ISTORIA GETO-RUMÎNILOR TREBUIE RESCRISĂ DIN TEMELII

Istoria așa cum am învățat’o la școală este doar o fațetă a realităților trecute, mai mult sau mai puțin reală, din nefericire istoria fiind scrisă mai ales așa cum au vrut și încă mai vor anumite cercuri interesate ca noi cei mulți să o cunoaștem.

Numai că realitățile din trecut sau evenimentele petrecute nu avem de unde să știm că au fost cu adevărat chiar așa, cum au fost lăsate în scris sau cum ar vrea regimurile să o acceptăm.

Balzac (1799- 1850) în ”Comedia umană” spunea extrem de explicit:

”Toate popoarele posedă două istorii, una mincinoasă care se învață la școală și pe care guvernul (statul), își bazeaza puterea. A doua istorie, adevărată se ascunde de elevi și de popor căci odată știută adevărata istorie, sistemul se prăbușește.’’

De ce ar fi spus Balzac astfel de lucruri dacă el însuși nu a simțit marea manipulare a oamenilor?

Istoria reală cu siguranță nu a fost povestită cu exactitate din diverse motive obiective, dar și din foarte multe motive subiective.

De asemenea, nu avem originale la foarte multe cărți ca să confruntăm ce a transmis chiar autorul, ca să nu mai amintim că cele mai multe cărți care nu doar ”au dispărut”, așa cum se vehiculează sec, multe dintre ele fiind ascunse intenționat sau distruse pentru că deranjau multe capete înguste care au trăit în trecut sau care trăiesc și în prezent și perpetuează acest status quo al dualității, sau al falsității.

De ce au deranjat cărțile dispărute sau distruse?

Elementar.

Pentru că spuneau, poate, chiar adevărul, iar acel adevăr nu era pe placul multora.

În definitiv, de ce s’ar mai răscoli trecutul așa cum a fost lăsat să fie cunoscut, tocmai de cei care au făcut cărțile?

Singurii interesați să schimbe ceva nu sînt decît cei privați de adevărul istoric, iar aceștia sînt prea mici la scara planetei pentru a putea să fie luați acum în seamă, dacă sute de ani au fost nesocotiți, batjocoriți, exploatați.

În acest caz se încadrează și geto-rumînii.

Vedem cu toții, cum fiecare descoperire, reinterpretare, teorie nouă este ori ignorată, ori persiflată, ori desființați prin atacuri uneori fără scrupule autorii acestor noi viziuni asupra trecutului.

Probabil, noi ca rumîni sau ca urmași de pelasgi și geți, va trebui să acceptăm că cea mai deranjantă istorie pentru cele mai multe popoare europene a fost și este, încă, tocmai istoria pelasgo-geților din Carpați, locul de baștină al europenilor.

Spațiul Danubiano-Carpato-Pontic nu ar avea nimic deosebit dacă nu ar fi fost aici Bazinul Dunărean și Gurile Dunării de unde a iradiat civilizația cucuteniană acum peste 7000-8000 de ani și din care se pare că s’au născut sau mixat numeroase triburi care au format mai tîrziu popoare europene: dar în special pelasgii și geții, apoi cei numiți scyți, celți, ”traci”, ”greci” sau eleni, iliri, cimerieni, cimbri, romani, vikingi, goți, alani (roxolani, iazigi), carpi, iar mai tîrziu, germani, slavi și alte triburi mai mult sau mai puțin menționate în textele istorice ale tuturor vremurilor trecute.

Nu este departe de adevăr, tendința de a minimaliza importanța aflării locului de baștină al europenilor, mai ales dacă acela nu este cel în care trăiesc urmașii lor de azi din vestul sau din estul Rumîniei.

Așadar, să aveți rețineri asupra ceea ce știați despre trecutul geto-rumînesc, realitățile trecute sînt oarecum diferite de ceea ce oficial este acceptat ca dogme de breasla care se auto-certifică, se autorizează pe ei înșiși într’un cerc extrem de ermetic, și se auto-declară deținătorii adevărului absolut.

Citiți și: CINE AU FOST GEȚII ȘI CINE AU FOST ”DACII” ?

Deci, tratați ca atare istoria oficială, așa cum trebuie să tratați întreaga istorie scrisă de pretutindeni, dar și toate clișeele arhicunoscute și vehiculate cu îndîrjire.

Tratați cu circumspecție, și cîntăriți și analizați cu propria dvs. capacitate mentală.

Istoria reală este se pare ca o alternativă la ceea ce oficial este vehiculat, varianta fidelă, sau mai realistă, mai logică, mai aproape de ceea ce poate fiecare din noi simțim, pe drept.

Părerea noastră este efectiv particulară, și nu susținem decît teoriile noastre, bazate pe propriile noastre documentări și intuiții.

În rest, fiecare crede ce dorește și cît este capabil să înțeleagă.

În ce privește adevărul istoric, nimeni nu’l deține, deși sînt destui care se hrănesc cu această proastă apucătură că doar ei ar fi deținătorii adevărului, deși luați la bani mărunți nu pot dovedi ceea ce susțin.

Adevărul istoric complet este imposibil de aflat, pentru că sînt situații trecute despre care nimeni nu mai poate relata sau dovedi că s’a întîmplat cu adevărat.

Nedumeriri și întrebări au peste 50 % dintre oameni.

Și spunem doar 50%, pentru că un procent foarte mare dintre noi nu sîntem interesați de trecut, ceea ce este un semn clar că omenirea nu mai este interesată nici de viitor.

Acest lucru ne arată cît de gravă este situația generației actuale, și că este cu totul rațional să credem că suntem conduși mai ales de cei care se gîndesc doar la prezent și poate la ziua de după azi, dar nu mai încolo.

Acest site nu va face apologia ”urieșilor”, spre exemplu, pentru că nu ne hazardăm să credem în giganți mai mari decît a putut specia umană să producă, sau în extratereștri, pentru că încă nu s’au deschis muzee cu aceste creaturi ca să le vadă tot omul.

Nu facem, de asemenea, nici apologia, ”dacilor”, cum fac mai ales dacopații lui Tocsin, Săvescu și sau alți napoleoni toxici ca ei, și de care ne disociem, ”dacii” fiind doar un alt nume dat de alții geților, un exonim, precum ”vlahi”, nimic altceva.

În ce privește hărțile ”alambicate” care blogul le găzduiește, ele fac parte fiecare din propria noastră teorie legată de cum s’a format poporul balcanic, apoi cel european din care face parte și cel rumînesc, dar care are în spate poate munca a sute sau mii de geneticieni, arheologi, etnologi, sau alte tipuri de specialiști.

În definitiv, istoria trecută este una singură, diferită este doar interpretarea dată de unul sau altul, interesat sau nu, plătit sau nu să relateze într’o anumită direcție sau alta.

Invariabil s’a spus mereu, că istoria scrisă a fost mereu falsificată de către învingători. Dar ce scuză mai au cei plătiți să bată moneda doar pe anumite născociri sau invenții năstrușnice care s’au inoculat sute de ani populației?

Din nefericire istoria pelasgo-geto-rumînilor are puține pagini de istorie scrisă, iar azi sîntem un popor prea mic la scara planetei pentru a ne impune versiunea noastră reală a istoriei.

Chiar dacă am ști cu siguranță că este reală o anumită variantă, cu dovezi trainice ea nu va fi acceptată de către orgoliile înguste ale altor națiuni.

Interesul nostru este doar adevărul, și nu cel clamat de istoricii oficiali, plătiți să vă îndruge snoavele lor și să ne țină pe toți în ignoranță.

Ca o concluzie scurtă, orice geto-rumîn trebuie să știe că noi nu sîntem o specie de popor așa total separată de ceilalți, ci doar ca limbă ne deosebim puțin, dar nici prin limbă prea mult, de restul poporului european sau balcanic.

Pentru orice lămurire legată de originea geto-rumînilor așteptăm întrebări la orice postare unde ceva nu este clar, dar asta ca să lămurim propria noastră viziune asupra evenimentelor care s’au petrecut.

Citește și: ACUM 2000 DE ANI NU EXISTA DACIA ÎN CARPAȚI ȘI NICI DACII ÎNCHIPUIȚI DE ROXIN

sau: 10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

GEȚII SAU GOȚII AU FOST UNA ȘI ACEEAȘI NAȚIUNE

Principalul getolog al lumii a fost în opinia noastră profesorul Gabriel Gheorghe, și spunem getolog și nu dacolog, din simplul motiv că nu dorim să scurtăm istoria poporului matcă al europenilor, care începe în această parte de lume odată cu activitatea primilor homo-sapiens care vor dezvolta în arealul curprins de Marea Neagră, Balcani și Arcul Carpatic civilizația care va fi numită generic Vechea Europă – The Old Europe.

De ce am scurta istoria acestui popor dacă am insista pe clișeul introdus de romani în istoriografie – ”dac” sau ”Dacia”?

Pentru că prima menționare a acestui termen este relativ tîrzie, de cel mult 2100 de ani, abia în sec. I î.Hr. fiind pomenit, pe cînd etnonimul de ”get” se pierde în negura vremurilor, plecînd din rădăcina ”GE” care semnifica pămîntul, știindu’se că Zeița Geea (Gaia) era considerată Mama Pămîntului, logic și îndreptățit este ca termenului arhaic GET să’i fie atribuită semnificația de pămîntean, iar prin sintagma get-beget să înțelegem un lucru autentic, autohton, original getic.

Un alt lucru semnificativ de menționat este că știm deja că ”dacii” erau doar un grup războinic al geților, nu o etnie distinctă, Trogus Pompeius afirmînd exact în secolul cînd apar primele menționări ale ”dacilor” că:

”Dacii sînt o mlădiță a geților.”

Acest grup al ”Zecilor” IO sau ”Decilor”, inexistent înainte de Hristos, devine menționat suficient de des pentru a intra în atenția cronicarilor, odată cu confruntările sîngeroase foarte dese cu romanii, la sud sau la nord de Dunăre.

În rîndurile de mai jos și din cercetările D-lui Gabriel Gheorghe, vom afla că nu doar ”dacii” vor fi mlădițele geților, ci toți europenii de sînge european, bineînțeles nu și cei care au ascendența dovedit asiatică: huni, tătari, finici, turci etc.

Citiți și: ”DACO-TRACIZAREA” GEȚILOR

Istoricii autohtoni sînt tributari unor curente care au luat naștere în baza unor teorii complet false și enumerăm aici DACISMUL, TRACISMUL, LATINISMUL ȘI MAGHIARISMUL

Toate aceste teze sînt orientări fără suport în realitățile trecutului neamului geto-rumînesc. Ceea ce cunoaștem din manualele de istorie sînt invenții vehiculate de istoricii vînduți cîte unei astfel de teorii false.

Latinismul, dacismul sau tracismul ca să aibă obiect la noi, trebuia să fi avut noi rumînii ca neam, printre strămoși ori latini, ori daci, ori traci.

Și n’am avut, noi am avut ori pelasgii neolitici matriarhali, ori geții euro-indieni războinici (acei așa-ziși indo-europeni).

Maghiarismul în schimb este cel mai deplasat, pentru că o limbă adusă din fundul Asiei a primit suportul papal pentru a se extinde peste geții carpatici. Dar ungurii de azi, nu sînt altceva decît niște pelasgo-geți care s’au catolicizat și maghiarizat pentru avantaje politice și averi. Spre exemplificare vom aduce în discuție haplogrupul I al lui Horthy născut la Baia Mare, care este specific rumînilor și vechilor pelasgi (cucutenieni, gumelnițeni, turdeșeni etc) și prezent la peste 33% din populația Rumîniei.

Acei ”zeci”, ”deci” sau ”daci” despre care vorbesc istoricii au fost geții carpatici numiți de romani astfel și pe care i’au luat sclavi în imperiu după ce au numit colonia de la nord de Dunăre, Dacia.

Despre ”traci” același lucru, sînt nordicii atenienilor, care evident că erau ori geți, ori hiperboreeni așa cum sînt îndeobște numiți cei care trăiau în nordul Eladei. Noi nu le spunem azi la norvegieni ”traci”, dar le spunem nordici. ”Trake” se traducea nord sau nordici, adică ”geții din nord”, cum spunem azi noi la scandinavi, nordici.

Și că tot pomenim de scandinavi, ei sînt tot un mix de pelasgi și geți așa cum erau și vikingii acum 12-13 secole.

Dar unde trăiau așa-zis ”tracii” din Tracia (Nord) în afara Traciei?

Nicăieri.

Ce etnie poate fi aceasta? Nordic sau sudic? Estic sau vestic? Acestea sînt determinări de localizare a unei populații pe criteriu cardinal, nu etnie.

Etnia majoritară a Europei pînă în epoca bronzului erau pelasgii. Abia din epoca bronzului geții războinici devin conducătorii Europei, cei care au creat regate, de la vechea Troie pînă la marile imperii de mai tîrziu.

Apoi, pe cînd geții erau numiți de geții eleni (da, tot geți sînt cei care au ocupat sudul peninsulei) din sudul Balcanilor, pentru că trăiau printre ei, și știau cum își spun ei înșiși, vezi denumirea Capitalei spirituale getice Sarmi-GETuzo, nu Sarmi-DACuzo, sau Sarmi-TRACuzo.

Geții din Dave în schimb erau numiți de romani ”daci”, romani care nu trăiau alături de geții carpatici, ci la Roma, nu știau cum își spun geții, ci ei îi numeau ori de la cetățile lor DAVE, Davi, ori de la casta războinicilor IO adică ”Decarii”, ”Decii” de unde ”Daci” și ”Deceneu”, ”Decebal” unde ”bal”, Mihai Vinereanu îi atribuie sensul de ”războinic”, ”luptător”.

Numai că nu toți geții trăiau în Dave (cetăți) în munți, ci și la sate pe văi sau la șes, pentru că munca pămîntului trebuia făcută de cineva.

Geții nu erau doar războinici, ci și meșteșugari, fermieri, mineri, metalurgiști, aurari etc.

Geții, după crearea marilor regate sau orașe stat au fost numiți ulterior și după loc:
Geți de la Geția, traci de la Tracia, iliri de la Iliria, scyți de la Scyția, sarmați de la Sarmația, panoni de la Panonia, spartani de la Sparta, ghetiți (hitiți) de la Imperiul Hitit, brigi de la Brigia, frigieni de la Frygia, bitini de la Bitinia, romani de la Roma, și putem continua pînă epuizăm toate regiunile locuite de geții care au cucerit Pămîntul după epoca bronzului cu arma sau pașnic.

Greci, în schimb, nu au existat în antichitate, ci este o denumire modernă a locuitorilor din Grecia, sau mai exact a regiunilor Tesalia, Atena, Sparta, Teba, Peloponez, parțial Tracia, parțial Macedonia etc.

Nici cu ”românismul” sau cu ”rromii” nu dovedim decît o foarte mare manipulare pentru că nu am venit de la Roma. Mai întîi că noi nu ne numeam români, ci rumîni, rîmi, armîni, rîmni etc.

Cine va cerceta ce triburi au fondat Ruma (Roma) va descoperi că unul dintre triburi se numea ramnes (sau ramnenses), adică rîmnii sau rîmnenii, dar prin cărți îi găsim latinizați ca să li se piardă urma strămoșilor noștri, ca de altfel multe astfel de botezuri care au avut loc în istoria ancestrală a marelui neam getic.

Cu bolșevisme (slavisme), dacisme, tracisme, latinisme, grecisme și maghiarisme nu dovedim nimic pentru istoria noastră antică, sînt doar piste false pentru istoria reală a neamului getic.

Acești istorici simbriași reușesc, însă, să amețească ignoranții de peste tot, prin imensa manipulare la care asistăm de peste 1000 de ani, noi și generațiile trecute.

Nu același lucru se poate spune despre Gabriel Gheorghe.

Profesorul Gabriel Gheorghe a studiat istoria străveche a spaţiului carpatic de mai bine de 40 de ani interdisciplinar, în atenția sa implicau studiul din domenii precum istoria, arheologia, geografia, geologia, fiziologia, lingvistica, etnologia, paremiologia, literatura, aplicînd rigurozitatea unui om de ştiinţă de formaţie tehnică.

Cercetările sale, bazate pe studiul sistematic a zeci de mii de lucrări, au fundamentat concluzia că spaţiul carpatic este vatra civilizaţiei euro-indiene şi că limba rumînă
este continuatoarea directă a limbii primare a Europei. O expunere a argumentelor domnului Gheorghe este prezentată de exemplu în tomurile I-V ale revistei Getica, editată de Fundaţia Gîndirea, din care vom reproduce mai jos un pasaj edificator.

În plus, domnul Gabriel Gheorghe este autorul a zeci de cărți și sute de articole pe tema istoriei poporului rumîn.

Gabriel Gheorghe afirmă într’o manieră tranșantă că:

”Realităţile istoriei poporului rumîn sînt zdrobitoare şi nu admit nici un fel de replică. O să le vedeţi şi o să vă convingeţi singuri.”

Cu această ocazie aducem un omagiu pios d-lui Gabriel Gheorghe care a trecut de curînd în neființă, cel care prin clarviziunea sa remarcabilă a făcut lumină în istoria geto-rumînilor scrisă în mod cu totul fals sau manipulatoriu și a reușit, după o muncă titanică de documentare, și cu o ușurință dezarmantă să cearnă grîul de neghină printre clișeele încă prezente în mentalul colectiv și promovat de istoricii tributari unor teorii false din zilele noastre.

Să’i fie țărîna ușoară în lumea celor drepți !

Prezentăm în continuare cîteva dintre observațiile și concluziile sale. De menționat că cele mai multe dintre cărțile pe care le citează nu au fost publicate în Rumînia.

Dumnealui le’a adus prin împrumut internațional sau prin mijloace personale, adunînd în biblioteca sa peste 10.000 de volume. Domnul Gheorghe preferă să nu aducă în discuție argumentele istoricilor rumîni care îi confirmă punctul de vedere, ca să nu
apară acuzații de prozelitism. El citează în special savanți străini și universități străine celebre.

În anii ’70 Franklin Murphy, cancelarul Universităţii California din Los Angeles (UCLA), a avut inițiativa de a realiza un studiu asupra resturilor arheologice din mileniul V înaintea erei noastre, în toată Europa.

A trimis’o în acest scop în Europa pe Marija Gimbutas, care era profesoară de arheologie la Universitatea din California.

În mod surprinzător, investigațiile au arătat că în Spania, Franța, Anglia, Germania nu există resturi arheologice din mileniul V.

Cu excepția teritoriului carpatic. Concluzia transmisă la UCLA de Marija Gimbutas a fost că:

”Nu ne este clar de ce în Europa nu găsim nimic. E un deşert pur şi simplu în mileniul V înaintea erei noastre, dar în România am găsit peste 30.000 de statuete.”

Harta descrierii arealului arheologic din studiul Marijei Gimbutas indică foarte clar care este realitatea. Studiul publicat de doamna Gimbutas se numește The Goddesses and Gods of Old Europe și se referă la Europa Veche, Europa carpatică şi zonele pericarpatice.

Datele obținute pe baza probelor arheologice arată că în mileniile V, IV, III înaintea erei noastre (deci acum mai mult de 6000 ani) existau pe teritoriul carpatic culturile Cucuteni, Ariuşd, Vădastra, Boian, Gumelniţa, Hamangia, Petreşti, Turda, Vinca şamd.

Pe vremea aceea nu existau Franţa, Anglia, Marea Britanie. Roma a fost fondată abia în anul 653 î.Hr.

În anul 1922 a apărut la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie, o lucrare intitulată The Cambridge History of India. Lucrarea a apărut în contextul în care la începutul secolului englezii aveau colonii și în Africa și în America de Nord și în Asia, care erau de regulă popoare inferioare lor din punct de vedere al dezvoltării sociale și culturale. Și totuși indienii le erau superiori din punct de vedere cultural.

Atunci au vrut să știe ce’i cu acești indieni: de unde vin, care le este istoria?

A fost întreprinsă o cercetare pe baza cărților vedice (care sunt cele mai vechi monumente literare ale umanității) și s’a făcut observația elementară că în Vede nu există mențiuni despre fauna specific indiană actuală (lei, trigri, cămile, elefanți), dar există în schimb dese mențiuni despre fauna carpatică (urs, lup, vulpe).

Și atunci, pe baza acestor date dar și a altora, ei au stabilit în volumul I pagina 68 (au apărut șase volume pînă în 1926) că nu există decât o singură arie în Europa de unde ar putea să provină indienii și anume aria mărginită la est de Carpați, la sud de Balcani, la vest de Alpii Austriei și la nord de munții care fac legătura cu Carpații.

Adică Transilvania, care apărea astfel ca leagăn al civilizației de unde au plecat toate popoarele. Textual, la pagina 71, se afirmă clar:

”Din acest spațiu (Transilvania) au plecat indienii, persanii, grecii antici, latinii, celții, germanii și slavii.”

Și, desigur, deducem că au plecat de pe aceste teritorii și cu limba. Oricine pleacă dintr’un spațiu poartă cu el limba. Aceasta este marca originii de unde te’ai născut și de unde ai plecat.

Ei bine, să nu rămînem doar la ce spune Universitatea din Cambridge, deși nu este o dugheană oarecare, ci este o universitate serioasă și nu este protocronism rumînesc, nu poate fi bănuită de protocronism rumîn, mai ales în 1922.

Să vedem ce spun și alți cercetători care nici nu citează (sau ignoră pur și simplu) The Cambridge History of India. Să luăm un alt studiu, cel al lui Paul MacKendrick, care a fost profesor de istoria artelor la Universitatea americană din Wisconsin.

El a scris o carte intitulată ”Pietrele dacilor vorbesc”.

Dar înainte de a publica această carte, a scris mai multe cărți din aceeași serie: ”Pietrele grecilor vorbesc”, ”Pietrele romanilor vorbesc”, ”Pietrele ibericilor vorbesc”, ”Romanii perini” ș.a.m.d.

Deci el cunoștea toate civilizațiile și vizitase mai ales vestigiile, construcțiile mari rămase de pe urma acestor civilizații. Și iată ce spune, la pagina 8:

”Sarmisegetuza getică, cetatea și locul sfînt al lui Decebal din creierii munților este una din cele mai impresionante așezări pe care le’am văzut pînă acum.”

Deci văzuse tot ce e în Grecia, tot ce e în Roma, în Latium și în Italia, în Spania și așa mai departe. Și la pagina 9 spune:

”Îmi consacru cartea acelor oameni ai antichității rumîne și istoriei lor de peste șase milenii.”

Intersant, noi învățăm istoria în școli numai de la Traian și Decebal. Nu e scurtată oare prea tare istoria noastră? Și nu este singurul care o spune. Putem să cităm o mulțime de autori care scriu istorie despre șase milenii de civilizație carpato-dunăreano-pontică.

Revenind la harta întocmită pe baza studiilor Marijei Gimbutas, să observăm că aceasta este făcută pe baza resturilor arheologice.

Resturile arheologice nu mint. Unde trăiește o populație, măcar scheletul rămîne acolo, că nu poți să îl iei cu tine cînd mori. Și cei care vin după noi le găsesc.

Ei bine, în mileniul cinci Franța nu are schelete, Germania nu are, dar găsim schelete din vremea aceea în spațiul carpatic. De ce în spațiul carpatic?

Ei bine, condițiile de mediu au fost hotărîtoare. La un congres internațional de istorie ținut la Edinburgh, capitala Scoției, prin anii 1970, la care a participat și doctorul Vasile Boroneanț (arheolog român) și profesorul Clyde Bolsal (de la Universitatea din Edinburgh) a fost stabilit unde au apărut cele mai vechi urme privind îndeletnicirea agriculturii.

Determinarea s’a făcut pe baza cerecetărilor a patru universități celebre: Oxford, Groningen, Berlin și Bohn. Și s’a concluzionaat că în anul 7.800 înaintea erei noastre exista agricultură la Porțile de Fier.

Iată un tabel cu haplogrupul R regăsit la osemintele din Baziinul Dunării, și care este îdeobște considerat ”slav” în mod cu totul eronat.

Cîteva date concrete de la care s’a putut pleca. Este important pentru că, așa cum spune Diodorus Siculus, scriitor grec, ”agricultura a fost cea care i’a scos pe oamenii din starea de sălbăticie”.

Dar mai e un fapt hotărîtor: sarea.

E util să știm că nici un mamifer nu trăiește dacă nu are în corpul său 0,15% sare din masa corpului. Deci un corp de 100 kg ar trebui să aibă minimum 150 grame sodiu, altfel inima nu se mai contractă și animalul moare prin stop cardiac. Poate că ați văzut la țară că vaca din curtea țăranului se duce și linge bulgărele de sare. Este ceva instinctiv. Ei bine, de la granița cu China pînă la Oceanul Atlantic, la suprafața solului, sare ușor de exploatat nu este decît în spațiul carpatic.

Da, zăcăminte de sare de acum șase mii de ani există și la Salzburg în Germania, există și în Polonia sau în alte locuri, dar la 30 metri adîncime. Cu ce săpai la adîncimea asta și de unde știai unde este sarea?

Pe cînd la noi te duceai cu un bolovan, dădeai în masivul de sare, luai bulgărele de sare și îl aduceai și îl puneai în curte ca să nu’ți moară vaca și așa mai departe… Iată deci condițiile hotărâtoare care au determinat ca civilizația să se stabilească aici.

Sigur, universitățile acestea străine pe care le cităm în continuare și savanții străini nu menționează sarea. Ei spun că nu le este clar de ce de aici pleacă totul. Dar asta este realitatea. Cine a stabilit? Dumnezeu, natura, nu putem să răspundem noi, dar asta este realitatea.

Avem masive de sare la suprafața solului, după cum poate știți, la Praid, Turda, Aiud, Râmnicu Vîlcea, Slănic Prahova, Slănic Moldova ș.a.m.d. E plină țara!

Bunicii noștri mai știu că sare se aducea și din slatine, adică dintr’un lac sărat. Și apoi găteau mîncare. Dar fără sare mîncarea nu se poate mînca. Și fără sare nu există viață! Ultima glaciaţiune Wurm s’a întins pînă la Carpaţii Păduroşi.

Spaţiul rumînesc nu a fost afectat de glaciaţiune. Germania, de exemplu, a fost acoperită de gheaţă. Pe gheaţă vaca nu avea ce să pască şi nu avea unde să trăiască omul.

Deci în momentul în care s’au topit gheţurile, de unde a expandat populaţia? De unde nu a fost afectată de glaciaţiune. Este elementar.

Să vedem ce mai spune Paul MacKendrick privitor la statuetele de la Hamangia, care sînt datate cu o vechime de peste 6000 de ani. El observă – de exemplu la Gînditorul – realismul arhaic și simplitatea liniei demnă de invidia oricărui sculptor modern, care denotă o dimensiune spirituală nemaiîntîlnită în arta de pînă atunci și rareori atinsă după aceea.

O spune cine? Un profesor de istoria artei de la Universitatea din Wisconsin. Să cităm un mic paragraf din lucrarea ”Pietrele dacilor vorbesc”, la pagina 13:

”Sanctuarele cu acoperișurile în două ape, împodobite cu ornamente acretelia, prezintă pe coamă și la marginile frontonului un rafinament arhitectonic pe care templele grecești și’l vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani.”

Am spus că toate populațiile sînt plecate de aici. Ei bine, grecii sînt plecați de aici. E hilar că unii vorbesc de influențe grecești în limba rumînă. Cum să fie influențe grecești în limba rumînă cînd ei au plecat cu limba rumînă arhaică? Există sute de cuvinte rumînești în greaca veche.

Clement Alexandrinul, unul dintre părinții Bisericii greci, născut la Atena (nu protocronist rumîn!) spune în Stromatele:

”Grecii au luat totul de la barbari.”

Ei bine, acești greci au plecat de aici prin mileniul doi-trei. Referitor la aceasta, un mare elenist francez, Pierre Leveque, a publicat într’o carte, L’Aventure grecque – Aventura greacă, harta plecării grecilor din spațiul carpatic. Nu este de la noi, este de la un mare elenist francez.

Să’l mai cităm și pe Collin Renfrew, unul dintre cei care au introdus datarea cu radiocarbon 14 (carbon radioactiv 14). National Geographic i’a publicat în noiembrie 1977, un articol intitulat Europe changing past – Europa își schimbă trecutul. În acest articol se arată că:

”Date radiocarbon revizuite relevă o metalurgie înfloritoare în lungul Dunării pe la 4000 î.Hr. În estul Europei uneltele de cupru – care au fost datate în comparație cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.Hr. – au fost făcute în ceea ce sînt azi Rumînia, Bulgaria, pe la 4500 î.Hr.”

Iată deci că sînt mai mult de 6000 de ani. Toată lumea este de acord că avem o civilizație de 6000 de ani. Dar istoria oficială din Rumînia pornește de acum 2000 de ani, de la Traian și Decebal.

Să mai cităm și din East Gordon, Géographie historique de l’Europe (Geografia istorică a pelasgian-europeEuropei):

”Regiunea cuprinsă între Alpii austrieci la vest și Dobrogea la est forma o provincie de cultură foarte avansată al cărui centru teritorial era Transilvania.”

Geția de întindea pînă la Marea Baltică și să îl cităm pe profesorul Trinkovski, un mare istoric polonez, care spune:

”Noi, polonezii, suntem urmașii daco-geților care s’au întins până la Marea Baltică” și la fel spun și alți profesori, care recunosc că strămoșii lor sunt dacii și geții.

Revenim la Gordon East:

”Invaziile scyte, venite din sudul Rusiei, pe la 700 î.H. au pus brusc sfîrșit civilizației foarte dezvoltate a epocii Bronzului din țările carpato-danubiene.”

Nu găsim nici un savant străin care să spună altfel.

Profesorul Ralph Rowlett, profesor de Antropologie la Universitatea din Missouri, Columbia, SUA a participat în decurs de 20 de ani la cercetări pe diverse situri arheologice din România. Și el spune:

”Pe teritoriul Rumîniei pot afla prin intermediul arheologiei informații despre cea mai mare parte a preistoriei europene. Teritoriul Rumîniei, situat în centrul geometric al continentului a servit deseori drept pod între Europa de Est și cea de Vest, Europa de Nord și cea de Sud. De aici, din spaţiul carpatic, respectivele culturi s’au răspîndit înspre Europa de Vest, spre Marea Mediterană, Orientul Mijlociu şi Asia de sud.”

Andre Piganiol, profesor la Sorbona spune:

”Civilizaţia Europei este o civilizaţie târzie cu excepţia Balcanilor. Civilizaţia acestor țări din Europa trebuie căutată la nordul Peninsulei Balcanice.”

Să observăm, mai în glumă mai în serios, că toți aceşti toți istorici nu s’au vorbit între ei, spune fiecare ce a descoperit în cercetările făcute.

Foarte succint, și cîteva aspecte despre limdaciabă. Domnul Gabriel Gheorghe a publicat multe lucrări în care a prezentat dovezile că limba rumînă veche este limba indo-europeană comună. Domnul Gheorghe afirmă că din ea se trag toate limbile europene.

De ce? În primul rînd pentru că numai rumîna are rădăcini proprii. Limba trebuie să aibă rădăcini proprii. Franceza nu are rădăcini, latina nu are rădăcini, germana nu are rădăcini.

Că limba rumînă poate fi o limbă primordială rezultă din foarte multe aspecte. Observaţi că toate gradele de rudenie apropiată numai în limba română sunt definite prin reduplicări de silabe: ma-ma, pa-pa, ne-ne, da-da, le-le, ba-ba. Deci era modul cel mai simplu pentru ca unui copil să îi spui: e mama, e tata, e nenea şamd.

Acest lucru se găseşte numai în rumînă.

Cuvîntul ”mama” este peste tot, este universal şi e natural, pentru că un copil pronunţă spontan. De ce trebuie să spun mother, muther. Toţi copii germani spun la început ”mama”, nu ”muther”. La fel este și la englezi, copiii nu spun de la început ”mother”.

Cei care l’au contrazis pe d-l Gabriel Gheorghe, au făcut referire la cuvintele împrumutate de limba rumînă modernă, care desigur că a avut influențe din limba latină (și latinisme franțuzești), turcă și din limbi slavice datorită vecinătăților marilor imperii născute la periferiile geto-rumînismului, dar și a școlii ardelene care a decis pentru neamul rumînesc să importe masiv din limba franceză.

Dar nimeni nu poate combate argumentul imbatabil că limba rumînă are cuvinte fără nici un echivalent în nici o limbă, dovedindu’se astfel originale, sau cuvinte care au fost matcă pentru o parte din lexicul ”națiilor” din jurul arcului carpatic.

Continuăm cu cîteva referiri la originile popoarelor, care așa cum spune profesorul Gabriel Gheorghe, cel mai probabil au plecat din zona teritoriului vechii Geții Carpatice.

Englezii. Care este originea englezilor? Noi am învăţat la şcoală că sînt anglo-saxoni care veneau de prin Danemarca.

Însă există o carte de istorie engleză de 550 de pagini, scrisă în latină, care se numește ”De Anglorum Gentis Origine Disceptatio” (Cercetare asupra originii neamurilor englezeşti) și care a fost scrisă de profesorul Robert Sheringham. În această carte se spune că:

”Strămoşii noştri sînt geţii”

și că

”Geţii sunt cei mai puternici, sînt civilizaţi, au obiceiuri vechi şamd.”

Cartea e un imn de glorie adresat geţilor. Acest autor este o celebritate în epocă pentru că este citat şi de Carolus Lundius şi de o serie de alţi autori. Deci iată că strămoşii englezilor sînt geţii.

În Londra există Dacorum Campus (cîmpul dacilor), apare pe hartă, este un oraş universitar. În revista People of all nations (nu a fost publicată în Rumînia) Florand Farboreaux scrie:

”În timp ce vechii britoni alergau sălbatici prin păduri cu corpurile vopsite, pradă celor mai degradate superstiţii, civilizația de pe teritoriul actualei Rumînia era una avansată, avînd ordine, disciplină şi cultură.”

Germanii. Germanus înseamnă în latină frate bun, din aceeaşi părinţi. Nu este o realitate etnică, este un grad de rudenie. Ei au fost numiți așa de către împăratuul Romei, Cezar. Probabil pentru că vorbeau aceeași limbă cu ei. Iată încă o dovadă:

În 1567 Heinrich Pantaleon publică în Elveția o carte numită ”Cartea eroilor naţiunii germane”. Cine sunt eroii naţiunii germane?

Se poate vedea scris negru pe alb: Dacus, Zamolxis, Dromihete (vezi poza de mai sus), Burebista, Deceneu (vezi poza de jos), Decebal şamd.

Deci acum 500 de ani aceștia erau considerați de Pantaleone, care era un mare savant german, eroiii națiunii germane!

Citește și: LEGENDA LUI DACUS – DANUS ȘI CÎT DE GOȚI AU FOST GEȚII?

În mod similar, în anul 1667 Laurentius Toppeltinus publică cartea (scrisă tot în latineşte): ”Despre originea şi căderea transilvănenilor”, unde spune clar:

”Strămoşii germanilor sînt dacii.”

Și Leibnitz, care a fost o glorie a umanităţii, în cartea sa Collectanea Etymologica (publicată la Hanovra în anul 1717) spune și el că strămoşii germanilor sînt dacii şi geţii.

Profesorul Reynolds în anii noştri, după 1970, publică o carte The geat of Beowulf. Beowulf este cea mai veche epopee britanică, scrisă în sec IX, dar se referă la fapte şi din sec.VI. Rezultatul cărţii:

”Geaţii sînt geţii!”

Profesorul Reynold scrie:

”Geţii desemnaţi în sursele latine ca cei mai străluciţi popor dintre toate popoarele germanice.”getica

Spaniolii. Cine sunt strămoşii spaniolilor? Cronicile spaniolilor spun că nu puteai fi rege al Castiliei sau nobil castilian (Castiliza era zona care reprezenta Spania în vremea aceea) dacă nu dovedeai că te tragi din goţi.

Dar s’a făcut multă vreme confuzie cu acești aşa-zişi goţi. Ei bine, într’o carte celebră a istoricului Iordanes, ”Despre originea şi faptele geţilor”, se arată foarte clar că goții sînt geţii.

Despre această carte vor reproduce mai jos un text al ilustrului Gabriel Gheorghe care va demonta punct cu punct ideea că goții nu erau geți.

Şi peste 40 de autori sînt de acord că cei pe care înainte îi numeam geţi îi numim acum goți. Deci este o schimbare de vocală, nu este un alt popor, nu avea de unde să apară.

Latinii. Mommsen, care scrie Istoria Romei în 7 mari volume (dintre care numai 4 sunt traduse în Rumînia) spune clar:

”Nici vorbă de legenda lui Eneas de la Troia.”

Troienii sînt plecaţi din Carpaţi, la fel ca şi grecii. A fost un război fratricid (războiul greco-troian). În concluzie şi latinii sînt plecaţi din Carpaţi. O spune Mommsen clar. Au venit prin Europa, au mers prin Alpii Austriei şi au coborît către sud.

O profesoară de la Universitatea din Milano, Pia Loza Zambotti spune clar (într-o carte publicată în 1947):

”Din spaţiul carpatic au venit în Italia, traversînd fie Marea Mediterană, fie prin Munţii Alpi coborînd în sud şi au dat naştere latinilor.”

Și pelasgii sînt un subiect extraordinar. Pelasgii sînt strămoşii grecilor, latinilor, troienilor şamd. Pelasgii sunt plecaţi din Carpaţi, sînt populaţie carpatică.

Felix Conseau (1806-1870), celebru scriitor francez publică ”Naţionalitatea şi regenerarea ţăranilor moldo-valahi”. Ei bine, în această carte ne arată clar cu documente cum pelasgii au ajuns în Italia şi au dat naştere latinilor, cum au ajuns în Grecia şi au devenit atenieni, spartani. Şi spune şi Herodot.

Indienii şi cărţile Vedice. Toate cărţile rumîneşti care scriu despre cărţile Vedice spun: Vedele indiene. Vedele nu sunt indiene, Vedele sunt carpatice, sînt opere ale poporului geto-rumîn. Jawaharlal Nehru (fost prim-ministru al Indiei, o mare personalitate indiană) spune:

”Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei. Ei au adus ideile lor care au născut Avestha în Iran şi Vedele în India”.

În Ediţia Vedelor franţuzească (noi nu avem o Ediţie a Vedelor) se spune:

”Nu există vedas arheologie vedică. Nici o urmă atribuită arienilor nu a fost găsită pe solul Indiei. Nici olărit, nici bijuterii, nimic care să reprezinte ilustrarea Vedelor.”

În schimb toate le găsim în Carpaţi. Păi cum se face că Vedele sînt atibuite Indiei dar toate descrierile sale le găsim în Carpați?

Satvaparapa Dosha Goswami, un istoric indian, spune clar:

”Pe vremuri Vedele erau transmise pe cale orală. Dar mai tîrziu înţeleptul Vyasa a dat tuturor shastrelor Vedelor o formă scrisă.”

Rabindranath Tagore, un mare poet indian, spune:

”Cînd arienii au venit în India, pădurile noastre le’au oferit adăpost lor şi turmelor lor împotriva căldurii soarelui. Ei au putut să găsească acolo tot ceea ce aveau nevoie. Astfel, triburile lor patriarhale s’au statornicit la început și, susţinută de condiţii naturale, cultura lor s’a putut dezvolta în voie.”

Raportul guvernului indian, India 1956:

”Din punct de vedere numeric indii sînt grupul cel mai numeros. Ei se găsesc în principal în nordul Indiei, în centrul Decanului şi pe coasta de Vest. Ei au capul lung, feţele nu prea lungi, iar bărbia nu e foarte proeminentă. Pielea cafeniu deschis. Din punct de vedere genetic şi fizic ei fac parte din neamul din sudul Europei.”

Fără îndoială Rama şi Sita sînt plecați din Munţii Buzăului. Cartea lui Nicolae Miulescu – Dacia, țara zeilor, expune detaliile legate de aceste aspecte.

La Sarmizegetuza s’a descoperit o inscripţie sub formă de trident, cel folosit după aceea de familia Brîncoveanu, aşa cum a fost și este cunoscut şi în India, simbolul lui Shiva. Era o bucată mare de 1m / 2m. Muncitorii au primit ordinul să distrugă acea placă. Însă ea a fost salvată. A fost dusă la muzeul din Orăştie, care nu a expus’o însă niciodată.

Este foarte interesant că în cadrul unei cercetări realizată în anii 1994-1995, comandată de Guvernul Rumîniei, a fost descoperită în zona fostei capitale getice, Sarmizegetusa, o rețea de conducte ce fuseseră utilizate pentru alimentarea cu apă.

Citește și: FÎNTÎNA GEȚILOR ȘI CONDUCTELE DE APĂ DE LA SARMIGETUZO

Așa cum se poate vedea în fotografia alăturată, aceste conducte sînt înzestrate cu îmbinări de o precizie uimitoare. Ceea ce este încă și mai uimitor este informația care circulă despre ele că sînt plasate sub nivelul arheologic al civilizatiei getice clasice, și că ar fost deja datate cu radiocarbon C 14 indicînd că ele au o vechime de peste 2000 de ani.

Din păcate nu avem o sursă credibilă pentru aceste studii…

Un alt obiect care răstoarnă complet concepțiile oficiale despre geți este faimosul ”cui getic”, ce a fost chiar analizat la mai multe laboratoare de specialitate și care are strania particularitate că nu a ruginit absolut deloc în pofida vechimii sale mai mare de 2000 ani.

Mai multe detalii în articolul Cuiul getic sau cuiul lui Pepelea.

Faptul că sub Sarmisegetusa s’ar afla ruinele unui oraș foarte vast, ce nu a fost încă explorat de arheologi, a fost indicat de mai multe scanări efectuate de ruși sau de englezi. Informația a mai apărut sporadic și în presă, de exemplu în articolul Vestea BOMBĂ pe care ruşii au lansat’o despre Rumînia:

”Sub Sarmizegetusa s’ar afla îngropat un ORAŞ cît Bucureştiul.”

Această veste este alimentată de istoricii care au studiat fotografiile aeriene realizate de BBC deasupra Sarmigetuzei.

DE ORIGINE ACTIBUSQUE GETARUM – DESPRE ORIGINEA SI FAPTELE GETILOR
Iordanes

Feci quod potui, faciant meliora potentes

STUDIU INTRODUCTIV

”Le plus grand dérčglement de l’esprit c’est de croire les choses parce qu’on veut qu’elles soient et non parce qu’on a vu qu’elles sont.” Bossuet

”Se ştia de mult că istoriografia antică abundă în falsuri şi legende.” Mircea Eliade, Jurnal II, p.52

”Istoria rasei umane este rescrisă cu noi procedee de stabilire a datelor şi cu descoperiri senzaţionale peste tot în lume.” Kendrick Frazier, Human Evolution, “Science News”, iulie 1975

”Capacitatea de a lămuri propria istorie constituie pentru fiecare popor piatra de încercare a maturităţii sale.” Alexander von Humboldt

”L’histoire de l’humanité est celle de ses ręves,” Roisel, L’idée spiritualiste, p. 157

Generalităţi

1.1 După lectura a sute de volume referitoare la istoria românilor şi istoria limbii române, se constată că nici unul din erudiţii autori ai acestora nu scrie, nici măcar nu sugerează, că româna este sau ar putea fi limba primordială a Europei, că geţii (ca să folosim numele dat de greci) carpato-danubieni constituie poporul matcă al Europei din care, prin roiri succesive, s’au desprins în perioade distanţate în timp şi spaţiu, începînd din mileniul III î.e.n., grupuri de oameni care au populat Europa şi Asia anterioară.

De aceea, astfel de informaţii, fundamentale pentru istoria românilor, a europenilor, persanilor şi indienilor nu se pot afla decît din operele unor universităţi străine celebre sau din cărţile unor eminenţi savanţi şi universitari străini, mai ales apuseni.

Cărţile la care ne referim nu figurează măcar în bibliografiile tratatelor şi lucrărilor referitoare la istoria românilor apărute în ultimul veac, astfel că este de presupus că ele nu au fost cunoscute de autorii acestora.

O situaţie identică se întîlneşte referitor la istoria limbii române.

Din această constatare rezultă cel puţin o documentare deficitară a autorilor care au scris despre istoria românilor şi a limbii române.

1.2 După ce ne’am completat informaţia în acest domeniu de pe o arie mult mai extinsă decît cea folosită în mod obişnuit, am supus’o criteriului de coerenţă. Concordanţa dintre informaţiile furnizate de surse independente ne’a permis să conchidem că există o probabilitate mare ca aceste informaţii să reprezinte adevărul, deci că dovezile şi argumentele obţinute pot fi date publicităţii.

Evident, dacă cineva, cu informaţie mai bogată decît aceea la care am ajuns noi, va dovedi că ne’am înşelat în căutările noastre, vom fi gata să facem nostra culpa, punîndu’ne cenuşă’n cap.

1.3 În demersurile noastre nu am folosit decît documentaţii occidentale de primă mînă, argumente de logică ce nouă ni s’au părut de necontestat şi soluţii date de natură, cărora omul, produs al naturii, nu putea decît să li se conformeze.

Rugăm pe binevoitorul cititor să aibă răbdare şi să critice sau să desfiinţeze afirmaţiile şi argumentele conţinute în acest studiu introductiv după ce l’a parcurs în întregime, efort pentru care îi mulţumim.

1.4 Folosind pluridisciplinaritatea, date de necontestat oferite de ştiinţe apărute posterior faptelor şi scrierilor analizate (arheologia, biologia, fiziologia, geologia, lingvistica, metodele ştiinţifice de datare etc.) sperăm că se va ajunge să se pună punct unor păreri, concepţii şi interpretări subiective, lipsite de acoperire ştiinţifică, datorită mai ales puţinătăţii cunoaşterii şi absenţei mijloacelor ştiinţifice de investigare şi datare din perioadele respective.

1.5 Printre erorile la care ne referim se află şi vestita confuzie atribuită lui Iordanes de către istoriografia medievală, preluată necritic, fie din interes, fie din comoditate sau prin contagiune de către istoriografia modernă şi prelungită pînă în contemporaneitate.
Pînă în prezent, la noi, în afară de juristul Budai-Deleanu, nu ne este cunoscut ca un istoric să fi analizat zisa confuzie şi să spună dacă ea rezistă chiar şi la o analiză critică elementară.

Această tendinţă spre potrivire a lucrurilor pentru a deveni convenabile şi acoperitoare pentru idei preconcepute ale istoriografilor medievali, mai ales francezi şi germani, care în dorinţa de a’şi afla o identitate, pe care felul în care s’a scris istoria românilor nu le’a permis să o descopere, nici azi, în mod real, au inventat un popor al goţilor, fără origine cunoscută care, cum se va vedea, nu a existat independent de geţi şi nici nu putea să existe.

Această tendinţă a istoriografiei apusene medievale a fost observată şi meţionată şi de alţi cercetători. Istoricii francezi şi germani consideră că de la Carol cel Mare pornesc principalele dezvoltări ale istoriei europene.

Potrivit acestei versiuni, istoria Europei de la începutul secolului al IX-lea pÎnă la mijlocul secolului al XI-lea este istoria ascensiunii şi decăderii imperiului carolingian şi a ascensiunii urmaşilor lor, germanii.

Se poate îndoi cineva de acest lucru?

Trebuie totuşi să ne îndoim deoarece acest punct de vedere tradiţional pune în centrul său statul francilor; restul Europei… rămîne în afara atenţiei şi este plasat la marginea evenimentelor, considerat periferic în raport cu ceea ce se întâmplă în teritoriile lui Carol cel Mare şi ale urmaşilor săi.

Istoricii naţionalişti din secolul al XIX-lea, în special cei francezi şi germani, în căutarea originii naţionale, au formulat agenda istoriografică pentru secolul al XX-lea, respectiv această şcoală de scriere a istoriei care porneşte de la filiaţia Carol cel Mare-Otto I-Henric al III-lea… Bizuindu’se excesiv pe cronicile mănăstireşti, istoricii naţionalişti par să uite celelalte forţe distructive care acţionau în Europa acelei epoci…

Cartea de faţă demonstrează că centrul tradiţional al evenimentelor este greşit plasat: dacă trebuie să existe un singur centru, în acest centru nu trebuie să se afle carolingienii şi urmaşii lor… (5, p. 18-19), subl. ns. G.G.

Originile Europei şi sarabanda numelor istorice

2.1 L’histoire est muette sur les origines de l’Europe. On peut faire remonter les premiers établissements des Hellčnes en Grece au plus 2000 ans av.n.č.; les Italiots n’apparaissent que beaucuop plus tard et nous pouvons ŕ peine soupçonner ŕ ces dates reculées l’existence des autres indo-européens, Celtes, Germains, Balto-slaves… (6, p.228).

La începutul secolului XX, cînd scrie J. Mension, istoria Europei cunoscută în acel timp putea apărea ca mută privitor la originile populaţiilor europene. Dar, de atunci s’au făcut cercetări, în urma cărora zona clară s’a întins în trecut cu cîteva milenii, astfel că zonele mute atunci, în prezent vorbesc; numai că ele vorbesc pe limba lor, iar noi nu o înţelegem. De aceea, muţenia persistă pentru că realitatea şi noi nu vorbim limbi inteligibile între ele.

De aici s’au născut confuzii nenumărate. Nu’şi cunosc provenienţa, începuturile alemano-deutscho-germano-nemetzko-tedesco-teutonii, nici francezo-celto-galii, nici italienii, nici polonii, nici hungaro-maghiarii, nici bulgarii etc., pentru că nu’şi cunosc istoria.

Omul devine el însuşi cînd îşi cunoaşte istoria (12, p.142), de unde rezultă că cine nu’şi cunoaşte istoria nu ajunge la existenţă, ci rămîne în indistincţiune, în non existenţă. De aceea, a trezit uimire, respectiv, şi numeroase discuţii, declaraţia istoricului Dinu Giurescu, făcută la TV: a sosit timpul să renunţăm la istorie.

D.G. dovedeşte că n’a înţeles psihologia inşilor şi a naţiunilor şi, mai ales, că nu s’a îndeletnicit cu lectura clasicilor culturii.

Poate, simţindu’şi carenţele, omul occidental, trăind activ, în concretismul cotidian, nemulţumit de condiţia sa încearcă să şi’o modifice chiar şi în iluzie.

De aici tentaţia falsificării realităţii.

În aşa-zisul orient, omul religios, trăind mistic, în abstract, nu are ce falsifica, abstracţiunile neconţinînd tentaţia schimbării lor.

Doctrina Bisericii Catolice era Ex Oriente lux, Lumina vine de la răsărit, ceea ce savanţii au stabilit că se petrece şi în planurile ştiinţelor:

”Pour la langue, il arriva ce qui se produit presque réguličrement en pareil cas; ce fut celle de plus civilisés qui exerça sur l’autre son ascendant. Et les plus civilisés étaient incontestablement les Orientaux…” (11.1, p. 361)

Această realitate trebuie dovedită atît în plan istoric, cît şi în plan lingvistic. F. Donald Logan (5, p.117 ş.u) scrie:

”Harta Vinlandei: marele fals.”

În 1965, în ajunul ”Zilei lui Colum”” Yale University Press a publicat, într’o manieră aproape scandaloasă, cea mai palpitantă descoperire cartografică a secolului. Cu o campanie publicitară neobişnuită pentru o editură universitară, aceasta a anunţat publicarea hărţii Vinlandei, o hartă precolumbiană a lumii în care era indicată Vinlanda.

În ziarele ”New York Times”, ”Chicago Tribune” şi în alte ziare au apărut pe prima pagină articole cu titluri mari. Campania publicitară întreprinsă pentru a face reclamă hărţii Vinlandei a reuşit să atragă repede, cu forţa, atenţia lumii ştiinţifice. Rezultatele cercetărilor ştiinţifice plasează harta Vinlandei alături de omul din Piltdown, printre cele mai mari falsuri ale secolului XX.”

Donald Logan relatează pe mai multe pagini, cum s’a produs acest fals de proporţii, dar pe noi nu ne interesează mobilurile şi desfăşurarea unora din falsurile ştiinţifice, ci faptul că astfel de falsuri se produc, chiar cu o frecvenţă îngrijorătoare, consecinţele acestora fiind falsificarea istoriei şi a istoriei limbii.

Mircea Eliade (13.2, p. 46-47) îl citează pe lordul Acton, care în opt universităţi germane n’a întîlnit nici un om cu care să fie interesat să stea de vorbă, dar avea un straniu interes în a confecţiona documente false:

”Forgery is a vice very common amongst zealous Cristians and also with zealous liberals. Almost all societies begin with forged charters.”

(Falsul este un viciu foarte comun printre creştinii plini de rîvnă şi, de asemenea, printre liberalii zeloşi. Aproape toate societăţile invocă, pentru începuturi, hrisoave falsificate.)

În cele mai multe cazuri, astfel de falsificări reprezintă rezultatul unor orgolii deplasate sau al unor deliruri de grandoare.

Cîţi împăraţi şi conducători de extracţie modestă nu şi’au construit o genealogie de provenienţă divină? Cîţi profeţi nu au fondat o religie pe voia lui Dumnezeu, transmisă într’un vis, printr’un semn interpretat mistic etc.?

Iată comentariul lui Mircea Eliade la ”profesiunea” de falsificator pasionat, afirmată deschis, a lordului Acton.

De comparat cu importanţa scrisorilor şi textelor aprocrife în istoria ideilor şi a mitologiilor creştine: scrisoarea lui ”Pretre Jean”, bunăoară, sau ”Fama Fraternitatis”, prezentînd societatea secretă a Rosicrucienilor etc. Scenariul e mult mai vechi: în epoca alexandrină, apocalipsele şi revelaţiile de tot felul (mistice, alchimice, gnostice) erau ”descoperite” în temple, în caverne, în morminte.

Ca şi textele tantrice, în India, de altfel. Subiectul e pasionant şi ar trebui analizat pe îndelete într’o zi.

Observaţia lordului Acton îmi mai aminteşte şi altceva: fraudele mediumurilor spiritiste şi ale unor “specialişti” în fenomenele parapsihologice.

Ceea ce e curios: fraudele sunt efectuate (inconştient?) chiar de cei care făcuseră dovada anumitor însuşiri paranormale (13.2, p.47,48).

Oricine a parcurs un număr mare de lucrări nu a putut să nu observe numărul foarte mare de falsuri şi erori ”ştiinţifice”, încît eşti tentat să te întrebi: există oare ceva real, coerent, pur şi simplu, atîta vreme cît senzaţia că trăim într’o lume a falsurilor, unele intenţionate, din interes, din tendinţa spre mărire, altele din ignoranţă etc., nu te mai părăseşte.

Probabil, astfel de constatări l’au făcut pe La Bruyčre să afirme că omul se naşte mincinos.

Privitor la practica curentă a cercetării în umanioarele franceze, Jean Cocteau, membru al Academiei, scrie: Trouver d’abord, chercher ensuite, concluzie la care ajunge şi filosoful român Anton Dumitriu: Occidentul a răsturnat problema…; actul premerge principiului…

Se poate constata astăzi… o preocupare demonică de ”a face”. Primatul faptului, iată ce conduce astăzi viaţa individului…

În logica obişnuită se dau premisele şi se caută apoi concluzia. În logica sentimentelor (Ribot), se dă mai întîi concluzia şi se caută premisele care i se potrivesc. Concluzia este dorită, căutată şi se impune prin premise artificiale sau particulare.

Această logică morbidă guvernează activitatea Occidentului: unui act care este dorit i se caută premise justificatoare. Dar acest act este orb. (15, p.15)

Oarbe or fi astfel de acte, dar pe baza lor, în Apus, s’au scris istoria, lingvistica şi alte ştiinţe umaniste, care domină gândirea europeană. Astfel că, după aceste ştiinţe am ajuns să ne mişcăm asimptotic la realitate. Vom ajunge oare să o cunoaştem vreodată?

Or, tocmai realitatea ne scapă şi ni se oferă doar un substitut al ei.

L’histoire n’est pas l’art de disserter ŕ propos des faits: elle est une science dont l’objet est de trouver et de bien voir les faits (16, p.169).

Ce frumos sună lucrurile în principii. Jalea apare la trecerea de la principii la practică.

”… il ne faut pas croire d’ailleurs que ces légions (cele opt legiuni romane staţionate în Galia în timpul lui Cezar) fussent composées d’Italiens. De ces vérités découle une conclusion légitime: ce n’est pas l’infusion du sang latin qui a transformé la Gaule. Est-ce la volonté de Rome? Les Romains ont-ils eu la pensée fixe et précise de transformer la Gaule? Il n’y a ni un texte, ni un fait qui soit vraiment l’indice d’une telle pensée. Les historiens modernes qui attribuent ŕ Rome cette politique, transportent nos idées d’aujourd’hui dans les temps anciens et ne voient pas que les hommes avaient alors d’autres idées… mais il ne faut pas aller plus loin et lui imputer (ŕ Rome, N.n) la volonté formelle de s’assimiler la Gaule. Il aurait été contraire ŕ toutes les habitudes d’esprit des anciens qu’un vainqueur exigeât des vaincus de se transformer ŕ son image.
Ni le sénat ni les empereurs n’eurent pour programme politique et ne donnčrent pour mission ŕ leur fonctionnaires de romaniser les provinciaux”, (16, p.99), subl. ns.

După o astfel de prezentare a imposibilităţii vreunei romanizări a popoarelor supuse de armatele Romei, a cărei realitate este susţinută de faptul că legiunile nu erau compuse din italioţi (v. Historia Augusta p. 448: armeni, arabi, saraceni etc., p.468: lembari, riparensi, castriani şi geți), că nu există nici un text al unui autor serios care să menţioneze o astfel de intenţie din partea senatului sau a vreunui împărat te’ai fi aşteptat ca Fustel de Coulanges să fie consecvent cu el înşuşi, să părăsească această idee falsă şi să caute altundeva explicaţia realităţii lingvistice din Franţa, nu într’un fenomen de circumstanţă fără consecinţe posibile asupra idiomurilor vorbite în antichitate pe teritoriul Franţei.

N’o face, ci dimpotrivă alterează grav realitatea pentru a ajunge la o presupusă autoromanizare a galilor nesusţinută de nici un argument serios.

Pentru a’şi atinge scopul îi prezintă pe strămoşii lui gali lipsiţi de demnitate, acceptînd cu voioşie condiţia de supuşi ai romanilor. Scrie chiar că nu s’au revoltat niciodată contra stăpînirii romane.

Autorul afirmă (16, p. 134): L’histoire témoigne par plus d’un exemple de l’extręme facilité avec laquelle un peuple entier change de langue.

Este un fals, o enormitate. Niciodată în istoria societăţii umane, nici un popor nu şi’a schimbat limba cu una străină, pur şi simplu pentru că nu este posibil, admiţînd că ar fi existat mai multe limbi, ceea ce nu este dovedit şi nici probabil.

Cea mai evidentă probă împotrivă este încercarea guvernelor Greciei moderne, după obţinerea independenţei, la 1829, de a schimba limba vorbită de populaţia actuală (dimotiki) cu o limbă savantă, artificială (katarevoussa), menită să semene oarecum cu elina.

Scopul acestei acţiuni era acela de a se invoca o continuitate lingivistică între populaţia elenă din Grecia antică (blonzi, cu ochi albaştri, ten deschis) şi cea a Greciei moderne (bruni, cu ochi şi ten închise).

S’a pus în funcţiune tot arsenalul modern de stat. Katarevoussa s’a predat în şcoli, s’a folosit şi difuzat prin presă, radio şi televiziune, cu mijloace moderne, studiate, de învăţare a limbilor străine.

După peste 170 de ani de eforturi ale administraţiei de stat, rezultatul a fost nul, populaţia a continuat să vorbească dimotiki, ignorînd katarevoussa, care – li se spunea – ar fi fost limba strămoşilor lor.

Niciodată în istoria societăţii umane nu s’a făcut un experiment (atenţie! fără posibilitatea de experimentare nu poate exista o ştiinţă) mai cuprinzător (pe un popor întreg!), de durată mai lungă (peste 170 de ani), cu mijloace mai moderne şi costisitoare ca cel întreprins de către guvernele Greciei moderne, din care să rezulte mai limpede imposibilitatea schimbării limbii unui popor.

Astfel că toate intuiţiile sau falsificările datorate unor profesori fără spirit critic cu care am fost dopaţi în timpul studiilor generale, că un popor a adoptat o altă limbă de dragul prestigiului unui alt popor, de o logică precară, nu constituie decît glume nesărate, nişte droguri cu care se încearcă deghizarea ignoranţei profesorale, a doctei neştiinţe.

Oricum, răspîndirea conceptului de romanizare în zonele din centrul Europei se datoreşte romaniştilor francezi şi, nu în ultimul rând, lui Fustel de Coulanges.

Sperăm să nu fie o concluzie pripită, dar, după cît se pare, la originea multor falsuri ştiinţifice care circulă în Europa stau părerile unor savanţi apuseni.

Într’un concentrat sapienţial publicat în presa noastră, ziaristul şi politologul american Walter Lippmann (1889 – 1974) scria: unde toată lumea este de acord înseamnă ca nimeni nu gîndeşte prea mult.

Cel mai mare istoric al francezei Ferdinand Brunot (11, p.X, XI) scrie:

”Notre pays a été romanisé. Mais quand et comment? Nul ne saurait répon-dre avec certitude, car c’est lŕ de l’histoire la plus délicate, que vingt et cent textes ne suffiraient pas ŕ élucider, attendu qu’en pareille matičre on n’est que trčs rarement autorisé ŕ généraliser, et l’état d’une région, męme attesté, ne signifierait rien pour une autre région, ni męme pour un village ŕ coté.
Or, les textes manquent, si bien que tout est ŕ peu prčs inconnu de ce problčme essentiel. Nous ne savons ni quels étaient au juste les habitants ŕ romaniser, ni quels ont été les agents romanisateurs.”

În textul de mai sus, romanizarea apare ca un dat de la Domnul. Nu avem nici o dovadă de realizare a faptului, dar îl acceptăm ca atare.

2.2 În ce priveşte istoria populaţiilor europene, se citează zeci de nume, despre care nu avem nici cea mai vagă informaţie care să permită identificarea acestora. Este pur si simplu o horă a numelor. Nimeni n’ar putea spune nici măcar dacă aceste nume sînt transcrise corect, cu atît mai puţin ce sens au din punct de vedere etnic.

Numai la Iordanes, într’un ţinut unde pămîntul este inospitalier pentru oameni şi vitreg pentru animalele sălbatice, lupii îşi pierd vederea din cauza frigului (§18), se găsesc multe şi felurite neamuri (§19) printre care numai în §21-24 se citează vreo 32 de ”popoare”:

screrefenii, suehansii, theustii, vagothii, bergioţii, hallinii, liothizii, ahelmilii, finaiţii, fervirii, gautigoţii, mixii, evagrii, otingii, raumarcii, aeragnarcii, finnii, scandzii, vinoviloţii, suetizii, granii, augandzii, eunixii, taetelii, rugii, arochii, ranii etc.

Ce fel de popoare or fi acestea, despre care în afară de un nume, şi acela neverificabil, nu se ştie nimic, iar nimeni, după el, nu le mai menţionează niciodată.

Nici Iordanes, nici autorul iniţial, Cassiodor, n’au fost în Scandinavia (”insula Scandza”) să fi văzut ei înşişi aceste multe ”popoare”, şi nici n’au avut, după cîte ştim astăzi, nişte documente anterioare din care să fi scos date despre aceste numeroase ”popoare”.

Istoria se scria în acele timpuri din auzite şi din imaginaţie. O crustă groasă de presupuneri şi imaginaţie constituia materia ştiinţei istorice a secolelor anterioare.

Pe baza imagisticii cassiodoriene şi iordaniene, care au făcut din ţinutul inospitalier al Scandinaviei, împotriva naturii, o fabrică de popoare, officina gentium, unii savanţi apuseni, Penka (1886), Wilsce, Lindenschmit ş.a. au formulat ipoteza unui leagăn de formare a arienilor (indo-europenilor) în Peninsula Scandinavă, zonă care pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală, începută cu cca 12.000 ani în urmă) s’a găsit sub un strat gros de sute sau chiar mii de metri de gheaţă (v. Istoria Suediei).

Cinci secole mai tîrziu, o populaţie deja rară nu se putea hrăni din resursele oferite de solul scandinav, chiar cel din sud, cel mai bun. Unul din cele mai sigure documente (v.21, p.10, 11) scrie:

”Costume fu jadis lonc tens
En Danemarche entre Paens
Kant hom aveit plusors enfanz
Et il les aveit norriz granz
Un des filz reteneit par sort,
Ki ert son her emprčs sa mort,
E cil sor ki li sort torneit,
En altre terre s’en aleit.
Quer enfanz tant ilenc nessoient
E filz č files toz creissoient
Nes’ pooit la terre soffrir
Ne n’aveient soin d’els garir.”

Exact aceeaşi idee o găsim exprimată similar în teza de doctorat a lui Jane Acomb Leake (v.22, p 81). A se vedea şi cartea lui F. Donald Logan (5)

Astăzi este de tot limpede că solul şi clima Scandinaviei n’au permis o dezvoltare normală a populaţiei, că excedentul natalităţii trebuia îndepărtat. În plus, absenţa totală a sării, de care mamiferele depind fiziologic, deci natural, a constituit un factor prohibitiv pentru creşterea populaţiei în zona nordică europeană.

Deci nici nu poate fi vorba ca Scandinavia să fi fost vreodată în istoria societăţii omeneşti officina gentium. Ca urmare, în Scandinavia au ajuns populaţii dinspre sud, din spaţii favorizate de natură, în nici un caz aceasta n’a putut constitui factor primar pentru dezvoltarea demografică şi popularea unor zone situate la sud de Scandinavia.

Iar numerosul contingent de nume de popoare menţionat de Cassiodor – Iordanes nu reprezintă decît o formă de mitologie tardivă. Scandinavia (Scandza cum scriu autorii medievali) era necunoscută, părea un dat fabulos.

În antichitate, şi mai tîrziu, Omne ignotum pro magnifico, tot ce e necunoscut pare grandios, mai ales că nimeni nu putea verifica adevărul unor astfel de poveşti.

Nimeni n’a mai pomenit vreodata de multele neamuri citate (ca nume) de Cassiodor–Iordanes. Realităţile demografice sînt neiertătoare: populaţiile puţin numeroase dispar.

Aşa s’a întâmplat cu năvălitorii mongoloizi (huni, avari, pecenegi, cumani, bulgari etc.) care au dispărut fără urmă ca etnii în zona în care au ajuns în Europa. La unele din acestea au rămas numele, dar aplicate altor realităţi etnice şi ceea ce e mai important, au dispărut ca limbă.

Astfel că pînă în prezent nu cunoaştem nici o limbă a numelor de popoare citate de Iordanes sau a fostelor populaţii migratoare care au ajuns în Europa. Bunăoară, din graiul populaţiei bulgare sosite din Asia în Europa şi stabilităla 679 în sudul Dunării, populaţie dispărută între 1014 – 1018, se arată că nu au rămas decît 7-8 cuvinte (23, p.4)

Atunci cînd getul Theodoric cel Mare îi cere lui Cassiodor, demnitar la curtea sa, să scrie o istorie a geţilor, acesta începe cu un ţinut fabulos, necunoscut, un început care nu putea fi verificat în acel timp, dar putea să pară verosimil, pentru că, se ştie, oamenii nu au nevoie de adevăr, ci de verosimil, un substitut al adevărului.

Citește și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Este după părerea noastră, motivul pentru care ”geţilor” li se pune începutul în ”insula” Scandza.

L’am citat cu altă ocazie pe Montaigne care spune că în nimic nu cred oamenii cu atîta tărie ca în ceea ce cunosc mai puţin.

De aceea se şi crede în existenţa unor goţi, independent de geţi; nu se ştie de unde vin, nu se cunosc date istorice pentru începuturile lor , nu există nici o dovadă pentru legenda acestor începuturi şi, ca atare, nimic nu poate fi confruntat cu vreo dată istorică şi verificat în ce priveşte conţinutul de adevăr şi eroare.

De aici de vede că lordul Acton (v. mai sus §2.1) avea dreptate: aproape toate societăţile invocă pentru începuturi hrisoave false.

Începuturile goţilor scandinavi sînt complet false şi sperăm că vom dovedi aceasta în mod convingător.

S’ar putea ca cineva să întrebe de ce am scris getul iar nu gotul Theodoric. Pentru că aşa rezultă din materia care ne’a rămas.

Theodoric a construit mai multe lăcaşuri de cult, printre care şi celebra Saint Apollinare Nuovo din Ravenna, unde se găsea palatul imperial al lui Theodoric.

Iordanes scrie că la sfatul împăratului Zenon (§295) Theodoric şi’a scos hainele sale particulare şi îmbrăcămintea neamului său şi a îmbrăcat hainele de împărat şi domn al goţilor şi romanilor.

Roma fusese rasă după obiceiul lăcustelor, dacă mai rămăsese ceva din ea după prima incursiune (cea a lui Alaric, în 410) jefuind Italia nu numai de averile particulare, dar şi de cele publice, fără ca împăratul Honoriu să se poată împotrivi în vreun fel, iar pe sora acestuia, Placidia, a luat’o din oraş ca roabă (§159)

Ne surprinde că n’a fost observată similitudinea de situaţii: în 102 Traian ia ca roabă pe sora lui Decebal și în 106 jefuieşte Dacia de bogăţii imense. Trei sute de ani mai tîrziu Atavulf jefuieşte bogăţiile Romei şi Italiei şi o ia ca roabă pe sora lui Honoriu.

Faptul că Atavulf se căsătoreşte legitim cu Placidia constituie într’adevăr o notă deosebită.

Însuşi Hadrian, succesorul lui Traian, venind în Dacia după 117, data morţii lui Traian, exclamă:

”Ce greşeală a făcut Traian, distrugînd Dacia, căci Dacia constituia, prin natura aşezării, pavăza imperiului roman.” (M. Yourcenar)

Revenind la Sant’Apollinare Nuovo din Ravenna, în imensul mozaic al acesteia apar cei trei magi, dar nu în costumaţia orientală, tradiţională, ci îmbrăcaţi ca tarabostes geți, avînd pe cap pileus, cuşma getică specifică.

În urma celor trei magi, fără legătură cu aceştia, apar sfintele mucenice care poartă îmbrăcăminte ţărănească rumînească: cămăşi albe cu poale lungi, catrinţe decorate cu motive variate, marame albe de borangic cu franjuri către glezne (24).

O abatere de o asemenea anvergură de la canoanele tradiţionale ale Bisericii nu se putea concepe decît din ordinul lui Theodoric, şi nu se poate explica decît prin aceea că împăratul, ajuns stăpînul Romei, a voit şi a avut puterea să impună celebrarea strămoşilor săi geţi.

Nădejdea lui Decebal (v. mai departe, § 3.5 scrisoarea lui Plinius Secundus) se împlinise: Imperiul fusese dărîmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă – famula = cel ce serveşte, rob, sclav – şi să primească jugul triumfului getic (sfîntul Isidor de Sevilla, către 560 – 636)

În sec XVII, Johannes Tröster, în Vechea si Noua Dacie germană, reia aceeaşi idee sub forma: grele îndatoriri a trebuit să suporte Dacia aproape 60 de ani, sub 20 de împăraţi romani, pînă cînd sub Galienus geții s’au deşteptat din nou, i’au bătut pe romani, le’au adus mari pagube şi, în sfîrşit, au prădat imperiul roman şi au ocupat Roma, ca să se răzbune şi s’o ruşineze, de unde ai ieşit proverbul:

”Nullum violentum diuturnum.” (Nimic din ceea ce este impus prin violenţă nu durează)

Un ciclu se încheiase! Hotărîrea distrugerii Romei, luată de Decebal în 106, s’a împlinit prin Theodoric cel Mare înainte de 500 e.n., după aproape 400 de ani.

Nu s’a scris încă adevărata istorie a geţilor (25, p.193); ideea getică e unul din miturile cele mai obsedante şi mai puternice din imaginiaţia anticilor, ibid. Aceste idei sînt dezvoltate de Al. Busuioceanu, profesor la Universitatea din Madrid, în ultimul capitol al cărţii sale (25) apărută postum la Bucureşti.

Despre acest capitol, publicat separat în revista ”Destin” Mircea Eliade scrie:

‘Studiul este pur şi simplu extraordinar. Deschide perspective nebănuite în înţelegerea şi valorificarea miturilor istoriografice medievale …”

Ar fi păcat ca o asemenea descoperire să rămînă îngropată într’o revistă cu circulaţie limitată … (scrisoare din 8 martie 1953)

În ce priveşte viaţa de tip uman, nimic, niciodată n’a putut veni de pe masivul de gheaţă care a fost Peninsula Scandinavă pînă la sfîrşitul Paleoliticului (mileniul X î.Hr). Masa calotei de gheaţă era atît de mare încît sudul peninsulei, arată geologii, era imersionat, sub nivelul actual al Mării Baltice.

De aceea nici nu se găsesc urme de viaţă de tip mamifer aici pînă tîrziu, către mileniul III î.Hr., cînd apare aici civilizaţia resturilor de bucătărie, kjökkenmödding numită de istoriografia suedeză.

Absenţa totală a sării în această zonă a făcut Peninsula Scandinavă total dependentă de zonele din sud, de unde aceşti nordici primeau sarea.

Cercetări fără reproş ale unor Universităţi apusene celebre şi a unor universitari nu mai puţin celebri au statuat că în ce priveşte familia primordială de popoare, cea zisă indo-europeană, nu există decît un spaţiu originar, anume cel carpatic, că Scandinavia este unul din spaţiile unde populaţiile indo-europene au ajuns tîrziu, în nici un caz spaţiu de formare şi de pornire.

A se vedea în acest sens Anexa 2, un scurt extras dintr’o cercetare amplă The Cambridge History of India, 8 volume a cîte cca. 800 pagini, realizată de către Universitatea din Cambridge (Marea Britanie).

Această cercetare a fost întocmită în anii premergători primului război mondial, dar din cauza începerii acestuia, în 1914, tipărirea s’a făcut în 1922, după terminarea războiului.

Cercetarea a luat ca bază vechea literatură vedică, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii şi, cum se poate vedea din rezumatul prezentat, ajunge la concluzia că faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, după Universitatea din Cambridge, Ancient India (India Veche).

Nu se vede ce s’ar putea opune concluziilor acestei cercetări. Ea beneficiază de mai multe cercetări posterioare care o confirmă.

Una din cele mai probante este cercetarea întocmită sub auspiciile Universităţii Californiei din Los Angelles (UCLA) de către Marija Gimbutas, profesoară de arheologie la această universitate (fig. 1).

Criteriul avut în vedere în această cercetare este concludent şi grăitor, fără posibilitate de replică: resturile din neolitic descoperite de arheologi.

Oriunde trăieşte, omul lasă urme ale prezenţei sale. Unde sînt descoperite, aceste urme sînt păstrate cu grijă în muzee şi în alte spaţii special amenajate.

Din harta prezentată, referitor la Neolitic (mileniul V î.Hr.) reiese foarte clar că în acel moment numai Spaţiul Carpatic şi unele zone pericarpatice prezintă urme de locuire de către om. Restul Europei, inclusiv şi mai ales Peninsula Scandinavă, este o imensă pată albă.

Ex nihilo nihil fit (din nimic nu se naşte nimic), deci nici din Peninsula Scandinavă nu a putut veni nimic, decît în viziune mitologică.

Pentru alte surse pertinente în context, a se vedea Studiul introductiv din volumul nostru Studii de cultură şi civilizaţie rumînească, Bucureşti, Fundaţia Gîndirea, 2001, p.30-34)

Confuzie sau superficialitate?

Goţii între realitate şi ficţiune istorică.

3.1 Există istorici, atît în apusul Europei cît si la noi care cred şi afirmă că Iordanes, get prin naştere, după cum arată el însuşi, i’ar fi confundat pe aşa-zişii goţi cu geţii, că aşa-zişii goţi ar fi o realitate istorică şi le’au şi stabilit o origine aşa-zis germanică.

3.2 Am lecturat de cel puţin patru ori, cu ”creionul” în mână şi cu note Istoria Geţilor scrisă de Iordanes la 551 d.Hr., dar şi numeroase alte surse istorice, şi n’am găsit temeiurile afirmaţiilor de mai sus.

3.3 Iordanes nu putea confunda pe nimeni şi nimic, căci opera lui este un rezumat al celor 12 cărţi ale senatorului şi istoricului roman Flavius Magnus Aurelianus Cassiodorus (c. 485-578), născut, deci după căderea Romei sub Odoacru.

Ajuns la maturitate demnitar la curtea lui Theodoric cel Mare, foarte probabil la cererea acestuia, Cassiodor scrie o istorie a geţilor, intitulată De origine actusque Getarum (v. la Mommsen, Iordanes §1) astăzi de negăsit.

Deci dacă ar putea fi vorba de o confuzie, aceasta nu ar putea aparţine decît lui Theodoric cel Mare (!) sau lui Cassiodor, în nici un caz lui Iordanes care face un simplu rezumat al unei opere mult mai ample.

3.4 Oricum este o îndrăzneală nemaipomenită să corectezi (pe ce bază?) un text scris cu 14 secole în urmă aşa cum au făcut mulţi zişi istorici occidentali şi, după ei, Popa Lisseanu care traduce getarum cu goţilor ş.a. În ştiinţă asta se numeşte fals. La Popa Lisseanu, astfel de falsuri abundă (v. nota asupra ediţiei)

Din nefericire, în istorie, legendele fac carieră mai mare ca faptele reale (Mommsen).
Acest fals comis, fie din neştiinţă sau comoditate, fie intenţionat, nu interesează, se prelungeşte prin şcoală şi mass-media, şi ajunge să se umfle ca un balon, pe post de realitate istorică.

3.5. Pentru a lămuri lucrurile trebuie să pornim cu începutul: probabil în anul 108 d.Hr., Caius Plinius Cecilius Secundus, cunoscut şi sub numele de Pliniu cel Tînăr, publică a VIII-a carte de scrisori, în care figurează şi scrisoarea 4, către Caninius:
C. Plinius către iubitul său Caninius (Un poem despre războaiele cu dacii)

Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul cu dacii. Căci unde mai găseşti un subiect atît de actual, atît de bogat, atît de vast, în sfîrşit atît de plin de poezie şi, cu toate că faptele sînt adevărate, atît de fabulos?

Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu-şi pierde deloc nădejdea; şi pe deasupra, despre sărbătorirea a două triumfuri, unul pentru prima oară asupra unui popor pînă atunci neînfrînt, celălalat – pentru ultima oară.

O singură, dar extremă dificultate, şi anume că este o teribilă cutezanţă să te măsori cu aceste fapte în poezie, chiar pentru talentul tău, care poate atinge totuşi sublimul şi poate să se ridice pînă la înălţimea celor mai măreţe opere. O dificultate mai este şi aceea că numele proprii barbare şi sălbatice, în primul rînd chiar acela al regelui, nu sînt potrivite cu versurile greceşti (Traducere: Liana Manolache, în volumul Opere complete, Ed. Univers, 1977) (subl. ns.).

Noi nu am găsit încă, în cultura rumînă, citată şi comentată acestă scrisoare, deşi conţinutul ei ni se pare deosebit de important pentru relaţiile de după Traian dintre Spaţiul Carpatic şi cel Italic.

Ce rezultă din această scrisoare?

După ce intervenţia armatei chineze în extremitatea de est a Imperiului Roman n-a funcţionat (v. Carlo Troya) şi Decebal a realizat că nu va mai putea rezista mult la cea mai mare concentrare de forţe a Imperiului Roman din întreaga sa istorie şi’a adunat ”Consiliul de stat” compus din casta sacerdotal-regală a sarabilor, din care proveneau regii şi sacerdoţii geţilor, şi le’a cerut să jure că nu vor lăsa răgaz Imperiului Roman pînă nu’l vor distruge, pînă nu vor rade Roma de pe faţa pămîntului.

În nici un fel nu se poate înţelege altfel fraza lui Plinius Secundus: un rege care izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă nu’şi pierde deloc nădejdea.

Cine’şi mai formulează speranţe pentru lumea de aici după moarte?

Geţia reprezenta în antichitate polul civilizaţiei şi spiritualităţii, Roma = Radix omnia malorum (rădăcina tuturor relelor).

Se poate scrie un volum considerabil cu ororile produse în Europa de Imperiul Roman.
La Avaricum (în 52 î.Hr.), Cezar agresor al populaţiilor din Galia, după un asediu mai lung cucereşte oraşul, şi îl supune unui măcel: toţi cei 40 000 de locuitori, inclusiv femeile şi copiii sînt trecuţi prin ascuţişul sabiei.

Acest însemn de barbarie nec plus ultra face şi el parte, ca şi alte numeroase acte de acelaşi fel, din ceea ce unii oameni de cultură, la noi începînd, se pare, cu Ovid Densusianu, au declarat şi repetat obsesiv mai apoi, prestigiul Romei.

3.6 Că lucrurile stau aşa, iar nu altfel, reiese din succesiunea şi înverşunarea cu care geţii liberi au atacat succesiv Imperiul Roman.

Mai mult, în Anuarele daco-geţilor întocmite de Carlo Troya, publicate de către Neigebaur (v.Anexa1) găsim scris:

”În 134, Amal, fiul lui Captus, îi pregăteşte pe geții săi să se răzbune împotriva romanilor, de unde rezultă transmiterea cuvîntului de ordine al lui Decebal, ceea ce se confirmă prin succesiunea atacurilor geților contra imperiului roman, conform datelor reţinute de istorie.”

Din păcate n’am găsit nici un studiu, nici o listă a succesiunii loviturilor date de geţi imperiului roman, după 106, data cuceririi unei părţi a Geției, astfel că a trebuit să ne mulţumim cu sporadicele menţiuni înregistrate de istorie pe care le’am putut obţine din sursele curente.

Vasile Pârvan (Dacia, E.{., 1967, p. 150-151) scrie:

”… geții, ca naţiune politică, n’au acceptat niciodată stăpînirea romană; cei care n’au căzut în cele două mari războaie s’au retras în Geția septentrională, care n’a fost atinsă de cucerirea romană, şi de acolo – ca ”geți liberi” – au invadat necontenit provincia, fie singuri, fie în tovărăşia germanilor migratori (?, nota ns), pînă ce la urmă romanii, sub Aurelian, s’au retras din nou pe malul drept al Dunării, lăsînd Dacia în mîinile goţilor” (?????????).

Gîndirea lui Pârvan apare, cel puţin, ca inconsecventă: dacă geții au lovit necontenit provincia pentru ce şi cum s’a ajuns ca romanii s’o lase în mâinile unor aşa-zişi goţi?
Oricum, Carlo Troya (v. Anexa 1) este mai logic cînd scrie:

”Aceştia continuă mereu războaiele geţilor pentru a le smulge romanilor din nou ţara lor bogată în aur, Transilvania, şi fertilele Moldova şi Valahia…În sfîrşit, geţii sau goţii au zdruncinat jugul roman în Dacia Traiană şi Ermanaric cel Mare, din neamul Amalilor, posedă din nou vechile frontiere pînă la Dunăre…” (care sperăm se va recunoaşte şi de către cei mai aprigi susţinători ai tezei factice goţii/geţi, că vechile frontiere nu erau ale unor goţi, inexistenţi la momentul istoric respectiv, ci ale geţilor, nota ns).

Dar Carlo Troya precizează:

174 ”Amal domneşte peste daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor, deci dinastia Amalilor este getă, ceea ce scrie cu toată claritatea şi Iordanes în încheierea operei sale” (§ 315).

3.7 Jan Trynkowski, mare istoric polonez preocupat în principal de antichitate şi de istoria greco-romană, dar şi bun cunoscător al istoriei rumînilor, scrie (v. “Magazin Istoric”, nr. 1/1980, p. 16-18): polonezii ar fi urmaşii acelor geți care, neîmpăcîndu’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord.

Dacă luăm în seamă cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas (v. mai înainte), reiese cu claritate că spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală), n-au putut fi populate decît dinspre sud, din spaţiul carpatic, după prelungirea drumurilor sării.

Această realitate dependentă de natură este atît de neîndoielnică încît faţă de ea nu se poate formula nici o împotrivire. De aceea ni se pare normal ca:

a. Jakob Grimm (1785-1863), în Istoria limbii germane să arate că denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius (41 – 54 e.n.) şi Nero (54 – 68 e.n.)) pot fi găsite şi în fondul limbii germane.

b. Waclaw Aleksander Maciejowski (1792 – 1883) a publicat lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor.

Romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atît mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice.

Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Getice, numite de unii şi gotice.

3.8 Pentru succesiunea acestor atacuri, cum am arătat, nu am aflat un studiu special; parţial ele pot fi ilustrate prin menţiunile care s’au păstrat în diverse surse.

1) În 164, Marc Aureliu respinge atacurile geților (v. Anexa 1).

2) În 181, Commodus plăteşte sume mari geţilor, iar 12000 de geţi primesc dreptul de a se aşeza în provincia romană Dacia (Dio Cassius, LXXII, 3 + Anexa 1).

3) În 184, Commodus a fost nevoit să ducă mai multe războaie împotriva barbarilor care locuiau dincolo de hotarele Daciei (Dio Cassius, LXXII, 8).

4) Lampridius menţionează o rebeliune în provinciile Panonia şi Dacia (Anexa 1).

5) În 213 Caracalla poartă război cu goţii (Anexa 1).

6) În 215 Geții îl atacă pe împăratul Macrinus, care îi împacă cu aur (Anexa 1).

7) În 218 Geții liberi produseră mari pagube în Dacia sub Macrinus (Dio Cassius, LXXVIII, 27).

8) În 235 Maximinus Trax îi bate pe geţi şi sarmaţi (Anexa 1).

9) În 237, Maximinus şi Baldinus plătesc tribut geţilor (Anexa 1).

10) În 238, goţii aliaţi cu carpii invadează provinciile romane din Peninsula Balcanică (Istoria lumii în date, p . 50)

11) În 242, goţii şi sarmaţii îl înfrîng pe Gordianus în Tracia (Anexa 1).

12) În 248, Invazie a geţilor cu carpii, bastarnii şi vandalii (Istoria lumii în date, p. 50).

13) În 250 – 251 Puternică invazie a goţilor conduşi de Kniva. Decius este înfrînt şi ucis la Abritus, în 251 (Am. Marcellin, XXXI, 5,16; Dexipp, Anexa 1 etc).

14) În 252, împăratul Gallus cumpără pacea de la goţi, care se retrag cu pradă mare (Anexa 1).

15) În 253, totuşi goţii, împreună cu burgunzii, invadează Tracia, dar sînt respinşi de împăratul Aemilian (Anexa 1).

16) În 255, noi invazii ale goţilor, carpilor şi burgunzilor – pătrund pînă în Italia.

17) În 258, sub Valerianus, goţii se retrag în faţa lui Aurelian, general al acestuia.

18) În 259 goţii invadează Asia Mică, de unde sînt aduşi strămoşii lui Ulfila.

19) În 261 împăratul Claudius îi bate pe goţi şi’şi ia titlul de Gothicus (v. şi Am. Marcellin, XXXI, 5,17).

20) În 267 Gallienus pierde în întregime provincia romană Dacia, dar generalul său, Marcian, îi alungă pe goţi din Iliria.

21) În 271 împăratul Aurelian sărbătoreşte un triumf asupra goţilor.

22) În 331 /332 Invazie a goţilor în sudul Dunării, dar sînt respinşi de împăratul Constantin (Anexa 1, Ist. lumii în date, etc.).

23) În 378, împăratul Valens moare, ars, într’o casă de ţară împreună cu cîţiva apropiaţi, în urma luptelor cu goţii (Am. Marcellin, XXXI, 13, 14-17; Zosimos, IV, 24, etc.).

Am spicuit mai sus o parte din atacurile date de geţi sau goţi împotriva Imperiului Roman, din cele menţionate de cronicari.

Dar cîte vor fi rămas nemenţionate şi cîte se vor fi pierdut odată cu cronicile în care apăreau, pentru că, datorită vicisitudinilor vremurilor, istoria pe care o cunoaştem este una fragmentară.

Cum am spus, în acest domeniu cercetarea este deficitară. Nu există o lucrare cu această temă, nici în istoriografia occidentată, nici la noi. Unii vorbesc de anumite atacuri getice sau gotice, alţii de altele, pe epoci.

Totuşi ni se pare că frecvenţa acestor atacuri şi finalitatea lor, că Italia a avut împăraţi sau regi goţi (geţi) contribuie la sprijinirea ipotezei că este vorba de o acţiune dirijată, concertată, următoare războaielor dintre Traian şi Decebal, cum am arătat.

Să sperăm că studii ulterioare vor aduce mai multă lumină în acest colţ întunecat de istorie, în care geţii sînt consideraţi fondatori ai spaniolilor (25, p. 179), ai popoarelor nordice (v. Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc.) ai teutonilor (v. Leibniz, Collectanea Etymologica) şi, prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor.

În timp ce Traian, născut la Italica (Spania) abia dacă este menţionat în cronicile spaniole, 25, p. 178.

Faptul că în Franţa actuală apare o Pays de Dax (Daks), ai cărei locuitori se numesc Daci (Dace), ca să folosim transcrierea franceză, că pe harta Londrei apare un Campus Dacorum şi multe altele pe care nu le cunoaştem dovedesc că în adâncimea timpului istoria Europei are destule zone nelămurite sau direct obscure.

Faptul că lingvistica occidentală nu a înregistrat măcar vorbele populare ale limbilor vorbite pe teritoriile sale îngreunează mult un studiu de sinteză credibil care să tindă către aflarea realităţii.

3.9 Goţi / Geţi

Asupra identităţii din titlul acestui subcapitol nu poate exista nici cea mai mică umbră de îndoială. Argumentele, cum se va vedea, sînt atît de numeroase şi peremptorii că numai cei care au trecut pe deasupra subiectului nu le’au observat .

Nu’i includem între aceştia pe cei care, prin natura lor, sînt destinaţi să reproducă ideile altora, să creadă fără să cerceteze, chiar dacă ar fi absurd ceea ce li se propune să creadă.

Evident se exclud cu totul cei care, începînd cu istoriografia medievală, occidentală, mai ales franceză şi germană (a se vedea în cap.1 sentinţa istoricului american F. Donald Logan) au avut tendinţa de falsificare a istoriei în căutarea unei identităţi proprii.

Pentru a crea confuzie, aceşti istorici au adăugat un h la got, ceea ce constituie fie un fals, fie o eroare.

La aceeaşi concluzie ajunge şi cercetătoarea americană J.A. Leake:

”in the time of King Alfred … the mention of the Goths, whose name is correctly given by Alfred as Gotan (without the erroneous th of the classical forms (22, p. 108)/ … în timpul regelui Alfred … menţionarea goţilor, al căror nume este corect dat de Alfred ca Got/an (fără eronatul th din formele clasice).

The old approach to Beowulf as an historical document was born of Germanic nationalism, of the ardent desire to find in this oldest Teutonic epic recollections of true heroic deeds performed by a real Germanic tribe” (22, p. 7)/

”cea mai veche considerare a lui Beowulf ca un document istoric a fost generată de naţionalismul german, din dorinţa arzătoare de a găsi în amintirea celui mai vechi poem epic teutonic a unor fapte eroice adevărate aparţinînd unui trib germanic real, sublinierile noastre.”

Trebuie să spunem că autoarea ajunge la concluzia că geaţii, pe care istoriografia germană dorea să şi’i apropie, ca un trib germanic real, sînt de fapt geţii!

3.9.1 La geaţi s’a adăugat o vocală, dar prin aceasta nu s’a născut o altă naţiune.

De la get la got s’a schimat o vocală, dar prin această schimbare nu s’a născut o nouă etnie, operaţie cu desăvîrşire imposibilă chiar pentru un prestigitator mundi.

De la rumîn la român, de la francez la franţuz s’a schimbat o vocală, dar s’a schimbat şi consoana vecină, sîrb / serb etc. se schimbă vocale, chiar şi consoane, dar prin această operaţie de rutină nu se nasc alte naţii.

3.9.2 Nicăieri, nici la Cassiodor-Iordanes nu se indică nici o dată la care ar fi apărut aceşti aşa-zis goţi. Fiind vorba de un arbore genealogic fabulos nu se puteau marca măcar naşterile protagoniştilor selectaţi şi bătăliile date, prin ani calendaristici.

Cu goţii s’a dorit să se facă o excepţie cum am arătat şi cum au remarcat şi alţii (F. Donald Logan, J.A. Leake etc.), dar scopul acestei ”excepţii” introduse de istoriografia medievală, în principal germană, dar şi franceză, avea scop politic, nu reprezenta o realitate.

O zbatere inutilă în perspectivă istorică căci ori cum ar fi întors’o istoriografii francezi, germani şi alţii în Evul Mediu, adevărul nu se putea să nu iasă la iveală.

Toţi, dar absolut toţi istoricii din sec. XIX recunosc şi scriu că latinii, celţii, germanii etc. vin din aşa-zisul orient al Europei. Printre aceştia se găseşte şi vestitul istoric german Mommsen:

”Răsăriţi din aceeaşi tulpină din care s-au născut şi popoarele elene, italice şi germanice, celţii au imigrat fără îndoială, ca şi acestea, dinspre partea orientală a Europei” (Istoria Romană, vol. I, p. 195), subl. ns.

Dacă “goţii” ar avea o existenţă de sine stătătoare şi ar fi ”germanici”, deşi în acest sens nu este nimic dovedit şi, în afară de declaraţii, nu se găseşte nicăieri în ultimii aproape 2000 de ani nici cea mai insignifiantă probă, ei n’ar putea fi decît tot geți, la originile Europei altă populaţie neexistînd.

Să vedem ce spun cei mai erudiţi savanţi în acest sens, şi mai ales ce arată faptele, pentru că rostul teoretizărilor de tot felul nu este acela de a înlătura faptele, ci de a încerca să explice mai corect, mai aproape de realitate faptele.

La 1717, în Collectanea Etymologica a ilustrului Gottfried Wilhelm Leibniz, (1646-1716) găsim, spus direct:

Tocmai din această pricină, cred eu, romanii le’au dat acest nume, ca şi cum ar vrea să spună că ei au o origine comună (cu celţii); într’adevăr ”germani” în limba romanilor înseamnă ”fraţi gemeni”.

Ştirile de mai sus, pe care le publică Leibniz în cartea sa, constituie un memoriu pe care i’l adresează Abatele F.P.Pezron la 23 februarie 1699.

Numele germani nu li l’au putut da romanii decît dacă ei i’au considerat fraţi ai lor. Nu poţi numi pe cineva frate pentru că e frate cu un terţ. Toţi oamenii aveau fraţi naturali.
Teutonii nu şi’au spus niciodată germani. Ar fi fost un nonsens să te numeşti pe tine însuţi frate.

De aceea nu s’a auzit pînă astăzi decît Ich bin Deutsch = Dac.

Olandezii se numesc şi astăzi Daci (Dutch).

The earlier name (of the german) were Alemain and Dutch (The Oxford Dictionary of English etymology, by C.T. Onions, 1966 – numele cele mai timpurii ale germanilor au fost Aleman şi Dac.

De altfel, Cezar în De bello gallico (Cartea VI, Cap. 25) scrie că Germanii se învecinau cu Dacii, ceea ce găsim şi la Strabon (VII, 3, 12).

Înainte de Leibnitz sau după el, o pleiadă de străluciţi cărturari saşi fiecare cu argumente proprii susţine că teutonii sînt urmaşii dacilor, idee combătută formal, în principiu de unii oameni de cultură rumîni.

Şi Universitatea din Cambridge susţine această idee (vol I, p. 71 – anexa 2) atunci cînd arată că din Spaţiul Carpatic au roit (după părerea noastră aceste părăsiri ale Spaţiului Carpatic, de după mileniul III î.Hr., nu pot fi catalogate migraţii, cum sînt numite de autorii acestei lucrări) : indo-persanii, grecii, tracii, albanezii, italioţii, celţii, germanii şi slavii.

Dacă ţinem seama de condiţiile geologice ale Europei ca şi de condiţia fiziologică a omului nu se poate evita constatarea că după retragerea gheţarilor din nordul actualei Germanii şi din actuala Polonie populaţia a expandat (a roit) din sud, din Spaţiul Carpatic, care n’a fost afectat de glaciaţiuni, era suprapopulat şi mai ales, asigura minimul de condiţii de viaţă.

3.10 Deoarece, repetăm, scopul istoriografiei medievale germane şi franceze era acela de a’şi găsi o identitate, prin schimbarea unei vocale s’a descoperit apariţia unui nou popor, goţii cărora li s’a dat o aprtenenţă aşa-zis germanică.

Am mai spus’o, german înseamnă frate bun, din aceiaşi părinţi, dar în antichitate nu apăruse această grupare vagă, artificială de aşa-zise familii de popoare: germanice, romanice, slave.

Nu se ştie pînă astăzi ce criterii determină calificarea de romanic, germanic, slav. Un început de criteriu ar fi limba. Dar în antichitate şi evul mediu nu existau diferenţe mari de limbă. Vorbitorul de latină vulgară se putea înţelege cu vorbitorul de teutonică sau theodiscă (29, p1, passim).

Ei au plecat toţi dintr-o vatră în care au vorbit o limbă comună. De acea s’a şi numit indo-europeana comună. Diferenţierile s’au produs cu trecerea timpului şi, mai ales, după apariţia oamenilor şcoliţi, a cărturarilor, a lingviştilor, a gramaticilor.

Din sec. IX, limba theodisca nu pare să aibă altă semnificaţie decît cea de limbă vulgară (29, p1) subl.ns.

Limba germană actuală este o operă de cabinet, târzie, impusă de sus în jos abia către sfîrşitul secolului XVIII şi mai ales în sec. XIX.

Le grammarien le plus réputé du XVIIIe siecle, Adelung, pensait comme Gattsched, que le haut allemand était arrivé vers 1750 au plus haut point possible de perfection et qu’il falait en quelque sorte l’immobiliser dans cet état.
Il s’appliqua ŕ réglementer les déclinaisons et les conjugaisons, ŕ décréter quelles locutions étaient correctes et quelles fautives, et fonda, soit par sa Deutsche Sprachlehre zum Gebrauch der Schulen in den preussischen Landen (1781), soit par son Umständliches Lehregebäude … (1782), l’enseignement scolaire de la grammaire … (29, p 166)
Vers le milieu du XVIIIe siecle l’Allemagne possede pour la premiere fois une langue commune … (29, p 167) subl. ns.

Deci, admiţînd limba drept criteriu, aşa-zişii goţi nu pot fi ataşaţi unui sistem neconstituit, inexistent la momentul apariţiei şi desfășurării goţilor, pentru că, neexistând o limbă germană înainte de secolul XVIII, pe baza acestui criteriu nu putea fiinţa o familie de limbi germanice.

Chiar dacă Luther, traducînd, în sec XVI, biblia în teutonică, preia masiv cuvinte din latină şi, două secole mai târziu, Adelung imaginează o limbă germană pe baza dialectelor germane de sus (haut-allemand), aceste realităţi nu existau în secolele II – VI ca să poată motiva o aşa-zisă apartenenţă germanică.

În termeni reali, nu se vede cum calitatea de frate bun ar putea defini o etnie.

Este demn de subliniat cum gândesc şi ce constată chiar cei mai avizaţi doctori în lingvistică, vorbitori ai dialectelor constituite în Europa, mai ales după Evul Mediu.

Il n’y a pas de langue commune sans enseignement scolaire (29, p. 167)

Şi această constatare, afirmată apăsat, marchează diferenţa netă dintre limbă şi dialecte. În cazul limbii, universalitatea înţelegerii este naturală şi nedependentă de vreo formă de învăţământ şcolar. Înainte de apariţia oricărei forme de învăţămînt şcolar vorbitorii de limbă rumînă din Bucovina se înţelegeau perfect cu cei din Banat, cu cei din Ardeal, din Oltenia sau chiar din dreapta Dunării, pînă în munţii Pindului.

Aşa ceva în Franţa, Anglia, Italia, Germania etc. este de neconceput. A se vedea şi Albert Dauzat, Les Patois, Paris, 1938, p. 27

3.11 În Getica (Iordanes) nu se găseşte nici cea mai neînsemnată aluzie referitoare la o aşa-zisă germanitate a zişilor goţi.

Iordanes foloseşte de 23 ori cuvîntul german(-a), în paragrafele: 60, 67, 93, 120, 129, 159, 164, 180, 191, 199, 223, 229, 253, 257, 263, 265, 266, 268, 270, 274, 283, 299 şi 306, de 19 ori cu sensul propriu, de frate sau soră.

Am spus că între 23 folosiri ale cuvîntului germanus cu sensul direct apar şi 4 utilizări cu sens de popor, atribuit de latini teutonilor, în § 67, 120, 191, 257. Iată, cu titlu de exemplu
de unde se vede care erau retaţiile între goţii “germanici” şi germanii nominali, alias teutonii. Celelalte menţiuni sînt de ordin general.

3.11.1 Belizariu, vestitul general al lui Iustinian, învingîndu’i pe aşa-zişii goţi în Italia, îşi ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS.

Or titlul triumfal nu se putea lua decît după numele poporului pe care l-ai învins. Ar fi fost o formă de paranoie să-i înfrîngi pe goţi şi să-ţi iei titlul triumfal de Gepidicus Maximus, deşi cele două nume aparţin de fapt la două ramuri ale aceleiaşi populaţii. Aşa ceva nu se cunoaşte în istorie.

Dacă n’ar fi fost vorba de două nume frecvent interschimbabile ale aceleiaşi populaţii de bază, geţii fiind numele vechi cu o istorie glorioasă în spate, de o largă răspîndire, nu s’ar fi putut ca Belizariu să’şi ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS.

3.11.2 După istoriografia occidentală, vizigoţii au stat în sudul Franţei peste 400 de ani. În realitate ei se găsesc şi azi acolo.

Istoricii apuseni considerîndu’i germanici, iau ca model germana lui Luther şi a lui Adelung, din sec XVIII, şi se miră că nu găsesc nici o urmă de germanism în secolele IV-VIII cînd acesta nu se născuse încă:

la colonisation des Visigoths en Gaule et en Espagne ne laissa aucune empreinte sur la langue puisque, relativement peu nombreaux, ils furent absorbés par la population romanisée qui habitait ces pays (30, p.137) /

colonizarea vizigoţilor în Galia şi în Spania nu lăsă nici o urmă în limbă pentru că, relativ puţin numeroşi, ei fură absorbiţi de populaţia romanizată care locuia aceste teritorii/.

Deşi autorul era tînăr cînd scria aceste rînduri, regretabil, îi scapă că pe pagina anterioară scrisese:

Les Gothes (cu falsificarea th!), l’un des peuples germains les plus nombreux!

În afară de dogma germain, care n’a fost dovedită niciodată, autorul n’are o idee clară nici despre ce înseamnă germanic din punct de vedere etnic, nici dacă goţii erau les plus nombreux (p.136) sau peu nombreux (p.137).

De asemenea ignoră că pătura conducătoare a Spaniei, chiar tîrziu cînd goţii dispăruseră, trebuia, pentru a’şi întemeia nobleţea să dovedească sau măcar să afirme descendenţa din geţi (nu goţi!, nota ns.), 25, p.180.

Este interesant că în timp ce diverşi istorici şi lingvişti, pe baza dogmei unui germanism al aşa-zişilor goţi, caută nebuloase urme aşa-zise germanice în Midi-ul Franţei, la sud de Loara, noi am găsit peste 1300 de cuvinte rumîneşti, mai ales în cele trei volume de cîte cca 800 p. ale Dicţionarului des idiomes romans du Midi de la France de Gabriel Azaďs, ca şi în alte texte din aceeaşi regiune.

De exemplu: ades, cocă, cloşcă, a muşca, sigur, a băga, a adăsta, jos, sus, berc etc. etc.

Dar o asemenea influenţă ”germanică” se regăseşte peste tot în Europa, inclusiv în frisiana veche şi saxona veche, ceea ce arată superficialitatea cercetărilor care au avut ca obiect acest aspect.

3.11.3 În legătură cu ideea germanismului aşa-zişilor goţi, cu desăvîrşire imposibil, pe de-a întregul inventat, să’l cităm pe eminentul N. Iorga:

Regalitatea germanică ori este de creaţie romană, şi atunci ea n’are decît un sens local, legat de un singur grup, natural sau artificial, ori este amintirea, pe care o păstrează acea seminţie a dreptului de stăpânire pe care’l au înaintaşii zeului tutelar sau ai şefului divin. Ea n’are în sine nimic naţional.

A crede că aceste rase fruste, cu superstiţii confuze, fără nimic scris ca bază a unei gîndiri comune, capabile de a fi transmise de la o generaţie la alta, fără ”carte”, fără ”biblie”, fără istorie, fără genealogii chiar, să fi venit pentru a înnoi în sens naţional este una dintre acele erezii pe care singur romantismul dezlănţuit din primii ani ai secolului al XIX-lea a putut să le conceapă (14, p.110), subl. ns.

Iată de ce am numit germanismul invocat în contul aşa-zişilor goţi de către istoriografia medievală de sorginte teutonică sau teodiscă o iluzie romantică care cântă, instinctual, în urechile unor istorici interesaţi ca un pian smintit care scoate sunete fără să i se atingă clapele.

3.11.4 Puteau aşa-zişii goţi să apară şi să umple pagini de hîrtie fără străvechea anterioritate a geţilor, unica realitate etnică în străfunduri de istorie euro-indo-iranică?

Excelentul istoric care a fost Ion Budai Deleanu, mai ales în ce priveşte Getica lui Iordanes, constată:

”dacă lăsăm la o parte lucrurile pe care Iordanes le povesteşte despre migraţia goţilor din Scandinavia şi înaintarea lor pînă în Scyţia, celelalte povestiri ale sale îi privesc în întregime pe geţi” (2.1, p.164)

Dr. Alexandru Bădin (31, p.138):

”Goţii au fost studiaţi intens şi cu pasiune, iar originea lor scandinavă a fost considerată de unii cercetători ca o simplă legendă.”

Că Scandinavia a fost populată dinspre sud, că nimic n’a putut veni din ea, rezultă şi din textul lui Procopius din Caesarea (32, C II, 15): Herulii îşi căutară sălaşuri în locurile cele mai îndepărtate ale lumii locuite pe atunci … se îndreptară spre insula Thule şi au rămas acolo.

Procopius este contemporan cu Iordanes astfel că există dovada că Herulii, pe care Iordanes îi citează ca locuitori ai insulei Scandza, sînt veniţi acolo dinspre sud.

Procopius continuă:

În această insulă pămîntul este în cea mai mare parte pustiu … (ibid)

În §13 Iordanes scrie că în Britania, care se găseşte mai la sud faţă de Scandza, se găseşte hrană mai degrabă pentru vite decît pentru oameni, de unde fecunditate mai la nord ca să apară o officina gentium?

În ţinuturi în cea mai mare parte pustii se şi prăsesc populaţii …

Am văzut mai înainte că datorită incapacităţii solului, chiar din sudul Scandinaviei, de a’şi hrăni populaţia, oricît de dragi le’ar fi fost copiii, numai unul, prin tragere la sorţi, putea rămîne în familie, ceilalţi trebuind să plece, nu interesa unde. Nimeni nu le purta de grijă (Cronica ducilor de Normandia)

Iordanes îşi începe povestea aşa-zişilor goţi (§25) astfel:

Se spune că din această insulă Scandza, ca dintr’o fabrică de naţiuni sau ca dintr’un pîntece de neamuri, au răsărit odinioară goţii cu regele lor pe nume Berig

Începutul este ca în toate poveştile : Se spune că …

Nu există nici un document, nici o formă de probă ci doar un fel de lumea spune.

Dar ce dovadă poate constitui gura lumii în istorie?

Şi Cassiodor – Iordanes continuă: din această insulă au răsărit odinioară Goţii. Când odinioară?

Cu 600 de ani î.Hr.?, pentru că sînt puşi să poarte lupte cu Cirus (558-către 528 î.Hr.), cu Darius (521-486 î.Hr.) sau 700-800 de ani mai tîrziu cînd acest nume apare la unii cronicari?

Nu ştim nimic. Astfel de apariţii şi dispariţii se găsesc numai in 1001 de nopţi.

În § 29 autorii se arată surprinşi că Josephus Flavius (37-100 d.Hr.) nu’i menţionează pe goţi.

Cum ar fi putut să’i menţioneze dacă pe vremea sa nu existau?

Joseph Flavius nu’i menţionează pînă la 100, cît a trăit el, dar nu’i menţionează nici Dion Chrisostomul +120, nici Clement din Alexandria (150-215 d.Hr.) nu ştie de goţi, nici Dio Cassius în 236 d.Hr. etc.

Ce fel de popor ar putea fi acela care obţine victorii de răsunet se bate cu armatele imperiului roman şi nu este măcar amintit de principalii cronicari ai timpului?

Să vedem cît adevăr se găseşte la apariţia aşa-zişilor goţi şi gepizi.

În § 94, 95 ca să explice cum sînt rudă geţii cu gepizii, Iordanes reia felul în care au sosit din insula Scandza aşa-zişii goţi: trebuie să’ţi aminteşti ce ţi’am spus la început că goţii, ieşind din sînul insulei Scandza cu Berig regele lor au fost duşi cu numai trei corăbii pînă la ţărmul de dincolo al Oceanului, adica în Gothiscandza.

Dintre aceste corăbii, una, … mergînd mai încet, se spune că a dat numele neamului, fiindcă în limba lor leneş se spune gepanta. Aşa s’a făcut ca dintr’o poreclă, un cuvînt niţel schimbat să devină nume al gepizilor.

De aici aflăm că în această povestire goţii ar fi venit din Scandinavia cu trei corăbii dintre care două cu goţi, iar una cu gepizi.

Ce înseamnă aceasta ca număr de persoane?

Iordanes nu spune cîţi inşi putea cuprinde o corabie. A nu se uita că ne aflăm, cel mai probabil, în primele secole ale erei noastre.

Albert Bayet (33, p.92):

Mai grozavi sînt Normanzii … o iau de’a lungul coastelor pe corăbii cu cîte 60 de oameni.

În antichitate este greu de conceput că se construiau corăbii atît de mari.

Să considerăm totuşi, pentru demonstraţie, că geţii ar fi venit din Scandza în corăbii de cîte 60 de persoane, ceea ce înseamnă că au sosit pe ţărmul nordic al Poloniei de azi, în Gothiscandza, cum scrie Iordanes (§94), maximum: 120 de goţi şi 60 de gepizi, care s’au separat şi s’au îndreptat în direcţii diferite.

Dar, nenorocire, cînd trecea peste un pod, jumătate din armata goţilor s’a prăbuşit fără salvare şi fără să mai poată trece cineva peste rîu (§ 27).

Care armată?

Dacă au venit 120 de goţi, evident cu soţii şi copii, altfel dispăreau într’o generaţie, ce armată se putea obţine la o populaţie de 120 de persoane.

În Roma cezarilor, unde exista oarecare igienă şi oarecare posibilitate de îngrijire medicală la dureé de la vie n’aurait pas dépassé en moyenne dix-huit ans (34, p. 47) – durata de viaţă n’ar fi depăşit 18 ani.

Mortalitatea infantilă era înspăimîntătoare şi se consideră că atingea 50 % din nou-născuţii pînă la un an (jumătate din copiii nou-născuţi mureau pînă la un an).
La 1911, în Franţa mureau încă pînă la un an peste 100.000 de copii (34, p.14).
Durata medie de viaţă a crescut foarte încet de’a lungul timpului.

În Franţa era la 1789 de 28-29 ani (34, p. 14).

În Germania de sud, speranţa medie de viaţă a noilor născuţi de ambele sexe se situează la cca 20 de ani în sec. XVII-XVIII, Brandenburg şi Saxonia inferioară, sec. XVIII şi prima jumătate a sec. XIX, Macklenburg, secolul XIX deja 22 de ani (G. Kurth şi O. Roehrer-Ertl (Actes du II-eme Congres International de Thracologie, Bucureşti, 1980, vol. III, p. 417).

Armata nu a putut reprezenta către 10 % din populaţie decît în ultimul secol, când speranţa de viaţă tindea către triplare sau chiar către împătrire faţă de cea din antichitate şi din Evul Mediu.

Or, admiţînd, prin absurd, că goţii ar fi putut mobiliza 10 % din populaţie, din cei 120 de goţi debarcaţi nu se ştie cînd în Gothiscandza, fosta lor armată se putea ridica la maxim 12 luptători.

Cu aceşti 12 luptători, cum coboară din corăbii îi atacă şi’i alungă din propriile locuinţe pe ulmerugi, îi subjugă şi pe vandali şi au cucerit mai multe popoare (§ 26), iar sub al cincilea (!) rege (Filimer) care a urmat după Berig (ceilalţi trei regi dintre Berig şi Filimer n’au fost menţionaţi niciodată) au luat hotărîrea să plece mai departe.

În § 27 li se întîmplă nenorocirea cu înecarea a jumătate din armată. Admiţînd că în luptele date cu ulmerugii, vandalii şi celelalte popoare cucerite, goţii istoriografiei medievale germane n’au pierdut nici un ostaş (!) cu marea armată de şase soldaţi, goţii au cucerit pămîntul dorit, s’au încleştat în luptă cu neamul spalilor cîștigînd biruinţa (§ 28).

De aici au înaintat victorioşi pînă la marginea Scyţiei.

Că istoricii medievali germani puteau crede în astfel de lupte de desene animate cu eroi mitologici e aproape de înțeles, dar ca Herwig Wolfram, în contemporaneitate, profesor la Universitatea din Viena (26) să încerce să justifice pe astfel de basme existenţa goţilor ca populus germanus este regretabil şi ridicol.

Îi era permis lui Herodot, chiar şi agramatului Iordanes să creadă şi să scrie (Iordanes reproducînd ”ştiinţa” unor autori greci şi latini predecesori) astfel de fabule, pentru că în vremea lor pluridisciplinaritatea nu exista. Atunci se putea spune istoria este o poveste mincinoasă care ni se înfăţişează ca adevăr.

Scuzele pe care le aveau scriitorii acelor vremuri de demult nu le mai au istoricii de azi.

Azi un istoric trebuie să ştie geologie, fiziologie, sociologie, etnografie, antropologie, să folosească mijloacele moderne de datare etc.

Pentru că nu e de mirare că numeroase adevăruri sînt încă ascunse cunoaşterii după 2000 de ani şi chiar mai mult.

Sperăm ca temerile lui Iorga să nu mai fie tot atît de acute azi, căci cunoştinţele s’au înmulţit şi posibilităţile de aflare a adevărului au sporit în proporţie foarte mare .

Privitor la aceste aspecte, N. Iorga spunea:

”Cu această direcţie s’au format profesori secundari de istorie de o mediocritate convenabilă; cu durere, însă, e silit cineva să constate că numărul lucrătorilor ştiinţifici ieşiţi din universităţile noastre e cu totul fără însemnătate. Dacă nu pe toate terenurile, în istorie, desigur, regresul faţă de ce se producea altădată e incontestabil. Autodidacţii entuziaşti de odinioară, ducîndu’se, nu lasă decît locuri goale.” (14, p. 74).

Spaţiul nu ne îngăduie, dar orice istoric ar trebui să facă un calcul elementar în urma căruia ar constata el însuşi că cei 60 de gepizi şi cei 120 de goţi, debarcaţi în Gotiscandza au dispărut fără urme.

Hunii, după cercetări savante, ar fi fost cca 2000 la număr, nu 60 sau 120 şi nu a rămas nici unul, după cîteva generaţii.

Astfel că nu poate fi nici o urmă de îndoială că, dacă ar fi fost reali, goţii veniţi din Scandinavia cu cele trei corăbii au dispărut curînd după sosire, iar nu că s’au înmulţit încît în § 199 să se vorbească de nenumărata armată a gepizilor din care 15.000 au pierit (aici li se asociază şi francii care luptau de partea cealaltă a baricadei) la Cîmpiile Catalaunice (§ 217).

Iar goţii, să nu se lase mai prejos, i’au oferit lui Constantin cel Mare 40.000 de ostaşi şi alţii, mult mai mulţi, au vînzolit toată Europa. Numai în Germania n’au ajuns niciodată aceşti ”germanici”.

Călugării şi actorii pot crede în astfel de minuni, dar istoricii, care reclamă statut de oameni de ştiinţă, cum ar putea să le acorde cel mai neînsemnat credit?

Acest fel de istorie poate justifica de ce Malbranche dispreţuia istoria şi nu’i acorda mai multă importanţă decît ştirilor din mahalaua sa, de ce Darlu o socotea cea mai puţin onorabilă dintre operele imaginaţiei, iar Louis Bourdeau respingea lucrările istoricilor la rangul de fabule, împreună cu basmele Mamei mele Gîsca şi afirma hotărît că istoria nu e şi nu poate fi știință etc. (ap. 35, p.182).

După cum am arătat mai sus, apariţia “marelui” popor al goţilor nu se deosebeşte, genetic, decît ca procedeu de apariţia hunilor (§ 121), ultimii din cîteva femei practicante ale magiei – numite cu un cuvînt ”strămoşesc” haliurne.

Trebuie să spunem că n’am găsit nimic asemănător cu acest cuvînt în elină, latină, engleză, franceză, germană, nici chiar în vocabularul lui Ulfila, folosit la traducerea Bibliei, ceea ce constituie încă o dovadă că între aşa-zişii goţi şi zisa lume germanică nu se pot găsi legături de filiaţie sau de similitudine.

Singura similitudine identificabilă este cu cuvîntul rumînesc aiurite.

Aceste aiurite sînt alungate din mijlocul goţilor şi văzîndu’le duhurile necurate cutreierînd prin deşert le’au îmbrăţişat şi s’au împreunat cu ele şi au dat naştere hunilor (§ 122).

Istoricii germani, inclusiv prof. Wolfram n’au de ce să se supere, e istoria pe care ei au folosit’o pentru a’i inventa pe goţi, astfel că trebuie s’o accepte şi pentru generarea hunilor din aiuritele goţilor.

Nu se poate să accepţi, din opera aceloraşi autori numai părţile care’ţi convin şi pe altele să le respingi.

Dacă a primit’o Thodoric cel Mare şi nu i’a tăiat capul lui Cassiodor, cum a făcut cu Simmachus şi cu Boethiu, dar pentru alte ”greşeli”, trebuie s’o primească pe de’a’ntregul şi misticul profesor al Universităţii din Viena care, fără reţinere falsifică sperînd că’i va ieşi pasenţa.

Numai că nu înţelege că are în mînecă o carte falsă, că maslul este inutil şi lipsit de rezultat. Din zecile de autori elini şi latini care scriu că goţii nu’s decît geţii, obţinuţi printr’o simplă schimbare de vocală, prof. Wolfram nu citează pe nici unul, nici pe germanul Nicolao Petreio care’şi tipăreşte cartea la Leipzig în 1695.

Asta, curat-murdar, se cheamă… obiectivitate ştiinţifică: luăm din Biblie (din Iordanes şi din toată literatura pertinentă) numai ce ne convine.

Da, dar asta’i religie, politică etc., nu ştiinţă.

Astfel arată unii oameni de “ştiinţă” chiar în sec. XX.

3.12 La Cîmpiile Catalaunice Attila ţine hunilor, ostrogoţilor, gepizilor şi celorlalte populaţii din lagărul lui un discurs de îmbărbătare pentru a porni la luptă.

În ce limbă le’a vorbit, ca să’l înţeleagă atîtea felurite neamuri?

La această întrebare trebuia să răspundă dl. Wolfram şi alţi mari istorici. Nu ştim de ce, dar n’au făcut’o. Unii au zis că ar fi fost o limbă gotă, strămoaşă a germanei de azi, ceea ce este o aiureală.

Istoria limbii germane arată clar (vezi mai înainte) că actuala germană e o confecţie tîrzie, din sec. XVIII, a lui Adelung, iar o limbă gotă nu a existat niciodată.

Mais le gotique n’est pas l’ancętre de l’allemand (29, p. 32) /

Dar gota nu este strămoaşa germanei/.

Noi sperăm că s’ar putea ajunge la acea limbă pe care o vorbeau toate popoarele din barbaricum, dar şi cele din Grecia şi Italia antică.

În acest sens mărturia eminentului prelat maghiar Otrokocius este lămuritoare: Non neglexit Priscus illud etiam nobis consignare; quas ille linguas expertus est circa Atilam, in usu potissimum fuisse… Supponit in his, quod ipsorum quoque Hunnorum aliqui, ob commercia cum Romanis, operam dabant Linguae Gothicae (quae cognata Alanicae) & Ausoniae. Ubi per Ausoniorum linguam, intelligo Walachicam, quasi corruptam Latinam (cap. 4, § XVI). /

N’a neglijat acel Priscus chiar să ne consemneze care ar fi fost limbile folosite în jurul lui Atila… Presupune în acestea că unii dintre huni chiar, datorită legăturilor cu romanii, îşi dădeau silinţa să înveţe limba gotă (care e înrudită cu Alana) şi cu ausonica. Unde, prin limba ausonică înţeleg valaha, leită latina coruptă (vulgară, n. ns.), subl. ns.

Că împăraţii romani înţelegeau aşa-zisa limbă barbară rezultă şi din ceea ce scrie Iordanes (§ 83, 84): Maximin, un cioban ”got” a cerut împăratului Alexandru Sever, în limba părinţilor săi (cu 40 de ani înainte de părăsirea Daciei de către Galienus, populaţia continua să vorbească aşa-zisa limbă barbară n. ns.) permisiunea să lupte cu militarii pregătiţi pentru un concurs.

După părerea noastră în legătură cu limba aşa-zisă barbară este strict necesar un studiu condus cu seriozitate şi pasiune pentru a se ajunge la lămurirea conţinutului noţiunii de limbă barbară.

3.13 Între 582 şi 602, cronicarul împăratului Mauricius, Teofilact Simocata scrie despre geţi, despre oştile geţilor (p. 63, 126, 136, etc., dar nici cea mai vagă menţiune despre aşa-zişii goţi).

Geţii apar şi în sec. IX, la patriarhul Photios, nu şi aşa-zişii goţi. Sînt şi alte aspecte care se cer lămurite, dar spaţiul nu ne îngăduie să continuăm.

De ce nu sînt menţionaţi concomitent, în Spaţiul Carpatic sau în alt spaţiu geţi şi goţi ca două popoare diferite, vecine? De ce nu se menţionează nici o luptă între ele. Cele mai frecvente certuri se produc între vecini.

Sînt amintite lupte între goţi şi gepizi (deşi îs acelaş popor) între avari şi gepizi, între toţi aceştia şi romani, dar niciodată între geţi şi goţi etc.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geţi şi goţi

Numărul cronicilor în care se scrie că goţii nu sînt decît un nume pentru geţi este foarte mare. Chiar numărul cronicilor publicate care fac această menţiune este considerabil.

Desigur şi din acestea, ca din toate cronicile antichităţii şi Evului Mediu, o mare parte s-a pierdut.

În cele de mai jos vom spicui o parte din acestea, fără o ordine cronologică.

4.1 Philostorgius (368 – 425) sciţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi … Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din ţara getică (Istoria eclesiastică).

4.2 Claudius Claudianus (Panegiric, 395, Împotriva lui Rufinus, 396 şi De bello Gothico, 402) scrie de peste 50 de ori getic, dac, cetele getice, cetele blonde (ale geţilor) şi o singură dată gotic, în titlu, pe care l-a considerat un alt nume, dar fără semnificaţie proprie.

4.3 Împăratul Iulian – Apostatul (331 – 363), în Cezarii după ce’l pune pe Traian, căruia îi plăcea să cam bea, ceea ce îi slăbea uneori puterea de înţelegere, să se laude: singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit (?) neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezînd că nu mor, că doar îşi schimbă locuinţa, ei sînt mai porniţi pe lupte decît ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.

În elogiul împăratului Constantius, Constantin II (337 – 340), învingînd cu armele pe geţi, ne’a făcut rost de o pace trainică…

4.4 Ausonius, către 310 – către 395, într’o epigramă îl roagă pe împăratul Gratian (367 – 383) să-l oprească pe geticul Marte şi scrie despre geţi unde istoricii s-ar fi aşteptat să scrie goţi.

4.5 Prudentius (348 – către 405) în Divinitatea lui Christos, de asemenea nu-i ascultă pe istoricii moderni şi scrie geţi unde aceştia ar fi aşteptat goţi, iar pe Alaric îl numeşte tiranul get.

4.6 Hieronymus (345 – 420) scrie că există autoritate (îndreptăţire) pentru a-i numi pe goţi geţi (22, p. 37).

În acest enunţ se vădeşte că nu’i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realităţii.

Iar în altă parte (ibidem) scrie: Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt / Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit … pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog.

Ni se explică, deci, că toţi învăţaţii din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goţi numele geţilor, în baza realităţii etnice pe care o cunoşteau.

4.7 Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX (Hexastichus de inventoribus litterarum). 6: Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras) / În şase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale geţilor (25, p. 165).

4.8 Carol Lundius, în Zamolsiz, primus Getarum legislator, Uppsala, 1687 scrie: p. 3

Nempe unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse /

Fără îndoială Geţii şi Goţii au fost una şi aceeaşi naţiune.

În acest volum această idee este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg şi alţii.

4.9. Johann Filstich, în Încercare de istorie rumînească, E.Ş.E., 1979, p. 33, scrie:

Istoricii se ceartă straşnic pentru a hotărî dacă geţii, dacii şi goţii sînt un singur popor cu mai multe nume, au ba. Dintre cei noi arată aceasta Lorenz Toppeltinus, Martin Schmeitzel, cel din urmă încercînd să lămurească acest lucru îndoielnic în Istoria sa scrisă de mînă prin următoarele temeiuri:

(1) Mărturia celor mai vechi scriitori
(2) Întîmplările cele petrecute la fel
(3) Potrivirea felului de trai, a obiceiurilor, a limbii şi a locuitorilor ţării

Se adaugă că nici de unde se trage numele de got nu este limpede (sublinierile ns.).

J. Filstich adaugă:

Philipp Cluverius (Klüver, 1580 – 1623) în cartea a treia a cărţii sale Germaniae antiquae libri III spune că au greşit cei care au amestecat geţii cu goţii.

Cum ar fi putut spune altfel când el, dar şi alţii, după cum am dovedit, sperăm, şi’au pus toată speranţa într-un semn de întrebare: există goţi independent de geţi şi ar putea ei să le aducă o oarecare identitate?

4.10 Bossuet (Discours sur l’histoire universelle, Hachette, 1883): les Goths, autrefois appelés les Gčtes (p. 97).

4.11 Quicherat (Thesaurus poeticus linguae latinae, Hachette, 1899, p. 469): Gčtes, nation scythique établie sur le Danube; postérieurement les Goths.

4.12 Eusebiu din Caesarea (260 – 340) în Constantin către sacra adunare: Te întreb pe tine Decius… cînd ai căzut cu toată oştirea pe cîmpiile scytice, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor, în bătaie de joc.

4.13 André Thévet (1502 – 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie:

Originea poporului acestei ţări în întregime, aşa cum susţin cei mai mulţi, vine de la geţi, numiţi astfel de romani, pe care noi de atunci i’am numit goţi.

4.14 Leibniz, Collectanea etymologica, Hanovra, 1717: Cimmerios&Cimbros, Getas&Gothos, Sacas&Saxones, Dahas&Dacos eosdem aut cognatos esse, solis nominibus non temere crediderim (p.73)

4.15 Paulo Orosius (spre sfîrşitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgînilor din care s’a inspirat Bossuet: Geţii aceia care acum sînt numiţi goţi (Getae illi qui et nunc Gothi, I, 16, 2).

4.16 Bonaventura Vulcanius, scrie la 1597 o carte cu titlul: De Literis et Lingua GETARUM sive Gothorum.

Această carte conţine multe aspecte interesante, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm. Ele sînt traduse şi le vom publica bilingv latină/rumînă în ”Getica” nr. 5-6.

4.17 Nicolao Petreio într’o carte, tipărită la 1695, care are ca obiect tocmai originea cimbrilor şi goţilor, luându’şi în sprijin o serie de autori anteriori, scrie:

1) Getas autem Gothos postea nominatos esse non dubium est (p.78)

Că geţii au fost după aceea numiţi goţi nu este nici o îndoială.

2) qui progressi tenuerunt eam regionem, quae nunc Walachia dicitur /

care de la început au locuit aceeaşi regiune care acum se numeşte Valahia.

3) Et Philippus I Chron I dicit Getas postea Gothus nominates /

Geţii au fost mai apoi numiţi goţi;

4) It. I. 2 A Gethis Gothes nominatos non dubium est /

nu este nici un dubiu că goţii au fost numiţi după (numele) geţilor (p.80)

Arătări similare, sprijinite pe alţi autori, se găsesc pe mai multe pagini.

4.18 Procopius, în Despre războaie III 2,

2. scrie: Neamurile gotice erau şi sînt şi astăzi multe la număr … dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sînt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice.

3 Toţi aceştia se deosebeau între ei prin nume (!!), după cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel.

4. Toţi sînt albi la trup şi cu părul blond, înalţi de statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi.

5. Toţi sînt de credinţa lui Arius şi au o singur limbă, numită gotica (Înainte de a apărea numele de got, cum se numea oare?, nota ns)

Eu cred că la obîrşie se trag toţi dintr’un singur neam, iar mai tîrziu s’au deosebit după numele şefilor care i-au condus.

6. Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (sublinierile ne aparţin).

4.19 Carlo Troya (37, p 5-7) scrie: Il mio scopo principalissimo … si divideva in due punti;

1 Di mostrare, che i Geti di Zamolxi e di Decebalo furono i progenitori de Goti di Teodorico e degli Amali /

De a arăta că Geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Theodoric şi ai Amalilor/

2 Di porre in chiarezza, che quella razza Getica o Gotica fu diversa dalla Germanica … /

De a pune în lumină că acea rasă getică sau gotică fu diferită de cea germanică.

Carlo Troya aduce numeroase dovezi că goţii nu’s decît geţii care au populat atît nordul cît şi apusul Europei, dar nu putem aborda aceste aspecte care depăşesc tematica studiului nostru.

Numeroşi alţi autori din diferite naţiuni au atestat identitatea dintre geţi şi goţi dar spaţiul nu ne îngăduie să’i cităm.

4.20 Am vrea să spunem cîteva cuvinte despre Getica lui Iordanes.

În § 3 Iordanes spune: am făcut în expunere unele adaosuri potrivite din istoricii greci şi latini, amestecînd în cuprins, la început, la mijloc şi la sfîrşit multe din cele pe care le’am socotit utile (subl. ns.)

Deci, rezumînd o istorie a geţilor el a adăugat diverse ştiri din diverşi autori pe care i’a folosit, dar fără să’i citeze. Cum mulţi autori anteriori lui începuseră să scrie got pentru get, Iordanes foloseşte grafia pe care a găsit’o la autorii respectivi.

De aceea apare de atîtea ori scris got în loc de get.

Totuşi, atunci cînd scrie din amintire el scrie get, nu got. În această operă găsim de 25 de ori get, iar uneori got e pus pentru variaţia stilului.

De exemplu în § 61, 62 scrie despre luptele dintre Tomiris, regina geţilor, şi Cirus, în sec VI î.Hr., cînd în nici un caz nu ar fi putut fi vorba de o naţiune gotă.

Totuşi, deşi în lupta cu parţii lui Cirus nu apar, normal, decît geţii şi regina lor Tomiris, pentru colorarea stilului, Iordanes scrie: acolo şi atunci a văzut neamul goţilor pentru prima dată corturi de mătase, goţi care faptic nu fuseseră menţionati ca participanţi la luptă, pentru că, mai ales atunci, nu puteau să existe.

Fraza ni se pare similară stilistic cu una ca aceasta:

La Termopile grecii au luptat pe viaţă şi pe moarte cu perşii lui Xerxes. Acolo au văzut elenii pentru prima oară steagul persan cu cap de lup şi coadă de şarpe.

Rezultă de aici că elenii erau alt popor?

Nicidecum.

Se va spune poate că alternanţa greci / eleni este cunoscută. Dar alternanţa get / got, dacă nu’i cunoscută poate deveni.

Fraze similare se pot imagina cu orice popor, toate avînd cel puţin două, dacă nu mai multe nume.

Dacă ni s’ar da o frază ca aceasta

La Mărăşeşti rumînii au dat lupte aprige pentru a opri atacul german al lui von Mackensen. Acolo au văzut valahii pentru prima dată avioane de luptă.

Situaţiile prezentate sînt similare, pe unele le acceptăm, pe altele nu.

De ce?

Pentru că unele fac parte din depozitul nostru de cunoştinţe, primit falsificat de la o istoriografie interesată, pe altele şcoala nu ni le’a relevat.

Că la Iordanes figurează o clară identitate goţi = geţi, găsim destule exemple, dar trebuie răbdare pentru a citi cu atenţie opera, să nu ne încredem în istorici care falsifică din interes.

În § 94, Iordanes îi explică lui Castalius cum sînt rudă geţii cu gepizii, ceea ce este o realitate de nedesminţit. Istoricii medievali interesaţi ne’au spus că este o confuzie între geţi şi goţi.

Or am dovedit că povestea cu ieşirea din Scandinavia e o simplă fabulă, de primit de către Theodoric in sec VI, dar imposibil de luat în considerare după 14 secole, la nivelul cunoaşterii de azi.

În § 118 Hermanaric cel Mare este conducătorul neamurilor getice, iar în § 121 Filimer este al cincilea şef al geţilor după plecarea din Scandinavia. Acestea sînt realităţi pe care Iordanes le aminteşte din opera lui Cassiodor.

Cei care le declară confuzii fie nu au lecturat cu atenţie opera, fie au crezut fără control, fără spirit critic declaraţiile istoriografiei medievale interesate.

Tot de geţi este vorba şi în § 129, 132, 189 etc. Iordanes scrie, după Cassiodor, geţi, nu goţi, fără să poată fi invocată vreo formă de confuzie.

Însă în § 315 si 316 rezultă cu toată claritatea că:

a. Iordanes este get de neam

b. A scris o istorie a geţilor, aşa cum arată titlul, atît la Cassiodor cît şi la Iordanes.

Căci cum s’ar putea înţelege altfel de cum sînt scrise rîndurile:

Aceasta a fost originea geţilor şi nobleţea de neam a amalilor, ca şi faptele bărbaţilor viteji.

Unde ar putea fi confuzia?

El s’a ocupat de istoria geţilor, aşa cum l’a rugat fratele Castalius – să rezume într’o cronică scurtă opera senatorului Cassiodor despre originea şi faptele geţilor.

Asta i s’a cerut, asta a făcut. Deci concluzia este coerentă cu premiza. Unde ar putea fi confuzia?

Aşa-zişii goţi, dacă ar fi existat, ar fi avut şi ei, probabil, o istorie. Normal, n’o au. Ei apar din loc în loc pentru culoarea stilului, dar istoria nu este a lor, ci a geţilor, iar regii şi sacerdoţii geți apar la locul lor, ca personaje istorice.

În § 316, Iordanes adaugă:

Tu care mă citeşti, să ştii că eu am urmat scrierile înaintaşilor – confirmă iar ce a spus în premize (v.§3), ceea ce dovedeşte constanţă şi continuitate, nu confuzie.

Şi adaugă: să nu creadă cineva că, în favoarea neamului mai înainte arătat, pentru că îmi trag obîrşia din acel neam am adăugat ceva în plus peste cele aflate sau citite.

Care este neamul mai înainte arătat?

Este clar cel al geţilor înscris cîteva rînduri mai sus (§ 315).

Deci Iordanes este get, cum o spune însuşi, iar nu got, cum s’a scris de multe ori fără control, pentru că, aşa cum sperăm că am dovedit în cele de mai sus, şi cum arată şi mari oameni de cultură şi savanţi, ca Bossuet, Quicherat, C. Lundius, Messenius, Boxhorn, Hieronymus, Leibniz, Procopius, Carlo Troya etc., de’a lungul secolelor.

De altfel, deoarece pentru aşa-zişii goţi n’am găsit elemente definitorii pentru etnie, pentru orice etnie, trebuie să convenim că, după cunoştinţele disponibile în prezent, ei nu au avut şi nu au o existenţă reală, fiind un simplu nume al altei realităţi etnice, nume folosit uneori pentru variaţia stilului, cum aflăm la toate popoarele europene.

Astfel că cei care caută cuvinte gote în limba rumînă o pot face în pace şi linişte pînă la capăt. Astfel de cuvinte neexistînd, nu există nici riscul vreunei găselniţi, a celei mai mărunte tulburări în ritmul căutărilor.

Sursa: Gabriel Gheorghe – gandirea.ro, armoniacosmica.wordpress.com

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CRYPTO EVREII ȘI NOI, CEILALȚI PĂMÎNTENI

AVERTISMENT: Acest articol deși se referă la imaginea evreului și la acele clișee întîlnite în general în istorie, totuși se dorește a se concentra asupra intereselor crypto-evreilor: Adică asupra acelor evrei care s’au unit printr’o agendă ascunsă să domine lumea. Unii dintre acești crypto-evrei sînt descendenți ai lui Avraam și evrei prin naștere.

Dar ce trebuie să reținem ca relevant pentru noi toți ceilalți, non-evreii, este că nu există rasă care să reclame un nivel mai înalt al neprihănirii decît alții prin virtutea eredității lor.

”Pentru că toți au păcătuit și sînt lipsiți de slava lui Yah.” (Romani 3:23)

Nu există nici o rasă care să fie total satanică. Evreii nu fac excepție. Există oameni buni în fiecare rasă, în fiecare religie. Dar și oameni răi în fiecare rasă și religie, așa cum este și cazul crypto-evreilor din rasa evreilor.

Crypto-evreii, totuși, se identifică ca fiind evrei și sînt primii care joacă cartea rasială, plîngîndu’se de ”anti-semitism” ca să reducă la tăcere pe cei ce se opun planurilor lor secrete de control asupra lumii.

Imaginea evreului în cultura rumînă modernă: caracteristicile alterităţii. Reprezentări ale mentalului colectiv

Evreitatea este studiu de caz, întrucît raportările mai jos-menţionate sînt general-valabile oricărei evoluţii umane, individuale şi colective.

Nu vom ”concura” ambiţiosul eseu Evreul şi Celălalt (de Esther Benbassa şi Jean-Cristophe Attias), care şi’a propus o introspecţie a evreităţii, construită pe jocul de ambiguităţi evreu – celălalt, de la origini pînă în prezent.

Chiar motto-ul cărţii, un fragment dintr’o scriere a lui Samuel Hugo Bergmann (1883-1975), supune meditaţiei, plecînd de la binecunoscutele citate biblice (”Aminteşte’ţi ce ţi’a făcut Amalek”, ”Iubeşte’ţi aproapele ca pe tine însuţi”), ceea ce Bergmann crede că ar reprezenta două tendinţe fundamentale în iudaism: ”izolaţionismul”, respectiv ”iudaismul iubirii şi al iertării”.

Tendinţe discutabile, deoarece evreii nu s’au izolat, ci au fost izolaţi de’a lungul unei istorii prea încărcate de suferinţă; faptul le-a creat o mai mare receptivitate la suferinţa aproapelui.

Semnificativ, în acest sens, este versetul-prolog din Hagada sel Pesah:

”Toţi cei flămânzi să vină să stea cu noi la masă.”

Ceea ce autorii definesc prin ”evreul-celălalt intim” formează conglomeratul de elemente structural- iudaice, ferment pentru dezvoltarea civilizaţiei europene: spirit contestatar împotriva oricăror anchiloze de gândire; reevaluarea noţiunii de timp (activ şi fluid); orientare comportamentistă în filosofie; implicaţii în estetica romantismului, avangardismului ş.a. Eseul este axat pe ideea experienţei stimulative a alterităţii:

”Celălalt mă face să fiu ce sunt, îmi permite să mă împlinesc.”

”Celălalt” este raportarea evreităţii la Dumnezeu, la umanitate, la sine.

Andrei Oişteanu, este adeptul unei abordări comparative, pe patru direcţii distincte: comparaţie în timp (contextualizarea diacronică a temei, prin care surprindeţi cum au evoluat clişeele şi motivele legendare şi puneţi în evidenţă cauzele care au determinat evoluţia sau involuţia acestora); comparaţia în spaţiu (încercarea de a plasa tema principală în context geocultural, cercetătorul propunîndu’şi să vadă în ce măsură portretul ”evreului imaginar” din cultura tradiţională rumînească se aseamănă sau diferă de cel din cultura tradiţională a altor popoare europene); comparaţia etnică (în ce măsură şi de ce imaginea evreului în cultura tradiţională rumînească diferă sau nu faţă de imaginea altor ”străini”); comparaţia culturală (stabilirea aspectelor şi elementelor ”antisemitismului popular” care au fost preluate de ”antisemitismul intelectual” (literatura cultă şi literatura politică din secolele XIX-XX).

În strînsă legătură cu Imaginea evreului în cultura rumînă este studiul de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004, lucrare supradocumentată, empatică şi critică.

În rîndurile de mai jos s’a urmărit nu atît trecerea prejudecăţilor din mediul tradiţional şi rural în cel cult şi urban, supravieţuirea cîtorva stereotipuri, dispariţia altora, cît originea, evoluţia în timp, răspîndirea clişeelor care compun portretul fizic şi moral al ”evreului imaginar”, evaluarea diferenţei faţă de portretul ”evreului real”; s’a reprodus, mai ales, modul în care legendele, credinţele mitologice, superstiţiile, tradiţiile populare, iconografia şi textele creştine (canonice şi apocrife), cunoştinţele insuficient digerate, fobiile şi prejudecăţile reflectă distanţa substanţială dintre cele două portrete.

Deşi măsurătorile antropometrice nu pot trimite la scopul referatului, ne vom permite să deschidem o ”paranteză”.

În credinţa populară, portretul fizic, ”portretul-robot” al aşa-numitului evreu tipic include, printre altele, ”nasul convex”, ”buzele senzuale”, ”ochii bulbucaţi sau oblici”.

Prin anii ’30 ai secolului XX – revistele anitisemite *1 scriau:

”Anomaliile faciale şi malformaţiunile craniului sînt cartea de vizită după care se poate distinge un jidan.”

Iar părul, barba şi perciunii rituali completează detaliile fizionomice. Din perspectiva creştinismului folcloric *2, unele legende populare rumîneşti încearcă să explice de cînd şi de ce evreii au obiceiuri legate de portul părului. O dată cu Învierea lui Hristos, revine la viaţă (din borşul în care fierbea) şi un cocoş; acesta începe să cînte, să dea din aripi şi să’i stropească pe evrei cu picături de zeamă clocotită, provocîndu’le pistrui pe corp *3.

Unele legende bucovinene (de tipul invocat) continuă:

”Cocoşul din blidul cu zeamă învie şi, bătînd din aripi, începe a cînta. Jidovii, văzînd aceasta, se băgară în toate răcorile şi, de spaimă, săriră ca fripţi de la masă şi voiră s’o taie la fugă. Cocoşul însă, înainte de ce apucară a spăla ei putina, îi împroaşcă pe toţi cu zeamă şi, pre cari i’a ajuns zeama, i’a împestriţat şi le’a umplut tot capul de râie. Şi de atunci jidovii îşi tund şi rad capul, pe unde i’a ajuns zeama din pricina urechilor, lasă părul şi poartă aşa-numiţii perciuni.” *4

Opoziţia dintre ”pletoşi / bărboşi” pe de o parte, ”tunşi / raşi”, pe de altă parte, se suprapune, adesea, opoziţiei identitare dintre ”sălbatici” şi ”civilizaţi”. Cert este că modul în care oamenii poartă părul/  barba a servit drept operator cultural al unei departajări între ”noi” şi ”ei”; barba şi părul evreului trec însă de prima fixare a distanţei culturale *5, îi dau acestuia înfăţişare demonică.

O legendă rumînească, versificată în 1843 de Costachi Stamati, fixează puterea hanului tătar în talismanul vrăjit care conţine ”Cîteva fire de păr / Din barba lui Solomon / şi alte lucruri drăceşti”.

Poezioare, ajunse prin degradarea semnificaţiei, în folclorul copiilor *6, scot în evidenţă raportul dintre barba evreului şi Diavol:

”Iese Dracul din tăciuni, / Cu jidanul de perciuni; / Iese Dracul de sub iarbă, / Cu jidanul dus de barbă” *7.

”Jidanul cu barbă roşie / Duce pe Dracu’ la poştie; Jidanul cu barbă neagră / Duce pe Dracu’ la iarbă”; ”Măi jidane, barbă mare, / Măi jidane, barba ta / Face Dracul bidinea, / Bidinea de văruit, / Barba ta de zgîlţăit”.

”Barba de zgîlţăit” nu este doar un vers ludic şi gratuit, inventat de copii sau pentru copii, ci reflectarea unei realităţi sociale. În 1847, Mihail Sturdza, domnitorul Moldovei, semnase un ofis prin care impunea evreilor să renunţe la portul tradiţional (caftan, straimel, barbă, perciuni etc.) invocînd, drept sprijin, tocmai brutalităţile şi injuriile suportate de evreii tradiţionalişti din cauza înfăţişării lor.

Pentru unii locuitori xenofobi ai mahalalelor, zgîlţîirea evreului de perciuni şi de barbă (”Lasă’mă de barbă, că se rupe leuca”), arderea sau tunderea bărbii nu desemnau doar amuzamentul, ci aveau şi semnificaţia gestului făcut de ”bunul creştin”.

Potrivit lui Andrei Oişteanu, adevărata victorie a creştinului era considerată tunderea bărbii şi tăierea perciunilor rituali, anulîndu’se ”distanţa culturală”, iar gestul dobîndind autoritatea unei ”convertiri religioase”, fie şi forţate, prestigiul aducerii ”ne-legiuitului păgîn” la ”legea noastră”; credem că gestul putea să aibă şi caracter ludic sau imitativ, cel puţin atunci cînd unii copii creştini tăiau perciunii colegilor evrei…

Diversele credinţe populare care asociază evreul cu ”omul roşu” nu au apărut doar ca rezultat al prezenţei pistruilor, ci şi din ”cauza” părului şi bărbii roşii. Mentalitatea populară percepe ”însuşirile” cromatice ale evreilor drept anomalii fizice, iar acestea din urmă pot degenera – uneori – în anomalii psihice sau morale:

”De omul roş, spîn şi însemnat”, afirmă o superstiţie moldovenească, ”să te fereşti, că’i însemnat”; ”Oamenii (cu barba roşie) ca para focului, sînt foarte răi la inimă şi primejdioşi” sau ”oamenii cu părul roşu sînt răi” – avertizează credinţe populare din Moldova şi Bucovina.

Tot în Moldova de nord, spre exemplu, se recomandă ”Să nu ţii cîine roşu la casă”, ”vaca roşie” fiind considerată, la rîndu’i, o întrupare a diavolului *8…

În proverbe, credinţe şi basme populare româneşti, ”omul roşu” (ca şi evreul) nu este doar negativ valorizat, este chiar demonizat:

”Să te păzeşti mai bine de omul roşu decît de dracul cu coarne”,

sau,

”Dracul se preface în omul roşu”, care sălăşuieşte pe Dealul roşu, la Mărul Roşu, în Marea Roşie *9 etc.

O altă prejudecată, cu răspîndire în Europa, se referă la murdăria evreului, la mirosul pestilenţial pe care îl degajă acesta. Proverbele şi zicalele surprind, sintetic, un reflex al imaginarului colectiv: ”jidan împuţit” sau ”jidoafcă-mpuţită” (zicale şi expresii rumîneşti gen ”Evreul miroase a capră rîioasă”, ”Mai urît ca la jidani”).

În limbajul popular din Transilvania şi Bucovina, prin termenul de ”jidan” (”jidov”) se înţelege o ”goangă puturoasă”, care secretă lichid urît mirositor – la fel este desemnat, în Moldova (judeţul Neamţ), gîndacul Mamornic (Meloe Proscarabeus), o insectă ”neagră, gheboasă, puturoasă ca un jidan”.

Uneori, s’a produs asocierea evreului cu ”păduchele’ț, ”murdăria, putoarea şi parazitismul”; s’a făcut destul caz pe tema excesului de usturoi şi ceapă din dietă (”pute a usturoi ca un evreu”) *10.

Chestiunea murdăriei ”evreului real” trebuie nuanţată cu argumente pro şi contra, îmbinînd ”explicaţia rasistă” (fără însuşire, ci prin exerciţiu metodologic) cu cea ”realistă”, ”antropologică” sau ”mitologico-teologică”; sînt destule motive (preceptele talmudice, reglementări rituale respectate de majoritatea comunităţii, în acord cu tradiţia religioasă, meseriile tradiţionale practicate de evrei, mărturiile unor scriitori şi etnografi rumîni, dar, îndeosebi, vechimea acestei imagini *11) pentru a respinge prejudecata că străinul / evreul ar fi urît mirositor *12.

În mare parte, acest clişeu şi’ar găsi răspuns în receptarea alterităţii la nivelul mentalităţii populare, conform principiului ”cel diferit miroase diferit”; cu alte cuvinte, (se crede că) evreul miroase diferit deoarece (se crede că) el este diferit.

Oişteanu, vede mai interesat şi mai departe decît alții, considerînd evreul ca prototip al omului diferit. Creştinii sfinţi sînt şi ei diferiţi (faţă de creştinii de rînd); ca atare, miros şi ei diferit, dar plăcut – spre deosebire de evrei, care miros diferit, dar neplăcut *13.

”Duhoarea” pe care o degajă ”evreul imaginar” reprezintă un motiv stereotip secundar, generat de motive stereotipe primare: miroase ”urît” din cauză că ar fi blestemat pentru deicid. Legenda populară rumînească potrivit căreia Maica Domnului i’ar fi blestemat pe evrei să miroasă urît a condus la o altă credinţă:

”De la Sf. Maria Mare (15 august) pînă la Sf. Maria Mică (8 septembrie), dacă nu cade bruma, se împut jidovii.”

Judecata implicită ne spune că ”ei put mai totdeauna”, deoarece bruma cade extrem de rar în această perioadă de sfîrşit de vară, mai mult, ”ca o consecvenţă a blestemului, evreii sunt spurcaţi, suferă de tot felul de boli ciudate şi particulare, au miros sau mirosuri urîte, întocmai ca vrăjitorii.” *14.

La acest ghem de clişee s’a mai adăugat unul (influenţat de vechi legende evreieşti şi creştine): ca să scape de miros, evreul trebuie să se spele pe corp nu numai cu apă *15, fie ea baptismală, ci şi cu sînge de copil creştin.

”Spurcaţii doctori jidovi”, glăsuieşte legenda dintr’un Cronograf românesc al secolului XVII, i’au recomandat împăratului Constantin (îmbolnăvit de lepră ca pedeapsă divină pentru persecutarea creştinilor) să se scalde în sîngele colectat prin uciderea a mii de copii nevinovaţi; cuprins de milă şi oprind uciderea pruncilor, Constantin primise, în vis, de la Sfinţii Petru şi Pavel, adevăratul remediu, după care l’a chemat pe episcopul creştin Silvestru, ”botezîndu’se şi îndată i se curăţi rugina de bube ce avia peste tot trupul său şi rămasă curat şi sănătos. Iară noroadele toate văzînd acia minune, să botezară mulţi fără samă” *16…

Cîteva considerații asupra termenului jidan

În 8 august 2011, Centrul pentru Monitorizarea si Combaterea Anti-semitismului din Rumînia (MCA Rumînia), o organizație obscură, condusă de un anume Marco Maximilian Katz, a solicitat Institutului de Lingvistică ”Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, din cadrul Academiei Rumîne, să schimbe din Dictionarul Explicativ al Limbii Rumîne definitia cuvîntului jidan, considerat insultător la adresa evreilor, si să specifice clar că este vorba de un termen peiorativ.

Să facem precizarea că acest domn, Marco Maximilian Katz, de profesie comisionar vamal, desi prin presă își spune uneori și istoric, nu s’a făcut remarcat pînă în prezent decît printr’o tentativă ne-reușită de a țepui statul rumîn de 132 milioane de dolari, tentativă dejucată de către FBI.

Evident că dînsul, fiind evreu, emigrat din Romania în 1977, nu a suportat rigorile legii, asa că își desfășoară în continuare activitătile holocaustologice. Desi nu sîntem lingviști de profesie, vom face cîteva precizări, considerăm utile, deoarece și noi folosim uneori acest termen.

Să precizăm pentru început că în limba rumînă nu a existat cuvîntul jidan pînă în sec. 17. Abia din sec. 17 el intră în limbă ca un neologism datorită evreilor ashkenazi care începuseră să pătrundă în număr tot mai mare pe teritoriul istoric rumînesc, cu precădere în Maramureș, Bucovina, Basarabia și nordul Moldovei, împinsi de persecuțiile imperiilor austro-ungar și țarist.

Evreii ashkenazi vorbeau limba Yiddish (Jiddish) și își spuneau Yid (Jid) la singular si Yidden (Jidden) la plural. În limba Yiddish (Jiddish) acel en din Jidden se citește și se pronunță Jiddăn, care din punct de vedere fonetic se aseamănă foarte mult cu jidan.

Asa a pătruns în limba rumînă acest termen. Mai facem precizarea că în sudul tării, cu precădere în Bucuresti, trăiau de mai multă vreme evrei sefarzi, de rit spaniol, emigrați în sec. 15 din Spania si Portugalia, în urma persecutiilor religioase, evrei ce vorbeau limba ladino, sau iudeo-spaniola, bazată pe graiul castilian medieval.

Termenul folosit pe atunci în tările rumîne era de ovrei, prin care erau desemnati cu precădere evreii romanioti, o sectă de evrei care nu apartinea nici iudaismului ashkenaz si nici celui spaniol (sefard) si care au trăit în peninsula Balcanică, în insulele grecești și în Turcia.

Evreii romanioți vorbeau o limbă greacă antică amestecată cu cuvinte ebraice care se numea iavanică (iudeo-greacă) si ritualul lor religios se asemăna cu vechiul ritual folosit în Statul Iudeu. În număr destul de mic, acești romanioți au fost deportati de germani, odată cu ocuparea Greciei, putinii rămasi în viată, emigrînd mai apoi în Israel.

În sec. 19 a apărut în vorbirea curentă si termenul de israelit, cu referire la evreii sioniști probabil. Mai existau termeni cu iz peiorativ precum tîrtan (din germ. Untertan, supus străin), gujbeider si maramoi, denumiri arhaice si exotice, azi aproape dispărute din vocabularul curent.

Cuvîntul jidan s’a impus si prin faptul că populația de evrei ashkenazi ajunsă la cca. 750.000 de persoane în Rumînia Mare, în preajma celui de-al II-lea război mondial, era incomparabil mai numeroasă față de evreii sefarzi.

În ceea ce priveşte sensul peiorativ, se pare că această chestiune a fost pusă pentru prima dată pe filieră comunistă, cînd în 1933 Stalin a decretat incriminarea folosirii lui zhyd (echivalentul slav al cuvîntului jidan). Această informație este documentată în numeroase surse, inclusiv de Soljenițîn și această incriminare a fost folosită ca pretext în anii instaurării comunismului în Rumînia ca numeroși rumîni să fie arestati si exterminati.

Problema sensului peiorativ este discutabilă. În limbajul curent de azi, jidan are printre altele, si sensul de afacerist lipsit de scrupule. Sigur, un oarece sens peiorativ există, dar nicidecum degradant sau jignitor.

Problema are o istorie lungă, începînd cu invazia, sau infiltrarea în masă despre care vorbea Căpitanul, pe teritoriul rumînesc, a evreilor ashkenazi, pe la începutul sec.19. Problema era că această populatie, ai cărei membri, în bună parte nu cunoșteau nici măcar limba rumînă la nivel elementar, închisi în propriile lor comunităti, refuzînd orice imixtiune si manifestînd o intoleranță mai mult sau mai putin fățișă fată de rumîni, prin exploatarea nemiloasă, cămătărie, alcool contrafăcut etc…, a ajuns inevitabil în conflict cu populatia rumînească.

Atunci ca si acum, din păcate, acest conflict nu s’a putut tranșa în mod liber între părţi, datorită imixtiunii brutale a marilor puteri. Dovada cea mai bună este însusi subiectul nostru, cererea insolentă a d-lui Katz, adresată Academiei Rumîne, în paralel fiind transmisă Associated Press, ca si ambasadelor marilor puteri. Dl. Katz, ca si alţi indivizi autohtoni fac mare caz, forțînd bunul simț al rumînilor și făcînd apel la anumite aspecte tragice cu mare impact emoțional la public, afirmînd în cererea sa, cităm:

”Acest cuvînt a fost auzit de evrei atunci cînd acestia au fost urcati în trenurile morții.”

Oare cum ar fi trebuit domnilor să se spună? Ceva de genul:

”Domnilor cetățeni de etnie evreiască, vă rugăm frumos, poftiți în vagoanele ne-aerisite!”

Era cumva crima mai mică?

Ideea e că atunci nu exista alt termen, în afară de cel de evreu. Niciunul din ele nu avea sens peiorativ. Sensul peiorativ s’a adăugat timp de aproape două secole datorită experientei extrem de benefice pentru rumîni, cu invazia evreiască care vasăzică, astfel că în multe orașe din Moldova, rumînii ajunseseră minoritari, fără a mai vorbi de cămătărie si altele.

Nu românii au adăugat sensul peiorativ termenului, ci jidanii înșiși, astfel că azi termenul are sensul pe care’l are, de afacerist lipsit de scrupule. Esențială fiind partea a doua, lipsit de scrupule. Peiorativ întrucîtva, dar în niciun caz jignitor si degradant.

În ceea ne priveste, utilizăm termenul de evreu în cazul cetășenilor statului Israel, chiar dacă marea majoritate sînt de origine ashkenază, dar si în cazul general al membrilor acestei etnii, asa cum este folosit acest termen în documentele oficiale.

De asemenea, în toate cazurile cu referire la etnia respectivilor, pentru că este clar că nu există o etnie jidănească. Dar în cazurile individuale, atunci cînd respectivul este sigur de origine ashkenază, sau în cazul evreilor din nordul Moldovei, Basarabia, Bucovina, toți de origine ashkenază, nimeni nu ne poate opri să folosim termenul corect de jidan.

Nici legal, nici moral, nici altfel. Oarece indivizi corecți din punct de vedere politic susțin că acest termen ar răni ”sensibilitătile evreilor”. Nimeni nu i’a îndemnat să se apuce de cămătărie, falsificat alcool, arendășie, bancrută frauduloasă, trafic de valută si alte blestemății. Și nu de azi de ieri, ci numai de vreo 4000 de ani încoace, etichete precum jidan sau jidov sînt greu de eliminat din vocabularul popular.

Despre Marco Maximilian Katz, trebuie spus că nu cu termenul cu pricina din limba rumîna are dînsul o problemă, ci cu anti-semitismul rumînilor, pe care dînsul caută cu orice pret să’l demonstreze. Și dl. Moses Rosen acum douăzeci de ani si mai bine a făcut la fel. Astfel că după doar 10 zile, în 11 iulie 1991, Senatul Statelor Unite ale Americii s’a conformat și a emis o rezolutie care condamnă resurecția antisemitismului și a intoleranței etnice din Rumînia.

Astfel că a fost blocată pentru ceva ani intrarea în NATO, cu consecintele știute, fără a mai vorbi de conditiile impuse prin aderare.

Iată ce scrie acesta în încheierea cererii adresate Academiei Rumîne, cităm:

”În aceste conditii, exprimînd din nou aprecierea noastră pentru răspunsul dumneavoastră prompt, vă solicităm ca, în corectarea neîntîrziată a definitiei cuvîntului ”JIDAN”, să țineți seama de opinia noastră, cei care în Rumînia încă sîntem numiți ”JIDANI”, și care, în acest moment, si pe fondul actualei definiții a cuvîntului ”JIDAN”, întîmpinăm dificultăți în a ne regăsi și apăra dreptul la demnitate în țara noastră.”

Credem că dînsul a fost destul de clar. Nu putem decît să întelegem că ar vrea ca acest cuvînt să fie scos din limba rumînă, printr’o lege sau prin alte mijloace. Problema e că nimeni nu poate scoate un cuvînt din limba rumînă, Academia Rumînă poate eventual cel mult să’l scoată din DEX, dar nu a rezolvat nimic cu asta.

Un cuvînt nu poate dispărea din vorbirea curentă, decît atunci cînd devine perimat ca sens sau conținut, sau cînd alt cuvînt mai la modă, mai la îndemînă, sau mai des vehiculat în mass-media îl înlocuiește. Dar atîta vreme cît dînșii se vor comporta precum dl. Katz, cuvîntul jidan, afacerist lipsit de scrupule, va rămîne acolo unde îi este locul, și cu sensul pe care îl are.

Cît despre faptul că vorbeste despre Rumînia, desi dînsul este cetățean israelian, ca despre țara noastră, nici nu mai are rost să pomenim, pentru că tupeul dînsului a fost demonstrat cu prisosință.

În mai multe articole de’ale Colonelui (r.) Vasile I. Zărnescu acesta a precizat că noţiunea ”jidan / jidani” este forma fonetică deformată, dar istorică şi ştiinţifică, provenită din germanicul din Das Jüden.

În limba rumînă, foarte multe neologisme de origine academică latină care încep cu ”j” sau care’l conţin pe ”j” se pronunţă ca atare, ”j”: just, justiţie, justiţiar, justiţiabil, justiţialist, injust/ă, injustiţie, Justinian / Iustinian; majestate / maiestate; majestuos / maiestuos.

Sunetul semnificat de litera nemţească ”ü” – redat în scrierile mai vechi şi prin litera ”y” – pronunţat prin diftongul ”iu”, s’a aglutinat, prin eliminarea vocalei u, în sunetul ”i”.

Astfel că germanicul ”Jüden” – care în germană se pronunţă ”iúden” – a dat în rumîneşte pe ”jidani”, consemnat ca atare şi în Dicţionarul lui Lazăr Şăineanu, care era jidan şi care nu se ruşina de acest cuvînt.

De fapt, cuvîntul ”jidani” este adaptarea în limba rumînă a cuvîntului ”Jüden”, care a fost preluat din celelalte limbi cu pronunţie fonetică a scrierii din ţările Europei Centrale şi de Est – din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Rusia etc. – de unde au venit jidanii în Ţările Rumîne: Moldova, Transilvania şi Muntenia.

Diferenţierea dintre ”evreu” şi ”jidan” se face şi lingvistic, la fel ca în limba rumînă, inclusiv în alte limbi: în limba franceză, ”evreu” = ”hébreu”, unde sunetul ”v” a devenit ”b”, de unde şi ”limba ebraică”, pentru ”limba evreiască”, dar ”jidan” = ”juif”; în limba spaniolă, ”evreu” = ”hebreo”, dar ”jidan” = ”judio”; în limba rusă, ”evreu” = ”yevrey”, dar ”jidan” = ”jid”, sufixat cu -ov (jidov, preluat şi în limba română!); în limba italiană, ”evreu” = ”ebreo”; în limba engleză, ”jidan” = ”jew”; în limba germană, ”jidan” = ”Jüde” etc.

Aşadar, în limbile engleză şi germană, pentru ”evreu” nici nu există, în uzul curent, varianta biblică şi europeană ”evreu”, ‘hébreu’ / hebrew, ci doar ”jidan” = jew, Jüde!

Şi aceasta, deoarece în Marea Britanie şi Germania, fiind mai îndepărtate de Palestina, evreii autentici nu prea au ajuns, ci doar jidanii, veniţi din Europa de Est: din Rusia, Polonia (Galiţia), Cehoslovacia (Boemia-Moravia), Ungaria şi, fireşte, Germania, căci doar treceau Canalul Mînecii.

Ceea ce este curios, dar şi favorabil cercetării acestuia, fiind în consens cu cele pe care le susţine aici, este faptul că, dacă foloseşti motorul de căutare şi de traducere Google, atunci cînd ceri traducerea în engleză şi franceză a expresiei ”Evrei de vînzare”, apar sintagmele ”Hebrew for Sale” şi ”Hébreu à vendre”.

Dar dacă ceri găsirea titlului ”Yehuda Bauer Hebrew for Sale?” şi ”Yehuda Bauer Hébreu à vendre?”, se afişează numai ”JEWS FOR SALE? by Yehuda Bauer” şi, respectiv, ”Juifs à vendre?: les négociations entre nazis et Juifs”.

Cu alte cuvinte, şi motorul Google, contemporan nouă şi abia inventat – dar ”cult în cap”, cum zice Marean Vanghelie, un veritabil self-made man al ţiganilor – ştie că Hitler a avut de vînzare nu evrei, ci jidani: nu a avut de vîndut un milion de ”Hebrews / Hébreus” pe zece mii de camioane, ci un milion de ”Jews / Juifs” – din cele şase milioane pe care le exterminase, dar, care rămăseseră tot şase milioane, conform unei caricaturi care’l reprezintă pe Albert Einstein scăzînd 3.000.000 din 6.000.000 şi dîndu’i la rest tot… 6.000.000!

Desigur, în literatura de specialitate, apar sporadic şi formele ”hébreu” / hebrew, mai ales în denumirea unor ziare, cum vom arăta în continuare. În mod evident, prin forţa lucrurilor, în literatura problemei – exprimată, îndeosebi, în limbile franceză şi engleză, dar, de aici, prin inerţie şi mimetism, în alte limbi – s’a preluat forma proprie a cuvîntului avută în conotaţia noţiunii germane, Das Jüden, adică ”Jews / Juifs”, care, în limba rumînă trebuie tradusă prin termenul general ”iudei”, dar trebuie avută în vedere lecţiunea particulară redată prin grafia ”jidani”, întrucât noţiunea generală şi ambiguă de ”iudei” îi desemnează atît pe ”evrei”, cît şi pe jidani.

Ca atare, când a fost vorba de traducerea textelor din engleză sau franceză, noţiunile ”Jews / Juifs” s’au tradus, în funcţie de contextul istoric şi geografic, prin ”iudei”, îndeosebi cînd era vorba de evreii de pînă la anul 740 d.Hr. – cînd khazarii au devenit jidani, prin adoptarea subită, la ordinul lui Bulan, a religiei mozaice, cu rugămintea ca cititorul să facă această reservatio mentalis, anume că autorii străini nu fac distincţia între ”evrei” şi jidani – deci îi consideră pe toţi ca fiind iudei, tratîndu’i după forma cultului religios adoptat, iudaismul, şi nu după neam, după matricea lor genetică, turco-mongolă şi nu semită, adică după sînge, deşi, conform paremiologiei rumîneşti, ”sîngele apă nu se face!”

O altă dovadă istorică irefutabilă care atestă că jidanii nu sunt evrei decît prin însuşirea religiei mozaice este faptul că jidanii nu au cunoscut niciodată limba ”ebraică”.

Jidanii şi’au format, în decursul secolelor de convieţuire cu popoarele europene pe care le’au păcălit să’i suporte, limba idiş, grafiată şi idish sau yiddish: un amestec indistinct de cuvinte din limbile germană, polonă, rusă, ”ucraineană” (care ea însăşi era o aglutinare de dialecte ale etniilor trăitoare pe teritoriul respectiv, denumit imprecis ”u kraina”, însemnînd ”la margine”, unde se refugiau cei ce voiau să scape de pedepsele consemnate de legile ţărilor vecine sau de persecuţia unor satrapi locali) etc.

Elocvent este că pe site-ul Wikipedia, unde este postat link-ul pentru ”Yiddish language”, la începutul textului este pus avertismentul:

”Not to be confused with Hebrew language!” (A nu se face confuzie cu limba ebraică).

Nu, nu facem această confuzie! Tocmai de aceea explicăm, pe îndelete, că jidanii sunt una, iar ”ebraicii”, ”evreii” alta. Jidanii din Europa (de la Atlantic pînă în Munţii Urali şi pînă dincolo de ei, în republica ex-sovietică Birobidjan, unde s’a încercat concentrarea jidanilor din vestul Uniunii Sovietice!) vorbesc limba idiş, care este o corcitură, ca şi ”cultura idiş”, ce conţine elemente furate din limbile popoarelor principale pe care le’au parazitat – german, rus, polon, maghiar, ceh, lituanian etc. – şi de unde au emigrat (au ”aliat”) în Palestina, transformată în Israel.

Dar aici, toţi jidanii, ca să fie cît mai repede şi mai autentic transformaţi în ”evrei”, sînt obligaţi să înveţe rapid limba ebraică, pe care ei, jidanii, întrucît sunt descendenţii khazarilor, nu au ştiut’o niciodată, fiindcă nu erau evrei!

Totodată, sociologia limbii mai oferă un argument esenţial dat de logica intrinsecă a limbii. Întrucît khazarii şi’au însuşit, prin directiva conducătorului, cultul iudaic, au fost numiţi ”iudei” – nu ”evrei”.

Dintre ţările Europei, jidanii au dus’o cel mai bine în Germania. Ca atare, limba germană a constituit unul dintre ingredientele de bază la formarea limbii idiş. De aceea s’a împămîntenit germanicul Das Jüden, iudei, care a luat forma jew / jews, cu derivatele sale, în arealul anglo-saxon şi juif / juives în limba franceză, cu variantele sale în limbile neoromanice, şi care a devenit jidan / jidani în limba rumînă, preluat, cum am relevat la început, din limbile popoarelor din Europa Centrală şi de Est, de unde ne’au invadat jidanii, începînd de pe la anul 1830.

Dar forma ”iudeo”, chiar dacă este pronunţată ca atare, este grafiată şi ”judeo-…” în unele cuvinte compuse: ”judeo-bolşevic”, ”judeo-maghiar”, ”judeo-comunist” etc., dar este pronunţată în ambele variante, ”judeo-bolşevic” sau ”iudeo-bolşevic”, ”judeo-comunist” sau ”iudeo-comunist”.

Elocvent este şi faptul esenţial, pe care trebuie să’l ştiţi şi să îl reţineţi: că ”evreii” autentici, zişi de neam, sefarzii – numiţi aşa fiindcă în limba ebraică Spania era numită Sefard, şi, de aceea, mai sunt numiţi şi sefardimi, care au fost foarte puţini în Rumînia şi au rămas şi mai puţini, fiindcă au fost excedaţi de jidani, de aşchenazi – le poartă o ură deplină şi definitivă jidanilor şi nu vor să se amestece cu jidanii nici sub pămînt!

Într’adevăr, în Bucureşti, de exemplu, există trei cimitire ”evreieşti”: unul este cimitirul sefard, mai mic – lîngă Cimitirul Bellu –, iar celelalte două, uriaşe, sînt ale ashkenazilor: unul pe Bulevardul Ion Mihalache (fost ”1 Mai”) şi altul pe Şoseaua Giurgiului. Dar şi mai elocvente sînt aserţiunile făcute de reputatul psiholog american Kevin MacDonald, în formidabila sa carte INFLUENŢA EVREILOR ÎN LUME:

”Marea majoritate a jidanilor (Jews) din S.U.A. sînt jidanii aşchenazi.”

Şi încă:

«Jidanii au fost unici, ca grup american de imigranţi, prin ostilitatea lor faţă de cultura creştină a Americii şi prin eforturile lor agresive de a schimba această cultură. După opinia lui Ford, din cartea sa, JIDOVUL INTERNAŢIONAL, Statele Unite importaseră, în decursul a patruzeci de ani, 3.500.000 de imigranţi jidani cu un puternic simţ al identităţii lor şi vorbitori de idiş. În timpul unei foarte scurte etape, jidanii au avut o influenţă imensă asupra societăţii americane, mai ales în ceea ce priveşte eforturile lor de a elimina expresiile creştine din viaţa publică, eforturi începute încă din 1899-1900, cînd au încercat să elimine cuvîntul ”creştin” din Proiectul de Legi al Virginiei:

”Hotărârea jidanilor de a şterge din viaţa publică orice urmă a caracterului predominant creştin al S.U.A. este, în prezent, singura formă activă de intoleranţă religioasă din ţară”» (op. cit., pag. 68 – s.n., V.I.Z.).

Henry Ford şi’a publicat studiile sale antijidăneşti în 1920; deci, cele patru decenii la care se referă sînt cuprinse în intervalul 1880-1920. Din cele 3,5 milioane de jidani imigraţi în S.U.A. şi număraţi de către Ford trebuie să’i scădem pe cei vreo 300 şi ceva de jidani care s’au întors în Rusia, împreună cu Leon Troţki, în calitate de ”revoluţionari de profesie”, şi care veniseră pentru a fi puşi în funcţii de conducere a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, formînd nucleul dur al jidănimii acaparatoare a conducerii viitoarei U.R.S.S.!

Acelaşi comportament agresiv au manifestat jidanii de cînd s’au infiltrat în Rumînia, ocupând şi aici posturile de conducere, şi la fel de agresiv procedează şi acum, după ”democraţia” instalată în decembrie 1989.

Presiunea făcută de jidanii conduşi de escrocul vamal Marco Maximilian Katz – care a avut impertinenţa să înfiinţeze un centru de monitorizare a presei rumîneşti pentru depistarea ”antisemitismului”–, de către cei de la ”institutul naţional” ”Elie Wiesel” – care denigrează banii rumînilor băștinașii acestei țări şi, de aceea, trebuie denumit mai curînd ”antinaţional”,  la Academia Rumînă şi au cerut eliminarea cuvântului jidan din vocabular pentru că ar fi insultător pentru jidănime, este absolut condamnabilă, iar concesiile făcute de Academia Română din cauza acestei presiuni sînt ruşinoase, antinaţionale şi antirumîneşti.

Ar trebui să’şi schimbe numele în Academia jidovită din Rumînia. Aceleaşi presiuni intolerante şi inadmisibile au comis aceleaşi stabilimente jidăneşti în cazul difuzării la TVR3 a unui străvechi colind românesc, categorisit ca ”antisemit”.

În limba rumînă, cuvîntul ”jidov” – însemnînd şi ”uriaş”, prin nu ştiu care etimologie – este mult străvechi rumînesc, spre deosebire de omonimul său omograf ”jidov”, împrumutat de la ruşi, care înseamnă jidan, care l’a dat şi pe ”jidovit”, cu sensul de ”jidănit”.

De aceea, pentru a respecta adevărul istoric şi pentru a’i respecta pe ”evrei”, pe evrei (cîţi mai sînt ca număr, cîţi mai sînt ”evrei” ca religie mozaică străveche şi nu s’au jidănit, şi ei, prin influenţa rabinilor jidani / aşchenazi talmudişti, şi cîţi mai sunt ”evrei” ca genom, ca matrice genetică!) să’i denumim ca atare, evrei – sau, mai corect istoric şi etimologic, iudei –, iar pe jidani, jidani.

Cine sînt de fapt Evreii? De ce sunt așa de răi ? Ce’i face ”cei mai răi dintre cei răi” ?

Evreii de azi sînt reprezentați de:

1. Farisei
2. Khazari
3. Sămînța Șarpelui

1. Fariseii și puterea romană

El i’a cunoscut. El le’a auzit batjocura din vocea lor. Le’a sesizat ura crescînd.

A simțit prezența deliberatei necredințe, a viclenei ipocrizii. I’a recunoscut.

Le’a întîmpinat încăpățînarea zicînd:

”Cerurile și pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Iată vi se lasă casa, națiunea, religia pustie. Parăsită. Blestemată.”

Și Yahushua, Cel Uns, S’a intors și a plecat.

Iar apoi S’a oprit, doar o clipă, și cu lacrimi în ochii Săi, a scuturat praful de pe picioarele Lui.

Întîmpinînd răutatea, viclenia și ura, Yahushua cunoștea cu precizie caracterul evreilor care se luptau împotriva Lui. Le cunoștea originile.

Le’a spus, ”Voi sunteți de la tatăl vostru – diavolul, și faceți faptele tatălui vostru. El este un ucigaș de la început, și nu locuiește în adevăr pentru că adevărul nu este în el. Cînd vorbește, el vorbește minciuni, vorbește de la sine însuși: pentru că este un mincinos și tatăl minciunii.” (Ioan 8:44)

Edificator este însă întreg dialogul cu fariseii:

”Veridicitatea mărturiei lui Isus

(…) 12 Isus le’a vorbit din nou, zicînd:

– Eu sunt Lumina lumii. Cel ce Mă urmează pe Mine nu va umbla niciodată în întunecime, ci va avea Lumina vieții.

13. Fariseii I’au zis:

– Tu mărturisești despre Tine Însuți, deci mărturia Ta nu este adevărată.

14. Isus a răspuns și le’a zis:

– Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, totuși mărturia Mea este adevărată, pentru că Eu știu de unde vin și unde Mă duc, dar voi nu știți nici de unde vin și nici unde Mă duc.

15. Voi judecați după înfățișare. Eu nu judec pe nimeni.

16. Și chiar dacă aș judeca, judecata Mea este adevărată, pentru că Eu nu sunt singur, ci sunt împreună cu Tatăl Care M’a trimis.

17. Chiar în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată.

18. Sînt Eu Cel Care mărturisesc despre Mine Însumi, și apoi despre Mine mai mărturisește și Tatăl Care M’a trimis.

19. Atunci ei L’au întrebat:

– Unde este Tatăl Tău?

Isus a răspuns:

– Voi nu Mă cunoașteți nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu. Dacă M’ați cunoaște pe Mine, L’ați cunoaște și pe Tatăl Meu.

20 Aceste cuvinte le’a spus în vistierie, în timp ce dădea învățătură în Templu, dar nu L’a arestat nimeni, pentru că încă nu’I sosise ceasul.

21. El le’a zis iarăși:

– Eu Mă duc, iar voi Mă veți căuta, însă veți muri în păcatul vostru. Unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni.

22. Atunci iudeii au zis:

– Doar n’o avea de gînd să Se omoare, de zice: ”Unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni“?

23. El le’a zis:

– Voi sunteți de jos; Eu sunt de sus. Voi sunteți din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta.

24. De aceea v’am spus că veți muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeți că Eu sunt, veți muri în păcatele voastre.

25. Ei L’au întrebat:

– Cine ești Tu?

Isus le’a răspuns:

– Ceea ce vă tot spun de la început.

26. Eu am multe de zis și de judecat cu privire la voi, însă Cel Ce M’a trimis este adevărat, iar Eu, ceea ce am auzit de la El, aceea spun lumii.

27. Ei nu și’au dat seama că le vorbea despre Tatăl.

28. Isus le’a zis:

– Cînd Îl veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt și că nu fac nimic de la Mine Însumi, ci spun aceste lucruri așa cum M’a învățat Tatăl.

29. Iar Cel Ce M’a trimis este cu Mine. El nu M’a lăsat singur, pentru că Eu fac întotdeauna ceea ce Îi este plăcut.

30. În timp ce spunea aceste lucruri, mulți au crezut în El. Urmașii lui Avraam

31. Atunci Isus le’a zis iudeilor care crezuseră în El:

– Dacă rămîneți în Cuvîntul Meu, atunci sînteți într’adevăr ucenicii Mei.

32. Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va elibera.

33. Ei I’au răspuns:

– Sîntem sămînța lui Avraam și niciodată n‑am slujit ca sclavi nimănui. Deci cum spui Tu: ”Veți fi liberi”?!

34. Isus le’a răspuns:

– Adevărat, adevărat vă spun că oricine face păcatul este sclav al păcatului.

35. Și sclavul nu rămâne pe veci în casă, însă fiul rămîne pe veci.

36. Deci, dacă Fiul vă eliberează, veți fi cu adevărat liberi.

37. Știu că sunteți sămînța lui Avraam, dar cu toate acestea căutați să Mă omorâți, pentru că nu pătrunde în voi Cuvîntul Meu.

38. Eu spun ceea ce am văzut la Tatăl, iar voi faceți ceea ce ați auzit de la tatăl vostru.

39. Ei au răspuns și I’au zis:

– Tatăl nostru este Avraam!

Isus le’a zis:

– Dacă ați fi copiii lui Avraam, ați face faptele lui Avraam.

40. Însă acum încercați să Mă omorâți pe Mine, un Om Care v’am spus adevărul pe care l’am auzit de la Dumnezeu. Așa ceva Avraam n’a făcut.

41. Voi faceți deci faptele tatălui vostru.

Atunci I’au zis:

– Noi nu suntem născuți din curvie. Avem un singur Tată: pe Dumnezeu!

42. Isus le’a zis:

– Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, atunci M’ați iubi, pentru că Eu de la Dumnezeu am ieșit și am venit. Căci Eu n’am venit de la Mine Însumi, ci El M’a trimis.

43. De ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Pentru că nu puteți asculta Cuvântul Meu.

44. Voi sunteți de la tatăl vostru, diavolul, și doriți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș și n‑a stat în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui, pentru că este mincinos și tatăl minciunii! 45Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă credeți.

46. Care dintre voi Mă poate dovedi vinovat de păcat? Dacă spun adevărul, de ce nu Mă credeți?

47. Cel care este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu. Voi de aceea nu ascultați, pentru că nu sunteți din Dumnezeu. Isus este înainte de Avraam

48. Iudeii au răspuns și I’au zis:

– Nu zicem noi bine că ești samaritean și că ai demon?!

49. Isus a răspuns:

– Eu nu am demon, ci Îl cinstesc pe Tatăl Meu, iar voi Mă necinstiți pe Mine.

50. Totuși, Eu nu caut slava Mea; este Unul Care o caută și judecă.

51 Adevărat, adevărat vă spun că, dacă păzește cineva Cuvântul Meu, în veci nu va vedea moartea!

52. Atunci iudeii I’au zis:

– Acum știm că ai demon! Avraam a murit, profeții – de asemenea, și Tu zici:

”Dacă păzește cineva Cuvîntul Meu, în veci nu va gusta moartea!”

53. Doar nu ești Tu mai mare decât tatăl nostru Avraam, care a murit?! Și profeții au murit! Cine pretinzi Tu că ești?!

54. Isus a răspuns:

– Dacă Eu Mă slăvesc pe Mine Însumi, slava Mea nu înseamnă nimic. Tatăl Meu este Cel Care Mă slăvește, Cel despre Care voi spuneți: ”Este Dumnezeul nostru!“,

55. deși nu’L cunoașteți. Eu însă Îl cunosc, iar dacă aș spune că nu’L cunosc, aș fi și Eu un mincinos ca voi. Dar Îl cunosc și păzesc Cuvântul Lui.

56. Avraam, tatăl vostru, s’a bucurat nespus de mult că are să vadă ziua Mea; și a văzut’o și s’a bucurat.

57. Atunci iudeii I’au zis:

– N’ai nici cincizeci de ani și l’ai văzut pe Avraam?!

58. Isus le’a răspuns:

– Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte să se fi născut Avraam, Eu sînt!

59. Atunci au luat pietre ca să arunce în El. Dar Isus S’a ascuns și a ieșit din Templu.”

Voi sunteți ai tatălui vostru – diavolul. Nu există cuvinte mai dure adresate vreunui grup de oameni din Scriptură ca acestea.

Yahushua îi iubea pe Israeliți ! Dar tocmai pentru că’i iubea și pentru că nu vroia să’i abandoneze fără să’i avertizeze adecvat cu privire la originile lor și ce era în inima lor.

Adevărul este că israeliții erau cei mai răi dintre cei răi. Datorită acestui motiv Mântuitorul a fost trimis la ei. Dacă ar fi fost trimis Mesia la alții, L’ar fi primit cu bucurie. Din nou și din nou, Biblia a înregistrat cum Mîntuitorul a fost acceptat și bine -primit de samariteni, de asiro-fenicieni, de eleni și chiar de romani.

După ce Și’a descoperit misiunea Sa divină israeliților, Scriptura înregistrează trista afirmație:

”După aceste lucruri Yahushua a plecat în Galileea, pentru că nu mai vroia să rămînă intre Iudei fiindcă Iudeii căutau să’L omoare.” (Ioan 7:1)

Cei cu adevărat aleși să’L primească pe Mesia, au fost chiar cei care L’au respins și care I’au înscenat moartea. De pe timpul lui Avraam, Satana a cunoscut în ce linie genealogică urma să vină Răscumpărătorul. Yahuwah i’a promis lui Avraam cel fără copil:

”În tine vor fi binecuvîntate toate familiile pămîntului.” (Geneza 12:3)

Aceasta era o referință clară cu privire la venirea Celui Făgăduit. Așa că Satana și’a concentrat vasta inteligență și cele mai mari eforturi ca să corupă linia genealogică a lui Avraam chiar mai mult decît era ca rezultat al căderii.

Mulți dintre ”evreii” actuali nu sînt descendenții lui Avraam. Mai degrabă ei sunt khazari, ”un popor de origine turcă din Asia Centrală” *17. Ei reprezintă o linie ereditară complet diferită, totuși sînt primii care reclamă ”rasism” ori de cîte ori scopurile agendei lor se confruntă cu opoziție.

”Anti-semitismul” reprezintă motivul autovictimizării lor folosit în repetate rînduri de acești așa-ziși evrei care nu sînt descendenți ai lui Avraam dar care reclamă origine iudaică.

În 1976, Harold Rosenthal, un asistent administrativ al Senatorului SU, Jacob Javits, a oferit un interviu lui Walter White, Jr., unde a fost întrebat despre strămoșii khazari a multora dintre aceia ce declară că sînt ”evrei”.

White a spus, ”Conform cu ultimile descoperiri savante, strămoșii tăi nu sunt israeliți ci mongoli și asiatici din Europa răsăriteană și Asia de vest, deci strămoșii tăi se află la mii de mile depărtare de Țara Sfîntă.- dovedind că poporul tău nu reprezintă poporul ales al lui Dumnezeu.”

”Și ce?” Rosenthal a întrebat. ”Care’i diferența ?”

White a răspuns: “De mulți ani, suntem mințiți în stil mare că evreii sunt poporul Ales de Dumnezeu, aici e diferența. O diferență gravă.”

Rosenthal părea în mod deliberat că nu înțelege și a întrebat, “Ce diferență gravă?”

White cunoștea istoria lui și a dat pe față faptele: “Este dovada că marea majoritate a evreilor de azi sunt de origine khazară. Strămoșii tăi niciodată nu au trecut prin locurile unde a umblat Hristos. N-au cunoscut niciodată Ierusalimul și Palestina cum ai putea…”

Rosenthal l’a întrerupt, strigînd, “La naiba, care mai e diferența acum?” *18

Aceasta este atitudinea crypto-evreilor. (Rosenthal a fost ucis în circumstanțe suspicioase la o lună după ce oferise acel interviu revelator.)

Benjamin H. Freedman, un evreu influent care recunoștea răul făcut de cripto-evrei și doritor să avertizeze și pe alții a afirmat:

Descoperirea recentă a stabilit ca adevăr că așa-zișii sau auto-proclamații ”evrei” din Europa răsăriteană în niciun moment din istoria lor n’au putut fi priviți în mod corect ca linia descendentă a legendarelor ”triburi pierdute” din învățătura Bibliei. Așa-zișii sau auto-proclamații ”evrei” din Europa răsăriteană în perioada modernă a istoriei nu poate arăta în mod legitim nici măcar un singur strămoș antic care a pus vreodată piciorul pe solul Palestinei în era istoriei biblice.

Cercetările au arătat că așa-zișii sau auto-proclamații ”evrei” din Europa de est nu au fost niciodată ”semiți” și nu sînt ”semiți” nici azi și nici în viitor oricât de imaginativi am fi.

Cercetările exhaustive resping irevocabil ca pe o fabricație fantastică credința general acceptată de creștini că așa-zișii sau auto-proclamații ”evrei” din Europa răsăriteană reprezintă legendarul ”Popor Ales” așa de mult susținut în mod public de clerul creștin de la amvoanele lor. *19

Este interesant de notat că, deși adevărul originii khazare a multora dintre evreii de azi a devenit cunoscut peste tot, există o încercare tot mai mare din partea evreilor de a acoperi adevărul și de a nega faptele istoriei. Cu toate că, Eran Elhaik, un savant israelit în domeniul geneticii moleculare și totodată cercetător post-doctoral la Universitatea John Hopkins, a respins zgomotos această încercare de schimbare a istoriei..

În ”The Missing Link of Jewish European Ancestry: Contrasting the Rhineland and the Khazarian Hypotheses,” (Conexiunea Lipsă a Strămoșilor Evreilor Europeni: Contrastul dintre Ipotezele din ținuturile Rhinului și Khazariei) publicat în Decembrie [2012] în jurnalul Genome Biology and Evolution (Biologia Genomului și Evoluționism), Elhaik zice că a dovedit că Evreii-Ashkenazi își au rădăcinile în Caucaz – o regiune de la granița dintre Europa și Asia care se întinde între Marea Neagră și Marea Caspică — nu în Orientul Mijlociu.

Ei sînt descendenții Khazarilor, după cum argumentează el, un popor de origine turcă care locuia în cel mai mare stat din Euroasia și care apoi a migrat în Europa răsăriteană în secolele 12 și 13. *20

Cînd Yahushua era pe pămînt, nimeni nu a arătat o opoziție mai aprigă față de Mîntuitor ca Fariseii și nici o altă clasă nu a fost așa de răsunător denunțată de El pentru tradițiile lor omenești, pentru marea ipocrizie, și intențiile ascunse ale minților lor diavolești.

Fariseilor le plăcea să se ascundă sub masca devoțiunii spirituale, atît de bine încît și ucenicii erau înșelați. Mîntuitorul, totuși, a putut discerne cu claritate faptele deprăvării ascunse sub masca unei prezențe exterioare plăcute.

El a declarat cu curaj:

”Vai vouă, cărturari și farisei, ipocriți! Pentru că voi sunteți ca mormintele care nu se văd, și peste care oamenii umblă fără să știe.” (Luca 11:44, KJV)

Evreii de astăzi sînt descendenții spirituali ai Fariseilor. Nu este nici un secret.

Cu puţin timp înainte de luna plină din primăvara anului 70 d.Hr. Titus se afla în faţa Ierusalimului, cu o forţă militară uriaşă. Pe toate străzile şi pe toate drumurile se rostogolesc spre oraş coloane cum Iudeea nu a mai văzut nicicînd. Se apropiau legiunile V, X, XII şi XV, însoţite de cavalerie, trupe de geniu şi alte trupe auxiliare, aproape 80.000 de oameni!

În Oraşul Sfînt e forfotă; pelerinii au venit din toate colţurile lumii pentru sărbătoarea de Pesach. Ciocnirile dintre elementele extreme ale zeloţilor şi tabăra moderaţilor se suprapun peste pioasele rugăciuni; pe drum rămîn morţi şi răniţi.

Jefuirea Templului, gravură de pe Arcul lui Titus

În luna august a anului 70 d.Hr. legionarii romani şi’au înălţat drapelele în zona sacră a evreilor şi au adus jertfe în faţa lor. Deşi jumătate de Ierusalim se află în mîinile duşmanului, deşi – asemenea unor semne prevestitoare de rău – din Templul arzînd se ridică sumbre coloane de fum, zeloţii nu se predau. Ioan din Ghisala scapă, cu o ceată mai mare, din zona Templului în Oraşul de Sus de pe colina vestică.

Alţii se refugiază în palatul lui Irod, cel cu turnuri puternice. Încă o dată Titus trebuie să introducă în luptă geniştii, artileria, maşinăriile-berbece, toată strălucita sa tehnică de asediu. În septembrie sînt trecute şi aceste ziduri, cucerite ultimele bastioane; rezistenţa este înfrântă definitiv.

Pierderile umane ale iudeilor sunt inimaginabil de mari. În timpul asediului s’au aflat în cetate, conform datelor lui Tacit, 600.000 de oameni. Josephus notează ca număr al prizonierilor, fără a socoti şi crucificaţii şi spintecaţii, 97.000 şi adaugă că pe o singură poartă iudeii au scos într’un interval de trei luni 115.800 de cadavre.

Deasupra ruinelor, pustiului şi deznădejdii din Templul Ierusalimului, pe care, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, nimeni nu avea voie să calce, împăratul Adrian ridica o nouă colonie romană: Aelia Capitolina. Priveliştea unei colonii străine pe pămîntul sacru al culturii iudaice provoacă încă o dată o rebeliune deschisă.

Iulius Severus, guvernatorul Britanniei, este trimis în Iudeea şi zdrobeşte şi ultima încercare disperată a iudeilor, care a durat trei ani, de a’şi recuceri libertatea. Împăratul Adrian pune acum să mai fie construit un hipodrom, două băi şi un teatru mare.

Pe masele de moloz ale sanctuarului iudaic se înalţă în toată splendoarea, parcă în bătaie de joc, un monument al lui Jupiter; iar acolo unde, conform tradiţiei creştine, s’a aflat mormîntul lui Hristos, oameni străini merg în pelerinaj, urcînd terasele în trepte, la sanctuarul zeiţei păgîne Venus !

Însuși evreii admit că:

Odată cu dispariția Templului 70 d.Hr., Saducheii au dispărut cu toții, lăsînd administrarea tuturor afacerilor evreiești în mîinile Fariseilor. De vreme ce viața evreiască era ordinată de Farisei; întreaga istorie a iudaismului a fost reconstruită din punct de vedere fariseic, și Sanhedrinul din trecut a căpătat un nou aspect. Un nou lanț al tradiției a suplimentat vechea tradiție preoțească (Abot 1:1).

Fariseismul a format caracterul iudaismului, viața și gîndirea evreului pentru tot viitorul. *21

Crezurile unui om formează atitudinea, opiniile și acțiunile. Evreii de astăzi sunt inspirați de același spirit de care au fost conduși predecesorii lor: spiritul fariseic.

2. Khazarii

Altundeva în interviul său, Rosenthal s’a lăudat:

”Anti-Semitism nu semnifică în opoziție cu Semitismul. Nu există așa ceva. Este o expresie pe care noi, evreii o folosim ca un cuvînt batjocoritor pentru a stigmatiza, așa cum voi folosiți cuvîntul bigot, pe cei care critică evreii. Îl folosim împotriva celor ce ne urăsc. ”

Aroganța absolută a acestor oameni de a revendica drepturi speciale ca ”Aleși ai lui Dumnezeu” te uimește. Mulți dintre ei sunt perfect avertizați că nu pot ridica pretenția unei descendențe fizice din Avraam, dar pe măsură ce ținta căutărilor lor personale de avea putere este împlinită, nu le pasă.

3. Sămînța Șarpelui

Evreii reprezintă sămînța Șarpelui. Yahushua Însuși i’a numit:

”Șerpi! Pui de năpîrci!” și a întrebat, ”Cum veți putea scăpa de pedeapsa viitoare?” (Vezi Matei 23:33.)

Un ”pui” de viperă. În alte cuvinte din familia, din linia ereditară,a unor șerpi periculoși și otrovitori. Ei reprezintă ”sămânța șarpelui” care într’adevăr zdrobește călcîiul Mântuitorului. Făcînd aceasta, ei au cooperat cu tatăl lor, Satana.

Aceste fapte nu trebuie să surprindă pe nimeni. Yahushua n’ar fi putut să facă adevărul mai clar de atît. El le’a dat iute replica:

”Voi sunteți ai tatălui vostru, diavolul, și poftele tatălui vostru faceți. El, de la început, este un ucigaș și în el nu locuiește adevărul, pentru că în el nu e adevăr.” (Ioan 8:44, KJV)

De aceea Tatăl Yahuwah a trimis pe Fiul Său să fie născut dintr’o mamă israelită: ca să ajungă și să salveze pe cei mai căzuți dintre cei căzuți.

Acesta este adevăratul motiv pentru care evreii disprețuiesc toate neamurile. Rosenthal a afirmat:

”Voi și noi suntem atât de separați Voi sunteți o altă rasă.Nu sunteți de condiția noastră. Nu este niciun secret că nu avem respect față de voi și de condiția voastră.”

Reporterul a întrebat:

”Te referi doar la condiția noastră de ‘creștini’?”

În replică, Rosenthal a zis, ”Nu, voi neamurile. Cu toții sînteți inamicii noștrii.”

Harold Wallace Rosenthal (2 noiembrie 1947 – 11 august 1976), a fost asistent senior al senatorului Jacob K. Javits. Rosenthal a fost ucis într’un atac terorist la Istanbul, Turcia.

Rosenthal a absolvit Universitatea Cambridge și școala absolvită a Universității Harvard , ambele la burse. După ce a lucrat pentru congresmanul Hugh Carey (D-NY), s’a mutat la biroul senatorului Walter Mondale (D-MN), unde a dirijat agenda legislativă a senatorului. După o părere la Rockefeller Brothers Fund, Rosenthal s’a întors la Senat pentru a lucra ca asistent senior la Jacob K. Javits din New York.

La 11 august 1976, Rosenthal a fost una dintre cele patru persoane ucise într’un atac terorist la poarta El Al din Istanbul, Turcia. Printre alte victime s’au numărat Yutaka Hirano, un ghid turistic din Japonia, Ernest Eliash din Petach Tikvah și Shlomo Weisbachs împreună cu peste 20 de răniți.

O femeie americană, Margaret Shearer a fost rănită cu un glonț în gleznă.

Doi atacatori prinși s’au identificat la poliția turcă drept Mohamed Mehdi și Mohamed Husein al-Rashid al Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei.

În 1977, în memoria sa a fost instituită Bursa Harold Rosenthal în relații internaționale.

În fiecare an, 9-13 studenți calificați li se oferă posibilitatea de a’și petrece vara în burse profesionale cu un membru al Congresului sau într’un departament guvernamental. Cererile sînt încurajate de la studenții absolvenți interesați de toate ramurile guvernamentale.

Teoria interviului

În 1978, un pamflet intitulat The Hidden Tyranny a inclus un interviu realizat de Walter White cu Rosenthal, care pretindea că evreii americani au pus în aplicare un plan al protocoalelor Bătrînilor din Sion pentru a prelua lumea.

Pamfletul a fost republicat în anii ’90 și distribuit la Idaho de către 11th Hour Remnant Messenger, finanțat de antreprenorii bogați Vincent Bertollini și Carl E. Story. Liga anti-defăimare a numit’o ”un document fabricat” și a pus întrebări de ce autorul ”va aștepta să publice prima dată broșura pînă în 1978, la 2 ani după ce a ”vorbit” cu Rosenthal, care a fost ucis de teroriști în 1976.”

Tom Metzger a raportat pe site-ul White Aryan Resistance ”că interviul nu a avut loc niciodată. Walter White a funcționat gratuit și liber pe unele subiecte, ca acesta … acel interviu este fals”.

Daniel Levitas în cartea sa The Terrorist Next Door: The Militia Movement and the Radical Right i’a atribuit interviul fals  soția lui White, Opal Tanner White, un ajutor al lui Gerald LK Smith, scriind ”de cînd Rosenthal era mort, White era liber să să atribuie tot ceea ce și’ar fi dorit – oricît ar fi de neplăcut sau de urît – pentru asistentul Javits din cînd în cînd.”

Dominația Absolută a Lumii

Bigotismul liderului sefardic, Rabinul Ovadia Yosef reprezintă aroganța tipică, rasistă, plină de ură pe care majoritatea evreilor o au față de non-evrei. Într’o discuție pe care Yosef o avea cu privire la tipurile de muncă pe care un non-evreu le poate face în Sabat, el a declarat:

”Goyim s’au născut, doar ca să ne slujească. Fără aceasta ei nu’și află rostul în lume; doar ca să slujească Poporului Israel. La ce sunt necesare neamurile? Ei vor lucra, vor ara, vor culege recolta. Noi ne vom așeza ca niște ”efendi” și vom mînca. Cu neamurile se va întîmpla asemenea oricărei ființe: Ei merită să moară, dar Dumnezeu le va da longevitate. De ce? Imaginați’vă, dacă le’ar muri măgarul și’ar pierde banii. fiindcă el îi slujește. De aceea el are viață lungă ca să lucreze pentru evreu.”

Goim (goyim) este un termen biblic evreiesc pentru ”națiune”. În perioada romană a căpătat înțelesul de ”ne-evreu”. Tot acesta este înțelesul său și în idiș.

”De aceea nici unui evreu, indiferent sub care nume, nu i se va permite să rămînă aici fără permisiunea mea scrisă. Știu că nu există o pestă mai devastatoare în stat ca această rasă, care împovărează poporul prin frauda lor, prin cămătăria lor și împrumuturile lor financiare și care comit tot felul de fapte pe care orice om onorabil le dezaprobă. Ca mai apoi, să fie duși și excluși de aici cît de mult posibil.”

(Maria Thérèsa, Arhi-Ducesă de Austria, Împărăteasă A Sfîntului Imperiu Roman, și Regina Ungariei și a Boemiei, 1717-1780)

Evreii de astăzi domină lumea. Ei controlează direct, sau printr’o influență indirectă asupra finanțelor lumii, asupra armatei, educației, cercetărilor științifice, guvernelor, organizațiilor non-guvernamentale, asupra media și divertismentului, ca să numim doar cîteva.

Ei fac aceasta prin trei deghizări:

A) Israelul (și Mossadul lor) își impune voința sa prin armata SUA cu care are legături strînse;

B) Bancherii evrei exercită control totalitar prin Rezerva Federală SUA și dinastia bancară Rothschilds.

C) Sioniștii controlează și influențează religia și divertismentul.

Individuali și colectivi, aceștia sînt crypto-evreii. În alte cuvinte, evreii sunt uniți în împlinirea agendei lor nesfinte de dominare totală a lumii. Unii pot fi descendenți evrei; mulți nu. Dar cu toții sunt uniți în dorința de putere și în conștiința superiorității lor.

Crypto = secret, ascuns sau acoperit, din elenul kryptos = acoperit, tainic. O persoană care aderă sau susține în secret un grup, un partid sau credință.

Crypto-evreii sînt mințile care conduc din spatele vastei conspirații globale pentru dominarea și guvernarea tuturor neamurilor. În acest scop, au avantajul secret că: mintea celei mai dotate persoane nu poate intui magnitudinea răului premeditat în care crypto-evreii sînt implicați activ.

Ca să oferim cîteva exemple din agenda lor de mai înainte, cripto-evreii au fundamentat Revoluția Bolșevică *22, precum și cele două Războaie Mondiale I și II *23 în care intenționat și’au sacrificat propriul popor.

Winston Churchill a scris:

”Nu este nevoie să exagerăm rolul jucat în crearea bolșevismului și în susținerea efectivă a Revoluției Ruse de către acești evrei internaționali în mare parte atei. Cu siguranță a fost unul mare; întrece pe toate celelalte. Cu excepția notabilă a lui Lenin, majoritatea liderilor sunt evrei. Mai mult, inspirația principală și puterea conducătoare vine de la liderii evrei… În instituțiile sovietice predominanța evreilor este și mai uimitoare…”

Acest lucru le’a procurat un card gratuit permanent de eliberare din pușcărie sub sloganul ”Niciodată din nou.”

Acest lucru ar putea să șocheze pe aceia care au fost îndoctrinați să creadă că șase milioane de evrei *24 și’au pierdut viețile în holocaust, dar Rosenthal a explicat:

”Sîntem întotdeauna gata să sacrificăm cîteva mii de evrei ca să schimbăm conducerea lumii. Este un preț mic nu este nimic rău în asta.. Știi că am rîs de povestea celor șase milioane cum am râs de povestea că Hristos era iudeu și de povestea Poporului Ales de Dumnezeu. Aceasta ar trebui să arate oamenilor că solidaritatea dintre noi nu se compară cu nici o alta din lume. Evreii sunt foarte apropiați între ei chiar dacă nu s’au văzut și nici nu s’au auzit vreodată.”

Prin controlul asupra finanțelor și educației, crypto-evreii au fost capabili să influențeze gîndirea a milioane de oameni. Așa cum se lăuda Rosenthal:

”Prin controlul sistemului bancar suntem capabili să controlăm capitalul corporațiilor. Prin acesta, am căpătat monopol total în industria cinematografică, în radio difuziune și în dezvoltarea mediei televizate. Industria presei, a ziarelor, periodicelor și a jurnalelor tehnice au căzut deja în mâinile noastre.

Cireașa de pe tort a venit mai tîrziu cînd am luat în stăpânire editurile pentru toate materialele școlare. Prin aceste mijloace înfluențăm opinia publică ca să se potrivească propriilor noastre scopuri. Oamenii nu sunt decît niște porci stupizi care rîmă și înghit orice le oferim, adevăr sau minciună.”

Dar crypto-evreii au cele mai eficiente mijloace de infuențare a gîndirii și de schimbare a politicii, prin influența vastă asupra religiei, cu scopul de a’și îndeplini agenda.
Infiltrarea în Creștinism

Prin religie am căpătat control complet asupra societății, guvernului și economiei. Nici o lege nu trece cu excepția celor a căror merite au fost mai întîi elogiate de la amvon. Un astfel de exemplu este egalitatea raselor care a condus la integrare și în ultimă instanță la (corcirea) amestecarea raselor.

Clerul credul, într’un glas instruiesc enoriașii că sîntem speciali-poporul ales în timp ce cu alt glas proclamă că toate rasele sînt la fel. *25

Papa Francisc îmbrățișînd evrei și musulmani în excursia lui din Mai 2014 în Israel

Iudaismul este portaltoiul din care au crescut atât creștinismul cît și islamismul. Unele surse sugerează că evreii au fost în spatele coruperii și apostazie creștinismului în Biserica Romano-Catolică *26 și, prin Biserica Catolică, la crearea Islamului. Rabinul Abe Finkelstein, într’un interviu oferit Pastorului James Wickstrom, admitea ”Noi am format Iezuiții.” *27

Cripto-evreii s’au infiltrat în fiecare domeniu al creștinătății și la fel de bine în seminariile creștine prin oferirea mărului discordiei: presupusa lor legătură și cunoaștere a rădăcinilor ebraice ale creștinismului.

Religia, deasemenea, trebuie împărtășită și noi am lucrat în vederea împliniri acestei nevoi. Prin cenzura asupra textului tipărit și asupra știrilor-media, am fost capabili să ne menținem ca autoritate în religie.

Mulți dintre rabinii noștri, acum, dețin catedre în seminariile teologice creștine. Suntem uimiți de prostia creștinilor de a accepta învățăturile noastre și de a le propaga ca și cum ar fi ale lor.

Iudaismul nu este reprezentat doar de învățăturile din sinagogă, ci și de doctrinele din fiecare ”Biserică Creștină” din America. Datorită propagandei noastre biserica a devenit cel mai avid suporter al nostru. Oferindu’ne chiar un loc special în societate datorită credinței lor în minciuna că noi suntem ”poporul ales” iar ei neamurile. *28

O mînă de cripto-evrei controlează, astfel, milioane de oameni, simplu, prin modificarea sistemului lor teologic de credințe. Creștinii privesc la evrei, astăzi, pentru iluminare spirituală.

Ei adoptă practicile și tradițiile fariseice pentru a ”îmbogăți” închinarea lor religioasă. Unii merg atît de departe încît poartă yarmulkas doar pentru că toți evreii fac asta, iar ei au fost îndoctrinați cu idea că evreii sînt ”poporul ales de Dumnezeu”.

Teologia creștină a fost transformată de cripto-evrei să folosească agendei propriei lor auto-slujiri!

Cripto-evreii mint și schimbă faptele istoriei doar ca să se potrivească cu propria lor agendă.

”Trebuie să’i alungăm pe arabi și să le luăm locul.” (David Ben-Gurion, 1937.)

”Trebuie să facem orice ca să ne asigurăm că ei (palestinienii) nu se mai întorc niciodată… Bătrînul va muri iar tînărul va uita.” (David Ben-Gurion, asigurînd pe colegii sioniști că palestinienii nu se vor mai întoarce niciodată la căminele lor, 18 Iulie, 1948, citat din Michael Bar Zahor’s Ben-Gurion: The Armed Prophet/Ben Gurion:Profetul Înarmat, p.157.)

”Cum putem să returnăm teritoriile ocupate? Cînd nu există nimeni căruia să’i returnăm.” (Golda Meir, March 8, 1969.)

”N’a fost nici un palestinan; ei n’au existat nicodată.” (Golda Meir,15 Iunie, 1969.)

Sfînta Mită

Rasa evreiasă este cunoscută pentru oportunismul ei de a trage foloase și de a se îmbogăți din necazul altora. Acest lucru a fost recunoscut de premierul australian, William M. Hughes. Exprimându’și îngrijorarea asupra impactului pe care practicile afaceriste ale evreilor l’a avut în Australia, el spunea:

”Montefiores au preluat Australia pe cont propriu nu există mină de aur sau oaie din Tasmania pînă în New South Wales care să nu le plătească un greu tribut. Ei reprezintă adevărații proprietari ai continentului de la antipod. Ce folos că sîntem o națiune bogată, dacă bogăția aceasta este toată în mîna evreilor germani ?” *29

Henry H. Beamish, blamat peste tot de evrei ca fiind un ”anti-semit”, observa:

”Războiul Boer a durat 37 de ani … Mulți cetățeni au criticat acțiunea britanicilor de a’i îndepărta pe Boeri. În urma cercetării, am aflat că toate minele de aur și de diamante din Africa de Sud erau proprietatea evreilor; Rothschild controla aurul; Samuels controla argintul; Baum controla alte mine și Moise controla metalele de bază. Acest popor spurcă, inevitabil, tot ce ating.” *30

”Yahushua a văzut acest spirit și a avertizat: ‘

”Nimeni nu poate sluji la doi stăpîni: pentru că fie va urî pe unul și va iubi pe celălalt; sau va ținea la unul iar pe celălat îl va disprețui. Nu poți sluji lui Yahuwah și lui mamona (bogăție, avuții).” (Matei 6:24)

Cripto-evreii s’au auto-promovat cu succes ca ”poporul ales al lui Dumnezeu”. Puterea, influența și bogăția lor au crescut exponențial cu această propagandă de auto-mărire. Ei învață că pentru a beneficia de binecuvîntările lui Yahuwah, creștinii trebuie să ”binecuvânteze” Israelul.

Această pretenție se bazează pe promisiunea lui Avraam:

”Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema.” (Geneza 12:3)

Această doctrină a auto-slujirii își are originea în cripto-evreii care s’au infiltrat la seminariile creștine, producînd lideri religioși creștini care învață astfel de învățături false pe cei ce’i urmează.

”Există deja ceva asemenea unui monopol în finanțele de la nivel înalt… Ceea ce este cel mai distinctiv dintre toate, este că această tendință de a monopoliza se răspîndește asemenea unei boli contagioase.” (Hillaire Belloc, The Jews, (Evreii) p. 9.)

Multitudine de creștini cred astăzi că este datoria lor creștinească să susțină Israelul. Chemările merg înainte ”Rămîneți alături de Israel.”

Acest suport este oferit pe două căi:

1) înțelegeri politice;

2) bani.

ÎNȚELEGERE POLITICĂ: Creștinii sînt îndemnați să “Stea alături de Israel ca să primească binecuvântările lui Yahuwah”.

Această credință a devenit atât de răspîndită, încît există mulțime de creștini care cred că prosperitatea Americii este în funcție de cît de mult ea suportă sau se o opune politicii externe și interne israeliene.

Pe un website se află o imagine pe care scrie:

”Cere un Profesor de Biblie.”

Altcineva sugera în scris:

”Națiunea noastră [Statele Unite] a fost binecuvîntată datorită faptului că a ajutat poporul evreu și Israelul în tot acești ani pînă azi. Dacă îi presăm să renunțe mai mult la teritoriul lor pentru pace și nu’i mai susținem, nu ne va judeca Dumnezeu pentru aceasta?”

Răspunsul a fost :

”…Există aceia care au corelat dezastrele ”naturale” pe care le’am suferit în ultimii ani cu timpurile cînd l’am forțat pe Israel să renunțe la teren. Descoperirile lor sunt în afara coincidențelor. Concluzia poate fi doar una singură judecata a început deja.” *31

BANI:

”Dumnezeu binecuvîntează pe cei ce binecuvîntează pe Israel, așa că binecuvîntați pe Israel și veți fi voi înșivă binecuvântați”, reprezintă tema.

Toți slujitorii creștini sunt devotați colectării de bani pentru a’i trimite în Israel. Creștinii devotați dau și dau din zecimile și darurile lor pentru a ”binecuvînta” pe evrei pentru că ei cred că nu pot primi binecuvîntările lui Yahuwah dacă nu fac asta.

Acesta este mesajul liderilor creștini asemenea lui John Hagee. Hagee a fondat Creștinii Uniți Pentru Israel (CUFI). CUFI este cea mai mare organizație pro-Israel din Statele Unite cu peste 2,5 milioane de membri. Ținta lor este ”de a educa pe creștini cu privire la imperativele morale și biblice de a susține pe Israel și de a construi un suport creștin pentru Israel prin întreaga America.” *32

Ei susțin anual o conferință la nivel înalt în Washington, D.C., cu ”membrii CUFI, împuterniciți să vorbească personal cu oficialii lor aleși în favoarea Isralului.” *33

La un astfel de summit, Hagee a descoperit clar agenda de auto-slujire din spatele cripto-evreilor ascunși și asistența creștină acordată Israelului:

”Voi binecuvînta pe cei cei ce vă binevântă și voi blestema pe cei ce vă blesteamă”, a spus Hagee, citînd din cartea Genezei.

”Aceasta este politica față de străini a lui Dumnezeu, și nu s’a schimbat.” *34

Directorul Executiv al CUFI este David Brog, el însuși evreu practicant. Brog a spus unui reporter de la Washington Post că mulți evanghelici ”au un profund simț al vinovăției în era creștină, cum de s’a întîmplat Holocaustul și cum de creștinii n’au făcut nimic să împiedice.”

Aroganța unei astfel de afirmații, făcute de un evreu, te uimește cînd se combină cu următoarele fapte:

Există un fapt documentat, istoric că evreimea mondială a declarat război Germaniei în 1933, cu ani înaintea celui de al Doilea Război Mondial (Vezi nota *6).

La acel timp, ziarul evreiesc, Natscha Retsch, a publicat această declarație:

”Războiul împotriva Germaniei va fi dus de toate comunitățile, conferințele și congresele evreiești… de fiecare evreu în parte. De aceea războiul împotriva Germaniei va fi însuflețit ideologic și va promova interesele noastre, care cer ca Germania să fie distrusă în întregime.”

”…Pericolul pentru noi, evreii îl constitue poporul german în întregime, Germania ca întreg și ca individ. Trebuie acționat inofensiv tot timpul… În acest război, noi, evreii trebuie să participăm cu toată puterea și tăria pe care o avem la dispoziție.”

Evreul Rothschilds a finanțat din ambele părți războiul, strîngînd miliarde din afaceri sîngeroase, profitînd de suferința mulțimilor.

Destul de devreme, în 1934, cripto-evreul Emil Ludwig Cohn admitea:

”Hitler nu are război (nu vrea război), dar îl vom forța, nu anul acesta dar în curînd.” *35

La apogeul războiului, Rabbi Felix Mendlesohn afirma:

”Al Doilea Război Mondial se luptă în apărarea principiilor fundamentale ale Iudaismului.” *36

Hitler însuși spunea mai tîrziu:

”Nu este adevărat că eu sau altcineva din Germania doream război în 1939. A fost dorit de oamenii de stat internaționali care fie erau de origine evreiască fie lucrau în interesele evreilor. Niciodată nu mi’aș fi dorit ca după Primul Război Mondial, să mai fie un al doilea împotriva Angliei și Americii.” Adolf Hitler, April, 1945, *37

Dar cărțile de istorie sînt scrise de învingători. Iar cripto-evreii stau în spate și rîd de credulitate goyim-ului pe care’i consideră vite încălțate.

Creștinii sînt printre cei mai altruiști oameni de pe pămînt. Face parte din moralitatea lor înăscută, din religia lor, să facă bine altora să fie onești și integri în toate afacerile lor, să se sacrifice pentru binele celorlalți. Aceasta a fost tăria și frumusețea lui Yahushua, imitată de urmașii Săi adevărați.

Cripto-evreii sînt chiar opusul. Nu au nici un fel de milă pentru goyim.

Aaron Cohen afirmă:

”Neamurile (non-evreii) sau mai precis altruismul goyim-ului este așa de euforizant că fiecărui evreu trebuie să’i fie frică. Ori de cîte ori goyim și’a abandonat propriile vicii pentru binele mai mare în favoarea etnicilor, comunității și națiunii sale, evreii au suferit în istorie, de obicei fiind expulzați… O mică doză de altruism controlat din partea neamurilor poate fi benefic.

Singurul moment – vreau să spun unicul moment – cînd Neamurilor li se poate permite să fie altruiste este atunci când se sacrifică pe ei însiși și libertatea lor pentru binele mai mare în favoarea poporului evreu sau Israel. Nu mai puțin decît războiul finalizat din Irak (și următoarele cu Siria și Iran), demonstrează că această formă artificială de altruism al Neamurilor, odată ghidat către propriile noastre interese, poate servi bine,  cu adevărat, poporului evreu.

Și, de asemenea, este permis altruismului tipic al goyim-ului să simtă ceva adevărat în propriile lor instincte de grup, oricum distorsionate prin adăugarea unei texturi realiste lumii fanteziste, pictată de alți evrei loiali pe frontul industriei spectacolului, Red Summerstone (de asemenea cunoscut ca Murray Rothstein), Michael Eisner și Spielberg.” *38

Steven Spielberg, alături de mulți alți evrei domină Hollywoodul, este responsabil de formarea crezurilor și de alterarea percepțiilor a milioane de persoane prin media și filme.

Rădăcinile Răului

Așa cum s’a afirmat mai devreme, unul dintre cele mai mari avantaje pe care le au cripto-evreii în avansarea agendei lor este faptul că nici cea mai avansată minte nu poate cuprinde adîncimile răului la care recurg fără ezitare.

Dar de unde izvorăște acest rău? Care’i este sursa?

Nici o religie organizată nu este lăsată mult timp fără îndoctrinare. Aceasta lucrează în ambele direcții bine și rău. Creștinismul nu poate exista fără Biblie. Islamul are nevoie de Coran. Iudaismul are Talmudul.

Cripto-evreii comit cu îndrăzneală cele mai rele fapte, cele mai oribile crime. Mint, rup legăminte, fură, declanșează războaie, ucid în dorința nebună de a domina lumea… și aceste lucruri sînt justificate prin ”scrierile lor sacre”, Talmudul.

Departe de a fi o carte sfîntă, Talmudul reprezintă haznaua răului, direct din mațele iadului. De aceea este șocant că un mare număr de creștini se întorc din ce mai frecvent la evrei pentru iluminare spirituală, adoptînd tradițiile evreiești și practicîndu’le ca și cum ar fi ale lor, gîndind că astfel muțumesc pe Yahuwah într’o măsură mai mare.

Unii ar putea protesta, ”Eu nu urmez Talmudul! Eu urmez Tora!”

Dar ceea ce ei pierd din vedere este că tradițiile și riturile evreiești pe care ei le’au adoptat ca propriile lor practici, au fost filtrate prin Talmud! Tora reprezintă ceea ce evreii numesc Cărțile lui Moise, primele cinci cărți ale Bibliei creștine. Talmudul provine dintr’o lungă tradiție orală. Pe timpul lui Yahushua se făcea referire la ”datinile strămoșești”.

Yahushua a cunoscut Talmudul! Era familiar cu datinile strămoșești și nu s’a folosit de aceste porunci și reglementări omenești.

Atunci cărturarii și fariseii care erau de la Ierusalim au venit la Yahushua, zicînd:

”De ce ucenicii Tăi calcă datina strămoșească? Căci nu’și spală mîinile cînd mănîncă pâine.”

El le’a răspuns:

”Dar voi de ce călcați porunca lui Yahuwah datorită tradiției voastre?” (Matei 15:1-3)

”Evreii întotdeauna au știut, de’a lungul istoriei, că, dacă creștinii ar afla ce scrie în Talmud, i’ar înfuria foarte tare. Și astfel pot acoperi cea mai mare parte din afirmațiile lor blasfemiatoare la adresa lui Isus Hristos deoarece oamenii nu vorbesc evreiește.”

Aceia care privesc la obiceiurile evreiești pentru ”îmbogățirea” practicilor lor spirituale, au nevoie să înțeleagă că tocmai aceste rituri și tradiții au fost denunțate de Yahushua cînd era pe pămînt.

Rabbi Louis Finklestein a fost foarte cunoscut și foarte respectat pentru erudiția sa. A fost conducătorul Seminariului Teologic Evreiesc din America. Era totodată și scriitor. El a scris, în legătură cu fariseii, un lucru care a devenit clasic, faimos în lume:

”Fariseismul a devenit Talmudism … [Dar] spiritul antic al Fariseilor a supraviețuit nealterat. Cînd un evreu … studiază Talmudul, el practic repetă argumentele folosite de academiile palestiniene… Spiritul doctrinar al fariseilor a rămas pătrunzător și viu… Din Palestina la Babilon; din Babilonia în Africa de Nord, Italia, Spania, Franța și Germania; din acestea în Polonia, Rusia și Europa Răsăriteană în general, fariseismul antic s’a preumblat.” *39

Tradiția evreiască nu trebuie să’și găsească loc în inima, mintea sau practica niciunui creștin ce crede în Biblie. Yahushua nu a văzut lumină spirituală în tradițiile evreiești cînd a exclamat:

”Vai de voi, cărturari și farisei, ipocriți! Căci voi sunteți precum mormintele, care pe dinafară sunt văruite, dar înăuntru sunt pline de oasele morților și de toate necurățile. Tot asemenea, voi vă arătați pe dinafară neprihăniți, dar pe dinăuntru sunteți plini de ipocrizie și de fiere amară.” (Matei 23:27-28)

Nu tradiția evreiască a fost îmbrățișată: tradiția fariseică a câștigat teren și a corupt creștinismul tot mai mult.

Talmudul își derivă autoritatea din poziția avută în academiile antice (fariseice), învățătorii acestor academii erau considerați, atît cei din Palestina cît și cei din Babilon, succesorii Sinedriului. . . Actualmente, poporul iudeu nu are o autoritate centrală comparabilă în statut cu Sinedriul antic sau academiile de mai tîrziu.

De aceea, orice decizie cu privire la religia evreiască trebuie să se bazeze pe Talmud ca ultim rezumat al învățăturilor ale acelor autorități când existau.  *40

Autorul creștin, Texe Marrs, nota neîncrezător:

”Există evrei mesianici care, astăzi, vor să creștineze Talmudul. Cum poți lua o carte condamnabilă și s’o faci creștină? Toate acele minciuni despre Isus sunt chiar acolo!” *41

„Israel are dreptul să dea pe alții în judecată, dar cu certitudine nimeni nu are dreptul să dea în judecată poporul evreu sau Statul Israel.”

(Primul Ministru Israelian, Ariel Sharon, 25 Martie, 2001, citat de BBC News Online.)

Talmudul: Autoportretul Răului

Există principiul psihologic, la ce privești aceea te transformă. Evreii sunt reflectarea la ceea ce există în Talmud; iar Talmudul reprezintă autoportretul răului.

Nici un obstacol nu’i descurajează; [evreii] păstrează pretutindeni în lume, de’a lungul secolelor, unitatea rasei lor. Talmudul le’a oferit o organizație puternică pe care progresele moderne nu a putut s’o schimbe. Adânc,ura imposibil de eradicat împotriva a tot ce nu este evreiesc îi stimulează la război împotriva Societății Creștine, care este prea divizată ca să fie capabilă să lupte cu energia necesară. *42

Celor care n-au citit niciodată Talmudul li se pare confuz. Nu este scris într-un format clar, asemenea scrierilor lui Moise. Mai întâi, este făcută o afirmație. Apoi, opinia Acestuia sau Aceluia dintre rabini va fi citată. Este, in mod literal,tradiție orală a strămoșilor în formă scrisă.

Dar, ca cercetător atent al adevărului ce se citește printre rânduri, întrezărim zorii unei inspăimântătoare realități ce ne stupefiază. Talmudul reprezintă încercarea studiată de adesființalegea divină, astfel încât să se poată încă beneficia de recompensa ascultării. Un exemplu excelent se află în învățătura talmudică care spune că dacă un evreu pierde ceva, proprietatea lui trebuie să fie retrocedată. Totuși dacă un non-evreu pierde un lucru, evreul care l-a găsit poate să-l păstreze:

”Evreul poate păstra orice lucru pe care-l găsește și care aparține unui Akum,pentru că este scris:Returnează fratelui tău ce a pierdut [Deuteronom 22:3].Pentru că cei care înapoiază proprietatea pierdută a unui non-evreu păcătuiește împotriva Legii, crescând puterea celor ce calcă Legea. Este vrednic de laudă să returnezi proprietatea dacă prin aceasta creștinii îi vor lăuda pe evrei și îi vor onora ca popor ales.” (Choschen Ham., 266,1)

”Evreii se socotesc superiori umanității, și privesc în perspectivă nu la unirea cu alte rase ci la triumful lor asupra tuturor și la dominația lor finală aupra lumii sub conducerea unui Mesia tribal.” (Goldwin Smith, Profesor de Istorie Modernă, Oxford University, October, 1881.)

Yahushua a spus:

”Orice voiți să vă facă vouă oamenii, făceți-le și voi la fel, lor; căci aceasta reprezintă legea și profeții.” (Matei 7:12) Dar evreii se bazează pe faptul că, după Talmud, doar evreii sunt socotiți ca oameni. De vreme ce neamurile sunt considerate animale non-umane, nu se calcă legea lui Yahuwah dacă păstrezi sau furi ceva ce aparține neamurilor.”Pentru că stă scris” zice Talmudul,”Și tu,turma mea, turma pașunii mele , sunteți oameni; doar voi sunteți modelați ” oameni” (Baba Mezi’a 114b) *43

Talmudul face trei lucruri:

1) Oferă evreilor justificarea și permisiunea multele lor crime oribile împotriva umanității.

2) Filtrează adevărurile conținute în Tora prin tradițiile fariseice.

3) Blasfemiază pe Yahushua în cel mai grotesc mod.

Talmudul oferă permisiunea de a păcătui
Tradițiile fariseice , codificate în Talmud, reprezintă justificarea folosită de cripto-evrei pentru a perpetua orice fel de rău. Mai mult, oferă permisiunea tacită de a comite crime împotriva neamurilor. Creștinii, în particular, ar trebui să fie exterminați.

De vreme ce, totuși, nu întotdeauna și nu peste tot se poate duce la exterminarea creștinilor, Talmudul recomandă ca acestia să fie atacați indirect: prin rănirea lor în orice mod posibil, prin diminuarea puterii lor, ajutând la distrugerea lor finală. Dar ori de câte ori are ocazia un evreu să ucidă un creștin s-o facă fără milă…

Unui evreu i se comandă să rănească creștinii ori de câte ori poate, atât direct prin a le refuza ajutorul în orice situație și indirect prin distrugerea planurilor și proiectelor lor; niciodată nu trebuie să salveze un creștin care se află în pericol de moarte. *44

De dragul bravadei, nu este posibil să listăm toate păcatele care sunt admise evreilor prin intermediul tradiției evreiești, așa cum sunt interpretate în Talmud. Totuși această listă scurtă oferă o idee.

Evreii pot minții pe neamuri: “Este permis să înșeli goim-ul.” (Babha Kama, 113b)

Evreii pot pretinde că sunt creștini pentru a-i înșela: “Dacă un evreu este capabil să-i înșele (pe idolatrii), pretinzând că se închină la stele, este liber s-o facă.” (Iore Dea, 157,2.Hagah)

Bolnave sau rănite, neamurile nu trebuie să fie ajutate : “ Akum nu vor primi tratament nici chiar pentru bani, decât dacă le-am dezarma dușmănia.” (Iore Dea, 158,1)

Neamurile aflate în pericol nu trebuie să fie ajutate, decât ca să moară mai ușor: “Nu arătați nici un fel de milă față de ei… De aceea, dacă vezi un Akumîn dificultate sau înecându-se, să nu vi în ajutorul lui. Și dacă este în pericol de moarte, nu-l salva de la moarte ” (Hilkoth Akum, X,1)

Evreii pot minți chiar pot face sperjur pentru a condamna creștini: “Dacă un evreu și un goim vine la judecată, absolvă evreul, dacă poți, conform legilor din Israel… Dacă acest lucru nu se poate face calomniază’l pe Goim, după cum recomandă Rabinul Ischmael…” (Babha Kama, 113a)

“Numele lui Dumnezeu nu este profanat dacă Goi nu știe că evreul a mințit.” (Babha Kama, 113a, marginal note.)

”Există un motiv pentru care se ucid bebelușii(din tabăra inamică) chiar dacă ei nu au călcat cele șapte Legi Noaide, din cauza pericolului viitor pe care’l pot prezenta, de vreme ce ei vor crește și vor deveni răi asemenea părinților lor…” (Rabbi Yitzhak Shapira, Uciderea Neamurilor în Război.)

Chiar cuvîntul folosit pentru descrierea neamurilor, goim / goyim, este un cuvânt derogatoriu care înseamnă ”asemenea animalului”.

Legea lui Yahuwah cum sunt prezentate în cele zece porunci *45, guvernează viața fiecărui suflet. Dar evreii cred că legea divină se aplică numai lor, de vreme ce doar ei sunt umani.

Astfel, Talmudul le oferă de fapt permisiunea de a păcătui.

Iată de ce, cu toate că legea lui Moise enumeră pe parcursul a unui număr de capitole, crime și ucideri, Talmudul a schimbat’o. Talmudul afirmă că dacă unul dintre neamuri ucide un evreu, el trebuie să fie condamnat la moarte, dar dacă un evreu ucide pe unul dintre neamuri, nu există penalitate. (Vezi Tractate Sanhedrin, 57a.)

Ce contrast făță de ce spunea Cel Smerit și Umil:

”Ați auzit că s’a spus dinte pentru dinte și ochi pentru ochi: Dar Eu vă spun rezistați răului: oricui te lovește peste obrazul drept întoarcei-l și pe celălalt.” (Matei 5:38-39)

Pavel, deasemenea, zicea:

”Nu vă lăsați copleșiți de rău și biruiți răul prin bine.” (Roman 12:21)

Talmudul filtrează adevărul

În realitate, argumentele evreilor asupra modului de interpretare a fiecărui punct delicat din legea lui Yahuwah sunt filtre. Ei scot în evidență problemele minore în timp ce erori uriașe sunt lăsate ascunse. Yahushua a văzut acest lucru și cu oroare a declarat:

”Voi, călăuze oarbe care strecurați țânțarul și înghițiți cămila!” (Matei 23:24)

În ultimă instanță, tot adevărul este îndepărtat și doar eroarea rămîne. Evreii, întotdeauna, au evaluat viața evreului mai presus de ”goyim”.

Un tată palestinian își plînge moartea copiilor uciși de izraelieni

Un astfel de exemplu îl găsim într’o ”rugăciune” pe care fiecare evreu trebuie s’o spună în Ziua Ispășirii. În mintea evreului, aceasta îi dă voie să amăgească pe neamuri până la următoare Zi de Ispășire.

Într’un discurs oferit în New York City, în 1961, de către Benjamin Freedman, un evreu care dezaprobă astfel de practici greșite, avertiza ascultătorii cu privire la urmașii săi evrei, și explica care este justificarea lor:

”Cunoașteți că la Ziua Ispășirii despre care credeți că este sacră pentru ei, că în acea Zi — și eu sunt unul dintre ei! Acest lucru nu este glumă. Nu sunt aici să vorbesc în van. Sunt aici să vă ofer fapte. Când intri într’o sinagogă în Ziua Ispășirii, este prima rugăciune pe care o recitați pentru care vă ridicați, este singura dată când vă ridicați și repetați de trei ori o scurtă rugăciune, Kol Nidre.

Prin ea voi intrați într-un legământ cu Dumnezeul Atotputernic prin care orice jurământ, vot sau declarație pe care le veți face în următoarele 12 luni să fie socotite nule și neavenite. Jurământul nu va fi jurământ. Votul nu va fi vot. Declarația nu va fi declarație. Ele nu vor avea putere nici înainte nici după. Și mai mult decât atât, Talmudul învață ca ori de câte ori faci vre-un jurământ, vot sau declarație, să’ți amintești jurământul Kol Nidre făcut în Ziua Ispășirii, iar aceasta te absolvă de la împlinirea lor.

Un exemplu excelent în acest sens îl constitue interviul Rabinului Abe Finkelstein oferit lui James Wickstrom menționat mai devreme. Finklestein a fost de acord să plătească jumătate din cheltuielile interviului, numai ca să nege mai tărziu. Un evreu mediator i-a luat partea lui Finkestein deoarece rabinii pot face excepție bazat pe jurământul Kol Nidre. Pentru a asculta interviul faceți clic aici.”

Pentru a citi raportul lăudăros al perfidiei lui Finkelstein, faceți clic aici)

Talmud chiar a mers atât de departe încât a permis păzirea Sabatului în păgâneasca Zi a lui Saturn (Sîmbăta) de pe calendarul gregorian.

Tractate Shabbat, capitolul 7, Mishna 1, spune că dacă cineva ”se dezorientează” în ce privește timpul Sabatului, nu are de cît să țină o zi din șapte.

Bine le’a spus Yahushua:

”Vai de voi, cărturari și farisei, ipocriți! Pentru că voi măsurați marea și pămîntul ca să faceți un prozelit, și cînd l’ați făcut, devine de două ori mai rău decît voi înșiși.” (Matei 23:15)

Tată și fiu, isrelieni

”Oricine varsă sîngele celor necredincioși este la fel de acceptat de Dumnezeu ca și cel care oferă sacrificii lui Dumnezeu.” (Ialkut Simoni, 245c. n. 772)

”(Palestinienii) vor fi zdrobți asemenea lăcustelor… cu capetele sparte de borduri și de pereți.” (Israeli Prime Minister, Yitzhak Shamir, New York Times April 1, 1988.)

”(Palestinienii) sînt fiare pe două picioare.” (Israeli Prime Minister Menachem Begin, „Begin and the ‘Beasts,” New Statesman, June 25, 1982.)

Realitatea este că evreii nu vorsă împărtășească adevărul cu altii. În primul rând fiindcă, dacă alții află adevărul învățăturilor lor și cum a fost coruptă legea lui Yahuwah, non-evreii ar fi mai atenți la afacerile lor corupte și înșelătoare. În al doilea rând ei nu vor să împărtășească nici chiar incoruptibele cărți ale lui Moise (Torah) cu cei din afară deoarece ei sunt apărători geloși ai mântuirii ca și cum ar fi doar pentru ei.

Talmudul afirmă că ”Un păgîn care studiază Torah merită moartea, pentru că este scris, Moise ne-a poruncit legea ca moștenire; este moștenirea noastră,nu a lor”. *46

Cine privește la evrei pentru a primi adevăr spiritual nu-l va primi niciodată. În primul rând pentru că ei nu-l au, deoarece filtrează tot prin ”prisma tradiției strămoșești”; în al doilea rând pentru că ei caută să’l ascundă cu mare grijă de non-evrei. Întotdeauna a fost așa pentru că evreii s’au lăsat conduși mereu de spiritul lui Satana. Yahushua a recunoscut aceasta când a spus:

”Dar vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi închideți împărăția cerurilor pentru oameni:nici voi nu intrați și nici pe alții nu-i lăsați să intre.” (Matei 23:13)

Talmudul afirmă:

”Dacă un păgîn lovește un evreu este vrednic de moarte,… este ca și cum ar fi asaltat Prezența Divină; căci este scris, cel ce lovește omul [i.e. un israelit] atacă pe Cel Sfînt.” (Tractate Sanhedrin, 58b)

Talmudul blasmefiază pe Yahushua

Mai rău decît orice proclamă sau învață Talmudul, este modul blasfemiator în care se referă la Yahushua. Conform Talmudului, Yahushua a fost un bastard. Mama lui l’a necinstit pe soțul ei cu un bărbat care poartă diferite nume: Pandera/ Panthera / Pantera / Pantiri. Există un anumit motiv pentru care se accentuează ilegimitatea lui Yahushua:

”Una dintre restricțiile statutului său este că nu se poate căsătorii legitim cu o femeie evreică și să fie tatăl unor copii evrei— cum să fondeze singur o congregație ce se declară a fi, ”noul Israel” *47

Numele presupusului tată a lui Yahushua reprezintă un exemplu al căilor subtile, ascunse prin care evrei batjocoresc și blasfemiază pe Fiul lui Yah în Talmud:

Ceea ce întîlnim aici este bine-cunoscuta practică rabinică de batjocorire a păgânilor sau a numelor sfinte creștinești folosind peiorative, ca de exemplu penei elah (fața lui dumnezeu) este schimbat cu penei kelev (fața câinelui).

Dar lovitura de grație în cazul nostru este citirea inversă a consoanelor cuvîntului grecesc – folosind intenționat, practica magică(!) a citirii inverse a cuvântului… prin schimbarea cuvântului parthenos cu panteros,rabini nu numai că folosesc cacofenisme în acest caz, ci mai degrabă înalță o încantație magică sau o formulă de exorcizare, și ”transformă ” nașterea lui Isus dintr-o virgină într-una obijnuită ce îl are ca tată pe un soldat roman numit Panther.

Argumentul major al lui Maier împotriva acestei devieri (cine poate înțelege o argumentație așa de sofisticată) subestimează grosolan rabinii și pe cititorii lor.

”Primul Rabin Drach, convertit la catolicism, recunoștea că Talmudul conține “un mare număr de …indecențe din cele mai revoltătoare, și mai presus de tot, cele mai oribile blasfemii împotriva a tot ce au creștinii mai sfânt și mai drag.” (H. De Vries De Heekelingen, quoted in “Israël. Son Passé. Son Avenir.”, April, 1937.)

Tot ce știm din sursele rabinice ca și din cele păgâne punctează faptul că o contra informație răutăcioasă din Noul Testament— Miriam/Maria era o femeie ușoară iar fiul său un bastard—a reprezentat răspunsul evreilor la propaganda creștină a originei divine a lui Isus. *48

Dacă blasfemiile s-ar opri acolo!…

Talmudul învață că Isus Hristos era fiu ilegitim, conceput în timpul menstruației; că avea sufletul lui Esau; că era nebun, un fermăcător, un seducător; care a fost crucificat , îngropat în iad și s-a ridicat asemenea unui idol, văzut doar de discipolii lui. *49

Talmudul se referă la Yahushua în diferite forme și sub o pleiadă de nume insultătoare, nume care sunt clar înțelese de evrei ca adresându-se lui Yahushua.

[Aceasta] nu este ceva nou în scrierile evreiești și este făcută cu scopul ca să nu poată fi descoperită înșelăciunea prea ușor de către creștini… Există evrei care ei înșiși mărturisesc aceasta. De exemplu, în cartea Sepher Juchasin (9b):

”Rabinii întotdeauna i’au înșelat pe Nazarineni (creștini) spunându-le că Isus despre care vorbește Talmudul nu este același cu Isus Hristos al creștinilor. Ei înșiși acceptă compromisul de dragul păcii”… *50

Pare că este ca și cum niște spirite din adânc ar fi intrat în rabini, inspirându-le imaginația cu cele mai noi fapte de deprăvare deoarece, după ei,

Yahushua se află încă în iad, pedepsit să zacă în escremente fierte:

El [Onqelos] a mers și a scos afară pe Isus Nazarineanu (Yeshu hanotzri)/ pe păcătoșii lui Israel (posheee Yisrael) din mormintul lui/ mormintele lor prin necromanție și i’a întrebat:

Cine este important în lume?

El/ei [Isus/păcătoșii] au răspuns: Israel!

[Onqelos:] Cum vă alăturați lor?

[Isus/păcătoșii din Israel] au răspuns: Căutând prosperitatea lor, căutând să nu-i rănim. Oricine îi atinge pe ei atinge lumina ochilor Lui [Dumnezeu]!

[Onqelos:] Care este pedeapsa voastră?

[Isus/păcătoșii lui Israel] au răspuns: În escremente fierte. Pentru că stăpânul a spus: Oricine batjocorește cuvintele înțelepților este pedepsit cu escremente fierte. *51

TatălYahuwah a iubit lumea cu dragoste necondiționată, infinită, încât a sacrificat de bunăvoie pe singurul Său Fiu, Singurul Fiu Născut. La oferit rasei decăzute, trimițându’L în cel mai de jos loc, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Dacă acest dar neprețuit este acceptat sau respins, depinde de individ, dar în ultimă instanță, el trebuie să fie văzut cu respectul meritat unei astfel de iubiri altruiste. Evreii, de aceea, nu dețin nimic decât cele mai grosolane blasfemii, cele mai mizerabile insinuări și insulte adresat Mântuitorului.

”Nu există civili în timp de război… O mie de non-evrei nu merită nici cît unghia unui evreu!” (Rabinul Dov Lior, conducătorul din Shavei-Hevron yeshiva din Kiryat Arba)

Sinagoga lui Satana

Mâna evreului a fost întotdeauna, asemenea lui Ișmael, împotriva oricărui om dar nu asupra celor ce merg la sinagogă. Pasiunile sale îngrozitoare și viclenia specifică, combinată cu puteri intelectuale anormale, cu o vitalitate intensă și o determinare a scopului ieșită din comun, motivată peste măsură de setea de sânge generată de spiritul de luptător, se combină și face din el un dușman de moarte pentru orice ființă, în timp ce antisociala și nedreapta lor Lege Orală [Talmudul] acontribuit la inflamarea poftelor sălbatice ale sinelui, și la justificarea crimelor sugerate de ură și de superstiție. *52

Credința că evreii reprezintă, astăzi, poporul ales, special al lui Yahuwah și că națiunea israelită are statut special față de Cer nu vine din Scriptură. Este o nouă doctrină, ce-și are originea odată cu înșiși cripto-evrei. Ei cunosc valoarea și onoarea neamurilor.

Făcîndu’le pe neamuri să creadă că evrei încă sunt poporul ales al lui Yah, ei pot convinge ”vita” să le trimită zecimile și darurile.

Strigătul comun, ”Rămîneți cu Israel” permite armatei israeliene să comită cele mai atroce crime împotriva umanității, iar restul lumii păstrează tăcerea.

Evreu Hasidic cu perciuni la stînga; Luptător kazar cu perciuni în centru și în dreapta

Această credință în suportul, peste tot răspîndit, pentru evrei, în calitate de popor ales al lui Yahuwah, a cîștigat proeminență în secolul 20. Primii creștini nu acționau sub ”politica corectă” a botnițelor. Cunoșteau cine erau evreii și nu le era frică să’i denunțe pentru răul pe care’l făceau prin învățăturile și tradiția lor.

În ultima sa predică, înainte de a muri, Martin Luther a declarat:

”Ei reprezintă inamicii noștrii publici și continuă să blasfemeieze pe Domnul Isus Hristos, ei numesc pe Binecuvîntata Fecioară Maria o depravată, iar pe Fiul Sfînt un bastard, iar nouă ne oferă epitetul copii înlocuiți la naștere și avortoni.” *53

Luther de fapt a scris o carte în care a făcut conexiunea dintre învățăturile evreilor și Talmud spunînd:

”Ar trebui să li se ia cărțile de predici și Talmudurile în care se specifică atîta idolatrie, minciună, blestem și blasfemie. *54

Ioan Crisostom, un patriarh creștin timpuriu (CE 344-407), a fost chiar mai deschis în puternicile declarații formulate despre evrei:

”Sinagoga este ceva mai rău decît bordelul. Este văgăuna ticăloșilor și culcușul fiarelor sălbatice… templu demonilor consacrat cultelor idolatre… refugiul depravaților și caverna diavolilor. Este criminala adunare a evreilor… un loc de întîlnire al asasinilor lui Hristos… o peșteră de tîlhari, o locuință a nelegiuirii, refugiul dracilor, o prăpastie și un abis al pierzării. Aș putea spune la fel și despre sufletele lor.”

În Apocalipsa 3, Biserica din Filadelfia primește o foarte interesantă făgăduință:

”Iată, îi voi face pe cei din sinagoga lui Satana, care spun că sunt iudei și nu sunt ci mint, iată îi voi face să vină și să se închine la picioarele tale, ca să cunoști că te’am iubit.” (Apocalipsa 3:9)

”Sinagoga” este cuvîntul fascinant, ales aici.

”Biserică” reprezintă un termen distinctiv pentru credința creștină. ”Templele” sînt înțelese de oricine că aparțin hidușilor, budiștilor, creștinilor și altora. Dar numai evreii merg la sinagogă. Cît de curios că Martorul Adevărat a menționat pe cei din sinagoga Satanei ”care spun că sînt iudei și nu sînt, ci mint”.

Ce descriere clară a Sioniștilor, a Kazarienilor crypto-evrei?

”Noi Iudeii nu am avut în posesie nici o instituție religioasă care să se dezvolte în afara propriei noastre conștiințe, deoarece noi ducem lipsă de orice fel de idealism. Aceasta înseamnă că o credință în viața de dincolo de această existență terestră ne este străină. De fapt, Talmudul nu deține principii care să pregătească individul pentru viața ce va veni, ci oferă doar reguli pentru a menține o viață somtuoasă în această lume. Este o colecție de instrucțiuni pentru păstrarea rasei evreiești și arbitrează inter-relațiile dintre evrei și goim. Învățăturile noastre nu se confruntă cu probleme de morală, ci mai de grabă de cum să OBȚII.” (Harold Rosenthal)

Mai devreme, Yahushwah chiar se referise la grosolana blasfemie a crypto-evreilor cînd a spus bisericii din Smirna:

”Știu faptele tale, suferința și sărăcia ta, (dar ești bogat) și cunosc hula celor ce spun că sînt iudei, dar nu sînt, ci sunt o sinagogă a Satanei.” (Apocalipsa 2:9)

Există o mulțime de evrei care recunosc răutatea Sioniștilor, agenda cripto-evreilor. Benjamin Freedman și Tony Greenstein, auto-proclamați anti – Sioniști și anti-rasiști, sunt doar doi dintre ei. Alții de asemenea și’au înălțat vocile avertizând cu privire la nesfintele afaceri dintre iudei și neamuri.

Dacă chiar evreii însăși văd răul, de ce atît de mulți creștini, după toate, gîndesc evreiește?

Chiar esența judaismului se bazează pe Talmudism, în opoziție diametrală cu legea lui Yahuwah care afirmă:

”Iubiți pe Yahuwah, Eloahul tău cu toată inima, cu tot cugetul tău cu tot sufletul tăuși pe aproapele ca pe tine însuși” (vezi Matei 22:37-39 aici)

Talmudismul evreiesc, pe lîngă blasfemiile lui grosolane împotriva Fiului lui Yah, învață chiar opusul: să profiți de avantajul asupra altora, să’i tratezi ca pe niște animale inferioare ție. Acestea reprezintă atributele spiritului lui Satana și sunt promovate și predicate ca principii peste tot în iudaism.

Nimeni nu poate separa fariseismul de iudaism, deoarece iudaismul este fariseism—acelașifariseism împotriva căruia Yahushua a luptat cînd se afla pe pământ. Dr. David Goldstein, un evreu convertit la catolicism, obijnuia să spună ”Isus era evreu”.

Benjamin Freedman, a făcut excepție la aceasta. În 1954, el a scris o scrisoare lui Goldstein, explicându’i istoria evreilor – Khazari și prin aceasta respingînd presupozițiile care erau făcute pe baza că ”Isus era evreu.”

Să pretinzi că ”Isus a fost evreu” în sensul că stilul Său de viață mărturisită și practicată era conform formelor de închinare ale religiei cunoscute sub numele modern de ”Iudaism”, este fals și de domeniu imaginației cele mai blasmeiatoare.

Dacă pentru a fi așa numit ”Iudeu”

Isus a respins și a denunțat formele de închinare practicate în Iudeea timpului Său și care, astăzi, sînt cunoscute și practicate sub numele nou de ”Iudaism”. Crezul religios de atunci era cunoscut sub denumirea de ”Fariseism”.

Nici un copil al lui Yahuwah nu poate, avînd o conștiință bună, să trimită bani pentru a susține agenda acestor entități malefice. Ei nu’i pot apăra, nu pot vota pentru a le susține politicile ucigașe, sau să privească la ei pentru îndrumare spirituală.

Sinagoga Satanei reprezintă ”sămînța șarpelui”. Ei nu dețin nici un fel de lumină spirituală. Mai degrabă fiindcă au respins Lumina Cuvântului, ”casa lor li se lasă pustie”. Ei nu dețin lumină.

”Dacă lumina care este în tine este întuneric , cît de mare este acel întuneric!” (Matei 6:23, )38

Furînd Făgăduințele

Este vital pentru crypto-evrei să afirme importanța superioară pe care o au în ochii lui Yahuwah, datorită așa-zisei ”sămînțe a lui Avraam”, astfel ei sunt recunoscuți ca moștenitori ai făgăduințelor făcute lui Avraam. Trist este că mulți creștini au încredere în aceste afirmații ale așa numitul ”popor ales al lui Yah” și le acceptă ca fiind de valoare.

Adevărul, totuși, este uimitor!

Făgăduințele sînt făcute lui Avraam, dar sunt valabile tuturor… dar cu o singură condiție, doar prin Yahushua! Ele nu vin datorită vreunei conexiuni reale sau imaginare cu Avraam, așa cum doresc crypto-evreii să ne facă să gîndim.

Făgăduințele vin pentru toți prin HRISTOS Yahushua.

De aceea cunoașteți că cei ce au credință, doar ei sunt socotiți copii ai lui Avraam. Iar Scriptura, prevăzînd că Yahuwah va justifica pe păgîn prin credință, a predicat mai înainte evanghelia lui Avraam, zicînd:

”În tine toate națiunile vor fi binecuvîntate. Așa că doar cei care au credință sînt binecuvîntați cu (nu prin) credinciosul Avraam. Căci binecuvîntarea lui Avraam trebuia să vină către Neamuri prin Hristos Yahushua; că noi am putea primi făgăduința Duhului Sfînt prin credință. Acum promisiunea a fost făcută către Avraam și sămînței sale. El nu a spus: Și semințelor sale, ca fiind mai multe, ci una, Și seminței tale care este Hristos.” (Galateni 3:7-9,14,16)

”Sămînța lui Avraam” este Yahushua. Punct.

Sămînța lui Avraam nu sînt evreii. Nu sunt credincioșii. Sămînța lui Avraam este Yahushua prin Care curg binecuvântările către toți cei ce cred în promisiunile date lui Avraam și seminței sale, Yahushua, și le acceptă prin credință.

Sămînța lui Avraam

Oamenii care se bazează pe legalism din dorința de a fi protejați, întotdeauna vor vrea mai mult, ceva mai greu de făcut, ca să se asigure că sunt devotați cauzei. Ei vor căuta comunitățile spirituale care promovează standarde înalte de performanță și cele mai precise cerințe. Acest lucru se găsește cu ușurință în iudaism.

Creștinii sinceri privesc la viața lui Yahushua ca exemplu ultim de neprihănire și nu pot arunca nici măcar o scurtă privire la practicile evreiești. Mîntuitorul, pentru farisei, părea prea liberal.

În conformitate cu practicile de astăzi El ar fi găsit greșit. Nici un urmaș adevărat al lui Yahushua nu îi va venera pe evrei, căutînd să le imite practicile religioase. Nu există lumină spirituală de obținut de la acest grup care sînt promotorii ascunși ai celor mai oribile atrocități din ultimii 2000 de ani și care au fost respinși de Cer datorită refuzului încăpățînat de a accepta pe Mântuitorul omenirii.

Oricine crede în Yahushua ca Sămînță a lui Avraam, trebuie să ia poziție împotriva iudaismului. Chiar dacă nu ar exista un alt motiv, este de ajuns că Talmudul blasfemiază pe Mîntuitor.

Dar mai mult decît atît, chiar esența iudaismului se bazează pe talmudism și este diametral opus Legii lui Yahuwah care declară:

”Iubește pe Yahuwah, Eloahul tău cu toată inima, cu tot cugetul și cu tot sufletul tău și pe aproapele ca pe tine însuți.” (Matei 22:37-39)

Nu vă aliați cu sămînța șarpelui.

”Pot doi să meargă împreună fără să se înțeleagă?” (Amos 3:3)

Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu necredincioșii: căci ce legătură este între neprihăniți și nelegiuiți? Și ce legătură este între lumină și întuneric?

”Masoneria se bazează pe iudaism. Elimină învățăturile iudaismului din ritualurile lor masonice și ce mai rămîne?” (The Jewish Tribune, New York, NY: October 28, 1927.)

Cum se împacă Hristos cu Satana? Sau ce parte are cel credincios cu cel necredincios?

Ce înțelegere poate fi între templul lui Yahuwah și idolii? Pentru că voi sunteți templul viu al lui Eloah; așa cum a spus Yahuwah.

”Eu voi locui în ei, și voi umbla cu ei și voi fi Eloahul lor iar ei vor fi poporul Meu.”

De aceea, ieșiți din mijlocul lor poporul Meu, și fiți despărțiți și nu vă atingeți de niciun lucru necurat; și vă voi primi. (2 Corinteni 6:14-17)

”Vai”- urile asupra fariseilor sînt adresate tuturor celor care îmbrățișează tradițiile evreilor rabinici, deoarece evreii rabinici reprezintă fariseii.

”Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi curățiți partea din afară a paharului și blidului, dar partea din lăuntru este plină de răpire și necumpătare. Fariseu orb! Curăță întîi partea din lăuntru a paharului și blidului, pentru ca partea de afară să fie curată.” (Matei 23:25-26)

WLC vă imploră să:

”Să vă feriți de aluatul fariseilor… (care este) doctrina fariseilor.” (Matei 16:5-12.)

Caută tu însuți fața lui Yahuwah. Nu accepta ”adevărul” filtrat prin canalul corupt al iudaismului. Yahuwah a jurat pe tronul Său veșnic că ne va da tot ce avem nevoie, chiar o mai mare înțelegere spirituală.

Întoarce’te la El și caută’L doar pe El. Și El îți va împlini toate nevoile tale.

Istoria evreilor în Europa și a antisemitismului

Pentru că am convenit la începutul acestor rînduri că nu vom scrie împotriva evreilor, vom vorbi și despre antisemitism. care a apărut aproape natural la apariția evreilor în Europa, și spunem noi că a fost proprie unei firi umane normale, fie că vorbim despre prezența rațiunii, ori chiar de lipsa rațiunii.

Antisemitismul este o atitudine veche în Europa. În Evul Mediu a fost îndreptată în special împotriva evreilor. Încurajat de Biserică şi bazat pe multe mituri, antisemitismul european a dus la violenţe fără precedent, comunităţi întregi de evrei fiind mascrate.

Evreii au fost o prezenţă constantă în Europa încă din primul secol de dinainte de Hristos, înmulţindu’se prin migraţii şi deportări după războaiele dintre romani şi evrei.

În Evul Mediu în special evreii trăiau în comunităţi distincte în număr mare şi în general prosperau din activităţile lăsate libere lor, precum comerţul, finanţele şi medicina. De altfel erau apreciaţi pentru priceperea lor în aceste domenii.

Cu toate acestea, miturile, obscurantismul şi fanatismul religios au dus în repetate rînduri la masacrarea populaţiilor evreieşti din vestul Europei în special, deşi inclusiv în Rusia Ţaristă au avut loc măceluri îndreptate împotriva evreilor.

În general se crede că pogromul şi uciderea evreilor au fost caracteristice secolului XX, cu precădere în Germania Nazistă. De altfel, noţiunea de pogrom este asociată cu Hitler, lagăre de concetrare sau regimurile de extrem-naţionalism din Europa mijlocului de secol XX.

Aşa cum arată o serie de fapte petrecute în Evul Mediu, pogromul era practicat pe scară largă de sute de ani, mai ales în Europa Vestică. De’a lungul secolelor comunităţi întregi de evrei au fost măcelărite cu sălbăticie, inclusiv pentru jaf. Este o istorie crudă şi puţin cunoscută a Europei, o istorie în care sute de oameni îşi pierdeau viaţa doar fiindcă nu erau creştini sau pe baza unor mituri şi superstiţii, a unei uri inexplicabile faţă de o etnie.

Evreii bancherii şi comercianţii Europei

Primii evrei care au poposit pe continentul european sînt evreii din Alexandria, care au ajuns în special în zona Greciei încă din secolul al III lea î.Hr. Ocupaţia lor principală fiind negoţul şi finanţele, s’au extins în tot bazinul Mării Mediterane, în aşa măsură încît în anul 27 î.Hr, în timpul primului împărat roman Octavian Augustus, numai în Roma erau peste 7.000 de evrei. Inclusiv istoricul eveu Joshephus confirma faptul că în Europa romană erau numeroase comunităţi evreieşti, în special din triburile lui Iuda şi Beniamin.

În Evul Mediu, în Europa era o diasporă evreiască înfloritoare stabilită cu precădere în statele puternice ale vremii, precum Anglia, Sfîntul Imperiu Roman de neam Germanic, Franţa sau Spania. Se preconizează că în jurul anului 1000 erau deja peste 1,5 milioane de evrei în Europa. Cea mai mare concentrare se pare că iniţial a fost în zona germană.

În lucrarea ”Persecution Perpetuated: The Medieval Origins of Anti-Semitic Violence in Nazi Germany”, scrisă de Nico Voigtländer şi Hans-Joachim Voth se arată:

”Evreii au ajuns probabil în Germania în timpul perioadei romane. Însemnări din jurul anului 1000 confirmau comunităţi evreieşti în oraşele mari precum Worms, Speyer, Cologne şi Mainz. Pînă în secolul 14, erau confirmate aproape 300 de localităţi cu comunităţi evreieşti.”

Totodată erau semnalate mari comunităţi evreieşti în Anglia medievală, mai ales în oraşul York, dar şi în Franţa, cu precădere la Paris şi Metz. Mulţi evrei s’au localizat şi în Elveţia actuală, în special la Berna. Comunităţile evreieşti nu erau supuse legile feudale europene. Însă erau priviţi ca un element străin. Nu aveau cetăţenie, nu puteau dispune de proprietăţi funciare şi nu puteau deţine ranguri nobiliare şi funcţii în stat.

Cu toate acestea, comunităţiile evreieşti au devenit deosebit de prospere, iar mulţi membri ai acestor comunităţi s’au îmbogăţit. Şi asta fiindcă evreii s’au adaptat. Mai precis au începu să domine comerţul în Europa. La un moment dat, ”evreu” era sinonim cu ”negustor”. Nobilimea în special considera dezonorantă această activitate şi o lăsa în seama evreilor.

Totodată aceştia s’au ocupat inclusiv de matematică şi medicină, obţinînd performanţe deosebite în acest domeniu. După ridicarea negustorimii din Germania, Franţa şi Anglia, evreii s’au readaptat devenind primii bancheri şi cămătari, reuşind pe baza averilor strînse anterior să’i împrumute pe ceilalţi. Era tot o nişă, mai ales că Biserica interzicea creştinilor cămătăria şi activităţile bancare. Chiar şi după ridicarea acestei interdicţii, evreii aveau secole de experienţă, ceea ce i’a făcut să nu aibă foarte mare concurenţă.

Totodată comunităţile evreieşti au avut perioade în care au fost protejate de suverani sau de marii feudali, tocmai pentru beneficiile financiare sau medicale pe care le obţineau de la aceştia.

Măceluri antisemite organizate de ”apărătorii crucii”

Aceste comunităţi înfloritoare evreieşti au fost însă supuse încă din prejma anului 1000 la pogromuri desfăşurate cu o cruzime uluitoare. Comunităţi întregi au fost măcelărite de creştini, iar mii de evrei – arşi sau spînzuraţi.

Era vremea anti-semitismului european. Primul incident serios consemnat a avut loc cu ocazia primei cruciade, iar ucigaşii au fost, culmea, cei care s’au declarat ”războinicii lui Hristos”.

Convocată în 1096, de papa Urban al II la, pentru eliberarea locurilor Sfinte, adică Ierusalimul, de sub ocupaţia musulmană, de fapt un bun prilej de căpătuire pentru feudalii şi sărăcimea Europei, prima cruciadă a avut un real succes. Armate întregi au plecat în special din Franţa, au traversat Europa către coastele Orientului Apropiat pentru a’i înfrunta pe musulmani.

În drumul lor ”credincioşii” au găsit însă de cuvinţă să jefuiască şi să omoare. Ura lor s’a abătut în primul rînd asupra evreilor de pe teritoriul Germaniei. Un incident cu totul revoltător şi deosebit de brutal a avut loc la Worms şi mai apoi în toată zona Rinului.

De altfel toţi ”cavalerii lui Hristos” s’au răfuit cu evreii din zona Rinului pe durata a trei cruciade.

Nico Voigtländer şi Hans-Joachim Voth precizează:

”Cruciadele din 1096, 1146 şi 1309 au fost martorele uciderii în masă a evreilor în oraşele de’a lungul rîului Rin. Pe lîngă acestea, pogromurile Rintfleisch în Bavaria şi Franconia la finalul secolului al XIII-lea au adus distrugerea a peste 140 de comunităţi evreieşti.”

Primul masacru în masă al evreilor a avut loc însă aşa cum am amintit în oraşul Worms în 1096. Acesta a deschis o serie cumplită de pogromuri ale cruciaţilor în Germania şi Franţa. Totul s’a petrecut în luna mai a anului 1096. O armată de 25.000-30.000 de oameni a plecat din Franţa prin Germania către Asia Mică.

Ajunşi pe valea Rinului, oamenii din armata contelui Emicho de Leiningen, instigaţi cu fanatism religios împotriva ”păgînilor”, soldaţii dornici de jaf şi sînge s’au aruncat asupra comunităţilor de evrei Ashkenazi, acuzaţi că sînt din neamul celor care l’au ucis pe Hristos.

Evreii din Worms (Germania) purtau ecusonul galben obligatoriu.

În armată a fost lansat zvonul că evreii din Worms au otrăvit fântânile. A urmat un măcel cumplit. Sute de soldaţi s’au năpustit pe străzile Worms-ului căutînd evrei. Majoritatea au fost prinşi în case, omorîţi fără deosebire de vârstă sau sex. Erau dezbrăcaţi şi aruncaţi în stradă, tăiaţi sau spînzuraţi.

Bineinţeles, soldaţii creştini au jefuit casele evreilor, luînd toate bogăţiile găsite. Episcopul oraşului a făcut un gest creştinesc şi i’a adăpostit pe cîţiva supravieţuitori în palatul episcopal. Nici măcar autoritatea înaltei feţe bisericeşti nu a temperat furia şi dorinţa de jaf a cruciaţilor. Aceştia au spart porţile palatului şi i’au omorât pe toţi evreii găsiţi înăuntru. Peste 800 de evrei au fost omorîţi doar la Worms.

Măcelurile au continuat la Speyer, Mainz şi pe toată valea Rinului. Se presupune că peste 5000 de evrei au fost măcelăriţi pînă cînd armatele cruciate au părăsit teritoriul german. A fost unul dintre primele exemple importante de anti-semitism şi xenofobie medievală europeană.

Evrei arşi de vii de Sfîntul Valentin şi jafuri cumplite

Episoade de acest gen au fost întîlnite pe toată perioada Evului Mediu. Unele cu o violenţă sporită. Unul dintre cele mai brutale pogromuri medievale a avut loc, culmea, cu ocazia celebrării iubirii şi a unui sfînt creştin. Practic morala creştină a fost uitată în faţa urii şi a dorinţei de sînge. Mai precis este vorba despre incidentul din 14 februarie 1349, atunci când în jur de 2.000 de evrei au fost arşi de vii la Strasbourg.

Era în perioada Marii Ciume, atunci cînd Europa a fost aproape distrusă de acest flagel. Comunităţi întregi dispăreau răpuse de boală. În rîndul populaţiei devastate de ciumă, dominată de misticism, trebuia să existe un ţap ispăşitor. Evreii au fost găsiţi vinovaţi de acest blestem care căzuse asupra Europei. Mai precis exista supersiţia că evreii, ca oameni care nu împărtăşeau credinţa creştină, ar fi otrăvit fântânile, puşi să extermine seminţiile.

Tocmai de aceea furia gloatelor s’a îndreptat contra lor în mod cumplit. În toată Europa evreii au fost măcelăriţi şi arşi de vii. Cel mai grav incident a fost însă cel de la Strasbourg.

Deşi nobilii şi clerul, avînd în vedere interesele lor economice, au încercat să’i apere pe evrei de furia mulţimilor, arătînd că nu au nicio vină pentru ororile ciumei. În cele din urmă au cedat în faţa superstiţiilor şi i’a lăsat pe oameni să dea frîu liber furiei şi anti-semitismului.

Jacob Marcus, în ”The Jew in the Medieval World: A Sourcebook, 315-1791”, scria:

”Sîmbătă, în ziua Sfîntului Valentin, ei i’au ars pe evrei pe o platformă de lemn în cimitir. Erau aproape 2.000 de oameni. Cei care doreau să se boteze erau cruţaţi. Mulţi copiii mici erau scoşi din flăcări şi botezaţi împotriva voinţei părinţilor. Şi tot ce se datora evreilor era anulat, iar evreii trebuiau să predea toate poliţile sau însemnările cu privire la datorii.”

Un măcel cumplit împotriva populaţiei evreieşti a avut loc şi în oraşul York, cu două secole mai devreme. Mai precis în 1190, în Anglia condusă de regele Richard Inimă de Leu, un cruciat prin vocaţie, plecat mai mult în campanii militare, evreii din York au fost masacraţi de mulţimea dezlănţuită.

Era o perioadă a cruciadelor în care anti-semitismul şi fervoarea religioasă au atins cote greu de imaginat. Evreii erau priviţi ca ucigaşii lui Hristos şi viaţa lor era ameninţată în permanenţă. Totodată averile strînse de bogaţii evrei din York ispiteau mulţimile din ce în ce mai nevoiaşe.

Totul a pornit de la banchetul de încoronare al regelui Richard din anul 1189. Acesta se pregătea să plece în cruciadă, iar la acest banchet, pentru a’şi arăta repulsia faţă de necredincioşi, a refuzat participarea celui mai bogat evreu din York, numit Benedict.

A urmat o dezlănţuire furioasă la adresa evreilor chiar la Westminster, iar Benedict a fost ucis. În decurs de un an, cîţiva reprezentanţi ai nobilimii din zona York au instigat mulţimea la măcel contra evreilor. Majoritatea aveau un motiv bine întemeiat. Aveau datorii mari la creditorii evrei şi uciderea lor ar fi însemnat stingerea datoriilor.

O serie de măceluri au început în Norwich, Lincoln şi Stamford. Mulţimea furioasă condusă de cavaleri şi chiar călugări s’a năpustit asupra evreilor din York.

Au fost omorîţi peste 150 dintre aceştia, iar restul s’au refugiat în fortificaţia numită turnul Clifford. Turnul a fost asediat de cavaleri şi de mulţimea furioasă.  Pentru a nu cădea în mâinile lor, evreii şi’au ucis soţiile şi copiii, apoi s-au sinucis incendiind turnul.

Un adevărat pogrom a avut loc şi în Spania la jumătatea secolului al XIV lea. Comunitatea evreiască era foarte bogată şi ajunsese să’l susţină pe regele Pedro în conflictul cu rivalul său, Henry de Trastamara. Cum acesta a triumfat, a urmat măcelul îndreptat împotriva evreilor. Numai în cartierele evreieşti din Toledo au fost omorâţi peste 12.000 de evrei în 1355.

Au urmat măceluri în toată Castilia. Totul a culminat cu uciderea a peste 4000 de evrei în Sevilla, măcelăriţi de populaţia dezlănţuită. Restul au supravieţuit doar convertindu’se la creştinism.

Astfel de măceluri de mică amploare sau alungarea evreilor din regate a continuat în tot Evul Mediu, cu mici perioade de acceptare şi protecţie din partea regilor.

Evreii acuzaţi de uciderea lui Hristos, de otrăvirea fîntînilor şi de uciderea copiilor

Motivele care au stat în spatele acestor măceluri sunt multiple. Pe de o parte erau motivele economice şi financiare ale nobilimii sau ale populaţiei din clasa de mijloc, iar de cealaltă parte obscurantismul şi fanatismul claselor de jos, puternic îndoctrinate religios şi folosite ca masă de manveră.

În primul rînd scopul principal era jaful şi anularea datoriilor pe care în special nobilimii le aveau la evrei. De exemplu în 1096, la Worms, jaful a fost scopul principal, prosperele comunităţi evreieşti fiind o oportunitate bună de căpătuială. Totodată acelaşi motiv a stat şi în spatele arderii evreilor din Stasbourg. Mai precis anularea datoriilor şi confiscarea averilor.

Jacob Marcus în aceeaşi lucrare ”The Jew in the Medieval World: A Sourcebook, preciza:

”Consiliul (din Strasbourg) a luat banii de la evrei şi i’a împărţit între oameni. Banii au fost cei care i’au omorît pe evrei. Dacă ar fi fost săraci, iar lorzii feudali nu le’ar fi fost datorii, evreii nu ar fi ars.”

Aceleaşi motive evidente au stat şi în spatele măcelurilor de la York, nobilii şi populaţia dorind să scape de datoriile faţă de evrei şi totodată să pună mâna pe averea lor. Pentru a’şi atinge aceste scopuri, soldaţii de rând sau gloata era folosită ca masă de manevră.

Erau aruncate zvonuri, inclusiv de către oamenii Bisericii, pentru a’i întărâta împotriva evreilor.

Obscurantismul şi uneori fanatismul populaţiei făceau aceste zvonuri să devină credibile. De exemplu, era popularizată ideea că evreii erau vinovaţi de uciderea lui Hristos, tot evreii otrăveau fîntînile şi mai grav beau sîngele copiilor de creştin pentru a’şi întreţine vitalitatea.

De cele mai multe ori, oamenii Evului Mediu credeau aceste poveşti şi se dezlănţuiau asupra evreilor. Evreii au fost găsiţi inclusiv ţapi ispăşitori pentru declanşarea ciumei în Europa Medievală.

Dacă evreii nu ar exista … cine ar vrea să’i inventeze?

În imagine, un evreu participă la un ritual kapparot, în care un pui de găina este învîrtit violent pe deasupra capul păcătosului, în convingerea că păcatele evreului din anul trecut sînt transferate în pui.

Discursul de ură

De cînd cu invazia musulmană si comentariile din retelele sociale exprimînd nemulțumirea, au introdus un nou termen ”discursul de ură”, pînă acum era doar antisemitismul pus la orice critică sau comentariu la dresa evreilor sau a Israelului.

Este un fenomen tot mai mare, tot mai amenințător, din ce în ce mai rău, dar, din fericire, exista și echipe de experți dedicați care lucrează zi și noapte pentru a ajuta guvernele occidentale să o combatî.

Taxele pot fi mari, dar acesti tipi sînt cei mai buni în afacere: evrei precum Rabbi Abraham Foxman (stînga) din Liga Anti-defăimare din SUA si Michael Whine (dreapta sic) din Trustul Comunității de Securitate din Marea Britanie.

Abe si Mike recunosc ura cînd o văd, pentru că rasa lor se ocupa cu ea de mult timp

Uită’te la cartea lor sfîntă, Tora, sărutată cu dragoste în sinagogi în fiecare zi. Iată cîteva exemple de discursuri de ură inregistrate acolo de evrei în memoria numeroșilor lor dușmani:

Spargeți’le dinții, ”Elohiim, în gura lor. Lăsați’i să se topească ca apele care curg mereu, să fie ca niște bucăți tăiate. Tsaddiiq se va bucura cînd va vedea răzbunarea; își va spăla picioarele în sîngele rasha.” (Psalmul 58)

”Betababel, care trebuie să fie distrus; fericit va fi cel care te răsplateate așa cum ne’ai servit! Fericit va fi cel care va lua și’i va lepăda pe micuții tăi împotriva pietrelor!” (Psalmul 137)

E o chestie de sange, si e de mirare ca evreii se opun atat de puternic discursului urii? Nu, nu este, pentru ca daca exista un lucru, evreii nu pot suporta concurenta. Discursul de ura de mai sus nu era destinat evreilor, ci a fost creat de evrei pentru a fi folosit impotriva dusmanilor lor.

”Elohiim este Dumnezeul evreiesc, Betababel este ”fiica Babilonului”. Taddiq înseamnă ”drept” în ebraică, rasha înseamnă ”rău”, dar puteti ghici cum definesc evreii acesti termeni.

Evreii înșiși sînt neprihăniți; dacă ești un dușman al evreilor, ești rău. Iar cei aleși de Dumnezeu vor să’și spele picioarele în sîngele tău și să distruga creierul copiilor tăi.

Ei ar dori ca Dumnezeu să urmeze aceste instrucțiuni pentru tratarea unui dușman:

”Lăsați zilele lui să fie puține. Copiii săi să fie orfani și soția sa văduvă. Copiii lui să fie mereu vagabonzi și să cerșească. Să nu fie nimeni căruia să’i fie milă; să nu fie nimeni care să favorizeze copiii orfania.” (Psalmul 109)

Da, adevărul este că evreii sînt astfel de experți în discursul urii, pentru că l’au folosit atît de mult ei înțiși. Se toarnă ura pagină după pagină în cartea lor sfîntă, iar goyimii creștini se unesc în grup să se impace cu Dumnezeul lor de Iubire si Pace.

Evreii n’au nevoie să se uneasca în grupuri pentru că nu văd nici o problemă. Dumnezeul evreu este doar o proiecție a eului evreiesc masiv, și așa cum evreii înșiși sînt plini de ură și poftă de putere, la fel este și Dumnezeul lor.

Evreii continuă să facă planuri pentru putere, astfel încît să poată dăuna multor oameni pe care’i urăsc, iar cele mai grave abuzuri de putere din secolul al XX-lea au urmat manualului de instrucțiuni scrise de megalomaniacul tipic evreu și tiran Karl Marx.

Dar Marx nu este tipic evreu doar pentru ca era plin de ură și nebun. Altă mare caracteristică evreiească este ca era extrem de plictisitor.

Marxismul, ca si psihanaliza creata de evrei și ”corectitudinea politică”, golesc viața și interesul din tot ceea ce ating. De ce iudeiilor le este ușor să păstreze în permanență crimele presupuse ale national-socialiștilor germani, în timp ce crimele reale și mult mai rele ale comunismului evreu sînt ignorate?

Pentru că național socialismul este plin de farmec și fascinant. Comunismul, dimpotrivă, este plictisitor, plictisitor, plictisitor.

Dacă nu ar fi atît de nociv ți periculos, nici un necomunist nu l’ar băga în seama, pentru că el este o reflectare perfecta a celor care l’au creat. Există unii indivizi gentili care au dat lumii mai mult într’o scurtă viață decît întreaga rasa evreiască în mii de ani.

Gandiți’vă la Beethoven sau la Leonardo da Vinci sau la Shakespeare. Vă puteți dedica viața studierii unuia dintre acești bărbați și veți fi recompensati la infinit.

Si, de fapt, unii evrei fac asta: toate aceste genii au interpreți evrei care le interpretează și le explică pentru goyimi, iar acest lucru este tipic evreiesc.

Evreii nu creeaza pentru ei înșiși, ei exploatează ce crează ceilalți oameni. Orice altă rasă de pe pămînt, chiar rasa neagră, a creat o artă și o civilizație distinctă proprie. Dar nu există nici un fel de ”civilizație evreiască”, iar contribuția evreiască la artă a fost aceea de a corupe și de a vicia.

După cum un mare om a spus odată:

”Poporul evreu, în ciuda tuturor calităților intelectuale aparente, nu are o cultură adevarată și, în special, nu are o cultură proprie. Pentru că falsa cultură pe care evreul de astăzi o deține este proprietatea altor popoare și, în cea mai mare parte, este ruinată în mîinile sale.” (Adolf Hitler, Mein Kampf, volumul I, capitolul 11)

Gîndiți’vă la ”Hanukkah”.

De ce auzim din ce în ce mai multe despre asta în aceste zile? La urma urmei, nu este cea mai importanta festivitate a iudaismului, iar evreii sînt doar un procent mic din populație. Dar este cea mai apropiata sarbatoare evreiască de Yuletide (Serbările de Yule, de la nordicul antic Jul, se sărbătoresc în fiecare solstițiu de iarna). Este din sărbătorile popoarelor nordice, relaționată cu mitologia germană și păgînismul nordic. Yule dura 12 zile și creștinismul l’a asimilat cu Crăciunul.

Deci, este mijlocul prin care evreii, cu aroganța tipică și importanța de sine, încearcă să submineze și să distrugă un frumos festival alb pe care nu l’ar fi creat niciodată pentru ei înșiși.

Acesta este motivul pentru care antisemitismul trebuie să fie corect. Nimeni nu ar pierde atît de mult timp cu o astfel de rasă plictisitoare, puțin sau deloc creativă, și neproductivă, dacă rasa asta nu era atît de distructivă și periculoasă.

În mod similar, unii viruși primesc o mare atenție, chiar daca nu sînt foarte interesanti în sine. Virusul variolei a fost studiat atît de mult pentru că face mult rău, nu pentru că este un organism deosebit de fascinant.

Marxismul si alte ideologii evreiesti sînt si virusi si li se acorda mai multă atentie decît merita din cauza răului pe care il fac, nu din cauza interesului lor intrinsec.

Ceea ce face parazitologia sau studiul paraziților, nu paraziții sînt atat de fascinanți ci modul în care ei exploatează și înșeala gazdele care sînt adesea mult mai complexe. Parazitul nu poate exista fără gazdă, dar gazda poate exista fără parazit.

Aceasta este relația evreilor cu restul rasei umane și, dacă goyim-ul dispare, această predicție a lui Adolf Hitler, creatorul fascinantului național-socialism, se va implini rapid:

”Evreul este unit doar atunci cînd un pericol comun îi obligă sa fie, sau o pradă comună îi atrage; dacă lipsesc aceste două motive, egoismul cel mai prost intră în joc cît ai clipi din ochi si poporul unit se transformă într’o hoardă de sobolani, luptîndu’se la sînge între ei. Dacă evreii ar fi fost singuri în această lume, ei s’ar fi înăbușit în mizeria internă; ei ar încerca să avanseze unul peste celalalt într’o lupta plină de ură și să se extermine unul pe altul.” (Mein Kampf, volumul I, capitolul 11)

Evreii sunt, literalmente, plictisitori de moarte, cea mai plictisitoare rasă de naufragiați ai națiunii de pe planetă. *56

Naționalismul și antisemitismul intelectualilor rumîni și apariția ”problemei evreiești” în Rumînia

Dacă de principiu acceptăm că ploblema evreiască la noi a apărut odată cu apariția evreilor pe teritoriile rumînești, ca să înțelegem mai bine acest fenomen ar trebui să redăm aici și punctul de vedere al unui evreu care a trăit în Rumînia și care ulterior a emigrat în Israel, viziune cu care putem sau nu să fim de acord, dar de dragul echidistanței o vom reda mai jos.

Leon Volovici născut pe 10 august 1938, Iași, Rumînia și decedat pe 1 decembrie 2011, la Ierusalim, în Israel în 1984, a fost membru al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în Rumînia, creată pentru a cerceta și stabili adevărul în privința Holocaustului în Rumînia.

Datorită sensibilităților inerente, Leon Volovici, va sesiza punctual fiecare poziție a vreunui intelectual rumîn dintr’o perioadă de reale frămîntări ale Rumîniei moderne, lucru care ne ajuta să înțelegm nu doar trăirile minorității evreiești, dar și a intelectualilor rumîni în opoziție cu ”problema evreiască”:

1. Idealul naţional şi apariţia ”problemei evreieşti” în viaţa politică şi intelectuală

Istoricii spiritului public românesc fixează perioada de formare a conceptelor de conştiinţă naţională, ideal naţional, a ideii moderne de patrie şi patriotism în secolul al XVIII-lea, sub influenţa ideilor Luminismului şi a culturii occidentale *57.

Originea latină, ”descoperită” cultural cu un secol în urmă, la care s’a adăugat ulterior şi asumarea unei descendenţe dacice, au fixat componentele unei identităţi etnice, devenită un adevărat ”mit al identităţii”, datorită poziţiei particulare a rumînilor, izolaţi într’o masă de popoare de origine slavă. *58

Generaţia intelectuală afirmată în preajma revoluţiei de la 1848 a conferit ideii naţionale aura ei romantică şi misionară şi tot acestei generaţii i se datoreşte crearea mitului naţional şi fundamentarea doctrinei naţionaliste. Conceptele ei de bază (patrie, popor, naţiune) au o ”pre-istorie” cu vechi rădăcini în mentalul colectiv, dar ele se rescriu, la nivelul intelectual şi cultural, începînd din prima jumătate a secolului al XIX-lea, se conturează într’o ideologie, cu o evoluţie ascendentă şi dominantă în viaţa politică şi socială a României *59.

În limbajul romantic al vremii, ideea naţională a căpătat la rumîni aureola şi forţa unui mit naţional, cu o intensitate sporită de conştiinţa unei continue ameninţări din partea marilor puteri vecine: Turcia, Austria, Rusia. Unitatea naţională şi suveranitatea vor fi vreme îndelungată o revendicare, un ideal, iar momentele de parţială realizare (1859 — unirea Moldovei şi a Munteniei; 1877 — declararea independenţei) sînt mereu ameninţate de o posibilă intervenţie străină *60. Aici se află şi una din rădăcinile xenofobiei şi neîncrederii faţă de străinul extern şi intern.

În cazul Rumîniei, perioada romantismului coincide cu faza de laicizare şi modernizare a culturii, în sens occidental, iar pe plan social cu apariţia burgheziei şi o dată cu ea şi a intelectualităţii ca pătură socială distinctă. Din rîndul acestei generaţii romantice se vor ridica primii doctrinari ai ”naţionalismului democratic” (M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, Alecu Russo), ca şi primii poeţi şi scriitori a căror ţintă supremă era de a ajunge ”rapsod naţional”, ”mesager al străbunilor” şi profetic conducător spiritual al poporului. *61

Obsedat de recuperarea întîrzierii în raport cu Occidentul, omul de cultură român este, şi datorită necristalizării categoriilor sociale, scriitor, conducător de instituţii publice, om politic, reformator social (ceea ce a creat o adevărată tradiţie menţinută şi în secolul următor). Prestigiul spiritual al intelectualului rumîn nu va fi însoţit şi de o corespunzătoare poziţie socială, dar influenţa asupra vieţii publice va fi considerabilă.

Ideologia naţională românească, formulată în limbajul romantismului istoric (Michelet, Lamennais, Quinet, Mickiewicz erau printre autorii cei mai frecventaţi) se întemeiază pe cultul tradiţiei şi valorilor autohtone. Păstrarea şi definirea specificului naţional va rămîne, fără întrerupere, o preocupare obsesivă în cultura română *62. Cîteva curente de idei tradiţionaliste, dominante în viaţa spirituală românească, au făcut din românism, etnicism, ortodoxism, elementele centrale ale construcţiei lor. *63

O dată cu ideea naţională, liberalismul luat din principiile egalitare ale Revoluţiei Franceze se face simţit în manifestele ideologice şi politice ale primilor doctrinari naţionali şi se aplică în principiu şi faţă de evreii rumîni, printr’o solidarizare, firească în faza revendicărilor, cu cei care avuseseră de suferit din cauza legislaţiei ”vechiului regim”. Proiectele de constituţie elaborate în preajma revoluţiei de la 1848 acordau evreilor ceea ce va rămîne un deziderat şi peste o jumătate de secol: egalitate deplină în faţa legii. *64

După numai două decenii, chiar unii dintre liderii revoluţiei de la 1848 vor fi printre cei mai vehemenţi adversari ai acordării de drepturi evreilor (Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, Simion Bărnuţiu, Vasile Alecsandri) *65.

”Spiritul vremii” se schimbase, foştii luptători pentru eliberarea popoarelor se aflau în funcţii importante, convingerile din tinereţe s-au acomodat realităţilor şi presiunii grupurilor dominante *66.

Naţionalism însemna acum lupta pentru suveranitate naţională, crearea unui stat unitar rumînesc. Idealul naţional a devenit politică naţională şi apărarea intereselor naţionale, în conflict cu alte ţări sau cu diferitele minorităţi.

Teama de străini, justificată de primejdiile externe, este întărită de specificul unei comunităţi refractare la schimbări şi înnoiri după un model străin, provocator de complexe de inferioritate *67.

În cazul rumînilor, xenofobia nu a exclus o constantă atitudine tolerantă faţă de alte grupări etnice sau de religie diferită, aşezate pe teritoriile româneşti.

Structura socială a Rumîniei mai era în prima jumătate a secolului al XIX-lea una preponderent rurală, patriarhală, iar cultura pe care a dezvoltat-o a fost întemeiată şi orientată spre sat şi spre valorile tradiţionale, populare *68.

Cu un accent deosebit pe elementul rural (ţăranul, cu universul său spiritual şi etic, este prototipul românului), doctrina naţională a dezvoltat de la început modele negative ale străinului: turcul (păgîn, invadator), polonul (arogant şi invadator, într’o perioadă mai veche *69); maghiarul (asupritor al rumînilor din Transilvania); rusul (acaparator de teritorii rumîneşti, duşman al unirii şi suveranităţii rumînilor; primejdia ”rusificării”).

Modelul negativ intern va fi, mai ales în secolul al XVIII-lea, grecul şi, constant, evreul. Ambii acumulează toate defectele morale ale străinului dinăuntru *70.

Grecii s’au stabilit în număr mare mai ales în secolul al XVIII-lea, aduşi de domnii fanarioţi numiţi de turci în Moldova şi Muntenia. Mulţi greci ocupă dregătorii importante, ”acaparează” comerţul, ”grecizează” cultura claselor de sus.

Scrierile vremii (şi chiar studii ulterioare) sînt pline de pamflete antigreceşti. După un veac şi jumătate, ”problema grecească” — pentru că a existat o asemenea problemă — dispare, nu prin plecarea grecilor, ci prin asimilarea lor. A rămas însă, în istoriografia românească, un puternic „mit fanariot”, simbolizînd degradarea naţională (socială, morală) datorată influenţei nefaste greceşti *71.

În conştiinţa publică şi în diversele doctrine naţionaliste, mitul fanariot a fost înlocuit cu mitul primejdiei evreieşti.

Grec sau evreu, străinul intern care a pătruns în viaţa economică şi socială rumînească a devenit o problemă constantă în ideologia politică românească. Existenţa sa a fost exploatată la maximum, pornind de la o realitate incontestabilă: prezenţa sa dominantă în cadrul clasei de mijloc şi ponderea sa în economie.

Evreul, cu deosebire, a devenit prototipul străinului, în ambele ipostaze: intern, pentru că, spre deosebire de grecul creştin-ortodox, nu s’a asimilat cu cei de aceeaşi religie (şi nu a ambiţionat asimilarea) şi extern, pentru realele şi imaginarele legături dintre burghezia evreiască din Rumînia şi cea din alte ţări, ridicate la proporţiile unei ”conspiraţii” mondiale.

Apariţia ”problemei evreieşti” în Rumînia, şi începuturile antisemitismului politic şi doctrinar, de la mijlocul secolul al XIX-lea, nu sînt o consecinţă directă a creşterii populaţiei evreieşti (135 de mii, pe la 1859, adică 3% din populaţie, 266 de mii pe la sfîrşitul secolului, adică 4,5% *72), deşi se înregistrează în această perioadă cîteva ”valuri” de imigranţi din Galiţia şi Rusia, proporţia lor fiind umflată fabulos şi ameninţător în textele antisemite.

Problema apare pe agenda politică românească o dată cu formarea statului rumîn unitar, cînd, inevitabil, se pune în discuţie şi statutul evreilor, consideraţi pînă atunci, în totalitate, ca străini. Dar chestiunea modificării statutului de străini şi a acordării de drepturi evreilor nu a apărut ca o consecinţă a evoluţiei normale a societăţii rumîneşti în faza ei de modernizare, după modelul Europei occidentale, ci a fost impusă, în mare măsură, din afară, de către puterile europene; împlinirea unor esenţiale obiective naţionale şi, implicit, recunoaşterea internaţională erau astfel condiţionate de emanciparea evreilor.

Violenţa dezbaterilor politice şi a manifestărilor publice atinge punctul maxim la 1866, cînd, cu toată presiunea Germaniei şi Franţei, se votează articolul 7 din Constituţie care menţinea evreilor statutul de străin, şi, din nou, după declararea independenţei (în perioada 1877-1879), cînd, după congresul de la Berlin, Rumînia este practic silită să modifice în favoarea evreilor articolul amintit.

La somaţiile puterilor occidentale, răspunsul oamenilor politici şi al liderilor vieţii intelectuale a fost, aproape unanim, un refuz categoric. Cîteva personalităţi politice (A. Costa-Foru, Petre Carp, Titu Maiorescu) care au optat pentru o rezolvare pozitivă nu au putut influenţa curentul general, care va rămîne şi în deceniile următoare ostil emancipării evreilor.

În rîndul opozanţilor figurează (cu excepţia lui Maiorescu) numele celor care au fixat direcţiile de dezvoltare ale gîndirii politice, sociale şi culturale rumîneşti:

Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac, Ion Ghica, Simion Bărnuţiu, C. Negruzzi, I.C. Brătianu, Vasile Alecsandri, B.P. Hasdeu, Vasile Conta, M. Eminescu.

Starea de spirit anti-evreiască se vădeşte a fi mai răspîndită în clasele de mijloc şi de sus, în păturile intelectuale *73. Ea se extinde chiar şi în elitara societate culturală Junimea din Iaşi, iniţial o tolerantă lojă masonică *74.

Împotrivirea la ”amestecul din afară” a resuscitat şi potenţat toate preconcepţiile despre evreu, păstrate din perioada medievală, la care se adaugă argumentele noi, scoase din publicaţiile germane, austriece şi franceze ale timpului, integrînd de la bun început antisemitismul rumînesc în curentul antisemit european de după 1860 *75.

”Problema evreiască” a fost cel mai des asociată cu ”problema ţărănească”, problema centrală a vieţii economice şi politice rumîneşti, cu pătrunderea formelor capitaliste în Rumînia şi a consecinţelor sale negative asupra structurilor sociale vechi, feudale *76.

Ca şi în Rusia şi Polonia, prezenţa evreilor la sate ca arendaşi şi cîrciumari va fi socotită cauza degradării vieţii rurale şi sărăciei ţăranului rumîn. Evreii — ”lipitorii satelor” şi ”plaga” ţărănimii — sînt argumentul principal împotriva emancipării şi sloganul cel mai răspîndit al propagandei antisemite tradiţionale. Situaţiile de criză extremă în conflictele sociale, încheiate cu revolte rurale, sînt simultane cu momentele de apogeu ale manifestărilor şi instigaţiilor antisemite. *77

”Problema evreiască” a devenit, începînd cu această perioadă, o temă centrală a dezbaterilor politice şi a discuţiilor despre starea socială şi economică a ţării, apoi, într’o altă fază, un element important (cu valoare negativă) de definire a specificului naţional, o chestiune ”vitală” pentru naţiunea rumînă, mereu reluată cu argumente şi intensităţi sporite, adaptate noilor împrejurări. Istoricul şi omul politic M. Kogălniceanu (unul din doctrinarii curentului naţional rumînesc) o enunţă răspicat într’un discurs din 1864:

”Vă spun, domnilor, că nu este nici o cestiune mare pentru Moldova decît cestiunea israeliţilor.” *78

Un vechi observator al vieţii sociale şi politice din Rumînia, ziaristul B. Brănişteanu, nota în jurnalul său, după o jumătate de veac de activitate publicistică:

”Două probleme mari au jucat un rol precumpănitor în luptele politice de la noi: acea agrară ţărănească şi problema evreiască.” *79

Împrejurările politice amintite (reacţia împotriva presiunilor externe) şi xenofobia tradiţională au făcut ca ”primejdia evreiască” să devină catalizatorul consolidării naţionalismului, stimulent al ”deşteptării naţionale”.

Vasile Alecsandri revine cu insistenţă asupra acestui fapt în discursul său din 1879:

”Alianţa Israelită… ne’au deschis ochii asupra pericolului ce ne ameninţă şi au deşteptat în noi instinctul conservării naţionale. (…) Ce ne foloseşte independenţa dacă suntem constrînşi a inaugura această independenţă printr’un act de supunere (…) Acel articol 44, prin condiţia pusă recunoaşterii independenţei noastre cuprinde un blam nemeritat de noi, o insultă care loveşte demnitatea noastră rumînă.”

A respinge încetăţenirea evreilor înseamnă, mai adăuga Alecsandri, ”refuza sinuciderea neamului nostru”. *80

Din 1865 încep să apară broşuri, studii, petiţii către Adunarea deputaţilor, de regulă într’o formă polemică virulentă, care’şi propun să demonstreze gravele consecinţe pentru economia naţională ale unei eventuale emancipări a evreilor. Printre autori, cîteva nume de autoritate: economistul Dionisie Pop Marţian *81 şi un mare filolog şi scriitor, Bogdan Petriceicu Hasdeu *82.

Argumentele economice sînt întărite, mai ales de către scriitori, cu evidenţierea ”calităţilor negative” ale evreilor (după formularea lui Hasdeu) şi anume: parazitism, necinste, ostilitate faţă de celelalte popoare, absenţa patriotismului. *83

După un deceniu, în studiul unui alt important scriitor, Ioan Slavici, motivarea respingerii încetăţenirii capătă un spor de complexitate. Evreii au o puternică individualitate etnică, ”străină de firea societăţii noastre”, ”ne tulbură armonia socială”, religia lor e ”negaţiunea tuturor religiilor”, ei refuză amestecul cu alte popoare. La aceasta se adaugă condiţiile specifice, economice şi politice, ale societăţii rumîneşti, care o fac inaptă, în faza actuală, să asimileze o nouă populaţie străină. *84

Perspectiva unei depline integrări sociale a evreilor — susţine Slavici cu insistenţă — este pentru mentalitatea rumînilor de neconceput:

”Nu poate să intre în capul unui rumîn gîndirea de a vedea ovrei în administraţia comunală şi judiţiană, în jurisdicţiune şi armată, nu gîndirea ca rumînii să aibă profesori, deputaţi, miniştri, ba chiar boieri ovrei. Ei nu ştiu pentru ce: simt însă că toate aceste sînt lucruri, care, la urma urmelor, nu se pot face.” *85

O hotărîre care ar nesocoti simţămintele rumînilor ar putea provoca reacţii violente de mari proporţii, Slavici sugerînd chiar posibilitatea unui genocid:

”Nu ne’ar rămîne deci decît ca, la un semn dat, să închidem graniţele şi să îi tăiem şi să îi aruncăm în Dunăre pînă la cel din urmă om, încît să nu mai rămîie nici sămînţă de dînşii. Aceasta e singura soluţiune, ce după mintea sănătoasă îi poate rămîne unui popor trainic în nişte împregiurări ca cele de astăzi.” *86

Presa şi literatura participă intens, de la început, la crearea şi fixarea stereotipului antisemit la nivelul culturii. Observaţia unui istoric asupra caracterului compozit al antisemitismului modern *87, se confirmă întocmai în cazul Rumîniei: stereotipul tradiţional antisemit se reînnoieşte cu elemente noi, este justificat şi adaptat la noile împrejurări. El se ”înnobilează” prin scrisul unor intelectuali de prestigiu, devine un bun al culturii naţionale. Forţa lui de propagare este, de la început, neobişnuit de puternică.

Cea mai ”tezistă” imagine a evreului o creează Vasile Alecsandri, cel mai important şi mai popular scriitor al epocii. Lui i se datorează, în bună parte, apariţia în literatura rumînă a stereotipului literar al ”evreului polonez” (Ostjude). Înfăţişarea lui (cu perciuni şi caftan, vorbind un jargon stîlcit), asociată cu trăsăturile ”tipice” (înşelător, fără scrupule, avid de cîştig, cămătar, exploatator şi „otrăvitor” al ţăranului) va deveni, într’o lungă serie literară şi propagandistică, imaginea prototip a evreului *88

În dezbaterile din Adunarea generală (1864) în ”cestiunea israelită”, Kogălniceanu trimite la imaginea-caricatură din piesa lui Alecsandri pentru a justifica respingerea emancipării globale:

”Domnilor, pentru ca să cunoaşteţi pe evreii din Moldova nu aveţi decît să vă duceţi la teatru să vedeţi piesa Lipitorile satelor şi să credeţi că nu este o ficţiune acea piesă, este adevărul cel mai real.” *89

În aprinsele dezbateri din presă din anii 1876-1879 pe marginea modificării articolului 7, intervine în discuţie, în repetate rînduri, şi poetul Mihai Eminescu. Opoziţia sa categorică ”oricărei concesii juridice sau economice cît de neînsemnate faţă cu totalitatea evreilor” *90 nu avea atunci o semnificaţie deosebită.

Eminescu era un tînăr gazetar în redacţia unei publicaţii conservatoare şi la începutul carierei sale literare. În deceniile care au urmat morţii sale (1889) însă, genialitatea poetului, socotit pe drept cel mai mare poet al rumînilor, chintesenţă a spiritualităţii rumîneşti, ca şi biografia sa tragică l’au proiectat într’o aură de mit. Cultul său, la fel de puternic în prezent, ca şi la începutul veacului, ia forme aproape religioase, imaginea sa suprapunîndu’se celei a lui Isus, metafora martirului crucificat revenind cel mai des, de’a lungul timpului, în textele şi versurile care’l omagiază.

Ideologia sa naţionalistă şi poziţia sa în ”problema evreiască”, exprimată în articolele sale de gazetă (considerate la fel de sacre ca şi poezia), au avut o înrîurire covîrşitoare asupra orientării curentelor naţionaliste *91 şi creării unui ”misticism naţional”.

Toate mişcările antisemite l’au revendicat ca precursor (deseori cu prea puţină îndreptăţire) şi şi’au înnobilat drapelul naţionalist cu citate din articolele sale. *92 (Şi textele antisemite, semnalate în presa rumînească de după 1980, fac apel la ”moştenirea” eminesciană şi la imaginea poetului martir, chinuit de primejdia iudaică *93).

 

Prin formaţie intelectuală şi temperament artistic, Eminescu este mai apropiat de romantismul german în spiritul căruia s’a cristalizat şi ideologia sa naţionalistă: telurică, paseistă, predispusă spre xenofobie *94.

Ca şi prietenul său Ioan Slavici şi alţi intelectuali români, mai ales cei originari din Transilvania, Eminescu a studiat la Viena, în jurul anului 1870, adică în unul din primele focare ale antisemitismului european modern.

Respingerea ideii modificării statutului evreilor se integrează, la Eminescu, în logica concepţiei sale, limpede şi bogat argumentată, asupra naturii şi evoluţiei societăţii rumîneşti. În cazul evreilor, şi al străinilor în general (greci, bulgari, austrieci, armeni), punctul de pornire este un conflict obiectiv, de concurenţă social-economică.

Sărăcia şi declinul clasei ţărăneşti, singura ”clasă productivă”, au fost provocate de formele economiei capitaliste, care au promovat o nouă burghezie, în bună parte străină, ce împiedica, printr’o concurenţă distrugătoare, dezvoltarea clasei de mijloc autohtone.

Deşi se referă uneori la evreii imigraţi din Galiţia şi Rusia în perioada mai recentă, Eminescu nu face distincţie între aceştia şi evreii aflaţi de mai multe generaţii pe teritoriile rumîneşti; ei sînt în totalitate străini. Ca şi grecii, atacaţi cîteodată de Eminescu cu o înverşunare mai mare decît evreii *95, aceştia din urmă constituie ”păturile suprapuse”, parazitare, ce se întreţin din exploatarea muncii ţăranului.

Protecţionismul economic naţional revine des ca principal argument împotriva evreilor:

”…nu ura contra rasei israelite, nu patima, nu prevenţiuni religioase ne’au silit a menţine un atît de strict punct de vedere, ci mai cu seamă natura ocupaţiunilor economice ale evreilor…” *96

Toleranţa religioasă, pe care Eminescu o susţine, nu implică şi drepturi:

”…Evreul nu merită drepturi nicăiri în Europa, pentru că nu munceşte (…) El e vecinic consumator, niciodată producător.” *97

În viziunea naţionalistă a poetului, conflictele economice se reduc, în ultimă instanţă, la imperativul conservării naţionale. Pătrunderea elementului evreiesc în economia naţională devine o primejdie etnică:

”Pericolul nu este în împrejurarea că evreii ar acapara toată proprietatea, ci în aceea că ei nu sînt — nu pot fi români, precum în genere nu sînt nici pot fi germani, englezi, franţuji, italiani.” *98

Împrejurările istorice amintite şi spiritul societăţii româneşti, de tip rural, arhaic, pe care Eminescu îl ridica la rang de model naţional unic şi etern, au exacerbat imaginea negativă a străinului şi xenofobia. La Eminescu, străinul ca primejdie provoacă, şi în opera poetică, imagini terifiante, ca apocaliptica invazie a străinătăţii din poezia, în stil popular, Doină, cu un ecou enorm în conştiinţa rumînilor.

Naţia, ”în înţelesul cel mai adevărat al cuvîntului”, se confundă la Eminescu cu clasa ţărănească, ”clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor”. *99.

Dintre străinii aşezaţi, fie şi de secole, printre rumîni, evreii sînt cei mai depărtaţi de graniţele acestei idei de naţie: ”străini de rit necreştin, ce nu se pot contopi cu poporul nostru” *100; ca pătură socială ce trăieşte din munca ţăranului şi ca ”venetic”, corp străin în interiorul naţiei.

Violenţa stilului său pamfletar, provocată mai ales de comentariile critice din presa străină despre persecutarea evreilor din Rumînia, îl face deseori să iasă din cadrele naţionalismului său ideologic şi să adopte, în afară de limbajul ”clasic” al înaintaşilor săi: Alecsandri, C. Negruzzi, Heliade-Rădulescu, Bolliac, Hasdeu (”lipitori şi precupeţi”, ”venetici neproductivi”), şi clişee de largă circulaţie, luate din presa antisemită europeană.

Evreii, va scrie şi el, ”conspiră în sinagogă contra creştinilor”, ”sînt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreu”, reprezintă ”autoritatea ocultă a statului în stat”, beneficiază de ”comitetele ascunse ale alianţei universale”, ei ”otrăvesc” jurnalistica şi literatura europeană, sînt ”o armă a străinilor în contra noastră”. *101

Spre deosebire de articolele lui Eminescu, o mare rezonanţă în epocă a avut discursul lui Vasile Conta (publicat sub titlul Chestia evreiască) ţinut în Parlament în septembrie 1879.

Profesor de drept, proaspăt ales deputat, Vasile Conta este cel mai important filozof rumîn din a doua parte a secolului trecut. În discursul său, Conta îşi propune fundamentarea ştiinţifică a discriminării evreilor, după ”principiile ştiinţei moderne”, şi el poate fi considerat adevăratul întemeietor al antisemitismului doctrinar rumînesc.

Criteriile sale nu mai sînt de natură social-economică, ci sînt derivate din ”principiul naţionalităţilor” — înţeles ca unitate de rasă şi religie — ce stă la baza existenţei unui stat şi a unei naţiuni omogene. *102

Elementul alogen poate fi acceptat numai dacă este de rit creştin şi dacă se amestecă, prin căsătorii, cu cel autohton. Ceea ce, în cazul evreilor, este o imposibilitate:

”Jidanii constituiesc o naţiune distinctă de toate celelalte naţiuni şi duşmanii acestora. Mai mult decît atîta: putem zice că jidanii sînt naţiunea cea mai bine constituită şi cea mai distinctă, din toate naţiunile cari sînt pe lume.” Ei descind ”dintr’o singură rasă care s’a păstrat totdeauna pură”. *103

Religia lor este de fapt ”o organizare socială şi politică îmbrăcată cu forma religiunei”, ”o organizare socială teocratică” *104, menită a’i împiedica pe evrei să se încadreze ca cetăţeni loiali într’un stat.

Ţinta supremă a evreilor, formulată în Biblie şi Talmud, este să ”robească toate celelalte popoare poporului jidovesc”, pentru a asigura ”stăpînirea lumii întregi de către jidani” *105. Evreii reprezintă deci o primejdie universală:

”Pretutindenea pe unde au trecut au ruinat, au corupt şi au ajuns chiar pînă a nimici poporul în mijlocul cărora au trăit” *106. Instrumentele folosite pentru dominarea lumii sînt: Alianţa Israelită Universală (”nu este în realitate decît un guvern al poporului jidovesc” *107, conspiraţiile economice şi acapararea presei mondiale (”trei din patru părţi din jurnalistica lumii se află în mîna jidanilor” *108).

Primejdia, pentru rumîni, este chiar mai mare, pentru că evreii, care complotează la refacerea unui stat al lor, au ales Rumînia ca loc pentru a clădi ”o ţară curat jidovească, cu alte cuvinte să stabilească acea Palestină mult aşteptată şi anunţată de Talmud” *109.

Avertismentul lui Conta este răspicat:

”…Noi dacă nu vom lupta în contra elementului jidovesc, vom pieri ca naţiune.” *110

Observăm că argumentaţia lui Vasile Conta nu apelează niciodată la bagajul oferit de biserică (deicid etc.). Pentru Conta, filozof materialist, primejdia evreiască priveşte numai existenţa raselor şi naţiunilor. Criteriul etnic, ”principiul de conservaţiune” (ca şi la Eminescu) este cel care trebuie să ghideze vigilenţa românilor şi opoziţia la modificarea legislaţiei privitoare la evrei.

Cu toată preocuparea de a da un ton academic expunerii sale, Conta foloseşte în locul cuvîntului evreu sinonimul său popular jidan, care avea de pe atunci, mai ales în limba scrisă, o mare încărcătură semantică peiorativă *111.

Cu aceeaşi nuanţă dispreţuitoare cuvîntul fusese folosit şi înainte, de alţi mari scriitori (Negruzzi, Alecsandri, Hasdeu, Slavici) şi apare şi în publicistica lui Eminescu, în pasajele polemice cele mai violente. Prestigiul acestor nume a dat o vreme cuvîntului drept de circulaţie, chiar la nivelul cel mai de sus al culturii.

Cu timpul, cuvîntul ”jidan” (şi derivaţii săi) rămas în mare circulaţie orală, se retrage spre o zonă mai joasă a literaturii cu tendinţă net antisemită, e simţit ca neestetic, oarecum compromiţător în scrisul unui intelectual. Folosirea lui, la nivelul culturii, revine puternic în anii ’30, iar o dată cu legislaţia antisemită din 1938 cuvîntul, cu aceleaşi conotaţii, capătă, pentru prima dată, o validare oficială; apare în declaraţii guvernamentale şi în cuvîntări publice oficiale.

Legiferarea discriminării e însoţită de oficializarea dispreţului.

Începînd din a doua jumătate a secolului al XlX-lea apare în publicistica rumînească conceptul de rumînism, dezvoltat în cadrul ideologiei naţionaliste. El exprimă, iniţial, sentimentul apartenenţei la naţiunea rumînă, fixează notele etnice, considerate a fi specific rumîneşti, o sumă de calităţi înnăscute şi întărite apoi de tradiţie, obiceiuri, religie, de o istorie comună.

La 1870, Hașdeu înfiinţează societatea ”Rumînismul”, care editează publicaţia ”Foaia Societăţii «Rumînismul»”. *112

Termenul capătă o importanţă sporită o dată cu folosirea lui cu finalitate xenofobă, opus mai ales ”spiritului evreiesc”. Pe la 1890 se întîlnesc studii dedicate acestei opoziţii. *113

Rumînismul va căpăta, cum vom vedea, o aprofundare teoretică remarcabilă după primul război mondial, atît în direcţia naţionalistă de dreapta, cît şi în studii sociologice şi filozofice privind specificul naţional. Puternicele lui conotaţii xenofobe şi antisemite căpătate mai ales în deceniul patru au dus la ”compromiterea” sa, de aceea în ultimele decenii el este aproape scos din uz.

În a doua jumătate a secolului al XlX-lea, mitul naţional, cu componenta sa xenofobă şi anti-evreiască, se conştientizează, capătă expresia sa culturală, se consolidează ca un element al vieţii spirituale rumîneşti. Ca şi în Germania, antisemitismul e o parte din istoria intelectuală a Rumîniei.

2. Organizaţii şi partide antisemite; antisemitism în medii intelectuale

După 1880, antisemitismul devine în Rumînia un fenomen social şi politic curent. *114

Presiunile externe pentru emanciparea evreilor au fost folosite de oamenii politici pentru a crea o atmosferă de ”vigilenţă” şi alarmă în faţa pericolului pătrunderii elementului evreiesc. Pentru observatorii străini, societatea rumînească va lăsa, de acum înainte, impresia unui mediu de antisemitism generalizat.

Iată, de pildă, caracterizarea întîlnită în raportul ambasadorului francez la Bucureşti, A. Henry, în 1900:

”L’antisemitisme est plus qu’une opinion en Roumanie, c’est une passion dans laquelle se rencontrent des hommes politiques de tous les partis, les representants de l’orthodoxie et on peut ajouter, tous les paysans valaques et moldaves.” *115

Partidele politice şi presa vor asocia constant ”problema evreiască” şi prezenţa elementului evreiesc în noile structuri capitaliste cu situaţia gravă a ţării, menţinută, şi în pragul secolului XX, în cadrul unor înapoiate şi falimentare structuri feudale, cu şomajul, crizele economice şi alte fenomene negative generate de o agricultură înapoiată şi de o dezvoltare inegală a economiei capitaliste.

Tulburările ţărăneşti din 1888 şi, mai ales, marea răscoală a ţăranilor din 1907, vor căpăta, pe plan propagandistic, o pronunţată coloratură antisemită.

Frecvent, studiile istorice şi cele de economie din jurul anului 1900 analizează ”problema evreiască” în legătură cu procesele social-economice, ajungînd, de regulă, la aceleaşi concluzii: nu pătrunderea formelor capitaliste a favorizat afirmarea evreilor în comerţ, finanţe, industrie, meşteşuguri, ci invers: ”năvălirea” lor a adus capitalismul, cu toate consecinţele sale negative — declasarea şi sărăcirea ţăranilor, ruina marilor proprietari rurali etc *116.

Dacă pînă prin 1880 unul din argumentele de bază ale manifestelor antisemite era refuzul asimilării (explicat prin intoleranţa religioasă evreiască), după 1900 teza aceasta tinde a fi înlocuită cu un slogan contrar, reflectînd o nouă realitate: integrarea evreilor în structurile sociale rumîneşti (proces care ia amploare) trebuie împiedicată, pentru că pune în pericol caracterul naţional rumînesc.

Unele evoluţii intervenite în viaţa comunităţii evreieşti — apariţia primelor forme de organizare social-politică şi culturală a evreilor *117, cu programe revendicative şi organe de presă în limba rumînă, primele mişcări sioniste *118, prezenţa numeroasă a evreilor în mişcarea socialistă — se vor reflecta şi în multiplicarea şi ”modernizarea” formelor de antisemitism şi apariţia unor noi capete de acuzare în campaniile împotriva acordării de drepturi civile evreilor. Pînă în 1912 numai 361 de evrei primiseră încetăţenirea. *119

Primele organizaţii antisemite sînt concomitente, uneori chiar racordate la grupări similare din alte ţări sau chiar ”internaţionale”. În 1886 are loc la Bucureşti congresul de constituire a ”Alianţei Anti-Israelite Universale”. Participă delegaţi din România, Ungaria şi Franţa; Edouard Drumont e ales preşedinte (observăm că 1886 este anul apariţiei cărţii lui Drumont, La France Juive, de mare circulaţie şi preţuire în mediile antisemite rumîneşti).

În 1895 ia fiinţă o ”Alianţă Antisemită” (condusă de un Dumitrescu) şi ”Liga Antisemită Universală”, avînd printre fondatori pe A.C. Cuza şi N. Iorga *120.

Trecînd peste alte organizaţii studenţeşti sau profesionale antisemite, trebuie consemnată constituirea, în 1910, a Partidului Naţionalist Democratic (aceiaşi fondatori: N. Iorga şi A.C. Cuza) cu un program explicit şi preponderent antisemit.

Toate aceste organizaţii politice, inclusiv partidul amintit, au o apreciabilă influenţă în presă, dar o pondere relativ redusă în viaţa politică. Cu excepţia lui A. C. Cuza, nici un politician nu a putut face o serioasă carieră politică mizînd pe un program exclusiv antisemit, pentru că antisemitismul era, în grade diferite, implicat în politica marilor partide naţionale, de direcţie liberală sau conservatoare.

Cu toate acestea, aspiraţia liderilor politici rumîni de a integra România în sfera Occidentului, de a oferi imaginea unei ţări democrate şi liberale, îi determină spre un constant efort de a evita orice ”stigmă’ antisemită. Aceasta ar putea compromite Rumînia în opinia publică europenă şi provoca îndoieli asupra angajamentelor guvernului rumîn la conferinţele internaţionale. Niciodată politica antisemită nu este declarată explicit; antisemitismul ”gălăgios” este respins.

Cunoscutul ideolog socialist C. Dobrogeanu-Gherea explică amintita duplicitate într’o scrisoare către scriitorul rus Vladimir Korolenko, în 1912:

”Această tactică a muţeniei, a trecerii sub tăcere, muşamalizării, a calmării (dacă se poate spune aşa) a problemei evreieşti i’a reuşit strălucit guvernului nostru şi claselor conducătoare şi, de aceea, ei se tem ca de foc de zarvă, gălăgie şi de orice ridicare zgomotoasă sau de menţionare a problemei evreieşti; şi oricine aminteşte în mod gălăgios de ea, fie chiar şi sub forma unui mic pogromaş antievreiesc sau a unui proces antisemit de asasinat ritual, este considerat chiar un trădător de patrie, sau agent conştient sau inconştient al jidanilor şi al lui Alliance Israelite. Iată de ce nouă, aici, nu ne este frică nici de pogromuri, nici de procese antievreieşti; înşişi conducătorii noştri se îngrijesc ca ele să nu izbucnească. La noi suprimarea evreilor şi a drepturilor lor politice şi cetăţeneşti se petrece într’o totală tăcere şi linişte. Gălăgia nu este permisă.” *121

Răspîndirea antisemitismului este mai vizibilă în mediile intelectuale şi culturale şi mai accentuată la nivelul clasei mijlocii şi al ”proletariatului intelectual”, grupări neafirmate şi dornice de a dobîndi prestigiu şi o poziţie socială. Extinderea este însă însoţită de o scădere treptată a numărului personalităţilor intelectuale reprezentative, în comparaţie cu momentul 1878. Chiar şi cei care adoptă, cum vom vedea, atitudini sau ideologii antisemite (N. Iorga, Oct. Goga) evită sau resping epitetul de ”antisemit”, simţit ca fiind compromiţător, mai ales în ochii străinătăţii.

”Pericolul evreiesc”, economic în primul rînd, apoi social şi cultural, este o temă niciodată epuizată în presă şi în dezbaterile politice. Broşurile şi volumele cu conţinut violent antisemit sporesc în momentele acute: expulzări, măsuri protecţioniste anti-evreieşti pentru stimularea ”rumînizării” Rumîniei şi a profesiunilor intelectuale.

Prefaţa unei astfel de lucrări propagandistice din preajma anului 1900 ilustrează bine limbajul epocii şi conţinutul termenului ”antisemit” la nivelul agitatorilor din presă, ca şi sporirea ameninţătoare a tonului vindicativ:

”A fi astăzi cineva antisemit nu însemnează a fi predominat de vederile strimte şi înguste ale unui exclusivism naţional şi religios, ci însemnează a fi luptătorul devotat în contra unui curent materialist care pune banul mai presus decît onoarea, virtutea şi cele mai înalte sentimente ale demnităţii naturii omeneşti. (…) Antisemitul are a se lupta şi contra jidanilor şi contra spiritului jidovit şi corupt a unor oameni care înţeleg rău, ba chiar prostituesc cuvintele de toleranţă şi civilizaţie. (…) Antisemiţii sînt incarnaţiunea aspiraţiunilor şi a simţirilor celor mai adînci ale sufletului poporului rumînesc, sărăcit şi exploatat cu neomenie de potopul de jidani cîţi au năvălit din toate părţile; ei sînt antimergătorii liberării mult încercatului de soartă popor rumînesc de sub odioasa subjugare a elementului străin, cotropitor, jidovesc. (…) Cînd cuţitul va fi ajuns la os, rumînii ieşiţi din răbdarea lor vor arăta jidanilor drumul de unde au venit şi dacă se vor face a nu înţelege, după cum s’a făcut pînă acum, vor fi nevoiţi a uza de orice măsură pe cari le’o dictează instinctul de conservare. *122

Autorul, un oarecare Mina Savel, îşi prezintă, pe foaia de titlu, şi cartea de vizită: „Fost director al ziarului antisemit Alarma Moldovei, membru al congresului antisemit internaţional ţinut la Bucureşti la 26 august 1886 şi membru al ordinului Coroana Rumîniei.”

În aceeaşi scrisoare din 1912, Dobrogeanu-Gherea făcea o apreciere globală asupra antisemitismului intelectualilor români:

”…Întreaga intelectualitate rumînească (cu excepţia lui P. Carp, preşedintele guvernului actual, a răposatului Caragiale şi încă a doi-trei oameni mai puţini mari), toţi au predispoziţii antisemite şi sînt saturaţi de spirit antisemit.” *123

Aprecierea, excesiv de categorică, vine, totuşi, din partea unuia din cei mai importanţi doctrinari sociali ai României, care, deşi evreu, în acord cu tradiţia socialistă şi marxistă, a evitat constant implicarea directă în aprinsele dezbateri ale ”problemei evreieşti”. *124

3. Schimbări politice şi sociale după primul război mondial

Consecinţele primului război mondial vor schimba într’o măsură considerabilă datele problemei. După unirea din decembrie 1918, Rumînia Mare include în noile graniţe, în afară de Moldova şi Valahia, provinciile Transilvania, Basarabia, Bucovina şi o parte a Dobrogei. Populaţia evreiască, de la 230 000, cît fusese înainte de război, ajunge la 767.000 (5 % din populaţie), situîndu’se pe locul trei, după unguri şi germani, în statistica minorităţilor naţionale. *125

Comunităţile evreieşti integrate recent sînt cu adevărat străine, prin cultură şi limbă, de mediul rumînesc, cu un procent ridicat de burghezie integrată în viaţa economică. *126

Revoluţia rusă din 1917 şi cea maghiară, cu numeroşi protagonişti evrei, au avut o influenţă sensibilă printre intelectualii evrei din România şi au intensificat imaginea negativă a evreului — ca ”revoluţionar”, ”anarhist” şi ”bolşevic”.

Pe de altă parte, încetăţenirea tuturor evreilor născuţi în Rumînia şi a celor care au participat la război în armata rumînă, decretată de guvernul rumîn în 1919 (din nou, constrîns de puterile străine, prin tratatul de pace de la Versailles) şi consfinţită prin constituţia din 1923, va fi un alt factor care a ”relansat” mişcarea antisemită, pînă la o cotă de intensitate şi amploare nemaiîntîlnită pînă atunci în România *127.

Mediul cel mai afectat este cel orăşenesc-intelectual (studenţi, profesori, magistraţi), alarmaţi de creşterea numărului evreilor în universităţi, barouri, gazetărie etc., ceea ce a provocat nu numai violente manifestări de stradă, greve şi agitaţii studenţeşti, ci şi constituirea unor noi organizaţii şi partide politice cu programe ”protecţioniste” menite să stimuleze promovarea rumînilor etnici în economie şi cultură şi reducerea ponderii economice a evreilor, maghiarilor şi altor minoritari. *128

La fel ca în Germania şi Ungaria în aceeaşi perioadă *129, în Rumînia are loc o primă importantă fuziune între ideologii antisemitismului şi ”grupurile de incitare” ale păturilor de mijloc, primii devenind liderii şi organizatorii acestor grupuri. Parodie a vechiului ”revoluţionarism”, intelectualul antisemit ”iese în stradă”, micile revoluţii avînd acum ca scenă exclusivă cartierul evreiesc.

4. Antisemitism ideologic: A.C. Cuza şi Nicolae Paulescu

Schimbările intervenite pe plan social şi politic, după primul război mondial, ca şi noua configuraţie şi noul statut juridic al comunităţii evreieşti au provocat o radicalizare a fenomenului antisemit după 1922, urmată, în mediile intelectuale, de o regrupare a forţelor şi tendinţelor. Într’o fază iniţială însă, tonul şi direcţia sînt date de ”veteranii” curentelor antisemite.

Este cazul doctrinarilor social-politici, afirmaţi încă în ultimele decenii ale secolului trecut, care’şi fac din antisemitism un program politic, chiar un crez filozofic şi o ideologie. Grupul lor este dominat de figura profesorului universitar A. C. Cuza. Activitatea lui pe acest tărîm (precedată, în tinereţe, de prezenţa sa în cercurile şi publicaţiile socialiste) se întinde pe mai bine de o jumătate de veac (începînd din 1888). Cuza a fost cel mai consecvent teoretician şi propagator al antisemitismului, în presă, la catedră, în viaţa politică şi în manifestări publice.

A întemeiat, în 1910, împreună cu Nicolae Iorga, Partidul Nationalist-Democratic, în 1919, Garda Conştiinţei Naţionale, în 1923, Liga Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.), cu care vor fuziona, după doi ani, primele organizaţii fasciste; în 1935, împreună cu Octavian Goga, Partidul Naţional Creştin. Din 1911 pînă în 1938 (cînd se dizolvă Parlamentul) a fost, aproape fără întrerupere, deputat; în decembrie 1937 îl va seconda pe Goga în alcătuirea guvernului care decretează legislaţia antisemită. *130

Autor al unor lucrări de economie, contestate ca valoare, acuzat de plagiat, A.C. Cuza ilustrează perfect cazul intelectualului mediocru, cu un mod rudimentar de argumentare, care face o carieră ştiinţifică şi politică remarcabilă exclusiv datorită promovării unui program de combatere a ”pericolului evreiesc”.

Deşi antisemitismul lui A.C. Cuza a fost văzut deseori ca o obsesie maniacală *131, se pot distinge în evoluţia sa cîteva etape distincte, deplasări semnificative în sferele din care sînt alese argumentele. În prima fază, care ţine pînă în preajma primului război mondial, predomină factorii economici, etnici şi culturali, elementul religios fiind aproape inexistent (desigur, o reminiscenţă a ateismului fostului socialist, dar şi o sincronizare cu bibliografia antisemită europeană de la sfîrşitul secolului, cu care Cuza era mereu la curent).

Evreul reprezintă pentru naţiunea rumînă în primul rînd o primejdie etnică:

”Străin ca rasă, adică fiind înzestrat cu anumite însuşiri fizice şi morale, şi astfel zidit încît el nu se asimilează cu nici un popor, jidanii tind să ne înlocuiască în ţările române. Aici dar nu mai este vorba de o invazie trecătoare, ci de o adevărată cucerire, de o luptă pe viaţă şi pe moarte între două neamuri deosebite, dintre cari unul, evreul, nimiceşte pe celălalt, pe rumîn.” *132

Structura populaţiei orăşeneşti după meserii, statisticile demografice confirmă primejdia evreiască pentru economia naţională şi necesitatea unei politici protecţioniste. Obiectivul principal este ”rumînizarea” clasei de mijloc, prin eliminarea treptată a evreilor. *133

Opera sa ideologică ”clasică”, Naţionalitatea în artă, îşi propune un ţel ambiţios: să demonstreze, cu argumente filozofice şi estetice — pornind de la principiul ”naţionalitatea e puterea creatoare a culturii umane” — că, şi în cazul rumînilor, cultura naţională nu poate fi creată decît de ”rumînii de sînge”.

Participarea evreilor (”străini de altă rasă, de altă lege, cu alte principii de cultură şi neasimilabili”) nu poate fi decît nocivă. Eliminarea lor e o condiţie de supravieţuire etnică şi spirituală. *134

Nu numai calitatea de străini îi face pe evrei periculoşi, ci şi inferioritatea rasei, vizibilă şi în cultura lor sterilă, dizolvantă, morbidă:

”[Evreii] n’au produs niciodată o operă de valoare permanentă”, ”au avut talente, niciodată genii”, ”nu au avut nici o însemnătate pozitivă pentru înaintarea civilizaţiei umane”. Pentru ilustrare, Cuza trece în revistă istoria evreilor începînd cu perioada biblică, compilînd de fapt din Drumont, Momsen, E. Renan, H. S. Chamberlain. În vremea noastră, demonstrează Cuza, evreii sînt purtătorii unor noi microbi de disoluţie socială: umanitarismul, ateismul, socialismul, ”democraţia cu perciuni”. *135

După 1918, doctrina antisemită a lui Cuza se înnoieşte cu elemente luate din noua conjunctură. Participarea evreilor la război, ca soldaţi în armata rumînă (argument important în favoarea emancipării lor) este discreditată prin acuzaţii de trădare, dezertare, spionaj în favoarea inamicului. *136

Noul slogan al luptei antisemite a devenit, după emanciparea evreilor prin Constituţia din 1923, numerus clausus, pentru a stăvili ”năvala” evreilor spre şcoli şi universităţi:

”Jidanii cari ocupă universităţile (…) vor conduce ei destinele naţiei rumîneşti, falsificînd cultura naţională rumînească.” *137

Numerus clausus este numai o fază preliminară, ”o formă de tranziţie către forma din urmă, singura logică şi prin urmare definitivă: numerus nullus”. *138

În această etapă, A.C. Cuza descoperă forţa unor mai vechi argumente teologice. El devine, pe neaşteptate, un exeget al doctrinei creştine, pe care încearcă să o ”reformeze” spre o mai bună împlinire a mesajului militant anti-iudaic al învăţăturii lui Isus. *139

Biserica este acuzată că nu a repudiat Vechiul Testament, îngăduind astfel atotputernicia Satanei ”întrupată în jidani”. *140

Accentul deosebit pus pe sensul naţional-creştin al luptei antisemite apăruse mai înainte, în scrierile lui N. Paulescu; Cuza preia repede aceste clişee, intuind schimbarea de direcţie şi de limbaj a noilor curente antisemite.

Stereotipurile mistice predomină şi în publicaţiile şi broşurile sale de ”popularizare” a antisemitismului. În ziarul său Apărarea Naţională (scos împreună cu N. Paulescu, din 1922) sînt transcrise, număr de număr, scene de omor ritual şi alte rituri abominabile la care s’au dedat evreii, în diferite ţări, de’a lungul timpurilor. Ciclul se încheie cu următoarea precizare:

”Sînt nenumărate alte cazuri dovedite şi descrise de autori pe baza mărturiilor contemporane. Aproape la toate se dovedeşte acelaşi lucru: omorul se săvîrşeşte în mod barbar, victima e chinuită, de cele mai multe ori imitîndu’se chinuirea lui Isus Cristos, sîngele victimei se scurge în vase, sau pe cearşafuri, cari apoi se ard şi cenuşa obţinută este întrebuinţată la tot felul de rituri sălbatice. Aceste spicuiri din istorie le’am putea duce la infinit.” *141

În paginile aceluiaşi ziar, Cuza fundamentează ”ştiinţa antisemitismului”:

”Ştiinţa antisemitismului are ca obiect judaismul ca problemă socială, fiind astfel, în mod necesar, sinteza tuturor ştiinţelor care pot contribui la soluţia ei.”

Ştiinţele convocate în sprijin sînt: istoria, antropologia, teologia, politica, economia politică şi filozofia, iar toate investigaţiile… interdisciplinare duc la aceeaşi soluţie practică:

”Eliminarea jidanilor din mijlocul celorlalte popoare, punînd capăt existenţei lor nefireşti, parazitare, datorită unei concepţii anahronice, contrară civilizaţiei şi liniştii tuturor naţiilor şi pe care ele nu o mai pot tolera.” *142

Ştiinţa antisemitismului este al treilea element şi corolarul altor două elemente constitutive ale antisemitismului: instinctul (care provoacă reacţiile violente ale mulţimii) şi conştiinţa pericolului evreiesc.

Sub presiunea unor grupări antisemite mai noi, care tind să se emancipeze de sub tutela sa, Cuza îşi redefineşte doctrina, spre sfîrşitul deceniului trei, intitulată acum ”doctrina naţionalistă creştină”, pe care o include într’o sferă mai largă, ”un sistem de gîndire şi acţiune”, denumit cuzismul:

”Cuzismul se prezintă cu sistemul său propriu, complect, unitar, ştiinţific, al doctrinei naţionaliste creştine, dovedind din totalitatea elementelor ei, biologice, teologice, economice, sociologice, istorice şi din fiecare în parte, că singura soluţie posibilă a problemei jidăneşti este eliminarea jidanilor: care presupune acţiunea imediată, pe toate terenurile, şi de orice moment, pe baza unui program lămurit, cu scopul acestei eliminări, necesare şi realizabile.” *143

Rezumată în zece teze fundamentale, doctrina (aşa cum e expusă în 1928) pune un accent mai apăsat pe unitatea rasei, a ”sîngelui” şi a religiei creştine, ca şi pe imperativul unei mobilizări generale în vederea eliminării duşmanului.

Cu un program antisemit radical, partidul său (L.A.N.C.) îşi propune chiar de la înfiinţare (1923) anularea drepturilor politice ale evreilor, expulzarea celor intraţi în ţară după 1914, scoaterea evreilor din armată şi din funcţiile publice, întregul program — sub deviza ”Rumînia a Rumînilor!” *144

Pentru a ţine pasul cu extremismul altor grupări antisemite concurente, Cuza ”supralicitează”. Se disociază de ”L’Action Francaise”, considerată prea moderată, şi adoptă mai decis ideea expulzării:

”Acţiunea imediată: de eliminare a jidanilor din orice domeniu — şi de aşezare a lor pe un pămînt liber, pe care să’şi creeze şi ei cultura lor proprie…” *145

Începînd din 1921, zvastica este aleasă ca semn distinctiv al mişcării lui Cuza, este reprodusă în publicaţii, broşuri, programe electorale. A. C. Cuza revendică prioritatea şi caracterul pur rumînesc al acestui simbol, fără a face vreo referire la circulaţia zvasticii în Germania. *146

Fapt semnificativ, din aceeaşi perioadă (deceniul 3), se constată sporul de respectabilitate dobîndit de A. C. Cuza în societatea românească şi, o dată cu el, antisemitismul politic extrem este validat de forurile politice şi culturale de prestigiu. Din 1922, ca decan de vîrstă, Cuza este preşedintele Camerei Deputaţilor *147; inaugurarea Ligii Apărării Naţional Creştine se face printr-o ceremonie religioasă la Mitropolia din Iaşi, urmată de o adunare festivă, în aula Universităţii din Iaşi, cea mai veche universitate din ţară. *148

Ascensiunea prestigiului său social va continua, cum vom vedea, şi în deceniul următor, fără o relaţie directă cu succesele sau insuccesele politice ale mişcării sale. *149

Un colaborator apropiat al lui A.C. Cuza a fost Nicolae C. Paulescu, reputat profesor de fiziologie la Facultatea de medicină din Bucureşti, cu studii şi cercetări serioase în Franţa şi Rumînia. L’a secundat pe Cuza în întemeierea mişcărilor şi partidelor ultra-naţionaliste după 1922 şi au scos împreună ziarul Apărarea Naţională.

Spre deosebire de Cuza, Paulescu dezvoltă în special latura religioasă a doctrinei antisemite româneşti, însoţită însă şi de o fundamentare a antisemitismului cu ajutorul medicinei şi psiho-patologiei. El însuşi este un caz interesant de antisemitism visceral obsesiv. În expuneri savante (una a apărut şi la Paris, în 1913), Paulescu acumulează toate acuzaţiile aduse evreilor, într’o creştere accelerată care atinge forme delirante.

Punctul de plecare este o teorie a pasiunilor şi a conflictelor sociale studiate din punctul de vedere al unei discipline denumite ”fiziologia filozofică” şi ilustrate în primul rînd cu comportamentul evreilor, cazul limită al unei rase stăpînite de patimi şi anume: instinctul de dominare şi cel de proprietate. *150

Instrumentele prin care evreii îşi asigură dominarea lumii, în vederea exterminării celorlalte popoare, sînt Talmudul, ca doctrină, şi, ca organizaţie, Cahalul, a cărui funcţionare, conspirativă şi complicată, Paulescu o descrie amănunţit, folosindu’se de textele lui Drumont, J. Braffman, Rohling, dar şi de exemple din metodele ”diavoleşti” ale comunităţii evreilor din România. Chiar răscoala ţăranilor de la 1907 (ideea nu’i trecuse prin cap nici lui Cuza) a fost pregătită, finanţată şi organizată de Cahalul mondial, specialist în ”uneltiri revoluţionare”. *151

Acumularea morbidă a unor descrieri şi perversiuni sexuale, cu scopul de a arăta mijloacele demonice ale evreilor de corupere a poporului rumîn, îl duce, inevitabil, la ideea exterminării duşmanului, formulată interogativ încă în 1913:

”…Dar o chestiune radicală se pune pentru noi, rumînii: Ce trebuie să facem cu aceşti oaspeţi nepoftiţi care, hodoronc-tronc, s’au instalat în ţară — sau mai bine-zis cu aceşti paraziţi răufăcători cari sînt, în acelaşi timp, şi hoţi şi asasini? Putem oare să’i exterminăm — cum bunăoară se ucid ploşniţele? Acesta ar fi mijlocul cel mai simplu şi cel mai comod de a ne scăpa repede de ei, — mijloc care ar fi chiar licit, dacă am urma legile Talmudului.” *152

Soluţia este însă respinsă din considerente creştine şi înlocuită cu propunerea, mai constructivă, de reeducare forţată a acestei rase, prin abandonarea dogmelor Talmudului şi lichidarea Cahalului.

După 1922 (Paulescu a murit în 1931), conflictul este văzut în termeni religioşi, ca o luptă uriaşă între ”creştinismul dumnezeiesc” şi ”jidanismul diavolesc”. Pentru că evreii se pregătesc să creeze în răsăritul Europei o ţară a lor proprie şi ”să extermine popoarele băştinaşe”, aşa cum au făcut şi în Rusia, N.C. Paulescu cheamă la mobilizarea întregii lumi creştine:

”Unirea tuturor creştinilor se impune ca o necesitate imperioasă şi inexorabilă — mai ales astăzi, cînd e vorba de Viaţă şi de Moarte pentru Creştinism şi pentru Rumînism.” *153

Doctrinarii ortodoxismului din deceniul următor vor vedea în Paulescu un precursor al lor în privinţa fixării dogmei creştine ortodoxe ca element al naţionalismului şi prin demascarea evreilor ca pe cea mai gravă primejdie pentru lumea creştină. Nichifor Crainic, principalul ideolog al ortodoxismului, îl va omagia pe N.C. Paulescu ca pe ”fondatorul naţionalismului creştin”, ”cel mai complect şi mai normativ dintre doctrinarii eminenţi ai naţionalismului nostru”. *154

Teoriile susţinute de Cuza şi Paulescu n’au pătruns în viaţa politică rumînească decît în anii ’30. Unele din ele vor ajunge în cele din urmă elemente ale politicii de stat.

5. Mitul naţional şi ”problema evreiască”: Nicolae Iorga

După primul război mondial, cele două idei dominante care se confruntă în viaţa intelectuală şi politică românească sînt democraţia şi naţionalismul, cu echivalentele lor în diversele curente ideologice. Abordarea ”problemei evreieşti” se va integra în dezbaterea acestor orientări divergente.

Pe terenul doctrinelor naţionaliste, cei doi termeni, naţionalism şi democraţie, se află într’un raport de excludere. Conţinutul reînnoit al naţionalismului (prin absorbirea teoriilor lui H. S. Chamberlain şi Ch. Maurras), cu un accent deosebit pus pe ideea de rasă şi spirit autohton, scot pe evreu, irevocabil, în afara sferei naţionale, el este fatalmente străin.

Gradul de nocivitate al acestui străin (în economie, cultură, viaţă politică şi socială) variază de la o doctrină la alta, ca şi argumentele aduse în susţinerea lor. Conceptul de democraţie se deplasează spre un sens exclusiv negativ. Democraţia a devenit duşmanul principal al naţionalismului, iar relaţia evreu = democraţie s’a constituit, fireşte, ca o axiomă. Acelaşi proces s’a desfăşurat şi în alte ţări europene, uneori cu două-trei decenii mai devreme. *155

Particularitatea românească e continuitatea (ca şi predominanţa) mitului naţional, substituirea mitului romantic (”naţionalismul revoluţionar”), printr-unul net conservator, definit prin patriarhalism, tradiţionalism, ruralism, xenofobie.

După poetul Mihai Eminescu, istoricul Nicolae Iorga este, pentru cîteva generaţii, cea mai importantă întruchipare a ideologiei naţionaliste, cel mai important propagator al specificului naţional şi al ”sufletului rumînesc” în cultură şi artă.

Iorga este cel mai mare istoric român. Din ultimul deceniu al secolului XIX şi pînă la moartea sa în 1940, Iorga domină viaţa culturală şi academică din Rumînia prin personalitatea sa puternică şi contradictorie. După obţinerea doctoratului la Universitatea din Leipzig în 1893, predă istoria universală la Universitatea din Bucureşti, cu scurte întreruperi, timp de patruzeci şi şase de ani. Iorga este autorul unui număr impresionant de monografii şi colecţii de documente asupra culturii, civilizaţiei şi istoriei rumînilor, ca şi autorul unor vaste sinteze de istorie şi cultură universală.

A întemeiat importante instituţii culturale şi ştiinţifice, a fost ales membru onorific al unor prestigioase academii europene.

Doctrinar social, scriitor prolific şi activ om politic (fondator de partide, deputat, ministru, prim-ministru), Iorga, ca şi poetul Octavian Goga, confirmă, în cultura rumînească, persistenţa semnificativă a mitului romantic al cărturarului — conducător spiritual al naţiunii. Amîndoi vor fi promotorii inspiraţi al unui alt mit dominant în cultura rumînească, cel al renaşterii (regenerării) naţionale.

Anacronismul prototipului într’o perioadă cînd viaţa intelectuală se autonomizează *156 explică, poate, şi eşecurile lor politice, dar confirmă gradul accentuat de intelectualizare a vieţii politice rumîneşti. *157

Ca şi la Eminescu, ideologia naţionalistă a lui Iorga are la temelie o mistică naţională. Ea implică promovarea valorilor tradiţionale ale vieţii rurale rumîneşti, opoziţia faţa de modernizare şi, în diferite perioade, grade variabile de xenofobie.

După o scurtă criză socialistă de tinereţe, Iorga s’a angajat, în strînsă asociaţie cu A. C. Cuza, într’o foarte energică activitate publicistică şi politică, de tendinţă naţionalistă şi de un antisemitism incendiar, promovat în special în paginile ziarului Neamul Rumînesc (1906-1944). În 1910 amîndoi fondează Partidul Naţionalist-Democratic, cu un program net antisemit, şi vor fi aleşi deputaţi. *158

Diferenţa dintre ei era însă enormă (ca valoare intelectuală şi ca mod de a aborda ideea naţională) şi ei se vor despărţi total după 1922, Iorga avînd mereu grijă de a minimaliza fuziunea lor anterioară, atent de a nu fi confundat politiceşte cu A. C. Cuza. *159

În faza militantismului lor comun, tema predilectă a lui Iorga este dominaţia economică a evreilor, cu efectele ei nefaste asupra ţărănimii, dominaţie care vine în contradicţie cu dreptul exclusiv al rumînilor de neam de a controla întreaga organizare social-economică a ţării. *160

”Invazia” evreiască asupra unor oraşe vechi româneşti (Iaşi, Suceava) este resimţită acut ca o degradare a spiritualităţii naţionale. Suprapunerea păturii evreieşti (comercială, mai ales) peste populaţia autohtonă este o ”maculare”, o profanare a unor locuri sacre prin vechime şi spiritualitate:

”Iaşul este locuit pe trei sferturi de evrei. Bogăţia, viaţa, mişcarea este a lor. Flacăra sionismului s’a aprins şi arde mai puternic acolo. Noi avem la Iaşi numai două lucruri: şcoala şi biserica. Şi regele Rumîniei vine în capitala prigonită de murdara viaţă de afaceri a unui alt neam. Prin actele şi cuvintele lui, trecutul şi prezentul nostru se leagă iarăşi nedespărţite înaintea străinului păgîn şi duşman. Căci oricît s’ar scurge la noi valul necurat al vînătorilor de cîştig, pămîntul e al nostru. Şi vîntul va lua odată pleava pe care el a adus’o, iar noi vom rămîne.” *161

Orator de mare talent şi forţă de convingere, Iorga dă discursului său naţionalist şi xenofob o mare încărcătură emoţională, profetică, vestind cataclisme şi răzbunări cumplite. Atacul împotriva ”străinului” este cînd direct ca un rechizitoriu, cînd criptic, aluziv, străbătut de ameninţări misterioase.

Stăpînit de o mistică înflăcărare patriotică, Iorga devine un mesager al străbunilor cerînd răzbunare. Impresia unor inflamante pamflete ale sale este că lupta este aproape pierdută, rumînii au intrat în robia evreilor; el e glasul ultimului conducător de oşti, care, cu o ultimă speranţă, îndeamnă la recucerirea poziţiilor.

Dar acesta este numai unul din discursurile sale. Fanatismul lui Iorga e mai mult o chestiune de stil oratoric. Schimbînd brusc registrul, Iorga devine conciliant, spirit luminat, ”european”, respinge violenţa şi măsurile extreme, propunînd soluţii constructive.

Evreii au, în Rumînia, o istorie a lor, pe care el o studiază *162, unii au merite faţă de cultura rumînă (printre ei, Moses Gaster şi chiar socialistul Gherea), dar în total, ei sînt străini şi primejdioşi pentru naţiunea rumînă, prin număr şi pondere social-economică.

Înlocuirea lor treptată, ”paşnică”, din sectoarele importante al vieţii sociale, pe măsură ce se vor forma elementele etnic rumîneşti apte să le ia locul, este o necesitate vitală. Şi îndrumarea evreilor spre alte sfere de activitate (munca agricolă, de pildă) ar putea diminua intensitatea conflictului. *163

Activitatea sa culturală şi literară, în cadrele mişcării semănătoriste, s’a concretizat şi în foarte ample acţiuni publice, desfăşurate în toată ţara şi mai ales la Vălenii de Munte (reşedinţa lui), unde a creat o universitate populară, cu o influenţă covîrşitoare asupra studenţilor, profesorilor, preoţilor. Aureola de ”apostol al neamului” indică sensul acţiunii sale — ”afirmarea mai energică a sufletului rumînesc” *164, efervescenţa unei atmosfere de ”renaştere naţională” prin cultură, imprimată de personalitatea excepţională a istoricului.

În acest cadru, orice discurs antisemit (al său sau al invitaţilor săi, printre ei — A.C. Cuza) capătă gravitatea unui înalt comandament naţional. Prin asocierea programului de promovare a valorilor spirituale româneşti cu combaterea ”primejdiei evreieşti”, Iorga a dat mişcărilor antisemite un nimb de misiune patriotică şi o sporită legitimitate. *165

N. Iorga a evoluat însă într’un mod mai consecvent concepţiei sale naţionaliste. Cînd mişcarea antisemită ia forme extreme în anii 1922-23, Iorga se dezice de ea, consideră noua lozincă, numerus clausus, ”o absurditate”. *166

Doctrina naţionalistă, pe care o reprezintă şi o redefineşte într’o expunere din decembrie 1922, este văzută ca o continuare şi o dezvoltare firească a spiritului tradiţional românesc, de structură ţărănească, şi a direcţiei naţionale inaugurate la 1840 de M. Kogălniceanu, unul din primii doctrinari şi oameni politici ai Rumîniei moderne. Este un naţionalism ”democratic” (cu sensul exclusiv de popular, rural), ce urmăreşte stimularea evoluţiei fireşti, ”organice”, a naţiunii (”fiinţă naturală şi organică”), prin educaţie şi acţiune morală.

În contextul puternicelor agitaţii antisemite şi ţinînd seama de noua configuraţie a minorităţilor din Rumînia după război, Iorga deduce din doctrina naţionalistă şi atitudinea faţă de evrei, fără a’i numi însă direct (formularea e foarte prudentă şi diplomatică). Opţiunea e constructivă, conciliantă, în vădit contrast cu orientarea sa mai veche. În acelaşi stil aluziv, Iorga ţine să se detaşeze de A.C. Cuza, fostul tovarăş de idei politice, ca şi de zgomotoşii lui discipoli:

”Această concepţie am mărturisit’o şi fără ascuţişuri de polemică împotriva unei categorii din locuitorii acestei ţări care trebuie adusă a cunoaşte mai deplin că are datorii faţă de ţara în care s’a născut şi de naţia care predomină în această ţară, dar nici într’un chip nu poate fi considerată ca duşmana naturală a unui popor care ar dori să n’aibă nici un duşman natural, dar, dacă’l are, să fie în afară de corpul său politic. S’a produs astfel o deosebire foarte esenţială care a determinat anumite separaţii pe care sînt mîndru că le’am făcut, fiindcă dacă nu le’aş fi făcut, în momentul de faţă mi’ar fi ruşine să mă înfăţişez înaintea dumneavoastră în calitate de complice al unor acţiuni care desonorează o civilizaţie.” *167

Elementele ”nerumîneşti prin sînge” trebuie să fie conştiente de necesitatea colaborării cu ”stăpînii îndrituiţi ai acestui pămînt”. *168

Conjuncturile politice, fluctuaţiile temperamentale şi mai ales contradicţiile ”rumînismului” său, cu o puternică fibră xenofobă, îl vor readuce pe Iorga, în anii următori, la discursul antisemit.

6. Naţionalism şi populism: C. Stere

O rădăcină populistă a naţionalismului rumînesc de tendinţă antisemită poate fi găsită în studiile sociologice ale lui Constantin Stere, important om politic, principal ideolog al poporanismului. *169

După primul război mondial el a devenit liderul Partidului Ţărănesc. În cultura politică rumînească, el inaugurează, în studiul său din 1907 ”Social-democratism sau poporanism?”, o formă nouă de naţionalism antisemit, care respinge antisemitismul zgomotos, excesele, violenţele, demagogia, în numele ”naţionalismului sănătos şi adevărat”.

În capitolul ”Problema naţională şi social-democratismul — Antisemitismul”, din studiul amintit, de mare rezonanţă în viaţa intelectuală şi politică rumînească, Stere îşi propune o analiză obiectivă a ”problemei evreieşti”, din perspectivă naţională şi socială:

”Vreau să vorbesc despre «chestiunea evreiască», în care, cum am spus, într’un conflict real de interese, o luptă necesară şi legitimă a fost cu desăvîrşire denaturată de iudofagia vulgară şi feroce a antisemiţilor noştri, cari astfel nu numai ne compromit în faţa lumii civilizate, îngreuind o soluţiime raţională şi dreaptă, dar care o transportă, dintr’o poziţie inatacabilă, pe un teren unde sîntem de mai înainte condamnaţi la o înfrîngere pe atît de inevitabilă, pe atît de fatală pentru noi.” *170

Evreii, constată Stere, constituie ”o piedică pentru dezvoltarea noastră normală” datorită calităţilor şi nu defectelor lor, cum cred ”antisemiţii”. *171

Sursele conflictului se află în tipul de cultură pe care’l reprezintă evreii şi caracteristicile structurilor sociale rumîneşti. O cauză universal valabilă este caracterul ”arhaic” al religiei mozaice, care duce ”fatal” la un conflict cu societăţile moderne, pentru că transformă pe evrei într’un organism social şi politic autonom, de un exclusivism ”feroce” şi ”fanatic” (egal cu cel al ”antisemiţilor”), opus oricărei inovaţii.

Şansa integrării evreilor în cultura universală este ieşirea din ”zidurile înăbuşitoare ale Talmudului” şi renunţarea la tiparele culturii iudaice. Aceasta ar duce însă la dispariţia evreilor ca tip cultural distinct — ceea ce explică ”fanatismul conservator şi exclusivismul naţional şi religios” al iudaismului, ”eternizînd astfel această tragedie, şi aşa peste măsură de lungă”. *172

Aspectul rumînesc al ”problemei evreieşti” este, după Stere, de natură socială. Cu un limbaj înnoit, mai pronunţat sociologic, Stere reia tezele principale din articolele lui Eminescu. În condiţiile înapoierii economice şi sociale a Rumîniei, aflată într’un moment de tranziţie, evreii, intraţi în ţară în număr mare, datorită unei imigraţii necontrolate, au ajuns să alcătuiască ”tot stratul claselor mijlocii, împiedicînd astfel dezvoltarea normală a ţării”.

Din punct de vedere economic, evreii reprezintă, exclusiv, capitalismul ”vagabond”, ”de bancă”, ”de camătă”, care nu are rolul ”progresiv, creator, revoluţionar” al capitalismului industrial. *173

Această stare de lucruri are consecinţe grave şi pentru cultura naţională: o clasă mijlocie străină, ”ce nu vorbeşte limba poporului, ce nu are nevoie de creaţiunile lui literare”, blochează accesul poporului spre cultură. Reacţia de apărare este legitimă:

”Poate un popor, oricît de tolerant ar fi el, să se resemneze la deplasarea centrului de gravitate politică în folosul elementelor străine, să încredinţeze astfel destinele sale unei clase străine?” *174

Teza lui Stere urmăreşte delegitimizarea clasei de mijloc (cum observa sociologul Mihai Dinu Gheorghiu) numai pentru că este etnic eterogenă. *175

Problema socială a devenit una exclusiv etnică. Este, conchide Stere, ”un conflict naţional” ”dureros şi fatal, un conflict adînc şi real, ale cărui victime sîntem şi noi şi evreii”. *176

Gravitatea situaţiei impune renunţarea la antisemitismul gălăgios, combătut cu sarcasm:

”Cu arme ruginite, scoase din arsenalul prigonirilor medievale, cu propagarea de ură, cu pătimaşa aţîţare la excese, cu răscolirea în masele populare a instinctelor bestiale, cu injurii triviale şi grosolane, cari înjosesc numai pe cel cari le aruncă, — se poate numai compromite o cauză dreaptă — care nu este cauza antisemitismului.” *177

”Cauza dreaptă”, formulată de Stere la 1907 (ulterior abandonată) este, în fapt, un antisemitism ”civilizat”, exprimat într’o politică echilibrată, justificată de o ideologie bine articulată. Măsurile concrete propuse nu sînt însă mai puţin radicale: un program de expulzare a ”acestui prisos de populaţie evreiască”, organizarea strictă a emigrării evreilor, ”regularizată şi canalizată conform cu interesele noastre”. *178

Stere exprimă, în esenţă, politica oficială a ”partidelor istorice” rumîneşti, menţinută, deschis sau camuflat, pînă în 1938. *179

Dobrogeanu-Gherea, în scrisoarea amintită, către Korolenko (1912), a intuit exact poziţia prietenului său:

”Iată’l pe prietenul nostru comun Stere, care în articolul despre problema evreiască propune ca rezolvare a acestei probleme exilarea evreilor din Rumînia pe socoteala statului (iată ce minunat e!) la mama dracului, iar fiind prefect el se ocupă cu evacuarea lor şi colonizarea lor în anumite locuri prestabilite.” *180

În limbaj ”neo-marxist”, teoriile lui C. Stere despre rolul negativ, anti-naţional, al ”clasei de mijloc” compusă din străini, reprezentanţi ai capitalismului ”prădalnic”, destructiv, au fost reluate recent în sociologia rumînească. *181

După primul război mondial, Stere a pledat pentru reforme democratice care să rezolve şi situaţia evreilor:

”Rumînia nu poate rămînea, după prăbuşirea ţarismului, singurul punct de pe suprafaţa globului pămîntesc unde chestiei evreieşti să’i poată fi dată altă soluţie decît în toată lumea.” *182

Declaraţiile de simpatie şi interes faţă de evrei sporesc o dată cu creşterea tensiunii antisemite în ţară. Problema evreiască este ”o rană vie”, ”o racilă cu care nu se poate împăca nici o conştiinţă morală, nici un suflet ales”. *183

În 1929, Stere scrie despre însemnătatea evreilor în istoria omenirii, convins că ei vor ocupa şi în viitor ”un loc de cinste în obştea neamurilor”. Referirile sînt, de regulă, la situaţia generală a evreilor în lume (”o mare naţiune istorică este de fapt scoasă afară din sfera ordinei de drept”), fără a mai reveni însă la o analiză socială a ”problemei” în Rumînia. *184

7. Naţionalism şi antisemitism în Transilvania: Aurel C. Popovici, G. Bogdan-Duică, Octavian Goga

Curentul naţionalist în viaţa intelectuală rumînească din Transilvania (inclusă pînă în 1918 în cadrul Imperiului Habsburgic) are forme particulare şi o intensitate aparte. Transilvania a fost, începînd din secolul al XVIII-lea, focarul unei foarte puternice mişcări culturale rumîneşti orientată spre păstrarea şi cultivarea identităţii rumîneşti.

Naţionalismul rumînesc este în Transilvania mai ardent şi mai dramatic, datorită persecuţiilor autorităţilor austro-ungare. O altă notă care îi distinge pe ideologii din Transilvania este generată şi de formaţia lor intelectuală, mai deschisă (în urma studiilor la Viena) influenţelor culturii germane.

Conflictul rumîno-maghiar fiind acut, ”problema evreiască” se află pe un plan secund, dar devine importantă după unirea Transilvaniei cu Rumînia, cînd are loc şi o ”sincronizare” a curentelor antisemite.

Un reputat ideolog naţionalist a fost, după 1900, Aurel C. Popovici. Om politic şi publicist, el a fost, printre altele, redactor la Sămănătorul condus de N. Iorga.

Din moştenirea doctrinară a lui Eminescu, Popovici extrage latura conservatoare, pe care o expune pe larg într’un studiu intitulat semnificativ Naţionalism sau Democraţie (1910). Dezvoltarea sănătoasă a naţiunii române, susţine Popovici, este condiţionată de păstrarea ”caracterului patriarhal” al rumînilor şi de menţinerea unei purităţi etnice, cu tolerarea unui mic coeficient de amestec străin:

”Căci fiecare naţiune are un coeficient propriu în puterea ei de asimilaţie a elementelor străine. Îndată ce infuziunea sîngelui etniceşte străin trece o limită anumită, chiar şi naţiunea cea mai mare şi mai puternică se descompune.” *185

Duşmanul naţionalismului este ”democraţia cosmopolită”. Crizele sociale, toate formele de ”pervertire a mentalităţii naţionale” sînt efecte ale democraţiei. În Rumînia, democraţia a fost adusă de străini.

O consecinţă dăunătoare a democraţiei este şi puterea enormă a presei. Ziarele, ”puteri plutocratice”, aflate în mîinile evreilor, au posibilitatea de a manevra opinia publică, de a crea, în folosul lor, ”cazuri” de mare răsunet — afacerea Dreyfus, de pildă — şi trec sub tăcere nedreptăţi la fel de grave: persecutarea românilor din Transilvania. *186

Noutatea adusă de doctrina lui Aurel C. Popovici este adoptarea ideilor lui H. S. Chamberlain, de la care ia, în primul rînd, teoria inegalităţii raselor, ceea ce îi prilejuieşte, printre altele, aşezarea ungurilor printre rasele inferioare. *187

Face şi elogiul arianismului, al ”spiritului german” şi al ”seminţiilor germanice”, mîndru că şi poporul rumîn, de rasă latină, ”are ceva sînge germanic în vinele sale”. *188

Popovici se desparte de Chamberlain numai prin importanţa pe care o acordă creştinismului ca element definitoriu al caracterului naţional. În acest punct, vom vedea, se distanţează toţi doctrinarii rumîni ai naţionalismului de teoriile de mare circulaţie în Germania. *189

Mult mai preocupat de ”pericolul evreiesc” este un alt om de litere transilvănean, istoricul literar tradiţionalist G. Bogdan-Duică. *190

Spirit erudit, Bogdan-Duică afişează cu atenţie, minuţios, lucrarea lui Sombart, Die Juden und das Wirtschaftleben, pe August Rohling şi autori evrei (A. Ruppin ş.a.), numeroase volume de teologie, sociologie şi economie politică, pentru a demonstra, cu mai multe argumente şi abundenţă de surse bibliografice, ideile lui Cuza şi Paulescu: ”iudaizarea economică” a Rumîniei, pericolul acordării de drepturi evreilor din Rumînia, trufia şi intoleranţa evreilor, ”stupiditatea religioasă” a lor sau ”inferioritatea rasei”. Numeroase date şi statistici despre evreii din Galiţia, Rusia, Austria, Ungaria, Bucovina, Transilvania demonstrează prezenţa ”marelui arc de cerc care înconjoară” şi urgenţa măsurilor de apărare. *191

A rămas refractar ”înnoirilor” aduse de tinerii lideri ai Legiunii Arhanghelului Mihail (a polemizat, în 1927, cu asprime profesorală, cu Ion I. Moţa, co-fondatorul mişcării). *192

Numai absenţa unui program clar de acţiune politică şi poate excesul de erudiţie l’au împiedicat pe Bogdan-Duică să fie consacrat ca un ideolog al antisemitismului.

La răscrucea la care Iorga s’a îndepărtat de antisemitismul politic activ — anul 1922 — cel care se alătură, cucerit de elanul naţionalist al tineretului, este poetul şi omul politic Octavian Goga. El este o altă figură reprezentativă a naţionalismului rumînesc, în varianta sa transilvăneană. Militant asiduu pentru drepturile rumînilor din Transilvania, Goga a devenit o figură de prim-plan a vieţii politice rumîneşti după unirea din 1918 şi a exercitat o considerabilă influenţă cu deosebire în provincia sa natală. *193

Unul din cei mai importanţi poeţi naţionali rumîni din acest secol, Goga ilustrează — în publicistică şi activitate politică — metamorfoza naţionalismului tradiţional într-o formă de românism, înţeles ca ideologie a luptei împotriva străinului. Noul impuls antisemit, adus de generaţia de tineri intelectuali care vor popula Garda de Fier are, în persoana lui Goga, un simpatizant constant şi un admirator, cu foarte rare rezerve. El îi descoperă mişcării, de la primele manifestări, rădăcini în tradiţia rumînească şi ar putea fi considerat primul ideolog de prestigiu al ei, dacă nu s’ar fi menţinut, din strategie politică, în afara ei, ulterior chiar adversar al ei, pe terenul luptei pentru putere.

Într’un lung şir de foiletoane adunate în volumul Mustul care fierbe (1927), Goga urmăreşte cu crescîndă simpatie şi solidarizare mişcările studenţeşti pentru numerus clausus şi semnalează, cu o intuiţie exactă, noutatea şi semnele unei prefaceri de adîncime.

Mişcarea e o ”largă răzvrătire tinerească”, dornică de ”o religie nouă”, ea descinde din ”adevărurile organice ale rasei”, este ”prima avangardă a acestei evoluţii de conştiinţă naţională” şi vesteşte ”un ferment nou de viaţă morală”, ”o furtună purificatoare”, ”reprezintă religia naţională fanatică şi intransigentă, cea mai de seamă temelie a vieţii noastre de stat”. *194

Un atentat politic este ”un caz de conştiinţă”, ”o izbucnire de protestare a instinctului naţional” şi îndeosebi un avertisment străinilor:

”Acest adevăr ar trebui să’l pătrundă toţi care pot influenţa opinia publică din ţară: şi băştinaşi şi străini. Cei care se găsesc la ei acasă să îndrume în sens constructiv pulsaţia vie a instinctului naţional, iar cei oploşiţi pe un pămînt binecuvîntat să’şi deie seama că prin provocări îndrăzneţe se împinge la extrema limită bătrîneasca răbdare a unui popor.” *195

Ideea naţională (definită ca o ”credinţă fanatică în patriotismul specific al neamului” *196) este, şi pentru Goga, o emanaţie a ideologiei lui Eminescu, dar cu o semnificativă accentuare pe ”puritatea rasei”, ”prerogativele sîngelui”, ”adevărurile organice ale rasei” *197.

Primejdia principală care ameninţă ”rasa” vine, aproape exclusiv, din partea evreilor. Chiar şi pericolul maghiar e ”ungaro-semit”. *198

Metaforele ”primejdiei” şi ”luptei decisive” domină publicistica sa, extrem de combativă şi patetică. Goga este printre primii politicieni şi oameni de cultură rumîni care văd în recrudescenţa antisemitismului mărturia izbucnirii unui ”război” împotriva străinului (evreu). Violenţele recente sînt numai o reacţie îndreptăţită de apărare:

”E adevărat că în Rumînia se găsesc astăzi două tabere militante puse faţă în faţă. În ultimii ani o prăpastie s’a deschis între ele. Rumînismul integral, cu toate impulsurile unei istorii milenare, e pe o baricadă şi pe alta sînt cetăţenii proaspeţi ai tratatului de pace, veselii profitori ai războiului. Două concepţii de viaţă deosebite s’au angajat în luptă. Vorbeşte pămîntul cu firul de praf adus de vînturi. Reconcilierea devine tot mai grea, sîntem de acord. Realitatea însă e că, în această ciocnire, ofensiva a pornit de la cei puţini. Ei, rumînii cu hîrtiile semnate de noua orînduire, complect străini de logica sîngelui, au deslănţuit atacul. Impetuoşi şi intoleranţi, la toate ocaziile, obraznici adesea, dispreţuind psihologia mediului, ne’au pălmuit amîndoi obrajii (…)

Ca o consecinţă a acestei tentative am avut răspunsul. Violenţa a trezit retorsiune. (…) Din momentul ce s’a pornit războiul, mijloacele pentru smulgerea biruinţei cad pe al doilea plan (…)

Ce se va întîmpla de’aci înainte, se va vedea. Un lucru însă e cert, rumînismul e în plină mobilizare şi la el acasă îşi va impune izbînda, indiferent că ea se va realiza printr’o revărsare de argumente teoretice sau printr’o pădure de palme. *199

Goga respinge acuzaţia de antisemitism doctrinar. Atitudinea sa are cauze ”obiective”: schimbarea raporturilor demografice, o dată cu valul ”intruşilor indezirabili” din Basarabia şi Bucovina *200, maghiarofilia evreilor din Transilvania, acapararea presei naţionale, infiltrarea dăunătoare în cultură, ameninţarea pentru puritatea etnică a rumînilor.

Întruparea primejdiei evreieşti este, în publicistica lui Goga, gazetarul evreu, cel care ”spurcă conştiinţa publică şi otrăveşte lumea” *201 — şi ea marchează o deplasare sensibilă a stereotipului antisemit din sfera economică şi socială spre cea intelectuală. E o spiritualizare a tezelor antisemite care se va accentua şi amplifica la un alt ideolog important: Nichifor Crainic, precum şi la alţi intelectuali alăturaţi Gărzii de Fier.

Demascarea primejdiei spirituale evreieşti va trece pe primul plan. Primii ani după încheierea primului război mondial au fost hotărîtori pentru evoluţia antisemitismului în Rumînia şi a ideilor sociale şi politice în această direcţie.

Manifestările studenţeşti din toată ţara şi intensitatea campaniilor de presă antisemite marchează o schimbare revoluţionară, nu atît în discursul antisemit, cît în depăşirea unor inhibiţii de tradiţie democratică, raţionalistă, şi adoptarea unei atitudini de luptă deschisă, de ”război sfînt” împotriva evreilor, cu mijloacele politice şi noul limbaj oferit de doctrinele totalitare, în curs de consolidare.

În fața atîtor dovezi adunate din ”activitatea anti-semită” a atîtor intelectuali rumîni, ne reamintim elebra vorbă rumînească: ”fum fără foc nu iese”.

Iar, după tăvălugul evreo-bolșevic din anii ’50 care a pustiit pentru vreo 100 de ani Rumînia, evreii încă nu consideră că și’au luat revanșa totală pentru ideologiile sau atitudinile unor intelectuali împotriva evreilor din perioada Rumîniei moderne.

Cel puțin ideologic, evrei ca Patapievici au lucrat și mai lucrează și azi mai mult sau mai puțin vizibil împotriva rumînilor și Rumîniei. Vă redăm cîteva din opiniile lui Patapievici care nu sînt deloc mai prejos decît cele culese de Leon Volovici de la intelectualii rumîni.

Cîteva citate care l’au consacrat pe Patapievici, din volumul ”Politice”, ediţia 1996 despre rumîni și Rumînia:

Pagina 34:

”Un popor cu substanţă tîrîtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorîţi, maxilare încrîncenate, feţe urîte, guri vulgare, trăsături rudimentare.”

Pagina 49:

”Puturoşenia abisală a stătutului suflet rumînesc… spirocheta rumînească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într’un trup inconşient, pînă ce mintea va fi în sfîrşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.”

Pagina 63:

”Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.”

”În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i’au lăsat rumînii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne’au luat în urină slavii: se cheamă că ne’am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne’au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut’o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne’o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne’au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi’au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i’au dovedit.”

Pagina 64:

”Rumîna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…”

sau:

”Rumînii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cît o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.”

Cîtă distanță este între ce spune un evreu rumîn și cineva care a iubit neamul rumînesc precum Martha Bibescu, deși se trăgea dintr’o familie de fanarioți (Mavrocordat):

”Va veni o vreme cînd se va acorda atenţie acestui popor, prea puţin luat în seamă. Cîntece şi armonii se vor auzi venind de la această ţară despre care nu se prea vorbeşte. După mii de ani de vieţuire, acest neam se va ridica şi lumea se va uimi ca de o minune, aflând, în sfîrşit, cîte lucruri a ştiut neamul acesta despre conştiinţa universală. Bucuriile acestui popor au rămas ascunse; nefericirile lui n’au fost cunoscute. Nimeni nu i’a scris mitologia. Puţini i’au cunoscut istoria. Şi, totuşi, oamenii aceştia au avut mai mult decît oricare alţii geniul mitului…”

În lumina celor spuse mai sus întrebarea care va rămîne fără răspuns în continuare este:

Va supraviețui crypto-evreul fără restul națiunilor, fără noi ceilalți, ”goyimii”?

Citește și: ATROCITĂȚILE EVREILOR ÎMPOTRIVA NEAMULUI ROMÂNESC, UN VERITABIL GENOCID

Evreu cu gîscă, cunoscut şi sub numele de ”Un cetăţean în perspectivă”, este o pictură de gen realizată de artistul rumîn Nicolae Grigorescu în anul 1880.

Primul nume cu care este cunoscut tabloul, este cel pe care l’a purtat la expoziţia de la Paris la Salonul Oficial din anul 1880 – Juif moldave allant demander la naturalisation à l’Assemblée roumaine. Lucrarea nu a fost datată şi aparţine astăzi Muzeului Naţional de Artă al Rumîniei.

Referințe:

*1 Gen ”Porunca vremii”… De fapt, antisemiţii au speculat nu numai teoria ”uniformităţii antropologice a evreilor”, ci şi pe cea a ”diversităţii tipurilor evreieşti”. Poate că ar fi trebuit analizate câteva situaţii în care clişeele primesc reformulări, reactivări, ideologizări, multiplicări prin presă, ”trezindu’se” retransmise cu o forţă înfinit mai mare în spaţiul cultural care le’a generat. De altfel, teza noastră de doctorat, odată cu reflectarea, în revuistica timpului, a principalelor aspecte de politică externă interbelică, ”tratează”, timid, şi maladiile prefigurate, cercetează originea şi natura lor, reevaluează unele sisteme ideologice şi ”credinţe populare”. Vezi Nicolae Tomescu, Politica externă a Rumîniei întregite. Reflecţii şi atitudini în presa vremii, Editura Fides, Iaşi, 2000 (o mostră, la p. 32:

”Obligaţia noastră este să fim atenţi şi la cuvintele care pun în mişcare conflictele. În interiorul lor, ”micile patrii” – funcţionând o vreme după orologiul fragil şi greu de întreţinut al înţelegerilor interetnice – lasă realităţile să curgă într’un singur sens. Există o memorie a răului, mai activă decît toate celelalte, care mutilase sentimentele, exacerbîndu’le şi punîndu’le faţă în faţă, în condiţia tragică a anulării celuilat.”)

*2 Sintagma preluată de la Andrei Oişteanu:

”(…) a existat un grad de toleranţă religioasă şi la nivel popular, care se justifică prin tipul de creştinism adoptat de români, şi anume un sincretism religios foarte complex, un amestec inextricabil de mitologie păgână şi creştină, un creştinism folcloric sau, cum l’a definit Mircea Eliade, un „creştinism cosmic.”

În aceste condiţii culturale şi cultuale, populaţia din spaţiul românesc nu s-a situat, de regulă, pe poziţii doctrinare foarte rigide, exclusiviste, prin urmare, intolerante faţă de doctrinele altor religii (mozaism, islamism) sau faţă de diversele „erezii” creştine. Acceptarea diferenţei confesionale s-a finalizat în câteva zicale populare, care indică un anume tip de mentalitate tolerantă: „câte bordeie, atâtea obicee”, fiecare om fiind lăsat „în legea lui”, dacă nu chiar „în plata Domnului”. Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 34.

*3 Legenda etiologică a cunoscut numeroase variante, versificate sau nu. În unele, peştele ia locul cocoşului, în altele îl dublează. Indiferent de variante, se ajunge la aceeaşi concluzie: „De atunci (şi de aceea) au jidanii pistrui”, ca pedeapsă pentru faptul că nu au crezut în Hristos şi Înviere. Pistruii de pe chipul unui român creştin sunt consideraţi a fi un semn infamant, care (precum părul roşu) poate aduce ghinion. Adesea, astfel de oameni „în-semnaţi” sunt „socoţiţi drept jidovi” şi se crede că „petele de pe faţă li se pot înmulţi”. În Moldova, ca să „scape de semnele piază rea”, „oamenii pistruiaţi” rostesc, pe timpul nopţii de Sîn Petru (29 iunie), tot felul de descântece şi „se spală cu apă la miezul nopţii, cînd cântă cocoşul”. Din cauza contaminării, se crede că apa de la miezul nopţii ar fi un remediu magic împotriva pistruilor”… Putem suprapune două motive mitice independente, unul canonic şi celălalt apocrif – pe de o parte, cocoşul evanghelic, care cântă în noaptea cînd Apostolul Petru se leapădă de Iisus şi, pe de altă parte, cocoşul legendar (care provoacă evreilor pistrui, la Învierea lui Iisus)?

*4 Simeon Fl. Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Ediţie îngrijită de Iordan Datcu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, vol. II, pp. 131-132.

*5 Din cauze care ţin strict de limita responsabilităţii ştiinţifice asumate, nu ne-am propus o “inventariere” a stigmatului etnic (sau confesional), deşi, potrivit unor cercetări, acesta reflectă tocmai procesul de asimilare a evreilor, transformându-se într-un semn al infamiei sau, dimpotrivă, al mândriei.

*6 Andrei Oişteanu a diagosticat, tranşant, aceste poezioare „aparent hazlii şi nevinovate” – Myth and Rite in Romanian Children’s Folklore, „International Journal of Roumanian Studies”, vol. 6, nr.1, Amsterdam, 1988, menţionat în Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004, “Note şi Bibliografie”.

*7 Moses Schwarzfeld, Evreii în literatura lor populară. Studiu etnico-psichologic, Editura Universală, Bucureşti, 1898 (consemnat de Andrei Oişteanu în Imaginea evreului în cultura română, pp. 9, 11, 12, 89, 134, 140, 172, 175, 179, 186, 202, 227-230, 238, 239, 270, 296, 307, 436, 437; dar şi în Evreul imaginar versus evreul real în folclorul şi mitologia română, „Revista de Istorie şi Teorie Literară”, 1995, pp. 25-34).

*8 Lazăr Şăineanu, în Basmele române, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 25, surprinde credinţe similare – proverbul maghiar „Câine roşu, mînz roşu, om roşu, nici unul nu-i bun”. Astfel de superstiţii dobândiseră o vechime milenară – chaldeenii (din Orientul Apropiat) credeau că „templul în care intră un câine roşu este părăsit de zei”, iar, la evrei, „juncana roşie” era menită sacrificării (Numerii, 19, 1-3).

*9 Cf. Artur Gorovei, Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Socec, Bucureşti, 1915. Nu mi-am însuşit, întru-totul, înţelesul de „lume de dincolo” al acestor toponime mitice, înţeles pe care îl oferă Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971…

*10 Mirosul de usturoi degajat de evreu devine, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, un motiv literar, care nu putea să lipsească din anecdotele şi snoavele populare: ”Săracii jidanii noştri”, zice un cântecel popular din Moldova, „au gura plină de usturoi”, „Cu rabinu’ între noi, / Cu trei care d’usturoi” (Simeon Florea Marian, op. cit., p. 384); chestiunea publicării „satirelor”, „anecdotelor populare” culese, după cum se afirma, „din gura ţăranului nostru român”, ridică o posibilă întrebare: Aşa să fi fost în toate cazurile?

*11 Imaginea nu pare generată de mizeria şi de lipsa de igienă a majorităţii Ostjuden din secolele XVII-XIX, pentru simplul motiv că existase în Europa de vest încă din atichitate şi Evul Mediu.

*12 Ne facem datoria şi reproducem expresia răsturnată, cu atestare sporadică, folosită ca o replică simetrică la expresia „jidan împuţit”. Pentru evreu, românul este „valah împuţit” (Vulah schtink, în idiş). Menţionată în Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Humanitas, Bucureşti, 2004.

*13 Idem, p. 87. „Conform concepţiei Bisericii creştine, nonputrefacţia unui cadavru şi mirosul de smirnă pe care îl degajă acesta este o dovadă de sfinţenie. De exemplu, „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”, scria, în 1630, Petru Movilă, avea „trupul neputrezicios” şi cu „mir înmiresmat” – A. Oişteanu citează din Petru Movilă, Împăcarea Bisericii Ortodoxe, Ediţie îngrijită de Vlad Chiriac, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 52.

*14 Moses Schwarzfeld, Evreii în literatura lor populară. Studiu etnico-psichologic, Editura Universală, Bucureşti, 1898, p. 19 (consemnat de Andrei Oişteanu în op. cit., p. 89).

*15 „Jidovii” erau „necuraţi”, dar, din perspectiva mentalului creştin, apa din cristelniţă elimină mirosurile evreului convertit.

*16 Această poveste legendară apare, tot în secolul XVII, şi în scrierea Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie.

*17 http://www.khazaria.com/khazar-history.html

*18 For the full interview, see: http://www.antichristconspiracy.com/HTML%20Pages/Harold_Wallace_Rosenthal_Interview_1976.htm

*19 ”The Truth About Khazars,” http://antimatrix.org/Convert/Books/Benjamin.H.Freedman/The.Truth.about.Khazars.htm

*20 https://www.darkmoon.me/2013/top-israeli-scientist-says-ashkenazi-jews-came-from-khazaria-not-palestine/

*21 „Pharisees,” The Jewish Encyclopedia, Vol. IX, (1901-1906 ed.), p.666. All emphasis supplied unless otherwise noted.

*22 Winston Churchill (http://www.fpp.co.uk/bookchapters/WSC/WSCwrote1920.html)

*23 For Jewish involvement in the war against Germany, click here and here. To understand why Jewish bankers were also behind Japan entering the war, click here.

*24 Cercetările au stabilit că numărul ”șase milioane” reprezintă un mit. Conform recesămîntului făcut înainte de război și după război un astfel de număr este imposibil. .

*25 Rosenthal, op cit.

*26 See Solving the Mystery of Babylon The Great by Edward Hendrie.

*27 https://www.youtube.com/watch?v=_7TrfD-qlRY, mark 40:10.

*28 Walter White, Jr., The Hidden Tyranny, quoting Harold Rosenthal.

*29 “Saturday Evening Post,” June 19, 1919.

*30 New York City speech, October 30, 1937.

*31 https://gracethrufaith.com/ask-a-bible-teacher/blessing-those-who-bless-israel/

*32, 33 http://www.cufi.org/site/PageServer?pagename=about_AboutCUFI

*34 http://www.slate.com/articles/news_and_politics/politics/2014/07/christians_united_for_israel_the_most_insanely_pro_israel_conference_of.htmlSee also, http://query.nytimes.com/gst/fullpage.html?res=950DE3DE173EF937A25752C1A9609C8B63

*35 ”Les Annales”, June, 1934.

*36 ”Chicago Sentinel”, October 8, 1942.

*37 Adolf Hitler, “My Political Testament”, http://hitler.org/writings/last_testament/.

*38 Aaron Cohen, “Why It Can Never Happen Again,” December 18, 2006, emphasis original.

*39 Louis Finklestein, The Pharisees: The Sociological Background of their Faith, Vol. 1, Forward to first edition, p. XXI, emphasis supplied.)

*40 Louis Finklestein, The Jews – Their History, Culture, and Religion, Vol. 4, p. 1332.

*41 https://www.youtube.com/watch?v=_7TrfD-qlRY

*42 F. Trocase, L’Autriche Juive, 1899.

*43 http://come-and-hear.com/babamezia/babamezia_114.html

*44 I. B. Pranaitis, The Talmud Unmasked: The Secret Rabbinical Teachings Concerning Christians, 1892.

*45 https://www.worldslastchance.com/romanian/biblical-christian-beliefs/cele-zece-porunci.html

*46 http://www.come-and-hear.com/sanhedrin/sanhedrin_59.html, emphasis in original.

*47, 48 Peter Schäfer, Jesus in the Talmud, chapter 9.

*49, 50 The Talmud Unmasked, op cit.

*51 Jesus in the Talmud, op cit.

*52 Sir Richard Francis Burton, 19th century British diplomat, writer.

*53 Martin Luther, “Warning Against The Jews.”

*54 Martin Luther, The Jews And Their Lies.

*55 WLC învață importanța închinării în Sabatul biblic original, dar care a fost instituit la Creațiune și nu în timpul Exodului. De aceea , sărbătorile lui Yahuwah, prezentate în Levitic 23 nu au fost date doar evreilor ci ne leagă pe toți.

*56 https://nationalvanguard.org/2018/07/if-jews-didnt-exist-whod-want-to-invent-them/

*57. Procesul formării conştiinţei naţionale şi al ideologiei naţionale romantice este analizat în: Vlad Georgescu, Political Ideas and the Enlightenment in the Romanian Principalities. 1750-1831 (New York, 1971); Paul Cornea, Originile romantismului românesc (Buc., 1972), pp. 458-911; Ştefan Lemny, Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română (Buc., 1986), cap. VI; Katherine Verdery, „Moments in the Rise of the Discourse of National Identity,” în I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian (ed.), Românii în istoria universală, vol. III—1 (Iaşi, 1988).

*58. Sorin Alexandrescu, „Le paradoxe roumain,” International Journal of Rumanian Studies (Amsterdam), 1-2(1976), p. 10.

*59. Despre conceptul de „popor” în perioada romantică, în mediile intelectuale paşoptiste, vezi: Paul Cornea, Regula jocului (Buc., 1980), pp. 208-243.

*60. Sorin Alexandrescu, op. cit., p. 3; Al. Zub, „History and Myth in Rumanian Society in the Modern Period,” International Journal of Rumanian Studies, 2(1987).

*61. L. Volovici, Apariţia scriitorului în cultura română (Iaşi, 1976).

*62. Paul E. Michelson, Myth and Reality in Romanian National Development (Huntington, 1986), republ. în International Journal of Rumanian Studies, 2(1987). O selecţie de articole despre specificul românesc în: Florin Mihăilescu (ed.) Aesthesis Carpato-Dunărean (Buc., 1981).

*63. O analiză mai amplă în: Z. Ornea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea (Buc., 1980).

*64. Paul Cornea şi Mihai Zamfir (ed.), Gîndirea românească în epoca paşoptistă (1830-1860) (Buc., 1969), p. 79.

*65. Carol Iancu, Les Juifs en Roumanie (1866-1919). De l’exclusion a l’emancipation (Universite de Provence, 1978), pp.31-62.

*66. Catherine Durandin, „Bonheur et malheur. Les intellectuels roumains d’une generation a l’autre, 1848-1878,” International Journal of Rumanian Studies, 1(1984-1986).

*67. Z. Barbu, „Rumania,” în S. J. Woolf (ed.), Fascism in Europe (London, 1981), p. 152.

*68. Em. Turczynski, „The Background of Romanian Fascism,” în Peter F. Sugar (ed.), Native Fascism in the Successor States (Santa Barbara, 1971); Michael Shafir, Romania. Politics, Economics and Society (London, 1981), pp. 1-4.

*69. Despre stereotipul polonezului în literatura veche română: Leon Volovici, „Polonii şi Ţara Leşească în literatura română,” Anuar de lingvistică şi istorie literară, XXVIII(1981-1982), pp. 57-64.

*70. Despre căutarea „inamicului comun” în definirea identităţii naţionale: Karl W. Deutsch, „Nation Building and National Development,” în Nation Building (New York, 1966); comentat de Michael Shafir, Political Culture, Intellectual Dissent and Intellectual Consent. The Case of Rumania (Jerusalem, 1978).

*71. Despre imaginea grecului în cultura română: Ştefan Lemny, „La critique du regime phanariote: cliches mentaux et perspectives historiographiques,” în Al. Zub (ed.), Culture and Society (Iaşi, 1985). Despre „mitul fanariot”: Alexandru Zub, „History and Myth in Rumanian Society in Modern Period,” loc. cit.

*72. Despre evoluţia demografică a populaţiei evreieşti din România, în: Moses Schwarzfeld, Ochire asupra istoriei evreilor în România (Buc., 1887); W. Filderman, Adevărul asupra problemei evreieşti în România (Buc., 1925).

*73. G. Ibrăileanu scrie, referindu-se la aceeaşi perioadă: „Să observăm în treacăt că la noi mai toate clasele sînt mai mult ori mai puţin antisemite.”; vezi Spiritul critic în cultura românească, (Buc., 1929), p. 189.

*74. Mihai Dim. Sturdza, „Junimea societate secretă”, Ethos (Paris), 1(1973): 81-109.

*75. Carol Iancu, op. cit., pp. 119-134. Un punct de vedere opus, în Gheorghe Cliveti, Rumînia şi Puterile garante (Iaşi, 1988). Poziţia oficială românească nu a fost provocată de „pretinse porniri antisemite”, ci de „interesele naţionale” ale noului stat rumîn (p. 122-123).

*76. O remarcabilă analiză sociologică a pătrunderii capitalismului în România şi a formării burgheziei româneşti, ca şi a reacţiei naţionaliste şi xenofobe, în: Ştefan Zeletin, Burghezia română (Buc., 1925). Despre importanţa politică a problemei agrare şi a relaţiei cu „problema evreiască”, în: Henry L. Roberts, Rumania. Political Problems of an Agrarian State (New Haven, 1951).

*77. Şt. Antim, Chestia evreiască (Craiova, 1926), pp. 4r-9.

*78. Cestiunea israelită înaintea Adunarei Generale a României din 1864 (Buc., 1879), p. 19.

*79. B. Brănişteanu, Jurnal. 1943-1944 (manuscris), Yad Vashem Archives (Jerusalem), 0-11/77; nota din 31 iulie 1943, p.148.

*80. Moţiunea nerevisioniştilor în cestiunea israelită (Buc., 1879), pp. 149,166-168.

*81. Dionisie Pop Marţian, Proprietatea şi Naţionalitatea şi ochire în marea chestie a jidanilor (Buc., 1866).

*82, 83. B. P. Hasdeu, Industria naţională, industria streină şi industria ovreiască faţă cu principiul concurenţei (Buc., 1866), pp.10-34.

*84, 85, 86. Ioan Slavici, „Soli” şi „Haben”. Cestiunea ovreilor din România (Buc., 1878), pp. 11,47,  Ibid.,pp. 70-71, Ibid., p.73.

*87. Jacob Katz, From Prejudice to Destruction: Anti-Semitism 1700-1933 (Cambridge, Mass., 1980), p. 320.

*88. Despre imaginea evreului în opera lui Alecsandri: B. P. Hasdeu, Trei ovrei: jupînul Shylok, domnul Gobsek al lui Balzac şi jupînul Moise al lui Alecsandri (Buc., 1865); G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (Buc., 1941), pp. 253, 279-280; Carol Iancu, op. cit, p. 211. Despre „Ost-jude”, ca simbol antisemit, în literatura germană şi austriacă: Steven E. Aschheim, „Caftan and Cravat: The Ostjude as a Cultural Symbol in the Development of German Anti-Semitism,” în Politicai Sytnbolism in Modem Europe. Essays in honor of G. L. Mosse (New Jersey, 1982).

*89. „Şedinţa din 5 Martie 1864,” în Cestiunea israelită înaintea Adunarei Generale a Rumîniei (Buc., 1879), p. 18.

*90. Mihai Eminescu, Opere, vol. IX: Publicistica. 1870-1877 (Buc., 1980), p. 217.

*91. Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne (Buc., 1925), vol. II, p. 139.

*92. Despre posteritatea ideologiei eminesciene, Lovinescu scrie în 1926: „înăbuşită un moment, influenţa eminesciană şi-a răscumpărat uşor timpul pierdut: pus în circulaţie prin mişcarea sămănătoristă, continuată apoi prin oameni şi acţiuni felurite, ea îşi supravieţuieşte şi astăzi în unele manifestări xenofobe sau fasciste ce se reclamă încă de la «actualitatea lui Eminescu»…”: Istoria literaturii române contemporane, vol. I, (Buc., 1973), p. 14. Despre xenofobia lui Eminescu şi „moştenitorii” ei: G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, (Buc., 1929), pp. 153-192; E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, vol. II, p. 139-153; G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I (Buc., 1934); T. M. Munteanu, „Antisemitismul lui Eminescu,” Convorbiri literare, 6-9(1939); Ion Zamfirescu, Spiritualităţi româneşti (Buc., 1941), pp. 326-331; D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu (Madrid, 1955); Virgil Nemoianu, „Purest Dacian,” The Times Literary Supplement, no. 4233,18 May 1984. O încercare de a justifica xenofobia lui Eminescu cu argumente „neo-marxiste” în Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească (Buc., 1984).

*93. Michael Shafir, „From Eminescu to Goga via Corneliu Vadim Tudor: A New Round of Antisemitism in Romanian Cultural Life,” Soviet Jewish Affairs 3(1984).

*94. Despre componenta naţionalistă a romantismului german şi respingerea evreului ca străin, în: Shmuel Almog, Naţionalism & Antisemitism in Modern Europe, 1815-1945 (Oxford, 1990), pp. 6-11.

*95. ”Şi dacă s’a stricat rîndul şi tocmeala acestor ţări [rumîneşti], dacă am pierdut provincii, dacă am înlăturat cu uşurinţă obiceiuri bune şi vechi, dacă au intrat corupţia şi laşitatea în clasele vechii societăţi rumîneşti, totdeauna izvorul acestor rele se va găsi c’a fost sau un grec sau o mînă de greci.” Citat de D. Murăraşu, op. cit., p. 200.

*96. Mihai Eminescu, Opera politică, vol. I, p. 546; citat de Al. Oprea, „Introducere” la Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, p.33.

*97, 98, 99, 100, 101. Mihai Eminescu, Opere, IX, p. 301, Ibid., p. 302, Ibid., p. 173, Ibid., p. 281, Ibid., pp. 301,303.

*102, 103, 104, 105, 106, 107, 108, 109, 110. Vasile Conta, Opere complecte (Buc., 1914), p. 642, Ibid., p. 648, Ibid., p. 645, Ibid., p. 650, Ibid., p. 652, Ibid., p. 658, Ibid., p. 657, Ibid. p. 660, Ibid., p. 647.

*111. Dicţionarul limbii române (Academia Română) (Buc., 1937), tom II, part II, fasc. 1. pp. 20-22.

*112. Vezi: Constantin Rădulescu-Motru, Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi (Buc., 1936), pp. 98-100.

*113. I. M. M [Manolescu-Mladin], Caracteristica evreilor sau Românismul în faţa cestiunii jidoveşti (Iaşi, 1892).

*114. Carol Iancu, op. cit., pp. 220-229; Michael Stanislawski, „Introduction”, în Emil Dorian, The Quality of Witness, Marguerite Dorian ed. (Philadelphia, 1982), p. XXVI.

*115. ”Antisemitismul e mai mult decît o opinie în România, e o pasiune în care se întîlnesc oameni politici din toate partidele, reprezentanţi ai ortodoxiei şi, se poate adăuga, toţi ţăranii valahi şi moldoveni.” Apud Carol Iancu, op. cit., p. 229.

*116. Două exemple frecvent citate: A. D. Xenopol, La question israelite en Roumanie (Paris, 1902); Verax [Radu Rosetti], La Roumanie et Ies Juijs (Buc., 1903). Eseul lui Xenopol a provocat replica socialistului Adolphe Clamet: Les Juifs-roumains. Reponse a M. A. D. Xenopol (Paris, 1903).

*117. Encyclopaedia of Jewish Communities. Rumania (în ebraică) (Jerusalem, 1969), vol. I, pp. 31-40.

*118. Moshe Schaerf, The Torch was lit in Romania. Samuel Pineles and Early Zionism in Romania (în ebraică) (Jerusalem, 1986).

*119. Joshua Starr, „Jewish Citizenship in Rumania (1878-1940), Jewish Social Studies, vol. III, 1(1941), p. 53.

*120. Carol Iancu, op. cit., pp. 220-225.

*121. C. Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, vol. VIII (Buc., 1983), p. 279.

*122. Mina Savel, Judaismul în Romania (Iaşi, 1896), pp. 3-4.

*123. C. Dobrogeanu-Gherea, op. cit., p. 279

*124. O excepţie: interviul dat ziarului Rumînia muncitoare (5 Dec. 1913), în care observa că statutul evreilor din Rumînia constituie ”o absurditate juridică unică în felul ei” ( Opere complete, vol. V, p. 169). O prezentare a atitudinii lui Gherea în ”problema evreiască”, în Michael Shafir, ”Romania’s Marx and the National Question: Constantin Dobrogeanu-Gherea,” History of Political Thought, vol. V, 11(1984).

*125. W. Filderman, Adevărul asupra problemei evreieşti în România (Buc., 1925), p. XLIII.

*126. Ezra Mendelsohn, The Jews of East Central Europe between the World Wars (Bloomington, 1983), pp. 173-183.

*127. ”Moţiune din partea evreilor rumîni,” îndreptarea, 25 (1926), p. 2; M. Campeano, Les troubles antisemites en Roumanie et la question antisemite en general (Buc., 1928).

*128. T. Teodorescu-Branişte, ”Începuturile mişcării antisemite în Rumînia după primul război mondial,” Toladot (Jerusalem), 1(1972).

*129. Andreas Hillgruber, „The Extermination of the European Jews in its Historical Context — A Recapitulation,” Yad Vashem Studies, XVII(1986); Victor Karady — Istvan Kemeny, ”Antisemitisme universitaire et concurrence de classe: la loi du numerus clausus en Hongrie entre les deux guerres,” Acfes de la recherche en sciences sociales, 34 (Sept. 1980).

*130. Despre activitatea politică a lui A. C. Cuza: Gh. T. Pop, Caracterul antinaţional şi antipopular al activităţii Partidului Naţional Creştin (Cluj, 1978); M. Rusenescu — I. Saizu, Viaţa politică în România. 1922-1928 (Buc. 1979); Pamfil Şeicaru, Un junimist antisemit: A. C. Cuza (Madrid, 1956); Carol Iancu, op. cit., pp . 217-229.

*131. I. Ludo, În jurul unei obsesii (Buc., 1936).

*132, 133. A. C. Cuza, Meseriaşul român (Buc., 1893), p. VI, Ibid., p. XXXII.

*134, 135. A. C. Cuza, Naţionalitatea în artă (Buc., 1908), p. 6, Ibid., pp. 147-149.

*136. A. C. Cuza, Jidanii în război (Buc., 1924). Vezi şi răspunsul lui W. Filderman: op. cit.

*137, 138. A. C. Cuza, Numerus clausus (Buc., 1923), p. 32, Ibid., p. 2.

*139. A. C. Cuza, Învăţătura lui Isus. judaismul ori teologia creştină (Iaşi, 1925); A. C. Cuza, Doctrina naţionalistă creştină (Iaşi, 1928); A. C. Cuza, Doctrina cuzistă. Lupta pentru credinţa şi problema învăţămîntului religios cu ilustraţii din Thora (Iaşi, 1928).

*140. A. C. Cuza, Învăţătura lui Isus, p. 25.

*141. Apărarea Naţională, nr. 10, 15 aug. 1922. Relatările despre omorul ritual au provocat o replică interesantă din partea unui medic şi teolog care discreditează legenda într-un studiu amănunţit: Virgil Ciobanu, ”Omorul ritual” din punct de vedere istoric şi medical (Buc., 1924). De notat şi o observaţie a sa din prefaţă: ”În Ardeal, credinţa în omorul ritual este generală, la toate straturile societăţii, cu unele mici excepţiuni.”

*142. A. C. Cuza, ”Ştiinţa antisemitismului,” Apărarea Naţională, nr. 6,15 nov. 1922.

*143. A. C. Cuza, Doctrina naţionalistă creştină (Iaşi, 1928).

*144. ”Programul L.A.N.C.,” în I. Mironescu-Nor, Moldova creştină şi judaismul talmudic (Buc., 1927), pp. 163-164.

*145. A. C. Cuza, Doctrina naţionalistă creştină, p. 16.

*146. ”Svastica stă în legătură cu cultul solar şi apare în acele ţări în cari a trăit rasa pelasgică, pe care o găsim de la început în ţările noastre. Svastica este, în genere, semnul distinctiv al rasei arice, şi în special al ramurei Tracilor, din care ne tragem, prin Daci. Cele mai vechi însemnări cu svastica au fost găsite pe pămîntul nostru (…) Cu vechimea ei, la noi, svastica este dar, în primul rînd, a noastră, rumînească, prin descendenţa din arii traci (…). Svastica este semnul nostru ca neam; Crucea este semnul credinţei noastre, la fel cu a tuturor popoarelor creştine. Numai împreună, Svastica şi Crucea, arată fiinţa noastră întreagă — trupul şi sufletul — ari şi creştini.” (A. C. Cuza, Învăţătura lui Isus, pp. 33-34)

*147. Pamfil Şeicaru, op. cit., p.20.

*148. Corneliu Z. Codreanu, Pentru legionari (Sibiu, 1936), pp.119-120.

*149. Un discipol zelos al lui A. C. Cuza a fost I. Mironescu-Nor, autorul volumului Moldova creştină şi judaismul talmudic (1927). În spiritul programului L.A.N.C., pe care’l reproduce, Mironescu propune ca măsură intermediară, pînă la realizarea ”extincţiunii” evreilor din Rumînia, să fie expulzaţi mai întîi evreii care împlinesc vîrsta de 21 de ani (numai bărbaţii; ”femeile evreilor în general nu sînt o primejdie”). În vederea educaţiei antisemite a rumînilor, autorul propune cursuri de religie ebraică şi predici care să avertizeze asupra primejdiilor Talmudului.

*150. N. C. Paulescu, Phisiologie philosophique. Les passions. Les conflits sociaux. Remides moraux (Paris, 1914); Fiziologia filozofică. Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria (Buc., 1913); Fiziologia filozofică. Sinagoga şi biserica faţă de pacificarea omenirei (Buc., 1923); Complot jidano-franc-masonic împotriva neamului rumînesc (Buc., 1924).

*151, 152. N. C. Paulescu, Talmudul…, p. 11, Ibid., p. 55.

*153. N. C. Paulescu, Sinagoga şi biserica…, pp. 166,177.

*154. Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie (Buc., 1937), pp. 146-158. Vezi şi Pan M. Vizirescu, ”Ortodoxia şi Etnocraţia — doctrina salvării şi a misiunii noastre,” Gîndirea, 9 (1938).

*155. H. Stuart Hughes, Consciousness and Society. The Reorientation of European Social Thought. 1890-1930 (New York, 1958); Zeev Sternhell, La droite revolutionaire. 1885-1914. Les origines francaises du fascisme (Paris, 1978).

*156. Despre autonomizarea vieţii intelectuale în România: Mihai Dinu Gheorghiu, „La strategie critique de la revue Viaţa Românească, 1906-1916,” în Al. Zub (ed.), Culture and Society (Iaşi, 1985).

*157. Paul Michelson, ”Myth and Reality in Rumanian National Development,” loc. cit. (vezi nota 6).

*158. Carol Iancu, op. cit., p. 227.

*159. Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. II (Buc., 1934).

*160. Nicolae Iorga, ”Sentiment naţional şi idee naţională,” Neamul Rumînesc, nr. 147-148, 25 dec. 1909.

*161. Sămănătorul, 10 nov. 1904. Citat şi de S. Schafferman, Dr. W. Filderman (Tel Aviv, 1986), p. 12.

*162. Nicolae Iorga, Histoire des Juifs en Roumanie (Buc., 1914)

*163. Despre ideologia naţionalistă a lui Nicolae Iorga: William O. Oldson, The Historical and Nationalistic Thought of Nicolae Iorga (New York, 1973).

*164. Nicolae Iorga, Istoria literaturii rumîne contemporane (Buc., 1934), p. 63.

*165. Cf. E. Lovinescu, Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică (Buc., 1943). Un alt punct de vedere, de ”disculpare” a lui Iorga, în: Mircea Martin, Identificări (Buc., 1977), pp. 157-161.

*166. A. C. Cuza, Numerus clausus (Buc., 1923), p. 3.

*167, 168. Nicolae Iorga, „Doctrina naţionalistă”, în Doctrinele partidelor politice (Buc., 1923), pp. 45-46, Ibid., p. 46.

*169. Despre activitatea politică şi publicistică a lui Stere pînă la primul război mondial, în: Z. Ornea, Viaţa lui C. Stere, vol. I (Buc., 1989).

*170, 171, 172, 173, 174. C. Stere, ”Social-democraţie sau poporanism?”, Viaţa Rumînească 8 (1907), p. 186, Ibid., p. 187, Ibid., pp. 192,193, Ibid., pp. 197,199, Ibid., p. 198.

*175. Mihai Dinu Gheorghiu, Scena literaturii. Elemente pentru o sociologie a culturii rumîneşti (Buc., 1987), pp. 195-198.

*176, 177, 178. C. Stere, op. cit., p. 204, Ibid., p. 205, Ibid.

*179. Henry L. Roberts, op. cit, p. 147 (vezi nota 20). Despre naţionalismul lui Stere, în Armin Heinen, Die Legion ”Erzengel Michael” in Rumänien: Soziale Bewegung und politische Organisation (München, 1986), pp. 79-98.

*180. C. Dobrogeanu-Gherea, op. cit., VIII, p. 279 (vezi nota 90).

*181. Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică rumînească (Buc., 1984).

*182. C. Stere, „Calea de mîntuire”, Lumina, 5 apr. 1919.

*183. C. Stere, „Nemuritorul Izrael,” Adevărul literar şi artistic, nr. 258, 15 nov. 1925. În acelaşi spirit, interviul lui în Curierul israelit, nr. 43, 7 dec. 1930.

*184. C. Stere, „Iudaismul şi politica evreilor din România”, în A. Blumenfeld-Scrutator, Greşeli în politica evreiască (Buc., 1929).

*185, 186, 187, 188. Aurel C. Popovici, Naţionalism sau Democraţie. O critică a civilizaţiunii moderne (Buc., 1910), p. 12, Ibid., pp. 271,272, Ibid., p. 153, Ibid., p. 343.

*189. La numai un an de la apariţie, studiul lui Aurel C. Popovici primeşte o replică interesantă în lucrarea cu acelaşi titlu a lui Virgil I. Bărbat, ”Naţionalism” sau ”Democraţie” (Buc., 1911). Acesta contestă tezele principale ale lui Popovici, mai ales transformarea naţionalismului într’o ”filosofie universală a vieţii” (p. 19) şi tendinţa de a’i da „un caracter autocratic-utopic, un caracter formalist şi autoritar” (p. 29).

*190. G. Bogdan-Duică, Românii şi Ovreii (Buc., 1913); Ovreii pămînteni şi subpămînteni (Buc., 1913).

*191. G. Bogdan-Duică, Românii şi Ovreii, p. 191.

*192. I. Moţa, Cranii de lemn (Buc., 1937), pp. 77-87.

*193. Despre activitatea politică a lui Oct. Goga, vezi Paul A. Shapiro, „Prelude to Dictatorship in Romania: The National Christian Party in Power, December 1937 — February 1938,” Canadian-American Slavic Studies, 1(Spring 1974).

*194, 195, 196, 197, 198, 199, 200, 201. Octavian Goga, Mustul care fierbe (Buc., 1927), p. 69, Ibid., p. 89, Ibid., p. 26, Ibid., pp. 55,140, Ibid., p. 24, Ibid., p. 85, Ibid., p. 396, Ibid., p. 434.

LEON VOLOVICI, ”Ideologia naționalistă si ”problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în Rumînia anilor ’30, București, 1995.

Alte Resurse: Nicolae TOMESCU, File din Istoria Evreilor. Studii și recenzii, worldslastchance.com, bible.com – Biblia, Noua Traducere Rumînească (NTR), Copyright © 2007, 2010, 2016 by Biblica, Inc.®, adevărul.ro, karensmithdotblog.wordpress.com, radioiasi.ro, necenzuratmm.ro, wikipedia.org, ziaristionline.ro

Vasile I. Zărnescu, „Înnegresc ţiganii imaginea României?“, AlterMedia, 2 noiembrie 2007, pe http://www.altermedia.info/romania/2007/11/02/innegresc-tiganii-imaginea-romaniei/; cf. şi: http://bratuldefier.blogspot.ro/2009_03_01_archive.html;
http://islamulazi.ro/forum/index.php?showtopic=2060.
Vasile I. Zărnescu, „Problema holocaustului (2)“, AlterMedia, 28 octombrie 2008, pe http://www.altermedia.info/romania/2008/10/28/problema-holocaustului-2/;
idem, „Holocau$tul, jidanii şi palestinienii“, AlterMedia, 22 ianuarie 2009, pe http://www.altermedia.info/romania/2009/01/22/holocautul-jidanii-si-palestinienii/.
Kevin MacDonald, INFLUENŢA EVREILOR ÎN LUME. Editura Vicovia, Bacău, 2006, pag. archive.org/details/UnderstandingJewishInfluence_355;
amazon.com/Understanding-Jewish-Influence-Kevin-MacDonald/dp/1593680171.

„Javits Condemns Attack As a Stunning and Useless Tragedy”. Jewish Telegraphic Agency. 1976-08-13.
„Funeral Services Held for Two Israelis Killed in Istanbul”. Jewish Telegraphic Agency. 1976-08-20.
„El Al Passengers at Istanbul Attacked; Guprrillas Seized”. The New York Times. 1976-08-12.
„Terrorists Kill 3, Wound 24 El Al Passengers at Istanbul Airport; Israel Seeking to Extradite Two”. Jewish Telegraphic Agency. 1976-08-13.
„Las Vegas Sun Newspaper Archives, Aug 13, 1976, p. 6”. newspaperarchive.com.
„Rosenthal Memorial Fund Set Up”. Jewish Telegraphic Agency. 1976-08-27.
Rosenthal Fellowship Description
GERANIOS, NICHOLAS K. (1998-12-20). „Wealthy Backers of White Supremacists Raise Concerns in Idaho”. Los Angeles Times.
„Identity – The Ideology of Hate”. web.archive.org. 2012-10-11.
„THE INSURGENT”. archive.org. 2013-05-10.
Levitas, Daniel (2002). „31”. The Terrorist Next Door: The Militia Movement and the Radical Right (1st ed.). New York: Thomas Dunne Books/St. Martin’s Press. p. 226. ISBN 0312291051. OCLC 49901749. „Titled „The Hidden Tyranny: The Issue that Dwarfs All Other Issues, „textul a fost un presupus ”interviu confidențial” cu Harold Rosenthal, un asistent administrativ în vîrstă de 29 de ani al senatorului american Jacob Javits din New York. Scris inițial de doamna Opal Tanner White, un asociat în vîrstă al ministrului antisemit Gerald L. K. Smith, The Hidden Tyranny a apărut pentru prima dată în 1978, la doi ani după ce Rosenthal a fost ucis de teroriștii arabi care încercau să deturneze un avion israelian la Istanbul. De cînd Rosenthal era mort, White era liber să atribuie tot ceea ce și’ar fi dorit – oricît ar fi de groaznic sau de urît – asistentul lui Javits în timp.”

Fellowships / Internships – American Jewish Committee
ZioPedia – All There Is To Know About Zionism

Imagini: http://www.dailymail.co.uk/news/article-2639420/Pope-Francis-bows-head-prayer-Western-Wall-leaving-note-calling-peace-Christians-Muslims-Jews.html,

http://images.indianexpress.com/2016/02/steven-spielberg.jpg?w=820?w=323

https://cintayati.wordpress.com/2014/07/08/israels-war-on-children-part-1-murdering-children-for-sport-the-jewish-holcaust-against-arab-children/

https://electronicintifada.net/blogs/ali-abunimah/disturbing-photos-show-militarization-israeli-children

Pentru studii suplimentare:

Pentru a asculta discursul lui Benjamin Freedman, faceți clic aici și pentru a asculta interviul lui Rabin Abe Finklestein, faceți clic aici, (materiale între timp raportate și șterse de pe youtube).
Pentru a citi interviul cu Harold Rosenthall, faceți clic aici.
Pentru a citi scrisoarea lui Benjamin Freedman, ”Adevărul despre Khazari”, faceți clic aici.
Pentru informații despre Talmud, faceți clic aici.
Pentru informații despre declarația de război a evreilor asupra Germaniei naziste în 1933, faceți clic aici.
Gorila de 800 de lire despre care nici nu puteți glumi

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

 

GETO-RUMÎNII DIN CARPAȚI VORBESC DE CÎTEVA MII DE ANI LIMBA GETICĂ

Deși, principalilor trădători ai neamului geto-rumînesc carpatic nu le place că pe acest areal se menține o unitate lingvistică de nezdruncinat după cel puțin 4000-5000 de ani de continuitate etno-genetică, în pofida existenței în aceste milenii a cîtorva imperii care au stors de vlagă sute de generații de băștinași, și au extras comori și resurse imense, e bine să ne reamintim măcar din cînd în cînd și noi băștinașii, dar și celor care speră să înfrîngă această cerbicie a băștinașilor, că nu vor reuși să întrerupă această linie milenară de cultură și tradiție.

Deja suntem obișnuiți că una dintre principalele unelte ale trădătorilor neamului rumînesc s’a dovedit a fi în diverse împrejurări lucian boia (paprika), care printre altele, declară în mod cu totul fals că Ştefan cel Mare vorbea ”moldoveneşte” şi că ”dacă i’am fi spus că e rumîn, n’ar fi înţeles ce spunem”.

Ce e drept, nu știm cît de ridicată era școala și erudiția pe atunci, și cît de multe cunoșteau despre strămoșii lor, rumînii din vremea lui Ștefan cel Mare.

Ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi ce limbă credea voievodul că vorbea?

Sînt întrebări la care nu se poate răspunde simplu şi asta din mai multe motive. Principala problemă este reprezentată de faptul că nu avem un text scris integral în limba rumînească populară vorbită în vremea lui Ştefan cel Mare.

Cancelaria domnească redacta documentele ţării în limba slavonă, limba oficială a vremii. Nici acest lucru nu ar trebui să ne mire: în Europa occidentală contemporană cu voievodul Moldovei limba oficială era latina, care ca și slavona era tot o lingua franca de circulație pentru documente, deşi limba maternă a fiecărui european era limba acelui neam în care s’a născut, iar această limbă a fiecărui neam abia pe la sfîrşitul veacului al XV-lea îşi făceau loc în cultura scrisă cam toate limbile popoarelor europene.

Primul document în limba rumînă păstrat pînă în zilele noastre este scrisoarea lui Neacşu de la Cîmpulung, datată în anul 1521, la doar 17 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Sigur, au existat documente redactate în limba rumînească și mai demult, dar acestea nu ne’au parvenit prin timp, sau nu au fost încă descoperite.

Eliminarea confuziilor

Problema ridicată de afirmaţia trădătorului lucian boia paprika este complicată suplimentar de planurile diferite pe care se poartă disputa asupra perechii rumîn-moldovean.

De multe ori este creată o confuzie (intenţionată sau nu): termenul de moldovean se poate referi la un cetăţean al statului medieval Moldova, locuitor al regiunii istorice Moldova din actuala Rumînie, cetăţean al Republicii Moldova sau poate desemna un individ care îşi asumă construcţia sovietică a unei identităţi etnice şi naţionale promovată de Uniunea Sovietică începînd din anul 1924.

Suprapunerea acestor planuri denotă rea-voinţă cu intenţii politice sau ignorarea surselor istorice. Cînd vorbim de identitatea etnică medievală a rumînilor ne izbim de alte complicaţii şi confuzii. Pentru perioadele vechi lipsesc documentele create de rumîni, iar documentele scrise de rumîni mai apoi sînt redactate sute de ani în limba slavonă sau limba latină.

Mai mult, cei care scriau aceste documente nu o făceau pentru a ne lămuri nouă dilemele din ziua de azi – hîrtia era scumpă şi ştiutorii de carte puţini, iar documentele scrise aveau scopuri practice (în general atestarea proprietăţilor). Nu putem decît să tragem cu ochiul printre perdelele istoriei şi să încercăm să bănuim cam cum gîndeau strămoşii noştri acum 500 de ani.

Documentul polonez şi poreclele moldovenilor

În arhivele Poloniei este păstrat tratatul încheiat între Ştefan cel Mare şi regele Poloniei în anul 1485, tratat care poartă menţiunea ”ex valahico in latinum versa est” – ”a fost tradus din valahă în latină”.

De ce au ales diecii polonezi să denumească ”valahă” limba în care a fost redactat un tratat cu Ştefan cel Mare?

Dacă voievodul Moldovei ar fi fost pătruns de o identitate moldovenească fermă ar fi trebui să fie folosită denominarea de ”limbă moldovenească”. Polonezii contemporani cu Ştefan cel Mare cunoşteau destul de bine realităţile: moldovean se referea la identitatea politică, însă identitatea lingvistică şi etnică era ”valahă” – sau mai bine zis rumînească, ”valah” fiind numele dat rumînilor de străini, un exonim.

Ar trebui să încercăm să răspundem la întrebarea ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi contemporanii săi din Moldova medievală? Ce cuvinte foloseau şi conform căror reguli?

Este greu de răspuns la această întrebare cîtă vreme nu va fi descoperit un document din acele vremuri scris integral în limba vorbită de popor. Însă documentele de cancelarie ale lui Ştefan cel Mare, deşi sînt redactate în limba slavonă, conţin totuşi o serie de cuvinte în limba populară, transcrise cu alfabet chirilic.

Avem astfel numeroase nume de sate şi locuri precum: Găureni, Poiana de la Pîrîu, Galbeni, Miculeşti, Căcăceni, Deocheaţi, Toporăuţi, la Movile, Urdeşti, Uşiţa, Roşioara, Urseşti, Măzăreşti, prisaca Vrabia, Vultureşti, Cioreşti etc.

Tot în documentele slavone apar numeroase nume de boieri, ale căror porecle ne furnizează o amplă colecţie de substantive folosite în limba populară din vremea lui Ştefan cel Mare:

Lînă Rugină, Petru Puiul, Giurgiu Blidarul, Ion Munteanu, Moişă Filosoful, Petru Oţelescul, Mîndrea, Candrea fiul lui Greul, Creţu, Iuga Grasul, Zbierea Pîrcălab, Fătu, Marcu Bălaur, Vîlcu Purcelescul, Mihul Lungul, Giurgea Căcărează, Radul Cîrlig, Ion Frunteş, Mihul Ciocan, Ivan Ciumalea, Urîta fiica Malei nepoata lui Giurgiu Piatră, Giurgiu Puţeanul etc.

Avem astfel o serie de substantive comune pe care le înţelegem fără nici un fel de probleme la 500 de ani de la consemnarea lor în scris, plus o serie de elemente gramaticale precum declinarea substantivelor ceea ce ne îndreptăţeşte să spunem că în cazul inventării unei maşini a timpului un moldovean din vremea lui Ştefan cel Mare s’ar înţelege fără probleme cu un oltean, cu un dobrogean, sau cu un ardelean contemporan cu noi, mai ales în ceea ce priveşte lexicul de bază.

Ştefan cel Mare vorbea rumîneşte – sau cel puţin s’ar fi înţeles cu un rumîn – dar ce limbă credea el că vorbea?

Noi credem că Ștefan ce la Mare nu avea probleme de acest gen. De nicăieri nu rezultă că rumînii din acele vremuri aveau astfel de preocupări.

Tătarul şi legea rumînească

La 8 februarie 1470 Ştefan cel Mare emitea în Suceava un document extrem de interesant, din care redăm în rîndurile următoare un fragment de interes pentru discuţia de faţă:

”(…) am dat această carte a noastră tătarului şi robului nostru care au fugit de la noi şi din ţara noastră în Ţara leşească, anume Oană tătarul, şi copiilor lui, pentru aceea ca el să vină de la sine înapoi (…) iar de robie să fie iertat (…) aşa cum stau şi trăiesc în ţara noastră toţi rumînii după legea rumînească (…) şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după legea robilor şi a tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească nici unui boier al său, la care va trăi atunci. Iar cine îi va pîrî pentru orice faptă (…) ei să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci numai să plătească după legea rumînească, cum este legea rumînească, iar mai mult de aceasta să nu dea, ci să fie în ţara noastră după legea rumînească.”

Fragmentul necesită cîteva explicaţii suplimentare, dincolo de evidenţa eliberării unui rob tătar. În original, ”legea rumînească” este redată prin ”voloskîm zakonom”, dacă vrem să fim extrem de precişi ”legea valahă”.

Expresia nu este o confuzie sau o greşeală, pentru că este repetată în document de patru ori. Este un document intern, Ştefan cel Mare nu se adresa vreunui principe european căruia, pentru a nu’l zăpăci într’o epocă a geografiei precare, ar fi trebuit să’i vorbească de ”Valahia Minor”.

Fiind vorba de un document intern, Ştefan cel Mare (care se intitulează la început ”domn al Moldovei”) ar fi putut folosi netulburat expresia ”legea moldovenească” – însă a preferat ”legea vlahă” sau ”legea rumînească”, fără doar și poate pentru că moldovenii aveau conștiința apartenenței mai largi la neamul rumînesc carpatic, ”jus valahicum” nefiind aplicat doar de unele grupuri rumînești restrînse, ci de întreaga suflare rumînească.

În cazul de faţă, cînd discutăm despre ”legea rumînească” în opoziţie cu ”legea robilor” şi ”legea tătarilor” este vorba de setul de reguli (impozite, norme juridice) care se aplica unei anumite categorii sociale, categorie socială care se suprapunea unei identificări etnice – legea rumînilor (persoane libere) opusă legii tătarilor (persoane cu statut de robi).

”Voloskîm zakonom” a lui Ştefan cel Mare de la 1470 aminteşte de ”zakonom vlahom” a lui Ştefan Duşan care se aplica rumînilor de la sudul Dunării în anii 1334-1346, dar şi de ”jus valahicum” din Transilvania, aflat în vigoare pînă tîrziu în secolul al XVIII – răspîndirea şi comunitatea lingvistică a grupurilor cărora li se aplicau aceste norme juridice îndreptăţindu’ne să folosim termenul de ”legea rumînilor”.

Germanii supăraţi pe unguri înainte de apariţia naţiunilor

În prezent domină concepţia că naţiunile au apărut în secolul al XIX-lea, şi că naţiunea este o construcţie artificială, fără nici un fel de suport în perioadele anterioare.

Conform acestei teorii, etnia nu avea aproape nici o importanţă în evul mediu, în această epocă diferenţele erau sociale: nobili, clerici, orăşeni şi ţărani – se spune că nu conta originea etnică.

Numai că această teorie nu prea se potriveşte deloc cu jurnalul sasului braşovean Andreas Hegyes care îi înjura cu sîrg pe unguri pe la 1613.

Hegyes manifesta o conştiinţă naţională bine definită cu vreo 200 de ani înainte să fie inventate naţiunile. Iar criteriul etnic funcţiona deja, la Braşov de pe la 1500.

Statutul breslei blănarilor din Braşov de la 1424 (cel mai vechi document de acest tip păstrat) punea o singură condiţie pentru intrarea în breaslă: candidatul să fie născut legitim.

Statutele breslelor din anii următori păstrează această condiţie pentru candidaţi, iar în listele de meşteri şi calfe din Braşov, pe lîngă numele majoritar germane apar şi nume maghiare.

Situaţia se schimbă brusc în 1505 în statutul breslei arcarilor, unde se spune aşa:

”Ungurii care sunt acum în breaslă să rămână şi în continuare cu fii lor în breaslă, dar pe viitor să nu fie luat la meşteşug cineva de altă limbă, ci numai germani.”

Urmează o serie de înnoiri de statute sau statute noi care îi exclud pe maghiari din breslele braşovene.

Statutul breslei aurarilor de la 1510 spune:

”Să nu primească pe nimeni în sus-numita breaslă a aurarilor, dacă nu este născut legitim şi creştin din părinţi evlavioşi şi cinstiţi, care să fie de limbă germană, deoarece nu se primeşte nici un maghiar în breaslă.”

Înnoirea statutului breslei blănarilor din 1528 (care la 1424 îi primea pe maghiari):

”De asemenea, nici un străin să nu fie primit în breaslă, dacă nu aduce scrisori suficiente, că este apt, că este născut legitim şi că este de neam german.”

O explicaţie fundamentată a excluderii maghiarilor din breslele braşovene de la începutul veacului al XVI-lea ar necesita mai multe cercetări, extinse la nivelul întregii Transilvanii.

Totuşi am găsit o motivaţie în statutul breslei tîmplarilor, pictorilor şi sculptorilor în lemn braşoveni din anul 1523:

”De asemeni, să nu fie primit în viitor la meşteşug vreun ucenic maghiar. De asemeni, pe viitor să nu fie primit nici un meşter maghiar în vreo breaslă a meşteşugului nostru din cauză că maghiarii şi germanii rareori trăiesc paşnic unii cu alţii.”

Moldovenii erau de fapt rumîni, rumări

Bodea Rumărul dintr’un hrisov al lui Ștefan cel Mare, emis la Suceava pe 13 martie 1489 (6997)

Traducere din Documenta Romaniae Historica. Seria A. Moldova. Vol. III (1487 – 1504), București, 1980:

”Iar hotarul acestei seliști, unde a fost Târgul Săratei, mai sus de gura Săratei, <să fie> începând de asemenea de la gura Săratei, și pe malul Prutului în sus pînă la seliștea lui Bodea Sîrbul (Бодѣ Сръбоуʌа), de aici tot pe malul Prutului în sus, pînă la seliștea lui Bodea Rumărul* (Бодѣ РȢмърȢʌа), iar de aici în sus la deal și peste cîmp la pisc la matca Săratei, de aici pe vechiul drum la deal și pe vîrful dealului în jos. la movila săpată, de aici pe pisc la un stîlp și la un alt stîlp, de aici pe drum până la hotarul lui Limbădulce. Acesta le este tot hotarul.”

Fotocopie din Colecția de Documente a Serviciului Județean Iași al Arhivelor Naționale

Scrisoare din perioada 1592-1597

Primarul rumîn și cel armean din Suceava și consilierii lor cer lui (Gaspar sau Johannes) Budaker și lui Urban (Weidner) să elibereze niște oameni reținuți la Bistrița. Ei exprimă totodată rugămintea de a nu se reclama drepturi vamale pentru boii cumpărați în Transilvania de Csáky István.

”† Scris’am adecă noi, birăul cel rumânescu şi cu cel armenescu şi cu 24 de pîrgari de la uraş, de la Suceava, şi vă mulţemim dumilor-voastre ca fraţilor şi ca vecinilor de bine şi de socotinţă prentru ce aţi făcut bine de ne’aţi socotitu oameni ai noştri şi fraţii. Acmu ne rugăm dumilor-voastre să faceţi b(i)ne prentru voia noastră să grăiţi acelui neamiş mare, lui Ianăş, ce ţine vidicul dumilor-voastre pre acolea, ca să slobodzească pre feciorii noştri ce avem acolea, însă armeani şi cu alţii ce au pre lîngă ei. Iară, de bine ce veţi face dumile-voastre, noi avem a mulţemi ca fraţilor, şi ce va hi treaba dumilor-voastre la noi, noi avem a face prentru voia dumilor-voastre. Şi să fiţi dumile-voastre sănătoş, adevăr.

Sc(r)is în Suceava.

Și ne rugăm dumilor-voastre, că am înțelegut că ceareți du(mi)le-voastre vamă de preste acei boi ce’au luat Ceachi Iuștuan. ce ne rugă, să iertați dumile-voastre, că nu să cade, nice’i cu direaptă.

† Scris’am la giupînul, la Budachi birăul, și la Orban birăul, sănătate.”

Toader, fiul Agathonei, vinde unui frate partea sa din satul Nemerniceni, ținutul Suceava (1609)

”Adecă eu Toader, ficioriul Agathonii, fratele lui Evloghie din Nemerniceni despre Șumuz, din țănutul Sucevii, mărturisesc însumi pre mine cu acestu zapis al mieu, cum am văndut a patra parte de giumătate de sat Nemerniceni, ce iaste parte me, fac trei jerebii și giumătate, așijdire și giumătate de heleșteu, din gios și din mo(a)ra, giumătate și de heleșteu din sus, iarăși a patra parte. Și am văndut fratelui nostru lui Vasilie Șaptelici și giupănesii sale Tofana și ficiorilor săi drept 100 de taler(i) bătuți, de argintu, tot taleri de față. Și mi’au plătit deplin, denainte a mulți oameni buni și boeri: Nicolai hotnog și Dubău hotnog și Cărstiian pihnicer și Zota vameș și Londe, nepot Mihili(i) și’nainte doi șultuj(i) Pet(ru) rumînesc și Norco arminesc și Gavriil Potlog și Ghelasie a Magdalinii și Andahur cupeț și Hiorga cupeț, ginerile Turcului și Toader și Afvar, a dumisale hatmanului și Isaico și Costin și toți vătămanii de ocolul Sucevii. Și am văndut cu tot venitul, cum scrie mai sus, ca să’i hie de acum înainte diriaptă ocină fratelui nostru, Vasilie Șaptelici și fimei sale Tofanii și cuconilor săi și nepoților și strănepoți(lor).

Și noi dacă am văzut de bună voia lor vănzare și tocmala și deplin plata, noi am pus mai mare mărturie și pecețile noastre cătră acestu zapis. Și altul ca să nu să amestice, denaintea scrisorii mele, ca să să știe.

S’au scris în Suciav(a), 7117 (=1609) Ghenar 28.
S’au posleduit, Constandin Leondari sulg.
Mare log(o)f(ă)t.”

Moldovean vorbitor de limbă rumînă

În lucrarea „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” cronicarul Miron Costin lămureşte cît se poate de clar diferenţele între identitatea lingvistică, identitatea etnică şi identitatea politică.

În termenii actuali, cetăţenia era moldovenească, însă locuitorii Moldovei medievale erau rumîni care vorbeau limba rumînă.

În introducerea lucrării amintite, Miron Costin enunţă scopul efortului său:

„Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi rumîni şi pînă astăzi, de unde sînt şi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu…”

Deşi boier moldovean, Miron Costin se considera avînd aceeaşi origine etnică şi vorbind aceeaşi limbă cu rumînii din Transilvania şi Ţara Rumînească.

”Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (Moldovei şi Ţării Munteneşti şi rumînilor din Ardeal), numele vechiu şi mai direptu iaste rumîn, adică rîmlean, de la Roma, tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..”, subliniază cronicarul.

”Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobîndescu şi alte nume, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumîn. Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, iară nu întrebăm: „ştii moldoveneşte?”, ce „ştii rumîneşte?” pre limba latinească… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Rumînească”

Acesta fiind fragmentul definitoriu pentru identitatea lingvistică a locuitorilor Moldovei, acest fragment este ignorat cu bună ştiinţă de promotorii teoriei moldoveniste sau de maghiaropați și de către trădătorii și dușmanii neamului rumînesc.

Este greu de spus cu siguranţă că Ştefan cel Mare avea aceeaşi concepţie cu Miron Costin asupra identităţii moldoveneşti, între ei este o diferenţă de mai bine de 150 de ani, însă nu putem exclude acest lucru fără să ne punem mai multe întrebări şi mai ales nu se poate afirmă cu siguranţă că Ştefan cel Mare se credea moldovean vorbitor de limbă moldovenească.

În definitiv, Moldova ca regiune nu reprezintă decît o mică parte a Regatului lui Burebista, care se întindea și peste Moldova, și peste Muntenia, Oltenia, Ardeal, Crișana, Banat, și pînă dincolo de Nistru spre Crimeea, dincolo de Dunăre, la vest pînă dincolo de Panonia, pînă la Munții Alpi, dar și la sudul Dunării pînă la Marea Adriatică și Marea Egee.

Numai și dacă luăm o astfel de întindere a vechilor provincii controlate de geți, putem spune ori că așa-zisa limbă moldovenească se vorbește și azi în Grecia, Ungaria, Serbia, Bulgaria, ori că în toată Moldova – Basarabia, și dincolo de Nistru în Transnistria și Ucraina se vorbește încă limba lui Burebista, LIMBA GETICĂ !!!

Pentru că în Moldova nu a călcat picior de soldat roman !

Pentru că din toate documentele pe care le avem despre Burebista, reiese că era get ! Burebista nu era nici latin, nici moldovean, nici valah !

Datorită științelor moderne, cum ar fi genetica, știm deja azi că cei mai mulți trăitori de azi din teritoriile Geției lui Burebista sînt urmașii celor care trăiau aici dintotdeauna și acum 5000 de ani și acum 10.000, iar limba lor a fost moștenită din generație în generație pînă azi și nu a fost adusă de nicăieri, ci mai curînd dusă spre locurile unde azi se vorbesc limbi înrudite cu limba rumînă.

Deci, să fim bine înțeleși, rumînii de azi nu vorbesc nici latina, nici alt grai regional… fie el bănățean, oltenesc sau transnistrean. Sîntem geți, și vorbim o limbă getică modernă căreia îi spunem limba rumînă datorită unui accident istoric !

Acest accident este confuzia perpetuată secole la rînd și în care se află și azi aceia care încă mai cred că limba rumînă este urmașa limbii vorbită de soldații romani trimiși de la Roma să treacă Dunărea și să’l prindă pe Decebal, nicidecum să alfabetizeze o populație. Acest ”accident” așa cum este natural nu s’a petrecut nici, în Egipt, nici în Palestina la Ierusalim, nici în Asia Mică (Turcia), nici în Britania, Iberia sau în alt loc cucerit de Roma.

Cînd s’au făcut aceste presupuneri empirice, precum că limba rumînească ar fi un vlăstar al limbii latine, ramura lingvisticii numită etimologie era la începuturi. Cu ajutorul etimologiei deși era aplicată încă din antichitate, asupra majorității lexicului rumînesc încă nu i s’a dat verdictul final. Poate doar datorită Dicționarului Etimologic al lui Mihai Vinereanu, putem vorbi de o apropiere de originile reale ale limbii rumînești, acesta susținînd că limba rumînească se trage direct (60% din lexicul actual) din substratul vechi european, fiind una dintre cel mai vechi limbi europene.

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

PANNONIA STRĂ-RUMÎNEASCĂ

Înainte de venirea triburilor din Asia, Pannonia a fost locuită de neamuri stră-rumîneşti

La venirea triburilor asiatice în Panonnia, vechile cronici spun că actualul teritoriu al Ungariei era locuit de slavi, bulgari şi de o populaţie numită ”păstori ai romanilor”. O parte a istoricilor rumîni este convinsă că este vorba de populaţii rumîneşti. Cu alte cuvinte, înainte de cucerirea maghiară, Pannonia ar fi fost locuită de neamuri stră-rumîneşti.

În secolul al IX-lea d.Hr., în Europa evului întunecat sosea o nouă populaţie de călăreţi războinici. Era vorba de războinicii siberieni ugro-maghiari, în traducere ”copiii pămîntului”, neamuri fino-ugrice, venite gradual din stepele Asiei şi aşezîndu’se către mijlocul secolului al IX-lea împinşi mai ales de pecenegi între rîurile Nistru şi Prut.

Maghiarii erau conduşi la acea vreme de căpetenia Arpad, erau nomazi şi trăiau din creşterea vitelor. Erau renumiţi arcaşi călare, atacînd din goana calului, evitînd înfruntările de lungă durată şi corp la corp.

Ce spunea despre acești maghiari siberieni abatele Regino în secolul al X-lea:

”Ei luptă mai ales cu săgeţi pe care ştiu să le arunce cu dibăcie din arcurile lor de lemn. Nu se pricep a lupta într’o ordine de bătaie sau a asedia cetăţi; adeseori se prefac a fugi pentru a înşela pe duşman. Nu ţin mult timp la luptă, astfel, dacă stăruinţa lor în bătaie ar egala furia primelor ciocniri, ar fi de neînvins. Se hrănesc aproape în chipul fiarelor sălbatice, cu carne crudă şi cu sînge.”

Ugricii și azi mănîncă crudă carnea de ren

Aceste triburi au fost folosite de bizantini contra bulgarilor ţarului Simion, în 895, cînd pradă cumplit Bulgaria şi îi bat pe oamenii ţarului în trei bătălii. Ţarul Simion se răzbună şi trimite pecenegii contra maghiarilor.

Aceştia din urmă sînt alungaţi şi pleacă într’o fostă provincie a imperiului roman, numită Pannonia. Ajung aici în 896 şi descoperă o populaţie mixtă de slavi, bulgari şi în special pe misterioşii ”păstori ai romanilor”.

Locuitorii Pannoniei

Pannonia, adică uriaşa cîmpie pe care se întinde Ungaria de astăzi, în secolul al IX-lea era sub influenţa regatului franc. Era organizată în cnezate şi ducate slave, conduse de boemi, vasali ai francilor. Cel puţin asta o arată şi cronica lui Rudolf din Ems.

Populaţiile aflate însă pe teritoriul Pannoniei sînt descrise atît de cronicarii latini din Ungaria, cît şi de slavi. Astfel, la sosirea siberienilor ugrici în Pannonia, în 896 aceştia găsesc aici slavi, parţial bulgari şi vlahi numiţi ”păstori ai romanilor” întinşi pe toată suprafaţa fostei provincii romane.

Iată, de exemplu, ce spune despre populaţiile din Pannonia la sosirea ugro-maghiarilor cronicarul Anonymus, un secretar al regelui Bella al II-lea după Constantin C. Giurăscu în lucrarea sa ”Gesta Hungarorum”:

”Că această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Fiindcă, după moartea lui Attila, pămîntul Pannoniei romanii îi ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor păşteau în ţara Pannoniei. Şi cu drept cuvînt se spunea că pămîntul Pannoniei ar fi păşunile romanilor, fiindcă şi acum romanii pasc pe moşiile Ungariei.”

Consideraţia nu este singulară, fiind întîlnită şi la un alt cronicar ungur, Simon de Keza, dar şi în cronica rusească a lui Nestor.

”Se apucară (n.r.- ungurii) să lupte cu valahii şi cu slavii care locuiau acele ţări.”

Tot la Anonymus, dar şi în alte jurnale de călătorie medievale, se vorbeşte despre ”păstorii romanilor” sau de ”romani” alungaţi de ugro-maghiari din Pannonia,

Anonymus povestind o întîmplare prin care o garnizoană ”romană” era alungată din castrul ”Beszprem”, situat undeva în vestul Pannoniei.

”A patra zi însă au ajus la fortăreţa Bezprem. Atunci Usubu şi Eusee, orînduindu’şi armata împotriva soldaţilor romani ce păzeau fortăreaţa Bezprem, au început să lupte cu îndîrjire”, se arată în cronica lui Anonymus.

Misterioşii ”romani” sau ”păstori ai romanilor”, despre care se vorbea la aproape 500 de ani de la căderea Imperiului Roman de Apus, au declanşat aprigi dispute în rîndul istoricilor.

Se  știe că Pannonia era un areal în care păstorii își creșteau animalele de mii de ani.

Păstorii romanilor erau strămoşii rumînilor

Istoricii rumîni, dar şi unii germani şi chiar ugro-maghiari sînt de părere că ”păstorii romanilor” şi ”romanii” de pe teritoriul Pannoniei erau populaţii stră-rumîneşti care convieţuiau cu slavii şi migraseră după retragerea aureliană în aceste zone mai ferite ale imperiului pînă la invazia hunilor şi mai apoi a avarilor.

De altfel, cronicarii dau indicii, Anonymus le spune ”blachi” adică ”vlahi”, termen german preluat şi de slavi şi ungurii siberieni sub forma ”olahi”, atribuit populaţiilor rumîneşti.

Citeste și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Acelaşi lucru o arată şi Simon de Keza, dar mai ales cronica lui Nestor. Istoricii rumîni sînt ferm convinşi că misterioşii ”păstori ai romanilor din cronici” sunt valahi, iar aceştia ocupau nu doar actuala Transilvanie, dar şi porţiuni din teritoriul Ungariei de astăzi, fiind alungaţi de triburile ugro-maghiare.

Iată ce preciza în ”Istoria rumînilor”, Constantin C. Giurăscu.

”În partea de răsărit a cîmpiei de o parte şi de alta a Tisei, ungurii au dat peste strămoşii noştri care se îndeletniceau pe lîngă agricultură şi cu creşterea vitelor. De aceea ei şi sunt amintiţi în cronicile ungureşti ca «păstori ai romanilor».”

Vlahii au locuit sute de ani în Ungaria medievală

Gheorghe Popa Lisseanu, istoric şi filolog rumîn, susţine chiar că aceste comunităţi rumîneşti au rămas o parte şi după cucerirea ugro-maghiară a Pannoniei şi continuau să ocupe spaţii întinse chiar în zona lacului Balaton.

Mai mult decît atît, istoricul rumîn spune că multe nume de locuri amintesc încă de comunităţile rumîneşti din Pannonia. Acesta descoperise în perioada interbelică, în colecţia de documente a lui G. Fejer, numeroase denumiri de sate, munţi şi ape din Ungaria medievală, mai precis în secolele X-XII, cu rezonanţe rumîneşti sau slavo-rumîneşti.

”Şi ceea ce este mai extraordinar este faptul că urme de localităţi şi de populaţiune rumînească se constată chiar în centrul Pannoniei, în jurul lacului Balaton”, preciza G. Popa Lisseanu într’un articol din 27 octombrie 1930. Este vorba în special de numele de localităţi Mikola, Rodusna, Culun, Capul Petri, Simighiun, Pascu, Genusara, Bab, Ursa sau Lupa.

Totodată, într’un document mănăstiresc din 1211 al unui aşezămînt monahal din Ungaria sunt pomenite nume rumîneşti, după părerea istoricului, purtate de personalul mănăstirii: Foca, Radu, Florian, Micu, Bob, Gelu ș.a.m.d.

Popa Lisseanu descoperă, după cum arată într’un articol ulterior din acelaşi an, zeci de sate rumîneşti rămase în Ungaria medievală şi susţine că populaţiile stră-rumîneşti au stăpînit alături de slavi şi Pannonia, nu doar Transilvania, la momentul venirii siberienilor unguri.

Printre argumene se află şi pomenirea unui castru de către cronicarul Anonymus, pe locul Veszpremului de mai tîrziu, apărat de ”romani” contra siberienilor unguri în secolul al X lea d.Hr.

”Dar, romanii din Panonnia, numiţi de cronici şi de celelalte izvoare istorice medievale vlahi, nu sînt păstori nomazi. Ei sunt ostaşi, ei sunt apărători de cetăţi romane, fiind numiţi, unii dintre ei, chiar principes şi cu care maghiarii au avut să poarte lupte înverşunate. Aceşti romani se găseau peste tot locul în fosta Ungarie, atît în ţinuturile Pannoniei, cît şi în cele ale Daciei, şi ei reprezintă continuitatea romană în apus, după cum daco-romanii reprezintă continuitatea romană din răsărit”, preciza Popa Lisseanu.

Sarcofag descoperit în Ungaria, pe spațiul unui castru roman – Brigia

Cît despre prezenţa rumînilor în Transilvania, istoricii rumîni spun că nu există dubii. De altfel, vlahii sînt pomeniţi alături de slavi sub stăpînirea lui Gelu în zona Someşului sau sub conducerea lui Menumorut pe valea Crişurilor.

Totodată, vlahii luptă alături de bulgari, după cum arată tot Anonymus sub conducerea lui Glad. Aceiaşi vlahi sînt pomeninţi de ”Cîntecul nibelungilor” sub conducerea unui duce numit Ramunc.

La aceste menţiuni se adaugă şi acelea ale lui Jansen Enikel în secolul al XIII lea, care’i plasează în zona Transilvaniei, dar şi cele din cronicile lui Rudolf din Ems, Ottocar de Styria sau Gotifredus din Viterbo din secolul XII și alții.

Citește și: AȘA-ZIȘII UNGURI SUNT ROMÂNI, GERMANI ȘI SLAVI (SÂRBO-SLOVACI) MAGHIARIZAȚI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

RUMÎNII, MOȘTENITORII UNEI POSIBILE PATRII A ARIENILOR MITICI

Înainte de 1940, termenul ”arian” și numele ”rasă ariană” făceau parte din vocabularul obișnuit al oricărei persoane moderat educată în lumea europeană. Astăzi, cuvîntul ”arian” este încărcat cu tot felul de conotații negative, în mare parte datorită ideologiei naziste, arienii au devenit asociați cu ierarhiile rasiale care considerau superioare popoarele albe, blonde, cu ochii albaștri.

Aceasta a servit ca un instrument de propagandă foarte util pentru cuplarea sentimentelor rasiste în realități istorice aparente. Cu toate acestea, nu este faptic.

După cel de’al Doilea Război Mondial, ”Arianul” a căzut într’o stare de nefolosire și de disprețuire datorită asocierii sale cu ideologia rasială național-socialistă.

”Arian” este numele corect și propriu al rasei noastre

Învingătorii scriu cărțile de istorie, iar ”Arianul” era un cuvînt pe care ei voiau să’l elimine. În schimb, a fost înlocuit cu ”alb” în uz cotidian, și de ”indo-european” pentru a fi folosit de specialiștii istorici și lingviști. La un moment dat în anii 1970, ziarele au încetat să o valorifice și a devenit doar ”alb”.

Acum stăpînii noștri ne spun că rasa albă în sine nu există, că este doar o ”construcție socială” menită să mențină rasele colorate ale lumii suprimate.

Un truc destul de bun, nu?  Mai întîi sîntem exterminați lingvistic, apoi conceptual și, în continuare, bine, uciderea rasei ariene poate fi cu greu un genocid, dacă în realitate nu există, nu’i așa?

O contramăsură esențială pentru acest proiectat genocid este pentru noi să recuperăm atît identitatea noastră rasială ca arieni, cît și cuvîntul ”arian” în sine. Următorul este adevărul despre termenul ”arian”, pe care dușmanii noștri rasiali îl urăsc atît de mult.

Adevărații Arieni: Cine au fost cu adevărat și cum au fost corupte originile lor?

Numai la sfîrșitul secolului al XIX-lea la începutul secolului XX arianul a devenit egal cu popoarele germanice sau nordice. Înainte de această corupere, arianul făcea referire la o limbă arhaică ai cărei vorbitori s’au răspîndit și au influențat limbi în întregul subcontinent indian.

Pentru a pune repede orice supunere nazistă, primii arieni cunoscuți au trăit în Iranul preistoric. Acești oameni au migrat în nordul Indiei cîndva în jurul anului 1.500 î.Hr. Locuitorii precedenți ai subcontinentului indian îi numeau pe acești nou-veniți ārya.

Cuvîntul englez ”arian” provine din acest cuvînt sanscrit sau evident, doar se înrudește cu el.

Deși cuvîntul ”arian” există și în limba rumînă, lingviștii se pot foarte ușor păcăli prin atribuirea unei etimologii clasice latine sau poate chiar orientale, numai că la noi există mai mult de atît, o familie întreagă de cuvinte cu aceeași rădăcină: ar, ara, arie, areal, arendă etc., și atunci cum ne putem gîndi că acestea sînt aduse din alte părți cînd le avem și azi acasă, în Arealul Carpato-Dunărean de unde a plecat și arianul ca vorbitor de sanscrită, dar și cel de latină sau de engleză?

Nu este deloc o coincidență că termenul are un conținut în limba persană, ērān. Acest cuvînt este sursa numelui de țară modern, Iran. De fapt, denumirile ”Irlanda” și ”Iran” înseamnă ”pămîntul arienilor”, și sînt mărturia amploarei așezămintelor indo-europene sau ariene, cu un epicentru de iradiere situat undeva în Bazinul Dunării sau al Mării Negre.

Civilizația din Valea Indusului a fost foarte dezvoltată înainte de sosirea arienilor. Unele dovezi ”sugerează că civilizația de pe Valea Indusului avea condiții sociale comparabile cu Sumeria și chiar superioară babilonienilor și egiptenilor contemporani”. (Violetti, 2013).

Religiile apăruseră în jurul anului 5.500 î.Hr., comunitățile agricole în jurul anului 4000 î.Hr., iar viața urbană în jurul anului 2.500 î.Hr. Zona a atins apogeul în 2.000 î.Hr.

Începînd cu aproximativ 1500 î.Hr., crescătorii de bovine nomade din Asia Centrală au început să traverseze Munții Hindu Kush și să se stabilească în Valea Indusului. Acești nomazi erau, desigur, arienii.

Mitul popular spune că arienii au fost invadatori de neoprit, proto-mongoli, care au preluat subcontinentul indian și au dus civilizația din Valea Indusului să se prăbușească.

Cum este doar un mit, nu există prea multe dovezi care să susțină această teorie. Mai degrabă, se pare că de’a lungul timpului arienii au umplut golul lăsat de prăbușirea civilizației din Valea Indusului.

Diorama vieții de zi cu zi în Civilizația Văii Indus

Dovezile arheologice arată că societățile erau în scădere în 1800 î.Hr., cel mai probabil din cauza schimbărilor în climatul rîurilor. Unii cercetători susțin că rîul Saraswati s’a uscat; alții spun că a devenit predispus la inundații catastrofale. Studenții științei mediului vor ști că aceste scenarii nu se exclud reciproc.

Indiferent de inundații, secete sau invazie, practicile agricole care au permis inițial înflorirea oamenilor din Indus au fost perturbate. După aceea, economiile și ordinele societății construite pe această agricultură s’au prăbușit și ele.

”Dovezile care susțin declinul civilizației rîului Indus sînt convingătoare: scrierea a început să dispară, greutățile și măsurile standardizate utilizate în scopuri comerciale și de impozitare au pierdut, legăturile cu Orientul Apropiat au fost întrerupte și unele orașe au fost abandonate treptat.” (Violetti, 2013)

La scurt timp după aceea, arienii au intrat în scenă. Curînd, practicile lor de limbă, agricultură și zootehnie au devenit ascendente.

Mitul nordic al arienilor neconfirmat

De asemenea, unul dintre miturile originii arienilor din zona Arcticii, nu se confirmă prin prisma ultimelor decoperiri ale geneticii.

Persoanele cu ochi albaştri se trag dintr’un strămoş comun, care a trăit acum aproximativ 10.000 de ani şi care a suferit o mutaţie genetică. Cercetătorii explică modul în care culoarea irisului oamenilor, iniţial închisă la culoare, a ajuns să fie, în cazul unor persoane, albastră.

Conform rezultatelor acestor cercetări, toţi oamenii din lume care au ochi albaştri provin dintr’un strămoş comun – un european care a trăit acum aproximativ 6.000-10.000 de ani şi care a suferit o mutaţie genetică deosebită.

În cazul lui, mutaţia a dus la culoarea albastră a irisului. Acesta a fost primul om cu ochi albaştri din lume. Cu siguranţă o apariţie stranie, pentru că toţi ceilalţi oameni, pînă atunci, aveau ochii căprui.

Culoarea ochilor căprui este dată de gena OCA2, iar anumite variaţii genetice au produs mereu nuanţe diferite de maroniu, dar niciodată o culoare deschisă.

Ochii albaştri au apărut în urma mutaţiei unei alte gene, HERC2, care a dus la blocarea genei OCA2 care determină cantitatea de melanină ce determină culoarea maronie a ochilor.

Mutaţia a apărut prima dată în perioada în care oamenii migrau din Africa spre Europa.

De aceea, cercetătorii cred că toţi oamenii cu ochi albaştri au un strămoş comun care a trăit în acea perioadă în Europa. Teoria se bazează pe faptul că mutaţia genei HERC2 a fost observată la absolut toate persoanele cu ochi albaştri. Astfel, este evident că oamenii care au această trăsătură au moştenit de la strămoşul lor comun mutaţia care le dă un farmec aparte.

Desigur, este foarte greu de identificat cine a fost primul om cu ochi albaştri din lume. Cele mai vechi rămăşite descoperite pînă acum, care au aparţinut unui om cu ochi albaştri, datează de acum 7.000 de ani şi au fost descoperite într’o peşteră din Spania.

Regatul arian

Există puține dovezi care să vorbească despre cum a fost Regatul arian. Sursele antice fac referire doar la arieni și nu există nici o modalitate de a ști cît de exacte sînt oricare dintre afirmații.

Aproximativ 4.000 sau 5.000 de ani în urmă a existat o serie de triburi omogenă rasial care se numeau ei inșiși ”arieni” sau ceva similar. Numele înseamnă ”cei nobili” și se referă, de exemplu, la cuvintele elinești aristos (”cel mai bun”) și arte (”excelența în virtute”).

Pe lîngă faptul că erau o singură rasă sau origine etnică, toți vorbeau aceeași limbă și aveau o religie comună, un sistem juridic și o structură socială.

Din cauza lamentabilei corectitudini politice, in lumea post-1945, oamenii de știință au ales să vorbească despre acești oameni ca Indo-europeni, dar practic vorbind, indo-europeni și arieni sînt acelasi lucru ca desemnare rasială.

Există multe controverse cu privire la locația exactă a patriei ariene (indo-europene), dar consensul opiniei informate o plasează undeva în sud-estul Europei (probabil în bazinul Dunării) sau în Asia de Sud-Vest (poate în stepele occidentale sau poate în Anatolia).

La un moment dat în timp, a început o mare ieșire din patria indo-europeană. Unele triburi ariene s’au mutat la est și la sud. Indo-arienii erau acel trib sau lume care traversau munții Hindu Kush și coborau în valea Indului, unde au dat naștere civilizației indiene clasice.

Alții (cum ar fi Mitanni) au migrat în zona cunoscută acum sub numele de Iran, unde au creat civilizația persană antică. Iar alții (cum ar fi Toch-arienii), au călătorit mai departe spre Est, spre soarele răsare, aventurîndu’se în deșertul Takla Makan și către China de Vest.

De’a lungul timpului, toți acești arieni orientali s’au căsătorit cu femeile mai multor popoare non-ariene pe care le’au împresurat prin amplitudine. În consecință, ei și’au pierdut identitatea rasială distinctivă și au dispărut, topindu’se ca indivizi în noile popoare create.

În Istorii (circa 450 î.Hr.), Herodot folosește de fapt cuvîntul ”arian” pentru a descrie Medii, care erau un popor antic relaționat cu elenii și care trăiau direct la est de eleni.

Herodot scrie:

”Medii au fost numiți în antichitate de către toate popoarele ”arieni”, dar cînd Medea, colchianul, a venit la ei din Atena, și’au schimbat numele. Acesta este motivul pe care ei înșiși îl dau.”

Acest lucru nu este foarte util în înțelegerea caracterului oamenilor arieni.

În India, triburile ariene au păstrat numele ”arian” ca etnonimul lor specific (și în Afganistan), unde continuă să fie folosit și astăzi, mult după ce ultima picătură de sînge pur arian a dispărut.

Un raport la fel de schițat al legitimității antice ariene este religia zoroastriană.

Termenul Airyana Vaejah, care se traduce prin ”întindere ariană”, se referă la patria mitică a poporului iranian și se presupune că este centrul lumii. Acest lucru generează termenul cu o anumită respectabilitate, dar încă nu îi oferă nici un sens rasial sau ierarhic.

În altă parte, regii persani precum Darius cel Mare și Xerxes sînt descriși drept ”arieni din stocul arian”. Acest lucru se referă cel mai probabil la arienii originali care proveneau din Asia Centrală.

Posibil datorită influențelor zoroastriene asupra religiilor vedice, termenii arya și anarya sînt folosiți în sens moral, pentru a distinge un comportament adecvat de un comportament impropriu.

Astfel, un arian a fost unul care a trăit în conformitate cu dharma lui. Nu este clar dacă acest cuvînt derivă dintr’un nume tribal. Dar este clar modul în care această desemnare ar putea începe să preia conotații de noblețe și superioritate.

Arienii europeni, urmînd direcția apusului soarelui, s’au revărsat în Europa.

Geții au cucerit Carpații și Balcanii. Elenii au cucerit Elada, triburile italice au cucerit Italia. Celții s’au extins în Europa de Nord-Vest, pînă în Irlanda. În Europa de Nord, popoarele germane și’au stabilit cultura distinctivă.

Toate națiunile și popoarele Europei, cu excepția bascilor din vest și a popoarelor finno-ugrice din nord-est, sînt descendenți din arienii antici, în orice caz, bascii și finno-ugricii sînt de origine rasială înrudită.

Deoarece popoarele pe care le’au cucerit au fost asemănătoare rasial cu ele, amestecul dintre cuceritorii indo-europeni și ”vechii europeni” pre-arieni a permis Arienilor antici să’și păstreze identitatea rasială distinctivă pînă în prezent.

O rumîncă (7) printre alți europeni arieni

Printre hitiții antici, probabil cea mai veche civilizație ariană, găsim documente care folosesc termenul ”nata ara” pentru a se referi la non-hitiți. Înseamnă exact ceea ce credeți că înseamnă: ”non-arian”.

”Arianul” devine distorsionat

În epopeea indiană Ramayana, Ravana se referă la sine ca arya. Acest lucru ar putea fi pentru că el face parte din cea mai înaltă caste sau pentru că acționează onorabil.
Oricare ar fi moștenirea lingvistică confuză a arianului, este sigur că pînă în zorii secolului XX, ariana devenise echivalată cu noblețe și superioritate.

Undeva în ceața timpului, acest termen indo-iranian a fost folosit pentru popoarele indo-europene.

Gîndirea a decurs că popoarele europene antice s’au răspîndit din nordul frigid pentru a cuceri toată Eurasia. Aceste popoare străvechi erau arienii.

Mai mult, cu cît era ceva mai vechi, cu atît era mai legitim și mai superior se credea. Astfel, germanii s’au declarat descendenții rasei ariene antice, nobile, cea mai superioară rasă din ierarhia rasială, care a condus cîndva toată Eurasia. Această pseudo-știință a servit drept propagandă pentru naziști pentru a’și atinge scopurile politice.

Rețineți că astăzi, termenul uzual este limbile proto-indo-europene (PIE) și nu implică faptul că o limbă a cucerit și a influențat’o pe toate celelalte, ci mai degrabă că multe limbi antice din Eurasia par să împartă originile comune.

Subcategoriile PIE includ proto-celtice, proto-baltice-slave, proto-elinești și proto-indo-iraniene (limba indo-ariană poate fi găsită în această ultimă categorie). Anumite grupări neonaziste susțin și azi că rasa ariană este germanică sau nordică – dar acest lucru nu este susținut de dovezi istorice și nici arheologice.

Unii savanți încearcă să pretindă că termenul ”arian” are valoare numai atunci cînd este folosit lingvistic sau aplicat arienilor din India.

Dar registrul istoric și preistoric este clar:

”Arianul” era o desemnare rasială sau populară cu mult înainte de a fi însușită ca un termen lingvistic îngust.

Astăzi, oamenii de rasă albă ​​conștienți în întreaga lume au reclamat cu mîndrie acest antic descriptor rasial ca nume propriu al Rasei lor – și așa este cum ar trebui să fie.

Sîntem arieni, și o spunem deschis cu mintea deschisă și fără prejudecăți !

Resurse: ancient-origins.net, nationalvanguard.org

Citește și:   POTOPUL ȘI LIMBA ROMÂNĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ARGUMENTE IMBATABILE DESPRE CONTINUITATEA GETO-RUMÎNILOR

Descoperirile arheologice și urmele materiale atestă continuitatea populației geto-rumînești, păstrarea riturilor funerare, circulația monetară. Teoria continuității a evoluat în epoca modernă în funcție de politică, lucru care a influențat intelectualitatea rumînească. Temele principale au fost originea și rolul romanilor, geților și slavilor în formarea poporului rumîn, spațiul geografic al etnogenezei rumînilor.

CERTITUDINI ȘI ARGUMENTE IMBATABILE DESPRE CONTINUITATEA GETO-RUMÎNILOR

1. RETRAGEREA AURELIANĂ NU A FOST TOTALĂ, ȘI NICIDECUM A BĂȘTINAȘILOR
Populația băștinașă nu a avut un motiv real de a părăsi teritoriul getic nord-dunărean. Au plecat în schimb doar oficialii care aparțineau de imperiul roman, aceștia fiind pe ștatul de plată al autorităților romane, urmașii acestora trecînd Dunărea înapoi, precum legionarii, funcționarii imperiali, magistrații etc.

Oricum, prea puțini geți din sudul Dunării au venit în provincia romană Dacia ca să se reîntoarcă la locurile lor de baștină, și nu că nordul nu le’ar fi aparținut tot lor…

Cei care’i șicanau pe oficialii imperiului erau geți din alte triburi, forțîndu’i să elibereze teritoriile ocupate de la nordul Dunării, mai întîi de toate erau frați cu populația locală, și apoi de ce ar fi pus’o pe fugă, dacă ei nu au pus nicăieri pe fugă băștinașii, nici la sudul Dunării, nici măcar la Roma pe care au ocupat’o în final.

Dimpotrivă, din cîte știm Teodoric, regele geților din Italia ocupată a dat legi de împăcare și toleranță reciprocă între romani și geții ocupanți.

2. JUDELE ERA JUDECĂTORUL BĂȘTINAȘILOR

Documente din secolul 4 atestă prezența Judelui, cel care împărțea dreptatea băștinașilor, iar dacă nu era populație localnică, cui o împărțea?

Cu siguranță nu oficialilor romani plecați, și care s’ar fi numit altfel: caesar, patriciu, despot. Judele era un termen local ar căpeteniilor geto-rumîne peste băștinașii lor, un administrator sau un om la legii al unor comunități. Acest termen se păstrează peste 1200 de ani căpătînd și alte conotații, jude devenind stăpînul rumînului, iar judec rumînul liber.

Cîtă vreme a existat rumînia, miciĭ proprietarĭ au păstrat și purtat cu mîndrie titlul de judec.

De aceea termenul de Jude ne caracterizează prin timp pe noi rumînii, și prin legile care le aplica Judele, acel celebru Jus Valachicum, adică vechile Legi Belagine ale geților (Pelasgine, Velaghine, Valachine). Judele avea și un echivalent slavon Cneaz, ca să îl înțelegem mai bine. Cneazul a dat naștere la Cnezat, iar Judele la Județ în spațiul în care stăpînea.

3. DISPARIȚIA TOTALĂ A INSCRIPȚIILOR ESTE FALSĂ

Inscripțiile nu au dispărut cu totul, deși cunoaștem că inscripțiile în piatră au fost un specific al autorităților romane. Așadar, dacă se face caz de lipsa inscripțiilor în piatră de după Retragerea Aureliană ar trebui să se facă și despre lipsa lor de dinaintea ocupației romane. Ori dacă, lipsa lor era și înainte ca și după, pe cine au mai cucerit atunci romanii?

Explicațiile lipsei inscripțiilor sînt însă mult mai simple, populația localnică eminamente rurală, pentru că cetățile fuseseră distruse, nu aveau motive raționale să treacă la producerea lor.

Construcțiile în piatră oricum nu erau un specific al localnicilor geți, știindu’se că ei erau pasionați ai lemnului, cetățile în general fiind construite masiv din acest material abundent în Carpați și pe teritorul nord-dunărean.

Decapitarea elitelor geto-rumînești va rămîne din păcate ca un blestem specific local, deoarece acestea greu s’au mai ridicat în condițiile în care acest teritoriu va fi mereu călcat de alte căpetenii venite din afara spațiului carpatic și lideri de clanuri care supuneau populația pașnică locală.

Lipsa inscripțiilor sau a scrierilor despre localnici este o explicație elementară și pentru faptul că nu ai ce să relatezi despre o populație locală pașnică care nu duce războaie. Dar este de la sine înțeles că aceste grupuri războinice nu ar fi cucerit un teritoriu gol de populație ca să’l lucreze agricol, ci dimpotrivă, o populație localnică supusă de la care luau cele de trebuință pentru susținerea unei elite de luptători.

Monument funerar (stecak) atribuit vlahilor din Bosnia si Muntenegru în vestul Rumîniei

4. TĂCEREA DOCUMENTELOR

Așa cum am spus mai sus despre lipsa inscripțiilor care nu au dispărut în totalitate, nici tăcerea documentelor nu este o ipoteză de acceptat pentru existența sau inexistența unei populații.

Despre albanezi nu se pomenește peste 1000 de ani, dar ei există în acel spațiu și au o vechime considerabilă pe care nu o neagă nimeni, dimpotrivă li se atribuie o moștenire antică ilirică perfect logică.

Nici despre populația Raetică nu se pomenește nicăieri în documente, dar această populație este azi o realitate.

5. A FĂGĂDUI, A TĂGĂDUI, A BĂNUI SÎNT CUVINTE CE ATESTĂ O PERIOADĂ LUNGĂ DE CONVIEȚUIRE CU LIMBA MAGHIARĂ

Dacă aceste verbe folosite uzual în actele de justiție au fost luate dintr’un radical din limba maghiară, așa cum se susține, aceasta denotă și o lungă conviețuire cu cei cărora li se dorea implementarea unei legislații impuse de regele apostolic al meleagurilor controlate de Papă de peste Panonia.

Papalitatea își dorea cu insistență extinderea către est în Ardeal, apoi în Moldova, iar această misiune era girată celor care ocupau deja mlaștinile panonice, adică unor triburi păgîne care se prosternau scaunului papal mai ales după marea schismă care împărțeau acum nevoiașii în catolici și ortodocși.

Lupta de cucerire devenise practic un laitmotiv de impărțire a legilor catolice prin misionari înarmați și pregătiți de Papă, și se ridică întrebarea atunci, pe cine să convertească la catolicism dacă nu ar fi existat păgîni mai întîi, și apoi schismatici?

6. TRANSILVANIA ȘI SILVAE BLACHORUM

În documentele medivale se arată fără echivoc că geto-rumînii trăiau în pădurile acestui spațiu, ferindu’se evident din calea acelor căpetenii venite după jaf și tîlhării.

În definitiv ”rumînul frate cu codrul” este o vorbă veche rumînească care atestă această situație. Ceea ce se știe foarte puțin este că aceste teritorii locuite de rumîni erau cîndva complet acoperite de păduri, nu degeaba vlăsie sau vlașcă sînt numite și azi pădurile puține cîte au mai rezistat defrișărilor.

Vlăsia sau Vlașca era locul împădurit locuit de vlasi, vlachi, numit în documente latine și silvae blachorum, adică păduri valahe. Cum toate pădurile erau locuite de valachi, nu e de mirare că și azi a rezistat titulatura unei regiuni Transilvania, care era locul de dincolo de păduri, deci un loc plin de bogății de dincolo de vlăsiile valahilor rumîni.

Din aceste considerente, armatelor catolice trimise de Papă le iau peste 3 secole ca să ocupe Ardealul și nu din lene sau lentoare, știind cît de iuți au fost cînd fugeau din calea pecenegilor, triburile asiatice care sălășluiau la Nistru de au ajuns rapid o sperietoare pentru germanicii lui Otto, cel care’i va decima pînă la o mînă de familii de le va scoate din cap gîndul jafurilor.

7. SLAVISMELE DIN LIMBA RUMÎNĂ NU PROVIN DOAR DE LA SUD, CI ȘI DE LA VEST SAU NORD-EST

Cuvintele din limba rumînă care sînt considerate ca provenind din limbile slave sud dunărene, nu presupunea ca rumînii să trăiască la sud pentru a le prelua și asta în cazul în care cu adevărat au fost împrumutate de la cei sudici (bulgari, sîrbi) și nu de la cei nordici (slovaci, polonezi, ucrainieni).

Pe acest considerent, slavii trăind la toate punctele cardinale ale Carpaților, trebuie ca rumînii să fi venit de peste tot, și de la nord, și de la vest și de la nord și est.

Numai că incidența cuvintelor slave în limba maghiară, mai curînd pe aceștia îi face slavi, și nu ”unguri” asiatici.

Cercetarea statisticilor demografice austriece arată cît de puțini maghiarofoni trăiau la 1800 în mlaștinile panonice, pe cînd vlasii (blasii) și păstorii rumînilor erau pomeniți încă de acum 1000 de ani în cronicile medievale în aceste mlaștini inundabile și greu locuibile.

De asemenea, pînă la venirea slavilor în Balcani aici trăiau peste tot geto-rumîni, aceștia fiind numiți placi, blaci, blachi, vlachi, vlasi, tocmai de către noii-veniți, iar toate teritoriile împădurite care erau imense, Vlăsii, tocmai de acești slavi care s’au insinuat printre aceste populații locale, pe alocuri chiar dominînd politic localnicii.

Influența limbii slave asupra gramaticii limbii getice a fost însă inexistentă și asta arată doar că limba rumînească veche era deja închegată în formele sale medii ca să o mai poată influența un străin.

În schimb toată lumea recunoaște existența slavilor în toată zona carpatică prin toponimele vechi lăsate aici încă dinainte de anul 1000 localnicilor: Bistrița, Ialomița, Prahova etc.

Desigur, în acest sens nu doar argumentele lingvistice sînt de evidențiat, ci și cele arheologice, etnografice, care întăresc ideea continuității din secolele de tăcere a documentelor.

8. AȘA-ZISELE ÎMPRUMUTURI DIN LIMBA ALBANEZĂ SÎNT ANALOGII PUERILE

De ce o cultură geto-rumînească locală trebuia să împrumute cuvinte dintr’o limbă sud-dunăreană cum era albaneza?

În primul rînd că nu erau vecine aceste limbi, poate decît cu rumînii sud-dunăreni, printre albanezi trăind și azi multe comunități de aromîni, armîni băștinași acolo unde trăiesc și azi.

Este cît se poate evident că așa cum foarte multe cuvinte nu ne parvin din limbile slave, enorm de multe cuvinte au etimologii eronate azi în dex-ul oficial, acestea parvenind nu din alte limbi învecinate, ci dintr’un lexic comun arhaic din care au ajuns și în albaneză, dar și în cele slave, pentru că toate acestea și inclusiv greaca și latina au aceeași origine europeană arhaică foarte puțin explorată și cercetată în Rumînia.

Așa aflăm din dex-ul cu etimologii false și eronate că limba rumînească este o limbă de împrumuturi și nu o limbă de sine stătătoare care, dimpotrivă, este mai curînd donatoare de lexic altora, decît primitoare.

9. GELU SAU GHILĂU, APOI GILĂU SÎNT NUME GET-BEGET RUMÎNEȘTI

Dacă asupra numelor lui Glad și Menumorut planează confuzia, asupra numelui Ghelău (Gelu) care este cît se poate de băștinaș, devine chiar toponim în timp, Gilău.

Osteneala celor fără rădăcini prin Europa de a nega cronica lui Anonimus, cea care pomenește aceste nume de voievozi, este inutilă, cît prezența vlasilor, volochilor este menționată și de cronica rusească a lui Nestor care vorbește de prezența geto-rumînilor în spațiul carpatic înainte de venirea asiaticilor.

10. TOPONIMELE ANTICE AU FOST PĂSTRATE DE BĂȘTINAȘI, NU DE VENETICI

Carpați, Cluj, Dunărea, Nistru, Nipru, Prut, Siret, Argeș, Buzău, Olt, Mureș, Timiș, Criș, Someș, Tisa și multe altele poartă la origine benumirile antice și multe altele sînt păstrate puțin schimbate în limba rumînă modernă de către cei mai vechi locuitori ai acestor locuri.

Acesta este unul dintre cele mai importante argumente că pe lîngă vechii geți care au păstrat în limba rumînă toponimele vechi, s’au așezat și cîțiva slavi care au dat toponime slave cum am spus mai sus, toponime care sînt însă tîrzii, de cel mult 1000 de ani, și nu antice, cu vechimi mai mari de 2000 de ani, precum Dunărea (Danubius, Donaris, Danaistru).

A se vedea: Vladimir Iliescu, Die Räumung Dakiens im Lichte der Schriftquellen în Dacoromania 1, 1973, Karl Albert Verlag, Freiburg i. Br, p.6-27 precum și celelalte articole din volumul citat.

Vezi, de asemenea: Vladimir Iliescu, Romania du Sud – Est în Romanische Sprachgeschichte, ed. G. Ernst, M-.D. Gleßgen, Chr. Schmitt, W. Schweikard, Vol. 2, Art. Nr. 101, Walter de Gruyter, Berlin-New York, 2006, p.1153-1167.

Concluziile acestor lucrări au fost confirmate de Cambridge Ancient History, ed. 2, 2005, vol. XII, p. 53 și urm.

Djuvara, Neagu (2012). A Concise History of Romanians. Cross Meridian. p. 21

Citiți și:  CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

VLAD ȚEPEȘ A ERADICAT HOȚIA SAU A FOST UN CRIMINAL NOTORIU?

Cum a curăţat Vlad Ţepeş ţara de hoţi şi cerşetori, este o filă de istorie care poate fi tratată diferit, aceasta depinzînd mai ales de tabăra în care se află povestitorul. Istoria poate fi o știință irelevantă, odată din punct de vedere moral, dar mai ales datorită naturii interpretative sau manipulatorii. Dacă ești un dușman declarat sau nedeclarat al rumînilor vei povesti că Vlad Țepeș a fost un criminal notoriu care ucidea săracii și hoții, după cum avea Țepaș toanele în ziua respectivă.

E greu să reflectăm un pasaj din istorie fără a introduce o notă personală, fără a introduce termeni valorici, admirativi sau critici la adresa a ceea ce povestim. Astfel de personalizări sunt aprope imposibil de evitat.

Ei bine, formula ”Vlad Țepes a curățat țara de cerșetori” poate fi la fel de bine redată și prin ”atrocitățile împotriva bolnavilor, săracilor, oamenilor străzii și a nelegiuiților” comise de voivodul medieval. E doar un alt mod de a descrie același lucru, dar cu tenta pe care ar reda’o cel care o face.

Țin astfel de fapte de barbaria medievală, are de’a face cu personalitatea voievodului, sau se încearcă manipularea cititorului de către istoric?

Din start trebuie spus că evul mediu nu are nimic de’a face cu o societate modernă, civilizată, democratică, o societate a educației și a cunoașterii, așa cum percepem noi contemporanii societatea zilelor noastre.

Vlad Țepes poate fi pentru unii un model astăzi, dar pentru cei mai mulți metodele lui ar părea desuete și comune unei epoci apuse demult. Sigur, orice crimă nu poate fi scuzabilă oricît de patriot este povestitorul, dar puterea exemplului în epoca medievală a funcționat, iar tehnica a fost des aplicată de domnitor.

Un lucru este cert, Vlad Țepeș a vrut să schimbe ordinea lucrurilor din țară, impunîndu’și puterea domnească pînă în păturile cele mai sărace.

Despre Vlad Ţepeş (1431 – 1476), domn al Ţării Româneşti, am învăţat din manualele de istorie că era întruchiparea cinstei şi a ordinii, iar pentru aceasta nu se dădea în lături de la acte radicale, pedepsind prin tragere în ţeapă aproape orice infracţiune, de la minciună pînă la omor.

De asemenea, spun legendele, îi privea pe bolnavi, vagabonzi şi cerşetori ca pe nişte hoţi, iar pentru a’i pedepsi i’a invitat pe toţi reprezentanţii acestor categorii la Curtea Domnească din Tîrgovişte, la un ospăţ. După ce au mîncat şi au băut, domnitorul i’ar fi întrebat dacă ar vrea să nu mai fie niciodată săraci. După ce a primit un răspuns afirmativ, a ordonat ca hala să fie închisă şi incendiată. Nimeni nu ar fi supravieţuit.

Vlad Voievod în Ţara Rumînească a fost vestit pentru ura sa înverşunată împotriva trîndăviei şi hoţiei de pe ogorul întins pe care’l stăpînea; a reuşit să distrugă buruienile acestea vătămătoare pedepsindu’i aspru pe vinovaţi. Încă se mai spune că mulţi au fost omorîţi fără chibzuială îndelungată și au fost traşi în ţeapă fără a avea vreo vină.

Localnicii şi străinii erau atât de îngroziţi, încît se temeau ca nu cumva să fie măcar bănuiţi de furt ori tîlhărie, nedreptate săvîrşită sau minciună, ori că ar fi pricinuit vreun rău cuiva…

Căci nimeni nu scăpa de pedeapsă nici prin vicleşug ori răscumpărare, sau căindu’se şi implorînd îndurare. Pînă hăt-departe se dusese vestea asprimii cu care pedepsea Ţepeş Vodă pe cei de rea-credinţă; domnitorul era atît de temut, încît nimeni nu ar fi îndrăznit să’i calce porunca ori să se apuce de înşelătorii.

Vlad Ţepeş a vrut să scape ţara de tîlharii de drumul mare, care se ascundeau prin codri şi, ieşind, îi jefuiau pe trecători, mai cu seamă pe negustorii care duceau cu ei mărfuri şi bani.

A pus potere, adică cete de ostaşi însărcinaţi cu menţinerea ordinii – am zice azi, jandarmi – de au împînzit ţara şi, cum îi prindeau pe tîlhari, îi şi tăiau sau spînzurau sau trăgeau în ţeapă. Şi atît de rău i’a speriat pe hoţi, că la puţină vreme după aceea puteai cutreiera ţara în lung şi în lat, şi prin şes, şi prin păduri, şi nu’ţi mai era teamă de a fi atacat de tîlhari.

Apoi, ar mai exista şi exemplul ”celebrului negustor căruia i s’a furat o pungă cu 150 de florini de aur. Ţepeş îl descoperă pe hoţ, dă ordin să i se dea punga negustorului, dar mai pune un florin de aur în ea, iar negustorul se întoarce şi spune că are 151 de florini în pungă. Ţepeş atunci îi spune că poate să păstreze banii, dar dacă nu i’ar fi spus că are mai mulţi, l’ar fi executat.

O poveste zice aşa: că un negustor străin, ”venit din ţara ungurească”, s’a dus la vodă să se plîngă că din carul lui, pe care din poruncă domnească îl lăsase noaptea afară, în faţa casei unde era în gazdă, i se furaseră o sută şaizeci de ducaţi – ducatul sau galbenul de aur era pe atunci unitatea monetară cea mai mare.

Sigur, sunt variante care circulă cu florini, altele cu ducați sau galbeni și cu cifre diferite, dar esența povestirii s’a păstrat.

Vodă i’a spus că hoţul va fi prins. Şi a şi fost prins şi tras în ţeapă. Apoi, a dat poruncă oamenilor să i se pună banii la loc, însă cu un ducat mai mult, de la el.

A doua zi, negustorul s’a înfăţişat lui vodă, i’a mulţumit şi a spus că a găsit însă un ducat mai mult. Vodă s’a bucurat de cinstea lui, zicîndu’i că, de ar fi tăinuit aflarea acestui ducat în plus, îl trăgea şi pe el în ţeapă alături de hoţ!

Altă poveste ne spune că într’un loc pustiu pe unde trecea drumul mare, la un puţ unde se opreau călătorii să ia apă, vodă pusese de se agăţase, pentru băut, o ceaşcă de aur. Şi nimeni, cît a domnit, n’a îndrăznit s’o fure.

În opinia lui Dan Falcan, aceste măsuri ar putea avea şi un rol educativ pentru că lumea afla despre aceste măsuri drastice ale sale şi de dorinţa lui de avea dreptate, drept mărturie fiind ”legenda cupei de aur care era pusă pe ghizdul fîntînii din Tîrgovişte. Fiecare putea să vină să bea, iar cupa a rămas acolo pînă la moartea lui Vlad Ţepeş”.

Este celebru episodul acestei cupe de aur, lăsată la vedere ori în piaţa centrală din Tîrgovişte, ori la o răscruce de drumuri. Călătorii însetaţi care ajungeau la Curtea Domnească au folosit’o, iar cupa nu a fost furată niciodată în timpul domniei lui Ţepeş. Aşa spaimă băgase el în oameni.

Lîngă un izvor cu apă limpede şi rece Vlad Vodă a poruncit să se construiască o fîntînă în drumul călătorilor de pretutindeni. Trecea pe acolo mult popor de’al ţării şi de pe meleaguri străine şi toţi binecuvîntau pe cel ce făcuse fîntîna lîngă care puteau poposi.

Iar dacă văzu voievodul că locul acela este într’adevăr în calea tuturor şi’i pustiu în jur, încît cea mai apropiată aşezare omenească se afla peste două dealuri şi o rîpă, a pus pe marginea fîntînii o cană mare de aur meşteşugit lucrată.

Cine vroia să’şi astîmpere setea şi oboseala drumului putea bea apă din fîntînă cu cana aurită; apoi fiecare o punea la loc unde o găsise şi nimeni nu a îndrăznit să o ia de acolo.

Cana cea de aur a trecut prin mii şi mii de mîini; i s’au tocit marginile, luciul i s’a întunecat, însă nimeni nu a luat’o cu sine; atît era de preţuită cinstea în Ţara Rumînească în timpul domniei lui Vlad Ţepeş, şi mult timp după moartea acestuia.

La numai cîteva luni de la începerea domniei lui Vlad Voievod se şi dusese vestea în ţară de asprimea cu care pedepsea domnitorul. Dacă se dovedea că învinuirile aduse pîrîtului au fost drepte, acesta nu scăpa de tragerea în ţeapă, de unde – de altfel i s’a şi tras voievodului porecla de Ţepeş.

După ce se striga faţă de toţi pe uliţele tîrgului vina ce’o avea osînditul, acesta era dezbrăcat şi în huiduielile mulţimii adunate îndura chinuri cumplite, căci nu murea deîndată. Îşi primiseră pedeapsa mulţi oameni de prin sate şi din scursura tîrgurilor, prinşi fie cu mîna în chimirul altuia, fie înşelînd la socoteală, fie cerşind mila gospodarului de treabă.

Însă boierii erau îngroziţi că, într’o bună zi, orbit de furie, domnitorul ar putea da porunci necruţătoare chiar şi împotriva lor dacă ceva nu i’ar fi fost pe plac; mai ales un anume boier Aldea se temea de privirea domnitorului; ocolea ospeţele date la curtea domnească, şi la sfatul ţării şedea mereu în colţul cel mai întunecat al sălii.

Se ţinea de vinovat căci trimisese plîngere către Poartă că marilor boieri nu li’e pe plac domnitorul şi îl vor pe Dan de voievod. Dacă ar fi bănuit că scrisoarea ajunsese nu în mîinile sultanului, ci ale marelui vizir, cu care Vlad copilărise pe cînd era ostatec la Poartă, şi că acum voievodul avea ştiinţă de trădarea lui, n’ar mai fi călcat pe la curtea domnească, ci ar fi apucat calea pribegiei.

Marele boier Aldea aştepta însă răspuns de la Constantinopol, dar tremura sufletul în el ca nu cumva mînia domnească să cadă asupra lui. Îi era teamă de privirea iscoditoare a lui Vodă, acea privire pe sub sprîncenele împreunate care’i făcuse pe mulţi să se recunoască vinovaţi.

În zi de duminică, înconjurat de boierii de seamă ai ţării, Vlad Voievod i’a primit pe solii neguţătorilor din Lemberg şi apoi i’a chemat pe toţi la ospăţ. A poruncit slugilor să’i îndestuleze pe meseni, ba el însuşi a mîncat cu poftă din toate cele bunătăţi. Masa fusese aşezată în curtea palatului şi unde se vedeau pe ziduri atîrnând cadavrele celor traşi în ţeapă cu o zi înainte din porunca voievodului.

În timpul ospăţului mesenii încercau să nu’şi ridice privirile într’acolo şi cu greu înghiţeau bucatele în mirosul de stîrv, dar Vlad Voievod parcă nu observa nici cadavrele înţepenite, şi nici privirile furişe ale celor din jur. Boier Aldea era şi el la ospăţ, dar nu a putut pune nimic în gură; cînd s’au adus fripturile pe platouri mari, Aldea şi’a astupat pe furiş nasul, nemaisuportînd mirosul greu şi înecăcios.

Voievodul văzu cum întorsese acesta capul a lehamite într’o parte şi l’a întrebat:

– De ce faci asta?

– Luminate stăpîne, stîrvurile astea duhnesc din cale-afară de puternic şi toată duhoarea coboară în jos venind încoace, spre mesele de ospăţ.

Lui Vlad Ţepeş i’au lucit ochii a mînie; întorcîndu’se către slujitorii săi le făcu semn cu capul:

– Ei, slujitori! Urcaţi’l pe vel boier Aldea colo sus de’l puneţi în ţeapa cea mai înaltă, că acolo putoarea nu’l va ajunge, dar nici pe noi trădarea lui nu ne va atinge. Mai veninoasă este trădarea, şi pute mai urît ca orice hoit. Pe tine nimeni nu te’a silit să mă trădezi, ori neamul şi ţara să ţi le vinzi. Noi am suportat mirosul trădării; în ţeapă, boier Aldea, îl vei simţi mai tare decît mirosul de stîrv – căci, deşi este mai greu, tot cu tine îl vei purta.

Porunca aspră a fost adusă la îndeplinire. Iar ospăţul nu conteni… Nimeni nu îndrăznea să ridice ochii spre ţepele de pe ziduri, dar nici să lase bucate pe masă… Către asfinţitul soarelui pocalele cu vin roşu ca sîngele se goleau tot mai des, însă nicicum nu se pornea veselia.

Dan Falcan spune că ”din documentele istorice rezultă că îi cam făceau plăcere execuţiile”, iar actele de sadism nu lipsesc din acţiunile lui Vlad Ţepeş. De pildă, una dintre legende spune că la un moment dat, domnitorul i’a strâns pe toţi săracii şi le’a dat o masă copioasă şi i’a întrebat ce îşi doresc ei cel mai mult: să aibă bani, să aibă ce mînca şi le’a promis că le va îndeplini această dorinţă a lor, dar, într’un final, le’a dat foc.

Se scurseră aproape patru ani sub domnia lui Vlad Ţepeş Voievod şi treburile ţării intraseră pe făgaşul bun: mai puţine hoţii, drumurile mai sigure, dările încasate la timp, ogoarele lucrate de la un capăt la celălalt.

Uliţele tîrgurilor erau mai curate, iar oamenii nu mai căutau din te-miri-ce pricină şi ocară, că le era frică să nu ajungă sfada la urechile domnitorului.

Însă, în zi de sărbătoare se iveau ca din pămînt tot felul de cerşetori care se ţineau ca scaiul după gospodarul cinstit, pînă cînd acesta le zvîrlea un bănuţ.

Mulţi dintre cerşetori erau şchiopi sau ciungi, dar şi mai mulţi se prefăceau schilozi sau că suferă de vreo meteahnă care le sucise mîna, ori degetele, sau gîtul; neputincioşi din cei mai urîţi la vedere se tîrau pe lîngă pragul bisericilor cerînd de pomană…

Unele fapte din domnia lui Vlad Ţepeş le aflăm din documente vrednice, oarecum, de crezare; altele însă, din multele povestiri ce au apărut după domnia lui. Iar din aceste povestiri, unele par a avea un grăunte de adevăr, altele însă par a fi născocite de imaginaţia înspăimîntată, sau duşmănoasă, sau năstruşnică, sau chiar fantastică a unor contemporani.

Una dintre aceste povestiri ne spune cum a curăţat el ţara de hoţi, de cerşetori, de trîntori, de bolnavi şi de bătrîni, care nu foloseau ţării cu nimic, ba, zicea el, mîncau degeaba pîinea altora.

Şi iată că Ţepeş Vodă a prins să se intereseze de toţi aceşti amărîţi ai vieţii şi bătuţi de soartă – cum ziceau ei.

A trimis poruncă pînă în cel mai depărtat colţ de ţară să vină la el cine e bătrîn, bolnav, orb, şchiop, sărac de minte. I’a chemat şi pe vagabonzii ceia ce băteau uliţele fără nici un rost, de s’a adunat la un loc mulţime de norod.

Vlad Vodă le’a trimis vorbă că are pentru toţi de lucru pe lîngă curtea domnească şi fiecare să meargă să’şi aleagă unde ar vrea să muncească dînd o mînă de ajutor. Care n’o găsi ceva pe potrivă nu va fi izgonit, însă bine ar fi pentru el să’şi aibă colţişorul său în care să’şi dobîndească cele de trebuinţă.

S’au împrăştiat toţi prin dughenele meşteşugarilor, pe la grajduri şi prin bucătării, şi s’au apucat de treabă cum îi ţineau puterile. Din poruncă domnească seara li s’a pregătit un ospăţ îmbelşugat. A doua zi, cei mai mulţi dintre ei s’au dus la trebile lor, dar încă mulţi au rămas locului fără a mai face ceva…

Înainte de ora prînzului a venit la ei un om de’al domnitorului şi i’a chemat iar la ospăţ, să bea şi să mănînce pe săturate. Cei care se apucaseră de treabă erau la lucru; aşa că de pomana din partea lui Vodă au avut parte doar leneşii şi nevolnicii.

Cînd veselia era în toi şi se întreceau unul pe altul în a lăuda pe binefăcător, însuşi domnitorul a intrat în casa unde se chefuia.

I’a văzut pe toţi mulţumiţi – aproape că uitaseră de mizeria în care trăiau – şi le’a spus:

– Voi nu v’aţi găsit nicăieri locul?

Iar gloata de nevolnici şi tîlhari s’a îngrămădit în jurul lui strigînd:

– Aici ne e locul, Măria Ta!

Glasuri răzleţe vroiau să se facă auzite:

– De multe avem trebuinţă; dacă Măria Ta o să dai cum te’o lumina cel de sus, mare mulţumire o să ai. Fă, Măria Ta, cum te învaţă inima şi cugetul tău bun, după cum ne’ai ospătat.

Slugile domnesti încercară să facă linişte între mesenii deja puşi pe veselie şi şagă, şi Vlad Ţepeş a adăugat:

– Cum v’aş putea eu ajuta să nu mai aveţi nici un fel de griji, să nu mai suferiţi, voi, ce cunoaşteţi şi foamea, şi frigul, şi batjocura, dacă voi înşivă nu vă ajutaţi? Vreţi să nu mai aveţi nevoie de mila nimănui?

Toţi au strigat:

– Vrem, stăpînul nostru! – căci îl credeau cu inimă largă şi mînă darnică, de se aşteptau acum să primească toate cele lucruri pe care le pofteau.

A ieşit Vlad Voievod din casa în care ospăţul continua şi unde mesenii întrezăreau deja prin aburii vinului tihna şi plăcerile promise.

I’a adunat pe toţi într’o casă mare, unde întinsese mese încărcate cu bunătăţi. Zicea că voia să fie şi ei sătui şi fericiţi barem o dată. Şi, după ce i’a ospătat cu mîncăruri de i’a săturat şi cu băuturi de i’a ameţit, a pus de s’au zăvorât uşile toate, a poruncit slugilor să închidă uşile pe din afară şi să dea foc casei; şi a dat foc la casă din patru părţi, toţi care au fost înăuntru au ars; fumul gros îneca vaietele şi gemetele.

Şi nu’i păsa lui vodă de strigătele şi urletele celor ce ardeau de vii. Zicea că le făcea un bine, că nu vor mai avea de pătimit în această viaţă, ci vor fi mai fericiţi pe lumea cealaltă.

La chindie s’au întors cei ce dăduseră o mînă de ajutor la trebile curţii domneşti şi s’au mirat că numărul mesenilor era mai mic; au mîncat în grabă şi au adormit osteniţi de zorul zilei, fără să ştie că doar aşa au scăpat cu viaţă.

Vlad Ţepeş a adunat sfatul şi înaintea tuturor boierilor a spus:

– Celor ce au pierit în flăcări eu le’am vrut binele; cînd i’am chemat pe toţi la curte am vrut să fie slobozi de grija zilei de mîine; cei care au înţeles cum am făcut s’au apucat de treabă. Alţii însă numai ziceau că le era greu să fie povară şi pe aceia i’am ajutat să nu mai aibă nimic de făcut.

Neobosit gospodar în trebile interne ale ţării, Vlad Ţepeş a hotărît de la bun început să facă rînduială în toate cele cîte erau strîmbe în Ţara Românească. A fost neiertător cu cei ce ţeseau minciuni şi intrigi; ura tot atît de mult hoţia şi lenea, căci una se trăgea din cealaltă, şi – este ştiut că lenea’i un vierme ce suge vlaga faptelor bune.

Aşa că, pentru leneşi oricînd mai erau ţepuşe în care să fie înălţaţi…

O altă legendă evocată de şeful secţiei de Istorie a Muzeului Municipiului Bucureşti este ”legată de faptul că plimbîndu’se prin Ţara Rumînească, l’a văzut pe un ţăran cu cămaşa ruptă şi l’a întrebat dacă are nevastă şi el a răspuns că are. Apoi, l’a întrebat, dacă a cules recolta de in, iar ţăranul a spus că a cules. Apoi, a intrat în casa omului şi a văzut că avea o nevastă tânără, frumoasă şi a întrebat’o de ce nu i’a făcut soţului ei o cămaşă frumoasă, din in, şi la sfârşit a dat ordin să i se taie mâinile femeii, pentru lenevie”.

Într’o zi Vlad Voievod a văzut în mulţimea de oameni ce se adunaseră la tîrg un sărman cu cămaşa ruptă în spate. A dat poruncă oştenilor să fie adus omul la palat. Aceştia l’au luat pe sus şi de îndată ce au ajuns la curte l’au şi înfăţişat domnitorului şi Sfatului boierilor.

Acolo Vlad Vodă l’a chemat să’l vadă mai de-aproape; nu l’a întrebat nici de unde este de loc, nici de ce este aşa de sărac, ci numai dacă are sau nu nevastă. Bietul om a răspuns dintr’o suflare:

– Am, Măria Ta.

– Atunci du’mă acasă la tine să o văd!

Au mers cu toţii pînă în satul apropiat şi au intrat în casa nici prea arătoasă, nici prea sărăcăcioasă a omului cu pricina. Le’a ieşit în întîmpinare o femeie voinică şi sănătoasă – pasă’mi’te era nevasta. S’a întors Vlad Voievod către bărbat:

– Ia spune, în anul ăsta aţi semănat in?

– Avem in din belşug, Măria Ta, – a prins omul curaj, arătîndu’i inul cules.

S’a întunecat la faţă domnitorul – aşa de mult i se apropiaseră sprîncenele în încruntare; a spus către femeie:

– De ce eşti leneşă faţă de bărbatul tău? Datoria lui este să are, să semene şi să culeagă ca să te hrănească, iar tu trebuie să’i faci bărbatului tău îmbrăcăminte frumoasă, care să fie totdeauna curată. Însă se vede treaba că nici cămaşă nu vrei să’i coşi, deşi eşti sănătoasă şi voinică. Înseamnă că tu eşti vinovată că umblă şi neîngrijit şi cu haine rupte pe el. Dacă bărbatul tău nu ar fi semănat in, atunci pe el l’aş fi găsit vinovat de starea în care este.

Judecata a fost dreaptă şi aspră: voievodul a poruncit să fie tăiate mîinile femeii cu securea, ca să se vadă cum sunt pedepsite femeile care degeaba au mâini, dacă nu sunt şi harnice.

Despre Ţepeş Vodă, fiul lui Dracula, s’a dus vestea peste secole de felul cum ştia să împartă dreptatea, încît poporul asuprit alerga ca la un părinte şi aştepta judecata lui.
Şi nu era pricină cît de grea şi de încurcată pe care domnitorul să n’o dezlege şi să nu pedepsească pe răufăcători.

Îi luaseră frica toţi cei care se simţeau cu musca pe căciulă, şi decît să se afle în faţa lui la judecată, mai bine intrau de’a dreptul în pămînt.
Adesea la scaunul domnesc erau înfăţişate pricini foarte grele şi încurcate.

VLAD ȚEPEȘ în ipostaza lui Pilat din Pont – Cripto-portret de Meister der Tafeln von Velenje (cca 1462-1465), tempera pe lemn. Actualmente lucrarea se află la Narodna Galerja din Ljubljana

Iată cum judeca aceste pricini Vlad Ţepeş

Într’una din zilele lui iulie ale anului l460, veniră dinaintea lui Vodă doi oameni cu totul diferiţi: un boier gras şi rumen la faţă, cu straie strălucitoare, şi un ţăran numai pielea şi osul şi în nişte zdrenţe care abia se mai ţineau pe el.

Ţăranul căuta sprijin la domnul ţării, punîndu’şi ultima speranţă în dreptatea lui Ţepeş.
Venise să spună că avusese şi el petecul lui de pămînt, dar boierul i’l răpise, de’l lăsase sărac lipit.

Boierul, dimpotrivă, zicea că ţăranul minte şi că pămîntul tot cît îl avea el era moştenire din tată’n fiu de la străbunicii săi.

După ce terminară ce aveau de spus, cei doi aşteptară. În sală, ca întotdeauna, se lăsă o tăcere grea, timp în care domnitorul cumpănea dreptatea.

Şi nu trebuiră să aştepte prea mult.

– Ai putea să’mi arăţi hrisoavele de stăpînire asupra pămîntului cu păţania ?

– Nu pot, mărite doamne, spuse şiret boierul. Că primul meu conac a ars, şi odată cu el au dispărut şi dovezile.

– Dar tu, ţărane, ai vreun asemenea hrisov ?

– N’am, vai de zilele mele, că mi l’a luat boierul odată cu pămîntul.

– Atunci, spuse Ţepeş, trebuie să mergem la faţa locului să vedem cum stă treaba.

– Să mergem, se grăbi să zică boierul.

În curînd ajunseră acolo. Ţepeş îl întrebă pe ţăran:

– Care zici că a fost pămîntul tău ?

– Acesta, mărite doamne, spuse ţăranul. Şi îi arătă cu mîna un petic de pămînt sărăcăcios, care se întindea spre pădure.

– Boierule, întrebă iar voievodul. Tu tot o mai ţii că e pămîntul tău ?

– Pot să şi jur, doamne, că e al meu din moşi strămoşi şi că ţăranul minte.

Ţepeş se întoarse atunci către un căpitan cu care stătuse de vorba în taină cînd se aflau pe drum:

– Spune’mi, acesta este locul de care mi-ai grăit ?

– Întocmai, mărite.

– Prea bine, zise Ţepeş. Boierule, precum se vede, ai dreptate. Pămîntul e al tău, şi nu al ţăranului. Poţi să ţi’l iei în stăpânire.

– Îţi mulţumesc pentru dreptatea pe care mi-ai făcut-o ! se ploconi boierul.

– Numai că nu am terminat, îl întrerupse vodă. Pentru pămîntul ăsta pe care’l ai va trebui să mori, boierule.

– Să mor ? ! Dar pentru ce, mărite ?

– Pentru că el ascunde o comoară. Sunt bani de aur furaţi din vistieria ţării, încă din timpul cînd domnea tatăl meu, Dracula. Acest bătrîn căpitan a recunoscut locul unde i’a îngropat hoţul. Este locul acesta al tău. Deci tu, fiind stăpînul, eşti totodată şi hoţul !

La auzul acestor cuvinte, boierul căzu în genunchi şi începu să se roage :

– Iartă’mă, mărite, dar nu sunt vinovat. Locul acesta nu este al meu, ci al ţăranului. Ţăranul va trebui să piară, că el este cu siguranţă hoţul !

– Ba tu vei pieri, boierule. Şi nu pentru că ai fi furat vreo comoară şi ai fi ascuns’o aici. Aceasta a fost o născocire a mea, ci pentru că ai furat pămîntul ţăranului, aşa cum ai recunoscut, de spaimă. Şi Ţepeş porunci ca boierul să fie tras în ţeapa dreptăţii sale, iar bietul ţăran să’şi ia înapoi peticul de pămînt care i se furase.

Vlad Țepeș într’un tablou reprezentînd patimile lui Isus (detaliu, 1460), Biserica Maria am Gestade, Viena, Austria.

Veni apoi rîndul unui tîrgoveţ şi unui ţăran. După straie, tîrgoveţul se vedea cît de colo că este înstărit. Îi mersese strună cu negoţul şi faţa îi era rotofeie şi plină de viaţă.

Alături de el, dar ţinându’se puţin mai în spate un biet ţăran, în straie sărăcăcioase. Cel cu plîngerea era tîrgoveţul. Zicea că împrumutase ţăranului un galben şi că acesta nu i’a dat înapoi datoria. Vorbind, tîrgoveţul îşi tot arunca privirea semeaţă şi răutăcioasa spre ţăranul care tremura ca varga de spaimă.

Ţepeş, aşa cum îi era felul, îl ascultă pe tîrgoveţ cu răbdare. Apoi îl privi stăruitor, ca şi cum voia să’i pătrundă în gînduri. Îşi schimbă după un timp privirea spre ţăran, cercetîndu’l de asemeni îndelung, după care îl întrebă:

– Este adevărat că târgoveţul acesta ţi’a dat un galben cu împrumut ?

– Da, este prea adevărat, răspunse ţăranul.

– …şi că pînă acum nu i l’ai înapoiat ?

– Ba, asta nu mai e aşa, mărite.

– Atunci povesteşte aici cum a fost.

– Sunt nevoiaş, măria ta. Am muiere şi şapte prunci. Opt guri de hrănit, că p’a mea nici n’o mai pun. Ni s’a terminat merindea şi am cerut de la dumnealui un galben ca să pot s’o mai scot la cap. Dar dîndu’mi el galbenul, nu mi’a spus nimic alt decît să i’l înapoiez cînd oi avea. Eu am ajuns de’am scuturat oleacă necazul, şi i’am şi dat galbenul. Dar dumnealui de colo:

”Ce crezi, ţărane, că ai scăpat cu ăsta ? Şi sămînţa dac’o semeni în pămînt, din una rodesc multe. Aşa şi galbenul meu. Se cere înzecit. Cum ai dat unul, mai dai încă nouă, şi gata !”

– Iar eu, iaca, mărite, nu pot. Mi’a fost foarte greu să’i înapoiez şi datoria adevărată şi curată, darmite ce’mi cere acu’ dumnealui.

După ce l’a lăsat pe ţăran să termine tot ce avea de spus, Ţepeş se’ntoarse iar spre tîrgoveţ.

– Auzi ce zice ţăranul, că ţi’a plătit datoria, I’adevărat, sau nu ?

– Nu, nu’i adevărat, mărite. E drept că mi’a înapoiat galbenul, dar trebuie să’mi mai dea încă nouă. Altfel ce interes aş fi avut să’l împrumut ?

– Şi crezi ca asta e drept, şi c’o să poată să’ţi plătească ? Uşor de zis, greu de făcut…

– E dreptul meu. Uşor, greu, asta e. Cum a plătit unu’, plăteşte şi noua, o ţine tîrgoveţul pe’a lui.

– Dacă’i pe’aşa, să facem o’ncercare…

Şi zicând acestea, ieşiră în curte. Acolo era o grămada de bolovani. Ţepeş porunci tîrgoveţului:

– Ridică unul din bolovani: acela;

Tîrgoveţul, care era destul de puternic, sălta un bolovan în sus şi’l ţinu puţin în braţe. Apoi îi dădu drumul în grămadă:

– E destul de greu, mărite.

– Aşa i’a fost şi ţăranului cînd ţi’a înapoiat galbenul, destul de greu. Dar a reuşit !… Acum să vedem mai departe.

– Ce sa vedem, mărite ?

– Cît îi e de greu ţăranului să’ţi dea nouă galbeni. Ridică din nou bolovanul.
Tîrgoveţul îl ridică.

– Mai ridică unul !

Tîrgoveţul se opinti şi reuşi sa mai urnească unul, însă în clipa următoare îi scăpă pe amîndoi din mână.

– Nu aşa, tîrgoveţule. Vreau să ţii în braţele tale nouă bolovani dintr’o dată !

– Dar asta nu se poate, mărite. Sunt atât de grei, că niciodată n’am să’i pot ţine pe toţi.

– Vezi, târgoveţule, la fel de grei sunt pentru ţăran cei nouă galbeni, cît pentru tine nouă bolovani. Cum n’ai putut tu, nu’i drept să’i ceri să poată el!

Tîrgoveţul nu mai zise nimic. În schimb, Ţepeş dădu porunca; tîrgoveţul să fie biciuit pentru lăcomia lui, iar ţăranul sa plece liniştit acasă, pentru că şi’a plătit cinstit datoria.
Pînă în seară Ţepeş mai judecă şi alte pricini. Cînd sfîrşi, faţa îi era luminată de un zîmbet lăuntric, de bucuria dreptăţii pe care o făcuse.

”Pot să mă duc să mă culc liniştit”, îşi zise.

Vlad Ţepes a fost o personalitate istorică ieşită din comun şi în acelaşi timp enigmatică, figura sa atrăgînd atenţia cronicarilor străini încă din timpul vieţii şi fiind ilustrată în numeroase legende.

Cele mai multe, în număr de treizeci şi cinci, sunt legendele germane, tipărite în 1462, în general ostile şi tendenţioase, conţinînd multe neadevăruri, legende care au condus la crearea în cele din urmă a unui mit al lui Dracula, exploatat literar şi apoi cinematografic pînă în zilele noastre.

Legendele slave, nouăsprezece ”anecdote”, înfăţişează un domnitor justiţiar, pedepsind pe oricine încalcă legea sau nu’i respectă autoritatea:

– unor soli turci care nu’şi descoperă capul în divanul domnesc le bate turbanele în cap folosind cuie, motivînd că întăreşte astfel un obicei existent la turci, dar care nu poate fi tolerat în Ţara Rumînească;

– alungă turcii veniţi într’o invazie, iar pe ostaşii proprii care fugiseră din luptă şi aveau răni pe spate îi omoară, prin tragere în ţeapă;

– pune o cupă de aur pentru băut apă lîngă un izvor folosit de toţi, dar nimeni nu îndrăzneşte să o fure;

– văzînd iscusinţa lui Ţepeş în luptă, sultanul îi propune să’l ia în slujba sa, dar voievodul rumîn foloseste ocazia pentru a prăda imperiul, întrebîndu’l apoi dacă nu vrea să’i repete slujba;

– un servitor care se plîngea de cadavrele din ţepile lui Vlad că miros urît este înfipt într’o ţeapă înaltă pentru a avea aer;

– solii nepricepuţi sunt pedepsiţi în momentul cînd nu ştiu să răspundă corect, iar răspunsul dat stăpînilor este că trebuia să trimita alţi oameni, mai învăţaţi.

Vlad Ţepeş, un tiran

Istoricii care au luat contact cu izvoarele documentare din perioada lui Vlad Ţepeş spun, însă, că domnitorul era perceput mai degrabă ca un tiran.

Mariana Gheorghe, istoric ploieştean:

”Personalitatea lui Vlad Ţepeş în istorie este foarte cunoscută, atît de istorici cît şi de popor. Poporul a luat contact cu personalitatea domnitorului mai ales după anii 1990, cînd în România s’a făcut simţită nevoia de justiţie, de dreptate, de cinste, de demnitate. Şi Vlad Ţepeş a fost invocat ca un astfel de justiţiar, un om care ar fi adus dreptatea. În egală măsură, sursele contemporane lui Vlad Ţepeş, şi mă refer la cele de secol XV, nu îl privesc întotdeauna cu ochi buni, ba din contră, sunt momente în care este denigrat, este acuzat de o domnie autoritară şi lucrul acesta se pare că i’a adus şi sfârşitul, în decembrie 1476.”

Domnitor în trei rînduri al Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş a fost asasinat la sfîrşitul lunii decembrie 1476.

Corpul său a fost decapitat şi capul trimis sultanului, care l’a aşezat într’o ţeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Ţepeş.

Miturile în istorie, o raportare a poporului la conducători

Istoricul Mariana Gheorghe crede că rumînii nu au mai multe mituri decît alte naţiuni, iar izvorul unor ”minciuni”, a unor exagerări din anumite perioade istorice, cu excepţia perioadei comunismului, cînd a fost cultivat în mod exacerbat cultul personalităţii, este chiar poporul, care are nevoie de eroi.

Glorificarea vine din nevoia de poezie

Mariana Gheorghe:

”Aşa cum am reuşit să înţeleg lucrurile pînă la ora aceasta, istoria scoate în faţă doar adevărul istoric. Mai devreme sau mai târziu, acest adevăr iese la lumină, şi el se bazează pe fapte, pe documente, pe realităţi trăite. În egală măsură, sursele pe care istoricii le citează, le studiază, le analizează pot fi cu o notă de subiectivism mai mare sau cu o notă ceva mai personal trăită şi de aici să apară ceea ce numim ”mitul în istorie”. Adică glorificarea faptelor de vitejie, de măreţie, de putere pe care un conducător sau un personaj istoric le demonstrează la un moment dat. Eroii şi’i creează fiecare popor, îi ridică sau îi coboară de pe piedestal în funcţie de trăirile poporului şi de cum se simte el raportat la acel conducător. Nu cred că, în istoria Rumîniei, sunt multe sau mai puţine mituri decît în istoria altor popoare. Pînă la urmă, trebuie să ne apreciem conducătorii, trebuie să ne apreciem luptele, trecutul. Şi pentru că nu mai putem să’l reîntoarcem, să îl analizăm aşa cum a fost, trebuie să’i recunoaştem partea bună şi partea rea. Partea de exagerare ţine şi ea un pic de partea de poezie. În secolul XIX, de exemplu, romanticii considerau că patriostismul şi iubirea faţă de ţară, glorificarea faptelor de vitejie ale strămoşilor erau necesare pentru a le aduce elanul în luptă, entuziasmul pentru a obţine unitate, independenţă sau ceea ce îşi doreau ei la momentul respectiv. Fiecare dintre noi se raportează la un model. Şi mai degrabă aş aprecia un model din istorie decît unul din societatea contemporană pentru că trecutul ne învaţă, dacă îl cunoaştem, cum să evităm greşelile, cum să nu mai repetăm acele greşeli. Dacă îl cunoaştem.”

Vlad Ţepeş ucidea din plăcere sau din raţiuni de stat?

Vorbind despre modul în care personajul istoric Vlad Ţepeş a ajuns să fie cunoscut ca fiind Dracula, personajul din romanul omonim al lui Bram Stocker, istoricul Dan Falcan a explicat că ”el, practic, în secolul al XV-lea, a fost victima, a ceea ce numim în termeni moderni, un linşaj mediatic”.

Această imagine a lui Vlad Ţepeş apare mai ales în ”cronicile săseşti redactate după 1462, la Sibiu şi Braşov care l’au înfăţişat ca pe un personaj sanguinard, violent” a mai spus Dan Falcan.

Pe de altă parte, ”cronica slavonă pune accentul pe faptul că toate acţiunile lui Vlad Ţepeş aveau o anumită raţiune şi anume cea de stat. El nu făcea aceste acte de cruzime, nu proceda la execuţii în masă în primul rînd de dragul de a vedea sînge şi pentru a fi satisfăcut sadismul său, ci pentru că prin aceste măsuri dure şi aspre, vedea un mijloc de a pune capăt corupţiei endemice existentă atunci ca şi întotdeauna din Ţara Rumînească, dezbinării, haosului care domnea atunci”.

Din toate poveştile ţesute în jurul lui Vlad Ţepeş reiese şi un anumit cinism în abordarea lui. De exemplu, mai spune istoricul Dan Falcan, ”cînd vine solia turcă şi rămîne cu turbanul în cap, Vlad Ţepeş spune:

– Dar sunteţi în faţa unui mare stăpînitor, nu vă daţi turbanele jos?

Iar solia turcă răspunde:

– Aşa este obiceiul la noi, să ne păstrăm turbanele în cap.

Theodor Aman, Vlad Ţepeş şi solii turci, Ulei pe pânză

Atunci Vlad Ţepeş spune:

– Bun, atunci să întărim acest obicei» şi dă ordin să li se bată cuie în cap, cu turban cu tot, ca să le fixeze turbanele.

Domiciliu obligatoriu la Buda – 12 ani

Vlad Ţepeş a avut, timp de 12 ani, domiciliu obligatoriu la Budapesta, în casa de oaspeţi a lui Matei Corvin, dar faptele sale de acolo au rămas învăluite în legendă.

”Se spune că nu prea făcea nimic, era domiciliu obligatoriu, avea zăbrele. Omora şoareci, gaze, dădea ordin să i se cumpere păsări de la piaţă pe care le omora în chinuri”, aceste fapte le relatează cronicile săseşti ”probabil pentru a ni se contura portretul uni individ patologic stricat la minte”, iar ”în lipsa exercitării unei autorităţi efective care să îi permită să omoare oameni din raţiuni de stat, se mulţumea şi să omoare tot soiul de animale”.

Dan Falcan a mai povestit că, tot pe vremea cînd se afla în Ungaria, ”un răufăcător din capitala Ungariei şi’ar fi găsit refugiu la el în casă, fiind urmărit de către poliţia locală.

În momentul în care poliţia a vrut să intre la el în casă, Vlad Ţepeş s’a opus şi chiar l’a omorît pe cel care vroia să îl prindă pe răufăcător. Cazul a ajuns înainte regelui Ungariei, Matei Corvin, care l’a întrebat de ce a făcut acest lucru. Iar, el a răspuns că domiciliul unui mare stăpînitor este inviolabil şi garda ar fi trebuit să ştie că nu se intră aşa la el, ar fi trebuit să i se ceară aprobare, dar intrînd fără voia lui l’a omorît”.

Acte de bunătate gratuită la Ţepeş nu prea există

Actele de bunătate ale lui Vlad Ţepeş pot fi interpretate mai degrabă ca acte de dreptate, susţine Dan Falcan, care a exemplificat în acest sens cu întîmplarea celor doi călugări ”care văd pădurea de ţepe, iar Ţepeş îi întreabă ce părere au. Unul îi spune că e un semn de răutate, nu se face aşa unor oameni, iar celălalt călugăr îi spune că «e un semn de autoritate domnească, la urma urmei tu eşti stăpînul ţării şi dacă ai făcut acest gest, ai avut raţiunile tale».

Evident, pe primul îl execută, iar pe celălalt îl miluieşte cu o sumă mare de bani ”în sensul în care unul a ştiut să vorbească cu un domnitor”.

Vlad Ţepeş, Prima victimă a unei campanii de presă

Ca o culme a ironiei cu care istoria ne’a lovit pe noi rumînii de nenumărate ori, avem surpriza să descoperim că personalitatea celui mai faimos voievod de’al nostru pe plan mondial a căzut victima unei campanii continue de denigrare din partea presei apusene.

De la cronicile și gravurile mincinoase ale sașilor și șvabilor din Transilvania, trecînd prin romanul lui Bram Stoker și poposind în preajma industriei Dracula din prezent, omenirea nu cunoaște încă personalitatea abisală a singurului lider militar care l’a îngrozit vreodată, la propriu, pe cuceritorul Constatinopolului.

Pentru a’l cunoaște mai bine pe cel care prin groază și teroare a reușit să mențină Valahia în afara ghearei lacome a Imperiului Otoman, merită zăbovit puțin asupra distinsei sale origini. Rareori marile personalități ale Istoriei au fost la rîndul lor descendenții unor alți mari oameni.

În cazul voievodului care i’a îngrozit atît pe creștini cît mai ales pe musulmani, soarta i’a hărăzit să aibă parte de un bunic legendar și de un tată să’i zicem, ”plin de imaginație”.

Frescă descoperită de curînd în casa prezentată mai jos, în care s’a născut Țepeș

Vlad al II-lea Dracul era fiul natural al lui Mircea cel Batrîn și vlăstar al marii familii a Basarabilor. Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepes, a avut la rîndul său o personalitate complexă care, din nefericire, nu a beneficiat de studii amănunțite din partea istoricilor.

Cu toate că era recunoscut drept urmaș legitim al marelui Mircea, avînd așadar dreptul nativ de domnie, tatăl lui Țepeș s’a remarcat în primul rînd ca un luptator și cavaler dedicat campaniilor anti-otomane ale vremii. Datorită urii și intrigilor clanurilor boierești, este nevoit să’și părăseasca tronul și să caute adăpost în Transilvania.

Acolo a trăit intre anii 1428-1436, beneficiind astfel de protecția Impăratului Sigismund de Luxemburg. Tatăl temutului Țepeș era o cunostință mai veche de’a regelui, deoarece încă din tinerețe s’a facut remarcat datorită curajului și îndemînării în luptă.

Pe baza acestor două calități prețuite, fiul lui Mircea cel Bătrîn a fost invitat să intre în rîndurile Cavalerilor Ordinului Dragonului (Ordinis Draconis). Gruparea în sine era una deosebit de exclusivistă și secretă, scopul său principal fiind acela de apărare a catolicismului alături de alungarea turcilor din Europa.

Blazonul ordinului înfățișa un dragon al cărui trup forma un cerc, fiara încolăcindu’și astfel coada în jurul gîtului. Simbolul în sine este unul mult mai vechi decît creștinismul, în accepțiunea Europei păgîne, acest animal fantastic era consacrat zeiței Atena, semnificînd ideea că rațiunea și înțelepciunea nu dorm niciodată, atente fiind la apariția Celui Rău…

Ordinul Dragonului (în latină Societas Draconistrarum), un ordin cavaleresc cruciat sub obedienţă religioasă creat de împăratul Sigismund de Luxemburg în 1408, în principal pentru a proteja creştinătatea de ameninţarea otomană.

Printre membrii acestui ordin cavaleresc s’a numărat şi Vlad al II-lea Dracul (Vlad Ţepeş), înnobilat în 1431 la Nürnberg de către Sigismund de Luxemburg, fiul lui Carol al IV-lea, de etnie cehă.

La 12 Decembrie 1408 este instituit în numele lui Isus Cristos, Ordinul cavaleresc al Dragonului care numără în Primul cerc un număr fix de 24 de cavaleri. În momentul morţii unui cavaler din primul cerc, rangul lui este înlocuit de un altul. Al doilea cerc nu are un număr precizat de cavaleri.

Întreaga suprafaţă geografică a regatului Ungariei va fi împărţită în ”cercuri” de apărare asemănătoare imaginii heraldice a Dragonului ce îşi buclează coada în jurul gîtului, aidoma unui cerc, Banatul, Severinul și Țara Rumînească făcînd parte din primul cerc de apărare, adică cel mai expus atacurilor.

În momentul în care Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei şi viitor împărat romano-german, şi soţia sa Barbara de Cilli (Celje) au înfiinţat Ordinul Dragonului, unul dintre cele mai faimoase ordine cavalereşti europene, puţină lume îşi imagina, probabil, că simbolistica acestuia va supravieţui timp de mai bine de două secole în îndepărtata Transilvanie, ajungînd, în împrejurări încă insuficient clarificate, să fie asociată, din punct de vedere simbolic, puterii politice exercitate de către conducătorii acestei provincii.

Transmiterea acestui simbol pînă în cea mai răsăriteană dintre provinciile regatului îşi poate găsi în sine explicaţia în împrejurările constituirii ordinului, care a fost deschis, de la bun început, demnitarilor regali deţinători de funcţii în Transilvania.

Astfel, printre nobilii fondatori sunt amintiţi Nicolae (Miklós) Csáki, voievod al Transilvaniei între 1402-1403 şi 1415-1426), care va fi urmat în funcţie de fiul său Ladislau (1426-1437); Ioan (János) Tamási, voievod în funcţie în timpul constituirii ordinului (între 1403-1409); Stibor Stiborici (voievod între 1409-1414, după ce fusese anterior între 1394-1401). De asemenea, dintre membrii fondatori ai ordinului făcea parte şi Mihail Nádasdi, comitele secuilor.

Este foarte plauzibil, prin urmare, ca demnitatea de voievod al Transilvaniei să fi fost asociată în această perioadă cu deţinerea statutului de membru al ordinului regal condus de Sigismund de Luxemburg.

Ordinul Dragonului pare să fi fost privit de iniţiatorii săi ca un continuator al vechiului Ordin al Sfîntului Gheorghe (Societas militae Sancti Georgii), fondat de Carol Robert de Anjou în anul 1326.

Componenţa acestui prim ordin regal poate fi reconstituită doar ipotetic, în absenţa unui act de constituire sau a unor documente care să o confirme. Cu siguranţă, printre membrii săi se numărau apropiaţii regelui, a căror credinţă fusese verificată în timpul războaielor civile care marcaseră prima parte a domniei sale.

Voievodul Transilvaniei din această epocă, Toma Szécsényi, era, foarte probabil, unul dintre aceştia, şi trebuie să remarcăm aici faptul că unul dintre descendenţii acestuia, Simon, se va număra printre mebrii fondatori ai Ordinului Dragonului. Originea reală a ordinului rămîne, aşadar, controversată.

Nu mai puţin enigmatică este, însă, simbolistica sa. În actul de fondare al Ordinului, emblema sa este descrisă în felul următor:

”Alegem şi suntem de acord să purtăm, ca membri ai societăţii, însemnul sau efigia dragonului încolăcit în forma unui cerc, cu coada sa încolăcită în jurul gîtului.”

Acest dragon urma să poarte, de asemenea, pe spinare crucea roşie a Sfîntului Gheorghe pe un scut alb. Este, prin urmare, evident faptul că fondatorii Ordinului Dragonului au dorit să îşi asume tradiţia deja aproape seculară a Ordinului Sfîntului Gheorghe, ucigătorul de balauri, a cărui tradiţie şi influenţă în regat trebuie să fi fost cu mult mai mare decît ne lasă să deducem sporadicele informaţii documentare pe care le avem despre acesta.

Trebuie observat însă faptul că, în cazul ordinului fondat în anul 1408, avem de’a face nu cu un dragon vînat de sfînt şi de adepţii săi, ci de unul care poartă, el însuşi, crucea Sfîntului Gheorghe.

Este un dragon care din adversar devine el însuşi simbolul ordinului, şi chiar simbolul său inspirator. Pare destul de clar faptul că ordinul e inspirat de o concepţie diferită de aceea care stătuse la baza ordinului anterior.

Nu mai este vorba despre o lume împărţită în alb şi negru, ci de o perspectivă integrativă, pe care o putem asocia unei cunoaşteri de tip hermetic. Statutele consemnate de episcopul Eberhard al Oradiei, păstrate într’o copie din anul 1707, afirmă în prologul lor că ordinul a fost creat de Sigismund ”din dorinţa şi intenţia noastră de a zdrobi faptele dăunătoare ale duşmanului nostru perfid”.

Pictor stirian necunoscut: Martiriul Sfântului Andrei – Vlad Ţepeş este reprezentat ca proconsulul roman Aegeas. (Pictură pe altar triptic, cca.1470-1480, Galeria Austriacă Belvedere, Muzeul de Artă Medievală Austriacă)

Ordinul pare a fi fost deschis atît prelaţilor, baronilor şi magnaţilor regatului, cît şi schismaticilor şi păgînilor, ”credincioşi ai străvechiului Dragon”.

Este oare întîmplător faptul că acest ordin s’a născut în ziua săvîrşirii unui masacru de proporţii, scandalos şi înspăimîntător chiar şi pentru epoca medievală, în care Sigismund şi ceilalţi fondatori ai ordinului au ucis aproape 200 de reprezentanţi ai nobilimii bosniace?

Întîmplător sau nu, şi alţi reprezentanţi ai ordinului, sau personalităţi asociate cu acesta, s’au arătat la fel de puţin lipsiţi de scrupule.

Cel mai faimos, Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, cunoscut sub numele de Dracula, care, orice s’ar spune, a reuşit să îşi impresioneze contemporanii prin cruzimea sa. De asemenea, o întreagă serie de reprezentanţi ai familiei Báthory, în special Sigismund şi Gabriel, s’au arătat la fel de înclinaţi către diferite acte de cruzime, iar Ştefan Bocskai, principele care a reuşit să restabilească poziţia internaţională a Transilvaniei la sfîrşitul Războiului de 15 Ani, s’a afirmat ca o adevărată mînă de fier în politica internă a Transilvaniei, adept al măsurilor celor mai dure.

Moneda emisa de Vlad Dracul, avînd pe o parte simbolul Ordinului Dragonului

Ce simbolizează Ouroboros ?

Semnificaţia atribuită dragonului pare a fi inspirată, în acest caz, din simbolistica alchimică, pentru care Ouroboros, dragonul încolăcit, este, de timpuriu, un asociat lui Saturn, ale cărui semnificaţii hermetice sunt strîns asociate cu mitul Vîrstei de Aur.

Din punct de vedere al semnificaţiei sale astrologice, Saturn reprezintă, de asemenea, ultima frontieră a Cosmosului, limita exterioară a sistemului planetar, ultima graniţă a lumii pe care mintea umană o putea pătrunde. Saturn este, cu siguranţă, un simbol iniţiatic prin excelenţă, în calitatea sa de zeu cu o faţă ascunsă, aceea de suveran al Vîrstei de Aur, care este accesibilă doar acelora purificaţi prin iniţiere.

Trebuie reţinut de aici faptul că porţile Ordinului Dragonului au fost deschise şi pentru reprezentanţii lumii ortodoxe, unul dintre cei mai importanţi fiind despotul sîrb Ştefan Lazarevič, căruia i se va adăuga, mai tîrziu, voievodul muntean Vlad Dracul.

Ştefan Lazarevič este considerat, de altfel, potrivit uneia dintre ipotezele care încearcă să regăsească rădăcinile istorice ordinului, iniţiatorul din umbră al acestuia, el figurînd în calitatea de semnatar al actului de constituire al Ordinului pe a doua poziţie din listă, după regele Sigismund.

Ipoteza sîrbească leagă originile îndepărtate ale Ordinului de o enigmatică frăţie de arme pusă sub patronajul spiritual al Sfîntului Gheorghe, căreia i’ar fi aparţinut cei doisprezece nobili sîrbi care au reuşit să străpungă liniile otomane în timpul bătăliei de la Kossovo Polje; unul dintre aceştia, Milos Obilič, a reuşit să îl ucidă pe sultanul Murad I în propriul său cort, anulînd astfel o parte a consecinţelor victoriei obţinute de turci pe cîmpul de luptă.

Această frăţie de arme ar fi avut, se pare, cel puţin un supravieţuitor, care l’ar fi iniţiat şi pe Ştefan Lazarevič, cel care a reuşit să îi insufle lui Sigismund de Luxemburg ideea unui ordin cavaleresc mai amplu, care să’i reunească pe cavalerii de confesiune ortodoxă cu aceia de confesiune catolică.

Această ipoteză ar putea explica, într’un anumit fel, motivele pentru care Transilvania s’ar fi arătat mai apropiată de unul dintre filoanele primare ale Ordinului. Ea ar putea accentua odată în plus asocierea între apartenenţa la Ordin şi exercitarea funcţiilor suveranităţii, realizată de elita politică transilvăneană pînă în secolul al XVII-lea.

Transmiterea simbolului

Rămîne, totuşi, dificil de soluţionat problema transmiterii acestui simbol de la ordinul fondat la începutul secolului al XV-lea pînă la momentul adoptării sale ca simbol al puterii princiare în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, şi nu este sigur că cercetările viitoare vor putea documenta cu suficientă claritate filiera şi modalitatea prin care s’a realizat această transmitere.

Ne aflăm în interiorul unei lumi aristocratice, elitare, o lume care are secrete pe care nu le dezvăluie cu uşurinţă. Sunt tradiţii care se transmit din generaţie în generaţie, sunt mituri, legende şi cunoştinţe secrete pe care documentele scrise nu ni le prezintă. Este posibil ca transmiterea să fi fost legată de tradiţia familiei Báthory, ştiut fiind faptul că Ştefan Báthory, mare stolnic al regatului între 1417-1431, apoi jude al curţii regale (1431-1439), căzut eroic în lupta de la Varna (1444), a fost unul dintre apropiaţii lui Sigismund de Luxemburg, fiind iniţiat în Ordin în perioada extinderii acestuia.

Este adevărat, Ştefan reprezenta ramura de Ecsed a familiei, cea care a dat’o, bunăoară, pe Elisabeta Báthory, faimoasă datorită înclinaţiei sale către practici magice criminale. Însă şi un alt Ştefan Báthory, nepot al celui dintîi, reprezentant de această dată a ramurii de Şimleu, aceea care i’a dat pe principii de mai tîrziu, făcea parte din anturajul lui Sigismund de Luxemburg în calitatea sa de cavaler al curţii regale, şi este puţin probabil ca ideologia şi simbolistica ordinului să îi fi fost străine.

În pofida tăcerii izvoarelor, existenţa acestei transmiteri misterioase rămîne incontestabilă.

Simbolul lui Ouroboros se regăseşte, ca simbol al puterii, în stemele celor mai importante familii domnitoare ale Transilvaniei, fiind folosit de Ştefan, Sigismund şi Gabriel Báthory, de Ştefan Bocskai, de marele Gabriel Bethlen, apoi de familia Rákóczi.

Dragonul princiar transilvănean îşi dezvăluie, altminteri, semnificaţiile sale hermetice şi alchimice prin renunţarea la afişarea explicită a atributelor care îl asociau vechiului ordin al Sfîntului Gheorghe: scutul şi crucea ‘de sânge”.

Invariabil, chiar şi în cazul principilor catolici, dragonul princiar transilvănean este un Ouroboros care nu este însemnat cu semnul crucii, dar care păstrează însă un alt specific al emblemei Ordinului: coada înfăşurată în jurul gîtului. Acest ordin, de la care principii Transilvaniei îşi extrag resursele secrete ale puterii, este unul al adepţilor Dragonului, care, odată descifrată semnificaţia sa ascunsă, se transformă din inamic în protector.

Forţa sa de excepţie, odată înţeleasă şi stăpânită, se transformă într’un uriaş rezervor de energie pentru adepţii săi.

”Încreştinarea” formală a dragonului, realizată în secolul al XV-lea, este doar o etapă tranzitorie. În secolul al XVI-lea, noii adepţi ai ordinului au renunţat fără probleme la însemnele încreştinării, păstrînd doar esenţa pură a dragonului: forţa primordială care guvernează transformarea şi aduce victoria.

Îndelungata transmitere a tradiţiei Ordinului Dragonului, pînă la mijlocul secolului al XVII-lea, reprezintă una dintre cele mai puternice dovezi ale perpetuării tradiţiei şi simbolisticii unei cavalerii ezoterice, asupra căreia izvoarele scrise nu ne oferă decît indicii foarte vagi. Poate fi legată această tradiţie cavalerească de înclinaţia manifestată de cei mai mulţi dintre principii Transilvaniei către ezoterism, magie, alchimie şi practici oculte?

Sunt întrebări cărora istoricii le caută încă răspunsul.

Blazonul lui Vlad Dracul

Pe cînd Mircea cel Mare se afla la Nurenberg impreuna cu fiii si suita sa, ca invitat al regelui Sfîntului Imperiu Romano-German și rege al Ungariei, Sigismund de Luxemburg remarca abilitatea în luptă a printului Vlad Dracul. Atunci, tatăl sîngerosului Țepes a avut dreptul de a purta la ceremonii costumul rosu întunecat cu mantie verde, la gît avînd simbolul din aur al dragonului.

În limba rumînă, termenul pompos de dragon, moștenit de Vlad Dracul, are drept corespondent pe cel de Drac și Balaur, astfel împămîntenindu’se în conștiința națională numele de Vlad Dracul sau Drăculea.

Nu trebuie să ne mirăm prea mult dacă tinem cont că în Europa aveau să circule nu mai putin de 57 de variante ale numelui voievodului, printre cele mai uzitate fiind cele de Dracole, Dracuglia, Dracol, Draco, Dragula, Dragulios, Dragulia, Trakulam, Tarac Oglu, sau Kazikil, Kazakil și Cassiclu, dupa cum il numeau înfricoșați turcii.

Revenind la momentul fugii sale în Ardeal, Vlad Dracul primeste de la puternicul rege Sigismund clădirea corpului de paza din cetatea Sighișoarei, alaturi de funcția de comandant al oștilor imperiale din sudul Transilvaniei. Acolo se căsătorește cu una din fiicele lui Alexandru cel Bun, femeie de rang înalt din familia Mușatinilor.

Astfel, viitorul Vlad Țepes, copil legitim născut din această legatură, era văr direct cu Marele Ștefan al Moldovei.

Cei doi lideri au copilărit parțial împreună, devenind prieteni foarte buni.

În heraldică și genealogia voievozilor valahi, Vlad Tepes apare sub numele de Vlad al III-lea Drăculea, mostenind numele tatalui transformat în renume, odată cu acesti doi voievozi, tată și fiu, Țara Rumînească cunoaște familia boierească a Drăculeștilor.

Cine era Vlad I ?

Pentru a nu se crea o confuzie nu ar fi greșit să pomenim aici de Vlad I Uzurpatorul decedat în 1397 și care a fost domn al Țării Rumînești între noiembrie 1394 sau mai 1395 și decembrie 1396.

Originea sa este controversată. El ar fi fost ori un boier, ori fiul lui Dan I și frate cu Dan al II-lea. Alți cercetători au rezerve în stabilirea vreunui grad de rudenie între Vlad I și Mircea cel Bătrîn invocînd lipsa documentelor doveditoare.

Se presupune că Vlad I tronul îl ia în urma marii ofensive otomane din toamna lui 1394, atunci cînd a avut loc și bătălia de la Rovine (datată de cîteva cronicilor sîrbești 10 octombrie 1394, însă după opinia argumentată a istoricului sîrb Đ. Sp. Radojičić ar fi fost datată 17 mai 1395, teorie preluată și de cîțiva istorici rumîni precum Anca Iancu.

Documentar, el apare la sfîrșitul anului 1395 cînd Sigismund de Luxemburg, de voie, de nevoie, îl recunoaște ca suveran al Țării Rumînești blamîndu’i politica sa pro-otomană. Într’un document din 28 mai 1396 (Hurmuzaki, I/2, p. 374-375), Vlad Voievod dă diferite privilegii Regatului Polon afirmînd, în mod laudativ că’și datora tronul regelui polon.

Wład, voevodul  Vlachilor, aduce un omagiu și promite o alianță credincioasă lui Władysław, regele Poloniei și reginei Jadwiga, în 4 mai 1396

Pe plan extern, domnitorul încearcă scoaterea Țării Rumînești din coaliția anti-otomană și orientarea spre noua putere europeană, ce odată cu anihilarea statelor sîrbești în marea bătălie de la Kosovo din toamna lui 1389 și anexarea totală a Bulgariei în 1393, se prefigura ca principala mare putere a zonei.

Totuși nu se rupe de regatele creștine, iar privilegiile și tratatul cu Polonia făcut prin intermediul domnului Moldovei, Ștefan I, duc spre concluzia că, în ciuda nerecunoașterii oficiale a regalității maghiare și a aliaților săi (regele Sigismund îl numea într’un act din 28 decembrie 1395 ”numitul Vlad, care se da drept voievod”), Vlad I era un domn puternic și stăpîn în țara sa. Această poziție este confirmată de monedele pe care le’a emis.

Motivul pentru care este mai rar pomenit de istorici, este că’și cîștigă tronul datorită temerilor boierilor de cresterea dominației otomane la Dunăre, fiind sprijinit de Ștefan I, polonezi și turci. Vlad I este primul domnitor muntean care plătește haraciul către Poarta Otomană. Se presupune că ar fi plătit și tribut în oameni însă acest lucru nu este dovedit de documentele existente.

Casa din Sighișoara în care s’a născut Vlad Țepeș și în care s’a descoperit recent Fresca cu tatăl lui, Vlad Dracul

Singur printre turci

Revenind la Vlad Țepeș, după o copilarie petrecută pe străzile Sighișoarei, viața tînărului Vlad avea să se schimbe radical si dramatic în acelasi timp. Moartea regelui Sigismund, protectorul tatălui sau, petrecută în anul 1437, este interpretată de turci drept o slabiciune a frontului antiotoman creat în estul Europei.

Cu un an înainte, Vlad Dracul fusese nevoit de noile conjuncturi politice să meargă la Bursa în inima Imperiului, pentru a jura credință sultanului Murad al II-lea. Conștient de problemele create de Mircea cel Bătrîn, sultanul nu a dorit să riște în privința urmașilor acestuia.

Prin urmare, Vlad Dracul a trebuit să trăiască în apropierea sultanului alături de cei trei fii ai săi, Mircea, Vlad și Radu. Domnul muntean și’a lăsat fiii zalog sultanului în timpul expediției militare intreprinsă de turci în Transilvania. Tristul atac musulman în Ardeal s’a soldat conform cronicilor cu devastarea cetățiilor Alba Iulia, Sighișoara, Mediaș, plus asediul Sibiului și Brașovului. Alaturi de prada, turcii au luat robi circa 30.000-40.000 oameni, o cifră imensă pentru acele vremuri…

Vlad Dracul revine la tronul Valahiei în anul 1433, dar pentru a controla un astfel de vasal turbulent și periculos, turcii continua să’i păstreze pe Vlad și Radu drept ostatici -garanți ai propriului lor tată.

Cei doi copii au parte de o educatie militar-politică în spirit turcesc, undeva în podișul arid din Anatolia. Acolo, la umbra Munților Kociadag, trona aspra cetate Egrigoz, unde Vlad va rămîne pînă în anul 1438, cînd tatăl său este decapitat din ordinul nejustificat al fostului său camarad de arme, Iancu de Hunedoara.

Singur printre turcii cei dușmănoși, viitorul Tepes își continua studiile militaro-tactice, devenind un mînuitor expert al iataganului și al suliței de luptă. Caracterul său agresiv și privirea’i cruntă, l’au ținut departe de șicanele și avansurile turcilor.

Radu cel Frumos, iubitul sultanului

Nu la fel se poate spune despre fratele său, Radu, care datorită înfățișării, ajunge să se aleagă cu porecla cel Frumos.

Există unele marturii istorice care merg pînă într’atît încît se pare că Radu ar fi fost violat de viitorul Mahomed, cuceritorul Constantinopolelui, mai tîrziu cei doi avînd chiar o relatie intimă de durată…

Dezvăluirile rușinoase pentru acele timpuri au fost făcute de cronicarul Gheorghe Șincai (1754-1816), care scria în opera ”Medicina şi farmacia în trecutul rumînesc”:

”Mohamed al doilea pe Radu cel Frumos îl avea la sine din 1445 şi’l folosea la fapte de ruşine, ţinîndu’l la masă cu sine. Ci mare price a fost întru început între împărat şi pruncul acesta, cînd a vrut întâia dată să facă cu el după năravul turcesc. După ce s’au întrupat în curtea împărătească, l’au surghiunit la Caramanu, că mai omorîse pre împăratul, împungîndu’l cu sabia. Dar după aceia s’a făcut concubin împăratului.”

Însă Gheorghe Șincai nu este singurul cronicar care afirmă aceste lucruri. Potrivit mărturiei cronicarului bizantin Laonikos Chalkokondyles (1430-1470), care nota în lucrarea ”Expuneri istorice”, că în captivitate Radu cel Frumos a devenit iubitul lui Mehmet:

”Iarna aceasta însă împăratul petrecînd’o în palatele sale, a trimis după Vlad, feciorul lui Dracula, domnul Daciei; și avea la sine pe fratele aceluia, mai tînăr, fiind favoritul său și trăind și locuind la el. Și s’a întâmplat ca în timpul, cînd a ajuns la domnie și sta să plece asupra lui Caraman, împăratul dorind să aibă relații cu acest băiat, era cît pe ce să moară de mâna aceluia. Căci fiindu’i drag băiatul, îl chema la petreceri și, închinînd cu patimă paharul către el, îl chema în camera de culcare. Și băiatul, fără a bănui că va păți așa ceva din partea împăratului, l’a văzut pe împărat repezindu’se la el pentru un lucru de așa fel și s’a împotrivit și nu se da la dorința împăratului. Și’l săruta împotriva voiei lui și băiatul, scoțînd un pumnal îl lovește în coapsă pe împărat și așa îndată a luat’o la fugă, pe unde a putut. Doctorii i’au vindecat rana împăratului. Iar băiatul urcîndu’se într’un copac undeva pe acolo, s’a fost ascuns.”

Acesta continuă:

”După ce însă împăratul și’a făcut bagajele și a plecat, atunci și băiatul coborîndu’se din copac și luînd’o la drum, nu cu mult mai pe urmă a venit la Poartă și a devenit favoritul împăratului. Dar are obiceiul să se folosească nu mai puțin de cei ce duc același fel de viață ca și el; căci cu aceștia e mereu împreună și petrece cu ei zi și noapte, de cei de alt neam se crede că împăratul se folosește nu prea mult, ci puțintel. Lui Vlad, fratele acestui băiat, împăratul i’a încredințat domnia Daciei; și cu ajutorul împăratului Vlad feciorul lui Drăculea a năvălit și a luat domnia.”

Scîrbit de calea pe care o alesese fratele său, Radu, Vlad își găsește refugiul exclusiv în știința armelor. În răstimp, ura sa contra turcilor creștea arzînd mocnit…

Cum în urma bătăliei de la Varna în care cruciada creștină europeană este zdrobită fără drept de apel de turci, Țările Rumîne se aflau din nou singure în fața Semilunei, în mintea lui Vlad a încolțit un plan cumplit.

Avea să cîștige cu orice preț tronul Valahiei. Cunoscător excelent al moravurilor și mentalității turce, Vlad știe că aceștia nu pot fi ținuți departe de țară decît cu ajutorul fricii primare, instinctuale care sălăsluiește în ungherele ascunse din sufletul oricărui om.

Alianțele viitoare ale voievodului nu vor mai fi nevolnicele state creștine, ci cumplitele fiice ale Disperării: Teroarea, Groaza, Spaima și Durerea!

Două domnii și multe fapte de pomină !

„El domni cu o rigoare necunoscută pînă atunci în principatele rumîne”,  (August Treboniu Laurian).

Dupa moartea tatălui și a fratelui său mai mare, Mircea, Vlad, viitor Țepes era următorul îndreptățit să ocupe tronul valah. Tron ocupat între timp de Vladislav al II-lea, vărul său din familia Dăneștilor. Între cele doua familii nobile valahe, Drăculeștii și Dăneștii existînd o ura fără margini.

Profitînd de dezastrul suferit de armatele lui Iancu de Hunedoara și Skanderbeg la Kossovopolje în anul 1448, legendarul voievod de mai tîrziu pune mîna pe tronul tatălui sau, ajutat fiind de o serie de pașale de la Dunăre, în frunte cu pașa de Nicopole și beglerbeiul Karadja-bei, conducătorul armatei Rumeliei.

De partea tînărului domn mai erau și o serie de boieri valahi adunați într’o alianță potrivnică lui Vladislav Dănescu.

Așa și’a dobîndit Vlad prima domnie. O domnie care avea să dureze doar cîteva luni, mai precis între lunile august 1448 și ianuarie 1449.

După ce îl înlăturase pe Dan, pretendentul la domnie sprijinit de Poartă, Vlad Ţepeş se aştepta la represalii din partea turcilor. Înţelesese că lui Mahomed al II-lea nu’i era pe plac felul în care Ţara Rumînească îşi ridicase capul şi încerca acum să se opună măririi haraciului; de aceea aproape îndoise numărul străjilor de la Dunăre pe cît se întindea hotarul.

Pe de altă parte, trimise iscoade pricepute chiar în Imperiu să afle ce se mai pune la cale.

Dar sprijinul cel mai de nădejde l’a pus în cei cîţiva oameni credincioşi lui, aflaţi chiar în slujba sultanului. Prietenia cu ei se legase în anii cînd Vlad, ca fiu de domnitor al unei ţări închinate Porţii Otomane, fusese ostatec la Constantinopol, şi căpătaseră cu toţii învăţătură de la acelaşi dascăl.

De fapt, surghiunul acela – departe de ţară şi departe de familie îl salvase pe tînărul Vlad Voievod, moştenitor al scaunului domnesc de la pieire cînd, în 1447, Iancu de Hunedoara năvălind cu armată în Ţara Rumînească îi ucisese tatăl, pe Vlad Dracul, pentru că, silit de împrejurări, se închinase din nou Porţii.

Prietenia aceasta, întreţinută cu daruri bogate, s’a dovedit a’i fi de folos lui Vlad Ţepeş căci de la marele vizir a aflat că sultanul l’a trimis pe Hamza beg de la Nicopole să’l prindă şi să’l aducă spre aspră judecată în faţa sa. Însă, un timp s’a crezut că ştirile nu au fost adevărate: Hamza beg trimisese solie că doreşte să fie lăsat numai să treacă în pace, fără vătămare, spre nord, unde la hotar, o neînţelegere cu cetăţile ungureşti l’ar fi nemulţumit pe sultan.

Drept semn că cele spuse sunt adevărate, grosul oştilor aveau să rămână cu Hamza beg în apropiere de graniţă, la intrarea în ţară, iar un grec, pe nume Catavolinos, cu o suită redusă vor veni pînă la Tîrgovişte să’l salute pe domnitor şi vor pleca mai departe spre a se înţelege cu ungurii la faţa locului. Prea se potriveau toate bine şi erau nesupărătoare ca să fie într’adevăr aşa. Prea multă grijă aveau turcii să li se cunoască intenţiile…

Numai că Vlad Voievod, aflînd că Hamza beg era însoţit de Catavolinos, copil al Fanarului, fără patrie şi fără neam, perfid şi lacom de intrigi cum altul nu s’ar mai fi găsit în tot Imperiul, cunoscând ce plase veninoase reuşea să ţeasă mintea grecului, a devenit de două ori mai prudent şi chibzuit.

A trimis vorbă că înalta solie este aşteptată în cetatea de scaun a Ţării Rumîneşti, iar că oştilor rămase lîngă Strehaia le va trimite hrană îndestulătoare pentru oameni şi animale. În locul şirului de care cu provizii s’a îndreptat într’acolo ceata de viteji a domnitorului şi astfel a fost capturat detaşamentul de turci în frunte cu Hamza beg.

De fapt, ei trebuiau să’l aducă pe Vlad Ţepeş la Constantinopol, de îndată ce prin vicleşug, Catavolinos ar fi reuşit să’l atragă în cursa pregătită.

Vlad Ţepeş s’a prefăcut a nu avea ştire de planurile perfide ale lui Catavolinos. Ca de obicei l’a poftit la ospăţ şi în faţa pocalelor cu vin rubiniu începu a’l înţepa cu vorba şi cu privirile:

– Nu bea mult, oaspete din Fanar, că în fundul pocalului stă adevărul, şi dacă’ţi pică pe limbă, o să spui lucruri de care te vei căi!

Catavolinos nu s’a dat bătut: încrezător în mintea lui nici nu a simţit îndoiala ce pusese stăpînire pe însoţitorii săi. Cu glas mieros, îl rugă în repetate rînduri pe Vodă să pornească cu ei a doua zi – pasă’mi’te către cetatea ungurească – căci spiritul de dreptate al voievodului muntean ar fi fost cică o chezăşie că ce li se cere ungurilor nu este o încălcare a înţelegerii cu Imperiul Otoman …

Avea limbă ascuţită grecul, şi mai avea ochi adînciţi în orbite şi care alergau la dreapta şi la stînga în aşteptarea răspunsului voievodului valah. Adăugă, cu convingere:

– Înalta Poartă te va răsplăti pentru sprijinul dat mie, cînd voi spune că te’ai pus chezaş bunelor noastre intenţii. Nu îţi cer să’mi dai oştire în ajutor, nici bani, ci numai să mergi cu mine. Eu singur m’am gândit că Domnia Ta nu vei refuza să’l slujeşti pe sultan şi mă vei urma, lăsînd grijile ţării deoparte două zile…

I s’a făcut lehamite lui Vlad Ţepeş de atâta vorbărie şi tămîiere din partea celui care, mîncînd din bucatele date, cugeta nu cum să mulţumească pentru ospitalitate, ci cum să ceară preţ mai mare pe capul domnitorului şi i’a zis:

– Eu credeam că măritul Mahomed te’a trimis încoace. Dar dacă spui că zelul tău de’a mă vedea aruncat în Bosfor nu este din poruncă, ci singur ţi’ai ales calea asta, am să’ţi împărtăşesc ceva: ştiam că ai cuget negru şi limbă ascuţită, dar te’am primit ca pe un sol de bună-credinţă. Tu nu ştiai că pentru cei ce se fac vinovaţi, dreptatea mea e neagră, şi că la curtea mea domnească sunt ţepi ascutite? De te’oi înălţa în vîrful uneia, de’acolo de sus vei vedea cum oastea lui Hamza beg a căzut în mîinile noastre. Ori poate că acolo sus vei simţi doar ascuţimea ţepii şi vei înţelege că ascuţimea limbii nu ţi’a fost de vre’un folos.

Cu toate acestea, exacerbarea politici interne concretizata prin luptele tot mai dese între clanurile boieresti, coroborată cu lipsa unei armate personale credincioase, fac ca tînărul voievod să’și piardă tronul în favoarea lui Vladisalv Dănescu.

Fără niciun fel de ajutor, Vlad fuge în Moldova unde leagă o prietenie puternică cu viitorul domn, Ștefan cel Mare. Datorită acutizarii luptei pentru putere, cei doi veri se văd nevoiti sa se refugieze peste munti, la curtea lui Iancu de Hunedoara, devenit între timp voievod al Transilvaniei.

Situația în Europa avea să se înrăutățească fără precedent odată cu căderea Constatinopolului. Devenit între timp om de încredere al lui Iancu de Hunedoara și însărcinat de acesta cu paza hotarului de sud al Ardealului, Vlad întreprinde un atac fulgerător în Valahia, în decursul căruia îl prinde pe Vladislav la Tîrgșor și îl decapitează.

Urmează cea de’a doua și cea mai importantă domnie, desfășurată între anii 1456-1462.

După ce Vlad și’a recăpătat tronul, s’a înconjurat de un mare număr de soldați aleși și de mare încredere ”cărora le dădea bani și avere și cealaltă stare și situație a celor uciși” după cum amintesc cronicile.

Întărit împotriva unei eventuale tentative de asasinat, Vlad Vodă se concentrează pentru început asupra boierilor. Scopul era de fapt consolidarea și creșterea puterii voievodale. În plus, tagma boierească era un stat în stat, iar forța sa era imensa datorită bogăției și influențelor personale.

Vlad avea o ură mai veche împotriva boierilor în care nu avea încredere nici cît negru sub unghie. În afara tendinței apoape „naturale” pentru uneltiri si trădări, o mare parte a boierimii era vinovată de moartea tatălui său.

Documentele istorice sugereaza că eliminarea boierilor a fost făcută succesiv, in mai multe episoade, Vlad dînd iama nu doar în boierii de rînd, ci și în elita conducătoare.

Astfel, în cea de’a doua domnie, voievodul rumîn execută drept măsura de prevedere un număr de 11 boieri din cei 23 de mari dregători ai sfatului domnesc. Celebrul episod al uciderii boierilor adunați are la mijloc un dialog tragico-comic între domnitori și clica nobiliară.

Cronicile ne spun că Vlad i’a invitat frumos la masa pentru a’i aduna într’un singur loc. După care a început judecata. În stilul și uzanțele sale…

I’a intrebat sincer pe fiecare în parte cîți domni cunoscuseră pe scaunul Țării Rumînești. Boierii au raspuns diferit. Unii 10, alții 20, fiecare în funcție de vărstă. Indignat, domnitorul cere să i se explice cauzele atîtor schimbări anormal de dese. Neprimind răspuns, Vlad le strigă furios:

”Vina o poarta rușinoasele voastre dezbinări!”

Instantaneu, moartea și’a întins lunga ei aripă neagră ticsită de țepe deasupra palatului…

Un număr de 500 de boieri, mari si mici, cu familiile și slujitorii lor au fost trași de vii în țeapă în curtea domnească. Atît țările rumîne cît și lumea întreagă nu mai pomeniseră un asemenea lider !

Clanurile boieresti rămase s’au temut într’atît încît au organizat la rîndul lor o ripostă concretizată în strîngerea în grabă a unei armate de lefegii, cu care au purces spre prinderea și uciderea domnitorului. În fruntea gupului rebel se afla puternicul și vestitul boier Albul cel Mare.

Nu au avut nicio șansă in fața copilului de altă dată care crescuse mîncînd strategie militară pe pîinea amară a turcului. Vlad a ieșit cu oastea înaintea lui. Albul cel Mare a fost tăiat în bucăți de viu, aceeași soartă avîns’o nevasta, copiii și toși lefegii prinși.

Pe fondul ala-zisei terori înfăptuită de domnitor, Valahia creștea, se îmbogățea și prospera. Vlad încuraja comerțul, construirea de drumuri și sate, ocrotindu’i pe negustori și pe țăranii care alcătuiau grosul armatei. Nimic nu grăiește mai sugestiv depre atmosfera instituită de noul domnitor cu mînă de fier decît nemumăratele documente istorice:

”Așa de mult ura răul din țara lui, încît dacă cineva făcea rău, furt, tîlhărie, nedreptate sau siluia vreo muiere sau fată mare, acela nu rămînea viu.”

Blamatul și batjocoritul Dracula era, de fapt, iubit de popor, fiind considerat un mare și înțelept stăpînitor.

Că așa stau lucrurile este că la 600 de ani de la moartea sa, el nu a scăzut din memoria colectivă a poporului rumînesc cîtuși de puțin. El se află și azi în preferințele rumînilor ca figură emblematică a eroului desăvîrșit care trezește emoții de fiecare dată cînd i se pomenește numele.

O altă dovadă a magnitudinii personajului istoric Vlad Țepeș este respectul, teama dar și invidia care le’a trezit în dușmanii declarați și nedeclarați de peste granițele țării noastre, care nu scad nici azi, foarte mulți vorbind cu o ură nedisimulată în continuare în memoria sa, spunînd lucruri false la adresa sa.

În 2016 s’a dat publicității un studiu, care arată ce personaje din istorie ar alege astăzi rumînii la șefia statului rumînesc.

Rezultatele vorbesc, din nou, despre un profil de conducător pe care rumînii au arătat că și’l doresc și în timpul altor cercetări sociologice.

Sociologul independent Dani Sandu, fost bursier Fulbright, la University of Cincinnati:

”Este arhetipul liderului puternic și autoritar, care nu este încadrat în vreun fel de structură instituțională. Plasarea lui Vlad Țepeș pe primul loc vine, mai degrabă, din respingerea de către populație a clasei politice. Practic, se merge pe ideea că există lucruri ce ar trebui făcute, dar nu are nimeni curajul sa le facă, de aceea Rumîniei i’ar fi util un lider politic autoritar.”

Aventurile unui sultan prin Valahia!

Cetățile și mănăstirile sunt reconstruite și întărite. Vlad nu’i suporta pe vagabonzi și cerșetori care erau în opinia sa doar niste hoți.  Hotia, jaful si minciuna fiind eradicate (există marturii despre drumuri intregi marginite de hoiturile celor trași în țeapă), prosperitatea țării atinsese culmi mai mari decît în timpul domniei ilustrului său bunic.

Toate acestea au atras însa ochiul lacom al Semilunei …

Sultanul Mahomed al II-lea:

„Nu pot să iau țara unui bărbat care face lucruri așa de mari și mai presus de fire… acest bărbat care face astfel de isprăvi ar fi vrednic de mai mult dacă ar avea o armată mai mare.”

Voievodul nu a pierdut din vedere atît pericolul otoman cît și ura sa împotriva turcilor ale căror obiceiuri, tradiții și religie nu le putea înghiți cu niciun chip. Politica sa antiotomană a fost alimentată de creșterea tributului impus Valahiei. Refuza așadar plata oricărei forme de haraci, fie acela în bani, vite, grîne sau robi.

Turcilor nu le venea să creadă că un vasal crescut și educat după moravurile lor, prezenta semne de rebeliune. Își stăpînesc furia și trimit o solie care să’l roage personal să nu mai întîrzie cu tributul. Dar domnitorul avea un alt plan.

Sătul de tupeul turcesc, nu scapă din vedere că membrii soliei nu’și descoperă capetele la vederea sa. Le fixează acestora turbanele în oasele țestei cu ajutorul unor cuie, după care’i trimite pe jos spre Stambul.

Inteligentul si ambițiosul sultan Mahomed al II-lea pricepe imediat cu cine are de’a face. Ocupat în prima instanță cu rascoală din Moreea și luptele cu hanul hoardei Ak Koyunlu, se gîndește să’l înlăture pe Vlad prin vicleșug. Sultanul lasă acestă cursă în seama perfidului Catavolinos, un sfetnic grec, si a lui Hamza Pasa, soimarul personal al sultanului. Cele doua personaje machiavellice concluzionează ca Dracula este greu de scos din țară și se decid astfel să’l prindă în Valahia.

Foarte proastă inspirație au avut. Loviți prin surprindere pe cînd se aflau în cetatea Giurgiului, cei doi dregători ai Porții sunt trași de vii în teapă în fața unei alte suite de țepi unde se zbăteau în agonie proprii lor soldați. Om cu respect pentru ranguri, Vlad i’a tras în doua țepe mai mari decît cele destinate ienicerilor.

Nu era decît începutul pentru groaza care a cuprins atît Europa creștină cît și Imperiul Otoman. În iarna anului 161-1462 face o expediţie la Dunăre, care produce spaimă printre turci. Profitand de obiceiul turcilor de a nu duce războaie iarna, voievodul trece prin foc, sabie și mai ales țeapă, tot malul stîng al Dunării, de la Zimnicea în Deltă.

Cronicarii de curte ai lui Vlad noteaza cu sfințenie și frică, recordurile personale ale domnitorului. La Oblucița și Nevoselo 1.350 turci trași în țeapă, la Dirstor, Cartal si Dripotrom 6.840, Turtucaia 630, Giurgiu 6.414, Rahova 1.460, Novigrad și Sistov 749 și Marotiu cu doar 210 de turci de ambele sexe și toate vîrstele.

Ulterior, Vlad Ţepeş îi trimite o scrisoare lui Matei Corvin, în care îi arată că a ucis 23.809 duşmani, cifra fiind precisă pentru că Vlad Ţepeş a pus să se strîngă capetele celor ucişi. Totuşi, la acest număr mai trebuie adăugate alte 884 de victime, care au ars în case ”şi ale căror capete n’au putut fi înfăţişate.”

Începutul era cum nu se putea mai bun. Groaza turcilor ajunsese atît de mare încît pașalele și dregătorii din Rumelia se întreceau în a mitui vizirii de la Stambul în speranța ocupării unui post similar în Anatolia sau Armenia, doar-doar vor reuși să scape de înfricoșata vecinătate a omului cu țepe.

Furia lui Mahomed nu întîrzie să se arate. Într’un acces de groază amestecată cu furie neputincioasă, suveranul turc ordonă strîngerea celei mai mari armate musulmane de pînă atunci. Pentru a’și îmbărbăta încercații ieniceri care incepusera să simtă amenințarea vîrfului ascuțit al țepei, sultanul se decide să părasească Stambulul și să conducă personal campania de pedepsire și lichidare a curajosului voievod.

Ordia cea grozava s’a pornit spre Valahia, conform cronicarului Chalcocondil, un număr de 250.000 de războinici mărșăluiau spre Dunăre. Numai corpul de elita al ienicerilor număra 25.000 de luptători.

În fața colosului musulman, Vlad cere ajutor regelui Matei Corvin, ajutor care nu a venit niciodată. Crîncenul vultur valah dispunea de o armată infimă, dar compusa din soldați la fel de cumpliți ca el. Merită amintit că voievodul era în penurie de călăi cînd venea vorba de tragerea unui număr atît de mare de turci în țeapă, mulți dintre soldații săi răspunzînd cu bucurie cererii voievodului de a’i ridica în țepe pe dușmani.

Raportul lui Balbi, ambsadorul venețian la Stambul ne spune că Vlad deținea o armată de maxim 30.000 de soldați, în timp ce Petrus Thomasio scrie că valahii aveau doar 22.000 de războinici.

Pentru a zădărnici traversarea bătrînului fluviu de către turci, voievodul se folosește de o serie de tactici militare vizionare care apar în Europa de’abia în perioada modernă.

Vlad intenționa să’l prinda pe Mahomed în pădurile dese și întunecate ale Teleormanului, unde odihneau cadavrele unor turci (de aici vine denumirea de Teleorman, derivate din turcescul Delii Orman = pădure nebună).

În calea puhoiului turcesc, aplică străvechea și eficienta tactică străbună de ardere a satelor și proviziilor, otrăvirea apelor și incendierea holdelor. Oastea strînsă în grabă de voievod era compusă doar din țărani și oameni aparținînd păturilor mijlocii.

Ambasadorul venetian la Stambul scria că Vlad, pentru a’și înjgheba oastea, ”chemase sub arme pînă și copiii de 12 ani”.

Înainte de a ataca trupele sultanului, temerarul voievod le’a cerut soldaților ca:

”Cine gîndește la moarte, acela să nu meargă cu mine, să rămînă aici.”

Cu mica sa oaste, voievodul hărțuieste neîncetat armia turcească. Lipsa hranei și somnului stricat de atacurile neașteptate ale rumînilor, își spun încet-încet cuvîntul.

Turcii simt povara presiunii psihologice, apare foamea, încep să’și arate colții și molimele. Apogeul conflictului se petrece în noaptea 17-18 iunie 1462 undeva la mijlocul drumului între Nicolope și București.

Atunci, într’o demonstrație de curaj unică în istoria omenirii (nici un alt lider militar înainte sau după el, nu s’a deghizat și a atacat o tabăra dușmană din interior), Vlad Țepeș și cei mai buni oșteni se îmbracă în straie turcești și se infiltrează între otomani. Ținta sa era cortul sultanului. În plină noapte, șocați și buimaci, corpul spahiilor din Anatolia este măcelărit de rumîni, marii viziri Mahmud și Isac fiind uciși în luptă.

Confuzia, dezordinea își spun cuvîntul și turcii nu se mai deosebesc unul de altul și se măcelaresc de’a valma. Din nefericire, sultanul turc nu dormea în cortul cel mare, iar rumînii în frunte cu Țepeș scăpînd ocazia de a’l ucide pe Mahomed Fatih.

Precauți și disciplinați, oștenii lui Vlad se retrag în viteză. Dimineața avea să arate proporțiile dezastrului. Imensa armată era în agonie.

Vlad continuă să hărțuiască armata turcă. În lupta finală de la Chilia domnitorul cu țeapa zdrobește un întreg corp de armată turc, pierderile otomanilor atingînd numărul de 50.000 de oameni. În fruntea unei armate distruse, în randurile careia foamea, setea și bolile își luau tribut din ce în ce mai mare, sultanul hotărăște să’și salveze oștenii rămași, retrăgîndu’se pe Dunăre din orașul Brăila.

Acoperit de rușine, cu o armată bolnavă și înjumătățită, Mahomed se întoarce în Adrianopol. Pentru a ascunde înfrîngerea, cronicile albaneze afirmau că sultanul a ordonat manifestări de veselie și petreceri, pentru ca supusii săi să creadă că s’a întors victorios.

Minciuna nu dureaza mult, în scurt timp fiind nevoit să părăsească orașul în grabă datorită protestelor și ocarilor primite. Înainte de a fugi din Valahia, sultanul îl lasă la Brăila pe Radu cel Frumos, în speranța că acesta va reuși să’i ademeneasca pe rumîni de partea sa.

Speranța turcului a fost deșartă. În septembrie 1462, Vlad zdrobește armata fratelui său Radu care se salveaza prin fugă. 30.000 turci nu au același noroc …

În urma expediţiei otomane din 1462, pierde tronul în favoarea fratelui său mai mic, Radu cel Frumos. Retras în Transilvania pentru a primi ajutor de la Matei Corvin, este arestat de acesta, în baza unor dovezi false, pentru acuzaţia de se fi înţeles cu turcii.

Matei Corvin dorea astfel să justifice lumii creştine de ce nu l’a ajutat pe ”trădătorul” Vlad în cruciada cu turcii, pentru care el primise banii Europei catolice.

Presa te ridică, presa te doboară

Oscar Wilde:

”Dracula este probabil cel mai frumos roman din toate timpurile.”

Invidia și mîndria sunt păcate primordiale, de fapt, cele două atribute negative sunt printre cele mai frecvente greșeli în care cade un conducător. Nu a fost ocolit de ele nici regele Ungariei rumîno-ungurul Matei Corvin.

Indiferent în aparență, dar profund invidios pe curajul și succesul lui Vlad, regele Matei recurge la o stratagemă obscură care avea să’l acopere de rușine pînă în zilele noastre. Profitînd de faptul că Vlad venise personal în Ardeal să’i ceară ajutorul, Matei îl prinde lîngă Munții Piatra Craiului ți îl întemnițează fără nicio explicație.

Fiul lui Iancu de Hunedoara redactează o scrisoare falsă la data de 7 noiembrie 1462 în orașul Cisnădie. În falsa scrisoare atribuită pe nedrept lui Vlad, la ordinul mincinos al lui Matei Corvin, secretarii acestuia scriu că voievodul rumîn cere sultanului să’l ierte pentru victoria sa, după care ‘l asigura că’i va preda Transilvania și chiar îl va sprijini să cucerească Ungaria.

Scrisoarea mincinoasă este trimisă papei Pius al II-lea, în încercarea regelui Ungariei de a’l discredita pe rumînul a cărui glorie pe cîmpul de luptă o întuneca cu mult pe a sa…

Capturarea și întemnițarea lui Țepeș în momentul în care întreaga Europă aștepta relansarea luptei antiotomane a fost greu de înțeles chiar și pentru supușii lui Matei Corvin. Unele surse istorice spun ca Vlad a stat închis 4 ani, alte cronici slave susținînd că a fost intemnitat 12.

Adevărul despre durata detenției nu se știe nici astăzi. Campaniile de presa negative la adresa apărătorului crestinătății erau de’abia la început.

Încă din timpul vieții sale, cronici defăimătoare și exagerate circulau în toată Europa. În marea majoritate a documentelor medievale îl gasim pe voievod portretizat ca un monstru inuman, sadic și însetat de sînge. Primele texte tipărite despre personalitatea lui Vlad Țepeă, alături de exagerarea cu bună știință a faptelor și cruzimii sale, aparțin tot lui Matei Corvin care a exploatat conflictul legitim și îndreptățit al voievodului rumîn cu cercurile de comercianți sași din Ardeal.

Povestea cu sașii și șvabii este ultracunoscută

Sașii care faceau negoț în Valahia, au refuzat să platească taxele pe care le plăteau orice alți negustori, fie ei valahi, armeni, moldoveni, polonezi sau evrei. Înfumurarea germanilor nu l’a impresionat deloc pe voievod, acesta hotărînd pentru sași același tratament cu lemn lung de 4-5 metri pe care’l recomanda tuturor hoților, trădătorilor, pungașilor, viclenilor, turcilor sau tătarilor.

În plus, Vlad nu a uitat ajutorul și adăpostul oferit boierilor tradători și complotiști de sașii din Cetățile Brașovului, Rîșnovului sau Sibiului. Replica răzbunatoare a urmașilor saxonilor din Ardeal nu întîrzie să apară. În mai putin de 100 de ani, Europa apuseană este împînzită de poveștile oripilante despre viața și personalitatea lui Vlad.

Pînă în anul 1568, circa 15 texte circulau pe la curtile regale, îngrozindu’i pe cei care le citeau. Pavăza creștinătății este portretizat drept un sadic care bea sîngele dușmanilor, care se amuza torturînd oameni, care servește liniștit masa la umbra unei păduri de țepe în care se zbateau trupuri umane.

Colac peste pupăză, într’unele relatări despre Vlad se povestea că mînca frecvent carne de om. Insultă mai gravă nu exista pentru un voievod creștin ortodox care ținea toate posturile din an la fel ca faimosul său văr din Moldova.

Tonul denigrator se propagă peste secole, astfel încît un adevărat tiran sadic cum era Ivan cel Groaznic, devine fanul declarat al lui Țepeș, cronicile rusești amintind că sîngerosul țar poruncea deseori să i se citească din cronicile mincinoase apărute la Nurnberg, Leipzig, Bamberg sau Ausburg.

În perioada în care este închis de Matei Corvin, se ţes în jurul lui Vlad Ţepeş acele calomnii care au dat naştere celebrelor povestiri despre Dracula Voievod, uşor de crezut pentru acele timpuri, iar mai tîrziu numele său, Drăculea, a fost asociat cu cel al vampirului Dracula, personajul romanului omonim al lui Bram Stoker, publicat în 1897, şi care, alături de producţiile cinematografice cu aceeaşi temă, a contribuit la răspîndirea unei imagini exagerate şi nemeritate a voievodului rumîn.

Puțini știu cum a ajuns scriitorul irlandez Abraham (Bram) Stoker să intre în contact cu personajul fantastic care a inspirat cel mai celebru roman de groază al tuturor timpurilor.

Totul a avut o motivație naționalist-politică. În plin secol 19, cercurile xenofobe ungurești duceau o politica de deznaționalizare, șovină, de genocid etnic și cultural la adresa rumînilor din Ardeal.

Unul dintre cei mai vehemenți membri ai acestor cercuri unde ura la adresa rumînilor era la ordinea zilei a fost scriitorul maghiar Arminius Vambery.

În studiile și căutarile sale in domeniul mitologiei est-europene la adresa vampirilor și a morților vii, Bram Stoker îl cunoaște pe Arminius Vambery.

Arminius Vambery i’a ascuns irlandezului povestea adevarată a contesei – vampir Erszebeth Bathory, alegînd cu bună știință să’i povesteasca despre închipuita natură de băutor de sînge a voievodului valah.

”Greșeala” intenționată s’a propagat prin carte, apoi în sutele de filme cu vampiri, pînă în zilele noastre cînd există mii de site-uri și forumuri despre vampirism pe Internet.

Toate continuînd asocierea profund greșită dintre domnitorul Vlad și personajul fictiv Dracula cel iubitor de sînge și amator de ambianțe gotice presărate cu lilieci, cupe pline de sînge și lupi…

Erzsébet Bathory cum se îmbăia în sîngele fecioarelor ucise

Erzsébet Bathory, o contesă sadică și depravată, considerată a fi cel mai faimos și prolific ucigaș în serie maghiar pînă în ziua de azi, a fost acuzată că era vampir în viața reală în secolul al XVII-lea. Lăsată singură de soțul ei militar care era plecat de acasă luni de zile de la Castelul Cséjthe, la nord-est de ceea ce este acum Bratislava, Slovacia, Erzsébet ar fi îndepărtat adesea plictiseala prin torturarea servitoarelor ei.

Potrivit legendei – și a broșurii Muzeului vampirilor din San Mariono – sîngele unei tinere slujitoare al lui Erzsébet a picat o dată pe brațul ei și mâna ei și pielea i’a apărut dintr’o dată mai tînără și mai învigorată.

Convinsă că acesta era secretul tinereții veșnice, Erzsébet s’a angajat într’o sindrofie prelungită a crimelor, culegînd sîngele tinerelor sale slujnice, pentru a se îmbăia și a’l bea.

Erzsébet Bathory, Muzeul Vampirilor din San Marino

Zvonurile au început să se răspîndească în orașele și satele înconjurătoare, că Erzsébet era un vampir în realitate, încît în decembrie 1610 a fost arestată în timp ce ședea într’o baie de sînge.

Deși dovezile împotriva ei au fost copleșitoare odată cu descoperirea a cel puțin cincizeci de cadavre din castel și a mai multor fete închise în temnița în care’și așteptau soarta, în mod surprinzător, Erzsébet nu a fost condamnată la moarte.

A fost, totuși, condamnată la întemnițare prin zidire (formă de închisoare pe viață, în care o persoană este plasată într’un spațiu închis, fără ieșiri): cu ferestrele și ușile din dormitorul ei de castel îngroșate și ea zidită înăuntru, doar cu o fantă mică într’unul dintre pereți pentru a i se trece mîncare. Astfel și’a petrecut ultimii patru ani înainte ca Erzsébet să moară în acea cameră.

Cum te’au ucis Maria Ta?

Multe izvoare istorice marturisesc depre tragica și nedreapta moarte a celui care i’a creat coșmaruri lui Mahomed Cuceritorul. Prin compararea faptelor reiese că Vlad a căzut victima unui act de trădare la care au contribuit atît turcii, cît mai ales cercurile de boieri ostile domnitorului.

Un document de’al lui Ștefan cel Mare din 1477 relatează că:

”El m’a rugat să’i las pentru paza lui oameni de’ai noștri, căci în munteni nu se prea încredea.”

Faptele s’au precipitat odată cu reîntorcerea lui Basarab Laiotă cu ajutor turcesc. Vlad, împreună cu garda sa de moldoveni, a purtat o ultimă bătălie în preajma comunei Voluntari de astăzi, undeva pe șoseaua Ștefănești, in apropierea Codrilor Vlăsiei care înconjurau Mănăstirea Snagov.

Cei zece soldați moldoveni care au supraviețuit din contingentul de gardă care număra 200 de oșteni de elită trimiși de vărul său, s’au întors pe furiș în Moldova aducîndu’i lui Ștefan vestea cea tristă.

Varianta slavă a sfîrșitului eroului a fost redactată la cîțiva ani de la moartea lui Vlad, și relatează despre o tragică confuzie. Conform acesteia, în timpul atacului turcilor, oastea lui Dracula a început să’i taie fără mila și i’a gonit. Vlad, bucuros s’a urcat pe un deal să vadă desfașurarea luptei.

Departe de oamenii sau, apropiații săi luîndu’l drept turc, unul l’a lovit în spate cu o suliță. Văzîndu’se lovit de ai săi, Țepeș bănuiește o trădare și ucide la rîndul său cu sabia un numar de cinci atacatori, înainte de a fi lovit cu mai multe sulițe.

Cronicarul austriac Jacob Unrest nota, la rîndul său, că:

”Dracula a fost omorît cu mare trădare din cauza pagubelor cele multe pe care le pricinuise Semilunii. Căci iată că un turc a fost pus slugă lîngă el să’l ucidă în timp ce ținea sfatul. S’a întîmplat așa ca el i’a tăiat capul pe la spate pe cînd călătoreau împreuna, și pe loc s’a refugiat la tabăra turcească.”

Unica sursa sîrbească care povestește despre eveniment este Letopisețul sîrbesc de la biserica Sfîntul Nicolae din Bjelo Polje. Documentul arată ca Vlad a murit de mîna lui Laiotă Basarab.

Umanistul german Sebastian Munster, alături de cronicarul italian Antonio Bonfino, scrie că „a fost ucis în lupta cu turcii din tradarea alor săi, iar capul său tăiat a fost trimis în dar lui Mahomed”.

Capul voievodului a fost pentru turci o distinsă și nesperată pradă de război, îmbălsămat și uns cu uleiuri, capul a fost purtat și expus de turci prin orașe pentru ca supușii sultanului să nu mai tremure de frica teribilului rumîn.

Tristă și trădătoare soartă…

Trupul i’a fost luat și spălat de calugării credincioși, care l’au înmormîntat mai apoi într’un loc asupra căruia plutește și astăzi misterul. Cea mai cunoscută și acceptată variantă cu privire la locul de odihnă al crîncenului voievod este cea susținută de arheologul Dinu V. Rosseti, care afirma că în decursul săpăturilor din anii 1934-1935 a găsit un mormînt așezat pe axa intrării, în fața ușii Mănăstirii Snagov.

Deasupra oaselor degradate s’au păstrat bucăți de mătase precum și ornamente brandemburgice. Scheletul nu avea craniu.

S’a descoperit în schimb o cunună realizată din fragmente din faianță, unite de un fir din aur. Dinu V. Rosseti sustine că acesta este fără îndoială mormîntul celebrului voievod.

Cununa descoperită confirmînd faptul că Vlad Țepeș cîștigase mai multe turniruri la Buda sau Nurenberg. Astfel de cununi erau înmînate cîstigătorilor.

Să fi fost aceasta cununa primită în dar de la misterioasa sa iubită germană?

Cununa care i’a fost așezată în mormînt de cei ramasi credinciosi?

Nu vom afla prea curînd… Misterul se adîncește odată cu ocuparea Bucureștiului de trupele Germaniei naziste. Există mai multe surse conform cărora, un înalt general german ar fi ordonat scoaterea de urgență din țară a unor lăzi sustrase din Mănăstirea Snagov.

Furherul era printre altele, foarte interesat de personalitatea lui Țepes. Ce conțineau lăzile duse peste graniță, nu se știe nici pînă în prezent.

Cum era cu trasul în Țeapă ?

Cronica lui Chalchondil:

„Ajungînd într’un loc frumos, marele sultan vede mii și mii de pari sădiți în pămînt, încărcați în loc de fructe cu turci morți, și in mijlocul lor pe Hamza în îmbracămintea de in subțire și purpură ce’o purta, tras în țeapă.”

Cumplitul supliciu al tragerii de viu în țeapă a rămas cea mai celebră metodă de pedeapsă a voievodului. Dar metodele lui Vlad Ţepeş erau folosite mai tîrziu și de celebrul cronicar Miron Costin care omora cu cruzime tîlharii. De altfel, purtarea lui Miron Costin cu tîlharii care acţionau la Focşani este descrisă şi de confratele său cronicar Ion Neculce:

”Aşişderea, şi Miron Logofătul, fiind staroste de Putna, au făcut seimeni şi hînsari (ostaşi de strînsură) şi au început şi dintracolo a risipii tîlhari, că nu mai o dată la o bătaie, au prins 40 de tîlhari şi i’au tăiat cîte în patru bucăţi şi i’au aruncat prepelece pe la drumuri.”

Prinderea cetelor de tâlhari şi arderea lor la Focşani este pomenită de un alt cornicar, Nicolae Muste, moment amintit în monografia oraşului Focşani scrisă acum un secol de profesorul D. F. Căian:

”I’au prins pe unii cu meşteşug, Miron Costin, logofătul, fiind staroste de Putna, de i’au omorît înţepaţi şi arşi cu foc la tîrg la Focşani, unde şi acum se cunoaşte movila peste oasele lor.”

Un alt mare istoric român, A. D. Xenopol, într’o lucrare consacrată domnului Moldovei Constantin Cantemir, îi face la rîndul său un portret celui care a fost pentru puţin timp staroste de Putna, însărcinare dată de domn pentru stîrpirea tîlharilor care vrăfuiau acest ţinut.

A.D. Xenopol, considerat autorul primei sinteze de istorie a rumînilor, scrie:

”Domn şi staroste, se pun pe întrecutele la iscodit pedepse care mai de care mai înfricoşate pentru a înspăimânta pe tîlhari. Pe unii cu foc îi ardea, pre alţii în patru bucăţi de vii îi tăia, altora le tăia mîinile şi picioarele şi aşa îi lăsa de se pedepseau pînă cu muriau. Iar Miron Costin lucra mai ales cu ţapa, pînă ce făcea movili de morţi expuse la privirile tuturor, spre a băga groaza în oamenii cei răi. Aceste cruzimi tot avură un efect, anume acela de a face pe o samă de tîlhari să se închină şi să se facă slujitori buni, care apoi ajutau ei la prinderea tovarăşilor lor.”

Cu toate acestea, patentarea atrocelui mod de execuție nu’i aparține deloc lui Vlad Țepeș.

Nici ca număr de victime, voievodul nostru nu iese campion. Datele istorice ne spun că turcii, rușii, polonezii sau chiar germanii au tras în țeapă de’a lungul timpului mult mai mulți oameni decît a ”reușit” Vlad în scurta sa domnie.

Primii care au dezbătut serios asupra găsirii unei torturi cat mai dureroase au fost asirienii, cele mai vechi reprezentări grafice aparținîndu’le fără tăgadă. Metoda a fost adoptata cu entuziasm de suveranii persani deoarece în acele vremuri moartea prin tortură era un subiect preferat în discuțiile capetelor împărătești.

Astfel, Darius Intîiul, dupa ce cucerește Babilonul, trage în țeapă circa 3000 de babilonieni.

Tragerea în țeapă a iudeilor într’un relief neo-asyrian

De asemenea, pentru perioada imperiului neo-assyrian se găsesc dovezi prin sculpturi și statui, de exemplu din anii 934-609 î.Hr. Imaginea cu Iudeii Spînzurati este un detaliu de la comemorarea publică a victoriei asiriane în 701 î.Hr., după asediul Lachisului, sub regele Sanherib (r. 705-681 î.Hr.), care a procedat în mod similar împotriva locuitorilor Ecronului în timpul aceleași campanii.

Din timpul tatălui lui Sennacherib Sargon al II-lea (r. 722-705 î.Hr.), un relief din palatul său de la Khorsabad arăta tragerea în țeapă a 14 dușmani în timpul unui atac asupra orașului Pazashi.  O particularitate despre modul „Neo-Asyrian” de tragerea în țeapă a fost că țeapa a fost ”introdusă în corp imediat sub coaste”, mai degrabă decît pe toată lungimea corpului.

Pentru neo-asyrienii, execuții în masă par că nu au fost gîndite numai pentru a insufla teroare și de a pune în aplicare ascultare, dar, de asemenea, pot părea, ca dovezi ale lor, cu care s’ar putea ca ei să se mîndrească.

După persani, următorii care au adoptat tragerea în țeapă au fost romanii. Pe vremea lor, sadica metodă era la concurență cu faimoasa crucificare.

Dar, tragerea în țeapă a fost facută celebră, de fapt, de către turci.

Pictură pe tavanul Templului Avudaiyar Koil, din districtul Pudukottai, India

Națiunile europene nu se lasă la rîndul lor mai prejos. Polonezii au considerat’o cea mai potrivită metodă de execuție pentru o perioadă de 400 de ani.

Suedezii, care astazi sunt un exemplu de multiculturalitate, democrație și pluralism politic, au tras oameni în țeapă pînă în anul 1643 cînd, în urma insistențelor clerului local, s’au orientat spre decapitare.

Tragerea în teapă este regăsită în toate colțurile lumii. Malaezienii o considerau pedeapsa potrivită pentru viol, în timp ce zulușii trageau în țeapă (ukujoja) pe soldații care dădeau dovada de lașitate, alaturi de cei dovediți că se ocupau cu Magia Neagră.

Ultimii care au pus în practică tragerea în țeapă au fost francezii. Trupele franceze care au ocupat Egiptul l’au executat astfel, în data de 14 iunie 1800, pe studentul arab Suleiman al Halabi, care îl înjunghiase la rîndul său pe generalul Jean Baptiste Kleber.

Metoda în sine este oribilă, iar durerea indescriptibilă. Victimele erau dezbrăcate complet, după care erau de obicei întinse pe pămînt cu picioarele desfăcute și legate pentru a nu se zbate.

Un stîlp subțire de lemn a cărui lungime varia, era așezat în anusul sau perineul victimei. Dacă era vorba de o femeie, în rîsetele bolnave ale călăilor, țeapa era pusă în vagin…

Țeapa era apoi bătută cu un ciocan de lemn pînă cînd străpungea măruntaiele. Ajutoarele de călai țineau trupul nemișcat astfel încît țeapa să treaca printre ficat, plămîni sau inima, organe care odată ce erau atinse, urma moartea instantanee, iar călăii nu vroiau asta…

Țeapa urma să iasa prin gîtul sau chiar gura condamnatului. Oricît de incredibil ar părea, victimele nu mureau. Plămînii continuau să tragă aer, iar inima să pompeze sînge, deoarece nicio artera majoră nu era atinsă. Apoi, țeapa era ridicată vertical și îngropată în pămînt.

Gravitația și zbaterile convulsive ale celui străpuns făceau ca acesta să alunece lent de’a lungul stîlpului de lemn. Moartea venea abia dupa 2-3 zile de chinuri cumplite.

Cîteodată, pentru a adauga și mai multa durere, victimele erau trase într’o țeapă cu vîrful bont, rotunjit. Adeptul acestei metode era Ivan cel Groaznic.

Imaginea pădurii de țepe în care tronau vitejii ieniceri a adus o adevarată groază nu doar în rîndul armiei otomane, ci și în sufletul lui Mohamed Fatih.

Istoricul bizantin Chalchondil relatează că numărul de turci trași în țeapă era de aproximativ 20.000, o adevarată pădure a morții care se întindea pe 3 km pătrați.

Fin cunoscător al psihologiei musulmane, Vlad știa de frica atavica a acestora de penetrarea anală, și mai ales de moartea prin țeapă, pedeapsa cea mai cruntă la turci. Militaro-tactic vorbind, nu exista o alte metodă care să’l demoralizeze pe sultan, el însuși, fiind vestit pentru propriile cruzimi.

Cronicarii turci povestesc că întreaga ordie de peste 200.000 de oameni s’a cutremurat. O parte din turcii înțepați erau încă vii. Imaginea de coșmar în care aceștia dădeau spasmodic din picioarele care alunecau pe țepele pline de sînge și fecale, l’a bîntuit pe sultan pînă în momentul morții…

Personalitate contradictorie pînă la extreme, sîngeros, crud, violent, dar şi drept şi viteaz, Vlad Ţepeş rămîne, probabil, cel mai cunoscut voievod român din Evul Mediu pe plan internaţional.

Anders Behring Breivik, autorul masacrului din Norvegia, îl considera pe domnitorul rumîn Vlad Țepeș un erou european în lupta anti-islamizare. Cel puțin asta reise dintr’un manifest video publicat în ziua în care au fost comise atacurile de la Oslo:

”Ca orice alt conducător, Vlad Țepes avea doi inamici: dezordinea internă sau trădarea și agresorii islamici externi care îi amenințau țara. A reuțit să’și învingă inamicii externi, utilizand același nivel de cruzime ca orice alt conducător din vremea sa, însa el era un adevărat maestru al înscenării cruzimii pentru a obține efectul maxim. El era cel mai mare maestru al imagologiei, cu sute de ani înainte ca aceasta știință să fie descoperită și teoretizată.”

Imagologia este o ramură a sociopsihologiei care cercetează sistematic reprezentările pe care popoarele sau clasele sociale le au despre ele însele și despre alte popoare. A fost dezvoltată de cercetătorii francezi, în anii 1950-1960, cunoscînd contribuțiile cercetătorilor germani, italieni, americani și rumîni. Imagologia a fost recunoscută ca disciplină socială de sine stătătoare în cadrul Celui de’al XVI Congres Internațional de Științe Istorice de la Stuttgart (1985).

În istoriografia rumînească imagologia a fost studiată de cercetători precum Nicolae Iorga, Dan Amedeu Lăzărescu, Paul Cernovodeanu, Alexandru Duțu, Simona Vărzaru, Gheorghe David, Dan Horia Mazilu, Dulciu Morărescu și Alex Mihai Stoenescu.

Istorici străini, precum Keith Hitchins, Andreas Hillgruber, Catherine Durandin, Harald Heppner, Henri Prost, sau sociologul Claude Karnooh, au adus contribuții importante la dezvoltarea imagologiei rumînești. Lucrările lor au fost publicate sau traduse în limba rumînă în ultimele două decenii

Citește și:    TEMNIȚA LUI VLAD ȚEPEȘ SE POATE VIZITA – VIDEO

Sursa: Crina Decuseară-Bocşan, Povestiri despre Vlad Tepeş, Neagu Djuvara, Radu Oltean, De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul, Ed. Humanitas, 2010, pag. 32-34,  Tudor Sălăgean ”Transilvania secretă: Ordinul Dragonului şi simbolistica lui Ouroboros”, descoperă.ro, romanialiberă.ro, adevărul.ro, theladytravels.com

LIMBA RUMÎNĂ, CEL MAI MARE TEZAUR PRIMIT DE LA STRĂMOȘI

Începînd cu ziua de azi 21.02. 2019 acest site va promova pe cît posibil scrierea veche rumînească (de aceea vom reveni și vom corecta acolo unde se va semnala greșeala de către cititori), eliminînd astfel artificialitatea introdusă de deciziile discreționare ale academiei rumîne luate de’a lungul timpului:

1. ”Δ din ”i” și nu ”î” din ”a”.
2. ”Sînt” și nu ”sunt”.
3. De asemenea, ”rumîn” și nu ”romîn” sau ”român”
4. De cînd există acest site – Vatra Stră-Rumînă – am folosit apostroful în locul cratimei, pentru situațiile în care cratima înlocuia litere și ajuta la fluența în vorbire.

Vom continua pe aceeași linie, cu apostrof care asigură și o anumită discreție, și evită multă geometrie în scriere.

De ce rumîn cu ”u” și ”î” și nu variantele ulterioare?

O vom argumenta în cele ce urmează, fără a face aprecieri asupra părerilor celor din care vom cita vi-s-vis de ”latinitatea” îndoielnică a limbii rumîne, de acest aspect ne’am ocupat și ne vom mai ocupa în alte articole.

Ce spun dicționarele așa cum sînt ele întocmite:

”rumân m. 1. forma arhaică și populară pentru ”român”; 2. supus la clacă, șerb: moșnenii sau micii proprietari liberi, apăsați de biruri și sarcini, începură a se vinde (dela sec. XVI) la Domni, mânăstiri sau boieri și deveniau astfel rumâni; ei nu se mai puteau muta depe moșia unde se aflau și deveniau clăcași de baștină ai proprietarului («fiece rumân să rămâie veșnic în această stare», decretează Legătura lui Mihai-Viteazul). [În vechea limbă românească rumân e sinonim cu țăran (acest din urmă fiind necunoscut vechilor documente), de unde noțiunea de clăcaș, șerbia apăsând asupra sătenilor]. V. clacă.”

sau,

”ROMÎ́N 1, -Ă, romîni, -e, adj. Propriu romînilor, al romînilor, de romîn; romînesc. Limba romînă este continuarea limbii latine vorbite acum peste un mileniu și jumătate în părțile de răsărit ale imperiului roman. IORDAN, L. R. 199. A trecut armata romînă în cîmpiile Bulgariei în ziua de 20 august 1877. VLAHUȚĂ, R. P. 15. Atît de pariziană în spiritul său, atît de romînă în inima sa. ALECSANDRI, O. P. 128. (Substantivat, f.) Limba vorbită de romîni ca limbă maternă. Profesor de romînă.”, sursa DLRLC (1955-1957).

Așadar, din aceste considerente, vom încerca pe cît se poate să revenim la formele tradiționale pe care le foloseau și strămoșii noștri, deci vom scrie cu î din i, rumîn și nu ”român”.

Limba este tezaurul unui popor, este una din valorile principale ale unui neam alături de credinţa şi pămîntul acestuia.

Limba este purtătoare şi păstrătoarea de valori a poporului. Limba este aceea care suferă direct dacă purtătorii acesteia uită de tradiţii de credinţă, de neam şi de valorile lor, sau introduc în lexic cuvinte nerumînești străine de lexicul strămoșilor.

Atunci cînd în conştiinţa oamenilor sînt impuse alte valori decît cele de secole atunci şi în limbă sînt introduse cuvinte parazit de tip slang sau jargon.

Însă şi mai periculos este atunci cînd cei care trebuie să apere limba şi neamul îşi pierd capacitatea de a gîndi şi de a o apăra şi de adeosebi binele de rău, atunci pericolul este iminent deoarece de cele mai multe ori se iau decizii proaste şi legi greşite.

O diversiune contra limbii a fost impunerea lui Î din A un fel de â în toate cuvintele.

Un pic de istorie despre acest lucru:

Litera Î era privită ca o literă străină neamului cică provenită din scrierile bisericeşti, iar cercurile masonice reformatoare doreau cu tot dinadinsul schimbarea de mentalitate şi au insistat ca să fie schimbată pe un fel de â din a care ar fi mai european şi mai latin, ceea ce este o greşeală.

Ca să împace spiritele Titu Maiorescu a propus ca î din a să fie folosit în cuvintele Rumînia şi derivatele acestuia + unele nume proprii, similar ca în France şi derivatele acestuia (C cu codiţă).

Cînd academia a luat decizia de a trece în toate cuvintele la î din a aceasta a fost o mare diversiune nejustificată logic şi lingvistic.

Marele savant Mioara Avram a spus într’un articol în Rumînia Liberă despre Diversiunea î din a contra limbii Rumîne.

George Pruteanu de asemenea a scris despre această diversiune contra limbii. Cuvîntul sînt de la fiinţare, simţire de asemenea a fost transformat într’un mutant cu ”sunt”.
Redăm mai jos un text al lui George Pruteanu despre această diversiune lingvistică.

Scriem cu î din i, rumîn și nu român:

”Pentru că iniţiativa Academiei, din 17 februarie 1993, prin care s’a reintrodus în ortografia rumînească litera â (în afara cuvîntului ”rumîn“ şi a derivatelor sale, unde figura din 1965), a fost o eroare ştiinţifică, generată de un anume sentimentalism anti-comunist (bazat şi pe legenda că î-ul din i ne’ar fi fost impus de oamenii lui Stalin, deşi    î-ul din i a fost practicat, de mari nume ale literelor rumîneşti, la Viaţa Rumînească, încă din anii ’20 ai secolului trecut, cu mult înaintea apariţiei comunismului la noi). Cei doi lingvişti membri ai Academiei au votat unul ”împotrivă”, celălalt ”abţinere”.

Toate institutele de lingvistică din ţară au dezaprobat decizia.

Pentru că, prin readoptarea lui â din a, ortografia rumînească se complică în mod artificial, introducîndu’se un criteriu mecanic, arbitrar şi străin spiritului limbii rumîne: acela dacă un sunet se află în interiorul cuvîntului sau la una din extremităţile sale.

Ar trebui, e.g.°, să scriem a târî (cu două litere diferite pentru exact acelaşi sunet), dar eu târâi (schimbînd din nou litera, pentru că e în altă poziţie)… A scrie un sunet într’un fel dacă e’n corpul cuvîntului şi’n alt fel dacă e la unul din capete e o procedură care sfidează claritatea latină a limbii române şi principiul dominant fonetic al ortografiei rumîneşti, conform căruia un sunet sau un grup de sunete se transcrie (aproape) întotdeauna cu aceeaşi literă, respectiv cu acelaşi grup de litere.

Au spus’o mari cărturari, atît rumîni (Rădulescu-Motru, A. Scriban, Philippide, Densusianu, G. Ivănescu, G. Ibrăileanu, E. Coşeriu, Mioara Avram) cît şi străini (A. Meillet, R. Lepsius, Alf Lombard).

Pentru că î-ul provine dintr’un a în doar cca 31%1 din cuvinte; în marea majoritate a cazurilor (69%), î-ul provine din cuvinte (fie latineşti, fie de altă origine) CARE NU CONŢINEAU SUNETUL / LITERA A în locul respectiv, ci unul / una din sunetele/literele E, I, O sau U, aşa că transcrierea sa azi prin â este absurdă.

Dacă am fi paroxistic de pedanţi, ar trebui să’l transcriem cu (“e” cu accent circonflex), (“o” cu accent circonflex) sau (“u” cu accent circonflex).

Iată doar cîteva exemple:
î din e: monumentum>mormînt (=mormênt!), tenerus>tînăr (=tînăr!), ventus>vînt (-vînt!) freiner (fr.)> a frîna (=a frna!) netengu(sl.)>nătîng (=nătîng!) frengi (tc.)>frînghie (=frînghie!);

î din i: luminaria>lumînare, ridere>a rîde, ripa>rîpă, sinus>sîn, stringere>a strînge, rivus>rîu drîmbă (sl.) geamlîc (tc.);

î din o: fontana>fîntînă (=fîntână!), longum>lîngă (=lîngă!) monastiri (sl.)>mînăstire (mînăstire!) limoni (gr.)>lămîie (=lămîie!) gond (magh.)>gînd (=gînd!);

î din u: aduncum>adînc (=adnc!), perturnicula>potîrniche (=potrniche!), hirundinella>rîndunică (=rndunică!) gîndac (=gndac!), mîrşav (=mrşav!), zvîrli (zvrli!), smîrc (=smrc!) (sl.) tărîm (tc.) (=tărm!).

Pentru că, în cazul cuvintelor în care sunetul î provine dintr’un a, numai aproximativ o jumătate (15% din total) sunt de origine latină, aşa încît â-ul din cca 85% dintre situaţii nu are cum să constituie mult invocata ”probă de latinitate a limbii noastre“, de care, oricum, în anul 2002 nu cred că mai e nevoie decît pentru inamicii oligofreni.

Pentru că o altă dovadă strălucitoare a legăturii intrinsece, a ”înrudirii” interne dintre i şi î (şi nicicum între a şi î) o constituie alternanţele fonetice:

în pronunţie dialectală (ardelenească, moldovenească), foarte adesea sunetul i se transformă în î, niciodată însă sunetul a: ţigan>ţîgan, sifon>sîfon, silă>sîlă, stingă>stîngă (la Eminescu rimează cu plîngă), stins>stîns, şi>şî, şină>şînă, ţine>ţîne, ţiui>ţîui, ziua>zîua etc.; multe substantive prezintă transformarea lui î în i prin trecerea de la singular la plural sau de la masculin la feminin: cuvînt-cuvinte, jurămînt-jurăminte, mormînt-morminte, sfînt-sfinte-sfinţi; tînăr-tineri etc.; în cursul conjugării unor verbe, i devine î: a vinde-eu vînd-tu vinzi-ei vînd etc.

În acelaşi sens, o dovadă o constituie faptul că la mari maeştri ai limbii române, ca Eminescu, vocabule terminate în -înd, -îndă sau -întă rimează cu altele terminate în -ind, -indă sau -intă, întrucît î-ul e perceput ca o ipostază a lui i [e.g.: Călin (File din poveste) – grindă / tremurîndă; oglindă / surîzîndă sau în Întunericul şi poetul – ţintă / frămîntă].

Aşa era şi la Alecsandri:

Cu timpul tot ce’i putred se scutură pe rînd /
Şi fructele frumoase rămîn pe crengi lucind – Ovidiu).
Nu vom găsi nicăieri o rimă –and / ând.

Harta de mai sus are titlul original: Carta Rumâniei în relief. Litografie: imprimeria „G. Wonneberg” din Bucureşti. Anul apartiţiei: 1855 sau la scurt timp după această dată. Lucrarea a fost retipărită în Bucureşti în anul 1923. Și atunci se folosea î din a.

Cum s’a ajuns de la valah (pelasg) la rumîn (iobag), sau de la rumunense (lat.) la valah?

Numele de ”Rumînia” provine de la ”rumîn”, cuvânt derivat din latinescul rumunense.

Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu mențiunea ”rumunesc” este conținută de unele versiuni ale operei Getica de Iordanes:

”… Sclavini a civitate nova et Sclavino Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus…”

Denumirea ”Rumunense” constituie o transliterație latinizantă a unei pronunții slave pentru ”rumînesc”. Deși mențiunea Sclavino Rumunense s’a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanța ei istorică rămîne considerabilă, interpolarea neputând fi mai tîrzie de secolele al X-lea–al XI-lea.

Cel mai vechi indiciu referitor la existența numelui de ”rumîn” ar putea fi conținut de Cîntecul Nibelungilor din secolul al XIII-lea:

”Ducele Ramunch din țara Valahilor / cu șapte sute de luptători aleargă în întâmpinarea ei/ca păsările sălbatice, îi vedeai galopînd.”

Ramunch ar putea fi o transliterație a numelui ”Rumun” reprezentînd în acest context un conducător simbolic al rumunilor.

Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de țară este Scrisoarea lui Neacșu din 1521, ce conține mențiunea cěra rumŭněskŭ (Țeara Rumunească).

Cele mai vechi atestări documentare ale termenului de ”rumun/rumîn” cunoscute în mod cert sunt conținute în relatări, jurnale și rapoarte de călătorie redactate de umaniști renascentiști din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimiși ai Sfântului Scaun, au călătorit în Țara Românească, Moldova și Transilvania.

Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534, că valahii ”se numesc romani”.

în timp ce primatul și diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570 că ”rumănii se numesc romani”,

”…Valacchi, qui se Romanos nominant…”, și

”Gens quae ear terras (Transsylvaniam, Moldaviam et Transalpinam) nostra aetate incolit, Valacchi sunt, eaque a Romania ducit originem, tametsi nomine longe alieno…”, Antonius Verantius, De situ Transsylvaniae, Moldaviae et Transaplinae în Monumenta Hungariae Historica, Scriptores; II, Pesta, 1857, p. 120, apud Krista Zach, Konfessionelle Pluralität, Stände und Nation. Ausgewählte Abhandlungen zur südosteuropäischen Religions- und Gesellschaftsgeschichte, LIT Verlag Berlin, Hamburg, Münster, 2004, S.40.

Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii ”se denumesc rumîni în limba lor”. Mai departe, el citează chiar și o scurtă expresie rumînească:

”Sti ruminest?”,

iar eruditul maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany citează în 1699 expresii românești ca:

”Sie noi sentem Rumeni” și ”Noi sentem di sange Rumena”,

”Valachos…dicunt enim communi modo loquendi: Sie noi sentem Rumeni: etiam nos sumus Romani. Item: Noi sentem di sange Rumena: Nos sumus de sanguine Romano”, Martinus Szent-Ivany, Dissertatio Paralimpomenica rerum memorabilium Hungariae, Tyrnaviae, 1699, p. 39 apud Adolf Armbruster, Der Donau-Karpatenraum in den mittel- und westeuropäischen Quellen des 10.-16. Jahrhunderts. Eine historiographische Imagologie., 1990, S.161.

După o călătorie prin Țara Rumînească, Moldova și Transilvania, Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înșiși ”rumîni” (romanesci), (Letopisețul țărîi Moldovei, de când s’au descălecat țara).

Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Rumînească și cea mai mare parte a Transilvaniei, ”se consideră adevărați urmași ai romanilor și’și numesc limba «rumînește», adică romana”.

Mărturii suplimentare despre endonimul de ”rumân/român” furnizează și autori care au venit în mod prelungit în contact direct cu rumînii.

Astfel, umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că ”rumînii […] se numesc pe ei înșiși «Romuini»”, (Istoria Țării Rumînești).

Istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) scrie în 1554 că rumînii ”se numesc pe limba lor romîni după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sînt numiți valahi, după italieni”, (Descriptio Moldaviae).

Miron Costin insistă asupra denumirii de ”rumîn, adică roman” ce o poartă rumînii din Principatele Rumîne, citat din ”De rebus Geticis” de Iordanes, după Manuscrisul Vienez.

La fel, Constantin Cantacuzino explică pe larg în Istoria Țării Rumânești originile și semnificația denumirii de ”rumîn, rumînesc” dată Țărilor Rumîne:

”Așa și neamul acésta, de carele scriem, al țărîlor acestora, numele vechiŭ și mai direptŭ ieste rumîn, adecă rîmlean, de la Roma. Acest nume de la discălicatul lor de Traian, și cît au trăit (….) tot acest nume au ținut și țin pînă astăzi și încă mai bine munténii decît moldovénii, că ei și acum zic și scriu țara sa rumînească, ca și rumînii cei din Ardeal. (…) Și așa ieste acestor țări și țărîi noastre, Moldovei și Țărîi Muntenești numele cel direptŭ de moșie, ieste rumîn, cum să răspundŭ și acum toți acéia din Țările Ungurești lăcuitori și munténii țara lor și scriu și răspundŭ cu graiul: Țara Rumînească”, În ”De neamul moldovenilor”.

Dimitrie Cantemir denumește în mod sistematic toate cele trei Principate locuite de rumîni ca ”Țări Rumînești”,

”Însă vlahii, acești gheografi și mai toți istoricii cîți scriu de aceste țări, zicea și Moldovei și ceștiia; apoi o împarte în doao, una de sus; alta de jos, îi zic. Le zic și: mai mare și mai mică; cea de sus, adecăte și mai mare, Moldova; cea de jos și mai mică, țara această Muntenească numeind, cum îi zic mai mulți așa; că Rumînească numai lăcuitorii ei o chiamă, și doar unii den ardeleni ăiî rumîni, pentru că și aceia și ceștea numai cînd să întreabă, ce iaste? Ei răspund: rumîni; iar moldovénii să osebesc de să răspund: moldovani, săvai că și ei sunt de un neam și de un rod cu ceștea, cum mai nainte mai pre larg vom arăta cu mărturiile multora. (….) și cum că apoi Traian mulțime de romani du pretutindenea den biruințele lui au adus aicea de au așezat lăcuitori și paznici acestor țărî, den carii și până astăzi să trag acești rumâni ce le zicem noi, iară grecii și latinii, vlahi și volahi le zic, încă ne’am adeverit den istoricii cei mai de credință și mai numeiți ce sunt. (….) Și mai chiar vedem că rumînii den Ardeal, moldovénii și céștea de țara aceasta, tot un neam, tot o limbă fiind, încă între dînșii mult să osebesc, care aceasta iaste cum să véde den amestecătura vecinilor lor. Așadară și acéle trei neamuri, ce zicem mai sus, den preavecinătatea romanilor, luând de’ale acelora cuvinte, și cu céle de moșie ale lor amestecându’le, și stricîndu’și limba, au rămas în această ce acum sunt. (….) Însă dară, valahii, adecăte rumînii, cum sunt rămășițele romanilor celor ce i’au adus aici Ulpie Traian, și cum că dintr-aceia să trag și până astăzi, adevărat și dovedit iaste de toți mai adevărații și de crezut istorici, măcară că apoi le-au mutat și numele, valahi zicându-le”, în ”Istoria Țării Rumînești”.

Termenul de ”Rumînia” în accepțiunea sa modernă este atestat documentar în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea.

Pînă în secolul al XIX-lea au coexistat pentru spațiul dintre Nistru și Tisa denumirile de ”Rumînia” și ”Romînia”, precum și endonimul ”rumîni” alături de ”romîni”, forma scrisă cu ”u” fiind predominantă.

Dimitrie Daniil Philippide publică în grecește la Leipzig în 1816 ”Istoria Rumîniei” urmată în același an de ”Geografia Rumîniei”. Termenul pare a fi pătruns deja în limabjul comun în primele decenii ale secolului al XIX-lea, astfel încât inscripția de pe piatra funerară a lui Gheorghe Lazăr din Avrig, datând din 1823 arată că:

”Precum Hristos pe Lazăr din morți a înviat / Așa tu România din somn ai deșteptat.”

Din termenul ”rumîn” s’a format la finele secolului XVIII exonimul modern a poporului rumîn și a statului rumîn în cazul principalelor limbi europene:

”Rumänen / Rumänien” (germană), ”Roumains / Roumanie” (franceză), ”Rumanians / Rumania” (denumirea învechită din engleză), ”Rumuni / Rumunija” (în sîrbă; totuși, în cazul rumînilor timoceni s’a păstrat exonimul de ”vlahi”, vechiul exonim al tuturor rumînilor, pînă în ziua de azi, chiar dacă se autodefinesc în limba maternă drept ”rumîni”) etc.

Iorga inaugurează termenul de ”Romaniae” țărănești:

”Et, en même temps, les populations romanes, en Gaule aussi bien qu’à Rome, dans l’ancienne capitale de même que sur la rive de l’Adriatique, dans les vallées des Balcans, sur le Danube et dans les Carpathes, en Sardaigne, réduites à se protéger et à s’organiser elles-mêmes, s’érigèrent en démocraties populaires, ayant l’orgueil de représenter, devant un maître établi dans leur voisinage ou sur leur territoire même, des Romaniae, des pays de romanité nationale, dont le souvenir s’est perpétué dans les noms de la Romagne italienne, de même que dans celui des Roumanches alpins, dans celui des Romani, des Roumains de la péninsule balcanique et du territoire de l’ancienne Dacie.” p.36 și „Quand, sous Justinien, la Rome d’Orient marcha de nouveau à la conquête de sa frontière danubienne, elle trouva ces démocraties paysannes déjà organisées en χώραι, en «terres», dont les Roumains — successeurs de ces Romani dont ils gardèrent le nom et la langue — firent țeri (singulier țara)”, p.47 în La „Romania” danubienne et les barbares au Vie siècle,’ Revue Belge de philologie et d’histoire, III (1924), 35-51.

În ultimele decenii, în mai multe limbi s’a trecut la înlocuirea formei care derivă din ”rumîn” în cea care derivă din ”român”. Astfel, în limba engleză forma ”Rumania” a fost în locuită cu ”Romania”. În limba italiană denumirea ”Rumania” a fost înlocuită cu ”Romania”, iar în limba portugheză se folosesc formele ”Romenia” (pentru a desemna statul rumîn) și ”Romeno” pentru a desemna poporul rumîn.

Principele Cărturarilor (Dimitrie Cantemir) opina că numele de valah (voloh) ar fi fost inventat de slavi, care vorbeau despre ”Voloscaia Zemle”, adică ţara sau pămîntul rumînilor.

Tot el, fără să ştie că valah reprezintă memoria subconştientă a lui pelasg, ademenea spiritul nostru identitar spre legendara Rumă (Roma de zi), justificînd, involuntar, teoria migraţionistă a lui Franz Joseph Sulzer, ofiţerul austriac datorită căruia s’au salvat câteva zeci de cîntece valahe, preciza că:

”Martin scrie că, pe vremea cînd a venit Batie, cu tătarii, numai vlahii, adică rumînii, cu secuii însoţindu’se, nu numai că pe ei s’au apărat, ci încă şi pe tătari din strîmtorile munţilor împingînd dinspre acele părţi, să intre în ţara ungurească nu i’au lăsat. Şi, singure, numai aceste două neamuri au tîmpit nasul acelor vrăjmaşi şi de toate celelalte ale Europei neamuri, nebiruiţi varvari.”

Din nefericire, şi Principele Cărturarilor avea să fie uitat, extazul romano-dacic al valahilor fiind învăpăiat şi învălmăşit, peste un alt veac, de o pleiadă de preoţi, precum Vasile Ghergheli din Ciocotiş (născut în 1709), care cerea renaşterea naţiunii rumîne şi a simţului naţional, prin folosirea limbii rumîne în conversaţiile zilnice, plîngîndu’se că:

”Găsescu’se nişte urgisiţi de bunele datini părinteşti, cari se leapădă de cătră Rumîni şi de toată năciunea sa, vai de ei, sărmanii, nu ştiu pentru pîntecele lor ori pentru Pluto ori pentru nebunia sa? De’l întreabă cineva: Rumîn eşti? Cu nepăsare răspunde: Ba nu, ci Ungur, Sîrb sau Dumnezeu ştie ce!, neştiind că, deşi e acuma strălucită gintea ungurească, tot mai străluciţi erau odinioară mai marii lui ”Rumînii”, învingători mai a tot pământului şi ai întregii lumi cunoscute, cărora din ticăloşia sa nu voiesc a le urma în faptă şi ştiinţă: ci se leagă, ca şi curpănul, de alt lemn ca şi scaiul de oaie! Au de nu e cunoscut începînd din Banat şi pînă în muntele Em şi de cel mai mic copil al năciunii noastre de ce seminţie să fie? Cînd el pururea, de la începutul sutei a doua de la Crist şi pînă în ziua de astăzi (1819) nu altmintrele s’au numit, ci numai Rumîn! Zi’i lui Valah şi nu va şti ce vei zice.”

Bietul preot făcea confuzie voită între termenul ”rumîn” (iobag) şi romani, închipuindu’şi că, din vremea romanilor, ”încoace, neîncetat şi neîntrerupt ne numim noi tot Rumîni adecă: fii născuţi din sîngele Romanilor.”

Un alt entuziast, un anume Dimitrie Gusti (născut în 1818) susţinea, şi mai vibrant:

”Inima mi se bate cînd aud rostindu’se numele lui Alexandru cel Bun, al lui Ştefan cel Mare, al lui Mihai Viteazul… şi nu mă ruşinez de a vă zice că aceşti bărbaţi pentru mine sînt mai mult decît Alexandru cel Mare, decît Anibal, decît Cesare; aceştia sînt eroii lumii… cei dintăi sînt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decît lupta de la Termopile şi izbînzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decît acele de la Maraton şi Salamina, pentru că sînt cîştigate de cătră Rumîni.”

Un poet uitat, Gheorghe Tăutu, lansase celebrele refrene: ‘

”Şi’oricît timp Rumîn voi fi, / Nu mă tem că voi pieri” şi ”Ah, eu sînt mîndru cu ţara mea!.”

Exista, desigur, şi un om de ştiinţă, istoricul Gh. Radu Meledon, care proba ”originea drepturilor Rumînilor asupra Crîmului şi al întregului litoral miază-noptal al Mării Negre (pe care acelaşi autor o numeşte, în altă parte, ”lac rumîn” cîntat de Ovidiu), considerând că ”se poate crede de foarte veche, ea poate data chiar de la colonisarea Daciei prin Traian”, iar valul lui Traian, început din Dunăre şi mînat pînă la Don (e vorba, desigur, de Cheile Bîcului, stele megalitice datorate lui Rhamses al II-lea, după o incursiune militară în ţara hyperboreilor), se pare a ne arăta că marginile provinciei romane Dacia se întindeau spre răsărit în acel fluviu. Aceasta dacă nu ar fi fost aşa, nu ne’am putea explica fiinţa Rumînilor în Crîm în cursul sutei a X-a după Crist cînd… Genovenii uniţi cu Rumînii (cari nu erau alţii decât Rumînii din Basarabia) au făcut cetăţile Mangopol, Cercel, Azov, Cafa, Oceanov, Moncastro (Cetatea Albă), Chilia, Tergovisca (Târgovişte).”

Rumîn (rumân) – iobag din Muntenia, obligaţiile lui erau legarea de pămînt, dijma şi slujba la proprietar (Giurescu, Despre rumîni, Bucureşti 1916).

Rumîn (în forma rumân) denumire dată, în evul mediu, în Țara Rumînească, țăranilor dependenți de stăpânii feudali; iobag, vecin.

În Evul Mediu ţăran şerb în Moldova se numea ”vecin”, în Transilvania – „iobag”, în Muntenia (Valahia) – „rumîn”.

Fonetic este mai corect rumîn, dar datoritâ de a face analogie cu cuvîntul roman, rumîn a fost schimbat în romîn sau român.

Întărirea unui certificat de eliberare de rumînie din 18 august 1684:

”mi au fostu rumănu…îndemnatum’au Dumnezeu de l’amu ertatu de rumănie… că mi au slujitu cu dreptate şi cu credinţă… după petrecaniia mea… să fie slobozi…”

Din aceste motive ştiinţifice, ni se pare absurd să scriem și noi cu î din a.

*) În cel mai mare dicţionar rumînesc (Dicţionarul limbii rumîne – Sextil Puşcariu), în tomul II, partea I, F-I, Ed. Monitorul oficial, Buc., 1934, 956 pp., cuvintele care încep cu î se află laolaltă cu cuvintele care încep cu i (de ex.: infesta, înfia, infidel, infidelitate, înfiera) – încă un semn că autorii îl percepeau pe î ca pe o ”variantă” de i.

1) Datele statistice au fost furnizate, în afara evaluărilor personale, de un studiu (în ms.) al lui I.I. Cotăescu (1995).

2) Conform unei statistici a lui Al. Graur (Puţină gramatică, II, Ed. Acad. RSR, Buc., 1988, p. 173), din 150 de cuvinte cu ”î” aflate în Dicţionarul limbii rumîne la litera M, doar 10 provin din cuvinte latineşti cu ”a”.

”Restul de 140 – scrie Al. Graur – sînt sau provenite din latineşte, dar fără «a» la bază, sau formate în rumîneşte, sau, mai ales, împrumutate din slavă, maghiară, turcă.”

Vom reveni.

Sursa: dragusanul.ro, George PRUTEANU, Rumînia literară, nr. 42, 23 oct. 2002, Stelian Brezeanu, Romanitatea Orientalǎ în Evul Mediu, Editura All Educational, București, 1999, p. 229-246, Der Nibelunge not, XII, ed. K. Lachmann, Berlin, 1878, p. 174; Francis P. Magoun jr., Geographical and Ethnic Names in the Nibelungenlied, p. 129-130; Fritz Schuster, Herzog Ramunc aus dem Walachenland, in Sudost-Forschungen, XI, 1946-1952, p. 284-290),  vox.publika.md

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA