-europeni” din care își trag în definitiv și ei rădăcinile?  

Sigur, încercînd să descîlcim acest non-sens logic, mergem pe firul istoric al originii iranienilor și descoperim că iranienii de fapt sînt urmașii neamurilor Arya, adică a arienilor care cîndva trăiau și ei la Marea Getică.

În această poză sînt identificate două locații (refugiile din Era Glaciară) în care erau concentrate două din posibelele locuri în care trăiau grupuri umane pe vremea ghețurilor, unul dintre ele fiind localizat la Marea Getică și Gurile Dunării.

În egală măsură numeroși autori creează o și mai mare confuzie, inventînd după propria lor apeciere, noi etnonime unor populații despre care nu se cunosc informații asupra limbii sau etniei lor, unele de’a dreptul hilare: eleno-scyți, traco-eleni, traco-scyți etc. și despre care vom face referire în cele ce urmează pentru a înțelege mai bine cum istoricii încearcă să diferențieze artificial neamuri frățești genetic, prin deosebiri doar de ordin cultural, militar, funerar sau al unor obiceiuri născute și datorate în mare măsură mediului geografic în care trăiau.

În această situație se află evident și populația semi-nomadă a ”scyților” pînă într’un anumit răstimp, apoi sedentară și amestecată cu elenii și geții.

Au fost scyții (saka), sau sacii cum au mai fost numiți în izvoare, geți?

Au fost ei urmașii massa-geților, ai geților ”mari” sau numeroși din care se trag foarte multe popoare eurasiatice?

Pot fi obiceiurile de azi ale urmașilor lor, un motiv să nu le atribuim o înrudire ancestrală ale acestora cu geții europeni?

Numeroase studii genetice ne îndreptățesc să afirmăm că există o înrudire a acestora, sau că există o obîrșie comună a acestora. 

Nu putem preciza pînă cînd şi în ce măsură geții (dacii, tracii), scyţii, cimerienii, sarmații, perșii, celții, elenii, adică așa-numitele popoare ”indo-europene” şi’au păstrat identitatea culturală, dar studiile genetice contemporane ne demonstrează o comuniune genetică între aceste neamuri antice care s’a păstrat pînă azi, mutații genetice importante neintervenind pînă azi, linia lor paternă putînd fi identificată azi pe o arie întinsă a Pămîntului după cucerirea lui în ultimii 4000 de ani.

Amintirea geților, chiar unele grupuri restrînse, a mai dăinuit un timp, de vreme ce unele izvoare din epoca romană confundă adesea populaţii aflate în conflict cu Imperiul Roman.

Rîndurile prezente își propun punctarea cîtorva aspecte generale dar și unele legături şi interferenţe interetnice particulare la Dunărea de Jos așa cum reies ele din scripte.

Cercetarea altor elemente, punerea în valoarea viitoarelor descoperiri, vor nuanţa, fără îndoială, multe dintre aspectele particulare ale acestor importante probleme.

Este și cazul Dahilor, care trăiau în estul Mării Caspice, și care ”trebuie să fi fost unul dintre acele grupuri scytice care au dominat comerțul între Hyrcania și Parthia la sud și vechea Choresmia la nord. Indiferent dacă sunt sau nu Dáoii cei menționați de Herodot ca unul dintre triburile persane, ar trebui să fie identificați cu Dahae din Karakum care rămîn incerți. Dar avînd în vedere alte dovezi ale infiltrărilor din nord pe platoul persan și mai departe, din primul mileniu î.Hr. (cf. de exemplu, numele Mardianii), nu se poate exclude faptul că grupurile scyților, inclusiv Dahii, au fost prezenți în sud-vestul Persiei, la o dată anterioară.”

În lista popoarelor și provinciilor Imperiului Ahemenid, Dahii sînt identificați în persana veche ca Dāha și sînt urmați imediat de grupul Saka, care sînt trecuți ca fiind vecini cu cei din Dāha.

Sacii (scyții) reprezentau un trib getic (dacic), aflat în estul Geției Carpatice. Aurelius Victor, într’o relatare despre împăratul Traian spune:

”quippe primus aut solus etiam vires Romanas trans Istrum propagavit, domitis in provinciam Dacorum pileatis Sacisque nationibus, Decebalo rege ac Sardonio.”

Triburile de Saci (scyți) mai erau cunoscute și sub denumirea de Sacani, de la care s’a format și numele de Sacidava pentru o localitate în Geția antică. Acest trib este menționat de istoricul Aurelius Victor și, în lucrarea Getica, a fost localizat de Vasile Pîrvan pe malul Dunării în jurul orașului Sacidava (azi punctul Muzait, în comuna Dunăreni), la sud de Axiopolis (azi Cernavodă).

În epoca modernă, arheologul Hugo Winckler (1863-1913) a asociat Saka (Sacii) cu Scyții.

I. Gershevitch, în The Cambridge History of Iran states se menționează:

”The Persians gave the single name Sakā both to the nomads whom they encountered between the Hunger steppe and the Caspian, and equally to those north of the Danube and Black Sea against whom Darius later campaigned; and the Greeks and Assyrians called all those who were known to them by the name Skuthai (Iškuzai). Sakā and Skuthai evidently constituted a generic name for the nomads on the northern frontiers”,

adică:

”Persanii au dat numele unic Saka atît nomazilor care i’au întîmpinat între stepa ”Foamei” și Marea Caspică, cît și în mod egal celor de la nord de Marea Neagră și Dunăre împotriva cărora Darius mai tîrziu a luptat; și grecii și asirienii îi numeau pe toți cei care au fost cunoscuți sub numele Skuthai (Iškuzai). Saka și Skuthai au constituit, evident, un nume generic pentru toți nomazii de la frontierele de nord.”

În schimb, istoricul politic B.N. Mukerjee a susținut că oamenii de știință eleni și romani antici credeau că în timp ce ”toți Sakaii au fost scyți”, ”nu toți scyții erau Sakai”.

”În regiunea Dunării de Jos şi în teritoriile învecinate, în mileniul I î.Hr. au avut loc contacte intense între scyţii iranieni, geţi, traci şi greci care, prin complexitatea lor, au creat o aşa-numită ,”problemă” în cercetarea istorică, la fel de interesantă şi dezbătută astăzi, ca şi în urmă cu un secol.

Preocupările specialiştilor rumîni, începînd cu Vasile Pîrvan şi cu generaţiile de arheologi şi istorici care i’au urmat, continuă şi astăzi, deoarece multe lucruri stau încă sub semnul incertitudinii, datorită lipsei de precizie a izvoarelor literare, ca şi interpretărilor adesea contradictorii date unor descoperiri arheologice.

Pentru a pune în evidenţă raporturile dintre populaţiile întîlnite la Dunărea de Jos în ultimele şase secole ale erei vechi, cercetătorii au utilizat în special două mari categorii de izvoare: cele literare şi cele arheologice (în care au fost cuprinse şi izvoarele epigrafice şi numismatice).

Mărturiile literare permit să se reconstituie uneori nu atît etnosurile, cît mai ales istoria etnonimelor.

De aceea, etnonimia reală nu corespunde întotdeauna celei prezentate în izvoare. De asemenea, nici pe cale arheologică nu se pot stabili decît rareori, cu multe dificultăţi şi incertitudini, etnicul şi limba vorbită de o anumită populaţie.

Totuşi, numai utilizarea ambelor categorii de izvoare, cărora li se adaugă tot mai mult rezultatele unor cercetări interdisciplinare, permite evidenţierea sincronismelor care pot fi avute în vedere la stabilirea cît mai aproape de adevăr a etnonimelor şi a elementelor caracteristice lor.

După cum se cunoaşte, ţinuturile Dunării de Jos şi populaţiile care trăiau în zonă au fost amintite relativ frecvent în izvoarele greceşti.

Dacă lăsăm deoparte informaţiile despre traci, ori despre Istros, pe care le întîlnim la Homer, Hesiod, ori la alţi scriitori, primele triburi getice au fost înregistrate de Hecateu din Milet. El aminteşte de crobizi, aşezaţi în apropiere de Odessos, pînă spre Dionysopolis, consideraţi uneori drept un trib getic, ca şi de trizi, socotiţi aproape cu certitudine drept un trib getic, aflat în sudul Dobrogei, în apropiere de Callatis.

Tot el aminteşte şi despre…Orgamépolis…, cel dintîi toponim menţionat de vreun izvor, referitor la teritoriul ţării noastre. 

Necropola tumulară a cetăţii Orgame este amplasată pe promontoriul de la Capul Dolojman şi ocupă o întinsă suprafaţă din rezervaţia arheologică apreciată la cca. 120 ha. 

Mormintele de incineraţie descoperite la Orgame sînt dominante cantitativ şi oferă o gamă variată de ritualuri: în cazul tumulilor mari, arderea defunctului a fost făcută pe locul de amenajare al mormîntului, deasupra unui rug de suprafaţă sau a unui rug amplasat deasupra unei gropi; pentru următoarele două categorii, incinerarea defunctului s’a efectuat în afara mormîntului, probabil în locuri de ardere familiale – de tip ustrinum -, urmată de o depunere simbolică într’un spaţiu restrâns din interiorul mormîntului sau în urne.

Incineraţia in situ, resturile cinerare rezultate din arderea defunctului împreună cu o serie de obiecte personale şi ofrande, care’l însoţeau în momentul arderii sau după consumarea acesteia, erau abandonate pe rug.

Peste ele erau adăugate straturi de pămînt şi pietre, marcate uneori de „întreruperi” rezultate din consumarea altor ritualuri particulare.

Începînd cu anul 1993, şi mai ales după anul 1995, săpăturile s’au extins pe trei sectoare mari: sectorul nr. I şi nr. II pun în evidenţă complexe funerare, eşalonate pe mai multe secole cuprinse în intervalul secolelor VII – III î.Hr., sectorul nr. III se concentrează în jurul unei basilici din secolele IV – VI d.Hr, descoperită în 1993 la cca. 2 km V de cetate, pe cel mai vârf al dealurilor Dolojmanului.

Autorul celor mai timpurii date cu caracter etno-geografic despre teritoriul Dunării de Jos este Herodot (circa 484-425 î.Hr.). Informaţiile lui privind localizarea scyţilor în raport cu ”tracii” (geții din regiunea Tracia) şi geţii de la Dunăre sînt binecunoscute şi menţionate frecvent de cercetători.

Prezentarea evenimentelor legate de conflictul scyto-persan din anul 513 î.Hr. îi oferă lui Herodot posibilitatea de a se referi şi la populaţiile de la Dunărea de Jos.

El lasă să se înţeleagă că geţii locuiau un spaţiu ce începea de la versantul nordic al munţilor Haemus, pînă spre Dunăre şi Marea Neagră. Nu limitează însă strict, pînă la fluviu ţinutul ocupat de geţi.

Tot Herodot precizează că Istrul ”pătrundea în Scyţia printr’o latură a ei” , sau că ”îndată după Istru vine Scyţia veche, aşezată către miazăzi”.  El lasă, astfel, să se înţeleagă că în vremea sa, scyţii locuiau numai pe malul stîng al fluviului, înspre vărsare, după cum vor menţiona şi alţi autori.

Vecinătatea celor două populaţii este confirmată şi de solii scyţilor, care transmit agatîrşilor că Darius ”are acum în puterea sa pe traci şi pe geţi, vecinii noştri”.

Herodot ne informează şi despre una dintre primele incursiuni scytice la sud de Dunăre, care a ajuns pînă în Chersonesul tracic, eveniment fixat de istorici pe la anul 496 (?) – 495 î.Hr. Deşi incursiunea amintită a afectat Dobrogea (probabil mai ales oraşele vest-pontice), regiunea a rămas mai departe, în esenţă, getică. Caracterul getic al ţinutului este relevat şi cu ocazia prezentării conflictului dintre Octamasades şi Sitalkes.

Tucidides (460-396 î.Hr.) aminteşte pe ”geţii peste care dai dacă treci munţii Haemus şi toate celelalte populaţii stabilite dincoace de Istru, mai ales în vecinătatea Pontului Euxin”.

El ne mai face cunoscut că ”geţii şi populaţiile din acest ţinut se învecinează cu scyţii, au aceleaşi arme şi sînt toţi arcaşi călări”.

Unele arme şi obiceiuri comune la geţii sud-dunăreni (iar prin extensie, probabil şi la unii geţi nord-dunăreni) şi scyţi dovedesc înrîuririle reciproce ale celor două popoare învecinate, care pot să’şi aibă premizele în evenimentele de la sfîrşitul secolului al VI-lea şi de la începutul secolului al V-lea î.Hr., sau în altele, despre care nu avem nici o informaţie.

La mijlocul secolului al IV-lea î.Hr., Skylax din Carianda preciza că ”după Tracia vine neamul scyţilor şi aşezările greceşti de la ei”, ceea ce dovedeşte că în această perioadă Dunărea reprezenta încă o graniţă între scyţii nord-pontici şi populaţiile de la sud de fluviu.

Abia mai tîrziu, Apollonios din Rhodos (295-215 î.Hr.) va aminti despre ”scyţii cei amestecaţi cu tracii”, fără să’i localizeze cu precizie. În cazul în care textul nu este o simplă formulă de stil, el poate reprezenta prima menţiune scrisă despre un amestec getico-scytic.

Cea mai probabilă localizare a acestei regiuni ar putea fi partea nordică a interfluviului Dunăre-Nistru, extinsă, eventual, pînă la Bugul de Sud, unde acest ”amestec” este ilustrat, într’o anumită măsură, şi de realităţile arheologice.

Dacă referirea este şi la Dobrogea, ea ar putea exprima, de asemenea, o realitate. Unii cercetători consideră că se poate vorbi de prezenţa unor comunităţi scytice în Dobrogea încă de pe la mijlocul secolului al IV-lea î.Hr., sau chiar mai devreme.

Dacă această ipoteză pentru Dobrogea are încă puţine argumente arheologice, pentru a putea vorbi de o prezenţă scytică numeroasă chiar din această vreme, cei mai mulţi cercetători admit că spre sfîrşitul secolului al III-lea şi în secolul al II-lea î.Hr. se întîlnesc grupuri de scyţi în partea estică a regiunii, spre litoral (mai ales între Mangalia şi Varna), fapt relevat atît de apariţia în acest spaţiu a cunoscutelor monede cu efigia ”regilor” lor, cît şi de unele izvoare literare şi epigrafice.

Cam în aceeaşi vreme, o parte a Dobrogei, probabil cea estică, a fost denumită pentru prima dată Scyţia, nume căruia i se va adăuga de multe ori apelativul de Mică, pentru a o deosebi de Scyţia propriu-zisă, nord-pontică.

Alte izvoare reflectă evenimentele de la mijlocul, a doua jumătate a secolului al IV-lea şi de la începutul secolului al III-lea î.Hr., cînd la Dunărea de Jos se ciocnesc interesele scyţilor, macedonenilor, geţilor şi, eventual, ale tribalilor.

Este vorba, mai întîi, de binecunoscutul rege scyt Atheas, nevoit să lupte iniţial cu acel anonim rex Histrianorum, considerat de cei mai mulţi istorici drept şeful unei uniuni de triburi getice din zona Histriei, iar, mai apoi, cu Filip al II-lea, război care se termină cu înfrîngerea scyţilor şi cu instaurarea stăpînirii macedonene în Dobrogea.

În anul 335 î.Hr., a avut loc campania lui Alexandru împotriva tribalilor conduşi de regele Syrmos. După Strabon şi Arian, care au folosit ca izvor şi mărturiile generalului Ptolemaios al lui Lagos, participant la expediţie, tribalii ar fi locuit în zona Dunării de Jos până la insula Peuce, avînd sub stăpînirea lor şi unele teritorii getice nord-dunărene.

Conform afirmaţiilor lui Plutarh, prin campania dusă împotriva illirilor, tribalilor, Alexandru ar fi ameninţat triburile aflate în vecinătatea scyţilor.

După campania lui Alexandru a urmat expediţia nereuşită peste Dunăre a generalului său Zopyrion a cărui armată ar fi fost nimicită, după unele izvoare, de geţi, iar după altele, de scyţi.

Apogeul puterii politice a geţilor dunăreni a fost atins sub Dromichaites, venit la cîrma regatului său în ultimii ani ai secolului al IV-lea î.Hr. şi cunoscut prin ecoul luptelor purtate cu Lysimach. Conflictul dintre cei doi s’a purtat în cursul primului deceniu al secolului al III-lea î.Hr. şi ne este cunoscut doar prin detaliile sale anecdotice, legate de ”prizonieratul” la geţi a fiului lui Lysimach, Agathocles, şi chiar al regelui însuşi.

Stăpînirea lui Dromichaites pare să fi cuprins atât ţinuturi din stînga, cît şi din dreapta Dunării.

Conflictul este localizat, după Strabon în ”Pustiul getic”.

În legătură cu centrul puterii lui Dromichaites şi cu cetatea Helis (fie un nume corupt, fie un nume elenizat) s’au formulat mai multe ipoteze: V. Pîrvan, Getica, O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926, p. 63, nu exclude posibilitatea ca Helis să fi fost la Piscu Crăsani, iar despre arealul stăpînirii lui Dromichaites în Cîmpia Rumînă; A.I. Meliukova, sugerează situarea centrului puterii lui Dromichaites în zona cetăţilor getice din sec. VI-III î.Hr. din Basarabia; R. Florescu în ”Ţara lui Dromichaites, Pontica”, 14, 1981, p. 153-157, propune zona mijlocie a Podişului Moldovei, unde există un mare grup de aşezări fortificate din sec. VI-III î.Hr., precum şi două tezaure princiare getice, la Stînceşti şi Cucuteni-Băiceni; aceste două propuneri s’ar putea contopi într’una, dată fiind încadrarea cronologică şi apropierea geografică a acestor mari grupuri de cetăţi; alţii consideră că teatrul operaţiunilor s’a aflat la sud de Dunăre, iar Helis (sau Elio) ar putea fi localizat la Sveštari-Sborjanovo, unde există o aşezare importantă fortificată cu zid de factură elenistică şi o necropolă regală din a doua jumătate a secolului al III-lea.

Indiferent de localizarea sa, se poate considera că stăpînirea lui Dromichaites a reprezentat prima afirmare certă a unei forţe politice getice importante la Dunărea de Jos, formată pe baza unei tradiţii mai vechi, despre care nu avem încă suficiente informaţii.

Dacă raporturile acesteia cu regatul macedonean ne sînt cît de cît cunoscute datorită izvoarelor scrise, nu ştim nimic despre eventualele raporturi cu scyţii, care constituiau încă, în acea vreme, o forţă importantă la marginea de est a stăpînirii lui Dromichaites. Nu ştim ce s’a întîmplat cu regatul lui Dromichaites după pacea cu Lysimach şi care a fost statutul său politic în continuare, în cadrul sferei de putere a macedonenilor la Dunărea de Jos.

După anul 279 î.Hr., celţii au întemeiat pentru scurtă vreme regatul lor cu capitala la Tylis, a cărui întindere pare să fi coincis, cu aproximaţie, cu cea a fostului regat odris sau a regatului macedonean al Traciei; dar probabil ei nu şi’au extins stăpânirea în Dobrogea şi în stânga Dunării.

Pînă în prezent în Dobrogea s’a semnalat ceramică celtică doar în dava getică de la Satu Nou-”Valea lui Voicu”, com. Oltina, în nivelurile I-IV (numai 27 de fragmente care aparţin la patru vase).

Nu se poate preciza dacă numele celtice ale unor localităţi ca Durostorum (Silistra), Arrubium (Măcin), Noviodunum (Isaccea) şi Aliobrix (Cartal, lîngă Ismail, în sudul Basarabiei) îşi au originea într’o eventuală influenţă a celţilor din vremea regatului din Tylis, ori sunt mai tîrzii.

Evenimentele din a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr. sînt reflectate slab în izvoare. Lor li s’ar putea atribui, eventual, informaţiile greu de încadrat cronologic ale lui Strabon, privind migraţiile scyţilor peste Tyras (Nistru) şi Istru, în urma cărora tracii ar fi fost nevoiţi să le cedeze pământul.

Dacă acestea au avut într’adevăr loc, ele s’ar putea corela cu informaţiile despre Scythae Aroteres şi ariile stăpînirii lor, despre oraşele acestora, ca şi cu monedele ”regilor” lor descoperite în zonă. La sfîrşitul secolului al III-lea şi în secolul al II-lea î.Hr., unele inscripţii de la Histria, îndeosebi cele în care sunt menţionaţi Zalmodegikos şi Rhemaxos, lasă să se înţeleagă cu claritate care erau raporturile cetăţii cu geţii şi cu alte neamuri din preajmă, în cadrul cărora ”basileii” barbari sud- sau nord-dunăreni exercitau un adevărat protectorat asupra coloniilor greceşti.

La prezentarea înfrîngerii suferite de C. Antonius Hybrida ”lângă cetatea istrienilor” în anul 61 î.Hr., Cassius Dio îi aminteşte pe bastarnii ”din Scyţia” (nord-dunăreană). Alţi autori vorbesc de existenţa , ”la miazănoapte” (de Pontul Euxin şi de Istru) a unor ”celto-scyţi” (Strabon, XI; Plutarh, Caius Marius, 11.

În realitate, celţii în cursul migraţiei de la sfârşitul sec. al IV-lea şi din sec. al III-lea î.Hr. nu par să fi depăşit cu mult regiunea Nistrului, unde întîlnim nume de aşezări celtice, cum ar fi Carrodunum şi altele. Acestea pot constitui exemple de prezentare relativ liberă şi greu de verificat a etnonimelor folosite de autorii antici pentru populaţii diferite aflate în anumite perioade la Dunărea de Jos.

Vecinătatea, uneori şi simbioza dintre anumite populaţii, a creat şi un reflex în tradiţia scrisă. Dar este greu de precizat unde anume şi în ce măsură această simbioză a avut loc, inclusiv între traco-geţi şi scyţi.

Constatăm că scyţii au reprezentat aproape o constantă în cadrul informaţiilor referitoare la zona inferioară a Dunării de Jos şi la cea nord-vest pontică, începând de la sfârşitul secolului al VI-lea, pînă în secolul al II-lea î.Hr., uneori şi mai tîrziu. Aceste realităţi au fost determinate de lungile contacte scyto-greco-trace, începînd din sec. VI-V î.Hr., cînd scyţii ocupaseră zona stepelor nord-pontice, pînă la sfîrşitul existenţei Scyţiei Mici în perioada elenistică.

Chiar dacă informaţiile literare nu sunt suficient de precise pentru a stabili măsura în care prezenţa de netăgăduit a scyţilor la Dunărea de Jos este consecinţa unor migraţii, desfăşurate în mai multe etape oarecum distincte, sau a unor infiltrări de grupuri de populaţii scytice, ori doar puternic influenţate de ei, inclusiv a unor puternice contacte culturale, prezenţa scyţilor, ori a ceea ce în mod curent se consideră de către istorici şi arheologi drept ”scyţi” este sigură.

Aceste informaţii scrise sînt confirmate, într’o anumită măsură, de descoperirile arheologice. La început, în mediul autohton au pătruns, în general, obiectele de prestigiu executate în stil animalier scytic şi armele scytice, îndeosebi în rîndul aristocraţiei traco-getice. Cele mai multe obiecte scytice timpurii, pătrunse în mediul autohton, nu sunt rezultatul unor contacte directe, ci indirecte, dintre scyţi, geţi sau traci. Ele au fost stimulate de aristocraţia locală şi nu presupun o prezenţă obligatorie atît de timpurie a scyţilor în Tracia.

Totuşi, în unele regiuni, în perioada arhaică se constată o locuire comună a scyţilor geților şi tracilor. Aceasta se datorează probabil, deplasărilor unor grupuri mici de populaţii şi mariajului dintre reprezentanţii lor, avînd drept consecinţă formarea unor grupuri reduse de populaţii eterogene.

Procesul a fost mai intens între Bug şi Nistru şi în aşezările din vecinătatea oraşelor greceşti, unde s’a descoperit un procent semnificativ de ceramică scytică şi tracică, cu predominarea celei dintîi. Prezenţa vaselor indigene în coloniile greceşti presupune existenţa aici a populaţiei locale. În legătură cu prezenţa ceramicii trace în zona agricolă dintre Bug şi Nistru s’au exprimat mai multe opinii.

Referitor la ceramica scytică din regiunea amintită, s’a apreciat că ea nu ilustrează o sedentarizare a nomazilor scyţi, ci este rezultatul deplasării în regiunea Bugului Inferior a unei populaţii (inclusiv scytice) din silvostepă.

Uneori s’a afirmat că încă din perioada arhaică ar fi existat o simbioză scyto-tracică în interfluviul Nistru-Dunăre. Dar se poate vorbi, mai degrabă, de o convieţuire între geţi şi populaţia agricolă din silvostepă, considerată scytică, îndeosebi în apropierea coloniilor greceşti, care au exercitat o mare atracţie pentru autohtoni, ca şi de o apropiere a unei etnii de cealaltă. Fenomenul s’ar corela şi cu diminuarea politicii agresive a scyţilor, caracteristică pentru sfârşitul secolului VI- începutul secolului V î.Hr., de înlocuirea ei cu una mai paşnică, întâlnită la sfârşitul secolului V- începutul secolului IV î.Hr.

Pe la sfîrşitul secolului V î.Hr. ar fi avut loc şi o transformare a modului de viaţă al scyţilor, dintr’unul nomad în altul sedentar. Sugerînd o posibilă simbioză geto-scytică şi formarea unor zone sincretice din punct de vedere etnic, K. Iordanov considera, că acest proces s’ar fi desfăşurat încă din secolul VI î.Hr. şi ar fi durat până la sfârşitul evoluţiei istorice a scyţilor.

Zona în cauză ar fi cuprins partea litorală a regiunii dintre Nistru şi Bugul sudic, spaţiul asemănător dintre Nistru şi Prut, precum şi o parte a Dobrogei. Pe baza unor descoperiri funerare din sec. VI-V î.Hr. semnalate în Republica Moldova (în care apar uneori morminte de incineraţie, alteori de înhumaţie, ca şi necropole mixte), precum şi a unor obiecte scytice reprezentative (pumnale-akinakai, vârfuri de săgeţi de bronz sau de fier, vârfuri de suliţe, psalii etc.), M. Tkaciuk considera, de asemenea, că s’ar putea vorbi de o anumită simbioză scyto-tracică.

Pumnal akinakai

Sfîrşitul culturii scytice s’ar fi produs la cumpăna secolelor IV-III î.Hr., în urma unei ”catastrofe” produse pe Niprul Inferior, din cauza loviturilor sarmaţilor care au dus la distrugerea Scyţiei Mari, ceea ce ar fi afectat şi spaţiul pruto-nistrean.

Interfluviul Dunăre-Nistru a fost considerat uneori, în literatura de specialitate, un teritoriu lipsit de populaţii sedentare, o zonă de contact cu triburile nomade, care s’ar fi aflat permanent sub protectoratul cimerienilor, scyţilor şi mai apoi al sarmaţilor.

Opinia potrivit căreia în, ”stepa Bugeacului” s’ar cunoaşte pînă în prezent aproape în exclusivitate morminte scytice nu ilustrează în mod adecvat situaţia demografică a teritoriului în cauză, chiar denaturînd’o.

Nu se pot face atribuiri etnice fără a avea în vedere numeroase elemente, cum ar fi ritul şi ritualul funerar, inventarul specific unei populaţii sau alteia, tipul aşezărilor şi locuinţelor etc. În interfluviul Nistru-Dunăre s’au identificat numeroase monumente ale geților. Descoperirile din această regiune au fost grupate în două mari perioade cronologice, între care există deosebiri: una corespunzătoare secolelor V-IV î.Hr. şi alta secolelor III-II î.Hr.

Între numeroasele descoperiri se impun cele din secolele IV-III î.Hr. de la Goteşti, Zărneşti, Crihana Veche, Manta etc. din stînga Prutului, precum şi cele de la Olăneşti, Palanca, Tudora de pe Nistrul Inferior. Lor li se adaugă descoperirile getice de la Giurgiuleşti (inclusiv două necropole: una de înhumaţie, din a doua jumătate a secolului VII-prima jumătate a secolului VI î.Hr. şi a doua de incineraţie, din secolele IV-III î.Hr.), precum şi aşezarea Novoselskoe-Satu Nou, care pare să fi evoluat pe parcursul întregului mileniu I î.Hr..

Situaţii aproape similare se întâlnesc atât în nordul Dobrogei, cât şi în Câmpia Brăilei, ceea ce dovedeşte unitatea culturală a acestei zone. În ceea ce priveşte prezenţa unor descoperiri getice şi scytice în sudul Bugeacului, ele dovedesc coabitarea celor două populaţii în acelaşi teritoriu.

Vecinătatea îndelungată a geţilor cu populaţia agricolă semi-nomadă a scyţilor nu a determinat modificări substanţiale în cultura lor materială şi spirituală, dar a influenţat legăturile economice, devenind un factor care ar fi contribuit, după unele opinii, la realizarea unei anumite simbioze etnice.

Dar, în pofida numeroaselor descoperiri care atestă atît prezenţa unor piese de tip traco-getic în grupurile de morminte scytice de pe Dunăre, sau chiar pătrunderea, la un moment dat, în mijlocul scyţilor nomazi a unor populaţii getice, cît şi a unor arme, piese de harnaşament şi necropole birituale, care conţin atît morminte getice, cît şi scytice, simbioza între cele două populaţii deși greu de demonstrat lingvistic, rămîne o realitate antică de cercetat.

Rezumînd o parte dintre observaţiile referitoare la perioada timpurie a raporturilor dintre scyţi, geţi şi greci, constatăm că pentru secolul VI î.Hr. stepa Bugeacului s’a caracterizat printr’un echilibru politic, determinat de sincronismul preocupărilor de valorificare a litoralului Mării Negre de către coloniştii greci, a zonelor de stepă de către micile grupe de scyţi nomazi (care, probabil, abia după 513 î.Hr. se vor înmulţi, fără, însă, a se sedenteriza) şi a zonelor de silvostepă de către agricultorii geţi sedentari. În etapa de început, niciuna dintre aceste comunităţi etnice nu avea potenţialul militar şi politic pentru a ocupa o poziţie dominantă.

Aceasta nu exclude, însă, posibilitatea unor confruntări de o mai mică intensitate între ele, fără a fi înregistrate în izvoarele scrise. Din cauza lipsei, în acea vreme, a unei populaţii sedentare numeroase în stepă, coloniile greceşti au devenit centrele vieţii economice şi culturale, stimulând afluxul populaţiei nomade, determinând, astfel, şi amestecul de etnii. Problemele complexe privind situaţia din Dobrogea după încetarea culturii Babadag, faza a III-a, în parte contemporană cu cultura Basarabi, răspîndită pe un spaţiu întins nord-dunărean, şi legat de acestea, prezenţa scyţilor în regiune au fost îndelung dezbătute.

Din examinarea succintă a rezultatelor cercetărilor, rezultă că pe la mijlocul sec. VII î.Hr. au avut loc modificări importante ale structurii culturale de la Dunărea de Jos, ca şi în zona nord-vest pontică. După unele opinii, aproximativ în acelaşi timp cu întemeierea Histriei, atît după tradiţia eusebiană, cît şi după cea prezentată mai vag la Pseudo-Scymnos, s’ar putea data şi primele prezenţe ale culturii scytice în nordul Mării Negre.

În acest context, restructurarea culturală care se manifestă în spaţiul carpato-dunărean încă din prima jumătate a sec. VII î.Hr., dar mai cu seamă spre mijlocul acestui veac, ar putea fi în mare măsură explicată ca rezultat al unei reacţii în lanţ la evenimentele petrecute în aria ponto-caspică, al căror ecou îşi găseşte expresia în relatările lui Herodot şi Demetrios din Callatis (apud Pseudo-Scymnos) despre ”izgonirea” cimerienilor din Europa.

Este greu de stabilit dacă, şi în ce formă, schimbările din spaţiul nord-pontic au afectat şi Dobrogea. Informaţiile mai mult legendare referitoare la o presupusă deplasare spre vest a cimerienilor în legătură cu trerii traci au fost respinse de unii cercetători. Din punct de vedere arheologic, cel mai adesea au fost puse în legătură cu deplasările amintite mormintele din Bulgaria de la Carevbrod şi Belogradeč din sec. VII î.Hr. Acestora li se adaugă mormântul de războinic descoperit relativ recent la Polsko Kosovo (districtul Ruse), pe cursul inferior al râului Iantra, datat la sfârşitul sec. VIII, sau mai degrabă la începutul sec. VII î.Hr.

Tot în legătură cu o posibilă pătrundere cimeriană a fost pus şi un mormînt de la Sabangia (jud. Tulcea), de la sfârşitul sec. VII- începutul sec. VI î.Hr. Însă această atribuire nu prezintă argumentele necesare pentru a fi considerată drept cimeriană. Chiar dacă informaţiile de pînă acum nu susţin o eventuală deplasare masivă a cimerienilor, nu se poate ignora aspectul nord-pontic al unor descoperiri, ca şi al inventarului funerar apărut.

În legătură cu atribuirea etnică a descoperirilor în cauză, opiniile sînt divergente: unii le atribuie geților, alţii cimerienilor.

Observăm așadar, imposibilitatea de a delimita granițe clare în interiorul frăției neamurilor getice, cu toată obstinența numirii lor astfel: traci, daci, cimerieni, scyți, celți, sarmați.

Aceasta nu înseamnă, însă, mişcări de dislocare şi de migrare în spaţiul nord-vest pontic, care ar fi afectat teritoriul sud-dunărean. Asemenea fenomene istorice pot fi explicate cu dificultate din punct de vedere arheologic. În acest sens pot fi amintite şi opiniile diferite privind rolul populaţiei traco-getice sedentare şi al sciţilor nomazi din stepele Bugeacului basarabean, din imediata vecinătate a Dobrogei, la care ne’am referit mai sus.

Situaţiile diferă de la o perioadă la alta, unii specialişti vorbind de o ”coabitare” etno-culturală autohtonă-scytică, cu toate implicaţiile sale şi nu de o simbioză geto-scytică. În contextul amintit, descoperirile de la Celic-Dere sunt de o importanţă deosebită. Aşezarea cercetată a avut două etape în evoluţia sa. Cea mai veche a fost încadrată cronologic în perioada cuprinsă între prima şi a doua jumătate a sec. V î.Hr.; ea ar fi luat sfîrşit în urma unui puternic incendiu de la mijlocul sec. V î.Hr., datorat unor cete de călăreţi scyţi, care s’ar fi stabilit aici.

Cea de’a doua etapă a aşezării s’ar data în al treilea sfert al sec. V î.Hr. Tot în zona Celic-Dere s’a cercetat şi o importantă necropolă birituală, cu morminte din două perioade diferite. Cinci dintre ele, considerate a fi cele mai vechi, sunt plane şi au ca rit înhumaţia. Ele au fost datate în sec. VI î.Hr., eventual chiar la sfârşitul sec. VII şi începutul sec. VI î.Hr. Inventarul unora dintre ele era format doar din vase de ofrandă, în timp ce un altul conţinea şi piese de armament (un akinakes şi un vîrf de săgeată). Armele au fost corelate cu unele descoperiri din grupul Ciumbrud şi din regiunile de silvostepă nord-pontice, sugerând astfel o vechime mai mare.

Descoperirile au fost raportate şi la unele grupuri ceramice timpurii din silvostepă (Saharna-Solonceni şi Cernoles, faza Žabotin), considerîndu’se că ele ar reprezenta un grup de locuitori prescitici, pătrunşi în regiune în ultima parte a sec. VII î.Hr. sau mai tîrziu, în prima jumătate a sec. VI î.Hr. Celelalte morminte din necropola de la Celic-Dere sunt mai târzii.

Dintre cele 14 morminte tumulare aflate într’un alt sector, unele (de incineraţie, cu resturile cremaţiei depuse în urnă) sunt considerate getice, iar altele (de înhumaţie), prezintă elemente de ritual funerar cunoscute şi scyţilor. Acestea din urmă aveau ca inventar, pe lîngă vasele de ofrandă, arme (lănci, akinakai) şi un sceptru de bronz, în formă de cap de vultur.

Mormintele de înhumaţie în cauză au fost datate în al treilea sfert al sec. V î.Hr., fiind corelate cu etapa a doua a aşezării, care ar avea şi ea o amprentă scitică. În nordul Dobrogei, în apropierea Dunării, s’au descoperit şi alte necropole din sec. VI-V î.Hr., numai cu morminte de înhumaţie, cum sînt cele de la Isaccea (27 de morminte) şi de la Ciucurova (10 morminte). Ele au fost considerate traco-getice, întrucît marea majoritate a inventarului funerar este autohton.

Totuşi, gruparea lor în zona nord-dobrogeană şi utilizarea exclusivă a înhumaţiei, nu permite o atribuire etnică atît de precisă. O influenţă nord-pontică s’a constatat şi în mormântul tumular nr. XIX de la Histria, din ulimul sfert al sec. VI î.Hr., în care s’a găsit un mâner de oglindă în forma unui cap de vultur. Aceste descoperiri ar sugera aşezarea unor grupuri de populaţie sedentară din regiunile nord-pontice şi nu de scyţi nomazi la Histria, Orgamé şi în împrejurimile lor, pentru a beneficia de avantajele oferite de prosperele colonii greceşti nou întemeiate.

Coloniile greceşti au reprezentat de la început centre ale vieţii economice şi culturale din zonă, stimulând afluxul populaţiei barbare, iar într’o anumită măsură, chiar amestecul de populaţii (în cazul litoralului nord-vest şi vest pontic între geţi, scyţi şi greci).

Tendinţa grecilor de a atrage, într’un fel sau altul, în unele aşezări nou întemeiate, populaţia din împrejurimi, este corelată şi cu interesul acesteia, inclusiv al aristocraţiei locale. Sedentarizarea unei părţi a populaţiei nomade scytice, care se va fi produs şi ea la un moment dat, mai ales în preajma coloniilor nord-pontice, a reprezentat o premisă pentru desfăşurarea unui proces mai larg de modificare a modului de viaţă, care depindea de mai mulţi factori, inclusiv de interesul vîrfurilor nomade pentru practicarea agriculturii şi dezvoltarea unui comerţ intens cu lumea greacă.

Apariţia la nomazi a unor grupuri de sedentari este un proces specific tuturor migratorilor, la care se poate observa la un moment dat, sedentarizarea unei părţi şi continuarea vieţii nomade de către o altă parte a populaţiei.

Alături de materialul ceramic timpuriu, există şi unele descoperiri întâmplătoare de factură nord-pontică, ce reprezintă fie importuri directe timpurii, fie piese aduse de grupurile de populaţii amintite, fie imitaţii locale.

Amintim, astfel, psalia din mormântul secundar al tumulului de la Belogradec, psaliile de la Celic-Dere (sec. VI î.Hr.), Tariverde şi Histria (a doua jumătate a sec. VI î.Hr.). În legătură cu prezenţa psaliilor scitice de os din sudul Dunării s’a exprimat uneori părerea că ele ar fi putut ajunge în Dobrogea datorită legăturilor dintre grecii de la Histria şi scyţii din jurul Olbiei.

Ulterior, s’a conturat opinia că ele puteau fi aduse de grupurile de populaţii nord-pontice infiltrate de timpuriu în regiune. Tot în categoria materialelor scytice sau de influenţă scytică intră şi alte descoperiri.

Astfel, ”sabia-emblemă” de bronz de la Medgidia are redate pe suprafaţa sa reprezentări ce se regăsesc atât în arta iraniană (persană şi scytică), cît şi în cea traco-getică.

O descoperire geto-scytică din Dobrogea şi problema scytică la Dunărea de Jos, SCIV, 10, 1959, 1, p. 7-48; idem, Arta traco-getică, Bucureşti, 1969, p. 18-32 despre care se apreciază că piesa ”îmbină la un loc elemente tracice, scytice, greceşti şi iraniene-persane”, se poate considera că acest tip putea să se răspîndească la geto-traci prin filieră achemenido-persană şi nu scytică; cf. p. 32), deși Vl. Dumitrescu, Arta preistorică în România, Bucureşti, 1974, a atribuit’o scyţilor, iar Al. Vulpe a considerat’o un model-presă pentru decorarea tablei de aur destinată să învelească mînerul şi teaca pumnalelor-akinakes de paradă.

Statuile de la Sibioara (sfîrşitul sec. VI î.Hr.), Stupina (sec. V î.Hr.) şi dintr’un loc necunoscut din apropierea Dinogetiei, pot fi puse în legătură fie tot cu o puternică influenţă scytică asupra geţilor din Dobrogea, fie chiar cu prezenţa efectivă a acestora, ele aflîndu’se în mod obişnuit pe/în mormintele unor căpetenii.

Acestea n’ar fi reprezentat monumente funerare, ci mai degrabă ofrande aduse defunctului, ori simboluri pentru a marca poziţia socială a celui înmormântat, prin evidenţierea originii sale semidivine.

Tot scytice sunt cazanul de bronz de la Castelu şi ştanţa de bronz de la Izvoarele (com. Lipniţa, jud. Constanţa), ambele datate în sec. V î.Hr.

Lor li se adaugă, de asemenea, o aplică de bronz de la Orgamé-Argamum, ornamentată în stil animalier, cu analogii tot la scyţii din silvostepă şi datată în sec. V î.Hr. Influenţa scytică s’a răspîndit, într’o anumită măsură, şi în interiorul regiunii. Descoperirile scytice sau de certă influenţă scytică din zona Medgidiei (”sabia-emblemă”, statuia de la Stupina, cazanul de la Castelu) sugerează posibilitatea existenţei în această zonă a unui grup intruziv nord-pontic, în sec. V î.Hr.

Nu putem însă preciza dacă urmaşii acestui posibil grup se regăsesc în grupul mormintelor de înhumaţie din sec. IV-III î.Hr. de la Medgidia, care au sugerat posibilitatea unor pătrunderi scytice dinspre litoral pe valea Carasu, în această vreme.

Expediţia lui Darius împotriva scyţilor, din anul 513 î.Hr., a avut un efect direct şi asupra raporturilor traco-geto-scyto-elene. Către anul 500 sau în primul deceniu al secolului al V-lea î.Hr. Histria şi teritoriul său rural au suferit o mare distrugere, pe care istoricii au atribuit’o raidurilor scytice ce au urmat după retragerea lui Darius, inclusiv incursiunii scytice din 496 / 495 î.Hr.

Aceste raiduri s’au abătut şi asupra altor oraşe greceşti de pe coasta nord-vestică a Mării Negre, în special a Olbiei şi a teritoriului său rural, ca şi asupra unor aşezări de pe malul Nistrului Inferior (între care şi Nikonion). Încetarea lor ar fi fost marcată, după unii cercetători, cel puţin pentru regiunile vest-pontice, de căsătoria regelui scyt Ariapeithes cu o femeie din Histria, informaţie transmisă de Herodot şi mult dezbătută în literatura de specialitate. Asemenea legături matrimoniale aveau în lumea barbară, ca şi în cea elenă, o importanţă politică, dînd o anumită semnificaţie relaţiilor dintre cele două părţi.

În general însă, pe baza surselor literare şi a materialului arheologic, se pare că activitatea regilor scyţi cunoscuţi după nume (începând cu Ariapeithes, cel ucis ”prin vicleşug” de Spargapeithes, pînă la Skyles şi Octamasades), s’a desfăşurat mai ales în regiunea aflată între Boristhenes (Nipru) şi Istru unde, după Herodot, se afla Scyţia Veche.

În stepa nord-pontică, pentru prima jumătate a sec. V î.Hr. nu s’a putut încă identifica nici o formaţiune politică unitară şi stabilă care să’şi manifeste puterea în spaţiul geografic amintit şi care să se impună printr’un potenţial economic şi militar ridicat.

Pa baza informaţiilor lui Herodot privind numele unor populaţii nord-pontice şi a descoperirilor arheologice, s’a considerat posibilă diferenţierea unor grupuri etnice ale nomazilor şi ale populaţiilor sedentare.

Între formaţiunile etnice care ar fi cuprins mai ales o populaţie sedentară ori seminomadă, izvoarele îi menţionează şi pe kallipizi, neam tracic sau scytic (după unii eleno-geți sau eleno-scyţi), care ar fi locuit pe cursul inferior al rîului Hypanis (Bugul Sudic), pe ţărmul Pontului Euxin. Herodot, IV, 17:

”După târgul borysteniţilor primii locuitori sunt kallipizii, care sunt scyto-greci, iar deasupra lor un alt neam, numit alazoni. Aceaştia şi kallipizii se comportă în toate ca
scyţii, grâul însă ei îl seamănă şi mănâncă, ca şi ceapa, usturoiul, lintea şi meiul.”

Strabon, XII, 3, 21; Pomponius Mela, De chorographia, II, 1, 7

”În apropiere (de râul Hypanis) coboară Asiaaces, curgînd între kallipizi şi asiaci.”

Unii cercetători îi consideră pe kallipizi triburi de origine getică, înrudite cu carpii.
În acest context, unii cercetători consideră că populaţia nord-pontică asupra căreia ar fi domnit atît Ariapeithes şi Idanthuros, cît şi Skyles, ar fi fost reprezentată de kallipizi.

Potrivit aceloraşi cercetători, kallipizii ar fi fost cei care ar fi întreprins expediţia din 496/495 î.Hr., ce ar fi ajuns pînă în Chersonesul Tracic. Tot ei, sub influenţa acestui rege eleno-scyt şi filoelen (Skyles), ca şi vecinătăţii prieteneşti a grecilor din coloniile nord-pontice, ar fi trecut de la modul de viaţă nomad la cel sedentar.

După moartea lui Ariapeithes din cauza unui conflict neclar cu Spargapeithes (datorat, mai probabil intenţiei atât a agatârşilor, cât şi a scyţilor, poate şi a altora – geţii şi grecii din colonii – de a avea sub control zona gurilor Dunării), Skyles şi scyţii săi s’ar fi aşezat mai la est, apropiindu’se de Nikonion şi de Olbia; dar şi această opinie este greu de susţinut.

Încercarea unor cercetători de a atribui unii tumuli scytici regali (ex. Soloha) fraţilor vitregi ai lui Skyles-Octamasades şi Orikos-de asemenea nu se susţine.

Mai degrabă, în tumulii regali din Scyţia, atît de bogaţi, au fost înmormîntate căpeteniile unor scyţi nomazi veniţi dinspre răsărit, care în a doua jumătate a sec. V şi în sec. IV î.Hr. au influenţat mult situaţia politică din zona Mării Negre.

După moartea lui Skyles a luat sfârşit, probabil, încercarea de elenizare a unui grup important de scyţi nomazi. Evenimentul a influenţat negativ pătrunderea modului de viaţă elen în lumea scytică. Tot în legătură cu relaţiile dintre Histria, Olbia şi scyţi a fost pusă şi o statuie ridicată de olbianul Xantos Posios pe la 475-450 î.Hr. în colonia nord-pontică pentru Apollon Ietros, divinitate protectoare a Histriei.

Cultul acestei divinităţi era practicat atît la Olbia, cât şi în alte colonii milesiene de la Marea Neagră. Ridicarea statuii pentru divinitatea protectoare a Histriei reprezintă mai mult decât dovada evlaviei arătate faţă de un zeu adorat în ambele cetăţi, şi anume o legătură aparte între dedicant şi Histria. Acesta făcea parte, probabil, din aristocraţia Olbiei şi va fi îndeplinit o misiune la Histria.

Deoarece în mod frecvent regii barbari apelau pentru negocieri cu grecii, sau cu oraşele greceşti, iar mai apoi cu romanii, la soli greci recrutaţi din oraşele aflate sub stăpînirea sau în sfera lor de influenţă (negocierile lui Burebista cu Pompei purtate prin intermediul lui Akornion din Dionysopolis, sau negocierile duse de Atheas cu Filip al II-lea prin intermediul Apolloniei), s’a considerat că şi inscripţia în cauză ar sugera o situaţie de acest fel.

Deoarece relaţiile dintre scyţi şi Histria au fost întrerupte în mod violent ca urmare a distrugerii oraşului pe la 500 î.Hr. (sau în deceniul următor), pentru a fi reluate era nevoie de un intermediar, aflat la îndemână: Olbia (prin reprezentantul său), oraş aflat deja sub protectorat scytic, dar înrudit cu Histria datorită descendenţei comune milesiene şi cu care întreţinea bune relaţii.

În legătură cu evoluţia raporturilor traco-geto-scytice la Dunărea de Jos în secolele IV-II î.Hr., deşi avem la dispoziţie atât izvoarele literare cât şi cele arheologice, epigrafice şi numismatice, aspectele concrete ale acestor raporturi sunt încă departe de a fi precizate.

Deoarece referitor la problemele în cauză există numeroase abordări în literatura de specialitate, ne vom opri doar la câteva aspecte.

0Triburi_Ge_i

Dacă sub Teres (circa 470-440), Sitalkes (431-424) şi Seuthes I (424-410) Regatul Odris a fost relativ unitar şi puternic, mai apoi acesta a început să se destrame. O anumită redresare a lui s’a produs doar în timpul lui Kotys I (383-360 î.Hr.), care a încercat o reunificare a regatului, fără a mai atinge, însă, vechile hotare şi mai ales regiunile dunărene.

Sub succesorii săi regatul a slăbit şi mai mult, sfîrşind prin a ajunge pradă expansiunii macedonene, care prin Filip al II-lea a supus toată Tracia până la Balcani, în anul 341 î.Hr.

Nu cunoaştem prea bine, în acest context politic, atitudinea oraşelor greceşti vest-pontice (care nu vor pierde, totuşi, prilejul de a’şi consolida autonomia faţă de ”barbari” şi de a prospera din punct de vedere economic), sau a geţilor şi a scyţilor în noua situaţie.

Aceştia din urmă, pe baza descoperirilor arheologice de la sfârşitul sec. al V-lea şi din primele decenii ale sec. al IV-lea î.Hr. nu par să fi trecut, încă, în mod masiv, la sudul Dunării. Nu pierdem din vedere însă faptul că în vremea hegemoniei ateniene din sec. V î.Hr. unele oraşe greceşti litorale au fost înglobate în liga delio-attică. Pe baza analizei unor izvoare literare, Vl. Iliescu a considerat că un grup masiv de scyţi, sub conducerea lui Atheas, s’ar fi stabilit în Dobrogea cu mult înaintea conflictului pe care l’a avut mai întâi cu acel anonim ”rex Histrianorum”, iar mai apoi cu Filip al II-lea.

Prezenţa scytică în Dobrogea rămîne, totuşi, limitată numeric, ea fiind, probabil, mai compactă, poate şi mai numeroasă, între Callatis la nord şi Odessos la sud, cu centrul puterii lor la Dionysopolis şi Bizone. În legătură cu aceşti scyţi tîrzii, din sec. III-II î.Hr. au fost puse, printre altele, informaţiile literare care îi localizează în zonă pe acei Scythae aroteres şi cele şapte oraşe stăpânite de ei. După cum se ştie, o parte a Dobrogei, dinspre litoral, începe să fie numită în epoca elenistică Mikra Scythia. Pentru Demetrios din Callatis, locuitorii ţinutului dintre Callatis şi Dionysopolis erau crobizii (înrudiţi cu geţii), scyţii şi ”grecii amestecaţi”.

Mormintele de înhumaţie şi de incineraţie erau amestecate în întregul perimetru al necropolei, fără a se constata nici o grupare a lor. Deşi într’un număr neobişnuit de mare, mormintele de înhumaţie de la Stelnica sunt considerate, pe baza inventarului funerar, tot getice.

Totuşi, descoperirea unor vîrfuri de săgeţi de bronz de tip scytic şi practica depunerii la capul sau la picioarele defunctului a unei lespezi de piatră (sau râşniţă primitivă), practică întâlnită şi în unele morminte scytice de rînd, ar putea sugera şi o eventuală influenţă a acestora.

Din cele prezentate mai sus pot fi formulate unele observaţii privind raporturile dintre scyţi, geţi şi greci la Dunărea de Jos, pentru perioada analizată, precum şi în contextul evenimentelor istorice majore care au avut loc şi ale căror ecouri le întâlnim, uneori, în izvoare.

Constatăm, astfel, că prezenţa şi activitatea politică a marilor puteri ale vremii s’au manifestat mai mult episodic, fără continuitate. Abia Roma va impune aici, dar mult mai târziu, o stăpînire de durată şi va depune eforturi importante în vederea integrării regiunii şi oraşelor greceşti într’un sistem politico-militar, administrativ şi cultural unitar şi coerent.

Geţii sunt prezenţi de’a lungul întregii perioade, fapt confirmat atât de izoarele literare, cât şi de descoperirile arheologice. Raporturile formaţiunilor getice din Dobrogea cu cetăţile greceşti par să fi fost, în general, lipsite de conflicte puternice şi de acţiuni ostile; ele erau punctate, mai degrabă, de ajutorul militar acordat de geto-scyți unor oraşe.

Chiar dacă asemenea relaţii sunt menţionate doar pentru o perioadă mai târzie (în inscripţiile histriene referitoare a soliile trimise la Zalmodegikos şi Rhemaxos) putem presupune că ele s’ar fi putut practica şi în secolele anterioare. Modificarea balanţei de putere apare odată cu ridicarea formaţiunilor getice de dincolo de Dunăre, începînd cu sfârşitul sec. IV-începutul sec. III î.Hr. (perioada lui Dromichaites), continuînd într’o măsură poate mai redusă cu Rhemaxos şi culminând cu Burebista.

Factorul scytic s’a manifestat de la început într’un context cultural relativ închegat reprezentat de civilizaţia getică a Hallstatt-ului târziu şi a La Tène-ului timpuriu, paralel, iar uneori conjugat cu cel grecesc. Impactul (uneori doar influenţa scyţilor) s’a manifestat diferit de la o zonă la alta, sau de la o perioadă la alta.

Nu se poate exclude nici influenţa autohtonilor sedentari asupra scyţilor, chiar dacă acest aspect nu a constituit obiectul analizei de faţă.

Scyţii au reprezentat un factor activ în istoria regiunii. După unele infiltrări, probabil de mici grupuri de populaţii şi după un posibil protectorat vremelnic al scyţilor asupra unor oraşe greceşti vest-pontice (în sec. V î.Hr.), odată cu Atheas scyţii au format un segment mai important al populaţiei Dobrogei, inclusiv al celui din chora coloniilor, până la sfârşitul autonomiei lor.

În imediata succesiune a domniei lui Zalmoxis, izvoarele literare care ne’au parvenit nu ne oferă prea multe informaţii privitoare la situaţia politică din regiunea Dunării de Jos şi cu atît mai puţin la o instituţie anume (fie ea şi cea mai vizibilă) a arhitecturii statale din această parte a lumii.

Dacă această lacună ar reflecta starea de fapt, am fi obligaţi să punem sub semnul întrebării întreaga reconstituire de mai sus, întrucât ar fi greu de susţinut ca existenţa unui personaj istoric atât de important şi cu care posteritatea nemijlocită a fost atît de generoasă să nu fi produs consecinţe de durată.

Din fericire, aşa precare cum sunt, izvoarele literare nu ocolesc referirile la instituţia regalităţii, iar completările pe care investigaţiile arheologice le aduc sunt mult mai generoase: în intervalul de timp dintre sfîrşitul dominaţiei persane în Balcani (corespunzând, grosso modo, cu dispariţia fizică a lui Zalmoxis) şi declanşarea epopeii macedoneene, formatoare de universalitate elenistică, în spaţiul getic sunt clar puse în evidenţă procese precum reluarea locuirii în câmpia deschisă a Dunării, dezvoltarea unor aşezări suprarurale de’a lungul rutelor comerciale şi apariţia unor sisteme de cetăţi şi fortificaţii integrate pe spaţii largi (fapte atestând indubitabil existenţa unei autorităţi capabile să confere securitate locuitorilor din regiune), precum şi manifestări ale unei aristocraţii bine formate şi nemijlocit interesate în existenţa unui factor de putere centralizat.

Personaje regale desemnate generic (precum Rex Histrianorum), sugerate (spre exemplu, ca şi lideri politici, eventual şi efectivi, ai contingentelor getice din armatele conduse de regii odrysi Sitalkes şi Seuthes sau, mai tîrziu, ai armatei opuse lui Alexandru cel Mare şi Zopyrion), vagi (precum Charnabon) ori explicit nominalizate (precum Ariapeithes, Spargapeithes, Octamasades, Zeuta/Seuthes, Kotys, Scylas, Kothelas, Atheas, Filip al II-lea etc., iar spre finalul intervalului, Moskon şi Alexandru cel Mare) – scyţi, traci sau macedoneni, dar şi geţi – sunt menţionate ca exercitîndu’şi efectiv ori revendicînd autoritatea la gurile Dunării.

Să urmărim firul cronologic.

Suntem îndreptăţiţi să apreciem că domnia şi viaţa lui Zalmoxis s’au încheiat cândva, în perioada suveranităţii lui Xerxes (486 – 465 î.Hr.), cel mai probabil după eşecul campaniei acestuia de cucerire a Greciei, din anii 480-479 î.Hr.. Aşa stând lucrurile, este tentant să credem că succesorul său imediat (sau, cel mult, după o singură şi efemeră altă domnie) a fost anterior pomenitul rege get Charnabon – aceasta, dacă luăm în calcul faptul că tragedia Triptolemos a lui Sofocle, cea în care apare menţiunea despre Charnabon, ”care în timpurile de faţă domneşte peste geţi”, a fost scrisă în jurul anului 468 î.Hr.

Referinţele la Charnabon sînt, totuşi, prea fragile pentru a le putea utiliza într’o interpretare istorică; în schimb, este de domeniul evidenţei faptul că regele agatârs Spargapeithes a fost contemporan mai degrabă cu sfârşitul regalităţii zalmoxiene, în vreme ce incidentul care l’a opus pe acesta regelui scit Ariapeithes trebuie plasat după epoca zalmoxiană, chiar după 445 î.Hr., anul dispariţiei fizice a socrului lui Ariapeithes, întemeietorul statului traco-odrys, Teres I.

În acest al doilea sfert al veacului V î.Hr., interval în care, la sudul Balcanilor, regatul lui Teres înlocuia satrapia Skudra pe măsura alungării una câte una a garnizoanelor persane, viaţa politico-militară de la Dunărea getică a fost marcată de conflicte, unele ajungând până la confruntări armate, între odrysi şi scyţi, cel prezumabil a se fi încheiat prin căsătoria fiicei lui Teres cu Ariapeithes, scyţi şi agatârşi, fiind de asemenea posibilă implicarea directă a grecilor (în primul rând a coloniilor din Pontul Stâng, puse în faţa necesităţii de a’şi asigura securitatea după ieşirea din scenă a metropolei miletiene, dar şi a reprezentanţilor coaliţiei ateniene, preocupate să preia controlul unor puncte strategice din spaţiul ponto-egeean) şi a autohtonilor sedentari geţi.

Este aproape sigur că statul Odrys nu şi’a extins autoritatea la nord de Balcani în acest interval; după cum o dovedeşte incidentul dintre neamul thynilor şi Teres, acesta nu avea, încă, autoritate nici asupra întregului spaţiu dintre Balcani şi Marea Egee.

Extinderea se petrece cel mai probabil în cursul primilor ani ai domniei lui Sitalkes, fiul şi succesorul imediat al fondatorului Teres – moment care trebuie plasat, din perspectivă getică, în generaţia care urmează dispariţiei lui Zalmoxis, generaţie înăuntrul căruia ar putea fi plasată o eventuală domnie istorică a lui Charnabon. Cu sau fără acest element, probabilitatea ca asocierea getică la statalitatea incipientă traco-odrysă să fi avut un caracter voluntar este foarte mare. Poate cel mai important dintre argumentele în favoarea unei atari prezumţii este raportul de forţe care se manifestă între odrysi şi geţi.

Chiar dacă hegemonia celor dintîi pare a fi categorică, geţii se dovedesc a fi, încă din primele două generaţii ale existenţei regatului pan-tracic, un factor de putere militară imposibil de neglijat de către suveranii odrysi: în oastea lui Sitalkes, contribuţia geţilor este de acelaşi ordin de mărime cu cea efectiv odrysă (împreună, cele două neamuri formând un corp de cavalerie de 50.000 de luptători, în vreme ce în campania condusă de Seuthes în părţile Chersonesului (deci la mari distanţe de locurile de origine, fapt ce face cifra mai importantă), geţii oferă un contingent de 2.000 de pedestraşi.

Dacă nu luăm în calcul posibilitatea ca asocierea geţilor la aşezămîntul politico-militar creat pe structurile fostei satrapii persane să se fi făcut pe căi mai curând voluntariste, ar fi foarte greu de explicat cum, într’un răstimp relativ scurt, în care au avut de înfruntat ostilitatea aproape a tuturor celorlalţi vecini, suveranii odrysi au reuşit să’şi extindă şi, mai ales, să’şi menţină autoritatea pe un teritoriu atât de mare. De altfel, caracterul asociativ al relaţiei geto-odryse nu ar fi fost o excepţie, în poziţii similare găsindu’se neamurile sud-est-tracice ale melandiţilor, tranipseilor şi thynilor, care ajung să constituie domeniul unor principi ce vor revendica la un moment dat regalitatea pan-tracică, precum Maesades, tatăl lui Seuthes al II-lea.

Este posibil ca acestă alianţă asimetrică dintre geţi şi odrysi să fi luat, uneori, şi forma uniunii personale – cel puţin aceasta este sugestia pe care o face informaţia (altminteri târzie) consemnată de Jordanes, care’l nominalizează pe Zeuta ca rege-sacerdot al geţilor, alături de Zalmoxis şi Deceneu.

Aceeaşi interpretare poate fi luată în calcul şi în cazul inscripțiilor evocându’l pe regele Kotys pe fiala de la Agighiol şi, respectiv, pe cupa de la Borovo – primul suveran geto-odrys cu acest nume (care a domnit, cel mai probabil, între anii 384 – 359 î.Hr. şi al cărui nume va mai fi purtat în secolele următoare, poate chiar în consecinţă genealogică, de mai mulţi regi geto-traci şi chiar de un ocupant al tronului regal de la Sarmizegetusa) fiind, de altfel, beneficiarul direct al cuceririlor geto-odryse în Chersones.

În schimb, faptul că, pe timpul lui Lisimah, sunt simultan desemnaţi ca regi ai odrysilor şi Seuthes al III-lea, şi Dromichetes, ne determină să luăm în considerare şi posibilitatea ca geţii să’şi fi avut în mod constant un rege propriu, gentilic, care să fi participat în virtutea rangului său la ”frăţia regală” aflată în fruntea condominium-ului geto-trac sub hegemonie odrysă. Unul dintre primele momente în care putem detecta implicarea geţilor în această ”frăţie regală” – este drept, nu în mod explicit – se petrece în imediata consecinţă a decesului regelui scyt Ariapiethes, petrecută, am amintit mai sus, ca urmare a conflictului cu regele agatârs Spargapeithes.

Anterior conflictului dintre regii scyt şi agatârs, cel dintâi încheiase cu regele odrys Teres, foarte probabil pentru a stinge o stare de conflict prexistentă, o alianţă matrimonială, fructul căsătoriei dintre Ariapeithes şi fiica lui Teres fiind principele Octamasades.

Instalat pe tronul tatălui său, fiul lui Teres, Sitalkes, va încerca să’şi impună nepotul pe tronul scyt, după moartea lui Ariapeithes – însă se va lovi de opoziţia fermă a unui alt pretendent la succesiunea lui Ariapeithes, fiu al acestuia cu o aristocrată din cetatea Histriei, Scylas, care’şi va păstra rangul de rege. Este vorba, să precizăm, de acelaşi Scylas despre care Herodot ne informează că şi’a ridicat un palat la Olbia şi s’a iniţiat în misterele dionysiace – îndrăznim să afirmăm, o etapă obligatorie pentru legitimarea puterii în această parte a lumii.

Lesne de observat, întreaga intrigă gravitează în jurul domeniului geto-histrian: conflictele (deopotrivă cel scyto-agatârs şi cele scyto-odryse – inclusiv cel evitat de Sitalkes prin predarea lui Octamasades către Scylas, care’şi va ucide rivalul) au loc în zonele de contingenţă cu stăpânirea getică (sau geto-agatîrsă), de controlul cărora trebuie să legăm natura litigiilor şi miza alianţelor matrimoniale.

În acest tablou, geţii nu sunt nominalizaţi distinct – dar faptul că foarte puţin după aceste întâmplări, mai exact în anul 429 î.Hr., ei ajung să furnizeze un consistent contingent de luptători profesionişti pentru cavaleria pe care Sitalkes o angajează în lupta cu macedonenii, ne obligă să’i considerăm nemijlocit angajaţi în evenimente.

De altfel, pe agenda cooperării politico-militare odryso-gete, alături de înlăturarea scyţilor de la controlul Histriei şi al Gurilor Dunării şi, respectiv, consolidarea forţei militare a tinerei statalităţi pan-getice, apar în curînd şi alte obiective – printre ele numărându’se confruntarea cu triballii, în luptă cu care Sitalkes îşi va pierde, în asediul de la Delion din 424 î.Hr., chiar viaţa.

La moartea lui Sitalkes, lucrurile vor rămâne nerezolvate în ceea ce priveşte mecanismul de transmitere a succesiunii în cadrul ”frăţiei regale” pan-getice  şi putem evoca, în acest sens, faptul că acestuia nu’i urmează la tron fiul său Sadocus (devenit cetăţean atenian în cadrul aranjamentelor diplomatice contemporane Războiului Peloponesiac, la fel cum cumnatul lui Sitalkes, Nimphodorus, va deveni ambasadorul regatului geto-tracic la Atena), ci un nepot de frate al suveranului decedat, Seuthes, primul rege geto-trac cu acest nume, care era avantajat de alianţa matrimonială cu fostul adversar, Perdicas al II-lea al Macedoniei.

Seuthes I va domni până prin 410 î.Hr., la moartea sa regatul cunoscând prima divizare, între Seuthes al II-lea şi Amadocus  şi este foarte tentant să presupunem că celui dintâi i’a revenit acea parte a ţării de care erau legaţi şi geţii, fapt ce’i va fi dat posterităţii temeiul să’l considere rege şi sacerdot get. Dacă lucrurile vor fi stat efectiv astfel, este totuşi greu de spus; cert este că sub fiul acestui Seuthes al II-lea, Kotys I (care domneşte în al doilea sfert al secolului IV î.Hr.), regatul traco-getic al Odrysilor îşi va reface vremelnic unitatea pan-getică – pentru ca, după asasinarea acestuia, petrecută cu mână ateniană, cel mai probabil în anul 360 î.Hr., statul să se divizeze pentru a două oară, de această dată în trei părţi distincte ce revin lui Amadocus al III-lea, Kersobleptes şi Berisades.

Încă şi mai evident decît în cazul primei divizări, geţii par să nu fi format obiectul acestei împărţiri, toate cele trei domenii regale fiind localizabile la sud de Munţii Haemus, unde vor avea de suportat presiunea Atenei şi a Macedoniei lui Filip al II-lea – în vreme ce la nord de Balcani, spre fluviu şi probabil şi dincolo de acesta, este atestată, independent de evoluţiile politice sud-tracice, existenţa unui aparent anonim Rex Histrianorum.

Legenda Asena a preluat legenda lupului getic

Legenda spune despre un băiat care a supraviețuit unei lupte și despre o lupoaică care găsește copilul rănit ajutîndu’l să se însănătoșească. Lupoaica, atașată de băiat, scapă de dușmanii ei la trecere dincolo de Marea de Vest ascunzându’se într’o peșteră din apropierea munților Oocho și o cetate a Toch-arienilor, dînd naștere la zece pui băieți jumătate lup, jumătate-oameni. Dintre aceștia, Ashina devine liderul lor și instaurează clanul Ashina, care a domnit peste Göktürk și alte imperii turcice nomade.

Acești primi turci au migrat în regiunea Altai, unde au fost cunoscut sub numele de experți fierari, asemănători cu scyții.

Findley presupune că numele Ashina vine probabil de la una dintre limbile Saka din Asia centrală și înseamnă ”albastru” sau GÖK în turcică, culoarea este identificată cu est, astfel încât Göktürk, un alt nume pentru imperiul Turk, și care însemnau ”turcii din Est”.

Această idee este respinsă de cercetătorul maghiar András RONA-Tas, care consideră că este plauzibil  ”că avem de’a face cu o familie regală și un clan de origine Saka”.

”Ashina” înseamnă ”lup nobil”, în limbile turcice, lupul fiind Bure sau Kaskyr. În limbile Mongole lup se traduce – Shono sau Chono. Prefixul ”A”  denotă respect în limba chineză; alte păreri sau rădăcini ale etnonimului ”Ashina” se găsesc în antroponimele tribale Saka-Wusun.

H.W. Haussig și S.G. Kljyashtorny sugerează o asociere între numele familiei compusului ”Ashin”.

Ahșaẽna din persana veche, se poate obține printr’o dezvoltare etimologică satisfăcătoare. Acest lucru are loc chiar în Turkestanul de Est unde forma dorită ar fi:

– în sogdiană xs ‘k’ yn (-әhšēnē) ”albastru, întuneric”;

– în Khotan-Saka (Brahmi) āșșeiņa (-āșșena) ”albastru”, în cazul în care un -A- lung a apărut ca dezvoltare ahș-> āșș-;

– în Tochariană  āśna- ”albastru, întuneric” (din Khotan-Saka și sogdiană).

– în Saka etimologia Ashina (<āșșeiņa ~ āșșena), cu sens de ”albastru” (culoarea cerului) este fonetic și fără cusur semantic.

Există un suport textual pentru aceste versiuni în vechile inscripții runice ale turcilor. În marile inscripții Orkhon, în povestea primului Kagan, oamenii care trăiesc în imperiul nou creat, sunt numite Kök Türk este tradus ca ”Turcii Celești”.

Numeroase interpretări kök au corespondență în această combinație, și observăm potrivirea perfectă semantică cu valoarea reconstruită a numelui Ashina.

O semantică explicită sugerează cunoașterea sensului său original și de origine străină, și este compatibilă cu natura multi-etnică și multi-culturală a Hanatului în primul rînd turcic, ceea ce a determinat pierderea, cu toate acestea, a popularității ”caracterului național”, în cuvintele lui L. Bazin, în felul cum a fost mediul politic și cultural al regimului Otyuken al erei Bilge Kagan.

Ashina a fost înregistrat și în cronicile arabe antice în forma Sha-ne.

Astfel, putem spune fără a specula că acești geto-scyți nomazi au fost la originea multor neamuri euro-asiatice.

Sursa: Herodot, Istorii, ed. Onu, Liviu, Şapcaliu, Lucia, Ed. Minerva, Bucureşti 1984, Iordanes, Getica, trad. Popa-Lisseanu, Gh., ed. Drăgan, J.C., Ed. Nagard & Centrul European de Studii Tracice, Roma 1986; Tucidide/Thukydides, Istoria Războiului Peloponesian, trad. Barbu, Nicolae I., ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1966, Literatură modernă – sinteze; Lund 1992, Helen Sarah, Lysimachus: A Study in Early Hellenistic Kingship, ed. Routledge, London/New York, Petre 2004 Petre, Zoe, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, ed. Polirom, Iaşi; Preda 1994, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a Rumîniei (EAIVR) vol I A-C, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, Preda 1996, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol II D-L, Ed. Enciclopedică, Bucureşti; Preda 2000, Constantin (coord), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a Rumîniei (EAIVR) vol III M-Q, Ed. Enciclopedică; Literatură modernă – articole, Lewis 2000 Lewis, D.M. (ed.), The Cambridge ancient history: The fourth century B.C., vol. VI, Ed. Cambridge University PressL; Nistorescu 2010 , Laurenţiu, Regalitatea arhaică. Momentul Zalmoxis, în Studii de Istoria Banatului nr 34, ed. Universităţii de Vest, Timişoara 2010, pg. 5-22; Vulpe 2000-a Vulpe, Alexandru, Dacia înainte de romani, în ”Istoria rumînilor”, vol I, Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe Alexandru (coord), ed. Academia Rumînă – Secţia de ştiinţe istorice şi arheologice, ed. Enciclopedică, Bucureşti 2001, pg. 399-450; Vulpe 2000-b Vulpe, Alexandru, Istoria şi civilizaţia spaţiului carpato-dunărean între mijlocul secolului al VII-lea şi începutul secolului al III-lea î.Hr., în ”Istoria românilor”, vol I, Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe Alexandru (coord), ed. Academia Rumînă – Secţia de ştiinţe istorice şi arheologice, ed. Enciclopedică, Bucureşti 2001, pg. 461-464,  iranicaonline.orglivius.orggutenberg.spiegel.describd.comCu privire la raporturile dintre scyți, geți și coloniile grecești de la Dunărea de Jos în sec VI-V î.Hr, Mihai Irimia

Citiți și:  GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

Vatra Stră-Română‬Dacii‬Geții‬Pelasgii‬Dacia‬ROMANIA‬

COLONIȘTI, SĂ VĂ IASĂ DIN CAP FEDERALIZAREA ROMÂNIEI !

Stema Romania.svg

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI

ARTICOLUL 1
(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.

(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.

(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.

(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

Se revine ostentativ, aproape bolnăvicios-obsesiv, chiar psihopatic cu aceeași revendicare utopică și anti-europeană în spațiul public de una și aceeași persoană frustrată de realitățile lumii în care trăiește. Un maghiarofon depusese anul trecut o petiție anti-europeană la Cluj, și se arăta idignat: „deşi petiţia a fost depusă la Prefectura judeţului Cluj, prefectul încă nu a răspuns”, de parcă reprezentantul Guvernului în teritoriu nu ar avea altceva de făcut decât să răspundă tuturor demersurilor anticonstituţionale, făcute de toţi neaveniţii.

Fancsali Ernest Ernő (23 de ani), student la Relaţii Internaţionale (Facultatea de Studii Europene, UBB), a depus în 15 februarie 2015, iar o petiţie anti-europeană la Palatul Cotroceni prin care cere autonomia economică a Transilvaniei.

Maghiarofonul – ”petent” VAJNIC URMAȘ AL COLONIȘTILOR DIN SECOLELE TRECUTE, care poate încă nu a aflat că România este STAT NAŢIONAL, UNITAR, INDIVIZIBIL ŞI INDEPENDENT! şi că avem o Constituţie cu care nimeni nu’şi poate şterge bocancii, spune că a vorbit vineri, 13 februarie, cu cei de la Administraţia Prezidenţială şi le’a spus că doreşte o audienţă la preşedintele Klaus Iohannis pentru duminică, 15 februarie, iar aceştia i’au răspus că nu se poate, ceea ce era și firesc !!!

Ieri a lăsat documentul cu tot cu cele circa 14.700 de semnături, într’o țară de 20 de milioane de români ăsta e chiar tupeu !, la Palatul Cotroceni. Acestor indivizi trebuie să li se amintească des din Constituție și:

ARTICOLUL 2
(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.

(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

Individul ne asigură că nu doreşte ruperea Transilvaniei de România (ce ipocrit?!), ci doar autonomie economică. Nu are un proiect concret, structurat pe capitole, despre cum vede el autonomia şi cum ar trebui pusă în practică, dar membrul Partidului Popular Maghiar din Transilvania, spune că doctrina PPMT este cea care se apropie mai mult de ideea federalizării, în care se regăsește, o promovează și activează. Dar ce vrea acest partid de fapt? Vă reproduc aceste revendicări, numite pompos program:

Nu vor doar județele Covasna și Harghita

27_harta

PPMT și’a prezentat propunerea privind regionalizarea României

vor ceva de genul raptului din 1940:

sau,

File:Tinuturi Romania septembrie 1940.svg

nu vor bani pentru români, ci pentru Budapesta:

$ article.media.images [0] .description

Propunerea aberantă a PPMT de regionalizare:

1. Ordinea logică a regionalismului urmat de regionalizare trebuie respectată. Iniţiativele venite ”de jos”, din rândul populaţiei şi al comunităţilor trebuie să beneficieze de prioritate faţă de regionalizarea dirijată de sus, din partea instituţiilor guvernamentale.

2. Trebuie acceptat faptul că în anumite cazuri regiunile există deja, ceea ce înseamnă că ignorarea sau rescrierea identităţilor (macro) regionale existente este contraindicată şi contraproductivă. Prin urmare, considerentul de prim rang ar trebui să fie preluarea limitelor unităţilor teritorial-geografice definite prin identităţi reale, existente; astfel încât populaţia să accepte regiunile create în această manieră şi să se poată identifica cu ele.

3. Regiunile istorice corespund într’o bună măsură criteriului identităţii regionale unitare.

4. Cel de’al doilea considerent, deşi mai puţin important decât respectarea iniţiativelor venite „de jos”, dar nicidecum lipsit de însemnătate, este crearea unor regiuni funcţionale care iau în considerare legăturile spaţio-structurale reale.

5. Propovarea regiunilor omogene sau cu particularităţi variate este o problemă care trebuie analizată pentru fiecare caz în parte. Există în Uniunea Europeană multe regiuni funcţionale cu structură omogenă, dar delimitarea unor astfel de regiuni este imposibilă în anumite cazuri.

6. Toate oraşele de importanţă regională vor dobândi un rol central (municipii de importanţă naţională/interjudeţeană – a se vedea Legea nr. 351 din 2001 pentru Amenajarea Teritoriului Național – Reţea de localități, Municipii de rang 0). Astfel, ele vor putea îndeplini şi funcţia de centre de atracţie economică – ceea ce este cel de’al treilea considerent.

7. Regiunile vor trebui să’şi dobândească majoritatea competenţelor prin transferarea acestora de la nivelul administrativ ierarhic superior. Delegarea competenţelor poate fi realizată pe baza principiului regionalismului asimetric, adică regiunilor pot fi asigurate statuturi specifice diferite, luând în considerare particularităţile istorice, demografice, economice locale, şi respectând identităţile culturale şi minoritare ale fiecăreia. Cheia succesului acestui proces este ca măsurile de regionalizare întreprinse la nivel central să se armonizeze în mod constructiv cu iniţiativele regionaliste locale.

8. Avem în continuare nevoie de judeţe, dar graniţele dintre judeţe trebuie revizuite.

9. Considerăm necesară crearea de noi judeţe şi desemnarea noilor reşedinţe ale acestora.

10. Propunem cele trei regiuni istorice, foste principate (Transilvania, Ţara Românească şi Moldova) ca regiuni de nivel NUTS1.

11. Propunem „testarea” reformei administrative şi reconsiderarea ei la diferite intervale de timp.

12. Voinţa populară constituie fundamentul regionalismului, dar este de importanţă majoră şi în cadrul regionalizării. Prin urmare, apartenenţa acelor localităţi care se situează la limita dintre regiuni trebuie hotărâtă prin referendumuri locale.

13. În cazurile excepţionale ale marilor oraşe care ar putea avea şi rolul de centre secundare pentru întreaga ţară sau cel puţin pentru câteva regiuni, definirea unor regiuni metropolitane este de bun augur. Acestea sunt: Capitala, cea mai mare aglomeraţie urbană a României, aglomeraţia urbană din jurul Braşovului, precum şi cea mai importantă conurbaţie de pe teritoriul ţării: perechea de municipii Galaţi-Brăila. (În acest caz facem abstracţie de rolul graniţelor istorice fiindcă realităţile spaţio-structurale primează faţă de considerentul istoric. Distanţa pe şosea între centrele acestor două municipii de importanţă regională este mai mică de 20 km. Propunem includerea acestei perechi de municipii în macroregiunea Moldova.)

14. Fiecare dintre cele trei macroregiuni istorice ar include câte o regiune metropolitană care ar trebui dezvoltată în mod separat, preferenţial pentru ca acestea din urmă să joace rolul de „locomotivă”. Celelalte unităţi ar fi regiuni integrate în care centrele regionale s-ar dezvolta în paralel cu zonele extinse din care fac parte.

15. Macroregiunea Transilvania ar cuprinde şase, Ţara Românească cinci, iar Moldova patru regiuni de nivel NUTS2.

16. În Transilvania, regionalismul este cel mai pronunţat – sentimentul identitar fiind cel mai puternic în Ţinutul Secuiesc, unde majoritatea populaţiei susţine în mod dovedit crearea regiunii respective în graniţele istorice ale acesteia. Zona în cauză se caracterizează printr’o conştiinţă identitară, tradiţii şi voinţă comune care primează faţă de legăturile spaţio-structurale.

17. Banatul se caracterizează, de asemenea, printr-o conştiinţă regională puternică, Timişoara fiind una dintre cele mai importante centre regionale ale ţării. În afară de considerentul dimensiunii regionale istorice, considerentele spaţio-structurale reprezintă de asemenea argumente solide pentru includerea municipului şi a judeţului Arad în această regiune. Căci în decursul secolului al XX-lea, linia Timişoara-Arad a devenit mult mai importantă – nu numai datorită distanţei geografice relativ mici, ci şi din alte motive – decât linia spaţio-structurală formată de’a lungul tradiţionalei rute comerciale Arad-Oradea. Autostrada finalizată recent accentuează de asemenea importanţa liniei Timişoara-Arad.

18. Regiunea Partium este o zonă a regionalismului emergent. Asemeni Banatului, şi această regiune este deschisă spre vest şi izolată dinspre est, fiind separată de teritoriul Transilvaniei istorice. Rolul regional şi potrivirea pentru acest rol a municipiului Oradea nu pot fi puse sub semnul întrebării, deoarece oraşul este capabil să îşi extindă influenţa şi asupra judeţelor Satu Mare şi Sălaj. Nu recomandăm menţinerea judeţului Maramureş în forma sa actuală; integrarea părţii vestice a acestuia – inclusiv a municipiului Baia Mare – cu regiunea Partium, iar cea a Maramureşului istoric cu judeţul Cluj cu care are legătură de cale ferată fiind de bun augur.

19. Clujul este centrul istoric al Transilvaniei. Oraşul constituie polul de atracţie al părţii centrale şi nordice a acestei regiuni istorice; mai mult, în această arie nici nu există altă localitate urbană care ar putea rivaliza cu municipiul Cluj. Aşadar, Transilvania de Nord ar reprezenta o regiune având ca centru Clujul.

20. Transilvania de Sud este partea Ardealului istoric, locuită anterior de o populaţie majoritar săsească şi românească, ce s’a transformat foarte mult de’a lungul secolului al XX-lea. Populaţia săsească a dispărut aproape în întregime, dar urmele şi rezultatele prezenţei acesteia sunt identificabile fără echivoc. Ca şi în cazul Ţinutului Secuiesc, autonomia regională are tradiţii şi în această zonă. Centrul natural al regiunii este astăzi, ca şi în trecut, oraşul Sibiu. Aria este bine delimitată, ba chiar izolată din trei direcţii (est, vest şi sud), iar datorită văilor de râu nu are legături spaţio-structurale puternice nici cu teritoriile cu care se învecinează la nord. Contactele ei cu regiunile limitrofe se realizează prin intermediul gurii văilor (valea Oltului la sud şi la est, cea a Mureşului la vest şi la nord-vest, cea a Arieşului la nord-vest şi cea a Târnavei Mari la nord-est).

În interiorul regiunii, polul opus de atracţie este municipiul Braşov. Oraş mai însemnat ca populaţie şi pondere economică decât Sibiul, Braşovul reprezintă cel de’al doilea nod de trafic al ţării în ordinea importanţei, de unde rutele pornesc spre Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. În plus, este punctul unde se întâlnesc trei culturi: cea săsească, cea maghiară și cea românească. În pofida situaţiei sale geografice şi comunicaţionale avantajoase, Braşovul ar fi într’o poziţie periferică în cazul menţinerii sale în Regiunea Transilvania de Sud. Dat fiind faptul că acest municipiu de importanţă regională este centrul celei mai mari aglomeraţii urbane reale din România (ce cuprinde 3 municipii şi 5 oraşe), este recomandabilă separarea Braşovului de sistemul teritorial integrat, transformând astfel acest mare oraş cu impact asupra mai multor regiuni istorice într’o regiune metropolitană ce va fi dezvoltată în mod similar Capitalei.

21. Oltenia, ca regiune integrată în cadrul Ţării Româneşti reprezintă, fără dubii, o zonă organizată în jurul Craiovei ca pol de atracţie. Condiţiile sale istorice sunt în mod fericit în concordanţă cu raporturile sale identitare şi spaţio-structurale. De fapt, regiunea există şi în prezent tocmai în această formă şi, prin urmare, nu este nevoie de nici o modificare semnificativă.

22. Cele două arii geografice ale Munteniei diferă din punctul de vedere al caracterului peisajelor. Zona situată la poalele Carpaţilor Meridionali şi parţial ale Carpaţilor de Curbură a fost considerată nucleul Ţării Româneşti de odinioară. Conştiinţa identitară muntenească se bazează, pe lângă caracterul comun al peisajelor, pe micile oraşe istorice de negustori din judeţele Argeş, Dâmboviţa şi Prahova, pe cultura păstorească şi pe regiunile vinicole. Un oraş de importanţă regională, situat în centrul acestei zone este Ploieştiul, care este totodată şi cel de’al treilea nod de comunicaţii al ţării. La sud de această regiune se situează Muntenia de Jos, un ținut de câmpie, care doar în Epoca modernă şi cea contemporană a dobândit importanţă crucială în Ţara Românească şi România. Este o regiune omogenă având ca centru natural Bucureştiul pe care ni’l imaginăm, ca şi în prezent, ca o regiune metropolitană care trebuie să se bucure de o atenţie deosebită în ceea ce priveşte politica de dezvoltare.

23. Din punct de vedere spaţio-structural, Dobrogea este o regiune delimitată foarte clar, prin graniţe naturale. Centrul tradiţional al acesteia este Constanţa, principalul port maritim al României.

24. Şi în partea de est a ţării există o regiune istorică cu un caracter aparte: Bucovina, care până în anul 1920 a beneficiat de (auto)guvernare internă. Ea coincide în mare parte cu actualul judeţ Suceava.

25. Propunem delimitarea a două regiuni pe teritoriul Moldovei istorice: Moldova de Jos şi Moldova de Sus. Această împărţire ce recreează vechile ţinuturi istorice s’ar face pe baza liniilor de forţă ce pornesc din cele două oraşe de importanţă regională, a sistemelor de văi ale râurilor şi a infrastructurii adaptate la acestea, precum şi a caracterului peisajelor.

În partea sudică a acestor două regiuni, în zona în care Moldova şi Ţara Românească se întâlnesc de’a lungul cursului de jos al Dunării, se găseşte cea mai importantă conurbaţie de pe teritoriul României în cazul căreia distanţa dintre centrele celor două municipii de importanţă regională este de 20 km. Integrarea acestora creează cea de’a două metropolă a ţării după numărul populaţiei. Potenţialul lor industrial şi de transport intermodal susţin deopotrivă posibilitatea unei dezvoltări metropolitane separate. Aceste două municipii, asemeni Braşovului şi Bucureştiului, reprezintă poluri de atracţie naturale cu impact asupra mai multor regiuni şi, în consecinţă, se justifică tratarea lor ca regiune metropolitană.

Manifestări ale intențiilor deloc obscure, se dorește bantustanizarea României:

2014-03-15-11.07.14-2-680x365

Mai nou, radicalii ungurii îi păcălesc pe români cu ideea autonomiei Ardealului, ca prim pas pentru subjugarea vechii provincii româneşti la Ungaria. Azi, deşi Clujul face parte din România autorităţile locale alocă mai mulţi bani asociaţiilor ungureşti din oraş decât celor româneşti. Odată cu autonomia Ardealului românii vor deveni iobagii şi slugile Budapestei. Oricum cei care susţin autonomia Ardealului sunt finanţaţi de Budapesta şi serviciile secrete maghiare. Recent un ideolog al autonomismului ardelean şi’a ridicat la Cluj-Napoca o vilă luxoasă, într’un cartier rezidenţial. Cu ce bani?

Dar și UDMR are aceleași revendicări precum PPMT:

https://i0.wp.com/www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/wp-content/uploads/2011/03/1Pretentiile-lui-Horthy-si-Hitler-si-cele-ale-UDMR-privind-Ardealul-romanesc1.jpg

Conţinutul petiţiei, mai jos, preluată de pe causes.com:

„Preşedintele Romaniei

Autonomie pentru Transilvania: Banat, Crisana, Maramures, Ardeal

Capitala: Cluj Guvern regional la Cluj, cu control politic si economic pe teritoriul Transilvaniei Autonomă.

Istoria şi tradiţia din Transilvania sunt complet diferite de fostul Regat. Regiunea noastră a fost intotdeauna partea Europei civilizate. Aici a fost declarată prima oară libertatea confesională în 1568 la Dieta din Turda. Transilvania a participat la tratatele de pace de la Westphalia în 1648. Transilvania a avut domnitori care au pus mare accent pe cultură si toleranţă. In secolele 17-19, Transilvania a avut o autonomie largă. La Unirea din Alba Iulia în 1918, Transilvania a fost regiunea cea mai dezvoltată din România Mare. Guvernele centrale ne’au degradat la colonie. Biserica Greco-Catolică, având credinciosi numai din Transilvania, era eliminată, bunurile erau confiscate.

După 1989, starea regiunii noastre nu s’a îmbunătăţit. Impozitele acumulate în Transilvania ajung în Moldova si Oltenia pe nedrept. Transilvania este trezoreria ţării noastre fără autodeterminare. Ei au mai mare nevoie de noi, decât noi avem de ei. Regiunea noastră s’ar putea autosusţine. Avem păduri, ape minerale, un potenţial turistic foarte mare, oraşe medievale unice în România, sute de castele, cetăţi, o universitate care mulţumită multiculturalismului este în fruntea Universităţilor din ţară. Noi nu vrem nimic de la alţii, dar ce e al nostru nu lăsăm“.

La ce visează de fapt pionul care face jocurile de la Budapesta:

romania-1940-teritoriile-pierdute

Frontierele României în 1940

Greşeli grave:

1. ”Autonomie pentru Transilvania: Banat, Crisana, Maramures, Transilvania”

Într’un fel foarte ciudat autorul prezintă Transilvania ca fiind suma mai multor provincii sau ţări plus Transilvania!

Ceva de genul ”am un munte, un deal, o câmpie şi un podiş, adică un podiş”. Trans-silvania, adică ţinutul de peste Silvania (vechi nume al Crişanei), are ca vecini Oltenia, Muntenia, Moldova, Bucovina, Maramureşul, Crişana (sau Silvania sau Partium) şi Banatul.

Niciuna dintre acestea nu este Transilvania. Niciodată aceste provincii sau ţări nu au format un întreg unitar decât în ”Dacia” sau uniunea de triburi a lui Burebista şi România de după 1918. Această formulare este din start greşită, ilogică şi, evident, cel puţin incomplet gândită.

Niciodată nu a existat un stat sau o provincie ”Transilvania” – sau cu alt nume – care să cuprindă provinciile sau ţările înşirate în titlu ca tot unitar, fie că ar fi avut capitala la Cluj sau în altă parte.

Regiunile istorice, ale rumânilor-geto-pelasgi, doar o parte, Panonia fiind sub ocupație și acum:

Regiuni Româneşti

2. ”Guvern regional la Cluj, cu control politic si economic pe teritoriul Transilvaniei Autonomă.”

Nu comentăm greşelile gramaticale. Nu înţelegem însă în ce calitate se revendică autoritatea Clujului peste Banat, ba chiar şi peste Maramureş sau Crişana.

În Ungaria, Imperiul austriac şi Austro-ungaria aceste ţări sau provinicii au avut totdeauna regim separat. Singura excepţie pentru unele dintre ele a fost după 1867, când Ungaria a anulat forţat – cu sprijinul armat al Vienei – libertăţile transilvănene, maramureşene etc. Dar şi atunci Banatul a rămas autonom, ca unul ce ţinea de partea apuseană a dualismului habsburgic.

Inima Crişanei a fost la Biharea sau la Oradea. Eventual se poate vorbi despre Debreţin, un oraş esenţial în istoria ţinuturilor dintre Tisa şi Transilvania, Crișana până la Tisa, Crișana rămasă în afara țării.

Dar Clujul? De unde şi până unde să proclami autoritatea Clujului peste Crişana?!  Această dilemă este la fel de evidentă şi pentru Maramureş, care despărţit de Muncaci şi Hust are totuşi centrul său istoric la Baia Mare. Ciudăţenia demersului e uriaşă! Dacă, pe de’o parte, se cere slăbirea sau anularea centralismului naţional şi se neagă autoritatea Bucureştilor, de ce, pe de altă parte, se proclamă, autocratic şi nejustificat, un centralism clujean?

Clujul este un oraş minunat. Sunt nenumărate lucruri vrednice de toată lauda ce se pot spune pentru el. Mie îmi este foarte drag şi nu aş dori să bănuiască cineva, chiar şi o clipă, că nu îl preţuiesc. Problema mea nu este cu oraşul acesta superb, ci cu contradicţiile interne ale petiţiei.

Păi pe de’o parte negi un centralism şi pe de alta impui alt centralism?

Este absurd, este contradictoriu, şi gravitatea absurdităţii se accentuează cu înaintarea în textul petiţiei.

3. ”Istoria şi tradiţia din Transilvania sunt complet diferite de fostul Regat”

Această afirmaţie este, din păcate, o sinteză de contradicţii, falsuri istorice şi lipsuri de logică. Dezvoltările ulterioare din text arată acest lucru foarte limpede.

”Istoria şi tradiţia din Transilvania” ce înseamnă?

Istoria şi tradiţia Transilvaniei învecinată de Banat, Crişana şi Maramureş, sau a noii formaţiuni, ”Transilvania lui Fancsali”, care încorporează (forţat şi dictatorial în această petiţie) şi provincii învecinate?

Citiți și: MAGHIAROFONII ȘI LIMBA LOR PRETINS ASIATICĂ

Nu există o identitate de istorie şi tradiţie nici măcar între două sate învecinate din Maramureş, Oltenia, Epir sau Crimeea. Este firesc să existe deosebiri mari în istoria şi tradiţia unor provincii sau ţări diferite, altfel nu ar fi diferite! Însă ţările sau provinciile cu istorie şi tradiţie ”complet diferită” una de alta nu prea se găsesc pe acelaşi continent. Chiar şi pentru regiuni europene extreme, ca Islanda sau Laponia, există o serie de aspecte istorice şi de tradiţie comune cu restul Europei şi chiar cu restul lumii. Afirmaţia din titlu este exclusivistă, extremistă şi, ca urmare, atât greşită cât şi, trist, şovină.

Şovinismul devine chiar agresiv în fraza imediat următoare:

3.1. ”Regiunea noastră a fost intotdeauna partea Europei civilizate”

O aserţiune de tipul „Europa civilizată” face parte din concepţiile rasiste şi colonialiste ale secolului al XIX-lea. Asemenea aserţiuni sunt respinse cu hotărâre de către Europa civilizată de astăzi, ca parte a unui bagaj de tristă amintire ce a dus la nenumărate crime împotriva umanităţii. Existenţa unor tipare culturale diferite – ca cel apusean tipic, cel mediteranean, cel slavo-catolic şi altele asemenea – este o parte a moştenirii culturale a Europei. Doar urmaşii unor Hitler, Stalin şi alţii asemenea mai pot avea lipsa de bun-simţ de a împărţi Europa – sau orice altă latură a lumii – într’o parte civilizată şi una, evident, necivilizată. Alături de acest rasism agresiv, obsevăm şi aceeaşi generalizare nedreaptă, acelaşi centralism forţat amintit mai sus: ”regiunea noastră”. De fapt este vorba de cel puţin patru regiuni diferite…

3.2. ”Aici a fost declarată prima oară libertatea confesională în 1568 la Dieta din Turda”

Din păcate, şi aici avem de’a face cu o gândire şovină şi naţionalist-extremistă (maghiară). În primul rând, libertate religioasă a existat şi în alte părţi ale Europei, mult înainte de Dieta de la Turda. În Muntenia şi Moldova secolelor XIV-XV, de exemplu, drepturile religioase ale minoritarilor catolici (Secui, Saşi, Unguri), monofiziţi (Armeni), animişti (Ţigani, Tătari) sau mozaici (Evrei, Kazari) nu erau contestate de nimeni. Domnitorii ”ultra-ortodocşi” din aceste ţări chiar au sprijinit, din fondurile Domniei şi din fonduri proprii, ridicarea unor biserici şi catedrale catolice sau monofizite. Aceasta în vreme ce sub coroana ungară în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş majoritatea ortodoxă era sistematic prigonită!

Un ardelean – şi clujean pe deasupra! –, profesorul şi academicianul Ioan-Aurel Pop, a publicat nu demult o lucrare:

”Din mâinile valahilor schismatici…“ Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011.

https://i0.wp.com/www.medievistica.ro/texte/tribuna/carti/carti%204/2011/05_mai/22/IMG_3654.JPG

Fancsali Ernö – şi ceilalţi care îi împărtăşesc ideile greşite – ar avea un mare folos din citirea acesteia, ca şi a altor lucrări (inclusiv din bibliografia scrierii citate). Ar putea vedea astfel că ”libertatea confesională” declarată de Dieta de la Turda era de fapt doar confirmarea egalităţii naţionalităţilor minoritare şi asupritoare din Transilvania: Unguri, Saşi, Secui. Era o alianţă etnică şi religioasă a coloniştilor (colonialiştilor) împotriva majorităţii băştinaşe româneşti şi ortodoxe. Alianţă ce avea ca bază rasismul etnic şi religios şi ca ţintă păstrarea unui regim de exploatare şi persecuţie etnică şi religioasă împotriva Românilor şi a Ortodoxiei.

Sunt şi astăzi oameni care se laudă cu asemenea ”libertăţi”, aşa cum există oameni care se laudă cu exterminarea Românilor de la Nuşfalău, Treznea, Moisei, Ciumărnea etc. Totuşi, dacă România ar aplica o formă echivalentă declaraţiei de la Turda din 1568 întreaga Ungurime mondială ar urla de groază şi indignare. Şi pe bună dreptate! Căci această declaraţie este un act odios şi ruşinos pentru orice naţiune civilizată.

3.3. ”Transilvania a participat la tratatele de pace de la Westphalia în 1648”

Şi ce? În ce măsură acest lucru înseamnă ceva esenţial?

Atât Războiul de treizeci de ani cât şi Pacea Westphalică sunt capitole sumbre din istoria Europei. Milioane şi milioane de oameni au fost ucişi într’un conflict religios ruşinos. Singurul aspect pozitiv al păcii a fost faptul că s’a proclamat formal (din nou!) egalitatea între Catolicism şi Protestantism.

Ceea ce nu a împiedicat multe conflicte sângeroase între aceste două comunităţi religioase în anii şi secolele ce au urmat. Faptul că şi Transilvania – dar nu şi Banatul, de pildă! – a fost parte în acest conflict ruşinos nu poate fi un motiv de laudă pentru nimeni.

3.4. ”Transilvania a avut domnitori care au pus mare accent pe cultură si toleranţă”

Da. Au fost câţiva. Care au şi fost înlăturaţi iute de către nobilii indignaţi de ideile lor. Doar că până şi ”cultura” şi ”toleranţa” acestor domnitori sunt foarte relative, chiar raportat la vremea în care au trăit. Iar în ceea ce priveşte toleranţa Transilvania de sub unio trium nationum a fost mult inferioara situaţiei din Moldova sau Muntenia. Reluăm îndemnul la citirea lucrării amintite mai sus. Doritorilor le putem da o bogată bibliografie.

3.5. ”În secolele XVII-XIX, Transilvania a avut o autonomie largă”

Da. O autonomie din care Banatul nu a făcut parte, el având altă autonomie. O autonomie care nu cuprindea Partium sau Crişana, ea având alt statut. O autonomie în care nu intra, în general, Maramureşul.

O autonomie în care rasismul extrem al nobililor Unguri, Saşi şi Secui a dus la nenumărate crime împotriva umanităţii, la masacre cumplite împotriva populaţiei româneşti ortodoxe, la nenumărate acte de care se ruşinează orice naţiune civilizată. O autonomie care nu cuprindea pe Români decât ca majoritate permanent oprimată şi exploatată.

3.6. ”La Unirea din Alba Iulia în 1918, Transilvania a fost regiunea cea mai dezvoltată din România Mare”

Din ce punct de vedere?

Din punct de vedere cultural? O asemenea aserţiune rasistă nu poate fi susţinută obiectiv. Dezvoltarea culturală se desfăşoară pe coordonatele proprii fiecărei culturi şi, din perspectiva sa, fiecare cultură şi civilizaţie o poate declara pe oricare alta înapoiată sau sub-dezvoltată. Asemenea aprecieri au fost de multă vreme abandonate în ”Europa civilizată” şi în orice spaţiu în care s’a renunţat la şovinism, rasism şi alte asemenea concepţii.

Din punct de vedere economic?

Putem reda aici nenumărate materiale ungureşti din epocă ce arată că pentru Ungaria Transilvania (care nu mai avea după 1867 nicio autonomie) era în primul rând o sursă de materii prime. Dezvoltarea industrială cea mai mare o avea Banatul – care nu a fost niciodată subordonat Transilvaniei! – iar dezvoltarea agricolă cea mai mare o avea Vechiul Regat.

Transilvania venea în schimb cu o povară uriaşă – ”optanţii maghiari” fiind numai o parte a ei – pentru care întreaga Românie Mare, inclusiv Vechiul Regat, a avut enorm de plătit. Şi a plătit, din dragoste de Neam şi de Ţară, sentimente care fie sunt străine semnatarilor petiţiei, fie au altă ţintă (e.g. Ungaria).

Citiți și:  SOLICITAREA AUTONOMIEI ÎN BAZA UNOR CRITERII ECONOMICE FALSE

3.7. ”Guvernele centrale ne’au degradat la colonie”

Există o mare ameninţare a lui Dumnezeu: Din cuvintele tale te voi judeca! (Pild 6.2; Matei 12.37; Luca 19.22).

”Guvernele centrale” – şi vom reveni asupra lor, veţi vedea! – nu au ”degradat” pe nimeni. În România Mare nu existau părţi care să aibă ”grade inferioare” şi ”grade superioare”. Asemenea părţi au existat însă în Imperiul austriac, în Imperiul austro-ungar şi în Ungaria.

Acolo erau într’adevăr privilegiate provinciile şi toate teritoriile locuite sau dominate categoric de anumite naţionalităţi favorizate. Adică exista o politică rasistă dusă de stat, sistematic şi continuu, cu directe consecinţe la nivelul tuturor diviziunilor administrative. Un funcţionar ungur sau austriac dintr’un teritoriu majoritar românesc era un ostaş în linia întâi a războiului şovinist împotriva Românilor. El era într’o tensiune permanentă, având misiunea de a afirma neîncetat superioritatea naţiunii sale în faţa Românilor ”inferiori”.

El trebuia să lucreze mereu la deznaţionalizarea Românilor şi era judecat în primul rând în funcţie de rezultatele obţinute în acest domeniu. În comparaţie, un funcţionar ungur sau austriac dintr’un teritoriu majoritar unguresc sau german era un om liniştit, un fericit, un favorizat al sorţii. Sistemul era fractalic, adică se repeta în mic la fel ca şi în mare. De aici vine şi conceptul de provincii favorizate. Transilvania chiar a fost colonie! Dar nu în România Mare şi nu pentru Vechiul Regat! Pentru acesta din urmă Transilvania era – şi este – Pământ Sfânt! Pentru Ungaria şi Austria însă Transilvania a fost şi rămâne colonie! Aceste două ţări sunt cele care au exploatat şi au colonizat Transilvania de’a lungul secolelor!

Şi cu Unguri, şi cu Germani, şi cu Secui – astăzi aproape cu totul deznaţionalizaţi de Unguri –, şi cu Slovaci, Sârbi, Evrei şi mulţi alţii. Da, pentru Ungaria şi Austria şi Transilvania, dar şi Crişana, Banatul şi Maramureşul, Voievodina, Raguza, Dalmaţia şi multe alte ţări chiar au fost colonii. Şi, într’adevăr, pentru Ungurii colonizaţi în Transilvania, 1918 a însemnat, nu prin ”guvernele centrale”, ci chiar prin Marea Unire, o teribilă degradare! De la naţiune favorizată, superioară, exploatatoare, la naţiune egală cu celelalte, inclusiv cu majoritatea românească. Socotită, bineînţeles, de către aceşti rasişti, ca înapoiată, inferioară, barbară etc. Concepţie profund şovină, prezentă, din nefericire, şi în această petiţie.

Dar intrând în România Mare Transilvania nicidecum nu a fost ”degradată”, dimpotrivă, dintr’o provincie-colonie a Ungariei, dintr’un ţinut de margine exploatat şi rănit neîncetat s’a regăsit ca pământ sfânt pentru o întreagă naţiune.

3.8. ”Biserica Greco-Catolică, având credinciosi numai din Transilvania, era eliminată, bunurile erau confiscate”

Citiți și: FALSUL DIN ACTUL UNIRII BISERICII ORTODOXE CU ROMA

Divide et impera. În fraza citată de noi din petiţie şi în aserţiunea latină menţionată. aici se include tot rostul înfiinţării ”Bisericii Greco-Catolice” la Români şi al menţionării ei în petiţie. Nu vom dezvolta aici acest aspect.

Observăm numai lipsa de onestitate a textului care, prin fals istoric, incită la ură inter-confesională. Manevră tipică iredentismului maghiar şi de care, spre ruşinea sa, Vaticanul nu s’a delimitat oficial niciodată.

În primul rând, în perioada interbelică – vremea ”Marii Uniri” menţionată de petiţie – nu a existat nicio persecuţie a Bisericii Greco-Catolice din partea Statului român, fie la nivel de Guvern, Parlament sau autorităţi locale. Dimpotrivă, a fost socotită – deşi minoritară la nivel naţional – ca a doua biserică a Neamului Românesc, alături de Biserica Ortodoxă! Mai mult, prin Concordatul cu Vaticanul a devenit chiar religie favorizată, mult mai mult decât Biserica Ortodoxă Română! Dintr’o dată textul, în faţa adevărului istoric, se dovedeşte a conţine o minciună manipulatoare cu totul ruşinoasă.

În al doilea rând, trebuie spus că în 1948 conducerea comunistă care a desfiinţat Uniatismul era alcătuită, în afară de agenţii sovietici deveniţi peste noapte ”cetăţeni români”, dintr’o covârşitoare majoritate de ardeleni unguri şi de alte naţionalităţi, precum şi de feluriţi minoritari din toate părţile ţării. Desfiinţarea s’a realizat nu pentru că era vorba de ceva din Transilvania, ci din două motive clar exprimate în documentele vremii:

– ruperea legăturilor cu puterile străine (în cazul de faţă statul Vatican, ce aparţinea taberei occidentale)
– creşterea puterii ungureşti în Transilvania.

Desfiinţarea Uniatismului a pus pe uniaţii rămaşi fideli Vaticanului în mâna prelaţilor catolici, în covârşitoare majoritate Unguri. Există numeroase lucrări ce arată felul în care Românii uniţi cu Roma care au ales catolicismul în 1948-1949 au fost maghiarizaţi rapid de către structurile catolice ungureşti din Crişana şi Transilvania, şi mai ales din Regiunea Autonomă Maghiară – darul lui Stalin pentru comuniştii unguri din România.

Culmea neruşinării o constituie atribuirea vinei pentru această hotărâre – la care comuniştii unguri ardeleni au avut o decisivă contribuţie – unor ”guverne centrale” subînţelese ca româneşti – la general – sau bucureştene – doar prin locaţie. Rostul acestei aserţiuni – divide et impera – este clar.

3.9. ”Impozitele acumulate în Transilvania ajung în Moldova si Oltenia pe nedrept. Transilvania este trezoreria ţării noastre fără autodeterminare. Ei au mai mare nevoie de noi, decât noi avem de ei.”

Afirmaţia aceasta este nu doar falsă ci şi de un rasism feroce. Înainte de a deschide discuţia asupra falsului factual, ne vom opri o clipă asupra gândirii rasiste ce domină această petiţie. Şi, ca să fie mai uşor de înţeles adevărul, pornim de la acceptarea afirmaţiei, prin metoda matematică a ”reducerii la absurd”.

Deci, să presupunem că Moldova şi Oltenia primesc bani din Transilvania, pentru că au o economie mai scăzută. Şi că acest lucru nu este corect, trebuind să înceteze. După acelaşi principiu, impozitele adunate într’o Transilvanie autonomă trebuie dirijate acolo de unde au venit. Comunele sărace din Harghita sau Covasna ar trebui, după această logică, să fie lăsate să moară de foame.

Banii adunaţi în Cluj-Napoca ar trebui să fie folosiţi numai în oraşul respectiv, la fel cei adunaţi la Alba Iulia, Braşov, Sibiu. Orice sat sărac şi orice comună săracă ar trebui să trăiască sau să moară numai din banii ei. Pe acest principiu ”minunat” – a se citi ”profund inuman” – ar însemna şi să se suspende orice ajutor mondial pentru oricare regiune a lumii. Bogaţii nu ar trebui să’i sprijine pe săraci niciodată, nicăieri. Nici fraţii mai bogaţi nu ar trebui să’i ajute pe cei mai săraci, nici copiii sănătoşi, puternici şi înstăriţi nu ar trebui să’şi ajute părinţii slăbiţi, bolnavi, săraci etc.

Dacă ajunşi la această concluzie nu ne dăm seama că premiza este greşită, înseamnă că avem probleme psihice extrem de grave şi că trebuie să mergem de urgenţă la psihiatru.

Şi, pentru că am promis că vom arăta şi falsul factual al afirmaţiei, trebuie subliniat că cel mai mare “vistiernic” pentru restul Ţării este oraşul Bucureşti. Acesta plăteşte cele mai mari impozite şi o parte uriaşă din ele se îndreaptă către zonele mai sărace. În acelaşi timp, zona de vest a României are cele mai mari dezechilibre la nivelul veniturilor locale, existând localităţi foarte bogate învecinate cu unele foarte sărace.

Afirmaţia de la acest punct ţine seama doar de localităţile bogate şi face uitate numeroasele comune – şi chiar oraşe – aflate la limita subzistenţei şi în Transilvania, şi în Crişana, ba chiar şi în Banat şi Maramureş. Este un fals menit să incite la zgârcenie păguboasă şi inumanitate, la distrugerea spiritului de unitate şi într’ajutorare firesc nu numai unei naţiuni adevărate, ci şi oricărei comunităţi omeneşti vrednică de sine.

3.10 ”Avem… o universitate care mulţumită multiculturalismului este în fruntea Universităţilor din ţară.”

Nu comentăm nici locul ocupat de Universitatea din Cluj, nici pricina acestei poziţii, nici ortografia autorului petiţiei. Comentăm doar contradicţia fiinţială, fundamentală, totală, între lauda adusă multiculturalismului Universităţii Clujene şi rasismul manifestat în întreaga petiţie. Să negi multiculturalismul lăudându’l, iată un nou nivel de performanţă în lipsa de logică!

4. Problema ”guvernelor centrale”  este foarte importantă!

Citiți și: PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Cei care cunosc istoria românească interbelică ştiu foarte bine că Transilvania nu a avut atunci de suferit decât de pe urma guvernelor şi grupărilor politice transilvănene. În vreme ce moldovenii, muntenii şi oltenii priveau cu veneraţie către Pământul Sfânt al Transilvaniei şi către suferinţele de veacuri ale Românilor ardeleni, grupările politice transilvane erau în mare parte dominate de oameni cu alte idei şi interese.

Cele mai mari suferinţe ale Transilvaniei interbelice au fost produse de politica ungurească şi politica catolică, amândouă susţinute nu doar de politicienii unguri ci şi de mulţi dintre politicienii ardeleni. Cedările incredibile în favoarea ”optanţilor unguri” şi averile uriaşe date pe nedrept, abuziv şi anti-românesc Vaticanului – atât prin Biserica Romano-Catolică cât şi prin cea Greco-Catolică – au fost decizii practic impuse Ţării de politicienii ardeleni. Pentru acestea a plătit întreaga Românie Mare şi au plătit, din destul, şi Românii ardeleni.

Nu trebuie uitat că înainte de 1918 aparatul administrativ din Transilvania era alcătuit aproape numai din colonişti străini şi trădători. Prezenţa românească nu doar că era minimă, dar era limitată, peste tot unde se putea, la trădători şi colaboraţionişti.

După Marea Unire o serie de politicieni ardeleni, în frunte cu Iuliu Maniu şi Vasile Goldiş, au luptat pentru păstrarea acestui aparat şi pentru tot felul de alte hotărâri care erau îndreptate fundamental împotriva României Mari, împotriva Românilor şi în favoarea unor puteri şi interese străine. Nu ”guvernele centrale”, ci politicienii locali au născut suferinţele Românilor ardeleni. Şi nu doar atunci!

Căci dacă aspectele interbelice sunt secundare astăzi şi ţin de un trecut prea îndepărtat, să vedem situaţia recentă!

În România de după 1989 conducerea ”guvernelor centrale” a fost asigurată de:

Petre Roman, născut la Bucureşti, prim-ministru aproape doi ani de zile, este – o spunem ca adevăr ştiinţific, nu ca atac la persoană – fiu de agent sovietic din Crişana şi de agentă sovietică din Spania, educat ca atare. Evident nu poate fi încadrat nici ca regăţean, nici ca transilvănean (cu toate că s’a auto-pretins a fi ardelean).

El ţine de acea parte non-naţională a politicienilor de cetăţenie română. dar de cultură alogenă, cu evidente merite în cercetările ştiinţifice realizate până în 1989 şi cu evidente vinovăţii în comploturile din decembrie 1989 şi de mai târziu. În ultimul deceniu a încercat uneori o apropiere de Români şi sufletul naţional care, din păcate, încă nu i’a reuşit. Religios, face parte din grupul larg de oameni dezorientaţi spiritual, ai căror părinţi şi’au lăsat religia originară (în cazul de faţă, mozaică şi catolică), pentru religia seculară a comunismului. A fost atras ulterior de Ortodoxie, de care nu a izbutit să se ataşeze real. A fost un prim-ministru dezastru.

Minciuna maghiarofonilor are picioare scurte, frecvența miniștrilor la guvern din Ardeal e mare până între 1859-2009:

Nicolae Văcăroiu, născut în Basarabia, nomenclaturist comunist, a fost prim-ministru vreo 4 ani de zile. Încadrarea sa regională este, ştiinţific vorbind, imposibilă. Cea religioasă, disputabilă. A fost un prim-ministru dezastru.

Victor Ciorbea, transilvănean, de religie catolic, conduce guvernul României un an şi patru luni. Este unul din prim-miniştrii de cea mai tristă amintire din toată istoria României, având la activ cedarea Ţinutului Herţei, N-E Deltei Dunării, I. Şerpilor, N Bucovinei şi Basarabiei către nou constituita Ucraină (în colaborare cu Emil Constantinescu, născut în Basarabia, pe atunci preşedinte al Ţării).

Radu Vasile, transilvănean, catolic, conduce guvernul României un an şi opt luni. A fost un prim-ministru ori neputincios, ori incompetent, ori şi una şi alta.

Adrian Năstase, muntean, nomenclaturist, a fost prim-ministru patru ani. A avut o bună capacitate economică, dar are pe conştiinţă atât cedarea suveranităţii naţionale prin Constituţia impusă forţat şi alte acţiuni cât şi o serie de acte grave de corupţie (pentru unele fiind condamnat în Justiţie).

Călin Popescu-Tăriceanu, catolic, fiu al unui agent sovietic – cu funcţie în Armata Română comunistă de după 1948 şi dispărut apoi misterios – şi al unei grecoiace se află în aceeaşi categorie non-românească şi non-regională a politicienilor din România ca şi Petre Roman.

Emil Boc, ardelean din Cluj, de religie incertă, a fost prim-ministru 3 ani şi două luni. Prestaţia sa ca prim-ministru este foarte controversată. Incontestabil este dezastrul cumplit provocat de impozitul forfetar, care a dus la falimentarea a peste 133.000 de firme mici şi mijlocii, cu aruncarea în şomaj a celor care trăiau de pe urma acestora (sute de mii de oameni). Deşi aceste firme nu aduceau venituri directe, ele fiind la limita subzistenţei, aduceau mari venituri indirecte (prin impozitele nenumărate ale statului pe toate aspectele vieţii cetăţeanului român). Pierderile pentru stat au fost imense. Această greşeală este de ajuns pentru a’l plasa în rândul prim-miniştrilor dezastru, dar sunt şi voci care îl declară, încă, genial. Corupţia accelerată din timpul mandatului său este un alt element definitoriu al perioadei.

Dar nici după 1989, nu scade răspunderea ministeriabililor ardeleni:

Am lăsat deoparte atât premierul în funcţie cât şi cei care au ocupat poziţia pentru un timp foarte scurt, care au fost tehnocraţi sau interimari etc.

Putem observa că între decembrie 1989 şi 9 februarie 2012 avem 7 prim-miniştri din care trei transilvăneni, unul muntean, unul basarabean şi doi proveniţi din structurile sovietice de ocupaţie din România comunistă (unul auto-pretins transilvănean). După religie, trei dintre prim-miniştrii sunt catolici, unul de religie incertă (auto-declarat ortodox, dar dovedit de mai mulţi martori ca penticostal şi favorizator – până la abuz – al reformaţilor şi unitarienilor), trei liberi-cugetători.

Dacă analizăm şi mai amănunţit structurile de putere atât guvernamentale cât şi de altă factură, vedem că proporţia ardelenilor în cadrul lor este net superioară proporţiei numerice a ardelenilor în cadrul populaţiei României. Şi în aceste structuri numărul şi proporţia Românilor ortodocşilor sunt foarte mici, iar influenţa neglijabilă. Singura putere reală a Românilor ortodocşilor există la nivel electoral, prin numărul de votanţi, iar la nivel decizional doar în cadrul autorităţilor locale din zonele majoritar ortodoxe.

Problema cea mare cu ”guvernele centrale” nu o constituie ”regăţenii balcanici”, care sunt cel mai adesea figuri secundare în cadrul lor. Problema o constituie politicienii corupţi, incapabili sau/şi trădători (după caz), care există în toată România, inclusiv în Transilvania. Şi de care nu se va scăpa în niciun caz prin regionalizare. Dimpotrivă.

Iar dacă transilvănenii nu şi’au putut convinge reprezentanţii să facă treabă bună la Bucureşti, îşi închipuie că’i vor convinge la Cluj?

Iluzii.

Aşa cum am spus în titlu, petiţia pentru autonomia Transilvaniei este bazată, din păcate, doar pe prostie (sau absurditate şi incultură, dacă preferaţi) şi rasism.

Ţin să precizez la sfârşitul acestui mic studiu încă un fapt. Mi se pare firească descentralizarea. Mi se pare firească existenţa unui specific regional şi a unei largi autonomii locale, cu toate valenţele necesare. Ea trebuie să fie însă construită pe temelii sănătoase, pe o istorie adevărată şi pe o gândire deschisă, ca parte a unităţii năzuinţelor naţionale, ca parte a culturii şi civilizaţiei româneşti, nu pe şabloane rasiste şi revanşarde, pe incitare la ură şi alte asemenea aspecte negative (ca în petiţia analizată aici).

Limba română este vorbită dincolo de granițele actuale:

Românii au o istorie în care autonomiile locale au funcţionat foarte bine, cu uriaşe avantaje, atât în Muntenia şi Moldova cât şi în Transilvania, Maramureş, Macedonia, Dalmaţia etc. În general dispariţia acestor autonomii a adus pierderi uriaşi Neamului Românesc. Refacerea lor este un proces necesar, dar care nu poate fi făcut. decât pe temelia istoriei şi tradiţiei naţionale. Altfel va duce la crize economice şi identitare şi la nenumărate alte consecinţe negative, pe care doar un om grav bolnav le poate dori.

Nici versiunea maghiară nu schimbă această impresie de ruptură asupra realității. De pildă, chiar la începutul textului maghiarofonilor găsim formularea:

Autonomia în Transilvania: Banat, Crisana, Maramures, Transilvania Capital: Guvernul Regional din Cluj-Napoca, controlul politic și economic al Transilvaniei autonome.

Citește și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Din pricini tainice autorul a unit trei paragrafe într’unul singur, fără semne de punctuaţie. Confuzia între Transilvania şi Transilvania (a se vedea mai sus) există şi aici. Ortografia suferă. E trist.

Dar să râmânem într’un ton mai vesel, așa cum îi stă bine românului când face haz de necaz:

Sursa: sfantuldaniilsihastrul.ro, Biroul de presă al PPMT, napocanews.ro

Citiți și: DOCUMENTUL CARE ATESTĂ CĂ MARILE PUTERI SE TEMEAU DE UNIREA ROMÂNILOR ÎNCĂ DE LA 1547

DESPRE AUR ȘI BOGĂȚIILE FURATE DIN ROMÂNIA

Un număr tot mai mare de personalități din mediul cultural și artistic își exprimă public punctul de vedere în legătură cu istoria geților, cu nevoia de a recupera adevărul, condamnând falsul istoric perpetuat de generații.

Una dintre aceste personalități este și cunoscutul actor Mihai Gruia Sandu, profesor la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București. Poate cea mai pitorească dintre cele pe care le’a făcut până acum Daniel Roxin, emisiunea pe care vă invit să o urmăriți aduce în prim plan lucruri inedite, unele absolut surprinzătoare.

VIZIONARE PLĂCUTĂ!

AFLAȚI CINE DEȚINE CHEIA AVERILOR ROMÂNEȘTI ASCUNSE ÎN ELVEȚIA 

Miruna Ana Klaus (foto), o româncă plecată din țară în urmă cu mai bine de 25 de ani, a fost director la Clariden Leu în perioada în care mai mulți milionari sau politicieni români și’au ascuns averile în Elveția. Ea neagă că ar fi avut legătură cu tranzacții al

”Evenimentul Zilei” a aflat, din surse confidențiale, că unul dintre foștii directori ai băncii Clariden ar avea cunoștință despre banii depozitați în Elveția de afaceriști români. Acesta ar fi Miruna Ana Klaus.

Românca plecată din țară de mai bine de un sfert de veac nu ar fi străină, spun sursele, de operațiunile de ”depozitare” în băncile elvețiene ale averilor mai multor oameni de afaceri sau politicieni din România, precum Dinu Patriciu, Cristi Borcea, Sergiu Sechelariu și alții.

Averea lui Sechelariu, ”vămuit” de Coco

Într’adevăr, numele Mirunei Klaus a mai fost pomenit în urmă cu nouă ani în declarațiile date presei de Raluca Ioana Corneci, soția lui Cornel Ciocianu (zis Coco), șeful de cabinet al lui Sergiu Sechelariu, fost secretar de stat în Ministerul Transporturilor. Ea a povestit cum, împreună cu soțul său, a ajuns în Geneva la Clariden Bank unde, spre surprinderea ei, s’au întâlnit cu o angajată a băncii care îl cunoștea bine pe Coco și vorbea românește.

Angajata, care s’a prezentat ca Miruna, a intrat în biroul băncii și a adus o sacoșă plină cu dolari. Cornel Ciocianu ar fi luat din ei 10.000 de dolari, iar restul de 350.000 au fost puși la loc în pungă.

FOTO : Miruna Klaus (dreapta) alături de contesa Rosiere, la petrecerea dată în onoarea Regelui Mihai

Raluca Ioana Corneci își amintește că Miruna s’ar fi îngrijorat când Ciocianu a spus că semnează el pentru Sergiu Sechelariu: ”Să nu se mai întâmple așa, se întâmplă prea des chestia asta”, ar fi spus Miruna.

Director pe operațiunile din Europa de Est

Miruna Ana Klaus a lucrat pentru Clariden Leu din 2003 până în 2011, potrivit profilului publicat pe LinkedIn.

A fost director pentru operațiunile din Europa de Est, dar s’a concentrat pe operațiunile de pe piața românească, potrivit propriei declarații. De la Clariden Leu, Miruna Klaus a plecat manager executiv Assya Asset Management (Switzerland), parte a LSK & Partners SA (Leyne, Strauss-Kahn), firmă controlată de fostul şef al FMI Dominique Strauss-Kahn.

Firma și’a declarat insolvența după ce Strauss-Kahn a fost trimis în judecată pentru proxenetism, iar pa r tenerul său, bancherul Thierry Leyne, s’a sinucis. Miruna Klaus este o apropiată a cluburilor de elită din Elveția, unde apare ca făcând parte din anturajul contesei Yves Donin de Rosière. Pe pagina de Internet a clubului este postată și o fotografie a celor două la un brunch dat de contesă pe 15 iunie 2008, în onoarea reginei Ana și a regelui Mihai și în beneficiul Fundației Principesei Margareta.

Miruna Klaus neagă informațiile

Contactată telefonic, Miruna Ana Klaus a negat că are sau a avut vreo legătură cu Dinu Patriciu, Cristi Borcea sau Sergiu Sechelariu. ”Nu sunt deloc familiară cu țara”, ne’a spus Miruna Klaus. Cu toate acestea, pe pagina de facebook a Mirunei Klaus, ea apare ca fiind prietenă cu Mihaela Borcea iar o persoană cu același nume, Miruna Ana Klaus-Popescu, figurează în documentele oficiale din Elveția ca fiind, din 2009, membru al consiliului de administrație al Fundației Rompetrol Holding SA, alături de Obbie Luschen Moore, fost președinte al CA al holdingului lui Dinu Patriciu. Am întrebato pe Miruna Klaus dacă tiza sa îi este mamă sau rudă apropiată, dar a negat din nou, aparent destul de speriată. La întrebarea cum de nu este familiară cu țara din moment ce în profilul său scrie că s’a ”focusat”, ca director la Clariden Leu, asupra operațiunilor de pe piața românească, Miruna Klaus a închis telefonul și nu a mai putut fi contactată ulterior.

FOTO: Miruna Ana Klaus- Popescu a fost membru în consiliul de administrație al Fundației Rompetrol Holding

SwissLeaks, ”disjuns” din scandalul Offshore-Leaks

Scandalul Swiss-Leaks este unul dintre ”copiii” unei ample dezvăluiri de presă din 2012-2013, neglijată însă de media din România, deoarece nu ”oferea”, la acea vreme, și nume de mari afaceriști din România. Atunci, o sursă anonimă a livrat mass-media internaționale o cantitate uriașă de date, care cuprindea tranzacții financiare din zece paradisuri fiscale. Lista cuprinde 130.000 de nume din 170 de țări care își puseseră banii la adăpost în firme offshore.

Datele, care cuprindeau 2,2 milioane de documente, cumulând 260 de gigabytes, oglindesc modul ascuns prin care bogații planetei, trusturile dubioase și firmele ”casuță poștală” își spală banii sau îi ascund de fisc.

FOTO: Potrivit unor surse ANAF, Dinu Patriciu ar fi depozitat o parte din avere în băncile din Elveția

Potrivit unui studiu din 2012 al Tax Justice Network, în sistemul off-shore cu sedii în paradisurile fiscale s-ar ascunde 21-32 de mii de miliarde de dolari. Din aceștia ”ramura” SwissLeaks dezvăluie depozitarea, prin intermediul sucursalei din Geneva a băncii HSBC a mai mult de 180 de miliarde de euro între 2005 și 2007.

Băncile, ”tăinuitorii” secolului XXI

Noile scandaluri arată cum oameni politici și guvernanți din întreaga lume, dar și familiile lor, au profitat de secretul bancar și de evaziunea facilitată în paradisurile fiscale. Rezultatul investigațiilor arată cum super-bogații folosesc structuri offshore neaccesibile omului de rând, pentru a’și păstra secretul depunerilor și a se sustrage de la obligațiile fiscale din țara de domiciliu.

Bănci de renume mondial, cum sunt UBS, Clariden sau Deutsche Bank au făcut o intensă campanie de atragere a clientelei bogate. Acestea le’au oferit soluții ”creative” de păstrare a valorilor, prin care puteau ocoli fiscalitatea din țările de origine. Pentru aceasta băncile elvețiene le’au pus la dispoziție bogaților o industrie de contabili, intermediari și alți angajați operativi, foarte bine plătiți, care i’au ajutat în demersurile lor. De același sistem au profitat oligarhii, traficanții de arme, dar și jongleri din lumea finanțelor.

Ancheta internațională care a zguduit lumea financiar-bancară. Evazioniștii ar trebui să fie inculpați la fel ca și criminalii

Cea mai mare bancă din Europa va fi din nou supusă unor controale ale guvernelor europene și american, după ce zeci de ziare din întreaga lume au scris, în același timp, despre evaziunea fiscală de proporții.

FOTO: HSBC Holdings este investigată în SUA, Marea Britanie, Franța și alte state, după ce a recunoscut că au avut loc nereguli FOTO: SHUTTERSTOCK

Politicienii se întrec în declarații

În Marea Britanie, ancheta jurnalistică asupra HSBC a dat naștere unui răspuns politic dur, ministrul Trezoreriei, David Gauke, fiind obligat să apară în fața Parlamentului pentru a explica eforturile făcute de autorități de a reduce evaziunea fiscală în țară. El a răspuns interpelărilor deputaților laburiști, care l’au întrebat despre fostul șef și președinte al HSBC, Stephen Green, care a fost numit ministru pentru Comerț, adică cel ce reprezintă interesele comerciale ale britanicilor în străinătate, după alegerile din mai 2010, scrie The Guardian.

Președinta Comisiei de Finanțe din Camera Comunelor, Margaret Hodge, a anunțat, ieri, redeschiderea investigației asupra consorțiului bancar HSBC și a cerut reprezentanților acesteia, inclusiv Lordului Green, să vină la audieri.

Danny Alexander, secretarul liberal-democrat al Trezoreriei, a declarat, pe de altă parte, că evazioniștii ar trebui să fie inculpați la fel ca și criminalii și chiar să fie condamnați la închisoare. ”Instituțiile financiare, care se dovedește că au complotat cu evazioniștii, ar trebui să suporte rigorile legii”, a afirmat el.

Și în alte state europene, au apărut solicitări ca aceste informații date publicității de către ziariști să fie subiectul unor investigații.

Autoritățile știau din 2010

Dovezile că banca a complotat cu sute de clienți pentru a ascunde ”conturi negre” și a folosit filiala din Geneva pentru a da ”cărămizi de bani” în diverse valute, de la euro la lire sterline, etc, se află, de fapt, în mâna autorităților din întreaga lume, încă din luna mai a anului 2010.

În timp ce Franța, Belgia, Spania, SUA și Argentina au lansat proceduri judiciare contra HSBC și bogații săi clienți, autoritățile fiscale britanice au folosit informațiile, în 5 ani, pentru a aduce în fața justiției un singur om.

Conform presei internaționale, o anchetă coordonată de Consiliul Internațional al Jurnaliștilor de Investigație a dezvăluit că între 9 noiembrie 2006 și 31 martie 2007, circa 180,6 miliarde de euro au trecut prin conturile HSBC din Geneva, ascunse în spatele unor companii offshore din Panama şi Insulele Virgine britanice.

Consorțiul bancar, anchetat pentru evaziunea clienților

Autoritățile din multe țări europene, dar și cele din Statele Unite ale Americii au început să ia măsuri după publicarea la scară globală a anchetei jurnalistice.

  • În Belgia – unde HSBC Elveția este deja anchetată pentru acuzații de fraudă fiscală, un judecător ia în considerare posibilitatea de a emite mandate de arestare internațională pentru directori ai sucursalei elvețiene a băncii
  • În Elveția – lideri politici cer anchetarea amănunțită a informațiilor din scandalul actual, de către autoritățile de reglementare naționale
  • În Statele Unite – un membru important al Comisiei senatoriale pentru bănci a cerut guvernului american să explice în ce fel a acționat, după ce a primit un număr impresionant de date despre conturile bancare din Elveția. Autoritățile americane investighează și dacă HSBC a manipulat cursul valutar, iar un oficial a declarat că Departamentul de Justiție ar purtea redeschide un acord, convenit de Procuratură cu această bancă, în 2012.
  • În Danemarca – guvernul a anunțat că va căuta numele cetățenilor care au utilizat conturi în Elveția pentru a evita plata taxelor naționale.
  • În Franța – care, la rândul său, a lansat o investigație, premierul Manuel Valls s’a declarat hotărât să lupte contra evaziunii fiscale și a precizat că va continua să acționeze în acest sens, atât la nivel național, cât și european. ”Recunoaștem și suntem răspunzători de deficiențele din trecut, legate de respectarea regulilor și problemele de control”, a precizat banca în urma dezvăluirilor.

Herve Falciani: Datele publicate sunt vârful icebergului

Informaticianul Herve Falciani (foto), fostul angajat al HSBC care a copiat fişierele cu informațiile privind evaziunea fiscală practicată de bancă, afirmă că există mai multe nume, nu doar cele 106.000 de titulari de conturi publicați în presă.

”Este doar vârful icebergului”, a subliniat Falciani într’ un interviu. Acesta a explicat că ziariștii au avut acces doar la o parte dintre fișierele pe care el le’a copiat în 2007.

IT-istul a precizat că acolo sunt înregistrate ”mai multe milioane de tranzacţii” interbancare, care pot da o idee despre ”ceea ce se află sub iceberg”. Întrebat dacă sunt implicate şi entităţi financiare franceze, Falciani a răspuns că ”este imposibil ca marile bănci franceze să nu fie”, deoarece sunt bine poziționate pe piață. În opinia lui, noile dispoziţii internaţionale privind schimbul automat de informaţii bancare nu vor pune capăt evaziunii.

”Reglementarea se va concentra în special pe clienți particulari, care declară un cont în nume propriu”, dar aceștia sunt ”micii fraudatori”, iar la nivel înalt se recurge la societăţi paravan, ”uneori create fraudulos”.

Elveția l’a inculpat, în 2014, pe Falciani, pentru furt de date și spionaj industrial. El se află sub protecția poliției, în Franța, după ce a dat autorităților CD ul, într’o cafenea, pe aeroportul din Nisa, în timpul Crăciunului din 2008.

Sursa: nasul.tv

Citiți și: ROMÂNII CONȘTIENȚI DE CEEA CE SE ÎNTÂMPLĂ, NU POT FI ÎNFRÂNȚI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

MAGHIAROFONII ȘI LIMBA LOR PRETINS ASIATICĂ

”Timpul n’a avut puterea să știrbească forța, nici să slăbească speranța daco-românilor. Rămăsese aceeași rasă, rezistență, răbdătoare, întrucât se consideră nemuritoare: Românul nu piere, suna un dicton popular în toate regiunile României. Mai e și’un altul, aproape la fel de răspândit: Apa trece, pietrele rămân. Apa era năvălirea barbară, românii erau pietrele.”  Abdolonyme Honoré Ubicini, Les origines de l’histoire Roumaine.

Ungaria „mare” nu a existat niciodată decât în minţile înfierbântate ale celor ce confundau o realitate istorică cu o himeră, deoarece ea nu este rezultatul unui proces evolutiv îndelungat, ci este rezultatul artificial al unei decizii birocratice luate în 1867 în urma unor aranjamente de culise. Principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut acea omogenitate etnică comparabilă cu cea a Principatelor Române.

Nu întâmplător, timp de jumătate de mileniu, regii Ungariei, de origine maghiară, se pot număra pe degete şi asta până la Mohacs, în 1527, când statul ungar dispare, adică, mai precis, dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe alături de Ţara Românească şi de Moldova, cu acelaşi model de organizare politică, cu o istorie milenară comună, ce nu poate fi pusă sub semnul îndoielii decât de către veroşii falsificatori de istorie şi denaturatori de realităţi istorice.

”Transilvania și Ungaria nu s’au confundat niciodată, ele au format totdeauna doua țări diferite”, spunea Szilágyi Sándor în Erdélyország története.

Foarte mulţi ”prieteni” de’ai noștri demitizează masiv la istoria românilor, în timp ce vecinii noştri maghiarofoni se promovează intens și cât mai grandios.

Să demitizăm și noi fastul Ungariei şi cu regii de la Budapesta (Aquincum în antichitate întemeiat de romani, OFEN denumit apoi de majoritatea locuitorilor de origine germană ce au contribuit decisiv la modernizarea si ridicarea lui la statutul său de oraș cosmopolit de mai târziu) și să demontam ce este fals și ce este adevărat din ”măreția” unui popor, ce împânzește și parazitează mediul online cu hărți ce prezintă Ungaria cu până la 10-15 ori mai mare decât au fost ei ca și popor, dacă poate fi admis că exista acest popor așa cum se revendică și nu doar o populație vorbitoare de maghiară – maghiarofoni.

În anul 700 sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind nişte nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei. În 896, şapte triburi maghiare şi trei triburi de turci khazari, fugărite din stepele Asiei de către pecenegi, se stabilesc în Panonia (locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), undeva peste 20.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad. Prima lor preocupare după stabilirea în Panonia a fost jaful (logic).

Incursiunile lor sângeroase s’au desfăşurat în toată Europa ajungând până în Spania, până când Otto I cel Mare i’a umilit la Lechfeld în 955. Nu știm câți au mai ramas în viața din fioroșii tâlhari asiatici, dar mai târziu Ştefan Voicu (Vaik) (997 – 1038) unifică populația supraviețuitoare din Panonia și îi creştinează la insistențele Papalitătii.

Totodată începe şi procesul de maghiarizare agresivă a populaţiilor din jur: germanici, valahi (vlahi, olahi), sclavoni, acest proces fiind de fapt esenţa strategiei de supravieţuire a acestui mic trib migrator asiatic în Europa.

Primul rege al Ungariei a fost Ştefan. Cât de catolică a fost ”coroana” lui şi dacă e parvenită pe filieră catolic-papistașă, este o poveste ce a mistificat sute de ani mințile maghiarofonilor, pe diadema femeiască bizantină scriind clar în litere chirilice, dovadă că este un cadou de la un împărat bizantin, iar cât de maghiar a fost Ștefan (Vajk, ”Vaik Olachis”, Voicu) vom afla doar prin teste ADN, dacă vor accepta autoritățile să redea adevărul posterității.

Într’un articol dedicat primului rege român de pe tronul Ungariei, ”Un român pe tronul Ungariei: ŞTEFAN CEL SFÂNT (997-1038)”, Mircea Dogaru ne istorisește documentat:

”Referitor la istoria românească a anilor 1002-1003, izvoarele scrise semnalează consumarea unui violent conflict armat care a opus proaspăt unsului rege ”de Unguar” (25 decembrie 1001) Ştefan „cel „Sfânt” (997-1038), pe „Geula cel Tânăr” (Gyla, Jula, Gelu etc., al gestelor ungureşti, adică Iuliu), dinastul de la Bălgrad (Alba cetate a lui Iuliu, Alba Iulia). Acesta era urmaş al unificatorului întregii ”Ţări de dincolo de Codru” (Silvania), ţară numită ”Ultrasilvana” şi, ulterior, şi ”Vlachia Tan Siuana” (Codex Latinus Parisinus) – ”Geula” cel Bătrân.
”Ultrasilvana” devenise, de la jumătatea veacului X ”un regnum latissimum et opulentissimum” (Chronicon Pictum Vinbodonenese), o mare ȚARĂ a românilor, unificată de ”marele şi puternicul duce” (”dux magnus et potens”) ”Geula cel Bătrân”, un ducat, pe care atât arheologia, prin lipsa oricăror urme maghiare în a doua jumătate a veacului X (dr. Radu Heitel), cât şi izvoarele narative (Chronicon Pictum, Anonymus), îl conturează ca pe un stat regnum”) independent! Într’adevăr ”Geula (Iuliu) cel Tânăr” moştenise ereditar nu numai „domnia peste întregul regat al Ultrasilvaniei), ci şi duşmănia ”Ungurilor care locuiau în Pannonia” (deci, la vest de Tisa, fluviul ajuns hotar al ducatelor româneşti cu eterogenul ducat ”de Unguar”).
Cauzele adânci ale conflictului fiind cunoscute, întrucât, prin moartea lui ”Gelu Românul” (c. 901), a cel ”dux Blachorum” din centrul Transilvaniei (Anonymus), rezistenta românilor intracarpatici în faţa noului val de migraţie, departe de a înceta, se accelerase, pe măsura împlinirii procesului de unificare teritorială între Carpaţi Orientali, Meridionali, Mureş şi Tisa, rămâne de stabilit motivația imediată a agresinii ungare din 1002.
Potrivit gestelor, adversarul lui ”Geula cel Tânăr”, Ştefan ”cel Sfânt” se trăgea, pe linie paternă, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, pătruns deja în onomastica românească, sub forma Toxabă). Acesta era nepotul lui Arpad – şi avea un fizic singular printre maghiarii finici şi turcicii care’i însoţeau, fizic moştenit de la mama sa, fiica lui ”Menumorut” – ducele Bihorului (între Tisa şi Carpaţii Occidentali): ”ochii frumoşi şi mari”, ”părul negru şi moale” căzând în ”plete de leu”.
Era aşadar fiul fiicei lui ”Menumorut” şi al metisului maghiaro-român Zulta (Zulta provenea din căsătoria lui Arpad cu fiica creştină a lui ”DUCA” din Ţara Unguarului, cucerită de maghiari după fixarea lor în regiunea numită cu un cuvânt din limba locului – ”muncă” – ”Muncaci”). Toxun fusese căsătorit de mama sa româncă cu o ”femeie din Ţara Cumanilor” (nume dat în epocă teritoriilor româneşti din Transilvania intracarpatică şi de la est şi sud de Carpaţi). Era, mai mult ca sigur, şi ea, o româncă sau româno-cumană ortodoxă, de vreme ce şi’a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, „Mihail”, iar acesta, la rândul său, avea să’şi boteze copiii „Vasile” şi „Vladislav”. Toxun a lăsat moştenire ”ducatul Ungariei primului născut” – ”Geysa”.
Tot preferinţele mamei i’au adus probabil noului duce ca soţie pe una din fiicele lui ”Geula” (Iuliu) cel Bătrân, tatăl (sau bunicul) lui ”Geula cel Tânăr”, ”Sarolt” în ungureşte (Saroltha). Lăsând la o parte faptul că numele ”Geula” (Gyla, Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica şi toponimia românească sub formele de Gelu, Giulea, Giuliţa, Giuleşti, Jula, Julea etc., ascunzându’l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul că ”Saroldu” – ”Saroltha” şi cumană si, respectiv maghiară, s’ar putea traduce prin ”Oltul alb” sau ”pământul udat de apa Oltului” (”sar” – ”noroi”, pământ îmbibat cu apă), într’un cuvânt ”Țara Oltului”.
Cum ”Geisa” nu se putea căsători cu acel străvechi teritoriu de autonomie românească al viitoarei Transilvanii, este de presupus că a peţit’o pe fiica ducelui (voievodului) său, Iuliu cel Bătrân, cel care, iesit din Ţara Oltului avea să’şi stabilească reşedinţa la Bălgrad – Cetatea Albă, dându’i numele său Alba lui Iuliu – Alba Iulia. O fiică al cărui nume nu s’a păstrat, fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de baștină!
Tradiţia ne informează în plus că ”Sarolt” scria cu litere ”morave”, deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odată cu limba slavonă ca limbă liturgică şi că a construit la Veszprem o catedrală care seamănă izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicată în 947 de tatăl său la Alba Iulia. De asemenea, şi’a botezat fiul, născut în anul 969, în ritul şi în limba sa, ”Waic” – Voicu, nume semnificativ, care apare până târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenenţei etnice (”Vaik Olachis”).
Botezatului Voicu i s’a mai spus în limba poporului pe care avea să’l conducă – cel ungar, aflat în plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani şi bulgari, turcici, slavi, romanici şi români, germanici din Pannonia etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) şi ”Bela” (derivat din germanicul Adalbertus).

Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea să fie rebotezat Ştefan. De unde cele două braţe ale crucii sfântului Ştefan, simbolizând cele două botezuri. Braţe care sunt paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizioniştii unguri sunt în cuprinsul Ungariei şi oblice când se află în stăpânirea băştinaşilor români sau slavi (slovaci, sloveni, croaţi, bosniaci, sârbi). Cazul actual!
Este semnificativ, în acest context, faptul că Voicu, în semn de veneraţie, pentru Deodatus – cel care ”împreună cu sfântul episcop Adalbert din Praga” l’a rebotezat ”Ştefan” şi i’a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese dăruită de Bizant) ci titlul regal – îl va numi pe acesta, în româneşte, ca pe un părinte spiritual al său – ”TATĂ” (Chronicon Pictum Vindobonense).
De unde, spune Cronica Pictată de la Viena numele mănăstirii TATA şi al tuturor pământurile acordate lui Deodatus (ex. ”Tátabanya”). Din moment ce în textul latin apare cuvântul românesc TATĂ, ca echivalent al lui părinte (pater) este de prisos să mai subliniem că ”Szent Istvan” avea ca limbă maternă ROMÂNA pe care o vorbea în familie şi la curte.
Pretenţiile regelui Voicu-Ştefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, aşadar decât din calitatea sa de român şi invocarea drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale româneşti. Venind însă în fruntea unei oştiri străine, Voicu-Ştefan avea să întâlnească fără rezistenta stăpânilor de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduşi de fratele ori nepotul româncei ”Sarlot” – românul Iuliu (”Geula”) cel Tânăr, urmaşul legitim al unificatorului Transilvaniei, ”Geula” (Iuliu) cel Bătrân (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 şi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1941, Anexa 3, p. 225-226).
Aşadar la 1002-1003 s’a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i opună pe regii Franţei regilor britanici, în ”Războiul celor o sută de ani”, mişcând interesul căpeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe Mureş şi a principalelor bogăţii ale solului şi subsolului transilvan. Pretenţiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul ”Szent-Istvan” a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra ȚĂRII Româneşti intracarpatice. Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a moştenirii lor româneşti şi concretizată, după trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu – Ștefan, pe care o câştigaseră prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d’Anjou (1308-1342), care nu putea înţelege relaţiile dintre state decât în manieră occidentală, ca relaţii între dinaști raportaţi ierarhiei dominate de împăratul romano-german şi papă.

De la regele Ştefan din anul 1000 până la regele Andrei al III lea care şi’a încheiat domnia în anul 1301 a durat dinastia Arpadienilor: prima, ultima şi singura dinastie maghiară. După moartea ultimului arpadian Andrei al III lea, pe tronul Ungariei nu au mai urcat etnici maghiari. Carol Robert de Anjou s’a născut la Neapole în Italia, Sigismund de Luxemburg s’a născut la Nurenberg, Iancu (Ioan Românul) de Hunedoara era român şi tot aşa, regi care nici nu știau maghiara, poate.

După 1526 regatul Ungariei a încetat să existe, capitala sa Buda a devenit paşalâc turcesc. Pretenţiile la coroana atribuită Sfântului Ştefan au fost preluate de dinastia germană de Habsburg care a şi reuşit să elibereze teritoriile fostului regat maghiar de sub stăpânirea turcească. Până în 1918 regii Ungariei au fost membri ai familiei de Habsburg.
Regatul medieval al Ungariei a avut regi slavi, cumani, turci, nemți, geți (olahi) și maghiari, vreme de 500 de ani pe tronul de la Buda s’au perindat nobili de diferite naţionalităţi până în anul 1526, după care a urmat o lungă dominaţie`otomana si austriacă.

Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ştefan cel Sfânt şi până la dispariţia regatului ungar în 1526, Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom.

– Înfrângerea de la Mohacs din 1526 în faţa turcilor şi cucerirea capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariţia de pe harta Europei a regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei este anexată de Imperiul Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine paşalâc turcesc. Transilvania rămâne principat independent sub suzeranitate otomană.

– După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683), Imperiul Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar şi Transilvania, anexări recunoscute prin tratatul de la Karlowitz (1699).

– În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar intervenţia habsburgică şi ţaristă înăbuşă această pretenţie.

– Din corespondenţele politice ale timpului rezultă clar că politicienii de talia lui Iuliu Andrassy, condamnat la moarte în contumacie în 1849, au ajuns încă în 1861 la concluzia că Ungaria fără dinastia ei habsburgică şi fără ajutorul Vienei nu se mai putea menţine în faţa ofensivei principiului naţionalităţii. Tot atunci, alţi lideri unguri au afirmat categoric că dacă se reeditează gafa din 1848/1849 şi se va vărsa iarăşi sânge austriac şi maghiar ”valahii” din Ardeal şi Banat, bucuroşi de breşa creată, vor trece la acţiuni, se vor uni cu cei de peste Carpaţi şi îşi vor realiza visul lor de a făuri ”Daco-România”, teama lor de acum doua secole s’a dovedit indreptățită și a rămas ca o rană adâncă pentru cei ce nu se’mpacă cu ideea ca imperiile sunt demult apuse.

În 1848 – 1849 au căzut 40.000 de români, 25.000 slovaci, 100.000 de sârbi etc. pentru ca fiii acestor naţiuni nerecunoscute politic să nu constituie simple umpluturi sau lipituri la cea civilă maghiară – singura promulgată de parlamentul pestan – iar provinciile lor strămoşeşti Transilvania, Slovacia, Voivodina, Croaţia etc. să nu devină tot atâtea părţi integrate ale statului naţional maghiar unitar, care în fond a fost multinaţional şi poliglot deoarece ungurii au format minoritatea şi nu majoritatea cetăţenilor.

Dar conflictele majore dintre centralismul maghiar de stat şi mişcările naţionale autonomiste ale slavilor şi românilor din 1848 – 1849 au dovedit clar că dacă nemaghiarii au fost gata să moară pentru a nu fi topiţi în altă naţionalitate, deci în ungurism, ei au pregătit conştient condiţiile pentru ca în viitor urmaşii lor să fie cetăţenii propriei naţionalităţi.  Iar dacă au căzut pentru ca provinciile lor etnice strămoşeşti să nu fie integrate într’un stat centralizat maghiar unitar străin de etnia lor, ci să fie şi să constituie state autonome protectoare ale acesteia, au deschis de fapt pentru un viitor mai favorabil perspectiva de a deveni tot atâtea părţi integrate ale statelor naţionale unitare proprii.

– În urma pactului dualist din 1867, Ungaria devine regat în cadrul imperiului Habsburgic (numit din acel moment imperiul Austro-Ungar), având constituţie proprie şi o oarecare autonomie.

– În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, imperiul Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent, iar Transilvania alege să se unească cu România. Cam asta este istoria Ungariei şi a regilor ei.

OPINII
Ungaria nu a existat ca stat politic, decat de la 1918 si Tratatul de la Trianon, Ungaria in trecut a fost un stat apostolic si nu politic, a fost vasal papalitatii, pașalac turcesc si provincie austriaca facand parte din Imperiul Hasburgic. Ungaria este stat politic acum, nu atunci. De asemenea, Ungaria mare nu a existat niciodata.

Turcia ar avea motiv să revendice provincia lor, Budin Eyalat (Panonia), care a fost pașalâc turcesc? Nu, pentru că a fost pierdută în fața austriecilor, iar elementul etnic turcic nu exista. Ungaria are dreptul să revendice Transilvania? Nu, deoarece nu i’a aparținut niciodată, chiar dacă a avut administrație pe teritoriul ei dupa 1867.

Ungaria mare nu a existat !

Istoric așa este ! Este scornită doar de mințile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deșarte de mărire! Ungaria așa zis mare a fost un artificiu administrativ, o găselniță birocratică, a unui funcționar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, intr’un birou, în urma unor intrigi și aranjamente de culise. Unde a fost jertfa ungurilor de la 1867? Ungaria așa zis mare nu a fost o realitate istorică, implinită printr’un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s’a ajuns la constituirea Romaniei Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de romani! Prin jertfa se consolideaza tot ce este trainic in istorie.

Unde este jertfa ungureasca la 1686?!

Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac și jumătate de ocupație turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care calomniază Romania cu atâta pasiune, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne’am ferit să facem caz, că în armata care i”a alungat pe otomani din Budapesta și din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!

Repet: când turcii, care transformasera Ungaria în pașalâc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armata nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Niciunul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupație turceasca, nu s’a înregistrat niciun moment de rezistență, de opoziție ungurească la ocupația musulmană.

Nota bene: principatul medieval ungar, creație a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnica comparabila cu a principatelor românești, între care includ și Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într’o jumatate de mileniu!

Asta până la Mohaci, în 1526, când statul ungar dispare.
Dispare Ungaria, dar nu și Transilvania, care continua să existe! De ce nu dispare și principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1526? Simplu. Pentru toata lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria si Transilvania erau lucruri diferite, entități complet separate, care nu puteau fi gândite împreună!

Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla in aceeași situație cu Moldova și Țara Românească, fiind toate trei părtașe în mod firesc la aceeași istorie, la același model de organizare politică.

Insistența cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparația între cel calomniat și calomniator! Foarte ușor și la îndemâna oricui este să constate că oportunismul și lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari decât la cei care ne’au condus și reprezentat pe noi! S’o spunem pe șleau și pe înțelesul omului de rând: momentele în care să’ți fie rușine de tine că ești maghiar sunt mult mai numeroase și mai jenante decât cele care i’ar indreptăți cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros…

Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgența trebuie adunate de istoricii specialiști și puse pe tapet, căci numai așa vom inchide gura celor care și’au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

Ținem totuși să punem o întrebare bravilor noștri detractori maghiari: Câți sunt romanii care au facut istorie pentru Budapesta, și câți sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câți sunt românii al caror nume a fost maghiarizat și se fălesc azi cu ei toți maghiarii și câți sunt maghiarii cu nume românizat?

Este nevoie, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice și să tranșăm odata și pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligați să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor, cu atât mai mult cu cât peste 75% din cetățenii unguri nu știu să indice pe hartă Transilvania.

Pentru cei ce vor face aceasta operatiune, de listare a românilor care impodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm sa verifice situația din satul Buia, unde s’au născut cei doi mari matematicieni Farkaș și Janos Bolyai.

Un istoric din Sibiu, care a demonstrat ca tatăl, Farkaș din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkaș, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la romanii din Ardeal, din Maramureș! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui și pentru familie să’și susțină ipoteza, adevărul!… Sa’l ajutam noi, daca nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă in lume teafar, întreg, nemăsluit!

Același exercițiu nu ar strica să’l facem și cu ceilalți vecini, întrebandu’ne câți ucrainieni, ruși, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, și câți români i’au fericit pe vecinii noștri și ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoștință din partea acestora!…

Dar ar merita ca în toate aceste țări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt românește și se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea și marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscam nimic demascând nerușinarea guvernanților vecini, a guvernanților noștri, complet surzi la suferința românilor din țările vecine?!

Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându’i pe romani in toate felurile, sa le reamintim: la Trianon, in 1920, s’a decis crearea statului Ungaria !
Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevarat, suveran, inca din 1527, dupa dezastrul de la Mohaci.

Abia dupa 400 de ani, la Trianon, a aparut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oara in istoria lor, ungurii erau majoritari in propria tara. Iar statul ungar era, pentru prima oara, un stat national! Comunitatea internationala le’a facut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, considera ca atunci, la Trianon, s’a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!…

Care e logica acestor resentimente? Cum puteți deplange la nesfârșit dispariția granițelor care apartineau altora, adica habsburgilor?!

Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situației?! Pâna la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trait sub guvernarea și administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor.

Abia dupa Trianon, ungurii s’au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Și știți dumneavoastră, frați maghiari, care a fost prima inițiativa a politicienilor și a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiara, suverană și independentă pentru prima oaăa dupa 400 de ani?

Nu știți, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politica din Ungaria! Au decis sa trimită la București o delegație, de trei conți maghiari, care i’au propus regelui Ferdinand și lui Ionel Bratianu ca Ungaria să se lipească la România, într’un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867! Lipsiți de exercițiul guvernării, al libertății, fruntașilor unguri le’a fost teamă de riscurile și provocările la care te supune suveranitatea. S’au simtit singuri și neajutorați, neasistați! Nu știau încotro s’o apuce!

Cam la fel cum au reacționat țiganii noștri când au fost eliberati din asa zisa robie: s’au trezit si ei dintr-odata neasistati si s’au intors pe capul boierului roman sa afle cu ce l’au suparat si sa ceara sa ramana mai departe sub pulpana sa. Unde era disprețul politicienilor maghiari față de tot ce este românesc atunci când au venit la București cu căciula în mâna cerșindu’ne întovărășirea?!

Unde era dorul de libertate și neatârnare care anima, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari? Prin ce impuneau romanii in fata vecinilor maghiari ? Prin faptul evident ca in aceasta parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi si mai stabil, cu o continuitate neintrerupta de peste 600 de ani, era statul român.

Nici în toata Europa nu gasești multe popoare care s’au învrednicit de o asemenea performanță politică! Semn de cumințenie și de înțelepciune atât la nivelul domnilor, cât și la nivelul omului de rând de la talpa Țării. Nu intamplator românii se numara si printre cele numai cateva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum…

A fost un moment jenant pentru bietii unguri, iar guvernantii si mai apoi istoricii romani, ca niște veritabili domni, ca niște adevărați boieri, ca niște buni vecini, ca niște oameni adevărați, ne’am abținut să popularizăm, să mediatizăm și să comentăm! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul și nu mai putem întârzia cu punerea în funcțiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!

Și adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noștri au motive să se teamă de adevăr!

LIMBA MAGHIARA ȘI ORIGINEA EI

Conform ipotezei acceptate de cei mai mulți cercetători, ungurii își au originea într’un grup de ugrici care, pe la începutul mileniului I î.Hr., a rămas în regiunea cursului superior al fluviului Obi (la est de munții Urali), după ce alt grup din acest popor a migrat spre nord. Tot atunci se consideră că începe istoria limbii maghiare, cu desprinderea sa din grupul limbilor ugrice.

Începuturile limbii maghiare se leagă de momentul separarii triburilor vorbitoare de fino-ugrică, în mai multe ramuri. Înainte de migrarea triburilor spre Europa, limba fino-ugrică a fost semnificativ marcată de limbile iraniene (din sud-vestul Asiei) și de limbile turcice/turce (vorbite pe un vast teritoriu din vestul Chinei). Influența turcă devine și mai puternică după secolul al VII-lea, când triburile lor intră sub autoritatea regatului Kokturk (”turk” însemnând ”puternic”), triburi care, ajungând în Anatolia, vor pune bazele statului turc de mai târziu. Aceștia au fost primii nomazi din Asia care și’au ”creat” prin copiere o scriere – runele turcești (”rune” – semne, similare literelor, asociate unor sensuri diferite) – după modelul cărora ungurii au conceput ”runele ungurești” – încrustate, la început, în lemn sau în piatră fiind niște litere luate de la băștinașii locurilor pe unde treceau.

Se estimează că în această perioadă vocabularul limbii este de aproximativ 25.000 de cuvinte, dar începe să se îmbogătească cu împrumuturi din limbile turcice și limbile permice. Devenind crescători de animale nomazi, ungurii încep să migreze spre sud-vest. Pe la sfârșitul mileniului I, ei se găsesc la vest de Urali, în regiunea fluviului Volga și a afluentului său Kama, pe teritoriul de astăzi al Bașkiriei.

Pe la anul 400 d.Hr., ungurii se așează la nord-vestul Mării Negre, unde sunt puternic influențați de popoarele turcice, atât pe plan genetic, cât si pe plan lingvistic. În secolul al VII-lea ajung sub stăpânirea primului stat turc. Probabil în această perioadă au primul contact cu scrisul, sub forma runelor turcice. Pornind de la acestea, își creează și ei o scriere, numită ”scrierea maghiară veche”, sau ”runele maghiare”, în secolele VII-VIII, folosite în inscripții încrustate în lemn sau piatră până pe la anul 1850. În această perioadă, fiecare trib își are dialectul său. Vocabularul continuă să se dezvolte prin împrumuturi turcești, din domeniul vestimentației, al agriculturii, al viticulturii etc.

Se consideră de către unii specialiști că limba maghiara actuală veche de peste 1000 de ani, aparține grupului de limbi uralice, ramura fino-ugrică, așa cum sunt și finlandeza și estona (limbi oficiale în respectivele țări din apropierea Mării Baltice – Finlanda și Estonia). Acestea nu fac parte din familia lingvistică pelasgo-getică europeană, din care au evoluat aproape toate celelalte limbi din spațiul european. De’a lungul istoriei sale, maghiara a fost puternic influențată de limbile turcă, slavă și, într’o mare măsură, de limba română.

În prezent, este vorbită de aproximativ 10-12 milioane de persoane în întreaga lume, dintre care peste 9 milioane înseamnă populația Ungariei, iar restul reprezinta etnici maghiarofoni din Austria, Serbia, Slovenia, Slovacia, Croatia, România.

”Magyarország” este ”Țara maghiarilor” (”Ungaria” este un termen provenit, probabil, din turcescul ”On-Ogour”, care înseamnă ”Zece săgeți”), iar pentru a numi limba se folosește cuvântul ”maghiară”, și nu ”ungară” care este un termen corect doar pentru a numi națiunea maghiarilor.

Cu peste zece secole în urmă, triburi nomade, plecând din Asia și poposind o vreme în estul Muntilor Urali, animat de spiritul aventuros, specific vechilor populații asiatice, s’a așezat (împreuna cu cateva triburi de cumani – populatie considerată turcică, venită tot din Asia) în șesurile fertile de dincolo de Dunăre în Panonia, așa cum era inițial recunoscută. Abia mai târziu după sedentarizare si expansiunea din Alfold la est de Dunare (în partea vestica a României de astăzi), Câmpia Panonică a fost redenumită pe hărți, prin extensie, pe ambele maluri ale Dunării. Aveau un conducător – Arpad – care i’a facut să’și impuna autoritatea în spațiul pe care l’au ocupat. Abia peste ceva timp, Ștefan I, pune bazele Regatului Ungar, creștinând pe maghiari și populațiile din Panonia, slavi, geți și construind, cu tenacitate, bazele unei societăți civilizate (a eliberat sclavii creștini, a construit școli și biserici, a adus din diverse părți ale Europei oameni învățați, pentru a contribui la progresul regatului său).

Perioada maghiarei vechi (896 – 1526)

La sfârsitul secolului al IX-lea, ungurii pătrund în bazinul Dunarii, unde își întemeiază primul stat propriu. Limba lor începe să fie influențată de limbile noilor vecini. dar în special a acelor printre care s’au așezat. În anul 1000, ungurii se creștinează și se înființează regatul apostolic al Ungariei. După secolul al X-lea, odată cu pătrunderea maghiarilor în spațiul rumânesc din bazinul Carpatic, influențele din partea limbii slavone și rumâne devin mai puternice. Mai mult, creștinarea, în rit catolic, marchează și începutul culturii scrise a maghiarilor, dar în limba latina care era, de altfel, limba oficială în perioada Evului Mediu. Primul text în limba maghiară (și primul într’o limbă considerată fino-ugrica), păstrat până astăzi, este un discurs de înmormântare, urmat de o rugăciune – Halotti beszéd és könyörgés (Discurs funebru și rugăciune) datând din perioada 1192-1195, tradus și în limba latină, descoperit, în 1770, de György Pray (de unde și numele documentului – ”Codex Pray”).

Perioada maghiarei medii (1526 – 1772)

Această perioadă începe cu bătălia de la Mohács, în urma căreia Ungaria își pierde independența și devine pașalâc turcesc. Au loc mișcări importante de populație, iar dialectele se influențează reciproc. Limba acestei epoci nu mai diferă esențial de cea de astăzi.
În secolul al XVI-lea, literatura în limba maghiară este deja foarte bogată. Apar primii poeti importanti, Sebestyén Tinódi Lantos si Bálint Balassi. În spiritul Renașterii, care pătrunde în Ungaria pe vremea lui Matei Corvin, odată cu tiparul, apar traducerile numite ”umaniste” ale Bibliei.

Perioada maghiarei moderne (1772 – 1920)

Această perioadă începe odată cu Iluminismul, al cărui act de naștere se socoteste a fi piesa în versuri Ágis tragédiája (Tragedia lui Agis), de György Bessenyei, apărută în 1772. Epoca se caracterizează prin mișcarea numită de ”înnoire a limbii”, la care participă aproape toți cărturarii, în frunte cu Ferencz Kazinczy (1759 – 1831). Este o mișcare de maghiarizare a limbajului vieții spirituale, pentru a adapta limba la viața modernă, prin crearea cuvintelor maghiare adecvate culturii materiale și spirituale a vremii. Aceasta se face prin derivare cu sufixe, derivare regresivă, compunere, contragere, calc, adoptarea unor cuvinte dialectale și arhaice. Totodată se impun și unele criterii estetice în redactarea textelor, în numele unui ”stil elevat”. Adepții înnoirii limbii, numiți ”neologi”, sunt combătuți de tradiționaliști, numiți ”ortologi”.

Perioada maghiarei contemporane (începând cu 1920) când Ungaria devine pentru prima oară stat cu statut politic.
Această perioadă începe cu stabilirea granițelor statului ungar la dimensiunile actuale și divizarea comunității lingvistice. Evoluția limbii se caracterizează prin diminuarea importanței dialectelor și lărgirea extraordinară a comunicării orale și scrise.

Lexicul limbii maghiare este format în proporție de 8% din cuvinte moștenite, 7% cuvinte împrumutate, 80% cuvinte formate pe teren propriu si 5% cuvinte de origine necunoscută. Cele mai multe împrumuturi sunt de origine slavonă (27%), urmate de cele de origine românească (25%), germană (17%) si turcică (16%), dar mai sunt și din limbi iraniene, din limbi romanice (italiană, franceză) și din limba engleză.

Și calcurile sunt un mijloc important de îmbogățire a lexicului maghiar. Mijloacele interne de îmbogățire sunt cele mai importante. Dintre acestea cele mai productive sunt crearea spontană de cuvinte (interjectii, cuvinte onomatopeice, creații expresive), formarea spontană de cuvinte prin derivare si compunere, precum și crearea conștientă de cuvinte prin derivare și compunere. Comparativ cu limba română, compunerea spontană și crearea conștientă de cuvinte au o pondere mult mai mare.

Dialectele limbii maghiare

În limba de astăzi există variante regionale, dar cu foarte mici diferențe între ele – alföld, csángó, dialectul vest-danubian, maghiara nordică, maghiara nord-vestica, székely, toate aceste dialecte fiind influețate de limbile populațiilor băștinașe. Structura fonetică a limbii maghiare trece prin numeroase schimbări, devenind mult mai bogată și mai asemănătoare cu forma de astăzi. Sistemul gramatical prinde contur și limba începe să fie ”normată”, standardizată. Standardizarea limbii continuă în secolele al XIX-lea și al XX-lea, diferențele dintre variantele locale devenind din ce în ce mai mici. În anul 1920, după semnarea tratatului de la Trianon, Ungaria susține nefondat că a pierdut 71% din teritoriile detinute si 33% din populatia vorbitoare de maghiară, nedeținându’le Ungaria, ci Imperiul Habsburgic. La sfârșitul anilor 1970 se formează un nou dialect, hungoveris, o combinatie de maghiară și slovacă tradițională, popularizată de cultura punk. Variantele acestui dialect au disparut complet pe parcursul anilor.

În România, în prezent din date statistice rezultă că trăiesc peste un milion de etnici declarați maghiari, cei mai mulți în județele Harghita și Covasna, deși se știe că aceștia în marea lor majoritate nu sunt de etnie de origine maghiară, secuii. Secuii reprezintă aproximativ 40% din grupul minoritar, grup etnic de limbă maghiara, colonizați în Crișana în secolul al XII-lea, pentru a proteja la est regatul apostolic ungar, inițial în zona Bihorului, apoi a Sibiului, în final mutându’se în curbura Carpaților împinși de sașii colonizați la Sibiu. Unii consideră că sunt huni (populație turco-mongola) maghiarizați, alții susțin că sunt avari scăpați cu viața din confruntarea cu francii, din anul 805, și care s’au refugiat în Carpați.

Ipoteza acceptată de majoritatea istoricilor maghiari este că secuii sunt maghiari a căror existența a fost oarecum izolată de a celorlalți, ceea ce ar explica profilul cultural distinct al acestora. În realitate, obârşia secuiilor nu s’a putut stabili cu precizie nici până astăzi, ei fiind consideraţi de diferiţi istorici, ba urmaşi ai scyţilor, ba ai bulgarilor, ba ai gepizilor (popor de neam geto-germanic).

Aceşti secui care, de fapt, nu erau un popor, ci mai degrabă o ”clasă socială”, o profesie (paznici de graniţă), au reuşit ca, prin evoluţia lor în mijlocul românilor (de la care au împrumutat alfabetul), să devină elementul dominant în cele trei judeţe marginale (Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune), la care se adaugă şi o porţiune din judeţul Mureş, iar masa băştinaşă de români, mult mai numeroasă, a dispărut aproape în întregime, nereuşind să’i asimileze pe secui.

De asemenea, trebuie recunoscută și realitatea că de la un număr relativ mic de minoritari care au fost mutați la granița Transilvaniei autonome, în timp prin catolicizarea localnicilor români, aceștia pe arealul actualelor două județe mulți români și’au abandonat limba. Cantonaţi într’o regiune redusă ca suprafaţă, siculii (secuii) au reuşit să dea acestui străvechi pământ românesc aspectul unui teritoriu eminamente unguresc, folosindu’se de diferite mijloace pentru a’i deznaţionaliza pe români, precum înzestrarea cu pământ a celor ce acceptau maghiarizarea şi religia catolică, excluderea din viaţa politică, distrugerea bisericilor ortodoxe şi mazilirea preoţilor ortodocşi, confiscarea averilor nobililor români, interzicerea botezării copiilor români în rit ortodox.

La ultimul recensământ din 2011, cu excepția a câtorva sute de etnici secui, restul s’au declarat maghiari. Coexistența maghiarofonilor cu românii a făcut ca, din limba româna, să existe  imprumuturi lexicale în limba maghiară, iar astăzi cuvinte care fac parte din vocabularul fundamental al limbii române – oraș, gând, chin, fel, hotar, neam, seamă, vamă, să devină obiect de dispută al lingviștilor maghiari și români.

Într’un articol publicat în Noua Revistă Română, Gabriel Gheorghe, reușește să rectifice eroarea atribuirii etimologiei cuvântului – neam – limbii maghiare, dar și a altora:

”Un vechi dicton spune: audiatur et altera pars (să se asculte şi partea cealaltă) adică, pentru ca TVR să capete audienţă, să creeze interes, ar fi de dorit să programeze dialoguri de idei, scăpărătoare, nu monologuri teziste, fără sare şi piper. În cele de mai jos, vom ilustra un astfel de caz.

Aceşti lingvişti minunaţi, cu ideile lor zburătoare, pot aduce orice, de oriunde, inclusiv de unde nu există.

Dacă prof. Sorin Antohi, unul dintre protagoniştii emisiunii, ar fi verificat afirmaţia sa, făcută în totală necunoaştere a realităţii, ar fi aflat din A magyar nyelv történeti – etimológiai szótára (Dicţionar istorico-etimologic al limbii maghiare), DEM, Budapesta, Editura Academiei Maghiare, 1970, în vol.II, p. 1034, că  nyám  apare în texte maghiare prima dată la 1881.

În română, găsim cuvântul neam de foarte numeroase ori, cu cel puţin câteva sute de ani mai devreme. Iată câteva exemple:

a) – în documentele din Ţările Române, foarte frecvent, începînd cu 1247;
b) – în Codicele Voroneţian , sec XIV – XVI;
c) – în Tetraevanghelul lui Coresi, 1560 – 1561;
d) – în Palia de la Orăştie, 1581 – 1582;
e) – în Noul Testament de la Bălgrad, 1648;
f) – la Ioan Zoba din Vinţ (1683) de 7 ori, la Ion Neculce de 17 ori etc., ceea ce dovedeşte că neam era de uz curent la români cu secole înainte de a fi pătruns în maghiară.

În continuare, DEM scrie: Román eredetu (de origine română !)

La fel găsim şi în excelentul studiu A magyar szókészlet Román elemeinek  története (Istoria cuvintelor maghiare de origine română), Editura Academiei, Budapesta, 1982, p. 351, al eminentului profesor al Universităţii din Budapesta, Bakos Ferenc.

Desigur, prof. S. Antohi ar putea susţine că Academia din Budapesta şi prof. Bakos Ferenc greşesc, dar trebuie să dovedească aceasta.

Pentru că unii lingvişti români, lucrând după ureche, au mai afirmat acest fel de enormitate – că românescul neam ar proveni din maghiarul nem – un alt cercetător maghiar, binecunoscut lingviştilor români, Lajos Tamás, într’o lucrare publicată în volumul colectiv Omagiu lui Iorgu Iordan, cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 843 – 854, dovedeşte că este imposibil ca românescul neam să provină din maghiarul nem.

Nu putem reproduce aici argumentarea lui L.T., dar prof. S.A. o va putea citi în volumul arătat şi, cum TVR  e la dispoziţia sa, ar trebui să vină şi să spună adevărul: că ungurescul nyám provine din românescul neam, iar nu invers, cum din eroare (îi concedăm privilegiul bunei credinţe) a afirmat în emisiunea menţionată.

Dar, pentru ca să nu mai apară şi alţii să inducă în eroare pe cei care’i ascultă, tuturor celor interesaţi de raporturile lingvistice româno-maghiare le recomandăm să’l citească pe Franz Joseph Sulzer, un adversar hotărât al românilor, dar, care, în această privinţă, este forţat de un minim de respect faţă de el însuşi (ceea ce se purta în sec. XVIII, nu se mai poartă în sec. XX), să scrie la 1781 (!) adevărul că:

”în Dacia (limba valahă), deşi a fost în contact cu atâtea limbi străine, n’a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, NU EXISTĂ UN SINGUR CUVÂNT UNGURESC COMUN ÎNTREGII LIMBI VALAHE ” (Geschichte des Transalpinischen Daciens, vol.I, p. 41, subl. ns.).

Pentru prezenţa a foarte numeroase cuvinte româneşti în lexicul maghiar, îi invităm pe aceşti savanţi docţi să urmărească, în continuare, prezentarea admirabilului studiu menţionat mai sus, al eruditului profesor de la Universitatea din Budapesta, Ferenc Bakos.

Chiar dacă ar putea părea un paradox, cu această operă îl socotim pe Ferenc Bakos unul din cei mai importanţi lingvişti ai limbii române, căci a făcut pentru una din grupele de cuvinte ale limbii române – cele considerate, fără nici o dovadă, ca provenind din maghiară – mai mult decât au făcut toţi lingviştii români luaţi la un loc: prin studii şi cercetări erudite, a restituit adevărul pentru câteva sute de cuvinte româneşti.

În dicţionarele româneşti, câteva sute de cuvinte sunt socotite de origine ungurească, ceea ce este fals. Această eroare de proporţii – nu numai privitor la limba maghiară – pleacă de la Alex. Cihac (1825 – 1887), un ignorant în materie de lingvistică, care, fără nicio metodă, a luat dicţionarele limbilor vorbite împrejurul României şi, unde a găsit un cuvînt similar cu cel românesc respectiv, fără să ţină seama de diferenţa de sens, de structură, numai pe baza similitudinii de formă, auditive, a declarat că vorba românească provine din limba respectivă. Pe scurt, ”metoda” lui Cihac era: şi în maghiară, deci din maghiară; şi în bulgară, deci din bulgară etc., înstrăinând, fără noimă şi fără vreo probă, originea a mii de cuvinte româneşti şi numai româneşti.

În prefaţă, Cihac îl citează pe lingvistul vienez B. Kopitar care, în lucrarea sa Albanische, Walachische und Bulgarische Sprache, spune că valaha sau, mai degrabă, daco-româna e cel mai vechi şi mai particular din idiomurile neolatine, după care Cihac conchide că această aserţiune este destul de justă. Daco-româna, deşi mai puţin bogată (dimpotrivă, este, de departe, cea mai bogată limbă europeană, Nota ns.) decât cele mai tinere limbi din occident (subl. ns.), în care elementul roman a avut mai mult timp să prindă rădăcini, posedă  mai multe cuvinte clasice din epoca lui August decât acestea din urmă, şi un mare număr de vorbe au păstrat accepţiunea lor latină, care s’au schimbat complet în aceste idiomuri (p. VII).

Constatări similare, ca fond, găsim şi la Giorgio Tomasi, I. Hildebrandt, Claes Rĺlamb, J. Tröster, J. Filstisch, Contele d’Hauterive, W. Hoffmann  şi Felix Colson, ca şi la Petru Maior şi Timotei Cipariu etc.
Iată o comparaţie grăitoare:

Nr crt Cuvânt românesc _________Echivalente_____________
Elină                  Greaca modernă
Etimologie în Dex
  1  oleacă Ó l í GOV – nu
multe
Ó l í Gov   (oligo) NGR: olighaki
  2 strachină ö Strakon -écuelle
cit. (o) Strakon
gabaqa
(gavata)
NGR. ostrákinos
  3 grădină Agrid í este – mici
domenii
khpoV
(Chepos)
bg.,scr. grădina
  4 căuc,
căuş
kaukh – á să bea sesoula ing. * coadă (T gaură )
 5 mândrie p Ó noiembrie -peine slab dusareston sl. ponosu
( după Cihac )
 6 pîrpăli (perpeli) purpolev așteptare grijuliu
auprčs foc
tsigarizw
          o prăji
bg. pripalja
scr. pripaliti
 7 spân interval Ó V – proprietate naturală
rellement
în stare de faliment două Barbe
de control O V ani. * spanus
 8 dig coloane keyelh de ani. * stypus
 9 Baros Barov gravitate,
greutate
Bárová  (cit. Varos) voi. Baros
10 pussies pistiV – garanție,
care este un semn
de încredere
? Nu figurează în Dex, DLRM, D.A,.
ca şi cum n’ar fi cuvînt al limbii române.
Cihac îl dă ca slav.

(*) – cuvînt neatestat, presupus.
Din succinta comparaţie de mai sus, rezultă:

1) Între greaca veche şi română se găsesc zece identităţi sau similitudini apropiate, în timp ce între greaca veche şi greaca modernă nu apar decât două.
Chiar dacă eşantionul analizat nu este suficient pentru a justifica concluzii absolute, el oferă începuturi de probă, care, prin extinderea cercetării, pot duce la astfel de concluzii.

2) Cihac este neconsecvent cu sine însuşi: dacă româna e mai veche decât franceza, italiana, portugheza, spaniola etc. – ceea ce este exact – iar acestea sunt mult mai vechi în Europa decât limbile slave, greaca modernă, bulgara, maghiara etc., cum s’ar putea ca un cuvânt român, care se găseşte şi în latină, în elină sau în limbile zise neo-latine, să provină în română din maghiară, din bulgară, din limbile slave, din greaca modernă chiar? Această greacă modernă este o limbă târzie, în care puţine cuvinte eline se pot găsi. Oricum, numărul de identităţi sau similitudini în limba populară este mai mare între română şi greaca veche decât între greaca modernă şi greacă veche.

3) Referitor la cuvintele din lista de mai sus, ponos – identic, ca formă şi înţeles, în română şi greaca veche, necunoscut în neogreacă, cum să fi ajuns în română din slavă (?), aşa cum susţine Institutul de lingvistică din Bucureşti (I.L.B.)? Slavii sunt menţionaţi pentru prima dată în istorie la finele sec. VI d.Hr., la circa 1000 de ani după dispariţia ultimelor urme de greacă veche.
Admiţând că ponos ar fi cuvânt slav, deşi nicăieri nu se găseşte o astfel de dovadă, cum l’ar fi putut, şi pe ce cale, comunica lui Homer (sec. IX î.e.n.), lui Pindar (sec. V î.e.n.), lui Platon (sec. V – IV î.Hr.) etc. și, apoi, din care limbă slavă ? Pentru că, în cehă, slovacă, în bulgară, în polonă, cuvântul nu apare. În sârbo-croată, găsim un cuvânt ponos, dar care înseamnă mândrie, fală, iar, în rusă şi ucraineană, acelaşi cuvânt înseamnă diaree, dezinterie.
Fără probe extralingvistice, nu se poate spune nimic despre acelaşi cuvânt prezent în două idiomuri diferite.

4) În legătură cu cuvintele populare comune între română şi elină, istoria aduce o probă zdrobitoare: vechii greci – şi anume toţi (ionienii, eolienii, aheenii şi dorienii) – pleacă, cel mai probabil din Spaţiul Carpatic, începând din mileniul II î.e.n. (v. recent P. Lévčque, Aventura greacă, vol. I, p. 25-26, dar şi alte surse). A doua ipoteză din P. Lévčque – plecarea din stepele nord-pontice – cade pentru că acea zonă nu are sare şi, de fapt, reprezintă zonă de extensie a Spaţiului Carpatic. Rămânerea la etimologiile lui Cihac este inacceptabilă azi.

5) Baros, care apare cu acelaşi înţeles în română şi’n greaca veche, nu şi’n greaca modernă – unde găsim un  echivalent varos, varea, varia(?) – este dat de către Dex din ţigănescul baros.

Existau ţigani în Europa în momentul în care se mai folosea greaca veche ?

Istoria nu i’a descoperit încă, iar Selwyn Gurney Champion, în Racial Proverbs, Londra, 1938, p. 469, spune: Romany they were originally Hindu. The last emigrants from India, they arrived in Constantinople in the beginning of  the fifteenth century.
Dar, mai mult, graiul ţigănesc nu cunoaşte acest cuvânt. Atunci, poate da cineva ceea ce nu are?

Cu regret constatăm că lingviştii români se’ncontrează frecvent, dacă nu chiar îl infirmă pe Aristotel, gigantul, titanul.

Lecturat cu  v  (vita) – după pronunţia din greaca modernă, în loc de b (beta) – cuvântul a ajuns şi în maghiară ca varos ş oraş ˆ locul de unde se exercită puterea, autoritatea, unul din sensurile lui baros în greaca veche: unde stăteau baros(anii), cei puternici, grei, locul unde se găsea un senior, de unde se exercita autoritatea.

În Europa, var ş oraş, localitate, este foarte răspândit. Deci cuvântul nu a pătruns numai în maghiară, ci, făcând parte din limba primară a Europei, se găseşte în multe alte idiomuri.

Numai cu titlu de exemplu:

Var – departament în sudul Franţei;

Varades – oraş în Franţa;

Varese – oraş în Italia;

Varazdin – oraş în Yugoslavia;

Bar – oraş din fosta URSS;

Bari – oraş în Italia;

Karlóvy vary – localitate în Cehia.

În România, există numeroase localităţi şi cu var şi cu bar, toate având aceeaşi origine.

În India, Hard/var şi d’une ville située au point oú le Gange débouche dans la plaine (Dict. sanscrit  – fr., p. 884).

Pe maghiarul varos, Cihac îl dă ca etimon pentru oraş, iar Dex reproduce acest urechism.

6) Din cele dinainte, rezultă o concluzie importantă: mărturie despre cum se pronunţa în elină depune româna, iar nu greaca modernă. Această constatare nu poate fi infirmată în nici un fel, fiind verificată în numeroase cazuri.

Iată o sumară comparaţie:

    În română        În elină  În greaca modernă
Baros Baros rupe
Comparație Barbaros varvaros
bibliotecă Bibliotecă vivlioteke
borborosi borborizo vorvorizo

Pentru alte exemple, v. Chassang, Dict. Grec – Français, p. 110.

Cum s’ar putea explica identitatea pronunţiei între greaca veche şi română, dacă aceste limbi n’ar fi fost înrudite şi concomitente?

Dacă baros ar proveni din graiul ţigănesc, cum se susţine, fără justificare, în Dex, limbile ”occidentale ar trebui să considere pe baron, foarte frecvent în franceză, engleză etc., de origine ţigănească, ceea ce ar confirma pe R. L. Turner (A comparative Dictionary of the Indo-Aryan Languages, Oxford, 1962), în care engleza, spaniola, italiana, ungara, bulgara etc., etc., sunt considerate ”subdialect of European Gypsy”, afirmaţii la care nu putem subscrie.

7) Stup – pe care’l găsim în elină şi în sanscrită (stupa) cu acelaşi sens – este dat de Cihac ca provenind din slava veche, dar, în bulgară, rusă, scr., slovacă şi polonă, cuvântul nu figurerază. Greaca modernă are alt cuvînt.
Nu ne miră acordarea de ”naţionalităţi” arbitrare unor cuvinte de către Cihac. Vestitul Fr. Miklosich, în al său Lexicon Palćoslovenico-Graeco-Latinum,  consideră cuvântul Crăciun ca aparţinând limbilor rusă, bulgară, cehă şi maghiară, în care este cunoscut numai de populaţia română din aceste ţări, iar, în română, unde este de uz general, nu’l găseşte, deşi acesta este un cuvânt exclusiv românesc, iar sărbătoarea pe care o numeşte vine din epoca bronzului şi nu se mai găseşte la nici un alt popor, celelalte popoare europene având ca echivalent o sărbătoare a naşterii, instituită în sec IV d.Hr.

8) Strachină – cu proteza o -îl găsim în greaca veche, nu şi în greaca modernă. Totuşi, Dex aduce cuvântul românesc dintr’un neogrec ostrakinos, pe care dicţionarele greceşti nu’l menţionează. S’o fi ştiind la Institutul de lingvistică din Bucureşti mai multă greacă modernă decât la Atena ?!

9) Pentru grădină, iar o similitudine cu greaca veche, pentru care greaca modernă are alt cuvînt (chepos), Cihac dă – şi Dex reproduce – o etimologie fantezistă (din bulgara gradina ), deşi în franceza veche găsim gardenu, din care a rezultat jardin, engl. garden etc.
Ar fi greu de imaginat cum ar fi putut să dea bulgara un cuvînt unei limbi dispărute înainte ca ”bulgara” să se audă în Europa !

De fapt, bulgara veche este o limbă dispărută, din familia altaică, ramura turcică, formată în sec. VI – VIII, foarte puţin cunoscută (subl. ns.), al cărei nume a fost preluat (?) de o limbă neturcică (şi anume – slavă) – bulgara actuală (o parte din bulgarii de pe Volga s’au stabilit în sec. VII  în Balcani, unde au fost slavizaţi). Singura reprezentantă actuală a subramurei bulgare din familia altaică este limba ciuvaşă

(Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Mică enciclopedieLimbile lumii, Buc., 1981, 373 p.)

Cum ar putea o limbă necunoscută să fi împrumutat cuvinte din lexicul fundamental unei limbi primordiale, cu o vechime de cel puţin cinci milenii ?! Chestiunea devine şi mai stranie când se află că necunoscuta bulgară ar fi împrumutat cuvinte în lexicul elinei, dispărută înainte ca limba bulgară să existe.

Dacă aceste afirmaţii ale lingviştilor români ar avea vreo tangenţă cu realitatea, ar trebui ca măcar unele din cuvintele pe care inexistenta bulgară le’a şi ”împrumutat” în Europa, chiar şi unor limbi dispărute, să se găsească în limba ciuvaşă, ruda ei apropiată.

S’a făcut această dovadă ? Oricum ea nu este menţionată.

Iată şi altă minune a lui Cihac: puţă – parties naturelles de l’homme et de la femme (sic !), vol. II, p. 301, ceea ce arată câtă română ştia Cihac.
Acest defect de înţelegere este ”ştiinţa” dominantă ( !) în Dex..

În realitate, bulgara, dacă a existat, a dispărut în 1014 – 1018, când Vasile II Bulgaroctonul (976 – 1025) i’a lichidat pe bulgari (erau mongoloizi şi uşor de reperat). O limbă nu dispare decât prin dispariţia celor care o vorbesc.
Chiar dacă i s’a spus ”bulgară”, populaţia de la sudul Dunării nu şi’a schimbat nici compoziţia, nici caracterul, după cum o arată şi înfăţişarea. Tipul bulgarului mongoloid nu se mai întîlneşte în Bulgaria. Aceasta este, probabil, explicaţia pentru realitatea existenţei a 38 % cuvinte româneşti în bulgară.

Acad. Vladimir Georgiev spune textual:

”De nombreux éléments lexicaux identiques sont pour la plupart des emprunts grecs ou turcs. Beaucoup de calques linguistiques. Ainsi le bulgare et le roumain ne sont pas étroitement apparentés quant ŕ leur origine, mais leur lexique contient 38 % de mots identiques ou semblables. Cette statistique est faite d’aprčs les dictionnaires des langues écrites: dans les langues parlées (et dans les dialectes), ce pourcentage est encore plus élevé. (Le problčme de l’Union linguistique balkanique”,

în Actes du premier Congrčs international des études balkaniques et sud-est européennes, VI, Linguistique, Sofia, 1968, p. 10).

Această realitate este confirmată de teza de doctorat a Mariei Osman-Zavera Împrumuturile lexicale româneşti  în graiurile limbii bulgare, 1977, rod a 10 – 15 ani de muncă intensă, care reprezintă o sinteză a studiilor şi cercetărilor întreprinse în această privinţă începînd cu 1783 pînă în prezent, adică pe aproape 200 ani. Teza indică prezenţa a cel puţin 500 cuvinte româneşti populare în graiurile limbii bulgare (din circa 800, cât conţine un lexic ţărănesc curent).

Cu toate acestea, pentru prezenţa lexicală românească în idiomul bulgar nu există un studiu cuprinzător, în genul celui realizat de profesorul budapestan F.Bakos referitor la prezenţa lexicului românesc în ungară (op. cit.).

Cartea prof. Bakos nu apare pe un teren gol. În Introducere, îi citează pe cei care s’au ocupat înaintea sa de raporturile lexicale româno-maghiare.

În 1816, Sámuel Gyarmathi, în Vocabularium, publicat la Viena, menţionează prezenţa unor cuvinte româneşti în maghiară.

În 1877, Edelspacher Antal publică o monografie – Rumun elemek a magyar nyelvben – dedicată prezenţei lexicale româneşti în maghiară. În acest studiu de pionierat, sunt menţionate 124 cuvinte.

Între 1893 şi 1901, Szinnyei József, într’un dicţionar de regionalisme, înregistrează 340 cuvinte româneşti, dar, în 1912, Stefan Damian adaugă glosarului lui Szinnyei încă 200 cuvinte.

În 1942, Géza Blédy, în Influenţa limbii române asupra limbii maghiarestudiu lexicografic, înregistreză aproape 600 cuvinte româneşti în limba maghiară.

Masivul studiu al profesorului Bakos (560 pagini) conţine, în primul rând, aspecte lămuritoare privind limba română şi modalităţile de receptare ale cuvintelor de origine română: fonetică, morfologie, productivitatea elementelor de origine română, aspecte de formare a cuvintelor, cuvîntul român de provenienţă şi forma fonetică modificată sub influenţa unui element maghiar, mixaj între elemente române şi maghiare, forma maghiară ca rezultat al contaminării a două cuvinte provenite din română, situaţii când forma fonetică a cuvântului din română nu se modifică, dar se schimbă înţelesul sub senzaţia auditivă a unui element maghiar, semiotică, sinonime, cauzele împrumutării de cuvinte, observaţii asupra geografiei cuvintelor, cuvinte răspândite în afara Ardealului, căile de răspîndire, problemele răspîndirii etimologiei valahe, fenomene legate de bilingvism, de la cuvântul străin la cuvîntul încetăţenit, cronologia elementelor româneşti din bagajul de cuvinte maghiare, răspândirea geografică şi în diverse straturi de stil, cronologia elementelor româneşti şi vitalitatea lor (pe secole), elemente de origine română ale limbii populare române din Ardeal şi care apar pe întreg teritoriul Ardealului, elemente româneşti care au ajuns în straturi de stil mai înalte etc.

Într’o secţiune aparte (p. 394-400), se menţionează cuvintele româneşti folosite în operele lor de mari scriitori maghiari (de ex. Jókai Mór ş.a.), de importante personalităţi politice şi culturale maghiare (de ex. Miklós Bethlen ş.a.) etc.

După cum se vede, din enumerarea parţială de mai sus, este abordată o mare varietate de aspecte, netratate în nici o lucrare românească privitor la contenciosul lexical româno-maghiar. Regretăm că spaţiul nu ne îngăduie să intrăm în amănunte.

În partea expozitivă, prof. Bakos urmăreşte cuvintele româneşti intrate în maghiară, după prima menţiune scrisă, însă menţionând şi alte atestări, pe secole, dar numai începând din secolul XIV.
De exemplu, primele cuvinte româneşti, pe care autorul le găseşte atestate, sunt:

  Nu.
crt.
Anul atestării Cuvîntul în ungară Cuvîntul românesc de origine  Etimologiile cuvintelor româneşti
în Dex
   1  1331  Csergő  cergă  Din bg., Scr. Cerga
cf. MAGH. cserge
   2  1313  coș  Coșar  Din bg., Scr. coș
   3  1387  krajinik  crainic  Din UCR. convențională

Cergă figurează în vorbirea populară a unor vlahi la începuturile sec. XII, la Demetrios Chomatianos, (Fontes IV, p. 84) şi e cuvânt de uz curent în greaca modernă.

În sec. XV, se găsesc atestate (exemple):

Nu.
crt.
Anul atestării Cuvîntul în ungară Cuvîntul românesc de origine  Etimologiile cuvintelor româneşti
în Dex
  4   1462  bici   pupici  Și. Nici.
  5   1458  berbécs   berbece  lat. berbexvervex); de fapt, în
latină, berbex e îndoielnic, iar
vervex, -cis ş oaie  la Cicero.
    6   1405  Csobán   cioban  Religia tc. Coban (*)
    7   1488  Gargya   gard  cf. ing. gard , SLV. GRADU
    8   1496  kaliba   colibă  De col. cabană
    9   1438  kalugyer   călugăr  Din sl. kalugeru (
  10   1405  katrinca   catrinţă  Din simplu. katrinca (**)

(*) În legătură cu etimologia din Dex, avem de făcut cîteva observaţii:

a) – Cum lingviştii maghiari susţin că limba maghiară are caracter turcic, dacă cioban ar veni din turcă (cf. Dex), ar fi trebuit să se găsească mai curând în ungară, astfel că nu mai era nevoie de o preluare din română.

b) – Cuvîntul cioban, însă, nu este turc, ci ”persan”, de unde a intrat şi în turcă. Dar persanii provin din Spaţiul Carpatic, astfel că este vorba de un cuvânt carpatic, în niciun caz turcic.

c) – La Pliniu (23 – 79 d.Hr.), găsim (……) cebanus caseus, un fel de caş (preparat de ciobani ?) care se aducea din Liguria unde turcii n’au ajuns niciodată.

(**) În ce priveşte catrinţa, în Dex găsim:

”Obiect de îmbrăcăminte din PORTUL NAŢIONAL AL FEMEILOR ROMÂNCE (subl. ns.) care serveşte ca fustă sau ca şorţ şi care constă dintr’o bucată dreptunghiulară de stofă, adesea împodobită cu alesături, cu paiete etc. Din magh. katrinca.”

Aici avem a face cu un balansoar: I.L.B. consideră – în Dex – că numele acesteia vine în română din maghiarul katrinca, iar eruditul Ferenc Bakos (v. p. 69,113, 207 în lucrarea citată) găseşte cuvântul în maghiară prima dată la 1405 sub forma katroncha, apoi la 1416 katrinca, la 1784 karinka, la 1798 katrinkat etc.;

în ce priveşte originea cuvântului, se scrie fără reţinere:

Román eredetú ˆ de origine română, din rom.. catrinţă.

Anonymus

Aceeaşi origine o indică şi eruditul D.E.M. (vol. II, p. 410). Dacă se examinează cu răbdare etimologia cuvîntului românesc, se constată că acesta este atât de vechi şi de permanent că n’are cum să aibă etimologia decât în el însuşi, în limba română.

(1) În mozaicul bizantin de la Sant’Appolinare Nuovo din Ravenna, în timpul lui Iustinian, cei trei magi sunt îmbrăcaţi ca tarabostes – nobilii daci – purtând pe cap căciula getică specifică. În spatele lor, apar sfintele mucenice îmbrăcate în costume naţionale româneşti (cămăşi cu poale lungi, albe), peste care poartă catrinţe– subl. ns. – bogat decorate, pe cap purtând broboade de borangic, care atârnă pînă la glezne (ap. S. Coryll).

Deci găsim catrinţa în sec. VI, în îmbrăcămintea unor muceniţe, identică sau similară cu a ţărăncilor române, într’una din capodoperele artei plastice medievale, care, sperăm, se va admite că nu provine de la unguri (apăruţi în Europa abia la finele sec. IV).

(2) Chiar necunoscînd această realitate, dacă întocmitorii Dex  ar fi fost animaţi de aflarea adevărului, ar fi putut să’l descopere parcurgînd rapoartele arheologice privitor la culturile Cârna (Epoca Bronzului între 2.000 – 1.200 î.e.n.) şi Turdaş-Vinca (mileniile V – III î.e.n.) sau măcar sinteza acestora în Dicţionar de artă populară românească, ESE, 1985, p. 104 – 106: piesă de port… răspîndită în lumea egeeană şi mediteraneană, catrinţa este reprezentată pe figurinele de la Vinca şi Cârna, făcînd parte din vechiul fond traco-iliric… Forma catrinţei este aceeaşi în toate zonele, dar ceea ce îi dă o notă distinctivă este (?) ornamentaţia şi dimensiunile.

A se vedea figurina color cu catrinţă din cultura Gârla Mare în Enciclopedia de Arheologie, vol. II, p. 96-97.

(3) Madona Română – Maica Domnului cu pruncul Iisus de pe manuscrisul maramureşean Prăznicar (considerat ca fiind din sec. XVI, scris cu slove chirilice) – poartă ie, broboadă (?) şi catrinţă.

La fel şi în alte figuri din cuprinsul acestui prăznicar (Buna Vestire, Adormirea Maicii Domnului), personajele poartă  catrinţă. Această capodoperă, ca şi altele, se găsesc în Fondul Vatican Român, format la Biblioteca Apostolică Vatican din manuscrisele inedite în limba română, dar cu alfabet chirilic.
Iisus poartă cojocel de miel !

De asemenea (v. Petit glossaire du patois de Démuin, Paris, 1893, p. 51), găsim catrontoute espace de jupon”, tot popular.

S’ar putea susţine că Spaţiul românesc a cunoscut catrinţa, dar poate că numele ei era altul, că această denumire a fost dată de unguri – o simplă prezumţie pe care, însă, Academia şi Universitatea din Budapesta o infirmă, astfel că cei care ar invoca’o ar trebui s’o dovedească.

Affirmanti obstat probatio se spunea încă în logica medievală.

Până la aducerea unei asemenea dovezi de către lingviştii români en titre (singurii susţinători ai originii maghiare a catrinţei, acest obiect din portul naţional ţărănesc),  dovezile aduse mai sus sunt prea numeroase şi incontestabile pentru ca să nu se mişte chiar imobilismul de granit al Instituului de Lingvistică din Bucureşti (ILB). Sperăm, cel puţin. Dacă ar fi consecvenţi cu ei înşişi, cu învăţătura pe care au primit’o, cu metoda cuvinte şi lucruri, dubiul asupra apartenenţei catrinţei la străvechea limbă românească nu şi’ar fi găsit rostul.

În sec. XVI sunt atestate (exemple):

  11  1588  baraboly  Baraboi  Bg Din. baraboj , simplu. baraboly la
  12  1570  bohaj  Buhai  Din UKR. Buhaj
  13  1565  visiniu / SIP  burduf  Și. Nici.
  14  1590  bödölö  budălău  ?
  15  1565  Brindza  brânză  Și. Nici.
  16  1573  boronza  brânză  Și. Nici.
  17  1560  cap  ţap  cf. alb. capac, CIAP , scr. capac
  18  1509  prieten  sîmbra  cf. MAGH. pal
  19  1526  Csercsa  cercel  ani. circellus
  20  1585  Domica  dumicat  Probabil lat. *demicare
  21  1583  oaie  stână  Și. Nici.
  22  1554  sztronga  Strunga  cf. alb. shtrungë
  23  1570  ficsúr  fecior  lat. *fetiolous sau făt +ior
  24  1586  bun  GODACO  CF. sl. bine ș Chart
  25  1583  iszkumpia  scumpia  jumătate. skapia
  26  1599  căpăstru  cântar  Din tc. kantar
  27  1587  crap  capră  ani. capra
  28  1585  Kozsik  cojoc  Din sl. kozuhu
  29  1598  kurtány  curtean  Din curte + ean.
Curte din lat. *curtis  (cohors, -tis)
  30   1592  molecule  lac  eng. lacuri
  31   1584  logofet  logofăt  NGR. Logothetis
  32   1548  Ore noastre  mioară  Mia + oară
  33   1572  monaszteria  mânăstire  Din sl. monastyri
  34   1548  acolo  urdă  Și. Nici.
  35   1592  páhárnik  paharnic  Din pahar  (din magh.pohár,
scr. pehar) + sufixnic.
  36   1588  pakulár  păcurar  ani. pecorarius
  37   1577  clătită  plăcintă  lat. placenta
  38   1576  perpence  pîrpăriţă  Din sl. pruprica , UKR. perepelica
39   1584  posztelnik  postelnic  Din sl. postelnicu
40   1520  Pulya  pui  ing. * puică ( pui )
41   1569  sztolnik  Catedrala,  Din sl. stolďniku
42   1594  viszter  vistier  Din ani. vestiarius
43   1599  viszt (i) ernik  vistier ‡ nimic  Vistier ‡ nimic
44   1585  Zvornik  Vornic  Din sl. dvorďniku
45   1549  zsendice  jintiță  Și. Nici.

Mai multe cuvinte din această listă s’ar putea preta la comentarii care, datorită volumului limitat al acestui spaţiu disponibil, nu pot fi cuprinse aici.

Totuşi, asupra poziţiei 29 curtean trebuie să ne oprim puţin, etimonul său imediat, curte, fiind, ca marea majoritate a cuvintelor limbii române, tratat superficial.

În Dex, ca şi în alte dicţionare româneşti, se afirmă că românescul curte ar proveni din lat. *curtis (ˆcohors, -tis) ˆ (mai ales) trupe; a zecea parte dintr’o legiune.

Această etimologie este, de fapt, o reproducere după Mayer Lübke (REW, 2032), rămas la menţiunile dicţionarelor diverselor graiuri. La rândul lor, acestea reproduc graiul vorbit în sec. XX, după ce pronunţia a fost coruptă prin latinizarea forţată, pe cale administrativă, mai ales în ultimele secole, a limbilor din Europa occidentală.
Cohors este o încercare de potriveală şi n’are nimic a face cu curte care este popular şi vechi. Ele au coexistat.

Pe curte îl găsim atestat de’a lungul a sute de ani sub această formă, chiar în Italia, din sec. VIII pînă’n prezent, iar pe cohors niciodată.

Când a fost transformat cohors în curte şi cine a făcut’o, autorii dicţionarelor româneşti nu ne spun – ca şi cei străini, de altfel – ceea ce lasă să se creadă că e numai o presupunere din cele care se găsesc cu sutele privitor la cuvintele limbii române.

În cele o sută zece volume de hărţi şi studii asupra istoriei medievale, începînd din sec.VIII, la care se referă Giandomenico Serra (Contributo toponomastico alla teoria della CONTINUITA NEL MEDIOEVO DELLE COMUNITA RURALI ROMANE E PREROMANE DELL’ITALIA SUPERIORE, Cartea Românească, Cluj, 1931, 325 p.), curte apare la tot pasul.

Iată câteva exemple din această sursă:

a) < hoc est curte/m mea/m> (ˆ aici este curtea mea), anul 766 (p. 67)
b) < curtes… id est Rancis… >, anul 833 (p. 70)
c) < curticellam que dicitur Aianis…; in curte de Cisianorum …, anul 1141 (p. 70)
d) < sunt case cum curtibus> (ˆ sunt case cu curţi), anul 1147 (p. 8)
e) < curticella di Vicinasco>, anul 1253 (p. 12)

Cum am spus, nu figurează niciodată cohors în circa 700 ani (sec. VIII – XV).

Se observă asemănările cu româna; de fapt, în toate cazurile citate, găsim forma românească a cuvântului, la care s’au adăugat terminaţii latineşti de declinarea a III-a.
Un substantiv curtis în latină nu a fost identificat. Sub Imperiul Roman de răsărit, care stăpâneşte şi Italia, nu se găseşte niciodată echivalentul latin al unui cuvânt care nu poate lipsi din nici o limbă, curte, şi acest fapt, ca multe altele, ne duce la ideea a două limbi paralele: latina clasică şi latina rustică, ultima recunoscută – după Școala Ardeleană – ca aflându’se la originea limbilor europene.

Deci etimonul pare clar: curte  nu cohors, iar curtean provine din curte plus sufixul an. Cu puţină trudă pentru găsirea materialului documentar corespunzător, se pot corecta etimologiile multor cuvinte româneşti.
Aproape toate etimologiile date în Dex pentru cuvintele din listă se pretează la analize de genul celor întreprinse, cu titlu de exemplu, pentru catrinţă şi curte.

Revenind la studiul prof. F. Bakos, să remarcăm că fiecare citare cuprinde contextul în care cuvîntul apare, sursele, zona etc.
Cu titlu de exemplu, la cergă (p. 202) se dau diversele forme ale cuvântului în maghiară – cserga, csërge, csërgë, csörge – după care urmează contextul în care cuvântul este atestat.:

1331: ”viginti birra que vulgariter cherge dicuntur” (Doc. Val. ˆ Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad anum 1400, Budapest, 1941, p. 71)– ”douăzeci de cuverturi care popular se numesc cergă”’;

1478: ”e minoribus lodicibus cserge – ”despre cuverturi mai ieftine, cergă” etc.

În capitolul 10, ”Împărţirea pe categorii de noţiuni ale cuvintelor de origine română; învăţăminte din istoria economiei şi a culturii”, se arată câte cuvinte de origine română au fost găsite pe 23 de categorii de activităţi sociale:

 Crt.              Categorii de activităţi sociale  Număr  cuvinte
   1  Creşterea oilor şi prelucrarea laptelui    208
   2  Activităţi intelectuale şi viaţă afectivă    203
   3  Ţesut, producerea îmbrăcăminţii    184
   4  Creşterea animalelor, oierit    170
   5  Prepararea hranei    164
   6  Datini, dansuri, jocuri populare    156
   7  Agricultură    133
   8  Caracterizarea personalităţii    127
    9  Plante spontane şi de cultură    122
  10  Prelucrarea lemnului    117
  11  Casa şi construcţia locuinţei      98
  12  Leacuri, superstiţii, credinţe populare      91
  13  Caracterizarea străinilor      69
  14  Nume geografice      62
  15  Animale sălbatice      58
  16  Biserică, credinţe religioase      32
  17  Pescuit, vânătoare      27
  18  Evoluţia vremii      23
  19  Părţile corpului omenesc      22
  20  Comerţ, relaţii      20
  21  Măsuri, finanţe      19
  22  Minerit        8
  23  Diverse, mai corect: cele care n’au putut fi cuprinse în clasele de mai sus     220
       TOTAL  2333

E mult, e puţin ?

Dacă se ia în seamă că, acum 119 ani, Antal Edelspacher găsise numai 124 cuvinte româneşti în maghiară, suma de 2.333 stabilită de eminentul profesor al Universităţii din Budapesta pare mare. Dar ştiinţa nu se poate opri. Cercetătorii caută mereu.

Cine poate spune, pe baza altor cercetări, ce noi descoperiri se vor mai face ?

Din lista de mai sus, se constată cât suntem de departe, cu cercetarea prof. Bakos, de susţinerile anterioare: românii erau oieri şi influenţa lor s’ar găsi în maghiară numai în ce priveşte oieritul (sic !).

Între cele 23 domenii de activităţi umane de mai sus, pe locul doi, cu 203 cuvinte, figurează activităţi intelectuale şi viaţă afectivă, ceea ce înseamnă o influenţă considerabilă a limbii române în zona spiritualităţii.

Această constatare arată o altă realitate a raporturilor între culturile exprimate în cele două graiuri (român şi maghiar), între populaţiile care le vorbesc, decât au afirmat mereu istoricii maghiari.

Lucrarea prof. F.Bakos este întocmită exemplar, evident în limitele pe care şi le’a fixat.
După opinia noastră, în aceste limite stau şi lipsurile acesteia.

Noi credem că istoria cuvintelor de origine română, intrate în maghiară, trebuia începută cu sec. X, nu cu sec. XIV, deoarece se cunosc suficiente documente astăzi, care dovedesc că românii au existat în Panonia din cele mai vechi timpuri. Aceştia erau sedentari, se îndeletniceau cu agricultura şi creşterea animalelor şi aveau organizare socială proprie, cnezi, vlădici etc. (A se vedea Paul Schveiger în “Hungarian Studies” 2/2, 1986).

Dacă cercetarea ar fi debutat cu sec. X, s’ar fi aflat (v. N. Drăganu, Românii în veacurile IX – XIX pe baza toponimiei şi onomasticii) că, la 1208, deci cu 200 ani mai devreme, intraseră în maghiară cuvintele lat şi mut (p. 182), sec, tata, taţi la 1230 (p. 44-45 şi 182), mal (sec. XIII) etc., etc.

Un alt fapt imputabil acestei lucrări este acela că nu a luat în considerare decât atestările scrise. Or, prin jocul întâmplării, un cuvânt poate fi atestat în scris de 5, 10 sau 100 ori într’un secol, iar altele nu ajung să fie cuprinse în texte scrise, niciodată în cinci secole.

De aceea, faptul că cergă apare în scris la 1331, nu spune nimic cu privire la circulaţia orală din sec. XII, XI sau chiar din sec. X. Desigur, pentru circulaţia orală, condiţia şi metodele savante de exceptare nu mai pot avea interes.

În realitate, faptele s’au petrecut astfel:

La venirea ungurilor şi, mai ales, după zdrobirea lor la 955 la Lechfeld de către Otto cel Mare, când s’au întors în Panonia numai puţine resturi de războinici (cei care au scăpat cu fuga), Panoniile erau locuite de geți care vorbeau diferite dialecte. Prin maghiarizarea acestei populaţii de’a lungul timpului au intrat în limba maghiară cele 2.300 cuvinte româneşti pe care le găseşte F. Bakos, dar şi numeroase altele.

Că geții erau locuitorii Panoniilor nu poate exista nici cel mai neînsemnat dubiu.
Pe pietrele comemorative pe care a ordonat să fie instalate în diverse locuri din Imperiul Roman, împăratul Octavian Augustus a scris:

Pannoniorum gentes, quas ante me principem populi Romani exercitus numquam adit, devictas per Ti. Neronem, qui tum erat privignus et legatus meus, imperio populi Romani subieci protulique fines Illyrici ad ripam fluminis Danuvi. Citra quod Dacorum transgressus exercitus meis auspicis victus profligatusque est, et postea trans Danuvium ductus exercitus meus Dacorum gentis imperia populi Romani perferre coegit”,

Res Gestes Divi Augusti. V. 30, 44-49

”Neamurile panonilor, pe care niciodată înainte de domnia mea nu le înfruntase vreo oştire romană – fiind definitiv învinse de Tiberiu Nero, care pe atunci îmi era fiu adoptiv şi locţiitor – le’am supus stăpânirii poporului roman şi am împins hotarele Iliricului pînă la malul fluviului Dunărea. Oştirea dacilor, care trecuse dincoace de acest (fluviu) a fost învinsă şi alungată, sub comanda mea supremă, iar apoi armata mea a trecut dincolo de Dunăre şi a silit neamurile dacilor să suporte stăpânirea poporului roman”.

Că Panonia până la Dunăre făcea parte din Imperiul Getic este evident şi din acest text  al lui Octavian Augustus, dar şi din alte texte antice.

Strabon (63 î.Hr. – 19 î.Hr.), merge mai departe:

”Dacii sunt cei care locuiesc în partea opusă (faţă de Geţi şi de Pontul Euxin), spre Germania şi spre izvoarele Istrului”,  (Geografia, VII, 3, 12).

Cezar (100-44 î.Hr.) scrie:

”Întinderea acestei păduri, Hercynia, care a fost menţionată mai sus, (este) de 9 zile pentru un om în marş forţat, căci nu poate fi determinată altfel, şi (Germanii) nici nu cunosc măsuri de drum. Începe de la ţinuturile Helveţilor, Nemeţilor şi Rauracilor şi urmează drept înainte direcţia fluviului Dunărea pînă la hotarele Dacilor şi Anarţilor”

(Cartea VI, cap. XXV).

Harta de la finele volumului din care am citat (Jules César, Commentaires sur la Guerre des Gaules, texte latin par E. Benoist et  S. Dosson, Hachette, 1926) ilustrează limpede realitatea: pădurea Hercinică se termină către 13,5 – 14° longitudine estică, ceea ce înseamnă că Ungaria de astăzi, Austria estică, Cehoslovacia, Polonia, Yugoslavia făceau parte din Imperiul Getic.

Oricum, hotarul apusean al Dacilor se găsea spre vest dincolo de Dunăre, zona toată fiind populată cu geți.

Această evidentă realitate – că Panoniile toate au fost populate de geți – este atestată de numeroşi autori de’a lungul secolelor: Rudolf din Ems, Johann Thunmann etc. Aventin din Bavaria (sec. XVI), folosind surse azi pierdute, în mai multe rânduri numeşte Ţara ungurilor (Panonia) dinainte de sec. X  ”Dacia”, de fapt Dacia de dincolo şi Dacia de dincoace de Tisa etc. (ap. Histoire de la Transylvanie, 1982, p. 120).

Velleius Paterculus (19 î.Hr. – 32 d.Hr.) scrie:

”In omnibus autem Pannoniis non disciplinae tantummodo, sed linguae quoque notitia Romanae, plerisque etiam litterarum usus, et familiaris animorum erat exercitatio.”

”În toate Panoniile, însă, nu numai disciplina romană şi cunoştinţa limbilor romane erau obişnuite, cei  mai mulţi  locuitori aveau cultură literară, iar activităţile spirituale le erau familiare”,  Cartea II, cap. CX.

În ce priveşte disciplina romană, la care se referă V. P., celebrul Mommsen (vol. IV, p. 108) scrie:

”Decebal s’a ocupat de introducerea disciplinei romane în armata dacică”.

V. Paterculus scrie sub Tiberiu ceea ce dovedeşte că geții din Panonii vorbeau limba romană şi aveau cultură literară şi activităţi spirituale similare cu cele din Roma, pe care V.P. le cunoştea şi la care se referă.

În afară de română (v. Claes Rĺlamb, Stanley, the Hon. Henry, Rouman Anthology şi numeroşi alţii), se cunoaşte o altă limbă europeană care să fi fost confundată cu latina ?

Prin aceşti geți – numeroşi şi stabili, care populau Panoniile, pe care’i menţionează Cezar, Octavian Augustus, Strabon ş. a., la care se referă Paul Schveiger în contemporaneitate (v. ”Hungarian Studies” 2/2, 1986), cuprinşi în populaţia Ungariei şi maghiarizaţi de’a lungul secolelor – au pătruns în maghiară numeroase cuvinte româneşti la care se referă excelentul volum al lui F. Bakos şi DEM al Academiei din Budapesta, dar şi alţi cercetători maghiari.

Din cele peste 2.300 cuvinte româneşti prezente în studiul lui F. Bakos, să spicuim alte câteva, în continuarea celorlalte 3 tabele, aranjate în ordine alfabetică:

  Nu.
crt.
Cuvîntul
românesc
Forma cuvîntului în maghiară  Etimologia în Dex
46  afurisit  áfuriszit v. afurisi (din sl. aforisati)
47 adăpost  adeposzt Lat. de. APPO (i) și   Sau addepus (I) și
48 adică  ágyike Și. Nici.
49 aduna  adunál Lat. adunare
50  afină coacăze Și. Nici.
51  ajun aszunál  de ani. * adjunare
52  ALAC  1 Ala, 2 einkorn  simplu. alakor
53  alduiască-a  áldojászketyézik
54  alivancă  alivánka  Și. Nici.
55  amărît  amar  ani. * amarire
56  VA  Amnart  ‡ ow Minar (e )
57  anume  Anum  ‡ ow nume
58  apăra (a se)  áporkodik  eng. preparate
59  apropia (a se)      proptyilódik
60  ardei  árdéj  Arde ‡ sufix – EI
61  arici  árics  ing. arici
62  emisiune  an  Probabil lat. * alnimus (T Alnus )
63  armaş  alte preț  Armă ‡sufix – aş
64  armăsar  hermekszár  ani. , Equus î admissarius
65  Armindo  ármingyin  cf. sl. Ieremiinu dini ˆ
ˆ ziua ‚sfîntuluiî Ieremia
66  arnăut  arnolc  Din tc. arnavud
67  babiţă  babéc  Din bg. scr. Bunica
68  baboi  bobály Din bg. baboj
69  bai  Bágyi Și. Nici.
70  balmoș  Balmoș – „Roman
eredetű „
 cf. neteda. Balmoș
71  Baros  barosz  Din ţig. baros (care nu există)
72  Barzani  bárzakecske  cf. ing. alb
73  bată-te…!  bátetye
74  batistă  batist  FR. batist
75  batjocură  bázsikura
76  băbătie 1- babatyi, 2- bobotyi  cf. babă
77  băcănie  bakonyás  Bacan ‡ sufix -Ie
78  bădăran  Bede  cf. simplu. Bad
79  băgătură  begetura Nu fig. în Dex
80  bălan  BALAN  Bălți ‡ -o
81  bălai  Balaji  Bal ‡ -ai
82  bălană  balána  Nu fig. în Dex
83  băltoacă  Belton  baltă ‡  -oacă
84  bălţat  Convocarea  ani. balteatus
85  bărbătuş  berbetuska  ‡ -SUA Barbat
86  bărbos  berbosz  barbă ‡  -os
87  băşică  besika  ing. * Bessica ( vezica urinara )
88  bătătură  betetura  lat. apăsare de tastă
89  bătrîn  batrin  lat. betranus ( veteranus )
90  bătut  batut  Nu fig. ca vorbă de sine stătătoare
91  beci  Viena  Și. Nici.
92  Beldie  bélgya  Și. Nici.
93  benga  benga  Din tine. Benga
94  bolînzie  bolunzia  De la cap (DIN MAGH. nebun )
95  bundiţă  bundica  b Unda DIN simplu. Bund la
96  bursuc  burszuk  Din tc. borsuk
97  buruiană  burujan  Din bg., scr. burjan
98 căciulă  kacsula cf. alb. kësul’ë
99  cheag  Tyagi  ing. * Clag ( cheag )
100  cheaun  tyáun Nu fig. în Dex
101  chior  csaur  Tc ta. rulați („orb”!)
102  ciudă  iad  sl. cudo (“minune”)
103  cîrpă  kirpa  Din bg. Karp , scr. patch-uri
104  cîrpi  1 Kerpen, 2 Kirpa  Din sl. krupti
105  cîrpaci  kirpács  Din bg. kărpac
106  cîrpăci  kerpácsal  Din cîrpaci
107  clacă  albine.  Din bg. tlaka (nu fig. în dicţ. bg.)
108  cocă  Koka  Și. Nici.
109  Cocean  pedicul  Religia CP. Soțul , scr. koceny
110  cocioabă  kucsuba  Și. Nici.
111  Cojocar  kozsokár  cojoc ‡  -ar
112  cotor  Numărul de  Și. Nici.
113  cotoroanţă  kotránc  Et.nec.
114  custură  kusztora  Și. Nici.
115  de aci cele bote  gyácsicsele Boty
116  DE-A învîrtita  gyámvirtyita
117  de-Sarita  gyászerita
118  deci  gyčcs  de aci ‡
119  defel  gyéfel  dar ‡ sus
120  descîlci  gyeszkelcál  des ‡ (în)cîlci
121  doină  Lieve  Și. Nici.
122  doini  dojnál  Din doină
123  dop  dop  cf. SAS. dop
124  Balaur  titular  lat. draco (“şarpe, balaur”)
125  drîngălău  drungáló  Și. Nici.
126  drum bun  drum bun  Și. Nici.
127 duducă, duduie  montare, duduja  cf. tc. dudu
128  dulceaţă  dulcsáca  EATA dulce ‡
129  duşman  duzsmán  Din tc. düsman
130  du-te dracului  Duty drákuluj
131  fasole  fuszulyka  NGR ta. fasoli
132  fă  în urmă  Scurtat din (fa)ţă
133  făgaş  AGOA  Din MAGH. reduceri
134  f ătuță   fetuca    Nu fig. în Dex
135  dar până la  dar până la
136  supozitor  supozitor  Religia tc. supozitor
137  fleac  flyiác  Și. Nici.
138  fîrtat  Fertig  Din * frătatfrate ‡ suf. at, după
sl. probratim Ť bratu ˆ “frate”)
139  fluier 1 flaut, 2 flujera  cf. alb. floere
140  fluiera  flujerál  Din fluier
141  fluștur la  flostura  Și. Nici.
142  căldură  fogzsiu
143  fotă  trage  Tc dumneavoastră. trage
144  Fuior  fujor  Și. Nici.
145  cu acces de ….!  futos  Nu fig. în Dex
146  homosexual  gălbenuș  Și. Nici.
147  gardină  gárgyina  cf. germeni. bargel
148  garf  garf  Și. Nici.
149  gaura 1- Gaura, 2-Gábor  ing. cavula (T gaură )
150  ghici  GICS  Și. Nici.
151  gireadă  zsiráda  Și. Nici.
152  giugiuli (și)  zsózsolódik  Și. Nici.
153  fiice  gliale  Și. Nici.
154  Gogonele  gognér  Și. Nici.
155  gologan  gologány  Și. Nici.
156  góştină  Hoteluri și restaurante  Și. Nici.
157  Grui  Guruji  Și. Nici.
158  guşă  gusa  ani. geusia l
159  horă  zăpadă  Din bg. oră
160  leuştean  Leuștean  Și. Nici.
161  liliac  crin  Din tc. leylac
162  limba boului  limbabou
163  limbariţă  limbárica  limbă ‡ ariţă
164  lindic  Lingyan  Nu fiurează în Dex
165  livadă  Livadi  Din bg. livada, ucr. levada
166  măcriș  Loboda  Din sl. loboda
167  marfă  Marfa  Din magh. marha (“vită“)
168  matahală  matahála  Și. Nici.
169  măceş  macsiás  Și. Nici.
170  măcriş  Makris  Și. Nici.
171  mălai  1 Barbat, 2 Malay  Și. Nici.
172  mămăligă  mamaliga  Și. Nici.
173  mătăhuie  metyeheuj  cf MAGH. Matahei (și. nr.)
174  Matau (n) din  meteunz  Și. nici
175  mierţă  mjercika  Din MAGH. etalon
176  Moina  mojna  cf. moale
177  mormăi  mormojál  mor ‡ m (sau) ‡ AI
178 motan  motány  Și. Nici.
179  moţ  cuier  Și. Nici.
180  mujdei  muzsgyé  must ‡ de ‡ ai (usturoi)
181  mumă-ti  mumatyi
182  muntean  Muntyan  munte ‡ sufix -ean
183  muşeţel  musacél  muşat  (reg. “frumos”. Et. nec.) ‡
sufix -el
184  neam  yum  Din simplu. nem
185  netezi  nyetyezál  Din neted
186  noapte bună  naptye bune
187  nu-i  Bogat
188  ochiu boului  ot’u bojului
189  papă lapte  papaláptye
190  păcălici  pekelics  Și. Nici.
191  pălărie  palaria  Și. Nici.
192  păstaie  pastă  cf. alb. pistaë
193  păşune  Pasum  lat. lipire, -onis
194  perciun  Pércsi  Din tc. perciún
195  perie  pană  Și. Nici.
196  periniţă  perinica  pernă ‡ sufix -iţă
197  pe sărita  pe szeritya
198  pescuit (2 sil.) peszkárjuk (3 forțe)  lat. piscarius (4 silabe)
199  petic  petyek  ani. pittacium
200  piepten  tyeptin  ani. Pecten
201  Pipirig  1 Pipirig
2- pipiriga
 Și. Nici.
202  pisică  piszika  etaj sufix ‡ ica
203  pită  plăcintă  Din bg. pita
204  pitic  pittics  cf. sl. pitiku
205  piuă  tyiva  ani. Pilla
206  pînă-i lume  pinej Lume
207  pîrghie  Pürgy  Și. Nici.
208  Pirjola  pirzsolálodik  Din magh. pörzsölin (în dicţionar – pörzsöl)
209  plai  Plaja  Și. Nici.
210  plop  plop  ani. * ploppus , pop (u) lus î
211  plută  pluta  Din bg. pluta (nu fig. în dicţionar)
212  pociumb  pocsumb  Și. Nici.
213  Pojar  Pozsár  Din sl. incendii
214  pojghiţă  pozsicsa  Și. Nici.
215  pomană  Pomana  Din sl. pomenu (nu fig. în bg., scr.,
pol., ceh., slovenă, rusă, slovacă)
216  potroacă  prăbușește  Rus Din. potroh , simplu. patrah
217  învăța  stie  Și. Nici.
218  prăjină  parazsina  Și. Nici.
219  Prepeleac  perpelág  Și. Nici.
220  priculici  prikulics  Și. Nici.
221  proaspăt  praszpat  Din gr. prósfatos (cuvînt izolat)
222  prunc  1 – brat
  2 – prunkuj
3 – pruncs
 Și. nici
223  lent  puháj  Din sl. povoni (nu fig. în bg., scr.,  slovacă, pol., rusă)
224  puică  pujka  pui ‡ sufix -ca
225  puicuţă  pujkuca  puică ‡ sufix –uţă
226  puiul-mamei  puju-Mami
227  pulă  de asemenea  Nu fig. în Dex
228  pungă  punga  Și. Nici.
229  puroi  puroj  ani. puronium
230  putină  putina  de ani. * putina
231  puţă  trage  Nu fig. în Dex
232  puţin  pucinkó  Și. Nici.
233  puţoi  pucoj  Nu fig. în Dex
234  rachiu  coniac  Din tc. brandy
235  rangă  fals  Și. Nici.
236  rapăn  Rapen  Și. Nici.
237  răbda  rebdál  Și. Nici.
238  rămăşiţă  ramasica  rămas ‡ sufix -iţa
239  răsfug  reszfug  Și. Nici.
240  ridiche  ridike  ing. ridiche
241  roabă  Acțiune  Și. Nici.
242  sărac  szerac  Din bg., Scr. Sirak
243  sărăcie  szerecsia  sărac ‡ sufix –ie
244  sărăcuţ  szérékuc  sărac ‡ sufix –
245  scăpa  szkepál  de ani. * excappare
246  scăpăra  szkeperál  Și. Nici.
247  Scarman, (și)  kermenálódik  Și. Nici.
248  scrînciob  krincsob  Și. Nici.
249  scutura  szkuturál  de ani. * excutulare
250  semeţ  szeméc  cf. sl. sümeti (Nu figurează în bg.,
pol., rusă, slovacă, scr.)
251  sfinţia ta  szfinciát
252  sfîrîi
1 -szfirag, 2 -szfireál
 sfîr (onomatopee) ‡  sufix -îi
253  sfîrlează  szfirla  sfîrlă (et. nec.) ‡ sufix  –ează
254  sfoară  szfora  Probabil din ngr. sfóra (care nu
figurează în dicţionare)
255  sforăi  szforojál  SFOR (Onomatopee) ‡ sufix -a
256  sîcîi  szikityél  sîc (cf. tc. sik ˆ des, frecvent) ‡  sufix  –îi
257  sînziene  szinzijenya  Lat. Johannes zi sfântă
258  Sterpeti  szterp  Și. Nici.
259  straiţă  sztráica  cf. alb. strjce
260  striga  sztrigál  lat.* strigare (??) (Ť strix, -gis ˆ bufniţă) – după părerea noastră, e o
etimologie “populară“, după ureche.

În tabelul de mai sus, cumulat şi cu primele 3 tabele, ne’am limitat la circa 12 % din lexicul de origine română al graiurilor maghiare, conform listelor de corespondenţe din cartea profesorului Ferenc Bakos.

Din această carte, rezultă numărul mare de românisme prezente în maghiară, fapt  pe care  nici un lingvist român nu l’a observat şi menţionat până acum.

Mai mult, nici una din lucrările anterioare ale lingviştilor maghiari (Gyarmathi, 1816, Edelspácher, 1877, Szinnyei, 1893 şi 1901, Blédy, 1942 ş. a.) nu este cunoscută la I.L.B., iar acestea nu se găsesc menţionate în lucrările lingviştilor români.

Să se fi socotit lingviştii români atât de sus încât să nu se simtă obligaţi să ia în seamă lucrările lingviştilor maghiari privitor la limba română, cu toate că era vorba de un efort, condus cu interes şi competenţă, de aproape două veacuri ?

Studiile noastre confirmă constatările prof. Bakos şi ale altor eminenţi specialişti maghiari, privitor la acest subiect. Dimpotrivă, nu am putut găsi niciun argument care să susţină fanteziile (eufemistic vorbind) etimologice ale Institutului de lingvistică din Bucureşti. În termeni reali, nicio etimologie stabilită în Dex nu poate fi acceptată, astfel că totalitatea lexicului limbii române apare ca având origine necunoscută, ceea ce era de aşteptat, originea neputând avea sursa decât în ea însăşi, nicidecum în afara ei.

Cum s’ar putea ca sâmbra (265) să provină din cimbora, cînd ea reprezintă o practică multimilenară în Spaţiul Carpatic, o relaţie economică între proprietarii de oi şi un baci ajutat de câţiva ciobani?

De acea, specialiştii maghiari, negăsind această practică la unguri, anterior stabilirii lor în Spaţiul Carpatic, arată că nu poate proveni decât de la români. Popor de stepă, înainte de stabilirea în Spaţiul Carpatic, ungurii nu aveau unde şi cum să cunoască ”suitul (văratul) oilor la munte”, de care este  legată implicit sâmbra oilor.

Cu părere de rău, arătăm că etimologiile din Dex ale cuvintelor limbii române stau fie sub semnul neştiinţei, fie sub acela al machiavelismului.

Pentru ilustrarea ignoranţei ”etimologilor”  Dex, iată un exemplu: pentru cuvântul brumar se scrie:

Din fr. brumaire, a doua lună din calendarul republican francez (folosit între anii 1793-1806). Aceasta nu dovedeşte decât neştiinţa redactorilor  Dex, căci brumar este numele lunii noiembrie în calendarul popular românesc.

Nu ştim cum şi’au imaginat  alcătuitorii Dex că a ajuns să se răspândească la ţăranii români numele lunii noiembrie din calendarul republican francez.
Știm, însă, că numirile populare ale lunilor se întrebuinţau de către ţăranii români cu mii de ani înainte de revoluţia franceză, iar, pentru brumar, eminenţii lingvişti aveau la dispoziţie mai multe surse anterioare ”calendarului republican francez”, mai ales acum 200 de ani, când nicio formă de mass-media nu circula în satele româneşti. Admiţând că ar fi existat presă sătească, cine s’o citească, ţăranii români, ca şi cei francezi, ca şi cei europeni, în general,fiind, în epocă, analfabeţi.

Brumar, ca nume al lunii noiembrie la români, se găseşte în Anonimus caransebiensis datat în jur de 1700, iar, în Documente moldoveneşti înainte de Ștefan cel Mare, vol. II, p. 76 (Mihai Costăchescu), într’un document din 11 februarie 1447, precedând ”calendarul republican francez” cu numai 345 ani.

De asemenea, sursa figurează şi în Documenta  Romaniae Historica, A, Moldova, vol. I (1384 -1448), pe care doctorii în lingvistică (doctus – ştiutor) ar fi trebuit, probabil, să le cunoască.

Găsim cuvîntul, cu acelaşi sens, în Legenda sântei Vineri, culeasă de popa Grigore din Măhaci în Codex Sturdzanus (circa 1580), Ed. Academiei Române, 1993, p. 281 şi 288-289. Aici, brumar apare şi alături de numele popular al altei luni – ”a lui cuptor” (iulie). Nu avea poporul din spaţiul carpatic idee şi grijă de numele latine ale lunilor, ci le folosea numai pe cele populare româneşti: mărţişor (prima lună a anului) sau germinar; prier; florar sau frunzar; cireşar sau cireşel; cuptorgustar sau măselar sau secerar; răpciune; brumărel; brumar sau brumarul mare sau  promorar;  vinar sau vinicerandrea sau indrea sau undreagerar sau cărindar; şi faur sau făurar  pentru februarie, ca ultimă lună a anului.

Brumar şi cuptor din Codex Sturdzanus apar şi în Dicţionarul limbii române vechi (G. Mihăilă) publicat înainte de apariţia primei ediţii a Dex, dar şi, evident, în limba vorbită, de unde au ajuns să fie cuprinse în textele menţionate şi, probabil, şi în altele.

Calendarele bisericeşti au folosit dintotdeauna numai numele populare româneşti ale lunilor.

Desigur, e mai simplu să reproduci după Larousse, decât să’ţi baţi capul să investighezi. Da, dar nici alcătuitorul sau ”etimologul” nu se mai pot numi ”doctus”, nici făcătura lor ştiinţifică !
Acesta este un patent după care s’au fabricat etimologiile cuvintelor româneşti, care ar putea fi ilustrat cu foarte numeroase exemple, însă nu acesta este rostul rândurilor de faţă.

Al doilea mod de confecţionat etimologii este machiavelismul, să nu’i spunem altfel.
Să ilustrăm cu câteva astfel de producte, chiar din exemplele ilustrative de mai sus, din cartea lui F. Bakos:

Pentru pomană, Dex indică originea în slavul pomenu, dar, în rusă, polonă, slovacă, slovenă, sârbo-croată şi bulgară, cuvântul nu figurează.

La fel, pentru puhoi, Dex spune că ar proveni din sl. povoni, care, însă, nu figurează în rusă, polonă, slovacă, sârbo-croată şi bulgară. Este de pus întrebarea: în care slavă ?

Pentru a birui, a bizui, şi a bântui, Dex invocă originea în maghiarele (în ordine) birni, bizni şi bántani, care, în dicţionarele maghiare nu figurează.
Aceste exemple trebuie înţelese numai ca ilustrări ale unui mod de a confecţiona, fără acoperire, origini pentru unele cuvinte româneşti. În realitate procedeul este destul de frecvent.

Cu toate că s’au folosit astfel de procedee neonorabile în ştiinţă, aproape un sfert din eşantionul de mai sus rămâne fără etimologie cunoscută. Iar această situaţie ciudată nu deranjează ştiinţa corifeilor în lingvistică.
Pe lângă contingentul de neştiinţă declarată de către I.L.B., în listă mai găsim: circa 8 % etimologii reciproce (română / maghiară,  maghiară / română) după regula balansoarului şi unele etimologii absurde, dogmatice:

a (se) apăra – dat din lat. apparare care înseamnă a pregăti, a dispune, nu a apăra.

bătătură – dat din lat. battitura ˆ lovitură de ciocan.

Cuvântul român înseamnă: (1) teren bătătorit (în faţa casei), p. ext. (pop) ogradă, curte (la ţară);  (2) îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor (intră în expresii); (3) băteală.

Sensul (1) îl găsim în Civilizaţia Cucuteni, cu circa trei milenii înainte de fundarea legendară a Romei. Nici unul din sensurile din română nu există în latină, fiind vorba de o simplă similitudine formală, auditivă.

cârpă nu ar putea veni din bulgară decât dacă s’ar face dovada că bulgara ar avea un astfel de cuvânt şi că l’a împrumutat şi în: latină, franceză, engleză, valonă etc., ceea ce nu’i posibil, astfel că etimologia din Dex nu’i decât fructul fie al neştiinţei, fie al machiavelismului, cum am arătat, de fapt un simplu urechism.

În bulgară există kappa, dar care înseamnă stâncă ! A se vedea: Carpaţi, carpi, Karpathos (gr. veche) etc., atestate în centrul Europei cu multe veacuri înainte de efemera prezenţă a bulgarilor în Europa.
Pentru prezenţa lui cârpă (lat. carpia) în graiurile occidentale, v. Littré, 1873, vol. I, p. 568.

dop se găseşte, cu acelaşi sens, şi în olandeză, singurul popor european care mai poartă numele de Daci (Dutch, Duchman, olandez).

duşman nu poate proveni din turcă pentru că e cuvânt persan, nu turc, şi figurează şi în elină. Puteau turcii – ale căror prime menţiuni istorice mai certe, semnalând prezenţa străbunilor acestei naţiuni  în Asia Centrală (Munţii Altai), datează din sec. VI d.Hr. (Mehmet Ali Ekrem, Civilizaţia turcă, 1981, p. 10) – să împrumute cuvinte lexicului elinei clasice, dispărută cu mult înainte ca numele turcilor să fie menţionat măcar ?

glie – dat în Dex cu etimologie necunoscută – este pământul, ca zeitate în religia vedică (Heinrich Zimmer, Introducere în civilizaţia şi arta indiană, 1983, p. 149), adică este cuvânt românesc străvechi (mileniul III î.Hr.), cu etimologie clară, cunoscută.

marfă, pentru care Dex  invocă provenienţa din maghiarul marha – vită, o presupunere pe care etimologii maghiari n’o acceptă. Ei arată că marfă apare pentru prima dată în maghiară la 1873 şi provine din română. Normal, marha este alt cuvânt.

Cuvântul apare şi în engleza veche (mearh ˆ cal, mare ˆ iapă), în germană (măhre ˆ iapă), dar marhă (cu variantele marhă şi mara) apare şi în română şi este considerat de origine celto-germanică, nu maghiară, cum consideră Dex.

În cele de mai sus, am ilustrat, numai cu câteva exemple, cât de departe de realitate sunt etimologiile din Dex.

După foarte succinta prezentare de mai sus, îi pare cititorului această lucrare atât de puţin interesantă încât să nu merite atenţia specialiştilor români ?

Ne’am întrebat de mai multe ori de ce o lucrare excepţională, care aduce un substanţial complement de cunoaştere, argumentat ştiinţific, hotărâtor cu privire la virtuţile limbii române şi la raporturile dintre română şi maghiară, n’a fost tradusă în româneşte, mai ales atunci când se putea publica fără dificultăţi financiare ?

Mai mult, de ce n’a fost primită cu entuziasm, de ce n’a fost recenzată niciodată în puzderia de reviste de lingvistică şi filologie, care dospesc de munţi de prostie  lingvistică (v. Alex. Philippide) ?

De ce nu s’a bucurat măcar de atenţie din partea diriguitorilor lingvisticii româneşti, mai ales că lucrările de lingvistică ale acestora lasă impresia că ar fi un fel de cantitate neglijabilă (Helmuth Frisch, Relaţiile dintre lingvistica română şi cea europeană, Ed. Saeculum I. O., Bucureşti, 1995, p. 24).

Noi înşine am parcurs practic tot ce s’a scris mai de Doamne-ajută în ultimul veac în lingvistica românească şi n’am găsit, o spunem cu părere de rău, aproape nimic relevant: aceleaşi păreri ale învăţaţilor apuseni, formulate cu aceleaşi sau cu alte cuvinte, când e vorba de aspecte generale ale lingvisticii şi aceeaşi batere de apă în piuă fără să se aducă ceva nou, privitor la lingvistica românească.

Când un academician, profesor universitar, îşi începe cartea cu un citat de o pagină:

I. V. Stalin a arătat că structura gramaticală a limbii se schimbă şi mai încet decât fondul principal de cuvinte… Structura gramaticală a limbii şi fondul ei principal de cuvinte alcătuiesc temelia limbii, esenţa specificului ei… Sute de ani asimilatorii turci au încercat să oprească, să distrugă şi să nimicească limbile popoarelor balcanice… (Cu privire la marxism în lingvistică, Pravda din 20 iunie 1950) – Al. Rosetti, Influenţa limbilor slave meridionale, Bucureşti, 1950, p. 17.
sau
În genialele sale lucrări privitoare la lingvistică…, I. V. Stalin a acordat o deosebită atenţie problemelor vocabularului. Cu această ocazie, el a ridicat pentru prima oară şi a pus în faţa lingviştilor, chestiunea fondului principal lexical, chestiune de importanţă covârşitoare pentru studiile de limbă. Descoperirea de către I. V. Stalin a fondului principal lexical (de care s’a ocupat, la noi, Mitropolitul Simion Ștefan în Predoslovia Noului Testament de la Bălgrad, 1648, iar Eftimie Mugur, cu peste 50 ani înainte de Limba în circulaţiune, 1887, a lui Hasdeu, numeşte fondul principal de cuvinte verba primae necesitatis cu circa 120 ani înainte de I. V. Stalin – N. ns.) este menită să transforme radical felul nostru de a privi vocabularul… Lucrarea de faţă este o încercare de a aplica teoria stalinistă la studiul limbii române (Al Graur, Încercare asupra fondului lexical al limbii române, 1954, p. 5).

Cu astfel de lucrări nu se impresionează lingvistica europeană şi nici nu se poate înlătura sentimentul de cantitate neglijabilă.

O altă categorie de se referă la structura limbii române. S’au jucat de’a statistica mulţi:

I. Hinculov (1840), A. Cihac (1871, 1879), S. Puşcariu, D. Macrea, V. Arvinte, M. Seche, C. Maneca, Gh. Bolocan, V. Șuteu, Al. Graur, C. Dimitriu, M. Dinu ş.a.

În toate lucrările de acest fel, s’a pus continuu carul înaintea boilor, iar rezultatele se văd: vieţi consumate, păduri distruse pentru spor de cunoaştere zero.

L’au ignorat pe Sulzer, i’au ignorat pe toţi cercetătorii maghiari de după Edelspacher (v. mai înainte), n’au vrut să ştie şi să vadă nimic, dincolo de poveştile absurde ale lui Cihac.

S’a ajuns la cele mai rotunde inepţii: limba română ar conţine, printre altele, 965 cuvinte turceşti (16,73 %), 589 ungureşti (10,21 %) şi 50 albaneze (0,86 %) (S. Puşcariu, Locul limbii române între limbile romanice, 1920)

Dacă s’ar fi folosit un strop din, la asemenea afirmaţii pe ce bază s’ar fi invocat năstruşnica teorie a lui Rösler; la de 12 ori mai multe ungurisme decât albanisme?

Consecvent cu el însuşi, Rösler nu putea să’i aducă pe români decât din Panonia şi din Ardeal.
Dar această discordanţă n’o observă niciunul din, cum se numesc pompos cei care s’au ocupat de imaginația vocabularului românesc, dar care n’au depăşit nicicând ştiinţa adunării pînă la 50.000, fără elementara pricepere raţională.

În loc să tot numeri prostiile altuia, nu era mai normal să încerci să dovedeşti că un cuvânt – două ale limbii române provin(e) din turcă, ungară, bulgară, albaneză etc.?

Pentru că, până astăzi, nu s’a făcut, dincolo de declaraţii, niciodată o DOVADĂ (!!) a prezenţei unui cuvânt de provenienţă străină, cel puţin în lexicul fundamental al limbii române.
Aşa, numărând declaraţiile arbitrare ale unor opere de imaginaţie, lingviștii n’au făcut, vorba lui Petre Ţuţea, decât aflare’n treabă ca metodă de lucru.

Aceasta fiind atmosfera <ştiinţifică> în lingvistică, aproape că n’ar trebui să ne mire somnolenţa cu care lingvistica românească a primit opera fundamentală, serioasă, de mare ţinută, a eminentului profesor budapestan Ferenc Bakos.

Chiar dacă s’au împiedicat de ea – căci a fost trimisă de autor atât la Institutul de lingvistică din Bucureşti, cât şi la Biblioteca Academiei – s’au înspămîntat şi au pus’o repede la dospit.

Cum să publici aşa-ceva în România unde lingviştii erau rămaşi la Cihac, cu 110 ani în urmă, atâta vreme cât cei care deciseseră această situaţie sau, cel mult, avansaseră până la genialul lingvist I. V. Stalin, corifeii lingvisticii româneşti, erau în viaţă?

Nu există învăţat care să nu prefere minciuna inventată de el, adevărului descoperit de altul (amara frază a lui Rousseau). Chiar şi în ştiinţele cele mai perfecte mai întîlnim încă unele doctrine menţinute numai din motive de autoritate – ap. Ramon Y Cajal, Drumul spre ştiinţă, p. 32.

Astfel că, din motive de autoritate, dar fără acoperire, opera lui F. Bakos a fost scoasă din circuit şi traducerea ei interzisă. Cum am arătat, o astfel de operă monumentală nu s’a bucurat de nicio recenzie în vreo revistă de lingvistică.            

Opus igne, auctor patibulo dignus parcă voiau să realizeze Iorgu Iordan, Alex. Graur şi Alex. Rosetti, ale  căror păreri erau dovedite ca eronate, ca false, de către demersul riguros ştiinţific al eminentului Ferenc Bakos.

Pentru că nu aveau la îndemână şi autoritatea de a da focului opera, au recurs la conspiraţia tăcerii: nimeni din tagma lingvistică nu trebuia să se ocupe sau să scrie despre această operă magnifică. Și aşa, dogma privind sute de ungurisme în limba română, fără vreo acoperire ştiinţifică, şi’a continuat cariera.

O recenzie a apărut totuşi, nu într’o revistă de lingvistică, ci în <Veac nou> nr. 3/1983 şi s’a datorat doamnei ( din afara I. L. B.) Rodica Bogza-Irimie.
Astfel,  şi’a salvat, temporar, aureola de care se bucura pe nedrept în mediile politice şi <ştiinţifice> autohtone, torpilând o operă din cele care apar o dată într’un veac, purtătoare a unor noutăţi ştiinţifice de importanţă excepţională, lucrare la care eruditul prof. dr. F. Bakos a lucrat 10 – 15 ani.

Este de neînţeles de ce n’au folosit măcar lucrarea lui Géza Blédy (1908-1962) Influenţa limbii române asupra limbii maghiare recenzată şi de specialişti maghiari, dar şi de acad. Emil Petrovici (1942), la care se referă şi profesorul clujean I. I. Rusu – v. Muzeul Brukenthal. Studii şi comunicări, vol. 13, Sibiu, 1967, p. 248 -260.

În această lucrare, I. I. Rusu prezintă şi opiniile unor lingvişti maghiari referitor la cartea lui G. Blédy, printre care a lui Gy. Marton (la p. 245) care, în 1943, face cărţii lui Blédy o critică incisivă, dură, duşmănoasă, cu concluzia:

Gyula Marton a avut astfel de accente dure datorită faptului că crescuse în ideea imaginară a unei pretinse superiorităţi culturale maghiare, la şocul constatării unei influenţe a limbii române asupra graiului maghiar, deşi, la G. Blédy, era vorba de identificarea numai a cca. 600 cuvinte româneşti în maghiară, foarte departe de realitate, de care ne vom apropia cu opera lui F. Bakos, în care figurează de aproape patru ori mai multe cuvinte româneşti în maghiară faţă cu nici un cuvânt maghiar în româna standard (Sulzer).

Totuşi e mai de înţeles tulburarea psihologică a lui Gy. Marton decât manifestarea de orgoliu fără acoperire, de obtuzitate, a lui Iorgu Iordan, 40 de ani mai târziu.
Oare nu tot el făcuse, imediat după război, afirmaţia ineptă că graiul din Moldova este un dialect ucrainean, iar cel din Muntenia ar fi medio-bulgară ?

Ca să faci astfel de afirmaţii privitor la limba primordială trebuie să fii dotat din naştere cu un rudimentarism super-îngroşat sau să te afli în stadiul de zahariseală avansată.
Iorgu Iordan s’a dus, dar interdicţia sa de tip medieval a rămas şi poate produce în continuare rătăciri ca cele pe care le’am menţionat în prezenta semnalare.
De aceea, este cazul ca Ministerul Culturii să subvenţioneze traducerea acestei cărţi fără egal în lingvistica europeană.

Gabriel Gheorghe

P. S. Pentru că teoria lui Sulzer, cunoscută ca a lui Rösler, invocă lipsa de cuvinte germane în limba română pentru a decreta absenţa românilor din Carpaţi în timpul goţilor – ceea ce nu reprezintă decât probe înduioşătoare de ignoranţă polivalentă – vom arăta că, în lexicul ţărănesc al limbii române, nu există nici un cuvânt de provenienţă străină, pentru simplul, dar binecuvântatul motiv că, în lexicul primordal, nu există şi nu pot exista influenţe străine, ceea ce nu putea fi înţeles de către sistemul de gândire al unor Sulzer, Rösler etc.

Se’nţelege că nu putem intra aici în detalii asupra celor de mai sus.
Totuşi, pe parcursul timpului, o serie de cercetători români au încercat imposibilul ca să facă de ruşine teoria lui Sulzer, recurgând la inventarea sau potrivirea unor cuvinte ale limbii române, pe care le’au declarat germane.

Un astfel de caz l’am găsit recent în N. R. R., nr. 3-4 / 1997, p. 198, unde se spune că străvechiul cuvânt românesc moldă ( ˆ Molde) care ar însemna mocirlos. Nu ştim unde a găsit autorul acest sens pentru Molde şi nu considerăm că’i de vreun folos să aflăm, oricum el nu are nici o legătură cu sensurile cuvântului românesc.

Cuvântul trebuie pus în legătură cu vorba populară mol/an ˆ vin, cu Mol/dova ˆ ţara viilor, a vinului, cu numeroase toponime de tip Moldă, Moldova, după regula limbii române de a forma familii de cuvinte.

Analizând lexicul limbii maghiare, Lucian Iosif Cueșdean apreciază:

”Din fondul total de 180 de etimoane ”maghiare”, constatăm că peste o treime, 74,  existau la rumânii geţi şi au ajuns cu ei în Punjabi.

MAGHIARA este o limbă asiatică, UGRO-FINICĂ, reprezentând aproximativ  5-10 % din fondul colocvial al limbii ungare. Maghiara îi dă însă limbii ungare, tonul, accentul, în totalitate.

COJOCAR, CORVIN,  cu accentul pe prima silabă, devin cuvinte ”ungureşti”.

Dialectul românesc getic din Punjabi reprezintă 50% din fondul colocvial al limbii literare româneşti şi probabil tot atâta din cel al limbii Punjabi.  După 1175 de ani de convieţuire cu maghiarii, românii nu au în comun nici măcar un singur cuvânt maghiar ugro-finic. După Marius Sala et comp., autorii cărţii Limbile lumii, limba ungară are aproximativ 250 cuvinte ugro-finice !!!

Fondul colocvial al limbii române are:

4400 de cuvinte, din care 1120 ar fi latin 25 % (prezent 100% în Punjabi), 1000 slav 23 % (prezent 38% în Punjabi), 313 turc 7 % (prezent 26% în Punjabi), 180 neogrec 3 % (prezent 22% în Punjabi , 180 maghiar 3% (prezent 40% în Punjabi) şi 1527  substratul acceptat tacit ca autohton 34 % (ce ar include 120 etimoane  albaneze 2,5 %, 300 onomatopee 7 % şi 300 cuvinte cu compunere onomatopeică 7 %, 807 cuvinte vorbite de români dar presupuse a nu le aparţine şi etichetate cu ”ETIMON NECUNOSCUT” 18 %), 16 %  în prezent  în Punjabi.

Până când o să mai susţinem că am învăţat a GÂNDI din maghiarul GONDOLKOZNI, când pentru GÂN-DIN-d, geţii goţi spuneau DAN-GKIAN, adică GHIAN-DAN, germanii DEN-KEN, adică GHENDEN şi masa geţii spuneau GHINTI, scris GINTI, adică a GÂNDI.  â

Nu’i păcat să susţinem cu încrâncenare academică, faptul că am fi un neam de nulităţi, ce am învăţat de la nişte mongoli maghiari să punem BUTA-şi la vie,  când BUTA-şii, un fel de răsaduri, în vie, se numesc BUTA în limba getică a masa-geţilor din Punjabi?

Până şi  domesticirea animalelor e pusă pe seama mongolilor maghiari, de vreme ce CIUR-dă şi CIUR-dar sunt atribuite lor. Oare aşa să fie ???  Dacă studiaţi limba română puteţi observa că morfemul stem ”C*R, 100, parte”,  din CIOR-bă, înseamnă foarte clar ”unitate cu părţi componente”, precum CER-ul, pi-CIOR-ul, CUR-ul, CIOR-chin-ele, CIUR-ul, CIUR-da, CÂR-dul, CAR-ul, CUR-cu-beul, etc.

Oare chiar nu vrem să pricepem că fără Papa de la Roma nici nu ar fi existat vreodată unguri. El i’a convins pe băştinaşii Panoniei că MAGHIARII sunt nişte sfinţi creştini după ce vreme de 50 de ani au jefuit toate mănăstirile până în inima Franţei.

 ORIGINEA UNGURILOR BAZATĂ PE TESTE ADN – STUDII GENETICE DESPRE UNGURI

Region / Haplogroup   I1,  I2 / I2a,   I2b,   R1a,   R1b,   G,    J,     J2 / J1,   E1b1b
Hungary                         8.5    16           2      29.5   18.5   3.5   6.5        3           8

Haplogrupurile majoritare în Ungaria sunt:

-haplogrupul I ( I1 + I2/I2a + I2b ) =     26,5 % populații băștinașe vechi din mezolitic
-haplogrupul R1a                               =     29,5 % populații getice (balto-slavii, germanici)
-haplogrupul R1b                               =    18,5 %  populații getice (celtice, latino-italo-celtice, tochariene)
-haplogrupul E1b1b                           =       8 %    populații nord africane, balcanice
-haplogrupul J ( J2 6,5 + J1 3 )          =     9,5 %   greco-anatolieni, evreii, mesopotamienii.
-haplogrupul G                                    =     3,5 %   agricultori caucazieni

Mai multe studii genetice găsiți în acest articol, după o scurta introducere în genetică.

Vizionați și următorul film pentru că și el ajută la înțelegerea modului în care genetica poate stabili originea etnică a unei persoane sau a unui popor. Aceste studii genetice, făcute chiar de oameni de știință din Ungaria, arată că ungurii nu sunt urmașii maghiarilor și nici a hunilor (?!), ci sunt în marea lor majoritate descendenții populațiilor locale sclavonice, germanice și getice, maghiarizate cultural și catolicizate religios.

Astfel, conform oamenilor de știință, maghirofonii sunt cam 50% geți (balto-slavi, germanici) maghiarizați, 30% sunt băștinași vechi (pelasgi) maghiarizați, iar restul de 20% sunt evrei, țigani și uralici.

Faptul că ungurii NU SUNT DESCENDENȚII triburilor MAGHIARILOR (care cel mai probabil au murit în numeroasele incursiuni de jefuire și tâlhărire a lumii civilizate ce au gasit’o in Europa anilor 900), demonstrează că pretențiile lor teritoriale asupra României, Slovaciei, Serbiei nu sunt susținute nici de genetică, toate argumentele istorice invocate de politicienii unguri fiind FALSE și bazate în exclusivitate pe xenofobismul acestora și pe dorința unora de a fi grofi pe moșie sau a altora fără mari veleiăți, ci doar de a se asocia unei națiuni considerată nefondat superioară, cu un trecut ce se pierde cu siguranță în Panonia, iar originile limbii cu siguranță în pustiurile asiatice.

Este important ca un numar cât mai mare de oameni să cunoasca adevărata origine etnică a maghiarofonilor, tocmai pentru a nu se ajunge la o nenorocire de gen Kosovo sau pentru a nu se ajunge iarăși la genocid contra românilor, așa cum s’a întâmplat de 3 ori in secolul XX.

Să înțelegem puțin cum anume poate ADN-ul arătă originea unui om.
Mai întâi, ce este ADN-ul?

ADN-ul este un program cel puțin tridimensional, mai sofisticat decât orice program de calculator, scris cu ajutorul unor molecule, din care este creat corpul fizic al ființelor vii. Deoarece acest program este foarte mare, pentru a putea fi stocat, a fost împărțit în mai multe bucăți numite CROMOZOMI. Ca să fie simplu de înțeles, să ne gândim că dacă un program de calculator este prea mare, este pus pe mai multe discuri sau pe mai multe cipuri de memorie. Deci, cromozomul este asemanator unui cip de memorie. ADN-ul uman este impartit in 46 CROMOZOMI (cipuri), grupate in perechi de cate 2 cromozomi.

Acest ADN se afla in nucleul celulelor din corpul nostru. Mai avem însa și un alt ADN care nu se află în nucleu, ci se află într’un organism celular responsabil cu producerea de energie, și numita MITOCONDRIE.

Deci, avem 2 tipuri de ADN în corpul nostru ADN-ul nuclear, aflat în nucleu si ADN-ul mitocondrial, aflat în mitocondrie și responsabil de producerea energiei. Oamenii de știință au observat ca ADN-ul mitocondrial se transmite DOAR de la mama la copil, fără a fi modificat, în timp ce ADN-ul nuclear se transmite jumătate de la mamă și jumătate de la tată. Deoarece ADN-ul mitocondrial e transmis doar de la mama la copil și nu este modificat, înseamna ca toate persoanele care au același ADN mitocondrial se trag din aceeași MAMĂ PRIMORDIALA, adică toți au aceeași stră-stră….- stră bunică.

Oamenii de știință au observat ca există un număr mic de tipuri de ADN mitocondrial, ceea ce înseamnă că toți oamenii de azi sunt descendenții unui număr foarte mic de femei, numite EVELE PRIMORDIALE. ADN-ul nuclear e transmis jumătate de la mamă și jumătate de la tată.

Sexul este însă dat de grupa de cromozomi X si Y.

O combinație XX determină apariția sexului feminin, în timp ce sexul masculin e determinat de combinația XY. Spermatozoizii și ovulul conțin doar jumătate din ADN-ul nuclear, doar 23 de cromozomi. Ovulul conține un cromozom X din cei 2 cromozomi X prezenți în ADN-ul femeii, în timp ce spermatozoidul poate conține fie un cromozom X, fie un cromozom Y.

Daca ovulul va fi fecundat de un spermatozoid purtător al cromozomului Y, atunci va rezulta un copil de sex masculin. Dacă ovulul va fi fecundat de un spermatozoid ce poarta cromozomul X, atunci va fi fata. Rezultă ca sexul unui copil este determinat doar de spermatozoidul bărbatului. Deoarece cromozomul Y îl au doar barbații, iar ei îl primesc integral de la tatăl lor, iar acesta de la tatăl său etc, rezultă ca toți barbații care au un anumit tip de cromozom Y, au același stră-stră…..- străbunic.

Oamenii de știință au observat că există doar câteva tipuri de cromozomi Y, ceea ce înseamnă că toți bărbații de azi se trag de fapt dintr’un nr foarte mic de ”Adami primordiali”.

În concluzie, studiindu’se cromozomul mitocondrial se poate afla cine anume ne’a fost stră-stră-…..- străbunica pe linie maternă, iar studiindu’se cromozomul Y, se poate afla cine anume a fost stră-stră …- străbunicul pe linie paternă.

STUDII GENETICE DESPRE UNGURI:

1. Harta frecvenței haplogrupurilor demonstrează ca populația de azi a Ungariei este în linii mari identică cu a vecinilor lor, nicidecum nu relevă origini asiatice:

http://www.eupedia.com/europe/european_y-dna_haplogroups.shtml

2. Diversitate cromozomiala in Europa:

http://evolutsioon.ut.ee/publications/Rosser2000.pdf

3. Genetica umană în Europa – populația ungurească veche (în limba engleză):

http://www.nature.com/ejhg/journal/v8/n5/abs/5200468a.html

4. Comparația ADN-ului mitocondrial al ungurilor de azi si de acum 1000 de ani:

http://dienekes.blogspot.ro/2007/07/ancient-hungarian-mtdna.html

5. Analiza cromozomului Y al ungurilor antici și al unor grupuri de oameni ce vorbesc azi limba maghiară

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723…

6. ADN-ul mitocondrial al ungurilor comparat cu ADN-ul mitocondrial al altor popoare europene – 5% origine asiatică. Țiganii provin din India și au haplogrupul mitocondrial M, specific zonei Indo-Gangetice, adică zonei India-Pakistan.

Acest haplogrup M este întâlnit la cel puțin 5% din populația Ungariei considerată „unguri puri”, ceea ce arată că inclusiv țiganii au fost supuși procesului agresiv de maghiarizare și au fost si ei transformați în „unguri puri, urmași ai lui Attila”.

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723?ordinalpos=1&itool=EntrezSystem2.PEntrez.Pubmed.Pubmed_ResultsPanel.Pubmed_DiscoveryPanel.Pubmed_Discovery_RA&linkpos=2&log%24=relatedarticles&logdbfrom=pubmed

7. Cei mai apropiați genetic de indienii din India sunt țiganii care reprezintă un grup mare etnic în Ungaria:

Dă clic pentru a accesa IJHG-06-3-177-183-2006-263-Decsey-K-Text.PDF

8. Analiza ADN fino-ugricilor haplogrup din care maghiarofonii nu fac parte:

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723?ordinalpos=1&itool=EntrezSystem2.PEntrez.Pubmed.Pubmed_ResultsPanel.Pubmed_DiscoveryPanel.Pubmed_Discovery_RA&linkpos=2&log%24=relatedarticles&logdbfrom=pubmed

9. Secuii și ceangăii sunt diferiți genetic

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17532745

CONCLUZII

Studiile genetice spun clar, că maghiarofonii sunt populații băștinașe din mezolitic în proporție mare, undeva la 26-27 %, față de Romania unde populatiile vechi din Vechea Europa sunt de aproximativ 33-34 %. Peste acest fond genetic vechi care era predominant s’au adăugat în neolitic și epoca bronzului restul de populații ce s’au amestecat ce poartă alte fonduri genetice, diminuând prin așezarea celor noi în spațiul Panonic-Dunărean fondul genetic general. Influența triburilor asiatice mongol-altaice este insignifiantă, la populațiile de azi.

În Ungaria deși nu trăiește o populație de sorginte asiatică, toată propaganda de atribuire unei astfel de origini, devine penibilă atunci când populației actuale i se inoculeaza perfid această teorie falsă, chiar dacă dupa 1920 când ia ființa pentru prima oară statul ungar modern, existând ca entitate POLITICĂ așa cum o știm azi și nu ca o componentă anexă nedemocratică a unui imperiu, a continuat să perpetueze o limbă străină acestei nații, maghiara, care are doar parțial origini asiatice.

De ce acest stat are această politică e greu de înțeles pentru oricine constată acest adevăr, când originile lor reale sunt europene, iar limbile de circulație în acest spațiu e limpede că trebuia să fie cele ale populațiilor sclavone (slovacă, sarbo-croată, slovenă, rutenă), germane și românești.

Sura:  certitudinea.ro,  scribd.com/doc (F. Gândirea, G. Gheorghe),  george-damian.ro,  crisana.ro, condeiulardelean.ro

Citiți și:  PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

DAOII – DAHAE – DIN NEAMUL GEȚILOR SCIȚI

Deja în 1912 etnonimul persan vechi Daha- (Gk Dáoi, Dáai; Lat Dahae) a fost legat de Sten Konow cu Khotanese Daha – „om, bărbat”, o etimologie care este cu atât mai plauzibilă deoarece este comună în întreaga lume pentru națiunile care se autodenumesc cu cuvintele care înseamnă „OM”, în limbile lor respective (pentru câteva exemple, a se vedea Bailey, 1958, pp. 109-10).
Corespondentul pe termen lung *Daha este reprezentat de noul persan Dah „servitor”, budistul sogdian d’yh , creștinul sogdian d’y „femeie sclav”, și se pare că, de asemenea, avestanul *Dāha (sau, mai degrabă * Dåŋha), atestat doar ca feminin Dāhī, în YaST 13.144, în cazul în care acesta se utilizează, împreună cu Airiia, Tūiriia, Sairima și Sāinu, ca numele unuia dintre triburile care au urmat religia zoroastriană. Faptul că în persana veche Daha și avestană *Dāha par a fi legate etimologic nu este, totuși, în mod necesar o dovadă că cele două nume sunt menționate la același grup etnic; în cazul în care Daha erau într’adevăr un trib scit (a se vedea ii, mai jos) ar fi dificil să le identificăm cu un grup care este în mod clar excluse din Airiia (arienii), în Avesta.
Vechii indieni știau, de asemenea, de un popor numit *Dasa (atestat doar în adjectivul dasa), descris în Rigveda ca dușmani ai Ārya. Aceeași rădăcină este, de asemenea evidentă în avestană daxiiu, persana veche dahyu (dahạyu) „provincie” (adică, „(masa de) persoane.”; cf. Sanskrita dasyu, persoane ostile, demoni), și poate, de asemenea Avestanul Azi-Dahaka „șarpe antropoid” (cf. Schwartz, 123-24).
Herodot, îi menționează pe Dáoi ca unul dintre triburile nomade ale persanilor, împreună cu Mardianii, Dropicanii, și Sagartianii. Numele apare, de asemenea, în așa-numita „inscripția Daeva” (aici: http://www.livius.org/aa-ac/achaemenians/XPh.html ) a Achaemenidului rege Xerxes I (486-465 / 4 î.Hr.), în care Daha sunt incluse într’o listă de treizeci de dahyāva (terenuri, provincii), care făceau parte din Imperiul Achaemenid (Kent, persană veche , XPh 26, p. 151). Aproape de sfârșitul listei Daha sunt menționați împreună cu două grupuri clare de sciți, Saka haumavargā și Saka tigraxaudā, între diferite țări și popoare de’a lungul periferiei imperiului. În plus, este posibil ca delegați din Daha sunt reprezentați printre popoarele supuse în reliefurile în clădirea centrală și în Sala Tronului de la Persepolis (Schmidt, 1953, pls. 118-20, 135-36).


Patru dintre delegații (nr. 17 / W9, 18 / E9, 22 / E11, 28 / E14) pe fiecare scutire sunt prezentate purtând costume aproape identice (inclusiv haina în secțiune), care le conectează în mod clar cu grupurile scitice de nord-est al părții îndepărtate a imperiului.
Din probele listelor provinciale în diverse inscripții Achaemenide, numai Saka haumavargā, Daha, iar cei de la Sugda- și Uvārazmī- ar putea fi identificați cu acești patru delegați.


Din diferite surse clasice Dahae sunt enumerați în Listele armatei persane care a luptat împotriva lui Alexandru cel Mare la Gaugamela. Arrian (Anabasis) a raportat că Dahae au luptat în partea stângă, împreună cu Bactrianii și Arachosianii. Curtius Rufus, de asemenea, i’a menționat pe Bactriani și Dahae în partea stângă.
În plus, ambii autori au menționat că dincolo de rândurile persane, la extrema stângă, au fost Bactrianii, cavaleria și carele Scitice (Arrian), sau Massageții (Curtius Rufus). Astfel, este evident că pe partea stângă a armatei Achaemenide a fost formată de către trupele din partea de nord-est a imperiului, în principal de origine scitică, și că Dahae era unul dintre aceste grupuri.
Potrivit biografiei sale, Alexandru, mai târziu de asemenea, include Dahae în propria cavalerie (Arrian, Anabasis 5.12.2; cf. Curtius Rufus). Ei au fost descriși ca fiind „călăreți”, arcași (cf. Appian, syriaca 167) și se spune că ar fi trăit în deșerturile nord-estice ale Bactriei și la est de Sogdiana. Cel puțin o parte din Dahae trebuie să fi fost amplasați de’a lungul marginii de est a deșertului Karakum, aproape de vechea Margiana, este o concluzie confirmată de informații găsite în alte surse clasice (Ptolemeu, Geografia, Tacitus, Annales).
Este posibil ca Dahae au fost astfel responsabili de invaziile nomade din Margiana și Areia aproximativ în jurul anilor 300 î.Hr., în care orașele Alexandreia și Heracleia, primul situat în Margiana, acesta din urmă aparent în Areia, au fost distruse (cf. Pliniu, Historia Naturalis; Strabon).
Răspândirea Dahae mai departe spre vest, cel puțin la mijlocul sec. III-lea î.Hr., este indicată în alte surse, care se referă la Dahae care s’au stabilit în ținuturile de la nord de vechea Hyrcania, de’a lungul malului sud-estic al Mării Caspice. Această zonă a fost cunoscută mai târziu ca Dahistān (Dehestān).


În acest sens Strabon (11.508, 11.515), îi menționează pe (S)párnoi. El a menționat, de asemenea, alte două triburi Daha, și anume Xánthioi și Píssouroi, care au trăit la est în ceea ce privește teritoriile la nord de vechea Areia. (S)párnoii sunt de interes deosebit, pentru că în altă parte Strabo a raportat că Arsaces, fondatorul Imperiului Part, care a trăit pe la mijlocul secolului al III-lea î.Hr, a fost șeful acestui trib Daha. Strabon a adăugat că (S)párnoii au trăit de’a lungul Ochus; această referință nu poate fi separată de un alt Ochus fiind unul dintre râurile care treceau prin Hyrcania. Toate aceste informații sugerează că (S)párnoii au trăit în/ sau lângă ceea ce mai târziu a fost numit Dahistān; cel puțin o tradiție veche leagă prezența lor în acest domeniu pentru invaziile scitice din Parthia care au dus la înființarea Imperiului Part.
Istoria care a urmat pentru stepele Dahistanului și rolul lor ca un leagăn pentru viitorii conducători pe platoul persan (vezi perioada dinastiilor turkmene în Persia din Evul Mediu) par să sprijine ipoteza că aceste terenuri au format baza pentru incursiunile nomazilor în câmpiile de’a lungul și între lanțurile muntoase Khorasan.


Când s’au stabilit (S)párnoii sau Dahae, de’a lungul marginii de sud și sud-vest al deșertului Karakum rămâne neclar; ei poate s’au mutat acolo în sec. al IV-III-lea î.Hr. sau mai târziu, când alte triburi scitice au invadat Margiana și Areia (Ariania), deși Dahae poate fi stabilit în vechiul Dahistān mult mai devreme.
Se poate concluziona că Dahae au fost principalul grup care au locuit în stepele aride ale Karakumului, în țările locuite din ultimele secole, în principal de turkmeni.
Nu este nevoie să considerăm, totuși, ca aceste condiții aspre din prezent existau și în mileniul I î.Hr.; descoperiri arheologice, de exemplu, o cetate a perioadei parților la Igdy de’a lungul malurilor râului acum secat, Uzboi (Koshelenko, 1985, pp. 211, 214, 216), sugerează că Karakum era departe de a fi complet pustiu.


Dahae trebuie să fi fost unul dintre acele grupuri scitice care au dominat comerțul între Hyrcania și Parthia la sud și vechea Choresmia la nord. Indiferent dacă sunt sau nu Dáoii cei menționați de Herodot ca unul dintre triburile persane, ar trebui să fie identificați cu Dahae din Karakum care rămân incerți, dar având în vedere alte dovezi ale infiltrărilor din nord pe platoul persan și mai departe, din primul mileniu î.Hr (cf., de exemplu, numele Mardianii), nu se poate exclude faptul că grupurile sciților, inclusiv Dahae, au fost prezenți în sud-vestul Persiei, la o dată anterioară [1].


În lista popoarelor și provinciilor Imperiului Ahemenid, Dahae sunt identificați în persana veche ca Dāha și sunt urmați imediat de grupul Saka, care sunt trecuți ca fiind vecini cu cei din Dāha [2].
Sacii reprezentau un trib geto-dac, aflat în estul Daciei.
Aurelius Victor, într’o relatare despre împăratul Traian:
”quippe primus aut solus etiam vires Romanas trans Istrum propagavit, domitis in provinciam Dacorum pileatis Sacisque nationibus, Decebalo rege ac Sardonio” [3].
Triburile de Saci mai erau cunoscute și sub denumirea de Sacani (de la care s’a format și numele de Sacidava pentru o localitate în Dacia antică) [4].
Acest trib este menționat istoricul de Aurelius Victor și, în lucrarea Getica, a fost localizat de Vasile Pârvan pe malul Dunării în jurul orașului Sacidava (azi punctul Muzait, în comuna Dunăreni), la sud de Axiopolis (azi Cernavodă).

Pe hartă saka – sacii sunt poziționați la Marea Getică (Neagră), ce întărește încă o dată că, dahii, daoii, sacii sau sciții sunt nume ale aceluiași mare neam: GEȚII.


În epoca modernă, arheologul Hugo Winckler (1863-1913) a fost primul care a asociat Saka (SACII) cu Sciții. I. Gershevitch, în The Cambridge History of Iran states se prevede:
„The Persians gave the single name Sakā both to the nomads whom they encountered between the Hunger steppe and the Caspian, and equally to those north of the Danube and Black Sea against whom Darius later campaigned; and the Greeks and Assyrians called all those who were known to them by the name Skuthai (Iškuzai). Sakā and Skuthai evidently constituted a generic name for the nomads on the northern frontiers.”
„Persanii au dat numele unic Saka atât nomazilor care i’au întâmpinat între stepa ”Foamei” și Marea Caspică, cît și în mod egal cei de la nord de Marea Neagră și Dunăre împotriva cărora Darius mai târziu a luptat; și grecii și asirienii îi numeau pe toți cei care au fost cunoscuți sub numele Skuthai (Iškuzai). Saka și Skuthai au constituit, evident, un nume generic pentru toți nomazii de la frontierele de nord „.
În schimb, istoricul politic BN Mukerjee a susținut că oamenii de știință greci și romani antici credeau că în timp ce „toți Sakaii au fost sciții”, „nu toți sciții erau Sakai”.

”Este adecvat în primul rând să aratăm că Sciții, Geții, Goții, au fost însă denumiri diferite pentru unul și același popor; așa cum sunt numiți spaniolii, pe care francezii le spun Espagnols, italienii, Spagnuoli sau cînd francezii le spun la englezi, Anglois, iar italienii, Inglesi. Cititorul învățat va zambi la analogia mea, dar este necesar pentru a explica o chestiune atât de bine cunoscută, ca identitatea sciților, geților și goților; dar paralela aceastui fapt este destinat publicului larg, și este întotdeauna mai bine să spuni unui cititor ceea ce el poate cunoaște, decât să riști disimularea unui lucru întreg, omițând ceea ce nu pot știi. Cu toate acestea voi fi foarte scurt în acest articol…Despre sciți găsim relatări mai ample date de Herodot; și care ocupă aproape toată cartea sa a patra. În aceeași carte el menționează, de asemenea, geții, spunându’ne că Darius i’a supus în avansarea împotriva sciților rătăcitori, care au trăit pe cealaltă parte a Istrului, sau a Dunării; și adăugarea unei circumstanțe remarcabile că geții credeau în nemurirea sufletului, și că au fost cei mai viteji, dintre traci. Astfel, din cele mai timpurii perioade ale istoriei găsim mențiunea că Sciții și geții, cum împărțiți doar de un râu; dar acest lucru este citat doar pentru a arăta că aceste nume sunt astfel înregistrați devreme. După aceea îi găsim menționați de aproape fiecare scriitor grec, chiar familiar; pentru Geta este un nume comun pentru un sclav în comedie greacă, și în traducerile lui Terence: grecii procurau mulți sclavi dintre frații acestora, barbar, fie prin artă sau forță. Dar numele de goți nu este atât de vechi; prima menționare a acesteia fiind în timpul domniei împăratului Decius, în anul 250 d.Hr., așa cum spune Gibbon. La moment dat o parte a Geției a izbucnit în imperiu, sub Cneva: și Decius, încercând să’i respingă în Tracia, a fost cucerit și ucis. După aceasta îi găsim la fel de frecvent în autorii latini sub numele geți, sau Goți, ca foștii sciți din greacă; și, precum domnul Gibbon respectă, toți scriitorii greci, care după această perioadă îi numesc uniform pe Sciți, iar autorii latini îi numesc Goți´´ [5].

Sursa: 1. http://www.iranicaonline.org/articles/dahae

2. http://www.livius.org/aa-ac/achaemenians/XPh.html

3. http://gutenberg.spiegel.de/buch/geschichte-der-volkerwanderung-82/1

4. https://www.scribd.com/doc/36823660/Dic%c5%a3ionar-de-termeni-Dacici

5. http://quod.lib.umich.edu/e/ecco/004890131.0001.002/1:25?rgn=div1;view=fulltext

Citiți și:  GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 1

GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 2

ILIADA, EPOPEE GETICĂ

Geții Troieni

Iliada ca sursă a protoistoriei poporului rumîn

În urmă cu circa trei milenii, poemele homerice făceau, ultimele, elogiul vechii lumii getice. Lume a cărei mareție începea să apună într’o aură de mister, păstrîndu’și însă neatinsă puritatea timpurilor străvechi – în timp ce lumea elenă progresa mereu și neîntrerupt, devenind, încet dar sigur, un prim etalon al antichității clasice.

Geții s’au estompat în continuare și din ce în ce mai mult, deoarece persistau în stadiul unei civilizații arhaice, intrînd după un mileniu în aria cuceririlor romane, pentru ca imediat apoi să ajungă pentru un alt mileniu în acel areal al marilor migrațiuni devastatoare.

Însă, asta o vom vedea, nu fusese dintotdeauna așa.

1. Subiectul epopeei Iliada

Subiectul primei epopei a lui Homer, Iliada, ne este dezvaluit de poet odata cu obisnuita invocare a Muzelor -, chiar din primul sau cant si din primele sale versuri:

”Cînta zeita, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima cruda ce-aheilor mii de amaruri aduse…”
(Cîntul I / versurile 1 si 2 din ediția definitivă a lui George Murnu)

Este vorba, așadar, de getul Ahile, personaj localizat spațial către Gurile Istrului.
Epopeea rămîne ca epopee doar prin extensia sa (16.000 de versuri); temporal însă, ea zugrăvind numai o mică parte a celor zece ani –, atît cît se pare ca au durat, în realitate, luptele aheilor de sub zidurile getice ale Troiei.

2. Cine au fost, în fapt, geții?

Pentru vechii eleni, a fi get avea o certă valoare de simbol; ceea ce era sinonim cu faptul de a dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui: oștean desăvîrșit, posesor al unui suflet care și’a păstrat nealterată puritatea timpurilor străvechi.

Se ajunsese pîna acolo încît, elinii – ca semn al strălucirii – își căutau in vechime ascendențe genealogice getice, pe bună dreptate, uneori chiar cu specificarea unei aumite sorginți getice!

Un exemplu ar fi însuși zeul războiului, Ares, cel nesătul de lupte, care, potrivit unor legende, era originar din Tracia. Mai mult, fiica sa, Penthesileea, trăia pe pamînturile din stînga Dunării; iar atunci cînd tatăl său a păcătuit cu zeița Afrodita și a fost surprins de Hefaistos, zeul s’a refugiat în războinica Tracie.

Ascendențe getice și’a găsit pînă si comandantul suprem al aheilor, Agamemnon, pentru ca să nu mai vorbim de Licurg, zis chiar Tracul, ce nu făcea excepție față de ceilalți eleni care asociau virtuțile eline de cele ale geților din acel nord – indepartat si misterios –, considerat ca sorginte a tuturor obîrșiilor.

Ahile, cel-iute-de-picior, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea get, atestat fiind – asa cum am mai spus – ca avand sorgintea spre gurile de varsare ale Istrului, acolo unde tatal sau, Peleu, era rege. Si, deloc întîmplător, poetul poeților îi descrie pe geți abia în al zecelea cînt al cărții sale, tocmai în scopul vădit de a le asigura o apariție total strălucitoare –, ceea ce nu ar fi reușit prin înșiruirea comună de la începuturile povestirii sale.

E vizibil că, la Homer, care se pare că ar fi trăit prin secolul al IX-lea î.Hr., civilizațiile minoică, cretană și getică, reprezentau în fapt vechile civilizații ale bătrînelor timpuri eroice; cu un plus evident pentru geții care’i erau contemporani.

Din cartea elenismului, Iliada, aflăm cum îi vedeau elenii pe acei geți:

”Tracii, veniți de curînd, se află la marginea oastei;
Rhesos li’i Domnul, odrasla lui Eioneu, și’i acolo.
Caii văzutu’i’am eu, n’au seamă de mari și de mîndri,
Albi ca zăpada sînt ei și la fugă sînt repezi ca vîntul.
Și ferecat îi e carul cu aur și argint, și mai are
Arme grozave de aur ce par la vedere’o minune.
Dînsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume
Oamenii arme de aceste să poarte, ci numai zeii…” (C. X / v. 420-427)

Dar, cînd oare să fi avut loc asemenea lupte desfășurate parcă în cadrul unei aceleiași familie de neamuri?

Arheologii spun, începînd cu Heinrich Schliemann, ca Troia homerica ar fi făcut parte din perioada bronzului timpuriu, încadrîndu’se perfect într’o civilizație dezvoltată – concomitent și în mod paralel – pe toată platforma continentală ”grecească”, dar prelungită pe întreaga puzderie de insule și insulițe din Marea Egee.

În acest conflict al anticilor – susțin ei –, nu ar fi fost nicidecum vorba de o infruntare a unor civilizații diferit evoluate pe scara istoriei.

3. Războiul troian s’a desfășurat spre amurgul protoistoriei

Elenii revendică total posesiv, și deci inutil, războiul troian ca fiind un război elinesc, al lor propriu. Dar, de fapt, în perioada respectivă ei nu existau ca popor bine determinat. Marele creuzet în care s’au format grecii propriu-zis i’a cuprins in reteta si pe acei dorieni (v. dory=lance) care, venind tot din Nord, ca un al treilea val de migratori din aceeași zonă boreală, au început sa navalească în Peninsulă abia după distrugerea Troiei de către ahei –, nume generic, cuprinzîndu’i nu doar pe acei bine precizați ahei, ci si pe ionieni; ambilor mai spunandu’li’se, tot în ansamblu, argieni sau danai.

S’a mai admis ca, în principiu, dorienii au apărut pe scena istoriei la 100 de ani după caderea Troiei, deci cam în secolul al XII-lea i.Hr. Prin urmare, în vremurile desfășurării epopeei Iliada, încă nu existau ”greci”, iar istoria nici măcar nu începuse.

Ne aflăm, temporal, într’o perioada de tranzitie în care încep totusi sa se ițeasca primii zori ai istoriei.

Fierul e pomenit in Iliada numai de cîteva ori și doar episodic:

”Prin cheutorile platosei vîrful de fier se prelinse”,(C. IV / v. 121, 131 si 475; C. VII / v. 137)

Treapta de dezvoltare a eroilor homerici corespundea, desigur, si cu aceea a stramosilor nostri geți. Cu toții erau direct participanți la conflict. Amintim că bunurile erau încă stăpînite în comun (v. orînduirea gentilică) -, dar se întrevede nașterea proprietății private (cu o împărțire pe clase) prin cedarea de surplusuri către barbații obștii care aduceau deosebit de mari servicii comunității.

Asta ar rezulta si din discursul marelui Ahile, care se opune ca bazileul atrid Agamemnon să mai fie răsplătit în plus față de cele care în mod normal fuseseră primite înainte de la comunitate:
(C. I / v. 119-122)

”… Atride,
Cel mai slăvit între oameni și mai ahtiat după avere,
Cum și de unde să’ți deie barbații ahei o răsplată?
Bunuri prea multe de’a obștii noi nu știm păstrate nici unde.”

Chiar dacă perioada războiului Troian rămîne în continuare destul de controversată, s’a ajuns totuși la un oarecare consens asupra unui interval destul de precis in situ-area conflictului, anume: răstimpul cuprins între secolele al XII-lea si al XIV-lea î.Hr.

4. Protagoniștii războiului troian au fost, în realitate… geții!

Știut lucru e faptul că cetățile de pe coasta Asiei Mici – în frunte cu Troia, considerată ca un prim obiectiv al războiului – au fost înființate în cea mai mare parte a lor de geții numiți dardani.

Din celalalt sens, am vazut, civilizatia aheiana tinea tot de un acelasi tip, asa-zis tracic, al băștinașilor “mediteraneeni” de o banuita origine pastorală pelasgă, despre care știm foarte puțin.

0Triburi_Ge_i

Dar, aproape cu siguranță, toate populatiile Peninsulei fusesera atrase de un climat generos, ca si de păsunile bogate. Și chiar de nu erau chiar geți-begeți, aheii desigur că’si făcuseră un stagiu migrator prin Tracia.

Homer ni’i înșiruie, printre luptatori, pe geții care participau la confruntare:

-Din partea aheilor, traci sînt mirmidonii -, apoi, mai greu de identificat, alte semintii:
“Din Eubeea sufland a manie abantii, din Halchis
Si din Eretria, din Histiea cea darnica’n struguri,
Si din Cherint de la tarm, din nalta cetate Dionul,
Si din orasul Carist si locuitori din Stire –
Fura condusi de’a lui Ares ortac Elefenor, feciorul
Lui Halcodonte, mai marele abantilor tari de virtute.
Iuti si cu pletele’n spate dau zor dupa dansul abantii
Plini de razboinic avant si cu suliti de frasin intinse,
Gata sa dea in dusmani si platosa sa le sfîșie.” (C. II / v. 530-539; C. II / v. 770)

-Din partea troienilor, traci sunt luptatorii lui Rhesos – amintiti deja –, dar si ceilalti:
”Oaste mai mare, mai vajnica n’am pomenit eu ca asta…”
Peste troieni era Domn al lui Priam fecior, incoifatul
Hector, osteanul maret. Sub el ostira barbații
Cei mai viteji si mai multi si gata la lupta din suliti.
Iar pe dardani ii ducea capitanul razboinic Eneas,
Al lui Anhise fecior si al dalbei zeite Afrodita.” (C. II / v. 791; C. II / v. 808-812)

-330-GR-Companioncav05x

Prin urmare, se pare ca acest razboi troian ar fi fost, in realitate, o oarece “afacere” intre aceiasi traci; in plus cu un banuit iz de piraterie venit din ambele parti: un get din Troia, pe numele sau Paris, o fură pe Elena, soția unui alt get (Menelau era doar frate cu getul Agamemnon) și’i lasa pe spartani nu doar fara frumoasa lor regina, ci si fara o mare parte din multele lor averi.

Agamemnon, foarte suparat de incalcarea sfintelor legi ale ospitalitatii familiei sale; dar mai cu deosebire prin faptul ca toate fusesera puse la cale de fiul regelui Priam, acela care domina Helespontul si prin asta nordul Marii Egee, se pune in fruntea unei coalitii peninsulare de corabieri si porneste distrugerea incomodei Troia. Un act de piraterie ce ajunsese, ca si azi, la nivel statal…

Cel putin, asa rezulta din acuzele razboinicului get Ahile aduse lui Agamemnon:

”Nu de necaz pe troieni am venit eu cu armia’ncoace,
Spre a ma bate pe-aici, doar nu mi’s troienii de vina;
Nu mi’au rapit ei cirezi, nici bunuri cumva de’ale mele
Nu mi’au stricat ei, nici roadele’n tara barbatilor Ftia
Cea cu pamant roditor, ca la mijloc sunt stavile multe,
Muntii cu umbre pe vai si marea cu clocot de valuri;
Ci ne’am luat dupa tine, sfruntate, ca tu sa te bucuri,
Ca razbunam pe troieni noi, pe fratele tau si pe tine,
Cel far-de-obraz….” (C. I / v. 150-158)

5. Iliada – o veritabila Capsula a timpului

Elenii au refuzat sa recunoasca preluările făcute de la vechile populații mediteraneene, băștinașe, în ciuda faptului că arheologii – și în primul rînd Arthur Evans – au arătat că acel coif al lui Hector, descris de Homer, apare întocmai pe o cupa de metal din insula Creta.

Reamintim ca insula Creta, dealtfel ca si Sparta, erau considerate de sorginte getică. Dar si scutul lui Aias, ori arcul lui Pandaros, au putut fi identificate pe vasele descoperite la Hagia Triada. Ei bine, aceeasi eleni, au recunoscut dintotdeauna preluarea de la popoarele getice, vecinele lor de la nord, atat a poeziei, cît si a muzicii.

Asemenea atitudini, uneori inexplicabile, pot fi insa cu usurinta trecute cu vederea daca luam in considerare ca, tot elenii, au cautat permanent sa pastreze pentru viitorime bunurile morale si materiale la care a ajuns civilizatia lor –, intocmai ca într’o veritabila capsulă a timpului. Ca, dupa circa trei milenii, culmea, rumînii sa repete performanta printr’o aceeași tendinta (v. Sa fie oare manastirea Voronet o “capsula a timpului?”, capitol din Enigme in jurul nostru – anul 1998, Silviu N. Dragomir).

Iliada e, dincolo de poezie, o fresca unitara, intocmai ca un tablou veridic al unei lungi epoci. Acest tablou-poem ne apare ca o imbinare maiestrit ticluita, un veritabil testament, in care se poate intrezari permanenta grija de a lasa posteritatii invatamintele si experiantele de veacuri ale unei civilizatii care a preluat de la altii, dar a si adaugat de la sine un sumum de lucruri si fapte ce merita consemnate peste veacuri.

În realitate, suntem in fata unor teribile adevariri. Protoistorice, as zice. Si, deloc intamplator, poetul Chateaubriand, atunci cînd – constrans de imprejurari – a anuntat că’și vinde faimoasa lui biblioteca, spunea ca va pastra numai o singura carte: Iliada.

6. Modalitati comune ale geților, dar si ale rumînilor, de a iesi din crize

În primul rand, va trebui sa observam – peste mii de ani – un acelasi mod de a se cauta depasirea unor mari si catastrofale conflagratii militare. Astfel, ajunsa aproape de pieire din cauza prea multor pierderi, armata coalitiei ahee nu mai vede nici o posibilitate sa iasa din criza militara in care se zbatea de noua ani, in afara doar de a apela, in ultima instanta, la intelepciunea unui inalt prelat:

”Mortii ardeau sumedenii pe ruguri. Și’n vreme de noua
Zile, prin lagar, zburara sagetile dumnezeirii.
Dar. într’a zecea, pofti Peleianul la sfat ostășimea…
<Cred, o Atride, ca noi o sa fim nevoiti sa ne’ntoarcem
Iar inapoi ratacind, dac’o fi sa scapam de la moarte,
Caci deopotriva ne secera oastea razboiul si ciuma.
Sa intrebam dar un preot ori un zodier sau pe unul
Care’i de vise talmaci, ca si visele vin de la Zeus,
Ca sa ne spuna de unde’i inversunarea zeului Apolo?
Cearta’ne oare dorind juruite prinoase ori jertfe?
Au poate arsura de fripte mioare si capre alese
El dobandind, ar voi de la noi să’și abata urgia?>
Zise și’ndată șezu. Dar iata, se scoala’ntre dansii
Fiul lui Testor, intaiul si fala prorocilor, Calha,
Care știa cîte’au fost mai demult, cîte sînt, cîte fi’vor
Si carmuise ale aheilor vase pe mare spre Troia…” (C. I / v. 51-70)

Iata ca, intamplator sau nu, dupa trei mii de ani, Stefan cel Mare, a carui oaste era si ea “secerata” de multimea turcilor, apeleaza la sfaturile inteleptului calugar Daniil Sihastrul, încercand astfel sa obtina victoria militara prin umila supunere la vrerile divinitatii.

Sigur ca oricine ar putea obiecta realitatea ca astfel de practici au fost – atat spatial, cat si temporal – comune si multor altor vechi si mari conducatori de osti care ajunsesera la ananghie…
Sa sapam mai adînc…

Ne tot plîngem, pe umerii celor care au ragazul sa ne asculte, ca nu dispunem de suficiente date despre trecutul indepartat al poporului nostru. Dar, nici nu ne omoram prea mult cu cautatul -, exceptand, poate, arheologia. Iliada poate fi doar un simplu exemplu de patrimoniu universal ramas inca neexplorat de romani.

Fie si macar ca opera de arta, Iliada a fost sondata pentru prima data abia prin anul 1938 (?!) de catre Nicolae Cartojan (v. Legendele Troadei in literatura veche romaneasca).

În mod cu totul curios, epopeea este considerata de istorici ca o simpla poezie pe care – nu’i asa? – nu te poti bizui ca pe fapte reale, certe; dar, culmea, intr-un acelasi timp se admite de catre poeti ca ea este doar stramosul poeziei europene si, ca, in realitatear fi doar vorba de o pura istorie… romantata.

Ca sa vezi…

Ori, nimeni nu vrea sa vada – in afara unor incercari anterioare si timide ale isto-ricului Nicolae Densusianu – daca nu cumva aceasta epopee este posibil, ca intocmai oricarei arhaice opere de arta (fie ea cetate, monument, stela funerara s.a.) sa mai contina, in plus, o seama de date si situatii care, peste milenii, s-ar fi putut pastra ne-alterate de timp -, in cazul in speta comportamente, proceduri sau obiceiuri bine con-turate la popoarele carora le este premergatoare: pelasgi, geți, protorumîni, rumîni.

Este o justificare a unei pareri personale ca printre putinele semnale de comporta-ment uman venite din trecutul nostru – ma refer la protoistorie, ca la cea mai adanca investigare posibila – si in completarea creatiilor populare: basme, credinte, eresuri, poezii, colinde, oratii, blesteme, descantece s.a., s-ar putea foarte bine sa apelam si la cele 16.000 de versuri ale primei epopei homerice, din care semnalam doar cîteva.

a) Rolul Divinitatii la geți și la rumîni. In viziunea homerica, punand in discutie doar Iliada, desfasurarea intamplarilor pamantesti trebuie urmarita nu doar in inlantuirea lor pur omeneasca, ci si sub aspectul rolului Divinitatii. Pentru vechii geți nu era indeajuns de clara motivatia pentru care – viteaz fiind si dreptate avand –, puteai totusi foarte usor sa pierzi o batalie din cauza unei vointe imuabile, de nepatrus, atribuita pe atunci lui Zeus.

De asta, poate, multimea jertfelor facute zeilor la tot pasul de-a lungul intregii epopei homerice. Dar, tot asa, pentru romanii deveniti intre timp crestini, trebuia neaparat si adeseori adus jertfe lui DumneZeu.

Și, poate, tot de aici, prinosurile ca si bisericile inchinate de catre voievozii nostri (v. Stefan cel Mare s.a.) lui Dumnezeu, dupa fiecare batalie castigata; chiar daca ea, adesea, era obtinuta numai prin merite militare si prin insasi dreptatea cauzei.

magna grecia

Este vorba de acea credinta ramasa permanenta la poporul roman, anume ca succesul si reusita in oricare dintre actiunile omenesti depind, in ultima instanta, nu doar de valoarea individuala, ci si de ajutorul acordat de DumneZeu. Intocmai ca odinioara la traci, de Divinitate.

Ca sa nu mai vorbim de jertfele animaliere care se mai aduceau in plin secol al XIX-lea de catre populatia rurala – asisderea ca odinioara la traci – cu precizari asupra rasei (pasari, ovine s.a.), caracteristicilor animalului sa-crificat (alb, negru, tanar etc.), modului de impartire a jertfei (ce anume din jertfa ia preotul, ce ia gazda s.a.).

Sau, chiar de catre noii Domnitori la solemnitatile de inscau-nare. Este consemnat istoric faptul ca Voievozii munteni, atunci cand veneau cu intreg alaiul de incoronare la Biserica Bunavestirii de la Curtea Veche, erau intampinati de un cioban dinainte ales si frumos imbracat care jertfea un berbecut alb chiar pe treptele bisericii, pentru ca astfel noul voievod sa paseasca inca de la intrarea in lacas peste sangele ofrandei. Toate asemenea obiceiuri pagane nu pot fi gasite in crestinism.

b) Constiinta jertfei si imanenta mortii. Ahile Peleianul, intocmai celorlalti eroi traci, consimte foarte usor la pierderea bunului suprem – care este Viata -, pentru indeplinirea marilor teluri ideale cum ar fi Gloria si Onoarea:

”… Dar acuma
Nu va scapa cu viata nici unul din cei care zeul
O sa mi’i puie in mînă’naintea cetatii, nici unul,
Oricare’o fi din ai vostri, necum feciorii lui Priam,
Mori si tu, frate, si taci. De ce te mai vaeti zadarnic?
Doar a murit si Patrocle, si ce esti tu fata de dînsul?
Cata la mine si vezi ce mîndru sînt eu si ce mare;
Tata mi’i Domn si viteaz, iar mama zeita, si totusi,
Vai, si pe mine m’adulmeca moartea si soarta
Nebiruita pe veci. Dimineata, namiaza ori seara
Are sa vie o vreme, cand unul si mie’o să’mi curme
Firul vietii, cu lancea lovindu’m’aci ori cu arcul…” (C. XXI / v. 106-113)

Acel ”mori și tu prietene” vine de la o subliniere a unei simple stari conflictuale, de razboi. Nici nu se punea in discutie problema unei “prietenii” intre Ahile si Hector. Era vorba linistirii invinsului ca in lupta, acesta e “Datul”, in care Datul = Soarta.

O glosare asupra datoriei si a imanentei mortii la geții carpatici și la geții-balcanici, în pandant cu aceea de la noi, ar fi inutilă. Vedeți Solul Get, precum si zicatoarea: Ce tie ți’e scris, în frunte ti’e pus!

Supunerea geților în fata imuabilului.

Luptatorii ahei, desi cu mult mai multi (intre 120-140.000 de soldati) si foarte motivati (doar luptau pentru „cauza dreapta” a pedepsirii unei mari ofense aduse uniunii lor tribale), sînt mereu invinsi de mult mai putinii luptatori troieni (circa 50.000 de soldati), care aparau (culmea!) nedreptatea si raptul. Era, desigur, un curs evident de ilogic al conflictului. Totusi, ei accepta faptul (!), intocmai ca pe o hotarare imuabila a Divinității:

”Mare si grea e osanda ce’mi dete parintele Zeus,
Neinduratul. Desi se-nvoise cu semne ca’n tara
Nu m’oi intoarce de’aici inainte ca Troia s’o spulber,
Totusi acuma s’a pus sa ma-nsele grozav, ma sileste
Calea spre tara s’apuc rusinos dupa pierdere multa.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic…” (C. II / v.109-114)

Întocmai, o atitudine asemanatoare reiese dupa trei milenii si in cazul moldovenilor din acea pisanie a lui Stefan cel Mare de la Razboieni, prin care acesta isi asuma infrangerea, indiferent de nedreptatea sortii:

”…sculatu-s-a puternicul Mahomed, imparatul turcesc, cu toate ale sale rasaritene puteri; inca si… Laiota venit-a cu toata tara lui cea basarabeasca; veniti sa jafuiasca si sa prade Moldova. Si au ajuns pana aici la Paraul Alb, iar noi Stefan Voievod cu fiul nostru Alexandru venit-am inaintea lor si am facut cu dansii mare razboiu in luna iulie in 26 zile, si cu ingaduinta lui Dumnezeu biruiti fura crestinii de catre pagani, si cazura acolo mare multime de ostasi…”

O nemaipomenit de smerita recunoastere in fata unui nedrept, dar imuabil, destin.

d) Participarea femeilor la jocul sortii: Moarte, sau Glorie si Onoare. Inca din protoistorie, femeile au participat cu daruire, abnegatie si o totala supunere la hazardul razboiului, acest (uneori) funest joc. Cat de teribil-umana e descrisa zbaterea prea-frumoasei Elena, a celei alteori numita “catea nerusinata”, din clipa in care sotul ei, Paris, paraseste campul de lupta si se refugiaza ca un las in palatul sau din Troia:

”Mi’ai si venit din razboi, mai bine piereai tu acolo,
Biete, rapus de acel care’mi fuse barbat inainte.
Tu te mandreai altadata că’l poti dovedi pe Menelau
Oricum te’ai bate cu el, cu virtutea, cu bratul, cu lancea.
Hai si poftește’l acuma din nou pe viteazul Menelau
Si te masoara cu el. Ba eu te sfatuiesc sa te’astamperi,
Pofta de harta sa curmi si sa nu mi te’apuci nebuneste,
Lupta pieptisa sa dai cu Menelau, ca nu cumva’ndata
Sulița’i să te doboare…” (C. III / v. 425-433)

Nu este necesar un efort prea mare pentru ca sa poata fi vazuta, in pandant, atitudinea femeilor de luptatori moldoveni aflate într’o situatie oarecum asemanatoare. Amintiți’vă, rogu’vă, de rolul mobilizator al acestora din Mama lui Ștefan cel Mare…

e) Cavalerismul getic față de cel rumînesc.

Iliada ne supune atentiei cel puțin doua cazuri evidente ale vechiului si binecunoscutului cavalerism. In timpul infruntarii directe dintre tracul Glaucos Hipolohianul si aheul Tidid Diomede, luptatorii invoca parintii si stramosii pana cand ei observa ca au o… aceeasi ascendenta! –, astfel ca încetează lupta și voios își dau mana:

”<Hai dar sa facem schimb de arme’între noi ca sa stie
Toti de pe aici ca ne leaga o prietenie straveche.>
Asta vorbira amîndoi, sărira din care si mana
Prieteneste și’o strînsera și întăriră credința.” (C. VI / v. 119 –236)

uhohUn eveniment cumva asemănător, dar petrecut între doi mari capitani beligeranti, i’a pus fata in fata pe comandantul geților troieni Hector Priamidul si pe capitanul de oaste aheul Aias Telamonianul.

Ei se luptară atît de crunt si indelungat in fata propriilor ostiri, incît i’a apucat… inserarea! –, iar la propunerea crainicilor ambelor tabere, convenira sa inceteze ostilitatile. Spuse atunci “incoifatul” Hector către Aias, încheind:

”Hai sa ne facem si daruri, un schimb de slavite odoare,
Ca intre ahei si troieni sa zica de noi oarecine:
<Vrajba ce mistuie vieti, silitu’i’a la încleștare,
Dar se desprinsera ei impacati amandoi ca prieteni>
Astfel ii zise si spada tintata’n argint i’o intinse,
Teaca impreuna cu spada si chinga’i frumoasa de piele.
Aias ii dete si el un serpar sclipitor de porfira.
El dup’aceea se’ntoarse’napoi între ahei la corabii.” (C. VII / v. 44-304)

Au trecut trei milenii de la aceste dovezi ale cavalerismului trac, iar domnitorii Vasile Lupu din Moldova si Matei Basarab din Valahia, incetînd un întreg șir de lupte și nenumărate ostilități, dădura in final mana si isi daruira unul altuia marete biserici…

f) Democrația militara la geți și la rumîni. Rumînii au moștenit de la geți democratia militara, ea fiind atestata, cu un ultim popas actual al sau doar in jocurile paramilitare, precum Calusarii sau Junii Brasovului. Însa, desigur, democratia militara functiona curent la traci din moment ce Ahile, fiind nedreptatit, se putea adresa astfel bazileului Agamemnon, maimarele ostirii:

”Tu betivan, tu obraz de dulau sperios ca si cerbul!
Nici cu ostirea te bizui vreodata sa iesi la bataie,
Nici sa te’ații pînditor de dusmani cu vitejii de frunte
Dintre ahei, ca te temi sa nu dai de primejdia mortii.
Doar ți’e mai bine sa huzuri in tabara noastra cea larga
Si sa despoi de’a lui daruri pe cine’ți grăiește’mpotrivă.
Crai care storci pe supuși, domnind peste netrebnici…” (C. I / v. 222-228)

Din fosta democratie militara getică s’a mai pastrat la rumîni doar acel drept al boierilor de a lua parte inaintea luptei la alegerea strategiei generale; ca si – in cazul refuzului acestui drept din partea Domnitorului –, de a’și decide propria lor retragere din batalie.

Asta, întocmai legendarului Ahile, care o vreme nu a mai participat la lupte, fiind nemultumit (am aratat) de comandantul sau, Agamemnon. O astfel de procedura este ades întîlnită la rumîni prin părăsirea Voievodului de către marii boieri, participanți pe cont propriu la lupte; un exemplu fiind dat chiar prin părăsirea lui Ștefan cel Mare de catre boieri la anul 1476:

”Toata Moldova (o spune scrisoarea din 21 august 1476) mustrînd pe Domnul ei de tiranie si cruzime, a refuzat cu totul de a se aduna in jurul lui, zicand ca nu s’a purtat niciodata ca Domn, ci ca un chinuitor călău…”

Numai astfel, parasit de toți ai săi, Stefan a fost înfrînt la Razboieni. Ulterior, procedura venita din timpuri bătrîne a început să fie considerată – în mod impropriu – ca o tradare; deoarece vechea uzanta a democratiei militare începuse sa fie considerata de domnitori ca un gest de răzvrătire fata de ”unsul lui Dumnezeu” (!?) –, astfel că în cele din urma a disparut cu totul. Astazi, ea mai persista – așa cum am mai spus -, doar in unele jocuri de tipul paramilitar: juni sau călușari.

g) Scrierea din perioada homerica. Exista in Iliada o referire – doar una singura, in toata intinsa epopee – la scrierea ce era practicata in acele timpuri protoistorice. Este vorba despre misiva trimisa de regele Proitos din Argos, catre socrul sau, rege in Tracia (!), incredintata chiar transmitatorului, Belerofonte, protejat al zeilor, cu o indicatie expresa ca acesta sa fie ucis imediat la sosire, dupa citirea scrisorii:

”Dar se feri să’l omoare, din teama de sus, il trimise
Tocmai in Licia, unde pieirea să’și ducă el însuși
Semne de moarte scriind o multime pe-o placa-ndoita
Si poruncind s-o arate craiescului socru sa-l piarza…”,

iar apoi:

”Cum el ajunse în Licia, țara udată de Xantos,
Craiul acolo voios il cinsti cu ospete de noua
Zile si jertfe de noua juncani ii aduse pe’altare.
Doar într’a zecea, cînd zorile trandafirii rasarira,
El începu să’l întrebe, ceru chiar dovezi ca sa vada
Ce fel de sarcina’i dete iubitul său ginere Proitos,
Cînd a primit el tablița’ndoită cu semnele morții…” (C. VI / versurile 167-170, iar apoi versurile 172-178)

Deși semnificația cuvintelor din original: ”semata lygra” -, apare ca neindoielnică, ea a fost secole la rînd pusa sub semnul indoielii, deoarece insasi dezvoltarea si inaltul nivel de civilizatie atins in mileniul al II-lea î.Hr. erau contestate.

Abia descoperirile arheologice din Creta, ca si din Pyros, au atestat existenta miilor de asemenea tablite cu inscrisuri, printre care unele intocmai scrisorii din Iliada, care fusese indoita in sistemul roman de mai tarziu –, practicat, se vede, tocmai spre a putea fi sigilata.

Greek

Apare extraordinar de relevanta insasi ideea existentei unor corespondente posibile intre sudul Greciei si centrul Traciei, asta inca din plina perioada homerica.

Nu trebuie uitat ca, la Congresul antropologilor de la Berlin (5-12 august 1880), cînd in fata a peste 400 de savanti Thorma Zsofia a prezentat descoperirile arheologice semnaland uluitoarele asemanari intre semnele culturii Turdas – Valea Nandrului cu scrierile din Troia sau Cipru (v. lucrarile Ilios a lui Schliemann si Cypern a lui Cesnola), se facuse deja pasul spre ideea ca scrisul din perioada homerica ar putea fi identic cu acela din Geția.

Era, reamintesc, anul 1880! Dar, savantii nostri au tăcut…

În zilele noastre, o alta cercetatoare rumîncă, Viorica Mihai, sustine ca scrierea getică ar deriva dintr’o scriere silabica dovedita că ar fi fost folosită și în cultura Gîrla Mare, exact intre anii: 1600-1160 î.Hr., dar savanții noștri tac în continuare…

i) Date certe care pot fi gasite in Iliada. Din epopeea studiată rezulta in mod cert ca, inainte de Iliada, mai activasera in Peninsula si o sumedenie de alti poeti geți; dintre care cei mai importanti fusesera: Orfeu, Musaios si Tamiris.

Deci, chiar inainte de Iliada, geții obisnuiau sa cînte intamplari eroice strămoșești. Cînd trimisii lui Agamemnon, Fenix, Aias si Ulise, propusi pentru a trata impacarea regelui cu Ahile, acestia, mergand la cortul eroului:

”Ei il gasira pe’Ahile cu armia lui la corăbii;
Sta veselindu’se acolo cu dulcele sunet din lira’i
Cea cu călușul de’argint, frumoasa si mestesugita,
Pradă luată de el la spargerea Tebei, cetatea
Craiului Vultur. Cînta, veselindu’se, fapte viteze…” (C. IX / v. 183-187).

În epopee mai poate fi întîlnit faptul ca tactica militara aplicata de beligeranți era cu precădere aceea a luptelor eroice singulare, adeseori cu provocari explicite si facute in mod expres. Totuși, la un moment dat – intr’o situatie speciala, de vîrf – se intrevede necesitatea unei noi strategii, aceea a formarii unui sistem numit ulterior ”arici” de catre antici:

”Gata cu pieptul sa’nfrunte potopul troian si pe Hector
Lance cu lance’ngradind si scutul de scut răzimîndu’și
Coiful in coif si barbat de barbat laolalta’n ostire
Se’nghesuiau…” (C. XIII / v. 124-145)

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/02/09159-3278700640_683444c9cb_o.jpg

Respectiva tactica, izvorîta din certe necesitati strategice, stringente, va fi pusa la punct de hopliti si dusa la desavarsire de “falangele” macedoniene inchise, ca si de “testoasa” romana la asedii.

O aplica și Ștefan cel Mare la Războieni cînd, ramas cu prea puțini luptători în fața puhoiului turcesc, așează întocmai astfel carele și sulițașii.

Tot asa, multa vreme, in lipsa unor certe izvoare documentare nu s’a prea stiut cum era in evul mediu impartita oastea la noi. Putem acum afirma, totusi, ca grosul ostirii din Țările Rumîne – gloatele, iar nu roatele – erau formate ca si cele ale tracilor din Iliada.

Explicităm: oamenii trebuie ca erau rînduiti dupa fratrii (zone) si neamuri, asa fel ca zona (ex. sucevenii, romascanii etc.) să dea sprijin zonei, iar neamul (ex. satul, familia) să dea sprijin neamului. Neîndoielnic este faptul ca geții începusera inca de pe vremea Iliadei sa aplice respectiva tactica propusa de bătrînul si versatul Nestor lui Agamemnon, in ceea ce priveste organizarea gloatelelor:

”Chibzuie bine, o, Doamne, si tu si de altii asculta;                                                                                        Nu este de lepadat un cuvînt ce eu ți’l voi spune:
Armia tu întocmește’ți acum după neam și’nrudire,
Neamul pe neam sa s’ajute la luptă și ruda pe rudă.
Asta de faci, Agamemnon, si daca te’asculta danaii,
Ști’vei tu care din frunte si care din gloata’i netrebnic.” (C. II / v. 355 – 360)

j) Creștini înaintea creștinismului…sau doar omenie?

Aceasta afirmatie care a bulversat multa lume, in special pe istoricii-functionari de astazi, a dat nastere la deosebite si aiuritoare speculatii. În realitate, nu se pune problema de a discuta dogmatica crestina (cel putin de catre noi), ci este vorba de unele constatari de aparenta sporadica facute in special cu privire la acele obiceiuri pe care crestinismul cu siguranta ca le-a preluat din alte vechi religii -, prin foarte cunoscutul fenomen de sincretism (v.).

Cum altfel, de pilda, am putea intelege o anume procedura folosita si azi la înmormîntările creștine, atunci cînd mortul este în toate cazurile asezat cu picioarele spre usa de intrare a casei si este scos exact într’o aceeași poziție, asa cum ne spune in Iliada chiar Homer, prin gura lui Ahile, înca de acum circa 3.000 de ani înainte de creștinism:

”Mie încalte nu’mi poate tihni nicidecum înainte
Nici bautura, nici hrana, căci mort mi’e prietenul, zace
Bietul în cortul întins cu tălpile’ntoarse spre ușă…” (C. XIX / v. 207 – 209)

Dar, în Iliada găsim zeci de asemenea obiceiuri creștinești (v. priveghiul s.a.), care ar putea pentru mulți să afle că multe s’au preuat în creștinism din așa-zisele ritualuri păgîne.

Puțină istorie nu strică…

În poemul Iliadei, sînt foarte multe referiri la geții de la Istru, din acel nord îndepărtat, printre care le putem aminti și pe cele de la începutul cîntului al XIII-lea:

”După ce duce pe Hector si oastea’i asa spre corabii,
Zeus ii lasa pe ei să’și poarte necazul și greul
Luptei apoi, iar el căta cu ochi luminosi mai departe
Țări și noroade să vază, pe traci care’nstrună sirepii,
Pe hipemolgii slăviți, băutorii de lapte, pe mizii
Care de’aproape se bat și pe abii cei plini de dreptate.” (C. XIII / v. 1 – 9)

Chiar la începutul cîntului respectiv, Homer ni’i precizeaza ca fiind traci, pe iubitorii de cai, pe hipemolgii din nord-estul Marii Negre, populație pelasgă foarte cunoscuta prin faptul că se hrănea în bună măsură cu lapte de iapa (a se revedea în acest sens basmul Fat-frumos fiul iepei, cules de Mihail Eminescu); pe mizii localizați între Carpati și Dunăre (a se identifica drept o populatie străbună a viitorilor misieni, coborati in corpore spre Asia Mica); precum și pe abi, o alta populatie, desigur tot getică, tot nordica -, dar ramasă deocamdata neidentificată. Sau:

”Repede-Ahile purcede spre fiul falos al lui Pires
Rigmos, bărbatul venit din a Traciei rodnică țară…” (C. XX / v. 468-469)

Sînt prea multe referirile la traci spre a mai putea fi cuprinse într’un simplu material ca acesta. În Iliada mai poți afla cum se nășteau geții. Tot in Iliada poti afla cum cresteau, dar si cum erau educati ei.

În Iliada se poate vedea cum se casatoreau, cum luptau si cum mureau tracii. Tot asa dupa cum, de asemenea, în Iliada afli despre mesele geților unele detalii surprinzatoare.

Astfel, dupa ce Nestor îl salveaza pe Mahaon, fiul lui Asclepios (este cea mai veche lauda adusa tagmei medicilor, din proto-istorie) și il invita la cortul sau, batrînul îi ofera acestuia o masa de refacere pe care le’a pregătit’o Hecameda, frumoasa carlionțată:

”…Ea le’ntinse o masă
Dalbă, strunjită, cu negre picioare, și’o tavă de-arama;
Spre a da gust udăturii, ea puse într’însa o ceapă,
Miere gălbuie și sfînta făină de orz și alături
Puse’o mandrețe de cupă, de Nestor adusa de’acasă.
Cupa cu ținte de aur bătută era și’avea patru
Toarte lucrate de jur imprejur cu podoabe de aur,
Doi porumbei ciugulind; sta cupa pe două picioare.
Altul abia de pe masa cu’o mînă putea s’o ridice,
Plină fiind, dar Nestor putea fără trudă s’o ție.
Prinse s’amestece’n cupa vin negru din Pramne femeia
Cea ca o zînă de mîndră, și brînza de capre să farme
Cu un răzuș de aramă, să presure alba faină;
Și băutură gătind, ea îndată’i pofti că sa beie.
Dînșii băura și după ce’și stinseră’a setei arsură,
Stau veselindu’se’n cort cu vorb’amandoi împreună.” (C. XI / v. 610 – 625)

Iată o mostra de modul în care aheii își ospăta musafirii în vase pe care noi, astazi, le socotim nefuncționale, întocmai celor găsite la săpăturile din straturile ”Cucuteni”.

Peste toate, nu poate fi minimalizată puterea de abstractizare a vechilor geți.

Ca sa nu mai vorbim de multe alte realitati ale Iliadei -, din care aflam ca getul Eneas facea parte dintr’o familie care era permanent în conflict cu a celuilalt get, Priam. Prin similitudine, amintiți’vă de îndelungile confruntări de la noi între familiile Dăneștilor, din Ordinul Pămîntenilor (sau al Bisericii Valahe), cu Drăculeștii, din fostul Ordin al Templierilor, cavaleri de import.

Mai amintiți’vă de getul troian Eneas, un protos al Iliadei, care vorbea cu siguranță limba sa getică atunci cînd – învins fiind -, a plecat din Troia. El desigur că vorbea o aceiași limbă cu care și’a refăcut traiul și ginta în țara de adopțiune: în Latium (!).

De aici rezultă clar că latina era o limbă de sorginte getică –, rezultînd, iara-si-iara, că latinii vorbeau o limbă getică, întocmai așa după cum și stramosii nostri vorbeau o aceeași limbă getică; bineînteles că, ambele, cu inerente evoluții avute în paralel…

Dacă istoricii noștri, cu aptitudini pur funcționărești, nu vor să admită că Homer și Virgiliu aveau minime cunoștinte istorice, ar trebui cel puțin să recunoască – măcar așa, din bun simț -, că cei doi mari bărbați ai omenirii trăiseră prin acele timpuri; deci cu două-trei mii de ani mai aproape de întîmplările din peninsulele greacă și italica.

Înainte de final vă invit să vedeți Iliada într’o cheie precum cea prezentată în aceste rînduri, care întărește spusele rapsodului Homer, ce se pare că a unit într’o mare epopee povestioarele unui mare popor get.

De aceea considerăm că, citind Iliada ca pe o sursa a protoistoriei poporului rumîn, ne stă în putere să lămurim destul de bine măcar o parte din enigmele țesute în jurul comportamentului strămoșilor pelasgo-geți, dezvăluindu’ni’se structurile lor, acum parcă mai inteligibile, pe care să le descifrăm măcar atît cît ne permite nivelul actual de cunoaștere și, în nici un caz să neglijăm intuiția; numai astfel reușind să integrăm într’o evoluție credibilă spiritualitatea străbunilor noștri direcți.

Dar, asemenea constatări au mai fost făcute și de către alți autori, fie și numai, oarecum sporadic, fiind cazul sa’l mai amintim aici pe Nicolae Densușianu.

Deci, pentru a reciti Iliada în sensul propus, nu este neapărat nevoie să platiți drepturi de autor; în schimb putînd aprinde la biserică două lumînări: una la Morți, deoarece geții mureau încă în plina lor glorie, iar alta la Vii, deoarece, indiferent dacă multora le place sau nu, astăzi noi sîntem chiar urmașii lor direcți moștenindu’le și comportamentul și limba.

O puteți face liber, ca un get liber, iar daca nu, nu!

Resurse: ceascadecultură.ro

Citiți și: ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

MATRIȚĂ DE BRONZ GETICĂ DESCOPERITĂ LA SARMIZEGETUSA REGIA

Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva pregăteşte cea mai importantă expoziţie din acest an, în care va fi prezentată matriţa antică descoperită în urmă cu aproape doi ani, după Sânziene, în situl Sarmizegetusa Regia. Cercetătorii consideră că obiectul unic ar fi aparţinut unui bijutier care a trăit în urmă cu două milenii.

O matriță din bronz, folosită acum 2.000 de ani de un bijutier care lucra în cetatea dacică Sarmizegetusa Regia, se află în colecția de tezaur a Muzeului Civilizației Dacice și Romane (MCDR) Deva, după ce a fost studiată de specialiștii Universității Babeș-Bolyai și de cei ai muzeului din Cluj-Napoca, timp de un an de zile.
Matrița a fost descoperită în anul 2013, la rădăcina unui fag uriaș care s’a rupt după o furtună puternică ce a avut loc în zona cetății Sarmizegetusa Regia, din Munții Orăștiei. Piesa, extrem de valoroasă, a fost ridicată de administratorul sitului arheologic și a fost predată istoricilor, care au început să o cerceteze din punct de vedere științific.
“Este o piesă foarte importantă pentru că dincolo de faptul că este o unealtă de bijutier în sine şi nu sunt foarte multe de genul acesta, este o piesă cu importante valenţe artistice. Reprezentările de pe ea sunt foarte frumoase încât ne putem imagina cam ce tipuri de piese se scoteau de acolo, care la rândul lor erau splendide. Descoperirea reprezintă şi o confirmare a unui fapt documentat de’alungul timpului de generaţii de arheologi, că Sarmizegetusa, în ajunul cuceririi de către romani era un mediu cosmopolit, în care elitele regatului dacic erau capabile să achiziţioneze produse şi servicii de foarte bună calitate”, declara anul trecut dr. Gelu Florea, istoricul care a coordonat cercetarea piesei.
În luna iunie a anului 2013, chiar în noaptea Sânzienelor, o furtună violentă a scos la iveală comoara arheologică. Vântul a rupt un fag vechi de peste un secol din incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia, iar în cădere trunchiul a antrenat un alt copac pe care l’a smuls din rădăcini. În groapa creată de sub rădăcina trunchiului doborât, a doua zi Vladimir Brilinsky, omul care se ocupă de administrarea monumentului UNESCO, a descoperit piesa unică din bronz: o matriţă cu ajutorul căreia un meşter fabrica bijuteriile din aur şi argint şi obiectele decorative purtate de locuitorii vechii capitale a Daciei.
Vremea rea de cod galben, a dus la prăbuşirea mai multor copaci în incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia. Trunchiurile smulse din rădăcini de vijelii au distrus zidul de apărare clădit de daci, în urmă cu 2.000 de ani, însă tot ele au scos la iveală o adevărată comoară: matriţa cu ajutorul căreia dacii îşi croiau bijuteriile din aur.
Piesa din tezaur va fi expusă într’o cameră specială a muzeului, cu ocazia lansării unui volum dedicat acestei matrițe, în care vor fi prezentate rezultatele cercetărilor de la Cluj-Napoca.
Pregătirile pentru cea mai importantă expoziţie din acest an, organizată la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, sunt în toi. Reprezentanţii muzeului susţin că în luna aprilie, matriţa antică descoperită în Sarmizegetusa Regia, după furtuna din noaptea de Sânziene, va trezi interes.
“Pregătim pentru luna aprilie cea mai importantă expoziţie a anului 2015, dedicată expunerii matriţei care a fost găsită întâmplător în Munţii Orăştiei. În tot anul 2014 s’a muncit pentru această expoziţie. Am adus un expert din Ungaria care a restaurat această piesă unică în lume, aşa cum spun arheologii şi acum lucrăm la pregătirea spaţiului în care va fi expusă, un spaţiu extrem de bine securizat şi care să asigure de asemenea ambianţa plăcută vizitatorilor”, a declarat Liliana Ţolaş, managerul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.
Matriţa este considerată un obiect unic. Potrivit arheologilor, ea este confecţionată din bronz, are o greutate de peste opt kilograme şi era folosită în antichitate la realizarea tiparelor pentru turnat piese decorative din metale preţioase, fiind singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacii. Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi și prezintă forme diverse de animale mitologice precum inorogul, grifonul sau dragonul și animale reale precum leul, tigrul, rinocerul, țapul, elefantul sau hipopotamul.
Piesa din bronz a fost cercetată timp de doi ani, de la data descoperirii ei în Sarmizegetusa Regia, iar specialiştii au scos la iveală detalii incitante despre obiectul arheologic. Piesa antică, veche de 2000 de ani, este considerată un obiect unic şi foarte valoros. ”Matriţa este o piesă extrem de complexă, ne-am dat seama de acest lucru pe măsură ce o studiam. Cercetarea ei a fost o aventură intelectuală, care ne-a purtat din spaţiul mediteraneean, în spaţiul nord pontic, la Roma şi în tot felul de locuri în care am găsit informaţii legate de acest fel de obiect”, a relatat conf. dr. Gelu Florea, de la Universitatea Babeş Bolyai, cel care a coordonat cercetările şi editarea volumului care descrie matriţa. Matriţa antică este provenită din atelierul unui orfevrier get (meşter în realizarea de bijuterii din metale preţioase). Potrivit arheologilor, ea era folosită în antichitate la realizarea tiparelor pentru turnat piese decorative din metale preţioase, fiind singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacii. Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi ale unor animale mitiologice, provenite din zona mediteraneeană.

“Sunt o serie întreagă de animale fabuloase şi reale în această matriţă, iar însăşi faptul că ea a funcţionat la Sarmizegetusa Regia, în ajunul cuceririi romane ne spune că mediile dacice rezonau la această artă care ilustrează fiinţe mitologice. Există câteva preluări din acest bestiar fantastic şi în arta locală din Munţii Orăştiei, cum sunt grifonii, dar şi alte animale. Acest lucru ne spune că aristocraţia dacă rezona la tot ce înseamnă acest univers fabulos, indiferent de unde provine. Arta care ilustrează această matriţă vorbeşte o llimbă internaţională cu legături în spaţiul mediteraneean şi nord-pontic. Este foarte important că ea a fost găsită şi a funcţionat în Sarmizegetusa”, a afirmat istoricul Gelu Florea.
Matriţa descoperită la Sarmizegetusa Regia a fost realizată din bronz, foarte probabil prin metoda cerii pierdute. Este o piesă masivă, de circa opt kilograme, cu opt feţe, dintre care cele două principale de formă hexagonală, iar celelalte rectangulare. Lungimile laturilor ei au aproximativ opt centimeri, iar grosimea ei este de cinci centimetri. Elementele de decor sunt redate negativ. Potrivit cercetătorilor, artefactul a fost descoperit în stare bună de conservare, pe suprafaţa lui putându-se observa, însă, urme de utilizare. Cu ajutorul matriţelor de acest tip se ornamentau foi subţiri din metale preţioase (aur şi argint) sau din aliaj pe bază de cupru. Imprimarea motivelor se făcea prin presarea acestor foiţe în interiorul modelului redat în negativ. Cu o astfel de matriţă erau realizate medalioane, falere, aplici sau elemente ale unor bijuterii. Istoricii care s’au ocupat de cercetarea ei susţin că o asemenea piesă era destul de costisitoare, astfel că întreaga ei suprafaţă era utilizată. Bestiarul, real şi fabulos, reprezentat pe piesă, este bogat şi divers.
Este compus din animale fabuloase – grifoni şi animale reale: leu, tigru, leopard, rinocer, hipopotam, urs, mistreţ, lup, taur, zimbru, câine, cerb, cal, ţap, antilopă, iepure. Tema scenelor reprezentate pe matriţă, lupta dintre animale, este foarte veche şi răspândită pe spaţii culturale vaste. Ea este redată cu o grijă deosebită.
Sursa: agerpres.ro, adevărul.ro

ZAMOLXIS PRIMUL LEGIUITOR AL GEȚILOR

Am Zamolxis Getaria Legislativ

IATĂ STRĂLUCIREA DUMNEZEIASCĂ DIN CERURI: CAROLUS, CHIP ATOTPUTERNIC AL DUMNEZEIRII CA REGE PE PĂMÂNT
Prea strălucitului bărbat, eruditului Domn CAROLUS LUNDIUS, profesor de ştiinţe juridice şi judecătorului municipal, vechiului meu amic,

Sănătate de la Dumnezeu ! Văd bine că te ocupi de Zamolxe nu fără o mare voluptate a sufletului; pe Tine, prietene sincer, Zamolse al nostru, ţinut atât amar de vreme în întuneric, ba chiar şi înmormântat, iată’l acum scos la lumină de Tine şi oarecum din Infern. Felicit patria pentru acest fruct smuls întunericului şi te felicit pe Tine pentru strădaniile strălucite depuse, la care mie nu mi’a rămas decât să spun: excepţional şi peste măsură de fertil. Te felicit din toată inima pentru strădania pe care ţi’ai dat’o spre a lămuri acest fenomen şi care nici nu poate fi răsplătită cu toate bunurile şi nici să’ţi ridic în slavă cinstitul tău nume îndeajuns. O soartă norocoasă te’a însoţit, ca să fi putut trata un asemenea subiect demn de toată lauda şi de a’l fi putut comunica în lumea literată, într’un chip atât de fericit. Nevinovăţia să te însoţească tot restul vieţii; să te împodobească grija sfântă a dreptăţii şi echităţii; să te însoţească sentinţele date deține cu înţelepciune judecătorească, în procesele cele mai dificile, ale căror ratificări mereu să rămână valide. Rămâi sănătos, bărbatule foarte precaut. Mă dăruiesc bătrânei cetăţi Upsala cu suflet şi cu scrisul.

Calendele lui Ianuarie A.D.MDCLXXXVII (1687 n.t.).

Al Tău ca şi până acum, Joannes Axehielmus, jud. Sup. Reg. Asesor şi P.C.R.A.

După o îndelungată disertaţie în cadrul Academiei de Ştiinţe, s’a hotărât să se facă public cunoscut acest adevăr istoric de către autorul Carolus Lundius. Cu aceeaşi ocazie s’au mai adăugat câteva date privind antichităţile Sveonilor, Goţilor / Geţilor, precum şi ale altor neamuri; lucruri care până acum nu fuseseră atacate de către alţii, sunt date acum la lumină, pe scurt, de către acelaşi autor.
PREA STRĂLUCITULUI ŞI PREA PUTERNICULUI PRINCIPE ŞI STĂPÂNULUI

CAROL AL XI-LEA ,

REGE AL SUEONILOR, GOŢILOR ŞI VANDALILOR, MARELUI PRINCIPE AL FINLANDIEI, DUCE AL SCANDINAVIEI, ESTONIEI, LIVONIEI, CARELIEI, Bremenului, Verdenului, Stetinului, Pomeraniei, Cassubiei şi Vandaliei, principe al Rugiei, Ingriei, stăpân al Vismariei şi deopotrivă al Comitatului Palatin Rhenania, duce peste munţii Bavariei, Jüllich şi Clivie, prea credinciosului şifericitului August, prea bunului meu Rege şi Stăpân Prea strălucite şi prea puternice REGE, prea blândule STĂPÂN!

Cutează această umilă cărţulie – şi totuşi demnă de atenţia unui spirit elevat – să fie supusă privirii serenissime a Majestăţii Voastre Regale; ei bine, da, pentru că prin aceasta oricine îşi va putea aminti de acele lucruri despre care cărţulia glăsuieşte şi cărora Maiestatea Voastră Regală li s’a dedicat, cu trup şi suflet, încă din anii tineri – toate o mărturisesc cu prisosinţă: vreau să spun JUSTIŢIA şi ECHITATEA germană; acestor două nobile misii şi calităţi li se adaugă BLÂNDEŢEA de o rară fineţe şi cumultă prudenţă mânuită de Maiestatea Voastră Regală, aşa încât în EA se oglindeşte prefecţiunea înţelepciunii umane, aşa încât, dacă aceste însuşiri ar fi reprezentate pe scena unui teatru, acesta ar răsuna într’o asemenea măsură de strigătele şi aplauzele mulţimii, încât s’ar răspândi pe întregul glob terestru până lacapătul lumii. Şi nu e deloc de mirare, căci oriunde s’ar prezenta un asemenea spectacol, ştergându’se lacrimile şi mizeria unor bieţi oameni nevoiaşi, iar cei năpăstuiţi pe nedrept încărcaţi pe nedrept de povara unei pedepse privative de libertate, vor afla libertatea şi un refugiu lipsit total de griji la pieptul Maiestăţii Voastre Regale; şi de ce nu şi alţi cetăţeni, din alte pături sociale, vor găsi salvarea alergând spre această sfântă Ancoră; prin mişcări lente ale navei lor, vor descoperi şi portul mult râvnit şi locul cel mai tihnit, unde să’şi arunce ancora. Aşadar, condiţia umană în acest chip şi câte altele se restabileşte, prevăzând toate legate între ele, păstrând cu multă grijă atât pe cele generale, cât şi pe cele particulare, până şi chiar bugetul statului menţinându’l, în chip fericit, constant, este foarte firesc să fie salutat, strigându’se într’un glas, cu totul meritat, că Tu, o Auguste, eşti REGE şi TATĂ AL PATRIEI (Pater Patriae).

Dar acest om uriaş, pe bună dreptate, este înconjurat de laude, pretutindeni şi pe câmpul de luptă este încărcat de laude şi de învinşi şi de învingători, fie bătrâni, fie în floarea vârstei, aşa că laudele pe care eu i le aduc sunt cu totul neînsemnate faţă de cea mai înaltă stimă pe care ar trebui să i’o arăt. De ce nu am spune’o deschis că Majestatea Voastră este în imediata apropiere a Dumnezeirii, pe bună dreptate, căci, după cum se vede, chiar şi în această micăocazie – tipărirea prezentei cărţi – s’a implicat. Cu adevărat sunteţi întruchiparea Dumnezeului celui Mare despre care se crede că nu poate fi abătut de nici o meteahnă a omului de rând, sau într’o măsură cu totul neînsemnată, căci El se înalţă de la sine prin orice mijloc cu putinţă. Priviţi, Înălţimea Voastră Regală, cufruntea senină la acest omagiu mult prea modest, la cărţile, deloc voluminoase, care Vi se depun, cu multă închinăciune, la altarul Maiestăţii Voastre. Pentru cărţulia de faţă sunt recunoscător mai întâi Maiestăţii Voastre Regale şi apoi celor devotaţi mie care au sprijinit publicarea ei, în frunte cu Alteţea Voastră: fie ca şi în viitor să fiţi la fel de blând la rugăminţile, speranţa şi încrederea celor care apelează la mărinimia
Alteţei Voastre ca la un Dumnezeu atotputernic al scumpei noastre patrii, precum şial întregului glob pământesc şi să vă avem sănătos şi ferice cât mai multă vreme deaici încolo, spre bucuria celor care au nevoie de Maiestatea Voastră! Prea sărbătorească să fie ziua şi să ţină şi la urmaşii noştri, în care cerul ne’a trimis această mult strălucitoare stea, stea prea binecuvântată, aducând cu ea pe pământ bunătatea unui destin fericit – din cer să ne’o trimită din nou şi să ne izbăvească detoate relele. De ce nu, aş vrea ca Muzele să poruncească să rupă tăcerea buzelor mele şi să compun un poem acompaniat la liră prin glasul căruia, prin urăriimaculate, să întrunească sufragiile altora şi totodată să fiu răsplătit cu aplauze şi să mă înalţe mai sus.
Carole, tu rege al Nordului, glorie a Pământului, podoabă a lumii, prea mare învingător,
Pe care îl cântă artele, virtuţile înălţându’l la stele: Justiţia nu’i ea prima laudă? Bastonul noduros nu
Sunt muncile lui Hercule pe care le cinstesc toate neamurile, într’un glas:
Printre primele neamuri, cel al Svionilor fu de tine cu arma învins
Şi câte mai alte noroade căţărate pe ziduri
Şi astfel regatul acesta fu într’o clipă prefăcut în ruină.
Căci nu aceasta a fost treaba noastră? Să lovim cu cruzime corpul şi articulaţiile lui.
Spuneţi’mi, Muze, cine prin legi şi’a mărit aşa de mult ţara, hotarele ei,
Spuneţi cine a fost cel dintâi ce a stins cumplitele focuri ale crudului Marte?
El a fost cel ce a stins şi’ntr’o clipă, el singur reclădi totul.
Aşa mi s’a înălţat peste toţi slăvitul CAROL, de a redat multor neamuri traiul lor veşnic.
Aşa prin măreţul lui Suflet, măreaţă şi CONCORDIA domniei lui fu,
PIETATEA’ nfloreşte, DREPTATEA ce mamă a egalităţii e;
Iar străbuna CURIE strălucească’n destul în veşmântul Senatului.
Cetăţenii s’adună cu toţii spre a’l cinsti întru totul pe Regele CAROL,
Cel care, ştergând vechile norme penale, institui noi pedepse, mai drepte ca altele;
El socotind, cu dreptate, că legile nu pot fi de’a pururi aceleaşi, Făcu legi mai drepte.
După EL, CAROLUS, LEGEA e tot ce pe lume’i mai sfânt.

EL CAROLUS, întru totul mai drept şi măreţ, îl întrece pe Apollo.
Trăiască Augustus, doar prin el se salvează, prosperă tot ce’i bun pentru patria noastră;
Să sporescă forţele ei, ocolită să fie de rele, căci numai astfel vaputea năzui către culmi;
Regina lui – mamă, cine’i – desigur, e Hedwig, născută din sânge de nobil dintr’o familie de nordici
Cu totul aparte vestiţi pe Pământ. Să trăiască!
Ea care MAREA DRAGOSTE faţă de popor întrupează!
Parte numai de bucurii să aibă acuma şi’n veci de’aci înainte!
Să trăiască şi să înflorească UDALRICA, regina soaţă
Şi cea mai mare stăpână de pe pământ,
Pildă de cinste şi onoare a spiritelor cereşti!
Să înflorească şi vlăstarele regale prea demne de regat!
CAROLUS, înainte de toate, al cărui schiptru va sta aşa tihnit
După ce a purtat războaie mari, iar scuturile vor fi părăsite în cer.
Rămâne mai departe familia sortită, urmaşii; printre ei se numără nepoţii,
Dar prin destine asemănătoare, de aceeaşi strălucire.
Mereu să aibă parte numai de lucruri BUNE,
Să nu fie clintită nici de limita lucrurilor şi nici de veacuri!
Acestea, Muza mea graţioasă îţi urează,
Cântându’ţi virtuţile în note iţite din inimă.
Primeşte, blândule REGE, primeşte, Tu, GLORIA REGILOR,
Primeşte aceste cuvinte născute în sufletul meu înflăcărat;
Şi, oriunde mă aflu te cântă pe Tine cuvintele mele
În note atent rostuite, pe tine te-nalţă, te cântă, atât cât ele-s în stare,
Se târăsc pe pământ ca o fibră subţire
Şi’ţi cad la picioare, la picioarele MAJESTĂŢII VOASTRE SACRE.
Să trăiască şi să înflorească UDALRICA, regina soaţă
Şi cea mai mare stăpână de pe pământ,
Pildă de cinste şi onoare a spiritelor cereşti!
Să înflorească şi vlăstarele regale prea demne de regat!
CAROLUS, înainte de toate, al cărui schiptru va sta aşa tihnit
După ce a purtat războaie mari, iar scuturile vor fi părăsite în cer.
Rămâne mai departe familia sortită, urmaşii; printre ei se numără nepoţii,
Dar prin destine asemănătoare, de aceeaşi strălucire.
Mereu să aibă parte numai de lucruri BUNE,
Să nu fie clintită nici de limita lucrurilor şi nici de veacuri!
Acestea, Muza mea graţioasă îţi urează,
Cântându’ţi virtuţile în note iţite din inimă.
Primeşte, blândule REGE, primeşte, Tu, GLORIA REGILOR,
Primeşte aceste cuvinte născute în sufletul meu înflăcărat;
Şi, oriunde mă aflu te cântă pe Tine cuvintele mele
În note atent rostuite, pe tine te’nalţă, te cântă, atât cât ele’s în stare,
Se târăsc pe pământ ca o fibră subţire
Şi’ţi cad la picioare, la picioarele MAJESTĂŢII VOASTRE SACRE.

Traducere din latină Maria Crișan

Traducere în limba engleză Honorius Crișan

Deși, a fost în un om înțelept, Zamolxis, a fost sanctificat de urmașii lui. De’a lungul timpului a fost și mai este numit și profet, rege, medic, reformator mitic, mare pontif, etc. A fost numit și sclav al lui Pitagora !!!, dar,  nu avem nicio dovadă concludentă că Zamolxis a fost contemporan lui Pitagora, dar nici asupra perioadei în care el a trăit cu certitudine.

Dar, tot potrivit spuselor lui Herodot el s’a născut cu mult timp înainte, iar ntâlnirea lui Zamolxis cu Pitagora nu pare să fi fost posibilă. Doar datorită învăţăturilor religioase de la preoţii egipteni, pe greci i’a făcut să susţină o asemenea apropiere între Zalmoxis și Pitagora. Zalmoxis i’a instruit pe geți în medicină. Discipolii săi sunt menționați de Platon, care relatează concepția zalmoxiană “nu poți să vindeci trupul fără a ține seama de suflet”. Învățăturile cuprindeau și cunoştințe complexe de psihologie, (astronomie, matematică şi medicină). Curajul soldaţilor în luptă era dat de nepăsarea în faţa morţii ştiind că vor ajunge în împărăţia lui Zamolxe. Soldaţii plecau în luptă strigând numele zeului şi mureau zâmbind cu numele aceluiaşi zeu pe buze.

‘Întors în patrie, Zamolxe a dobândit respectul cârmuitorilor şi pe al poporului, ca tălmacitor al fenomenelor cereşti. A izbutit să’l convingă pe rege să şi’l facă asociat, ca pe un om ce avea insuşirea de a dezvălui voinţa zeilor. La început i s”a încredinţat doar funcţia de sacerdot al celui mai venerat dintre zeii lor, iar apoi l’au proclamat zeu pe el însuşi. Zamolxe şi’a ales o anume peşteră, inaccesibilă tuturor şi acolo îşi petrecea viaţa, întîlnindu’se rar cu oamenii, afară de rege şi de dregătorii lui. Regele a văzut că oamenii sînt mult mai supuşi faţă de el decât mai înainte. Acest obicei a dăinuit până în vremea noastră; după datină, mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era chiar numit zeu. Până şi muntele cu peştera a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Kogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el. Apoi când peste geţi a ajuns să domneasca Burebista, âmpotriva căruia divinul Cezar s’a pregătit să pornească o expediţie, această cinste o ţinea Deceneu. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zamolxe”.  (Strabon , Geografia, VII ,3,5)

“La fel este şi acum cu descântecul nostru. L-am învăţat acolo, în armată, de la unul dintre medicii traci ai lui Zamolxe, despre care se spune că îi fac pe oameni nemuritori. Iar acel trac mă încredinţa că au dreptate confraţii săi din Hellada să sprijin ceea ce ziceau adineauri. Dar, a adaugat el, Zamolxe, care e regele nostru, dovedeşte, ca un zeu ce este, că tot aşa cum nu se cuvine să încearcă a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să ţinem seama de trup, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul ; pricina pentru care cele mai multe boli nu se supun artei medicilor Helladei este că ei nesocotesc întregul, pe care ar trebui să-l îngrijească ,iar dacă acestui întreg nu-i merge bine, nu poate să-i mearga bine nici părţii.” (Platon, Charmides,156 d, e),

“Zamolxe, pretindea ca lui îi dăduse legile Hestia” (Diodor din Sicilia)

Zamolxe mai este amintit de Apulius, de Lucian din Samosata, de Enea din Gaza, Origene (Contra Celsum,III,54), Porphirius (232-304), Iamblichos, Iulian Apostatul, Hesychios din Alexandria, Clement Alexandrinul (Stromateis , V, 213), Iordanes (Getica, V, 40). În plus, Platon îl mai compară pe Zamolxe cu hiperboreul Abaris, socotindu’i pe amândoi mari meşteri în arta încantaţiei.

Din reperele antice se poate trasa un contur al personalităţii de zeu a lui Zamolxe care ca daimon get (Herodot) avea un raport cu un sistem de mistere iniţiatice (magia psihomedicala [Platon] şi mitul unităţii trup-spirit [divinitate-omenire] confirmată de trimiterea la calendarul specific dacic, şi de asemenea cu trimiterea la doctrina orfică ) şi de lipsa totală a thanatofobiei la geto-daci subliniază caracterul cu desăvârşire original a lui Zamolxe în panteonul lumii antice. Caracterul de zeu urano-solar este subliniat de lipsa acoperişurilor la templele dacice, zeul era adorat pe vârfuri de munte (Kogaion), de ritualul funerar (incinerarea sugerează ridicarea la cer odată cu fumul) şi cu atât mai mult de ritualul trimiterii solului la Zamolxe, care soli, aruncaţi fiind în sus ca să cadă în suliţe, se credea că vor ajunge sus la zeu în cer nu ca umbre ci corporal (trupul lor era împiedicat să moară având contact cu pământul şi desigur după jertfa trupul era ars pe rug).

Herodot ne arată şi ritualul trimiterii solului:

“tot la al cincilea an, ei (geții) trimit la Zamolxe un sol, tras la sorţi, cu porunca să’i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc porunca să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zamolxe şi ridicându’l în sus îl arunca în suliţe. Dacă străpuns de suliţe, acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului zicând că este un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit pe altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă. Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţa divinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor”. (Herodot ,Istorii, IV, 94)

În minunata sa carte Religia Dacilor, Dan Oltean îl plasează pe Zamolxe în panteonul daimonilor (entitate supranaturală, un fel de erou-zeu, mediator între lumea văzută şi cea nevăzută). După Empedocle, daimon este un alt termen pentru suflet. La Platon, termenul are şi conotaţia de înger păzitor. În Legile, el scrie despre daimoni că sunt un popor superior omului, şi din rândul căruia, Zeul Suprem alege un reprezentant care să’i conducă pe oameni:

“…exact aşa cum facem noi astăzi cu turmele şi cu toate animalele domesticite care trăiesc în cirezi, căci boilor nu le punem în frunte un bou şi caprelor o capră. La fel zeul iubitor fiind de oameni ne’a pus în frunte un neam mai bun decat al nostru, pe cel al daimonilor”.

Strabon spune:

„Burebista…și’a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, asa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i’o dădeau geții, este și faptul că ei s’au lăsat înduplecați să’și stârpească viile și să trăiasca fara vin.” (Geografia:VII,3,11)

„Observând înclinația lor de a’l asculta în toate si inteligenta lor nativa,el i’a inițiat în aproape toată filozofia, căci era maestru priceput în aceasta. I’a învâțat etica, dezvățându’i de obiceiurile lor barbare, i’a instruit în fizica, făcându’i să trăiască potrivit cu legile naturii, pe care goții [geții] transcriindu’le le pastreaza pina azi [sec VI d.Hr.] cu numele de belagines; i’a învățat logica, facandu’i superiori celorlalte popoare în ce privește mintea; arătându’le practica, i’a îndemnat să’și trăiască viața în fapte bune; demonstrându’le teoria, i’a învățat să contemple cele 12 semne ale zodiacului, iar prin ele mersul planetelor și toată astronomia, lămurindu’i cum crește și scade discul lunii și cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura rotunjimii pământului și le’a expus sub ce nume și sub ce semne cele 345 de stele trec de la răsărit la apus, ca se apropie sau se departeze de polul ceresc. Vezi ce plăcere (este) ca niște oameni prea viteji să se îndeletniceasca cu doctrinele filosofice, când mai aveau puțin rpgaz de razboaie. Puteai să’l vezi pe unul cercetând poziția cerului, pe altul proprietățile ierburilor și ale arbuștilor, pe acesta studiind creșterea și scăderea Lunii, pe celalalt observând eclipsele soarelui și cum, prin rotatia cerului, Soarele vrând să atingă regiunea orientală, este adus înapoi în regiunea occidentală. Getul se liniștește de îndată ce primește explicația acestor lucruri. Aceasta si multe altele, învătând Deceneu pe geți, prin știința sa, a strălucit în mijlocul lor ca o adevarată minune .” (Getica;XI;69—70)

Multitudinea de aspecte ne pot ajuta să construim un portet mitic, astfel Zamolxe a fost : DAIMON GETIC (Herodot), INIŢIAT (Strabon, Iordanes, Herodot), MEDIC PSIHOTERAPEUT (Platon), LEGISLATOR (Diodor din Sicilia), PROFET (Strabon), MARE PREOT ŞI REFORMATOR RELIGIOS (Herodot, Iordanes, Strabon), ZEUL CARPATIC AL NEMURIRII (Al.Busuioceanu), ZEU TOTEMIC URS (R.Vulcanescu), ZEUL-MOŞ (N.Densusianu).

Zamolxe este printre altele şi un eliberator, mântuitor, reformator. Dupa ce se retrage dintre oameni în pântecul pământului, ca într’o moarte iniţiatică, rămânând trei ani în solitudine şi meditaţie, Zamolxe iese tranfigurat, unindu’se cu scânteia divină din el, asemeni lui Iisus care trăieşte miracolul devenirii “Una cu Tatal“. Zamolxe separă viaţa de moarte prin iniţiere, adică prin confruntarea cu realităţile lumii nevazută înainte de moartea trupului. Este identic cu ce aveau să spună sfinţii creştini ai pustiei:

“Nu poti cunoaşte Raiul după moarte, dacă nu l’ai înteles din timpul vieţii!”

O altă asemănare interesantă între creştinism şi zamolxianism este ideea omului îndumnezeit capabil să reformeze şi să salveze umanitatea! Aşa cum Iisus reformează Legea lui Moise:

“Eu nu am venit să stric Legea ci am venit s’o împlinesc!”, tot asfel, Zamolxe redescoperă sensurile învăţăturii primului Zeu, Gebelezis.

Iată ce scrie Dan Oltean în Religia dacilor:

”Zamolxe nu a demolat vechile divinităţi getice, ci le’a dat un nou aspect, o nouă înfăţişare. Din această cauză era foarte firesc ca numele lui Gebelezis să dispară, fiind înlocuit cu numele reformatorului său.”

Nu putem să negăm uluitoarea asemănare cu religia creştină care trece cu vederea peste Demiurgul Vechiului Testament, Yahve. Conform traducerilor, Gebelezis înseamnă Zeul Cerului sau Zeul venit din cer.

Citiți și: SARMI-GETUZO – ETIMOLOGIE

Sursa: scribd.com, dacia.org

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA