RĂZBOINICII GEȚI DE PE COLUMNĂ AVEAU DEJA O ISTORIE DE 800-1000 DE ANI


Istoria geto-rumînilor este cu mult mai veche decît este vehiculată de istorici. Contrar celor afirmate de istorici, acest monument, Columna lui Traian, nu reprezintă nici pe departe, un ”act de naștere al poporului rumîn”.

Ar fi hilar să se continue susținerea unei astfel de aberații.

Basorelieful care prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva geților din 101-102 (în partea de sus a Columnei) și 105-106 (în partea de jos), este și va rămîne, într’adevăr un foarte important document pentru neamul geto-rumînesc.

Soldații romani și geți sînt prezentați pe întregul monument în timpul bătăllilor aprige din aceste două războaie pe care cu tenacitate Traian le’a dus pînă a reușit să’și atingă țelul său principal, acela de a îndepărta pericolul getic.

Atingînd apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul coloanei și care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele getice (Din Cartea De bello dacico), prin caracterul lor de document istoric, nu constituie un ”act de naștere” al poporului rumînesc, așa cum este vehiculat de istorici, mai întîi datorată lipsei unor documente getice locale edificatoare, dar și pentru susținerea unor teorii neconcludente fabricate în diverse scopuri.

În realitate, aceste metope nu reprezintă decît episodul trist al istoriei antice a poporului geto-rumînesc din timpul luptelor cu romanii, nicidecum momentul ”nașterii” sale.

Istoria noastră nu a început cu Daci Balo (Decebal) și nici cu Boero Bisteo (Burebista), chiar dacă cei doi au fost figurile antice cel mai puternic mediatizate.

Geții au avut și alți mari regi, predecesori ai acestora.

Spre exemplu, Charnabon a fost un rege al geților în secolul V î.Hr., deci acum 2500 de ani, care a fost menționat de poetul și dramaturgul Sofocle din Colonos și care a trăit între 497-405 î.Hr., în piesa de teatru intitulată Triptolem, unde regăsim următoarea frază:

”Și Charnabon, care în timpurile de față domnește peste geți.”

Despre Charnabon știm extrem de puține lucruri. Deși piesa lui Sofocle a supraviețuit doar în fragmente scurte, mitul lui Charnabon și Triptolem este păstrat în Astronomia poetică a lui Hyginus (care se referă la rege ca ”Carnabon”) și se desfășoară după cum urmează.

Cînd Triptolem, în timpul misiunii sale de a introduce agricultura în diverse părți ale lumii, a venit în Tracia sud-dunăreană, nu în Geția Carpatică unde sînt de regulă restrînși ca întindere și influență geții, fapt care ne demonstrează că Tracia era un alt regat getic.

Triptolem a fost primit la început binevoitor de Charnabon. Cu toate acestea, regele a ordonat ca unul dintre dragoni să fie ucis în secret, astfel încît Triptolem să nu fugă atunci cînd Carnabon a atacat ulterior un oaspete din anumite motive necunoscute și a intenționat să’l ucidă și pe Triptolem.

Triptolem nu a putut scăpa, întrucît Charnabon îi ucisese unul dintre dragonii care’i trăgeau carul. El a fost salvat de Demetra (Zeița Agriculturii), care i’a restaurat carul și i’a înlocuit cu un alt dragon. Demetra l’a pedepsit pe Charnabon pentru că l’a maltratat pe Triptolem atît de aspru, încît restul vieții sale i’a fost făcută insuportabilă.

După moartea sa, el a fost plasat printre stele drept constelația Ophiuchus, care amintește de un bărbat care ține un șarpe ca și cum ar ucide, în amintirea crimei și a pedepsei sale.

Așadar, dragi ”istorici”, de ce nu ar reprezenta un ”act de naștere” al poporului nostru astfel de menționări ale geților în istorie, sau războaiele cu perșii care au fost descrise de cronicari eleni cu 600 de ani mai devreme decît episodul cu romanii.

Și atunci geții au pierdut în fața unei alte armate imense, cea persană, care s’a abătut asupra strămoșilor noștri cu nu mai puțin de 700.000 de suflete.

Istoria noastră dacă ar fi de 2500-2700 de ani, ar deranja pe cineva ???

Sau pentru că vă descalifică teoria prostească cu ”latinitatea” rumînilor, și ne’ar trebui un act de naștere ulterior fondării Romei?

Iată, că acum 2500 de ani nu ne’am ”persanizat”…ca să ne ”romanizăm” după 106 d.Hr…

Este suficient să amintim din această perioadă Cultura Basarabi, care a fost numită după  un sat din județul Dolj, Rumînia. Deși numele vine de la localitatea Basarabi, spațiul geografic ocupat pe teritoriul Rumîniei este mult mai larg, cuprinzînd sudul Ardealului, zona de cîmpie din Muntenia și Oltenia, sudul Moldovei, Banatul, ba îl și depășește, întinzîndu’se și în nordul Bulgariei, sudul Basarabiei, nordul Serbiei, Voivodina, Cîmpia Panonică și altele

Cultura Basarabi este o cultură arheologică unitară, din care evoluează mai tîrziu grupul ”Ferigile”, care este aspectul de cultură materială caracteristic zonei subcarpatice a Argeșului și Olteniei pentru perioada hallstattiană tîrzie.

Ceramica de tip Basarabi are straturi armonioase de motive geometrice incizate, motive S în relief și rînduri de cordon fals (așa-numitele panglici).

Așezările sînt mai mici, de tip deschis, de’a lungul rurilor, stil de locuire care există și azi în Rumînia foarte răspîndit. Unele așezări au fost fortificate cu palate și metereze de pămînt.

Extinderea teritorială mare ar indica faptul că această cultură s’a răspîndit la diferite populații ale diferitelor triburi getice, inclusiv printre geții din Panonia, Tracia și Iliria.

Înmormîntarea este birituală, cu schelete întinse pe suprafețele de piatră predominînd în tumuli.

Într’un astfel de tumul s’a descoperit și Carul Votiv cu protome aviforme de acum 3.000 de ani de la Bujoru.

S’a putut stabili faptul că fusese vorba de un mormînt tumular de înhumație, distrus de arături. În aceste condiții, din inventarul funerar au fost recuperate în primăvara anului 1974 carul-votiv-recipient cu protome aviforme (păsări acvatice) și două figurine aviforme (păsări acvatice), o figurină zoomorfă (cabalină), un pandantiv în formă de secure-dublă (labrys – toporul Zeului Zamolxio) — aparținînd, cel mai probabil, carului-recipient —, o aplică fruntar, patru aplice cruciforme și două falere de harnașament, trei fragmente de saltaleoni, o bară mică de bronz cu două orificii verticale și un cuțit mic din fier, precum și fragmente ceramice (decorate și nedecorate).

În toamna anului 1974, cu ocazia săpăturilor arheologice de salvare au mai fost recuperate fragmente de la o cană (decorată cu motive tipice stilului ceramic Basarabi) și resturi osteologice umane (craniu și oase ale membrelor inferioare).

Din inventarul funerar ar mai fi făcut parte două vase ceramice, înalte de 0,30–0,40 m, distruse cu ocazia lucrărilor agricole care au nivelat movila funerară.

Piesa (carul votiv) are următoarele caracteristici: Nr. inv. 135281; Materialul folost: bronz, fier; Tehnica: turnare, batere la cald, cizelare; G: 2.860 gr, Lt: 26,00 cm, lt: 15,5 cm, Ht: 16,50 cm, L-recipient: 15,30 cm; l-recipient: 13,20 cm, H-recipient: 5,50 cm, D roată: 10,2 cm; Loc de descoperire: Bujoru, com. Bujoru, jud. Teleorman; Context descoperire: mormînt tumular de înhumație distrus de lucrări agricole (1974); Datare: perioada mijlocie a primei epoci a fierului (Hallstatt mijlociu), Ha B3–C, secolul VIII î.Hr., perioada culturii (stilului ceramic) Basarabi.

Primele informații scrise despre geți le găsim în lucrarea intitulată „Înconjurul pămîntului” a lui Hecateu din Milet, născut pe la jumătatea secolului al VI-lea î. Hr., însă din care au rămas doar fragmente.

Într’unul din aceste fragmente sînt consemnate de către autor două triburi, crobizii și trizii, ce locuiau în sudul Dobrogei de azi, Scyția de ieri.

Aceste triburi vor mai fi pomenite și în scrierile altor scriitori eleni ca făcînd parte din neamul geților.

În acest mod geții își fac apariția în istoria scrisă, acum 2600 de ani.

Desigur, niciodată atestările sau mențiunile datate despre o etnie, cetate sau regat, nu vor însemna că acestea în acel moment au apărut în istorie.

În acest sens, istoricul Dan Oltean aduce argumente ale existenței vieții lui Zamolxio și a regatului său descoperind numeroase dave construite în Carpați acum 2700 de ani.

Nici măcar aceste descoperiri ale vechilor dave zamolxiene, nu presupune apariția bruscă pe scena istoriei a geților.

Ce înseamnă aceste lucruri?

În primul rînd, deducem că istoria geților este anterioară fondării Romei, de la care și prin care istoricii latinomani ar pretinde că am primit limba ce o vorbim azi.

Nu mai reiterăm episodul arhicunoscut al fondării Romei de către Eneas, un get care din Troia Balcanilor de sud și Anatolia, ar fi pus bazele Laviniumului unde se va ridica Roma mai tîrziu.

Menționăm însă vechimea Troiei Getice, căreia straturilor cele mai vechi decopertate de arheologi, i’au stabilit o vechime de peste 5000 de ani.

Cine au fost troienii?

Kenneth J. Dillon afirmă că troienii au fost la origini un popor de stepă.
Și acesta, dar și mulți alți istorici atribuie înrudirea acestor troieni cu geții, adică a acelor popoare numite generic ”indo-europene”.

Dacă așa stau lucrurile, iar vechimea geților se confundă cu a acestor trăitori din stepă, mai rămîne ca istoricii să ne indice, de data aceasta corect, care este stepa (deși noi știm care este, este vorba de stepa Massa-Geților !) de unde vin geții, troienii și alți strămoși frați cu ai noștri de la care avem limba ce o vorbim azi, și pe care a dus’o Eneas și în Latium. Pentru că acesta este cursul firesc al limbii ”latine”, nu cum o interpretează politic unii.

Este momentul să vă opriți, dragi istorici, din manipulat povestea acestor locuri și să începeți a scrie istoria reală a poporului geto-rumînesc?

Citește și: SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ZAMOLXIO NU ESTE IISUS, ESTE CHIAR MAI MULT PENTRU GETO-RUMÎNI

Deși titlul poate contraria mulți creștini rumîni, explicația este cît se poate de simplă și logică. Iisus s’a născut pe alte meleaguri, pe cînd Zamolxio este unul dintre strămoșii de seamă ai poporului geto-rumînesc, chiar dacă biserica sau statul laic rumînesc nu o va recunoaște probabil niciodată.

Iar unul din lucrurile care nu pot fi negate este că Zamolxio nu aparține nici unei alte culturi, ci doar culturii carpatice geto-rumînești, sau cel puțin ale acelor populații carpatice care au migrat în toată Europa, sau celor care au adoptat învățăturile sale.

Dar originea de necontestat a Zamolxianismului este că se află aici în spațiul carpato-dunărean unde Zamolxio a înființat Regatul Solar al Geților, la Gurile Dunării, și nu în alte părți ale lumii.

De altfel, despre Zamolxio aflăm doar de la istoricii de pe alte meleaguri, care la rîndul lor știau din auzite, deoarece triburile getice nu au lăsat dovezi scrise privind zeul lor suprem. Tot autorii antici descriu sistemul de credinţe religioase, reunite în forma zamolxianismului, ca şi cult religios specific geților.

Străinii apreciază că Zalmoxianismul sau Zamolxianismul este o mișcare neopagînă din Rumînia care promovează reconstruirea unei religii etnice și a unei spiritualități a rumînilor printr’un proces de reconectare la rădăcinile lor antice getice.

Oricine citește despre istoria noastră, poate a observat că foarte mulți comentatori, afirmă că între cultul zamolxian atribuit geţilor şi creştinism sînt o serie de similitudini.

Numai că imensa greșeală care se face este că Zamolxio este asemuit lui Iisus, cînd în realitate Zamolxio fiind un predecesor, Iisus trebuie asemuit lui Zamolxio.

Toate aceste asemuiri se reflectă atît în practica cultului religios, cît mai ales la nivelul teoretic și filozofic al dogmelor creștine. Acest lucru i’a făcut pe marii istorici ai religiilor precum Mircea Eliade să considere creştinismul la geto-rumîni o continuare firească, cu doar cîteva reinterpretări, ale zamolxianismului.

Cine a fost Zamolxio, zeul suprem al geților?

ZAMOLXIO, Marele preot și legiuitor al geților

Asupra religiei geților, un lucru de necontestat ar fi că informațiile cele mai ample le’a lăsat Herodot din cele auzite la elenii din cetățile de la Marea Getică.

Iar pentru exemplificarea discuției noastre vom reda pasajul pe care îl vom dezbate în continuare, text regăsit în a patra carte a lucrării Istoriile, unde Herodot relatează următoarele:

”Înainte de a ajunge la Istru, primii oameni pe care i’a subjugat au fost geții, care cred în imortalitatea lor. Tracii din Salmydessos, și cei care locuiau deasupra orașelor Apollonia și Mesembria (Scyrmiadae și Nipsaens, cum sînt numite), s’au alăturat împăratului Darius I cel Mare (Dîryayas) fără vreun conflict; dar geții, apărîndu’se îndărătnic, fuseseră subjugați, deși sînt cei mai nobili și drepți dintre toate triburile trace.

Crezul geților în ceea ce privește nemurirea este următorul. Ei cred că de fapt nu mor, ci că atunci cînd pleacă din această viață merg la Zamolxio, care e numit și Gebeleizis de către unii dintre ei. Acestui zeu îi trimit odată la cinci ani un mesager, care e ales prin tragere la sorț din toată națiunea, și însărcinat să îi ducă cererile lor. Modul lor de a îl trimite este acesta.

Cîțiva dintre ei stau în picioare, fiecare ținînd în mînă trei săgeți; alții iau omul care urmează să fie trimis lui Zamolxio, și, balansîndu’l de mîini și picioare, îl aruncă în sus astfel încît să cadă pe vîrfurile armelor. Dacă este străpuns și moare, ei cred că zeul este binevoitor, dar dacă nu, dau vina pe mesager, care, (spun ei) este un om rău: și astfel aleg un altul pentru a îl trimite zeului.

Mesajele sînt încredințate cît timp acesta este încă în viață. Aceeași oameni, cînd tună și fulgeră, își îndreaptă săgețile către cer, rostind amenințări către zeu; și de asemenea nu cred că există vreun alt zeu decît al lor.

Sînt informat de către grecii care trăiesc pe malurile Hellespont-ului și Pontus-ului, că acest Zamolxio a fost în realitate un om, că a locuit în Samos, și că pe cînd era acolo fusese sclavul lui Pitagora, fiul lui Mnesarchus. După ce și’a obținut libertatea s’a îmbogățit, iar, plecînd din Samos, s’a întors în țara sa.

Tracii în acea vreme trăiau într’un mod mizerabil, și erau o rasă săracă și ignorantă; Zamolxio, de aceea, care prin comerț cu grecii, și în special cu cel care nu era cel mai de disprețuit dintre filozofii lor, Pitagora, era familiarizat cu modul ionic de viață și cu maniere mai rafinate decât cele curente între compatrioții săi, și’a clădită o încăpere, în care din cînd în cînd îi primea și ospăta pe cei mai de seamă dintre traci, folosindu’se de ocazie pentru a’i învăța că nici el, nici ei, onorații oaspeți, nici vreunul dintre descendenții lor nu vor muri vreodată, dar că se vor duce toți într’un loc unde vor trăi pe veci bucurîndu’se de toate bunurile posibile.

Făcînd acestea, și ținînd astfel de discursuri, el construia un apartament subteran, în care, când fusese gata, se ascunse, dispărând brusc dinaintea tracilor, care regretaseră mult pierderea lui, și l’au plîns ca pe un mort. Între timp el trăise în secreta lui cameră trei ani, după care a ieșit din ascunzătoare, și s’a arătat din nou compatrioților, care astfel au fost făcuți să creadă ceea ce i’a învățat. Aceasta este relatarea grecilor.

Cît despre mine eu nu mă încred nici prea mult în această poveste a lui Zamolxio și a camerei sale subterane, nici nu o pun întru-totul la îndoială: dar cred că Zamolxio a trăit cu mult înaintea lui Pitagora. Dacă într’adevăr a existat vreodată vreun om cu acest nume, sau dacă Zamolxio nu e nimic altceva decît un zeu indigen geților, acum îi spun adio. Cît despre geți în sine, cei care țin și practică cele descrise mai sus, ei au fost acum diminuați de către perși, și au însoțit armata lui Darius.”

În filmul de mai jos vă arătăm și o traducere puțin schimbată, în care este pomenită Geția lui Zamolxio.

Așadar. Herodot afirma că geții se socot nemuritori, astfel în credința lor geții nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxio divinitatea lor pe care unii îl cred același cu Gebeleizis.

Apoi, în al cincilea an aruncă sorții, și întotdeauna pe acela dintre ei care îi este sortit îl trimit ca solie la Zamolxio, încredințîndu’i de fiecare dată nevoile lor.

Trimiterea solului se făcea astfel: cîțiva dintre ei, așezîndu’se la rînd, țineau cu vîrful în sus trei sulițe, iar alții, apucîndu’l de mîini și picioare pe cel trimis la Zamolxio, îl legănau de cîteva ori și apoi, făcîndu’i vînt, îl aruncau în sus peste vîrfurile sulițelor.

Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămîneau încredințați că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu’l că este un om rău; apoi după ce aruncau vina pe el, trimiteau pe un altul. Tot ceea ce era de cerut îi spun solului cît mai este în viață.

Cînd tuna și fulgera, geții trăgeau cu săgețile în sus, spre cer, și își amenințau zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu în afară de al lor.

După descrierea acestui sacrificiu ritualic, Herodot povestea despre ce a auzit despre Zamolxio.

După cîte aflase el de la elenii care locuiau în Hellespont și în Pont, adică în coloniile elinești de pe litoralul Mării Negre, Zamolxio fiind om ca toți oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, cîștigîndu’și libertatea, ar fi dobîndit o avuție atît de mare și, dobîndind o asemenea avere, s’ar fi întors bogat printre ai lui.

Cum geții în general duceau o viață în sărăcie cruntă și erau lipsiți de învățătură, Zamolxio, care cunoscuse felul de viață ionian și moravuri mai alese decît cele din Geția, ca unul ce trăise printre eleni și mai ales alături de omul cel mai înțelept al Eladei, lîngă Pythagoras, a pus să i se clãdească o sală de primire unde îi găzduia și îi ospăta pe cetățenii de frunte; în timpul ospețelor, îi învăța că nici el, nici oaspeții lui și nici urmașii lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într’un loc unde, trăind de’a pururea vor avea parte de toate bunătățile.

Tot timpul cît își ospăta oaspeții și le cuvînta astfel, pusese să i se facã o locuință sub pămînt. Cînd locuința îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul geților, coborînd în adîncul încăperilor subpămîntene, unde stătu ascuns vreme de trei ani.

Geții fură cuprinși de părere de rău după el și’l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an, se ivi însă iarăși în fața geților și așa îi fãcu Zamolxio să creadă în spusele lui.

Herodot, în Istorii îi menționează pe geți ca traci:

”… Se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborînd în adîncul încăperilor subterane.      (…) Tracii fură cuprinși de părere de rău după el și’l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăși în fața tracilor și așa făcu să creadă în toate spusele lui.”

Nu mai insistăm foarte mult de ce Herodot le zicea la geți și traci, acest aspect fiind dezbătut și cu alte ocazii, amintim aici doar că pentru eleni și romani geții din Tracia erau traci, la fel cum geții din Moesia erau moesi, sau geții din Scyția erau scyți, sau geții de la Nistru (Tyras) erau Tyra-geți.

Această formulă de exprimare asupra unor autohtoni se folosește curent și azi cînd le spunem la rumînii din Oltenia, olteni, sau la rumînii din Ardeal, ardeleni.

Pentru noi este foarte limpede că Zamolxio a trăit printre geții carpatici, și nu printre geții din Tracia, chiar dacă reformele sale erau adoptate de numeroase triburi de geți sud-dunărene printre care enumerăm pe trizi și crobizi.

Istoricul Dan Oltean ne spune următoarele despre aceste lucruri în Religia Dacilor, pagina 51:

”Similitudinile dintre religia lui Zamolxio și cea a lui Iisus au fost sesizate de primii creștini, dar și de mulți autori ”păgîni” care au combătut religia lui Iisus. În secolul al II-lea d.Hr., un autor ”păgîn”, Celsus, a scris că primii creștini nu fac altceva decît să repete ritualurile din religia lui Zamolxio: ”. . . fiindcă cinstesc pe cel prins și mort . . . ați făcut la fel ca și geții care cinstesc pe Zamolxio . . .” (cf. Origene, Contra Celsus, 3, 34). Alte asemănări dintre religia lui Zamolxio și cea a lui Iisus, legate de ritualuri și de înviere au fost surprinse de Clement din Alexandria, Sf. Hippolytus, Ioan Chrysostomul, Sfîntul Grigore din Nazianze, dar și de mulți alți autori patristici.”

Spre deosebire de moartea prin crucificare a lui Iisus, urmată de învierea după 3 zile timp în care a coborît în infern, și a învins răul și moartea, în cazul lui Zamolxio, acest proces de Inițiere durează 3 ani, iar revenirea se face în al patrulea.

O altă mențiune pe care merită să o facem aici este asupra celor auzite de Herodot despre aventura sa ca ”sclav”. Descoperirile arheologice și studiile recente au adus textului lui Herodot completări și rectificări.

Că Zamolxio ar fi fost întemeietorul unui cult inițiatic și misteric, un personaj istoric real, un taumaturg și un reformator care ulterior a fost divinizat, este o ipotezã acceptabilă.

Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalți doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra (Zoroastru) și Moise, amîndoi în Orient, cei are au întemeiat zoroastrismul și mozaismul.

Că ar fi fost un sclav al lui Pitagora este însă o legendă naivã, repetată și de Strabon și respinsă chiar de Herodot, care era convins că Zamolxio a trãit cu multă vreme înaintea lui Pythagoras.

Vasile Pîrvan, respingînd această legendă, consideră total greșitã ideea elenilor că geții ar fi fost adepții teoriei pitagoreice a metempsihozei.

Dar o asemenea legendă s’a putut naște tocmai pentru că anticii eleni credeau că au sesizat asemănarea dintre Pitagora și Zamolxio, atît în ce privește doctrina, cît și practicile cultului.

Geții credeau într’o existență fericită după moarte; nu, propriu-zis în nemurirea sufletului, căci nimic nu ne îndreptățește să presupunem că ar fi cunoscut ideea de suflet în sens spiritual. Nu poate fi vorba de o concepție superioară de prelungire ori transformare a vieții, în formă spiritualã, că suflet absolut imaterial, ci numai de o trăire fără de sfîrșit, deplin conștientî și identicã celei pămîntești; cu deosebirea că se adăugau fericirile unei îndestulări desăvîrșite, cu toate bunătățile (I.I. Russu).

Desigur, sînt unii care susțin că atît Creștinismul, cît și Zamolxianismul au ca doctrină principală comună, nemurirea sufletului.

Sufletul, eliberat din trupul carnal, dacă a avut o viață pămînteană merituoasă, ajunge într’o lume fericită, pentru totdeauna.

Mircea Eliade spunea în cartea De la Zalmoxis la Gengis-Han (pag. 80) că:

”Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, terapeutică, theurgie etc., încurajau apropierea de creștinism.”

Din aceleași mortive și D. Drăghicescu în lucrarea Din psihologia poporului rumîn (pag. 283) subliniază că:

”Esențialul religiei lui Hristos se găsea deja în religia geților.”

Privită sub raportul practicilor de cult, religia geților era o religie inițiatică și mistericã. Pentru această religie, caracteristic era actul inițiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica cealaltă lume, și anume, într’o locuinþã subteranã sau grotã.

De asemenea, semnificative pentru concepția religioasă și practicile cultice getice  și din nou confirmate de Herodot  erau și banchetele rituale ale asociațiilor religioase secrete pe care le formau inițiații.

Aceste practici de cult sînt atestate în lumea geților și din nordul, dar și din sudul Dunării.

Așadar, geții credeau că atît cei inițiați, cît și urmașii lor, cu alte cuvinte oaspeții chemați de Zamolxio la ospățul ritual, nu vor muri, ci se vor muta numai într’un loc unde, trăind de’a pururea, vor avea parte de toate bunătățile.

Aceastã credință într’o post-existențã în forme materiale analoage vieții terestre  credințã pe care o întîlnim și la egipteni, la perși, la celți sau la germani dovedește nivelul superior al gîndirii religioase a geților.

Religia lor politeistă la fel ca religia tuturor popoarelor ariane frățești, nu doar sangvine ci și spirituale cu geții.

Era adorat în Geția și un zeu al războiului, Zabelio (pomenit în Tăblițele de la Sinaia), echivalent altor zei arieni ai războiului Ares sau Marte, căruia după mărturia lui Iordanes geții îi jertfeau prizonierii prinși în război, socotind că zeul războaielor trebuie împăcat, prin vărsare de sînge omenesc.

De asemenea, acestui zeu i se jertfeau primele prăzi de război: Lui i se atîrnau pe trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintîi (armele și echipamentul adversarilor uciși).

Ca divinități feminine, se pare că geții aveau o zeiță a focului vetrei, a focului sacru, deci investită cu atribute asemănătoare celor ale Vestei la romani. Mai certă pare existența la geți a unei zeițe Bendis (menționată și de Herodot și de Strabon), zeița Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a vrăjilor, corespunzînd Artemisei elenilor și Dianei romanilor, imaginea ei (presupusă, apare în mai multe reprezentări plastice descoperite pînă în prezent.

În Lexiconul elen dintr’o epocă tîrzie menționează printre zeițe și pe soția lui Zalmoxio, cu nume identic celui al soțului ei.

O singură dată numit de autorii antici (și anume de Herodot) apare Gebeleizis, zeul furtunii și al fulgerului.

Probabil că la început Gebeleizis fusese un zeu al cerului. Din cultul lui era legat și ritualul tragerii cu arcul în nori în timpul furtunii  dar nu pentru a’l amenința pe Gebeleizis, ci desigur pentru a speria puterile demonice.

Pînă la urmã, printr’un proces de sincretism religios, Gebeleizis a ajuns să fie confundat (la o dată imprecizabilã) cu Zamolxio, contopindu’li’se atributele.

Zamolxio însă, divinitatea chtonianã, a rămas cel puțin, începînd din secolul lui Herodot divinitatea supremă a geților.

După unii autori, Gebeleizis își disputa domnia asupra împărăției umbrelor. În virtutea anumitelor schimbări survenite în religiile lor, o parte dintre geți începuseră să creadă că la Gebeleizis și nu la Zamolxio merg cei care părăsesc lumea pămîntească (H. Daicoviciu).

Alți autori admit că cele două divinități, iniþial distincte, s’ar fi contopit; dar nimic nu ne îndreptățește să’l transformăm pe Zamolxio, zeul suprem, într’o divinitate urano-solarã (I. H. Crișan).

Pentru M. Eliade, Gebeleizis reprezintã vechiul zeu celest al getodacilor, patronul clasei aristocrate și militare, tarabostes  și Zamolxio, zeul Misteriilor, maestrul inițierii, cel care conferă imoralitatea.

Concluzia cea mai plauzibilã este bazată pe însăși etimologia (în general acceptată) numelui divinității: în lumea getică cuvîntul zamol înseamnă pămînt.

Acesta este și motivul pentru care folosim cu predilecție forma Zamolxio, și mai puțin Zalmoxio, și nici forma elenizată cu ”s” la sfîrșit, deși Dan Oltean pariază pe varianta Zalmoxio datorită numelor numeroase de cetăți getice care încep cu rădăcina sal-sar-zal-zar precum ar fi Salmorus, Salsovia, Salmodessos, SarmiGetuzo, SarGeția, Zaldapa, Zargidava etc. dar și a unui rege Zalmodegicus.

Zamolxio era izvorul vieții, zeul vegetaþiei, al reînvierii naturii, atributele lor erau legate de creșterea animalelor și de rodul ogoarelor. Ca zeu al roadelor pămîntului, domnia lui se extindea și asupra împărăției morților, rămînînd totodatã inițiatorul și divinitatea care patrona cultul inițiatic.

Din noțiunea de pămînt dătător de viață și belșug a fost plămăditã figura unei zeițe cu trăsături și facultăți umane.

La aceste elemente ale religiei geților se mai adaugă și străvechi componente naturiste, atestate iconografic din ce în ce mai frecvent în noile descoperiri arheologice. Apar figurate pe diverse piese de tezaur imagini asociate cu simboluri sacre – de șerpi, cerbi, țapi de munte, un grifon în luptă cu un zmeu, cu un cerb, cu o pasăre de pradă ș.a.m.d.  imagini împrumutate, poate, la origine, din iconografia și mitologia iranianã.

Pornită de la un asemenea stadiu primitiv naturist, religia geților a ajuns în scurt timp la un nivel de spiritualizare mai înalt decît toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate, și cu trăsături de o accentuată etică (R. Florescu).

Magicianul în arta filozofiei, care a fost Socrate, vorbește despre Zamolxio într’unul din faimoasele Dialoguri platonice, în termeni mai mult decît admirativi: Zamolxio dovedește ca zeu al geților, că tot așa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să tratăm trupul, cu atît mai mult nu trebuie sã încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul.

Foarte interesant este și ceea ce spun, despre Zamolxio, doi mari erudiți ai vremii: Origen și Clement Alexandrinul. De la aceștia aflăm că în sala de mijloc a Templului lui Zamolxio nu se reuneau decît bărbații, dupã un anumit ritual. Ei purtau brîu lat, din piele albă de miel, sub care se aflau la vedere, semnele păstorului, agricultorului și constructorului: cuțitul, spicul de grîu și rigla de 24 de gradații.

Salonul de mijloc era un adevărat sanctuar, unde se săvîrșeau acte inițiatice ezoterice, de felul celor din categoria mistere orosiriace, eleusiene sau dionisiace. Asemănarea cu universul spiritual al Artei Regale moderne este mai mult decît evidentă.

În centrul portretului unuia dintre cei mai de seamă inițiați ai lumii, socotim că trebuie să punem chiar cuvintele celui care s’a numit Zamolxio:

Nu uita, lumina pentagramei magice este iubirea. Dar, ca să o faci strălucitoare, trebuie să ajungi la esența pentagramei iertarea.

Numeroaselor informații de diferite feluri (literare, epigrafice, arheologice) privind istoria geților li se adaugã o știre nemenționată pînă în prezent în istoriografia noastră.

Este vorba despre epistola XXVIII (dupã numerotarea făcută de cunoscutul clasicist R. Hercher, în lucrarea sa ”Epistolographi Graeci, publicatã la Paris, în 1873 aparținînd celebrului filozof antic Apollonios din Tyana din secolul I d.Hr., cunoscut și sub numele de Apollonios Sofistul.

Iată cuprinsul epistolei:

”Regelui scyților,

Zamolxsis era om bun și filozof dat fiind că a fost discipolul lui Pythagoras. și dacã în acea vreme Romanul (generic sub care se înțelegea Imperiul Roman) ar fi fost (s’ar fi purtat) așa (ca acum), de bună voie i’ar fi devenit el prieten.
Dar dacă se consideră că trebuie, luptă și suferă pentru libertate, dobîndește faima de filozof, adică de om liber.”

Deși succintã, informația aduce o serie de noi elemente în cunoașterea concepției pe care
anticii o aveau despre zeul geților, Zamolxio, și a semnificației pe care o atribuiau concepției filozofice a acestuia.

Mai întîi, se cuvine precizat faptul cã, în legăturã cu funcția reală a epistolelor, a fost purtată o îndelungată controversă în literatura de specialitate, neputîndu’se stabili nici acum dacă erau destinate unor persoane reale sau dacă era vorba, pur și simplu, de utilizarea stilului epistolar, la modă și în alte perioade istorice.

În cazul în care epistola avea totuși o destinație precisă, este greu sã specificăm cãrui rege scyt i’ar fi putut fi adresatã.

Clasicistul german Ulrich von WilamowitzMoellendorf propune identificarea lui cu Decebal, dar este greu de crezut că Apollonius putea să’i confunde pe sciți cu geții tocmai
într’o vreme în care relațiile geto-romane erau, ca să spunem așa, la ordinea zilei.

De aceea, ipoteza cea mai verosimilã este aceea care considerã cã scrisoarea nu era
adresată cuiva anume, fiind doar un artificiu frecvent în genul epistolar.

În ce privește mențiunile despre Zamolxio, acestea reflectã parțial lucruri cunoscute în istoriografia noastrã: ar fi fost discipol al lui Pitagora (ceea ce lui Apollonios – filozof
neopitagorician – nu putea, desigur, decît să’i stîrnească afinitatea față de zeul geților).

Zamolxio era bun și filozof – calități care devin un simbol pentru întreaga lume getică, deoarece, evident, Zamolxio personifica întregul popor get, așa cum Romanul personifica Imperiul Roman.

De o importanță fundamentală este însă cea de’a doua parte a epistolei, în care Zamolxio – simbol al lumii getice – apare totodată și ca un simbol al orientării politice, al cărei concept fundamental îl constituia libertatea (eleutheria).

Este vorba de o dublă accepție a libertății: pe de o parte, conceptul politic aplicabil unui popor cunoscut în toată antichitatea pentru aspirația neostoită spre neatîrnare și, pe de
altă parte, conceptul neopitagoreic ce se referă la libertatea individuală. Apelul la Zamolxio ca motiv al libertății apare, așadar, și ca o reacție la tendința unor împărați romani din secolul I d.Hr. de prigonire a filozofilor (îndeosebi neopitagoreici) care, în operele lor, se ridicau adeseori împotriva autoritarismului imperial.

Cît privește datarea acestei epistole, singurul indiciu este o aluzie destul de limpede la un
moment în care Imperiul Roman respecta pe deplin libertatea geților de așa manieră, încît Zamolxio i’ar fi devenit de bună voie, prieten.

Acest moment era în opoziție cu un altul , de încordare supremă a relațiilor, moment
contemporan lui Apollonius. Cum filozoful antic a activat cu precădere în a doua jumătate a secolului 1 d.Hr., un asemenea moment fierbinte l’a constituit conflictul din 85-89 d.Hr. dintre împãratul Domițian și regele get, Decebal, așadar epistola a fost scrisã, cu probabilitate, în aceastã perioadã.

În concluzie, se poate afirma cã această epistolă, neintrată în circulația istoriografiei noastre pînă în prezent, completează semnificațiile atribuite lui Zamolxio cu aceea de simbol al poporului getic, precum și a orientãrii politice a acestui popor ce avea drept concept fundamental libertatea pentru dobîndirea căruia era gata de ”lupte și suferință”.

Prin prisma scrierilor antice, a studiilor istorice şi de istorie a religiilor a fost fundamentată ideea că geţii, acea ramură nord dunăreană a neamului getic, credeau într’un panteon conduse de un zeu suprem Zamolxio.

Istoricii şi geografii antici presupun că această divinitate avea cînd valenţe solare, cînd pămînteşti şi chiar subterane, pe baza unor legende aflate de la elenii din Hellespont, ar fi existat şi în realitate.

Herodot:

”După cîte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi Pont, acest Zalmoxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pitagora, fiul lui Mnesarchos. Apoi cîştigîndu’şi libertatea, ar fi dobîndit avuţie multă şi dobîndind avere, s’a întors bogat printre ai lui.”

Nu se ştie exact cînd a apărut credinţa în acest zeu, dacă a fost un lider religios sanctificat sau cînd a trăit. Cu toate acestea Dan Oltean spune că după toate probabilitățile nu a fost contemporan cu Pitagora (580-495 î.Hr), ci ar fi trăit cu 2 secole înaintea acestuia cîndva în perioada fondării Romei în jurul anilor 750 î.Hr..

Pentru istoricii religiilor precum Mircea Eliade, cultul zamolxian are multe puncte comune cu religia creştină.

Zamolxio, a fost un ”Mesia” getic ce propovăduia viaţa de apoi, înainte cu 700 de ani de a se naște Iisus.

Însăşi prin descrierea lui Herodot, Zamolxio este un om în carne şi oase, care trăieşte printre geţi, ca mai apoi, printr’un mister uluitor şi o viaţă exemplară, să obţină sanctificarea şi înălţarea definitivă în panteon.

Este o asemănare izbitoare cu modelul cristic apărut în creştinim. Practic, Zamolxio este un fel de ”Mesia” getic care şi’a scos poporul din întunecime, i’a oferit principalele percepte religioase şi cel mai de preţ dar, nemurirea.

”În timpul ospeţelor îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururrea, vor avea parte de toate bunătăţile”, scria Herodot.

Mai precis Zalmoxis le oferă speranţa într’o lume după moarte şi conturează ideea de rai, principii regăsite şi în creştinism. Totodată, asemeni creştinismul, în cadrul zamolxianismului, aşa cum a rămas mărturie de la autorii antici, se face clar delimitarea dintre suflet şi trup.

Doar sufletul devenea nemuritor într’o lume paradisiacă ce nu aparţinea nici măcar lui Zamolxio, deşi el se afla în aceasta.

Mircea Eliade precizează şi el în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis-Han”:

”Ceea ce pare sigur este că pentru geţi, ca şi pentru iniţiaţii Misterelor Eleusine sau pentru «orfici», post-existenţa preafericită începe după moarte: numai sufletul spiritual îl întîlneşte pe Zalmoxis.”

Pe eleni, ca şi pe multe popoare antice care locuiau în preajma triburilor getice, această credinţă era unică şi fascinantă.

Eliade mai spune:

”Credinţa în imortalitatea sufletului n’a încetat să’i intrige pe grecii din secolul al V-lea. Herodot nu găsea formulă mai spectaculoasă de introducere decît prezentîndu’i pe geţi ca pe cei «care cred în nemurirea lor».”

”Învierea” lui Zamolxio, începutul unui cult

După ce a petrecut o viaţă de înţelept printre geți propovăduindu’le nemurirea sufletului şi existenţa unui loc lipsit de griji după moarte, pur spiritual, Zalmolxio păşeşte în rîndul zeilor, se leapădă de condiţia umană printr’un mare mister, asemănător religiei creştine.

Mai precis Zalmoxio ”moare” şi apoi ”învie”.

”Pusese să i se facă o locuinţă sub pămînt. Cînd locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborînd în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui”, scria Herodot.

În acest act, la fel ca în creştinism, Micea Eliade, vede o moarte iniţiatică şi apoi o transformare a celui ce a fost om în divinitate, ce urmează să fie venerat.

Eliade precizează:

”Este vorba de un ritual iniţiatic. Acesta nu implică cu necesitate că Zamolxio era o divinitate chtoniană. A coborî în Infern înseamnă a cunoaşte «moartea iniţiatică», experienţă susceptibilă de a întemeia un nou mod de existenţă.”

Pentru marele istoric al religiilor, credinţa în nemurire şi moartea urmată de epifanie reprezintă un punct esenţial de legătură între zamolxianism şi creştinism în spaţiul carpato danubiano-pontic.

Eliade susține:

”Putem deci să ne gîndim că credinţele relative la Zalmoxis şi la cultul său au fost absorbite şi radical transformate de creştinism. E greu de crezut că un complex religios centrat pe speranţa de a obţine nemurirea, avînd ca model – şi meditaţie – un zeu de structură misterică, să fi fost ignorat de misionarii creştini.”

Sihaştrii, preoţi şi prooroci în lumea lui Zamolxio

Cultul zalmoxian a uşurat creştinarea autohtonilor, prin numeroasele asemănări cu noua religie. Pe lîngă credinţa în nemurire, caracterul mesianic al lui Zamolxio, epifania existau şi asemănări privind organizarea şi concepţiile religioase.

Astfel cu mult înainte de creştinarea Geției, în triburile geţilor, dar şi ale geților sud-dunăreni (traci) adoratori ai lui Zamolxio, existau sihaştri sau oameni cu comportament apropiat călugărilor.

Erau fie oameni care se retrăgeau în meditaţie departe de lume, în numele lui Zamolxio, fie cei care locuiau în comunitate, dar posteau aspru.

Istoricul Ion Horaţiu Crişan, îl citează pe Strabo, în lucrarea sa ”Spiritualitatea geto-dacilor”:

”Poseidonos – ne spune Strabo (VII 3,3) – afirmă că misii se feresc prin cucernicie de a mînca vietăţi şi iată motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brînză, ducînd un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi theosebeis şi kapnobatai. Unii traci – spune acesta – îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu’se ktistai; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, trăind aşadar feriţi de orice primejdie.”

Totodată istoricul precizează clar că este vorba de adepţii cultului zamolxian, iar ”călugăria” şi ”postul” făceau parte din manifestărilor lor religioase.

”Este vorba de adepţii doctrinei zalmoxiene. Strabo (VII 3,5), atunci cînd vorbeşte despre Zalmoxis, ne spune că «a dăinuit la la geţi obiceiul pythagoreic adus lor de Zalmoxis de a nu se atinge de carnea animalelor»”, precizează acesta.

Totodată, la geți exista o întreagă clasă preoţească, bine organizată, în frunte cu un mare preot, apropiat regelui, investit cu funcţii aproape de egal al regelui în timpul domniei lui Burebista şi ajungînd apoi prin Deceneu şi Comosicus cel care deţine puterea laică şi pe cea religioasă.

Mircea Eliade vorbeşte, citând antici precum Strabo, despre o specializare a preoţilor de la taumaturgi la vrăjitori.

Totodată este subliniată existenţa sihaştrilor, geții ”sfinţi” care se retrăgeau în sălbăticie şi trăiau în post. Medicii geți şi preoţi în acelaşi timp vorbesc, scrie Eliade în ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”, despre vindecarea sufletului care duce apoi la o vindecare a trupului, concepţie asemănătoare creştinismului.

Întrunind aceste premise, ca şi prorocirile lui Zalmoxis, Mircea Eliade trage concluzia că o creştinare precoce a Geției, extrem de rapidă faţă de alte provincii, se datorează tocmai asemănărilor uluitoare dintre zamolxianism şi creştinism.

Mircea Eliade:

”Toate aspectele religiei lui Zalmoxis – escatologie, iniţiere, pitagoreism, ascetism, erudiţie de tip misteric – încurajau apropierea de creştinism. Cea mai bună şi cea mai simplă explicaţie a dispariţiei lui Zalmoxis şi a cultului său ar trebui căutată în creştinarea precoce a Daciei (dinainte de anul 270 d.Hr.).”

Unii istorici și teologi (rumîni în special, cum ar fi Vasile Pîrvan și Sorin Paliga, dar și străini, cum ar fi Raffaele Pettazzoni, Jean Coman, Eric Rhode) prezintă anumite asemănări ale zamolxianismului cu creștinismul, care în viziunea lor ar fi facilitat mult mai ușor convertirea la creștinism a poporului get față de alte popoare învecinate (cum a fost cazul Imperiului Roman).

Conform unor cercuri naționalist-creștin-ortodoxe rumînești, aceste asemănări dintre cultul zamolxian și creștinism s’ar datora concepțiilor teologice împrumutate de la iudaismul vechilor evrei de către getul Zamolxio în crearea propriului său cult (cum ar fi conceptul de monoteism: existența unui singur zeu, numit Demiurg, de mesianism și de nemurire a sufletului după moarte), acest lucru fiind demonstrat de călătoriile lui Zamolxio în mai multe regiuni ale Orientului Apropiat, cum ar fi teritoriul de astăzi al Israelului.

Aici sîntem într’un cerc vicios.

Ce cred adepţii iudaismului, ai creştinătăţii şi ai islamismului cu privire la viaţa de după moarte?

Dintre aceste religii, iudaismul este cea mai veche religie. El a apărut cu aproximativ 4.000 de ani în urmă, pe timpul lui Avraam — cu mult înainte ca Socrate şi Platon să dea contur teoriei nemuririi sufletului. Evreii din antichitate credeau în învierea morţilor şi nu în nemurirea inerentă a omului (Matei 22:31, 32; Evrei 11:9).

Atunci cum a pătruns în iudaism doctrina nemuririi sufletului?

Istoria ne ajută să găsim răspunsul.

În anul 332 î.Hr., Alexandru Macedon a cucerit Orientul Mijlociu, inclusiv Ierusalimul. Pe măsură ce succesorii lui Alexandru au continuat programul acestuia de elenizare, a avut loc o fuziune a celor două culturi: cea elenă şi cea iudaică. Cu timpul, evreii au ajuns buni cunoscători ai gîndirii elene, iar unii dintre ei chiar au devenit filozofi.

Filon din Alexandria, care a trăit în secolul I d.Hr., a fost unul dintre aceşti filozofi evrei. El l’a venerat pe Platon şi s’a străduit să explice iudaismul în termenii filozofiei greceşti, pregătind astfel calea pentru gînditorii evrei de mai tîrziu.

Talmudul, care conţine comentarii scrise de rabini cu privire la legile orale, este de asemenea influenţat de gîndirea elenă. ”Rabinii Talmudului”, se spune în Encyclopaedia Judaica, ”credeau că sufletul continuă să trăiască după moarte”.

Literatura mistică iudaică de mai tîrziu, cum ar fi Cabala, merge pînă acolo încît predă învăţătura reîncarnării. Astfel, ideea nemuririi sufletului a pătruns în mod indirect în iudaism din filozofia elenă.

Ori dacă Zamolxio a trăit (750 î.Hr) înaintea lui Socrate (469-399 î.Hr) și a lui Platon (427-347 î.Hr) s’ar putea spune că doctrina nemuririi sufletului i’a aparținut lui Zamolxio.

Creştinismul adevărat a venit în existenţă odată cu Iisus Cristos. Cu privire la Iisus, Miguel de Unamuno (1864-1936), a scris:

”El a crezut mai degrabă în învierea cărnii, potrivit manierei iudaice, şi nu în nemurirea sufletului, potrivit manierei platonice.”

Miguel de Unamuno a ajuns la următoarea concluzie:

”Nemurirea sufletului . . . este o dogmă filozofică păgînă.”

Exact ceea ce spune Biserica Ortodoxă despre religia geților.

Ţinînd cont de toate acestea, putem înţelege de ce apostolul Pavel i’a avertizat în mod energic pe creştinii din secolul I împotriva ”filozofiei şi amăgirii deşarte, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos.”,  Coloseni 2:8.

Cu toate acestea creștinismul, deși nu o recunoaște fățiș a preluat toate sărbătorile ”păgîne” în calendarul creștin.

Socrate şi Platon, filozofi eleni din secolul al V-lea î.Hr., sînt consideraţi ca numărîndu’se printre cei care au promovat ideea existenţei unui suflet nemuritor. Însă nu ei sunt autorii acestei idei. Ei au ajustat’o şi au transformat’o într’o învăţătură filozofică, făcînd’o astfel mult mai atrăgătoare pentru clasele sociale culte din zilele lor şi de mai tîrziu.

Realitatea este că adepţii zoroastrismului din Persia antică şi egiptenii dinaintea lor credeau şi ei în nemurirea sufletului.

Aşadar, se pune întrebarea: Care este sursa acestei învăţături? Care a fost sursa comună de influenţă a culturii antice egiptene, persane şi elineşti?

”În lumea antică”, se spune în cartea The Religion of Babylonia and Assyria (Religia Babiloniei şi a Asiriei), ”Egiptul, Persia şi Grecia au suferit influenţa religiei babiloniene”.

Referitor la credinţele religioase egiptene, cartea spune în continuare:

”Avînd în vedere contactul iniţial dintre Egipt şi Babilonia, despre care vorbesc tăbliţele găsite în Tell el-Amarna, au existat, bineînţeles, nenumărate ocazii pentru infiltrarea conceptelor şi a obiceiurilor babiloniene în cultele egiptene.”

În general, despre cultura antică persană şi elenă se poate spune acelaşi lucru.

Care era punctul de vedere al babilonienilor cu privire la viaţa de după moarte? Credeau babilonienii din antichitate în nemurirea sufletului?

Cu privire la acest lucru, profesorul Morris Jastrow jr, de la Universitatea din Pennsylvania (S.U.A.), a scris:

”Nici poporul, nici conducătorii religioşi [babilonieni] nu au admis vreodată posibilitatea distrugerii totale a ceea ce odată a fost chemat la viaţă. Moartea [în concepţia lor] era o trecere la o altă formă de viaţă, iar tăgăduirea nemuririi [vieţii prezente] nu făcea decît să accentueze imposibilitatea de a scăpa de schimbarea existenţei produsă de moarte.”

Într’adevăr, babilonienii credeau că un anumit tip de viaţă continua după moarte sub o anumită formă. Ei îşi manifestau această credinţă îngropînd împreună cu morţii obiecte pe care credeau că aceştia le foloseau în viaţa de apoi, la fel cum o făceau și geții.

Unde a luat naştere după Potop învăţătura nemuririi sufletului?

În mod clar, învăţătura nemuririi sufletului îşi are rădăcinile în Babilonul antic. Este important lucrul acesta?

Da, pentru că, potrivit Bibliei, oraşul Babel, sau Babilon, a fost fondat de Nimrod, un strănepot al lui Noe. După Potopul mondial din zilele lui Noe, toţi oamenii vorbeau o singură limbă şi aveau o singură religie. Nu numai că Nimrod era ”în opoziţie cu Iehova” (NW), dar atît el, cît şi tovarăşii săi au vrut să’şi ”facă un nume”.

Astfel, prin faptul că a fondat acest oraş şi a construit un turn în el, Nimrod a introdus o religie diferită.  (Geneza 10:1, 6, 8–10; 11:1–4)

Potrivit tradiţiei, Nimrod a murit de o moarte violentă. Era normal ca, după moartea sa, în rîndul babilonienilor să apară tendinţa de a’l venera, considerîndu’l fondatorul, constructorul şi primul rege al oraşului lor. Întrucît zeul Marduk (Bel-Merodakh) era considerat fondatorul Babilonului, iar numeroşi regi babilonieni au primit acest nume, unii erudiţi au avansat ipoteza că Marduk este zeificatul Nimrod (2 Împăraţi 25:27; Isaia 39:1; Ieremia 50:2).

Dacă aşa stau lucrurile, atunci ideea potrivit căreia omul are un suflet care trăieşte după moartea sa trebuie să fi fost deja larg răspîndită în perioada în care a murit Nimrod. În orice caz, paginile istoriei dezvăluie faptul că, după Potop, locul în care a luat naştere învăţătura nemuririi sufletului este Babelul, sau Babilonul.

Cum s’a răspîndit învăţătura nemuririi sufletului pe toată faţa pămîntului, şi care a fost rezultatul?

În plus, Biblia arată că Dumnezeu a zădărnicit la Babel eforturile constructorilor turnului încurcîndu’le limbile. Nemaiputând să comunice între ei, constructorii au renunţat la proiectul lor şi au fost împrăştiaţi ”de acolo pe toată faţa pămîntului” (Geneza 11:5–9).

Nu trebuie să uităm însă că, chiar dacă limba acestor aşa-zişi constructori a fost modificată, modul de gîndire şi concepţiile lor au rămas aceleaşi. Prin urmare, oriunde au mers, ei au dus cu ei propriile idei religioase. În acest fel, învăţăturile religioase babiloniene, inclusiv învăţătura nemuririi sufletului, s’au răspîndit pe toată faţa pămîntului şi au devenit fundamentul majorităţii religiilor lumii.

Cum s’au răspîndit credinţele religioase babiloniene în subcontinentul indian?

Unii istorici spun că, cu peste 3 500 de ani în urmă, o populaţie ariană cu pielea albă a migrat din nord-vest în Valea Indusului, situată actualmente în mare parte în Pakistan şi India. De aici arienii s’au împrăştiat în cîmpiile fluviului Gange şi în toată India. Unii experţi spun că ideile religioase ale acestor migranţi aveau la bază învăţăturile antice iraniene şi babiloniene. Aceste idei religioase au stat apoi la baza hinduismului.

Cum a ajuns ideea nemuririi sufletului să influenţeze hinduismul modern?

În India, ideea unui suflet nemuritor a luat forma doctrinei reîncarnării. Înţelepţii hinduşi, pe care îi frămînta problema larg răspîndită a existenţei răului şi a suferinţei în rîndul oamenilor, au elaborat legea karma, legea cauzei şi a efectului.

Combinînd această lege cu credinţa în nemurirea sufletului, ei au elaborat învăţătura reîncarnării, potrivit căreia virtuţile şi greşelile dintr’o viaţă sînt răsplătite sau pedepsite în următoarea viaţă. Scopul credinciosului este mokşa, adică eliberarea de ciclul renaşterilor şi unificarea cu ceea ce se numeşte realitate ultimă, adică Nirvana. De’a lungul secolelor, învăţătura reîncarnării s’a răspîndit odată cu hinduismul, devenind fundamentul hinduismului modern.

Ce credinţă referitoare la viaţa de apoi a ajuns să domine gîndirea şi practicile religioase ale majorităţii populaţiei din partea de est a Asiei?

Din hinduism au luat naştere alte credinţe, cum ar fi budismul, jainismul şi sikhismul. Şi aceste credinţe susţin doctrina reîncarnării. Mai mult decât atît, în timp ce budismul pătrundea aproape în toată partea de est a Asiei — în China, Coreea, Japonia şi în alte zone —, acesta exercita o foarte mare influenţă asupra culturii şi a religiei întregii regiuni. Acest lucru a dat naştere la religii, la un amalgam de credinţe ce conţineau elemente din budism, spiritism şi cultul strămoşilor. Cele mai influente dintre aceste religii au fost taoismul, confucianismul şi şintoismul. În acest fel, credinţa potrivit căreia viaţa continuă după ce corpul moare a ajuns să domine gîndirea şi practicile religioase ale majorităţii populaţiei din acea regiune a lumii.

În loc de concluzii:

Religia zamolxiană era o religie monoteistă (conform lui Herodot și a unor cercetători), asemenea creștinismului.

Figura „mesianică” și profetică a lui Zamolxio, poate fi raportată la mesianismul lui Iisus Hristos.

Credința în nemurirea sufletului, în viața de apoi, este comună în ambele religii. Sufletul, eliberat din trupul material, dacă a avut o viață pămîntească merituoasă și smerită, ajunge într’o lume fericită, pentru totdeauna.

Învingerea morții și învierea, un traseu inițiatic foarte asemănător în cazul celor două religii. Dacă în cazul lui Iisus Hristos, odată cu moartea prin crucificare, urmează coborîrea în infern, pentru 3 zile, și triumful asupra răului și a morții, iar apoi învierea, în a treia zi; în cazul lui Zamolxio, procesul durează 3 ani, iar revenirea se face în al patrulea an.

Promovarea virtuților și în zamolxianism, cum ar fi blîndețea și mila (sclavia era interzisă în rîndul populației getice, ca urmare a învățăturilor insuflate de către Zamolxio, geților), abstinența, cumpătarea și smerenia (dată de reforma religioasă inițiată de preotul zamolxian Deceneu și de către regele get Burebista, prin care era interzis consumul de alcool și desfrîul, lucruri demonstrate concret prin arderea viilor și interzicerea cultului dionisiac, inclusiv a petrecerilor dionisiace), precum și a altor virtuți, asemeni creștinismului.

”Zalmoxis, regele nostru, care e și zeu, precum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm întîi capul, ori capul fără trup, tot așa nu se poate să încercăm a vindeca trupul, fără să îngrijim și de suflet, și tocmai de aceea sunt multe boli la care nu se pricep medicii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se ocupe. Căci, dacă acesta merge rău, este cu neputință ca partea să meargă bine.” (Platon)

Inexistența idolatriei în rîndul populației getice.

Existența unui cod moral-religios și în zamolxianism, cunoscut ca ”legile belagine” (conform lui Iordanes în lucrarea sa Getica), oarecum asemănător învățăturilor creștine.

Monahismul, demonstrat prin descoperirile arheologice din Masivul Ceahlău, Grădiștea Muncelului și Munții Apuseni.

Neavînd certitudini asupra datei în care a trăit Zamolxio, nu putem afirma cînd a luat naștere Zamolxianismul. Cît despre promordialitatea doctrinei nemuririi sufletului, acest concept pare a fi naturalizat de Zamolxio pe meleagurile noastre din centre de gîndire mai curînd orientale.

Surse: Protopop de Reghin, Pr. Teodor Beldeuna, ZAMOLXIS ÎNTR’UN DOCUMENT INEDIT, Prof. Marcel Borza

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

GEȚII LIBERI SAU ”BARBARII” DE DINCOACE DE DUNĂRE ȘI COLAPSUL ROMEI

Termenul de ”barbar” derivă dintr’un cuvînt elinesc care înseamnă ”barbă”. Barbarii pentru eleni erau străinii, cu un sens deosebit de cel de azi, adică cei care nu vorbeau limba elenă fluent: însemna doar să fie străini de civilizația elinească.

Pentru că adesea se face confuzie cu termenul modern de necivilizat, necizelat, sălbatic, sensul antic era perceput diferit, purtarea bărbilor, deși era universală, adevăratul sens al termenului era de nevorbitor al limbii materne a elenilor.

La începutul acestei prime perioade, cu ciocnirile cumplite cu romanii destul de combativi, primitivi, grosolani și nemiloși, a început să devină un sinonim, un cuvînt echivalent, deci în sens derogatoriu.

Întîmplător sau nu, cam tot ce era dincolo de lumea elinească, și mai tîrziu cea romană însemna ”barbar”. Pînă la apariția Romei, barbar însemna cam 99 % din Europa, ulterior, prin expansiunea imperiului roman, foarte multe triburi ”barbare” fiind înghițite sau ”pacificate” de ”civilizația” romană, ”lumea barbară” a fost mutată mai la nord pe linia Dunării.

Această linie practic, va demarca definitiv și pentru o lungă perioadă, granița dintre Geții robiți din imperiul roman și Geții Liberi din ”lumea barbară”, numit în latinește Barbaricum, adică ceea ce vedeți cu albastru colorat în poza noastră de mai sus.

De ce barbari? Cine au fost, de unde vin?

Știm foarte puțin despre acești oameni. Tacitus este una din puținele surse. Deși, despre geții carpatici, celți și germanici sînt numeroase mențiuni în istoria antică, în realitate se știe incredibil de puțin.

Cînd vorbim despre barbari sau vîrste barbare în sens istoric, ne referim în schimb la un moment anume din istoria europeană, tocmai la perioada de tranziție între civilizațiile romane și medievale în care se formează primele nuclee ale viitoarelor națiuni europene.

Să luăm ca exemplu geții liberi numiți în istorie ”germanici”.

Odată cu cercetările și ”interviurile” cu romanii care se întorceau din acele teritorii, Tacitus a știut (și credea) că așa-numiții barbari germanici coborau din trei origini foarte specifice, în ciuda celor întîlnite de legiuni fiind aproximativ 40 de triburi diferite, deși, alte surse recente afirmă că erau aproximativ, o sută.

Poate că numele de Germani era numele unui trib, și după ce au intrat în contact cu romanii, au fost  numiți de atunci toate acele diferite triburi din nordul Alpilor cu denumirea generică de ”germani”.

Aceste popoare erau considerate ca una, ca o singură națiune, deși nu știm dacă aveau chiar idee despre ce era o națiune sau o comunitate națională.

Între ele existau doar legende transmise oral, deoarece nu există încă nici o scriere.

Strămoșul comun a fost ”Dumnezeul născut din pămînt”; de la fiul său Mannus au fost derivate cele trei ramuri principale ale celor 3 linii principale; Ingevoni (cel care va crea grupul frizon-saxon), Istevoni (cei care vor da viață grupului francez, francii) și Erminoni, adică locuitorii centrului teritoriului (Germania de azi) de la Dunăre.

O linie, Ingevonii și Istevonii proveneau din Oceanus Germanicus (așa numit de romani, apoi Marea Nordului). O altă tulpină din Suevicum (Balticii). Al treilea din zona Cimbrica (Danemarca), cu Erminonii staționați pe Elba.

Vorbim – citîndu’l pe Tacitus – din primul secol după Hristos, în timp ce aici – cu cele mai noi cunoștințe – vrem să mergem mult mai departe înapoi în perioada 700-500 î.Hr. le găsim pe toate amestecate, aproape un singur popor, dar mai bine să spunem multe triburi cu unele analogii în obiceiuri și tradițiile și instituțiile lor arhaice.

Acestea erau foarte diferite, motiv pentru care încă nu este timpul să le numim germani ce, danezi, suedezi și cu atît mai puțin franci. Adică, pînă cînd diviziunea lor devine aproape clară, cele după aproximativ secolul 3-4 î.Hr., iar cele de după secolul 3-4 d.Hr., cînd încep să coboare spre sud, mai întîi să facă raiduri, apoi să se stabilească în diverse teritorii, inclusiv Italia: longobarzii (bărbile lungi).

Cine au fost barbarii ? Viața marii familii a barbarilor

Barbarii nu apar brusc în secolele IV-V d.Hr., dar se vorbește despre ei cu primele cuceriri romane dincolo de Alpi, în primul secol, apoi urmează migrațiile masive pe care încep să le facă.

Singura veste pe care o avem despre ei provine din mărturiile romane și, prin urmare, ne este foarte dificil să le reconstruim istoria independent de relațiile pe care le’au avut cu romanii. Nu putem spune cînd și cum s’au stabilit în diversele zone din estul, centrul și vestul Europei și nici cum s’a articulat istoria lor.

De fapt, nu au avut niciodată o tradiție scrisă, numai goții / geții știau și foloseau mai tîrziu o formă rudimentară de script așa-zis runic.

Roma cu cuceririle sale dăduse caracteristicile civilizației romane unei mari părți din Europa. Popoarele indigene s’au adaptat la organizarea socială și politică romană; locuitorii provinciilor erau mai mult sau mai puțin profund romanizați, mai curînd mai deloc, dar nu mai puteau fi definiți ca ”barbari”.

Prin urmare, barbarii erau acele popoare geto-ariane, numite ”științific” indo-europene,  care locuiau în zona Europei central-nordice, a Germaniei, a geților carpatici și a slavilor Europei de Est pînă spre Caucaz în așa numită Sarmo-Geția (Sarmația).

Primele informații despre viața barbarilor ne provin de la autorii romani: Cezar și Tacitus.

Imaginea acestora apare cu foarte multă viață de la citirea acestor informații. Societatea lor a fost cu adevărat în antiteză cu societatea romană. Trăiau nomazi, într’o stare de libertate absolută; nu a existat nici o formă de activitate economică regulată care să le lege oamenii de pămînt și să creeze diferențe în ceea ce privește averea.

În cea mai mare parte războiul sau formele embrionare de producție și agricultura le dădea cele necesare pentru supraviețuire.

Costumele erau considerate primitive, iar nevoile lor se limitau la lucruri esențiale. Nu a existat nici un ordin legislativ; simțul lor de dreptate și onoare, dezvoltat în cel mai înalt grad, a luat forma unui sistem pripit de vendete personale.

Obligația familiei era răzbunarea ca moștenire primită (feudă). Toată lumea era liberă să reglementeze apărarea drepturilor sale în modul în care considerau cel mai potrivit. La baza tuturor acestor lucruri, însă, existau tradiții de ”onoare permanentă”, așa cum se pot găsi aproape întotdeauna în rîndul popoarelor primitive.

Adesea era aplicat un anumit tip de Justiție ”publică”, care se constituia mai curînd într’un calvar , ca la judecata lui Dumnezeu. Dovada nevinovăției suspecților responsabili pentru o crimă este lăsată la ”judecata lui Dumnezeu” prin supunerea acuzatuluila la teste cu adevărat de neconceput pentru mentalitatea noastră.

Pentru a’și dovedi inocența, trebuiau, de exemplu, să traverseze flăcări nevătămați sau să reușească să stingă o lamă fierbinte cu salivă care era așezată pe limba lor.

În timpul regatelor barbare, relațiile erau reglementate în baza unor coduri de legi numite adevăruri. Cel mai răspîndit cod de legi a fost Lex Salicum, caracteristic regatului francilor.

Statutul juridic al persoanei era în dependență de proveniența etnică și statutul politic, astfel francii erau mai previlegiați decît galo-romanii.

Dreptul de proprietate privată era în formare, din care cauză contractele erau puțin răspîndite. Obligațiile erau judecate în baza delictelor.

Pînă în sec. 6 dreptul familiei era reglementat de tradiție (cutumă) ulterior, prioritar a devenit dreptul canonic (creștin).

Moștenirea asupra pămîntului era asigurată exclusiv fiilor, dacă familia nu avea fii atunci ogorul era moștenit de vecini. După edictul lui Chelperik, familiile care nu aveau fii, erau în drept să lase moștenirea unei fiice.

Dreptul penal a suportat modificări odată cu dezvoltarea proprietății private.

Mai tîrziu, după ce au intrat în contact cu romanii, obiceiurile lor s’au înmuiat oarecum; a fost admisă posibilitatea stabilirii compensației monetare unor ostilități pentru a evita vărsarea excesivă de sînge.

Răspunderea penală putea fi înlocuită prin achitarea unei amenzi. În cazul omorului se achita o amendă numit wergeld, mărimea amenzii era în dependență de statutul, genul, vîrsta persoanei omorîte.

Termenul Wergeld (dar și Wehrgeld, Wiedergeld, Manngeld și Friedegeld), în latina medievală weregildus, era un substantiv compus din vechiul german wer, ”om” (cf. vir, viri, ”bărbat”) și geld, ”preț”, ”ban”, ”plată”. Cu alte cuvinte, Wergeld s’ar traduce prin ”prețul omului”.

Deși responabilitatea pentru crime era personală, achitarea amenzii putea fi realizată cu ajutorul rudelor. Incapacitatea de plată determina pedeapsa în baza răzbunării sîngelui (Thalion).

Dacă rudele persoanei decedate pedepseau cu moartea pe vinovat, aceasta nu era considerată crimă. Dacă wergeldul era achitat, acesta era împărțit în 3, 1/3 revenea statului, 1/3 rudelor apropiate victimei, și 1/3 comunității (rudelor mai îndepărtate).

Legea salică a fost preluată parțial în perioada Imperiului Francilor, in secolele X-XI, s’a creat o nouă structura de legi, medievale.

Statutul juridic al persoanei a fost influențat prin sistemul de vasalitate. Regele era considerat senior de primul rang, care acorda pămînturi conților, considerați vasali ai săi. Aceștia ofereau pămînturi altor persoane,pentru care ei deveneau seniori.

Structura vasalică era specifică exclusiv nobilimii. Rege (senior de rangul I), conți (vasali pentru regi), baroni (vasali pentru conți), cavaleri și valeți (vasali pentru baroni).

Relația vasalică era legalizată prin omaj (jurămînt al vasalului seniorului său) și investitură (transmiterea unui lot de pămînt, simbolică prin transmiterea unui bulgăre sau crenguță, ce desemna că seniorul transmite vasalului un pămînt).

Obligațiile seniorului erau de a proteja vasalul și proprietatea acestora. Vasalul era obligat să presteze 40 de zile în an serviciul militar. În cazul în care una din părți nu’și onora obligațiile interdependența era anulată.

Starea a 3-a formată din orășeni și țărani s’a modificat odată cu dezvoltarea relațiilor feudale. Orășenii și’au obținut libertatea, iar țărănimea prin procedura de precariu a rămas fără proprietate de pămînt trecînd în categoria persoanelor dependente.

În perioada medievală izvor de obligații erau considerate delicte, cvazi-delicte, contracte, cvazi-contracte. Instituțiile statului interveneau diferit în cazul dacă dreptul de proprietate era încălcat intenționat sau din imprudență.

Dreptul de proprietate permitea proprietarului să înstrăineze bunurile în afara familiei, prin donație sau testament (cvazi-contract).

Cele mai grave crime erau considerate împotriva statului (prejudiciul adus familiei regale, falsificarea monedei regale, falsificarea actelor cu semnătură regală, trădarea familiei regale, pedeapsa era capitală.

În perioada fărîmițării feudale statul nu intervenea uniform pentru realizarea judecății.

Fiecare feudal era în drept să realizeze judecata în domeniul său. Principiile dreptului medieval s’au modificat odată cu transformările organizării politice a statelor.

Dar cînd s’a produs acest lucru, procesul lent de infiltrare reciprocă între barbari și romani începuse deja, marcînd sfîrșitul definitiv al lumii ”clasice” și începutul lumii ”moderne”.

Puterea politică, Familia și Religia

Principiul fundamental al societății barbare este Puterea. Omul liber este înițiat într’o ceremonie în care adunarea bărbaților înarmați îl înrolează, autorizîndu’l oficial să lupte. Armele constau în săbii, scuturi gigantice acoperite din piele, sulițe lungi sau arcuri grele.

Omul liber intră astfel în armată, care coincidea cu adunarea tuturor drepturilor oamenilor din trib. Adunarea forțelor armate era depozitarul suveranității, dar funcțiile sale nu depășeau decizia de pace și război sau pedepsirea crimelor împotriva zeilor și a comunității.

În partea de sus a ordinii sociale, însă, există un grup de oameni liberi care se distinge de ceilalți. Ei aparțin unor familii foarte vechi, cărora li se atribuie origini divine; de fapt, dețin în mod tradițional funcții preoțești sau civile.

Din această mică aristocrație, unii bărbați apar adesea ca fiind singurul element de bază pentru valoarea lor în război. Acest om devine un ”lider”, post care va intra apoi în istoria medievală precum ”Conte” sau ”Duce”.

În caz de război, adunarea îl alegea rege; dar era o sarcină în care i se dă o autoritate morală mai mare decît una politică. În adunări, întrunite în caz de pericol, se decidea cu majoritate.

Barbarii germanici aveau un sentiment profund de familie. Infidelitatea conjugală a fost pedepsită foarte sever. Familia era nucleul fundamental al ordinii lor sociale și politice.

Diferitele familii au fost legate de anumite legături familiale, astfel încît mai multe familii au format un Sippe .

Mai mulți Sippe au format un Gau sau un trib, care se alăturau altor triburi pentru a forma o uniune de triburi, un popor ale cărui legături majore erau aceleași tradiții civile și religioase.

În cazul Balcanilor, cîteva uniuni de triburi pot fi aici menționate: cele ale Odrisilor la sud de Dunăre, ale lui Alexandru Macedon, ale lui Bureo Bistas, și la scară mai mică, chiar cea a lui Daci Balo.

În cazul religiei, cea germanică era foarte simplă și naturalistă, așa cum se întîmplă adesea popoarelor nomade obișnuite să observe și să se teamă de fenomene naturale misterioase. Zeii lor s’au identificat cu forțele naturii și, prin urmare, pot fi bune sau rele.

Era Thor, Zeul cerului, de unde își arunca ciocanul, fulgerul; Freia, maternă și blîndă, care a reprezentat Pămîntul; Baldui, Soarele; Loki, focul util și rău. A existat și un zeu suprem: Odin, Zeul războiului, care conducea războinicii în luptă și îi salutau pe cei căzuți, în cetatea cerească Walhalla unde ajungeau după moartea eroică în luptă.

”Barbarii” din armatele romane

Istoricii au discutat cauzele declinului și sfîrșitului civilizației romane timp de secole. De ceva timp, nimeni nu mai susține teza simplistă conform căreia Imperiul Roman a căzut brusc sub izbucnirea hoardelor sălbatice și distructive.

Mulți spun că Imperiul Roman a murit deja de o moarte naturală și că barbarii geto-goto-germanici ar fi pus bazele întregii civilizații europene moderne cu noile lor forțe și obiceiuri solide.

Dintre aceste teze extreme există în mod natural multe moduri intermediare. Dacă ”barbarii” puteau prelua puterea de la romani, a fost pentru că deja în interiorul Imperiului a existat o criză foarte gravă, care a afectat principalele sectoare ale vieții politice. Infiltrarea barbarilor în armata și birocrația romană începuse, însă, de mai mult timp înainte de colaps.

Înaintea ”pierderilor” din toate părțile lumii, romanii începuseră să’i deporteze ca sclavi; s’au bucurat cît timp i’au tîrît pe la Roma, i’au făcut să lupte în arenă cu leii, dar și sadic între ei. Apoi a început să’i elibereze pe mulți dintre ei pentru a’i face servitori sau muncitori cu salarii mici, în special în agricultură sau în meseriile umile pe care romanii le dețineau înainte, în ciuda faptului că erau risipitori și supraîncărcați cu datorii.

Aprovizionările proveneau evident din țările și provinciile cucerite, cum era și Dacia Romană, dar erau în mîinile romanilor. Unii – interesați de această ”acceptare” a străinilor și a forței de muncă ieftine – spuneau că este necesar să’i integreze, să le ofere cetățenia, să’i determine să devină cetățeni romani chiar de la naștere cu aceleași drepturi, evident, nu cu ale lor.

Curînd aceste populații marginalizate, chiar cu cetățenie romană, mai mult decît integrate, după un timp, au început să se comporte așa cum s’au comportat romanii pe teritoriile lor, cînd i’au jefuit, cucerindu’i prin forță și supunere.

Această inversare a avut loc în timp ce la Roma o criză economică și politică începea să meargă mînă în mînă cu criza valorilor. La Roma, aproape jumătate din populație era de origine străină, soldații, de asemenea, conduși adesea de aceiași străini care au reușit curînd să devină generali, apoi au fost puși chiar în fruntea armatelor, dar care, fără îndoială, nu a fost din ”dragoste de țară”, ”de amprentă latină”, ceea ce demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, precara sau chiar inexistența acelei romanizări de care se face mare caz în țara noastră.

Acești străini de latinitate, într’adevăr, se pregăteau să’și creeze propria patrie și nu doar în țările lor, ci chiar la Roma.

Pentru acești străini, Roma cu Septimius Severus, cînd ideea proiectului politic nu mai era cea pe care Commodus voia să o realizeze, ajutîndu’i în țara lor prin crearea unei confederații, a lansat Constituția Antoniniană, oferind ”cetățenie romană” tuturor străinilor, celor care ajunseseră și celor care s’ar fi născut acolo (un ”ius soli” din acea vreme).

”Ius soli” în traducere din lat. ”Jus soli”, ”dreptul pămîntului”, sau, cum se spunea inițial în limba rumînă: dreptul pămîntean, cu referire la locul nașterii este unul din cele două sisteme de acordare a cetățeniei, alături de ius sangvinis, în traducere ”dreptul sîngelui”, sau, cum se spunea inițial în limba română: dreptul strămoșesc, cu referire la originea etnică a cetățenilor.

Conform ius soli, cetățenia unui stat se dobîndește automat prin nașterea pe teritoriul acelui stat. Pot fi impuse condiții cum ar fi ca cel puțin unul dintre părinți să aibă rezidență legală în statul respectiv, în cazul în care părinții sînt cunoscuți.

Acest sistem definește națiunea ca populația unui anumit teritoriu, indiferent de etnie, limbă sau religie.

Odată cu criza modelului cu sclavi, unii dintre ei au început să îi includă ca ”sclavi” utili în sarcini de nivel scăzut (în latină, sclavul se numea servus ), apoi chemîndu’i eliberați i’a promovat să coopereze în diverse activități, cu o contradicție: dacă dorea Romanul care’și menține averea și avea nevoie de ei. În sfîrșit au fost promovați și ca simpli soldați (romanii deveniseră sedentari și apatici chiar și în armată) apoi au fost puși în curînd chiar în fruntea acelorași armate.

La scurt timp după jugul roman, străinii care au devenit ”cetățeni” s’au răscumpărat, au prevalat, și alături de ”chemarea sîngelui țării lor” au găsit coeziune și identități comune.

Au devenit mai întîi furnizori de servicii cu costuri reduse utile, apoi au devenit ”prieteni” conciliatori și în final ”dușmani”. Ei doreau pe bună dreptate egalitatea în drepturi nu numai la Roma, ci și în țările lor (unde de fapt în curînd vor renaște noi națiuni, noi imperii, noi împărați).

Mai tîrziu, ”barbarii” au preluat și puterea. Și pentru Roma a fost sfîrșitul.

Barbarii pînă la 476 au schimbat Imperiul Roman, și într’adevăr a încetat să mai existe.

Primul împărat – pus de ”barbari”, tot de origine barbară, a fost Maximin Trax, au urmat alți 30 de împărați străini, dar în curînd au fost asasinați de aceiași pretorieni și de noii împărați aspiranți nerăbdători.

Citește și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

În timp ce se aflau în afara vechiului imperiu, foștii barbari și’au întemeiat propriile regate, domeniile lor și după un timp și propriul Imperiu.

Roma însăși pentru a se apăra inutil a început să ridice în jurul său zidurilor înalte (în anii 271-274 cu Aurelian, atunci cînd și el a fost ucis în anul următor). O apărare în zadar. Hoardele au continuat să coboare peste Roma, au asediat’o, au șocat’o, au provocat moarte prin foame, au jefuit’o.

Roma și Imperiul devenise atunci țara cucerită de străini – foști ”barbari”: geți, goți,  ostrogoți, vizigoti, huni, vandali, șvabi, alani și lombarzi veneau pe rînd în întreaga Italie.

Apoi mai tîrziu geții germanici au întemeiat mai întîi Imperiul Carolingian, apoi Sfîntul lor Imperiu Roman (962-1806), care nu mai rămăsese nimic din cel roman și nici măcar sacru. Au avut loc cruciade în Est (1095-1259 ca răspuns la cuceririle musulmane, dar au sfîrșit mizerabil, au fost izgoniți de așa-numitele infidelități.

Apoi, Francii și Spaniolii au coborît în ​​Italia, ceea ce a transformat’o într’o ”expresie geografică” și nimic mai mult. Italia nu mai era Italia, ci o ”Colonie Barbară”.

Soldații geți, goți sau germani erau nechibzuți și impetuosi; nu au fost întotdeauna capabili să se încadreze în alinierea ordonată a armatei romane, dar au fost totuși singurii mercenari disponibili.

Astfel, în jurul secolului al IV-lea d.Hr., barbarii au început să se regăsească în fruntea armatelor.

În lungile perioade de anarhie militară care a caracterizat istoria romană începînd cu secolul al III-lea. grupuri din ce în ce mai numeroase de triburi getice și germanice și’au întocmit alianțe, oaspeți mai mult sau mai puțin doriți, în teritoriile romane.

Aici, abandonînd viața lor nomadă obișnuită, au început să ”absoarbă” civilizația romană și să influențeze la rîndul lor.

Trebuie amintit că în diversele castre romane, sau ”colonii”, au apărut marile orașe ale Europei centrale și de nord. Unul dintre cele mai cunoscute și populate (45.000 de locuitori) construit în colonia romană pe malul stîng al Rinului, a fost tocmai ”Colonia Claudia Ara Agrippinensium”; Agrippina fiind soția împăratului Claudius și fiica lui Germanicus.

De aceea, la vremea ”invaziilor” provocate în fapt tocmai de slăbicunea imperiului, romanii nu se găseau în fața unor popoare necunoscute și terifiante; romanii și barbarii se cunoșteau deja de multă vreme și datorită aceste contacte foarte dese fuseseră deja modificate și integrate, unele dintre aceste populații.

Este cazul și al geților carpatici, care mare parte dintre ei și în special pe cei de la Dunărea de jos, fiind încluși în imperiu înaintea celor din munți.

De asemenea, au adus inovații importante în domeniul tehnic: erau pricepuți în prelucrarea metalelor, au construit arme rezistente, au introdus berea așa cum o știm astăzi, folosirea untului și a butoaielor de lemn.

Abilitățile luptelor călare a făcut posibil introducerea și utilizarea etrierului și a șeii. În cele din urmă, au adăugat roțile la plug, făcîndu’l mai eficient. Și au desființat tunicile romane, introducînd utilizarea așa-numitului ”brace”, tip pantaloni, la noi numiți ițari, nădragi, cioareci.

Barbarii și nașterea Europei

Toate triburile getice fie că erau geți din Carpați, din nordul Alpilor: franci, alemani, șvabi, heruli, vizigoti, rugi, ostrogoți, lombarzi, burgunzi, vandali, gepizi, anglo-saxoni, normanzi etc. aceștia, printre alții, au fost fără doar și poate, protagoniștii istoriei Europei dintre Imperiul Roman și Evul Mediu.

O perioadă de mari confruntări, de dezolare și lupte. Creștinii care trăiau în acea perioadă păreau aproape de sfîrșitul lumii, un lucru foarte greu de înțeles astăzi.

În realitate, o nouă lume a fost creată după prăbușirea celei romane. Noi popoare au fost introduse pe trunchiul antic al organismului imperial, cele care au modificat în totalitate aspectul său și au fost la rîndul lor modificate.

Așa că, după epoca turbulentă a migrării, a devenit clar că s’au născut noi entități politice care nu erau barbare și nu erau romane: erau regate ”romano-barbare”, fiecare cu propria individualitate particulară, rezultatul unei întîlniri între două civilizații diferite, un fapt istoric și original care stă la baza civilizațiilor noastre naționale.

Avînd în vedere acest fenomen istoric, putem explica originea diferitelor națiuni europene.

Italia

Epoca dominației barbare în Italia merge din aproximativ 476 d.Hr., anul căderii Imperiului Roman de Vest pînă la 800 d.Hr., anul în care Charlemagne a obținut solemn coroana Sfîntului Imperiu Roman.

În acea perioadă de peste trei secole, Italia a fost invadată și dominată de diferite populații. Prima dominație stabilă a fost cea a Herulilor care, în 476, a fost condusă de Odoacru, care l’a înlocuit pe Romulus Augustulus, ultimul împărat roman.

În 489 au urmat Geții ostrogoți, conduși de marele rege get Theodoric; apoi au venit lombarzii (longobarzii) conduși de AIboin, în 568, iar în final, în 754, francii, o populație cu obiceiuri mai domestice, condusă de Pepin cel Scurt, care a restabilit o lungă perioadă de pace în Italia.

Citește și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Chiar înainte de aceste dominații, Italia a fost invadată de populații barbare, precum geții vizigoți, vandalii și hunii; dar nici unul dintre aceste triburi nu se stabiliseră pe peninsulă: trecuseră făcînd doar masacre, devastări, raiduri, acționînd în special în orașe, ucigînd și furînd, distrugînd case, temple și monumente, apoi trecînd pe alte teritorii ale Imperiului Roman fără a crea nici unul o conducere politică organizată.

Dar, pentru a rezuma starea acelor vremuri, este elocvent să cităm din faimosul edict dat de Teodoric ce’i poartă numele: ”Edictum Teodorici”, o culegere de 154 de articole, bazate pe dreptul roman, și cărora trebuiau să se supună atît romanii, cît și geții.

În cazurile neprevăzute de edict, fiecare popor se servea de dreptul națiunii sale. Dar, deși edictul era unic pentru ambele popoare, fiecăruia dintre ele îi dădea un tribunal propriu: prezidiile provinciilor pentru romani și Comites Gothorum pentru geți.

În cauzele mixte, comesul geților trebuia să fie asistat de un magistrat roman, prudens romanus.

Iată un fragment în acest sens:

”Pentru că geții cu ajutor divin locuiesc între voi, pînă ce nu vor apărea, așa cum s’ar putea întîmpla, certuri, am crezut necesar să trimitem în mijlocul vostru, în calitate de comes, un om extraordinar și integru ca notorietate. Acela, conform edictului nostru, va judeca certurile pentru geți.

În caz de neînțelegeri între geți și romani se va adăuga un magistrat roman și va judeca cu echitate. În certurile între romani aceștia se vor supune judecătorilor trimiși de noi în provincii pentru ca fiecăruia să’i fie făcută dreptate după o unică lege.

Astfel, cu ajutor divin, amîndouă popoarele se vor bucura de beneficiile păcii. Și să știți că noi îi iubim pe toți fără a face diferențe, dar îi privilegiem pe aceia ce mai mult decît alții respectă legile.

Noi nu vom tolera ilegalități și vom condamna pe cei ce violează legea. Nu vom fi îngăduitori cu cei violenți. În neînțelegeri trebuie să triumfe nu forța, ci dreptatea. Cine are posibilitatea să apeleze la justiție nu poate recurge la violență și tocmai pentru că vrem să eliminăm ura dintre noi plătim judecătorii și întreținem multe birouri.

Cum comun este guvernul care vă conduce, așa să fie comune sentimentele voastre. Și sentimentele voastre sînt cele pe care noi le dorim. Voi, geți, fiți aproape romanilor în dragoste cum vecini le sunteți în bunuri, și voi, romani, iubiți mult pe geți care în pace cresc poporul vostru și în război vă apără.

Așadar, voi ascultați pe judecătorul ce vă e trimis și observați sentințele pe care după drept le va pronunța. Așa comportîndu’vă vă supuneți mie și împreună vă faceți datoria.”

Citește și: GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

FÎNTÎNA GEȚILOR ȘI CONDUCTELE DE APĂ DE LA SARMIGETUZO

Potrivit istoricilor, Sarmizegetusa Regia a fost capitala Regatului Geția înainte de războaiele dintre geți şi romani. Este considerată cel mai important centru economic şi religios al Geției, iar datorită numeroaselor sale mistere, a vechimii şi unicităţii sale şi a atractivităţii pentru pasionaţii de astronomie a fost asemănată cu celebrul monument neolitic Stonehenge din Marea Britanie.

Sarmizegetusa Regia a fost centrul economic, religios şi politic al Geției, înainte de războaiele geto-romane din jurul anului 100. Oraşul antic, înconjurat de zidurile ce pot fi văzute şi în prezent, se întindea pe o suprafaţă de trei hectare, susţin istoricii, iar la poalele cetăţii, pe o rază de trei kilometri, se aflau numeroase aşezări civile.

Mai mult, pe vîrfurile munţilor care înconjurau Sarmizegetusa Regia, geții au ridicat cetăţi de apărare, iar în vremurile de restrişte, populaţia îşi găsea adăpost în aşezarea din munţi. Templele şi sanctuarele din Sarmizegetusa Regia au fost dispuse pe patru terase, iar istoricii au stabilit că au fost ridicate unele din vremea regelui Burebista, iar altele în vremea lui Decebal, în care aşezarea s’a aflat în apogeul dezvoltării sale economice.

Locurile sacre au fost construite din materiale aduse de la zeci de kilometri distanţă, folosindu’se o tehnologie încă necunoscută istoricilor și inginerilor de astăzi.

Sarmizegetusa Regia a fost devastată, de legiunile romane. A fost incendiată, iar templele ei au fost distruse şi abandonate în cele din urmă.

Dovadă că în permanență aflăm lucruri noi despre acest centru antic fortificat al geților, este o dovadă că știm încă foarte puține despre Sarmizegetusa Regia, chiar dacă peste cîțiva ani vom sărbători centenarul cercetărilor sistematice. Surprize pot apărea oricînd, chiar fără săpături arheologice.

Un exemplu îl constituie cercetarea documentelor din sec. al XIX-lea, ce provin de la o serie de pasionați care au săpat în sit și au făcut descoperiri despre care astăzi nu mai știm nimic, dar și documente din anii ’80 ale regimului comunist despre canalizarea din Sarmizegetusa Regia

S’a considerat pe larg pînă acum că incinta Sarmizegetusa Regia (Grădiștea de Munte / Grădiștea Muncelului) nu s’a bucurat niciodată de o alimentare permanentă cu apă, deoarece cele două surse de apă identificate de arheologi – cea din localitatea civilă vestică și cea din zona sacră – sînt situate lîngă ea.

Cu toate acestea, în timp, fragmente dintr’o conductă ceramică au fost descoperite în incintă sau în imediata apropiere, dar aceste informații au rămas nefolosite pînă acum.

Prima mențiune a unor conducte de lut din ruinele Grădiștea Muncelului datează încă din rapoartele autorității fiscale austriece care a continuat săpături în zonă în 1803 și 1804; ele apar și în planul întocmit de cartograful András Szőts, care a fost trimis acolo în toamna anului 1804 de către autorități.

Săpăturile din incintă au dezvăluit aspectul unei conducte – cel mai probabil în 1803, dar ne lipsește cîteva rapoarte pentru campania din acel an, deci descoperirea nu este înregistrată de la prima mînă.

Din fericire, raportul sumar redactat de exploratorul minier Anton Bögözi, care a supravegheat săpăturile, fiind datat în 25 aprilie 1805, marchează această descoperire, oferind totodată o mulțime de detalii.

Astfel, aflăm despre o conductă de lut bine arsă găsită în pămîntul de lângă perete, la adîncimea de 1,5-1,50 m (4-5 picioare) și îmbrăcată (Fig. 1-2) cu scînduri de 10-12 inci (0,25-0,30 m).

Fig. 1-2 Tub de ceramică excavat de la Sarmizegetusa

Tuburile au o lungime de 0,90 m (3 picioare), grosimea peretelui este de 3,81 cm (1 ½ inci) și diametrul este de 0,38 m. Lungimea totală a conductei găsite nedeteriorate de 11 piese este de 20,79 m.

Textul nu menționează partea terasei unde a avut loc săpătura. Informațiile sînt extrem de valoroase și nu au fost exploatate pînă acum de arheologi, deși au fost publicate de mai multe ori.

Szőts a marcat pe planul său două locuri în care conductele au fost dezgropate în interiorul incintei (cu excepția cazului în care sînt cele două capete ale unei singure conducte).

Din păcate, desenul originar este pierdut (sau nu a mai fost căutat în arhive) și avem o copie în mod sigur care nu are unele detalii, inclusiv plasarea acestor conducte (Fig. 3) deși sînt menționate în legendă.

Fig 3. Detaliu de pe harta din 1804 cu cetatea Grădiștea Muncelului. Sursa: Österreichisches Staatsarchiv, Kriegsarchiv, Kartenabteilung KVIIk 403 I / 2.

Textul din legendă ne informează că săparea a avut loc în interiorul incintei, unde s’au găsit tuburi ceramice interconectate în punctele marcate ca m și n.

Cea de’a doua planșă prezintă, printre alte descoperiri, un tub ceramic într’o secțiune longitudinală și transversală, dimensiunile sînt închise celor raportate de Bögözi și, prin urmare, ar putea fi din această conductă (Fig. 4).

Fig. 4 Detaliu de pe planșa cu artefactele găsite la Grădiștea Muncelului în campaniile din 1803-1804 reprezentînd un tub dintr’o conductă. Imaginea sursă: Österreichisches Staatsarchiv, Kriegsarchiv, Kartenabteilung KVIIk 403 I / 2

Este dificil de identificat pe teren traseul conductei. Nu se cunoaște partea din incinta de unde a fost săpată, dar avem cîteva indicii.

Planurile fortăreței întocmite înainte de 1981 arată pe terasa IV un șanț vechi de aproximativ 25 de metri lungime, paralel cu latura de est a incintei, la o distanță de aproximativ 10 m de ea (mai aproape de zidul de la capătul nordic și care se îndepărtează departe de spre vest), tăind ceea ce este acum calea din fața porții de est și care a fost completată după lucrările de întreținere din 1980 (Fig. 5).

Fig. 5 Planul incintei Sarmizegetusa Regia cu amplasarea excavărilor în care au fost descoperite tuburi de lut ale unei conducte. Bazat pe Glodariu și alii, 1996 b, p. 135, fig.  24 și Glodariu și alii, 2004, pl. 1

Lungimea și poziția sa față de perete sugerează că ar putea fi acel șanț austriac cu conducte în interior.

Amplasarea conductei ”austriece”, neașteptat este confirmată de săpăturile mai recente.

În 2011, o suprafață săpată pe terasa IV ”nu departe de poarta estică”, pentru a stabili direcția drumului asfaltat, a traversat colțul sud-estic o săpătură mai veche, numită de arheologi ”groapa austriacă”, unde au fost descoperite ”fragmente din tuburi realizate din lut ars dintr’o conductă de dimensiuni mari”.

Fig. 6 Imagine cu conducta de lut ars la o adîncime de 1,5 m

Este foarte posibil ca echipa condusă de Gelu Florea să fi găsit rămășițele conductei raportate la începutul sec. al XIX-lea.

Rapoartele nu menționează adîncimea pieselor, care a fost oricum tulburată de austrieci și de lucrările ulterioare, dar rămîne să se stabilească legătura cronologică dintre conductă și drumul asfaltat, pe măsură ce acestea se traversează între ele.

Mai devreme, în 1988, s’a secționat o țeavă ”de dimensions beaucoup plus grandes, semblables à ceux qui utilisaient les Romans”, (de dimensiuni mult mai mari, asemănătoare cu cele care au fost folosite de romani) la sud de fortificație, lîngă clădirea considerată ca baie romană, care este probabil să fie aceeași cu cea ”austriacă”.

Nu este sigur de ce această țeavă seamănă cu cele romane, dat fiind faptul că singurul indiciu este diametrul, irelevant în stabilirea producătorului.

Eugen Iaroslavschi a încercat atunci să dovedească originea romană a țevilor bazîndu’se pe locul descoperirii – alături de edificiul termic – și pe faptul că a fost orientat spre acestea.

Din păcate, informațiile sînt foarte laconice și nu permit plasarea edificiului în plan.

Cu toate acestea, se știe că diametrul țevii este mult mai mare decît cel al unei conducte. dezgropate de austrieci și secționate probabil în 1988.

Cu siguranță această clădire a fost alimentată de către un traseu de țeavă care vine din țeava largă care poate că ducea mai spre sud și pentru a deservi alte terase.

Prin urmare, datarea conductei săpate de austrieci este legată de datarea acestei clădiri.

Fig. 7 Elemente de legătură din sistemul de amenajare hidrotehnică de la Sarmigetuzo care dovedesc cunoștințe avansate despre ingineria hidrotehnică

Problema nu pare însă ușoară, deoarece clădirea este preluată de romani, și încă nu sîntem convinși de originea romană a conductei, pentru că încă nu s’a găsit nici un argument valabil în favoarea interpretării băilor ca fiind romane.

Mai mult decît atît, romanii foloseau pentru a închide capetele țevilor ciment și mortar, informații care nu au fost incluse în descrierea raportului austriac. 

Bazat pe aceste informații, Iaroslavschi consideră că există o sursă de apă în incintă, pe terasa IV, unde există vegetație acvatică, dovedind existența apei în pămînt.

Această ipoteză nu a fost însă verificată. Cu toate acestea, există alte două descoperiri recente. În 2002, o zonă din sectorul nordic al terasei III a fost săpată și găsite totodată fragmente dintr’o conductă de apă.

În următorul an, s’a deschis un șanț pe aceeași terasă, la sud de săpăturile din 2002 și pe aceeași linie și s’a găsit din nou ”fragmente de conducte de apă”.

Cele două rapoarte arheologice nu demonstrează faptul că țeava rămasă (ale cărei dimensiuni nu sînt specificate) sau alte artefacte din acele săpături sînt originare dintr’un alt loc, eventual dintr’un nivel diferit.

Nu este exclus ca piesele să provină din altă parte, avînd în vedere că terasa a fost amenajată de romani, dar cele două locuri unde au fost dezgropate sînt bine aliniate cu calea șanțului austriac și acestea sînt singurele locuri de pe terasă (și singura terasă din interiorul incintei, în afară de terasa IV) unde au fost raportate resturi de conductă, deși s’au efectuat excavații în mai multe părți ale acesteia.

Alinierea acestor secțiuni în care s’au găsit părți ale unei conducte nu este aproape coincidentală.

Astfel, am putea așeza sursa de apă mai sus decît credea Iaroslavschi, și anume în partea de nord a terasei III, aproape de zid.

Acest sector rămîne neinvestigat pînă în prezent, cel puțin conform rapoartelor arheologice publicate. Izvorul nu a putut fi amplasat în partea superioară, deoarece a fost săpat complet și nu a apărut nici un indiciu în această direcție.

Pentru că incinta ocupă cel mai înalt punct din zonă, nu putem plasa sursa în afara ei.

Fig. 8 Modul de îmbinare al conductelor

Teoretic, există posibilitatea ca aceștia să se folosească pe o anumită distanță, de o sursă dintr’un loc mai înalt, dar geții poate că nu știau cum să reducă presiunea creată pe conductele de pe versanții înalti, așa că nu fac decît să folosească pante mai joase.

Este posibil ca o altă țeavă să furnizeze apă din aceeași sursă pentru rezervația terasei IV, lîngă latura vestică a fortificației, cu excepția cazului în care nu existau două izvoare în interiorul incintei.

Diametrul mare al conductei, menționat de austrieci și săpăturile din 1988 și 2011, sînt argumente pentru o sursă cu un debit puternic. Astăzi acest lucru nu este vizibil la suprafață.

Adîncimea conductei este mult sub nivelul de îngheț, fie din cauza adîncimii sursei, fie din cauza necesității obținerii unei pante aconstante sau din alte motive constructive.

Fig. 9 Descoperirea unor instalaţii de captare şi de distribuţie a apei ilustrează,  standardul ridicat de viaţă al locuitorilor capitalei Sarmigetuzo, unde apa era transportată pe distanţe mari prin intermediul unor conducte din tuburi de lut ars, similare celor din mediul greco-roman.

Alinierea secțiunilor care conțin resturile de conducte sugerează că conducta a fost direcționată spre sud.

Cu toate acestea, nu putem spune nimic despre direcția sau lungimea totală a conductei, doar săpăturile sau prospecțiunea geofizică ar putea aduce date suplimentare.

Nu se poate exclude cu siguranță posibilitatea ca conductele de argilă aflate în interiorul incintei să aparțină într’adevăr romanilor sau să fie construite de meșterii romani cîndva aproape de cucerire, dar totuși nu avem suficiente argumente pentru a afirma acest lucru.

Chiar dacă avem de’a face cu o conductă romană, ceea ce este important este faptul că dovedește existența unei surse de apă acolo.

Este extrem de improbabil faptul ca geții să nu știe de acest izvor și că a fost dezvăluit și folosit doar de romanii care au rămas acolo după 106 d.Hr. Mai mult, putem susține că locul pentru construirea cetății getice a fost ales pe baza existenței acestui izvor.

De asemenea, o construcție necunoscută a fost scoasă la iveală în 1844 de către medicul hunedorean Fodor András. Primul lucru care i’a atras acestuia atenția cînd a ajuns în zona sacră (despre care nu se știa, la acea vreme, că este o zonă cu temple), a fost izvorul.

Poate și pentru că era specialist în balneologie.

Fig. 10 Izvorul astăzi

A urmărit firul apei și a constatat că acesta dispare sub pământ la un moment dat, printr’o gaură cu diametrul de cca 15 cm, și reapare mai încolo, în coasta dealului, la o distanță de cca 19 m. A început să sape în locul în care reapărea apa și a dat de o construcție din blocuri de piatră frumos prelucrate, înaltă de aproape 2 m, lată tot atît și lungă de aproape 6 m.

În peretele dinspre deal se găsea un tub de zinc (sau poate de plumb), cu diametrul de cca 4 cm, iar în peretele opus, cel dinspre vale, a găsit deschizătura unei uși și mai multe seturi de cuie și balamale de la aceasta.

Pe aceeași latură, în partea de jos a peretelui, se găseau un jgheab de piatră, care putea fi blocat, și prin care apa adunată în interior putea fi lăsată să curgă spre vale. Fodor a mai văzut în interiorul clădirii niște blocuri de piatră aranjate pe lîngă pereți, despre care a crezut că sînt ”scaune”.

În interpretarea lui de balneolog, ceea ce tocmai descoperise era o ”baie de apă rece”, folosită în trecut de locuitorii cetății.

Fig. 11 Propunere de reconstituire a clădirii dezvelite în 1844 (arh. Marian Coman)

Întors acasă, Fodor a ținut o conferință și a publicat un articol într’un ziar local, în care a povestit ce descoperiri a făcut. Plin de entuziasm, a strîns o echipă de 18 oameni și a urcat din nou la cetate, în anul 1847.

Deja imediat după descoperire, el își exprimase temerea că pereții clădirii se vor ruina repede, din pricina apei și a noroiului care se scurgeau peste ei. Iar temerile i’au fost adeverite: trei ani mai tîrziu, nu mai găsea în picioare decît peretele nordic.

Acum însă redactează un plan și pune pe plan locul în care găsise această construcție. Colegii lui notează și ei pe planurile lor punctul exact în care se găseau ruinele clădirii. Toate indiciile arată că este vorba de locul în care izvorul se scurge în vale, în marginea terasei XI.

Ce s’a întîmplat mai departe?

Fig. 12 ”Dușul” studenților

După un secol și ceva, cînd săpăturile arheologice au luat amploare, probabil că nu se mai vedea mare lucru în acel loc. Izvorul a fost amenajat ca ”duș” pentru studenții care făceau practica arheologică acolo.

În 1980, cînd au avut loc lucrări hidrotehnice în sit, cu scopul de a asigura drenarea apelor, a fost ”regularizat” și cursul acestui izvor, iar în peisaj au apărut cămine de beton acoperite cu capace de fontă.

Astăzi apa dispare sub pămînt cam în același loc în care dispărea și acum un secol și jumătate și este condusă printr’o țeavă spre coasta dealului. Capătul unei țevi de plastic este și acum vizibil în locul în care apa debușează spre vale.

La ce folosea acea construcție în vremea geților?

Izvorul unde se aud clopote

La prima vedere, după informațiile pe care le avem de la Fodor, pare să fie vorba de un bazin, de o ”fîntînă”, ce colecta apele izvorului ce curgea printre temple. Poate un izvor sacru, posibil o ”fîntînă” cu conotații religioase sau poate doar cu rol practic.

Izvorul din Sarmizegetusa Regia, pe care unii turişti l’au botezat ”izvorul lui Zalmoxis”, a dat naştere unei legende. Cei care ajung în preajma lui pot auzi sunete asemănătoare unor clopote şi se spune că sînt clopotele de la Mănăstirea Prislop, aflată la circa 50 de kilometri depărtare.

De fapt, sunetele deosebite sînt cauzate de căderea de apă într’o canalizare banală despre care puteți citi mai jos.

Fig. 13 Capac de canal clasic

Totuși, sînt unele detalii care te pun pe gînduri: de ce avea ușă această construcție (în cazul în care Fodor descris corect ce a văzut)?

Și ce rol aveau acele blocuri așezate pe lîngă pereți?

Din păcate, informațiile sînt prea vagi ca să putem avansa cu interpretările. O cercetare arheologică atentă ar putea să mai descopere urme ale acestei structuri și să lămurească misterul.

Pînă atunci, rămînem în lumea imaginației, a fîntînilor sacre, în care zeii își spălau dimineața chipul, înainte de a zîmbi peste Sarmizegetusa.

Aceste imagini (Fig. 14-15) reprezintă două reconstituiri virtual ipotetice semnate de Rumînia de Vis.

În concluzie, a existat o sursă permanentă de apă în interiorul incintei, cu un debit puternic, folosit de geți și probabil și de garnizoana romană aflată acolo după cucerire.

Cu toate acestea, interogarea cronologiei și a relației dintre conductă și etapele incintei rămîn încă nesoluționate pînă cînd vor fi date la iveală alte date.

Necunoașterea informațiilor despre conducta din incintă a condus la ipoteze despre vulnerabilitatea cetății împotriva asediilor.

În consecință, scena dramatică CXX-CXXI din Columna lui Traian (Fig. 16) a fost interpretată în acest mod și ar putea reprezenta, după unii cercetători, distribuirea ultimelor resurse de apă.

În viitor, ar trebui să reconsiderăm astfel de interpretări.

Fig. 16 Detaliu din scena CXX din Coloana lui Traian. Fotografie realizată de Aurora Pețan exemplarului copie aflat la Muzeul Național de Istorie a Rumîniei

Prin urmare, modul în care a fost considerată inițial problema aprovizionării cu apă a Sarmizegetusei Regia trebuie discutat dintr’un punct de vedere diferit, precum și despre implicațiile pe care le are în economia și în strategia defensivă a fortăreței.

Cercetările arheologice viitoare vor trebui să identifice bazinele hidrografice, calea apeductului și ramurile sale și să stabilească cînd a fost construit, pentru că sînt unele păreri care atribuie acestor amenajări hidrotehnice o vechime mai mare de 7000 de ani, și este necesar să cunoaștem adevărul despre trecutul strămoșilor noștri și cît de avansată era tehnologia cunoscută de ei, dar și pentru a infirma tezele unor neaveniți care le neagă acestora numeroase cunoștințe tehnice, de astrologie, medicină și de altă natură, atribuindu’le în egală măsură epitete precum: barbari, primitivi, sălbatici, înapoiați, analfabeți, fără cultură, orbi, muți și surzi…

Misterul reţelei subterane construite în incinta sacră a fostei capitale antice getice. Proiectul controversat din anii 1980

O reţea de canalizare complexă, a cărei construcţie a început la începutul anilor 1980, dar care a rămas abandonată, se află la Sarmizegetusa Regia.

Fig. 17  Sistemul abandonat de regimul comunist

Un document din Arhive dezvăluie planurile autorităţilor regimului comunist, din urmă cu patru decenii, pentru Sarmizegetusa Regia. Incinta sacră a fostei capitale a Regatului Geția urma să fie dotată cu una dintre cele mai complexe reţele de canalizare, care avea aproape doi kilometri de canale şi zeci de cămine, unele adînci de peste patru metri.

O parte dintre căminele, rezervoarele şi canalele ei, a cărei existenţă nu era cunoscută, a fost descoperită în urma unor lucrări de curăţare a vegetaţiei din vecinătatea sanctuarelor getice. Administratorii sitului UNESCO susţin că reţeaua îşi întinde canalele sub unele monumente, dar în lipsa unor planuri de situaţie, se poate identifica cu greu traseul conductelor şi locul unor cămine.

Paznicul și administratorul sitului UNESCO Sarmizegetusa Regia:

”Din 2013, de cînd am început curăţenia în Sarmizegetusa Regia, au fost scoase la iveală aceste ”betoane”, unele ca pavaje, altele ca şi canalizare. Această reţea nu a fost funcţională. În arhive nu apar planurile şi poziţionarea acestor canale, iar arheologii nu ştiu nici ei exact ce este cu acestea.

Sînt probabil nişte idei abandonate, iar unele dintre aceste canale sînt încă nedescoperite. Majoritatea sînt sub pămînt şi este nevoie de cercetări magnetometrice pentru a le identifica. Nu am găsit nici planşele cu planurile, nici ridicările topografice.”

Marele proiect de conservare a sitului Arhivele judeţului Hunedoara păstrează proiectul de conservare a incintei sacre Sarmizegetusa Regia, întocmit în 1979 de specialiştii de la Institutul de Proiectări Hunedoara (IPH) – Deva.

Proiectul prevedea construirea unei reţele de canalizare întinse sub Sarmizegetusa Regia, însă a fost realizat doar parţial. Altfel, Sarmizegetusa Regia ar fi arătat cu totul diferit faţă de cea înfăţişată astăzi turiştilor.

Memoriul justificativ al proiectului arată că:

”În vederea conservării incintei sacre, ţinînd cont de faptul că este amplasată într’o zonă alpină, la circa 1200 de metri altitudine, şi se prezintă sub forma unei terase înconjurată de versanţi cu pante între 10 şi 30 la sută, împădurite, regimul de precipitaţii find de 1.200 – 1.400 mm anual, pentru stabilitatea zidurilor de sprijin precum şi a celorlalte construcţii ce formează centrul getic, se impune colectarea apelor meteorice din precipitaţii şi a scurgerilor de pe versanţi şi evacuarea acestora în afara incintei sacre.”

Fig. 18 Drenaj

Documentul întocmit de IPH Deva, păstrat în Arhivele judeţului Hunedoara, prevedea construirea a aproape doi kilometri de drenuri, canale şi conducte prin Sarmizegetusa Regia, dar şi amenajarea a peste 70 de cămine, care ajutau la scurgerea apei de ploaie.

Astfel, potrivit memoriului justificativ al proiectului, au fost proiectate 10 drenuri de captare a apei în lungime totală de 592 de metri. Sistemul de drenaj urma să fie aibă elemente prefabricate din beton armat şi să fie alcătuit din mai multe straturi, din dale, pietriş şi nisip.

Proiectul IPH Deva prevedea:

”Terasamentele pentru pozarea drenurilor, datorită formei geometrice proiectate şi a condiţiilor locale, se vor executa cu foarte multă atenţie. În cazul identificării unor relicve, lucrările vor fi sistate imediat, putînd fi reluate numai cu acordul arheologilor. Pe traseul drenurilor de captare se vor amplasa cămine, iar transportul apei se va face cu tuburi de beton cu cep şi buză, avînd diametrul de 300 mm, ce vor face legătura cu ultimul cămin de rupere a pantei şi căminul de golire. Lungimea totală a porţiunilor de scurgere prin tuburi de beton fiind de 21 de metri.”

Fig. 19 Gură de canal

Acoperirea tuburilor de beton urma să se fie realizată cu pămînt rezultat din săpături, care va fi compactat. De asemenea, au fost proiectate, în zonele cu scurgeri importante la suprafaţă, două canale de gardă cu lungimea totală de 674 de metri. Canalele urmau să fie realizate din prefabricate, iar procesul de execuţie era să fie identic cu cel al drenurilor.

În Sarmizegetusa Regia au fost proiectate 33 de cămine de scurgere, construcţii din beton, de tip monolit, adînci de 170 centimetri. Amplasamentul fiecărui cămin urma să fie marcat pe planul de situaţie.

Proiectul mai prevedea amplasarea a 13 cămine de ruperea pantei, cu o adîncime de 2,2 metri, 15 cămine de tipul III, cu o adîncime de 3,2 metri, 10 cămine cu adîncimea de 4,20 metri, realizate din beton armat, cinci cămine de golire, un rezervor de apă cu instalaţii hidraulice, avînd o capacitate de 25 de metri cubi, o conductă de captare, un dren de captare a izvorului de opt metri, prevăzut cu filtru invers, ce utma să capteze apa şi să o ducă în camera de captare prevăzută cu un deznisipator şi o cameră a vanelor.

Fig. 20 Vană

În 1980, Sarmizegetusa Regia a trecut prin cele mai mari schimbări din istoria recentă. A intrat într’un proces de ”înfrumuseţare”, motivat de celebrarea a 2050 de ani de la ”crearea primului stat get centralizat şi independent, sub conducerea lui Burebista”, dar şi de vizita anunţată a lui Nicolae Ceauşescu.

Marele proiect de restaurare a complexului arheologic a fost plănuit încă din anul 1977, în plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Rumîn, iar lucrările au început în anul 1980.

Specialiştii de la Muzeul din Deva, arheologi şi restauratori, dar şi arhitecţi şi ingineri de la Institutul de Proiectări Hunedoara au luat parte la transformarea Samizegetusei Regia.

Fig. 21 Gură de canal din beton în pădure

Proiectul s’a derulat în perioada 1980-1981 şi a fost stopat din lipsa fondurilor, dar şi din cauza renunţării la soluţiile găsite la acea vreme pentru valorificarea sitului.

În cei aproape doi ani de lucrări, restauratorii au întregit cu ciment soarele de andezit, au plantat stîlpii din lemn în marele sanctuar solar, au înlocuit blocurile din calcar degradate cu replici, au adus discuri şi blocuri din beton în incinta sacră, pentru a’i schimba aspectul, au înălţat şi protejat zidurile de apărare.

Au intenţionat, de asemenea, chiar mutarea soarelui de andezit din Sarmizegetusa Regia la Muzeul din Deva, şi înlocuirea acestuia cu o replică.

În anul 2000, plintele originale au fost puse la loc, cu mari eforturi, de arheologi, iar în vara anului 2010, aproape 50 de discuri din beton ”plantate” la începutul anilor 1980 în Sarmizegetusa Regia au fost îndepărtate din sit, conform unei dispoziţii ulterioare a Ministerului Culturii.

Ce s’a descoperit pînă acum e infinit mai puțin decît ce urmează

Rezultate de ultimă oră ale ”arheologiei aeriene” arată că, de fapt, aria de extindere și de locuire a fostei capitale a geților depășește cu mult zona sacră și zona castrului roman, singurele vestigii săpate acolo de istoricii noștri în ultima jumătate de secol. Dacă teoriile se confirmă, am putea descoperi în Grădiștea de Munte o adevărată metropolă antică, cu nimic mai prejos decît cele mai frumoase orașe din Elada și Roma începutului de mileniu!

Dr. Alexan­dru Diaco­nes­cu, arheolog de epocă ro­mană și confe­ren­țiar în cadrul Facultății de Istorie a Univer­sității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, a structurat o cura­joasă teorie legata de ca­pitala regatului Geția:

”Viziunea noastră pănă acum era că Grădiștea de Munte va fi fost o cetățuie ca toate celelalte, o cetățuie în care lo­cuiau cîteva zeci de oameni, așeza­rea civilă întinzîndu’se pe platourile secun­dare și la poalele dealului. Or, Gradiștea e altceva! Sarmizegetusa getică a fost, de fapt, un oras, ceea ce nu ne vine prea ușor să credem, dupa ce am tot citit că între ziduri nu erau decît cîteva sanctuare și cam atît. S’a gasit acolo, în doua-trei cladiri-atelier, o cantitate mare de fier, care depășește cantitativ tot fierul din Europa așa-zis barbară. Ai, la Sarmi­zegetusa, cea mai mare producție indus­trială din Europa, după Grecia si Roma! Recent, Simion Ștefan, în cartea sa de­dicată războaie­lor lui Domitian și Traian cu geții, re­dactată în franceză, arată că la Sarmi­zegetusa Regia a existat o locuire foar­te mare, pe care o plaseaza aproxi­mativ pe toată culmea dealului Gradiștei.

În plus, el intuieste că incinta cetății geti­ce trebuie să fi fost mult mai extinsă, însă, fără date suplimentare, planurile propuse de Simion Stefan sînt inexacte… Dar acum, iată, intervin aceste fotografii plătite de englezii de la BBC: iar imaginile LIDAR arată că, în afara unui castru roman cunoscut, se mai văd urmele înca unui castru, precum și numeroase alte con­strucții. Se dis­ting detaliile unui urbanism getic care depășește orice închipuire.”

În 102, cînd, după primul război cu regele Dece­bal, împăratul Traian a impus condițiile pentru înche­ierea păcii, prima dintre ele a fost expulzarea din Geția a arhitecților, a inginerilor și a instructorilor mili­tari.

Asta îl durea cel mai tare pe Traian!

Erau instructori militari care îi ajutasera pe geți să lupte bine contra romanilor si erau ingineri si arhitecti pe care regii geți i’au folosit pentru a fi la zi cu tot ceea ce însemnau arhitectura și fortificațiile vremii.

Avînd monopol pe metalele pretioase, Decebal era atât de bogat ca nici nu avea nevoie de monedă proprie.

Ce să facă el cu o monedă pe care să scrie «Decebalus per Scorilo»?

Geții confecționau la perfecție moneda romană și, astfel, practic, ei îi plăteau în «valută forte» pe acești specialiști străini, despre care vorbește punctul 1 al tratatului de pace din 102. Cînd se întorceau acasă, specialiș­tii angajati de regii geți mergeau cu bani frumoși «și fără miros», cîștigați peste Dunare.

Unde mai pui ca monedele geților erau făcute din metale de calitate, din argint mai bun decît cel de la Roma. Geții aveau de secole contacte strînse cu cetățile pontice și cu lumea elenă și s’au folosit din plin de experți și specialiști din cetățile prietene.

Profesorul Alexandru Diaconescu:

”Elitele geților nu erau străine de principiile urbanismului clasic. Recent descoperitul oraș getic, datînd din se­colul III înainte de Hristos, de la Sboryanovo, în Bulgaria, este posibilul predecesor al Sarmizegetusei getice. Întreg situl, inclusiv celebra necropola de la Svestari, ocupă aproape 100 de hectare și este situat imediat la sud de Ruse. Totul are o anvergura incredibilă față de ceea ce știam anterior.

Fotografiile aeriene deschid o nouă perspectivă în întelegerea lumii getice, pentru că avem de’a face cu un fel de Machu Pichu din Peru. Putem vorbi nu numai despre construcții pe terase cu un amplu sistem de canalizare și despre ziduri cu corecție optică, pen­tru care s’au folosit însemne grecești. Pe fotografii se vad clădiri dincolo de zona cunoscută pînă acum. Totul are o anvergură incredibilă față de ceea ce știam anterior….

Noile fotografii arată că sînt două castre romane și o incintă getică, mult mai mare, care cuprinde o acropolă rectangulara și o agoră, unde sînt sanctua­rele.”

Fig. 22 Sarmigetuzo așa cum este turnată pe Tăblița 21. Deasupra turlelor cetății se poate citi lesne: TALIPIKO SARMIGETOIZO, deasupra stindardului geților (Draconul getic), iar la baza cetății în stînga se află, de statură înaltă, regele MATO BOEROBISETO

”Apoi, foarte spectaculos este faptul că marele drum procesional continuă mult spre vest, pe sute de metri. Către vest se văd, de altfel, mai multe clădiri monumentale de piatră de o parte și de alta a dru­mului, despre care nu știam nimic înainte.

E un drum neobișnuit, pentru ca este de o lățime impresionantă, în comparație cu drumurile ro­mane normale, care erau foarte înguste, cît să treacă un car, doar cele principale atingînd 12 metri lățime. Plus că drumul getic era pavat cu blocuri de piatră atît de fină, că parca ar fi fost calupuri de lut tăiate cu sabia. Nu poate fi decît un drum ritualic, căci nu­mai la ceremoniile religioase mergi cu două sau trei care unul lîngă celalalt.

Către sud-est, din marele drum procesional pornește, perpendicular, un drum, probabil paralel cu cel care ducea la una dintre porțile cetății getice.

Aceste căi, care se încrucișeaza în unghi drept, sînt specifice urbanismului ele­nistic. De altfel, și poarta de sud-est a incintei getice, și turnul hexagonal de curtină, zid care unește flancurile a două bastioane au fost construite, conform cercetărilor ar­heologice, din blocuri fasonate conform teh­nicilor edilitare elenistice. Această in­cintă ar trebui urmarită de arheologi pas cu pas, căci nu pare să fi avut un traiect regulat.”

Fig. 23 Sarmigetuzo, drumul pietruit care traversează conductele de aducțiune a apei

Dacă scanarea LIDAR a reușit să eli­mine, virtual, pădurea care acoperă vesti­giile antice, în realitate, arheologii vor tre­bui să faca efec­tiv acest lucru, pentru a pu­tea săpa vechea Sar­mizegetusa.

Mai mulți specialiști sînt de acord cu ideea că:

”Este evi­dent că primă masură care trebuie luată este defrișarea pădurii care a invadat rui­nele capitalei getice.”

Ca orice oraș construit în stil ele­nistic, Sarmizegetusa trebuie să fi avut o parte înconjurată de zid, cu edificii publice și reședințe de lux, ”orașul de sus”, și alta mult mai largă, ”orașul de jos”.

Un bun exemplu de astfel de oraș, ridicat pe terase susți­nute cu ziduri, este Pergamon, în Asia Mică.

Cum își imaginează profesorul Diaconescu ­frumoasa capitală a geților:

”Sus erau re­șe­dința regală și tem­plele, apoi, pe terasele următoare, sînt ampla­sate piețe publice și edificii de cult, iar mai jos, începe locuirea civilă. Cu doar un an în urmă, înainte de documentarul celor de la BBC, un astfel de vis ar fi părut curată nebunie…”

Am reprodus spusele unui istoric care a studiat fotografiile aeriene captate de BBC, pentru a realiza cu toții că sistemul hidrotehnic al Sarmigetuzei este doar un mic detaliu necesar planului urbanistic specific unei metropole antice.

Fig. 24 Sarmigetuzo (Sarmizegetusa), cel mai probabil denumirea în getică a capitalei Geției (Getyo) și a geților (geto)

Sursa: ”Furnizarea apei la marginea Sarmizegetusei Regia”, Aurora Pețan, dacica.ro, formulaas.ro, adevărul.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

GETO-RUMÎNII DIN CARPAȚI VORBESC DE CÎTEVA MII DE ANI LIMBA GETICĂ

Deși, principalilor trădători ai neamului geto-rumînesc carpatic nu le place că pe acest areal se menține o unitate lingvistică de nezdruncinat după cel puțin 4000-5000 de ani de continuitate etno-genetică, în pofida existenței în aceste milenii a cîtorva imperii care au stors de vlagă sute de generații de băștinași, și au extras comori și resurse imense, e bine să ne reamintim măcar din cînd în cînd și noi băștinașii, dar și celor care speră să înfrîngă această cerbicie a băștinașilor, că nu vor reuși să întrerupă această linie milenară de cultură și tradiție.

Deja suntem obișnuiți că una dintre principalele unelte ale trădătorilor neamului rumînesc s’a dovedit a fi în diverse împrejurări lucian boia (paprika), care printre altele, declară în mod cu totul fals că Ştefan cel Mare vorbea ”moldoveneşte” şi că ”dacă i’am fi spus că e rumîn, n’ar fi înţeles ce spunem”.

Ce e drept, nu știm cît de ridicată era școala și erudiția pe atunci, și cît de multe cunoșteau despre strămoșii lor, rumînii din vremea lui Ștefan cel Mare.

Ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi ce limbă credea voievodul că vorbea?

Sînt întrebări la care nu se poate răspunde simplu şi asta din mai multe motive. Principala problemă este reprezentată de faptul că nu avem un text scris integral în limba rumînească populară vorbită în vremea lui Ştefan cel Mare.

Cancelaria domnească redacta documentele ţării în limba slavonă, limba oficială a vremii. Nici acest lucru nu ar trebui să ne mire: în Europa occidentală contemporană cu voievodul Moldovei limba oficială era latina, care ca și slavona era tot o lingua franca de circulație pentru documente, deşi limba maternă a fiecărui european era limba acelui neam în care s’a născut, iar această limbă a fiecărui neam abia pe la sfîrşitul veacului al XV-lea îşi făceau loc în cultura scrisă cam toate limbile popoarelor europene.

Primul document în limba rumînă păstrat pînă în zilele noastre este scrisoarea lui Neacşu de la Cîmpulung, datată în anul 1521, la doar 17 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Sigur, au existat documente redactate în limba rumînească și mai demult, dar acestea nu ne’au parvenit prin timp, sau nu au fost încă descoperite.

Eliminarea confuziilor

Problema ridicată de afirmaţia trădătorului lucian boia paprika este complicată suplimentar de planurile diferite pe care se poartă disputa asupra perechii rumîn-moldovean.

De multe ori este creată o confuzie (intenţionată sau nu): termenul de moldovean se poate referi la un cetăţean al statului medieval Moldova, locuitor al regiunii istorice Moldova din actuala Rumînie, cetăţean al Republicii Moldova sau poate desemna un individ care îşi asumă construcţia sovietică a unei identităţi etnice şi naţionale promovată de Uniunea Sovietică începînd din anul 1924.

Suprapunerea acestor planuri denotă rea-voinţă cu intenţii politice sau ignorarea surselor istorice. Cînd vorbim de identitatea etnică medievală a rumînilor ne izbim de alte complicaţii şi confuzii. Pentru perioadele vechi lipsesc documentele create de rumîni, iar documentele scrise de rumîni mai apoi sînt redactate sute de ani în limba slavonă sau limba latină.

Mai mult, cei care scriau aceste documente nu o făceau pentru a ne lămuri nouă dilemele din ziua de azi – hîrtia era scumpă şi ştiutorii de carte puţini, iar documentele scrise aveau scopuri practice (în general atestarea proprietăţilor). Nu putem decît să tragem cu ochiul printre perdelele istoriei şi să încercăm să bănuim cam cum gîndeau strămoşii noştri acum 500 de ani.

Documentul polonez şi poreclele moldovenilor

În arhivele Poloniei este păstrat tratatul încheiat între Ştefan cel Mare şi regele Poloniei în anul 1485, tratat care poartă menţiunea ”ex valahico in latinum versa est” – ”a fost tradus din valahă în latină”.

De ce au ales diecii polonezi să denumească ”valahă” limba în care a fost redactat un tratat cu Ştefan cel Mare?

Dacă voievodul Moldovei ar fi fost pătruns de o identitate moldovenească fermă ar fi trebui să fie folosită denominarea de ”limbă moldovenească”. Polonezii contemporani cu Ştefan cel Mare cunoşteau destul de bine realităţile: moldovean se referea la identitatea politică, însă identitatea lingvistică şi etnică era ”valahă” – sau mai bine zis rumînească, ”valah” fiind numele dat rumînilor de străini, un exonim.

Ar trebui să încercăm să răspundem la întrebarea ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi contemporanii săi din Moldova medievală? Ce cuvinte foloseau şi conform căror reguli?

Este greu de răspuns la această întrebare cîtă vreme nu va fi descoperit un document din acele vremuri scris integral în limba vorbită de popor. Însă documentele de cancelarie ale lui Ştefan cel Mare, deşi sînt redactate în limba slavonă, conţin totuşi o serie de cuvinte în limba populară, transcrise cu alfabet chirilic.

Avem astfel numeroase nume de sate şi locuri precum: Găureni, Poiana de la Pîrîu, Galbeni, Miculeşti, Căcăceni, Deocheaţi, Toporăuţi, la Movile, Urdeşti, Uşiţa, Roşioara, Urseşti, Măzăreşti, prisaca Vrabia, Vultureşti, Cioreşti etc.

Tot în documentele slavone apar numeroase nume de boieri, ale căror porecle ne furnizează o amplă colecţie de substantive folosite în limba populară din vremea lui Ştefan cel Mare:

Lînă Rugină, Petru Puiul, Giurgiu Blidarul, Ion Munteanu, Moişă Filosoful, Petru Oţelescul, Mîndrea, Candrea fiul lui Greul, Creţu, Iuga Grasul, Zbierea Pîrcălab, Fătu, Marcu Bălaur, Vîlcu Purcelescul, Mihul Lungul, Giurgea Căcărează, Radul Cîrlig, Ion Frunteş, Mihul Ciocan, Ivan Ciumalea, Urîta fiica Malei nepoata lui Giurgiu Piatră, Giurgiu Puţeanul etc.

Avem astfel o serie de substantive comune pe care le înţelegem fără nici un fel de probleme la 500 de ani de la consemnarea lor în scris, plus o serie de elemente gramaticale precum declinarea substantivelor ceea ce ne îndreptăţeşte să spunem că în cazul inventării unei maşini a timpului un moldovean din vremea lui Ştefan cel Mare s’ar înţelege fără probleme cu un oltean, cu un dobrogean, sau cu un ardelean contemporan cu noi, mai ales în ceea ce priveşte lexicul de bază.

Ştefan cel Mare vorbea rumîneşte – sau cel puţin s’ar fi înţeles cu un rumîn – dar ce limbă credea el că vorbea?

Noi credem că Ștefan ce la Mare nu avea probleme de acest gen. De nicăieri nu rezultă că rumînii din acele vremuri aveau astfel de preocupări.

Tătarul şi legea rumînească

La 8 februarie 1470 Ştefan cel Mare emitea în Suceava un document extrem de interesant, din care redăm în rîndurile următoare un fragment de interes pentru discuţia de faţă:

”(…) am dat această carte a noastră tătarului şi robului nostru care au fugit de la noi şi din ţara noastră în Ţara leşească, anume Oană tătarul, şi copiilor lui, pentru aceea ca el să vină de la sine înapoi (…) iar de robie să fie iertat (…) aşa cum stau şi trăiesc în ţara noastră toţi rumînii după legea rumînească (…) şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după legea robilor şi a tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească nici unui boier al său, la care va trăi atunci. Iar cine îi va pîrî pentru orice faptă (…) ei să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci numai să plătească după legea rumînească, cum este legea rumînească, iar mai mult de aceasta să nu dea, ci să fie în ţara noastră după legea rumînească.”

Fragmentul necesită cîteva explicaţii suplimentare, dincolo de evidenţa eliberării unui rob tătar. În original, ”legea rumînească” este redată prin ”voloskîm zakonom”, dacă vrem să fim extrem de precişi ”legea valahă”.

Expresia nu este o confuzie sau o greşeală, pentru că este repetată în document de patru ori. Este un document intern, Ştefan cel Mare nu se adresa vreunui principe european căruia, pentru a nu’l zăpăci într’o epocă a geografiei precare, ar fi trebuit să’i vorbească de ”Valahia Minor”.

Fiind vorba de un document intern, Ştefan cel Mare (care se intitulează la început ”domn al Moldovei”) ar fi putut folosi netulburat expresia ”legea moldovenească” – însă a preferat ”legea vlahă” sau ”legea rumînească”, fără doar și poate pentru că moldovenii aveau conștiința apartenenței mai largi la neamul rumînesc carpatic, ”jus valahicum” nefiind aplicat doar de unele grupuri rumînești restrînse, ci de întreaga suflare rumînească.

În cazul de faţă, cînd discutăm despre ”legea rumînească” în opoziţie cu ”legea robilor” şi ”legea tătarilor” este vorba de setul de reguli (impozite, norme juridice) care se aplica unei anumite categorii sociale, categorie socială care se suprapunea unei identificări etnice – legea rumînilor (persoane libere) opusă legii tătarilor (persoane cu statut de robi).

”Voloskîm zakonom” a lui Ştefan cel Mare de la 1470 aminteşte de ”zakonom vlahom” a lui Ştefan Duşan care se aplica rumînilor de la sudul Dunării în anii 1334-1346, dar şi de ”jus valahicum” din Transilvania, aflat în vigoare pînă tîrziu în secolul al XVIII – răspîndirea şi comunitatea lingvistică a grupurilor cărora li se aplicau aceste norme juridice îndreptăţindu’ne să folosim termenul de ”legea rumînilor”.

Germanii supăraţi pe unguri înainte de apariţia naţiunilor

În prezent domină concepţia că naţiunile au apărut în secolul al XIX-lea, şi că naţiunea este o construcţie artificială, fără nici un fel de suport în perioadele anterioare.

Conform acestei teorii, etnia nu avea aproape nici o importanţă în evul mediu, în această epocă diferenţele erau sociale: nobili, clerici, orăşeni şi ţărani – se spune că nu conta originea etnică.

Numai că această teorie nu prea se potriveşte deloc cu jurnalul sasului braşovean Andreas Hegyes care îi înjura cu sîrg pe unguri pe la 1613.

Hegyes manifesta o conştiinţă naţională bine definită cu vreo 200 de ani înainte să fie inventate naţiunile. Iar criteriul etnic funcţiona deja, la Braşov de pe la 1500.

Statutul breslei blănarilor din Braşov de la 1424 (cel mai vechi document de acest tip păstrat) punea o singură condiţie pentru intrarea în breaslă: candidatul să fie născut legitim.

Statutele breslelor din anii următori păstrează această condiţie pentru candidaţi, iar în listele de meşteri şi calfe din Braşov, pe lîngă numele majoritar germane apar şi nume maghiare.

Situaţia se schimbă brusc în 1505 în statutul breslei arcarilor, unde se spune aşa:

”Ungurii care sunt acum în breaslă să rămână şi în continuare cu fii lor în breaslă, dar pe viitor să nu fie luat la meşteşug cineva de altă limbă, ci numai germani.”

Urmează o serie de înnoiri de statute sau statute noi care îi exclud pe maghiari din breslele braşovene.

Statutul breslei aurarilor de la 1510 spune:

”Să nu primească pe nimeni în sus-numita breaslă a aurarilor, dacă nu este născut legitim şi creştin din părinţi evlavioşi şi cinstiţi, care să fie de limbă germană, deoarece nu se primeşte nici un maghiar în breaslă.”

Înnoirea statutului breslei blănarilor din 1528 (care la 1424 îi primea pe maghiari):

”De asemenea, nici un străin să nu fie primit în breaslă, dacă nu aduce scrisori suficiente, că este apt, că este născut legitim şi că este de neam german.”

O explicaţie fundamentată a excluderii maghiarilor din breslele braşovene de la începutul veacului al XVI-lea ar necesita mai multe cercetări, extinse la nivelul întregii Transilvanii.

Totuşi am găsit o motivaţie în statutul breslei tîmplarilor, pictorilor şi sculptorilor în lemn braşoveni din anul 1523:

”De asemeni, să nu fie primit în viitor la meşteşug vreun ucenic maghiar. De asemeni, pe viitor să nu fie primit nici un meşter maghiar în vreo breaslă a meşteşugului nostru din cauză că maghiarii şi germanii rareori trăiesc paşnic unii cu alţii.”

Moldovenii erau de fapt rumîni, rumări

Bodea Rumărul dintr’un hrisov al lui Ștefan cel Mare, emis la Suceava pe 13 martie 1489 (6997)

Traducere din Documenta Romaniae Historica. Seria A. Moldova. Vol. III (1487 – 1504), București, 1980:

”Iar hotarul acestei seliști, unde a fost Târgul Săratei, mai sus de gura Săratei, <să fie> începând de asemenea de la gura Săratei, și pe malul Prutului în sus pînă la seliștea lui Bodea Sîrbul (Бодѣ Сръбоуʌа), de aici tot pe malul Prutului în sus, pînă la seliștea lui Bodea Rumărul* (Бодѣ РȢмърȢʌа), iar de aici în sus la deal și peste cîmp la pisc la matca Săratei, de aici pe vechiul drum la deal și pe vîrful dealului în jos. la movila săpată, de aici pe pisc la un stîlp și la un alt stîlp, de aici pe drum până la hotarul lui Limbădulce. Acesta le este tot hotarul.”

Fotocopie din Colecția de Documente a Serviciului Județean Iași al Arhivelor Naționale

Scrisoare din perioada 1592-1597

Primarul rumîn și cel armean din Suceava și consilierii lor cer lui (Gaspar sau Johannes) Budaker și lui Urban (Weidner) să elibereze niște oameni reținuți la Bistrița. Ei exprimă totodată rugămintea de a nu se reclama drepturi vamale pentru boii cumpărați în Transilvania de Csáky István.

”† Scris’am adecă noi, birăul cel rumânescu şi cu cel armenescu şi cu 24 de pîrgari de la uraş, de la Suceava, şi vă mulţemim dumilor-voastre ca fraţilor şi ca vecinilor de bine şi de socotinţă prentru ce aţi făcut bine de ne’aţi socotitu oameni ai noştri şi fraţii. Acmu ne rugăm dumilor-voastre să faceţi b(i)ne prentru voia noastră să grăiţi acelui neamiş mare, lui Ianăş, ce ţine vidicul dumilor-voastre pre acolea, ca să slobodzească pre feciorii noştri ce avem acolea, însă armeani şi cu alţii ce au pre lîngă ei. Iară, de bine ce veţi face dumile-voastre, noi avem a mulţemi ca fraţilor, şi ce va hi treaba dumilor-voastre la noi, noi avem a face prentru voia dumilor-voastre. Şi să fiţi dumile-voastre sănătoş, adevăr.

Sc(r)is în Suceava.

Și ne rugăm dumilor-voastre, că am înțelegut că ceareți du(mi)le-voastre vamă de preste acei boi ce’au luat Ceachi Iuștuan. ce ne rugă, să iertați dumile-voastre, că nu să cade, nice’i cu direaptă.

† Scris’am la giupînul, la Budachi birăul, și la Orban birăul, sănătate.”

Toader, fiul Agathonei, vinde unui frate partea sa din satul Nemerniceni, ținutul Suceava (1609)

”Adecă eu Toader, ficioriul Agathonii, fratele lui Evloghie din Nemerniceni despre Șumuz, din țănutul Sucevii, mărturisesc însumi pre mine cu acestu zapis al mieu, cum am văndut a patra parte de giumătate de sat Nemerniceni, ce iaste parte me, fac trei jerebii și giumătate, așijdire și giumătate de heleșteu, din gios și din mo(a)ra, giumătate și de heleșteu din sus, iarăși a patra parte. Și am văndut fratelui nostru lui Vasilie Șaptelici și giupănesii sale Tofana și ficiorilor săi drept 100 de taler(i) bătuți, de argintu, tot taleri de față. Și mi’au plătit deplin, denainte a mulți oameni buni și boeri: Nicolai hotnog și Dubău hotnog și Cărstiian pihnicer și Zota vameș și Londe, nepot Mihili(i) și’nainte doi șultuj(i) Pet(ru) rumînesc și Norco arminesc și Gavriil Potlog și Ghelasie a Magdalinii și Andahur cupeț și Hiorga cupeț, ginerile Turcului și Toader și Afvar, a dumisale hatmanului și Isaico și Costin și toți vătămanii de ocolul Sucevii. Și am văndut cu tot venitul, cum scrie mai sus, ca să’i hie de acum înainte diriaptă ocină fratelui nostru, Vasilie Șaptelici și fimei sale Tofanii și cuconilor săi și nepoților și strănepoți(lor).

Și noi dacă am văzut de bună voia lor vănzare și tocmala și deplin plata, noi am pus mai mare mărturie și pecețile noastre cătră acestu zapis. Și altul ca să nu să amestice, denaintea scrisorii mele, ca să să știe.

S’au scris în Suciav(a), 7117 (=1609) Ghenar 28.
S’au posleduit, Constandin Leondari sulg.
Mare log(o)f(ă)t.”

Moldovean vorbitor de limbă rumînă

În lucrarea „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” cronicarul Miron Costin lămureşte cît se poate de clar diferenţele între identitatea lingvistică, identitatea etnică şi identitatea politică.

În termenii actuali, cetăţenia era moldovenească, însă locuitorii Moldovei medievale erau rumîni care vorbeau limba rumînă.

În introducerea lucrării amintite, Miron Costin enunţă scopul efortului său:

„Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi rumîni şi pînă astăzi, de unde sînt şi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu…”

Deşi boier moldovean, Miron Costin se considera avînd aceeaşi origine etnică şi vorbind aceeaşi limbă cu rumînii din Transilvania şi Ţara Rumînească.

”Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (Moldovei şi Ţării Munteneşti şi rumînilor din Ardeal), numele vechiu şi mai direptu iaste rumîn, adică rîmlean, de la Roma, tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..”, subliniază cronicarul.

”Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobîndescu şi alte nume, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumîn. Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, iară nu întrebăm: „ştii moldoveneşte?”, ce „ştii rumîneşte?” pre limba latinească… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Rumînească”

Acesta fiind fragmentul definitoriu pentru identitatea lingvistică a locuitorilor Moldovei, acest fragment este ignorat cu bună ştiinţă de promotorii teoriei moldoveniste sau de maghiaropați și de către trădătorii și dușmanii neamului rumînesc.

Este greu de spus cu siguranţă că Ştefan cel Mare avea aceeaşi concepţie cu Miron Costin asupra identităţii moldoveneşti, între ei este o diferenţă de mai bine de 150 de ani, însă nu putem exclude acest lucru fără să ne punem mai multe întrebări şi mai ales nu se poate afirmă cu siguranţă că Ştefan cel Mare se credea moldovean vorbitor de limbă moldovenească.

În definitiv, Moldova ca regiune nu reprezintă decît o mică parte a Regatului lui Burebista, care se întindea și peste Moldova, și peste Muntenia, Oltenia, Ardeal, Crișana, Banat, și pînă dincolo de Nistru spre Crimeea, dincolo de Dunăre, la vest pînă dincolo de Panonia, pînă la Munții Alpi, dar și la sudul Dunării pînă la Marea Adriatică și Marea Egee.

Numai și dacă luăm o astfel de întindere a vechilor provincii controlate de geți, putem spune ori că așa-zisa limbă moldovenească se vorbește și azi în Grecia, Ungaria, Serbia, Bulgaria, ori că în toată Moldova – Basarabia, și dincolo de Nistru în Transnistria și Ucraina se vorbește încă limba lui Burebista, LIMBA GETICĂ !!!

Pentru că în Moldova nu a călcat picior de soldat roman !

Pentru că din toate documentele pe care le avem despre Burebista, reiese că era get ! Burebista nu era nici latin, nici moldovean, nici valah !

Datorită științelor moderne, cum ar fi genetica, știm deja azi că cei mai mulți trăitori de azi din teritoriile Geției lui Burebista sînt urmașii celor care trăiau aici dintotdeauna și acum 5000 de ani și acum 10.000, iar limba lor a fost moștenită din generație în generație pînă azi și nu a fost adusă de nicăieri, ci mai curînd dusă spre locurile unde azi se vorbesc limbi înrudite cu limba rumînă.

Deci, să fim bine înțeleși, rumînii de azi nu vorbesc nici latina, nici alt grai regional… fie el bănățean, oltenesc sau transnistrean. Sîntem geți, și vorbim o limbă getică modernă căreia îi spunem limba rumînă datorită unui accident istoric !

Acest accident este confuzia perpetuată secole la rînd și în care se află și azi aceia care încă mai cred că limba rumînă este urmașa limbii vorbită de soldații romani trimiși de la Roma să treacă Dunărea și să’l prindă pe Decebal, nicidecum să alfabetizeze o populație. Acest ”accident” așa cum este natural nu s’a petrecut nici, în Egipt, nici în Palestina la Ierusalim, nici în Asia Mică (Turcia), nici în Britania, Iberia sau în alt loc cucerit de Roma.

Cînd s’au făcut aceste presupuneri empirice, precum că limba rumînească ar fi un vlăstar al limbii latine, ramura lingvisticii numită etimologie era la începuturi. Cu ajutorul etimologiei deși era aplicată încă din antichitate, asupra majorității lexicului rumînesc încă nu i s’a dat verdictul final. Poate doar datorită Dicționarului Etimologic al lui Mihai Vinereanu, putem vorbi de o apropiere de originile reale ale limbii rumînești, acesta susținînd că limba rumînească se trage direct (60% din lexicul actual) din substratul vechi european, fiind una dintre cel mai vechi limbi europene.

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

PANNONIA STRĂ-RUMÎNEASCĂ

Înainte de venirea triburilor din Asia, Pannonia a fost locuită de neamuri stră-rumîneşti

La venirea triburilor asiatice în Panonnia, vechile cronici spun că actualul teritoriu al Ungariei era locuit de slavi, bulgari şi de o populaţie numită ”păstori ai romanilor”. O parte a istoricilor rumîni este convinsă că este vorba de populaţii rumîneşti. Cu alte cuvinte, înainte de cucerirea maghiară, Pannonia ar fi fost locuită de neamuri stră-rumîneşti.

În secolul al IX-lea d.Hr., în Europa evului întunecat sosea o nouă populaţie de călăreţi războinici. Era vorba de războinicii siberieni ugro-maghiari, în traducere ”copiii pămîntului”, neamuri fino-ugrice, venite gradual din stepele Asiei şi aşezîndu’se către mijlocul secolului al IX-lea împinşi mai ales de pecenegi între rîurile Nistru şi Prut.

Maghiarii erau conduşi la acea vreme de căpetenia Arpad, erau nomazi şi trăiau din creşterea vitelor. Erau renumiţi arcaşi călare, atacînd din goana calului, evitînd înfruntările de lungă durată şi corp la corp.

Ce spunea despre acești maghiari siberieni abatele Regino în secolul al X-lea:

”Ei luptă mai ales cu săgeţi pe care ştiu să le arunce cu dibăcie din arcurile lor de lemn. Nu se pricep a lupta într’o ordine de bătaie sau a asedia cetăţi; adeseori se prefac a fugi pentru a înşela pe duşman. Nu ţin mult timp la luptă, astfel, dacă stăruinţa lor în bătaie ar egala furia primelor ciocniri, ar fi de neînvins. Se hrănesc aproape în chipul fiarelor sălbatice, cu carne crudă şi cu sînge.”

Ugricii și azi mănîncă crudă carnea de ren

Aceste triburi au fost folosite de bizantini contra bulgarilor ţarului Simion, în 895, cînd pradă cumplit Bulgaria şi îi bat pe oamenii ţarului în trei bătălii. Ţarul Simion se răzbună şi trimite pecenegii contra maghiarilor.

Aceştia din urmă sînt alungaţi şi pleacă într’o fostă provincie a imperiului roman, numită Pannonia. Ajung aici în 896 şi descoperă o populaţie mixtă de slavi, bulgari şi în special pe misterioşii ”păstori ai romanilor”.

Locuitorii Pannoniei

Pannonia, adică uriaşa cîmpie pe care se întinde Ungaria de astăzi, în secolul al IX-lea era sub influenţa regatului franc. Era organizată în cnezate şi ducate slave, conduse de boemi, vasali ai francilor. Cel puţin asta o arată şi cronica lui Rudolf din Ems.

Populaţiile aflate însă pe teritoriul Pannoniei sînt descrise atît de cronicarii latini din Ungaria, cît şi de slavi. Astfel, la sosirea siberienilor ugrici în Pannonia, în 896 aceştia găsesc aici slavi, parţial bulgari şi vlahi numiţi ”păstori ai romanilor” întinşi pe toată suprafaţa fostei provincii romane.

Iată, de exemplu, ce spune despre populaţiile din Pannonia la sosirea ugro-maghiarilor cronicarul Anonymus, un secretar al regelui Bella al II-lea după Constantin C. Giurăscu în lucrarea sa ”Gesta Hungarorum”:

”Că această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Fiindcă, după moartea lui Attila, pămîntul Pannoniei romanii îi ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor păşteau în ţara Pannoniei. Şi cu drept cuvînt se spunea că pămîntul Pannoniei ar fi păşunile romanilor, fiindcă şi acum romanii pasc pe moşiile Ungariei.”

Consideraţia nu este singulară, fiind întîlnită şi la un alt cronicar ungur, Simon de Keza, dar şi în cronica rusească a lui Nestor.

”Se apucară (n.r.- ungurii) să lupte cu valahii şi cu slavii care locuiau acele ţări.”

Tot la Anonymus, dar şi în alte jurnale de călătorie medievale, se vorbeşte despre ”păstorii romanilor” sau de ”romani” alungaţi de ugro-maghiari din Pannonia,

Anonymus povestind o întîmplare prin care o garnizoană ”romană” era alungată din castrul ”Beszprem”, situat undeva în vestul Pannoniei.

”A patra zi însă au ajus la fortăreţa Bezprem. Atunci Usubu şi Eusee, orînduindu’şi armata împotriva soldaţilor romani ce păzeau fortăreaţa Bezprem, au început să lupte cu îndîrjire”, se arată în cronica lui Anonymus.

Misterioşii ”romani” sau ”păstori ai romanilor”, despre care se vorbea la aproape 500 de ani de la căderea Imperiului Roman de Apus, au declanşat aprigi dispute în rîndul istoricilor.

Se  știe că Pannonia era un areal în care păstorii își creșteau animalele de mii de ani.

Păstorii romanilor erau strămoşii rumînilor

Istoricii rumîni, dar şi unii germani şi chiar ugro-maghiari sînt de părere că ”păstorii romanilor” şi ”romanii” de pe teritoriul Pannoniei erau populaţii stră-rumîneşti care convieţuiau cu slavii şi migraseră după retragerea aureliană în aceste zone mai ferite ale imperiului pînă la invazia hunilor şi mai apoi a avarilor.

De altfel, cronicarii dau indicii, Anonymus le spune ”blachi” adică ”vlahi”, termen german preluat şi de slavi şi ungurii siberieni sub forma ”olahi”, atribuit populaţiilor rumîneşti.

Citeste și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Acelaşi lucru o arată şi Simon de Keza, dar mai ales cronica lui Nestor. Istoricii rumîni sînt ferm convinşi că misterioşii ”păstori ai romanilor din cronici” sunt valahi, iar aceştia ocupau nu doar actuala Transilvanie, dar şi porţiuni din teritoriul Ungariei de astăzi, fiind alungaţi de triburile ugro-maghiare.

Iată ce preciza în ”Istoria rumînilor”, Constantin C. Giurăscu.

”În partea de răsărit a cîmpiei de o parte şi de alta a Tisei, ungurii au dat peste strămoşii noştri care se îndeletniceau pe lîngă agricultură şi cu creşterea vitelor. De aceea ei şi sunt amintiţi în cronicile ungureşti ca «păstori ai romanilor».”

Vlahii au locuit sute de ani în Ungaria medievală

Gheorghe Popa Lisseanu, istoric şi filolog rumîn, susţine chiar că aceste comunităţi rumîneşti au rămas o parte şi după cucerirea ugro-maghiară a Pannoniei şi continuau să ocupe spaţii întinse chiar în zona lacului Balaton.

Mai mult decît atît, istoricul rumîn spune că multe nume de locuri amintesc încă de comunităţile rumîneşti din Pannonia. Acesta descoperise în perioada interbelică, în colecţia de documente a lui G. Fejer, numeroase denumiri de sate, munţi şi ape din Ungaria medievală, mai precis în secolele X-XII, cu rezonanţe rumîneşti sau slavo-rumîneşti.

”Şi ceea ce este mai extraordinar este faptul că urme de localităţi şi de populaţiune rumînească se constată chiar în centrul Pannoniei, în jurul lacului Balaton”, preciza G. Popa Lisseanu într’un articol din 27 octombrie 1930. Este vorba în special de numele de localităţi Mikola, Rodusna, Culun, Capul Petri, Simighiun, Pascu, Genusara, Bab, Ursa sau Lupa.

Totodată, într’un document mănăstiresc din 1211 al unui aşezămînt monahal din Ungaria sunt pomenite nume rumîneşti, după părerea istoricului, purtate de personalul mănăstirii: Foca, Radu, Florian, Micu, Bob, Gelu ș.a.m.d.

Popa Lisseanu descoperă, după cum arată într’un articol ulterior din acelaşi an, zeci de sate rumîneşti rămase în Ungaria medievală şi susţine că populaţiile stră-rumîneşti au stăpînit alături de slavi şi Pannonia, nu doar Transilvania, la momentul venirii siberienilor unguri.

Printre argumene se află şi pomenirea unui castru de către cronicarul Anonymus, pe locul Veszpremului de mai tîrziu, apărat de ”romani” contra siberienilor unguri în secolul al X lea d.Hr.

”Dar, romanii din Panonnia, numiţi de cronici şi de celelalte izvoare istorice medievale vlahi, nu sînt păstori nomazi. Ei sunt ostaşi, ei sunt apărători de cetăţi romane, fiind numiţi, unii dintre ei, chiar principes şi cu care maghiarii au avut să poarte lupte înverşunate. Aceşti romani se găseau peste tot locul în fosta Ungarie, atît în ţinuturile Pannoniei, cît şi în cele ale Daciei, şi ei reprezintă continuitatea romană în apus, după cum daco-romanii reprezintă continuitatea romană din răsărit”, preciza Popa Lisseanu.

Sarcofag descoperit în Ungaria, pe spațiul unui castru roman – Brigia

Cît despre prezenţa rumînilor în Transilvania, istoricii rumîni spun că nu există dubii. De altfel, vlahii sînt pomeniţi alături de slavi sub stăpînirea lui Gelu în zona Someşului sau sub conducerea lui Menumorut pe valea Crişurilor.

Totodată, vlahii luptă alături de bulgari, după cum arată tot Anonymus sub conducerea lui Glad. Aceiaşi vlahi sînt pomeninţi de ”Cîntecul nibelungilor” sub conducerea unui duce numit Ramunc.

La aceste menţiuni se adaugă şi acelea ale lui Jansen Enikel în secolul al XIII lea, care’i plasează în zona Transilvaniei, dar şi cele din cronicile lui Rudolf din Ems, Ottocar de Styria sau Gotifredus din Viterbo din secolul XII și alții.

Citește și: AȘA-ZIȘII UNGURI SUNT ROMÂNI, GERMANI ȘI SLAVI (SÂRBO-SLOVACI) MAGHIARIZAȚI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ȚARA LUI APOLO, CETATEA APULON ȘI LEGENDELE CARE SPUN CĂ TROIENII ȘI ROMANII ERAU TOT GEȚI HIPERBOREENI

În rîndurile de față nu vom face o demonstrație pro domo a afirmației ce decurge lesne din titlu, ci vom puncta cîteva din mărturiile care ne’au rămas peste timp din legendele care ne spun explicit pe alocuri cine sîntem noi, și cine sînt frații noștri din Europa în pofida curgerii mileniilor, ținînd cont evident și de o vorbă rumînească care spune că sîngele apă nu se face.

Avem convingerea că cei care vor citi aceste rînduri vor trage singuri concluzia din titlu.

Deși Eneida, este considerată epopeea națională a romanilor, fiind un poem epic aparținînd scriitorului latin Vergilius, în conținutul acesteia descoperim geneza troienilor și a romanilor din geți sau pelasgi hiberboreeni, cum mai erau denumiți primii oameni ai lumii.

Citiţi aceste texte aparent lapidare pentru că, deşi, sînt pentru noi de importanţă capitală, nu le întîlnim nicăieri interpretate în sensul pe care’l propunem.

”Nebiruiţilor troieni, ţara din care a pornit obîrşia neamului vostru, tot ea o să vă primească la întoarcere în rodnicu’i sîn; căutaţi urmele străvechii voastre mame. Acolo seminţia lui Enea va domni peste toate ţinuturile, şi copiii copiilor lor şi cei ce se vor naşte dintr’înşii. Astfel glăsui Apolo şi o mare bucurie învălmăşită de chiote se ridică printre noi …”

Pasajul din Eneida este grăitor prin amplitudinea spaţială şi temporală a viziunii, dar şi prin concentrarea într’un singur gînd a unei vaste istorii viitoare: troienii se vor întoarce ca într’o Ţară a Făgăduinţei la obîrşia neamului lor, în Hiperboreea, unde ”seminţia lui Enea va domni peste toate ţinuturile, şi copiii copiilor lor şi cei ce se vor naşte dintr’înşii.”

Apolo se adresează, evident, troienilor, dar o face cu o afectivitate aparte, de parcă s’ar include şi pe sine în acea revenire la origini, pentru că ţara din care a pornit obîrşia neamului troienilor era Geția, ”străvechea mamă” şi a mamei lui însuşi, ţara care lui i’a consacrat o cetate, Apulon, unde un trib se numeşte ”Ai lui Apolo”, iar țara poate Apollonia sau Apulia.

După ocuparea romanilor a Geției o parte de ţară va fi redenumită Dacia Apulensis în amintirea Țării lui Apollo.

Pe harta de mai sus se observă împărțirea teritoriului getic de la nord de Dunăre cum a fost împărțit de romani: Dacia Apulensis în amintirea tribului apulilor în locul unde azi ”secuii” vor autonomii fanteziste, Dacia Porolissensis, Dacia Malvensis.

Pentru că nu avem texte getice care să ne amintească de Apollo sau Apolo, numit în elena veche: Ἀπόλλων, adică Apollōn, iar în latină Apollō, vom face referire la acest zeu menționat și în mitologia elenă și în mitologia romană, zeul zilei, al luminii și al artelor, protector al poeziei și al muzicii, conducătorul corului muzelor, o personificare a Soarelui, numit fiind și Phoebus-Apollo.

Numeroși autori antici eleni susțineau că Apollo venea adeseori în Geția hiperboreeană, acolo unde s’a născut Ares, iar Artemis, sora sa geamănă, își petrecea și ea o mare parte din timp printre geți.

Au supraviețuit din antichitate cîteva referiri la Gemenii Zalmoxis, născuți la Argedava, iar istoricul austriac Eduard Robert Roesler declara în Romänische studien din 1871 că a descoperit în religia geților și o zeitate feminina numită Zalmoxis. Prin urmare, geții nu erau monoteiști, ci politeisti, la fel ca restul geților din Europa și Asia, în religia cărora trebuie să cautăm zeitățile getice dispărute din istorie.

Apolo era doar unul dintre ei.

După cum știm denumirea mitologică a Munților Carpaţi era ”Munţii Rifei”. Numerosi autori vorbesc de munții Rifei din ținuturile Hiperboreene de cînd se știe că Munții Carpați erau numiti în antichitate Monthes Riphaei.

De asemenea, cei vechi înțelegeau prin Axis Boreus, Cardines Mundi, Chion – Ouranon etc., polul spiritual al lumii.

Iar despre Hyperborei, populaţia care locuia în extremul – septentrion, se găsesc menţionări în numeroşi autori ai antichităţii latinești şi elineşti.

Prima mărturie apare la Hecateu din Milet (sec.VI î.Hr.), care îi situează în extremul nord al pămîntului, între Ocean şi Munţii Rifei.

Date asemănătoare, dar mai ample, au fost furnizate de Herodot, care scrie:

”Aristeas din Proconez, fiu al lui Castrobiu, compunînd un poem epic, spune că a ajuns îndemnat de Phoebus în apropiere de Isedonii şi că dincolo de Isedonii locuiesc Arimaspii, oameni cu un ochi, şi dincolo de ei grifonii păstrători ai aurului, iar în sfîrşit, dincolo de ei Hiperboreii, care se întind pînă la mare. Toţi aceştia, exceptînd Hiperboreii, începînd cu Arimaspii, îşi agresează încontinuu vecinii; şi astfel de către Arimaspi au fost izgoniţi din ţara lor Isedonii, de către Isedoni Scyţii; iar Cimerienii, care locuiau spre marea australă, împinşi de Scyţi, şi’au părăsit ţinutul lor.” (IV,13).

Din Eneida aflăm, însă, despre:

”Rifeu, omul cel mai drept dintre troieni şi slujitorul preacredincios al adevărului.”

Dante îl aşază în Paradis.

Guénon bănuieşte echivalenţa dintre Rifeu şi Orfeu şi se întreabă asupra legăturii ce va fi fiind între aceştia şi Munţii Rifei.

În apropiere de Troia era o insulă care se chema Carpatos, iar marea din jur, Carpatia.

Mai aflăm că Scorilo sau Corilus are un înaintaş în troianul Coroebus:

”dîrz june, Coroebus cel tare,/
fiul lui Mygdon: acesta de’abia sosise la Troia/
Straşnic aprins de’a Cassandrei iubire – cu’o patimă oarbă:/
Ginere vrînd să’i ajungă lui Priam…”

Despre Eneida să mai spunem că ne arată povestea Romei, o legendă alcătuită din 12 cărți, grupate în două părți, corespunzătoare celor două epopei ale lui Homer, un model literar al poetului latin.

Primele șase cărți prezintă călătoria lui Aeneas de la plecarea din Troia pînă la sosirea în Latium unde vor fi pomeniți întîia oară latinii.

Latinii erau acea populație italică antică din Latium Vetus (Vechiul Latium), care a migrat în această regiune în secolele al VIII-lea sau al IX-lea î.Hr. dinspre nord. Deși locuiau în orașe-state independente, latinii aveau aceeași limbă, aceeași religie și un puternic simț al înrudirii exprimat prin mitul că toți erau descendenții lui Latinus, socrul lui Aeneas.

Asemănătoare cu Odiseea, această parte a epopeei infățișează evenimentele care au avut loc în al șaptelea an de rătăciri pe mare. După ce flota lui Aeneas este aruncată de furtună pe țărmurile Africii, regina Cartaginei, Didona, îi găzduiește pe troieni și organizează în cinstea lor un banchet.

Ultimele șase cărți prezintă luptele dintre troieni și populațiile din Latium, conduse de Turnus, regele rutuliilor.

După ce pleacă din Cartagina, Aeneas (Eneas) debarcă la gurile Tibrului, unde domnea Latinus; fiica acestuia, Lavinia, urma să devină soția lui Aeneas; Turnus, logodnicul Laviniei, pregătește războiul împotriva lui Aeneas. Din această luptă, eroul troian iese victorios, apropiindu’se de îndeplinirea misiunii sale istorice.

Latinus era venerat asemenea lui Jupiter Latiaris pe Mons Albanus (Monte Cavo) într’un festival anual la care luau parte toți latinii, inclusiv romanii.

Ambițiile teritoriale romane au provocat cu timpul unirea celorlalți italici împotriva sa (341 î.Hr.), însă în cele din urmă victoria a aparținut Romei (338 î.Hr.). În consecință, unele dintre statele independente italice au fost încorporate în statul roman, iar locuitorii lor au devenit cetățeni romani cu drepturi depline.

Alții au devenit aliați ai Romei, bucurîndu’se de anumite privilegii. Treptat, odată cu răspîndirea puterii Romei în Italia, ”latin” a încetat să denumească o etnie, devenind un termen legal.

Eneida este o legendă pentru noi de temelie în accepţia proprie a termenului, dar total necunoscută multor împătimiți ai istoriei antice.

Eneida însă, nu este singura legendă antică din care să tragem concluzia cine erau strămoșii noștri, ai troienilor și ai romanilor.

Hecateu din Abdera (sec. IV-III î.Hr.), autor al unei opere despre Hiperborei, din care ne’au mai parvenit numai unele fragmente, îi situează şi el la nord, într’o insulă a Oceanului ”nu mai mică decît Sicilia”.

Pe această insulă, din care se poate vedea luna de aproape, cei trei fii ai lui Boreus practică un cult al lui Apolo, însoţiţi de cîntecul unui stol de lebede venite din munţii Rifei (Munții Carpați).

Alte citate se găsesc în primul Imn homeric către Dionisos, în Pindar, în Eschil, în Diodor Sicilianul, în Lucian.

De partea sa, Strabon îi situează pe Hiperborei între Marea Neagră, Dunăre şi Adriatică:

”Toate popoarele din nord aveau numele din partea istoricilor greci de Scyţi sau Celtoscyţi, dar scriitorii încă mai vechi făceau distincţii între ei, numind Hiperborei pe cei ce trăiau în zona Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriaticii.” (Geografia 11,6,2).

Între latini găsim acest text în Virgiliu:

”Aceştia sînt oamenii sălbatici care sub septentrionul hiperborean sunt biciuiţi de vîntul rifeu şi îşi acoperă corpul în blănuri blonde aprinse de animale.” (Georgice 3, 381-383).

Dar mărturia cea mai bogată e aceea a lui Pliniu cel Bătrîn:

”Apoi sunt munţii Rifei şi regiunea numită Pterophoros din cauza frecventelor căderi de zăpadă, asemănătoare cu fulgii, o parte din lume fiind condamnată de natură să stea cufundată în întuneric, sub acţiunea îngheţului şi gerului Aquilonului. În spatele acelor munţi şi dincolo de Aquilon, un popor fericit (după cît se crede), numit Hiperborei, trăieşte pînă la bătrîneţe, faimos pentru minuni legendare. Se crede că în acel loc sunt polii lumii şi limitele extreme ale revoluţiilor stelare, cu şase luni de lumină şi o singură zi fără soare; nu, cum au spus necunoscătorii, de la echinocţiul de primăvară pînă în toamnă: pentru ei soarele răsare o singură dată pe an, la solstiţiul de vară, şi apune o dată, la solstiţiul de iarnă.” (Naturalis Historia IV, 88).

Aquilon este un nume care derivă din Aquilo, forma latină a vîntului din nord-est.

Pentru a localiza și mai bine aceste denumiri antice este necesar a aminti cum erau numite de antici principalele vînturi cardinale.

În mitologia elenă, Anemoi, în limba elenilor: ”aνεμοι = vînturi, erau cei patru zei eleni ai vîntului din cele patru direcții cardinale.

– Boreas (elenă: Βορέας, Boreu) era zeul elen al vîntului rece de nord și aducător de iarnă. Echivalentul său roman era Aquilo sau Aquilon, mai rar se folosea numele Septentrio.

De la poziționarea geografică a geților nordici în raport cu cei care trăiau la Marea Egee sau Marea Mediterană li se trage și supranumele de Hiper Borei, iar a țării lor HiperBoreea.

Celelalte vînturi cardinale erau:

– Notus (elenă: Νότος, Nótos) era zeul grec al vîntului de sud. Echivalentul său roman era Auster, în limba rumînă Austru.

– Zephyrus sau doar Zephyr (greacă: Ζέφυρος, Zéphuros, „vîntul de vest”), în latină Favonius, era zeul elen al vîntului de vest.

– Eurus (elenă: Εύρος, Euro) era o zeitate greacă care personifica vîntul de est considerat ghinionist. Se considera că aduce căldură și ploaie, iar simbolul său era un vas inversat, din care curgea apă. Echivalentul său roman era Vulturnus (a nu se confunda cu Volturnus, un zeu tribal al rîului care mai tîrziu a devenit o zeitate romană a râului Tibru).

Dar să ne întoarcem și la descrierea lui Pliniu:

”E o regiune luminoasă cu clima blândă, ferită de orice flagel. Au drept case crînguri şi păduri, venerează zeii în comun, discordia şi orice boală le sunt necunoscute. Nu e moarte, decît după oboseala vieţii, după ospeţe şi după o bătrîneţe liniştită; se aruncă în mare de pe o stîncă; acest fel de înmormîntare e cel mai fericit (…) Nu te poţi îndoi de acel popor: atîţi autori ne transmit că ei sunt singurii care trimit la Delos, lui Apolo, venerat de ei între toţi, ofrandele ritualurilor. Le duceau fecioare, venerate de ospitalitatea poporului, pînă cînd, fiind încălcată făgăduinţa, oamenii s’au hotărît să depună ofrandele sacre la hotarul vecinilor, pentru ca aceştia să le treacă vecinilor lor, şi aşa până la Delos.” (Naturalis Historia IV,89-91).

După părerea noastră, un ecou al temei hiperboreene s’ar putea distinge chiar în Odiseia. După cum s’a observat, primul autor clasic la care ideea de septentrion pare să aibă conotaţii reductibile la termeni reali este autorul Odiseii, ale cărui versuri dau o idee precisă despre ceea ce semnifica Nordul pentru mediteraneeni.

Cînd Ulise coboară în infern, găseşte intrarea în ţinutul Cimerienilor, întunecat şi îngheţat. Atît despre Cimeria, ca şi despre Lestrigonia, unde vara domneşte o luminozitate continuă, Homer pare să fi avut informaţii de la negustorii ce frecventau porturile Mării Negre septentrionale, unde elenii se stabiliseră din secolul VIII î.Hr. *1.

În realitate, despre cele ce se întîmplă în zonele septentrionale ale globului terestru elenii ar fi putut să aibă informaţii chiar din epoca miceniană, cînd importau chihlimbarul din Baltica.

Şi nu e exclus ca în cartea a zecea a Odiseii să se fi păstrat un element relativ la staţiunea originară a popoarelor indoeuropene în zona arctică şi subarctică; aşa cum elemente asemănătoare s’au păstrat în imnurile vedice, după cum a demonstrat Bîl Gangîdhar Tilak *2.

Şi cum să nu aminteşti dialogul dintre Zarathustra şi Ahura Mazda în Vendidad (II,39-41)?

”O, creator al lumii, demn de Asa! Ce candelabre sînt acestea, demne de Asa, care strălucesc acolo, în tăria zidită de Yima?

Atunci răspunse Ahura Mazda – Sunt candelabre eterne şi trecătoare. O singură dată răsar şi apun cu soarele, cu luna şi cu stelele. Şi aceasta e o zi care în realitate e un an.”

Importanţa acestui fragment nu’i scapă lui Herman Wirth, care îl comentează în următorii termeni:

”Mersul celest al constelaţiilor atît de limpede descrise lasă o unică posibilitate pentru determinarea locului de observare, care poate coincide numai cu regiunea arctică. Vrem să reamintim încă o dată mersul astrelor, aşa cum se arată privirii omului arctic. Pentru toate populaţiile rasei nordice, septentrionul este direcţia sacră după care ele se orientează. Acolo sus e locul lui Dumnezeu, punctul cardinal al orientării terestre.”

La Telepylos Laistrygonia, după cum spune aedul, ”întorcîndu’se acasă unul din doi păstori îl cheamă pe un altul, şi acesta ieşind îi răspunde. Astfel un om nedormit ar încasa plată dublă: una păscînd boii şi alta păscînd albe turme de oi, căci cărările Nopţii şi ale Zilei sunt apropiate.” (Odiseia, X, 82-86).

Cu alte cuvinte, un păstor care ar fi în stare să fie treaz continuu ar putea face două treburi, pentru că în ţara lestrigonilor durata luminii diurne e de circa douăzeci şi patru de ore. (Imaginea celor două cărări ale Zilei şi ale Nopţii se clarifică în acest sens, dacă o confruntăm cu Hesiod – Theogonia 746 şi urm.).

Fenomenul descris de Hesiod îşi găseşte răspunsul în ceea ce în mod efectiv se întîmplă în septentrionul extrem; chiar şi numele de Lamos, citat în fragmentul amintit, readuce în mod curios, după cum s’a observat, pe acela de Lamǿy, o insulă apropiată de coastele septentrionale ale Norvegiei *3.

În sfîrşit, nu trebuie trecut cu vederea faptul că Telepylos Laistrygonia ar putea foarte bine semnifica ”Laistrygonia Poarta Îndepărtată”, în care caz avem o sintagmă analogă cu ”ultima Thule”.

Un antic text taoist, Lieh-tzu sau Adevărata carte a sublimei virtuţi a golului şi vidului, conţine o lungă descriere a unui ţinut din extremul septentrion, care se găseşte la nord de marea septentrională:

”nu ştiu la cîte mii sau zeci de mii de li de provinciile centrale.”

Această ţară, în care condiţiile climatice sînt blînde (”nu e vînt şi ploaie, îngheţ şi rouă”), ”dă viaţă la păsări şi animale, la insecte şi la peşti, la iarbă şi la copaci”.

Geografia acestei ţări aminteşte, sub unele puncte de vedere, anumite descrieri ale Paradisului:

”Între cele patru laturi e complet plană, fiind înconjurată de dealuri abrupte. În mijlocul ţinutului este un munte în formă de urcior, numit Hu-ling, pe vîrful căruia e o deschidere în formă de brăţară rotundă, numită Peştera Abundenţei, din care izvorăşte o apă numită Fîntîna Supranaturală: are o mireasmă mai puternică decît aceea a orhideelor şi a aromatelor, o savoare mai puternică decît aceea a mustului. Acest singur izvor, împărţindu’se, formează patru cursuri de apă, care curg de pe munte şi irigă tot ţinutul.”

Care țară are hidrografia mai abundentă decît Rumînia, întrebăm și noi retoric?

Locuitorii Extremului Septentrion, continuă Lieh-tzu, trăiesc o viaţă fericită.

”Avînd un caracter binevoitor şi generos, nu dau naştere la conflicte şi nu sunt agresivi; avînd inima sensibilă şi osatura delicată, nu sunt orgolioşi şi nici servili (…).”

Temele paradisului hiperborean şi al originii polare, atestate în formele tradiţionale cele mai vechi, sînt reprezentate în mod unitar şi definit, în forme tradiţionale mai recente, cum e cea islamică, care a situat în extremul septentrion ”ţinutul celest” Hûrqalyâ.

Această doctrină, expusă în epoca contemporană de şcolile şiite shaykhî şi ishrâqî, reia tema mazdeistă a ”Pămîntului transfigurat”: într’adevăr, geograful Yaqût afirma că muntele Qâf, ”mama tuturor munţilor”, din care pleacă drumul polar spre Allâh, s’a chemat într’o vreme Alborz.

De partea sa, Henry Corbin, atrage atenţia că Orientul despre care vorbeşte cosmologia lui Avicena trebuie căutat în ”dimensiunea polară”, şi nu în răsăritul arătat de hărţile noastre geografice.

”Într’adevăr, explică Henry Corbin, acest Orient este polul ceresc, ”centrul” oricărei orientări conceptibile. Trebuie să’l căutăm în direcţia Nordului cosmic, aceea a ”Pămîntului luminos” *5.

În Cartea despre Omul Perfect (Kitab al-insân al-Kâmil), ’Abd al Karîm al Jîlî (1365-1403) vorbeşte de un loc care în Coran (VII,44-46) este desemnat cu numele al-A’rîf (Înălţimile), iar în LIV, 55 e definit ”sălaşul de adevăr lîngă un rege puternic”; cel ce locuieşte în acest loc este un ”om treaz”, un ”veghetor” (în arabă yaqzân, echivalent cu homericul àypnos); pe de altă parte, ţinutul vecin al îngerului Yûh, pe care domneşte Sayyidnâ al-Khidr, este ţinutul soarelui de miezul nopţii, unde nu e în vigoare obligaţia rugăciunii rituale de seară (salât al-maghreb), pentru că aici aurora precede seara.

”Unde era, unde nu era, dincolo de cele şase ţări şi o a şapta parte, dincolo de Muntele de Cristal, dincolo de Marea Operenciás, a fost odată…” *6

În motivul celor ”şase ţări şi o a şapta parte” (hetedhétország) sau al celor ”şapte lumi” (hétvilág), care apare de obicei la începutul poveştilor populare ungureşti, folclorul maghiar a păstrat reziduul fosil al unui element de doctrină tradiţională amplu difuzat în culturile Eurasiei.

Cele ”şapte ţări” sau cele ”şapte lumi” ale tradiţiei maghiare se întâlnesc şi în geografia sacră a Purâna-lor hinduse, care vorbesc de şapte dwîpa, aşadar de şapte ”insule” continentale ieşite din apă una după alta.

Dar motivul celor ”şapte ţinuturi” e prezent şi în geografia tradiţională iraniană, care distinge şapte keshvar (avest. karshvar), şapte ”climaturi” care sunt în realitate şapte zone ale Terei. Keshvar-ul central, care reprezintă spaţiul terestru accesibil actual oamenilor, e la rândul lui subîmpărţit (de exemplu de al-Bîrûnî) în şapte regiuni:

1) India, 2) Arabia şi Abisinia, 3) Siria şi Egiptul, 4) Iran, 5) Bizanţul şi lumea slavă, 6) Turkestan, 7) China şi Tibetul.

În esoterismul islamic cele ”şapte ţinuturi” reprezintă şapte categorii (tabaqît) ale existenţei terestre: fiecare e guvernată de un Pol (Qutb) şi cei şapte Poli sunt subordonaţi Polului Suprem (al-Qutb al-Ghawth).

Celor şapte Poli ai islamului (celor şapte rsi din India, celor şapte înţelepţi ai antichităţii greceşti, etc) corespund cei şapte Magyar (hetumoger) despre care vorbesc cronicile medievale, cei hét vezér ale triburilor ugrice conduse de Almos și Árpád.

Dincolo de cele ”şapte ţinuturi”, dincolo de cele „şapte lumi”, printre celelalte personaje fabuloase este şi Ion cel Puternic (Erös János, Erös Jancsi). În acest personaj (care corespunde lui Batyr Ivan din basmele ciuvase şi lui Starker Hans din basmele germane) găsim reflexul fabulos al unei întregi serii de ”copii divini” mitici, careia îi aparţin, cum a arătat Károly Kerényi *7, şi Kullervo din Kalevala şi Mir-susne-hum din mitologia vogulă.

Unele poveşti spun că Puternicul János e fiul unei văduve, ca Parsifal, ca Mani; altele spun că nu are nici tată, nici mamă, ca Melchisedec (Evrei 7,3), pe care unii îl identifică cu Sayyidnâ al-Khidr.

Pe de altă parte, figura ”copilului divin” se referă la o arché; şi adesea această arché e însoţită de referinţe „polare” şi hiperboreene.

Într’o poveste, Puternicul János se face ascultat de un urs pe care l-a găsit în pădure; unele variante explică extraordinara forţă fizică a băiatului, atribuindu-i paternitatea unui urs.

E bine ştiut că simbolul ursului corespunde, în una din valenţele sale, Nordului: o aminteşte Ursa Mare, dar şi terminologia geografică şi astronomică relativă la nord, care în diferite limbi îşi trage originea din grecescul àrktos (”urs”).

Dar după tradiţia hindusă, septentrionalul ”ţinut al ursului” fusese mai înainte ”ţinutul mistreţului”, Vîrîhî, pentru că mistreţul (vîrîha în limbă sanscrită) simbolizează a treia ”coborîre” a lui Vishnu în actualul manvantara, adică în ciclul prezent al umanităţii.

Această schimbare de nume, explică René Guénon, ar fi efectul unei revolte a castei războinice împotriva castei sacerdotale, revoltă căreia i’a pus capăt al şaselea avatîra al lui Vishnu, Parashu-Rama.

Ori, dacă Puternicul János s’ar fi limitat să supună ursul, rolul său ar fi fost identic celui al lui Parashu-Rama şi eroul poveştii ungureşti ar fi o variantă folclorică a unui avatîra.

Iar, pentru a rămîne în aria ugro-finică, János s’ar identifica cu Mir-susne-hum, care urmăreşte ursul şi îl învinge.

Dar János reuneşte în jurul persoanei sale atît ursul, cît şi mistreţii, aproape o demonstrare a faptului că ”cele două simboluri ale mistreţului şi ursului nu apar întotdeauna în mod necesar în opoziţie sau în luptă, dar, în anumite cazuri, pot chiar reprezenta autoritatea spirituală şi puterea temporală, sau cele două caste ale druizilor şi cavalerilor, în raporturile lor normale şi armonice” *8.

Aşadar, dacă îmbinarea simbolurilor în această poveste nu este întîmplătoare, ea ar trebui să se refere la o epocă îndepărtată în care între cele două funcţiuni exista încă o perfectă armonie.

În sfîrşit, o observaţie asupra numelui protagonistului.

În studiul său asupra ”Daciei hiperboreene” *9, Geticus (respectiv Vasile Lovinescu) a raportat numele Ion (Giovanni), care după interpretarea sa desemnează pe ”Regele Lumii” în tradiţia populară rumînă, la numele lui Ianus (Janus), zeul care domneşte în Latium în vîrsta de aur.

Dar s’ar putea adăuga că latinul Janus, independent de orice consideraţie propriu zis etimologică, prezintă o curioasă asonanţă şi cu maghiarul János; şi la această întîmplătoare analogie fonetică între cele două nume se adaugă o analogie substanţială între cele două figuri, pentru că atît Ianus cel cu două feţe (Janus bifrons) cît şi János care domină urşii şi mistreţii reprezintă o unitate primordială încă nu separată prin dualitate.

Teza lui Geticus / Lovinescu e cunoscută.

După părerea sa, Geția ar fi fost într’o anumită perioadă a antichităţii sediul unui centru spiritual de origine hiperboreană; în alţi termeni, Hiperboreenii, deplasîndu’se din sediul originar septentrional spre sud, s’ar fi oprit în teritoriul cuprins între Dunăre şi Carpaţi, unde ar fi făcut un sediu secundar.

Pentru a susţine o atare presupunere, autorul Daciei Hiperboreene trece în revistă un vast material documentar, extras substanţial din opera lui N. Densuşianu *10: folclorul, toponomastica, numismatica, izvoarele greceşti şi latine, chiar istoria Principatelor Rumîne, care, după Geticus / Lovinescu, susţin ipoteza prin care tradiţia getică ar fi supravieţuit pînă în timpurile relativ recente.

Geticus-Lovinescu îşi expune aceste păreri într’o serie de articole care au apărut în ”Études Traditionnelles” între 1936-1937.

Aceste scrieri au avut o rezonanţă mai amplă cincizeci de ani mai tîrziu, cînd, ca urmare a ediţiei italiene din 1984 şi a celei franceze din 1987, Vintilă Horia a vorbit despre ele cu admiraţie, în timp ce în Rumînia, Virgil Cîndea a atras atenţia asupra imaginii Geției arhaice prezentată de ”B.P.Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Mihail Sadoveanu, Matila Ghyka, Mircea Eliade, Mihai Vîlsan, Mihai Avramescu, Vasile (şi chiar Horia) Lovinescu, Nichita Stănescu, pentru a nu cita decît pe acei autori care au cultivat philosophia perennis cu mijloace, ambiţii şi rezultate diferite” *11.

Ediţia franceză, în special, a trezit interesul unor cercetători ca Charles Ridoux şi Paul Georges Sansonetti; acesta din urmă, elev al lui Henry Corbin şi Gilbert Durand, a ţinut la Sorbona un curs despre ”Dacia hiperboreană”.

Indicaţiile conţinute în Dacia hiperboreană au primit o oarecare dezvoltare în Rusia, în scrierile lui Aleksandr Dughin, care încă din 1991 făcea să circule în samizdat a sa Giperborejskaia teorija *12.

Dughin scrie:

”Dacia hiperboreană a lui Geticus reprezintă polul comun a două cercuri opuse: cercul meridional mediteranean şi cercul septentrional (…) ruso-slav (în care intră şi componentele balto-scandinave) (…)

Oricum ar fi, ”Dacia hiperboreană” reprezinta limita meridională a Rusiei hiperboreene, concentrînd în sine energiile sacre ale Nordului şi motivele mitice solare hiperboreene. Dar, poziţia sa intermediară între cele două cercuri amintite mai sus explică în parte înrădăcinarea tendinţelor hiperboreene pe teritoriul rumînesc.” *13.

Tot în Rusia, Valerij Diomin a condus în 1997 o expediţie ştiinţifică în peninsula Kola, unde au fost descoperite resturile unei civilizaţii care urcă probabil cu douăzeci de mii de ani mai înainte. Referindu’se la rezultatele acelei expediţii, presa rusească anunţa că Hiperborea ”leagănul tuturor popoarelor hiperboreene (…) nu numai că a existat, dar se găsea pe teritoriul Septentrionului rusesc.” *14.

Așadar, aproape toate izvoarele istorice spun că geții erau prin excelență un popor hiperborean.

Pindar ne mai arată pe Apollo, după ce ridicase zidurile Troiei întorcîndu’se în patria sa de pe Istru (Istron Elaunon) la Hiperboreeni (Olymp. VIII. 47).

Citiți și:  PREOȚII PELASGO-GEȚILOR, SOLOMONARII HIPERBOREENI

Strabon spunea în „Geografia XI.62” că: „primii care au deschis diferitele părți ale lumii spun ca Hiperboreeni locuiau deasupra Pontului Euxin si a Istrului”.

Clement din Alexandria numea pe profetul Geților, Zamolxis Hiperboreanul (Stromata IX.213).

Apolonius din Rodos spunea în ”Argonautice II.5 si 675″ că:

”Hiperboreeni sînt Pelasgi, locuitori ai nordului Traciei.”

Macrobiu vorbeste de regiunile udate de Don și Dunăre (Tanais et Ister) ca fiind ținuturi Hiperboreene (Comm in Somnium Scipionis II.7).

Plinius cel Bătran ne spune ca poporul Arimphaei-lor care locuia aproape de munții Rifei, descendenti din neamul hiperboreenilor (His.nat. VI.7).

Ovidiu se plangea după ce a fost exilat la Tonis ca e constrans să’și petreacă viaa sub Axis Boreus, la stînga Pontului Euxin (Trista IV.41 și 42).

În altă scrisoare el spune că se găsește chiar sub Cardines Mundi și ca vorbește în imaginație cu amicul sau sub axul boreal în Țara Getilor (Pontice II.19, 40,45).

Martial într’o epigrama adresata soldatului marcelin care pleca in expeditie în Geția scria:

”Soldat Marcelin, tu pleci acum sa iei pe umerii tai cerul Hiperborean si astrele Polului Getic.”

Tot Martial numeste triumful lui domitian asupra Geților ”Hiperboreus Triumfus” (Ep VIII.78) iar in „Ep VIII.50″ scrie:

”De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului Sarmatic, de trei ori și’a scăldat calul în zăpada Geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care îl merita și nu a adus cu sine decît renumele de a fi invins lumea Hiperboreenilor.”

Vergilius în „Georgica IV,V.5, 17″ spunea de Orpheu:

”Singuratec, cutreiera ghețurile Hiperboreene și Donul acoperit de ghețuri și cîmpiile niciodată fără zăpada din jurul muntilor Riphei (Carpați) pînă ce femeile trace mîniate de disprețul său îl sfîșiară.”

Geograful Ptolemeu descrie în „Geografica III.10″ una din principalele cetăți ale Geției ca fiind situate pe Hierasus, (azi Siret) și se numea Piriboridava nume care arată o cetate Hiperboreană, prin termenul ”Bori” care’l conține.

Situată în marginea de nord-vest a satului Poiana, pe un platou de pe malul stîng, înalt şi abrupt, al rîului Siret, aproape de confluenţa acestuia cu Trotuşul, staţiunea de la Poiana, denumită şi Cetăţuia, constituie unul dintre cele mai importante obiective arheologice din partea de răsărit a Geției.

Datorită poziţiei ei strategice şi economice de o importanță deosebită şi datorită situaţiei ei geografice, care îi oferea posibilitatea de a asigura legatura principală a celui mai scurt drum de comunicaţie existent între Carpaţi şi Gurile Dunării, această așezare getică a avut o îndelungată existenţă şi o dezvoltare demnă de remarcat.

Primele cercetări efectuate la Poiana datează din anul 1913, cînd Vasile Pîrvan procedează la o recunoaştere a locului şi la practicarea unor sondaje modeste ca întindere, în urma cărora emite ipoteza existenţei unui lagăr roman ridicat pe vestigiile unei locuiri mai vechi.

Cercetările ample, efectuate în 1928 şi în cele din următorii doi ani, făceau dovada că la Poiana n’a fost niciodată un castru roman, ci o aşezare autohtonă a geților hiperboreeni, care, înfiinţată în plină vîrstă a bronzului şi locuită în perioada hallstattiană, avea să reprezinte în cea de’a doua epocă a fierului şi pînă în epocă romana un centru foarte activ al culturii getice.

Rezultatele acestor cercetări îl conduc pe Radu Vulpe spre identificarea staţiunii de la Poiana cu aşezarea getică Piroboridava, înscrisă în Geografia lui Claudiu Ptolemeu şi într’un papirus publicat de A.S. Hunt *15.

Ca și alte cetăți getice ale Hiperboreii, Țara geților hiperboreeni, era și Cetatea lui Apollo, Cetatea Apulon. Chiar dacă are o importanţă deosebită, este mai puţin cunoscută faţă de restul cetăţilor getice despre care mulți istorici au povestit.

Cetatea getică Apulon (Apoulon) de la Piatra Craivii, în Munţii Trascău, este considerată de mulţi istorici ultimul refugiu al regelui Decebal din calea expansiunii romane în Geția Carpatică.

Istoria locurilor şi legendele spuse de localnici spun, însă, multe despre ce a reprezentat în decursul secolelor de existenţă. Aşezarea se desfăşoară pe terase, în cea mai mare parte amenajate artificial şi susţinute de ziduri. Pe asemenea platforme au existat turnuri de apărare. Cercetările arheologice efectuate în zona cetăţii au scos la iveală sanctuare cu baze de piatră de genul celor de la Grădiştea Muncelului.

Atît începuturile aşezării getice de la Piatra Craivii, cît şi perioada construirii zidurilor de piatră nu au putut fi precizate cu destulă corectitudine.

Printre alte materiale ce au putut fi datate cu oarecare exactitate, au fost descoperite cinci monede, dintre care patru sunt denari romani republicani emişi în anii 88-70 î.Hr. şi una getică de argint, bătută la sfîrşitul secolului al 3-lea sau începutul celui următor.

Luînd drept criteriu cea mai veche monedă, s’a presupus existenţa aşezării încă din secolul al 3-lea î.Hr., corespunzînd vremii de ridicare a geților sub regele Rubobostes.

Acestei epoci i’ar aparţine doar aşezarea, iar fortificaţia propriu-zisă ar fi fost construită în vremea ultimului dintre regii geți, Decebal.

Potrivit arheologilor, sanctuarul de la Piatra Craivii a avut o formă rectangulară şi acoperiş din ţiglă, de inspiraţie greco-romană. Sanctuarul a fost descoperit în anii ’60.

Tot aici au mai fost identificate şi o locuinţa din perioada clasică a civilizaţiei getice, dar şi o serie de obiecte, de la ceramică obişnuită la produse de lux precum sticlă şi vase de bronz din lumea greco-romană, mărgele de factură elenistică.

Înfrînt la Sarmizegetusa după o rezistenţă îndelungată, Decebal s’ar fi retras la Piatra Craivii.

Aici era una dintre cele mai puternice fortăreţe dacice, construită într’un stil unic, de meşteri greci veniţi special pentru asta la regele Decebal. Construcţia specială a cetăţii, poziţia aproape inaccesibilă în vîrful unui munte abrupt, de stanca, făceau din Piatra Craivii un adăpost de necucerit.

Însă romanii aveau deja o lungă experienţă în războaiele geto-romane și au asediat fortăreaţa luni întregi. Au incendiat’o şi au tăiat toate sursele de apă şi hrană, pînă cînd geții au cedat, iar Decebal s’a hotărât să fugă din calea soldaţilor romani.

Descoperirile arheologice de la Piatra Craivii, precum şi plasarea ei geografică la nord de Alba Iulia corespund cu latitudinea centrului Apoulon, menţionat de geograful grec Ptolomeu.

Tribul care locuia aici şi avea cetatea în stăpînire se numea appuli, care are drept corespondent atributul de «cei viteji», «cei puternici». De la această bază s’a format şi numele centrului locuit de appuli, Apoulon.

Deși aproape nimeni nu face o analogie între Apulon, appuli și Apulia, regiunea din sud-estul peninsulei italice unde este ”tocul” din cizma Italiei, noi o vom face, trecînd peste ”lipsa cronică de imaginație” a lingviștilor și istoricilor…. ori cîrdășia anti-rumînească din istoriografia rumînilor.

Am găsit această hartă a Apuliei din epoca renascentistă pe un site interesant, dedicat templierilor cavaleri.

Putem să ne întrebăm și să nu facem o analogie cu apulii ardeleni antici cînd vorbim despre originile toponimului Apulia sau Appulia, numele pe care romanii l’au folosit pentru această regiune și numele prin care descoperim Apulia modernă?

Multe surse online pomenesc despre o etimologie eronată și folclorică ”o pluvia”, ceea ce înseamnă în mod evident, lipsa ploii sau fără ploi. Există atît de multe motive pentru care acest etimon este improbabil.

Teza se destramă repede cînd observăm că în această situație este folosită într’un context elinesc (un prefix privativ, care înseamnă fără, ca în apatie, fără a simți) în timp ce pluvia (ploaie) este latină !!!

Celălalt motiv este că Apulia nu este lipsită de ploaie. De fapt, combinația unică de lumină a soarelui abundentă și precipitații face ca peninsula Apulia să fie ideală pentru agricultură, fapt care nu s’a pierdut din antichitate. 

Alții ar vedea că Apulia și apulii antici (etnonimul folosit pentru locuitorii regiunii) provin de la regele antic Epulon (Aepulon sau Apulo în italiană), un conducător iliric al Istriei. Dar această etimologie, după cum notează cei mai serioși savanți, este la fel de puțin probabilă.

Conform Dicționarului de toponimie, numele provine din elinescul Iapudes sau Iapigi, un toponim sau etnonim care denota un loc sau oameni din cealaltă parte a Adriaticii.

Etnonimul Apuli apare înaintea toponimului Apulia în latina antică și este foarte probabil ca numele să vină de la coloniștii pre-italici ai regiunii. Înțelesul lui Iapudes nu este cunoscut, însă.

Numai că tot vorbind de coloniști, nimeni nu ne mai poate opri să indicăm și locul lor de origine, Ardealul și Piatra Craivii unde era venerat Apollo: Apulon.

Fortăreaţa din Evul Mediu

 

În epoca medievală, în cu totul alte condiţii, stînca de la Piatra Craivii a devenit locul unui castru feudal, reluîndu’se astfel noi forme de viaţă materială.

În 1267 s’a construit pe această stâncă, aflată în posesia oaspeţilor saşi din Cricău, o nouă cetate regală, utilizîndu’se parţial, materiale din fortificaţia getică.

Această cetate a fost menţionată pentru prima dată în anul 1272 cu numele de «Gastrum Kechkes» (Cetatea Caprei), care suplinea, în comitatul Albei, dispariţia cetăţii regale din Alba Iulia.

Într’un document emis de capitlul din Oradea la 19 februarie 1339 se susţine că voievodul Toma al Transilvaniei ţine, fără drept, în stăpînire o serie de sate ale capitlului Albei şi are de gînd să le schimbe pe alte sate.

Acţiunile armate dintre părţi au început în jurul anului 1340, cînd Toma, voievodul Transilvaniei, a dat ordin garnizoanei cetăţii de la Piatra Craivii, condusă de castelanul Nicolae, zis Ryma să atace direct oraşul Alba Iulia, «năpustindu’se înarmat asupra bisericii din Alba şi i’a dat foc.

În 1515, un document regal relatează că în cetatea de la Piatra Craivii se afla un cuib de haiduci pe care regele îl numea «peşteră a hoţilor şi fugarilor», care atacau moşiile episcopale şi nobiliare din jurul Albei. Ei nu au putut fi învinşi numai după ce episcopul de la Alba Iulia a organizat o adevărată oaste a nobilimii comitatului Albei cu care a cucerit şi a dărâmat cetatea de la Piatra Craivii, cu aprobarea regelui, în 1515.

Masacrul din 1602

Populaţia din împrejurimi a folosit ruinele ei ca loc de refugiu pînă în secolul al XVII-lea. Cronicarul ardelean Wolfgang Bethlen a relatat în cronica sa ”De rebus transilvanis” un episod tragic petrecut între zidurile părăsite ale castrului de pe Piatra Craivii, în toamna anului 1602, cînd trupele de mercenari ale generalului Basta au măcelărit fără cruţare pe locuitori satelor din jur.

Legenda lăsată scrisă de cronicarul Bethlen.

”Cînd soldaţii s’au apropiat de castru, ţăranii i-au întâmpinat cu pietre, suliţe, cuţite.
Cînd s’au terminat grămezile de pietre, tîlharii s’au căţărat pe stîncă. S’a început un groaznic măcel, soldaţii nefăcînd deosebire de vîrstă şi sex. Unii sunt aruncaţi în prăpastia îngrozitoare, alţii rămîn agăţaţi de colţurile stîncii iar ceilalţi au fost măcelăriţi pe loc. Pînă acolo au mers sălbăticiunile soldaţilor lui Basta încît nu au lăsat în viaţă nici măcar un copil din cei 45 de captivi.”

O descoperire interesantă, care confirmă aceste afirmaţii ale cronicarilor din secolul al XVII-lea, a fost făcută în interiorul castrului. Între bastion şi zidul gros (2,20 m) ce transversa castrul de la N la S s’a găsit o groapă comună de 50/250/0,50 m, conţinînd 16 schelete (12 bărbaţi, 3 femei şi un copil, cele mai multe fără cap.

Legendele locurilor

Bătrînii satelor din jur povestesc despre o cetate construită de uriaşi, pe vârful stâncii; bogăţii imense, ascunse de oamenii unor vremuri îndepărtate, zac în măruntaiele stîncii în locuri ferite, acoperite de lespezi grele şi păzite de porţi ferecate care se deschid numai la zile mari, o dată la 7 ani.

Tăieturile din stîncă, făcute de mîna omului, şi urmele unor ziduri de pe „creştetul frunţii”, precum şi descoperirea din cînd în cînd a unor obiecte din fier, blocuri de piatră cioplite şi fragmente de vase dau curs liber imaginaţiei populare.

O altă poveste spune că, printre stîncile de la Piatră Craivei, s’ar afla un puţ fără fund.

De fapt e vorba despre un ochi de apă, numit Fîntînă Orbului, în care localnicii spun că s’ar fi înecat o mireasă, al cărei trup neînsufleţit nu a mai fost găsit.

Ba chiar se crede că ar există un tunel subteran între Fîntînă Orbului şi izvorul Ochiul Cricăului, din comună Cricău.

Dovadă ar fi fost adusă de nişte ciobani care au găsit acolo tocmai fluierul pe care îl aruncaseră în Fîntîna Orbului.

O altă legendă spune cum Piatra Craivii se deschide o dată la şapte ani, lăsînd cale liberă înspre comorile pe care le ascunde înăuntru.

Se zice că un om a nimerit acolo acum 50 de ani, cînd se deschideau stîncile şi şi’a umplut traista cu galbeni.

După ce i’a îngropat într’un loc tainic, s’a întors la Piatra Craivei, plin de lăcomie.
Dar piatra l’a închis înăuntru; bătrînii spun că noaptea se aud gemetele celor încuiaţi în adâncuri şi că în fiecare Joie a Paştilor, când trag clopotele, Piatra se deschide pentru cîteva clipe.

Oamenii locului mai spun că la Piatra Craivii s’ar afla capul lui Decebal, regele Geției de Sus (Sar Geția).

Conform scenelor reprezentate pe columna lui Traian, acesta şi’a tăiat gîtul în timpul luptelor cu romanii, în clipa cînd a simţit înfrîngerea.

Pe de altă parte, însă, istoricii consideră fantezistă legenda capului de la Piatră Craivei. Ei indică faptul că ”trofeul” a fost dus la Roma şi aruncat de pe o stîncă în rîul Tibru, conform unui străvechi ritual.

În perioada 2005 – 2010 în situl arheologic de la Piatra Craivii au avut loc mai multe campanii de cercetare.

Fondurile insuficiente nu au permis, însă, continuarea activităţilor arheologice şi dezvoltarea acestora la un nivel care să permită conturarea unor concluzii mult mai exacte cu privire la acest mare centru getic din Apuseni.

Paleogenetica ne’ar putea rescrie istoria

Trecînd acum din teritoriul arheologic și legendar pe un tărîm mult mai actual al cercetărilor genetice aflăm că rumînii, o informație șocantă pentru niște neprieteni ai noștri, sînt genetic, aceiaşi de peste 6.000 de ani

O aşezare neolitică din Călăraşi, veche de 6.000 de ani, ale cărei rămăşiţe au fost expuse la Muzeul Naţional de Istorie, conţin cîteva date ieşite din comun, bulversante, despre originea noastră a rumînilor, printre care și niște desene cu lalele, despre care vom vorbi mai jos.

Expoziţia se referea la situl arheologic din localitatea Sultana-Malu Roşu, judeţul Călăraşi. Această localitate se pare că ar fi fost locuită permanent cel puţin din anul 4.000 î.Hr. pînă astăzi.

În aşezarea neolotică, aparţinând culturii Gumelniţa, au fost descoperite cel puţin 11 locuinţe de suprafaţă, de dimensiuni relativ mici, rar depăşind 4 metri lungime şi 3 metri lăţime.

Unele aveau podele din lut amenajate peste un pat din bîrne, iar vetrele, nelipsite din case, erau amplasate de obicei în colţul de nord-vest.

Pereţii erau făcuţi din stîlpi de lemn cu împletitură de crengi lipite cu lut, iar acoperişul era, cel mai probabil, din stuf. Aşezarea a avut şi un şanţ de apărare, adînc de circa 6 m, care era dublat spre interior de un val de pământ cu o înălţime de aproximativ un metru şi o lăţime de 3-4 metri.

Dintre piesele ceramice descoperite în urma săpăturilor din sit, se detaşează cea numită ”Îndrăgostiţii” sau ”Vasul cu îndrăgostiţi” de la Sultana, o capodoperă a artei preistorice.

Pe fundul unei străchini decorate cu romburi albe şi roşii este modelat un cuplu şezând pe un fel de băncuţă; bărbatul ţine pe după umeri femeia, iar aceasta are braţele aşezate pe pîntec.

O altă piesă din cele expuse atrage atenţia prin decoraţiunea sa ciudată. Este vorba despre un vas deosebit de frumos, numit ”Vasul cu lalele” (vezi foto), vechi de 6.000 de ani.

Ce e straniu la acest obiect? La vremea respectivă, nu existau lalele în Europa!

Aceste flori au fost aduse în Anatolia de turci, din Extremul Orient, în Epoca Medievală!

De la turci, floarea a fost furată de occident abia în secolul al XVI-lea.

Mai precis, în anul 1593, cînd Charles de l’Ecluse (Carolus Clusius), unul dintre cei mai reputaţi horticultori din Europa, ”a procurat” bulbii de lalele din Turcia, prin intermediul lui Ogir Ghiselin de Busbecq, ambasador al Sfîntului Imperiu Roman de Naţiune Germană la curtea sultanului Soliman Magnificul.

Abia de la această dată încoace se poate vorbi despre răspîndirea lalelelor în Europa…

S’a ridicat întrebarea: de unde ştiau strămoşii noştri de lalele, cu peste 5.500 de ani înainte ca ele să apară pe bătrînul continent?

Cum de le’au desenat, dacă nu le’au văzut niciodată?

Rămîne un mister în continuare, o întrebarea care nu a primit încă un răspuns ştiinţific corect.

O altă ciudăţenie descoperită în situl respectiv vine din zona geneticii. Aşa cum arată specialiştii care au întocmit expoziţia, studiile genetice asupra oaselor din cimitirul neolitic al localităţi au scos la iveală faptul că preistoricii aveau aceleaşi gene ca actualii localnici.

Adică rumînii, spre deosebire de alţi europeni, nu s’au mişcat de pe teritoriul lor de cel puţin 6.000 de ani, iar călărăşeanul este călărăşean încă din Epoca pietrei!

Textul din expoziţie spune aşa:

”Analizele efectuate pe ADN-ul mitocondrial au relevat faptul că populaţiile Boian şi Gumelniţa sunt foarte apropiate genetic de populaţia contemporană din Rumînia, prin comparaţie cu alte populaţii din Europa sau Asia.”

Boian este o cultură care a precedat Gumelniţa. Cu alte cuvinte, mişcările de populaţii despre care s’a spus că ar fi devastat teritoriul actualei Rumînii şi ar fi modificat structura etnică, inclusiv prin ”romanizarea Geției”, nu au susţinere biologică.

Concluzia uimitoare este că Paleogenetica ne’ar putea rescrie istoria. Ideea testării paleogenetice a poporului rumîn nu este chiar nouă.

A mai existat un studiu pe acestă temă, iar rezultatele au fost identice cu cele prezentate acum la Muzeul Naţional de Istorie. În toamna anului 2001, la Facultatea de Biologie din Bucureşti s’a pus problema realizării unui studiu de paleogenetică menit să determine originea poporului rumîn.

Un astfel de demers presupunea compararea informaţiei genetice obţinute din rămăşiţele osoase aparţinînd populaţiilor vechi de pe teritoriul Rumîniei cu informaţiile conţinute în ADN-ul populaţiei actuale.

În proiect s’au implicat imediat antropologii, care au oferit cea mai mare parte a materialului osos studiat. În total, cercetătorii a avut la dispoziţie material osos din peste 20 de situri din Rumînia (bazinul carpato-danubiano-pontic), de la un număr de 50 de indivizi aparţinînd populaţiilor vechi.

Apoi, studiul a fost sprijinit de oameni de ştiinţă din alte ţări, care au furnizat informaţii genetice despre populaţiilor actuale de pe teritoriul Europei. În ceea ce priveşte probele de sînge de la populaţia actuală a Rumîniei, acestea au fost obţinute de la Institutul Marius Nasta şi Clinica de Ftiziologie Bucureşti.

Finanţările au fost susţinute din bugetul directorial al Institutului de Biologie Umană şi Antropologie al Universităţii din Hamburg, Germania, şi prin Programul Sokrates-Erasmus al Uniunii Europene.

Sînge getic în toată peninsula Balcanică

Concluziile studiului s’au dovedit bulversante: între actuala populaţie a Rumîniei şi populaţiile care au trăit pe teritoriul acestei ţări acum 2.500-5.000 de ani există o clară înrudire genetică, fapt care susţine o continuitate incontestabilă a poporului rumîn pe aceste meleaguri.

Actuala populaţie a Rumîniei se înrudeşte genetic în special cu populaţiile Greciei şi ale Bulgariei, care s’au dezvoltat într’un spaţiu locuit cîndva de geți (cărora li se mai spune și traci după vechile clișee), cu care s’au şi amestecat, şi doar într’o foarte mică măsură cu populaţia italiană.

S’a mai dovedit – iar aceasta este cea mai şocantă concluzie a studiului! – că o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt, la rîndul lor, înrudiţi genetic cu populaţiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500-5.000 de ani!

De unde concluzia halucinantă că nu noi suntem urmaşii Romei, ci o parte dintre italieni sînt urmaşi ai geților… așa cum am arătat și despre originea apulilor din Puglia, regiunea din sudul Italiei de azi.

Gumelniţa, prima civilizaţie din Europa?

În a doua jumătate a mileniului al V-lea î.Hr., în partea de miazăzi a Rumîniei, a evoluat Civilizaţia Gumelniţa – denumită astfel de arheologi după primele descoperiri aparţinînd acestei culturi, la Măgura Gumelniţa, la 4 km nord-est de municipiul Olteniţa.

Această civilizaţie a fost cea mai avansată din Europa la acea vreme, cu un stadiu de dezvoltare socială şi economică similar civilizaţiilor contemporane din Egipt şi Mesopotamia, considerate leagăne ale civilizaţiei omenirii.

Aria Gumelniţa cuprindea toată Muntenia, sudul Moldovei, Dobrogea, estul Bulgariei şi ajungea până la Marea Egee. Ceramica de aici, variat decorată, are ornamente incizate, reliefate sau pictate, mai ales cu grafit.

Motivele decorative predominante sunt cele geometrico-spiralice. Oamenii de atunci prelucrau aurul şi arama, din care făceau în special podoabe. Unele realizări plastice ale acestei civilizaţii sînt adevărate opere de artă.

Cea mai veche scriere din lume, este cea găsită la Miercurea Sibiului

Descoperirile de la Sultana nu sunt singurele care bulversează istoria acestor locuri.

Pînă în anul 2012 se presupunea că scrierea cea mai veche din lume, datată 5.500 î.Hr., aparţine culturii neolitice Turdaş, prin cele trei tăbliţe descoperite la Tărtăria, judeţul Alba, în 1961. Tăbliţele sunt inscripţionate cu un alfabet asemănător cu cel sumerian, doar că cel din Ardeal e cu cel puţin 1.000 de ani mai bătrân.

Mulţi istorici au criticat vehement descoperirea de la Tărtăria, motivînd că ea nu poate reprezenta o scriere, nu în înţelesul de astăzi, ci o simplă înşiruire de simboluri. Printre aceşti istorici se număra şi directorul Muzeului Naţional Brukenthal, prof. dr. Sabin Luca.

Soarta a vrut ca tocmai profesorul Luca să descopere, pe traseul viitoarei autostrăzi Sibiu – Orăştie, în situl arheologic Miercurea Sibiului 2, la doar 40 de kilometri distanţă de Tărtăria, o scriere şi mai veche…

Directorul Muzeului Naţional Brukenthal declară:

”Eu sunt zguduit. Am organizat simpozioane, am publicat volume internaţionale cu semne şi simboluri, căutând să destructurez ideea după care în perioada neolitică existau sisteme de scriere. Nu ştiu ce să zic în cazul acesta, e ceva ordonat, nu e ornament. Din punct de vedere ştiinţific, este o descoperire deosebită. Cînd va apărea în lumea internaţională va stîrni o furtună.”

Obiectul respectiv este o bucată dintr’un vas ceramic inscripţionat, a fost realizat în anul 6200 î.Hr., adică are o vechime de 8.200 de ani, şi a fost găsit la cinci metri sub pămînt, adâncime neobişnuită pentru săpăturile arheologice.

Deşi nu există încă o cheie de citire a mesajului de pe vas, prof. Sabin Luca consideră că înlănţuirea de semne ar putea fi descifrată dacă vor fi puse cap la cap simbolurile asemănătoare care există din abundenţă în zona dunăreană.

Concluzia de final o trageți singuri, oameni buni, iar ce e mai important este că viitorul sună foarte promițător !

Citește și:   PELASGII ȘI GEȚII DINTRE NOI

Sursă:

1. Luigi de Anna, Conoscenza e immagine della Finlandia e del Settentrione nella cultura classico-medievale, Turun Yliopisto, Turku, 1998.

2. Bîl Gangîdhar Tilak, The Arctic Home in the Vedas (trad. ital. Ecig, Genova, 1986).

3. Felice Vinci, Homericus nuncius. Il mondo di Omero nel Baltico, Solfanelli, Chieti,1993.

4. Testi taoisti (trad. ital. Utet, Torino,1977).

5. Henry Corbin, Corpo spirituale e Terra celeste, Adelphi, Milano,1986.

6. Cfr. Anikó Steiner, Sciamanesimo e folklore, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma,1980.

7. C.G.Jung e Károly Kerényi – Prolegomeni allo studio scientifico della mitologia, Boringhieri, Torino, 1972.

8. René Guénon, Simboli della Scienza Sacra, Adelphi, Torino, 1975 (trad.rom. Simboluri ale Ştiinţei Sacre).

9. Geticus, La Dacia iperborea, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1984 – Dacia Hiperboreană, ed. Rosmarin.

10. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. a II-a, Meridiane, Bucureşti,1986.

11. Virgil Cîndea, Viziuni ale Daciei arhaice, Ed. Viaţa Românească, Bucureşti,1990.

12. Aleksandr Dughin, Giperborejskaja teorija, Arktogeja, Moskva,1993.

13. Aleksandr Dughin, Rusia. El misterio de Eurasia, Grupo Libro 88, Madrid,1992.

14. Vittorio Strada, Scoperta Iperborea. „Corriere della Sera”, 19 apr.1998.

15.  Radu Vulpe, Piroboridava. Consideraţiuni archeologice şi istorice asupra cetăţuii de la Poiana în Moldova de Jos, Bucureşti, 1931; Radu Vulpe, La civilisation dace et ses problemes a la lumiere des dernieres fouilles de Poiana, en Basse Moldavie, în Dacia, NS, I, 1957, p.143-165; Radu Vulpe, Silvia Teodor, Piroboridava, aşezarea geto-dacică de la Poiana, Biblioteca Thracologica, XXXIX, 2003.

ARGUMENTE IMBATABILE DESPRE CONTINUITATEA GETO-RUMÎNILOR

Descoperirile arheologice și urmele materiale atestă continuitatea populației geto-rumînești, păstrarea riturilor funerare, circulația monetară. Teoria continuității a evoluat în epoca modernă în funcție de politică, lucru care a influențat intelectualitatea rumînească. Temele principale au fost originea și rolul romanilor, geților și slavilor în formarea poporului rumîn, spațiul geografic al etnogenezei rumînilor.

CERTITUDINI ȘI ARGUMENTE IMBATABILE DESPRE CONTINUITATEA GETO-RUMÎNILOR

1. RETRAGEREA AURELIANĂ NU A FOST TOTALĂ, ȘI NICIDECUM A BĂȘTINAȘILOR
Populația băștinașă nu a avut un motiv real de a părăsi teritoriul getic nord-dunărean. Au plecat în schimb doar oficialii care aparțineau de imperiul roman, aceștia fiind pe ștatul de plată al autorităților romane, urmașii acestora trecînd Dunărea înapoi, precum legionarii, funcționarii imperiali, magistrații etc.

Oricum, prea puțini geți din sudul Dunării au venit în provincia romană Dacia ca să se reîntoarcă la locurile lor de baștină, și nu că nordul nu le’ar fi aparținut tot lor…

Cei care’i șicanau pe oficialii imperiului erau geți din alte triburi, forțîndu’i să elibereze teritoriile ocupate de la nordul Dunării, mai întîi de toate erau frați cu populația locală, și apoi de ce ar fi pus’o pe fugă, dacă ei nu au pus nicăieri pe fugă băștinașii, nici la sudul Dunării, nici măcar la Roma pe care au ocupat’o în final.

Dimpotrivă, din cîte știm Teodoric, regele geților din Italia ocupată a dat legi de împăcare și toleranță reciprocă între romani și geții ocupanți.

2. JUDELE ERA JUDECĂTORUL BĂȘTINAȘILOR

Documente din secolul 4 atestă prezența Judelui, cel care împărțea dreptatea băștinașilor, iar dacă nu era populație localnică, cui o împărțea?

Cu siguranță nu oficialilor romani plecați, și care s’ar fi numit altfel: caesar, patriciu, despot. Judele era un termen local ar căpeteniilor geto-rumîne peste băștinașii lor, un administrator sau un om la legii al unor comunități. Acest termen se păstrează peste 1200 de ani căpătînd și alte conotații, jude devenind stăpînul rumînului, iar judec rumînul liber.

Cîtă vreme a existat rumînia, miciĭ proprietarĭ au păstrat și purtat cu mîndrie titlul de judec.

De aceea termenul de Jude ne caracterizează prin timp pe noi rumînii, și prin legile care le aplica Judele, acel celebru Jus Valachicum, adică vechile Legi Belagine ale geților (Pelasgine, Velaghine, Valachine). Judele avea și un echivalent slavon Cneaz, ca să îl înțelegem mai bine. Cneazul a dat naștere la Cnezat, iar Judele la Județ în spațiul în care stăpînea.

3. DISPARIȚIA TOTALĂ A INSCRIPȚIILOR ESTE FALSĂ

Inscripțiile nu au dispărut cu totul, deși cunoaștem că inscripțiile în piatră au fost un specific al autorităților romane. Așadar, dacă se face caz de lipsa inscripțiilor în piatră de după Retragerea Aureliană ar trebui să se facă și despre lipsa lor de dinaintea ocupației romane. Ori dacă, lipsa lor era și înainte ca și după, pe cine au mai cucerit atunci romanii?

Explicațiile lipsei inscripțiilor sînt însă mult mai simple, populația localnică eminamente rurală, pentru că cetățile fuseseră distruse, nu aveau motive raționale să treacă la producerea lor.

Construcțiile în piatră oricum nu erau un specific al localnicilor geți, știindu’se că ei erau pasionați ai lemnului, cetățile în general fiind construite masiv din acest material abundent în Carpați și pe teritorul nord-dunărean.

Decapitarea elitelor geto-rumînești va rămîne din păcate ca un blestem specific local, deoarece acestea greu s’au mai ridicat în condițiile în care acest teritoriu va fi mereu călcat de alte căpetenii venite din afara spațiului carpatic și lideri de clanuri care supuneau populația pașnică locală.

Lipsa inscripțiilor sau a scrierilor despre localnici este o explicație elementară și pentru faptul că nu ai ce să relatezi despre o populație locală pașnică care nu duce războaie. Dar este de la sine înțeles că aceste grupuri războinice nu ar fi cucerit un teritoriu gol de populație ca să’l lucreze agricol, ci dimpotrivă, o populație localnică supusă de la care luau cele de trebuință pentru susținerea unei elite de luptători.

Monument funerar (stecak) atribuit vlahilor din Bosnia si Muntenegru în vestul Rumîniei

4. TĂCEREA DOCUMENTELOR

Așa cum am spus mai sus despre lipsa inscripțiilor care nu au dispărut în totalitate, nici tăcerea documentelor nu este o ipoteză de acceptat pentru existența sau inexistența unei populații.

Despre albanezi nu se pomenește peste 1000 de ani, dar ei există în acel spațiu și au o vechime considerabilă pe care nu o neagă nimeni, dimpotrivă li se atribuie o moștenire antică ilirică perfect logică.

Nici despre populația Raetică nu se pomenește nicăieri în documente, dar această populație este azi o realitate.

5. A FĂGĂDUI, A TĂGĂDUI, A BĂNUI SÎNT CUVINTE CE ATESTĂ O PERIOADĂ LUNGĂ DE CONVIEȚUIRE CU LIMBA MAGHIARĂ

Dacă aceste verbe folosite uzual în actele de justiție au fost luate dintr’un radical din limba maghiară, așa cum se susține, aceasta denotă și o lungă conviețuire cu cei cărora li se dorea implementarea unei legislații impuse de regele apostolic al meleagurilor controlate de Papă de peste Panonia.

Papalitatea își dorea cu insistență extinderea către est în Ardeal, apoi în Moldova, iar această misiune era girată celor care ocupau deja mlaștinile panonice, adică unor triburi păgîne care se prosternau scaunului papal mai ales după marea schismă care împărțeau acum nevoiașii în catolici și ortodocși.

Lupta de cucerire devenise practic un laitmotiv de impărțire a legilor catolice prin misionari înarmați și pregătiți de Papă, și se ridică întrebarea atunci, pe cine să convertească la catolicism dacă nu ar fi existat păgîni mai întîi, și apoi schismatici?

6. TRANSILVANIA ȘI SILVAE BLACHORUM

În documentele medivale se arată fără echivoc că geto-rumînii trăiau în pădurile acestui spațiu, ferindu’se evident din calea acelor căpetenii venite după jaf și tîlhării.

În definitiv ”rumînul frate cu codrul” este o vorbă veche rumînească care atestă această situație. Ceea ce se știe foarte puțin este că aceste teritorii locuite de rumîni erau cîndva complet acoperite de păduri, nu degeaba vlăsie sau vlașcă sînt numite și azi pădurile puține cîte au mai rezistat defrișărilor.

Vlăsia sau Vlașca era locul împădurit locuit de vlasi, vlachi, numit în documente latine și silvae blachorum, adică păduri valahe. Cum toate pădurile erau locuite de valachi, nu e de mirare că și azi a rezistat titulatura unei regiuni Transilvania, care era locul de dincolo de păduri, deci un loc plin de bogății de dincolo de vlăsiile valahilor rumîni.

Din aceste considerente, armatelor catolice trimise de Papă le iau peste 3 secole ca să ocupe Ardealul și nu din lene sau lentoare, știind cît de iuți au fost cînd fugeau din calea pecenegilor, triburile asiatice care sălășluiau la Nistru de au ajuns rapid o sperietoare pentru germanicii lui Otto, cel care’i va decima pînă la o mînă de familii de le va scoate din cap gîndul jafurilor.

7. SLAVISMELE DIN LIMBA RUMÎNĂ NU PROVIN DOAR DE LA SUD, CI ȘI DE LA VEST SAU NORD-EST

Cuvintele din limba rumînă care sînt considerate ca provenind din limbile slave sud dunărene, nu presupunea ca rumînii să trăiască la sud pentru a le prelua și asta în cazul în care cu adevărat au fost împrumutate de la cei sudici (bulgari, sîrbi) și nu de la cei nordici (slovaci, polonezi, ucrainieni).

Pe acest considerent, slavii trăind la toate punctele cardinale ale Carpaților, trebuie ca rumînii să fi venit de peste tot, și de la nord, și de la vest și de la nord și est.

Numai că incidența cuvintelor slave în limba maghiară, mai curînd pe aceștia îi face slavi, și nu ”unguri” asiatici.

Cercetarea statisticilor demografice austriece arată cît de puțini maghiarofoni trăiau la 1800 în mlaștinile panonice, pe cînd vlasii (blasii) și păstorii rumînilor erau pomeniți încă de acum 1000 de ani în cronicile medievale în aceste mlaștini inundabile și greu locuibile.

De asemenea, pînă la venirea slavilor în Balcani aici trăiau peste tot geto-rumîni, aceștia fiind numiți placi, blaci, blachi, vlachi, vlasi, tocmai de către noii-veniți, iar toate teritoriile împădurite care erau imense, Vlăsii, tocmai de acești slavi care s’au insinuat printre aceste populații locale, pe alocuri chiar dominînd politic localnicii.

Influența limbii slave asupra gramaticii limbii getice a fost însă inexistentă și asta arată doar că limba rumînească veche era deja închegată în formele sale medii ca să o mai poată influența un străin.

În schimb toată lumea recunoaște existența slavilor în toată zona carpatică prin toponimele vechi lăsate aici încă dinainte de anul 1000 localnicilor: Bistrița, Ialomița, Prahova etc.

Desigur, în acest sens nu doar argumentele lingvistice sînt de evidențiat, ci și cele arheologice, etnografice, care întăresc ideea continuității din secolele de tăcere a documentelor.

8. AȘA-ZISELE ÎMPRUMUTURI DIN LIMBA ALBANEZĂ SÎNT ANALOGII PUERILE

De ce o cultură geto-rumînească locală trebuia să împrumute cuvinte dintr’o limbă sud-dunăreană cum era albaneza?

În primul rînd că nu erau vecine aceste limbi, poate decît cu rumînii sud-dunăreni, printre albanezi trăind și azi multe comunități de aromîni, armîni băștinași acolo unde trăiesc și azi.

Este cît se poate evident că așa cum foarte multe cuvinte nu ne parvin din limbile slave, enorm de multe cuvinte au etimologii eronate azi în dex-ul oficial, acestea parvenind nu din alte limbi învecinate, ci dintr’un lexic comun arhaic din care au ajuns și în albaneză, dar și în cele slave, pentru că toate acestea și inclusiv greaca și latina au aceeași origine europeană arhaică foarte puțin explorată și cercetată în Rumînia.

Așa aflăm din dex-ul cu etimologii false și eronate că limba rumînească este o limbă de împrumuturi și nu o limbă de sine stătătoare care, dimpotrivă, este mai curînd donatoare de lexic altora, decît primitoare.

9. GELU SAU GHILĂU, APOI GILĂU SÎNT NUME GET-BEGET RUMÎNEȘTI

Dacă asupra numelor lui Glad și Menumorut planează confuzia, asupra numelui Ghelău (Gelu) care este cît se poate de băștinaș, devine chiar toponim în timp, Gilău.

Osteneala celor fără rădăcini prin Europa de a nega cronica lui Anonimus, cea care pomenește aceste nume de voievozi, este inutilă, cît prezența vlasilor, volochilor este menționată și de cronica rusească a lui Nestor care vorbește de prezența geto-rumînilor în spațiul carpatic înainte de venirea asiaticilor.

10. TOPONIMELE ANTICE AU FOST PĂSTRATE DE BĂȘTINAȘI, NU DE VENETICI

Carpați, Cluj, Dunărea, Nistru, Nipru, Prut, Siret, Argeș, Buzău, Olt, Mureș, Timiș, Criș, Someș, Tisa și multe altele poartă la origine benumirile antice și multe altele sînt păstrate puțin schimbate în limba rumînă modernă de către cei mai vechi locuitori ai acestor locuri.

Acesta este unul dintre cele mai importante argumente că pe lîngă vechii geți care au păstrat în limba rumînă toponimele vechi, s’au așezat și cîțiva slavi care au dat toponime slave cum am spus mai sus, toponime care sînt însă tîrzii, de cel mult 1000 de ani, și nu antice, cu vechimi mai mari de 2000 de ani, precum Dunărea (Danubius, Donaris, Danaistru).

A se vedea: Vladimir Iliescu, Die Räumung Dakiens im Lichte der Schriftquellen în Dacoromania 1, 1973, Karl Albert Verlag, Freiburg i. Br, p.6-27 precum și celelalte articole din volumul citat.

Vezi, de asemenea: Vladimir Iliescu, Romania du Sud – Est în Romanische Sprachgeschichte, ed. G. Ernst, M-.D. Gleßgen, Chr. Schmitt, W. Schweikard, Vol. 2, Art. Nr. 101, Walter de Gruyter, Berlin-New York, 2006, p.1153-1167.

Concluziile acestor lucrări au fost confirmate de Cambridge Ancient History, ed. 2, 2005, vol. XII, p. 53 și urm.

Djuvara, Neagu (2012). A Concise History of Romanians. Cross Meridian. p. 21

Citiți și:  CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

REGELE SARGEȚIEI, DACIBALO, VICTORIOS ÎN FAȚA ROMANILOR

Tăblița 94 confirmă relatările lui Dio Cassius (LXVII, 6) despre victoria Regelui Geției de Sus, Decebal, de la Tapae.

Text Tăbliță:

ΔAЧIBAΛO ONΣOTYЧEO ΔV MAEPO BIPO ΔAЧYO AIPOZANTO ΠOE NOBAΛIEO ZEBEΛA
TO PEYV ΔAЧIEO KVE KOPOΛEO ΣAMITOE AZO ΛVE ΔEO ZABEΛO ΠVΔO ON ΨENY
BEYPO ΔVE ΛO ΣAPΨEЧEIO -X. ΔIEΨIO BIEZINO APEZANΔO ΠANTEΛO PVMVNOΣO
ΛVE MATO ΔAЧIBAΛO
Sub soldații din stînga : ΣAΛЧEPO POTOΠANO
În dreapta, deasupra celor trei siluete: ΦVΣKO- KOTOΠOΛO BOIЧEPO -K- BAIONΣO ENO
EPIΨEPIO ΨENVKΛOE
Sub cetate : TAΛIΠIKO ΣAPMIΨETVZO -Σ/E-M-E-M Δ -E-KIPY

Transliterare și ordonare:

DACIBALO ONSOTICEO DU MAERO BIRO DACIO AIROZANTO POE NOBALIEO ZEBELA TO REIU DACIEO KUE KOROLEO SAMITOE AZO LUE DEO ZABELO, PUDO ON GENI BEIRO DUE LO SARGECEIO -H.
DIEGIO BIESINO AREZANDO PANTE LO RUMUNOSO FUSKO LUE MATO DACIBALO.

SALCERO ROTOPANO

KOTOPOLO BOICERO -K- BAIONSO EN ERIGERIO GENUCLOE
TALIPIKO SARMIGETUZO – S/E-M-E-MD-E-KIRY

Variantă de interpretare:

DACIBALO ONSOTYCEO (însoțit) DU (de) MAERO BIRO (Marii Bărbați) DACIO (daci) AIROZANTO (onorare) POE (pus) NOBALIEO (nobilimea) ZEBELA (războinică) TO REIU (Regelui) DACIEO (Dacilor) KUE (cel) KOROLEO (încoronat) SAMITOE (înălțimea) AZO (cerească) LUE (lui) DEO (Zeul) ZABELO (Războiului, Ares), PUDO (puternic) ON (în) GENI (ocrotirea) BEIRO (biruințe) DUE (aduse) LO (la) SARGECEIO (SarGeția).

DIEGIO, BIESINA AREZANDO (închinînd, arătînd) PANTE (drapelul) LO (lui) ROMUNOSO (romanului) FUSKO (comandantul romanilor Fuscus) LUO (luat) MATO (regelui) DACIBALO.

SALCERO (Lăncieri) ROTOPANO (Rotopani)

KOTOPOLO (Marele Preot) BOICERO – K- (Chiliarhul) BAIONSO EN (în) ERIGERIO (Guvernămîntul) GENUCLOE (Genuclei).
TALIPIKO SARMIGETUZO – E-M-E-MD-E-KIRY
Falnica Sarmizegetusa ––

Variantă în vorbirea curentă:

”Decebal însotit de Mari Bărbați daci onorînd eroica nobilime războinică a Regelui Dacilor, cel încoronat sub zodia Zeului Războiului (Zabelo), Puternicul Ocrotitor al Biruințelor aduse Geției de Sus.
Diegis, Vezina prezentînd stindardul luat romanului Fuscus, Regelui Decebal.

Lăncieri, Rotopani

Marele Preot Boicero, Chiliarhul (Generalul) Baionso din Guvernămîntul Genuclei.

Falnica Sarmigetuzo”

Comentarii:

Prima și cea mai importantă mențiune care o regăsim este denumirea regatului lui Decebal, un amănunt puțin acceptat de istorici, Sar-Geția fiind considerat numai rîul în care Decebal și’a îngropat unul din tezaure, ulterior jefuit de romani. În tăblița noastră un zeu al războiului nu putea fi un ocrotitor al unui râu, ci ori al întregului regat (”reiu”), ori a unei cetăți importante.

De aceea, nu este exclus ca SarGeția, să fie ori o denumire a întregului regat a lui Dacibalo, ori a complexului fortificat de dave din Munții Orăștiei, numit sugestiv Geția de Sus.

SarGeția înseamnă Geția de Sus, prefixul Sar- fiind plauzibil chiar și pentru capitala SarGeției, Sar-mi-Getuzo, întîlnită des pe Tăblițe sub forma Sarmi Getuzo. Particula Sar/Sal/ Zal este întîlnită la Zalmoxis și multe din toponimele getice, Dan Oltean în ”Religia Dacilor” atribuindu’i sensul de ”soare”, ”luminat”.

Încă din primul an de domnie, din anul 85 d.Hr., Decebal se confrunta cu o situație dificilă. Imperiul Roman organizează prima campanie în inima SarGeției.

În 86 d.Hr., regele get Duras și’a trimis trupele la sud de Dunăre în provincia romană Moesia.

După acest atac, împăratul roman Domițian a venit personal în această provincie, reorganizînd’o în Moesia Inferior și Moesia Superior. Aici a plănuit un viitor atac asupra Geției.

Împăratul Domițian, pentru a’i arăta lui Decebal cine este ”stăpînul lumii”, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus. La ordinele împăratului Domițian, generalul Cornelius Fuscus a traversat Dunărea – se presupune – într’un final, cu cinci legiuni romane.

Marea bătălie are loc la Tapae ar fi avut loc, potrivit mărturiilor istorice, în anul 87 d.Hr.

Se zvonește ca înainte de această primă bătălie, Decebal, văzînd numărul mare al forțelor armate romane, a propus încheierea unui tratat de pace cu romanii, însă a fost refuzat. Atunci, Decebal a trimis o nouă solie, cu înștiințarea că de’i vor cere lui romanii pe viitor pace, nu o va da decît în schimbul unui tribut de doi oboli pe an de fiecare cap de roman din imperiu.

Se pare că la acest zvon Fuscus a luat atunci insulta asupra sa și că a decis să intre, pe cît de furios, pe atît de imprudent, în Geția de Sus, spre a’l pedepsi pe Decebal.

Pe baza documentelor si mărturiilor scrise, se pare că Fuscus a fost atacat din toate părțile, iar armata lui a copleșit sub presiunea Geților. Într’un defileu carpatic, Decebal atrage forțele romane într’o cursă.

Înainte de a fi ucis, Fuscus a făcut o ultimă încercare de a’și ridica oamenii, dar legiunile sale nu au fost decît împrăștiate și zdrobite, în special Legiunea V Alaudae. Comandantul roman cade în luptă, iar Decebal duce în Munții Orăștiei prada de război: prizonieri, trofee și stindardul legiunii a V-a.

Standardul de luptă, faimosul Vulturul Roman, a fost pierdut, iar Geții au capturat steagurile și mașinile de luptă ale romanilor.

Avînd un astfel de temperament impulsiv, înțelegem cum Fuscus a putut fi atras în cursă și sfărîmat, de cumintele, socotitul și plinul de resurse strategice, Decebal al Geților.

Dio Cassius, LXVII, 6:

1. Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal [Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia pentru că era… Exc. Val.] foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a’l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbînda, dar şi să iasă cu bine dintr’o înfrîngere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani.

2. Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus. de’a lungul Istrului.

3. Domiţian a pornit cu oaste împotriva lor, dar puţin îi păsa de război; el zăbovi într’un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrîului, cum îi era obiceiul, într’adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frîu şi de ruşine faţă de femei şi băieţii tineri. Trimetea la război în locul său pe alţi conducători de oşti şi de cele mai multe ori nu izbîndeai. Xiph. 219, 10-24 R. St. şi (§1) Exc. Val. 284 = Suidas sub cuvintele δεινοσ şi καιριοσ şi (v. 7-10) Exc. Val. 285, de asemenea (v. 8-10) Exc. Val, 280.

Citiți și: GETYO, PATRIA DIVINĂ

5. Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domiţian şi’i făgăduia pacea. Drept care, Domiţian îl porni pe Fuscus cu armată multă. Cînd a aflat de aceasta Decebal, i’a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunînd că va încheia pace dacă Domiţian are să vrea ca fiecare roman să’i dea lui Decebal, anual, doi oboli. Iar dacă nu va primi aceasta propunere, Decebal spunea ca va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri. Petr. Patr. Exc. de leg. 3 (Hoeschel, p. 15 = FHG, IV, p. 185, fr. 4).”

Pe Tăblița 94 (conform numărătorii lui Dan Romalo) apar Dacibalo, Diegis, Bezino (Vezina) și generalul roman Cornelius Fuscus. Este prezent kotopolo Boicero și de asemenea, kotopolo Baionso marele preot din Genucla.

Apare fraza DEO ZABELO PUDO ON GENI BEIRO DUE LO SARGECEIO, care se repetă și în Tăblița 114, și care în accepțiunea noastră poate însemna o formulă standard de exprimare privitoare la Zeul Războiului (Deo Zabelo) care era Ocrotitorul Victoriilor în Luptele duse de Regatul Geției de Sus.

Sînt menționate și cetățile Genucla și Sarmigetuzo.

Sub reprezentarea grafică a armatei, compusă din două tipuri de soldați apare textul SALCERO, lăncieri sau sarceri, luptători cu sabia încovoiată care se numea Sarcero (seceră), și ROTOPANO, rotopani, luptători cu toroipanul (arh. buzdugan, bîtă mare).

Dicționar:

onsoticeo, onsoticie, onsotise, onsotice, onsoticeu, onsohito – ”însoțit de, însoți, însoțitor, împreună cu”, sotia ”soție, asociere”, soti ”împreună / însoțită”, sotivo ”împreună cu, alături de”, socheo, soceo ”însoțind/însoțiți/împreună cu” sînt forme antecesoare rom. soț, soție, a însoți (și celelalte derivate) fiind echivalenți cu lat. socius din PIE *sokʷui-s ”însoțitor, companion” (IEW, 896) (cf. DELR, soț).

Maero Biro – ”Marele Bărbat / consul la romani, primar”, veiro ”cu bărbăție”, brebiro ”a ieșit învingător/mai bărbat”. Geticul biro/viro și derivați săi nu au lăsat nu au lăsat urmași decît indirect în forma bărbat care inițial va fi însemnat ”bărbos” ca și în latină și în mai multe limbi indo-europene. Subst. viro este echivalent cu lat. vir ”bărbat”, alb. burë ”id”, lituan. viras din PIE *ŭir– ”bărbat” (IEW, 1177). Forma bărbat provine de la barbă, cu sensul inițial de ”bărbos” ca apoi prin asociere semantică cu viro (probabil *biro în unele dialecte precum brebiro) a început să însemne bărbat. Forma varvatos ”bărbat” se găsește în neogreacă, care în mod cert, este veche întrucît ea a intrat în greacă pe vremea cînd b nu trecuse încă la v, în această limbă, asta nu mai tîrziu de sec. I-II d. Hr., dacă nu ceva mai devreme, cînd nu putea fi vorba de romanizarea geților.

1. arezandu – ”au închinat, au oferit o ofrandă”, airozanu ”rugăciune / te deum, jurământ, ofrandă, închinare”, rigoete, roghiau ”se roagă / se închină”, sînt echivalenți cu lat. rogō, –are ”a (se) ruga” din PIE *rog-o ”stretching” (EDL).

2. airozanto, erosanto – onorare, omagiu, a saluta, ”eroic”, ”erosanto” provine de la rădăcina ”ero, hero”, ce provine din rădăcina *ser-  ”a proteja”, Beekes apreciind că este probabil un cuvînt ”pre-grec”, cel mai probabil provenind din lexicul pelasgilor.

3. arezando – ”a răsări, a se arăta”, zăreață s.f. (Oltenia, Muntenia) ”înfățișare bună, sănătate, vigoare”. Este pomenit în dicționarul lui Scriban. Poate fi o formă arhaică pentru ”a zări” sau a lui ”a răsări”, a arăta, a se arăta, a se ivi, a apărea, a se vedea. Poate fi și o metaforă din vb. a zări- ”strălucind, luminînd”, sau din vb. a arde – ”arzînd” cu același sufix. În textul nostru i se potrivește sensul de ”prezentînd drapelul” sau și mai simplu ”arătînd drapelul”.

zanto / santo – ”sfînt, sacru” și vine din proto-indo-europeanul *sān- ”sănătos, fericit”.

poe, po, pu, pi, pie, pus, pusere – ”puse, pune, pus să fie, să pună, așeza, impus”, poeno ”au pus”, pout (put) ”au fost puși, au supt”, repunero ”se înlocuiește”, so ropus ”au fost repuse” sînt cognați cu lat. ponō, -ere ”a pune” < *pozno < *po-sino ”a pune jos” (EDL, 479).. Prin urmare forma cu -n- este ulterioară și apare în textele getice doar o singură dată. În umbrică apar forme fără -n- ca și în getică, anume perstu, pestu ”a pune” (cf. EDL. 461).

reiu – ”rege, regat, împărăție”

corolo, corolu, coroleu – ”încoronează, încoronat, coroană”, trimit direct la actualele coroană, a încorona, precum și a (în)-cununa, cunună, considerate tot de origine latină, fiind cognați cu lat. corona, precum și gr. κορωνις ”obiect curbat”. Toate aceste forme provin din PIE*(s)ker– ”a îndoi, a încovoia” (IEW, 935). Radicalul este foarte prolific în limba rumînă precum și în multe alte limbi indo-europene. Formele rumînești menționate nu sînt de origine latină.

deu – ”zeu”, diu ”zeu, preot”, deus ”Marele Preot/zeu”

samitoe, samitue – înălțimi, are același sens cu lat. summus ”culme, înățime” derivat din summa, deși etimologic și fonologic vorbind apropierea este forțată.

azo – ”ceresc, spirit, energie”, prezent azi și în alte limbi europene

pudo – putea, putere, voința, puternic, cu origine din vechea proto-europeană și echivalent cu Aromînul pot, puteari, Asturianul poder, Aragonezul: poder, Catalanul poder, Corsicanul pudè, Dalmațianul potar, Friulianul podê, Galicianul poder, Italianul potere, Ladinul podei, Napolitanul puté, Occitanul poder, pòdre, Portughezul poder, Romansch pudair, puder, pudeir, Sardinianul podere, podi, podiri, potere, Sicilianul putiri, Spaniolul poder, Venețianul poder ș.a.

beiro – ”a birui, biruitor, biruitori”, de asemenea, învingători, victorioși, se declină din biro – ”bărbăție”

sar – ”prelat/prelați”. Din moment ce definește noțiunea de ”preot” la un popor cu o religie străveche este de presupus că și cuvântul respectiv trebuie să fie foarte vechi. Ar putea proveni din adv. sar ”sus” care pare a fi cognat cu lat. sursum ”sus”, dar ipoteza nu este tocmai sigură. Ar putea fi vorba de un caz tipic de omoninie. Trebuie asociat cu sargerio și sarmatu.

Sargeceio, sargeto, sargheto – ”Geții de Sus”, Sargeția, Geția de Sus sînt forme compuse din sar- și gheto, geto.

pant, pante – ”stindard, drapel de luptă”, pante dato ”drapel dobîndit (?)/ încredințat de zei”, patela ”stindard”. Cele două forme getice pentru ”drapel, stindard” trebuie să aibă aceeași origine. Ele provin din PIE *pet– ”a zbura”, pet-n-es ”vîrf de aripă, pană” (IEW, 826) cu echivalenți în mai multe limbi indo-europene cu sens de ”pană, aripă” (cf. DELR, pană). Prin urmare, forma getică ”pant” provine de la acest radical, prin epenteza nazalei n, iar cea de’a doua formă provine din același radical, sensul inițial fiind acela de ”cel care flutură”.

Salcero – lăncieri sau sarceri, luptători cu sabia încovoiată care se numea Sarcero (seceră)

talipico, talipica – ”falnica, semeața, cei de seamă, înalți, înălțătoare”, talpico (talipico) ”de sus”, tali, talu, talue ”înălțimi, înalți, înalt, de sus”. Aceste forme provin de la rad. alt- ”înalt” prin metateza lichidei l, cu echivalenți în mai multe limbi indo-europene (celtice, germanice, albaneză), pe lîngă latină.

Nu insistăm cu explicația tuturor cuvintelor, textul nefiind prea lung, dar și pentru că multe din cuvinte au explicații pe situl nostru la citirea celorlalte Tăblițe descifrate.

Citiți și: CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

sau: GEȚIA LUI BUREBISTA ADUNA 126.000 DE GEȚI DIN DOAR 16 CETĂȚI

Sursa: Izvoare privind istoria Rumîniei, Editura Republicii Populare Rumîne, Bucureşti, 1964, Mihai Vinereanu – limbaromana.org, Mato davo geto

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

DECEBAL A FOST GET, ”DACII” SUNT O INVENȚIE A ROMANILOR

”Decebal, căpetenie a geților,” (Criton, medicul lui Traian)

În plan economic, Virgil Madgearu – marele economist interbelic ucis de legionari – afirma că întreprinderea este un sistem ale cărei forțe interne sunt mai puternice decît forțele externe, ce încearcă să o destrame.

Putem gîndi o analogie în plan istorico-politic, la nivelul statului național rumînesc, pe care forțele externe urmăresc să îl destrame încă de la începuturile surprinzătoarei sale apariții şi, mai avîntat, după 1918 respectiv 1990, pe seama cozilor de topor ce nu se sfiesc să tot răsară.

Care sunt forțele interne ce le țin piept acestora şi îl țin închegat?

Continuitatea din preistorie şi identitatea bazată pe unitatea etnico-spirituală (”aceeași lege şi limbă”), ce ne vine de foarte departe, cu punctul de inflexiune (atît de util istoriei noastre pe termen lung) marcat de cucerirea romană și trecerea subsecventă la creștinism.

Dacă propaganda șovinistă cu privire la superioritatea ardelenilor față de regățeni e privită frecvent cu scepticism (cu priză mai ales la cei certați cu istoria), s’a trecut la argumente antropologice pentru a o susține.

Decebal pe Tăblițele de la Sinaia apare sub numele Dacebalo, Dacibalo, Dacebialo sau Daciobalu

Astfel, despre origini începem să vorbim de două populații distincte, intra şi extra-carpatice, dacii şi geții; cum nici un istoric serios nu poate contesta meritele unei civilizații de excepție precum cea getică, sub unele aspecte chiar superioară celor romane şi grecești, este necesar un subterfugiu pentru diminuarea rumînilor: dacii nu sunt geți, nici traci, probabil o populație migratoare, care a adus un element civilizator în marea masă a geților analfabeți, înapoiați şi dezorganizați – elemente de continuitate cu populația regățeană actuală, Transilvania austro-ungară-dacică fiind elita şi excepția.

În realitate astfel de concepte se elaborează cu un scop precis: colonizarea.

Propagarea ideii, îndelung prelucrate în laboratoarele unor anume universități / institute germane, se face ca de obicei prin cozi de topor, istorici locali bine subsidiați prin burse, grant-uri şi cărți generos colorate şi finanțate.

Citiți și:   DE CE GEȚIA ȘI GEȚI, ȘI NU CLIȘEELE ”DACIA” SAU ”DACO-GEȚI”

Amintim pe d-na răposată Zoe Petre care a dat tonul ideilor (deja existente la germani), continuînd cu o sumă de ”lupi tineri” – istorici şi graficieni ce şi’au predat conștiința pe cîțiva arginți – numele lor e mai bine să doarmă deocamdată sub stigmatul trădării.

Reținem însă retoric ”raționamentele” lor:

Argumentul primordial ce ne vine de la Strabo, că ”dacii şi geții vorbesc aceeași limbă”, nu este suficient pentru a dovedi o unitate etnică, deoarece:

Geții apar (menționați) în istorie în sec. V î.Hr., dacii de abia în sec. I î.Hr., nimic nu poate justifica un intermezzo de patru secole.

Ritualurile de înmormîntare diferă între daci şi geți, incinerare vs. înhumare, diferențiere suficientă pentru a defini două popoare; adițional, lui Zalmoxe, care a trăit şi activat în Dobrogea, nu i se recunoaște cultul şi venerația la Sarmizegetusa Regia, adică la daci; (o atare propagare a cultului religios, din Dobrogea în Transilvania, ar arăta influențe şi comuniuni între două zone depărtate mult prea puternice).

Sigur, aceste aserțiuni nu au acoperire în relitățile trecute, pentru că tocmai Zamolxe a introdus cultul nemuririi și incinerarea la geți, iar Deceneu doar a continuat’o.

Unul dintre cei care afirmă că geții şi dacii sunt același popor, explicînd dualitatea denumirilor, este Pompeius Trogus:

”Şi dacii sunt o mlădiţă a geţilor…”, (Trogus Pompeius, Istoria lui Filip, XXXII/3, 16 – cf. l 12/I, 359).

Gnaeus Pompeius Trogus, cunoscut sub numele de Trogus Pompeius, a fost un istoric roman din secolul I î.Hr. La origine, el a fost celt din tribul celtic al voconților din Galia ”Narbonensis”.

Peste 3 secole și Dio Cassius spune că geții și dacii sunt acelați popor(el ne spune că romanii îi numeau daci, iar grecii geți), și de la care au rămas cele mai multe informații scrise despre războaiele geto-romane.

Îşi scrie opera la cca. 100 de ani de la cucerirea romană, deci este o sursă de primă mînă, adevărul istoric fiind emis de el în condiții de fin cunoscător, el afirmînd acest lucru deja după 100 de ani de existență a provinciei Dacia Romană, știind astfel că populația Daciei Romane nefiind uniformizată / omogenizată de cucerirea romană, așa cum mai cred în mod cu totul fals îndeobște unii și în ziua de azi.

Pentru alchimiștii acestei teorii există însă un element surpriză: nu atît acela că dacii au un fond getic cert, demonstrabil, dar au şi conștiința propriei etnii getice! – adică, spre deosebire de alte neamuri, nu aveau nevoie sa fure identități străine.

O să le luăm pe rînd.

În ce privește momentul apariției numelui în istorie, este adevărat că dacii sunt pomeniți direct doar în sec I î.Hr. – în treacăt de către Cesar, însă nu trebuie uitat Strabo care amintește pe Menandru, dramaturg grec care între 324 şi 293 î.Hr., pentru a distra pe Atenieni, dă sclavilor din comediile sale numele de ”Davos” şi ”Geta”, făcînd glume mai mult sau mai puțin spirituale pe socoteala Geților prea iubitori de femei (Strabo, Geografia, VII).

Deci apare termenul de ”Davos”, nu ”dac”, și asupra căruia vom reveni mai jos.

Tot de la marele geograf știm că ”pe cînd domnea asupra geților Burebista (apropo, capitala marelui rege get a fost la Costești, apoi la Sarmizegetusa, ambele în Hunedoara ”dacică”), împotriva cărora se pregătea să pornească război divinul Caesar, cinstirea mai sus numită (mare preot) o avea Decaineos (Deceneu)”.

Citiți și:  GEȚIA, ȚARA GETO-ROMÂNILOR

Or, deja știm că Burebista împreună cu Deceneu sunt întemeietorii marelui regat și viitor imperiu getic, împotriva căruia pregătea Caesar război. După moartea lui Burebista, marele imperiu se fărîmițează în mai multe regate, dar pe linia succesiunii din Geția, unul dintre următorii regi este Cotiso.

Istoricul Florus, contemporan cu Traian, ne spune că ”dacii trăiesc nedezlipiți de munți (vom reveni la acest pasaj). De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de cîte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile”.

Dar tot Cotiso este menționat ca ”rege al geților” nu al dacilor, de Suetoniu, marele biograf al împăraților romani, contemporan cu Florus, într’un pasaj despre Octavian (viitorul împărat Augustus) și coleg de triumvirat cu Marcus Antonius:

”Marcus Antonius scrie că Octavian a făgăduit’o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui [Cotiso].”

Dincolo de implicarea geților în politica romană la nivel înalt (ce atestă forța politico-militară a regatului getic), începută cu Burebista, se observă evident suprapunerea de nume getice asupra unei populații numite de unii latini (nu de toți), ”dacice”, asupra aceleași etnii între doi autori romani contemporani cu regatul getic.

Iordanes îl citează pe Dio Crysostomos (a cărui lucrare s’a pierdut), sfetnic al lui Traian și oaspete la Sarmizegetusa Regia în ajunul războaielor romane, bun cunoscător al geților:

”Acesta [Dio] spune că acei dintre ei, care erau de neam s’au numit la început tarabostes si apoi pileati; dintre dînșii se alegeau regii şi preoții.”

Criton, medicul lui Traian, participant la războaie, confirmă:

”…geții purtători de pilaeus”, (fragment din Geticele).

Pilaeus = celebra ”căciulă” getică, semnul distinctiv al aristocrației şi al clasei sacerdotale), într’o ordine care îl confirmă pe Dio Cassius:

”Decebal a trimis soli…pe cei mai buni dintre pileati.”

În alt registru, Silius Italicus, general și consul roman, mort înaintea cuceririi Geției (lat. Terra Getarum) face o comparație cu războaiele lui Domițian împotriva geților, unde arcașii localnici au avut un rol important:

”sloboade din arc săgeți înmuiate în venin de viperă… întocmai ca un dac din ținuturile războinice ale pămîntului getic”, (Punicele, 323-324).

Rolul viperei e remarcabil în medicina și sacralitatea getică (zoomorfia brățărilor getice e a viperei).

Tot Criton, cunoscător de la sursă – l’a însoțit pe împăratul roman în cele doua campanii din Geția – îi numește pe geți într’unul dintre fragmentele rămase din Getica după numele lor etnic, geți, iar pe Decebal, ”căpetenie a geților”.

Nu în ultimul rînd, general și amant al împăratului Traian în timpul războaiele getice (ulterior succesorul său la tronul Romei), Hadrian, pomenește de cornul aurit al lui Decebalus din tezaurul regal însușit de romani, închinat de Traian zeilor:

”Traian Eneidul, stăpîn peste toți muritorii
Stăpînului zeilor, lui Casius Zeus a dat
Cupe’o pereche, ofrande frumos cizelate și cornul
De bour în aur legat, fruntea prăzii ce’a luat
Geților celor trufași, zdrobiți în fine acuma,
Mult timp cu arma loviți, pînă ce au fost biruiți…”, (Antologia Palatina).

Exemplele pot continua, dar suprapunerea etnică este certă.

De unde a apărut atunci ambivalența Geți = Daci?

Explicația izvorăște din etimologia numelui ”Dac” și resurgența lui într’un anumit moment al istoriei Geției.

De la Strabo știm că ”dacii” sunt un trib antic din NV, și care trăiesc înspre izvoarele Dunării în Germania de azi, Cehia, Austria, Panonia, și într’o Transilvanie aflată sub stăpînire scythică, apoi celtică. Pînă la M. Eliade era asumată varianta etimologică a numelui ”dac” sub interpretarea lui Nicolae Iorga, ca derivat (din locuitor) al davelor (daua), ceea ce se dovedește a fi foarte corect intuit.

Dar chiar şi aşa se confirmă etnia geților, davele fiind getice.

Însă savantul rumîn din Chicago, Mircea Eliade, aduce o lumină nouă, reală, prin semnificația dac = lup, din numele getic și frigian al lupului, daos; argumentația, în stilul său exhaustiv, în ”De la Zalmoxe la Gingis Han”.

El conturează ideea că ”dacii” sunt o confrerie războinică, de ordin ezoteric sub scutul totemic al lupului. Lucrurile încep să capete un nou înțeles: draco-ul getic remarcat pe Columna traiană în multiple scene nu se regăsește la geții din estul și sudul Carpaților.

Pe baza teoriei lui Mircea Eliade am colorat cu siclam, teritoriul triburilor controlate de către Decebal, și care s’ar presupune că erau înrolate în Confreria războinicilor purtători de Draconi pentru a știi cam cît din suprafața Rumîniei actuale era Regatul lui Decebal.

Capul de lup şi corp de dragon al stindardului de luptă simbolizează învingerea dragonului (a răului – ne putem gândi la Sf. Gheorghe omorînd balaurul) cu ajutorul sau prin forța lupului.

E vorba în fond de o lycantropie, proprie oamenilor munților (oamenii-lup) din triburilor getice montane, care strînși sub geniul ”getului Burebista” (Strabo) reușesc să’şi recucerească teritoriile transilvane, împingând pe arienii veniți dinspre stepă (numiți și scyți ”iranieni” cu totul anacronic) înspre est, iar pe geții cimerieni (numiți și celți) spre vest – de o manieră așa brutală încît Burebista e numit ”ucigătorul de celți”.

Se realizează ulterior (tot prin forța armelor) unificarea cu celelalte triburi getice într’un mare imperiu de o forță militară comparabilă cu a Romei – armata getică putea strânge 200.000 oameni, iar Burebista putea ajunge în două săptămîni în capitala romanilor – Strabo, căci stăpînirea getică se întindea pînă în Slovacia de azi.

Acest lucru va atrage inevitabil atenția lui Caesar, care adună în anul 44 î.Hr. mari forțe în Orient spre a sfărîma pe Burebista şi ”imperiul său getic”, (Strabo, Suetoniu, Caesar, Octav etc.).

”Geții purtători de pilaeus”. Sau ”Dacii” de pe Columnă

Pe fondul acestor victorii militare, a creșterii puterii politice are loc impunerea numelui oficial al ”lupului”, adică al geților cu draco (victoria tinerilor lupi o numește Eliade).

În ciuda impunerii eponimului lor sacru, geții lui Burebista își păstrează identitatea şi conștiința etnică a sîngelui getic: rîul unde și’a îngropat Decebalus comoara deviindu’i albia, secret dezvăluit de Bicilis romanilor, se numea Sar-Geţia, în traducere literală, ”Izvorul Geţiei”, sau ”Geția de sus (înaltă)”, sau altfel spus se puneau bazele unei noi surse de putere a Geților care trebuie să iradieze de această dată din Ardeal, pentru că acolo de unde a iradiat prima oară pe timpul lui Zalmoxe, la Gurile Dunării nu a rezistat fiind prea expusă.

În getică, sara = rîu / izvor; avem Germisara, localitate cu izvoare termale, în traducere, izvorul cel cald; germ = cald, ca şi iranianul garm = cald, înrudit de asemenea cu germanicul warm; sau Deusara = apa / izvorul zeilor etc.

Însăși capitala regatului getic, SarmizeGetusa, are denumire getică: interpretările lui şi V. Parvan şi I.I. Russu nu au soliditatea celei a lui D. Oltean: Sarmi-ze-getusa = ”Izvorul Divin al Geţiei”, (v. Religia Dacilor, p. 628).

Dar, nu trebuie uitat și de sensul cuvîntului Tsar = împărat, care nu este slav, ci getic, și care vine tocmai din termenul sar-zar-sal, care înseamnă soare, lumină,  ulterior căpătînd conotația de rege, împărat, împărăție, pentru că în religia getică soarele era stăpînul suprem, iar regele era unsul Zeului Soare pe Pămînt.

De aceea, și Sarmi-Getuzo, Sar mise Getuza, putea avea sensul de ”Soarele (Luminăția) Geților” sau ”Împărăția de sus a geților”. Ulterior de la Țar (rege) va deriva și regatul său, Țara, Țeara.

Este posibil ca ”dacii” să fi venit în Transilvania ulterior, spre sec. II-I î.Hr. cum sugerează unii, mai ales ne-autohtoni?

Nicidecum. Este exclus ca ”dacii” să fie alt neam străin de geți, termneul de ”dac” nefiind al unei etnii.

Citiți și:   DACII ERAU TOT GEȚI

Dincolo de argumentele de mai sus, toponimia din Transilvania este getică, adică ”geto-dacică” cum redenumesc artificial unii istorici, demonstrația aparține și lui V. Pârvan, pe baza hărții lui Ptolemeus (Getica cap. V).

Apoi l’am pomenit pe Florus care confirmă că ”Dacii trăiesc nedezlipiți de munți”, fapt ce elimină posibilitatea unui caracter migrator al populației băștinașe, și ne arată cum au trecut geții și apoi urmașii lor, generațiile ulterioare de geți, peste valurile de cuceriri şi ”popoare migratoare”, care în realitate erau doar ”clanuri cuceritoare” și care și’au făcut iluzia de stăpînire asupra acestor pămînturi.

Draco-ul getic, simbolizând (victoria prin) forța lupului. După succeselor lor militare de la început, triburile getice transilvane se poate să fi impus lupul ca eponim sacru în mintea unor latini. De aceea, acum putem să vorbim de Geția Draconului şi de geții draconici, așa cum definește Mircea Eliade confreria războinicilor.

Dar tot nu putem vorbi de ”daci”, ci de impunerea termenului venită din exterior a acestui eponim regăsit doar în menționările latine despre acești davi draconici. Rar în mențiuni elinești și deloc în artefacte getice.

Davii erau clar cei care locuiau în dave, și îi regăsim în menționări elinești și latine, dar și în Tăblițele de la Sinaia, sub forma de ”davo-geto”.

De la Davi și Draco, nu mai este decît un mic pas, pentru niște cronicari ce nu i’au văzut niciodată pe acești războinici înfricoșători că’i numeau pe unii dintre geți sub numele de ”davi”, ”draconi” sau ”daci” mai pe scurt.

Pentru un roman care se considera ”stăpînul lumii” niște războinici care deveneau amenințători la granițele imperiului, deși creau unele probleme nu prezentau un motiv de prea mare deranj în confortul lor zilnic.

Nu a fost o mare diferență și nici de prea mare importanță pentru ei, nuanța sub care îi numeau pe geți, dovadă că ”auxilia dacorum”, adică unitățile de geți înrolați în Dacia Romană mai erau menționați sub forma de ”dacisci”. Astfel de devieri linvistice sunt dese în istoriografie: geți/goți, bastarni/basterni, moesi/misi/mesi, carpi/harpi, blachi, vlahi/volohi/bolohoveni etc.

În ce privește diferențele de rit funerar pe care se bazează în principal argumentația alchimiștilor istorici, explicația concludentă o avem de la Mircea Eliade si G. Dumezil care demonstrează că diferențele de rit funerar (incinerație vs. înhumare) nu implică o altă etnie.

”Începând cu 1944, G. Dumezil a demontat piesă cu piesă această construcție (rituri de înmormîntare diferite ar semnifica grupuri etnice diferite). Se știe de acum că existența a două moduri de înmormîntare – incinerarea și înhumarea – nu reflectă o dualitate etnică.” (M. Eliade, Nostalgia Originilor, pag. 194).

Marele savant exemplifică cazul sabinilor și romanilor, primii fiind considerați de unii autori un grup etnic diferit de cel roman pe acest criteriu, ipoteză infirmată istoric, inclusiv în demonstrația lui G. Dumezil în ”La religion romaine archaïque”, Paris, 1966.

Pentru a combate absurditatea ipotezei că Zalmoxe nu era venerat în Geția intra-capartică sunt mult prea multe argumente. Îl amintim doar pe acela al lui Traian (citatul vine din Iulian Apostatul, dar mai mult ca sigur ideile sunt preluate din De Bello dacico a împăratului roman, cartea pierdută despre campaniile getice):

”…singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cîndva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zalmoxis.”

Or, Traian s’a luptat în primul rînd cu geții draconici bănățeni, olteni și transilvăneni ai lui Decebal, nu doar cu geții dobrogeni, unde a trăit daimonul get, Zamolxe.

Ce alt motiv să fi avut Traian cînd explică clar şi motivul pentru care romanii au demantelat cu atîta cruzime templele, religia şi cultura getică?

Nu pentru că religia era diferită decît cea politeistă a romanilor și reprezenta un mare pericol pentru imperiu?

Însumînd cele de mai sus şi multe altele nespuse aici, se poate afirma fără marjă de eroare că locuitorii acestui teritoriu ce azi se numește Rumînia (Romînia este varianta romanizată) provin dintr’un fond etnic primar Pelasgic care este și cel mai vechi, dar şi unul unitar Getic care a unit toate triburile carpatice, dar și care, prin status-ul politic, sacramental și puterea militară dobîndite în antichitate a căpătat denominare ”dacică” prin numeroasele mențiuni în limba latină de către unii dintre cronicarii latini ai imperiului roman, devenind astfel un clișeu, nu doar în istoriografie, cartografie și geografie, ci și în limbajul omului de rînd.

Draconii davo-geți au devenit prin limba latină, daci.

Dovadă că acest nume de ”dac” și ”Dacia” era dat de romani este că nu a părăsit oficial istoria odată cu cucerirea romană, dar a rămas prezentă în conștiința localnicilor cu atît mai mult după ce romanii au numit provincia proaspăt cucerită chiar Dacia, și chiar mai mult decît atît, au ținut atît de mult la această invenție și au dus aceste nume și la sud de Dunăre în alte provincii romane și le’au botezat Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea.

Ceea ce ar trebui să știe cei ce se înverșunează împotriva existenței noastre istorice este că, indiferent de etnonimele atribuite de alții de’a lungul timpului, aici putîndu’l menționa și pe cel de vlahi (cu multiple variațiuni: blachi, olahi, volohi, bolohoveni etc), dar și alte exonime (ausoni – Ovidius), geții sunt nemuritori și trăiesc și prin noi, dar și prin alți europeni.

Și pentru că geții nu s’au oprit a trăi doar pe teritoriul ce va deveni azi Rumînia, altora li s’au spus traci, adică ”trake” ce desemna nordul din perspectiva vechilor eleni, sau geților cimerieni plecați din nordul Mării Negre în vest li se vor spune ori cimbri, ori celți, geților din stepă scyți de la scithe = seceră, coasă și exemplele pot continua. Ceea ce vrem să reliefăm este că tuturor triburilor getice care populau diferite regiuni europene li se găseau diverse eponime, dar ei cu toții erau parte a aceluiași popor getic ”indo-european” care s’a extins după anii 5000-4000 î.Hr.

Vă recomand cu căldură un material ce dezbate și etnogeneza geto-rumînilor, dar și denumirea regatului getic, un material care dacă nu vă va trezi certitudini, vă va trezi cu siguranță măcar întrebări serioase asupra cunoștințelor dvs. actuale.

Vizionare plăcută !

Citește și:  DANIEL ROXIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Resurse: clujaxio.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA