EUROPA: ATAC LA TRADIȚIILE RUMÎNEȘTI

porc

CUI NU’I PLAC OBICEIURILE PUR RUMÎNEȘTI, IGNATUL SAU POMANA PORCULUI ?

Oficiali de la Bruxelles ne pregătesc surprize neplăcute. Acești funcționari ciudați care se află pe ștatul de plată al Comisiei UE, parcă sînt decupați din altă lume pentru că le displac obiceiurile tradiționale ale noastre, ale rumînilor.

Aceștia propun nici mai mult, nici mai puțin schimbarea denumirii sărbătorii noastre tradiționale de iarnă numită Crăciun, într’un termen neutru fără semnificație, precum ar fi ”sărbătoare”,,,.

De ce îi stresează pe oficialii europeni tradițiile legate de Crăciun?

În ghidurile UE există referiri pentru o comunicare ”corectă” în ceea ce privește religiile. De exemplu, în text este indicat ca, în orice conținut comunicativ, ”să nu se folosească nume proprii tipice unei anumite religii”.

Referitor la sărbători, comisia cere ”să evităm să considerăm ca fiind de la sine înțeles că toată lumea este creștină”. Şi în acest sens oferă o mulțime de exemple: în loc să spunem sau să scriem ”Crăciunul este stresant”, executivul european ne invită să folosim cuvintele: ”Sărbătorile sînt stresante”.

Oficialii europeni nu ar trebui să afle de la cineva că acest Crăciun acum 2000-2500 de ani era ținut și nu avea nimic ”creștinesc” pentru a deranja alte culte?

Era o sărbătoare agricolă.

Apoi, unde este respectul altor culte pentru Crăciunul creștinesc? Sau nu mai trebuie să ne respectăm unii altora sărbătorile religioase?

Doar creștinii trebuie să facă concesii?

Acest document a stîrnit revoltă în toată Europa.

Giorgia Meloni, liderul formaţiunii Fratelli d’Italia, scrie pe Twitter:

Giorgia-Meloni

”Comisia Europeană, printr’un document intern, consideră Crăciunul o sărbătoare neincluzivă. Numele Maria și Ion sînt și ele vizate. Motivul? Ar putea fi ”ofensatoare” pentru necreștini. Gata, acum e deja prea mult: ne sînt şterse istoria și identitatea.”

Atacul la sărbătoarea Crăciunului este în fapt nu doar un atac la sărbătoarea creștină, ci și la ceea ce se află în spatele acestei sărbători: preparatele din porc.

Un obicei specific numai țării noastre este ca fiecare familie să taie un porc în preajma sărbătorilor de iarnă acest eveniment prefațînd, de fapt, apropierea Crăciunului.

IGNATUL RUMÎNILOR ȘI ETIMOLOGIILE SALE HAZARDATE

Așa cum știm, Ignatul este numele dat zilei de 20 decembrie, în care țăranii obișnuiesc să’și taie porcii îngrășați în vederea sărbătorilor de iarnă, și în special cu ocazia Crăciunului.

În același timp, Ignat este și un nume de onomastică, și nu întîmplător, pentru că această sărbătoare unică în an a fost luată ca nume în semn de respect pentru acest obicei străvechi cu adînci semnificații în viața strămoșilor noștri.

Ignat este destul de rar folosit astăzi ca prenume, dar destul de popular ca nume de familie. Ignat ar corespunde latinescului „Ignatius” ar spune latinopații, a cărui etimologie rămîne neclară, totuși.

Se mai consideră că provine din latinescul ”Egnātĭus” și apoi este latinizat ca Ignatie, nume de origine etruscă cel mai probabil, un popor pre-roman din regiunea centrală a Italiei, la nord de Roma, cu o limbă inițial non-indo-europeană.

Scriitorul roman Pliniu cel Bătrîn (sec I d.Hr.) menționează Egnātĭa, pentru a se referi la regiunea Apulia (apulii provin din Carpați din zona Alba-Iulia) din sud-estul Italiei, cu fața spre Marea Adriatică, situată în călcîiul cizmei peninsulare, precum și numele unei vile, aparent din aceeași zonă.

A existat, de asemenea, un personaj numit Egnātĭus Rufus sau Egnacio Rufus, un aedile sau magistrat care a organizat o conspirație împotriva lui Cezar Augustus, primul împărat al Romei. Scriitorul latin Tacitus menționează Egnātĭa ca nume de femeie.

O ipoteză pe care unii o văd interesantă este aceea prin care consideră ”Ignathu” a fi o formă a vechiului nume gentilic „Egnitius”, modificare datorată probabil unei etimologii populare, prin apropierea de latinescul ”ignis” ce însemna ”foc”.

Au legat numele lui Ignatie (Ignatius) cu termenul latin ignĕus, care înseamnă ”foc și tot ce are legătură cu acesta”, sau „arderea”, dar trebuie să fie o etimologie populară, deoarece, așa cum tocmai am menționat, Egnātĭa, Egnātĭus sînt termeni care fac aluzie la toponime și nume personale din cele mai vechi timpuri.

Alții văd că ar putea fi înrudit cu termeni din elina veche cu ”ἴγνης” (ígnēs,”indigen”), ἴγνητος (ígnētos), din ἔν-γνη-τες (én-gnē-tes), format din έν (én) + proto-indo-europeanul * ǵenh₁- (”a da naștere, a produce”), văzut și în γίγνομαι (gígnomai, ”a se înființa”).

După părerea noastră este trecut în latină din elina veche, din Ignatios (Ἰγνάτιος), în traducere ”înfocatul”.
Elina veche sau cea mai mare parte a ei, după unii etimologi, își are origini în pelasga veche a Europei vechi, din care se trage și etrusca cel mai probabil, dar și limba bască.

Acum nu știm dacă Ignatie (Sfîntul) ne parvine dintr’un cuvînt elinesc sau este un atribut al caracterului Sfîntului Ignatie Teoforul care într’adevăr era brusc ”înfocat” în convingerile sale după convertire, devenit chiar Episcop al Antiohiei, dar și cel care a fost condamnat la moarte în perioada persecuțiilor împotriva creștinilor din timpul împăratului Traian și executat la Roma în arena cu lei.

Preoţii ortodocşi atrag atenţia, însă, că între Sfîntul Ignatie Teoforul (cinstit tot pe 20 decembrie) şi obiceiul sacrificării porcului nu există nici o legătură. Ceea ce este totuși de reținut, Sf. Ignatie este născut la cîțiva ani după crucificarea lui Iisus, trăind undeva între anii 35 sau 50 d.Hr. și decedat între 98 și 117 d.Hr.

Ceea ce fac rumînii, tradiţional, se suprapune deloc întîmplător cu această sărbătoare religioasă, acest obicei păgîn pre-creștin a fost asimilat de către creştini, precum au făcut cu toate sărbătorile pre-creștine peste care au suprapus o sărbătoare creștină, plagiind practic tradițiile și sărbătorile ancestrale ale strămoșilor.

Altfel cum s’ar explica o discrepanță a sărbătoririi pe 17 octombrie în calendarul romano-catolic și anglican, respectiv pe 20 decembrie în calendarul creștin-ortodox și în cel greco-catolic. Sînt totuși două luni, care nu se justifică decît prin încercarea de a atenua pe cît posibil impactul Ignatulul clasic pre-creștin la rumînii din toată Peninsula Balcanică.

Bineînțeles, că nu au reușit nici după 1900 de ani să schimbe obiceiurile noastre cu toate însemnele cruciforme pe care le facem în timpul ritualului de sacrificare a porcului !!!

De altfel, viaţa sfîntului nu are absolut nici o tangenţă cu sacrificarea porcilor.

Revenind la Ignatul rumînesc sau Tăierea porcului de 20 decembrie, această zi marchează o datină pur rumînească în spatele căreia stă o legendă.

Se spune că un bărbat, pe nume Ignat, vrînd să taie porcul, din greşeală şi’a lovit tatăl cu securea în cap.
Bătrînul a fost îngropat, iar fiul, răvăşit de durere, a plecat în lume şi, căindu’se, a primit mila lui Dumnezeu şi a Sfîntului Petru. Povestea, deşi încîlcită, vorbeşte în termeni creştini despre păcat şi recunoaşterea lui.

Această poveste are o similitudine pînă la un punct cu cea a vieții Sfîntului Ignatie Teoforu prin aceea că nu s’a născut din părinți creștini, el fiind păgîn, și nu oricare, ci un mare persecutor al creștinilor pînă la convertirea sa.

Pînă la convertirea sa probabil tăia porci de ”Ignat”, neexistînd pe atunci o sărbătoare creștină în aceeași zi sau vreo zi de sfînt.

O altă ipoteză a etimologiei termenului rumînesc Ignat, vehiculată de această dată de slavopați, ar fi din slava veche ”Ignatije”. Numai că pînă și Ignjatije (sau Ignatije) este considerat doar un nume masculin, variantă a numelui latin Ignatius.

Și alții au latinopații lor !

Observăm cum se caută rădăcini doar în limbi foarte vechi un echivalent al Ignatului rumînesc, pentru că

Ignatul chiar este un obicei mai vechi decît toate limbile moderne !!!

Pentru că în limbile moderne există pe tot globul numeroase variante: Iñaki în bască, Iggy în engleză, Ignace în franceză, Ignasi în catalană, Egnatius în Roma antică, Ignazio în italiană, Ignác în maghiară și cehă, Ignaas în olandeză, Ignatiy în rusă, Ignacy în poloneză.

În Mexic este folosit foarte mult într’un mod hipocoristic ca Nacho și Nacha.

Numele basc Iñaki a fost propus de spaniolul Sabino Policarpo Arana (1865-1903), deoarece a fost un simpatizant al naționalismului basc și a vrut să evite numele de origine latină, datorită influenței religiei catolice în limba bască.

Conform lui Pokorny (p. 293), ignis este legat de rădăcina indo-europeană *egnis-, *ognis- (foc).

De Vaan (p. 297) menționează rădăcina PIE hingw-ni-‘(a) (foc).

De asemenea, legate de Ignat mai sînt:

– Agni (foc) și argara (cărbune) în sanscrită;

– Aknis (o zeitate) în hitită;

– ”Nk’yr (șemineu, acasă) în limba sogdiană;

– òganj (incendiu) în sîrbo-croată;

– αἴγλη = aigle (foc, lumina soarelui și lumina lunii, strălucire),

– ἀγλαός = aglaós (splendoare, strălucire, om nobil sau faimos) etc.

Igneous cu sensul de „de foc”, „care are natura focului” apare în dicționarul RAE în 1734, și în sensul său geologic (rocă igneous), cuvîntul colectat în 1918 de dicționarul în castiliană de Manuel Rodríguez Navas.

Această rădăcină (egnis-) este documentată în Dicționarul Pokorny nr. 450, pagina 293 din Indogermanisches Etymologisches Woerterbuch de Julius Pokorny.

Nu există o listă oficială a rădăcinilor proto-indo-europene. Folosim Pokorny, deoarece este una dintre cele mai complete și mai ușoare liste de obținut.

Această rădăcină mai este sub *egni- (pagina 23) în The American Heritage Dictionary of Indo-European Roots. Editat de Calvert Watkins – Ediția a III-a – 2011.

Această rădăcină mai este documentată ca *egni- în Dicționarul etimologic indo-european al limbii spaniole (pagina 50) de Edward A. Roberts și pastorul Bárbara – Prima ediție 1996.

În limba rumînă mai avem ”a igni” (a icni), de asemenea, cuvînt neaoș.

În concluzie Limba getică arhaică a transmis în limba rumînă modernă un termen pe care îl găsim în aproape toate limbile moderne.

Ignat NU ne vine din latină deoarece și latina l’a moștenit dintr’un grai universal al acelor vremuri, așa cum îl moștenim și noi în spațiul carpato-danubian.

Dar mai cu seamă este complet ilogic să considerăm un obicei arhaic al băștinașilor care este denumit mult mai tîrziu printr’un termen împrumutat, numai și pentru faptul că niște legionari înrolați în armatele imperiale dintre geții sud-dunăreni au administrat sau ‘pacificat” un spațiu vreme de 150 de ani în Carpați, oameni care acasă, de asemenea, își tăiau porcul de ignat.

Meteahna așa-zișilor lingviști care desconsideră limba rumînă, batjocorind’o în același timp, prin inventarea unor rădăcini cuvintelor rumînești străine de aceste meleaguri, trebuie să înceteze.

Ignatul este un cuvînt vechi pelasgo-getic care poate însemna simbolistic, ori focul purificării, ori trecerea (arderea) de la vechiul an, și în același timp renașterea noului an agricol printr’un sacrificiu de sînge ca ofrandă adusă Sfîntului Crăciun.

Printre semnificațiile sale, aceasta marchează în calendarul popular rumînesc, începutul ciclului celor 12 zile de sărbătoare ce însoțesc trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou, perioadă a nașterii și renovării timpului calendaristic, perioadă în care agricultorul ce a încheiat un ciclu agrar își pregătește intrarea în următorul prin acte rituale cu rol apotropaic și augural.

Privit din această perspectivă, tăierea porcului, străvechi spirit agrar, se plasează în sfera ofrandelor-sacrificiu, adresate forțelor supreme, de mulțumire pentru recolta obținută și captarea bunăvoinței privind recolta viitoare.

Putem identifica prescripții și interdicții ce amintesc scheme rituale antice, din care nu lipsește faza pregătitoare sacrificiului, faza ”consacrării” religioase a victimei și cea a consumului colectiv al cărnii la o masă comună (pomana porcului), toate acestea le regăsim și azi la cîteva milenii distanță.

Pomana porcului

Există un timp ritual al sacrificiului porcului – ziua de Ignat (20 decembrie) sau după Sfîntul Vasile (aproximativ aceeași zi pe stil vechi), dimineața în zori – moment propice multor practici rituale.

Relevante semnificații rituale în actul sacrificial al porcului la Crăciun le are sîngele. Obiceiurile legate de tăierea porcului scot în evidență credințele în valoarea lui de simbol al vieții ca și în legăturile ”de sînge” ce se realizează cu divinitatea (dar și între comeseni) în timpul consumării cărnii animalului sarificat.

Ca urmare, părul porcului (după ce a fost legat pentru bidinele) trebuie înmuiat în sînge ”pentru ca să nu se stingă neamul porcilor”.

De asemenea, sîngele care curge în timpul sacrificiului trebuie strîns într’un vas cu mei, pentru utilizarea ulterioară în scopuri etnoiatrice. Aceleași efecte tămăduitoare asunt atribuite unturii rezultate (mai ales cea de la un porc negru tăiat în timpul ritual al zilei de Ignat).

Ansamblul ritual al tăierii porcului este încheiat prin masa comună, numită în genere ”pomana porcului”, pe alocuri ”praznicul porcului” (Prahova).

Ca formă de comuniune alimentară ce constituie faza finală a oricărui act sacrificial, ”pomana porcului” depășește prin semnificațiile ei conotațiile alimentare.

În vechi tipare de viață tradițională, ea se desfășura într’o atmosferă solemnă, în liniște, realizîndu’se, în primul rînd, comuniunea spirituală a participanților la actul sacrificial înfăptuit.

Actuala notă euforică a mesei de ”pomană a porcului” este rezultat al deritualizării pe ansamblu a actului sacrificial, prevalent rămînînd azi sensul lui pragmatic.

Aceasta tradiție transmisă din generație în generație își are originea la vechile comunități arhaice al căror aliment de baza, în perioada rece a anului, era carnea de porc. Oamenii comunităților tradiționale din vechime foloseau acest prilej de sacrificare și ”sărbatorirea” acestuia prin consumarea unei mici părți în comun ca semn al încrederii și bunei-înțelegeri al viețuirii laolaltă.

În societatea contemporană s’a păstrat numai partea practica a obiceiului cunoscută sub denumirea ”pomana porcului”.

După taiere, cei ce au participat la taierea porcului, vor bea țuica fiartă sau vin, iar la sfîrșit, cînd se termină tranșarea acestuia se face o masă pentru a gusta fiecare din carnea porcului și a se face urarea ca cel de anul viitor sa fie mai mare.

Tăierea porcului de Ignat ne vine de la Geți

Ceea ce n’a reușit creștinismul nu va reuși nici Uniunea Europeană, care și’a pus în plan cu virusul pestei porcine și cu măsuri coercitive să ne scoată porcii din bătătură.

Porcul a însoțit evoluția omului prin mileniile care au trecut, ca o sursă deosebit de importantă de hrană.

Porcul domestic este, alături de cîine, cel mai vechi animal domesticit de oameni. Se pare că domesticirea lui s’a produs acum între 9000 și 12000 de ani.

În tradițiile getice, care probabil ne parvin chiar din neolitic de la cucutenieni, gumelnițeni sau turdeșeni, de Ignat se tăiau animale, de preferință porci sau găini.

Înaintea marii sărbători a Crăciunului mai există un moment important de celebrat, și anume Ignatul.

Iulia Gorneanu. folclorist:

”Ignatul și Crăciunul demonstrează permanența și continuitatea sărbătorilor precreștine în calendarul nostru popular. Înainte vreme, în noaptea de Crăciun se ardea un butuc iar tăciunele rămas se păstra de leac peste an. Butucul era un substitut al zeului autohton Crăciun, zeu solar întocmai ca Saturn al romanilor sau iranianul Mithra, a cărui moarte şi renaştere era sărbătorită în apropierea solstițiului de iarnă. Calendarul popular e din bătrîni iar legea lor e sfîntă….
În aproape toate mitologiile popoarelor focul reprezintă proiecția Soarelui pe pămînt, iar animalele sacrificate ritual în timpul sărbătorilor solare sînt întruchipările zoomorfe ale astrului venerat. Slăbit de efortul depus peste an, Soarele are nevoie de viață, de sînge, iar momentul în care omul arhaic s’a gîndit să intervină pentru a’l salva, a fost în preajma solstițiului de iarnă, atunci cînd acesta lumina cel mai puțin.”

Într’adevăr sacrificiul de sînge se face în ziua cea mai scurtă a anului cînd se marchează începutul iernii astronomice. Începînd cu această dată, durata zilelor va crește, în timp ce durata nopților va scădea.

Tăiatul porcului sau Ignatul este una dintre cele mai mari sărbători de iarnă și poate cea mai sîngeroasă a anului. Se sărbătorește în fiecare an pe 20 decembrie, iar tradițiile în care sîngele este elementul central sînt la mare preț.

Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, atît sacrificarea sîngeroasă a porcului (animal asociat în antichitate divinităților vegetației) cît și ritualul de după înjunghiere (pîrlitul – procedeu ce mimează incinerarea, spălatul şi acoperitul corpului, folosirea scării de lemn drept targă funerară, semnele făcute pe frunte, ceafă, spate, prepararea unor alimente ceremoniale şi pomana porcului) sînt reminiscențele unei practici preistorice strămutată de la echinocțiul de primăvară la solstițiul de iarnă.

La noi, ziua în care s’a împămîntenit acest străvechi ritual se celebrează pe 20 decembrie, iar animalul sacrificat este porcul.

La fel ca în cazul butucului, și de această dată este sacrificat, prin substituţie, zeul care moare şi renaşte anual, odată cu timpul.

Deși nu face parte din complexul ceremonial de 12 zile ale sărbătorilor de Crăciun, în absența sa nu poate fi imaginat Crăciunul. După ritualul sacrificării porcului, din el se vor prepara bucatele de sărbătoare.

Așadar, Porcului i’a fost ”dedicată” o sărbătoare – Ignatul, Tăierea Porcilor, Ignatul Porcilor etc. moment marcat și pe Tăblițele Getice de la Sinaia (vezi foto).

80330369_2542737772605448_5108065013847818240_n

În consecință, la ţară, porcul devine actorul central al sărbătorilor.

Ce ar însemna aceste sărbători fără porc?

Există zone însă unde acest sacrificiu se face în Ajun sau chiar în ziua de Crăciun, datorită interdicţiei impuse de post.

În orice caz, există o ”obligativitate” aproape ritualică de a sacrifica un animal. Dacă însă ești atît de sărman și nu ai porc de tăiat, ceva trebuie sacrificat (în unele părți în nici un caz găină, deoarece ea ”scurmă” norocul omului pentru tot anul următor).

Obiceiul este străvechi și adînc înrădăcinat în mentalitatea arhaică:

”În mentalitatea oamenilor societăţilor arhaice există o legătură simpatetică între sînge şi vlaga fertilizatoare, între sînge şi ploaie. Provocarea curgerii de sînge prin răni, bătăi, încăierări ca practică magică de a produce ploaia este înregistrată la multe popoare. (…) De ziua lui Ignat, denumită şi Inătoarea (20 decembrie) se practica nu doar sacrificiul porcului. Cu sîngele porcului tăiat de Ignat oamenii şi copiii se mînjeau pe faţă, iar cei care nu aveau porc trebuiau să producă o sîngerare.”

Treptat, porcul și sîngele lui, simboluri ale norocului, belșugului și fertilității au devenit emblema sărbătorii.

Ar fi foarte greu de explicat, altfel decît prin reminiscenţe ancestrale, obiceiul sacrificării sîngeroase a animalului naţional şi emblematic în preajma sărbătorii Crăciunului.

Căci dacă toate celelalte animale au vreo legătură, fie cu naşterea lui Iisus, fie cu Creaţia divină, porcul este socotit, în creştinism, drept unul dintre cele mai ”spurcate” şi diavoleşti animale.

Cu toate acestea, biserica a asimilat această secvență atît de pregnant încît, în mediile rurale, după sacrificarea și ”grijirea” porcului, urmează un moment cu adevărat solemn: porcului i se face o cruce cu cuțitul (în care se presară sare, pentru ca astfel carnea să nu se strice), oamenii spun ”Doamne ajută!”, ”Să’l mîncați sănătoși”, ”Să ne vedem la anul, cu bine” etc., după care gazda va servi țuica fiartă.

În unele localități din Ardeal, chiar și azi, acest moment este celebrat de către preotul satului, care binecuvîntează gospodăria, rostind o mică rugăciune.

Din felurile specifice ne vom opri la sîngerete sau borîndău, care este expresia cea mai potrivită a sacrificiului sîngeros de Ignat.

Mîncarea se face din sîngele animalului sacrificat, colectat într’un vas, cu sare, și apoi se călește ceapă în grăsimea în care se fierb caltaboșii și tobele. Se amestecă totul, se servește cald, cu mămăligă.

În anumite zone ale ţării este obiceiul ca stăpînul casei să ia din sîngele scurs din porc şi să deseneze o cruce pe fruntea copiilor, pentru ca aceştia să crească rumeni şi sănătoşi.

Fetele din casă şedeau deoparte şi, cînd cei care lucrau la tăiatul porcului nu erau atenţi, furau sînge şi se stropeau pe frunte ori îşi desenau dorinţele: o inimă pentru iubire, o cruce pentru curăţenie sufletească sau un pom pentru a fi roditoare.

Superstiții și tradițiii populare

În concepția populară se zice că la tăierea porcului nu trebuiau să asiste persoanale miloase, existînd credința că dacă porcul murea chinuit, carnea nu va mai fi bună. Se mai spunea chiar că cei care văitau porcul ori le părea rău de el îl supărau pe Dumnezeu.

După ce porcul nu mai mișcă, se spală cu apă caldă, se întinde un amestec de sare și mălai după care se acoperă cu un preș sau o folie. Toate aceasta făcîndu’se pentru a îndepărta murdăria, dar și ca șoriciul să fie moale.

Dupa aceea se făcea o tăietură cu semnul crucii, la ceafă, peste aceasta punîndu’se sare, spunîndu’se că numai așa sufletul porcului va ieși din corp.

De obicei, după ce era spintecat, coada și urechile erau date copiilor; bășica (vezica urinară) o umflau folosind’o ca minge.

Gospodarii era interesați, în special, de splina, aceasta indicîndu’le, în functie de grosime, cum va fi iarna; doritoarele de păr lung trebuiau neapărat să mănînce din această splină.

Găsirea sîngelui închegat în inima porcului îl bucura tare mult pe stăpîn, acest lucru însemnînd noroc la bani.

Dacă porcul era negru, cei care participau la tăiere se mînjeau cu sînge pe față, sperînd ca vor fi mai roșii la față și sănătoși tot anul care va urma. Același sînge, strîns într’o strachină cu mălai, uscat și măcinat, era bun pentru afumarea copiilor bolnavi de guturai, nălucă, spaimă etc.

Cei care trebuiau neapărat să muncească pe 20 decembrie, o puteau face numai după ce vedeau sînge; altfel, femeile urmau a grohai ca porcii sau le erau distruse rufele puse la uscat pe garduri de aceiași porci.

Cînd tai porcul de Ignat, înainte de Crăciun, trebuie să’i verifici splina.

Grosimea acestui organ prevestește cît de grea va fi iarna care vine. Cînd splina este groasă de la un capăt la altul, iarna va fi grea de la început pînă la sfîrșit. Dacă ea este groasă doar în anumite părți, iarna va fi doar la început sau la sfîrșit mai grea. Dacă splina e mai umflată la mijloc, așa și iarna o să fie mai grea la mijloc.

Tot în zona țărănească a neamului există și obiceiul ca primăvara, să fie semănat porumbul în aceeași zi din săptămînă în care a picat Ignatul, iar dacă se aruncă în locul respective și semințe de dovleac, rodul va fi bogat.

În seara de Ignat se ia un dovleac, i se taie coada și se pastrează, pentru că se spune ca este bun pentru leac de bube dulci la copii.

Se spune că în această noapte vrăjitoarele umblă să ia belșugul casei, de aceea se presară mei și sare împrejurul casei, al hambarelor și al curtii.

Dacă porcul este negru, se ia o bucată din untura lui şi se duce la biserică de Bobotează, să fie sfinţită de preot. Apoi poate fi folosită de cei care au dureri de picioare sau junghiuri. Tot cu untură de porc negru tăiat la Ignat era uns trupul celui bănuit că ar putea ajunge strigoi. De asemenea, ea se foloseşte şi pentru tratarea unor boli ale porcilor, oilor şi viţeilor.

Diferite organe ale porcului sacrificat sînt utilizate ca remedii în tratarea unor boli ale omului sau animalelor, în practici magice de vindecare a unor boli atribuite deochiului, spiritelor malefice, ca adjuvant în vrăji şi farmece.

Despre ficatul porcului se spune ca este bun pentru vindecarea anemiei sau a lipsei poftei de mîncare.
Sîngele animalului, amestecat cu mei şi lăsat să se usuce, este bun pentru afumat copiii când se sperie sau cînd au guturai.

Părul de porc se păstrează şi cu el se afumă copiii atunci cînd se crede că sînt deochiaţi. Cu el se afumă şi adăposturile vitelor, pentru a le proteja de atacul animalelor sălbatice.

Tradiţia spune că în ziua de Ignat nu este permisă nici o altă activitate, ziua întreagă trebuind dedicată doar tăierii, sortării şi preparării specialităţilor din carne de porc.

Singura activitate permisă în ziua de Ignat este tăiatul porcului. Se credea că prestarea oricărei alte munci – spălatul rufelor, cusutul, torsul lînii, măturatul casei – atrăgea după sine pedepsirea celor care încălcau normele sărbătoririi.

Dacă în inima porcului se găseşte mult sînge ”îngheţat”, este semn că stăpînul va avea noroc la bani.

În casă este adusă mai întîi căpăţîna porcului cu rîtul înainte, ca să meargă bine treaba în gospodărie.

Între Ignat şi Crăciun, femeile nu trebuie să toarcă, ele pisează grîu ca să aibă pînă la Crăciun. Din ele se fac un fel de turte, numite „cîrpele Domnului Hristos”, cu miere şi nuci, pe care le mănîncă în ajunul Crăciunului.

Sărbătoarea trebuie ţinută cu sfinţenie de femeile însărcinate, pentru a naşte prunci întregi la trup şi minte.

Vechimea domesticirii porcului

În Europa și Orientul Îndepărtat, carnea de porc este preferată de consumatorii de carne, însă unele religii, precum islamul, iudaismul și cultul adventist de Ziua a Șaptea interzic consumul cărnii de porc.

Dovezile arheologice sugerează că porcii au fost domesticiți dintre mistreți în Orientul Apropiat în Bazinul Tigrului, Çayönü, Kaffir Höyük, Nevalı Çori fiind crescuți în sălbăticie într’un mod similar cu felul în care sînt crescuți de în Noua Guinee modernă sau cum erau crescuți în părțile rumînești.

A existat și o domesticire separată în China, care a avut loc acum aproximativ 8.000 de ani

În Orientul Apropiat, creșterea porcilor s’ar fi răspîndit în următoarele milenii.

Rămășițele de porci au fost datate cu o vechime mai mare de 11.400 de ani în Cipru.

Aceste animale trebuie să fi fost introduse de pe continent, spun specialiștii, ceea ce sugerează domesticirea pe continentul adiacent pînă atunci.

Cu alte cuvinte specialiștii pun foarte mult accent pe dovezile arheologice din zonele unde azi porcul este dezavuat pe linie religioasă, dar nu prezintă un interes deosebit în zonele unde porcul reprezintă pentru localnici o mare importanță, aproape de mistic însoțind multe din tradițiile unui popor…

Și atunci ne întrebăm retoric cît de relevante sînt aceste ”dovezi arheologice” din Orient cît timp adevărate studii încă nu avem cunoștință că s’au efectuat în spațiul în care porcul este parte din cultura populară străveche ???

Domesticirea s’ar fi redus treptat în timpul epocii bronzului, deoarece populațiile rurale s’au concentrat în schimb pe animalele producătoare de mărfuri.

Cu toate acestea, au fost regiuni urbanizate care au susținut domesticirea. Unele dovezi ADN din rămășițele subfosile ale dinților și oaselor maxilare ale porcilor neolitici arată că primii porci domestici din Europa fuseseră aduși din Orientul Apropiat.

Acest lucru a stimulat domesticirea mistreților europeni locali, ceea ce a dus la un al treilea eveniment de domesticire, cu genele din Orientul Apropiat dispăruți în porcinele europene.

Porcii domestici moderni au implicat schimburi complexe, liniile domestice europene fiind exportate, la rîndul lor, în Orientul Apropiat antic.

Înregistrările istorice indică faptul că porcii asiatici au fost introduși în Europa în secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.

În august 2015, un studiu a analizat peste 100 de secvențe de genom de porc pentru a stabili procesul lor de domesticire, care se presupunea că a fost inițiat de oameni, a implicat puțini indivizi și s’a bazat pe izolarea reproductivă între formele sălbatice și cele domestice.

Studiul a indicat că porcii au fost domesticiți separat în Asia de Vest și China, cu porci din Asia de Vest introduși în Europa, unde s’au încrucișat cu mistreți.

Un model care se potrivea datelor a inclus un amestec cu o populație fantomă acum dispărută de porci sălbatici în timpul Pleistocenului.

Studiul a mai constatat că, în ciuda încrucișării cu porci sălbatici, genomul porcilor domestici are semnături puternice de selecție la loci ADN care afectează comportamentul și morfologia.

Studiul a concluzionat că selecția umană pentru trăsăturile domestice a contracarat probabil efectul de omogenizare al fluxului de gene de la mistreți și a creat insule de domesticire în genom. Același proces se poate aplica și altor animale domestice.

În 2019, un studiu a arătat că porcul a ajuns în Europa din Orientul Apropiat în urmă cu 8.500 de ani. În următorii 3.000 de ani, porcul ajuns aici s’a amestecat apoi cu mistrețul european pînă cînd genomul lor a arătat mai puțin de 5% strămoși din Orientul Apropiat, dar și’au păstrat caracteristicile domestice.

Dintre animalele pe care spaniolii le’au introdus în Arhipelagul Chiloé în secolul al XVI-lea, porcii au avut cel mai mult succes în adaptare. Porcii au beneficiat de crustacee și alge abundente expuse de mareele mari ale arhipelagului.

Porcii au fost aduși în sud-estul Americii de Nord din Europa de către de Soto și alți exploratori spanioli timpurii.

Porcii scăpați au devenit sălbatici și au provocat o mare perturbare nativilor americani. Populațiile de porci sălbatici din sud-estul Statelor Unite au migrat de atunci către nord și reprezintă o preocupare tot mai mare în Vestul Mijlociu. Considerată o specie invazivă, multe agenții de stat au programe pentru a prinde sau vîna porci sălbatici ca mijloace de îndepărtare.

Porcii domestici au devenit sălbatici în multe alte părți ale lumii (de exemplu, Noua Zeelandă și nordul Queenslandului) și au cauzat daune substanțiale mediului.

Hibrizii sălbatici ai mistretului european cu porcul domestic sînt, de asemenea, foarte perturbatori atît pentru mediu, cît și pentru agricultură (printre cele mai dăunătoare 100 de specii de animale), în special în sud-estul Americii de Sud, de la Uruguay pînă la Mato Grosso do Sul din Brazilia și São Paulo.

Cu aproximativ 1 miliard de indivizi în viață în orice moment, porcul domestic este unul dintre cele mai numeroase mamifere mari de pe planetă.

Numărul porcilor domestici este de aproximativ 961 de milioane capete, din care 190 de milioane în Europa și 489 de milioane în China.

În Rumînia populația suinelor a scăzut de la 12 milioane înainte de revoluție, la 5,8 milioane în 2009 și pînă la 3,9 mil. în 2018.

Porcul este omnivor, putînd fi hrănit atît cu furaje de origine animală, cît și vegetală. Durata naturală de viață a porcului este de aproximativ 12 ani.

Porcii rumînești în evul mediu

Porcul crescut de rumîni în evul mediu era mic, se îngrăşa greu şi era pe jumătate sălbatic, iar de multe ori păstoritul turmelor de porci ducea la apariţia unor conflicte între vecini. Merită menţionat faptul că în evul mediu, rumînii creşteau aceeaşi rasă de porc, de la Nistru pînă în Munţii Apuseni.

Cum arătau porcii crescuţi de rumîni în evul mediu? Ce valoare aveau şi cum erau tăiaţi?

La aceste întrebări şi multe altele au încercat să răspundă Luminiţa Bejenaru, Ludmila Bacumenco-Pîrnău şi Simina Stanc într’un studiu intitulat ”Consideraţii privind importanţa porcului domestic (Sus domesticus) în economia alimentară a Moldovei medievale”, apărut în Revista Arheologică editată de Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova.

Oase şi cronici Istoria porcului domestic din evul mediu a fost refăcută pe baza oaselor recuperate din gropile menajere de arheologi, dar şi a informaţiilor din cronici şi hrisoave.

Apariţia oaselor de porc în anumite situri arheologice vine uneori să confirme evenimente politice importante: la Orheiul Vechi apariţia oaselor de porc se suprapune cu retragerea tătarilor, care fiind musulmani consumau carne de vită, capră şi oaie.

Voievodul Moldovei Alexandru Lăpuşneanu apare în documentele vremii sale ca unul dintre cei mai mari negustori de porci, pe care îi exporta la Bistriţa, în Transilvania şi se supăra dacă nu primea preţul dorit.

Peste Carpaţii Orientali exista chiar şi un ”Drum al Porcilor, drept peste şesul Trebeşului, la apa Suhudolului”, după cum este atestat de un hrisov al lui Alexandru Lăpuşneanu din anul 1584.

În evul mediu porcii nu erau crescuţi pe lîngă gospodării, ci erau strînşi în turme şi lăsaţi să se hrănească singuri, de preferinţă în păduri de fag şi de stejar.

Ludmila Bacumenco-Pîrnău, una din autoarele studiului citat:

”Pe atunci nu exista porcul domestic aşa cum este el acum. Amenajarea locurilor speciale pentru creşterea porcilor începe abia din secolul al XVIII-lea, iar aceste locuri se numeau purcăriţe.”

Conform cercetărilor efectuate asupra oaselor descoperite în localităţi din Moldova medievală, porcii din acele vremuri aveau o înălţime la greabăn de circa 75 de centimetri – pentru comparaţie, înălţimea medie a porcilor din Franţa medievală fiind de aproximativ 80 de centimetri.

Ca înfăţişare generală, porcii din Moldova medievală aveau rîtul lung şi puternic bine adaptat pentru rîmat, picioarele subţiri, cele din faţă fiind mai lungi decît cele din spate.

Unele din oasele păstrate indică faptul că metisarea porcilor domestici cu mistreţii nu reprezenta o excepţie.

Înfăţişarea generală rezultată în urma analizelor arheo-zoologice indică faptul că ar fi vorba de rasa Stocli, o rasă autohtonă de porci care în prezent s’a păstrat în stare pură în vestul Munţilor Apuseni, regiunea Vrancei, Măcinului şi în Balta Brăilei.

Chiar şi în ziua de azi, porcii din rasa Stocli se pretează pentru exploatarea extensivă, specifică evului mediu: pot fi întreţinuţi cu uşurinţă la păşune, în regiunile de munte şi în cele cu ghindă, jir şi alte fructe de pădure.

Porcii din rasa Stocli pot trăi în libertate perioade lungi de timp, fără adăpost, procurîndu’şi singuri hrana.
Conform standardelor contemporane, porcii crescuţi în evul mediu nu erau foarte rentabili: erau sacrificaţi în jurul vîrstei de 2-3 ani, ceea ce indică o productivitate scăzută.

Porcul, hrana ţăranilor

În Moldova medievală, clasele superioare precum orăşenii şi nobilimea preferau să consume carne de vită, în vreme ce ţăranii trebuiau să se mulţumească cu carnea de porc.

Ludmila Bacumenco-Pîrnău:

”Potrivit descoperirilor arheologice reiese că vitele erau pe primul loc.

Totuşi eşantioanele sînt puţine şi nu putem generaliza. Carnea de vită era considerată o carne nobilă, porcul era pentru oamenii de rînd.”

Chiar şi aşa, sursele istorice scrise indică faptul că Moldova medievală era bogată în turme de porci.

Soţia cronicarului Grigore Ureche a primit o moştenire formată din obiecte de podoabă, haine, vase de bucătărie şi ”60 de vaci cu boi, 40 de porci”.

Documentele medievale din Moldova atestă faptul că exista şi o clasificare a porcilor: porcii domneşti şi porcii ţărăneşti.

Un porc domnesc valora cît zece porci ţărăneşti.

Faptul că porcii erau lăsaţi liberi să pască ducea de multe ori la apariţia unor conflicte.

În 1593 voievodul Aron al Moldovei emitea un act prin care apăra moşia mănăstirii Pîngăraţi:

”Nimeni să nu aibă a’şi face acolo coşare nici pentru oi, nici pentru porci, fără voia lor”.

În 1669 voievodul Gheorghe Duca încerca să reglementeze situaţia turmelor de animale poruncind ca ”cine va avea porci, vaci, boi să’şi pună păstor”.

”Doar au dăruit domnul Dumnezeu jirul sau ghinda, să faceţi dumneavoastră bine pentru voia noastră ca să trimitem oarece porci avem, doar s’ar îngrăşa. Episcopul Efrem de Rădăuţi, cerea la 1600 bistriţenilor să’i permită să pască porcii episcopiei în pădurile lor.”

rasa-de-porci-stocli

Pînă la inceputul secoului al 19-lea, rasa de porci Socli era rasa de porcine cu cea mai mare răspîndire în județele din sudul țării (Muntenia, Oltenia și partea sudica a Moldovei).

În prezent, porcinele din rasa Stocli au pierdut mult din importanța lor economică de altă dată, arealul lor de răspîndire reducîndu’se doar la zone izolate, în gospodăriile țărănești din așezările Deltei Dunarii, zonă în care, alte rase de porcine nu ar rezista la condițiile de climă, dar mai ales de exploatare, de multe ori în sistem de semi-libertate, sau mai exact de semi-sălbăticie.

Cum erau tăiaţi porcii medievali

Pe baza urmelor lăsate pe oasele descoperite în siturile arheologice, studiul citat a reconstituit modul în care erau tranşaţi porcii medievali în Moldova – relevînd faptul că nu există mari deosebiri faţă de modul în care sînt tăiaţi porcii în gospodării în ziua de azi.

În primul rînd nu au fost găsite urme specifice jupuirii (precum în cazul bovinelor) ceea ce indică faptul că tranşarea începea prin decuparea slăninei.

Detaşarea capului de trunchi se realiza prin lovituri puternice de satîr, aplicate între occipital şi atlas.

Carnea era desprinsă de pe picioare, iar coastele erau desprinse cu lovituri de topor de coloana vertebrală. Estimarea din studiul emintit arată că un porc din perioada medievală furniza aproximativ 75 de kilograme de carne.

Porcii în Rumînia de azi

Rumînia are o tradiție în creșterea porcilor, iar de la gospodărie pînă la fermă, sînt prezente condițiile optime pentru această activitate zootehnică.

În ultimii ani, direcțiile spre care s-a îndreptat sectorul de creștere a suinelor în România a vizat: creșterea în regim gospodăresc, mica fermă de familie și ferma industrială.

Astfel, noile orientări în creşterea porcinelor au dus la renunţarea metodei îngrăşării porcilor pînă la 130-150 kg cu slănină groasă şi formarea unor rase care la 6 luni de zile pot atinge în jur de100 kg, cu sporuri medii zilnice mari, cu carne slabă, cu un conţinut mic de grăsime.

Rasele de porci rumînești sînt la mare căutare în rîndul micilor crescători care își doresc să înființeze ferme axate mai ales către un comerț direct, în care consumatorul final să aprecieze o carne obținută cu furajare naturală.

Dupa provenienta, rasele pot fi clasificate in rase indigene (locale) formate pe teritoriul tării noastre și rase importate.

Ca rase indigene amintim: Stocli, Mangalita, Bazna, Albul de Banat și Albul de Rușețu.

Principalele criterii de clasificare a suinelor din Rumînia sînt criteriul economic și tipul morfo-product

Dupa criteriul economic rasele de suine au fost clasificate in functie de capacitatea productiva în:

1. Rase primitive, apropiate de primii porci rezultați în urma domesticirii (Stocli, Băltărețu)

2. Rase ameliorate, ce posedă însușiri productive medii (Bazna)

3. Rase perfecționate care grupeză rasele cu însușiri productive superioare (Landrace, Marele Alb)

După criteriul morfo-productiv rasele se grupează în:

1. Rase pentru carne, care la sacrificare dau carcase cu un procent ridicat de tesut muscular, peste 65-70 % (Landrace, Pietrain)

2. Rase mixte, a căror producție este mixtă, cu un procent mai redus de carne în carcasă (50-55%) și un strat mai mare de grăsime (Bazna)

3. Rase pentru grăsime a caror producție la sacrificare este în favoarea grăsimii avînd doar 45-50% carne în carcasă (Mangalița)

Cele mai cunoscute rase de porci rumînești:

Rasa Stocli

Rasa de porci Stocli este cea mai veche rasă de porci crescută în Rumînia și reprezintă varietatea de munte a suinelor rustice din zona Deltei.

646x404

Aceasta rasa este una primitiva, care provine din porcul mistreț de tip european. Prezinta insusiri mixte, dar din păcate randamentele sînt scăzute.

Caracteristicile și Rezistenta rasei Stocli

Este mic şi pe jumătate sălbatic. Porcii din aceasta rasa aveau urechile drepte si scurte. Pielea de culoare cenușie / maro era una mai groasă decît în mod obișnuit.

Există în general două varietăți preponderente, una de munte, iar cealaltă băltăreț.

Băltărețul

Băltărețul este una dintre cele mai vechi rase de porci rumînești, avîndu’și originea în porcul mistreț din zona Deltei Dunării, de aici și numele rasei. Băltărețul Stocli este o rasă autohtonă rustică de porci ce își are originea în porcul salbatic sus scrofa ferus, varietatea din deltă.

Rasa de porci Băltăreți are o talie medie, de 70-90 cm, iar greutatea suinelor poate varia între 115 kg și 250 kg, masculii avînd un gabarit mai mare.

O scroafă de Băltăreț fată 6-7 purcei care cîntăresc la fătare 1,14 kg.

Sporul mediu zilnic la porcii Băltăreț este de 300 grame, iar stratul de grăsime măsoare 56-64 de centimetri la o greutate de 120 kg. Un porc din rasa Băltăreț consumă 7-9 kg de furaj pe zi.

porci-stocli băltăreț

Porcii din rasa Băltăreț păstrează caracteristicile mistreților avînd o dezvoltarea mai mare a treimii anterioare.

Urechile acestor porci sînt drepte, îndreptate în sus. Au linia superioară convexă, musculatura redusă, sunci slab dezvoltate în toate sensurile.

Culoarea părului acesor porci este gri-maroniu închis, uneori cenușiu-arămiu.

Este un supravietuitor in mediul rural, fără adăpost. Este utilizat experimental ca rezerva de gene.

Varietatea de munte poartă numele de Stocli.

Porcii Stocli de munte au păr abundent, aspru, de culoare maro, ca la mistreți, cu mai multe nuanțe. Linia superioară a trunchiului este convexă, crupa teșită, iar șuncile sînt sărace în musculatură.

Captură ecran (409)

Porcii din rasa rumînească Stocli au membre mai lungi, nu groase, dar rezistente, cu unghii tari, mici.
Greutatea atinsă de scroafele Stocli este de 145 de kilograme la vîrsta de 2 ani.

Din punct de vedere al caracteristicilor fiziologice, rasa de porci Stocli avea un corp convex, cu membre lungi, nu foarte groase, însă cu o bună rezistență.

Scroafele, la vîrsta de 2 ani, putea atinge circa 140 kg. Prolificitatea ajunge în general la 6-7 purcei.

Porcul Stocli are o rezistenta deosebita la conditiile dure de climă și de îngrijire.

Rasa Stocli are in prezent perspective extrem de reduse, rezistînd doar prin cateva nuclee izolate.

Aceste rase au insusiri morfo-productive medii, o viteza de creștere redusă și stratul de grăsime mare, motiv pentru care principalele rase de interes economic din Rumînia sînt reprezentate de rasele perfecționate sau importate, precum și de metișii acestora.

Porcul Stocli, avînd in vedere mai ales rezistența lui deosebită, caracter genetic important al acestei rase, a fost folosit la încrucișări cu alte rase, cum ar fi Marele Alb, Negru de Strei și Mangalița.

Din rasa Stocli s’au format alte două rase rumînești de suine: Alb de Rușețu și Negru de Strei.

Porcul alb de Rușețu

Rasa de porci Stocli încrucișat cu Marele Alb a dus la realizarea unei noi populații de porcine, reprezentată de Porcul de Rușețu.

porc-alb-rusetu

Porcul rumînesc de carne – Alb de Rușețu este o rasă rustică obținută din încrucișarea porcului autohton Stocli cu Marele Alb, care este de asemenea un metis Stocli.

Suinele din rasa Alb de Rușețu au pielea deschisă la culoare, uneori cu bălțături. Talia porcilor este de 75-85 de centimetri, cu o lungime a corpului de 140-160 cm.

Porcul alb de Rușețu. Unde crește

Greutatea unui porc Alb de Rușețu este de 180-220 de kilograme, cu o evoluție de la 50-60 de kilograme la vîrsta de 5-6 luni și de 120-140 kg la vîrsta de un an. Prolificitatea porcilor de carne de Rușețu este medie, maturitatea de reproducția a acestor suine fiind în jurul vîrstei de 8-10 luni.

Porcul rumînesc de carne de Rușețu este crescut astăzi mai ales în sudul țării.

Bazna

Porcul de Bazna este poate cea mai cunoscută rasă de porci rumînești și cea care cunoaște și astăzi o răspîndire largă la nivel național, cu importante centre genetice în zona Transilvaniei.

rase-de-porci-bazna

Această rasă s’a format prin încrucişări între scrofiţe de rasă Mangaliţa şi vieruşi Berk, începînd din anul 1872, în localitatea Bazna din județul Sibiu.

Talia porcilor Bazna este mijlocie. Aceste suine au conformaţia corporală caracteristică tipului morfo-productiv mixt, cu un cap potrivit de mare, cu profilul uşor concav.

Urechile sînt mijlocii purtate înainte şi lateral sau orizontal. Gîtul porcului de Bazna este scurt, larg şi adînc, bine legat de cap şi trunchi.

Trunchiul este de lungime mijlocie, larg, destul de adînc şi aproape cilindric. Linia superioară a corpului este uşor convexă.

Culoarea caracteristică rasei este neagră cu brîu alb care înconjoară trunchiul în dreptul spetelor cuprinzând şi membrele anterioare.

Lăţirea brîului alb variază de la cîţiva cm pînă la 30-40 cm. Trecerea de la brâul alb la culoarea neagră se face printr’o zonă fumurie, datorită pieliii pigmentate şi părului nepigmentat, zonă caracterisitcă tuturor raselor negre cu brîu alb.

Prolificitatea rasei de porci Bazna este bună, cu o medie de 9,5 purcei la fătare din care la înțărcare ajung circa 8 purcei.

Longevitatea productivă este remarcabilă: 8-12 fătări / viaţă.

La diferite vîrste tineretul de Bazna ajunge la următoarele greutăţi corporale: la naştere 1,2 kg; la o lună 5,6 kg; la două luni 14 kg; la şase luni 60-65 kg; iar la un an 125-135 kg.

Mangalița

Rasa de porci Mangalița este cea mai apreciată rasă de porci rumînești și are mai multe varități: albă, neagră, roșie sau cu coloratură ca la mistreț.

porci-mangalita

Porcii din rasa Mangalița sînt foarte apreciați pentru carnea săracă în colesterol, fiind supranumită și ”porcul somon”.

Numele acesei rase de suine vine de la cuvîntul de origine slavonă mangala, care înseamnă ”corp în formă de butoi”.

Rasa Mangalița se caracterizează prin talie mijlocie, corp scurt cu aspect de butoi la animalele îngrăşate.

Capul este mare cu râtul lung ascuţit şi cilindric. Urechile sînt de formă foarte variată. Gîtul este musculos scurt şi gros.

Prolificitatea rasei de porci Mangalița este redusă față de rasele industriale.

O scroafă de Mangalița fată 4-6 purcei și nu au un instinct matern dezvoltat, iar la înţărcare purcei au mase corporale 8-10 kg.

Porcii Mangalița sînt cunoscuţi ca porci rustici, cu o rezistentă mare la boli, nepretenţioşi la factorul hrană se recomadă a fi crescuţi în turme pe păşuni din zonele mai umede şi umbroase pentru a se obţine aşa zisa ”carne ecologică”, din ce în ce mai căutată.

Porcul negru de Strei

Porcul negru de Strei este una dintre vechile rase rumînești de porci. S’a format în bazinul rîului Strei – de aici și numele rasei de porci, în jurul anilor 1870-1880, din încrucișarea rasei Stocli și rasele Mangalița și Berk.

porc-negru-de-strei

Rasa de porci Negru de Strei are o serie de caracteristici ce o face să fie preferată de micii crescători.

Este o rasă rustică, rezistentă. Aspectul porcilor de Strei este caracterizat de părul negru, des.

Greutatea porcilor Negru de Strei variază între 140 și 150 de kilogramele la scroafe și până la 175-180 de kilograme la vieri.

Prolificitatea porcilor Negru de Strei este de medie, cu 9-10 purcei la o fătare. Vîrsta la care animalele se introduc la reproducere este de 11-12 luni.

Sporul zilnic de creștere pe porcii Negru de Strei este de 480-550 de grame.

Porcul Alb de Banat

Porcul alb de Banat este o rasă de porci rumînești crescută atît pentru carne, cît și pentru grăsime.

Rasa a fost obținută din rasele locale din Banat, înscrucișate cu Albul Mijlociu.

rasa-porc-alb-de-banat

Ca aspect, porcul Alb de Banat seamănă cu rasa Alb Mijlociu.

Corpul este cilindric, cu cap de mărime medie, schelet acoperit cu musculatură. Pielea și părul porcului sunt albe, uneori cu pete negre în jurul ochilor și pe ceafă.

Talia porcilor Alb de Banat este de 65-75 de centimetri, corpul are o lungime de 120-145 de centimetri, iar greutatea în viu atinge 200 de kilograme.

Prolificitatea porcului Alb de Banat este de 8-11 purcei la o fătare.

Purceii ating o greutate de 40-60 kg la vârsta de 6 luni, iar la un an au 90-120 de kilograme.

Albul de Banat este un porc crescut mai ales în județele din Banat, dar și în județul Mureș sînt încă prezente nuclee puternice.

Rase de import: Marele Alb

Marele Alb, cunoscut și sub numele de Yorkul Mare, este o rasă de porci originară din Anglia, ce a fost dezvoltată pentru producția de carne, unde oferă rezultate excepționale, fiind una dintre cele mai răspîndite rase de porci din lume.

porc-urias-din-rasa-Marele-Alb

Porcul din rasa Marele Alb se distinge prin urechile ridicate, de culoare albă, pielea alb-rozalie și dimensiunile impunătoare, fiind încă de la început un animal destinat producției de carne. Este un animal masiv și rezistent, care suportă foarte bine variațiile climaterice.

Masculii sînt folosiți și pentru îmbunătățirea altor rase.

Carnea produsă de porcul din rasa Marele Alb este de foarte bună calitate, cu un conținut redus de grăsime.

Chiar dacă este masiv, porcul din rasa Marele Alb este foarte activ, ceea ce îi permite să aibă o viață lungă și o sănătate bună, în plus, această rasă nu manifestă sensibilitatea la stres.

Porcul din rasa Marele Alb este foarte prolific, de la o singură fătare rezultînd aproximativ 12 purcei.

Femelele din această rasă au insticte materne foarte bune și produc mult lapte, ceea ce ajută la creșterea rapidă în greutate a purceilor. La înțărcare, la vârsta de 21 de zile, greutatea unui purceluș este 45-55 de kilograme. Dacă este hrănit corespunzător, la vîrsta de 7-8 luni atinge o greutate de 110-120 de kilograme.

Rasa de porci Duroc

Rasa Duroc s’a format în partea de N-E a S.U.A. avînd la bază Durocul vechi crescut în statul New-York şi Jersey-Red din statul New-Jersey, format la rîndul său din rasa Tamworth, originară din Anglia.

Capul este potrivit de mare, cu profil uşor concav. Urechile prezintă mărime mijlocie şi sunt purtate semierect.

HC-Duroc-Gilt-1118

Trunchiul este cilindric cu linia inferioară scurtă, iar cea superioară lungă şi convexă. Spinarea, şalele şi crupa sînt lungi, largi şi bine îmbrăcate în musculatură. Şuncile sînt mari, descinse pînă la jaret.

Membrele sînt puternice, cu ongloane rezistente şi unghiul jaretului foarte deschis. Culoarea caracteristică a robei este roşcată, de diferite nuanțe, cu păr rar şi uşor ondulat.

Sub aspectul însuşirilor fiziologice, prolificitatea este de 8-9 purcei, cu o capacitate de alăptare de 45-48 kg. Sporul mediu zilnic depăşeşte frecvent 700 gr, cu un consum specific de 2,8-3 kg de concentrate/kg.

Chiar dacă la maturitate un porc cîntărește pînă la 250 kg, stratul de grăsime de sub piele nu depășește 3 cm, procentul de mușchi în carcasă putând ajunge pînă la 80%.

Principalele avantaje ale rasei Duroc sînt:

– prezintă capacitatea de a lua relativ rapid în greutate, valorificînd orice tip de hrană;
– sunt animale docile, nu prezintă agresivitate față de stăpîn sau condițiile în care trăiesc;
– raportul de carne-grăsime în carcasă este unul foarte bun, aproape 80% din carcasă este reprezentată de carne.

Chiar dacă nu manifestă pretenție în ceea ce privește alimentația, pentru a obține o carne de calitatea superioară este indicată hrănirea purceilor cu o rețetă de furajare bogată în proteine care să’i ajute să ia în greutatea, fără a acumula țesut adipos.

Datorită însuşirilor şi performanțelor de creştere şi calității carcasei, rasa Duroc se utilizează în metisările industriale cu scopul economic imediat, fie ca vier terminal, fie ca rasă paternă în schemele de formare a metişilor sau hibrizilor utilizați ca vieri terminali.

În țară, rasa a început să fie importată din anul 1968.

Rasa Hampshire

Rasa Hampshire a fost formată în America (Kentucky), fiind o rasă relativ mai nouă, extrem de apreciată pentru calitatea superioară a carcaselor și a stratului subțire de slănină.

porc-Hampshire

Porcii din această rasă sînt de talie medie, fiind ușor recunoscuți datorită trupului colorat în alb și negru, capul mare cu rît alungit și urechi mici.

Hampshire se crește în rasă pură și se utilizează ca vier în încrucișarea trimestrială. Scroafele fată în medie 9 purceluși, iar vîrsta primei fătări este la 370 de zile (peste 1 an). Vierușii ajung la greutatea de 92 kg în aproximativ 181 de zile, astfel că ating 100 kg la 196 de zile.

Stratul mediu de slănină este de 12 mm.

Principalul dezavantaj al acestei rase este că purceii suportă greu stresul la înţărcare, sînt sensibili la condiţiile de hrănire şi întreţinere, au viteza de creştere în perioada de tineret mai scăzută decît rasele materne şi un procent mai mare de pierderi. De asemenea, animalele adulte sînt foarte fricoase, iar situațiile stresante pot cauza pierderi în greutatea sau creșterea lentă în înălțime.

După cum vedem, atenția acordată creșterii porcului peste tot în Europa, dar și în țara noastră în ultimele decenii, poate fi acordată de fucționarii Uniunii Europene și tradițiilor locale din acest colț european.

Am spune noi, chiar o foarte mare atenție !

În Europa, sărbătorile, tradițiile și obiceiurile trebuie să facă parte din patrimoniul nostru cultural comun.

Acestea ne unesc peste granițe, structurîndu’ne anotimpurile și viețile, adesea reflectînd teme legate de istorie, identitate, religie și natură, aspecte care trebuiesc cu sfințenie păstrate așa cum sînt sau cum evoluează firesc.

Cei care au tendințe de a interveni cu brutalitate printre aceste sensibilități își pot controla refulările și în moduri cu mult mai constructive.

Resurse: Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 1994, p. 412; agrointel.ro, adevărul.ro

Citiți și: ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgi i‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

LIMBA GETICĂ, IZVORUL VORBIRII EUROPENE NU A DISPĂRUT

Oamenii pămîntului își spuneau geți. Dacă celor mai vechi oameni li se spuneau geți, și așa cum a rămas un dat al omenirii, ca de la etnia lor să li se împrumute numele și limbii ce o vorbeau, înseamnă că limba pămîntenilor europeni se numea limba getică.

Curios, însă este că acesteia, lumea ”științificilor” se ferește să’i spună pe numele originar cu o teamă aproape de neînțeles. Ori, poate există un interes ascuns.

”Limba noastră’i graiul pîinii, / Cînd de vînt se mişcă vara/

În rostirea ei bătrînii / Cu sudori sfinţit’au ţara…”

Limba, spunea Părintele-poet Alexei Mateevici creşte din sine, se înnoieşte din sine pe temeliile bătrîne, nu are nevoie de ajutor străin. (Antonie Plămădeală, Basarabia, Sibiu, 2003, p.25).

Despre vechimea ancestrală a Familiei Patriarhale a Omenirii, respectiv a Neamului Pelasgo-Getic şi limba sa proto-pelasgo-getică s’a vorbit şi se vorbeşte, s’a scris şi se va scrie mult pro sau contra.

S’a scris în vechime adevărul istoric străvechi de către Părinţii Istoriei, de către marii bărbaţi politici sau religioşi ai antichităţii care făceau parte din marea familie pelasgo-getică şi slujeau adevărului divin dar şi istoriei neamului şi lumii totodată.

”Păziţi’vă limba mai mult decît lumina ochilor” (Sf. Ioan Gură de Aur)

”Originea limbii rumîne se află în inteligenţa rumînilor strămoşi, oamenii rîurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în Rumînia, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, Lucian Cueşdean.

Graiul ţăranului pămîntean este limba Vechii Europe, pentru că se poate dovedi cert că nici o altă limbă europeană nu are atîtea onomatopee autentice şi pentru că nici o altă limbă europeană nu are atîtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică precum limba rumînă.

Simbolurile păstrate de autenticul mediu rural rumînesc, motivele aflate pe hainele de sărbătoare transmise de mame fiicelor, spre aleasă nemurire sau pe scoarţe, de taţi fiilor pe porţi sau în dantelăria prispelor sau a catapetasmei Sfîntului Altar etc. sînt prezente în toate teritoriile locuite de pelasgo-geţi.

Mai tîrziu, odată apăruţi, unii cavaleri aşezaţi la ”Masa rotundă” şi’au propus falsificarea şi furtul dovezilor cu privire la vechimea limbii şi a naţiunii noastre ancestrale.

Arhitecţii şi constructorii liberi care se străduiesc să ridice o lume aservită doar intereselor lor de grup au dorit să îngroape adevărul existenţei celui mai de preţ tezaur al etniei noastre ancestrale, inventînd axioma indo-europeană şi a puiului ei mai tînăr, ”romanizarea”.

Dar, cum adevărul prăvăleşte piatra de pe mormînt, înviază şi se înalţă, aşa s’a întîmplat şi cu istoria neamului şi a limbii noastre, care a plămădit și educat marii fii ai Carpaților, cei care au realizat și unitatea de neam, fiii şi părinţii deopotrivă, şi a înviat neîncetat prin oamenii cu demnitate şi în egală măsură cu autoritate în cercetarea ştiinţifică, fie din sînul naţiei, fie din emigrația ei continentală.

Hora, dansul magic ce a învins timpul alături de străbunii noştri, este atestată arheologic de 5000 de ani, ritualul prinderii în dans avînd ecou în sufletul naţiei nostre mai presus de puterea de a explica a multora dintre noi.

Emoţionantul simbol care vesteşte primăvara, Mărţişorul doar geto-rumînesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9.000 de ani, la Schela Cladovei, pe Dunăre.

De ce astăzi se ignoră un adevăr atît de simplu născut din certitudinea că acest neam a construit bordeie de lut timp de 20.000 de ani, pe toată întinderea teritoriului locuit neîntrerupt de el, dovedind’o și azi în cel mai mici cătune unde nu a pătruns ”civilizația” cavalerilor adepți ai oțel-betonului și sticlei.

Poporul geto-rumîn descendent din ancestralul neam pelasgo-scyto-get s’a format cu multe secole înainte de anul fatidic 106. d.Hr. Mitogeneza unui popor este un proces continuu de evoluţie spirituală a neamului său.

Străbunii nu aveau nevoie să ”împrumute” de la cineva cuvinte, singura sursă real folosită a fost mediul natural în care trăiau, graiul lor dezvoltîndu’se natural, având tot ce le trebuia în propriul grai, de o mare complexitate şi bogăţie, dezvoltat continuu deoarece fiind o populaţie sedentară procesul de formare a limbii vorbite a fost unitar şi armonios.

Graiul strămoşilor noştri există intrinsec, se defineşte pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte şi se poate dovedi că nu a fost nevoie să se apeleze, ca în cazul limbilor moderne, la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a’şi explica elementele intime.

Limba vorbită de geto-rumîni îndeplineşte cumulativ cele două caracteristici necesare dovedirii faptului că este o limbă naturală, lipsa ”împrumuturilor” şi existenţa radicalilor proprii.

Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvânt, un element primordial de la care s’a plecat în formarea cuvintelor compuse. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele.

Derivarea din onomatopee este rar întîlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe cînd în graiul rumînesc ”compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără î nu pot fi redate autentic sunetele din natură.

Multe din cuvintele alcătuite cu ajutorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sunt cuvinte imagine, metafore, care lămuresc prin ele momentul intrării în limba vorbită încă de rumîni.

Astfel, o vijelie este este o furtună care face vîj şi este produsă de Elie sau Ilie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp (arderea sa este mai domoală), o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or, o vie-spe este o spe-rietoare vie, o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul.

În sanscrită, limbă moartă cu cîteva sute de ani înainte de întemeierea Romei aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele cuvinte păstrate în rumînă identice: acasha (acasă), lup (lup), Om (om), vrate (frate), lamba (limba), navasti (nevastă), luptă (luptă), prans (prânz), dzambaiami (a zâmbi), dusman (duşman), crapaiami (a crăpa), naiba (naiba) şi nu în ultimul rînd, apu (apa), şi multe altele.

Şi cu toate acestea despre aceste cuvinte, (acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prînz) aflăm de la cavalerii falsului cu semnătură ”științifică” că au etimon latin, etimon slav (nevastă),  bulgar (a zîmbi), turc (duşman), doar pentru că mai au și alții în vorbire cuvintele noastre, iar naiba se recunoaşte că nu se ştie cine l’a invocat prima dată, având etimon necunoscut.

Logica elementară ar fi trebuit să conducă la concluzia că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba rumînă din latină, slavă, bulgară, turcă, existenţa lor identică în sanscrită dovedind evident faptul că originea a fost comună cu geto-rumîna vorbită astăzi, preluarea lor fiind în fapt inversă, de la pelasgo-geți în cadrul marii familii pelasgo-getice europene care s’a extins în urma marilor migrații, dar și a suprapopulării continentului.

Existenţa neîncetată a neamului nostru, pelasgo-getic care a rămas cunoscut ca fiind rumînesc în zilele noastre printr’un joc al sorții sau al unor interese de castă, păstrător al limbii Vechii Europe şi al unor tradiţii şi obiceiuri ce se pierd în aura mileniilor de dăinuire, o regăsim în nenumărate scrieri ale timpurilor apuse.

Răspunsul la întrebarea ce aduce mereu în discuţie lipsa izvoarelor scrise ale acestui neam, astăzi este pe cât de cunoscut de marea parte a rumînilor pe atît de ascuns de mereu aceeaşi cavaleri ai minciunii și ”iubitori” de neam.

Distruge’i unui neam izvoarele scrise şi roagă’te la Bunul Dumnezeu să’l pedepsească cu uitarea Limbii sale!

Doar la rumîni mama este numită şi ”Micul Dumnezeu”, poate tocmai pentru faptul că aceasta a reuşit să păstreze şi să transmită timp de milenii pruncilor limba vorbită de neamul ce nu are o dată a creştinării sale.

Să ne amintim, chiar şi doar printr’o aplecare fragmentară asupra izvoarelor, cei care au lăsat mărturie că lumea modernă îşi are temelia aici, în spaţiul carpato-pontic nu sunt puţini.

Mulţi dintre editori acolo unde apar cuvinte getice deosebite morfologic de cele latine în diferitele lucrări, le consemnează ca presupuse erori ale caligrafilor, care de altfel sunt realităţi lingvistice orientale.

Micile deosebiri gramaticale nu şterg marea asemănare a limbii getice de cea latină. De o parte şi de alta a Dunării, pe o întindere mare de pămînt se vorbeşte de zece milenii rumîneşte şi ”filologii” şi ”istoricii” romanizaţi orbecăiesc în ”latinitatea” lor.

Hesiod (sec. VIII-VII î.Hr.) în Theogonia sa (genealogia zeilor) vorbeşte despre regina geților Hestia, întemeietoarea dinastiei matriarhale, zeificată după moarte prin cultul focului sau al soarelui şi despre faptul că întreg spaţiul euro-afro-asiatic în care trăia aparţinea imperiului getic şi limbii sale.

Marele fluviu spune poetul este Istru care curge frumos, iar faimoasa cetate a culturii Histria a încununat cele două nume celebre: Hestia şi Istru.  Garda militară a Reginei Hestia şi armata regatului ei erau compuse din temerarele şi neînvinsele amazoane.

Ion Miclea şi Radu Florescu aduc în lumină perlele artei protostrăbune, descoperind celebrele figurine feminine cu trăsături portretistice stilizate cu sugestii de costum. (Preistoria Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980).

Prin cultul lor, fecioarele-proorociţe oficiau în altarul înţelepciunii viitorul primit prin inspiraţie dumnezeiască şi întreţineau un foc material permanent, simbolizând lumina tainelor primite.

Sibylla Erythrea reprezentantă a înţelepciunii şi religiunii hiperboreilor / pelasgilor din nordul Istrului sublinia în oracolelele sale: Oamenii din Elada mă numesc o femeie din altă ţară. (N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 196-203).

De la triburile primitive la neam în perioada de început a neamului pelasgo-getic, în timpurile primitive, tatuajul era un semn pe piele prin care se diferențiau clanurile, triburile, straturile sociale incipiente si originile neamului respectiv.

În acest ultim semn, ele erau realizate în cadrul unor ceremonii de inițiere (sexuală, maritală, războinică), pentru protecția totemică în special.

Ca și la triburile autohtone amerindiene, tatuajul reprezenta, în majoritatea cazurilor, atît semnul concret al totemului cît și semnul tolemului sacralizat. Cu timpul, tatuajul a căpătat rolul de simbol al integrării și identificării cu tribul sau clanul în care era făcut.

Prin scrierea criptică, adică ideogramele de pe piele, individul devenea parte a grupului social cu sentimentul de apartenență la acea anumită celulă.

Totuși, aceste semne și’au păstrat pentru mult timp și rolul protector, sacru.

Unele simboluri aveau semnificația de protecție împotriva duhurilor rele, cazuri în care grafia tatuajelor reda stilizat scene sau personaje mitologice sau magice cu un anumit rang, privilegiu sau putere sacră.

Narcis Zărnescu ne lasă mărturie cercetările sale în legătură cu fascinanta eră milenară a matriarhatului: Figurinele de lut modelate de strămoşii noştri acum peste 8000 de ani î.Hr. (a căror stranie asemănare cu cele descoperite în culturile mesopotamiene Hassuna Samarra nu a scăpat specialiştilor), judecînd după Templul descoperit la Crăscioarele în apropierea Dunării şi datat circa 5000 de ani î.Hr., ca şi Tăbliţele de la Tărtăria, faza timpurie a civilizaţiei Turdaş-Vinca, sfîrşitul mileniului al VI-lea î.Hr., sau după sutele de vase miniaturale acoperite cu semne liniare, ale unei scrieri mai vechi cu aproximativ 2000 de ani decît cea sumeriană, judecînd aşadar, numai după aceste cîteva ”probe” imposibil de falsificat, greu de trecut sub regimul tăcerii,  marea istorie a lumii îşi are una dintre origini şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. (Acolo unde începe istoria, în rev. Pentru Patrie, 1989, IV, p.28-29).

În sprijinul atestării erei matriarhale pe Terra subscriu şi figurinele feminine descoperite în Arealul caucazian (Vezi Arta preistorică şi antică din regiunea Caucaziană, p. 200-203), precum şi cele de la Libcova, descoperite de arheologul Eugen Comşa. (Diac. P. David, rev. Mitropolia Olteniei, 1973, p.3-4, 251)

Hecateu, menţionează în fragmentul 352 că: Amazoanele vorbeau limba getică.

Vasile Pîrvan, referindu’se şi el la timpul matriarhatului foarte bine conturat şi organizat statal, afirma că: divinitatea feminină getică adorată şi ca Hestia – Marea Zeiţă a pămîntului roditor şi hrănitor, exista în Geția. (Getica, p.164)

Regina geţilor Hestia /Vesta a fondat un stat bine centralizat şi organizat ca Regat-feminin, în Vatra căruia a instituit Cultul focului sacru, atribuindu’l în primul rînd cinstirii Creatorului şi apoi înţelepciunii divine a Fecioarelor-hiperboreene, Profetesele /Sibiyllele ori Fecioarele Vestale, numite aşa după regina lor.

Diodor din Sicilia – Getul (80-21 î.Hr), a scris Biblioteca istorică în 40 de cărţi) menţionează că: la aşa numiţii Geţi, care se cred nemuritori, Zamolxio susţinea că el a intrat în legătură cu Zeiţa Hestia, de la care a primit Legile Frumoase.

Socrate şi Platon comentează Bellanginele lui Zamolxio şi constată că: epodele sînt vorbele frumoase care fac să se nască în sufletele oamenilor înţelepciunea. (Fontes, I, p. 101).

Mihail Eminescu se referă la Legile Frumoase şi le identifică cu: legea ospitalităţii, cu legea îndatoririlor fiecărui membru al comunităţii, legea omeniei, localizate în obiceiul pămîntului, cunoscut de vecini ca ius valachicum sau legea strămoşilor dătători de legi şi datini. (Opere, IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985).

J.F. Neigebaur afirmă că în anul 87 sub regele geților-Burebista, Deceneus introduce scrisul, artele şi ştiinţele în Bellanginele. (Beschreihing der Moldau unde Walachei- ”Cronologie”, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859, p.1).

Mircea Muşat, comentînd textul lui Neigebaur, cu privire la Legile frumoase, consemnează că erau cu mult mai vechi. (Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului rumîn. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 88).

Tacit ne dezvăluie că: Romanii sînt compilatorii acestor legi. Cele XII Tabule Romane, despre care vorbesc cei vechi. (Tacit, Ann., 27; Servius-Aen. VII-675); Maria Ciornei, Dacia magazin, nr. 33, Iunie, 2006).

Radu Stan Carpianu relatează că la jumătatea veacului VI d. Hr. Leges Belagines –vechea Colecţie de legi a Geției era în plină vigoare, dar botezate sub numele de Lex antiqua Valachorum, destul de active pînă foarte tîrziu în documentele istorice ale Transilvaniei, Ungariei, Poloniei, Ţării Rumîneşti şi Moldovei.

Limba pe care o vorbesc rumînii pînă astăzi, este o limbă latină, însă ea ne provine moştenire nu de la romani, ci de la geți. În 1986, el îşi întăreşte afirmaţia citîndu’l şi pe lingvistul suedez Ekstrom Par Olof: Limba rumînă este o limbă cheie, care a influenţat în mare parte toate limbile Europei. (Enigma insulei, p. 71, 126, 214).

Zamolxio, care a trăit cu 1.300 de ani î.Hr. era un renumit medic, profet şi rege, zeificat ca şi străbuna sa Hestia. El fondează o mare Şcoală Superioară a spiritualităţii getice şi devine primul legiuitor al lumii vechi, instituind şi cultul monoteist al monahismului precreştin. Universitatea lui Zamolxio era condusă de marii Preoţi, care se numeau zalmoxa / salmoxa. Zal /Sal = Preot; moxa=mare.

Să ne oprim atenţia asupra cîtorva expresii-definiţii ale lui Zamolxio, care au constituit preceptele, normele moral-religioase în Constituţia zamolxiană a Legilor Frumoase: Cauza este acel ceva din care se naşte ceva.

Cauza principală este cauza din care se nasc toate celelalte. Orice mişcare este izvor al acţiunii, chiar şi în cazul obiectelor neînsufleţite, atîta vreme cît, în diverse chipuri, prin calităţile şi efectele lor, contribuie hotărîtor la ideea de bine şi frumos a celor vii.

Orice este s’a întîmplat dintr’o cauză. Mintea omenească nu este în stare să înţeleagă ideea perfectă a Justiţiei Divine. După trecerea sufletului din această viaţă, vor fi date răsplăţi şi pedepse în modul cel mai corect.

Dumnezeu trebuie să fie cinstit, să I se aducă jertfe. Părinţii trebuie să fie respectaţi. Să duci o viaţă cinstită.

Să nu faci nimănui vreun rău. Să i se de’a fiecăruia ce i se cuvine de unde se trage numele de om. (Carolus Lundius, Zamolxio-Primul Legiuitor al Geţilor, Trad. Maria Crişan, Ed. Axa, Cap. IX, p. 179).

Jaques Matter aduce în discuţie Şcoala Superioară a lui Zamolxio, filosofia geţilor şi marii preoţi-Dascăli.

El presupune că Academia lui Zamolxio ar fi fost chiar celebrul Sanctuar de la Sarmisegetusa, lumina lumii vechi. El îl venerează şi pe învăţatul-pedagog Sfântul Clement Alexandrinul.

Vasile Stanciu şi Teodor Diaconu, în studiile publicate pornesc de la descoperirile publicate de V. Pîrvan, care includ cele două statuete din bronz şi inscripţia de la Histria, oprindu’se la statueta de la Curtea de Argeş cu scrierea hieroglifică, care stabileşte existenţa primului rege din Nordul Istrului, Uranus.

De pe statueta din bronz de la Curtea de Argeş se descifrează fragmente din cultul lui Osiris: cuvintele lui Osiris de iubire.

Domn al celor două pămînturi!

Logosului divin I se atribuiau 42 de cărţi sapienţiale care au pus baza hermeneuticii-ştiinţa interpretării textelor vechi. Se specifică numele Letei-mama mitică a lui Apolo, care a ars Vedele, cărţile din limba adamică: la Arnota, alte nume: Lela, Tit (Argeș), Set, Abel etc.

Pe statueta de la Adam Clisi, care înfăţişează primul sacerdot al Europei, regele-preot descifrează scrierea de pe Epitrahil, confirmînd faptul că scrierea pictografică îşi are leagănul în Geția.

Această scriere reprezintă unul din primele documente ce pun în lumină adevărul că pe Valea Dunării, în spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Balcani, s’a vorbit o limbă proto-getică, o proto-latină din care s’a desprins apoi şi latina italică şi confirmă autohtonia şi continuitatea poporului geto-rumîn pe aceste meleaguri.

Un prim text al descifrării sună astfel:

– Asta este OM Ikaron, născut alb, mag Adam: pe paradise spus PUER Atma-omul Niag (Agni); îi ram Cogaion, M., sau

– Sens Soma ma-sa DM datam prima’n Amangia.

Numele Hamangia implică istoric cîteva consideraţii esenţiale: Încă din Paleoliticul mijlociu (100.000-40.000 î.Hr.) peşterile Cheia (La izvor) şi Tîrguşor (La Adam) din Dobrogea au fost locuite intens.

Autorii relevă faptul că: cultura Hamangia susţine polaritatea unităţii iniţiale a culturii şi civilizaţiei cu mult înainte de apariţia religiilor şi etniilor. (”Limba vorbită de Adam şi Eva” I, 1996, p.17)

D. Berciu aplecîndu’se şi el asupra genezei geto-rumîne scoate în relief evidenţa că: la noi neoliticul începe pe la 5500-2000 î.Hr., cînd comunităţile vorbeau o limbă pelasgo-europeană…

Problema continuităţii nu trebuie deci limitată numai la colonia Dacia romană. Se ştie că noua provincie imperială nu a cuprins întreaga vatră multimilenară a Geției lui Burebista sau a lui Decebal.

În afara hotarelor ei, au rămas geții liberi din Maramureş, Crişana, Moldova, Muntenia, Scyția, Sarmația (Sarmo-Geția), Germania etc. Ei au reprezentat Terra Getarum liberă şi au continuat să trăiască în formele de viaţă tradiţionale.

Pe cursul Nistrului superior se aflau geții costoboci, creatorii culturii numite Lipița, integrată şi ea în marea unitate etnoculturală getică. Mai la sud în Moldova de nord şi centrală, se aflau carpii, care pînă către mijlocul sec. III d. Hr. au fost în fruntea coaliţiilor antiromane, fie singuri, fie împreună cu aliaţii. Ei au creat o splendidă civilizaţie getică […]

Pînă nu de mult erau semnalate în judeţul Bihor, Satu Mare, Maramureş, Sălaj şi Arad, aproximativ 100 de aşezări ale geților liberi, exponenţi ai complexului Sîntana-Arad-Mediaşul Aurit. (”Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.39; Continuitatea poporului român în vatra Geției străvechi în lumina descoperirilor arheologice, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2)

Sanchoniathon identifică în Cosmogonia sa ca inventator al scrisului pe Taautus, din a XII-a generaţie de la Protogenus (primul om, Adam, pe care egiptenii îl numeau Thoor, alexandrienii Thoyth, iar grecii Hermes. Din Sydyc (Cel drept, fratele lui Misor, tatăl lui Vulcan, se trag dioscurii sau cabirii sau corybanţii sau samotracii. (Eusebiu de Cezareea, De Praeparatione Evangelica, III)

Valerius Flacus aminteşte de conflictul militar dintre geţi şi egiptenii lui Sesostris, care era încrustat pe porţile Templului de la curtea regelui Aetes din ţinutul hiperboreenilor /geţilor. (Poemul Argonautice)

Nicolae Densuşianu îl citează pe Pliniu (lib. VII, 3.3) care afirma că: seminţiile scyte, atît cele din Asia cît şi cele din Europa au purtat în vechime numele de abarimon, adică arimonii albi sau vechii aramei, arimini, arieni, arimi, rîmni, rimi, cei care alături de etruscii italici, vor înființa Ruma printr’unul din triburile fondatoare numit ramnes (rîmni) sau ramnenses (rîmnenii).

C. B. Ştefanovschi înţelege foarte limpede această afirmaţie majoră a lui Pliniu: Reiese că, în conformitate cu Plinius (23-79), poporul scyţilor, care trăia între teritoriul Geției Carpatice şi Munţii Urali, dar, şi pînă la poalele Caucazului, pînă la Massa-Geții de la Caspica, se identifică cu un singur nume: Aramei.

O informaţie identică vine şi de la Aristotel care face trimitere la ”originea tracă a scyto-arameilor”. (Din Arhivele Daciei, Cap. 9)

Arimii, vechii locuitori ai Geției se mai numeau rumoni sau rumuni. (N. Densuşianu, ”Dacia Preistorică”, vol II, p. 165)

Coroborînd descoperirile arheologice privind scrierea, de la cele mai vechi până la cele de la Tărtăria – Turdaş – Vincea, ajungem la concluzia că inventatorii scrisului au fost strămoşii noştri. Toth, Hermes, ori Sarmis sunt de fapt denumirile unuia şi aceluiaş Părinte al scrisului, din care se trag etnonimele unui aceluiaş neam arimii, aramanii-vorbitorii limbii sfinte aramaice vorbită de Mântuitorul omenirii Iisus Hristos.

Procopiu de Cezareea (sec. VI) consemnează modul de viaţă al unui trib getic: Acesta este modul de a trăi al locuitorilor Insulei Thula, care se deosebesc de multe alte naţiuni. Una din ele mult mai înfloritoare decât celelalte şi foarte numeroasă, este cea a Gautonilor care s’au aşezat lângă Herulii (popor scyt locuind în regiunea lacului Maeotis, Marea de Azov de azi) sosiţi acolo.

Aflăm întîia oară că Goţii sînt de fapt Geţii, Gautoi. La Procopius, Thula se afla la extremitatea Oceanului Septentrional (pro th Arktw ta eata), iar la Cicero, Thula era situată în zona Crivăţului, Scandia sau Scandinavia.

La origine s’a folosit cuvîntul Arkto, adică popor marţian. La Marte grecii spun Arh, la geto /goţi Ari; gr. Kottein /în loc de koptein = a despărţi; a ucide; a pustii prin sabie. În getică avem kotta, deci din ari+koto=arkto. (De Bell. Goth., lib.IV, cap.XX, p.m. 620)

Berger, în cunoscuta sa lucrare Histoire de l’ecriture, la p. 205, menţionează că: alfabetul a fost răspîndit sub forma şi sub numele aramilor, o populaţie pelasgă, numită şi arimi sau arimaspi.

Claudianus, în Panagericul despre consulatul VI al lui Honoriu (Praef. V, 18) numeşte ţara giganţilor in arime, similarul grecescului ein Arimois.

Tertulian aminteşte despre Cartea lui Enoh, tatăl lui Matusalem – prototipul Arhiereului lumii vechi prehristice, care a instituit şi rînduit slujirea Arhieriei, prefigurîndu’L pe Mîntuitorul Iisus Hristos-Arhiereul veşnic, salvată de la Potop de Noe, aminteşte de un nume, Sarmis, alături de Sarsan şi Zazas (nume armino-getice), care l’au înveşmîntat pe Matusalem şi i’au pus pe creştet o coroană strălucitoare.

Lucius Ampelius (sec. III d.Hr.) numeşte o serie de ramuri ale neamului pelasgo-arimin-getic: traci (geții din Tracia), daci (geții din Dacia Romană), scyţi, getuli, bessi, bitini, frigieni, capadocieni, sarmaţi, moesi, macedoneni, greci, ilyri, panoni, dalmaţi, alani, brahmani etc. (Liber Memorialis, Cap. VI)

Berosus consemna pe la anul 284 î.Hr. în opera sa Istorii, că: atît caldeenii cît şi scyţii descendeau din nemurile înfloritoare ale geților. (Augustin Deac, Dacia magazin, nr. 5, Iunie 2003)

Dexip scrie în Cronica sa universală pe la anul 260 d.Hr., că scyţii care se numeau şi goţi (geţi) au trecut în număr mare fluviul Istru, pe timpul lui Decius (249-251) şi au pustiit teritoriul stăpânit de romani. Desigur că în armatele ”goţilor” erau prinşi şi înrolaţi o bună parte din Scyţi şi din Geţi, şi acesta este motivul pentru care scyţii sînt ”numiţi goţi”,  după conducătorul lor. (Fontes, I, p. 732-735)

Cato Major (234-149 î.Hr), consemnează în lucrarea Origines, că: geţii aveau o scriere cu foarte mult timp înainte de fondarea Romei. (Maria Crişan, Geta-matcă a limbilor euro-asiatice, p.3)

Eusebiu de Cezareea, sec.IV.d. Hr. spune clar că: împăratul Decius a căzut în 251, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor.

N’a fost vorba deci de o ”golire a Daciei ocupate”, n’a fost vorba de renumita ”retragere aureliană”, ci pur şi simplu de o înfrîngere suferită de romani din partea geților liberi, ajutaţi şi de rudele lor din afară, altfel spus de o retragere, dar sîngeroasă, la 271 d.Hr.

Eutropius în anul 369 d. Hr. un veac mai tîrziu deci, consemnează că: Aurelian împăratul, după luptele cu Geţii a golit provincia Dacia (romană), iar romanii pe care i’a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i’a aşezat în partea de mijloc a Moesiei. (Fontes, I, p.561 /Gavrilă Copil, Pierit’au Dacii? Unde sînt Romanii din Dacia?…, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2)

Afirmaţia lui Eutropius este categorică: pe romani (Aurelian) i’a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei… Păi, cum rămîne cu arhi-vehiculata idee, teză, ipoteză, teorie că Dacia Romană a fost golită de întreaga populaţie băştinaşă la anul 271?!

Iordanes scria pe la anul 551 în opera sa Faptele Romanilor, astfel: Decius însuşi în timpul luptelor cu Geţii a murit de o moarte năprasnică împreună cu fiul său Abrittus… Împăratul Aurelian, rechemînd (îi absolvă pe împărat şi pe romani de ruşinea pricinuită de înfrîngere, n.a.) de acolo legiunile, le’a aşezat în Moesia şi acolo într’o parte a acesteia, a întemeiat Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis. (Fontes, II, P.39)

Istoricul Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică face cel mai amplu studiu asupra Antichităţii şi descoperă izvoarele etnogenezei europene care ţîşnesc din Spaţiul Carpatic.

Citindu’l pe poetul Ovidiu, constată izbitoarea asemănare între limbile getică, sarmată şi latină, afirmînd că: Limba getică – latina vulgară a dat naştere limbilor romanice moderne. (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p.679)

Dumitru Bălaşa, preotul-istoric, că Rumînia este Vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare, care a precedat societăţile geto-europene patriarhale.

Concluzia autorului:

Cea mai veche civilizaţie a Terrei nu trebuie căutată la Ecuator, ci la paralela getică, care înconjurînd pămîntul, ocrotea aici vatra Vechii Europe şi cu proeminenţă, a unei strălucite civilizaţii. (Dacii de’a lungul mileniilor. Ed. Orfeu, 2000, p.7).

Dumitru Bălaşa ne opreşte atenţia şi admiraţia asupra momentului revigorării geților, respectiv apogeul lor, care a coincis cu apusul Romei.

Împăraţii Galerius Maximianus şi Maximianus Daia (unchi şi nepot de soră, fiică a crăiesei Romula de Romanaţi, Romula- Reşca, ajutaţi de marele comandant Constantin, viitorul împărat, pun bazele imperiului tînăr GET, începînd cu anul 305. d. Hr.unde majoritatea populaţiei şi armata o forma elementul getic, iar limba vorbită de la un capăt la celălalt al lumii vechi era limba getică. (”Marele Atentat al Apusului Papal împotriva Independenţei daco-românilor”, Liga Rumînă de Misiune Creştină, Cluj-Napoca, 1999, p. 6).

Ilustrul părinte-cercetător trage semnalul de alarmă, alături de cucernicul său avertisment:

Vorbind despre limba geților trebuie să ţinem cont de calitatea limbilor sacre ebraică, greacă, latină şi după secolul IX, a limbii slave, Limba geto-rumînă fiind o limbă populară generalizată în Asia de vest, în Europa, în nordul Africii, a căpătat mai tîrziu influenţa latinei clasice şi a limbii elene, socotite limbi sacre.

Ceva mai mult. Elementele şi formele getice, au fost considerate erori ale caligrafilor şi pe parcurs, fiecare transcriitor de texte a corectat formele limbii getice, în sensul şi forma limbilor greceşti şi latine, denaturîndu’le. (Dacii de’a lungul mileniilor, op. cit. p.116)

Prezenţi masiv, continuă părintele-istoric în Moscopole, Ohrida, Bosnia, Saraievo, Crusova, Bitolia, Skoplje, Seres, Drama Kavala, Atena, Pireu, Bitinia, Tokai, Budapesta, Leipzig /Lipsca, Cracovia, Lemberg. America, este o amplă dovadă a viabilităţii peste veacuri a Geților şi a limbii lor.

O dovadă că limba getică era de circulaţie mondială este şi numele Carpaţi. În albaneză karpe=stîncă, Karput-oraş în Anatolia, Karpathos, insulă în Mediterana, Carpates oros-oraş în Cipru, Carpentoracte / Carpentras, oraş al Alpilor francezi, Carpetanei, unul dintre cele mai puternice şi vechi triburi ale Hispaniei. (Rev. Noi Tracii, 1985, Septembrie, p.17)

Horaţiu spune într’una din Odele sale (II, 20) că popoarele de limbă getică sînt locuitorii de la Bosfor, getulii din Africa, hiperboreii, colchi, geții, gelonii, iberii, volcii şi ligurii de la Rhodan.

Quintilian remarcă următorul aspect: dacă se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţine limba barbarilor (geților).

Carpacrat din Alexandria – înţeleptul aristocrat get din sec. II. d.Hr. prezintă discipolilor săi înrudirile dintre Esenieni traci şi Polisteii geți, monahi ai Ordinului Purităţii, emblema Ofiţilor (membrii unei comunități ezoterice caracterizată prin cultul șarpelui) geți, casta medico-sacerdotală care reprezenta comparativ steagul getic şi şarpele ridicat de Moise în pustie (tot cu efect spiritual terapeutic), precum şi o gnoză spirituală anti-iudaică, panteistă, în care cinstea pe marii gînditori, alături de Iisus Hristos, comunitatea bunurilor şi a femeilor. (Mihai Coman, ”Mitologie populară românească”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p.191; Maria Dogaru, ”Însemne geto-dacice”, în rev. Lupta întregului popor, 1986, nr. special, p.58-59; ”Stema Voievodului Litovoi”, în Magazin istoric, 1985, Octombrie, p.6-8)

Clement Alexandrinul conducătorul Şcolii din Alexandria pînă la anii 202-203 d.Hr. a fost unul dintre cei mai mari dascăli ai lumii vechi. El a lăsat posterităţii două lucrări esenţiale, Pedagogul şi Stromatele (Covoarele), din care cităm un fragment:

”După părerea mea, cu toţii şi brahmanii şi odrisii şi geţii şi egiptenii, cunoscînd marea binefacere pe care au primit’o de la înţelepţi, i’au cinstit ca zei, au rînduit ca filosofia lor să se înveţe în şcoli. Platon şi Pitagora au învăţat de la barbari. Geţii, neam barbar (purtător de barbă), dar nu necunoscător al filosofiei, aleg un delegat (jertfă) pentru eroul lor Zamolxio.” (”Histoire critique du Gnosticisme”, I-II, Paris, 1828, p.40, 49, 231 /I.B.U., I, 1954, p.145)

Herodot – considerat mai justificat sau nu, Părintele Istoriei (a scris 9 istorii): După indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele…Geții poartă multe nume, fiecare după ţinutul în care locuieşte, dar toţi au în toate obiceiuri asemănătoare.

Ceea ce se remarcă din expresiile sale este că Peninsula Balcanică era locuită de geți şi toţi grăiau aceeaşi limbă.

Vasile Gaja ne confirmă acest adevăr:

Presupunînd o zonă de mărimea Peninsulei Industan, teritoriul indienilor, translatată în această parte a Europei, ce vedem? Vedem că acele bucăţele din Peninsula Balcanică pe care le’am populat noi cu geți ocupă suprafaţa Albaniei, Bulgariei, Cehiei, Slovaciei, Italiei, Poloniei, Rumîniei, Ucrainei, Ungariei şi popoarelor rezultate din Yugoslavia luate la un loc. Uluitor?

Şi încă nu e totul; Herodot mai spune că geții (sau tracii cum erau numiți de Herodot) se găseau şi pe ţărmul sudic al Mării Negre, adică pe ţărmul răsăritean al Mării Egee. Ori dacă adăugăm acum spaţiului getic balcanic şi partea apuseană a Asiei Mici, Frigia, cum i se mai spunea, ne apropiem de ”similarul Industan”.

Vă rog să remarcaţi că nu mă ating de Grecia ”grecului” Herodot, îi las spaţiul necesar în care să’şi scrie opera pe care o cităm. (Unde a dispărut Limba Dacilor? A.F. Gaja Vasile-Bucureşti, 2002, p. 34).

Tot marele Herodot ne desluşeşte într’un fel misterul locuitorilor aflaţi dincolo de marele Istru: Eu am reuşit să aflu numai despre locuitorii de pe malul celălalt al Istrului, numiţi Sigyeni. Hotarele lor se întind pînă în apropierea Eneţilor de la Adriatică. (”Istorii”, Ed. Ştiinţifică, 1984, trad. şi note Felicia V. Ştef /Sadelina Piatkowski, cartea a V-a, cap. III, IX).

Eneţii nu erau alţii decît veneţii /veneţienii, adică tot geți. Sigyenii spune Apolonios din Rodhos sînt scyţi amestecaţi cu traci. (Argonautica IV, 320)

Strabon îl confirmă pe Apolonius, arătînd că şi în Caucaz trăieşte o populaţie a sigyenilor. (”Geografia”, cap. 250).

Strabon, în Geografia sa (17 cărţi) spune foarte limpede:

”Dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă sau geţii sînt un neam de aceeaşi limbă cu tracii… Geţii locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sînt şi ei traci şi care acum se numesc moesi. Tot el mai aminteşte de un Codice de legi ale Agatîrşilor, vechi de 6000 de ani î.Hr. ” (”Geografia”, VII /III, 10, 13; Fontes, I, p. 225-227 /238-239)

Platon mărturiseşte afirmaţia maestrului său Socrate privind Fecioarele hyperboreene, Sybilele profetese, care au adus tablele triunghiulare de aramă cu conţinut eshatologic: După ce s’a despărţit de trup, sufletul se duce la judecată.

Hiperboreenii populau regatul nordic al Dunării.

Cato cel Bătrîn-Maior (234-149) afirmă că geţii cu mult înainte de întemeierea Romei, cîntau în Ode scrise vitejia eroilor lor.

Lucius Caelius Lactanţiu – apologetul creştin remarca precum că geții care au ajuns stăpînii lumii aveau capitala la Tesalonic, o mare cetate a geților.

Dionisie-Areopagitul (Areopagetul-getul din Areopag, sec. I d.Hr.), consemna o evidenţă de netăgăduit: În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică pînă în Iberia şi din nordul Africii pînă dincolo de Scandinavia […] Ţara imensă a geților. (Fontes, I, p. 529)

Legat de așa-zișii ”traci” nu trebuie uitat că mulți dintre cronicarii anticispuneau că Tracia era locuită de triburi getice, iar Tracia (Trake) era o regiune nordică a elenilor. Elenii se refereau la locurile din miazănoapte prin termenul ”trake”.

Așadar, geții din nord erau numiți în limba elenă nordici=traki.

În concluzie, ”nordic” neputînd fi vreo etnie, tracii erau geți, și nu învers…

Adaptare după compilația prof. Gh. Constantin Nistoroiu 

Citiți și:  CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

sau:  TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

LIMBA GETICĂ , IZVORUL VORBIRII EUROPENE, NU A DISPĂRUT

Oamenii pămîntului își spuneau geți. Dacă celor mai vechi oameni li se spuneau geți, și așa cum a rămas un dat al omenirii, ca de la etnia lor să li se împrumute numele și limbii ce o vorbeau, înseamnă că limba pămîntenilor europeni se numea limba getică.

Curios, însă este că acesteia, lumea ”științificilor” se ferește să’i spună pe numele originar cu o teamă aproape de neînțeles. Ori, poate există un interes ascuns.

”Limba noastră’i graiul pîinii, / Cînd de vînt se mişcă vara/

În rostirea ei bătrînii / Cu sudori sfinţit’au ţara…”

Limba, spunea Părintele-poet Alexei Mateevici creşte din sine, se înnoieşte din sine pe temeliile bătrîne, nu are nevoie de ajutor străin. (Antonie Plămădeală, Basarabia, Sibiu, 2003, p.25).

Despre vechimea ancestrală a Familiei Patriarhale a Omenirii, respectiv a Neamului Pelasgo-Getic şi limba sa proto-pelasgo-getică s’a vorbit şi se vorbeşte, s’a scris şi se va scrie mult pro sau contra.

S’a scris în vechime adevărul istoric străvechi de către Părinţii Istoriei, de către marii bărbaţi politici sau religioşi ai antichităţii care făceau parte din marea familie pelasgo-getică şi slujeau adevărului divin dar şi istoriei neamului şi lumii totodată.

”Păziţi’vă limba mai mult decît lumina ochilor” (Sf. Ioan Gură de Aur)

”Originea limbii rumîne se află în inteligenţa rumînilor strămoşi, oamenii rîurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în Rumînia, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, Lucian Cueşdean.

Graiul ţăranului pămîntean este limba Vechii Europe, pentru că se poate dovedi cert că nici o altă limbă europeană nu are atîtea onomatopee autentice şi pentru că nici o altă limbă europeană nu are atîtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică precum limba rumînă.

Simbolurile păstrate de autenticul mediu rural rumînesc, motivele aflate pe hainele de sărbătoare transmise de mame fiicelor, spre aleasă nemurire sau pe scoarţe, de taţi fiilor pe porţi sau în dantelăria prispelor sau a catapetasmei Sfîntului Altar etc. sînt prezente în toate teritoriile locuite de pelasgo-geţi.

Mai tîrziu, odată apăruţi, unii cavaleri aşezaţi la ”Masa rotundă” şi’au propus falsificarea şi furtul dovezilor cu privire la vechimea limbii şi a naţiunii noastre ancestrale.

Arhitecţii şi constructorii liberi care se străduiesc să ridice o lume aservită doar intereselor lor de grup au dorit să îngroape adevărul existenţei celui mai de preţ tezaur al etniei noastre ancestrale, inventînd axioma indo-europeană şi a puiului ei mai tînăr, ”romanizarea”.

Dar, cum adevărul prăvăleşte piatra de pe mormînt, înviază şi se înalţă, aşa s’a întîmplat şi cu istoria neamului şi a limbii noastre, care a plămădit și educat marii fii ai Carpaților, cei care au realizat și unitatea de neam, fiii şi părinţii deopotrivă, şi a înviat neîncetat prin oamenii cu demnitate şi în egală măsură cu autoritate în cercetarea ştiinţifică, fie din sînul naţiei, fie din emigrația ei continentală.

Hora, dansul magic ce a învins timpul alături de străbunii noştri, este atestată arheologic de 5000 de ani, ritualul prinderii în dans avînd ecou în sufletul naţiei nostre mai presus de puterea de a explica a multora dintre noi.

Emoţionantul simbol care vesteşte primăvara, Mărţişorul doar geto-rumînesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9.000 de ani, la Schela Cladovei, pe Dunăre.

De ce astăzi se ignoră un adevăr atît de simplu născut din certitudinea că acest neam a construit bordeie de lut timp de 20.000 de ani, pe toată întinderea teritoriului locuit neîntrerupt de el, dovedind’o și azi în cel mai mici cătune unde nu a pătruns ”civilizația” cavalerilor adepți ai oțel-betonului și sticlei.

Poporul geto-rumîn descendent din ancestralul neam pelasgo-scyto-get s’a format cu multe secole înainte de anul fatidic 106. d.Hr. Mitogeneza unui popor este un proces continuu de evoluţie spirituală a neamului său.

Străbunii nu aveau nevoie să ”împrumute” de la cineva cuvinte, singura sursă real folosită a fost mediul natural în care trăiau, graiul lor dezvoltîndu’se natural, având tot ce le trebuia în propriul grai, de o mare complexitate şi bogăţie, dezvoltat continuu deoarece fiind o populaţie sedentară procesul de formare a limbii vorbite a fost unitar şi armonios.

Graiul strămoşilor noştri există intrinsec, se defineşte pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte şi se poate dovedi că nu a fost nevoie să se apeleze, ca în cazul limbilor moderne, la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a’şi explica elementele intime.

Limba vorbită de geto-rumîni îndeplineşte cumulativ cele două caracteristici necesare dovedirii faptului că este o limbă naturală, lipsa ”împrumuturilor” şi existenţa radicalilor proprii.

Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvânt, un element primordial de la care s’a plecat în formarea cuvintelor compuse. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele.

Derivarea din onomatopee este rar întîlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe cînd în graiul rumînesc ”compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără î nu pot fi redate autentic sunetele din natură.

Multe din cuvintele alcătuite cu ajutorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sunt cuvinte imagine, metafore, care lămuresc prin ele momentul intrării în limba vorbită încă de rumîni.

Astfel, o vijelie este este o furtună care face vîj şi este produsă de Elie sau Ilie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp (arderea sa este mai domoală), o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or, o vie-spe este o spe-rietoare vie, o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul.

În sanscrită, limbă moartă cu cîteva sute de ani înainte de întemeierea Romei aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele cuvinte păstrate în rumînă identice: acasha (acasă), lup (lup), Om (om), vrate (frate), lamba (limba), navasti (nevastă), luptă (luptă), prans (prânz), dzambaiami (a zâmbi), dusman (duşman), crapaiami (a crăpa), naiba (naiba) şi nu în ultimul rînd, apu (apa), şi multe altele.

Şi cu toate acestea despre aceste cuvinte, (acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prînz) aflăm de la cavalerii falsului cu semnătură ”științifică” că au etimon latin, etimon slav (nevastă),  bulgar (a zîmbi), turc (duşman), doar pentru că mai au și alții în vorbire cuvintele noastre, iar naiba se recunoaşte că nu se ştie cine l’a invocat prima dată, având etimon necunoscut.

Logica elementară ar fi trebuit să conducă la concluzia că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba rumînă din latină, slavă, bulgară, turcă, existenţa lor identică în sanscrită dovedind evident faptul că originea a fost comună cu geto-rumîna vorbită astăzi, preluarea lor fiind în fapt inversă, de la pelasgo-geți în cadrul marii familii pelasgo-getice europene care s’a extins în urma marilor migrații, dar și a suprapopulării continentului.

Existenţa neîncetată a neamului nostru, pelasgo-getic care a rămas cunoscut ca fiind rumînesc în zilele noastre printr’un joc al sorții sau al unor interese de castă, păstrător al limbii Vechii Europe şi al unor tradiţii şi obiceiuri ce se pierd în aura mileniilor de dăinuire, o regăsim în nenumărate scrieri ale timpurilor apuse.

Răspunsul la întrebarea ce aduce mereu în discuţie lipsa izvoarelor scrise ale acestui neam, astăzi este pe cât de cunoscut de marea parte a rumînilor pe atît de ascuns de mereu aceeaşi cavaleri ai minciunii și ”iubitori” de neam.

Distruge’i unui neam izvoarele scrise şi roagă’te la Bunul Dumnezeu să’l pedepsească cu uitarea Limbii sale!

Doar la rumîni mama este numită şi ”Micul Dumnezeu”, poate tocmai pentru faptul că aceasta a reuşit să păstreze şi să transmită timp de milenii pruncilor limba vorbită de neamul ce nu are o dată a creştinării sale.

Să ne amintim, chiar şi doar printr’o aplecare fragmentară asupra izvoarelor, cei care au lăsat mărturie că lumea modernă îşi are temelia aici, în spaţiul carpato-pontic nu sunt puţini.

Mulţi dintre editori acolo unde apar cuvinte getice deosebite morfologic de cele latine în diferitele lucrări, le consemnează ca presupuse erori ale caligrafilor, care de altfel sunt realităţi lingvistice orientale.

Micile deosebiri gramaticale nu şterg marea asemănare a limbii getice de cea latină. De o parte şi de alta a Dunării, pe o întindere mare de pămînt se vorbeşte de zece milenii rumîneşte şi ”filologii” şi ”istoricii” romanizaţi orbecăiesc în ”latinitatea” lor.

Hesiod (sec. VIII-VII î.Hr.) în Theogonia sa (genealogia zeilor) vorbeşte despre regina geților Hestia, întemeietoarea dinastiei matriarhale, zeificată după moarte prin cultul focului sau al soarelui şi despre faptul că întreg spaţiul euro-afro-asiatic în care trăia aparţinea imperiului getic şi limbii sale.

Marele fluviu spune poetul este Istru care curge frumos, iar faimoasa cetate a culturii Histria a încununat cele două nume celebre: Hestia şi Istru.  Garda militară a Reginei Hestia şi armata regatului ei erau compuse din temerarele şi neînvinsele amazoane.

Ion Miclea şi Radu Florescu aduc în lumină perlele artei protostrăbune, descoperind celebrele figurine feminine cu trăsături portretistice stilizate cu sugestii de costum. (Preistoria Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980).

Prin cultul lor, fecioarele-proorociţe oficiau în altarul înţelepciunii viitorul primit prin inspiraţie dumnezeiască şi întreţineau un foc material permanent, simbolizând lumina tainelor primite.

Sibylla Erythrea reprezentantă a înţelepciunii şi religiunii hiperboreilor / pelasgilor din nordul Istrului sublinia în oracolelele sale: Oamenii din Elada mă numesc o femeie din altă ţară. (N. Densuşianu, Dacia preistorică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 196-203).

De la triburile primitive la neam în perioada de început a neamului pelasgo-getic, în timpurile primitive, tatuajul era un semn pe piele prin care se diferențiau clanurile, triburile, straturile sociale incipiente si originile neamului respectiv.

În acest ultim semn, ele erau realizate în cadrul unor ceremonii de inițiere (sexuală, maritală, războinică), pentru protecția totemică în special.

Ca și la triburile autohtone amerindiene, tatuajul reprezenta, în majoritatea cazurilor, atît semnul concret al totemului cît și semnul tolemului sacralizat. Cu timpul, tatuajul a căpătat rolul de simbol al integrării și identificării cu tribul sau clanul în care era făcut.

Prin scrierea criptică, adică ideogramele de pe piele, individul devenea parte a grupului social cu sentimentul de apartenență la acea anumită celulă.

Totuși, aceste semne și’au păstrat pentru mult timp și rolul protector, sacru.

Unele simboluri aveau semnificația de protecție împotriva duhurilor rele, cazuri în care grafia tatuajelor reda stilizat scene sau personaje mitologice sau magice cu un anumit rang, privilegiu sau putere sacră.

Narcis Zărnescu ne lasă mărturie cercetările sale în legătură cu fascinanta eră milenară a matriarhatului: Figurinele de lut modelate de strămoşii noştri acum peste 8000 de ani î.Hr. (a căror stranie asemănare cu cele descoperite în culturile mesopotamiene Hassuna Samarra nu a scăpat specialiştilor), judecînd după Templul descoperit la Crăscioarele în apropierea Dunării şi datat circa 5000 de ani î.Hr., ca şi Tăbliţele de la Tărtăria, faza timpurie a civilizaţiei Turdaş-Vinca, sfîrşitul mileniului al VI-lea î.Hr., sau după sutele de vase miniaturale acoperite cu semne liniare, ale unei scrieri mai vechi cu aproximativ 2000 de ani decît cea sumeriană, judecînd aşadar, numai după aceste cîteva ”probe” imposibil de falsificat, greu de trecut sub regimul tăcerii,  marea istorie a lumii îşi are una dintre origini şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. (Acolo unde începe istoria, în rev. Pentru Patrie, 1989, IV, p.28-29).

În sprijinul atestării erei matriarhale pe Terra subscriu şi figurinele feminine descoperite în Arealul caucazian (Vezi Arta preistorică şi antică din regiunea Caucaziană, p. 200-203), precum şi cele de la Libcova, descoperite de arheologul Eugen Comşa. (Diac. P. David, rev. Mitropolia Olteniei, 1973, p.3-4, 251)

Hecateu, menţionează în fragmentul 352 că: Amazoanele vorbeau limba getică.

Vasile Pîrvan, referindu’se şi el la timpul matriarhatului foarte bine conturat şi organizat statal, afirma că: divinitatea feminină getică adorată şi ca Hestia – Marea Zeiţă a pămîntului roditor şi hrănitor, exista în Geția. (Getica, p.164)

Regina geţilor Hestia /Vesta a fondat un stat bine centralizat şi organizat ca Regat-feminin, în Vatra căruia a instituit Cultul focului sacru, atribuindu’l în primul rînd cinstirii Creatorului şi apoi înţelepciunii divine a Fecioarelor-hiperboreene, Profetesele /Sibiyllele ori Fecioarele Vestale, numite aşa după regina lor.

Diodor din Sicilia – Getul (80-21 î.Hr), a scris Biblioteca istorică în 40 de cărţi) menţionează că: la aşa numiţii Geţi, care se cred nemuritori, Zamolxio susţinea că el a intrat în legătură cu Zeiţa Hestia, de la care a primit Legile Frumoase.

Socrate şi Platon comentează Bellanginele lui Zamolxio şi constată că: epodele sînt vorbele frumoase care fac să se nască în sufletele oamenilor înţelepciunea. (Fontes, I, p. 101).

Mihail Eminescu se referă la Legile Frumoase şi le identifică cu: legea ospitalităţii, cu legea îndatoririlor fiecărui membru al comunităţii, legea omeniei, localizate în obiceiul pămîntului, cunoscut de vecini ca ius valachicum sau legea strămoşilor dătători de legi şi datini. (Opere, IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985).

J.F. Neigebaur afirmă că în anul 87 sub regele geților-Burebista, Deceneus introduce scrisul, artele şi ştiinţele în Bellanginele. (Beschreihing der Moldau unde Walachei- ”Cronologie”, Breslau, Joh. Urban Kern, 1859, p.1).

Mircea Muşat, comentînd textul lui Neigebaur, cu privire la Legile frumoase, consemnează că erau cu mult mai vechi. (Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului rumîn. Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980, p. 88).

Tacit ne dezvăluie că: Romanii sînt compilatorii acestor legi. Cele XII Tabule Romane, despre care vorbesc cei vechi. (Tacit, Ann., 27; Servius-Aen. VII-675); Maria Ciornei, Dacia magazin, nr. 33, Iunie, 2006).

Radu Stan Carpianu relatează că la jumătatea veacului VI d. Hr. Leges Belagines –vechea Colecţie de legi a Geției era în plină vigoare, dar botezate sub numele de Lex antiqua Valachorum, destul de active pînă foarte tîrziu în documentele istorice ale Transilvaniei, Ungariei, Poloniei, Ţării Rumîneşti şi Moldovei.

Limba pe care o vorbesc rumînii pînă astăzi, este o limbă latină, însă ea ne provine moştenire nu de la romani, ci de la geți. În 1986, el îşi întăreşte afirmaţia citîndu’l şi pe lingvistul suedez Ekstrom Par Olof: Limba rumînă este o limbă cheie, care a influenţat în mare parte toate limbile Europei. (Enigma insulei, p. 71, 126, 214).

Zamolxio, care a trăit cu 1.300 de ani î.Hr. era un renumit medic, profet şi rege, zeificat ca şi străbuna sa Hestia. El fondează o mare Şcoală Superioară a spiritualităţii getice şi devine primul legiuitor al lumii vechi, instituind şi cultul monoteist al monahismului precreştin. Universitatea lui Zamolxio era condusă de marii Preoţi, care se numeau zalmoxa / salmoxa. Zal /Sal = Preot; moxa=mare.

Să ne oprim atenţia asupra cîtorva expresii-definiţii ale lui Zamolxio, care au constituit preceptele, normele moral-religioase în Constituţia zamolxiană a Legilor Frumoase: Cauza este acel ceva din care se naşte ceva.

Cauza principală este cauza din care se nasc toate celelalte. Orice mişcare este izvor al acţiunii, chiar şi în cazul obiectelor neînsufleţite, atîta vreme cît, în diverse chipuri, prin calităţile şi efectele lor, contribuie hotărîtor la ideea de bine şi frumos a celor vii.

Orice este s’a întîmplat dintr’o cauză. Mintea omenească nu este în stare să înţeleagă ideea perfectă a Justiţiei Divine. După trecerea sufletului din această viaţă, vor fi date răsplăţi şi pedepse în modul cel mai corect.

Dumnezeu trebuie să fie cinstit, să I se aducă jertfe. Părinţii trebuie să fie respectaţi. Să duci o viaţă cinstită.

Să nu faci nimănui vreun rău. Să i se de’a fiecăruia ce i se cuvine de unde se trage numele de om. (Carolus Lundius, Zamolxio-Primul Legiuitor al Geţilor, Trad. Maria Crişan, Ed. Axa, Cap. IX, p. 179).

Jaques Matter aduce în discuţie Şcoala Superioară a lui Zamolxio, filosofia geţilor şi marii preoţi-Dascăli.

El presupune că Academia lui Zamolxio ar fi fost chiar celebrul Sanctuar de la Sarmisegetusa, lumina lumii vechi. El îl venerează şi pe învăţatul-pedagog Sfântul Clement Alexandrinul.

Vasile Stanciu şi Teodor Diaconu, în studiile publicate pornesc de la descoperirile publicate de V. Pîrvan, care includ cele două statuete din bronz şi inscripţia de la Histria, oprindu’se la statueta de la Curtea de Argeş cu scrierea hieroglifică, care stabileşte existenţa primului rege din Nordul Istrului, Uranus.

De pe statueta din bronz de la Curtea de Argeş se descifrează fragmente din cultul lui Osiris: cuvintele lui Osiris de iubire.

Domn al celor două pămînturi!

Logosului divin I se atribuiau 42 de cărţi sapienţiale care au pus baza hermeneuticii-ştiinţa interpretării textelor vechi. Se specifică numele Letei-mama mitică a lui Apolo, care a ars Vedele, cărţile din limba adamică: la Arnota, alte nume: Lela, Tit (Argeș), Set, Abel etc.

Pe statueta de la Adam Clisi, care înfăţişează primul sacerdot al Europei, regele-preot descifrează scrierea de pe Epitrahil, confirmînd faptul că scrierea pictografică îşi are leagănul în Geția.

Această scriere reprezintă unul din primele documente ce pun în lumină adevărul că pe Valea Dunării, în spaţiul dintre Carpaţi, Dunăre şi Balcani, s’a vorbit o limbă proto-getică, o proto-latină din care s’a desprins apoi şi latina italică şi confirmă autohtonia şi continuitatea poporului geto-rumîn pe aceste meleaguri.

Un prim text al descifrării sună astfel:

– Asta este OM Ikaron, născut alb, mag Adam: pe paradise spus PUER Atma-omul Niag (Agni); îi ram Cogaion, M., sau

– Sens Soma ma-sa DM datam prima’n Amangia.

Numele Hamangia implică istoric cîteva consideraţii esenţiale: Încă din Paleoliticul mijlociu (100.000-40.000 î.Hr.) peşterile Cheia (La izvor) şi Tîrguşor (La Adam) din Dobrogea au fost locuite intens.

Autorii relevă faptul că: cultura Hamangia susţine polaritatea unităţii iniţiale a culturii şi civilizaţiei cu mult înainte de apariţia religiilor şi etniilor. (”Limba vorbită de Adam şi Eva” I, 1996, p.17)

D. Berciu aplecîndu’se şi el asupra genezei geto-rumîne scoate în relief evidenţa că: la noi neoliticul începe pe la 5500-2000 î.Hr., cînd comunităţile vorbeau o limbă pelasgo-europeană…

Problema continuităţii nu trebuie deci limitată numai la colonia Dacia romană. Se ştie că noua provincie imperială nu a cuprins întreaga vatră multimilenară a Geției lui Burebista sau a lui Decebal.

În afara hotarelor ei, au rămas geții liberi din Maramureş, Crişana, Moldova, Muntenia, Scyția, Sarmația (Sarmo-Geția), Germania etc. Ei au reprezentat Terra Getarum liberă şi au continuat să trăiască în formele de viaţă tradiţionale.

Pe cursul Nistrului superior se aflau geții costoboci, creatorii culturii numite Lipița, integrată şi ea în marea unitate etnoculturală getică. Mai la sud în Moldova de nord şi centrală, se aflau carpii, care pînă către mijlocul sec. III d. Hr. au fost în fruntea coaliţiilor antiromane, fie singuri, fie împreună cu aliaţii. Ei au creat o splendidă civilizaţie getică […]

Pînă nu de mult erau semnalate în judeţul Bihor, Satu Mare, Maramureş, Sălaj şi Arad, aproximativ 100 de aşezări ale geților liberi, exponenţi ai complexului Sîntana-Arad-Mediaşul Aurit. (”Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.39; Continuitatea poporului român în vatra Geției străvechi în lumina descoperirilor arheologice, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2)

Sanchoniathon identifică în Cosmogonia sa ca inventator al scrisului pe Taautus, din a XII-a generaţie de la Protogenus (primul om, Adam, pe care egiptenii îl numeau Thoor, alexandrienii Thoyth, iar grecii Hermes. Din Sydyc (Cel drept, fratele lui Misor, tatăl lui Vulcan, se trag dioscurii sau cabirii sau corybanţii sau samotracii. (Eusebiu de Cezareea, De Praeparatione Evangelica, III)

Valerius Flacus aminteşte de conflictul militar dintre geţi şi egiptenii lui Sesostris, care era încrustat pe porţile Templului de la curtea regelui Aetes din ţinutul hiperboreenilor /geţilor. (Poemul Argonautice)

Nicolae Densuşianu îl citează pe Pliniu (lib. VII, 3.3) care afirma că: seminţiile scyte, atît cele din Asia cît şi cele din Europa au purtat în vechime numele de abarimon, adică arimonii albi sau vechii aramei, arimini, arieni, arimi, rîmni, rimi, cei care alături de etruscii italici, vor înființa Ruma printr’unul din triburile fondatoare numit ramnes (rîmni) sau ramnenses (rîmnenii).

C. B. Ştefanovschi înţelege foarte limpede această afirmaţie majoră a lui Pliniu: Reiese că, în conformitate cu Plinius (23-79), poporul scyţilor, care trăia între teritoriul Geției Carpatice şi Munţii Urali, dar, şi pînă la poalele Caucazului, pînă la Massa-Geții de la Caspica, se identifică cu un singur nume: Aramei.

O informaţie identică vine şi de la Aristotel care face trimitere la ”originea tracă a scyto-arameilor”. (Din Arhivele Daciei, Cap. 9)

Arimii, vechii locuitori ai Geției se mai numeau rumoni sau rumuni. (N. Densuşianu, ”Dacia Preistorică”, vol II, p. 165)

Coroborînd descoperirile arheologice privind scrierea, de la cele mai vechi până la cele de la Tărtăria – Turdaş – Vincea, ajungem la concluzia că inventatorii scrisului au fost strămoşii noştri. Toth, Hermes, ori Sarmis sunt de fapt denumirile unuia şi aceluiaş Părinte al scrisului, din care se trag etnonimele unui aceluiaş neam arimii, aramanii-vorbitorii limbii sfinte aramaice vorbită de Mântuitorul omenirii Iisus Hristos.

Procopiu de Cezareea (sec. VI) consemnează modul de viaţă al unui trib getic: Acesta este modul de a trăi al locuitorilor Insulei Thula, care se deosebesc de multe alte naţiuni. Una din ele mult mai înfloritoare decât celelalte şi foarte numeroasă, este cea a Gautonilor care s’au aşezat lângă Herulii (popor scyt locuind în regiunea lacului Maeotis, Marea de Azov de azi) sosiţi acolo.

Aflăm întîia oară că Goţii sînt de fapt Geţii, Gautoi. La Procopius, Thula se afla la extremitatea Oceanului Septentrional (pro th Arktw ta eata), iar la Cicero, Thula era situată în zona Crivăţului, Scandia sau Scandinavia.

La origine s’a folosit cuvîntul Arkto, adică popor marţian. La Marte grecii spun Arh, la geto /goţi Ari; gr. Kottein /în loc de koptein = a despărţi; a ucide; a pustii prin sabie. În getică avem kotta, deci din ari+koto=arkto. (De Bell. Goth., lib.IV, cap.XX, p.m. 620)

Berger, în cunoscuta sa lucrare Histoire de l’ecriture, la p. 205, menţionează că: alfabetul a fost răspîndit sub forma şi sub numele aramilor, o populaţie pelasgă, numită şi arimi sau arimaspi.

Claudianus, în Panagericul despre consulatul VI al lui Honoriu (Praef. V, 18) numeşte ţara giganţilor in arime, similarul grecescului ein Arimois.

Tertulian aminteşte despre Cartea lui Enoh, tatăl lui Matusalem – prototipul Arhiereului lumii vechi prehristice, care a instituit şi rînduit slujirea Arhieriei, prefigurîndu’L pe Mîntuitorul Iisus Hristos-Arhiereul veşnic, salvată de la Potop de Noe, aminteşte de un nume, Sarmis, alături de Sarsan şi Zazas (nume armino-getice), care l’au înveşmîntat pe Matusalem şi i’au pus pe creştet o coroană strălucitoare.

Lucius Ampelius (sec. III d.Hr.) numeşte o serie de ramuri ale neamului pelasgo-arimin-getic: traci (geții din Tracia), daci (geții din Dacia Romană), scyţi, getuli, bessi, bitini, frigieni, capadocieni, sarmaţi, moesi, macedoneni, greci, ilyri, panoni, dalmaţi, alani, brahmani etc. (Liber Memorialis, Cap. VI)

Berosus consemna pe la anul 284 î.Hr. în opera sa Istorii, că: atît caldeenii cît şi scyţii descendeau din nemurile înfloritoare ale geților. (Augustin Deac, Dacia magazin, nr. 5, Iunie 2003)

Dexip scrie în Cronica sa universală pe la anul 260 d.Hr., că scyţii care se numeau şi goţi (geţi) au trecut în număr mare fluviul Istru, pe timpul lui Decius (249-251) şi au pustiit teritoriul stăpânit de romani. Desigur că în armatele ”goţilor” erau prinşi şi înrolaţi o bună parte din Scyţi şi din Geţi, şi acesta este motivul pentru care scyţii sînt ”numiţi goţi”,  după conducătorul lor. (Fontes, I, p. 732-735)

Cato Major (234-149 î.Hr), consemnează în lucrarea Origines, că: geţii aveau o scriere cu foarte mult timp înainte de fondarea Romei. (Maria Crişan, Geta-matcă a limbilor euro-asiatice, p.3)

Eusebiu de Cezareea, sec.IV.d. Hr. spune clar că: împăratul Decius a căzut în 251, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor.

N’a fost vorba deci de o ”golire a Daciei ocupate”, n’a fost vorba de renumita ”retragere aureliană”, ci pur şi simplu de o înfrîngere suferită de romani din partea geților liberi, ajutaţi şi de rudele lor din afară, altfel spus de o retragere, dar sîngeroasă, la 271 d.Hr.

Eutropius în anul 369 d. Hr. un veac mai tîrziu deci, consemnează că: Aurelian împăratul, după luptele cu Geţii a golit provincia Dacia (romană), iar romanii pe care i’a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i’a aşezat în partea de mijloc a Moesiei. (Fontes, I, p.561 /Gavrilă Copil, Pierit’au Dacii? Unde sînt Romanii din Dacia?…, în Noi Tracii, 1981, Noiembrie, p.2)

Afirmaţia lui Eutropius este categorică: pe romani (Aurelian) i’a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei… Păi, cum rămîne cu arhi-vehiculata idee, teză, ipoteză, teorie că Dacia Romană a fost golită de întreaga populaţie băştinaşă la anul 271?!

Iordanes scria pe la anul 551 în opera sa Faptele Romanilor, astfel: Decius însuşi în timpul luptelor cu Geţii a murit de o moarte năprasnică împreună cu fiul său Abrittus… Împăratul Aurelian, rechemînd (îi absolvă pe împărat şi pe romani de ruşinea pricinuită de înfrîngere, n.a.) de acolo legiunile, le’a aşezat în Moesia şi acolo într’o parte a acesteia, a întemeiat Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis. (Fontes, II, P.39)

Istoricul Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică face cel mai amplu studiu asupra Antichităţii şi descoperă izvoarele etnogenezei europene care ţîşnesc din Spaţiul Carpatic.

Citindu’l pe poetul Ovidiu, constată izbitoarea asemănare între limbile getică, sarmată şi latină, afirmînd că: Limba getică – latina vulgară a dat naştere limbilor romanice moderne. (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p.679)

Dumitru Bălaşa, preotul-istoric, că Rumînia este Vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare, care a precedat societăţile geto-europene patriarhale.

Concluzia autorului:

Cea mai veche civilizaţie a Terrei nu trebuie căutată la Ecuator, ci la paralela getică, care înconjurînd pămîntul, ocrotea aici vatra Vechii Europe şi cu proeminenţă, a unei strălucite civilizaţii. (Dacii de’a lungul mileniilor. Ed. Orfeu, 2000, p.7).

Dumitru Bălaşa ne opreşte atenţia şi admiraţia asupra momentului revigorării geților, respectiv apogeul lor, care a coincis cu apusul Romei.

Împăraţii Galerius Maximianus şi Maximianus Daia (unchi şi nepot de soră, fiică a crăiesei Romula de Romanaţi, Romula- Reşca, ajutaţi de marele comandant Constantin, viitorul împărat, pun bazele imperiului tînăr GET, începînd cu anul 305. d. Hr.unde majoritatea populaţiei şi armata o forma elementul getic, iar limba vorbită de la un capăt la celălalt al lumii vechi era limba getică. (”Marele Atentat al Apusului Papal împotriva Independenţei daco-românilor”, Liga Rumînă de Misiune Creştină, Cluj-Napoca, 1999, p. 6).

Ilustrul părinte-cercetător trage semnalul de alarmă, alături de cucernicul său avertisment:

Vorbind despre limba geților trebuie să ţinem cont de calitatea limbilor sacre ebraică, greacă, latină şi după secolul IX, a limbii slave, Limba geto-rumînă fiind o limbă populară generalizată în Asia de vest, în Europa, în nordul Africii, a căpătat mai tîrziu influenţa latinei clasice şi a limbii elene, socotite limbi sacre.

Ceva mai mult. Elementele şi formele getice, au fost considerate erori ale caligrafilor şi pe parcurs, fiecare transcriitor de texte a corectat formele limbii getice, în sensul şi forma limbilor greceşti şi latine, denaturîndu’le. (Dacii de’a lungul mileniilor, op. cit. p.116)

Prezenţi masiv, continuă părintele-istoric în Moscopole, Ohrida, Bosnia, Saraievo, Crusova, Bitolia, Skoplje, Seres, Drama Kavala, Atena, Pireu, Bitinia, Tokai, Budapesta, Leipzig /Lipsca, Cracovia, Lemberg. America, este o amplă dovadă a viabilităţii peste veacuri a Geților şi a limbii lor.

O dovadă că limba getică era de circulaţie mondială este şi numele Carpaţi. În albaneză karpe=stîncă, Karput-oraş în Anatolia, Karpathos, insulă în Mediterana, Carpates oros-oraş în Cipru, Carpentoracte / Carpentras, oraş al Alpilor francezi, Carpetanei, unul dintre cele mai puternice şi vechi triburi ale Hispaniei. (Rev. Noi Tracii, 1985, Septembrie, p.17)

Horaţiu spune într’una din Odele sale (II, 20) că popoarele de limbă getică sînt locuitorii de la Bosfor, getulii din Africa, hiperboreii, colchi, geții, gelonii, iberii, volcii şi ligurii de la Rhodan.

Quintilian remarcă următorul aspect: dacă se adaugă la cuvintele latine, ori se lasă pe dinafară, unele litere sau silabe, se obţine limba barbarilor (geților).

Carpacrat din Alexandria – înţeleptul aristocrat get din sec. II. d.Hr. prezintă discipolilor săi înrudirile dintre Esenieni traci şi Polisteii geți, monahi ai Ordinului Purităţii, emblema Ofiţilor (membrii unei comunități ezoterice caracterizată prin cultul șarpelui) geți, casta medico-sacerdotală care reprezenta comparativ steagul getic şi şarpele ridicat de Moise în pustie (tot cu efect spiritual terapeutic), precum şi o gnoză spirituală anti-iudaică, panteistă, în care cinstea pe marii gînditori, alături de Iisus Hristos, comunitatea bunurilor şi a femeilor. (Mihai Coman, ”Mitologie populară românească”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p.191; Maria Dogaru, ”Însemne geto-dacice”, în rev. Lupta întregului popor, 1986, nr. special, p.58-59; ”Stema Voievodului Litovoi”, în Magazin istoric, 1985, Octombrie, p.6-8)

Clement Alexandrinul conducătorul Şcolii din Alexandria pînă la anii 202-203 d.Hr. a fost unul dintre cei mai mari dascăli ai lumii vechi. El a lăsat posterităţii două lucrări esenţiale, Pedagogul şi Stromatele (Covoarele), din care cităm un fragment:

”După părerea mea, cu toţii şi brahmanii şi odrisii şi geţii şi egiptenii, cunoscînd marea binefacere pe care au primit’o de la înţelepţi, i’au cinstit ca zei, au rînduit ca filosofia lor să se înveţe în şcoli. Platon şi Pitagora au învăţat de la barbari. Geţii, neam barbar (purtător de barbă), dar nu necunoscător al filosofiei, aleg un delegat (jertfă) pentru eroul lor Zamolxio.” (”Histoire critique du Gnosticisme”, I-II, Paris, 1828, p.40, 49, 231 /I.B.U., I, 1954, p.145)

Herodot – considerat mai justificat sau nu, Părintele Istoriei (a scris 9 istorii): După indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele…Geții poartă multe nume, fiecare după ţinutul în care locuieşte, dar toţi au în toate obiceiuri asemănătoare.

Ceea ce se remarcă din expresiile sale este că Peninsula Balcanică era locuită de geți şi toţi grăiau aceeaşi limbă.

Vasile Gaja ne confirmă acest adevăr:

Presupunînd o zonă de mărimea Peninsulei Industan, teritoriul indienilor, translatată în această parte a Europei, ce vedem? Vedem că acele bucăţele din Peninsula Balcanică pe care le’am populat noi cu geți ocupă suprafaţa Albaniei, Bulgariei, Cehiei, Slovaciei, Italiei, Poloniei, Rumîniei, Ucrainei, Ungariei şi popoarelor rezultate din Yugoslavia luate la un loc. Uluitor?

Şi încă nu e totul; Herodot mai spune că geții (sau tracii cum erau numiți de Herodot) se găseau şi pe ţărmul sudic al Mării Negre, adică pe ţărmul răsăritean al Mării Egee. Ori dacă adăugăm acum spaţiului getic balcanic şi partea apuseană a Asiei Mici, Frigia, cum i se mai spunea, ne apropiem de ”similarul Industan”.

Vă rog să remarcaţi că nu mă ating de Grecia ”grecului” Herodot, îi las spaţiul necesar în care să’şi scrie opera pe care o cităm. (Unde a dispărut Limba Dacilor? A.F. Gaja Vasile-Bucureşti, 2002, p. 34).

Tot marele Herodot ne desluşeşte într’un fel misterul locuitorilor aflaţi dincolo de marele Istru: Eu am reuşit să aflu numai despre locuitorii de pe malul celălalt al Istrului, numiţi Sigyeni. Hotarele lor se întind pînă în apropierea Eneţilor de la Adriatică. (”Istorii”, Ed. Ştiinţifică, 1984, trad. şi note Felicia V. Ştef /Sadelina Piatkowski, cartea a V-a, cap. III, IX).

Eneţii nu erau alţii decît veneţii /veneţienii, adică tot geți. Sigyenii spune Apolonios din Rodhos sînt scyţi amestecaţi cu traci. (Argonautica IV, 320)

Strabon îl confirmă pe Apolonius, arătînd că şi în Caucaz trăieşte o populaţie a sigyenilor. (”Geografia”, cap. 250).

Strabon, în Geografia sa (17 cărţi) spune foarte limpede:

”Dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă sau geţii sînt un neam de aceeaşi limbă cu tracii… Geţii locuiau şi pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sînt şi ei traci şi care acum se numesc moesi. Tot el mai aminteşte de un Codice de legi ale Agatîrşilor, vechi de 6000 de ani î.Hr. ” (”Geografia”, VII /III, 10, 13; Fontes, I, p. 225-227 /238-239)

Platon mărturiseşte afirmaţia maestrului său Socrate privind Fecioarele hyperboreene, Sybilele profetese, care au adus tablele triunghiulare de aramă cu conţinut eshatologic: După ce s’a despărţit de trup, sufletul se duce la judecată.

Hiperboreenii populau regatul nordic al Dunării.

Cato cel Bătrîn-Maior (234-149) afirmă că geţii cu mult înainte de întemeierea Romei, cîntau în Ode scrise vitejia eroilor lor.

Lucius Caelius Lactanţiu – apologetul creştin remarca precum că geții care au ajuns stăpînii lumii aveau capitala la Tesalonic, o mare cetate a geților.

Dionisie-Areopagitul (Areopagetul-getul din Areopag, sec. I d.Hr.), consemna o evidenţă de netăgăduit: În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică pînă în Iberia şi din nordul Africii pînă dincolo de Scandinavia […] Ţara imensă a geților. (Fontes, I, p. 529)

Legat de așa-zișii ”traci” nu trebuie uitat că mulți dintre cronicarii anticispuneau că Tracia era locuită de triburi getice, iar Tracia (Trake) era o regiune nordică a elenilor. Elenii se refereau la locurile din miazănoapte prin termenul ”trake”.

Așadar, geții din nord erau numiți în limba elenă nordici=traki.

În concluzie, ”nordic” neputînd fi vreo etnie, tracii erau geți, și nu învers…

Adaptare după compilația prof. Gh. Constantin Nistoroiu 

Citiți și:  CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

sau:  TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

BRĂȚĂRILE GETICE DE AUR

Dacă rememorăm locurile unde au fost descoperite marile tezaure de aur şi argint constatăm că acestea au fost îngropate lângă ape, mai sigur în malurile unor râuri şi pârâuri, cel din 1491 în râul Sebeş, iar cel din 1542 în malul râului Strei. Lângă ape au fost îngropate şi tezaurele de argint de la Sărăcsău, Săcălăcsău, Poiana Gorj, Şeica Mică, Vedea.

Malurile râurilor reprezentau în acele timpuri repere sigure care puteau fi marcate de stânci, arbori, coturi etc., repere sigure de identificare şi recuperare. Trebuie să dăm crezare relatărilor izvoarelor antice cu privire la îngroparea tezaurului lui Decebal în râul Sar-Geția. De ce nu ar fi procedat în acelaşi fel şi alţi demnitari ai regatului Geția cu tezaurele lor din aur şi argint. Tezaurele descoperite în anii 1802-1804 se aflau la rădăcina unui fag, altul lângă un izvor şi un al treilea la rădăcina unui fag tăiat între două pâraie. Toate erau plasate lângă un reper sigur pentru a fi recuperate.

Datarea acestor tezaure şi mai ales a brăţărilor spiralice din aur întâmpină multe dificultăţi. Marea lor majoritate au fost descoperite în condiţii aproape necunoscute şi întâmplătoare. S’ar fi putut obţine date mai precise dacă descoperirile de tezaure monetare împreună cu alte obiecte de podoabă din aur şi argint ar fi fost recuperate în întregime ca să putem analiza ultimele emisiuni monetare în vederea unei datări mai exacte.

Aşteptăm rezultatele unor studii aprofundate ale unui presupus tezaur monetar de aur conţinând aurei imperiali descoperit pe culmea înălţimii ”Căprăreaţa” în 1998. Chiar şi numai prin semnalarea prezenţei unor aurei romani se poate deduce că acumularea, tezaurizarea şi îngroparea lor s’a făcut în secolul I d.Hr.

Brăţările spiralice de aur nu sunt primele piese de orfevrărie descoperite în vecinătatea fortificaţiilor şi sanctuarelor getice din Munţii Orăştiei. Ele sunt însă primele pe care modernitatea a reuşit să le recupereze. Descoperiri mai vechi, consemnate de izvoare renascentiste sau din secolul al XIX-lea au fost reciclate pentru metalul nobil conţinut şi, astfel, s’au pierdut.

Este și cazul unui ”şarpe de aur” trimis la Viena la mijlocul secolului al XVI-lea sau al unor fibule de argint găsite de un păstor, în jurul anului 1800, la rădăcina unui copac prăbuşit de pe Dealul Grădiştii.

Se pune întrebarea dacă decoraţia acestor brăţări nu imită foarte stilizat, dragonul, reprezentând stindardele getice care apar sculptate pe Columnă?

Abia sub înrâurirea romantismului şi pe măsura maturizării lor întru modernitate, structurile statale au început să instituie legi şi mecanisme destinate recuperării şi conservării vestigiilor străvechi. În aceste condiţii, cele dintâi brăţări spiralice getice (cele de la Orăştie şi Hetiur) au fost salvate şi păstrate abia după mijlocul secolului al XIX-lea.

Ulterior, aveau să fie descoperite întâmplător şi alte piese asemănătoare, niciodată însă prin cercetări arheologice sistematice. Şi aceasta, tocmai datorită faptului că, adesea, obiectele de preţ preistorice nu au fost abandonate în aşezări, ci au fost îngropate în mediul natural, în locuri greu accesibile sau mai puţin umblate.

Fig.1 Peisajul arheologic Dealul Grădiştii – Dealul Căprăreaţa:

1 – fortificaţia, sanctuarele şi alte edificii; 2 – terase amenajate cu urme de locuire şi de activităţi meşteşugăreşti; 3 – locurile de descoperire aproximative ale tezaurelor cu brăţări de aur

Descoperite pe pante abrupte şi împădurite, tezaurele cu brăţări de aur se integrează unui peisaj cultural unic, marcat în mod cu totul excepţional de fortificaţii şi sanctuare (hartă fig. 1), de terase săpate în roca Dealului Grădiştii şi a Dealului Căprăreaţa (hartă fig. 2). Edificiile de aici sunt cele mai vechi construcţii cu piatră fasonată de pe teritoriul Transilvaniei şi chiar de pe cel actual al României, exceptând, desigur, cetăţile greceşti şi regiunile lor limitrofe.

Ele reflectă aspiraţia către o organizare arhitecturală monumentală a spaţiului şi constituie o expresie a puterii şi a concepţiei despre sacru. Cercetate superficial şi fără acribie metodologică, vestigiile de piatră de pe Dealul Grădiştii nu şi’au dezvăluit încă deplin semnificaţiile.

Fig.2 Aria de răspândire a brăţărilor spiralice getice cu plăci terminale

Trebuie subliniat faptul că efortul constructiv getic s’a concentrat tocmai în zone montane izolate, lipsite de resursele necesare traiului cotidian preistoric, la altitudini la care acesta devenea incomod, dacă nu imposibil. Ridicarea fortificaţiilor şi sanctuarelor din Munţii Orăştiei este deci rezultatul acţiunii unei suprastructuri conducătoare ierarhizate şi complexe, capabile să mobilizeze forţe de producţie eficiente, plurivalente şi calificate.

Implicată în efortul de transformare a unui întreg peisaj montan, această elită şi’a dezvoltat un repertoriu propriu de însemne şi simboluri, a promovat o mitologie originală şi a instituit ritualuri particulare.

O parte a patrimoniului de semne şi simboluri getic poate fi recunoscută în orfevreria secolelor I î.Hr.-I d.Hr. În cadrul acestei creaţii locale în metale preţioase, alături de agrafe ceremoniale şi falere sau vase de lux, brăţările spiralice ocupă o poziţie de întâietate, prin complexitatea lor tehnologică şi ornamentală, prin masivitatea lor şi prin răspândirea lor pe întreg cuprinsul Geții carpatice.

Fig.3  Brăţara de argint de la Izvorul Frumos. Urme de aurire se mai disting numai în interiorul orna­­­mentelor gravate.

Descoperirea tezaurelor cu brăţări de aur la numai câteva sute şi chiar la numai câteva zeci de metri de sanctuare așterne o lumină nouă şi particulară asupra semnificaţiilor peisajului arheologic getic din zona Dealului Grădiştii. Aceste tezaure pot fi percepute ca prima atestare a unor practici depoziţionale cu posibile valenţe votive realizate în imediata vecinătate a edificiilor monumentale de aici. Asemănările dintre brăţările de aur şi celelalte exemplare de argint descoperite de’a lungul timpului în Transilvania, Muntenia şi (rar) chiar şi la sud de Dunăre fac posibilă, pentru prima dată în cercetarea epocii getice, surprinderea unei legături estetice şi simbolice între nucleul cultural din Munţii Orăştiei şi manifestările fastuoase din restul Geției preromane.

Aceste analogii indică adeziunea membrilor elitelor regionale dacice la un cod simbolic, identitar-heraldic, elaborat poate tocmai în preajma centrului monumental de la Grădiştea de Munte.

Anatomia unui simbol

Fig.4  Comparaţie între desfăşurările terminaţiilor unor brăţări de aur (1-3) şi de argint (4-6):

1 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 2; 2 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 5; 3 – Grădiştea de Munte brăţara nr. 8; 4 – brăţara de la Orăştie; 5 – brăţara de la Vălişoara; 6 – brăţara de la Senereuş.

Brăţările spiralice din aur au extremităţile lăţite în formă rectangulară decorate cu câte 7 palmete, 8 brăţări şi 6 palmete una. Corpul este decorat cu incizii în formă de brăduleţ, şiruri de puncte, linii în zigzag, linii arcuite, cercuri incizate şi puncte în formă de romb. Capetele se termină într’o protomă (capete de animale), puternic stilizate, reprezentând foarte probabil capete de şarpe sau lup.

Unii arheologi cred că au fost reprezentate capete de porc, cerb sau vultur. Inciziile pe unele dintre acestea ar putea să redea stilizat părul de pe corpul animalului. În general au fost decorate cu un număr mic de elemente, faţă de suprafaţa pe care o aveau la dispoziţie. Protomele împreună cu palmetele desfăşurate pe orizontală dau imaginea unui şarpe, uneori cu aripi.

Numărul de spire variază între 5.5 şi 7.5 şi nu sunt legate de greutatea în aur a fiecărei brăţări. Unele brăţări mai grele conţin mai puţine spire şi nu credem că numărul spirelor ar putea avea o valoare simbolică. Mai sigur numărul palmetelor, întotdeauna 7 cu o singură excepţie. Grosimea tijelor brăţărilor variază între 3.5 mm şi 6 mm, iar lăţimea plăcilor terminale de la 1.9 cm până la 2.12 cm.

Înălţimea este de la 7.5 cm până la 9.2 cm, iar diametrul variază între 10.4 cm şi 12.5 cm. Greutatea variază de asemenea între 680 g şi 1200 g, iar puritatea aurului de la 18.18 până la 22.3 carate.

Fig.5  Desfăşurarea uneia dintre terminaţiile brăţării nr. 9.

Ca şi numeroasele lor analogii în argint (fig. 3/4-6 şi fig. 8-9), brăţările de aur de la Grădiştea de Munte (fig. 3/1-3 şi fig. 4-7) au fost elaborate după reguli tehnice, morfologice şi ornamentale comune. Toate sunt realizate dintr’o singură tijă masivă din metal preţios, prelucrată prin martelare şi decorată prin ştanţare, gravare şi poansoare.
Terminaţiile au aspectul unor plăci prelungi, configurate pe baza aceleiaşi scheme tripartite de registre: protoma zoomorfă, coama şi registrul palmetelor (fig. 3, 10, 11). Această soluţie compoziţională a fost adoptată nu numai de meşterii brăţărilor de aur de la Grădiştea de Munte, grupaţi foarte probabil într’un atelier, ci şi de diferiţi meşteri itineranţi de pe cuprinsul Geției preromane. Astfel, compararea brăţărilor de aur cu cele de argint permite conturarea unei relaţii centru-periferie extinsă pe întregul areal cultural dacic. Atracţia centrului ar putea fi întrevăzută şi în preocuparea pentru aurire a plăcilor terminale ale majorităţii exemplarelor de argint (fig. 8-9).

Fig. 6  Desfăşurarea uneia dintre terminaţiile unei brăţări de argint de provenienţă necunoscută (Bucureşti, Colecţia Severeanu).

Meşterii brăţărilor de la Grădiştea de Munte şi din alte regiuni ale Geției au respectat cu o surprinzătoare scrupulozitate schema compoziţională tripartită, indiferent de îndemânarea sau de stângăcia lor ori de cantitatea de materie primă avută la dispoziţie. Excepţiile sunt rare şi ilustrează abateri de la un canon consacrat. Pe de altă parte, brăţările nu sunt identice între ele (fig. 3). Unicitatea fiecărui exemplar a fost asigurată prin conturarea variată a protomelor, gravarea liberă a coamei sau prin diferitele combinaţii de motive din interiorul palmetelor.

Fig.7  Grădiştea de Munte, brăţara nr. 5.

Singura variaţie compoziţională semnificativă a plăcilor terminale este determinată de numărul palmetelor: şapte sau şase şi numai în mod excepţional cinci (fig. 2). Această variaţie nu a fost corelată alegerii metalului preţios (aur sau argint). Ea putea fi corelată gradului de apropiere sau de depărtare faţă de ”centru”: exemplare cu şapte palmete la fiecare terminaţie se regăsesc numai în Transilvania, în timp ce cu şase apar şi în afara arcului carpatic (fig. 2). Din această perspectivă, brăţările sunt susceptibile să fi conţinut un cod simbolic particular.

Fig. 8  Grădiştea de Munte, brăţara nr. 8.

O diferenţă semnificativă între exemplarele de aur şi cele de argint apare numai în cazul tehnicilor de ornamentare a palmetelor (fig. 3; de comparat fig. 4-7 cu fig. 8). În cazul pieselor de aur, întregul decor al palmetelor, compus din nervuri şi proeminenţe rotunde, este rezultatul exclusiv al ştanţării.

În schimb, palmetele majorităţii exemplarelor de argint au fost ornamentate parţial sau complet prin gravare şi poansonare. Această diferenţă reflectă o adaptare a tehnicilor de ornamentare la proprietăţile plastice specifice ale celor două metale preţioase folosite: aurul, mai maleabil, se pretează mai lesne ştanţării decât argintul, mai rigid.

Fig.9   Grădiştea de Munte, brăţara nr. 9.

Masivitatea brăţărilor spiralice de aur şi de argint este considerabilă. Greutatea celor de aur variază între 700 şi 1.200 de grame, iar a celor de argint păstrate întregi variază în jurul unei jumătăţi de kilogram. Astfel de piese nu pot fi considerate simple podoabe ale portului cotidian, ci trebuie integrate în sfera reprezentării simbolice, ca însemne specifice unor ritualuri ceremoniale.

Corpul spiralic şi asemănarea până la identitate a terminaţiilor aceleiaşi brăţări conferă piesei înfăţişarea unei făpturi ofidiene bicefale. Referirile la şarpe ar mai putea fi întrevăzute şi în interpretarea palmetelor ca solzi sau în unduirea şerpuită a marginilor supraînălţate ale plăcilor terminale – poate o sugestie a mişcării sinuoase a reptilei.

Fig.10  Descoperirea tezaurelor cu brăţări de aur așterne o lumină particulară asupra semnificaţiilor peisajului arheologic getic din zona Dealului Grădiştii

În schimb, reprezentarea ”coamei” între protomă şi înşiruirea de palmete contravine unei simple reprezentări de ofidan şi impune, odată în plus, integrarea fiinţei reprezentate prin brăţări în domeniul bestiarului fantastic.

Sorgintea unui astfel de simbol trebuie căutată în fantasticul imaginarului colectiv înrădăcinat în fondul mitologic al acelor vremuri. Dacă şarpele simboliza eroizarea cavalerului din mitologia locală preromană, dublarea imaginii sale în structura aceluiaşi obiect ar putea fi interpretată ca alegorie a unei duble imortalităţi asigurate prin regenerare ciclică alternativă.

Ghilgameș, Muzeul Luvru

Surse de inspiraţie ale brăţărilor spiralice getice ar putea fi căutate în orfevrăria elenistică târzie, în cea a mediului celtic-central-european sau a mediului sarmatic-nord-pontic, cât și în îndepărtatul Sumer.

Nu spunem că vreun stil a influențat altul, ci observăm că în lumea getică antică aceste bijuterii cu particularități carpatice devin sursă de inspirație pentru alți artiști din orfevrării orientale.


Totuşi, originalitatea schemei compoziţionale tripartite a terminaţiilor, combinaţiile neobişnuite de motive şi abstractizarea plastică a formelor disting brăţările getice de aur şi de argint ca opere de vârf ale unui mediu aparte de creaţie în metale preţioase. Ele ni se dezvăluie ca expresie supremă a unui sistem simbolic particular.

Tehnică sau artă?

Arheologul Florin Medeleţ a consacrat un studiu amplu privitor la brăţările spiralice din argint identificând, până în 1994, 27 de brăţări din care 3 de dimensiunile celor din aur. La acestea se adaugă 18 brăţări din aur, cifra ridicându’se la cca. 50 bucăţi. Acelaşi autor a enumerat o serie de tehnici de prelucrare a brăţărilor spiralice din argint şi a altor bijuterii getice prin tehnici de turnare, ciocănire, trefilare, poansonare, incizie, aurire, insistând cu precădere asupra tehnicii prin ciocănire a metalelor nobile.

Specialista germană Deppert-Lippitz susţine că geții au utilizat în mod deosebit tehnica prelucrării metalelor prin ciocănire la rece a lingourilor de argint şi aur. Aceasta era o tehnică foarte veche care a fost abandonată încă din antichitate în lumea greco-romană, acolo optându’se pentru turnarea metalelor în forme, inclusiv a bijuteriilor.

Din acest motiv bijuteriile getice, inclusiv brăţările spiralice din aur sunt cu siguranţă opere originale, putând fi identificate şi datorită acestei tehnici care în prezent nu mai poate fi imitată. Până să se obţină un lingou, praful de aur era topit şi se prelucra prin batere cu ciocane de lemn, pe o nicovală de lemn.

Citiți și: MATRIȚĂ DE BRONZ GETICĂ DESCOPERITĂ LA SARMIZEGETUSA REGIA

Lingourile obţinute pentru confecţionarea brăţărilor puteau fi lungite, susţine Medeleţ, până la 2 m, neexistând nici o tehnică a trefilării. Foarte probabil în această fază să se fi realizat prin batere cu diferite poansoane din bronz protomele, palmetele şi celelalte elemente decorative după care barele au fost rulate pe un tambur de lemn bine şlefuit, posibil învelit în piele ca să nu se imprime în metalul nobil irizaţiile lemnului.

Posibil ca şi în această fază să se fi realizat şi alte elemente decorative cu dăltiţe speciale, parte din protome, gura şi ochii animalului, precum şi alte decoruri stilizate. Această tehnică a fost utilizată şi la baterea monedelor autohtone.

În legătură cu provenienţa materiei prime a aurului şi a argintului, au existat multe teorii pe care le’au emis arheologii şi istoricii români, ajungându’se la concluzia generală că metalele nobile proveneau din zăcăminte auro-argentifere autohtone din arcul carpatic. Această concluzie a fost confirmată şi de analizei făcute asupra provenienţei aurului din brăţările spiralice de către laboratorul Institutului de Fizică Nucleară de la Măgurele, precizând că acesta provine din zăcămintele din Munţii Apuseni din zona Brad şi Arieş.

Aurul de înaltă puritate din care s’au confecţionat brăţările spiralice, geții îl puteau obţine din exploatarea filoanelor de aur, dar mai ales din nisipurile aurifere ale râurilor din Munţii Apuseni: din Arieş, denumit în documentele latine medievale ”Aureus”, din Ampoi, Crişul Alb, dar mai ales din văile râurilor care coboară din Munţii Cibinului, Sebeşului, Orăştiei şi Retezatului şi anume Sebeşul şi pâraiele Pianului, unde au fost atestaţi spălători de aur din secolul al XV-lea până în secolul al XX-lea, şi unde s’au descoperit pepite de aur nativ în greutate de câteva zeci de grame, la care se adaugă râurile: Strei, Cugir şi pâraiele Gârbovei, Răhăului, Valea Ciorii, Valea Orăştiei, iar la est Cibinul şi Lotrul.

Aurul obţinut din nisipurile aurifere din văile ce curg din Carpaţii Sudici are în compoziţie staniu şi stibiu ce provine din rocile cristaline de bază a ascestor munţi. Cristalele aurifere ce provin din aceste masive au o culoare brun-roşcată, în schimb cele care provin din Munţii Apuseni sunt mai închise, brun spre negru, în special cele din zona Bucium şi Roşia Montană. Pe unele brăţări, în zonele mai puţin cizelate, domină culoarea brun-roşcată a aurului aluvionar extras din Carpaţii Sudici. Au fost atestaţi în secolul al XIII-lea spălători de aur, iobagi a Episcopiei Romano Catolice din Alba Iulia la vărsarea râului Ampoi în Mureş.

Se ştie, de asemenea, că după ocuparea de către turci a Imperiului Bizantin a fost blocat comerţul cu aur al Orientului spre Europa încât habsburgii au devenit principalul exportator de aur în Europa de Vest, aur provenind din zăcămintele auro-argentifere din Transilvania şi Slovacia până la descoperirea Americii.

Am făcut această referire la izvoarele medievale pentru a dovedi că a existat o neîntreruptă activitate şi tradiţie autohtonă în extragerea metalelor preţioase din nisipurile aurifere ale Transilvaniei din cele mai vechi timpuri la care se adaugă extragerea şi transportul sării cu plutele pe Mureş. Olt şi Someş.

Unele toponime de origine slavonică: Zlatna (jud. Alba), pârâul Zlaşti, Gura Zlata (jud. Hunedoara), dovedesc că şi în perioada micilor migraţii s’a extras aur din nisipurile aurifere. Când documentele medievale au atestat şi nume de oameni care au îmbrăţişat această ocupaţie începând din secolul al XIV-lea acestea erau aproape în exclusivitate româneşti, ceea ce ne întăreşte convingerea că a existat o puternică tradiţie şi continuitate pelasgo-getică, apoi românească în ultimele 6-7  milenii, iar meseria a fost practicată până în 1948 când comuniştii au naţionalizat principalele mijloace de producţie.

Tocmai la această veche tradiţie s’a referit experta germană Barbara Depert cu o declaraţie deosebită:

”Voi românii aveţi o istorie de peste şase milenii scrisă în aur. Însăşi identitatea voastră a fost scrisă în aur. În tezaurele Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologia, importantele descoperiri în aur de’a lungul a şase milenii. Nu înţeleg de ce trebuie să vă căutaţi identitatea în alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici, aproape de voi şi ea trebuie doar privită. Brăţările de aur, care fără nici o îndoială aparţin civilizaţiei dacice, vin să încununeze această istorie făcând’o mai evidentă, mai strălucitoare”.

Citiți și:  HARGHITA-COVASNA GETICĂ: 200 DE AȘEZĂRI, 34 DE CETĂȚI ȘI PESTE 30 DE TEZAURE GETICE

Cercetătorii care s’au ocupat de cultura materială a dacilor, în special a tezaurelor de argint, au constatat că acestea erau constituite numai din obiecte de podoabe şi monede din argint, lipsind obiectele de aur. De asemenea cele din aur, foarte rare, erau constituite numai din monede şi nu aveau în componenţă piese de argint.

Medeleţ a inventariat, în 1994, 111 localităţi unde au fost descoperite podoabe de argint getice şi peste 230 tezaure monetare din argint, îndeosebi tetradrahme şi denari republicani şi imperiali romani. În prezent cifra descoperirilor din ambele categorii este cu 5 % mai mare. Dacă în tezaurele de argint alături de monede au fost descoperite şi piese de podoabă din acelaşi material în cele din aur nu se cunoşteau până în prezent numai tezaure monetare.

Specialista germană aduce noi precizări şi în această problemă. În tezaurul descoperit în 1542 şi însuşit de cardinalul Martinuzzi se aflau pe lângă monedele de aur, kosoni şi lisimachi şi un şarpe de aur care nu era altceva decât o brăţară spiralică din aur. Această informaţie a fost consemnată într’un raport înaintat de un specialist numismat al cărui nume nu l’am reţinut, al regelui şi împăratului Ferdinant I (rege între 1526-1556, împărat între 1556-1564).

Prin această descoperire specialista germană a elucidat două probleme: prima se referea la prezenţa în tezaurul monetar de aur getic şi a altor tipuri de podoabe, iar a doua a confirmat faptul că după asasinarea lui Martinuzi în 1551 cel puţin o parte din tezaurul descoperit în râul Strei a fost trimis de către generalul Castaldo regelui Ferdinand I la Viena unde a fost topit.

Acestei descoperiri i se adaugă tezaurul din 1998 în care pe lângă o mare cantitate mare de monede de aur, conţinea şi două brăţări spiralice din acelaşi metal. Această descoperire nu schimbă cu nimic vechile constatări ale arheologilor cu privire la monopolul regal asupra aurului. Emisiunile monetare diverse ale geților începând din secolul al III-lea î.Hr., a necesitat mult argint, încât probabil monopolul s’a extins şi asupra argintului şi probabil, al aramei.

Citiți și:  TEZAURUL DE LA OLĂNEȘTI

Nu trebuie să neglijăm una dintre bogăţiile Geției, sarea, care a fost foarte probabil o sursă importantă de venit prin exportul acesteia în sudul Dunării. Aşa se poate explica prezenţa în tezaurele Geției a unei cantităţi mari de lisimachi de aur şi tetradrahme ale oraşelor greceşti. Alte surse de acumulare a metalelor preţioase s’a putut face în societatea getică prin economia de piaţă, susţin arheologii, prin schimburi comerciale cu lumea greco-romană, exportând sare, fier, ceară, miere şi, cu siguranţă sclavi.

Această acumulare s’a mai făcut şi prin schimburi de daruri, acţiune denumită şi economia de prestigiu, cu oraşele greceşti de la Marea Neagră, cu şefii triburilor popoarelor înconjurătoare, iazigi, roxolanii şi posibil cu conducătorii provinciilor romane din sudul Dunării.

De asemenea, începând din secolul al II-lea î.Hr. şi până în secolul I d.Hr. şi prin expediţii de jaf şi cucerire a triburilor proprii, dar mai ales prin exploatarea resurselor proprii. Acumulările s’au făcut treptat începând din secolul al III-lea î.Hr. ajungându’se sub regii Burebista şi Decebal, centralizatorii regatelor getice carpatice și balcanice să posede o mare cantitate de metale preţioase.

Numai în acest fel se poate explica imensul tezaur al regelui Decebal pe care l’a descoperit în vadul râului Sargeţia împăratul Traian, şi pe care l’a transportat la Roma, utilizându’l pentru edificarea a numeroase lucrări edilitare la Roma şi în alte părţi ale imperiului. Din aceste metale s’au bătut monedele din argint, imitaţii după cele greceşti şi denari romani republicani şi de aur kosonii, şi s’au confecţionat numeroase podoabe, printre care brăţările spiralice din aur şi argint.

Citește și: TEZAUR GETIC

Cine avea dreptul să poarte asemenea podoabe, în special brăţările spiralice? Dacă ne referim la cele din aur şi cunoscând faptul că acesta a fost monopol regal este evident că aceste podoabe deosebite erau purtate de rege şi de familia regală, posibil şi de familia reginei. Nu excludem din această categorie pe şefii triburilor care au intrat în uniunea statală. Chiar prinţii, copii fiind, aveau dreptul să poarte asemenea bijuterii, după cum reiese din recenta descoperire a unei brăţări mici de aur la Castelul de la Hunedoara.

Brăţările spiralice din argint aveau dreptul să le poarte membrii importanţi a familiilor din clasa pileati sau tarabostes. Unii dintre aceştia deţineau funcţii civile şi militare în cadrul statului. Puteau fi comandanţi ai cetăţilor, administratorii monopolurilor statului, al metalelor nobile, aramă, sare, fier, colectorii de cereale şi slujitorii curţii regale. Expunerea noastră se bazează pe constatarea că aceste brăţări erau purtate de către bărbaţi în cadrul unor ceremonii.

Medeleţ, afirmă că nu a descoperit brăţări de acest fel la geții reprezentaţi pe Columna lui Traian. Era foarte normal, deoarece geții care au fost reprezentaţi pe columnă se aflau în situaţii limită, disperaţi şi încleştaţi în războaiele cu romanii şi chiar dacă ar fi avut bijuterii nu le’ar fi purtat în asemenea condiţii.

Şi totuşi, celebrele brăţări spiralice apar reprezentate pe Columnă în scenele ce redau cea de a doua expediţie a lui Traian pentru ocuparea teritoriilor getice de la nord de Dunăre.

Argumentul nostru se sprijină pe reprezentarea într’o scenă de pe Columna lui Traian, desenată de către pictorul şi graficianul italian Pietro Santi Bartoli în anul 1667 şi reproduse sub formă de gravuri pe plăci de cupru, publicate de către E. A. P. Dzur în anul 1941 în Olanda sub titlul de ”Die Traianssäule”.

Restul trebuiesc căutate la cuceritori şi nu la cuceriţi, iar asta dacă nu le’au topit acum 1900 de ani.

Citește și:  ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Literatura subiectului
B. Deppert-Lippitz, Spiralele dacice din aur din Munţii Orăştiei/Dakische Goldspiralen aus den Orăştie Bergen, în: A. Lazăr, B. Deppert-Lippitz, P. G. Ferri, S. Alămoreanu, M. Ciuta, A. Condruz (ed.),

Combaterea criminalităţii contra patrimoniului arheologic european/Combating the criminality against the european archaeological heritage, Patrimonium, Bucureşti, 2008, p. 203-288, M. Ciută, G. T. Rustoiu,

Consideraţii asupra unui complex deosebit în pro­ximitatea Sarmizegetusei Regia. Un experiment arheologico-judiciar, Apulum 44, 2007, p. 99-111,

B. Constantinescu, E. Oberländer-Târnoveanu, R. Bugoi, V. Cojocaru, M. Radtke, The Sarmizegetusa bracelets, Antiquity 84, 326, 2010, p. 1028-1042

E. Oberländer-Târnoveanu, B. Constantinescu, Analize de suprafaţă şi compoziţionale privind autenticitatea unor brăţări plurispiralice de aur din secolele II-I î.H. descoperite în zona Sarmizegetusa Regia prin acţiuni ilegale de detectare: explorarea limitelor expertizei de tip clasic şi modern în cazul obiectelor arheologice, în: A. Lazăr, B. Deppert-Lippitz, P.G. Ferri, S. Alămoreanu, M. Ciuta, A. Condruz (ed.),

Combaterea criminalităţii contra patrimoniului arheologic european/Combating the criminality against the European archaeological heritage, Patrimonium, Bucureşti, 2008, p. 289-332,

E. Oberländer-Târnoveanu, G. Trohani, Comorile dacilor. Catalog de expoziţie, Ploieşti, 2009, D. Spânu, Misterioasele descoperiri de monede şi podoabe de aur dacice din secolul al XVI-lea.

Contribuţie la istoricul descoperirilor dacice din Munţii Orăştiei, Argesis. Studii şi comunicări (Piteşti) 15, 2006, p. 77-90,

D. Spânu, Research Issues regarding the Grădiştea de Munte Spiral Gold Bracelets Hoards. An Essay, Revue Roumaine d’Histoire 48, 1-2, 2009, p. 3-17,

D. Spânu, Consideraţii pe marginea primei publicaţii ştiinţifice dedicate brăţărilor de aur dacice (recenzie), Studii şi Comunicări de Istorie Veche şi Arheologie 59-60, 2009-2010, p. 193-202,

D. Spânu, Zur Analyse der Goldspiralen von Grădiştea de Munte, Rumänien, Das Altertum 55, 4, 2010, p. 271-314,

D. Spânu, Meanings of the Dacian golden spiral bracelets. Outlines, Caietele ARA (Bucureşti) 2, 2011, p. 23-37,

arhitectura-1906.ro, dacoromania-alba.ro

Citiți și:  SAREA DIN CARPAȚI, UN ”EL DORADO” PENTRU ÎNCĂ 1000 DE ANI

sau:  BLESTEMUL AURULUI GETIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

 

LIMBA ROMÂNĂ SACRĂ

”Limba Română, Nașterea și falsurile istorice, Taina formării cuvintelor, Recuperarea originilor reale, este o carte documentată, teoretizată și scrisă de Lucian Costi și care se constituie într’un demers al unui intelectual român revoltat de falsurile pe care este așezată istoria și limba națională fabricate ori de nepricepuți, ori de habarniști, ori chiar de câțiva falsificatori conștienți de munca lor de mistificare și care se petrece de’a lungul a două milenii, și care din nefericire este consimțită de autoritățile române de ieri și de azi.

Citiți și:  ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI

Istoria României a fost falsificată prin fracturarea parcursului istoric după războiul geto-roman din anul 106 când, din nu știu ce amestec cu romanii, s’ar fi născut un popor nou care a început să vorbească într’o limbă nouă.

Este primul mare fals lingvistic și istoric. Învinșii nu puteau accepta limba invingătorilor care le distruseseră din temelii fortărețele și lăcașurile de cult, simbolurile sacre ale credinței lor. Istoria universală nu cunoaște nici un caz similar de pieire a limbii unui popor ca urmare a unui război și a unei stăpâniri parțiale și vremelnice.

Al doilea mare fals lingvistic, născut în niște vremuri tulburi și echivoce în sec. IX, se referă la limba slavă veche. Nici alfabetul și nici cuvintele așa zisei limbi slave vechi nu erau slave. Într’o haină de împrumut, noua limbă de cult adoptată de biserica ortodoxă conținea numeroase cuvinte românești. Introducerea în biserica ortodoxă română a acestui cal troian a fost un pas politic cu efecte geopolitice catastrofale.

Al treilea fals. În secolul XIX, falsificarea utilizează lucrările de gramatică și dicționarele. Autorii lor sunt de obicei alogeni. Aceștia pun bazele falsificărilor etimologice. Limba româna este considerată nouă pe scena istoriei și neproductivă, iar lexicul său este din împrumuturi. Așa-zișii donatori sunt vecinii care deși au venit mai târziu pe scena istoriei, le’au dat totuși cuvinte. Nici un cuvânt din limba română adevărată nu este creditat. Ceea ce nu apare ca împrumut este taxat ca etimologie necunoscută. Aceasta idee a fost conceptul de bază în lingvistica românească de după război și mai ales în timpul comunismului, când ideea de limbă română debitoare, mai ales limbii ruse, a fost amplificată.

Citiți și:  ISTORIA FALSULUI DIN SPATELE ”ROMANIZĂRII” GEȚILOR

Cumulate, aceste trei mari falsuri, au creat o istorie pocită a poporului și a limbii române, care, cu largul concurs al instituțiilor de specialitate, s’a consolidat și a devenit o fortăreață a confuziei naționale. Pornită dintr’un elan demistificator, aventura lingvistică în care se angajează autorul scoate însă la iveală altceva: un sistem de comunicare străvechi și rafinat, cu o productivitate internă extraordinară și suficient sieși.

Aceasta este marea surpriză a cărții lui Lucian Costi care poate fi numită Cartea Mare a limbii române.

Citiți și:   LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

În continuare puteți urmări un colaj format din părerile autorului, editorului, Gen. Chelaru și al lui Gabriel Gheorghe.

Vizionare plăcută:

Sursă: youtube.com

Citiți și:  CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

UNGURII AU VRUT SĂ NE’O FURE PE NADIA

Nadia Comăneci ne va aminti întotdeauna că a fost prima gimnastă care a obținut nota 10 absolut, nota perfectă într’o competiție olimpică  în care  va câștiga trei medalii de aur la Jocurile Olimpice din 1976 de la Montreal. Considerată a fi una dintre cele mai bune sportive ale secolului XX și una dintre cele mai bune gimnaste ale lumii, din toate timpurile, ”Zeița de la Montreal”, Nadia a avut o viață în care sportiva a trăit și bune și rele. Dar de la primul 10 din istoria gimnasticii, cel obținut de micuța româncă din Onești la Olimpiada de la Montreal, până la fuga din țară, Nadia a trăit la extreme, iar viața ei poate fi un subiect de carte.

Cum au încercat ungurii sa ne’o fure pe Nadia?

Fiica lui Gheorghe și Ștefania-Alexandrina Comănici,  botezată după ”Nadejda” (Speranță), eroină a unui film, nu i s’a încercat furtul identității etnice de către ruși, dar au încercat ungurii.

Lobby-ul maghiar a funcţionat întotdeauna într’un mod foarte agresiv şi lipsit de scrupule. Indiferent de zona de acţiune, Budapesta a încercat în permanenţă să tragă spuza pe turta sa. Lăsând la o parte controversele istorice privitoare la Transilvania, ne’am obişnuit să aflăm de’a lungul timpului cât de buni, de talentaţi, de frumoşi şi de deştepţi sunt ungurii şi cum îi mai asupresc pe ei celelalte naţiuni ale Europei, care, başca, le’au mai şi furat pământurile pe care le stăpâneau încă de pe vremea când puricele se potcovea cu 99 de ocale de fier şi zbura în înaltul cerului. În acest context al veşnicei oprimări la care erau supuşi maghiarii, în 1976, în timpul JO de la Montreal, a explodat bomba.

Presa internaţională a început să scrie că, de fapt, Nadia Comăneci, noul star al sportului mondial, nu era de origine română, ci maghiară ! Un ungur din Canada lansează teoria ”Nadia unguroaică”.

Începând cu 1976, numeroase publicaţii din Spania, Suedia, Canada, Statele Unite, Germania, Ungaria ş.a.m.d. au lansat, au preluat şi apoi au întreţinut ideea potrivit căreia Nadia Comăneci este de origine maghiară. Nici în anii comunismului, nici ulterior nu a existat o reacţie consistentă a părţii române cu privire la această chestiune, deşi Securitatea era la curent cu ce se scria în străinatate despre Nadia, care a fost şi este şi în ziua de astăzi un simbol al României. În cartea sa, ”România trădată”, scriitorul şi jurnalistul Constantin Mustaţă (decedat 2013) afirma că personajul care a lansat această poveste a fost un anume Paul Pilisi, maghiar stabilit în Canada, profesor de ştiinţe politice la o universitate din Quebec. Acest Pilisi susţinea că Nadia Comăneci era de fapt unguroaică şi că numele său ar proveni din anagramarea numelui real care, de fapt, ar fi fost Anna Kemenec ! Constantin Mustaţă afirma că a şi încercat să’l provoace la o discuţie pe Pilisi pe această temă însă maghiarul trecuse deja în lumea drepţilor.

În ”România trădată”, Constantin Mustaţă spune că în vara-toamna 1976 prin Montreal a circulat un fals certificat de naştere care ”atesta” originea maghiară a Nadiei Comăneci, ”fluturat pe la toate televiziunile şi prin toată media, graţie eforturilor comunităţii ungureşti de acolo, dirijată de un profesor ungur de la Universitatea Laval din Quebec”.    Că lansatorul bombei este acest Pilisi ori altcineva, nici nu mai contează foarte mult. Importantă este amploarea pe care a luat’o această teorie precum şi faptul că ea s’a perpetuat, în unele cercuri, până în ziua de astăzi.

El Mundo Deportivo 1976

Nadia Comăneci alias Anna Kemenes, exponent al maghiarilor oprimaţi din România

Imediat după JO 1976, teoria ”Nadia unguroaică” a fost răspândită iute de presa maghiară şi nu numai. În Spania, unde exista o solidă comunitate maghiară, prin prisma Nadiei presa pune tunurile pe români fără nici un discernământ. El Mundo Deportivo se întreba dacă Nadia este româncă şi în acelaşi timp oferea răspunsul :

”<Nu e !>”

El Mundo Deportivo publica pe 23 octombrie 1976 un amplu material sub titlul:

”Este regina de la Montreal româncă ?”.

Publicaţia spaniolă prelua o ştire difuzată de un corespondent canadian de origine maghiară al unei agenţii elveţiene de presă, ştire pe care o dezvolta ajungând la concluzia că

”Nadia Comăneci se numeşte Anna Kemenes şi e născută în Ungaria”!

În viziunea semnatarului acestui articol, parinţii Nadiei ar fi fost ardeleni, adică maghiari pentru că, nu’i aşa ? Transilvania e pământ unguresc şi ar fi migrat la un moment dat în zona Moldovei, pe când Nadia era foarte mică şi de aceea ea este ”născută în Ungaria”.

Mai mult, El Mundo a remarcat că în timpul conferinţelor de presă susţinute la Montreal , Nadia era ezitantă în exprimare atunci când discuta cu translatorul şi au fost situaţii în care traducătorul a fost nevoit să’i repete întrebările. Având în vedere aceste observaţii, publicaţia spaniolă ajungea la concluzia că, de fapt, Nadia, a cărei limbă maternă era maghiara, nu înţelegea bine limba română şi de aceea răspundea monosilabic ori avea nevoie să i se repete întrebările.

Der Spiegel şi Domenica del Corriere au preluat şi ele ştirea, după cum rezultă şi dintr’un raport existent în arhivele CNSAS – Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Der Spiegel scria în numărul din august 1976 că:

”Părinţii Nadiei, în vârstă de 14 ani, câştigătoare a 3 medalii de aur, una de argint şi una de bronz la Olimpiada de la Montreal (…) sunt de origine maghiară. Anna Kemenes vorbea fluent ungureşte, iar talentul ei a fost descoperit în oraşul natal Gheorghe Gheorghiu Dej, la şcoala locală de gimnastică, și de atunci numele ei a fost românizat. Tăcerea penibilă cu privire la originile noului idol naţional este motivată de observatori prin politica tensionată a şefului de partid, Ceauşescu, referitoare la minorităţile etnice.”

Der Spiegel 1982

În 1982, Der Spiegel scria că:

”au fost românizate vechile nume de familie ungureşti, cea mai proeminentă victimă fiind Nadia Comăneci, care în realitate se numeşte Anna Kemenes”.

Potrivit informaţiilor vehiculate de numeroase publicaţii străine, guvernul român nu i’ar fi permis tinerei gimnaste să facă parte din lotul olimpic, dacă părinţii ei nu ar fi acceptat schimbarea numelui din Kemenec în Comăneci. Era lansată astfel ideea că statul român ducea de ani de zile o politică de românizare a numelor ungureşti în tentativa de a asimila total comunitatea maghiară. Publicaţia Condeiul Ardelean, într’un articol semnat de dr. Gheorghe Olteanu are o explicaţie pentru perseverenţa cu care presa germană, în particular, a persistat în promovarea acestei versiuni :

”Faptul că în redacţiile ziarelor şi televiziunilor germane sunt mulţi maghiari, sau maghiaroni (germani maghiarizaţi), care în calitate de «experţi» ai estului Europei, impun linia ideologiei maghiarismului, nu mai este de mult un secret. Aşa se face că până şi Nadia Comăneci pentru germani este, de fapt, Anna Kemenes, sau Hagi este maghiarul Haghy, ca să nu mai amintim că la una din cele mai cunoscute emisiuni de cultură (Kultur Zeit) opera Oedip este a compozitorului <maghiar> Enesco”.

Ioan-Aurel Pop, profesor universitar, istoric, rector al Univ Babes-Bolyai despre ”românizarea”maghiarilor :

”Niciodata nu a existat in Transilvania o campanie de romanizare a maghiarilor.”

Istoricul Ioan-Aurel Pop, rector al Universităţii Babes-Bolyai, amendează comentariile trecute sau actuale ale presei internaţionale cu privire la așa-zisa românizare a maghiarilor, situaţie în care, în viziunea unora, ar fi fost inclusă şi Nadia Comăneci, adică Anna Kemenes / Kemenec.

Der Spiegel 1982

”Așa ceva nu a existat și nici nu ar fi putut avea loc, fiindcă tratatele de pace de la Paris (1919-1920) au impus României respectarea drepturilor minorităților. Maghiarii au avut în România dintre cele două războaie respectată proprietatea, s’au putut instrui în limba lor, au avut partide politice reprezentate în Parlamentul de la București, organizații culturale, reviste, instituții etc. Mai mult, mișcări intelectuale de centru-stânga sau antifasciste, netolerate în Ungaria interbelică, au găsit adăpost în România, unde s’au putut afirma liber (ex. revista Korunk, de la Cluj). Firește, maghiarii au fost nemulțumiți oricum și era firesc să fie așa: din stăpâni de sute de ani în Transilvania, ajunseseră acum o minoritate în România, adică față de vechii lor iobagi, disprețuiți și asupriți odinioară. Maghiarii au dezvoltat în timp o mentalitate de stăpâni, pe care și’au exercitat’o cu forță, iar acum, după 1918, se aflau în postura de supuși ai României.

Maghiarii nu au recunoscut niciodată în bloc (cum au făcut sașii, șvabii etc.) unirea Transilvaniei cu România și au luptat mereu pentru refacerea Ungariei Mari. Perioada comunistă nu este unitară și uniformă, ci are etape. Între 1945/1948 și circa 1960, în ”obsedantul deceniu” din literatură, nu se putea vorbi despre națiunea română și despre românism. Atunci se învățau la școală istoria URSS, limba rusă și internaționalismul proletar. Atunci, maghiarii au condus Partidul Comunist (regionala Ardeal), au avut, la început, drepturi mai multe decât românii, inclusiv universitate de stat. Până la semnarea păcii de la Paris, în 1947, se arborau la Cluj drapele duble, ale Ungariei și României. Din anii 1960 până prin 1975-1980, a fost o epocă de echilibru, în care maghiarii s’au putut instrui la toate nivelele în limba lor. La Universitatea din Cluj erau secții în limba maghiară la aproape toate specialitățile.

Abia în ultimii zece ani de comunism, latura naționalistă a prevalat și au avut loc derapaje care au lovit mai mult în minoritatea ungară, în cea germană sau evreiască, față de restul populației. Au existat membri ai minorității ungare din România care – fiind persoane publice, de notorietate – au preferat să’și românizeze pronumele, rar numele de familie. Au fost și ofițeri ai stării civile care scriau prenumele românește (în loc de Janos, Ioan, în loc de Andras, Andrei, în loc de Mihaly, Mihai etc.). Poate că vor fi fost și directive tacite în acest sens, nu știu. Dar nu cunosc cazuri de impunere a unor nume de familie românești, cum s’a întâmplat în vremea dualismului austro-ungar când dacă te chema Negrea, deveneai Fekete, dacă te chema Lungu, ajungeai Hoszu, Micu-Kiss, Ciobanu-Juhasz, Albu-Feher etc. Atunci erau liste de nume românești cu traducerea lor în maghiară, care devenise obligatorie … ”

Teoria persistă şi în ziua de azi

Comentariile privind originea maghiară a Nadiei nu s’au stins odată cu trecerea timpului. O altă publicaţie spaniolă, ABC, nota pe 17 martie 1987 că ”Nadia Comăneci, care face parte din minoritatea maghiară a regiunii Transilvania, minoritate care suferă o notorie discriminare, nu va fi membru în juriul care va stabili premiile Fundaţiei Principele de Asturia. (…) Ministerul Român de Externe scuză absenţa Nadiei Comăneci la acest eveniment prin existenţa altor angajamente. Recent, presa internaţională a prezentat conflictul apărut între Budapesta şi Bucureşti din cauza minorităţii ungare care trăieşte în Transilvania, regiune anexată de România la sfârşitul primului război mondial. Potrivit unor experţi, românizarea maghiarilor atinge şi numele iar un exemplu este chiar acela al Nadiei Comăneci al cărei nume real este Anna Kemenes”.

Citiți și:  CUM SĂ MAGHIARIZĂM NUMELE DE FAMILIE

Răspunsul României citat la finalul ştirii este slab, lipsit de vână şi nu are nicio greutate și nicio credibilitate în acest context :

”Primul secretar al Ambasadei României, Constantin Muraru, a spus că Nadia Comăneci nu face parte din nicio minoritate este româncă, iar cel care a scris aceste lucruri nu este bine informat”.

În ianuarie 1987, ziarul spaniol El Pais aloca un spațiu generos unui material trimis de corespondentul din Bonn, din care reieșea că în România, cultura ungară este supusă unei adevărate represiuni. Un exemplu al acestei represiuni ”este marea gimnastă Nadia Comăneci, care este de origine ungară și care în realitate se cheamă Anna Kemenes”.

Ipoteza lansată în 1976 a fost întărită şi de un anume Zoltan Csaki, fost angajat al Radioteleviziunii Române. Stabilit în Ungaria, Csaki era solicitat de Radio Kosshut din Budapesta să comenteze fuga Nadiei care se consumase în noaptea de 27/28 noiembrie 1989. Răspunsul lui Csaki, reprodus şi într’un raport al Securităţii aflat la CNSAS suna aşa:

”Ea este ceangău din Oneşti. Se spune că bunicii ei au fost maghiari. Foarte demult, în anii ’70, am realizat un interviu cu ea la şcoala de gimnastică a lui Bela Karoly. Era foarte mică atunci. A vorbit româneşte. Adevărul este că niciodată nu am stat singuri de vorbă, doar cu ea.”

Csaki

Așadar, Csaki, care a cunoscut’o pe Nadia când aceasta era o copiliţă, e considerat o sursă demnă de încredere cu toate că afirmaţiile sale sunt bazate numai pe presupuneri : ”se pare”, ”se spune”….Acelaşi Csaki ne mai dă de înţeles că Nadia e, de fapt, vorbitoare de maghiară afirmând că atunci ”a vorbit româneşte” şi că totodată n’a discutat niciodată cu ea între patru ochi, lăsând să se înţeleagă că foarte probabil în acest caz Nadia ar fi acceptat să discute în maghiară, limba ei maternă.

CNSAS

Tot în decembrie 1989, după fuga Nadiei, atunci când numele său era pe prima pagină a tuturor ziarelor lumii, alte publicaţii reluau tema ”Nadia unguroaică”. Astfel, suedezele Dagens Nyheter şi Svenska Dagbladet, precum şi numeroase posturi de radio şi tv din Suedia au menţionat ”originea maghiară” a Nadiei, pe care au botezat’o ”Ilona Kemenes”.

Chiar şi în 2016, diverse site-uri de limbă maghiară continuă să susţină că Nadia are origini ungureşti şi că numele său real este Anna sau Illona Kemenec. Aceeaşi informaţie poate fi citită inclusiv pe pagina de limbă română a enciclopediei online Wikipedia:

”Unele surse susţin că s’ar fi născut Anna Kemenes”.

Nadia și cuplul de antrenori Bela și Martha Karoly

În 2008 site-ul Magyar News, în prezentarea unor unguri americani îl aduce în discutie pe Bela Karoly. Într’un material cu titlul ”Antrenorul campionilor olimpici”, se scrie că Bela Karolyi ”a scos la iveală staruri de primă mână precum Nadia Comăneci (Kemenes Anna)”.

Despre ceangăi

Afirmația făcută de Csaki în 1989 este comentată de rectorul Universității Babeș-Boliay, Ioan-Aurel Pop :

”Legat de Nadia, se face o confuzie, urmată de o speculație, numai bune pentru ignoranți. Ea s’a născut în zona Bacău, unde trăiește de sute de ani o comunitate catolică, de ceangăi. După 1989, statul ungar duce o politică activă și, uneori, intruzivă, de declarare a ceangăilor drept unguri. Ceangăii sunt un amestec de populație (români și secui), de credință catolică, cu anumite elemente ungare în limbă, dar cu folclor și port românești. La recensământul din 2011, s’au declarat 1536 de ceangăi în România. Restul – fiindcă mai sunt oameni de această origine în Moldova – se declară români fiindcă așa simt ei. Încă din secolele XV-XVII, când veneau trimiși papali în Moldova, la ei, majoritatea vorbeau românește și se considerau români moldoveni. Până la urmă, omul este ceea ce simte el că este.”

Nadia și antrenorul Octavian Belu. Foto CNN

Nadia : ”Zero legături cu maghiarii”

În ciuda faptului că Securitatea s’a sesizat cu privire la răspândirea în presa internaţională a acestei poveşti, nici statul român, nici Federaţia Română de Gimnastică nu au luat vreo poziţie tranşantă. Nici înainte de ’89, nici după. Au privit şi s’au mulţumit să încaseze. Lipsa de reacţie a unei entităţi din România a făcut ca şi în ziua de astăzi să persiste această istorie lansată în urmă cu 40 de ani. Culmea, deşi informaţia a fost preluată de numeroase mijloace de presă, nimeni, dar nimeni, nu a întrebat’o pe Nadia despre originea ei ! Admiţând că înainte de decembrie 1989, ca jurnalist străin, era complicat să ajungi la Nadia, nici după căderea comunismului ea nu a fost chestionată pe această temă. Este evident că tuturor, şi mai ales celor care se ocupă cu lobby-ul maghiar, le’a convenit ca această poveste să persiste.

Nici măcar jurnaliştii români care au studiat dosarul Nadiei de la CNSAS nu şi’au pus întrebarea ”ce’i cu Anna Kemenes asta ?”

Nadia, personal, a aflat cu uimire de abia în septembrie 2016 că ungurii au botezat’o Anna Kemenes, poveste despre care a comentat :

”Nu m’a întrebat nimeni despre aşa ceva până acum ! Oricum nu e nimic adevărat în toată povestea asta. Eu respect pe toată lumea, indiferent de naţionalitate, dar nu am nicio conexiune cu maghiarii. Nu am pe nimeni de origine maghiară în familie. Zero legături !”

”Fiica mea se numeşte Nadia Comăneci. Este româncă ortodoxă ca toţi strămoşii noştri.”

Mama sa, Ştefania Comăneci, a acceptat să dea detalii legate de genealogia familiei. Spusele Ştefaniei Comăneci vin să confirme odată în plus numele bunicilor Nadiei care apar în dosarele Securităţii.

”Noi suntem români şi creştin-ortodocşi din strămoşi. Ceea ce îmi spuneţi este absurd. Nu ştiu cine a putut inventa aşa ceva. În familie, n’am avut nicio legătură cu ungurii sau cu religia catolică. Parinţii soţului meu se numeau Comăneci Maria şi Comăneci Petre. Apoi, pe părinţii mei îi chema Alexandru şi Ileana Blănaru şi erau din Moldova, din satul Ştefan cel Mare. De acolo au venit la Oneşti. Ai soţului erau de loc de pe Valea Oituzului, din Hârja. Nimeni din neamul nostru n’a venit în Moldova din Transilvania, toţi ai nostri sunt români get-beget din zona Moldovei. Nadia e creştin-ortodoxă, botezată în parohia Sfântul Nicolae din Oneşti, de Bobotează, pe 6 ianuarie 1962”.

În concluzie, familia Nadiei este o familie tipică de români din zona Bacăului.

Materialul a apărut într’o formă ușor modificată în GSP din 12 noiembrie 2016.

Nadia Comăneci aproape minimalizează realizările ei:

”Am spus întotdeauna că sunt genul de persoană care nu zâmbește tot timpul, dar am sfârșit zâmbind din rutină…
…Oamenii mă întreabă care e definiția la perfecțiune, am spus că nu e niciuna, nu există nici o definiție a perfecțiunii. La un anumit moment, când aveam 14 ani, am făcut ceva ce oamenii nu se așteptau…Este o scară pe care te urci în viață, iar eu am ajuns acolo la începutul ei.”

7 note de 10 a primit Nadia Comăneci la Olimpiada de la Montreal: primul l’a obținut pentru exercițiul la paralele în competiția pe echipe:

Sursa:  Octavian Pescaru (GSP), CNN

Citiți și:   CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬Dacia‬‪ ROMANIA

EXCALIBUR, UN MIT GETIC

Am decis să reiau pe acest site această povestire scrisă de Gib Gabriel, deși este și el ca atâția iubitori de neam sau ai strămoșilor noștri, tributar folosirii excesive a exonimului dat de romani geților, în definitiv fiind o greșeală poate nu atât de însemnată ca a acelor latiniști care distorsionează geneza poporului român. Această neînțelegere legată de termenii pe care trebuie să’i folosim atunci când ne referim la trecutul poporului român o regăsim și la istorici cu licență, nu doar la simpli pasionați.

Așadar, conchidem că folosind termeni veniți din afara neamului, exonime sau împrumuturi ca dac, auson, black, voloh,  vlah, olah, nu trebuie omis că noi înșine ca popor am ales prin elitele noastre să ne numim români, deși întreaga noastră istorie este legată de trecutul pelasgilor primordiali, al hiperboreilor localizați la Istru sau al geților pomeniți aproape neîncetat de la începutul scrierilor despre poporul carpato-dunărean și de unde neîncetat în ultimii 10.000 de ani pleacă neamuri, triburi și populează întregul continent și nu numai. Dat fiind că această poveste despre celebra sabie are reverberații până în insulele britanice, iar pentru că regele mitologic Arthur este greu identificabil, suntem tot mai îndreptățiți să considerăm că originea ei este carpatină.

***

Mitul Dacic și Realitatea ! Un articol de Gib Gabriel

Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.

Povestea este cunoscută din anul 1543, cu toate că, fiind vorba despre daci, evident că este mult mai veche. Atât de veche cât nici nu ne putem închipui, cu începuturi de dinaintea păstorilor proto-daci, care’şi păşteau turmele pe culmile munţilor Retezat, apoi spre toamnă, se călătoreau prin Parâng, coborând spre poalele Cindrelului sau în depresiunea Făgăraşului. Bineînţeles că altele erau numele acestor locuri în acea vreme. Iar în iernile lungi şi aspre, aceşti păstori au povestit pentru întâia oară legenda.

De pe vârful unui munte, Zamolxes privi la așezările din vale. Pretutindeni prin păduri, oamenii și’au făcut sălașuri și trăiau în liniște și pace, în comuniune cu natura. Ei erau copiii săi, cei care’i pomeneau numele cu respect și cu dragoste.
– Fiecărui neam, și’a zis Zamolxes, le’am dăruit câte un lucru magic pentru a păstra armonia pământului. Am să dau acum dacilor cele 12 discuri solare care dau putere, înțelepciune și dragoste, fiindcă, iată, ei sunt cei mai legați de pământul pe care trăiesc, ei iubesc cel mai mult apele și pădurile și caii, ei îmi pomenesc cu cel mai mare respect numele.
Am să fac din ei un neam mare și de temut și ca să fie așa, voi trimite pe copila zânei Bendis, cea ce sălășuiește în lacul Bucura, să le dăruiască și sabia soarelui, cea care despică piatra.
Având aceste lucruri și folosindu’le cu chibzuință, vor fi cei mai tari dintre cei tari, iar numele lor va fi rostit cu teamă de vrășmași. Bătrânii abioi <daci> le vor păstra și atâta timp cât va mai fi o singură inimă nobilă pe pământurile dace, ele nu vor fi luate de la ei.
Păstorii de la muntele Retezat au primit sabia cu lama de lumină, cea care despică piatra și le’au dus’o abioilor s’o ascundă într’o stâncă, iar de’acolo să nu fie scoasă decât în vreme de restriște, de brațul celui mai viteaz și mai drept.
Discurile solare le’a împărțit Zamolxes celor 12 căpetenii ale oamenilor de la munte, cu jurământ groaznic să nu fie niciodată adunate toate împreună, căci prea multă putere s’ar fi grămădit atunci pe umerii unuia singur, iar puterea duce la nebunie !

Legenda s’a transmis din tată’n fiu, cu adăugiri despre cum a folosit Burebista ori, mai târziu, Decebal, darurile lui Zamolxes.

În vara anului 1543, un grup de pescari români au pătruns cu luntrile din Mureş în apele Streiului. În aceste ape ale Streiului, ei au descoperit un număr mare de monezi din aur, precum şi numeroase ”sloiuri” de aur. Monedele, în număr de 40.000, deşi se spune că purtau efigia regelui Lysimach, erau monede dacice, care mai târziu aveau să poarte numele de ”kosoni”.
În vechea şi proasta tradiţie românească, după un timp, pescarii au început să se certe pe avere, astfel că zvonul despre comoara descoperită de pescari a ajuns la urechea guvernatorului de atunci al Transilvaniei, cardinalul Georgio (Gheorghe) Martinuzzi, care a ordonat prinderea pescarilor şi confiscarea averii descoperite. Se menţionează faptul că oamenii cardinalului au făcut cercetări la faţa locului şi au descoperit o cameră boltită şi încă multe alte obiecte din aur, precum şi alte câteva mii de kosoni.

După aceea, Martinuzzi şi’a cumpărat câteva domenii şi a construit faimosul său castel de la Vinţul de Jos.
De aici lucrurile încep să se complice. Martinuzzi, sau oamenii puşi de acesta, au sesizat faptul că monedele (cele 40.000) nu erau identice. Până la urmă nu ştim prin ce metodă, dar până în anul 1549, ei au reuşit să descifreze un text codat de pe aceste monede. În urma descifrării textului, Gheorghe Martinuzzi a format câteva echipe de căutători, pe care le’a trimis în câteva locuri bine stabilite, cu misiunea de a descoperi noi comori, dar în special, cele 12 discuri argintii şi un pumnal (sabie) cu lamă de diamant. Găsitorului acestor comori îi era promisă o recompensă foarte mare.

Una din aceste echipe, care lucra în apropierea Sibiului, în locul numit ”vârful zidului” sau ”cetatea Salgo”, a descoperit aici, în toamna anului 1550, un tezaur dacic care, pe lângă mai multe obiecte de cult, conţinea şi 5 discuri dintr’un material necunoscut, asemănător cu platina, dar mult mai dur şi extrem de uşor, fiecare cu un orificiu central şi acoperite circular cu o scriere necunoscută. Obiectele descoperite au fost trimise imediat, sub pază, nu la reşedinţa guvernatorului din Alba Iulia, ci la castelul său din Vinţ, iar echipa şi’a continuat căutările, existând indicii că în locul respectiv ar fi existat şi un tunel care făcea legătura între Salgo (Sibiel, jud. Sibiu) şi Tilişca (Sălişte, jud. Sibiu), aflată la cca. 5-6 km, unde existau alte ruine dacice şi unde se presupunea că ar mai exista un tezaur, în care s’ar afla şi celelalte 7 discuri atât de căutate.

Din cauza vremii (venirea iernii), căutările au fost întrerupte, fiind reluate în primăvara anului următor (1551).***

Cetatea Salgo.

Povestea Cetății se află înca învăluită în ceață. Încercările de limpezire se concretizează astfel: după vorba din bătrâni a satului, culeasă prin 1917 de către învățătorul Nicolae Bembea, așa cum apare în publicația academicianului Aurel Decei, Cetatea Salgo de la Sibiel:

”Cetatea e de pe vremea uriașilor. Acolo și’a ascuns Decebal comorile de frica lui Traian. Dar, cum am zis, cetatea e de pe vremea uriașilor, căci cine ar fi putut clădi atâtea ziduri, în vârful unui munte atât de înalt și de râpos, decât uriașii? ”

Tunelul săpat în deal, de’a lungul căruia sătenii puteau comunica cu zona de jos. În caz de asediu era folosit pentru a se putea aproviziona. Acum intrarea este astupată, probabil ca au avut loc prăbușiri repetate ale tavanului tunelului.

***În cea de’a doua rundă de căutări, se pare că oamenii cardinalului au descoperit în sfârşit tunelul, dar acesta fiind astupat, au fost nevoiţi să aştepte sosirea unui maistru minier din Germania, lucru care s’a petrecut abia la sfârşitul lunii august. Înaintarea prin tunel mergea tare anevoios, până în luna noiembrie, echipa reuşind să parcurgă abia 2,5 km. Şi iarna venită devreme în acel an le’a întrerupt din nou căutările.
Vestea despre căutările cardinalului Martinuzzi a ajuns la urechile împăratului Ferdinand de Habsburg, care a fost mirat de insistenţele cu care guvernatorul Transilvaniei caută nişte obiecte de cult dacice. Prin oameni de încredere s’a interesat şi aşa a aflat despre legendă.
Aceasta spunea că dacă cineva ar uni cele 12 discuri și ar introduce lama de diamant a pumnalului în orificiul central, ceva nemaipomenit s’ar întâmpla (se presupunea că posesorul acestor obiectelor ar fi căpătat o putere atât de mare, că ar fi fost de neînvins şi ar fi putut stăpâni întreaga lume etc).
Ce împărat ar fi rămas insensibil la o asemenea posibilitate, la a dobândi o asemenea putere? Dar oare, şi’a zis Ferdinand, cât adevăr şi câtă fabulaţie se găseşte în această poveste, spusă de ciobanii valahi? Aşa că a trimis un iezuit versat să cerceteze cu amănunţime. Numai că ceea ce a aflat iezuitul l’a făcut pe împărat să’şi dorească intens să intre în posesia acelor obiecte. Primul care le’ar fi posedat pe toate, spune legenda, ar fi fost Burebista. Ajutat de Deceneu, marele preot, acesta a reuşit să strângă toate discurile de la căpeteniile triburilor care le aveau în păstrare, le’a unit cu sabia şi a întemeiat ”o mare împărăţie”, pe mulţi dintre vecinii lui supunându’i.

Nu ştim de unde, probabil din legendele care circulau în rândul românilor, ori din anumite documente pe care Ferdinand le’a primit de la Vatican sau, mai sigur, din coroborarea unor astfel de date, împăratul şi’a format o imagine asupra puterii obiectelor sacre ale dacilor, imagine care i’a produs o puternică impresie.
Faptul că Martinuzzi i’a ascuns importanţa obiectelor pe care le căuta, lăsând să se înţeleagă c’ar fi vorba doar de interesul său pentru aurul din tezaurele dacice, l’a făcut pe împărat foarte suspicios. Cineva care ar poseda o asemenea putere ar şi folosi’o şi atunci cum ar folosi cardinalul această putere, dacă nu râvnind la tronul habsburgilor?!

Un mare semn de întrebare se născuse în mintea împăratului, aşa că Ferdinand de Habsburg a trimis în vizită la guvernatorul Transilvaniei pe unul dintre oamenii săi de încredere, generalul spaniol Castaldo, însoţit de o suită importantă, având instrucţiuni secrete foarte precise.

Generalul a ajuns în Transilvania în luna decembrie a anului 1551, fiind primit de Martinuzzi la Alba Iulia, după care, la insistenţele sale (ale generalului), la reşedinţa particulară a guvernatorului, de la Vinţ.
Iarăşi nu avem de unde să ştim ce s’a întâmplat acolo, cu exactitate. Probabil Castaldo a încercat să’l convingă pe guvernator să’i predea obiectele găsite, pentru a le înmâna împăratului. Cert este că Martinuzzi a refuzat şi ca urmare a refuzului acestuia, Castaldo a poruncit să fie ucis. Oamenii săi au căutat, după asasinat, aproape o săptămână prin subteranele castelului, dar este sigur că n’au găsit obiectele căutate.
Odată cu moartea cardinalului, echipele sale de cautatori şi’au încetat activitatea.

Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.
Dacă nu toate, în mod cert, o parte din discuri şi pumnalul au intrat, prin anii 1598-1599, cu ajutorul stareţului mănăstirii Prislop, în posesia lui Mihai Viteazul.

Nu mai intrăm în detalii!

Anterior, o parte din discuri au fost în posesia lui Vlad Ţepeş, s’ar părea că şi sabia. În anul 1457, când un mic corp expediţionar muntean, trimis de către Vlad în ajutorul prietenului său Ştefan şi îl ajută pe acesta să urce pe tronul Moldovei, acesta primeşte în dar câteva discuri, dar fără să ştie despre ce este vorba.

În momentul în care Vlad este aruncat în închisoare de către ruda sa Matei Corvin (s’ar părea că motivul real care a dus la încarcerarea domnitorului muntean nu a fost suspiciunea de trădare, pe care ar fi încercat negustorii saşi din Braşov s’o inducă în mintea regelui ungar de origine română – povestea asta este cusută cu aţă albă, niciun istoric onest n’o poate considera ca adevarată, cel mult ca pe un motiv de suprafaţă, care ascunde adevăruri ce nu puteau fi spuse… era de fapt, dorinţa lui Matei de a intra în posesia discurilor deţinute de Vlad, pentru că şi Matei Corvin alerga după putere: era deja în posesia câtorva discuri), el îi transmite lui Ştefan Vodă locul unde se găsea sabia şi modul în care puteau fi folosite obiectele sacre dacice.

Cu toate că n’a fost niciodată în posesia tuturor discurilor (se pare că Ştefan n’a avut decât 6 discuri şi sabia), voievodul a avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria ţărilor române, aproape 50 de ani (1457-1504) într’o perioadă de mari frământări în lume.

Exemplele pot continua, dar nu acesta este scopul rândurilor mele. De aceea nici nu am dat evenimentele în ordine cronologică şi nici nu insist asupra motivului pentru care acţiunile posesorilor acestor obiecte de cult (începând chiar de la Burebista, asasinat în plină putere, când ajunsese să joace rolul de mediator în Imperiul roman, în acelaşi an, poate chiar în acelaşi timp cu Iulius Caesar), au avut iniţial un succes fulminant, toate au fost de scurtă durată şi de cele mai multe ori, au sfârşit tragic (vezi Decebal, Mihai Viteazul, Horea-pentru că şi el s’a aflat în posesia unor discuri, Tudor Vladimirescu, s.a…).

Deci, de’a lungul istoriei, o seamă de oameni (români) au fost în posesia unora din aceste obiecte şi au devenit, ei şi faptele lor, puncte de reper pentru istoria noastră. Din anumite motive, pe care Zamolxes, în momentul în care a dăruit dacilor aceste artefacte, le’a şi luat în considerare, nici unul dintre posesori nu a reuşit să strângă toate obiectele la un loc, deşi mulţi au dorit pătimaş acest lucru. Se pare că, cu cât un posesor de discuri dorea mai mult să le deţină şi pe celelalte, cu atât mai mult persoana în cauză devenea dependentă de puterea care izvora din ele, uitând că ele sunt de drept ale naţiei acestea, date pentru binele şi propăşirea ei. Şi foarte repede se abătea asupra sa un blestem care nu era divin, adica nu presupunea intervenţia directă a lui Dumnezeu (sau Zamolxe, dacă vreţi, cu toate că după descifrarea tăbliţelor de la Sinaia, se pare că Zamolxe nu ar fi fost decât un învăţător al Dumnezeului cel adevărat, un ante-mergător, un începător de neam şi lege…), ci se materializa prin oameni, a căror intervenţie distrugea tot eşafodajul clădit anterior (ucigaşul, sau ucigaşii lui Burebista, Bicilis, Matei, Jacopo Beauri, Trif, Varnava şi Parga etc).
Cele 12 discuri şi sabia de diamant (parte din ele, uneori mai multe, alteori doar una sau două) au existat în toate cele trei ţări române, au trecut într’o parte sau în alta, întâlnindu’se şi des, unindu’se.

Petru Rareş a moştenit câteva discuri, în aceeaşi perioadă în care, în Transilvania, un misterios şi bogat ”principe Wolfgang” avea alte câteva şi sabia. Un aventurier italian, din anturajul domnului moldovean Aloisio Gritti, a reuşit să’i pun în legătură pe cei doi, au unit obiectele, dar ceva s’a întâmplat… în 1785, unii dintre oamenii de încredere ai lui Nicola Ursu, după moartea acestuia, au trecut în Ţara Românească discurile pe care acesta l’-a avut şi care erau căutate cu osârdie de oamenii împăratului Iosif al II lea. O parte din aceste discuri s’au întors în Ardeal, altele au intrat în posesia lui Tudor Vladimirescu, 40-50 de ani mai târziu. Oameni iniţiati au ştiut în permanenţă unde se află aceste obiecte sacre ale românilor.
Din nefericire, au ştiut uneori şi duşmanii…
În 1943 a fost detaşat, în luna august, pe lângă comandamentul german din Sibiu, un personaj ciudat. Avea grad de colonel al Wermachtului, cu toate că se vedea de la o poştă că n’are nici în clin, nici în mânecă, vorba românului, cu armata. Numele sau, mai degrabă pseudonimul său era Schuller, adică ”profesorul”.

Puterea sa era foarte mare, nici măcar ofiţerii SS cu acelaşi grad sau chiar superior, nu’i ieşeau din vorbă. Avea documente semnate de însusi Hitler şi o misiune secretă, care’l făcea să străbată adesea munţii în anumite zone, însoţit de călăuze din zonă, bine plătite şi apărat de plutoane întregi de vânători. Căuta insistent ceva, în special prin zonele cu ruine dacice: la Salgo, la Tilişca, dar şi prin zona de graniţă a fostului imperiu, adică Turnu–Roşu-Boiţa (Sibiu), dar şi prin zona Văratica-Turnu (Vâlcea). Era adesea văzut studiind ore în şir documente din arhivele Brukenthal, dar şi stând de vorbă cu ciobani, vânători sau preoţi din zonă. Vorbea o română impecabilă, fără accent, ceea ce, pe cei mai mulţi interlocutori, îi făcea să’l creadă român.

După trei-patru luni de căutări în zona menţionată, la începutul iernii, Schuller şi oamenii săi s’au mutat în zona Sebeş (Alba) – Frumoasa, acordând o atenţie deosebită ruinelor dacice de la Căpâlna.
Nimeni nu ştie dacă a descoperit ceva, dar în primăvara anului 1944 (luna mai) a dispărut din zonă definitiv. Sau cel puţin, aşa se părea.
El a reapărut prin anii Ꞌ70, în Sebeş-Alba (Mullbach), fiind implicat în nişte acţiuni cel puţin ciudate, în urma cărora o serie de persoane, unele chiar foarte tinere, au fost arestate de către regimul comunist sub acuzaţia de spionaj, cu toate că din procesul public al unora dintre aceste persoane nu reieşea decât c’ar fi fost membre ale unui grup (nachtigall) pe seama căruia erau puse delicte ca: ascultare de muzica decadentă (occidentală), consum de droguri (?), sex în grup… Singurul care a fost condamnat definitiv a fost un profesor, Degau Erik. În momentul pronunţării sentinţei, el a izbucnit în plâns, strigând: ”toate astea se întâmplă numai datorită nemernicului de Schuller şi a blestematei acelea de săbii de diamant!”.

Cunoscând legenda, un coleg al lui Erik Degau, profesorul Taborsky Roland, a stat câteva minute de vorbă cu acesta, până ce autorităţile l’au luat din Casa de Cultură, unde se ţinuse procesul (public). Asta se întâmpla în vara anului 1973. Doi ani mai târziu, Taborsky Roland, profesor de istorie foarte apreciat nu numai în judeţ, ci şi în ţară (doctor în istorie), a format un grup din câţiva elevi pasionaţi de istoria antică, în special de cea a dacilor, intitulat (mai bine zis autointitulat ”grupul Kesarion”), cu care a început o serie de cercetări în zona dacică de la Căpâlna.

Sabia de diamant fusese găsită de nişte copii, cu cîţiva ani înainte (Ꞌ69-Ꞌ70) prin ruinele cetăţii dacice de la Tilişca (Sibiu), a stat o perioadă la ”Muzeul etnografic Galeş-Sălişte”, condus în acea perioadă de către profesoara Costăchescu Maria, fiind luată apoi “pentru cercetări şi autentificare” de către o comisie şi dusă la Muzeul Bruchenthal, unde i s’a pierdut urma. Totuși, multe persoane au văzut’o şi s’au minunat de lama ei, deosebit de dură, cu trei muchii, fiecare foarte tăioasă. Lama era o piramidă, cu înălţimea de aprox. 20 cm şi cu latura bazei de 2 cm. Mânerul era format din trei şerpi încolăciţi, care se uneau la capătul acestuia într’un cap de lup. Apărătoarea de mână era ovală, cu lungimea de 8 cm şi era dintr’un smarald aplatizat.

Repet faptul că lama era dintr’un diamant (învăţătoarea Popa Rafila, din Sălişte, a tăiat cu ea mai multe bucăţi de sticlă (geam) – ea, de fapt, şi’a dat seama de valoarea sabiei şi a hotărât s’o dea în custodia muzeului Galeş). Este de înţeles că sabia, doar prin materialele din care era făcută (mânerul era din aur, inclusiv şerpii, iar capul de lup din argint), constituia o valoare imensă, dar chiar de la început, toate persoanele care au văzut’o (mai puţin copiii), şi’au dat seama de faptul ca ea n’avea utilitate decât ca obiect de cult, deci valoarea ei materială era cu mult întrecută de valoarea istorică şi cea spirituală.

Unul dintre tinerii care formau ”grupul kesarion” avusese în mână sabia, aşa că, după amiezile până noaptea târziu, discutau despre ea. La un moment dat, cineva a lansat o ipoteză care, în scurt timp, a devenit o certitudine. Sabia de diamant stă la baza legendei despre ”Excalibur”!

***

Excalibur este sabia magică a lui Arthur, existând mai multe variante cu privire la apariția ei.

O variantă spune că Excalibur nu putea fi scoasă din stâncă decât de un rege cu suflet curat, un rege adevărat, trimis de divinitate. Ceea ce Arthur reușește fără prea mult efort. Conform alteia, el primește sabia din mâna magica a Prințesei Lacului, la scurt timp după ce urcă pe tron. Regele își rupsese sabia în lupta cu cavalerul Pellinore, iar Merlin îl conduce către lac, pentru a o obține pe Excalibur. Lama sabiei tăia orice, iar posesorul ei nu putea fi învins.

O altă legendă spune că magul Merlin a prezis că acel care va fi în stare să  găsească această spadă și s’o  extragă din stânca în care era  înfiptă va deveni rege peste ținuturile Angliei, mult frământată de  războaie între mai mulți nobili locali. Cel ce reușește această performanță este cavalerul Arthur, care astfel  este recunoscut de către toată lumea ca fiind rege. În cadrul unei ceremonii la care au participat atât  nobili cât și oameni simpli, Arthur a fost uns rege și a jurat să fie  un rege drept, apărând Adevărul și Dreptatea până la sfârșitul zilelor  sale.

O altă versiune susține că Arthur o scoate pe Excalibur din stânca, dar ucide cu ea, din greșeală, un alt cavaler și o aruncă. Merlin îi propune să se adreseze Lacului, care îi oferă o nouă sabie, pe care Arthur o numește tot Excalibur.

De asemenea, într’o capela din Monte Siepi, Italia, există o sabie antică, înfiptă în piatră ce este considerată de unii că ar putea fi cheia descifrării acestui mister. Se crede că Sfântul Galgano era un cavaler din secolul al 12-lea, căruia Sfântul Mihail i’a poruncit să renunțe la viața sa păcătoasă. Spunând că aceasta sarcină ar fi la fel de grea ca spargerea pietrii în două, Galgano a vrut să’și demonstreze punctul de vedere lovind cu sabia în piatră. Mare i’a fost însa surpriza când a văzut că sabia trece prin piatră ca și cum ar fi unt.  Sabia lui este și în ziua de azi în acel loc, în piatră, unde a lăsat’o Galgano împreună cu păcatele sale.

După ce Sfântul Galgano a fost canonizat, vestea despre sabia lui s’a răspandit cu viteza luminii. Legenda sabiei Excalibur îl precede pe Galgano și sabia sa, dar partea poveștii cu sabia în parte apare la scurt timp după ce Galgano a murit. Exista teorii cum că sabia lui Galgano a reprezentat principala sursă de inspirație pentru legenda sabiei lui Arthur.

Cu toate acestea chiar și Arthur este tot o legendă neputând fi identificată cu certitudine existența sa. Regele Arthur este un personaj important din mitologia Marii Britanii, întruchipând regele ideal. În jurul lui s’au țesut adevărate mituri, iar istoricii nu s’au putut decide dacă a existat cu adevărat sau a fost creat de imaginația britanicilor.

Datele referitoare la curtea lui Arthur sunt contradictorii și nu au putut fi susținute prin dovezi concrete. Legendele arturiene reunesc toate aceste povești, în special cele despre rege și cavalerii Mesei Rotunde. În unele mituri, Arthur nu apare ca rege, ci este numit conducător de oști sau împărat. În functie de țara unde se nășteau  Anglia, Țara Galilor, Irlanda, legendele îi construiesc lui Arthur câte o poveste diferită. În cele ce urmează vă oferim câteva date despre Regele Arthur și Cavalerii Mesei Rotunde.

El a pătruns în literatura britanică în secolul al XII-lea, datorită lui Geoffrey din Monmouth. Opera sa, Historia Regum Britanniae (Istoria regilor din Britania), finalizată în 1138, a fost extrem de populară în secolele următoare şi acceptată necritic ca o istorie reală până în secolul al XVI-lea. Geoffrey susţine că regele Arthur ar fi fost menţionat într’o ”istorie” galeză mai veche, totuşi, până în prezent, nu a fost descoperită nicio referinţă anterioară certă la acest personaj. Nu încape îndoială că autorul medieval a fost inspirat de legendele care circulau în epocă, însă este imposibil să aflăm ce anume a preluat Geoffrey din folclor şi ce a inventat el.

Aşa cum îl descrie Geoffrey din Monmouth, Arthur a fost un rege înţelept şi un războinic neînfricat. Cronicarul construieşte portretul unei Britanii devastate de barbari, după retragerea legiunilor romane. Gloria lui Artur este dată de calitatea lui de restitutor orbis, un restaurator al ordinii romane, care îndepărtează forţele distrugătoare, cu ajutor divin. În ”istoria” lui Geoffrey, saxonii au pătruns în Britania ca trupe auxiliare, însă au scăpat de sub control. După o perioadă de decădere şi violenţe, britonii reuşesc să impună din nou ordinea. Regele Arthur reprezintă un ideal cavaleresc, atât în luptă, cât şi pe timp de pace. Pornind de la această legendă medievală, popularitatea lui a crescut, având un profund impact asupra conştiinţei britanice. Centralizarea statului englez, la sfârşitul Evului Mediu, a încurajat dezvoltarea legendei lui Arthur, care oferea monarhiei o mistică aparte.

Legenda regelui Arthur a crescut rapid, depăşind graniţele britanice, încă din secolul al XII-lea. Pe lângă lupta eroică pentru apărarea Britaniei în faţa invadatorilor saxoni, la ciclul arthurian au fost adăugate numeroase teme: accederea la tron a lui Arthur, după ce a scos sabia magică Excalibur din stâncă; povestea vrăjitorului Merlin, sfătuitorul de nădejde al lui Arthur; înfiinţarea ordinului cavalerilor Mesei Rotunde; aventurile magice ale cavalerilor, în special Lancelot, Gareth,Percival şi Galahad; căutarea sfântului Graal; castelul Camelot; conflictul cu sora vitregă a lui Arthur, vrăjitoarea cea rea, Morgan le Fay; trădarea lui Lancelot şi adulterul reginei lui Arthur, Guinevere; bătălia finală cu trădătorul Mordred, moartea lui Arthur şi legenda întoarcerii sale.

Cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea ciclului arthurian a avut’o însă poetul francez Chrétien de Troyes, care a scris la sfârşitul secolului al XII-lea cinci romane în versuri despre legendarul rege. În opera lui Chrétien, Arthur se transformă din protagonist în personajul central, în jurul căruia gravitează un întreg univers ”arthurian”. Poetul francez introduce legenda lui Lancelot şi povestea relaţiei acestuia cu regina Guinevere în Lancelot, le Chevalier de la Charrett, precum şi căutarea sfântului Graal, în ultima sa lucrare, Perceval, le Conte du Graal, rămasă neterminată. În romanele lui de Troyes se schimbă şi caracterul lui Arthur. În poveştile iniţiale, regele era un războinic nemilos, care nu ezită să conducă personal armata în luptă şi să ucidă vrăjitoare sau uriaşi. În schimb, Chrétien de Troyes îl transformă într’un rege înţelept, dar inactiv, uneori chiar lipsit de vigoare. Când află de adulterul reginei Guinevere, Arthur devine palid şi tăcut.

În secolul al XII-lea, aventurile lui Arthur au fost istorisite în versuri, însă, după 1310, încep să fie spuse în proză. În această perioadă sunt scrise o serie cinci romane, în limba franceză medievală, cunoscute sub numele de Ciclul Lancelot-Graal, care se combină pentru a forma prima versiune coerentă a legendelor arthuriene. Aceste povestiri continua tendinţa de a minimaliza importanţa lui Arthur, prin introducerea personajului Galahad şi extinderea rolului lui Merlin. Arthur are un rol important doar în două romane din serie, Estoire de Merlin (Povestea lui Merlin) şi Mort Artu (Moartea lui Arthur). În acest ciclu de povestiri, duşmanul lui Arthur, Mordred, devine fiul său ilegitim, rezultat în urma unei relaţii incestuoase între rege şi sora sa vitregă, Morgause. Tot acum, castelul Camelot, abia menţionat de Chrétien de Troyes, capătă un rol important în legendă, devenind fieful lui Arthur. Ciclul Lancelot-Graal este urmat la scurt timp de o nouă serie de povestiri, scrise în anii 1230-1240, care se axează pe căutarea Sfântului Graal şi minimalizează importanţa relaţiei dintre Lancelot şi regina Guinevere. Apogeul ciclului arthurian în Evul Mediu este reprezentat de romanul Le Morte d’Arthur, scris de englezul Thomas Malory, în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Pentru prima dată, legendele care îl înconjoară pe regele Arthur au fost reunite într’o singură povestire în limba engleză. Le Morte d’Arthur s’a numărat printre primele cărţi tipărite în limba engleză, în anul 1485, şi a reprezentat principala sursă de inspiraţie pentru lucrările ulterioare.

Sfârşitul Evului Mediu aduce scăderea popularităţii regelui Arthur. Învăţaţii umanişti resping pretenţiile de ”fapte istorice” ale legendelor arthuriene, iar schimbările sociale din timpul Renaşterii contribuie la erodarea fascinaţiei exercitate de mitul cavaleresc asupra publicului. Regele Arthur nu a fost uitat, însă interesul pentru legendele sale s’a redus foarte mult. Drept dovadă, romanul Le Morte d’Arthur nu a mai fost tipărit după 1634 timp de aproape 200 de ani.

Regele Arthur a fost redescoperit la începutul secolului al XIX-lea, idealul său cavaleresc fiind apreciat din nou, de data aceasta de curentul romantic. Iniţial, legendele medievale arthuriene au atras atenţia poeţilor, precum William Wordsworth, care a publicat, în anul 1835, The Egyptian Maid, o alegorie despre Sfântul Graal, şi Alfred Lord Tennyson, care a rescris tot ciclul arthurian, într’o serie de poeme epice reunite sub titlul de Idylls of the King (Idilele Regelui). Tennyson a reinterpretat mitul regelui Arthur într’o manieră potrivă pentru societatea victoriană, plecând de la ascensiunea la tron şi până la eşecul în încercarea de a instaura un regat perfect pe Pământ. Poemele lui Tennyson au fost extrem de populare în epocă, prima ediţie a Idilelor, tipărită în 1859, fiind vândută în 10.000 de exemplare în numai o săptămână.

Succesul lui Tennyson a renăscut interesul pentru legenda regelui Arthur, care a depăşit din nou, foarte rapid, frontierele britanice. În Statele Unite, ciclul arthurian a fost o sursă de inspiraţie pentru scriitori precum Sidney Lanier, care a publicat The Boy’s King Arthur, în 1880, sau Mark Twain, care a scris romanul satiric A Connecticut Yankee in King Arthur’s Court (Un Yankeu La Curtea Regelui Arthur), tipărit în 1889.

De asemenea, aceste mituri au depăşit şi graniţele literaturii, influenţând muzica lui Richard Wagner (Tristan şi Isolda – 1865; Parsifal – 1882), precum şi pictura lui Edward Burne-Jones, autorul lucrării monumentale ”The Last Sleep of Arthur in Avalon” (”Somnul de veci al lui Arthur în Avalon”), începută în 1881 şi finalizată în 1898.

În secolul XX, regele Arthur a fost prezent în continuare în literatură, prin intermediul unor romane precum The Once and Future King (1958), de T. H. White, sau The Mists of Avalon (1982), de Marion Zimmer Bradley. Însă, legendele arthuriene au influenţat şi cinematografia – ”Knights of the Round Table” (1953), ”Camelot” (1967 – adaptarea unui muzical de succes de pe Broadway, cu acelaşi nume), ”Monty Python and the Holy Grail” (1975), ”Excalibur” (1981), ”First Knight” (1995); animaţia – ”The Sword in the Stone” (1963), ”Quest for Camelot” (1998); chiar şi benzile desenate (seria „Prince Valiant”, publicată începând din 1937).

În secolul XXI, pe lângă cinematografie şi televiziune, regele Arthur a cucerit şi jocurile video.

A existat totuşi un ”rege Arthur”, un lider real, care a condus rezistenţa britonilor împotriva invaziilor germanice, după retragerea legiunilor romane? Această întrebare a provocat dezbateri aprinse între istorici. În timp ce unii au considerat că este doar o fantezie, alţii, convinşi că nu iese fum fără foc, au încercat să identifice un personaj real, care ar fi putut inspira mitul ulterior.

Contrastul dintre gloria legendei lui Arthur şi originile sale obscure nu putea fi însă mai mare… Practic, perioada în care ar fi trăit Arthur, la răscrucea secolelor V-VI, este cea mai întunecată din istoria britanică. Sursele scrise, care să ne spună ce s’a întâmplat după retragerea legiunilor romane, sunt extrem de puţine. În încercarea de a reconstitui realitatea acelor vremuri, istoricii nu se pot baza decât pe cronicile scrise câteva secole mai târziu, şi pe dovezile arheologice.

Dacă a existat cu adevărat un ”Arthur” în această perioadă, el nu a avut nicio legătură cu imaginea regală sau chiar imperială făurită de poeţii medievali şi de scriitorii romantici.

La sfârşitul secolului al IV-lea, provincia Britania se afla într’o stare de decădere destul de avansată. Cercetările efectuate de arheologi au arătat că urbanizarea şi circulaţia monetară au suferit un recul pronunţat. La începutul secolului următor, atacurile barbarilor au fost din ce în ce puternice, iar armata romană le făcea faţă tot mai greu. În anul 407, soldaţii romani s’au răsculat şi l’au proclamat împărat pe uzurpatorul Flavius Claudius Constantinus, cunoscut sub numele de Constantin al III-lea. El a trecut cu trupele sale în Galia, dar a fost înfrânt de împăratul Honorius. Nu se ştie câţi soldaţi romani s’au mai întors să apere Britania, după înfrângerea lui Constantin al III-lea. Rămaşi fără protecţia Romei, localnicii au fost nevoiţi să se administreze şi să se apere singuri. Acesta este contextul care a condus la fărâmiţarea autorităţii şi la apariţia unor lideri locali, care aspirau în continuare la idealurile romane.

Conform tradiţiei, saxonii au fost chemaţi în Britania în secolul al V-lea, pentru a îi ajuta pe localnici să respingă atacurile picţilor şi ale irlandezilor. Însă cercetările arheologice au arătat că germanicii au pătruns în provincie încă din secolul al III-lea, ca mercenari, poate chiar mai devreme, ca parte a trupelor auxiliare romane. Nou-veniţii s’au răzvrătit împotriva liderilor locali şi au aruncat insula într’o serie de războaie, reuşind să cucerească cea mai mare parte a Angliei, în jurul anului 600. În această perioadă, mulţi britoni au părăsit insula şi s’au aşezat în Bretania, dând peninsulei numele lor.

De’a lungul timpului, istoricii au identificat mai multe personaje reale, care ar fi putut reprezenta ”sâmburele de adevăr” al primelor povestiri despre regele Arthur, printre care: Lucius Artorius Castus general roman, dar care ca atâția alți generali din armata imperială putea fi un get din spațiul Carpato-danubian din secolul al II-lea, care a condus 5.500 de auxiliari geți sau sarmaţi (sarmo-geți) împotriva invadatorilor din nordul insulei.

Că acesta ar fi regele Arthur, nu știm sigur. Nu știm sigur nici unde s’a născut, ce știm este că acest comandant militar, Lucius Artorius Castus,  este înmormântat la Podstrana, nu departe în sud de Split în Croația.

Inscripția dovedește că este îngropat Lucius Artorius Castus.


Că Lucius Artorius Castus a avut o carieră militară lungă în armata romană , a supraviețuit numeroaselor războaie sau că fost foarte activ undeva în secolul II î.Hr. nu poate fi contestat, dar că a fost rege cu siguranță nu se potrivește legendei. Că un grup de soldați geți sud-dunăreni sau de sarmați au fost duși în Britannia, unde au rămas timp de mai mulți ani, și unde câțiva dintre ei s’au stabilit permanent, iar alții precum personajul nostru s’au întors, poate fi corect. De asemenea, și din acest motiv credem că poveștile despre actele romanilor în insulele britanice au avut cert un impact asupra poveștii legendare ulterioare ale lui Arthur.

De asemenea, Riothamus (un lider local, care a trăit în secolul al V-lea, numit de Jordanes ”rege al britonilor”) sau Ambrosius Aurelianus (un puternic lider al britonilor, care a condus rezistenţa împotriva saxonilor, în secolul al V-lea) şi chiar Artur mac Aedain (fiul unui rege irlandez care a condus o formaţiune statală situată în nordul Irlandei şi vestul Scoţiei), oricare din ei puteau fi Arthur.

Se presupune că Arthur a trăit la sfârșitul secolului V și începutul secolului VI, că a fost de origine romano-britanică și a dus numeroase lupte contra saxonilor pagâni, iar cetatea sa să se afle fie la Cornwall, în Tara Galilor, fie în vestul Angliei de azi.

Scrierile călugărului galez Nennius amintesc de 12 bătălii duse de Arthur, dintre care cea mai renumită ar fi lupta de la Mons Badonicus, când a răpus singur 960 de dușmani. Potrivit lui Nennius, Arthur a fost ucis la Camlann, în 573.

Din nefericire, există puţine informaţii certe despre aceste personaje, iar legătura cu regele Arthur este pur speculativă.

Alții cred că Arthur este un zeu aproape uitat al celților, care devine un adevărat personaj de legendă. Să nu uităm că celții o ramură foarte veche a geților își au obârșia în spațiul carpato-danubian, spațiu în care au lăsat numeroase urme printre care și crucea veche geto-pelasgică, și considerată celtică este cum bine se știe o relictă a cultului local solar.

Sursa: kolokyntos.blogspot.ro, singlescamp.ro, pt.scribd.com

Citiți și: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Sau: CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

CEVA E PUTRED ÎN UNGARIA!

Cine a călătorit prin Ungaria, cu siguranță nu a întâlnit fizionomii asiatice printre figurile băștinașilor ”unguri”, așa cum se revendică și pretind că ar fi, atât prin istoria lor scrisă, ori prin manifestări internaționale prin care plusează și încurajează legături culturale cu popoare asiatice în mod cu totul nejustificat, nici genetic, nici istoric.

Acesta este un subiect pe care noi l’am mai abordat cu ocazia atingerii problematicii originii limbii maghiare sau a originii genetice a poporului balcanic, și este unanim cunoscut tuturor celor ce au văzut numai fizionomii pur europene la persoanele întâlnite în drumurile lor spre vest, atunci când au trecut prin Ungaria.

Citiți și:   MAGHIAROFONII ȘI LIMBA LOR PRETINS ASIATICĂ

Acum însă vom sesiza alte aspecte suspecte din pozițiile oficiale ale statului vecin: demografia Ungariei și legăturile strânse cu Rusia.
Nu vi se pare ceva putred în statisticile oficiale, care nu ne arată nicio scădere de populație în ultimii 56 de ani în Ungaria?

Precum vedeți în graficul prezentat, Ungaria are tot aproape 10 milioane ca în 1960 !!!

Să fim serioși ! Cine poate crede această gogomănie?

Nu vi se pare că este o gogoașă mai mare decât povestea cu marțienii pitici și verzi, ca după 56 de ani Ungaria să aibe tot 9,9 milioane populație, deși natalitatea este de -4 la mie, iar rata sinuciderilor este cea mai mare din lume. În ce privește migrația, acest fenomen a afectat atât România, cât și Bulgaria și Polonia.

Cum se face că Bulgaria de la 9 milioane în 1985, a ajuns în 2013 să aibe 7,2 milioane de locuitori? Nu vi se pare o mare discrepanță între situația Bulgariei și Ungariei, țări cu o populație comparativ egală?

De ce Ungaria să facă notă discordantă? Probabil doar Budapesta crede în aceste mirobolante cifre sau cei neatenți.

Bănuiala noastră este că Ungaria nu mai are de cel puțin 20 de ani, 9,9 milioane de locuitori. În această privință avem cel puțin două aspecte de comentat:

1. Dacă facem o comparație cu România unde populația a scăzut cu 3-4 milioane în 25 de ani, de la 23,3 de milioane la 19,9 milioane, iar din alte surse chiar 19 milioane, cum mai putem aprecia ca fiind reale statisticile Ungariei?

Ne referim la populația permanentă din țară și nu la cea fluctuantă care pleacă și vine, și care se ridică probabil la peste un milion, maxim 2 milioane de români.
Același fenomen s’a petrecut cu siguranță și în Ungaria în ultimii 25 de ani, numai că recensămintele nu ne arată nicio schimbare. Cifrele reale sunt ținute secret, prin ceea ce ni se prezintă în datele ultimului recensământ efectuat în 2011.

Cum mai pot fi credibile în atare situație, aceste statistici?
Păstrând proporțiile, probabil că nu a scăzut cu 4 milioane ca în România, dar nici 9,9 milioane nu mai are.

Calculul este extrem de simplu, dacă populația României după 25 de ani de tranziție a rămas cu 83 % din populație, atunci același procent aplicat celor 9,9 milioane avansate public de Ungaria, rezultă că probabil mai sunt doar 8,2 milioane în total, iar cifrele sunt umflate artificial cu 1,7 milioane de cetățeni inexistenți în Ungaria, ci cu siguranță în Europa sau în lume migrați, dar care au fost prinși totuși în statistica oficială, invers de cum s’a procedat în România la recensământul din 2011, 4 milioane de români fiind scoși din statistici, deoarece sunt stabiliți definitiv sau plecați perioade lungi din țară ca să mai poată fi înregistrați în statisticile interne.

Dacă acceptăm acest scenariu perfect logic, atunci din totalul locuitorilor Panoniei, cei care se declară maghiari nu mai sunt 8,3 milioane, ci doar 6,6 milioane, iar restul din tabel sunt etnici români, țigani, germani etc.

Să presupunem că cei încercuiți cu roșu, aproape 1,5 milioane care sunt trecuți într’o rubrică aparte în tabelul etnicilor Ungariei de mai sus, un eșantion exagerat de mare de populație nu răspund, sau nu știu (!!!) ce etnie au, că aceștia nu ar exista de fapt, atunci Ungaria ar avea în total doar 6,7 milioane de locuitori, ori contrariul, iar acel eșantion poate chiar există, dar sunt ori țigani, români, germani, slovaci, iar împreună aceștia nu mai vor să se declare maghiari. În ultima variantă, ar însemna un mare salt al etnicilor Panoniei considerați de autorități minoritari, iar declarațiile lor să însemne un sentiment de frondă.

Așadar, aceasta ar fi găselnița oficialităților de la Budapesta pentru ”a palma” o minoritate numeric deranjantă, până la ”rezolvarea” ei definitivă….

Oficial se vehiculează varianta nobilă a integrării lor sociale, ceea ce unora li se pare hilară această soluție. Cum să integrezi de exemplu, un corturar, în civilizația asfaltului? Lăsându’l să’și ridice cortul în curtea supermarketului? De ce cred unii oameni că țiganii corturari sau căldărari pot fi reprofilați pe posturi de funcționari, profesori sau polițiști și pot sări din cort direct într’un birou sau într’o cancelarie?  Îi întreabă cineva pe aceștia dacă vor să trăiască în civilizația europeană ca europenii? De unde știu acești birocrați că țiganii vor să trăiască altfel, decât o fac de mii de ani sau de sute de ani chiar printre noi?

Nu ar trebui să fie o opțiune personală a fiecărui individ, atunci când el vrea să acceadă pe scara socială? Își închipuie cineva că ei nu văd cum trăiesc și muncesc europenii cărora le cerșesc un bănuț, caută fier vechi, sau le vând o tigaie? Când merg prin sate cu căruțele, ei nu văd munca țăranului la câmp? Bineînțeles că văd ce înseamnă să muncești, numai că ei preferă ”munca” de a culege produsul finit…din curtea omului truditor.

2. ”Minoritatea” Țiganilor.

Un lucru este cert, așa cum se declară țiganii ca fiind români în România și în Ungaria se declară maghiari, deci din cei 6,5 milioane declarați maghiari,  dintre aceștia 2 milioane sunt țigani sau alte etnii care se declară maghiari, atunci etnicii maghiari nețigani mai sunt undeva în jurul a 4,5 milioane, iar restul de 3,7 milioane din totalul de 8,2 milioane sunt minorități, o parte care se declară maghiari, alții se declară direct țigani sau alte etnii având acest curaj, iar cei încercuiți cu roșu neavând curajul necesar, nu declară nimic.

Asta nu’i face mai puțin țigani, nici dacă se declară maghiari, nici dacă nu declară nimic.

Dacă Ungaria în 2003 avea în populația de până în 40 de ani majoritari țiganii, cum sunt ei azi după 13 ani?

Orice om cu capul pe umeri îți va spune că țiganii din Panonia azi sunt peste 3-4 milioane și asta raportat la statistica oficială de 9,8 milioane. Dar cum am văzut, toate datele ne arată că Ungaria nu mai are nici 8,2 milioane, și atunci 40% adică 3,3 milioane de țigani ni se pare o foarte credibilă cifră.

Să recapitulăm, 0,3 milioane declarați țigani oficial, probabil 7-8 sute de mii din cei 1,5 milioane care nu declară nimic, și încă 2 milioane care se declară maghiari, și încă câteva sute de mii întorși din condei de autoritățile de la Budapesta,  fiind evident interesul guvernamental de a se ascunde realitățile etnice neplăcute.

Toată această demonstrație este întărită de statisticile mult mai aproapiate de adevăr, ale cultelor și ale voturilor minorităților de la auto-guvernările locale, care ne arată o populație de minim 3-4 milioane, aceea despre care vorbeam mai sus.

Dacă îi luăm pe atei și pe cei ”fără religie” în calcul, ne rezultă o cifră impresionantă:
1,8 + 2,7 + 0,167 = 4,667 milioane de nereligioși / necreștini, iar acei 167.000 probabil declarându’se adepți ai nenumăratelor secte fără însemnătate.

Deci, 4,7 milioane de locuitori nu sunt înregistrați la cultele tradiționale în Ungaria, catolici, reformați, calviniști etc. Acești 4,7 milioane pot fi orice, dar noi credem că nu sunt ”maghiari” sau ”unguri”, ci urmași ai etnicilor Panoniei care erau băștinași aici dintotdeauna și țigani care s’au înmulțit până la cifra de 3 – 3,5 milioane.

De asemenea, în tabelul de mai jos, pe coloana roșie avem peste 2,7 milioane voturi pentru ”auto-guvernările” locale ale minorităților. Asta în condițiile în care prezența țiganilor la vot este nesemnificativă, aceștia manifestându’se civic probabil ca în România, lipsind cu desăvârșire intenția lor de vot, sau undeva la 10-25 % din etnicii țigani mai cizelați sau integrați din Ungaria.

În aceste condiții o cifră de 2,7 milioane ale minorităților apare ca incredibilă, ea neputând fi cu niciun chip numai a celor 309.000 țigani + alte etnii ”oficiale”,  din recensămintele oficiale ale guvernului ungar, chiar dacă adăugăm toate celelalte minorități, cifrele tot nu coincid…

Așadar, ceva e putred în aceste cifre oficiale…

O cifră reală trebuie să se apropie în mod firesc, tot de cele ale cultelor… de peste 4,5 milioane.

Așadar, iată cum statisticile pentru culte și cele ale voturilor minorităților ne relevă cât de false sunt statisticile oficiale publicate astfel, către ”liniștirea publicului larg”, și cât de convenabil este alcătuit recensământul Ungariei, în favoarea unei națiuni pe cale de dispariție.

Aici este evident că nu discutăm doar de minoritatea țiganilor, care în opinia noastră este de peste 40% dintr’un total, și nu de 9,9 milioane, ci de 8,2 milioane cât este mai realist să considerăm azi populația trăitoare în Ungaria, ci discutăm și de ponderea celorlalți etnici, fie că sunt români, germani, slovaci etc.

Cu siguranță românii sunt undeva la peste 500.000 sau chiar un milion, și care în marea lor majoritate vorbesc limba maghiară și se declară maghiari la recensăminte, inclusiv în cadrul caricaturalelor auto-guvernări, care sunt cu siguranță parazitate de ”oameni de bine” sau de ofițeri acoperiți ai serviciilor secrete.

Apoi, chiar dacă toată populația Ungariei și’ar declara etnia corect, tot nu am avea certitudinea că autoritățile le vor da publicității așa cum sunt ele în realitate. În definitiv, credem că nici România nu le’ar declara pe față aceste statistici îngrijorătoare, dacă am avea o situație similară…

În acest context, discursul principalului partid de extremă dreapta maghiar Jobbik, care pentru că incriminează minoritatea țigănească are o aderență în populația nețigănească de peste 15-20% și ridică numeroase nelinişti, căci agresiunile şi crimele împotriva țiganilor s’au înmulțit în Ungaria în ultimii 10 ani (Respekt.net), devine tot mai explicabilă.

Jobbik, este un partid care s’a făcut cunoscut mai ales pentru că duce o campanie agresivă împotriva țiganilor (cigany) și pe această nișă și’a canalizat propaganda xenofobă:

”Ungaria aparţine maghiarilor. Jobbik înseamnă cuvinte transformate în acţiuni”.

Cam așa sună rudimentarul mesaj a lui Vona Gábor, șeful acestei adunături de xenofobi care nu uită și de alte dispute mai vechi cu vecinii Ungariei și de care amintește deseori în acest discurs găunos. Ne întrebăm și noi despre care ”maghiari” vorbește, știind că turcii veniți acum zece secole nu prea au lăsat moștenire altceva decât câteva crâmpeie de limbă, care cu timpul s’a amestecat cu limba băștinașilor acestor locuri, românii, germanii, slovacii, sârbii, evreii, turcii și care a dat naștere unei limbi hibrid de cuvinte românești, nemțești, latinești, sclavonești, chiar khazare etc.?

Succesul Jobbik stârneşte preocupări și în Slovacia vecină, pe care reprezentanţii Jobbik o consideră ca pe un apendice al Ungariei aparţinându’i ”de drept pe bază istorică”.

Jobbik  îi acuză pe țigani de a fi responsabili pentru declinul standardului de viaţă al acestor maghiari ipotetici în acest moment de criză economică, care a afectat ţara lor mai mult decât oricare alta.

Sociologul maghiar Zoltán Pogatsa descrie astfel programul Jobbik anti-țigani al zilei :

”Ei spun oamenilor: iată, noi suferim din cauza crizei şi alţii profită de asistenţa socială acordată de stat. Iar aceşti bani ar putea fi cheltuiţi într’un mod mai util.”

Nu vă sună cunoscut această placă stricată, preluată de minoritarii xenofobi maghiarofoni din România în lupta lor de dezmembrare a României?

Executarea multor acţiuni concrete fusese lăsată pe seama Gărzii Maghiare, o oaste paramilitară de strânsură legată de Jobbik, ai căror membrii  defilau în uniforme care aminteau de cele purtate de fasciştii horthyști în anii 1940 şi organizau demonstraţii împotriva țiganilor. Poliţia suspecta unii membri ai acestei adevărate gărzi horthyste moderne, și declarată ilegală în final de către justiţie, de câteva din numeroasele asasinate asupra țiganilor. Chiar şi forţele de poliţie sunt bănuite din cauza inacţiunii lor.

Aceste acțiuni au loc după un tipic, cum a fost cel din satul țigănesc Tatárszentgyörgy, când după miezul nopţii, un necunoscut aruncă cocktailuri Molotov spre casele lor, iar când țiganul încearcă să fugă, agresorul trage în ei, apoi ucigând toți membrii familiei. Fiecare manifestare a țiganilor aducând noi atacuri împotriva aşezărilor de țigani. Deși poliţia recunoaște că atacurile au fost organizate de către Garda Maghiară, Jobbik, prin reprezentanții lor sugerează că țiganii din Ungaria se ucid între ei. Şeful poliţiei maghiare, József Bencz, a recunoscut la acea vreme că acei criminali ar putea fi chiar din poliţie sau din armată, ceea ce tinde să explice modul ”profesionist” de executare a crimelor.

Țiganii nu au dus niciodată o viaţă uşoară în Ungaria, unde reprezintă acum cel mai probabil peste 30-40 % din populaţie, și care din cauza natalităţii prolifice aceştia ar putea, după estimările surselor independente, reprezenta deja 50% din populaţie, iar până în 2030 să depășească cu mult peste 60% din populația Ungariei.

Partidul Jobbik exploatează la extrem aceste cifre. Reprezentanţii săi abordează deschis posibilitatea de a ”deplasa” țiganii. O parte dintre maghiari consideră țiganii, criminali. Se estimează că peste jumătate din populaţia din penitenciare din Ungaria este de origine țigănească, ceea ce iar ar demonstra procentul acestora foarte mare în masa populației.

Cealaltă jumătate nețigănească îmbătrânită din populaţie, deși consideră partidul Jobbik ca fiind periculos, este totuși favorabilă unei ”soluţionări” a problemei țigănești.

Cum se va soluționa această problemă încă nu știm. Dacă prin deportarea țiganilor în alte țări cum ar fi Rusia sau chiar India unde li s’a recunoscut locul de origine a țiganilor, ori prin continuarea crimelor sau chiar prin crearea unor rezervații în interiorul granițelor prin segregarea comunităților de nețigani de țigani, ceva de genul ”Ținutul Țigănesc”, model vândut și secuilor maghiarizați din România, deocamdată partidul Jobbik nu’și face public programul de eradicare a acestei minorități care devine pe zi ce trece tot mai numeroasă.

3. Soluționarea problemei țigănești.

Ce ați spune de următorul scenariu?
Datorită înmulțirii exagerat de mare a țiganilor în Panonia probabil că Jobbik va ajunge fără doar și poate la putere, este doar o problemă de timp. Ce va face Jobbik în problema țigănească în condițiile în care va avea suportul populației?

a. O integrare a lor în societate pare a fi o muncă de Sisif, atunci când 2-3 milioane de țigani adulți au propriile lor preocupări specifice, lăutărie, mici meșteșuguri etc., iar acest proces nu se poate realiza în timp scurt, și nici nu poate garanta cineva succesul operațiunii deosebit de greoaie, înainte de a deveni preponderentă majoritatea țigănească în masa totală a populației, încât în 20-30 de ani ar deveni caducă integrarea lor într’o comunitate pe cale de dispariție, printr’un proces avansat de îmbătrânire și care nu mai fac copii.

b. O rezervație a țiganilor ar fi altă idee, prin segregarea lor de restul populației, urmată imediat de ieșirea din UE și NATO ca să se poată legaliza statul țigănesc, adică un fel de Transnistrie…De asemenea, acest proces dacă nu se face imediat, devine și el caduc….

3. Cea mai probabilă soluție care este luată în calcul de Jobbik, dar care încă nu este făcută publică este o modalitate de deportare a țiganilor în Siberia sau în alte regiuni ale Asiei. La această operațiune căutându’se concursul a trei state: Rusia, Iran sau chiar India

Nu se fac publice aceste discuții, dar cu siguranță Putin condiționează aceste mișcări de populații cu ieșirea din UE și NATO și probabil foarte mulți cetățeni ruși vor primi cetățenie ungurească pentru a suplini dislocarea de populație. Nici nu ar fi un fenomen izolat, apetența rușilor de a migra în permanență spre vest nu este o noutate, o situație similară petrecându’se sub ochii noștri chiar acolo unde ne petrecem noi vacanțele pe litoralul bulgăresc.

Citiți și:  COLONIZAREA BULGARIEI DE CĂTRE RUȘI

Așa că nu va fi greu să convingi câteva sute de mii de ruși să ia cu asalt Budapesta sau lacul Balaton, pentru a cumpăra proprietăți cu bani împrumutați de statul rus, așa cum au procedat Ungaria cu proprietățile cumpărate din România.

Acordarea de cetățenie unui număr însemnat de ruși, ar putea cu timpul crea condițiile pentru ca aceștia să preia sub tutela Rusiei, conducerea Ungariei. Acest scenariu este se pare singura salvare a Ungariei de la țiganizare, lucru care evident nu ne liniștește deloc, pe noi românii…și nu e cazul să exemplificăm prea multe aici, și nu pentru a le da noi idei…Desigur că ei au deja mult mai multe scenarii, decât am putea noi dezbate aici.

Dar apropierea Rusiei de Ungaria, nu ne avantajează deloc, dacă România nu va intra într’un joc pe măsura celui pe care’l vizează partea ungară.

Vona Gábor a fost anchetat de către serviciul secret ungar şi de către procuratură sub suspiciunea că ar fi primit finanţare din Rusia, dar rezultatele anchetelor nu au fost făcute publice niciodată. Nimeni nu a fost pus sub acuzare şi Jobbik a fost lăsat să activeze în pofida faptului că legătura dintre Jobbik şi Rusia a devenit de notorietate. A fost o legătură realizată prin intermediul lui Bela Kovacs, descris drept consilier de politică externă al Jobbik, dar, în realitate, omul de legătură cu cercurile moscovite.

Bela Kovacs se potriveşte profilului securistului post-comunist, care a fost reprezentantul Ungariei comuniste pentru comerţ exterior la Moscova, după care s’a ocupat de afaceri între cele două ţări. Dacă a existat o finanţare rusească pentru Jobbik, atunci ea s’a făcut pe filiera fostelor reţele secrete şi autorităţile ungare nu au putut sau nu au dorit să o facă publică. O a doua suspiciune ridicată de procurori la vremea respectivă a fost aceea a unei legături şi posibile finanţări din partea regimului ayatollahilor din Iran.

Nici această ipoteză nu a fost confirmată oficial, tot ceea ce se poate spune public este că reprezentanţii Jobbik participă la tot felul de conferinţe antisemite organizate la Teheran. Dacă există însă ceva care probează, fie şi indirect, susţinerea Jobbik pentru tot ceea ce este rusesc este un episod care a avut loc la sfârşitul anului 2012, începutul anului 2013 în aşa-numita Alianţă a Mişcărilor Naţionale Europene, coaliţia formaţiunilor naţionaliste din Uniunea Europeană.

Svoboda, partidul naţionalist ucrainean pe care propaganda moscovită îl dă drept exemplu că guvernarea de la Kiev a fost preluată de ”fascişti şi nazişti”, avea statut de observator, dar a fost exclus şi din această calitate la cererea Jobbik, pentru care atitudinea anti-rusă a Svoboda era prea mult de îndurat.

În vreme ce tot mai multă lume observă similitudinile dintre anexarea Crimeii de către Rusia cu Anschluss-ul (anexarea Austriei de către Germania nazistă), inclusiv de către profesorul rus Andrei Zubov într’un articol din Vedomosti şi de către rabinul-şef al Ucrainei, Yaakov Dov Bleich, Moscova continuă propaganda cu ”fasciştii de la Kiev”.
În aceeaşi paralelă cu Anschluss-ul, se observă că Putin a înlocuit cu de la sine putere frontierele naţionale recunoscute cu conceptul de Volksgenossen, cu ”etnicitatea” sau ideea de unitate de sânge în acelaşi fel pe care l’a folosit Hitler ca să anexeze Austria, regiunea sudetă şi apoi întreaga Cehoslovacie.

Snyder observă asemănări şi în utilizarea propagandei de către Hitler şi Putin, ambii pretinzând că apără drepturile şi/sau integritatea etnicilor germani/ruşi acolo unde nimeni nu le ameninţă (singurul cetăţean rus ucis în evenimentele din Ucraina fiind un protestatar anti-Ianukovici ucis de lunetişti).  Şi atunci, se întreabă profesorul american, la ce bun această propagandă?

”Cel mai evident răspuns este că propaganda serveşte obiectivul tehnic al pregătirii terenului pentru război”. Mai exact, ”propaganda are o funcţie mai importantă şi mai profundă” decât simpla distorsionare a realităţii.
”Propaganda, cel puţin pe vremea Uniunii Sovietice, nu era pur şi simplu o versiune editată a realităţii, ci mai degrabă o parte crucială a încercării de a crea o altă realitate”, scrie profesorul american, care ne îndeamnă să vedem în propaganda rusească din Ucraina acelaşi scop.

Dar, dacă Jobbik şi aparatul său de propagandă se manifestă atât de vocal în Transilvania, putem vedea aici mâna Rusiei care încearcă să creeze o altă realitate prin pretenţiile de autonomie pe criterii etnice?

Vona Gábor cu Alexandr Dughin, ideologul Kremlinului

Să fie Jobbik agentul Rusiei și în România?

Este din ce în ce mai clară o prezenţă la vârf a partidului extremist Jobbik, din Ungaria. Credem că a venit timpul să punem capăt acţiunilor acestui partid pe teritoriul României şi cerem public Guvernului şi Parlamentului României să se emită act normativ prin care prezenţa pe teritoriul României a membrilor şi liderilor acestui partid să fie interzisă.

Este un partid extremist, care nu are responsabilitate pentru Europa unită, ci pentru interesele lui mărunte. În Europa se constată o creştere a ponderii partidelor extremiste şi, dacă Ungaria nu îi poate pune sub control, măcar pe teritoriul României nu au ce căuta.
Dreptul la liberă exprimare nu pot merge până la nivelul la care, prin abordări extremiste, faci rău altora, iar Jobbik este un partid extremist, de care le este ruşine şi guvernanţilor de la Budapesta şi nu’i acceptă în alianţe, nu văd de ce ne’ar fi nouă ruşine să’i dăm afară sau să nu mai aibă acces în România.

Sursa: Romanialibera.ro

Citiți și: DELIRUL MAGHIAR: PROPAGANDĂ ȘI EXTREMISM PENTRU ”UNGARIA SFÂNTULUI ȘTEFAN”

Sau:  PROIECTUL ”UNGARIA MARE”, LA COȘUL DE GUNOI

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

STEMA ROMÂNIEI PE TRICOURILE NAȚIONALEI DE FOTBAL

A venit momentul ca și Federația Română de Fotbal să urmeze exemplul marilor națiuni care își poartă cu mari galoane stema țării pe tricourile naționalei lor de fotbal. Nimeni până acum nu a luat atitudine public pentru adoptarea ei, deși spunem noi părea o simplă formalitate la prima vedere. De ceva timp la federația de fotbal bate vântul marilor înnoiri, un nou președinte, un contract cu alt brand de echipament sportiv (Joma), lupta anti-corupție clamată și promovată de noul președinte, și care este considerată chiar de către noul președinte o formă de patriotism…

Dar, patriotism spunem noi că ar însemna și renunțarea la emblema federației care nu reprezintă poporul român, sau statul român, ci doar o mână de oameni care gestionează mai defectuos, sau mai puțin defectuos bucătăria fotbalului. Nu avem de spus prea multe despre această emblemă, decât că este potrivită pentru un for, dar nu pentru o echipă atât de iubită de români. Știm cu toții că meciurile naționalei de fotbal nasc patimi uriașe în rândul iubitorilor de fotbal, iar victoriile repurtate de echipă sunt adevărate explozii de bucurie. Echipa în orice componență ar fi ea, dar și tot ceea ce roiește în jurul ei, par a fi un bun neprețuit al întregului neam, și de care sunt legate mereu speranțele românilor, de afirmare pe plan internațional a numelui țării și a culorilor naționale.

Printre celelalte reforme promise de noua echipă managerială din federație ar trebui să fie introdusă ca o prioritate și aplicarea stemei României pe tricourile echipei naționalei, cu atât mai mult cu cât Parlamentul a adus o modificare de ultim moment, readucând coroana de oțel pe capul acvilei.

Dacă BNR este nevoită acum să schimbe întreaga masă monetară a țării, doar pentru că a apărut această modificare a stemei, de ce nu ar face’o și FRF? Toate instituțiile României sunt obligate de lege să adopte noua stemă în noua sa configurație. Pentru FRF e o simplă formalitate renunțarea vechii embleme și înlocuirea ei cu noua stemă a României.

Care ar fi motivele să nu o facă?

Bancnotele vechi purtau stema pe format vechi. De ce bancnotele nu poartă doar emblema BNR? Reprezintă banii doar o marcă a băncii centrale a statului, sau reprezintă națiunea română?

Precum vedem toate bancnotele poartă stema țării, iar masa monetară însumează peste 250.000.000 de bancnote în circulație !!! Și toate acestea vor fi schimbate, dragi diriguitori ai fotbalului. Suntem convinși că multe federații sportive ar putea să facă un efort similar celui făcut de BNR, de a renunța la embleme ce nu exprimă simboluri naționale actuale.

De ce federația de fotbal a Poloniei dă dovadă de real patriotism?

Emblema federației nu se află pe tricourile naționalei a Poloniei. Iată emblema:

Emblema federației Germaniei de fotbal preia Stema Germaniei:

La fel și cea a Angliei:

Stema Rusiei pe tricourile naționalei lor:

Emblema federației rusești de fotbal reproduce Stema de stat a Rusiei:

Stema Austriei este prezentă pe tricourile echipei naționale austriece de fotbal.

Emblema federației austriece este diferită

Stema Elveției pe tricourile echipei naționale:

Stema Elveției:

Echipa Spaniei

Emblema federației spaniole reproduce integral Stema Spaniei

Bineînțeles, lista noastră poate continua pentru a întări justețea demersului nostru de a sensibiliza federația noastră de fotbal, în scopul de a analiza dacă impactul introducerii pe tricourilor echipei naționale de fotbal, ar aduce un plus de prestanță și ar impune respect nu doar adversarilor în arenă, ci și a suporterilor autohtoni în tribune.

Ar trebui menționat că mai sunt naționale de fotbal care au pe tricoul național nu stema țării, ci emblema federației la fel ca în România, cum ar fi Franța, Italia, Danemarca și altele, dar demersul nostru rămâne justificat în continuare, și considerăm că în procesul de reformă ar trebui să se ia în discuție și acest aspect pe care îl deschidem aici pentru dezbatere.

În definitiv federația ar putea transfera pe mânecă emblema federației, dar să preia pe piept stema României.

Citiți și: STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

ROMÂNIA-MOLDOVA, STATUL COMUN ROMÂNESC

Se spune despre oportunități că ele apar în momentele cele mai neașteptate și au o durată limitată. Istoric, România a profitat de oportunități doar atunci când populația sa a făcut și efortul de a se îndrepta spre aceasta și nu a așteptat ca ”Dumnezeu să’i bage și în traistă”.

A profitat de conjunctura politică la 1877 și în 1918 sau în anii 2004 si 2007 când am facut o opțiune democratică fundamentala fiind primiți în NATO și în UE. Astăzi, pe lângă includerea în spațiul Schengen, pentru România se deschide o nouă fereastră de oportunitate.

Comparând cu datele culese despre Republica Moldova, constatăm că exista o similaritate în ceea ce privește suprafața geografică ( a 5-a ca mărime) și numărul de locuitori, precum și două inadvertențe în ceea ce privește PIB exprimat în euro și numărul de locuitori al capitalei de ”zona”. Astfel, dacă se adopta acest proiect, unirea istorica cu Basarabia poate fi mai usor realizată, integrarea făcându’se ”de facto”, ca o alipire a unei zone la un întreg. Din această unire România poate deveni mai puternica, iar Moldova își poate crea oportunitati economice ce pot duce la creșterea PIB, dar și la beneficiile aduse de includerea în structurile NATO sau ale UE, inclusiv spațiul Schengen.

Evident că nu imediat, însa aceste oportunități sunt greu de a nu fi luate în seamă de o parte și de alta a Prutului. Cine ar avea de pierdut? Nimeni altcineva decât Rusia, cea care se implică în campania electorală pentru alegerea Primarului în Chișinău, cea care prezinta ”ambasadorul” unei regiuni la o întâlnire diplomatică, încercând să’i dea legitimitate. Aceeași Rusie care’și țipă prin presa de la noi sau prin gura unor politicieni cu rădăcini la Moscova pierderea influenței în România, dorind să o consolideze la Chișinău.

Dincolo de oportunitatea unirii, reorganizarea va mai produce încă două oportunități, una care ține de reducerea numărului de bugetari (și de aici presiune mai mica pe bugetul de stat și reorientarea banilor economisiți către investiții), precum și eliminarea încrengăturilor supralegale pe care baronii locali au făcut’o la nivelul județelor actuale. La care se adaugă absorbția mai ușoară a fondurilor europene și planuri de dezvoltare concepute la nivel major (ca exemplu, autostrada Arad – Pitesti va presupune colaborarea a 3 zone și nu a 7 ca până acum).

Prin urmare Proiectul ”Romania 9” înseamnă o Românie mai puternică, mai mare, mai bogată, mai dezvoltată, mai puțin coruptă, adică o Românie normală, democratică și europeană. Are cine să fie în fruntea națiunii noastre pentru înfăptuirea unui astfel de moment istoric? Este doar în puterea românilor de a pune în frunte oameni care să’i reprezinte, căci alegerile prezidențiale în Republica Moldova vor avea loc cel mai probabil în toamnă și tot în toamnă pe 30 noiembrie, au loc alegeri parlamentare în România.

Statul comun România + Republica Moldova, România Mare, România-Moldova, Geția, Dacia…

În ultimul număr al săptămânalului ”Literatură și Artă”, a fost publicat apelul Sfatului Țării 2 de a crea un stat comun România + Republica Moldova:

”Statul comun va fi o asociație a două state suverane, independente, unitare şi indivizibile.
Statul comun va lua naștere printr’un tratat internațional, bazat pe principiile și normele unanim recunoscute de dreptul internațional, legislația Republicii Moldova, a României și a normelor Uniunii Europene, semnat de președinții celor două state și ratificat de parlamentele statelor membre.

Concluzia este:

”Ținând cont că, la momentul actual, din mai multe considerente, Republica Moldova se află într’o stare extrem de dificilă, fiindu’i amenințată chiar existența ca stat, considerăm că, prin realizarea modelului propus, deschidem o perspectivă unică de revenire în spațiul istoric și etnic al poporului nostru și care garantează și urgentează integrarea noastră în Uniunea Europeană.”

Negocieri, nu neapărat cedări, alipiri sau pretenții teritoriale!

George Simion, liderul unei mişcări unioniste:

”Atunci când vorbim de Unire, ne referim la două state independente, care, democratic, vor înființa un stat nou. E o realitate dură: la fel ca și minoritățile care cred că după Unire vor fi alungați de pe plaiurile Moldovei, nici cei străini nu cunosc faptul că temeiul luptei noastre nu are ca finalitate anexări sau pretenții teritoriale, ci pe libertate, democrație, voință populară și pe șanse egale de transmitere a mesajului. Acestea sunt valori ale întregii lumi civilizate și noi, prin definiție suntem un popor european și parte a acestei lumi libere.”

Unul dintre experţii politici a calificat drept ”acutizare de primăvară” evenimentele ce s’au produs la Chişinău (marşul unioniştilor şi crearea consiliului de lichidare sub denumirea ”Sfatul Țării – 2”).

Asemenea ”acutizări” au loc anual: pe 27 martie, unioniştii din cele două ţări marchează aniversarea unirii Basarabiei cu România în 1918. Însă anul acesta, adepţii unirii au primit un motiv în plus pentru optimism.

Potrivit unor zvonuri insistente, administraţia americană a dat undă verde pentru realizarea proiectului ”Unirea-2018” – aderarea Republicii Moldova la România în anul cînd se împlineşte un secol de la prima ”Mare Unire”. Acest fapt a conferit încă un impuls atât pentru amploarea evenimentelor din 27 martie, cât şi pentru planurile unioniştilor, care visează să repete evenimentele de acum un veac.

În consecinţă, duminica trecută, adepţii unirii nu doar au trecut în marş prin centrul Chişinăului, cu prilejul aniversării a 98-a a includerii Basarabiei în statul român (ce’i drept, fără ”anunţata” prezenţă a lui Traian Băsescu şi într’un număr mult mai mic de 50 de mii, declarat de organizatori). Dar şi au instituit aşa-zisul organ ”reprezentativ” cu denumirea ”Sfatul Țării – 2”, menit să elaboreze o strategie şi documentele necesare pentru preconizata unire. A fost aprobată Foaia de parcurs -2018 – un plan de acţiuni concrete de lichidare a statalităţii moldoveneşti. Şi chiar au început să discute variantele denumirii: Marea Românie, România-Moldova, Dacia.

”Foile de parcurs”: diferenţe de abordare

Însă cu toată euforia şi planurile de a ”îndeplini cincinalul (unirea celor două ţări) în trei ani, deja astăzi, unioniştii moldoveni şi cei români demonstrează că nu există o poziţie unică privind faptul cum trebuie să se desfăşoare ”Unirea-2018”.
Unioniştii din Moldova insistă asupra egalităţii şi a integrării treptate a „celor două state româneşti”. Precum a declarat duminică, în cadrul congresului de constituire a ”Sfatului Țării – 2”, şeful grupului de iniţiativă, redactorul-şef al publicaţiei ”Literatura şi arta”, Nicolae Dabija, la prima etapă, statul unit trebuie să se numească ”România – Republica Moldova”, să aibă două capitale şi două guverne.
Principiul procesului de unire treptate este prevăzut şi în ”Declaraţia privind unirea Basarabiei cu România”, adoptată la congresul ”Sfatului Ţării – 2”.

”Implementarea etapelor şi principiilor, prevăzute în Foaia de parcurs – Reunirea 2018”, se arată în primul punct al acestui document.
Însuşi planul de unire, elaborat de unioniştii moldoveni, prevede intrarea întregului teritoriu al actualei Republici Moldova sub legislația din România actuală (practic numai astfel și teritoriul dintre Prut și Nistru va deveni automat parte a UE și NATO); unificarea instituțiilor naționale gen Curtea Constituțională, Consiliul Concurenței, ANRE, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Casa Națională de Pensii etc.; reforma administrativ-teritorială: Moldova revine la judeţe.

Crearea unui guvern şi parlament unic: în instituţiile publice unificate 5/6 revine părţii române, 1/6 – celei moldoveneşti.
Totodată, în primii 20 de ani, partea moldovenească urmează să obţină o cotă garantată de 1 la 6 în guvernul şi parlamentul statului reunificat.
Introducerea pe teritoriul statului reunificat a unei valute unice şi trecerea sistemului bancar din RM în gestiunea Băncii Naţionale a României. Aducerea pensiilor pe teritoriul actualei RM la nivelul pensiilor achitate în România chiar din prima zi a reunificării. Acelaşi lucru se referă şi la salariile bugetarilor.

Crearea unui fond investiţional unic (cel puţin 2% din PIB) pe un termen de 25 de ani, destinat atenuării diferențelor de dezvoltare a populaţiei şi a convergenţei economiilor ”celor două state româneşti”. Garantarea alocării cel puțin a unei șesimi din fondurile structurale europene puse la dispoziția României pentru infrastructura și proiectele de dezvoltare de pe teritoriul actualei Republici Moldova.
Documentul mai prevede elaborarea unei ”agende clare pentru soluţionarea conflictului transnistrean”, în cadrul negocierilor directe dintre Bucureşti şi Moscova.
Totuşi, în cadrul congresului de duminică a fost înaintată şi o altă propunere de soluţionare a problemei transnistrene: Nicolae Dabija a propus să dăruim Transnistria Ucrainei în schimbul retrocedării Basarabiei de Sud şi a Bucovinei de Nord. Iar România este gata să ”ierte păcatele” Rusiei, cu condiţia că nu va împiedica unirea Moldovei cu România.

Drept ”ora X”, în Foaia de parcurs este indicat anul 2018 – o dată sacrală pentru adepţii unirii. Până atunci, unioniştii basarabeni intenţionează să desfăşoare o campanie de explicare în rândul întregii populații din Republica Moldova privind beneficiile unui stat comun cu România, asigurarea susţinerii reunificării cu România din partea a cel puţin jumătate din populaţia ţării (!), atingerea unui consens între partidele politice (mai ales între cele parlamentare) pentru aprobarea ideii de reunificare; informarea partenerilor europeni despre modificarea frontierelor în această parte a continentului şi asigurarea unui ”lobby internaţional” a ideii unirii; aprobarea în parlamentele celor două ţări a principiilor de bază a ”reunificării Moldovei cu România”. Iar deja după proclamarea politică a unirii, să desfăşoare un referendum ”pe întreg teritoriul statului reunificat” privind adoptarea noii Constituţii.

”Foaia de parcurs a reunificării” unioniştilor basarabeni este aproape o replică fidelă a ”Foii de parcurs a reunificării”, elaborate de fostul consilier al premierului României, expertului Fundaţiei Universitare a Mării Negre a Academiei Române Petrişor Peiu. Se pare că proiectul Peiu a stat la baza acestui document. Totuşi, aceste documente diferă unul de altul.
Planul lui Petrişor Peiu nu prevede nici un fel de etape, perioadă de tranziţie, două capitale, două guverne, la care au făcut aluzie participanţii congresului de duminică de la Chişinău. Capitala ţării rămâne Bucureştiul, iar procesul de reunificare va fi momentan, fără etape intermediare şi asimilare treptată.

”Singura metodă de a genera efecte maxime şi definitive de apartenenţă la structurile euroatlantice de securitate (NATO) şi la cele politice din Europa (UE) – este plasarea teritoriului dintre Prut şi Nistru sub administrarea completă a legislaţiei române. Orice altă abordare doar va îngreuna procesul de reunificare şi îl va pune în pericol. Noi nu avem nici timp, nici resurse instituţionale pentru a desfăşura experimente”, a menţionat autorul.
Petrişor Peiu propune includerea noilor minorităţi naţionale pentru România în societatea românească după modelul adoptat faţă de minoritatea maghiară. Iar pentru soluţionarea conflictului transnistrean, trebuie trecut de la formatul de negocieri în format 5+2 la formatul 2+1 (Bucureşti-Chişinău-Moscova) şi de efectuat un schimb de populaţii de pe cele două maluri ale Nistrului – strămutarea a 100-120 de mii de ”români” transnistreni, fapt ce, potrivit estimărilor expertului român, va costa în jur de 500 de milioane $.

Preţul unirii

Spre deosebire de unioniştii basarabeni şi ”optimistul” Peiu, Bucureştiul înţelege perfect ce consecinţe economice şi politice va avea pentru el ”unirea momentană”-2018.
De acea, în cadrul unor dezbateri publice ”Dialog pentru România”, preşedintele Klaus Iohannis a declarat că ”să pui acum întrebarea unirii Moldovei cu România pare un demers puţin serios”, ceea ce arată că public principalii actori evită tulburarea apelor. În particular însă tatonări în care este parte și Rusia au evident loc, deoarece Rusia își manifestă fățiș reluarea colaborării extinse cu România. Astfel au avut loc discuții în care alături de generali în rezervă și cadre militare ale Armatei Române demne, la întâlnire a participat și ambasadorul Rusiei la București, într’o reuniune informală a Clubului Militar Român pentru Reflecție Euroatlantică. Discuția s’a purtat sub codul The Chatham House Rule și deși nu se fac publce astfel de discuții, ideea care se desprinde în general este că nu vom avea în final aprobări sau dezacorduri, iar unirea celor două state nu se va pune în condiții de interzicere, ci în condiții de negociere. Ce negocieri, veți întreba? Negocieri privind faptul că Unirea trebuie să se facă fără regiunea transnistreană, negocieri privind rolul Rusiei în vecinătatea NATO și așa mai departe.

”Dacă ne uităm în jur, problema Transnistriei, (…) este o chestiune a stabilităţii economice, combaterii corupţiei, care, indiferent cum o vedem, se află într’o parte şi în alta a Prutului la niveluri foarte diferite, şi atunci, după ce rezolvăm aceste probleme pentru care cunoaştem soluţiile, putem să abordăm şi problemele mai complicate şi să începem să discutăm”, spune și Iohannis știind ca mulți alții că pragmatismul despre perspective reale trebuie să ne anime și nu expectativa sau idealismul anilor 1918.

Dmitrii Rogozin, pentru presa rusă (kommersant.ru) :

”Un fapt, evident chiar şi pentru cei mai înverşunaţi susţinători ai unirii cu România, este acela că, dacă Moldova face un pas spre România, regiunea Transnistria se va despărţi la acest viraj abrupt”.

Iar Partidul Naţional Liberal, care susţine ideea unionismului în principiu, a elaborat un proiect nu de unire ”momentană” ca cel al lui Peiu, ci de reunificare treptată a economiilor, politicilor sociale, infrastructurii, sistemelor de educaţie, spaţiului mediatic şi altor domenii din cele două ţări.

Mai multe amănunte despre proiectul lui Peiu, aici: CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

Bucureştiul are în faţa ochilor exemplul Germaniei, care deja a plătit circa 2,5 trilioane de euro (2,7 trilioane de dolari) din momentul unificării RFG şi RDG, acum un sfert de veac.
În pofida faptului că posibilităţile financiare ale Berlinului sînt net superioare posibilităţilor Bucureştiului, iar nivelul de viaţă în fosta RDG era cu mult mai mare decît cel din Moldova contemporană, procesul de egalare a nivelului de viaţă şi de competitivitate a teritoriilor din Est şi Vest continuă şi în prezent. Landurile donatoare din sud şi vestul ţări (Hessen, Hamburg, Baden-Württemberg, Bavaria și Renania de Nord-Westfalia) continuă să plătească pentru egalarea diferenţelor financiare dintre Vestul ”bogat” şi Estul sărac din Germania.
România a calculat demult (cifrele sînt actualizate periodic) cât va costa planul unirii.
Încă în anul 2006, când preşedintele Traian Băsescu a propus Moldovei să adere împreună cu România la Uniunea Europeană, renunţând la Transnistria, ziarul românesc ”Cotidianul” publicase estimările experţilor referitoare la prețul unirii cu RM – cel puţin 30-35 de miliarde de euro, în primii 5 ani. Şi chiar în cazul reorientării spre RM a unor fluxuri financiare din Europa destinate României în cadrul unor proiecte, cheltuielile Bucureştiului pentru unire se vor reduce pînă la 20-25 de miliarde de euro, în primii 5 ani.
”Potrivit acestor calcule, Bucureştiul va trebui să cheltuiască anual 5% din PIB, ceea ce e prea mult faţă de posibilităţile noastre şi e posibil ca noi să destabilizăm economia”, a spus atunci ministrul finanţelor al României, Sebastian Vlădescu.

Doi ani mai târziu, un plan detaliat al cheltuielilor pentru unire a fost publicat şi de ”Ziarul Financiar”. Potrivit estimărilor publicaţiei, unirea va costa Bucureştiul 200 de miliarde de euro în următorii 25-30 de ani. Postul de televiziune DIgi24 indica o altă cifră – 150 de miliarde de euro timp de 20 de ani.
Studiul efectuat în 2014 de Fundaţia Universitară a Mării Negre sub egida Academiei Române a arătat că doar pentru egalarea pensiilor pentru 670 de mii de pensionari moldoveni va fi necesară suplimentarea bugetului cu 1 miliard de euro. Alte 550 de milioane – pentru egalarea salariilor bugetarilor basarabeni şi români. Totodată, estimările au arătat că după unirea României cu Moldova, PIB-ul ţării pe cap de locuitor va cădea de la cât va fi în 2018-2019, de 10.500-11.000 să scadă la 9.500-10.000 euro / cap locuitor.

Iar potrivit datelor publicate de romanialibera.ro în ajunul evenimentelor din 27 martie curent, pentru ”apropierea nivelului economiei basarabene de nivelul ţării-mamă, România va trebui să investească în Basarabia 180 de miliarde de euro”. Alți 11 miliarde de euro vor trebui prevăzuți în buget ”pentru acoperirea necesităţilor Basarabiei”.
România nu va putea ţine piept acestor sume, recunosc experţii români.
Petrişor Peiu, elaborînd ”Foaia de parcurs a reunificării”, a propus ca o parte din cheltuieli pentru unire să fie acoperite din fondurile structurale ale UE, o parte – cu ajutorul investiţiilor şi emiterea de obligaţiuni. Însă va dori oare Uniunea Europeană, care are problemele sale, să ofere aceşti bani?

Or, în afara cheltuielilor financiare colosale, unirea ”celor două state româneşti” ar putea avea un şir de consecinţe nedorite pentru Bruxelles. Cel puţin – la creşterea dispoziţiilor revizioniste în ţările din jurul României, în primul rînd, în Ungaria. Maximum – la tensionarea situaţiei în această parte a continentului.
Deşi, potrivit sondajelor sociologice, numărul adepţilor unirii cu România în Moldova a crescut în ultimii ani de la 10% pînă la 20%, majoritatea absolută a ţării pledând în continuare împotriva unirii. Iar în afara conflictului transnistrean îngheţat, după unire, Bucureştiul va mai obţine drept supliment la teritoriile de peste Prut, Găgăuzia şi raioanele din nordul Moldovei, care sunt proruseşti. Precum a declarat recent, comentând perspectivele ideii unionismului, ambasadorul Rep. Moldova la Bucureşti, Mihail Gribincea,
Moldova contemporană se deosebeşte radical de Basarabia din 1918 – ”atât prin componenţa naţională a populaţiei şi prin frontiere, cât şi prin elita politică”.
Iată una dintre aceste diferenţe cardinale: în cazul intrării Republicii Moldova în componenţa României, Găgăuzia şi’ar putea declara independenţa.

Unii comentatori moldoveni invocă faptul că proiectul Unirea-2018 ar putea provoca un conflict militar în Moldova. Iar acest fapt va tensiona situaţia regională, deoarece România este membră a NATO. Poate SUA, susţinând ideea unirii-2018, asta îşi doresc, însă un nou conflict la frontierele estice nu pare să intre în planurile Bruxelles-ului. De aceea, este puţin probabil că Uniunea Europeană va începe finanţarea unirii ”celor două state româneşti”, aşa cum planifică autorii ”foilor de parcurs ale reunificării”.
Aşa că, oricât ar reflecta unioniştii de pe cele două maluri ale Prutului în ajunul aniversării a o sută de ani de la ”Marea Unire”, nici Bucureştiul (ținând cont de declaraţiile lui Klaus Iohannis), nici Bruxelles-ul nu vor forţa procesul de unificare. Nu este interesat nici Chişinăul, pentru care unirea cu România înseamnă pierderea accesului nelimitat la troaca bugetară şi la creditele şi granturile străine.
Apropo, încă o nuanţă pe care adepţii unirii preferă să o treacă cu vederea atunci cînd promit salarii şi pensii majorate după unirea Moldovei cu România. În prezent, datoria publică externă a României constituie 5.765 $ pe cap de locuitor. În Republica Moldova acest indicator este egal cu 1.700 euro. Astfel, în urma realizării proiectului de reunificare, cetăţenii moldoveni vor trebui să împartă cu locuitorii României şi povara datoriei publice externe.

Securitatea energetică

Întâlnirea dintre geopolitică și energie într’o zonă plină de provocări precum cea a Mării Negre suscită interes, în special în momente precum cel de acum, când conflictele asimetrice ies la suprafață, iar probleme tensionate precum chestiunea Ucrainei par tot mai difcil de rezolvat. Independența energetică a României devine cu atât mai stringentă, iar ca obiectiv este esențial în vederea asigurării necesarului unui stat unificat.

Diversificarea surselor de energie apare ca fiind tot mai utilă, iar o strategie coerentă nu numai la nivelul structurilor internaționale prezente în regiunea Mării Negre, ci și din partea fiecăruia dintre statele din această zonă, se vede tot mai necesară. Uniunea Europeană și NATO sunt actori importanți în regiunea Mării Negre, însă dacă rolul NATO este limitat la asigurarea securității și protejarea infrastructurii energetice, Uniunea Europeană are pârghiile necesare unei decizii legate de diminuarea dependenței față de Rusia. Lipsa unei unanimități la nivel european, cauzată, de fapt, de gradele diferite de dependență față de resursele energetice rusești, face dificilă adoptarea și punerea în practică a unei ecuații care să scoată Rusia din ecuația energetică ce o leagă de Europa. În acest context, încercările individuale ale statelor riverane la Marea Neagră par a fi o primă soluție pentru diversificare, iar fiecare dintre aceste țări vrea să demareze proiecte în acest sens. Turcia, de pildă, mizează pe energia nucleară, pregătind construcția a două centrale nucleare care să fie funcționale până în 2023, anul în care se aniversează centenarul Republicii.

În ceea ce privește România, ea are mai multe atuuri pe care le’ar putea valorifica în domeniul energetic. Este o țară aflată la granița estică a UE, este membră a NATO și este, în cele din urmă, într’o măsură relativ mai mică în relație de dependență față de Rusia, Find singurul stat care îndeplinește simultan toate aceste condiții. Punerea în aplicare a unei strategii energetice este astfel cu atât mai necesară, mai ales dacă prin diversificarea surselor energetice naționale – gazele de șist și cele din platoul Mării Negre – România își asigură independența energetică, iar în această situație ar putea deveni chiar ea exportatoare de energie. Cu toate acestea, în acest moment, România singură nu poate deocamdată avea statutul de hub energetic, mai ales că majoritatea conductelor care transportă resursele naturale din zona Asiei Centrale sau a Orientului Mijlociu au ocolit România ca țară de tranzit (cum este cazul viitoarei South Stream, dar cu excepția AGRI), iar dacă nu aleg calea transportului pe mare, traversează Turcia. România ar putea astfel căuta parteneri în regiune care să nu o mai lase în afara traseelor energetice ce se creionează în regiune.

De aceea, de pildă, o strategie comună a României și Turciei în acest domeniu ar putea schimba traseele energetice deja conturate în regiune. Privită din punct de vedere istoric, această apropiere este foarte plauzibilă mai ales că, la baza legăturilor Ankarei cu Bucureștiul, există toate premisele pentru o colaborare de lungă durată în chestiunea diversificării energetice. Oricum ar fi, problema diversificării surselor va fi tot mai des menționată, iar strategiile României și ale UE trebuie să fie gândite pe termen lung și nu ca o soluție temporară până la rezolvarea tensiunilor din regiune.

România (RO) îşi dezvoltă politica energetică sub imperativele asigurării intereselor sale strategice, dar şi a respectării angajamentelor asumate la nivel regional, european şi global.
Prin poziţia geografică și potențialul său, ţara noastră are posibilitatea de a deţine un rol important în ecuația energetică regională, atât prin valorificarea resurselor proprii, cât şi printr-un rol activ în redistribuirea resurselor energetice transportate din zona Mării Caspice, Orientului Mijlociu şi Mediteranei de Est pe piaţa europeană.

La nivel naţional asigurarea securităţii energetice, ca obiectiv strategic, vizează declanşarea unor efecte pozitive prin: accesul la resursele energetice necesare pentru funcţionarea la parametri normali a societăţii româneşti sub toate aspectele (bunăstare economică, socială şi de mediu a cetăţenilor şi a firmelor din RO); o mai mare predictibilitate în ceea ce privește evoluţiile interne şi externe din domeniu; buna gestionare a resurselor energetice; asigurarea celor mai potrivite soluţii cu costuri accesibile.
Principalele obiective şi direcţiile prioritare generale ale României în domeniul securităţii energetice, cu relevanţă pentru politica externă, se referă la:

a) Valorificarea producţiei interne şi diversificarea surselor şi rutelor de transport energetic prin România, de natură a conduce la consolidarea rolului RO ca actor activ în promovarea securităţii energetice la nivel regional. În mod tradiţional RO a putut oferi în decursul multor decenii o expertiză deosebită în producţia de energie (hidrocarburi, energie nucleară, energie regenerabilă), la care se adaugă îndelungata tradiție a industriei românești producătoare de utilaj energetic.
Unul din obiectivele principale ale dimensiunii externe a politicii energetice româneşti este valorificarea acestei expertize prin promovarea producţiei interne, respectiv susţinerea surselor şi rutelor de transport energetic în şi prin ţara noastră.

Marea Neagră se profilează ca o zonă de real interes prin prisma rezervelor de hidrocarburi identificate în zona maritimă. Adăugarea acestor rezerve la producţia internă actuală (în descreștere) poate oferi ţării noastre oportunităţi reale de poziţionare în poziţia privilegiată de producător şi exportator de energie în Europa.

Proiectul coridorului gazifer BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria) este un susţinător natural al potenţialului energetic naţional (producţie, tranzit, export). Proiectul îşi propune conectarea graniţelor de sud (Bulgaria) şi de nord-vest (Ungaria) ale ţării noastre. Coridorul va permite integrarea pieţei regionale a gazelor naturale şi, într’o fază avansată, va accesa resursele din regiunea Mării Negre în vederea transportării acestora spre piaţă. Eforturile guvernamentale au condus la includerea BRUA pe lista proiectelor europene de interes comun (PCI), eligibile pentru accesarea fondurilor europene, precum şi pe lista proiectelor prioritare regionale.

Proiectul AGRI de transport al gazelor naturale lichefiate (GNL) urmărește să ofere României oportunitatea preluării unor resurse din Azerbaidjan şi poate din zona extinsă a Mării Caspice pe care, prin tranzitarea Mării Negre, le va putea orienta pe piaţa central-europeană.
În planul cooperării energetice regionale România participă activ la toate formatele de dialog dedicate obiectivelor strategice europene. Un exemplu în acest sens este contribuţia României la activităţile Grupului la nivel înalt dedicat interconectărilor în domeniul gazelor naturale din regiunea sud-est europeană (CESEC), format în care proiectele propuse de ţara noastră au fost avizate ca prioritare la nivel european.
Pe acelaşi palier al cooperării regionale, RO s’a angajat într’un dialog extins cu Grecia (EL) şi Bulgaria (BG) în vederea operaţionalizării unui coridor de transport al gazelor naturale EL-BG-RO, denumit Coridorul Vertical.
Toate aceste iniţiative regionale susţinute de ţara noastră se înscriu în cadrul mai larg european ce vizează integrarea pieţei energetice regionale.

b) Promovarea proiectelor de interconectare transfrontalieră în sectorul gazelor şi electricităţii:
Finalizarea conductelor de interconectare cu Ungaria (Arad – Szeged, flux invers), Bulgaria (Giurgiu – Ruse) şi consolidarea interconectării cu Rep. Moldova (RMD) prin continuarea conductei Ungheni – Iaşi constituie proiecte prioritare ale RO.
Realizarea interconectărilor cu statele vecine membre ale UE este un obiectiv asumat de RO în calitatea sa de SM UE. Din această perspectivă, finalizarea lucrărilor şi punerea lor în folosinţă în termenii calendarului convenit la nivel european constituie un mod concret de a contribui la integrarea pieţei regionale şi europene, precum și la diminuarea riscurilor în cazuri de întrerupere a livrărilor externe.Finalizarea conductei Iaşi-Ungheni reprezintă o contribuţie importantă a RO la securitatea energetică a RMD, oferind acestei ţări o alternativă clară la importul de gaze naturale. Prelungirea acestei conducte până la Chişinău va fi în context esenţială în consolidarea siguranţei în aprovizionare a RMD.

Transelectrica a finalizat lucrările la linia aeriană (LEA) de interconexiune a sistemelor energetice între Republica Moldova şi România pe segmentul Fălciu-Gotesti, LEA 110 kV Fălciu – Gotești de pe teritoriul României, judeţul Vaslui, porneşte din staţia de transformare 110/20 kV Fălciu, traversează DN 24A, mergând în paralel cu răul Prut până în apropierea caii ferate ce face legătură între România şi Republica Moldova, zona în care LEA traversează râul. Testele sub tensiune pe teritoriul românesc au fost finalizate cu succes. La finalul lucrărilor pe partea moldovenească se vor putea exportă până la 90 MW în funcţie de necesităţi şi de capacitatea de absorbţie a sistemului ţării vecine. LEA Fălciu- Gotesti asigura transferul de energie electrică între cele două ţări care tind spre unire şi creşterea siguranţei în alimentarea consumatorilor din zonă.

Participarea la iniţiativa cuplării pieţelor de energie electrică din ţările Europei Centrale şi de Est în vederea finalizării pieţei europene a energiei electrice rămâne un obiectiv major al României. Pe fondul confirmării statutului de producător important de energie, această participare va fi de natură să contribuie la profilarea RO drept actor regional important.
Realizarea proiectelor de interconectare în domeniul energiei electrice cu statele vecine oferă RO oportunitatea de a’şi consolida poziţia de exportator regional, prin prisma excedentului de producţie internă, iar procesul de integrare a pieţei europene de energie electrică oferă RO un atu important prin accesul electricităţii produse în ţara noastră pe pieţe regionale (atât pe axa N-S, cât şi E-V).

Sursa: georgesimion.wordpress.com, noi.md, mae.ro, drive.google.com , cnp.ro

Citiți și: MOLDOVA DE DINCOLO DE PRUT, RADIOGRAFIA UNUI STAT EȘUAT

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA