GETO-RUMÎNII, CEL MAI FURAT POPOR DIN ISTORIE

Nu este cunoscut în Europa sau chiar în lume un alt popor mai furat, mai jefuit, tîlhărit sau obligat la plata unor mai mari biruri, ca acela care a trăit în spațiul carpato-dunăreano-pontic în ultimii 2000 de ani.

Istoria geto-rumînilor este istoria unui popor statornic, care şi’a urmat făgaşul propriu de acţiune şi manifestare, de civilizaţie materială şi spirituală caracteristică, despre care putem afirma că a creat valori originale şi perene, intrate de mult timp în patrimoniul culturii universale. Acest popor blînd şi răbdător, dar și dîrz la momente de cumpănă a avut de înfruntat, timp de secole, succesive valuri ale cetelor sau hoardelor migratoare, războaie pustiitoare, la care se adaugă nelipsitele distrugeri şi jafuri, ce urmau confruntărilor.

În cărțile de istorie nu veți putea citi, însă, care a fost motivul principal al acestor jafuri la care au fost supuși locuitorii spațiului geto-rumînesc.

Aurul a contribuit decisiv la interesul străinilor pentru aceste locuri, dar nu numai.

Începutul mineritului aurifer în țara noastră se împletește cu istoria poporului geto-rumînesc. Puţini rumîni ştiu că ţara lor a avut şi încă are unele dintre cele mai mari rezerve de minereuri aurifere între toate ţările lumii.

De la împăraţi persani şi romani, la împăraţi habsburgi, de la lideri comunişti pînă la proiecte miniere moderne dezvoltate de companii internaţionale, istoria metalului galben pare a fi departe de sfîrşit.

Este greu să se estimeze cu exactitate valoarea bunurilor materiale şi a diverselor valori luate înaintaşilor noştri, de puterile străine, începînd din secolul al XVI-lea, de la primele lupte pierdute de geții autohtoni, de la cucerirea parțială a Geției, unde ia ființă Dacia Romană, sau de cînd se încheie primul tratat între Muntenia şi Imperiul Otoman şi pînă în contemporaneitate, ba chiar şi după încheierea armistiţiului din septembrie 1944.

Şi, totuşi, vom încerca o succintă trecere în revistă – fie şi numai atît cît ne permit consemnările documentare ce s’au mai păstrat – privind exploatarea otomană, habsburgică şi ţaristă asupra ţărilor rumîne; precum şi profiturile obţinute de capitalul străin din economia rumînească, în perioada interbelică, apoi aurul şi aşa-zisele despăgubiri de război luate din Rumînia de armata de ocupaţie sovietică, la care să nu uităm a adăuga diversele valori luate prin societăţile Sovrom.

Orice geolog cu experienţă în domeniu ne va spune că zăcămintele aurifere apar sub două forme principale: aurul de filon şi cel aluvionar. Iniţial, toate zăcămintele s’au format în straturile de pământ şi rocă, fiind dispuse în filoane. În urma procesului natural de eroziune, determinat de apa ploilor, care desprindea mici fragmente de aur şi le transporta în pâraie şi alte cursuri de apă, apărea aşa-numitul aur aluvionar.

Geții au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de’a curmezişul râurilor. Miţele de lână ale blănurilor aveau proprietatea de a reţine micile fragmente de aur, mai grele, lăsând să treacă majoritatea celorlalte impurităţi aduse de apă.

Am fost o ţară foarte bogată în aur, iar aurul aluvionar, de rîu, se găsea în cantităţi importante în aproape toate rîurile, pînă în perioada medievală tîrzie. Credeţi sau nu, dar majoritatea rîurilor noastre erau, în trecut, aurifere.

Argeşul, Dîmboviţa, Oltul, Siretul, Buzăul şi toate rîurile din Ardeal şi Moldova aduceau cantităţi mari de aur. Dimitrie Cantemir relatează, în ”Descriptio Moldaviae”, despre comunităţile de ţigani care erau lăsate de voievozi să culeagă, pur şi simplu, aurul din rîuri, cu condiţia ca aceştia să’i plătească în fiecare an soţiei domnitorului o dare de 5 ocale de aur (adica 5 kilograme de aur).

Un călător italian prin Moldova acelor vremuri relatează despre şatre de ţigani aurari care erau obligate să plătească o dare de 15 ocale de aur, ceea ce ne face să credem că unele cursuri de apă conţineau cantitaţi mai mari de aur decît celelalte.

Istorie în colb de aur

Istoria căutării şi prelucrării aurului în spaţiul carpato-danubiano-pontic este una deosebit de veche – preistorică. Mineritul aurului pe teritoriul Rumîniei este o tradiţie multimilenară. Pe baza mai multor studii detaliate, se poate afirma că exploatarea aurului din zăcămintele de la Roşia Montană, Căraci şi Cîinel, a început încă din timpuri preistorice.

Între popoarele antice, primii care au fost atraşi ca un magnet de aurul geților nu au fost romanii, aşa cum se crede în mod obişnuit, ci primele triburi de eleni, care, în migraţia lor spre teritoriul de astăzi al Greciei, au trecut prin Munţii Apuseni, unde au jefuit zăcămintele de aur local, din care şi’au făurit monede.

Unele studii istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul vechi elinesc pentru aur – khrūsos – ar veni de la numele Crişurilor, rîurile noastre care străbat ţinuturile aurifere. Alte cercetări susţin că primele monede de aur elineşti conţineau acelaşi tip de aur cu cel extras şi astăzi din Apuseni.

Pe lista invadatorilor ahtiaţi după aurul din Apuseni au urmat, la rînd, străvechii perşi. Herodotus, așa-zisul Părinte al Istoriei, relata în scrierile sale cum împăratul Darius, fiul lui Hystaspes, stăpînitor al tuturor perşilor, a pornit război împotriva triburilor getice ale agatîrşilor, care locuiau în Munţii Apuseni, îndeosebi pe malurile Mureşului de astăzi, pentru a’i jefui de aur, fiindcă această ramură a geţilor se desfăta în podoabe de aur.

Faima minelor de aur ale Geției a străbătut, astfel, Antichitatea pînă în epoca dominată de prezenţa Imperiului Roman. În lumea antică, aurul era adevăratul motor care grăbea căderea unei civilizaţii sau dezvoltarea alteia.

Primele încercări de cucerire a minelor aurifere ale geților au apărut încă din perioada împăratului Domiţian. Dar cucerirea a fost desăvârşită de Traian.

Traian era ambiţiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanică (celtiber). Ajuns, în cele din urmă, împărat, datorita calităţilor sale militare, Traian moşteneste o Romă sărăcită de cheltuielile fără măsură ale lui Domiţian şi ai cărei cetăţeni erau înglodaţi în datorii.

Veştile despre aurul din munţii geților nu mai reprezentau de multă vreme o noutate. Faima bogatelor mine de aur deținute de geți îl determina pe Traian, împaratul Imperiului Roman, să pornească război împotriva lui Decebal, regele geților din zona Sarmisegetuzei. În urma războiului din 105 – 106 d.Hr., romanii ocupă o parte a teritoriului geților de la nord de Dunăre și transformă această provincie în Dacia Romană și o alipește Imperiului Roman.

Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea și înființarea Daciei Romane, odată cu instalarea legiunilor în munţii săi ar fi reprezentat un fapt de maxim interes strategic.

Aceasta deoarece, pe lîngă jefuirea strămoşilor noştri de aurul şi argintul strînse în generaţii, Roma ar fi stabilit astfel, la graniţa de răsărit, un avanpost important împotriva atacurilor venite din partea geților liberi, scyților, carpilor liberi aliaţi cu alte popoare ariane (iraniene), precum sarmaţii (samo-geții) și roxolanii, așa după cum avea să o relateze mai tîrziu istoria scrisă.

După celebra trădare a lui Bicilis, despre care unele surse istorice spun că era un scrib grec care făcea parte dintre apropiaţii regelui Decebal, şi nu o căpetenie a geților autohtonă trădătoare, spre Roma urmau să mărşăluiască mii de care încărcate cu peste 160 de tone de aur pur şi 300 tone de argint!

Tezaurul getic era de minimum 1000 tone de aur

Cu 1.600 de ani în urma, istoricul Dio Cassius a notat:

”Se găsiră și comorile lui Decebal, cu toate că erau ascunse sub apa rîului Sar-Geția… Căci Decebal, prin mijlocul captivilor lui, abătu rîul, săpă albia lui și punînd întrînsa mult aur și argint, precum și alte lucruri de mare preț și care puteau suferi umezeala, puse peste ele pietre și grămezi de pămînt; dupa aceea aduse din nou râul în albia lui, iar în peșteri, tot cu ajutorul acelor captivi, ascunse veșmintele și alte lucruri de felul acesta. După ce făcu acestea, el ucise pe captivi, ca să nu spună nimănui nimic. Dar Bicilis, un soț de’al lui, care știa ce se lucrase, fu prins și dădu pe față toate acestea…”

Relatarea a fost scrisă la 200 de ani dupa cel de’al doilea război geto-roman. Nu se știe dacă relatarea reprezinta adevărul istoric, dar o realitate a rămas: dupa acel război, imperiul roman și’a refăcut finanțele și un an cetățenii Romei au fost scutiți de impozit.

Timp de 123 de zile Traian a organizat sărbători la Roma și a construit o serie de edificii marete. Pe baza documentelor existente cercetatorii au evaluat la 165 de tone aur si 330 tone argint prada luata de Traian din Geția lui Daci Balo (Decebal).

Dar oare acesta era tot aurul strămoșilor noștri?

Exploatarea era intensă și străveche, să nu uităm că aur din minele de lîngă Brad s’au gasit și în tezaurele antice din piramidele egiptene, fapt demonstrat prin analize chimice.

Conform informaţiilor publicate de dr. Bogdan Constantinescu, fizician şi cercetător ştiinţific principal al Institutului de Fizică şi Inginerie Nucleară ”Horia Hulubei” din Bucureşti, aurul actual din Transilvania se găseşte aliat cu mult argint, pînă la 20% din compoziţie, fapt care’i conferă o culoare deschisă.

Există, de asemenea, un obiect de aur dintr’un mormînt egiptean descoperit la Abydos, vechi de peste 4.000 de ani. Obiectul este compus din aur de culoare roşiatică, combinat cu telur şi stibiu. Telurul a fost descoperit într’un mineral din ţara noastră, fiind separat, pentru prima dată în lume, în anul 1782, din compuşii auriferi de la Săcărîmb.

Dar cele mai vechi podoabe de aur găsite la noi au fost descoperite la Moigrad, judeţul Sălaj şi aparţin epocii pietrei, adică au o vechime de 6.000 de ani. Încă de atunci, strămoşii noştri cunoşteau metalurgia aurului.

Așadar, dacă apreciem exploatarea aurului carpatic mai veche de 6000 de ani ceea ce au luat romanii lui Traian este o cantitate infimă. Unii oameni de știință, evaluînd producția de aur din Muntii Apuseni la 15-20 tone / an, au estimat stocul de metal galben acumulat de geți la circa 1.000 tone!

Dar și aprecierea de 1000 de tone pare derizorie, dacă luăm doar 4 tone/an (precum în epoca Ceaușescu) de exploatare avem o cifră de cel puțin 1000 tone în numai 250 de ani. Avem toate motivele să credem că aurul geților nu putea fi doar ceea ce a lăsat Decebal ca firimituri lui Traian în apele Streiului. Un mare strateg ca Decebal, nu putea pune toate ouăle în același cuib, după obiceiul cucului binecunoscut în Carpați și de geți, așa cum azi ne parvin și alte superstiții din bătrîni despre cuc:

”Cînd auzi cucul cîntînd, să te păzești să nu fii flămînd, căci ești flămînd tot anul.”

În aceste condiții plauzibile unde ar putea fi restul aurului?

În mod sigur Decebal nu a ascuns tot tezaurul în același loc. Era un strateg prea bun ca să facă o asemenea greșeală. În plus, să nu uităm că fiecare tarabostes avea averea lui.

Și, de asemenea, să nu uitam că exploatări aurifere erau și în alte zone ale Geției, cum ar fi Ocna de Fier, în Banat.

Unde poate fi acel aur?

Din cînd în cînd, aurul getic a transmis cîte un semnal. În secolul XVI, la vărsarea Streiului în Mureș, un pescar a scos de pe fundul apei cîteva monede de aur. Mai sus, într’o boltă zidită, a găsit 40.000 galbeni și bucăți de aur nativ.

Unul dintre beneficiarii comorii a încercat să vîndă cîte ceva la Alba Iulia, dar a aflat cardinalul Martinuzzi, care, prin mijloace ”specifice” a recuperat totul, în urma unor cercetări intense în apa rîului el rotunjindu’și tezaurul. Cardinalul a început să cheltuie fără socoteală, construind un castel la Vințu de Jos și cumpărînd cu nemiluita cai, bijuterii și alte obiecte de lux, atrăgînd astfel atenția asupra lui.

Drept urmare, împăratul Ferdinand de Habsburg l’a trimis în zonă pe generalul Castaldo, care l’a lichidat pe Martinuzzi, dar nu a mai găsit decît 2.000 de monede de aur.

Un cronicar povestea că la Gherla, un alt domeniu al lui Martinuzzi, s’au găsit 1.600 kg. aur nativ și 250.000 florini.

Cronicile moldovenești vorbesc de niște butoaie cu monede vechi de aur aflate în posesia domnitorului Petru Rareș al Moldovei. La 1716, un clujean pe nume Pavel Varga, îmbogățit brusc, lasă un testament în care pomenea de o mare comoară din care luase ceva, restul, care ar fi putut îmbogăți toată populația Transilvaniei, rămînînd ascuns.

Pe la 1800, copilul unui țăran a găsit 264 monede de aur pe Dealul Anineșului.

În 1804, un preot din Vîlcele a descoperit la rădăcina unui fag bătrân 400 de monede getice tip ”koson”. Ulterior, în aceeași vara, s’au mai gasit 35, respectiv 987 monede de același tip.

În 1970, un lucrător a găsit o monedă tip ”koson” (nume care se presupune a proveni de la regele Cotiso, ceea ce ar confirma vechimea și acumulările din tezaurul getic) în zona sanctuarelor de la Sarmisegetuza.

Bicilis – un trădător devotat regelui și neamului geților

Enigmele totuși ramîn. Dacă evaluarea la 1.000 tone a tezaurului geților este măcar aproximativ reală, înseamnă că romanii au mai fost păcăliți o dată de înțeleptul Decebal, chiar și după moarte.

Bicilis jucînd, rolul de ”pion otrăvit” trebuia să îndepărteze cercetările romanilor de la căutarea adevăratei comori… Mulți istorici s’au întrebat de ce Decebal avea încredere într’un om care nu numai că se dovedise nevrednic de cinstea care i se făcea, dar care și complotase împotriva regelui său, care dorea să’l înlocuiască pe Decebal și chiar să’i ia locul.

Dar, ca să’și poată construi răzbunarea împotriva romanilor, ca să poată ascunde comoara strămoșilor săi, Decebal avea nevoie de un om care era spionul dușmanilor și care se bucura de credibilitate în fața acestora.

Chiar dacă o parte din aur a fost îngropată în albia Streiului, restul poate fi oriunde în arealul fostului regat getic, zona cetăților de lîngă Orăștie fiind cea mai ”fierbinte”. Să nu uităm că toată zona montană dintre Olt și Țara Hategului, probabil chiar și Masivul Godeanu, era un spațiu strategic, cu drumuri de culme și cu cetăți la gura văilor.

Dacă mai adăugăm și zona așezărilor și a exploatărilor aurifere din Munții Apuseni și Munții Dognecei, aria de căutare se mărește, iar șansele de a se mai găsi ceva se diminuează și doar norocul sau eroziunea naturală pot aduce ceva nou…

Poate că Zalmoxio, zeul geților și stăpînul a tot ceea ce era pe pămînt și sub pămînt, păzește comoara geților pentru ziua cînd urmașii lui Decebal vor fi iar stăpîni în țara lor.

În cei 166 ani de ocupare romană a Apusenilor, mineritul local al aurului s’a dezvoltat prin noi metode tehnologice de extragere şi prelucrare a preţiosului metal

Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane, nu mai puţin de 500 tone de aur (3,1 to/an) şi 950 tone de argint au părăsit Dacia Romană pentru a consolida economic Imperiul Roman.

Minele erau conduse de un funcţionar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reşedinţă era în Zlatna.

Odată cu ocupația romană, mineritul aurului cunoaște o mare dezvoltare. Sînt aduși mineri pricepuți din Dalmația, care era de asemenea ocupată de romani și de unde au fost aduși coloni iliri specializați în prelucrarea aurului, dar și din Asia Mica sau alte regiuni ale imperiului, care au perfecționat metodele de exploatare și cele de preparare a minereurilor aurifere.

Zăcămintele aurifere cele mai intens exploatate în cei 166 ani de stăpînire romană au fost cele de la Roșia-Montană, Bucium, Zlatna, Almaș, Stanija, Ruda și Caraci.

În timpul romanilor, exploatarea subterană a căpătat o amploare deosebită, lucrarile miniere ajungînd în unele cazuri pînă la adîncimi de 300 m. Sistemul de galerii romane din masivul Carnic de la Roșia-Montana (Munții Apuseni) însumează circa 2,5 km lungime și se dezvoltă pe 7 niveluri. Uneltele miniere găsite și galeriile săpate cu dalta și ciocanul sînt o dovadă de necontestat privind exploatarea intensă ce s’a practicat în acele vremuri.

Producția de aur realizată în perioada ocupării romane a fost de aproximativ 3000 kg aur curat pe an și aproape dublu de argint. Deci, în cei 166 ani de ocupație, se estimează că romanii au scos din Dacia Romană o cantitate de circa 500 tone de aur și 950 tone de argint.

Mai tîrziu, ungurii, turcii, austriecii şi ruşii au fost exploatatori şi jefuitori ai aurului din zăcămintele noastre.

Puţini rumîni ştiu că oraşe pe care astăzi le admiră cu un sentiment de frustrare şi invidie, oraşe precum Budapesta, Viena, Roma, Istambul, Sankt Petersburg şi Moscova, au fost construite, în măsură mai mică sau mai mare, şi cu aur extras din zăcămintele noastre.

Exploatarea otomană

Muntenia a plătit în perioada cuprinsă de la primul tribut (1415) şi pînă în 1858, o sumă ce se ridica la 664.176.536 lei aur. Această sumă transformată în cantitate de aur echivalează cu 214.194 kg aur.

Cantitatea aceasta a rezultat prin transformare: 1 leu aur – echivala cu 0,3225 grame.

Moldova a plătit în perioada cuprinsă între 1456 şi 1858 o sumă ce se ridica la 322.532.000 lei aur. Prin transformarea sumei respective a rezultat cantitatea de 104.338 kg aur.

După Unirea Principatelor în 1859 şi pînă la cucerirea Independenţei de stat, în 1877, Rumînia a plătit Imperiului Otoman suma de 44.615.000 lei aur, echivalent cu o cantitate de 14.392 kg aur.

Transilvania a plătit în perioada cuprinsă între 1415 şi 1650, cît s’a aflat sub dominaţia otomană, suma de 25.108.000 lei aur, sumă ce ar echivala cu 8.097 kg aur.

În total, tributul plătit Imperiului Otoman de Muntenia, Moldova şi Transilvania, s’a ridicat la suma de 1.056.305.780 lei aur, echivalentul a 341.021 kg aur.

Exploatarea ungară și habsburgică

După exploatarea zăcămintelor de către romani, a urmat o perioadă de pauză de circa 1.000 de ani, după care regii asiatici maghiari, sau de origine franceză, lituaniană, urmaţi de imperialii austrieci de familie habsburgică etc., au reluat jefuirea aurului din Apuseni şi Maramureş.

Conform unor documente istorice, într’un interval de doar 64 de ani, austriecii au scos din Transilvania o cantitate de 10 tone de aur.

Datorită resurselor uriașe de aur din Munții Apuseni (și astăzi în acești munți se găsesc cele mai mari rezerve de aur din Europa), în anul 1912, conform statisticilor vremii, din totalul producției mondiale de aur, aproape 25% era asigurată de aici (Conform lui JÉRÔME CARCOPINO, profesor la Universitatea din Paris – într’un articol dedicat aurului getic, publicat în anul 1924).

În total, între anii 1678-1918, Imperiul habsburgic a încasat sub diferite forme din Transilvania, Oltenia, Banat şi Bucovina suma de 2.450.000.000 lei aur, echivalentul a 875.500 kg aur.

O importantă sursă de venituri pentru rapacea vistierie imperială şi austro-ungară după 1867 a constituit’o exploatarea minelor de metale preţioase, valorificarea producţiei acestora constituind un monopol de stat.

Din puţinele date care s’au păstrat, se detaşează următoarele: producţia de aur a minelor din Baia Sprie s’a ridicat între anii 1823 -1857 la 13.743 kg, iar la minele din căpitănatele Baia Mare şi Zlatna între anii 1891 – 1912 la 10.999 kg, deci întreaga producţie de aur în această perioadă a fost de 24.742 kg aur.

Cantitatea de argint exploatată la Baia Sprie între anii 1792-1897 a fost de 4.388.660 kg, iar la căpitănatele Baia Mare şi Zlatna a fost de 51.602 kg, deci totalul producţiei de argint în această perioadă a fost de 4.440.462 kg.

Producţia de aur şi argint de la Roşia Montană, între 1852 şi 1938, poate fi ”contabilizată” cu ajutorul unui document întocmit în 8 martie 1939. Actul deţinut de Arhivele Naţionale Alba ne permite să aflăm cantitatea de metale rare obţinută din prelucrarea minereului de la Roşia Montană, timp de aproape un secol.

În secolul al XVIII-lea, Transilvania era cea mai importantă provincie din cadrul Imperiului Habsburgic, cu resurse minerale. Este perioada în care austriecii întocmesc planuri pentru deschiderea în adîncime a zăcămîntului de la Roşia Montană, din Munţii Apuseni.

În 1746 se deschide galeria Vercheşul de Jos (Rîzna), iar în 1769 Vercheşul de Sus, amîndouă în muntele Cîrnic.

Potrivit unui studiu al geologului Aurel Sîntimbrean, un cunoscător al realităţilor zonei, prima intreprindere de stat de la Roşia Montană a apărut în 1 iulie 1846, sub denumirea ”Galeria Regală Sfînta Cruce Orlea”. De la această dată, se poate vorbi de mineritul particular şi de stat în anticul Alburnus Maior. Mina statului se organizează în jurul galeriei Sf. Cruce din Orlea, în adîncime pe 60 metri.

Începînd cu anul 1850, statul construieşte de la gura galeriei Sfînta Cruce din Orlea la Aprăbuş, o linie ferată îngustă de 3,1 kilometri, un loc de depozitare a minereului la Aprăbuş, un plan înclinat automotor în lungime de 570 m, pînă în Gura Roşia, un canal de aducţiune a apei din râul Abrudel şi instalaţia de şteampuri pentru măcinarea minereului din Gura Roşia. Toate au fost puse în funcţiune în anul 1852.

Un document aflat la Arhivele Naţionale Alba, ”Tabloul despre producţia exploatării Roşia Montană pe anii 1852-1938”, ne ajută aflăm ce cantităţi de metale preţioase a dat anticul Alburnus Maior.

2,47 de tone de aur în 86 de ani

În anul 1852, din cele 249 de tone de minereu de la Roşia Montană au rezultat, în urma prelucrării, 1,3038 de aur şi 0,6366 kilograme de argint. Producţia a explodat cîţiva ani mai tîrziu, în 1867, cînd din cele 4.306 tone de minereu au rezultat 25,4642 kilograme de aur şi 17,0130 kilograme de argint.

Cantităţi impresionante au fost scoase la începutul anilor 1900. Spre exemplu, în 1905 s’au prelucrat 12.235 de tone de minereu, din care s’a obţinut 89,8475 kilograme de aur şi 42,4871 kilograme de argint.

Trei ani mai tîrziu, subsolul Roşiei Montane a dat o cantitate de 106,710 kilograme de aur şi 44,4550 kilograme argint. În anul Unirii Transilvaniei cu România, 1918, din prelucrarea a 12.805 tone de minereu au rezultat 28,140 kilograme de aur şi 18,812 kilograme de argint.

Cea mai mare cantitate de metal nobil extras de la Roşia Montană în perioada la care facem referire s’a extras în 1938. Prelucrarea a 25.780 de tone de minereu a dat 123,864 kilograme de aur şi 67,763 kilograme argint.

În total, subsolul Roşiei Montane a dat, în perioada la care facem referire, 2,473 tone de aur.

Extracţia minereului aurifer în paralel de asociaţiile particulare şi stat, a continuat pînă în anul 1948, cînd zăcământul trece în proprietatea statului. Tot atunci, se înfiinţează ”Exploatarea Minieră Roşia Montană”, care îşi desfăşoară activitatea pînă în anul 2006 când mina se închide ca ”nerentabilă”.

Potrivit geologului Aurel Sîntimbrean, din 1948 pînă în 1990, s’a executat un complex de lucrări de cercetare şi deschidere a zăcămîntului ce au constat din galerii, suitori, puţuri, foraje, probe geologice şi studii de preparare a minereului în fază de laborator, semiindustriale şi industriale.

În urma execuţiei acestor lucrări s’a obţinut un volum impresionant de date asupra zăcămîntului, care au permis evaluarea potenţialului de rezerve de minereu auro-argentifer. Pentru anul 1955, a fost stabilită la 350.000 tone, iar trei decenii mai tîrziu la 30.000.000 tone.

În timpul regimului comunist, producţia de minereu a crescut de la 69.000 de tone în anul 1949, la 580.000 tone în 1990.

Exploatarea ţaristă

În perioada 1789-1854, Moldova şi Muntenia au suportat obligaţii în bani şi produse în valoare de 2.000.000.000 lei aur, echivalentul a 64.516 kg aur, la acestea adăugîndu’se jafurile, incendierile de oraşe şi alte multe pagube, care nu pot fi calculate.

În concluzie, pagubele produse de cele trei mari puteri imperiale (otomană, habsburgică, ţaristă) teritoriului rumînesc în perioada mai sus menţionată s’au ridicat la 1.263.037 kg aur.

Dar se pare că privaţiunile, necazurile şi alte multe acte de înşelăciune pentru biata noastră ţară vor continua şi după declanşarea Primului Război Mondial, cînd întreg tezaurul Băncii Naţionale Rumîne, trimis la Moscova – spre a fi ferit de primejdia războiului – la 21 decembrie 1916, ne’a fost sechestrat.

Acest tezaur – compus din 886.482 lire sterline, 87.798.560 coroane austriece, 116.050.000 mărci germane, 379.075 lire otomane, 46.117.140 napoleoni, 1.065.705 Carolini (lei aur), 177.212 monede ruseşti, 103.605 monede diferite, lingouri de aur, în valoare de 337.247 lei aur, la care se mai adăugau alte trei casete ce aparţineau casei regale – conţinând bijuterii şi alte bunuri în valoare de 7.013.065 lei aur.

Toate aceste valori trimise la Moscova cu acel prim transport, ce conţinea în cele 1.740 de casete, o valoare totală de 321.580.456 lei aur, au fost depozitate atît de bine în seifurile de la Kremlin, încît nu au mai revenit în ţară.

Aceeaşi soartă o va avea şi cel de al doilea transport al Băncii Naţionale Rumîne, efectuat la 27 iulie 1917, cînd cele 1.661 de casete, amplasate în 24 de vagoane, au avut ca punct terminus Moscova – depozitele de la Kremlin.

Acest al doilea transport se compunea din: depozitul de aur şi valori al Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, tablouri din Pinacoteca Statului, odoarele mănăstirilor din Vechiul Regat, depozite particulare, acte de proprietate, bijuterii, alte valori etc., toate aceastea avînd o valoare declarată de şapte miliarde şi jumătate lei aur, şi au trecut din ziua în care au fost încredinţate agenţilor guvernului rus şi încărcate în vagoane, sub garanţia guvernului Rusiei în ceea ce priveşte securitatea transportului, securitatea depozitării, precum şi înapoierea în Rumînia.

Aceste valori din tezaurul ţării – am văzut, unde, şi cum, s’a încercat salvarea lor de pericolul războiului – să vedem acum care au fost daunele provocate de inamic pe teritoriul ocupat al Rumîniei, în timpul Primului Război, ele au fost evaluate la 31 miliarde lei aur.

Odată războiul terminat, am fost siliţi să plătim diferenţele din dobînzi, comisioane etc., la datoria de război, sumă ce s’a plătit astfel: Anglia (7,4 miliarde), S.U.A. (5,3 miliarde), Franţa (1,1 miliarde) lei.

Dar lanţul pagubelor, spolierilor, profiturilor realizate în Rumînia şi transferate în strainătate continuă în întreaga perioadă interbelică, la acestea adăugîndu’se pierderile cauzate prin exploatarea economică a ţării, de către Germania hitleristă, în perioada 1939-1944 evaluate la circa 62,5 miliarde, la care se mai adaugă distrugerile şi rechiziţiile făcute de aceeaşi armată, din august 1944 până la 25 octombrie 1944, şi ele evaluate la aproximativ 30 miliarde lei.

Acestea sînt doar cîteva exemple, însă din documentele vremii – atît, şi cît s’au păstrat – putem consemna pentru perioada 1916-1945, la capitolul daune de război, profituri, dobînzi etc. obţinute de capitalul străin, aproximativ 336.300.000.000 lei aur, ceea ce ar echivala cu 12.546.217 kg aur sustras, după cum am văzut, prin diferite metode din ţara noastră.

Dar după 23 August 1944, în timp ce armata rumînă a întors armele împotriva ocupantului german, trupele sovietice ajunse pe teritoriul ţării noastre vor captura şi ultima rezervă de aur a ţării, estimată la circa 40 vagoane de aur, care, prin transformare (1.000.000 lei kg de aur) însumează fantastica sumă de 400 miliarde de lei.

Prin armistiţiul încheiat la 12 septembrie 1944, Rumînia a fost obligată să depună eforturi deosebite pentru îndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor asumate de statul nostru, care s’au ridicat la 1.535.287.000 dolari (calculate la valoarea anilor respectivi), obligaţii ce au trebuit achitate pînă la 31 martie 1947, ceea ce depăşeşte cu mult valoarea efortului economic făcut de ţara noastră pe toată durata războiului antihitlerist.

În contul Convenţiei de Armistiţiu, Rumînia a fost nevoită să livreze: 5.772.409 tone produse petroliere, 526.315 capete bovine, 1.001.138 capete ovine, 376.787 capete porcine, 251.398 cai, 244 vase maritime şi fluviale, 214 locomotive ecartament larg, 228.592 mantale postav, 16.380 tone zahăr, 4.250 tone ulei, 870.729 perechi bocanci, 153.612 perechi cizme bizon şi multe, multe alte mărunţişuri, ajungînd pînă la creioane şi ace de cusut.

Dar odată termină plata acestor obligaţii impuse prin Convenţia de Armistiţiu, o nouă invenţie a fost experimentată în ţara noastră – Sovromurile.

Sovrom – lemn, efectuînd masive tăieri de păduri de brad, Sovrom – cereale, petrol, ba chiar şi uraniul ţării a fost luat prin Sovrom – chimia.

Departe de a fi realizat un tablou complet şi sintetic al valorilor materiale, metalelor preţioase ori a imenselor sume de bani însuşite de diferite puteri străine din ţara noastră, am încercat pe măsura posibilităţilor documentare accesibile să creionez doar o imagine a dimensiunilor jafului, a distrugerilor şi a altor fărădelegi ce au fost provocate înaintaşilor noştri.

În total, exploatarea străină asupra ţării noastre pe baza documentelor istorice de care dispunem se cifrează la suma de 340.006.305.780 lei aur, ceea ce echivalează cu 13.827.254 kg aur, aproximativ 14.000 tone aur sau 1.400 de vagoane de aur.

Cadrilaterul de Aur

Cele mai importante cantităţi de aur au fost găsite, de’a lungul anilor, în aşa-numitul patrulater aurifer al României. Este vorba de o zonă din Munţii Apuseni, care cuprinde minele din zona Roşia Montană, Bucium, Baia de Arieş, Almaş, Brad şi Săcărîmb.

Astăzi, majoritatea rezervelor naţionale de aur sînt cantonate în Munţii Metaliferi (nume deloc întâmplător pentru aceşti munţi situaţi în sudul Apusenilor), în cadrul acestui Cadrilater de Aur, ce se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 500 kilomteri pătraţi, încadrată între localităţile Săcărîmb, Căraci, Zlatna şi Baia de Arieş.

Maximul de extracţie auriferă din acest perimetru a fost atins în perioada Imperiului Austro-Ungar.

Îndeosebi în intervalul de timp cuprins între sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi anul 1918, cînd Ardealul a revenit unde’i era locul, adică la patria-mamă, se estimează că de aici s’a exploatat o cantitate record de aur, în ciuda mijloacelor tehnice rudimentare.

Mineritul de adîncime se practica îndeosebi în raza localităţilor Săcărîmb, Crăciuneşti, Cîinel, Ruda-Bran, Căraci, Baia de Criş, Ţebea, Almaşul Mare, Zlatna, Roşia Montană, Vulcoi Corabia şi Baia de Arieş.

Mineritul se făcea doar prin forţa braţelor, minereurile bogate în aur fiind desprinse cu tîrnăcoape din măruntaiele muntelui şi încărcate în coşuri de răchită aşezate pe catâri. Minereul era mărunţit în celebrele şteampuri cu apă, după care era colectat pe ţesături din lână sau blănuri de oaie, ca pe vremea geților.

Exploatarea industrializată a ceea ce mai rămas din rezervele de aur ale Apusenilor a luat proporţii în perioada regimului comunist. Nicolae Ceauşescu a dat un ordin strict de extragere a unor cantităţi cât mai mari de aur; dacă în perioada interbelică se extrăgeau doar 2 tone de aur anual, Ceauşescu a ordonat extragerea a 4 tone pe an, deşi cheltuielile finale erau de zeci de ori mai mari decît valoarea pe piaţă a aurului la acea vreme.

Revenind în prezent, la situaţia rezervelor de aur rămase în Apuseni, Maramureş sau Banat, descoperim un mare interes internaţional pentru exploatarea aurului care se îndreaptă spre Munţii Apuseni şi care ar putea transforma Rumînia în cel mai mare producător de aur european.

Zăcămintele de aur din Rumînia figurează într’un top al celor mai mari mine şi zăcăminte de metal scump din lume, publicat recent de Natural Resources Holdings.

Natural Resources Holdings a realizat un raport ce cuprinde un top 50 al minelor în producţie şi al zăcămintelor neexploatate şi care avertizează cu privire la reducerea, în următorii ani, a rezervelor exploatabile de aur din lume.

Dintr’o listă iniţială de 1.896 de companii, autorii raportului au identificat 212 entităţi – publice, private – care deţin 439 de zăcăminte de aur ce conţin fiecare peste un milion de uncii Troy (o uncie Troy este echivalentul a 31,1 grame).

”Scopul nostru este de a identifica zăcăminte neexploatate sau mine aflate în producţie care deţin peste un milion de uncii Troy de resurse in-situ respectînd standarde în domeniu, precum CIM NI 43-101, JORC sau SAMREC”, se arată în raportul ”Clasamentul minelor şi depozitelor de aur 2012”, realizat de NRH Research cu ceva ani în urmă.

Din cele 439 de mine şi zăcăminte avînd fiecare peste un milion de uncii de aur, numai 189 sînt în producţie şi au ca proprietari companii cu o valoare de piaţă de peste 1,8 miliarde de dolari.

Autorii raportului notează că Pebble (depozit de aur în SUA, Alaska), Reko (Pakistan), Donlin (SUA), KSM (Canada) şi Roşia Montană (România), care reprezintă aproape 20% din depozitele de aur neexploatate cuprinse în raport, sînt ”puţin probabil să devină mine pentru 10-30 de ani”.

Pe primul loc în top 50 mondial al zăcămintelor neexploatate, după resursele in situ, se află depozitul Pebble, din SUA, Alaska, aflat în proprietatea Northern Dynasty/Anglo American şi estimat la 107,3 milioane uncii. Pe poziţia a doua se află depozitul KSM, din Canada, deţinut de Seabridge Gold, şi evaluat la 63,79 milioane de uncii, urmat de Natalka, un depozit situat în Rusia, estimat la 58,95 de milioane de uncii şi aflat în proprietatea Polyus Gold.

Zăcămîntul de la Roşia Montană, deținut de compania Gabriel Resources, se situa pe locul 17 în top 50 mondial al zăcămintelor neexploatate, după resursele in situ, din punct de vedere al conţinutului în uncii Troy, fiind evaluat la 18,5 milioane de uncii de aur.

Un alt zăcămînt din Rumînia, din Rovina (Hunedoara) – al Carpathian Gold, prin subsidiara sa Samax Rumînia – este estimat la 6,96 milioane uncii de aur şi ocupă poziţia 47 în clasament.

Roşia Montană Gold Corporation, care dezvoltă proiectul minier de la Roşia Montană, din Munţii Apuseni, avînd costuri proiectate de un miliard de dolari, estimează că va extrage 626.000 de uncii Troy de aur pe an timp de cinci ani de la inaugurarea minei, potrivit Ziarului Financiar.

O uncie Troy este echivalentul a 31,1 grame de aur.

În topul celor 439 de mine şi zăcăminte (după resursele in situ), zăcământul de la Roşia Montană ocupă locul 38, iar cel de la Rovina, locul 104. Pe locul 184 se situează zăcământul de la Certej, al companiei El Dorado, evaluat la 3,83 milioane de uncii de aur.

Gabriel Resources mai deţinea şi un alt zăcămînt în Rumînia, la Bucium, evaluat de acelaşi raport la 1,8 milioane de uncii Troy, şi care ocupă poziţia 332 în clasamentul celor 439 de mine şi zăcăminte.

În ultimii 17 ani nu mai puţin de 25 de companii din toată lumea, la care se adaugă şi statul român, prin firmele deţinute de Ministerul Economiei, au căutat aur pe teritoriul României.

Localităţi precum Certej (judeţul Hunedoara), Bucium (Alba), Tăuţii Magherăuş (Maramureş), Baia de Criş (Hunedoara), Roşia Montană (Alba) şi Rovina (Hunedoara) sunt doar câteva dintre zonele unde sunt situate cele 150 de perimetre unde diverse firme au săpat după aur în ultimul deceniu, după cum rezultă din datele furnizate gândul de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM).

De 10 ani, în România nu a mai fost extras niciun gram de aur, toate minele de aur fiind închise înainte de aderarea României la Uniunea Europeană.

Care a fost producţia de concentrate aurifere a României, cum a fost ea valorificată, care sunt firmele care vor să caute aur în România şi cât ar câştiga statul român dacă proiectul de la Roşia Montană ar demara?

Producţie de 730.000 de concentrate aurifere, în şapte ani

Alexandru Pătruţi:

”Datele privind producţia anuală de aur a României nu sunt publice”.

Însă în strategia industriei miniere a României pentru perioada 2008-2020 se arată că între 1990 şi 2006 producţia de concentrate aurifere în România a fost în total de 729.800 de tone, la care s’au adăugat 12.453 de tone de nămoluri aurifere.

Evoluţia producţiei miniere în perioada 1990-2006:

Destinaţia producţiei miniere, începând cu anul 1999:

În patru ani, România a exportat 3,55 tone de nămol aurifer şi 240 de kg de pirite aurifere. Din 1999 până în 2006, pe piaţa internă a fost valorificată o producţie de concentrate aurifere de circa 25,6 de tone.

La export au ajuns, între 1999 şi 2002, circa 3,55 de tone de nămol aurifer şi 0,24 tone de pirite aurifere.

”Ca urmare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000, republicată în 2004, privind regimul metalelor preţioase în România, cu modificările ulterioare şi a ordinului Ministrului Industriei şi Resurselor nr. 391/2003, s’a aprobat exportul de concentrate neferoase şi metale preţioase subvenţionate. În perioada 2000 – 2004 uzinele metalurgice de prelucrare a concentratelor de minereuri neferoase şi’au sistat activitatea şi, ca atare, produsele miniere respective au fost valorificate la export”, este stipulat în strategia Ministerului Economiei.

Miza: 40 de milioane de tone de minereuri auro-argentifere

În ce priveşte resursele minerale aflate în ”diverse stadii de cunoaştere, care pot fi exploatate cu actualele tehnologii miniere”, acestea sunt evaluate la 40 de milioane de tone de minereuri auro-argentifere, conform strategiei industriei miniere a României 2008-2020.

În plus, la rubrica ”nivelul intervenţiei statului”, în dreptul minereurilor auro-argentifere se precizează că acesta este ”foarte mare, prin acordarea de subvenţii pentru exploatare, transferuri sociale, alocaţii de capital şi eşalonarea datoriilor către furnizorii de energie electrică”.

Preţul unei uncii de aur (echivalentul a 31,10 grame) este estimat să ajungă de la 1.772 dolari în 2012, la 1.816 dolari în 2013, ca apoi să scadă la 1.292 dolari pe uncie până în 2017, potrivit Eldorado Gold.

La argint preţul unei uncii este de 35,30 dolari şi va scădea până în 2017 la 21,75 dolari.

Pe scurt, o firmă care vrea să caute aur poate solicita mai întâi, de la ANRM, un permis de prospecţiuni, ulterior poate obţine o licenţă de explorare şi în final, dacă sondările au fost încununate de succes, poate obţine o licenţă de exploatare.

Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat, din 1999 până în prezent, un număr de 113 permise de prospecţiuni şi 37 de licenţe de explorare pentru minereuri auro-argentifere. Dintre acestea în prezent mai sunt în vigoare, potrivit datelor remise gândul de ANRM, un permis de prospecţiuni (pentru Deva Gold – perimetrul Certej Nord) şi patru licenţe de explorare (una pentru Samax România – perimetrul Rovina şi trei pentru Romaltyn Exploration SRL, în perimetrele Cămărzana Nord, Aluniş Pitra Handal şi Poprad).

În plus, există trei licenţe de exploatare a aurului pe teritoriul României pentru companiile Roşia Montană Gold Corporation, Deva Gold şi Romaltyn. Toate cele trei companii aşteaptă să obţină avizele necesare pentru a începe exploatarea efectivă. Procedeul de extracţie a aurului, în cazul celor trei companii, are la bază cianurarea.

De la Roşia Montană ar putea fi extrase 250 de tone de aur, la Certej s’ar putea extrage circa 50 de tone, iar din sterilul din iazul de decantare de la Baia Mare se estimează că ar putea fi extrase 4 tone de aur.

– Roşia Montană Gold Corporation are ca acţionar principal compania canadiană Gabriel Resources, Deva Gold este controlată de grupul canadian Eldorado Gold, iar Romaltyn de Romaltyn Ltd, înregistrată în Insula Man.

– Romaltyn Exploration SRL, care este controlat de Romaltyn Ltd., a obţinut la finele anului 2010 o pierdere de 37.620 de lei, având un număr mediu opt salariaţi în 2010, potrivit datelor de la Ministerul Finanţelor.

– Samax România este înregistrată în Baia Mare şi a avut la finele anului 2010 un profit de 1.650 de lei, cu 39 de salariaţi, conform datelor de la Ministerul Finanţelor.

Între căutătorii de aur din România, de’a lungul timpului, s’au numărat companii precum AMRO Gold, Eurasian Minerals, Wega Mining, Exchange Minerals, Barrick Gold, Minera Andes Inc şi Greek Romanian American Exploration. Acestea nu mai au însă în prezent permise de prospecţiuni sau licenţe de explorare în vigoare, reiese din datele ANRM. Harghita, Maramureş, Suceava, Alba, Caraş Severin, Bistriţa Năsăud, Tulcea, Arad, Sălaj şi Timiş sunt judeţele ”scormonite” în căutarea filoanelor de aur.

Decizia privind închiderea minelor din România a fost luată din cauza pierderilor înregistrate în sector. În perioada 1990-2007, statul a cheltuit pentru susţinerea întregului sectorul minier suma de 6,15 miliarde de dolari, din care 4,12 miliarde dolari pentru subvenţii, se arată în Strategia Industriei miniere din 2008-2020. Pierderile din exploatare per total sector minier erau de 1,7 miliarde de dolari.

Un alt motiv pentru închiderea minelor de aur l’a reprezentat şi faptul că Banca Naţională a României nu a mai cumpărat, din anul 2001, aur de pe piaţa internă.

”Banca Naţională a României a sistat, din anul 2001, cumpărarea aurului rezultat din prelucrarea concentratelor, respectiv de la agenţii economici autohtoni”, se mai arată în strategia minieră, lucru confirmat pentru gândul şi de Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR.

Calitatea zăcămintelor, la limita inferioară

Pe de altă parte, calitatea zăcămintelor de resurse minerale din România este la ”limita inferioară”.

Condiţiile geominiere şi caracteristicile mineralogice ale zăcămintelor din România sunt complexe, iar parametrii privind calitatea se situează la limita inferioară, raportat la calitatea zăcămintelor similare exploatate în prezent pe plan mondial, cu tehnologii performante şi cu productivităţi de 5-12 ori mai mari.

Ideal ar fi ca o parte din aurul extras din Munţii Apuseni să se ducă la BNR, care n’a mai cumpărat aur din 2001. BNR deţine în rezerve o cantitate de 103,7 tone de aur, reprezentând 10,7% din totalul rezervelor, ocupând locul 35 într’un clasament care cuprinde 100 de ţări din lume, realizat de World Gold Council.

România este pe locul 35 în lume din punct de vedere al rezervei de aur a băncii centrale:

Din acest punct de vedere România depăşeşte state precum Polonia (102 tone), Danemarca (66,5 tone), Finlanda (49,1 tone), Ungaria (3,1 tone). Pe primul loc în lume din punct de vedere al rezervelor oficiale de aur se află SUA, ( 8.133 tone), Germania (3.396 tone) şi Franţa (2.435 tone).

Cât câştigă statul român din afacerea Roşia Montană?

Cristian Hostiuc (Ziarului Financiar):

”Investiţia totală este de 2 miliarde de dolari pe care o investeşte în totalitate asociatul cu capital privat. Dacă se vinde tot aurul şi argintul de la Roşia Montană, asta înseamnă vreo 7,5 miliarde de dolari. Din astea 7,5 miliarde, cam 4,2 miliarde intră în economia României, 1,8 miliarde intră la bugetul de stat local, judeţean, din taxe şi redevenţe miniere şi profitul pe care îl face acţionarul este de 1,3 miliarde de dolari. Este sau nu profitabil?”.

La rândul său, Eldorado Gold vrea să investească la Certej circa 270 de milioane de dolari şi să extragă în medie, anual, începând din 2015, peste 4 tone de aur şi 20,5 tone de argint. Durata de exploatare a minei de la Certej este preconizată la 12 ani.

Susţinerea pentru demararea proiectului Roşia Montană, inclusiv proiectul de la Certej, se face pentru avantajele legate de crearea de locuri de muncă.

Referindu’se la locurile de muncă ce ar urma să fie create în cazul exploatării de aur de la Certej, viceprimarul comunei Certeju de Sus, Ioan Mihai Iancu, a declarat că în primă fază s’ar crea 800 de locuri de muncă, iar după doi ani numărul ar urma să scadă la 500 de locuri de muncă.

Ioan Mihai Iancu, viceprimarul comunei Certeju de Sus:

”În planul lor, în primii doi ani, în faza de construcţie a şantierului, vor fi create 800 de locuri de muncă, iar ulterior, după începerea efectivă a exploatării, numărul de locuri de muncă va scădea până la 500. Este mai puţin faţă de 1.500 de locuri de muncă, atât câte erau la vechea mină (închisă în 2006-2007), dar acest lucru se explică prin faptul că tehnologia care va fi utilizată este mai nouă şi necesită mai puţini angajaţi”.

Iancu spune că va fi nevoie de muncitori necalificati, tâmplari, electricieni, şoferi de toate categoriile, mecanici pe utilaje grele etc.

ANRM: ”Datorită concentraţiilor mari de cianură, această apă poate fi periculoasă dacă pătrunde în mediu”.

Obţinerea aurului se va face pe baza unor proceduri pe bază de cianuri, atât în cazul Roşia Montană, cât şi în cazul Deva Gold şi Romaltyn.

Deva Gold, planul de urgență internă:

”Extragerea aurului şi argintului se realizează în prezenţa unei soluţii concentrate de cianură şi reactivi. Datorită concentraţiilor mari de cianură, această apă poate fi periculoasă dacă pătrunde în mediu. De aceea, apa cu cianură se reciclează, iar şlamul îngroşat se va denociviza într’o instalaţie de neutralizare a cianurii, înainte de a fi pompat în iazul de decantare a sterilului…Flotarea minereului – pentru obţinerea concentratului de pirită auriferă, care în primii doi ani este valorificat sub această formă, iar în următorii ani este un proces de oxidare şi leşiere cianurică în scopul extracţiei matalelor preţioase sub forma de aliaj Dore”.

Viceprimarul Iancu spune însă că în zona Certej se exploatează aur din 1748, iar locuitorilor nu le este teamă de poluare.

Viceprimarul din Certeju de Sus:

”Teamă de poluare? Nu ne e teamă. Oamenii nu se tem de poluare. În zonă se exploatează aur din 1748 numai cu cianură. În perioada de exploatare nu a murit niciun om, concentraţia de cianuri este foarte mică, iar iazuri de decantare mai avem, încă două iazuri în plus nu mai contează”.

Este interesant de menționat că, până în anul 1600, minele de aur din Muntii Apuseni și din zona Baia-Mare produceau aproximativ 20% din producția mondială de aur, iar odată cu dominația habsburgică în Transilvania, mineritul aurifer a luat o amploare deosebită, ajungând să fie perioada cu cel mai mult aur extras din istorie.

Producția de aur a României în secolul al XX-lea s’a diminuat în mod continuu de la o perioadă la alta.  Astfel, dacă în intervalul 1944 – 1947 s’au extras aproximativ 7,0 tone aur curat pe an, în perioada 1948 – 1960, s’au inregistrat 6,0 tone aur curat pe an, iar în perioada 1961 – 2000 producția a fost de aproximativ 5,0 tone aur curat pe an. Din anul 2000 până în anul 2005 s’au obținut aproximativ 2,5 tone aur curat pe an, iar din 2005 până în 2010, productia s’a obținut doar din resurse secundare.

Ca urmare a îndelungatei exploatări a zăcămintelor aurifere de pe teritoriul României, conținutul în aur al minereurilor extrase a scăzut mult de la o perioadă la alta. Involuția în timp ne’o arată cifrele despre conținutul aurului pe tona de zăcământ extras, cea ce a dus la nerentabilitatea extracției de aur.

Nr. crt.    Perioada de timp   Conținuturi industriale g aur /t minereu
1.                    1920 – 1940               10 – 20  g/t
2.                   1940 – 1960                  4 – 10  g/t
3.                   1960 – 2006                  1 – 3   g/t

Dincolo de cifre care par dezarmante, interesul pentru rezervele de aur din munții României rămâne totuși ridicat. Care să fie secretul acestui interes? Doar cele 300 de tone de aur să fie ținta căutătorilor de aur?

Studiul geologului Aurel Sîntimbrean citat mai sus include şi o analiză chimică a zăcământul Roşia Montană, realizată în 1973, pe o cantitate de 300 kilograme zăcământ, realizat de I.C.E.P.I.M.N.R. Baia Mare:

S = 3,89%

Argint = 11,70 gr./t

Arseniu = 5.000 gr./t

Vanadiu = 2500 gr./t

Titan = 1.000 gr./t

Nichel = 30 gr./t

Sn = 10 gr./t.

W = prezent Molibden = 10 gr./t

Crom = 50 gr./t

Bi = 10 gr./t

Cobalt = 30 gr./t

Aur = 1,50 gr./t

Galiu = 300 gr./t , Germaniu – 20 grame pe tonă

Deci motivaţia pentru acest interes stă în metalele rare care însoţesc zăcămintele de aur.

Dacă punem aceste resurse în context mondial, epuizarea resurselor de energie şi nevoia dezvoltării energiilor regenerabile, a panourilor fotovoltaice şi a turbinelor eoliene, descoperim că prima criză cu care se va confrunta lumea nu va fi cea petrolieră, ci a metalelor neferoase. Galiu, spre exemplu, care se găseşte la Roşia Montană în cantităţi de 300 de ori mai mari decât aurul, este folosit în fabricarea panourilor fotovoltaice, iar preţul actual este de 900 de dolari/kg. Utilizarea lui va creşte pe măsură ce tehnologiile vor fi perfecţionate şi rentabilitatea energiei solare va creşte cu scumpirea petrolului.

26% din resursele de cupru extractabil din scoarţa Pământului s’au pierdut deja în gropi de gunoi. Închiderea minei de cupru de la Roşia Poieni, pentru a se face loc RMGC, a dus la disponibilizarea a sute de muncitori, de care oficialii Gold Corporation nu îşi aduc aminte când fac calculele locurilor de muncă. Din anumite informaţii, în contractul de concesiune secretizat se spune că orice metal în plus recuperat intră în beneficiul celui care exploatează zăcământul.

Turcia, Cehia, Grecia, Costa Rica, Germania, Argentina, Filipine au interzis mineritul cu cianuri. La Roşia Montană urma să se folosească aproximativ 1.561.000 tone substanţe periculoase, dintre care 84.000 tone de cianură în cea mai mare carieră cu crater deschis din Europa, şi cel mai mare baraj, înalt de 185 m.

Dacă ne gândim la efectele pe care un posibil accident le’ar avea asupra Deltei Dunării, un ultim bastion european pentru protejarea biodiversităţii, și la ce vom lăsa moștenire generațiilor viitoare, modul și tehnologia de exploatare trebuie aleasă doar dintre cele nepoluante.

Ing. Vasile Coman, susține că la SC Larechim există un grup de chimiști și metalurgi care lucrează, de câțiva ani, la o tehnologie de extragere a aurului și argintului din reziduuri miniere, prin metode nepoluante, care au marele merit că evită cumplitele tehnologii pe bază de cianuri.

Băimărenii din echipa SC Larechim au descoperit un activator, o substanță care, într’un mediu alcalin, permite o reacție cu cheltuială rezonabilă de energie. Cercetătorii de aici au brevetat și o invenție pentru extragerea arseniului din pirite aurifere (brevet RO 120980/28.03.2003). În laboratoarele și atelierele răposatului Institut pentru Metale Neferoase au construit o instalație pilot pentru recuperarea aurului și argintului din piritele de la Șuior. Odată instalația pusă la punct și după un șir lung de experimente (24 de șarje de cite 200 kg de pirite), ei au ajuns să poată asigura un proces constant de recuperare, care poate fi sintetizat în câteva cuvinte.

Randament de 99,5%
Prin reactoarele, vasele de stocare și uscătoarele instalației s’au pompat 400 de kg de pirite aurifere, tratate cu tiosulfat de sodiu în soluție; în urma operațiilor, chimiștii băimăreni au obținut 43,97 grame de aur (cu randament de 99,5 %) și 165,7 grame de argint (randament de 91,4 %), în 30 de ore de manoperă, cu un consum de combustibili de 110 metri cubi de gaz metan, 500 kwh de energie electrica și 3 metri cubi de apă.

Dar, din prelucrare, rezultă și un produs secundar de mare valoare, trisulfura de arsen, despre care importatorii de tehnologii pe baza de arsen n’au suflat niciun cuvânt.

Pentru că, la o rejudecare a procesului tehnologic, iată ce rezultă: din o tonă de pirita auriferă se obțin 13,25 kg de sulfură de arsen, la un preț de prelucrare de 1426,24 de lei pe kilogram.

Ceea ce înseamnă că această substanță utilă în industria vopselelor, pirotehnie, fibre optice, aliaje speciale șsi industria de armament se obține la noi cu aproximativ 400 de euro pe kilogram, dar se vinde pe piața mondială la prețuri mult mai mari, între 5.000 și 8.000 de euro pe kilogram, după cum variază bursa materiilor prime.

Un calcul simplu ne arată că din cele 500.000 de tone aflate în haldele de la Flotila centrală se pot obține, doar prin valorificarea acestui produs secundar, sume amețitoare, fără a lua în calcul aurul și argintul obținute prin același proces tehnologic. Și nu e vorba doar de haldele maramureșene (cu 10-12 gr. aur per tona și 50 gr. argint per tona), ci și cele de la Roșia Montana (2 gr aur si 15 gr argint per tona) și Certej – Deva (8- 10 gr aur si 150 gr argint per tona).

Romania are 6000 tone aur respectiv 250 miliarde euro

Un studiu recent realizat de dr. Gheorghe Popescu de la Facultatea de Geologie Bucureşti, asupra exploatării zăcămintelor de aur din România arată că suntem în elita mondială a metalelor preţioase:

”Ocupăm locul cinci în lume la extracţie, în decursul istoriei”.

Din străvechime până acum, din Carpaţii României s’au extras 2.070 de tone de aur, lucru care ne plasează pe locul cinci în lume, după Africa de Sud, Canada, Statele Unite şi Australia. După cum am văzut mai sus, cea mai mare parte a fost folosită de altcineva decât poporul român.

Cu toate acestea, România nu mai are doar 300 tone, ci peste 6.000 de tone de aur în zăcăminte, ceea ce ar putea fi plauzibil dat fiind interesul și secretomania asupra exploatărilor aurifere. Cât înseamnă asta? Dacă ne raportăm la cursul BNR de vinerea trecută, când un gram de aur a fost 180 de lei, valoarea totală a zăcămintelor este de aproximativ 250 de miliarde de euro! Şi aceasta în condiţiile în care poporul român se luptă cu sărăcia şi cu nesiguranţa locurilor de muncă.

Prof. Gheorghe Popescu:

”Vestea bună este însă că mai avem, în sediment, de trei ori cât s’a exploatat până acum, adică vreo 6.000 de tone. Rămâne de văzut cum vor fi folosite. Deocamdată, pe noi, pe specialişti, nu ne întreabă nimeni nimic…Ţara noastră primeşte prea puţin pentru zăcămintele pe care le concesionează. Eu cred că aceste redevenţe sunt în defavoarea ţării noastre, care primeşte prea puţin pentru zăcămintele pe care le concesionează. Sigur că investitorul trebuie să câştige, dar o afacere trebuie să fie reciproc avantajoasă, adică trebuie să câştige şi România, sau România în primul rând, pentru că este proprietarul”.

De menţionat este faptul că în Africa de Sud redevenţa pentru aur este de 20%. Conform Legii minelor, modificată în 2009, România primeşte din partea companiilor care exploatează bunurile subterane o redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage . Adică, dacă se câştigă 100 de milioane de euro din extracţia aurului, statul încasează 4 milioane, iar restul merge la firma care exploatează mina.

Dr. ing. Neagu Florea, fost director al Institutului de Cercetări Miniere, proiectantul câtorva mine de aur din Munţii Apuseni în anii ’70, susţine că dacă până în 1989, mineritul aurului era foarte dezvoltat, după Revoluţie, producţia a scăzut necontenit, astfel că din anul 2005, România nu a mai scos nici un gram de aur din minele proprii, pe care le’a închis. Motivaţia oficială a fost că zăcămintele sunt epuizate.

Dar cu toate acestea, conform Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale (ANRM), în ultimii ani, mai multe firme firme străine au primit licenţe de explorare şi exploatare pentru aur în ţara noastră, exact pe zonele unde, oficial, nu mai existau zăcăminte.

Răspunsul ANRM la întrebările primite în legătură cu licențele:

”Informaţiile solicitate nu se încadrează în categoria surselor de interes public. (…) Sunt documentaţii care fac parte din categoria informaţiilor clasificate”.

Menţionăm că aceste contracte pe bunuri publice, adică zăcămintele naţionale, nu pot fi secretizate, deoarece conţin informaţii de interes public, conform Legii 544/2001. Deci, guvernul a secretizat modul de concesionare a rezervelor naturale, alimentând prin această lipsa de transparență numeroase suspiciuni asupra unor fraude posibile legate de modul cum sunt atribuite, dar și asupra condițiilor oferite.

Având în vedere conjunctura economică actuală, când premisele dezvoltării sectorului minier aurifer sunt favorabile, considerăm că exploatarea și valorificarea zăcămintelor de aur deținute de România trebuie regândită, în sensul asigurării de către statul român a condițiilor legislative, tehnice, organizatorice și economice pentru reluarea cercetării și exploatării.
Cele mai importante aspecte ale momentului sunt următoarele:
– Prețul aurului a cunoscut creșteri spectaculoase, în ultimii 16 ani. Astfel, dacă în anul 2000 acesta era de 280 dolari/uncie, în anul 2011 a atins chiar valoarea de 1900 dolari/uncie, după care, până în momentul de față, a fluctuat undeva în jurul valorii de 1250 dolari/uncie;


– Consumul mondial de metal galben se ridică în prezent la aproximativ 4500 tone/an, comparativ cu realizările de numai 2500 – 2600 tone/an;
– Tehnologiile de exploatare și prelucrare s’au modernizat foarte mult, asigurând exploatarea la suprafață în mod rentabil a unor zăcăminte cu conținuturi de sub 1,0 gram aur pe tonă de minereu. De asemenea, utilizarea unor tehnici moderne și eficiente de preparare a minereurilor aurifere, ca de exemplu cianurarea minereului în circuit închis, a permis scăderea simțitoare a costurilor. Actualmente, procesul tehnologic de cianurare a minereurilor aurifere este foarte sigur și bine pus la punct, astfel încât se utilizează cu succes la majoritatea exploatărilor aurifere din lume.
– Cererea este tot mai mare pentru acest metal prețios în diverse sectoare de activitate ale economiei naționale. Aici se poate arăta că țările din Uniunea Europeana consuma anual aproximativ 145 tone aur, dar produc doar 15 tone de aur, deci importă circa 90% din necesar.
– Necesitatea unei stabilități economice și bancare pentru fiecare țară în parte, la care contribuie în mare măsură și rezervele de aur din băncile centrale naționale, fiind o țintă permanentă pentru fiecare națiune.

Pentru condițiile României, se pot organiza și cristaliza două sectoare principale în sectorul minier aurifer, și anume unul de stat, iar cel de’al doilea privat, prin înființarea și dezvoltarea unor companii puternice și stabile economic, care vor trebui să aibă, ca preocupare principală realizarea unor unități miniere de capacitate mare și practicarea unui minerit modern.
Este de preferat încurajarea proiectelor în sistem de parteneriat de tip ”joint venture”, respectiv asocierea statului cu sectorul privat, unde cele două entități își unesc forțele astfel încât riscul asociat marilor investiții din mineritul aurifer va fi mai ușor de suportat de către stat. Din acest motiv și pentru că nivelul investițiilor se ridică la sute de milioane de dolari, practica a dovedit că este mai înțelept ca statul să se asocieze cu un partener privat cu experiență în acest domeniu, unde managementul activitații să fie lăsat în sarcina acestuia pentru a obține succesul scontat.

Investitiile private pot avea efect pozitiv, în sectorul extracției și valorificării resurselor minerale, astfel încât principalele beneficii vor fi urmatoarele:
– continuarea activității miniere în zonele cu tradiție;
– exploatarea profitabilă a unor zăcăminte închise;
– crearea unor noi locuri de muncă;
– plata impozitelor, a taxelor și redevențelor miniere conform legislatiei în vigoare;
– dezvoltarea socio-economică a zonelor miniere;
– practicarea unui minerit responsabil atât pentru protejarea mediului înconjurator și a sănătății populației, cât și a patrimoniului geologic al țării.

Trebuie menționat că exploatarea minieră aurifera la scara mare a fost întotdeauna apanajul societăților puternice, deoarece această activitate necesită mari eforturi tehnice, organizatorice și mai ales financiare. În multe țări în care mineritul este bine dezvoltat, exploatarea acestor zăcăminte este făcută, în exclusivitate, de către companii private, unde statul s’a impus categoric printr’un sistem de taxe și impozite, bine ancorat în realitate, astfel încât practicarea activității de minerit să fie eficientă pentru acesta și comunitățile miniere și atractivă pentru investitori.

În concluzie, mineritul sigur și durabil este posibil și în sectorul aurifer din România, iar acesta poate aduce, cu sigurață multe beneficii din punct de vedere al veniturilor, locurilor de muncă și al dezvoltării regionale.

Și nu în ultimul rând deschiderea neîntârziat a unor mari șantiere arheologice, care ar putea să scoată la lumină acele 1000 de tone de comori în aur ascunse acum 1900 de ani de oamenii de încredere a lui Decebal.

Sursa: NRH, Strategia Industriei Miniere 2008 – 2020, date culese de scriitorul Ilie Chelariu, Prof. Eugen Stănescu – Director adjunct al Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, Prof. univ. dr. ing. Dumitru Fodor, Dr. ing. Ioan Călin Vedinas, Corina Vârlan (Gândul), Alexandru Mironov și Nicu Neag

Citiți și: DESPRE AUR ȘI BOGĂȚIILE FURATE DIN ROMÂNIA

Sau: BLESTEMUL AURULUI GETIC

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

GEȚIA SUD-DUNĂREANĂ A ODRISILOR ȘI MACEDONENILOR

Așa cum geții nu și’au numit țara niciodată Dacia, aceștia fiind menționați la Marea Neagră niciodată însoțiți de vreun stat numit Dacia, aceasta fiind o titulatură tîrzie a coloniei romane de la nord de Dunăre, tot așa geții odrisi nu și’au numit regatul Tracia.

Toate neamurile de pe ambele maluri ale Dunării erau ginți ale marelui neam al geților.

Geții venind pe filiera organizării societății patriarhale, fiecare ramură, gintă sau trib rupt din nucelul de la Marea Neagră au pornit pe un drum al concurenței pentru supremație teritorială.

Dintre aceste ramuri sud-dunărene, trei s’au ridicat peste acel nivel în care istoria le’au păstrat amintirea vie: elenii, odrisii și macedonenii.

Lumea getică s’a remarcat în antichitate prin antagonisme între frații de sînge, precum și prin alianțe temporare între vechi dușmani, interesele personale ale vreunui monarh, obiectivele economice sau strategice primînd.

În aceeași situație s’a aflat și tribul odrisilor unul dintre triburile getice, care a reușit să se ridice peste celelalte unind o pleiadă de triburi sud-dunărene, și care au întemeiat un regat puternic în sudul Balcanilor.

În paralel însă, macedonenii antici s’au ridicat în timpul lui Filip al II-lea, și au participat la distrugerea centrului politic și religios al geților odrisi din apropierea Staroselului de azi din Bulgaria.

Prăștiașii macedoneni erau unități speciale ale lui Filip Macedon și utilizau curele foarte precise cu greutăți de plumb.

Sute de astfel de piese de plumb au fost descoperite în zona Starosel, unele dintre ele chiar conțineau inscripții cu nume și ocări.

Descoperirile din zonă povestesc în detaliu războiul dintre geții odrisi și macedonii lui Filip al II-lea care i’au invadat de’a lungul cursului rîului Marița, au luat cetățile Kabile și Plovdivul de azi, geții odrisi retrăgîndu’se în munții Sredna Gora.

Conform izvoarelor istorice, conducătorul lor a fost nevoit să ceară ajutor în Thesalia, deși geții duceau un război de gherilă neobișnuit pentru vechii elini.

Atacau noaptea și creau ambuscade, nu luptau în formație, astfel îl surprindeau întotdeauna pe Filip, tatăl lui Alexandru Macedon.

La sfîrșitul anului Filip a cîștigat și a distrus complexul getic de la Starosel, dar acest lucru s’a întîmplat după o campanie de 11-12 luni, care a continuat pînă în iarnă ceea ce a făcut ca Filip conducătorul macedonean să se înbolnăvească.

Părerea arheologilor este că tezaurul regatului odris a fost, de asemenea, situat în reședința recent descoperită, dar Filip al II-lea al Macedoniei, cel mai probabil a furat aurul ținut acolo.

După victoria lui Filip centrul de putere al geților odrisi s’a mutat în Valea regilor geți, deși ea poartă denumirea de Valea regilor traci, abuziv numită astfel de bulgari, din apropierea orașului Kazanlîk, unde era capitala lui Seuthes – Seuthopolis, aceasta fiind în regiunea Moesia, nicidecum în Tracia.

Poziționarea geților danubieni în Moesia se observă și din harta realizată după descrierile lui Herodot.

Moesia precum se știe a fost o regiune mereu menționată ca fiind a geților dunăreni.

Arheologii au reușit să scoată la suprafață complexul de la Starosel distrus de macedoneni.

În timpul săpăturilor la movila Chetinjova oamenii de știință au ajuns la rămășițele unui rug antic construit într’un templu pentru a onora zeița Hestia.

Specialiștii consideră că folosirea rugului a marcat prima utilizare a templului.

Oamenii de știință (Heidelberg) au studiat formele artefactelor și rugul și s’a dovedit că templul de la Starosel a fost construit nu mai devreme de 358-350 î.Hr. un secol mai tîrziu decît consideră specialiștii bulgari care îl datează de pe vremea regelui Sitalces 431-424 î.Hr..

Artefactele marcate pretutindeni în regiune se disting prin simbolul domniei lui Amatok al II-lea, dar și a lui Teres, un labrys, care era un topor cu cap dublu, marcat și pe monede.

A existat un simbol similar și pe podeaua reședinței domnitorului din vîrful Muntelui Kozi Gramadi.

Amatok al II-lea a fost un vasal al regelui odris Kerseblept, dar un timp el a fost singurul conducător al unei părți a regatului odrisilor.

Ambii acești conducători au condus din palatul din vîrful Kozi Gramadi, precum și din alte reședințe similare. Palatul de la Kozi Gramadi a fost bine fortificat și a avut o suprafață de 4500 mp.

În această locație se produceau piese de decoratiuni din aur, iar arheologii își pun speranța că ruinele ascund mai multe artefacte.

Se spune că nu vechii regi geți stabileau capitale, ci conducătorii bunurilor lor din aceste cetăți.

Templul și centrul conducătorului pentru această regiune a fost construit de regele Amatok al II-lea. Date istorice indică perioada guvernării lui Filip al II-lea al Macedoniei.

La acel moment regele Amatok al II-lea a fost conducătorul geților odrisi, urmat de fiul său Teres al II-lea. Teres a fost răsturnat de Filip. Așa că, construcția templului a început în timpul domniei acestor doi regi geți.

Starosel era de fapt un centru de cult, care includea o serie de monumente ce datează din secolul al IV-lea î.Hr..  Aceste monumente erau legate între ele.

În 2005, în apropierea vîrfului Kozi Gramadi în Sredna Gora s’a găsit reședința unui rege, care după ce a fost distrusă în timpul campaniei lui Filip, existența unui centru politic getic în regiune a fost slăbită.

Acest lucru este demonstrat și de lucrărilr recente arheologice din regiune, care este foarte bogată în vestigii.

Templul de lîngă Starosel a fost numit ”Templul Nemuritorilor”, deoarece acest templu oficia ritualuri legate de imortalizarea conducătorului. După moartea sa, un conducător devenea un fel de semi-zeu. Înmormîntările se efectuau în alt loc, în morminte-sarcofag cum ar fi unul descoperit chiar lângă templu.

Se pot face comparații cu catedralele regilor francezi, unde au fost stabiliți temporar după moartea lor și apoi îngropați în apropiere.

Templul de la Starosel a avut diverse funcții și a fost folosit de către dinastia Odrisilor în secolul IV î.Hr..

Templele getice sînt ordonate în model de constelație Ursa Mică. Sanctuarele odrysilor din regiunea Starosel, probabil, au fost comandate în modelul de constelația Ursa Mică.

Partea sudică a masivului central Sredna Gora conține o concentrație enormă de situri arheologice, peste 400 și multe temple.

Conform arheologilor, templele din regiune au fost conectate printr’un traseu similar cu drumul sacru care ducea la Delphi, aceste locuri sacre nu au fost izolate unul față de celălalt. Complexele au fost construite în apropierea lor pentru nevoile pelerinilor.

Regiunea Starosel a reprezentat, probabil, un complex religios mare, similar cu complexele moderne creștine din mănăstiri, cum ar fi cel de la Muntele Athos. Mii de credincioși au călătorit de’a lungul unui drum sacru spre muntele sacru, drum care a fost înțesat cu clădiri care au oferit cazare și sprijin.

Acesta este modul în care a apărut o întreagă regiune sacră, iar numărul de monumente religioase în regiunea Starosel este foarte mare. Ceea ce au descoperit arheologii sunt artefacte legate de credințele geților odrisi, pentru viața de după moarte.

Deși încă nu avem foarte multe cunoștințe despre traseul sacru, care a ajuns la reședința regelui în apropiere de vîrf în Muntele Sredna Gora, arheologii au aflat traseul vechiului drum al credincioșilor geți, de’a lungul barajului modern Piasychnik, care continua spre templele din movilele de la Starosel.

Un conducător get a fost îngropat și zeificat într’una din ele, în movila Chetinjova.

Arheologii au dovedit că templul de la Chetinjova a fost în mod deliberat îngropat sau acoperit cu pămînt.

Savanții au ajuns chiar la inima movilei, ceva ce se face foarte rar în Bulgaria.

Studiile arheologice descoperă, de obicei, doar arhitectura, scoate la iveală aurul și argintul, dar inima movilei care ascunde secrete și constituie o parte dintr’un loc sacru, este ignorat de regulă.

Cu toate acestea, arheologii aici au continuat săpăturile și acesta este motivul care i’a dus pe cercetători la rugul ridicat în onoarea zeiței Hestia.

Specialiștii speculează că Hestia a fost o protectoare al dinastiei regale. Este pentru prima data cînd artefactele legate de cultul acestei zeițe sunt descoperite în movile.

Zeiţa Hestia ori Hesta, al cărei nume semnifică cămin sau casă, a fost o zeiţă a vetrei şi a focului sacru la geți.

Trebuie reţinut faptul că Focul Sacru sau Focul Viu nu era altceva decît o imagine a Soarelui ceresc – Marele Zeu. Soarele de andezit de la Sarmisegetuza nu este altceva decît vatra altarului reginei Hestia (Vesta), vatră pe care ardea focul nestins.

În ceea ce priveşte Marele Sanctuar circular getic, aflăm că absida centrală avea 34 de stîlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă, iar la mijloc era vatra focului sacru.

După Palladio aflăm că ambele temple ale zeiţei Vesta de la Roma, aveau aceeaşi formă (de potcoavă). Este bine să se ştie sau să se reţină faptul că, acest cult al zeiţei Hestia în Grecia şi la Roma a fost dus de geți, înainte de întemeierea acestui oraş peninsular.

”Marea Zeiţă” a fost descoperită la Trufeşti (Botoşani), alta la Libceva (Caraş-Severin), dar și altele. Acest mare număr de figurine feminine ilustrează, ca în nici o parte a Terrei, perioada matriarhatului.

Arheologia rumînească a ajuns la descoperirea unor statuete feminine, care ne încredinţează că, în perioada matriarhatului, societatea strămoşilor geților (proto-geții) era condusă de o femeie, o mare preoteasă ajutată de un sobor feminin.

Informaţia oferită de Herodot, că Hestia la scuţi (scyți) a avut alt nume, aparţine unei epoci mai tîrzii, cînd cultul ei trecuse de la geți la celelalte popoare prin intermediul culturii greceşti.

Aceştia şi’au însuşit tacit cultura popoarelor mai vechi.

Placa de aur găsită în apropierea satului Merdzhany, zona Kuban din apropierea rîului Kuban, în apropiere de orașul de coastă din Anapa, Marea Neagră, aproape de Asovhavet, în timpul săpăturilor ilegale din 1877.

Disponibil la Muzeul Hermitage, St Petersburg (inventar nr. Ku 1876 1/9, 10 ). 

Placa cel mai probabil era atașată unui corn de băut sau rhyton și datată la aprox. 350-300 î.Hr.

Punctul de vedere arată de la stînga la dreapta:  Arborele – o zeita sau regina stînd pe un scaun cu un vas, craniul unui cal pe un stîlp și un călăreț geto-scytic călare, ținând în mâna dreaptă un rhyton sau o cupă sacră.

Hestia a fost regina strămoşilor geți, iar după moarte a devenit zeiţă a focului. Începînd cu perioada patriarhatului, sciţii o adorau sub numele de Tabiti, elenii sub numele getic de Histia sau Hestia, iar romanii o adorau sub numele de Vesta.

Cultul ei s’a generalizat în spaţiul euro-afro-asiatic, după ce Hestia a trecut în panteonul Olimpului.

Cu toate că Tabiti a fost aparent cea mai importantă divinitate în panteonul scytic, în privința închinării acordată zeităților, Herodot se referă la ”Ares” ca la un zeu unic.

El observă că ”nu le este obiceiul […] pentru a face imagini, altare sau temple pentru orice, cu excepția lui Ares.”

Anticii au lăsat lichide magice în piatra templelor ridicate zeităților. O magie de edificare a fost realizată în timpul construcției templului dedicat zeiței Hestia, în acest sens fiind descoperit un vas cultic ritualic de cracare (descompunere, la temperaturi și presiuni înalte), care a conținut, probabil, un fel de fluid încă necunoscut.

Prof. Fol crede că a fost un fluid de sacrificiu care a fost folosit pentru a pătrunde în mama Zeiță, înaintea înhumării, ca să’l mențină pe timpul construcției templului. Însăși construirea templului și a movilei a reprezentat pentru geți procesul de construire a Cosmosului. Din construcția movilei, putem interpreta câte ceva despre credințele aristocrației getice despre lume și univers.

Modul de sacrificiu geto-scytic a fost, în opinia lui Herodot, relativ simplu. Victimele sacrificate au inclus diferite tipuri de animale, deși darul cel mai prestigios a fost considerat a fi calul.

Porcul, pe de altă parte, se spune că nu a fost niciodată sacrificat, sau că geto-scyții erau reticenți să păstreze porcine în interiorul pămînturile lor.

Herodot descrie modul geto-scytic de sacrificiu, după cum urmează:

”Victima stă cu fața sa anterioară picioarele legate, iar preotul care sacrifica stă în spatele victimei, și trăgînd de capătul cablului de el aruncă fiara jos, și victima cade, el face apel la zeul căruia îi sacrifică, și apoi dintr’o dată aruncă un laț în jurul gîtului său, și pune un băț mic în laț, se răsucește și așa se strangulează animalul, fără să fie aprins focul sau de a face vreun descîntec victimei sau de a se turna vreo libație peste ea; și atunci cînd a fost strangulat și jupuit de piele, el continuă să se fiarbă. […] Atunci cînd carnea este fiartă, sacrificatorul ia o primă jertfă a cărnii și a organelor vitale și le aruncă în fața lui.”

În construcția templului vom descoperi 10 coloane (stîlpi) ce însemnau probabil 10 grade în ierarhie. Învățații sunt încă în căutarea unui înțeles asupra simbolismului arhitecturii și a coloraturii locurilor sacre getice.

Sînt arheologi care se așteaptă la mai multe surprize pe creasta muntelui. Arheologii au informații cu caracter personal despre sanctuare din roci nestudiate și despre morminte care conțin bijuterii de argint.

Regiunea atrage mulți vînători de comori și o mare parte din artefacte sunt deja jefuite. Potrivit lui Hristov un arheolog bulgar, aceste regiuni getice sunt o sursă majoră de antichități pentru licitații și pentru colecționari.

În ultimii ani însă, poliția a blocat parțial eforturile căutătorilor de comori.

Creasta muntelui lasă totuși o multitudine de movile nestudiate care ascund secrete și este o chestiune de timp înainte ca arheologii sau vînătorii de comori să le descopere.

Printre marile comori scoase deja, este tezaurul de aur de la Panaghiuriște care conține peste 1.600 de artefacte și faimosul cap de bronz al lui Seuthes III, regele Regatului Odris, dintre 331- 300 î.Hr., descoperit în anul 2004. 

Tezaurele au fost evaluate la o sumă de aproximativ 170 de milioane de euro, dintre care doar comoara de la Panaghiuriște valorează 50 de milioane de euro.

În ultimul timp, după o serie de descoperiri arheologice, se tot bate monedă pe existența unor strămoși ”traci” ai bulgarilor, cei care au fost înrealitate doar un trib mogolic slavizat, și exterminat de Vasile Bulgaroctonul în 1018 d.Hr..

Avem aici de a face cu o confuzie gravă: Tracia este o regiune, ca Dobrogea, de exemplu, nu este un popor.

Poporul era get și pe malul stîng al Dunării, dar și pe malul drept. Herodot pomenește peste 22 de seminții care populau zona sud-dunăreană (bessi, bisalți, brygi (viitorii frigieni), dalonci, crestoni, crobizi, skyrmiazi, nipsei, odomanți, odryși, trauși, bistoni, ciconi, dersei, edoni, paiți, sapeni, satri), dar printre acestea nu apare nici o seminție tracă.

O informație grea pentru marea masă a istoricilor, este că triburile getice s’au stabilit pe un teritoriu vast din sud-estul Europei între secolele IV î.Hr. și III d.Hr, însă pe teritoriul Bulgariei în special au fost descoperite numeroase artefacte de aur.

Toate aceste seminții se trăgeau din neamul Geților Pontici, marea masă a geților, a Massa-Geților asu format nucleul Arian al populației europene și vest asiatice.

După expansiunea lor au Geții au populat întreaga Europă, pînă la Marea Baltică, Atlantic și Asia de Vest, pînă în India, după cum arată chiar Universitatea din Cambridge (”The Cambridge history of India”, vol. I, p.67-71). Tot aici se menționează că elenii, macedonenii și ilyrii, albanezii de azi, au migrat din Carpați.

Nu se face nici o mențiune despre traci.

În ”De originibus populorum Transylvanie”, vol.II, p.323, Ion Budai – Deleanu dă explicație acestui fapt:

”Învățații arată că la grecii antici, trake ar fi însemnat miazănoapte.”

Sunt unii lingviști care susțin că latina s’a format din elina veche astfel rădăcina ”atra” se transferă și în latină, iar ”trake”, a putut fi folosit pentru a delimita zona din nordul elinilor și doar din perspectiva lor.

Numai că referința elinilor la locuitorii din nordul lor nu a fost niciodată un endonim folosit de geți pentru a se autodefini.

Dacă în latină ”atra” a luat sens de ”negru” prin asociere cu termenul de orientare de la miazănoapte, ori de ”întunecat” acesta nu se preia cu sensul de nordic din perspectiva romanilor, neavînd vreun sens pentru ei, ci de negru.

Noi, rumînii avem Valahia cea Neagră, fluviul Istru ce izvorăște din Munții Pădurea Neagră, către Marea Neagră, un voievod Negru Vodă și steaguri cu capete de negrii.

Acest sens rămîne valabil numai din perpectivă elină, deoarece doar elinilor populația nordică din această regiune imediată puteau fi ”trake”, iar regiunea în care erau acești nordici, se va denumi în final Tracia.

Această titulatură va fi preluată și de romani, transformînd’o în colonie, iar populațiile ținutelor din sudul Dunării vor fi numite și împărțite de armatele romane în moesi, traci, ilyri sau mai tîrziu în dacii din Colonia Dacia.

Acestea sînt denumiri de populații ale imperiului pentru geții subjugați care au fost cuceriți treptat, trib după trib, datorită perseverenței, strategiei și disciplinei militare impuse de Roma.

Astfel vom avea ilyri în colonia Iliria, moesi în colonia Moesia, macedoneni în colonia Macedonia, traci în colonia Tracia etc.

Tracia inclusă în imperiul Persan 500-479 î.Hr.

Chiar după istoricul N.S.Derjavin, în ”Istoria Bulgariei” stă scris că cei care au populat Tracia, și au fost numiți traci, ”…au apărut pe peninsulă în al treilea mileniu î.Hr., de peste Dunăre, de pe pămîntul lor strămoșesc…, unde ocupau cu aproximație crestele de sud ale Carpaților și tot masivul Semigrad (șapte cetăți) – Ardealul, cu părțile Siretului, Prutului și Nistrului, de unde tracii s’au apropiat de Peninsula Balcanică.”

Macedonia și Tracia în 336 î.Hr.

Deci, cei care au populat Tracia vin din Carpați și fac parte din marea masă a geților, pentru că din acești Geți Carpatici s’au desprins și celelalte populații care au devenit mai apoi greci, latini, celți, germani etc.

Ce spune Trogus Pompeius în sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr:

”Chiar și dacii sînt mlădițe ale geților” (ap. abreviatorul Justin, Ed. Nisard, Paris, 1841, C.XXXII, II).

În ”Dictionnaire Grec-Francais” al lui Alexandre, (Paris, Ed. Hachette, 1877, partea a II-a: Vocabulaire de noms historiques, mythologiques et geographiques, A. Pillon), se arată:

”Dacii popor din familia Geților.”

În introducerea la ”Cartea IV” a lui Herodot, tipărită în 1902 și premiată de Academia Rumînă, Dimitrie I. Ghica a scris:

”…locuitorii Dunării aparțineau marii familii indo-europene numite Geți”, din care Dacii, Tracii și Pelasgii erau numai ramuri ale ”Oceanului” Getic.

C.I.Hyginus (64 î.Hr.- 17 d.Hr.) în lucrarea ”Astronomicon libri IV” scrie despre Charnabon, rege al geților din Tracia.

În ”Historia Augusta” (Editura Științifică, 1971, p.503) se menționează:

”(Împăratul Probus) și’a continuat drumul prin Thracia, primind, fie ca prietene, fie ca supuse, toate populațiile getice…”

Macedonia și Tracia în 200 î.Hr.

Robert Sheringham (”De Anglorum Gentis origine disceptatio”, p. 159) spune:

”Astfel chiar Pliniu, Mela, Solinus, îi arată pe geți ca poporul Traciei. Toți tracii ar fi fost un singur popor, adică geții, mărturisește Mela (sec. I d.Hr).”

Flavius Vospicus din sec. III îi numește pe toți tracii popoare getice. Populațiilor din Tracia, Strabon și Herodot, le spun ”seminții”, nu popoare, pentru că toate aceste ”seminții” aparțineau de un singur popor: GEȚII.

Izvoarele antice consemnează limpede faptul că populațiile europene și ale Asiei vestice provin din Carpați.

Vasile Pîrvan arată limpede în a sa ”Getica” (1982, p.51):

”Cît privește sudul Dunării, până la Haemus, el era de mult getic. Dar geții de aici erau numiți thraci.”

După toate sursele antice, toate semințiile din Tracia vorbeau o singură limbă, și aceasta era limba geților, care au fost numiți de romani daci, iar mai tîrziu de germanicii și slavii, ne numesc valahi.

LIMBA GETICĂ (sermo-geticus), pe care azi nu o regăsim nicăieri deoarece din ea se rup limbile moderne, ea este vorbită prin acestea.

Nu există nici un studiu serios și elaborat al limbii rumîne care să ateste dacă aceasta este limba de legătură dintre limbile vestice centum, și libile estice satem, deoarece este singura limbă de pe Terra, care poate fi catalogată de slavi, limbă slavică, iar de latini, limbă latină, cu toții greșind deoarece limba rumînă deși franțuzismele adoptate de pașoptiști au apropiat’o prin aceste neologime ale sec. XIX de o limbă care se trage din limba rumînă arhaică.

Cu alte cuvinte limba rumînă arhaică este la baza limbilor indo-europene, și nu limba rumînă modernă, de aceea cei care afirmă acest lucru se expun criticlor acide ale dușmanilor anti-rumîni, străini, sau autohnoni deopotrivă.

Geții carpatici după ce se înmulțesc, în timpul mileniul al doilea î.Hr., încep marea roire prin tokharieni (yuezhii), în general numiți ”indo-europeni”, hitiți, armeni, eleni, celți, italici, balto-slavi, germanici, din vatra de locuire a Vechii Europe.

Avem de a face cu unul din cele mai importante fenomene din istoria mondială.

Din marea masă a geților, prin mileniul II î. Hr., datorită sporirii populației pînă la depășirea capacității de hrănire a leagănului comun, unele grupuri de populații au trebuit să părăsească habitatul comun și să ajungă în spațiile în care au fost individualizate și etnicizate, așa cum le cunoaștem și noi astăzi, de la malurile Atlanticului pînă în India,

Joseph Mansion în a sa ”Pays d’origine des indo-europeens” (Editura Ceuterick, 1911; p.228) menționează:

”Istoria este mută asupra originilor Europei. Se pot urca primele stabiliri ale elenilor în Grecia la cel mult 2000 î.Hr. Italicii apar mult mai tîrziu, iar noi putem abia să bănuim la aceste date îndepărtate existența altor popoare, ca celți, germani, balto-slavi.

Atunci, cine a ”înființat” nucleul uman primordial și multietnic al ”semințiilor” getice în Europa? Cine se afla pe aceste meleaguri acum peste 7.000 de ani?

Răspunsul e unul singur: Proto-Geții Arieni

Din aceștia se trag europenii și vest asiaticii arieni (mezii și perșii, iranienii de azi).

Sursa: bnr.bg, kroraina.com, ziarulnatiunea.ro-George V. Grigore, Pr. Dumitru Bălaşa

 

DANIEL ROCSIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Locația Dacia

Daniel Rocsin într’un articol pe situl, adevăruldespredaci.ro spune:

”În ultima vreme am fost bombardat cu mesaje de câteva persoane supărate, destul de radicale, care pretindeau că numele de DACI este doar o invenție romană și că ar trebui să nu îl mai folosesc, singurul și adevăratul nume al strămoșilor noștri fiind acela de GEȚI. A fost inutil să argumentez că de fapt GETO-DACII ar fi cea mai corectă și cuprinzătoare numire a strămoșilor noștri, atâta vreme cât ei erau numiți de antici atât daci, cât și geți. Oamenii respectivi ”știau” adevărul, deci ”nu era loc de întors”.
Și pentru că sunt și alții care cochetează cu această idee periculoasă, vă prezint tuturor un citat dintr’un istoric roman de origine greacă – Dio Cassius – autor al lucrării ”Istoria Romană”, lucrare scrisă în secolul II d. Chr. și care este cel mai important izvor de informații despre războaiele dacilor cu romanii din vremea lui Decebal. Iată ce spune izvorul istoric:

”Eu numesc acest popor daci, DUPĂ CUM SE NUMESC ȘI EI, și precum îi numesc și romanii, cu toate că știu că unii greci îi numesc geți, pe drept sau pe nedrept…” (Istoria Romană, LXVII,6)

Deci, rămâne cum am stabilit!

Cam asta spune Daniel Rocsin crezând că dacă o spune el, gata s’a epuizat subiectul, și nimeni nu mai are nimic de spus.

Dar de ce ar rămâne așa?

De când Daniel Rocsin a devenit o autoritate în materie de istorie sau de atribuiri de etnonime strămoșilor noștri?

Ce lucrare de maximă importanță pentru poporul român îl recomandă ca să stabilească adevărul despre strămoșii noștri?

Dio Cassius (născut 155 sau 163/164 – d. după 229 d.Hr) a trăit în perioada ocupației romane a teritoriului de mărimea a câtorva județe de azi, Dacia Romană.

Este de presupus ca locuitorii provinciei să fi fost numiți daci, fie că erau legionari romani, membrii ai administrației romane, sau simpli geți înrobiți, pentru a se identifica cu provincia de origine, așa cum și geții din provincia Tracia, să fi fost numiți traci, ori celor din Macedonia, macedoneni, dar nu referindu’se la etnia lor, ci strict la provincia de care aparțineau.

Tot la fel azi numim oltenii, ardelenii, dobrogenii după regiune, dar nimeni nu le confundă etnia de român, cu apartenența regională.

În definitiv cum puteau fi numiți locuitorii coloniei Dacia? Nu daci?

De ce le’am nega geților etnia, dacă o parte din ei au fost vremelnic robiți?

În aceeași logică trebuie reamintit și că geții și’au numit capitala spirituală SarmiGETuzo, nicidecum SarmiDACuzo.

În consecință romanii au ocupat un teritoriu din Terra Getarum, adică Țara Geților, și au botezat’o Dacia, iar pe locuitorii lor ”Daci”, indiferent că ei vorbeau limba getică sau limba sarmatică soră, prezente în acel areal al geților și sarmaților.

Daniel Rocsin consideră că a argumentat suficient atunci când a descoperit un citat de’al lui Dio Cassius, pentru a conchide că:

<< Oamenii respectivi ”știau” adevărul, deci ”nu era loc de întors.”>>

Și cu asta am rezolvat dilema?

Se face că uită, însă, că acest Dio Cassius a trăit între 155 sau 164 până în 229 d.Hr după înființarea Coloniei romane Dacia, deci contemporan cu ”dacii” imperiului roman.

Cu alte cuvinte, pe vremea lui cei din Colonia Dacia își spuneau daci absolut natural, așa cum cei din Colonia Tracia își spuneau traci.

Dio Cassius fost un istoric recunoscut de Imperiul roman și a publicat o istorie a Romei (Romaika) în limba greacă, în 80 de volume, începând cu venirea lui Enea în Peninsula Italică, fondarea orașului, și ajungând până în anul 229, acoperind astfel o perioadă de 983 ani.

Din cele 80 de cărți, scrise de’a lungul a peste 22 de ani, majoritatea au ajuns până la noi sub formă întreagă sau fragmentară. În ce măsură interpolările au schimbat textul original este greu de spus și sunt încă multe dispute pe această temă. În cărțile 67 și 68 descrie războaiele purtate între geți și romani.

Păstrarea unui număr atât de mare din scrierile lui Dio Cassius, deși nu a fost un scriitor însemnat pentru partea occidentală a Imperiului Roman (și, apoi, a Europei Apusene până prin secolul al XVIII-lea) s’a datorat faptului că a devenit ceea ce se numea ”scriitor canonic” în Imperiul Roman de Răsărit (bizantin), dar întreaga sa operă poate fi pusă sub semnul incertitudinii.

Tucidide nu spune adevărul, când afirmă că Geții erau ca scyții?

Tucidide, 460 – 395 î.Hr., datorită influenței sale în regiunea tracică, având și posesiuni în zonă, a fost trimis ca un strategos (general) la Thasos în 424 î.Hr.:

”Începând prin urmare cu Odrișii, el percepe în primul rând acei traci care locuiesc pe această parte a munților Haemus și Rodopi, la fel de mult, pentru că erau în proprie stăpânire, până la țărmul Mării Negre (Euxin) și Hellespont. Apoi dincolo de Haemus el percepe GEȚI, toate neamurile dintre Ister și Marea Neagră. GEȚII și oamenii din acele părți sunt vecinii scyților și sunt îmbrăcați ca scyții, toți sunt arcași călare. De asemenea, el a atras în continuare mulți dintre acești scyți care locuiesc în munți și sunt în state libere, toți spadasini, și sunt numiți Dii, din care cea mai mare parte sunt în munții Rodopi, pe unii i’a angajat, iar unii au mers ca voluntari.”

Traducerea în engleză a lui Tucidide este realizată de Thomas Hobbes de Malmesbury, Istoria Războiul Peloponesiac, Londra, Bohn, 1843.

Așadar, unde sunt dacii înainte de Hristos?

Dar Cato Maior, știa adevărul?

Cato Maior sau Cato cel Bătrân (234-149 î.Hr.) în lucrarea sa Origines (Întemeieri) elaborată spre bătrânețe scrie despre strămoșii noștri următorul Adevăr, cu 250 de ani înaintea denumirii vreunui teritoriu de pe pământ, Dacia, sau vreo referință atribuită vreunui get, ca fiind dac:

”Getae etiam ante roman conditam heroum suorum res praeclare gestas carmine conscriptas ad tibiam cecinerint; quod multo post tempore a romanis factitatum.”

Adevărul ajuns la noi de la cinstitul roman sună așa:

”Chiar şi Geţii mai înainte de fundarea Romei îşi cântau (acompaniaţi) la fluiere faptele preastrălucite ale eroilor lor scrise în versuri, lucru pe care Romanii l’au făcut mult mai târziu.”

Din aceste spuse ale cinstitului roman trebuie să ne intre în cap odată pentru totdeauna că pe la mijlocul secolului ll î.Hr., dar și în următoarele, romanii ne spuneau încă GEȚI, iar numele de ”dac” a apărut mai târziu în scrierile lor și nu putea fi numele identitar al strămoșilor noștri.

De asemenea, Epictet, nu spunea adevărul?

Geții erau Geți și în sec. II d.Hr., inclusiv în timpul războaielor Geto-romane !!!

Epictet, în Discursuri:

”…Din această ignoranță a fost că atenienii și spartanii s’au certat cu alții, iar thebanii cu ambii; regele persan cu Grecia, iar macedonenii cu ambii; și acum romanii cu GEȚII.”

Originea și viața lui Epictet din Hierapolis (Frigia) este puțin cunoscută. Se crede că s’ar fi născut pe la anul 50 d.Hr., ca fiu al unui sclav, al lui Epaphroditus, un soldat din garda lui Nero. Epictet a fost eliberat și a devenit elevul lui Musonius Rufus.

Mai târziu el în­suși devine profesor de filozofie, reprezentând stoicismul nou mai întâi în Roma, apoi, fiind alungat de către Domițian (94 d.Hr.) în portul Nicopolis în Epir, unde el și moare în anul 120 d.Hr.

De remarcat că exonimul de ”daci”, atribuit geților și toponimul ”Dacia”, nu era încă folosit pe scară largă în epocă printre cartografi și geografi.

Geograful roman Pomponius Mela propune o hartă unică a lumii (harta de mai sus) în 43 d.Hr. împărțind Pământul în cinci zone, din care doar două erau locuibile.

Ceea ce este interesant pentru noi, Mela îi numește pe geți, ISTRICI, oamenii Istrului, adică ”DUNĂRENII”, care trăiau pe ambele maluri ale Dunării.

Apare în schimb pe hartă și provincia romană Thracia, care a fost creată în anul 46 de împăratul Claudius, după denumirea dată de greci regiunii de la nordul Mării Egee, și care după înfrângerea lui Mitridates VI Eupator în al treilea război Mithriadic  (74-63 î.Hr) era deja în sfera de influență a Romei, deci o colonie clientelară a imperiului așa cum va deveni și teritoriul ocupat la nord de Dunăre.

Revenind la subiect, este lesne să ne explicăm de ce provincia ocupată la nordul Dunării a fost numită ”Dacia” să fie impusă în circulație denumirea coloniei romane, iar toate referirile  la locuitorii acestei regiuni să fie numiți daci, fie că erau cetățeni romani naturalizați, fie geții rămași, ori cei înrobiți sau înrolați în legiunile imperiale.

În concluzie, dacii sunt în fapt geții înrobiți, dar și geții cetățeni ai imperiului, de aceea e impropriu a se menține și a se insista pe termenul de ”Dacia” ca toponim getic sau de ”dac” ca endonim al neamului antic străbun, deoarece acest exonim reflectă și amintește de ocupația romană  dintr’un teritoriu delimitat, nicidecum identitatea geților de pretutindeni.

De reamintit că Geții Carpatici de’a lungul vremurilor au fost numiți sau botezați și goți, apoi blachi, vlahi sau valahi, nu doar daci.

De asemenea, termenul de ”dac” este specific și menționat cu predilecție în spațiul carpato-dunărean, pe când Get este răspândit și întâlnit în toată Europa. Acest etnonim îl întâlnim de la Atlantic până dincolo de Urali: getuli (Africa de Nord), iler-geți, indi-geți (în Iberia), myso-geți, tissa-geți (nordul Mării Getice), sar-geți (Sar-Geția), tyra-geți (Nistru), samo-geți (Sarmația), geats (Scandinavia), massa-geți (Marea Caspică râul Araxes), yuezhi (Nordul Chinei), andigeți (sudul Dunării-Sava), brigeții sau brigii (Brigeția-Panonia), jats (India), jeds (Egipt) etc.

Unde mai întâlnim în Europa sau Asia numele neamului lor dus de daci?

Nicăieri!

Pe când etnonimele geților oricine le poate verifica pe Google. Iată o listă:

GEȚII EURO-INDIENI (INDO-EUROPENI)

Suetoniu vorbește de regii regatului ”Getarum”: ”Cosoni Getarum regi” și ”dein Cotisio, regi Getarum”.

Geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Ge%C8%9Bi

Tyra-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Tyrage%C8%9Bi

Massa-geți https://ro.wikipedia.org/wiki/Masage%C8%9Bii

Tissa-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Thyssagetae

Iler-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Ilergetes

Indi-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Indigetes

Geați https://en.wikipedia.org/wiki/Geats

Samo-geți https://en.wikipedia.org/wiki/Samogitians

Sarmogeți (sarmogetae) https://books.google.ro/books?id=Rx1YAAAAcAAJ&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIGjAA#v=onepage&q=sarmogetae&f=false

Sargeți https://ro.wikipedia.org/wiki/Sarge%C8%9Bi

SarmoGeți (Samaiten) https://books.google.ro/books?id=X8YHiRyVuzEC&pg=PA62&dq=sarmogetae&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiS0s6Ate3SAhXEbZoKHUZ_B70Q6AEIITAB#v=onepage&q=sarmogetae&f=false

Getuli https://en.wikipedia.org/wiki/Gaetuli

Goți https://en.wikipedia.org/wiki/Goths

”Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Buerebista, a venit în Goţia Deceneu, pe vremea cînd Syla a pus mîna pe putere la Roma. Primindu’l pe Deceneu, Buerebista i’a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii au început să pustiească pământurile germanilor pe care acuma le stăpânesc francii”, Jordanes.

Jeți https://en.wikipedia.org/wiki/Jat_people

yuezhi https://en.wikipedia.org/wiki/Yuezhi

Myr-geți, Pien-geți, Thussa-geți, Tyran-geți https://books.google.ro/books?id=HzNDAAAAcAAJ&pg=PA311&lpg=PA311&dq=myr+getae&source=bl&ots=ND7S16_mA4&sig=DxcBfwNj_mnTDuDKwIyo3hSqUmE&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwifjpeDndDRAhWTF8AKHbtWCqAQ6AEIHTAA#v=onepage&q=myr%20getae&f=false

Myso-geți, An-geți și multe alte forme corupte mai există printre așa-zisele popoare menționate de așa-zișii ”istorici” de’a lungul vremurilor.

La aceste ”neamuri” care erau doar unul singur, și care a dus etnonimul geților în forme diverse peste tot în Europa, Asia și Africa, se adaugă neamurile care fac parte din același mare grup genetic R1: cimerienii, celții, hitiții, troienii (tracii), brigii (frigienii), ilyrii, dorienii, aheii, lydienii, odrysii, macedonenii, arienii (iranienii), toch-arienii, scyții etc..

Despre universalitatea getică se vorbește extrem de puțin. Justificat, evident…..
Cărui popor european și nu numai, i’ar conveni să recunoască public că se trage din geții carpatici, iar ca eroi antici îi au pe Boerobisteo (Burebista), Dacibală (Decebal),
Dromichto (Dromichete), sau alții ca ei?
 Se consideră că dioceza din evul mediu cu numele Dacia din Danemarca de azi, ar reprezenta un argument. La fel, etimologiile lui deutsch și dutch, reprezintă pentru unii un element de legătură cu dacii, dar din perspectivă religioasă, a câtorva dioceze catolice care întărește argumentul că sunt de concepție papală, și mai puțin de sorginte etnică a geților.

De remarcat și faptul că nu dacii au îngenuncheat imperiul roman, ci goții lui Alaric, adică geții rebotezați astfel pentru a se respecta Damnatio Memoriae impus lui Geta, fratele ucis de Caracalla, și pentru a fi scos din memoria societății romane.

Inscripție de marmură, cu condamnarea memoriei lui Geta, fiul lui Septimius Severus, roman, 193-211 d.Hr. din Roma, Italia

DAMNATIO MEMORIAE (scos din memoria societății) pentru GETA, GETES, GETICUS, GETI, etc., duce la apariția după 238 d.Hr. a termenilor GOTHICUS, GOTHI, etc. pentru a se face referință la populația nord-dunăreană.

Cum altfel să faci uitată amintirea unor dușmani, decât vorbind despre ei ca fiind alții sau nepomenind deloc de ei?

Inscripția a fost dedicată de către Antonius, care era un libertus sau sclav eliberat, și comemorează astfel întoarcerea în siguranță a împăratului Septimius Severus (a domnit între 193-211), soția sa Julia Domna și copiii lor Caracalla și Geta. Numele Geta și Plautilla (soția lui Caracalla) au fost șterse (vezi foto de mai sus) după asasinarea lui Geta și executarea Plautillei ca urmare implicării ei în comploturile împotriva lui Caracalla.

Caracalla și Geta erau rivali și încercarea lor de a împărți, mai degrabă decât a partaja imperiul după moartea tatălui lor a fost doar parțial dejucată de mama lor. În 211 Geta a fost ucis de Caracalla, conform unor rapoarte în brațele mamei sale.

Geta, Plautilla și alții au suferit Damnatio Memoriae; numele lor au fost radiate de la toate înregistrările și inscripțiile oficiale, statuilor și toate imaginile din ele au fost distruse.
Acest proces era o soarta din cele mai groaznice ce i se putea oferi unui roman, ca să’l scoată din memoria societății.

În mod ironic (în fapt o ipocrizie politică a acelor vremuri), popularitatea lui Geta la nivelul poporului roman și în armată i’a fost asigurată tocmai datorită ceremoniei oferită de Caracalla, când a trebuit să’i asigure o înmormântare decentă fiind îngropat pe Via Appia lângă Roma.

Deși aparent Damnatio Memoriae, nu are nicio legătură cu neamul getic, pentru că nu cenzura direct neamul getic, acesta este momentul când din ce în ce mai rar apar citări despre poporul getic în documente oficiale fără repercursiuni asupra celor care aveau astfel de scăpări. Reținerea istoricilor de a’i mai pomeni pe geți în acea perioadă are legătură totuși cu consecințele nefaste care s’ar fi abătut asupra celor care nu respectau interdicția. Iar găselnița prin înlocuirea cu termenul got a asigurat salvarea de la uitare a poporului get prin înlocuirea literei e cu o , ca și cum se vorbea de un alt popor. Să ne amintim doar găselnițele poeților, scriitorilor, scenariștilor noștri din perioada ”epocii de aur”, celebrele șopârlițe  pentru a fenta cenzura vremurilor.

Acest ”popor nou” le va aduce în mod cu totul ironic, destrămarea imperiului, în final.
De ceea ce le’a fost teamă, nu au scăpat. Decebal la nici 300 de ani fusese răzbunat, de Alaric, Cniva, Teodoric și alți conducători geți, rebotezați de ”istorici”, goți, și care s’au înstalat la Roma. Astăzi sunt încă ”istorici” care consideră acest prag al istoriei, ca unul de confuzie, în mod cu totul intenționat, din ignoranță, ori și mai rău, din prostie în cea mai pură stare.

De ce să fie azi contribuția geților la cultura și istoria Europei, minimalizată, restrânsă sau negată de acești bastarzi? Cu ce erau mai puțin ”barbari” goții, vandalii sau geții cu bărbile lungi numiți și longo-barzi sau lombarzi? Care este diferența dintre un get sau got, pe scara ”barbariei” închipuite și atribuită deopotrivă, atât timp cât cunoaștem contribuția goților la cultura europeană și pe care o admirăm și în mileniul trei?

Așadar, argumente pot fi aduse în sprijinul atribuirii etnonimului de ”dac” strămoșilor noștri, dar cu prisosință în perioada ocupării teritoriului ce va deveni provincia romană Dacia Traiană, dacă dorim să fim riguroși cu realitățile antice. Nici mai devreme, dar nici mai târziu.

De asemenea, Moesia, Tribalia și parte din Illyria care erau alte regiuni getice au fost cu mult înainte cucerite și incluse imperiului fără a’i numi pe aceștia daci. De ce?  Simplu, acele regiuni nu au fost numite Dacia până în 270 la retragerea aureliană. Dovadă că aveau ”drepturi de copyright” asupra denumirii de Dacia a fost transferul ei în titulatura unei dioceze sud-dunărene, și cu numirea unor regiuni ca Dacia Ripensis sau Dacia Mediterranea.

Numindu’i pe geți otova ”daci” nu facem decât să aducem o mare confuzie în referințele despre trecutul nostru și așa sărac din perioada de ocupație romană, sau mai ales de dinainte de anul fatidic 106, care a moșit pentru posteritate întâia oară toponimul Dacia.

Regretul nostru este că nu ne’au parvenit și nouă opere, scrieri, poezii scrise de geți, pentru a închide gura tuturor celor care denaturează, falsifică, ascund sau defăimează memoria străbunilor. Au avut grijă destui în trecut ca aceste lucruri care mențin memoria vie a geților, să nu ne parvină.

Toate aceste scrieri dacă erau turnate în aur, așa cum presupunem, să ne mai mirăm că nu le mai găsim? Furtul, jaful acestora ar explica nu doar lipsa lor, ci și încrâncenarea urmașilor acestor tâlhari de a ascunde urmele…infracțiunilor.

Daniel Roxin nefiind nici el ferit de erori impardonabile, a contribuit la menținerea în spațiul public amintirea vie a strămoșilor noștri, la realizarea unor filme și emisiuni despre înaintașii noștri, și se află permanent pe baricadele renașterii memoriei lor, a punerii lor la locul care li se cuvine în istoria noastră. Dar, trebuie să păstrăm în același timp echidistanță față de adevăr, și rigurozitate în demonstrarea unor teorii.

Cu alte cuvinte rămâne cum stabilesc evidențele, și nu cum conchide Daniel Roxin prin această poziție. El nu are câtuși de puțin autoritate în materie și nicidecum nu poate închide acest subiect din dezbatere.

Dezbaterea va rămâne deschisă până la clarificarea ei definitivă, documentată și recunoscută de întreaga branșă a istoricilor, și nu numai.

Sursa: adevăruldespredaci.ro, perseus.tufts.edu…

Citiți și: CUM ÎI EXPLOATA ROMA, PE GEȚII DIN DACIA FELIX

sau  CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

”Numeroase și indubitabile mărturii demonstrează că populațiile ținutului numit, datorită împărțirii provinciale romane, Tracia, ca și cele moesice dintre Balcani și Dunăre, și în aceeași măsură, geții sau dacii, pe malul celălalt al Dunării, au vorbit cu toții, una și aceeași limbă”, Mommsen (Getica, pag.240, G. Gheorghe).

Noi, românii, ca popor nu avem printre strămoși pe ”traci”, care nu au existat ca etnie, ci pe geții care au locuit pe ambele maluri ale Dunării, până în Tracia și dincolo de ea.

Tracia, ca și alte regiuni ca Geția Carpatică, Moesia, Tribalia, Macedonia, Ilyria, Panonia, Troada, Bithinia, Scyția, Massa-Geția, Sarmația, Lydia, Phrigia, Arimia (Armenia) au fost doar regate sau uniuni de triburi ale geților.

Așadar, când veți întâlni etnonimul trac-traci, cu sau fără ghilimele, să înțelegeți geți despre ”tracii” din afara Traciei, sau localnicii din Tracia. Originea etnonimului de trac, traci vine de la regiunea Thracia,  o regiune numită astfel de la numele fiului lui Ares, Thrax, Thraxia, apoi latinizat Tracia și cel mai probabil sunt legate de locul de baștină al acestuia.

Cele mai vechi documente sau hărți ne indică un ținut și nu un popor. Denumirea de Tracia nu a reflectat niciodată o întindere mai mare decât ceea ce a reprezentat harta de mai jos, decât cu totul abuziv s’au desenat pe hărți întinderi mai mari, atribuind eronat identități false unor triburi antice.

Același lucru se poate spune și despre toate neamurile înrudite cu aceste populații din Tracia, luându’i și transformâdu’i cu totul irațional pe toți ca fiind neam din Tracia. Nu avem nicio certitudine că toate neamurile au plecat din Tracia ca să pretindem sau să extrapolăm o identitate altora celor ce trăiau în regiunea din sudul Balcanilor. Scyții spre exemplificare autorii de mai târziu îi identifică cu geții, nicidecum cu tracii.

Aceste atribuiri le avem în special de la istoricii antici, de la care cei mai mulți istorici de mai târziu au preluat aceste etichetări eronate, scrise cele mai multe dintre ele din auzite, știind faptul că acești istorici nu se deplasau în teritoriul menționat de ei, decât arareori.

Una din curiozitățile ”Lumii” descrise de Homer este prezența Cimmerilor în Europa de Vest, ceea ce presupune migrarea lor înainte de 1000 î. Hr în Europa, știindu’se că că cimerii sau cimerienii erau la nordul Mării Negre.

Astfel, în decurs de zeci și sute de ani s’au înstăpânit niște clișee arhetipale legate de loc și de limbă ale unor triburi, după care din câte remarcăm se călăuzesc și azi istorici contemporani. Astăzi, după 2000-3000 de ani este aproape imposibil de rectificat această eroare, fiind un termen înscris, tipărit în sute de cărți, etimologii sau enciclopedii.

Ieșirea din acest matrix este o adevărată aventură de care se lovesc toți cei care vorbesc în afara acestui ”cod” devenit mistic al ”profesioniștilor” plătiți ca să discearnă ce este adevăr în trecutul acestui spațiu.

Când vorbim de locuitorii Traciei sau ne referim la lumea tracică, cei mai mulți se gândesc la tot ceea ce ne reprezintă pe noi în istoria antică sau pe vecinii noștri de la sudul Dunării, ceea ce este evident superficial dacă privim astfel lucrurile.

Cu toate acestea, oricine trece dincolo de acest clișeu, a lucrurilor încremenite, a tradiției moștenite din informațiile ce ne parvin din zona istoriografiei sau lingvisticii clasice,  și sapă mai adânc în istorie descoperă că lucrurile stau diferit.

După modelul ”tracilor”, la fel am putea spune că elvețieni sunt toți europenii de azi, pe criteriul absurd că Elveția se află oarecum în centrul Europei, și astfel după cei din centru îi catalogăm și pe restul populației continentului.

Evident că nu pe acest criteriu, geografic, am putea găsi înrudiri între popoarele europene. Istoria și îndeosebi genetica și paleogenetica ne arată o cu totul altă linie fină care ne conduce către originile noastre.

Spuneam că odiseea numelui de Tracia, vine cel mai probabil de la THRAX, iar acest termen nu este cunoscut înainte de migrarea aheilor sau dorienilor în sudul Balcanilor, dar cu siguranță cultul lui Ares este dus cu ei din locurile pe unde au trecut în acest exod, ori l’au găsit chiar pe aceste noi meleaguri în care s’au așezat și l’au însușit împreună cu alte elemente ale tradițiilor locale.

În mitologia greacă, după numele lui Thrax (greacă veche: Θρᾷξ) și în jurul acestei denumiri se creează pur și simplu chintesența tracică. Thrax a fost considerat unul dintre fiii reputatului zeu Ares, conceput cu o mamă necunoscută.

„Marte a fost tatăl lui Cupidon, Anteros, și Harmonia, mama fiind zeița Venus. I’a avut pe Ascalaphus și Ialmenus cu Astyoche; Alcippe de Agraulos, Molus, Pylus, Euenus și Thestius, cu Demonice fiica lui Agenor. În afară de aceștia a mai fost tatăl celebru a lui Romulus, Oenomaus, Bythis, Thrax, Diomede din Tracia, & C”, (Lemprière, John and Wright, Frederick Adam, p. 358, Dicționar clasic de nume proprii menționați de autori antici. Routledge, 1949)

În tragedia ateniană ”Alcestis”, Euripide menționează că unul dintre numele lui Ares însuși, a fost Thrax, fiind privit ca patron al Traciei, scutul său de aur sau aurit fiind ținut în templul său din Bistonia în Tracia.

Ca și celelalte scuturile tracice, scutul avea forma unei semiluni numită „Pelta”, de la care știm că vor fi numiți toți războinicii ce foloseau acest tip de scut, PELTAȘTI. „Festivalul Gradivus” dedicat lui Marte, echivalentul lui Ares la Roma, a fost ținut anual de romani în luna martie, când se afișa acest tip de scut.”

Peltast

Războinici Peltaști

O legendă spune că Thrax a condus armata Edonilor într’o campanie împotriva insulei din Marea Egee, Lemnos și a altor insule din jur. Dar când a atacat sanctuarul lui Apollo de la Delos, zeul i’a aplicat lui și oamenilor săi o ”boală oribilă” (probabil lepră). Când s’au întors în Tracia nu au fost bineveniți și au fondat o colonie pe mica insulă Icaria.

Tiras a fost, în conformitate cu Geneza 10 și Cronici 1, ultimul fiu numit al lui Iafet, care la rându’i era fiul lui Noe, iar numele lui este asociat adesea cu o presupusă origine a termenului de Thracia, deși regiunea râului Nistru nu a fost niciodată o componentă teritorială a Thraciei, iar locuitorii lor erau geții din Tyras, numiți tyra-geți.

Josephus a scris că Tiras a devenit strămoșul ”Thirasienilor” (tyrageți), a acelor oameni cu ”părul ca flacăra” (roșu sau cu părul blond) de care povestește Xenofan. Tiras sau Tyras în antichitate a fost, de asemenea, numele râului Nistru, dar și denumirea unei colonii grecești situate în apropiere de gura de vărsare a Nistrului în Marea Getică; precum și locuitorii nativi din regiunea înconjurătoare, Tyra-geții.

Herodot spune (4,93,5,3) că Geții au fost una din componentele majore ale ”tracilor”, iar eponimul Thrax nu este doar la originea Thraciei, Thraike – Zraike, fiind citit g’hrāik – graec, ci și elementul hotărâtor care a dus la forma modernă a numelui urmașilor lor de azi și a țării lor, grecii din Grecia.

Prin asta grecii de azi recunosc nu doar că’i moștenesc cultural-religios pe traci, dar și că sunt chiar urmași pe linie antropologică.

Fragment din Istorii VIII, Herodot, din Papirusul Oxyrhynchus, grup de manuscrise descoperite în timpul secolului XIX și începutul sec XX de arheologii Bernard Pyne Grenfell și Arthur Hunt Surridge la o groapă de gunoi veche aproape de Oxyrhynchus în Egipt. Manuscrisele datează din sec. VI – sec. I î.Hr.

Acesta include mii de documente grecești și latine, scrisori și opere literare. Mai includ, de asemenea, câteva manuscrise pergament, și manuscrise pe hârtie mai recente în arabă, poezii de Pindar, fragmente de Sappho și Alcaeus, bucăți mari de Alcman, Ibicos, Corinna, resturi extinse din Hypsipyle de Euripide, fragmente din comediile de Menander, și o mare parte a Ichneutae de Sofocle. De asemenea, au fost găsite cele mai vechi și mai complete diagrame de la Elementele lui Euclid.

Noah Webster, a sugerat că Tiras a fost venerat de urmașii săi ca Thor, zeul tunetului, echivalentul ambelor forme cu Θουρος (Thouros) menționat de Homer ca ”Ares (Marte) al tracilor”. Într’o Saga islandeză numintă Edda numele Thor (sau Tror) este descris ca un șef blond ancestral al popoarele germanice, precum și un rege al Thraciei.

Thor the Norse God - stage 4 by m0zch0ps

În 1838, savantul german Johann Christian Friedrich a sugerat identificarea Tirasienilor cu etruscii, care, potrivit surselor grecești și romane, cum ar fi Herodot (I, 94), locuia în Lydia (Asia Mică, Turcia actuală) ca Tyrsenoi înainte de a emigra în Italia.

Încă din secolul VIII î.Hr. unii cercetători au făcut legătura dintre Tirasieni și etrusci, cu Troa (Troia), precum și cu  Popoarelor Mării, cunoscute ca Noul Regat Egiptean (inscripția ”Tursha” lui Ramses al III-lea) sau ”Teresh al mării” (Stela lui Merneptah).

Tereș popoarelor Mării

Această populație antică constituită din tirasenoi, înainte de a emigra in Italia, a intemeiat în Asia Mica (actuala Turcie) regatul Lidiei. Același istoric german îl mentionează și pe cel mai cunoscut fiu al lui Tiras, anume pe Troas (fondatorul Troiei).

”Popoarele Marii” și’ar trage de asemenea seva din neamul tirasienilor (trib de geți nord-pontici n.n.).

Acești reprezentanți ai marelui neam getic erau denumiti Tursha, această denumire figurând pe o inscripție de pe vremea lui Ramses al III-lea, ei fiind mentionați cu ocazia invadării Egiptului, când au fost respinși s’au stabilit in Orientul Mijlociu. Cele mai cunoscute triburi ale acestora au fost cele ale edonilor și filistenilor (palestinieni lat.).

Ares se număra printre cei doisprezece mari zei ai Olimpului și se spune ca era fiul lui Zeus si al Herei, datorita acestui fapt locul lui in Olimp era asigurat datorita parinitilor.

Cu toate acestea, era disprețuit de părinții săi și de către ceilalți zei, mai ales de către Atena, datorită caracterului său violent, sângeros. În numeroasele mituri legate de numele lui, zeul apare adesea înfrânt, deși era simbolul forței războinice, brutale.

Se spune ca Ares s’a indragostit de Afrodita și astfel i’a starnit invidia lui Hefaistos fiind soțul Afroditei. Pentru a’i pedepsi pe amorezi, Hefaistos faureste o plasa magica (invizibila) cu care plănuiește să’i prindă.

Planul lui Hefaistos este dus la îndeplinire și astfel, el reușește să’i prindă pe cei doi ”porumbei”, chemându’i ulterior pe zei să se minuneze de ”captură”. Ca urmare a acestui fapt Afrodita a fost iertată de Hefaistos însă Ares a fost izgonit din Olimp.

Ares și Afrodita, dintre numeroasele episoade amoroase care i se atribuiau zeului Ares, era celebra legătură dintre el și Afrodita, legătură dată în vileag de către soțul acesteia, Hefaistos.

De ce nu alege el să meargă în Grecia, ci în Tracia este datorită faptului că nu era grec, iar urmașii lui nu erau greci, ci au rezultat din aventurile lui cu femeile din spațiul care mai târziu va deveni tracic poate tocmai datorită alegerilor sale.

Zeul Ares fusese trac și în accepțiunea lui Homer, care în Iliada îl implicase pe zeul războiului în luptă sub chipul căpeteniei trace Akamas (Iliada, cântul V, versurile 461-462).

Dar nu există mit grecesc care să nu conţină cel puţin un element referitor la regiunea învecinată la nord de ei, Tracia. Se spune chiar că au fost mult mai multe, dar că de’a lungul timpului au fost intenţionat scoase şi înlocuite cu elemente elene. Astfel, există numeroşi autori antici care afirmă chiar că multe dintre legendele olimpiene şi’ar avea origini getice, dar că aceste elemente ”ne-elene” ar fi fost înlăturate, în mod voit, în cadrul procesului de elaborare a unei mitologii greceşti pure, fenomen care ia o amploare tot mai acută în ultimele trei secole. Unele menţiuni ale originilor getice au reuşit însă să supravieţuiască…

Nu am avea de ce să spunem aceste lucruri, dacă nu ar exista exemple concrete. Prima dovadă provine de la celebrul Strabon, grec născut la Amasya, astăzi o localitate în Nordul Turciei asiatice, foarte aproape de ţărmul Mării Negre. Iată ce scria acesta în urmă cu două milenii:

”Pe vremea lui Homer, grecii socoteau Marea Pont (Marea Adâncă!) drept al doilea Ocean al lumii. Căci dintre toate Mările cunoscute astăzi, Pontul era socotit cel mai mare. Homer o numea la rândul său Marea Adâncă… Poate şi din această cauză a mutat el către Ocean întâmplările din Pont, socotind că lumea, din cauza prejudecăţilor, va primi mai uşor aceasta”!

Aşadar, Strabon scria că multe din cele povestite de Homer în operele sale (Iliada, Odiseea) s’ar fi petrecut pe ţărmurile Pontului Euxin şi nu în Grecia udată de apele Mărilor Egee, Ionică şi Mediterană. Care să fi fost însă acele ”prejudecăţi”? Poate faptul că geții, cei care controlau mare parte din ţărmul pontic, nu erau deloc iubiţi de către vechii eleni?

Geții din Tracia erau consideraţi ”barbari”, iar elenii se temeau de ei, de numărul lor uriaş şi de priceperea lor în ale armelor. Deși, pare paradoxal, acesta nu pare să fie reala lor motivație, deoarece ei veneau chiar din rândul lor, ci poate nevoia de identificare proprie sau de un orgoliu natural ce se năștea pentru noile locuri ce le stăpâneau, ei își doreau o nouă identitate, precum am mai întâlnit în istorie.

Este cazul relațiilor dintre Regatul Marii Britanii și cele treisprezece din coloniile sale din America de Nord când au devenit din ce în ce mai tensionate, până când, a izbugnit un război ce a dus la 4 iulie 1776 la Declarația de independență a americanilor care și’au dorit să iasă de sub tutela coroanei britanice și au devenit un popor de sine-stătător.

O altă dovadă a interesului acestor greci moderni pentru ascunderea anumitor fire care duc la originea lor reală, este cazul GETOS-NESSOS sau NEXUS, ce constituie o DOVADĂ CRASĂ A FALSULUI GRECESC, GETOS redenumit voit NESSOS.

Detaliul cu inscripția ΓETOϟ/GETOS, de pe Amphora de ceramică cu pricina.

Orice om interesat de adevăr citește ceea ce vede, pe această operă de ceramică veche: GETOS, poate cea mai veche mențiune pe care o avem a numelui GET, chiar pe gâtul centaurului GET, care ne dezvăluie o spaimă a grecilor pentru cei ce trăiau dincolo de Munții Haemus, întruchipându’i jumătate om, jumătate armăsar, mit care chiar Triburile Getice îl întrețineau, pentru a’i ține la distanță pe dușmani.

Deși, pe imaginea din timbru  preluată după vasul antic apare inscripția Getos, la descriere apare Nessos.

Ariminia:

”O altă dovadă istorică a vechimii numelui de GET dat neamului nostru strămoșesc o avem de pe un vas grecesc din secolul Vll î.Hr. care prezintă lupta vânjosului Hercule cu centaurul ”Nessos” (!), cum spun cei care au născocit cultura elenistă, adică pricepuții istorici germani ca mari falsificatori de antichități grecești. În fața centaurului este scris cu alfabet grec vechi sau poate get numele de ΓETOϟ / GETOS și nu Nessos sau Nexus cum au falsificat ei istoria noastră. Hercule l’a înșfăcat de moț/chică pe centaurul Getos, coafură specifică numai neamului get!

Istoricii germani au făcut această mârșăvie în partea a doua a secolului XlX, pentru că atunci trudeau de zor la ticluirea elenismului avîndu’i aproape pe feciorașii lui Ucigă’l Toaca, adică verișorii lor, cazarii cei întunecați până și în ceriul gurii, care împreună urmăreau scoaterea geților și a urmașilor lor, românii, din istoria veche a Europei și pe cale de consecință și din istoria modernă a națiunilor.”

https://i0.wp.com/www.beazley.ox.ac.uk/images/pottery/painters/keypieces/tiverios/6-p64-medium.jpg

Colecția Muzeului Național, Atena, Grecia, Amphora de ceramică cu gât, datat aprox. 550-520 î.Hr

Este evident că olarului elen nu i’a stat mintea precum grecului de mai târziu, la falsuri.
El nu s’a mai sfiit și le’a trecut și pe timbre, nu doar a citi Γ (G chirilic) N, ba chiar a înlocui, și a crea o întreagă mitologie în jurul lui Nexus – Nessos.

Oare la Gaia – Γαία (GEEA) de ce nu o fi nesocotit litera G, devenind astfel Naia!? Simplu. Gaia nu amintește de GEȚI, și nici nu pomenește de cuvântul GET.

Cine erau însă aceşti geți?

Geții erau un popor imens format din sute de triburi și se întindeau de la Atlantic la Pacificul estului îndepărtat, și se numeau, tirasieni, edoni, bessi, misi sau moesi, daci carpatici, odomanţi, skyrmiazi, bistoni, trauși, carpi, tyrageţi, tissageți, ilergeți, indigeți, turdetani, turduli, getuli, obulensi, tribali, crobizi, odrisi, treri, massageți, samo-geți (sarmagiți-sarmați), geats, geto-sciți, sciți sau saci, saka sau skutai, dahi sau dahae (daoi), hitiți, brigi sau frigieni, crestoni, lydieni, carieni, jats, yuezhi etc. şi al căror părinte comun ar fi fost considerat legendarul Thrax.

Altfel de ce să fi numit Herodot neamul tracilor, ”cel mai numeros după inzi”? O afirmație oarecum curioasă pentru că nu avem cunoștință ca Herodot să se fi deplasat în India, și nici nu a intrat pe acele vremuri în posesia vreunor recensăminte pe astfel de teritorii considerate de altfel ”barbare” și despre care nu dispunea de multe informații.

De asemenea, particula trac nu o regăsim la niciun neam, din afara vecinătăților locurilor frecventate de Herodot, așa cum o regăsim pe cea a geților, semn că geții în expansiunea lor europeană și asiatică deopotrivă, și’au păstrat în multe cazuri amintirea trunchiului etnic din care se trăgeau.

Iar acest Thrax era fiul lui Ares, zeul războiului și la greci, dar care la rândul său (scrie celebrul Euripide în opera Alcestis):

”S’a născut în Tracia”.

Dacă Thrax a fost numit după locul de baștină, ori locul și neamul a luat denumirea unui conducător cum era obiceiul în vechime, precum a fost Thrax, asta doar posteritatea ne va lămuri.

Ares, marele zeu olimpian era mai tot timpul departe de Grecia: îşi avea temple numeroase în Tracia, acolo unde s’a însoţit cu Caliope şi cu alte nimfe şi nereide, dând naştere unor întemeietori de triburi.

Ares locuia aşadar în Tracia, Artemis era numită Istriana şi îşi avea templu pe malul Mării Getice, Thetis era mama Istrului nostru şi al lui Ahile, eroul înmormântat pe Insula Leuce, în accepțiunea unora Insula Şerpilor, Echidna şi Hercule s’au iubit pe meleagurile noastre şi l’au născut pe Scytes tatăl sciţilor.

Apollonius din Rodos scrie că Zeul Războiului îşi avea mare templu, în mijlocul unei insule din Pont! Acest templu era construit de ”fiicele sale, amazoanele” şi era păzit de Păsările lui Ares (Ornithes Areioi), păsări cu pene de oţel care nu puteau fi ucise de niciun om. Mai scrie Apollonius din Rodos în Argonautica 2:

”Şi le’a spus Fineus (rege trac) argonauţilor care mergeau după Lâna de Aur în Colchida (Kolchis, azi în Georgia): când veţi lăsa în urmă tribul Mossynoekoi (din sudul Mării Negre) să vă duceţi corabia pe Insula Păsărilor, acolo unde reginele amazoane Otrere şi Antiope au construit un altar lui Ares”.

Nevoia de a fi în control.

Treptat, Păsările lui Ares au început să fie menţionate în scrierile greceşti ca fiind Păsările Stimfaliene, din Stimfalos, care se află însă departe de Pont, în Corint. A fost oare Insula Păsărilor lui Ares mutată, ”prin puterea scrisului”, din Marea Neagră, pe tărâm olimpian?

Obsesia aurului getic a fost cea care a generat legenda argonauţilor. De fapt, în legendă, grecii refac, ideatic, ficțional, în sens invers, traseul pe care cândva, în vremuri imemoriale, îl parcurseseră efectiv coborând din nord. Rămăseseră de atunci în subconștient cu imaginea existenței în acel nord a unei fabuloase comori de aur și, prin intermediul argonauților, purced acum cu imaginația îndărăt în căutarea ei.

Că acel tezaur e cel getic o dovedesc o mulţime de indicii care nu mai lasă loc niciunui dubiu, nici unei marje de eroare. Aşa cum experţii în studierea metalelor pe bază de analize pot determina cu exactitate natura aurului dintr’un obiect, locul de origine, dacă e de mină sau de râu, a fost prelucrat în vechime sau recent, prin turnare sau prin ciocănire, şi noi, dacă avem pregătirea necesară şi mai suntem înzestraţi şi cu o intuiţie care nu dă greş, avem posibilitatea să facem aceeaşi operaţiune în structura unei opere artistice nemateriale, în cazul de faţă a unei celebre legende.

Între popoarele antice, primii care au fost atrași ca un magnet de aurul geților nu au fost romanii, așa cum se crede obișnuit, ci primele triburi de greci care, în migrația lor spre teritoriul de astăzi al Greciei, au trecut prin Munții Apuseni, unde au jefuit zăcămintele de aur local, din care și’au făcut monede.

Unele studii istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul vechi grecesc pentru aur, ”chrysos ” ar proveni de la numele Crișurilor, râurile noastre care străbat ținuturile aurifere. Alte cercetări susțin că primele monede de aur grecești conțineau același tip de aur cu cel extras și astăzi din Apuseni.

În definitiv geții care au populat și fondat Roma, au făcut la 106, același lucru, și’au dorit să ia peste secole la Roma comorile strămoșilor lăsați acasă în Carpați.

Dr. Ernest Oberlander Târnoveanu, directorul Muzeului Naţional de Istorie al României, în ”Aurul şi argintul antic al României” din 2013 a scris:
”Criton a transmis că Romanii au capturat din Dacia 161.250 kg de aur şi 322.500 kg de argint. Istoricii moderni s’au concentrat asupra provenienţei bunurilor din metale preţioase aflate în tezaurul regal getic ce a căzut în mâna romanilor, socotind că acela a fost acumulat vreme de circa 2 secole din exploatări miniere şi comerţ.

În realitate, prezenţa unor reprezentări foarte clare de forme de vase greceşti tipice pentru perioada secolelor V – IV î.Hr. redate în scena ”prăzii getice” de pe Columna lui Traian dovedeşte faptul că acumularea tezaurului regal al lui Decebal a început mult mai devreme. Cea mai faimoasă zonă producătoare de aur a vechiului spaţiu dacic din toate timpurile a reprezentat’o, fără îndoială, cea a zonei ”Poligonului de aur” a Munţilor Metaliferi / Carpaţii Apuseni, având în centru Roşia Montană. Depozite aurifere primare se găseau şi în Banatul meridional, în jurul localităţilor Anina, Bocşa, Borlova, Bolvaşniţa, Moldova Nouă, Oraviţa, Sischeviţa şi Turnu Ruieni din judeţul Caraş-Severin”.

Citiți și: ILIADA, EPOPEE GETICĂ

Troienii

Când vine vorba de Troia sau de troieni, importanţa originii lor este de asemenea una relevantă pentru noi, deoarece doar cu ajutorul mitului conform căruia troienii ar fi fost greci, grecii şi’ar putea demonstra întâietatea.

Datorită acestei îndoielnice întâietăţi, importanţa strămoşilor noştrii în cadrul istoriei Europei şi a Lumii este atât de redusă. O mare parte din realizările geților la nivel religios, cultural şi arhitectural este trecută în contul grecilor care la vremea respectivă încă nu’şi terminaseră procesul de etnogeneză.

Din punct de vedere religios grecii au fost influenţaţi de către geți. Divinităţi, cum ar fi Apollo, Ares, Dionissos, zei care s’au luptat la Troia alături de războinici a arătat faptul că o parte din zei erau ai geților în special din Tracia, iar de cealaltă parte erau greci. Homer în Iliada menţionează clar că Ares era de partea troienilor, ca şi Artemis cea ades numită Istriana sau Afrodita, mama lui Eneas Dardanul.

Un alt aspect important de care trebuie să se ţină cont este cel vestimentar, deoarece tracii aveau un element vestimentar tipic pentru etnia lor şi anume cuşma frigiană.

Într’o pictură pe un vas de ceramică, Paris, fiul lui Priam este reprezentat în acest fel.

Elena și Paris, 380-370 î.Hr., Muzeul Luvru, Paris, (http://www.louvre.fr)

Homer, povestitorul acestei epopei i’a prezentat pe traci în felul următor :

”Tracii, veniţi de curând, se află la marginea oastei;
Resos li’i Domnul, odrasla lui Eioneu, şi’i acolo.
Caii văzutu’i’am eu, n’au seamă de mari şi de mândri,
Albi ca zăpada sunt ei şi la fugă sunt repezi ca vântul.

Şi ferecat îi e carul cu aur şi argint, şi mai are
Arme grozave de aur ce par la vedere’o minune.
Dânsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume
Oamenii arme de aceste să poarte, ci numai zeii…”

Un alt motiv care arată apartenenţa geto-tracă a troienilor este reprezentată de originea aliaţilor. Troienii conducând o coaliţie de neamuri getice, care cuprindeau toate neamurile din nordul Peneului, de la râul Halys și Sangarios, râul Sakaria de azi, până la râul Axios al Paionilor, azi numit Vardar, în Bulgaria.

Printre neamurile acestea sunt: Frigienii, Carienii, Maionii, Mysii, Ciconii, Paionii, Peonii, Halitonii şi Dardanii, adică triburi care, prin natura lor, aveau legături foarte apropiate cu  troienii.

Numeroşi regi traci au participat la război alături de troieni: Akamas, fiul lui Eussorus, Peiros, fiul lui Imbrasus, Rhesus, cel ajuns mai târziu la Troia pentru că fusese ocupat cu război contra sciţilor.

Amazoanele, erau şi ele evident, de partea Troienilor. Totul aduce cu un război geto-grec, cu zei aşa-zis olimpieni, dar care se află şi ei în tabere diferite. De ce ne’am mai mira azi de negarea grecilor moderni a realei lor obârșii getice. Despre Troia şi legendele sale sunt însă, multe de spus.

Filmul răspunde la multe semne de întrebare:

În secolul V î.Hr., poetul Grec Euripide, născut în Insula Salamis, în “Troianele” a scris:

”În primul rând, gloria Troianilor era cea mai frumoasă cu putinţă, căci viaţa şi’o jertfeau pentru cetate. Iar trupurile celor doborâţi de lănci erau cărate acasă de prieteni şi pregătite pentru înmormântare cu mâini pioase, după cuviinţă, pe urmă îngropate în pământul părintesc. Troianii care nu mureau în lupte reveneau, seară de seară, la neveste şi copii, plăceri de care n’aveau Aheii parte. Cât despre soarta, după unii crudă, a lui Hector, ascultaţi adevărul: el nu mai este viu, însă înaintea morţii şi’a vădit înalta vitejie. Sosirea luptătorilor Ahei a fost temeiul faimei sale; de nu iscau războiul, curajul lui ar fi rămas pe veci necunoscut. Tot astfel Paris; de n’ar fi luat’o pe Elena, ar fi avut în casă o soţie ştearsă şi nime’ n’ar fi mai vorbit despre-nrudirea lui. A ocoli războiul: aceasta’i datoria oricărui om cu mintea-ntreagă; şi dacă totuşi luptele încep, atunci este de preţ cununa unei morţi eroice pentru cetate. În schimb, o moarte ticăloasă aduce numai faimă proastă.”

În secolul IV a fost publicată cronica Cretanului Dictys, care a fost în tabăra Aheilor, cu detalii ca (2:27):

”Ajax a atacat vecinii prieteni ai Troiei: a pustiit Gargarum, Gherghita, Skepsis şi Larisa, cu mare rapiditate.”

Carianul Pausania (2:24) a notat că reprezentarea cea mai veche a lui Zeus în Argos era cu 3 ochi:

”Aici Zeus, pe lângă cei 2 ochi fireşti, mai are un al treilea în mijlocul frunţii. Aşa cum se spune, acest Zeus era moştenit din tată’n fiu de Priam şi se afla înălţat în aer liber, în curtea palatului său. Atunci când Troia a fost cucerită, Priam s’a refugiat spre acest altar. Iar atunci când s’a făcut împărţirea prăzilor, statuia aceasta a luat’o Sthenelos, fiul lui Kapaneus din Argos. Iată pricina care’l face să se afle în templu. Iată de ce Zeus a fost reprezentat cu 3 ochi: este un lucru ştiut de toţi că Zeus domneşte în cer; el domneşte de asemenea şi pe pământ.”

În fine, Eschil a dat numele de Zeus, zeului care ţine în a lui putere marea. Acela care a înfăţişat astfel pe Zeus cu 3 ochi a voit aşadar să arate că este o singură divinitate, care are în a lui stăpânire cele 3 părţi din care este alcătuită lumea”.

Povestea troienilor își are originea în mituri și legende. În conformitate cu mitologia greacă, troienii erau vechii locuitori ai orașului Troia din Troada, în Asia Mică, (astăzi Turcia). Deși aflată în Asia, Troia este prezentată ca fiind precursoarea oraşelor state greceşti. Troia era renumită pentru bogățiile sale, obținute de pe urma comerțului maritim cu occidentul și orientul, pentru hainele luxoase, producția de fier și zidurile defensive masive. Familia regală troiană îi are la origine pe Electra și Zeus, părinții lui Dardanus. Dardanus, fondatorul legendar al Troiei, care a ajuns în Asia Mică din insula Samothrace, unde l’a întâlnit pe Teucrus. Aceasta era el însuși un colonist din Attica, și l’a tratat cu respect pe Dardanus. În cele din urmă, aceasta s’a căsătorit cu una din fiicele lui Teucrus, și a fondat Dardania.

La moartea lui Dardanus, regatul a trecut în mâinile nepotului său Tros, care și’a numit oamenii troieni, și țara Troada, după numele său. Ilus, fiul lui Tros, a fondat orașul Ilium (Troia) numit tot după numele său. Zeus i’a dat lui Ilus Palladiumul. Poseidon si Apollo, jignindu’l pe  Zeus, au fost trimişi pentru a servi regelui Laomedon, noul rege al Troiei.

Laomedon îi asistă pe Apollo şi Poseidon la construcţia zidurilor

Motivul aparent al declanşării Războiului Troian a fost reprezentat de răpirea Elenei, soţia lui Menelau de către Paris. Menelaus, s’a mâniat când a vazut ca Paris a luat’o cu el pe Elena. Atunci i’a chemat pe toti pețitorii Elenei, care făcuseră un jurământ, că o vor aduce pe Elena înapoi soțului, pentru a’i apăra onoarea.

Mulţi însă nu au dorit să meargă la razboi. Odiseu de exemplu s’a declarat nebun, dar acest truc a fost descoperit de Palamedes. Ahile, cu toate că nu a fost unul din peţitori, a fost căutat pentru că, conform previziunilor lui Calachas, Troia nu putea fi cucerită decât dacă Ahile va lupta alături de ahei. Partea interesantă era reprezentată de faptul că Ahile nu era aheu, ci era din acelaşi neam cu Paris. Aheii aveau nevoie de unul din acelaşi neam cu troienii, deoarece aveau nevoie de cunoştinţele lui în materie de război.

Poate că razboiul troian nu mai avea niciodată loc, dacă Telefus nu ar fi mers în ţara Mirmidonilor, în speranţa că va avea rănile vindecate. Un oracol i’a zis ca numai persoana care l’a rănit (în acest caz, Ahile) putea să’l vindece.

Ahile fiind de acord, Telefus le’a zis grecilor cum să ajungă în Troia. După cum se vede, au existat şi cazuri în istoria noastră atunci când duşmanul a răzbit doar atunci când a primit ajutor din interior.

Enea, un prinţ troian, a reuşit să scape în urma distrugerii Troiei. Virgil ne zice în Eneida despre fuga lui din Troia. Multe surse spun că Eneas a fost singurul troian ce a supravietuit, dar acest lucru contrazice povestea conform căreia Andromaca a fost casatorită cu Helenus, geamănul Cassandrei.

Exterminarea troienilor ca și a geților după 106 este susținută tocmai de adversarii continuității și importanței geților în istoria Europei, în aceeași măsură cum au apărut subit goții după 238. Anumite neamuri au ”dispărut”, iar altele au fost inventate pentru a disimula existența celor reale. Geții au fost numiți și goți și n’au stat niciunde oficial mai mult decât în spaţiul carpatic, actuala Românie, atestaţi foarte concret în perioada 212 – 376, egalând durata prezenţei oficiale Romane, adică tot o perioadă de 164 ani şi ar mai fi rămas, dacă o parte însemnată a lor n’ar fi fost alungată de către Huni.

Goţii au fost consideraţi ca prima migrare în Europa mileniului I iar în 2012 şi Dr. Gheorghe Iscru a afirmat:

“Goţii n’au fost alţii decât Geţii, continuând acţiunile de atacare a Romanilor inclusiv după retragerea în Sudul Dunării a Romanilor, în scopul refacerii Geţiei / Daciei, care iniţial era pe ambele părţi ale fluviului” (formaţiune statală nu doar Nord- Dunăreană, aşa cum, exceptând regiunea Dobrogeană, e România azi): Geto-Dacii n’au dispărut după retragerea din secolul III a Romanilor în Sudul Dunării, ei manifestându’se (numiţi şi Goţi) încă mult timp după aceea nu doar în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, ci și în spațiul Baltic.

Procopius (Lib. I, Hist. Vandal.), a spus limpede:

„Naţiunile gotice au fost multiple şi odinioară, dar sunt şi astăzi. Cele mai nobile dintre toate sunt Goţii / Geţii, Vandalii, Vizigoţii şi Gepizii care mai fuseseră numiţi Sauromaţii străvechi şi Melanchleeni. Sunt unii care i’au numit Geţi pe aceştia.” (Este foarte limpede că, exact ca pretutindeni în cartea sa, aşa cum de fapt o şi enunţase, Goţii sunt totuna cu Geţii, n.n.).

Dar aceştia, adică Geţii, nu diferă deloc de Goţi decât prin nume (v. şi Maria Crişan, Ubicuitatea Geto-Dacilor – anexă la Arta poetică la G. Coşbuc şi Limba strămoşilor noştri şi primul poet romano-geto-dac, Publius Ovidius Naso în care autoarea vorbeşte despre alternanţa vocalică e/o; deci Goţii nu sunt altceva decât triburi de Geţi războinici, aşa cum erau inclusiv la gurile Niprului – Borysthene, după cum ne’o atestă Dio Chrysostomus în Getica, Geţi încă nesedentarizaţi, n.n.): toţi au trupul alb, pletele blond roşiatice, foarte înalţi şi frumoşi la chip. Legile le sunt comune şi nici cultul zeilor nu îi deosebeşte pe unul de celălalt.

Bonfin spunea despre specificul unor neamuri că’și puteau schimba portul sau năravurile după locul în care trăiau:

„Nu ştiu ce anume lucru special şi propriu influenţează până într’atât fiinţa umană legat neapărat de locul în care s’a născut, aşa încât numai după aspectul exterior, după constituţia trupului, poţi numaidecât să deosebeşti un German de un Gal, un Gal de un Hispan şi, ca să fiu şi mai explicit, pe un Insubru (Insubres au fost un popor al Galiei Cisalpine care locuiau regiunea milaneză actuală cu capitala la Milano, n.t.) de un Ligur, un Ligur de un Etrusc, un Roman de un Venet, un Venet de un Florentin.”

Așa se face că geții după ce s’au extins și au populat Europa până la Atlantic, și’au creat noi obiceiuri, iar limba a suferit evoluții după specificul local, îmbogățindu’se, și totodată dezvoltându’se cultural diferit de locurile de baștină ale părinților sau bunicilor, după câteva generații.

La fel cum se pronunţă Procopius despre Goţi, relatează şi Alphonsus Carthaginezul şi împăratul Constantin Porphirogenetul (Anat. Reg. Hisp., c. IX, Const. Porph. ref. Hachenb. Orig. Germ. n. XVIII spre final), la fel o face şi Lucanus (De bello civ.,lib.):

„Sciticul Masaget nu se opreşte la Istru, el străbate mai departe înspre nordul îndepărtat, la Suevii cei blonzi şi corpuri albe.”

De comun acord cu aceştia se exprimă şi Lucretius (De R. Nat., lib. VI):

„Ce osebire, ce’i drept, între cerul Britaniei însăşi / Şi între cel din Egipt unde bolta albastră se-nclină, / Sau între cerul din Pont şi’acel al oraşului Gades, / Şi al ţinutului unde sunt negrii cu feţele arse. Astfel sunt patru tărâmuri cu tot osebite-ntre ele, / Căci fiecare îşi are şi vântu’i şi partea din ceruri.” (Titus Lucretius Carus, Poemul naturii, traducere, prefaţă şi note D. Murăraşu, Bucureşti,Ed. Minerva,1981).

Odrisii

De o reală importanță, până la uniunea de triburi realizată de faimosul Burebista (Boerobista sau Buruista), a fost uniunea de triburi sud-dunărene care au format Regatul Odris. Când se vorbește de geții din Tracia sau când definesc spațiul tracic foarte mulți autori nu reușesc să ajungă la un consens. De exemplu, dacă studiem ce informații avem despre Odriși, aflăm de la unii autori că erau traci, și aceasta pentru că erau în imediata vecinătate nordică a celor ce au emis întâia oară termenul de trac.

Dar, totodată ceea ce știm este că Regatul Odris se întindea peste întreg arealul clasic al Traciei geografice, recunoscute și pomenite relativ des de mai toți istoricii și a reprezentat o uniune de triburi getice în jurul celui mai puternic trib şi anume, tribul Odrisilor. Strămoşii noştri cunoşteau importanţa nucleului puternic şi a forţei concentrate în mâna unei singure elite condusă de o singură persoană capabilă și curajoasă și de aceea Regatul Odris a fost mai întins decât cel al Traciei clasice.

Coif getic sud-dunărean, sec. IV î.Hr.

În timpul expansiunii sale maxime Regatul Odris s’a întins până la Dunăre peste Munții Haemus, a cuprins teritoriul actual al Bulgariei, Dobrogea, Nordul Greciei şi Partea Europeană a Turciei. Cu alte cuvinte acest regat nu putea fi al unui singur trib chiar de ar fi fost condus exclusiv de un trib al locului definit adesea tracic, iar aceasta reiese din spusele istoricului grec Tucidide care consemnează faptul că Teres le’a alcătuit odrișilor un regat mult mai mare decât cel al Traciei. Acest trib getic sau tracic după loc, al Odrişilor şi’a format nucleul în câmpie de’a lungul râului Hebrus (actualul râu Mariţa, pe actualul teritoriu al Bulgariei).

Cele mai importante izvoare ale existenței odrisilor sunt Istoriile lui Herodot (cca. 490-429 î.Hr.), scrierile lui Tucidide (circa 460-396 î.Hr.) și lucrarea „Anabasis” a lui Xenofon, Diodor din Sicilia în Biblioteca istorică și Polybius, în „Istorii”.
Xenofon (430 – 354 î.Hr) a scris despre obiceiul tracilor odrişi de a organiza curse de cai şi a bea mari cantităţi de vin atunci când avea loc o înmormântare sau o petrecere, această relatare demonstrează faptul că tracii celebrau fiecare eveniment al vieții, începutul (nașterea), cuprinsul (căsătoria) și sfârșitul (moartea), fiind astfel în comuniune cu Dumnezeu și Natura.

Regatul Odris a fost primul care a dobândind puterea în regiune sub un singur conducător, regele Teres I în secolul V î.Hr. (475 – 445 î.Hr.) fiind primul rege care a reușit să unifice sub conducerea lui multe dintre triburile getice. Despre Teres se spunea că şi’a trăit cea mai mare parte din viaţă pe câmpul de luptă, în prima parte a vieții s’a luptat pentru câștigarea independenței regatului său, în a doua parte a vieții s’a luptat pentru întărirea puterii regatului său. El a condus mai multe campanii militare pentru a extinde teritoriul aflat sub controlul său.

Sitalces, al doilea fiu al lui Teres I (431 – 424 î.Hr.) a continuat extinderea teritoriilor sale. El a fost un aliat al Atenei în Războiul peloponesiac, iar în conflictul din 429 î.Hr. din Macedonia regelui Perdiccas II, a invadat cu o armată care a inclus războinici ai triburilor care nu făceau parte din regatul său. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101). Sitalces a participat și la Războiul Peloponesiac, fiind aliat al atenienilor.

După moartea lui Sitalces la putere a ajuns Seuthes I, nepotul lui Sitalces (424- 410 î.Hr.), și a încheiat campania împotriva lui Perdiccas II al Macedoniei și a dublat tributul orașelor grecești de pe coastă. În 411 î.Hr., fără prea mare succes a condus o expediție împotriva Atenei. (Tucidide, Războiul peloponesiac, II, 97-101)

Acest rege a renunțat la politica de expansiune teritorială. Un lucru important de precizat este că la odrisi tronul nu era moștenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate.

După moartea lui Sitalces, Regatul Odris a cunoscut perioade succesive de fărămițare și de unificare. De exemplu, pe vremea lui Cotis I (383-359 î.Hr.) a ajuns din nou la o mare înflorire și expansiune. Însă după moartea sa, Regatul Odris s’a divizat în urma unor conflicte interne, iar în anul 341 î.Hr. cucerirea lui de către Filip al II-lea al Macedoniei a fost extrem de ușoară.

Amadocus I (410- 390 î.Hr. aproximativ) a pierdut multe teritorii, după atacurile triballilor. Guvernatorul care a plasat controlul regiunilor pe malul Mării Egee s’a proclamat rege sub numele de Seute II (405 -390 î.Hr.). Cei doi suverani au fost împăcați, încheind împreună o alianță cu atenianul Thrasybulus.
Hebryzelmis (390- 384 î.Hr.)

Cotis I (384- 358 î.Hr.), s’a născut în timpul domniei lui Seuthes I, a preluat puterea prin uciderea predecesorul său. Un reviriment al expansiunii teritoriale și al înfloririi Regatului Odris are loc în timpul lui Kotys I. S’a aliat cu Atena și s’a căsătorit cu fiica ateniana a generalului Iphicrates. S’a aliat cu tribalii împotriva lui Abdera, dar a fost ulterior responsabil pentru pornirea unei rebeliuni. A intrat în conflict cu Atena pentru posesiunea Chersonesului getic (azi Crimeea), aceasta a instigat la revolta împotriva trezorierului lui Miltochite, care a avut succes, dar a condus la un nou tratat de alianță în 361 î.Hr. În 359 î.Hr. s’a aliat cu Filip al II-lea al Macedoniei și în anul următor a fost asasinat de Peithon și Cheracleide de Ainos care au fost proclamați ulterior cetățeni de onoare ai Atena pentru gestul lor.

În final Regatul Odris s’a divizat în urma unor neînțelegeri interne, iar lovitura de grație i’a fost dată de Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru Macedon). Astfel, după prăbușirea Regatului Odris, geții au ajuns sub stăpânirea regilor macedoneni. La moartea lui Cotis, regatul a fost împărțită de cei trei fii ai săi, care s’au antrenat în lupta dintre Atena și Filip al II-lea, dar a ajuns să fie subjugat de acesta din urmă.

Regatul Odris a fost un regat extrem de important care de’a lungul a 100 de ani a reușit să stăpânească teritoriul geților sud-dunăreni.

Dosar: Sofia - Armour Odrysian ȘI Helmet.jpg

Armură și coif de războinic odris. Parte din efectele de înmormântare ale unui aristocrat odris, descoperit în movila de la Golyamata (Big Tumulus), situată între satele Zlatinitsa și Malomirovo, Iambol, în regiunea Yambol, Bulgaria. Este datat la mijlocul secolului IV î.Hr.  și constă dintr’un coif de bronz de tip Chalkidean cu decorațiuni unice de șarpe încolăcit din fier, armura zimțată. Mormântul conținea, de asemenea, săbii, sulițe și capete de săgeți din bronz.

Amadoco II (358- 347 î.Hr. aproximativ) a controlat zona de vest a râului Marița (Hebrus). El a fost urmat, probabil, de Teres al II-lea.
Berisade (358-352 î.Hr.) și fiul său Cetriporo (352-347 î.Hr.), probabil co-regent de la început, au controlat zona de coastă de la Amfipolis și minele de argint;
Cersoplepte (358-341 î.Hr.), ca urmare vârstei tinere sub guvernarea eficientă a lui Charidemus, un grec legat de familia regală, a controlat zona de est al râului Hebrus.
Seuthes III (330-300 î.Hr. aproximativ), s’a revoltat de mai multe ori normelor macedonene de sub domnia lui Alexandru cel Mare și după moartea sa, în 323 î.Hr. și a fost învins de Antipater și Lisimah.

În 320 î.Hr. și’a mutat împărăția în centrul Traciei și a construit o nouă capitală, Seuthopolis, din care resturile cetății sunt acum acoperite de lacul artificial de Koprinka, în apropiere de actualul Kazanlak. Acesta a fost de partea lui Antigonus I împotriva lui Lisimah. Ulterior Lisimah a fost ucis în luptă de către Seleucus în 281 î.Hr. și Tracia trece sub suveranitatea lui Ptolemeu al II-lea. Împărăția a fost astfel supusă invaziei galatenilor celți în 273 î.Hr.

Același tip de armură o regăsim și pe obiectele de artă care reproduc războinicii de stepă. De altfel acest tip de armuri era folosit pe o arie tot mai întinsă și mai târziu după sec I d.Hr. de așa numiții sarmați care au fost imortalizați pe columnă ce istorisește imagistic războaiele geto-romane.

Un rege get pe nume Pleurato este amintit pentru că a învins în 214 î.Hr. regatul celtic Tylis. Apoi Regatul a fost cucerit de Filip al V-lea al Macedoniei în 202 î.Hr.
Ulterior a urmat o serie foarte puțin cunoscută ale unor dinastii getice, până la războiul civil dintre Cezar și Pompei .
Cotis VII (57 – 48 î.Hr.), aliat al lui Pompei;
Fiul lui Rescuporide I (48-13 î.en ), inițial sub tutela unchiului său Remetalce, a fost ucis în luptă împotriva triburilor  getice ale Bessilor, principalele sale revolte anti-romane au fost conduse de Vologeses.
Remetalce I (12 î.Hr. -12 d.Hr.), fratele lui Cotis VII, care, după sfârșitul răscoalei a fost restaurat la putere prin Augustus ca un succesor al nepotului său, care a lăsat moștenitori. La moartea lui, imperiul s’a împărțit între Augustus, fiul Cotis VIII și a fratelui Rescuporide II. În 18 d.Hr. Rescuporide a fost judecat sub Tiberius pentru că l’a întemnițat și ucis pe nepotul său și a murit la scurt timp după aceea în exil în Alexandria.

Antonia Trifena, văduva și fiica împăratului Cotis VIII lui Pontus Polemon I, și fiul său Remetalce II (18- 38) au fost repuși de Tiberius la întreg regat. La moartea fără moștenitori ai Remetalce, la porunca lui Caligula a abdicat mamei.
Rhoemetalces III, fiul lui Rescuporide II și apoi vărul Cotis VIII, și soția sa Pitodoride al II-lea, fiica lui Cotis VIII și Antonia Trifena (38- 46).

După ce Regatul Odris s’a divizat, a ajuns sub clientelatul Romei până în anul 46 d.Hr. când a murit ultimul rege odris, Rhoemetalces al III-lea. După moartea lui Rhoemetalces, Tracia a fost făcută o provincie romană de Claudius .

Conform lui Tucidide, sub regele Sitalkes, regatul a atins maximă expansiune, stăpânind tot litoralul de la Abdera până la vărsarea Istrosului, fiind integrați toți tracii dintre Haemus și Rodopi și geții de dincolo de Haemus, de la sud spre nord. Diodor din Sicilia susține că Strymonul era limita vestică. Tot el îi face un portret regelui Sitalkes, ca fiind înțelept, blând față de supuși, viteaz, atent cu averea statului. Percepea tribut de la populațiile supuse și de la unele cetăți grecești, în valoare de 1000 de talanti. A dezvoltat o armata considerabilă de 120 000 de pedestrași și 50 000 de călăreți.

Relațiile cu sciții s’au deteriorat, după ce Ariapeithes s’a recăsătorit cu o grecoaică, dăruindu’i un fiu, Skyles. Au apărut rivalități între el și Octamasades. Skyles a fost alungat pentru că ducea un mod de viață grecesc, și de aceea primește azil politic de la Sitalkes, asta în timp ce un rival al lui Sitalkes, fiul lui Teres, este adăpostit de sciti. Octamasades a pornit cu o armata spre Tracia, dar datorită înțelepciunii lui Sitalkes, a evitat conflictul printr-un schimb de azilanți. Sitalkes s’a apropiat de greci datorită ascensiunii Macedoniei și controverselor teritoriale dintre regatul sau și Macedonia sub Perdicas al ÎI-lea. Sitalkes sprijină un pretendent la tronul Macedoniei, pe Filip, fratele lui Perdicas al II-lea. De astfel, Sitalkes s’a căsătorit cu o grecoaică din Abdera. În timpul războiului peloponesiac, Spartă și Atena își căutau aliați printre vecini. Regatul Odris încheie o alianța cu Atena, ucigând solii spartani. Astfel, în 431 i.Hr., Nimphodorus, fratele soției lui Sitalkes, primește titlul de proxenos, iar fiului lui Sitalkes i se oferă cetățenia ateniană. Macedoniei i se cedează orașul Therme. În 429 i.Hr., Sitalkes conduce o campanie în Peninsula Chalcidica și se va război cu Macedonia timp de 30 de zile. Însă a fost trădat de nepotul său, cumpărat de Perdicas al II-lea, ce primește mâna surorii sale, Stratonike. În 424 i.en., Sitalkes a murit în lupta împotriva tribalilor, la Delion.

Este succedat de Seuthes, fiul lui Sparadocos, fratele lui Sitalkes. A renunțat la politică expansivă și a dus o politică de conservare a hotarelor. Tucidide menționează că tributul perceput a fost crescut la 400 de talanti, plus daruri. Relațiile cu Macedonia se îmbunătățesc.

În 410 i.Hr., regatul este divizat între doi moștenitori, Seuthes al II-la și Amadocos. Fiecare își caută aliați pentru a o suprimă pe cealaltă. Amadocos s’a împrietenit cu generalul grec Alcibiade, iar Seuthes al II-lea a angajat mercenari greci conduși de Xenofon. Xenofon l’a cunoscut personal și a descris un ospăț de la curtea să. În final, cei doi își normalizează relațiile, iar Amadocos moare în 390 i.en. Regatul își revine temporar sub domnia lui Cotys I, ce reunifica teritoriile. Cotys I este asasinat în 360 i.en. de către un grec. Regatul se împarte în trei regate mai mici.

În 341 î.Hr., Tracia a fost cucerită de Filip al II-lea al Macedoniei (în poză)

https://johnnyshumate.files.wordpress.com/2012/08/philip.jpg

Deși este anexată, Tracia își menține autonomia și dreptul de a bate moneda proprie. În 335 î.Hr., odrisii devin aliați lui Alexandru cel Mare în expediția împotriva tribalilor, iar în 333 i.en., au participat la Bătălia de la Issus împotriva lui Darius al III-lea. Însă treptat, odrisii se răscoala împotriva autorității macedonene în vremea lui Alexandru și Lisimah, printre care una este condusă de Seuthes al III-lea după 326 î.Hr.

Filmul despre Seuthes III, folosiți opțiunea de titrare de la player.

Seuthes a activat după moartea lui Alexandru, intervenind în luptele pentru putere dintre diadohi, acordând ajutor lui Lisimah, fie lui Antigonos. Odrisii au fost eliberați în 281 i.en., după moartea suveranului Traciei, Lisimah. Apar pretendenți ca celții, care atacă Grecia în 279 i.en. și jefuiesc sanctuarul de la Delhi. Deși sunt înfrânți, au rămas în Peninsula Balcanică, fondând Regatul de la Tylis, sub conducerea lui Komontorius. În cele din urmă, după cucerirea Macedoniei și transformarea ei în provincie romană, Tracia de Vest a fost alipită de ea, iar Tracia de Est a rămas regat clientelar, dar autonom până în 46, când a fost transformat în provincie romană.

Variantele antice ale numelui  Θρῄκη (Thrēíkē) THRACE – Θρῇξ (Thrēîks) THRAX

În latina clasică, Tracii şi Tracia erau numiţi în mod curent Thrax (persoana) şi Thracia (diversele regiuni care purtau acest nume: ţara Tracilor, pe cursul mediu al Hebrului (numită şi Bessia), devenită ulterior provincia romană Thracia; apoi dioceza Thracia; întreg hinterlandul Constantinopolei. Mai târziu, în latină s’a scris Tracia (cu T-, nu cu Th-) şi chiar Tratia (de pildă la Anonimul Ravennat), datorită faptului că numele se pronunţa deja Tratsia).

În greaca clasică numele erau Θρᾷξ şi Θρᾴκη . Forma mai veche în latină era însă Thraex, luată din greacă, unde era Θράϊξ (pl. Θράϊκες), iar în dialectul ionic (cel în care a scris de pildă Herodot) Θρήϊξ (pl. Θρήϊκες şi Θρηϊκή, ca nume al ţării). Numele avea o mulţime de variante dialectale ori regionale şi de derivate.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5a/Teritoriul_onomastic_al_elementului_dava_-_Sorin_Olteanu.jpg

 Gama onomastică dintre orașele getice care au sufixul dava, care acoperă Dacia, Moesia, Tracia și Dalmația

Iată, după Decev, formele care apar în diversele izvoare antice:

• Locuitorii (neamul): Θρᾷκες, Θράϊκες, Θρᾶκες, Θρῇκες,Θρήικες,Θρῆκες,Θρέϊκες, Thraeces, Thraces, Trhaces (sic), Traches, Thraces, Threces.

• Singularul lui Θρᾷκες pierdut: Θρᾷξ, Θρᾷχς, Θράϊξ, Θρᾶξ, Θρῇξ, Θρήϊξ, Θρέϊξ Parasite, Trhax, Trax, deșeuri, traex, Threx; folosea se si adjectival în îngrijire în Cazul ea (de mai sus) nubieni persoane zgomot.

• Femininul lui Θρᾷξ, Thrax: Θρᾷσσα, Θρᾷσα, Θράϊσσα, Θρᾶσσα, Θρᾷττα, Θρῇσσα, Θρήϊσσα, Θρέϊσσα, Thraessa, Threissa, Thressa

• Numele ţării tracilor şi al diferitelor regiuni numite de aici: Θρᾴκη, Θρᾴκα, Θρῄκη, Θρηΐκη, Θρηϊκίη, Thraca, Thrace, Thraeca, Thraecia, Thracia, Trhacia, Trachia, Tracia, Threce, Threcia

• Adjectivele derivate de la Θρᾷξ şi Thrax: Θρᾳκιος, Θραΐκιος, Θρῄκιος, Θρηΐκιος, Θρᾳκικός, Θρᾳκήσιος, Θρᾳκῶος, Thracius, Trhacius, Thraecius, Threcius, Thracicus, Thraecicus, Threicius, Thraecidicus, Thracus, Thraecus-derivate adjectivale de la numele.

• Nume de persoană

* feminine: Θρᾳκία, Tracia, Θρᾳκῆς, Θρακίς, Θρᾳκίς, Θρακιδιανή,

* masculine Θρακίτα, Θρακίων, Θρᾳκίων, Θρᾳκυλίων, Thraciacius.

• Thraciscus-hipocoristic de la Thrax.

• Alte forme:
• Θρᾳκίας era numele unui vânt (şi punct cardinal) – Nord. De la acest fapt, Gabriel Gheorghe atribuie numele Traciei și tracilor prin poziționarea lor nordică a vecinilor = Trakie, a geților nordici.

• Θραικιά supranume al Afroditei (Hesyehius).

• tot Θρᾳκίας sau Θρᾴττης (var. ionică a lui Θρᾴσσης) se numea un fel de mineral (de asfalt), la Dioscorides şi la Hesychius.

grecia clasica

Din aceste forme, se poate reconstitui cu certitudine tema cea mai veche: Thrāïk(-es,-a). Ea are o poveste interesantă, scoasă la iveală tocmai de cercetările de tracologie:
Θ-ul iniţial, conform legilor fonetice greceşti, poate proveni din IE *dh sau din *gh ori *gwh (şi nu numai). Pe această filieră s’au concentrat până acum etimologii.

Cum arată Sorin Olteanu, însă într’un articol de pe site, dedicat „palatalei trace” (parte a unui amplu capitol al studiului limbilor trace pe care a decis să’l numească „teoria transcrierilor” încă neabordat serios în lucrările de specialitate), în numele trace litera [θ] transcrie nu aspirata greacă [th], fiindcă tracă nu avea consoane aspirate, ci mult mai probabil un sunet tracic, inexistent în greacă, undeva între [dz] şi [ğ], fie unul din acestea, fie pe amândouă, în dialecte diferite (să’l notăm convenţional prin [ž]).

Este nimic altceva decât acel sunet care, în cuvintele de substrat comune românei şi albanezei, este [dh] în albaneză, dar [dz] în română: viedzure/vjedhullë, dzară/dhallë etc.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b5/Map_of_ancient_Epirus_and_environs.png

Asta înseamnă că deşi grecii spuneau Thraikes şi Thraike, tracii înşişi îşi ziceau mai degrabă Žraik(es), iar regiunea (ori întreaga ţară) era Žraika. O confirmare neaşteptată ne’o dă o inscripţie funerară pusă pentru Flavius Dizala al lui Ezbenus (nume trac neaoş) care, aşa cum spune epitaful, a fost la viaţa lui strateg (comandant de ‘strategie’, o regiune administrativă tradiţională a Traciei) al strategiilor Olynthia, Roimeletike, Dresapaike, Thukysidantike, …seletike (începutul s’a pierdut), Zraike, Athiutike şi Bioletike [aproape toate formate cu suf. –ik(o)].

Zraike nu poate fi decât pronunţia tracă a numelui pe care grecii îl pronunţau, cum am văzut mai sus, Thraike, care a evoluat apoi la formele prezentate la început. Fiind o limbă satәm, numele Zraike provine din IE *g’hrāik(-) (a cărui explicare este deja altă discuţie). Dar este evident că exact acelaşi radical IE, adică *g’hrāik(-), este cel care, prin intermediul altor legi fonetice decât cele trace (anume greceşti), a dat naştere numelui Γραῖοι (cu sufix Γραῖκοι), preluate în latină ca Grai (cu sufix Graeci).

Deci, din perspectivă tracică de data asta, cei de la sud de Tracia erau Graikoi !

Concluzia este că,…numele Tracilor are aceeaşi origine cu cel al Grecilor… cu siguranţă li s’a dat acelaşi nume, probabil de neamurile învecinate. Este una din etimologiile în care Sorin Olteanu crede…Oare de ce nu am fi și noi de acord?

Numele este în mod evident un derivat adjectival cu sufixul ”ik”(o) un sufix comun care a făcut carieră în greacă, unde se întâlneşte la tot pasul, mai ales în adjective de la nume de popoare: de la Ρωμαῖος > Ρωμαϊκος, de la Γέτα(ι) > Γετικός, Δακος > Δακικός, (ca de altfel şi în latină: Geta(e) > Geticus (pronunţat Gheticus), Dacus > Dacicus (pronunţat evident Dakikus) etc) şi în nume de strategii.

Citiți și: DAOII – DAHAE – DIN NEAMUL GEȚILOR SCIȚI

Frigienii

După distrugerea Imperiului Hitit de migrațiile din Marea Egee, printre regate mici apărute ici și colo, frigienii au guvernat Anatolia între 1.250 – 750 î.Hr. Pe lânga aceste multe regate mici, cunoaștem două state puternice, unul este Regatul Urartian, iar celălalt este Regatul Frigian Unit, care a condus platoul Anatolian central.

Inscripții cu hieroglife hitite, sau cuneiforme asiriene, anale Urartiene și scriitori greci clasici au furnizat mai multe informații cu privire la frigieni. De asemenea, ceramica și alte obiecte găsite la site-urile Gordion capitala frigienilor și Pazarli au sprijinit informațiile oferite de textele antice.

Din scrierile istoricilor eleni și lydieni, și, de asemenea, din dovezi arheologice, putem considera că frigienii au provenit din zona Dunării, de unde au migrat în Tracia, iar mai târziu au trecut Dardanele și s’au stabilit în și în jurul Troiei și la scurt timp s’au extins și spre vestul Anatoliei. Din exact aceleași stil de movile funerare găsite în Tracia (Bulgaria de azi) și Gordion, putem urmări rădăcinile frigienilor întâi în Tracia și de’a lungul Dunării.

O parte a problemei în originea frigienilor se află în diverse denumiri date triburilor sau popoarelor care ar fi putut fi frigieni. De exemplu Mushki, care este frecvent menționat în analele asiriene, de multe ori, în legătură cu Tabal, de asemenea, mult timp considerat a fi fost frigieni. Probabil, regatul frigian a cuprins o confederație de popoare, unite împotriva împărăției asiriene. Regatul Urartian a urmat destul de multe ori aceleași politici împotriva asirienilor.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fe/NeoHittiteStates.gif

Nu suntem destul de sigurI încă, când și în care părți din Anatolia frigienii migrat. Cu toate acestea, știm că s’au stabilit în Anatolia Centrală pe un teren care acoperă Ankara, Sinop, Alacahoyuk, Pazarli, Hattusas, Konya și Melidia pe estul Anatoliei și Manisa la vest. În general, știm că frigienii au fost printre acele popoare cunoscute care au migrat sub numele de „Popoarele Marii”, și care au distrus Imperiul Hitit, și care au fost deja slăbită de oamenii Kashka din nord.

Mai târziu, în perioada elenistică, domeniile frigiene au fost administrate de către Galateni, un trib din Europa de Est, și redenumit ca Galatia, totuși acest teritoriu a fost, pentru o lungă perioadă de timp, cunoscut sub numele de Frigia chiar mai târziu în vremurile elenistice.

Oamenii de știință cred că frigienii s’au stabilit ca un regat puternic și puternic numai după sec. al VIII-lea î.Hr.. Pentru că, din sec. al VIII-lea î.Hr. în analele asiriene este menționată o națiune sub numele de Mushki care sunt considerați a fi aceaași cu frigienii. Surse grecești spun că frigienii au existat în Anatolia chiar din sec. al XIII-lea î.Hr.

Iliada lui Homer a furnizat informații în care frigienii au fost prezenți în Anatolia în timpul regelui Priam al Troiei, aproximativ în sec. VII. î.Hr. Pe de altă parte istoricul Herodot, spune că frigienii, înainte de intrarea în Anatolia, au trăit în zona Macedonia și până în acel moment au fost numiți Brygi. Herodot menționează, de asemenea, primii regi, Gordios, Midas și Adrastus și spune că frigienii au trăit pe partea stângă a râului Halys, iar teritoriul dintre Lidia și Cappadocia se numea Frigia. Informațiile furnizate de către Herodot sunt susținută de movile funerare în stil frigian și monumentele găsite în acest domeniu. Ceea ce ne face să credem că frigienii nu au fost niciodată un popor important înainte de sec. VIII î.Hr. este că nicăieri în Anatolia nu s’au găsit monumente sau ceramică specifică frigiană.

Frigienii, între sec. XII – VIII î.Hr., au trăit în Anatolia, în clanuri mici și triburi, însă numai după sec. al VIII-lea î.Hr. au devenit o putere politică și militară însemnată. Cu toate acestea, frigienii nu au fost niciodată în măsură să controleze întreaga Anatolie. De exemplu, una dintre puterile emergente din Anatolia, Regatul Lydiei a supraviețuit în perioada frigiană și nu există nici o dovadă că Lidienii au trăit sub hegemonie frigiană. Un alt punct care ne face să credem că frigienii nu controlau Anatolia în totalitate, este lipsa de orașe frigiene de’a lungul coastelor din Marea Egee și Marea Mediterană. Săpăturile de la orașe antice de pe coastele din Marea Egee și Marea Mediterană n’au oferit nicio urmă de ceramică sau obiecte frigiene.

Ca stat Frigia era la apogeu, sub regele Midas, când Anatolia a fost invadată de un popor venit din nordul Mării Getice. Acest neam a fost cunoscut sub numele de Gommeri în Vechiul Testament, sau Gimmirais în evidențele asiriene și Cimmerois în sursele grecești, ceea ce acum numim Cimerieni. Cimerienii, așa cum a spunea Herodot, au trăit în peninsula Crimeea la nord de Marea Neagră. Când țara lor a fost atacată de sciți, un popor războinic,  în grupuri mari au intrat în Anatolia și distrus Regatul Urartian din Anatolia de Est.

Regele asirian Sargon al II-lea, a susținut mai multe războaie de apărare împotriva Cimerienilor. Un alt rege asirian Asahardon, s’a aliat cu sciții, și au respins Cimerienii din est spre centrul Anatoliei, unde prima dată i’au întâlnit pe frigieni, și i’au învins într’o luptă în anul 676 î.Hr., după care regele Midas s’a sinucis prin consumul de sânge de taur.

O movilă înmormântare la Gordion este considerată a fi a regelui Midas. Organismul găsit în interiorul camerei înmormântare este a unui om scund în vârstă de 60 de ani. Ce a surprins arheologii, care au excavat acest mormânt, a fost lipsa de aur în camera de înmormântare, pentru că regele Midas a fost renumit pentru averile sale imense. Unul dintre motive pentru care nu s’a găsit nimic, ar putea fi că Cimerienii, au jefuite bogățiile lui Midas. În același timp, capitala Gordion a fost arsă și distrusă.

După distrugerea statului frigian, Cimerienii continuă marșul lor spre vest, distrugând și jefuind multe orașe Ionice, inclusiv Milet și Smirna. Invazia Cimmeriană a durat 80 de ani, iar această perioadă de 80 ani în Anatolia a fost cunoscută ca o perioadă de teroare și frică. Regele Asirian Asarhaddon a dat Cimerienilor o grea lovitură în anul 679 î.Hr., dar a rămas  poporul care a cucerit Lydia condusă de regele Alyattes în 609 î.Hr.

Cimerienii

În urmă cu mai bine de 3000 de ani, aceşti kimmerios sau kimmerioi (cum i’au numit istoricii elenii) locuiau un teritoriu imens, de la Caucaz şi Marea Azov, la Nord şi Nord Vest de Marea Neagră, în Basarabia de astăzi, în Crimeea dar şi în Deltă şi în nordul Dobrogei noastre. Teritoriul ocupat de aceasta populație cimeriană, după toate probabilitățile, s’ar fi aflat în Basarabia de astăzi, pe ambele maluri ale Prutului, în zona Deltei Dunării și în Crimeea.

Ei se învecinau cu geții dunăreni la vest, în timp ce la răsărit de cimerieni se aflau scyții. Numele lor s’a păstrat aici încă din timpuri preistorice, până în secolele XII î.Hr.-XI î.Hr, când scyții veniți în urma lor le’a luat locul în zona șesurilor, în timp ce cimerienii din celelalte zone de relief au continuat să rămână sub alt nume.

Unii spun că cimerienii ar fi stăpânit toate aceste pământuri începând din veacul al XVI-lea î.Hr., dar și de către alții undeva mai aproape de noi între sec. XII-VIII î.Hr. Există dovezi certe că cimerienii au locuit în Dobrogea noastră, statui menhir sau cele de tip Tanagra fiind asimilate culturii cimeriene de mari personalităţi ale arheologiei româneşti precum profesorul Ion Pâslaru, de la Mangalia.

Așadar, câteva secole bune au controlat pământurile pe care astăzi locuim, deși originea cimerienilor este încă neclară. Mari autori antici, precum Herodot îi leagă de traci şi de geţi, cu aceştia spunându’se că ei s’ar fi înrudit. Alţii i’au apropiat de iliri sau de iranieni, câți istorici atâtea teorii.

Cert este însă faptul că în secolul VIII î.Hr. ei își încep exodul provocați sau alungaţi din stepa nord pontică şi din celelalte ţinuturi din jurul Mării Negre de un alt popor, cel al scyţilor, aflaţi în plin apogeu.

Scriitorii antici greci vorbesc de asemenea, de tribul trerilor că ar fi avut origini cimeriene, și că prin secolul XII î.Hr.  fiind un trib cimerian de la Dunărea de Jos, condus de puternicul basileu și războinic Conanes (Conan Barbarul după unii istorici occidentali) și care ar fi avut reședința la Halmyris (loc. Dunavăț, județul Tulcea), precum și de triburile de costoboci și de carpi sub numele cărora puternicul neam al cimerienilor și’ar fi continuat existenta.

Strabon îi identifică pe cimerieni cu cimbrii:

”Cimbrii trebuie să fi ajuns într’una din campaniile lor până pe malurile lacului Meotis, iar Bosforul Cimerian a fost numit după ei, întrucât cimbri și cimerieni sunt două nume ale aceluiași neam.” (Strabon, Geografia, VII 2.2)

Sub presiunea getică la vest și scytică la est, cimerienii îşi abandonează vechile ţinuturi şi pornesc cel mai probabil pe linia Dunării spre centrul Europei, iar alții în Anatolia. Exodul lor în sudul Mării Getice, a fost provocat cu siguranță de unele triburi de Geți și scyți, neînțelegerile între triburile geților era notorie, iar în migrarea lor aceștia au distrus statul Frigian. Frigienii la rândul lor erau tot geți, brigii migrați din zona Balcanilor peste Bosfor.

Pe această hartă momentul 1000 î.Hr. este dat ca migrare a cimerienilor, deși alte surse ne vorbesc de migrarea lor mai târzie prin 700 î.Hr., dar cum am văzut pe harta europeană homerică prezentată mai înainte cimerienii erau deja în Europa la începutul primului mileniu î.Hr.

Herodot:

„Ei (Cimerienii) probabil au trăit în zona de nord a Mării Negre”, dar încercând să definească patria lor originală, mai precis prin mijloace arheologice, sau chiar să stabilească data ”expulzării” din țara lor de către scyți, nu au fost până acum complet lămuriți oamenii de știință.

Dar studiind documente datând câteva secole mai devreme decât cele ale lui Herodot, cum ar fi sursele de informații din timpul lui Sargon I (suveranul Imperiului Akkadian, aprox. 2371 î.Hr. – 2315 î.Hr.), s’a constatat faptul că aceștia identificau Cimerienii că traiesc la sud, mai degrabă decât la nord de Marea Neagră.

Vor ataca mai întâi Asiria, iar regele Sargon al II-lea va fi ucis de către ei. În jurul anului 695 î. Hr. cimerienii cuceresc Frigia, iar celebrul rege Midas, bogatul Midas se otrăveşte pentru a nu fi capturat.

Cimerienii atacă mai târziu regatul asirian Urartu şi pe regele acestora Esarhaddon (Asshardaron), fiul lui Senacherib şi nepot al defunctului Sargon II. Ajutat de scyţi, Asshardaron îi învinge în bătălia de la Hubushna, din anul 673 î.Hr. Treptat, cimerienii se retrag şi vor continua să lupte împotriva regatelor din Asia Mică, cum este cazul Lidiei.

Sînt înfrânţi de neamuri noi, mai puternice sau sunt asimilaţi de către acestea. Nu dispar cu totul, dar legendele au pus stăpânire pe povestea reală a cimerienilor.

Ramificații posibile

Herodot considera Cimerienii și ”tracii” strâns legați, scriind că ambele popoare au locuit inițial pe malul nordic al Mării Negre, și ambele au fost strămutate în 700 î.Hr., de către invadatorii din est. Întrucât Cimerienii ar fi plecat din această patrie de baștină prin sud-vestul Caucazului, ”tracii” au migrat spre sud-vest în Balcani, unde au stabilit o cultură de succes și de lungă durată.

Taurii, locuitorii vechi din Crimeea, sunt uneori identificați ca un popor legat tot de Cimerieni și mai tîrziu de Taurisci.

Istoricii premoderni au afirmat coborârea celților sau germanilor din cimerieni, argumentând similitudinea Cimerienilor, cu Cimbri sau Cymry.

Iată ce spune Coelius prin gura lui Horaţiu (c. II, c.XXI, la Horat. Epod. XVI):

”Şi nici Germanii sălbatici nu au putut fi îmblânziţi de invazia Teutonilor şi Cimerienilor cu ochi albaştri (este vorba de invazia Teutonilor şi Cimerienilor oprită de Marius în 102 şi 101 î.Hr. la Aix şi Verceil, n.t.).

Ei îşi duc viaţa sub Polul Nord, după cum ne transmite Vitruvius (arhitect roman din sec. I î.Hr,, autor al unui preţios tratat de arhitectură, n.t.) sunt foarte corpolenţi, au piele albă, firul părului drept şi roşiatic, ochii de culoarea cerului albastru şi au sânge mult; ca urmare a unei îndestulări umorale, sunt foarte rezistenţi la geruri.

În timp ce cei care trăiesc în regiunile sudice sunt mult mai scunzi, sunt bruneţi, au părul ondulat, ochii negricioşi, au picioarele betege şi sânge puţin.”

În întreaga Europă există neamuri (mai ales în Nord) care şi’au descoperit (real sau nu) un filon cimeric. Merovingienii, strămoşii regatului franc afirmau în secolele VII – VIII d.H că se trăgeau din tribul sicambrilor (sugambri), un grup de cimerieni veniţi cu mii de ani în urmă de la Gurile Dunării, din Dobrogea noastră.

Este puțin probabil ca să fie proto-celtici sau proto-germanici intrați în Europa de Vest abia în al VII-lea secol î.Hr. Formarea lor a fost frecvent asociată cu Epoca Bronzului Urnfield și Culturii Nordice din epoca bronzului.

Este, totuși, posibil ca pe o scară mică (în termeni de populație) secolul VIII î.Hr migrația geților-cimerieni să fi declanșat schimbări culturale, care au contribuit la transformarea culturii Urnfield în Cultura Hallstatt, inaugurând epoca fierului europeană.

Mai târziu, resturi de grupuri de cimerieni s’au răspandit în țările nordice și pe râul Rin. Un exemplu este tribul Cimbri, considerat a fi un trib germanic de origine din Himmerland (daneză veche Himber) regiunea de nord în Danemarca.

Citiți și: ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

Sursa:  Gh. Stefan (coord.), Izvoare privind istoria României, vol. I, Bucuresti, 1964, Hristo Danov- Tracia antică, Bucureşti, 1976, Chadwick, John. The Decipherment of Linear B. New York, Cambridge UP, 1958,  soltdm.com,  ancientanatolia.com,  johnnyshumate.com, romaniaapocrifa.blogspot.ro, academia.edu, archive.is,  spartacustitanul.blogspot.ro, romanianhistoryandculture.com, ancient.eu

 

MAGHIAROFONII ȘI LIMBA LOR PRETINS ASIATICĂ

”Timpul n’a avut puterea să știrbească forța, nici să slăbească speranța daco-românilor. Rămăsese aceeași rasă, rezistență, răbdătoare, întrucât se consideră nemuritoare: Românul nu piere, suna un dicton popular în toate regiunile României. Mai e și’un altul, aproape la fel de răspândit: Apa trece, pietrele rămân. Apa era năvălirea barbară, românii erau pietrele.”  Abdolonyme Honoré Ubicini, Les origines de l’histoire Roumaine.

Ungaria „mare” nu a existat niciodată decât în minţile înfierbântate ale celor ce confundau o realitate istorică cu o himeră, deoarece ea nu este rezultatul unui proces evolutiv îndelungat, ci este rezultatul artificial al unei decizii birocratice luate în 1867 în urma unor aranjamente de culise. Principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut acea omogenitate etnică comparabilă cu cea a Principatelor Române.

Nu întâmplător, timp de jumătate de mileniu, regii Ungariei, de origine maghiară, se pot număra pe degete şi asta până la Mohacs, în 1527, când statul ungar dispare, adică, mai precis, dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe alături de Ţara Românească şi de Moldova, cu acelaşi model de organizare politică, cu o istorie milenară comună, ce nu poate fi pusă sub semnul îndoielii decât de către veroşii falsificatori de istorie şi denaturatori de realităţi istorice.

”Transilvania și Ungaria nu s’au confundat niciodată, ele au format totdeauna doua țări diferite”, spunea Szilágyi Sándor în Erdélyország története.

Foarte mulţi ”prieteni” de’ai noștri demitizează masiv la istoria românilor, în timp ce vecinii noştri maghiarofoni se promovează intens și cât mai grandios.

Să demitizăm și noi fastul Ungariei şi cu regii de la Budapesta (Aquincum în antichitate întemeiat de romani, OFEN denumit apoi de majoritatea locuitorilor de origine germană ce au contribuit decisiv la modernizarea si ridicarea lui la statutul său de oraș cosmopolit de mai târziu) și să demontam ce este fals și ce este adevărat din ”măreția” unui popor, ce împânzește și parazitează mediul online cu hărți ce prezintă Ungaria cu până la 10-15 ori mai mare decât au fost ei ca și popor, dacă poate fi admis că exista acest popor așa cum se revendică și nu doar o populație vorbitoare de maghiară – maghiarofoni.

În anul 700 sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind nişte nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei. În 896, şapte triburi maghiare şi trei triburi de turci khazari, fugărite din stepele Asiei de către pecenegi, se stabilesc în Panonia (locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), undeva peste 20.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad. Prima lor preocupare după stabilirea în Panonia a fost jaful (logic).

Incursiunile lor sângeroase s’au desfăşurat în toată Europa ajungând până în Spania, până când Otto I cel Mare i’a umilit la Lechfeld în 955. Nu știm câți au mai ramas în viața din fioroșii tâlhari asiatici, dar mai târziu Ştefan Voicu (Vaik) (997 – 1038) unifică populația supraviețuitoare din Panonia și îi creştinează la insistențele Papalitătii.

Totodată începe şi procesul de maghiarizare agresivă a populaţiilor din jur: germanici, valahi (vlahi, olahi), sclavoni, acest proces fiind de fapt esenţa strategiei de supravieţuire a acestui mic trib migrator asiatic în Europa.

Primul rege al Ungariei a fost Ştefan. Cât de catolică a fost ”coroana” lui şi dacă e parvenită pe filieră catolic-papistașă, este o poveste ce a mistificat sute de ani mințile maghiarofonilor, pe diadema femeiască bizantină scriind clar în litere chirilice, dovadă că este un cadou de la un împărat bizantin, iar cât de maghiar a fost Ștefan (Vajk, ”Vaik Olachis”, Voicu) vom afla doar prin teste ADN, dacă vor accepta autoritățile să redea adevărul posterității.

Într’un articol dedicat primului rege român de pe tronul Ungariei, ”Un român pe tronul Ungariei: ŞTEFAN CEL SFÂNT (997-1038)”, Mircea Dogaru ne istorisește documentat:

”Referitor la istoria românească a anilor 1002-1003, izvoarele scrise semnalează consumarea unui violent conflict armat care a opus proaspăt unsului rege ”de Unguar” (25 decembrie 1001) Ştefan „cel „Sfânt” (997-1038), pe „Geula cel Tânăr” (Gyla, Jula, Gelu etc., al gestelor ungureşti, adică Iuliu), dinastul de la Bălgrad (Alba cetate a lui Iuliu, Alba Iulia). Acesta era urmaş al unificatorului întregii ”Ţări de dincolo de Codru” (Silvania), ţară numită ”Ultrasilvana” şi, ulterior, şi ”Vlachia Tan Siuana” (Codex Latinus Parisinus) – ”Geula” cel Bătrân.
”Ultrasilvana” devenise, de la jumătatea veacului X ”un regnum latissimum et opulentissimum” (Chronicon Pictum Vinbodonenese), o mare ȚARĂ a românilor, unificată de ”marele şi puternicul duce” (”dux magnus et potens”) ”Geula cel Bătrân”, un ducat, pe care atât arheologia, prin lipsa oricăror urme maghiare în a doua jumătate a veacului X (dr. Radu Heitel), cât şi izvoarele narative (Chronicon Pictum, Anonymus), îl conturează ca pe un stat regnum”) independent! Într’adevăr ”Geula (Iuliu) cel Tânăr” moştenise ereditar nu numai „domnia peste întregul regat al Ultrasilvaniei), ci şi duşmănia ”Ungurilor care locuiau în Pannonia” (deci, la vest de Tisa, fluviul ajuns hotar al ducatelor româneşti cu eterogenul ducat ”de Unguar”).
Cauzele adânci ale conflictului fiind cunoscute, întrucât, prin moartea lui ”Gelu Românul” (c. 901), a cel ”dux Blachorum” din centrul Transilvaniei (Anonymus), rezistenta românilor intracarpatici în faţa noului val de migraţie, departe de a înceta, se accelerase, pe măsura împlinirii procesului de unificare teritorială între Carpaţi Orientali, Meridionali, Mureş şi Tisa, rămâne de stabilit motivația imediată a agresinii ungare din 1002.
Potrivit gestelor, adversarul lui ”Geula cel Tânăr”, Ştefan ”cel Sfânt” se trăgea, pe linie paternă, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, pătruns deja în onomastica românească, sub forma Toxabă). Acesta era nepotul lui Arpad – şi avea un fizic singular printre maghiarii finici şi turcicii care’i însoţeau, fizic moştenit de la mama sa, fiica lui ”Menumorut” – ducele Bihorului (între Tisa şi Carpaţii Occidentali): ”ochii frumoşi şi mari”, ”părul negru şi moale” căzând în ”plete de leu”.
Era aşadar fiul fiicei lui ”Menumorut” şi al metisului maghiaro-român Zulta (Zulta provenea din căsătoria lui Arpad cu fiica creştină a lui ”DUCA” din Ţara Unguarului, cucerită de maghiari după fixarea lor în regiunea numită cu un cuvânt din limba locului – ”muncă” – ”Muncaci”). Toxun fusese căsătorit de mama sa româncă cu o ”femeie din Ţara Cumanilor” (nume dat în epocă teritoriilor româneşti din Transilvania intracarpatică şi de la est şi sud de Carpaţi). Era, mai mult ca sigur, şi ea, o româncă sau româno-cumană ortodoxă, de vreme ce şi’a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, „Mihail”, iar acesta, la rândul său, avea să’şi boteze copiii „Vasile” şi „Vladislav”. Toxun a lăsat moştenire ”ducatul Ungariei primului născut” – ”Geysa”.
Tot preferinţele mamei i’au adus probabil noului duce ca soţie pe una din fiicele lui ”Geula” (Iuliu) cel Bătrân, tatăl (sau bunicul) lui ”Geula cel Tânăr”, ”Sarolt” în ungureşte (Saroltha). Lăsând la o parte faptul că numele ”Geula” (Gyla, Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica şi toponimia românească sub formele de Gelu, Giulea, Giuliţa, Giuleşti, Jula, Julea etc., ascunzându’l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul că ”Saroldu” – ”Saroltha” şi cumană si, respectiv maghiară, s’ar putea traduce prin ”Oltul alb” sau ”pământul udat de apa Oltului” (”sar” – ”noroi”, pământ îmbibat cu apă), într’un cuvânt ”Țara Oltului”.
Cum ”Geisa” nu se putea căsători cu acel străvechi teritoriu de autonomie românească al viitoarei Transilvanii, este de presupus că a peţit’o pe fiica ducelui (voievodului) său, Iuliu cel Bătrân, cel care, iesit din Ţara Oltului avea să’şi stabilească reşedinţa la Bălgrad – Cetatea Albă, dându’i numele său Alba lui Iuliu – Alba Iulia. O fiică al cărui nume nu s’a păstrat, fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de baștină!
Tradiţia ne informează în plus că ”Sarolt” scria cu litere ”morave”, deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odată cu limba slavonă ca limbă liturgică şi că a construit la Veszprem o catedrală care seamănă izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicată în 947 de tatăl său la Alba Iulia. De asemenea, şi’a botezat fiul, născut în anul 969, în ritul şi în limba sa, ”Waic” – Voicu, nume semnificativ, care apare până târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenenţei etnice (”Vaik Olachis”).
Botezatului Voicu i s’a mai spus în limba poporului pe care avea să’l conducă – cel ungar, aflat în plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani şi bulgari, turcici, slavi, romanici şi români, germanici din Pannonia etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) şi ”Bela” (derivat din germanicul Adalbertus).

Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea să fie rebotezat Ştefan. De unde cele două braţe ale crucii sfântului Ştefan, simbolizând cele două botezuri. Braţe care sunt paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizioniştii unguri sunt în cuprinsul Ungariei şi oblice când se află în stăpânirea băştinaşilor români sau slavi (slovaci, sloveni, croaţi, bosniaci, sârbi). Cazul actual!
Este semnificativ, în acest context, faptul că Voicu, în semn de veneraţie, pentru Deodatus – cel care ”împreună cu sfântul episcop Adalbert din Praga” l’a rebotezat ”Ştefan” şi i’a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese dăruită de Bizant) ci titlul regal – îl va numi pe acesta, în româneşte, ca pe un părinte spiritual al său – ”TATĂ” (Chronicon Pictum Vindobonense).
De unde, spune Cronica Pictată de la Viena numele mănăstirii TATA şi al tuturor pământurile acordate lui Deodatus (ex. ”Tátabanya”). Din moment ce în textul latin apare cuvântul românesc TATĂ, ca echivalent al lui părinte (pater) este de prisos să mai subliniem că ”Szent Istvan” avea ca limbă maternă ROMÂNA pe care o vorbea în familie şi la curte.
Pretenţiile regelui Voicu-Ştefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, aşadar decât din calitatea sa de român şi invocarea drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale româneşti. Venind însă în fruntea unei oştiri străine, Voicu-Ştefan avea să întâlnească fără rezistenta stăpânilor de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduşi de fratele ori nepotul româncei ”Sarlot” – românul Iuliu (”Geula”) cel Tânăr, urmaşul legitim al unificatorului Transilvaniei, ”Geula” (Iuliu) cel Bătrân (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 şi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1941, Anexa 3, p. 225-226).
Aşadar la 1002-1003 s’a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i opună pe regii Franţei regilor britanici, în ”Războiul celor o sută de ani”, mişcând interesul căpeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe Mureş şi a principalelor bogăţii ale solului şi subsolului transilvan. Pretenţiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul ”Szent-Istvan” a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra ȚĂRII Româneşti intracarpatice. Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a moştenirii lor româneşti şi concretizată, după trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu – Ștefan, pe care o câştigaseră prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d’Anjou (1308-1342), care nu putea înţelege relaţiile dintre state decât în manieră occidentală, ca relaţii între dinaști raportaţi ierarhiei dominate de împăratul romano-german şi papă.

De la regele Ştefan din anul 1000 până la regele Andrei al III lea care şi’a încheiat domnia în anul 1301 a durat dinastia Arpadienilor: prima, ultima şi singura dinastie maghiară. După moartea ultimului arpadian Andrei al III lea, pe tronul Ungariei nu au mai urcat etnici maghiari. Carol Robert de Anjou s’a născut la Neapole în Italia, Sigismund de Luxemburg s’a născut la Nurenberg, Iancu (Ioan Românul) de Hunedoara era român şi tot aşa, regi care nici nu știau maghiara, poate.

După 1526 regatul Ungariei a încetat să existe, capitala sa Buda a devenit paşalâc turcesc. Pretenţiile la coroana atribuită Sfântului Ştefan au fost preluate de dinastia germană de Habsburg care a şi reuşit să elibereze teritoriile fostului regat maghiar de sub stăpânirea turcească. Până în 1918 regii Ungariei au fost membri ai familiei de Habsburg.
Regatul medieval al Ungariei a avut regi slavi, cumani, turci, nemți, geți (olahi) și maghiari, vreme de 500 de ani pe tronul de la Buda s’au perindat nobili de diferite naţionalităţi până în anul 1526, după care a urmat o lungă dominaţie`otomana si austriacă.

Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ştefan cel Sfânt şi până la dispariţia regatului ungar în 1526, Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom.

– Înfrângerea de la Mohacs din 1526 în faţa turcilor şi cucerirea capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariţia de pe harta Europei a regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei este anexată de Imperiul Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine paşalâc turcesc. Transilvania rămâne principat independent sub suzeranitate otomană.

– După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683), Imperiul Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar şi Transilvania, anexări recunoscute prin tratatul de la Karlowitz (1699).

– În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar intervenţia habsburgică şi ţaristă înăbuşă această pretenţie.

– Din corespondenţele politice ale timpului rezultă clar că politicienii de talia lui Iuliu Andrassy, condamnat la moarte în contumacie în 1849, au ajuns încă în 1861 la concluzia că Ungaria fără dinastia ei habsburgică şi fără ajutorul Vienei nu se mai putea menţine în faţa ofensivei principiului naţionalităţii. Tot atunci, alţi lideri unguri au afirmat categoric că dacă se reeditează gafa din 1848/1849 şi se va vărsa iarăşi sânge austriac şi maghiar ”valahii” din Ardeal şi Banat, bucuroşi de breşa creată, vor trece la acţiuni, se vor uni cu cei de peste Carpaţi şi îşi vor realiza visul lor de a făuri ”Daco-România”, teama lor de acum doua secole s’a dovedit indreptățită și a rămas ca o rană adâncă pentru cei ce nu se’mpacă cu ideea ca imperiile sunt demult apuse.

În 1848 – 1849 au căzut 40.000 de români, 25.000 slovaci, 100.000 de sârbi etc. pentru ca fiii acestor naţiuni nerecunoscute politic să nu constituie simple umpluturi sau lipituri la cea civilă maghiară – singura promulgată de parlamentul pestan – iar provinciile lor strămoşeşti Transilvania, Slovacia, Voivodina, Croaţia etc. să nu devină tot atâtea părţi integrate ale statului naţional maghiar unitar, care în fond a fost multinaţional şi poliglot deoarece ungurii au format minoritatea şi nu majoritatea cetăţenilor.

Dar conflictele majore dintre centralismul maghiar de stat şi mişcările naţionale autonomiste ale slavilor şi românilor din 1848 – 1849 au dovedit clar că dacă nemaghiarii au fost gata să moară pentru a nu fi topiţi în altă naţionalitate, deci în ungurism, ei au pregătit conştient condiţiile pentru ca în viitor urmaşii lor să fie cetăţenii propriei naţionalităţi.  Iar dacă au căzut pentru ca provinciile lor etnice strămoşeşti să nu fie integrate într’un stat centralizat maghiar unitar străin de etnia lor, ci să fie şi să constituie state autonome protectoare ale acesteia, au deschis de fapt pentru un viitor mai favorabil perspectiva de a deveni tot atâtea părţi integrate ale statelor naţionale unitare proprii.

– În urma pactului dualist din 1867, Ungaria devine regat în cadrul imperiului Habsburgic (numit din acel moment imperiul Austro-Ungar), având constituţie proprie şi o oarecare autonomie.

– În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, imperiul Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent, iar Transilvania alege să se unească cu România. Cam asta este istoria Ungariei şi a regilor ei.

OPINII
Ungaria nu a existat ca stat politic, decat de la 1918 si Tratatul de la Trianon, Ungaria in trecut a fost un stat apostolic si nu politic, a fost vasal papalitatii, pașalac turcesc si provincie austriaca facand parte din Imperiul Hasburgic. Ungaria este stat politic acum, nu atunci. De asemenea, Ungaria mare nu a existat niciodata.

Turcia ar avea motiv să revendice provincia lor, Budin Eyalat (Panonia), care a fost pașalâc turcesc? Nu, pentru că a fost pierdută în fața austriecilor, iar elementul etnic turcic nu exista. Ungaria are dreptul să revendice Transilvania? Nu, deoarece nu i’a aparținut niciodată, chiar dacă a avut administrație pe teritoriul ei dupa 1867.

Ungaria mare nu a existat !

Istoric așa este ! Este scornită doar de mințile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deșarte de mărire! Ungaria așa zis mare a fost un artificiu administrativ, o găselniță birocratică, a unui funcționar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, intr’un birou, în urma unor intrigi și aranjamente de culise. Unde a fost jertfa ungurilor de la 1867? Ungaria așa zis mare nu a fost o realitate istorică, implinită printr’un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s’a ajuns la constituirea Romaniei Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de romani! Prin jertfa se consolideaza tot ce este trainic in istorie.

Unde este jertfa ungureasca la 1686?!

Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac și jumătate de ocupație turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care calomniază Romania cu atâta pasiune, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne’am ferit să facem caz, că în armata care i”a alungat pe otomani din Budapesta și din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!

Repet: când turcii, care transformasera Ungaria în pașalâc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armata nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Niciunul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupație turceasca, nu s’a înregistrat niciun moment de rezistență, de opoziție ungurească la ocupația musulmană.

Nota bene: principatul medieval ungar, creație a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnica comparabila cu a principatelor românești, între care includ și Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într’o jumatate de mileniu!

Asta până la Mohaci, în 1526, când statul ungar dispare.
Dispare Ungaria, dar nu și Transilvania, care continua să existe! De ce nu dispare și principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1526? Simplu. Pentru toata lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria si Transilvania erau lucruri diferite, entități complet separate, care nu puteau fi gândite împreună!

Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla in aceeași situație cu Moldova și Țara Românească, fiind toate trei părtașe în mod firesc la aceeași istorie, la același model de organizare politică.

Insistența cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparația între cel calomniat și calomniator! Foarte ușor și la îndemâna oricui este să constate că oportunismul și lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari decât la cei care ne’au condus și reprezentat pe noi! S’o spunem pe șleau și pe înțelesul omului de rând: momentele în care să’ți fie rușine de tine că ești maghiar sunt mult mai numeroase și mai jenante decât cele care i’ar indreptăți cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros…

Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgența trebuie adunate de istoricii specialiști și puse pe tapet, căci numai așa vom inchide gura celor care și’au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

Ținem totuși să punem o întrebare bravilor noștri detractori maghiari: Câți sunt romanii care au facut istorie pentru Budapesta, și câți sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câți sunt românii al caror nume a fost maghiarizat și se fălesc azi cu ei toți maghiarii și câți sunt maghiarii cu nume românizat?

Este nevoie, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice și să tranșăm odata și pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligați să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor, cu atât mai mult cu cât peste 75% din cetățenii unguri nu știu să indice pe hartă Transilvania.

Pentru cei ce vor face aceasta operatiune, de listare a românilor care impodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm sa verifice situația din satul Buia, unde s’au născut cei doi mari matematicieni Farkaș și Janos Bolyai.

Un istoric din Sibiu, care a demonstrat ca tatăl, Farkaș din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkaș, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la romanii din Ardeal, din Maramureș! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui și pentru familie să’și susțină ipoteza, adevărul!… Sa’l ajutam noi, daca nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă in lume teafar, întreg, nemăsluit!

Același exercițiu nu ar strica să’l facem și cu ceilalți vecini, întrebandu’ne câți ucrainieni, ruși, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, și câți români i’au fericit pe vecinii noștri și ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoștință din partea acestora!…

Dar ar merita ca în toate aceste țări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt românește și se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea și marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscam nimic demascând nerușinarea guvernanților vecini, a guvernanților noștri, complet surzi la suferința românilor din țările vecine?!

Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându’i pe romani in toate felurile, sa le reamintim: la Trianon, in 1920, s’a decis crearea statului Ungaria !
Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevarat, suveran, inca din 1527, dupa dezastrul de la Mohaci.

Abia dupa 400 de ani, la Trianon, a aparut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oara in istoria lor, ungurii erau majoritari in propria tara. Iar statul ungar era, pentru prima oara, un stat national! Comunitatea internationala le’a facut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, considera ca atunci, la Trianon, s’a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!…

Care e logica acestor resentimente? Cum puteți deplange la nesfârșit dispariția granițelor care apartineau altora, adica habsburgilor?!

Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situației?! Pâna la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trait sub guvernarea și administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor.

Abia dupa Trianon, ungurii s’au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Și știți dumneavoastră, frați maghiari, care a fost prima inițiativa a politicienilor și a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiara, suverană și independentă pentru prima oaăa dupa 400 de ani?

Nu știți, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politica din Ungaria! Au decis sa trimită la București o delegație, de trei conți maghiari, care i’au propus regelui Ferdinand și lui Ionel Bratianu ca Ungaria să se lipească la România, într’un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867! Lipsiți de exercițiul guvernării, al libertății, fruntașilor unguri le’a fost teamă de riscurile și provocările la care te supune suveranitatea. S’au simtit singuri și neajutorați, neasistați! Nu știau încotro s’o apuce!

Cam la fel cum au reacționat țiganii noștri când au fost eliberati din asa zisa robie: s’au trezit si ei dintr-odata neasistati si s’au intors pe capul boierului roman sa afle cu ce l’au suparat si sa ceara sa ramana mai departe sub pulpana sa. Unde era disprețul politicienilor maghiari față de tot ce este românesc atunci când au venit la București cu căciula în mâna cerșindu’ne întovărășirea?!

Unde era dorul de libertate și neatârnare care anima, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari? Prin ce impuneau romanii in fata vecinilor maghiari ? Prin faptul evident ca in aceasta parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi si mai stabil, cu o continuitate neintrerupta de peste 600 de ani, era statul român.

Nici în toata Europa nu gasești multe popoare care s’au învrednicit de o asemenea performanță politică! Semn de cumințenie și de înțelepciune atât la nivelul domnilor, cât și la nivelul omului de rând de la talpa Țării. Nu intamplator românii se numara si printre cele numai cateva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum…

A fost un moment jenant pentru bietii unguri, iar guvernantii si mai apoi istoricii romani, ca niște veritabili domni, ca niște adevărați boieri, ca niște buni vecini, ca niște oameni adevărați, ne’am abținut să popularizăm, să mediatizăm și să comentăm! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul și nu mai putem întârzia cu punerea în funcțiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!

Și adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noștri au motive să se teamă de adevăr!

LIMBA MAGHIARA ȘI ORIGINEA EI

Conform ipotezei acceptate de cei mai mulți cercetători, ungurii își au originea într’un grup de ugrici care, pe la începutul mileniului I î.Hr., a rămas în regiunea cursului superior al fluviului Obi (la est de munții Urali), după ce alt grup din acest popor a migrat spre nord. Tot atunci se consideră că începe istoria limbii maghiare, cu desprinderea sa din grupul limbilor ugrice.

Începuturile limbii maghiare se leagă de momentul separarii triburilor vorbitoare de fino-ugrică, în mai multe ramuri. Înainte de migrarea triburilor spre Europa, limba fino-ugrică a fost semnificativ marcată de limbile iraniene (din sud-vestul Asiei) și de limbile turcice/turce (vorbite pe un vast teritoriu din vestul Chinei). Influența turcă devine și mai puternică după secolul al VII-lea, când triburile lor intră sub autoritatea regatului Kokturk (”turk” însemnând ”puternic”), triburi care, ajungând în Anatolia, vor pune bazele statului turc de mai târziu. Aceștia au fost primii nomazi din Asia care și’au ”creat” prin copiere o scriere – runele turcești (”rune” – semne, similare literelor, asociate unor sensuri diferite) – după modelul cărora ungurii au conceput ”runele ungurești” – încrustate, la început, în lemn sau în piatră fiind niște litere luate de la băștinașii locurilor pe unde treceau.

Se estimează că în această perioadă vocabularul limbii este de aproximativ 25.000 de cuvinte, dar începe să se îmbogătească cu împrumuturi din limbile turcice și limbile permice. Devenind crescători de animale nomazi, ungurii încep să migreze spre sud-vest. Pe la sfârșitul mileniului I, ei se găsesc la vest de Urali, în regiunea fluviului Volga și a afluentului său Kama, pe teritoriul de astăzi al Bașkiriei.

Pe la anul 400 d.Hr., ungurii se așează la nord-vestul Mării Negre, unde sunt puternic influențați de popoarele turcice, atât pe plan genetic, cât si pe plan lingvistic. În secolul al VII-lea ajung sub stăpânirea primului stat turc. Probabil în această perioadă au primul contact cu scrisul, sub forma runelor turcice. Pornind de la acestea, își creează și ei o scriere, numită ”scrierea maghiară veche”, sau ”runele maghiare”, în secolele VII-VIII, folosite în inscripții încrustate în lemn sau piatră până pe la anul 1850. În această perioadă, fiecare trib își are dialectul său. Vocabularul continuă să se dezvolte prin împrumuturi turcești, din domeniul vestimentației, al agriculturii, al viticulturii etc.

Se consideră de către unii specialiști că limba maghiara actuală veche de peste 1000 de ani, aparține grupului de limbi uralice, ramura fino-ugrică, așa cum sunt și finlandeza și estona (limbi oficiale în respectivele țări din apropierea Mării Baltice – Finlanda și Estonia). Acestea nu fac parte din familia lingvistică pelasgo-getică europeană, din care au evoluat aproape toate celelalte limbi din spațiul european. De’a lungul istoriei sale, maghiara a fost puternic influențată de limbile turcă, slavă și, într’o mare măsură, de limba română.

În prezent, este vorbită de aproximativ 10-12 milioane de persoane în întreaga lume, dintre care peste 9 milioane înseamnă populația Ungariei, iar restul reprezinta etnici maghiarofoni din Austria, Serbia, Slovenia, Slovacia, Croatia, România.

”Magyarország” este ”Țara maghiarilor” (”Ungaria” este un termen provenit, probabil, din turcescul ”On-Ogour”, care înseamnă ”Zece săgeți”), iar pentru a numi limba se folosește cuvântul ”maghiară”, și nu ”ungară” care este un termen corect doar pentru a numi națiunea maghiarilor.

Cu peste zece secole în urmă, triburi nomade, plecând din Asia și poposind o vreme în estul Muntilor Urali, animat de spiritul aventuros, specific vechilor populații asiatice, s’a așezat (împreuna cu cateva triburi de cumani – populatie considerată turcică, venită tot din Asia) în șesurile fertile de dincolo de Dunăre în Panonia, așa cum era inițial recunoscută. Abia mai târziu după sedentarizare si expansiunea din Alfold la est de Dunare (în partea vestica a României de astăzi), Câmpia Panonică a fost redenumită pe hărți, prin extensie, pe ambele maluri ale Dunării. Aveau un conducător – Arpad – care i’a facut să’și impuna autoritatea în spațiul pe care l’au ocupat. Abia peste ceva timp, Ștefan I, pune bazele Regatului Ungar, creștinând pe maghiari și populațiile din Panonia, slavi, geți și construind, cu tenacitate, bazele unei societăți civilizate (a eliberat sclavii creștini, a construit școli și biserici, a adus din diverse părți ale Europei oameni învățați, pentru a contribui la progresul regatului său).

Perioada maghiarei vechi (896 – 1526)

La sfârsitul secolului al IX-lea, ungurii pătrund în bazinul Dunarii, unde își întemeiază primul stat propriu. Limba lor începe să fie influențată de limbile noilor vecini. dar în special a acelor printre care s’au așezat. În anul 1000, ungurii se creștinează și se înființează regatul apostolic al Ungariei. După secolul al X-lea, odată cu pătrunderea maghiarilor în spațiul rumânesc din bazinul Carpatic, influențele din partea limbii slavone și rumâne devin mai puternice. Mai mult, creștinarea, în rit catolic, marchează și începutul culturii scrise a maghiarilor, dar în limba latina care era, de altfel, limba oficială în perioada Evului Mediu. Primul text în limba maghiară (și primul într’o limbă considerată fino-ugrica), păstrat până astăzi, este un discurs de înmormântare, urmat de o rugăciune – Halotti beszéd és könyörgés (Discurs funebru și rugăciune) datând din perioada 1192-1195, tradus și în limba latină, descoperit, în 1770, de György Pray (de unde și numele documentului – ”Codex Pray”).

Perioada maghiarei medii (1526 – 1772)

Această perioadă începe cu bătălia de la Mohács, în urma căreia Ungaria își pierde independența și devine pașalâc turcesc. Au loc mișcări importante de populație, iar dialectele se influențează reciproc. Limba acestei epoci nu mai diferă esențial de cea de astăzi.
În secolul al XVI-lea, literatura în limba maghiară este deja foarte bogată. Apar primii poeti importanti, Sebestyén Tinódi Lantos si Bálint Balassi. În spiritul Renașterii, care pătrunde în Ungaria pe vremea lui Matei Corvin, odată cu tiparul, apar traducerile numite ”umaniste” ale Bibliei.

Perioada maghiarei moderne (1772 – 1920)

Această perioadă începe odată cu Iluminismul, al cărui act de naștere se socoteste a fi piesa în versuri Ágis tragédiája (Tragedia lui Agis), de György Bessenyei, apărută în 1772. Epoca se caracterizează prin mișcarea numită de ”înnoire a limbii”, la care participă aproape toți cărturarii, în frunte cu Ferencz Kazinczy (1759 – 1831). Este o mișcare de maghiarizare a limbajului vieții spirituale, pentru a adapta limba la viața modernă, prin crearea cuvintelor maghiare adecvate culturii materiale și spirituale a vremii. Aceasta se face prin derivare cu sufixe, derivare regresivă, compunere, contragere, calc, adoptarea unor cuvinte dialectale și arhaice. Totodată se impun și unele criterii estetice în redactarea textelor, în numele unui ”stil elevat”. Adepții înnoirii limbii, numiți ”neologi”, sunt combătuți de tradiționaliști, numiți ”ortologi”.

Perioada maghiarei contemporane (începând cu 1920) când Ungaria devine pentru prima oară stat cu statut politic.
Această perioadă începe cu stabilirea granițelor statului ungar la dimensiunile actuale și divizarea comunității lingvistice. Evoluția limbii se caracterizează prin diminuarea importanței dialectelor și lărgirea extraordinară a comunicării orale și scrise.

Lexicul limbii maghiare este format în proporție de 8% din cuvinte moștenite, 7% cuvinte împrumutate, 80% cuvinte formate pe teren propriu si 5% cuvinte de origine necunoscută. Cele mai multe împrumuturi sunt de origine slavonă (27%), urmate de cele de origine românească (25%), germană (17%) si turcică (16%), dar mai sunt și din limbi iraniene, din limbi romanice (italiană, franceză) și din limba engleză.

Și calcurile sunt un mijloc important de îmbogățire a lexicului maghiar. Mijloacele interne de îmbogățire sunt cele mai importante. Dintre acestea cele mai productive sunt crearea spontană de cuvinte (interjectii, cuvinte onomatopeice, creații expresive), formarea spontană de cuvinte prin derivare si compunere, precum și crearea conștientă de cuvinte prin derivare și compunere. Comparativ cu limba română, compunerea spontană și crearea conștientă de cuvinte au o pondere mult mai mare.

Dialectele limbii maghiare

În limba de astăzi există variante regionale, dar cu foarte mici diferențe între ele – alföld, csángó, dialectul vest-danubian, maghiara nordică, maghiara nord-vestica, székely, toate aceste dialecte fiind influețate de limbile populațiilor băștinașe. Structura fonetică a limbii maghiare trece prin numeroase schimbări, devenind mult mai bogată și mai asemănătoare cu forma de astăzi. Sistemul gramatical prinde contur și limba începe să fie ”normată”, standardizată. Standardizarea limbii continuă în secolele al XIX-lea și al XX-lea, diferențele dintre variantele locale devenind din ce în ce mai mici. În anul 1920, după semnarea tratatului de la Trianon, Ungaria susține nefondat că a pierdut 71% din teritoriile detinute si 33% din populatia vorbitoare de maghiară, nedeținându’le Ungaria, ci Imperiul Habsburgic. La sfârșitul anilor 1970 se formează un nou dialect, hungoveris, o combinatie de maghiară și slovacă tradițională, popularizată de cultura punk. Variantele acestui dialect au disparut complet pe parcursul anilor.

În România, în prezent din date statistice rezultă că trăiesc peste un milion de etnici declarați maghiari, cei mai mulți în județele Harghita și Covasna, deși se știe că aceștia în marea lor majoritate nu sunt de etnie de origine maghiară, secuii. Secuii reprezintă aproximativ 40% din grupul minoritar, grup etnic de limbă maghiara, colonizați în Crișana în secolul al XII-lea, pentru a proteja la est regatul apostolic ungar, inițial în zona Bihorului, apoi a Sibiului, în final mutându’se în curbura Carpaților împinși de sașii colonizați la Sibiu. Unii consideră că sunt huni (populație turco-mongola) maghiarizați, alții susțin că sunt avari scăpați cu viața din confruntarea cu francii, din anul 805, și care s’au refugiat în Carpați.

Ipoteza acceptată de majoritatea istoricilor maghiari este că secuii sunt maghiari a căror existența a fost oarecum izolată de a celorlalți, ceea ce ar explica profilul cultural distinct al acestora. În realitate, obârşia secuiilor nu s’a putut stabili cu precizie nici până astăzi, ei fiind consideraţi de diferiţi istorici, ba urmaşi ai scyţilor, ba ai bulgarilor, ba ai gepizilor (popor de neam geto-germanic).

Aceşti secui care, de fapt, nu erau un popor, ci mai degrabă o ”clasă socială”, o profesie (paznici de graniţă), au reuşit ca, prin evoluţia lor în mijlocul românilor (de la care au împrumutat alfabetul), să devină elementul dominant în cele trei judeţe marginale (Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune), la care se adaugă şi o porţiune din judeţul Mureş, iar masa băştinaşă de români, mult mai numeroasă, a dispărut aproape în întregime, nereuşind să’i asimileze pe secui.

De asemenea, trebuie recunoscută și realitatea că de la un număr relativ mic de minoritari care au fost mutați la granița Transilvaniei autonome, în timp prin catolicizarea localnicilor români, aceștia pe arealul actualelor două județe mulți români și’au abandonat limba. Cantonaţi într’o regiune redusă ca suprafaţă, siculii (secuii) au reuşit să dea acestui străvechi pământ românesc aspectul unui teritoriu eminamente unguresc, folosindu’se de diferite mijloace pentru a’i deznaţionaliza pe români, precum înzestrarea cu pământ a celor ce acceptau maghiarizarea şi religia catolică, excluderea din viaţa politică, distrugerea bisericilor ortodoxe şi mazilirea preoţilor ortodocşi, confiscarea averilor nobililor români, interzicerea botezării copiilor români în rit ortodox.

La ultimul recensământ din 2011, cu excepția a câtorva sute de etnici secui, restul s’au declarat maghiari. Coexistența maghiarofonilor cu românii a făcut ca, din limba româna, să existe  imprumuturi lexicale în limba maghiară, iar astăzi cuvinte care fac parte din vocabularul fundamental al limbii române – oraș, gând, chin, fel, hotar, neam, seamă, vamă, să devină obiect de dispută al lingviștilor maghiari și români.

Într’un articol publicat în Noua Revistă Română, Gabriel Gheorghe, reușește să rectifice eroarea atribuirii etimologiei cuvântului – neam – limbii maghiare, dar și a altora:

”Un vechi dicton spune: audiatur et altera pars (să se asculte şi partea cealaltă) adică, pentru ca TVR să capete audienţă, să creeze interes, ar fi de dorit să programeze dialoguri de idei, scăpărătoare, nu monologuri teziste, fără sare şi piper. În cele de mai jos, vom ilustra un astfel de caz.

Aceşti lingvişti minunaţi, cu ideile lor zburătoare, pot aduce orice, de oriunde, inclusiv de unde nu există.

Dacă prof. Sorin Antohi, unul dintre protagoniştii emisiunii, ar fi verificat afirmaţia sa, făcută în totală necunoaştere a realităţii, ar fi aflat din A magyar nyelv történeti – etimológiai szótára (Dicţionar istorico-etimologic al limbii maghiare), DEM, Budapesta, Editura Academiei Maghiare, 1970, în vol.II, p. 1034, că  nyám  apare în texte maghiare prima dată la 1881.

În română, găsim cuvântul neam de foarte numeroase ori, cu cel puţin câteva sute de ani mai devreme. Iată câteva exemple:

a) – în documentele din Ţările Române, foarte frecvent, începînd cu 1247;
b) – în Codicele Voroneţian , sec XIV – XVI;
c) – în Tetraevanghelul lui Coresi, 1560 – 1561;
d) – în Palia de la Orăştie, 1581 – 1582;
e) – în Noul Testament de la Bălgrad, 1648;
f) – la Ioan Zoba din Vinţ (1683) de 7 ori, la Ion Neculce de 17 ori etc., ceea ce dovedeşte că neam era de uz curent la români cu secole înainte de a fi pătruns în maghiară.

În continuare, DEM scrie: Román eredetu (de origine română !)

La fel găsim şi în excelentul studiu A magyar szókészlet Román elemeinek  története (Istoria cuvintelor maghiare de origine română), Editura Academiei, Budapesta, 1982, p. 351, al eminentului profesor al Universităţii din Budapesta, Bakos Ferenc.

Desigur, prof. S. Antohi ar putea susţine că Academia din Budapesta şi prof. Bakos Ferenc greşesc, dar trebuie să dovedească aceasta.

Pentru că unii lingvişti români, lucrând după ureche, au mai afirmat acest fel de enormitate – că românescul neam ar proveni din maghiarul nem – un alt cercetător maghiar, binecunoscut lingviştilor români, Lajos Tamás, într’o lucrare publicată în volumul colectiv Omagiu lui Iorgu Iordan, cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 843 – 854, dovedeşte că este imposibil ca românescul neam să provină din maghiarul nem.

Nu putem reproduce aici argumentarea lui L.T., dar prof. S.A. o va putea citi în volumul arătat şi, cum TVR  e la dispoziţia sa, ar trebui să vină şi să spună adevărul: că ungurescul nyám provine din românescul neam, iar nu invers, cum din eroare (îi concedăm privilegiul bunei credinţe) a afirmat în emisiunea menţionată.

Dar, pentru ca să nu mai apară şi alţii să inducă în eroare pe cei care’i ascultă, tuturor celor interesaţi de raporturile lingvistice româno-maghiare le recomandăm să’l citească pe Franz Joseph Sulzer, un adversar hotărât al românilor, dar, care, în această privinţă, este forţat de un minim de respect faţă de el însuşi (ceea ce se purta în sec. XVIII, nu se mai poartă în sec. XX), să scrie la 1781 (!) adevărul că:

”în Dacia (limba valahă), deşi a fost în contact cu atâtea limbi străine, n’a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, NU EXISTĂ UN SINGUR CUVÂNT UNGURESC COMUN ÎNTREGII LIMBI VALAHE ” (Geschichte des Transalpinischen Daciens, vol.I, p. 41, subl. ns.).

Pentru prezenţa a foarte numeroase cuvinte româneşti în lexicul maghiar, îi invităm pe aceşti savanţi docţi să urmărească, în continuare, prezentarea admirabilului studiu menţionat mai sus, al eruditului profesor de la Universitatea din Budapesta, Ferenc Bakos.

Chiar dacă ar putea părea un paradox, cu această operă îl socotim pe Ferenc Bakos unul din cei mai importanţi lingvişti ai limbii române, căci a făcut pentru una din grupele de cuvinte ale limbii române – cele considerate, fără nici o dovadă, ca provenind din maghiară – mai mult decât au făcut toţi lingviştii români luaţi la un loc: prin studii şi cercetări erudite, a restituit adevărul pentru câteva sute de cuvinte româneşti.

În dicţionarele româneşti, câteva sute de cuvinte sunt socotite de origine ungurească, ceea ce este fals. Această eroare de proporţii – nu numai privitor la limba maghiară – pleacă de la Alex. Cihac (1825 – 1887), un ignorant în materie de lingvistică, care, fără nicio metodă, a luat dicţionarele limbilor vorbite împrejurul României şi, unde a găsit un cuvînt similar cu cel românesc respectiv, fără să ţină seama de diferenţa de sens, de structură, numai pe baza similitudinii de formă, auditive, a declarat că vorba românească provine din limba respectivă. Pe scurt, ”metoda” lui Cihac era: şi în maghiară, deci din maghiară; şi în bulgară, deci din bulgară etc., înstrăinând, fără noimă şi fără vreo probă, originea a mii de cuvinte româneşti şi numai româneşti.

În prefaţă, Cihac îl citează pe lingvistul vienez B. Kopitar care, în lucrarea sa Albanische, Walachische und Bulgarische Sprache, spune că valaha sau, mai degrabă, daco-româna e cel mai vechi şi mai particular din idiomurile neolatine, după care Cihac conchide că această aserţiune este destul de justă. Daco-româna, deşi mai puţin bogată (dimpotrivă, este, de departe, cea mai bogată limbă europeană, Nota ns.) decât cele mai tinere limbi din occident (subl. ns.), în care elementul roman a avut mai mult timp să prindă rădăcini, posedă  mai multe cuvinte clasice din epoca lui August decât acestea din urmă, şi un mare număr de vorbe au păstrat accepţiunea lor latină, care s’au schimbat complet în aceste idiomuri (p. VII).

Constatări similare, ca fond, găsim şi la Giorgio Tomasi, I. Hildebrandt, Claes Rĺlamb, J. Tröster, J. Filstisch, Contele d’Hauterive, W. Hoffmann  şi Felix Colson, ca şi la Petru Maior şi Timotei Cipariu etc.
Iată o comparaţie grăitoare:

Nr crt Cuvânt românesc _________Echivalente_____________
Elină                  Greaca modernă
Etimologie în Dex
  1  oleacă Ó l í GOV – nu
multe
Ó l í Gov   (oligo) NGR: olighaki
  2 strachină ö Strakon -écuelle
cit. (o) Strakon
gabaqa
(gavata)
NGR. ostrákinos
  3 grădină Agrid í este – mici
domenii
khpoV
(Chepos)
bg.,scr. grădina
  4 căuc,
căuş
kaukh – á să bea sesoula ing. * coadă (T gaură )
 5 mândrie p Ó noiembrie -peine slab dusareston sl. ponosu
( după Cihac )
 6 pîrpăli (perpeli) purpolev așteptare grijuliu
auprčs foc
tsigarizw
          o prăji
bg. pripalja
scr. pripaliti
 7 spân interval Ó V – proprietate naturală
rellement
în stare de faliment două Barbe
de control O V ani. * spanus
 8 dig coloane keyelh de ani. * stypus
 9 Baros Barov gravitate,
greutate
Bárová  (cit. Varos) voi. Baros
10 pussies pistiV – garanție,
care este un semn
de încredere
? Nu figurează în Dex, DLRM, D.A,.
ca şi cum n’ar fi cuvînt al limbii române.
Cihac îl dă ca slav.

(*) – cuvînt neatestat, presupus.
Din succinta comparaţie de mai sus, rezultă:

1) Între greaca veche şi română se găsesc zece identităţi sau similitudini apropiate, în timp ce între greaca veche şi greaca modernă nu apar decât două.
Chiar dacă eşantionul analizat nu este suficient pentru a justifica concluzii absolute, el oferă începuturi de probă, care, prin extinderea cercetării, pot duce la astfel de concluzii.

2) Cihac este neconsecvent cu sine însuşi: dacă româna e mai veche decât franceza, italiana, portugheza, spaniola etc. – ceea ce este exact – iar acestea sunt mult mai vechi în Europa decât limbile slave, greaca modernă, bulgara, maghiara etc., cum s’ar putea ca un cuvânt român, care se găseşte şi în latină, în elină sau în limbile zise neo-latine, să provină în română din maghiară, din bulgară, din limbile slave, din greaca modernă chiar? Această greacă modernă este o limbă târzie, în care puţine cuvinte eline se pot găsi. Oricum, numărul de identităţi sau similitudini în limba populară este mai mare între română şi greaca veche decât între greaca modernă şi greacă veche.

3) Referitor la cuvintele din lista de mai sus, ponos – identic, ca formă şi înţeles, în română şi greaca veche, necunoscut în neogreacă, cum să fi ajuns în română din slavă (?), aşa cum susţine Institutul de lingvistică din Bucureşti (I.L.B.)? Slavii sunt menţionaţi pentru prima dată în istorie la finele sec. VI d.Hr., la circa 1000 de ani după dispariţia ultimelor urme de greacă veche.
Admiţând că ponos ar fi cuvânt slav, deşi nicăieri nu se găseşte o astfel de dovadă, cum l’ar fi putut, şi pe ce cale, comunica lui Homer (sec. IX î.e.n.), lui Pindar (sec. V î.e.n.), lui Platon (sec. V – IV î.Hr.) etc. și, apoi, din care limbă slavă ? Pentru că, în cehă, slovacă, în bulgară, în polonă, cuvântul nu apare. În sârbo-croată, găsim un cuvânt ponos, dar care înseamnă mândrie, fală, iar, în rusă şi ucraineană, acelaşi cuvânt înseamnă diaree, dezinterie.
Fără probe extralingvistice, nu se poate spune nimic despre acelaşi cuvânt prezent în două idiomuri diferite.

4) În legătură cu cuvintele populare comune între română şi elină, istoria aduce o probă zdrobitoare: vechii greci – şi anume toţi (ionienii, eolienii, aheenii şi dorienii) – pleacă, cel mai probabil din Spaţiul Carpatic, începând din mileniul II î.e.n. (v. recent P. Lévčque, Aventura greacă, vol. I, p. 25-26, dar şi alte surse). A doua ipoteză din P. Lévčque – plecarea din stepele nord-pontice – cade pentru că acea zonă nu are sare şi, de fapt, reprezintă zonă de extensie a Spaţiului Carpatic. Rămânerea la etimologiile lui Cihac este inacceptabilă azi.

5) Baros, care apare cu acelaşi înţeles în română şi’n greaca veche, nu şi’n greaca modernă – unde găsim un  echivalent varos, varea, varia(?) – este dat de către Dex din ţigănescul baros.

Existau ţigani în Europa în momentul în care se mai folosea greaca veche ?

Istoria nu i’a descoperit încă, iar Selwyn Gurney Champion, în Racial Proverbs, Londra, 1938, p. 469, spune: Romany they were originally Hindu. The last emigrants from India, they arrived in Constantinople in the beginning of  the fifteenth century.
Dar, mai mult, graiul ţigănesc nu cunoaşte acest cuvânt. Atunci, poate da cineva ceea ce nu are?

Cu regret constatăm că lingviştii români se’ncontrează frecvent, dacă nu chiar îl infirmă pe Aristotel, gigantul, titanul.

Lecturat cu  v  (vita) – după pronunţia din greaca modernă, în loc de b (beta) – cuvântul a ajuns şi în maghiară ca varos ş oraş ˆ locul de unde se exercită puterea, autoritatea, unul din sensurile lui baros în greaca veche: unde stăteau baros(anii), cei puternici, grei, locul unde se găsea un senior, de unde se exercita autoritatea.

În Europa, var ş oraş, localitate, este foarte răspândit. Deci cuvântul nu a pătruns numai în maghiară, ci, făcând parte din limba primară a Europei, se găseşte în multe alte idiomuri.

Numai cu titlu de exemplu:

Var – departament în sudul Franţei;

Varades – oraş în Franţa;

Varese – oraş în Italia;

Varazdin – oraş în Yugoslavia;

Bar – oraş din fosta URSS;

Bari – oraş în Italia;

Karlóvy vary – localitate în Cehia.

În România, există numeroase localităţi şi cu var şi cu bar, toate având aceeaşi origine.

În India, Hard/var şi d’une ville située au point oú le Gange débouche dans la plaine (Dict. sanscrit  – fr., p. 884).

Pe maghiarul varos, Cihac îl dă ca etimon pentru oraş, iar Dex reproduce acest urechism.

6) Din cele dinainte, rezultă o concluzie importantă: mărturie despre cum se pronunţa în elină depune româna, iar nu greaca modernă. Această constatare nu poate fi infirmată în nici un fel, fiind verificată în numeroase cazuri.

Iată o sumară comparaţie:

    În română        În elină  În greaca modernă
Baros Baros rupe
Comparație Barbaros varvaros
bibliotecă Bibliotecă vivlioteke
borborosi borborizo vorvorizo

Pentru alte exemple, v. Chassang, Dict. Grec – Français, p. 110.

Cum s’ar putea explica identitatea pronunţiei între greaca veche şi română, dacă aceste limbi n’ar fi fost înrudite şi concomitente?

Dacă baros ar proveni din graiul ţigănesc, cum se susţine, fără justificare, în Dex, limbile ”occidentale ar trebui să considere pe baron, foarte frecvent în franceză, engleză etc., de origine ţigănească, ceea ce ar confirma pe R. L. Turner (A comparative Dictionary of the Indo-Aryan Languages, Oxford, 1962), în care engleza, spaniola, italiana, ungara, bulgara etc., etc., sunt considerate ”subdialect of European Gypsy”, afirmaţii la care nu putem subscrie.

7) Stup – pe care’l găsim în elină şi în sanscrită (stupa) cu acelaşi sens – este dat de Cihac ca provenind din slava veche, dar, în bulgară, rusă, scr., slovacă şi polonă, cuvântul nu figurerază. Greaca modernă are alt cuvînt.
Nu ne miră acordarea de ”naţionalităţi” arbitrare unor cuvinte de către Cihac. Vestitul Fr. Miklosich, în al său Lexicon Palćoslovenico-Graeco-Latinum,  consideră cuvântul Crăciun ca aparţinând limbilor rusă, bulgară, cehă şi maghiară, în care este cunoscut numai de populaţia română din aceste ţări, iar, în română, unde este de uz general, nu’l găseşte, deşi acesta este un cuvânt exclusiv românesc, iar sărbătoarea pe care o numeşte vine din epoca bronzului şi nu se mai găseşte la nici un alt popor, celelalte popoare europene având ca echivalent o sărbătoare a naşterii, instituită în sec IV d.Hr.

8) Strachină – cu proteza o -îl găsim în greaca veche, nu şi în greaca modernă. Totuşi, Dex aduce cuvântul românesc dintr’un neogrec ostrakinos, pe care dicţionarele greceşti nu’l menţionează. S’o fi ştiind la Institutul de lingvistică din Bucureşti mai multă greacă modernă decât la Atena ?!

9) Pentru grădină, iar o similitudine cu greaca veche, pentru care greaca modernă are alt cuvînt (chepos), Cihac dă – şi Dex reproduce – o etimologie fantezistă (din bulgara gradina ), deşi în franceza veche găsim gardenu, din care a rezultat jardin, engl. garden etc.
Ar fi greu de imaginat cum ar fi putut să dea bulgara un cuvînt unei limbi dispărute înainte ca ”bulgara” să se audă în Europa !

De fapt, bulgara veche este o limbă dispărută, din familia altaică, ramura turcică, formată în sec. VI – VIII, foarte puţin cunoscută (subl. ns.), al cărei nume a fost preluat (?) de o limbă neturcică (şi anume – slavă) – bulgara actuală (o parte din bulgarii de pe Volga s’au stabilit în sec. VII  în Balcani, unde au fost slavizaţi). Singura reprezentantă actuală a subramurei bulgare din familia altaică este limba ciuvaşă

(Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Mică enciclopedieLimbile lumii, Buc., 1981, 373 p.)

Cum ar putea o limbă necunoscută să fi împrumutat cuvinte din lexicul fundamental unei limbi primordiale, cu o vechime de cel puţin cinci milenii ?! Chestiunea devine şi mai stranie când se află că necunoscuta bulgară ar fi împrumutat cuvinte în lexicul elinei, dispărută înainte ca limba bulgară să existe.

Dacă aceste afirmaţii ale lingviştilor români ar avea vreo tangenţă cu realitatea, ar trebui ca măcar unele din cuvintele pe care inexistenta bulgară le’a şi ”împrumutat” în Europa, chiar şi unor limbi dispărute, să se găsească în limba ciuvaşă, ruda ei apropiată.

S’a făcut această dovadă ? Oricum ea nu este menţionată.

Iată şi altă minune a lui Cihac: puţă – parties naturelles de l’homme et de la femme (sic !), vol. II, p. 301, ceea ce arată câtă română ştia Cihac.
Acest defect de înţelegere este ”ştiinţa” dominantă ( !) în Dex..

În realitate, bulgara, dacă a existat, a dispărut în 1014 – 1018, când Vasile II Bulgaroctonul (976 – 1025) i’a lichidat pe bulgari (erau mongoloizi şi uşor de reperat). O limbă nu dispare decât prin dispariţia celor care o vorbesc.
Chiar dacă i s’a spus ”bulgară”, populaţia de la sudul Dunării nu şi’a schimbat nici compoziţia, nici caracterul, după cum o arată şi înfăţişarea. Tipul bulgarului mongoloid nu se mai întîlneşte în Bulgaria. Aceasta este, probabil, explicaţia pentru realitatea existenţei a 38 % cuvinte româneşti în bulgară.

Acad. Vladimir Georgiev spune textual:

”De nombreux éléments lexicaux identiques sont pour la plupart des emprunts grecs ou turcs. Beaucoup de calques linguistiques. Ainsi le bulgare et le roumain ne sont pas étroitement apparentés quant ŕ leur origine, mais leur lexique contient 38 % de mots identiques ou semblables. Cette statistique est faite d’aprčs les dictionnaires des langues écrites: dans les langues parlées (et dans les dialectes), ce pourcentage est encore plus élevé. (Le problčme de l’Union linguistique balkanique”,

în Actes du premier Congrčs international des études balkaniques et sud-est européennes, VI, Linguistique, Sofia, 1968, p. 10).

Această realitate este confirmată de teza de doctorat a Mariei Osman-Zavera Împrumuturile lexicale româneşti  în graiurile limbii bulgare, 1977, rod a 10 – 15 ani de muncă intensă, care reprezintă o sinteză a studiilor şi cercetărilor întreprinse în această privinţă începînd cu 1783 pînă în prezent, adică pe aproape 200 ani. Teza indică prezenţa a cel puţin 500 cuvinte româneşti populare în graiurile limbii bulgare (din circa 800, cât conţine un lexic ţărănesc curent).

Cu toate acestea, pentru prezenţa lexicală românească în idiomul bulgar nu există un studiu cuprinzător, în genul celui realizat de profesorul budapestan F.Bakos referitor la prezenţa lexicului românesc în ungară (op. cit.).

Cartea prof. Bakos nu apare pe un teren gol. În Introducere, îi citează pe cei care s’au ocupat înaintea sa de raporturile lexicale româno-maghiare.

În 1816, Sámuel Gyarmathi, în Vocabularium, publicat la Viena, menţionează prezenţa unor cuvinte româneşti în maghiară.

În 1877, Edelspacher Antal publică o monografie – Rumun elemek a magyar nyelvben – dedicată prezenţei lexicale româneşti în maghiară. În acest studiu de pionierat, sunt menţionate 124 cuvinte.

Între 1893 şi 1901, Szinnyei József, într’un dicţionar de regionalisme, înregistrează 340 cuvinte româneşti, dar, în 1912, Stefan Damian adaugă glosarului lui Szinnyei încă 200 cuvinte.

În 1942, Géza Blédy, în Influenţa limbii române asupra limbii maghiarestudiu lexicografic, înregistreză aproape 600 cuvinte româneşti în limba maghiară.

Masivul studiu al profesorului Bakos (560 pagini) conţine, în primul rând, aspecte lămuritoare privind limba română şi modalităţile de receptare ale cuvintelor de origine română: fonetică, morfologie, productivitatea elementelor de origine română, aspecte de formare a cuvintelor, cuvîntul român de provenienţă şi forma fonetică modificată sub influenţa unui element maghiar, mixaj între elemente române şi maghiare, forma maghiară ca rezultat al contaminării a două cuvinte provenite din română, situaţii când forma fonetică a cuvântului din română nu se modifică, dar se schimbă înţelesul sub senzaţia auditivă a unui element maghiar, semiotică, sinonime, cauzele împrumutării de cuvinte, observaţii asupra geografiei cuvintelor, cuvinte răspândite în afara Ardealului, căile de răspîndire, problemele răspîndirii etimologiei valahe, fenomene legate de bilingvism, de la cuvântul străin la cuvîntul încetăţenit, cronologia elementelor româneşti din bagajul de cuvinte maghiare, răspândirea geografică şi în diverse straturi de stil, cronologia elementelor româneşti şi vitalitatea lor (pe secole), elemente de origine română ale limbii populare române din Ardeal şi care apar pe întreg teritoriul Ardealului, elemente româneşti care au ajuns în straturi de stil mai înalte etc.

Într’o secţiune aparte (p. 394-400), se menţionează cuvintele româneşti folosite în operele lor de mari scriitori maghiari (de ex. Jókai Mór ş.a.), de importante personalităţi politice şi culturale maghiare (de ex. Miklós Bethlen ş.a.) etc.

După cum se vede, din enumerarea parţială de mai sus, este abordată o mare varietate de aspecte, netratate în nici o lucrare românească privitor la contenciosul lexical româno-maghiar. Regretăm că spaţiul nu ne îngăduie să intrăm în amănunte.

În partea expozitivă, prof. Bakos urmăreşte cuvintele româneşti intrate în maghiară, după prima menţiune scrisă, însă menţionând şi alte atestări, pe secole, dar numai începând din secolul XIV.
De exemplu, primele cuvinte româneşti, pe care autorul le găseşte atestate, sunt:

  Nu.
crt.
Anul atestării Cuvîntul în ungară Cuvîntul românesc de origine  Etimologiile cuvintelor româneşti
în Dex
   1  1331  Csergő  cergă  Din bg., Scr. Cerga
cf. MAGH. cserge
   2  1313  coș  Coșar  Din bg., Scr. coș
   3  1387  krajinik  crainic  Din UCR. convențională

Cergă figurează în vorbirea populară a unor vlahi la începuturile sec. XII, la Demetrios Chomatianos, (Fontes IV, p. 84) şi e cuvânt de uz curent în greaca modernă.

În sec. XV, se găsesc atestate (exemple):

Nu.
crt.
Anul atestării Cuvîntul în ungară Cuvîntul românesc de origine  Etimologiile cuvintelor româneşti
în Dex
  4   1462  bici   pupici  Și. Nici.
  5   1458  berbécs   berbece  lat. berbexvervex); de fapt, în
latină, berbex e îndoielnic, iar
vervex, -cis ş oaie  la Cicero.
    6   1405  Csobán   cioban  Religia tc. Coban (*)
    7   1488  Gargya   gard  cf. ing. gard , SLV. GRADU
    8   1496  kaliba   colibă  De col. cabană
    9   1438  kalugyer   călugăr  Din sl. kalugeru (
  10   1405  katrinca   catrinţă  Din simplu. katrinca (**)

(*) În legătură cu etimologia din Dex, avem de făcut cîteva observaţii:

a) – Cum lingviştii maghiari susţin că limba maghiară are caracter turcic, dacă cioban ar veni din turcă (cf. Dex), ar fi trebuit să se găsească mai curând în ungară, astfel că nu mai era nevoie de o preluare din română.

b) – Cuvîntul cioban, însă, nu este turc, ci ”persan”, de unde a intrat şi în turcă. Dar persanii provin din Spaţiul Carpatic, astfel că este vorba de un cuvânt carpatic, în niciun caz turcic.

c) – La Pliniu (23 – 79 d.Hr.), găsim (……) cebanus caseus, un fel de caş (preparat de ciobani ?) care se aducea din Liguria unde turcii n’au ajuns niciodată.

(**) În ce priveşte catrinţa, în Dex găsim:

”Obiect de îmbrăcăminte din PORTUL NAŢIONAL AL FEMEILOR ROMÂNCE (subl. ns.) care serveşte ca fustă sau ca şorţ şi care constă dintr’o bucată dreptunghiulară de stofă, adesea împodobită cu alesături, cu paiete etc. Din magh. katrinca.”

Aici avem a face cu un balansoar: I.L.B. consideră – în Dex – că numele acesteia vine în română din maghiarul katrinca, iar eruditul Ferenc Bakos (v. p. 69,113, 207 în lucrarea citată) găseşte cuvântul în maghiară prima dată la 1405 sub forma katroncha, apoi la 1416 katrinca, la 1784 karinka, la 1798 katrinkat etc.;

în ce priveşte originea cuvântului, se scrie fără reţinere:

Román eredetú ˆ de origine română, din rom.. catrinţă.

Anonymus

Aceeaşi origine o indică şi eruditul D.E.M. (vol. II, p. 410). Dacă se examinează cu răbdare etimologia cuvîntului românesc, se constată că acesta este atât de vechi şi de permanent că n’are cum să aibă etimologia decât în el însuşi, în limba română.

(1) În mozaicul bizantin de la Sant’Appolinare Nuovo din Ravenna, în timpul lui Iustinian, cei trei magi sunt îmbrăcaţi ca tarabostes – nobilii daci – purtând pe cap căciula getică specifică. În spatele lor, apar sfintele mucenice îmbrăcate în costume naţionale româneşti (cămăşi cu poale lungi, albe), peste care poartă catrinţe– subl. ns. – bogat decorate, pe cap purtând broboade de borangic, care atârnă pînă la glezne (ap. S. Coryll).

Deci găsim catrinţa în sec. VI, în îmbrăcămintea unor muceniţe, identică sau similară cu a ţărăncilor române, într’una din capodoperele artei plastice medievale, care, sperăm, se va admite că nu provine de la unguri (apăruţi în Europa abia la finele sec. IV).

(2) Chiar necunoscînd această realitate, dacă întocmitorii Dex  ar fi fost animaţi de aflarea adevărului, ar fi putut să’l descopere parcurgînd rapoartele arheologice privitor la culturile Cârna (Epoca Bronzului între 2.000 – 1.200 î.e.n.) şi Turdaş-Vinca (mileniile V – III î.e.n.) sau măcar sinteza acestora în Dicţionar de artă populară românească, ESE, 1985, p. 104 – 106: piesă de port… răspîndită în lumea egeeană şi mediteraneană, catrinţa este reprezentată pe figurinele de la Vinca şi Cârna, făcînd parte din vechiul fond traco-iliric… Forma catrinţei este aceeaşi în toate zonele, dar ceea ce îi dă o notă distinctivă este (?) ornamentaţia şi dimensiunile.

A se vedea figurina color cu catrinţă din cultura Gârla Mare în Enciclopedia de Arheologie, vol. II, p. 96-97.

(3) Madona Română – Maica Domnului cu pruncul Iisus de pe manuscrisul maramureşean Prăznicar (considerat ca fiind din sec. XVI, scris cu slove chirilice) – poartă ie, broboadă (?) şi catrinţă.

La fel şi în alte figuri din cuprinsul acestui prăznicar (Buna Vestire, Adormirea Maicii Domnului), personajele poartă  catrinţă. Această capodoperă, ca şi altele, se găsesc în Fondul Vatican Român, format la Biblioteca Apostolică Vatican din manuscrisele inedite în limba română, dar cu alfabet chirilic.
Iisus poartă cojocel de miel !

De asemenea (v. Petit glossaire du patois de Démuin, Paris, 1893, p. 51), găsim catrontoute espace de jupon”, tot popular.

S’ar putea susţine că Spaţiul românesc a cunoscut catrinţa, dar poate că numele ei era altul, că această denumire a fost dată de unguri – o simplă prezumţie pe care, însă, Academia şi Universitatea din Budapesta o infirmă, astfel că cei care ar invoca’o ar trebui s’o dovedească.

Affirmanti obstat probatio se spunea încă în logica medievală.

Până la aducerea unei asemenea dovezi de către lingviştii români en titre (singurii susţinători ai originii maghiare a catrinţei, acest obiect din portul naţional ţărănesc),  dovezile aduse mai sus sunt prea numeroase şi incontestabile pentru ca să nu se mişte chiar imobilismul de granit al Instituului de Lingvistică din Bucureşti (ILB). Sperăm, cel puţin. Dacă ar fi consecvenţi cu ei înşişi, cu învăţătura pe care au primit’o, cu metoda cuvinte şi lucruri, dubiul asupra apartenenţei catrinţei la străvechea limbă românească nu şi’ar fi găsit rostul.

În sec. XVI sunt atestate (exemple):

  11  1588  baraboly  Baraboi  Bg Din. baraboj , simplu. baraboly la
  12  1570  bohaj  Buhai  Din UKR. Buhaj
  13  1565  visiniu / SIP  burduf  Și. Nici.
  14  1590  bödölö  budălău  ?
  15  1565  Brindza  brânză  Și. Nici.
  16  1573  boronza  brânză  Și. Nici.
  17  1560  cap  ţap  cf. alb. capac, CIAP , scr. capac
  18  1509  prieten  sîmbra  cf. MAGH. pal
  19  1526  Csercsa  cercel  ani. circellus
  20  1585  Domica  dumicat  Probabil lat. *demicare
  21  1583  oaie  stână  Și. Nici.
  22  1554  sztronga  Strunga  cf. alb. shtrungë
  23  1570  ficsúr  fecior  lat. *fetiolous sau făt +ior
  24  1586  bun  GODACO  CF. sl. bine ș Chart
  25  1583  iszkumpia  scumpia  jumătate. skapia
  26  1599  căpăstru  cântar  Din tc. kantar
  27  1587  crap  capră  ani. capra
  28  1585  Kozsik  cojoc  Din sl. kozuhu
  29  1598  kurtány  curtean  Din curte + ean.
Curte din lat. *curtis  (cohors, -tis)
  30   1592  molecule  lac  eng. lacuri
  31   1584  logofet  logofăt  NGR. Logothetis
  32   1548  Ore noastre  mioară  Mia + oară
  33   1572  monaszteria  mânăstire  Din sl. monastyri
  34   1548  acolo  urdă  Și. Nici.
  35   1592  páhárnik  paharnic  Din pahar  (din magh.pohár,
scr. pehar) + sufixnic.
  36   1588  pakulár  păcurar  ani. pecorarius
  37   1577  clătită  plăcintă  lat. placenta
  38   1576  perpence  pîrpăriţă  Din sl. pruprica , UKR. perepelica
39   1584  posztelnik  postelnic  Din sl. postelnicu
40   1520  Pulya  pui  ing. * puică ( pui )
41   1569  sztolnik  Catedrala,  Din sl. stolďniku
42   1594  viszter  vistier  Din ani. vestiarius
43   1599  viszt (i) ernik  vistier ‡ nimic  Vistier ‡ nimic
44   1585  Zvornik  Vornic  Din sl. dvorďniku
45   1549  zsendice  jintiță  Și. Nici.

Mai multe cuvinte din această listă s’ar putea preta la comentarii care, datorită volumului limitat al acestui spaţiu disponibil, nu pot fi cuprinse aici.

Totuşi, asupra poziţiei 29 curtean trebuie să ne oprim puţin, etimonul său imediat, curte, fiind, ca marea majoritate a cuvintelor limbii române, tratat superficial.

În Dex, ca şi în alte dicţionare româneşti, se afirmă că românescul curte ar proveni din lat. *curtis (ˆcohors, -tis) ˆ (mai ales) trupe; a zecea parte dintr’o legiune.

Această etimologie este, de fapt, o reproducere după Mayer Lübke (REW, 2032), rămas la menţiunile dicţionarelor diverselor graiuri. La rândul lor, acestea reproduc graiul vorbit în sec. XX, după ce pronunţia a fost coruptă prin latinizarea forţată, pe cale administrativă, mai ales în ultimele secole, a limbilor din Europa occidentală.
Cohors este o încercare de potriveală şi n’are nimic a face cu curte care este popular şi vechi. Ele au coexistat.

Pe curte îl găsim atestat de’a lungul a sute de ani sub această formă, chiar în Italia, din sec. VIII pînă’n prezent, iar pe cohors niciodată.

Când a fost transformat cohors în curte şi cine a făcut’o, autorii dicţionarelor româneşti nu ne spun – ca şi cei străini, de altfel – ceea ce lasă să se creadă că e numai o presupunere din cele care se găsesc cu sutele privitor la cuvintele limbii române.

În cele o sută zece volume de hărţi şi studii asupra istoriei medievale, începînd din sec.VIII, la care se referă Giandomenico Serra (Contributo toponomastico alla teoria della CONTINUITA NEL MEDIOEVO DELLE COMUNITA RURALI ROMANE E PREROMANE DELL’ITALIA SUPERIORE, Cartea Românească, Cluj, 1931, 325 p.), curte apare la tot pasul.

Iată câteva exemple din această sursă:

a) < hoc est curte/m mea/m> (ˆ aici este curtea mea), anul 766 (p. 67)
b) < curtes… id est Rancis… >, anul 833 (p. 70)
c) < curticellam que dicitur Aianis…; in curte de Cisianorum …, anul 1141 (p. 70)
d) < sunt case cum curtibus> (ˆ sunt case cu curţi), anul 1147 (p. 8)
e) < curticella di Vicinasco>, anul 1253 (p. 12)

Cum am spus, nu figurează niciodată cohors în circa 700 ani (sec. VIII – XV).

Se observă asemănările cu româna; de fapt, în toate cazurile citate, găsim forma românească a cuvântului, la care s’au adăugat terminaţii latineşti de declinarea a III-a.
Un substantiv curtis în latină nu a fost identificat. Sub Imperiul Roman de răsărit, care stăpâneşte şi Italia, nu se găseşte niciodată echivalentul latin al unui cuvânt care nu poate lipsi din nici o limbă, curte, şi acest fapt, ca multe altele, ne duce la ideea a două limbi paralele: latina clasică şi latina rustică, ultima recunoscută – după Școala Ardeleană – ca aflându’se la originea limbilor europene.

Deci etimonul pare clar: curte  nu cohors, iar curtean provine din curte plus sufixul an. Cu puţină trudă pentru găsirea materialului documentar corespunzător, se pot corecta etimologiile multor cuvinte româneşti.
Aproape toate etimologiile date în Dex pentru cuvintele din listă se pretează la analize de genul celor întreprinse, cu titlu de exemplu, pentru catrinţă şi curte.

Revenind la studiul prof. F. Bakos, să remarcăm că fiecare citare cuprinde contextul în care cuvîntul apare, sursele, zona etc.
Cu titlu de exemplu, la cergă (p. 202) se dau diversele forme ale cuvântului în maghiară – cserga, csërge, csërgë, csörge – după care urmează contextul în care cuvântul este atestat.:

1331: ”viginti birra que vulgariter cherge dicuntur” (Doc. Val. ˆ Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad anum 1400, Budapest, 1941, p. 71)– ”douăzeci de cuverturi care popular se numesc cergă”’;

1478: ”e minoribus lodicibus cserge – ”despre cuverturi mai ieftine, cergă” etc.

În capitolul 10, ”Împărţirea pe categorii de noţiuni ale cuvintelor de origine română; învăţăminte din istoria economiei şi a culturii”, se arată câte cuvinte de origine română au fost găsite pe 23 de categorii de activităţi sociale:

 Crt.              Categorii de activităţi sociale  Număr  cuvinte
   1  Creşterea oilor şi prelucrarea laptelui    208
   2  Activităţi intelectuale şi viaţă afectivă    203
   3  Ţesut, producerea îmbrăcăminţii    184
   4  Creşterea animalelor, oierit    170
   5  Prepararea hranei    164
   6  Datini, dansuri, jocuri populare    156
   7  Agricultură    133
   8  Caracterizarea personalităţii    127
    9  Plante spontane şi de cultură    122
  10  Prelucrarea lemnului    117
  11  Casa şi construcţia locuinţei      98
  12  Leacuri, superstiţii, credinţe populare      91
  13  Caracterizarea străinilor      69
  14  Nume geografice      62
  15  Animale sălbatice      58
  16  Biserică, credinţe religioase      32
  17  Pescuit, vânătoare      27
  18  Evoluţia vremii      23
  19  Părţile corpului omenesc      22
  20  Comerţ, relaţii      20
  21  Măsuri, finanţe      19
  22  Minerit        8
  23  Diverse, mai corect: cele care n’au putut fi cuprinse în clasele de mai sus     220
       TOTAL  2333

E mult, e puţin ?

Dacă se ia în seamă că, acum 119 ani, Antal Edelspacher găsise numai 124 cuvinte româneşti în maghiară, suma de 2.333 stabilită de eminentul profesor al Universităţii din Budapesta pare mare. Dar ştiinţa nu se poate opri. Cercetătorii caută mereu.

Cine poate spune, pe baza altor cercetări, ce noi descoperiri se vor mai face ?

Din lista de mai sus, se constată cât suntem de departe, cu cercetarea prof. Bakos, de susţinerile anterioare: românii erau oieri şi influenţa lor s’ar găsi în maghiară numai în ce priveşte oieritul (sic !).

Între cele 23 domenii de activităţi umane de mai sus, pe locul doi, cu 203 cuvinte, figurează activităţi intelectuale şi viaţă afectivă, ceea ce înseamnă o influenţă considerabilă a limbii române în zona spiritualităţii.

Această constatare arată o altă realitate a raporturilor între culturile exprimate în cele două graiuri (român şi maghiar), între populaţiile care le vorbesc, decât au afirmat mereu istoricii maghiari.

Lucrarea prof. F.Bakos este întocmită exemplar, evident în limitele pe care şi le’a fixat.
După opinia noastră, în aceste limite stau şi lipsurile acesteia.

Noi credem că istoria cuvintelor de origine română, intrate în maghiară, trebuia începută cu sec. X, nu cu sec. XIV, deoarece se cunosc suficiente documente astăzi, care dovedesc că românii au existat în Panonia din cele mai vechi timpuri. Aceştia erau sedentari, se îndeletniceau cu agricultura şi creşterea animalelor şi aveau organizare socială proprie, cnezi, vlădici etc. (A se vedea Paul Schveiger în “Hungarian Studies” 2/2, 1986).

Dacă cercetarea ar fi debutat cu sec. X, s’ar fi aflat (v. N. Drăganu, Românii în veacurile IX – XIX pe baza toponimiei şi onomasticii) că, la 1208, deci cu 200 ani mai devreme, intraseră în maghiară cuvintele lat şi mut (p. 182), sec, tata, taţi la 1230 (p. 44-45 şi 182), mal (sec. XIII) etc., etc.

Un alt fapt imputabil acestei lucrări este acela că nu a luat în considerare decât atestările scrise. Or, prin jocul întâmplării, un cuvânt poate fi atestat în scris de 5, 10 sau 100 ori într’un secol, iar altele nu ajung să fie cuprinse în texte scrise, niciodată în cinci secole.

De aceea, faptul că cergă apare în scris la 1331, nu spune nimic cu privire la circulaţia orală din sec. XII, XI sau chiar din sec. X. Desigur, pentru circulaţia orală, condiţia şi metodele savante de exceptare nu mai pot avea interes.

În realitate, faptele s’au petrecut astfel:

La venirea ungurilor şi, mai ales, după zdrobirea lor la 955 la Lechfeld de către Otto cel Mare, când s’au întors în Panonia numai puţine resturi de războinici (cei care au scăpat cu fuga), Panoniile erau locuite de geți care vorbeau diferite dialecte. Prin maghiarizarea acestei populaţii de’a lungul timpului au intrat în limba maghiară cele 2.300 cuvinte româneşti pe care le găseşte F. Bakos, dar şi numeroase altele.

Că geții erau locuitorii Panoniilor nu poate exista nici cel mai neînsemnat dubiu.
Pe pietrele comemorative pe care a ordonat să fie instalate în diverse locuri din Imperiul Roman, împăratul Octavian Augustus a scris:

Pannoniorum gentes, quas ante me principem populi Romani exercitus numquam adit, devictas per Ti. Neronem, qui tum erat privignus et legatus meus, imperio populi Romani subieci protulique fines Illyrici ad ripam fluminis Danuvi. Citra quod Dacorum transgressus exercitus meis auspicis victus profligatusque est, et postea trans Danuvium ductus exercitus meus Dacorum gentis imperia populi Romani perferre coegit”,

Res Gestes Divi Augusti. V. 30, 44-49

”Neamurile panonilor, pe care niciodată înainte de domnia mea nu le înfruntase vreo oştire romană – fiind definitiv învinse de Tiberiu Nero, care pe atunci îmi era fiu adoptiv şi locţiitor – le’am supus stăpânirii poporului roman şi am împins hotarele Iliricului pînă la malul fluviului Dunărea. Oştirea dacilor, care trecuse dincoace de acest (fluviu) a fost învinsă şi alungată, sub comanda mea supremă, iar apoi armata mea a trecut dincolo de Dunăre şi a silit neamurile dacilor să suporte stăpânirea poporului roman”.

Că Panonia până la Dunăre făcea parte din Imperiul Getic este evident şi din acest text  al lui Octavian Augustus, dar şi din alte texte antice.

Strabon (63 î.Hr. – 19 î.Hr.), merge mai departe:

”Dacii sunt cei care locuiesc în partea opusă (faţă de Geţi şi de Pontul Euxin), spre Germania şi spre izvoarele Istrului”,  (Geografia, VII, 3, 12).

Cezar (100-44 î.Hr.) scrie:

”Întinderea acestei păduri, Hercynia, care a fost menţionată mai sus, (este) de 9 zile pentru un om în marş forţat, căci nu poate fi determinată altfel, şi (Germanii) nici nu cunosc măsuri de drum. Începe de la ţinuturile Helveţilor, Nemeţilor şi Rauracilor şi urmează drept înainte direcţia fluviului Dunărea pînă la hotarele Dacilor şi Anarţilor”

(Cartea VI, cap. XXV).

Harta de la finele volumului din care am citat (Jules César, Commentaires sur la Guerre des Gaules, texte latin par E. Benoist et  S. Dosson, Hachette, 1926) ilustrează limpede realitatea: pădurea Hercinică se termină către 13,5 – 14° longitudine estică, ceea ce înseamnă că Ungaria de astăzi, Austria estică, Cehoslovacia, Polonia, Yugoslavia făceau parte din Imperiul Getic.

Oricum, hotarul apusean al Dacilor se găsea spre vest dincolo de Dunăre, zona toată fiind populată cu geți.

Această evidentă realitate – că Panoniile toate au fost populate de geți – este atestată de numeroşi autori de’a lungul secolelor: Rudolf din Ems, Johann Thunmann etc. Aventin din Bavaria (sec. XVI), folosind surse azi pierdute, în mai multe rânduri numeşte Ţara ungurilor (Panonia) dinainte de sec. X  ”Dacia”, de fapt Dacia de dincolo şi Dacia de dincoace de Tisa etc. (ap. Histoire de la Transylvanie, 1982, p. 120).

Velleius Paterculus (19 î.Hr. – 32 d.Hr.) scrie:

”In omnibus autem Pannoniis non disciplinae tantummodo, sed linguae quoque notitia Romanae, plerisque etiam litterarum usus, et familiaris animorum erat exercitatio.”

”În toate Panoniile, însă, nu numai disciplina romană şi cunoştinţa limbilor romane erau obişnuite, cei  mai mulţi  locuitori aveau cultură literară, iar activităţile spirituale le erau familiare”,  Cartea II, cap. CX.

În ce priveşte disciplina romană, la care se referă V. P., celebrul Mommsen (vol. IV, p. 108) scrie:

”Decebal s’a ocupat de introducerea disciplinei romane în armata dacică”.

V. Paterculus scrie sub Tiberiu ceea ce dovedeşte că geții din Panonii vorbeau limba romană şi aveau cultură literară şi activităţi spirituale similare cu cele din Roma, pe care V.P. le cunoştea şi la care se referă.

În afară de română (v. Claes Rĺlamb, Stanley, the Hon. Henry, Rouman Anthology şi numeroşi alţii), se cunoaşte o altă limbă europeană care să fi fost confundată cu latina ?

Prin aceşti geți – numeroşi şi stabili, care populau Panoniile, pe care’i menţionează Cezar, Octavian Augustus, Strabon ş. a., la care se referă Paul Schveiger în contemporaneitate (v. ”Hungarian Studies” 2/2, 1986), cuprinşi în populaţia Ungariei şi maghiarizaţi de’a lungul secolelor – au pătruns în maghiară numeroase cuvinte româneşti la care se referă excelentul volum al lui F. Bakos şi DEM al Academiei din Budapesta, dar şi alţi cercetători maghiari.

Din cele peste 2.300 cuvinte româneşti prezente în studiul lui F. Bakos, să spicuim alte câteva, în continuarea celorlalte 3 tabele, aranjate în ordine alfabetică:

  Nu.
crt.
Cuvîntul
românesc
Forma cuvîntului în maghiară  Etimologia în Dex
46  afurisit  áfuriszit v. afurisi (din sl. aforisati)
47 adăpost  adeposzt Lat. de. APPO (i) și   Sau addepus (I) și
48 adică  ágyike Și. Nici.
49 aduna  adunál Lat. adunare
50  afină coacăze Și. Nici.
51  ajun aszunál  de ani. * adjunare
52  ALAC  1 Ala, 2 einkorn  simplu. alakor
53  alduiască-a  áldojászketyézik
54  alivancă  alivánka  Și. Nici.
55  amărît  amar  ani. * amarire
56  VA  Amnart  ‡ ow Minar (e )
57  anume  Anum  ‡ ow nume
58  apăra (a se)  áporkodik  eng. preparate
59  apropia (a se)      proptyilódik
60  ardei  árdéj  Arde ‡ sufix – EI
61  arici  árics  ing. arici
62  emisiune  an  Probabil lat. * alnimus (T Alnus )
63  armaş  alte preț  Armă ‡sufix – aş
64  armăsar  hermekszár  ani. , Equus î admissarius
65  Armindo  ármingyin  cf. sl. Ieremiinu dini ˆ
ˆ ziua ‚sfîntuluiî Ieremia
66  arnăut  arnolc  Din tc. arnavud
67  babiţă  babéc  Din bg. scr. Bunica
68  baboi  bobály Din bg. baboj
69  bai  Bágyi Și. Nici.
70  balmoș  Balmoș – „Roman
eredetű „
 cf. neteda. Balmoș
71  Baros  barosz  Din ţig. baros (care nu există)
72  Barzani  bárzakecske  cf. ing. alb
73  bată-te…!  bátetye
74  batistă  batist  FR. batist
75  batjocură  bázsikura
76  băbătie 1- babatyi, 2- bobotyi  cf. babă
77  băcănie  bakonyás  Bacan ‡ sufix -Ie
78  bădăran  Bede  cf. simplu. Bad
79  băgătură  begetura Nu fig. în Dex
80  bălan  BALAN  Bălți ‡ -o
81  bălai  Balaji  Bal ‡ -ai
82  bălană  balána  Nu fig. în Dex
83  băltoacă  Belton  baltă ‡  -oacă
84  bălţat  Convocarea  ani. balteatus
85  bărbătuş  berbetuska  ‡ -SUA Barbat
86  bărbos  berbosz  barbă ‡  -os
87  băşică  besika  ing. * Bessica ( vezica urinara )
88  bătătură  betetura  lat. apăsare de tastă
89  bătrîn  batrin  lat. betranus ( veteranus )
90  bătut  batut  Nu fig. ca vorbă de sine stătătoare
91  beci  Viena  Și. Nici.
92  Beldie  bélgya  Și. Nici.
93  benga  benga  Din tine. Benga
94  bolînzie  bolunzia  De la cap (DIN MAGH. nebun )
95  bundiţă  bundica  b Unda DIN simplu. Bund la
96  bursuc  burszuk  Din tc. borsuk
97  buruiană  burujan  Din bg., scr. burjan
98 căciulă  kacsula cf. alb. kësul’ë
99  cheag  Tyagi  ing. * Clag ( cheag )
100  cheaun  tyáun Nu fig. în Dex
101  chior  csaur  Tc ta. rulați („orb”!)
102  ciudă  iad  sl. cudo (“minune”)
103  cîrpă  kirpa  Din bg. Karp , scr. patch-uri
104  cîrpi  1 Kerpen, 2 Kirpa  Din sl. krupti
105  cîrpaci  kirpács  Din bg. kărpac
106  cîrpăci  kerpácsal  Din cîrpaci
107  clacă  albine.  Din bg. tlaka (nu fig. în dicţ. bg.)
108  cocă  Koka  Și. Nici.
109  Cocean  pedicul  Religia CP. Soțul , scr. koceny
110  cocioabă  kucsuba  Și. Nici.
111  Cojocar  kozsokár  cojoc ‡  -ar
112  cotor  Numărul de  Și. Nici.
113  cotoroanţă  kotránc  Et.nec.
114  custură  kusztora  Și. Nici.
115  de aci cele bote  gyácsicsele Boty
116  DE-A învîrtita  gyámvirtyita
117  de-Sarita  gyászerita
118  deci  gyčcs  de aci ‡
119  defel  gyéfel  dar ‡ sus
120  descîlci  gyeszkelcál  des ‡ (în)cîlci
121  doină  Lieve  Și. Nici.
122  doini  dojnál  Din doină
123  dop  dop  cf. SAS. dop
124  Balaur  titular  lat. draco (“şarpe, balaur”)
125  drîngălău  drungáló  Și. Nici.
126  drum bun  drum bun  Și. Nici.
127 duducă, duduie  montare, duduja  cf. tc. dudu
128  dulceaţă  dulcsáca  EATA dulce ‡
129  duşman  duzsmán  Din tc. düsman
130  du-te dracului  Duty drákuluj
131  fasole  fuszulyka  NGR ta. fasoli
132  fă  în urmă  Scurtat din (fa)ţă
133  făgaş  AGOA  Din MAGH. reduceri
134  f ătuță   fetuca    Nu fig. în Dex
135  dar până la  dar până la
136  supozitor  supozitor  Religia tc. supozitor
137  fleac  flyiác  Și. Nici.
138  fîrtat  Fertig  Din * frătatfrate ‡ suf. at, după
sl. probratim Ť bratu ˆ “frate”)
139  fluier 1 flaut, 2 flujera  cf. alb. floere
140  fluiera  flujerál  Din fluier
141  fluștur la  flostura  Și. Nici.
142  căldură  fogzsiu
143  fotă  trage  Tc dumneavoastră. trage
144  Fuior  fujor  Și. Nici.
145  cu acces de ….!  futos  Nu fig. în Dex
146  homosexual  gălbenuș  Și. Nici.
147  gardină  gárgyina  cf. germeni. bargel
148  garf  garf  Și. Nici.
149  gaura 1- Gaura, 2-Gábor  ing. cavula (T gaură )
150  ghici  GICS  Și. Nici.
151  gireadă  zsiráda  Și. Nici.
152  giugiuli (și)  zsózsolódik  Și. Nici.
153  fiice  gliale  Și. Nici.
154  Gogonele  gognér  Și. Nici.
155  gologan  gologány  Și. Nici.
156  góştină  Hoteluri și restaurante  Și. Nici.
157  Grui  Guruji  Și. Nici.
158  guşă  gusa  ani. geusia l
159  horă  zăpadă  Din bg. oră
160  leuştean  Leuștean  Și. Nici.
161  liliac  crin  Din tc. leylac
162  limba boului  limbabou
163  limbariţă  limbárica  limbă ‡ ariţă
164  lindic  Lingyan  Nu fiurează în Dex
165  livadă  Livadi  Din bg. livada, ucr. levada
166  măcriș  Loboda  Din sl. loboda
167  marfă  Marfa  Din magh. marha (“vită“)
168  matahală  matahála  Și. Nici.
169  măceş  macsiás  Și. Nici.
170  măcriş  Makris  Și. Nici.
171  mălai  1 Barbat, 2 Malay  Și. Nici.
172  mămăligă  mamaliga  Și. Nici.
173  mătăhuie  metyeheuj  cf MAGH. Matahei (și. nr.)
174  Matau (n) din  meteunz  Și. nici
175  mierţă  mjercika  Din MAGH. etalon
176  Moina  mojna  cf. moale
177  mormăi  mormojál  mor ‡ m (sau) ‡ AI
178 motan  motány  Și. Nici.
179  moţ  cuier  Și. Nici.
180  mujdei  muzsgyé  must ‡ de ‡ ai (usturoi)
181  mumă-ti  mumatyi
182  muntean  Muntyan  munte ‡ sufix -ean
183  muşeţel  musacél  muşat  (reg. “frumos”. Et. nec.) ‡
sufix -el
184  neam  yum  Din simplu. nem
185  netezi  nyetyezál  Din neted
186  noapte bună  naptye bune
187  nu-i  Bogat
188  ochiu boului  ot’u bojului
189  papă lapte  papaláptye
190  păcălici  pekelics  Și. Nici.
191  pălărie  palaria  Și. Nici.
192  păstaie  pastă  cf. alb. pistaë
193  păşune  Pasum  lat. lipire, -onis
194  perciun  Pércsi  Din tc. perciún
195  perie  pană  Și. Nici.
196  periniţă  perinica  pernă ‡ sufix -iţă
197  pe sărita  pe szeritya
198  pescuit (2 sil.) peszkárjuk (3 forțe)  lat. piscarius (4 silabe)
199  petic  petyek  ani. pittacium
200  piepten  tyeptin  ani. Pecten
201  Pipirig  1 Pipirig
2- pipiriga
 Și. Nici.
202  pisică  piszika  etaj sufix ‡ ica
203  pită  plăcintă  Din bg. pita
204  pitic  pittics  cf. sl. pitiku
205  piuă  tyiva  ani. Pilla
206  pînă-i lume  pinej Lume
207  pîrghie  Pürgy  Și. Nici.
208  Pirjola  pirzsolálodik  Din magh. pörzsölin (în dicţionar – pörzsöl)
209  plai  Plaja  Și. Nici.
210  plop  plop  ani. * ploppus , pop (u) lus î
211  plută  pluta  Din bg. pluta (nu fig. în dicţionar)
212  pociumb  pocsumb  Și. Nici.
213  Pojar  Pozsár  Din sl. incendii
214  pojghiţă  pozsicsa  Și. Nici.
215  pomană  Pomana  Din sl. pomenu (nu fig. în bg., scr.,
pol., ceh., slovenă, rusă, slovacă)
216  potroacă  prăbușește  Rus Din. potroh , simplu. patrah
217  învăța  stie  Și. Nici.
218  prăjină  parazsina  Și. Nici.
219  Prepeleac  perpelág  Și. Nici.
220  priculici  prikulics  Și. Nici.
221  proaspăt  praszpat  Din gr. prósfatos (cuvînt izolat)
222  prunc  1 – brat
  2 – prunkuj
3 – pruncs
 Și. nici
223  lent  puháj  Din sl. povoni (nu fig. în bg., scr.,  slovacă, pol., rusă)
224  puică  pujka  pui ‡ sufix -ca
225  puicuţă  pujkuca  puică ‡ sufix –uţă
226  puiul-mamei  puju-Mami
227  pulă  de asemenea  Nu fig. în Dex
228  pungă  punga  Și. Nici.
229  puroi  puroj  ani. puronium
230  putină  putina  de ani. * putina
231  puţă  trage  Nu fig. în Dex
232  puţin  pucinkó  Și. Nici.
233  puţoi  pucoj  Nu fig. în Dex
234  rachiu  coniac  Din tc. brandy
235  rangă  fals  Și. Nici.
236  rapăn  Rapen  Și. Nici.
237  răbda  rebdál  Și. Nici.
238  rămăşiţă  ramasica  rămas ‡ sufix -iţa
239  răsfug  reszfug  Și. Nici.
240  ridiche  ridike  ing. ridiche
241  roabă  Acțiune  Și. Nici.
242  sărac  szerac  Din bg., Scr. Sirak
243  sărăcie  szerecsia  sărac ‡ sufix –ie
244  sărăcuţ  szérékuc  sărac ‡ sufix –
245  scăpa  szkepál  de ani. * excappare
246  scăpăra  szkeperál  Și. Nici.
247  Scarman, (și)  kermenálódik  Și. Nici.
248  scrînciob  krincsob  Și. Nici.
249  scutura  szkuturál  de ani. * excutulare
250  semeţ  szeméc  cf. sl. sümeti (Nu figurează în bg.,
pol., rusă, slovacă, scr.)
251  sfinţia ta  szfinciát
252  sfîrîi
1 -szfirag, 2 -szfireál
 sfîr (onomatopee) ‡  sufix -îi
253  sfîrlează  szfirla  sfîrlă (et. nec.) ‡ sufix  –ează
254  sfoară  szfora  Probabil din ngr. sfóra (care nu
figurează în dicţionare)
255  sforăi  szforojál  SFOR (Onomatopee) ‡ sufix -a
256  sîcîi  szikityél  sîc (cf. tc. sik ˆ des, frecvent) ‡  sufix  –îi
257  sînziene  szinzijenya  Lat. Johannes zi sfântă
258  Sterpeti  szterp  Și. Nici.
259  straiţă  sztráica  cf. alb. strjce
260  striga  sztrigál  lat.* strigare (??) (Ť strix, -gis ˆ bufniţă) – după părerea noastră, e o
etimologie “populară“, după ureche.

În tabelul de mai sus, cumulat şi cu primele 3 tabele, ne’am limitat la circa 12 % din lexicul de origine română al graiurilor maghiare, conform listelor de corespondenţe din cartea profesorului Ferenc Bakos.

Din această carte, rezultă numărul mare de românisme prezente în maghiară, fapt  pe care  nici un lingvist român nu l’a observat şi menţionat până acum.

Mai mult, nici una din lucrările anterioare ale lingviştilor maghiari (Gyarmathi, 1816, Edelspácher, 1877, Szinnyei, 1893 şi 1901, Blédy, 1942 ş. a.) nu este cunoscută la I.L.B., iar acestea nu se găsesc menţionate în lucrările lingviştilor români.

Să se fi socotit lingviştii români atât de sus încât să nu se simtă obligaţi să ia în seamă lucrările lingviştilor maghiari privitor la limba română, cu toate că era vorba de un efort, condus cu interes şi competenţă, de aproape două veacuri ?

Studiile noastre confirmă constatările prof. Bakos şi ale altor eminenţi specialişti maghiari, privitor la acest subiect. Dimpotrivă, nu am putut găsi niciun argument care să susţină fanteziile (eufemistic vorbind) etimologice ale Institutului de lingvistică din Bucureşti. În termeni reali, nicio etimologie stabilită în Dex nu poate fi acceptată, astfel că totalitatea lexicului limbii române apare ca având origine necunoscută, ceea ce era de aşteptat, originea neputând avea sursa decât în ea însăşi, nicidecum în afara ei.

Cum s’ar putea ca sâmbra (265) să provină din cimbora, cînd ea reprezintă o practică multimilenară în Spaţiul Carpatic, o relaţie economică între proprietarii de oi şi un baci ajutat de câţiva ciobani?

De acea, specialiştii maghiari, negăsind această practică la unguri, anterior stabilirii lor în Spaţiul Carpatic, arată că nu poate proveni decât de la români. Popor de stepă, înainte de stabilirea în Spaţiul Carpatic, ungurii nu aveau unde şi cum să cunoască ”suitul (văratul) oilor la munte”, de care este  legată implicit sâmbra oilor.

Cu părere de rău, arătăm că etimologiile din Dex ale cuvintelor limbii române stau fie sub semnul neştiinţei, fie sub acela al machiavelismului.

Pentru ilustrarea ignoranţei ”etimologilor”  Dex, iată un exemplu: pentru cuvântul brumar se scrie:

Din fr. brumaire, a doua lună din calendarul republican francez (folosit între anii 1793-1806). Aceasta nu dovedeşte decât neştiinţa redactorilor  Dex, căci brumar este numele lunii noiembrie în calendarul popular românesc.

Nu ştim cum şi’au imaginat  alcătuitorii Dex că a ajuns să se răspândească la ţăranii români numele lunii noiembrie din calendarul republican francez.
Știm, însă, că numirile populare ale lunilor se întrebuinţau de către ţăranii români cu mii de ani înainte de revoluţia franceză, iar, pentru brumar, eminenţii lingvişti aveau la dispoziţie mai multe surse anterioare ”calendarului republican francez”, mai ales acum 200 de ani, când nicio formă de mass-media nu circula în satele româneşti. Admiţând că ar fi existat presă sătească, cine s’o citească, ţăranii români, ca şi cei francezi, ca şi cei europeni, în general,fiind, în epocă, analfabeţi.

Brumar, ca nume al lunii noiembrie la români, se găseşte în Anonimus caransebiensis datat în jur de 1700, iar, în Documente moldoveneşti înainte de Ștefan cel Mare, vol. II, p. 76 (Mihai Costăchescu), într’un document din 11 februarie 1447, precedând ”calendarul republican francez” cu numai 345 ani.

De asemenea, sursa figurează şi în Documenta  Romaniae Historica, A, Moldova, vol. I (1384 -1448), pe care doctorii în lingvistică (doctus – ştiutor) ar fi trebuit, probabil, să le cunoască.

Găsim cuvîntul, cu acelaşi sens, în Legenda sântei Vineri, culeasă de popa Grigore din Măhaci în Codex Sturdzanus (circa 1580), Ed. Academiei Române, 1993, p. 281 şi 288-289. Aici, brumar apare şi alături de numele popular al altei luni – ”a lui cuptor” (iulie). Nu avea poporul din spaţiul carpatic idee şi grijă de numele latine ale lunilor, ci le folosea numai pe cele populare româneşti: mărţişor (prima lună a anului) sau germinar; prier; florar sau frunzar; cireşar sau cireşel; cuptorgustar sau măselar sau secerar; răpciune; brumărel; brumar sau brumarul mare sau  promorar;  vinar sau vinicerandrea sau indrea sau undreagerar sau cărindar; şi faur sau făurar  pentru februarie, ca ultimă lună a anului.

Brumar şi cuptor din Codex Sturdzanus apar şi în Dicţionarul limbii române vechi (G. Mihăilă) publicat înainte de apariţia primei ediţii a Dex, dar şi, evident, în limba vorbită, de unde au ajuns să fie cuprinse în textele menţionate şi, probabil, şi în altele.

Calendarele bisericeşti au folosit dintotdeauna numai numele populare româneşti ale lunilor.

Desigur, e mai simplu să reproduci după Larousse, decât să’ţi baţi capul să investighezi. Da, dar nici alcătuitorul sau ”etimologul” nu se mai pot numi ”doctus”, nici făcătura lor ştiinţifică !
Acesta este un patent după care s’au fabricat etimologiile cuvintelor româneşti, care ar putea fi ilustrat cu foarte numeroase exemple, însă nu acesta este rostul rândurilor de faţă.

Al doilea mod de confecţionat etimologii este machiavelismul, să nu’i spunem altfel.
Să ilustrăm cu câteva astfel de producte, chiar din exemplele ilustrative de mai sus, din cartea lui F. Bakos:

Pentru pomană, Dex indică originea în slavul pomenu, dar, în rusă, polonă, slovacă, slovenă, sârbo-croată şi bulgară, cuvântul nu figurează.

La fel, pentru puhoi, Dex spune că ar proveni din sl. povoni, care, însă, nu figurează în rusă, polonă, slovacă, sârbo-croată şi bulgară. Este de pus întrebarea: în care slavă ?

Pentru a birui, a bizui, şi a bântui, Dex invocă originea în maghiarele (în ordine) birni, bizni şi bántani, care, în dicţionarele maghiare nu figurează.
Aceste exemple trebuie înţelese numai ca ilustrări ale unui mod de a confecţiona, fără acoperire, origini pentru unele cuvinte româneşti. În realitate procedeul este destul de frecvent.

Cu toate că s’au folosit astfel de procedee neonorabile în ştiinţă, aproape un sfert din eşantionul de mai sus rămâne fără etimologie cunoscută. Iar această situaţie ciudată nu deranjează ştiinţa corifeilor în lingvistică.
Pe lângă contingentul de neştiinţă declarată de către I.L.B., în listă mai găsim: circa 8 % etimologii reciproce (română / maghiară,  maghiară / română) după regula balansoarului şi unele etimologii absurde, dogmatice:

a (se) apăra – dat din lat. apparare care înseamnă a pregăti, a dispune, nu a apăra.

bătătură – dat din lat. battitura ˆ lovitură de ciocan.

Cuvântul român înseamnă: (1) teren bătătorit (în faţa casei), p. ext. (pop) ogradă, curte (la ţară);  (2) îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor (intră în expresii); (3) băteală.

Sensul (1) îl găsim în Civilizaţia Cucuteni, cu circa trei milenii înainte de fundarea legendară a Romei. Nici unul din sensurile din română nu există în latină, fiind vorba de o simplă similitudine formală, auditivă.

cârpă nu ar putea veni din bulgară decât dacă s’ar face dovada că bulgara ar avea un astfel de cuvânt şi că l’a împrumutat şi în: latină, franceză, engleză, valonă etc., ceea ce nu’i posibil, astfel că etimologia din Dex nu’i decât fructul fie al neştiinţei, fie al machiavelismului, cum am arătat, de fapt un simplu urechism.

În bulgară există kappa, dar care înseamnă stâncă ! A se vedea: Carpaţi, carpi, Karpathos (gr. veche) etc., atestate în centrul Europei cu multe veacuri înainte de efemera prezenţă a bulgarilor în Europa.
Pentru prezenţa lui cârpă (lat. carpia) în graiurile occidentale, v. Littré, 1873, vol. I, p. 568.

dop se găseşte, cu acelaşi sens, şi în olandeză, singurul popor european care mai poartă numele de Daci (Dutch, Duchman, olandez).

duşman nu poate proveni din turcă pentru că e cuvânt persan, nu turc, şi figurează şi în elină. Puteau turcii – ale căror prime menţiuni istorice mai certe, semnalând prezenţa străbunilor acestei naţiuni  în Asia Centrală (Munţii Altai), datează din sec. VI d.Hr. (Mehmet Ali Ekrem, Civilizaţia turcă, 1981, p. 10) – să împrumute cuvinte lexicului elinei clasice, dispărută cu mult înainte ca numele turcilor să fie menţionat măcar ?

glie – dat în Dex cu etimologie necunoscută – este pământul, ca zeitate în religia vedică (Heinrich Zimmer, Introducere în civilizaţia şi arta indiană, 1983, p. 149), adică este cuvânt românesc străvechi (mileniul III î.Hr.), cu etimologie clară, cunoscută.

marfă, pentru care Dex  invocă provenienţa din maghiarul marha – vită, o presupunere pe care etimologii maghiari n’o acceptă. Ei arată că marfă apare pentru prima dată în maghiară la 1873 şi provine din română. Normal, marha este alt cuvânt.

Cuvântul apare şi în engleza veche (mearh ˆ cal, mare ˆ iapă), în germană (măhre ˆ iapă), dar marhă (cu variantele marhă şi mara) apare şi în română şi este considerat de origine celto-germanică, nu maghiară, cum consideră Dex.

În cele de mai sus, am ilustrat, numai cu câteva exemple, cât de departe de realitate sunt etimologiile din Dex.

După foarte succinta prezentare de mai sus, îi pare cititorului această lucrare atât de puţin interesantă încât să nu merite atenţia specialiştilor români ?

Ne’am întrebat de mai multe ori de ce o lucrare excepţională, care aduce un substanţial complement de cunoaştere, argumentat ştiinţific, hotărâtor cu privire la virtuţile limbii române şi la raporturile dintre română şi maghiară, n’a fost tradusă în româneşte, mai ales atunci când se putea publica fără dificultăţi financiare ?

Mai mult, de ce n’a fost primită cu entuziasm, de ce n’a fost recenzată niciodată în puzderia de reviste de lingvistică şi filologie, care dospesc de munţi de prostie  lingvistică (v. Alex. Philippide) ?

De ce nu s’a bucurat măcar de atenţie din partea diriguitorilor lingvisticii româneşti, mai ales că lucrările de lingvistică ale acestora lasă impresia că ar fi un fel de cantitate neglijabilă (Helmuth Frisch, Relaţiile dintre lingvistica română şi cea europeană, Ed. Saeculum I. O., Bucureşti, 1995, p. 24).

Noi înşine am parcurs practic tot ce s’a scris mai de Doamne-ajută în ultimul veac în lingvistica românească şi n’am găsit, o spunem cu părere de rău, aproape nimic relevant: aceleaşi păreri ale învăţaţilor apuseni, formulate cu aceleaşi sau cu alte cuvinte, când e vorba de aspecte generale ale lingvisticii şi aceeaşi batere de apă în piuă fără să se aducă ceva nou, privitor la lingvistica românească.

Când un academician, profesor universitar, îşi începe cartea cu un citat de o pagină:

I. V. Stalin a arătat că structura gramaticală a limbii se schimbă şi mai încet decât fondul principal de cuvinte… Structura gramaticală a limbii şi fondul ei principal de cuvinte alcătuiesc temelia limbii, esenţa specificului ei… Sute de ani asimilatorii turci au încercat să oprească, să distrugă şi să nimicească limbile popoarelor balcanice… (Cu privire la marxism în lingvistică, Pravda din 20 iunie 1950) – Al. Rosetti, Influenţa limbilor slave meridionale, Bucureşti, 1950, p. 17.
sau
În genialele sale lucrări privitoare la lingvistică…, I. V. Stalin a acordat o deosebită atenţie problemelor vocabularului. Cu această ocazie, el a ridicat pentru prima oară şi a pus în faţa lingviştilor, chestiunea fondului principal lexical, chestiune de importanţă covârşitoare pentru studiile de limbă. Descoperirea de către I. V. Stalin a fondului principal lexical (de care s’a ocupat, la noi, Mitropolitul Simion Ștefan în Predoslovia Noului Testament de la Bălgrad, 1648, iar Eftimie Mugur, cu peste 50 ani înainte de Limba în circulaţiune, 1887, a lui Hasdeu, numeşte fondul principal de cuvinte verba primae necesitatis cu circa 120 ani înainte de I. V. Stalin – N. ns.) este menită să transforme radical felul nostru de a privi vocabularul… Lucrarea de faţă este o încercare de a aplica teoria stalinistă la studiul limbii române (Al Graur, Încercare asupra fondului lexical al limbii române, 1954, p. 5).

Cu astfel de lucrări nu se impresionează lingvistica europeană şi nici nu se poate înlătura sentimentul de cantitate neglijabilă.

O altă categorie de se referă la structura limbii române. S’au jucat de’a statistica mulţi:

I. Hinculov (1840), A. Cihac (1871, 1879), S. Puşcariu, D. Macrea, V. Arvinte, M. Seche, C. Maneca, Gh. Bolocan, V. Șuteu, Al. Graur, C. Dimitriu, M. Dinu ş.a.

În toate lucrările de acest fel, s’a pus continuu carul înaintea boilor, iar rezultatele se văd: vieţi consumate, păduri distruse pentru spor de cunoaştere zero.

L’au ignorat pe Sulzer, i’au ignorat pe toţi cercetătorii maghiari de după Edelspacher (v. mai înainte), n’au vrut să ştie şi să vadă nimic, dincolo de poveştile absurde ale lui Cihac.

S’a ajuns la cele mai rotunde inepţii: limba română ar conţine, printre altele, 965 cuvinte turceşti (16,73 %), 589 ungureşti (10,21 %) şi 50 albaneze (0,86 %) (S. Puşcariu, Locul limbii române între limbile romanice, 1920)

Dacă s’ar fi folosit un strop din, la asemenea afirmaţii pe ce bază s’ar fi invocat năstruşnica teorie a lui Rösler; la de 12 ori mai multe ungurisme decât albanisme?

Consecvent cu el însuşi, Rösler nu putea să’i aducă pe români decât din Panonia şi din Ardeal.
Dar această discordanţă n’o observă niciunul din, cum se numesc pompos cei care s’au ocupat de imaginația vocabularului românesc, dar care n’au depăşit nicicând ştiinţa adunării pînă la 50.000, fără elementara pricepere raţională.

În loc să tot numeri prostiile altuia, nu era mai normal să încerci să dovedeşti că un cuvânt – două ale limbii române provin(e) din turcă, ungară, bulgară, albaneză etc.?

Pentru că, până astăzi, nu s’a făcut, dincolo de declaraţii, niciodată o DOVADĂ (!!) a prezenţei unui cuvânt de provenienţă străină, cel puţin în lexicul fundamental al limbii române.
Aşa, numărând declaraţiile arbitrare ale unor opere de imaginaţie, lingviștii n’au făcut, vorba lui Petre Ţuţea, decât aflare’n treabă ca metodă de lucru.

Aceasta fiind atmosfera <ştiinţifică> în lingvistică, aproape că n’ar trebui să ne mire somnolenţa cu care lingvistica românească a primit opera fundamentală, serioasă, de mare ţinută, a eminentului profesor budapestan Ferenc Bakos.

Chiar dacă s’au împiedicat de ea – căci a fost trimisă de autor atât la Institutul de lingvistică din Bucureşti, cât şi la Biblioteca Academiei – s’au înspămîntat şi au pus’o repede la dospit.

Cum să publici aşa-ceva în România unde lingviştii erau rămaşi la Cihac, cu 110 ani în urmă, atâta vreme cât cei care deciseseră această situaţie sau, cel mult, avansaseră până la genialul lingvist I. V. Stalin, corifeii lingvisticii româneşti, erau în viaţă?

Nu există învăţat care să nu prefere minciuna inventată de el, adevărului descoperit de altul (amara frază a lui Rousseau). Chiar şi în ştiinţele cele mai perfecte mai întîlnim încă unele doctrine menţinute numai din motive de autoritate – ap. Ramon Y Cajal, Drumul spre ştiinţă, p. 32.

Astfel că, din motive de autoritate, dar fără acoperire, opera lui F. Bakos a fost scoasă din circuit şi traducerea ei interzisă. Cum am arătat, o astfel de operă monumentală nu s’a bucurat de nicio recenzie în vreo revistă de lingvistică.            

Opus igne, auctor patibulo dignus parcă voiau să realizeze Iorgu Iordan, Alex. Graur şi Alex. Rosetti, ale  căror păreri erau dovedite ca eronate, ca false, de către demersul riguros ştiinţific al eminentului Ferenc Bakos.

Pentru că nu aveau la îndemână şi autoritatea de a da focului opera, au recurs la conspiraţia tăcerii: nimeni din tagma lingvistică nu trebuia să se ocupe sau să scrie despre această operă magnifică. Și aşa, dogma privind sute de ungurisme în limba română, fără vreo acoperire ştiinţifică, şi’a continuat cariera.

O recenzie a apărut totuşi, nu într’o revistă de lingvistică, ci în <Veac nou> nr. 3/1983 şi s’a datorat doamnei ( din afara I. L. B.) Rodica Bogza-Irimie.
Astfel,  şi’a salvat, temporar, aureola de care se bucura pe nedrept în mediile politice şi <ştiinţifice> autohtone, torpilând o operă din cele care apar o dată într’un veac, purtătoare a unor noutăţi ştiinţifice de importanţă excepţională, lucrare la care eruditul prof. dr. F. Bakos a lucrat 10 – 15 ani.

Este de neînţeles de ce n’au folosit măcar lucrarea lui Géza Blédy (1908-1962) Influenţa limbii române asupra limbii maghiare recenzată şi de specialişti maghiari, dar şi de acad. Emil Petrovici (1942), la care se referă şi profesorul clujean I. I. Rusu – v. Muzeul Brukenthal. Studii şi comunicări, vol. 13, Sibiu, 1967, p. 248 -260.

În această lucrare, I. I. Rusu prezintă şi opiniile unor lingvişti maghiari referitor la cartea lui G. Blédy, printre care a lui Gy. Marton (la p. 245) care, în 1943, face cărţii lui Blédy o critică incisivă, dură, duşmănoasă, cu concluzia:

Gyula Marton a avut astfel de accente dure datorită faptului că crescuse în ideea imaginară a unei pretinse superiorităţi culturale maghiare, la şocul constatării unei influenţe a limbii române asupra graiului maghiar, deşi, la G. Blédy, era vorba de identificarea numai a cca. 600 cuvinte româneşti în maghiară, foarte departe de realitate, de care ne vom apropia cu opera lui F. Bakos, în care figurează de aproape patru ori mai multe cuvinte româneşti în maghiară faţă cu nici un cuvânt maghiar în româna standard (Sulzer).

Totuşi e mai de înţeles tulburarea psihologică a lui Gy. Marton decât manifestarea de orgoliu fără acoperire, de obtuzitate, a lui Iorgu Iordan, 40 de ani mai târziu.
Oare nu tot el făcuse, imediat după război, afirmaţia ineptă că graiul din Moldova este un dialect ucrainean, iar cel din Muntenia ar fi medio-bulgară ?

Ca să faci astfel de afirmaţii privitor la limba primordială trebuie să fii dotat din naştere cu un rudimentarism super-îngroşat sau să te afli în stadiul de zahariseală avansată.
Iorgu Iordan s’a dus, dar interdicţia sa de tip medieval a rămas şi poate produce în continuare rătăciri ca cele pe care le’am menţionat în prezenta semnalare.
De aceea, este cazul ca Ministerul Culturii să subvenţioneze traducerea acestei cărţi fără egal în lingvistica europeană.

Gabriel Gheorghe

P. S. Pentru că teoria lui Sulzer, cunoscută ca a lui Rösler, invocă lipsa de cuvinte germane în limba română pentru a decreta absenţa românilor din Carpaţi în timpul goţilor – ceea ce nu reprezintă decât probe înduioşătoare de ignoranţă polivalentă – vom arăta că, în lexicul ţărănesc al limbii române, nu există nici un cuvânt de provenienţă străină, pentru simplul, dar binecuvântatul motiv că, în lexicul primordal, nu există şi nu pot exista influenţe străine, ceea ce nu putea fi înţeles de către sistemul de gândire al unor Sulzer, Rösler etc.

Se’nţelege că nu putem intra aici în detalii asupra celor de mai sus.
Totuşi, pe parcursul timpului, o serie de cercetători români au încercat imposibilul ca să facă de ruşine teoria lui Sulzer, recurgând la inventarea sau potrivirea unor cuvinte ale limbii române, pe care le’au declarat germane.

Un astfel de caz l’am găsit recent în N. R. R., nr. 3-4 / 1997, p. 198, unde se spune că străvechiul cuvânt românesc moldă ( ˆ Molde) care ar însemna mocirlos. Nu ştim unde a găsit autorul acest sens pentru Molde şi nu considerăm că’i de vreun folos să aflăm, oricum el nu are nici o legătură cu sensurile cuvântului românesc.

Cuvântul trebuie pus în legătură cu vorba populară mol/an ˆ vin, cu Mol/dova ˆ ţara viilor, a vinului, cu numeroase toponime de tip Moldă, Moldova, după regula limbii române de a forma familii de cuvinte.

Analizând lexicul limbii maghiare, Lucian Iosif Cueșdean apreciază:

”Din fondul total de 180 de etimoane ”maghiare”, constatăm că peste o treime, 74,  existau la rumânii geţi şi au ajuns cu ei în Punjabi.

MAGHIARA este o limbă asiatică, UGRO-FINICĂ, reprezentând aproximativ  5-10 % din fondul colocvial al limbii ungare. Maghiara îi dă însă limbii ungare, tonul, accentul, în totalitate.

COJOCAR, CORVIN,  cu accentul pe prima silabă, devin cuvinte ”ungureşti”.

Dialectul românesc getic din Punjabi reprezintă 50% din fondul colocvial al limbii literare româneşti şi probabil tot atâta din cel al limbii Punjabi.  După 1175 de ani de convieţuire cu maghiarii, românii nu au în comun nici măcar un singur cuvânt maghiar ugro-finic. După Marius Sala et comp., autorii cărţii Limbile lumii, limba ungară are aproximativ 250 cuvinte ugro-finice !!!

Fondul colocvial al limbii române are:

4400 de cuvinte, din care 1120 ar fi latin 25 % (prezent 100% în Punjabi), 1000 slav 23 % (prezent 38% în Punjabi), 313 turc 7 % (prezent 26% în Punjabi), 180 neogrec 3 % (prezent 22% în Punjabi , 180 maghiar 3% (prezent 40% în Punjabi) şi 1527  substratul acceptat tacit ca autohton 34 % (ce ar include 120 etimoane  albaneze 2,5 %, 300 onomatopee 7 % şi 300 cuvinte cu compunere onomatopeică 7 %, 807 cuvinte vorbite de români dar presupuse a nu le aparţine şi etichetate cu ”ETIMON NECUNOSCUT” 18 %), 16 %  în prezent  în Punjabi.

Până când o să mai susţinem că am învăţat a GÂNDI din maghiarul GONDOLKOZNI, când pentru GÂN-DIN-d, geţii goţi spuneau DAN-GKIAN, adică GHIAN-DAN, germanii DEN-KEN, adică GHENDEN şi masa geţii spuneau GHINTI, scris GINTI, adică a GÂNDI.  â

Nu’i păcat să susţinem cu încrâncenare academică, faptul că am fi un neam de nulităţi, ce am învăţat de la nişte mongoli maghiari să punem BUTA-şi la vie,  când BUTA-şii, un fel de răsaduri, în vie, se numesc BUTA în limba getică a masa-geţilor din Punjabi?

Până şi  domesticirea animalelor e pusă pe seama mongolilor maghiari, de vreme ce CIUR-dă şi CIUR-dar sunt atribuite lor. Oare aşa să fie ???  Dacă studiaţi limba română puteţi observa că morfemul stem ”C*R, 100, parte”,  din CIOR-bă, înseamnă foarte clar ”unitate cu părţi componente”, precum CER-ul, pi-CIOR-ul, CUR-ul, CIOR-chin-ele, CIUR-ul, CIUR-da, CÂR-dul, CAR-ul, CUR-cu-beul, etc.

Oare chiar nu vrem să pricepem că fără Papa de la Roma nici nu ar fi existat vreodată unguri. El i’a convins pe băştinaşii Panoniei că MAGHIARII sunt nişte sfinţi creştini după ce vreme de 50 de ani au jefuit toate mănăstirile până în inima Franţei.

 ORIGINEA UNGURILOR BAZATĂ PE TESTE ADN – STUDII GENETICE DESPRE UNGURI

Region / Haplogroup   I1,  I2 / I2a,   I2b,   R1a,   R1b,   G,    J,     J2 / J1,   E1b1b
Hungary                         8.5    16           2      29.5   18.5   3.5   6.5        3           8

Haplogrupurile majoritare în Ungaria sunt:

-haplogrupul I ( I1 + I2/I2a + I2b ) =     26,5 % populații băștinașe vechi din mezolitic
-haplogrupul R1a                               =     29,5 % populații getice (balto-slavii, germanici)
-haplogrupul R1b                               =    18,5 %  populații getice (celtice, latino-italo-celtice, tochariene)
-haplogrupul E1b1b                           =       8 %    populații nord africane, balcanice
-haplogrupul J ( J2 6,5 + J1 3 )          =     9,5 %   greco-anatolieni, evreii, mesopotamienii.
-haplogrupul G                                    =     3,5 %   agricultori caucazieni

Mai multe studii genetice găsiți în acest articol, după o scurta introducere în genetică.

Vizionați și următorul film pentru că și el ajută la înțelegerea modului în care genetica poate stabili originea etnică a unei persoane sau a unui popor. Aceste studii genetice, făcute chiar de oameni de știință din Ungaria, arată că ungurii nu sunt urmașii maghiarilor și nici a hunilor (?!), ci sunt în marea lor majoritate descendenții populațiilor locale sclavonice, germanice și getice, maghiarizate cultural și catolicizate religios.

Astfel, conform oamenilor de știință, maghirofonii sunt cam 50% geți (balto-slavi, germanici) maghiarizați, 30% sunt băștinași vechi (pelasgi) maghiarizați, iar restul de 20% sunt evrei, țigani și uralici.

Faptul că ungurii NU SUNT DESCENDENȚII triburilor MAGHIARILOR (care cel mai probabil au murit în numeroasele incursiuni de jefuire și tâlhărire a lumii civilizate ce au gasit’o in Europa anilor 900), demonstrează că pretențiile lor teritoriale asupra României, Slovaciei, Serbiei nu sunt susținute nici de genetică, toate argumentele istorice invocate de politicienii unguri fiind FALSE și bazate în exclusivitate pe xenofobismul acestora și pe dorința unora de a fi grofi pe moșie sau a altora fără mari veleiăți, ci doar de a se asocia unei națiuni considerată nefondat superioară, cu un trecut ce se pierde cu siguranță în Panonia, iar originile limbii cu siguranță în pustiurile asiatice.

Este important ca un numar cât mai mare de oameni să cunoasca adevărata origine etnică a maghiarofonilor, tocmai pentru a nu se ajunge la o nenorocire de gen Kosovo sau pentru a nu se ajunge iarăși la genocid contra românilor, așa cum s’a întâmplat de 3 ori in secolul XX.

Să înțelegem puțin cum anume poate ADN-ul arătă originea unui om.
Mai întâi, ce este ADN-ul?

ADN-ul este un program cel puțin tridimensional, mai sofisticat decât orice program de calculator, scris cu ajutorul unor molecule, din care este creat corpul fizic al ființelor vii. Deoarece acest program este foarte mare, pentru a putea fi stocat, a fost împărțit în mai multe bucăți numite CROMOZOMI. Ca să fie simplu de înțeles, să ne gândim că dacă un program de calculator este prea mare, este pus pe mai multe discuri sau pe mai multe cipuri de memorie. Deci, cromozomul este asemanator unui cip de memorie. ADN-ul uman este impartit in 46 CROMOZOMI (cipuri), grupate in perechi de cate 2 cromozomi.

Acest ADN se afla in nucleul celulelor din corpul nostru. Mai avem însa și un alt ADN care nu se află în nucleu, ci se află într’un organism celular responsabil cu producerea de energie, și numita MITOCONDRIE.

Deci, avem 2 tipuri de ADN în corpul nostru ADN-ul nuclear, aflat în nucleu si ADN-ul mitocondrial, aflat în mitocondrie și responsabil de producerea energiei. Oamenii de știință au observat ca ADN-ul mitocondrial se transmite DOAR de la mama la copil, fără a fi modificat, în timp ce ADN-ul nuclear se transmite jumătate de la mamă și jumătate de la tată. Deoarece ADN-ul mitocondrial e transmis doar de la mama la copil și nu este modificat, înseamna ca toate persoanele care au același ADN mitocondrial se trag din aceeași MAMĂ PRIMORDIALA, adică toți au aceeași stră-stră….- stră bunică.

Oamenii de știință au observat ca există un număr mic de tipuri de ADN mitocondrial, ceea ce înseamnă că toți oamenii de azi sunt descendenții unui număr foarte mic de femei, numite EVELE PRIMORDIALE. ADN-ul nuclear e transmis jumătate de la mamă și jumătate de la tată.

Sexul este însă dat de grupa de cromozomi X si Y.

O combinație XX determină apariția sexului feminin, în timp ce sexul masculin e determinat de combinația XY. Spermatozoizii și ovulul conțin doar jumătate din ADN-ul nuclear, doar 23 de cromozomi. Ovulul conține un cromozom X din cei 2 cromozomi X prezenți în ADN-ul femeii, în timp ce spermatozoidul poate conține fie un cromozom X, fie un cromozom Y.

Daca ovulul va fi fecundat de un spermatozoid purtător al cromozomului Y, atunci va rezulta un copil de sex masculin. Dacă ovulul va fi fecundat de un spermatozoid ce poarta cromozomul X, atunci va fi fata. Rezultă ca sexul unui copil este determinat doar de spermatozoidul bărbatului. Deoarece cromozomul Y îl au doar barbații, iar ei îl primesc integral de la tatăl lor, iar acesta de la tatăl său etc, rezultă ca toți barbații care au un anumit tip de cromozom Y, au același stră-stră…..- străbunic.

Oamenii de știință au observat că există doar câteva tipuri de cromozomi Y, ceea ce înseamnă că toți bărbații de azi se trag de fapt dintr’un nr foarte mic de ”Adami primordiali”.

În concluzie, studiindu’se cromozomul mitocondrial se poate afla cine anume ne’a fost stră-stră-…..- străbunica pe linie maternă, iar studiindu’se cromozomul Y, se poate afla cine anume a fost stră-stră …- străbunicul pe linie paternă.

STUDII GENETICE DESPRE UNGURI:

1. Harta frecvenței haplogrupurilor demonstrează ca populația de azi a Ungariei este în linii mari identică cu a vecinilor lor, nicidecum nu relevă origini asiatice:

http://www.eupedia.com/europe/european_y-dna_haplogroups.shtml

2. Diversitate cromozomiala in Europa:

http://evolutsioon.ut.ee/publications/Rosser2000.pdf

3. Genetica umană în Europa – populația ungurească veche (în limba engleză):

http://www.nature.com/ejhg/journal/v8/n5/abs/5200468a.html

4. Comparația ADN-ului mitocondrial al ungurilor de azi si de acum 1000 de ani:

http://dienekes.blogspot.ro/2007/07/ancient-hungarian-mtdna.html

5. Analiza cromozomului Y al ungurilor antici și al unor grupuri de oameni ce vorbesc azi limba maghiară

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723…

6. ADN-ul mitocondrial al ungurilor comparat cu ADN-ul mitocondrial al altor popoare europene – 5% origine asiatică. Țiganii provin din India și au haplogrupul mitocondrial M, specific zonei Indo-Gangetice, adică zonei India-Pakistan.

Acest haplogrup M este întâlnit la cel puțin 5% din populația Ungariei considerată „unguri puri”, ceea ce arată că inclusiv țiganii au fost supuși procesului agresiv de maghiarizare și au fost si ei transformați în „unguri puri, urmași ai lui Attila”.

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723?ordinalpos=1&itool=EntrezSystem2.PEntrez.Pubmed.Pubmed_ResultsPanel.Pubmed_DiscoveryPanel.Pubmed_Discovery_RA&linkpos=2&log%24=relatedarticles&logdbfrom=pubmed

7. Cei mai apropiați genetic de indienii din India sunt țiganii care reprezintă un grup mare etnic în Ungaria:

Dă clic pentru a accesa IJHG-06-3-177-183-2006-263-Decsey-K-Text.PDF

8. Analiza ADN fino-ugricilor haplogrup din care maghiarofonii nu fac parte:

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723?ordinalpos=1&itool=EntrezSystem2.PEntrez.Pubmed.Pubmed_ResultsPanel.Pubmed_DiscoveryPanel.Pubmed_Discovery_RA&linkpos=2&log%24=relatedarticles&logdbfrom=pubmed

9. Secuii și ceangăii sunt diferiți genetic

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17532745

CONCLUZII

Studiile genetice spun clar, că maghiarofonii sunt populații băștinașe din mezolitic în proporție mare, undeva la 26-27 %, față de Romania unde populatiile vechi din Vechea Europa sunt de aproximativ 33-34 %. Peste acest fond genetic vechi care era predominant s’au adăugat în neolitic și epoca bronzului restul de populații ce s’au amestecat ce poartă alte fonduri genetice, diminuând prin așezarea celor noi în spațiul Panonic-Dunărean fondul genetic general. Influența triburilor asiatice mongol-altaice este insignifiantă, la populațiile de azi.

În Ungaria deși nu trăiește o populație de sorginte asiatică, toată propaganda de atribuire unei astfel de origini, devine penibilă atunci când populației actuale i se inoculeaza perfid această teorie falsă, chiar dacă dupa 1920 când ia ființa pentru prima oară statul ungar modern, existând ca entitate POLITICĂ așa cum o știm azi și nu ca o componentă anexă nedemocratică a unui imperiu, a continuat să perpetueze o limbă străină acestei nații, maghiara, care are doar parțial origini asiatice.

De ce acest stat are această politică e greu de înțeles pentru oricine constată acest adevăr, când originile lor reale sunt europene, iar limbile de circulație în acest spațiu e limpede că trebuia să fie cele ale populațiilor sclavone (slovacă, sarbo-croată, slovenă, rutenă), germane și românești.

Sura:  certitudinea.ro,  scribd.com/doc (F. Gândirea, G. Gheorghe),  george-damian.ro,  crisana.ro, condeiulardelean.ro

Citiți și:  PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

DAOII – DAHAE – DIN NEAMUL GEȚILOR SCIȚI

Deja în 1912 etnonimul persan vechi Daha- (Gk Dáoi, Dáai; Lat Dahae) a fost legat de Sten Konow cu Khotanese Daha – „om, bărbat”, o etimologie care este cu atât mai plauzibilă deoarece este comună în întreaga lume pentru națiunile care se autodenumesc cu cuvintele care înseamnă „OM”, în limbile lor respective (pentru câteva exemple, a se vedea Bailey, 1958, pp. 109-10).
Corespondentul pe termen lung *Daha este reprezentat de noul persan Dah „servitor”, budistul sogdian d’yh , creștinul sogdian d’y „femeie sclav”, și se pare că, de asemenea, avestanul *Dāha (sau, mai degrabă * Dåŋha), atestat doar ca feminin Dāhī, în YaST 13.144, în cazul în care acesta se utilizează, împreună cu Airiia, Tūiriia, Sairima și Sāinu, ca numele unuia dintre triburile care au urmat religia zoroastriană. Faptul că în persana veche Daha și avestană *Dāha par a fi legate etimologic nu este, totuși, în mod necesar o dovadă că cele două nume sunt menționate la același grup etnic; în cazul în care Daha erau într’adevăr un trib scit (a se vedea ii, mai jos) ar fi dificil să le identificăm cu un grup care este în mod clar excluse din Airiia (arienii), în Avesta.
Vechii indieni știau, de asemenea, de un popor numit *Dasa (atestat doar în adjectivul dasa), descris în Rigveda ca dușmani ai Ārya. Aceeași rădăcină este, de asemenea evidentă în avestană daxiiu, persana veche dahyu (dahạyu) „provincie” (adică, „(masa de) persoane.”; cf. Sanskrita dasyu, persoane ostile, demoni), și poate, de asemenea Avestanul Azi-Dahaka „șarpe antropoid” (cf. Schwartz, 123-24).
Herodot, îi menționează pe Dáoi ca unul dintre triburile nomade ale persanilor, împreună cu Mardianii, Dropicanii, și Sagartianii. Numele apare, de asemenea, în așa-numita „inscripția Daeva” (aici: http://www.livius.org/aa-ac/achaemenians/XPh.html ) a Achaemenidului rege Xerxes I (486-465 / 4 î.Hr.), în care Daha sunt incluse într’o listă de treizeci de dahyāva (terenuri, provincii), care făceau parte din Imperiul Achaemenid (Kent, persană veche , XPh 26, p. 151). Aproape de sfârșitul listei Daha sunt menționați împreună cu două grupuri clare de sciți, Saka haumavargā și Saka tigraxaudā, între diferite țări și popoare de’a lungul periferiei imperiului. În plus, este posibil ca delegați din Daha sunt reprezentați printre popoarele supuse în reliefurile în clădirea centrală și în Sala Tronului de la Persepolis (Schmidt, 1953, pls. 118-20, 135-36).


Patru dintre delegații (nr. 17 / W9, 18 / E9, 22 / E11, 28 / E14) pe fiecare scutire sunt prezentate purtând costume aproape identice (inclusiv haina în secțiune), care le conectează în mod clar cu grupurile scitice de nord-est al părții îndepărtate a imperiului.
Din probele listelor provinciale în diverse inscripții Achaemenide, numai Saka haumavargā, Daha, iar cei de la Sugda- și Uvārazmī- ar putea fi identificați cu acești patru delegați.


Din diferite surse clasice Dahae sunt enumerați în Listele armatei persane care a luptat împotriva lui Alexandru cel Mare la Gaugamela. Arrian (Anabasis) a raportat că Dahae au luptat în partea stângă, împreună cu Bactrianii și Arachosianii. Curtius Rufus, de asemenea, i’a menționat pe Bactriani și Dahae în partea stângă.
În plus, ambii autori au menționat că dincolo de rândurile persane, la extrema stângă, au fost Bactrianii, cavaleria și carele Scitice (Arrian), sau Massageții (Curtius Rufus). Astfel, este evident că pe partea stângă a armatei Achaemenide a fost formată de către trupele din partea de nord-est a imperiului, în principal de origine scitică, și că Dahae era unul dintre aceste grupuri.
Potrivit biografiei sale, Alexandru, mai târziu de asemenea, include Dahae în propria cavalerie (Arrian, Anabasis 5.12.2; cf. Curtius Rufus). Ei au fost descriși ca fiind „călăreți”, arcași (cf. Appian, syriaca 167) și se spune că ar fi trăit în deșerturile nord-estice ale Bactriei și la est de Sogdiana. Cel puțin o parte din Dahae trebuie să fi fost amplasați de’a lungul marginii de est a deșertului Karakum, aproape de vechea Margiana, este o concluzie confirmată de informații găsite în alte surse clasice (Ptolemeu, Geografia, Tacitus, Annales).
Este posibil ca Dahae au fost astfel responsabili de invaziile nomade din Margiana și Areia aproximativ în jurul anilor 300 î.Hr., în care orașele Alexandreia și Heracleia, primul situat în Margiana, acesta din urmă aparent în Areia, au fost distruse (cf. Pliniu, Historia Naturalis; Strabon).
Răspândirea Dahae mai departe spre vest, cel puțin la mijlocul sec. III-lea î.Hr., este indicată în alte surse, care se referă la Dahae care s’au stabilit în ținuturile de la nord de vechea Hyrcania, de’a lungul malului sud-estic al Mării Caspice. Această zonă a fost cunoscută mai târziu ca Dahistān (Dehestān).


În acest sens Strabon (11.508, 11.515), îi menționează pe (S)párnoi. El a menționat, de asemenea, alte două triburi Daha, și anume Xánthioi și Píssouroi, care au trăit la est în ceea ce privește teritoriile la nord de vechea Areia. (S)párnoii sunt de interes deosebit, pentru că în altă parte Strabo a raportat că Arsaces, fondatorul Imperiului Part, care a trăit pe la mijlocul secolului al III-lea î.Hr, a fost șeful acestui trib Daha. Strabon a adăugat că (S)párnoii au trăit de’a lungul Ochus; această referință nu poate fi separată de un alt Ochus fiind unul dintre râurile care treceau prin Hyrcania. Toate aceste informații sugerează că (S)párnoii au trăit în/ sau lângă ceea ce mai târziu a fost numit Dahistān; cel puțin o tradiție veche leagă prezența lor în acest domeniu pentru invaziile scitice din Parthia care au dus la înființarea Imperiului Part.
Istoria care a urmat pentru stepele Dahistanului și rolul lor ca un leagăn pentru viitorii conducători pe platoul persan (vezi perioada dinastiilor turkmene în Persia din Evul Mediu) par să sprijine ipoteza că aceste terenuri au format baza pentru incursiunile nomazilor în câmpiile de’a lungul și între lanțurile muntoase Khorasan.


Când s’au stabilit (S)párnoii sau Dahae, de’a lungul marginii de sud și sud-vest al deșertului Karakum rămâne neclar; ei poate s’au mutat acolo în sec. al IV-III-lea î.Hr. sau mai târziu, când alte triburi scitice au invadat Margiana și Areia (Ariania), deși Dahae poate fi stabilit în vechiul Dahistān mult mai devreme.
Se poate concluziona că Dahae au fost principalul grup care au locuit în stepele aride ale Karakumului, în țările locuite din ultimele secole, în principal de turkmeni.
Nu este nevoie să considerăm, totuși, ca aceste condiții aspre din prezent existau și în mileniul I î.Hr.; descoperiri arheologice, de exemplu, o cetate a perioadei parților la Igdy de’a lungul malurilor râului acum secat, Uzboi (Koshelenko, 1985, pp. 211, 214, 216), sugerează că Karakum era departe de a fi complet pustiu.


Dahae trebuie să fi fost unul dintre acele grupuri scitice care au dominat comerțul între Hyrcania și Parthia la sud și vechea Choresmia la nord. Indiferent dacă sunt sau nu Dáoii cei menționați de Herodot ca unul dintre triburile persane, ar trebui să fie identificați cu Dahae din Karakum care rămân incerți, dar având în vedere alte dovezi ale infiltrărilor din nord pe platoul persan și mai departe, din primul mileniu î.Hr (cf., de exemplu, numele Mardianii), nu se poate exclude faptul că grupurile sciților, inclusiv Dahae, au fost prezenți în sud-vestul Persiei, la o dată anterioară [1].


În lista popoarelor și provinciilor Imperiului Ahemenid, Dahae sunt identificați în persana veche ca Dāha și sunt urmați imediat de grupul Saka, care sunt trecuți ca fiind vecini cu cei din Dāha [2].
Sacii reprezentau un trib geto-dac, aflat în estul Daciei.
Aurelius Victor, într’o relatare despre împăratul Traian:
”quippe primus aut solus etiam vires Romanas trans Istrum propagavit, domitis in provinciam Dacorum pileatis Sacisque nationibus, Decebalo rege ac Sardonio” [3].
Triburile de Saci mai erau cunoscute și sub denumirea de Sacani (de la care s’a format și numele de Sacidava pentru o localitate în Dacia antică) [4].
Acest trib este menționat istoricul de Aurelius Victor și, în lucrarea Getica, a fost localizat de Vasile Pârvan pe malul Dunării în jurul orașului Sacidava (azi punctul Muzait, în comuna Dunăreni), la sud de Axiopolis (azi Cernavodă).

Pe hartă saka – sacii sunt poziționați la Marea Getică (Neagră), ce întărește încă o dată că, dahii, daoii, sacii sau sciții sunt nume ale aceluiași mare neam: GEȚII.


În epoca modernă, arheologul Hugo Winckler (1863-1913) a fost primul care a asociat Saka (SACII) cu Sciții. I. Gershevitch, în The Cambridge History of Iran states se prevede:
„The Persians gave the single name Sakā both to the nomads whom they encountered between the Hunger steppe and the Caspian, and equally to those north of the Danube and Black Sea against whom Darius later campaigned; and the Greeks and Assyrians called all those who were known to them by the name Skuthai (Iškuzai). Sakā and Skuthai evidently constituted a generic name for the nomads on the northern frontiers.”
„Persanii au dat numele unic Saka atât nomazilor care i’au întâmpinat între stepa ”Foamei” și Marea Caspică, cît și în mod egal cei de la nord de Marea Neagră și Dunăre împotriva cărora Darius mai târziu a luptat; și grecii și asirienii îi numeau pe toți cei care au fost cunoscuți sub numele Skuthai (Iškuzai). Saka și Skuthai au constituit, evident, un nume generic pentru toți nomazii de la frontierele de nord „.
În schimb, istoricul politic BN Mukerjee a susținut că oamenii de știință greci și romani antici credeau că în timp ce „toți Sakaii au fost sciții”, „nu toți sciții erau Sakai”.

”Este adecvat în primul rând să aratăm că Sciții, Geții, Goții, au fost însă denumiri diferite pentru unul și același popor; așa cum sunt numiți spaniolii, pe care francezii le spun Espagnols, italienii, Spagnuoli sau cînd francezii le spun la englezi, Anglois, iar italienii, Inglesi. Cititorul învățat va zambi la analogia mea, dar este necesar pentru a explica o chestiune atât de bine cunoscută, ca identitatea sciților, geților și goților; dar paralela aceastui fapt este destinat publicului larg, și este întotdeauna mai bine să spuni unui cititor ceea ce el poate cunoaște, decât să riști disimularea unui lucru întreg, omițând ceea ce nu pot știi. Cu toate acestea voi fi foarte scurt în acest articol…Despre sciți găsim relatări mai ample date de Herodot; și care ocupă aproape toată cartea sa a patra. În aceeași carte el menționează, de asemenea, geții, spunându’ne că Darius i’a supus în avansarea împotriva sciților rătăcitori, care au trăit pe cealaltă parte a Istrului, sau a Dunării; și adăugarea unei circumstanțe remarcabile că geții credeau în nemurirea sufletului, și că au fost cei mai viteji, dintre traci. Astfel, din cele mai timpurii perioade ale istoriei găsim mențiunea că Sciții și geții, cum împărțiți doar de un râu; dar acest lucru este citat doar pentru a arăta că aceste nume sunt astfel înregistrați devreme. După aceea îi găsim menționați de aproape fiecare scriitor grec, chiar familiar; pentru Geta este un nume comun pentru un sclav în comedie greacă, și în traducerile lui Terence: grecii procurau mulți sclavi dintre frații acestora, barbar, fie prin artă sau forță. Dar numele de goți nu este atât de vechi; prima menționare a acesteia fiind în timpul domniei împăratului Decius, în anul 250 d.Hr., așa cum spune Gibbon. La moment dat o parte a Geției a izbucnit în imperiu, sub Cneva: și Decius, încercând să’i respingă în Tracia, a fost cucerit și ucis. După aceasta îi găsim la fel de frecvent în autorii latini sub numele geți, sau Goți, ca foștii sciți din greacă; și, precum domnul Gibbon respectă, toți scriitorii greci, care după această perioadă îi numesc uniform pe Sciți, iar autorii latini îi numesc Goți´´ [5].

Sursa: 1. http://www.iranicaonline.org/articles/dahae

2. http://www.livius.org/aa-ac/achaemenians/XPh.html

3. http://gutenberg.spiegel.de/buch/geschichte-der-volkerwanderung-82/1

4. https://www.scribd.com/doc/36823660/Dic%c5%a3ionar-de-termeni-Dacici

5. http://quod.lib.umich.edu/e/ecco/004890131.0001.002/1:25?rgn=div1;view=fulltext

Citiți și:  GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 1

GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 2

ILIADA, EPOPEE GETICĂ

Geții Troieni

Iliada ca sursă a protoistoriei poporului rumîn

În urmă cu circa trei milenii, poemele homerice făceau, ultimele, elogiul vechii lumii getice. Lume a cărei mareție începea să apună într’o aură de mister, păstrîndu’și însă neatinsă puritatea timpurilor străvechi – în timp ce lumea elenă progresa mereu și neîntrerupt, devenind, încet dar sigur, un prim etalon al antichității clasice.

Geții s’au estompat în continuare și din ce în ce mai mult, deoarece persistau în stadiul unei civilizații arhaice, intrînd după un mileniu în aria cuceririlor romane, pentru ca imediat apoi să ajungă pentru un alt mileniu în acel areal al marilor migrațiuni devastatoare.

Însă, asta o vom vedea, nu fusese dintotdeauna așa.

1. Subiectul epopeei Iliada

Subiectul primei epopei a lui Homer, Iliada, ne este dezvaluit de poet odata cu obisnuita invocare a Muzelor -, chiar din primul sau cant si din primele sale versuri:

”Cînta zeita, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima cruda ce-aheilor mii de amaruri aduse…”
(Cîntul I / versurile 1 si 2 din ediția definitivă a lui George Murnu)

Este vorba, așadar, de getul Ahile, personaj localizat spațial către Gurile Istrului.
Epopeea rămîne ca epopee doar prin extensia sa (16.000 de versuri); temporal însă, ea zugrăvind numai o mică parte a celor zece ani –, atît cît se pare ca au durat, în realitate, luptele aheilor de sub zidurile getice ale Troiei.

2. Cine au fost, în fapt, geții?

Pentru vechii eleni, a fi get avea o certă valoare de simbol; ceea ce era sinonim cu faptul de a dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui: oștean desăvîrșit, posesor al unui suflet care și’a păstrat nealterată puritatea timpurilor străvechi.

Se ajunsese pîna acolo încît, elinii – ca semn al strălucirii – își căutau in vechime ascendențe genealogice getice, pe bună dreptate, uneori chiar cu specificarea unei aumite sorginți getice!

Un exemplu ar fi însuși zeul războiului, Ares, cel nesătul de lupte, care, potrivit unor legende, era originar din Tracia. Mai mult, fiica sa, Penthesileea, trăia pe pamînturile din stînga Dunării; iar atunci cînd tatăl său a păcătuit cu zeița Afrodita și a fost surprins de Hefaistos, zeul s’a refugiat în războinica Tracie.

Ascendențe getice și’a găsit pînă si comandantul suprem al aheilor, Agamemnon, pentru ca să nu mai vorbim de Licurg, zis chiar Tracul, ce nu făcea excepție față de ceilalți eleni care asociau virtuțile eline de cele ale geților din acel nord – indepartat si misterios –, considerat ca sorginte a tuturor obîrșiilor.

Ahile, cel-iute-de-picior, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea get, atestat fiind – asa cum am mai spus – ca avand sorgintea spre gurile de varsare ale Istrului, acolo unde tatal sau, Peleu, era rege. Si, deloc întîmplător, poetul poeților îi descrie pe geți abia în al zecelea cînt al cărții sale, tocmai în scopul vădit de a le asigura o apariție total strălucitoare –, ceea ce nu ar fi reușit prin înșiruirea comună de la începuturile povestirii sale.

E vizibil că, la Homer, care se pare că ar fi trăit prin secolul al IX-lea î.Hr., civilizațiile minoică, cretană și getică, reprezentau în fapt vechile civilizații ale bătrînelor timpuri eroice; cu un plus evident pentru geții care’i erau contemporani.

Din cartea elenismului, Iliada, aflăm cum îi vedeau elenii pe acei geți:

”Tracii, veniți de curînd, se află la marginea oastei;
Rhesos li’i Domnul, odrasla lui Eioneu, și’i acolo.
Caii văzutu’i’am eu, n’au seamă de mari și de mîndri,
Albi ca zăpada sînt ei și la fugă sînt repezi ca vîntul.
Și ferecat îi e carul cu aur și argint, și mai are
Arme grozave de aur ce par la vedere’o minune.
Dînsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume
Oamenii arme de aceste să poarte, ci numai zeii…” (C. X / v. 420-427)

Dar, cînd oare să fi avut loc asemenea lupte desfășurate parcă în cadrul unei aceleiași familie de neamuri?

Arheologii spun, începînd cu Heinrich Schliemann, ca Troia homerica ar fi făcut parte din perioada bronzului timpuriu, încadrîndu’se perfect într’o civilizație dezvoltată – concomitent și în mod paralel – pe toată platforma continentală ”grecească”, dar prelungită pe întreaga puzderie de insule și insulițe din Marea Egee.

În acest conflict al anticilor – susțin ei –, nu ar fi fost nicidecum vorba de o infruntare a unor civilizații diferit evoluate pe scara istoriei.

3. Războiul troian s’a desfășurat spre amurgul protoistoriei

Elenii revendică total posesiv, și deci inutil, războiul troian ca fiind un război elinesc, al lor propriu. Dar, de fapt, în perioada respectivă ei nu existau ca popor bine determinat. Marele creuzet în care s’au format grecii propriu-zis i’a cuprins in reteta si pe acei dorieni (v. dory=lance) care, venind tot din Nord, ca un al treilea val de migratori din aceeași zonă boreală, au început sa navalească în Peninsulă abia după distrugerea Troiei de către ahei –, nume generic, cuprinzîndu’i nu doar pe acei bine precizați ahei, ci si pe ionieni; ambilor mai spunandu’li’se, tot în ansamblu, argieni sau danai.

S’a mai admis ca, în principiu, dorienii au apărut pe scena istoriei la 100 de ani după caderea Troiei, deci cam în secolul al XII-lea i.Hr. Prin urmare, în vremurile desfășurării epopeei Iliada, încă nu existau ”greci”, iar istoria nici măcar nu începuse.

Ne aflăm, temporal, într’o perioada de tranzitie în care încep totusi sa se ițeasca primii zori ai istoriei.

Fierul e pomenit in Iliada numai de cîteva ori și doar episodic:

”Prin cheutorile platosei vîrful de fier se prelinse”,(C. IV / v. 121, 131 si 475; C. VII / v. 137)

Treapta de dezvoltare a eroilor homerici corespundea, desigur, si cu aceea a stramosilor nostri geți. Cu toții erau direct participanți la conflict. Amintim că bunurile erau încă stăpînite în comun (v. orînduirea gentilică) -, dar se întrevede nașterea proprietății private (cu o împărțire pe clase) prin cedarea de surplusuri către barbații obștii care aduceau deosebit de mari servicii comunității.

Asta ar rezulta si din discursul marelui Ahile, care se opune ca bazileul atrid Agamemnon să mai fie răsplătit în plus față de cele care în mod normal fuseseră primite înainte de la comunitate:
(C. I / v. 119-122)

”… Atride,
Cel mai slăvit între oameni și mai ahtiat după avere,
Cum și de unde să’ți deie barbații ahei o răsplată?
Bunuri prea multe de’a obștii noi nu știm păstrate nici unde.”

Chiar dacă perioada războiului Troian rămîne în continuare destul de controversată, s’a ajuns totuși la un oarecare consens asupra unui interval destul de precis in situ-area conflictului, anume: răstimpul cuprins între secolele al XII-lea si al XIV-lea î.Hr.

4. Protagoniștii războiului troian au fost, în realitate… geții!

Știut lucru e faptul că cetățile de pe coasta Asiei Mici – în frunte cu Troia, considerată ca un prim obiectiv al războiului – au fost înființate în cea mai mare parte a lor de geții numiți dardani.

Din celalalt sens, am vazut, civilizatia aheiana tinea tot de un acelasi tip, asa-zis tracic, al băștinașilor “mediteraneeni” de o banuita origine pastorală pelasgă, despre care știm foarte puțin.

0Triburi_Ge_i

Dar, aproape cu siguranță, toate populatiile Peninsulei fusesera atrase de un climat generos, ca si de păsunile bogate. Și chiar de nu erau chiar geți-begeți, aheii desigur că’si făcuseră un stagiu migrator prin Tracia.

Homer ni’i înșiruie, printre luptatori, pe geții care participau la confruntare:

-Din partea aheilor, traci sînt mirmidonii -, apoi, mai greu de identificat, alte semintii:
“Din Eubeea sufland a manie abantii, din Halchis
Si din Eretria, din Histiea cea darnica’n struguri,
Si din Cherint de la tarm, din nalta cetate Dionul,
Si din orasul Carist si locuitori din Stire –
Fura condusi de’a lui Ares ortac Elefenor, feciorul
Lui Halcodonte, mai marele abantilor tari de virtute.
Iuti si cu pletele’n spate dau zor dupa dansul abantii
Plini de razboinic avant si cu suliti de frasin intinse,
Gata sa dea in dusmani si platosa sa le sfîșie.” (C. II / v. 530-539; C. II / v. 770)

-Din partea troienilor, traci sunt luptatorii lui Rhesos – amintiti deja –, dar si ceilalti:
”Oaste mai mare, mai vajnica n’am pomenit eu ca asta…”
Peste troieni era Domn al lui Priam fecior, incoifatul
Hector, osteanul maret. Sub el ostira barbații
Cei mai viteji si mai multi si gata la lupta din suliti.
Iar pe dardani ii ducea capitanul razboinic Eneas,
Al lui Anhise fecior si al dalbei zeite Afrodita.” (C. II / v. 791; C. II / v. 808-812)

-330-GR-Companioncav05x

Prin urmare, se pare ca acest razboi troian ar fi fost, in realitate, o oarece “afacere” intre aceiasi traci; in plus cu un banuit iz de piraterie venit din ambele parti: un get din Troia, pe numele sau Paris, o fură pe Elena, soția unui alt get (Menelau era doar frate cu getul Agamemnon) și’i lasa pe spartani nu doar fara frumoasa lor regina, ci si fara o mare parte din multele lor averi.

Agamemnon, foarte suparat de incalcarea sfintelor legi ale ospitalitatii familiei sale; dar mai cu deosebire prin faptul ca toate fusesera puse la cale de fiul regelui Priam, acela care domina Helespontul si prin asta nordul Marii Egee, se pune in fruntea unei coalitii peninsulare de corabieri si porneste distrugerea incomodei Troia. Un act de piraterie ce ajunsese, ca si azi, la nivel statal…

Cel putin, asa rezulta din acuzele razboinicului get Ahile aduse lui Agamemnon:

”Nu de necaz pe troieni am venit eu cu armia’ncoace,
Spre a ma bate pe-aici, doar nu mi’s troienii de vina;
Nu mi’au rapit ei cirezi, nici bunuri cumva de’ale mele
Nu mi’au stricat ei, nici roadele’n tara barbatilor Ftia
Cea cu pamant roditor, ca la mijloc sunt stavile multe,
Muntii cu umbre pe vai si marea cu clocot de valuri;
Ci ne’am luat dupa tine, sfruntate, ca tu sa te bucuri,
Ca razbunam pe troieni noi, pe fratele tau si pe tine,
Cel far-de-obraz….” (C. I / v. 150-158)

5. Iliada – o veritabila Capsula a timpului

Elenii au refuzat sa recunoasca preluările făcute de la vechile populații mediteraneene, băștinașe, în ciuda faptului că arheologii – și în primul rînd Arthur Evans – au arătat că acel coif al lui Hector, descris de Homer, apare întocmai pe o cupa de metal din insula Creta.

Reamintim ca insula Creta, dealtfel ca si Sparta, erau considerate de sorginte getică. Dar si scutul lui Aias, ori arcul lui Pandaros, au putut fi identificate pe vasele descoperite la Hagia Triada. Ei bine, aceeasi eleni, au recunoscut dintotdeauna preluarea de la popoarele getice, vecinele lor de la nord, atat a poeziei, cît si a muzicii.

Asemenea atitudini, uneori inexplicabile, pot fi insa cu usurinta trecute cu vederea daca luam in considerare ca, tot elenii, au cautat permanent sa pastreze pentru viitorime bunurile morale si materiale la care a ajuns civilizatia lor –, intocmai ca într’o veritabila capsulă a timpului. Ca, dupa circa trei milenii, culmea, rumînii sa repete performanta printr’o aceeași tendinta (v. Sa fie oare manastirea Voronet o “capsula a timpului?”, capitol din Enigme in jurul nostru – anul 1998, Silviu N. Dragomir).

Iliada e, dincolo de poezie, o fresca unitara, intocmai ca un tablou veridic al unei lungi epoci. Acest tablou-poem ne apare ca o imbinare maiestrit ticluita, un veritabil testament, in care se poate intrezari permanenta grija de a lasa posteritatii invatamintele si experiantele de veacuri ale unei civilizatii care a preluat de la altii, dar a si adaugat de la sine un sumum de lucruri si fapte ce merita consemnate peste veacuri.

În realitate, suntem in fata unor teribile adevariri. Protoistorice, as zice. Si, deloc intamplator, poetul Chateaubriand, atunci cînd – constrans de imprejurari – a anuntat că’și vinde faimoasa lui biblioteca, spunea ca va pastra numai o singura carte: Iliada.

6. Modalitati comune ale geților, dar si ale rumînilor, de a iesi din crize

În primul rand, va trebui sa observam – peste mii de ani – un acelasi mod de a se cauta depasirea unor mari si catastrofale conflagratii militare. Astfel, ajunsa aproape de pieire din cauza prea multor pierderi, armata coalitiei ahee nu mai vede nici o posibilitate sa iasa din criza militara in care se zbatea de noua ani, in afara doar de a apela, in ultima instanta, la intelepciunea unui inalt prelat:

”Mortii ardeau sumedenii pe ruguri. Și’n vreme de noua
Zile, prin lagar, zburara sagetile dumnezeirii.
Dar. într’a zecea, pofti Peleianul la sfat ostășimea…
<Cred, o Atride, ca noi o sa fim nevoiti sa ne’ntoarcem
Iar inapoi ratacind, dac’o fi sa scapam de la moarte,
Caci deopotriva ne secera oastea razboiul si ciuma.
Sa intrebam dar un preot ori un zodier sau pe unul
Care’i de vise talmaci, ca si visele vin de la Zeus,
Ca sa ne spuna de unde’i inversunarea zeului Apolo?
Cearta’ne oare dorind juruite prinoase ori jertfe?
Au poate arsura de fripte mioare si capre alese
El dobandind, ar voi de la noi să’și abata urgia?>
Zise și’ndată șezu. Dar iata, se scoala’ntre dansii
Fiul lui Testor, intaiul si fala prorocilor, Calha,
Care știa cîte’au fost mai demult, cîte sînt, cîte fi’vor
Si carmuise ale aheilor vase pe mare spre Troia…” (C. I / v. 51-70)

Iata ca, intamplator sau nu, dupa trei mii de ani, Stefan cel Mare, a carui oaste era si ea “secerata” de multimea turcilor, apeleaza la sfaturile inteleptului calugar Daniil Sihastrul, încercand astfel sa obtina victoria militara prin umila supunere la vrerile divinitatii.

Sigur ca oricine ar putea obiecta realitatea ca astfel de practici au fost – atat spatial, cat si temporal – comune si multor altor vechi si mari conducatori de osti care ajunsesera la ananghie…
Sa sapam mai adînc…

Ne tot plîngem, pe umerii celor care au ragazul sa ne asculte, ca nu dispunem de suficiente date despre trecutul indepartat al poporului nostru. Dar, nici nu ne omoram prea mult cu cautatul -, exceptand, poate, arheologia. Iliada poate fi doar un simplu exemplu de patrimoniu universal ramas inca neexplorat de romani.

Fie si macar ca opera de arta, Iliada a fost sondata pentru prima data abia prin anul 1938 (?!) de catre Nicolae Cartojan (v. Legendele Troadei in literatura veche romaneasca).

În mod cu totul curios, epopeea este considerata de istorici ca o simpla poezie pe care – nu’i asa? – nu te poti bizui ca pe fapte reale, certe; dar, culmea, intr-un acelasi timp se admite de catre poeti ca ea este doar stramosul poeziei europene si, ca, in realitatear fi doar vorba de o pura istorie… romantata.

Ca sa vezi…

Ori, nimeni nu vrea sa vada – in afara unor incercari anterioare si timide ale isto-ricului Nicolae Densusianu – daca nu cumva aceasta epopee este posibil, ca intocmai oricarei arhaice opere de arta (fie ea cetate, monument, stela funerara s.a.) sa mai contina, in plus, o seama de date si situatii care, peste milenii, s-ar fi putut pastra ne-alterate de timp -, in cazul in speta comportamente, proceduri sau obiceiuri bine con-turate la popoarele carora le este premergatoare: pelasgi, geți, protorumîni, rumîni.

Este o justificare a unei pareri personale ca printre putinele semnale de comporta-ment uman venite din trecutul nostru – ma refer la protoistorie, ca la cea mai adanca investigare posibila – si in completarea creatiilor populare: basme, credinte, eresuri, poezii, colinde, oratii, blesteme, descantece s.a., s-ar putea foarte bine sa apelam si la cele 16.000 de versuri ale primei epopei homerice, din care semnalam doar cîteva.

a) Rolul Divinitatii la geți și la rumîni. In viziunea homerica, punand in discutie doar Iliada, desfasurarea intamplarilor pamantesti trebuie urmarita nu doar in inlantuirea lor pur omeneasca, ci si sub aspectul rolului Divinitatii. Pentru vechii geți nu era indeajuns de clara motivatia pentru care – viteaz fiind si dreptate avand –, puteai totusi foarte usor sa pierzi o batalie din cauza unei vointe imuabile, de nepatrus, atribuita pe atunci lui Zeus.

De asta, poate, multimea jertfelor facute zeilor la tot pasul de-a lungul intregii epopei homerice. Dar, tot asa, pentru romanii deveniti intre timp crestini, trebuia neaparat si adeseori adus jertfe lui DumneZeu.

Și, poate, tot de aici, prinosurile ca si bisericile inchinate de catre voievozii nostri (v. Stefan cel Mare s.a.) lui Dumnezeu, dupa fiecare batalie castigata; chiar daca ea, adesea, era obtinuta numai prin merite militare si prin insasi dreptatea cauzei.

magna grecia

Este vorba de acea credinta ramasa permanenta la poporul roman, anume ca succesul si reusita in oricare dintre actiunile omenesti depind, in ultima instanta, nu doar de valoarea individuala, ci si de ajutorul acordat de DumneZeu. Intocmai ca odinioara la traci, de Divinitate.

Ca sa nu mai vorbim de jertfele animaliere care se mai aduceau in plin secol al XIX-lea de catre populatia rurala – asisderea ca odinioara la traci – cu precizari asupra rasei (pasari, ovine s.a.), caracteristicilor animalului sa-crificat (alb, negru, tanar etc.), modului de impartire a jertfei (ce anume din jertfa ia preotul, ce ia gazda s.a.).

Sau, chiar de catre noii Domnitori la solemnitatile de inscau-nare. Este consemnat istoric faptul ca Voievozii munteni, atunci cand veneau cu intreg alaiul de incoronare la Biserica Bunavestirii de la Curtea Veche, erau intampinati de un cioban dinainte ales si frumos imbracat care jertfea un berbecut alb chiar pe treptele bisericii, pentru ca astfel noul voievod sa paseasca inca de la intrarea in lacas peste sangele ofrandei. Toate asemenea obiceiuri pagane nu pot fi gasite in crestinism.

b) Constiinta jertfei si imanenta mortii. Ahile Peleianul, intocmai celorlalti eroi traci, consimte foarte usor la pierderea bunului suprem – care este Viata -, pentru indeplinirea marilor teluri ideale cum ar fi Gloria si Onoarea:

”… Dar acuma
Nu va scapa cu viata nici unul din cei care zeul
O sa mi’i puie in mînă’naintea cetatii, nici unul,
Oricare’o fi din ai vostri, necum feciorii lui Priam,
Mori si tu, frate, si taci. De ce te mai vaeti zadarnic?
Doar a murit si Patrocle, si ce esti tu fata de dînsul?
Cata la mine si vezi ce mîndru sînt eu si ce mare;
Tata mi’i Domn si viteaz, iar mama zeita, si totusi,
Vai, si pe mine m’adulmeca moartea si soarta
Nebiruita pe veci. Dimineata, namiaza ori seara
Are sa vie o vreme, cand unul si mie’o să’mi curme
Firul vietii, cu lancea lovindu’m’aci ori cu arcul…” (C. XXI / v. 106-113)

Acel ”mori și tu prietene” vine de la o subliniere a unei simple stari conflictuale, de razboi. Nici nu se punea in discutie problema unei “prietenii” intre Ahile si Hector. Era vorba linistirii invinsului ca in lupta, acesta e “Datul”, in care Datul = Soarta.

O glosare asupra datoriei si a imanentei mortii la geții carpatici și la geții-balcanici, în pandant cu aceea de la noi, ar fi inutilă. Vedeți Solul Get, precum si zicatoarea: Ce tie ți’e scris, în frunte ti’e pus!

Supunerea geților în fata imuabilului.

Luptatorii ahei, desi cu mult mai multi (intre 120-140.000 de soldati) si foarte motivati (doar luptau pentru „cauza dreapta” a pedepsirii unei mari ofense aduse uniunii lor tribale), sînt mereu invinsi de mult mai putinii luptatori troieni (circa 50.000 de soldati), care aparau (culmea!) nedreptatea si raptul. Era, desigur, un curs evident de ilogic al conflictului. Totusi, ei accepta faptul (!), intocmai ca pe o hotarare imuabila a Divinității:

”Mare si grea e osanda ce’mi dete parintele Zeus,
Neinduratul. Desi se-nvoise cu semne ca’n tara
Nu m’oi intoarce de’aici inainte ca Troia s’o spulber,
Totusi acuma s’a pus sa ma-nsele grozav, ma sileste
Calea spre tara s’apuc rusinos dupa pierdere multa.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic…” (C. II / v.109-114)

Întocmai, o atitudine asemanatoare reiese dupa trei milenii si in cazul moldovenilor din acea pisanie a lui Stefan cel Mare de la Razboieni, prin care acesta isi asuma infrangerea, indiferent de nedreptatea sortii:

”…sculatu-s-a puternicul Mahomed, imparatul turcesc, cu toate ale sale rasaritene puteri; inca si… Laiota venit-a cu toata tara lui cea basarabeasca; veniti sa jafuiasca si sa prade Moldova. Si au ajuns pana aici la Paraul Alb, iar noi Stefan Voievod cu fiul nostru Alexandru venit-am inaintea lor si am facut cu dansii mare razboiu in luna iulie in 26 zile, si cu ingaduinta lui Dumnezeu biruiti fura crestinii de catre pagani, si cazura acolo mare multime de ostasi…”

O nemaipomenit de smerita recunoastere in fata unui nedrept, dar imuabil, destin.

d) Participarea femeilor la jocul sortii: Moarte, sau Glorie si Onoare. Inca din protoistorie, femeile au participat cu daruire, abnegatie si o totala supunere la hazardul razboiului, acest (uneori) funest joc. Cat de teribil-umana e descrisa zbaterea prea-frumoasei Elena, a celei alteori numita “catea nerusinata”, din clipa in care sotul ei, Paris, paraseste campul de lupta si se refugiaza ca un las in palatul sau din Troia:

”Mi’ai si venit din razboi, mai bine piereai tu acolo,
Biete, rapus de acel care’mi fuse barbat inainte.
Tu te mandreai altadata că’l poti dovedi pe Menelau
Oricum te’ai bate cu el, cu virtutea, cu bratul, cu lancea.
Hai si poftește’l acuma din nou pe viteazul Menelau
Si te masoara cu el. Ba eu te sfatuiesc sa te’astamperi,
Pofta de harta sa curmi si sa nu mi te’apuci nebuneste,
Lupta pieptisa sa dai cu Menelau, ca nu cumva’ndata
Sulița’i să te doboare…” (C. III / v. 425-433)

Nu este necesar un efort prea mare pentru ca sa poata fi vazuta, in pandant, atitudinea femeilor de luptatori moldoveni aflate într’o situatie oarecum asemanatoare. Amintiți’vă, rogu’vă, de rolul mobilizator al acestora din Mama lui Ștefan cel Mare…

e) Cavalerismul getic față de cel rumînesc.

Iliada ne supune atentiei cel puțin doua cazuri evidente ale vechiului si binecunoscutului cavalerism. In timpul infruntarii directe dintre tracul Glaucos Hipolohianul si aheul Tidid Diomede, luptatorii invoca parintii si stramosii pana cand ei observa ca au o… aceeasi ascendenta! –, astfel ca încetează lupta și voios își dau mana:

”<Hai dar sa facem schimb de arme’între noi ca sa stie
Toti de pe aici ca ne leaga o prietenie straveche.>
Asta vorbira amîndoi, sărira din care si mana
Prieteneste și’o strînsera și întăriră credința.” (C. VI / v. 119 –236)

uhohUn eveniment cumva asemănător, dar petrecut între doi mari capitani beligeranti, i’a pus fata in fata pe comandantul geților troieni Hector Priamidul si pe capitanul de oaste aheul Aias Telamonianul.

Ei se luptară atît de crunt si indelungat in fata propriilor ostiri, incît i’a apucat… inserarea! –, iar la propunerea crainicilor ambelor tabere, convenira sa inceteze ostilitatile. Spuse atunci “incoifatul” Hector către Aias, încheind:

”Hai sa ne facem si daruri, un schimb de slavite odoare,
Ca intre ahei si troieni sa zica de noi oarecine:
<Vrajba ce mistuie vieti, silitu’i’a la încleștare,
Dar se desprinsera ei impacati amandoi ca prieteni>
Astfel ii zise si spada tintata’n argint i’o intinse,
Teaca impreuna cu spada si chinga’i frumoasa de piele.
Aias ii dete si el un serpar sclipitor de porfira.
El dup’aceea se’ntoarse’napoi între ahei la corabii.” (C. VII / v. 44-304)

Au trecut trei milenii de la aceste dovezi ale cavalerismului trac, iar domnitorii Vasile Lupu din Moldova si Matei Basarab din Valahia, incetînd un întreg șir de lupte și nenumărate ostilități, dădura in final mana si isi daruira unul altuia marete biserici…

f) Democrația militara la geți și la rumîni. Rumînii au moștenit de la geți democratia militara, ea fiind atestata, cu un ultim popas actual al sau doar in jocurile paramilitare, precum Calusarii sau Junii Brasovului. Însa, desigur, democratia militara functiona curent la traci din moment ce Ahile, fiind nedreptatit, se putea adresa astfel bazileului Agamemnon, maimarele ostirii:

”Tu betivan, tu obraz de dulau sperios ca si cerbul!
Nici cu ostirea te bizui vreodata sa iesi la bataie,
Nici sa te’ații pînditor de dusmani cu vitejii de frunte
Dintre ahei, ca te temi sa nu dai de primejdia mortii.
Doar ți’e mai bine sa huzuri in tabara noastra cea larga
Si sa despoi de’a lui daruri pe cine’ți grăiește’mpotrivă.
Crai care storci pe supuși, domnind peste netrebnici…” (C. I / v. 222-228)

Din fosta democratie militara getică s’a mai pastrat la rumîni doar acel drept al boierilor de a lua parte inaintea luptei la alegerea strategiei generale; ca si – in cazul refuzului acestui drept din partea Domnitorului –, de a’și decide propria lor retragere din batalie.

Asta, întocmai legendarului Ahile, care o vreme nu a mai participat la lupte, fiind nemultumit (am aratat) de comandantul sau, Agamemnon. O astfel de procedura este ades întîlnită la rumîni prin părăsirea Voievodului de către marii boieri, participanți pe cont propriu la lupte; un exemplu fiind dat chiar prin părăsirea lui Ștefan cel Mare de catre boieri la anul 1476:

”Toata Moldova (o spune scrisoarea din 21 august 1476) mustrînd pe Domnul ei de tiranie si cruzime, a refuzat cu totul de a se aduna in jurul lui, zicand ca nu s’a purtat niciodata ca Domn, ci ca un chinuitor călău…”

Numai astfel, parasit de toți ai săi, Stefan a fost înfrînt la Razboieni. Ulterior, procedura venita din timpuri bătrîne a început să fie considerată – în mod impropriu – ca o tradare; deoarece vechea uzanta a democratiei militare începuse sa fie considerata de domnitori ca un gest de răzvrătire fata de ”unsul lui Dumnezeu” (!?) –, astfel că în cele din urma a disparut cu totul. Astazi, ea mai persista – așa cum am mai spus -, doar in unele jocuri de tipul paramilitar: juni sau călușari.

g) Scrierea din perioada homerica. Exista in Iliada o referire – doar una singura, in toata intinsa epopee – la scrierea ce era practicata in acele timpuri protoistorice. Este vorba despre misiva trimisa de regele Proitos din Argos, catre socrul sau, rege in Tracia (!), incredintata chiar transmitatorului, Belerofonte, protejat al zeilor, cu o indicatie expresa ca acesta sa fie ucis imediat la sosire, dupa citirea scrisorii:

”Dar se feri să’l omoare, din teama de sus, il trimise
Tocmai in Licia, unde pieirea să’și ducă el însuși
Semne de moarte scriind o multime pe-o placa-ndoita
Si poruncind s-o arate craiescului socru sa-l piarza…”,

iar apoi:

”Cum el ajunse în Licia, țara udată de Xantos,
Craiul acolo voios il cinsti cu ospete de noua
Zile si jertfe de noua juncani ii aduse pe’altare.
Doar într’a zecea, cînd zorile trandafirii rasarira,
El începu să’l întrebe, ceru chiar dovezi ca sa vada
Ce fel de sarcina’i dete iubitul său ginere Proitos,
Cînd a primit el tablița’ndoită cu semnele morții…” (C. VI / versurile 167-170, iar apoi versurile 172-178)

Deși semnificația cuvintelor din original: ”semata lygra” -, apare ca neindoielnică, ea a fost secole la rînd pusa sub semnul indoielii, deoarece insasi dezvoltarea si inaltul nivel de civilizatie atins in mileniul al II-lea î.Hr. erau contestate.

Abia descoperirile arheologice din Creta, ca si din Pyros, au atestat existenta miilor de asemenea tablite cu inscrisuri, printre care unele intocmai scrisorii din Iliada, care fusese indoita in sistemul roman de mai tarziu –, practicat, se vede, tocmai spre a putea fi sigilata.

Greek

Apare extraordinar de relevanta insasi ideea existentei unor corespondente posibile intre sudul Greciei si centrul Traciei, asta inca din plina perioada homerica.

Nu trebuie uitat ca, la Congresul antropologilor de la Berlin (5-12 august 1880), cînd in fata a peste 400 de savanti Thorma Zsofia a prezentat descoperirile arheologice semnaland uluitoarele asemanari intre semnele culturii Turdas – Valea Nandrului cu scrierile din Troia sau Cipru (v. lucrarile Ilios a lui Schliemann si Cypern a lui Cesnola), se facuse deja pasul spre ideea ca scrisul din perioada homerica ar putea fi identic cu acela din Geția.

Era, reamintesc, anul 1880! Dar, savantii nostri au tăcut…

În zilele noastre, o alta cercetatoare rumîncă, Viorica Mihai, sustine ca scrierea getică ar deriva dintr’o scriere silabica dovedita că ar fi fost folosită și în cultura Gîrla Mare, exact intre anii: 1600-1160 î.Hr., dar savanții noștri tac în continuare…

i) Date certe care pot fi gasite in Iliada. Din epopeea studiată rezulta in mod cert ca, inainte de Iliada, mai activasera in Peninsula si o sumedenie de alti poeti geți; dintre care cei mai importanti fusesera: Orfeu, Musaios si Tamiris.

Deci, chiar inainte de Iliada, geții obisnuiau sa cînte intamplari eroice strămoșești. Cînd trimisii lui Agamemnon, Fenix, Aias si Ulise, propusi pentru a trata impacarea regelui cu Ahile, acestia, mergand la cortul eroului:

”Ei il gasira pe’Ahile cu armia lui la corăbii;
Sta veselindu’se acolo cu dulcele sunet din lira’i
Cea cu călușul de’argint, frumoasa si mestesugita,
Pradă luată de el la spargerea Tebei, cetatea
Craiului Vultur. Cînta, veselindu’se, fapte viteze…” (C. IX / v. 183-187).

În epopee mai poate fi întîlnit faptul ca tactica militara aplicata de beligeranți era cu precădere aceea a luptelor eroice singulare, adeseori cu provocari explicite si facute in mod expres. Totuși, la un moment dat – intr’o situatie speciala, de vîrf – se intrevede necesitatea unei noi strategii, aceea a formarii unui sistem numit ulterior ”arici” de catre antici:

”Gata cu pieptul sa’nfrunte potopul troian si pe Hector
Lance cu lance’ngradind si scutul de scut răzimîndu’și
Coiful in coif si barbat de barbat laolalta’n ostire
Se’nghesuiau…” (C. XIII / v. 124-145)

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/02/09159-3278700640_683444c9cb_o.jpg

Respectiva tactica, izvorîta din certe necesitati strategice, stringente, va fi pusa la punct de hopliti si dusa la desavarsire de “falangele” macedoniene inchise, ca si de “testoasa” romana la asedii.

O aplica și Ștefan cel Mare la Războieni cînd, ramas cu prea puțini luptători în fața puhoiului turcesc, așează întocmai astfel carele și sulițașii.

Tot asa, multa vreme, in lipsa unor certe izvoare documentare nu s’a prea stiut cum era in evul mediu impartita oastea la noi. Putem acum afirma, totusi, ca grosul ostirii din Țările Rumîne – gloatele, iar nu roatele – erau formate ca si cele ale tracilor din Iliada.

Explicităm: oamenii trebuie ca erau rînduiti dupa fratrii (zone) si neamuri, asa fel ca zona (ex. sucevenii, romascanii etc.) să dea sprijin zonei, iar neamul (ex. satul, familia) să dea sprijin neamului. Neîndoielnic este faptul ca geții începusera inca de pe vremea Iliadei sa aplice respectiva tactica propusa de bătrînul si versatul Nestor lui Agamemnon, in ceea ce priveste organizarea gloatelelor:

”Chibzuie bine, o, Doamne, si tu si de altii asculta;                                                                                        Nu este de lepadat un cuvînt ce eu ți’l voi spune:
Armia tu întocmește’ți acum după neam și’nrudire,
Neamul pe neam sa s’ajute la luptă și ruda pe rudă.
Asta de faci, Agamemnon, si daca te’asculta danaii,
Ști’vei tu care din frunte si care din gloata’i netrebnic.” (C. II / v. 355 – 360)

j) Creștini înaintea creștinismului…sau doar omenie?

Aceasta afirmatie care a bulversat multa lume, in special pe istoricii-functionari de astazi, a dat nastere la deosebite si aiuritoare speculatii. În realitate, nu se pune problema de a discuta dogmatica crestina (cel putin de catre noi), ci este vorba de unele constatari de aparenta sporadica facute in special cu privire la acele obiceiuri pe care crestinismul cu siguranta ca le-a preluat din alte vechi religii -, prin foarte cunoscutul fenomen de sincretism (v.).

Cum altfel, de pilda, am putea intelege o anume procedura folosita si azi la înmormîntările creștine, atunci cînd mortul este în toate cazurile asezat cu picioarele spre usa de intrare a casei si este scos exact într’o aceeași poziție, asa cum ne spune in Iliada chiar Homer, prin gura lui Ahile, înca de acum circa 3.000 de ani înainte de creștinism:

”Mie încalte nu’mi poate tihni nicidecum înainte
Nici bautura, nici hrana, căci mort mi’e prietenul, zace
Bietul în cortul întins cu tălpile’ntoarse spre ușă…” (C. XIX / v. 207 – 209)

Dar, în Iliada găsim zeci de asemenea obiceiuri creștinești (v. priveghiul s.a.), care ar putea pentru mulți să afle că multe s’au preuat în creștinism din așa-zisele ritualuri păgîne.

Puțină istorie nu strică…

În poemul Iliadei, sînt foarte multe referiri la geții de la Istru, din acel nord îndepărtat, printre care le putem aminti și pe cele de la începutul cîntului al XIII-lea:

”După ce duce pe Hector si oastea’i asa spre corabii,
Zeus ii lasa pe ei să’și poarte necazul și greul
Luptei apoi, iar el căta cu ochi luminosi mai departe
Țări și noroade să vază, pe traci care’nstrună sirepii,
Pe hipemolgii slăviți, băutorii de lapte, pe mizii
Care de’aproape se bat și pe abii cei plini de dreptate.” (C. XIII / v. 1 – 9)

Chiar la începutul cîntului respectiv, Homer ni’i precizeaza ca fiind traci, pe iubitorii de cai, pe hipemolgii din nord-estul Marii Negre, populație pelasgă foarte cunoscuta prin faptul că se hrănea în bună măsură cu lapte de iapa (a se revedea în acest sens basmul Fat-frumos fiul iepei, cules de Mihail Eminescu); pe mizii localizați între Carpati și Dunăre (a se identifica drept o populatie străbună a viitorilor misieni, coborati in corpore spre Asia Mica); precum și pe abi, o alta populatie, desigur tot getică, tot nordica -, dar ramasă deocamdata neidentificată. Sau:

”Repede-Ahile purcede spre fiul falos al lui Pires
Rigmos, bărbatul venit din a Traciei rodnică țară…” (C. XX / v. 468-469)

Sînt prea multe referirile la traci spre a mai putea fi cuprinse într’un simplu material ca acesta. În Iliada mai poți afla cum se nășteau geții. Tot in Iliada poti afla cum cresteau, dar si cum erau educati ei.

În Iliada se poate vedea cum se casatoreau, cum luptau si cum mureau tracii. Tot asa dupa cum, de asemenea, în Iliada afli despre mesele geților unele detalii surprinzatoare.

Astfel, dupa ce Nestor îl salveaza pe Mahaon, fiul lui Asclepios (este cea mai veche lauda adusa tagmei medicilor, din proto-istorie) și il invita la cortul sau, batrînul îi ofera acestuia o masa de refacere pe care le’a pregătit’o Hecameda, frumoasa carlionțată:

”…Ea le’ntinse o masă
Dalbă, strunjită, cu negre picioare, și’o tavă de-arama;
Spre a da gust udăturii, ea puse într’însa o ceapă,
Miere gălbuie și sfînta făină de orz și alături
Puse’o mandrețe de cupă, de Nestor adusa de’acasă.
Cupa cu ținte de aur bătută era și’avea patru
Toarte lucrate de jur imprejur cu podoabe de aur,
Doi porumbei ciugulind; sta cupa pe două picioare.
Altul abia de pe masa cu’o mînă putea s’o ridice,
Plină fiind, dar Nestor putea fără trudă s’o ție.
Prinse s’amestece’n cupa vin negru din Pramne femeia
Cea ca o zînă de mîndră, și brînza de capre să farme
Cu un răzuș de aramă, să presure alba faină;
Și băutură gătind, ea îndată’i pofti că sa beie.
Dînșii băura și după ce’și stinseră’a setei arsură,
Stau veselindu’se’n cort cu vorb’amandoi împreună.” (C. XI / v. 610 – 625)

Iată o mostra de modul în care aheii își ospăta musafirii în vase pe care noi, astazi, le socotim nefuncționale, întocmai celor găsite la săpăturile din straturile ”Cucuteni”.

Peste toate, nu poate fi minimalizată puterea de abstractizare a vechilor geți.

Ca sa nu mai vorbim de multe alte realitati ale Iliadei -, din care aflam ca getul Eneas facea parte dintr’o familie care era permanent în conflict cu a celuilalt get, Priam. Prin similitudine, amintiți’vă de îndelungile confruntări de la noi între familiile Dăneștilor, din Ordinul Pămîntenilor (sau al Bisericii Valahe), cu Drăculeștii, din fostul Ordin al Templierilor, cavaleri de import.

Mai amintiți’vă de getul troian Eneas, un protos al Iliadei, care vorbea cu siguranță limba sa getică atunci cînd – învins fiind -, a plecat din Troia. El desigur că vorbea o aceiași limbă cu care și’a refăcut traiul și ginta în țara de adopțiune: în Latium (!).

De aici rezultă clar că latina era o limbă de sorginte getică –, rezultînd, iara-si-iara, că latinii vorbeau o limbă getică, întocmai așa după cum și stramosii nostri vorbeau o aceeași limbă getică; bineînteles că, ambele, cu inerente evoluții avute în paralel…

Dacă istoricii noștri, cu aptitudini pur funcționărești, nu vor să admită că Homer și Virgiliu aveau minime cunoștinte istorice, ar trebui cel puțin să recunoască – măcar așa, din bun simț -, că cei doi mari bărbați ai omenirii trăiseră prin acele timpuri; deci cu două-trei mii de ani mai aproape de întîmplările din peninsulele greacă și italica.

Înainte de final vă invit să vedeți Iliada într’o cheie precum cea prezentată în aceste rînduri, care întărește spusele rapsodului Homer, ce se pare că a unit într’o mare epopee povestioarele unui mare popor get.

De aceea considerăm că, citind Iliada ca pe o sursa a protoistoriei poporului rumîn, ne stă în putere să lămurim destul de bine măcar o parte din enigmele țesute în jurul comportamentului strămoșilor pelasgo-geți, dezvăluindu’ni’se structurile lor, acum parcă mai inteligibile, pe care să le descifrăm măcar atît cît ne permite nivelul actual de cunoaștere și, în nici un caz să neglijăm intuiția; numai astfel reușind să integrăm într’o evoluție credibilă spiritualitatea străbunilor noștri direcți.

Dar, asemenea constatări au mai fost făcute și de către alți autori, fie și numai, oarecum sporadic, fiind cazul sa’l mai amintim aici pe Nicolae Densușianu.

Deci, pentru a reciti Iliada în sensul propus, nu este neapărat nevoie să platiți drepturi de autor; în schimb putînd aprinde la biserică două lumînări: una la Morți, deoarece geții mureau încă în plina lor glorie, iar alta la Vii, deoarece, indiferent dacă multora le place sau nu, astăzi noi sîntem chiar urmașii lor direcți moștenindu’le și comportamentul și limba.

O puteți face liber, ca un get liber, iar daca nu, nu!

Resurse: ceascadecultură.ro

Citiți și: ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

MATRIȚĂ DE BRONZ GETICĂ DESCOPERITĂ LA SARMIZEGETUSA REGIA

Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva pregăteşte cea mai importantă expoziţie din acest an, în care va fi prezentată matriţa antică descoperită în urmă cu aproape doi ani, după Sânziene, în situl Sarmizegetusa Regia. Cercetătorii consideră că obiectul unic ar fi aparţinut unui bijutier care a trăit în urmă cu două milenii.

O matriță din bronz, folosită acum 2.000 de ani de un bijutier care lucra în cetatea dacică Sarmizegetusa Regia, se află în colecția de tezaur a Muzeului Civilizației Dacice și Romane (MCDR) Deva, după ce a fost studiată de specialiștii Universității Babeș-Bolyai și de cei ai muzeului din Cluj-Napoca, timp de un an de zile.
Matrița a fost descoperită în anul 2013, la rădăcina unui fag uriaș care s’a rupt după o furtună puternică ce a avut loc în zona cetății Sarmizegetusa Regia, din Munții Orăștiei. Piesa, extrem de valoroasă, a fost ridicată de administratorul sitului arheologic și a fost predată istoricilor, care au început să o cerceteze din punct de vedere științific.
“Este o piesă foarte importantă pentru că dincolo de faptul că este o unealtă de bijutier în sine şi nu sunt foarte multe de genul acesta, este o piesă cu importante valenţe artistice. Reprezentările de pe ea sunt foarte frumoase încât ne putem imagina cam ce tipuri de piese se scoteau de acolo, care la rândul lor erau splendide. Descoperirea reprezintă şi o confirmare a unui fapt documentat de’alungul timpului de generaţii de arheologi, că Sarmizegetusa, în ajunul cuceririi de către romani era un mediu cosmopolit, în care elitele regatului dacic erau capabile să achiziţioneze produse şi servicii de foarte bună calitate”, declara anul trecut dr. Gelu Florea, istoricul care a coordonat cercetarea piesei.
În luna iunie a anului 2013, chiar în noaptea Sânzienelor, o furtună violentă a scos la iveală comoara arheologică. Vântul a rupt un fag vechi de peste un secol din incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia, iar în cădere trunchiul a antrenat un alt copac pe care l’a smuls din rădăcini. În groapa creată de sub rădăcina trunchiului doborât, a doua zi Vladimir Brilinsky, omul care se ocupă de administrarea monumentului UNESCO, a descoperit piesa unică din bronz: o matriţă cu ajutorul căreia un meşter fabrica bijuteriile din aur şi argint şi obiectele decorative purtate de locuitorii vechii capitale a Daciei.
Vremea rea de cod galben, a dus la prăbuşirea mai multor copaci în incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia. Trunchiurile smulse din rădăcini de vijelii au distrus zidul de apărare clădit de daci, în urmă cu 2.000 de ani, însă tot ele au scos la iveală o adevărată comoară: matriţa cu ajutorul căreia dacii îşi croiau bijuteriile din aur.
Piesa din tezaur va fi expusă într’o cameră specială a muzeului, cu ocazia lansării unui volum dedicat acestei matrițe, în care vor fi prezentate rezultatele cercetărilor de la Cluj-Napoca.
Pregătirile pentru cea mai importantă expoziţie din acest an, organizată la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, sunt în toi. Reprezentanţii muzeului susţin că în luna aprilie, matriţa antică descoperită în Sarmizegetusa Regia, după furtuna din noaptea de Sânziene, va trezi interes.
“Pregătim pentru luna aprilie cea mai importantă expoziţie a anului 2015, dedicată expunerii matriţei care a fost găsită întâmplător în Munţii Orăştiei. În tot anul 2014 s’a muncit pentru această expoziţie. Am adus un expert din Ungaria care a restaurat această piesă unică în lume, aşa cum spun arheologii şi acum lucrăm la pregătirea spaţiului în care va fi expusă, un spaţiu extrem de bine securizat şi care să asigure de asemenea ambianţa plăcută vizitatorilor”, a declarat Liliana Ţolaş, managerul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.
Matriţa este considerată un obiect unic. Potrivit arheologilor, ea este confecţionată din bronz, are o greutate de peste opt kilograme şi era folosită în antichitate la realizarea tiparelor pentru turnat piese decorative din metale preţioase, fiind singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacii. Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi și prezintă forme diverse de animale mitologice precum inorogul, grifonul sau dragonul și animale reale precum leul, tigrul, rinocerul, țapul, elefantul sau hipopotamul.
Piesa din bronz a fost cercetată timp de doi ani, de la data descoperirii ei în Sarmizegetusa Regia, iar specialiştii au scos la iveală detalii incitante despre obiectul arheologic. Piesa antică, veche de 2000 de ani, este considerată un obiect unic şi foarte valoros. ”Matriţa este o piesă extrem de complexă, ne-am dat seama de acest lucru pe măsură ce o studiam. Cercetarea ei a fost o aventură intelectuală, care ne-a purtat din spaţiul mediteraneean, în spaţiul nord pontic, la Roma şi în tot felul de locuri în care am găsit informaţii legate de acest fel de obiect”, a relatat conf. dr. Gelu Florea, de la Universitatea Babeş Bolyai, cel care a coordonat cercetările şi editarea volumului care descrie matriţa. Matriţa antică este provenită din atelierul unui orfevrier get (meşter în realizarea de bijuterii din metale preţioase). Potrivit arheologilor, ea era folosită în antichitate la realizarea tiparelor pentru turnat piese decorative din metale preţioase, fiind singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacii. Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi ale unor animale mitiologice, provenite din zona mediteraneeană.

“Sunt o serie întreagă de animale fabuloase şi reale în această matriţă, iar însăşi faptul că ea a funcţionat la Sarmizegetusa Regia, în ajunul cuceririi romane ne spune că mediile dacice rezonau la această artă care ilustrează fiinţe mitologice. Există câteva preluări din acest bestiar fantastic şi în arta locală din Munţii Orăştiei, cum sunt grifonii, dar şi alte animale. Acest lucru ne spune că aristocraţia dacă rezona la tot ce înseamnă acest univers fabulos, indiferent de unde provine. Arta care ilustrează această matriţă vorbeşte o llimbă internaţională cu legături în spaţiul mediteraneean şi nord-pontic. Este foarte important că ea a fost găsită şi a funcţionat în Sarmizegetusa”, a afirmat istoricul Gelu Florea.
Matriţa descoperită la Sarmizegetusa Regia a fost realizată din bronz, foarte probabil prin metoda cerii pierdute. Este o piesă masivă, de circa opt kilograme, cu opt feţe, dintre care cele două principale de formă hexagonală, iar celelalte rectangulare. Lungimile laturilor ei au aproximativ opt centimeri, iar grosimea ei este de cinci centimetri. Elementele de decor sunt redate negativ. Potrivit cercetătorilor, artefactul a fost descoperit în stare bună de conservare, pe suprafaţa lui putându-se observa, însă, urme de utilizare. Cu ajutorul matriţelor de acest tip se ornamentau foi subţiri din metale preţioase (aur şi argint) sau din aliaj pe bază de cupru. Imprimarea motivelor se făcea prin presarea acestor foiţe în interiorul modelului redat în negativ. Cu o astfel de matriţă erau realizate medalioane, falere, aplici sau elemente ale unor bijuterii. Istoricii care s’au ocupat de cercetarea ei susţin că o asemenea piesă era destul de costisitoare, astfel că întreaga ei suprafaţă era utilizată. Bestiarul, real şi fabulos, reprezentat pe piesă, este bogat şi divers.
Este compus din animale fabuloase – grifoni şi animale reale: leu, tigru, leopard, rinocer, hipopotam, urs, mistreţ, lup, taur, zimbru, câine, cerb, cal, ţap, antilopă, iepure. Tema scenelor reprezentate pe matriţă, lupta dintre animale, este foarte veche şi răspândită pe spaţii culturale vaste. Ea este redată cu o grijă deosebită.
Sursa: agerpres.ro, adevărul.ro

ZAMOLXIS PRIMUL LEGIUITOR AL GEȚILOR

Am Zamolxis Getaria Legislativ

IATĂ STRĂLUCIREA DUMNEZEIASCĂ DIN CERURI: CAROLUS, CHIP ATOTPUTERNIC AL DUMNEZEIRII CA REGE PE PĂMÂNT
Prea strălucitului bărbat, eruditului Domn CAROLUS LUNDIUS, profesor de ştiinţe juridice şi judecătorului municipal, vechiului meu amic,

Sănătate de la Dumnezeu ! Văd bine că te ocupi de Zamolxe nu fără o mare voluptate a sufletului; pe Tine, prietene sincer, Zamolse al nostru, ţinut atât amar de vreme în întuneric, ba chiar şi înmormântat, iată’l acum scos la lumină de Tine şi oarecum din Infern. Felicit patria pentru acest fruct smuls întunericului şi te felicit pe Tine pentru strădaniile strălucite depuse, la care mie nu mi’a rămas decât să spun: excepţional şi peste măsură de fertil. Te felicit din toată inima pentru strădania pe care ţi’ai dat’o spre a lămuri acest fenomen şi care nici nu poate fi răsplătită cu toate bunurile şi nici să’ţi ridic în slavă cinstitul tău nume îndeajuns. O soartă norocoasă te’a însoţit, ca să fi putut trata un asemenea subiect demn de toată lauda şi de a’l fi putut comunica în lumea literată, într’un chip atât de fericit. Nevinovăţia să te însoţească tot restul vieţii; să te împodobească grija sfântă a dreptăţii şi echităţii; să te însoţească sentinţele date deține cu înţelepciune judecătorească, în procesele cele mai dificile, ale căror ratificări mereu să rămână valide. Rămâi sănătos, bărbatule foarte precaut. Mă dăruiesc bătrânei cetăţi Upsala cu suflet şi cu scrisul.

Calendele lui Ianuarie A.D.MDCLXXXVII (1687 n.t.).

Al Tău ca şi până acum, Joannes Axehielmus, jud. Sup. Reg. Asesor şi P.C.R.A.

După o îndelungată disertaţie în cadrul Academiei de Ştiinţe, s’a hotărât să se facă public cunoscut acest adevăr istoric de către autorul Carolus Lundius. Cu aceeaşi ocazie s’au mai adăugat câteva date privind antichităţile Sveonilor, Goţilor / Geţilor, precum şi ale altor neamuri; lucruri care până acum nu fuseseră atacate de către alţii, sunt date acum la lumină, pe scurt, de către acelaşi autor.
PREA STRĂLUCITULUI ŞI PREA PUTERNICULUI PRINCIPE ŞI STĂPÂNULUI

CAROL AL XI-LEA ,

REGE AL SUEONILOR, GOŢILOR ŞI VANDALILOR, MARELUI PRINCIPE AL FINLANDIEI, DUCE AL SCANDINAVIEI, ESTONIEI, LIVONIEI, CARELIEI, Bremenului, Verdenului, Stetinului, Pomeraniei, Cassubiei şi Vandaliei, principe al Rugiei, Ingriei, stăpân al Vismariei şi deopotrivă al Comitatului Palatin Rhenania, duce peste munţii Bavariei, Jüllich şi Clivie, prea credinciosului şifericitului August, prea bunului meu Rege şi Stăpân Prea strălucite şi prea puternice REGE, prea blândule STĂPÂN!

Cutează această umilă cărţulie – şi totuşi demnă de atenţia unui spirit elevat – să fie supusă privirii serenissime a Majestăţii Voastre Regale; ei bine, da, pentru că prin aceasta oricine îşi va putea aminti de acele lucruri despre care cărţulia glăsuieşte şi cărora Maiestatea Voastră Regală li s’a dedicat, cu trup şi suflet, încă din anii tineri – toate o mărturisesc cu prisosinţă: vreau să spun JUSTIŢIA şi ECHITATEA germană; acestor două nobile misii şi calităţi li se adaugă BLÂNDEŢEA de o rară fineţe şi cumultă prudenţă mânuită de Maiestatea Voastră Regală, aşa încât în EA se oglindeşte prefecţiunea înţelepciunii umane, aşa încât, dacă aceste însuşiri ar fi reprezentate pe scena unui teatru, acesta ar răsuna într’o asemenea măsură de strigătele şi aplauzele mulţimii, încât s’ar răspândi pe întregul glob terestru până lacapătul lumii. Şi nu e deloc de mirare, căci oriunde s’ar prezenta un asemenea spectacol, ştergându’se lacrimile şi mizeria unor bieţi oameni nevoiaşi, iar cei năpăstuiţi pe nedrept încărcaţi pe nedrept de povara unei pedepse privative de libertate, vor afla libertatea şi un refugiu lipsit total de griji la pieptul Maiestăţii Voastre Regale; şi de ce nu şi alţi cetăţeni, din alte pături sociale, vor găsi salvarea alergând spre această sfântă Ancoră; prin mişcări lente ale navei lor, vor descoperi şi portul mult râvnit şi locul cel mai tihnit, unde să’şi arunce ancora. Aşadar, condiţia umană în acest chip şi câte altele se restabileşte, prevăzând toate legate între ele, păstrând cu multă grijă atât pe cele generale, cât şi pe cele particulare, până şi chiar bugetul statului menţinându’l, în chip fericit, constant, este foarte firesc să fie salutat, strigându’se într’un glas, cu totul meritat, că Tu, o Auguste, eşti REGE şi TATĂ AL PATRIEI (Pater Patriae).

Dar acest om uriaş, pe bună dreptate, este înconjurat de laude, pretutindeni şi pe câmpul de luptă este încărcat de laude şi de învinşi şi de învingători, fie bătrâni, fie în floarea vârstei, aşa că laudele pe care eu i le aduc sunt cu totul neînsemnate faţă de cea mai înaltă stimă pe care ar trebui să i’o arăt. De ce nu am spune’o deschis că Majestatea Voastră este în imediata apropiere a Dumnezeirii, pe bună dreptate, căci, după cum se vede, chiar şi în această micăocazie – tipărirea prezentei cărţi – s’a implicat. Cu adevărat sunteţi întruchiparea Dumnezeului celui Mare despre care se crede că nu poate fi abătut de nici o meteahnă a omului de rând, sau într’o măsură cu totul neînsemnată, căci El se înalţă de la sine prin orice mijloc cu putinţă. Priviţi, Înălţimea Voastră Regală, cufruntea senină la acest omagiu mult prea modest, la cărţile, deloc voluminoase, care Vi se depun, cu multă închinăciune, la altarul Maiestăţii Voastre. Pentru cărţulia de faţă sunt recunoscător mai întâi Maiestăţii Voastre Regale şi apoi celor devotaţi mie care au sprijinit publicarea ei, în frunte cu Alteţea Voastră: fie ca şi în viitor să fiţi la fel de blând la rugăminţile, speranţa şi încrederea celor care apelează la mărinimia
Alteţei Voastre ca la un Dumnezeu atotputernic al scumpei noastre patrii, precum şial întregului glob pământesc şi să vă avem sănătos şi ferice cât mai multă vreme deaici încolo, spre bucuria celor care au nevoie de Maiestatea Voastră! Prea sărbătorească să fie ziua şi să ţină şi la urmaşii noştri, în care cerul ne’a trimis această mult strălucitoare stea, stea prea binecuvântată, aducând cu ea pe pământ bunătatea unui destin fericit – din cer să ne’o trimită din nou şi să ne izbăvească detoate relele. De ce nu, aş vrea ca Muzele să poruncească să rupă tăcerea buzelor mele şi să compun un poem acompaniat la liră prin glasul căruia, prin urăriimaculate, să întrunească sufragiile altora şi totodată să fiu răsplătit cu aplauze şi să mă înalţe mai sus.
Carole, tu rege al Nordului, glorie a Pământului, podoabă a lumii, prea mare învingător,
Pe care îl cântă artele, virtuţile înălţându’l la stele: Justiţia nu’i ea prima laudă? Bastonul noduros nu
Sunt muncile lui Hercule pe care le cinstesc toate neamurile, într’un glas:
Printre primele neamuri, cel al Svionilor fu de tine cu arma învins
Şi câte mai alte noroade căţărate pe ziduri
Şi astfel regatul acesta fu într’o clipă prefăcut în ruină.
Căci nu aceasta a fost treaba noastră? Să lovim cu cruzime corpul şi articulaţiile lui.
Spuneţi’mi, Muze, cine prin legi şi’a mărit aşa de mult ţara, hotarele ei,
Spuneţi cine a fost cel dintâi ce a stins cumplitele focuri ale crudului Marte?
El a fost cel ce a stins şi’ntr’o clipă, el singur reclădi totul.
Aşa mi s’a înălţat peste toţi slăvitul CAROL, de a redat multor neamuri traiul lor veşnic.
Aşa prin măreţul lui Suflet, măreaţă şi CONCORDIA domniei lui fu,
PIETATEA’ nfloreşte, DREPTATEA ce mamă a egalităţii e;
Iar străbuna CURIE strălucească’n destul în veşmântul Senatului.
Cetăţenii s’adună cu toţii spre a’l cinsti întru totul pe Regele CAROL,
Cel care, ştergând vechile norme penale, institui noi pedepse, mai drepte ca altele;
El socotind, cu dreptate, că legile nu pot fi de’a pururi aceleaşi, Făcu legi mai drepte.
După EL, CAROLUS, LEGEA e tot ce pe lume’i mai sfânt.

EL CAROLUS, întru totul mai drept şi măreţ, îl întrece pe Apollo.
Trăiască Augustus, doar prin el se salvează, prosperă tot ce’i bun pentru patria noastră;
Să sporescă forţele ei, ocolită să fie de rele, căci numai astfel vaputea năzui către culmi;
Regina lui – mamă, cine’i – desigur, e Hedwig, născută din sânge de nobil dintr’o familie de nordici
Cu totul aparte vestiţi pe Pământ. Să trăiască!
Ea care MAREA DRAGOSTE faţă de popor întrupează!
Parte numai de bucurii să aibă acuma şi’n veci de’aci înainte!
Să trăiască şi să înflorească UDALRICA, regina soaţă
Şi cea mai mare stăpână de pe pământ,
Pildă de cinste şi onoare a spiritelor cereşti!
Să înflorească şi vlăstarele regale prea demne de regat!
CAROLUS, înainte de toate, al cărui schiptru va sta aşa tihnit
După ce a purtat războaie mari, iar scuturile vor fi părăsite în cer.
Rămâne mai departe familia sortită, urmaşii; printre ei se numără nepoţii,
Dar prin destine asemănătoare, de aceeaşi strălucire.
Mereu să aibă parte numai de lucruri BUNE,
Să nu fie clintită nici de limita lucrurilor şi nici de veacuri!
Acestea, Muza mea graţioasă îţi urează,
Cântându’ţi virtuţile în note iţite din inimă.
Primeşte, blândule REGE, primeşte, Tu, GLORIA REGILOR,
Primeşte aceste cuvinte născute în sufletul meu înflăcărat;
Şi, oriunde mă aflu te cântă pe Tine cuvintele mele
În note atent rostuite, pe tine te-nalţă, te cântă, atât cât ele-s în stare,
Se târăsc pe pământ ca o fibră subţire
Şi’ţi cad la picioare, la picioarele MAJESTĂŢII VOASTRE SACRE.
Să trăiască şi să înflorească UDALRICA, regina soaţă
Şi cea mai mare stăpână de pe pământ,
Pildă de cinste şi onoare a spiritelor cereşti!
Să înflorească şi vlăstarele regale prea demne de regat!
CAROLUS, înainte de toate, al cărui schiptru va sta aşa tihnit
După ce a purtat războaie mari, iar scuturile vor fi părăsite în cer.
Rămâne mai departe familia sortită, urmaşii; printre ei se numără nepoţii,
Dar prin destine asemănătoare, de aceeaşi strălucire.
Mereu să aibă parte numai de lucruri BUNE,
Să nu fie clintită nici de limita lucrurilor şi nici de veacuri!
Acestea, Muza mea graţioasă îţi urează,
Cântându’ţi virtuţile în note iţite din inimă.
Primeşte, blândule REGE, primeşte, Tu, GLORIA REGILOR,
Primeşte aceste cuvinte născute în sufletul meu înflăcărat;
Şi, oriunde mă aflu te cântă pe Tine cuvintele mele
În note atent rostuite, pe tine te’nalţă, te cântă, atât cât ele’s în stare,
Se târăsc pe pământ ca o fibră subţire
Şi’ţi cad la picioare, la picioarele MAJESTĂŢII VOASTRE SACRE.

Traducere din latină Maria Crișan

Traducere în limba engleză Honorius Crișan

Deși, a fost în un om înțelept, Zamolxis, a fost sanctificat de urmașii lui. De’a lungul timpului a fost și mai este numit și profet, rege, medic, reformator mitic, mare pontif, etc. A fost numit și sclav al lui Pitagora !!!, dar,  nu avem nicio dovadă concludentă că Zamolxis a fost contemporan lui Pitagora, dar nici asupra perioadei în care el a trăit cu certitudine.

Dar, tot potrivit spuselor lui Herodot el s’a născut cu mult timp înainte, iar ntâlnirea lui Zamolxis cu Pitagora nu pare să fi fost posibilă. Doar datorită învăţăturilor religioase de la preoţii egipteni, pe greci i’a făcut să susţină o asemenea apropiere între Zalmoxis și Pitagora. Zalmoxis i’a instruit pe geți în medicină. Discipolii săi sunt menționați de Platon, care relatează concepția zalmoxiană “nu poți să vindeci trupul fără a ține seama de suflet”. Învățăturile cuprindeau și cunoştințe complexe de psihologie, (astronomie, matematică şi medicină). Curajul soldaţilor în luptă era dat de nepăsarea în faţa morţii ştiind că vor ajunge în împărăţia lui Zamolxe. Soldaţii plecau în luptă strigând numele zeului şi mureau zâmbind cu numele aceluiaşi zeu pe buze.

‘Întors în patrie, Zamolxe a dobândit respectul cârmuitorilor şi pe al poporului, ca tălmacitor al fenomenelor cereşti. A izbutit să’l convingă pe rege să şi’l facă asociat, ca pe un om ce avea insuşirea de a dezvălui voinţa zeilor. La început i s”a încredinţat doar funcţia de sacerdot al celui mai venerat dintre zeii lor, iar apoi l’au proclamat zeu pe el însuşi. Zamolxe şi’a ales o anume peşteră, inaccesibilă tuturor şi acolo îşi petrecea viaţa, întîlnindu’se rar cu oamenii, afară de rege şi de dregătorii lui. Regele a văzut că oamenii sînt mult mai supuşi faţă de el decât mai înainte. Acest obicei a dăinuit până în vremea noastră; după datină, mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era chiar numit zeu. Până şi muntele cu peştera a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Kogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el. Apoi când peste geţi a ajuns să domneasca Burebista, âmpotriva căruia divinul Cezar s’a pregătit să pornească o expediţie, această cinste o ţinea Deceneu. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zamolxe”.  (Strabon , Geografia, VII ,3,5)

“La fel este şi acum cu descântecul nostru. L-am învăţat acolo, în armată, de la unul dintre medicii traci ai lui Zamolxe, despre care se spune că îi fac pe oameni nemuritori. Iar acel trac mă încredinţa că au dreptate confraţii săi din Hellada să sprijin ceea ce ziceau adineauri. Dar, a adaugat el, Zamolxe, care e regele nostru, dovedeşte, ca un zeu ce este, că tot aşa cum nu se cuvine să încearcă a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să ţinem seama de trup, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul ; pricina pentru care cele mai multe boli nu se supun artei medicilor Helladei este că ei nesocotesc întregul, pe care ar trebui să-l îngrijească ,iar dacă acestui întreg nu-i merge bine, nu poate să-i mearga bine nici părţii.” (Platon, Charmides,156 d, e),

“Zamolxe, pretindea ca lui îi dăduse legile Hestia” (Diodor din Sicilia)

Zamolxe mai este amintit de Apulius, de Lucian din Samosata, de Enea din Gaza, Origene (Contra Celsum,III,54), Porphirius (232-304), Iamblichos, Iulian Apostatul, Hesychios din Alexandria, Clement Alexandrinul (Stromateis , V, 213), Iordanes (Getica, V, 40). În plus, Platon îl mai compară pe Zamolxe cu hiperboreul Abaris, socotindu’i pe amândoi mari meşteri în arta încantaţiei.

Din reperele antice se poate trasa un contur al personalităţii de zeu a lui Zamolxe care ca daimon get (Herodot) avea un raport cu un sistem de mistere iniţiatice (magia psihomedicala [Platon] şi mitul unităţii trup-spirit [divinitate-omenire] confirmată de trimiterea la calendarul specific dacic, şi de asemenea cu trimiterea la doctrina orfică ) şi de lipsa totală a thanatofobiei la geto-daci subliniază caracterul cu desăvârşire original a lui Zamolxe în panteonul lumii antice. Caracterul de zeu urano-solar este subliniat de lipsa acoperişurilor la templele dacice, zeul era adorat pe vârfuri de munte (Kogaion), de ritualul funerar (incinerarea sugerează ridicarea la cer odată cu fumul) şi cu atât mai mult de ritualul trimiterii solului la Zamolxe, care soli, aruncaţi fiind în sus ca să cadă în suliţe, se credea că vor ajunge sus la zeu în cer nu ca umbre ci corporal (trupul lor era împiedicat să moară având contact cu pământul şi desigur după jertfa trupul era ars pe rug).

Herodot ne arată şi ritualul trimiterii solului:

“tot la al cincilea an, ei (geții) trimit la Zamolxe un sol, tras la sorţi, cu porunca să’i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc porunca să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zamolxe şi ridicându’l în sus îl arunca în suliţe. Dacă străpuns de suliţe, acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului zicând că este un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit pe altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă. Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţa divinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor”. (Herodot ,Istorii, IV, 94)

În minunata sa carte Religia Dacilor, Dan Oltean îl plasează pe Zamolxe în panteonul daimonilor (entitate supranaturală, un fel de erou-zeu, mediator între lumea văzută şi cea nevăzută). După Empedocle, daimon este un alt termen pentru suflet. La Platon, termenul are şi conotaţia de înger păzitor. În Legile, el scrie despre daimoni că sunt un popor superior omului, şi din rândul căruia, Zeul Suprem alege un reprezentant care să’i conducă pe oameni:

“…exact aşa cum facem noi astăzi cu turmele şi cu toate animalele domesticite care trăiesc în cirezi, căci boilor nu le punem în frunte un bou şi caprelor o capră. La fel zeul iubitor fiind de oameni ne’a pus în frunte un neam mai bun decat al nostru, pe cel al daimonilor”.

Strabon spune:

„Burebista…și’a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, asa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i’o dădeau geții, este și faptul că ei s’au lăsat înduplecați să’și stârpească viile și să trăiasca fara vin.” (Geografia:VII,3,11)

„Observând înclinația lor de a’l asculta în toate si inteligenta lor nativa,el i’a inițiat în aproape toată filozofia, căci era maestru priceput în aceasta. I’a învâțat etica, dezvățându’i de obiceiurile lor barbare, i’a instruit în fizica, făcându’i să trăiască potrivit cu legile naturii, pe care goții [geții] transcriindu’le le pastreaza pina azi [sec VI d.Hr.] cu numele de belagines; i’a învățat logica, facandu’i superiori celorlalte popoare în ce privește mintea; arătându’le practica, i’a îndemnat să’și trăiască viața în fapte bune; demonstrându’le teoria, i’a învățat să contemple cele 12 semne ale zodiacului, iar prin ele mersul planetelor și toată astronomia, lămurindu’i cum crește și scade discul lunii și cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura rotunjimii pământului și le’a expus sub ce nume și sub ce semne cele 345 de stele trec de la răsărit la apus, ca se apropie sau se departeze de polul ceresc. Vezi ce plăcere (este) ca niște oameni prea viteji să se îndeletniceasca cu doctrinele filosofice, când mai aveau puțin rpgaz de razboaie. Puteai să’l vezi pe unul cercetând poziția cerului, pe altul proprietățile ierburilor și ale arbuștilor, pe acesta studiind creșterea și scăderea Lunii, pe celalalt observând eclipsele soarelui și cum, prin rotatia cerului, Soarele vrând să atingă regiunea orientală, este adus înapoi în regiunea occidentală. Getul se liniștește de îndată ce primește explicația acestor lucruri. Aceasta si multe altele, învătând Deceneu pe geți, prin știința sa, a strălucit în mijlocul lor ca o adevarată minune .” (Getica;XI;69—70)

Multitudinea de aspecte ne pot ajuta să construim un portet mitic, astfel Zamolxe a fost : DAIMON GETIC (Herodot), INIŢIAT (Strabon, Iordanes, Herodot), MEDIC PSIHOTERAPEUT (Platon), LEGISLATOR (Diodor din Sicilia), PROFET (Strabon), MARE PREOT ŞI REFORMATOR RELIGIOS (Herodot, Iordanes, Strabon), ZEUL CARPATIC AL NEMURIRII (Al.Busuioceanu), ZEU TOTEMIC URS (R.Vulcanescu), ZEUL-MOŞ (N.Densusianu).

Zamolxe este printre altele şi un eliberator, mântuitor, reformator. Dupa ce se retrage dintre oameni în pântecul pământului, ca într’o moarte iniţiatică, rămânând trei ani în solitudine şi meditaţie, Zamolxe iese tranfigurat, unindu’se cu scânteia divină din el, asemeni lui Iisus care trăieşte miracolul devenirii “Una cu Tatal“. Zamolxe separă viaţa de moarte prin iniţiere, adică prin confruntarea cu realităţile lumii nevazută înainte de moartea trupului. Este identic cu ce aveau să spună sfinţii creştini ai pustiei:

“Nu poti cunoaşte Raiul după moarte, dacă nu l’ai înteles din timpul vieţii!”

O altă asemănare interesantă între creştinism şi zamolxianism este ideea omului îndumnezeit capabil să reformeze şi să salveze umanitatea! Aşa cum Iisus reformează Legea lui Moise:

“Eu nu am venit să stric Legea ci am venit s’o împlinesc!”, tot asfel, Zamolxe redescoperă sensurile învăţăturii primului Zeu, Gebelezis.

Iată ce scrie Dan Oltean în Religia dacilor:

”Zamolxe nu a demolat vechile divinităţi getice, ci le’a dat un nou aspect, o nouă înfăţişare. Din această cauză era foarte firesc ca numele lui Gebelezis să dispară, fiind înlocuit cu numele reformatorului său.”

Nu putem să negăm uluitoarea asemănare cu religia creştină care trece cu vederea peste Demiurgul Vechiului Testament, Yahve. Conform traducerilor, Gebelezis înseamnă Zeul Cerului sau Zeul venit din cer.

Citiți și: SARMI-GETUZO – ETIMOLOGIE

Sursa: scribd.com, dacia.org

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-RUMÎNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Istoria Religiilor,  Ion Pachia Tatomirescu,

5 e.n. – 65 e.n. : (8180 – 8240 E. V.), aprox.: Comoesicu / Comoşicu (< Co- “cap” + Moesia + suf. -icu – “capul / domnul Moesilor- Daci”; in documentele latine: «Comosicus»), ”rege-zeu-medic” al Daciei.∗ 6 e.n. – 15 e.n. : (8181 – 8190 E. V.), aprox.: Cotison al II-lea, ”rege de arme” al Gaetiei / Geţiei şi vestit poet al Daciei, elogiat de Publius Ovidius Naso (Roma-Italia, 43 i.e.n. – 18 e.n. / 8132 – 8193 E. V., Tomis-Romania) în Epistolae ex Ponto.

6 e.n. : / 8181 E. V.: fosta provincie a Daciei de Vest, Pannonia, anexată Imperiului Roman, se răscoală sub conducerea Daco-romвnului Batu / Băţu (Bato).

6 e.n. – 12 e.n. : (8181 – 8187 E. V.): comandantul imperial-roman, Sextus Aelius Catus distruge / incendiază dacicele oraşele-cetăţi de la Zimnicea, de la Argedava etc. (cf. MKP, 41 / 45).

10 e.n. : / 8185 E. V.: fosta provincie a Daciei de Vest, Sighinia / Dalmatia (cucerită de Mettelus, in 118 e.n., pană la Sava), este declarată de Augustus provincie imperialromană.

10 e.n. – 258 e.n. : (8185 – 8433 E. V.): Sighinia, sau Dalmatia / Illyria – provincie imperial-romană, pană la independenţa / re-Unirea de sub Regalian.

15 e.n. : / 8190 E. V.: fosta provincie, sau “ţară de rauri / munţi” din Dacia Sud-Dunăreană, Moesia, alipită Imperiului Roman incă din vremea regelui Rolă, capătă rangul de provincie imperial-romană.

15 e.n. – 258 e.n. : (8190 – 8433 E. V.): Moesia (Superior / Inferior) – pro-vincie imperial-romană, pană la independenţa / re-Unirea de sub Regalian.

17 e.n. : / 8192 E. V.: fosta provincie a Daciei Cogaionice / Zalmoxiene, Cappadochia (“capul” / “capătul” extremsudic al Dachiei / Daciei), devine provincie imperial-romană.

29 e.n. – 69 e.n. : (8204 – 8224 E. V.): Scorilă / Corilă («Coryllus»), rege al Daciei, la Sarmizegetusa, tatăl lui Decebal; permite propovăduirea Creştinismului de către Sfantul Apostol Andrei in Dacia (unde a convertit peste 500.000 de Pelasgo-Daco-Thraci / Valahi, sau Daco-romani / Romani).

30 e.n. : / 8205 E. V.: a) la 28 mai: Înălţarea Domnului Iisus Hristos la Cer, in cea de’a 40-a zi de la Invierea-I; «La inălţarea Mantuitorului la ceruri, credincioşii Lui formau două grupuri: unul la Ierusalim, in număr de 120 (Fapte 1, 15), şi altul in Galileea, peste 500 (I, Cor. 15), cu toţii aşteptand “să fie botezaţi cu Duhul Sfant” (Fapte 1, 5)» (RIB, 23); b) la 7 iunie: pogorarea Sfantului Duh („Rusaliile”) asupra Apostolilor – Simon Petru Iona de Betsaida, Iacov Zevedeu, Ioan, Andrei Iona de Betsaida, Filip, Vartolomeu, Matei, Toma, Iacov Alfeu, Tadeu, Simon Zelotul şi Matia (inlocuitorul lui Iuda Iacov – trădătorul lui Iisus Hristos), la cincizeci de zile de la Inviere, hărăzindu’i intru propovăduirea Evangheliei in toate limbile pămantului, “necunoscute lor pană atunci”, spre a putea propaga in intreaga lume Cuvântul lui Dumnezeu;

Traseul Sfantului Apostol Andrei n Dacia / Dacoromвnia, între anii 30 şi 47 (8205 – 8222 E. V.). tolul Andrei a fost hărăzit de Sfantul Duh intru a grăi şi in limba celui mai mare / vechi popor din Europa, in limba pelasgo-daco-thracă, sau valahă / daco-romană, începându’şi misiunea evanghelizatoare în Pelasgo-Dacia / Daco-romania (în documente: ”Sciţia” / ”Scythia”), în provinciile: Thracia şi Sciţia / Scythia (= Moesia Inferior, Scythia Minor, Scythia Major / Moldadava + Gaetia), Macedonia, Epir, Tessalia, Sighinia (Dalmatia / Iliricum), Dardania, Pannonia.

31 e.n. : / 8206 E. V., 15 septembrie: «Sfantul Andrei a mers in Dacia Sudică, la Dacibuze / Buzănţoane («Byzantion» – azi, Istambul, în Turcia), unde a pus Episcop pe Sitache («Stachys» – RIB, 30); în acelaşi an, la 31 octombrie, Sfantul Apostol Andrei mai hirotoniseşte ca Episcopi in Dacia / Daco-romania de Est: la Oadză-Sus (grecizat in documente: «Odyssos» / «Odessos»; azi, Varna-Bulgaria), pe ucenicul său, Ampliat, pomenit şi de Sf. Apostol Pavel, in Epistola către Romani (XVI, 8); pe Apion – la Tomis (Constanţa-Romania – cf. PIB, 64) ş. a.; de aici şi’a continuat misiunea creştinării poporului Pelasgo-Dacilor / Valahilor (Daco-romanilor), pe litoralul nord-ves-tic al Mării Negre şi pe Valea Dunării de Jos / Mijloc, apoi de la Adriatică pană la Patras (Grecia), unde a fost arestat (de Greci) şi răstignit pe o cruce in formă de X (“crucea Sfantului Andrei”), in orizontul anului 47 (după alte surse: 63) e.n., după un deceniu şi jumătate de apostolat rodnic.

46 e.n. / 8221 E. V.: provincia dacic-zalmoxiană, Thracia, i se atribuie ”rangul” de provincie imperial-romană.

46 e.n. – 258 e.n. : (8221 – 8433 E. V.): Thracia – provincie imperial-romană, pană la independenţa / re-Unirea de sub Regalian.

47 e.n. : / 8225, 30 noiembrie: Sfantul Apostol Andrei, cel ce reuşeşte să creştineze sute de mii de Pelasgo-Daci / Valahi (Dacoromвni), este asasinat / răstignit la Patras-Grecia.

65 e.n. / 8240 E. V. – 106 e.n. / 8281 E. V.:, aprox.: Văzană («Vezina») deţine in Cogaion / Sarmizegetusa funcţia de pontifex maximus şi de “vice-rege” al Daciei (cf. PGet, 66; GLSG, 62 sq.).

65 e.n. : / 8240, noiembrie şi decembrie: Sfantul Apostol Pavel se află intre Daco-romanii / Valahii din Epir: «Cand voi trimite pe Artemă la tine, sau pe Tihic, sarguieşte’te să vii la mine, la Nicopole, căci acolo m’am hotărвt să iernez; pe Zenă, cunoscătorul de lege, şi pe Apolos, trimite-i mai inainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească; să inveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca să nu fie fără roadă.» (Tit, III, 12 – 14; Bibl, 1340); Zenă (> zan, “оnger” – cuvant pelasgodaco- thracic / daco-romanesc-arhaic) era un Valah / Daco-roman profund cunoscător al Legii sacre şi, deopotrivă, al legilor neamului său, legile belagine / daco-romane, prezenţa lui langă Sfantul Apostol Pavel fiind imperioasă.

66 e.n. : / 8241 E. V., ianuarie, februarie, martie: Sfantul Apostol Pavel se află incă printre Daco-romanii / Valahii din Epir, la Nicopol, «unde-l chema şi pe ucenicul său Tit, episcopul Cretei», Creta pe-atunci fiind incă destul de “pelasgo-daco-thracică / valahică” (PIB, 63 / Bibl, 1340).(?)

66 e.n. : / 8241 E. V., martie – octombrie: Episcopul Tit al Cretei, care ştia pelasgo-daco-thraca, adică valaha / daco-romana, primeşte de la Sfantul Apostol Pavel misiunea de a propovădui Evanghelia lui Hristos in Pelasgo-Dacia / Daco-romania de Sud-Vest, in provinciile Sighinia (Illyricum / Dalmația) şi Pannonia; in Epistola a doua – către Timotei – a Sfantului Apostol Pavel, este subliniat acest adevăr: «De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul imi va da-o in ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui; sileşte-te să vii curand la mine; că Dima, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic; Crescent – in Galatia, Tit in Dalmatia; numai Luca este cu mine; ia pe Marcu şi adul cu tine, căci imi este de folos in serviciu…» (II, Tim, IV, 8 – 11; Bibl, 1338); prin august-septembrie 66, Tit – ce, parese, fusese insoţit de Iunia, de Andronic («rudele» Sfantului Apostol Pavel, «impreună inchişi cu mine») şi de Epenet, «parga Asiei» (cei pomeniţi de Sfantul Apostol Pavel in Epistola către Romani, XVI, 5 / 7) – asistă la ridicarea temeliilor Bisericii din Sirmia / Sirmium (azi, Mitroviţa), biserica primă a Creştinismului din Dacia / Daco-Romania de Vest (cf. PIB, 63).

69 e.n. – 87 e.n. : (8244 – 8262 E. V.), aprox.: Dură («Duras») – fratele lui Scorilă, unchiul lui Decebal, este rege al Daciei, la Sarmizegetusa (Dură a fost “rege de arme” / “diurpan” > “djurpan” / “jupan” al “ţării de rauri / munţi” dintre Ordessua / Argeş şi Năpăria – «Naparis» / Ialomiţa, cat şi al ţinutului “simetric”, sud-dunărean, dintre Axiopa şi Appiaria, avandu-şi “curtea mare” / “storuma”2 in oraşul ce i-a purtat numele pană in secolul al XIX-lea: Durăstoruma / Durostor – cf. NPIst, 253; azi, Silistra-Bulgaria). ∗ 69 e.n. – 70 e.n. (8244 – 8245 E. V.), iarna: Dură, regele Daciei, declară război Imperiului Roman şi eliberează Moesia; după această victorie, Dură, regele Daciei, obligă «la subsidii» pe Titus Flavius Vespasianus, impăratul Romei.

81 e.n. – 96 e.n. : (8256 – 8271 E. V.): la Roma, impărăţeşte Domiţian.

81 e.n. – 85 e.n. : (8256 – 8260 E. V.): impăratul Romei refuză să mai plătească “tribut” Sarmizegetusei, regelui Dură, nemairespectand tratatul incheiat in anul 70 e.n. (8245 E. V.).

85 e.n. – 86 e.n. : (8260 – 8261 E. V.), iarna: regele Sarmizegetusei, Dură, declară război impăratului Romei, Domiţian; cu acest prilej, Decebal, nepotul regelui, dovedeşte că «este foarte priceput la războaie»; Dacii ies biruitori; «dandu-se lupta, Romanii au fost invinşi, lui Oppius Sabinus (guvernatorul Moesiei) i s-a tăiat capul, şi Dacii, năvălind asupra multor castre şi oraşe, au prădat ţinuturile ce atarnau de Imperiu»
(Iordanes, Getica, 76).

86 e.n. : / 8261 E. V., vara: o puternică armată imperial-romană pătrunde in Sighinia şi in Moesia, in frunte cu impăratul Domiţian; comandantul operaţiunilor militare dunărene este Cornelius Fuscus; Domiţian imparte Moesia in două provincii independente: „Moesia Superioară” şi „Moesia Inferioară”.

86 – 106, iulie, e.n. : (8261 – 8281 E. V.): Decebal este rege al Daciei.

86 – 87 e.n. : (8261 – 8262 E. V.), iarna: Sarmizegetusa declară război Romei; la inceputul iernii, pe la 1 decembrie 86 d. H. (8261 E. V.), in vreme ce impăratul Domiţian şi iubitul său comandant de legiuni, Fuscus, sărbătoreau “triumful sud-dunărean” la Naissus (Niş), Decebal le trimite o solie cu o interesantă «declaraţie de război»; solia comunică impăratului Domiţian că regele Daciei, Decebal, nu mai doreşte respectarea vechilor acorduri incheiate intre Vespasian şi Dură, privitoare la subsidii, şi că Decebal «va face pace dacă ar vrea (el, Domiţian) ca fiecare Roman (din Imperiu) să-i trimită anual doi oboli, iar de nu, el (Decebal) ii va declara război şi-i va aduce mari neajunsuri» (DDB, 280).

87 e.n. : / 8262 E. V., ianuarie – februarie: armata condusă de comandantul Cornelius Fuscus primeşte ordin să treacă Dunărea, să inainteze pe Valea Oltului, indreptandu-se spre Sarmizegetusa, capitala Daciei; stratagema lui Decebal reuşeşte; «chiar din prima ciocnire inving pe Romani, il omoară pe generalul lor Fuscus şi jefuiesc bogăţiile din tabăra soldaţilor»
(iordanes).

88 e.n. : / 8263 E. V.: după mai bine de un an de la «uluitoarea dispariţie a armatei romane de sub comanda lui Fuscus», noul comandant al armatelor imperial-romane, Tetius Iulianus, incearcă să atace Dacia lui Decebal dinspre Pannonia; cum Decebal prevăzuse şi această acţiune războinică a Imperiului Roman, l-a lăsat pe Tettius Iulianus să inainteze prin Banat, pană la Tapia / Tapae (la “Porţile de Fier” ale Ardealului / Transilvaniei), unde are loc marea bătălie; invins, Tettius Iulianus se retrage in Imperiu, la sud de Dunărea de Mijloc; se incheie tratatul dintre Decebal şi Domiţian, prin care Roma se obligă să plătească tribut Sarmizegetusei “in bani şi in meşteri de tot felul”. (?)
Fig. 14. Dacia lui Decebal (87 – 106 / 8262 – 8281 E. V.) şi Imperiul Roman al lui Traian.

98 e.n. – 117 e.n. : (8273 – 8292 E. V.): la Roma, impărăţeşte Traian.

98 e.n. – 100 e.n. : (8273 – 8275 E. V.): Roma / impăratul Traian incă plăteşte “tribut” Sarmizegetusei lui Decebal.

101 – 102 e.n. : (8276 – 8277 E. V.): Primul Război dintre Traian şi Decebal, “incheiat la egalitate”.∗ 105 e.n. : (8280 E. V.), martie – aprilie: ultimele finisări la Podul Decebalo-Traianic, legand malurile Dunării, in dreptul oraşului Drobeta. Podul este construit in baza tratatului dintre Dacia şi Imperiul Roman din anul 102, conform căruia Roma a trimis proiectantul – Apolodor din Damasc – şi caţiva “ingineri-constructori”, Sarmizegetusa dand materialele şi “mana de lucru”; lungimea podului:
1.135 m; lăţime: 18 m; lăţimea carosabilă: 14 m; liantul folosit in zidăria de piatră / cărămidă («20 pile şi două culee» – BMIst, 23) s-a făcut după o “reţetă dacică”, incă “secretă” (pare-se că in mortar era pusă şi cenuşa unui arbore autohton, rarisim; ar putea fi vorba de Sorbastru / Sorothamnus scoparius, din zona Herculane – cf. TZpl, II, 301 sq.).
105 – 106 e.n. : (8280 – 8281 E. V.): al II-lea Război dintre Traian şi Decebal; la 4 iunie 105 (8280 E. V.), Traian declară din nou război lui Decebal.
106 e.n. : (8281 E. V.), iulie: după lunile de “inepuizabil” asediu imperial-roman al capitalei, văzand că “aliaţii” intarzie şi nu ii vin cu ajutoarele promise, constatand că trădarea işi face loc printre nobilii săi, Decebal se hotărăşte să dea unui general de incredere comanda armatelor de rezistenţă din Sarmizegetusa şi părăseşte capitala, printr-o o galerie subterană secretă, ieşind in afara zidurilor, spre a se duce in nord-estul liber al Daciei ca să recruteze noi războinici pentru o armată eliberatoare; in absenţa regeluicomandant, lucrarea trădării işi face iute loc printre generali, Sarmizegetusa se predă impăratului Traian ce, imediat, dă ordin trupelor speciale de sub comanda lui T. C. Maximus de a porni-o pe urmele lui Decebal şi de a-l captura; văzand că nu mai are vreo posibilitate de a scăpa de urmăritori, cu cateva clipe inainte de a fi prins de T. C. Maximus, Decebal, desigur, in spiritul doctrinei Zalmoxianismului, ce conferea raiul nemuririi, adică Tara- Tinereţii-fără-Bătraneţe-şi-Vie-ţii-fără-Moarte, doar eroilor, celor căzuţi in luptă pană la ultima picătură de sange impotriva duşmanilor Cogaionului / Patriei, nu şi sclavilor, işi ia zilele – parese, in 30 iulie 106 – cu cateva clipe inainte de a deveni inlănţuitul Romei.
106 e.n. : (8281 E. V.), august: căderea Sarmizegetusei, după cel mai cumplit, după cel mai sangeros asediu cunoscut de armatele imperial-romane, in ajutorul cărora a venit “trădarea generalilor lui Decebal”. Atat de mare a fost acumularea de furie, de ură a Romanilor impotriva Dacilor, eroi-ai-nemuririi, оncat impăratul Traian supraveghează personal executarea ordinului de a rade de pe faţa pămantului, Sarmizegetusa, capitala Daciei, mobilizand imense forţe distructiv-militare, căutătoare totodată şi de “fabuloase comori” ascunse de regele Decebal; după ce trece pe sub fierul tarnăcoapelor construcţiile de pe cele zece terase ale muntelui sacru, Cogaion (dintre care unele sanctuare оşi aveau temeliile in orizontul anului 5900 i.e.n. / 2275 E. V.), cu ziduri – murus dacicus – groase de trei metri, cu fasonate blocuri de piatră, cu temple-calendar avand coloane inalte de peste 5 m şi «grosimea de 1,80 m» (cf. MKP, 81), impăratul Traian hotărăşte (in septembrie 106) să se ridice «un castru situat intrun nod rutier strategic, la 8 km est de Porţile de Fier ale Transilvaniei», devenind noua capitală, Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

106 – 258 e.n. : (8281 – 8433 E. V.): din august 106, imediat după moartea eroică a lui Decebal, sceptrul regalităţii sarmizegetusane este preluat de “regele de arme”, Pieporu, din provincia nord-estică a Daciei, Costobocia; Dacia liberă – dintre Dunărea Superioară (Gerulata) şi Clepidava (Chiev) / Nipru, dintre Porolissum şi Selidava –, prin regii daci-costoboceni din Dinastia Pie-poreană, organizează nenumărate campanii de eliberare a fraţilor aflaţi in lanţurile Imperiului Roman.Fig. 15. Dacia (Thraco-Dacia) intre 106 e.n. şi 258 e.n. (8281 – 8433 E. V.), care nu a putut fi cucerită de Imperiul Roman.

107 e.n. : (8282 E. V.): Traian divizează Pannonia dacică in provinciile imperial-romane, „Pannonia Superior” şi „Pannonia Inferior”.

108 – 110 e.n. : (8283 – 8285 E. V.): la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, «pe vatra castrului, s-a dezvoltat o colonie de cetăţeni romani, mai ales veterani, căreia i s-a făcut onoarea de a fi inregistrată in “tribul” Papiria, districtul electoral al lui Traian; colonia, de formă dreptunghiulară, avand colţurile rotunjite prevăzute cu turnuri, era inconjurată, ca un castru, de ziduri care inchideau o suprafaţă de 81 de acri; era adică indeajuns de mare pentru a cuprinde o populaţie de 15.000 – 20.000 de locuitori» (MKP, 81); deacum, “noua capitală” a Sarmizegetusei se distinge printrun adaos: Ulpia Traiana, pentru “amintirea generaţiilor”; dar… “la 70 de km” de la noua capitală, la Sarmizegetusa lui Decebal, au rămas in pămant zidurile, plintele coloanelor din templele / sancIon tuarele-calendar, urme ale unei civilizaţii superioare celei romane, civilizaţia dacică, a inzestraţilor cu ştiinţa de a se face nemuritori, anihilată “la supra-faţă” de vandalismul armatelor imperiale ale lui Traian; profunzimea civilizaţiei dacice se relevă şi astăzi tocmai in ceea ce individualizează poporul Daco-romanilor / Valahilor intre celelalte popoare ale lumii, chiar dacă la Dunăre / Carpaţi sau imbinat roţile dinţate ale imperiilor pană in secolul al XXlea.

109 e.n. : (8284 E. V.): Traian dă ordin de ridicare a „Tropaeumului Traiani” (azi, „Adamclisi”-Romania), monument prin care comemorează ostaşii romani căzuţi in războaiele cu Dacii; altarul, aflat la cateva sute de metri de trofeu, este dedicat «eroilor care, jertfindu-se pentru Patrie, au căzut in timpul războiului dacic» şi «consemnează 3800 de nume» (MKP, 75); «după inscripţii, monu-mentul datează din 109 d. H.» (MKP, 76).

113 e.n. : (8288 E. V.), 12 mai: «după mai bine de şapte ani de lucru», este inaugurată la Roma Columna Decebalo- Traiană: 39,83 m inălţime, 17 tam-buri de marmură suprapuşi, cu diametrul de 3,7 m; «pe fusul Columnei a fost sculptată o bandă spiralică de marmoră cu o lungime de 200 m, care conţine 155 de scene separate şi peste 2500 de figuri»; urna de aur cu cenu-şa lui Traian este in incăperea din baza Columnei; statuia de bronz aurit a lui Traian, din varf, a fost inlocuită in 1588 cu statuia Sf. Petru; «cu o aprobare specială poţi urca 185 de trepte ale scării in spirală ce duce in varful monumentului» (MKP, 65).

114 e.n. : (8289 E. V.): cucerirea Armeniei de către Traian (Armenia a fost, după cum certifică Herodot, “colonie” a Daciei Cogaionice / Zalmoxiene). (?)

117 – 138 e.n. : (8292 – 8313 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Hadrian.

124 e.n. : (8299 E. V.): Ulpia Traiana Sarmizegetusa este «centrul financiar, religios şi legislativ al Daciei»; Dacia Traiana este impărţită in trei:
„Dacia Porolissensis”, administrată de la Napoca;
„Dacia Superior” – mai tarziu „Apulensis” – administrată din Apulia / Apulum (Alba Iulia), unde-şi avea reşedinţa guvernatorul militar al celor trei subdiviziuni; şi „Dacia Inferior” – mai tarziu „Malvensis” – nu se ştie sigur unde era centrul ei administrativ; poate că a fost Romula; Ulpia Traiana era reşedinţa procuratorului imperial (ofiţer de administraţie) pentru toate trei subdiviziunile;
Aedes Augustalium simbolizează importanţa oraşului ca sediu al cultului imperial; Ulpia Traiana era o aşezare cosmopolită; o mărturisesc numeroasele temple şi inscripţiile» (MKP, 86).

138 – 161 e.n. : (8313 – 8336 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Antonius Pius.

161 – 169 e.n. : / 180 (8336 – 8344 / 8355 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Lucius Verus şi a lui Marcus Aurelius.

162 – 172 e.n. : (8337 – 8347 E. V.): Dacii liberi se războiesc cu Marcus Aure-lius, ajungand pană in Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde incendiază superbele vile de langă Amfiteatru (cf. MKP, 84).

170 e.n. : (8345 E. V.): Dacii-costoboci invadează Imperiul Roman, inaintand şi in ţinuturile sud-dunărene, pană in Grecia.

177 – 178 e.n. : (8352 – 8353 E. V.): noi bătălii intre Dacii liberi şi trupele lui Marcus Aurelius.

180 – 192 e.n. : (8355 – 8367 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Commodus.

193 e.n. : (8368 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Pertinax (ianuarie – martie) şi a lui Didius Iulianus (aprilie-iunie).

193 – 211 e.n. : (8368 – 8386 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Septimiu Sever.

211 – 212 e.n. : / 217 (8386 – 8387 / 8392 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Geta şi a lui Caracalla.∗ 217 – 218 e.n. : (8392 – 8393 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Macrinus.

218 – 222 e.n. : (8393 – 8397 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Elagabalus.

222 – 235 e.n. : (8397 – 8410 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Alexander Severus; «din vremea acestui impărat, dacă nu şi mai inainte, Consiliul celor trei Dacii, prezidat de preotul şef al Augustalilor, se intrunea la Ulpia Traiana» (MKP, 86).

235 – 238 e.n. : (8410 – 8413 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-romanului Maximin Tracu («Maximinus Thrax»), «din ţinuturile Dunării de Jos», care duce «lupte impotriva (…) Sarmaţilor» (OTr, 238);
«originar din Moesia, era un munte de om, cu o inălţime de aproape 2,40 m, care consuma 18 kg de carne şi 27 l de vin pe zi; el işi colecta zilnic sudoarea, care ajungea la 3,21 litri» (MKP, 125).

235 e.n. : (8410 E. V.): împăratul daco-roman, Maximin Thracu, dă ordinul de incepere a reparaţiilor magistralei militare din Dynogaetia / Dobrogea centrală; «un militar de la Ibida (…), la jumătatea drumului dintre Histria şi Troesmis, arată că sub domnia sa a fost reparată magistrala militară din Dobrogea centrală; tot de la Ibida, dar dintr-o epocă anterioară, provine piatra funerară cu un relief care reprezintă lupoaica alăptandu-i pe Romulus şi Remus…» (MKP, 125).

238 e.n. : (8413 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Gordian I, a lui Gordian al II-lea şi a lui Decimus Balbinus. ∗ 238 (8413 E. V.): invazie a Dacilor-Carpi in Moesia Inferior.

238 – 244 e.n. : (8143 – 8419 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Gordian al III-lea.

244 – 249 e.n. : (8419 – 8424 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Filip Arabu.

245 e.n. : (8420 E. V.): Dacii / Daco-romanii Carpi “controlează” Daco-romania Nord-Dunăreană.

249 – 251 e.n. : (8424 – 8426 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea de Roma a Daco-romanului Deciu.

249 e.n. : (8424 E. V.), 25 mai: la Noviodunum (Isaccea- Romвnia), a fost martirizat creştinul daco-roman Flavian; moaştele i-au fost descoperite in 1971, in bazilica zalmoxian-creştină («cu trei nave şi o absidă circulară» – PIB, 88 / cf. DDist, 20 sq.) de la Niculiţel-Tulcea, sub nivelul criptei Celor patru martiri daco-romani: Zotică, Aţală, Cămaşă şi Filip.

251 – 253 e.n. : (8426 – 8428 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Trebonianus; tot in scaunul imperial de Roma, din iulie pană in septembrie 253, se află şi Emilianus.

253 – 268 e.n. : (8428 – 8443 E. V.): in tronul Romei se află impăratul Gallienus .

UNIREA PELASGO-DACO-THRACILOR (VALAHILOR / DACO-ROMANILOR) SUB SCEPTRUL IMPĂRATULUI REGALIAN, LA ANUL 258 (8433 E. V.)

258 e.n. – 270 e.n. : (8433 – 8445 E. V.): Statul Independent al Daciei / Daco-romaniei.

258 (8433 E. V.), 21 iunie: declararea independenţei Daciei / Daco-romaniei (prin Unirea povinciilor / ţărilor daco-romaneşti de rauri şi munţi din Imperiul Roman şi din Dacia Liberă: Thracia, Macedonia, Moesia, Sigynia / Illy-ria, Pannonia, Dacia Traiană, Maramarisia, Moldadava, Gaetia / Geţia, Tirasgeţia, Costobocia, Selidava etc.), sub conducerea impăratului Regalian, strănepotul regelui-erou de la Sarmizegetusa, Decebal (Deceballa / Deceballus). Dacia / Daco-romania «amissa est». (?)
Regalian bate monedă proprie, cu chipui, “regalianul de argint”. In anul 258 (8433 E. V.), Regalian işi eliberează pămanturile strămoşeşti, işi dezrobeşte poporul Valah / Daco-roman, din jugul Imperiului Roman. Statul Independent al Daciei / Daco-romaniei, sub Regalian (258 – 268 / 270 e.n.), cu capitala la Sarmizegetusa Traiană / Ulpia Traiana Sarmizegetusa, are, aşadar, monedă proprie, regalianul de argint – prima monedă naţională a Dacoromвnilor / Vlahilor, uniţi şi liberi, de după cuceririle Romei, monedă cu numele conducătorului lor prim: «IMP. C. P. C. RE-GALIANU…» / «REGALIAN…» (cf. CDH, V, 9 / RDGIR, 57) –, o limbă bine cristalizată, pelaso-daco-thraca, sau valaha / daco-romana-arhaică, şi o religie monoteistă, aproape bimilenară, Zalmoxianismul (cf. TDR, 5 sqq. / ITNM, 119), alături de care inflorea (fără a atinge sfera armatei, a războinicilor zalmoxieni) – incă din secolul I e.n. – şi spiritul “mai realist” de nou monoteism, Creştinismul (deoarece tot mai mulţi Valahi / Daco-romani nu mai credeau in “revenirea Solului din cer”, in “omul Soarelui-Moş / Tatălui-Cer”, Salmoş-Zalmas-Zalmoxis), indeosebi, după propovăduirea sfinţilor apostoli Andrei şi Pavel, in Pelasgo-Dacia / Daco-romania (cf. Fontes, I, 713 / 717).

258 e.n. : (8433 E. V.): ultimele monede romane găsite la Ulpia Traiana Sarmi-zegetusa «poartă efigia lui Gallienus» (MKP, 87); toate incercările militare / diplomatice ale impăratului Gallienus de a readuce sub sceptrul Romei Dacia / Daco-romania dau greş, Regalian dovedindu-se un mare strateg şi un neasemuit diplomat.
Fig. 16. Dacia / Daco-romania in vremea impăratului daco-roman (pelasgo-daco-thrac / valah), Regalian (< “răgălie” / “rădăcină descoperită de ape…”), strănepotul lui Decebal.

268 e.n. : (8443 E. V.): asasini plătiţi de la Roma, de impăratul Gallienus, ucid pe Regalian; la cateva săptămani, cavalerii (generalii) zalmoxieni fideli lui Regalian, răzbună Sarmizegetusa, dand morţii pe impăratul Romei, Gallienus; se declanşează “războaiele pentru tronul Romei”.

268 – 270 e.n. : (8443 – 8445 E. V.): conducerea statului Daciei / Daco-romaniei este preluată de soţia lui Regalian, Sulpicia Dryantilla / Druanţilă, care ştie să păstreze independenţa faţă de Roma; bate – la Carnuntum – nouă monedă de argint.

270 e.n. : (8445 E. V.): Daco-romania / Dacia «…restituta…». La doi ani după moar-tea lui Regalian, in anul 270, Aurelian a devenit impăratul Daciei / Daco-romaniei. In acelaşi an – pe fondul războaielor civile din Imperiul Roman – ajunge şi in multvisatui tron impărătesc de la Roma. Dacia / Dacoromвnia se reintegrează Imperiului Roman, in baza Legămantului de la Aurelian (legămant făcut langă Aquileia – cf. TDR, 40) – respectat in mai mică ori in mai mare măsură chiar şi după “ultimul” impărat daco-roman de Constantinopol, Focea (602 – 610).
Fig. 17.
Regalianul de argint – prima monedă a Vlahilor / Daco-romanilor, bătută in statul independent al Daciei / Daco-romaniei, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, in 258 (8433 E. V.).
Sulpicia Dryantilla / Druănţilă (268 – 270), impărăteasa Daco-romaniei – monedă de argint bătută in Dacia / Daco-romania, la Carnuntum, in anul 268.

270 – 275 e.n. : (8445 – 8450 E. V.): in tronul imperial de Roma se află Pelasgo-Daco-Thracul / Valahul (Daco-romanul / Romanul) – Aurelian.

271 e.n. : (8446 E. V.): conducătorii provinciilor / “ţărilor de rauri / munţi” din Daco-romania Nord-Dunăreană “conving” pe Aurelian – in baza Legămantului de la Aquileea (270 / 8445 E. V.) – să retragă impovărătoarea administraţie imperial-romană de la nordul Dunării, in sudul fluviului (cf. TDR, 40); оşi recapătă statutul de “provincii imperial-romane” (“reintegrate”): Thracia, Macedonia, Moesia, Sigynia / Illyria, Pannonia; trec in alcătuirea “scutului Imperiului Roman la Dunăre”, in baza «legămantului aurelianic»: Dacia Traiană, Maramarisia, Moldadava / Moldova, Gaetia / Geţia, Tirasgeţia, Costobocia, Selidava etc.

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Thracia – provincie a Imperiului Roman / Bizantin, exceptand perioada re-Unirii intre hotarele Valahiei Mari, redevine provincie imperial-bizantină, apoi, din 1371, provincie a Imperiului Otoman; după destrămarea Imperiului Otoman este impărţită intre Bulgaria, Grecia şi Turcia.

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Macedonia – provincie a Imperiului Roman / Bizantin, exceptand perioada re-Unirii intre hotarele Valahiei Mari, redevine provincie imperial-bizantină, apoi, din 1371, provincie a Imperiului Otoman; după destrămarea Imperiului Otoman este impărţită intre Bulgaria, Grecia, Albania şi Serbia / Iugoslavia; in 1991, partea Macedoniei incorporată R. S. F. Iugoslavia devine stat independent, sub numele de Macedonia (nume impotriva căruia a vociferat Grecia, la gandul că işi va revendica teritoriile pe care i le’a acaparat).

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Moesia – provincie a Imperiului Roman / Bizantin, exceptand perioada re-Unirii intre hotarele Valahiei Mari, redevine provincie imperial-bizantină, apoi, din 1393, provincie a Imperiului Otoman (infra); după destrămarea Imperiului Otoman, cea mai mare parte se constituie – sub presiunea / “ocrotirea” armatelor imperial-ruseşti – in statul Bulgariei; Moesia Superioară (Valea Timocului) este impărţită intre Sarbia / Iugoslavia şi Bulgaria.

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Sighinia (Daco-romania de Sud-Vest), transformată in provinciile imperial-romane „Dalmatia”, „Illyricum” / Illyria etc., este disputată intre Imperiul Roman de Apus şi de Răsărit, este stăpanită / restăpanită o vreme de Imperiul Bizantin, apoi, parţial, de Imperiul Romano-German, cand se divide in Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Voievodina, Serbia etc. (in funcţie de “culorile demografice” pe care i le’au dat triburile din creuzetul pannonic – avare, slave, croate etc. –, aruncate şi fixate peste Sava şi Drava); sub patronajul Bisericii Romei, Croaţia formează in anul 1102 o “dinastică uniune” cu Ungaria; Slovenia, Croaţia etc. sunt apoi supu-se Imperiului Otoman, Imperiului Austriac / Habsburgic, Austro-Ungar (Cro-aţia şi Ungaria “se unesc”, in vremea dualismului austro-unguresc); Dalma-ţia, intre 1420 şi 1796, este Vasală Veneţiei, iar din 1797, este anexată Austri-ei; după primul război mondial, la 1 decembrie 1918, ia fiinţă – din unirea Serbiei, Muntenegrului, Bosniei, Herţegovinei, Croaţiei, Sloveniei şi partea nord-vestică a Macedoniei – Regatul Sвrbilor, Croaţilor şi Slovenilor (milioa-nele de Vlahi / Daco-romani nu figurează in titulatură), denumit din 1929, Iugoslavia, şi după al II-lea război mondial: Republica Socialistă Federativă Iugoslavia; după războiul civil din 1991, statele componente ale R. S. F. Iugoslavia, exceptand Serbia şi Muntenegru (ce formează şi in prezent Iugo-slavia), se declară republici independente.

271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Pannonia (Superioară / Inferioară), Nori-cum, ţări de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei de Vest – redevin provincii ale Imperiului Roman / Bizantin, la care, in vremea invaziilor hunice, avaro-slave etc., se adaugă şi “zona-tampon” / “creuzet”, Pathissia / Pathissus (ţinutul dintre Dunărea de Mijloc şi Tisa / “Partia”, “Partium”). De regulă, Roma / Constantinopolul admite, “dirijează”, in aceste provincii, cu statut de “foede-rati”, noile triburi migratoare; ultimele, cele şapte triburi al Ungurilor / Ma-ghiarilor conduse de Arpad, sunt admise in Pannonia, ca “federati” ai Im-periului Bizantin, in anul 896 (infra), avand misiunea de a ataca spre vest şi nord-vest (ceea ce au şi făcut: in 915, jefuiesc Bremenul; in 924, prădează Mende; in 937, se năpustesc asupra Orleansului; in 947, jefuiesc Otranto; in 955, işi indreaptă obiectivul prădăciunii spre Augsburg, dar sunt zdrobiţi in apropiere, pe raul Lech, de regele Otto cel Mare, devenit impărat al Sfantului Imperiu Roman de Naţiune Germană); aşa-zisele “cuceriri ungureşti / maghiare-armate” in ţările de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei Nord-Dunărene sub Arpad sunt numai plăsmuiri / “falsuri” tardive ale “regilor apostolici” şi ale scribilor din cancelaria Ungariei de dincoace de secolul al XII-lea:
1) pentru că Ungurii / Maghiarii (in afara “cetelor de războinici de pradă”) nu aveau potenţial militar superior potenţialului militar al Daco-romanilor – cum nici in anul “de apogeu”, 1330, cand armata Unagriei, condusă de Carol Robert, este zdrobită la Posada de armata domnului / “regelui” Daco-romanilor, Basarab I;
2) nu există vreun document, vreo cronică “din epocă”, ori mai tardivă, din afara cancelariei Ungariei, care să certifice vreo biruinţă armată a Ungurilor in faţa Valahilor / Daco-romanilor (Romanilor);
3) infiltrarea Ungurilor / Maghiarilor in Transilvania se face pe bază de incuscriri cu impăraţii / regii ce decid soarta Daco-romaniei Nord- Dunărene de la Constantinopol, ori de la Turrinova / Tanovo etc. (astfel, poate fi vorba de “cuceriri-prin-incuscriri”, ceea ce este cu totul altceva decat cuceririle- armate).
Sub “oblăduirea” Sfantului Imperiu Roman de Naţiune Germană şi cu aprobarea Papei de la Roma, Pannonia se constituie intr-un nucleu statal al Ungurilor, sub conducerea lui Vaik / Ştefan I (997 – 1038); in anul 1001, Ştefan I este incoronat ca rege de către Papa de la Roma, după ce adoptă Creştinism-Catolicismul; misiunile creştin-catolice pe care i le dă Biserica de Roma impotriva Daco-romanităţii creştin-ortdoxe din Pannonia, din Noricum, din Pathissia, Moravia etc. se relevă dincoace de orizontul anului 1002, cand incă nu se pune problema unui real “pericol unguresc / maghiar” la Tisa, pană in orizontul anului 1103, cand ţările de rauri / munţi ale Daco-romaniei Nord-Dunărene, dintre Dunărea de Mijloc, Tisa şi arcul Carpaţilor, se reunesc in statul medieval daco-romanesc al Transilvaniei, sub conducerea “principelului” Mercuriu. Puţin mai tarziu, ca reacţie la “pericolul polon”, din nord, la “pericolul rus” din est, şi la “pericolul otoman”, din sud, celelalte ţări de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei Nord-Dunărene se reunesc şi formează statele medievale daco-romaneşti, Moldova şi Tara Romвnească. Ieşirea ţărilor de rauri / munţi ale Da-ciei / Daco-romaniei Nord-Dunărene dintre roţile dinţate ale imperiilor evmezice şi din secolele al XIX-lea şi al XX-lea se relevă:
a) în statul Romaniei, alcătuit din re- Unirea Daciei Traiane, a Moldadavei / Moldovei dintre Carpaţii Răsăriteni şi Prut, a Gaetiei / Geţiei (Munteniei), Alutuaniei / Olteniei şi Du-nogaetiei / Dobrogei (mai puţin judeţele Durostor şi Caliacra, anexate Bulga-riei);
b) in Republica Moldova (fosta Republică Socialistă Sovietică Moldovenească), alcătuită din Moldadava / Moldova dintre Prut şi Nistru (mai puţin judeţele sudice, anexate Ucrainei), din Transnistria (parte infimă din Tirasgaetia, anexată Ucrainei);
c) Tirasgeţia, sudul Moldovei / Basarabiei, Bucovina şi Maramarisia / Maramureşul de Nord-Est sunt anexate Ucrainei;
d) Marama-risia / Maramureşul de Vest este anexat Cehiei şi Slovaciei;
e) Susudava, Se-lidava, Costobocia etc. sunt azi regiuni din Polonia, din Bielorusia / Belarus, Lituania etc.;
f) Pannonia şi Pathissia sunt azi regiuni ale Ungariei, căreia i-au fost anexate şi părţi din Maramureşul sud-vestic, din Crişana de Vest etc.;
g) Noricum şi alte regiuni din Dacia lui Burebista sunt azi regiuni ale Austriei, Elveţiei şi Germaniei; h) Banatul de Vest este anexat Iugoslaviei.

274 e.n. : (8449 E. V.), 27 februarie: se naşte, in Daco-romania Sud-Dunăreană, la Naissus (Niş), Constantin (cunoscut in istorii cu atributul «cel Mare»), fiul comandantului legiunilor imperial-romane de la Rin şi Dunăre, Constanţiu Auriul (impărat: 305 – 306) şi al «frumoasei Daco-romance-creştine Elena».

276 – 282 e.n. : (8451 – 8457 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea de Roma a Daco-romanului Probu.

277 e.n. : (8452 E. V.): impăratul daco-roman Probu zdrobeşte Goţii ce pătrun-seseră la Dunăre, ceea ce ii atrage titlul de «Goticus»; ca Daco-roman / Valah-zalmoxian, Probu bate pe monedele sale Soarele intr-o cvadrigă trasă de patru cai.

282 – 283 e.n. : (8457 – 8458 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-romanului Caru; in anul ultim al impărăţirii sale respinge năvălirea Sarmaţilor şi a Quazilor in Dacia / Daco-romania.

283 – 284 e.n. : (8458 – 8459 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-romanului Numerian; este primul impărat daco-roman, vestit şi ca poet, şi ca orator.

283 – 285 e.n. : (8458 – 8460 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-romanului Carinu / Crinu; conduce la victorie două campanii impotriva neamurilor germanice.

284 – 305 e.n. : (8459 – 8480 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea de Roma a Daco-romanului Diocleţian; in spiritul Zalmoxianismului, antrenează in fruntea imperiului monarhia de drept divin.

285 – 360 e.n. : (8460 – 8535 E. V.), aprox.: trăieşte Episcopul Teofil al Daco-romaniei Nord-Dunărene, primul mare Episcop al Daco-romanilor / Valahilor nord-dunăreni – potrivit documentelor transmise pană azi; a reprezentat Daco-romania Nord-Dunăreană la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325 (8500 E. V.).

286 – 305 e.n. : (8461 – 8480 E. V.): impărăţeşte Maximian Herculu (Valerius Maximianus Herculis); este “coleg de domnie cu Diocleţian, născut din mamă dacă”, după cum consemnează mai toţi istoricii, adică din mamă valahă / daco-romancă nord dunăreană.

295 e.n. : (8470 E. V.) aprox. – 300 (8475 E. V.), 7 martie: Efrim este Episcop de Tomis.

304 e.n. : (8479 E. V.), martie: Diocleţian şi Galeriu emit „Edictul anticreştin”, potrivit căruia erau ucişi toţi Creştinii – preoţi şi laici – care nu sacrificau zeilor romani.∗ 304 e.n. : (8479 E. V.), 20 noiembrie: este martirizat – la Axiopa (Cernavodă-Hinogu, Romania) – sfantul daco-roman Dassiu / Dacian, ale cărui moaşte au fost duse mai intai, in oraşul natal, Durostor (cf. SSR, 9 / AMar, 246), unde au stat 275 de ani; in anul 579 (8754 E. V.), sarcofagul cu moaştele sfantului daco-roman Dassiu / Dacian au fost transportate in Italia, la Ancona; in catedrala din Ancona, pe sarcofagul de marmură al sfantului daco-roman, se află inscripţia: «Aici odihneşte sfantul martir Dassius, adus de la Durostorum» (SSR, 9).

305 e.n. : (8480 E. V.), mai, impăratul daco-roman Diocleţian s-a retras din tronul imperial, la 1 mai 305 (8480 E. V.), intro impresionantă solemnitate, desfăşurată la templul lui Jupiter din Nicomedia, petrecandu-şi apoi bătrane-ţea cu inţelepciune valahică / daco-romanească, “pe pămantul naşterii, la obarşii”, in Daco-romania de Vest, pe coasta Dalmaţiei, in opulentul său palat din oraşul antic, Salona (Spalato > Split, azi, in Croaţia), capodoperă arhitecturală a secolului al IV-lea.

305 e.n.(8480 E. V.) – 306 (8481 E. V.)e.n. : Impărăţirea Daco-romanului Constanţiu Auriul («Constantius Chlorus»).

305 e.n. : (8480 E. V.) – 311 (8486 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Galeriu; la preluarea carmuirii părţii orientale a Imperiului Roman, Galeriu, bazandu-se pe faptul că Daco-romania / Daco-romanitatea era “placa turnantă” a intregului imperiu, că de la Aurelian, din anul 270, şi pană in anul 305, in tronul de Roma s-au perindat numai conaţionali, adică impăraţi daci / daco-romani, a declarat că este mai potrivit ca numele de Imperiu Roman să fie schimbat in cel de Imperiu Dacic (cf. Fontes II, 7). Impăratul daco-roman, Galeriu conduce triumfător războiul din anul 305, impotriva Sarmaţilor, invadatori ai teritoriilor Daco-romaniei Răsăritene. In acest război, Constantin (viitorul impărat, Constantin cel Mare) dirijează un corp de cavalerie, căruia i se datorează o serie de fapte pline de eroism. După Anonymus Valesii, Constantin, pe cand «se lupta călare impotriva Sarmaţilor, a apucat de păr pe un barbar fioros, l-a tarat după sine şi l-a depus la picioarele impăratului (Galeriu). Apoi, din ordinul lui Galeriu, a intrat cu calul său in mlaştină (probabil, la Nistru) şi drum a deschis celorlalţi oşteni care se indreptau impotriva Sarmaţilor; după ce mulţi dintre aceştia au fost ucişi, el s-a intors, aducand lui Galeriu izbanda» (Fon-tes, II, 47). Pentru eroismul dovedit şi in acest război, Galeriu a incredinţat lui Constantin paza provinciilor Daco-romaniei Răsăritene: Bitinia, Thracia, Scythia (Minor / Major) şi Illyria.

305 e.n. : (8480 E. V.)– 313 (8488 E. V.): impărăţirea daco-romanului Maximin Daia.

305 (8480 E. V.)– 307 (8482 E. V.)e.n. : impărăţirea Daco-romanului Sever.

306 (8481 E. V.) – 312 (8487 E. V.)e.n. : impărăţirea Daco-romanului Maxenţiu.

306 (8481 E. V.) – 337 (8512 E. V.)e.n. : impărăţirea Daco-romanului Constantin cel Mare.

308 (8483 E. V.) – 324 (8499 E. V.)e.n. : impărăţeşte Daco-romanul Liciniu (Valerius Licinianus Licinius).

308 (8483 E. V.) – 328 (8503 E. V.)e.n. : impărăţeşte Daco-romanul Domiţiu Alexandru.

311 e.n. : (8486 E. V.): după moartea impăratului Galeriu, survenită in anul 311 (la 5 mai), cand centrul puterii se afla in Daco-romania, la Sirmium (astăzi, Sremska Mitrovica), unde-şi avea tabăra, Imperiul Roman se imparte intre Constantin, Maxenţiu, Liciniu (“cumnatul lui Constantin”) şi Maximin.

∗ aprox. 311 (8486 E. V.) – 383 (8558 E. V.)e.n. : trăieşte Lupilă – Episcopul ce incearcă fără succes, din dispoziţia Constantinopolului, să creştineze pe Goţii aflaţi printre Daco-romanii-moldoveni, in zona nipro-crimeică, traducandule Biblia in gotică; traducerea şi-o semnează şi cu numele-i tălmăcit “pe inţelesul” Goţilor: «Ulfila».

313 e.n. : (8488 E. V.), ianuarie: „Edictul de la Mediolanum” (Milano), promulgat de impăratul daco-roman Constantin cel Mare şi de coоmpăratul Liciniu, proclamă dreptul tuturor cetăţenilor Imperiului Roman la libertatea credinţei / cultului, deci şi dreptul Creştinilor; au fost oprite persecuţiile anticreştineşti şi s-a acordat Bisericii Creştinismului «libertatea de inchinăciune». „Edictul de la Mediolanum” / Milano este considerat rodul politicii lui Constantin cel Mare ce vedea in Creştinism, in Biserică (desigur, dinspre <b<monoteismul religiei sale strămoşeşti, Zalmoxianismul), religialiant, unificator-salvatoare a intregului Imperiu Roman. In următorii ani, Constantin cel Mare a dat edicte de restituire a proprietăţilor confiscate Bisericii Creştinismului, ori edicte prin care se prevedea subvenţionarea Bisericii de către stat, prin care clerul era scutit de serviciul public, prin care se interzicea “ghicirea” / “ghicitul”, ori prin care, in spirit zalmoxian (Constantin cel Mare, membru al elitei confreri-lor războinic-religioase ale Cavalerilor lui So-Ares, ale Cavalerilor Soarelui, ori Danubieni / Dunăreni, Cogaionici etc. – cel projetaseră in varful pirami-dei sociale a Imperiului Roman, aşa cum făcuse şi cu ceilalţi impăraţi daco-romani, de la Aurelian incoace –, a rămas fidel Zalmoxianismului, pană in 337, cu trei zile inainte de moarte, cand a primit botezul Creştinismului), a declarat Ziua Soarelui / So-Ares, a şaptea, aflată sub sijiliul semantic-sincretică a jurămantului grupei de epopţi ai Zalmoxianismului (6 + 1, ca in sanctuarul / templul lui So-Ares de la Sarmizegetusa), adică duminica – “a Domnului-Soare” –, drept zi de odihnă şi inchinare divinităţii supreme / unice, lui Dum-nezeu (Samasua, adică Tatăl-Cer / Soarele-Moş, Dumnezeul Cogaionului) şi Fiului…

316 e.n. : (8491 E. V.): Constantin cel Mare dă ordin pentru reconstrucţia oraşului Tropaeum Traiani din Daco-romania Ponto-Dunăreană.

317 – 328 e.n. : (8492 – 8503 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Crispu (Flavius Iulius Crispus).

317 e.n. : (8492 E. V.): impăratul daco-roman Constantin cel Mare bate monedă cu monograma Creştinismului.

319 – 324 e.n. : (8494 – 8499 E. V.): se declanşează – in 319 – ultimul mare “război impărătesc” dintre Zalmoxianism, avand in frunte pe impăratul daco-roman Licinius, şi Creştinism – avand in frunte pe impăratul daco-roman Constantin, dintre Daco-romania Creştinismului şi Daco-romania Zalmoxianismului; după victoria-i din 324, impăratul glorios intră in istorii cu numele de Constantin cel Mare.

∗ aprow.320 (8495 E. V.) – 381 (8556 E. V.), 25 ianuarie,e.n. : a trăit sfantul daco-roman Betranion, Episcop de Tomis / Constanţa (cf. AMar, 329).

324 – 332 e.n. : (8499 – 8507 E. V.): impăratul Constantin cel Mare intemeiază “noua Romă” pe Cornul de Aur, atunci al Daciei / Daco-romaniei, oraşul ce-i va purta numele, Constantinusa / Constantinopol.

328 e.n. : (8503 E. V.): impăratul daco-roman Constantin cel Mare inaugurează podul de peste Dunăre, dintre Oescus şi Sucidava (Celei-Romania).

330 e.n. : (8505 E. V.), 11 mai: Constantin cel Mare inaugurează reşedinţa sa imperial-daco-romanească / valahică, sau capitala Creştinismului – numită mai tarziu de cronicarii greci “Creştinopol”, noua capitală a Imperiului Roman.

330 e.n. : (8505 E. V.), aprox.: Inscripţia de la Biertan-Sibiu. In centrul provinciei Ardeal / Transilvania a Daco-romaniei anului 330, la Biertan (judeţul Si-biu), existau o biserică daco-romanească ortodox-creştină şi, desigur, o şcoa-lă daco-romanească elementară / de ucenici orfevrieri; “protagonistul” inscripţiei, Zenovie, a invăţat şi latina; cu privire la acestă inscripţie creştin-daco-romanească descoperită in inima Daco-romaniei, istoricul Const. C. Giurescu certifică: «Inscripţia de la Biertan, găsită in 1775 şi aflătoare azi in Muzeul Bruckentahal din Sibiu, se compune din trei randuri de litere săpate intrun dreptunghi de bronz şi are următorul cuprins: “Ego Zenovius votum posui” / “Eu, Zenovie, am pus ofranda”; ea оnsoţeşte un monogram creştin de bronz şi indică numele locuitorului care a făcut ofranda – un candelabru – bisericii locale» (IIR, 22).

333 – 350 d.Hr : (8508 – 8525 E. V.): Împărăţeşte Daco-romanul Constans.

337 – 340 d.Hr. : (8512 – 8515 E. V.): Împărăţeşte Daco-romanul Constantin al II-lea (Constantinus II).

337 e.n. : (8512 E. V.), 22 mai: moare impăratul daco-roman, Constantin cel Mare.

337 e.n. : (8512 E. V.), iunie: Imperiul Roman este impărţit intre cei trei fii ai lui Constantin cel Mare: Constantin II, Constanţiu şi Constans.

337 – 340 e.n. : (8512 – 8515 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constantin al II-lea.

337– 350 e.n. : (8512 – 8525 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constans peste provinciile Italia, Africa, Pannonia, Illyricum şi Thracia.

337– 361 e.n. : (8512 – 8536 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constanţiu al II-lea, peste provinciile Egipt, Orient, Asia şi Pont, avвndu-şi reşedinţa la Constantinusa / Constantinopol. Rămane, in anul 350, “singurul august” din-tre cei desemnaţi de impăratul daco-roman Constantin cel Mare. Daco-romania – ca parte integrantă a Imperiului Roman (Daco-romania Sud- Dunăreană), ori ca parte ”aliată” a Imperiului Roman (Daco-romania Nord-Dunăreană) – ”a contribuit” la refacerea “unităţii” Imperiului Roman, seismat şi de războaiele fratricide, şi de “uzurpatorii” Magnenţiu, Nepotian şi Vetranio, şi de tulburările religioase etc. Numele impăratului daco-roman, Constanţiu al II-lea, se leagă in primul rand de vestitul oraş-cetate, Tomis, care a devenit cel mai important port maritim al Daco-romaniei. Impăratul a continuat, a desăvarşit opera de reconstrucţie incepută de tatăl său, Constantin cel Mare, la Tomis, oraşul numindu-se din această perioadă ca şi astăzi, Constantia / Constanţa (cf. MKP, 144). Potrivit unei Notitia Dignitatum (redactată la sfarşitul secolului al IV-lea şi “completată” / “indreptată” in primul sfert al secolului urmă-tor), Daco-romania s-a bucurat de o deosebită atenţie acordată de impăratul Constanţiu al II-lea, avand un impresionant număr de comandanţi ai Dunării, ridicaţi din importantele şcoli militare daco-romaneşti-zalmoxiene de la Tomis / Constanţa, Calatiani / Callatis (Mangalia), Tropaeum Traiani, Drobeta etc.

339 – 418 e.n. : (8514 – 8593 E. V.), aprox.: trăieşte Episcopul daco-roman Laurenţiu de Novae.

340 – 416 e.n. : (8515 – 8591 E. V.), aprox.: trăieşte primul mare poet imnic daco-roman, Niceta Remesianu, autorul imnului intregii Creştinătăţi, „Te Deum laudamus…” / „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm…”, scris pe la anul 370 (8545 E. V.), cand a fost desemnat Episcop pe pămantul naşterii, la Remesiana / Romoesiana.

343 e.n. : (8518 E. V.), octombrie: Intaiul Sinod Ecumenic de la Sardica-Daco-romania.

345 e.n. : (8520 E. V.): se naşte Daco-romanul Ieronim (Hieronymus), in localitatea Stridonia-Daco-romania de Vest, la graniţa dintre Dalmaţia şi Pannonia (azi, langă Grahovo – Bosnia), unul dintre erudiţii şi cei mai activi părinţi ai Bisericii Creştine, traducătorul Bibliei in limba latină (Vulgata).

346 – 381 d.Hr. : (8521 – 8556 E. V.), 25 ianuarie, aprox.: Betranion este Episcop de Tomis / Constantia (Daco-romania – cf. AMar, 329 / PIB, 144).

348 d.Hr.: (8523 E.V.): Intвiul Sinod de la Sirmia-Daco-romania.

348 – 420 d.Hr. : (8523 – 8595 E. V.), aprox.: trăieşte Auxenţiu Durostoreanu, autorul „micro-monografiei”, Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila / Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae (cf. ADEp, 75), într’o limpidă latină dunăreană.

350 d.Hr.: (8525 E. V.): intre “uzurpatori” se află şi Daco-romanul moesian Vetraniu, proclamat de armată, la 1 martie, in Mursa-Pannonia, impărat; Constanţiu al II-lea il acceptă in calitatea de coampărat.

350 d.Hr.: (8525 E. V.), 3 – 30 iunie: impărăţeşte şi Daco-romanul Nepotian.
In stepa Donului de Jos, Gotii denumesc cu numele de „valahi” pe toti daco-romanii Europei de Rasarit si de S-E.

350 – 430 d.Hr: (8525 – 8605 E. V.), aprox.: este perioada in care şi-a derulat firul existenţial episcopul Maximin de Daco-romania, adept al arianismului. Opera sa cuprinde: Dizertaţia lui Maximin impotriva lui Ambrozie / Disertatio Maximini contra Ambrosium – lucrare abordand in prima parte actele sinodului de la Aquileea, din 381.

350 – 351 d.Hr: (8525 – 8526 E. V.), iarna: împăratul Constanţiu al II-lea işi stabileşte reşedinţa in Daco-romania de Vest, la Sirmia / Sirmium, «metropola Illyricului, care a devenit pentru mai mulţi ani centrul politic al Imperiului Roman şi, totodată, centrul bisericesc al lumii creştine; mutandu’şi reşedinţa aici, impăratul a fost urmat de o seamă de Episcopi arieni şi semiarieni; sprijiniţi de impărat, aceştia au devenit iniţiatorii şi conducătorii unor sinoade care căutau să dea o formulă de credinţă pentru întreaga Biserică şi să restabilească pacea.» (PIB, 122).

351 – 354 d.Hr: (8526 – 8529 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constanţiu Gallu.

351 d.Hr: (8526 E. V.): Al II-lea Sinod de la Sirmia- Daco-romania.

353  d.Hr: (8528 E. V.): Constanţiu dă Legea pentru inchiderea templelor păgane.

360 – 435 d.Hr: (8535 – 8610 E. V.), aprox.: Sfantul Daco-roman Ioan Cassian.

361 – 363 d.Hr: (8536 – 8538 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Iulian, autorul celebrei lucrări «Contra Creştinilor».

363 – 364 d.Hr: (8538 – 8539 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Iovian.

364 – 375 d.Hr: (8539 – 8550 E. V.): impărăţirea daco-romanului Valentinian I; s-a născut in Daco-romania, pe la anul 321, in localitatea Cibalae (Pannonia Inferior – azi, Vinkovci-Croaţia). “Locuit” de geniul nemuritorilor-războinici aidoma strămoşilor săi direcţi, a imbrăţişat cariera armelor cu mare strălucire, ajungand la 43 de ani impărat. In fruntea Imperiului Roman, incă din primul an, 364, şi-a asociat la impărăţire pe fratele său, Valensiu / Valenţiu (Valens), incredinţandu-i partea răsăriteană; a murit apărandu-şi Patria, in Brigetia (azi, O-Szцny-Ungaria), la 7 noiembrie 375 (8550 E. V.), intro campanie impotriva Sarmaţilor, alungaţi din nord-vestul Daco-romaniei.
Fig. 19.
Dacia / Daco-romania Creştinismului şi Dacia / Daco-romania Zalmoxianismului in anul 355 (8530 E. V.).

364 – 378 d.Hr: (8539 – 8553 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Valensiu / Valenţiu (Valens). Acest impărat daco-roman a obţinut cateva victorii insemnate asupra năvălitorilor, indeosebi, Vizigoţi / Huni, respinşi de la Dunărea de Jos, in stepele nord-pontice. Desigur, cea mai ingrozitoare imagine despre migraţii / invazii, reţinută de istoriile lumii europene, este cea despre Huni.
Originari din Altai (Mongolia), Hunii au migrat – din secolul I î.Hr. – in două direcţii: in nordul Chinei, Hunii din “ramura de sus”, şi in Europa – Hunii din “ramura de nord” – după ce au trecut prin Asia Centrală şi de Nord-Vest. La inceputul secolului al IV-lea e.n., Hunii ajunseseră in Europa Răsăriteană pană la r.Don. Către sfarşitul domniei impăratului daco-roman Valenţiu (Valens), prin anul 375 e.n., Hunii au năvălit in stepele nord-pontice, dintre r.Nipru şi Marea Masageţilor / Azov, aflate in stăpanirea Goţilor (aria Masagaetiei / Masageţiei, avand incă preponderenţă demografică de “Daco-romano-sciţi / moldoveni”, numiţi in Crimeea şi “Goţi-mici” – “creştinaţi de Lupilă / Ulfila” –, dar şi Ostrogoţi, Vizigoţi, Gepizi, Greutungi, Tervingi, Alani ş. a.).

367 / 378 – 383 d.Hr: (8542 / 8553 – 8558 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Graţian.

368 : (8543 E. V.) aprox.: din orizontul anului 368 (8543 E. V.) se datează daco-romanescul tezaur celebru, „Cloţa cu Puii Aur” (descoperit la Pietroasele-Buzău, in 1837), tezaur din care se mai păstrează 12 piese, cantărind 19 kg, tezaur prin care preoţii Zalmoxianismului din Moldadava şi Masageţia au angajat pe căpetenia Goţilor, Athanarich, pe frontul impotriva Creştinismului; intrucat Athanarich, in anul următor, le-a trădat “cauza”, preoţii Zalmoxianismului nu i lau mai incredinţat. Tezaurul atestă o rafinat-zalmoxiană Şcoală Daco-romanească de Aurari din „Tara Barsei” (centrul metalurgic al Braşovului).

369 d.Hr: (8544 E. V.): impăratul daco-roman Valenţiu / Valens şi căpetenia Goţilor / Vizigoţilor, Athanarich incheie «tratatul de pace» de la Noviodunum (azi, Isaccea-Tulcea / Romania – v. CDCD, 132 sq.).

370 – 435 d.Hr: (8545 – 8610 E. V.), aprox.: este perioada in care a trăit filosoful daco-roman Aethicus Dunăreanu (d’Ister / Histricus), autorul „Cosmografiei„.

372 d.Hr: (8547 E. V.), 12 aprilie: moartea prin inecare in apa Buzăului a Sfantului Daco-roman Sava.

375 / 378 – 383 d.Hr: (8550 / 8553 – 8558 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Graţian.

375 / 383 – 392 : (8550 / 8558 – 8567 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Valentinian al II-lea, fiul lui Valenţiu (Valens).

377 – 378 d.Hr: (8552 – 8553 E. V.): războiul dintre Zalmoxianism şi Creştinism, dintre Daco-romania Zalmoxianismului şi Daco-romania Creştinismului, atinge apogeul, mutandu-şi frontul in sudul Dunării, in provinciile imperial-romane Scythia Minor, Moesia şi Thracia.

378 d.Hr: (8553 E. V.), 9 august: Valenţiu (Valens) cade in bătălia de la Adria-nopol impotriva Goţilor.

383 d.Hr: (8558 E. V.): impăratul daco-roman Graţian este ucis de generalul trupelor france, Arbogast; deacum, Flavius Theodosius I (379 – 395) conduce singur Imperiul Roman.

383 – 392 d.Hr: (8558 – 8567 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Valentinian al II-lea.

390 – 425 d.Hr: (8565 – 8600 E. V.), 20 aprilie, aprox.: in această perioadă este Episcop de Tomis / Constantiana (Constanţa-Romania) sfantul daco-roman Teotim I.

391 d.Hr: (8566 E. V.): Ieronim termină traducerea „Noului Testament” in latină, direct din ebraică.

391 d.Hr: (8566 E. V.): in Daco-romania – provinciile Dacia Malvensis / Alutu-ania (> Oltenia), Dacia Mediterranea (intre Sardica şi Singidunum – Valea Timocului) –, se propagă erezia bonosiană (de la numele preotului daco-roman, Bonosu, din oraşul natal al impăratului Constantin cel Mare, Naissus / Niş), derivată din erezia lui Fotin, «negand, printre altele, şi pururea-fecioria Maicii Domnului» (PIB, 125).
Sinodul general de la Capua-Italia, din 391, a avut in obiectiv erezia lui Bonosu din Naissus, incredinţand cauza spre cercetare episcopilor din Illyricum şi Macedonia. Bonosu a continuat să mai rămвnă o vreme in scaunul episcopal, in ciuda sentinţei “de depunere” a episcopilor din Illyricum. După caţiva ani a fost inlocuit cu un episcop ortodox, Marcian. Din acest an datează lucrarea compatriotului Paul de Pannonia, Contra lui Bonosu, unde erezia bonosiană a fost combătută intr-un inalt spirit ortodox. Bonosianismul a fost imbrăţişat de Goţi şi dus in Europa de Apus.

392 d.Hr: (8567 E. V.): Sfantul daco-roman Ieronim scrie / publică De viris illustribus, unde trece in revistă pe toţi scriitorii creştini de pană la el, astfel incat “le acordă locul pe care-l merită faţă de scriitorii păgani”.

PELASGIA / VALAHIA, SAU DACIA / DACO-ROMANIA, INTRE IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT ŞI IMPERIUL ROMAN DE APUS

395 d.Hr: (8570 E. V.), 17 ianuarie: impăratul Teodosie, «pe patul de moarte», dispune “testamentar” ca Imperiul Roman să fie divizat in Imperiul Roman de Răsărit, repartizat spre impărăţire fiului său, Arcadiu (395 – 408), şi Imperiul Roman de Apus, repartizat spre stăpanire fiului său, Honoriu (395 – 423); aşadar, la 17 ianuarie 395, in “baza Hotărarii de la Milano”, au luat fiinţă Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit.

395 d.Hr. (8570 E. V.) – 476 d.Hr. (8651 E. V.): Imperiul Roman de Apus durează de la impăratul Honorius Flavius (fiul cel mic al impăratului grec, Theodosius), pană la impăratul Augustulus, detronat in anul 476 (8651 E. V.) de Odoacru, un “general” recrutat / promovat din neamul “federatilor” Heruli.

395 d.Hr. (8570 E. V.) – 610 d.Hr. (8785 E. V.): Imperiul Roman de Răsărit. Se consideră că imperiul işi mai merită această “titulatură”, deoarece “romanitatea” / “daco-romanitatea” este incă “preponderentă” şi de la impăratul grec, Arcadius Flavius (fiul cel mare al impăratului grec, Theodosius), pană la anul 610, an al morţii ultimului impărat valah, Foca, după care “grecizarea” s-a dovedit “copleşitoare”, statul devenind intradevăr Imperiu Bizantin.

403 d.Hr: (8578 E. V.): Patriarhul Ioan Gură de Aur, acordă diaconului daco-roman, Ioan Cassian, titlul / calitatea de preot – ceea ce ii permite ca, alături de prietenul său de nedespărţit, preotul Gherman, să facă parte din delegaţia Bisericii de Constantinusa / Constantinopol la Sinodul din anul 403 de la Stejar-Calcedon.∗ 415 – 418 : (8590 – 8593 E. V.): la Massalia / Marsilia, Sfantul Ioan Cassian intemeiază mănăstirile „Saint Victor” (pentru călugări) şi „Saint Sauveur” (pentru călugăriţe).

417 – 421 d.Hr: (8592 – 8596 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constanţiu al III-lea, originar din Dacia Ripensis, de langă Naissus.

418 d.Hr: (8593 E. V.): Sfantul daco-roman Ioan Cassian publică o lucrare fundamentală pentru Creştinism: Despre aşezămintele manăstireşti cu viaţă de obşte şi despre tămăduirile celor opt păcate principale / „De institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis”.

420 d.Hr: (8595 E. V.): Sfantul Ioan Cassian publică prima serie de zece Convorbiri spirituale / Conlationes Sanctorum Patrum (I – X); este anul morţii sfantului daco-roman Ieronim, traducătorul Bibliei in limba latină.

423 – 455 d.Hr: (8598 – 8630 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Valentinian al III-lea. După moartea impăratului-unchi, Honorius (ce nu avusese urmaşi), in anul 423, a devenit impărat (al Imperiului Roman de Apus) fiul lui Constanţiu al III-lea şi al prinţesei Placidia, Valentinian al III-lea. A fost asasinat la 16 martie 455.

425 d.Hr. (aprilie) – 435 d.Hr.: (8600 – 8610 E. V.), aprox.: Timotei este Episcop de Tomis / Constantia (Constanţa-Daco-romania). Timotei de Tomis a participat la al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes, din anul 431 d.Hr. (8606 E. V.), evidenţiinduse intre cei mai străluciţi combatanţi ai nestorianismului.

426 d.Hr.: (8601 E. V.): Sfantul daco-roman Ioan Cassian publică a doua serie de şapte Convorbiri spirituale / „Conlationes Sanctorum Patrum” (XI – XVII); in Convorbirea a XIII-a, «expune raportul dintre har şi libertate, combătand indirect predestinaţianismul Fericitului Augustin, fără a-l numi, şi reliefand sfintele nevoinţe ale pelerinilor pustiei» (Cas, 48).

429 d.Hr.: (8604 E. V.): sfantul daco-roman Ioan Cassian publică a treia serie de şapte Convorbiri duhovniceşti / Conlationes Sanctorum Patrum (XVIII – XXIV). Unicitatea creştin-valorică «le-a generalizat in toată Biserica după moartea sa» (Cas, 48).

450 – 457 d.Hr.: (8625 – 8632 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Marcian (Marcianus). In Imperiul Roman de Răsărit, lui Teodosie al II-lea ii urmează in tronul impărătesc generalul Marcian (450 – 547), «soţul Pulcheriei», «sora lui Teodosie al II-lea»;
Marcian este «primul impărat care a primit coroana din mana patriarhului de Constantinopol, practică menţinută pană la căderea Constantinopolului sub Turci, la 29 mai 1453» (RIB, 107).

451 : (8626 E. V.): generalul daco-roman Aeţiu (Aetius) infrange pe Attila, căpetenia barbariei hunice, in bătălia de pe Campiile Catalaunice.

457 – 474 d.Hr.: (8632 – 8649 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul-bessian, Leon I Tracu («Leon I Thrax»).

474 d.Hr.: (8649 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Leon al IIlea.

491 – 518 : (8666 – 8693 E. V.): Daco-romanul Anastasiu impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.

513 d.Hr. (8688 E. V.) – 515 d.Hr. (8690 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Vitalian.∗ 518 (8693 E. V.) – 527 (8702 E. V.): Daco-romanul Justin I impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.

519 d.Hr.: (8694 E. V.), mai: Ioan, Leontie / Leonţiu (rudă cu generalul Vitalian), Ahile, Petru şi Mauriciu, călugării daco-romani / valahi din Episcopia Tomisului – Dunogaetia / Scythia Minor (Dobrogea-Romвnia), care elaboraseră formula Unul din Treime a suferit cu trupul, in cel mai inalt spirit al Ortodoxiei, şi pe care o argumentaseră şi in faţa impăratului Iustin I, pleacă la Roma spre a susţine’o şi în faţa Papei Hormisdas, desigur, spre a anihila “efectele” Schismei Mici (cf. VSP, 64 sqq.).

519 d.Hr.: (8694 E. V.), septembrie: Papa Hormisdas scrie la Constantinopol despre sosirea călugărilor daco-romani / valahi din Dunogaetia / Sythia Minor (Dobrogea-Romania); stau la Roma 14 luni (cf. VSP, 67).

527 d.Hr. (8702 E. V.) – 565 d.Hr. (8740 E. V.): Daco-romanul Iustinian I impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol. In Daco-romania, după cum remarca Procopius din Caesareea, impăratul a organizat «cea mai puternică apărare a noastră şi a intregii Europe», impanzind ţărmurile Dunării (aidoma lui Aure-lian, Constantin cel Mare ş. a.) «cu intărituri dese» şi aşezand «pretutindeni pe ţărm străji de oşteni, pentru a opri cu străşnicie trecerea barbarilor» (Fontes, II, 461); a rezidit vechile cetăţi, oraşele-cetăţi de importanţă strate-gică şi economică din Daco-romania.

540 : (8715 E. V.): moare Dionisie Valahul / Daco-romanul (Dionisie cel Mic / Exiguul), cel ce pune bazele de calcul ale erei creştine.

565 (8740 E. V.) – 578 (8753 E. V.): Daco-romanul Iustin al II-lea (Flavius Justinus II) impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.

578 (8753 E. V.) – 582 (8757 E. V.): Daco-romanul Tiberiu impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.

602 (8777 E. V.) – 610 (8785 E. V.): Daco-romanul Focea impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol (in documentele greceşti: «Focas»). DACIA (VALAHIA / DACO-ROMANIA) ŞI IMPERIUL BIZANTIN, INTRE ANII 610 (8785 E. V.) ŞI 1453 (9628 E. V.), DE LA ULTIMUL IMPĂRAT DACO-ROMAN, FOCA, PANĂ LA CĂDEREA CONSTANTINOPOLULUI

610 – 700 : (8785 – 8875 E. V.): soarta Daco-romaniei, indeosebi, a Daco-romaniei Sud-Dunărene (căci “soarta” Daco-romaniei Nord-Dunărene este în funcţie de “amintirea” Legămantului de la Aurelian, mai mult ori mai puţin respectat de Constantinopol / Roma), se află in mana următorilor impăraţi greco-bizantini: Heraclius (610 – 641), Constantin al III-lea şi Heracleo-nas (641), Constans al IIlea (641 – 668), Constantin al IV-lea Pogonatul (668 – 685), Iustinian al II-lea Ritnotmetul (685 – 695), Leontie (695 – 698) şi Tiberiu al III-lea Apsimar (698 – 705).

Unirea vlahilor sub sceptrul lui Samos
 * 623-658 (8798-8833 E. V.): Statul Nord-Dunărean al Dacoromânilor lui Samos.
Imparatul de Constantinopol, Heraclius, nemairaspunzând solicitărilor Dacoromânilor / Valahilor (în baza ”legamântului aurelianic”) din țările de râuri / munți ai Dacoromâniei Nord-Dunărene, aflate sub teroarea avaro-slavilor, reunirea fortelor autohtone, carpato-dunărene se arată stringentă; în anul 623 (8798 E. V.) se creeaza Statul Dacoromânilor lui Samos (numele conducatorului este legat, deopotriva, de numele Dumnezeului Cogaionului / Sarmizegetusei, Samasua / Samos, dar si de ”țara de râuri / munți” de la râul Samos / Somes).
* 625 (8800 E. V.): Samos alunga Slavii-Sârbi / Serbi din provinciile nord-dunărene, Alutuania / Oltenia și Banatua / Banat, peste Dunărea Clisurii Cazanelor (Porților de Fier), în Imperiul Bizantin; Sârbii (dupa cum relateaza si Constantin Porfirogenetul, în lucrarea Administratia / Conducerea împaratiei cf. Fontes, II, 657 sqq.), ”prin mijlocirea comandantului de oști, care conducea atunci orasul Singidunum / Belgrad”, au cerut sa li se dea ”alt pamânt de locuit”;
Heraclius a colonizat în zona Singidunum / Belgrad pe Sârbi ca supusi ai împaratului roman; împaratul a adus misionari din Roma, i’a botezat, i’a învățat sa îndeplineasca în cinste legile bunelor purtări și le’a impus credința crestina” (Fontes, II, 665).

* 626 (8801 E. V.), iulie-august: spre deosebire de Slavii – Sârbi, Avaro – Slavii alungati de Samos din Dacoromânia Nord-Dunăreana, la sudul sacrului fluviu getic, devastează Peninsula Balcanică și asediază chiar Constantinopolul, dar sunt zdrobiți de armata imperiala a lui Heraclius, la 10 august.

* 630 (8805 E. V.): Samos alipeste statului său valah / dacoromânesc nord-dunarean ”ținuturile carintiene” de sub stapânirea ”cneazului” Valuk, ținuturi aparținând astazi Sloveniei.
* 631 (8806 E. V.): Samos înfrânge Francii la Wogastisburg.
* 634 (8809 E. V.): împaratul Heraclius încheie ”un tratat” cu Kubrat, hanul uniunii triburilor proto-bulgare din stepele nord-ponto-caucaziene, din așa-zisa ”Bulgaria Mare, pe care’l ”cinstește” «cu demnitatea de patricius», să intre cu Bulgarii ca ”foederați” în Valea Dunării și să hărțuiască pe Dacoromânii / Valahii din Statul lui Samos, spre a’i slabi puterea.
De fapt, Bulgarii lui Kubrat ”prin jafurile întreprinse” declanșează intrarea în ”marele declin” a majorității orașelor-cetăți dacoromânesti din Valea Dunarii si chiar din Dunogaetia / Dobrogea (aparținând imperiului).
* 636-675 (8811-8850 E. V.), aprox.: Uniunea Dacoromânilor / Valahilor din cele Sapte tari de Râuri / Munti din Valea Dunarii de Jos (”statul / uniunea celor sapte triburi”), dupa modelul Statului lui Samos, de la Porțile de Fier pâna la Nistru, spre a face fata noilor valuri de populatii / triburi migratoare, avaro-slave, germanice, protobulgare / bulgare etc.

673 – 674 : (8848 E. V.): impăratul bizantin, Constantin al IV-lea Pogona-tul, reamintinduşi de «Legămantul de la Aurelian» şi de Daco-romanii / Valahii de la Dunărea de Jos, terorizaţi de triburile avaro-slabe, bulgaro-slave, germanice ş. a., dar mai degrabă determinat de Uniunea Daco-romanilor / Va-lahilor din cele Şapte Tări de Rauri / Munţi din Valea Dunării de Jos, declanşează o campanie anti-bulgaro-slavă la nordul Dunării şi al Mării Getice / Negre, soldandu-se cu biruinţa imperialilor atat pe uscat cat şi pe apă; totuşi, nu a reuşit să distrugă Oglu, adăpostul din mlaştinile nord-pontice, dintre Nistru şi Nipru, al hanului bulgar Asparuh.

681 : (8856 E. V.): tratat intre impăratul Constantin al IVlea Pogonatul şi hanul bulgar Asparuh, prin care se permite Bulgarilor să se aşeze in Imperiul Bizantin – Daco-romania / Dacia Pontic-Moesică, in calitatea de “federati”, in regiunea Varnei / Odessos şi la est de Hemus / Stara Planina, recunoscandui ca “ţarat” cu capitala la Aboba-Pliska, apoi la Preslav, desigur, “in coasta” daco-romanescului Stat al Celor Şapte Tări de Rauri / Munţi de la Dunărea de Jos.

* 701-800 (8876 – 8975 E. V.): un secol de ”oarecare prosperitate” pentru Dacoromânia, dupa cum se atesta mai ales arheologic; soarta Dacoromâniei (”încrezatoare înca în ”Legamântul de la Aurelian”, dar si în Ortodoxie / Crestinism) este înrâurita (malefic / benefic) de urmatoarea serie de împarati greco-bizantini: Iustinian al II-lea (705-711, œa doua împarațire, gratie ajutorului pe care i’l da hanul bulgar, Tervel, rasplatit în anul 716 cu titlul de cezar), Filippikos Bardanes (711-713), Anastase al II-lea Artemius (713-715), Teodosie al III-lea (715-717), Leon al III-lea (717-741), Constantin al V-lea Copronimul (741-775), Leon al IV-lea Chazarul (775-780), Constantin al VI-lea (780-797), Irina (797-802).
* 730 (8905 E. V.), ianuarie: maleficul Edict împaratesc al lui Leon al III-lea de interzicere a ”cultului icoanelor…” se rasfrânge și asupra vietii creștine din Dacoromânia.
* 733 (8908 E. V.): între provinciile imperiale retrase de sub jurisdictia Papei Grigore al III-lea de catre Leon al III-lea se afla si cele din Dacoromânia de Vest; și Illyria trece sub autoritatea Patriarhului constantinopolitan.
* 787 (8962 E. V.): vestitul centru religios-crestin-ortodox dacoromânesc de la Morisena / Morissenadunum (Cenad-România), de pe Muresul Inferior, este condus cu multa diplomatie de episcopul valah / dacoromân, Ursu (”Ursus”), în ciuda presiunilor / amenintarilor ”ringului avar” din Pannonia.
* 788 (8963 E. V.): Dacoromânii din Carintia (Slovenia) trec sub stapânire carolingiana.
* 791-796 (8966-8971 E. V.): ”ringul pannonic al Avarilor” este anihilat de Carol cel Mare; Dacoromânia de Vest trece sub autoritatea Bisericii de Roma si ”sub sceptrul” conducatorului Francilor, Carol cel Mare, încoronat ca împarat de catre Papa Leon al III-lea (la 25 decembrie 800).
* 796-805 (8971-8980 E. V.): dupa raidurile / incursiunile lui Pepin, fiul lui Carol cel Mare, din 796-797 (8971-8972 E. V.), pentru anihilarea ”ultimelor cuiburi avare” de la Dunarea de Mijloc, episcopul de Salzburg si horepiscopul Teodoric pornesc o campanie de creștinare a Slavilor si a Avarilor (câti se mai aflau ”în afara ringului” distrus de Carol si Pepin), desigur, risipiți printre satele dacoromânesti / valahice si crestin-ortodoxe din Pannonia; în anul 803, horepiscopul, dupa cum spun cronicile,  prinde un Zodan (șef) avar Și îl crestin-boteaza cu numele sau, Teodor (cf. NPIst, 256).
* 801-900 (8976-9075 E. V.): soarta Dacoromâniei în secolul al IX-lea este înca în mâna împaratilor greco-biznatini: Nikefor I Logothetul (802-811), Staurakios (811), Mihail I Rhangabe (811-813), Leon al V-lea Armeanul (813-820), Mihail al II-lea Gângavul (820-829), Teofil (829-842), Mihail al III-lea Bețivul (842-867), Vasile I Macedoneanul (867-886), Leon al VI-lea înteleptul (886-912);

Grecimea constantinopolitana, Patriarhia de Constantinopol duc o politica de distrugere, de ”scindare” a Dacoromânității, pe de o parte, prin încurajarea / susținerea unei formațiuni statale-tampon, a unui ”țarat bulgar” între Dunare si Hemus, și, pe de alta parte, prin inventarea unei ”limbi sacre”, slavona, de propagare a Crestinismului-ortodox, ”în opoziție” cu latina Bisericii de Roma, aruncând astfel în obscurantism spiritualitatea Dacoromâniei / Valahiei, a Dacoromânitatii Crestine.
* 812 (8987 E. V.): tratat între împaratul de Constantinopol, Mihai I, si împăratul Carol cel Mare, prin care Dacoromânia de Vest si Veneția sunt retrocedate Imperiului Bizantin.
* 836 (9011 E. V.): oastea dacoromâneasca nord-dunărean-muntenească, de sub comanda lui Cordilă (în Cronografia lui Leon Grammaticus: ”Cordyles”) se constituie într’un zid de netrecut în fata expansiunii ”țaratului” Bulgarilor;

Dacoromânii si Bulgarii ”s’au lovit cu razboi” și ”Bulgarii n’au putut trece dincolo (de Dunare) și au recurs la Unguri”; ”pe neașteptate s’au ivit Hunii cu mulțimi nenumarate”; Dacoromânii / Valahii ”s’au rânduit pentru luptă și au rezistat’; și’au pus pe fugă.  ”Dintre șefii mai marunti” ai Valahilor / Dacoromânilor de la comanda corpurilor de oaste, s’a remarcat ”Leon, din neamul gemostilot / grămoștean-aromân, ajuns conducător de stol” (Fontes, II, 653).
* 850 (9025 E. V.), aprox.: Chiril (827-869, aprox.) și Metodiu (815-885, aprox.), doi frați-carturari macedoromâni / aromâni din Tessalonic, sunt angajați de Patriarhia din Constantinopol să inventeze un alfabet pentru limbile slave și să traducă din greaca într’o limba pe întelesul tuturor neamurilor slave, slavonă, cărțile bisericești; Chiril preia o serie de litere din alfabetul dacic / valahic (dacoromânesc-arhaic), cunoscut si din Cosmografia lui Aethicus Dunăreanu / Ister, din alfabetul grecesc, latin etc., alcatuind alfabetul slavon ce’i poartă numele, adică alfabetul chirilic.
* 836 – 852 : (9011 – 9027 E. V.):
Constantinopolul accepta alipirea la „Taratul Bulgar” de sub conducerea lui Boris- Mihail – cu conditia de a crestina Bulgaro-Slavii – a Macedoniei Centrale si a sudului Albaniei.(?)

* 862 – 863 (9037 – 9038 E. V.):
Chiril si Metodiu sunt trimisi de Patriarhia din Constantinopol sa propage Crestinismul printre Slavii ce patrunsesera in Valahia de Vest, in Moravia si in Pannonia; istoricul A. D. Xenopol a subliniat faptul ca «poporasia romaneasca din Moravia» a fost slavizata (datorita si campaniei fratilor Metodiu si Chiril, ori a urmasilor acestora), «dar ea a pastrat numele ei poporan; capitala regiunei se numeste – Valah-Mezerici…»
(XIRD, II, 191).

870 (9045 E. V.):
Metodiu, Arhiepiscop in nord-vestul Valahiei, in Moravia de Sus si in Boemia, cade prizonier ostilor france, fiind scos din inchisoare peste zece ani, la interventia Papei (cand e recunoscut ca Episcop moravo-boemian).

875 – 895  (9050 – 9070 E. V.):  aprox.: Voilă – este „rege-general-jude” („dux”, „jupan”) al „Tarii Banatului”, despre a carui bogatie graieste peste secole tezaurul valah cu inscriptii de la „Sannicolaul Mare”.

879  (9054 E. V.):  În fruntea Episcopiei Valahe din Moravia, cu sediul in orasul Margu, este numit de Patriarhia din Constantinopol un episcop grec – Agaton, cunoscut in documente drept «Agaton al Moravelor», pentru ca avea „în păstorire” si „o Episcopie a Slavilor” patrunși in zonă și „crestinati cu vreo zece ani mai inainte” de frașii Metodiu si Chiril.

885 – 915  (9060 – 9090 E. V.), aprox.: Monu Măruţ (in documente: «Menumorut»), este „rege-general-jude” („dux” / „jupan”) in Pathissia de Sus (Valea Tisei Superioare) si Crissiana, Valahiei, fidel Constantinopolului, aidoma celorlati „regi-valahi” carpato-dunareni, in baza «legamantului de la Aurelian».

880 – 910 : (9055 – 9085 E. V.),
aprox.: „rege-general-jude-duce” al Pathissiei de Jos / Sud (tinutul dintre Tisa / Seghedunum si Dunarea de Mijloc) este valahul Săleanuş («Salanus»), cel ce controla „drumurile sării” spre Europa de Centru si de Vest.

893 (9068 E. V.): „Taratul Valaho-Bulgar”, sub conducerea lui Simeon, cunoaste maxima expansiune.

894 : (9069 E. V.):
Imparatul Leon al VI-lea declara razboi tarului Simeon, fostilor „aliati valaho-bulgari”.

895 – 930 : (9070 – 9105 E. V.):
aprox.: Glad (Vlad) este „rege-general-jude-duce” al „ţării Banatului”.

895 : (9070 E. V.):
Leon al IV-lea, neputand birui pe Simeon, tarul valaho-bulgarilor, (al „slavilor” si al daco-romanilor sud-dunareni), angajeaza comunitatile maghiare / ungare ale lui Arpad de la Atelkuz (azi, „tinutul Lebedia-Ucraina”) si alte triburi turcice nord-pontice, «dandule daruri imperial-bizantine substanţiale», ca să treacă Dunărea şi să atace dinspre nord ţaratul „duşman”; negociatorul cu Arpad este Nichita Scleros, comandantul flotei bizantine rapide de la Gurile Dunării – după cum ne informează „Cronografia” lui Leo Grammaticus. Pierdut fiind războiul cu ţarul Simeon, Leon al VI-lea este obligat să incheie «un tratat de pace» cu «un tribut anual».

896 : (9071 E. V.): ţarul bulgar Simeon nu iartă pe “aliaţii unguri / maghiari” ai impăratului Leon al VI-lea şi mobilizează impotriva lui Arpad, impotriva Atelkuzului, “neamurile bulgare nord-cauzaziene” (cate mai erau in “Bulgaria Mare”), cu “triburile aliate acestora”, şi triburile Pecenegilor; triburile ungureşti / maghiare, ce se ospătau din bogata pradă din Daco-romania Dunăreană, sunt prinse ca intr’o menghină: din sud-est, sud şi sud-vest, atacă Bulgarii; din răsărit atacă Pecenegii; în vest, la Nistru, se ridică scutul daco-romanesc-moldovenesc, tăinduli’se orice legătură cu Imperiul Bizantin “aliat”; Ungurii / Maghiarii sunt măcelăriţi, salvandu’se prin nord, în frunte cu Arpad, doar şapte triburi; Atelkuzul (“Ungaria Mare”, după modelul caucazian- doneţian al “Bulgariei Mari”) este ocupat de Pecenegi.

896 – 897  (9071 – 9072 E. V.): prin “inţelegerea” dintre Arpad şi Leon al VI-lea de Constantinopol (care trimisese un sol la “regele de arme” al Pathissiei de Nord şi al Crissianei, Monu Măruţ), cele şapte triburi ungare / maghiare trec prin pasul Dukla, pătrund in Valea Tisei, o străbat, “sub călăuzi-rea” războinicilor daco-romani / valahi, trecand Dunărea şi aşezandu-se in Pannonia imperial-bizantină, ca “federati”, tot intre autohtoni Daco-romani / Valahi, dar şi langă mai vechii “federati”, unii “federaţi” deja “creştinaţi”, Slavii vestici, ori langă Bulgari şi Avari “in curs de creştinare”: «… terram – Pannoniae – habitarent Slavi (Avarorum) – Bulgari et Blachi ac pastores Romanorum» (apud. NPIst, 265).

896 – 927 (9071 – 9102 E. V.): ţarul Simeon sprijină pe discipolii lui Chiril şi Metodiu, intre care se evidenţiază Clement, Naum ş. a. (din “şcoala de slavizare” şi de distrugere a Daco-romanităţii, pregătită de grecimea din Patriarhia de Constantinopol), să intemeieze şcoli intre Dunărea de Jos şi Hemus / Balcani, avand ca “sacră limbă de predare” slavona.

901 – 1000 : (9076 – 9175 E. V.): soarta Daco-romaniei in secolul al X-lea d. H. este pecetluită de Patriarhia Constantinopolului, de Biserica Romei (Papalitate) şi de seria următorilor impăraţi greco-bizantini: Alexandru (912 – 913), Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913 – 920), Romanos I Lecapenos (920 – 944), Constantin al VII-lea Porfirogenetul (945 – 959), Romanos al II-lea (959 – 963), Nikefor al II-lea Focas (963 – 969), Ioan I Tzimiskes (969 – 976) şi Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976 – 1025).

906 : (9081 E. V.), aprox.: cronica anonimului notar al regelui maghiar Bela (al II-lea / al III-lea ?), «Gesta Hungarorum» (XIX – XX), confirmă indirect prin răspunsul categoric dat de “regele de arme” al Crissianei, Monu Măruţ, “regelui maghiar Arpad” – faptul că, in orizontul anului 906 (ca şi in secolul contemporan “Anonimului Notar”), incă mai era valabil, mai “func-ţiona benefic”, dinspre Constantinopol, după 636 de ani, Legămantul de la impăratul Aurelian: «Iar ducele Arpad (…) a trimis soli (…) la ducele Monu Măruţ (“Menumorut”), cerandui ca din drepturile strămoşului său, regele Attila, să ii cedeze pămвntul de la fluviul Someş pвnă la hotarul Nirului şi pană la poarta Mezeşului. In adevăr, trimişii lui Arpad, Usubuu şi Veluc, au trecut peste raul Tisa in vadul Lucy şi după ce au plecat de aici, ajungand in fortăreaţa Bihor, au salutat pe ducele Monu Măruţ şi iau prezentat darurile pe care ducele lor i le trimisese. La urmă insă, comunicandui ce aveau de zis din partea ducelui Arpad, au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Monu Măruţ i’a primit insă cu bunăvoinţă şi, incărcandui cu diverse daruri, a treia zi le’a cerut să se intoarcă. Şi le’a dat răspuns, zicandu’le:

“Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru: datori ii suntem ca un amic, cu toate ce’i sunt necesare fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul insă ce l-a cerut bunăvoinţei noastre nu il vom ceda niciodată, cată vreme vom fi in viaţă. Şi ne’a părut rău că ducele Săleanuş (“Salanus”) i’a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, dar ceea ce se tăgăduieşte. Noi insă, nici din dragoste, nici din frică, nu’i cedăm din pămant nici un deget, deşi a spus că are un drept asupra lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima că ne’a arătat că descinde din neamul lui Attila, care se numea biciul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă a răpit acela prin violenţă această ţară de la strămoşul meu, acum insă, graţie stăpanului meu, impăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi’o smulgă din mainile mele”. Şi spunandu-le aceasta, le’a dat drumul să plece.».

910 – 940 : (9085 – 9115 E. V.),
aprox.: Gelu – este „rege-general-jude-duce” („dux„) in „Tara Someşului”.

915 – 920 : (9090 – 9095 E. V.),
aprox.: Se ridica Biserica crestina de la Garvăn-Tulcea, «peste ruinele cetatii antice Dinogeţia»; «descoperirile facute pe popina Bisericuta (Garvăn, jud. Tulcea) atesta folosirea si prelucrarea fierului, a bronzului, a plumbului si chiar a mercurului»
(BMIst, 31).

943 : (9118 E. V.):
Inscriptia comemorativa a „regelui-principelui-ducelui-judelui” („dux” / „jupan”) valah al Dunogaetiei / Dobrogei de Nord, Dimitrie, descoperita in localitatea Mircea Voda (jud. Tulcea / Romania); Const. C. Giurescu notează: «Inscripţia, in limba slava, de la Mircea Voda, este o inscriptie comemorativa, gasita in anul 1950, cu prilejul unor sapaturi; in ea este numele unui „jupan”, adica al unui stapanitor feudal, Dimitrie, si data 6451, dupa cronologia bizantina, adica 943 era noastra. Inscriptia nu este intreaga, deoarece inceputul lipseste.» (IIR, 25).(?)

945 – 1317 : (9120 – 9492 E. V.): braţul fluvial şi oraşul Sulina (Selinas) «schelă bizantină»; din 1318, «schelă genoveză» (BMIst, 31).

969 – 976 : (9144 – 9151 E. V.): in vremea impăratului Ioan Tzimiskes, Imperiul Bizantin işi intinde graniţele la Carpaţii Meridionali şi la nordul Deltei Dunării, peste toate ţările de rauri / munţi, adică peste diurpanatele / jupa-natele daco-romaneşti-nord-dunărene, dintre Olt şi Nistru (cf. NPIst, 254).

972 : (9147 E. V.), martie – mai: Daco-romanii-moesieni, sprijiniţi de armatele imperial-bizantine de sub comanda impăratului Ioan Tzimiskes, luptă cu impresionant eroism pentru eliberarea de sub invadatorii ruşi, conduşi de Sviatoslav, bineоnţeles, aduşi “ca aliaţi” de Bulgari; se dau bătălii la Pulpudava, la Preslav (e capturat “basileul Bogor / Boris”), la Drista / Durostor (Silis-tra) etc.; dintre războinicii daco-romani, se distinge tanărul comandant Teodor Miazănoapte; «impăratul Ioan, zdrobind domnia Ruşilor şi gandurile lor indrăzneţe prin incercările războiului», in 972, a desfiinţat sud-dunăreanul «Tarat Bulgar» şi a repus «Moesia sub stăpanirea Romanilor, sa оntors in Bizanţ şi a iernat acolo, oferind supuşilor daruri, ca de obicei, şi ospteţe abundente» (Fontes, II, 697), după cum notează cronicarul Leon Diaconul. (?)

972 : (9147 E. V.): daco-romanescul oraş-cetate, Durostoruma / Durostorum devine “capitala” themei bizantine Paristrion / Paradunavon.

982 – 992 : (9157 – 9167 E. V.): Bisericile Creştin- Ortodoxe din peşterile Dealului Tibişir-Basarabi (jud. Constanţa); «pe peretele din cretă (…) sunt zgrafiate datele 982 şi 992, alături de alte inscripţii (…), ornamente etc.»; in baza Dealului Tibişir «a fost descoperită o carieră de cretă, din care se extrăgeau prin cioplire blocuri pentru construirea “valului de piatră” aflat la 1 – 2 km distanţă la nord de Murfatlar» (BMIst, 31).

990 – 1000 : (9165 – 9175 E. V.), aprox.: «in faţa Dealului Dervent, la 9 km in aval de com. Ostrov (jud. Constanţa), este construită Cetatea de pe ostrovul Păcuiul lui Soare, fortăreaţă (…) a Imperiului Bizantin…» (BMIst, 32).

1001 – 1100 : (9176 – 9275 E. V.): soarta Daco-romaniei in secolul al XI-lea d. H. este marcată benefic de două mari personalităţi din Constantinopol, impăraţii Vasile al II-lea, Bulgaroctonul (976 – 1025), şi Alexios I Comnen (1081 – 1118), intre cei doi impăraţi defăşuranduse cincisprezece “impărăţiri efemeride” (Constantin al VIII-lea, Romanos al III-lea, Mihail al IV-lea, Mihail al V-lea, Teodora, Constantin al IX-lea, Mihail al VI-lea, Isac I, Constantin al X-lea, Evdochia, Romanos al VI-lea, Mihai al VII-lea Ducas, Nikefor al III-lea ş. a.), reflectand marea instabilitate economico-socială / politică, la care se adaugă şi Marea Schismă (<i), cu malefice consecinţe şi in intregul spaţiu al Daco-romanimii.

1002 – 1003 : (9177 – 9178 E. V.): «Gesta Hungarorum» menţionează in orizontul anului 1002 (9177 E. V.) «Regatul Ultrasilvaniei / Transilvaniei», sub conducerea “regelui de arme daco-roman”, Iulea («Gyla / Gyula»), opunandu-se misiunii catolic-apostolice a regelui Ungariei, Ştefan I.

1018 : (9193 E. V.): după anihilarea “aratului Bulgar al lui Samuil», Vasile al II-lea Bulgaroctonul readministrează ţinuturile respective in temele imperial-bizantine: Bulgaria, Sirmium şi Dalmaţia; cronicarii consemnează: «Imperiul Bizantin ajungea pană la Adriatica şi stăpanea Dunărea, iar Balcanica Peninsulă nu cunoştea alt stăpan» (IIvb, 335).

1030 – 1241 : (9205 – 9416 E. V.): la Morisena / Morisenadunum (> Cenad-Romania) funcţionează o şcoală daco-romanească frecventată de 30 de elevi; de asemenea, funcţionează şi o Şcoală de Teologie (creştin-ortodoxă), atat pentru Daco-romania Nord-Dunăreană, cat şi pentru Boemia, Polonia, Tările Germane etc.; a fost distrusă de marea invazie tătaro-mongolă. (?)

1040 – 1041 : (9215 – 9216 E. V.): in Daco-romania Sud- Dunăreană, are loc răscoala antibizantină a Valahilor condusă de Petru Delian.

1050 : (9225 E. V.): cronicarul persan Gardazi notează, in „Podoaba istoriilor”, că in Dacia / Daco-romania Nord- Dunăreană, de la Tisa pană la Nistru, locuieşte «un popor din Imperiul Roman (az Rum)», Poporul Valahilor, «un popor de creştini».

1054 : (9229 E. V.), iulie 16: Schisma cea Mare «marchează inceputul declinului Bizanţului ce va sfarşi prin cucerirea otomană (1453)», dar şi o anume “prosperitate economică” a Daco-romaniei secolelor XI – XIII.

1068 : (9243 E. V.):
Invazie a Pecenegilor in „Tara Crissianei”, indreptandu-si atacul spre cetatea-resedinta a „regelui” valah. Pecenegii sunt infranti langa Dăbaca.

1094 : (9269 E. V.):
La solicitarea lui Pudilă, „rege-duce” al Dynogaetiei / Dobrogei, desigur, in baza «legamantului de la Aurelian», imparatul bizantin, Alexios I Comnen, porneste campania impotriva invadatorilor cumani (?) (cf. NPIst, 275).

1101 – 1200 : (9276 – 9375 E. V.):
Valahia isi urmeaza destinul istoric, tot sub inraurirea Constantinopolului si a Romei.(?) Din Constantinopol, „decid” soarta Valahiei, imparatii:
Alexios I Comnen (1081 – 1118),
Ioan al II-lea Comnen (1118 – 1143),
Manuil I Comnen (1143 – 1180),
Alexios al II-lea Comnen (1180 – 1183),
Andronic I Comnen (1183 – 1185),
Isac al II-lea Anghelos (1185 – 1195) si
Alexios al III-lea Anghelos (1195 – 1203);
In fata invaziilor / amenintarilor fiintei nationale valahe, atunci cand imparatii din Constantinopol nu mai respecta spiritul «legamantului de la Aurelian», Valahia Nord-Dunareana reactioneaza firesc, „in spiritul veacului”, reunindu-si puterile / fortele in formatiuni statale, de data aceasta, de tip evmezic. (?)

A TREIA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACOROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI MERCURIU, LA ANUL 1103 (9278 E. V.), IN STATUL MEDIEVAL AL TRANSILVANIEI

1103 – 1113 : – Mercuriu, principe al Ardealului / Transilvaniei.
Dupa Schisma cea Mare, in fata pericolului vestic, reprezentat de asa zisii „regi apostolici ungari”, incoronati si sustinuti de Biserica Romei, pentru a inregistra o „ofensiva a Catolicismului” in fata Ortodoxismului Daco-romanităţii, ţările de rauri / munţi ale Daco-romaniei Nord-Dunărene, dintre Tisa şi Carpaţii Răsăriteni, dintre Carpaţii Nordici şi Dunărea Porţilor de Fier, s-au reunit – in anul 1103, sub sceptrul principelui Mercuriu – in statul daco-romanesc medieval al Ardealului / Transilvaniei.

1122 : (9297 E. V.): impăratul Ioan al II-lea Comnen, in baza «legămantului de la Aurelian», vine cu oaste la nordul Dunării, in ajutorul Daco-romanilor carpatici, luptand impotriva triburilor invadatoare ale Pecenegilor.

1161 : (9336 E. V.): sub pretextul că luptă impotriva Cumanilor ce “invada-seră” ţările daco-romaneşti / valahe de la Dunăre, Manuil I Comnenul anga-jează o mare campanie in Daco-romania Nord-Dunăreană, avand scopul de a instaura in statul daco-romanesc-medieval al Transilvaniei “puterea” / “stăpanirea” lui Geza al II-lea, “ruda ungară / maghiară” a acestui impărat bizantin; armatele Comnenului pătrund in Transilvania dinspre Moldova, prin trecătoarea Oituz (cf. NPIst, 277).

1176 : Leuştache este principe de Arudela (Arutela / Terra Aruteliensis) / Ardeal / Transilvania); totodata era «comandantul ostilor comitatelor si nobililor, avand drept de judecata».

1180 : Bela al III-lea, rege impus de Manuil I Comnen in luptele „urmasi-lor” lui Geza al II-lea pentru „tronul pannonic”, implineste visul „Sfantului Ştefan”, anexand la Ungaria provinciile din aria Valahiei Sud-Vestice: Srem, Croatia si Dalmatia, spre a fi „mana dreapta a Papei de la Roma”.(?)

A PATRA REUNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL FRATILOR PETRU ŞI ASAN, LA ANUL 1185 (9360 E. V.), IN STATUL VALAHIEI MARI

1185 : septembrie – noiembrie, rascoala armata a Valahilor din Moezia sub conducerea lui Petru si Asan, contra regimului bizantin a lui Isac al II-lea Anghelos, chiar in ajunul nuntii acestuia cu fiica lui Bela al III-lea, regele Ungariei.

1186 – 1187 : In luptele angajate cu armatele represive ale imparatului Isac al II-lea Anghelos, valahii Moeziei condusi de Petru si Asan ies biruitori. Petru si Asan declara independenta fata de Constantinopol a Valahiei sud-dunarene.

1189 : Cu ajutorul militar primit din Valahia de la nord de Dunare (Cumania), ostirile lui Petru si Asan anihileaza «numai intr-o noapte» armata represiva imperial-bizantina condusa de generalul, valahul Cantacuzino.

1190 : Marea batalie de la Berrhoe / Verria (Macedonia) in care armata valahilor condusa de Petru si Asan, zdrobeste armata condusa de imparatul Isac al II-lea Anghelos. Sunt spulberate de catre armata valaha a lui Petru si Asan si ostirile aliate, chemate in ajutor de imparat, mai intai, sunt distruse contingentele ungare de pe drumul Vidinului, trimise de Bela, regele Ungariei, socrul imparatului Isac, apoi in nord-est, de la gurile Dunarii, sunt respinse cetele rusesti ale confederatiei Kievlene a marelui cneaz de Vladimir. (?)

1190 – 1196 : primul domnitor al Valahiei sud-dunarene (Moeziei) este Asan, intemeietorul Dinastiei Asăneştilor. Capitala statului se stabileste a se ridica pe ruinele vechilor fortificatii de la Turule („turnuri” – cf. Fontes, II, 472), datand din timpul imparatului Iustinian; orasul-capitala se rezideste sub numele valah de – Turrinova (< Turris Nova / “Turnul Nou”) / Turnova (in documentele slave: «Tarnova» / «Tarnovo»).

1196 – 1197 : Domn al Valahiei sud-dunarene este Petru.

1197 – 1207 : Domn al Valahiei sud-dunarene este Ioan (Ionita)

1201 : este recunoscuta independenta Valahiei sud-dunarene de catre imparatul de Constantinopol, Alexios al III-lea Anghelos.

1204 – 1261 : Imperiul Latin – stat creat in inima Imperiului Bizantin de feudalii participanti la Cruciada a IV-a, sub conducerea contelui de Flandra, Balduin I (1204 – 1205); existenta Imperiului Latin indica un alarmant grad de slabire / decadere a Imperiului Bizantin ce, in aceasta perioada, isi avea capitala la Niceea.

1205 : 14 – 15 aprilie: Razboi intre Imperiul Latin si Valahia sud-dunareana. Imparatul Balduin I de Flandra, pornind razboi impotriva Valahiei sud-dunarene, este infrant la Adrianopol; isi afla moartea ca prizonier la curtea domnitorului valah Ionita

1206 – 1208 : Smaragd este principe al Transilvaniei.

1207 – 1218 : Domnitor al Valahiei sud-dunarene este Borilă („Asan Burul” / „Bourilă”).

1209 – 1212 : Mihai este principe al Transilvaniei.

1218 – 1241 : Ioan al II-lea Asan este domn al Valahiei sud-dunarene.

1219 – 1221 : Leucă este principe al Transilvaniei.

1221 – 1222 : Paul este principe al Transilvaniei.

1223 : Armatele mongolo-tatare conduse de Genghis-Han, dupa ce zdrobesc armatele rusilor si „Cumanilor”, la Calca («Kalka, sau Kal-ga»), ocolesc Valahia Mare, temandu-se de armata valaha a lui Ioan al II-lea Asan, invadand Polonia, Germania etc. (imediat după moartea lui Ioan Asan al II-lea, Valahia este invadată de urmaşul lui Genghis-Han). (????)

1227 – 1240 : Pouşa este principe al Transilvaniei (mai puţin “intervalul” 1232 – 1234).

1231 : Batalia dintre valahii nord-dunareni (cumanii) si „ostile” principatului „Halici-Volan” (Volhynia)”. „Valahia Mare” se invecineaza la nord, nord-est si est, cu principatele de Halici-Volhynia si principatul Kievului. Calcand cu oaste pamanturile Valahiei, principele(cneazul) Daniil de Halici-Volhynia, angajeaza lupta cu valahii Tarii de Sus. Cum oastea lui Daniil de Halici era superioara numericeste ostirii valahe, domnul Valahiei sud-dunarene, Ioan al II-lea, trimite in ajutor oastea socrului sau, regelui, Andrei al II-lea al Ungariei, biruind, respingand astfel inamicul, pe Danil al Galiciei de la hotarele de nord.

1241 – 1246 : Caliman I Asan, domneste in Valahia sud-dunareana. In 1244, Kaganatul Mongol si Imperiul Bizantin reusesc sa rupa Valahia Mare la Dunare; Valahia Nord-Dunareana este trecuta in seama Kaganatului Mongol, Valahia sud- dunareana, este inghitita treptat de Imperiul Bizantin, cu subtilităţi politic-grecesti, profitandu-se de naivitatea epigonilor lui Ioan al II-lea Asan. (???)

1241 : „Marea Invazie Tataro-Mongola”, distruge si resedinta Episcopal-Catolica, si scoala romanească din localitatea Milcovia, din provincia Moldova a Valahiei nord-dunarene, aflate pe „locul centrului actual de povarnisilor Odobeşti, pe Valea Milcovului”. (???)

1242 – 1252 : Laurenţiu este principe al Transilvaniei.

1242 : Cronica stihuita a lui Filip Mousket ne informeaza ca «Regele Valahilor i-a invins, la trecatori, pe tatari».

1244 – 1272 : Valahia nord-dunarena, sub conducerea domnitorului Olaha, este „legata” / „dependenta” de „Hoarda de Aur”. (???) conducătorii ţărilor de rauri / munţi din Daco-romania Nord-Dunăreană pierd orice speranţă in Constantinopol, “legămantul de la Aurelian” spulberanduse in noul context politic; in funcţie de noile pericole, şi extracarpaticele ţări de rauri / munţi ale Daco-romaniei Nord-Dunărene se reorganizează in state daco-romaneşti medievale (după modelul statului medieval daco-romanesc al Transilvaniei creat in faţa pericolului maghiaro-catolic ivit la Tisa, in orizontul anului 1103). (?)

1246 – 1256 : Mihai I Asan domneste in Valahia sud-dunareana.

1247 : Misionarul franciscan, Giovani da Pian del Carpini, mentioneaza in notele sale de calatorie ca a intalnit pe drumul nord-pontic si pe „regele” valahilor extracarpatici – Olaha, ce se intorcea de la curtea marelui han al Hoardei de Aur. (?)

1247 : Diploma Cavalerilor Ioaniti consemneaza la granita intereselor medieval-politice ale acestora patru formatiuni politic-administrativ-culturale din Valahia Nord-Dunareana, dupa numele conducatorilor lor:
Tara lui Alutuon” (domnul
Tarii de Olt” / Alutua, «Alutus») / Alutua, sau Alutuania, adica „Oltenia”, in documente, cu tendinta slavizante de cancelarie.
«Lytuon» – «Litovoi», ori «Lytua – Litua», incluzand si
Tara Haţegului„,
Tara lui Seneslau„, in stanga Oltului, in zonele de munte / deal de la Arges, Muscel si Damboviţa, intinzandu-se si peste ses, pana la Dunare.
Tara lui Ioan„, circumscriind “aria judeţului Romanaţi”,
Tara lui Lupu” (inomastic tradus in Farcaş de documentul unguresc), circumscriind „aria de azi a judetului Valcea”.

1256 : Căliman al II-lea Asan domneste in Valahia sud-du-nareana.

1257 – 1277 : Constantin domneste in Valahia sud-dunareana.

1261 : Irneriu este principe al Transilvaniei.

1261 : Imparatul bizantin, Mihai Paleolog, recucereste Constantinopolul si restaureaza Imperiul Bizantin.

1263 – 1264 : Borşa I este principe al Transilvaniei.

1267 – 1274 : Nicolae Gheorghe e principe al Transilvaniei (cu intrerupere in 1271).

1270 – 1277 : 13 octombrie: Matei Geac este principe al Transilvaniei (minus intreruperea: 1273 – 1275). (in documente, numele-i maghiarizat – «Csak»).

1272 : Tratat intre imparatul bizantin, Mihail al VIII-lea Paleologul, si hanul, noionul tataro-mongol din „dinastia Batuizilor” – Nogai (ginerele imparatului bizantin), prin care delimiteaza sferele in spatiul Valahiei Mari: partea nord-dunareana ramane Nogaiului, partea sud-dunareana – Paleologului. Valahia sud-dunareana devine un stat aservit Imperiului Bizantin, sub regi „hibrizi” greco-bizantino-valahi, acceptand „jocurile politice” de la Constantinopol, pana la cucerirea otomana. (???)

1272 : Imediat dupa tratatul „Nogaio-Paleologic”, domnitorul valah din Valahia nord-dunareana – Alutuon, declara independenta „Tarii” sale (Muntenia), Transilvania si Moldova raman inca „datatoare de tribut” lui „Nogai”. (???)

1273 – 1804 : Perioada Imperiului Romano- German – Habsburgic.

1275 : Borşa al II-lea este principe al Transilvaniei.

A CINCEA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI ALUTUON, LA ANUL 1277 (9452 E. V.), IN STATUL MEDIEVAL AL [ĂRII ROMANEŞTI

1277 : Principele Munteniei – Alutuon (Lytuon), spre a face fata pericolelor tataro-mongole, bizantine, unguresti etc., reuneste in statul medieval al „Tarii Romanesti”, alaturi de Oltenia, si Muntenia, inca Basarabia etc., devenind stapan si peste tinuturile cu „Episcopatul Cumanilor” si cu „cavaleri teutoni”, „cumani” etc. In aceasta calitate, de domn al Tarii Romanesti, se razboieste cu armata regelui Ungariei, „cumanul” Ladislau al IV-lea, ce „isi revendica “papalocumano – unguresti” pamanturi «de dincolo de Alpi / Carpaţi»; “expediţia cruciată” a lui Ladislau al IV-lea nu s-a soldat decat cu «capturarea lui Barbat», fratele principelui valah, rascumparat „cu o suma insemnata” (???)

1277 : Murind Alutuon (Lytuon), fratele sau, Barbat, urca in tronul domnesc al „Tarii Romanesti”.

1277 – 1279 : Ionilă (Ivăilă / Lacană / “Lacanas”, sau Bărdacă / “Brdokba”) domnestete in Valahia sud-dunareana.

1277 : octombrie – decembrie: Nicolae Mauriciu este principe al Transilvaniei.

1278 – 1279 : Finta este principe al Transilvaniei.

1279 – 1280 : Ioan al III-lea Asan domneste in Valahia sud-dunareana.

1279 – 1600 : Principatul medieval valah al Transilvaniei are – de la Finta pana la Mihai Viteazul – urmatorii conducatori (“principi”):
Roland Borşa (1282; 1285; 1293),
Nicolae Mauriciu,
Toma (1322 – 1354),
Nicolae Aba,
Toma Cioară (cu numele maghiarizat in “can-celarie”, in documente-«Csor»),
Egidiu, Nicolae Conci («Konth»),
Andrei Lache («Lackfi»),
Dominic Măciucă
(«Machka»),
Petru de Oarda,
Nicolae Lache (1367 – 1369),
Ştefan Lache (1373 – 1376),
Ioan Timiş («Temeş»),
Petru (1394 – 1395),
Ioan Petru de Oarda,
Laurenţiu,
Ştefan de Nădab (1402 – 1403),
Petru de Striga («Strigh»),
Ioan de Dăbaca,
Dumitru de Pan (1437),
Desideriu (1438 – 1440),
Nicolae de Ocna Sibiului (1439 – 1440),
Petru Sărăcin («Szerecsen», 1441),
Iancu de Hunedoara (1441; 1448; si „comite de Timiş”, „loctiitor si capitan general al regatului Ungariei”: 1445; „ban de Severin si capitan al Belgradului”: 1446; „guvernator al Ungariei”: din 1446),
Gheorghe Ciopor («Csupor de Monoszlo», 1443),
Marcu de Herepea (1446),
Gheorghe de Bala (1447),
Nicolae Ardeal (fraca: toponim Arutela / Arudela; maghiarizat – «Erdelyi»),
Ioan Lupu de Miercurea («Farcaş», 1459),
Blasiu / Vlasu ( = “Valahul” / “Daco-romanul”; dar cancelaria maghiarizarii / ungurizarii il boteaza: «Blasiu Magyar», 1473 – 1475),
Petru Micu (vicele” lui Blasiu are si el numele ungurizat / maghiara: «Kis» = mic),
Petru Jurebie («Gereb», 1478 – 1479),
Bartolomeu Dragoş («Dragfi»),
Petru de Bozin (< “boz” / “boj”, nume dacic de plantă – Sambu-culus ebulus, + suf. -in),
Nicolae Macedoniu (1527),
Ştefan Măilat (1534 – 1539) ş.
Mercuriu (1103 – 1113);
Ştefan Bathory (1575 – 1583, intre 1575 şi 1586 fiind şi rege al Poloniei),
Cristofor Bathory (1576 – 1581),
Sigismund Bathory (1581 – 1597; 22 august 1598 – martie 1599),
Maria Cristierna Bathory (1598),
Andrei Bathory (martie-octombrie 1599).

1281 : 1 iulie – 16 august: activitatea comerciala extraordinara a portului dunarean romanesc Vicina (Isaccea-Romania) monopolizeaza 20,2О din contractele comerciale ale Constantinopolului / Perei: «Spre a vedea cat de activ era importul si exportul la Dunarea de Jos in a doua jumatate a secolului al XIII-lea, dam cateva date privind viata comerciala a orasului si portului Vicina, pe locul Isaccei de astazi. Numai intr-o luna si jumatate, de la 1 iulie la 16 august 1281, se incheie la Pera (Constantinopol) de catre un singur notar genovez – si erau 20 asemenea notari in capitala Imperiului Bizantin – nu mai putin de 27 de contracte de comandita pentru Vicina, in valoare de 4100 de hiperperi. Aceasta cifra apare in adevarata ei lumina cand constatam ca ea reprezinta 20,2О din totalul tranzactiilor incheiate la Pera cu toate posesiunile genoveze si depaseste comertul Persi cu Genova insasi, orasul metropola, care nu reprezinta decat 18О. Asadar, Vicina era un centru comercial de prim rang. Fara sa ajunga la insemnatatea Vicinei, dar un comert activ, important, avea loc si la Chilia, portul din Delta, de pe malul drept al bratului cu acelasi nume al Dunarii, la Brăila, care va deveni, in secolul al XIV-lea, principalul port al [ării Romaneşti, la Orasul de Floci, de la gura Ialomitei, existent inainte de 1300 si specializat in comertul cu lana si branza, la Giurgiu, avand in fata, pe malul drept, stravechea asezare de la Russe – turceste Rusciuk – iar in epoca Imperiului Roman, Sexanta Prista, la Zimnicea, in fata Şiştovului, la Calafat, cu nume specific portuar, in fata Vidinului, in sfarsit, la Severin, in extremitatea de apus a Tarii Romaneşti» (IIR, 27 sq.). In aceste localitati prospere ale Daco-romaniei, ca si in cele de pe tarmul Marii Negre: Constanta / Tomis, Mangalia / Calatiani (Callatis) etc. – existau si scoli bisericesti romaneşti ai caror absolventi sustineau «o asemena viata de negot, de-a lungul Dunarii», fiind cu deosebita «stiinta de carte, socotitori buni, cunoscatori ai monedelor, apoi vamesi pentru autoritatea politica» (ibid.).

1280 – 1292 : Gheorghe I domneste in Valahia sud-dunareana. Stralucita putere a statului independent al Valahiei moeziene din timpul lui Ioan al II-lea Asan a fost macinata, distrusa sub epigonii de dincoace de 1241, intre Kaganatul Mongol si Imperiul Bizantin, ce si-au intins tentaculele peste Carpati, Dunare si Balcani, incepand din a doua jumatate a secolului al XIII-lea e.n., indeosebi, dupa inregistrarea apusului Imperiului Latin de Rasarit (la 25 iulie 1261) si dupa reanvigorarea Imperiului Bizantin sub imparatii Mihail Paleolog al VIII-lea (1259 – 1282) si Andronic al II-lea Paleolog (1282 – 1328).(???)

1301 : aprox.: orasul Baia, din Daco-romania de Est – provincia „Moldova”, «cu mine de argint şi de aur», «potrivit inscripţiei de pe pecetea sa» (IIR, 29), din orizontul anului 1301, se considera drept “capitala provinciei Moldova”.

1310 – 1352 : (9485 – 9527 E. V.): Ioan Basarab / Basarab I este voievod / domn (“rege”) al Tarii Romanesti.

1330, aprox. – 1358 : ( 9505 – 9533 E. V.): Bogdan este voievod al Maramureşului.

1330 : (9505 E. V.): războiul de la Posada, dintre Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, şi Basarab I, domnul / “regele” [ării Romaneşti; armata Ungariei este distrusă in intregime la Posada / Arutela-Cozia, pe Olt, Basarab I reuşind să păstreze astfel independenţa statului.

1346 : (9521 E. V.): Balica este “rege de arme” in “ţara de rauri / munţi” a Daco-romaniei / Valahiei Sud-Dunărene, Dunogaetia / Dobrogea.

1352 – 1364 : (9527 – 9539 E. V.): Nicolae Alexandru este domn al Tării Romaneşti.

A ŞASEA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI DRAGOŞ, LA ANUL 1352 (9527 E. V.), IN STATUL MEDIEVAL AL MOLDOVEI

1352 – 1353 : (9527 – 9528 E. V.): Dragoş este domn al Moldovei, reunind ţările de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei de Est, Moldadava / Moldova, Buvovina, Basarabia, Tirasgeţia etc. (?)

1354 – 1358 : (9529 – 9533 E. V.): Dragoş-Sas este domn al Moldovei.

1359 : (9534 E. V.): Balc este domn al Moldovei.

1359 : (9534 E. V.): Mitropolia [ării Romaneşti are sediul la Curtea de Argeş.

1359 – 1365 : (9534 – 9540 E. V.): Bogdan este domn al Moldovei.

1359 : (9534 E. V.): este atestată documentar Manăstirea Argeşului, capodopera evmezic-arhitecturală de la Curtea de Argeş, “conectată” la mitul jertfei zidirii.

1364 : (9539 E. V.): se zideşte in provincia Maramureş a Daco-romaniei Nord-Dunărene, Manăstirea Ieud, vestită şi prin şcoala-i de copişti de texte religioase.

1364 – 1377 : (9539 – 9552 E. V.): Vlaicu este domn al Tării Romaneşti; bate monedă chiar din primul an de domnie.

1369 : (9544 E. V.): Vlaicu, domnul Tării Romaneşti, obţine prima victorie dunăreană asupra armatelor de pradă otomane / turceşti.

1370 : (9545 E. V.): călugărul Nicodim de Oltenia intemeiază Manăstirea Vodiţa.

1373 : (9548 E, V.): Bogdan-Laţcu este domn al Moldovei.

1374 – 1375 : (9549 – 9550 E. V.): Costea Muşat este domn al Moldovei.

1375 : (9550 E. V.): călugărul Nicodim de Oltenia intemeiază Manăstirea Tismana.

1375 – 1391 : (9550 – 9566 E. V.): Petru I Muşat este domn al Moldovei; in al doilea an al domniei sale bate monedă.

1377 – 1383 : (9552 – 9558 E. V.): Radu Basarab este domn al Tării Romaneşti.

1383 – 1386 : (9558 – 9561 E. V.):Dan I Basarab este domn al Tării Romaneşti.

1386, 23 septembrie – 1418, 31 ianuarie : (9561 – 9593 E. V.): Mircea cel Bătran este domn / “rege” in statul medieval daco-romanesc al Tării Romaneşti.

∗ <b (9561 E. V.): Mircea cel Bătran incepe zidirea Manăstirii Cozia.

1393 – 1878 : (9568 – 10.053 E. V.): Turrnova / Tarnova, fosta strălucită capitală a Valahiei Mari din vremea Dinastiei Daco-romane a Asăneştilor, “capitală” a Valahiei Sud- Dunărene aservită Imperiului Greco-Bizantin, se prăbuşeşte sub asediul armatelor imperial-otomane conduse de sultanul Baiazid I Fulgerul; şi minunata ţară de rauri / munţi a Moesiei din fosta Valahia Mare, din “fosta” Dacia / Daco-romania lui Regalian, intră in jugul Imperiului Turc / Otoman, pentru cateva secole, pană in 1878, cand este eliberată de armatele Romaniei şi ale Imperiului Tarist / Rus (şi cand armatele Imperiului Rus / Tarist impun apariţia nu a unui stat al Valahiei, ci a unui stat slav, Bulgaria).

1394 : (9569 E. V.): bătălia de la Rovine; armata lui Mircea cel Bătran zdrobeşte armatele aliate ale Turcilor şi ale Sarbilor.

1391 : (9566 E. V.): se zideşte in provincia Maramureş a Daco-romaniei Nord-Dunărene, Manăstirea Peri, subordonată direct Patriarhiei din Constantinopol; a avut şi o vestită şcoală de copişti de texte religioase (cf. IIR, 31).

1391 – 1394 : (9566 – 9569 E. V.): Roman I Muşat e domn al Moldovei.

1394 – 1399, 12 august : (9569 – 9574 E. V.): Ştefan I Muşat este domn al Moldovei.

∗ 1394 – 1397 (9569 – 9572 E. V.): Vlad I este “rege de arme” al Dunogae-tiei / Dobrogei.

1395 : (9570 E. V.): Daco-romanii-moldoveni, sub Ştefan I Muşat, zdrobesc pe invadatorii unguri in bătălia de la Targu Neamţ.

1397 : (9572 E. V.): Mircea cel Bătran infrange armata otomană pătrunsă in Tara Romanească.

1399, 13 august – 1400, 10 februarie : (9574 – 9575 E. V.): Iuga Ologu este domn al Moldovei.

∗ 1400, 11 februarie – 1432, 1 ianuarie (9575 – 9607 E. V.): Alexandru cel Bun este domn al Moldovei.

1409 : (9584 E. V.): “cneazul” daco-roman / valah, Ioan Voicu, din Transilvania, primeşte rangul de nobil de la regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei, «pentru faptele sale de arme» (CRom, 274); Ioan Voicu este tatăl lui Iancu de Hunedoara şi bunicul lui Matei Corvin (“cel mai strălucit rege al Ungariei tuturor timpurilor”).

1418, 1 februarie – 1600 : (9593 – 9775 E. V.): statul medieval-daco-romanesc al Tării Romaneşti (sau al Munteniei) are următorii domni (la Pelasgo-Daco-Thraci, sau Daco-romani / Valahi: Domnia ca instituţie statală este superioară Regalităţii; in spiritul Zalmoxianismului: Domnul este reprezentantul lui Dumnezeu in Dacia / Daco-romania; Regele este “alesul” poporului), de la Mircea cel Bătran pană la Mihai Viteazul: Mihail I (1418 – 1420), Dan al II-lea (1420, august – 1431, martie), Radu al II-lea, Alexandru I Aldea (1431 – 1436), Vlad Dracul, Mircea Vlad Dracul, Basarab al II-lea, Iancu de Hunedoara (4 – 16 decembrie 1447), Vladislav al II-lea, Vlad Tepeş (1448; 3 iulie 1456 – 14 august 1462; 7 noiembrie – decembrie 1476), Radu cel Frumos, Basarab cel Bătran (1473 – 1476 / 1477), Basarab cel Tanăr, Mircea Dracu, Vlad Călugăru, Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tвnăr, Neagoe Basarab (23 ianuarie 1512 – 15 septembrie 1521), Teodosie Basarab (septembrie – decembrie 1521), Vlad Dragomir Călugăru, Radu de la Afumaţi, Vladislav al III-lea, Radu Bădica, Moise Vladislav, Vlad Vintilă, Radu Paisie, Mircea Ciobanul, Radu Ilie, Pătraşcu cel Bun, Petru cel Tвnăr, Alexandru al II-lea, Vintilă Pătraşcu, Mihnea Turcitul, Petru Cercel (iulie 1583 – 6 aprilie 1585), Radu Ciobanul, Ştefan Surdul, Alexandru cel Rău (august 1592 – septembrie 1593).

1423 : (9598 E. V.): Dan al II-lea biruie oştile otomane invadatoare ale Tării Romaneşti.

1432, ianuarie – 1433, noiembrie : (9607 – 9608 E. V.): Iliaş este domn al Moldovei.

1433 – 1447 : (9608 – 9622 E. V.): Ştefan al II-lea este domn al Moldovei (asociat cu Iliaş: 1435 – 1442; asociat cu Petru al II-lea:1444, aprilie – 1445, aprilie).

1437 – 1438 : (9612 – 9613 E. V.): Marea răscoală daco-romanească-ţărănească din Transilvania, declanşată de la Bobalna, impotriva exploatării sangeroase exercitate de nobilimea maghiară / ungurească, secuiască, săsească, dar şi impotriva insignifiantei boierimi autohtone, lipsită de conştiinţă naţională daco-romanească, “innobilată” sub nume maghiarizate.

1437 : (9612 E. V.), septembrie, 16: la Căpalna, marşava nobilime ungară / maghiară, secuiască şi săsească incheie „Pactul Unio Trium Nationum” impotriva naţiunii antohtone, majoritare, a Daco-romanilor / Valahilor din Transil-vania, impotriva răscoalei acestora, declanşată de la Bobalna.

1442 : (9617 E. V.), 2 septembrie: bătălie romano-turcă la raul Ialomiţa (Romania); oştirile Daco-romaniei Nord- Dunărene, conduse de Iancu de Hunedoara, obţin o strălucită victorie asupra uriaşei armate otomane comandată de Sehabeddin, beglerbegul Rumeliei; această biruinţă inaugurează seria victoriilor lui Iancu de Hunedoara in războaiele duse impotriva Imperiului Turc.

1443 : (9618 E. V.): Iancu de Hunedoara, in fruntea oştilor daco-romaneşti-munteneşti, face o incursiune la sudul Dunării, in Imperiul Otoman, obţinand «şase victorii asupra Turcilor» (CRom, 276).

1444 – 1449 : (9619 – 9624 E. V.): Petru al II-lea este domn al Moldovei (asociat cu: Ştefan al II-lea: 1444 – 1445; Roman al II-lea: 1447).

1446 – 1453 : (9621 – 9628 E. V.): Daco-romanul / Valahul Iancu de Hunedoara este guvernator (rege-?) al Ungariei.

1447 – 1448 : (9622 – 9623 E. V.): Roman al II-lea este domn al Moldovei (asociat cu: Petru al II-lea: 1447).

1448 – 1449 : (9623 – 9624 E. V.): Ciubăr este domn al Moldovei.

1449 : (9624 E. V.), 20 februarie – 12 octombrie: Alexăndrel Olehno este domn al Moldovei.

1449 – 1451 : (9624 – 9626 E. V.): Bogdan al II-lea este domn al Moldovei.

1451 – 1457 : (9626 – 9632 E. V.): Petru Aron este domn al Moldovei (cu intreruperile: 1452 – 1454; 1455).

1452 : (9627 E. V.): Daco-romanul / Valahul Iancu de Hunedoara impune Imperiului Otoman pacea de la Adrianopol; «Imperiul Otoman se obligă să nu ridice noi fortificaţii pe Dunăre şi să nu mai atace Tara Romвnească, Transilvania, Ungaria, Serbia şi Ragusa.

1452 – 1455 : (9627 – 9630 E. V.): Alexăndrel este domn al Moldovei.

PELASGIA / VALAHIA – SAU DACIA / DACO-ROMANIA – ŞI ULTIMELE IMPERII ALE EUROPEI: IMPERIUL OTOMAN / TURC, IMPERIUL AUSTRIAC, IMPERIUL RUS / TARIST, IMPERIUL AUSTRO-UNGAR, IMPERIUL RUSO-SOVIETIC

1453 : (9628 E. V.), 29 mai: căderea Constantinusei / Constantinopolului, capitala Imperiului Roman de Răsărit, devenit dincoace de orizontul anului 610 (8785 E. V.) Imperiul Bizantin (după instalarea “permanentă” a Grecilor in tronul impărătesc); la această dată, Imperiul Bizantin este “inghiţit” aproape in intregime de puternicul Imperiu Otoman / Turc; Constantinusa / Constan-tinopolul, sub conducerea incapabilului impărat greco-bizantin, Constantin Dragasses, angajează “rezistenţa antiotomană” cu vreo 9000 de oşteni şi cu 30 de corăbii; armatele otomane comandate de sultanul Mahomed al II-lea (folosindu-se, bineanţeles, şi de tunurile de 70 de tone pe care i le proiectase inginerul roman-ardelean, Orban, căruia Bizantinii / Grecii ii refuzaseră oferta), obţin victoria după un asediu de cateva luni (martie – mai); Constantinusa / Constantinopolul (“Creştinopolul”) este frumosul oraş Istambul, din Turcia “europeană” de azi.

1453 (9628 E. V.) – 1922 (10.097 E. V.): “apogeul” şi “destrămarea” Imperiului Otoman / Turc.

1457, 14 aprilie – 1504, 2 iulie : (9632 – 9679 E. V.): Ştefan cel Mare este domn al Moldovei.

1458 :(9633 E. V.): Fiul Dacoromвnului / Valahului Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, este ales rege al Ungariei.

1459 : (9634 E. V.): «Vlad Tepeş refuză să dea haraciul solicitat de Poarta Otomană / Imperiul Turc» (CRom, 276).

1461 :( 9636 E. V.): Vlad Tepeş «il trage in ţeapă pe begul de Nicopole, eliberează Giurgiul de sub Turci şi le zdrobeşte trupele de pe malul drept al Dunării» (CRom, 276).

1488 : (9663 E. V.): se zideşte – in provincia Moldova a Daco-romaniei Nord-Dunărene – Manăstirea Voroneţ.

1495 : (9670 E. V.): sunt rezidite Bicerica Ortodoxă a Daco-romanilor din Şchei-Braşov şi Şcoala Orăşenească Daco-romanească din Şcheii Braşovului.

1504 -1600  (9679 – 9775 E. V.): statul medieval daco-romanesc al Moldovei are – de la Ştefan cel Mare pană la Mihai Viteazul – următorii domni:
Bogdan al III-lea (1504 – 1517), Ştefăniţă, Petru Rareş (1527 – 1538; 1541 – 1546), Ştefan Lăcustă, Alexandru Cornea, Iliaş, Ştefan Rareş, Ioan Joldea, Alexandru Lăpuşneanu (septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561; 24 octombrie 1563 / martie 1564 – 1568), Despot Vodă (1561 – 1563), Ştefan Tomşa, Bogdan Lăpuşneanu, Ion Vodă cel Viteaz (1572 – 1574), Petru Şchiopu, Ion Potcoavă, Iancu Sasu Rareş, Aron Lăpuşneanu, Alexandru cel Rău, Petru Lăpuşneanu, Ştefan Răzvan (24 aprilie – august 1595), Ieremia Moghilă (august 1595 – 25 mai 1600).

1541 : (9716 E. V.): Turcii ocupă Budapesta; după instituirea dominaţiei Habsburgilor asupra părţilor de vest şi de nord-vest ale Ungariei şi asupra Croaţiei, transformă in Paşalac Ungaria de Sud şi Ungaria Centrală (pentru 158 de ani: 1541 – 1699); provinciile Daco-romaniei Nord-Dunărene ce fuseseră sub dominaţie habsburgică – Banatul, Crişana şi Ardealul – se constituie in Principatul Autonom al Transilvaniei, sub suzeranitate turcească.

A ŞAPTEA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI MIHAI VITEAZUL, LA ANUL 1600 (9775 E. V.), IN STATUL MEDIEVAL AL DACIEI

1593 : (9768 E. V.): 10 octombrie: Mihai Viteazul, fiul domnitorului Pătraşcu cel Bun, este inscăunat in tronul Tării Romaneşti.

1594 : (9769 E. V.), 13 noiembrie: Mihai Viteazul declanşează bătăliile cu trupele turceşti staţionate in Bucureşti, Oraşul de Floci, Harşova, Silistra; la Ruse / Rusciuk, pe malul Dunării, spulberă şi oastea otomană ce insoţeşte pe Bogdan, spre a-l instala ca nou domn al Tării Romaneşti; un alt corp de oaste daco-romanească, sub comanda banului Mihalcea, zdrobeşte o altă oaste turcească, insoţitoare a lui Ştefan Surdu, spre a fi instalat in tronul Moldovei, in locul lui Aron Vodă.

1595 : (9770 E. V.), 13 / 23 august: bătălia de la Călugăreni; Mihai Vi-teazul zdrobeşte armata imperial-otomană de sub comanda lui Sinan Paşa.

1596 : (9771 E. V.): armatele lui Mihai Viteazul trec la sudul Dunării, in Imperiul Otoman, distrugand fortificaţiile turceşti din cetăţile-oraşe: Babadag, Vidin, Plevna etc., nutrind intenţia / ideea re-Unirii Valahiei Mari din vremea Dinastiei Asăneştilor.

1597 : (9772 E. V.): sultanul trimite “steag de domnie şi daruri” lui Mihai Viteazul.

1598 : (9773 E. V.), iunie: „Tratatul de la Manăstirea Dealului” intre Mihai Viteazul şi impăratul romano-german / habsburg, Rudolf, privind finanţarea campaniei daco-romane antiotomane; Rudolf se obligă să dea lui Mihai Vitea-zul plata pentru 5000 de soldaţi şi armament («tunuri, praf, gloanţe şi alte unelte de război»), domnului / “regelui” daco-roman revenindu-i obligaţia de a lupta «pentru alungarea Turcilor şi a altor duşmani ai Tării Romaneşti, ai Transilvaniei şi ai Ungariei».

1599 : (9774 E. V.): Mihai Viteazu incepe campania militară pentru re-Unirea Tării Romaneşti cu Transilvania; Mihai Viteazu caştigă bătălia cu trupele lui Andrei Bathory de la Şelimbăr / Şelimberg, din 28 octombrie; trupele lui Bathory se dispersează, cuprinse de panică; Andrei Bathory, «insoţit de caţiva nemeşi sau boieri transilvăneni», fuge, spre a trece in Moldova; peste trei zile, intreaga Transilvanie daco-romanească se inchină lui Mihai Viteazul.

1599 : (9774 E. V.), 1 noiembrie: Mihai Viteazul intră biruitor in Alba Iulia.

1600 : (9775 E. V.), martie-aprilie: Mihai Viteazul porneşte campania pentru re-Unirea Moldovei cu Transilvania şi Tara Romanească, intre hotarele Daciei lui Decebal; armata daco-romană a lui Mihai Viteazul intră in Moldova pe la Oituz şi zdrobeşte armata lui Ieremia Moghilă (ce avea “aliate” destule corpuri de oaste polono-ruseşti) in bătăliile de la Verbia, Bacău, Cetatea Neamţului şi Suceava; Ieremia Moghilă fuge peste Nistru; la 21 aprilie 1600, Mihai Viteazul intră in Iaşi, cetatea de scaun a Moldovei, impliniduise visul re-Unirii principatelor daco-romaneşti / valahe nord-dunărene intre hotarele Daciei lui Decebal, ceea ce il determină să-şi semneze hrisoavele astfel: «Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Tării Romaneşti, al Ardealului şi a toată ţara Moldovei».

1600 : (9775 E. V.), septembrie, 18: forţele imperiale romano-germane / habsburgice, poloneze, ungureşti, otomane etc. se mobilizează pentru a distruge Statul Daco-romanilor / Valahilor nord-dunăreni; “trădările” habsburgice incep să işi arate colţii; in bătălia de la Mirăslău (Romania), domnul Daco-romanităţii, Mihai Viteazul, este trădat de generalul imperial George Basta, fiind obligat să se retragă spre Făgăraş.

1601 : (9776 E. V.), 3 august: armata lui Mihai Viteazul, mai mult “ţinută sub observaţie” de armata imperială a lui Rudolf, comandată de ignobilul general Basta, decat “susţinută”, reuşeşte şi de această dată să biruie la Gorăslău armata lui Bathory (pe Valea Someşului, intre Satu Mare şi Cluj).

1601 : (9776 E. V.), 19 august: in drum spre Alba Iulia, la 18 august, armata lui Mihai Viteazul innoptează / campează la Turidava / Turda; in zorii zilei de 19 august, Mihai Viteazul este surprins in cortul său de război, instalat pe Campia Turdei, de un detaşament “aliat”, de trei sute de Germani şi de Valoni, trimis de generalul Basta, desigur, cu aprobarea Curţii de Praga a lui Rudolf şi cu ordinul de a-l “aresta” / “suprima”: pătrunzand in cortul lui Mihai Viteazul, «comandantul detaşamentului ii spuse: “Eşti prins!” Mihai rosti un singur cuvant: “Ba” şi dădu să pună mana pe sabie. In aceeaşi clipă insă, un valon il impuşcă, un al doilea ii străpunse pieptul, alţii il loviră cu halebardele. “Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu – ne spune cronica Tării Romaneşti – pentru că nu ştiuse, nici se prilejise sabia lui cea iute in mana lui cea vitează”. Ucigaşii ii tăiară capul…»
(GIrva, 380). Comisul Radu Florescu a eliberat capul Domnitorului Mihai Viteazul din mana criminalilor imperiali ai lui Rudolf şi Basta, ducandu-l la Manăstirea Dealului, «unde şi astăzi odihneşte» (potrivit ritualul celor din ordinul Cavalerilor Zalmoxianismului); trupul «fu ingropat pe Campia Turdei» (ibid.). Dacia lui Mihai Viteazul fu iar ruptă in trei prin voinţa imperiilor evmezice.

1602 – 1858 : (9777 – 10.033 E. V.): pe scaunul domnesc / “regal” al principatul daco-romanesc-medieval al Tării Romaneşti se perindă:
Radu Mihnea, Radu Şerban, Gavril Moghilă, Alexandru Iliaş, Alexandru Coconul, Leon Tomşa, Matei Basarab, Constantin Şerban Basarab, Mihnea al IIIIon lea, Gheorghe Ghica, Grigore Ghica, Radu Leon, Antonie Vodă din Popeşti, Şer-ban Cantacuzino, Constantin Brвncoveanu (28 octombrie 1688 – 24 martie 1714), Ştefan Cantacuzino, Nicolae Mavrocodat, Ioan Mavrocordat, Constan-tin Mavrocordat, Mihai Racoviţă, Grigore al II-lea Ghica, Matei Ghica, Con-stantin Racoviţă, Scarlat Ghica, Ştefan Racoviţă, Alexandru Ghica, Grigore al III-lea Alexandru Ghica, Manole Ruset, Alexandru Ipsilanti, Nicolae Caragea, Mihai Şuţu, Nicolae Mavrogheni, Alexandru Moruzi, Constantin Hangerliu, Constantin Ipsilanti, Ioan Caragea, Scarlat Callimachi, Tudor Vladimirescu (15 martie – 15 mai 1821), Grigore al IV-lea Ghica, Gheorghe Bibescu, Barbu Ştirbei ş. a. (in majoritatea lor, provenind din Fanar şi făcand politica Porţii / Imperiului Otoman).

1602 – 1858 : (9777 – 10.033 E. V.): in scaunul domnesc / “regal” al daco-romanescului principat medieval al Moldovei se perindă, in majoritatea lor (ca şi in Tara Romanească / Muntenia), trimişi de Istambul / Fanar (unii reuşind să cumpere tronul la Poartă de cate trei-patru ori, sau “alternativ”, cand in Muntenia, cand in Moldova): Ieremia Moghilă, Mihail Moghilă, Constantin Moghilă, Ştefan al II-lea Tomşa, Alexandru Moghilă, Radu Mihnea, Gaspar Graţiani, Alexandru Iliaş, Miron Barnowski-Moghilă, Alexandru Coconul, Moise Moghilă, Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Gheorghe Ghica, Şerban Constantin Basarab, Ştefăniţă Lupu, Eustratie Dabija, Gheorghe Duca, Ştefan Petriceicu, Dumitraşcu Cantacuzino, Antonie Ruset, Constantin Cantemir, Dimitrie Cantemir, Constantin Duca, Antioh Cantemir, Mihai Racoviţă, Nicolae / Constantin Mavrocordat, Grigore al II-lea Ghica, Ioan Mavrocordat, Matei Ghica, Scarlat Ghica, Ioan Teodor Callimachi, Grigore Callimachi, Constantin Moruzi, Alexandru Ipsilanti, Mihai Şuţu, Alexandru Şuţu, Alexan-dru Hangerliu, Ioniţă Sandu Sturza, Grigore Alexandru Ghica ş. a. (cf. GIrva, 968 sqq.).

1602 – 1918 : (9777 – 10.093 E. V.): principatul daco-romanesc-medieval al Transilvaniei are următorii principi (intre 1601 – 1711) / guvernatori (impuşi de Imperiului Habsburgic / Austriac, sau, din 1867, Austro- Ungar):
Sigismund Bathory (in mai multe randuri), Moise Secuiu, Ştefan Bucică («Bocskai»), Sigismund Rakoczi, Gabriel Bathory, Gabriel Bethlen, Caterina de Brandenburg, Ştefan Bethlen, Gheorghe Rakoczi, Francisc Rhedei, Acaţiu Barcsai, Ioan Kemeny, Mihai Apafi, Emeric Tokoly, Francisc Rakoczi al II-lea (1704 – 1711) / Gheorghe Banffy, Ştefan Haller, Ştefan Wesselenyi, Sigis-mund Corniş («Kornis»), Francisc Anton Wallis, Ioan Haller, Fr. V. Wallis, Ladislau Kemeny, Adolf Buccow, Andrei Hadik, Carol O’Donell, Maria-Iosif Auersperg, Samuil Brukenthal, Gheorghe Banffy, Ioan Iosică («Josika»), Fer-dinand d’Este, Ioan Corniş, Iosif Teleki, Emeric Miko, Ludovic Wohlgemuth, Carol Schwarzenberg, Frederic Liechtenstein, Ludovic Folliot de Crenneville ş. a. (cf. GIrva, 720 sq.); din 1867 pană оn 1918, оn Imperiul Austro-Ungar, Transilvania (ca şi Slovacia şi Croaţia) este guvernată de la Budapesta; guvernele Andrassy şi Tisza duc o cumplită politică de deznaţionalizare, de maghiarizare / ungurizare.

1611 : (9786 E. V.): domnitorul Tării Romaneşti, Radu Şerban, «il infrвnge la Braşov pe Gabriel Bathory care invadase cu armate Muntenia, in 1610» (CRom, 278).

1613(9788 E. V.) – 1916 (10.091 E. V.): “apogeul” Imperiului Rus. (?)

1648 : (9823 E. V.): «Transilvania participă ca stat suveran la tratatul de pace din Westfalia» (CRom, 278).

1650 : (9825 E. V.): Invazie a Tătarilor – aliaţi cu Cazacii in Moldova.

1695 : (9870 E. V.): domnitorul daco-roman de Bucureşti, Constantin Brancoveanu, «primeşte de la Curtea din Viena titlul de Principe al Imperiului ca o recunoaştere a serviciilor aduse in războiul cu Turcii» (CRom, 279).

1711 : (9886 E. V.): Dimitrie Cantemir – in baza tratatului de la Luţk, incheiat cu ţarul Rusiei, Petru I – angajează războiul cu Imperiul Otoman, contand pe sprijinul Moscovei;
Bătălia are loc la Stănileşti-Prut; nesosind la timp ajutorul rusesc, armata Daco-romanilor-moldoveni este infrantă de armata imperial-otomană; in urma eşecului militar-politic, D. Cantemir, unul dintre cei mai de seamă enciclopedişti ai Europei acelor timpuri, este nevoit să-şi pă-răsească Patria şi să se stabilească la Curtea lui Petru I.

1712 : (9887 E. V.): Imperiul Otoman instituie regimul fanariot pentru Moldova.

1714 : Constantin Brancoveanu si cei patru feciori ai sai sunt decapitati din ordinul sultanului otoman la Istambul.

1716 : Imperiul Otoman instituie regimul fanariot si pentru Tara Romaneasca, din care se va iesi abia dupa Revolutia lui Tudor Vladimirescu.

1718 – 1739 : Oltenia se afla sub stapanirea Austriecilor.

1758 : Invazie tatara in Principatele Dunarene (?)

1775 : Acord austro-turc in urma caruia Principatul Moldova pierde o parte din „Tara de Sus” (ulterioara – Bucovina).
(CRom, 279).

1784 : Marea Rascoala taraneasca a vlahilor din Transilvania condusi de Horia, Closca si Crisan, contra exploatarii sangeroase a taranimii de catre nobilimea maghiara.

1791 : Supplex libellus Valachorum Transsilvaniae, prin care se cere imparatului Leopold al IIlea de la Viena sa recunoasca romanimea preponderenta din Transilvania ca natiune egala in drepturi cu celelalte natiuni din Imperiul Habsburgic / Austriac.

1804 – 1867 : Apogeul imperiului Austriac.

1812 : Dupa incheierea razboiului ruso-turc dintre anii 1806 si 1812, Imperiul Otoman cedeaza Imperiului Rus Tarist teritoriile romanesti de la est de Prut, partea dintre Prut, Nistru, Dunare si Marea Neagra a fostului stat medieval romanesc al Moldovei etc. teritoriile romanesti respective, sub numele de Basarabia, sunt transformate in gubernie a Imperiului Rusiei.

1821 : Revolutia condusa de Tudor Vladimirescu.

1828 – 1829 : (10.003 – 10.004 E. V.): in vremea acestui război ruso-turc, armatele imperiale ale Rusiei ocupă Moldova şi Tara Romanească.

1829 – 1834 : (10.004 – 10.009 E. V.): in Moldova şi in Tara Romanească se instalează Administraţia Rusească, aflată in seama generalului Kiseleff.

1848 : (10.023 E. V.): Revoluţiile burghezo-democratice cuprind şi Tările Daco-romaneşti.

1848 : (10.023 E. V.), septembrie, 16: işi incheie lucrările cea de-a treia Adunare Naţională Daco-romanească de Blaj, la care participă 60.000 de ţărani (inarmaţi); Adunarea Naţională Daco-romanească de Blaj declară că nu recunoaşte “Uniunea” Transilvaniei cu Ungaria; iobăgimea valahă / romană işi reafirmă revendicările; incep inrolările in oştirea populară a lui Avram Iancu, Axente Sever şi Iovian Brad.

A OPTA RE-UNIRE PAR[IALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, SUB SCEPTRUL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA, LA ANUL 1859 (10.034 E. V.), IN STATUL MODERN AL ROMANIEI

1859 : (10.034 E. V.), 24 ianuarie: ia fiinţă statul naţional al Romaniei prin re-Unirea a două dintre provinciile mari ale Daciei / Daco-romaniei lui Regalian, Tara Romanească (Muntenia) şi Moldova; imperiile admit re-Unirea intrun stat care să nu poarte numele de Dacia (aşa cum doreau: Kogălniceanu, Bălcescu, Alecsandri, Cuza ş. a.), ci de Principatele Unite, apoi de Romania (de fapt, numele din 383 e.n. / 8558 E. V., sub care era cunoscută Gaetia / Muntenia in vremea lui Auxenţiu Durostoreanu – care foloseşte in “micro-monografia” Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila / Lupilă, pentru prima oară intr-un document scris, sintagma: “Pămantul Romaniei “ / “…solo Romaniae”– v. CDCD, 120).

1859 (10.034 E. V.), 24 ianuarie – 1866 (10.041 E. V.), 11 februarie: Alexandru Ioan Cuza este domn al Romaniei, “cel mai iubit de popor dintre domnii tuturor anotimpurilor”, care – alături de ceilalţi paşoptişti din Principatele Valahe – reuşeşte să ridice programatic-statal, prin reforme, conştiinţa naţională valahică / daco-romanească intr-un inalt grad, punand in pericol fragilele temelii ale imperiilor secolului al XIX-lea, ale căror roţi dinţate se imbinau la Dunăre / Carpaţi.

1866 : (10.041 E. V.), 12 februarie – 7 aprilie: o “Locotenenţă Domnească” (alcătuită din N. Golescu, Lascăr Catargiu, N. Haralambie, “Locotenenţă” care l-a determinat pe Al. Ioan Cuza să abdice şi să ia calea exilului in Germania, la Heidelberg, unde a murit in 3 mai 1873) conduce Romania, după voinţa imperiilor Austro-Ungar, Rus / Tarist şi Turc, imperii ce au decis să pună popoarelor mai importante de la Dunăre / Balcani domni din case germanice: Daco-romanilor / Romanilor – din casa de Hohenzollern-Sigmaringen; Bulgarilor – din casa de Saxa- Coburg; Grecilor – din casa lui Otto I de Bavaria etc.).

1866 (10.041 E. V.), 8 aprilie – 1881 (10.056 E. V.), 13 martie: Carol I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este pus domn al Romaniei (in locul lui Al. Ioan Cuza).

1867 (10.042 E. V.) – 1918 (10.093 E. V.): Imperiul Austro-Ungar, “la apogeu”. Austro-Ungaria se opune re- Unirii Daco-romanilor nord-dunăreni intre hotarele Daciei lui Decebal, cum, de altfel, şi Imperiul Rus / Tarist, sau Imperiul Otoman / Turc.

1877 : (10.052 E. V.), 9 mai: Romania işi declară independenţa faţă de Imperiul Otoman; participă la Războiul de Independenţă a Daco-romanilor / Vlahilor din Moesia, aflaţi in lanţurile Imperiului Otoman; dă nenumărate jertfe pe frontul antiotoman, la Plevna, Smardan, Griviţa etc.; intră in război şi Imperiul Rus, care culege laurii victoriilor daco-romane; prin voinţa aceloraşi imperii, in 1879, Daco-romanii au constatat că au luptat de fapt nu pentru eliberarea Valahiei Sud-Dunărene, ci pentru eliberarea Bulgariei, stat rămas sub suzeranitatea Imperiului Otoman pană in 1908, cand işi proclamă independenţa.

1879 : (10.054 E. V.), 16 aprilie: după eliberarea Moesiei de sub jugul Otoman de către armatele Romaniei şi ale Imperiului Rus, in fosta provincie a Daciei / Daco-romaniei lui Regalian, a Valahiei Mari de sub Dinastia Daco-romană / Valahă a Asăneştilor, se proclamă – prin voinţa Moscovei – statul slav al Bulgariei (prin aşa-zisa «Adunare Constituantă de la Tarnovo», sau «Constituţia de la Tarnovo» – “rămasă in vigoare pană la 4 decembrie 1947, cand a fost proclamată Constituţia R. P. Bulgaria”).

1881 (10.056 E. V.), 14 martie – 1914 (10.089 E. V.) 26 septembrie: Carol I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este rege al Romaniei.

1895 : (10.070 E. V.), septembrie, 19: se inaugurează cel mai lung pod (4.088 m) din Europa de la sfarşitul secolului al XIX-lea, in Romania, peste Dunăre, la Cernavodă; proiectul şi conducerea lucrărilor: inginerul daco-roman: Anghel Saligny; prin această monumentală lucrare, ingineria daco-romanească inregistrează o culminaţie europeană (cf. BMIst, 221).

1907 : (10.082 E. V.): Marea Răscoală ţărănească din Romania; la inăbuşirea in sange a acestei răscoale au fost impuşcaţi 11.000 de ţărani.

1912 – 1913 : (10.087 – 10.088 E. V.): Al II-lea Război Balcanic. In 1913, prin voinţa imperiilor Rus, Austro-Ungar şi Otoman, teritoriul Macedoniei este impărţit intre Grecia, Bulgaria, Serbia şi Albania; Thracia este impărţită intre Bulgaria, Grecia şi Turcia; Moesia Superioară este impărţită intre Serbia şi Bulgaria; “reоmpărţiri” nesemnificative după primul şi al II-lea Război Mondial.

1914 (10.089 E. V.) – 1918 (10.093 E. V.): Primul Război Mondial.

1914 (10.089 E. V.), 27 septembrie – 1927 (10.102 E. V.), 19 iulie: Ferdinand I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este rege al Romвniei.

1916 : (10.091 E. V.), 4 / 17 august: Romania incheie un tratat secret cu toate puterile Triplei Inţelegeri, asiguranduise, la incheierea păcii, realipirea teritoriilor Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului la Patria-Mumă, Romania.

1916 (10.091 E. V.), 14 / 27 august: Romania declară război Austro-Un-gariei, marcand totodată şi intrarea Romaniei in Primul Război Mondial.

1917 (10.092 E. V.) – 2000 (10.175 E. V.): Imperiul Ruso-Sovietic “la apogeu”.

1918 : (10.093 E. V.), 27 martie: provincia istorică daco-romanească a Basarabiei, anexată Imperiului Rus / Tarist in 1812 (9987 E. V.), dar devenită – in vartejul revoluţiilor: burghezo-democratică şi socialistă din Rusia anului 1917 (bineоnţeles, cu “acordul” lui Lenin) – independenta Republică Democratică Moldovenească şi «exprimand voinţa poporului, in virtutea dreptului istoric şi de neam», se reuneşte cu Patria-Mumă, Romania.

1918 : (10.093 E. V.), septembrie, 15: Congresul Romanilor (Daco-romanilor / Valahilor), Cehilor, Slovacilor, Polonilor, Sarbilor, Croaţilor şi Rutenilor, de la New York, votează moţiunea de dezmembrare a Austro-Ungariei şi de eliberare a tuturor popoarelor din lanţurile Imperiului Austro- Ungar.

A NOUA RE-UNIRE PARTIALĂ A VALAHILOR / DACO-ROMANILOR, IN STATUL MODERN AL ROMANIEI MARI, SUB SCEPTRUL REGELUI FERDINAND I, LA ANUL 1918 (10.093 E. V.)

1918 : (10.093 E. V.), 1 Decembrie: re-Unirea parţială intre hotarele Daciei lui Decebal, intre hotarele Daciei / Daco-romaniei lui Regalian, a provinciilor, a “ţărilor de rauri / munţi”, din “destrămatul” Imperiu Austro-Ungar: Banatul, statul daco-romanesc-medieval al Transilvaniei (Crişana, Ardeal, Tara Zarandului, Tara Haţegului, Tara Barsei etc.), partea sudică a Maramureşului şi partea sudică a Bucovinei, cu “statul-mumă” din 1859 al Romaniei, in Statul Naţional Unitar: Romania-1918 (10.093 E. V.). Articolul Intai al Hotărarii Adunării Naţionale de la Alba Iulia: «Adunarea Naţională a tuturor Romanilor din Transilvania, Ba-nat şi Tara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor indreptăţiţi la Alba Iulia, in ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acestor Romani şi a tuturor teritoriilor locuite de danşii, cu Romania» (apud GIrva, 593).

1927 (10.102 E. V.), 20 iulie – 1930 (10.115 E. V.), 7 iunie: Mihai I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este rege al Romaniei (sub regenţa alcătuită din principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan, preşedintele Curţii de Casaţie).

1928 : (10.103 E. V.), august, 27: „Pactul Kellogg – Briand”, interzicand războiul ca instrument al politicii internaţionale, este semnat la Paris de 15 state.

1928 : (10.103 E. V.), septembrie 4: Romania aderă la „Pactul Kellogg – Briand”.

1930 (10.115 E. V.), 8 iunie – 1940 (10.115 E. V.), 5 septembrie: Carol al II-lea (de Hohenzollern-Sigmaringen) este rege al Romaniei.

1931 : (10.116 E. V.), septembrie, 7: a douăsprezecea sesiune ordinară a Adunării Societăţii Naţiunilor este prezidată de reprezentantul Romaniei, Nicolae Titulescu.

1935 : (10.110), septembrie, 17: Romania devine membru permanent al Ligii Naţiunilor (cu 50 de voturi din 52 posibile).

1939 : (10.114 E. V.), 7 martie – 21 septembrie: prim-ministru al Romaniei este Armand Călinescu; pentru a pune capăt politicii sale impotriva expansionismului Germaniei hitleriste, legionarii il asasinează.(?)

1939 (10.114 E. V.) – 1945 (10.120 E. V.): Al Doilea Război Mondial, cu-prinzand 72 de state şi 80О din populaţia planetei.

1940 : (10.115 E. V.), 28 iunie: U. R. S. S. / Imperiul Ruso-Sovietic (in urma inţelegerilor dintre Stalin şi Hitler) ocupă teritoriile daco-romaneşti-moldoveneşti: Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria, Herţa etc., teritorii devenind Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, in “imperiul roşu”.) (?)

1940 : (10.115 E. V.), septembrie, 4: Regele Carol al II-lea (de Hohen-zollern-Sigmaringen) al Romaniei numeşte pe generalul Ion Antonescu Preşedinte al Consiliului de Miniştri.

1940 (10.115 E. V.), septembrie 6 – 1947 (10.122 E. V.), 29 decembrie: Mihai I (de Hohenzollern-Sigmaringen) este regele Romaniei (a doua oară).

1940 : (10.115 E. V.), 4 noiembrie: Prezidiul Sovietului Suprem al U. R. S. S. decide ca judeţele daco-romaneşti-moldoveneşti din sudul Basarabiei (Izmail şi Bolgrad), din nordul Bucovinei, inclusiv judeţul Hotin, şi cea mai mare parte a Transnistriei, să intre in componenţa R. S. S. Ucraina.

1940 :(10.115 E. V.), septembrie, 7: sub presiunea stalinistă, se incheie la Craiova „Tratatul de Frontieră” romano-bulgar prin care partea de sud a Dunogaetiei / Dobrogei, parte numită „Cadrilater”, alcătuită din două judeţe: Durostor şi Caliacra, a fost făcută “cadou” Bulgarilor (pentru “fidelitate socialistă”), de către Stalin / Moscova şi de către regalitatea bucureşteană de Hohenzollern- Sigmaringen, judeţe aflвndu-se şi astăzi in componenţa Bulgariei. (?)

1941 : (10.116 E. V.), iunie: mareşalul Ion Antonescu eliberează teritoriile daco-romaneşti ocupate de U. R. S. S. / Imperiul Ruso-Sovietic şi le reintegrează Romaniei (sub numele istoric străvechi de provincia Basarabia). (?)

∗ <b (10.119 E. V.), septembrie, 12: la Moscova, este semnată Convenţia de Armistiţiu dintre Guvernul Romaniei şi Guvernele Naţiunilor Unite, consfinţind ieşirea Romвniei din războiul antisovietic şi intoarcerea armelor impotriva Germaniei lui Hitler.

1944 : (10.119 E. V.): trupele sovietice ocupă Basarabia, cea mai mare parte devenind Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, din cadrul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste; restul teritoriilor e atribuit Ucrainei.

1947 : (10.122 E. V.), 30 decembrie: Romania se proclamă Republică.

1947 (10.122 E. V.), 30 decembrie – 1965 (10.140 E. V.), 20 august: Republica Populară Romană.

1948 (10.123 E. V.) – 1952 (10.127 E. V.): Constantin I. Parhon este Preşedinte (al Prezidiului) Republicii Populare Romane.

1952 (10.127 E. V.) – 1958 (10.133 E. V.): Petru Groza este Preşedinte (al Prezidiului Marii Adunări Naţionale) Republicii Populare Romane.

1958 (10.133 E. V.) – 1961 (10.136 E. V.): Ion Gheorghe Maurer este Preşedinte (al Prezidiului Marii Adunări Naţionale) Republicii Populare Romвne.

1961 (10.136 E. V.) – 1965 (10.140 E. V.): Gheorghe Gheorghiu-Dej este Preşedinte (al Consiliului de Stat) Republicii Populare Romвne.

1965 (10.140 E. V.), 21 august – 1989 (10.164 E. V.), 22 decembrie: Republica Socialistă Romania.

1965 (10.140 E. V.) – 1967 (10.142 E. V.): Chivu Stoica este Preşedinte (al Consiliului de Stat) Republicii Socialiste Romania.

1967 :(10.142 E. V.) – 1989 (10.164 E. V.): Nicolae Ceauşescu este Preşedinte (al Consiliului de Stat) Republicii Socialiste Romania.

1969 :( 10.144 E. V.), 20 iulie – şi in prezent / viitor: Era Antropocelestă; era este “deschisă” de primii paşi ai Omului pe Lună, făcuţi de Neil Armstrong.

1989 : (10.164 E. V.), 16 – 22 decembrie: declanşarea Revoluţiei Daco-romane Anticomuniste / Anticeauşiste din Decembrie 1989, prin care se pune capăt “erei socialiste / comuniste” din Romania.

1989 : (10.164 E. V.), 23 decembrie şi in prezent: Romania (Republica Romaniei).

1990 – 2000 : (10.165 – 10.175 E. V.): in spaţiul Daciei / Daco-romaniei lui Regalian fiinţează următoarele state europene:
a) state in care limba pelasgo-daco-thracă / valahă (daco-romană / romană) este limba majorităţii locuito-rilor:
1) Romania (23.000.000 locuitori, dintre care Daco-romani / Romani, adică Pelasgo-Daco-Thraci / Vlahi: 21.137.000; limbă oficială: limba daco-romană / romană, adică valahă);
2) Republica Moldova (5.305.000 locuitori,5 dintre care Daco-romani / Romani-moldoveni, adică Pelasgo-Daco-Thraci / Valahi: 3.467.000; limbă oficială: limba romвnă, sub numele de „limbă moldovenească”, şi limba rusă; admiterea limbii ruse ca “a doua limbă oficială in statul Moldovei” de către Parlamentul “majoritar-comunist” al rep.Moldovei, la 20 iulie 2001, este prelungirea unui aspect al programului stalinist de rusizare, printro “democraţie moldovenească”, evident, sub lideri ruşi / rusofili, inrădăcinaţi in toate structurile societăţii daco-romaneşti-moldoveneşti dirijate de la Chişinău, sub preşedinţii din acest “deceniu de pseudo-independenţă faţă de Moscova”: Mircea Snegur, Petru Lucinski, Vladimir Voronin;
Pelasgo-Daco-Thracii – adică Valahii / Daco-romanii-moldoveni – dintre Prut şi Nistru / Don, dintre Vistula, Pripet, Podişul Podolic şi Marea Getică / Neagră, Marea Azov şi Caucaz, au cunoscut vitrege istorii in creuzetul populaţiilor migratoare din estul nistreanoazovian al Daciei / Daco-romaniei; dar pierderea con ştiinţei naţionale la Daco-romanii-moldoveni se relevă drept rezultat al politicii de deznaţionalizare şi de rusizare din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, in lanţurile Imperiului Rus Tarist şi Sovietic-Rus);
b) ţări care s-au ivit in aria Pelasgiei / Valahiei (Daciei / Daco-romaniei lui Regalian) şi in care elementul demografic preponderent pelasgo-daco-thrac / valah (daco-roman / roman) este “asimilat” / “distrus”, prin politicile de deznaţionalizare din secolul al XX-lea, peste 50О:
1) Albania: (3.200.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani – “aromani”, “ţanţari” etc.: 421.000; cf. TTRH, 46 sqq.);
2) Bulgaria: (9.000.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 1.730.000, inclusiv “Vlahii / Daco-romaniitimoceni”; cf. TTRH, 16 sq.);
3) Bosnia-Herţegovina: (4.440.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani, sau Romani – “istro-romani”: 289.000; cf. TTRH, 83 sqq.);
4) Croaţia: (4.700.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 156.000; cf. TTRH, 80 / 115 sqq.);
5) Grecia: (10.300.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani “cuţovlahi”, “megleno-romani” etc.: 628.000);
6) Macedonia: (2.305.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani – “macedo-romani”, “aromani” etc.: 553.000; cf. TTRH, 56 sqq.);
7) Muntenegru: (471.000 locuitori, dintre care Daco-romani / Vlahi – “istro-romani”: 63.000; cf. TTRH, 118 sqq.);
8) Serbia: (7.630.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 2.224.000; cf. TTRH, pp. 7 – 45.);
9) Slovacia: (5.530.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani “vlahomorlaci”: 316.000);
10) Ucraina: (45.600.000 locuitori, dintre care Romani / Daco-romani-moldoveni: 1.651.000 – cf. TTRH, 67 sqq.);
11) Ungaria: (10.160.000 locuitori, dintre care Daco-romani / Vlahi: 573.000 – cf. TTRH, 75 sqq.); <br< <b=””>c) situaţia in alte state care au incorporate arii pelasgo-daco-thracice / valahice (daco-romane):
12) Austria: (7.620.000 locuitori, dintre care Vlahi / Dacoromвni: 73.000 – cf. TTRH, 102 sqq.);
13) Bielorusia / Belarus: (10.200.000 locuitori, dintre care Valahi / Daco-romani: 67.000);
14) Cehia: (10.400.000 locuitori, dintre care Valahi / Daco-romani – “getvanci”: 127.000; cf. TTRH, 100 sq.);
15) Elveţia: (6.500.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 102.000);
16) Germania: (81.200.000 locuitori, dintre ca-re Vlahi / Dacoromani: 643.000);
17) Lituania: (3.200.000 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 69.000);
18) Polonia: (37.000.000 locuitori, dintre care Valahi / Daco-romani: 573.000);
19) Rusia: (125.768.000 locuitori, dintre care Daco-romani / Vlahi: 1.530.000; cf. TTRH, 81);
20) Turcia: (31.391.210 locuitori, dintre care Vlahi / Daco-romani: 236.230) etc.

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬