GENETICA RELEVĂ ȘI PREISTORIA ROMÂNIEI

Cea de’a doua cea mai mare cercetare antică a ADN-ului oferă o perspectivă asupra sosirii primilor fermieri în Europa și a interacțiunilor lor cu vânătorii-culegători din spațiul balcanic îndeosebi, dar și din Europa de sud-est.

Într’un studiu antic de ADN publicat în 2018 în revista Nature, oameni de știință și arheologi din peste 80 de instituții diferite ridică voalul asupra istoriei genomice a Europei de Sud-Est, o regiune din care au fost disponibile până acum foarte puține date genetice antice. Acesta este cel de’al doilea cel mai mare studiu ADN antic raportat vreodată. (Cel mai mare, raportat simultan în Nature de către mulți dintre aceiași autori, se concentrează asupra preistoriei din Europa de Nord-Vest.) Acest studiu a fost realizat de o echipă internațională formată din 117 arheologi, antropologi și geneticieni din 82 de instituții din Europa și Statele Unite.

Locațiile persoanelor noi raportate incluse în acest studiu. Mathieson: Istoria genomică a Europei de sud-est.

Începând cu aproximativ 8500 de ani în urmă, agricultura s’a extins în Europa de la sud-est, însoțită de o migrație de oameni din Anatolia. Acest studiu raportează date din genomul a 225 de oameni antici care au trăit atât înainte, cât și după această tranziție, și documentează interacțiunea și amestecarea acestor două grupuri de oameni genetic diferite.

Songül Alpaslan-Roodenberg, antropolog de consultanță la Harvard Medical School:

”Europa de Sud-Est a fost capul în răspândirea agriculturii din Anatolia în Europa. Acest studiu este primul care oferă o caracterizare genetică bogată a acestui proces, arătând modul în care populația indigenă a interacționat cu imigranții asiatici care au intrat în acel moment extraordinar din trecut.”

S’au prelevat probe din multe schelete.

Iain Mathieson, genetician de la Universitatea din Pennsylvania:

”În unele locuri, vânătorii-culegători și agricultorii care se apropie se pare că s’au amestecat foarte repede, dar mai ales cele două grupuri au rămas izolate, cel puțin pentru primele câteva sute de ani. Acești vânători-culegători trăiseră acolo de mii de ani și ar fi trebuit să fie destul de șocant ca acești oameni noi să apară – cu un stil de viață și o aparență complet diferită.”

David Reich de la Harvard Medical School, Institutul general al MIT și Harvard și Institutul Medical Howard Hughes, cel care a coordonat studiul:

”Trei mii de ani mai târziu, ei au fost bine amestecați. În unele părți ale Europei, această amestecare a fost marcată de o așa-zisă polarizare sexuală, iar cea mai mare parte a strămoșilor de vânători-culegători care au contribuit au fost bărbații. În sud-est, cu toate acestea, modelul a fost diferit.”

Iain Mathieson:

”Acest lucru arată că modul de interacțiune dintre cele două grupuri a fost diferit în diferite locuri, ceea ce trebuie să încercăm să înțelegem în contextul dovezilor arheologice.”

De asemenea, noul studiu mărește dramatic numărul de probe din populația vânătorilor-culegători care locuiau în Europa în fața fermierilor. Studiul raportează o eșantionare deosebit de bogată a patruzeci de vânători-culegători și de fermieri timpurii din șase situri arheologice din regiunea Porțile de Fier, care se întind pe granița României și Serbiei de astăzi.

Rezultatele genetice arată că regiunea a asistat la o interacțiune intensă între vânători și fermieri. Dintre cele patru persoane din site-ul Lepenski Vir, de exemplu, doi au avut în întregime strămoși anatolici fermieri, potrivit cu dovezile izotopice, erau migranți din afara regiunii Porții de Fier, în timp ce un al treilea individ avea un amestec de strămoși și de consumatori de resurse acvatice, după cum se așteptau dacă fermierii ar fi fost integrați în grupuri de vânători-culegători sau adoptau un stil de viață de vânător-culegător.

Ron Pinhasi, antropolog la Universitatea pentru Viena, un alt coordonator al studiului:

„Aceste rezultate arată relația dintre migrație, amestecare și subzistență în această regiune cheie și arată, chiar și în rândul fermierilor europeni timpurii, indivizii diferă prin strămoșii lor, reflectând un mozaic dinamic de înrucișare dintre vânători și fermieri.”

Studiul nou raportează, de asemenea, ADN-ul antic de la oamenii care locuiau la situri arheologice iconice, cum ar fi Varna, unul dintre primele locuri din lume în care există dovezi de inegalitate a bogăției extreme, cu un individ din care studiul a obținut date îngropate cu mai mult aur decât toate celelalte înmormântări cunoscute ale perioadei.

Johannes Krause:

„ADN-ul din faimoasa înmormântare din Varna este genetic similar cu cel al altor fermieri din Europa timpurie. Cu toate acestea, găsim și un individ din Varna și mai mulți indivizi din localitățile învecinate din Bulgaria care aveau origini din stepa est-europeană. Aceasta este cea mai veche dovadă a strămoșilor de stepă din această vestă, cu două mii de ani înainte de migrația de masă din stepa care a înlocuit mai mult de jumătate din populația nordului Europei.”

De aici putem trage concluzia că curganii sau cum mai sunt numiți geții de stepă, prin sintagma clasică – indo-europenii – erau aici deja când se spune să au migrat în vechile teorii !!!

David Reich:

”Aceste foarte mari studii de ADN vechi, care implică o colaborare intensă între geneticieni și arheologi, fac posibilă construirea unei imagini bogate a perioadelor-cheie ale trecutului, care nu au putut fi văzute prea clar înainte. Studiile pe această scală reprezintă o  maturizare pentru domeniul ADN-ului antic și așteptăm cu nerăbdare ceea ce vom învăța când se vor aplica abordări similare și în alte părți ale lumii.”

Citește și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau:   ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

Sursa: shh.mpg.de

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CĂSĂTORIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ ARE O VECHIME DE MII DE ANI

Pentru cei mai mulți români limba română este orice altceva, dar nu un urmaș de nădejde al limbii geților. Foarte mulți lingviști naturalizați pe meleagurile noastre au încercat după cum o cereau interesele politice să teoretizeze originea lexicului românesc spre orice altă sursă lexicală, numai limba geților să nu fie, prin cele mai diverse și năstrușnice subterfugii.

Astfel, conform dicționarelor etimologice fabricate de alții ne’am trezit noi românii că vorbim cuvinte din limbajul altor popoare cu predilecție, și mai puțin din substratul vechi european. Pentru un popor tradiționalist acuzat tot mai des că nu este occidental, și opune o rezistență acerbă modernizării, este chiar o minune că lexical am preluat 90 % din vocabular de la alții !!!

În același registru orbitează și terminologia instituției căsătoriei la români, deși observăm o particularitate în limba română.

Instituția căsătoriei, relațiile dintre miri sau soți sunt exprimate în limba română printr’un număr destul de mare de cuvinte, definind nuanțe semantice, neîntâlnite la alte popoare. Din acest punct de vedere, limba română este mult mai bogată decât o serie de limbi moderne cum ar fi engleza, franceza, germana, spaniola sau alte limbi mai vechi sau mai noi.

Pentru a se căsători există în limba română trei verbe: a (se) însura, a (se) mărita și a (se) căsători, fapt nemaiîntâlnit în alte limbi. Prin urmare, în limba română actul căsătoriei este exprimat diferit când este vorba de bărbat, femeie sau când este vorba ambii miri sau soți.

Etimologia subst. mire a dat multă bătaie de cap lingviștilor, fiind considerat fie de origine latină, din latinescul miles ”soldat”, fie din turcescul amir ”șef, conducător” sau din grecescul myron ”unsoare, mir”, ipoteze lipsite de sens (pentru detalii vezi DELR, 539).

Doar C. Poghirc (ILR, 2, 345) și G. Brâncuș ((VALR, 142) îl consideră de origine getică.

Românescul mire, respectiv mireasă provin din PIE *merio– ”bărbat tânăr, mire”, cu forma feminină *meri– ”soție tânără” (IEW, 738).

Menționăm că în limba română termenul mireasă se referă nu numai la tânăra mireasă în ziua nunții, ci și la ”tânăra soție” (până devine mamă, vezi și sensul din lituaniană) ca și în proto-europeană.

Termeni similari se găsesc în multe alte limbi indo-europene; cf. sanskritului marya ”bărbat tânăr, iubit, logodnic”, vezi prusacul martin ”mireasă”, lituanianul marti ”fată, soție tânără (până devine mamă)”, goticul crimeean marzus ”nuntă”. Dintre toate aceste limbi doar româna păstrează ambele forme proto-europene.

Menționăm, de asemenea, că suf. -(e)sa apare și la forma greacă kreiousa ”regină, crăiasă”, fiind atestat doar o singură dată în Iliada cu referire la una din soțiile lui Priam (cf. Lidell). Kreiousa și kreion nu se întâlnesc în greaca clasică. Faptul arată că sunt împrumuturi din troiană sau getica sud-tracică.

Verbul rom. a (se) mărita este considerat de origine latină, din lat. maritare < maritus ”căsătorit, soț”< PIE *meri ”soție tânără” (cf. de Vaan (EDL, 365).

Ulterior în latina târzie termenul s’a generalizat la ambele sexe și transmis ca atare și limbilor romanice. Din franceză a intrat și în engleză. Spre deosebire de română, latina clasică nu a păstrat forma de feminin (cum nu a păstrat nici pe cea de masculin) din proto-europeană, ci doar derivatul maritus.

Desigur că termenul a existat în latina arhaică din moment ce avem forma maritus. Prin urmare, lat. maritus, maritare s’a format după același principiu, după care s’a format românescul însurare, doar termenii de origine fiind diferiți. Urmând același principiu, românescul a se mărita provine de la mire < PIE *merio-, ca formă complementară a verbului a însura.

În română, verbul a se însura se referă doar la o persoană de sex masculin. Tradiția lingvistică românească îl consideră de origine latină, mai precis din lat. uxor ”soție” din care ar fi derivat un verb *inuxorare, verb neatestat în latină, nici în alte limbi romanice contemporane, dar care apare în unele dialecte italiene, anume în dialectul calabrez, care are ca susbtrat limba oscă.

Să vedem dacă această ipoteză poate fi adevărată sau nu.

Prin urmare, aceste verb neatestat s’a ”păstrat” doar în română, deși o formă derivată din lat. uxor nu s’a păstrat, nici în română, nici în alte limbi romanice. Aceste detalii pun sub semnul întrebării ipoteza în discuție.

Prin urmare, trebuie găsită o altă soluție. În DELR (Dicționarul Etimologic al Limbii Române) s’a arătat că lat. uxor și rom. însura au o origine comună. Ambele forme provin din PIE *ukŭsen- ”mascul, taur” (Walde-Hoffmann, 2, 850) sau PIE *uers-n ”mascul” (Beekes, (EDG, 1, 141); cf. sanskritului ukśán ”taur”, ukś, ukśáti ”a stropi, a arunca, a emite (spermă, sămânță)”, avestanul uχšan ”taur”, vechiul persan aršan ”bărbat”, grecescul arsin ”mascul”, lat. uxor ”soție”, faliscanul uxor, uxon ”id”, goticul anhsa, eng. ox ”bou”, cymricul yoh ”bou, taur”.

Din cele prezentate aici, se poate vedea că doar latina și sora ei apropiată falisca au deviat sensul original de ”mascul, taur” în acela de ”soție”, dar același lucru s’a putut întâmpla și în getică (și dialectele traco-ilire), de unde poate deriva forma românească de azi. Radicalul este bine reprezentat în toate marile grupuri de limbi europene și ariane asiatice, cu sens de ”mascul, taur, bărbat”.

Este demn de remarcat că forma uxorari ”1. a se mărita; 2. a se însura” (Niemeyer, 2. 1378) apare doar în latina medievală, în mod evident sub influența unor limbi sau dialecte italice, în anul 1071.

Prin urmare, influența unor astfel de forme, atestate în sec. 11 (undeva în nordul Italiei) asupra limbii române este exclusă; doar o evoluție paralelă poate explica situația din limba română.

Urmând raționamentul folosit în cazul formelor latine maritus, maritare, putem spune că românescul însura provine probabil de la o formă getică similară cu lat. uxor, care la rândul său își are originea în radicalul proto-european menționat mai sus, care s’a pierdut în română, cum s’a pierdut și din latină (limbă care de altfel s’a pierdut de tot, prin faptul că nu o mai vorbește nimeni) forma derivată din PIE *meri- ”mireasă, soție tânără” care a dat pe maritus, maritare.

Prin urmare, în timp ce în latină maritus, maritare se referă la un bărbat căsătorit, în română a se mărita se referă doar la femei.

Nu putem, așadar, considera că acest verb din limba română provine din latină, dar putem spune că a apărut pe teritoriul limbii române (getică) ca derivat al lui mire < PIE *merio-, în timp ce în formele latinești provine de la o formă feminină.

Citește și:  CÂT DE POLIGAMI ERAU GEȚII?

Verbul a se căsători a apărut mai târziu și derivă din căsător ”soț” < casă (cf. DELR). Pușcariu (305) crede că ar fi existat un verb *căsare, dar nu sunt indicii în acest sens. Lingviștii consideră subst. casa ca fiind un împrumut în latină.

După Ernout-Meillet (103) este un împrumut dintr’o sursă necunoscută, probabil pre-europeană, pe când de Vaan (EDL, 96), deși îl consideră tot împrumut în latină, crede că este de origine ”indo-europeană”. Într’adevăr, forme similare există în mai multe limbi ”indo-europene” (cf. DELR, 185).

Considerăm că lat. casa ”colibă, bordei” este un împrumtut, fie din dialectele celtice, fie din cele traco-ilire. Toponimul Septecasas este atestat la Procopius din Cesarea (De Aedificiis, IV), prima jumătate a sec. VI, d.Hr., deși este de presupus că acest toponim este cu mult mai vechi.

Pentru a se logodi (logodnă, logodnic, logodnică), nu avem o etimologie credibilă. Este în principiu considerat de origine slavă, dar argumentele sunt foarte slabe, și departe de a fi convingătoare (vezi DELR).

Din păcate, când s’a elaborat DELR nu s’a găsit altceva mai bun pentru acest termen, rămânând astfel cu origine incertă. Cu toate acestea, între timp, s’a descoperit că există forme similare în limbile germanice și celtice, provenind din PIE *leugh-, *lugh- ”jurământ, promisiune” (IEW, 687); cf. v.ir. lu(i)ge ”jurământ”, cymr. llw ”id”, bret. le ”id”, got. liugan, –aida ”a se căsători”, liuga ”căsătorie”.

Pokorny susține că radicalul s’a păstrat doar în germanice și celtice, întrucât, din nou, nimeni nu a luat în calcul limba română (recte limba getică).

Este evident că rom. a (se) logodi provine de la acest radical proto-european, cu sensul de ”promisiune de a lua în căsătorie”. Dacă în limbile celtice înseamnă doar ”jurământ”, iar în germanice, respectiv gotică, înseamnă ”a se căsători, căsătorie”, sensul formelor românești se situează undeva la mijloc. Pare evident, că sensul original este acela de ”jurământ, promisiune” păstrat în limbile celtice, evoluând către ”promisiune de a lua în căsătorie” ca în limba română, până la ”a lua în căsătorie, căsătorie” ca în dialectul gotic.

Numai că ar fi o mică șansă ca românescul logodi să fie de origine gotică (care este în fapt tot un dialect getic), dacă sensurile ar fi identice, dar din cele arătate aici sensul din română este mai arhaic decât cel din gotică. În plus, se pare că goții (geții nordici) și geții carpatici nu s’au amestecat prea mult căsătorindu’se între ei, din moment ce goții, după o ședere destul de lungă în Geția Carpatică, au plecat spre Italia cucerind’o.

Căsătoriile mixte ar fi dus la asimilarea goților de către geți, dar acest lucru, se pare că a avut loc doar în mică măsură. Cu toate acestea, tribul ”gotic” al gepizilor nu a plecat din Transilvania, fiind asimilați de populația stră-română de aici.

Termenul fiind răspândit pe tot teritoriul României de azi, dar și la ceilalți români, este exclus să fi fost împrumutat de la gepizi. Prin urmare, verbul a logodi trebuie considerat de origine getică.

În fine, subst. nuntă a avut o origine controversată fiind derivat din lat. nuptiae < nubo ”a se căsători” (Pușcariu, 1208; Candrea-Densusianu, 1260; REW, 5999; Cioranescu, 5735).

Este destul de evident că formele latine sunt cognați cu românescul nuntă, dar derivarea acestuia din urmă din latină nu este posibilă din punct de vedere fonologic. Cu toate acestea, sardul nuntas și corsicanul nonza sunt mult mai apropiate de română, ceea ce arată că sunt forme de substrat în aceste limbi.

Avem, de asemenea, grecescul nymfe ”mireasă, fată tănără” despre care, Beekes (EDG, 2, 1206) spune că este pre-grecesc, deci din subtratul getic (sau traco-iliric), dar crede că nu poate fi asociat cu forme similare din alte limbi proto-europene, datorită nazalei ”m” care nu apare în alte limbi, dar el nu cunoaște forma din limba română și celelalte două limbi (dialecte) romanice menționate mai sus.

În plus, el consideră că subtratul pre-grecesc nu este unul proto-european, cu toate că există dovezi multiple chiar în dicționarul său că ipoteza sa este greșită. În plus, Diodorus Siculus (3, 60) arată că hiperboreenii, numeau femeile măritate nymfai, iar pentru greci, hiperboreenii erau geții sau alte popoare proto-europene situate undeva la nord de Dunăre.

Încă o dovadă că forma este un împrumut în limba greacă și că acest termen a existat și la alte popoare vechi.

Toate formele menționate mai sus provin din PIE *sneubh- ”a curta, a se căsători” (IEW, 977). Cognați există și în limbile slave; cf. v.sl. snubiti ”a se împerechea”, ceh. snoubiti ”a curta, a cere în căsătorie”.

Este destul de evident că românescul nuntă provine de la acest radical, dar nu prin latină. De aceea, trebuie pornit de la forma greacă și hiperboreeană, formă din care provine termenul românesc de astăzi. PIE *bh a trecut la f în getică în anumite condiții. Cel de’al doilea n (< m) este epentetic.

Prin urmare, trebuie considerată o formă proto-getică *numbha, cu un m (nazală) epentetic sub influența lui n (nazală) din poziția inițială, apoi bh < f, apoi nymfa, iar mai târziu f > t, datorită dificultății de pronunție a unei bi-labiale (m) urmată de o labio-dentală (f). Astfel labio-dentala a devenit dentală simplă (t) ajungându’se la forma *numta > nuntă.

Se consideră că termenii de soț, soție ar proveni din lat. socius ”însoțitor”, ceea ce ar părea corect dacă termenul nu ar exista în textele Tăblițelor de la Sinaia. Segmentul ΣΟΤΙΑ apare pe plăcuța 20, plăcuță pe care apare și numele lui Burebista, etnonimul Bastarno, precum și o imagine feminină. Dan Romalo, urmat de Eugen Nicolaescu, deduc că este vorba de soția lui Burebista care se roagă zeului Ceta pentru viața soțului ei plecat să lupte cu bastarnii, aceeași formă apare și pe plăcuța 128 (cf. Nicolaescu, p. 201). Pe alte plăcuțe apare forma ΣΟΤΙ ”împreună, însoțit” (cf. Nicolaescu, p. 201) sau ΣΟΤΙVO ”împreună cu, alături de” (cf. Nicolaescu, p. 201).

În aceste condiții, mai pot fi considerate formele soț, soție de origine latină?

Singurul element lexical legat de căsătorie care nu este autohton este subst. nevastă, fiind de origine slavă, mai exact din vechiul slav nevjesta < v.sl. vesti, veda ”a duce”; cf. eng. to wed ”a se cununa”. Termenul se găsește în mai multe limbi slave, dar cu sensul de ”mireasă”, nu de ”soție”.

Pentru ”soție” toate cele 10 limbi slave contemporane folosesc alți termeni. Prin urmare, termenul slav nevjesta nu a putut înlocui rom.ânescul mireasă și a ajuns să însemne ”soție”, fără să înlocuiască nici pe cel de ”soție”, devenind o formă alternativă, mai mult colocvială, la cel de soție, fiind în definitiv vorba doar de un împrumut.

Din cele arătate mai sus rezultă că instituția căsătoriei, așa cum reiese din elementele lexicale care o definesc, este veche, cu rădăcini în getică mergând până la proto-europeană, toți termenii care se referă la această instituție fiind moșteniți din această limbă mamă prin getică, excepție făcând ”nevastă” care este de origine slavă, un termen alternativ.

De aceea, avem convingerea că nu este o simplă întâmplare că peste trei milioane de români au semnat o petiție prin care se cere amendarea Constituției Țării, stipulându’se fără echivoc faptul că familia, căsătoria trebuie să existe și să aibă loc doar între un bărbat și o femeie, cum a fost de când lumea, iar politicienii care se opun sau cărora le este indiferent din varii motive, se dovedesc dușmani ai poporului român.

Românii vor duce la bun sfârșit ce au început deja, și alte popoare europene (și nu numai) vor urma exemplul nostru.

Citește și:   BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

Bibliografie selectivă: limbaromana.org

Beekes, R. Etymological Dictionary of Greek (EDG), Brill, Leiden-Boston, 2008

Brâncuș, Gr., Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

Candrea, I.A., Densusianu O. Dicționarul etimologic al limbii române (a-putea), București, 1907-1914

Cihac, Al., Dictionnaire d’étymology daco-roumaine, Frankfurt, (2 vol.) 1870-1879

Cioranescu, A. , Diccionario etimologico rumano, Madrid, 1958

de Vann, M., Etymological Dictionary of Latin and other Italic languages (EDL), Brill, Leiden-Boston, 2008

Ernout, A, Meillet, A., Dictionnaire etymologique de la langue latine. Histoire des mots, Librairie Klincksieck, Paris, 1951

Liddel, H, Scott, R. Greek-English Lexicon, Claredon Press, Oxford, 1996

Miklosich, F. Die Slawischen Elemente in Rumänischen, în “Denkenschriften”, XII, Akademie den Wissenschaften, Viena, 1862

Nicolaescu, Eugen, Vorbele din plumb, Plăcuțele de la Sinaia – Lectură intermediară, București, Printech, 2014

Poghirc, C., Influența autohtonă, în Istoria limbii române, vol. 2, Editura Academiei, București, 1968, pp 313-365

Procopius din Cesarea, De Aedificiis Iustiniani Imperatoris, Harvard University Press, Cambridge Massachussetts, 1992-1998

Pușcariu, S., Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache I. Lateinische Elemente, Heidelberg, 1905

Romalo, Dan, Cronica apocrifă pe plăci de plumb ?, București, Arvin Press, 2003

Siculus, Diodorus, Diodorus of Sicily, Cambridge, Harvard University Press, 1933-1967

Vinereanu, M. Dicționarul Etimologic al Limbi Române (DELR), Alcor Edimpex, București, 2008

Walde, A., Pokorny, J. Indogermanisches etymologisches Wörterbuch (IEW), Bern-München, 1959

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

VICTORIA ROMÂNILOR ÎMPOTRIVA UNGARIEI APOSTOLICE. BĂTĂLIA DE LA POSADA

Cum au nimicit românii toata floarea nobilimii apostolice a Ungariei ?

Înainte de toate, să înțelegem ce înseamnă apostolic, care conform oricărui dicționar, apostólic, vine din franțuzescul apostolique, iar pe linie religioasă latină apostolicus (-um) însemnând ceva care aparține apostolilor sau în felul apostolilor, de la apostol, apostolesc, (înv) apostolicesc, ori în cazul nostru un ”stat” sau o conducere, un regat, un rege care depinde de papă sau care emană de la Sfântul Scaun. Cu alte cuvinte această ”țara” nu reprezenta pe proprii săi locuitori pe linie etno-genetică, ci puterea Papei în acel teritoriu, sau colonie. Un alt lucru extrem de important este un fapt care nu se cunoaște foarte bine, această ”entitate statală” nu avea granițe definite la momentul creării sale.

În plus, nu uitaţi că Regatul ungar nu era numai vasal Papei, ci era numit regat apostolic cu rol misionar direct. Papa se interesa foarte mult de ceea ce se întâmpla acolo. Au fost cazuri în care Regele era excomunicat. Regii ”unguri” până la 1526 când acest stat apostolic dispare cucerit de imperiul otoman, devenind pașalâc turcesc, se comportau ca nişte purtători de cuvânt, ca nişte îndatoraţi faţă de suzeranul lor în vederea răspândirii creştinismului, trimiţând timp de zeci de ani, peste Carpaţi, grupuri de dominicani sau de alţi călugări propagandişti catolici care, în general, erau căsăpiţi.

La 9 noiembrie 1330, începe bătălia de la Posada.

Dupa stingerea dinastiei Arpadiene, tronul apostolic vacantat este alocat de către suveranul pontif aripei napolitane a casei de Anjou. Cu aroganța predecesorilor săi pe tron, angevinul arunca armata regatului ungar impotriva românilor. Urmează una dintre cele mai reușite acțiuni de strategie politico-militară din evul mediu.

Din armata regatului apostolic angevin rămâne doar o amintire. Regele scapă cu viață în condiții umilitoare și se refugiază în cetatea Timișoarei.

Tot în aceste împrejurări se naște statul românesc independent, Valahia, condus de Basarab I.

”Bătălia de la Posada” este numele conflictului militar dintre Regatul Papal al Ungariei și Țara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie este considerată actul de naștere al primului stat românesc medieval – Valahia (Țara Românească).

”Basarab, voievodul nostru transalpin”

Angajarea lui Basarab în marele război împotriva lui Carol Robert, purtat în perioada 1316-1324 de o vastă coaliţie alcătuită din sârbi, bulgari, ruteni, tătari şi nobili transilvăneni rămaşi fideli fiilor fostului voievod al Transilvaniei, Ladislau Kán (1294-1315), este atestată doar pentru etapa finală a conflictului, materializată prin atacuri lansate de Basarab împotriva Mehadiei, în perioada 1322-1324, în cooperare cu aliaţii săi sârbi şi bulgari.

În 1323, Basarab a participat, în calitate de aliat al ţarului bulgar Mihail Şişman, la războiul purtat de acesta împotriva Imperiului Bizantin.

În 1324, ca urmare a negocierilor purtate de Basarab cu reprezentantul diplomatic al lui Carol Robert, comitele Martin al Sălajului, între Ungaria şi Ţara Românească a fost reinstaurată pacea. Din punct de vedere formal, Basarab devenea, din acest moment, un vasal de circumstanţă al regelui Ungariei, care îl numeşte de alt­fel, la 26 iulie 1324, Bazarab, ”woyuodam nostrum Transalpinum” (”Basarab, voievodul nostru transalpin”).

Basarab nu a făcut însă, cu această ocazie, niciun fel de concesie teritorială vecinului său dinspre nord, el continuând să rămână, şi după această dată, stăpânitorul cetăţii Severinului.

De asemenea, voievodul român nu şi’a asumat niciun fel de altă obligaţie faţă de regele Ungariei, cu excepţia achitării unor obligaţii financiare cărora nu le putem preciza amploarea. În aceste condiţii, neîncrederea existentă între Ungaria şi Ţara Românească în anii de după 1324, determinată de insatisfacţia lui Carol Robert faţă de condiţiile în care fusese încheiată această pace, s’a transformat, pe măsura trecerii timpului, într’o tensiune din ce în ce mai evidentă.

Carol de Anjou vrea să profite de înfrângerea lui Şişman

În 1330, ţarul Mihail Şişman, aflat la apogeul puterii sale, a luat decizia de a încerca soluţionarea îndelungatului conflict dintre Bulgaria şi Serbia printr’o confruntare directă. Aliat cu Bizanţul, ale cărui trupe au invadat Macedonia dinspre sud, Mihail Şişman a intrat în Serbia pe valea Strumei, în fruntea unei armate impresionante, din rândurile căreia făceau parte, potrivit unei însemnări autobiografice a lui Ştefan Dušan din anul 1349, Mihail Şişman, fratele său Belaur, viitorul ţar Alexandru, Ivanko Basarab, tătarii negri, domnii iaşilor şi alţi domni.

Cronica lui Gregoras estimează efectivele armatei lui Şişman şi ale aliaţilor săi la 15.000 de oameni. După doar patru zile de înaintare, Mihail Şişman a fost însă ­întâmpinat, la Velbujd, de oastea regelui Ştefan Dečanski, care a angajat împotriva sa, la 18 iulie 1330, o bătălie ce avea să se încheie cu o mare victorie sârbească. Mihail Şişman, grav rănit, a căzut în mâinile învingătorilor, stingându-se din viaţă câteva zile mai târziu.

Marea victorie sârbă de la Velbujd a declanşat o gravă criză de echilibru în Balcani. Prin moartea ţarului Mihail, sistemul politic creat de acesta în jurul Bulgariei s’a dezorganizat, iar Serbia s’a pomenit în postura de deţinătoare a unei hegemonii pentru care nu era încă pregătită. Consecinţele acestei modificări a raportului de forţe de pe scena politică sud-est europeană s’au resimţit fără întârziere la nordul Dunării.

La aflarea veştii înfrângerii lui Mihail Şişman şi a destrămării sistemului politic patronat de acesta, Carol Robert de Anjou a luat decizia de a’şi încheia socotelile cu Basarab şi de a readuce teritoriile de la sud de Carpaţii Meridionali la ascultare faţă de Coroana Ungariei printr’o acţiune armată decisivă. Campania lui Carol Robert de Anjou împotriva Ţării Româneşti a fost, fără îndoială, o urmare directă a evenimentelor balcanice din vara anului 1330.

Pentru a reuşi să declanşeze campania împotriva lui Basarab la începutul toamnei, regele a fost însă nevoit să se limiteze doar la o mobilizare parţială a armatei sale, în condiţiile în care timpul necesar pentru mobilizarea armatei regale a Ungariei era, în această epocă, de cel puţin două luni.

Cronica Pictată de la Viena, surprinde, de altfel, această realitate: ”regele şi’a adunat o armată numeroasă, dar nu totuşi întreaga sa putere, căci destinase foarte mulţi luptători mercenari pentru diverse expediţii împotriva duşmanilor regatului”.

În ceea ce îl priveşte pe Basarab, dificultatea poziţiei sale externe, ca rezultat al înfrângerii de la Velbujd, l’a obligat să se bazeze, în principal, pe forţele sale proprii. Aceasta explică şi atitudinea defensivă şi împăciuitoare de care Basarab a dat dovadă la începutul expediţiei.

Batalia de la Posada (1330)
Regatul Ungariei
Comandant: Carol Robert de Anjou
Forțe: 30.000
Pierderi: Aproape 30.000
Țara Românească
9 – 12 noiembrie 1330, undeva în zona muntoasă dintre Țara Româneasca și Transilvania (care era controlată de Papă prin Tronul Ungariei)
Comandant: Basarab I
Forțe: până în 10.000
Pierderi: Minime
Rezultat: Victorie a forțelor române

Izvoare istorice: Bătălia de la Posada în cronica lui Johann de Thurocz

Bătălia a fost menționata în mai multe cronici: cea pictata de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Johannes de Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Dugosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 – 1480) precum și alte lucrări ungare, poloneze și germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze.

De asemenea, bătălia mai este pomenita și în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict. În toate aceste izvoare nu este menționat niciodata cuvântul ”posadă”, ce desemna inițial un loc greu accesibil și apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim s’a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente ungare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul și Sigismund de Luxemburg.

Astfel, două dintre acestea (datate 1408 și 1438) vorbesc despre ”munții ziși ai Posadei”, deși într’o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar ca bătălia se purtase ”pe când urcam culmile munților, zise în vorbirea obișnuită [locală] posadă, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari”.

Denumirea de ”Bătălia de la Posada” a fost introdusă și încetățenită în istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul consideră că bătălia din 1395 și cea din 1330 s’ar fi desfașurat în aceleași locuri, anume ”în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

Desfășurarea evenimentelor

În 1324 Basarab I se afla sub suzeranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român a cucerit Turnul Severin, ceea ce a dus la răcirea relațiilor cu Regatul Ungar. Mai mult decât atât, din 1327 Basarab a refuzat să mai plăteasca tributul de vasal.

Aceste lucruri l’au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai târziu ban de Severin), să întreprindă o expediție de recucerire a teritoriului pierdut și de pedepsire a vasalului sau.

Solul muntean aduce oferta de pace regelui ungar

Carol Robert de Anjou și’a început campania de pedepsire a lui Basarab în luna septembrie a anului 1330, pornind din Timișoara în fruntea unei armate însemnate. Inițial a ocupat Banatul de Severin și cetatea Severinului, după care a început să străbata Oltenia, pustiita în prealabil de catre Basarab, spre Curtea de Argeș.

Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei invadatoare s’a instalat foametea încă de la intrarea în Țara Româneasca. Pe drum, Carol Robert a primit o solie din partea domnitorului român (ilustrata și într’una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect ale cronicii pictate de la Viena), care i’a adus o propunere de pace.
Basarab I îi oferea regelui 7.000 de marci de argint ca despăgubire, îi ceda cetatea Severinului și îi trimitea unui fiu la curtea ungară ca garanție, ”numai va întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, ca de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”.

Carol Robert a refuzat oferta și a răspuns cu aroganță că Basarab este păstorul tuturor oilor sale și că îl va scoate de barbă din vizuina lui. În cele din urma, armata ungară a ajuns la Curtea de Argeș, pustiită în prealabil, și o incendiază.

Relatările ungurești povestesc despre un armistițiu încheiat între cele două parți beligerante, cu condiția ca românii să conducă armata invadatoare către Ungaria pe drumul cel mai scurt.

Dar, A. D. Xenopol se îndoiește de veridicitatea acestui pasaj, socotindu’l doar un pretext pentru a explica mai ușor înfrângerea armatei regale.

Inamicul a fost atras într’o vale îngustă și prăpăstioasă, unde a suferit o înfrângere umilitoare. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea intrușilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.

”Basarab a venit pe o cale cu toata oastea sa, și calea sucita și de amândoua parțile cu râpe foarte înalte, era închisa împrejur, și unde calea zisă era mai larga, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu șanțuri săpate împrejur. Iar regele și toți ai săi la așa ceva întru adevar nu s’au gândit. Mulțimea nenumarată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părțile, aruncă săgeți asupra oastei ungurești care era în fundul căii de drum, care însa nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai și ostași cădeau în luptă, pentru că din pricina urcușului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind șanțurile sapate acolo, ci ostașii regelui erau cu totul prinși, ca niște pești în vârșă sau în mreajă.” (Cronica pictata de la Viena)

După lupta de 4 zile, 9 – 12 noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale cu ale unui oștean pentru a nu fi recunoscut. S’a reîntors catre patrie tot prin Timișoara.

Printre victime, alaturi de numero?i nobili, s’au numarat și Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum și preotul personal al regelui. O parte a supraviețuitorilor au fost luați în robie, însuși regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bataliei ”s’au tras nu puține robii, cazne și primejdii pentru neamul unguresc”.

”Au căzut tineri și bătrâni, principi și nobili, fără nicio deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostașii aleși așa se izbeau unii pe alții precum în leagăn se leagană și se scutură pruncii, sau ca niște trestii clătinate de vânt. S’a făcut aici cea mai cumplită ucidere, căci a căzut mulțimea de ostași, principi și nobili, și numărul lor nu se poate socoti.” (Cronica pictată de la Viena)

Un document ungar din 1351 menționează ca în ajutorul românilor au venit și cete de tătari (”pagânii vecini”). Unii istorici consideră această mărturie ca fiind falsă, menita a spori numărul și puterea armatei lui Basarab și astfel să poată fi explicată mai ușor înfrângerea armatei apostolice a Ungariei foarte numeroase.

Dar, în sprijinul lui Basarab se pare că au venit și sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronică săsească, menționează faptul că în timpul bătăliei sibienii s’au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab I.

Consecințe

”Românii… puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme, veștminte scumpe, bani de aur și de argint și multe vase de preț.” (Cronica lui Johann de Thurocz)

În urma victoriei, Basarab I a obținut nu numai o pradă însemnată, dar a reușit să consfințeasca independența Țării Românești, astfel luând naștere un nou stat feudal independent pe harta Europei.

Relațiile cu Regatul Ungariei s’au îmbunatățit abia dupa moartea lui Carol Robert (1342) și suirea pe tron a fiului sau Ludovic I, în special dupa 1345. În 1354 Nicolae Alexandru a recunoscut suzeranitatea regelui ungar.

Localizarea în teren a bătăliei, lupta de la Posada în Cronica Pictată de la Viena

Localizarea bataliei nu a fost stabilita pâna astazi cu certitudine, istoricii optând pentru locuri precum: Valea Oltului, în Țara Loviștei la Titești, în zona Mehadiei (în Banatul de Severin), pe culoarul Rucar-Bran sau Valea Prahovei.

O pondere mare în alegerea locației a constituit’o drumul întoarcerii, socotit prin deducție logică ca fiind ori cel mai sigur (respectiv cel de la Turnu Severin), ori cel mai scurt (trecatorile Carpaților către Sibiu sau Brașov). Nici în ipoteza existenței armistițiului nu se poate concluziona cu siguranță că într’adevar românii i’au dus pe inamici pe drumul cel mai scurt către Ungaria.

Izvoarele istorice oferă puține informații geografice cu privire la acest subiect. Cronica pictată de la Viena menționeaza doar ”o cale oarecare” (quondam via), între ”locuri strâmte” (passus strictissimos), stâncoase și neîmpădurite, iar cele două miniaturi ale bataliei reproduc, în opinia lui Constantin Rezachevici, doar niște modele bologneze, fără legătură cu realitatea geografică românească.

În neconcordanță cu aceasta relatare, documentele emise de curtea ungară, precum și cronica teutonă a lui Petru de Duisburg, vorbesc despre o regiune păduroasă.

În zona Mehadiei

Primul care a enunțat această ipoteză, fără a’i aduce însa argumente, a fost P. Dragalina, în 1899. Acesta considera că lupta s’a dat ”în cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orșova și Meedia [Mehadia]”.

Constantin Rezachevici menționează că ”drumul sării”, pe care a intrat armata ungară, era legătura obișnuită dintre Ungaria și Țara Românească, și prin urmare Carol Robert ar fi fost îndreptățit să aleagă la întoarcere o cale pe care o știa cel mai bine, în detrimentul alteia necunoscute. În continuare oferă și câteva mărturii din documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou:

Pe 7 aprilie 1331 un document ungar men?ioneaza ca bătălia s’a dat dincolo de ”muntele românilor” (trans alpem Olachorum), regele însuși amintind la 2 și 22 noiembrie 1332 că lupta avusese loc ”la ieșirea noastră de acolo” (așadar chiar la hotarul dintre Ungaria și Țara Românească).

Pe 26 noiembrie 1332 Carol Robert oferea o danie comitelui Pavel și fratelui său comitele Laurențiu ”ambii participanți la bătălie” în care menționa că lupta s’a purtat ”când am ajuns în niște ținuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ținute pe nedrept în Țara Românească de către Basarab schismaticul, fiul lui Thocomerius, spre marea noastră nesocotire și a sfintei coroane”.

Singurul teritoriu de graniță al coroanei maghiare aflat la acel moment sub stapânirea lui Basarab era Banatul de Severin, pentru care domnitorul român depusese juramânt de vasalitate la 1324. Plecând de la aceasta concluzie, istoricul a identificat muntele românilor ca fiind Vlașcu Mic (1.739 m), iar zona bataliei undeva între Orșova și nordul Mehadiei.

În zona Țara Loviștei – Valea Oltului

Cel dintâi care a optat pentru această zonă a fost Aurelian Sacerdoțeanu, în 1934, urmat de catre Ion Conea, un an mai târziu.  Ambii s’au bazat pe trei premise: armata ungară se retragea pe ascuns, ca fugari. Prin urmare au ales drumul cel mai scurt către hotar,
acest drum nu poate fi decât cel spre Transilvania, prin Țara Loviștei și mai apoi pe Valea Oltului.

Deoarece primul punct este fals, conform izvoarelor (Carol dorea să poarte bătălia mereu amânată de Basarab), celelalte cad de la sine. Un alt motiv pentru retragerea pe cel mai scurt drum a fost considerat cel al înfometării armatei (lucru menționat chiar în Cronica pictată).

Constantin Rezachevici se îndoiește însă de acest lucru, deoarece oastea ungară avea obiceiul să poarte provizii în campaniile sale și consideră motivul drept pretext pentru a ascunde adevăratele cauze ale înfrângerii.

Constantin Rezachevici menționează în plus relațiile extrem de încordate între Carol Robert și sibieni. În 1324 avusese loc un conflict sângeros între cele două parți, din cauza nesupunerii sibienilor. Până la moartea regelui ungar relațiile dintre cele două parți au rămas la fel de reci. Mai mult decât atât, cea mai veche cronică săsească (Chronica antiqua) menționează faptul că în timpul bătăliei din 1330 sibienii s’au răsculat împotriva lui Carol Robert, în colaborare cu Basarab I. Aceste condiții socio-politice fac aproape imposibilă ipoteza retragerii către Sibiu, pe Valea Oltului.

Într’o diplomă din 11 noiembrie 1336 dată de rege vicecancelarului transilvănean Thatamer și fratelui său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatată primejdia de la acea dată a drumului de pe Valea Oltului:

”Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Țara Românească, acesta [Bako], din porunca măritului bărbat Toma, voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s’a grăbit în urma noastră și a stapânului său cu puțini oameni, în niște solii și treburi tainice, apărându’se de dușmani și de primejdia morții prin iscusința sa isteață și mântuindu’se printr’un noroc și o întâmplare vrednică de mirare, ne’a ajuns chiar sub cetatea Argeș, unde ne’am minunat, împreună cu toată oastea, de venirea sa neașteptată.”

În perspectivă, distanța dintre Argeș și Timișoara (de unde a plecat armata și unde s’a întors regele) este aproximativ aceeași, indiferent de ruta aleasă, pe la Turnu Severin sau prin Sibiu.

În pasul Rucăr-Bran

Adeptul acestei locații a fost Nicolae Iorga. El considera că bătălia a fost purtată ”în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.

Pe Valea Prahovei

Plasarea bătăliei pe Valea Prahovei este motivată în principal de trei argumente, în opinia cercetatorului Florian-Nicu Smărăndescu.

În primul rând, consideră că presupusa participare a tătarilor la acest conflict ar fi trebuit să se petreacă astfel încât lui Basarab să’i fie cât mai ușor să’i scoată din țara sa, o dată cu încetarea ostilităților.

Înal doilea rând, men?ioneazarelatarea calatorului Maciej Stryjkowski (1547 – 1582), venit de la Constantinopol spre a merge în Polonia natala. Acesta a ales ruta Silistra – Călărași – Valea Prahovei – Țara Bârsei – Pasul Oituz – Moldova. Mergând pe acest drum, a observat monumentul presupus a fi ridicat de Basarab I în cinstea victoriei sale:

”Când Carolus, regele Ungariei a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei, el a fost biruit prin șiretenie, de munteni și moldoveni, așa încât cu o mică suită abia a scapat regele de măcel, în Ungaria. Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au cladit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i’am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la două zile de drum de Sibiu, oraș în Transilvania, dincolo de munți.”

Cercetatorul consideră că este vorba despre schitul numit în popor ”Trei Lespezi”, aflat în Posada Prahovei și refacut de catre Cantacuzini în 1661. De asemenea, locația corespunde și distanței de două zile calare față de Sibiu.

Nu în ultimul rând, într’o diplomă din 13 decembrie 1335, catre Nicolae Radoslav, regele menționează cum, ”cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea dușmanilor și se putu sparge latura dreaptă a zidului de dușmani și luând’o la picior prin spărtura facută din bătălia venită fără veste… aflarăm prilejul mântuirii și o luarăm spre casă”.

Această direcție a deplasării regelui după scăpare a fost interpretată de către cercetător în sensul alegerii Văii Prahovei ca rută de ieșire din Muntenia.

În final, Florian-Nicu Smarandescu lansează și o ipoteză a interpretării figurilor de stil din relatarea Cronicii pictate. Astfel, este relatata prinderea oștenilor ”ca peștii în vârșă”, într’un defileu ”ca o corabie strâmtă”, unde se izbeau unii de alții ”cum se clatină trestiile în vânt”.

Asemenea descriere ”consideră cercetătorul” ar corespunde unei văi cu un fir de apă, anume Râul Prahova, unde pe alocuri crește trestia.

”Regele ajunse pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită și închisă de amândouă părțile de râpe foarte înalte de jur împrejur și pe unde această cale era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele și ai săi negândindu’se în adevăr la așa ceva, mulțimea nenumărată a vlahilor sus pe râpe a alergat din toate părțile și a aruncat săgeți asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei văi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai și ostași cădeau din toate părțile în luptă. Căci din pricina urcușului prăpăstios din acea vale nu se putea sui în contra vlahilor pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinși ostașii regelui ca niște pești în vârșe ori în mreajă.

Cădeau tineri și bătrâni, principi și nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ținut mult, de la ziua a șasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile soldații aleși așa se izbeau cum se clatină trestiile de vânt. Și a fost aici un cumplit dezastru căci a căzut o mulțime de ostași, de principi de nobili și numărul lor nu se poate socoti, din ziua a șasea, în preziua sfântului Martin și după aceea în acea următoare.

Au murit acolo și trei prepoziți și anume magistrul Andrei, prepozitul bisericii din Alba, un bărbat foarte venerabil, vicecancelarul Maiestății sale regale, fiind acolo, a pierit cu sigiliul regelui. Apoi Mihail, prepozitul din Pozsega și Nicolae, prepozitul din Alba Transilvaniei. De asemenea Andrei, plebanul din Sarus și călugărul Petru din ordinul predicatorilor, bărbat onorabil, acolo și’a primit paharul morții crâncene, pentru că în creierul capetelor lor au bătut mișelește cuie de lemn.

Și au fost uciși și unii preoți care erau capelanii regelui. A căzut în sfârșit și o mulțime nenumărată de cumani.

Cadavrele tuturora, atât ale fețelor bisericești, cât și ale nobililor laici, acolo pe locul luptei, așteaptă vremea de apoi a învierii celei de obște. Și nici măcar cei mai de aproape ai lor n’au putut, din cauza năvălirii dușmanilor, să găsească pe cei scumpi ai lor, pentru ca înșiși să’i îngroape. Dar vlahii au dus mulți prizonieri, atât răniți cât și neatinși și au pus pe foarte multe arme și haine de preț ale tuturor celor căzuți și bani în aur și argint și vase prețioase și brâuri de sabie și multe pungi cu groșiți late și mulți cai cu șele și cu frâne cu toate le’au luat și le’au dus la Bazarad voievod.

Iar regele își schimbase însemnele armelor sale, cu care s’a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându’l vlahii a fi însuși regele l’au omorât cu cruzime. Și însuși regele de abia a scăpat cu câțiva inși. Căci au stat împrejurul regelui, ca niște ziduri de piatră, magistrul Danciu cu fiul său Ladislau și alți ostași care erau în serviciul personal al regelui și magistrul Martin, fiul lui Berend, care primeau asupra lor toate loviturile de sabie și de săgeți, numai să scape regelui viața de loviturile morții.

Cădeau și împrejurul oastei, din toate părțile și din mulțimea câinească a vlahilor, ca muștele care au pierdut dulceața untului de lemn, când ucideau fără milă pe poporul creștin și pe preoții lor, unși ai lui Christos.

Numărul vlahilor uciși acolo de unguri numai judecătorul priceput din Infern a putut să’l socotească. Regele însă după această întâmplare a venit la Vișegrad. Într’un cuvânt, cu toate că ungurii au purtat războaie foarte mari și foarte crâncene, totuși aceasta li s’a întâmplat și lor, ca nu cumva să se sumețească de mulțimea victoriilor sau, cel puțin, să fie pedepsiți pentru îngâmfarea lor de mai înainte, pentru ca să cunoască și ei umilința și să înțeleagă că din mila iubirii dumnezeiești se fac cu atât mai vrednici, cu cât rabdă loviturile de îndreptare ale tatălui ceresc. Căci Dumnezeu tatăl pe aceia îi pedepsește, pe care îi iubește.”

Într’o clasificare a celor mai importante succese militare româneşti din toate timpurile, cea obţinută în noiembrie 1330 de voievodul Basarab I împotriva regelui Carol Robert de Anjou trebuie să ocupe, cu certitudine, unul dintre locurile de onoare. Importanţa victoriei lui Basarab este dată nu doar de caracterul ei indiscutabil, în pofida unei disproporţii de forţe evidente şi a unui context internaţional care îl dezavantaja pe voievodul român. Dincolo de toate, e şi momentul apariţiei primului stat românesc medieval.

Victoria de la Posada reprezintă actul de naştere al Ţării Româneşti, aşadar, momentul apariţiei primului stat românesc medieval. Prin consecinţele sale de lungă durată, victoria lui Basarab a marcat însă întreaga evoluţie a statalităţii româneşti de sine stătătoare, de la originile sale medievale până în ziua de astăzi. Puţine dintre bătăliile purtate în istorie au avut consecinţe la fel de importante.

Bibliografie

Sursa traducerii: România. Documente străine despre români, București, 1992 (tipărituriromânești.ro)

Sursa imaginilor: Képes krónika

Petru Demetru Popescu, Basarab I, Ed. Militara, București, 1975.

Dr. Constantin Rezachevici, Lupta lui Basarab I cu Carol Robert în Banatul de Severin…, în ”Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 51 – 54.

Florin-Nicu Smarandescu, … sau pe Valea Prahovei?, în ”Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, pp. 55, enciclopediaromaniei.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

SE CONTUREAZĂ UNIUNEA CARPATO DANUBIANO PONTICĂ

De câteva zile structurile contrainformative românești se pliază deja pe o noua variantă de lucru. Iar ”planul Trump” pentru ruperea Uniunii Europene, discutat În premiera în cadrul unor discrete întâlniri informale care au avut loc recent În locatii din Side – Turcia, Berlin și Stockholm putând deveni mai repede decât se așteaptă mulți noua ”Biblie” nu doar a serviciilor secrete românești, dar și a liderilor politici care au ales deja sa joace totul pe cartea axei Washington – Tel Aviv.

Oricum, în urma prezentărilor încă neoficiale făcute emisarilor zonei din serviciile secrete românești care se opun definitivarii ”colonizarii economice” a României de catre ”motorul” franco-german pe care însă Moscova îl tureaza tot mai mult, conform propriilor interese s’a creionat deja ”schița” unei analize informative de ultimă oră care face deja furori la vârful sistemului.

Și în care se dezvăluie ”beneficiarilor” ca administrația republicană a SUA va forța tot mai mult ruperea actualei Uniuni Europene în câteva uniuni mai mici, România urmând a fi un pilon important, alături de Polonia, al unei entități interstatale denumită provizoriu drept Uniunea Carpato Danubiano Pontică de către analiștii români.

Oricum, cert este că Trump va juca la rupere și rolul acordat României este unul mai mult decât important în planurile Casei Albe.

Planul de la Langley

Există deja voci autorizate din sistem care susțin că noua hartă a Europei trasata deja de strategii republicani de la Washington ar copia în mare masura noua arhitectură de securitate globala gandită inițial la Langley.

Astfel că, dacă tot va forța ”restructurarea” UE într’o uniune cu mai multe viteze, Angela Merkel si Emmanuel Macron își vor vedea visul cu ochii, dar doar partial.
Pentru ca deja la ultimele conferințe internaționale pe probleme de securitate ținute discret sub influenta republicanilor americani se pune de o micșorare consistentă a actualei Uniuni Europene. Una condusă cu mană de fier de la Berlin și Paris și în care companiile austriece vor continua să reprezinte interfața economică pentru interesele de securitate energetică ale Federației Ruse.

Numai că, într’o prima fază se prevede formarea Uniunii Nordului, formata din cele patru state nordice, Suedia, Norvegia, Finlanda si Danemarca, la care ar urma să adere apoi și țările baltice, dacă acestea vor reusi să’și rezolve gravele vulnerabilități privind asigurarea independentei energetice.

De asemenea, în laboratoarele de peste Ocean s’ar fi stabilit și incurajarea și susținerea logistica a Italiei conduse de conservatorii lui Matteo Salvini de a părăsi pe cont propriu Uniunea Europeana, modelul urmând a fi apoi exportat și în Spania, țară la randul sau sufocata in ultima vreme de imigrantii acceptati de puterea politica de stânga aflata acum la putere.

Uniunea Estica, în trei faze

Cel mai important pentru noi, conform ”planului Trump” România ar urma sa facă parte din Uniunea Estică proiectata pe acoperirea geografică carpato-danubiano-pontică, alături de Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia și Republica Macedonia de Nord.

Apoi, într’o a doua fază ar urma să se alature și Bulgaria, Grecia și Muntenegru.
Iar după o ”inevitabilă” rupere a statului ucrainean, dacă ambițiile expansioniste ale Moscovei nu vor putea fi ținute în frâu, Ucraina de Vest, formată pe teritoriul istoric al Galiției va fi ultima piesa la ”puzzle”-ul gândit la Washington pentru aceasta parte a lumii.

Unul în care Romania nu doar că ar urma să devina principalul pol energetic al noii Uniuni din Estul Europei, dar și principalul aliat al SUA aici. Inclusiv militar, întrucât ”prăbușirea” alianței strategice cu Turcia va obliga Washington-ul sa mute ”linia frontului rece” cu Moscova pe litoralul românesc al Mării Negre.

Se mișcă generalii…

Pentru reușita acestui plan, republicanii americani au nevoie ca de aer de coagularea fortelor conservatoare din Europa. Iar ”dragostea vesnica” jurată de premierii Italei și Ungariei, Matteo Salvini și Viktor Orban este deja percepută ca un succes major al noii diplomații de la Washington. Iar acum ar trebui să se miște și Spania…

Oricum, în ultima vreme s’au întețit conferințele pe această temă, în mod oarecare suprinzător pentru unii, partea română fiind reprezentată la unele dintre acestea de liderii ”partidului generalilor”.

Citește și:  CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

GEȚII MÎNCAU OI, PORCI, VACI, CAI ȘI…CÎINI

În conştiinţa omului modern, Antichitatea este percepută diferit, în funcţie de gradul de cultură al fiecăruia. Dacă pentru cei mai puţin instruiţi Antichitatea este asociată cu primitivismul, sau cel puţin cu valori retrograde, pentru cei care au beneficiat de şansa de a studia Antichitatea, nu neapărat cu creionul în mînă, ci printr’un acces simplu la cultura generală, ea se destăinuie ca un tezaur al omenirii, plin de strălucire şi, cel mai adesea, rîvnit din răsputeri.

În cîteva țări asiatice, ori africane, precum China, Coreea de Sud și Vietnam, ori la berberii din Africa, sînt consumați anual milioane de cîini, în contradicție puternică față de majoritatea țărilor unde cîinii sînt animale de casă, fiind iubiți și îngrijiți.

Pare însă, incredibil că acum două milenii acest animal era consumat și de străbunii noștri geți și de alte popoare europene, așa cum arată cele mai recente descoperiri arheologice. Mult timp subiectul a fost tabu în breasla arheologilor și simpla idee că ar fi putut fi consumat cel mai bun prieten al omului părea incredibilă.

În ultimii ani lucrurile s’au schimbat și în continuare puteți citi despre cît de diferit era văzut cîinele de oamenii care au trăit acum 2.000 de ani în aceste locuri. În plus puteți citi despre alimentația geților, dar și despre relația lor specială cu un alt animal: calul.

Cîinele era privit cu totul altfel de oamenii de acum două mii de ani și nu exista doar o relație de afecțiune, ci și una pur utilitară, cîinele fiind folosit la paza turmelor și la vînătoare. Uneori era și consumat, inclusiv de către celți, dar și de către geții carpatici.

Subiectul consumului de carne de cîine a fost tabu în breasla arheologilor în timpul comunismului, cînd geții au fost idealizați și nu li se puteau atribui astfel de obiceiuri considerate ”barbare” pentru zilele noastre.

Nu există vreo dovadă că la geți s’au crescut căței și cîini de casă. Cîinele era ținut pentru paza casei și a turmelor, ori ca ajutor la vînătoare. Cîinele a fost consumat de către geți și dovezi din mai multe situri arheologice arată acest lucru. Se poate însă estima faptul că rolul cîinilor în alimentația geților era mult mai scăzut față de ponderea vitelor, porcilor, oilor și caprelor.

Radovanu, un sit arheologic din județul Călărași, conține o pondere foarte mare de oseminte de cîine. În trei gropi au fost descoperite cel puțin 20 de resturi cu urme fine de cuțit, dovadă că s’a curățat carnea de pe oase.

Calul era extrem de prețuit de către geți. Era un animal rar și, împreună cu cîinele, era utilizat la vînătoare. Caii nu erau folosiți, de obicei, pe atunci, la muncile cîmpului.

Geții nu aveau pisici domestice, acestea fiind aduse pe teritoriile noastre de către romani, după cucerirea din 106 d.Hr.

Consumul de carne de cîine, un subiect tabu

Milioane de oameni au cîini și îi consideră parte din familie. Le cumpără mîncare, merg cu ei în vacanțe și se asigură că au o viață fericită. În acest context pare incredibil că în țări precum China, Coreea de Sud și Vietnam căinii sînt consumați pe scară largă și este celebru festivalul din orașul chinez Yulin.

Însă, deși pare greu de acceptat, consumul de carne de cîine era răspîndit în Europa din Epoca tîrzie a Fierului, în special la celții care locuiau pe teritoriul Franței și Germaniei de azi. De asemenea, cîinele era utilizat în alimentație de populațiile care locuiau în sec. IV î.Hr. – I dHr. pe teritoriile de azi ale Poloniei și Ucrainei.

Descoperirile mai recente arată că și pe teritoriile noastre se consuma carne de cîine acum două milenii, dar este imposibil de afirmat cît de răspîndit era fenomenul.

Rămășițe de cîini din situl Radovanu (sursa foto Adrian Bălășescu)

Mult timp, mai ales în perioada comunistă, arheologii au respins ideea consumului cîinelui, subiectul fiind tabu. Geții nu puteau fi prezentați ca fiind ”barbari” care își măcelăreau cîinii și îi preparau la fel cum se întîmpla cu porcii, vitele sau oile, spune zooarheologul Adrian Bălășescu, într’o lucrare despre amplele descoperiri din site-ul de la Radovanu, lîngă Călărași despre care veți putea citi pe larg mai jos.

Sigur, pare hilar să vorbim de sacrificiul cîinelui ca despre un obicei barbar, iar despre sacrificiul porcului, vițelului sau mielului ca de ceva absolut firesc. Numai că despre moravurile, obiceiurile sau tabieturile unui popor vechi cum este poporul geto-rumînesc dacă nu este sacrilegiu să afirmi că aceștia se tatuau sau că sacrificau cîini pentru alimentație, putem afirma în schimb că subiectele care încalcă limitele morale ale momentului sînt tabu și se tratează cu ignoranță.

Antichitatea nu a fost ceva unitar: ea nu a fost peste tot aceeaşi; şi chiar în acelaşi areal geografic, modul de viaţă al anticilor nu pare să fi fost acelaşi de la o perioadă la alta. De cîte ori anticii înşişi nu căinau moravurile contemporane lor, comparîndu’le cu vremuri de aur demult apuse?

Voiau să dea de înţeles prin aceasta că valori precum prietenia, cumpătarea sau înţelepciunea s’au schimbat? Mai degrabă scriitorii învăţaţi atrăgeau atenţia asupra ispitelor – de pretutindeni şi din toate timpurile.

Valeriu Sîrbu, fost profesor la Sorbona:

”Realitatea a fost estompată, din două motive: pe de o parte, erau puține analize zooarheologice care să dovedească indubitabil acest fapt, deci afirmația era riscantă, iar, pe de altă parte, mentalitatea indusă populației de ideologia comunistă despre geți care făcea dificilă acceptarea acestui fapt.”

Cîinele și omul, o istorie de multe milenii

Există regiuni în lume în care dovezile arată că încă de acum 20.000 de ani a fost domesticit cîinele și s’au construit teorii despre cum s’a întîmplat acest lucru. Se bănuiește că, în timp, cîinii s’au tot apropiat de așezările umane, simțind mirosul cărnii de vînat care era friptă sau fiartă. Cîinii și’au dat seama rapid că oamenii aruncă resturi care le pot servi drept hrană, iar oamenii la fel de rapid și’au dat seama că pot folosi cîinii la vînătoare, unde s’au dovedit a fi de un real ajutor.

Așa explică arheologul Valeriu Sîrbu:

”De aici pornește relația cu totul deosebită pe care omul a avut’o cu cîinele, dar și cu calul, în comparație cu alte animale.”

Ponderea oaselor de cîini și de cai găsite în diverse situri arheologice nu este uriașă, însă este importantă, chiar dacă este mult sub ponderea ovi-caprinelor, ori bovi-taurinelor.

Resturi de cîine au fost însă găsite pe tot teritoriul locuit de geți, din secolul IV î.Hr, pînă în sec I d.Hr.

Cum sînt răspîndite pe hartă site-urile unde au fost descoperite schelete de cîini (sursa Valeriu Sîrbu)

Contează foarte mult unde au fost găsite resturile osoase, dacă au fost în cetate, ori așezare, în morminte sau în locuri de cult. Contează și dacă scheletul este întreg, ori sînt doar resturi de oase și dacă lîngă el sînt depuse cu grijă alte obiecte, precizează Valeriu Sîrbu.

Geții au consumat cu siguranță carne de cîine, dar nu în cantități mari

Au fost găsite dovezi clare ce arată că în unele cazuri cîinele a fost consumat, dar arheologii sînt de părere că a avut un rol redus în alimentația geților. Aceștia consumau porc, vită, capră și oaie, dar practicau și agricultura, dovadă fiind numărul mare de unelte din fier și resturile de cereale carbonizate descoperite.

Când există o dovadă certă de consum al câinelui? Când sunt găsite oase izolate cu urme de lovituri puternice, cum ar fi cele de topor, apoi urme fine de cuțit ce arată că s’a curățat carnea de pe oase și urme grosiere ce determină spargerea oaselor lungi, cu scopul de a scoate și măduva.

Valeriu Sîrbu:

”Avem dovezi care arată că s’a tăiat și s’a curățat carnea de pe oase cu mare grijă și foloseau orice bucățică de carne. Alt argument important este că starea oaselor de câine este similară cu cea a altor oase, cum ar fi la ovi-caprine și porcine. Înseamnă și că toate acele animale au fost omorâte la fel, iar carnea a fost la fel curățată. Toate acestea ne arată fără dubiu că s’a consumat și câinele, dar ponderea de oase de câine în situri unde s’au făcut analize pe un număr mare de oseminte este undeva între 0,5 și 3,5% din total, iar dacă ajunge la peste 5%, este un lucru ieșit din comun.”

V. Sîrbu spune că nu există vreo dovadă că la geți ar fi existat rase de câini de casă, precum era la romani:

”Nu există vreo dovadă că la geți s’au crescut căței și câini de casă. Câinele era ținut pentru paza turmelor și ca ajutor la vânătoare, acesta a fost rolul lui. Nu era doar prieten al omului.”

Rămășițele unui câine adult descoperit la Căscioarele

Cum nu există texte scrise, nu putem știi de ce unii cîini erau îngropați alături de stăpînii lor, în timp ce cîini asemănători erau mîncați. Este foarte posibil ca în unele cazuri să fi fost sacrificate animale cînd era construită o casă, conform mitului care spune că poți da casei durabilitate dacă sacrifici un ”suflet”.

”Cu siguranță s’au mîncat cîini, dar nu au fost special crescuți în acest sens și cîinii care au fost mîncați nu sînt diferiți de cei înhumați. În plus, nu s’au găsit pui de cîine, nici îngropați întregi, nici ca resturi de bucătărie, care să ne arate că ar fi fost mîncați, ceea ce înseamnă că nu au fost crescuți pentru hrană. Dacă ar fi fost crescuți în acest scop s’ar fi găsit pui, la fel ca în cazul purceilor.”

La geți există însă un fel de cîmpuri de gropi, zone în care s’au întreprins ritualuri. În cîteva cazuri avem și cai și cîini înhumați, deci au avut uneori și un rol religios în credințele lor, dar nu în religia oficială, cea organizată, cu temple și cu cler specific.

”Uneori cîinii au fost depuși cu vase lângă ei, cu grijă, este clar că aveau un rol în credințele de magie, de vrăjitorie. Nu ar fi făcut asta dacă nu erau importanți.”

Un element interesant: geții nu aveau pisici domestice, acestea fiind aduse pe teritoriile noastre de către romani, după cucerirea din 106 d.Hr.

Radovanu: un sit cu multe dovezi despre câinii care erau consumați

Zooarheologul Adrian Bălășescu de la Institutul de Arheologie al Academiei Române a realizat un studiu, pornind de la resturile faunistice găsite în situl de la Radovanu, jud Călărași, unde a fost analizată în detaliu o fostă ”davă” dacică, cercetată de arheologii Alexandru Morintz și Cristian Schuster, de la același institut.

În situl de la Radovanu (foto – Alexandru Morintz)

Câinele avea o pondere extrem de mare din totalul resturilor faunistice descoperite (23%) (trebuie precizat, însă, că analiza se referă la nouă gropi, nu la ansamblul sitului), cele mai multe fiind resturi de la vite (27,1%) și de la porci (24%). Calul avea o prezență extrem de redusă și nu s’au descoperit urme de consum. Vânatul reprezenta sub 2% din totalul fragmentelor, printre acestea descoperindu’se și două resturi de castor, dovadă că probabil lângă sit erau multe râuri, habitat favorabil acestui mamifer.

Din 68 de resturi de câine găsite, 20 prezintă urme ”antropice” de dezarticulare, descărnare și ardere. Cele 20 de resturi provin de la cel puțin două animale adulte (indivizi) și au fost descoperite în trei gropi.

Vedere aeriană a sitului Radovanu

Cercetătorii au ținut să precizeze că Radovanu este un caz special și nu trebuie să tragem concluzia că geții mâncau pe scară largă câini.

”Cazul cynofagiei de la Radovanu este unic în acest moment în peisajul arheozoologic românesc, cu toate că în urmă cu 20 de ani erau opinii care, doar pe baza urmelor de ardere, dar și a stării de fragmentare a oaselor, ne’ar fi făcut să presupunem că este posibil ca acest fenomen să existe în lumea getică.”

În situl Radovanu (foto Alexandru Morintz)

„În prezent urmele de tăiere ale câinilor de la Radovanu sunt fără de tăgadă și de necontestat, fapt care ne arată că specia era consumată.”

Cercetătorii estimează că rolul câinelui în alimentația geților era scăzut, mai ales că și ponderea în totalul resturilor faunistice era redusă, iar câinii aveau o talie mult mai mică comparativ cu alte animale care erau consumate (vite, porci, ovi-caprine).

Înmormântări / depuneri de câini la Alba Iulia-Lumea Nouă

Documentarea în siturile preistorice a descoperirilor atestă înhumări de mamifere din familia canidelor, fie că vorbim de înhumări individuale, fie în asociere cu înhumări umane. Dată fiind vastitatea și complexitatea temei, nu ne’am propus aici o tratare exhaustivă a acestui fenomen. Luarea în discuţie a acestui subiect – exotic la prima vedere – are la bază și descoperirea din 2006 în situl de la Alba Iulia-Lumea Nouă a două schelete de câine, cu provenienţă din contexte arheologice aparţinând grupului Foeni.

Identificarea unor analogii pentru descoperirea noastră ne’a determinat să
extindem orizontul cronologic (din mezolitic până în Hallstatt), precum și zona geografică pe spațiul unde trăiau geții.

Date privind analizele arheozoologice pentru canidele preistorice

Analizele arheozoologice efectuate pe resturile osteologice aparţinând canidelor – implicit a câinelui domestic (Canis familiaris L.) – descoperite în siturile preistorice, au făcut până în prezent obiectul unor studii. În economia prezentării noastre, vom lua în discuţie selectiv loturile faunistice care au benefiiat de studii arheozoologice, precum și
trimiterile care fac referiri directe la resturi osoase de canide. Trebuie precizat că literatura de specialitate înregistrează numeroase teorii cu privire la originea câinelui și momentul domesticirii sale.

La momentul de faţă, opinia cea mai răspândită şi acceptată rămâne aceea potrivit căreia Canis familiaris Linnaeus (câinele domestic) este descendentul lui Canis lupus Linnaeus (lupul). Mai sunt incluse în această linie de descendenţă specii
precum Canis aureus şi Canis latrans.

Procesul de domesticire a câinelui, văzut din perspectiva analizelor arheozoologice, nu este unul simplu de descifrat, asta deoarece criteriile morfologice de studiu s’au dovedit nu o dată evazive. Analizele alometrice scot în evidenţă modificările ce includ reduceri ale dimensiunii corpului, scurtarea dimensiunilor feţei şi îndesirea dinţilor, precum şi faptul că morfologia oaselor lungi ale picioarelor nu permite diferenţierea câinelui de
lup. Cu toate acestea, măsurătorile efectuate asupra craniilor, forma mandibulei, a maxilarului şi dimensiunea dinţilor, rămân criterii importante pentru identificarea câinelui domestic.

Cercetările interdisciplinare realizate în ultima decadă, bazate pe tehnicile de ADN străvechi şi ADN mitocondrial, precum şi pe analizele de izotopi stabili aplicate la resturile osoase de canide, au oferit rezultate importante pentru identificarea câinelui
domestic, în comparaţie cu speciile sălbatice.

În acelaşi timp, cum s’a mai precizat deja, rezultatele cercetărilor arheozoologice au încă un caracter relativ, dat atât de numărul şi relevanţa analizelor arheozoologice raportate la numărul siturilor, cât şi de comportamente specifice ale comunităţilor umane privitor la sacrificarea animalelor şi depozitarea materialului osteologic. Nu în ultimul rând, importanţa acordată în cercetarea arheologică materialului faunistic şi determinărilor arheozoologice rămâne încă deficitară.

Canidele sunt considerate primele animale domesticite în Europa. Cercetările arheologice şi arheozoologice din zona Porţile de Fier, cu situri
mezolitice precum Vlasac, Hajdučka Vodenica sau Lepenski Vir au adus informaţii valoroase privind Canis familiaris Linnaeus (câinele domestic). O caracteristică generală a determinărilor osteologice pentru canidele preistorice, cu precădere din epoca neolitică, este procentajul redus de material faunistic aparţinând câinelui din loturile
studiate.

Prezentăm sintetic în rândurile de mai jos câteva rezultate relevante în acest sens.
Dintr-un număr de 17 situri din nordul Franţei, datate din neoliticul timpuriu până în neoliticul târziu, s’a constatat că procentajul de material osteologic aparţinând câinelui este cuprins între 0–2–1,2%16. În alte 17 situri aparţinând neoliticului timpuriu din Italia centrală şi sudică, din materialul faunistic recoltat, procentajul de Canis familiaris variază între 0,1% şi 15,3%17. Procentajul mai mare din Grota Continenza (15,3%), poate fi pus pe seama habitatului aparte din peşteră, speciile domestice reprezentând aici doar 63,7% din totalul materialului faunistic recoltat, procentaj inferior locuirilor în aşezările deschise.

Dacă în staţiunea aparţinând neoliticului timpuriu de la Cârcea (jud. Dolj) s’a constatat absenţa oaselor de câine, la acelaşi palier cronologic, la Gura Baciului (jud. Cluj) oasele de câine reprezintă 0,5%.

Staţiunea neolitică de la Divostin (Serbia) se înscrie în aceleaşi coordonate. Pentru Divostin I (Starčevo), materialul osteologic aparţinând câinelui reprezintă 1% din lotul faunistic, în vreme ce pentru Divostin II (Vinča-Pločnik), acest procentaj creşte la 4%.

Din situl aparţinând neoliticului târziu de la Polgár-Csőszhalom (Ungaria), cercetările arheologice au permis recuperarea unui important lot de materiale faunistice, atât din aşezare, cât şi din şanţurile ce compun sistemul de fortificaţie. Analizele arheozoologice
au relevat prezenţa resturilor osoase de câine, în procentaj de 3,2% din lotul ce provine din aşezare şi 5,6% din lotul recuperat din şanţuri.

La Kouphovouno, în apropiere de Sparta (Grecia) resturile de câine semnifică 1,3% (nivelul aparţinând neoliticului mijlociu) și 4,6% (nivelul aparţinând neoliticului târziu) din loturile faunistice studiate.

În siturile preistorice din Banat a fost evidenţiat material osteologic de la 68 exemplare, inclusiv 4 cranii, dintre care 3 de provenienţă din aşezări neolitice şi eneolitice (Liubcova-Orniţa, Parţa, Cuptoare).

Săpăturile din așezarea precucuteniană de la Târgu Frumos-Baza Pătule au oferit rezultate semnificative privitor la cultura materială și spirituală a comunităţilor fazei a III-a a culturii. De interes pentru subiectul dezbătut în articolul de faţă este G26 – considerată pentru o anumită secvenţă de utilizare (–1,30–1,80 m) o groapă în care au fost depozitate resturi osteologice provenite de la ceremonii de cult – care conţinea patru bucranii (1 de Bos primigenius, 3 de Bos taurus), 43 coarne de bovine, precum și alte resturi osteologice de la diferite animale, între care și canine.

Prelucrarea materialului arheologic rezultat din săpăturile efectuate în situl aparţinând culturii Turdaș de la Orăștie-Dealul Pemilor (jud. Hunedoara) a avut și o componentă arheozoologică. Resturile osteologice de câine (Canis familiaris L.) au însumat 0,3%27 din totalul lotului faunistic luat în studiu.

Din situl aparţinând ”Beaker culture” de la Newgrange, situat la N de Dublin (Irlanda), procentajul de resturi scheletice de câine este de 2% din materialul faunistic cercetat.
Din cunoscutul sit neolitic Stone of Stenness, din arhipelagul Orkney, N-E Scoţiei (Marea Britanie) avem de asemenea disponibile rezultatele prelucrării unui lot faunistic, ocazie cu care s’au precizat și dificultăţile constatate privitor la separarea și identificarea oaselor de câine de cele de lup.
Un studiu de sinteză pentru descoperirile de câini pentru întreaga perioadă a preistoriei din Marea Britanie a realizat R. A. Harcourt: mezolitic (oase de la 4 exemplare), neolitic (37 oase lungi şi 6 cranii), epoca fierului (oase de la 453 exemplare, 272 oase lungi, 25 cranii, 91 mandibule).

În Sp. I / 2006, în A s’a conturat de la 0,65–0,70 m, o groapă (G1), în formă de pară, cu un prag, spre profilul de E (adâncime maximă –1,15 m) și o zonă circulară, puternic cuptorită, în centrul complexului; dimensiunile G1 sunt de 2,60  ×  2  m. Din cuptorirea gropii de pe peretele vestic au fost recuperate mai multe fragmente ceramice provenind de la un castron bitronconic, ars în tehnica black-topped, aparţinând grupului Foeni.
În cuptorirea de pe peretele estic a fost găsit scheletul complet al unui câine de talie mică, bine conservat ( 2,20 m).

Contextul arheologic în care a fost identificat scheletul animalului nu a făcut posibilă fotografierea acestuia. Înmormântarea / depunerea intenţionată a câinelui este însă în afara discuţiei. Mai precizăm faptul că G1 nu a avut alt inventar, în afara celui menţionat mai sus. Forma gropii G1 indică faptul că a fost utilizată într’o perioadă anterioară ca groapă de provizii.

În Sp. IV/2006, S I, 2–3 a fost delimitat și cercetat un complex adâncit de formă aproximativ circulară, cu mai multe compartimentări, numerotate A1, A2, A3 (A3a–A3b). Dimensiunile întregului complex sunt de 6,30 × 2 m33. O lentilă consistentă de arsură a fost surprinsă pe suprafaţa complexului adâncit.

Materialul ceramic recoltat din acest complex este tipic pentru grupul Foeni: ceramică
neagră, black-topped, dar și portocaliu-roșiatică, arsă oxidant. Inventarul A3 este de interes pentru noi: A3a (dimensiunile de 0,90 × 0,40 m) avea pe fund un craniu fragmentar de bovină și coarnele unei alteia, iar A3b (dimensiunile de 1,30 × 1 m) a
dat scheletul complet al unui câine.

Scheletul de câine a fost descoperit în poziţie primară, orientat est-vest, chircit, culcat pe partea dreaptă, la 2,20 m; înălţimea la umăr nu depășește 25 cm, așadar este vorba de un exemplar de talie mică. În momentul preparării scheletului, a fost descoperit un pandantiv, lucrat din scoica Spondylus gaederopus, de formă dreptunghiulară,
ușor concav, colţurile rotunjite, lustru intens, cu dimensiunea laturii mari de 1,85 cm, latura mică de 0,5 cm și grosime de 0,2 cm.

Piesa este perforată transversal, prin intermediul a două găuri de formă circulară, iar în urma operaţiunii de perforare
a fost străpunsă printr’un orificiu foarte mic și partea opusă a pandantivului.

Considerăm că piesa la care facem referire este parte a acestui context funerar. Nu excludem posibilitatea ca prin intermediul unei fibre vegetale, respectivul pandantiv să fi fost atârnat de gâtul câinelui. O altă ipoteză ar fi că piesa face parte dintr’un colier și că din motive necunoscute, poate ca semn de preţuire, artefactul apare în descoperirea
noastră ca inventar funerar.

Oricum, contextul arheologic indică faptul că animalul decedat a fost depus pe fundul gropii, iar ”statutul” acestuia trebuie că depășea condiţia unui simplu animal domestic, afirmaţie susţinută și de prezenţa podoabei din Spondylus. Legat de piesa în discuţie, ne’au atras atenţia mai multe artefacte de mici dimensiuni, cu dublă perforaţie, de formă circulară, ovală și rectangulară, ce provin de la Dimini, cunoscutul sit producător de podoabe confecţionate din această scoică marină de origine mediteraneană.

Interpretări. Concluzii

Prezenţa resturile osoase sau a scheletelor de câine în mormintele de inhumaţie este considerată deseori rezultatul unei atitudini speciale, aparte a omului faţă de câine. Acest context funerar deosebit se poate explica în diferite moduri.

Se desprind trei elemente importante ce semnifică legătura unică a omului preistoric cu câinele, elementeblegate de activităţi precum vânătoarea, paza sau cea de animal de companie. Câinele este considerat așadar un companion pentru activităţile cotidiene, participă la vânătoare, protejează spaţiul domestic și turmele de animale, el pare a avea acea predispoziţie naturală să ocupe poziţia intermediară dintre om și lumea animalelor. Această apropiere poate explica mormintele de câini aflate în proximitatea mormintelor umane, astfel câinele își urmează stăpânul și în viaţa de după moarte, îl conduce pe tărâmul necunoscut al vieţii de apoi.

Abundenţa resturile osoase de câine în locuinţele de la Lepenski Vir este una neobișnuită. Totodată, numeroase oase de câine din inventarul
structurilor de habitat (locuinţele 23, 34–35, 37, 44, 62) prezentau urme de roadere, activitate pusă tot pe seama câinelui.

Cea mai rezonabilă presupunere legat de această evidenţă este că oasele roase au fost aduse în case de câini, ceea ce ridică problema dacă locuiau împreună cu oamenii în aceste locuinţe.

Descoperirile de canide inhumate din necropolele Lokomotiv și Shamanka din zona lacului Baikal sunt importante prin contextul arheologic relevat și interpretarea oferită, însă nu sunt nici pe departe singulare pentru spaţiul siberian.
Scheletele de câine de la Lumea Nouă aparţin nivelurilor de locuire din vremea grupului Foeni și se datează la 4600–4500 î.Hr.. Înmormântarea acestor câini pe fundul unor gropi indică o acţiune intenţionată și o practică deja conturată a comunităţii de aici, practică legată de relaţia dintre om și câine.

În siturile din neoliticul târziu aparţinând culturii Michelsberg (Chasséen și Michelsberg), resturile de cerb și câine sunt mai frecvente decât în așezările neoliticului timpuriu, îndeosebi în cazul câinelui. Proporţiile medii ale numărului de resturi osoase trec de la 0,2% la 1,2% între faza timpurile și cea târzie a neoliticului. Cerbul este un vânat af at la mare căutare, vânatul privilegiat, procentul în cadrul resturilor de faună sălbatică atinge uneori 70%.

Cu toate acestea, nu poate fi stabilită nicio corelaţie directă între dezvoltarea efectivelor de câini și o vânătoare mai activă a cerbilor. În acest caz, prezenţa și rolul câinelui în contextele funerare o putem pune în legătură mai strânsă cu creșterea efectivelor de câini în așezările arondate acestei culturi.

Nu putem trece cu vederea ca explicaţie pentru prezenţa resturilor osoase de câine în așezările preistorice includerea acestora în dieta cotidiană a populaţiilor preistorice.

Câinii au fost consumaţi cu regularitate la Divostin (Serbia) de comunitatea locală. Acest aspect rezidă și din descoperirea resturilor osteologice aparţinând unor exemplare de adulţi, așadar o bună sursa de hrană. O explicaţie asemănătoare se oferă pentru Lepenski Vir, unde au fost identificate urme de tăieturi pe vertebrele de câine, realizate cu scopul de a îndepărta mușchiul de pe os.

Credem că situaţia se poate extinde și pentru alte situri de epocă neolitică. O situaţie arheologică consemnată este și atunci când materialele faunistice aparţinând câinelui și altor specii de animale sunt considerate a fi resturile unui banchet funerar.

”Triumviratul om-câine-cal”

Calul a fost domesticit acum circa 5.000 de ani într’o zonă ce cuprinde Siberia de vest, Ucraina de azi, Rusia vest-europeană și Kazahstanul. De atunci are un rol esențial în viața oamenilor și a fost extrem de prețuit. Au existat în istorie și exemple în care s’au pornit expediții războinice pentru a captura cai.

Valeriu Sîrbu:

”Mai întâi calul a fost folosit la vânătoare și la război, nu la muncă. Gândiți’vă că timp de 5.000 de ani, de prin anul 3.000 î.Hr, până la 1900, calul a fost principalul vehicul în război. La vânătoare calul îți dădea viteză și îți oferea o poziție înaltă în raport cu vânatul. Omul, calul și câinele au format un triumvirat în vânătoare, dar și în paza turmelor.”

Omul putea să vâneze mai ușor, dar să se și apere, având alături calul și câinele.

Rămășițele unui câine adult descoperit la Seușa – Cărarea Morii

Calul are o pondere mai mică la capitolul de indivizi descoperiți în diverse situri, dar trebuie ținut cont de un element cantitativ, fiindcă, de exemplu, în doi cai există mai multă carne decât în 20 de câini. Per total numărul de cai din așezări era cu mult mai mic decât cel de câini.

Calul era un animal rar, iar la început nici nu a fost folosit la muncile câmpului pentru că vitele erau folosite la tracțiune. Calul era pentru războinici, era mare lucru să ai un cal și să’l poți echipa. În unele cazuri sunt dovezi ce arată că și caii au fost sacrificați primind lovituri în cap cu toporul, ceea ce înseamnă că au fost omorâți pentru consum, dar cazurile sunt rare.

În judeţul Botoşani, o descoperire de acum 18 ani păstrează încă mistere nedezlegate. Este vorba despre un mormânt bizar în care au fost îngropaţi doar doi cai. Nici urmă de schelet uman, care să ducă cu gândul imediat la o ofrandă. Arheologii i’au în calcul o multitudine de variante, însă nu există, până acum, nicio explicaţie precisă despre morminetele vechi de peste 4.000 de ani.

Pe malul Prutului, în judeţul Botoşani, câmpurile sunt pline de movile misterioase. Arheologii spun că sunt morminte străvechi ale unor populaţii migratoare, cele mai vechi din epoca bronzului, adică cu 1.800 de ani înainte de Hristos.

Se numesc tumuli şi, în cele mai multe dintre acestea, zac războinici de demult, fie geți, fie migratori de diferite neamuri. Printre aceste movile, s’a descoperit, în 1997, la Ripiceni, un mormânt bizar, ale cărui mistere încă nu au fost pătrunse.

Descoperire unicat

În locul unui schelet uman, pe fundul gropii din interiorul tumulului au fost găsite schelete de cai. Practic era un tumul ridicat pentru un defunt de vază, doar că, în loc de un războinici aristocrat din epoca bronzului, au fost găsiţi doi cai, înmormântaţi cu toate onorurile. Umplutura gropii era formată din pământ bătătorit, cu urme putemice de arsură, cărbuni şi câteva aşchii din silex.

Arheologul doctor Florentin Burtănescu în publicaţia de specialitate ”Forum cultural”:

”Cărbuni şi pământ ars au fost sesizate şi pe fundul camerei, unde s’au aflat, aparent în neorânduială, oase provenite, aşa cum arată analiza osteologică, de la doi cai. Acestea nu prezentau semne de ardere; doar pe unele porţiuni păstrate de la vertebre şi pe un maxilar superior s’au sesizat urme de culoare violacee, ceea ce ne îndeamnă să credem că resturile au fost depuse după stingerea rugului din groapă, dar într-un moment când focul încă mai mocnea.”

Totodată, arheologii nu au descoperit nicio rămăşiţă umană în acest mormânt, existând convingerea că tumulul a fost ridicat pentru cei doi cai în mod special. În acest context, mormântul este unic în România, majoritatea cailor fiind îngropaţi doar alături de stăpânii acestora ca ofrandă.

Cai înmormântaţi ca nişte nobili

În epoca bronzului, istoricii europeni atestă un cult al calului, în special al calului de luptă, folosit de aristocraţie în război. O dovadă este ”calul de la Uffington” o reprezentare rituală din Marea Britanie, statutul special acordat cailor de popoarele de stepă relevate prin descoperirile arheologice dar şi mormântul cailor de la Ripiceni Botoşani.

Istoricul Anne Marie Carstens, în lucrarea sa ”Cum să înmormântezi un lider: semnificaţiile calului la înmormântările artistocratice”:

”Fără doar şi poate, relaţia dintre aristocraţie şi cai îşi are rădăcinile în ideea războinicului nobil. Calul era parte a unui simbol ideatic, o unealtă a războiului, un simbol al apartenenţei la o castă superioară în cadrul societăţii. Caracteristici precum nobleţe, inteligenţă şi curaj sunt calităţi în mod normal atribuite calului; toate caracteristicile unui nobil.”

Totodată, oasele cailor nu au fost pur şi simplu aruncate într-o groapă, ele beneficiază şi de inventar funerar.

Florentin Burtănescu:

”Deasupra gropii, la 5-10 cm, spre centrul ei, au fost descoperite două pietre şi fragmentele unui vas a cărui formă nu a putut fi reconstituită, din pastă neagră, cu slip brun-cărămiziu pe suprafaţa exterioară, cu degresant din cioburi pisate şi rare bucăţi de calcar, ce poartă un decor incizat, cu triunghiuri haşurate. În vasul ce prezintă pe suprafaţa exterioară urme de arsură s-a aflat un os de animal. Un mic fragment de la acest recipient a fost descoperit pe fundul gropii, printre oasele celor doi cai.”

Tocmai de aceea, arheologii au avansat şi ipoteza existenţei unui cult al calului, cele două cabaline îngropate fiind considerate personaje importante în cadrul comunităţii, cai de război, percepuţi ca făcând parte din cadrul aristocraţiei.

Florentin Burtănescu:

”Groapa 1 se poate interpreta fie ca o înmormântare rituală a unor animale preţuite în cadrul comunităţii, fie este vorba despre o ofrandă, în care caz, complexul respectiv ar trebui legat de un mormânt anume.”

Morminte asemănătoare au fost descoperite cel mai aproape în Polonia şi Ucraina, în majoritatea mormintelor tumulare din România resturile de cai apărând laolaltă cu scheletele umane pe post de ofrandă.

Caii unui aristocrat?

S’a luat în calcul şi ipoteza că cei doi cai, deşi îngropaţi separat, fără schelet uman, ar reprezenta o ofrandă adusă unui războinic mort. Faptul că în groapă resturile cailor au fost ciopârţite duce cu gândul la această concluzie. Nu există, însă, defunctul pentru care cei doi cai ar fi putut sacrificaţi. Arheologii iau în calcul presupunerea că cei doi cai ar fi aparţinut unui războinic înmormântat într’un tumul învecinat, fără să existe, însă, elemente clare de legătură între mormântul cailor şi cel al războinicului.

Mai precis, acesta a trăit în epoca târzie a bronzului, cu 700 de ani înainte de Hristos, şi ar fi făcut parte din complexul cultural Noua-Sabatinovka al unor crescători de vite şi războinici, mai ales de origine iraniană. Bărbatul, după cum arată şi arheologul Florentin Burtănescu, participant la săpături, avea în jur de 35 de ani şi, probabil, făcea parte din cultura Sabatinovka. Totodată, defunctul ar fi făcut parte din cadrul aristocraţiei, deoarece calul de război reprezenta un simbol al bunăstării şi al unui statut social înalt.

Omul se îngropa alături de cal până acum 1000 de ani

Arheologii au făcut o descoperire tulburătoare la Paulești, lângă DN 1. Ei au adus la lumină un mormânt datând de peste 1.000 de ani. Defunctul, îngropat sub o movilă de pământ, a avut parte de un ritual mortuar aparte – alături de calul preferat.

Sapaturile au fost demarate deoarece in zona va fi amenajat un parc industrial. Odată ce au obținut avizul proprietarului, arheologii au trecut la treabă. În zona existau două movile de pământ care se pare că datează din epoca bronzului. Bănuielile lor s’au confirmat după ce, într’unul din tumuli au găsit două schelete îngropate, vechi de aproape 4.000 de ani.

La nici 100 de metri de prima movilă, arheologii au gasit, marti, poate cel mai rar vestigiu de la nivelul județului Prahova. Un schelet care a aparținut unei tinere sau tânar îngropat alături de un cal. Capul defunctului este așezat exact peste capul calului, iar la picioare au fost așezate resturile animalului.

Arheologii sunt siguri ca dedesubtul acestui mormânt de suprafață este unul și mai vechi, din epoca bronzului şi că DN 1 este străjuit de astfel de morminte

Sursa:  Relația om-câine în preistorie: Resturi scheletice umane și de canide. Practici mortuare, dovezi arheologice şi posibile semnificaţii, Mihai Gligor, science.hotnews.ro,  archaeoheritage.ro

Valeriu Sîrbu este unul dintre cei mai cunoscuți arheologi români. A predat la Sorbona și a scris cărți și lucrări științifice pe teme variate din arheologie, de la religia și arta geților, până la probleme funerare ori monografii de situri și descoperiri din fostele colonii grecești de la Marea Neagră.

Adrian Bălășescu este cercetător științific gr II la Institutul de Arheologie ”Vasile Pârvan” din cadrul Academiei Române. Este zooarheolog și a participat în ultimii 25 de ani la numeroase cercetări arheologice în România, Franța și Armenia, făcând studii mai ales pe resturi faunistice de mamifere. Este specializat în neo-eneoliticul Balcanic, neoliticul armean și în arheozoologia din calcolitic și a publicat de’a lungul timpului peste 100 de lucrări științifice având ca subiect relația om-mediu-animal în preistorie.

Citește și:    10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

sau:    600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA        

 

LITOVOI, SENESLAU ȘI FARCAȘ, DIN FRUNTEA ȚĂRILOR ROMÂNE ERAU ROMÂNI

Specialiştii în istorie dau dovadă de suficiență uneori sau vorbesc chiar după ureche când afirmă că nu există o istorie a strămoșilor noștri. Reprezentantul Şcolii critice, Dimitrie Onciul spunea că unde nu sunt documente nu este istorie, iar P. P. Panaitescu afirma că ”întemeierea Ţării Româneşti este o pagină nescrisă în istoria noastră”. Adevărul este că nu avem prea mulți istorici documentariști care să umple aceste lacune ale istoriei scrise, deși unele fapte din vremurile de început a țărilor române au ajuns legende, pe care bătrânii le povestesc cu emoţie, și mai ales cei care afirmă că stră-străbunii lor se trag din oastea lui Matei Basarab.

Bezerenbam a fost un conducător muntean menționat la 1241 în cronica persană a lui Fazel-Ullah-Raschid, alături de Mișelav. Era stăpânitorul Țării Ilaut (Oltenia), unde l’au întâlnit tătarii în timpul invaziei lor. Unii cercetători presupun că a fost predecesorul lui Litovoi, alții însă nu se hazardează în asemena afirmații, datorită traseului greu de determinat, potrivit relatărilor cronicii:

”Ordul, trecând prin țara Ilaut, a întâlnit pe Bezerenbam și l’a bătut. [Și, în continuare, Budjek] trece Munții Sassanilor ca să intre în Kara-Ulag, înfruntă popoarele karaulaghilor, trece munții și intră în țara lui Mișelav, unde bate pe dușmanul care’l aștepta.”

Bogdan Petriceicu Hasdeu a considerat că este vorba despre banul Basarab, un conducător local, în vreme ce Constantin C. Giurescu a opinat că în fapt numele ar fi doar o stâlcire a titulaturii banului de Severin (Terra Zeurino).

Mișelav (sau Mislav, Micislav, Mihai) pare să fi fost un conducător din Muntenia la 1241, localizat pe cursul superior al Oltului, în aceeași perioadă a celei mai mari invazii a tătarilor în Europa. Singurele referi la adresa sa pe care le știm până acu apar într’o cronică slavonă și cea persană menționată. O parte a istoricilor îl identifică cu Mihai, un strămoș al lui Litovoi, care potrivit unor cronici venețiene, ar fi purtat același nume, Mihai.

Urmașul său pare a fi, la 1247, Seneslau, deși Neagu Djuvara și C-tin C. Giurescu îi consideră pe cei doi una și aceeași persoană. Controversele asupra acestui Mihai (Micislav) sunt amplificate și de anumite confuzii cu numele regelui lituanian care obținuse o victorie împotriva tătarilor.

Cert este că unii chiar și’au luat numele Basarabă sau îl aveau din moşi strămoşi, fapt consemnat ca sigur de istoricul Ion Conea pe vremea când făcea săpături arheologice la dealul Tihomir din zona Tismanei. El identificase prin anii 1940, doi locuitori cu acest nume, având casele pe o uliţă numită Valea Mică, aflată la poala dealului Tihomirului. Numele Basarabă deşi s’a stins încetul cu încetul, îl egăsim și astăzi la familii ”de’ai lui Basarabă”. Mai ales că una din legende spune că Matei Vodă ar fi avut o aventură cu cea mai frumoasă femeie dintr’un sat din zonă, care trăia singură pe un deal şi avea un bordei izolat pentru că era mută, și unde domnitorul trăgea adesea făcându’i mulţi prunci.

Atât după sfârşitul imperiului valaho-bulgar cât şi după trecerea marii năvăliri tătăreşti, unii boieri plecau un timp în pribegie, alţii rămâneau prin compromisuri. La mijlocul veacului al XIII-lea, boierii olteni făcuseră din Oltenia basarabească centrul cel mai activ al vieţii româneşti, în strânsă legătură economică şi politică cu cnezatele de pe Valea Timocului, cnezatul lui Ioan, dincoace de Dunăre şi voievodatul lui Litovoi ce cuprindea toţi munţii până în faţa Haţegului (cf. terra Lytua, excepta terra Harszoc).

Acesta era teritoriul pomenit cu toate drepturile sale vechi de diploma Ordinului Ioaniţilor din 1247. Tăria boierilor olteni care se trăgeau din vechea clasă predomnitoare – basarabii– consta în faptul că, spre deosebire de alte teritorii valahe, ei aveau oaste proprie.

Boierii basarabeşti se opuseseră tătarilor cu oaste şi deşi teritoriul lor fusese cucerit de aceştia, nici măcar ioaniţii prin ”diploma” lor, nu aveau curaj să pretindă măcar o părticică a lui. Pentru că teritoriul oltean fu câştigat cu proces greu în anul 1220, proces judecat de arhiepiscopul din Ohrida, singurul din Balcani ce avea drept de judecată pentru cei de rang foarte înalt. Procesul fusese foarte complicat pentru că privea drepturi de posesiune, zestre şi moştenire ce aveau fiinţă în vremea stăpânirii bizantine din sec. al XII-lea şi care fuseseră întrerupte de stăpânirea vremelnică a imperiului valaho-bulgar.

Litigiul privea două mari familii boiereşti înrudite şi de viţă nobilă: pe a lui Litovoi – secondat de Mile – care vin după proces din Macedonia în munţii Gorjului şi ai Oltului şi pe a lui Ioan Tihomir care rămăsese la Skoplie, prin grija lui Constantin. Cum s’a împărţit Oltenia la proces, vedem rezultatul după harta voievodatelor basarabeşti existente după incursiunea Asăneştilor din anul 1233.

Lui Litovoi şi fratelui său Bărbat li se restituise ”terra Lytua, excepta terra Harszoc” – cum le numea Bela al IV-lea în diplomele sale – cuprinzând Minele de la Bratilovo şi văile râurilor Motru, Tismana şi Jiu până la confluenţa acestora. Celălalt participant la proces, Seneslau (Mileslav, uneori Mile) stăpânea ca mai înainte teritoriul din stânga Oltului.

Cât despre Ioan Tihomir şi tatăl său Constantin Tih, lor li se restituie judeţul din dreapta Oltului, ce fu cnezat sub imperiul valaho-bulgar şi vecin cu judeţul numit la vremea aceea ”Terra Zeurini” şi care, cuprindea trei banate.

Ţara Litua a fost un cnezat condus de către Litovoi, primul domn român care şi’a dat viaţa pentru apărare provinciei sale, pentru că a refuzat să mai plătească bir regelui Ungariei.

Istoricul Vasile Cărăbiş arată că factorii geografici şi conjuncturi politice şi economice au impus şi în Oltenia formarea de ţărişoare româneşti cunoscute către jumătatea secolului al XIII-lea. Erau aşezate de’a lungul apelor sub conducerea marilor cnezi şi voiezvozi.

Bela al IV-lea, regele Ungariei, a luat o serie de măsuri de apărare, în anul 1247, împotriva invaziei cumanilor, cea mai vulnerabilă zonă pe unde putea pătrunde forţele cotropitoare era Banatul de Severin. Din acest motiv, regele ungar cheamă ordinul cavalerilor Ioaniţi sau Ospitalieri din Ierusalim şi le conferă mai multe avantaje şi drepturi în schimbul apărării graniţei. Diploma sau actul pe care Bela al IV-lea îl dă cavalierior Ioaniţi atestă pentru prima dată organizarea existentă în Oltenia.

Astfel, Bela le acordă Ioaniţilor ”întreaga ţară a Severinului, împreună cu munţii ce ţin de ea, precum şi cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până în râul Olt, afară de ţara cnezatului Litivoi, pe care îl lăsăm românilor aşa cum l’au stăpânit şi până acum”.

”Din punct de vedere al organizării politice, diploma ioaniţor certifică existenţa unei formaţiuni dintre care patru în dreapta Oltului şi una la stânga lui. În Oltenia se menţionează, mai întâi, «Ţara Severinului», urmează apoi cele trei cnezate: al lui Ioan, a lui Farcaş și al voievodului Litovoi. Erau formațiuni politice vechi, aşa cum erau şi în Transilvania, cunoscute încă din secolul al IX-lea. În depresiunea Târgu Jiului, tăiată prin mijloc de râul Jiu, prelungindu’se spre apus până în depresiunea Tismanei, iar spre răsărit până la Olt era centrul ţării Litua condusă de voievodul Litovoi. Documentul nu cunoaşte cum se numea această ţară de către locuitorii ei şi a numit’o după numele domnului. Ţara Litua era un voievodat întins, în primul rând pe teritoriul judeţului Gorj de astăzi, din moment ce îngloba şi Ţara Haţeguluui, (…) o continuare naturală prin Valea Jiului, loc pe unde şi legăturile dintre românii de dincolo şi de dincoace au fost permanente. În sud, voievodatul cobora spre câmpie“, arată arată istoricul Vasile Cărăbiş în lucrarea ”Ţara Litua”.

Cnezatul voievodului Litovoi şi ţara lui Seneslau erau superioare cnezatelor lui Ioan şi Farcaş, care au fost cedate cavalerilor Ioaniţi. Potrivit istoricului Vasile Cărăbiş, stăpânirea lui Litovoi reprezintă cel mai important nucleu politic românesc din Oltenia.

Organizarea socială

Organizarea socială era bine pusă la punct. În Litua existau diferite pături sociale.  Vasile Cărăbiş menționează următoarele:

”Diploma Ioaniţilor mai arată că la jumătatea secolului al XIII-lea în Ţara Litua, ca şi în întreaga Oltenie, în afară de cnezi şi voievozi, mai erau şi nobilii, în termenul nostru boieri, şi «rusticii», adică ţăranii. Aşadar, încă înainte de întemeirea Ţării Româneşti exista o stratificare socială: o pătură superioară de proprietari, de nobili sau boieri, şi o pătură inferioară de rustici sau ţărani. (…) Există, de asemenea, şi o organizaţie militară. Cnezii şi voievozii trebuiau să adune oaste în caz de luptă. Oştenii se recrutau din ţară şi erau de arme deosebite.”

Ţara lui Litovoi se va mări după moartea regelui Ştefan al V-lea al Ungariei, în anul 1272 şi venirea pe tron al urmaşului său Ladislau al IV-lea, care era minor.

”Voievodul «Litovoi Gorjeanul» – cum îl numeşte Iorga – ocupa împreună cu fraţii săi o parte din teritoriul din sud de Carpaţi pe care’l avea coroana ungară ca putere suzerană şi refuză să mai plătească tribut. (…) Stăpânitorul Ţării Litua e înfăţişat ca un adversar de temut, şeful unei familii cu aparenţă de dinastie. Vechiul calificativ de cneaz voievodal a dispărut, iar Litovoi este voievod”, se mai arată în lucrarea ”Ţara Litua”.

Să vedem ce ne spune Bogdan Petriceicu Hașdeu despre Litovoi:

”Mă mărginesc acum numai cu voievodatul cel din Oltenia, deşi voievodul Semeslav din Muntenia era şi el din casta Basarabilor, căci purta şi el capete negre pe steag, deoarece domnea peste acei ”Negri-Români” despre care, abia cu cinci ani înainte vorbise Fazel-ullah-Rashid. În Oltenia dară erau mai mulţi kinezi, nu cu înţelesul cel redus sau scăzut pe care’l aveau kinezii români pe aiurea sau mai în urmă ca primari ai satelor şi chiar ca ţărani liberi, ci cu înţelesul feudal de principi, sensul fundamental în paleoslavică – princeps, dux, ”magnatum unus”; iar ca verb – ”regnare”.

Aceşti kinezi se aseamănă mult cu kinezii români cei din Podolia, aşa numiţii ”principi Bolohovesci” din aceeaşi epocă, care se distingeau prin strânsa lor solidaritate. În Oltenia, dintre toţi kinezii unul singur era voievod, cap recunoscut peste ceilalţi, reprezentant al tuturor Basarabilor de acolo, un Basarabe prin excelenţă, ca Radu Negrul cel din lupta cu mongolii. Oricare kinez, oricare Basarabe, putea deveni voievod după moartea sau încetarea voievodului precedent. Aceasta fundamentală instituţiune oltenească, de fapt sau cel puţin în principiu, după întemeierea cea definitivă a Statului, se mai păstra încă în Ţara Românească, apoi în Moldova după urmaşii lui Petru Mușat, rămânând în hrisoave ca o formulă tradiţională sacramentală până şi sub Domnii cei mai autoritari. Ca specimen, iată acea formulă, dintr”un hrisov al teribilului Ţepeş:

”după moartea domniei mele, ori pe cine va binevoi a’l alege Dumnezeu de a fi Domn Ţării Româneşti, fie din rodul de inimă al domniei mele, fie din rudele domniei mele, fie chiar din păcatele noastre un alt neam”.

Un alt specimen, de la Alexandru cel Bun din colecţiunea lui Venelin:

”iar după viaţa mea, pe cine îl va alege Dumnezeu a fi Domn al ţării noastre moldoveneşti, fie din copiii noştri, fie din neamul nostru, ba fie şi altcineva”.

De la Mircea cel Mare, de la marele Ştefan, de la alţi Domni până la 1500, această formulă ne întâmpină adesea. O găsim deja în hrisovul românesc cel mai preţios, anume de la Vladislav Basarabe din 1372, posterior numai cu un secol actului din 1247, unde acest principe, atât de puternic, nu zice deloc că pe tron vor urma, din fiii săi sau din familia sa, ci se exprimă despre urmaşii săi într’un mod dubitativ: ”nostris Successoribus, qui în nostro Vajvodatus Dominio erunt successores”, şi pe acei urmaşi îi pune într’o intimă legătură cu kinezii, calificaţi latineşte ca baroni: ”ac Baronibus supplicamus”. O formulă de felul acesta e fără exemplu la unguri, la poloni, la ceilalţi vecini ai românilor.

La olteni dară, voievodatul era eligibil dintre şi de către kinezii din casta Basarabilor. Putea să fie ales de’a dreptul fiul fostului voievod; dar acesta trebuia să se întâmple rar şi raritatea cazului lesne se explică. Un voievod prea tânăr nu avea destul prestigiu şi se presupunea a nu fi în stare de a apăra întreaga ţară în împrejurările cele grele. Tocmai din cauza vârstei se alegea imediat mai de preferinţă fratele mai mic, iar fiul răposatului rămânea să mai crească şi numai uneori reuşea în urmă a se alege după moartea unchiului. La prima vedere, un asemenea sistem prejudicia în familia voievozilor o necontenită vrajbă între fraţi pe de o parte, între unchi şi nepoţi pe de alta; ceea ce astâmpăra însă acest motiv de duşmănie era mulţimea kinezilor, având fiecare acelaşi drept de a deveni voievod ; iar prin urmare fraţii, unchii şi nepoţii din aceeaşi familie, ajunsă odată la voievodat, aveau interesul comun de a trăi în armonie unii cu alţii pentru a nu fi înlocuiţi printr’o altă familie din casta Basarabilor, adică, după expresiunea formulei celei tradiţionale, de a nu ”fi ales la Domnie din păcatele noastre un alt neam”.

Sistema dară se întemeia pe o raţiune de Stat, bine cumpănită din toate puncturile de vedere. Putem acuma să ne oprim de aproape asupra voievodului oltenesc celui din actul de la 1247. Era el oare acelaşi ”Basarabe” de la 1241? Acelaşi ”Radu Negrul” de la 1232 din memoria Reșinărenilor? Vechiul luptător contra contelui Conrad şi contra mongolilor?

Nu e de crezut. El trebuia atunci să fi fost un bărbat de demult vestit printre kinezii olteneşti, cel puţin de vreo treizeci de ani pe la 1230, născut cam pe la 1200. Poate să se fi născut chiar înainte între anii 1180-1200, astfel că la 1241 va fi fost de vreo şaizeci de ani. Voievodul însă cel numit ”Lytuon” în diploma din 1247 a regelui Bela a mai trăit în puterea vârstei până pe la 1278, purtând acelaşi nume de Liten (Lytuon, Lythen, Litua), când a murit cu sabia în mâna într’o crâncenă bătălie contra ungurilor, ceea ce nu prea se potriveşte pentru un octogenar.

Liten-vodă de la 1247 n’a fost dară acelaşi cu voievodul de la 1241, ci numai urmaş pe tron. Nu era nici un frate al aceluia, căci Liten-vodă avea el însuşi mai mulţi fraţi mai mici pe la 1278, încât iarăşi s’ar încurca cronologia. Deci putea să fi fost un fiu sau nepot de frate al lui Basarabe de la 1241, poate chiar un Basarabe dintr’o altă familie ”din păcatele noastre un alt neam”. Nu risc deocamdată nicio ipoteză.
Un punct foarte important în actul din 1247 este menţiunea Haţegului, al cărui nume ne întâmpină, aici pentru prima oară în istorie desfigurat în ”Harszoc”, dar topograficește definit într’un mod neîndoios prin vecinătatea sa cu Ţara Lotrului:

”ab Olacis terram Lytira habitantibus, excepta terra Harszoc”.

Liten-vodă stăpânea dară, pe ambele laturi ale Jiului de la izvorul sau în regiunea Haţegului prin Gorj (=Jiul-de-sus) până la revărsarea în Dunăre prin Dolj (=Jiul-de-jos), întregul curs al acestui fluviu, fluviu caracterizând într’adevăr până mult mai târziu cuibul Basarabilor, care păstrau acolo în special titlul de kinezi. Vom vedea îndată că tocmai Haţegul pare a fi fost cauza războiului în care a pierit la 1278 Liten-vodă combătând pretenţiunea ungurilor de a numi dânşii pe un ”comes de Hatzek” alăturea cu ”Banus de Zeurino”. Înainte de 1247 Radu Negrul cel de la 1241 cată să fi stăpânit deja Haţegul, de vreme ce’l lăsa el de’a dreptul urmaşului său Liten-vodă, căci în scurtul interval dintre 1241-1247 n’a fost nici o cucerire. Este de crezut că tot de la Radu Negrul va fi conservat Liten-vodă teritoriul cel transcarpatin la răsărit de Haţeg, adică acea ”Sylva Blacorum” unde la marginea Făgăraşului avusese loc la 1241 lupta cu mongolii.

Într’un cuvânt, Liten-vodă ne apare ca un principe foarte puternic, ”princeps potentissimus” după cum peste un secol numeau ungurii pe Alexandru Basarabe. Prin aceasta se explică încuscrirea voievodului oltenesc cu regele sârb Ştefan Milutin pe la 1274. Să sărim însă, peste episodul încuscririi, limpezind mai întâi documentele cele ungureşti relative la moartea lui Liten-vodă.

În diploma regelui Ladislau Cumanul din 1285, păstrată în original la familia nobilă maghiară Soos din Soovàr, ni se spun următoarele:

”cum nos in etate puerili post obitum karissimi patris nostri regnare cepissemus, Lython (al. Lythen) Woyuoda una cum fratribus suis per suam infidelitatem aliquam partem de Regno nostro ultra alpes existentem pro se occuparat, et prouentus illius parts nobis pertinentes nullis admonicionibus reddere curabat, pedictum Magistrum Georgium contra ipsum misimus, qui cum summo fidelitatis opere pugnando cum eodem ipsum interfecit, et fratrem suum famine Barbath captivauit et nobis adduxit, super quo nos non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere, et sic per eiusdem Magistri Georgij seruicium tributum nostrum în eisdem partibus nobis fuit restauratum” ;

adică:

”pe când apucarăm noi coroana regală, fiind în vârstă copilărească încă după moartea preaiubitului tatălui nostru, atunci Liten-vodă dimpreună cu fraţii săi, călcând credinţa, cuprinse pe seama sa o porţiune a Regatului nostru cea aflătoare peste munţi, şi nici într’un chip nu se lăsa a ne restitui veniturile ce ni se cuveneau de acolo; deci asupra lui trimiserăm pe des-citatul magistru Georgiu, care cu o extremă credinţă s’a luptat contra aceluia şi l’a şi ucis, iar pe fratele aceluia, numit Bărbat, l’a robit şi ni l’a adus nouă, ceea ce ne’a făcut să stoarcem de la dânsul mulţi bani şi astfel, prin serviciul acestui magistru Georgiu, s’a restabilit tributul cel datorat nouă în acea ţară”.

Însuşi magistrul Georgiu, într’un act particular din 1288, menţionează acelaşi război cu Liten-vodă şi captivarea lui Bărbat. În ce an însă s’a petrecut acel eveniment, atât de însemnat pentru Olteni? Contextul diplomei din 1285 precizează data în cestiune, arătându’ne că moartea lui Liten-vodă şi robirea fratelui său Bărbat s’a întâmplat anume după înfrângerea bohemilor de către unguri, aliaţi cu împăratul Rudolf, prin urmare nu înainte de anul 1278. Această dată o mai confirmă Katona printr’o altă diplomă din 1288, relativă cu mai multă claritate la acelaşi rol al magistrului Georgiu în victoria asupra bohemilor.

Încă o dată, catastrofa lui Liten-vodă cade pe la finele anului 1278 sau în cursul anului 1279, mai târziu poate, în orice caz nu înainte de 1278. Istoricii noştri, d. Xenopol, Tocilescu, Densușianu şi alţii, au comis o gravă eroare de a pune moartea lui Liten-vodă îndată după 1272, ceea ce s’a petrecut cu şase ani mai târziu. Numai anul 1278 corespunde textului documentar şi se potriveşte atât cu încuscrirea lui Liten-vodă cu Ştefan Milutin pe la 1274, precum şi cu părăsirea de către acest rege sârb a fiicei voievodului oltenesc după 1278, când dânsa rămâne orfană.

Liten-vodă moare dară pe la 1278. Regele Ladislau mai învederează în diploma sa că revolta lui Liten-vodă izbucnise deja mai de demult înainte de război, de vreme ce lupta cea definitivă fusese precedată de refuzuri repetate din partea voievodului oltenesc de a satisface pe unguri: ”nullis admonicionibus reddere curabat”.

Nu voi fi departe de adevăr, dacă voi căuta începutul duşmăniei pe la anii 1275-1276; şi iată cum.

Domnia lui Liten-vodă se începuse cel puţin de pe la 1246, cel mult de pe la 1242, şi a durat apoi maximum până pe la 1279, ceva ca 24 de ani, intervalul pe care cronicele munteneşti îl atribuie întemeietorului Statului Ţării Româneşti. Întemeietor al acestui Stat el n’a fost; necontestabil însă era un principe foarte remarcabil. Din viaţa lui un eveniment important a fost încuscrirea cu regele sârb Ştefan Milutin. Dar înainte de toate să mă opresc o clipă asupra onomasticei.

Liten nu este un nume de botez, nici un nume românesc poporan. Întrucât Liten nu figurează într’o proprie subscriere personală, ci numai din partea altora, este mai curând o poreclă, după cum poreclă era Cuman la regele unguresc contemporan: ”Ladislaus Cumanus”. Lui Ladislau, ungurii îi ziceau ”Cumanul” din cauza legăturilor celor intime ale acestui rege cu Cumanii.

Româneşte, Litenul are o accepţiune foarte apropiată, însemnând ”păgân”. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat creştinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost litvanii. În sec. XIII-XIV ei toţi erau idolatri. De aici la români ”liftă spurcată”, ”liftă rea”, ”liten”, au rămas ca sinonime cu ”păgân”. Tot aşa, în limba bohemă medievală, anume în ”Vocabularius” al lui Rozkochany: Barbarus – Lytwenyn, Saraceni – Lytwyene;
iar într’un text din 1556 ”litwa” se întrebuinţează la bohemi cu sensul de ”păgânătate”.

Nu urmează că Liten-vodă va fi fost necreştin, dar se vede oricum că era rău creştin, nu era un creştin ortodox, era aplecat către ritul grecesc mai puţin decât către cel latin, aceasta din urmă explicaţiune confirmându’se mai la vale.

Alexandri zice :

”Litfă e sinonim de neam rău şi fără credinţă”.

Cihac traduce tot aşa litfă prin: ”homme sans foi et honneur”.

Pentru viteazul voievod oltenesc dintre anii 1246-1279 numele Liten, ”Lythen Wayuoda”, iar într’un document chiar Litfa , ”Lytua Wayuoda”, nu era altceva decât o poreclă cu sensul de păgân, în special cu acela de eretic sau papistaş. I se zicea ”Liten-vodă”, întocmai după cum mai târziu fiul şi nepotul lui Mircea cel Mare, ambii Vladislav, erau porecliţi de către alţii ca ”Dracu-vodă” şi ”Ţepeș-vodă”.

Neortodoxia, mai propriu catolicismul lui Liten-vodă, este în legătură cu energica propagandă papală în Oltenia tocmai din acea epocă. Într’o bulă din 1238, înainte de urcarea pe tron a lui Liten-vodă, pe când el era încă un simplu kinez, papa Gregoriu IX ne spune că în Ţara Severinului s’a înmulţit atât de tare numărul catolicilor, încât era lipsă de un Episcop deosebit. Episcop nu s’a înfiinţat, dar misionari trebuie să fi fost destui. Pentru Liten-vodă, papismul poate să nu fi fost decât o dibăcie politică; oricum însă, aceasta şovăire religioasă, această ”lepădare de lege”, se vede a’i fi atras porecla de Liten.

Se naşte dară întrebarea: care să’i fi fost lui Liten-vodă numele de botez? Mihail, ca nume de botez al lui Liten-vodă, răspândeşte o lumină cu totul neaşteptată asupra unei problerne nedescurcate până acum din cronica muntenească: Mihail Basarabe urmând pe tron după Radu-Negru.”

Hai să vedem ce mai găsim prin documente. Pe 8 ianuarie 1285 regele Ungariei Ladislau Cumanul îi dădea magistrului Georgius o moşie drept răsplată pentru faptele sale de arme, iar în documentul pe care l’am redat mai sus din spusele lui Hașdeu, apare şi o relatare despre români:

”Şi în sfârşit, când începusem noi a domni, fiind încă copil, după moartea preaiubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi împreună cu fraţii săi, în necredinţa sa, cuprinse pe seama sa o parte din regatul nostru, aflătoare dincolo de Carpaţi, şi cu toate îndemnurile noastre nu s’a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l’am trimis împotriva lui pe des-numitul magistru Georgius, care, luptând împotriva aceluia cu cea mai mare credinţă, l’a ucis pe el, iar pe fratele lui Bărbat (Barbath în original) l’a luat în prinsoare şi ni l’a adus nouă. Pentru răscumpărarea acestuia noi am stors o sumă de bani foarte mare şi astfel, prin slujbele acelui magistru Georgius s’a aşezat iar tributul ce ni se datora din acele părţi”.

Pe 6 octombrie 1288 magistrul Georgius îi dădea comitelui Petrus zis Pirus o parte din moşia obţinută de la regele Ladislau Cumanul, iar în actul de donaţie este evocat încă o dată episodul bătăliei cu Litovoi:

”De asemenea, când pe necredinciosul voievod Litovoi, din porunca aceluiaşi domn al nostru Ladislau, strălucitul rege al Ungariei, l’am omorât, iar pe fratele acestuia cu numele Bărbat l’am adus prins în faţa domnului nostru, acelaşi comite Petrus vărsându’şi sângele în acea întâmplare, ne’a slujit cu cea mai mare credinţă.”

Istoricii au stabilit că bătălia dintre oastea condusă de magistrul Georgius şi cea a voievodului Litovoi s’a dat în anul 1277. În actul din anul 1247 prin care sunt aşezaţi cavalerii teutoni în Transilvania se vorbeşte de un (cel mai probabil altul) voievod Litovoi, dincolo de munţi, în dreapta râului Olt.

Din aceste două paragrafe se pot trage mai multe concluzii logice.

În primul rând voievodul Litovoi avea o armată, şi nu una oarecare din moment ce a fost nevoie să fie trimis împotriva sa unul dintre cei mai buni comandanţi ai regelui Ladislau Cumanul (în documentul din 1285 sunt menţionate mai multe bătălii la care a participat magistrul Georgius). Apoi, lupta dintre Litovoi şi Georgius a fost una serioasă de vreme ce mâna dreaptă a magistrului Georgius, comitele Petrus ”şi’a vărsat sângele”.

În al doilea rând voievodul Litovoi avea o administraţie bine pusă pe picioare şi făcea parte dintr’o dinastie voievodală destul de veche, lucru dovedit de faptul că fraţii rămaşi acasă au fost în stare să strângă o recompensă atât de mare pentru răscumpărarea lui Bărbat încât să îl impresioneze pe regele Ungariei. Dacă dinastia voievodală ar fi fost una slabă nu s’ar fi zbătut nimeni să adune banii de răscumpărare.

În al treilea rând aflăm că voievodul Litovoi era vasalul regelui Ungariei căruia îi datora tribut. Cum bătălia s’a dat în perioada în care Ladislau Cumanul era minor cel mai probabil relaţia de vasalitate dintre voievodul Litovoi s’a stabilit în timpul domniei lui Ştefan al V lea (cel puţin, dacă nu cumva exista mai dinainte). Relaţia de vasalitate între voievozii transalpini şi regii Ungariei este una normală pentru perioada medievală. Doar că Litovoi nu a fost un vasal supus: a refuzat să plătească tributul şi a încercat să îşi extindă voievodatul – de aceea a fost pedepsit. Mai trebuie subliniat că Litovoi era considerat nobil de către regele Ungariei (care nu putea intra într’o relaţie suzeran-vasal cu un oarecare). În armorialul de la Wijnbergen din Franţa Olanda (contemporan cu evenimentele de care vorbim) apare o stemă a ”regelui Valahiei”: un scut fasciat aur cu roşu (element care se va regăsi şi mai târziu în stema familiei Basarabilor).

Stema lui ”roi de Blaque” din armorialul Wijnbergen

În al patrulea rând vine chestiunea etniei. Era Litovoi român?

Păi pe fratele lui îl chema Bărbat, îmi vine greu să cred că era slav sută la sută. În plus, documentul din 1247 care vorbeşte de voievodatul lui Litovoi (altul, cel mai probabil tată sau bunic al celui mort în 1277) se spune că aparţinea românilor (valahilor), iar după cum a reușit și Hașdeu să demontreze părea să fie o mai mult o poreclă decât un nume.

Voievodatul lui Litovoi din anul 1247 era de asemenea amintit ca fiind vasal regelui Ungariei şi dator să îi ajute pe cavalerii teutoni în expediţiile lor militare. Deci şi acest prim Litovoi avea o armată serioasă şi era un nobil încadrat într’un sistem feudal. Din nou: un astfel de stat nu putea să apară peste noapte fix în anul 1247. Exista cu multă vreme înainte.

Pe scurt: în jurul anului 1200 în Oltenia exista un stat condus de o dinastie nobiliară cunoscută până în Franţa, încadrat într’un sistem feudal, care avea o armată zdravănă, era populat şi condus de români.

Litovoi moare pe câmpul de luptă

Regele Ungariei a încercat să’l aducă pe Litovoi la supunere pentru recunoaşterea suzeranităţii şi la plata tributului pe cale paşnică. Cu toate insistenţele regelui, mândrul şi curajosul voievod gorjean a refuzat cu demnitate pretenţiile maghiare şi astfel s’a ajuns la conflictul armat. Împotriva lui Litovoi, regele l’a trimis pe magistrul Georgius sau Gheorghe. Lupta are loc între noiembrie 1276 şi mai 1277 şi s’a desfăşurat lângă Haţeg.

Pe câmpul de luptă, Litovoi îşi pierde viaţa, iar fratele său Bărbat a fost luat prizonier şi dus în faţa regelui, care, pentru a’l elibera a fost cerută o sumă mare de bani, fiind instituit din nou tributul faţă de regele ungar. Bărbat rămâne în fruntea voievodatului, dar pierde Ţara Haţegului.

”Litovoi este cel dintâi domn român căzut în apărarea ţării lui. Simbol al libertăţii şi independenţei româneşti, rămâne una dintre figurile de seamă ale neamului nostru.

William Robert Shepherd – The Historical Atlas, William R. Shepherd, 1911.

Nicolae Iorga punea întrebarea:

”Dacă dinastia din Argeş a domnilor «pe toată Ţara Românească» e a urmaşilor lui Seneslau de la 1274 sau a coborâtorilor din Litovoiu (sic!) cel din dreapta Oltului ?”, iar în alt loc susţine:

”numele întemeietorului primei dinastii româneşti «Băsărabă» […] e cuman.”

Era nume propriu, de botez, ceea ce nu înseamnă că purtătorii lui erau cumani, precum numele slave Dan, Vladislav, Radu, Mircea, nu înseamnă că avem de’a face cu domnitori de neam slavon, ci numele cumane au fost adoptate de români ”cel mai vestit nume cuman din istoria noastră este Basarabă, numele întemeietorului Ţării Româneşti şi al altor domnitori, un nume de botez şi nu de familie cum greşit s’a crezut. Basarabă înseamnă în dialectul vechi turc «tată cel prea bun»”, (O. Densusianu).

Prof. Em. C. Grigoraş, în anul 1924, semnalează descoperirea unei inscripţii aflată pe capul unuia dintre leii aşezaţi în faţa intrării principale a Arsenalului din Veneţia. Cei doi lei au fost cumpăraţi de amiralul veneţian Francesco Morosini din Pireu în anul 1687 şi aveau următoarea inscripţie parţial ştearsă de vitregiile vremii:

”1128 egipsia iglisia i Valakia” (Biserica egipteană şi valahă), iar o alta:

”1113 Nicolai Basarab ot Vdi ot Bulgaria” (Nicolae Basarab al Valahiei şi Bulgariei).

Un lucru nu a fost înţeles foarte clar şi anume ce reprezentau cei doi ani. Cornel Bârsan susţine că leii ”reprezentau un dar omagial făcut bisericii de către voievodul Nicolae Basarab”. Îşi pune în continuare întrebarea ”cine este acest Nicolae Basarab în anul 1113 când primul domnitor cunoscut cu acest nume în istoria ţării este Basarab I, fiul lui Tihomir, care devine domn în 1310?”

Acest Basarab nu putea fi de neam cuman deoarece este cunoscut faptul că aceştia nu ctitoreau biserici nefiind creştini, dar Nicolae Basarab ca domn al Valahiei şi Bulgariei putea fi iniţiatorul viitorului Imperiu Vlaho-Bulgar al Asăneştilor.

Istoricul Andrei Veress din Budapesta are o altă părere potrivit căreia ”la sfârşitul veacului al XIII-lea familia Basarabilor, cu o mână de oameni războinici veniţi de pe plaiurile dintre Prut şi Şiret, care au locuit cine ştie câte secole laolaltă cu cumanii, au cucerit poporul român aflat pe şesul Dunării, alcătuind acolo un stat”.

C. C. Giurescu afirmă:

”întemeierea se datoreşte voievozilor din stânga Oltului şi nu celor din dreapta lui, cum s’a crezut mai înainte. De la Câmpulung şi de la Argeş a pornit acţiunea care avea să ducă la formarea statului muntean”.

De aceeaşi părere este şi P. P. Panaitescu:

”Basarab era urmaşul lui Seneslau, voievodul de la stânga Oltului şi nu al voievodului din Oltenia, Litovoi; aceasta o deducem din faptul ca la 1330 Carol Robert al Ungariei l’a urmărit, cu oastea lui la Argeş (azi Curtea de Argeş), unde se afla reşedinţa lui.”

Marele istoric Nicolae Iorga susţine că regele unguresc a trebuit să caute apoi, în veacul al XIII-lea a stăpâni şi ”ţara de dincolo de Munte” (Transalpina), în părţile oltene şi muntene. Pentru aceasta s’au întrebuinţat – pe de o parte ostaşi aşezaţi în cetăţi şi pe de altă parte episcopii veniţi să aducă legea catolică cea care era şi a regelui. Mai mulţi cneji şi voievozi din părţile oltene […] au fost astfel siliţi să recunoască stăpânirea ungurească. Aşa s’a întâmplat pe la 1250 când pe lângă un Ioan, (se afla) un Farcaş (sau Vâlcea – Farcaş ungureşte şi Vâlcea slavoneşte înseamnă lup), judele voievod Litovoi din Ţara Oltului, dacă nu (la fel s’a întâmplat şi cu) şi cu voievodul Seneslau de dincolo de Olt, pe plaiuri argeşene, avându’şi chiar reşedinţa la Argeş.

Voievodatul contemporan al lui Litovoi cuprindea ambele laturi ale Munţilor Retezat – formaţiune politică închegată, cu centre şi cetăţi întărite – atestat arheologic în stânga Oltului muntean şi transilvănean ar putea fi identificată cu cea condusă în 1247 de voievodul Seneslau, contemporanul lui Litovoi din dreapta Oltului.

Ţara lui Seneslau cuprindea regiunea de munte, deal şi şes din Muntenia vestică, deci actualele judeţe Argeş, Dâmboviţa, Olt, Teleorman şi eventual Prahova, precum şi unele părţi din Transilvania de miazăzi aşa cum avea Litovoi în Ţara Haţegului.

Cercetările arheologice au adus probe că reşedinţa lui Seneslau era la Argeş, unde s’a descoperit o aşezare voievodală datând din secolul al XIII-lea, sau poate la Cetăţeni.

Ion Conea este de părere că au existat două persoane cu numele de Litovoi, deoarece ”e greu să admitem, mai ales pentru acele vremi că un modest voievod ar fi putut rămâne 30 de ani în demnitatea de voievod vlah supus ungurilor”.

Litovoi îşi pierde viaţa pe câmpul de luptă, iar fratele său Barbat a fost dus la curtea regelui ungar – unde s’a cerut o răscumpărare însemnată. Această primă încercare de independenţă a eşuat, dar se pot trage două concluzii: voievodatul ajunsese la o dezvoltare considerabilă având forţele necesare pentru o luptă de asemenea anvergură şi banii necesari pentru răscumpărarea lui Barbat.

Încercarea nereuşită a voievodului din dreapta Oltului va fi ”continuată” de cel din stânga râului, de la Argeş, voievodul Seneslau, cel menţionat în ”Diploma Cavalerilor Ioaniţi” în 1247 astfel ”cel dintâi voievod cunoscut din viitoarea dinastie a Basarabilor Ţării Româneşti este acest voievod oltean sau, mai bine zis, al Jiului, menţionat în 1241. De alminteri, el e poate acela care a înfiinţat voievodatul Jiului venind din Haţeg, unde va fi voievodul românilor din acele regiuni. Căci din Diploma ungară a 1247 rezultă cum un voievod român din Haţeg a înfiinţat voievodatul Jiului. Aceasta a fost prima aşa – zisă descălecare din Ardeal urma apoi urmată de descălecarea lui Negru – Vodă la Câmpulung”.

Respectiva ”Diplomă a Cavalerilor Ioaniţi” argumentează larga autonomie şi reglementează raporturile dintre formaţiunile politice româneşti şi regatul maghiar. ”Din Diplomă rezultă că formaţiunile politice de la sud de Carpaţi existau înainte de 1247. Cât priveşte voievodatul lui Litovoi din Ţara Severinului (Oltenia) şi a lui Seneslau din Cumania (Muntenia), se spune clar că ei aveau să stăpânească acele locuri aşa cum au stăpânit şi mai înainte ”regele acorda casei ospitalierilor” toată ţara Severinului cu munţii acesteia şi cu toate locurile ce ţin de ea, precum şi cnezatele lui Ioan si Farcaş, până la râul Olt, şi Munţii Transilvaniei, (sub acelaşi îndatoriri arătate mai sus cu privire la ţara Severinului) în aceleaşi condiţii ca şi ţara Severinului, în afară de ţara lui Seneslau – voievodul românilor, pe care le’am lăsat’o acelora, aşa cum au stăpânit’o şi până acum şi întru totul sub toate aceste îndatoriri rânduite mai sus, cu privire la ţara Litua”.

Există un document din 8 ianuarie 1285 potrivit căruia regele Ladislau al IV-lea al Ungariei întărea mai multe moşii magistrului Gheorghe ( Georgius) pentru meritele în luptele cu Litovoi care – se spune în document – în necredinţa lui împreună cu fraţii lui a cuprins o parte din regatul maghiar de dincolo de munţi refuzând să plătească veniturile ce se cuveneau regelui.

În scrisoarea din 1254 regele Ungariei scria papei că părţile de la est de Olt se aflau sub stăpânirea tătarilor, iar savantul şi omul politic persan Fazei ol Lah od – Din (1247-1318) a scris o monumentală lucrare de istorie universală Djamiot Tevarikh (Suma istoriilor) în care importantă pentru poporul nostru este prezentarea succintă a luptelor de pe teritoriile româneşti (Valagh) unde au acţionat forţele conduse de Bocek. Mongolo-tătarii i’au întâlnit pe români într’un spaţiu geografic foarte întins, locuind compact atât în câmpie, cât şi în zonele muntoase. Un alt pasaj despre luptele românilor cu tătarii poate fi găsit la cronicarul vremii Marino Sanudo cel Bătrân, anume:

”după retragerea tătarilor neamurile din Ungaria care locuiesc în pădurile aproape de dânşii, anume olahii şi secuii, au închis păsurile, ca să nu mai poată trece din nou.”

Cronica veche rusească ştie că tătarii după, înfrângerea ungurilor, s’au luptat cu valahii:

”Tătarii au gonit ungurii la Dunăre şi s’au războit şi cu valahii.”

Unii cronicari târzii afirmă că din anumite motive a fost mutat scaunul domnesc de cealaltă parte (sudică) a munţilor:

”niscai pricini ar fi învrăjbit [pe] domnul românilor (fără a menţiona vreun nume) cu domnii ungurilor şi cu ai saşilor” – spune Radu Popescu, dar a fost, probabil, înlesnită mutarea de slăbirea dominaţiei tătare după acea perioadă în care Nogai era ”atotputernic” în sud – estul Europei (1282-1299) a determinat la sud de Carpaţi o febrilă preocupare de găsire a unor soluţii proprii de rezistenţă.

Spre finele secolului al XIII-lea şi începutul celui următor, ca urmare a luptelor duse pentru eliberarea câmpiei de sub dominaţia tătarilor, formaţiunea feudală românească s’a dezvoltat […] fapt dovedit de fortificaţiile şi aşezările de la Breaza, Cetăţeni şi Curtea de Argeş.

În 1247 există prima atestare documentară a unor cnezate şi voievodate româneşti care aveau şi ierarhie bisericească superioară. Astfel, între alte, Diploma Cavalerilor Ioaniţi prevedea, ca veniturile teritoriilor cedate să se împartă între rege şi cavaleri, iar altele să rămână în întregime acestora. Făceau excepţia de la prevederea respectivă

”Bisericile clădite şi cele care se vor clădi în toate ţările sus zise, din venitul cărora nu păstrăm nimic pe seama noastră, rămânând deci neatinse cinstea şi drepturile arhiepiscopilor şi episcopilor pe care se ştie că le au… (Exceptis ecclessis constructis et construendi in omnibus terris supradictis, de quarum redditibus nichil nobis, reservamus, salvis tamen reverentiis et iuribus ahiepiscoporum et episcoporum, que ha bere dinoscuntur)”.

Unii istorici au ajuns la concluzia că organizarea bisericească urma celei politice, astfel încât ”este de neconceput ca voievozii Seneslau şi Litovoi să nu fi avut pe lângă ei un ierarh care să, hirotonească preoţi şi să sfinţească biserici. Probabil ierarhul lui Seneslau purta titlul de ”arhiepiscop” şi stă în preajma sa, fie la Argeş, fie la Câmpulung sau […] Cetăţuia, Schitul lui Negru Vodă (se pare că Cetatea a fost construită de teutoni, de la care a preluat-o vreun conducător român, cneaz sau voievod). […] înseamnă că aici la Cetate a fost un centru politic, militar şi bisericesc, deci o reşedinţă a voievozilor atestaţi documentar în 1247 şi, implicit, a ierarhilor ortodocşi atestaţi în 1234 şi 1247”.

Scrisorile papale care au fost menţionate mai sus, precum şi unele descoperiri arheologice demonstrează că au existat înainte de secolul al XIII-lea episcopi, preoţi şi biserici ortodoxe. În aceste schituri sau mănăstiri din apropierea conducătorului politic îşi aveau, poate, sediul vlădicii de atunci ”pseudoepiscopii” din scrierile papale, care cu adâncă evlavie şi dragoste de oameni au reuşit să ţină credincioşii legaţi de Sfânta lor Biserică Ortodoxă. Cercetările arheologice dau la iveală multe mărturii despre viaţa bisericească din diferite momente sau locuri. Prezenţa lor constituie o dovadă a existenţei în aceste teritorii a unei populaţii numeroase româneşti.

Arheologii au dat la iveală importante vestigii ale civilizaţiei româneşti anterioare statului feudal şi la Cetăţuia – locul care era acea parte din vechile centre importante din cadrul unei singure comunităţi româneşti ce se întindea pe ambele părţi ale Făgăraşului.

Către începutul veacului al XIV-lea împrejurările erau prielnice pentru întemeierea unei noi ţări a românilor care să poarte acest nume şi să se găsească sub stăpânirea celui mai puternic dintre voievozii ce erau pe atunci.

Seneslau murise în împrejurări necunoscute, iar cronicile slave îl numeau Ivanco, dar poate se numea Iancu sau Ioan ca şi judele oltean din secolul al XIII-lea. Istoricul Nicolae Iorga crede că va fi fost aceeaşi persoană cu Tihomir cel pe care îl pomenesc izvoarele ungureşti – poate nume de origine slavă asemenea lui Tih ţarul bulgarilor – în greceşte Tochos. În regiunea muntoasă a Olteniei există chiar un munte cu nume – al Tihomirului – acelaşi cu numele tatălui lui Basarab I Întemeietorul, motiv pentru care istoricul şi geograful Ion Conea a ajuns la concluzia că:

”întemeietorii dinastiei şi principatului muntean au fost de neam nobil coborâţi din partea muntelui din unul dintre cele mai româneşti ţinuturi: Haţegul şi Hunedoara. Într’adevăr: axa etnică a poporului şi a pământului românesc este formată de regiunea aceea de triplă întâlnire între Banat, Oltenia şi Haţeg, cu inima în Munţii Retezat”.

În jurul anului 1290 se află la Curtea de Argeş un voievod căruia i se închină Basarabii din dreapta Oltului. Nu este menţionată în izvoare data organizării ca stat în Valahia nord – dunăreană (cca. 1307) şi nici numele conducătorului ei, a ”marelui voievod” şi ”domn”.

Mai târziu în 1310 sau 1324 (în 1324 avem prima pomenire a numelui lui Basarab) apare Basarab I, fiul lui Tihomir ca domnul din Argeş fiind în fruntea Ţării Româneşti ce are sub stăpânirea sa teritoriul din stânga şi din dreapta Oltului.

Basarab a fost întemeietorul ţării, cel care a unit voievodatele, întâi pentru că cele mai vechi pomelnice ale bisericilor şi mănăstirilor ţării încep cu el şi nu se cunoaşte nici un ”domn” înaintea lui; […] reunirea voievodatelor nu s’a putut face decât după 1229 după moartea hanului tătar Nogai, deci întemeierea are loc între anii 1299-1324; socotim că ea este mai aproape de ultima dată decât cea dintâi, pentru că puterea tătarilor la Dunărea de Jos nu a decăzut imediat după moartea hanului tătarilor apuseni, ci năvălirile lor periodice în sudul Dunării au continuat până în 1321.

Trei cercetători dintre care doi clujeni, care au studiat singurul mormânt intact din necropola domnească de la Curtea de Argeș, au ajuns la concluzia că dinastia Basarabilor nu este de origine cumană.

Despre mormântul studiat se credea că este al lui Vlaicu Vodă, dar noile cercetări au dovedit că aparține unui fiu al lui Basarab I.

Potrivit unui comunicat de presă al Universității ”Babeș-Bolyai” (UBB), o comunicare știițifică pe această temă, intitulată ”Mormântul 10 din Biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş. Despre geneza Ţării Româneşti”, a fost susținută pe 28 octombrie 2014, la Academia Română de către dr. Beatrice Kelemen, de la Institutul de Cercetări Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe al UBB, dr. Adrian Ioniţă, de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, al Academiei Române şi de dr. habil. Alexandru Simon, de la Centrul de Studiere a Populaţiei al Academiei Române și Centrul de Studii Transilvane.

Cele mai importante concluzii ale comunicării sunt următoarele:

– defunctul din Mormântul 10 (”Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea Bisericii Argeş II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind înmormântat în Biserica Argeş I (datând din anii 1230-1260), fiind vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într’un document din 1335;

-nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană;

-mormântul 10 este singurul mormânt neprofanat de la Curtea de Argeş şi rămâne până astăzi singurul mormânt domnesc cu inventar complet;

-istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme) ale afirmării monarhice, cunoscute atât de Ţara Românească, cât şi de Moldova;

-personajul din mormântul 10 aparţine contextului istoric al acelor Olachi Romani (valahi romani/ români romani) conduşi de către Alexandru, fiul lui Basarab, spre Papalitatea de la Avignon, împotriva intereselor regelui Ludovic I de Anjou al Ungariei la 1345.

Comunicarea științifică a fost găzduită de Sala de Consiliu a Academiei și a fost moderată de acad. Alexandru Vulpe, iar Comunicatul Universității ”Babeș-Bolyai” este acesta:

”Aceşti români erau întinşi din Ţara Românească, în Banat, de’a lungul Munţilor Apuseni până în Maramureş, unde întregeau revolta anti-angevină declanşată de la 1342-1343 de Bogdan (viitorul stăpânitor al Moldovei), precum şi extensiile transilvane ale uniunii politice de la Argeş (Oltenia şi Muntenia): Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului.

Din perspectivă cronologică este cea mai importantă agregare politică românească, documentată şi acceptată în mediul apusean, până la Dacia lui Ştefan cel Mare, generată la 1498 de administraţia veneţiană şi de interesele Casei de Habsburg care – în cadrul formulei regionale Hungaria, Polonia, Dacia et Croatia – a rezistat vreme de peste trei decenii.”

Ipoteza originii cumane a lui Thocomerius (Tihomir), tatăl lui Basarab Întemeietorul, în fapt o diversiune de’a lui Djuvara, a stârnit o aprinsă dezbatere, după apariția lucrării ”Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti”.

Ioan Tihomir şi tatăl său Constantin Tih, îşi luaseră numele Tih (Pacificul) după străbunicul său din sec. al XI-lea, Tihomir, care fusese căpitan al armatei bulgare, cunoscut pentru înţelepciunea şi curajul său din timpul revoltei lui Petru al II-lea-Delian, din anul 1040, care s’a răsculat împotriva stăpânirii bizantine asupra Bulgariei.

El se pretinsese neam cu regele Samuil, făcând parte din dinastia Kometopouli, dar bulgarii, printr’o discuţie publică provocată de Petru II Delian, îl dovediră, îl judecară şi aruncară în el cu pietre, ca nefiind de spiţă bulgară, ci de neam valah, recunoscut de latini pe timpul ocupării Daciei.
Şi totuşi, după două secole, originea valahă nu mai fu pentru urmaşul său, Constantin Tih, un inconvenient ca să ocupe în imperiu cea mai înaltă treaptă de îndată Asăneştii îşi începură dinastia: Ivan I Asen 1187-1196, Petru IV (Teodor) 1196-1197, Kaloyan (Ioniţă) 1197-1207, Borilă 1207-1218, Ioan Asan II 1218-1241, Koloman I 1241-1246, Mihail II 1246-1256, Koloman II 1256, Mitso 1256-1257, Constantin Tih (Pacificul) Asen, 1257-1277, Ivailo (1277-1279), Ivan al III-Assen 1279-1280)

Constantin Tih (Pacificul) (1257-1277) care domnise în imperiul valaho-bulgar în timpul dinastiei Asăneştilor îi dăduse numele fiului său Tihomir, pentru aduce Ţării basarabeşti ”tih=liniştea şi mir=pacea”, reuşită de banii Basarabi în vremea romanilor.  Demnitatea de ban era foarte veche, la fel cu aceea din Banatul Timişoarei din Ungaria unde şi acolo se găseau bani şi care, la rândul ei, însemna tot una cu comitele, cârmuitorul unui comitat german. Familia Basarabilor trebuie să fi fost şi ea foarte veche, deoarece, spre deosebire de obiceiurile din evul mediu, Fotino afirmă că în secolele de după retragerea aureliană banul ”urma în aceeaşi familie după moştenire, afară de cazuri extraordinare, şi era cel dintâi în grad după domn, având dreptul moştenirii, la nevoie, şi asupra tronului domniei”.

În 1270 i se mai naşte un fiu din a treia căsătorie cu Maria Paleologa Cantacuzina, Mihail, care, imediat îl forţă pe Constantin să’l declare porphyrogennetos (Concept de legitimitate dinastică nerestricționat de succesiunea imperială a primei naşteri) pentru a’i bloca lui Tihomir accesul şi la tronul bulgar. Căzut de pe cal şi imobilizat parţial, Maria îl sili pe Constantin să încoroneze pe Mihail co-împărat la nici doi ani.

În anul 1277 fu ucis în luptă împotriva Ivailo, fiul său Mihail Asen al II-lea devenind împăratul legitim din Bulgaria.
Tihomir rămase aşadar să întemeieze singur ”Ţară nouă” aşa cum doreau boierii olteni şi spera în ajutorul lor. Deocamdată însă, cutuma alegerii domnului deşi era foarte veche, era precis stabilită. Puterea voievodală ca şi puterea domnească, se transmiteau atunci după principiile ereditar-elective, primând primul principiu: cel care moştenea tronul trebuia să fie de ”os domnesc”. A doua regulă, să fie fi ban, banoveţ, cneaz sau voievod peste anumite teritorii dacă ar fi dorit tronul domnesc. Treptat, puterea devenind şi electivă, chiar şi rude îndepărtate sau fii nelegitimi ai voievodului puteau deveni voievozi. Ori, Constantin şi Tihomir fuseseră confirmaţi ca valahi de viţă domnească de însăşi arhiepiscopul din Ohrida.  Uns de chiar Theodor I Lascaris (1208-1222), primul împărat bizantin la Niceea după ocuparea Constantinopolului de către occidentali in cruciada a IV-a (1204). Mai mult, acesta le recunoscuse drepturile de posesiune, zestre şi moştenire. Şi mai mult, Constantin Tih (Tiş) dusese şi el mari bătălii cu ungurii pentru Banatul Severinului.
Pentru moştenirea tronului Ţării basarabeşti cum se numea Oltenia atunci, Tihomir îndeplinea prima regulă, aceea de ”os domnesc” , a doua regulă fiind să deţină un teritoriu peste care să fie cneaz. Bun strateg, Tihomir se căsători cu Ana, fiica lui Bărbat (genealogia lui Ana, daughter of Barbat (Ana fiica lui Bărbat) pe ramura George este a 12-a, bunica mare pentru Lady Diana a 22-a, bunica mare pentru Churchil este a 20-a , bunica mare pentru Louis XVII este a 16-a. Ancestry.com: husband/partner: Thocomerius – soţ/partener: Tihomir), fratele lui Litovoi, care’i dădu ca zestre ginerelui său partea sa dintre Jiu şi Olt, din dreptul Strehaiei, Tihomir devenind astfel şi cneaz.

La începutul acestor mici formaţiuni prestatale, nu mitropolitul făcea ungerea şi încoronarea ca în cazul domnitorilor de ţară ci alte înalte feţe bisericeşti împreună cu boierii care aveau drept de judecată pe moşia lor şi făceau parte din sfatul conducătorului. În aceste cazuri, după oficierea juridică şi religioasă actele voievodale erau pre-intitulate IO,  dar cu semnificaţia ιω=”Noi” (ΙΩ cu majuscule), titlul venind pe filiera slavă, consemnând împuternicirea cneazului de către un înalt for local reprezentativ.

Cea mai veche consemnare a acestei particule IO (în originalul slavon Ιω sau IωNЬ) ca titlu domnesc, și purtat de domnitorii români din Moldova şi Ţara Românească în Evul Mediu, este cea care datează din 1392 din Moldova, când Roman I se intitulează într’un act al său

”marele şi singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod stăpânind Ţara Moldovei de la munte, până la mare”.

În cazul Ţării Româneşti este vorba despre piatra funerară de pe mormântul lui Nicolae Alexandru de la mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung:

”În luna noiembrie 16 zile, a răposat marele şi singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru voievod, fiul Marelui Basarab, în anul 6873, indictionul 3. Veşnica lui pomenire”.

Unii istorici afirmă că numele ”Ivanko”, alăturat celui domnesc provine tot din ”IO”, prin interpretarea greşită a acestuia.

Originea particulei IO în titlul domnesc a rămas un subiect de dispută între istorici. Principalele teorii sunt:
1. IO provine de la numele ţarului vlah Ioniţă Caloian, prin filieră bulgară, căci toţi ţarii de după acesta i’au purtat numele.

2. IO provine din grecescul ”Ioannes” (Ιωάννης), care înseamnă ”unsul lui Dumnezeu” sau ”cel ales de Dumnezeu”, ceea ce justifică prezenţa sa într’un titlu domnesc.

3. IO ne parvine de la sacerdoții geți IO reprezentând numeralul 10 care se pronunța diece, dece, daci, doci sau doici și de unde se trage etnonimul nemților ”deutsch”. Daci Balo sau Dace Balo reprezentând un supranume pentru Diurpaneus, adică Zece Războinici, pentru că Daci Balo (război) se lupta cât 10.

Documentele vremii păstrează titulaturile voievoizilor. Într’un document al lui Mircea cel Bătrân se arată:

”Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.”

De asemenea, Mihai Viteazul se autointitula în documentele oficiale:

”Io Mihail voievod ungro-valah al ţărilor ardealeană şi moldoveană”

Expresia ”din mila lui Dumnezeu” sau echivalente arătau în Evul Mediu că domnitorul ajuns pe tronul tarii a fost confirmat de biserică.

În Valahia, regula era o imitare la scară mai mică a practicilor imperiului vlaho-bulgar.

Onciul în Originile, pag. 38-39, spune:

”Ca urmași ai Asăneștilor, domnii Țerii Românești, și dupa ei și cei ai Moldovei, voind să exprime su­veranitatea lor, se numea toți ”Ioan”, prescurtat Io, Acest nume domnesc, pus înaintea numelui personal, este moștenit dela primul loan al imperiului româno-bulgar, numit și Ioaniță sau Caloioan, care cel întâiu a fost recunoscut de statele euro­pene ca suveran al Românilor si Bulgarilor, fiind încoronat ca rege de legatul Papei după uniunea bisericeasca cu Roma (1204). Tot așa și urmașii Asăneștilor în Bulgaria se numeau loan întocmai ca domnii noștri. În mod analog, și domnii Serbilor se numea Ștefan, după întemeietorul statului serbesc Ștefan Nemania. Acelasi us la împarații romani, care se numeau toți Cesar dupa întemeietorul monarchiei. Deasemenea sl instituțiunile de origine byzantină-bulgară ale principatului Țerii Românesti, transplatate de aci și în Mol­dova, arată legătura cu imperiul româno-bulgar al Asăneștilor. Dacă statul ar fi fost întemeiat din regatul ungar, instituțiunile lui ar trebui sa arete urmele originii sale ungurene, care urme însă nu se găsesc.”

A. D. Xenopol:

”Izvoarele ne spun că dinastia Asăneștilor era de origine valahă. Mai mulţi cronicari francezi şi unul german, care cu toţii descriu fapte, în care ei singuri au jucat un rol pe aici, prin Orient, mărturisesc că Ioniţă era valah. Aşa, Geoffroy de Villehardouin, care luptase în persoană contra lui Ioniţă în armata nenorocitului Baudouin, spune despre Ioniţă că era regele Valahiei şi al Bulgariei şi că el însuşi era valah şi tot astfel mărturiseşte şi Henri de Valenciennes:

”Iohannis qui était roi de Blaquie et de Bogrie et ce Iohannis était un Blaque qui s’était révolté contre son père”.

Pagina 164 conţine în nota 76 o versiune a altor manuscrise, care scrie numele lui Ioniţă ”Iohanice le Blac”, iar p. 209:

”Iohannis, le roi de Blaquie venait secourir ceux d’Adrinople avec une bien grande armée, car il amenait Blaques et Bogres et bien 14.000 Cumains qui n’étaient pas baptises”,

Pagina 219: ”Les Grecs qui étaient entrés dans la cité se rendirent à lui et lui à l’instant les fit prendre et les fit mener en Blaquie, a une ville qui avait no Enlui (alte manuscrise dau: Enlin, Aulin, Alin) qui siet au pied de la montagne de Blaquie.”

Henri de Valenciennes, Idem, p. 309:

”Alors ils résolurent qu’ils iraient vers la Blaquie pour requérir l’aide et l’appui d’un haut homme qui avai le nom Esclas et était en guerre avec Burila, qui était son cousin germain. Alor l’empereur commanda que l’armée chevauchat, vu qu’il avait grand désir de trouver Burila son ennemi, car lohannis l’oncle de Burila lui avait occis son pére, l’empereur Baudouin.”

p. 333: ”Esclas, je vous donne ma flute et puis je vous octroie avec la grande Blaquie, dont je vous ferai seigneur etc..”

Urmaşul lui Baudouin, împăratul Henric, scrie după nefericita luptă purtată contra lui Ioniţă, către Papă că ”deodată s’a repezit asupra lor acest Ioniţă cu valahii şi cumanii săi”. Robert de Clary, un nobil din armata franceză, care a luat parte la mai multe lupte cu Ioniţă, numeşte deasemenea pe acest principe, Ioan Valahul. În sfârşit, îl mai amintim şi pe cronicarul Cruciadei a III-a, întâmplată tocmai în timpul lui Petru şi Asan, Ansbertus, care descrie fapte petrecute sub ochii săi. El îi deosebeşte, între naţionalităţile de căpetenie ale peninsulei Balcanice, pe greci, bulgari, sârbi, valahi şi pomeneşte pe un oarecare Calopetru Valahul şi pe fratele său Crasianus (Asan) cu supuşii lor valahi.

În afară însă de aceste mărturisiri concordante a o mulţime de izvoare atât de deosebite, ca bulele papale, cronicarii bizantini, cronicarul german al Cruciadei a III-a şi acei francezi ai Împărăţiei Latine din Constantinopole, care singure prin întâlnirea lor uniformă asupra naţionalităţii valahe a Asăneștilor ar trebui să ridice orice îndoială, mai posedăm în Nicetas Choniates o ştiinţă încă şi mai preţioasă, care ne arată că ”limba care era mai pe placul capilor răscoalei era aceea valahă”.

El ne spune anume, cu autoritatea lui de martor ocular al celor mai multe scene şi de informat la faţa locului pentru cele la care nu asistase, că ”într’una din numeroasele lupte întâmplate între valahi şi bizantini, unul dintre preoţii prinşi, pe când voiau să’l ducă prizonier în Hemus, fiindcă cunoştea limba valahilor se rugă de Asan, ca unul ce era de aceeași limbă cu el, ca să’i dea drumul”.

Nicetas arătă deci că acest preot îl rugă pe Asan în limba valahă, ca fiind limba lui Asan, preotul spera a’l dispune mai curând în favoarea lui şi să’l facă a primi rugăminţile ce’i făcea. În acest loc noi credem a găsi o dovadă asupra naţionalităţii valahe a lui Asan şi deci a întregii sale familii, asupra căreia nici că mai poate încăpea vreo discuţie. Faţă cu nişte mărturii atât de variate şi totodată atât de concordante, ce se poate aduce?

Împrejurarea că Ioniţă îi numeşte într’un loc al scrisorii sale pe împăraţii bulgari, predecesori ai săi şi pe Simion, Petru şi Samuel, străbunii săi. Ioniţă însă pentru a’şi da mai mult drept la tronul bulgaro-valahilor putea să se pretindă coborâtor din vechea dinastie bulgară. Aşa, tot el spune că Simion, Petru şi Samuel fuseseră împăraţi ai bulgarilor şi valahilor şi lucrul rămâne nehotărât, dacă nu cumva a fost aşa cum spunea Ioniţă, adică dacă românii nu jucaseră un rol însemnat şi în prima împărăţie bulgară. Cât despre împrejurarea că monumentele slave nu’i arată pe Asănești ca români, ci ca bulgari, ea îşi găseşte uşor explicaţia în strânsa legătură în care se aflau românii cu bulgarii, într’un timp când deosebirile etnice nu aveau încă nici o valoare; apoi în faptul că dinastia Asăneștilor, deşi de origine româna, se bulgarizase tot mai mult cu timpul şi membrii ei puteau deci să treacă drept bulgari.”

Pentru a deveni domn, Tihomir mai avea însă un prag neîmplinit: să facă ţară nouă unind mai multe banate, voievodate şi cnezate, lucru pe care’l începu Litovoi cuprinzând voievodatul de peste Olt al lui Seneslau. Doar voievodatul fusese confirmat la Ohrida de însăşi Th. I Lascaris.
Voievodatul devenise însă tributar tătarilor pe la 1254 şi după ce Tihomir îl cuprinse în anul 1272 îi fu voievod doar un an, până când ungurii se treziră că nu mai primeau tribut uitând de termenul dat prin Diploma Ioaniţilor: acesta trebue să se facă doar între 1247-1272!

Litovoi cuprindea deci Cumania nu ca ţară dependentă de Ungaria. ci ca teritoriu valah redobândit legal când la Bizanţ era un împărat pus de cruciaţii veneneţieni, deci uns de papa de la Roma. Pretenţia regelui ungur să’i dea lui tributul pe de’a gata, total nemeritat, era absurdă!

Prin Ordinul Ioaniţilor, ţara lui Seneslau din Cumania plătea hospitalierilor doar 25 ani. Gâlceava se lăsă totuşi prost în 1273, prin uciderea lui Litovoi, într’o ambuscadă la Râul Bărbat, întinsă de magistrul Georgius prin obţinerea de bani de la Bărbat. Peste puţin timp, neavând încotro, documentul din anul 1288 întocmit cu vinovăţie de magistrul George însuşi, numeşte pe Bărbat, fratele lui Lython, cu atributul Voevodul Litua. El prelua voivodatul către 1279 la 1276 gasind în Haţeg pe Petru vv.

Nu a existat voievodat fără nişte reguli prestabilite sau voievodat fără funcţii administrative, judecătoreşti, legisla­tive sau militare, toate actele ungureşti, inclusiv Diploma Ca­valerilor Ioaniţi din anul 1247 confirmând acest lucru, deşi unii spun că e un fals şi care este bun numai pentru faptul că ne con­firmă nouă nişte conducători valahi existenţi atunci. În Diploma Ioaniţilor din 1247 regatul maghiar le dădea acestora teritorii care s’au dovedit ulterior că nu le stăpânea. Aceiaşi stratagemă o vor folosi călugării Tismanei în timpul ocupaţiei austriece a Olteniei falsificând – pentru a nu trece la catolicism – diplomele lui Sigismund I, date după 14 iul. 1418 şi hrisovul lui Huniade din 1444.

Mai devreme sau mai târziu actele trebuiau însă respectate: Bărbat primi înapoi voievodatul său la 1279, primi iar – prin diploma de la 1285 – şi partea lui Seneslau ”aliquam partem de Regno nostro ultra alpes”. Le ţinu până în anul 1290, când, dând toată partea sa lui Tihomir propuse boierilor Olteni alegerea, apoi ungerea şi încoronarea ginerelui său ca domn al Ţării basarabeşti.

Boierii ţinură în acel an sfat: ”os domnesc” Tihomir era din ”două părţi”. Una prin căsătoria lui cu fiica lui Bărbat, a doua, tatăl lui, Constantin Tiş, fusese împărat în dinastia Asăneştilor. Se ştia că lui Ioniţă Caloianul (1197-1207) îi pusese coaroana pe cap însăşi papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) deoarece era de neam vlah, considerat latin.

Tihomir era voievod (cneaz) peste teritoriul dintre Olt şi Jiu – în dreptul Strehaiei – şi mai era acum şi voievod peste recentul voievodat al lui Litovoi ce’l primise de la socrul său. Dar boierii olteni îi confirmară lui Tihomir doar titlul de voievod peste Terra Lytua, nu şi pe acela de domn pentru că nu făcuse ”Ţară nouă” reunind toate teritoriile basarabeşti. Voievodatul lui Seneslau din stânga Oltului, e adevărat că fusese luat de Litovoi de la tătari, în 1272, dar acesta fu ucis peste un an în ambuscadă ungurească.

Regatul maghiar recunoscuse lui Bărbat, la 1285, partea lui Seneslau din Cumania, dar cu condiţia restabilirii tributului pentru ea. Una din regulile basarabeşti de a fi ales Tihomir ca domn, lipsea! Era prea devreme în anul 1290! Regatul maghiar era încă puternic în Cumania, iar Tihomir numit de unguri Thocomerius ţinu ambele voivodate din stânga şi dreapta Oltului la înţelegere cu partea tătărească. De unde şi diversiunea lui Neagu Djuvara că Thochomerius ar fi fost un prinţ cuman venit cu hoardele mongole iar lui fiu’său în pusese nume cuman, Basarab, tradus de acest milionar ca ”tata conducător”.

Tihomir ţinu teritoriile sale până la 1310, începutul noului veac fiind de bun augur pentru el. Fiul său împlini 20 de ani iar peste un an, la 1301, în Ungaria se stinse dinastia lui Arpad prin moartea regelui Andrei III. In lupta ce începu între pretendenţi, voievodatul din stânga Oltului putea fi uşor realipit basarabilor prin susţinere politică şi diplomaţie. Viitorul întemeietor Basarab I, ţinu partea lui Carol Robert de Anjou al Napolei, susţinut de papa Bonifaciu VIII, deşi ungurii îl aleseseră pe Wenceslas al Boemiei. Faptul era de altfel foarte normal: voievozii basarabi primiseră drepturile lor în procesul de la Ohrida cu încuviinţarea lui Theodor I Lascaris (1208-1222), primul împărat la Niceea pus de cruciaţii veneţieni după căderea Constantinopolului. Susţinerea lui Carol Robert în alegerile ungureşti de către Tihomir şi fiul său, se lăsă cu fericire pentru viitoarea Ţară Românească sau Terra Transalpina cum o va confirma regatul maghiar mai târziu. Tânărul fecior de voievod, viitorul Basarab, căpătă ca feude ducatele de Făgăraş şi Almaş luând în căsătorie pe comitesa Margareta, catolică, cu care zidi ”Klosterul” din Câmpulung.
Fu nuntă vestită ajunsă la urechile boierilor şi interpretată mai târziu ca ”descălecat” al lui Negru Vodă (altă diversiune ungurească).

Gheorghe I Brătianu – Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, reeditare, Buc, 1980, la pag. 107 scrie:

”Era dealtfel firesc ca această latură a tradiţiei noastre să capete o deosebită valoare în ochii istoricilor maghiari. Într’o lucrare recentă, dl Ludovic Elekes vede în ea dovada unei conştiinţe ”de a fi venit dinspre miazăzi”, care ar fi dăinuit încă în secolul al XVII-lea când se redacta Cronica anonimă. Dar reproducând cu un deosebit interes cuvintele care o înregistrează, ocoleşte cu nu mai puţină grijă, partea care se referă la descălecatul lui Negru Vodă, purces din Ardealul unde nu trebuie să se afle români la această dată”.

Gh. I Brătianu face aici şi el o eroare cu ”descălecatul” din Ardeal, care va prinde bine istoricilor maghiari. Da, afirmă ei, toţi românii din Ardeal l’au urmat pe Negru Vodă ca oile după cioban şi n’a rămas urmă de valah în Transilvania. Mai încolo însă, tot Brătianu vede şi consecinţa ”plecării vlahilor”:

”La 1291, sub Andrei al III-lea, mai sunt convocaţi, pe lângă nobilii, saşii, ungurii şi vlahii la adunările pentru dieta ardeleană. Dar aceasta este ultima lor menţiune. În 1292 şi 1298, la Pesta, apar în locul lor nobili cumani; iar valahii dispar de atunci din rândul acelora chemaţi la adunările ordinelor privilegiate ale Ardealului.”

Iată, fiul lui Tihomir împlinise şi ultima condiţie de a face ”Ţară noao” cum zice Letopiseţul Cantacuzinesc. De aici înainte istoria se cunoaşte, ba încă prea mult, interpretând’o fiecare cum vrea şi pe cât a citit. Mai puţin de ce ”iară şi băsărăbeştii veniră şi se închinară” lui ”Basarab I zis Negru vodă” !
Luptele interne dure din ungurime ţinură până pe la anul 1318, în vreme ce la 1310 boierii din toate părţile valahe, inclusiv din Ardeal, aleseră pe Basarab, fiul lui Tihomir Tih, mare domn, acesta pecetluind întemeierea Ţării Româneşti prin Bătălia de la Posada, la 1330.

Există variante neţinând cont de faptul că la valahi titlul se pune înaintea numelui. Deci, nu ”Bezeramban” ci „Ban Bezeram”, nu ”Saraba Ban” ca ”Bathu Han”, ci ”Ban Saraba” ca Hașdeu, poate având dreptate chiar şi istoricii sârbi cu explicaţia lor ”Ban”= Domn şi ”Sarab” = rege. Prin ungerea şi încoronarea sa de către un mitropolit, domnului i se dădea titlul IO = Ioanes – ”cel ales de Dumnezeu” şi ”domn din mila lui Dumnezeu”, titulatură confirmată de toţi boierii prin puparea mâinii domnului.

Toate acestea şi mai ales bătăliile purtate atunci, ne fac să înţelegem mai bine de ce Matei Basarab fu urmat de toţi boierii şi fu ales de ei pentru a îndepărta pe Leon Vodă, impus de otomani. Ne fac să înţelegem de ce se numesc unii munteni ”de’ai lui Basarabă” şi de ce au numit un deal din vestul satului ”Dealul Tihomirului”.
Şi mai înţelegem, de ce oştenii care păzeau Pasul Cerna-Jiu aflat în Scocul Jiului şi care făceau ca şi acum transhumanţă – trecând din Oltenia în Ardeal prin Şaua Suliţi – îl scoaseră pe Matei din Mânăstirea Tismana scăpându’l pe acest plai de oştile lui Leon.
Oltenia a fost şi este un areal de mare patriotism a cărui sămânţă s’a plantat de’a lungul istoriei!
Dacă nu ţinem seamă de istoria noastră zbuciumată, nu vom înţelege niciodată de ce oştenii n’au apărat domnul investit în funcţie, ci pe boierul care se răzvrătea contra cozii de topor a turcilor.

Era glasul profund al străbunilor care sub opresiune au voit mereu ”o ţară nouă” şi liberă!

Sursa: Documenta Romaniae Historica, seria D, vol. I, documentele 13 şi 14, enciclopediae.blogspot.ro, tomoniu.ro, george-damian.ro, Monografia Mânăstirii Cetăţuia Negru Vodă Muscel – Argeş, Ed. Muscel 2000, transilvaniareporter.ro

Citește și:   RĂZBOAIELE NEȘTIUTE DUSE DE ROMÂNI

sau: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

RĂZBOAIELE NEȘTIUTE DUSE DE RUMÎNI

Asemenea altor capitole din istoria furată sau ascunsă a neamului rumînesc, episoade care fac cinste strămoșilor noștri, dar care aduc în umbră alte popoare care azi sînt mai mari, și care fac jocurile politice la nivel mondial, au avut puterea în dese rînduri să impună neamurilor mai mici și în bătaia vînturilor așa cum era și neamul rumînesc, cum să’și scrie propria istorie, ce să elimine din această istorie scrisă, sau cum să o descrie în așa fel să nu deranjeze marile puteri.

Unul din capitolele despre care rumînii contemporani știu foarte puțin sau deloc sînt bătăliile pe care le’au purtat rumînii în estul Rumîniei, pe teritoriile strămoșilor noștri care ulterior au devenit prin expansiune și rapt ale imperiului rus, dar și acolo unde neamul rumînesc a fost deznaționalizat.

Unul dintre argumentele noastre pentru care istoria este încă ținută la sertar sînt dovezile slugărniciei istoricilor noștri, văzînd că nici azi nu se fac cercetări despre istoria noastră de dinainte de țariști, mărgineni (ucrainieni) și sovietici.

Aici nu vorbim doar de dezinteres, ci și de ploconire și căciuleală în dauna intereselor neamului rumînesc.

Kalka (sau Kalcik), este un afluent al rîului Kalmius, care se varsă în Marea Azov.

Pe rîul Kalka a avut loc în 1223, între mongoli și ruși, în care oastea mongolo-tătară, condusă de generalii Sübedei sau (Subotai) ”Bahadur” și Gebei noion, a înfrînt oastea mixtă a cnezilor ruteni (Mstislav cel Viteaz al Haliciului, Mstislav III al Kievului etc.) și a cumanilor hanului Kotian (Kuten).

Bătălia de la Kalka a intrat în istorie ca una dintre cele mai importante etape ale marii invazii mongole din Europa, care a culminat în 1241.

Marea invazie mongolă a afectat și regiunile din țările rumîne, importante atît pentru pradă, cît și pentru faptul ca reprezentau baze de atac spre alte țări.

Rumînii, care nu dispuneau de formațiuni statale consolidate, de structuri militare bine organizate, de fortificații corespunzătoare, nu au fost în stare să le reziste. Datorită invaziei care a distrus majoritatea evidențelor culturale de scriitură și limbă cînd a fost prădată zona în 1241, puține mărturii ale evului mediu cultural rumînesc mai există astăzi.

Descriem în continuare împrejurările bătăliei de la Kalka la care au luat parte și oșteni rumîni.

”Bătălii uitate în istoria românilor: râul Kalka 1223

Poate unii vor crede că glumesc vorbind în contextul bătăliei de la rîul Kalka (1223) despre asocierea rumînilor la acest eveniment. Vorbim despre o mare bătălie care a însemnat, prin înfrîngerea ruşilor, un important recul din istoria lor, reducîndu’i timp de peste trei sute de ani ca şi tributari şi supuşi tătarilor, de sub suzeranitatea lor reuşind să se desprindă abia în secolul XVI, dată de la care vor începe să’şi clădească marele lor imperiu ale cărui efecte le vedem şi le simţim pînă şi în ziua de astăzi.

Întrebarea care rămîne, cum ar fi arătat harta Europei, sau chiar a lumii, dacă ruşii nu ar fi fost zdrobiţi şi stopaţi din expansiunea lor timp de trei sute de ani în urma acestei bătălii?

Iar foarte puţini ştiu faptul că rumînii au avut un rol important în această bătălie care a modelat istoria viitoare a Europei.

Tocmai în acest sens, m’am decis să deschid un nou capitol pe acest blog, destinat exclusiv bătăliilor necunoscute din istoria rumînilor. Nu este ceva nou pentru mine, m’am aplecat asupra multor evenimente istorice mai puţin cunoscute de compatrioţii mei, tocmai pentru a face primul pas pentru o mai profundă studiere a lor de către istoricii profesionişti, cei cu resurse şi cunoştinţe profunde pentru un astfel de demers.

Nu pot spune că nu am fost dezamăgit, văzînd că nu există interes pentru asta, poate cu puţine excepţii. Şi este păcat, avem o istorie de care alte popoare ar putea fi mîndre, sînt alţii care se laudă în toată lumea cu fapte de vitejie care nu se ridică nici pe departe la nivelul celor realizate de rumîni, cu potenţialul lor din acea vreme, iar noi, beneficiari ai unor fapte de arme şi de vitejie care ne’ar situa printre popoarele de frunte ale Europei, nu numai că le cunoaştem, dar nici nu încercăm să le studiem cît de cît.

Demersul meu, după cum spuneam, nu este nou, am mai încercat să readuc la cunoştinţa cititorilor bătălii uitate din istoria noastră, fapte de arme ignorate sau cenzurate de istoriografia comunistă care ne’a ciuntit istoria timp de patruzeci şi cinci de ani. Totuşi, au trecut douăzeci şi trei de ani de la revoluţie, şi prea puţine lucrări abordează aceste teme.

În acest context se înscriu articolele mele referitoare la împrejurările în care s’a realizat România Mare în 1918, la revoluţia din Ardeal şi războiul cu ungurii din 1919 finalizat cu ocuparea Budapestei de armata română, sau despre luptele cu bolşevicii ruşi în Moldova şi Basarabia în anii 1917-1918, precum şi luptele continue pe linia Nistrului după realizarea idealului României Mari. La fel, am amintit de bătălii importante şi mai puţin cunoscute din al doilea război mondial, acolo unde compatrioţii noştri s’au acoperit de o glorie nepieritoare aş vrea să spun, dacă nu aş constata că este pieritoare, în sensul că această glorie este pe moarte prin ignoranţa şi necunoaşterea de către noi a acestor minunate fapte de arme realizate de compatrioţii noştri care s’au înscris astfel printre cei mai buni combatanţi care au luptat în cea mai cumplită conflagraţie mondială.

Dar am încercat, tot pe tema anunţată, să amintesc de bătălii şi importante fapte de arme româneşti cu totul necunoscute din trecut, cum ar fi Românii care l’au oprit pe Napoleon, care dovedeşte fără putinţă de tăgadă tradiţiile militare româneşti fără de care ne’ar fi fost imposibil să supravieţuim ca şi neam pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu şi disputat de oameni, ţinut aflat în calea tuturor răutăţilor, cum spunea nemuritorul Nicolae Iorga.

Iar acest demers deschis cu acest articol este doar primul, după cum intenţionez, dintr’o serie care dovedească faptul că noi, românii, am fost un factor decisiv şi important care a modelat istoria, noi nu am fost doar victime şi un accident istoric, ci participanţi direcţi care ne’am luat soarta în mâini şi ne’am bătut pentru ca astăzi să fim ceea ce suntem şi am fost, şi ceea ce vom fi, respectiv elementul primordial care nu poate fi scos din rădăcina şi istoria acestui pământ pe care trăim ca şi stăpâni pe drept, după cum spunea acelaşi Nicolae Iorga:

”Românii nu sunt nicăieri colonişti, venetici, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor.”

După Alexandru Boldur (născut pe 23 sau 25 februarie 1886, la Chișinău, decedat pe 18 octombrie 1982, București, a fost licențiat în drept, istorie și arheologie, a absolvit Seminarul Teolo­gic din Chișinău (bacalaureat, 1906); Universitatea din Petersburg (licențiat în drept, 1910); Institutul de Arheologie, cu brio; în 1911 — asistent la Facultatea de Drept a aceleiași universități, în 1916 — magistrat în drept pu­blic; în 1917 — conferențiar privat de istorie a dreptului; în 1921 — profesor la Universitatea din Crimeea, apoi la Facultatea Muncitorească din Moscova, întors în Basarabia în 1927 — conferențiar de istorie a românilor la Facultatea Teologică din Chișinău a Universității din lași; în 1932 – profesor agregat; în 1937 – titular la aceeași catedră; în 1938 se transferă la Iași; în 1943 – ‘46 – director al Institutului de Istorie A. Xenopol din Iași; a scris peste 100 de lucrări, inclusiv monografii, studii, tratate istorice, are multe pagini dedicate Chișinăului și este considerat drept unul dintre cei mai importanți istorici basarabeni, cunoștea șase limbi străine).

În acest context, vreau să vă spun că nu glumesc, românii, respectiv brodnicii conduşi de voievodul Ploscânea, au participat la marea bătălie de pe râul Kalka, unde s’a înscris intrarea ruşilor sub dominaţia tătarilor pentru următorii trei sute de ani. Dar pentru asta e nevoie să vedem câte ceva din istoria românilor de dincolo de Nistru.

Ţara Bolohovenilor conform descrierii lui A.V. Boldur

Pentru mulţi dintre vecinii noştri care nu ne doresc aici şi care ar fi făcut orice ca noi să nu fi existat, chiar în ziua de azi nu este nici un efort prea mare care să justifice pretenţiile lor, iar la loc de cinste este răstălmăcirea izvoarelor istorice prin care ei să’l poată contrazice pe Iorga din citatul de mai sus, în sensul că noi nu existam atunci când aceşti vecini au apărut de undeva din stepele asiatice.

Dar tocmai aceste izvoare istorice, cronicile din vechime, îi contrazic, şi culmea, sunt chiar cronicile lor. Nu pare a fi o problemă, încearcă să le răstălmăcească, dar nu prea au cum, dovezile sunt prea evidente.

În articolul meu despre românii transnistreni (Zdrobiţi şi uitaţi, românii transnistreni) aminteam de trecutul românilor de dincolo de Nistru, respectiv de bolohoveni şi brodnici. Nu sunt singurii români amintiţi în documentele privitoare la românii din estul de dincolo de Nistru, în acea perioadă (secolele XI – XIV), mai apar şi alţi români pe lângă brodnici şi bolohoveni, respectiv berladnicii, tiverţii şi ulicii.

Dar aici mă voi referi doar la bolohoveni şi brodnici, despre care avem date mai complete şi mai precise.

Formaţiuni politice româneşti sec X-XIII

Ţara Bolohovenilor apare în cronicile ruse începând cu anul 1150, când principele Mstislav Iziaslavici merge spre Kiev prin oraşul Bolohov. Mai apar menţionaţi în 1172, dar implicarea lor militară apare începând cu 1231, când principii bolohoveni cu trupele lor iau parte la războiul regelui Ungariei Andrei al II-lea pentru Halici contra principelui haliciano-volânian Daniil, fiind aliaţii ungurilor.

La 1235 principii bolohoveni împreună cu halicienii răsculaţi apar ca asediatori ai oraşului Kamenetz, oraşul fiind apărat de un grup de boieri ai lui Daniil din Halici, care în urma răscoalei a fugit la regele ungur. Boierii lui Daniil au ieşit din Kamenetz, au ajuns pe halicienii răsculaţi care o luaseră la fugă şi toţi principii bolohoveni au fost luaţi prizonieri.

Între 1235 şi 1240 bolohovenii întreprind o campanie împotriva principelui polonez Boleslav al Mazoviei. În cursul acestei campanii, împreună cu un grup de halicieni sub principele rus Rostislav atacă oraşul Racota, dar au fost nevoiţi să se retragă. Principele Daniil porneşte o expediţie de represalii contra bolohovenilor, pradă şi arde oraşele lor Derevici, Gubin, Cobud, Cudin, Gorodeţ, Bojskâi, Diadicov, luând o mulţime de prizonieri. Daniil a ocupat ţara bolohovenilor şi a ars’o deoarece aceştia se aliaseră cu tătarii şi le dădeau grâu şi mei.

Despre intenţia lui Daniil de a ocupa Țara bolohovenilor este menţionat într’un document anterior în care se spune că Daniil l’a împiedicat prin negocieri pe Boleslav al Mazoviei să le ocupe ţara deoarece o dorea pentru el. În acest context, este logică şi normală alianţa cu tătarii a bolohovenilor, în scopul de a se apăra de tendinţele cuceritoare ale principilor ruşi.

În 1257 apare ultima menţiune a bolohovenilor în cronicele ruse, când în urma luptelor lui Daniil Romanovici cu tătarii, în urma ocupării mai multor oraşe, aceştia au venit alături de el.

Majoritatea istoricilor au căzut de acord că aceşti bolohoveni nu sunt altceva decât valahi sau volohi, numiţi aşa în acea perioadă. De menţionat că după această dată apar doar denumirile de volohi sau valahi, este uşor de găsit etimologia de la voloh la boloh sau bolohovean în slavă. Despre faptul că valahii nu sunt altceva decât români nu cred că mai trebuie demonstrat, am făcut’o mai devreme în articolul Români sau valahi, o dezbatere sterilă.

Dar câteva cuvinte despre aceşti bolohoveni, a căror ţară a putut fi identificată cu ajutorul toponimicelor şi cercetărilor istorice, cuprinzând porţiunea arătată pe hartă la nord-est de Bucovina actuală. Trebuie menţionat că în acea vreme graniţele ţărilor nu erau păzite cu străşnicie ca şi în prezent, o armată putea trece cu uşurinţă peste o porţiune a unei ţări, iar stăpânirea unui principe era ceva fluid, zone mai mari sau mai mici trecând periodic dintr’o mână în alta.

Cronicile sunt puţine în acea perioadă, iar dacă se menţionează că un principe a pus stăpânire pe un oraş sau pe o zonă, nu înseamnă că a păstrat’o multă vreme, următoarea referire asupra acelui oraş sau acelei zone apărând abia peste câteva zeci de ani.

Dar câteva concluzii se pot impune şi din aceste date sumare. În primul rând, bolohovenii controlau o zonă destul de întinsă şi aveau o capitală, asta dovedeşte o organizare politică. Prin faptul că sunt aliaţi ai unora sau altora, înseamnă că au o structură militară şi o forţă de care trebuia ţinut seama. Mai apare şi problema geografică, fiind aşezaţi între principatele ruseşti de Halici şi de Kiev în expansiune, este normal că au avut de îndurat o presiune mare din partea ambelor, şi este normal şi logic că au căutat alianţe din afară, ca şi cea a ungurilor şi mai târziu a tătarilor, în cazul acestora din urmă plătindu’le un tribut în natură.

Chiar dacă au fost în cele din urmă învinşi, persistenţa elementului românesc s’a păstrat timp de secole sub denumirea de valahi sau moldoveni.

Brodnicii

O importanţă militară mult mai mare au avut’o alţi români care apar în cronicile ruseşti, bizantine, ungureşti sau papale între anii 1147 şi 1359, respectiv o perioadă de 212 ani. Este vorba de brodnici.

S’a putut stabili de către istorici că aceşti brodnici sunt de fapt valahi, la fel şi zona aproximativă în care se întindea Ţara Brodnicilor, deşi istoricii ruşi continuă să’i considere ruşi, lucru îndoielnic din mai multe privinţe, dar ruşii au istoria lor unică şi asupra evenimentelor recente aşa că nu are rost să insistăm.

Oșteni considerați slavi de istoricii ruși

De unde provine această denumire s’au încercat mai multe ipoteze, dar cea mai plauzibilă mi se pare cea care am găsit’o la istoricul Alexandru Boldur, de fapt cuvântul brodnic este o deformare a lui bronnici, adică purtători de cuirasă, de zale.

E adevărat, în unele cronici apar chiar sub denumirea de bronici. G. Popa-Lisseanu presupune că denumirea lor derivă de la pruteni în limba slavă, dar cercetările ar trebui continuate. Mergând după localizarea lor, putem spune că ar putea fi un fel de precursori ai cazacilor de Don, care se poate presupune astfel că sunt urmaşi şi ai valahilor, respectiv ai urmaşilor daco-romanilor.

Nu am spaţiul necesar să dau toate ipotezele şi explicaţiile aici, cei interesaţi pot consulta bibliografia de la sfârşitul articolului, atât în cazul brodnicilor, cât şi în cel al bolohovenilor.

Mergând mai departe, vedem că e vorba de mercenari îmbrăcaţi în zale, deci principala lor îndeletnicire este războiul. Mercenariatul este un fenomen des întâlnit în acea perioadă a principatelor ruse care se luptau pentru supremaţie, dar a decăzut după intrarea ruşilor sub suzeranitatea tătarilor, pentru a reveni mai târziu. De exemplu, în anul 1426 principele lituanian Vitort a pornit un război împotriva Pskovului şi a luat cu el nu numai pe lituanieni şi polonezi, ci şi pe cehi, pe tătari (curtea lui Mehmet) şi ”volohii tocmiţi”, dar a fost înfrânt.

Aici, în loc de brodnici figurează deja volohi.

Dar să revenim la brodnicii din cronici şi în ce bătălii îi întâlnim, pentru ca în final să vedem locul şi rolul lor în bătălia de la râul Kalka.

În anul 1147 principele rus Sviatoslav porneşte împotriva viaticilor, la râul Oka (afluent al Volgăi) trupele sale sunt întărite cu cele ale cumanilor şi ale brodnicilor (aceştia în număr 14000 de luptători). Primele date despre ei: sunt creştini, locuiau în stepele Donului printre barbari şi serveau pentru bani pe principi în certurile lor (mercenari).

În acest caz sunt trimişi de Iuri Dolgoruki din Susdali în ajutorul lui Sviatoslav. Mai apare în ajutorul lui Sviatoslav şi un grup de Poloviţi (neam cumanic cu care ne vom mai întâlni la bătălia de la râul Kalka), precum şi Ivan Berladnic, alt valah, conducătorul berladnicilor.

Ivan va trece mai încolo de partea duşmanului lui Sviatoslav.

În anul 1190 brodnicii alături de cumani îi ajută pe Asăneşti, conducătorii imperiului vlaho-bulgar, în luptele contra bizantinilor pricinuindu’le un adevărat dezastru. Scriitorii bizantini vorbesc de ajutorul venit din partea vlahilor de la nord de Dunăre, iar Nicetas Choniates Acominatus vorbeşte de brodnici ca de o ramură a tauro-scyţilor şi că sunt viteji şi netemători de moarte.

La 1216 brodnicii participă alături de Iaroslav din Susdali în războiul împotriva lui Mstislav din Novgorod.

Alte cronici ungureşti sau papale se referă mai mult la Ţara Brodnicilor şi probleme ce derivă de aici, aşa că nu mă voi mai extinde prea mult, mergând la evenimentul care ne interesează şi descris cel mai amănunţit inclusiv în cronicile ruseşti, unde avem deja şi numele conducătorului brodnicilor, voievodul Ploscânea. De menţionat că şi prin menţionarea sa ca şi voievod putem demonstra că nu era rus, deoarece denumirile de voievod luate de conducătorii ruşi nu apar decât în secolul XIV, până atunci fiind numiţi principi.

Drumul spre Kalka

După ocuparea Chinei şi a hanatului Kara-Kitai, Gengis Han, cel mai mare cuceritor al tuturor timpurilor, şi’a îndreptat hoardele spre imperiul Horezmului ce ocupa un teritoriu întins între fluviul Indus, Marea de Aral, Marea Caspică, munţii Caucaz, Marea Neagră, Marea Mediterană şi Marea Roşie sub conducerea de fier a şahului musulman Ala ad-Din Muhammad sau Muhammad al II-lea (a nu se confunda cu sultanul turc cuceritor al Constantinopolelului).

Cel mai mare raid de cavalerie din istorie, Subotai şi Djebe

Expediţia mongolă a început în toamna anului 1219, în primăvara lui 1220 cei 200.000 de soldaţi ai hanului ajungând la poalele munţilor Tian Şan. După trecerea lor, au ajuns pe teritoriul imperiului Horezmului, unde au avut o serie de lupte cu armata de 400.000 de oameni ai şahului. După o campanie prelungită, Gengis Han îl zdrobeşte pe şah în bătălia de la Buhara, după care cucereşte o serie de cetăţi şi oraşe. Şahul Muhammad scapă cu fuga, imperiul său este desfiinţat pentru totdeauna.

Dar Gengis Han trimite pe urmele lui doi dintre cei mai capabili generali cu 20000 de oameni, pe Subotai şi Djebe Noyon. Aceştia îl urmăresc începând cu luna aprilie 1220 peste fluviul Amu, prin Teheran, apoi spre Marea Caspică. Şahul, deghizat în pescar, a reuşit să se refugieze pe o insulă unde a murit în cea mai neagră mizerie.

Misiunea fiind îndeplinită, Subotai cere şi obţine permisiunea hanului să revină la grosul forţelor după ce va ocoli Marea Caspică pe la nord pentru a cerceta şi cuceri şi acele regiuni. Subotai cucereşte Georgia unde îl ucide pe regele George al IV-lea Lasha, Caucazia şi ajunge la nord de Marea de Azov în anul 1222.

Poloviţii, o ramură a cumanilor, în alianţă cu alanii, cerchezii şi lezginii, încearcă să le facă faţă, dar mongolii îi conving pe cumani să rupă alianţa cu ceilalţi pe care îi înving cu uşurinţă. Apoi devastează ţinuturile poloviţilor bătându’i şi pe aceştia, dar hanul poloviţilor Koten Khan fuge la curtea ginerelui său, principele Mstislav al Galiţiei, căruia îi cere ajutorul.

Acesta formează o coaliţie cu alţi principi ruşi şi pornesc împreună împotriva mongolilor cu o armată de circa 80.000 de oameni. Între timp, mongolii lui Djebe şi Subotai iernează în stepele nord-pontice, iar în primăvară cuceresc Crimeea şi distrug cetatea genoveză Soldaia.

Nu se ştie exact când Ploscânea, voievodul brodnicilor, a încheiat alianţa cu mongolii, dar se presupune că ar fi vorba de iarna dintre 1222 şi 1223. Ţinând cont de faptul că Subotai şi Djebe Noyon aveau doar 20.000 de oameni, o alianţă cu mercenarii lui Ploscânea nu le strica deloc.

Preludiul bătăliei

Koten Khan îl convinge pe Mstislav al Galiţiei spunându’i că astăzi mongolii au cucerit pământurile sale dar mâine le vor lua pe cele ale principilor ruşi, lucru adevărat, dar atunci de ce i’a trădat pe alani, cerchezi şi lezgini?

Indiferent, Mstislav îi convinge şi pe ceilalţi principi ruşi, deşi aflaţi în rivalitate, să pornească o campanie militară contra mongolilor. Această coaliţie se formează şi principii ruşi îşi încep deplasarea trupelor în întâmpinarea mongolilor lui Subotai şi Djebe Noyon.

Djebe Noyon şi Subotai (cel chior), pictură de Viktor Korolkov

Forţele ruseşti cuprindeau armatele principilor ruşi constituiţi într’o alianţă de faţadă, din moment ce disensiunile dintre ei se manifestau din plin încă din etapele premergătoare ale campaniei. Astfel, unitatea de comandă era practic inexistentă. Deşi aveau o armată de patru ori mai numeroasă, din această cauză eficienţa ei era scăzută. Se aflau în cadrul acestei armate trei mari grupuri care de’a lungul timpului fuseseră rivale şi chiar purtaseră războaie între ele.

Primul grup era cel al Kievului, condus de principele Mstislav Romanovici, fiul său Vsevolod, ginerele său, prinţul Andrei, precum şi Viatoslav din Shumsk şi Iuri din Nesvezh.

Al doilea grup era cel din Cernigrov şi Smolensk, condus de prinţul Msitislav Sviatoslavici din Cernigov alături de care venea şi prinţul Oleg din Kursk, precum şi trupe din Putivl şi Trubesk.

Al treilea grup era al făuritorului coaliţiei, care i’a convins pe ceilalţi cu argumentul suprem conform căruia dacă nu îi ajutau pe poloviţi, în mod sigur aceştia se vor alia cu mongolii împotriva lor, respectiv prinţul Mstislav Mstislavic, ginerele său prinţul Daniil Romanovici din Volânia.

Nu se ştie sigur dacă a participat prinţul Mstislav Iarolslavov Nemov din Lutsk, în schimb au lipsit alţi mari prinţi ruşi, cum ar fi Iziaslav Ingvarevici şi Iziaslav Vladimirovici din Terebovl, iar marele prinţ Iuri Vsevolodovici, conducătorul puternicului principat Vladimir-Suzdal, deşi a fost chemat, nu a venit fiind ocupat cu pregătirea unei campanii împotriva livonienilor, l’a trimis în schimb pe nepotul său Vasilko Konstanivoci de Rostov cu o forţă militară, dar acesta a ajuns prea târziu şi nu a luat parte deloc la lupte.

Estimările trupelor variază între 40.000 şi 100.000, dar dacă vedem modul de desfăşurare al bătăliei, precum şi unele surse care vorbesc de pierderi de ordinul a 50000 din partea ruşilor, va trebui să acceptăm numărul ruşilor spre partea superioară a estimărilor. Despre mongoli se ştie că au plecat în urmărirea şahului Muhammad două tumane sau divizii, respectiv 20.000 de oameni, dar care au luptat în Georgia, la Teheran, din nou în Georgia, au trecut munţii Caucaz, i’au zdrobit pe alani şi aliaţii lor, au devastat Crimeea cucerind şi arzând oraşul genovez Soldaia, deci efectivele lor s’au mai împuţinat.

Ar fi trebuit să primească ajutor din partea lui Jochi, aflat la nord de Marea Caspică, dar fiul lui Gengis Khan (Jochi) se îmbolnăveşte şi ajutorul nu mai soseşte. E posibil ca să fi primit unele întăriri, dar nu apare nicăieri acest lucru, la fel este posibil să fi luptat în rândurile mongolilor şi alani, cerchezi şi lezingi dintre cei învinşi în toamnă.
Putem face doar o estimare asupra forţelor brodnicilor lui Ploscânea. Ţinând cont de faptul că 30 de ani mai devreme puteau trimite un corp de 14.000 de oameni, nu cred că la această dată să nu fi avut posibilitatea să strângă câteva mii de oameni.

Dar prin faptul că a luat aripa stângă cu încă doi comandanţi mongoli şi cu trupele lor, tragem concluzia că ori trupele brodnicilor erau mai puţine, ori mongolii nu aveau încredere deplină (logic, având renumele de mercenari) ca să’i lase aripa stângă numai lui Ploscânea.

Mai este şi aspectul militar, tacticile mongolilor erau cunoscute numai de ei înşişi, aşa că era nevoie de încă o trupă mongolă care să’i dirijeze pe aliaţi. Efectivul total al armatei mongole este estimat între 20.000 şi 40.000 de oameni, de aici putem deduce că brodnicii lui Ploscânea erau între 5 şi 10.000 de oameni.

Cunoscând disproporţia de forţe, Djebe şi Subotai trimit soli de pace la ruşi, dar aceştia îi execută, fapt care a produs o impresie defavorabilă la conducătorii mongoli şi care va avea repercusiuni în viitor.

Forţele ruse s’au adunat la sud de Kiev pe la începutul lui aprilie şi au pornit în marş spre nordul Mării de Azov. Ajunşi pe malul Niprului, o nouă ambasadă mongolă apare spunând că mongolii nu vor să lupte cu ruşii, ci doar cu poloviţii au ei ce au. Principii ruşi îi ucid şi pe aceştia, o nouă încălcare a legii mongole şi a codului lor. Marşul a continuat de’a lungul râului, o parte din infanterie sosind cu bărcile.

În data de 15 mai întreaga forţă rusească, împreună cu poloviţii, era reunită. La 16 mai, pe malul estic apar primele elemente mongole. Prinţul Mstislav Mstislavici din Galiţia conduce un mic detaşament din trupele proprii şi un corp de poloviţi împotriva avangărzii mongole. Aceasta rupe lupta şi fuge, urmărită de trupele ruso-polovite. Este capturat comandantul avangărzii mongole, Hambek, ascuns între zidurile unui mormânt, predat poloviţilor care îl execută.

În ziua următoare, prinţul Daniil al Volâniei împreună cu Iuri Domanerici conduc un raid al altui detaşament rus, surprinzând un grup de mongoli ce aveau în grijă nişte turme de animale. Mongolii o iau la fugă şi de această dată. Aceste succese dau impresia unei campanii uşoare, armata rusă are un moral excelent şi conştiinţa unei superiorităţi exagerate, începe traversarea generală a fluviului pe un pod de vase şi avansul în adâncul teritoriului necunoscut.

Ne loveşte o similitudine bizară, la fel se vor comporta cavalerii burgunzi în timpul cruciadei de la Nicopole, mai bine cu o sută cincizeci de ani mai târziu, în 1394. Lecţiile istoriei sunt dure pentru cei ce nu doresc să le înveţe.

Avansul ruşilor a continuat timp de nouă zile, fără vreo confruntare serioasă cu mongolii. Din când în când, aceştia îi lăsau pe ruşi să captureze turme de animale şi unii prizonieri, de fapt pentru a’i încuraja să continue marşul tot mai adânc în teritoriul necunoscut. În avangardă mergeau poloviţii, cunoscători ai terenului, alături de trupele din Galiţia şi Volânia sub comanda prinţului Daniil, apoi urma corpul principal condus de prinţul Msitislav de Galiţia, urmat imediat de trupele din Cernigov, în timp ce ariergarda era formată din forţele kievene conduse de prinţul Mstislav Romanovici.

Mongolii se mulţumeau să arunce săgeţi din posturile înaintate înainte de a fugi lăsându’le în mâna avangărzii ruse.

Întreaga armată înainta cu greu în arşiţa zilei, îndreptându’se spre capcana întinsă cu grijă de Subotai şi Djebe Noyon. Aceştia pregătiseră bătălia cu grijă, alegând terenul care le’ar fi adus o victorie decisivă în cazul în care ruşii ar fi făcut vreo greşeală. În tabăra rusă neînţelegerile şi certurile dintre prinţi deveneau tot mai dese şi mai accentuate. La 31 mai 1223 avangarda rusă atinge malurile râului Kalka. Acest râu nu este identificat astăzi cu precizie, se pot face doar presupuneri (afluent al râului Kalmius,). Cert este că se varsă în Marea de Azov.

Bătălia de la râul Kalka 1223

O nouă ciocnire cu trupe mongole de acoperire de dimineaţă, o nouă victorie rusă deosebit de facilă, în sensul că mongolii au rupt’o la fugă, a făcut ca discuţiile şi certurile să reînceapă între principii ruşi. Neînţelegerile au durat o jumătate de zi, dezbaterea principală fiind dacă armata să treacă râul în urmărirea fugarilor sau să se întărească pe poziţia actuală, o zonă uşor de apărat. S’au reaprins şi chestiuni secundare, de exemplu, de la trecerea Niprului prinţul Mstislav al Galiţiei insista ca la conducerea poloviţilor să treacă Iarun Khan, ginerele lui Khoten Khan. Disputele nu s’au rezolvat, mai mult s’au agravat.

Până la urmă s’a decis trecerea râului Kalka şi continuarea ofensivei. Primii au trecut Iarun Khan cu poloviţii săi, alături de prinţul Daniil şi armata din Volânia, care au continuat să’i urmărească pe mongoli. Ei au fost urmaţi de galicieni şi imediat apoi de prinţul Mstislav Sviatoslavici din Cernigov cu trupele sale.

Poloviţii, ramură a cumanilor, şi ei luptători şi călăreţi ai stepelor, erau buni cunoscători ai tacticilor în care mongolii excelau. Au angajat mongolii din posturile înaintate şi i’au forţat să fugă (în mod sigur din nou o fugă simulată), cavaleria din Volânia a ţinut pasul cu poloviţii, urmaţi la mică distanţă de galicieni, dar luptătorii din Cernigov au trecut râul încet, pierzând ritmul, iar kievenii aşteptau încă pe malul opus trecerea celor din Cernigov. Golul dintre părţile componente ale armatei ruse crescuse îngrijorător.
Acesta era momentul aşteptat de Subotai Bahadur pentru declanşarea atacului.

El conducea centrul mongolilor, Djebe Noyon aripa dreaptă, iar aripa stângă era sub conducerea lui Tsugur Khan şi Teshi Khan, alături de brodnicii lui Ploscânea. La acel moment, avangarda rusă nu se afla sub o comandă efectivă, poloviţii fiind risipiţi în urmărirea mongolilor din avanposturi. Subotai nu a folosit tactica mongolă clasică de atac cu cavaleria uşoară care aruncă nori de săgeţi evitând să angajeze lupta efectivă, ci atacă direct cu cavaleria grea sub acoperirea săgeţilor lansate de cea uşoară.

Era şi simplu, ţinta sa fiind mai întâi poloviţii uşor înarmaţi pe care îi zdrobeşte şi îi împrăştie rapid. Apoi Subotai se îndreaptă în galop spre cavaleria rusă din avangardă angajând’o în luptă directă, în timp ce aripa stângă mongolă loveşte şi ea. Prinţul Daniil Romanovici călăreşte în fruntea trupelor sale pentru a le conduce în luptă, alături de el sunt comandanţii Semen Oliuevici şi Vasiliok Gavrilovici.

În scurt timp, Vasiliok este ucis de o lance şi Daniil este rănit în piept. Prinţul Mstislav din Lutsk cu trupele sale se grăbeşte să vină în ajutor, dar norul de săgeţi care îl întâmpină îl forţează să se retragă.

Prinţul Mstislav Mstislavici din Galiţia le ordonă oamenilor săi să se pregătească de luptă, dar un imens val de poloviţi şi volânieni fugind de pe câmpul de luptă urmăriţi de mongoli dă peste ei dezorganizându’le rândurile şi antrenându’i într’o fugă dezordonată care ajunge şi la cei din Cernigov care abia puseseră piciorul pe malul opus fiind total nepregătiţi.

Vălmăşagul este complet şi dezastrul inevitabil, armata rusă este în colaps după loviturile centrului lui Subotai şi a stângii unde luptau şi brodnicii lui Ploscânea. Prinţul Oleg de Kiev reuşeşte să’şi aşeze oamenii în poziţie de luptă pentru a’i ajuta pe galiţieni, dar este înfrânt rapid şi forţat să fugă. O astfel de situaţie nu avea cum să dureze, armata rusă se dezintegrează şi se descompune în grupuri care o iau la fugă în cea mai mare dezordine.

Pe malul celălalt, armata din Kiev cu prinţul Mstislav Romanovici vede dezastrul şi abia apucă să clădească o poziţie defensivă înconjurat de carele folosite la transport, înainte ca furia mongolă să se năpustească asupra lui. Rezistă şi începe o retragere înceată, cu tot cu carele care îl înconjoară, asaltat continuu de atacurile şi săgeţile mongolilor. După trei zile, epuizaţi şi lipsiţi de apă, acceptă inevitabilul, capitularea.

Mongolii îl trimit pe Ploscânea ca şi parlamentar, care le promite viaţa în schimbul capitulării. Pentru a fi siguri, principii ruşi îl pun pe acesta să sărute crucea, după care capitulează. Dar mongolii nu se ţin de cuvânt, o parte din luptătorii ruşi sunt masacraţi imediat ce ies din tabără.

După părerea mea este improbabil ca Ploscânea să fi ştiut dinainte de planurile mongolilor referitoare la prizonieri, altfel, ca şi creştin, nu ar fi jurat pe cruce. Sau poate da?

Soarta celor care au fugit nu a fost mai bună. Urmăriţi şi hărţuiţi de mongoli, mulţi şi’au pierdut viaţa în stepă. Aşa au fost ucişi prinţul Mstislav Sviatolavici şi fiul său, plus mulţi din armata de la Cernicov. Prinţul de Smolensk a fost mai norocos, retrăgându’se spre nord-vest cu un grup masiv de o mie de soldaţi, reuşind astfel să’i bată pe urmăritorii în grupuri mici.

Au ajuns la Nipru şi au reuşit să scape. Partea proastă a fost că poloviţii s’au întors contra ruşilor, jefuindu’i pe fugari de cai şi arme, de multe ori omorându’i ca şi o răzbunare pentru înlocuirea hanului Koten, cel puţin aşa o justificau. Prinţul Mstislav Mstislavici de Galiţia a reuşit să scape cu o barcă şi a mai condus principatul încă patru ani.

Soarta principilor kieveni capturaţi prin intermediul lui Ploscânea a fost mult mai crudă. Decizia executării solilor mongoli în două rânduri în mod sigur că a cântărit greu în condamnarea lor. Consecvenţi principiului mongol că nu trebuie ca sângele regal să fie vărsat, conducătorii mongoli i’au întins la pământ, au aşezat peste ei o platformă grea de scânduri pe care s’au pus pe ospăţul sărbătorii victoriei în timp ce dedesubt principii kieveni se sufocau lent.

Urmările bătăliei

După victoria decisivă de la râul Kalka de la 31 mai 1223, Gengis Khan le ordonă lui Subotai şi Djebe să facă joncţiunea cu Jochi şi împreună să’i atace pe bulgarii de pe Volga, dar aici sunt învinşi la trecerea fluviului. Primesc ordin să revină acasă, dar Djebe moare cu febră pe drum. La marele Kurlutai ţinut la sosirea lor acasă, Subotai raportează lui Gengis Khan despre marşul său epic, cel mai mare raid călare din istorie.

Jochi este iertat de presupusa insubordonare când a refuzat să i se alăture lui Subotai pe motiv că era bolnav. Atât Jochi, cât şi Gengis Khan vor muri în 1227.

Succesiunea imperiului va fi preluată de Ogodai, fiul hanului, care împreună cu fratele său Batu vor da cea mai cumplită lovitură estului Europei abia paisprezece ani mai târziu.

Descrierea hărții de mai sus:

Dezastrul de la râul Kalka a avut urmări grave în Rusia. S’au topit aici printre cele mai bune armate, cei mai străluciţi principi şi boieri, elita militară a principatelor ruse. A fost ca şi un avertisment pentru ce avea să vină paisprezece ani mai târziu, când Subotai şi Batu îşi vor arunca de data asta o armată de peste o sută de mii de luptători.

Bulgarii de pe Volga, poloviţii, principatele ruse toate vor fi trecute prin foc şi sabie în 1237-1238. Cele mai importante oraşe, chiar şi Kievul vor fi jefuite şi distruse. Apoi va fi rândul Ungariei, Boemiei şi Poloniei în 1241.

Spre norocul Europei, armatele lui Batu şi Subotai se vor întoarce în Asia în 1242 la moartea hanului Ogodai, pentru a alege un succesor care îşi va îndrepta privirea în alte direcţii, spre China şi sud-vestul Asiei. Doar aşa a scăpat Europa de teroarea mongolă.

Dar pentru Rusia a urmat o perioadă de trei sute de ani de suzeranitate mongolă sau tătară, sub conducerea Hanatului Hoardei de Aur, care s’a desprins la sfârşitul secolului XIII din marele imperiu mongol, atunci când acesta s’a împărţit în patru. Fără această suzeranitate, în faţa unui popor cuceritor ca şi ruşii, poate altfel ar fi arătat harta Europei. E suficient să ne gândim cât au cucerit ruşii după ce s’au scuturat de tătari, din secolul XVI, ca să ne imaginăm ce ar fi fost fără intervenţia acestei forţe care să le frâneze ambiţiile cuceritoare.

Notă de încheiere

Nu se ştie ce s’a întâmplat mai departe cu Ploscânea, dar brodnicii au continuat să existe cu tot cu ţara lor ultima referire făcându’se despre ei la 1359. După această dată se fac referiri doar la valahi sau moldoveni, deoarece era normal ca aceştia să graviteze spre noul stat constituit de către maramureşanul Bogdan din Cuhea care îl alungă pe fiul lui Dragoş şi se declară independent de coroana ungară.

Fără existenţa pe acele locuri a unei caste de români luptători care să formeze osatura şi baza noului stat şi să se unească în jurul unui lider militar autentic reprezentat de Bogdan şi apoi de urmaşii săi dinastici, Moldova nu ar fi avut cum să cuprindă în mai puţin de patruzeci de ani întregul teritoriu până la Nistru şi Marea Neagră, în acelaşi timp luptând cu incursiunile tătarilor din Hoarda de Aur şi împotriva ungurilor care încă nu se împăcaseră cu pierderea mărcii lor de răsărit.

Datele prezentate despre brodnici şi bolohoveni sunt ale istoricilor noştri adevăraţi din perioada interbelică ca şi Iorga, Ion Nistor, Alexandru Boldur sau Popa-Lisseanu. Ei şi’au făcut cercetările fără să poată avea acces în teren, pe atunci Uniunea Sovietică.

Dar astăzi cine îi împiedică pe istoricii noştri să facă cercetări în Ucraina de astăzi, chiar împreună cu istoricii ucraineni? Poate doar dezinteresul.

Să vă dau un exemplu despre care vorbeşte Alexandru Boldur pe teritoriul de astăzi al Ucrainei:

”S’au păstrat până acum două linii de valuri de pământ. Primul aşa zis Zmiev val începe la Ecaterinopol (Kalnibolot) la o depărtare de 15 verste la sud de Zvenigorodca şi se întinde în direcţia sud-vestică alături de râul Gniloi Tichici, un afluent al Bugului, şi de satele Latâşcovo (jud Zvenigoroski), Sverdlicov, Nerubaico, Podvâscocoe, Nalivaico (jud Umanski) spre Bug şi se termină la râul Codâma în judeţul Balta.

Vorbind despre valul acesta, Barsov notează:

”Acest val putea să fie o întăritură de hotar a Ţării Bolohovenilor care în sec XII-XIII ocupa regiunea superioară a Bugului şi ale cărei hotare sud-estice trebuiau să treacă tocmai pe aici, cel puţin în perioada iniţială a existenţei acestei ţări.”

Celălalt val de pământ numit de popor Troianov val se întinde, după Plater, în gubernia Podolscaia de la Nistru spre Sbruci, în judeţele Uşiţa, Kameneţ şi Proscurov, iar după Marczinski, începe în judeţul Uşiţa, trece prin judeţul Kameneţului şi continuă până la târgul Satanov (Satu Nou) pe Sbruci şi de acolo se întinde în Galiţia până la târgul Magherov. În unele locuri valul acesta are înălţimea între 3,5 şi 5,5 metri.

În privinţa însemnătăţii acestui val, Schafarik scrie:

”Mărimea lui şi o mulţime de monede romane care au fost găsite lângă el mărturisesc clar că a fost ridicat de împăraţii romani.”

Marczinski, de asemenea, crede că el a fost construit pentru delimitarea graniţelor Daciei din porunca împăratului Traian, în preajma anului 106, şi aceasta este foarte verosimil.
Din cele ce preced ştim că hotarele Daciei nu se întindeau aşa de departe. De aceea siguranţa cu care se afirmă provenienţa romană a acestui val cunoscut sub numele de Traian nu are nici un temei. Dimpotrivă, avem motive să credem că acest val a fost făcut de brodnici pentru apărarea ţării lor împotriva ofensivei haliciene, întrucât graniţele acestei ţări coincid cu linia valului în mare parte a întinderii lui, iar pe cât nu coincid, valul arată, probabil, hotarele iniţiale ale acestei ţări. Era firesc ca brodnicii să’l numească acest val cu numele lui Traian, despre care trebuiau să aibă amintiri, emigrând de pe teritoriul fostei Dacii.”

Cred că este suficient de sugestiv.

Închei menţionând că hărţile deosebite prezentate aici, inclusiv cele trei tridimensionale, provin din cartea Kalka River 1223 apărută la Osprey Publishing, care conţine unele greşeli, dar am găsit la bibliografie şi doi români, respectiv Gheorghe Brătianu cu Reserches sur le commerce genois dans la Mere Noire au XIIe siecle (Paris, 1929) şi P. Diaconu cu Les Coumans au Bas-Danube au XIe et XIIe siecles (Bucarest, 1978).”

Bibliografie:

Osprey Publishing, Kalka River 1223, Genghis Khan’s Mongols invade Russia
Al. Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a II-a, editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992
Cpt. Trofin Gh. Ion, Istoria militară în cadrul istoriei universale, vol II, evul mediu, Tipografia Lovrov, Arad, 1935
Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Cartea moldovenească, Chişinău, 1992
G. Popa-Lisseanu, Isvoarele istoriei Românilor, vol XII, Brodnicii, Tipografia Bucovina I. E. Torouţiu, 1938
N. Iorga, Brodnicii şi românii, Cultura naţională., Bucureşti, 1928
Academia Română, Institutul de Geografie – România, atlas istorico-geografic, Editura Academiei Române, 1996

Sursa: cristiannegrea.blogspot.ro

Citește și:  IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

CUI I’AR FOLOSI O AUTONOMIE A UNOR JUDEȚE ARDELENE SAU MOLDOVENE?


Vom aborda fără prejudecăți un subiect care deși este tabu printre români, este foarte dezbătut de mințile înfierbântate de iredentism ale alogenilor care trăiesc în România și care nu s’au împăcat cu consecințele Conferinței de Pace de la Paris din 1947, tratat în care au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând modificări ale frontierelor Româno-Ungare, Sovieto-Române, Bulgaro-Române, Ungaro-Slovace etc.

Ne gândim evident la maghiarofoni, și spunem maghiarofoni pentru că mulți dintre ei sunt români maghiarizați în generațiile trecute, dar și la câțiva români care cochetează cu ideile secesioniste, mulți dintre ei amăgiți de mirajul unei vieți mai bune similar cu cel din occident și care cred ei s’ar rezolva prin simpla modificare de frontiere. Pe 15 martie, maghiarii din România și, în special, cei din secuime vor autonomie. În ultimii ani, de ziua națională a maghiarilor, subiectul autonomiei teritoriale a tot apărut în peisajul manifestărilor din această zi.

Autonomia apare, precum ghioceii, în martie și se ofilește, de obicei, în vară după discursul lui Viktor Orban la Universitatea de vară de la Băile Tușnad. Cam atât durează ciclul de vegetație al subiectului autonomiei.

Subiectul este uneori adus în dezbatere și de către unii reprezentanți ai administrațiilor locale nemulțumite uneori de cum sunt gestionate bugetele naționale.

Deci, cum ar arăta cele trei mari provincii ale României dacă ar fi independente?

MOLDOVA VA STA CEL MAI PROST

Motiv pentru care nu există tendințe serioase de autonomie.
O Moldovă independentă, formată din cele opt județe din nord-estul României, ar avea o populație rezidentă de 4,1 milioane de locuitori (21% din populația României) și o suprafață de 46,2 mii de km pătrați (19,4% din teritoriul Românei – vezi POZA).
Economia Moldovei independente ar însemna un PIB de 97,8 miliarde de lei (21,8 miliarde euro), conform datelor CNP din anul 2016.

Ca pondere în economia națională, Moldova înseamnă 12,8% din PIB-ul României. Așadar, avem o mare diferență între ponderea popualției (21%) și cea deținută în PIB-ul național (12,8%), ceea ce duce la un PIB pa cap de locuitor cu 38% mai mic decât media națională (23,88 mii față de 38,65 mii lei – vezi datele din imagine). E o diferență mare de productivitate pe locuitor, conform datelor din 2016, între regiunea Moldovei și media națională (5,3 mii față de 8,6 mii euro, la cursul mediu BNR).

Taxele colectate la nivel regional anul trecut s’au ridicat la valoarea de 12,54 mld. lei (10,8% din taxele colectate la nivel regional). În cazul unei independențe, aceste taxe ar crește pentru că li s’ar adăuga taxele colectate prin intermediul Direcției Generale a Marilor Contribuabili, care colectează la nivel central direct de la marile companii indiferent de județul unde își au centrul.

E probabil ca suma taxelor colectate să mai crească cu 50% în cazul unei ipotetice independențe, ceea ce ar duce nivelul taxelor colectate la aproape 4,2 miliarde de euro, de aproape 2 ori mai mult decât au primit administrațiile locale în 2016 (10,7 mld. lei, respectiv 2,38 mld. euro).

Raportul bugete locale/cheltuieli buget consolidat a fost anul trecut de 1/4 (59 mld. lei venituri bugete locale / 242 mld. lei cheltuieli buget consolidat). Taxele colectate într’o ipotetică Moldovă independentă sunt insuficiente pentru a menține actualul nivel al cheltuielilor.

În consecință, considerăm că o eventuală autonomie, vor ajuta doar tendințelor din exterior, în speță Budapestei și Moscovei în planurile lor de destabilizare a României.

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

TRANSILVANIA (Ardeal+Banat+Crișana+Maramureș) SE VA MAGHIARIZA MAI RAPID DECÂT SE PETRECE ÎN INTERIORUL ROMÂNIEI

În Transilvania principalul motor secesionist o reprezintă UDMR și PPMT, partide ungurești care trag către o unire cu Ungaria, nicidecum pentru o independență reală a Județelor Covasna-Harghita sau a Ardealului ca întreg.

Cei 5,5 milioane de români din Ardeal nu’și doresc cu adevărat o independență care le’ar aduce o scădere a ponderii lor și vor deschide calea spre o maghiarizare și catolicizare grăbită precum se întâmplă în Harghita și Covasna.

18 milioane de români sunt mai greu de maghiarizat într’o politică națională a României, față de 5,5 milioane de români la o masă de 11 milioane de maghiarofoni (Ungaria+ maghiarofonii din Ardeal).

O Transilvanie independentă ar avea o suprafață de 100,3 mii km pătrați (42,2% din suprafața României) și o populație rezidentă de 6,7 milioane de locuitori (34% din populația României – vezi datele din poză).

Economia Transilvaniei ne arată că în eventualitatea unei independențe, PIB-ul ar fi echivalent cu 31,7% din PIB-ul național la nivelul anului 2016. Cele 221,4 miliarde de lei, cât reprezintă PIB-ul Transilvaniei, sunt echivalente cu 49,3 miliarde de euro, la cursul mediu din 2016.

PIB-ul pe cap de locuitor din Transilvania e sub media națională (93,1% din media națională), conform datelor din 2016. PIB-ul pe cap de locuitor din Transilvania se ridica la valoarea de 35,99 mii lei (8 mii euro), cu 2,66 mii lei (600 euro) mai puțin decât media națională de 38,65 mii lei (8,6 mii euro).

Deci, și în cazul Transilvaniei vorbim de o productivitate pe locuitor mai mică decât media națională. Asta e o chestiune pe care propagandiști lugubri și fără cunoștințe solide de economie, precum Sabin Gherman, omit să o expună public atunci când ne explică criteriile economice care ar sta la baza unei autonomii extinse, dacă nu chiar independență, a Transilvaniei.

Taxele colectate din Transilvania, ”cele care îngrașă Bucureștiul”, conform panourilor electorale ale UDMR de la ultimele alegeri, se ridicau la valoarea de 33,98 miliarde lei (29,2% din taxele colectate la nivel regional).

ANAF-ul nostru colectează taxe prin direcțiile regionale la nivel de teritoriu, de la persoanele fizice și companiile mici și mijlocii (58% din totalul taxelor colectate în 2016), și Direcția Generală a Marilor Contribuabili, care colectează direct de la marile companii, indiferent de regiune (42% din totalul taxelor colectate anul trecut). Nu avem o statistică teritorială de la nivelul marilor contribuabili, dar avem de la nivelul direcțiilor regionale, și conform acesteia, în Transilvania se colectează aproape 7,6 miliarde de euro din totalul taxelor colectate la nivel regional (26 mld. euro). Această sumă, probabil, va mai crește cu cel puțin 50% prin mutarea taxelor de la marii contribuabili la nivel regional în cazul unei ipotetice independențe.

În 2016 administrațiile locale din această regiune au avut venituri de 4,6 miliarde euro (20,5 mld. lei). Dar trebuie să ne gândim că, din bugetul de 11 – 12 miliarde de euro al unei Transilvanii independente, pe lângă cele 4,6 mld. euro, cât revenind aministrațiilor locale, vor trebui suportate pensiile, datoria publică, sistemul de sănătate, de învățământ, administrația centrală, structurile de apărare, etc.
Raportul între bugetele locale și bugetul central ar fi de 1/2,6, tot insuficient pentru a menține actualul nivel al cheltuielilor.

HARGHITA ȘI COVASNA TOT MAI SĂRACE

De ce ar avea nevoie maghiarofonii de autonomie, ținând cont că cele două județe sunt tot mai sărace? Cât de mult au rămas în urmă economiile Harghitei, Covasnei și Mureșului față de media națională din 1995 încoace?

Cele două și ceva județe pe teritoriul cărora se întinde așa-zisul Ținut Secuiesc, pentru că doar o parte din județul Mureș face parte din acest ținut, au fost conduse de liderii maghiari din anii `90 încoace. Dacă în cazul Mureșului, influența liderilor maghiari a fost ceva mai redusă, în cazul Harghitei și Covasnei, putem spune că UDMR-ul a condus fără drept de contestare aceste județe de mai bine de 28 de ani.

Așadar, putem aprecia că evoluția economiei din aceste județe din 1995 încoace li se datorează în bună măsură și liderilor maghiari. De ce din 1995 încoace? Pentru că datele INS-ului privind PIB-ul de la nivel de județe încep din anul 1995 și se opresc în 2015. Pentru anii 2016 și 2017, am apelat la datele Comisiei Naționale de Prognoză.

Cum au evoluat economiile județelor Mureș, Harghita și Covasna între 1995 și 2017?

Am ales ca indicator PIB-ul pe cap de locuitor în prețuri curente exprimat dolari la cursul mediu de schimb (euro încă nu exista în 1995). Fiind un indicator agregat, PIB-ul înglobează și evoluția unor indicatori precum veniturile, exporturile nete, consumul, etc. Deci, dintre toți indicatorii economici, e cel mai potrivit pentru a face o comparație.

Datele INS ne arată că toate cele trei județe au pierdut teren în raport cu media națională, dar și cu media regiunii de dezvoltare din care fac parte (vezi tabelul din imagine). Cele trei județe, alături de Brașov, Sibiu și Alba, formează împreună regiunea de dezvoltare Centru.

Dacă în 1995, PIB-ul pe cap de locuitor din această regiune era la la un nivel de 104% din media națională (1.724 $ față de 1.656 $), anul trecut, acest indicator era sub media națională, situându’se la un nivel 94,3% (10,14 mii $ față de 10,76 mii $). Datele din 2016 și 2017 sunt estimări ale Comisiei Naționale de Prognoză. Totuși, această regiune era căzută sub media națională și în 2005, și în 2010, și în 2015, iar în acest caz vorbim de date definitive.

Cine sunt vinovații pentru această scădere de productivitate a regiunii în raport cu media națională?

Cele trei județe luate în discuție sunt principalii vinovați, adică Mureș, Harghita și Covasna. Celelalte județe din regiune, Sibiu (11,28 mii $ ), Brașov (12,77 mii $) și Alba (11,64 mii $) se situau în 2017 peste media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (10,76 mii $), iar două dintre acestea, Alba și Sibiu, se aflau sub media națională în 1995 (vezi tabelul din imagine).

Ce au aceste județe în comun?

Administrație condusă de formațiunile politice ale etniei maghiare, formațiuni care militează pentru o politică izolaționistă pentru a’și conserva numărul de voturi.

Să le luăm pe rând:

Județul Mureș

Mureșul se afla în 1995 foarte aproape de media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (99,2%; 1.644 $ față de 1.656 $), iar anul trecut s’a situat la un nivel 78,6% (8,45 mii $ față de 10,76 mii $).
A pierdut teren și față de media regiunii de dezvoltare. Dacă în 1995, era la un nivel de 95,3% din media PIB-ului pe cap de locuitor din regiunea Centru (1.644 $ față de 1.724 $), anul trecut era la 83,3% (8,45 mii $ față de 10,14 mii $). În cazul Mureșului, vorbim de o scădere mai mică față de cele două medii (națională și regională), iar în cazul celorlalte două județe scăderile sunt și mai mari.

Județul Harghita

În 1995, acest județ se situa la un nivel de 96,3% din media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (1.595 $ față de 1.644 $) și de 92,5% din media regională. Anul trecut se situa la un nivel de 67,9% din media națională a PIB-ului pe cap de locuitor și de 72% din media regională (7,3 mii $ față de 10,14 mii $, respectiv 10,76 mii $).

Județul Covasna

Acest județ are cea mai spectaculoasă cădere față de mediile națională și regională ale PIB-ului pe cap de locuitor. În 1995 era al doilea județ al regiunii Centru în privința PIB-ului pe cap de locuitor, situându’se la un nivel de 103,4% din media regională și la 107,6% față de media națională (1.783 $ față de 1.724 $, respectiv 1.656 $).

În 2017  PIB-ul pe cap de locuitor din acest județ a fost, potrivit CNP, de 7,15 mii $, adică 70,5% din din media regională și 66,5% din media națională. E evidentă prăbușirea față de anul 1995.

Cele trei județe care, parțial sau aproape în totalitate, au fost conduse de reprezentații etniei maghiare din 1995 încoace au pierdut teren față de nivelurile de dezvoltare economică regional și național. Politicile de enclavizare etnică și economică au condus la un regres economic. Acum un an și ceva, la alegerile parlamentare, UDMR-ul defila cu sloganuri legate de independență fiscală, deși, și la acest capitol, județele majoritar maghiare sunt mult sub media națională.

E o politică demagogică și păguboasă care nu face decât să creeze un mic Lesotho în interiorul României, doar din rațiuni de conservare a unui procent din voturi care să permită UDMR-ului accesul în Parlament. Bunăstarea viitoarelor generații din aceste județe ale României e sacrificată din rațiuni ce țin de pensiile speciale ale parlamentarilor.

Trist.

ȚARA ROMÂNEASCĂ CEA MAI CÂȘTIGATĂ ÎN CAZUL INDEPENDENȚEI

Țara Românească și Dobrogea stau cel mai bine economic, contrar celor vehiculate de propaganda maghiarofonilor.

În cazul unei ipotetice independențe a Țării Românești, ar apărea un diferend teritorial cu o Moldovă independentă. Regiunea Dobrogei ar fi sursa diferentului, pentru că aceasta a fost alipită Principatelor în anul 1878, în urma războiului de independență, iar în schimbul acesteia s’a renunțat la cele trei județe din sudul Basarabiei în favoarea Imperiului Țarist (Cahul, Bolgrad și Ismail), județe care aparțineau de drept Moldovei încă înainte de unire. Deci, Principatele Unite, pentru a obține Dobrogea în 1878 au renunțat la un teritoriu al Moldovei.

Acest diferend dispare în cazul Unirii cu Basarabia.

Presupunând că Țara Românească ar păstra Dobrogea, populația noului stat independent ar fi de 8,9 milioane (45% din populația României), iar teritoriul ar fi de 91,9 mii km pătrați (38,5% din teritoriul României – vezi datele din poză).
Economia Țării Românești ar însemna un PIB total de 421,8 miliarde de lei (93,9 miliarde euro), la nivelul anului 2016, ceea cea ar însemna o pondere de 55,4% din PIB-ul României.

PIB-ul pe cap de locuitor din Țara Românească ar fi echivalent cu 122,6% din media națională (47,39 mii față de 38,65 mii lei). La cursul mediu de anul trecut, PIB-ul pe cap de locuitor din Țara Românească ar fi echivalent cu 10,6 mii euro.
De unde vine această productivitate ridicată din sud?

Sursa principală e regiunea capitalei, al cărui PIB total se ridică la 209 miliarde lei, deci aproape jumătate din PIB-ul Țării Românești. Fără regiunea capitalei, ce include și Ilfovul, PIB-ul pe locuitor din Țara Românească ar fi de 32,1 mii lei (83,1% din media națională).

De unde vine productivitatea ridicată din capitală?

PIB-ul regional cuprinde doar ceea ce se produce local într’o regiune și nu cum cred unii secesioniști ignoranți, că Bucureștiul are un PIB ridicat pentru că aici își au sediul toate marile companii.

Dacă McDonanld`s are sediul în București și restaurante în restul țării, statistica teritorială va încerca să cuprindă activitatea restaurantelor din fiecare județ în PIB-ul județului. La centru, adică în PIB-ul Bucureștiului, va intra activitatea restaurantelor din București plus cea a managementului central de la Mc Donald`s, care e localizat tot în București.

PIB-ul din capitală e ridicat pentru că aici e cea mai mare piață din România, piață care nu are nevoie mare de autostrăzi și alte proiecte de infrastructură pentru a fi accesibilă unui investitor. Cele aproape 2,3 milioane de rezidenți, și peste 3,5 milioane adăugând navetiștii cu venituri mult peste media națională, sunt un magnet pentru mediul de afaceri. La sfârșitul anului trecut, conform BNR, aproape 60% din investițiile străine directe din România erau localizate în regiunea capitalei.

În cazul unei ipotetice separări a celor trei provincii istorice, Bucureștiul nu va suferi mult, pentru că va constitui în continuare un pol de atracție prin dimensiunile sale.
Taxele colectate la nivel regional în sudul României au o pondere în totalul taxelor colectate de 60% (70,02 mld. lei, respectiv 15,6 mld. euro). Capitala e perla coroanei în materie de colectat taxe. Peste 37% din taxele colectate la nivel regional sunt colectate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Și nu vorbim despre taxele de la companiile mari, care, așa cum am spus, sunt colectate separat.

În cazul în care companiile mari ar cotiza la celelalte regiuni, tot sudul ar ieși în câștig, pentru că aproape 70% din cele 2.940 de mari contribuabili își au sediul în județele din sud și în capitală. În regiunea capitalei, anul acesta, erau 1.520 de mari contribuabili. E probabil ca numărul acestora să se diminueze, dar tot ar rămâne ceva mai mult decât în celelalte provincii, pentru că și piața de 8,9 milioane de locuitori ar fi mai mare. Deci, cele 15,6 miliarde de euro cât reprezintă taxele colectate la nivel regional au șanse să se dubleze în eventualitatea unei treceri a marilor companii la bugetul ipoteticei Țări Românești.

În 2016 județele din sud au avut venituri ale administrațiilor locale în valoare de 6,3 mld. euro (28,3 mld. lei). Suma pare suportabilă pentru un buget de 30 miliarde lei și chiar mai rămân bani pentru susținerea pensiilor, sănătății, administrației centrale, învățământului, armatei etc.

Raportul între bugetele locale și bugetul total ar fi de 1/4,7, mai mare decât cel din prezent. Vedem, așadar, că sudul susține prin taxe restul țării deocamdată și nu invers.
Dacă ar fi să aplicăm criteriile catalanilor, cea mai îndreptățită provincie istorică care ar trebui să lupte pentru independență e Țara Românească. Dacă ar fi să ne ghidăm după cât de discriminate și neglijate economic sunt provinciile istorice, atunci Moldova ar fi cea mai îndreptățită să’și dorească independența, dar din punct de vedere al sustenabilității fiscale, ar fi un dezastru pentru această regiune.

Desigur acestea sunt calcule ipotetice făcute de situl analizeeconomice.ro, pentru că nu românii își doresc 4 state românești independente, ci doar alogenii anti-români cu predilecție.

De asemenea, nu e sigur că județe ca Hunedoara, Alba, Sibiu, Brașov, Caraș, Bistrița sau cea mai mare parte din Mureș, adică a acelor județe care nu vor să fie ”libere” datorită mirajului ipoteticei dezvoltări mai rapide. Consecința va fi doar maghiarizarea mai rapidă.

Brașovul, unul dintre cele mai mari oraşe din România se alătură celor care vor ca Basarabia să revină la patria mamă. Municipiul Braşov, ai cărui consilieri au votat în unanimitate pentru semnarea Declaraţiei de unire au propus în cadrul şedinţei ca Documentul să obţină votul absolut, devenind astfel Act Administrativ.

Consilierul Arnold Ungar:

”Eu aș propune să nu adoptăm un vot simbolic care nu are nicio valoare. Materialul pe care l’a prezentat domnul viceprimar, Costel Mihai, din punct de vedere istoric foarte corect și frumos. Eu zic că l’am putea vota, doar că asta nu se poate face acum în 5 minute, ca un proiect de hotărâre prin care Brașovul, prin reprezentanții săi democratic aleși, își manifestă dorința de REÎNTREGIRE A ȚĂRII și suntem de acord cu ce fac frații noștri din Basarabia, unde tot mai multe localități se manifestă în sensul dorinței de UNIRE cu României.”

În urma intervenției, viceprimarul municipiului Brașov, Costel Mihai a anunțat adoptarea unui material în acest sens în cadrul următoarei ședințe a consiliului local Brașov.

Viceprimarul municipiului Brașov, Costel Mihai:

”Pentru următoarea ședință putem să adoptăm un astfel de material, iar astăzi, ca prim pas față de această Declarație să acordăm votul de susținere simbolică a declarației, urmând ca acest act să se materializeze într’un act administrativ.”

Iniţiativa adoptării Declaraţiei de UNIRE i’a aparţinut unuia dintre viceprimarii oraşului, Costel Mihai, iar ideea a fost îmbrăţişată cu entuziasm atât de edilul-şef, Gheorghe Scripcaru, cât şi de Consiliul local.

Braşovul este cea de’a patra unitate administrativă românească de la vest de Prut care se pronunţă în favoarea refacerii României Mari. După ce tonul semnării Declarațiilor de UNIRE în România a fost dat de municipiul Buzău, care a votat în unanimitate marele act istoric. Consiliul Judeţean Timiş a ratificat tot cu unanimitate o declaraţie similară. Prahova la fel.

Așadar, ar fi de neînțeles ca după ce au dat dovadă de acte de patriotism aceleași consilii să adopte într’un viitor previzibil niște acte de trădare.

Sau de ce ar crede de exemplu cărășenii că timișenii vor fi solidari în viitor cu ei dacă de exemplu azi sunt voci egoiste în Timișoara care spun că banii trebuie să rămână în Timișoara și să nu mai fie ajutate județele sărace? Aceleași semne de întrebare s’ar ridica la adresa clujenilor, interesați ca municipiul lor să devină capitală de regiune, și în Bistrița, Alba, Hunedoara, sau în cea mai mare parte din județul Mureș care cu siguranță nu ar dori să devină minoritari într’o viitoare regiune autonomă maghiară care a mai existat cândva înființată de sovietici.

De asemenea, nu credem că Vaslui, Galați și Vrancea, ori întreaga Moldovă, să’și dorească o ieșire din România de azi. Cel mai probabil și’ar dori să rămână în continuare unite unei Românii mai mici, dar care ar rămâne continuatoarea locului României din Cadrul UE și NATO.

Și atunci ce ar mai rămâne în siajul Clujului, Timișoarei, Aradului și Oradei?

Nu suntem convinși nici că maramureșenii, sălăjenii, bihorenii, arădenii, clujenii, timișenii în marea lor majoritate să fie de acord cu o astfel de hăcuire mișelească a teritoriului național, doar pentru interesele de moment ale așa-zisei secuimi care ar fi, să recunoaștem, singura beneficiară a acestor tipuri de secesiuni, prin care se văd legați în final de Ungaria.

Ne întrebăm cu ce ar mai ajuta ruperea a 7 județe în majoritate românești pentru cauza unei dezvoltări iluzorii, prin expunerea unei includeri imediate în vria Ungariei? Cui prodest? De ce românii majoritari din câteva județe românești ar face jocul Ungariei?

Sursa: insse.ro, analizeeconomice.ro, 10tv.md

Citiți și: COLONIȘTI, SĂ VĂ IASĂ DIN CAP FEDERALIZAREA ROMÂNIEI !

GETO-VLAHO-ROMÂNII, UN CONTINUUM ETNIC IMPOSIBIL DE CONTESTAT

Cea mai interesantă ipoteză, dar și una dintre cele mai viabile pentru originea etnonimului ”vlah” folosit în numirea geților balcanici este elaborată în capitolul V din volumul 1 al cărții Frontierele romanilor scrisă de Alexandru Gabriel Filotti și publicată la editura Istros din Brăila în 2007.

Avem așadar propusă varianta coruperii numelui unui sfânt: Sf. Blasius ocrotitor al animalelor și venerat de geții oieri din Balcani.

Blasiu în varianta latină Blasius, iar în varianta slavonă Vlasie, decedat în anul 316, a fost un episcop în Sebasteia, Armenia Mare. Este sărbătorit ca sfânt în Biserica Ortodoxă, cât și în cea Catolică. Numele în limba româna ar putea fi Sfântul Valah din Sebasteia întrucât în albaneză și croată numele înseamnă Valahul.

Sfântul Vlasie este prăznuit de Biserica Ortodoxa în ziua de 11 februarie. Sfântul s’a născut într’o familie înstărită din Asia Mică. Fiind mai întâi medic, la vremea respectivă Biserica l’a rânduit pe acesta episcop în cetatea Sevasteia, din Armenia de la care se trage și numele de Sebastian, actuala Sivas din Turcia.

În vremea persecuțiilor pornite de împăratul Dioclețian împotriva creștinilor, Sfântul Ierarh Vlasie s’a retras într’o peșteră pustie din Muntele Argheos. Acest munte era înconjurat de păduri, în care trăiau multe animale. Acestea veneau adesea la peștera Sfântului Vlasie, precum vedem și în iconografie, pentru binecuvântare și vindecare.

În viața sfântului citim că, odată, pe când slugile împaratului vânau pe Muntele Argheos, ele văzură o mulțime de animale adunate la un loc; mult se minunară ei ca leii nu’i atingeau pe cerbi, iar urșii pe căprioare. Sfântul Vlasie a aflat despre venirea vânătorilor, drept pentru care a binecuvântat animalele și le’a spus:

„Fugiți mai repede, să nu vă omoare vânătorii!”

Când s’au apropiat, vânătorii n’au mai văzut nici urmă de fiară, în fața lor apărând doar un bătrân cărunt.

„Ești un vrăjitor! Cum ai fermecat aceste animale, ca să te asculte?”, au spus ei.

Sfântul însă le’a spus:

”Nu sunt vrăjitor. Eu sunt creștin din tinerețe. Dușmanii credinței m’au alungat din oraș. Mai bine trăiesc cu fiarele sălbatice, decât cu oamenii cei răi, dușmanii lui Hristos.”

Mulți ani a sihăstrit Sfântul Vlasie și, în toți anii aceștia, s’a rugat pentru oameni și pentru prigonitorii săi, de asemenea. În tot răstimpul acesta, animalele sălbatice veneau la el, după bunătatea sa, după mângâiere și dragoste. În vremea pustniciei sale, sfântul a privegheat și s’a rugat neîncetat, tămăduind îndată pe toți cei care îl căutau, precum și animalele bolnave din pădure.

Prigonitorii săi, care nu încetaseră să’l caute, l’au aflat în cele din urmă, rămânând uluiți la vederea unui al doilea Rai, unde leii, tigrii, urșii și lupii trăiau în bună pace în preajma sfântului. Vlasie și’a întâmpinat cu bucurie vrăjmașii, știind de mai înainte despre venirea lor. Fiind prins de soldații romani, în timpul domniei împăratului Licinius, sfântul a fost aruncat în temniță și chinuit aspru.

La judecata sa, Sfântul Vlasie și’a declarat cu tărie credința în Iisus Hristos și și’a arătat disprețul pentru idolii romani. Nevrând să se lepede de Hristos, sfântul a fost aruncat într’un lac adânc, însă acesta nu s’a scufundat, ci a călcat pe apă. Vrând să alerge la el, crezând în puterea zeilor lor, un număr de 68 de romani păgâni s’au înecat în apă, neputând ieși sau înota. Un înger i’a spus sfântului să iasă din apă, pentru a primi cununa muceniciei. Ieșind, soldații i’au sfâșiat trupul, rupându’l în bucăți, iar mai apoi i’au tăiat capul cu o sabie.

Sfântul Vlasie

Sfântul Vlasie a trecut la cele veșnice în ziua de 11 februarie 316. În timpul pătimirii Sfântului Vlasie, șapte femei care îi urmau s’au alăturat mărturisirii sale. Printr’un vicleșug, arătându’se dornice de a sluji idolilor, cele șapte femei au reușit să surpe statuile acestora și să le arunce în apă. După ce au fost torturate, fericitelor femei le’au fost tăiate capetele.

În anul 855, cinstitele sale Moaște au fost aduse în Imperiul Roman de Apus și așezate în Mănăstirea Sfântul Vlasie (Sankt Blasien), din Baden-Württemberg, Germania, iar o parte din ele au fost duse în localitatea Ragusa, după anul 972.

Mai înainte de a fi aduse în orașul Ragusa (Dubrovnik), cinstitele Moaște au fost purtate prin toate așezările unde trăiau vlahi, din Asia Mica și până în teritoriile de azi ale Greciei, Bulgariei, Albaniei și Macedoniei, ele oprindu’se pentru câțiva ani la Cetinje, în Muntenegru.

Capul Sfântului este păstrat în Mănăstirea Constamonitu, din Sfântul Munte Athos.

Sfântul Vlasie sau Blasiu / Valahul este ocrotitorul sau patronul orașului Dubrovnik, aflat pe malul Mării Adriatice, în Croația. În vechime, localitatea Dubrovnik se numea Ragusa, iar locuitorii Venetiei doreau mult să o cucerească. Pe la sfârșitul secolului al X-lea, părintele Stoiko, slujitor în catedrala orașului, se plimba pe malul mării, rugându’se. Deodată, un batrân cu port luminos i’a apărut înainte, zicându’i:

”Pregatiți’vă de război, căci venețienii vă vor ataca în curând. Bărcile lor, încărcate cu soldați, sunt ancorate aproape, în Gruz și lângă Lokrum. Spune’le raguzenilor că i’a avertizat Vlasie, episcopul martir al Sevastiei.”

Având vreme să se pregăteasca, localnicii i’au înfrânt pe atacatorii venețieni, în anul 972. Drept mulțumire, Sfântul Vlasie a fost numit ocrotitor al orașului Ragusa, fiind trecut pe sigiliul republicii și pe monezile emise în acea perioadă.

Sfântul Vlasie este întâlnit la creștini sub mai multe nume: Vlaho, Sveti, Sveti Vlaho, Blase, Blas, Vlas, Biagio, Svatý Blažej, Szent Balázs, Sanctus Blasius, Saint Blaise, Saint Balázs, Sebasty, Błażej z Sebaste, Blasius von etc.

Nu știm câți tigri și lei trăiau pe Muntele Argheos, dar cu siguranță turme de oi și capre se găseau din belșug, și nu este de mirare că păstorii îl îndrăgeau în trecut apelând la protecția sa pentru turmele lor. În credința populară el va deveni și protector al păsărilor şi al femeilor gravide fiind o prefaţă a sărbătorii de Dragobete.

”Vraciul” Vlasie a tămăduit, prin rugăciune şi post, animale sălbatice bolnave, fapte ce i’au adus denumirea de vraci. Sfântul Vlasie este în calendarul popular protector al păsărilor şi al femeilor gravide. De ziua lui, se spune că se întorc păsările migratoare, când li s’ar deschide ciocul şi ar începe a cânta. Peste două săptămâni, pe data de 24 februarie, la Dragobete, se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să’şi construiască cuiburile.

Se spune că Sfântul Vlasie anunţă marea sărbătoarea de Dragobete. Sfântul Vasie era considerat ocrotitor al gospodăriilor şi cioban al lui Dumnezeu pentru vite.

Sigur, în cartea sa Alexandru Gabriel Filotti, utilizează clișee etnice (daci, traci, daco-traci etc.) ultra utilizate de către scriitorii și istoricii români în mod cu totul eronat și pe care noi le dezavuăm, dar cu toate acestea vom reproduce un capitol din această carte din 2 considerente enumerate mai jos:

1. În special pentru o temerară intruziune în acea perioadă destul de săracă în documente pentru istoria românilor cuprinsă între secolele III și X.

2. De asemenea, redăm acest text și pentru abordarea problematicii iobăgiei rumânilor.

Cât despre romanizarea geților cu care și autorul nostru ar fi de acord, aici trebuie reiterat încă o dată, că această romanizare nu a avut loc, cel puțin nu în sensul pe care’l propune istoriografia românească, ci ea va trebui într’o bună zi să se limiteze doar la o serie de împrumuturi din limba latină uzuală în imperiul roman în special în scris și cu care toate neamurile din Balcani au avut legătură directă, împrumuturi în dialectele locale ale geților în special ale termenilor tehnici sau din terminologia creștină.

De altfel, și cu alte ocazii noi am insistat că limba getică folosită în Europa de toate triburile europene, nu puteau fi latinizate, atât timp cât toate etniile imperiului roman se foloseau de limbile lor materne, iar de limba latină, se foloseau doar ca o linqua franca în raport cu administrația sau numai de către elitele de la Roma în operele lor, textele, sau documentele oficiale.

Așadar, atunci când facem referire la cum erau priviți de către germanici acei vorbitori de limbi getice sau italice din imperiu sau cei care foloseau limba latină, aceste limbi foarte asemănătoare erau asociate și erau deopotrivă categorisite limbi valahe, valone etc. Deși se acreditează ideea că valahi erau numiți doar cei trăitori în proximitatea limesurile romane, istoria îi contrazice, deoarece vlahi erau cam toți geții din tot arealul getic balcanic și nu doar de la marginea imperiului, cei care se îndeletniceau cu oieritul, dar nu numai.

MOTTO
„Faptul că poporul român se înfățișează de la început format din două pături distincte: proprietari și iobagi, care se definitivaseră înainte de secolul al XIV-lea, și că numele de rumâni constituia nu o denumire etnică, ci una socială, reprezentând numai pe iobagi, este de cea mai mare însemnătate”, Constantin Giurescu. Studii de Istorie. Antologie de Dinu C. Giurescu. Editura Eminescu 1993 p. 328.

Creșterea și descreșterea convertibilității dinarului roman

Constantin Giurescu unul dintre marii istorici pe care i’a produs România , în anul 1915 publică studiul ”Vechimea rumâniei în Țara Românească …”, în care declară categoric, că numele de rumâni reprezintă numai pe iobagi, dar nu explică, de unde venea această denumire dată iobagilor, fonetic atât de apropiată de denumirea de ”roman”, care – în conștiința poporului – era considerată că ar fi fost denumirea etniei care locuia în Dacia, actualmente România. În 1916, el publică studiul Despre rumâni, din care am reprodus o frază care sintetizeza interesul nostru pentru numele:

VLAHII,

pe care poporul român l’a purtat din secolul al III-lea d.Hr., până în secolul al XIX-lea.

”Pentru străini toți locuitorii Vlahiei erau vlahi; hainele, vitele ca și orice produs din această țară, erau vlahe”, Despre rumâni. Memoriu citit la Academia Română în ședința din 11/24 dec. 1915.

Niciun istoric nu arată ce legătură ar exista între numirile de român sau rumân și Vlah. În Istoria Românilor, editura Europa Nova. Bucuresti 1999. J. C. Dragan la p. 43, emite o ipoteză, de o logică impecabilă, arătând următoarele:

”Când se vorbește de romanizarea Daciei, trebuie să se țină seama de un aspect ignorat în mod deliberat sau mai puțin cunoscut: ea face corp comun cu blocul romanității orientale, care începe din Istria și de la Marea Adriatică până în Marea Neagră, din Carpații Nordici până în Munții Pindului, în nordul Greciei”.

Civilizația romană a avut efecte atât de durabile, instituțiile sale fiind baza dezvoltării civilizației occidentale, încât atunci când se dorește a analiza fenomenul evolutiv omenesc în Europa, trebuie început măcar de la sfârșitul acestui imperiu, adică de la împărțirea lui, din anul 395 d.Hr., în Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol și Imperiul Roman de Apus cu capitala la Milan.

Actul scindării gândit de contemporanii Împăratului Teodosie, mai mult ca o împărțire administrativă, s’a dovedit a fi o împărțire definitivă, în sensul că reunirea într’o singură împărăție nu s’a mai realizat niciodată în cursul istoriei.

În realitate ”scindarea imperiului Roman din anul 395”, este actul al doilea, din procesul falimentării morale și materiale a sistemului economic, social și politic, în fapt totalitar reprezentat de imperiul Roman.

Actul întâi al acestui proces falimentar, l’a constituit, administrației romane, din Dacia și din Germania, din anul 276, hotarele imperiului Roman în Europa, devenind fluviile Rin și Dunăre.

Actul întâi a avut o continuare prin retragerea administrației romane, în anul 333 din insulele Britanice. Bineînteles că falimentarea morală a imperiului Roman a precedat și a determinat, falimentarea materială a imperiului Roman. Modul cel mai sintetic de ilustrare a evoluției spre faliment a economiei imperiului Roman, o demonstrează evoluția dinarului.

Imperiul Roman fusese întemeiat de August Octavian în anul 27 î.Hr…În perioada care a urmat, cursul dinarului a fost exprimat prin conținutul său în argint, adică convertirea în argint, la cerere, a dinarului. Valoarea maximă a dinarului a fost atinsă sub împăratul Traian, când dinarul putea fi schimbat pentru argint, la 93% din greutatea sa. Este posibil ca această situație economică exceptional de bună, din timpul împăratului Traian, să fi fost influențată și de intrarea în exploatare a minelor de aur din Dacia Felix.

Exploatarea minelor de aur, se făcea în bună parte cu mâna de lucru recrutată din afara Daciei propriu zise, pentru că partea bărbătească a Dacilor, fusese omorâtă sau se refugiase la triburile geto-trace din afara realmului (teritorii) imperiului roman, numai cei care fuseseră făcuți sclavi intraseră în minele de aur. Noii veniți proveneau mai cu seamă din peninsula balcanică iliro-traco-geto-dacă romanizată 40%, din orientul mijlociu grecizat-romanizat 20%, restul din peninsula italică și alte părți ale imperiului.

Fusese adoptat etalonul argint, și nu aur, pentru că aurul era principala monedă de plată pentru obținerea grâului din Egipt, Sicilia, și alte surse, cu care era hrănită gratis populația plebeie a Romei, și legiunile romane. Tot cu aur se plăteau și produsele importate din Orient, în special India, în schimbul mătăsurilor și al mirodeniilor. Datorită acestor plăți efectuate în aur, în lumea apuseană, traditional prețul aurului a rămas până în ziua de astăzi mai mare decât prețul argintului.

În timpul împăratului Adrian, care l’a urmat la domnie pe Traian, conținutul în argint al dinarului a scăzut la 87%. Nu este exclus ca unul dintre factorii care a condus la scăderea convertibilității dinarului, să fi fost și scăderea producției de aur, din Dacia, având în vedere performanțele reduse ale tehnologiei de extracție a aurului din mine în acea epocă, fapt care explică și decizia de mai târziu de evacuare a Daciei. În anul 244, sub împăratul de origină arabă, Filip, conținutul în argint al dinarului roman ajunge 0.5%, ca în sfârșit în anul 276, când armatele Romei se retrag din Dacia, conținutul în argint al dinarului roman să scadă la 0.02%.

Sclavagismul – principala formă de energie

Majoritatea istoricilor, consideră că economia romană era o economie sclavagistă, deoarece aproape singura formă de energie, disponibilă în lume, în acea epocă, era constituită de forța muschiulară omenească. Întrucât nu se inventase tehnologia pânzelor de corabie și a morilor de vânt, această formă de energie nu era disponibilă pentru omenire. Deși barbarii germani posedau tehnologia morilor de apă, care ar fi putut fi adoptată și în imperiul Roman, în special la Roma ea era interzisă pentru că ar fi produs somaj în cadrul populației plebee, parazitară, dar cu drept de vot.

Deși tehnologia tracțiunii carelor pe șoselele romane, care cuprindea construcția vehiculelor și a harnașamentelor, era intens practicată, dovadă șanțurile săpate în pavajele de piatră ale drumurilor romane de către roțile carelor, ferecate în fier, ea nu trecuse și în agricultură, pentru că plugul va fi inventat abia în evul mediu de către năvălitorii Slavi. Este drept că Romanii posedau „aratrul”, un instrument fără „cormană”, care era tractat în cruciș și curmeziș și care lăsa un teren ce se putea lucra apoi, mai ușor de către sclavi, tot cu hârlețul sau sapa.

În ceea ce privește obținerea de produse fabricate, ele nu puteau fi decât rezultatul muncii manuale. Din cauză că principala formă de energie – era cea umană – armata romană era preocupată ca să captureze din lumea barbarilor, un număr maxim de sclavi, pe care apoi îi vindeau întreprinzătorilor romani, prin intermediul piețelor de sclavi. Întrucât agricultura, era principala industrie a imperiului, și întrucât productivitatea muncii în agricultură era extrem de joasă, nevoia cea mai mare de sclavi era resimțită în agricultură. Atâta vreme cât energia furnizată de sclavi a fost principala formă de energie, iar sclavagismul a fost o formă de combatere a suprapopulării, sclavagismul nu a putut să fie înlăturat din realitatea socială a omenirii.

Sclavagismul a dispărut de la sine, numai treptat pe masură ce s’au găsit alte forme de energie mai ieftine, așa cum a fost tracțiunea animală în agricultură, pânzele de corabie și morile de vânt, morile de apă, etc.; iar în mod radical și definitiv numai atunci când revoluția industrială, care prin arderea combustibililor fosili – cărbunele, petrolul și gazele – în motoarele cu aburi și cu combustie internă a furnizat omenirii energia de care avea nevoie.

Roma în perioada de sfârșit a imperiului

Războaiele purtate de Imperiul Roman erau războaie imperialiste. Romanii porneau un război, numai din considerente economice, bine justificate. Așa se explică faptul că Romanii nu s’au extins în nordul și răsăritul Europei, unde nu exista nimic demn de a fi cucerit.

În schimb s’au extins în Orientul Apropriat și Mijlociu: grecesc, egiptean, israelit, persan si fenician, unde era o mare densitate de populație, civilizată și producătoare de bunuri agricole și manufacturate. În Răsăritul Europei nu au mers mai departe de Dacia cea bogată în aur, iar în nord, nu mai departe de sudul Insulelor Britanice unde se găseau bogate mine de cositor.

Războaiele romane erau concepute, ca să se asigure întotdeauna o superioritate militară zdrobitoare, în comparație cu posibilitățile militare ale adversarei sale. Superioritatea era realizată prin concentrarea forțelor necesare, în locul dorit, la momentul ales de Comandamentul Roman. Romanii nu se bazau pe elementul surpriză, greu de realizat cu forțe de infanterie, la mari depărtări de Roma și atunci când armatele romane înainte de a da vreo bătălie, în prealabil, ani de zile înainte, construiau poduri definitive și șosele. Imperiul Roman nu’și permitea să piardă vreun război.

Uneori pierdea bătălii, dar întotdeauna revenea și câștiga războiul. Unul dintre aceste războaie, în care în primele expediții, Romanii au obtinut unele rezultate, dar care nu au fost durabile, este războiul din Dacia (101-106 d.Hr.), în care pentru a’l invinge pe Decebal, a fost nevoie de construirea primului pod peste Dunăre, la Turnu Severin (Drobeta), și o șosea care să traverseze munții Carpați și să ajungă în inima regatului celui bogat, al lui Decebal.

După părerea multora dintre istorici, Imperiul roman a atins apogeul în timpul împăratului Traian (98-117 d.Hr.). Războaiele sale sunt un exemplu de imperialism, în care în mod conștient, a urmărit două scopuri: obținerea de rezultate economice imediate, pentru a returna trezoreriei imperiale, cheltuielile ocazionate de campania militara, și rezultate economice de lungă durată, care să justifice, cheltuielile ocazionate de anexarea teritoriului cucerit.

De aceia Traian pregătea în mod meticulous campaniile sale, dovadă construirea podului peste Dunăre de la Dobreta și termina cuceririle sale cu organizarea temeinică a teritoriilor cucerite. Nici un alt împărat roman, nu a lăsat posterității, memoriile sale în piatră, așa cum a lăsat Traian în Forul Roman, Columna care povestește întreaga epopee a războaielor dacice. În afară de Dacia, Traian a cucerit, în ordine: în anul 114 d.Hr. Armenia, în anul 115 d.Hr.. Mesopotamia până la fluviul Tigru, adică Irak-ul de astăzi, iar în anul următor, anul 116, traversează râul Tigru, cucerind parte din Iran-ul de astăzi, ajungând până la golful Persic, și anexează întreg teritoriul sub numele de Parția.

La capătul celălalt al masei de uscat euro-asiatice, la oceanul Pacific exista celălalt colos al civilizației omenești: Imperiul chinezesc. Între cele două imperii existau deosebiri esențiale. Imperiul chinez era bogat datorită muncii populației chinezești, și de aceea avea o mentalitate bazată pe defensivă, așa că a construit un zid de apărare, fără echivalent în lume, și a imaginat o politică de izolare față de restul lumii. În contrast cu Impe-riul chinez, Imperiul roman era sărac, așa că avea o mentalitate de prădător, și de aceea a construit un sistem de poduri și șosele, și o flotă ambele fără precedent în lumea veche, pentru a putea atinge, cu legiunile și galerele sale în toate colțurile imperiului, care se afla în permanentă extindere, apropriindu’și nu numai bunurile materiale ale popoarelor cucerite, ci și valorile culturale ale acestora.

Am călătorit în urmă cu câțiva ani, pe șoseaua strategică romană din Grecia, care este reconstruită cu fondurile Uniunii Europene, și care se întinde din Peloponez, trecând prin Corint și urmărind malul Mării Egee, legând Atena de Constantinopol. M’a impresionat măreția concepției și fantastica realizare; la fiecare 165 de kilometri, încă se află castre romane, care au funcționat permanent, fiind preluate de Imperiul Otoman, și de la aceștia din nou de Greci.

Distanța de 165 de km între castre, a fost stabilită ca fiind un releu, la o zi distanță unele de altele, legătura între ele fiind asigurată de curieri pe cai, schimbați din loc în loc, pentru transmiterea ordinelor. Concepția de apărare a Chinezilor, era diferită de cea a Romanilor, și pentru că populația imperiului chinezesc era uniformă, compactă într’un teritoriu și ajunseseră prin gradul de civilizație, să difere complet de populațiile nomade din afara zidului. Romanii în schimb, transformaseră – prin forță – într’o împărăție unitară, dar total neuniformă, o multitudine de etnii diferite, vorbind o mulțime de limbi și dialecte diferite, și foarte inegale ca dezvoltare pe scara civilizației umane.

Romanii, pentru a putea romaniza, acest conglomerat uman, aveau la dispoziție câteva instrumente puternice: pax romana asigurată de legiunile romane; limba latină ca mijloc de comunicare; podurile și șoselele care asigurau legătura dintre provincii; dar mai cu seamă legile romane civilizatorii. În comparație cu nivelul de dezvoltare al barbarilor, legile romane erau democrate și progresiste. Dar cu toate că legislația romană era democratică și progresistă, prin faptul că ea nu se aplica decât oamenilor liberi, cetățeni romani din peninsula Italică, deci nu numai că nu era universală, dar mai grav, era sectară.

Împăratul roman Caracalla, în anul 212, face pasul decisiv înainte, în procesul de romanizare al imperiului atunci când proclamă că orice om liber, din cadrul imperiului, devine cetățean roman.

Există o similitudine între ceea ce se petrecea în Imperiul Roman în secolul III cu ceea ce se întâmplă în secolul XXI în Uniunea Europeană, a cărei extindere, urmărește să transfere oameni, din rezervorul uman ușor asimilabil din Răsăritul Europei în Apusul Europei. Practic, armatele romane învingătoare, creiau în teritoriile cucerite, o catastrofă de mari proporții, prin omorârea și luarea în sclavie a părții masculine a populației din teritoriile pe care le cucereau, precum și jefuirea resurselor agricole, animaliere și a oricăror alte bunuri.

Sclavii erau duși, la piețele de vânzare a sclavilor din imperiu. Familiile romane din clasa de mijloc, posedau în medie circa 8 sclavi, cei bogați în jur de 1000 de sclavi, iar împărații în jur de 20.000 de sclavi. Roma în perioada de extindere avea o populație de circa 1.500.000 de oameni din care circa o treime, erau plebeii, care primeau gratuit, o pâine de 0,75 kg. zilnic. Populația de sclavi, care făceau muncile din domeniul prestărilor de servicii, gladiatori, dar și tutori, erau în număr de circa 400.000. Restul populației libere era formată din: patricieni, intelectuali, actori, negustori, meseriași, cărăuși, muncitori specializați în construcții capitale, și altele, care făceau ca un oraș de asemenea mărime să funcționeze.

Cumpărătorii de sclavi, erau în special moșierii, adică patricienii dintre care se re-cruta elita politică: senatorii. Acești senatori- latifundiari nu plăteau impozite, iar cum activitatea principală a Senatului se reducea la aprobarea de noi impozite pe care trebuia să le plătească restul populației, ei veneau la Senat numai atunci când era vorba de a se vota o lege care’i interesa și pe ei, ceea ce era întotdeauna cazul, numai atunci când era în joc Tezaurul Romei, adică acordarea de fonduri pentru organizarea de campanii militare.

Latifundiile se creaseră, în decursul timpului, prin concentrarea în mâna latifundiarilor, prin cumpărare a pământurilor care fuseseră distribuite legionarilor la sfârșitul campaniilor militare, deoarece aceștia nu aveau nici cunoștințele agricole necesare, dar nici înclinarea de a se speti, muncind lotul militar cu care fuseseră improprietăriți. În majoritatea timpului, patricienii nu locuiau la moșiile lor, pentru că în perioada târzie a imperiului, siguranța lor personală, nu era asigurată în vilele lor de la moșii, fie din cauza eventualelor incursiuni ale bandelor de barbari, fie din cauza eventualelor răscoale ale sclavilor.

În același timp, toate afacerile importante, toate intrigile politice, și toate distracțiile se derulau la Roma, nu în provincie, așa că moșiile erau lăsate pe mâna vechililor. Lupta aparent între păgânism și creștinism, adică între religii, era în realitate lupta dintre posesorii de sclavi apărați de păgânism și cei care nu posedau sclavi, și care doreau ca prin eliberarea sclavilor, patricienii să piardă avantajul muncii ieftine, și deci să se creeze o redistribuire a proprietăților, pe baza concurenței de pe o piață a muncii liberă.

Nașterea romanității orientale (proto-etnia vlahă)

Maximinus I Gaius Iulius Verus (235-8) Tracul: „El merită să fie considerat ca primul dintr-o linie impozantă de Împărați Romani de la Dunăre, izvorâți dintre cele mai valoroase popoare războinice din Imperiul Roman”. (The Roman Emperors […] 31 BC- AD 476, Michael Grant. Ed. Charles Scribner’s Sons, New York 1985).

Din șirul acestor Împărați Romani de la Dunăre, Airelian Lucius Domitius Aurelianus (270-5), născut în Moesia Inferioară, este cel care decide să fixeze granița Imperiului Roman pe Dunăre.

Abandonarea Daciei, era rațională deoarece nu avea granițe naturale ușor de apărat, și în plus era despărțită de Imperiul Roman prin fluviul Dunărea. Cu partea din populația Daciei, care consimțise să fie evacuată, înființează la sud de Dunăre două noi provincii: Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis.

Dioclețian, Gaius Aurelius Valerius (284-305), născut în Dalmația, este cel care pune la punct sistemul Tetrarhia, un guvern militar format din doi tetrarhi seniori și egali, având rangul de Augustus, secondați de doi tetrarhi juniori și egali, cu rangul de Cezari, responsabilitățile fiind împărțite teritorial în: vest și est, care avea menirea să asigure o succesiune în baza meritului și a seniorității, nu una întâmplătoare. Evident – ca orice convenție între oameni care nu ține seama de legile naturale, în cazul de față: lupta intraspecifică – pentru cei care nu înțeleg fenomenul evoluționist, tetrarhia s’a transformat în anarhia.

Dioclețian îl numește pe Maximian Marcus Aurelius Valerius (286-305 și 307-8), originar de lângă Sirmium, mai întâi (285) în rangul de Cezar, iar apoi (286) în rangul de Augustus, egal cu el însuși, în vest și doi Cezari: Constantius I Chlorus Flavius Iulius (Palidul) (305-6), originar din Dardania (Moesia Superioară) în vest și Gaius Galerius Valerius Maximianus (305-11), originar din Dacia Ripensis, în est. Diocletian se retrage (305) și’l obligă și pe Maximian, să se retragă și el, cei doi Cezari (Chlorus și Galerius), devenind Auguști iar Cezari fiind numiți: Severus II Flavius Valerius (306-7) și Gaius Galerius Valerius Maximinus II Daia 310-13).

La moartea lui Constatius I Chlorus (306), Galerius îi numi, în vest, simultan Augustus pe Severus II, și Cezar, pe fiul lui Constantius I Chlorus: Flavius Valerius Constantinus I (306-37), care fusese născut la Naissus în Dacia Ripensis – care va deveni Magnus – iar pentru creștini va deveni ”Sfântul Constantin și mama sa Elena”.

Aranjamentul care’l lăsa pe din afară, nu putea fi acceptat de Maxentius Marcus Aurelius Valerius (306-12), fiul lui Maximian și despotul gărzii pretoriene. El obținu investitura de la Senat și de la populația Romei și’l rechemă din retragere pe tatăl său Maximian.

Pe rând Severus II, Galerius și chiar Maximian, înaintează spre Roma, pentru a’l detrona, cu armate care însă dezertează. Maximian se refugiază la Constantinus I Magnus, și cu ocazia căsătoriei fiicei sale Fausta cu Constantinus I Magnus îl înaintează, pe acesta, la rangul de Augustus, apoi trădează, capturând Massilia, posesiunea ginerului său, din care cauză Constantinus I Magnus îl atacă și Maximian își pierde viața.

Valerius Licinius Licianus, fiu adoptiv al lui Diocletian, care la fel cu toți ceilalți protagoniști menționați în cadrul subtitlului prezent: nașterea romanității orientale, fără excepție, care au devenit în prima generație, din părinți țărani sau păstori, direct împărați romani, deci și el fiu de țăran, originar din provincia Dacia Ripensis, a fost înălțat la rangul de Augustus, la Conferința de la Carnuntum (308), atribuindu’i’se provincii care aparțineau Cezarului Maximinus II Daia, pe care Licinius în lupta (310) care a urmat l’a învins și l’a omorât.

După ce Galerius moare (311), Constantin I Magnus (312) invadează Italia, unde Maxentius poseda o armată de patru ori mai numeroasă, decât armata invadatoare a lui Constantin I Magnus, dar cu toate acestea, acesta, reușește ca prin Victoria (312) de la podul Milvian peste Tibru, învingându-l pe Maxentius, care se îneacă în Tibru să schimbe nu numai fața Imperiului Roman ci și soarta întregii civilizații vestice. El declară că înainte de bătălie a avut o viziune: o cruce luminoasă pe cer purtând inscripția: in hoc signo vinces. În consecință, bătălia a fost considerată de istoricii creștini, drept una decisivă asupra păgânismului, ceea ce era de fapt perfect adevărat. Lumea Romană era acum divizată între Constantin I Magnus și Licinius. Constantin I Magnus îi acordă dreptul lui Licinus de a legisla în cadrul jurisdicției sale, în schimbul recunoașterii de către acesta a rangului de senior Augustus pentru el însuși.

În 313, Licinius se căsătorește cu Constantia sora lui Constantinus I Magnus, acceptă intrarea religiei creștine în panteonul religiilor din Republica Romană și retrocedează – prin Edictul de la Milan – toate averile confiscate de la creștini. Peste numai un an însă, Licinius, reîncepe persecuția creștinilor din jumătatea răsăriteană a Republicii romane unde își exercita autoritatea. Constantinus I Magnus câștigă bătălia de la Cibale, la 8 octombrie 314, și în consecință cucerește întreaga peninsula Haemus (balcanică), cu excepția Traciei.

Licinius în calitatea sa de exponent al partidului politeist, sclavagist, continuă persecuția creștinilor, așa că nouă ani mai tarziu, Constantinus I Magnus, dă curs plângerilor creștinilor persecutați de Licinius, și pornește o nouă campanie militară în contra acestuia, câștigă o victorie la Adrianopole (323), îl urmărește în Anatolia unde la Chrysopolis pe data de 18 Septembrie din acelas an, îl înfrânge încă odată, iar în anul următor (324) îl prinde și’l execută.

În acest fel Constantinus I Magnus, reușește pentru prima dată în mai mult de un secol, să rămână singur Imperator, de la râul Clyde din Insula Britanică până la râul Eufrat din Persia. În felul acesta, rămânând singurul Imperator al imperiului – deoarece fusese recunoscut de toate legiunile care formau armata – și ne mai făcând parte dintr’un guvern de coaliție, în care fiecare Imperator-asociat, avea un număr de legiuni care’l susțineau, Constantinus I Magnus a reconstituit în mâna sa toată puterea executivă și legislativă, care înainte de Diocletian aparținuse Senatului. Deoarece el era fiu de Imperator, și fusese ales Imperator, inițial pentru a urma tatălui său care murise, el întemeiase de fapt o dinastie, așa că Constantinus I Magnus, este cel care transformă Imperiul condus de un guvern de coaliție militar, într’un Imperiu condus de un împărat ereditar.

Pentru a consolida moștenirea sa, lăsată celor trei fii ai săi, el mai întreprinde două măsuri absolut necesare: unificarea bisericii creștine, baza puterii sale politice si militare, prin sinodul de la Nicaea, din anul 325, și mutarea capitalei imperiului pe locul unde exista satul Bizanț, pe data de 11 mai 330. Mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol, era mai cu seamă o mișcare cu caracter ideologic, prin care panteonul politeismului și al sclavagismului era părăsit, și era înlocuit cu un imperiu creștin condus de:

„un suveran, de drept divin, ales și inspirat de Dumnezeu si bucurându’se de o autoritate absolută; persoana lui era considerată sacră și la fel tot ce era in jurul lui, tot ce făcea, primea acelaș epitet”,  (Ch Diehl, Marile probleme ale istoriei bizantine, p. 22. Traducere de Ileana Zara. Editura pentru literatura 1969).

Mutarea capitalei la Constantinopol era însă în esență, și o mișcare practică deoarece costa mai ieftin decât reconstrucția Romei. Vechile familii patriciene care aveau interese, moșii și sclavi în Italia, un sistem politic cu rădăcini adânci clientelare, și pe plebeii parazitari și veșnic nemulțumiți – cu alte cuvinte pe cei care aveau cel mai mult drep-tul să poarte numele de Romani – nu au mai putut să aibă în Roma, ostatic, Senatul, pe care să’l oblige să le subvenționeze stilul de viață parazitar, intrucât Senatul a fost mutat în noua capitală. În plus partea apuseană a imperiului, prezenta o rentabilitate economică scăzută în comparație cu partea răsăriteană a imperiului, și în acelaș timp, un risc mult mai mare din partea năvălitorilor germani.

Roma propriu zisă din cauza mlaștinilor pontine – 160 000 ha la 40 km. distanță – care era un focar de țânțari Anopheles transmițători de malarie, a lipsei de canalizare, a întregului fond locativ foarte vechi, devenit insalubru, și lipsa sclavilor care în trecut erau utilizați la muncile de servicii, devenise un loc unde viața era grea, neplăcută, nesigură și nesănătoasă, ceea ce se oglindea în rata nașterilor, mult mai joasă decât media de nașteri înregistrată în provinciile imperiului.

Mutarea capitalei de la Roma, pe locul satului Bizanț, a fost poate măsura cea mai importantă, care a făcut ca să existe întotdeauna un Imperiu de Răsărit, la Constantinopol, întâi Roman, apoi Bizantin, la urmă Otoman. În faza inițială Imperiul Roman Oriental cu capitala la Constantinopol, după separarea din anul 395, în conformitate cu:

Ch. Diehl, în lucrarea menționată mai sus, Marile probleme ale istoriei bizantine, pp.23-24, arată următoarele:

”Care era întinderea acestui imperiu ? Pentru a ne da seama de aceasta, e destul să consultăm Notitia dignitatum care datează cam din anul 400. Imperiul din orient era împărțit în două prefecturi de pretoriu, cea din orient și cea din Iliria. Fiecare din aceste prefecturi cuprindea un număr oarecare de dioceze […] În prefectura din orient se numarau cinci dioceze[…]Fiecare din aceste dioceze era împărțită într-un număr oarecare de provincii […] 6 pentru Tracia, în total 49.[…] Prefectura Iliria era mai puțin întinsă: avea două dioceze, a Macedoniei care număra 6 provincii, și a Daciei care avea 5; cu totul 11.”

J. C. Drăgan, în cartea sa Istoria Românilor, pp.44-46 (Editura Europa Nova, București 1999), scrie că într’o perioada de 375 de ani (235 d.Hr..-610 d.Hr.), timp în care au domnit 80 de împărați, 40 erau originari din partea europeană, răsăriteană a imperiului, adică din Panonia până la hotarele Greciei, deci iliro-traco-geto-dacii romanizați, sau urmași ai coloniștilor romani din alte părți ale imperiului, naturalizați în peninsula Haemus. Istoricul german Fr. Altheim, citat de J. C. Drăgan, numește această perioadă, epoca împăraților-soldați.

De fapt denumirea de impărați-soldați, este improprie deoarece ințelesul noțiunii de imperator, nu’și pierduse încă sensul adevărat, Roman, acela de însărcinat cu puteri depline, pentru rezolvarea unei situații de criză, pe durata crizei. În acest sens, imperatorul, nu putea fi decât un soldat nu și un împărat – având puterea executivă, limitată la armată. Puterea politică civilă executivă, într’un cuvânt ”guvernul” de unde emana toată autoritatea în republica romană, era senatul, care delega puterile sale imperatorilor.

Senatul, vota legile în baza cărora acționau Imperatorii. Legile votate aveau scopul dublu de a pune la dispoziția imperatorilor mijloace legale, în baza cărora aceștia să poată rezolva crizele, împiedicându’i totdeodată de a improviza, ceea ce le’ar fi crescut independența față de Senat, facilitându’le tendința naturală de a se transforma în dictatori. Tot senatul elibera din trezoreria republicii, sumele necesare formării legiunilor și cereau socoteală pentru sumele cheltuite, acordând ‘triumful’ imperatorilor în funcție de rezultatele obținute.

Accepțiunea modernă a termenului de împărat – aceea de monarh ereditar, absolut sau constituțional – este o corupere a democrației și a republicanismului original roman, urmarea abuzului puterii și a corupției societăților omenești. Metodele prin care senatul roman a combătut tendința imperatorilor, de a acapara puterea, erau multiple, mai importante fiind: numirea simultană a mai multor imperatori, incluzând teritorialități limitate – spre exemplu est sau vest – sau subordonări limitate, imperator și imperatori asociați. În conformitate cu teoria darwinistă, s’a creat o permanentă stare de criză, o luptă pentru putere, a tuturor în contra tuturor, care a condus la întărirea rolului armatei în viața statului, inversând rolurile, adică numirile imperatorilor, fiind făcute de diferitele grupuri de armate – est sau vest – ceea ce la moartea lui Teodosie (395) a condus la scindarea imperiului în: Imperiul roman de răsărit și Imperiul roman de apus.

În perioada (235-610 d.Hr.) în care, Balcanii, au furnizat imperiului roman 40 din totalul de 80 de Imperatori, dintre care cel mai insemnat – din toate punctele de vedere – pentru evoluția omenirii, a fost Constantin cel Mare (307-337), se poate afirma că scena politico-militară a imperiului roman a fost dominată de descendenți ai daco-geto-traco-ilirilor romanizati, sau de romani de diverse origini colonizati în peninsula Haemus (Balcanică).

Aceasta situație a putut să existe, numai pentru că soldații din care erau formate legiunile, ajunseseră să’și aleagă imperatorii, în loc ca aceștia să fie numiți de Senat. Rezultă probabil, că daco-geto-traco-iliro romanizați, în armată erau grupul etnic cel mai numeros, deoarece pământul din Italia se afla în mâinile patricienilor, și ca atare împroprietărirea veteranilor, după fiecare campanie, o perioadă îndelungată, a fost făcută prioritar în peninsula Balcanică, fiind cea mai apropiată de Italia, transformand’o într’o pepinieră de personal militar.

A avut importanță și faptul că, Balcanii formau trăsătura de unire dintre posesiunile romane din orient și cele din occident. Nu poate fi ignorat nici factorul timp, deoarece Grecia, fusese cucerită de către generalul roman Mommius, încă din anul 146 î.Hr.,. El a înlocuit, în Grecia, toate democrațiile cu oligarhii. Nu trebuie uitat că cucerirea Galiei de către Cezar, a fost făcută un secol mai târziu: 58-50 î.Hr.

Scopul urmărit de Caracala atunci când în 212 d.Hr. acorda cetățenia romană, tuturor oamenilor liberi din imperiu, era ca să poată recruta soldați din provinciile puternic romanizate. Creștinarea întregii zone balcanice și a zonelor adiacente balcanilor: Dacia și Panonia, a fost un alt factor care a grăbit romanizarea populațiilor iliro-traco-geto-dace.

Luând în considerare toți factorii menționați, se poate afirma că întreg spațiul ocupat de daco-geto-traco-iliri, din Panonia unde se întrepătrundeau cu celții și până în Tracia unde se mărgineau cu grecii, în secolul al VI-lea, secolul lui Flavius Anicius Justinianus (527- 565) – ultimul mare împărat roman, el insuși de origină Iliră – aceștia, iliro-traco-geto-dacii – se aflau în diferite stadii de romanizare, dar majoritatea formau un nou popor, care’și păstrase numele de roman, deși vorbea o limbă nouă romanică: limba română, care diferea de limba latină.

Iată ce spune Ch. Diehl, în Marile probleme ale istoriei bizantine , pp. 26-27:

”În Europa invaziile din secolul al V-lea nu provocaseră schimbări mari în etnografia imperiului din orient. […] Invaziile din secolul al VI-lea ale hunilor, slavilor, bulgarilor și avarilor, fuseseră mai dezastruoase pentru imperiu și de mai multe ori, bandele lor apăruseră până sub zidurile Constantinopolului. […] Procopius a descris pe larg atrocitățile ale căror victime au fost acești locuitori și, dacă e să credem mărturia lui se poate „evalua la mai mult de 200 000 numărul romanilor care, la fiecare năvălire, au fost masacrați sau duși în captivitate, așa că aceste provincii semănau cu deșerturile Sciției. […] În epoca lui Heraclius, Croații și Sârbii ocupară toată partea occidentală a Iliriei; alți slavi s’au stabilit în Macedonia […] ei au populat întreaga regiune cu triburile lor, care au format mici state aproape independente pe care bizantinii le numeau Slavinii […] Fără îndoială, la această slavizare aproape completă a peninsulei Balcanice, vechile populatii ale regiunii au rezistat și au sfârșit foarte adesea prin a impune slavilor influența lor.”

Scenariul descris de Ch. Diehl în Marile probleme ale istoriei bizantine, din citatul de mai sus concentrat la maximum, pentru a câștiga în coerență, înfățișează drama poporului protoromân, rezultat din romanizarea daco-geto-traco-ilirilor, și surprins de năvălirile barbarilor superior organizați din punct de vedere militar, într’o perioadă în care proto-românii nu erau o etnie, posedând conștiința identității proprii, ci erau o mulțime neorganizată care încă nu se desprinsese din realmul Romanilor. Perioada de la sfârșitul secolului VI și începutul secolului VII, a fost pentru protoromâni, perioada în care Imperiul bizantin cu interese majore în partea asiatică a imperiului, nu a mai avut capacitatea de apăra și posesiunile europene. Împăratul bizantin de origină traco-ilira, Tiberius II Constantinus, moare în anul 582, după o domnie de patru ani, în care Tracia și Grecia fuseseră inundate de Slavi.

Îi urmează la tronul Bizanțului ginerele său de origină grecească, Flavius Tiberius Maurikios. Acesta, timp de 3 ani (588-591) se dedică, concentrând toate forțele imperiului bizantin, în scopul restaurării pe tronul Persiei, a dinastiei Sassanide, detronată de propria sa armată persană. Poate că neglijarea problemei năvălirii slave, în favoarea amestecului în problemele dinastice din Persia, să fi fost făcută din considerentul că Slavii care intraseră pașnic în împărăția sa, ocupând siliștele nelucrate de protoromâni, după părerea partidei grecești care’l susținea pe Maurikios, erau un adaos valoros la populația rară din Balcani; poate că a considerat că reducerea omogenității populației protoromâne din Balcani era o politică valoroasă pentru imperiul său bizantin (grecesc), multinațional; poate pur și simplu, ordinea de urgență impunea întâi rezolvarea stării de criză din partea asiatică a imperiului, sau toate aceste considerente la un loc.

Ceea ce este însă cert, este că o astfel de politică, a avut darul să creeze o stare de revoltă în cadrul armatei care continua să fie formată din numeroase contingente provenind din Balcani, și care își vedeau țara unde își aveau familiile, trecută pe planul al doilea din punctul de vedere al priorității Imperiului bizantin.

Abia în anul 592, Maurikios începe să organizeze apărarea în contra coaliției Avaro-Slave, care se apropria de Constantinopol, în înaintarea lor ocupând cele mai fertile terenuri. În fața acestei situatii, centurionul Focas, de origină Traco-Iliră, în anul 602 a fost proclamat împărat de trupele care luptau la Dunăre în contra Avarilor și Slavilor coalizați. Focas reușește să’l prindă pe Maurikios în Calcedonia, și drept pedeapsă pentru trădarea intereselor protoromânilor din Balcani, îl execută, după ce în prealabil îl obligase să asiste la executarea celor cei cinci fii ai săi și a tuturor partizanilor săi, prinși odată cu el. Partida grecească din Constantinopol, îi oferă tronul fiului guvernatorului din Africa, Heraclius, care în anul 610, cu o flotă, cucerește Constantinopolul, îl prinde pe Focas și’l spânzură. Focas a fost ultimul împărat bizantin de origină iliro-traco-geto-dacă romanizați.

Ei dominaseră politica și destinul imperiului roman incepând din anul 235 când trupele romane aflate pe Rin se revoltaseră în contra Imperator-ului Severus Alexandru, și’l execută, întrucât acesta cumpărase pacea de la Alanii care năvălisera în Galia îl aleg în locul lui pe Tracul Gaius Julius Verus Maximinus, care devenise în acest fel primul Imperator dintr’un șir de 40 de imperatori / împărați, de origină iliro-traco-geto-dacă romanizați, care în perioada 235-610, alternează cu alți 40 imperatori / împărați, având alte origini, pentru un total de 80 imperatori/împărați care au domnit în această perioadă.

Întemeietorul Împărăției Romane creștine, este Constantin cel Mare (307-337), care își construiește o nouă capitală; autoritatea sa fiind de ordin divin, deci – cu excluderea oricărei alte religii – poziția de împărat fiind de ordin divin nu putea fi decât ereditară – cu excluderea oricăror altor Imperatori neînrudiți sau neadoptați. Până la Constantin cel Mare, puterea era deținută de imperatori, a căror autoritate deriva de la numărul de legiuni, pe care aceștia reușeau să’l finanțeze, și care ca adevărate partide politico-militare, reușeau să facă și să desfacă, succesive guverne militare.

Vlahiile

Ca istoric, Constantin Giurescu poate fi caracterizat, drept un descoperitor, un cercetător și un analist al istoriei bazat pe documente, așa că pasajul pe care îl redau mai jos din antologia: Studii de Istorie, de la pagina 328, este o surprinzătoare încurajare din partea sa, de a se utiliza actele emise de cancelariile statelor românești din secolul XIV și de mai târziu, pentru ca pe această bază, să se reconstituie istoria românilor din perioada în care „izvoarele tac”:

„Trecutul poporului roman în cele zece veacuri despre care izvoarele tac, se oglindește în întocmirea socială cu care el apare în istorie în regiunea unde dezvoltarea sa a fost mai ferită de înrâuriri străine. Această întocmire ne arată mai clar și mai convingător decât orice altă mărturie istorică, atât soarta elementului român în timpul năvălirilor barbare, cât și modul cum s’a format prin înrâurirea năvălitorilor naționalitatea română”.

Nu cred că vreun istoric s’ar angaja la astfel de ‘profeții despre trecut’. Cum adică, pentru că începând cu secolul al XIV-lea, în proaspetele înființate state românești – cancelariile domnești se ocupau numai de conflictele dintre proprietari și rumâni – și de aceea existau numai documente despre proprietari și rumâni, s’ar putea susține, că în mediul rural nu existau decât aceste două categorii de locuitori?

Ba mai mult să presupunem că nici în perioadele anterioare secolului al XIV-lea să nu fi existat picior de cioban liber?!

Dar din păcate, asta este ceea ce citim în antologia Studii de Istorie, la pp. 316, 328, din studiul:

Vechimea Rumâniei în Țara Românească și legătura lui Mihai Viteazul, p. 316:

”Concluzia aceasta stă în contrazicere cu părerea admisă azi în istoriografia noastră, că în timpurile vechi țăranii care trăiau pe moșiile boierilor și mânăstirilor alcătuind satele lor, erau oameni liberi. (n. subsol. R.Rosetti, Pământul…, p.27,28, 32,37-8, 79, 233, 241, 257) Libertatea țăranilor este o iluzie; ea se putea susținea, numai prin ignorarea organizării de odinioară. Până la sfârșitul secolului al XVI-lea nu se aflau în Țara Românească decât trei categorii de locuitori: orășeni, proprietari și rumâni. O populație rurală de oameni liberi neproprietari nu exista în această vreme; ea începe a se forma numai de la Mihai Viteazul înainte. Libertatea era condiționată de stăpânirea pământului: se dobândește și se pierde împreună cu ea.”

Cred că interpretarea justă a termenului: proprietar, la Constantin Giurescu este aceea în care pe lângă boieri, mânăstiri și voievozi, sunt incluși și moșnenii, oameni liberi în aceeași măsură în care sunt liberi și boierii, deoarece sunt posesori de pământ, și locuiesc în sate moșnenești. O a doua precizare: Constantin Giurescu nu știe când s’a produs diferențierea în cele două pături sociale: boieri și rumâni, dar spune că ea este foarte veche, și cu siguranță că s’a produs înainte de consolidarea statelor românești, din secolul al XIV-lea, când rumânia era deja institutionalizată, și constituia baza relațiilor sociale din Valahia, Moldova și Transilvania.

Ca atare pentru a mlădia oarecum, părerea prea categorică a lui Constantin Giurescu, eu cred că o populație foarte numeroasă de oameni liberi neproprie-tari de pământ – pe lângă categoria de oameni liberi, moșneni proprietari de pământ – existau în toate țările din spațiul care aparținuse Imperiului roman oriental, din Munții Carpați până în Muntii Pindului, și anume păstori proprietari de oi și capre. Ei cutreerau acest spațiu larg sub oblăduirea Imperiului roman iar mai tarziu al celui bizantin, vorbeau aceași limbă romanică (proto-română) pe care o vorbeau si celelalte trei categorii de locuitori ai Vlahiei: orașeni, boieri si rumâni și pe care toate popoarele din Balcani îi numeau Vlahi, la fel cum îi numeau și pe restul locuitorilor din Vlahia.

Nicolae Iorga nu prezintă nici el documente care să lămurească origina Vlahilor, dar formulează o teorie în această privință, pe care o expune în lucrarea sa: Histoire des Etats Balcaniques, La Roche-sur-Yon, Imprimerie Centrale de l’Ouest, p.38:

„Nu erau străini între ei, pentru că dacă în studii teoretice, popoarele care trăiesc din Carpați, până în insulele din Arhipelag și până la capul Matapan sunt divizați în Români latini, Bulgari turanici, Sârbi slavi, Albanezi ilirici și Greci eleni, fiecare vorbind, cu excepția Bulgarilor, limbi diferite, care ele înșile sunt pline de importante împrumuturi reciproce, dar dacă s’ar face cercetări antropologice serioase, s’ar ajunge fără îndoială, la rezultatele prevăzute de istorie și confirmate de studiul vieții populare și al artei populare, că toate aceste popoare, au o origină comună, care nu este nici elenă, nici slavă, nici latină și bine înțeles nici turanică.

Am arătat în altă parte, că trebuie să admitem în toți acești descendenți, moștenirea lăsată de marile popoare ale Tracilor și Ilirilor înrudiți între ei, care se întindeau până în Asia Mică, în regiunea Caucazului, și la izvoarele Eufratului, și a căror dispariție subită și totală ar rămâne inexplicabilă”.

Nicolae Iorga nu este cunoscut ca un evoluționist, dar pentru că este un enciclopedist, utilizează corect, în conformitate cu teoria darwinistă, termenii: ”origină comună” și ”moștenire lăsată” în contextul studierii originii Vlahilor. Mai mult decât atât, ar dori ca să se întreprindă studii ”antropologice serioase”, care să confirme teoria sa.

În ziua de astăzi, prin cercetări serioase s’ar înțelege studierea moștenirii genetice, pe bază de A.D.N., purtătorul codului genetic. La aproape un secol de când Iorga a scris cartea sa, la scară mondială, există o organizație condusă de genetistul Spencer Wells, care pe bază de probe de sânge de la oameni trăind în locuri izolate, a ajuns la concluzia că oricine în viață azi, posedă o origină comună, care poate fi urmărită până la un mic trib de africani, care a trăit în urmă cu 60.000 de ani. El și colaboratorii săi, pe baza probelor de sânge recoltate local, au putut să demonstreze și calea luată de migrațiile timpurii, continent cu continent.

Vlad Georgescu în Istoria Românilor, editia a III-a, la p.23-24, (Humanitas București 1992), distinge două perioade în formarea limbii protoromânilor, prima până în secolul al VI-lea, când unitatea acestei limbi se desăvârșește, și o a doua perioadă, datorită năvălirii slavilor din secolele VI-VII, care va determina izolarea Vlahilor de la nord de Dunăre, atât față de romanitatea apuseană, al cărei cap spiritual și politic devenise institutia papalității, cât și de imperiul bizantin.

Iată ce scrie Vlad Georgescu, p. 23:

”În anul 602, profitând de prăbușirea frontierei bizantine la Dunăre și de asasinarea împăratului Mauriciu, slavii se revarsă în imperiu stabilindu’se masiv și definitiv în Balcani […] În acelaș timp însă dislocarea unei însemnate mase slave de la nord la sud a produs schimbări importante în echilibrul etniilor, micșorând rolul elementului romanic în Balcani, dar întărind ponderea sa în Dacia. În nord, populația romanică va sfârși prin a asimila masa slavă rămasă […] putem socoti că începând cu secolele IX-X se poate vorbi de un popor român definitiv constituit.”

p. 24:

„Evoluția limbii latine populare spre protoromână, căreia îi aparține probabil expresia “torna, torna fratre” rostită de un soldat băștinaș din armata bizantină la 587 și apoi spre română a fost unitară până la invazia slavă, când dialectul daco-roman a început să se despartă de cele trei dialecte sud-dunărene, aromân, istroromân si meglenoromân. Este probabil că cele 4 dialecte și’au definitivat personalitatea în secolele IX-X adică odată cu desăvârșirea formării poporului român și cu reintrarea sa în atenția izvoarelor scrise”.

Odată cu aducerea în Panonia, în anul 896, a maghiarilor, prin consensul instituției papale și a împărăției romane de naționalitate germană, pentru stingerea schismei create de introducerea alfabetului chirilic în Moravia, izolarea Vlahilor față de romanitatea apuseană a devenit cvasi perfectă, dar în schimb a creat condiții, pentru afilierea la Patriarhatul din Constantinopol.

Sf. Blasius >>> Blasi >>> Blaci >>> Blahi >>> Vlahi.

De dată recentă, este contribuția valoroasă a lui J. C. Drăgan, care publică în 1999 Istoria Românilor, editura Europa Nova, București. El scrie la p. 76-78 următoarele:

”Un general bizantin, Kekaumenos, îi numea, în secolul al XII-lea, vlahi, nume pe care îl întâlnim și în alte cronici străine. Acest nume vine de la germanicul vlah, care’i desemna pe români sau pe galii romanizați. Termenul a fost împrumutat de slavi (voloh) și apoi de alte neamuri, în limba latină folosită de cancelariile medievale apărând sub forma de valahus. Asadar, valah=român, iar Valahia=România”.

p. 77:

”În 1066 românii din Tesalia se răscoală sub conducerea lui Niculiță, centrul mișcării pornind din localitatea Larissa. […] Este vorba de aceaș regiune care reușește să capete un ‘statut de autonomie’ la sfârșitul secolului al XII-lea.[…] I s’a spus astfel, Valahia Mare, pentru a o deosebi de alte Valahii care apar în secolele XIII-XIV, așa cum arată Traian Stoianovich în Study in Balkan civilization.”

p. 78:

”De’a lungul Munților Dinarici, Morlacii ocupau o serie de înălțimi de la Kottor (Cattaro) în Sud, până la Senjo (Segna) în Nord. Pe lângă acest complex al Vlahiilor din Munții Dinarici (așezări vlahe sau țări vlahe) apar o serie de alte Vlahii: o Vlahia Veche (Stari Vlah) în cordonul muntos care desparte Bosnia, Herțegovina și Muntenegru de Serbia, o Vlahie de Sus în Epir, o Vlahie Mare în Tessalia, o Vlahie Mică în Etolia și Acarnania, o Vlahie (Vlahorychinoi) în sudul Macedoniei, o serie de Vlahii în Munții Balcani și în Munții Rodopi, un alt grup de Vlahii se întind din sudul Dobrogei până la Anhialos și Marea Neagră, o Vlahie Albă (Muntenia) la Dunărea de Jos, o Vlahie Neagra (Moldova) de la Carpați la râul Prut (potrivit cu harta politică de azi a Europei, căci din secolul al XIV-lea până la 1812 partea dintre Prut și Nistru a făcut parte din teritoriul Moldovei), o Valahie Mica (de obicei cunoscută ca Oltenia) …, Vlahii dincolo de Carpați în Transilvania, o România în Bosnia și încă alte Vlahii”.

Victor Spinei în extraordinar de bine documentata carte: Marile migratii din estul și sud-estul Europei în secolele IX-XIII, editura Institutul European, Iași 1999, citează la p.60, cronici, pe care le consideră:

„neinfluențate între ele: Povest’ vremennych let (”Povestirea vremurilor de demult”), letopiseț vechi-rusesc întocmit lângă Kiev în primii ani ai secolului al XII-lea, și Gesta Hungarorum elaborată de Anonymus notarul regelui Bela III (1172-1192). În ambele cronici se menționează ciocnirile triburilor maghiare cu vlahii (Blasii / Blacii, volohi) și slavii, imediat după ce au străbătut lanțul carpatic […] De la termenul Walchen (provenind de la formele germane arhaice walh / walah / walhe), prin care erau desemnate de regulă grupurile romanice”, (n.subsol P.Wiesinger, Antik-romanische Kontinuitat im Donauraum. . . , 1, ed. H Wolfram si W. Pohl, Viena, 1990, p. 261-368).

S’ar părea că opinia exprimată de domnii J. C. Drăgan și V Spinei, cu privire la originea numelui acordat de străini – VLAHI – începând cu secolul al III-lea d.Hr.., etniei constituite din romanizarea și creștinarea populației daco-geto-traco-ilire, care a supraviețuit până în ziua de astăzi, slavizării și maghiarizării spațiului etnic original daco-geto-traco-ilir, ar fi de origine germană, și poate fi trasat până la autorul austriac P. Wiesinger din citatul de mai sus.

Autorul acestei cărți, în timpul unei călătorii efectuate în primăvara anului 2005 în Croația (Dalmația), Herțegovina și Muntenegru, a fost surprins să audă de la ghida croată, o licențiată în istorie, că denumirea de Vlah – a populației romanice cu care ei, croații, au avut de luptat și pe care până la urmă au înlocuit’o în Dalmația – provine din coruperea numelui Sfântului Blasius, cel mai popular sfânt din Balcani în Evul Mediu.

Nu trebuie neglijat că numele Vlahilor din toate cronicile scrise în limba latină, la plural este Blahii – orum, iar Robert de Clari unul dintre, cronicarii francezi ai celei de a patra cruciade, care se încheie cu căderea Constantinopolului, pe Vlahia din Tessalia, o va numi ”Blanchie la Grande”.

Grafic litera „V” din alfabetul latin, în limba greacă este litera „B” și se citește “vita”, asa că coruperea literii “B” din limba latină în “V”(vita), în peninsula balcanică, este naturală pentru că nu există altă posibilitate, identic cu acelaș fenomen, în care a apărut Sf. Vasile din „Basileus” (împărat), precum și nenumărate alte cuvinte.

Toate referirile la Sf. Blasius, sunt de acord că el fusese episcop în orașul Sebastium din Armenia, iar martirizarea sa s’a întâmplat în anul 316, în timpul domniei împăratului Valerius Licinianus Licinius (308-324), șeful partidului politeist din imperiul roman, co-imperator, pentru jumătatea orientală a imperiului roman, al viitorului Împărat creștin Constantin cel Mare până în anul 324, când acesta îl înfrânge definitiv, și’l execută.

Înainte de a deveni episcop în Sebastium Armenia, el fusese medic. Toate detaliile despre viața sa sunt absolut legendare și nu au suport istoric. Aceasta nu înseamnă că nu a putut să fie venerat drept unul dintre cei 14 martiri ai Bisericii Creștine. La timpul când a fost supus martiriului, oamenii guvernatorului l’au găsit refugiat într’o peșteră, înconjurat de animale. O versiune spune că ar fi fost animale sălbatice, iar altă versiune că ar fi fost oi.

Versiunea care susține ideea că ar fi fost înconjurat de oi, îl transformă în păstor, o imagine scumpă creștinătății, și care în același timp explică marea sa popularitate printre populația iliro-tracă, romanizată, care în procesul de creștinare, i’ar fi adoptat numele, pentru că era o națiune de păstori. Acești păstori, specializați în oierit, au cutreerat peninsula balcanică, din munții Carpați și până în munții Pindului, sub umbrela imperiului roman și apoi a imperiului bizantin, și au reușit în acest fel, ca până la venirea slavilor în secolul VI-VII să creeze o mare unitate de limbă, și de cultură, în care religia creștină a jucat un rol principal, întemeiind sub numele de Vlahi, o protoetnie românească.

Din cauză că împăratul Constantin cel Mare, a câștigat războiul civil intern în contra politeismului, prin înfrângerea lui Licinius, trecerea la creștinism a tuturor popoarelor din imperiul roman, fără piedici din partea statului, a căpătat caracter de masă, începând timpuriu în secolul IV. În limba română cuvinte de bază în domeniul religios, precum: Dumnezeu, biserică, cruce, creștin, sfânt, lege, înger, a boteza, cuminicare, a închina, păgân, rugăciune, Paște, preot, a răposa etc., dovedesc că la poporul român, creștinismul a fost însușit în perioada romană de formare a protoetniei române, care din ce în ce mai des era numită de vecinii săi: Vlahi, din cauza cultului lor pentru Sfântul Blasius.

Nu trebuie respinsă ideia că o mare parte din partea răsăriteană a imperiului roman a fost creștinată, prin propovăduitori veniți din Armenia, deoarece în Armenia (301) pentru prima dată religia creștină, a devenit religie de stat. În Dubrovnik, sfântul patron al orașului, este Sfântul (Martir) Blasius, așa cum în Veneția vecină, patron al orașului este Sfântul (Evanghelistul) Marcu.

Îmi vine foarte greu să accept ideea că germanii i’ar fi învățat pe Grecii bizantini, cum să’i numească pe proprii lor păstori, din imperiul bizantin, care le cutreerau munții și cu care făceau un comerț intens cumpărându’le produsele, de la care încasau impozite, care le furnizau marinari, soldați, care erau creștini de rit răsăritean, și care uneori se răsculau împotriva lor.

Este dovadă de mare orbire evoluționistă, să crezi că poporul daco-geto-traco-ilir romanizat și creștinat, în perioada, 235-610 d.Hr.., în care timp a furnizat 40 de Imperatori (din 80) imperiului roman, printre care se numără însuși Sfântul Împărat Constantin, de origină daco-geto-traco-iliră, care a înființat Constantinopolul și a înlocuit politeismul roman cu creștinismul.

Îmi vine de asemenea foarte greu să accept ca Slavii, care cucereau rând pe rând teritoriile tradițional stăpânite de Vlahi, strâmtorându’i din ce în ce, aceștia trebuind să se mulțumească cu munții pentru a’și putea menține identitatea etnică, protoromână, și de la care preluaseră până și venerația față de Sf. Blasius, să fi fost învățați de către Germani, care este numele acestei protoetnii de păstori.

De altfel Germanii, în speță Saxonii care ocupaseră partea răsăriteană a Britaniei, i-au numit nu pe romani ci pe celții din Anglia, refugiați în ceea ce este astăzi Wales, care este locuita de celții Welch, și care vorbeau limba Welch (celtă) înainte de sosirea romanilor în Britania. De asemenea germanii i-au numit pe slavii, care populau locurile unde astăzi se află Berlinul, Wends și unde încă există o localitate care se numește Wends.

Cred că contribuția nemților, la numele de Vlahi, al românilor din evul mediu, se limitează numai la obținerea formei germanizate ”Walachei” pentru Valahia. Așa că propun examinării, temeinicii sau netemeinicii teoriei croate care arată că denumirea de Vlahi a provenit prin coruperea numelui Sfantului Blasius. De altfel, aceasta este chiar o datorie față de strămoșii noștri, deoarece în prezent România este singura formație statala, moștenitoare a genelor – Vlahilor – din trecutul nu prea îndepărtat.

Teoria mea este că această legătură este simplă moștenire

Teoria din subtitlul de mai sus a fost lansată de Charles Darwin. În Arhipelagul Galapagos el a colectat, prezervat și catalogat în funcție de insula de proveniență din arhipelag un număr de mici păsărele din genul Fringilla sp., în limba engleză ground finch, iar în limba română cea mai apropriată denumire ar putea fi cintezoi nezburător. După întoarcerea la Londra, din călătoria care a durat 5 ani, Darwin a predat colecția de Fringillide, ornitologului John Gould, care a stabilit că este vorba de 13 noi specii, în fiecare insulă câte o specie.

Păsărelele ground finch, se hrănesc numai cu semințe căzute pe sol. Dar-win a ajuns la concluzia că păsărelele au venit în zbor de pe continentul Sud-American, atunci când erau în stare să zboare. Apoi, în cursul milioanelor de ani de evoluție, întrucât nu existau dușmani naturali, din cauza cărora să fi fost nevoite să se salveze prin zbor, aripile li s’au atrofiat, rămânând ancorate la sol unde găseau tot ceea ce le era necesar pentru supraviețuire. În perioada în care mai erau încă în stare să zboare, s’au răspândit în toate insulele arhipelagului.

În România Liberă din 15 iulie 2006, Emilia Achim semnalează că Peter Grant (Princeton University), a constatat că în Daphne (Galapagos), în 1982 au intrat cintezoii Magnirostris care au mâncat semințele plantelor Tribulus care era hrana principală a cintezoilor Fortis, așa că majoritatea acestora au murit, supraviețuind doar exemplarele cu ciocul mic, care mâncau semințe mici pe care Magnirostris nu le mâncau. A rezultat că Selecția Naturală poate produce o nouă subspecie într’o generație.

Darwin a mai găsit în arhipelagul Galapagos trei specii de mocking birds, (Mimus poly-glotos) care au fost numite așa pentru că imită sunetele scoase de alte păsări, și care fiind specifice Americii centrale și nordului continentului Sud-American, nu au corespondent în lumea veche; apoi a mai găsit un număr de specii de broaște țestoase uriașe, fiecare adaptată la o insulă a arhipelagului.

Aș mai putea să amintesc teoria sa asupra marilor păsări din categoria struțului din Africa: din care două în Argentina (Rhea și Pterocnemia) , una în Noua Zeelandă (Moas), și alta în Australia (Emu), care’l conduce la ideea că deoarece aceste păsări au un strămoș comun, în trecutul Terei, aceste continente formau un singur bloc de uscat, care s’a despărțit în mai multe continente care apoi au migrat departe unele de altele, teorie confirmată geologic ulterior.

Darwin, în baza descoperirilor sale, mult mai numeroase decât cele câteva exemple menționate mai sus, a pus în evidență că organismele vii, din cauza izolării, în timp, sub imperiul condițiilor de mediu diferite, se diferențiază producând noi specii mai bine adaptate condițiilor locale.

Pentru a explica acest mod particular de creere de noi specii, el a formulat următoarea lege naturală cu caracter general-valabil:

”Constatăm în aceste fapte un fel de legătură adâncă organică străbătând prin spațiu și timp. Teoria mea este că această legătură este simplă moștenire.”

Desigur cazul cintezoiului din Galapagos este cazul extrem, prin care se demonstrează, interacțiunea asupra organismelor vii a trei factori: izolare în spațiu, mediu diferit și timp îndelungat. Caz considerat extrem, din cauză că factorii pasivi: izolarea și timpul s’au prelungit suficient de mult, pentru a permite mediului specific fiecărei insule să producă noi specii. Cazul considerat extrem, al cintezoiului nezburător de Galapagos, a permis unui geniu al observației, așa cum a fost Darwin să scoată în evidență, am zice noi astăzi: moștenirea genetică comună, a speciilor diferite, pentru că au un strămoș comun.

Antropologii, susțin că omul modern, care are un trecut de cel mult 60 000 de ani, nu a avut timp să dezvolte noi specii în afară de specia Homo sapiens. Ei susțin că s’a mers numai atât de departe, până la diferențierea în rase și etnii. În acest sens, atât Vlahii cât și națiunile Slave trăind astăzi în peninsula balcanică, pot reclama un strămoș comun: protoromânii proveniți din iliro-traco-geto-daco romanizați, dar a caror etnogeneză se va desăvârși numai în secolele IX-X, după încorporarea, în proporții diferite, a năvălitorilor turanici și slavi, și după ce vor suferi și impactul particular al mediului unde s-au așezat.

Mărgeanul vieții vlah

În primul său caiet de note ( First Notebok, July 1837-February 1838), adică doar la câteva luni de la întoarcerea sa în Anglia, dintr’o călătorie în jurul lumii, care a durat 5 ani, cu corabia Beagle, la pagina 25 Darwin scrie:

„Arborele vieții mai bine ar fi numit mărgeanul vieții, care are drept bază crengile (scheletele); astfel că legătura dintre moarte și viață nu poate fi văzută.”

Primul lucru care trebuie remarcat, este că abia întors din călătorie, se și așează la masa de scris, pentru a așterne pe hârtie ceea ce’l preocupa în cel mai înalt grad. La data când scria rândurile de mai sus, Darwin se zbătea să scape din canoanele tradiționale ale gândirii omenești, care, încă și astăzi în secolul XXI, își imaginează fenomenul evolutiv ca un fluviu de continuitate, și de aceea arborele vieții, și deci ‘arborele genealogic’, care are rădăcini, vase pentru urcarea sevei brute până la frunzele, unde în baza fenomenului foto-sintezei este preparată seva elaborată, este reprezentarea cea mai deplină a fenomenului evolutiv.

Nimic mai fals! Deoarece „legătura dintre moarte și viață nu poate fi văzută”.

Un arbore al vieții, nu poate fi imaginea evoluției, pentru că nimic într-un arbore nu lasă să se vadă moartea, ori evoluția nu poate fi concepută fără moarte și viață în acelaș timp.

Așa că Darwin ne comunică modelul mărgeanului în lucrarea sa: The Structure and Distribution of Coral Reefs, pe care o publică în 1842. Lumea științifică din acea epocă a fost complet bulversată de noutatea absolută pe care Darwin o dezvăluia. În primul rând el arată că mărgeanul este o colonie formată din miliarde de animale minuscule din specii diferite ale clasei coelenteratelor, sau a polipilor și care în principiu au o formă tubulară cu o gură înconjurată de tentacule, forma tubulară fiind susținută de un schelet calcaros care impregnează tubul.

Aceste colonii trăiesc în apele oceanice puțin adânci, cum ar fi apele de deasupra vulcanilor submarini, formând atolii coralieni. Darwin, explică lumii că singura parte vie din Marea Barieră de Mărgean și din atolii de mărgean sunt coloniile din aproprierea suprafeței oceanului, iar stânca din calcar (mărgean) care merge până la craterul vulcanilor este formată prin căderea, scheletelor polipilor morți.

Stadiile evolutive prin care au trecut aceste animale în decursul milioanelor de ani, timp în care s’au format recifele coraliene, nu se pot cunoaște, pentru că astăzi vedem doar ultimul stadiu de evoluție al mărgeanului. Rațional, putem ajunge la concluzia, că acelaș proces s’a petrecut cu absolut toate formele de viață, dar pentru că nu putem vedea formele de viață intermediare, nu putem trage concluzia că, forma de viață prezentă, a fost creată de la început, așa cum se vede astăzi.

În călătoria, pe care am întreprins’o în Australia in anul 2004 am străbătut părți din marea barieră de recife de mărgean, într’o ambarcațiune cu fundul și pereții submerși dintr-un material prin care se putea vedea foarte bine constituția părții vii a coralului ca și roca (mărgeanul). Ni s’a atras atenția asupra unor demarcări în roca de mărgean (coral) explicate de specialiști ca perioade în care mărgeanul a fost scos la suprafață de mișcările tectonice și deci coloniile de mărgean au murit, viața reluându’se numai atunci când alte mișcări tectonice au submers din nou roca de mărgean.

Mai jos prezint un grafic al evoluției poporului român sub forma de mărgean al vieții. Măsura în care am reușit o vor confirma cititorii.

Mărgeanul vieţii vlah

În graficul de mai sus pornesc de la ideea că oamenii trăiesc în colonii, la fel cu coralul, în prezent existând în peninsula Balcanică – din aceiași tulpină iliro-tracă – 10 etnii vii: Românii, Albanezii, Slovenii, Croații, Bosnienii, Herțegovinii, Muntenegrinii, Sârbii, Bulgarii și Macedonenii a căror existență a devenit posibilă, numai prin moartea generațiilor care i’au precedat.

Se distinge o primă perioadă (I) – 168 î.Hr.., cucerirea Macedoniei 276 d.Hr., retragerea din Dacia – care deci a durat 4 ½ secole, perioadă în care stăpânirea Romanilor nu a fost contestată, și în care populația autohtonă iliro-traco-geto-dacă, dă naștere Romanității Orientale.

Dunărea rămâne hotarul împărăției romane până în secolul VII, adică circa 4 secole.

În această a doua perioadă (II), Romanitatea Orientală se transformă în protoromâni, purtând numele de Vlahi și posedând o limbă diferită de limba latină, limba română la nord de Dunăre și limba aromână la sud de Dunăre și o cultură proprie orală, bazată pe religia creștină. Ei înființează o serie de Vlahii numite Țări.

Urmează perioada cuceririlor slavo-turanice (III), când triburi slave aliate ale Avarilor, cuceresc (610 d.Hr.) Iliria, și când alte triburi slave aliate ale Bulgarilor întemeiază (681 d.Hr.) primul Țarat al Bulgarilor, în Tracia.

În această perioadă, care a durat 7 secole, până la cucerirea definitivă a peninsulei de către Turci (Kossovo 1389), Slaviniile inițiale se unesc în Țarate (Bulgar și Sârbesc) și duc o luptă neîncetată în contra Imperiului Bizantin (grecizat), În această perioadă, marea majoritate a Vlahiilor la Sud de Dunăre, sunt absorbite în masa Slavilor, Perioada de dominație turcească (IV) durează 5 secole, secolul XIV-XIX, constituind perioada în care caracteristicile etniilor din spațiul fost Iliro-traco-geto-dac, se definitivează în națiuni noi, ceea ce va conduce la formarea de noi state naționale.

Ceea ce a împiedicat, o reprezentare grafică a evoluției umane, a fost conceptul ‘arborele vieții”, în care nu există posibilitatea reprezentării grafice a invaziilor, și nașterilor de noi popoare, așa cum este posibil să se demonstreze printr’o reprezentare grafică de tipul ”mărgeanul vieții”, care are posibilitatea să explice grafic, fenomenul istoric.

Păstorii

Așa cum am arătat în cursul acestei cărti, vânătorul a evoluat, devenind păstor. Apoi a făcut un pas mai departe, specializându-se în trei mari direcții, devenind: păstor de oi așa cum au fost toate popoarele făcând parte din imperiul roman, păstor de vaci așa cum au fost germanii, și călăreți din stepă așa cum au fost popoarele turanice și mongole. Vlahii erau exclusiv, păstori de oi.

În partea răsăriteană a imperiului roman, devenit apoi imperiul bizantin, adică peninsula balcanică, munții Carpați și câmpia română, nu a existat nici odată o competiție pentru acelaș fel de pășuni, între călăreții din stepă năvălitori și păstorii de oi, ceea ce explică supraviețuirea acestora din urmă în cursul năvălirilor barbare. În mod natural există pășuni bune pentru vaci, pășuni bune pentru cai, și pășuni ce nu sunt bune nici pentru vaci, nici pentru cai, și care totuși sunt bune pentru oi.

Mai mult decât atât, fiecare dintre aceste specii de animale, preferă anumite plante din pășune, dar oile se acomodează cu orice resturi vegetale se pot găsi. Ecosistemele ierboase au deter-minat specializarea păstorilor, iar în final tipul uman rezultat. Popoarele care populau ma-rea regiune pastorală euroasiatică, de la muntii Carpați, pe la nordul Mării Negre până la hotarele Chinei, deși prezentau o mare diversitate etnică, toți aveau un stil de viață similar deoarece erau păstori.

Iată un text din J. J. Saunders, The History of the Mongol Conquests pp. 49-50, Routledge & Kegan Paul. London 1971:

”Niciun trib nomad nu este bazat pe o perfectă egalitate; captivii din război sunt invariabil înrobiți, iar cei puternici și întreprinzători, dintre ei așa cum este normal, se ridică la poziții de conducere și putere ca conducători ai forțelor asociate. Dar deosebirea dintre nobil și omul de rând, sau așa cum o numeau Mongolii dintre oasele albe și oasele negre (Yasun), nu a fost o deosebire de funcție economică; accederea în clasa conducătoare a noyani-lor (stăpâni ) era probabil în funcție, în aceeași măsură, bazată pe talent și îndrăzneală cât și pe naștere și descendență.

Că ciobanii propriu ziși erau inferiori din punct de vedere social, călăreților nu este dovedit; că pășunile tribului, erau exploatate în comun, și nu stăpânite individual, nu implică un sistem de socialism primitiv; averi particulare sub formă de herghelii sau turme puteau fi acumulate de șefii de clanuri, și nu trezeau invidie, astfel de șefi putând să fie susținuți și urmați atâta vreme cât ei se dovedeau capabili să conducă tribul în război și în jaf.”

Din cele relatate, se poate deduce că, nu numai păstorii de oi, nu aveau nevoie să-i concureze pe călăreți pentru pășuni, deoarece oaia putea să utilizeze orice pășune cât de sărăcăcioasă, dar în acelaș timp oile produceau: carne, lână pentru țesături și corturi, și piei de oaie pentru îmbrăcăminte de iarnă, absolut necesară în stepă. Păstorii erau aliații naturali ai călăreților: pentru că le furnizau articole vitale pentru supraviețuire pe care ei înșiși nu le puteau produce; în bătălii erau utilizați oriunde era nevoie de infanterie (gloată), în câmp deschis infanteria (gloata) asociată călăreților, deschidea lupta atrăgând asupra sa primul impact al armatei dușmane, după care interveneau călăreții, iar la atacul cetăților, infanteria (gloata) ducea greul luptei de uzură din fața zidurilor.

De aceea călăreții din stepă, de orice origină etnică ar fi fost, întotdeauna năvăleau numai în asociere cu o infanterie, tot de orice origină etnică ar fi fost, care ca și călăreții puteau să’și aibă grijă de ei înșiși, în ceea ce privește subzistența, sau se asociau cu o infanterie (gloată) locală, de orice origină etnică ar fi fost, în vederea combaterii dușmanului comun, ținta jafului. Cu siguranță că ținta atacurilor comune, ale nomazilor: călări și pedeștri, erau asezările sedentare, unde era întotdeauna ceva de jefuit, deasemenea, de orice origină etnică, ar fi fost locuitorii acelor așezări. Ceea ce afirm este faptul că apartenența etnică – în epoca năvălirilor barbare – naționalismul etnic, așa cum se manifestă el astăzi, era mai curând o chestiune tribală.

Până s’a ajuns la o conștiință națională – românească – aceia care s-a manifestat atât de puternic în secolele XIX-XX, și care a mers până la sacrificarea moșiilor ancestrale în cazul moșierilor, și la sacrificiul vieții, pe câmpurile de luptă, a tuturor celor care simțeau românește, românii au trebuit să parcurgă mai multe etape. Reamintesc proverbul englezesc, care de fapt are caracter de lege naturală, și care spune că:

”nici Dumnezeu nu poate face două lucruri: un pom bătrân și ”un om bine crescut” – dintr’odată – deoarece ambele trebue să aibă timp ca să crească.”

În spațiul cuprins între Câmpia Panonică spre Nord și Grecia spre Sud, Marea Adriatică spre Vest și Marea Neagră spre Est adică partea europeană a Imperiului Roman oriental, ținta atacurilor călăreților din stepă, erau iliro-traco-geto-dacii romanizați și sedentarizați, din orașe și sate, unde se găsea întotdeauna ceva de jefuit, iar aliații lor locali, uneori activi, alteori pasivi, sau chiar victime, erau păstorii iliro-traco-geto-daci romani-zați și creștinați, oieri nomazi, care aveau case în satele de munte, cu acelaș stil de viață din Munții Carpați până în Munții Pind.

Păstorii, difereau față de populația sedentarizată prin stilul de viață – numit de istorici: transhumanță – care se caracteriza prin faptul că primăvara, turmele lor de oi și capre, erau duse la pășunat pe pășunile din părțile muntoase cele mai înalte ( 1 000-1 800 m. altitudine), de unde nu mai coborau decât toamna. Urcarea și coborârea turmelor din munte se făcea din timpuri imemorabile – păgâne – la aceiaș dată.

Odată cu creștinarea lor, aceste date au devenit din Munții Carpați până în Munții Pind, primăvara, sărbătoarea Sf. Gheorghe, după calendarul Iulian, 6 mai, iar după cel Gregorian 23 aprilie, iar toamna de Sf. Dumitru, după calendarul Iulian pe 8 noiembrie, iar după cel Gregorian pe data 26 octombrie. Acumularea de furaje pentru furajarea de iarnă, nici nu era de conceput, având în vedere că rentabilitatea oieritului decurgea din pășunat si nici de cum din furaje recoltate și stocate. Ceea ce îi deosebea de consângenii și colingualii lor sedentarizați, din câmpiile și văile care alternau cu munții unde Vlahii, hălăduiau, era că Vlahii erau nomazi, atenție acest fapt era esențial: fără a poseda nicio pășune. Chiar și munții unde ei hălăduiau erau proprietatea altcuiva: la început patricieni, apoi boieri, mânăstiri, și mai cu seamă împărați sub forma de „dominium eminens”.

Pășunile montane – pentru că nu erau bune decât pentru pășunat cu oile în timpul verii – indiferent de proprietar, intrau repede într’o înțelegere cu oierii, prin înțelegeri de cele mai multe ori multianuale. Singura problemă fiind că concesionarul-păstor să nu încarce pășunea cu mai multe oi decât putea suporta fondul de pășunat. Dacă munții erau proprietatea altora, cu atât mai puțin oierii posedau terenuri de pășunat în părțile joase, pe văi și câmpii.

Părțile de relief susceptibile pentru cultivarea cu plante agricole, care în perioada de iarnă erau utilizate drept pășuni pentru oi, aveau proprietari cu care nu era la fel de ușoară o înțelegere. De cele mai multe ori, oierii trebuiau să împartă turmele din timpul verii în turme mai mici, care mergeau din ce în ce mai departe, de unde în sezonul agricol de vară trebuiau să se întoarcă la pășunile din munții unde aparțineau. Iarna în câmpii reprezenta un exil; reîntoarcerea primăvara la pășunile montane pentru oieri era înapoierea acasă.

Modul de viață descris mai sus: mișcarea sezonală, vara în pășunile montane, iarna în pășunile din câmpie, nu este nomadism propriu zis, așa cum era stilul de viata al tuturor călăreților din stepă – spre exemplu maghiarii la sosirea lor în anul 896 în Panonia – ci cel mult un seminomadism, sau mai curând o semisedentarizare. Acest mod de viață specific spațiului balcanic a fost numit transhumanță.

Ei, Vlahii oieri, erau liberi. Dar din cauza slabei productivități a muncii – păstoritul chiar sub forma de semisedentarizare așa cum era transhumanța – era extrem de vulnerabil la fenomenul de suprapopulare, deoarece pășunile aveau o suprafață limitată care puteau susține un număr limitat de oi, și în consecință un limitat număr de familii de oieri, care după ce a atins limita maximă posibilă de familii de oieri, a început să exporte populația în exces. Pentru acest motiv, mișcarea populației omenești, a fost întotdeauna de la populația de păstori din munți, unde posibilitățile de trai erau limitate spre câmpii, unde găseau de lucru, dar pentru că proprietatea pământului se afla în mâna altora, muntenii liberi trebuiau să devină iobagi, sau soldați, marinari etc..

Oricând, pe bază individuală, sau sate, văi, și triburi, ar fi putut să’și schimbe statutul de păstori liberi, cu acela de iobag, soldat, sau marinar, în funcție de unde locuiau în acest spațiu, care se întinde din Munții Carpați până în Munții Pindului. Fluxul continuu de coloniști de la munte spre câmpie, a menținut omogenitatea etnică, și a limbii vorbite, din cadrul Vlahiilor, până la venirea Slavilor.

Pe lângă fuxul continuu de populație de la munte spre șes, a mai existat un alt flux de populație dar de data aceasta în lungul munților, dinspre munții Pind, unde presiunea demografică era mai mare spre nord adică spre Munții Carpați, unde toate condițiile erau mai bune pentru oerii care formau protoetnia românească. Acest flux continuu, de data aceasta impreună cu oile și aducând în Munții Carpați stilul de viață, limba și civilizația protoromână, a fost elementul de bază – după părerea multora dintre istoricii noștri, dar și a mea – al formării etniei românești.

În secolul VI-VII, s’au întâmplat mai multe lucruri concomitent, care a avut drept rezultat transformarea Imperiului roman de răsărit în Imperiul bizantin. Atacurile barbarilor – pe două fronturi: asiatic și european – au determinat ca lupta internă pentru putere dintre etnia romană și populația romanizată din partea europeană, pe de o parte, și etnia greacă și populația grecizată, din Grecia și Asia, pe de altă parte, să’și găsească o finalitate: Grecii au reușit să devină forța conducătoare a Imperiului.

Cotitura s’a produs sub im-periul împăratului Heraclius, care a domnit 31 de ani. Deoarece și resursele economice ale părții asiatice și africane ale imperiului depășeau cu mult resursele economice ale peninsulei Haemus, apărarea părții asiatice de năvălitorii barbari a devenit prioritară.

Apărarea părții europene a imperiului, unde domina o populatie daco-geto-traco-ilira creștinată, și romanizată, a trecut pe planul al doilea. În Mexicul din ziua de astăzi, de la aeroport, turistul are la dispozitie o broșură, din care află că populația de 80 000 000 de locuitori, ai Mexicului, după criterii etnice se împarte astfel: 1 000 000 spanioli, 39 000 000 metiși și 40 000 000 amerindieni.

Comparația cu Mexicul, ne ajuta să înțelegem, că la fel ca și în Mexic – cel puțin calitativ – deoarece nu putem furniza date pentru peninsula Haemus, Dacia și Panonia de la acea dată, înainte de invazia masivă slavă, situația din punct de vedere etnic trebuie să fi fost similară. În schimb din punct de vedere cultural, prin acte de administratie, comert, propovăduirea religiei creștine devenită religie unică a Imperiului roman și activitatea de recrutare de legiuni din populația iliro-traco-geto-dacă, cucerirea devenise completă, și ca atare limba de comunicare, devenise o limbă romanică, prin coruperea limbii vorbite de iliro-traco-geto-daci.

Citez din capitolul V, Vlahii, al acestei cărți, din cadrul subtitlului Vlahii:

” . . . Spencer Wells, care pe bază de probe de sânge de la oameni trăind în locuri izolate, a ajuns la concluzia că oricine în viață azi, posedă o origină comună.”

O teorie, deși științifică, nu este întotdeauna dovedită prin date științifice, dar ea are totuși menirea de a da o explicație acolo unde nu există nicio explicație și de a deschide calea și justifică executarea unor cercetări științifice. Numai cercetări pe bază genetică pot rezolva ceea ce C. Giurescu numește:

”Trecutul poporului român în cele zece veacuri despre care izvoarele tac.”

Până la realizarea dezideratului exprimat mai sus, concluzia noastră este: la venirea Slavilor și Turanicilor, în secolele VI-VII, spațiul geografic: mărginit la Nord de Panonia, la sud de Grecia, la Vest de Marea Adriatică, și la Est de Marea Neagră era ocupat, din punct de vedere etnic de o protoetnie românească cu o origină iliro-traco-geto-dacă, romanizată – de tipul Mexicului din ziua de astăzi.

Chestiunea unei populații de păstori, neproprietară de pământ, nomadă, liberă de obligații feudale, a mai fost atinsă în cadrul acestui capitol. În cadrul subtitlului următor, voi explica prin teoria darwinistă, formarea: rumâniei, vecinii și iobăgiei la Români.

Sedentarizarea păstorilor vlahi a căpătat denumirea de „rumânire” în Muntenia, „vicinire” în Moldova și „iobăgire” în Transilvania.

Păstorii Vlahi, transhumanți, formau împreună cu celelalte categorii ale populației sedentarizate: orășeni, proprietari și rumâni, o singură etnie: Vlahii. Desigur că vorbim de secolul al XIV-lea – secolul Descălecatului Țării Românești, și al Descălecatului Moldovei, ambele venind din Transilvania – și nu cred că există cineva care să se opună acestor fapte-concluzii. Darwin care a studiat problema ”legăturilor adânci organice străbătând prin spațiu și timp” ce se constată la organismele vii, și care par greu de înteles, pentru că nimeni nu’și amintește cum de s’au întâmplat, spune:

”Teoria mea este că aceasta legătură este simplă moștenire.”

Cu alte cuvinte cele trei categorii de Vlahi sedentari, constatate de C. Giurescu din documente: orășeni, proprietari și rumâni, la care am adaogat eu, pe cea de a patra categorie, păstorii transhumanți Vlahi, toate, posedă o origină comună. Sperând că nici la acest fapt – concluzie nu se opune nimeni – urmează întrebarea legitimă: cele trei categorii sedentarizate au dat naștere păstorilor transhumanți Vlahi, sau păstorii transhumanți Vlahi prin sedentarizare au dat naștere etniei Vlahe ?

Cum nici la acest fapt-concluzie nu mă aștept ca să existe o altă părere, decât aceia că păstorii nomazi liberi Vlahi, au dat naștere etniei Vlahe sedentare, și nu invers, ajungem să avem un răspuns extrem de clar, la chestiunea ridicată de Constantin Giurescu în studiul: Vechimea rumâniei în Țara Românească… (1915) ; republicat sub îngrijirea domnului Dinu Giurescu în antologia Studii de istorie, Editura Eminescu 1993.

Rumânia, Vecinia și Iobăgia nu sunt instituții sociale, introduse în viața etniei Vlahe prin o lege promulgată de vreo instituție omenească, adică o convenție între oameni, sau un act emanat de la o autoritate superioară, sau un ucaz al vreunui cuceritor, ci este un proces, mult mai profound, născut evolutiv din nevoia de supraviețuire, în primul rând din cauza suprapopulării arealului de pășunat.

Reglementarea lor legală a venit mult mai târziu, abia în secolul XIV. Pășunile pot suporta o anumită încărcătură de animale la unitatea de suprafață, fără ca acestea să se erodeze. Din practica de totdeauna, adică din timpuri imemoriale, păstorii se întorc pe aceiaș suprafață de pășune naturală, numai după un interval, care a permis regenerarea ierbii. Înseamnă că suprafața și calitatea pășunilor limitează numărul de animale ce poate fi pășunat, iar numărul de animale ce pot fi pășunate, limitează numărul păstorilor și al familiilor lor.

Tot din timpuri imemoriale, muntenii au invadat și populat șesurile înconjurătoare – adaptându-se – numărul familiilor de păstori transhumanți, rămânând constant peste milenii. Buni cunoscători ai câmpiilor, de la piciorul pantei – pășunile lor de iarnă – într’un an în care nu mai sperau ca întorcându-se primăvara la pășunile montane să mai găsească loc de pășunat pentru oile lor, se transformau în locuitori ai câmpiei, unde productivitatea muncii era superioară.

Ce însemna de fapt această productivitate a muncii sporită?

Însemna că în loc să muncească numai capul familiei – cel care pe pășunile montane, pășuna, mulgea și tundea lâna oilor – în noua viață de la șes, produceau bunuri și bătrânii, femeile și copii, prin cultivarea solului.

Tot din timpuri imemorabile, cea mai mică unitate – familia fie redusă la părinți și copii, fie extinsă – este și cea mai importantă. Este sădită în mintea fiecărui membru al familiei, dragostea și loialitatea pe care și’o datoresc unul altuia. Cu toate acestea o singură familie cu greu ar putea supraviețui, dar să mai și progreseze, așa că treapta următoare a organizării pastorale se numește stână, și are la bază 2-4 familii.

Denumirea de stână, pentru această formă de asociație pastorală care a fost pentru milenii, nucleul de bază în jurul căreia s’a organizat viața păstorilor transhumanți din spațiul mărginit de Panonia la nord, Grecia la sud, Marea Adriatică la vest si Marea Neagră la est, li se pare românilor că este un cuvânt românesc, iar păstorilor din alte etnii, spre exemplu Sarakatsanii – păstori greci din munții Pindului – cred că este un cuvânt grecesc. Acelaș lucru și pentru alte cuvinte, spre exemplu oaie fără miel – oaie stearpă, sau stearpa – atât la Sarakatsani cât și la Vlahi, primii urmașii grecilor din timpurile homerice, rămași încă păstori până în ziua de astăzi, cei de al doilea urmașii traco-ilirilor, rămași de asemenea păstori până în ziua de astăzi sub denumirea (în Munții Pindului) de Kutsovlahi.

În Capitolul al II-lea din această carte, în cadrul subtitlului: Vânătorul, arătam că una dintre regulile pe care mediul înconjurător l’a impus în codul genetic al speciei Homo Sapiens – pentru motive pe care le detaliam acolo – era că ceata putea să varieze între 15 pana la 50 de indivizi, dar să nu depășească un număr de 50 de indivizi: bătrâni adulți și copii.

Aceiași regulă s’a păstrat și la păstori, care este prima treaptă evolutivă superioară, a speciei Homo Sapiens, pornind de la Vânător. Numărul de 50 indivizi la o stână, este limita superioară, dar grupul stânelor cu 50 de membrii, este cel mai numeros. Fiecare membru al unei familii de oieri, statistic vorbind, posedă în jur de 25 de oi, așa că la o stână cu 50 de membrii întovărășiți, se adună circa 1250 de oi. O stână cu 1250 de oi, ne-cesită cel putin 4 ciobani adulți, și un cioban tânăr, știut fiind că o turmă de oi mai nume-roasă de 250 de capete este greu de stăpânit.

Un număr mai mare de oi la o stână, face ca distanța de parcurs, în fiecare zi, până la terenul de pășunat, adăpat și înapoi la stână pen-tru muls și înoptat să se lungească, și să devină prea obositoare pentru oi, conducând la diminuarea producției de lapte și lână. Legea nescrisă – obiceiul pământului – la toți păstorii, atât la călăreții din stepă, Mongoli sau Turanici, cât și la Români, cu privire la organizare și succesiune era aceiași. Unitatea organizatorică stâna, reunea 2-4 familii strâns înrudite între ele, capii de familie fiind deobicei frați sau cel mult veri primari, inventarul și dreptul de a pășuna, obținut de la proprietarul pășunii, formând proprietatea comună, numai oile fiind proprietatea exclusivă a familiilor care intrau în componența stânei.

La fel și Țara, aparținea familiei domnitoare (os domnesc), nu domnitorului decedat. Boierii la Români și Noyanii la călăreții Mongoli sau Turanici, precum și membrii individuali ai comunităților (stâne și sate) românești și mongole sau turanice urmau aceleași reguli nescrise. Fiul cel mai mic, care rămâne ultimul în casa părintească sau în cortul părintesc, le moștenește – întrucât frații mai mari au casele sau corturile lor – dar și obligația de a avea grijă de părinți la bătrânețe. Ruda de sex masculin, considerată cea mai capabilă de a conduce Stâna sau Țara, este aleasă la Mongoli sau Turanici de Marele Kuriltai, iar la Români de Sfatul Țării. Sistemul pastoral din spațiul Euro-Asiatic a impus această soluție.

După cum se vede, din cele relatate mai sus, păstoritul care la prima vedere pare cea mai liberă activitate omenească, este încorsetat de ‘mama natură’ în limite extrem de stricte, care oferă puține locuri de muncă. Doar 5 ciobani din 50 de membri de familie pot avea o utilizare a capacității de muncă asigurată pe durata întregului an. Rezultă că în permanență, tineretul din familiile cu mulți copii, pleacă din cadrul familiei de păstori, unde s’au născut, în căutare de lucru, în regiunile de câmpie. Pe de altă parte în nicio epocă pe care a traversat’o omenirea nu a existat pământ fără stăpân, așa că noii veniți, tinerii din familiile de păstori, trebuiau să intre într’o înțelegere cu stăpânul locului, pentru a obține pământul care îi era necesar.

În perioada în care am lucrat în Departamentul Agriculturii de Stat, răspundeam de județul Mureș, unde îmi petreceam majoritatea timpului și unde am avut ocazia să’i cunosc îndeaproape pe Secui, extraordinar de buni crescători de taurine. Convingerea comunității secuiești, pe care nu se fereau să mi-o declare, era că la venirea lor pe locurile unde ei trăiesc astăzi, în jurul anului 800 d.Hr., ei i’au omorât pe absolut toți Românii pe care i’au găsit în aceste locuri.

Cu toate acestea, astăzi, în județul Mureș, Românii sunt populația majoritară, și spun Secuii că aceasta se datorește faptului că moșierimea secuiască, a sedentarizat păstori români din munții înconjurători, cu care au intrat într’o relație de moșier/iobag. Întrucât păstorii Vlahi, din Carpați, cutreerau iarna toate locurile din câmpie unde se mai puteau găsi resturi vegetale care puteau servi drept furaje pentru oi, ei au devenit în Transilvania iobagi, în Țara Românească rumâni și în Moldova vicini. De cele mai multe ori, o stână întreagă, de câte 50 de indivizi, înrudiți între ei, ”băteau parul”, adică de a întemeiau un sat, în siliștea vreunui boier.

Sedentarizarea pentru păstorii Vlahi, a devenit o dramă reală odată cu sosirea în secolele VI-VII, în peninsula balcanică, a năvălitorilor slavo-turanici. Aceste, popoare migratorii, aduceau cu ei, familiile lor de toate vârstele, și animalele care le asigurau subsistența, și circulau în grupuri mici în căutare de siliști, unde să se așeze. Clasa boierilor, proprietarii pământului, uneori rezistau cu armele în mâini gonind primele cete ale năvă-litorilor, alteori odată ce năvălitorii acceptau conditiile cerute de proprietarii pământului, le permiteau să colonizeze largi întinderi de pământ, asupra cărora cu timpul, pierdeau controlul, în felul acesta creându’se Slaviniile, teritorii care urmăreau autonomia față de Imperiul bizantin.

Vlahii la rândul lor, în fața năvălirii slavo-turanice, văzând că pierd teritoriul ancestral, au trecut la unirea mai multor stâne, întemeiind sate cu o populație mai numeroasă, capabile de a rezista invaziei, creând și ei unități teritoriale prin unirea mai multor sate, numite Vlahii, care căutau și ele autonomia față de Imperiul bizantin, care nu le mai oferea protecție. La sud de Dunăre, Vlahiile din imperiul bizantin, pierd din ce în ce mai mult teren în fața năvălitorilor slavo-turanici, astfel că se formează etnii noi cu istoria lor proprie, așa cum sunt statele slave din sudul și vestul Dunării, existente astăzi.

În schimb la nord de Dunăre, Vlahii, în secolele X-XIII în alianță în special cu Cumanii, iar începând din secolul XIV, ca vasali ai Ungurilor, care îi absorbiseră pe Cumani, sunt cei care reușesc să absoarbă pe năvălitorii Slavi. Vlahii, atâta vreme cât ”izvoarele tac” deși posedau o limbă proprie, religia creștină, și deși erau organizați în ”țări” (Vlahii), ca și strămoșii lor Iliro-Tracii, și ca și Slavii, până la inventarea (863) alfabetului Chirilic, trăiau încă pe bază de tradiție orală.

În această perioadă au existat două faze:

1.  Secolele IV-VII – Perioada creerii protoetniei românești: Vlahii, denumire obținută prin coruperea numelui Sfântului Blasius, unul din cei 14 martiri ai bisericii creștine din secolul IV. Desăvârșirea romanizării, concomitent cu creștinarea, începând cu domnia primului împărat roman creștin, Constantin cel Mare (311-337), de origină Iliră, și terminând cu ultimul împărat roman de origina Iliră, Focas (602-610).

2.  Secolele VII-XIV – Perioada desăvârșirii etniei Vlahe, prin asimilarea năvălitorilor slavo-turanici, concomitent cu sedentarizarea progresivă a păstorilor Vlahi, proces care în Transilvania s’a numit iobăgire, în Țara Românească s’a numit rumânire, iar în Moldova s’a numit vicinire. În Transilvania, clasa politică a fost descăpățânată (expresia îi aparține lui Xenopol), înțelegând prin aceasta că a fost maghiarizată.

Etnia Vlahă, a dezvoltat forme statale de sine stătătoare, începând cu secolul XIV, alternativ, total independente, și alternativ vasale față de: Unguri, Tătari și Turci. În secolul XIX, Vlahia Mare (Țara Românească) și Vlahia Neagră (Moldova), s’au unit, și’au cucerit independența, au devenit Regatul României, iar in secolul XX, au realizat Marea Unire cu Transilvania, Basarabia, Banatul și Bucovina, întemeiind România Mare.

Suprapopularea arealului pastoral euroasiatic

Patricienii romani, existau datorită existenței condițiunilor create de legile Imperiului Roman. La un moment dat însă, întreg eșafodajul, s’a prăbușit, întrucât, raportul de forțe s’a schimbat. Suprapopularea, cu oameni și animale domestice ierbivore, pe care se baza viața popoarelor nomadice, din spațiul imens dintre Marele Zid Chinezesc și capătul drumurilor care străbăteau Imperiul Roman, a determinat punerea lor în mișcare.

Primii, care s’au pus în mișcare, au fost Cimbrii, Scirii și Teutonii, neamuri germanice, care își pășteau vacile, albe cu pete mari negre, astăzi denumite Holstein și celebre în toată lumea pentru producția mare de lapte pe care o dau, în spațiul unde astăzi se află provincia germană Schleswig-Holstein. În anii 107-105 î.Hr., din cauza unor maree, combinate cu furtuni ne mai pomenite, compuse din ploi abundente și vânturi puternice care împingeau apa mareelor peste pășunile joase, au cauzat transformarea acestora în mlaștini. Amenințați fiind cu înfometarea, după ce i’au omorât pe bătrâni, și’au luat turmele de vaci, și restul familiei, și au pornit spre sud în căutare de noi pășuni.

În lucrarea: A manual about Schleswig Holstein. Editor Martin Tretbar-Endres, Publisher: Press Office of the State Government of Schleswig Holstein, Kiel 1992, la p. 9, este citat autorul roman Plinius, care descrie aceste locuri, într’un stil modern:

”O mulțime de oameni foarte săraci, populează aceste locuri, care trăiesc pe movile înalte făcute de mână de om sau pe puținele ridicături naturale, deși la mare ele foarte înalte sunt totuși complet inundate. Când terenurile înconjurătoare sunt complet inundate, oamenii de pe aceste înălțimi, seamănă cu corăbieri, iar atunci când apele se retrag, seamănă cu naufragiați, și încep să pescuiască[…] Țes plăși de pescuit din trestie și papură, și atârnă baloturi din bălegar la uscat, pentru combustibil, mai curând cu ajutorul vântului decât cu al soarelui. Apa de ploaie, pe care o colecteaza în șanțuri, în fața locuințelor lor, este tot ceea ce au de băut.”

Din cauză că cirezile de vite, trebuiau pășunate pe arii largi, cele trei triburi se despart. Cu toate acestea, în anul 105 î.Hr., două armate Romane au fost învinse de Cimbri. Generalul Marius, în anul 102 î.Hr., își antrenează armata la construirea unui drum, peste Alpi, și pătrunde în Sudul Franței, unde la Aix-en-Provence, reușește să îi învingă pe Sciri și Teutoni, să’i ia în robie, și să le confiște turmele de vite. Apoi pe drumul construit, de armata sa, se înapoiază în nordul Italiei, unde pătrunseseră Cimbrii, prin pasul Brenner, (numele șefului Cimbrilor) venind din Elveția, și cu aceiași armată, în anul 101 î.Hr., îi învinge și pe Cimbri lângă Vercelli, îi ia în robie și îi vinde ca sclavi.

Cât timp, inițiativa a fost în mâna Romanilor, care’și alegeau locul unde atacau, organizarea Imperiului Roman pentru războaie de cucerire, se dovedea superioară, așa cum se poate vedea din episodul de mai sus. Dar din momentul în care, în special lumea germanică, începu să atace în bande mici, care atacau Imperiul Roman rural, format din vilelele patricienilor și apoi se retrăgeau, pline de prăzi, numai ca să revină, atunci când informațiile pe care le căpătau de la sclavi, le asigura impunitatea, lucrurile se schimbară radical, pentru că adoptând această tactică, barbarii realizau ei însuși, ceea ce fusese avantajul strategic, de care înainte se bucuraseră Romanii, superioritatea militară, într’un anumit loc, la un moment dat.

Ca atare, patricienii începură să se organizeze, supraviețuind numai aceia, care construiau castele, și angajau armate permanente profesionale. Bineînțeles că în aceste condiții, imperiul nu mai putea colecta impozite, din regiunile jefuite de barbari și care căutau să organizeze o apărare locală, așa că apărarea centrală bazată pe o armată imperială și pe șoselele strategice ale imperiului, devenea un lucru din trecut.

Dar autonomia locală, a patricienilor, lua și alte forme, așa cum ar fi fost, angajarea pentru apărarea castelelor a bandelor de barbari, care veneau cu organizarea lor eficientă, cu armamentul lor adaptat noului tip de război și cu șefii lor de care ascultau. Autonomia mergea și mai departe, relațiile dintre dominați (sclavi) și dominanți (castelani) se schimbară, legea romană devenind de neaplicat, adică toate recoltele intrând în magaziile patricianului, care apoi le distribuia sclavilor pe măsura necesităților, întrucât magaziile erau primele jefuite de bandele de barbari.

Relațiile dintre dominați si dominanți, se schimbară în sensul transformării, sclavilor în iobagi, cărora li se acorda o parcelă de pământ, li se lăsau roadele pământului, dar din care dădeau seniorului local, o parte sub forma de dijmă și bisericii, deasemenea o zeciuială. Seniorul, la vreme de restriște, adăpostea pe iobagi în castel, îi hrănea din magaziile seniorului, iar ei contribuiau la apărarea castelului. În cazul când castelul era cucerit și familia seniorului măcelărită, șeful barbar devenea noul castelan, se creștina, și regiuni întinse își schimbau atât caracterul etnic cât și relațiile sociale dintre dominat și dominant.

Atomizarea Imperiului Roman de Apus, atunci când criza existenței Imperiului Roman, s’a dezlănțuit, a fost formula de supraviețuire, în contra atacurilor barbarilor. Recunoașterea noilor castelani, venea dela puterea spirituală – Papalitate – pentru care motiv i se plătea, zeciuiala din toate veniturile, direct de la populație. Această transformare s’a numit feudalizare, pentru că proprietățile pe care le dețineau castelanii erau feude, adică proprietăți concesionate de noua autoritate spirituală, papalitatea, care uzurpase puterea imperială, împăratul devenind el însuși dependent de recunoașterea papalității. Bine înțeles, destul de repede, relațiile dintre feudali s’au ierarhizat, pe bază de putere reală militară și recunoaștere, din partea papalității, ceea ce a condus la creerea de regate creștine.

Și în China, aceleași cauze produc aceleași efecte, Împărăția Chineză împărțindu’se în Împărăția de Nord și Împărăția de Sud, sub loviturile invadatorilor Huni (Hsiung-nu), în anul 311. În anul 360, Hunii schimbă direcția, invadează Europa, și se stabilesc în Panonia. Uniunea de triburi asiatice, cunoscute sub numele de Huni, la venire erau compuse din cca. 30.000 oameni, în care erau cuprinse și populații clientelare, Mongoli din Siberia, și Roxolani din Iran. Ei aduceau cu ei 40.000 de cai și 100.000 de capete de vite cornute. Hunii introduc pantalonii, care înlocuiesc toga romană și scările la călărit (o invenție, chinezească sau koreană), care conduce la invenția șeilor cu scări, care la rândul lor revoluționează călăritul și ca atare arta războiului.

Timp de 91 de ani, adică din anul 360 până în anul 451, Hunii, atacând în locul și momentul, ales de ei, au triumfat asupra diferitelor triburi germane: Alani, Heruli, Ostrogoti, Visigoți, și slave, Venețieni, și obțin tribut de la Imperiul Roman de Apus.

Sunt în fine siliți să se bată în Franța, cu o armată romană, cu ajutor de la Visigoți, și la Chalons, sunt învinși, și obligați să se întoarcă în Panonia. Attila moare în anul 453, fii săi menținându-se în Panonia până în anul 468, când ultima încercare a Hunilor de a ocupa Dacia, rezultă într-o înfrângere, provocată de împăratul Leon I, al Imperiului Roman de Răsărit, și în retragerea lor în stepa asiatică de unde veniseră.

Fenomenul ‘atomizării’ Imperiului Roman de Apus a continuat, tot timpul evului mediu și modern. Exemplul clasic îl constituie, ‘atomizarea’ și feudalizarea Germaniei. În anul 1789, anul Revoluției Franceze, în Germania existau 1789 de unități statale, unități politice și administrative complet separate, toate vasale numai împăratului și ca atare complet independente. În Apusul Europei, evolutiv, calea pentru supraviețuire, a fost ‘atomizarea’ și feudalizarea, după care, abia, a urmat agregarea în unități statale mai mari: regate și imperii.

Imperiul Roman, înființat de Augustus în anul 27 î.Hr., este desființat în mod oficial, în anul 476, prin depunerea ultimului Împărat Augustulus (August cel mititel), pentru că este un băiețel, de către regele Odoacru al Herulilor (Saxonilor) și este trimis să traiască la Neapole, dintr’o pensie de 6.000 de galbeni anual.

În anul 502, Hunii, se înapoiază sub un nou nume, Bulgari, și execută un raid, în care jefuiesc Tracia și adună informații asupra apărării Constantinopolului, și apoi se repliază în Bărăgan, Moldova și Basarabia, unde se așează. De la această bază de operații, în anul 559, Bulgarii împreună cu Slavii clientelari, înainteaza până sub zidurile Constantinopolului, unde însă, generalul Belizarie, care în fața pericolului iese din retragere, îi respinge din nou, Bulgarii repliindu’se, a doua oară, până la baza lor de operații din Bărăgan, Moldova și Basarabia.

Începând cu anul 582, adică la sfârșitul secolului al VI-lea, împăratul Tiberiu II Constantin, a început colonizarea pașnică, graduată și controlată a triburilor de slavi, la sud și vest de Dunăre. Aceiaș politică a continuat și sub ginerele său – Flavius Mauricius (Maurikios), care i’a urmat la tronul împărăției romane răsăritene.

În anul 592, Maurikios trimite trupe în contra Avarilor care erau asezați în Panonia, din anul 566, și care împreună cu triburi de Slavi clientelari, de data aceasta sub for-mă de cucerire, trec la sud și vest de Dunăre, și reușesc să se implanteze, în peninsula Balcanică. Avarii din Panonia, în anul 625, coordonat cu Perșii, atacă Constantinopolul, dar împăratul Heraclius reușește să-i respingă. Împăratul Heraclius, în anul 635, se aliază cu Bulgarii, din Bărăgan, Moldova și Basarabia, sub conducerea Khan-ului Kuvrat și îi atacă pe Avari, în Panonia.

Slavii şi ruşii kievani în anul (896) aşezării maghiarilor în Panonia

În anii 680- 681, Bulgarii sub conducerea lui Asparuch îi supun pe Slavii așezați în partea răsăriteană a peninsulei Balcanice și înființează Țaratul Bulgar, care de aici înainte, avea să poarte multe războaie cu Împărăția Bizantină pentru stăpânirea peninsulei Balcanice. În harta înfățișată la pagina anterioară este redată situația existentă a răspândirii Slavilor în Răsăritul Europei, în anul 896, anul așezării Maghiarilor în Panonia.

După cum se remarcă cu ușurință, din harta de la pagina anterioară, la sfârșitul secolului al IX-lea, Slavii acaparaseră întreaga Europă de Răsărit. O linie, care se întindea de la nord, de la actualul port din Germania, Hamburg, până la actualul port Veneția din Italia, era linia de demarcație dintre triburile Slave și triburile Germanice. Cetatea Hamburg a fost clădită de Carol cel Mare în secolul al 8-lea pentru a opri înaintarea Slavilor spre Apus. Orașul din insulele Venețiene a fost întemeiat de tribul Slav al Veneților, care s-au refugiat în aceste locuri inaccesibile, pentru a scăpa de urmărirea Hunilor.

În sud Slavii ocupaseră Peloponezul, care acum se numea Moreea, și cu bărcile lor scobite în trunchiuri de copaci, traversau Marea Egee și ajungeau în insulele grecești și în Asia Mică. În 689, împăratul Justinian al II-lea, îi învinge într’o bătălie pe Slavii din Tracia, și mută un mare număr dintre ei în Anatolia, în jurul Constantinopolului.

Cum a fost posibilă, această acaparare de teritorii întinse, mai cu seamă prin mijloace pașnice, pentru că în marile bătălii, Slavii erau mai întotdeauna asociații pedeștri, ai popoarelor de călăreți turanici, și care mergeau la bătălie ca o avantgardă, cunoscută sub denumirea de ”glotași”. Această ‘gloată’, prin definiție slab organizată și înarmată, dar cu care totuși adversarul, în cazul că dorea să câștige bătălia, trebuia să se lupte și să o învingă, înainte de a ajunge să se lupte cu formidabila cavalerie usoară a popoarelor turanice.

Odată în timp ce vizitam mânăstirea Voroneț, pe o bancă în fața unei porți a unei case din satul Voroneț, ședea un bătrân Moldovean, sfătos, care m’a invitat să șed puțin. Am acceptat invitația, și din vorbă în vorbă, nu știu cum am ajuns la problema Rutenilor care veneau de undeva din nord și se așezau în satul Voroneț. Bătrânul Moldovean, a început prin a’mi arăta că satul Voroneț, era așezat în vale, unde traiul era mai lesne, mai cu seamă iarna, la adăpost de Crivățul cel înghețat, și că numai în vale se puteau săpa puțuri, pe dealurile înconjurătoare, trebuind să fie captat un izvor, dar care să nu sece vara.

Într’o vară, a sosit în sat o familie de Ruteni, care și’a găsit cu usurință de lucru, la diferiți locuitori din satul Voroneț. Întrucât i’a prins iarna, pe acele meleaguri, și probabil că nici nu aveau a se duce în altă parte, nu au mai plecat, și fiindcă se dovediseră oameni foarte muncitori, unul dintre locuitorii la care lucraseră, a fost foarte bucuros să’i îndatoreze, pentru că în acest fel să’i poată avea și anul următor la lucru, așa că i’a învoit, să’și înjghebeze o colibă, undeva sus pe deal, la fâneața acelui locuitor. Iarna ca și vara, familia de Ruteni, căra apa cu găleata, din sat la locuința lor de pe deal.

Cu timpul, au venit alte familii de Ruteni care fiind folositori, s’au așezat în satul Voroneț, și tot cu timpul, prima familie de Ruteni care s’a așezat, pe dealurile Voroneților, a cumpărat loc de casă în sat, și și’a construit casă în satul Voroneț. Povestirea țăranului Moldovean de la Voroneț, explică destul de bine, de ce proprietarii de pământ din Imperiul Bizantin, erau bucuroși să acccepte coloniști Slavi, care nefiind puternic organizați și agregați, în scopul cuceririi, în contrast cu popoarele de călăreți din stepă, nu erau temuți, ci erau chiar doriți, a fi aduși în locurile depopulate din cauza veșnicilor războaie din provinciile bizantine. Nu trebuie uitat că sclavii Slavi erau cei mai căutați, și erau plătiți cel mai bine, pe piețele de sclavi din Orientul Mijlociu.

Deși însușirile lor, de oameni care se mulțumesc cu puțin, și în schimb au de oferit mult, atunci când se aflau în poziția de dominat, care explică întrucâtva acapararea teritoriilor, prin aprecierea pozitivă de care se bucurau, totuși în sens darwinist, înlocuirea populațiilor băștinașe, printr’o populație Slavă, fenomen denumit ”puterea de asimilare a slavilor”, se explică numai printr’o capacitate de înmulțire și de adaptare la mediu, superioară a populației Slave, în comparație cu populațiile neslave authtone, ceva cam ca în cazul înlocuirii în timp, a populației Neanderthal cu populația Cro-Magnon. Sporul de populație, atât de copleșitor al Slavilor, ar fi trebuit să conducă la lupte sângeroase și la încercări de a’i distruge sau alunga, ceea ce, istoric s’a și întâmplat.

Istoricii care acceptă explicații darwiniste, cei care cred că evoluția omenirii, se datorește evoluției tehnologiei – deci invențiilor create de creierul omenesc – arată că la sfârșitul secolului VI d.Hr. și începutul secolului al VII-lea d.Hr., explozia de populație Slavă se datorește invenției plugului de către Slavi. Plugul inventat de Slavi constă dintr’un instrument tractat, care poseda un cuțit vertical în partea stângă față de direcția de înaintare, cu care desparte ”brazda” de masa solului, un alt cuțit orizontal (fierul de plug) care desparte ”brazda”, de masa solului de dedesubt, care are o pozitie oblică spre dreapta, față de direcția de înaintare, și care este continuat de ”cormană”, o secțiune de cilindru sau helicoidală, pe care prin înaintare, urcă brazda, și care deci este răsturnată cu partea superioară, în golul creat prin dislocarea brazdei precedente, din dreapta, față de sensul de înaintare al plugului. În căderea sa brazda se sfărâmă, creind un bun pat germinativ.

Această invenție slavă, plugul, a permis slavilor să ia în cultură terenuri argiloase grele, pe care omenirea le folosea, până la data inventării plugului, fie ca pășuni, fie că erau ocupate de păduri. În plus față de consecința primară, aceia de a hrăni explozia de populație slavă, din terenuri virgine, neocupate de băștinași care cultivau terenuri nisipoase, usor de lucrat, consecința imediată a fost imensa sporire a productivității muncii, prin faptul că cu aceiași cantitate de muncă, terenurile virgine luate în cultură, pe baza noii tehnologii, produceau cantități duble sau triple de cereale la unitatea de timp de muncă omenească utilizată. O altă consecință, pe termen lung – a fost fără îndoială – desființarea în timp, pe măsură ce pășunile se restrângeau, a supremației armatelor de călăreți turanici, care se bazau pe pășuni, pentru hergheliile de cai și cirezile de cornute, pentru ca să existe.

Din cercetarea hărții Europei de Răsărit de la sfârșitul secolului IX, (Fig. 10) se constată existența a trei enclave, în care slavii nu predomină: enclava albaneză – din Albania de astăzi – unde populația de origină ilirică s’a putut menține, enclava grecească din jurul orașului Atena, și marea enclavă, de la Dunărea de Jos, limitată la răsărit de râul Nistru și la apus de cursul mijlociu al Dunării. Această ultimă enclavă, era ocupată de Vlahi (Români), a cărei etnogeneză, s’a definitivat, printr’o coabitare de șapte secole cu Slavii, așezați în acest teritoriu.

Slavii, erau mult mai mulți în Panonia, și mult mai puțini, între Tisa și Nistru. Partea de apus a acestei enclave – Panonia – fusese ocupată din anul 566, până în anul 798, adică timp de 236 de ani de Regatul Avarilor, dar care în anul 798 au fost complet distruși de Carol cel Mare. Bazați pe tradiția medievală, dar și pe unele date istorice, unii autori, susțin, că Secuii sunt o parte a Avarilor care ar fi scăpat, de a fi exterminați, cu ocazia cataclismului demografic produs de expedițiile Francilor, conduși de împăratul Carol cel Mare.

După părerea unora dintre istoricii români, unul dintre aceștia fiind istoricul Vlad Georgescu, deplasarea masivă a Slavilor, în sudul și vestul Dunării, ca clienți ai Avarilor și a Bulgarilor, a fost factorul decisiv în formarea unei majorități românești în: Transilvania, Banat, Maramureș, Muntenia, Moldova și Basarabia. Iată un citat din Vlad Georgescu, Istoria Românilor, editia a III-a, Humanitas, Bucuresti 1992:

”…dislocarea unei însemnate mase slave de la nord la sud a produs schimbări importante, în echilibrul etniilor, micșorând rolul elementului romanic în Balcani, dar întărind ponderea sa în Dacia. În nord, populația romanică, va sfârși prin a asimila, masa slavică rămasă, în sud slavii vor fi aceia care’i vor asimila pe băștinași, schimbând cu totul aspectul etnic al uneia dintre cele mai romanizate provincii din întregul imperiu.”

Migrația Slavilor la sud și la vest de Dunăre, a fost un factor favorabil menținerii superiorității numerice a populației neoromane, Dacoromane, sau Vlahe în teritoriile locuite astăzi de Români.

Pe teritoriul locuit astăzi de Români, plugul cu cormană descris mai sus nu se constată arheologic, că ar fi existat, decât începând de la secolul al XIV-lea, înainte. În epoca, în care numeroase seminții călări, treceau prin țările locuite astăzi de Români și care dacă ar fi văzut culturi agricole, prinse de sol, dacă erau coapte bune de recoltat, și le’ar fi însușit, iar dacă erau încă verzi, ar fi lăsat caii să le pășuneze. Păstorii de oi în turme mici, care erau destul de mobile, și care cutreerau, munții și câmpiile cu ierburi înalte, mai cu seamă la adăpostul nopții, erau o garanție de supraviețuire în libertate, mult mai mare, decât agricultura oricât ar fi fost ea de performantă. În concluzie, este de luat în considerație faptul că transhumanța a asigurat Vlahilor, superioritatea necesară supraviețuirii, asupra Slavilor, în spațiul mioritic, și în același timp, a reușit să absoarbă, în masa lor pe cei care s’au așezat în mijlocul lor.

Alți Slavi, trăiau în comunități nealterate din punct de vedere etnic, mai cu seamă în apusul arealului între Dunărea de mijloc și Tisa, în special în Panonia. În răsăritul arealului menționat, pe lângă Vlahi, trăiau Pecenegii care puseseră stăpânire pe câmpie, lăsând Vlahilor, munții, dealurile, pădurile și mlaștinile.

Marea schismă

În secolul al IX-lea, popoarele de origină germană care acaparaseră moștenirea Imperiului Roman de Apus, după ce au încheiat, în cea mai mare proporție, faza de criză, care se caracterizase prin lupta tuturor în contra tuturor, au reușit pentru prima dată să restaureze Imperiul Roman de Apus, în anul 800, când Carol cel Mare este încoronat, la Roma, de către Papă, Împărat al Imperiului Roman de Apus, de naționalitate Germană (Francii de răsărit).

Prin această încoronare, Papa își aroga dreptul – ca în calitate de urmaș al Apostolului Petre, primul Episcop creștin din Roma – de a încorona pe Împărații legitimi ai Sf. Imperiu Roman, numai la Roma, indiferent unde aceștia își aveau capitala. În acest fel, legimitatea, devenise principalul component al autorității ”unșilor lui Dumnezeu”. În acelaș timp prin faptul că încoronarea Împăratului a avut loc la Roma, și a fost oficiată de Papă, a servit și la legitimizarea acestuia ca singurul în drept să oficieze slujba de încoronare.

În Imperiul Roman de Răsărit, din cauza continuității instituției imperiale, legimitatea Impăratului nu era pusă în discuție, și ca atare nici legimitatea Patriarhului de a oficia personal slujbe religioase de încoronare, sau de a trimite delegați pentru a oficia slujbe religioase de încoronare, sau de a înființa episcopate, în țări ai căror prinți solicitau creștinarea în bloc a lor și a popoarelor lor.

Pentru sistemul de viață pastoral – treapta care a succedat, în evoluția omului, sistemului de viață al vânătorilor și culegătorilor – stăpânirea unui ținut făcea sens, numai dacă nu se depășea pragul suprapopulării cu oameni și animale. Dar imediat ce pragul suprapopulării era depășit, păstorii fie călăreți din stepă, fie crescători de animale cornute mari, fie păstori de oi și capre, decât să’și vadă animalele murind, îi omorau pe bătrânii lor care le-ar fi fost o povară pe drum, riscau orice, inclusiv viața lor și a familiilor lor, și începeau migrația, către pășuni mai verzi , fără să țină prea mult seama de proprietarii pășunilor încălcate. De altfel, Tătarii care au invadat, în secolul al XIII-lea, Rusia și Europa, aveau obiceiul să spună că acolo unde caii lor au călcat odată, totul le aparține, deoarece:

”Tengri (Cerul), a lăsat iarba pentru a fi pășunată de oi, a lăsat oile pentru a fi mâncate de lupi, și restul oamenilor pentru a fi înrobiți de Tătari.”

Dar pentru popoarele nomade care erau forțate de suprapopulare să se sedentarizeze, lucrurile se schimbau în mod radical, întrucât pământul – și anume un anumit terito-riu, cel pe care se așezaseră și de unde nu mai vedeau unde ar fi putut să plece în altă parte – a devenit principalul mijloc de producție, pe care dacă nu-l apărau, piereau cu toții de foame. Apărarea proprietății funciare începea cu dovedirea legitimității stăpânirii pământului. Pentru cuceritorii, de o dată mai veche sau mai recentă, exista o singură cale: creștinarea, iar în ceea ce privește recunoașterea legitimității proprietății, două alegeri: Patriarhia de la Constantinopol, integrată în Imperiul Bizantin, sau Sf. Oficiu Papal, de la Roma, sprijinit de Sf. Imperiu Roman, de naționalitate Germană (Francii de răsărit).

Creștinarea oferită de Institutia Papală, era condiționată de acceptarea catolicismului drept religie unică în stat, clerul catolic depinzând numai de ierarhia catolică, și dreptul de a încasa direct de la populație zeciuiala bisericii catolice, dreptul de instanță supremă în chestiunile legate de transferul de proprietate, prin căsătorii și moșteniri. Creștinarea oferită de Patriarhia din Constantinopol, era oferită fără alte condiții decât cele spirituale.

Desigur că creștinarea oferită de Patriarhia din Constantinopol, și deci legitimitate în realmul Imperiului Roman de Răsărit, fără condiții, era mai atractivă pentru mulțimea de conducători ai triburilor Slave abia constituite în mici regate și care doreau să-și mențină cuceririle făcute, dar fără să se supună disciplinei, impuse de cele două forțe în echilibru: Papalitatea și Sf. Imperiu din Apusul Europei. Disciplina din realmul Papalității, se concretiza mai cu seamă prin principiul moștenirii ereditare în linie directă, în timp ce în răsăritul Europei, principiul eredității, devenea doar un principiu al eligibilității, succesiunea fiind decisă de alegerea făcută de boieri, dintre toți cei cu os domnesc (posesori ai genelor celui care le’au dat viață).

Din punct de vedere darwinist, transmiterea moștenirii materiale acumulate, odată cu transmiterea genelor – deci ereditară în linie directă, ca în sistemul adoptat in apusul Europei – era cea care respectă legea selecției naturale. Substituirea legii selecției naturale printr-o convenție între oameni – alegerea făcută de către boieri, care în fond nu erau, decât ceva mai mult decât o gardă pretoriană – nu putea conduce decât la anarhie, așa cum s-a și întâmplat în realitate. În răsăritul Europei, a reușit să se instaleze principiul moștenirii prin alegeri, datorită unei inovații tehnologice: alfabetul Chirilic. Ducele Moraviei, Rostislav, cere Împăratului Mihail al III-lea (bețivanul) al Bizantului, să-i trimită misionari cu ajutorul cărora să obțină convertirea la creștinism a populației Slave a ducatului său. Acesta îi trimite în anul 863, pe călugărul-misionar Chiril, macedonean, deci etnic Slav, care odată cu colonizarea Macedoniei își arogaseră numele de Macedoneni, și care deși își însusișeră religia grecească, își păstraseră limba slavă. Pustiirea Macedoniei, prin măcelărirea și deportarea în robie a populației originale macedonene, care dăduse lumii pe Alexandru cel Mare, se datorește consulului roman Lucius Aemilius Paulus, care pentru a stârpi din rădăcini repetatele revolte ale macedonenilor în contra stăpânirii romane, după câștigarea victoriei decisive de la Pydna din anul 168 î.Hr., îl aduce la Roma în cortegiul său triumfal pe regele macedonean Perseus, și pe toți macedonenii care supraviețuiseră măcelului, vânzându’i ca sclavi. Istoria a înregistrat că femeile macedonene au fost vândute ca sclave, cu prețuri în medie de 50 de ori mai ridicate decât cele obținute pentru bărbații macedoneni.

Jefuirea Macedoniei de toate bogățiile acumulate în Macedonia de la Alexandru cel Mare, până la venirea romanilor din anul 168 î.Hr., a îmbogățit trezoreria romană în așa măsură încât, Senatul a decis să nu mai perceapă de la cetățenii romani, taxe directe (tributum). Soarta macedonenilor, nu este decât unul dintre exemplele comportamentului romanilor, Dacia fiind un alt exemplu, de acelaș gen, dintre multe altele.

Atracția noului alfabet, pentru Slavii din răsăritul Europei, a fost atât de mare,în- cât de la apariția alfabetului Chirilic, toate convertirile Slavilor la creștinism, începând cu Bulgarii în anul 864, au fost făcute numai de Patriarhia din Constantinopol. Au rămas Catolici: Polonezii, Slovenii și Croații. Iar pentru, readucerea la catolicism a Boemiei, Moraviei, și Slovaciei, unite într’un singur stat de către Sviatopluk, care adoptase denumirea de Moravia Mare, și care prin adoptarea alfabetului Chirilic, aparțineau ortodoxismului grecesc, împăratul Arnulf, al Sfântului Imperiu Roman de Apus, în acelaș timp rege al Bavariei, împreună cu opoziția catolică din Moravia Mare opusă lui Sviatopluk, îi cheamă pe Unguri, care erau cantonați în stepa din nordul Mării Negre, să se așeze în Panonia.

Din pricină că Pecenegii – care din cauza suprapopulării – se pregăteau să invadeze pășunile Ungurilor, aceștia în locul unei confruntări cu Pecenegii, au preferat să dea curs invitației împăratului Arnulf , de a coloniza Panonia, care era slab populată, ca urmare a distrugerii regatului avar de către Carol cel Mare, 100 de ani mai inainte, în anul 796. Istoricul Paul Lendvai, în volumul său Ungurii, care va fi citat deseori în această carte – în felul său – la p. 24 și 27 recunoaște suferințele produse popoarelor sedentarizate, din și vecine cu Panonia, de către nomadismul unguresc, care a durat 1023 de ani (896- 1919), p. 24:

”După distrugerile înspăimântătoare și în condițiile pustiilor de mai târziu săvârșite de Unguri în întreaga Panonie, Francii de răsărit și Moravii, s’au învinovățit reciproc, și în scrisori către Papa, că le’au arătat acestor dușmani periculoși, tratați drept aliați, drumul spre bazinul Carpaților.”

p. 27:

”Dar ceea ce Ungurii aclamă ca pe eposul eroic al strămoșilor victorioși, pentru nemți, slavi și români, rămâne până în zilele noastre, o tragedie, o nenorocire, o lovitură a soartei.”

Înainte chiar ca împăratului Arnulf al Imperiului Roman de Apus, care îi cheamă pe Unguri să colonizeze Panonia, în scopul atacării Moraviei Mari, Papa Nicolae I, în anul 863, anul în care Patriarhia din Constantinopol trimisese pe călugării-misionari, frații Chiril și Metodiu, ducelui Moraviei, Rostislav, excomunică pe Patriarhul Constantinopolului, Fotius. În anul 867, se urcă pe tronul Împărăției Bizantine, Vasile I, întemeietorul dinastiei macedonene, deci Slav grecizat, dinastie care restaurează autoritatea imperială, și care se menține pe tron, până în anul 1054. În anul 867, Fotius Patriarhul Constantinopolului, împreună cu Consiliul bisericesc al Patriarhiei, răspunde la excomunicarea din anul 863, a Papei Nicolae I, prin anatemizarea Papei, acesta fiind primul pas al Marii Schisme a Bisericii Crestine, care va deveni o realitate in anul 1054, atunci când Papa Leon al IX-lea, îl va excomunica pe Patriarhul Mihai Coelularius, împreună cu toți credincioșii.

Pentru Români, au fost rupte toate punțile de comunicare ale acestora cu Instituția Papala, deoarece în anul 1000 deci cu 54, de ani înainte de data excomunicării, la data încoronării regelui Ștefan cel Sfânt, Papa înființează, o episcopie catolică ungureas-că la Esztergom, și îi conferă autoritate asupra credincioșilor din orice etnie ar fi făcut parte – să se supună acestei episcopii – ceea ce pentru Românii în stare de permanentă rezistență activă față de Unguri, era imposibil de acceptat.

Cruciada în contra schismaticilor de rit greco-ortodox

Convertirea Maghiarilor la catolicism, în anul 1000, cu ocazia încoronării ca rege a lui Ștefan I cel Sfânt, i’a salvat de la extincție. Soarta tuturor celorlalți călăreți din stepa asiatică, indiferent dacă au fost turci, sau mongoli, sau amestecuri, indiferent dacă s’au convertit la religia Iudaică (Khazarii), Islamică (Tătarii), Greco-Ortodoxă (Bulgarii), a fost pierderea, limbii și a identității naționale, fiind asimilați în masa popoarelor pe care le-au cucerit.

Ungurii sosiți în Panonia, în anul 895 sau 896, prin pasul Verecke din Carpații Păduroși, trecătoare bine cunoscută de ei, din timpul raidurilor întreprinse în anii 862 și 881. Cabarii sau Kavarii, nume care inseamnă, „rebeli”, un neam Khazar, convertit la Iudaism, dar în stare de rebeliune în contra împărăției Khazarilor, i’au insoțit în expediția din anul 881.

Trei motive i’au determinat pe Maghiari, să părăsească locurile natale și să se așeze în Panonia:

a) au realizat că Pecenegii, care doreau să se așeze în teritoriile nord-pontice ocupate de Maghiari, le periclitau supraviețuirea,

b) Secete cumplite, alternând cu inundații catastrofale pe câmpiile din jurul cursului inferior al Volgăi, și în delta Volgăi, datorită ploilor neîncetate din bazinul superior al Volgăi.

c) atracția prezentată de Panonia, la sfârșitul secolului al IX-lea, unde exista o populatie multi-etnică (slavi, români, germani), puțin numeroasă și fără sudură între etnii.
Cauzele menționate la punctele a) și b), din punct de vedere darwinist, pot fi rezumate cu un singur cuvânt – suprapopulare – la locul de origină, care este cauza naturală a tuturor migrațiilor fie individuale fie colective. În ceea ce privește Panonia, fostul regat al Avarilor, așa cum am menționat anterior, fusese distrus de Carol cel Mare, între anii 798 și 814, și trei sferturi de veac după aceasta, încă nu’și putuse reveni, din catastrofa demografică menționată. Desigur că dacă nu ar fi avut unde să emigreze, națiunea Maghiară ar fi rămas pe loc și ar fi luptat pentru supraviețuire. Maghiarii nu au emigrat în Panonia la întâmplare, ci au făcut’o după o alegere bine gândită. Presupun că adevăratul motiv, pentru care Maghiarii au emigrat în Panonia sfârșitului celui de al IX-lea veac, a fost însăși Panonia, ca o țară a făgăduințelor.

Ștefan cel Sfânt, în istoria Maghiarilor, a jucat rolul pe care l’a jucat celălalt reformator de geniu în istoria Rușilor, împăratul Petru cel Mare.

Iată care au fost învățăturile (testamentul) regelui Ștefan I cel Sfânt, din anul 1015, către fiul său:

”Imperiul Roman a dobândit o importanță așa de mare datorită mai ales faptului că între hotarele lui se strângeau numeroși nobili și înțelepți din diferite țări, și principii lui au devenit așa de glorioși și așa de puternici datorită aceluiaș fapt […] Venind din diferite țări și provincii, coloniștii aduc cu ei diferite limbi și obiceiuri, diferite lucruri și arme folositoare, care împodobesc și aureolează curtea regelui, dar în puterile străine bagă groaza. O țară care are limba numai de un fel și obiceiuri numai de un fel este slabă și neputincioasă. De aceea, fiul meu, îți poruncesc să te intâlnești cu ei și să te porți cuviincios cu ei, pentru ca lor să le fie mai plăcut a zăbovi la tine decât altundeva, căci de vei distruge cele construite de mine, de vei împrăștia cele adunate de mine, atunci, fără îndoială, imperiul tău de mare pagubă va avea parte.”( Paul Lendvai. Ungurii, traducere de Maria și Ion Nastasia. Pag. 8-9. Editura Humanitas. București 2001)

Prin ‘învățăturile’ citate în paragraful anterior, Ștefan cel Sfânt, nu face altceva decât să transmită fiului său linia politică, conștientă și consecventă a dinastiei arpadiene de după anul 955, anul teribilei înfrângeri de la Lechfeld. Bătălia a fost câștigată de regele Otto I, viitorul împărat al Germaniei, și s’a datorit, faptului că regele Otto I, i’a surprins în timp ce asaltau cetatea Augsburg, și a putut realiza superioritatea militară în locul și în momentul dorit. Însă lui Otto I, i-a lipsit determinarea, de a-i urmări și distruge în mod definitiv, așa cum făcuse Carol cel Mare, distrugând regatul Avarilor din Panonia. Dăinuirea regatului Maghiar în Panonia, și mai târziu a măreției acestui regat se datorește instituției papalității. În perioada care a urmat, după înfrângerea de la Lechfeld, au sosit în ceea ce se va numi Ungaria, sub influiența papalității, foarte numeroși misionari catolici, în special germani, care au fost primiți foarte bine de regii Maghiari. Primul Principe care s-a creștinat, a fost Gheza I, tatăl lui Ștefan cel Sfânt. După anul 1000, când oficial întreg regatul devenise catolic, cu ajutorul papalității, extrem de mulți, fii de nobili din toate țările Europei, din Suedia, Germania, Franța, Italia, au sosit în Ungaria, unde li se acordau feude, devenind vasali ai regelui, sau ai nobililor Unguri. În felul acesta, Ungurii au căpătat o mulțime de expertiză, în diversele domenii militare. Simon de Keza, în Izvoarele Istoriei Românilor, Cronica Ungurilor, traducere de G. Popa-Lisseanu, vol. IV, Bucuresti 1935, scrie următoarele:

„Deci, aflându’se despre această <creștinare> au sosit la ei din țările creștine mulți comiți, ostași și nobili. Unii dintre aceștia din dragoste pentru Dumnezeu, spre a ajuta pe duce în contra păgânilor care nu primiseră creștinismul, alții fiindcă scăpaseră de păgâni și de persecuțiile lor, căci poporul însuși fiind păgân, pornise o goană în contra creștinilor.”

Cu alte cuvinte, în Ungaria se pornise o cruciadă, cu un secol înainte ca prima cruciadă să se fi declarat în 1096. Nobilii care erau îndemnați să se deplaseze în Ungaria erau în general tineri, plin de zel catolic, dar fără proprietăți feudale, întrucât proprietățile nu se divizau între frați, pentru a nu se micșora, a-și pierde din putere și a deveni o pradă usoară pentru alți baroni feudali. Acești tineri nobili, dacă rămâneau în țările de origină, săraci fiind, erau destinați să îngroașe numărul șerbilor.

Dealtfel, papa Urban al II-lea, predica participarea la prima cruciată din 1096, promițând feude, în Palestina, nobililor șomeri care rămânând în Europa reprezentau un potențial pericol pentru ordinea socială existentă. Nu toți Maghiarii nobili sau oameni de rând, erau dispuși să îmbrățișeze catolicismul la care îi împingeau regii lor. Ca atare, regii Maghiari, aveau nevoie de acești nobili din Europa, ca spărgători al unor eventuale revolte nobiliare sau populare.

La moartea Marelui Principe Geza (997), fiului său, Vajk, viitorul rege Ștefan cel Sfânt – care se prevala de principiului catolic: moștenirea ereditară în linie directă – i se opune Principele Koppany, care în baza legii nescrise: obiceiul pământului, comun tuturor păstorilor, fiind os domnesc și având senioritate de vârstă, era ales de majoritatea Ungurilor să preia moștenirea Marelui Principe Geza. În lupta de la Veszprem, eternizată ca bătălia dintre Teutoni și Unguri :

”În fața cavalerilor împlătoșați ai lui Ștefan el a pierdut bătălia și și’a pierdut și viața.”

Rușii kievani

În aceiaș perioadă când, regatul Unguresc, primea tot sprijinul posibil din partea instituției papale, Țaratul Bulgar continua lupta, cu imperiul bizantin, începută în 681, când invadase imperiul bizantin. Între imperiul bizantin și instituția papalității, exista o mare diferență. Împăratul bizantin avea de apărat, un imperiu, o posesiune lumească, în care puteau locui și trăi oameni cu diferite religii, dar în care toți trebuiau să plătească impozit împăratului, și ca atare ideea de independență sau libertate nu era compatibilă cu imperiul. În aceiaș perioadă istorică, Papa, se străduia să constituie entități statale inde-pendente sau libere, cu populații exclusiv catolice, în care populația să’i plăteasca prin intermediul parohiilor catolice, o zecime din toate veniturile existente în parohie. Din cauza acestor simple deosebiri culturale (convenții între oameni), Românii din toate țările locuite de Români, erau periodic fie supuși, fie în stare de revoltă, față de Unguri.

Iată un episod, din multele, primul episod în care rușii ajung în țara noastră, și pun stăpânire pe regiunea care i’a fascinat întotdeauna, Bărăganul, adică regiunea Dunării de jos. Prințul Sviatoslav al Kievului, primul prinț kievan cu nume complet rusesc, dar fiul lui Ingvar (Igor) și al Helgăi (Olga), care descindeau din întemeietorul de origină normandă a principatului Kievan, a imaginat o schemă care era constituită, din a se așeza la Dunăre și de a lua în stăpânire această cale navigabilă, pentru că așa cum declara el însuși, acolo la Dunăre, putea concentra: argint și cai din Boemia și Ungaria, aur, vinuri, fructe si mătase din Grecia și miere, ceară, blănuri și sclavi din Rusia. Ocazia s’a prezentat în 969, atunci când împăratul Nicefor II al Bizanțului, l’a invitat să’și unească forțele sale, cu cele ale Bizanțului în contra Bulgarilor.

Principatul Kievului era în perpetuu război cu Pecenegii, care stăpâneau cursul inferior al râului Nipru, principala cale comercială a Kievanilor pentru a ajunge la Constantinopol – piața de desfacere pentru mărfurile lor – așa că în timpul campaniei din Bulgaria, a fost rechemat ca să apere interesele majore, comerciale ale Kievanilor, în contra Pecenegilor. După o victorie neconcludentă asupra Pecenegilor, recrutează o armată for-mată din 40.000 de Ruși, de data aceasta în alianță cu Maghiarii, cucerește gurile Dunării, cucerește Silistra, cucerește Țaratul Bulgar și pătrunde în Grecia propriu zisă.

În acest al doilea război, Țaratul Bulgar era aliat cu Imperiul Bizantin, întrucât amantul nevestei împăratului Nicefor al II-lea, generalul de origină armeană și mare feudal din Asia, Ioan Tzimiskes, îl omorâse pe împăratul Nicefor al II-lea, și îi luase locul, așa că Sviatoslav rămăsese fără aliat. Un alt mare feudal din Asia, general al lui Ioan Tzimiskes, învinge un detașament rusesc de al lui Sviatoslav care trecuse munții Balcani, așa că acesta decide, ca împreună cu armata care-i mai rămăsese – 22.000 de Ruși – să se închidă în cetatea Silistra, unde să aștepte întăriri din Kiev.

În Silistra, reușește să reziste, cu succes timp de două luni. Ioan Tzimiskes, închide accesul pe Dunăre din Marea Neagră, cu flota bizanti-nă, așa că Sviatoslav pierde speranța sosirii unor întăriri cu care să poată relua lupta cu armata bizantină, dar pe de altă parte și Ioan Tzimiskes pierde speranța să-i poată învinge pe Rușii din cetatea Silistra, printr’un atac frontal, așa că, amândoi cad de acord să încheie o pace în care se prevede ca armata rusă să se poată retrage îndărăt la Kiev, așa cum a venit, iar relațiile comerciale să fie reluate, ca și când nu ar fi fost niciodată un război. Curând după întoarcerea sa, Sviatoslav, moare într’o luptă cu Pecenegii. Pe bună dreptate, istoricii ruși, spun că Sviatoslav nu aparține istoriei rusești, ci că mai curând poate fi caracterizat drept un aventurier al Dunării de Jos, deci al Bărăganului.

Fiul lui Sviatoslav, Marele Duce Vladimir I, a pășit pe calea reformelor religioase, administrative și sociale, profunde. O largă parte din populația Kievană avea contacte nemijlocite cu Constantinopolul, pentru că transportarea mărfurilor rusești la Constantinopol îmbracă forma unei expediții negustorești-militare anuale, întrucât numai în felul acesta puteau străbate teritoriile, din partea de jos a cursului râului Nipru, care era controlat de Pecenegi. Din această cauză, la Constantinopol, Rușii erau cazați într-un cartier, în afara zidurilor, pentru a se înlătura pericolul, unei eventuale lovituri militare bazată pe un complot cu cine știe ce facțiune internă constantinopolitană, își lăsau armele în tabără, și își aduceau mărfurile în oraș în locurile prevăzute pentru desfacerea mărfurilor rusești. Această armadă particulară de negustori kievani, era în mare parte o afacere de familii, întrucât așa era mai ieftin decât angajarea de soldați profesioniști, și era mai sigur, pentru că toți erau puternic motivați și uniți în vederea reușitei expediției.

Rezultă că reformele lui Vladimir I, erau mai curând cerute decât impuse kievanilor, și deci nu ar fi putut să ia decât o singură direcție, modelul bizantin. Dar deoarece exista presiunea extraordinară a misionarilor catolici, și a altor clienți ai rușilor, Khazarii iudaici și lumea arabă islamizată, și deoarece omenirea, genetic, are tendința de a construi mituri și legende, care li se par că ar fi adevăratele motive ale acțiunilor lor, și nu realitatea materială, care în fond i’a determinat în luarea deciziilor lor, Vladimir trimite delegați de boieri kievani, pentru a studia la fața locului religiile monoteiste, existente în lumea apuseană ca apoi să poată face alegerea, considerată cea mai potrivită, pentru Ruși.

Boierii întorși din țara Bulgarilor islamici, de pe Volga au raportat că nu există fericire în religia acestora, ci numai tristețe și miros greu, înțelegând prin aceasta lipsa de civilizație. Din cele relatate de boierii săi, Vladimir a mai tras concluzia, că nu poți fi fericit în Rusia fără a avea dreptul să consumi o băutură alcoolică tare, așa că islamismul a fost înlăturat. Evreii au fost întrebați, de ce sunt răspândiți pe întreg pământul, în loc să se afle în țara lor – răspunsul a fost: din cauza ”păcatelor” lor, ceea ce în ochii lui Vladimir și a boerilor ruși i’a descalificat, noțiunea de ”păcat” fiind prea abstractă, așa că nici religia mozaică nu a fost acceptată. Boierii reîntorși din Germania, au declarat că ei nu găsesc nicio frumusețe în catedralele catolice, dar că în schimb, atunci când au ajuns în Constantinopole și au asistat la pompa imperială bizantină și la serviciul divin din Sfânta Sofia, nu mai știau unde se află: în cer sau pe pământ. Totdeodată li s’a propus încheierea căsătoriei lui Vladimir cu Ana, sora împăratului Bizanțului, Vasile al II-lea.

Adevărul istoric este puțin diferit, la începutul domniei sale,Vladimir I era un sălbatec și zelos adorator al zeităților păgâne. El cucerește colonia grecească din Cherson după un lung asediu, și face cunoscut împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul, că se va reține în viitor de la alte atacuri, asupra împărăției bizantine, dacă’l ajută să convertească pe kievani, și dacă i se acordă mâna sorei împăratului, Ana.

În caz contrar: ”va fi la fel cu orașul vostru, cum a fost cu Cherson-ul.”

Termenii acordului au fost acceptați, și înainte de căsătoria care a avut loc la Cherson, în 989, Vladimir a trecut la ortodoxism. Actul convertirii la creștinism deși a fost un act de interes statal, totuși, cel puțin în lungul „căilor comerciale pe râuri”, a fost înțeles ca o aliniere la standardele timpului și primit în consecință fără prea multă opunere. Apoi s’a răspândit în interior prin noua clasă clericală.

Bernard Pares în lucrarea sa clasică, A History of Russia, (Dorset Press, New York 1991) la sfârșitul capitolului „Kievul și Drumurile pe Apă”, scrie:

”Legea Grecească, așa cum a fost adaptată de clericii ruși, s’a răspândit peste întreaga această arie și dădu un înțeles nou, noțiunilor de legalitate și ilegalitate, ceea ce va avea consecințe, departe în viitor.”

Perioada cunoscută în istoria rusească, sub denumirea de Kievul și Drumurile pe Apă (882-1132), a generat clasa principilor, provenind cu toții din familia întemeietorilor, de origină normandă a Kievului. Frați, jumătate de frați, veri până la gradul al IV-lea, unchi și nepoți, toți, se luptau între ei pentru pretinse drepturi de senioritate, din care decurgea dreptul la posedarea principatului și în acelaș timp toți încercau să uzurpe drepturile pe care ceilalți prinți le aveau în baza nașterii.

Toți întrețineau, companii de luptători, numite ”drujine”, compuse atât din Ruși cât și din alte naționalități. Aceste drujine ascultau numai de ordinul prințului care’i plătea, și aveau ca misiune principală obținerea recunoașterii suzeranității prințului, de către orașe și boieri. Prinții întrețineau drujine care numărau până la 2.000 de oameni, și dacă luăm în considerare că spre sfârșitul perioadei kievane, se ajunsese la 100 de prinți care se luptau între ei, pentru acapararea a circa 20 de principate se poate înțelege dece Kievul și regiunile înconjurătoare se goleau de oameni, care emigrau, departe de Kievul asaltat de neamurile nomade și împilat de prinții lacomi.

Cu toate acestea, principatele rusești, datorită unității de limbă, simțământului originii comune, și mișcării populației între principate în funcție de siguranța bunurilor și a vieții, creiau conștiința unității rusești pe spații întinse, și fiecare prinț, care ajungea să stăpânească într’unul din principate, dorea să reunifice lumea rusească, așa cum era ea din timpul ”drumurilor pe ape”.

Boierii, clasă socială la ruși, români și bulgari.

Separat de clasa prinților, în această perioadă a apărut la Ruși, o clasă denumită boieri. Clasa boierească la Ruși, a apărut, ca un împrumut cultural din stările sociale găsi-te în Bulgaria.din peninsula balcanică, unde această clasă feudală a boierilor, aveau îndatoriri militare decurgând din acordarea de feude, sau moșii din dominium eminens. Prinții se luptau între ei, pentru tot ceea ce constituia ”dominium eminens”, și ca atare și pentru dreptul de a acorda moșii, membrilor drujinelor proprii. Acordarea de moșii boierilor, de către prinți, era legată desigur de ideia că, loialitatea pe termen lung, a boierilor față de prinț, este mai bine asigurată în acest fel, pentru că moșia, putea fi retrasă oricând, în caz de ”hăinire” (trădare), nu putea fi vândută, ci doar moștenită, moștenindu’se în acelaș timp și obligațiile militare care se aflau la baza acordării donației.

Dacă prințul pierdea principatul, ca rezultat al luptei perpetuie dintre pretendenți, boierul trebuia să se hotărască, da-că rămânea loial prințului care pierduse lupta și deci principatul, atunci trebuia să pribegească în alte principate, însoțindu’l pe printul său, urmând eventual să se reîntoarcă, dacă prințul căruia îi rămăsese loial se întorcea vreodată, sau să se închine (să’l recunoască) pe noul prinț și să fie întărit de acesta, în posesiunile sale.

De aceia Bernard Pares, în cartea sa A history of Russia, la pag 46 scrie:

”…boieri, o denumire care la început probabil că i-a desemnat pe membrii drujinelor, care posedau pământ.”

Personal consider că această definiție, a clasei sociale a boierilor, corespunde cel mai bine cu realitatea, întrucât principala funcție a boierilor, era de ordin militar. Boierii primeau moșii din ‘dominium eminens’, de la un prinț, cu scopul ca aceștia să presteze serviciu militar, el personal, sau împreună cu o ceată. Desigur că la început, deoarece toate populațiile sedentare, provin din popoare nomade, legătura dintre ceată și boier era cea mai importantă legătură socială, ea fiind de fapt rezultatul unei democrații militare, făurită pe câmpul de luptă și în condițiile nomadismului.

Se poate afirma, fără a greși, că clasa boierească s’a născut, odată cu iobăgia, în momentul în care, nomazii, au devenit sedentari. Atâta vreme cât un popor sau un individ, este în continuă mișcare, toată averea sa, se poate transporta, pe spinare, pe cai, pe măgari, pe cămile, în automobile, în bărci, sau averea sa este constituită din turme de oi, vite cornute, herghelii de cai, reni sau orice alte animale ierbivore care se pot mișca pe propriile lor picioare, cetele de oameni nu pot deveni prea numeroase, deoarece cu cât o familie posedă mai multe animale, cu atât îi trebuie mai multă pășune și în consecință devine asociabil. Fenomenul sedentarizării este o consecință directă, și în acelaș timp soluția pentru rezolvarea suprapopularii create de înmulțirea nomazilor.

Prinții apreciau cel mai mult, pe boierii care datorită calităților lor personale, puteau aduna o ceată cât mai numeroasă, mai valoroasă și mai bine înarmată. Acordarea întinderii feudei (moșiei) era funcție de contribuția boerului la armata prințului. Pe măsură ce clasa boierească se desvolta, drujina se transforma într’o armată de soldați profesioniști mercenari, cu o compoziție etnică variată și care se mărea sau se micșora în funcție de necesitățile momentului.

Mărimea cetelor boierești erau apreciate de prinți, până la un punct, și anume până la punctul în care, mărimea și valoarea lor, nu altera balanța de putere în principat. Pe măsură ce poporul, trecea de la forma de viețuire nomadă la forma de viețuire sedentară, relația socială, dintre boier și ceata sa, se transforma dintr’o democrație pastorală, într’o relație de boier / șerb. Ca atare, starea de egalitate și camaraderia făurită în perioada nomadismului, când erau obligați să rezolve în comun, conflictele cu alte cete, și înfruntând pericolele, în mod egal, cu alte cuvinte, legătura personală dintre membrii comunității s’a slăbit, relația principală din cadrul comunității, care înlocuiește acum, democrația militară inițială, devenind și derivând din stăpânirea pământului.

”La boiarie”

Dintre toate țările, starea și denumirea de boier, se întâlnește numai în Rusia, România și Bulgaria. În lucrarea sa Histoire des Etats Balcaniques, (La Roche-sur-Yon, Imprimerie Centrale de l’Ouest), publicată în limba franceză, pentru o mai largă circulație, Nicolae Iorga, eminentul istoric român, la pagina 63, emite părerea că titlul de boier s’a născut în Bulgaria în peninsula Balcanică:

”La boiarie, qui fut ajoutée a la ‘droujina’ scandinave, a été un article d’importation, pris aux Bulgares, et un people qui a besoin de l’étranger pour lui donner l’impulsion a la vie pour le mettre en movement, et d’autres étrangers pour lui fournir ses institutions fondamentales, ce people n’est pas un chercheur hatif de chemins dangereux.”

Nicolaie Iorga, când a scris acest paragraf, a uitat faptul că în afară de Ruși, și Românii au împrumutat – probabil – instituția ”La boiarie”, și implicit ”rumânia” tot de la Bulgari. Spun implicit ”rumânia”, pentru că una fără alta nu puteau exista, ele fiind complimentare, aceste două instituții sociale: ”boieria” și ”rumânia”, fiind cele două fețe ale aceleași monede.

În această problemă, diferența dintre Ruși și Români, a fost că Rușii din Kiev, au trecut de la o formă de nomadism, ”pe ape”, la o formă de organizare statală în secolul IX, în timp ce Românii ating o formă de organizare statală similară, de la un nomadism pastoral ”transhumanță”, abia cinci secole mai târziu în secolul XIV. Îmi pare rău, că în cursul evoluției poporului românesc, nu totul, întotdeauna, a putut să poarte amprenta originalității românești, și că multe îmbunătățiri în situația țărilor românești, au trebuit să fie adoptate și împământenite, din afara hotarelor țărilor locuite de români.

Întrebarea pe care orice popor ar trebui să și-o pună – desigur că ar trebui să fie – dacă a contribuit la tezaurul cultural al omenirii, mai mult decât a primit de la tezaurul cultural al omenirii, și mândria națională să fie o rezultantă a acestei constatări. Dar ceea ce este și mai surprinzător, la acest mare istoric român, Nicolae Iorga, este completa ignorare a fenomenului evoluționist, atunci când consideră că preluarea instituției sociale boier/mujic, de către Ruși, de la Bulgari, a fost posibil să fie efectuată mecanic, și că nu ar fi fost, rezultatul fenomenului, sau procesului evoluționar rusesc.

Într-adevăr, feudalitatea răsăritului Europei, întruchipată de instituția boieri/rumâni la Vlachii munteni și boieri/vicini la Moldoveni, s’a născut pe malurile Dunării, ca urmare a stărilor din peninsula balcanică sub dominația alternativă a imperiul bizantin și a țaratului bulgăresc.

Bulgarii, a căror invazie s’a produs in anul 681, erau cantonați la nord de Dunăre, în Transilvania, Muntenia, Moldova și Basarabia, încă din anul 502, au găsit mai întâi în ceea ce este astăzi România, și apoi in ceea ce este astăzi Bulgaria, o organizare militară – boier / rumân, vicin, iobag – care fusese concepută de împărăția bizantină tocmai pentru a’i opri pe eventualii invadatori, la linia Dunării.

Nu pot lăsa pe cititori sub impresia că stăpânirea Bulgarilor, la nord de Dunăre, ar fi fost altceva decât un condominium, adică o conviețuire cu Vlahiile și Slaviniile Tran-silvănene, Muntene și Moldovene. Activitatea economică a acestor populații clientelare, nu era concurențială, ci complimentară cu economia călăreților din stepă Bulgari.

Vlahii păstori de oi, erau în cea mai mare parte semi-nomazi (transhumanți); Slavi agricultori și pescari, semi-nomazi ei însăși, Bulgarii puțin numeroși, călăreți stăpânind herghelii de cai și cirezi de taurine, pe care le pășunau în regiunea de câmpie și care recurgeau și la raiduri de jaf, în afara teritoriului pe care’l controlau. Este posibil ca relația de bază, dintre aceste seminții omenești să fi fost: Bulgarii ofereau protecție în contra altor călăreți nomazi și ofereau pentru schimb obiecte provenite din activitatea de comerț sau jaf, în contra produselor agricole si animaliere, produse de comunitățile de Români și Slavi.

Doresc să subliniez că, principalul interes al nomazilor călăreți din stepă, era comerțul, jaful fiind complimentar și în funcție de factori nu întotdeauna controlați de nomazii călăreți din stepă. Coexistenta celor trei grupe mari de populație, din teritoriul actualei Românii, din secolele VI-VII: Vlahii, Slavii și Bulgarii, se poate explica numai recurgând la teoria darwinistă, care arată că, atâta vreme cât nu există concurență pentru aceleași resurse naturale, coabitarea este regula.

Charles Diehl, în lucrarea sa Figuri Bizantine, vol.I, ediție ingrijită de Dan Zamfirescu, apărută în 1969, la pag. 70 citează din Tratatul despre Edificii al lui Procopius:

”Voind să apere frontiera Dunării, Justinian <a domnit 527-565> a zidit de’a lungul fluviului numeroase fortărețe, a instalat posturi, pentru a împiedica pe barbari să încerce trecerea. Dar, după construirea acestor lucrări, cunoscând fragilitatea speranțelor omenești, el se gândi ca dacă dușmanii reușeau să treacă acest obstacol, ar găsi populații absolut fără apărare și ar putea ușor să le ia în sclavie și să le jefuiască proprietățile. El nu se multumi deci să le asigure apărarea generală prin fortărețele de pe fluviu, ci înmulți fortificațiile în toate regiunile de câmpie, în așa fel încât fiecare proprietate agricolă se găsea transformată într’o cetățuie sau vecină cu un post fortificat.”

Organizarea de mai sus, demonstrează că în fața pericolului micilor bande năvălitoare, deși răspunsul nu putea fi, ca și în Europa de Vest, decât localități fortificate, care să se apere singure, totuși, imperiul bizantin stăruie și în ideia apărării centralizate. Chiar și în cazul marilor năvăliri, așa cum a fost năvălirea Bulgarilor din 559, și năvălirea Avarilor din 602 , ambele ajungând să asedieze Constantinopolul, totuși jefuirea teritoriilor invadate se făcea de către bande mici, răspândite în toate direcțiile. Dar, cum bine se știe că orice împrejmuire și orice încuietoare, pentru a fi în siguranță, trebuiește a fi păzită, și aceste localități fortificate au trebuit să fie încadrate cu ostași care să le asigure apărarea.

Din cauza lipsei de coeziune, a slăbirii disciplinei, și a cheltuielilor exagerate cu întreținerea unei armate centrale, în aceste mici avanposturi, în timpul domniei lui Heraclius (610-641), a apărut prima formulă de împroprietărire individuală cu scop militar, din imperiul bizantin, denumit în limba greacă ”stratioti kai keteseis”.

Tipul de împroprietărire cu scop militar, avea următoarele caracteristici:

a) concesiunea lotului de pământ era în perpetuitate;
b) concesionarul era obligat să poarte propriile sale arme și dacă era călăreț, să călărească propriul său cal;
c) în caz de indisponibilitate putea să’și trimeată înlocuitor;
d) în caz de indisponibilitate permanentă sau moarte exista dreptul de moștenire;
e) lotul împroprietăritului, nu putea servi ca colateral pentru obținerea de împrumuturi;
f) și nu putea fi urmărit pentru datoriile contractate de posesorul lui;
g) nu putea fi vândut.

Soldații recrutați în acest mod pot fi considerați antemergătorii, cazacilor din imperiul rusesc, și ai grănicerilor români din Transilvania. Formula împroprietăririlor militare, a durat până la căderea imperiului bizantin, fiind desființată de Turci.

Fenomenul creșterii marii proprietății agrare, prin achizitionarea micii proprietăți, a fost una din cele mai grave probleme sociale a imperiului bizantin. Așa cum se exprimă Charles Diehl, redresarea abuzurilor, a fost „marele eveniment intern al secolului X, în imperiul bizantin”.

Metodele utilizate de feudali, în scopul acaparării micilor proprietăți, erau: cumpărarea la prețuri mizerabile, impuse prin intimidări sau forță, sau achiziția în schimbul unei bune arende, care natural, nu venea niciodată.

Cea mai gravă situație a fost înregistrată în secolul al X-lea, și de aceia în acest secol au fost promulgate novele restrictive în anii 922, 934 și 947. Au urmat revolte în Asia Mică, a intregii clase feudale, în 971 și în 987, când au ajuns până acolo încât au proclamat un nou împărat, care urma să’l înlocuiască pe Vasile al II-lea (Bulgaroctonul). Pentru stingerea frondei, cumnatul lui Vasile al II-lea, Vladimir I al Kievului, i’a trimes în ajutor o forță expeditionară în număr de 6.000 de Ruși și datorită acestui ajutor, Vasile al II-lea, a reușit să înăbușe revolta.

Prin novela din 986, Vasile al II-lea, interzice feudalilor orice cumpărătură de pământ; în continuare ordonă confiscarea tuturor achizițiilor făcute, după prima novela cea din anul 922, și retrocedarea lor, celor care le înstrăinaseră; mai promulgă anularea clauzei prin care toate proprietățile care nu fuseseră răscumpărate în termen de 40 de ani, rămâneau în proprietatea definitivă a celui care le achiziționase.

În acest edict, prezentat împăratului spre semnare, Vasile al II-lea, face adnotări, dintre care reproduc cazul țăranului-moșier Filokales. Acest țăran a început prin a munci cu brațele, dar datorită inteligenței sale, reușise să ajungă la mari demnități în stat și să acumuleze mari domenii; împăratul a ordonat ca averile sale să fie confiscate și împărțite la țărani, iar construcțiile ridicate de acesta să fie demolate.

Contradicția principală pe care novelele împărătești, doreau s’o combată prin forța legilor, era ideia, că situația creată prin împroprietăriri, putea fi înghețată în timp: toți împroprietăriții, fiind în acelaș timp pricepuți agricultori și soldați gata să’și sacrifice viața în schimbul uzufructului, unui lot militar, uzufruct pe care’l putea obține numai dacă se spetea muncind. Din cauza marii variabilități a situației în care se aflau împroprietăriții, unii având mulți copii mici de hrănit, alții nu aveau suficient ajutor din partea familiei, din cauză de boală sau alte motive, și alții, înfine, deși erau în stare să lupte sub comandă, totuși nu erau în stare să-și conducă mica întreprindere agricolă, așa că mulți dintre ei recurgeau la arendași. Dacă în plus ar fi avut parte de ani secetoși, sau prea ploioși, sau alte accidente climatice, împroprietăriții, erau de multe ori fericiți dacă găseau pe cineva care să le preia lotul, și care le oferea o arendă. Momentul cel mai critic era întotdeauna, când soldatul trebuia să plece, fiind chemat la oaste, și atunci soția care rămânea cu grija copiilor, trebuia neapărat să găsească un arendaș.

Soluția găsită de administrația imperială, de a avea soldați, în baza împroprietăririlor, era de câteva ori mai ieftină decât, angajarea de mercenari – acesta fiind motivul pentru care se străduia să mențină sistemul împroprietăririlor. Din păcate, nu numai că soldatul împroprietărit, care își dădea seama că este exploatat, nu era motivat să plece la luptă cu cel mai bun cal pe care’l avea, și care nu era antrenat în mânuirea armelor, ci în mânuirea hârlețului, și care dacă era transportat să lupte în Asia atunci când era originar din Balcani și viceversa, nu aștepta decât să scape sănătos și să se întoarcă cât mai repede acasă.

Această soluție a soldatului împroprietărit, chiar dacă a fost îmbunătățită prin acordarea proprietății depline, nu numai a uzufructului, se pare că a ieșit complet din uz în timpurile moderne, fiind preferată soluția soldatului profesionist, din două motive principale: primul, ușor de sesizat de oricine – armamentul trebuiește mânuit de un profesionist – și nu de un plugar necalificat; iar al doilea, încă insuficient sesizat, că împroprietărirea cu un mic lot pe care nu se poate aplica mecanizarea modernă, reprezintă doar o modalitate demagogică de a rezolva problema suprapopulării, printr-o activitate part-time, pentru o parte a populației, în locul unei folosințe full-time, a forței de muncă disponibile.

Aceleași cauze care în prezent, demonstrează că împroprietărirea individuală a membrilor societății, ca formulă de rezolvare a problemelor de apărare și sociale este lipsită de orice valoare, împroprietărirea fiind de fapt pură demagogie politică au fost valabile și acum 1.000 de ani în urmă, ba mai mult decat atât, ele reprezintă un adevăr general valabil din toate timpurile. Din aceasta cauză s-a căutat o nouă formulă, care să nu mai fie o soluție, așa cum este împroprietărirea, care pretinde că găsește oameni care să fie buni soldați – acesta fiind scopul principal – care să se mulțumească cu o rasplată modică – reprezentată de un lot militar – din care să’și scoată răsplata, sacrificiului vieții pe câmpul de luptă, prin muncă grea în agricultură.

Ca atare în secolul al XI-lea, după moartea împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1025), care, prin forță, ținuse în loc procesul evoluționar, sistemul loturilor militare individuale, s’a extins, la concesionarea de moșii și siliști, exact după regulile care reglementau concesionarea, loturilor militare individuale, dar de data aceasta,ele se acor-dau în special ofițerilor din armata bizantină, nu soldaților. Este de fapt acelaș sistem care se aplică în cele circa 20 de principate rusești, fiecare dintre ele, mai mari decat Transilvania, Muntenia și Moldova, și de fapt exact acelaș sistem care se practică în Ungaria.

Atât în principatele rusești, cât și în Ungaria, beneficiarii concesionărilor, erau ofițerii din ‘drujine’ în Rusia, și membrii ‘națiunii’ Maghiare în Ungaria. Atât în Rusia cât și în Ungaria concesionările începuseră cu un secol înainte ca ele să fi început în imperiul bizantin, adică din secolul al X-lea. Acest sistem, care creia o castă militară ereditară, și deci feudală, era responsabilă, atat pentru sedentarizarea popoarelor nomade, din Rusia, în perioada kievana (882-1132), cât și din Ungaria, în perioada regilor din dinastia Arpadiană (Taksony 955- Andrei al II-lea 1222). Ca atare sistemul feudal răsăritean: relația boier/șerb, apare selectiv-simultan pe o arie largă: Rusia, Ungaria și Imperiul Bizantin.

Tentativă de a stabili origina cuvântului boier

Domeniile concesionate purtau numele, în limba greacă scrisă „pronoia”, pronunțată în limba greacă „pronia”; în slavonă scrisă „pronija” și pronunțată „pronia”; în limba română scrisă și vorbită „pronia”, ca în „pronia cerească”. În limba slavonă, beneficiarul sistemului de concesionare se numea „pronijar”, căpătând sensul de proprietar rural.

Este posibil ca „pronijar”, pe căi care țin de geniul limbilor omenești, să stea la origina cuvântului „boier”. Sensul primordial al cuvântului „pronoia”, din ziua de astăzi,

Într’adevăr, concesionarea unei moșii, pentru boier (pronijar), era o providență … pământească.

Iată un citat din lucrarea, celebrului bizantinolog Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, pag. 105, tradusă în anul 1969 în Editura pentru literatură:

„… concesiunea făcută unui mare senior, cu titlul de ”pronoia”, a veniturilor unuia sau altuia dintre sate, are ca urmare faptul că tezaurul, este lipsit de veniturile care ar trebui să’i revină.”

Prin această nouă formulă politică, se concesionează din ”dominium eminens”, o ”pronija” (moșie), pe care se află întotdeauna un sat, de obicei unui ofițer al armatei bizantine.

”Siliștile'( moșii fără sate), se concesionau unui șef de ceată: autohtonă, slavă, sau dintre călăreții nomazi, Bulgari, Pecenegi, Cumani. Marea inovație a acestei noi organizări, era că concesionarii, primeau aceste moșii și siliști cu titlu ereditar. Nici nu ar fi putut să fie altfel, pentrucă nu ar fi fost posibil ca cetelor de călăreți din stepă (Bulgari, Pecenegi și Cumani) și Slavilor, să li se ofere sedentarizarea, decât în condiții de stăpânire ereditară, a locurilor unde erau colonizați, la fel ca în Rusia și Ungaria.

‘Pronoia’ bizantină este sorgintea instituției boieriei din Țările Românești și Bulgaria. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât nu se ”hăineau” (nu trădau), boierii se bucurau de toate drepturile, de care se bucurau și împroprietăriții individuali de pe loturile militare. Obligația concesionarului „pronijei” era militară, adică trebuia să se prezinte, la locul convenit, la timpul convenit, cu numărul prestabilit de soldați și să se pună sub comanda ofițerilor bizantini, denumiti ”conți” sau ”tribuni”, care comandau „bandas” sau „poteresiai”.

Acești ofițeri, se subordonau altor ofițeri superiori lor, care se numeau „turmarc” și care comandau formațiunile denumite „turme”. Turmarcii erau subordonați „strategului”, comandantul „themei”.

Turcii, după cucerirea Balcanilor, au preluat organizarea imperiului bizantin, instituțiile fiind lăsate intacte, dar înlocuind în pozițiile de comandă, pe creștini cu turci. Boierii, creștini ortodocși și ereditari au fost înlocuiți cu spahii, islamici și neereditari.

Excepția au constituit’o Muntenia și Moldova, unde clasa boierilor pământeni în cap cu domnitorul, din cauze pe care le-am analizat în altă parte, au căpătat statutul de vasali și nu de pașalâc, așa că nu au fost înlocuiți. În Transilvania, Ungurii, au înlocuit pe cnezii români, creștini ortodocși și ereditari, cu nobili unguri, sau imigranți din Europa și nobili români maghiarizați, catolicizați și ereditari.

Regimul themelor, reformă inițiată încă din secolul al VII-lea din timpul împăratului Heraclius, consfințise descentralizarea militară a imperiului, și creiase de sus în jos, adică prin ordonanță imperială, vice-regi, – strategii – comandanții themelor. Ei erau în toate privințele egalii regilor, din regatele care înlocuiau împărăția romană de apus, deoarece posedau centralizată în mâna lor, toată puterea militară și civilă, de pe cuprinsul themei.

Dar puterile pe care strategul le avea, erau puteri delegate de împărat unui funcționar temporar (strategul), numit de împărat, în timp ce regele din Europa de apus, provenit din cuceritorul german, ajunsese la demnitatea de rege prin cucerire, adică de jos în sus, era „unsul lui Dumnezeu” și puterile sale erau ereditare. Până în secolul al XI-lea când a început organizarea vieții rurale, pe bază de, moșii ereditare, adică feude, pe teritoriul imperiului bizantin, putem spune că ne aflam în evul mediu, dar nu putem spune că, existau instituții politice de tip feudal, întrucât esența feudalismului era moștenirea ereditară.

În partea de apus a peninsulei balcanice, Slavii așezați acolo, divizați prin trei religii: catolică, ortodoxă și islamică, și supuși la patru influiențe culturale: bizantină, ungurească, germană și venețiană, au urmat și ei tendința generală de sedentarizare și concomitent feudalizare, însă sub influiența atât a bizanțului cât și a apusului. Aceste influențe nu diferă atât de mult în conținut, cât mai cu seamă în terminologie. Teritoriul era divizat în provincii, numite jupanate, având în frunte un jupan (Zupan).

Ungurii au imprumutat de la slavi, denumirea de ju…pan, care maghiarizat a devenit „fiș…pan” (castelan), după ce a trecut prin ”iș…-pan” și ”foiș-pan”.

La slavi, jupânul, concentra în mâinile sale, toate puterile militare și civile, din jupanat, cu excepția, finanțelor unde funcționari specializați denumiti knezi, se ocupau cu strângerea dărilor.

În timpurile vechi, knezi se numeau toți cei care aveau o funcție, de la primar la miniștri. Kneaz a derivat din „comes”, care în latinește înseamnă tovarăș sau companion, și este echivalentul drujinei rusești (Scandinave), adică tovarăș sau companion al prințului, cei care călăresc împreună cu prințul. În lumea latino-germană, din comes au derivat titlul de conte și unitatea administrativă comitat. Casta militară, ca și în Bulgaria era formată din nobilimea de gradul al doilea – la sârbi s’au numit ”voinici”, iar comandanții militari se numeau „voevozi”. Voinicii, erau corespondentul sârbesc al cavalerilor apuseni si al stratioților grecești. Nobilimea a luat forma definitivă la sfârșitul secolului XII, și ca și în Bulgaria s-a bazat pe posesiunea unui domeniu ereditar, numit „baștină”, corespondentul domeniului ereditar ”pronoia”, din Bulgaria.

Țaratul Româno-Bulgar

Voi reda sumar evenimentele de la sfârșitul secolului al XII-lea, și începutul secolului al XIII-lea, descrise atât de documentat de Iosif Constantin Drăgan în a sa, Istorie a Românilor, Editura Europa Nova, București 1999.

Iată un pasaj de la pag. 81:

”Pentru nunta cu o principesă unguroaică, Isaac <II Anghelos> a solicitat noi impozite, care loveau mai ales în stăpânii turmelor de oi și de vite, aceștia fiind, de obicei românii. Nemulțumiți, ei trimit la Constantinopol pe frații Petru și Asan ca să’i ceară împăratului reducerea sau desființarea acestor impozite, dar misiunea lor eșuează.[…] Întorși acasă, Asăneștii îi cheamă la răscoală pe Români și pe Bulgari în anul 1186.”

Iată un alt citat, din lucrarea lui Francis Dvornik, Slavii în Istoria și Civilizația Europei, care face pentru prima dată mențiune despre puterea ”boierilor” Români:

”În anul 1186, a izbucnit o revoluție în Bulgaria, atunci când boierii din regiunea Dunării, s-au ridicat împotriva Bizanțului.” […] „În ceea ce privește origina lui Petru și Asan, se pare că s-a stabilit, că ei erau Români […] Cu toate acestea statul întemeiat de ei, era în toate privințele, în primul rând, bulgăresc.”

Petru se proclamă țar și reușește să respingă toate încercările imperiului bizantin, de a-l aduce la supunere și domnește până în 1196, când este asasasinat de o facțiune de boieri. Asan îi urmează la tron, dar și el este asasinat, de boieri, numai după un an de zile în anul 1197. Ajunge țar cel de al treilea frate Ioniță, în timpul căruia, Țaratul Bulgaro-Român atinge apogeul puterii. Cumanii, cu un secol mai înainte, se așezaseră în Bărăgan, sudul Moldovei și sudul Basarabiei, unde sub denumirea de Cumania Neagră, reprezenta cel mai vestic avanpost al Cumanilor care dominau un teritoriu imens, toată stepa de la nordul lacului Aral, a Mării Caspice și a Mării Negre. Cea mai documentată lucrare, pentru studierea perioadei migratiilor, a fost scrisă de Victor Spinei, Editura Institutul European Iași 1999, cu titlul Marile Migrații din Estul și Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII.

Autorul arată că Cumanii, la sfârșitul secolului al XI-lea, s-ar fi „alăturat poporului creștin”, Românii, care locuia în preajma graniței imperiului bizantin. Coabitarea celor două etnii a cimentat, colaborarea militară dintre Cumani și al doilea Țarat Bulgar al Asăneștilor și deși, cronicele timpului scoteau în evidență valoarea militară a Cumanilor totuși în mod constant, Asăneștii au fost partenerul senior al alianței. În toată perioada de coabitare, o însemnată parte a Cumanilor au devenit sedentari, prin acordarea de pronijii, atât în Bulgaria de astăzi, cât și în Transilvania, Muntenia, Moldova și Basarabia.

Citiți și:  RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Înainte ca România să fi procedat la schimbarea numelor localităților, înainte de cel de al doilea război mondial, se găseau în întreaga țară circa 1000 de nume de sate, păduri, dealuri, râuri, lacuri și munți, Comana sau Peceneaga, sau derivate din aceste tulpini lexice, care atestau intensitatea sedentarizării acestor popoare în teritoriile, care astăzi aparțin României.

Citiți și:  CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Un secol și un sfert, mai târziu, după consumarea marei năvăliri a Tătarilor din 1241 ultimii Cumani nomazi s’au fixat în Panonia, unde numărul Cumanilor aproape că a egalat numărul Ungurilor.

În 1195, împăratul Isaac II Anghelos, este detronat de fratele său Alexe III Anghelos. Mai mult decât atât, acesta îl orbește și’l închide într’o temniță, în Constantinopol. Se declară mai mulți pretendenți la tronul lui Isaac Anghelos. Printre acești pretendenți declarați, la tronul imperial, era și Ioniță, Țarul Bulgarilor și al Vlahilor. În acest scop el poartă o corespondență cu Papa Inocentiu al III-lea, în vederea recunoașterii legitimității pretenției sale, în care susține că era de origină nobilă romană. S-a păstrat scrisoarea de răspuns a papei, din 27 martie 1202, prin care papa recunoaște origina nobiliară romană a lui Ioniță, dar tergiversează, probabil, până se va găsi un pretendent catolic care va putea asigura reunificarea celor două biserici, întrucât Ioniță era ‘schismatic’, adică creștin de rit greco-ortodox.

În 1202, Papa încredințează comanda celei de a IV-a cruciate, contelui de Montferrat, care obține de la Dogele Veneției Enrico Dandolo, în vârstă de 94 de ani, să transporte armata cruciată în Egipt, pentru 85.000 de mărci, plus jumătate din prada de război. Pentru că cruciații nu reușesc să strângă 85.000 mărci, Dogele Veneției se lasă înduplecat să’i transporte, cu condiția ca să jefuiască orașul Zara.

Fiul lui Isaak Anghelos, se raliază la cruciată și reușește să’i convingă pe șefii cruciatei, făcându-le multe promisiuni, să cucerească Constantinopolul si să’l depună pe uzurpatorul Alexe III Anghelos.

În iulie 1203, cruciații ajung la Constantinopole, depun pe Alexe III Anghelos restaurează pe Isaak Anghelos, dar după 6 luni, un general bizantin îl detronează a doua oară pe Isaak Anghelos, și’i ucide pe amândoi, tatăl și fiul Anghelos, și se proclamă împărat sub numele de Alexe al V-lea Dukas. Cruciații după un asediu de trei zile, pe 12 aprilie 1204, cuceresc Constantinopolul, și’l jefuiesc fără milă. Baldwin I de Flandra este proclamat împărat al imperiului latin de răsărit.

În 1205, cruciații îl atacă pe Regele Ioniță Kaloian (cel frumos), lângă Adrianopole, dar sunt înfrânți de alianța bulgaro-româno-cumană, împăratul Baldwin de Flandra este făcut prizonier și moare în captivitate, iar Dandolo moare la vârsta de 97 de ani. Cine știe ce ar mai fi realizat Ioniță, poate că ar fi ajuns împărat la Constantinopol, dacă n’ar fi murit la asediul Salonicului, de pleurezie, așa cum raportează un cronicar.

Țaratul Bulgar durează până în 1393, când ultimul Țar, Ion Șișman predă de bună voie, Turcilor, cetatea Silistra, iar aceștia la moartea lui Șișman transformă Țaratul Bulgar în pașalâc. Toată cheia succesului celui de al doilea țarat bulgar (1186-1393), se datorează complexului de factori politico- economici, care au constituit feudalizarea societății bulgaro-romane. Feudalizarea societății bulgaro-române, face parte dintr’un proces care a cuprins întreg răsăritul și sud-estul European.

Feudalizarea a constituit pentru societățile omenești, un progres, față de epoca capitalistă romană în care singura formă de energie era forța mușchiulară omenească: armatele fiind formate din oameni pedeștri; navele fluviale sau maritime erau puse în mișcare de vâsle mânuite de oameni; iar economia se baza pe munca prestată de sclavi. Invenția, chineză sau koreană, a ansamblului: pantaloni în loc de togă și scărițe pe care călărețul să se poată sprijini, a permis adăogarea energiei mușchiulare a cailor pe câmpul de luptă, mărind de 3-4 ori investiția de energie, din dotarea călărețului, în comparație cu posibilitățile ostașilor pedeștri. Invenția a fost introdusă în Europa de călăreții Huni, și după aceștia în continuare de toți călăreții turci sau mongoli care au invadat Europa. Răspunsul, a constat în construirea de cetăți, în dosul zidurilor cărora, energia superioară a călăreților, din luptele din câmp deschis, era anulată. Pentru a lua ofensiva însă, a ieși din cetăți și a elibera câmpiile din mâna călăreților stepelor, a fost nevoie, urgent, de transformarea armatelor europene formate din infanteriști, în armate de călăreți.

Această transformare, a necesitat în primul rând transformarea societății, adică într-un sens, copierea organizării sociale a călăreților din stepă, care nu posedau sclavi. Relația dominant/dominat, din cadrul comunităților omenești nomade, excludea sclavagismul în primul rând din cauza mobilității permanente a călăreților din stepă în căutare de pășuni pentru animalele lor.

Dar nu numai împiedicarea mobilității, era cauza pentru care nomazii din stepă nu puteau baza societatea lor pe sclavagism, ci și faptul că un călăreț, care trăiește numai din proteine, grăsimi animale, lactate și produse lactate – hrana de origina vegetală, fiind exclusă din alimentație – și care deci trebuie să planifice toate mișcările, pe care le face, pentru ca mica sa întreprindere pastorală să existe. În consecință acest om nu poate fi un sclav care nu are grija zilei de mâine, stăpânul său îngrijindu’se de toate, ci este în primul rând un mic întreprinzător, adică un om liber. Pe acești călăreți, oameni liberi, îi unea o democrație pastorală-militară liber consimțită, fără de care simțeau că vor pieri.

Răspunsul Europei, la atacul călăreților din stepă, a fost reformarea ordinei sclavagiste, prin adoptarea unei noi diviziuni a muncii, în care în esență, o parte din noua comunitate se specializa în lupta călare, iar altă parte lucrând câmpiile pentru producerea alimentelor de origină vegetală și animală, pentru toată comunitatea. Cavalerul era un mercenar specializat, care trebuia să’și aibă grijă de el însuși, de scutierul său, de caii lor, și ca atare lupta în baza unui contract.

Transformarea cea mai completă a suferit’o, lucrătorul din agricultură, șerbul – versiunea sedentară a nomadului călăreț din stepă pentru că devenea ca și acesta un mic întreprinzător – primea o suprafață de teren, pe care o putea lucra împreună cu familia sa, recolta ceea ce a semănat, plătea în bani sau în natură: dijma nobilului, impozitul către stat și zeciuiala bisericii catolice, și primea în schimb protecție de la cealalaltă parte a comunității, cavaleria feudală.

Observăm deci că, atacului, plin de succes al călăreților din stepă – început de Hunii conduși de Atila în secolul IV-V – asupra imperiului roman, i s’a opus o nouă diviziune a muncii, o investiție de energie superioară, și o tehnologie superioară.

O copiere, stil oglindă, a societății călăreților din stepă nu era posibilă, din cauza diferentelor din alimentație și de treaptă de civilizație, deoarece – europenii – nu puteau trăi numai din consumarea alimentelor de origine animală, așa cum trăiau călăreții nomazi din stepă; nu puteau hrăni populația lor numeroasă prin practicarea nomadismului pastoral; nu puteau să locuiască în corturi, deoarece locuiau în case, în sate și orașe, înzestrate cu universități, teatre, biserici, facilități la care nomazii nici nu visau. Conform cu știinta darwinistă, feudalismul european, a învins în confruntarea cu democrația pastoral-militară a călăreților nomazi, datorită organizării sale superioare.

Iată un citat din Darwin, Sir Gavin de Beer, „Caietele de note ale lui Darwin cu privire la transmutarea speciilor.” Partea a IV-a, al patrulea caiet de note (octombrie 1838- 10 iulie 1839).

”Când două rase de oameni se întâlnesc, ei acționează exact ca, două specii de animale: se luptă, se mănâncă unii pe alții, își transmit boli unii altora &c, și la urmă este lupta mortală, în care cei care au cea mai bună organizare sau instruire spre exemplu intelectul la om) câștigă bătălia.” Charles Darwin, aprilie 1839.

În feudalism, a crescut imens coeziunea comunităților omenești, în comparație cu epoca imperiului roman. Desigur că în comparație cu societatea capitalistă burgheză născândă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea , perioada târzie a feudalismului abuziv și decadent, a părut filozofilor o societate de exploatare nemiloasă a șerbilor, dar care în realitate, atunci cand a apărut în lume, era o formă progresistă de diviziune a muncii. Europenii spre deosebire de călăreții din stepă, posedau un cal care cântărea de trei ori cât calul, călărit de călăreții din stepă, dar care era în stare să poarte călăreții raselor omenești europene, mai înalți și mai grei, și care purtând armuri, prin care nu străbăteau săgețile nomazilor, erau capabili pe câmpul de luptă să distrugă coeziunea oricăror trupe, pedestre și călări, mai ușor echipate.

Un astfel de cal mănâncă opt kilograme de ovăz zilnic, zi de zi, iar călărețul raselor omenești europene, nu posedă sobrietatea nomazilor asiatici, dar împreună, cal și călăreț, aduc un plus de energie pe câmpul de luptă, care până la urmă s’a impus. Diviziunea muncii superioară în feudalism, a fost unul dintre motivele pentru care, nomazii au fost învinși și au dispărut din istorie. Dar motivul real, care a condus la dispariția nomazilor călări asiatici, a fost de ordin evoluționist: dispariția pășunilor disponibile pentru pășunatul hergheliilor lor, și imposibilitatea nomazilor de a se adapta la un mediu nou, cu rapiditatea cu care mediul lor tradițional dispărea. Singurii dintre nomazi care au înțeles, superioritatea prezentată de sedentarizarea feudală, și pentru acest motiv au supraviețuit, au fost Ungurii.

Feudalismul, a apărut timpuriu (secolul al V-lea), și s’a desăvârșit, în apusul Europei, datorită faptului că împărații romani, atacați în permanență de barbarii, în special de neam germanic, au abandonat partea de vest a europei și s’au refugiat în partea răsăriteană a împărăției. Imperiul roman de răsărit, a fost mai puțin atacat în prima parte a existenței sale, și pentru că a introdus unele reforme, dintre care cea mai importantă a fost, descentralizarea imperiului prin regimul ”themelor”, așa că a putut să reziste mult mai mult timp, feudalizarea apărând, față de apusul Europei cu o întârziere de cinci secole, adică începând din secolul X, ca și în regiunile limitrofe imperiului: Panonia ungurească și principatele rusești kievane.

Marea invazie tătărască 1236 – 1242

Regiunile menționate mai sus, au fost obiectivul celui mai masiv atac, care a existat vreodată, din anii 1236-1242, al călăreților mongoli. Marea invazie tătărască (mongolă) – a pus Muntenia si Moldova pe hartă – deoarece, înainte de această invazie, pentru Unguri, țările locuite de românii, din arcul – extra-carpatic erau cunoscute doar ca Terra Transalpina (țara de dincolo de munți), apartinând la acelaș mod de gândire, prin care părți din Canada de astăzi au fost numite Terra Nova, ca și când nu ar fi fost, locuite.

Raidul lui Subotai în Rusia, nu a avut efecte prelungite, cu toată victoria zdrobitoare de la Kalka din 1222. Teritoriul peste care Batu urma să domnească – dat tatălui său de către marele Gingis-Han – trebuia mai întâi cucerit. În acest scop, în 1235, hanul Mongolilor, Ogodai convoacă un Kuriltai (convenție a mongolilor), unde se hotărăște ca întregul imperiu Mongol, din China până la hotarele Europei, să contribuie ca Batu să’și croiască un hanat. Comanda operativă, a fost încredințată lui Subotai. Armata număra 150.000 de oameni și a pornit spre vest în 1236.

Expresia armată pentru hoarda mongolă este numai un eufemism, deoarece era vorba în realitate de o colecție de popoare, de origini etnice mongole și turcice, unite între ele de un sistem de viață, a cărei primă coordonată era găsirea de noi pășuni pentru numeroasele lor turme, așa că această hoardă, fără o diviziune a muncii care să meargă dincolo de diviziunea muncii dintre sexe, era extrem de vulnerabilă, din foarte multe puncte de vedere.

În primul rând, stătea faptul că un luptător mongol, aducea cu el în înaintarea hoardei în medie un număr de 18 cai, pe care în timpul luptei îi schimba des, deoarece acești cai dintr’o rasă mică, nu vedeau în tot lungul vieții lor, niciun fel de grăunțe și ca atare fiind hraniți numai cu iarbă, nu erau capabili de efort prelungit.

Laptele iepelor era muls, pentru hrănirea familiei numeroase, din cauza nașterilor dese, și care prin creștere formau alți luptători-herghelegii, care formau noi familii care la rândul lor aveau nevoie de câte 18 cai, și așa mai departe, până când sistemul de viață al călăreților din stepe, din cauză că era adaptat la un singur mod de viață care dispărea, pentru că pășunile se împuținau, au trebuit să dispară și ei.

În lucrarea redactată de Sir Gavin de Beer: Caietul de Note, al lui Darwin, cu privire la Transmutarea Speciilor, Partea a III-a, Caietul al treilea(15 iulie 1838-2 octombrie 1838), publicat in Bulletin of the British Museum (Natural History) Historical Series, Vol. 2, No. 4, 1960, Charles Darwin citează din Malthus următoarele:

”În acord cu cea mai liberală gândire filozofică credem că nicio piatră nu poate să cadă și nicio plantă nu poate să crească fără imediata intervenție divină. Dar noi știm din experiență că aceste operațiuni pe care noi le numim natură s’au produs aproape invariabil după legi fixe: și de la începutul lumii cauzele populării & depopulării au fost probabil la fel de constante ca orice lege a naturii pe care o cunoaștem”. –

”Aș aplica’o” <n.n. scrie Darwin> „nu numai la populare și depopulare, ci și chiar și la exterminarea și producerea de noi forme…”.

Hanatul Hoardei de Aur şi Bărăganul

Hoarde atât de numeroase, trăind din resursele locurilor pe care le parcurgeau, nu puteau exista, și ca atare Subotai le despărți în mai multe corpuri de armată. Unul dintre aceste corpuri de armată îi zdrobi pe Bulgarii de la Volga de jos și apoi pe Kipchaki, o confederație de triburi turcești pe care Ungurii îi numeau Cumani, și Rușii îi numeau Polovțiani.

Tribul de Kipchaki, denumiți Cumani, numărând 40.000 de corturi, ca să scape de urgia Mongolilor, au fugit spre vest și nu s’au oprit decât în câmpia Panonică, unde li s’a acordat azil, un act politic, care le’a fost fatal Ungurilor. Azilul le fusese acordat în credința că Cumanii îi vor ajuta să reziste atacului iminent al Mongolilor.

Hoardele Mongole, timp de patru ani, din 1236 până în 1240, când au ajuns la Kiev, au supus întreaga Rusie, cu excepția Republicii Novgorod; Kiev-ul a fost distrus de așa manieră încât nu s’a mai refăcut decât în timpurile moderne. Cei câțiva fugari care au reușit să scape și să ajungă în Ungaria și Polonia, au fost pretextul pentru invazia acestor regate.

O scrisoare adusă de un renegat Englez în slujba Mongolilor, Regelui Bela al IV-lea al Ungariei, glăsuia:

”Am auzit că ai primit pe Cumani supușii nostrii, sub protecția ta. Te somez să încetezi să le dai adăpost și să eviți de a le face favoruri, ca să nu’ți faci un dușman din mine. Va fi mult mai ușor pentru ei, care nu au case și locuiesc în corturi, să scape, decât voi care locuiți în case și sunteți așezați în orașe. Cum vei putea fugi de mine?”

Toți locuitorii Ungariei și Transilvaniei, s-au răsculat în contra prezenței Cumanilor, l’au ucis pe regele Cumanilor Kuthen, pe care îi invinovățeau că i’au adus pe Mongoli pe capul lor, ceea ce era o dovadă de naivitate populară, pentru că Mongolii aveau drept obiectiv principal al campaniei, cucerirea Panoniei, unde doreau să se instaleze temeinic. La timpul lor, Hunii, Avarii, și chiar înșiși Ungurii, se așezaseră în Panonia, pentru că se afla în centrul Europei, și ca atare se puteau organiza expediții în toate direcțiile, la alegere, obtinându’se efectul de maximă surpriză.

Din cauza avantajului strategic menționat, în zilele noastre, sub pretextul ieftinătății întreținerii bazelor militare în comparație cu Germania, din ce în ce mai mult, Americanii organizează transferul, bazelor militare, în special de tancuri și alte mijloace motorizate, din Germania în Panonia ungară. Pentru armatele călăreților din stepă, mai există încă un argument major în favoarea capturării Panoniei ungurești, fiind că era un teren ideal pentru pășunarea marilor lor herghelii de cai și turme de bovine.

Pentru a anihila posibilitatea unirii forțelor poloneze cu cele ungurești, o parte a hoardelor mongole a intrat în Polonia, și pe locul unde astăzi este satul Wahlstatt (locul bătăliei), lângă Leignitz, zdrobește cavaleriile templierilor, ai ducelui Sileziei și a Polone-zilor reunite, și deși nu reușește să cucerească Leignitzul și Breslaul, totuși satisfăcuți de rezultat se repliază n Ungaria.

Mongolii au pătruns în Panonia ungurească, din cel putin patru direcții: din Polonia din spre nord, din principatul Galicia din spre nord-est, din Moldova din spre est, și din Valachia prin pasul Mehadia, în Banat și apoi Ungaria. Hoardele mongole s-au adunat la locul unde armata ungureasca, le aștepta, lângă mlaștinile Mohi – lângă Tokai – și forțele principale sub comanda lui Batu, atrăseseră deja forțele ungurești la un pod de trecere, peste un afluient al Tisei.

Armata ungurească nu avea însă habar că o parte a hoardelor mongole, sub comanda lui Subotai, trecuse râul, în aval de locul unde se desfășura bătălia, capturase tabăra armatei ungurești, și atacă armata ungurească din flanc și spate. O legendă a străbătut veacurile, precum că atunci când, bătălia încă nu fusese decisă, și Mongolii sufereau pierderi grele, Batu i’a propus veteranului Subotai să se retragă.

Subotai i’ar fi răspuns:

”Prințe tu te vei putea retrage dacă așa dorești, dar eu sunt hotărât să nu mă retrag, până nu ating Dunărea.”

Magnații unguri nu aveau încredere în capacitatea regelui Bela al IV-lea, de a conduce apărarea Ungariei, dovadă uciderea regelui Kuthen și alungarea Cumanilor, care după moartea regelui lor se refugiaseră în Bulgaria, unde fuseseră primiți cu brațele deschise de Asănești, și unde li se acordaseră terenuri, sub forma descrisă anterior ”pronoia”. Cucerirea taberei armatei ungurești, de către forțele mongole de sub comanda lui Subotai s’a dovedit hotărâtoare, armata ungurească intrând în panică, fiecare încercând să fugă de pe câmpul de luptă, dar puțini au reușit, și cei care au reușit, au fost urmăriți și omorâți, fiind măcelăriți circa 65.000 de Unguri, 2 arhiepiscopi, 4 episcopi și toți nobilii unguri, aflători pe câmpul de luptă.

Acest masacru dovedește că Mongolii, n’au intenționat să ia prizonieri în vederea răscumpărării, ci intenționau să se așeze în mod definitiv în Ungaria.

Regele Bela al IV-lea, respins de ducele Austriei, a scăpat cu fuga în insulele Mării Adriatice. Magnații Unguri aveau dreptate să nu se încreadă în Cumani, din cauza comportării acestora pe câmpul de bătaie de lângă râul Kalka din anul 1223. Cumanii fiind amenințați de două armate mari de Mongoli, au trimes mesaje prinților Ruși, pentru a la cere ajutor. Șase prinți Ruși, au răspuns la apelul Cumanilor, pentru că se temeau că dacă nu’i ajută, aceștia vor îngroșa numărul Hoardei Mongole. Prinții Ruși au înaintat în contra Mongolilor, care începuseră să se retragă, când Cumanii au început să fugă panicați de pe câmpul de luptă, aruncând ariergarda rușilor într’o mare dezordine. Prinții Ruși au rezistat trei zile, dar până la urmă au trebuit să se predea.Au pierit toți șase prinții, șaptezeci dintre boierii de frontieră, și zeci de mii de soldați ruși. Cumanii nu s’au oprit din fugă până în Panonia.

După retragerea Mongolilor, Cumanii au părăsit Bulgaria și au fost colonizați de Bela al IV-lea, compact în Panonia la sud de Buda, în inima regatului maghiar care pierduse jumătate din populație, prin boli și înfometare, adică un milion de locuitori, din două milioane cât numărau, în conformitate cu relatările istoricilor maghiari, înainte de invazia Mongolă.

Românii au avut pierderi incomparabil mai mici decât Ungurii, așa că au reușit, fără a întâmpina opoziție din partea Ungurilor, să repopuleze unele ținuturi din Transilvania care le aparținuseră anterior. În Muntenia și Moldova, casta militară – boierii – au reușit să câștige încrederea mai multora dintre români, care trăiau răzlețiți, și în vacuumul de putere, creiat de invazia mongolă, a fost posibilă afirmarea Românilor, care se îndreptau cu pași repezi spre o formă de stat Valahă și Moldovenească, alternativ independente, dar și uneori vasale regatului Ungariei.

Autorul tratatului Marile Migrații din Estul și Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII, Victor Spinei, se face ecoul unor păreri, ale mai multora dintre istoricii noștri, atunci când la pag. 311 și 312, afirmă următoarele:

”Grupuri mici de turanici <Cumani, Pecenegi, Uzi, Iazigi, și Brodnici>, s’au sedentarizat și s’au asimilat treptat în masa autohtonilor. Antroponimia românească medievală și modernă conține mai multe nume de origină turanică: Balaban, Basarab<ă>, Coman, Talabă, Toxabă etc. Pornindu’se de la rezonanța turcică a numelui Basarab<ă> și de la o presupusă analogie cu propulsarea pe tronul Țaratului bulgar al Terterilor de neam cuman, unii istorici au susținut că și întemeietorul statului independent al Țării Românești ar fi de aceiaș obârșie. Desigur că această aserțiune nu este cu totul exclusă[…] Utilizarea de către reprezentanți ai boierimii din Țara Românească și Moldova a unor antroponime de origină turanică arhaică, atestate încă în cele mai vechi acte de cancelarie, de la sfârșitul secolului al XIV-lea, și din prima jumătate a veacului următor, sugerează aportul turanic la solidificarea clasei suprapuse. Nu este mai puțin adevărat că astfel de antroponime se întâlnesc și la membrii păturilor de jos ale societății.”

Cu alte cuvinte, clasa boierească românească, este o emanație a poporului românesc, fiind constituită din aceleași elemente etnice din care a fost constituită națiunea română.

Concluzia generală a acestui capitol ar trebui să fie, că datorită faptului că boierii români au reușit să întemeieze țările românești: Muntenia și Moldova, să lupte pentru a le face independente, și chiar dacă uneori nu au reușit decât să le mențină autonomia, în cadrul unor vasalități schimbătoare, totuși niciodată aceste două Țări Românești, nu au putut fi încorporate la niciuna din marile împărății învecinate, așa cum s’a întâmplat cu toți vecinii nostri: Polonezi, Slovaci, Cehi, Unguri, Croați, Sârbi, și Bulgari. Mai mult de cât atât, chiar și Transilvania românească, a fost încorporată, atât regatului unguresc cât și împărăției austriece.

În special în cazul Bulgariei, Serbiei și Transilvaniei, datorită faptului că în aceste țări, clasa nobiliară a fost distrusă, transformându’le în națiuni de țărani, eliberarea lor, în națiuni independente, în cazul Bulgariei și al Serbiei, a putut surveni numai ca o consecință a luptei României pentru propria ei independență.

Dobrogea, Transilvania, Maramureșul, Crișana, Banatul, și Bucovina au fost încorporate României prin cucerire, în 1878 și 1919, ca urmare a luptei armate – alături de aliații noștri: Ruși (1878), și Francezi, Englezi, Italieni și Americani (1919) – în contra Turciei, Ungariei, Austriei și Germaniei. ”Până și Basarabia”, a fost alipită României prin luptă în contra Uniunii Sovietice.

https://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_rom%C3%A2nilor/Prefa%C8%9B%C4%83

https://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_rom%C3%A2nilor/Capitolul_V

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau:  CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ROMÂNIA, CENUȘĂREASA IT ÎN EUROPA POATE DEVENI O REGINĂ

România este în topul din Europa Centrală şi de Est la capitolul angajaţi în domeniul IT, doar dacă privești incorect cifrele. Circa 118.000 de persoane lucrează în acest sector, iar Bucureştiul, Clujul, Iaşiul şi Timişoara sunt zonele care au adunat unii dintre cei mai bine pregătiţi specialişti IT. Bucureştiul, Clujul, Iaşiul şi Timişoara adună 73% din totalul angajaţilor din industria IT locală.

Specialiștii sunt răspândiți în 12 orașe, cu 4 hub-uri mari, 2 secundare și 6 centre mici- Craiova, Galați, Pitesti, Ploiesti, Constanta, Targu-Mures. Acestea sunt oraşe care se află acum pe harta marilor angajatori din IT şi ar putea absorbi un procent important din creşterea din următorii ani în condiţiile în care multinaţionalele caută alternative la aglomeratele şi mai scumpele centre din Bucureşti, Timişoara sau Cluj-Napoca.

Pentru un stat modern, sectorul de IT ar trebuie să fie unul din principalele mo­toare de creştere, într’o strategie gândită ca politică de stat. Din păcate, România este încă un rezervor de scurgere al materiei cenușii către statele dezvoltate ale UE.

De asemenea, România se clasează pe ultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte digitalizarea, indicele DESI – Digital Economic and Society Index, calculat de Comisia Europeană, are însă un potenţial foarte mare de dezvoltare în acest domeniu, arată o analiză PwC, dată publicităţii cu ocazia conferinţei Digital Romania Forum.

Aproape trei sferturi dintre români nu au competențe digitale de bază, care să le permită accesarea unui e-mail sau instalarea de noi dispozitive.

Ionuţ Simion, Country Managing Partner, PwC România, coordonatorul studiului privind gradul de digitalizare:

”Nouă, românilor, ne place să ne mândrim cu vitezele excepţionale ale serviciilor noastre de bandă largă de mare viteză, cu calitatea specialiştilor IT, care sunt foarte căutaţi de către marii jucători globali din domeniul tehnologiei, şi cu invenţiile aplicaţiile IT lansate în România. Însă privită la nivel statistic, performanţa ţării noastre în ceea ce priveşte digitalizarea este mai degrabă modestă. Mai avem încă multe de făcut pentru a beneficia cu adevărat de a patra revoluţie industrială, cea digitală, iar analiza PwC a venit cu o serie de recomandări pentru a valorifica la maximum potenţialul ţării.”

Deşi performanţele României sunt excepționale cu privire la abonamentele la servicii de bandă largă de mare viteză (locul 2 în Uniunea Europeană) şi cu privire la prețul relativ raportat la venit pentru serviciile fixe de bandă largă (locul 10), ţara noastră se clasează pe locul 22 din 28 de state membre în ceea ce priveşte conectivitatea, având de recuperat în ceea ce priveşte acoperirea serviciilor de telefonie fixă de bandă largă, precum şi în ceea ce priveşte acoperirea serviciilor mobile 4G.

În ceea ce priveşte utilizarea Internetului de către cetăţeni, România se situează pe ultimul loc în Uniunea Europeană (UE). Deși rețelele de socializare şi apelurile video sunt utilizate tot mai frecvent, românii manifestă reticenţă în ceea ce priveşte tranzacţiile şi serviciile bancare online. Astfel, doar 12% din populaţia ţării fac achiziţii online, iar 90% din volumul comenzilor plasate online au fost achitate cu numerar la livrare.

La nivel de ţară, se observă o întârziere şi în ceea ce privește integrarea tehnologiei digitale în afaceri, chiar dacă au fost înregistrate unele progrese. Astfel, a crescut ponderea firmelor din România care utilizează platformele de socializare (8%).

În schimb, doar 7% din IMM-uri îşi vând produsele folosind platforme online, vânzările online reprezentând doar 4,3% din cifra de afaceri a acestor companii. În România însă, doar 7% din volumul vânzărilor totale se fac online, mai puţin de jumătate faţă de media UE (16%).

În ceea ce priveşte capitalul uman, România se situează pe ultimul loc în UE, dar a înregistrat progrese comparativ cu anul trecut, în special în ceea ce priveşte numărul persoanelor care accesează mediul online (56%), nivelul competențelor digitale şi numărul de specialiști în Tehnologia Informațiilor și a Comunicațiilor (TIC) (1.9%).

Andreea Mitiriţă, director de consultanţă fiscală, unul dintre autorii studiului:

”Trebuie totuşi spus că România beneficiază de un număr mare de absolvenți în domeniul științei, tehnologiei, matematicii şi ingineriei, 1,6 % din românii cu vârste între 20 şi 29 de ani având astfel de specializări. Deși acest nivel este în scădere faţă de anii trecuţi, este apropiat de media UE. Prin urmare, vorbim totuşi despre un număr destul de mare de specialişti în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, care reprezintă un avantaj competitiv al României în atragerea de investiţii în sectorul IT&C.”

În fine, tot pe ultimul loc se clasează România şi în privinţa prestării de servicii publice în sfera digitală. Totuşi, în ultimul an s’au înregistrat progrese comparativ cu anul anterior în ceea ce privește furnizarea serviciilor publice digitale, prin creșterea numărului de servicii care pot fi efectuate online și prin pre-completarea automată a formularelor pentru cetățeni.

Citiți și:  RDS-RCS…NU E CAM MULT ÎN MÂNA UNUI SINGUR OM (Zoltan Teszari)?

În plus, România a progresat și în ceea ce privește promovarea politicilor privind ”open data”.

Potrivit unei analize realizate de PwC, în parteneriat cu Centrul de Studii Economice Europene (ZEW) şi Universitatea din Mannheim, în privinţa nivelului de impozitare a domeniului digital, România se situează printre ţările cu o rată de impozitare favorabilă (locul 8 din 33 de economii analizate la nivel global), dar costul capitalului, pentru acest sector, este relativ ridicat (locul 16 din 33).

O altă analiză, efectuată de Organizaţia Naţiunilor Unite, clasează România pe locul 75 din 193 de economii din întreaga lume privind eficienţa e-guvernării.

Ionuţ Simion:

”România ar trebui să se inspire din modelele de bune practici în domeniul digitalizării întâlnite în Uniunea Europeană. Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă Estonia, care a dezvoltat un adevărat ecosistem de servicii digitale sigure şi o infrastructură inteligentă, ceea ce a dus şi la stimularea dezvoltării sectorului IT&C şi a start-up-urilor din domeniul tehnologiei informaţiei.”.

Segmentul de gaming este o nişă IT foarte in­te­re­santă, care se va dezvolta puternic în ur­mă­torii ani.

Aurel Neţin, director general al Le­no­vo Ro­mâ­nia, o com­pania chi­neză care este li­der pe piaţa lo­cală la vânzările de PC-uri, com­pa­nie care a intrat re­cent pe pe segmentul de gaming, adresându’se și co­munității pu­ter­nice de jucători din România, spunea:

”Avem spe­cia­lişti foarte buni, o naţiune care învaţă uşor limbi străine şi pe acest sector poţi dezvolta aplicaţii fără costuri mari….Avem multe apli­caţii pe care le facem pentru firme de afară, mai puţin com­panii care produc ori­ginal. Aici cred că ar fi declicul… Preţul unui com­puter de gaming porneşte de la 2.000 de euro. Sunt jucători de­votaţi acestor tipuri de calculatoare şi care au bani să investească.”

Pe de altă parte, firmele din Ro­mâ­nia ar trebui să se concentreze mai mult pe lansarea unor produse, apli­caţii originale, a unor branduri lo­cale care să iasă apoi pe plan ex­tern, în con­diţiile în care marea ma­joritate a com­paniilor fac în prezent doar outsourcing.

Câți IT-iși are România? Este România, campioană la numărul de IT-iști?

Deși este extrem de competitivă și cu costuri mai ridicate ale forței de muncă, Capitala are cel mai mare număr de talente IT & C și cel mai bun mix de abilități și competențe. Cluj-Napoca, Iași și Timișoara sunt centre de talent cu o tradiție puternică în IT și Telco.

Față de Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara, din urmă vin Dolj, Bihor, Constanţa şi Gorj.
În cele 14.000 de companii IT din ţară, lucrează 75.500 de angajaţi şi 17.000 de persoane fizice autorizate. Jumătate dintre aceste firme sunt localizate în Bucureşti şi Cluj-Napoca, însă Capitala se remarcă, de departe, ca fiind oraşul cu cei mai mari angajatori, asigurând aproape jumătate din totalul locurilor de muncă în IT.

Capitala concentrează cel mai mare număr de companii din IT şi aproximativ jumătate din angajaţii sectorului la nivel naţional; Clujul pare însă să fie cel mai dinamic centru IT. Astfel, Bucureștiul găzduiește cel mai mare număr de companii, dar, analizând datele din perspectiva creșterii relative a numărului de societăţi în principalele județe în care este concentrată industria, rata de creștere relativă pentru perioada 2011‑2016 din județul Cluj a fost de 81%, superioară celei din București (38%).

Datele vin dintr’o analiză pe şase ani a pieţei, realizată la comanda Asociaţiei Române pentru Industria de Electronica şi Software (ARIES) Transilvania şi prezentată azi la Cluj. Analiza industriei de IT a fost realizată de compania Encore Research și cuprinde o analiză locală și națională a industriei în perioada 2011-2016.

Potrivit raportului, în 2011 activau pe piață 9.823 companii, iar de atunci trendul a fost unul permanent ascendent:

”Totuşi, rata de creștere relativă la anul precedent (calculat ca diferența numărului de companii, raportată la valoarea anului precedent) a avut două dinamici de variație. În perioada 2011‑2014, numărul de companii a crescut cu un ritm de 5%‑7% anual, pentru ca, din 2015, ritmul să fie de 10%‑11%. În urma programelor de tip schemă de ajutor minimis (Start‑up Nation), este așteptată o creștere și mai mare a numărului de companii din IT, numărul acestora depășind la finalul anului 2017 17.000 companii.”

Cu toate că Bucureștiul găzduiește cel mai mare număr de companii, analizând datele din perspectiva creșterii relative a numărului de companii în principalele județe în care este concentrată industria, rata de creștere relativă pentru perioada 2011‑2016 din județul Cluj a fost de 81%, superioară celei din București (38%), Timiș (39%) sau Iași (71%).

”După cum se observă, dacă luăm ca reper numărul de companii IT din 2011 (100), practic, în Cluj‑Napoca, acest număr aproape s’a dublat în cei 5 ani care au urmat. Se conturează, de altfel și două dinamici, una reprezentată de Cluj și Iași, județe în care numărul de companii a crescut susținut și București și Timiș, unde ritmul de creștere a fost mai lent.”

Pe de altă parte, din perspectiva evoluţiei anuale a numărului de angajaţi, judeţele Iaşi, Dolj, Bihor, Constanţa şi Gorj se evidenţiază prin creşterea numărului total de angajaţi în domeniu, cu peste 30%, comparativ cu 2013, potrivit unui studiu realizat de Clusterul iTech Transilvania.

Acesta mai relevă o creştere cu 26% a cifrei de afaceri între 2013 şi 2014, care a ajuns la finele anului trecut la 16 miliarde de lei, circa 4 miliarde euro. Din totalul acestor venituri, aproape 60% au fost realizate de companiile localizate în Bucureşti, urmate de cele din Cluj (11%), iar celelalte oraşe, sub 10%.

România este pe primul loc în Europa Centrală şi de Est la capitolul angajaţi în domeniul IT, depășind Polonia. Circa 110.000 de persoane lucrează în acest sector, iar Bucureştiul, Clujul, Iaşiul şi Timişoara sunt zonele care în care lucrează unii dintre cei mai bine pregătiţi specialişti IT.

O complexitate tot mai mare de abilități și costuri mai mici ale forței de muncă a urcat România 5 poziții în clasamentul global A.T Kearney 2016, (A.T Kearney Global Services Location Index). Aproximativ 20.000 de companii operează în cadrul serviciilor IT & C în România iar nevoia generală de recrutare este de 12.000 de profesioniști anual.

Un deficit de peste 3500 IT-iști în condițiile în care anual numărul absolvenților este de circa 8500 anual, date culese de Brainspotting pe baza informațiilor furnizate de universități (nu au fost luate în considerare ratele de absolvire).

Analiza mai arată că primele 10 județe dețin peste 90% din angajați.

Bucureștiul concentrează jumătate dintre angajații din IT (50,0%, în 2016), fiind secondat de Cluj, cu 14,3%, Iași și Timiș, cu câte 54% și Dolj, cu 4,2%. Celelalte 5 județe au cote cuprinse între 3,7% și 1,5%.

Primele zece județe din România totalizează 94% din cifra de afaceri în domeniul IT. Bucureștiul deține peste 60% din totalul național, fiind secondat de Cluj, cu aproape 12%, Iași și Timiș, cu câte 4%. Datele privind cifra de afaceri a companiilor din IT indică faptul că, în cei 6 ani de referință, cifra de afaceri agregată a acestora practic s’a dublat. Sectorul IT reprezintă circa 3% din PIB (fără a include și componenta de tehnologii ale comunicării, care practic ar dubla ponderea domeniului IT&C în PIB).

În 2016, volumul total al al cifrei de afaceri a atins pragul de 21.5 miliarde lei, adică circa 4.8 miliarde euro. Creșterea relativă anuală a fost mai accentuată în perioada 2014‑2015, pentru ca apoi, în 2016, sa se atenueze ușor și să scadă spre 8%.

Peste două treimi din companii au cifra de afaceri de maxim 249.999 lei. Circa 11% au o cifră de afaceri de 250.000‑499.999 lei. Diferența până la 100% o reprezintă companiile cu cifră de afaceri de peste 500.000 lei.

”Dar, analizând datele din perspectiva ponderii cifrei de afaceri a categoriei în totalul industriei, datele ne indică o proporționalitate inversă. 4% dintre companii (cele cu cifră de afaceri de peste 5 milioane lei) generează 78% din totalul cifrei de afaceri, în timp ce 72% dintre companii (cele cu cifră de afaceri de maxim 250 mii lei) generează doar 4% din totalul cifrei de afaceri industriei. Iar tendința e de polarizare, în ultimii 6 ani, ponderea din total a veniturilor companiilor mari crescând cu peste 5 puncte procentuale.”

Cifre de afaceri companii IT

1. București Sectorul 1, 5.398,5 milioane lei
2. București Sectorul 2, 4.363,1 milioane lei
3. Cluj‑Napoca, 2.624,0 milioane lei
4. București Sectorul 6, 1755,6 milioane lei
5. Iași, 853,3 milioane lei
6. Timișoara, 819,9 milioane lei
7. București Sectorul 5, 771,4 milioane lei
8. București Sectorul 3, 676,6 milioane lei
9. Brașov, 600,3 milioane lei

O secţiune a analizei este dedicată start‑up-urilor, cele care reprezintă ”indicatorii nivelului de inovare existent pe piață, atât din punct de vedere tehnologic, cât și din punct de vedere antreprenorial”.

”Fără a avea indicii foarte precise despre caracterul repetitiv sau scalativ al nevoilor de afaceri, ne’am rezumat la a defini start‑upurile, pentru un an de referință, ca fiind acele companii înființate în acel an sau în anul anterior. Numărul start-upurilor aproape s’a dublat (de la 1.806 start-upuri în 2011, la 3.795 start-upuri în 2016), iar capacitatea de scalare din totalul companiilor a crescut de la 18,4%, în 2011, la 26,5%, în 2016.

Pentru 2017, odată cu demararea programelor de tip schemă de ajutor minimis (Start-up Nation), este așteptată practic o dublare a numărului de start‑upuri, ponderea acestora depășind, estimativ, 40% din total.”

Numărul de startup-uri din Cluj aproape s’a triplat în cinci ani: a crescut de la 129, în 2011 la 363 în 2016.

Ce procent din totalul cifrei de afaceri aparține start‑upurilor?

Datele indică o creștere, în perioada 2011‑2012, urmată de o scădere constantă ulterior, în condițiile în care cifra de afaceri totală a start‑upurilor s’a plafonat în jurul valorii de 850 milioane lei și nu a crescut în ritmul pieței. Așadar, dinamica cifrei de afaceri totale a industriei se datorează în special companiilor cu vechime pe piață.

Una dintre concluziile studiului este că marea bătălie în lumea IT-ului rămâne în zona forţei de muncă.

Cătălina Ciubotaru, project manager:

”E o bătaie foarte mare pe forţa de muncă. Multe companii cu sediu în Cluj încep să meargă către alte zone. Companii foarte mari deschid centre la Oradea, Iaşi, în Serbia, Republica Moldova. Cam acestea sunt centrele spre care se migrează.”

La Cluj, viitoarea strategie de dezvoltare va fi conturată ţinând cont şi de această mare temă, spun cei din domeniu.

Bianca Muntean, director executiv Aries Transilvania:

”La nivel de strategie, se discută despre o strategie de atragere. Pentru a atrage oameni, trebuie să creezi condiţii, să dezvolţi şi imobiliarele, să ai soluţii eficiente de mobilitate. Vor apărea tot mai multe programe de susţinere a antreprenoriatului, ideea este să aducem startup-uri aici. Toate firmele sunt conştiente că direcţia e înspre dezvoltare de produse şi inovare. Vor fi programe pe startup-uri, anul viitor va veni o infuzie de capital serioasă pentru acest segment.”

Salarii și Beneficii în industria IT

Salariile sunt pe măsură. Un angajat la început de drum, cu nici doi ani de experienţă, câştigă în medie între 1000 şi 1500 de euro. Potrivit unui studiu făcut de firma de recrutare Brainspotting, în cazul unei experienţe de cel puţin patru ani, salariul se dublează. Aceste sume sunt scutite de impozitul de 16%.
România pregăteşte anual în jur de zece mii de specialişti IT, dar chiar şi aşa, numărul lor tot nu este suficient în comparaţie cu cererea venită de la companiile de profil.

Un angajat la început de drum, cu nici doi ani de experienţă, câştigă în medie între 1000 şi 1500 de euro. În cazul celor cu experienţă de cel puţin patru ani, salariul se dublează. Aceste sume sunt scutite de impozitul de 16%. Timpul de lucru flexibil este atracția principală pentru angajații din IT, profesioniștii din Cluj, Sibiu și Craiova. Este menționat atât ca un beneficiu dorit cât și printre criteriile de alegere a unui angajator.

Angajații IT și’ar schimba locurile de muncă pentru creșteri salariale de 29%, program flexibil, mediu de lucru plăcut și un angajator care-i sprijină în obținerea de certificări.
În Capitală cei mai doriți angajatori de către IT-iști sunt Oracle, IBM, Microsoft, Google și Hp, în vreme ce în Cluj, Google este pe primul loc urmat de Emerson, Endava, Bosch, Microsoft.

Universitățile din cele șase oraşe furnizează anual aproximativ 800 de absolvenţi de discipline IT&C, conform datelor colectate de compania de recrutare și consultanţă.

Absolvenți IT anual

București 2195
Timișoara 1593
Cluj 1489
Iași 1125
Brașov 500
Craiova 250
*Sibiu, Galați, Pitești, Ploiești, Constanța, Târgu-Mureș – 800 de absolvenți.

Oraşul Piteşti, aflat la 117 km de Bucureşti, începe să se dezvolte, chiar dacă mulţi absolvenți din localitate s’au mutat la Bucureşti pentru că au avut oportunităţi de dezvoltare mult mai generoase.

Evoluția numărului de angajați din IT s’a situat în trend cu evoluția numărului de companii, unul crescător, dar cu o rată de creștere relativă ceva mai ponderată, ceea ce indică faptul că majoritatea companiilor care au apărut în industrie în ultimii 3 ani (2014‑2016) sunt companii fără sau cu un număr redus de angajați, atrag atenţia autorii studiului. Menţionăm că numărul de angajaţi a fost obținut din datele de bilanț ale companiilor, ca atare nu include și modalitățile de colaborare de tipul PFA sau microîntreprindere, frecvente în ultima perioadă, din declarațiile profesioniștilor din IT.

Practic, în cei 6 ani de referință, numărul angajaților a crescut cu circa 73%, depășind 100.000 angajați. Din punctul de vedere al structurii companiilor în raport cu numărul de angajați, datele indică faptul că ponderea companiilor fără angajați a crescut de la 27% la 35,5%, în timp ce ponderea companiilor cu 1‑4 angajați a scăzut de la 56% la 49,4%.

S’a vehiculat să fie anulată scutirea de impozit în sectorul IT (digi24):

Scutirea de impozit pentru angajaţii din industria IT este pusă sub semnul întrebării de unul dintre liderii politici ai alianţei de la guvernare. Călin Popescu-Tăriceanu crede că şi alte categorii sunt importante pentru economia României şi ar merita acelaşi privilegiu, dar cum statul nu poate oferi mai multe reduceri, ar fi bine să renunţe la cele existente.

Și asta nu e tot:

”Eu vă spun ca liberal că eu cred în neutralitatea stimulentelor economice şi ca atare ceea ce se întâmplă este o distorsiune în piaţă.”

Pentru cei care nu știu, scutirea de impozit pe venit (16%) acordată IT-iștilor a fost introdusă prin 2004 atunci când într’adevăr IT-ul nu luase avânt și aveam nevoie de locuri de muncă cu valoare adăugată ridicată. Tăriceanu a fost Prim Ministru niște ani de zile de atunci, apoi a făcut parte din USL care la rândul ei a condus țara, iar acum face parte din coaliția de guvernare cu PSD. Una peste alta Tăriceanu are în jur de 8 – 10 ani (depinde cum numeri) de când e la guvernare, dar niciodată nu l’a deranjat treaba asta cu scutirea.

Brusc însă scutirea a devenit o problemă. Mustrări de conștiință liberală sau are ceva de negociat în Alianță? Tindem spre varianta doi, dar e doar o părere. Dar ar trebui să ne întrebăm dacă într’adevăr ajută la ceva scutirea asta.  Noi credem că scutirea ar trebui eliminată și explicăm mai jos de ce:

Care e efectul scutirii de impozit pentru IT-iști?

Scopul inițial al scutirii era de a încuraja dezvoltarea sectorului IT. Logica e simplă, eliminând impozitul pe venit (16%) costul angajatorului cu salariul programatorului scade, ceea ce face IT mai competitiv în comparație cu alte sectoare din economia României și mai competitiv raportat la alte țări din zona Europei Centrale și de Est.

O chestie importantă de notat e că nu are sens să dai o scutire dacă piața ar crește oricum chiar și fără ea.

A reușit această scutire să stimuleze dezvoltarea sectorului IT sau numărul de angajați urma să crească oricum, chiar și fără angajați?

Răspunsul oficial la întrebarea asta e: Nu știe nimeni!

Au trecut aproape 14 ani de la introducerea acestei scutiri și cu toate astea nimeni nu s-a deranjat să facă un raport să vedem și noi dacă a avut vreun efect sau nu. Chiar dacă nu avem informații oficiale putem să ne dăm seama dacă ne’a ajutat cu ceva uitându’ne la câți angajați în IT sunt în țările din Centrul și Estul Europei, unde condițiile nu erau semnificativ diferite în 2004.

Conform unui studiu polonez din 2017 România are al treilea număr de programatori din Europa Centrală și de Est după Polonia și Ucraina cu un număr estimat de 118.000 oameni. Datele provin de pe GitHub și par a fi în linie cu alte studii și rapoarte la capitolul număr de IT-iști.

Motiv de bucurie, nu? Îi depășim pe Cehi, Slovaci, Unguri și alte nații. Doar că nu prea e așa, pentru că acele cifre sunt proporționale în general cu populația țării: cu cât mai mare țara cu atât mai mare numărul de programatori. Polonia are o populație de 37,9 milioane de oameni, în timp ce Ucraina are 45 de milioane.

Acest clasament cum ar arăta?

1. Estonia   1 IT-ist la 66 locuitori

2. Slovenia   1 / 83 locuitori

3. Cehia  1 / 105 locuitori

4. Ungaria  1 / 123 locuitori

5. Letonia  1 / 127 locuitori

6. Croația   1 / 133 locuitori

7. Lituania   1/ 133 locuitori

8. Slovacia   1 / 142 locuitori

9. Polonia 1 / 150 locuitori

10. Bulgaria 1 / 152 locuitori

11. România 1 / 159-169 locuitori (funcție de numărul real al populației fluctuante)

12. Grecia  1 / 174 locuitori

13. Serbia 1 / 201 locuitori

14. Belarus   1/ 216 locuitori

15. Ucraina 1 / 279 locuitori

Penultimul loc în Europa nu va fi niciodată un loc măgulitor în UE, sau locul 11 în Europa de Est. Cu un program și o politică adecvată, România ușor va urca 5-6 locuri la acest capitol, ținând cont de bazinul excepțional de materie cenușie ce’l deținem ca neam.

Apoi ce ar trebui să ne mai intereseze este câți programatori avem raportat la celelalte meserii. Iată cum arată numărul de IT-iști raportat la restul meseriilor:

Vedeți cât de mic e numărul de IT-iști? E puțin mai mare decât în Belarus, dar mai mic decât în Grecia, care a trecut printr’o criză gravă, mai mic decât în Polonia, Serbia (țară non-UE) sau Bulgaria. Nu mai vorbim de Slovacia, Estonia și Cehia.

Ce ne spune asta? În principiu că acel stimulent fiscal e inutil. Dacă timp de 14 ani am acordat acel stimulent și totuși avem unul din cele mai mici procente de IT-iști raportat la restul meseriilor înseamnă că eficacitatea acelui stimulent e redusă sau inexistentă.
Uitați’vă câte țări stau mai bine la acest capitol decât noi!

Majoritatea dintre ele nu oferă stimulente fiscale.

Oferă în schimb altceva:

1. educație mai bună nu doar în facultăți de profil (cibernetică, automatică și calculatoare etc.) ci încă de la nivel de școală generală.
2. studenți și IT-iști care nu părăsesc țara în rânduri atât de mari ca românii
3. politică mai coerentă de stimulare a pieței muncii
4. situație economică stabilă
5. mediu social și de dezvoltare profesională superioară

Chestia asta cu scutirea e un fel de ”uite că facem ceva”.

Lista de mai sus presupune efort, presupune politici publice eficiente, presupune coerență și un plan pe termen lung. E în schimb considerabil mai ușor să arunci o scutire care nu produce efecte și apoi să spui: păi deja facem ceva, uite scutirea aici!

Poate dacă s’ar elimina scutirea asta, firmele din IT ar pune și ele presiune pe Guvern să facă ceva pentru acest sector care chiar să ajute dezvoltarea lui.

Procentul de IT-iști din România e considerabil mai mic decât în alte țări din Europa Centrală și de Est deși scutirea există de 14 ani.

A ajutat la creșterea numărului de IT-iști din România? Statisticile zic că nu.
Ar trebui eliminată? Dacă nu ajută la creșterea numărului de angajați de ce ar trebui păstrată?

România trebuie să’și asume câteva realități. În jurul acestei industrii, s’au creat multe legende.

Demitizarea Legendei numită Clujul IT-iștilor

Una dintre particularitățile IT-ului clujean este numărul celor care lucrează în IT. Mai sunt oare 15.000 de angajați ce lucrează în aceasta ramură cât se vehiculau?  Vom afla.

Este cea mai importantă zona economică, iar Clujul datorează totul IT-ului. Așa o fi oare?

Oare mai e valabil mitul urban potrivit căruia la Cluj sunt 100 000 de studenți. Mitul a picat cu brio. Abia dacă mai discutam de 55 000 de capete studențești în acest oraș. Să luam chiar IT-ul clujean care este pentru oraș un soi de minereu de inteligență pe care au început sa’l exploateze simțind cu toții că ăsta e businessul viitorului.

Acesta este primul recensământ cu adevarat important al industriei IT și el, comporta multe completări.  Cifrele sunt mai periculoase ca un nisip mișcător. Daca le’am privi superficial, ma refer la cifrele de mai jos, am putea constata ca IT-ul clujean e mai slab decât legenda, ca în realitate, afacerea de IT e în mâna a maximum 15 jucători, iar restul firmelor sunt niște praf în ochi.

Superficial am putea crede asta, mai ales că:

– există circa 1194 de societăți comerciale potrivit Registrului Comertului care au ca si cod CAEN principal nr. 6201 – Activitati de realizare a soft-ului la comanda (software orientat client)

– primul soc este ca, din 1194, doar 835 de firme produc minim 500 de lei anual. Rămân 359 de carcase comerciale moarte.

– din acestea, în mod surprinzator, doar 191 de firme au o cifra de afaceri anuala de minim 100 000 de euro pe an

– din 1194 de companii de IT, 1003 firme stau sub 100 000 de euro pe an

– doar 88 de firme de IT din Cluj fac minim 500 de mii de euro pe an, ceea ce este un prag decent al industriei

– doar 48 de companii de IT trec de 1 000 000 de euro pe an

– doar 37 reușesc să treacă de 2 milioane

– doar 18 firme de IT sar de 5 milioane de euro anual

– doar 12 sar de 10 milioane

– doar 6 companii depasesc pragul de 20 milioane

– numai 3 firme din Cluj trec de 30 de milioane

– doar 2 trec de 40 de milioane

– nu exista nicio firmă de 50 de milioane de euro în Cluj-Napoca din IT

De ce e mai bine ca Clujul IT-ist e un mare puzzle compus din piese mai mici

Daca am privi doar cifrele, s’ar păstra impresia că, in fapt, IT-ul clujean e gogoașă umflată artificial. Dar nu e. Sunt două chestii foarte bune care transpar din aceste cifre aparent modeste:

– IT-ul clujean are loc de creștere, deci asta cu bula sa nu o excludem în următorii ani. Da, se poate muri economic în IT-ul clujean, dar numai din lipsa de adaptare. Clujul este încă mic, fata de alte hot-spoturi din IT-ul mondial, dar creierele de aici sunt apreciate.

– IT-ul clujean este foarte divizat și asta e bine. Mai bine ca la Timisoara, unde IT-ul a fost „arestat” de 5 multinaționale și cei mici și creativi nu mai pot respira. Mai bine ca la București unde șmenarii IT-ului, gen SIVECO, au arătat Clujului degetul mijlociu când încasau zeci de milioane de euro din contracte cu statul, dar acum patronii lor înfundă pușcăria. Clujul IT-ist e mai sănătos ca business cu 20 de player-i mari și câteva sute mici. Fiindcă cei mici sunt agili și creativi și pot constitui pentru cei mari o eternă sursă de inspiratie, ba chiar de angajament. Viitorul in Cluj pare a fi, spun cei mai înțelepți din IT-ul local, al firmelor mari care vor ști să se joace cu firmele mici fără să le sufoce.

În umbra marelui IT, stau niște vedete adevărate din sectorul secundar și terțiar

Noi vedem mereu doar campionii din IT-ul clujean, dar ne facem ca nu vedem faptul ca exista si alte vedete adevarate ce lucreaza tot in IT, in sectorul secundar sau terțiar și pe care neavizații le văd ca centre de suport sau niște „rahaturi de colsentare”.

În fapt, ele sunt extrem de importante pentru Cluj. Si Clujul ar trebui sa le multumeasca unor firme precum Office Depot, Genpact, Sykes, SteelCase, Yardi, etc., fiindca aceste centre de suport sau consultanta sunt cele care preiau de pe bancile facultatii tinerii Clujului si ii integreaza in companiile lor invatandu-i cateva lucruri incredibil de importante, ce pot schimba genetica proasta a acestui popor. Ii invata sa fie responsabili, ii invata proceduri, sisteme, standarde, ii invata disciplina muncii, tehnici de vanzari, le creioneaza o psihologie a muncii.

Aceste firme văzute în mod greșit ca simple call center-e sunt, de fapt, foarte profesionalizate si in IT si, mai mult, ofera peste 3500 de locuri de munca in Cluj. Și cine zice că sunt prost platite e răuvoitor. În anul 2, un angajat motivat la Sykes poate ajunge lejer la 700-800 de euro.

Marea problema a acestor companii este ca sunt conduse cu precădere de expați care bifeaza niște bugete anuale și stau să’și facă targetul pentru ca, în doi ani, să dispară într’un post superior.

Nu sunt foarte mulți, că nu au de ce veni, dacă ne uităm la nivelul salariilor din țara noastră. Sunt expații trimiși sa coordoneze afacerile firmei-mama (bănci, multinaționale) sau cei care locuiesc în țări unde salariul e și mai prost decât cel din România, ori au rămas acolo fără job și își cauta orice. La numărătoarea de la recensământ au ieșit vreo 35.000. Circa 5500 au cel mult 8 clase la baza, iar peste jumătate dintre ei sunt persoane inactive pe piața muncii. După țara de origine topul e condus de Republica Moldova, Turcia și ”alte continente”. Din totalul străinilor, 54 sunt fără cetățenie, scrie Dan Popa pe blogul Hymerion.ro.

De aceea, Bombardier sau SteelCase sau oricare din numele de mai sus au prezență slabă în comunitate. Nu se implică în viața Cetății, nu au trecut de stadiul petrecerilor de teambuilding, stau cât mai mult sub radar.

Niște fantome IT, incredibil de bine pregătite: free-lancer-ii

După calculele noastre, făcute din surse ale Statului Român, în acest moment cifra de 15.000 de angajați în IT-ul clujean este o legendă învechită.

Realitatea este alta:

– min. 15 000 angajați in firmele cu CAEN de realizare software client-oriented

– min. 5000 angajati in firme de suport de tip Business Processing Outsourcing (BPO) – de tip Sykes, Genpact

– minim 4000 de angajati pe PFA in diverse conjuncturi contractuale

– minim 5000 de free-lanceri care lucrează pe cont propriu și la negru

Ultima cifra e senzationala. Nu e ceva de rau, adica nu aratam cu degetul spre ei. Dar nu îi mai putem ignora.

Cifra ne’a fost sugerata de mai multi lideri din IT care sustin ca acesti 5000 de free-lanceri sunt, de fapt, printre cei mai interesanti din industrie, adeseori seniori care au dobandit indemnarea de a’și face rost de proiecte pe cont propriu, care se asociaza cu altii punctual pe proiecte de diverse dimensiuni, si care castiga mai bine decat într’o firma, chiar daca risca mai mult. Cand perioadele din IT vor deveni mai grele, acesti specialisti foarte bine pregatiti se vor intoarce ca angajati in companii, dar cand vor simti ca soarele e sus din nou, vor sterge putina din nou spre free lancing.

Aceasta diversitate de layere ale resursei umane din IT face ca Clujul sa fie special.

30.000 e noua CIFRA din IT-ul clujean. Adica 10 % din Clujul ce munceste

Impactul acestei cifre este colosal din punct de vedere economic si social.

In acest moment, IT-ul a depasit cu mult ca importanta universitățile. Universitățile au vistieriile goale, IT-ul, nu. Universitatile sunt înca inchistate in strategii si conduse de rectori prea putin deschisi la minte. IT-ul, in schimb, suge toata resursa academica de la Universitati, ba inca reuseste sa le traga si seva: studentii. IT-ul are bani si simte oportunitatile.

Din punct de vedere economic, influenta este incredibila. Impozitele platite de firmele de IT si de angajati, cashul pe care angajații îl deverseaza in piata, influenta pe laterala pe care o paine castigata in IT o aduce pentru restul familiei, acolo unde e cazul, forta acestor companii in dezvoltarea comunității si, mai ales, continua evoluție a educatiei acestor angajați, schimbă cu totul datele Clujului.

Înainte de aceasta analiza, se știa că IT-ul clujean e consolidat în mâinile câtorva oameni. Nu e. Credeam că e puternic, dar nu credeam să fi ajuns atât de puternic. Credeam că va ajunge la un prag de maturizare, dar, se pare, ca mai e loc mult de creștere.

Toate acestea vor avea cu adevărat o valoare adăugată la viitorul orașului dacă Clujul va ști să’i păstreze și dacă îi va respecta pe cei din IT, intinzandu-le mana. In acest moment, administratia judeteana si locala se limiteaza doar la intalniri informale, dar inca o colaborare pe strategii macro nu exista.

Nimeni nu are de gand sa isi asume un proiect cinic de polarizare in jurul Clujului a oraselor mici din Ardeal, adica sa „furam” tot ce putem noi, Clujul, de la Bistrita, Targu-Mures, Alba-Iulia, Satu-Mare, Baia-Mare.

Drept e și ca administrația locală nu face niciun efort să investească în infrastructura de extindere a orașului.

Fiindcă două sunt bombele cu toluen ce stau în soarele viitorului: chiriile/prețurile extrem de mari la achiziția de apartamente și lipsa de resursă umană.

Așteptăm să explodeze sau le dezamorsăm?

Cifre brute despre primele 100 de companii IT din Cluj si cele mai bune firme de tip BPO

Primele 100 de firme din IT au impreuna urmatoarele cifre:

– cifra cumulata de afaceri de 1.925.833.090 lei (peste 400 milioane euro) pe 2016

– profit cumulat de 186.300.229 lei (peste 41 milioane euro) pe 2016

– au 10.512 angajati pe 2016

Cele mai importante firme de tip BPO sau specializate in tehnologia informatiei au impreuna urmatoarele cifre:

– cifra cumulata de afaceri de 445.256.503 lei (circa 100 milioane euro) pe 2016

– profit cumulat de 26.274.474 (peste 5,5 milioane euro) pe 2016

– au 3.346 angajati pe 2016

GRAND TOTAL: Top 100 IT + TOP BPO

– cifra cumulata de afaceri de 2.371.089.593 lei (peste 500 mil euro) pe 2016

– profit cumulat de 212.574.703 lei (peste 47 mil. euro) pe 2016

– circa 13 858 angajati pe 2016

Note importante inainte de a citi aceste topuri:

– datele din topurile de mai jos provin de la Registrul Comertului si pot suferi modificari, mai ales la capitolul angajati, datorita dinamicii pe semestrul 1 2017

– datele Endava Romania sunt cele pe 2015

– datele RBH Consulting sunt cele pe 2015

– datele Thomsons sunt cele pe 2015

– GENPACT nu a fost inclus in topul BPO fiindca are sediul social pe Bucuresti si nu raporteaza fiscal la Cluj, dar este un mare angajator in oras, de peste 800 de pozitii.

În toți acești ani, nu sunt puțini oamenii de afaceri străini care au ales România, păstrând astfel economia noastră pe linia de plutire. De multe ori, ei lasă în urmă câteva aprecieri cu adevărat impresionante, care ne pun pe gânduri şi ne fac să scuturăm din cap şi să nu mai cădem pradă eternei noastre tentații de a ne compătimi.

Un astfel de exemplu este Robert Knapp, un antreprenor care a decis să vină în România pentru a pune bazele startup-ului său. Când a luat această decizie, prietenii i’au spus că este nebun. Tot ceea ce știau despre România este că e o ţară din lumea a treia, nesigură şi nedezvoltată, recunoscută pentru Ceaușescu, Dracula şi Hagi. După şase ani, Knapp vindea CyberGhost unei companii israeliene pentru suma de 9,2 milioane de euro. Iar secretul succesului său, spunea el, era chiar România.

”Nu am fi avut succes în altă parte. Am fi închis după un an și jumătate în Germania și după câteva luni în Silicon Valley”, a spus Knapp, care a explicat şi de ce.

Uitați de Silicon Valley! Veniți în România

În România, costurile sunt la jumătate față de Germania, fiecare euro generat la noi în ţară valorează cât doi în ţara sa. Dar investitorul mai aduce şi alte argumente. Un mare avantaj al țării noastre sunt chiar angajații români, pe care îi descrie drept

”motivați, autodidacți și capabili să se adapteze rapid (…). Românii duc treaba la bun sfârșit”, adaugă Knapp.

Acesta menționează şi buna cunoaștere a limbilor străine, dar şi spiritul românilor. În Germania, spune el, ideea predominantă este ”să nu se schimbe nimic”, ceea ce este cumva explicabil, având în vedere stabilitatea şi forța economică a nemților.

În România însă, există un puternic apetit pentru schimbare. Iar acest climat priește de minune unui start-up. Ultimul său argument pare însă cel mai neaşteptat. El face referire la protestele #rezist, apreciind etica profesională a românilor, care au ieșit să protesteze după terminarea programului de lucru. În alte părți, astfel de mişcări de stradă ar fi paralizat o ţară întreagă.

Iată motivele pentru care germanul recomandă tuturor celor care vor să pornească un start-up în domeniul IT să vină în România, în detrimentul unor destinații consacrate precum Silicon Valley, Londra sau Berlin.

În ceea ce privește costul cu forța de muncă amintit de Knapp, salariile competitive încă reprezintă unul dintre avantajele majore ale României, mai ales în zona IT. Salariul unui junior developer pleacă de la 700 de euro pe lună, sumă care, potrivit unui studiu Business Insider, este suficientă pentru un trai decent în 7 dintre orașele importante ale României (Sibiu, Brașov, Oradea, Craiova, Timișoara, Arad şi Iaşi).

Practic, orașele din România oferă o bună calitate a vieții și totodată unul din cele mai scăzute costuri din lume. Ca exemplu, dacă în Londra câștigi 4.500 de lire sterline pe lună, în România trebuie să câștigi doar 1.365 lire sterline pe lună pentru a avea același standard de viață.

De asemenea, aprecierile pe care Robert Knapp și alții le aduc angajaților români sunt susținute de argumente solide. Un studiu publicat de techcrunch.com vorbește despre ”Silicon Valley-ul din Transilvania”, menționând că România, deşi are doar 20 milioane de locuitori, se află în primele 10 ţări din lume ca număr de specialişti IT (118.000), iar Asociația Română pentru Industrie Electronică si Software se așteaptă ca acest număr să se dubleze până în 2020. Dintre aceştia, jumătate sunt software developers, cu peste 90% vorbitori de limbă engleză.

Totodată, deşi educația din România nu reprezintă prea des un motiv de mândrie națională pentru noi, studiul de mai sus menționează sistemul de învățământ din România drept un alt avantaj competitiv. Din 2001, universitățile din România se situează în fiecare an în top trei în competițiile de design ale IEEE (Institute of Electrical and Electronics Engineers, cea mai mare organizație internațională de tip non-profit care sprijină evoluția tehnologiilor bazate pe electricitate). De asemenea, România are cei mai mulţi olimpici la informatică şi matematică din Europa, fiind a treia din lume după Rusia şi China.

La toate acestea se adaugă şi climatul macro-economic favorabil, România fiind ţara cu cea mai mare creștere economică din UE. Știm, veți spune că este pe steroizi. Parțial, da. Dar nu întru totul. Impozitele mici (aproape la jumătate față de nivelul taxării din Franța, Germania sau Italia), facilitățile fiscale pentru angajații din IT sau scutirea de taxe a profitului reinvestit reprezintă argumente în plus în favoarea investiţiilor în ţara noastră. De asemenea, mai ales pentru startup-urile din zona IT, un alt avantaj competitiv al României îl constituie viteza internetului, una dintre cele mai mari din lume.

Faptul că România reprezintă un mediu favorabil pentru afaceri în domeniul tehnologiei informației este confirmat şi de fondul american de investiţii 500 Start­ups, care, în urma unui studiu a concluzionat că infrastructura şi cadrul legislativ din ţara noastră sunt favorabile pentru lansarea de startup-uri. 500 Start-ups a finanțat în cei 6 ani de la înființare peste 1.600 de companii la început de drum din industria hi-tech cu aproape 300 milioane de dolari.

Robert Neivert, partener în cadrul 500 Start-ups şi advisor pentru compania locală Qualitance, o deja celebră poveste de succes românească:

”România are un sistem de învățământ bun în zona tehnică, în special în dezvoltarea de software. De asemenea, este mai ieftin să înființezi o companie aici decât în Silicon Valley, ceea ce permite start-up-urilor să experimenteze mai mult. În plus, şi sistemul legal şi infrastructura Capitalei şi a țării susțin dezvoltarea de start-up-uri.”

Un alt exemplu de reușită made in Romania este Vector Watch, producătorul român de ceasuri inteligente. Vector Watch a fost un start-up care a inovat şi a mizat pe avantajul său competitiv: autonomie de o lună de zile. Urmarea? Compania a fost preluată de Fitbit, cel mai puternic jucător din piaţă, pentru 15 milioane de dolari. Succesul Vector Watch atrage atenţia lumii întregi asupra potențialului uriaş al României, iar Financial Times amintește de compania românească într-un material amplu care vorbește despre ţara noastră ca destinație preferată pentru start-up-urile din domeniul IT.

Avem nenumărate astfel de povesti remarcabile, avem minți strălucite şi idei care pot schimba lumea. Nu trebuie să cădem pradă tentație falsei modestii şi nici să ne mințim singuri: România creşte şi se dezvoltă. Adesea în ciuda conducătorilor ei și datorită unor lideri din mediul privat, vizionari și curajoși, care au știut să fructifice oportunități în beneficiul lor și a comunităților lor.

Atractivitatea României depinde şi de priceperea cu care sunt administrate orașele sale. Accesul la oportunități şi calitatea vieții sunt factori determinanți pentru orice potențial investitor. De altfel, dezvoltarea orașelor României ar merita o discuție separată. Platforma globală de investiţii RISE Consortium a publicat o analiză amplă în acest sens, identificând 10 motive pentru care centrele noastre urbane reprezintă destinații atractive pentru investitori. Unul dintre acestea este faptul că oferă acces la una din cele mai mari piețe din lume, respectiv la piața unică europeană.

Potrivit Băncii Mondiale, consumul per capita în Uniunea Europeană este de 26.946 dolari, în timp ce la nivel global este de 7.581 dolari. Ca exemplu, Italia, unul din principalii parteneri comerciali ai României, consumă anual mai mult decât India, țară cu o populație de 1,31 miliarde de locuitori.

Totodată, orașele din România sunt orașele cu cel mai puternic ritm de creștere din Uniunea Europeană. Între anii 2000 și 2013 orașele din UE cu cel mai mare ritm de creștere a PIB-ului per capita, în termeni de paritate a puterii de cumpărare, au fost Timișoara, București, Cluj-Napoca și Craiova, acestea fiind urmate de Sofia (Bulgaria), Brașov, Iași și Constanța. Așadar, din primele 8 oraşe din UE, 7 sunt din România.

De asemenea, orașele din România au unele din cele mai puternice rate de îmbunătățire a conectivității din lume, traficul aerian crescând semnificativ pentru majoritatea aeroporturilor importante din România. Ca exemplu, aeroportul din Craiova a înregistrat o creștere de peste 40% între anii 2005 și 2016. De asemenea, orașele din România devin tot mai atractive pentru migranți și navetiști. Aproape fiecare oraș are o zonă urbană funcțională care depășește granițele sale administrative, iar forța de muncă este mobilizată de pe un teritoriu larg, după cum arată un raport al Băncii Mondiale care ar trebui să fie lectură obligatorie pentru autoritățile locale și naționale.

În România se nasc zilnic afaceri de succes, care pot deveni următorul Qualitance sau Vector Watch. Din fericire, există mai nou și câteva instrumente pentru a pune bazele unor astfel de start-up-uri. Fundația CAESAR oferă posibilitatea de a accesa 40.000 de euro nerambursabili prin Diaspora StartUp, un program deștept finanțat din fonduri europene, prin care românii din diaspora sunt sprijiniți să’şi deschidă o afacere în orașele din România. Asta înseamnă un dublu câștig: șansa de a’i aduce acasă pe cei plecați peste hotare, cu tot cu experiența, cunoștințele, capitalul și relațiile lor; și sămânța pentru afaceri de succes pornite chiar de aici, din România. Nu trebuie să ne temem de succes.

În era Revoluției Industriale 4.0, companii care au pornit de la zero au devenit în foarte scurt timp jucători globali de importanță vitală. Altfel spus, această eră nu este a pașilor mici, ci a salturilor mari. Asta poate fi și rețeta recuperării într-o singură generație a decalajului față de Vest, ceea ce ar putea fi cu adevărat proiectul de țară mult așteptat.

Da, România nu are încă acei conducători pe care îi merită şi niciun cadru prietenos care să vină în sprijinul antreprenorilor. Dar România rămâne după 28 de ani de democrație și piață liberă o țară în care se investește – o ţară vie şi cu perspective.

Are nevoie însă, din când în când, şi de implicarea și de încrederea noastră pentru a ajunge mai sus. Cel puțin acum cât imaginea în România este încă favorabilă asupra Uniunii Europene și suntem mai optimiști în privința viitorului UE.

Sursa: republica.ro, arb.ro, hotnews.ro, capital.ro, cotidianul.ro, gazetadecluj.ro, economie101.ro

Citiți și:  O LUME CARE’ȘI UCIDE INVENTATORII

sau:  PORTURILE MARITIME SI FLUVIALE ROMÂNEȘTI AȘTEAPTĂ ÎNCĂ STRATEGIA SALVATOARE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA