CUM DOVEDIM CĂ DACII NU AU LEGĂTURI CU DANEZII?

Alt I1a Migrația Mediu
Un latrinist care este convins că ”URS” (un cuvânt care nu ne este greu să afirmăm că ar fi eminamente carpatic, deci un cuvânt neaoș, precum e lup) are rădăcină în latina inventată la Roma, din ”URSUS”, vine cu supremul argument: are legătură automobilul ”Dacia” cu ”Dacii”? În opinia dânsului, nu, drept urmare se demonstrează astfel că nici danezii nu sunt urmașii dacilor !!! Aici e sursa:
http://velicodacus.blogspot.ro/2015/01/erata-la-legaturile-daci-danezi-geti.html
Erată la erata latrinistului:
1. Danezii printre alte amprente genetice au R1b 15% + R1a 33% = R1 48%.
Românii au R1b 12% + R1a 17,5% = R1 29,5%. Din punct de vedere genetic, deși sunt diferențe, danezii sunt înrudiți cu românii, cei care ne considerăm urmașii dacilor.
Grupuri umane purtătoare de marker R1a-L664 migrează din Carpați prin 2800 î.Hr. spre peninsula Yutland (azi, Danemarca).
Filiația R1b a proto-geților este considerată a avea originea în cultura Yamna de sud chiar de pe țărmurile nordice ale Mării Getice (denumirea inițială a Mării Negre). Aceasta a fost prima care trece din stepele nord-pontice, în Delta Dunării în jurul anilor 4200 î.Hr., apoi face drum în jurul Balcanilor și câmpia panonică în mileniul IV î.Hr. Este posibil ca o minoritate de oameni R1a să fi însoțit această migrație R1b. Acei oameni R1a ar fi aparținut subramurii L664, primul care a împărțit nucleul Yamna (foto 1).
Aceste grupuri de nomazi de stepă timpurii nu erau un grup omogen, ci un grup de triburi. Este posibil ca oamenii R1a-L664 să fi fost unul sau mai multe triburi distincte proprii, iar ei să se fi amestecat cu unele clanuri R1b, în special R1b-U106, care ar deveni principalele ramuri ale filiației proto-germanice.
Contingentul R1b-R1a a urcat pe Dunăre, prin Câmpia Panonică în jurul anilor 2800 î.Hr., a pus capăt Culturii locale Bell (circa 2200 î.Hr.) și Culturii ceramicii cu fir (c. 2400 î.Hr.), culturi din Europa Centrală, și a înființat Cultura Unetice (2300-1600 î.Hr.), din Boemia și Germania de Est. Unetice poate fi văzut ca sursă a viitoarelor culturi germanice, celtice și italice, si este asociat cu subramura L11 a haplogrupului R1b (foto 2).
Aceasta este istoria proto-germanicilor din care mai târziu se va naște și poporul danez. Cu alte cuvinte danezii se nasc precum și o parte din strămoșii românilor, din Cultura Yamna care a moștenit, și s’a îmbogățit asimilând Cultura Cucuteni, pe arealul acesteia la est de Carpați.
2. Mai mult de atât să vedem ce consideră chiar danezii, contrar opiniilor unui latrinist dezinformat sau dezinformator, despre traci, daci și goți:
R1b-migration-Harta

Danezii provin dintr’o migrație masivă în Scandinavia care au avut loc în timpul secolelor timpurii din regiunile de vest ale Mării Negre. Unii cercetători cred că această migrare a fost declanșată de asuprirea romană a acestei regiuni, inclusiv serviciul militar forțat. Ar trebui să considerăm că goții sunt susceptibili a fi migrat de asemenea din regiunea Dunării. ”Goții” lui Iordanes din cartea sa, Getica (Originea și faptele goților) a considerat daci o națiune relevantă a goților.
Cronica Regilor Alba, un manuscris scris aproximativ prin 1000 d.Hr., oferă o relatare interesantă a dacilor. Textul original a fost scris în Scoția, probabil pe la începutul secolului al XI-lea, la scurt timp după domnia lui Kenneth II-lea, ultimul domniei care se referă. Autorul arată că dacii au fost vlăstare ale goților care erau denumiți după Magog, fiul lui Iafet. „Ei au fost curajoși și cea mai puternică rasă, măreți, cu trupurile masive și stârneau teroare cu felul lor de a lupta”.
De asemenea, de interes, același manuscris oferă detalii legate de primii conducătorii ai Scoției din Anglia. Kenneth Mac Alpin este considerat ca fiind primul rege de Alba care a cucerit cea mai mare parte de Pictavia la aproximativ 843.
„Cu toate acestea Pictavia (Țara Picților) a fost numită dupa picți pe care, așa cum am spus, Kenneth o distrusese. Ca Dumnezeu, să’i pedepsească pentru vina răutații lor …
Putem fi așadar siguri că migrația dacică a inclus diferite triburi înrudite din regiunea Bulgariei și România modernă (foto 3). Printre aceste popoare includ atât dacii de la nord de Dunăre și tracii de la sud de Dunăre. Dacii s’au stabilit într’o regiune care include Danemarca modernă și regiunea de nord-vest a Germaniei. Dacii au numit această regiune Dacia, în onoarea patriei lor. Tribul tracic de Svear stabilit în Suedia modernă. Svear (limba latină: Suiones) a dat numele său Suedia (Sverige, sau Svea Rike, în suedeză, care înseamnă „împărăția lui Svea”), și a fost nucleul de la care Suedia s’a dezvoltat politic și cultural.

R1a_migration_mapccc

În Suedia, dovezi arheologice sugerează că tribul tracic al populațiilor indigene Svear au fost strămutate în zonele selectate de Svear pentru așezări. În Dacia (e vorba aici de Dacia din Danemarca de azi), dacii au strămutat populații indigene (din Dacia antică n.m.). Fără îndoială, un anumit nivel de integrare s’a petrecut între traci, daci, și populațiile native. Dr. David Faux oferă un argument convingător că în timp ce dacii au deplasat în mod clar Celții Cimbrieni, englezii sunt susceptibile de a se fi integrat parțial cu ei.
http://web.archive.org/web/20110202151835/http://adaptfast.com/
3. Morfemul Urs, pentru ursă, urson, ursit, ursire, ursitoare, ursuz, etc. nu poate avea originea din artificialul ”ursus”, care complică vorbirea simplă a rumânului ancestral. Apoi de unde să ia ”italicul” keltoi cuvântul când el a trecut în drumul lui spre Roma mai întâi prin Carpați și cu siguranță a întâlnit chiar animalul cu pricina. Acum 5000 de ani el trăia și la șesul împădurit, cu mult înainte de a fi defrișat terenul arabil de mai târziu. ”Italicul” din Carpați avea o limbă care se îmbogățea negreșit cu un vocabular legat de animalele pe care le vâna pe aceste plaiuri, până când a trecut mai departe spre centrul Europei.

Sursa: eupedia.com

Citiți și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau: PROTO-GEȚII DIN NEOLITIC

URMAȘII MASSAGEȚILOR TRĂIESC ȘI ÎN CHINA

Sătean chinez Cai

De ani de zile locuitorii din nord-vestul satului chinez la distanță de Liqian au crezut că sunt speciali. Mulți dintre săteni au caracteristici vesticilor, inclusiv ochi verzi și păr blond, fapt ce conduce pe unii experți să sugereze că ar putea fi descendenții unei legiuni pierdute și stabilite în zonă. Acum, testarea ADN a sătenilor a arătat că aproape două treimi dintre ei sunt de origine caucaziană.

Sătean chinez „roman”, la stânga, și un bust al celebrului comandant roman Marcus Crassus. Un rezident, Cai Junnian, 38 de ani, cu ochi verzi este acum poreclit Cai Luoma, sau Cai romanul, de prietenii săi și a devenit o celebritate locală.

Rezultatele concură cu teoria că înființarea Liqian poate fi legată de legenda unei ”armate pierdute” a generalului roman Marcus Crassus.

În 53 î.Hr, după ce Crassus a fost învins de către parți și decapitat în apropierea ceea ce este acum Iranul, o legendă spune că 145 de romani au fost capturați și au rătăcit în regiune ani de zile.

Legătura orașului cu Roma a fost sugerată mai întâi de un profesor de istorie chineză de la Oxford în 1950. Profesorul universitar de la Oxford, Homer Dubs consideră că grupul care a călătorit spre est, au fost capturați de către chinezi și au fondat Liqian în 36 î.Hr.

Liqian este situat chiar la marginea deșertului Gobi

Prof Dubs a teoretizat că au făcut drumul lor spre est ca trupe mercenare, cunoscute ca trupe „formațiune scară de pește”, și au ajuns să fie capturați de către chinezi 17 ani mai târziu. S’a sugerat că unii și’au croit drum spre estul Uzbekistanului de astăzi și mai târziu cu căpetenia Hun JZH împotriva dinastiei Han din China. El a declarat că „formațiunea solzi de pește”, a fost o trimitere la „broasca țestoasă” romană, o falangă protejată de scuturi pe toate laturile și deasupra.

Homer Dubs a unificat legendele din istoriile oficiale, care spuneau că Liqian a fost fondat de soldați capturați într’un război dintre chinezi și huni, din 36 î.Hr., și legenda armatei pierdute de Marcus Crassus, un general roman. Marcus Licinius Crassus a fost, alături de Iulius Cezar și Pompei cel Mare, una dintre cele trei persoane cele mai puternice din lume și unul dintre cei mai bogați oameni din istorie.

El este celebru pentru că a învins revolta sclavilor conduse de Spartacus de la 73-71 î.Hr făcută pe cheltuială proprie după ce a devenit clar că devenea un real pericol pentru Roma. El a fost ales consul în 70 î.Hr. și a devenit patronul parvenit a tânărului Iulius Cezar care a fost susținut în propriile sale ambiții politice. Crassus a primit Siria ca provincia a sa, de unde a condus trupele sale în încercarea de a cuceri regatul Parthia. Legiunile sale au fost înfrânte în bătălia de la Carrhae (azi Turcia), unde fiul său a fost decapitat. Conform legendei, Crassus a fost de asemenea, decapitat și i s’a turnat aur în gura deschisă ca o pedeapsă și ilustrare a lăcomiei lui.

Mormintele din apropiere de Yongchang au apărut, de asemenea, să ofere dovezi că romanii locuiau în vestul Chinei la momentul respectiv. Arheologii au descoperit că unul dintre mormintele a fost  de 1.80 m înâlțime, ceea ce duce pe unii să creadă că legionarii romani au fost îngropați în dealurile de acolo. Cu toate acestea alții subliniază că zona a făcut parte din populara rută comercială Drumul Mătăsii și mulți oameni de diferite naționalități, fiind posibil la fel de mult ca și cineva de la Marea Mediterană, să fi fost îngropat acolo. Colegii academicieni au descris „teoria” Dubs ca fiind ”interesantă și provocatoare”, dar l’au criticat pentru exagerarea concluziilor sale.

Yang Gongle, profesor la Normal University din Beijing, a declarat că nu sunt dovezi suficiente pentru a lega sătenii cu vechii romani. Conform cercetărilor lui Yang, județul Liqian a fost înființat în 104 î.Hr., o jumătate de secol mai devreme decât presupusa sosire a soldaților romani. Și el a remarcat că ”formațiunea solzi de pește” nu a avut nimic de’a face cu faimoasa strategie a Legiunii „Țestoasa”. Palisade de lemn dublu, care ar putea fi privită ca solzi de pește, a fost utilizată pe scară largă în construcții în Asia Centrală și India la acel moment, a declarat Yang. Maurizio Bettini, un antropolog de la Universitatea din Siena, a fost de asemenea impresionat de teoria pe care a respins’o ca fiind „un basm”.

El a declarat pentru ziarul italian La Repubblica:

„Pentru a fi incontestabil, ar trebui să găsească elemente, cum ar fi bani Romani sau arme care au fost tipice legionarilor romani.  „Fără o dovadă de acest gen, povestea legiunilor pierdute este doar o legendă.”

Povestea este, de asemenea, complicată de faptul că Imperiul Roman a fost la apogeu în timpul acela și a dominat cea mai mare parte a lumii în Europa, Africa și Europa de Vest. Una din strategiile romanilor, era de a angaja asemenea trupe din teritoriile cucerite, foarte multe legiuni romane s’au format nu din nativi romani, ci din oamenii cuceriți din zona locală, care au fost apoi recrutați și antrenați.

Sursa: dailymail.co.uk 

Citiți și: TEZAUR GETIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

PRUSACII ERAU URMAȘII SAMO-GEȚILOR

….From the archives of Concilium Constantiense / The Council of Constance, 1414 to 1418;
… The country called Prussians to the pagan peoples Samaiten (the Latin is Sarmatae)…Prussians live in Sarmatia, and is still a multitude, a Prussians Samaiten is Sarmogetae after the old name.

Din arhivele Concilium Constantiense / Consiliul Constance, 1414-1418;
… ”Țara a chemat Prusacii la popoarele păgâne Samogițiene (în latină sunt Sarmatae, adică Sarmații)…Prusacii trăiesc în Sarmația, și sunt încă o mulțime, Prusacii Samogiți sunt Sarmogetae (SAMO-GEȚII) după vechiul nume”.

În 1411, se încheie Pacea de la Thorn în urma războiului polono-lituaniane-teutonic război, în care cavalerii teutoni au luptat cu Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei. Cu toate acestea, pacea nu a fost stabilă și conflictele ulterioare au apărut în ceea ce privește delimitarea frontierelor samogițiene. Tensiunile au izbucnit în urma scurtei foamete provocate de război în vara anului 1414. S’a ajuns la concluzia că disputele ar putea fi mediate de către Consiliul de la Constance (Germania).

Poziția polonezilor a fost apărată de Paulus Vladimiri, rector al Universității Jagiellone, care a contestat legalitatea cruciadei teutonice. El a susținut că o conversie forțată era incompatibilă cu voința liberă, care a fost o componentă esențială a unei conversii autentice. Prin urmare, puteau cavalerii să poarte un război de apărare doar în cazul în care păgânii încălcau drepturile naturale ale creștinilor. Vladimiri a indicat de asemenea, că necredincioși aveau drepturi care trebuiau respectate, și nici Papa, și nici Sfântul Împărat Roman nu aveau autoritatea de a le încălca. Polonezii și lituanienii au adus, de asemenea un grup de reprezentanți ai samogiților să depună mărturie despre atrocitățile comise de către cavaleri.

Teologul dominican, Ioan de Falkenberg, s’a dovedit a fi cel mai înverșunat adversar al polonezilor. În lucrarea sa ”Liber de Doctrină”, Falkenberg a susținut că:

„împăratul are dreptul de a ucide necredincioși chiar pașnici doar pentru că sunt păgâni…Polonezii merită moartea pentru apărarea necredincioșilor, și ar trebui să fie exterminați chiar mai mult decât necredincioșii; aceștia ar trebui să fie privați de suveranitate și reduși la sclavie.”

În Satira, a atacat Regele polonez Jogaila, numindu’l un „câine turbat” nedemn de a fi rege.

Falkenberg a fost condamnat și închis pentru astfel de calomnie, dar nu a fost oficial acuzat de erezie.

Alți adversari au fost, Marele Maestru Proctor Peter Wormditt, Dominic de San Gimignano, John Urbach, Ardecino de Porta de Novara, și Episcopul de Ciudad Rodrigo Andrew Escobar. Ei au susținut că în Cruciada lor Cavalerii au fost perfect justificați și a fost o datorie sacră pentru creștini pentru a răspândi credința adevărată.

Cardinalul Pierre d’Ailly a publicat un manifest independent care a încercat să echilibreze oarecum ambele poziții între teutoni și polonezi.

În final Consiliul nu a luat nicio decizie politică. Acesta a stabilit Dioceza Samogiției, cu sediul în Medininkai (Midnik) și a subordonat eparhiile lituaniene, și l’a numit pe Matthias Trakai ca prim episcop.

Papa Martin V a numit Rege al Poloniei pe Jogaila și Mare Duce lituanian pe Vytautas, ca vicari generali în Pskov și Veliki Novgorod în semn de recunoaștere a catolicismului lor.

După o altă rundă de negocieri inutile, războiul a reizbucnit în 1422. Acesta s’a încheiat cu Tratatul de la Melno, dar războaiele polonezo-teutonice au continuat pentru încă o sută de ani.

Dar ceea ce e cel mai important este că o autoritate papală a recunoscut și certificat oficial cine sunt prusacii, și cine strămoșii lor, acum 600 de ani.

După cum a fost cartografiată SamoGeția, tragem câteva concluzii:

  • întinderea fără echivoc a geților până la Marea Baltică, Lituania
  • identificarea termenilor get/got, până la 1400 nefiind considerată o confuzie în epocă, ci confuzia intenționat o fac doar azi ”istoricii” contemporani care vor să ne convingă de ”apariția” unui nou neam brusc, în secolele III-IV d.Hr. și ”dispariția” subită a geților în aceeași perioadă. SAMAGOȚIA și SAMOGETHIA reprezentau una și aceeași organizare statală.
  • statele moderne care au moștenit Sarmația antică sunt România, Polonia, Lituania și Ucraina
  • geții dunăreni, Istricii lui Mela sunt geții care uneau Lumea geților din Sarmația, cu lumea geților sud-dunăreni, din Tracia și până în Anatolia.

Iată două hărți antice care ne întărește convingerea că geții populau Sarmația, iar sarmații erau doar un alt nume al lor, derivat în latină din samo-get, în sarmogit, apoi în sarmat.

Limba acestor sarmați se numea în epocă cum altfel, sermo-geticus pe latinește și este limba română pe care o vorbim noi azi. (Sermo Geticus: un témoignage sur la „langue gétique” de la fin du XVIe siècle, Ioan Aurel Pop)

Citiți și: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Sarmația era trecută pe hărțile antice încă înaintea de cucerirea vreunui teritoriu la nordul Dunării de către Imperiul Roman. Totodată capitala geților era la Sarmizegetusa sau Sarmigetuzo, ceea ce în traducere liberă ar putea însemna și capitala geților sarmați (samo-geți), capitala nefiind o simplă cetate (davă), ci era în primul rând un centru religios și spiritual al uniunii de triburi din Sarmația care se întindea până la Marea Baltică la nord, la vest până în Germania, iar la est până la Marea Caspică și Scythia Massa-Geților, ramura cea mai de est a geților.

Cartografii până la izbânda în războaiele geto-romane având în fruntea trupelor combatante pe Decebal și Traian, numeau țara de la nordul Dunării, Sarmația. La fel a făcut și geograful roman Pomponius Mela, cum se vede în harta de mai sus cu doar 60 de ani înaintea primului război cu geții, când a propus o hartă unică a lumii în 43 d.Hr. împărțind Pământul în cinci zone, din care doar două au fost locuibile. Ceea ce este interesant pentru noi, Mela îi numește pe geți și ISTRICI, oamenii Istrului, DUNĂRENII, care trăiau pe ambele maluri ale Dunării, care urmau să devină pentru romani, daci (pentru o mai ușoară orientare rețineți că harta e rotită cu 90 grade, iar nordul e în stânga).

De remarcat că exonimele dac, daci, Dacia, nu erau încă folosite pe scară largă în epocă printre cartografi sau de geografi, pomenirea acestora intensificându’se în preajma cuceririi unui teritoriu care avea în centru exploatările de aur din Munții Apuseni, ținta principală a lui Traian.

Pe harta de mai sus se face distingerea clară între teritoriul cucerit de romani Dacia și restul Sarmației: Germano-Sarmația, Sarmația Europeană și Sarmația Asiatică.

Sursa: Tanner, Norman P., editor, decretele Sinoadelor Ecumenice: Conciliul de la Constanța 1414-1418, extrase ale ședințelor

Citiți și:

GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 1

GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 2

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬