CĂSĂTORIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ ARE O VECHIME DE MII DE ANI

Pentru cei mai mulți români limba română este orice altceva, dar nu un urmaș de nădejde al limbii geților. Foarte mulți lingviști naturalizați pe meleagurile noastre au încercat după cum o cereau interesele politice să teoretizeze originea lexicului românesc spre orice altă sursă lexicală, numai limba geților să nu fie, prin cele mai diverse și năstrușnice subterfugii.

Astfel, conform dicționarelor etimologice fabricate de alții ne’am trezit noi românii că vorbim cuvinte din limbajul altor popoare cu predilecție, și mai puțin din substratul vechi european. Pentru un popor tradiționalist acuzat tot mai des că nu este occidental, și opune o rezistență acerbă modernizării, este chiar o minune că lexical am preluat 90 % din vocabular de la alții !!!

În același registru orbitează și terminologia instituției căsătoriei la români, deși observăm o particularitate în limba română.

Instituția căsătoriei, relațiile dintre miri sau soți sunt exprimate în limba română printr’un număr destul de mare de cuvinte, definind nuanțe semantice, neîntâlnite la alte popoare. Din acest punct de vedere, limba română este mult mai bogată decât o serie de limbi moderne cum ar fi engleza, franceza, germana, spaniola sau alte limbi mai vechi sau mai noi.

Pentru a se căsători există în limba română trei verbe: a (se) însura, a (se) mărita și a (se) căsători, fapt nemaiîntâlnit în alte limbi. Prin urmare, în limba română actul căsătoriei este exprimat diferit când este vorba de bărbat, femeie sau când este vorba ambii miri sau soți.

Etimologia subst. mire a dat multă bătaie de cap lingviștilor, fiind considerat fie de origine latină, din latinescul miles ”soldat”, fie din turcescul amir ”șef, conducător” sau din grecescul myron ”unsoare, mir”, ipoteze lipsite de sens (pentru detalii vezi DELR, 539).

Doar C. Poghirc (ILR, 2, 345) și G. Brâncuș ((VALR, 142) îl consideră de origine getică.

Românescul mire, respectiv mireasă provin din PIE *merio– ”bărbat tânăr, mire”, cu forma feminină *meri– ”soție tânără” (IEW, 738).

Menționăm că în limba română termenul mireasă se referă nu numai la tânăra mireasă în ziua nunții, ci și la ”tânăra soție” (până devine mamă, vezi și sensul din lituaniană) ca și în proto-europeană.

Termeni similari se găsesc în multe alte limbi indo-europene; cf. sanskritului marya ”bărbat tânăr, iubit, logodnic”, vezi prusacul martin ”mireasă”, lituanianul marti ”fată, soție tânără (până devine mamă)”, goticul crimeean marzus ”nuntă”. Dintre toate aceste limbi doar româna păstrează ambele forme proto-europene.

Menționăm, de asemenea, că suf. -(e)sa apare și la forma greacă kreiousa ”regină, crăiasă”, fiind atestat doar o singură dată în Iliada cu referire la una din soțiile lui Priam (cf. Lidell). Kreiousa și kreion nu se întâlnesc în greaca clasică. Faptul arată că sunt împrumuturi din troiană sau getica sud-tracică.

Verbul rom. a (se) mărita este considerat de origine latină, din lat. maritare < maritus ”căsătorit, soț”< PIE *meri ”soție tânără” (cf. de Vaan (EDL, 365).

Ulterior în latina târzie termenul s’a generalizat la ambele sexe și transmis ca atare și limbilor romanice. Din franceză a intrat și în engleză. Spre deosebire de română, latina clasică nu a păstrat forma de feminin (cum nu a păstrat nici pe cea de masculin) din proto-europeană, ci doar derivatul maritus.

Desigur că termenul a existat în latina arhaică din moment ce avem forma maritus. Prin urmare, lat. maritus, maritare s’a format după același principiu, după care s’a format românescul însurare, doar termenii de origine fiind diferiți. Urmând același principiu, românescul a se mărita provine de la mire < PIE *merio-, ca formă complementară a verbului a însura.

În română, verbul a se însura se referă doar la o persoană de sex masculin. Tradiția lingvistică românească îl consideră de origine latină, mai precis din lat. uxor ”soție” din care ar fi derivat un verb *inuxorare, verb neatestat în latină, nici în alte limbi romanice contemporane, dar care apare în unele dialecte italiene, anume în dialectul calabrez, care are ca susbtrat limba oscă.

Să vedem dacă această ipoteză poate fi adevărată sau nu.

Prin urmare, aceste verb neatestat s’a ”păstrat” doar în română, deși o formă derivată din lat. uxor nu s’a păstrat, nici în română, nici în alte limbi romanice. Aceste detalii pun sub semnul întrebării ipoteza în discuție.

Prin urmare, trebuie găsită o altă soluție. În DELR (Dicționarul Etimologic al Limbii Române) s’a arătat că lat. uxor și rom. însura au o origine comună. Ambele forme provin din PIE *ukŭsen- ”mascul, taur” (Walde-Hoffmann, 2, 850) sau PIE *uers-n ”mascul” (Beekes, (EDG, 1, 141); cf. sanskritului ukśán ”taur”, ukś, ukśáti ”a stropi, a arunca, a emite (spermă, sămânță)”, avestanul uχšan ”taur”, vechiul persan aršan ”bărbat”, grecescul arsin ”mascul”, lat. uxor ”soție”, faliscanul uxor, uxon ”id”, goticul anhsa, eng. ox ”bou”, cymricul yoh ”bou, taur”.

Din cele prezentate aici, se poate vedea că doar latina și sora ei apropiată falisca au deviat sensul original de ”mascul, taur” în acela de ”soție”, dar același lucru s’a putut întâmpla și în getică (și dialectele traco-ilire), de unde poate deriva forma românească de azi. Radicalul este bine reprezentat în toate marile grupuri de limbi europene și ariane asiatice, cu sens de ”mascul, taur, bărbat”.

Este demn de remarcat că forma uxorari ”1. a se mărita; 2. a se însura” (Niemeyer, 2. 1378) apare doar în latina medievală, în mod evident sub influența unor limbi sau dialecte italice, în anul 1071.

Prin urmare, influența unor astfel de forme, atestate în sec. 11 (undeva în nordul Italiei) asupra limbii române este exclusă; doar o evoluție paralelă poate explica situația din limba română.

Urmând raționamentul folosit în cazul formelor latine maritus, maritare, putem spune că românescul însura provine probabil de la o formă getică similară cu lat. uxor, care la rândul său își are originea în radicalul proto-european menționat mai sus, care s’a pierdut în română, cum s’a pierdut și din latină (limbă care de altfel s’a pierdut de tot, prin faptul că nu o mai vorbește nimeni) forma derivată din PIE *meri- ”mireasă, soție tânără” care a dat pe maritus, maritare.

Prin urmare, în timp ce în latină maritus, maritare se referă la un bărbat căsătorit, în română a se mărita se referă doar la femei.

Nu putem, așadar, considera că acest verb din limba română provine din latină, dar putem spune că a apărut pe teritoriul limbii române (getică) ca derivat al lui mire < PIE *merio-, în timp ce în formele latinești provine de la o formă feminină.

Citește și:  CÂT DE POLIGAMI ERAU GEȚII?

Verbul a se căsători a apărut mai târziu și derivă din căsător ”soț” < casă (cf. DELR). Pușcariu (305) crede că ar fi existat un verb *căsare, dar nu sunt indicii în acest sens. Lingviștii consideră subst. casa ca fiind un împrumut în latină.

După Ernout-Meillet (103) este un împrumut dintr’o sursă necunoscută, probabil pre-europeană, pe când de Vaan (EDL, 96), deși îl consideră tot împrumut în latină, crede că este de origine ”indo-europeană”. Într’adevăr, forme similare există în mai multe limbi ”indo-europene” (cf. DELR, 185).

Considerăm că lat. casa ”colibă, bordei” este un împrumtut, fie din dialectele celtice, fie din cele traco-ilire. Toponimul Septecasas este atestat la Procopius din Cesarea (De Aedificiis, IV), prima jumătate a sec. VI, d.Hr., deși este de presupus că acest toponim este cu mult mai vechi.

Pentru a se logodi (logodnă, logodnic, logodnică), nu avem o etimologie credibilă. Este în principiu considerat de origine slavă, dar argumentele sunt foarte slabe, și departe de a fi convingătoare (vezi DELR).

Din păcate, când s’a elaborat DELR nu s’a găsit altceva mai bun pentru acest termen, rămânând astfel cu origine incertă. Cu toate acestea, între timp, s’a descoperit că există forme similare în limbile germanice și celtice, provenind din PIE *leugh-, *lugh- ”jurământ, promisiune” (IEW, 687); cf. v.ir. lu(i)ge ”jurământ”, cymr. llw ”id”, bret. le ”id”, got. liugan, –aida ”a se căsători”, liuga ”căsătorie”.

Pokorny susține că radicalul s’a păstrat doar în germanice și celtice, întrucât, din nou, nimeni nu a luat în calcul limba română (recte limba getică).

Este evident că rom. a (se) logodi provine de la acest radical proto-european, cu sensul de ”promisiune de a lua în căsătorie”. Dacă în limbile celtice înseamnă doar ”jurământ”, iar în germanice, respectiv gotică, înseamnă ”a se căsători, căsătorie”, sensul formelor românești se situează undeva la mijloc. Pare evident, că sensul original este acela de ”jurământ, promisiune” păstrat în limbile celtice, evoluând către ”promisiune de a lua în căsătorie” ca în limba română, până la ”a lua în căsătorie, căsătorie” ca în dialectul gotic.

Numai că ar fi o mică șansă ca românescul logodi să fie de origine gotică (care este în fapt tot un dialect getic), dacă sensurile ar fi identice, dar din cele arătate aici sensul din română este mai arhaic decât cel din gotică. În plus, se pare că goții (geții nordici) și geții carpatici nu s’au amestecat prea mult căsătorindu’se între ei, din moment ce goții, după o ședere destul de lungă în Geția Carpatică, au plecat spre Italia cucerind’o.

Căsătoriile mixte ar fi dus la asimilarea goților de către geți, dar acest lucru, se pare că a avut loc doar în mică măsură. Cu toate acestea, tribul ”gotic” al gepizilor nu a plecat din Transilvania, fiind asimilați de populația stră-română de aici.

Termenul fiind răspândit pe tot teritoriul României de azi, dar și la ceilalți români, este exclus să fi fost împrumutat de la gepizi. Prin urmare, verbul a logodi trebuie considerat de origine getică.

În fine, subst. nuntă a avut o origine controversată fiind derivat din lat. nuptiae < nubo ”a se căsători” (Pușcariu, 1208; Candrea-Densusianu, 1260; REW, 5999; Cioranescu, 5735).

Este destul de evident că formele latine sunt cognați cu românescul nuntă, dar derivarea acestuia din urmă din latină nu este posibilă din punct de vedere fonologic. Cu toate acestea, sardul nuntas și corsicanul nonza sunt mult mai apropiate de română, ceea ce arată că sunt forme de substrat în aceste limbi.

Avem, de asemenea, grecescul nymfe ”mireasă, fată tănără” despre care, Beekes (EDG, 2, 1206) spune că este pre-grecesc, deci din subtratul getic (sau traco-iliric), dar crede că nu poate fi asociat cu forme similare din alte limbi proto-europene, datorită nazalei ”m” care nu apare în alte limbi, dar el nu cunoaște forma din limba română și celelalte două limbi (dialecte) romanice menționate mai sus.

În plus, el consideră că subtratul pre-grecesc nu este unul proto-european, cu toate că există dovezi multiple chiar în dicționarul său că ipoteza sa este greșită. În plus, Diodorus Siculus (3, 60) arată că hiperboreenii, numeau femeile măritate nymfai, iar pentru greci, hiperboreenii erau geții sau alte popoare proto-europene situate undeva la nord de Dunăre.

Încă o dovadă că forma este un împrumut în limba greacă și că acest termen a existat și la alte popoare vechi.

Toate formele menționate mai sus provin din PIE *sneubh- ”a curta, a se căsători” (IEW, 977). Cognați există și în limbile slave; cf. v.sl. snubiti ”a se împerechea”, ceh. snoubiti ”a curta, a cere în căsătorie”.

Este destul de evident că românescul nuntă provine de la acest radical, dar nu prin latină. De aceea, trebuie pornit de la forma greacă și hiperboreeană, formă din care provine termenul românesc de astăzi. PIE *bh a trecut la f în getică în anumite condiții. Cel de’al doilea n (< m) este epentetic.

Prin urmare, trebuie considerată o formă proto-getică *numbha, cu un m (nazală) epentetic sub influența lui n (nazală) din poziția inițială, apoi bh < f, apoi nymfa, iar mai târziu f > t, datorită dificultății de pronunție a unei bi-labiale (m) urmată de o labio-dentală (f). Astfel labio-dentala a devenit dentală simplă (t) ajungându’se la forma *numta > nuntă.

Se consideră că termenii de soț, soție ar proveni din lat. socius ”însoțitor”, ceea ce ar părea corect dacă termenul nu ar exista în textele Tăblițelor de la Sinaia. Segmentul ΣΟΤΙΑ apare pe plăcuța 20, plăcuță pe care apare și numele lui Burebista, etnonimul Bastarno, precum și o imagine feminină. Dan Romalo, urmat de Eugen Nicolaescu, deduc că este vorba de soția lui Burebista care se roagă zeului Ceta pentru viața soțului ei plecat să lupte cu bastarnii, aceeași formă apare și pe plăcuța 128 (cf. Nicolaescu, p. 201). Pe alte plăcuțe apare forma ΣΟΤΙ ”împreună, însoțit” (cf. Nicolaescu, p. 201) sau ΣΟΤΙVO ”împreună cu, alături de” (cf. Nicolaescu, p. 201).

În aceste condiții, mai pot fi considerate formele soț, soție de origine latină?

Singurul element lexical legat de căsătorie care nu este autohton este subst. nevastă, fiind de origine slavă, mai exact din vechiul slav nevjesta < v.sl. vesti, veda ”a duce”; cf. eng. to wed ”a se cununa”. Termenul se găsește în mai multe limbi slave, dar cu sensul de ”mireasă”, nu de ”soție”.

Pentru ”soție” toate cele 10 limbi slave contemporane folosesc alți termeni. Prin urmare, termenul slav nevjesta nu a putut înlocui rom.ânescul mireasă și a ajuns să însemne ”soție”, fără să înlocuiască nici pe cel de ”soție”, devenind o formă alternativă, mai mult colocvială, la cel de soție, fiind în definitiv vorba doar de un împrumut.

Din cele arătate mai sus rezultă că instituția căsătoriei, așa cum reiese din elementele lexicale care o definesc, este veche, cu rădăcini în getică mergând până la proto-europeană, toți termenii care se referă la această instituție fiind moșteniți din această limbă mamă prin getică, excepție făcând ”nevastă” care este de origine slavă, un termen alternativ.

De aceea, avem convingerea că nu este o simplă întâmplare că peste trei milioane de români au semnat o petiție prin care se cere amendarea Constituției Țării, stipulându’se fără echivoc faptul că familia, căsătoria trebuie să existe și să aibă loc doar între un bărbat și o femeie, cum a fost de când lumea, iar politicienii care se opun sau cărora le este indiferent din varii motive, se dovedesc dușmani ai poporului român.

Românii vor duce la bun sfârșit ce au început deja, și alte popoare europene (și nu numai) vor urma exemplul nostru.

Citește și:   BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

Bibliografie selectivă: limbaromana.org

Beekes, R. Etymological Dictionary of Greek (EDG), Brill, Leiden-Boston, 2008

Brâncuș, Gr., Vocabularul autohton al limbii române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

Candrea, I.A., Densusianu O. Dicționarul etimologic al limbii române (a-putea), București, 1907-1914

Cihac, Al., Dictionnaire d’étymology daco-roumaine, Frankfurt, (2 vol.) 1870-1879

Cioranescu, A. , Diccionario etimologico rumano, Madrid, 1958

de Vann, M., Etymological Dictionary of Latin and other Italic languages (EDL), Brill, Leiden-Boston, 2008

Ernout, A, Meillet, A., Dictionnaire etymologique de la langue latine. Histoire des mots, Librairie Klincksieck, Paris, 1951

Liddel, H, Scott, R. Greek-English Lexicon, Claredon Press, Oxford, 1996

Miklosich, F. Die Slawischen Elemente in Rumänischen, în “Denkenschriften”, XII, Akademie den Wissenschaften, Viena, 1862

Nicolaescu, Eugen, Vorbele din plumb, Plăcuțele de la Sinaia – Lectură intermediară, București, Printech, 2014

Poghirc, C., Influența autohtonă, în Istoria limbii române, vol. 2, Editura Academiei, București, 1968, pp 313-365

Procopius din Cesarea, De Aedificiis Iustiniani Imperatoris, Harvard University Press, Cambridge Massachussetts, 1992-1998

Pușcariu, S., Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache I. Lateinische Elemente, Heidelberg, 1905

Romalo, Dan, Cronica apocrifă pe plăci de plumb ?, București, Arvin Press, 2003

Siculus, Diodorus, Diodorus of Sicily, Cambridge, Harvard University Press, 1933-1967

Vinereanu, M. Dicționarul Etimologic al Limbi Române (DELR), Alcor Edimpex, București, 2008

Walde, A., Pokorny, J. Indogermanisches etymologisches Wörterbuch (IEW), Bern-München, 1959

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ÎNSTRĂINAREA FLOTEI ROMÂNEȘTI URMĂREA INTERESELE RUSIEI VIA GRECIA, LA MAREA NEAGRĂ ȘI ÎN BALCANI


Pe viitorul director general al PETROMIN, schimbarea regimului din Decembrie 1989 l’a găsit pe funcția de șef al Secției a III-a de petroliere a flotei NAVROM. Din această poziție, CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU se ocupa de managementul navelor petroliere precum și a personalului ambarcat pe acestea. Imediat după prăbușirea fostului regim, Marinescu s’a înscris în Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), formațiunea care preluase puterea și care avea să facă tranziția de la vechiul regim totalitar la sistemul de guvernare bazat pe pluripartitism.

Exact în aceeași perioadă, 22-24 Decembrie 1989, pe listele CFSN-ului s’au înscris alți colegi de’ai săi din flotă, printre care Troaian Băsescu, în acel moment șef la Inspectoratul Navigației Civile și colegul Ion Jercan (cel care avea să devină în scurt timp primul armator privat din România).

Călin Dragomir Marinescu – CNM PETROMIN

În următoarele 6 luni, CĂLIN MARINESCU avea să ocupe poziția de primar al Constanței (februarie 1990- august 1990) în timp ce guvernul Petre Roman prin Ministerul Transporturilor decidea divizarea flotei, fosta Secție a III-a de petroliere condusă de MARINESCU fiind transformată în compania PETROMIN. Practic, CĂLIN MARINESCU a ocupat simultan atât poziția de primar din partea CFSN cât și pe cea de director al PETROMIN până în August 1990, atunci când a demisionat de la primărie pentru a reveni la flotă.

Călin Marinescu într’o serie de interviuri acordate în 2012 postului Nautica TV din Constanța:

”Revoluția m’a prins pe post de șef de secție la NAVROM, la Secția a III-a de petroliere. O perioadă am rămas și pe această funcție și am fost și mare primar în Constanța, până prin August când mi’am dat demisia și m’am întors la NAVROM. Când m’am întors, nu mai era NAVROM-ul, făcusem 3 companii, deci secția noastră a devenit ulterior PETROMIN.”

AUGUST 1990 – MARTIE 1991: MEMORIUL LUI CĂLIN MARINESCU

Revenind la flotă, în poziția de director general al PETROMIN, fostul primar CĂLIN MARINESCU a înaintat conducerii Ministerului Transporturilor un memoriu de fundamentare privind necesitatea înființării unei companii mixte prin asocierea PETROMIN cu firma de shipping grecească ERMIS MARITIME CORPORATION.

Memoriul a ajuns la conducerea transporturilor navale, la începutul lunii Decembrie 1990. La minister se afla colegul său TRAIAN BĂSESCU, pe atunci în poziția de secretar de stat, care a înaintat acest memoriu Guvernului în vederea realizării unui proiect de hotărâre, însoțit de o expunere de motive semnată de el alături de următorii: Ministrul Comerțului CONSTANTIN FOTA, Ministrul Economiei și Finanțelor FLORIAN BERCEA și de președintele Agenției Române de Promovare a Investițiilor Străine și Asistenței Economice din Străinătate, MIȘU NEGRIȚOIU.

Raportul din Mai 1994 al comisiei parlamentare de anchetă menționează că, această inițiativă n’a fost contra-semnată și de Ministrul Justiției din acea perioadă, VICTOR BABIUC, deoarece acesta a apreciat că nu este necesară o Hotărâre de Guvern pentru înființarea unei societăți mixte.

În aceste condiții, premierul PETRE ROMAN și’a însușit acest punct de vedere și a aprobat documentația prin care se propunea asocierea PETROMIN cu ERMIS MARITIME CORP. A fost deci o decizie personală a primului ministru PETRE ROMAN pe care acesta și’a asumat’o în consecință.

12 MARTIE 1991: ASOCIEREA PETROMIN – ERMIS MARITIME CORP.

Toate condițiile legale fiind îndeplinite, cu aprobarea premierului PETRE ROMAN, în data de 12 Martie 1991 compania de navigație ”PETROMIN”, avându’l drept director pe CĂLIN MARINESCU, a încheiat un acord cu firma grecească ”ERMIS MARITIME CORPORATION”, înregistrată în Monrovia, Liberia, având sediul operațional în portul Pireu, Grecia, prin care înființează o nouă companie de transporturi maritime numită ”MINERVA SHIPPING COMPANY”.

Dacă despre compania PETROMIN, care reunea navele petroliere și mineraliere din fosta flotă, știm sigur că și’a primit numele de la CĂLIN MARINESCU, motivele pentru care această nouă firmă mixtă a fost botezată ”MINERVA”, ne scapă. Putem remarca doar faptul că la momentul respectiv din conducerea PETROMIN făcea parte o doamnă numită Minerva Elena Dan.

5 IULIE 1991: MINERVA SHIPPING COMPANY Ltd.

Noua entitate juridică ”MINERVA SHIPPING COMPANY” a fost înregistrată la registrul comerțului din La Valleta, Malta, pe 5 Iulie 1991, cu un capital de 105.000 USD vărsat în mod egal de parteneri și divizat în 120 de acțiuni nominative, în valoare de 875 USD fiecare, deținut în cote egale (câte 50%) de către părțile ”CNM PETROMIN” și ”ERMIS MARITIME”. Conturile societății au fost deschise la sucursala Pireu a băncii engleze BARCLAYS, iar pentru satisfacerea atribuțiilor de cenzor a fost aleasă societatea privată grecească ”Moore Stephens” Piraeus deținută de grecul Damianos Constantinou.

Scopul fondării acestei noi societăți era exploatarea în comun a următoarelor 7 nave petroliere și mineraliere din flota PETROMIN, acestea urmând să fie transferate în administrarea MINERVA.

BĂNIȘOR – TOMIS FAITH

”BAIA SPRIE” – vrachier de 65.350 tdw, construit în 1989 la Șantierul Naval 2 Mai, Mangalia, ”BĂNIȘOR” – vrachier de 65.360 tdw, construit în 1987 la Șantierul Naval 2 Mai, Mangalia, ”BASARABI” – vrachier de 65.360 tdw, construit în 1985 la Șantierul Naval 2 Mai, Mangalia, ”BARAOLT” – vrachier de 64.854, construit în 1985 la Șantierul Naval 2 Mai, Mangalia, ”PLOIEȘTI” – tanc petrolier de 88,825 tdw construit în 1989 la Șantierul Naval Constanța, ”PRAHOVA” – tanc petrolier de 84766 tdw, construit în 1987 la Şantierul Naval Constanţa, ”BORCEA” – vrachier de 64.897 tdw, construit în 1986 la Șantierul Naval Constanța.

La momentul perfectării acordului aceste nave se aflau în diferite stadii de reparații, întâmplător sau nu, chiar în portul grecesc Pireu.

8 IULIE 1991 – 20 OCTOMBRIE 1991: TRANSFERUL NAVELOR

După constituirea societății mixte ”MINERVA SHIPPING COMPANY”, deținută în părți egale de ”PETROMIN” și ”ERMIS MARITIME” pentru transferul celor 7 nave de la PETROMIN la MINERVA sunt constituite alte șapte societăți subsidiare de unică navă. Acest grup de firme care funcționa pe principiul ”o navă – o companie” se afla sub administrarea societății româno-malteze ”MINERVA SHIPPING COMPANY”, dar era deținut de către PETROMIN.

BAIA SPRIE – TOMIS FUTURE

Documentele de transfer au fost întocmite în limba engleză, cu sprijinul unei societăți private din străinătate. Acest transfer nu era posibil din punct de vedere juridic în lipsa unui act de vânzare-cumpărare semnat între PETROMIN în calitate de proprietar al navelor și societățile de unică navă. În aceste condiții s’a întocmit un act de vânzare-cumpărare (Bill of Sale), înregistrat la Notariatul de Stat al municipiului București sub numărul 45031 din 8 Iulie 1991.

Documentul ”Bill of Sale” prevedea ca navele să fie vândute (transferate) la valoarea lor de inventar așa cum apărea aceasta în documentele contabile ale PETROMIN la nivelul anului 1990, precum și scoaterea navelor din patrimoniul societății maritime românești. Pentru că majoritatea navelor incluse în acest contract erau noi, cu o vechime medie 3,1 ani, valoarea contabilă rămasă neamortizată era destul de mare, aportul statului român fiind evaluat ulterior la 51.5 milioane USD.

BARAOLT – TOMIS SPIRIT

În momentul în care tranzacția de vânzare și’a produs efectele, navelor le’a fost retras și dreptul de pavilion, în locul celui românesc acestea urmând să arboreze pavilion de complezență maltez. Ordinul de radiere a fost emis de Ministerul Transporturilor conform legii românești și așa cum se întâmplă în majoritatea statelor lumii.

Exact în zilele în care la București se parafa înțelegerea prezentată, în Malta erau înființate una după alta companiile de unică navă care urmau să primească în dotare câte un vapor din flota PETROMIN.

5 – 8 IULIE 1991: COMPANIILE DE UNICĂ NAVĂ

Cele 7 societăți au fost înregistrare toate la adresa ”171 Old Bakery Street Valletta” dar în două serii distincte după cum urmează: pe 5 Iulie 1991 au fost înregistrate firmele ”Tomis Glory Shipping” Ltd., ”Tomis Faith Shipping” Ltd., ”Tomis Future Shipping” Ltd. și ”Tomis Integrity Shipping” Ltd., iar pe 8 Iulie 1991firmele ”Tomis Spirit Shipping” Ltd., ”Tomis Hope Shipping” Ltd. și ”Tomis Providence Shipping” Ltd.

BASARABI – TOMIS GLORY

Transferul s’a produs efectiv prin vânzarea navelor PETROMIN către una dintre subsidiarele malteze enumerate anterior. Predarea s’a făcut în baza unor procese verbale întocmite de Consiliul de Administrație al PETROMIN Constanța, care l’a și împuternicit pe directorul CĂLIN MARINESCU să semneze toate actele necesare.

La momentul transferului, acestor vapoare le’a fost schimbat și numele care avea să corespundă astfel uneia dintre societățile de unică navă din Malta după cum urmează: ”BAIA SPRIE – TOMIS FUTURE”, ”BĂNIȘOR – TOMIS FAITH”, ”BASARABI – TOMIS GLORY”, ”BARAOLT – TOMIS SPIRIT”, ”PLOIEȘTI – TOMIS INTEGRITY”, ”PRAHOVA- TOMIS PROVIDENCE” și ”BORCEA – TOMIS HOPE”.

BORCEA – TOMIS HOPE

Actele de vânzare au fost semnate de directorul general CĂLIN MARINESCU, împuternicit printr’o minută a Consiliului de Administrație al CNM PETROMIN, semnată doar de doi dintre membrii CA-ului, aceștia fiind VIRGIL TOANCHINĂ director de exploatare și MIHAIL CONSTANTINESCU director comercial.

8 IULIE 1991: CONDIȚIILE DE AFACERI

Printr’o Decizie din 8 Iulie 1991, adoptată de Consiliului de Administrație al PETROMIN, s’a decis ca flota societății mixte ”MINERVA SHIPPING COMPANY” denumită generic ”FLOTA TOMIS” să fie deservită de echipaje alcătuite atât din marinari români cât și străini. Deoarece navele necesitau diverse reparații, CA-ul a estimat între 39 și 65 milioane USD costurile pentru reparații și retehnologizare.

PLOIEȘTI – TOMIS INTEGRITY

În aceste condiții, comisia parlamentară de anchetă avea să considere în Mai 1994 că valoarea celor 7 nave de 51,5 milioane USD ar fi ajuns după reparații la 100,5 milioane USD. Desigur aceste estimări nu aveau o susținere consistentă în plan real. Valoarea unui bun este dată de piață și nu de criteriile de contabilitate sau nivelul investițiilor făcute în bunul respectiv, mai ales dacă, în cazul celor șapte nave, cheltuielile erau obligatorii pentru ca acestea să poată fi exploatate.

Partenerul grec, reprezentat în afacere prin ”ERMIS MARITIME CORPORATION” Monrovia, și’a luat angajamentul să achite costurile reparațiilor pentru fiecare navă în parte, precum și diferențele rămase dintre costul reparației și valoarea fiecărei nave, așa cum era aceasta stabilită de către PETROMIN la momentul transferului către societățile de unică navă.

PRAHOVA – TOMIS PROVIDENCE

Pentru reparații, ERMIS MARITIME urma să obțină, uzitând de relațiile sale, un credit bancar garantat prin ipotecarea celor șapte nave aduse în afacere de partea română. Creditul trebuia rambursat băncilor de către ERMIS până la nivelul de 50,5 milioane USD. S’a stabilit ca ERMIS să achite acest credit din beneficiul (profitul) obținut în urma exploatării navelor și nu din fondurile sale proprii, situație în care, dacă MINERVA nu funcționa, creditul nu mai putea fi rambursat.

MANAGEMENTUL SOCIETĂȚII MIXTE ”MINERVA SHIPPING COMPANY”

În conformitate cu înțelegerea prealabilă, compania mixtă ”MINERVA SHIPPING” urma să fie administrată de reprezentații ambilor parteneri, PETROMIN și ERMIS. Astfel, pe posturile de directori la MINERVA au fost numiți GIANNIS ALAFOUZOS, DIMITRIS N. SERETIS și THALIA KALAFATI (director financiar) din partea ERMIS MARITIME, iar de la PETROMIN au fost numiți CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU, CONSTANTIN BOBEȘ și SEVERINA SAVA.

MINERVA SHIPPING COMPANY – Malta

Managementul MINERVA SHIPPING urma să fie asigurat efectiv de partea greacă, și s’a convenit ca pentru fiecare navă în parte MINERVA să achite grecilor de la ERMIS o taxă de administrare de 500 USD pe zi.

Într’un final acest Consiliu Director al societății mixte MINERVA, format din șase persoane a decis ca atribuțiile sale să fie concentrate doar la nivelul celor doi reprezentanți care aveau și cele mai mari funcții, fiind vorba de CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU și GIANNIS ALAFOUZOS. Cei doi au rămas astfel singurii care dețineau controlul asupra operațiunilor societății ”MINERVA” și implicit a celorlalte șapte firme de unică navă care alcătuiau ”FLOTA TOMIS” din Malta.

24 SEPTEMBRIE 1991: MINERIADA ȘI FLOTA

La jumătatea anului 1991, principalii actori care proiectaseră asocierea PETROMIN cu ERMIS se aflau cantonați la Ministerul Transporturilor și la conducerea celor 3 mari companii de navigație desprinse din IFEN NAVROM. Perspectiva înlăturării de la putere a guvernului PETRE ROMAN punea însă sub semnul întrebării parteneriatul cu grecii precum și alte afaceri similare dezvoltate cu societăți străine.

Mineriada din 24 Septembrie din România avea să intervină fix o lună de zile după puciul din 19-21 August 1991 de la Moscova. Vice-președintele URSS de atunci, Ghenadi Ianaev, șeful KGB-ului Vladimir Kriucikov și Ministrul Apărării, Dmitri Iazov, au încercat să comită o lovitură de stat și să’l îndepărteze pe Gorbaciov de la putere. Puciul a fost opera liderilor sovietici radicali care’și doreau păstrarea vechiului sistem de sorginte stalinistă.

Această mișcare neinspirată, venită chiar din interiorul partidului comunist din Rusia, a grăbit însă prăbușirea URSS, care avea să’și înceteze existența pe 25 Decembrie 1991, atunci când steagul roșu a fost coborât de pe clădirea Kremlinului.

ION ILIESCU si MINERII

Incertitudinea de la Moscova a generat panică la București, iar în scurt timp alianța ROMAN-ILIESCU se destrăma definitiv. Așa se face că, în Septembrie 1991, minerii, sub comanda liderului sindical Miron Cozma, au invadat din nou străzile capitalei solicitând în mod expres demisia guvernului condus de PETRE ROMAN. Două zile mai târziu, pe 26 Septembrie, PETRE ROMAN a fost obligat să’și părăsească funcția, structura guvernului fiind modificată prin dispoziția din umbră a președintelui Ion Iliescu.

Din această perspectivă trebuie înțeleasă legătura mineriadei cu flota maritimă și problema de credibilitate în fața partenerilor externi. Grecii de la ERMIS înțelegeau poate mai bine decât cei de la noi că schimbarea prin forță a premierului poate duce la anularea afacerilor demarate deja în care se făcuseră diverse investiții.

GIANNIS ALAFOUZOS, GRECUL DIN SPATELE ERMIS MARITIME

Compania de shipping ”ERMIS MERITIME”– partenerul grec alături de care PETROMIN înființase societatea mixtă MINERVA – făcea parte dintr’un conglomerat economic la capătul căruia se afla ”ERMIS MANAGEMENT COMPANY LIMITED” din Malta. Putem înțelege că nu din întâmplare companiile de unică navă înființate de PETROMIN în 1991 aveau toate sediul în Malta la aceeași adresă cu sediului ERMIS MANAGEMENT, 171 Old Bakery Street din Valletta.

Giannis Alafouzos – ERMIS MARITIME CORP

În spatele ERMIS MANAGEMENT se afla omul de afaceri grec GIANNIS ALAFOUZOS, despre care CĂLIN MARINESCU avea să spună în 2012 că este ”un fel de Voiculescu al Greciei.”

În 1991, atunci când la București s’a aranjat parteneriatul cu grecii, ALAFOUZOS era implicat până peste cap în politică fiind unul dintre susținătorii lui Andreas Papandreou fondatorul partidului Mișcarea Socialistă Panhellenică (PASOK). Papandreou ocupase anterior fotoliul de premier al Greciei, din Octombrie 1981 în Iunie 1985 și așa cum avea să explice fostul diplomat sovietic SERGEI BOKHAN, mulți dintre membrii cabinetului Papandreou întreținuseră legături strânse în anii aceia cu KGB-ul rusesc.

ERMIS MARITIME CORPORATION – Pireu – Grecia

Interesul rușilor în Grecia viza șubrezirea parteneriatului militar pe care grecii îl aveau cu americanii. Prin măsuri active KGB-ul susținea ideea unei ”zone nucleare libere în Balcani” și încerca ”o compromitere a prezenței armelor nucleare americane” în Grecia. Premierul Andreas Papandreou susținuse cu tărie acestei idei, iar politica sa avea să’l transforme în inamicul statelor vestice și’n mod special al americanilor, care’și vedeau amenințate interesele din Mediterana.

1991-1993: INTERESELE GEOSTRATEGICE ȘI FLOTA ROMÂNĂ

Încă din 1989, GIANNIS ALAFOUZOS, patronul ERMIS și asociatul PETROMIN, devenise proprietar de presă în Grecia prin achiziționarea postului de radio ”SKAI 100.3” și fondarea unei televiziuni sub același brand. În Octombrie 1995 acesta a mai achiziționat cotidianul ”Kathimerini” care era unul dintre cele mai citite ziare din Grecia acelor ani. Și astfel, prin intermediul organelor sale de presă, începând cu 1990, ALAFOUZOS a fost un susținător constant al socialiștilor PASOK în frunte cu Andreas Papandreou care dorea acum să revină pe fotoliul de premier.

Georghe HW Bush – Konstantinos Mitsotakis

De partea cealaltă a baricadei, americanii reușiseră să’l impună pe democratul Konstantinos Mitsotakis în fruntea guvernului de la Atena. Lider al partidului Noua Democrație, Mitsotakis devenise prim-ministru al Greciei în Aprilie 1990 cu sprijin american și întreținea relații foarte strânse cu președintele George H.W. Bush.

De altfel, în Iunie 1990, Mitsotakis a fost și primul premier grec care avea să viziteze Casa Albă după 1964.

VICTOR GUNDAREV, colonel plin KGB, care a defectat în 1986 la Atena sub protecția Agenției Centrale de Informații (CIA) americane avea să susțină că presa greacă a acelor ani era infiltrată de agenți ai KGB-ului care doreau demolarea cabinetului Mitsotakis prin diseminarea de informații false, în timp ce Papandreou era prezentat într’o lumină favorabilă.

În aceste împrejurări, banii produși de flota lui GIANNIS ALAFOUZOS, direcționați în susținerea lui Andreas Papandreou și PASOK, au devenit o problemă pentru partenerul strategic american.

Actorii implicați înțeleseseră că asocierea ERMIS cu PETROMIN sporea simțitor puterea financiară a grupului deținut de ALAFOUZOS. Perspectiva în care grecul putea privatiza întreaga flotă de petroliere și mineraliere românești, prin relațiile sale dezvoltate la București a generat îngrijorarea Guvernului de la Atena. Dacă afacerea se concretiza, ALAFOUZOS ar fi devenit cel mai mare proprietar de nave din Grecia.

Discutăm despre o perioadă în care armatorii greci controlau practic Mediterana, flota maritimă elenă atingând după unele estimări 40% din flota europeană și 18% din flota mondială. La nivel de tancuri, grecii dețineau cam 25 % din totalul flotei mondiale de petroliere, navele lor fiind implicate în transportul țițeiului între cele cinci continente, în mod special pe relația cu Orientul Mijlociu via Suez.

George H.W. Bush si Konstantinos Mitsotakis

Cu alte cuvinte, asocierea PETROMIN cu o companie de shipping grecească nu era doar logică, dar și necesară având în vedere contextul geostrategic și conjunctura economică.

23 DECEMBRIE 1992: MINERVA ACHIZIȚIONEAZĂ 3 NAVE

La data de 23 Decembrie 1992, compania mixtă ”MINERVA SHIPPING COMPANY” a contractat un credit în valoare de 51,5 milioane USD de Christiania Bank, Oslo, banii fiind utilizați pentru achiziționarea altor 3 nave: petrolierul ”TOMIS INDEPENDENCE” (rebotezată Ambra Baleen) de 86,661 tdw, nava de mare capacitate ”TOMIS LIBERTY” (rebotezată ThorStar) de 45,323 tdw și tancul petrolier ”TOMIS PROGESS” (rebotezată ThorShammer) de 86,810 tdw.

Navele TOMIS INDEPENDENCE, TOMIS LIBERTY și TOMIS PROGESS

Deci nu doar că nu s’au vândut din nave, ba chiar au mai fost achiziționate încă trei tancuri care au intrat în componența ”FLOTEI TOMIS” aflată în exploatarea firmei mixte MINERVA. Creditul a fost garantat prin ipotecarea celorlalte șapte nave și astfel, la finalul lui 1992, parcul companiei MINERVA atingea 10 unități operaționale.

Este de remarcat și faptul că instituția financiară Christiania Bank din Oslo nu era o bancă privată, fiind deținută la momentul respectiv de statul norvegian, care achiziționase pachetul majoritar de acțiuni la jumătatea anilor ’80. Și tot această bancă, pe numele ei complet CHRISTIANIA BANK OG KREDITKASSE, avea să fie finanțator și’n afacerea PETROMIN- PETROKLAV – afacere cunoscută public ca ”Dosarul Flota.”

OCTOMBRIE – DECEMBRIE 1992: INTERVENȚIE LA PREȘEDINTELE ION ILIESCU

Premierul grec Konstantinos Mitsotakis a înțeles că asocierea ERMIS cu PETROMIN sporea puterea financiară a grupului familiei ALAFOUZOS, motiv pentru care s’a decis să intervină pentru stoparea acestei afaceri. În acest context, au loc mai multe contacte între cabinetul lui Mitsotakis de la Atena și Palatul Cotroceni din București, președintele Ion Iliescu fiind sfătuit ca PETROMIN să renunțe la parteneriatul cu ALAFOUZOS.

Această ipoteză este susținută și de CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU, fostul director general al PETROMIN, care a amintit în cadrul unui interviu acordat Nautica TV în 2012 următorul eveniment:

”În momentul în care la noi a câștigat alegerile echipa lu’ Ion Iliescu, în 1992, au fost contactați de un general care era fostul șef al serviciilor secrete din Grecia și care era consilierul prim-ministrului Mitsotakis. În Grecia prim-ministrul este cel care are puterea în mână. Acest consilier al premierului Mitsotakis a luat legătura cu partidul de guvernământ din România și împreună au început să ducă o campanie împotriva acestei companii, în România împotriva lu’ Băsescu și a lu’ Roman și a mea, că eram și eu la rând acolo, și în Grecia împotriva lui ALAFOUZOS.”

La momentul respectiv, Ion Iliescu era omul zilei în România și deținea puterea absolută, în mod deosebit după numirea în funcția de premier a economistului Nicolae Văcăroiu, care ocupase anterior poziția de Director General al Comitetul de Stat al Planificării și consilier al ministrului economiei naționale.

29 DECEMBRIE 1992: GENERALUL GREC ÎN VIZITĂ LA COTROCENI

Chiar dacă Shogunul MARINESCU s’a ferit să’i pronunțe numele în interviul acordat Nautica TV, generalul de securitate grec la care făcea referire fostul director al PETROMIN este NIKOS GRYLAKIS.

În perioada guvernării Mitsotakis acest general de armată în rezervă a ocupat funcția de consilier al primului ministru pe probleme de apărare, securitate și relații interculturale. Kevin Featherstone și Dimitris Papadimitriou, autori ai cărții ”Prime Ministers in Greece: The Paradox of Power” publicată în 2015 la Oxford University, susțin că generalul avea ”o influență puternică în chestiunile de politică externă fiind trimis adesea să rezolve misiunile secrete ale Guvernului grec în Balcani.”

Generalul NIKOS GRYLAKIS

Născut în 1926, NIKOS GRYLAKIS a absolvit în anul 1950 Academia Militară Evelpidon cu gradul de locotenent la Divizia Blindate, devenind din 1963 fruntaș al Școlii Secundare de Război și locotenent-colonel din 1977 după terminarea cursurilor Colegiul Național de Apărare al Greciei.

A fost antrenat de Agenția Centrală de Informații (CIA) și de serviciile secrete israeliene, fiind specializat în contra-spionaj și acțiuni pe frontul clandestin. În anul 1986 a fost medaliat și trecut în rezervă, devenind imediat ”Director de Securitate și Informații” al partidului Noua Democrație (ND). Prin intermediul său, americanii au oferit sprijin acestui partid care avea să câștige alegerile din Grecia în anul 1990 și astfel generalul ajungea consilierul premierului Konstantinos Mitsotakis.

În calitatea sa de consilier și lider al partidului Noua Democrație, generalul NIKOS GRYLAKIS avea să fie primit de Ion Iliescu, pe 29 Decembrie 1992, în vizită oficială la București.

GRYLAKIS a venit în România însoțit de o delegație parlamentară din republica elenă, iar la nivel oficial discuțiile s’au axat pe chestiuni de protocol, fiind trecute în revistă bunele relații ale celor două state. NIKOS GRYLAKIS a mai transmis atunci poporului român ”urări de fericire și prosperitate” cu ocazia sărbătorilor de iarnă.

Ne putem imagina că nu despre urări de bine a fost vorba. Această vizită trebuie să fi fost una deosebit de importantă pentru partea elenă de vreme ce grecii au găsit de cuviință să se deplaseze la București chiar înaintea revelionului.

1992: AI NOȘTRI ÎN CONTRAOFENSIVĂ LA ATENA

La nivelul structurilor de informații din România se știa cam toată istoria generalului grec NIKOS GRYLAKIS precum și legăturile sale cu serviciile speciale elene și americane. S’a vehiculat și informația că GRYLAKIS a finanțat campania electorală a lui Ion Iliescu din 1992 și în acest context a fost invitat cu mare căldură în Decembrie la București.

Scoși cu minerii de la guvernare, deposedați de funcții, anchetați de parchet și comisii parlamentare din ordinul lui Ion Iliescu, ai noștri de la flotă au organizat o contralovitură. Sprijiniți probabil de afaceristul GIANNIS ALAFOUZOS de la ERMIS, cei de la ziarul ”Evenimentul Zilei” au deschis în 1992 o anchetă jurnalistică la Atena care’l viza chiar pe generalul GRYLAKIS.

SORIN ROȘCA STĂNESCU – EVZ 1992

În scurt timp, a fost trimis acolo ziaristul SORIN ROȘCA STĂNESCU, chipurile pentru a realiza un interviu cu generalul grec. La scurt timp după, în presa din România și Grecia au fost publicate o serie de articole privind legăturile lui GRYLAKIS cu președintele Ion Iliescu. Totul s’a terminat cu deschiderea unui dosar penal împotriva generalului, așa cum avea să povestească în anul 2015 pentru Adevărul, chiar ziaristul Sorin Roșca Stănescu, autorul anchetelor de presă.

Sorin Roșca Stănescu, în interviul publicat pe 22 Septembrie 2015, de cotidianul Adevărul:

”Cea mai interesantă a fost o investigaţie pe care am publicat’o în serial în ”Evenimentul Zilei”. A fost şi cea mai grea. Era vorba de legăturile dintre NIKOS GRYLAKIS, şeful Securităţii de atunci din Grecia, şi Ion Iliescu. Grecul a finanţat campania electorală din 1992 a lui Iliescu. Am fost în Grecia, l’am căutat, am reuşit să pătrund la acest şef al Securităţii. I’am lăsat impresia că sunt prieten al lui Ion Iliescu, l’am înregistrat, am publicat aceste dezvăluiri în ”Evenimentul zilei” şi apoi în presa din Grecia. Am declanşat scandaluri uriaşe în ambele ţări. Totul s’a soldat cu deschiderea unui dosar penal împotriva lui Grillakis, care pe urmă a şi fost condamnat.”

La momentul declanșării acestor anchete de presă, ziarul Evenimentul Zilei era patronat de Mihail Cârciog, om de presă și înainte de 1989, despre care s’a speculat că era de fapt ofițer al fostei Securități în haine de ziarist. Greu de spus dacă a fost sau nu o coincidență, însă exact în perioada amintită, la finalul anului 1992, Mihail Cârciog a fondat la Constanța, epicentrul scandalului flota, trustul de presă ”Telegraf-SOTI” alături de Radu Mazăre, Nicușor Constantinescu, Sorin Gabriel Strutinsky și Iliuță Naghi.

Așa se explică și cum la scurt timp după, ziaristul RADU MAZĂRE avea să treacă și el de partea băieților din flotă, devenind în Noiembrie 1996 deputat pe listele Partidului Democrat formațiune condusă atunci de PETRE ROMAN și TRAIAN BĂSESCU. Și tot ca o simplă coincidență, tatăl deputatului Radu Mazăre, seniorul Ștefan Mazăre lucrase înainte de 1989 tot în flotă, dar nu la navele maritime, ci la flota de pescuit oceanic, administrată de IPO Tulcea unde deținuse o funcție de răspundere din partea fostului Minister al Agriculturii.

1993: DECLANȘAREA VIITORULUI DOSAR ”PETROMIN-MINERVA”

La câteva luni după vizita generalului grec la București, premierul Văcăroiu organizează prima comisIe de anchetă care avea să investigheze situație din flota maritimă. Este vorba despre ”celebra” comisie prezidată de senatorul Romul Petru Vonicade la PDSR din care au mai făcut parte următorii: deputat Ioan Avram Mureșan (PNȚCD), senator Mircea Manica (PUNR), deputat Iulian Nistor (PDSR), deputatul Emil Cojocariu (PD), senator Gheorghe Rizescu (PDSR), senator Gabor Kozskar (UDMR), senator Mihai Lădaru (PSM), deputat Ilie Gâtan (PDSR), deputat Ioan Mureșan (RM), deputat Nestor Călin (PDSR) deputat Dorel Coc (PNL) și deputat Ioan Ghișe (PL’93).

Raportul-Comisiei-de-Ancheta-1994

Acest desant politic avea să înainteze premierului Văcăroiu un raport, datat Mai 1994, prin care se aduceau acuze grave fostului prim-ministru PETRE ROMAN, fostului ministru al transporturilor TRAIAN BĂSESCU, directorului PETROMIN, CĂLIN MARINESCU precum și altor persoane din conducerea CNM PETROMIN și a societății mixte MINERVA.

Ancheta parlamentară a mers în paralel cu lansarea unei campanii de denigrare în presa națională a persoanelor fizice și juridice amintite, cu efecte devastatoare în planul imaginii companiilor de navigație românești. Pe baza articolelor de presă și a datelor cuprinse în raportul comisiei parlamentare, procurorii parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa aveau să’și cristalizeze acuzațiile din dosarul PETROMIN-MINERVA.

Ancheta penală în acest dosar avea să fie demarată la finalul anului 1993 la o dată neprecizată, persoanele aflate în funcții de conducere la PETROMIN fiind acuzate de ”abuz în serviciu, fals și uz de fals, contrabandă, exporturi ilegale și folosirea ilegală a bugetului societății”.

Situația afacerii MINERVA avea să facă obiectul dosarului penal nr.9/PMF/1994 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa – Secţia Maritimă şi Fluvială.

1993-1994: ACUZAȚIILE

Așa cum am arătat, ancheta Parchetului Constanța a fost precedată de raportul comisiei parlamentare, un document politic fără valoare juridică, dar care la momentul respectiv a cântărit destul de mult. Carierele procurorilor depindeau de voința factorului politic, de altfel mai toate dosarele de acest nivel realizate de parchetele românești după 1990 pot fi bănuite de ingerințe politice.

În principiu, conducerea societății PETROMIN a făcut obiectul unui lung șir de acuzații susținute și prin articole de presă bine țintite. Cele mai importante reproșuri, transformate în capete de acuzare, au acoperit sfera managementului, legislației privind dreptul de pavilion dar și a problematicii de ordin economic, cu referire specială la creditare.

Pe partea de management s’a reproșat decizia de înființare a companiilor mixte în legislațiile altor state, fondarea societăților de unică navă în legislații considerate offshore, vânzarea (transferul) navelor către aceste societăți de unică navă fără documente vamale, un prejudiciu calculat la 25,1 milioane USD rezultat din subevaluarea patrimoniului și încă 5,37 milioane USD din acoperirea aportului la capital al părții străine, precum și lipsa controlului administrativ asupra navelor după transferul acestora.

Dreptul de pavilion în legislația țării noastre la nivelul anului 1991 bazată pe Decretul 443 din 1972 stabilea că navele nu pot fi vândute decât prin Hotărâre de Guvern, condiție în care nici dreptul de arborare al pavilionului românesc nu putea fi suspendat doar prin simpla decizie a Ministerului Transporturilor.

La nivelul creditării s’au adus acuze cu privire la ipotecarea navelor pentru obținerea de credite și faptul că aceste credite se întindeau pe perioade considerate lungi, de 5 la 10 ani, precum și modul netransparent în care au fost utilizate aceste credite.

Totodată comisia parlamentară de anchetă avea să calculeze totalul obligațiilor financiare ale PETROMIN la finalul anului 1993 la valoarea de 112,3 milioane USD dar fără să se detalieze din ce anume era alcătuită această sumă (reparații, piese de schimb, costuri de personal, taxe, credite și dobânzi, comisioane, et cetera). În raport s’a mai evidențiat existența unei datorii de 1 milion USD față de societatea privată ECO TRADE din Constanța și faptul că, după 28 de luni de la înființarea societății mixte MINERVA și asocierii cu ERMIS acest aranjament nu adusese veniturile preconizate de 8 milioane USD în conturile PETROMIN.

DOSARUL PETROMIN-MINERVA O EROARE JUDICIARĂ

Persoanele cu funcții de răspundere din cadrul PETROMIN care au participat la momentul respectiv la adoptarea și managementul strategiei de business pe care am prezentat’o mai sus au fost: director general CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU, director general (iulie 1992 – iulie 1993) NICOLAE ROMANUEL POSEDARU, director economic MIHAIL CONSTANTINESCU, director financiar MARIANA MUȘAT, șef serviciu contabilitate LUDOVICA LEONTE, economist LUMINIȚA IOSIF, director exploatare VIRGIL TOANCHINĂ, director grup nave CONSTANTIN BOBEȘ, director grup nave DAN ANDREI IONESCU, șef serviciu nave GHEORGHE CODARCEA, jurist și membru CA PETRU TOMA, director resurse umane VALENTIN ILIE ZEICU, navlositor NICOLETA CRISTINA ROMANESCU, ELENA MINERVA DAN și SEVERINA SAVA.

Anchetele demarate în 1993 au durat, în cazul unor, chiar și 17 ani de zile, însă absolut toate persoanele enumerate mai sus, prinse în diverse dosare și disjungeri ale acestora, au fost în final exonerate de orice vină și răspundere de către instanțele de judecată din România.

Dosarul PETROMIN-MINERVA avea să intre astfel în manualele dreptului românesc la capitolul ERORI JUDICIARE.

Vom reveni.

Sursa: constanta.ro

Citiți și:  ROMÂNIA, O PIEDICĂ PENTRU IEȘIREA RUSIEI LA ADRIATICA ȘI PENTRU UNGARIA ”MARE”

sau:  ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

GETO-VLAHO-ROMÂNII, UN CONTINUUM ETNIC IMPOSIBIL DE CONTESTAT

Cea mai interesantă ipoteză, dar și una dintre cele mai viabile pentru originea etnonimului ”vlah” folosit în numirea geților balcanici este elaborată în capitolul V din volumul 1 al cărții Frontierele romanilor scrisă de Alexandru Gabriel Filotti și publicată la editura Istros din Brăila în 2007.

Avem așadar propusă varianta coruperii numelui unui sfânt: Sf. Blasius ocrotitor al animalelor și venerat de geții oieri din Balcani.

Blasiu în varianta latină Blasius, iar în varianta slavonă Vlasie, decedat în anul 316, a fost un episcop în Sebasteia, Armenia Mare. Este sărbătorit ca sfânt în Biserica Ortodoxă, cât și în cea Catolică. Numele în limba româna ar putea fi Sfântul Valah din Sebasteia întrucât în albaneză și croată numele înseamnă Valahul.

Sfântul Vlasie este prăznuit de Biserica Ortodoxa în ziua de 11 februarie. Sfântul s’a născut într’o familie înstărită din Asia Mică. Fiind mai întâi medic, la vremea respectivă Biserica l’a rânduit pe acesta episcop în cetatea Sevasteia, din Armenia de la care se trage și numele de Sebastian, actuala Sivas din Turcia.

În vremea persecuțiilor pornite de împăratul Dioclețian împotriva creștinilor, Sfântul Ierarh Vlasie s’a retras într’o peșteră pustie din Muntele Argheos. Acest munte era înconjurat de păduri, în care trăiau multe animale. Acestea veneau adesea la peștera Sfântului Vlasie, precum vedem și în iconografie, pentru binecuvântare și vindecare.

În viața sfântului citim că, odată, pe când slugile împaratului vânau pe Muntele Argheos, ele văzură o mulțime de animale adunate la un loc; mult se minunară ei ca leii nu’i atingeau pe cerbi, iar urșii pe căprioare. Sfântul Vlasie a aflat despre venirea vânătorilor, drept pentru care a binecuvântat animalele și le’a spus:

„Fugiți mai repede, să nu vă omoare vânătorii!”

Când s’au apropiat, vânătorii n’au mai văzut nici urmă de fiară, în fața lor apărând doar un bătrân cărunt.

„Ești un vrăjitor! Cum ai fermecat aceste animale, ca să te asculte?”, au spus ei.

Sfântul însă le’a spus:

”Nu sunt vrăjitor. Eu sunt creștin din tinerețe. Dușmanii credinței m’au alungat din oraș. Mai bine trăiesc cu fiarele sălbatice, decât cu oamenii cei răi, dușmanii lui Hristos.”

Mulți ani a sihăstrit Sfântul Vlasie și, în toți anii aceștia, s’a rugat pentru oameni și pentru prigonitorii săi, de asemenea. În tot răstimpul acesta, animalele sălbatice veneau la el, după bunătatea sa, după mângâiere și dragoste. În vremea pustniciei sale, sfântul a privegheat și s’a rugat neîncetat, tămăduind îndată pe toți cei care îl căutau, precum și animalele bolnave din pădure.

Prigonitorii săi, care nu încetaseră să’l caute, l’au aflat în cele din urmă, rămânând uluiți la vederea unui al doilea Rai, unde leii, tigrii, urșii și lupii trăiau în bună pace în preajma sfântului. Vlasie și’a întâmpinat cu bucurie vrăjmașii, știind de mai înainte despre venirea lor. Fiind prins de soldații romani, în timpul domniei împăratului Licinius, sfântul a fost aruncat în temniță și chinuit aspru.

La judecata sa, Sfântul Vlasie și’a declarat cu tărie credința în Iisus Hristos și și’a arătat disprețul pentru idolii romani. Nevrând să se lepede de Hristos, sfântul a fost aruncat într’un lac adânc, însă acesta nu s’a scufundat, ci a călcat pe apă. Vrând să alerge la el, crezând în puterea zeilor lor, un număr de 68 de romani păgâni s’au înecat în apă, neputând ieși sau înota. Un înger i’a spus sfântului să iasă din apă, pentru a primi cununa muceniciei. Ieșind, soldații i’au sfâșiat trupul, rupându’l în bucăți, iar mai apoi i’au tăiat capul cu o sabie.

Sfântul Vlasie

Sfântul Vlasie a trecut la cele veșnice în ziua de 11 februarie 316. În timpul pătimirii Sfântului Vlasie, șapte femei care îi urmau s’au alăturat mărturisirii sale. Printr’un vicleșug, arătându’se dornice de a sluji idolilor, cele șapte femei au reușit să surpe statuile acestora și să le arunce în apă. După ce au fost torturate, fericitelor femei le’au fost tăiate capetele.

În anul 855, cinstitele sale Moaște au fost aduse în Imperiul Roman de Apus și așezate în Mănăstirea Sfântul Vlasie (Sankt Blasien), din Baden-Württemberg, Germania, iar o parte din ele au fost duse în localitatea Ragusa, după anul 972.

Mai înainte de a fi aduse în orașul Ragusa (Dubrovnik), cinstitele Moaște au fost purtate prin toate așezările unde trăiau vlahi, din Asia Mica și până în teritoriile de azi ale Greciei, Bulgariei, Albaniei și Macedoniei, ele oprindu’se pentru câțiva ani la Cetinje, în Muntenegru.

Capul Sfântului este păstrat în Mănăstirea Constamonitu, din Sfântul Munte Athos.

Sfântul Vlasie sau Blasiu / Valahul este ocrotitorul sau patronul orașului Dubrovnik, aflat pe malul Mării Adriatice, în Croația. În vechime, localitatea Dubrovnik se numea Ragusa, iar locuitorii Venetiei doreau mult să o cucerească. Pe la sfârșitul secolului al X-lea, părintele Stoiko, slujitor în catedrala orașului, se plimba pe malul mării, rugându’se. Deodată, un batrân cu port luminos i’a apărut înainte, zicându’i:

”Pregatiți’vă de război, căci venețienii vă vor ataca în curând. Bărcile lor, încărcate cu soldați, sunt ancorate aproape, în Gruz și lângă Lokrum. Spune’le raguzenilor că i’a avertizat Vlasie, episcopul martir al Sevastiei.”

Având vreme să se pregăteasca, localnicii i’au înfrânt pe atacatorii venețieni, în anul 972. Drept mulțumire, Sfântul Vlasie a fost numit ocrotitor al orașului Ragusa, fiind trecut pe sigiliul republicii și pe monezile emise în acea perioadă.

Sfântul Vlasie este întâlnit la creștini sub mai multe nume: Vlaho, Sveti, Sveti Vlaho, Blase, Blas, Vlas, Biagio, Svatý Blažej, Szent Balázs, Sanctus Blasius, Saint Blaise, Saint Balázs, Sebasty, Błażej z Sebaste, Blasius von etc.

Nu știm câți tigri și lei trăiau pe Muntele Argheos, dar cu siguranță turme de oi și capre se găseau din belșug, și nu este de mirare că păstorii îl îndrăgeau în trecut apelând la protecția sa pentru turmele lor. În credința populară el va deveni și protector al păsărilor şi al femeilor gravide fiind o prefaţă a sărbătorii de Dragobete.

”Vraciul” Vlasie a tămăduit, prin rugăciune şi post, animale sălbatice bolnave, fapte ce i’au adus denumirea de vraci. Sfântul Vlasie este în calendarul popular protector al păsărilor şi al femeilor gravide. De ziua lui, se spune că se întorc păsările migratoare, când li s’ar deschide ciocul şi ar începe a cânta. Peste două săptămâni, pe data de 24 februarie, la Dragobete, se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să’şi construiască cuiburile.

Se spune că Sfântul Vlasie anunţă marea sărbătoarea de Dragobete. Sfântul Vasie era considerat ocrotitor al gospodăriilor şi cioban al lui Dumnezeu pentru vite.

Sigur, în cartea sa Alexandru Gabriel Filotti, utilizează clișee etnice (daci, traci, daco-traci etc.) ultra utilizate de către scriitorii și istoricii români în mod cu totul eronat și pe care noi le dezavuăm, dar cu toate acestea vom reproduce un capitol din această carte din 2 considerente enumerate mai jos:

1. În special pentru o temerară intruziune în acea perioadă destul de săracă în documente pentru istoria românilor cuprinsă între secolele III și X.

2. De asemenea, redăm acest text și pentru abordarea problematicii iobăgiei rumânilor.

Cât despre romanizarea geților cu care și autorul nostru ar fi de acord, aici trebuie reiterat încă o dată, că această romanizare nu a avut loc, cel puțin nu în sensul pe care’l propune istoriografia românească, ci ea va trebui într’o bună zi să se limiteze doar la o serie de împrumuturi din limba latină uzuală în imperiul roman în special în scris și cu care toate neamurile din Balcani au avut legătură directă, împrumuturi în dialectele locale ale geților în special ale termenilor tehnici sau din terminologia creștină.

De altfel, și cu alte ocazii noi am insistat că limba getică folosită în Europa de toate triburile europene, nu puteau fi latinizate, atât timp cât toate etniile imperiului roman se foloseau de limbile lor materne, iar de limba latină, se foloseau doar ca o linqua franca în raport cu administrația sau numai de către elitele de la Roma în operele lor, textele, sau documentele oficiale.

Așadar, atunci când facem referire la cum erau priviți de către germanici acei vorbitori de limbi getice sau italice din imperiu sau cei care foloseau limba latină, aceste limbi foarte asemănătoare erau asociate și erau deopotrivă categorisite limbi valahe, valone etc. Deși se acreditează ideea că valahi erau numiți doar cei trăitori în proximitatea limesurile romane, istoria îi contrazice, deoarece vlahi erau cam toți geții din tot arealul getic balcanic și nu doar de la marginea imperiului, cei care se îndeletniceau cu oieritul, dar nu numai.

MOTTO
„Faptul că poporul român se înfățișează de la început format din două pături distincte: proprietari și iobagi, care se definitivaseră înainte de secolul al XIV-lea, și că numele de rumâni constituia nu o denumire etnică, ci una socială, reprezentând numai pe iobagi, este de cea mai mare însemnătate”, Constantin Giurescu. Studii de Istorie. Antologie de Dinu C. Giurescu. Editura Eminescu 1993 p. 328.

Creșterea și descreșterea convertibilității dinarului roman

Constantin Giurescu unul dintre marii istorici pe care i’a produs România , în anul 1915 publică studiul ”Vechimea rumâniei în Țara Românească …”, în care declară categoric, că numele de rumâni reprezintă numai pe iobagi, dar nu explică, de unde venea această denumire dată iobagilor, fonetic atât de apropiată de denumirea de ”roman”, care – în conștiința poporului – era considerată că ar fi fost denumirea etniei care locuia în Dacia, actualmente România. În 1916, el publică studiul Despre rumâni, din care am reprodus o frază care sintetizeza interesul nostru pentru numele:

VLAHII,

pe care poporul român l’a purtat din secolul al III-lea d.Hr., până în secolul al XIX-lea.

”Pentru străini toți locuitorii Vlahiei erau vlahi; hainele, vitele ca și orice produs din această țară, erau vlahe”, Despre rumâni. Memoriu citit la Academia Română în ședința din 11/24 dec. 1915.

Niciun istoric nu arată ce legătură ar exista între numirile de român sau rumân și Vlah. În Istoria Românilor, editura Europa Nova. Bucuresti 1999. J. C. Dragan la p. 43, emite o ipoteză, de o logică impecabilă, arătând următoarele:

”Când se vorbește de romanizarea Daciei, trebuie să se țină seama de un aspect ignorat în mod deliberat sau mai puțin cunoscut: ea face corp comun cu blocul romanității orientale, care începe din Istria și de la Marea Adriatică până în Marea Neagră, din Carpații Nordici până în Munții Pindului, în nordul Greciei”.

Civilizația romană a avut efecte atât de durabile, instituțiile sale fiind baza dezvoltării civilizației occidentale, încât atunci când se dorește a analiza fenomenul evolutiv omenesc în Europa, trebuie început măcar de la sfârșitul acestui imperiu, adică de la împărțirea lui, din anul 395 d.Hr., în Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol și Imperiul Roman de Apus cu capitala la Milan.

Actul scindării gândit de contemporanii Împăratului Teodosie, mai mult ca o împărțire administrativă, s’a dovedit a fi o împărțire definitivă, în sensul că reunirea într’o singură împărăție nu s’a mai realizat niciodată în cursul istoriei.

În realitate ”scindarea imperiului Roman din anul 395”, este actul al doilea, din procesul falimentării morale și materiale a sistemului economic, social și politic, în fapt totalitar reprezentat de imperiul Roman.

Actul întâi al acestui proces falimentar, l’a constituit, administrației romane, din Dacia și din Germania, din anul 276, hotarele imperiului Roman în Europa, devenind fluviile Rin și Dunăre.

Actul întâi a avut o continuare prin retragerea administrației romane, în anul 333 din insulele Britanice. Bineînteles că falimentarea morală a imperiului Roman a precedat și a determinat, falimentarea materială a imperiului Roman. Modul cel mai sintetic de ilustrare a evoluției spre faliment a economiei imperiului Roman, o demonstrează evoluția dinarului.

Imperiul Roman fusese întemeiat de August Octavian în anul 27 î.Hr…În perioada care a urmat, cursul dinarului a fost exprimat prin conținutul său în argint, adică convertirea în argint, la cerere, a dinarului. Valoarea maximă a dinarului a fost atinsă sub împăratul Traian, când dinarul putea fi schimbat pentru argint, la 93% din greutatea sa. Este posibil ca această situație economică exceptional de bună, din timpul împăratului Traian, să fi fost influențată și de intrarea în exploatare a minelor de aur din Dacia Felix.

Exploatarea minelor de aur, se făcea în bună parte cu mâna de lucru recrutată din afara Daciei propriu zise, pentru că partea bărbătească a Dacilor, fusese omorâtă sau se refugiase la triburile geto-trace din afara realmului (teritorii) imperiului roman, numai cei care fuseseră făcuți sclavi intraseră în minele de aur. Noii veniți proveneau mai cu seamă din peninsula balcanică iliro-traco-geto-dacă romanizată 40%, din orientul mijlociu grecizat-romanizat 20%, restul din peninsula italică și alte părți ale imperiului.

Fusese adoptat etalonul argint, și nu aur, pentru că aurul era principala monedă de plată pentru obținerea grâului din Egipt, Sicilia, și alte surse, cu care era hrănită gratis populația plebeie a Romei, și legiunile romane. Tot cu aur se plăteau și produsele importate din Orient, în special India, în schimbul mătăsurilor și al mirodeniilor. Datorită acestor plăți efectuate în aur, în lumea apuseană, traditional prețul aurului a rămas până în ziua de astăzi mai mare decât prețul argintului.

În timpul împăratului Adrian, care l’a urmat la domnie pe Traian, conținutul în argint al dinarului a scăzut la 87%. Nu este exclus ca unul dintre factorii care a condus la scăderea convertibilității dinarului, să fi fost și scăderea producției de aur, din Dacia, având în vedere performanțele reduse ale tehnologiei de extracție a aurului din mine în acea epocă, fapt care explică și decizia de mai târziu de evacuare a Daciei. În anul 244, sub împăratul de origină arabă, Filip, conținutul în argint al dinarului roman ajunge 0.5%, ca în sfârșit în anul 276, când armatele Romei se retrag din Dacia, conținutul în argint al dinarului roman să scadă la 0.02%.

Sclavagismul – principala formă de energie

Majoritatea istoricilor, consideră că economia romană era o economie sclavagistă, deoarece aproape singura formă de energie, disponibilă în lume, în acea epocă, era constituită de forța muschiulară omenească. Întrucât nu se inventase tehnologia pânzelor de corabie și a morilor de vânt, această formă de energie nu era disponibilă pentru omenire. Deși barbarii germani posedau tehnologia morilor de apă, care ar fi putut fi adoptată și în imperiul Roman, în special la Roma ea era interzisă pentru că ar fi produs somaj în cadrul populației plebee, parazitară, dar cu drept de vot.

Deși tehnologia tracțiunii carelor pe șoselele romane, care cuprindea construcția vehiculelor și a harnașamentelor, era intens practicată, dovadă șanțurile săpate în pavajele de piatră ale drumurilor romane de către roțile carelor, ferecate în fier, ea nu trecuse și în agricultură, pentru că plugul va fi inventat abia în evul mediu de către năvălitorii Slavi. Este drept că Romanii posedau „aratrul”, un instrument fără „cormană”, care era tractat în cruciș și curmeziș și care lăsa un teren ce se putea lucra apoi, mai ușor de către sclavi, tot cu hârlețul sau sapa.

În ceea ce privește obținerea de produse fabricate, ele nu puteau fi decât rezultatul muncii manuale. Din cauză că principala formă de energie – era cea umană – armata romană era preocupată ca să captureze din lumea barbarilor, un număr maxim de sclavi, pe care apoi îi vindeau întreprinzătorilor romani, prin intermediul piețelor de sclavi. Întrucât agricultura, era principala industrie a imperiului, și întrucât productivitatea muncii în agricultură era extrem de joasă, nevoia cea mai mare de sclavi era resimțită în agricultură. Atâta vreme cât energia furnizată de sclavi a fost principala formă de energie, iar sclavagismul a fost o formă de combatere a suprapopulării, sclavagismul nu a putut să fie înlăturat din realitatea socială a omenirii.

Sclavagismul a dispărut de la sine, numai treptat pe masură ce s’au găsit alte forme de energie mai ieftine, așa cum a fost tracțiunea animală în agricultură, pânzele de corabie și morile de vânt, morile de apă, etc.; iar în mod radical și definitiv numai atunci când revoluția industrială, care prin arderea combustibililor fosili – cărbunele, petrolul și gazele – în motoarele cu aburi și cu combustie internă a furnizat omenirii energia de care avea nevoie.

Roma în perioada de sfârșit a imperiului

Războaiele purtate de Imperiul Roman erau războaie imperialiste. Romanii porneau un război, numai din considerente economice, bine justificate. Așa se explică faptul că Romanii nu s’au extins în nordul și răsăritul Europei, unde nu exista nimic demn de a fi cucerit.

În schimb s’au extins în Orientul Apropriat și Mijlociu: grecesc, egiptean, israelit, persan si fenician, unde era o mare densitate de populație, civilizată și producătoare de bunuri agricole și manufacturate. În Răsăritul Europei nu au mers mai departe de Dacia cea bogată în aur, iar în nord, nu mai departe de sudul Insulelor Britanice unde se găseau bogate mine de cositor.

Războaiele romane erau concepute, ca să se asigure întotdeauna o superioritate militară zdrobitoare, în comparație cu posibilitățile militare ale adversarei sale. Superioritatea era realizată prin concentrarea forțelor necesare, în locul dorit, la momentul ales de Comandamentul Roman. Romanii nu se bazau pe elementul surpriză, greu de realizat cu forțe de infanterie, la mari depărtări de Roma și atunci când armatele romane înainte de a da vreo bătălie, în prealabil, ani de zile înainte, construiau poduri definitive și șosele. Imperiul Roman nu’și permitea să piardă vreun război.

Uneori pierdea bătălii, dar întotdeauna revenea și câștiga războiul. Unul dintre aceste războaie, în care în primele expediții, Romanii au obtinut unele rezultate, dar care nu au fost durabile, este războiul din Dacia (101-106 d.Hr.), în care pentru a’l invinge pe Decebal, a fost nevoie de construirea primului pod peste Dunăre, la Turnu Severin (Drobeta), și o șosea care să traverseze munții Carpați și să ajungă în inima regatului celui bogat, al lui Decebal.

După părerea multora dintre istorici, Imperiul roman a atins apogeul în timpul împăratului Traian (98-117 d.Hr.). Războaiele sale sunt un exemplu de imperialism, în care în mod conștient, a urmărit două scopuri: obținerea de rezultate economice imediate, pentru a returna trezoreriei imperiale, cheltuielile ocazionate de campania militara, și rezultate economice de lungă durată, care să justifice, cheltuielile ocazionate de anexarea teritoriului cucerit.

De aceia Traian pregătea în mod meticulous campaniile sale, dovadă construirea podului peste Dunăre de la Dobreta și termina cuceririle sale cu organizarea temeinică a teritoriilor cucerite. Nici un alt împărat roman, nu a lăsat posterității, memoriile sale în piatră, așa cum a lăsat Traian în Forul Roman, Columna care povestește întreaga epopee a războaielor dacice. În afară de Dacia, Traian a cucerit, în ordine: în anul 114 d.Hr. Armenia, în anul 115 d.Hr.. Mesopotamia până la fluviul Tigru, adică Irak-ul de astăzi, iar în anul următor, anul 116, traversează râul Tigru, cucerind parte din Iran-ul de astăzi, ajungând până la golful Persic, și anexează întreg teritoriul sub numele de Parția.

La capătul celălalt al masei de uscat euro-asiatice, la oceanul Pacific exista celălalt colos al civilizației omenești: Imperiul chinezesc. Între cele două imperii existau deosebiri esențiale. Imperiul chinez era bogat datorită muncii populației chinezești, și de aceea avea o mentalitate bazată pe defensivă, așa că a construit un zid de apărare, fără echivalent în lume, și a imaginat o politică de izolare față de restul lumii. În contrast cu Impe-riul chinez, Imperiul roman era sărac, așa că avea o mentalitate de prădător, și de aceea a construit un sistem de poduri și șosele, și o flotă ambele fără precedent în lumea veche, pentru a putea atinge, cu legiunile și galerele sale în toate colțurile imperiului, care se afla în permanentă extindere, apropriindu’și nu numai bunurile materiale ale popoarelor cucerite, ci și valorile culturale ale acestora.

Am călătorit în urmă cu câțiva ani, pe șoseaua strategică romană din Grecia, care este reconstruită cu fondurile Uniunii Europene, și care se întinde din Peloponez, trecând prin Corint și urmărind malul Mării Egee, legând Atena de Constantinopol. M’a impresionat măreția concepției și fantastica realizare; la fiecare 165 de kilometri, încă se află castre romane, care au funcționat permanent, fiind preluate de Imperiul Otoman, și de la aceștia din nou de Greci.

Distanța de 165 de km între castre, a fost stabilită ca fiind un releu, la o zi distanță unele de altele, legătura între ele fiind asigurată de curieri pe cai, schimbați din loc în loc, pentru transmiterea ordinelor. Concepția de apărare a Chinezilor, era diferită de cea a Romanilor, și pentru că populația imperiului chinezesc era uniformă, compactă într’un teritoriu și ajunseseră prin gradul de civilizație, să difere complet de populațiile nomade din afara zidului. Romanii în schimb, transformaseră – prin forță – într’o împărăție unitară, dar total neuniformă, o multitudine de etnii diferite, vorbind o mulțime de limbi și dialecte diferite, și foarte inegale ca dezvoltare pe scara civilizației umane.

Romanii, pentru a putea romaniza, acest conglomerat uman, aveau la dispoziție câteva instrumente puternice: pax romana asigurată de legiunile romane; limba latină ca mijloc de comunicare; podurile și șoselele care asigurau legătura dintre provincii; dar mai cu seamă legile romane civilizatorii. În comparație cu nivelul de dezvoltare al barbarilor, legile romane erau democrate și progresiste. Dar cu toate că legislația romană era democratică și progresistă, prin faptul că ea nu se aplica decât oamenilor liberi, cetățeni romani din peninsula Italică, deci nu numai că nu era universală, dar mai grav, era sectară.

Împăratul roman Caracalla, în anul 212, face pasul decisiv înainte, în procesul de romanizare al imperiului atunci când proclamă că orice om liber, din cadrul imperiului, devine cetățean roman.

Există o similitudine între ceea ce se petrecea în Imperiul Roman în secolul III cu ceea ce se întâmplă în secolul XXI în Uniunea Europeană, a cărei extindere, urmărește să transfere oameni, din rezervorul uman ușor asimilabil din Răsăritul Europei în Apusul Europei. Practic, armatele romane învingătoare, creiau în teritoriile cucerite, o catastrofă de mari proporții, prin omorârea și luarea în sclavie a părții masculine a populației din teritoriile pe care le cucereau, precum și jefuirea resurselor agricole, animaliere și a oricăror alte bunuri.

Sclavii erau duși, la piețele de vânzare a sclavilor din imperiu. Familiile romane din clasa de mijloc, posedau în medie circa 8 sclavi, cei bogați în jur de 1000 de sclavi, iar împărații în jur de 20.000 de sclavi. Roma în perioada de extindere avea o populație de circa 1.500.000 de oameni din care circa o treime, erau plebeii, care primeau gratuit, o pâine de 0,75 kg. zilnic. Populația de sclavi, care făceau muncile din domeniul prestărilor de servicii, gladiatori, dar și tutori, erau în număr de circa 400.000. Restul populației libere era formată din: patricieni, intelectuali, actori, negustori, meseriași, cărăuși, muncitori specializați în construcții capitale, și altele, care făceau ca un oraș de asemenea mărime să funcționeze.

Cumpărătorii de sclavi, erau în special moșierii, adică patricienii dintre care se re-cruta elita politică: senatorii. Acești senatori- latifundiari nu plăteau impozite, iar cum activitatea principală a Senatului se reducea la aprobarea de noi impozite pe care trebuia să le plătească restul populației, ei veneau la Senat numai atunci când era vorba de a se vota o lege care’i interesa și pe ei, ceea ce era întotdeauna cazul, numai atunci când era în joc Tezaurul Romei, adică acordarea de fonduri pentru organizarea de campanii militare.

Latifundiile se creaseră, în decursul timpului, prin concentrarea în mâna latifundiarilor, prin cumpărare a pământurilor care fuseseră distribuite legionarilor la sfârșitul campaniilor militare, deoarece aceștia nu aveau nici cunoștințele agricole necesare, dar nici înclinarea de a se speti, muncind lotul militar cu care fuseseră improprietăriți. În majoritatea timpului, patricienii nu locuiau la moșiile lor, pentru că în perioada târzie a imperiului, siguranța lor personală, nu era asigurată în vilele lor de la moșii, fie din cauza eventualelor incursiuni ale bandelor de barbari, fie din cauza eventualelor răscoale ale sclavilor.

În același timp, toate afacerile importante, toate intrigile politice, și toate distracțiile se derulau la Roma, nu în provincie, așa că moșiile erau lăsate pe mâna vechililor. Lupta aparent între păgânism și creștinism, adică între religii, era în realitate lupta dintre posesorii de sclavi apărați de păgânism și cei care nu posedau sclavi, și care doreau ca prin eliberarea sclavilor, patricienii să piardă avantajul muncii ieftine, și deci să se creeze o redistribuire a proprietăților, pe baza concurenței de pe o piață a muncii liberă.

Nașterea romanității orientale (proto-etnia vlahă)

Maximinus I Gaius Iulius Verus (235-8) Tracul: „El merită să fie considerat ca primul dintr-o linie impozantă de Împărați Romani de la Dunăre, izvorâți dintre cele mai valoroase popoare războinice din Imperiul Roman”. (The Roman Emperors […] 31 BC- AD 476, Michael Grant. Ed. Charles Scribner’s Sons, New York 1985).

Din șirul acestor Împărați Romani de la Dunăre, Airelian Lucius Domitius Aurelianus (270-5), născut în Moesia Inferioară, este cel care decide să fixeze granița Imperiului Roman pe Dunăre.

Abandonarea Daciei, era rațională deoarece nu avea granițe naturale ușor de apărat, și în plus era despărțită de Imperiul Roman prin fluviul Dunărea. Cu partea din populația Daciei, care consimțise să fie evacuată, înființează la sud de Dunăre două noi provincii: Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis.

Dioclețian, Gaius Aurelius Valerius (284-305), născut în Dalmația, este cel care pune la punct sistemul Tetrarhia, un guvern militar format din doi tetrarhi seniori și egali, având rangul de Augustus, secondați de doi tetrarhi juniori și egali, cu rangul de Cezari, responsabilitățile fiind împărțite teritorial în: vest și est, care avea menirea să asigure o succesiune în baza meritului și a seniorității, nu una întâmplătoare. Evident – ca orice convenție între oameni care nu ține seama de legile naturale, în cazul de față: lupta intraspecifică – pentru cei care nu înțeleg fenomenul evoluționist, tetrarhia s’a transformat în anarhia.

Dioclețian îl numește pe Maximian Marcus Aurelius Valerius (286-305 și 307-8), originar de lângă Sirmium, mai întâi (285) în rangul de Cezar, iar apoi (286) în rangul de Augustus, egal cu el însuși, în vest și doi Cezari: Constantius I Chlorus Flavius Iulius (Palidul) (305-6), originar din Dardania (Moesia Superioară) în vest și Gaius Galerius Valerius Maximianus (305-11), originar din Dacia Ripensis, în est. Diocletian se retrage (305) și’l obligă și pe Maximian, să se retragă și el, cei doi Cezari (Chlorus și Galerius), devenind Auguști iar Cezari fiind numiți: Severus II Flavius Valerius (306-7) și Gaius Galerius Valerius Maximinus II Daia 310-13).

La moartea lui Constatius I Chlorus (306), Galerius îi numi, în vest, simultan Augustus pe Severus II, și Cezar, pe fiul lui Constantius I Chlorus: Flavius Valerius Constantinus I (306-37), care fusese născut la Naissus în Dacia Ripensis – care va deveni Magnus – iar pentru creștini va deveni ”Sfântul Constantin și mama sa Elena”.

Aranjamentul care’l lăsa pe din afară, nu putea fi acceptat de Maxentius Marcus Aurelius Valerius (306-12), fiul lui Maximian și despotul gărzii pretoriene. El obținu investitura de la Senat și de la populația Romei și’l rechemă din retragere pe tatăl său Maximian.

Pe rând Severus II, Galerius și chiar Maximian, înaintează spre Roma, pentru a’l detrona, cu armate care însă dezertează. Maximian se refugiază la Constantinus I Magnus, și cu ocazia căsătoriei fiicei sale Fausta cu Constantinus I Magnus îl înaintează, pe acesta, la rangul de Augustus, apoi trădează, capturând Massilia, posesiunea ginerului său, din care cauză Constantinus I Magnus îl atacă și Maximian își pierde viața.

Valerius Licinius Licianus, fiu adoptiv al lui Diocletian, care la fel cu toți ceilalți protagoniști menționați în cadrul subtitlului prezent: nașterea romanității orientale, fără excepție, care au devenit în prima generație, din părinți țărani sau păstori, direct împărați romani, deci și el fiu de țăran, originar din provincia Dacia Ripensis, a fost înălțat la rangul de Augustus, la Conferința de la Carnuntum (308), atribuindu’i’se provincii care aparțineau Cezarului Maximinus II Daia, pe care Licinius în lupta (310) care a urmat l’a învins și l’a omorât.

După ce Galerius moare (311), Constantin I Magnus (312) invadează Italia, unde Maxentius poseda o armată de patru ori mai numeroasă, decât armata invadatoare a lui Constantin I Magnus, dar cu toate acestea, acesta, reușește ca prin Victoria (312) de la podul Milvian peste Tibru, învingându-l pe Maxentius, care se îneacă în Tibru să schimbe nu numai fața Imperiului Roman ci și soarta întregii civilizații vestice. El declară că înainte de bătălie a avut o viziune: o cruce luminoasă pe cer purtând inscripția: in hoc signo vinces. În consecință, bătălia a fost considerată de istoricii creștini, drept una decisivă asupra păgânismului, ceea ce era de fapt perfect adevărat. Lumea Romană era acum divizată între Constantin I Magnus și Licinius. Constantin I Magnus îi acordă dreptul lui Licinus de a legisla în cadrul jurisdicției sale, în schimbul recunoașterii de către acesta a rangului de senior Augustus pentru el însuși.

În 313, Licinius se căsătorește cu Constantia sora lui Constantinus I Magnus, acceptă intrarea religiei creștine în panteonul religiilor din Republica Romană și retrocedează – prin Edictul de la Milan – toate averile confiscate de la creștini. Peste numai un an însă, Licinius, reîncepe persecuția creștinilor din jumătatea răsăriteană a Republicii romane unde își exercita autoritatea. Constantinus I Magnus câștigă bătălia de la Cibale, la 8 octombrie 314, și în consecință cucerește întreaga peninsula Haemus (balcanică), cu excepția Traciei.

Licinius în calitatea sa de exponent al partidului politeist, sclavagist, continuă persecuția creștinilor, așa că nouă ani mai tarziu, Constantinus I Magnus, dă curs plângerilor creștinilor persecutați de Licinius, și pornește o nouă campanie militară în contra acestuia, câștigă o victorie la Adrianopole (323), îl urmărește în Anatolia unde la Chrysopolis pe data de 18 Septembrie din acelas an, îl înfrânge încă odată, iar în anul următor (324) îl prinde și’l execută.

În acest fel Constantinus I Magnus, reușește pentru prima dată în mai mult de un secol, să rămână singur Imperator, de la râul Clyde din Insula Britanică până la râul Eufrat din Persia. În felul acesta, rămânând singurul Imperator al imperiului – deoarece fusese recunoscut de toate legiunile care formau armata – și ne mai făcând parte dintr’un guvern de coaliție, în care fiecare Imperator-asociat, avea un număr de legiuni care’l susțineau, Constantinus I Magnus a reconstituit în mâna sa toată puterea executivă și legislativă, care înainte de Diocletian aparținuse Senatului. Deoarece el era fiu de Imperator, și fusese ales Imperator, inițial pentru a urma tatălui său care murise, el întemeiase de fapt o dinastie, așa că Constantinus I Magnus, este cel care transformă Imperiul condus de un guvern de coaliție militar, într’un Imperiu condus de un împărat ereditar.

Pentru a consolida moștenirea sa, lăsată celor trei fii ai săi, el mai întreprinde două măsuri absolut necesare: unificarea bisericii creștine, baza puterii sale politice si militare, prin sinodul de la Nicaea, din anul 325, și mutarea capitalei imperiului pe locul unde exista satul Bizanț, pe data de 11 mai 330. Mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol, era mai cu seamă o mișcare cu caracter ideologic, prin care panteonul politeismului și al sclavagismului era părăsit, și era înlocuit cu un imperiu creștin condus de:

„un suveran, de drept divin, ales și inspirat de Dumnezeu si bucurându’se de o autoritate absolută; persoana lui era considerată sacră și la fel tot ce era in jurul lui, tot ce făcea, primea acelaș epitet”,  (Ch Diehl, Marile probleme ale istoriei bizantine, p. 22. Traducere de Ileana Zara. Editura pentru literatura 1969).

Mutarea capitalei la Constantinopol era însă în esență, și o mișcare practică deoarece costa mai ieftin decât reconstrucția Romei. Vechile familii patriciene care aveau interese, moșii și sclavi în Italia, un sistem politic cu rădăcini adânci clientelare, și pe plebeii parazitari și veșnic nemulțumiți – cu alte cuvinte pe cei care aveau cel mai mult drep-tul să poarte numele de Romani – nu au mai putut să aibă în Roma, ostatic, Senatul, pe care să’l oblige să le subvenționeze stilul de viață parazitar, intrucât Senatul a fost mutat în noua capitală. În plus partea apuseană a imperiului, prezenta o rentabilitate economică scăzută în comparație cu partea răsăriteană a imperiului, și în acelaș timp, un risc mult mai mare din partea năvălitorilor germani.

Roma propriu zisă din cauza mlaștinilor pontine – 160 000 ha la 40 km. distanță – care era un focar de țânțari Anopheles transmițători de malarie, a lipsei de canalizare, a întregului fond locativ foarte vechi, devenit insalubru, și lipsa sclavilor care în trecut erau utilizați la muncile de servicii, devenise un loc unde viața era grea, neplăcută, nesigură și nesănătoasă, ceea ce se oglindea în rata nașterilor, mult mai joasă decât media de nașteri înregistrată în provinciile imperiului.

Mutarea capitalei de la Roma, pe locul satului Bizanț, a fost poate măsura cea mai importantă, care a făcut ca să existe întotdeauna un Imperiu de Răsărit, la Constantinopol, întâi Roman, apoi Bizantin, la urmă Otoman. În faza inițială Imperiul Roman Oriental cu capitala la Constantinopol, după separarea din anul 395, în conformitate cu:

Ch. Diehl, în lucrarea menționată mai sus, Marile probleme ale istoriei bizantine, pp.23-24, arată următoarele:

”Care era întinderea acestui imperiu ? Pentru a ne da seama de aceasta, e destul să consultăm Notitia dignitatum care datează cam din anul 400. Imperiul din orient era împărțit în două prefecturi de pretoriu, cea din orient și cea din Iliria. Fiecare din aceste prefecturi cuprindea un număr oarecare de dioceze […] În prefectura din orient se numarau cinci dioceze[…]Fiecare din aceste dioceze era împărțită într-un număr oarecare de provincii […] 6 pentru Tracia, în total 49.[…] Prefectura Iliria era mai puțin întinsă: avea două dioceze, a Macedoniei care număra 6 provincii, și a Daciei care avea 5; cu totul 11.”

J. C. Drăgan, în cartea sa Istoria Românilor, pp.44-46 (Editura Europa Nova, București 1999), scrie că într’o perioada de 375 de ani (235 d.Hr..-610 d.Hr.), timp în care au domnit 80 de împărați, 40 erau originari din partea europeană, răsăriteană a imperiului, adică din Panonia până la hotarele Greciei, deci iliro-traco-geto-dacii romanizați, sau urmași ai coloniștilor romani din alte părți ale imperiului, naturalizați în peninsula Haemus. Istoricul german Fr. Altheim, citat de J. C. Drăgan, numește această perioadă, epoca împăraților-soldați.

De fapt denumirea de impărați-soldați, este improprie deoarece ințelesul noțiunii de imperator, nu’și pierduse încă sensul adevărat, Roman, acela de însărcinat cu puteri depline, pentru rezolvarea unei situații de criză, pe durata crizei. În acest sens, imperatorul, nu putea fi decât un soldat nu și un împărat – având puterea executivă, limitată la armată. Puterea politică civilă executivă, într’un cuvânt ”guvernul” de unde emana toată autoritatea în republica romană, era senatul, care delega puterile sale imperatorilor.

Senatul, vota legile în baza cărora acționau Imperatorii. Legile votate aveau scopul dublu de a pune la dispoziția imperatorilor mijloace legale, în baza cărora aceștia să poată rezolva crizele, împiedicându’i totdeodată de a improviza, ceea ce le’ar fi crescut independența față de Senat, facilitându’le tendința naturală de a se transforma în dictatori. Tot senatul elibera din trezoreria republicii, sumele necesare formării legiunilor și cereau socoteală pentru sumele cheltuite, acordând ‘triumful’ imperatorilor în funcție de rezultatele obținute.

Accepțiunea modernă a termenului de împărat – aceea de monarh ereditar, absolut sau constituțional – este o corupere a democrației și a republicanismului original roman, urmarea abuzului puterii și a corupției societăților omenești. Metodele prin care senatul roman a combătut tendința imperatorilor, de a acapara puterea, erau multiple, mai importante fiind: numirea simultană a mai multor imperatori, incluzând teritorialități limitate – spre exemplu est sau vest – sau subordonări limitate, imperator și imperatori asociați. În conformitate cu teoria darwinistă, s’a creat o permanentă stare de criză, o luptă pentru putere, a tuturor în contra tuturor, care a condus la întărirea rolului armatei în viața statului, inversând rolurile, adică numirile imperatorilor, fiind făcute de diferitele grupuri de armate – est sau vest – ceea ce la moartea lui Teodosie (395) a condus la scindarea imperiului în: Imperiul roman de răsărit și Imperiul roman de apus.

În perioada (235-610 d.Hr.) în care, Balcanii, au furnizat imperiului roman 40 din totalul de 80 de Imperatori, dintre care cel mai insemnat – din toate punctele de vedere – pentru evoluția omenirii, a fost Constantin cel Mare (307-337), se poate afirma că scena politico-militară a imperiului roman a fost dominată de descendenți ai daco-geto-traco-ilirilor romanizati, sau de romani de diverse origini colonizati în peninsula Haemus (Balcanică).

Aceasta situație a putut să existe, numai pentru că soldații din care erau formate legiunile, ajunseseră să’și aleagă imperatorii, în loc ca aceștia să fie numiți de Senat. Rezultă probabil, că daco-geto-traco-iliro romanizați, în armată erau grupul etnic cel mai numeros, deoarece pământul din Italia se afla în mâinile patricienilor, și ca atare împroprietărirea veteranilor, după fiecare campanie, o perioadă îndelungată, a fost făcută prioritar în peninsula Balcanică, fiind cea mai apropiată de Italia, transformand’o într’o pepinieră de personal militar.

A avut importanță și faptul că, Balcanii formau trăsătura de unire dintre posesiunile romane din orient și cele din occident. Nu poate fi ignorat nici factorul timp, deoarece Grecia, fusese cucerită de către generalul roman Mommius, încă din anul 146 î.Hr.,. El a înlocuit, în Grecia, toate democrațiile cu oligarhii. Nu trebuie uitat că cucerirea Galiei de către Cezar, a fost făcută un secol mai târziu: 58-50 î.Hr.

Scopul urmărit de Caracala atunci când în 212 d.Hr. acorda cetățenia romană, tuturor oamenilor liberi din imperiu, era ca să poată recruta soldați din provinciile puternic romanizate. Creștinarea întregii zone balcanice și a zonelor adiacente balcanilor: Dacia și Panonia, a fost un alt factor care a grăbit romanizarea populațiilor iliro-traco-geto-dace.

Luând în considerare toți factorii menționați, se poate afirma că întreg spațiul ocupat de daco-geto-traco-iliri, din Panonia unde se întrepătrundeau cu celții și până în Tracia unde se mărgineau cu grecii, în secolul al VI-lea, secolul lui Flavius Anicius Justinianus (527- 565) – ultimul mare împărat roman, el insuși de origină Iliră – aceștia, iliro-traco-geto-dacii – se aflau în diferite stadii de romanizare, dar majoritatea formau un nou popor, care’și păstrase numele de roman, deși vorbea o limbă nouă romanică: limba română, care diferea de limba latină.

Iată ce spune Ch. Diehl, în Marile probleme ale istoriei bizantine , pp. 26-27:

”În Europa invaziile din secolul al V-lea nu provocaseră schimbări mari în etnografia imperiului din orient. […] Invaziile din secolul al VI-lea ale hunilor, slavilor, bulgarilor și avarilor, fuseseră mai dezastruoase pentru imperiu și de mai multe ori, bandele lor apăruseră până sub zidurile Constantinopolului. […] Procopius a descris pe larg atrocitățile ale căror victime au fost acești locuitori și, dacă e să credem mărturia lui se poate „evalua la mai mult de 200 000 numărul romanilor care, la fiecare năvălire, au fost masacrați sau duși în captivitate, așa că aceste provincii semănau cu deșerturile Sciției. […] În epoca lui Heraclius, Croații și Sârbii ocupară toată partea occidentală a Iliriei; alți slavi s’au stabilit în Macedonia […] ei au populat întreaga regiune cu triburile lor, care au format mici state aproape independente pe care bizantinii le numeau Slavinii […] Fără îndoială, la această slavizare aproape completă a peninsulei Balcanice, vechile populatii ale regiunii au rezistat și au sfârșit foarte adesea prin a impune slavilor influența lor.”

Scenariul descris de Ch. Diehl în Marile probleme ale istoriei bizantine, din citatul de mai sus concentrat la maximum, pentru a câștiga în coerență, înfățișează drama poporului protoromân, rezultat din romanizarea daco-geto-traco-ilirilor, și surprins de năvălirile barbarilor superior organizați din punct de vedere militar, într’o perioadă în care proto-românii nu erau o etnie, posedând conștiința identității proprii, ci erau o mulțime neorganizată care încă nu se desprinsese din realmul Romanilor. Perioada de la sfârșitul secolului VI și începutul secolului VII, a fost pentru protoromâni, perioada în care Imperiul bizantin cu interese majore în partea asiatică a imperiului, nu a mai avut capacitatea de apăra și posesiunile europene. Împăratul bizantin de origină traco-ilira, Tiberius II Constantinus, moare în anul 582, după o domnie de patru ani, în care Tracia și Grecia fuseseră inundate de Slavi.

Îi urmează la tronul Bizanțului ginerele său de origină grecească, Flavius Tiberius Maurikios. Acesta, timp de 3 ani (588-591) se dedică, concentrând toate forțele imperiului bizantin, în scopul restaurării pe tronul Persiei, a dinastiei Sassanide, detronată de propria sa armată persană. Poate că neglijarea problemei năvălirii slave, în favoarea amestecului în problemele dinastice din Persia, să fi fost făcută din considerentul că Slavii care intraseră pașnic în împărăția sa, ocupând siliștele nelucrate de protoromâni, după părerea partidei grecești care’l susținea pe Maurikios, erau un adaos valoros la populația rară din Balcani; poate că a considerat că reducerea omogenității populației protoromâne din Balcani era o politică valoroasă pentru imperiul său bizantin (grecesc), multinațional; poate pur și simplu, ordinea de urgență impunea întâi rezolvarea stării de criză din partea asiatică a imperiului, sau toate aceste considerente la un loc.

Ceea ce este însă cert, este că o astfel de politică, a avut darul să creeze o stare de revoltă în cadrul armatei care continua să fie formată din numeroase contingente provenind din Balcani, și care își vedeau țara unde își aveau familiile, trecută pe planul al doilea din punctul de vedere al priorității Imperiului bizantin.

Abia în anul 592, Maurikios începe să organizeze apărarea în contra coaliției Avaro-Slave, care se apropria de Constantinopol, în înaintarea lor ocupând cele mai fertile terenuri. În fața acestei situatii, centurionul Focas, de origină Traco-Iliră, în anul 602 a fost proclamat împărat de trupele care luptau la Dunăre în contra Avarilor și Slavilor coalizați. Focas reușește să’l prindă pe Maurikios în Calcedonia, și drept pedeapsă pentru trădarea intereselor protoromânilor din Balcani, îl execută, după ce în prealabil îl obligase să asiste la executarea celor cei cinci fii ai săi și a tuturor partizanilor săi, prinși odată cu el. Partida grecească din Constantinopol, îi oferă tronul fiului guvernatorului din Africa, Heraclius, care în anul 610, cu o flotă, cucerește Constantinopolul, îl prinde pe Focas și’l spânzură. Focas a fost ultimul împărat bizantin de origină iliro-traco-geto-dacă romanizați.

Ei dominaseră politica și destinul imperiului roman incepând din anul 235 când trupele romane aflate pe Rin se revoltaseră în contra Imperator-ului Severus Alexandru, și’l execută, întrucât acesta cumpărase pacea de la Alanii care năvălisera în Galia îl aleg în locul lui pe Tracul Gaius Julius Verus Maximinus, care devenise în acest fel primul Imperator dintr’un șir de 40 de imperatori / împărați, de origină iliro-traco-geto-dacă romanizați, care în perioada 235-610, alternează cu alți 40 imperatori / împărați, având alte origini, pentru un total de 80 imperatori/împărați care au domnit în această perioadă.

Întemeietorul Împărăției Romane creștine, este Constantin cel Mare (307-337), care își construiește o nouă capitală; autoritatea sa fiind de ordin divin, deci – cu excluderea oricărei alte religii – poziția de împărat fiind de ordin divin nu putea fi decât ereditară – cu excluderea oricăror altor Imperatori neînrudiți sau neadoptați. Până la Constantin cel Mare, puterea era deținută de imperatori, a căror autoritate deriva de la numărul de legiuni, pe care aceștia reușeau să’l finanțeze, și care ca adevărate partide politico-militare, reușeau să facă și să desfacă, succesive guverne militare.

Vlahiile

Ca istoric, Constantin Giurescu poate fi caracterizat, drept un descoperitor, un cercetător și un analist al istoriei bazat pe documente, așa că pasajul pe care îl redau mai jos din antologia: Studii de Istorie, de la pagina 328, este o surprinzătoare încurajare din partea sa, de a se utiliza actele emise de cancelariile statelor românești din secolul XIV și de mai târziu, pentru ca pe această bază, să se reconstituie istoria românilor din perioada în care „izvoarele tac”:

„Trecutul poporului roman în cele zece veacuri despre care izvoarele tac, se oglindește în întocmirea socială cu care el apare în istorie în regiunea unde dezvoltarea sa a fost mai ferită de înrâuriri străine. Această întocmire ne arată mai clar și mai convingător decât orice altă mărturie istorică, atât soarta elementului român în timpul năvălirilor barbare, cât și modul cum s’a format prin înrâurirea năvălitorilor naționalitatea română”.

Nu cred că vreun istoric s’ar angaja la astfel de ‘profeții despre trecut’. Cum adică, pentru că începând cu secolul al XIV-lea, în proaspetele înființate state românești – cancelariile domnești se ocupau numai de conflictele dintre proprietari și rumâni – și de aceea existau numai documente despre proprietari și rumâni, s’ar putea susține, că în mediul rural nu existau decât aceste două categorii de locuitori?

Ba mai mult să presupunem că nici în perioadele anterioare secolului al XIV-lea să nu fi existat picior de cioban liber?!

Dar din păcate, asta este ceea ce citim în antologia Studii de Istorie, la pp. 316, 328, din studiul:

Vechimea Rumâniei în Țara Românească și legătura lui Mihai Viteazul, p. 316:

”Concluzia aceasta stă în contrazicere cu părerea admisă azi în istoriografia noastră, că în timpurile vechi țăranii care trăiau pe moșiile boierilor și mânăstirilor alcătuind satele lor, erau oameni liberi. (n. subsol. R.Rosetti, Pământul…, p.27,28, 32,37-8, 79, 233, 241, 257) Libertatea țăranilor este o iluzie; ea se putea susținea, numai prin ignorarea organizării de odinioară. Până la sfârșitul secolului al XVI-lea nu se aflau în Țara Românească decât trei categorii de locuitori: orășeni, proprietari și rumâni. O populație rurală de oameni liberi neproprietari nu exista în această vreme; ea începe a se forma numai de la Mihai Viteazul înainte. Libertatea era condiționată de stăpânirea pământului: se dobândește și se pierde împreună cu ea.”

Cred că interpretarea justă a termenului: proprietar, la Constantin Giurescu este aceea în care pe lângă boieri, mânăstiri și voievozi, sunt incluși și moșnenii, oameni liberi în aceeași măsură în care sunt liberi și boierii, deoarece sunt posesori de pământ, și locuiesc în sate moșnenești. O a doua precizare: Constantin Giurescu nu știe când s’a produs diferențierea în cele două pături sociale: boieri și rumâni, dar spune că ea este foarte veche, și cu siguranță că s’a produs înainte de consolidarea statelor românești, din secolul al XIV-lea, când rumânia era deja institutionalizată, și constituia baza relațiilor sociale din Valahia, Moldova și Transilvania.

Ca atare pentru a mlădia oarecum, părerea prea categorică a lui Constantin Giurescu, eu cred că o populație foarte numeroasă de oameni liberi neproprie-tari de pământ – pe lângă categoria de oameni liberi, moșneni proprietari de pământ – existau în toate țările din spațiul care aparținuse Imperiului roman oriental, din Munții Carpați până în Muntii Pindului, și anume păstori proprietari de oi și capre. Ei cutreerau acest spațiu larg sub oblăduirea Imperiului roman iar mai tarziu al celui bizantin, vorbeau aceași limbă romanică (proto-română) pe care o vorbeau si celelalte trei categorii de locuitori ai Vlahiei: orașeni, boieri si rumâni și pe care toate popoarele din Balcani îi numeau Vlahi, la fel cum îi numeau și pe restul locuitorilor din Vlahia.

Nicolae Iorga nu prezintă nici el documente care să lămurească origina Vlahilor, dar formulează o teorie în această privință, pe care o expune în lucrarea sa: Histoire des Etats Balcaniques, La Roche-sur-Yon, Imprimerie Centrale de l’Ouest, p.38:

„Nu erau străini între ei, pentru că dacă în studii teoretice, popoarele care trăiesc din Carpați, până în insulele din Arhipelag și până la capul Matapan sunt divizați în Români latini, Bulgari turanici, Sârbi slavi, Albanezi ilirici și Greci eleni, fiecare vorbind, cu excepția Bulgarilor, limbi diferite, care ele înșile sunt pline de importante împrumuturi reciproce, dar dacă s’ar face cercetări antropologice serioase, s’ar ajunge fără îndoială, la rezultatele prevăzute de istorie și confirmate de studiul vieții populare și al artei populare, că toate aceste popoare, au o origină comună, care nu este nici elenă, nici slavă, nici latină și bine înțeles nici turanică.

Am arătat în altă parte, că trebuie să admitem în toți acești descendenți, moștenirea lăsată de marile popoare ale Tracilor și Ilirilor înrudiți între ei, care se întindeau până în Asia Mică, în regiunea Caucazului, și la izvoarele Eufratului, și a căror dispariție subită și totală ar rămâne inexplicabilă”.

Nicolae Iorga nu este cunoscut ca un evoluționist, dar pentru că este un enciclopedist, utilizează corect, în conformitate cu teoria darwinistă, termenii: ”origină comună” și ”moștenire lăsată” în contextul studierii originii Vlahilor. Mai mult decât atât, ar dori ca să se întreprindă studii ”antropologice serioase”, care să confirme teoria sa.

În ziua de astăzi, prin cercetări serioase s’ar înțelege studierea moștenirii genetice, pe bază de A.D.N., purtătorul codului genetic. La aproape un secol de când Iorga a scris cartea sa, la scară mondială, există o organizație condusă de genetistul Spencer Wells, care pe bază de probe de sânge de la oameni trăind în locuri izolate, a ajuns la concluzia că oricine în viață azi, posedă o origină comună, care poate fi urmărită până la un mic trib de africani, care a trăit în urmă cu 60.000 de ani. El și colaboratorii săi, pe baza probelor de sânge recoltate local, au putut să demonstreze și calea luată de migrațiile timpurii, continent cu continent.

Vlad Georgescu în Istoria Românilor, editia a III-a, la p.23-24, (Humanitas București 1992), distinge două perioade în formarea limbii protoromânilor, prima până în secolul al VI-lea, când unitatea acestei limbi se desăvârșește, și o a doua perioadă, datorită năvălirii slavilor din secolele VI-VII, care va determina izolarea Vlahilor de la nord de Dunăre, atât față de romanitatea apuseană, al cărei cap spiritual și politic devenise institutia papalității, cât și de imperiul bizantin.

Iată ce scrie Vlad Georgescu, p. 23:

”În anul 602, profitând de prăbușirea frontierei bizantine la Dunăre și de asasinarea împăratului Mauriciu, slavii se revarsă în imperiu stabilindu’se masiv și definitiv în Balcani […] În acelaș timp însă dislocarea unei însemnate mase slave de la nord la sud a produs schimbări importante în echilibrul etniilor, micșorând rolul elementului romanic în Balcani, dar întărind ponderea sa în Dacia. În nord, populația romanică va sfârși prin a asimila masa slavă rămasă […] putem socoti că începând cu secolele IX-X se poate vorbi de un popor român definitiv constituit.”

p. 24:

„Evoluția limbii latine populare spre protoromână, căreia îi aparține probabil expresia “torna, torna fratre” rostită de un soldat băștinaș din armata bizantină la 587 și apoi spre română a fost unitară până la invazia slavă, când dialectul daco-roman a început să se despartă de cele trei dialecte sud-dunărene, aromân, istroromân si meglenoromân. Este probabil că cele 4 dialecte și’au definitivat personalitatea în secolele IX-X adică odată cu desăvârșirea formării poporului român și cu reintrarea sa în atenția izvoarelor scrise”.

Odată cu aducerea în Panonia, în anul 896, a maghiarilor, prin consensul instituției papale și a împărăției romane de naționalitate germană, pentru stingerea schismei create de introducerea alfabetului chirilic în Moravia, izolarea Vlahilor față de romanitatea apuseană a devenit cvasi perfectă, dar în schimb a creat condiții, pentru afilierea la Patriarhatul din Constantinopol.

Sf. Blasius >>> Blasi >>> Blaci >>> Blahi >>> Vlahi.

De dată recentă, este contribuția valoroasă a lui J. C. Drăgan, care publică în 1999 Istoria Românilor, editura Europa Nova, București. El scrie la p. 76-78 următoarele:

”Un general bizantin, Kekaumenos, îi numea, în secolul al XII-lea, vlahi, nume pe care îl întâlnim și în alte cronici străine. Acest nume vine de la germanicul vlah, care’i desemna pe români sau pe galii romanizați. Termenul a fost împrumutat de slavi (voloh) și apoi de alte neamuri, în limba latină folosită de cancelariile medievale apărând sub forma de valahus. Asadar, valah=român, iar Valahia=România”.

p. 77:

”În 1066 românii din Tesalia se răscoală sub conducerea lui Niculiță, centrul mișcării pornind din localitatea Larissa. […] Este vorba de aceaș regiune care reușește să capete un ‘statut de autonomie’ la sfârșitul secolului al XII-lea.[…] I s’a spus astfel, Valahia Mare, pentru a o deosebi de alte Valahii care apar în secolele XIII-XIV, așa cum arată Traian Stoianovich în Study in Balkan civilization.”

p. 78:

”De’a lungul Munților Dinarici, Morlacii ocupau o serie de înălțimi de la Kottor (Cattaro) în Sud, până la Senjo (Segna) în Nord. Pe lângă acest complex al Vlahiilor din Munții Dinarici (așezări vlahe sau țări vlahe) apar o serie de alte Vlahii: o Vlahia Veche (Stari Vlah) în cordonul muntos care desparte Bosnia, Herțegovina și Muntenegru de Serbia, o Vlahie de Sus în Epir, o Vlahie Mare în Tessalia, o Vlahie Mică în Etolia și Acarnania, o Vlahie (Vlahorychinoi) în sudul Macedoniei, o serie de Vlahii în Munții Balcani și în Munții Rodopi, un alt grup de Vlahii se întind din sudul Dobrogei până la Anhialos și Marea Neagră, o Vlahie Albă (Muntenia) la Dunărea de Jos, o Vlahie Neagra (Moldova) de la Carpați la râul Prut (potrivit cu harta politică de azi a Europei, căci din secolul al XIV-lea până la 1812 partea dintre Prut și Nistru a făcut parte din teritoriul Moldovei), o Valahie Mica (de obicei cunoscută ca Oltenia) …, Vlahii dincolo de Carpați în Transilvania, o România în Bosnia și încă alte Vlahii”.

Victor Spinei în extraordinar de bine documentata carte: Marile migratii din estul și sud-estul Europei în secolele IX-XIII, editura Institutul European, Iași 1999, citează la p.60, cronici, pe care le consideră:

„neinfluențate între ele: Povest’ vremennych let (”Povestirea vremurilor de demult”), letopiseț vechi-rusesc întocmit lângă Kiev în primii ani ai secolului al XII-lea, și Gesta Hungarorum elaborată de Anonymus notarul regelui Bela III (1172-1192). În ambele cronici se menționează ciocnirile triburilor maghiare cu vlahii (Blasii / Blacii, volohi) și slavii, imediat după ce au străbătut lanțul carpatic […] De la termenul Walchen (provenind de la formele germane arhaice walh / walah / walhe), prin care erau desemnate de regulă grupurile romanice”, (n.subsol P.Wiesinger, Antik-romanische Kontinuitat im Donauraum. . . , 1, ed. H Wolfram si W. Pohl, Viena, 1990, p. 261-368).

S’ar părea că opinia exprimată de domnii J. C. Drăgan și V Spinei, cu privire la originea numelui acordat de străini – VLAHI – începând cu secolul al III-lea d.Hr.., etniei constituite din romanizarea și creștinarea populației daco-geto-traco-ilire, care a supraviețuit până în ziua de astăzi, slavizării și maghiarizării spațiului etnic original daco-geto-traco-ilir, ar fi de origine germană, și poate fi trasat până la autorul austriac P. Wiesinger din citatul de mai sus.

Autorul acestei cărți, în timpul unei călătorii efectuate în primăvara anului 2005 în Croația (Dalmația), Herțegovina și Muntenegru, a fost surprins să audă de la ghida croată, o licențiată în istorie, că denumirea de Vlah – a populației romanice cu care ei, croații, au avut de luptat și pe care până la urmă au înlocuit’o în Dalmația – provine din coruperea numelui Sfântului Blasius, cel mai popular sfânt din Balcani în Evul Mediu.

Nu trebuie neglijat că numele Vlahilor din toate cronicile scrise în limba latină, la plural este Blahii – orum, iar Robert de Clari unul dintre, cronicarii francezi ai celei de a patra cruciade, care se încheie cu căderea Constantinopolului, pe Vlahia din Tessalia, o va numi ”Blanchie la Grande”.

Grafic litera „V” din alfabetul latin, în limba greacă este litera „B” și se citește “vita”, asa că coruperea literii “B” din limba latină în “V”(vita), în peninsula balcanică, este naturală pentru că nu există altă posibilitate, identic cu acelaș fenomen, în care a apărut Sf. Vasile din „Basileus” (împărat), precum și nenumărate alte cuvinte.

Toate referirile la Sf. Blasius, sunt de acord că el fusese episcop în orașul Sebastium din Armenia, iar martirizarea sa s’a întâmplat în anul 316, în timpul domniei împăratului Valerius Licinianus Licinius (308-324), șeful partidului politeist din imperiul roman, co-imperator, pentru jumătatea orientală a imperiului roman, al viitorului Împărat creștin Constantin cel Mare până în anul 324, când acesta îl înfrânge definitiv, și’l execută.

Înainte de a deveni episcop în Sebastium Armenia, el fusese medic. Toate detaliile despre viața sa sunt absolut legendare și nu au suport istoric. Aceasta nu înseamnă că nu a putut să fie venerat drept unul dintre cei 14 martiri ai Bisericii Creștine. La timpul când a fost supus martiriului, oamenii guvernatorului l’au găsit refugiat într’o peșteră, înconjurat de animale. O versiune spune că ar fi fost animale sălbatice, iar altă versiune că ar fi fost oi.

Versiunea care susține ideea că ar fi fost înconjurat de oi, îl transformă în păstor, o imagine scumpă creștinătății, și care în același timp explică marea sa popularitate printre populația iliro-tracă, romanizată, care în procesul de creștinare, i’ar fi adoptat numele, pentru că era o națiune de păstori. Acești păstori, specializați în oierit, au cutreerat peninsula balcanică, din munții Carpați și până în munții Pindului, sub umbrela imperiului roman și apoi a imperiului bizantin, și au reușit în acest fel, ca până la venirea slavilor în secolul VI-VII să creeze o mare unitate de limbă, și de cultură, în care religia creștină a jucat un rol principal, întemeiind sub numele de Vlahi, o protoetnie românească.

Din cauză că împăratul Constantin cel Mare, a câștigat războiul civil intern în contra politeismului, prin înfrângerea lui Licinius, trecerea la creștinism a tuturor popoarelor din imperiul roman, fără piedici din partea statului, a căpătat caracter de masă, începând timpuriu în secolul IV. În limba română cuvinte de bază în domeniul religios, precum: Dumnezeu, biserică, cruce, creștin, sfânt, lege, înger, a boteza, cuminicare, a închina, păgân, rugăciune, Paște, preot, a răposa etc., dovedesc că la poporul român, creștinismul a fost însușit în perioada romană de formare a protoetniei române, care din ce în ce mai des era numită de vecinii săi: Vlahi, din cauza cultului lor pentru Sfântul Blasius.

Nu trebuie respinsă ideia că o mare parte din partea răsăriteană a imperiului roman a fost creștinată, prin propovăduitori veniți din Armenia, deoarece în Armenia (301) pentru prima dată religia creștină, a devenit religie de stat. În Dubrovnik, sfântul patron al orașului, este Sfântul (Martir) Blasius, așa cum în Veneția vecină, patron al orașului este Sfântul (Evanghelistul) Marcu.

Îmi vine foarte greu să accept ideea că germanii i’ar fi învățat pe Grecii bizantini, cum să’i numească pe proprii lor păstori, din imperiul bizantin, care le cutreerau munții și cu care făceau un comerț intens cumpărându’le produsele, de la care încasau impozite, care le furnizau marinari, soldați, care erau creștini de rit răsăritean, și care uneori se răsculau împotriva lor.

Este dovadă de mare orbire evoluționistă, să crezi că poporul daco-geto-traco-ilir romanizat și creștinat, în perioada, 235-610 d.Hr.., în care timp a furnizat 40 de Imperatori (din 80) imperiului roman, printre care se numără însuși Sfântul Împărat Constantin, de origină daco-geto-traco-iliră, care a înființat Constantinopolul și a înlocuit politeismul roman cu creștinismul.

Îmi vine de asemenea foarte greu să accept ca Slavii, care cucereau rând pe rând teritoriile tradițional stăpânite de Vlahi, strâmtorându’i din ce în ce, aceștia trebuind să se mulțumească cu munții pentru a’și putea menține identitatea etnică, protoromână, și de la care preluaseră până și venerația față de Sf. Blasius, să fi fost învățați de către Germani, care este numele acestei protoetnii de păstori.

De altfel Germanii, în speță Saxonii care ocupaseră partea răsăriteană a Britaniei, i-au numit nu pe romani ci pe celții din Anglia, refugiați în ceea ce este astăzi Wales, care este locuita de celții Welch, și care vorbeau limba Welch (celtă) înainte de sosirea romanilor în Britania. De asemenea germanii i-au numit pe slavii, care populau locurile unde astăzi se află Berlinul, Wends și unde încă există o localitate care se numește Wends.

Cred că contribuția nemților, la numele de Vlahi, al românilor din evul mediu, se limitează numai la obținerea formei germanizate ”Walachei” pentru Valahia. Așa că propun examinării, temeinicii sau netemeinicii teoriei croate care arată că denumirea de Vlahi a provenit prin coruperea numelui Sfantului Blasius. De altfel, aceasta este chiar o datorie față de strămoșii noștri, deoarece în prezent România este singura formație statala, moștenitoare a genelor – Vlahilor – din trecutul nu prea îndepărtat.

Teoria mea este că această legătură este simplă moștenire

Teoria din subtitlul de mai sus a fost lansată de Charles Darwin. În Arhipelagul Galapagos el a colectat, prezervat și catalogat în funcție de insula de proveniență din arhipelag un număr de mici păsărele din genul Fringilla sp., în limba engleză ground finch, iar în limba română cea mai apropriată denumire ar putea fi cintezoi nezburător. După întoarcerea la Londra, din călătoria care a durat 5 ani, Darwin a predat colecția de Fringillide, ornitologului John Gould, care a stabilit că este vorba de 13 noi specii, în fiecare insulă câte o specie.

Păsărelele ground finch, se hrănesc numai cu semințe căzute pe sol. Dar-win a ajuns la concluzia că păsărelele au venit în zbor de pe continentul Sud-American, atunci când erau în stare să zboare. Apoi, în cursul milioanelor de ani de evoluție, întrucât nu existau dușmani naturali, din cauza cărora să fi fost nevoite să se salveze prin zbor, aripile li s’au atrofiat, rămânând ancorate la sol unde găseau tot ceea ce le era necesar pentru supraviețuire. În perioada în care mai erau încă în stare să zboare, s’au răspândit în toate insulele arhipelagului.

În România Liberă din 15 iulie 2006, Emilia Achim semnalează că Peter Grant (Princeton University), a constatat că în Daphne (Galapagos), în 1982 au intrat cintezoii Magnirostris care au mâncat semințele plantelor Tribulus care era hrana principală a cintezoilor Fortis, așa că majoritatea acestora au murit, supraviețuind doar exemplarele cu ciocul mic, care mâncau semințe mici pe care Magnirostris nu le mâncau. A rezultat că Selecția Naturală poate produce o nouă subspecie într’o generație.

Darwin a mai găsit în arhipelagul Galapagos trei specii de mocking birds, (Mimus poly-glotos) care au fost numite așa pentru că imită sunetele scoase de alte păsări, și care fiind specifice Americii centrale și nordului continentului Sud-American, nu au corespondent în lumea veche; apoi a mai găsit un număr de specii de broaște țestoase uriașe, fiecare adaptată la o insulă a arhipelagului.

Aș mai putea să amintesc teoria sa asupra marilor păsări din categoria struțului din Africa: din care două în Argentina (Rhea și Pterocnemia) , una în Noua Zeelandă (Moas), și alta în Australia (Emu), care’l conduce la ideea că deoarece aceste păsări au un strămoș comun, în trecutul Terei, aceste continente formau un singur bloc de uscat, care s’a despărțit în mai multe continente care apoi au migrat departe unele de altele, teorie confirmată geologic ulterior.

Darwin, în baza descoperirilor sale, mult mai numeroase decât cele câteva exemple menționate mai sus, a pus în evidență că organismele vii, din cauza izolării, în timp, sub imperiul condițiilor de mediu diferite, se diferențiază producând noi specii mai bine adaptate condițiilor locale.

Pentru a explica acest mod particular de creere de noi specii, el a formulat următoarea lege naturală cu caracter general-valabil:

”Constatăm în aceste fapte un fel de legătură adâncă organică străbătând prin spațiu și timp. Teoria mea este că această legătură este simplă moștenire.”

Desigur cazul cintezoiului din Galapagos este cazul extrem, prin care se demonstrează, interacțiunea asupra organismelor vii a trei factori: izolare în spațiu, mediu diferit și timp îndelungat. Caz considerat extrem, din cauză că factorii pasivi: izolarea și timpul s’au prelungit suficient de mult, pentru a permite mediului specific fiecărei insule să producă noi specii. Cazul considerat extrem, al cintezoiului nezburător de Galapagos, a permis unui geniu al observației, așa cum a fost Darwin să scoată în evidență, am zice noi astăzi: moștenirea genetică comună, a speciilor diferite, pentru că au un strămoș comun.

Antropologii, susțin că omul modern, care are un trecut de cel mult 60 000 de ani, nu a avut timp să dezvolte noi specii în afară de specia Homo sapiens. Ei susțin că s’a mers numai atât de departe, până la diferențierea în rase și etnii. În acest sens, atât Vlahii cât și națiunile Slave trăind astăzi în peninsula balcanică, pot reclama un strămoș comun: protoromânii proveniți din iliro-traco-geto-daco romanizați, dar a caror etnogeneză se va desăvârși numai în secolele IX-X, după încorporarea, în proporții diferite, a năvălitorilor turanici și slavi, și după ce vor suferi și impactul particular al mediului unde s-au așezat.

Mărgeanul vieții vlah

În primul său caiet de note ( First Notebok, July 1837-February 1838), adică doar la câteva luni de la întoarcerea sa în Anglia, dintr’o călătorie în jurul lumii, care a durat 5 ani, cu corabia Beagle, la pagina 25 Darwin scrie:

„Arborele vieții mai bine ar fi numit mărgeanul vieții, care are drept bază crengile (scheletele); astfel că legătura dintre moarte și viață nu poate fi văzută.”

Primul lucru care trebuie remarcat, este că abia întors din călătorie, se și așează la masa de scris, pentru a așterne pe hârtie ceea ce’l preocupa în cel mai înalt grad. La data când scria rândurile de mai sus, Darwin se zbătea să scape din canoanele tradiționale ale gândirii omenești, care, încă și astăzi în secolul XXI, își imaginează fenomenul evolutiv ca un fluviu de continuitate, și de aceea arborele vieții, și deci ‘arborele genealogic’, care are rădăcini, vase pentru urcarea sevei brute până la frunzele, unde în baza fenomenului foto-sintezei este preparată seva elaborată, este reprezentarea cea mai deplină a fenomenului evolutiv.

Nimic mai fals! Deoarece „legătura dintre moarte și viață nu poate fi văzută”.

Un arbore al vieții, nu poate fi imaginea evoluției, pentru că nimic într-un arbore nu lasă să se vadă moartea, ori evoluția nu poate fi concepută fără moarte și viață în acelaș timp.

Așa că Darwin ne comunică modelul mărgeanului în lucrarea sa: The Structure and Distribution of Coral Reefs, pe care o publică în 1842. Lumea științifică din acea epocă a fost complet bulversată de noutatea absolută pe care Darwin o dezvăluia. În primul rând el arată că mărgeanul este o colonie formată din miliarde de animale minuscule din specii diferite ale clasei coelenteratelor, sau a polipilor și care în principiu au o formă tubulară cu o gură înconjurată de tentacule, forma tubulară fiind susținută de un schelet calcaros care impregnează tubul.

Aceste colonii trăiesc în apele oceanice puțin adânci, cum ar fi apele de deasupra vulcanilor submarini, formând atolii coralieni. Darwin, explică lumii că singura parte vie din Marea Barieră de Mărgean și din atolii de mărgean sunt coloniile din aproprierea suprafeței oceanului, iar stânca din calcar (mărgean) care merge până la craterul vulcanilor este formată prin căderea, scheletelor polipilor morți.

Stadiile evolutive prin care au trecut aceste animale în decursul milioanelor de ani, timp în care s’au format recifele coraliene, nu se pot cunoaște, pentru că astăzi vedem doar ultimul stadiu de evoluție al mărgeanului. Rațional, putem ajunge la concluzia, că acelaș proces s’a petrecut cu absolut toate formele de viață, dar pentru că nu putem vedea formele de viață intermediare, nu putem trage concluzia că, forma de viață prezentă, a fost creată de la început, așa cum se vede astăzi.

În călătoria, pe care am întreprins’o în Australia in anul 2004 am străbătut părți din marea barieră de recife de mărgean, într’o ambarcațiune cu fundul și pereții submerși dintr-un material prin care se putea vedea foarte bine constituția părții vii a coralului ca și roca (mărgeanul). Ni s’a atras atenția asupra unor demarcări în roca de mărgean (coral) explicate de specialiști ca perioade în care mărgeanul a fost scos la suprafață de mișcările tectonice și deci coloniile de mărgean au murit, viața reluându’se numai atunci când alte mișcări tectonice au submers din nou roca de mărgean.

Mai jos prezint un grafic al evoluției poporului român sub forma de mărgean al vieții. Măsura în care am reușit o vor confirma cititorii.

Mărgeanul vieţii vlah

În graficul de mai sus pornesc de la ideea că oamenii trăiesc în colonii, la fel cu coralul, în prezent existând în peninsula Balcanică – din aceiași tulpină iliro-tracă – 10 etnii vii: Românii, Albanezii, Slovenii, Croații, Bosnienii, Herțegovinii, Muntenegrinii, Sârbii, Bulgarii și Macedonenii a căror existență a devenit posibilă, numai prin moartea generațiilor care i’au precedat.

Se distinge o primă perioadă (I) – 168 î.Hr.., cucerirea Macedoniei 276 d.Hr., retragerea din Dacia – care deci a durat 4 ½ secole, perioadă în care stăpânirea Romanilor nu a fost contestată, și în care populația autohtonă iliro-traco-geto-dacă, dă naștere Romanității Orientale.

Dunărea rămâne hotarul împărăției romane până în secolul VII, adică circa 4 secole.

În această a doua perioadă (II), Romanitatea Orientală se transformă în protoromâni, purtând numele de Vlahi și posedând o limbă diferită de limba latină, limba română la nord de Dunăre și limba aromână la sud de Dunăre și o cultură proprie orală, bazată pe religia creștină. Ei înființează o serie de Vlahii numite Țări.

Urmează perioada cuceririlor slavo-turanice (III), când triburi slave aliate ale Avarilor, cuceresc (610 d.Hr.) Iliria, și când alte triburi slave aliate ale Bulgarilor întemeiază (681 d.Hr.) primul Țarat al Bulgarilor, în Tracia.

În această perioadă, care a durat 7 secole, până la cucerirea definitivă a peninsulei de către Turci (Kossovo 1389), Slaviniile inițiale se unesc în Țarate (Bulgar și Sârbesc) și duc o luptă neîncetată în contra Imperiului Bizantin (grecizat), În această perioadă, marea majoritate a Vlahiilor la Sud de Dunăre, sunt absorbite în masa Slavilor, Perioada de dominație turcească (IV) durează 5 secole, secolul XIV-XIX, constituind perioada în care caracteristicile etniilor din spațiul fost Iliro-traco-geto-dac, se definitivează în națiuni noi, ceea ce va conduce la formarea de noi state naționale.

Ceea ce a împiedicat, o reprezentare grafică a evoluției umane, a fost conceptul ‘arborele vieții”, în care nu există posibilitatea reprezentării grafice a invaziilor, și nașterilor de noi popoare, așa cum este posibil să se demonstreze printr’o reprezentare grafică de tipul ”mărgeanul vieții”, care are posibilitatea să explice grafic, fenomenul istoric.

Păstorii

Așa cum am arătat în cursul acestei cărti, vânătorul a evoluat, devenind păstor. Apoi a făcut un pas mai departe, specializându-se în trei mari direcții, devenind: păstor de oi așa cum au fost toate popoarele făcând parte din imperiul roman, păstor de vaci așa cum au fost germanii, și călăreți din stepă așa cum au fost popoarele turanice și mongole. Vlahii erau exclusiv, păstori de oi.

În partea răsăriteană a imperiului roman, devenit apoi imperiul bizantin, adică peninsula balcanică, munții Carpați și câmpia română, nu a existat nici odată o competiție pentru acelaș fel de pășuni, între călăreții din stepă năvălitori și păstorii de oi, ceea ce explică supraviețuirea acestora din urmă în cursul năvălirilor barbare. În mod natural există pășuni bune pentru vaci, pășuni bune pentru cai, și pășuni ce nu sunt bune nici pentru vaci, nici pentru cai, și care totuși sunt bune pentru oi.

Mai mult decât atât, fiecare dintre aceste specii de animale, preferă anumite plante din pășune, dar oile se acomodează cu orice resturi vegetale se pot găsi. Ecosistemele ierboase au deter-minat specializarea păstorilor, iar în final tipul uman rezultat. Popoarele care populau ma-rea regiune pastorală euroasiatică, de la muntii Carpați, pe la nordul Mării Negre până la hotarele Chinei, deși prezentau o mare diversitate etnică, toți aveau un stil de viață similar deoarece erau păstori.

Iată un text din J. J. Saunders, The History of the Mongol Conquests pp. 49-50, Routledge & Kegan Paul. London 1971:

”Niciun trib nomad nu este bazat pe o perfectă egalitate; captivii din război sunt invariabil înrobiți, iar cei puternici și întreprinzători, dintre ei așa cum este normal, se ridică la poziții de conducere și putere ca conducători ai forțelor asociate. Dar deosebirea dintre nobil și omul de rând, sau așa cum o numeau Mongolii dintre oasele albe și oasele negre (Yasun), nu a fost o deosebire de funcție economică; accederea în clasa conducătoare a noyani-lor (stăpâni ) era probabil în funcție, în aceeași măsură, bazată pe talent și îndrăzneală cât și pe naștere și descendență.

Că ciobanii propriu ziși erau inferiori din punct de vedere social, călăreților nu este dovedit; că pășunile tribului, erau exploatate în comun, și nu stăpânite individual, nu implică un sistem de socialism primitiv; averi particulare sub formă de herghelii sau turme puteau fi acumulate de șefii de clanuri, și nu trezeau invidie, astfel de șefi putând să fie susținuți și urmați atâta vreme cât ei se dovedeau capabili să conducă tribul în război și în jaf.”

Din cele relatate, se poate deduce că, nu numai păstorii de oi, nu aveau nevoie să-i concureze pe călăreți pentru pășuni, deoarece oaia putea să utilizeze orice pășune cât de sărăcăcioasă, dar în acelaș timp oile produceau: carne, lână pentru țesături și corturi, și piei de oaie pentru îmbrăcăminte de iarnă, absolut necesară în stepă. Păstorii erau aliații naturali ai călăreților: pentru că le furnizau articole vitale pentru supraviețuire pe care ei înșiși nu le puteau produce; în bătălii erau utilizați oriunde era nevoie de infanterie (gloată), în câmp deschis infanteria (gloata) asociată călăreților, deschidea lupta atrăgând asupra sa primul impact al armatei dușmane, după care interveneau călăreții, iar la atacul cetăților, infanteria (gloata) ducea greul luptei de uzură din fața zidurilor.

De aceea călăreții din stepă, de orice origină etnică ar fi fost, întotdeauna năvăleau numai în asociere cu o infanterie, tot de orice origină etnică ar fi fost, care ca și călăreții puteau să’și aibă grijă de ei înșiși, în ceea ce privește subzistența, sau se asociau cu o infanterie (gloată) locală, de orice origină etnică ar fi fost, în vederea combaterii dușmanului comun, ținta jafului. Cu siguranță că ținta atacurilor comune, ale nomazilor: călări și pedeștri, erau asezările sedentare, unde era întotdeauna ceva de jefuit, deasemenea, de orice origină etnică, ar fi fost locuitorii acelor așezări. Ceea ce afirm este faptul că apartenența etnică – în epoca năvălirilor barbare – naționalismul etnic, așa cum se manifestă el astăzi, era mai curând o chestiune tribală.

Până s’a ajuns la o conștiință națională – românească – aceia care s-a manifestat atât de puternic în secolele XIX-XX, și care a mers până la sacrificarea moșiilor ancestrale în cazul moșierilor, și la sacrificiul vieții, pe câmpurile de luptă, a tuturor celor care simțeau românește, românii au trebuit să parcurgă mai multe etape. Reamintesc proverbul englezesc, care de fapt are caracter de lege naturală, și care spune că:

”nici Dumnezeu nu poate face două lucruri: un pom bătrân și ”un om bine crescut” – dintr’odată – deoarece ambele trebue să aibă timp ca să crească.”

În spațiul cuprins între Câmpia Panonică spre Nord și Grecia spre Sud, Marea Adriatică spre Vest și Marea Neagră spre Est adică partea europeană a Imperiului Roman oriental, ținta atacurilor călăreților din stepă, erau iliro-traco-geto-dacii romanizați și sedentarizați, din orașe și sate, unde se găsea întotdeauna ceva de jefuit, iar aliații lor locali, uneori activi, alteori pasivi, sau chiar victime, erau păstorii iliro-traco-geto-daci romani-zați și creștinați, oieri nomazi, care aveau case în satele de munte, cu acelaș stil de viață din Munții Carpați până în Munții Pind.

Păstorii, difereau față de populația sedentarizată prin stilul de viață – numit de istorici: transhumanță – care se caracteriza prin faptul că primăvara, turmele lor de oi și capre, erau duse la pășunat pe pășunile din părțile muntoase cele mai înalte ( 1 000-1 800 m. altitudine), de unde nu mai coborau decât toamna. Urcarea și coborârea turmelor din munte se făcea din timpuri imemorabile – păgâne – la aceiaș dată.

Odată cu creștinarea lor, aceste date au devenit din Munții Carpați până în Munții Pind, primăvara, sărbătoarea Sf. Gheorghe, după calendarul Iulian, 6 mai, iar după cel Gregorian 23 aprilie, iar toamna de Sf. Dumitru, după calendarul Iulian pe 8 noiembrie, iar după cel Gregorian pe data 26 octombrie. Acumularea de furaje pentru furajarea de iarnă, nici nu era de conceput, având în vedere că rentabilitatea oieritului decurgea din pășunat si nici de cum din furaje recoltate și stocate. Ceea ce îi deosebea de consângenii și colingualii lor sedentarizați, din câmpiile și văile care alternau cu munții unde Vlahii, hălăduiau, era că Vlahii erau nomazi, atenție acest fapt era esențial: fără a poseda nicio pășune. Chiar și munții unde ei hălăduiau erau proprietatea altcuiva: la început patricieni, apoi boieri, mânăstiri, și mai cu seamă împărați sub forma de „dominium eminens”.

Pășunile montane – pentru că nu erau bune decât pentru pășunat cu oile în timpul verii – indiferent de proprietar, intrau repede într’o înțelegere cu oierii, prin înțelegeri de cele mai multe ori multianuale. Singura problemă fiind că concesionarul-păstor să nu încarce pășunea cu mai multe oi decât putea suporta fondul de pășunat. Dacă munții erau proprietatea altora, cu atât mai puțin oierii posedau terenuri de pășunat în părțile joase, pe văi și câmpii.

Părțile de relief susceptibile pentru cultivarea cu plante agricole, care în perioada de iarnă erau utilizate drept pășuni pentru oi, aveau proprietari cu care nu era la fel de ușoară o înțelegere. De cele mai multe ori, oierii trebuiau să împartă turmele din timpul verii în turme mai mici, care mergeau din ce în ce mai departe, de unde în sezonul agricol de vară trebuiau să se întoarcă la pășunile din munții unde aparțineau. Iarna în câmpii reprezenta un exil; reîntoarcerea primăvara la pășunile montane pentru oieri era înapoierea acasă.

Modul de viață descris mai sus: mișcarea sezonală, vara în pășunile montane, iarna în pășunile din câmpie, nu este nomadism propriu zis, așa cum era stilul de viata al tuturor călăreților din stepă – spre exemplu maghiarii la sosirea lor în anul 896 în Panonia – ci cel mult un seminomadism, sau mai curând o semisedentarizare. Acest mod de viață specific spațiului balcanic a fost numit transhumanță.

Ei, Vlahii oieri, erau liberi. Dar din cauza slabei productivități a muncii – păstoritul chiar sub forma de semisedentarizare așa cum era transhumanța – era extrem de vulnerabil la fenomenul de suprapopulare, deoarece pășunile aveau o suprafață limitată care puteau susține un număr limitat de oi, și în consecință un limitat număr de familii de oieri, care după ce a atins limita maximă posibilă de familii de oieri, a început să exporte populația în exces. Pentru acest motiv, mișcarea populației omenești, a fost întotdeauna de la populația de păstori din munți, unde posibilitățile de trai erau limitate spre câmpii, unde găseau de lucru, dar pentru că proprietatea pământului se afla în mâna altora, muntenii liberi trebuiau să devină iobagi, sau soldați, marinari etc..

Oricând, pe bază individuală, sau sate, văi, și triburi, ar fi putut să’și schimbe statutul de păstori liberi, cu acela de iobag, soldat, sau marinar, în funcție de unde locuiau în acest spațiu, care se întinde din Munții Carpați până în Munții Pindului. Fluxul continuu de coloniști de la munte spre câmpie, a menținut omogenitatea etnică, și a limbii vorbite, din cadrul Vlahiilor, până la venirea Slavilor.

Pe lângă fuxul continuu de populație de la munte spre șes, a mai existat un alt flux de populație dar de data aceasta în lungul munților, dinspre munții Pind, unde presiunea demografică era mai mare spre nord adică spre Munții Carpați, unde toate condițiile erau mai bune pentru oerii care formau protoetnia românească. Acest flux continuu, de data aceasta impreună cu oile și aducând în Munții Carpați stilul de viață, limba și civilizația protoromână, a fost elementul de bază – după părerea multora dintre istoricii noștri, dar și a mea – al formării etniei românești.

În secolul VI-VII, s’au întâmplat mai multe lucruri concomitent, care a avut drept rezultat transformarea Imperiului roman de răsărit în Imperiul bizantin. Atacurile barbarilor – pe două fronturi: asiatic și european – au determinat ca lupta internă pentru putere dintre etnia romană și populația romanizată din partea europeană, pe de o parte, și etnia greacă și populația grecizată, din Grecia și Asia, pe de altă parte, să’și găsească o finalitate: Grecii au reușit să devină forța conducătoare a Imperiului.

Cotitura s’a produs sub im-periul împăratului Heraclius, care a domnit 31 de ani. Deoarece și resursele economice ale părții asiatice și africane ale imperiului depășeau cu mult resursele economice ale peninsulei Haemus, apărarea părții asiatice de năvălitorii barbari a devenit prioritară.

Apărarea părții europene a imperiului, unde domina o populatie daco-geto-traco-ilira creștinată, și romanizată, a trecut pe planul al doilea. În Mexicul din ziua de astăzi, de la aeroport, turistul are la dispozitie o broșură, din care află că populația de 80 000 000 de locuitori, ai Mexicului, după criterii etnice se împarte astfel: 1 000 000 spanioli, 39 000 000 metiși și 40 000 000 amerindieni.

Comparația cu Mexicul, ne ajuta să înțelegem, că la fel ca și în Mexic – cel puțin calitativ – deoarece nu putem furniza date pentru peninsula Haemus, Dacia și Panonia de la acea dată, înainte de invazia masivă slavă, situația din punct de vedere etnic trebuie să fi fost similară. În schimb din punct de vedere cultural, prin acte de administratie, comert, propovăduirea religiei creștine devenită religie unică a Imperiului roman și activitatea de recrutare de legiuni din populația iliro-traco-geto-dacă, cucerirea devenise completă, și ca atare limba de comunicare, devenise o limbă romanică, prin coruperea limbii vorbite de iliro-traco-geto-daci.

Citez din capitolul V, Vlahii, al acestei cărți, din cadrul subtitlului Vlahii:

” . . . Spencer Wells, care pe bază de probe de sânge de la oameni trăind în locuri izolate, a ajuns la concluzia că oricine în viață azi, posedă o origină comună.”

O teorie, deși științifică, nu este întotdeauna dovedită prin date științifice, dar ea are totuși menirea de a da o explicație acolo unde nu există nicio explicație și de a deschide calea și justifică executarea unor cercetări științifice. Numai cercetări pe bază genetică pot rezolva ceea ce C. Giurescu numește:

”Trecutul poporului român în cele zece veacuri despre care izvoarele tac.”

Până la realizarea dezideratului exprimat mai sus, concluzia noastră este: la venirea Slavilor și Turanicilor, în secolele VI-VII, spațiul geografic: mărginit la Nord de Panonia, la sud de Grecia, la Vest de Marea Adriatică, și la Est de Marea Neagră era ocupat, din punct de vedere etnic de o protoetnie românească cu o origină iliro-traco-geto-dacă, romanizată – de tipul Mexicului din ziua de astăzi.

Chestiunea unei populații de păstori, neproprietară de pământ, nomadă, liberă de obligații feudale, a mai fost atinsă în cadrul acestui capitol. În cadrul subtitlului următor, voi explica prin teoria darwinistă, formarea: rumâniei, vecinii și iobăgiei la Români.

Sedentarizarea păstorilor vlahi a căpătat denumirea de „rumânire” în Muntenia, „vicinire” în Moldova și „iobăgire” în Transilvania.

Păstorii Vlahi, transhumanți, formau împreună cu celelalte categorii ale populației sedentarizate: orășeni, proprietari și rumâni, o singură etnie: Vlahii. Desigur că vorbim de secolul al XIV-lea – secolul Descălecatului Țării Românești, și al Descălecatului Moldovei, ambele venind din Transilvania – și nu cred că există cineva care să se opună acestor fapte-concluzii. Darwin care a studiat problema ”legăturilor adânci organice străbătând prin spațiu și timp” ce se constată la organismele vii, și care par greu de înteles, pentru că nimeni nu’și amintește cum de s’au întâmplat, spune:

”Teoria mea este că aceasta legătură este simplă moștenire.”

Cu alte cuvinte cele trei categorii de Vlahi sedentari, constatate de C. Giurescu din documente: orășeni, proprietari și rumâni, la care am adaogat eu, pe cea de a patra categorie, păstorii transhumanți Vlahi, toate, posedă o origină comună. Sperând că nici la acest fapt – concluzie nu se opune nimeni – urmează întrebarea legitimă: cele trei categorii sedentarizate au dat naștere păstorilor transhumanți Vlahi, sau păstorii transhumanți Vlahi prin sedentarizare au dat naștere etniei Vlahe ?

Cum nici la acest fapt-concluzie nu mă aștept ca să existe o altă părere, decât aceia că păstorii nomazi liberi Vlahi, au dat naștere etniei Vlahe sedentare, și nu invers, ajungem să avem un răspuns extrem de clar, la chestiunea ridicată de Constantin Giurescu în studiul: Vechimea rumâniei în Țara Românească… (1915) ; republicat sub îngrijirea domnului Dinu Giurescu în antologia Studii de istorie, Editura Eminescu 1993.

Rumânia, Vecinia și Iobăgia nu sunt instituții sociale, introduse în viața etniei Vlahe prin o lege promulgată de vreo instituție omenească, adică o convenție între oameni, sau un act emanat de la o autoritate superioară, sau un ucaz al vreunui cuceritor, ci este un proces, mult mai profound, născut evolutiv din nevoia de supraviețuire, în primul rând din cauza suprapopulării arealului de pășunat.

Reglementarea lor legală a venit mult mai târziu, abia în secolul XIV. Pășunile pot suporta o anumită încărcătură de animale la unitatea de suprafață, fără ca acestea să se erodeze. Din practica de totdeauna, adică din timpuri imemoriale, păstorii se întorc pe aceiaș suprafață de pășune naturală, numai după un interval, care a permis regenerarea ierbii. Înseamnă că suprafața și calitatea pășunilor limitează numărul de animale ce poate fi pășunat, iar numărul de animale ce pot fi pășunate, limitează numărul păstorilor și al familiilor lor.

Tot din timpuri imemoriale, muntenii au invadat și populat șesurile înconjurătoare – adaptându-se – numărul familiilor de păstori transhumanți, rămânând constant peste milenii. Buni cunoscători ai câmpiilor, de la piciorul pantei – pășunile lor de iarnă – într’un an în care nu mai sperau ca întorcându-se primăvara la pășunile montane să mai găsească loc de pășunat pentru oile lor, se transformau în locuitori ai câmpiei, unde productivitatea muncii era superioară.

Ce însemna de fapt această productivitate a muncii sporită?

Însemna că în loc să muncească numai capul familiei – cel care pe pășunile montane, pășuna, mulgea și tundea lâna oilor – în noua viață de la șes, produceau bunuri și bătrânii, femeile și copii, prin cultivarea solului.

Tot din timpuri imemorabile, cea mai mică unitate – familia fie redusă la părinți și copii, fie extinsă – este și cea mai importantă. Este sădită în mintea fiecărui membru al familiei, dragostea și loialitatea pe care și’o datoresc unul altuia. Cu toate acestea o singură familie cu greu ar putea supraviețui, dar să mai și progreseze, așa că treapta următoare a organizării pastorale se numește stână, și are la bază 2-4 familii.

Denumirea de stână, pentru această formă de asociație pastorală care a fost pentru milenii, nucleul de bază în jurul căreia s’a organizat viața păstorilor transhumanți din spațiul mărginit de Panonia la nord, Grecia la sud, Marea Adriatică la vest si Marea Neagră la est, li se pare românilor că este un cuvânt românesc, iar păstorilor din alte etnii, spre exemplu Sarakatsanii – păstori greci din munții Pindului – cred că este un cuvânt grecesc. Acelaș lucru și pentru alte cuvinte, spre exemplu oaie fără miel – oaie stearpă, sau stearpa – atât la Sarakatsani cât și la Vlahi, primii urmașii grecilor din timpurile homerice, rămași încă păstori până în ziua de astăzi, cei de al doilea urmașii traco-ilirilor, rămași de asemenea păstori până în ziua de astăzi sub denumirea (în Munții Pindului) de Kutsovlahi.

În Capitolul al II-lea din această carte, în cadrul subtitlului: Vânătorul, arătam că una dintre regulile pe care mediul înconjurător l’a impus în codul genetic al speciei Homo Sapiens – pentru motive pe care le detaliam acolo – era că ceata putea să varieze între 15 pana la 50 de indivizi, dar să nu depășească un număr de 50 de indivizi: bătrâni adulți și copii.

Aceiași regulă s’a păstrat și la păstori, care este prima treaptă evolutivă superioară, a speciei Homo Sapiens, pornind de la Vânător. Numărul de 50 indivizi la o stână, este limita superioară, dar grupul stânelor cu 50 de membrii, este cel mai numeros. Fiecare membru al unei familii de oieri, statistic vorbind, posedă în jur de 25 de oi, așa că la o stână cu 50 de membrii întovărășiți, se adună circa 1250 de oi. O stână cu 1250 de oi, ne-cesită cel putin 4 ciobani adulți, și un cioban tânăr, știut fiind că o turmă de oi mai nume-roasă de 250 de capete este greu de stăpânit.

Un număr mai mare de oi la o stână, face ca distanța de parcurs, în fiecare zi, până la terenul de pășunat, adăpat și înapoi la stână pen-tru muls și înoptat să se lungească, și să devină prea obositoare pentru oi, conducând la diminuarea producției de lapte și lână. Legea nescrisă – obiceiul pământului – la toți păstorii, atât la călăreții din stepă, Mongoli sau Turanici, cât și la Români, cu privire la organizare și succesiune era aceiași. Unitatea organizatorică stâna, reunea 2-4 familii strâns înrudite între ele, capii de familie fiind deobicei frați sau cel mult veri primari, inventarul și dreptul de a pășuna, obținut de la proprietarul pășunii, formând proprietatea comună, numai oile fiind proprietatea exclusivă a familiilor care intrau în componența stânei.

La fel și Țara, aparținea familiei domnitoare (os domnesc), nu domnitorului decedat. Boierii la Români și Noyanii la călăreții Mongoli sau Turanici, precum și membrii individuali ai comunităților (stâne și sate) românești și mongole sau turanice urmau aceleași reguli nescrise. Fiul cel mai mic, care rămâne ultimul în casa părintească sau în cortul părintesc, le moștenește – întrucât frații mai mari au casele sau corturile lor – dar și obligația de a avea grijă de părinți la bătrânețe. Ruda de sex masculin, considerată cea mai capabilă de a conduce Stâna sau Țara, este aleasă la Mongoli sau Turanici de Marele Kuriltai, iar la Români de Sfatul Țării. Sistemul pastoral din spațiul Euro-Asiatic a impus această soluție.

După cum se vede, din cele relatate mai sus, păstoritul care la prima vedere pare cea mai liberă activitate omenească, este încorsetat de ‘mama natură’ în limite extrem de stricte, care oferă puține locuri de muncă. Doar 5 ciobani din 50 de membri de familie pot avea o utilizare a capacității de muncă asigurată pe durata întregului an. Rezultă că în permanență, tineretul din familiile cu mulți copii, pleacă din cadrul familiei de păstori, unde s’au născut, în căutare de lucru, în regiunile de câmpie. Pe de altă parte în nicio epocă pe care a traversat’o omenirea nu a existat pământ fără stăpân, așa că noii veniți, tinerii din familiile de păstori, trebuiau să intre într’o înțelegere cu stăpânul locului, pentru a obține pământul care îi era necesar.

În perioada în care am lucrat în Departamentul Agriculturii de Stat, răspundeam de județul Mureș, unde îmi petreceam majoritatea timpului și unde am avut ocazia să’i cunosc îndeaproape pe Secui, extraordinar de buni crescători de taurine. Convingerea comunității secuiești, pe care nu se fereau să mi-o declare, era că la venirea lor pe locurile unde ei trăiesc astăzi, în jurul anului 800 d.Hr., ei i’au omorât pe absolut toți Românii pe care i’au găsit în aceste locuri.

Cu toate acestea, astăzi, în județul Mureș, Românii sunt populația majoritară, și spun Secuii că aceasta se datorește faptului că moșierimea secuiască, a sedentarizat păstori români din munții înconjurători, cu care au intrat într’o relație de moșier/iobag. Întrucât păstorii Vlahi, din Carpați, cutreerau iarna toate locurile din câmpie unde se mai puteau găsi resturi vegetale care puteau servi drept furaje pentru oi, ei au devenit în Transilvania iobagi, în Țara Românească rumâni și în Moldova vicini. De cele mai multe ori, o stână întreagă, de câte 50 de indivizi, înrudiți între ei, ”băteau parul”, adică de a întemeiau un sat, în siliștea vreunui boier.

Sedentarizarea pentru păstorii Vlahi, a devenit o dramă reală odată cu sosirea în secolele VI-VII, în peninsula balcanică, a năvălitorilor slavo-turanici. Aceste, popoare migratorii, aduceau cu ei, familiile lor de toate vârstele, și animalele care le asigurau subsistența, și circulau în grupuri mici în căutare de siliști, unde să se așeze. Clasa boierilor, proprietarii pământului, uneori rezistau cu armele în mâini gonind primele cete ale năvă-litorilor, alteori odată ce năvălitorii acceptau conditiile cerute de proprietarii pământului, le permiteau să colonizeze largi întinderi de pământ, asupra cărora cu timpul, pierdeau controlul, în felul acesta creându’se Slaviniile, teritorii care urmăreau autonomia față de Imperiul bizantin.

Vlahii la rândul lor, în fața năvălirii slavo-turanice, văzând că pierd teritoriul ancestral, au trecut la unirea mai multor stâne, întemeiind sate cu o populație mai numeroasă, capabile de a rezista invaziei, creând și ei unități teritoriale prin unirea mai multor sate, numite Vlahii, care căutau și ele autonomia față de Imperiul bizantin, care nu le mai oferea protecție. La sud de Dunăre, Vlahiile din imperiul bizantin, pierd din ce în ce mai mult teren în fața năvălitorilor slavo-turanici, astfel că se formează etnii noi cu istoria lor proprie, așa cum sunt statele slave din sudul și vestul Dunării, existente astăzi.

În schimb la nord de Dunăre, Vlahii, în secolele X-XIII în alianță în special cu Cumanii, iar începând din secolul XIV, ca vasali ai Ungurilor, care îi absorbiseră pe Cumani, sunt cei care reușesc să absoarbă pe năvălitorii Slavi. Vlahii, atâta vreme cât ”izvoarele tac” deși posedau o limbă proprie, religia creștină, și deși erau organizați în ”țări” (Vlahii), ca și strămoșii lor Iliro-Tracii, și ca și Slavii, până la inventarea (863) alfabetului Chirilic, trăiau încă pe bază de tradiție orală.

În această perioadă au existat două faze:

1.  Secolele IV-VII – Perioada creerii protoetniei românești: Vlahii, denumire obținută prin coruperea numelui Sfântului Blasius, unul din cei 14 martiri ai bisericii creștine din secolul IV. Desăvârșirea romanizării, concomitent cu creștinarea, începând cu domnia primului împărat roman creștin, Constantin cel Mare (311-337), de origină Iliră, și terminând cu ultimul împărat roman de origina Iliră, Focas (602-610).

2.  Secolele VII-XIV – Perioada desăvârșirii etniei Vlahe, prin asimilarea năvălitorilor slavo-turanici, concomitent cu sedentarizarea progresivă a păstorilor Vlahi, proces care în Transilvania s’a numit iobăgire, în Țara Românească s’a numit rumânire, iar în Moldova s’a numit vicinire. În Transilvania, clasa politică a fost descăpățânată (expresia îi aparține lui Xenopol), înțelegând prin aceasta că a fost maghiarizată.

Etnia Vlahă, a dezvoltat forme statale de sine stătătoare, începând cu secolul XIV, alternativ, total independente, și alternativ vasale față de: Unguri, Tătari și Turci. În secolul XIX, Vlahia Mare (Țara Românească) și Vlahia Neagră (Moldova), s’au unit, și’au cucerit independența, au devenit Regatul României, iar in secolul XX, au realizat Marea Unire cu Transilvania, Basarabia, Banatul și Bucovina, întemeiind România Mare.

Suprapopularea arealului pastoral euroasiatic

Patricienii romani, existau datorită existenței condițiunilor create de legile Imperiului Roman. La un moment dat însă, întreg eșafodajul, s’a prăbușit, întrucât, raportul de forțe s’a schimbat. Suprapopularea, cu oameni și animale domestice ierbivore, pe care se baza viața popoarelor nomadice, din spațiul imens dintre Marele Zid Chinezesc și capătul drumurilor care străbăteau Imperiul Roman, a determinat punerea lor în mișcare.

Primii, care s’au pus în mișcare, au fost Cimbrii, Scirii și Teutonii, neamuri germanice, care își pășteau vacile, albe cu pete mari negre, astăzi denumite Holstein și celebre în toată lumea pentru producția mare de lapte pe care o dau, în spațiul unde astăzi se află provincia germană Schleswig-Holstein. În anii 107-105 î.Hr., din cauza unor maree, combinate cu furtuni ne mai pomenite, compuse din ploi abundente și vânturi puternice care împingeau apa mareelor peste pășunile joase, au cauzat transformarea acestora în mlaștini. Amenințați fiind cu înfometarea, după ce i’au omorât pe bătrâni, și’au luat turmele de vaci, și restul familiei, și au pornit spre sud în căutare de noi pășuni.

În lucrarea: A manual about Schleswig Holstein. Editor Martin Tretbar-Endres, Publisher: Press Office of the State Government of Schleswig Holstein, Kiel 1992, la p. 9, este citat autorul roman Plinius, care descrie aceste locuri, într’un stil modern:

”O mulțime de oameni foarte săraci, populează aceste locuri, care trăiesc pe movile înalte făcute de mână de om sau pe puținele ridicături naturale, deși la mare ele foarte înalte sunt totuși complet inundate. Când terenurile înconjurătoare sunt complet inundate, oamenii de pe aceste înălțimi, seamănă cu corăbieri, iar atunci când apele se retrag, seamănă cu naufragiați, și încep să pescuiască[…] Țes plăși de pescuit din trestie și papură, și atârnă baloturi din bălegar la uscat, pentru combustibil, mai curând cu ajutorul vântului decât cu al soarelui. Apa de ploaie, pe care o colecteaza în șanțuri, în fața locuințelor lor, este tot ceea ce au de băut.”

Din cauză că cirezile de vite, trebuiau pășunate pe arii largi, cele trei triburi se despart. Cu toate acestea, în anul 105 î.Hr., două armate Romane au fost învinse de Cimbri. Generalul Marius, în anul 102 î.Hr., își antrenează armata la construirea unui drum, peste Alpi, și pătrunde în Sudul Franței, unde la Aix-en-Provence, reușește să îi învingă pe Sciri și Teutoni, să’i ia în robie, și să le confiște turmele de vite. Apoi pe drumul construit, de armata sa, se înapoiază în nordul Italiei, unde pătrunseseră Cimbrii, prin pasul Brenner, (numele șefului Cimbrilor) venind din Elveția, și cu aceiași armată, în anul 101 î.Hr., îi învinge și pe Cimbri lângă Vercelli, îi ia în robie și îi vinde ca sclavi.

Cât timp, inițiativa a fost în mâna Romanilor, care’și alegeau locul unde atacau, organizarea Imperiului Roman pentru războaie de cucerire, se dovedea superioară, așa cum se poate vedea din episodul de mai sus. Dar din momentul în care, în special lumea germanică, începu să atace în bande mici, care atacau Imperiul Roman rural, format din vilelele patricienilor și apoi se retrăgeau, pline de prăzi, numai ca să revină, atunci când informațiile pe care le căpătau de la sclavi, le asigura impunitatea, lucrurile se schimbară radical, pentru că adoptând această tactică, barbarii realizau ei însuși, ceea ce fusese avantajul strategic, de care înainte se bucuraseră Romanii, superioritatea militară, într’un anumit loc, la un moment dat.

Ca atare, patricienii începură să se organizeze, supraviețuind numai aceia, care construiau castele, și angajau armate permanente profesionale. Bineînțeles că în aceste condiții, imperiul nu mai putea colecta impozite, din regiunile jefuite de barbari și care căutau să organizeze o apărare locală, așa că apărarea centrală bazată pe o armată imperială și pe șoselele strategice ale imperiului, devenea un lucru din trecut.

Dar autonomia locală, a patricienilor, lua și alte forme, așa cum ar fi fost, angajarea pentru apărarea castelelor a bandelor de barbari, care veneau cu organizarea lor eficientă, cu armamentul lor adaptat noului tip de război și cu șefii lor de care ascultau. Autonomia mergea și mai departe, relațiile dintre dominați (sclavi) și dominanți (castelani) se schimbară, legea romană devenind de neaplicat, adică toate recoltele intrând în magaziile patricianului, care apoi le distribuia sclavilor pe măsura necesităților, întrucât magaziile erau primele jefuite de bandele de barbari.

Relațiile dintre dominați si dominanți, se schimbară în sensul transformării, sclavilor în iobagi, cărora li se acorda o parcelă de pământ, li se lăsau roadele pământului, dar din care dădeau seniorului local, o parte sub forma de dijmă și bisericii, deasemenea o zeciuială. Seniorul, la vreme de restriște, adăpostea pe iobagi în castel, îi hrănea din magaziile seniorului, iar ei contribuiau la apărarea castelului. În cazul când castelul era cucerit și familia seniorului măcelărită, șeful barbar devenea noul castelan, se creștina, și regiuni întinse își schimbau atât caracterul etnic cât și relațiile sociale dintre dominat și dominant.

Atomizarea Imperiului Roman de Apus, atunci când criza existenței Imperiului Roman, s’a dezlănțuit, a fost formula de supraviețuire, în contra atacurilor barbarilor. Recunoașterea noilor castelani, venea dela puterea spirituală – Papalitate – pentru care motiv i se plătea, zeciuiala din toate veniturile, direct de la populație. Această transformare s’a numit feudalizare, pentru că proprietățile pe care le dețineau castelanii erau feude, adică proprietăți concesionate de noua autoritate spirituală, papalitatea, care uzurpase puterea imperială, împăratul devenind el însuși dependent de recunoașterea papalității. Bine înțeles, destul de repede, relațiile dintre feudali s’au ierarhizat, pe bază de putere reală militară și recunoaștere, din partea papalității, ceea ce a condus la creerea de regate creștine.

Și în China, aceleași cauze produc aceleași efecte, Împărăția Chineză împărțindu’se în Împărăția de Nord și Împărăția de Sud, sub loviturile invadatorilor Huni (Hsiung-nu), în anul 311. În anul 360, Hunii schimbă direcția, invadează Europa, și se stabilesc în Panonia. Uniunea de triburi asiatice, cunoscute sub numele de Huni, la venire erau compuse din cca. 30.000 oameni, în care erau cuprinse și populații clientelare, Mongoli din Siberia, și Roxolani din Iran. Ei aduceau cu ei 40.000 de cai și 100.000 de capete de vite cornute. Hunii introduc pantalonii, care înlocuiesc toga romană și scările la călărit (o invenție, chinezească sau koreană), care conduce la invenția șeilor cu scări, care la rândul lor revoluționează călăritul și ca atare arta războiului.

Timp de 91 de ani, adică din anul 360 până în anul 451, Hunii, atacând în locul și momentul, ales de ei, au triumfat asupra diferitelor triburi germane: Alani, Heruli, Ostrogoti, Visigoți, și slave, Venețieni, și obțin tribut de la Imperiul Roman de Apus.

Sunt în fine siliți să se bată în Franța, cu o armată romană, cu ajutor de la Visigoți, și la Chalons, sunt învinși, și obligați să se întoarcă în Panonia. Attila moare în anul 453, fii săi menținându-se în Panonia până în anul 468, când ultima încercare a Hunilor de a ocupa Dacia, rezultă într-o înfrângere, provocată de împăratul Leon I, al Imperiului Roman de Răsărit, și în retragerea lor în stepa asiatică de unde veniseră.

Fenomenul ‘atomizării’ Imperiului Roman de Apus a continuat, tot timpul evului mediu și modern. Exemplul clasic îl constituie, ‘atomizarea’ și feudalizarea Germaniei. În anul 1789, anul Revoluției Franceze, în Germania existau 1789 de unități statale, unități politice și administrative complet separate, toate vasale numai împăratului și ca atare complet independente. În Apusul Europei, evolutiv, calea pentru supraviețuire, a fost ‘atomizarea’ și feudalizarea, după care, abia, a urmat agregarea în unități statale mai mari: regate și imperii.

Imperiul Roman, înființat de Augustus în anul 27 î.Hr., este desființat în mod oficial, în anul 476, prin depunerea ultimului Împărat Augustulus (August cel mititel), pentru că este un băiețel, de către regele Odoacru al Herulilor (Saxonilor) și este trimis să traiască la Neapole, dintr’o pensie de 6.000 de galbeni anual.

În anul 502, Hunii, se înapoiază sub un nou nume, Bulgari, și execută un raid, în care jefuiesc Tracia și adună informații asupra apărării Constantinopolului, și apoi se repliază în Bărăgan, Moldova și Basarabia, unde se așează. De la această bază de operații, în anul 559, Bulgarii împreună cu Slavii clientelari, înainteaza până sub zidurile Constantinopolului, unde însă, generalul Belizarie, care în fața pericolului iese din retragere, îi respinge din nou, Bulgarii repliindu’se, a doua oară, până la baza lor de operații din Bărăgan, Moldova și Basarabia.

Începând cu anul 582, adică la sfârșitul secolului al VI-lea, împăratul Tiberiu II Constantin, a început colonizarea pașnică, graduată și controlată a triburilor de slavi, la sud și vest de Dunăre. Aceiaș politică a continuat și sub ginerele său – Flavius Mauricius (Maurikios), care i’a urmat la tronul împărăției romane răsăritene.

În anul 592, Maurikios trimite trupe în contra Avarilor care erau asezați în Panonia, din anul 566, și care împreună cu triburi de Slavi clientelari, de data aceasta sub for-mă de cucerire, trec la sud și vest de Dunăre, și reușesc să se implanteze, în peninsula Balcanică. Avarii din Panonia, în anul 625, coordonat cu Perșii, atacă Constantinopolul, dar împăratul Heraclius reușește să-i respingă. Împăratul Heraclius, în anul 635, se aliază cu Bulgarii, din Bărăgan, Moldova și Basarabia, sub conducerea Khan-ului Kuvrat și îi atacă pe Avari, în Panonia.

Slavii şi ruşii kievani în anul (896) aşezării maghiarilor în Panonia

În anii 680- 681, Bulgarii sub conducerea lui Asparuch îi supun pe Slavii așezați în partea răsăriteană a peninsulei Balcanice și înființează Țaratul Bulgar, care de aici înainte, avea să poarte multe războaie cu Împărăția Bizantină pentru stăpânirea peninsulei Balcanice. În harta înfățișată la pagina anterioară este redată situația existentă a răspândirii Slavilor în Răsăritul Europei, în anul 896, anul așezării Maghiarilor în Panonia.

După cum se remarcă cu ușurință, din harta de la pagina anterioară, la sfârșitul secolului al IX-lea, Slavii acaparaseră întreaga Europă de Răsărit. O linie, care se întindea de la nord, de la actualul port din Germania, Hamburg, până la actualul port Veneția din Italia, era linia de demarcație dintre triburile Slave și triburile Germanice. Cetatea Hamburg a fost clădită de Carol cel Mare în secolul al 8-lea pentru a opri înaintarea Slavilor spre Apus. Orașul din insulele Venețiene a fost întemeiat de tribul Slav al Veneților, care s-au refugiat în aceste locuri inaccesibile, pentru a scăpa de urmărirea Hunilor.

În sud Slavii ocupaseră Peloponezul, care acum se numea Moreea, și cu bărcile lor scobite în trunchiuri de copaci, traversau Marea Egee și ajungeau în insulele grecești și în Asia Mică. În 689, împăratul Justinian al II-lea, îi învinge într’o bătălie pe Slavii din Tracia, și mută un mare număr dintre ei în Anatolia, în jurul Constantinopolului.

Cum a fost posibilă, această acaparare de teritorii întinse, mai cu seamă prin mijloace pașnice, pentru că în marile bătălii, Slavii erau mai întotdeauna asociații pedeștri, ai popoarelor de călăreți turanici, și care mergeau la bătălie ca o avantgardă, cunoscută sub denumirea de ”glotași”. Această ‘gloată’, prin definiție slab organizată și înarmată, dar cu care totuși adversarul, în cazul că dorea să câștige bătălia, trebuia să se lupte și să o învingă, înainte de a ajunge să se lupte cu formidabila cavalerie usoară a popoarelor turanice.

Odată în timp ce vizitam mânăstirea Voroneț, pe o bancă în fața unei porți a unei case din satul Voroneț, ședea un bătrân Moldovean, sfătos, care m’a invitat să șed puțin. Am acceptat invitația, și din vorbă în vorbă, nu știu cum am ajuns la problema Rutenilor care veneau de undeva din nord și se așezau în satul Voroneț. Bătrânul Moldovean, a început prin a’mi arăta că satul Voroneț, era așezat în vale, unde traiul era mai lesne, mai cu seamă iarna, la adăpost de Crivățul cel înghețat, și că numai în vale se puteau săpa puțuri, pe dealurile înconjurătoare, trebuind să fie captat un izvor, dar care să nu sece vara.

Într’o vară, a sosit în sat o familie de Ruteni, care și’a găsit cu usurință de lucru, la diferiți locuitori din satul Voroneț. Întrucât i’a prins iarna, pe acele meleaguri, și probabil că nici nu aveau a se duce în altă parte, nu au mai plecat, și fiindcă se dovediseră oameni foarte muncitori, unul dintre locuitorii la care lucraseră, a fost foarte bucuros să’i îndatoreze, pentru că în acest fel să’i poată avea și anul următor la lucru, așa că i’a învoit, să’și înjghebeze o colibă, undeva sus pe deal, la fâneața acelui locuitor. Iarna ca și vara, familia de Ruteni, căra apa cu găleata, din sat la locuința lor de pe deal.

Cu timpul, au venit alte familii de Ruteni care fiind folositori, s’au așezat în satul Voroneț, și tot cu timpul, prima familie de Ruteni care s’a așezat, pe dealurile Voroneților, a cumpărat loc de casă în sat, și și’a construit casă în satul Voroneț. Povestirea țăranului Moldovean de la Voroneț, explică destul de bine, de ce proprietarii de pământ din Imperiul Bizantin, erau bucuroși să acccepte coloniști Slavi, care nefiind puternic organizați și agregați, în scopul cuceririi, în contrast cu popoarele de călăreți din stepă, nu erau temuți, ci erau chiar doriți, a fi aduși în locurile depopulate din cauza veșnicilor războaie din provinciile bizantine. Nu trebuie uitat că sclavii Slavi erau cei mai căutați, și erau plătiți cel mai bine, pe piețele de sclavi din Orientul Mijlociu.

Deși însușirile lor, de oameni care se mulțumesc cu puțin, și în schimb au de oferit mult, atunci când se aflau în poziția de dominat, care explică întrucâtva acapararea teritoriilor, prin aprecierea pozitivă de care se bucurau, totuși în sens darwinist, înlocuirea populațiilor băștinașe, printr’o populație Slavă, fenomen denumit ”puterea de asimilare a slavilor”, se explică numai printr’o capacitate de înmulțire și de adaptare la mediu, superioară a populației Slave, în comparație cu populațiile neslave authtone, ceva cam ca în cazul înlocuirii în timp, a populației Neanderthal cu populația Cro-Magnon. Sporul de populație, atât de copleșitor al Slavilor, ar fi trebuit să conducă la lupte sângeroase și la încercări de a’i distruge sau alunga, ceea ce, istoric s’a și întâmplat.

Istoricii care acceptă explicații darwiniste, cei care cred că evoluția omenirii, se datorește evoluției tehnologiei – deci invențiilor create de creierul omenesc – arată că la sfârșitul secolului VI d.Hr. și începutul secolului al VII-lea d.Hr., explozia de populație Slavă se datorește invenției plugului de către Slavi. Plugul inventat de Slavi constă dintr’un instrument tractat, care poseda un cuțit vertical în partea stângă față de direcția de înaintare, cu care desparte ”brazda” de masa solului, un alt cuțit orizontal (fierul de plug) care desparte ”brazda”, de masa solului de dedesubt, care are o pozitie oblică spre dreapta, față de direcția de înaintare, și care este continuat de ”cormană”, o secțiune de cilindru sau helicoidală, pe care prin înaintare, urcă brazda, și care deci este răsturnată cu partea superioară, în golul creat prin dislocarea brazdei precedente, din dreapta, față de sensul de înaintare al plugului. În căderea sa brazda se sfărâmă, creind un bun pat germinativ.

Această invenție slavă, plugul, a permis slavilor să ia în cultură terenuri argiloase grele, pe care omenirea le folosea, până la data inventării plugului, fie ca pășuni, fie că erau ocupate de păduri. În plus față de consecința primară, aceia de a hrăni explozia de populație slavă, din terenuri virgine, neocupate de băștinași care cultivau terenuri nisipoase, usor de lucrat, consecința imediată a fost imensa sporire a productivității muncii, prin faptul că cu aceiași cantitate de muncă, terenurile virgine luate în cultură, pe baza noii tehnologii, produceau cantități duble sau triple de cereale la unitatea de timp de muncă omenească utilizată. O altă consecință, pe termen lung – a fost fără îndoială – desființarea în timp, pe măsură ce pășunile se restrângeau, a supremației armatelor de călăreți turanici, care se bazau pe pășuni, pentru hergheliile de cai și cirezile de cornute, pentru ca să existe.

Din cercetarea hărții Europei de Răsărit de la sfârșitul secolului IX, (Fig. 10) se constată existența a trei enclave, în care slavii nu predomină: enclava albaneză – din Albania de astăzi – unde populația de origină ilirică s’a putut menține, enclava grecească din jurul orașului Atena, și marea enclavă, de la Dunărea de Jos, limitată la răsărit de râul Nistru și la apus de cursul mijlociu al Dunării. Această ultimă enclavă, era ocupată de Vlahi (Români), a cărei etnogeneză, s’a definitivat, printr’o coabitare de șapte secole cu Slavii, așezați în acest teritoriu.

Slavii, erau mult mai mulți în Panonia, și mult mai puțini, între Tisa și Nistru. Partea de apus a acestei enclave – Panonia – fusese ocupată din anul 566, până în anul 798, adică timp de 236 de ani de Regatul Avarilor, dar care în anul 798 au fost complet distruși de Carol cel Mare. Bazați pe tradiția medievală, dar și pe unele date istorice, unii autori, susțin, că Secuii sunt o parte a Avarilor care ar fi scăpat, de a fi exterminați, cu ocazia cataclismului demografic produs de expedițiile Francilor, conduși de împăratul Carol cel Mare.

După părerea unora dintre istoricii români, unul dintre aceștia fiind istoricul Vlad Georgescu, deplasarea masivă a Slavilor, în sudul și vestul Dunării, ca clienți ai Avarilor și a Bulgarilor, a fost factorul decisiv în formarea unei majorități românești în: Transilvania, Banat, Maramureș, Muntenia, Moldova și Basarabia. Iată un citat din Vlad Georgescu, Istoria Românilor, editia a III-a, Humanitas, Bucuresti 1992:

”…dislocarea unei însemnate mase slave de la nord la sud a produs schimbări importante, în echilibrul etniilor, micșorând rolul elementului romanic în Balcani, dar întărind ponderea sa în Dacia. În nord, populația romanică, va sfârși prin a asimila, masa slavică rămasă, în sud slavii vor fi aceia care’i vor asimila pe băștinași, schimbând cu totul aspectul etnic al uneia dintre cele mai romanizate provincii din întregul imperiu.”

Migrația Slavilor la sud și la vest de Dunăre, a fost un factor favorabil menținerii superiorității numerice a populației neoromane, Dacoromane, sau Vlahe în teritoriile locuite astăzi de Români.

Pe teritoriul locuit astăzi de Români, plugul cu cormană descris mai sus nu se constată arheologic, că ar fi existat, decât începând de la secolul al XIV-lea, înainte. În epoca, în care numeroase seminții călări, treceau prin țările locuite astăzi de Români și care dacă ar fi văzut culturi agricole, prinse de sol, dacă erau coapte bune de recoltat, și le’ar fi însușit, iar dacă erau încă verzi, ar fi lăsat caii să le pășuneze. Păstorii de oi în turme mici, care erau destul de mobile, și care cutreerau, munții și câmpiile cu ierburi înalte, mai cu seamă la adăpostul nopții, erau o garanție de supraviețuire în libertate, mult mai mare, decât agricultura oricât ar fi fost ea de performantă. În concluzie, este de luat în considerație faptul că transhumanța a asigurat Vlahilor, superioritatea necesară supraviețuirii, asupra Slavilor, în spațiul mioritic, și în același timp, a reușit să absoarbă, în masa lor pe cei care s’au așezat în mijlocul lor.

Alți Slavi, trăiau în comunități nealterate din punct de vedere etnic, mai cu seamă în apusul arealului între Dunărea de mijloc și Tisa, în special în Panonia. În răsăritul arealului menționat, pe lângă Vlahi, trăiau Pecenegii care puseseră stăpânire pe câmpie, lăsând Vlahilor, munții, dealurile, pădurile și mlaștinile.

Marea schismă

În secolul al IX-lea, popoarele de origină germană care acaparaseră moștenirea Imperiului Roman de Apus, după ce au încheiat, în cea mai mare proporție, faza de criză, care se caracterizase prin lupta tuturor în contra tuturor, au reușit pentru prima dată să restaureze Imperiul Roman de Apus, în anul 800, când Carol cel Mare este încoronat, la Roma, de către Papă, Împărat al Imperiului Roman de Apus, de naționalitate Germană (Francii de răsărit).

Prin această încoronare, Papa își aroga dreptul – ca în calitate de urmaș al Apostolului Petre, primul Episcop creștin din Roma – de a încorona pe Împărații legitimi ai Sf. Imperiu Roman, numai la Roma, indiferent unde aceștia își aveau capitala. În acest fel, legimitatea, devenise principalul component al autorității ”unșilor lui Dumnezeu”. În acelaș timp prin faptul că încoronarea Împăratului a avut loc la Roma, și a fost oficiată de Papă, a servit și la legitimizarea acestuia ca singurul în drept să oficieze slujba de încoronare.

În Imperiul Roman de Răsărit, din cauza continuității instituției imperiale, legimitatea Impăratului nu era pusă în discuție, și ca atare nici legimitatea Patriarhului de a oficia personal slujbe religioase de încoronare, sau de a trimite delegați pentru a oficia slujbe religioase de încoronare, sau de a înființa episcopate, în țări ai căror prinți solicitau creștinarea în bloc a lor și a popoarelor lor.

Pentru sistemul de viață pastoral – treapta care a succedat, în evoluția omului, sistemului de viață al vânătorilor și culegătorilor – stăpânirea unui ținut făcea sens, numai dacă nu se depășea pragul suprapopulării cu oameni și animale. Dar imediat ce pragul suprapopulării era depășit, păstorii fie călăreți din stepă, fie crescători de animale cornute mari, fie păstori de oi și capre, decât să’și vadă animalele murind, îi omorau pe bătrânii lor care le-ar fi fost o povară pe drum, riscau orice, inclusiv viața lor și a familiilor lor, și începeau migrația, către pășuni mai verzi , fără să țină prea mult seama de proprietarii pășunilor încălcate. De altfel, Tătarii care au invadat, în secolul al XIII-lea, Rusia și Europa, aveau obiceiul să spună că acolo unde caii lor au călcat odată, totul le aparține, deoarece:

”Tengri (Cerul), a lăsat iarba pentru a fi pășunată de oi, a lăsat oile pentru a fi mâncate de lupi, și restul oamenilor pentru a fi înrobiți de Tătari.”

Dar pentru popoarele nomade care erau forțate de suprapopulare să se sedentarizeze, lucrurile se schimbau în mod radical, întrucât pământul – și anume un anumit terito-riu, cel pe care se așezaseră și de unde nu mai vedeau unde ar fi putut să plece în altă parte – a devenit principalul mijloc de producție, pe care dacă nu-l apărau, piereau cu toții de foame. Apărarea proprietății funciare începea cu dovedirea legitimității stăpânirii pământului. Pentru cuceritorii, de o dată mai veche sau mai recentă, exista o singură cale: creștinarea, iar în ceea ce privește recunoașterea legitimității proprietății, două alegeri: Patriarhia de la Constantinopol, integrată în Imperiul Bizantin, sau Sf. Oficiu Papal, de la Roma, sprijinit de Sf. Imperiu Roman, de naționalitate Germană (Francii de răsărit).

Creștinarea oferită de Institutia Papală, era condiționată de acceptarea catolicismului drept religie unică în stat, clerul catolic depinzând numai de ierarhia catolică, și dreptul de a încasa direct de la populație zeciuiala bisericii catolice, dreptul de instanță supremă în chestiunile legate de transferul de proprietate, prin căsătorii și moșteniri. Creștinarea oferită de Patriarhia din Constantinopol, era oferită fără alte condiții decât cele spirituale.

Desigur că creștinarea oferită de Patriarhia din Constantinopol, și deci legitimitate în realmul Imperiului Roman de Răsărit, fără condiții, era mai atractivă pentru mulțimea de conducători ai triburilor Slave abia constituite în mici regate și care doreau să-și mențină cuceririle făcute, dar fără să se supună disciplinei, impuse de cele două forțe în echilibru: Papalitatea și Sf. Imperiu din Apusul Europei. Disciplina din realmul Papalității, se concretiza mai cu seamă prin principiul moștenirii ereditare în linie directă, în timp ce în răsăritul Europei, principiul eredității, devenea doar un principiu al eligibilității, succesiunea fiind decisă de alegerea făcută de boieri, dintre toți cei cu os domnesc (posesori ai genelor celui care le’au dat viață).

Din punct de vedere darwinist, transmiterea moștenirii materiale acumulate, odată cu transmiterea genelor – deci ereditară în linie directă, ca în sistemul adoptat in apusul Europei – era cea care respectă legea selecției naturale. Substituirea legii selecției naturale printr-o convenție între oameni – alegerea făcută de către boieri, care în fond nu erau, decât ceva mai mult decât o gardă pretoriană – nu putea conduce decât la anarhie, așa cum s-a și întâmplat în realitate. În răsăritul Europei, a reușit să se instaleze principiul moștenirii prin alegeri, datorită unei inovații tehnologice: alfabetul Chirilic. Ducele Moraviei, Rostislav, cere Împăratului Mihail al III-lea (bețivanul) al Bizantului, să-i trimită misionari cu ajutorul cărora să obțină convertirea la creștinism a populației Slave a ducatului său. Acesta îi trimite în anul 863, pe călugărul-misionar Chiril, macedonean, deci etnic Slav, care odată cu colonizarea Macedoniei își arogaseră numele de Macedoneni, și care deși își însusișeră religia grecească, își păstraseră limba slavă. Pustiirea Macedoniei, prin măcelărirea și deportarea în robie a populației originale macedonene, care dăduse lumii pe Alexandru cel Mare, se datorește consulului roman Lucius Aemilius Paulus, care pentru a stârpi din rădăcini repetatele revolte ale macedonenilor în contra stăpânirii romane, după câștigarea victoriei decisive de la Pydna din anul 168 î.Hr., îl aduce la Roma în cortegiul său triumfal pe regele macedonean Perseus, și pe toți macedonenii care supraviețuiseră măcelului, vânzându’i ca sclavi. Istoria a înregistrat că femeile macedonene au fost vândute ca sclave, cu prețuri în medie de 50 de ori mai ridicate decât cele obținute pentru bărbații macedoneni.

Jefuirea Macedoniei de toate bogățiile acumulate în Macedonia de la Alexandru cel Mare, până la venirea romanilor din anul 168 î.Hr., a îmbogățit trezoreria romană în așa măsură încât, Senatul a decis să nu mai perceapă de la cetățenii romani, taxe directe (tributum). Soarta macedonenilor, nu este decât unul dintre exemplele comportamentului romanilor, Dacia fiind un alt exemplu, de acelaș gen, dintre multe altele.

Atracția noului alfabet, pentru Slavii din răsăritul Europei, a fost atât de mare,în- cât de la apariția alfabetului Chirilic, toate convertirile Slavilor la creștinism, începând cu Bulgarii în anul 864, au fost făcute numai de Patriarhia din Constantinopol. Au rămas Catolici: Polonezii, Slovenii și Croații. Iar pentru, readucerea la catolicism a Boemiei, Moraviei, și Slovaciei, unite într’un singur stat de către Sviatopluk, care adoptase denumirea de Moravia Mare, și care prin adoptarea alfabetului Chirilic, aparțineau ortodoxismului grecesc, împăratul Arnulf, al Sfântului Imperiu Roman de Apus, în acelaș timp rege al Bavariei, împreună cu opoziția catolică din Moravia Mare opusă lui Sviatopluk, îi cheamă pe Unguri, care erau cantonați în stepa din nordul Mării Negre, să se așeze în Panonia.

Din pricină că Pecenegii – care din cauza suprapopulării – se pregăteau să invadeze pășunile Ungurilor, aceștia în locul unei confruntări cu Pecenegii, au preferat să dea curs invitației împăratului Arnulf , de a coloniza Panonia, care era slab populată, ca urmare a distrugerii regatului avar de către Carol cel Mare, 100 de ani mai inainte, în anul 796. Istoricul Paul Lendvai, în volumul său Ungurii, care va fi citat deseori în această carte – în felul său – la p. 24 și 27 recunoaște suferințele produse popoarelor sedentarizate, din și vecine cu Panonia, de către nomadismul unguresc, care a durat 1023 de ani (896- 1919), p. 24:

”După distrugerile înspăimântătoare și în condițiile pustiilor de mai târziu săvârșite de Unguri în întreaga Panonie, Francii de răsărit și Moravii, s’au învinovățit reciproc, și în scrisori către Papa, că le’au arătat acestor dușmani periculoși, tratați drept aliați, drumul spre bazinul Carpaților.”

p. 27:

”Dar ceea ce Ungurii aclamă ca pe eposul eroic al strămoșilor victorioși, pentru nemți, slavi și români, rămâne până în zilele noastre, o tragedie, o nenorocire, o lovitură a soartei.”

Înainte chiar ca împăratului Arnulf al Imperiului Roman de Apus, care îi cheamă pe Unguri să colonizeze Panonia, în scopul atacării Moraviei Mari, Papa Nicolae I, în anul 863, anul în care Patriarhia din Constantinopol trimisese pe călugării-misionari, frații Chiril și Metodiu, ducelui Moraviei, Rostislav, excomunică pe Patriarhul Constantinopolului, Fotius. În anul 867, se urcă pe tronul Împărăției Bizantine, Vasile I, întemeietorul dinastiei macedonene, deci Slav grecizat, dinastie care restaurează autoritatea imperială, și care se menține pe tron, până în anul 1054. În anul 867, Fotius Patriarhul Constantinopolului, împreună cu Consiliul bisericesc al Patriarhiei, răspunde la excomunicarea din anul 863, a Papei Nicolae I, prin anatemizarea Papei, acesta fiind primul pas al Marii Schisme a Bisericii Crestine, care va deveni o realitate in anul 1054, atunci când Papa Leon al IX-lea, îl va excomunica pe Patriarhul Mihai Coelularius, împreună cu toți credincioșii.

Pentru Români, au fost rupte toate punțile de comunicare ale acestora cu Instituția Papala, deoarece în anul 1000 deci cu 54, de ani înainte de data excomunicării, la data încoronării regelui Ștefan cel Sfânt, Papa înființează, o episcopie catolică ungureas-că la Esztergom, și îi conferă autoritate asupra credincioșilor din orice etnie ar fi făcut parte – să se supună acestei episcopii – ceea ce pentru Românii în stare de permanentă rezistență activă față de Unguri, era imposibil de acceptat.

Cruciada în contra schismaticilor de rit greco-ortodox

Convertirea Maghiarilor la catolicism, în anul 1000, cu ocazia încoronării ca rege a lui Ștefan I cel Sfânt, i’a salvat de la extincție. Soarta tuturor celorlalți călăreți din stepa asiatică, indiferent dacă au fost turci, sau mongoli, sau amestecuri, indiferent dacă s’au convertit la religia Iudaică (Khazarii), Islamică (Tătarii), Greco-Ortodoxă (Bulgarii), a fost pierderea, limbii și a identității naționale, fiind asimilați în masa popoarelor pe care le-au cucerit.

Ungurii sosiți în Panonia, în anul 895 sau 896, prin pasul Verecke din Carpații Păduroși, trecătoare bine cunoscută de ei, din timpul raidurilor întreprinse în anii 862 și 881. Cabarii sau Kavarii, nume care inseamnă, „rebeli”, un neam Khazar, convertit la Iudaism, dar în stare de rebeliune în contra împărăției Khazarilor, i’au insoțit în expediția din anul 881.

Trei motive i’au determinat pe Maghiari, să părăsească locurile natale și să se așeze în Panonia:

a) au realizat că Pecenegii, care doreau să se așeze în teritoriile nord-pontice ocupate de Maghiari, le periclitau supraviețuirea,

b) Secete cumplite, alternând cu inundații catastrofale pe câmpiile din jurul cursului inferior al Volgăi, și în delta Volgăi, datorită ploilor neîncetate din bazinul superior al Volgăi.

c) atracția prezentată de Panonia, la sfârșitul secolului al IX-lea, unde exista o populatie multi-etnică (slavi, români, germani), puțin numeroasă și fără sudură între etnii.
Cauzele menționate la punctele a) și b), din punct de vedere darwinist, pot fi rezumate cu un singur cuvânt – suprapopulare – la locul de origină, care este cauza naturală a tuturor migrațiilor fie individuale fie colective. În ceea ce privește Panonia, fostul regat al Avarilor, așa cum am menționat anterior, fusese distrus de Carol cel Mare, între anii 798 și 814, și trei sferturi de veac după aceasta, încă nu’și putuse reveni, din catastrofa demografică menționată. Desigur că dacă nu ar fi avut unde să emigreze, națiunea Maghiară ar fi rămas pe loc și ar fi luptat pentru supraviețuire. Maghiarii nu au emigrat în Panonia la întâmplare, ci au făcut’o după o alegere bine gândită. Presupun că adevăratul motiv, pentru care Maghiarii au emigrat în Panonia sfârșitului celui de al IX-lea veac, a fost însăși Panonia, ca o țară a făgăduințelor.

Ștefan cel Sfânt, în istoria Maghiarilor, a jucat rolul pe care l’a jucat celălalt reformator de geniu în istoria Rușilor, împăratul Petru cel Mare.

Iată care au fost învățăturile (testamentul) regelui Ștefan I cel Sfânt, din anul 1015, către fiul său:

”Imperiul Roman a dobândit o importanță așa de mare datorită mai ales faptului că între hotarele lui se strângeau numeroși nobili și înțelepți din diferite țări, și principii lui au devenit așa de glorioși și așa de puternici datorită aceluiaș fapt […] Venind din diferite țări și provincii, coloniștii aduc cu ei diferite limbi și obiceiuri, diferite lucruri și arme folositoare, care împodobesc și aureolează curtea regelui, dar în puterile străine bagă groaza. O țară care are limba numai de un fel și obiceiuri numai de un fel este slabă și neputincioasă. De aceea, fiul meu, îți poruncesc să te intâlnești cu ei și să te porți cuviincios cu ei, pentru ca lor să le fie mai plăcut a zăbovi la tine decât altundeva, căci de vei distruge cele construite de mine, de vei împrăștia cele adunate de mine, atunci, fără îndoială, imperiul tău de mare pagubă va avea parte.”( Paul Lendvai. Ungurii, traducere de Maria și Ion Nastasia. Pag. 8-9. Editura Humanitas. București 2001)

Prin ‘învățăturile’ citate în paragraful anterior, Ștefan cel Sfânt, nu face altceva decât să transmită fiului său linia politică, conștientă și consecventă a dinastiei arpadiene de după anul 955, anul teribilei înfrângeri de la Lechfeld. Bătălia a fost câștigată de regele Otto I, viitorul împărat al Germaniei, și s’a datorit, faptului că regele Otto I, i’a surprins în timp ce asaltau cetatea Augsburg, și a putut realiza superioritatea militară în locul și în momentul dorit. Însă lui Otto I, i-a lipsit determinarea, de a-i urmări și distruge în mod definitiv, așa cum făcuse Carol cel Mare, distrugând regatul Avarilor din Panonia. Dăinuirea regatului Maghiar în Panonia, și mai târziu a măreției acestui regat se datorește instituției papalității. În perioada care a urmat, după înfrângerea de la Lechfeld, au sosit în ceea ce se va numi Ungaria, sub influiența papalității, foarte numeroși misionari catolici, în special germani, care au fost primiți foarte bine de regii Maghiari. Primul Principe care s-a creștinat, a fost Gheza I, tatăl lui Ștefan cel Sfânt. După anul 1000, când oficial întreg regatul devenise catolic, cu ajutorul papalității, extrem de mulți, fii de nobili din toate țările Europei, din Suedia, Germania, Franța, Italia, au sosit în Ungaria, unde li se acordau feude, devenind vasali ai regelui, sau ai nobililor Unguri. În felul acesta, Ungurii au căpătat o mulțime de expertiză, în diversele domenii militare. Simon de Keza, în Izvoarele Istoriei Românilor, Cronica Ungurilor, traducere de G. Popa-Lisseanu, vol. IV, Bucuresti 1935, scrie următoarele:

„Deci, aflându’se despre această <creștinare> au sosit la ei din țările creștine mulți comiți, ostași și nobili. Unii dintre aceștia din dragoste pentru Dumnezeu, spre a ajuta pe duce în contra păgânilor care nu primiseră creștinismul, alții fiindcă scăpaseră de păgâni și de persecuțiile lor, căci poporul însuși fiind păgân, pornise o goană în contra creștinilor.”

Cu alte cuvinte, în Ungaria se pornise o cruciadă, cu un secol înainte ca prima cruciadă să se fi declarat în 1096. Nobilii care erau îndemnați să se deplaseze în Ungaria erau în general tineri, plin de zel catolic, dar fără proprietăți feudale, întrucât proprietățile nu se divizau între frați, pentru a nu se micșora, a-și pierde din putere și a deveni o pradă usoară pentru alți baroni feudali. Acești tineri nobili, dacă rămâneau în țările de origină, săraci fiind, erau destinați să îngroașe numărul șerbilor.

Dealtfel, papa Urban al II-lea, predica participarea la prima cruciată din 1096, promițând feude, în Palestina, nobililor șomeri care rămânând în Europa reprezentau un potențial pericol pentru ordinea socială existentă. Nu toți Maghiarii nobili sau oameni de rând, erau dispuși să îmbrățișeze catolicismul la care îi împingeau regii lor. Ca atare, regii Maghiari, aveau nevoie de acești nobili din Europa, ca spărgători al unor eventuale revolte nobiliare sau populare.

La moartea Marelui Principe Geza (997), fiului său, Vajk, viitorul rege Ștefan cel Sfânt – care se prevala de principiului catolic: moștenirea ereditară în linie directă – i se opune Principele Koppany, care în baza legii nescrise: obiceiul pământului, comun tuturor păstorilor, fiind os domnesc și având senioritate de vârstă, era ales de majoritatea Ungurilor să preia moștenirea Marelui Principe Geza. În lupta de la Veszprem, eternizată ca bătălia dintre Teutoni și Unguri :

”În fața cavalerilor împlătoșați ai lui Ștefan el a pierdut bătălia și și’a pierdut și viața.”

Rușii kievani

În aceiaș perioadă când, regatul Unguresc, primea tot sprijinul posibil din partea instituției papale, Țaratul Bulgar continua lupta, cu imperiul bizantin, începută în 681, când invadase imperiul bizantin. Între imperiul bizantin și instituția papalității, exista o mare diferență. Împăratul bizantin avea de apărat, un imperiu, o posesiune lumească, în care puteau locui și trăi oameni cu diferite religii, dar în care toți trebuiau să plătească impozit împăratului, și ca atare ideea de independență sau libertate nu era compatibilă cu imperiul. În aceiaș perioadă istorică, Papa, se străduia să constituie entități statale inde-pendente sau libere, cu populații exclusiv catolice, în care populația să’i plăteasca prin intermediul parohiilor catolice, o zecime din toate veniturile existente în parohie. Din cauza acestor simple deosebiri culturale (convenții între oameni), Românii din toate țările locuite de Români, erau periodic fie supuși, fie în stare de revoltă, față de Unguri.

Iată un episod, din multele, primul episod în care rușii ajung în țara noastră, și pun stăpânire pe regiunea care i’a fascinat întotdeauna, Bărăganul, adică regiunea Dunării de jos. Prințul Sviatoslav al Kievului, primul prinț kievan cu nume complet rusesc, dar fiul lui Ingvar (Igor) și al Helgăi (Olga), care descindeau din întemeietorul de origină normandă a principatului Kievan, a imaginat o schemă care era constituită, din a se așeza la Dunăre și de a lua în stăpânire această cale navigabilă, pentru că așa cum declara el însuși, acolo la Dunăre, putea concentra: argint și cai din Boemia și Ungaria, aur, vinuri, fructe si mătase din Grecia și miere, ceară, blănuri și sclavi din Rusia. Ocazia s’a prezentat în 969, atunci când împăratul Nicefor II al Bizanțului, l’a invitat să’și unească forțele sale, cu cele ale Bizanțului în contra Bulgarilor.

Principatul Kievului era în perpetuu război cu Pecenegii, care stăpâneau cursul inferior al râului Nipru, principala cale comercială a Kievanilor pentru a ajunge la Constantinopol – piața de desfacere pentru mărfurile lor – așa că în timpul campaniei din Bulgaria, a fost rechemat ca să apere interesele majore, comerciale ale Kievanilor, în contra Pecenegilor. După o victorie neconcludentă asupra Pecenegilor, recrutează o armată for-mată din 40.000 de Ruși, de data aceasta în alianță cu Maghiarii, cucerește gurile Dunării, cucerește Silistra, cucerește Țaratul Bulgar și pătrunde în Grecia propriu zisă.

În acest al doilea război, Țaratul Bulgar era aliat cu Imperiul Bizantin, întrucât amantul nevestei împăratului Nicefor al II-lea, generalul de origină armeană și mare feudal din Asia, Ioan Tzimiskes, îl omorâse pe împăratul Nicefor al II-lea, și îi luase locul, așa că Sviatoslav rămăsese fără aliat. Un alt mare feudal din Asia, general al lui Ioan Tzimiskes, învinge un detașament rusesc de al lui Sviatoslav care trecuse munții Balcani, așa că acesta decide, ca împreună cu armata care-i mai rămăsese – 22.000 de Ruși – să se închidă în cetatea Silistra, unde să aștepte întăriri din Kiev.

În Silistra, reușește să reziste, cu succes timp de două luni. Ioan Tzimiskes, închide accesul pe Dunăre din Marea Neagră, cu flota bizanti-nă, așa că Sviatoslav pierde speranța sosirii unor întăriri cu care să poată relua lupta cu armata bizantină, dar pe de altă parte și Ioan Tzimiskes pierde speranța să-i poată învinge pe Rușii din cetatea Silistra, printr’un atac frontal, așa că, amândoi cad de acord să încheie o pace în care se prevede ca armata rusă să se poată retrage îndărăt la Kiev, așa cum a venit, iar relațiile comerciale să fie reluate, ca și când nu ar fi fost niciodată un război. Curând după întoarcerea sa, Sviatoslav, moare într’o luptă cu Pecenegii. Pe bună dreptate, istoricii ruși, spun că Sviatoslav nu aparține istoriei rusești, ci că mai curând poate fi caracterizat drept un aventurier al Dunării de Jos, deci al Bărăganului.

Fiul lui Sviatoslav, Marele Duce Vladimir I, a pășit pe calea reformelor religioase, administrative și sociale, profunde. O largă parte din populația Kievană avea contacte nemijlocite cu Constantinopolul, pentru că transportarea mărfurilor rusești la Constantinopol îmbracă forma unei expediții negustorești-militare anuale, întrucât numai în felul acesta puteau străbate teritoriile, din partea de jos a cursului râului Nipru, care era controlat de Pecenegi. Din această cauză, la Constantinopol, Rușii erau cazați într-un cartier, în afara zidurilor, pentru a se înlătura pericolul, unei eventuale lovituri militare bazată pe un complot cu cine știe ce facțiune internă constantinopolitană, își lăsau armele în tabără, și își aduceau mărfurile în oraș în locurile prevăzute pentru desfacerea mărfurilor rusești. Această armadă particulară de negustori kievani, era în mare parte o afacere de familii, întrucât așa era mai ieftin decât angajarea de soldați profesioniști, și era mai sigur, pentru că toți erau puternic motivați și uniți în vederea reușitei expediției.

Rezultă că reformele lui Vladimir I, erau mai curând cerute decât impuse kievanilor, și deci nu ar fi putut să ia decât o singură direcție, modelul bizantin. Dar deoarece exista presiunea extraordinară a misionarilor catolici, și a altor clienți ai rușilor, Khazarii iudaici și lumea arabă islamizată, și deoarece omenirea, genetic, are tendința de a construi mituri și legende, care li se par că ar fi adevăratele motive ale acțiunilor lor, și nu realitatea materială, care în fond i’a determinat în luarea deciziilor lor, Vladimir trimite delegați de boieri kievani, pentru a studia la fața locului religiile monoteiste, existente în lumea apuseană ca apoi să poată face alegerea, considerată cea mai potrivită, pentru Ruși.

Boierii întorși din țara Bulgarilor islamici, de pe Volga au raportat că nu există fericire în religia acestora, ci numai tristețe și miros greu, înțelegând prin aceasta lipsa de civilizație. Din cele relatate de boierii săi, Vladimir a mai tras concluzia, că nu poți fi fericit în Rusia fără a avea dreptul să consumi o băutură alcoolică tare, așa că islamismul a fost înlăturat. Evreii au fost întrebați, de ce sunt răspândiți pe întreg pământul, în loc să se afle în țara lor – răspunsul a fost: din cauza ”păcatelor” lor, ceea ce în ochii lui Vladimir și a boerilor ruși i’a descalificat, noțiunea de ”păcat” fiind prea abstractă, așa că nici religia mozaică nu a fost acceptată. Boierii reîntorși din Germania, au declarat că ei nu găsesc nicio frumusețe în catedralele catolice, dar că în schimb, atunci când au ajuns în Constantinopole și au asistat la pompa imperială bizantină și la serviciul divin din Sfânta Sofia, nu mai știau unde se află: în cer sau pe pământ. Totdeodată li s’a propus încheierea căsătoriei lui Vladimir cu Ana, sora împăratului Bizanțului, Vasile al II-lea.

Adevărul istoric este puțin diferit, la începutul domniei sale,Vladimir I era un sălbatec și zelos adorator al zeităților păgâne. El cucerește colonia grecească din Cherson după un lung asediu, și face cunoscut împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul, că se va reține în viitor de la alte atacuri, asupra împărăției bizantine, dacă’l ajută să convertească pe kievani, și dacă i se acordă mâna sorei împăratului, Ana.

În caz contrar: ”va fi la fel cu orașul vostru, cum a fost cu Cherson-ul.”

Termenii acordului au fost acceptați, și înainte de căsătoria care a avut loc la Cherson, în 989, Vladimir a trecut la ortodoxism. Actul convertirii la creștinism deși a fost un act de interes statal, totuși, cel puțin în lungul „căilor comerciale pe râuri”, a fost înțeles ca o aliniere la standardele timpului și primit în consecință fără prea multă opunere. Apoi s’a răspândit în interior prin noua clasă clericală.

Bernard Pares în lucrarea sa clasică, A History of Russia, (Dorset Press, New York 1991) la sfârșitul capitolului „Kievul și Drumurile pe Apă”, scrie:

”Legea Grecească, așa cum a fost adaptată de clericii ruși, s’a răspândit peste întreaga această arie și dădu un înțeles nou, noțiunilor de legalitate și ilegalitate, ceea ce va avea consecințe, departe în viitor.”

Perioada cunoscută în istoria rusească, sub denumirea de Kievul și Drumurile pe Apă (882-1132), a generat clasa principilor, provenind cu toții din familia întemeietorilor, de origină normandă a Kievului. Frați, jumătate de frați, veri până la gradul al IV-lea, unchi și nepoți, toți, se luptau între ei pentru pretinse drepturi de senioritate, din care decurgea dreptul la posedarea principatului și în acelaș timp toți încercau să uzurpe drepturile pe care ceilalți prinți le aveau în baza nașterii.

Toți întrețineau, companii de luptători, numite ”drujine”, compuse atât din Ruși cât și din alte naționalități. Aceste drujine ascultau numai de ordinul prințului care’i plătea, și aveau ca misiune principală obținerea recunoașterii suzeranității prințului, de către orașe și boieri. Prinții întrețineau drujine care numărau până la 2.000 de oameni, și dacă luăm în considerare că spre sfârșitul perioadei kievane, se ajunsese la 100 de prinți care se luptau între ei, pentru acapararea a circa 20 de principate se poate înțelege dece Kievul și regiunile înconjurătoare se goleau de oameni, care emigrau, departe de Kievul asaltat de neamurile nomade și împilat de prinții lacomi.

Cu toate acestea, principatele rusești, datorită unității de limbă, simțământului originii comune, și mișcării populației între principate în funcție de siguranța bunurilor și a vieții, creiau conștiința unității rusești pe spații întinse, și fiecare prinț, care ajungea să stăpânească într’unul din principate, dorea să reunifice lumea rusească, așa cum era ea din timpul ”drumurilor pe ape”.

Boierii, clasă socială la ruși, români și bulgari.

Separat de clasa prinților, în această perioadă a apărut la Ruși, o clasă denumită boieri. Clasa boierească la Ruși, a apărut, ca un împrumut cultural din stările sociale găsi-te în Bulgaria.din peninsula balcanică, unde această clasă feudală a boierilor, aveau îndatoriri militare decurgând din acordarea de feude, sau moșii din dominium eminens. Prinții se luptau între ei, pentru tot ceea ce constituia ”dominium eminens”, și ca atare și pentru dreptul de a acorda moșii, membrilor drujinelor proprii. Acordarea de moșii boierilor, de către prinți, era legată desigur de ideia că, loialitatea pe termen lung, a boierilor față de prinț, este mai bine asigurată în acest fel, pentru că moșia, putea fi retrasă oricând, în caz de ”hăinire” (trădare), nu putea fi vândută, ci doar moștenită, moștenindu’se în acelaș timp și obligațiile militare care se aflau la baza acordării donației.

Dacă prințul pierdea principatul, ca rezultat al luptei perpetuie dintre pretendenți, boierul trebuia să se hotărască, da-că rămânea loial prințului care pierduse lupta și deci principatul, atunci trebuia să pribegească în alte principate, însoțindu’l pe printul său, urmând eventual să se reîntoarcă, dacă prințul căruia îi rămăsese loial se întorcea vreodată, sau să se închine (să’l recunoască) pe noul prinț și să fie întărit de acesta, în posesiunile sale.

De aceia Bernard Pares, în cartea sa A history of Russia, la pag 46 scrie:

”…boieri, o denumire care la început probabil că i-a desemnat pe membrii drujinelor, care posedau pământ.”

Personal consider că această definiție, a clasei sociale a boierilor, corespunde cel mai bine cu realitatea, întrucât principala funcție a boierilor, era de ordin militar. Boierii primeau moșii din ‘dominium eminens’, de la un prinț, cu scopul ca aceștia să presteze serviciu militar, el personal, sau împreună cu o ceată. Desigur că la început, deoarece toate populațiile sedentare, provin din popoare nomade, legătura dintre ceată și boier era cea mai importantă legătură socială, ea fiind de fapt rezultatul unei democrații militare, făurită pe câmpul de luptă și în condițiile nomadismului.

Se poate afirma, fără a greși, că clasa boierească s’a născut, odată cu iobăgia, în momentul în care, nomazii, au devenit sedentari. Atâta vreme cât un popor sau un individ, este în continuă mișcare, toată averea sa, se poate transporta, pe spinare, pe cai, pe măgari, pe cămile, în automobile, în bărci, sau averea sa este constituită din turme de oi, vite cornute, herghelii de cai, reni sau orice alte animale ierbivore care se pot mișca pe propriile lor picioare, cetele de oameni nu pot deveni prea numeroase, deoarece cu cât o familie posedă mai multe animale, cu atât îi trebuie mai multă pășune și în consecință devine asociabil. Fenomenul sedentarizării este o consecință directă, și în acelaș timp soluția pentru rezolvarea suprapopularii create de înmulțirea nomazilor.

Prinții apreciau cel mai mult, pe boierii care datorită calităților lor personale, puteau aduna o ceată cât mai numeroasă, mai valoroasă și mai bine înarmată. Acordarea întinderii feudei (moșiei) era funcție de contribuția boerului la armata prințului. Pe măsură ce clasa boierească se desvolta, drujina se transforma într’o armată de soldați profesioniști mercenari, cu o compoziție etnică variată și care se mărea sau se micșora în funcție de necesitățile momentului.

Mărimea cetelor boierești erau apreciate de prinți, până la un punct, și anume până la punctul în care, mărimea și valoarea lor, nu altera balanța de putere în principat. Pe măsură ce poporul, trecea de la forma de viețuire nomadă la forma de viețuire sedentară, relația socială, dintre boier și ceata sa, se transforma dintr’o democrație pastorală, într’o relație de boier / șerb. Ca atare, starea de egalitate și camaraderia făurită în perioada nomadismului, când erau obligați să rezolve în comun, conflictele cu alte cete, și înfruntând pericolele, în mod egal, cu alte cuvinte, legătura personală dintre membrii comunității s’a slăbit, relația principală din cadrul comunității, care înlocuiește acum, democrația militară inițială, devenind și derivând din stăpânirea pământului.

”La boiarie”

Dintre toate țările, starea și denumirea de boier, se întâlnește numai în Rusia, România și Bulgaria. În lucrarea sa Histoire des Etats Balcaniques, (La Roche-sur-Yon, Imprimerie Centrale de l’Ouest), publicată în limba franceză, pentru o mai largă circulație, Nicolae Iorga, eminentul istoric român, la pagina 63, emite părerea că titlul de boier s’a născut în Bulgaria în peninsula Balcanică:

”La boiarie, qui fut ajoutée a la ‘droujina’ scandinave, a été un article d’importation, pris aux Bulgares, et un people qui a besoin de l’étranger pour lui donner l’impulsion a la vie pour le mettre en movement, et d’autres étrangers pour lui fournir ses institutions fondamentales, ce people n’est pas un chercheur hatif de chemins dangereux.”

Nicolaie Iorga, când a scris acest paragraf, a uitat faptul că în afară de Ruși, și Românii au împrumutat – probabil – instituția ”La boiarie”, și implicit ”rumânia” tot de la Bulgari. Spun implicit ”rumânia”, pentru că una fără alta nu puteau exista, ele fiind complimentare, aceste două instituții sociale: ”boieria” și ”rumânia”, fiind cele două fețe ale aceleași monede.

În această problemă, diferența dintre Ruși și Români, a fost că Rușii din Kiev, au trecut de la o formă de nomadism, ”pe ape”, la o formă de organizare statală în secolul IX, în timp ce Românii ating o formă de organizare statală similară, de la un nomadism pastoral ”transhumanță”, abia cinci secole mai târziu în secolul XIV. Îmi pare rău, că în cursul evoluției poporului românesc, nu totul, întotdeauna, a putut să poarte amprenta originalității românești, și că multe îmbunătățiri în situația țărilor românești, au trebuit să fie adoptate și împământenite, din afara hotarelor țărilor locuite de români.

Întrebarea pe care orice popor ar trebui să și-o pună – desigur că ar trebui să fie – dacă a contribuit la tezaurul cultural al omenirii, mai mult decât a primit de la tezaurul cultural al omenirii, și mândria națională să fie o rezultantă a acestei constatări. Dar ceea ce este și mai surprinzător, la acest mare istoric român, Nicolae Iorga, este completa ignorare a fenomenului evoluționist, atunci când consideră că preluarea instituției sociale boier/mujic, de către Ruși, de la Bulgari, a fost posibil să fie efectuată mecanic, și că nu ar fi fost, rezultatul fenomenului, sau procesului evoluționar rusesc.

Într-adevăr, feudalitatea răsăritului Europei, întruchipată de instituția boieri/rumâni la Vlachii munteni și boieri/vicini la Moldoveni, s’a născut pe malurile Dunării, ca urmare a stărilor din peninsula balcanică sub dominația alternativă a imperiul bizantin și a țaratului bulgăresc.

Bulgarii, a căror invazie s’a produs in anul 681, erau cantonați la nord de Dunăre, în Transilvania, Muntenia, Moldova și Basarabia, încă din anul 502, au găsit mai întâi în ceea ce este astăzi România, și apoi in ceea ce este astăzi Bulgaria, o organizare militară – boier / rumân, vicin, iobag – care fusese concepută de împărăția bizantină tocmai pentru a’i opri pe eventualii invadatori, la linia Dunării.

Nu pot lăsa pe cititori sub impresia că stăpânirea Bulgarilor, la nord de Dunăre, ar fi fost altceva decât un condominium, adică o conviețuire cu Vlahiile și Slaviniile Tran-silvănene, Muntene și Moldovene. Activitatea economică a acestor populații clientelare, nu era concurențială, ci complimentară cu economia călăreților din stepă Bulgari.

Vlahii păstori de oi, erau în cea mai mare parte semi-nomazi (transhumanți); Slavi agricultori și pescari, semi-nomazi ei însăși, Bulgarii puțin numeroși, călăreți stăpânind herghelii de cai și cirezi de taurine, pe care le pășunau în regiunea de câmpie și care recurgeau și la raiduri de jaf, în afara teritoriului pe care’l controlau. Este posibil ca relația de bază, dintre aceste seminții omenești să fi fost: Bulgarii ofereau protecție în contra altor călăreți nomazi și ofereau pentru schimb obiecte provenite din activitatea de comerț sau jaf, în contra produselor agricole si animaliere, produse de comunitățile de Români și Slavi.

Doresc să subliniez că, principalul interes al nomazilor călăreți din stepă, era comerțul, jaful fiind complimentar și în funcție de factori nu întotdeauna controlați de nomazii călăreți din stepă. Coexistenta celor trei grupe mari de populație, din teritoriul actualei Românii, din secolele VI-VII: Vlahii, Slavii și Bulgarii, se poate explica numai recurgând la teoria darwinistă, care arată că, atâta vreme cât nu există concurență pentru aceleași resurse naturale, coabitarea este regula.

Charles Diehl, în lucrarea sa Figuri Bizantine, vol.I, ediție ingrijită de Dan Zamfirescu, apărută în 1969, la pag. 70 citează din Tratatul despre Edificii al lui Procopius:

”Voind să apere frontiera Dunării, Justinian <a domnit 527-565> a zidit de’a lungul fluviului numeroase fortărețe, a instalat posturi, pentru a împiedica pe barbari să încerce trecerea. Dar, după construirea acestor lucrări, cunoscând fragilitatea speranțelor omenești, el se gândi ca dacă dușmanii reușeau să treacă acest obstacol, ar găsi populații absolut fără apărare și ar putea ușor să le ia în sclavie și să le jefuiască proprietățile. El nu se multumi deci să le asigure apărarea generală prin fortărețele de pe fluviu, ci înmulți fortificațiile în toate regiunile de câmpie, în așa fel încât fiecare proprietate agricolă se găsea transformată într’o cetățuie sau vecină cu un post fortificat.”

Organizarea de mai sus, demonstrează că în fața pericolului micilor bande năvălitoare, deși răspunsul nu putea fi, ca și în Europa de Vest, decât localități fortificate, care să se apere singure, totuși, imperiul bizantin stăruie și în ideia apărării centralizate. Chiar și în cazul marilor năvăliri, așa cum a fost năvălirea Bulgarilor din 559, și năvălirea Avarilor din 602 , ambele ajungând să asedieze Constantinopolul, totuși jefuirea teritoriilor invadate se făcea de către bande mici, răspândite în toate direcțiile. Dar, cum bine se știe că orice împrejmuire și orice încuietoare, pentru a fi în siguranță, trebuiește a fi păzită, și aceste localități fortificate au trebuit să fie încadrate cu ostași care să le asigure apărarea.

Din cauza lipsei de coeziune, a slăbirii disciplinei, și a cheltuielilor exagerate cu întreținerea unei armate centrale, în aceste mici avanposturi, în timpul domniei lui Heraclius (610-641), a apărut prima formulă de împroprietărire individuală cu scop militar, din imperiul bizantin, denumit în limba greacă ”stratioti kai keteseis”.

Tipul de împroprietărire cu scop militar, avea următoarele caracteristici:

a) concesiunea lotului de pământ era în perpetuitate;
b) concesionarul era obligat să poarte propriile sale arme și dacă era călăreț, să călărească propriul său cal;
c) în caz de indisponibilitate putea să’și trimeată înlocuitor;
d) în caz de indisponibilitate permanentă sau moarte exista dreptul de moștenire;
e) lotul împroprietăritului, nu putea servi ca colateral pentru obținerea de împrumuturi;
f) și nu putea fi urmărit pentru datoriile contractate de posesorul lui;
g) nu putea fi vândut.

Soldații recrutați în acest mod pot fi considerați antemergătorii, cazacilor din imperiul rusesc, și ai grănicerilor români din Transilvania. Formula împroprietăririlor militare, a durat până la căderea imperiului bizantin, fiind desființată de Turci.

Fenomenul creșterii marii proprietății agrare, prin achizitionarea micii proprietăți, a fost una din cele mai grave probleme sociale a imperiului bizantin. Așa cum se exprimă Charles Diehl, redresarea abuzurilor, a fost „marele eveniment intern al secolului X, în imperiul bizantin”.

Metodele utilizate de feudali, în scopul acaparării micilor proprietăți, erau: cumpărarea la prețuri mizerabile, impuse prin intimidări sau forță, sau achiziția în schimbul unei bune arende, care natural, nu venea niciodată.

Cea mai gravă situație a fost înregistrată în secolul al X-lea, și de aceia în acest secol au fost promulgate novele restrictive în anii 922, 934 și 947. Au urmat revolte în Asia Mică, a intregii clase feudale, în 971 și în 987, când au ajuns până acolo încât au proclamat un nou împărat, care urma să’l înlocuiască pe Vasile al II-lea (Bulgaroctonul). Pentru stingerea frondei, cumnatul lui Vasile al II-lea, Vladimir I al Kievului, i’a trimes în ajutor o forță expeditionară în număr de 6.000 de Ruși și datorită acestui ajutor, Vasile al II-lea, a reușit să înăbușe revolta.

Prin novela din 986, Vasile al II-lea, interzice feudalilor orice cumpărătură de pământ; în continuare ordonă confiscarea tuturor achizițiilor făcute, după prima novela cea din anul 922, și retrocedarea lor, celor care le înstrăinaseră; mai promulgă anularea clauzei prin care toate proprietățile care nu fuseseră răscumpărate în termen de 40 de ani, rămâneau în proprietatea definitivă a celui care le achiziționase.

În acest edict, prezentat împăratului spre semnare, Vasile al II-lea, face adnotări, dintre care reproduc cazul țăranului-moșier Filokales. Acest țăran a început prin a munci cu brațele, dar datorită inteligenței sale, reușise să ajungă la mari demnități în stat și să acumuleze mari domenii; împăratul a ordonat ca averile sale să fie confiscate și împărțite la țărani, iar construcțiile ridicate de acesta să fie demolate.

Contradicția principală pe care novelele împărătești, doreau s’o combată prin forța legilor, era ideia, că situația creată prin împroprietăriri, putea fi înghețată în timp: toți împroprietăriții, fiind în acelaș timp pricepuți agricultori și soldați gata să’și sacrifice viața în schimbul uzufructului, unui lot militar, uzufruct pe care’l putea obține numai dacă se spetea muncind. Din cauza marii variabilități a situației în care se aflau împroprietăriții, unii având mulți copii mici de hrănit, alții nu aveau suficient ajutor din partea familiei, din cauză de boală sau alte motive, și alții, înfine, deși erau în stare să lupte sub comandă, totuși nu erau în stare să-și conducă mica întreprindere agricolă, așa că mulți dintre ei recurgeau la arendași. Dacă în plus ar fi avut parte de ani secetoși, sau prea ploioși, sau alte accidente climatice, împroprietăriții, erau de multe ori fericiți dacă găseau pe cineva care să le preia lotul, și care le oferea o arendă. Momentul cel mai critic era întotdeauna, când soldatul trebuia să plece, fiind chemat la oaste, și atunci soția care rămânea cu grija copiilor, trebuia neapărat să găsească un arendaș.

Soluția găsită de administrația imperială, de a avea soldați, în baza împroprietăririlor, era de câteva ori mai ieftină decât, angajarea de mercenari – acesta fiind motivul pentru care se străduia să mențină sistemul împroprietăririlor. Din păcate, nu numai că soldatul împroprietărit, care își dădea seama că este exploatat, nu era motivat să plece la luptă cu cel mai bun cal pe care’l avea, și care nu era antrenat în mânuirea armelor, ci în mânuirea hârlețului, și care dacă era transportat să lupte în Asia atunci când era originar din Balcani și viceversa, nu aștepta decât să scape sănătos și să se întoarcă cât mai repede acasă.

Această soluție a soldatului împroprietărit, chiar dacă a fost îmbunătățită prin acordarea proprietății depline, nu numai a uzufructului, se pare că a ieșit complet din uz în timpurile moderne, fiind preferată soluția soldatului profesionist, din două motive principale: primul, ușor de sesizat de oricine – armamentul trebuiește mânuit de un profesionist – și nu de un plugar necalificat; iar al doilea, încă insuficient sesizat, că împroprietărirea cu un mic lot pe care nu se poate aplica mecanizarea modernă, reprezintă doar o modalitate demagogică de a rezolva problema suprapopulării, printr-o activitate part-time, pentru o parte a populației, în locul unei folosințe full-time, a forței de muncă disponibile.

Aceleași cauze care în prezent, demonstrează că împroprietărirea individuală a membrilor societății, ca formulă de rezolvare a problemelor de apărare și sociale este lipsită de orice valoare, împroprietărirea fiind de fapt pură demagogie politică au fost valabile și acum 1.000 de ani în urmă, ba mai mult decat atât, ele reprezintă un adevăr general valabil din toate timpurile. Din aceasta cauză s-a căutat o nouă formulă, care să nu mai fie o soluție, așa cum este împroprietărirea, care pretinde că găsește oameni care să fie buni soldați – acesta fiind scopul principal – care să se mulțumească cu o rasplată modică – reprezentată de un lot militar – din care să’și scoată răsplata, sacrificiului vieții pe câmpul de luptă, prin muncă grea în agricultură.

Ca atare în secolul al XI-lea, după moartea împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1025), care, prin forță, ținuse în loc procesul evoluționar, sistemul loturilor militare individuale, s’a extins, la concesionarea de moșii și siliști, exact după regulile care reglementau concesionarea, loturilor militare individuale, dar de data aceasta,ele se acor-dau în special ofițerilor din armata bizantină, nu soldaților. Este de fapt acelaș sistem care se aplică în cele circa 20 de principate rusești, fiecare dintre ele, mai mari decat Transilvania, Muntenia și Moldova, și de fapt exact acelaș sistem care se practică în Ungaria.

Atât în principatele rusești, cât și în Ungaria, beneficiarii concesionărilor, erau ofițerii din ‘drujine’ în Rusia, și membrii ‘națiunii’ Maghiare în Ungaria. Atât în Rusia cât și în Ungaria concesionările începuseră cu un secol înainte ca ele să fi început în imperiul bizantin, adică din secolul al X-lea. Acest sistem, care creia o castă militară ereditară, și deci feudală, era responsabilă, atat pentru sedentarizarea popoarelor nomade, din Rusia, în perioada kievana (882-1132), cât și din Ungaria, în perioada regilor din dinastia Arpadiană (Taksony 955- Andrei al II-lea 1222). Ca atare sistemul feudal răsăritean: relația boier/șerb, apare selectiv-simultan pe o arie largă: Rusia, Ungaria și Imperiul Bizantin.

Tentativă de a stabili origina cuvântului boier

Domeniile concesionate purtau numele, în limba greacă scrisă „pronoia”, pronunțată în limba greacă „pronia”; în slavonă scrisă „pronija” și pronunțată „pronia”; în limba română scrisă și vorbită „pronia”, ca în „pronia cerească”. În limba slavonă, beneficiarul sistemului de concesionare se numea „pronijar”, căpătând sensul de proprietar rural.

Este posibil ca „pronijar”, pe căi care țin de geniul limbilor omenești, să stea la origina cuvântului „boier”. Sensul primordial al cuvântului „pronoia”, din ziua de astăzi,

Într’adevăr, concesionarea unei moșii, pentru boier (pronijar), era o providență … pământească.

Iată un citat din lucrarea, celebrului bizantinolog Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, pag. 105, tradusă în anul 1969 în Editura pentru literatură:

„… concesiunea făcută unui mare senior, cu titlul de ”pronoia”, a veniturilor unuia sau altuia dintre sate, are ca urmare faptul că tezaurul, este lipsit de veniturile care ar trebui să’i revină.”

Prin această nouă formulă politică, se concesionează din ”dominium eminens”, o ”pronija” (moșie), pe care se află întotdeauna un sat, de obicei unui ofițer al armatei bizantine.

”Siliștile'( moșii fără sate), se concesionau unui șef de ceată: autohtonă, slavă, sau dintre călăreții nomazi, Bulgari, Pecenegi, Cumani. Marea inovație a acestei noi organizări, era că concesionarii, primeau aceste moșii și siliști cu titlu ereditar. Nici nu ar fi putut să fie altfel, pentrucă nu ar fi fost posibil ca cetelor de călăreți din stepă (Bulgari, Pecenegi și Cumani) și Slavilor, să li se ofere sedentarizarea, decât în condiții de stăpânire ereditară, a locurilor unde erau colonizați, la fel ca în Rusia și Ungaria.

‘Pronoia’ bizantină este sorgintea instituției boieriei din Țările Românești și Bulgaria. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât nu se ”hăineau” (nu trădau), boierii se bucurau de toate drepturile, de care se bucurau și împroprietăriții individuali de pe loturile militare. Obligația concesionarului „pronijei” era militară, adică trebuia să se prezinte, la locul convenit, la timpul convenit, cu numărul prestabilit de soldați și să se pună sub comanda ofițerilor bizantini, denumiti ”conți” sau ”tribuni”, care comandau „bandas” sau „poteresiai”.

Acești ofițeri, se subordonau altor ofițeri superiori lor, care se numeau „turmarc” și care comandau formațiunile denumite „turme”. Turmarcii erau subordonați „strategului”, comandantul „themei”.

Turcii, după cucerirea Balcanilor, au preluat organizarea imperiului bizantin, instituțiile fiind lăsate intacte, dar înlocuind în pozițiile de comandă, pe creștini cu turci. Boierii, creștini ortodocși și ereditari au fost înlocuiți cu spahii, islamici și neereditari.

Excepția au constituit’o Muntenia și Moldova, unde clasa boierilor pământeni în cap cu domnitorul, din cauze pe care le-am analizat în altă parte, au căpătat statutul de vasali și nu de pașalâc, așa că nu au fost înlocuiți. În Transilvania, Ungurii, au înlocuit pe cnezii români, creștini ortodocși și ereditari, cu nobili unguri, sau imigranți din Europa și nobili români maghiarizați, catolicizați și ereditari.

Regimul themelor, reformă inițiată încă din secolul al VII-lea din timpul împăratului Heraclius, consfințise descentralizarea militară a imperiului, și creiase de sus în jos, adică prin ordonanță imperială, vice-regi, – strategii – comandanții themelor. Ei erau în toate privințele egalii regilor, din regatele care înlocuiau împărăția romană de apus, deoarece posedau centralizată în mâna lor, toată puterea militară și civilă, de pe cuprinsul themei.

Dar puterile pe care strategul le avea, erau puteri delegate de împărat unui funcționar temporar (strategul), numit de împărat, în timp ce regele din Europa de apus, provenit din cuceritorul german, ajunsese la demnitatea de rege prin cucerire, adică de jos în sus, era „unsul lui Dumnezeu” și puterile sale erau ereditare. Până în secolul al XI-lea când a început organizarea vieții rurale, pe bază de, moșii ereditare, adică feude, pe teritoriul imperiului bizantin, putem spune că ne aflam în evul mediu, dar nu putem spune că, existau instituții politice de tip feudal, întrucât esența feudalismului era moștenirea ereditară.

În partea de apus a peninsulei balcanice, Slavii așezați acolo, divizați prin trei religii: catolică, ortodoxă și islamică, și supuși la patru influiențe culturale: bizantină, ungurească, germană și venețiană, au urmat și ei tendința generală de sedentarizare și concomitent feudalizare, însă sub influiența atât a bizanțului cât și a apusului. Aceste influențe nu diferă atât de mult în conținut, cât mai cu seamă în terminologie. Teritoriul era divizat în provincii, numite jupanate, având în frunte un jupan (Zupan).

Ungurii au imprumutat de la slavi, denumirea de ju…pan, care maghiarizat a devenit „fiș…pan” (castelan), după ce a trecut prin ”iș…-pan” și ”foiș-pan”.

La slavi, jupânul, concentra în mâinile sale, toate puterile militare și civile, din jupanat, cu excepția, finanțelor unde funcționari specializați denumiti knezi, se ocupau cu strângerea dărilor.

În timpurile vechi, knezi se numeau toți cei care aveau o funcție, de la primar la miniștri. Kneaz a derivat din „comes”, care în latinește înseamnă tovarăș sau companion, și este echivalentul drujinei rusești (Scandinave), adică tovarăș sau companion al prințului, cei care călăresc împreună cu prințul. În lumea latino-germană, din comes au derivat titlul de conte și unitatea administrativă comitat. Casta militară, ca și în Bulgaria era formată din nobilimea de gradul al doilea – la sârbi s’au numit ”voinici”, iar comandanții militari se numeau „voevozi”. Voinicii, erau corespondentul sârbesc al cavalerilor apuseni si al stratioților grecești. Nobilimea a luat forma definitivă la sfârșitul secolului XII, și ca și în Bulgaria s-a bazat pe posesiunea unui domeniu ereditar, numit „baștină”, corespondentul domeniului ereditar ”pronoia”, din Bulgaria.

Țaratul Româno-Bulgar

Voi reda sumar evenimentele de la sfârșitul secolului al XII-lea, și începutul secolului al XIII-lea, descrise atât de documentat de Iosif Constantin Drăgan în a sa, Istorie a Românilor, Editura Europa Nova, București 1999.

Iată un pasaj de la pag. 81:

”Pentru nunta cu o principesă unguroaică, Isaac <II Anghelos> a solicitat noi impozite, care loveau mai ales în stăpânii turmelor de oi și de vite, aceștia fiind, de obicei românii. Nemulțumiți, ei trimit la Constantinopol pe frații Petru și Asan ca să’i ceară împăratului reducerea sau desființarea acestor impozite, dar misiunea lor eșuează.[…] Întorși acasă, Asăneștii îi cheamă la răscoală pe Români și pe Bulgari în anul 1186.”

Iată un alt citat, din lucrarea lui Francis Dvornik, Slavii în Istoria și Civilizația Europei, care face pentru prima dată mențiune despre puterea ”boierilor” Români:

”În anul 1186, a izbucnit o revoluție în Bulgaria, atunci când boierii din regiunea Dunării, s-au ridicat împotriva Bizanțului.” […] „În ceea ce privește origina lui Petru și Asan, se pare că s-a stabilit, că ei erau Români […] Cu toate acestea statul întemeiat de ei, era în toate privințele, în primul rând, bulgăresc.”

Petru se proclamă țar și reușește să respingă toate încercările imperiului bizantin, de a-l aduce la supunere și domnește până în 1196, când este asasasinat de o facțiune de boieri. Asan îi urmează la tron, dar și el este asasinat, de boieri, numai după un an de zile în anul 1197. Ajunge țar cel de al treilea frate Ioniță, în timpul căruia, Țaratul Bulgaro-Român atinge apogeul puterii. Cumanii, cu un secol mai înainte, se așezaseră în Bărăgan, sudul Moldovei și sudul Basarabiei, unde sub denumirea de Cumania Neagră, reprezenta cel mai vestic avanpost al Cumanilor care dominau un teritoriu imens, toată stepa de la nordul lacului Aral, a Mării Caspice și a Mării Negre. Cea mai documentată lucrare, pentru studierea perioadei migratiilor, a fost scrisă de Victor Spinei, Editura Institutul European Iași 1999, cu titlul Marile Migrații din Estul și Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII.

Autorul arată că Cumanii, la sfârșitul secolului al XI-lea, s-ar fi „alăturat poporului creștin”, Românii, care locuia în preajma graniței imperiului bizantin. Coabitarea celor două etnii a cimentat, colaborarea militară dintre Cumani și al doilea Țarat Bulgar al Asăneștilor și deși, cronicele timpului scoteau în evidență valoarea militară a Cumanilor totuși în mod constant, Asăneștii au fost partenerul senior al alianței. În toată perioada de coabitare, o însemnată parte a Cumanilor au devenit sedentari, prin acordarea de pronijii, atât în Bulgaria de astăzi, cât și în Transilvania, Muntenia, Moldova și Basarabia.

Citiți și:  RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Înainte ca România să fi procedat la schimbarea numelor localităților, înainte de cel de al doilea război mondial, se găseau în întreaga țară circa 1000 de nume de sate, păduri, dealuri, râuri, lacuri și munți, Comana sau Peceneaga, sau derivate din aceste tulpini lexice, care atestau intensitatea sedentarizării acestor popoare în teritoriile, care astăzi aparțin României.

Citiți și:  CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Un secol și un sfert, mai târziu, după consumarea marei năvăliri a Tătarilor din 1241 ultimii Cumani nomazi s’au fixat în Panonia, unde numărul Cumanilor aproape că a egalat numărul Ungurilor.

În 1195, împăratul Isaac II Anghelos, este detronat de fratele său Alexe III Anghelos. Mai mult decât atât, acesta îl orbește și’l închide într’o temniță, în Constantinopol. Se declară mai mulți pretendenți la tronul lui Isaac Anghelos. Printre acești pretendenți declarați, la tronul imperial, era și Ioniță, Țarul Bulgarilor și al Vlahilor. În acest scop el poartă o corespondență cu Papa Inocentiu al III-lea, în vederea recunoașterii legitimității pretenției sale, în care susține că era de origină nobilă romană. S-a păstrat scrisoarea de răspuns a papei, din 27 martie 1202, prin care papa recunoaște origina nobiliară romană a lui Ioniță, dar tergiversează, probabil, până se va găsi un pretendent catolic care va putea asigura reunificarea celor două biserici, întrucât Ioniță era ‘schismatic’, adică creștin de rit greco-ortodox.

În 1202, Papa încredințează comanda celei de a IV-a cruciate, contelui de Montferrat, care obține de la Dogele Veneției Enrico Dandolo, în vârstă de 94 de ani, să transporte armata cruciată în Egipt, pentru 85.000 de mărci, plus jumătate din prada de război. Pentru că cruciații nu reușesc să strângă 85.000 mărci, Dogele Veneției se lasă înduplecat să’i transporte, cu condiția ca să jefuiască orașul Zara.

Fiul lui Isaak Anghelos, se raliază la cruciată și reușește să’i convingă pe șefii cruciatei, făcându-le multe promisiuni, să cucerească Constantinopolul si să’l depună pe uzurpatorul Alexe III Anghelos.

În iulie 1203, cruciații ajung la Constantinopole, depun pe Alexe III Anghelos restaurează pe Isaak Anghelos, dar după 6 luni, un general bizantin îl detronează a doua oară pe Isaak Anghelos, și’i ucide pe amândoi, tatăl și fiul Anghelos, și se proclamă împărat sub numele de Alexe al V-lea Dukas. Cruciații după un asediu de trei zile, pe 12 aprilie 1204, cuceresc Constantinopolul, și’l jefuiesc fără milă. Baldwin I de Flandra este proclamat împărat al imperiului latin de răsărit.

În 1205, cruciații îl atacă pe Regele Ioniță Kaloian (cel frumos), lângă Adrianopole, dar sunt înfrânți de alianța bulgaro-româno-cumană, împăratul Baldwin de Flandra este făcut prizonier și moare în captivitate, iar Dandolo moare la vârsta de 97 de ani. Cine știe ce ar mai fi realizat Ioniță, poate că ar fi ajuns împărat la Constantinopol, dacă n’ar fi murit la asediul Salonicului, de pleurezie, așa cum raportează un cronicar.

Țaratul Bulgar durează până în 1393, când ultimul Țar, Ion Șișman predă de bună voie, Turcilor, cetatea Silistra, iar aceștia la moartea lui Șișman transformă Țaratul Bulgar în pașalâc. Toată cheia succesului celui de al doilea țarat bulgar (1186-1393), se datorează complexului de factori politico- economici, care au constituit feudalizarea societății bulgaro-romane. Feudalizarea societății bulgaro-române, face parte dintr’un proces care a cuprins întreg răsăritul și sud-estul European.

Feudalizarea a constituit pentru societățile omenești, un progres, față de epoca capitalistă romană în care singura formă de energie era forța mușchiulară omenească: armatele fiind formate din oameni pedeștri; navele fluviale sau maritime erau puse în mișcare de vâsle mânuite de oameni; iar economia se baza pe munca prestată de sclavi. Invenția, chineză sau koreană, a ansamblului: pantaloni în loc de togă și scărițe pe care călărețul să se poată sprijini, a permis adăogarea energiei mușchiulare a cailor pe câmpul de luptă, mărind de 3-4 ori investiția de energie, din dotarea călărețului, în comparație cu posibilitățile ostașilor pedeștri. Invenția a fost introdusă în Europa de călăreții Huni, și după aceștia în continuare de toți călăreții turci sau mongoli care au invadat Europa. Răspunsul, a constat în construirea de cetăți, în dosul zidurilor cărora, energia superioară a călăreților, din luptele din câmp deschis, era anulată. Pentru a lua ofensiva însă, a ieși din cetăți și a elibera câmpiile din mâna călăreților stepelor, a fost nevoie, urgent, de transformarea armatelor europene formate din infanteriști, în armate de călăreți.

Această transformare, a necesitat în primul rând transformarea societății, adică într-un sens, copierea organizării sociale a călăreților din stepă, care nu posedau sclavi. Relația dominant/dominat, din cadrul comunităților omenești nomade, excludea sclavagismul în primul rând din cauza mobilității permanente a călăreților din stepă în căutare de pășuni pentru animalele lor.

Dar nu numai împiedicarea mobilității, era cauza pentru care nomazii din stepă nu puteau baza societatea lor pe sclavagism, ci și faptul că un călăreț, care trăiește numai din proteine, grăsimi animale, lactate și produse lactate – hrana de origina vegetală, fiind exclusă din alimentație – și care deci trebuie să planifice toate mișcările, pe care le face, pentru ca mica sa întreprindere pastorală să existe. În consecință acest om nu poate fi un sclav care nu are grija zilei de mâine, stăpânul său îngrijindu’se de toate, ci este în primul rând un mic întreprinzător, adică un om liber. Pe acești călăreți, oameni liberi, îi unea o democrație pastorală-militară liber consimțită, fără de care simțeau că vor pieri.

Răspunsul Europei, la atacul călăreților din stepă, a fost reformarea ordinei sclavagiste, prin adoptarea unei noi diviziuni a muncii, în care în esență, o parte din noua comunitate se specializa în lupta călare, iar altă parte lucrând câmpiile pentru producerea alimentelor de origină vegetală și animală, pentru toată comunitatea. Cavalerul era un mercenar specializat, care trebuia să’și aibă grijă de el însuși, de scutierul său, de caii lor, și ca atare lupta în baza unui contract.

Transformarea cea mai completă a suferit’o, lucrătorul din agricultură, șerbul – versiunea sedentară a nomadului călăreț din stepă pentru că devenea ca și acesta un mic întreprinzător – primea o suprafață de teren, pe care o putea lucra împreună cu familia sa, recolta ceea ce a semănat, plătea în bani sau în natură: dijma nobilului, impozitul către stat și zeciuiala bisericii catolice, și primea în schimb protecție de la cealalaltă parte a comunității, cavaleria feudală.

Observăm deci că, atacului, plin de succes al călăreților din stepă – început de Hunii conduși de Atila în secolul IV-V – asupra imperiului roman, i s’a opus o nouă diviziune a muncii, o investiție de energie superioară, și o tehnologie superioară.

O copiere, stil oglindă, a societății călăreților din stepă nu era posibilă, din cauza diferentelor din alimentație și de treaptă de civilizație, deoarece – europenii – nu puteau trăi numai din consumarea alimentelor de origine animală, așa cum trăiau călăreții nomazi din stepă; nu puteau hrăni populația lor numeroasă prin practicarea nomadismului pastoral; nu puteau să locuiască în corturi, deoarece locuiau în case, în sate și orașe, înzestrate cu universități, teatre, biserici, facilități la care nomazii nici nu visau. Conform cu știinta darwinistă, feudalismul european, a învins în confruntarea cu democrația pastoral-militară a călăreților nomazi, datorită organizării sale superioare.

Iată un citat din Darwin, Sir Gavin de Beer, „Caietele de note ale lui Darwin cu privire la transmutarea speciilor.” Partea a IV-a, al patrulea caiet de note (octombrie 1838- 10 iulie 1839).

”Când două rase de oameni se întâlnesc, ei acționează exact ca, două specii de animale: se luptă, se mănâncă unii pe alții, își transmit boli unii altora &c, și la urmă este lupta mortală, în care cei care au cea mai bună organizare sau instruire spre exemplu intelectul la om) câștigă bătălia.” Charles Darwin, aprilie 1839.

În feudalism, a crescut imens coeziunea comunităților omenești, în comparație cu epoca imperiului roman. Desigur că în comparație cu societatea capitalistă burgheză născândă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea , perioada târzie a feudalismului abuziv și decadent, a părut filozofilor o societate de exploatare nemiloasă a șerbilor, dar care în realitate, atunci cand a apărut în lume, era o formă progresistă de diviziune a muncii. Europenii spre deosebire de călăreții din stepă, posedau un cal care cântărea de trei ori cât calul, călărit de călăreții din stepă, dar care era în stare să poarte călăreții raselor omenești europene, mai înalți și mai grei, și care purtând armuri, prin care nu străbăteau săgețile nomazilor, erau capabili pe câmpul de luptă să distrugă coeziunea oricăror trupe, pedestre și călări, mai ușor echipate.

Un astfel de cal mănâncă opt kilograme de ovăz zilnic, zi de zi, iar călărețul raselor omenești europene, nu posedă sobrietatea nomazilor asiatici, dar împreună, cal și călăreț, aduc un plus de energie pe câmpul de luptă, care până la urmă s’a impus. Diviziunea muncii superioară în feudalism, a fost unul dintre motivele pentru care, nomazii au fost învinși și au dispărut din istorie. Dar motivul real, care a condus la dispariția nomazilor călări asiatici, a fost de ordin evoluționist: dispariția pășunilor disponibile pentru pășunatul hergheliilor lor, și imposibilitatea nomazilor de a se adapta la un mediu nou, cu rapiditatea cu care mediul lor tradițional dispărea. Singurii dintre nomazi care au înțeles, superioritatea prezentată de sedentarizarea feudală, și pentru acest motiv au supraviețuit, au fost Ungurii.

Feudalismul, a apărut timpuriu (secolul al V-lea), și s’a desăvârșit, în apusul Europei, datorită faptului că împărații romani, atacați în permanență de barbarii, în special de neam germanic, au abandonat partea de vest a europei și s’au refugiat în partea răsăriteană a împărăției. Imperiul roman de răsărit, a fost mai puțin atacat în prima parte a existenței sale, și pentru că a introdus unele reforme, dintre care cea mai importantă a fost, descentralizarea imperiului prin regimul ”themelor”, așa că a putut să reziste mult mai mult timp, feudalizarea apărând, față de apusul Europei cu o întârziere de cinci secole, adică începând din secolul X, ca și în regiunile limitrofe imperiului: Panonia ungurească și principatele rusești kievane.

Marea invazie tătărască 1236 – 1242

Regiunile menționate mai sus, au fost obiectivul celui mai masiv atac, care a existat vreodată, din anii 1236-1242, al călăreților mongoli. Marea invazie tătărască (mongolă) – a pus Muntenia si Moldova pe hartă – deoarece, înainte de această invazie, pentru Unguri, țările locuite de românii, din arcul – extra-carpatic erau cunoscute doar ca Terra Transalpina (țara de dincolo de munți), apartinând la acelaș mod de gândire, prin care părți din Canada de astăzi au fost numite Terra Nova, ca și când nu ar fi fost, locuite.

Raidul lui Subotai în Rusia, nu a avut efecte prelungite, cu toată victoria zdrobitoare de la Kalka din 1222. Teritoriul peste care Batu urma să domnească – dat tatălui său de către marele Gingis-Han – trebuia mai întâi cucerit. În acest scop, în 1235, hanul Mongolilor, Ogodai convoacă un Kuriltai (convenție a mongolilor), unde se hotărăște ca întregul imperiu Mongol, din China până la hotarele Europei, să contribuie ca Batu să’și croiască un hanat. Comanda operativă, a fost încredințată lui Subotai. Armata număra 150.000 de oameni și a pornit spre vest în 1236.

Expresia armată pentru hoarda mongolă este numai un eufemism, deoarece era vorba în realitate de o colecție de popoare, de origini etnice mongole și turcice, unite între ele de un sistem de viață, a cărei primă coordonată era găsirea de noi pășuni pentru numeroasele lor turme, așa că această hoardă, fără o diviziune a muncii care să meargă dincolo de diviziunea muncii dintre sexe, era extrem de vulnerabilă, din foarte multe puncte de vedere.

În primul rând, stătea faptul că un luptător mongol, aducea cu el în înaintarea hoardei în medie un număr de 18 cai, pe care în timpul luptei îi schimba des, deoarece acești cai dintr’o rasă mică, nu vedeau în tot lungul vieții lor, niciun fel de grăunțe și ca atare fiind hraniți numai cu iarbă, nu erau capabili de efort prelungit.

Laptele iepelor era muls, pentru hrănirea familiei numeroase, din cauza nașterilor dese, și care prin creștere formau alți luptători-herghelegii, care formau noi familii care la rândul lor aveau nevoie de câte 18 cai, și așa mai departe, până când sistemul de viață al călăreților din stepe, din cauză că era adaptat la un singur mod de viață care dispărea, pentru că pășunile se împuținau, au trebuit să dispară și ei.

În lucrarea redactată de Sir Gavin de Beer: Caietul de Note, al lui Darwin, cu privire la Transmutarea Speciilor, Partea a III-a, Caietul al treilea(15 iulie 1838-2 octombrie 1838), publicat in Bulletin of the British Museum (Natural History) Historical Series, Vol. 2, No. 4, 1960, Charles Darwin citează din Malthus următoarele:

”În acord cu cea mai liberală gândire filozofică credem că nicio piatră nu poate să cadă și nicio plantă nu poate să crească fără imediata intervenție divină. Dar noi știm din experiență că aceste operațiuni pe care noi le numim natură s’au produs aproape invariabil după legi fixe: și de la începutul lumii cauzele populării & depopulării au fost probabil la fel de constante ca orice lege a naturii pe care o cunoaștem”. –

”Aș aplica’o” <n.n. scrie Darwin> „nu numai la populare și depopulare, ci și chiar și la exterminarea și producerea de noi forme…”.

Hanatul Hoardei de Aur şi Bărăganul

Hoarde atât de numeroase, trăind din resursele locurilor pe care le parcurgeau, nu puteau exista, și ca atare Subotai le despărți în mai multe corpuri de armată. Unul dintre aceste corpuri de armată îi zdrobi pe Bulgarii de la Volga de jos și apoi pe Kipchaki, o confederație de triburi turcești pe care Ungurii îi numeau Cumani, și Rușii îi numeau Polovțiani.

Tribul de Kipchaki, denumiți Cumani, numărând 40.000 de corturi, ca să scape de urgia Mongolilor, au fugit spre vest și nu s’au oprit decât în câmpia Panonică, unde li s’a acordat azil, un act politic, care le’a fost fatal Ungurilor. Azilul le fusese acordat în credința că Cumanii îi vor ajuta să reziste atacului iminent al Mongolilor.

Hoardele Mongole, timp de patru ani, din 1236 până în 1240, când au ajuns la Kiev, au supus întreaga Rusie, cu excepția Republicii Novgorod; Kiev-ul a fost distrus de așa manieră încât nu s’a mai refăcut decât în timpurile moderne. Cei câțiva fugari care au reușit să scape și să ajungă în Ungaria și Polonia, au fost pretextul pentru invazia acestor regate.

O scrisoare adusă de un renegat Englez în slujba Mongolilor, Regelui Bela al IV-lea al Ungariei, glăsuia:

”Am auzit că ai primit pe Cumani supușii nostrii, sub protecția ta. Te somez să încetezi să le dai adăpost și să eviți de a le face favoruri, ca să nu’ți faci un dușman din mine. Va fi mult mai ușor pentru ei, care nu au case și locuiesc în corturi, să scape, decât voi care locuiți în case și sunteți așezați în orașe. Cum vei putea fugi de mine?”

Toți locuitorii Ungariei și Transilvaniei, s-au răsculat în contra prezenței Cumanilor, l’au ucis pe regele Cumanilor Kuthen, pe care îi invinovățeau că i’au adus pe Mongoli pe capul lor, ceea ce era o dovadă de naivitate populară, pentru că Mongolii aveau drept obiectiv principal al campaniei, cucerirea Panoniei, unde doreau să se instaleze temeinic. La timpul lor, Hunii, Avarii, și chiar înșiși Ungurii, se așezaseră în Panonia, pentru că se afla în centrul Europei, și ca atare se puteau organiza expediții în toate direcțiile, la alegere, obtinându’se efectul de maximă surpriză.

Din cauza avantajului strategic menționat, în zilele noastre, sub pretextul ieftinătății întreținerii bazelor militare în comparație cu Germania, din ce în ce mai mult, Americanii organizează transferul, bazelor militare, în special de tancuri și alte mijloace motorizate, din Germania în Panonia ungară. Pentru armatele călăreților din stepă, mai există încă un argument major în favoarea capturării Panoniei ungurești, fiind că era un teren ideal pentru pășunarea marilor lor herghelii de cai și turme de bovine.

Pentru a anihila posibilitatea unirii forțelor poloneze cu cele ungurești, o parte a hoardelor mongole a intrat în Polonia, și pe locul unde astăzi este satul Wahlstatt (locul bătăliei), lângă Leignitz, zdrobește cavaleriile templierilor, ai ducelui Sileziei și a Polone-zilor reunite, și deși nu reușește să cucerească Leignitzul și Breslaul, totuși satisfăcuți de rezultat se repliază n Ungaria.

Mongolii au pătruns în Panonia ungurească, din cel putin patru direcții: din Polonia din spre nord, din principatul Galicia din spre nord-est, din Moldova din spre est, și din Valachia prin pasul Mehadia, în Banat și apoi Ungaria. Hoardele mongole s-au adunat la locul unde armata ungureasca, le aștepta, lângă mlaștinile Mohi – lângă Tokai – și forțele principale sub comanda lui Batu, atrăseseră deja forțele ungurești la un pod de trecere, peste un afluient al Tisei.

Armata ungurească nu avea însă habar că o parte a hoardelor mongole, sub comanda lui Subotai, trecuse râul, în aval de locul unde se desfășura bătălia, capturase tabăra armatei ungurești, și atacă armata ungurească din flanc și spate. O legendă a străbătut veacurile, precum că atunci când, bătălia încă nu fusese decisă, și Mongolii sufereau pierderi grele, Batu i’a propus veteranului Subotai să se retragă.

Subotai i’ar fi răspuns:

”Prințe tu te vei putea retrage dacă așa dorești, dar eu sunt hotărât să nu mă retrag, până nu ating Dunărea.”

Magnații unguri nu aveau încredere în capacitatea regelui Bela al IV-lea, de a conduce apărarea Ungariei, dovadă uciderea regelui Kuthen și alungarea Cumanilor, care după moartea regelui lor se refugiaseră în Bulgaria, unde fuseseră primiți cu brațele deschise de Asănești, și unde li se acordaseră terenuri, sub forma descrisă anterior ”pronoia”. Cucerirea taberei armatei ungurești, de către forțele mongole de sub comanda lui Subotai s’a dovedit hotărâtoare, armata ungurească intrând în panică, fiecare încercând să fugă de pe câmpul de luptă, dar puțini au reușit, și cei care au reușit, au fost urmăriți și omorâți, fiind măcelăriți circa 65.000 de Unguri, 2 arhiepiscopi, 4 episcopi și toți nobilii unguri, aflători pe câmpul de luptă.

Acest masacru dovedește că Mongolii, n’au intenționat să ia prizonieri în vederea răscumpărării, ci intenționau să se așeze în mod definitiv în Ungaria.

Regele Bela al IV-lea, respins de ducele Austriei, a scăpat cu fuga în insulele Mării Adriatice. Magnații Unguri aveau dreptate să nu se încreadă în Cumani, din cauza comportării acestora pe câmpul de bătaie de lângă râul Kalka din anul 1223. Cumanii fiind amenințați de două armate mari de Mongoli, au trimes mesaje prinților Ruși, pentru a la cere ajutor. Șase prinți Ruși, au răspuns la apelul Cumanilor, pentru că se temeau că dacă nu’i ajută, aceștia vor îngroșa numărul Hoardei Mongole. Prinții Ruși au înaintat în contra Mongolilor, care începuseră să se retragă, când Cumanii au început să fugă panicați de pe câmpul de luptă, aruncând ariergarda rușilor într’o mare dezordine. Prinții Ruși au rezistat trei zile, dar până la urmă au trebuit să se predea.Au pierit toți șase prinții, șaptezeci dintre boierii de frontieră, și zeci de mii de soldați ruși. Cumanii nu s’au oprit din fugă până în Panonia.

După retragerea Mongolilor, Cumanii au părăsit Bulgaria și au fost colonizați de Bela al IV-lea, compact în Panonia la sud de Buda, în inima regatului maghiar care pierduse jumătate din populație, prin boli și înfometare, adică un milion de locuitori, din două milioane cât numărau, în conformitate cu relatările istoricilor maghiari, înainte de invazia Mongolă.

Românii au avut pierderi incomparabil mai mici decât Ungurii, așa că au reușit, fără a întâmpina opoziție din partea Ungurilor, să repopuleze unele ținuturi din Transilvania care le aparținuseră anterior. În Muntenia și Moldova, casta militară – boierii – au reușit să câștige încrederea mai multora dintre români, care trăiau răzlețiți, și în vacuumul de putere, creiat de invazia mongolă, a fost posibilă afirmarea Românilor, care se îndreptau cu pași repezi spre o formă de stat Valahă și Moldovenească, alternativ independente, dar și uneori vasale regatului Ungariei.

Autorul tratatului Marile Migrații din Estul și Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII, Victor Spinei, se face ecoul unor păreri, ale mai multora dintre istoricii noștri, atunci când la pag. 311 și 312, afirmă următoarele:

”Grupuri mici de turanici <Cumani, Pecenegi, Uzi, Iazigi, și Brodnici>, s’au sedentarizat și s’au asimilat treptat în masa autohtonilor. Antroponimia românească medievală și modernă conține mai multe nume de origină turanică: Balaban, Basarab<ă>, Coman, Talabă, Toxabă etc. Pornindu’se de la rezonanța turcică a numelui Basarab<ă> și de la o presupusă analogie cu propulsarea pe tronul Țaratului bulgar al Terterilor de neam cuman, unii istorici au susținut că și întemeietorul statului independent al Țării Românești ar fi de aceiaș obârșie. Desigur că această aserțiune nu este cu totul exclusă[…] Utilizarea de către reprezentanți ai boierimii din Țara Românească și Moldova a unor antroponime de origină turanică arhaică, atestate încă în cele mai vechi acte de cancelarie, de la sfârșitul secolului al XIV-lea, și din prima jumătate a veacului următor, sugerează aportul turanic la solidificarea clasei suprapuse. Nu este mai puțin adevărat că astfel de antroponime se întâlnesc și la membrii păturilor de jos ale societății.”

Cu alte cuvinte, clasa boierească românească, este o emanație a poporului românesc, fiind constituită din aceleași elemente etnice din care a fost constituită națiunea română.

Concluzia generală a acestui capitol ar trebui să fie, că datorită faptului că boierii români au reușit să întemeieze țările românești: Muntenia și Moldova, să lupte pentru a le face independente, și chiar dacă uneori nu au reușit decât să le mențină autonomia, în cadrul unor vasalități schimbătoare, totuși niciodată aceste două Țări Românești, nu au putut fi încorporate la niciuna din marile împărății învecinate, așa cum s’a întâmplat cu toți vecinii nostri: Polonezi, Slovaci, Cehi, Unguri, Croați, Sârbi, și Bulgari. Mai mult de cât atât, chiar și Transilvania românească, a fost încorporată, atât regatului unguresc cât și împărăției austriece.

În special în cazul Bulgariei, Serbiei și Transilvaniei, datorită faptului că în aceste țări, clasa nobiliară a fost distrusă, transformându’le în națiuni de țărani, eliberarea lor, în națiuni independente, în cazul Bulgariei și al Serbiei, a putut surveni numai ca o consecință a luptei României pentru propria ei independență.

Dobrogea, Transilvania, Maramureșul, Crișana, Banatul, și Bucovina au fost încorporate României prin cucerire, în 1878 și 1919, ca urmare a luptei armate – alături de aliații noștri: Ruși (1878), și Francezi, Englezi, Italieni și Americani (1919) – în contra Turciei, Ungariei, Austriei și Germaniei. ”Până și Basarabia”, a fost alipită României prin luptă în contra Uniunii Sovietice.

https://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_rom%C3%A2nilor/Prefa%C8%9B%C4%83

https://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_rom%C3%A2nilor/Capitolul_V

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau:  CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI TOPONIMIA LOCALITĂȚILOR

Nu am găsit nicio referință aprofundată pentru sufixele localităților românești de genul  -ești, -eni, -ani etc., dar oricine călătorește în România sau doar studiază în amănunțime o hartă administrativă, va constata un număr foarte mare de localități cu aceste sufixe.

1. -EȘTI

Harta de mai sus oferă distribuția sufixului -eșți în întreaga Peninsulă Balcanică. De’a lungul Balcanilor există numeroase localități cu terminații similare în -ești. Acestea se găsesc în estul Serbiei, în nordul Albaniei și în Macedonia de Vest.

S’a sugerat că această zonă între Serbia istorică (mai mică decât Serbia modernă) și Bulgaria a rămas populată de vorbitori de limbă străveche română care se trage din vechea limbă a geților care populau consistent acest areal, până la răspândirea și impunerea limbii sclavone în Balcani.

Acest lucru ar explica:
– Separarea oarecum neașteptată dintre cele două areale lingvistice, ale limbilor considerate slave,  bulgara și sârba
– Continuitatea prezenței românilor la sud de Dunăre
– Lexic comun pe ambele maluri ale Dunării, inclusiv în Albania

Distribuția prezintă 4 nuclee cu densitate mărită în următoarele regiuni:
1. În Moldova s’a concentrat pe platourile centrale moldovenești
2. Ținuturile subcarpatice din Muntenia: în Oltenia și Muntenia de Nord s’au centrat pe zona Argeș
3. Țara Moților din Bihor și Munții Apuseni
4. Maramureș

Caracteristici comune pentru aceste locații:
– Aveau voievozi români autohtoni, de când primele dovezi documentare sunt disponibile, din secolul al XIII-lea
– Erau cel mai afectați de invazia popoarelor migratoare
– Au un intens folclor românesc
– Partea moldo-munteană coincide cu distribuția fotei, cea mai veche fustă de costume pentru femei, o piesă a costumului popular românesc (bogat ornamentată) purtată de femei, formată dintr’o țesătură dreptunghiulară de lână care se petrece în jurul corpului, ținând locul fustei, sau din două bucăți de stofă acoperind partea din față a corpului (ca un șorț) și pe cea din spate, aceea pe care o regăsim și pe Columna lui Traian.

Această distribuție generată pe hartă actuală a României și Republicii Moldova și nu permite reliefarea unui model care marchează cât se poate de evident un fond istoric.

Cea mai răspândită terminație a numelor de localități în România, inclusiv capitala, este sufixul ”-ești”. Problema cu originea acestui sufix este că se consideră de unii o formă plurală a sufixului posesiv ”-escu”, folosit ca terminație patronimică în trecut (Ionescu, Popescu), iar de către alții (Victor Vascenco) că acest sufix patronimic pleacă invers din cel toponimic, știindu’se că acestea sunt la origine sufixe antroponimice având semnificaţia de ”urmaşii unui strămoş comun”, dar care, având în vedere diferite forme de comunităţi de avere, în special obştile săteşti, au dobândit, în special în toponime, şi sensul suplimentar de ”posesiune comună a urmaşilor unui strămoş”, iar apoi în urma destrămării obştilor sensul a evoluat spre sensul mai general ”posesiunea cuiva”.

O altă problemă este că etimologic se consideră că provine din latinescul ”-iscus”, ceea ce nu prea se susține de propria sa răspândire în afara arealului fostei Colonii Romane Dacia (vezi conturul roșu pe hartă),  cele mai multe localități fiind în afara acestui nucleu considerat de geneză, cu excepția Țării Moților și a Olteniei.

Citește și:  RÂURILE DIN SPAȚIUL ROMÂNESC POARTĂ DENUMIRI GETICE

Se observă o răspândire puternică în zonele de deal ale Olteniei, Munteniei și Moldovei ”noastre”, precum și în munții Apuseni (în mod oarecum surprinzător), dar ca o particularitate este slaba reprezentativitate dincolo de Prut, în Basarabia.

Multitudinea terminației ”-ești” în Apuseni este reală și se datorează doar faptului că sunt pur și simplu mai multe localități acolo în general. Aceasta reiese și dintr’o hartă a frecvenței sufixului. Astfel, în fiecare unitate de suprafață (acel hexagon) s’a verificat câte procente din totalul localităților se termină în ”-ești”.

2. -ENI/-ANI

A doua cea mai răspândită terminație este ”-eni”, împreună cu înruditul ”-ani”. Ambele sunt forme plurale ale terminației ”-an”, considerat provenit din sufixul adjectival latinesc ”-anus”. Spre deosebire de ”-ești”, ”-eni” și ”-ani” sunt bine reprezentați și dincolo de Prut, în comparație cu -ești.

Acest sufix dă o notă de unitate lingvistică mult mai strânsă toponimiei românești prin vasta ei răspândire.

Această insistență anacronică de a se considera etimologia în lexicul latin este și mai evidentă, deoarece acestea sunt răspândite până la Nistru și dincolo de el. Peste 70% din localitățile cu terminațiii -eni și -ani sunt dincolo de conturul roșu al fostei provincii romane, și se constituie într’un argument puternic împotriva teoriei romanizării geților.

Un alt argument pentru care respingem originea latină și le considerăm autohtone, este sufixul tradițional folosit de romani, extrem de răspândit, și omis de lingviștii mioritici, ”-um” întâlnit chiar în Dacia Traiană:

Apulum (Alba-Iulia), Porolissum (Moigrad), alături de Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-Napoca).

Britannia:

Londinium (Londra) – capitala Britannia Superior, Eboracum (York) – capitala Britannia Inferior, Corinium Dobunnorum (Cirencester), Durovernum Cantiacorum (Canterbury), Glevum (Gloucester), alături de Deva Victrix (Chester), Caesaromagus (Chelmsford), Durnovaria (Dorchester).

Pannonia:

Aquincum (Budapesta), Acumincum (Stari Slankamen), Rittium (Surduk), Cusum (Petrovaradin), Singidunum (Belgrad), Sirmium (capitală a prefecturii Illyricum) (Sremska Mitrovica), Taurunum (Zemun), alături de Bassianae (Donji Petrovci)
Bononia (Banoštor), Burgenae (Novi Banovci) etc.

Cine studiază toate sufixele localităților din imperiul roman, va constata că nu regăsește niciunul apropiat cu cele autohtone, ceea ce ne întărește credința că acestea sunt pur românești și vin din limba străveche a acestor meleaguri, cum sunt și cele din Grecia.

3. -OV/-OVA/OVCA/-EVCA

Urmează o serie de sufixe de origine slavă, înrudite între ele. Terminația posesivă ”-ov”, folosită și în patronimice slave, vizibilă în sudul țării, este cel mai probabil de influență bulgărească.
În mod similar, terminațiile comune din Bulgaria, Serbia și Ucraina se extind în Banat, Muntenia și Basarabia.

Femininul ”-ova” pare mai răspândit în zonele de sud vest, probabil sub influență sârbească, și Republica Moldova, sub cea rusească. Tot de influență rusească sunt sufixele ”-ovca” și ”-evca”, cu terminație diminutivală ”-ca”.

Spre deosebire de Basarabia, în România există o singură localitate cu un astfel de sufix, Jurilovca, populată de ruși lipoveni.

4. -OARA/-IȚA

Sufix cu întindere echilibrată pe întreg cuprinsul țării.

Tot slavon e și sufixul ”-ița”, foarte răspândit în nume de localități și cursuri de apă (Bistrița, Reșița, Ialomița).

5. -ĂU/-EU/-OU

Terminațiile ”-ău” și ”-eu” sunt frecvente mai ales în Ardeal datorită faptului că nume de localități ce se termină cu vocală mijlocie (o, ö) au tendința să devină diftongii de mai sus (precum numele Szabó->Sabău). ”-ou” pare să aibă altă origine, judecând după distribuție.

Una din teoriile privind originea numelui Chișinău postulează o origine maghiară, asemănătoare cu a localității Chișineu-Criș (din ungurescul Kisjenő).

6. -ANCA/-IȘTE(A)

”-iște”, cu forma articulată ”-iștea”, este tot un sufix colectiv de origine slavă. Interesant că forma articulată predomină în Regat, pe când cea nearticulată în Ardeal.

Terminația ”-anca” e tot slavon, în general apare sub forma ”-eanca”, dar există și localități precum ”Ianca”.

7. -Ș/-ĂUȚI/-IOL/-OE

Patru sufixe puternic regionale. În primul rând se observă concentrația ardelenească a localităților care se termină cu litera ”-ș”. E vorba din nou de adaptări ale unor nume ungurești terminate în sufixul adjectival ”-s”.

Apoi urmează două sufixe  considerate de origine slavă, ”-ăuți” prezent în Bucovina (Rădăuți, Cernăuți) și -oe, pe filieră rusească, prezent în Republica Moldova.

Frecvența lor este însă foarte slabă, undeva până la 4-6%.

”-iol” este de origine turcă, și este transformarea lui ”-öl” în română, ca de exemplu ”tekirgöl” în ”techirghiol”, unde ”göl” înseamnă ”lac”.

8. -AR(I)

Sufixul ”-ar”, cu forma plurală ”-ari”, este unul care reflectă meserii. Probabil multe localități cu acest sufix și’au primit numele de la îndeletnicirea primilor săi locuitori.

9. -EL/-ȘOR/-UT

”-el”, ”-șor” și ”-ut” sunt sufixe diminutivale, precum slavonescul ”-ca” de mai sus.

Răspândirea sufixelor cu origine slavonă și maghiară ne aduce aminte evident de conviețuirea alături de slavi și maghiari. Dar cel mai important aspect ce reiese din analiza aceasta sumară a sufixelor de localități este că România nu a românizat nici măcar toponimele localităților, un argument ce combate eficient șirul de acuzații venite din partea unei anumite minorități din România.

Citește și:  CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

10. -FALĂU/-TELEC/-CHIU/-HEI

Câteva mai rare, tot de origine maghiară:

”falău” de la ”falú” (”sat”),

”-telec” de la ”telek” (”parcelă de pământ”),

”-hei” de la ”hely” (”loc”), de multe ori în formatul ”vásárhely” însemnând ”(loc de) târg”.

De exemplu ”Târgu Mureș” s’a numit mai demult ”Mureș-Oșorhei”. Pe lângă asta, numele localității Orhei din Republica Moldova vina tot din ungurește, de la ”várhely”, ”loc de cetate”.

”-chiu” e probabil de la localități al căror nume se termină în ”k” și primesc un sufix adjectival ”-i”.

11. SÂN-/SFÂNT-/SFINȚ

Pe lângă sufixe avem și distribuția prefixelor cu sfinți. Interesant că ”Sân-”, considerat moștenit pe filieră latină e folosit aproape exclusiv în Ardeal.

”Sfinț” se găsește doar la Sfințești, în Teleorman.

Hărți realizate în QGIS, cu date disponibile on-line (geo-spatial.org și mapcruzin,com pentru localități, diva-gis.org pentru județe/raioane).

Citește și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

Surse: arnoldplaton.files.wordpress, eliznik.org.uk, https://ro.wikipedia.org/wiki/Proiect:Localit%C4%83%C8%9Bile_din_Rom%C3%A2nia/List%C4%83_de_localit%C4%83%C8%9Bi_-_litera_G_(ghid)

Referințe generale

Andronic, Mugur, Huțulii o minoritate din Bucovina, Suceava
Cornell, Tim și Matthews, John (1982), Atlas al lumii romane, Andromedia
Filipascu, Alexandru (2002), Maramuresul, editura Echim
Giurescu, Constantin (1972), Istoria cronologică a României, București
Goodman, Martin (1997), Lumea Romană, Routledge
Gostar, Nicolae (1969), Cetati Dacice din Moldova, Bucarești
Ivanković, Ivica (2001), Hrvatske narodne nošnje, Zagreb
Musat, Mircea & Ardeleanu, Ion (1985), De la vechea Dacia la cea modernă din România, București
Stefanko, Ondrej (1998), Ghid despre Slovacii din România, Nadlac
Talbert, Richard (1985), Atlasul istoriei clasice, Croom Helm
Wace, Thompson (1913), Nomazii din Balcani, Cambridge
Winnifrith (1987), Vlacii – Istoria unui popor balcanic, Duchworth

Referințele catolice din Moldova

Ciubotaru, Ion H. (1998), Catolicii din Moldova, Iași
Giurescu, Constantin (1972) Istoria cronologică a României, București
Guglielmino, C R, De Silvestri, A, Beres, J (2000), Strămoșii probabili ai grupurilor etnice maghiare: o analiză adițională, Ann. Human Genetics, 64, pp124-159
Kapalo, James A. (1996), Ceangăii din Moldova: „Minoritate Națională” sau „Etnie locală”?
Martinas, Dumitru (1999), Originea Ceangăilor, Centrul de Studii Române, Iași
Tánczos, Vilmos (1998), Maghiarii în Moldova, Fundația Teleki László, http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/moldvang.htm

Referințele Transilvaniei

Barth, F.H. (1979), O moștenire transilvăneană: Viața unui saxon din Transilvania, Transilvania, Utah
Boias, L. (1999, versiunea engleză 2001), Istoria și mitul în conștiința românească, Ceupress, Budapesta
Candea, V. (1977), O schiță a istoriei românești, Medidiane Press, București
Eliade, M. (1943, versiunea în limba engleză 1992), The Romanians: o istorie concisă, București
Giurescu, C. (1972), Istoria cronologică a României, București
Hitchins, K. (1988), Ideea națiunii: românii din Transilvania, 1691-1849, București
Illyes, E (1988), Continuitatea etnică în spațiul carpato-dunărean, Columbia University Press, New York
Kopeczi (1994), Istoria Transilvaniei, Academia Ungară de Științe, Akademiai Kiado, Budapesta
MacKenzie, A. (1990), O călătorie în trecutul Transilvaniei, Robert Hale, Londra
Milton, L. (1986), Transilvania, Istoria și realitatea, Bartleby Press, Maryland
Mitu, S. (1997, versiunea în limba engleză 2001), Identitatea națională a românilor din Transilvania, Ceupress, Budapesta
Musat, M., Ardeleanu, I. (1985), De la Dacia veche la România modernă, București
Pop, I. (1999), România și România un scurt istoric, Columbia University Press, New York
Treptow, K.W. (1999), O istorie a României, Iași

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

UNGURII AU VRUT SĂ NE’O FURE PE NADIA

Nadia Comăneci ne va aminti întotdeauna că a fost prima gimnastă care a obținut nota 10 absolut, nota perfectă într’o competiție olimpică  în care  va câștiga trei medalii de aur la Jocurile Olimpice din 1976 de la Montreal. Considerată a fi una dintre cele mai bune sportive ale secolului XX și una dintre cele mai bune gimnaste ale lumii, din toate timpurile, ”Zeița de la Montreal”, Nadia a avut o viață în care sportiva a trăit și bune și rele. Dar de la primul 10 din istoria gimnasticii, cel obținut de micuța româncă din Onești la Olimpiada de la Montreal, până la fuga din țară, Nadia a trăit la extreme, iar viața ei poate fi un subiect de carte.

Cum au încercat ungurii sa ne’o fure pe Nadia?

Fiica lui Gheorghe și Ștefania-Alexandrina Comănici,  botezată după ”Nadejda” (Speranță), eroină a unui film, nu i s’a încercat furtul identității etnice de către ruși, dar au încercat ungurii.

Lobby-ul maghiar a funcţionat întotdeauna într’un mod foarte agresiv şi lipsit de scrupule. Indiferent de zona de acţiune, Budapesta a încercat în permanenţă să tragă spuza pe turta sa. Lăsând la o parte controversele istorice privitoare la Transilvania, ne’am obişnuit să aflăm de’a lungul timpului cât de buni, de talentaţi, de frumoşi şi de deştepţi sunt ungurii şi cum îi mai asupresc pe ei celelalte naţiuni ale Europei, care, başca, le’au mai şi furat pământurile pe care le stăpâneau încă de pe vremea când puricele se potcovea cu 99 de ocale de fier şi zbura în înaltul cerului. În acest context al veşnicei oprimări la care erau supuşi maghiarii, în 1976, în timpul JO de la Montreal, a explodat bomba.

Presa internaţională a început să scrie că, de fapt, Nadia Comăneci, noul star al sportului mondial, nu era de origine română, ci maghiară ! Un ungur din Canada lansează teoria ”Nadia unguroaică”.

Începând cu 1976, numeroase publicaţii din Spania, Suedia, Canada, Statele Unite, Germania, Ungaria ş.a.m.d. au lansat, au preluat şi apoi au întreţinut ideea potrivit căreia Nadia Comăneci este de origine maghiară. Nici în anii comunismului, nici ulterior nu a existat o reacţie consistentă a părţii române cu privire la această chestiune, deşi Securitatea era la curent cu ce se scria în străinatate despre Nadia, care a fost şi este şi în ziua de astăzi un simbol al României. În cartea sa, ”România trădată”, scriitorul şi jurnalistul Constantin Mustaţă (decedat 2013) afirma că personajul care a lansat această poveste a fost un anume Paul Pilisi, maghiar stabilit în Canada, profesor de ştiinţe politice la o universitate din Quebec. Acest Pilisi susţinea că Nadia Comăneci era de fapt unguroaică şi că numele său ar proveni din anagramarea numelui real care, de fapt, ar fi fost Anna Kemenec ! Constantin Mustaţă afirma că a şi încercat să’l provoace la o discuţie pe Pilisi pe această temă însă maghiarul trecuse deja în lumea drepţilor.

În ”România trădată”, Constantin Mustaţă spune că în vara-toamna 1976 prin Montreal a circulat un fals certificat de naştere care ”atesta” originea maghiară a Nadiei Comăneci, ”fluturat pe la toate televiziunile şi prin toată media, graţie eforturilor comunităţii ungureşti de acolo, dirijată de un profesor ungur de la Universitatea Laval din Quebec”.    Că lansatorul bombei este acest Pilisi ori altcineva, nici nu mai contează foarte mult. Importantă este amploarea pe care a luat’o această teorie precum şi faptul că ea s’a perpetuat, în unele cercuri, până în ziua de astăzi.

El Mundo Deportivo 1976

Nadia Comăneci alias Anna Kemenes, exponent al maghiarilor oprimaţi din România

Imediat după JO 1976, teoria ”Nadia unguroaică” a fost răspândită iute de presa maghiară şi nu numai. În Spania, unde exista o solidă comunitate maghiară, prin prisma Nadiei presa pune tunurile pe români fără nici un discernământ. El Mundo Deportivo se întreba dacă Nadia este româncă şi în acelaşi timp oferea răspunsul :

”<Nu e !>”

El Mundo Deportivo publica pe 23 octombrie 1976 un amplu material sub titlul:

”Este regina de la Montreal româncă ?”.

Publicaţia spaniolă prelua o ştire difuzată de un corespondent canadian de origine maghiară al unei agenţii elveţiene de presă, ştire pe care o dezvolta ajungând la concluzia că

”Nadia Comăneci se numeşte Anna Kemenes şi e născută în Ungaria”!

În viziunea semnatarului acestui articol, parinţii Nadiei ar fi fost ardeleni, adică maghiari pentru că, nu’i aşa ? Transilvania e pământ unguresc şi ar fi migrat la un moment dat în zona Moldovei, pe când Nadia era foarte mică şi de aceea ea este ”născută în Ungaria”.

Mai mult, El Mundo a remarcat că în timpul conferinţelor de presă susţinute la Montreal , Nadia era ezitantă în exprimare atunci când discuta cu translatorul şi au fost situaţii în care traducătorul a fost nevoit să’i repete întrebările. Având în vedere aceste observaţii, publicaţia spaniolă ajungea la concluzia că, de fapt, Nadia, a cărei limbă maternă era maghiara, nu înţelegea bine limba română şi de aceea răspundea monosilabic ori avea nevoie să i se repete întrebările.

Der Spiegel şi Domenica del Corriere au preluat şi ele ştirea, după cum rezultă şi dintr’un raport existent în arhivele CNSAS – Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Der Spiegel scria în numărul din august 1976 că:

”Părinţii Nadiei, în vârstă de 14 ani, câştigătoare a 3 medalii de aur, una de argint şi una de bronz la Olimpiada de la Montreal (…) sunt de origine maghiară. Anna Kemenes vorbea fluent ungureşte, iar talentul ei a fost descoperit în oraşul natal Gheorghe Gheorghiu Dej, la şcoala locală de gimnastică, și de atunci numele ei a fost românizat. Tăcerea penibilă cu privire la originile noului idol naţional este motivată de observatori prin politica tensionată a şefului de partid, Ceauşescu, referitoare la minorităţile etnice.”

Der Spiegel 1982

În 1982, Der Spiegel scria că:

”au fost românizate vechile nume de familie ungureşti, cea mai proeminentă victimă fiind Nadia Comăneci, care în realitate se numeşte Anna Kemenes”.

Potrivit informaţiilor vehiculate de numeroase publicaţii străine, guvernul român nu i’ar fi permis tinerei gimnaste să facă parte din lotul olimpic, dacă părinţii ei nu ar fi acceptat schimbarea numelui din Kemenec în Comăneci. Era lansată astfel ideea că statul român ducea de ani de zile o politică de românizare a numelor ungureşti în tentativa de a asimila total comunitatea maghiară. Publicaţia Condeiul Ardelean, într’un articol semnat de dr. Gheorghe Olteanu are o explicaţie pentru perseverenţa cu care presa germană, în particular, a persistat în promovarea acestei versiuni :

”Faptul că în redacţiile ziarelor şi televiziunilor germane sunt mulţi maghiari, sau maghiaroni (germani maghiarizaţi), care în calitate de «experţi» ai estului Europei, impun linia ideologiei maghiarismului, nu mai este de mult un secret. Aşa se face că până şi Nadia Comăneci pentru germani este, de fapt, Anna Kemenes, sau Hagi este maghiarul Haghy, ca să nu mai amintim că la una din cele mai cunoscute emisiuni de cultură (Kultur Zeit) opera Oedip este a compozitorului <maghiar> Enesco”.

Ioan-Aurel Pop, profesor universitar, istoric, rector al Univ Babes-Bolyai despre ”românizarea”maghiarilor :

”Niciodata nu a existat in Transilvania o campanie de romanizare a maghiarilor.”

Istoricul Ioan-Aurel Pop, rector al Universităţii Babes-Bolyai, amendează comentariile trecute sau actuale ale presei internaţionale cu privire la așa-zisa românizare a maghiarilor, situaţie în care, în viziunea unora, ar fi fost inclusă şi Nadia Comăneci, adică Anna Kemenes / Kemenec.

Der Spiegel 1982

”Așa ceva nu a existat și nici nu ar fi putut avea loc, fiindcă tratatele de pace de la Paris (1919-1920) au impus României respectarea drepturilor minorităților. Maghiarii au avut în România dintre cele două războaie respectată proprietatea, s’au putut instrui în limba lor, au avut partide politice reprezentate în Parlamentul de la București, organizații culturale, reviste, instituții etc. Mai mult, mișcări intelectuale de centru-stânga sau antifasciste, netolerate în Ungaria interbelică, au găsit adăpost în România, unde s’au putut afirma liber (ex. revista Korunk, de la Cluj). Firește, maghiarii au fost nemulțumiți oricum și era firesc să fie așa: din stăpâni de sute de ani în Transilvania, ajunseseră acum o minoritate în România, adică față de vechii lor iobagi, disprețuiți și asupriți odinioară. Maghiarii au dezvoltat în timp o mentalitate de stăpâni, pe care și’au exercitat’o cu forță, iar acum, după 1918, se aflau în postura de supuși ai României.

Maghiarii nu au recunoscut niciodată în bloc (cum au făcut sașii, șvabii etc.) unirea Transilvaniei cu România și au luptat mereu pentru refacerea Ungariei Mari. Perioada comunistă nu este unitară și uniformă, ci are etape. Între 1945/1948 și circa 1960, în ”obsedantul deceniu” din literatură, nu se putea vorbi despre națiunea română și despre românism. Atunci se învățau la școală istoria URSS, limba rusă și internaționalismul proletar. Atunci, maghiarii au condus Partidul Comunist (regionala Ardeal), au avut, la început, drepturi mai multe decât românii, inclusiv universitate de stat. Până la semnarea păcii de la Paris, în 1947, se arborau la Cluj drapele duble, ale Ungariei și României. Din anii 1960 până prin 1975-1980, a fost o epocă de echilibru, în care maghiarii s’au putut instrui la toate nivelele în limba lor. La Universitatea din Cluj erau secții în limba maghiară la aproape toate specialitățile.

Abia în ultimii zece ani de comunism, latura naționalistă a prevalat și au avut loc derapaje care au lovit mai mult în minoritatea ungară, în cea germană sau evreiască, față de restul populației. Au existat membri ai minorității ungare din România care – fiind persoane publice, de notorietate – au preferat să’și românizeze pronumele, rar numele de familie. Au fost și ofițeri ai stării civile care scriau prenumele românește (în loc de Janos, Ioan, în loc de Andras, Andrei, în loc de Mihaly, Mihai etc.). Poate că vor fi fost și directive tacite în acest sens, nu știu. Dar nu cunosc cazuri de impunere a unor nume de familie românești, cum s’a întâmplat în vremea dualismului austro-ungar când dacă te chema Negrea, deveneai Fekete, dacă te chema Lungu, ajungeai Hoszu, Micu-Kiss, Ciobanu-Juhasz, Albu-Feher etc. Atunci erau liste de nume românești cu traducerea lor în maghiară, care devenise obligatorie … ”

Teoria persistă şi în ziua de azi

Comentariile privind originea maghiară a Nadiei nu s’au stins odată cu trecerea timpului. O altă publicaţie spaniolă, ABC, nota pe 17 martie 1987 că ”Nadia Comăneci, care face parte din minoritatea maghiară a regiunii Transilvania, minoritate care suferă o notorie discriminare, nu va fi membru în juriul care va stabili premiile Fundaţiei Principele de Asturia. (…) Ministerul Român de Externe scuză absenţa Nadiei Comăneci la acest eveniment prin existenţa altor angajamente. Recent, presa internaţională a prezentat conflictul apărut între Budapesta şi Bucureşti din cauza minorităţii ungare care trăieşte în Transilvania, regiune anexată de România la sfârşitul primului război mondial. Potrivit unor experţi, românizarea maghiarilor atinge şi numele iar un exemplu este chiar acela al Nadiei Comăneci al cărei nume real este Anna Kemenes”.

Citiți și:  CUM SĂ MAGHIARIZĂM NUMELE DE FAMILIE

Răspunsul României citat la finalul ştirii este slab, lipsit de vână şi nu are nicio greutate și nicio credibilitate în acest context :

”Primul secretar al Ambasadei României, Constantin Muraru, a spus că Nadia Comăneci nu face parte din nicio minoritate este româncă, iar cel care a scris aceste lucruri nu este bine informat”.

În ianuarie 1987, ziarul spaniol El Pais aloca un spațiu generos unui material trimis de corespondentul din Bonn, din care reieșea că în România, cultura ungară este supusă unei adevărate represiuni. Un exemplu al acestei represiuni ”este marea gimnastă Nadia Comăneci, care este de origine ungară și care în realitate se cheamă Anna Kemenes”.

Ipoteza lansată în 1976 a fost întărită şi de un anume Zoltan Csaki, fost angajat al Radioteleviziunii Române. Stabilit în Ungaria, Csaki era solicitat de Radio Kosshut din Budapesta să comenteze fuga Nadiei care se consumase în noaptea de 27/28 noiembrie 1989. Răspunsul lui Csaki, reprodus şi într’un raport al Securităţii aflat la CNSAS suna aşa:

”Ea este ceangău din Oneşti. Se spune că bunicii ei au fost maghiari. Foarte demult, în anii ’70, am realizat un interviu cu ea la şcoala de gimnastică a lui Bela Karoly. Era foarte mică atunci. A vorbit româneşte. Adevărul este că niciodată nu am stat singuri de vorbă, doar cu ea.”

Csaki

Așadar, Csaki, care a cunoscut’o pe Nadia când aceasta era o copiliţă, e considerat o sursă demnă de încredere cu toate că afirmaţiile sale sunt bazate numai pe presupuneri : ”se pare”, ”se spune”….Acelaşi Csaki ne mai dă de înţeles că Nadia e, de fapt, vorbitoare de maghiară afirmând că atunci ”a vorbit româneşte” şi că totodată n’a discutat niciodată cu ea între patru ochi, lăsând să se înţeleagă că foarte probabil în acest caz Nadia ar fi acceptat să discute în maghiară, limba ei maternă.

CNSAS

Tot în decembrie 1989, după fuga Nadiei, atunci când numele său era pe prima pagină a tuturor ziarelor lumii, alte publicaţii reluau tema ”Nadia unguroaică”. Astfel, suedezele Dagens Nyheter şi Svenska Dagbladet, precum şi numeroase posturi de radio şi tv din Suedia au menţionat ”originea maghiară” a Nadiei, pe care au botezat’o ”Ilona Kemenes”.

Chiar şi în 2016, diverse site-uri de limbă maghiară continuă să susţină că Nadia are origini ungureşti şi că numele său real este Anna sau Illona Kemenec. Aceeaşi informaţie poate fi citită inclusiv pe pagina de limbă română a enciclopediei online Wikipedia:

”Unele surse susţin că s’ar fi născut Anna Kemenes”.

Nadia și cuplul de antrenori Bela și Martha Karoly

În 2008 site-ul Magyar News, în prezentarea unor unguri americani îl aduce în discutie pe Bela Karoly. Într’un material cu titlul ”Antrenorul campionilor olimpici”, se scrie că Bela Karolyi ”a scos la iveală staruri de primă mână precum Nadia Comăneci (Kemenes Anna)”.

Despre ceangăi

Afirmația făcută de Csaki în 1989 este comentată de rectorul Universității Babeș-Boliay, Ioan-Aurel Pop :

”Legat de Nadia, se face o confuzie, urmată de o speculație, numai bune pentru ignoranți. Ea s’a născut în zona Bacău, unde trăiește de sute de ani o comunitate catolică, de ceangăi. După 1989, statul ungar duce o politică activă și, uneori, intruzivă, de declarare a ceangăilor drept unguri. Ceangăii sunt un amestec de populație (români și secui), de credință catolică, cu anumite elemente ungare în limbă, dar cu folclor și port românești. La recensământul din 2011, s’au declarat 1536 de ceangăi în România. Restul – fiindcă mai sunt oameni de această origine în Moldova – se declară români fiindcă așa simt ei. Încă din secolele XV-XVII, când veneau trimiși papali în Moldova, la ei, majoritatea vorbeau românește și se considerau români moldoveni. Până la urmă, omul este ceea ce simte el că este.”

Nadia și antrenorul Octavian Belu. Foto CNN

Nadia : ”Zero legături cu maghiarii”

În ciuda faptului că Securitatea s’a sesizat cu privire la răspândirea în presa internaţională a acestei poveşti, nici statul român, nici Federaţia Română de Gimnastică nu au luat vreo poziţie tranşantă. Nici înainte de ’89, nici după. Au privit şi s’au mulţumit să încaseze. Lipsa de reacţie a unei entităţi din România a făcut ca şi în ziua de astăzi să persiste această istorie lansată în urmă cu 40 de ani. Culmea, deşi informaţia a fost preluată de numeroase mijloace de presă, nimeni, dar nimeni, nu a întrebat’o pe Nadia despre originea ei ! Admiţând că înainte de decembrie 1989, ca jurnalist străin, era complicat să ajungi la Nadia, nici după căderea comunismului ea nu a fost chestionată pe această temă. Este evident că tuturor, şi mai ales celor care se ocupă cu lobby-ul maghiar, le’a convenit ca această poveste să persiste.

Nici măcar jurnaliştii români care au studiat dosarul Nadiei de la CNSAS nu şi’au pus întrebarea ”ce’i cu Anna Kemenes asta ?”

Nadia, personal, a aflat cu uimire de abia în septembrie 2016 că ungurii au botezat’o Anna Kemenes, poveste despre care a comentat :

”Nu m’a întrebat nimeni despre aşa ceva până acum ! Oricum nu e nimic adevărat în toată povestea asta. Eu respect pe toată lumea, indiferent de naţionalitate, dar nu am nicio conexiune cu maghiarii. Nu am pe nimeni de origine maghiară în familie. Zero legături !”

”Fiica mea se numeşte Nadia Comăneci. Este româncă ortodoxă ca toţi strămoşii noştri.”

Mama sa, Ştefania Comăneci, a acceptat să dea detalii legate de genealogia familiei. Spusele Ştefaniei Comăneci vin să confirme odată în plus numele bunicilor Nadiei care apar în dosarele Securităţii.

”Noi suntem români şi creştin-ortodocşi din strămoşi. Ceea ce îmi spuneţi este absurd. Nu ştiu cine a putut inventa aşa ceva. În familie, n’am avut nicio legătură cu ungurii sau cu religia catolică. Parinţii soţului meu se numeau Comăneci Maria şi Comăneci Petre. Apoi, pe părinţii mei îi chema Alexandru şi Ileana Blănaru şi erau din Moldova, din satul Ştefan cel Mare. De acolo au venit la Oneşti. Ai soţului erau de loc de pe Valea Oituzului, din Hârja. Nimeni din neamul nostru n’a venit în Moldova din Transilvania, toţi ai nostri sunt români get-beget din zona Moldovei. Nadia e creştin-ortodoxă, botezată în parohia Sfântul Nicolae din Oneşti, de Bobotează, pe 6 ianuarie 1962”.

În concluzie, familia Nadiei este o familie tipică de români din zona Bacăului.

Materialul a apărut într’o formă ușor modificată în GSP din 12 noiembrie 2016.

Nadia Comăneci aproape minimalizează realizările ei:

”Am spus întotdeauna că sunt genul de persoană care nu zâmbește tot timpul, dar am sfârșit zâmbind din rutină…
…Oamenii mă întreabă care e definiția la perfecțiune, am spus că nu e niciuna, nu există nici o definiție a perfecțiunii. La un anumit moment, când aveam 14 ani, am făcut ceva ce oamenii nu se așteptau…Este o scară pe care te urci în viață, iar eu am ajuns acolo la începutul ei.”

7 note de 10 a primit Nadia Comăneci la Olimpiada de la Montreal: primul l’a obținut pentru exercițiul la paralele în competiția pe echipe:

Sursa:  Octavian Pescaru (GSP), CNN

Citiți și:   CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬Dacia‬‪ ROMANIA

EXCALIBUR, UN MIT GETIC

Am decis să reiau pe acest site această povestire scrisă de Gib Gabriel, deși este și el ca atâția iubitori de neam sau ai strămoșilor noștri, tributar folosirii excesive a exonimului dat de romani geților, în definitiv fiind o greșeală poate nu atât de însemnată ca a acelor latiniști care distorsionează geneza poporului român. Această neînțelegere legată de termenii pe care trebuie să’i folosim atunci când ne referim la trecutul poporului român o regăsim și la istorici cu licență, nu doar la simpli pasionați.

Așadar, conchidem că folosind termeni veniți din afara neamului, exonime sau împrumuturi ca dac, auson, black, voloh,  vlah, olah, nu trebuie omis că noi înșine ca popor am ales prin elitele noastre să ne numim români, deși întreaga noastră istorie este legată de trecutul pelasgilor primordiali, al hiperboreilor localizați la Istru sau al geților pomeniți aproape neîncetat de la începutul scrierilor despre poporul carpato-dunărean și de unde neîncetat în ultimii 10.000 de ani pleacă neamuri, triburi și populează întregul continent și nu numai. Dat fiind că această poveste despre celebra sabie are reverberații până în insulele britanice, iar pentru că regele mitologic Arthur este greu identificabil, suntem tot mai îndreptățiți să considerăm că originea ei este carpatină.

***

Mitul Dacic și Realitatea ! Un articol de Gib Gabriel

Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.

Povestea este cunoscută din anul 1543, cu toate că, fiind vorba despre daci, evident că este mult mai veche. Atât de veche cât nici nu ne putem închipui, cu începuturi de dinaintea păstorilor proto-daci, care’şi păşteau turmele pe culmile munţilor Retezat, apoi spre toamnă, se călătoreau prin Parâng, coborând spre poalele Cindrelului sau în depresiunea Făgăraşului. Bineînţeles că altele erau numele acestor locuri în acea vreme. Iar în iernile lungi şi aspre, aceşti păstori au povestit pentru întâia oară legenda.

De pe vârful unui munte, Zamolxes privi la așezările din vale. Pretutindeni prin păduri, oamenii și’au făcut sălașuri și trăiau în liniște și pace, în comuniune cu natura. Ei erau copiii săi, cei care’i pomeneau numele cu respect și cu dragoste.
– Fiecărui neam, și’a zis Zamolxes, le’am dăruit câte un lucru magic pentru a păstra armonia pământului. Am să dau acum dacilor cele 12 discuri solare care dau putere, înțelepciune și dragoste, fiindcă, iată, ei sunt cei mai legați de pământul pe care trăiesc, ei iubesc cel mai mult apele și pădurile și caii, ei îmi pomenesc cu cel mai mare respect numele.
Am să fac din ei un neam mare și de temut și ca să fie așa, voi trimite pe copila zânei Bendis, cea ce sălășuiește în lacul Bucura, să le dăruiască și sabia soarelui, cea care despică piatra.
Având aceste lucruri și folosindu’le cu chibzuință, vor fi cei mai tari dintre cei tari, iar numele lor va fi rostit cu teamă de vrășmași. Bătrânii abioi <daci> le vor păstra și atâta timp cât va mai fi o singură inimă nobilă pe pământurile dace, ele nu vor fi luate de la ei.
Păstorii de la muntele Retezat au primit sabia cu lama de lumină, cea care despică piatra și le’au dus’o abioilor s’o ascundă într’o stâncă, iar de’acolo să nu fie scoasă decât în vreme de restriște, de brațul celui mai viteaz și mai drept.
Discurile solare le’a împărțit Zamolxes celor 12 căpetenii ale oamenilor de la munte, cu jurământ groaznic să nu fie niciodată adunate toate împreună, căci prea multă putere s’ar fi grămădit atunci pe umerii unuia singur, iar puterea duce la nebunie !

Legenda s’a transmis din tată’n fiu, cu adăugiri despre cum a folosit Burebista ori, mai târziu, Decebal, darurile lui Zamolxes.

În vara anului 1543, un grup de pescari români au pătruns cu luntrile din Mureş în apele Streiului. În aceste ape ale Streiului, ei au descoperit un număr mare de monezi din aur, precum şi numeroase ”sloiuri” de aur. Monedele, în număr de 40.000, deşi se spune că purtau efigia regelui Lysimach, erau monede dacice, care mai târziu aveau să poarte numele de ”kosoni”.
În vechea şi proasta tradiţie românească, după un timp, pescarii au început să se certe pe avere, astfel că zvonul despre comoara descoperită de pescari a ajuns la urechea guvernatorului de atunci al Transilvaniei, cardinalul Georgio (Gheorghe) Martinuzzi, care a ordonat prinderea pescarilor şi confiscarea averii descoperite. Se menţionează faptul că oamenii cardinalului au făcut cercetări la faţa locului şi au descoperit o cameră boltită şi încă multe alte obiecte din aur, precum şi alte câteva mii de kosoni.

După aceea, Martinuzzi şi’a cumpărat câteva domenii şi a construit faimosul său castel de la Vinţul de Jos.
De aici lucrurile încep să se complice. Martinuzzi, sau oamenii puşi de acesta, au sesizat faptul că monedele (cele 40.000) nu erau identice. Până la urmă nu ştim prin ce metodă, dar până în anul 1549, ei au reuşit să descifreze un text codat de pe aceste monede. În urma descifrării textului, Gheorghe Martinuzzi a format câteva echipe de căutători, pe care le’a trimis în câteva locuri bine stabilite, cu misiunea de a descoperi noi comori, dar în special, cele 12 discuri argintii şi un pumnal (sabie) cu lamă de diamant. Găsitorului acestor comori îi era promisă o recompensă foarte mare.

Una din aceste echipe, care lucra în apropierea Sibiului, în locul numit ”vârful zidului” sau ”cetatea Salgo”, a descoperit aici, în toamna anului 1550, un tezaur dacic care, pe lângă mai multe obiecte de cult, conţinea şi 5 discuri dintr’un material necunoscut, asemănător cu platina, dar mult mai dur şi extrem de uşor, fiecare cu un orificiu central şi acoperite circular cu o scriere necunoscută. Obiectele descoperite au fost trimise imediat, sub pază, nu la reşedinţa guvernatorului din Alba Iulia, ci la castelul său din Vinţ, iar echipa şi’a continuat căutările, existând indicii că în locul respectiv ar fi existat şi un tunel care făcea legătura între Salgo (Sibiel, jud. Sibiu) şi Tilişca (Sălişte, jud. Sibiu), aflată la cca. 5-6 km, unde existau alte ruine dacice şi unde se presupunea că ar mai exista un tezaur, în care s’ar afla şi celelalte 7 discuri atât de căutate.

Din cauza vremii (venirea iernii), căutările au fost întrerupte, fiind reluate în primăvara anului următor (1551).***

Cetatea Salgo.

Povestea Cetății se află înca învăluită în ceață. Încercările de limpezire se concretizează astfel: după vorba din bătrâni a satului, culeasă prin 1917 de către învățătorul Nicolae Bembea, așa cum apare în publicația academicianului Aurel Decei, Cetatea Salgo de la Sibiel:

”Cetatea e de pe vremea uriașilor. Acolo și’a ascuns Decebal comorile de frica lui Traian. Dar, cum am zis, cetatea e de pe vremea uriașilor, căci cine ar fi putut clădi atâtea ziduri, în vârful unui munte atât de înalt și de râpos, decât uriașii? ”

Tunelul săpat în deal, de’a lungul căruia sătenii puteau comunica cu zona de jos. În caz de asediu era folosit pentru a se putea aproviziona. Acum intrarea este astupată, probabil ca au avut loc prăbușiri repetate ale tavanului tunelului.

***În cea de’a doua rundă de căutări, se pare că oamenii cardinalului au descoperit în sfârşit tunelul, dar acesta fiind astupat, au fost nevoiţi să aştepte sosirea unui maistru minier din Germania, lucru care s’a petrecut abia la sfârşitul lunii august. Înaintarea prin tunel mergea tare anevoios, până în luna noiembrie, echipa reuşind să parcurgă abia 2,5 km. Şi iarna venită devreme în acel an le’a întrerupt din nou căutările.
Vestea despre căutările cardinalului Martinuzzi a ajuns la urechile împăratului Ferdinand de Habsburg, care a fost mirat de insistenţele cu care guvernatorul Transilvaniei caută nişte obiecte de cult dacice. Prin oameni de încredere s’a interesat şi aşa a aflat despre legendă.
Aceasta spunea că dacă cineva ar uni cele 12 discuri și ar introduce lama de diamant a pumnalului în orificiul central, ceva nemaipomenit s’ar întâmpla (se presupunea că posesorul acestor obiectelor ar fi căpătat o putere atât de mare, că ar fi fost de neînvins şi ar fi putut stăpâni întreaga lume etc).
Ce împărat ar fi rămas insensibil la o asemenea posibilitate, la a dobândi o asemenea putere? Dar oare, şi’a zis Ferdinand, cât adevăr şi câtă fabulaţie se găseşte în această poveste, spusă de ciobanii valahi? Aşa că a trimis un iezuit versat să cerceteze cu amănunţime. Numai că ceea ce a aflat iezuitul l’a făcut pe împărat să’şi dorească intens să intre în posesia acelor obiecte. Primul care le’ar fi posedat pe toate, spune legenda, ar fi fost Burebista. Ajutat de Deceneu, marele preot, acesta a reuşit să strângă toate discurile de la căpeteniile triburilor care le aveau în păstrare, le’a unit cu sabia şi a întemeiat ”o mare împărăţie”, pe mulţi dintre vecinii lui supunându’i.

Nu ştim de unde, probabil din legendele care circulau în rândul românilor, ori din anumite documente pe care Ferdinand le’a primit de la Vatican sau, mai sigur, din coroborarea unor astfel de date, împăratul şi’a format o imagine asupra puterii obiectelor sacre ale dacilor, imagine care i’a produs o puternică impresie.
Faptul că Martinuzzi i’a ascuns importanţa obiectelor pe care le căuta, lăsând să se înţeleagă c’ar fi vorba doar de interesul său pentru aurul din tezaurele dacice, l’a făcut pe împărat foarte suspicios. Cineva care ar poseda o asemenea putere ar şi folosi’o şi atunci cum ar folosi cardinalul această putere, dacă nu râvnind la tronul habsburgilor?!

Un mare semn de întrebare se născuse în mintea împăratului, aşa că Ferdinand de Habsburg a trimis în vizită la guvernatorul Transilvaniei pe unul dintre oamenii săi de încredere, generalul spaniol Castaldo, însoţit de o suită importantă, având instrucţiuni secrete foarte precise.

Generalul a ajuns în Transilvania în luna decembrie a anului 1551, fiind primit de Martinuzzi la Alba Iulia, după care, la insistenţele sale (ale generalului), la reşedinţa particulară a guvernatorului, de la Vinţ.
Iarăşi nu avem de unde să ştim ce s’a întâmplat acolo, cu exactitate. Probabil Castaldo a încercat să’l convingă pe guvernator să’i predea obiectele găsite, pentru a le înmâna împăratului. Cert este că Martinuzzi a refuzat şi ca urmare a refuzului acestuia, Castaldo a poruncit să fie ucis. Oamenii săi au căutat, după asasinat, aproape o săptămână prin subteranele castelului, dar este sigur că n’au găsit obiectele căutate.
Odată cu moartea cardinalului, echipele sale de cautatori şi’au încetat activitatea.

Ceea ce scriu aici nu este o poveste sau un roman şi nici nu am pretenţia că fac o prezentare exhaustivă a problemei. Vreau doar să punctez, în mare, traseul obiectelor, câteva personalităţi care au beneficiat de ele, dar şi să arăt care este importanţa acestora pentru neamul românesc.
Dacă nu toate, în mod cert, o parte din discuri şi pumnalul au intrat, prin anii 1598-1599, cu ajutorul stareţului mănăstirii Prislop, în posesia lui Mihai Viteazul.

Nu mai intrăm în detalii!

Anterior, o parte din discuri au fost în posesia lui Vlad Ţepeş, s’ar părea că şi sabia. În anul 1457, când un mic corp expediţionar muntean, trimis de către Vlad în ajutorul prietenului său Ştefan şi îl ajută pe acesta să urce pe tronul Moldovei, acesta primeşte în dar câteva discuri, dar fără să ştie despre ce este vorba.

În momentul în care Vlad este aruncat în închisoare de către ruda sa Matei Corvin (s’ar părea că motivul real care a dus la încarcerarea domnitorului muntean nu a fost suspiciunea de trădare, pe care ar fi încercat negustorii saşi din Braşov s’o inducă în mintea regelui ungar de origine română – povestea asta este cusută cu aţă albă, niciun istoric onest n’o poate considera ca adevarată, cel mult ca pe un motiv de suprafaţă, care ascunde adevăruri ce nu puteau fi spuse… era de fapt, dorinţa lui Matei de a intra în posesia discurilor deţinute de Vlad, pentru că şi Matei Corvin alerga după putere: era deja în posesia câtorva discuri), el îi transmite lui Ştefan Vodă locul unde se găsea sabia şi modul în care puteau fi folosite obiectele sacre dacice.

Cu toate că n’a fost niciodată în posesia tuturor discurilor (se pare că Ştefan n’a avut decât 6 discuri şi sabia), voievodul a avut una dintre cele mai lungi domnii din istoria ţărilor române, aproape 50 de ani (1457-1504) într’o perioadă de mari frământări în lume.

Exemplele pot continua, dar nu acesta este scopul rândurilor mele. De aceea nici nu am dat evenimentele în ordine cronologică şi nici nu insist asupra motivului pentru care acţiunile posesorilor acestor obiecte de cult (începând chiar de la Burebista, asasinat în plină putere, când ajunsese să joace rolul de mediator în Imperiul roman, în acelaşi an, poate chiar în acelaşi timp cu Iulius Caesar), au avut iniţial un succes fulminant, toate au fost de scurtă durată şi de cele mai multe ori, au sfârşit tragic (vezi Decebal, Mihai Viteazul, Horea-pentru că şi el s’a aflat în posesia unor discuri, Tudor Vladimirescu, s.a…).

Deci, de’a lungul istoriei, o seamă de oameni (români) au fost în posesia unora din aceste obiecte şi au devenit, ei şi faptele lor, puncte de reper pentru istoria noastră. Din anumite motive, pe care Zamolxes, în momentul în care a dăruit dacilor aceste artefacte, le’a şi luat în considerare, nici unul dintre posesori nu a reuşit să strângă toate obiectele la un loc, deşi mulţi au dorit pătimaş acest lucru. Se pare că, cu cât un posesor de discuri dorea mai mult să le deţină şi pe celelalte, cu atât mai mult persoana în cauză devenea dependentă de puterea care izvora din ele, uitând că ele sunt de drept ale naţiei acestea, date pentru binele şi propăşirea ei. Şi foarte repede se abătea asupra sa un blestem care nu era divin, adica nu presupunea intervenţia directă a lui Dumnezeu (sau Zamolxe, dacă vreţi, cu toate că după descifrarea tăbliţelor de la Sinaia, se pare că Zamolxe nu ar fi fost decât un învăţător al Dumnezeului cel adevărat, un ante-mergător, un începător de neam şi lege…), ci se materializa prin oameni, a căror intervenţie distrugea tot eşafodajul clădit anterior (ucigaşul, sau ucigaşii lui Burebista, Bicilis, Matei, Jacopo Beauri, Trif, Varnava şi Parga etc).
Cele 12 discuri şi sabia de diamant (parte din ele, uneori mai multe, alteori doar una sau două) au existat în toate cele trei ţări române, au trecut într’o parte sau în alta, întâlnindu’se şi des, unindu’se.

Petru Rareş a moştenit câteva discuri, în aceeaşi perioadă în care, în Transilvania, un misterios şi bogat ”principe Wolfgang” avea alte câteva şi sabia. Un aventurier italian, din anturajul domnului moldovean Aloisio Gritti, a reuşit să’i pun în legătură pe cei doi, au unit obiectele, dar ceva s’a întâmplat… în 1785, unii dintre oamenii de încredere ai lui Nicola Ursu, după moartea acestuia, au trecut în Ţara Românească discurile pe care acesta l’-a avut şi care erau căutate cu osârdie de oamenii împăratului Iosif al II lea. O parte din aceste discuri s’au întors în Ardeal, altele au intrat în posesia lui Tudor Vladimirescu, 40-50 de ani mai târziu. Oameni iniţiati au ştiut în permanenţă unde se află aceste obiecte sacre ale românilor.
Din nefericire, au ştiut uneori şi duşmanii…
În 1943 a fost detaşat, în luna august, pe lângă comandamentul german din Sibiu, un personaj ciudat. Avea grad de colonel al Wermachtului, cu toate că se vedea de la o poştă că n’are nici în clin, nici în mânecă, vorba românului, cu armata. Numele sau, mai degrabă pseudonimul său era Schuller, adică ”profesorul”.

Puterea sa era foarte mare, nici măcar ofiţerii SS cu acelaşi grad sau chiar superior, nu’i ieşeau din vorbă. Avea documente semnate de însusi Hitler şi o misiune secretă, care’l făcea să străbată adesea munţii în anumite zone, însoţit de călăuze din zonă, bine plătite şi apărat de plutoane întregi de vânători. Căuta insistent ceva, în special prin zonele cu ruine dacice: la Salgo, la Tilişca, dar şi prin zona de graniţă a fostului imperiu, adică Turnu–Roşu-Boiţa (Sibiu), dar şi prin zona Văratica-Turnu (Vâlcea). Era adesea văzut studiind ore în şir documente din arhivele Brukenthal, dar şi stând de vorbă cu ciobani, vânători sau preoţi din zonă. Vorbea o română impecabilă, fără accent, ceea ce, pe cei mai mulţi interlocutori, îi făcea să’l creadă român.

După trei-patru luni de căutări în zona menţionată, la începutul iernii, Schuller şi oamenii săi s’au mutat în zona Sebeş (Alba) – Frumoasa, acordând o atenţie deosebită ruinelor dacice de la Căpâlna.
Nimeni nu ştie dacă a descoperit ceva, dar în primăvara anului 1944 (luna mai) a dispărut din zonă definitiv. Sau cel puţin, aşa se părea.
El a reapărut prin anii Ꞌ70, în Sebeş-Alba (Mullbach), fiind implicat în nişte acţiuni cel puţin ciudate, în urma cărora o serie de persoane, unele chiar foarte tinere, au fost arestate de către regimul comunist sub acuzaţia de spionaj, cu toate că din procesul public al unora dintre aceste persoane nu reieşea decât c’ar fi fost membre ale unui grup (nachtigall) pe seama căruia erau puse delicte ca: ascultare de muzica decadentă (occidentală), consum de droguri (?), sex în grup… Singurul care a fost condamnat definitiv a fost un profesor, Degau Erik. În momentul pronunţării sentinţei, el a izbucnit în plâns, strigând: ”toate astea se întâmplă numai datorită nemernicului de Schuller şi a blestematei acelea de săbii de diamant!”.

Cunoscând legenda, un coleg al lui Erik Degau, profesorul Taborsky Roland, a stat câteva minute de vorbă cu acesta, până ce autorităţile l’au luat din Casa de Cultură, unde se ţinuse procesul (public). Asta se întâmpla în vara anului 1973. Doi ani mai târziu, Taborsky Roland, profesor de istorie foarte apreciat nu numai în judeţ, ci şi în ţară (doctor în istorie), a format un grup din câţiva elevi pasionaţi de istoria antică, în special de cea a dacilor, intitulat (mai bine zis autointitulat ”grupul Kesarion”), cu care a început o serie de cercetări în zona dacică de la Căpâlna.

Sabia de diamant fusese găsită de nişte copii, cu cîţiva ani înainte (Ꞌ69-Ꞌ70) prin ruinele cetăţii dacice de la Tilişca (Sibiu), a stat o perioadă la ”Muzeul etnografic Galeş-Sălişte”, condus în acea perioadă de către profesoara Costăchescu Maria, fiind luată apoi “pentru cercetări şi autentificare” de către o comisie şi dusă la Muzeul Bruchenthal, unde i s’a pierdut urma. Totuși, multe persoane au văzut’o şi s’au minunat de lama ei, deosebit de dură, cu trei muchii, fiecare foarte tăioasă. Lama era o piramidă, cu înălţimea de aprox. 20 cm şi cu latura bazei de 2 cm. Mânerul era format din trei şerpi încolăciţi, care se uneau la capătul acestuia într’un cap de lup. Apărătoarea de mână era ovală, cu lungimea de 8 cm şi era dintr’un smarald aplatizat.

Repet faptul că lama era dintr’un diamant (învăţătoarea Popa Rafila, din Sălişte, a tăiat cu ea mai multe bucăţi de sticlă (geam) – ea, de fapt, şi’a dat seama de valoarea sabiei şi a hotărât s’o dea în custodia muzeului Galeş). Este de înţeles că sabia, doar prin materialele din care era făcută (mânerul era din aur, inclusiv şerpii, iar capul de lup din argint), constituia o valoare imensă, dar chiar de la început, toate persoanele care au văzut’o (mai puţin copiii), şi’au dat seama de faptul ca ea n’avea utilitate decât ca obiect de cult, deci valoarea ei materială era cu mult întrecută de valoarea istorică şi cea spirituală.

Unul dintre tinerii care formau ”grupul kesarion” avusese în mână sabia, aşa că, după amiezile până noaptea târziu, discutau despre ea. La un moment dat, cineva a lansat o ipoteză care, în scurt timp, a devenit o certitudine. Sabia de diamant stă la baza legendei despre ”Excalibur”!

***

Excalibur este sabia magică a lui Arthur, existând mai multe variante cu privire la apariția ei.

O variantă spune că Excalibur nu putea fi scoasă din stâncă decât de un rege cu suflet curat, un rege adevărat, trimis de divinitate. Ceea ce Arthur reușește fără prea mult efort. Conform alteia, el primește sabia din mâna magica a Prințesei Lacului, la scurt timp după ce urcă pe tron. Regele își rupsese sabia în lupta cu cavalerul Pellinore, iar Merlin îl conduce către lac, pentru a o obține pe Excalibur. Lama sabiei tăia orice, iar posesorul ei nu putea fi învins.

O altă legendă spune că magul Merlin a prezis că acel care va fi în stare să  găsească această spadă și s’o  extragă din stânca în care era  înfiptă va deveni rege peste ținuturile Angliei, mult frământată de  războaie între mai mulți nobili locali. Cel ce reușește această performanță este cavalerul Arthur, care astfel  este recunoscut de către toată lumea ca fiind rege. În cadrul unei ceremonii la care au participat atât  nobili cât și oameni simpli, Arthur a fost uns rege și a jurat să fie  un rege drept, apărând Adevărul și Dreptatea până la sfârșitul zilelor  sale.

O altă versiune susține că Arthur o scoate pe Excalibur din stânca, dar ucide cu ea, din greșeală, un alt cavaler și o aruncă. Merlin îi propune să se adreseze Lacului, care îi oferă o nouă sabie, pe care Arthur o numește tot Excalibur.

De asemenea, într’o capela din Monte Siepi, Italia, există o sabie antică, înfiptă în piatră ce este considerată de unii că ar putea fi cheia descifrării acestui mister. Se crede că Sfântul Galgano era un cavaler din secolul al 12-lea, căruia Sfântul Mihail i’a poruncit să renunțe la viața sa păcătoasă. Spunând că aceasta sarcină ar fi la fel de grea ca spargerea pietrii în două, Galgano a vrut să’și demonstreze punctul de vedere lovind cu sabia în piatră. Mare i’a fost însa surpriza când a văzut că sabia trece prin piatră ca și cum ar fi unt.  Sabia lui este și în ziua de azi în acel loc, în piatră, unde a lăsat’o Galgano împreună cu păcatele sale.

După ce Sfântul Galgano a fost canonizat, vestea despre sabia lui s’a răspandit cu viteza luminii. Legenda sabiei Excalibur îl precede pe Galgano și sabia sa, dar partea poveștii cu sabia în parte apare la scurt timp după ce Galgano a murit. Exista teorii cum că sabia lui Galgano a reprezentat principala sursă de inspirație pentru legenda sabiei lui Arthur.

Cu toate acestea chiar și Arthur este tot o legendă neputând fi identificată cu certitudine existența sa. Regele Arthur este un personaj important din mitologia Marii Britanii, întruchipând regele ideal. În jurul lui s’au țesut adevărate mituri, iar istoricii nu s’au putut decide dacă a existat cu adevărat sau a fost creat de imaginația britanicilor.

Datele referitoare la curtea lui Arthur sunt contradictorii și nu au putut fi susținute prin dovezi concrete. Legendele arturiene reunesc toate aceste povești, în special cele despre rege și cavalerii Mesei Rotunde. În unele mituri, Arthur nu apare ca rege, ci este numit conducător de oști sau împărat. În functie de țara unde se nășteau  Anglia, Țara Galilor, Irlanda, legendele îi construiesc lui Arthur câte o poveste diferită. În cele ce urmează vă oferim câteva date despre Regele Arthur și Cavalerii Mesei Rotunde.

El a pătruns în literatura britanică în secolul al XII-lea, datorită lui Geoffrey din Monmouth. Opera sa, Historia Regum Britanniae (Istoria regilor din Britania), finalizată în 1138, a fost extrem de populară în secolele următoare şi acceptată necritic ca o istorie reală până în secolul al XVI-lea. Geoffrey susţine că regele Arthur ar fi fost menţionat într’o ”istorie” galeză mai veche, totuşi, până în prezent, nu a fost descoperită nicio referinţă anterioară certă la acest personaj. Nu încape îndoială că autorul medieval a fost inspirat de legendele care circulau în epocă, însă este imposibil să aflăm ce anume a preluat Geoffrey din folclor şi ce a inventat el.

Aşa cum îl descrie Geoffrey din Monmouth, Arthur a fost un rege înţelept şi un războinic neînfricat. Cronicarul construieşte portretul unei Britanii devastate de barbari, după retragerea legiunilor romane. Gloria lui Artur este dată de calitatea lui de restitutor orbis, un restaurator al ordinii romane, care îndepărtează forţele distrugătoare, cu ajutor divin. În ”istoria” lui Geoffrey, saxonii au pătruns în Britania ca trupe auxiliare, însă au scăpat de sub control. După o perioadă de decădere şi violenţe, britonii reuşesc să impună din nou ordinea. Regele Arthur reprezintă un ideal cavaleresc, atât în luptă, cât şi pe timp de pace. Pornind de la această legendă medievală, popularitatea lui a crescut, având un profund impact asupra conştiinţei britanice. Centralizarea statului englez, la sfârşitul Evului Mediu, a încurajat dezvoltarea legendei lui Arthur, care oferea monarhiei o mistică aparte.

Legenda regelui Arthur a crescut rapid, depăşind graniţele britanice, încă din secolul al XII-lea. Pe lângă lupta eroică pentru apărarea Britaniei în faţa invadatorilor saxoni, la ciclul arthurian au fost adăugate numeroase teme: accederea la tron a lui Arthur, după ce a scos sabia magică Excalibur din stâncă; povestea vrăjitorului Merlin, sfătuitorul de nădejde al lui Arthur; înfiinţarea ordinului cavalerilor Mesei Rotunde; aventurile magice ale cavalerilor, în special Lancelot, Gareth,Percival şi Galahad; căutarea sfântului Graal; castelul Camelot; conflictul cu sora vitregă a lui Arthur, vrăjitoarea cea rea, Morgan le Fay; trădarea lui Lancelot şi adulterul reginei lui Arthur, Guinevere; bătălia finală cu trădătorul Mordred, moartea lui Arthur şi legenda întoarcerii sale.

Cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea ciclului arthurian a avut’o însă poetul francez Chrétien de Troyes, care a scris la sfârşitul secolului al XII-lea cinci romane în versuri despre legendarul rege. În opera lui Chrétien, Arthur se transformă din protagonist în personajul central, în jurul căruia gravitează un întreg univers ”arthurian”. Poetul francez introduce legenda lui Lancelot şi povestea relaţiei acestuia cu regina Guinevere în Lancelot, le Chevalier de la Charrett, precum şi căutarea sfântului Graal, în ultima sa lucrare, Perceval, le Conte du Graal, rămasă neterminată. În romanele lui de Troyes se schimbă şi caracterul lui Arthur. În poveştile iniţiale, regele era un războinic nemilos, care nu ezită să conducă personal armata în luptă şi să ucidă vrăjitoare sau uriaşi. În schimb, Chrétien de Troyes îl transformă într’un rege înţelept, dar inactiv, uneori chiar lipsit de vigoare. Când află de adulterul reginei Guinevere, Arthur devine palid şi tăcut.

În secolul al XII-lea, aventurile lui Arthur au fost istorisite în versuri, însă, după 1310, încep să fie spuse în proză. În această perioadă sunt scrise o serie cinci romane, în limba franceză medievală, cunoscute sub numele de Ciclul Lancelot-Graal, care se combină pentru a forma prima versiune coerentă a legendelor arthuriene. Aceste povestiri continua tendinţa de a minimaliza importanţa lui Arthur, prin introducerea personajului Galahad şi extinderea rolului lui Merlin. Arthur are un rol important doar în două romane din serie, Estoire de Merlin (Povestea lui Merlin) şi Mort Artu (Moartea lui Arthur). În acest ciclu de povestiri, duşmanul lui Arthur, Mordred, devine fiul său ilegitim, rezultat în urma unei relaţii incestuoase între rege şi sora sa vitregă, Morgause. Tot acum, castelul Camelot, abia menţionat de Chrétien de Troyes, capătă un rol important în legendă, devenind fieful lui Arthur. Ciclul Lancelot-Graal este urmat la scurt timp de o nouă serie de povestiri, scrise în anii 1230-1240, care se axează pe căutarea Sfântului Graal şi minimalizează importanţa relaţiei dintre Lancelot şi regina Guinevere. Apogeul ciclului arthurian în Evul Mediu este reprezentat de romanul Le Morte d’Arthur, scris de englezul Thomas Malory, în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Pentru prima dată, legendele care îl înconjoară pe regele Arthur au fost reunite într’o singură povestire în limba engleză. Le Morte d’Arthur s’a numărat printre primele cărţi tipărite în limba engleză, în anul 1485, şi a reprezentat principala sursă de inspiraţie pentru lucrările ulterioare.

Sfârşitul Evului Mediu aduce scăderea popularităţii regelui Arthur. Învăţaţii umanişti resping pretenţiile de ”fapte istorice” ale legendelor arthuriene, iar schimbările sociale din timpul Renaşterii contribuie la erodarea fascinaţiei exercitate de mitul cavaleresc asupra publicului. Regele Arthur nu a fost uitat, însă interesul pentru legendele sale s’a redus foarte mult. Drept dovadă, romanul Le Morte d’Arthur nu a mai fost tipărit după 1634 timp de aproape 200 de ani.

Regele Arthur a fost redescoperit la începutul secolului al XIX-lea, idealul său cavaleresc fiind apreciat din nou, de data aceasta de curentul romantic. Iniţial, legendele medievale arthuriene au atras atenţia poeţilor, precum William Wordsworth, care a publicat, în anul 1835, The Egyptian Maid, o alegorie despre Sfântul Graal, şi Alfred Lord Tennyson, care a rescris tot ciclul arthurian, într’o serie de poeme epice reunite sub titlul de Idylls of the King (Idilele Regelui). Tennyson a reinterpretat mitul regelui Arthur într’o manieră potrivă pentru societatea victoriană, plecând de la ascensiunea la tron şi până la eşecul în încercarea de a instaura un regat perfect pe Pământ. Poemele lui Tennyson au fost extrem de populare în epocă, prima ediţie a Idilelor, tipărită în 1859, fiind vândută în 10.000 de exemplare în numai o săptămână.

Succesul lui Tennyson a renăscut interesul pentru legenda regelui Arthur, care a depăşit din nou, foarte rapid, frontierele britanice. În Statele Unite, ciclul arthurian a fost o sursă de inspiraţie pentru scriitori precum Sidney Lanier, care a publicat The Boy’s King Arthur, în 1880, sau Mark Twain, care a scris romanul satiric A Connecticut Yankee in King Arthur’s Court (Un Yankeu La Curtea Regelui Arthur), tipărit în 1889.

De asemenea, aceste mituri au depăşit şi graniţele literaturii, influenţând muzica lui Richard Wagner (Tristan şi Isolda – 1865; Parsifal – 1882), precum şi pictura lui Edward Burne-Jones, autorul lucrării monumentale ”The Last Sleep of Arthur in Avalon” (”Somnul de veci al lui Arthur în Avalon”), începută în 1881 şi finalizată în 1898.

În secolul XX, regele Arthur a fost prezent în continuare în literatură, prin intermediul unor romane precum The Once and Future King (1958), de T. H. White, sau The Mists of Avalon (1982), de Marion Zimmer Bradley. Însă, legendele arthuriene au influenţat şi cinematografia – ”Knights of the Round Table” (1953), ”Camelot” (1967 – adaptarea unui muzical de succes de pe Broadway, cu acelaşi nume), ”Monty Python and the Holy Grail” (1975), ”Excalibur” (1981), ”First Knight” (1995); animaţia – ”The Sword in the Stone” (1963), ”Quest for Camelot” (1998); chiar şi benzile desenate (seria „Prince Valiant”, publicată începând din 1937).

În secolul XXI, pe lângă cinematografie şi televiziune, regele Arthur a cucerit şi jocurile video.

A existat totuşi un ”rege Arthur”, un lider real, care a condus rezistenţa britonilor împotriva invaziilor germanice, după retragerea legiunilor romane? Această întrebare a provocat dezbateri aprinse între istorici. În timp ce unii au considerat că este doar o fantezie, alţii, convinşi că nu iese fum fără foc, au încercat să identifice un personaj real, care ar fi putut inspira mitul ulterior.

Contrastul dintre gloria legendei lui Arthur şi originile sale obscure nu putea fi însă mai mare… Practic, perioada în care ar fi trăit Arthur, la răscrucea secolelor V-VI, este cea mai întunecată din istoria britanică. Sursele scrise, care să ne spună ce s’a întâmplat după retragerea legiunilor romane, sunt extrem de puţine. În încercarea de a reconstitui realitatea acelor vremuri, istoricii nu se pot baza decât pe cronicile scrise câteva secole mai târziu, şi pe dovezile arheologice.

Dacă a existat cu adevărat un ”Arthur” în această perioadă, el nu a avut nicio legătură cu imaginea regală sau chiar imperială făurită de poeţii medievali şi de scriitorii romantici.

La sfârşitul secolului al IV-lea, provincia Britania se afla într’o stare de decădere destul de avansată. Cercetările efectuate de arheologi au arătat că urbanizarea şi circulaţia monetară au suferit un recul pronunţat. La începutul secolului următor, atacurile barbarilor au fost din ce în ce puternice, iar armata romană le făcea faţă tot mai greu. În anul 407, soldaţii romani s’au răsculat şi l’au proclamat împărat pe uzurpatorul Flavius Claudius Constantinus, cunoscut sub numele de Constantin al III-lea. El a trecut cu trupele sale în Galia, dar a fost înfrânt de împăratul Honorius. Nu se ştie câţi soldaţi romani s’au mai întors să apere Britania, după înfrângerea lui Constantin al III-lea. Rămaşi fără protecţia Romei, localnicii au fost nevoiţi să se administreze şi să se apere singuri. Acesta este contextul care a condus la fărâmiţarea autorităţii şi la apariţia unor lideri locali, care aspirau în continuare la idealurile romane.

Conform tradiţiei, saxonii au fost chemaţi în Britania în secolul al V-lea, pentru a îi ajuta pe localnici să respingă atacurile picţilor şi ale irlandezilor. Însă cercetările arheologice au arătat că germanicii au pătruns în provincie încă din secolul al III-lea, ca mercenari, poate chiar mai devreme, ca parte a trupelor auxiliare romane. Nou-veniţii s’au răzvrătit împotriva liderilor locali şi au aruncat insula într’o serie de războaie, reuşind să cucerească cea mai mare parte a Angliei, în jurul anului 600. În această perioadă, mulţi britoni au părăsit insula şi s’au aşezat în Bretania, dând peninsulei numele lor.

De’a lungul timpului, istoricii au identificat mai multe personaje reale, care ar fi putut reprezenta ”sâmburele de adevăr” al primelor povestiri despre regele Arthur, printre care: Lucius Artorius Castus general roman, dar care ca atâția alți generali din armata imperială putea fi un get din spațiul Carpato-danubian din secolul al II-lea, care a condus 5.500 de auxiliari geți sau sarmaţi (sarmo-geți) împotriva invadatorilor din nordul insulei.

Că acesta ar fi regele Arthur, nu știm sigur. Nu știm sigur nici unde s’a născut, ce știm este că acest comandant militar, Lucius Artorius Castus,  este înmormântat la Podstrana, nu departe în sud de Split în Croația.

Inscripția dovedește că este îngropat Lucius Artorius Castus.


Că Lucius Artorius Castus a avut o carieră militară lungă în armata romană , a supraviețuit numeroaselor războaie sau că fost foarte activ undeva în secolul II î.Hr. nu poate fi contestat, dar că a fost rege cu siguranță nu se potrivește legendei. Că un grup de soldați geți sud-dunăreni sau de sarmați au fost duși în Britannia, unde au rămas timp de mai mulți ani, și unde câțiva dintre ei s’au stabilit permanent, iar alții precum personajul nostru s’au întors, poate fi corect. De asemenea, și din acest motiv credem că poveștile despre actele romanilor în insulele britanice au avut cert un impact asupra poveștii legendare ulterioare ale lui Arthur.

De asemenea, Riothamus (un lider local, care a trăit în secolul al V-lea, numit de Jordanes ”rege al britonilor”) sau Ambrosius Aurelianus (un puternic lider al britonilor, care a condus rezistenţa împotriva saxonilor, în secolul al V-lea) şi chiar Artur mac Aedain (fiul unui rege irlandez care a condus o formaţiune statală situată în nordul Irlandei şi vestul Scoţiei), oricare din ei puteau fi Arthur.

Se presupune că Arthur a trăit la sfârșitul secolului V și începutul secolului VI, că a fost de origine romano-britanică și a dus numeroase lupte contra saxonilor pagâni, iar cetatea sa să se afle fie la Cornwall, în Tara Galilor, fie în vestul Angliei de azi.

Scrierile călugărului galez Nennius amintesc de 12 bătălii duse de Arthur, dintre care cea mai renumită ar fi lupta de la Mons Badonicus, când a răpus singur 960 de dușmani. Potrivit lui Nennius, Arthur a fost ucis la Camlann, în 573.

Din nefericire, există puţine informaţii certe despre aceste personaje, iar legătura cu regele Arthur este pur speculativă.

Alții cred că Arthur este un zeu aproape uitat al celților, care devine un adevărat personaj de legendă. Să nu uităm că celții o ramură foarte veche a geților își au obârșia în spațiul carpato-danubian, spațiu în care au lăsat numeroase urme printre care și crucea veche geto-pelasgică, și considerată celtică este cum bine se știe o relictă a cultului local solar.

Sursa: kolokyntos.blogspot.ro, singlescamp.ro, pt.scribd.com

Citiți și: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Sau: CONTINUITATEA GEȚILOR GEPIZI-GOȚI ȘI TEZAURUL GETIC DE LA ȘIMLEUL SILVANIEI ÎMPĂRȚIT ÎNTRE VIENA ȘI BUDAPESTA

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

CEVA E PUTRED ÎN UNGARIA!

Cine a călătorit prin Ungaria, cu siguranță nu a întâlnit fizionomii asiatice printre figurile băștinașilor ”unguri”, așa cum se revendică și pretind că ar fi, atât prin istoria lor scrisă, ori prin manifestări internaționale prin care plusează și încurajează legături culturale cu popoare asiatice în mod cu totul nejustificat, nici genetic, nici istoric.

Acesta este un subiect pe care noi l’am mai abordat cu ocazia atingerii problematicii originii limbii maghiare sau a originii genetice a poporului balcanic, și este unanim cunoscut tuturor celor ce au văzut numai fizionomii pur europene la persoanele întâlnite în drumurile lor spre vest, atunci când au trecut prin Ungaria.

Citiți și:   MAGHIAROFONII ȘI LIMBA LOR PRETINS ASIATICĂ

Acum însă vom sesiza alte aspecte suspecte din pozițiile oficiale ale statului vecin: demografia Ungariei și legăturile strânse cu Rusia.
Nu vi se pare ceva putred în statisticile oficiale, care nu ne arată nicio scădere de populație în ultimii 56 de ani în Ungaria?

Precum vedeți în graficul prezentat, Ungaria are tot aproape 10 milioane ca în 1960 !!!

Să fim serioși ! Cine poate crede această gogomănie?

Nu vi se pare că este o gogoașă mai mare decât povestea cu marțienii pitici și verzi, ca după 56 de ani Ungaria să aibe tot 9,9 milioane populație, deși natalitatea este de -4 la mie, iar rata sinuciderilor este cea mai mare din lume. În ce privește migrația, acest fenomen a afectat atât România, cât și Bulgaria și Polonia.

Cum se face că Bulgaria de la 9 milioane în 1985, a ajuns în 2013 să aibe 7,2 milioane de locuitori? Nu vi se pare o mare discrepanță între situația Bulgariei și Ungariei, țări cu o populație comparativ egală?

De ce Ungaria să facă notă discordantă? Probabil doar Budapesta crede în aceste mirobolante cifre sau cei neatenți.

Bănuiala noastră este că Ungaria nu mai are de cel puțin 20 de ani, 9,9 milioane de locuitori. În această privință avem cel puțin două aspecte de comentat:

1. Dacă facem o comparație cu România unde populația a scăzut cu 3-4 milioane în 25 de ani, de la 23,3 de milioane la 19,9 milioane, iar din alte surse chiar 19 milioane, cum mai putem aprecia ca fiind reale statisticile Ungariei?

Ne referim la populația permanentă din țară și nu la cea fluctuantă care pleacă și vine, și care se ridică probabil la peste un milion, maxim 2 milioane de români.
Același fenomen s’a petrecut cu siguranță și în Ungaria în ultimii 25 de ani, numai că recensămintele nu ne arată nicio schimbare. Cifrele reale sunt ținute secret, prin ceea ce ni se prezintă în datele ultimului recensământ efectuat în 2011.

Cum mai pot fi credibile în atare situație, aceste statistici?
Păstrând proporțiile, probabil că nu a scăzut cu 4 milioane ca în România, dar nici 9,9 milioane nu mai are.

Calculul este extrem de simplu, dacă populația României după 25 de ani de tranziție a rămas cu 83 % din populație, atunci același procent aplicat celor 9,9 milioane avansate public de Ungaria, rezultă că probabil mai sunt doar 8,2 milioane în total, iar cifrele sunt umflate artificial cu 1,7 milioane de cetățeni inexistenți în Ungaria, ci cu siguranță în Europa sau în lume migrați, dar care au fost prinși totuși în statistica oficială, invers de cum s’a procedat în România la recensământul din 2011, 4 milioane de români fiind scoși din statistici, deoarece sunt stabiliți definitiv sau plecați perioade lungi din țară ca să mai poată fi înregistrați în statisticile interne.

Dacă acceptăm acest scenariu perfect logic, atunci din totalul locuitorilor Panoniei, cei care se declară maghiari nu mai sunt 8,3 milioane, ci doar 6,6 milioane, iar restul din tabel sunt etnici români, țigani, germani etc.

Să presupunem că cei încercuiți cu roșu, aproape 1,5 milioane care sunt trecuți într’o rubrică aparte în tabelul etnicilor Ungariei de mai sus, un eșantion exagerat de mare de populație nu răspund, sau nu știu (!!!) ce etnie au, că aceștia nu ar exista de fapt, atunci Ungaria ar avea în total doar 6,7 milioane de locuitori, ori contrariul, iar acel eșantion poate chiar există, dar sunt ori țigani, români, germani, slovaci, iar împreună aceștia nu mai vor să se declare maghiari. În ultima variantă, ar însemna un mare salt al etnicilor Panoniei considerați de autorități minoritari, iar declarațiile lor să însemne un sentiment de frondă.

Așadar, aceasta ar fi găselnița oficialităților de la Budapesta pentru ”a palma” o minoritate numeric deranjantă, până la ”rezolvarea” ei definitivă….

Oficial se vehiculează varianta nobilă a integrării lor sociale, ceea ce unora li se pare hilară această soluție. Cum să integrezi de exemplu, un corturar, în civilizația asfaltului? Lăsându’l să’și ridice cortul în curtea supermarketului? De ce cred unii oameni că țiganii corturari sau căldărari pot fi reprofilați pe posturi de funcționari, profesori sau polițiști și pot sări din cort direct într’un birou sau într’o cancelarie?  Îi întreabă cineva pe aceștia dacă vor să trăiască în civilizația europeană ca europenii? De unde știu acești birocrați că țiganii vor să trăiască altfel, decât o fac de mii de ani sau de sute de ani chiar printre noi?

Nu ar trebui să fie o opțiune personală a fiecărui individ, atunci când el vrea să acceadă pe scara socială? Își închipuie cineva că ei nu văd cum trăiesc și muncesc europenii cărora le cerșesc un bănuț, caută fier vechi, sau le vând o tigaie? Când merg prin sate cu căruțele, ei nu văd munca țăranului la câmp? Bineînțeles că văd ce înseamnă să muncești, numai că ei preferă ”munca” de a culege produsul finit…din curtea omului truditor.

2. ”Minoritatea” Țiganilor.

Un lucru este cert, așa cum se declară țiganii ca fiind români în România și în Ungaria se declară maghiari, deci din cei 6,5 milioane declarați maghiari,  dintre aceștia 2 milioane sunt țigani sau alte etnii care se declară maghiari, atunci etnicii maghiari nețigani mai sunt undeva în jurul a 4,5 milioane, iar restul de 3,7 milioane din totalul de 8,2 milioane sunt minorități, o parte care se declară maghiari, alții se declară direct țigani sau alte etnii având acest curaj, iar cei încercuiți cu roșu neavând curajul necesar, nu declară nimic.

Asta nu’i face mai puțin țigani, nici dacă se declară maghiari, nici dacă nu declară nimic.

Dacă Ungaria în 2003 avea în populația de până în 40 de ani majoritari țiganii, cum sunt ei azi după 13 ani?

Orice om cu capul pe umeri îți va spune că țiganii din Panonia azi sunt peste 3-4 milioane și asta raportat la statistica oficială de 9,8 milioane. Dar cum am văzut, toate datele ne arată că Ungaria nu mai are nici 8,2 milioane, și atunci 40% adică 3,3 milioane de țigani ni se pare o foarte credibilă cifră.

Să recapitulăm, 0,3 milioane declarați țigani oficial, probabil 7-8 sute de mii din cei 1,5 milioane care nu declară nimic, și încă 2 milioane care se declară maghiari, și încă câteva sute de mii întorși din condei de autoritățile de la Budapesta,  fiind evident interesul guvernamental de a se ascunde realitățile etnice neplăcute.

Toată această demonstrație este întărită de statisticile mult mai aproapiate de adevăr, ale cultelor și ale voturilor minorităților de la auto-guvernările locale, care ne arată o populație de minim 3-4 milioane, aceea despre care vorbeam mai sus.

Dacă îi luăm pe atei și pe cei ”fără religie” în calcul, ne rezultă o cifră impresionantă:
1,8 + 2,7 + 0,167 = 4,667 milioane de nereligioși / necreștini, iar acei 167.000 probabil declarându’se adepți ai nenumăratelor secte fără însemnătate.

Deci, 4,7 milioane de locuitori nu sunt înregistrați la cultele tradiționale în Ungaria, catolici, reformați, calviniști etc. Acești 4,7 milioane pot fi orice, dar noi credem că nu sunt ”maghiari” sau ”unguri”, ci urmași ai etnicilor Panoniei care erau băștinași aici dintotdeauna și țigani care s’au înmulțit până la cifra de 3 – 3,5 milioane.

De asemenea, în tabelul de mai jos, pe coloana roșie avem peste 2,7 milioane voturi pentru ”auto-guvernările” locale ale minorităților. Asta în condițiile în care prezența țiganilor la vot este nesemnificativă, aceștia manifestându’se civic probabil ca în România, lipsind cu desăvârșire intenția lor de vot, sau undeva la 10-25 % din etnicii țigani mai cizelați sau integrați din Ungaria.

În aceste condiții o cifră de 2,7 milioane ale minorităților apare ca incredibilă, ea neputând fi cu niciun chip numai a celor 309.000 țigani + alte etnii ”oficiale”,  din recensămintele oficiale ale guvernului ungar, chiar dacă adăugăm toate celelalte minorități, cifrele tot nu coincid…

Așadar, ceva e putred în aceste cifre oficiale…

O cifră reală trebuie să se apropie în mod firesc, tot de cele ale cultelor… de peste 4,5 milioane.

Așadar, iată cum statisticile pentru culte și cele ale voturilor minorităților ne relevă cât de false sunt statisticile oficiale publicate astfel, către ”liniștirea publicului larg”, și cât de convenabil este alcătuit recensământul Ungariei, în favoarea unei națiuni pe cale de dispariție.

Aici este evident că nu discutăm doar de minoritatea țiganilor, care în opinia noastră este de peste 40% dintr’un total, și nu de 9,9 milioane, ci de 8,2 milioane cât este mai realist să considerăm azi populația trăitoare în Ungaria, ci discutăm și de ponderea celorlalți etnici, fie că sunt români, germani, slovaci etc.

Cu siguranță românii sunt undeva la peste 500.000 sau chiar un milion, și care în marea lor majoritate vorbesc limba maghiară și se declară maghiari la recensăminte, inclusiv în cadrul caricaturalelor auto-guvernări, care sunt cu siguranță parazitate de ”oameni de bine” sau de ofițeri acoperiți ai serviciilor secrete.

Apoi, chiar dacă toată populația Ungariei și’ar declara etnia corect, tot nu am avea certitudinea că autoritățile le vor da publicității așa cum sunt ele în realitate. În definitiv, credem că nici România nu le’ar declara pe față aceste statistici îngrijorătoare, dacă am avea o situație similară…

În acest context, discursul principalului partid de extremă dreapta maghiar Jobbik, care pentru că incriminează minoritatea țigănească are o aderență în populația nețigănească de peste 15-20% și ridică numeroase nelinişti, căci agresiunile şi crimele împotriva țiganilor s’au înmulțit în Ungaria în ultimii 10 ani (Respekt.net), devine tot mai explicabilă.

Jobbik, este un partid care s’a făcut cunoscut mai ales pentru că duce o campanie agresivă împotriva țiganilor (cigany) și pe această nișă și’a canalizat propaganda xenofobă:

”Ungaria aparţine maghiarilor. Jobbik înseamnă cuvinte transformate în acţiuni”.

Cam așa sună rudimentarul mesaj a lui Vona Gábor, șeful acestei adunături de xenofobi care nu uită și de alte dispute mai vechi cu vecinii Ungariei și de care amintește deseori în acest discurs găunos. Ne întrebăm și noi despre care ”maghiari” vorbește, știind că turcii veniți acum zece secole nu prea au lăsat moștenire altceva decât câteva crâmpeie de limbă, care cu timpul s’a amestecat cu limba băștinașilor acestor locuri, românii, germanii, slovacii, sârbii, evreii, turcii și care a dat naștere unei limbi hibrid de cuvinte românești, nemțești, latinești, sclavonești, chiar khazare etc.?

Succesul Jobbik stârneşte preocupări și în Slovacia vecină, pe care reprezentanţii Jobbik o consideră ca pe un apendice al Ungariei aparţinându’i ”de drept pe bază istorică”.

Jobbik  îi acuză pe țigani de a fi responsabili pentru declinul standardului de viaţă al acestor maghiari ipotetici în acest moment de criză economică, care a afectat ţara lor mai mult decât oricare alta.

Sociologul maghiar Zoltán Pogatsa descrie astfel programul Jobbik anti-țigani al zilei :

”Ei spun oamenilor: iată, noi suferim din cauza crizei şi alţii profită de asistenţa socială acordată de stat. Iar aceşti bani ar putea fi cheltuiţi într’un mod mai util.”

Nu vă sună cunoscut această placă stricată, preluată de minoritarii xenofobi maghiarofoni din România în lupta lor de dezmembrare a României?

Executarea multor acţiuni concrete fusese lăsată pe seama Gărzii Maghiare, o oaste paramilitară de strânsură legată de Jobbik, ai căror membrii  defilau în uniforme care aminteau de cele purtate de fasciştii horthyști în anii 1940 şi organizau demonstraţii împotriva țiganilor. Poliţia suspecta unii membri ai acestei adevărate gărzi horthyste moderne, și declarată ilegală în final de către justiţie, de câteva din numeroasele asasinate asupra țiganilor. Chiar şi forţele de poliţie sunt bănuite din cauza inacţiunii lor.

Aceste acțiuni au loc după un tipic, cum a fost cel din satul țigănesc Tatárszentgyörgy, când după miezul nopţii, un necunoscut aruncă cocktailuri Molotov spre casele lor, iar când țiganul încearcă să fugă, agresorul trage în ei, apoi ucigând toți membrii familiei. Fiecare manifestare a țiganilor aducând noi atacuri împotriva aşezărilor de țigani. Deși poliţia recunoaște că atacurile au fost organizate de către Garda Maghiară, Jobbik, prin reprezentanții lor sugerează că țiganii din Ungaria se ucid între ei. Şeful poliţiei maghiare, József Bencz, a recunoscut la acea vreme că acei criminali ar putea fi chiar din poliţie sau din armată, ceea ce tinde să explice modul ”profesionist” de executare a crimelor.

Țiganii nu au dus niciodată o viaţă uşoară în Ungaria, unde reprezintă acum cel mai probabil peste 30-40 % din populaţie, și care din cauza natalităţii prolifice aceştia ar putea, după estimările surselor independente, reprezenta deja 50% din populaţie, iar până în 2030 să depășească cu mult peste 60% din populația Ungariei.

Partidul Jobbik exploatează la extrem aceste cifre. Reprezentanţii săi abordează deschis posibilitatea de a ”deplasa” țiganii. O parte dintre maghiari consideră țiganii, criminali. Se estimează că peste jumătate din populaţia din penitenciare din Ungaria este de origine țigănească, ceea ce iar ar demonstra procentul acestora foarte mare în masa populației.

Cealaltă jumătate nețigănească îmbătrânită din populaţie, deși consideră partidul Jobbik ca fiind periculos, este totuși favorabilă unei ”soluţionări” a problemei țigănești.

Cum se va soluționa această problemă încă nu știm. Dacă prin deportarea țiganilor în alte țări cum ar fi Rusia sau chiar India unde li s’a recunoscut locul de origine a țiganilor, ori prin continuarea crimelor sau chiar prin crearea unor rezervații în interiorul granițelor prin segregarea comunităților de nețigani de țigani, ceva de genul ”Ținutul Țigănesc”, model vândut și secuilor maghiarizați din România, deocamdată partidul Jobbik nu’și face public programul de eradicare a acestei minorități care devine pe zi ce trece tot mai numeroasă.

3. Soluționarea problemei țigănești.

Ce ați spune de următorul scenariu?
Datorită înmulțirii exagerat de mare a țiganilor în Panonia probabil că Jobbik va ajunge fără doar și poate la putere, este doar o problemă de timp. Ce va face Jobbik în problema țigănească în condițiile în care va avea suportul populației?

a. O integrare a lor în societate pare a fi o muncă de Sisif, atunci când 2-3 milioane de țigani adulți au propriile lor preocupări specifice, lăutărie, mici meșteșuguri etc., iar acest proces nu se poate realiza în timp scurt, și nici nu poate garanta cineva succesul operațiunii deosebit de greoaie, înainte de a deveni preponderentă majoritatea țigănească în masa totală a populației, încât în 20-30 de ani ar deveni caducă integrarea lor într’o comunitate pe cale de dispariție, printr’un proces avansat de îmbătrânire și care nu mai fac copii.

b. O rezervație a țiganilor ar fi altă idee, prin segregarea lor de restul populației, urmată imediat de ieșirea din UE și NATO ca să se poată legaliza statul țigănesc, adică un fel de Transnistrie…De asemenea, acest proces dacă nu se face imediat, devine și el caduc….

3. Cea mai probabilă soluție care este luată în calcul de Jobbik, dar care încă nu este făcută publică este o modalitate de deportare a țiganilor în Siberia sau în alte regiuni ale Asiei. La această operațiune căutându’se concursul a trei state: Rusia, Iran sau chiar India

Nu se fac publice aceste discuții, dar cu siguranță Putin condiționează aceste mișcări de populații cu ieșirea din UE și NATO și probabil foarte mulți cetățeni ruși vor primi cetățenie ungurească pentru a suplini dislocarea de populație. Nici nu ar fi un fenomen izolat, apetența rușilor de a migra în permanență spre vest nu este o noutate, o situație similară petrecându’se sub ochii noștri chiar acolo unde ne petrecem noi vacanțele pe litoralul bulgăresc.

Citiți și:  COLONIZAREA BULGARIEI DE CĂTRE RUȘI

Așa că nu va fi greu să convingi câteva sute de mii de ruși să ia cu asalt Budapesta sau lacul Balaton, pentru a cumpăra proprietăți cu bani împrumutați de statul rus, așa cum au procedat Ungaria cu proprietățile cumpărate din România.

Acordarea de cetățenie unui număr însemnat de ruși, ar putea cu timpul crea condițiile pentru ca aceștia să preia sub tutela Rusiei, conducerea Ungariei. Acest scenariu este se pare singura salvare a Ungariei de la țiganizare, lucru care evident nu ne liniștește deloc, pe noi românii…și nu e cazul să exemplificăm prea multe aici, și nu pentru a le da noi idei…Desigur că ei au deja mult mai multe scenarii, decât am putea noi dezbate aici.

Dar apropierea Rusiei de Ungaria, nu ne avantajează deloc, dacă România nu va intra într’un joc pe măsura celui pe care’l vizează partea ungară.

Vona Gábor a fost anchetat de către serviciul secret ungar şi de către procuratură sub suspiciunea că ar fi primit finanţare din Rusia, dar rezultatele anchetelor nu au fost făcute publice niciodată. Nimeni nu a fost pus sub acuzare şi Jobbik a fost lăsat să activeze în pofida faptului că legătura dintre Jobbik şi Rusia a devenit de notorietate. A fost o legătură realizată prin intermediul lui Bela Kovacs, descris drept consilier de politică externă al Jobbik, dar, în realitate, omul de legătură cu cercurile moscovite.

Bela Kovacs se potriveşte profilului securistului post-comunist, care a fost reprezentantul Ungariei comuniste pentru comerţ exterior la Moscova, după care s’a ocupat de afaceri între cele două ţări. Dacă a existat o finanţare rusească pentru Jobbik, atunci ea s’a făcut pe filiera fostelor reţele secrete şi autorităţile ungare nu au putut sau nu au dorit să o facă publică. O a doua suspiciune ridicată de procurori la vremea respectivă a fost aceea a unei legături şi posibile finanţări din partea regimului ayatollahilor din Iran.

Nici această ipoteză nu a fost confirmată oficial, tot ceea ce se poate spune public este că reprezentanţii Jobbik participă la tot felul de conferinţe antisemite organizate la Teheran. Dacă există însă ceva care probează, fie şi indirect, susţinerea Jobbik pentru tot ceea ce este rusesc este un episod care a avut loc la sfârşitul anului 2012, începutul anului 2013 în aşa-numita Alianţă a Mişcărilor Naţionale Europene, coaliţia formaţiunilor naţionaliste din Uniunea Europeană.

Svoboda, partidul naţionalist ucrainean pe care propaganda moscovită îl dă drept exemplu că guvernarea de la Kiev a fost preluată de ”fascişti şi nazişti”, avea statut de observator, dar a fost exclus şi din această calitate la cererea Jobbik, pentru care atitudinea anti-rusă a Svoboda era prea mult de îndurat.

În vreme ce tot mai multă lume observă similitudinile dintre anexarea Crimeii de către Rusia cu Anschluss-ul (anexarea Austriei de către Germania nazistă), inclusiv de către profesorul rus Andrei Zubov într’un articol din Vedomosti şi de către rabinul-şef al Ucrainei, Yaakov Dov Bleich, Moscova continuă propaganda cu ”fasciştii de la Kiev”.
În aceeaşi paralelă cu Anschluss-ul, se observă că Putin a înlocuit cu de la sine putere frontierele naţionale recunoscute cu conceptul de Volksgenossen, cu ”etnicitatea” sau ideea de unitate de sânge în acelaşi fel pe care l’a folosit Hitler ca să anexeze Austria, regiunea sudetă şi apoi întreaga Cehoslovacie.

Snyder observă asemănări şi în utilizarea propagandei de către Hitler şi Putin, ambii pretinzând că apără drepturile şi/sau integritatea etnicilor germani/ruşi acolo unde nimeni nu le ameninţă (singurul cetăţean rus ucis în evenimentele din Ucraina fiind un protestatar anti-Ianukovici ucis de lunetişti).  Şi atunci, se întreabă profesorul american, la ce bun această propagandă?

”Cel mai evident răspuns este că propaganda serveşte obiectivul tehnic al pregătirii terenului pentru război”. Mai exact, ”propaganda are o funcţie mai importantă şi mai profundă” decât simpla distorsionare a realităţii.
”Propaganda, cel puţin pe vremea Uniunii Sovietice, nu era pur şi simplu o versiune editată a realităţii, ci mai degrabă o parte crucială a încercării de a crea o altă realitate”, scrie profesorul american, care ne îndeamnă să vedem în propaganda rusească din Ucraina acelaşi scop.

Dar, dacă Jobbik şi aparatul său de propagandă se manifestă atât de vocal în Transilvania, putem vedea aici mâna Rusiei care încearcă să creeze o altă realitate prin pretenţiile de autonomie pe criterii etnice?

Vona Gábor cu Alexandr Dughin, ideologul Kremlinului

Să fie Jobbik agentul Rusiei și în România?

Este din ce în ce mai clară o prezenţă la vârf a partidului extremist Jobbik, din Ungaria. Credem că a venit timpul să punem capăt acţiunilor acestui partid pe teritoriul României şi cerem public Guvernului şi Parlamentului României să se emită act normativ prin care prezenţa pe teritoriul României a membrilor şi liderilor acestui partid să fie interzisă.

Este un partid extremist, care nu are responsabilitate pentru Europa unită, ci pentru interesele lui mărunte. În Europa se constată o creştere a ponderii partidelor extremiste şi, dacă Ungaria nu îi poate pune sub control, măcar pe teritoriul României nu au ce căuta.
Dreptul la liberă exprimare nu pot merge până la nivelul la care, prin abordări extremiste, faci rău altora, iar Jobbik este un partid extremist, de care le este ruşine şi guvernanţilor de la Budapesta şi nu’i acceptă în alianţe, nu văd de ce ne’ar fi nouă ruşine să’i dăm afară sau să nu mai aibă acces în România.

Sursa: Romanialibera.ro

Citiți și: DELIRUL MAGHIAR: PROPAGANDĂ ȘI EXTREMISM PENTRU ”UNGARIA SFÂNTULUI ȘTEFAN”

Sau:  PROIECTUL ”UNGARIA MARE”, LA COȘUL DE GUNOI

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

STEMA ROMÂNIEI PE TRICOURILE NAȚIONALEI DE FOTBAL

A venit momentul ca și Federația Română de Fotbal să urmeze exemplul marilor națiuni care își poartă cu mari galoane stema țării pe tricourile naționalei lor de fotbal. Nimeni până acum nu a luat atitudine public pentru adoptarea ei, deși spunem noi părea o simplă formalitate la prima vedere. De ceva timp la federația de fotbal bate vântul marilor înnoiri, un nou președinte, un contract cu alt brand de echipament sportiv (Joma), lupta anti-corupție clamată și promovată de noul președinte, și care este considerată chiar de către noul președinte o formă de patriotism…

Dar, patriotism spunem noi că ar însemna și renunțarea la emblema federației care nu reprezintă poporul român, sau statul român, ci doar o mână de oameni care gestionează mai defectuos, sau mai puțin defectuos bucătăria fotbalului. Nu avem de spus prea multe despre această emblemă, decât că este potrivită pentru un for, dar nu pentru o echipă atât de iubită de români. Știm cu toții că meciurile naționalei de fotbal nasc patimi uriașe în rândul iubitorilor de fotbal, iar victoriile repurtate de echipă sunt adevărate explozii de bucurie. Echipa în orice componență ar fi ea, dar și tot ceea ce roiește în jurul ei, par a fi un bun neprețuit al întregului neam, și de care sunt legate mereu speranțele românilor, de afirmare pe plan internațional a numelui țării și a culorilor naționale.

Printre celelalte reforme promise de noua echipă managerială din federație ar trebui să fie introdusă ca o prioritate și aplicarea stemei României pe tricourile echipei naționalei, cu atât mai mult cu cât Parlamentul a adus o modificare de ultim moment, readucând coroana de oțel pe capul acvilei.

Dacă BNR este nevoită acum să schimbe întreaga masă monetară a țării, doar pentru că a apărut această modificare a stemei, de ce nu ar face’o și FRF? Toate instituțiile României sunt obligate de lege să adopte noua stemă în noua sa configurație. Pentru FRF e o simplă formalitate renunțarea vechii embleme și înlocuirea ei cu noua stemă a României.

Care ar fi motivele să nu o facă?

Bancnotele vechi purtau stema pe format vechi. De ce bancnotele nu poartă doar emblema BNR? Reprezintă banii doar o marcă a băncii centrale a statului, sau reprezintă națiunea română?

Precum vedem toate bancnotele poartă stema țării, iar masa monetară însumează peste 250.000.000 de bancnote în circulație !!! Și toate acestea vor fi schimbate, dragi diriguitori ai fotbalului. Suntem convinși că multe federații sportive ar putea să facă un efort similar celui făcut de BNR, de a renunța la embleme ce nu exprimă simboluri naționale actuale.

De ce federația de fotbal a Poloniei dă dovadă de real patriotism?

Emblema federației nu se află pe tricourile naționalei a Poloniei. Iată emblema:

Emblema federației Germaniei de fotbal preia Stema Germaniei:

La fel și cea a Angliei:

Stema Rusiei pe tricourile naționalei lor:

Emblema federației rusești de fotbal reproduce Stema de stat a Rusiei:

Stema Austriei este prezentă pe tricourile echipei naționale austriece de fotbal.

Emblema federației austriece este diferită

Stema Elveției pe tricourile echipei naționale:

Stema Elveției:

Echipa Spaniei

Emblema federației spaniole reproduce integral Stema Spaniei

Bineînțeles, lista noastră poate continua pentru a întări justețea demersului nostru de a sensibiliza federația noastră de fotbal, în scopul de a analiza dacă impactul introducerii pe tricourilor echipei naționale de fotbal, ar aduce un plus de prestanță și ar impune respect nu doar adversarilor în arenă, ci și a suporterilor autohtoni în tribune.

Ar trebui menționat că mai sunt naționale de fotbal care au pe tricoul național nu stema țării, ci emblema federației la fel ca în România, cum ar fi Franța, Italia, Danemarca și altele, dar demersul nostru rămâne justificat în continuare, și considerăm că în procesul de reformă ar trebui să se ia în discuție și acest aspect pe care îl deschidem aici pentru dezbatere.

În definitiv federația ar putea transfera pe mânecă emblema federației, dar să preia pe piept stema României.

Citiți și: STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

ROMÂNIA-MOLDOVA, STATUL COMUN ROMÂNESC

Se spune despre oportunități că ele apar în momentele cele mai neașteptate și au o durată limitată. Istoric, România a profitat de oportunități doar atunci când populația sa a făcut și efortul de a se îndrepta spre aceasta și nu a așteptat ca ”Dumnezeu să’i bage și în traistă”.

A profitat de conjunctura politică la 1877 și în 1918 sau în anii 2004 si 2007 când am facut o opțiune democratică fundamentala fiind primiți în NATO și în UE. Astăzi, pe lângă includerea în spațiul Schengen, pentru România se deschide o nouă fereastră de oportunitate.

Comparând cu datele culese despre Republica Moldova, constatăm că exista o similaritate în ceea ce privește suprafața geografică ( a 5-a ca mărime) și numărul de locuitori, precum și două inadvertențe în ceea ce privește PIB exprimat în euro și numărul de locuitori al capitalei de ”zona”. Astfel, dacă se adopta acest proiect, unirea istorica cu Basarabia poate fi mai usor realizată, integrarea făcându’se ”de facto”, ca o alipire a unei zone la un întreg. Din această unire România poate deveni mai puternica, iar Moldova își poate crea oportunitati economice ce pot duce la creșterea PIB, dar și la beneficiile aduse de includerea în structurile NATO sau ale UE, inclusiv spațiul Schengen.

Evident că nu imediat, însa aceste oportunități sunt greu de a nu fi luate în seamă de o parte și de alta a Prutului. Cine ar avea de pierdut? Nimeni altcineva decât Rusia, cea care se implică în campania electorală pentru alegerea Primarului în Chișinău, cea care prezinta ”ambasadorul” unei regiuni la o întâlnire diplomatică, încercând să’i dea legitimitate. Aceeași Rusie care’și țipă prin presa de la noi sau prin gura unor politicieni cu rădăcini la Moscova pierderea influenței în România, dorind să o consolideze la Chișinău.

Dincolo de oportunitatea unirii, reorganizarea va mai produce încă două oportunități, una care ține de reducerea numărului de bugetari (și de aici presiune mai mica pe bugetul de stat și reorientarea banilor economisiți către investiții), precum și eliminarea încrengăturilor supralegale pe care baronii locali au făcut’o la nivelul județelor actuale. La care se adaugă absorbția mai ușoară a fondurilor europene și planuri de dezvoltare concepute la nivel major (ca exemplu, autostrada Arad – Pitesti va presupune colaborarea a 3 zone și nu a 7 ca până acum).

Prin urmare Proiectul ”Romania 9” înseamnă o Românie mai puternică, mai mare, mai bogată, mai dezvoltată, mai puțin coruptă, adică o Românie normală, democratică și europeană. Are cine să fie în fruntea națiunii noastre pentru înfăptuirea unui astfel de moment istoric? Este doar în puterea românilor de a pune în frunte oameni care să’i reprezinte, căci alegerile prezidențiale în Republica Moldova vor avea loc cel mai probabil în toamnă și tot în toamnă pe 30 noiembrie, au loc alegeri parlamentare în România.

Statul comun România + Republica Moldova, România Mare, România-Moldova, Geția, Dacia…

În ultimul număr al săptămânalului ”Literatură și Artă”, a fost publicat apelul Sfatului Țării 2 de a crea un stat comun România + Republica Moldova:

”Statul comun va fi o asociație a două state suverane, independente, unitare şi indivizibile.
Statul comun va lua naștere printr’un tratat internațional, bazat pe principiile și normele unanim recunoscute de dreptul internațional, legislația Republicii Moldova, a României și a normelor Uniunii Europene, semnat de președinții celor două state și ratificat de parlamentele statelor membre.

Concluzia este:

”Ținând cont că, la momentul actual, din mai multe considerente, Republica Moldova se află într’o stare extrem de dificilă, fiindu’i amenințată chiar existența ca stat, considerăm că, prin realizarea modelului propus, deschidem o perspectivă unică de revenire în spațiul istoric și etnic al poporului nostru și care garantează și urgentează integrarea noastră în Uniunea Europeană.”

Negocieri, nu neapărat cedări, alipiri sau pretenții teritoriale!

George Simion, liderul unei mişcări unioniste:

”Atunci când vorbim de Unire, ne referim la două state independente, care, democratic, vor înființa un stat nou. E o realitate dură: la fel ca și minoritățile care cred că după Unire vor fi alungați de pe plaiurile Moldovei, nici cei străini nu cunosc faptul că temeiul luptei noastre nu are ca finalitate anexări sau pretenții teritoriale, ci pe libertate, democrație, voință populară și pe șanse egale de transmitere a mesajului. Acestea sunt valori ale întregii lumi civilizate și noi, prin definiție suntem un popor european și parte a acestei lumi libere.”

Unul dintre experţii politici a calificat drept ”acutizare de primăvară” evenimentele ce s’au produs la Chişinău (marşul unioniştilor şi crearea consiliului de lichidare sub denumirea ”Sfatul Țării – 2”).

Asemenea ”acutizări” au loc anual: pe 27 martie, unioniştii din cele două ţări marchează aniversarea unirii Basarabiei cu România în 1918. Însă anul acesta, adepţii unirii au primit un motiv în plus pentru optimism.

Potrivit unor zvonuri insistente, administraţia americană a dat undă verde pentru realizarea proiectului ”Unirea-2018” – aderarea Republicii Moldova la România în anul cînd se împlineşte un secol de la prima ”Mare Unire”. Acest fapt a conferit încă un impuls atât pentru amploarea evenimentelor din 27 martie, cât şi pentru planurile unioniştilor, care visează să repete evenimentele de acum un veac.

În consecinţă, duminica trecută, adepţii unirii nu doar au trecut în marş prin centrul Chişinăului, cu prilejul aniversării a 98-a a includerii Basarabiei în statul român (ce’i drept, fără ”anunţata” prezenţă a lui Traian Băsescu şi într’un număr mult mai mic de 50 de mii, declarat de organizatori). Dar şi au instituit aşa-zisul organ ”reprezentativ” cu denumirea ”Sfatul Țării – 2”, menit să elaboreze o strategie şi documentele necesare pentru preconizata unire. A fost aprobată Foaia de parcurs -2018 – un plan de acţiuni concrete de lichidare a statalităţii moldoveneşti. Şi chiar au început să discute variantele denumirii: Marea Românie, România-Moldova, Dacia.

”Foile de parcurs”: diferenţe de abordare

Însă cu toată euforia şi planurile de a ”îndeplini cincinalul (unirea celor două ţări) în trei ani, deja astăzi, unioniştii moldoveni şi cei români demonstrează că nu există o poziţie unică privind faptul cum trebuie să se desfăşoare ”Unirea-2018”.
Unioniştii din Moldova insistă asupra egalităţii şi a integrării treptate a „celor două state româneşti”. Precum a declarat duminică, în cadrul congresului de constituire a ”Sfatului Țării – 2”, şeful grupului de iniţiativă, redactorul-şef al publicaţiei ”Literatura şi arta”, Nicolae Dabija, la prima etapă, statul unit trebuie să se numească ”România – Republica Moldova”, să aibă două capitale şi două guverne.
Principiul procesului de unire treptate este prevăzut şi în ”Declaraţia privind unirea Basarabiei cu România”, adoptată la congresul ”Sfatului Ţării – 2”.

”Implementarea etapelor şi principiilor, prevăzute în Foaia de parcurs – Reunirea 2018”, se arată în primul punct al acestui document.
Însuşi planul de unire, elaborat de unioniştii moldoveni, prevede intrarea întregului teritoriu al actualei Republici Moldova sub legislația din România actuală (practic numai astfel și teritoriul dintre Prut și Nistru va deveni automat parte a UE și NATO); unificarea instituțiilor naționale gen Curtea Constituțională, Consiliul Concurenței, ANRE, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Casa Națională de Pensii etc.; reforma administrativ-teritorială: Moldova revine la judeţe.

Crearea unui guvern şi parlament unic: în instituţiile publice unificate 5/6 revine părţii române, 1/6 – celei moldoveneşti.
Totodată, în primii 20 de ani, partea moldovenească urmează să obţină o cotă garantată de 1 la 6 în guvernul şi parlamentul statului reunificat.
Introducerea pe teritoriul statului reunificat a unei valute unice şi trecerea sistemului bancar din RM în gestiunea Băncii Naţionale a României. Aducerea pensiilor pe teritoriul actualei RM la nivelul pensiilor achitate în România chiar din prima zi a reunificării. Acelaşi lucru se referă şi la salariile bugetarilor.

Crearea unui fond investiţional unic (cel puţin 2% din PIB) pe un termen de 25 de ani, destinat atenuării diferențelor de dezvoltare a populaţiei şi a convergenţei economiilor ”celor două state româneşti”. Garantarea alocării cel puțin a unei șesimi din fondurile structurale europene puse la dispoziția României pentru infrastructura și proiectele de dezvoltare de pe teritoriul actualei Republici Moldova.
Documentul mai prevede elaborarea unei ”agende clare pentru soluţionarea conflictului transnistrean”, în cadrul negocierilor directe dintre Bucureşti şi Moscova.
Totuşi, în cadrul congresului de duminică a fost înaintată şi o altă propunere de soluţionare a problemei transnistrene: Nicolae Dabija a propus să dăruim Transnistria Ucrainei în schimbul retrocedării Basarabiei de Sud şi a Bucovinei de Nord. Iar România este gata să ”ierte păcatele” Rusiei, cu condiţia că nu va împiedica unirea Moldovei cu România.

Drept ”ora X”, în Foaia de parcurs este indicat anul 2018 – o dată sacrală pentru adepţii unirii. Până atunci, unioniştii basarabeni intenţionează să desfăşoare o campanie de explicare în rândul întregii populații din Republica Moldova privind beneficiile unui stat comun cu România, asigurarea susţinerii reunificării cu România din partea a cel puţin jumătate din populaţia ţării (!), atingerea unui consens între partidele politice (mai ales între cele parlamentare) pentru aprobarea ideii de reunificare; informarea partenerilor europeni despre modificarea frontierelor în această parte a continentului şi asigurarea unui ”lobby internaţional” a ideii unirii; aprobarea în parlamentele celor două ţări a principiilor de bază a ”reunificării Moldovei cu România”. Iar deja după proclamarea politică a unirii, să desfăşoare un referendum ”pe întreg teritoriul statului reunificat” privind adoptarea noii Constituţii.

”Foaia de parcurs a reunificării” unioniştilor basarabeni este aproape o replică fidelă a ”Foii de parcurs a reunificării”, elaborate de fostul consilier al premierului României, expertului Fundaţiei Universitare a Mării Negre a Academiei Române Petrişor Peiu. Se pare că proiectul Peiu a stat la baza acestui document. Totuşi, aceste documente diferă unul de altul.
Planul lui Petrişor Peiu nu prevede nici un fel de etape, perioadă de tranziţie, două capitale, două guverne, la care au făcut aluzie participanţii congresului de duminică de la Chişinău. Capitala ţării rămâne Bucureştiul, iar procesul de reunificare va fi momentan, fără etape intermediare şi asimilare treptată.

”Singura metodă de a genera efecte maxime şi definitive de apartenenţă la structurile euroatlantice de securitate (NATO) şi la cele politice din Europa (UE) – este plasarea teritoriului dintre Prut şi Nistru sub administrarea completă a legislaţiei române. Orice altă abordare doar va îngreuna procesul de reunificare şi îl va pune în pericol. Noi nu avem nici timp, nici resurse instituţionale pentru a desfăşura experimente”, a menţionat autorul.
Petrişor Peiu propune includerea noilor minorităţi naţionale pentru România în societatea românească după modelul adoptat faţă de minoritatea maghiară. Iar pentru soluţionarea conflictului transnistrean, trebuie trecut de la formatul de negocieri în format 5+2 la formatul 2+1 (Bucureşti-Chişinău-Moscova) şi de efectuat un schimb de populaţii de pe cele două maluri ale Nistrului – strămutarea a 100-120 de mii de ”români” transnistreni, fapt ce, potrivit estimărilor expertului român, va costa în jur de 500 de milioane $.

Preţul unirii

Spre deosebire de unioniştii basarabeni şi ”optimistul” Peiu, Bucureştiul înţelege perfect ce consecinţe economice şi politice va avea pentru el ”unirea momentană”-2018.
De acea, în cadrul unor dezbateri publice ”Dialog pentru România”, preşedintele Klaus Iohannis a declarat că ”să pui acum întrebarea unirii Moldovei cu România pare un demers puţin serios”, ceea ce arată că public principalii actori evită tulburarea apelor. În particular însă tatonări în care este parte și Rusia au evident loc, deoarece Rusia își manifestă fățiș reluarea colaborării extinse cu România. Astfel au avut loc discuții în care alături de generali în rezervă și cadre militare ale Armatei Române demne, la întâlnire a participat și ambasadorul Rusiei la București, într’o reuniune informală a Clubului Militar Român pentru Reflecție Euroatlantică. Discuția s’a purtat sub codul The Chatham House Rule și deși nu se fac publce astfel de discuții, ideea care se desprinde în general este că nu vom avea în final aprobări sau dezacorduri, iar unirea celor două state nu se va pune în condiții de interzicere, ci în condiții de negociere. Ce negocieri, veți întreba? Negocieri privind faptul că Unirea trebuie să se facă fără regiunea transnistreană, negocieri privind rolul Rusiei în vecinătatea NATO și așa mai departe.

”Dacă ne uităm în jur, problema Transnistriei, (…) este o chestiune a stabilităţii economice, combaterii corupţiei, care, indiferent cum o vedem, se află într’o parte şi în alta a Prutului la niveluri foarte diferite, şi atunci, după ce rezolvăm aceste probleme pentru care cunoaştem soluţiile, putem să abordăm şi problemele mai complicate şi să începem să discutăm”, spune și Iohannis știind ca mulți alții că pragmatismul despre perspective reale trebuie să ne anime și nu expectativa sau idealismul anilor 1918.

Dmitrii Rogozin, pentru presa rusă (kommersant.ru) :

”Un fapt, evident chiar şi pentru cei mai înverşunaţi susţinători ai unirii cu România, este acela că, dacă Moldova face un pas spre România, regiunea Transnistria se va despărţi la acest viraj abrupt”.

Iar Partidul Naţional Liberal, care susţine ideea unionismului în principiu, a elaborat un proiect nu de unire ”momentană” ca cel al lui Peiu, ci de reunificare treptată a economiilor, politicilor sociale, infrastructurii, sistemelor de educaţie, spaţiului mediatic şi altor domenii din cele două ţări.

Mai multe amănunte despre proiectul lui Peiu, aici: CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

Bucureştiul are în faţa ochilor exemplul Germaniei, care deja a plătit circa 2,5 trilioane de euro (2,7 trilioane de dolari) din momentul unificării RFG şi RDG, acum un sfert de veac.
În pofida faptului că posibilităţile financiare ale Berlinului sînt net superioare posibilităţilor Bucureştiului, iar nivelul de viaţă în fosta RDG era cu mult mai mare decît cel din Moldova contemporană, procesul de egalare a nivelului de viaţă şi de competitivitate a teritoriilor din Est şi Vest continuă şi în prezent. Landurile donatoare din sud şi vestul ţări (Hessen, Hamburg, Baden-Württemberg, Bavaria și Renania de Nord-Westfalia) continuă să plătească pentru egalarea diferenţelor financiare dintre Vestul ”bogat” şi Estul sărac din Germania.
România a calculat demult (cifrele sînt actualizate periodic) cât va costa planul unirii.
Încă în anul 2006, când preşedintele Traian Băsescu a propus Moldovei să adere împreună cu România la Uniunea Europeană, renunţând la Transnistria, ziarul românesc ”Cotidianul” publicase estimările experţilor referitoare la prețul unirii cu RM – cel puţin 30-35 de miliarde de euro, în primii 5 ani. Şi chiar în cazul reorientării spre RM a unor fluxuri financiare din Europa destinate României în cadrul unor proiecte, cheltuielile Bucureştiului pentru unire se vor reduce pînă la 20-25 de miliarde de euro, în primii 5 ani.
”Potrivit acestor calcule, Bucureştiul va trebui să cheltuiască anual 5% din PIB, ceea ce e prea mult faţă de posibilităţile noastre şi e posibil ca noi să destabilizăm economia”, a spus atunci ministrul finanţelor al României, Sebastian Vlădescu.

Doi ani mai târziu, un plan detaliat al cheltuielilor pentru unire a fost publicat şi de ”Ziarul Financiar”. Potrivit estimărilor publicaţiei, unirea va costa Bucureştiul 200 de miliarde de euro în următorii 25-30 de ani. Postul de televiziune DIgi24 indica o altă cifră – 150 de miliarde de euro timp de 20 de ani.
Studiul efectuat în 2014 de Fundaţia Universitară a Mării Negre sub egida Academiei Române a arătat că doar pentru egalarea pensiilor pentru 670 de mii de pensionari moldoveni va fi necesară suplimentarea bugetului cu 1 miliard de euro. Alte 550 de milioane – pentru egalarea salariilor bugetarilor basarabeni şi români. Totodată, estimările au arătat că după unirea României cu Moldova, PIB-ul ţării pe cap de locuitor va cădea de la cât va fi în 2018-2019, de 10.500-11.000 să scadă la 9.500-10.000 euro / cap locuitor.

Iar potrivit datelor publicate de romanialibera.ro în ajunul evenimentelor din 27 martie curent, pentru ”apropierea nivelului economiei basarabene de nivelul ţării-mamă, România va trebui să investească în Basarabia 180 de miliarde de euro”. Alți 11 miliarde de euro vor trebui prevăzuți în buget ”pentru acoperirea necesităţilor Basarabiei”.
România nu va putea ţine piept acestor sume, recunosc experţii români.
Petrişor Peiu, elaborînd ”Foaia de parcurs a reunificării”, a propus ca o parte din cheltuieli pentru unire să fie acoperite din fondurile structurale ale UE, o parte – cu ajutorul investiţiilor şi emiterea de obligaţiuni. Însă va dori oare Uniunea Europeană, care are problemele sale, să ofere aceşti bani?

Or, în afara cheltuielilor financiare colosale, unirea ”celor două state româneşti” ar putea avea un şir de consecinţe nedorite pentru Bruxelles. Cel puţin – la creşterea dispoziţiilor revizioniste în ţările din jurul României, în primul rînd, în Ungaria. Maximum – la tensionarea situaţiei în această parte a continentului.
Deşi, potrivit sondajelor sociologice, numărul adepţilor unirii cu România în Moldova a crescut în ultimii ani de la 10% pînă la 20%, majoritatea absolută a ţării pledând în continuare împotriva unirii. Iar în afara conflictului transnistrean îngheţat, după unire, Bucureştiul va mai obţine drept supliment la teritoriile de peste Prut, Găgăuzia şi raioanele din nordul Moldovei, care sunt proruseşti. Precum a declarat recent, comentând perspectivele ideii unionismului, ambasadorul Rep. Moldova la Bucureşti, Mihail Gribincea,
Moldova contemporană se deosebeşte radical de Basarabia din 1918 – ”atât prin componenţa naţională a populaţiei şi prin frontiere, cât şi prin elita politică”.
Iată una dintre aceste diferenţe cardinale: în cazul intrării Republicii Moldova în componenţa României, Găgăuzia şi’ar putea declara independenţa.

Unii comentatori moldoveni invocă faptul că proiectul Unirea-2018 ar putea provoca un conflict militar în Moldova. Iar acest fapt va tensiona situaţia regională, deoarece România este membră a NATO. Poate SUA, susţinând ideea unirii-2018, asta îşi doresc, însă un nou conflict la frontierele estice nu pare să intre în planurile Bruxelles-ului. De aceea, este puţin probabil că Uniunea Europeană va începe finanţarea unirii ”celor două state româneşti”, aşa cum planifică autorii ”foilor de parcurs ale reunificării”.
Aşa că, oricât ar reflecta unioniştii de pe cele două maluri ale Prutului în ajunul aniversării a o sută de ani de la ”Marea Unire”, nici Bucureştiul (ținând cont de declaraţiile lui Klaus Iohannis), nici Bruxelles-ul nu vor forţa procesul de unificare. Nu este interesat nici Chişinăul, pentru care unirea cu România înseamnă pierderea accesului nelimitat la troaca bugetară şi la creditele şi granturile străine.
Apropo, încă o nuanţă pe care adepţii unirii preferă să o treacă cu vederea atunci cînd promit salarii şi pensii majorate după unirea Moldovei cu România. În prezent, datoria publică externă a României constituie 5.765 $ pe cap de locuitor. În Republica Moldova acest indicator este egal cu 1.700 euro. Astfel, în urma realizării proiectului de reunificare, cetăţenii moldoveni vor trebui să împartă cu locuitorii României şi povara datoriei publice externe.

Securitatea energetică

Întâlnirea dintre geopolitică și energie într’o zonă plină de provocări precum cea a Mării Negre suscită interes, în special în momente precum cel de acum, când conflictele asimetrice ies la suprafață, iar probleme tensionate precum chestiunea Ucrainei par tot mai difcil de rezolvat. Independența energetică a României devine cu atât mai stringentă, iar ca obiectiv este esențial în vederea asigurării necesarului unui stat unificat.

Diversificarea surselor de energie apare ca fiind tot mai utilă, iar o strategie coerentă nu numai la nivelul structurilor internaționale prezente în regiunea Mării Negre, ci și din partea fiecăruia dintre statele din această zonă, se vede tot mai necesară. Uniunea Europeană și NATO sunt actori importanți în regiunea Mării Negre, însă dacă rolul NATO este limitat la asigurarea securității și protejarea infrastructurii energetice, Uniunea Europeană are pârghiile necesare unei decizii legate de diminuarea dependenței față de Rusia. Lipsa unei unanimități la nivel european, cauzată, de fapt, de gradele diferite de dependență față de resursele energetice rusești, face dificilă adoptarea și punerea în practică a unei ecuații care să scoată Rusia din ecuația energetică ce o leagă de Europa. În acest context, încercările individuale ale statelor riverane la Marea Neagră par a fi o primă soluție pentru diversificare, iar fiecare dintre aceste țări vrea să demareze proiecte în acest sens. Turcia, de pildă, mizează pe energia nucleară, pregătind construcția a două centrale nucleare care să fie funcționale până în 2023, anul în care se aniversează centenarul Republicii.

În ceea ce privește România, ea are mai multe atuuri pe care le’ar putea valorifica în domeniul energetic. Este o țară aflată la granița estică a UE, este membră a NATO și este, în cele din urmă, într’o măsură relativ mai mică în relație de dependență față de Rusia, Find singurul stat care îndeplinește simultan toate aceste condiții. Punerea în aplicare a unei strategii energetice este astfel cu atât mai necesară, mai ales dacă prin diversificarea surselor energetice naționale – gazele de șist și cele din platoul Mării Negre – România își asigură independența energetică, iar în această situație ar putea deveni chiar ea exportatoare de energie. Cu toate acestea, în acest moment, România singură nu poate deocamdată avea statutul de hub energetic, mai ales că majoritatea conductelor care transportă resursele naturale din zona Asiei Centrale sau a Orientului Mijlociu au ocolit România ca țară de tranzit (cum este cazul viitoarei South Stream, dar cu excepția AGRI), iar dacă nu aleg calea transportului pe mare, traversează Turcia. România ar putea astfel căuta parteneri în regiune care să nu o mai lase în afara traseelor energetice ce se creionează în regiune.

De aceea, de pildă, o strategie comună a României și Turciei în acest domeniu ar putea schimba traseele energetice deja conturate în regiune. Privită din punct de vedere istoric, această apropiere este foarte plauzibilă mai ales că, la baza legăturilor Ankarei cu Bucureștiul, există toate premisele pentru o colaborare de lungă durată în chestiunea diversificării energetice. Oricum ar fi, problema diversificării surselor va fi tot mai des menționată, iar strategiile României și ale UE trebuie să fie gândite pe termen lung și nu ca o soluție temporară până la rezolvarea tensiunilor din regiune.

România (RO) îşi dezvoltă politica energetică sub imperativele asigurării intereselor sale strategice, dar şi a respectării angajamentelor asumate la nivel regional, european şi global.
Prin poziţia geografică și potențialul său, ţara noastră are posibilitatea de a deţine un rol important în ecuația energetică regională, atât prin valorificarea resurselor proprii, cât şi printr-un rol activ în redistribuirea resurselor energetice transportate din zona Mării Caspice, Orientului Mijlociu şi Mediteranei de Est pe piaţa europeană.

La nivel naţional asigurarea securităţii energetice, ca obiectiv strategic, vizează declanşarea unor efecte pozitive prin: accesul la resursele energetice necesare pentru funcţionarea la parametri normali a societăţii româneşti sub toate aspectele (bunăstare economică, socială şi de mediu a cetăţenilor şi a firmelor din RO); o mai mare predictibilitate în ceea ce privește evoluţiile interne şi externe din domeniu; buna gestionare a resurselor energetice; asigurarea celor mai potrivite soluţii cu costuri accesibile.
Principalele obiective şi direcţiile prioritare generale ale României în domeniul securităţii energetice, cu relevanţă pentru politica externă, se referă la:

a) Valorificarea producţiei interne şi diversificarea surselor şi rutelor de transport energetic prin România, de natură a conduce la consolidarea rolului RO ca actor activ în promovarea securităţii energetice la nivel regional. În mod tradiţional RO a putut oferi în decursul multor decenii o expertiză deosebită în producţia de energie (hidrocarburi, energie nucleară, energie regenerabilă), la care se adaugă îndelungata tradiție a industriei românești producătoare de utilaj energetic.
Unul din obiectivele principale ale dimensiunii externe a politicii energetice româneşti este valorificarea acestei expertize prin promovarea producţiei interne, respectiv susţinerea surselor şi rutelor de transport energetic în şi prin ţara noastră.

Marea Neagră se profilează ca o zonă de real interes prin prisma rezervelor de hidrocarburi identificate în zona maritimă. Adăugarea acestor rezerve la producţia internă actuală (în descreștere) poate oferi ţării noastre oportunităţi reale de poziţionare în poziţia privilegiată de producător şi exportator de energie în Europa.

Proiectul coridorului gazifer BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria) este un susţinător natural al potenţialului energetic naţional (producţie, tranzit, export). Proiectul îşi propune conectarea graniţelor de sud (Bulgaria) şi de nord-vest (Ungaria) ale ţării noastre. Coridorul va permite integrarea pieţei regionale a gazelor naturale şi, într’o fază avansată, va accesa resursele din regiunea Mării Negre în vederea transportării acestora spre piaţă. Eforturile guvernamentale au condus la includerea BRUA pe lista proiectelor europene de interes comun (PCI), eligibile pentru accesarea fondurilor europene, precum şi pe lista proiectelor prioritare regionale.

Proiectul AGRI de transport al gazelor naturale lichefiate (GNL) urmărește să ofere României oportunitatea preluării unor resurse din Azerbaidjan şi poate din zona extinsă a Mării Caspice pe care, prin tranzitarea Mării Negre, le va putea orienta pe piaţa central-europeană.
În planul cooperării energetice regionale România participă activ la toate formatele de dialog dedicate obiectivelor strategice europene. Un exemplu în acest sens este contribuţia României la activităţile Grupului la nivel înalt dedicat interconectărilor în domeniul gazelor naturale din regiunea sud-est europeană (CESEC), format în care proiectele propuse de ţara noastră au fost avizate ca prioritare la nivel european.
Pe acelaşi palier al cooperării regionale, RO s’a angajat într’un dialog extins cu Grecia (EL) şi Bulgaria (BG) în vederea operaţionalizării unui coridor de transport al gazelor naturale EL-BG-RO, denumit Coridorul Vertical.
Toate aceste iniţiative regionale susţinute de ţara noastră se înscriu în cadrul mai larg european ce vizează integrarea pieţei energetice regionale.

b) Promovarea proiectelor de interconectare transfrontalieră în sectorul gazelor şi electricităţii:
Finalizarea conductelor de interconectare cu Ungaria (Arad – Szeged, flux invers), Bulgaria (Giurgiu – Ruse) şi consolidarea interconectării cu Rep. Moldova (RMD) prin continuarea conductei Ungheni – Iaşi constituie proiecte prioritare ale RO.
Realizarea interconectărilor cu statele vecine membre ale UE este un obiectiv asumat de RO în calitatea sa de SM UE. Din această perspectivă, finalizarea lucrărilor şi punerea lor în folosinţă în termenii calendarului convenit la nivel european constituie un mod concret de a contribui la integrarea pieţei regionale şi europene, precum și la diminuarea riscurilor în cazuri de întrerupere a livrărilor externe.Finalizarea conductei Iaşi-Ungheni reprezintă o contribuţie importantă a RO la securitatea energetică a RMD, oferind acestei ţări o alternativă clară la importul de gaze naturale. Prelungirea acestei conducte până la Chişinău va fi în context esenţială în consolidarea siguranţei în aprovizionare a RMD.

Transelectrica a finalizat lucrările la linia aeriană (LEA) de interconexiune a sistemelor energetice între Republica Moldova şi România pe segmentul Fălciu-Gotesti, LEA 110 kV Fălciu – Gotești de pe teritoriul României, judeţul Vaslui, porneşte din staţia de transformare 110/20 kV Fălciu, traversează DN 24A, mergând în paralel cu răul Prut până în apropierea caii ferate ce face legătură între România şi Republica Moldova, zona în care LEA traversează râul. Testele sub tensiune pe teritoriul românesc au fost finalizate cu succes. La finalul lucrărilor pe partea moldovenească se vor putea exportă până la 90 MW în funcţie de necesităţi şi de capacitatea de absorbţie a sistemului ţării vecine. LEA Fălciu- Gotesti asigura transferul de energie electrică între cele două ţări care tind spre unire şi creşterea siguranţei în alimentarea consumatorilor din zonă.

Participarea la iniţiativa cuplării pieţelor de energie electrică din ţările Europei Centrale şi de Est în vederea finalizării pieţei europene a energiei electrice rămâne un obiectiv major al României. Pe fondul confirmării statutului de producător important de energie, această participare va fi de natură să contribuie la profilarea RO drept actor regional important.
Realizarea proiectelor de interconectare în domeniul energiei electrice cu statele vecine oferă RO oportunitatea de a’şi consolida poziţia de exportator regional, prin prisma excedentului de producţie internă, iar procesul de integrare a pieţei europene de energie electrică oferă RO un atu important prin accesul electricităţii produse în ţara noastră pe pieţe regionale (atât pe axa N-S, cât şi E-V).

Sursa: georgesimion.wordpress.com, noi.md, mae.ro, drive.google.com , cnp.ro

Citiți și: MOLDOVA DE DINCOLO DE PRUT, RADIOGRAFIA UNUI STAT EȘUAT

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬‎ Geții‬‎ Pelasgii‬‎ Dacia‬‪ ROMANIA

PELASGA CARPATO-DUNĂREANA SE AFLĂ LA BAZA LIMBII ROMÂNE

Lucrarea noastră îşi propune, folosind cele mai recente cercetări şi avansând noi opinii, să analizeze fenomenul aşa-zisei ”romanizări” a populaţiei autohtone getice (inclusiv cele ocupate dacice) şi a ”latinizării” limbii lor în procesul de formare a limbii române, având ca obiectiv stabilirea specificului limbii noastre, a statutului ei în cadrul familiei limbilor ”romanice” şi, în special, a relaţiei ei cu limba latină.

1. Geneza limbii unui popor nu se poate produce în afara procesului etnogenezei acelui popor. Procesul formării limbii române este o componentă fundamentală a etnogenezei poporului nostru. După lingvistica oficială, limba română s’a format în cadrul procesului de romanizare a dacilor. Romanizarea, însemnând ”a introduce civilizaţia romană” (DEX [1]), implică patru aspecte principale: asimilarea de către populaţia cucerită a culturii materiale şi a celei spirituale (obiceiuri, credinţe etc.) a romanilor, a caracterului lor, precum şi însuşirea limbii acestora.
Problema romanizării ridică mai multe probleme. Să observăm, pentru început, că o serie de lingvişti contestă, însă, procesul.

Deşi între cele patru componente enunţate ale procesului există, evident, intercondiţionări, ne vom opri cu precădere asupra aspectelor de ordin lingvistic, făcând, atunci când e cazul, legăturile necesare.

1.1. Pentru început, facem observaţia că izvoarele istorice şi cercetările recente stabilesc sorgintea pelasgo-getică a italicilor.

”Popoarele italice, precizează M. Vinereanu [2] sunt, de fapt, de origine traco-iliră”, căci strămoşii italicilor au venit în mai multe valuri dinspre Balcani (siculii), de pe cursul mijlociu (latino-faliscii pe la 1.500 î. Hr.) şi superior (osco-umbrii pe la 1.300 î.Hr.) al Dunării, zone locuite atunci de geții din regiunile traco-ilire. Este știut că toate triburile din provinciile Tracia și Ilyria erau pelasgo-geți.

1.2. Se cuvine să notăm, ab initio, trei precizări privind romanizarea strămoşilor noştri geți, pe care romanii i’au numit și daci. Mai întâi, timpul de realizare a unui asemenea amplu şi complex proces prin contact direct a fost la noi foarte scurt, de 165 de ani (106 – 271 d. H.), în comparaţie cu perioada de dominaţie romană a altor popoare (evreii – 325 de ani, britanii – 400 de ani, egiptenii – 676 de ani, maltezii – 1.088 de ani ş.a.), care, totuşi, nu şi’au însuşit limba latină, limba învingătorilor. În al doilea rând, teritoriul cucerit reprezenta doar o mică parte din spaţiul getic, spațiul dacic era în special în Banat, Ardeal, și Oltenia.

Privind vehicularea de către unii ”specialişti” a unor clişee care au indus în eroare generaţii de români (”romanii au cucerit Dacia”, ”romanii i’au biruit pe daci”), cercetătoarea Iulia Brânză Mihăileanu face o apreciere tranşantă:

”Nu este adevărat. Nici din punctul de vedere al istoriei, nici din cel al matematicii. Legionarii l’au înfrânt pe Decebal, dar nu i’au biruit pe daci. Au ocupat doar 15 la sută din Dacia. Iar 15 la sută nu înseamnă întregul.” [3]

Napoleon Săvescu afirmase:

”Legiunile armatei romane au ocupat numai 1/7 din teritoriul Daciei, 14%”[4]. Cunoscută fiind unitatea limbii noastre din vechime până în prezent, se pune problema ”Cum au învăţat latina locuitorii din teritoriile libere (Dion Casiu, cronicar al vremii, le numeşte ”Dacia nesupusă”), reprezentând cca. 86% din suprafaţă?”

Revista Historia ne livrează, în articolul Romanizarea de Iancu Moţu (Historia.ro), povestea ”romanizării la distanţă” şi prin intermediari. Explicaţia dată de autor este că în diferite zone se aflau deja diferite grupuri de coloni, care ar fi răspândit latina în rândul autohtonilor. Aserţiune puţin probabilă din mai multe motive. Problema cheie este dacă aceşti coloni ştiau latina, limba centrală, căci, dacă existau, nu puteau fi decât întâmplător şi într”un număr foarte mic din Latium. Prin tradiţie, se susţine că aceşti coloni vorbeau latina populară. Nu ni se spune nimic, însă, ce este această latină populară (dar, mai ales, de unde provine, cine sunt vorbitorii ei originari şi dacă are vreo legătură cu spaţiul getic), pe care o ştiau aceşti coloni? Este evident că localnicii, în principiu, nu intrau în relaţii cu grupurile de colonişti decât rareori, căci îi considerau străini sau tot cotropitori. Posibilitatea răspândirii limbii latine de către aceştia în mod practic e pură ficţiune.

În al treilea rând, cine erau cuceritorii? Erau ei vorbitori de limbă latină? Din nou Historia exagerează importanţa armatei romane staţionare în Dacia, care, conform informaţiilor din epocă, reprezenta un număr relativ mic de ostaşi (5-6 legiuni – cca. 30.000 de oameni), în comparaţie cu apoximativ două milioane de autohtoni, adică de cca. de 60 ori mai mulţi, şi, pe de altă parte, armata trăia, de fapt, într’un perimetru restrâns şi închis, în castre; a administraţiei (care avea contacte nepermanente şi nu cu întreaga populaţie, ci, cel mult, cu şeful sau capul familiei ori al satului, restul membrilor – femei, copii, bătrâni – rămânând în afara acestui contact direct); a creştinismului (care se manifestă încet şi târziu); a urbanizării rapide a zonei (când se ştie că modul de viaţă a dacilor era cel rustic datorită practicării agriculturii şi creşterii animalelor, dacă nu se retrăseseră în locuri ferite, în munţii împăduriţi; iar termenul de târg, care, după Eugen Lozovan, este preroman, dacă nu chiar pre-indo-european [5], ridică mari semne de întrebare privind valabilitatea tezei); a veteranilor, care şi ei, mai degrabă, pentru a se integra cât mai repede în comunitatea unde voiau să rămână, foloseau vorbirea localnicilor; a coloniştilor aduşi după cucerire, care proveneau, însă, potrivit documentelor vremii, ”ex toto orbe romano”, unde se foloseau limbi diferite de cea din Latium şi chiar din Italia.

În Traian – împărat al Romei, D. Tudor afirmă:

”În ajunul luptelor cu Decebal, Traian a făcut însemnate recrutări spre a completa efectivele de război ale armatei. Toţi recruţii erau chemaţi numai din provincii, deoarece Italia avea o populaţie rurală foarte rară.”[6]

Mai mult, Valentin Roman susţine [7] că din Historia Augusta aflăm că Traian interzisese colonizarea Daciei cu locuitori din Roma şi Latium, datorită depopulării acestor zone centrale[8]. V. Roman aduce şi o altă perspectivă în discuţie:

”Unii istorici români, precum Nicolae Iorga, vorbesc despre faptul că mare parte dintre coloniştii stabiliţi în Dacia au fost aduși aici din zone vecine ale noii provincii, respectiv din Moesia, Pannonia, Iliria, Dalmatia etc, zone care, la acea vreme, erau locuite tot de neamuri…TRACE. Concluzia care se trage de aici este aceea că populaţia autohtonă dacă era înrudită cu mare parte din coloniştii veniţi în Dacia, că vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceeaşi religie, fiind cu toţii aparţinători ai marelui neam al tracilor.” [9]

Adept al latinizării, Iorga constată că în Dacia au fost aduşi colonişti geți din Tracia şi Illyria, care deși erau colonii romane, populația majoritară a rămas getică, ceea ce este un puternic argument pentru non-latinizare, cu atât mai mult semnificativ cu cât vine tocmai de la un latinist. Ca şi mai înainte, şi în această situaţie, din nou nu se poate susţine rolul coloniştilor în procesul de romanizare, căci ei nu erau latini din punct de vedere etnic, chiar dacă erau cetăţeni romani. Cercetarea istorică a stabilit de mult timp că sintagma ”cetăţean roman” desemnează un concept administrativ şi nu unul etnic.

Celebrul lingvist C. Tagliavini afirma în 1982:

”noţiunea de romanitate a fost o noţiune esenţial politică, iar romanii nu şi’au propus nicicând o asimilare violentă a populaţiilor supuse şi nu au încercat nicicând să îşi impună limba lor” [10].

În ce priveşte nonviolenţa de care vorbeşte Tagliavini, diverse surse din epocă ”vorbesc” mai degrabă de o situaţie de genocid, căci, din cele două milioane de geți, aproximativ 500.000 au fost ucişi sau vânduţi sclavi.

În ”Dacii”, Hadrian Daicoviciu susţine eronat şi fără dovezi asimilarea culturii romane de către populaţia autohtonă: „

”După ce adoptă cultura materială romană, dacii adoptă treptat obiceiurile romane, nume romane şi, în cele din urmă, limba latină.”[11]

Mai întâi, să observăm că fenomenul este tratat reducţionist şi, în bună măsură, prin generalizări şi extrapolări simpliste. Să precizăm că majoritatea lingviştilor consideră că la începutul sec. al VII-lea limba română era, în linii generale, formată, dar latina ca limbă de cultură (”ca limbă a unei culturi superioare”, potrivit lui Daicoviciu) la noi nu va fi folosită decât foarte târziu, prin sec. XVII-XVIII, şi doar în Transilvania, datorită Şcolii Ardelene.

Demonstrarea unui fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale (ceramică, podoabe) şi romanizarea prin transhumanţă pentru Moldova, Transnistria şi Bucovina, cum apreciază total în afara realităţii Alexandru Vulpe (”Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanţă”[12]) sau prin autoromanizare, datorită ”puterii limbii latine” căci e ”limba unei culturi superioare” (teza lui H. Daicoviciu [13]), situaţie însă contestabilă pentru limba română [14], sunt catalogate, pe bună dreptate, de către Iulia Brânză Mihăileanu, în analitica şi pertinenta lucrare ”Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?”, drept jonglerii cu pretins aer ,”ştiinţific” [15].

O lucrare complexă, cu o serioasă bază documentară adusă la zi, cu o cercetare care implică limbile romanice, accentul căzând pe limbile iberice, este ”No venimos del latin” (2013), publicată în 2016 şi în română, unde Carme Jimenes Huertas, o specialistă în lingvistică din Spania, face o analiză, erudită şi convingătoare pe compartimente, a limbilor romanice, concluzia concretizându-se în teza-titlu. În ce priveşte latinizarea limbii dacilor, Carme J. Huertas afirmă:

”Vedem deci că, în cazul românei, nu apar factorii unei latinizări intense: latina nu a fost o limbă de cultură, pentru că România aparţinea Bisericii Ortodoxe. Ca urmare, faptul că în România se vorbeşte o limbă romanică pe un teritoriu mult mai extins decât cel ocupat de romani şi că această limbă converge cu romanicile occidentale, limbi cu care nu s’a aflat în contact în ultimii două mii de ani, ne trimite la o limbă mamă comună, mult mai veche.” [16]

Trebuie să acceptăm, însă, că există prezenţe materiale romane, în special arheologice – drumuri, castre, edificii (construite, în primul rând, pentru a gestiona şi transporta bogăţiile jefuite din Dacia şi alte zone) ori vestitele terme – şi numismatice, care au fost realizate pentru cuceritori şi au fost folosite de cuceritori (nu cred că şi’i imaginează cineva pe geți folosind, cu excepţia drumurilor desigur, spre exemplu, termele romane). Pe toate le considerăm aspecte importante de viaţă, dar aspecte de tip exterior ale existenţei (şi cu o valoare limitată de folosinţă ca frecvenţă şi cuprindere pentru masa populaţiei getice), pe când elementele generale, fundamentale, structurale şi de esenţă ale vieţuirii, păstrate până astăzi, la nivelul portului (moştenit evident de la daci – căciula, cămeşoiul, iţarii, opincile, ia, catrinţa [17]), al culturii spirituale (obiceiuri, credinţe, tradiţii etc.), al creaţiei literare folclorice – Doinele, Mioriţa – ori coregrafice, precum Căluşarii, sunt anterioare cuceririi romane, adică sunt getice şi chiar mai vechi. Cercetătorul Gligor Haşa consideră că vechile obiceiuri ne vin până în contemporaneitate, fără echivoc, din substrat [18], referindu’se, evident, la geți.

Să adăugăm la aceste aspecte concrete şi unul de natură psihologică, cu mare impact asupra colectivităţii umane: sentimentul de ură şi respingere faţă de cuceritori nutrit de cei învinşi, sentiment care se păstrează generaţii întregi. Vezi resentimentele perpetuate la nivelul conştientului nostru colectiv faţă, spre exemplu, de năvălitorii turci, tătari şi alţii, chiar până în timpuri apropiate. Atunci de la cine, când şi cum au învăţat dacii cuceriţi şi, mai ales, cei liberi limba cuceritorilor romani, limba latină? Orice om cu o gândire logică, având în vedere atât de multe şi capitale aspecte potrivnice, va concluziona că romanizarea, ca proces general la noi, a fost o imposibilitate.

Analizând dintr’o perspectivă mai largă specificul culturii noastre, cercetătorul Ion Ghinoiu face o observaţie importantă pentru tema în discuţie: „

”Cultura noastră populară nu are legătură cu Roma. Noi avem o civilizaţie genetic legată de continent, de uscat, de spaţiul continental şi de apele curgătoare, spre deosebire de egipteni şi greco-romani, care au civilizaţii maritime. Lucrurile sunt foarte clare: toată cultura populară românească este legată genetic de uscat, nu are nimic a face cu cea greco-romană” [19].

Afirmaţia este categorică.

Istoricul G.D. Iscru arată că urmările directe (ca şi scopul, de altfel) ale aşa-zisei romanizări au fost jefuirea Daciei de bogăţii pentru a ieşi din criza în care se afla Imperiul, precum şi ”distrugerea centrului cultic şi politic al Daciei.”[20] Caracterul de jaf şi distrugător al cuceririlor romane a creat în mentalul colectiv al geţilor o atitudine de respingere a dominaţiei şi influenţei romane.

Arheologul Vasile Boroneanţ, fost director al Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti, recurge la argumentul tradiţiei orale, la opinia maselor, care era cu totul alta decât cea oficială, fapt, dacă nu determinant, cel puţin sugestiv:

”Peste tot oamenii din popor spuneau că se trag din daci. Peste tot pe unde te duceai la sat, ţăranii spuneau că cutare movilă sau val de pământ sau cetate e de pe vremea dacilor” [21].

Aşadar, tradiţia orală nu pomeneşte de romani, iar opina colectivă populară îi alungă din memorie şi, prin aceasta, de fapt, le neagă influenţa. Fapt mai mult decât semnificativ. Romanizarea este un construct teoretic, artificial, lansat de cuceritori iar oficialităţile naţionale au fost păcălite şi l’au adoptat de’a lungul timpului vinovat-interesate.

Iulia Brânză Mihăileanu consideră că romanizarea a fost ”o invenţie politică”, iniţiată acum mai bine de 1000 de ani, în biroul papal de la Vatican de către Papa Inocenţiu al III-lea, care îi cerea la sfârşitul secolului al XII-lea getului Ioniţă cel Frumos, conducătorul Ţaratului vlaho-bulgar, ”să recunoască public descendenţa daco-românilor din etnia romanică”, urmărindu’se, de fapt, convertirea acestora la catolicism. Răspunsul a fost negativ. Acţiunea este reluată în secolul al XV-lea de Papa Pius al II-lea [22], urmărindu’se acelaşi ţel al catolicizării românilor.

Contestând, de fapt, romanizarea, cercetătorul Mihai Floarea readuce, într’un nou context, o teză de luat în considerare:

”În ceea ce priveşte romanizarea din 107-275, ca proces de geneză a poporului român pe care o invocă încă mulţi autori români spre acoperirea unei continuităţi indubitabile (altminteri ţinând de „miracolul românesc”), am socoti’o cel mult relatinizarea locuitorilor Daciei ai căror strămoşi ”roiseră”, cu milenii înainte, în toată lumea, inclusiv în Peninsula Italică…” [23]

Dacă procesul istoric al ”roirilor” este o realitate şi dacă putem accepta, dintr’o anumită perspectivă, fenomenul (genetico-lingvistic) numit (care necesită şi el o analiză mai amplă), trebuie pusă în discuţie, însă, terminologia folosită, care sugerează, totuşi, primatul limbii latine, termen care a creat şi continuă să creeze grave confuzii. Vom reveni asupra subiectului.

1.3. Din punct de vedere al limbii, se ridică o problemă majoră: există o evidentă asemănare între limba română şi limba latină, între limba română şi ”limbile surori”, limbile romanice: italiana, franceza, spaniola, portugheza, provensala, sarda, catalana ş.a., fapt ce a stat la baza argumentării provenienţei românei şi a celorlalte nouă limbi romanice din limba latină.

Lingviştii noştri oficiali au analizat principalele compartimente ale limbii române şi au ajuns la concluzii ce par de necontestat: majoritatea elementelor din cele patru niveluri ale limbii române sunt de origine latină. Este clasică statistica pe origini a cuvintelor din vocabularul fundamental (cca. 1500 de cuvinte), care cuprinde lexicul ”cel mai funcţional”, făcută de Al. Graur în 1954 (Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române), incluzând 1419 cuvinte, din care 58,21% latineşti, 21,49% slave şi restul de 20,30% [24] de diferite origini, lucrarea nefiind, de fapt, relevantă pentru că se bazează pe etimologiile (dovedite, în marea lor majoritate, a fi eronate) stabilite de latinişti, şi reluată, cu aceleaşi greşeli de fond, de Dimitrie Macrea prin analiza cuvintelor aparţinând vocabularului uzual din Dicţionarul limbii române moderne (apărut în 1958), unde aproximativ 62% sunt termeni latineşti şi romanici, 14% de origine slavă şi 24% de diverse origini [25]. Ca urmare a acestui mod de lucru şi cu aceste etimologii, ponderea cuvintelor de provenienţă (directă şi indirectă) latinească este covârşitoare: 58– 62%.

De reţinut că B.P. Hașdeu a identificat pentru prima dată la noi, prin geniala comparaţie cu limba albaneză, cca. 100 de cuvinte din substratul dacic (abur, barză, brad, mazăre, viezure etc.).

Morfologia [26] este şi ea, în aceeaşi viziune oficială, aproape în totalitate latinească: substantivul are trei genuri ca în latină, pronumele este în totalitate de origine latină, numeralul (cu excepţia lui ”100”, care ar proveni din slavul ”săto”, M. Vinereanu stabilind, însă, că aceasta este o etimologie greşită [27]), este şi el latinesc, verbul are, ca în latină, cele patru conjugări:

I: -a, -are: a lăuda, lăudare (laudo, laudare);

a II-a: -ea, -ere: a avea, avere (habeo, habēre);

a III-a: -e, -ĕre (e scurt): a zice, zicere (dico,dicĕre) şi a

IV-a: -i, -ire: a auzi, auzire (audio, audire), la noi existând la a IV-a şi dezvoltarea -î, -(î) âre: a coborî, coborâre.

La sintaxă, se păstrează funcţiile de subiect, predicat, atribut, complement, adăugându’se funcţia de element predicativ suplimentar (Fetiţa aleargă veselă.), diminuându’se ponderea construcţiei prin subordonare (în propoziţie şi frază) şi eliminându’se poziţia finală fixă din latină a predicatului în enunţ.

Sistemul fonologic păstrează marea majoritate a fonemelor latineşti, adăugându’se ă, â (î), j, ş, ţ, apreciindu’se că acestea provin fie din substratul getic, fie de la slavi.

Precum se constată foarte uşor, din această sumară prezentare, în viziune oficială, a nivelurilor limbii române comparativ cu limba latină, rezultă clar înrudirea dintre ele, lingviştii trăgând concluzia, greu de negat în urma evidenţierii acestor fapte lingvistice, că româna provine din latină.

Totuşi, argumentele contra sunt tot mai numeroase şi tot mai ”de substanţă”.

Revenind la aspectele principale discutate, observăm că între concluziile celor două succinte prezentări există o contradicţie flagrantă:

(1) romanizarea la noi (ar trebui să includem, desigur, şi limba, ca parte a sistemului) a fost imposibilă şi

(2) latinizarea de către ”limba mamă” a limbii geto-dace ”apare” drept o realitate de netăgăduit. Există, aşadar, o opoziţie netă. Rezolvarea acesteia nu trebuie să aibă ca bază explicaţii subiective, fanteziste, ilogice.

Există trei posibilităţi logice:

(1) ori ambele sunt adevărare, ceea ce e imposibil;

(2) ori ambele nu sunt adevărate, ceea ce iarăşi nu e posibil şi

(3) doar una e adevărată, care este şi concluzia corectă. Problema care se pune este ”care dintre ele?” şi care sunt argumentele.

Premisa de la care trebuie să pornim este realitatea etnogenezei poporului nostru şi, implicit, a genezei limbii române. Or, această realitate este chiar această clară opoziţie: imposibila romanizare a dacilor, dar evidenta ”latinizare” a limbii lor. Dacă vom găsi o explicaţie raţională acestei situaţii, cel puţin ciudate, am rezolvat ”problema”.

Suntem într’o situaţie paradoxală: trebuie să dăm o explicaţie logică unei contradicţii, cel puţin aparent, ilogice. Această contradicţie (ciudată, dar interesantă) este mai mult decât semnificativă, căci ea conţine, prin caracterul ei ilogic şi imposibil, cheia adevăratei situaţii şi a corectei ei explicaţii. Clarificări absolut necesare atât pentru istoria limbii noastre, cât şi pentru lingvistica romanică.

2. Noi suntem în Europa de la începuturi; noi nu venim de undeva pe aceste locuri, cum au făcut toate, dar absolut toate, popoarele din jurul nostru, ci noi suntem aici dintotdeauna, pe teritoriul ţării aflându’se, ca dovadă, ”centrul vechii civilizaţii europene”, aşa cum au afirmat şi dovedit numeroşi savanţi români şi străini.

2.1. Marele poet şi filozof Lucian Blaga afirma cu îndreptăţită mândrie:

”Noi n’am venit de nicăieri. Noi nu ne găsim nici la Apus, nici la Soare–răsare. Noi suntem unde suntem…” [28]

Cercetând geneza poporului român, Marius Fincă, în lucrarea Cine sunt strămoşii noştri? (Pucioasa, 2012, p.109 şi 130), citează o afirmaţie semnificativă a indianistului belgian Louis de la Valle:

”Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi…strămoşii omenirii .” [29](Adică, înaintaşii noştri, ai românilor, sunt ”strămoşii omenirii”.

Că zona carpato-danubiană este spaţiul de antropogeneză europeană, de dinainte şi de după glaciaţiunea Würm, este dovedită arheologic prin descoperirea scheletului unui om de tip contemporan în Peştera cu oase din Banat, trăitor acum 42.000 de ani. Istoricul G.D. Iscru susţine ideea marii noastre vechimi, folosind perspectiva mitico-biblică, enunţând teza că străbuna îndepărtată a limbii române constituie limba primordială:

”Limba naţiunii illiro-trace-geto-dace a fost urmaşa directă a limbii arienilor / pelasgilor, poporul primordial al Europei, şi ea se regăseşte în limba română, prin excelenţă în limba română veche” şi ”limba arienilor rămaşi pe loc în Spaţiul Daciei…fiind o limbă primordială, şi organică, firească, naturală.”[30]

2.2. În ”Noi, Dacii”, dr. Napoleon Săvescu, pe baza distribuţiei Haplogrupurilor, susţine:

”Populaţia de azi a ţării noastre aparţine majoritar Haplogrupurilor R1b şi R1a. Acest argument genetic, esenţial demarcat pentru populaţiile din diferite zone ale lumii, ne detaşează cu claritate şi ne proiectează, unic, în spaţiul carpato-dunărean, dintotdeauna şi pentru totdeauna.” [31]

În alt loc, ”Pelasgii carpato-dunăreni se vor organiza mai bine administrativ, militar şi religios spre a lupta împotriva populaţiilor migratoare…Astfel, primul val de populaţie kurgan a fost absorbit, asimilat de autohtonii carpato-danubieni, care stimulaţi de migratori vor da naştere unui popor războinic, ”războinicii soarelui”, la acel început al anilor 4.400 – 3.900 î.Hr., cunoscut şi sub numele de popor dac (Dax – sfinţi, cavaleri, războinici), poporul «cel mai viteaz, cel mai cinstit şi drept din masa neamurilor pelasgice» (Herodot, Istorii)” [32].

Contribuţia studiilor de genetică are la bază argumente ştiinţifice de necontestat. Directorul Institutului de Biologie Umană din Hamburg, prof. univ. dr. Alexander Rodewald, susţine ideea unei continuităţi genetice care, pe o perioadă de aproape 5.000 – 6.000 de ani, din Epoca Bronzului şi până în zilele noastre, s’a conservat în structura genetică a populaţiei actuale de pe teritoriul României. [33]

2.3. Primul care vorbeşte la noi despre vechea civilizaţie europeană de pe teritoriul nostru este profesorul arheolog ieşean Teohari Antonescu în 1901 [34] iar Enciclopedia (vol. I, p. 67 şi urm.), realizată în 1922 de Universitatea din Cambridge, precizează că zona carpatică face parte din „habitatul primitiv al arienilor.” [35]

Arheologul american William Schiller, pe baza dovezilor materiale, arheologice, enunţă clar:

”Civilizaţia s’a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu’se apoi atât spre Răsărit, cât şi spre Apus acum 13.000 – 15.000 de ani” [36].

Deosebit de importantă este concluzia la care a ajuns renumita arheologă americană Marija Gimbutas (în lucrări publicate între 1963 – 73):

”România este vatra a ceea ce am numit ”vechea Europă”, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.Hr, axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile Indo-Europenizate patriarhale, de luptători din Epocile Bronzului şi Fierului. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea Sumeriană…” [37]

Având în vedere informaţiile despre pelasgi (arieni), ca primii locuitori de pe pământ, observaţiile de arheologie genetică ale lui Anatole A.Klyosov şi Giancarlo T. Tomezzoli [38], opiniile Michaelei Orescu despre civilizaţia atlantidică şi pacifidică, şi, mai ales, consideraţiile lui Guido Mansueli privind cele două centre de vieţuire din timpul glaciaţiunii Wurm (din Pirinei, care a dispărut inexplicabil în urmă cu 11.000 de ani, şi din Carpaţi, care s’a continuat), precum şi urmele fosile din ţara noastră, din Europa de răsărit şi de sud-est de acum cca. 40.000 de ani, avansăm, ca alternativă la teoria migraţionistă asiatică (Asia Centrală), susţinută de Klyosov şi Tomezzoli, a lui ”homo sapiens sapiens”, ideea originii lui europene, localizată în arealul carpato-danubiano-pontic, precum şi teza autohtoniei europene a genezei limbajului şi numim această limbă de început, vorbită de populaţia iniţială din aria Munţilor Carpaţi şi a Dunării, considerată urmaşa zeilor, luând în considerare un spaţiu sud-dunărean mai larg, pelasga carpato-dunărean-balcanică.[39]

În finalul capitolului ”Romani sau români?” din lucrarea citată, C. J. Huertas face o apreciere care susţine, cel puţin în parte, teza noastră:

”Limba şi scrierea cea mai veche din Europa ar putea proveni din zona Balcanilor.” [40]

3. În această problemă complexă, trebuie avute în vedere trei sfere de relaţii ale românei:

a. relaţia limbii române cu latina,

b. legăturile dintre română şi limbile romanice şi

c. relaţiile românei cu limbile europene.

În privinţa relaţiei dintre română şi celelalte limbi romanice, discuţia este amplă, complexă, cu multiple aspecte şi, neconstituind obiectul cercetării prezente, rămâne a fi reluată altă dată. Facem menţiunea că lucrarea lingvistei C. Huertas este un text de referinţă în această problemă, iar concluziile sunt tranşante:

”Ipoteza existenţei unei limbi mame anterioare aşa-zisei romanizări devine astfel mai solidă şi mai consistentă” [41] şi ”Dovezile sunt tot mai concludente: procesul (de formare a limbilor romanice) nu trece prin latină.” [42]

3.1. Legăturile românei cu celelalte limbi europene din afara grupului numit romanic au dezvăluit aspecte neaşteptate.

Cu un secol în urmă, savantul german Johannnes Schmidt, folosind teoria valurilor, a demonstrat că toate limbile europene se trag din română.

Lingvistul suedez Ekstrom per Olaff afirmă:

”Limba română este o limbă-cheie, care a influenţat în mare parte limbile Europei.” [43]

Reţinem, mai întâi, aspectul categoric al afirmaţiei privind orizontul de cuprindere a influenţei: totalitatea limbilor europene. Apoi, sfera acestei influenţe: ”mare parte” a fiecărei limbi.

Cercetând istoria popoarelor nordice, Maria Crişan ajunge la concluzaia că ”strămoşii noştri au fost şi strămoşii lor, ai suedezilor, norvegienilor, danezilor, olandezilor, belgienilor, finlandezilor, lituanienilor şi a câtor altor neamuri încă”[44].

Deşi interesantă şi seducătoare, afirmaţia include confuzia nedorită între geţi şi goţi, trebuind să se facă precizarea că geții se înrudesc cu germanicii, cu slavii etc. la nivel proto-indo-european.

S’ar putea da ca exemplu suficient de grăitor existenţa în limba irlandeză a peste 1.300 de cuvinte care au corespondent în limba română, explicabile printr’o bază comună anterioară, limba pelasgo-carpato-dunăreană (cum o numim noi), în perioada ”roirilor” spre nordul Europei. În acelaşi sens, Timotei Ursu prezintă un număr important de rădăcini comune vlaho-suedeze, ca dovadă a sursei comune, limba strămoşilor noştri, pe care cercetătorul o numeşte, argumentat, danubiana. [45]

3.2. Lingvişti de renume, precum Carlo Tagliavini sau B.E. Vidos, considerau, prin 1959, româna drept ”latina balcanică”. Realizând un pas înainte în sensul unei precizări spaţiale necesare, autorii tratatului de Istorie a limbii române, apărut la Editura Academiei (1969), o numesc ”latina dunăreană” [46].

Mergând pe aceeaşi linie şi în cadrul aceloraşi limite, lingvistul D.Macrea nuanţează însă formula: ”denumirea cea mai potrivită este, după părerea noastră, latina carpato-dunăreană.” [47]

Prin suţinerea ”orbeşte” a originii latine a limbii noastre, neacceptându’se nicio opinie contrară sau de nuanţă, şi a tezei latinizării limbii dace, lingviştii noştri oficiali actuali sunt iremediabil latinizanţi. Chiar tratatul de Istoria României, (I, Bucureşti, 1960, p. 788) prezenta această poziţie oficială prin opinia acad. E. Petrovici:

”Limba română e creaţia poporului român. El a făurit’o din latina populară adoptată de strămoşii săi geto-daci de la coloniştii romani, cu care s’au amestecat, adăugându’i elemente din idiomul daco-getic, vorbit înainte de romanizare.”

Aceeaşi poziţie, fără niciun fel de amendament, nuanţare sau alternativă, o găsim, regretabil, şi în manualele de istorie pentru clasa a XI-a, pervertind, vinovat, conştiinţa identitară a zeci de generaţii de elevi.

3.3. Dacă, aşa cum am văzut, romanizarea geților a fost o imposibilitate, atunci, pe cale de consecinţă, şi latinizarea limbii lor, ca parte a sistemului, a fost tot o imposibilitate.

Deocamdată, aducem în discuţie câteva aspecte, acceptând (şi pornind de la) realitatea izbitoarei asemănări a limbii române cu latina şi cu, mai ales, celelalte limbi romanice.

Mai întâi, să observăm existenţa unor informaţii (de pildă, imaginile de pe Columna lui Traian) privind ideea că în tratativele dintre geți şi romani, pe vremea lui Decebal, nu se foloseau tălmaci. Aşadar, asemănarea dintre cele două limbi era un fapt real, recunoscut în epoca de la confluenţa celor două ere, adică în sec. I î.Hr. şi I d.Hr.

3.4. În esenţă, se pune problema primatului şi filiaţiei acestora. În această problemă, se configurează la noi două poziţii diferite.

3.4.1. Corneliu Florea [48] sintetiza clar, în 2013, una dintre ele:

”Teoria înrudirii limbilor vorbite de romani şi de daci, înainte de Anno Domini 105, este o teorie mult mai logică decât cea în care am transformat cuceritorul cu legionarii lui în profesori de latina vulgară din Latium.”

Se subînţelege din afirmaţie că aceste două limbi au evoluat în paralel, pornind dintr-un trunchi comun. Principalul merit al tezei este acela că neagă tranşant prioritatea limbii latine şi, de aici, şi derivarea românei din latină.

Această poziţie este susţinută şi de Maria Pirtea:

”Romanii vorbeau ca şi dacii, ca şi tracii, ca şi ilirii şi probabil ca şi alte popoare din continentul european, aceeaşi limbă străveche”, având ”acelaşi trunchi lingvistic din care s’au despărţit.”[49]

De fapt, N. Densuşianu, încă din 1910-1912, în Dacia preistorică, [50] presupunea că limba getică şi limba latină provin din limba pelasgă.

3.4.2. O a doua teză derivă din prima, dar merge mai departe, susţinând statutul primordial, de întâietate al străbunei limbii române (al limbii române, de fapt, pentru a folosi acelaşi sistem de referinţă ca al latiniştilor) faţă de latină.

Chiar un reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene, Petru Maior, afirma:

”Totuşi dacă vom avea a grăi oblu, limba românească e muma limbii cei latineşti.” [51]

Încă din 1839, istoricul francez Felix Colson, într’o lucrare despre Principatele Moldovei şi Valahiei, susţinea că nu dacii au învăţat limba de la romani, ci, dimpotrivă, romanii au învăţat’o de la geți. [52] Constantin Daicoviciu recunoştea că geții vorbeau o limbă proto-latină. Folosind informaţii de la unii gânditori medievali – suedezii Joannes Magnus Gothus (1488-1544), Carolus Lundius (1638-1725), belgianul Bonaventura Vulcanius Brugensis (De literis et lingua Getarum sive Gothorum, 1597), cercetătoarea M. Crişan, după ce analizează o serie de cuvinte din fondul principal de cuvinte, cum sunt: casă, tată, frate, soră, plug, blid, greblă…, toate fiind la origine getă, trage o concluzie categorică:

”Substratul getic l’am găsit prezent şi în elină – prima care s’a înfruptat, şi în latină, via limba elină, a doua uneori şi direct, apoi toate limbile zis romanice şi anglo-saxone îşi au cel puţin fondul principal de cuvinte în străbuna limbă getă; dintre limbile asiatice sunt prezente frecvent persana, turca, sanscrita …” [53]

Autoarea crede că ”Mai tânăra limbă – şi anume latina (subliniem, mai tânăra, [este] fiică sau nepoată a limbii gete.” [54]

3.4.2.1. Tot atât de grăitoare ni se pare şi poziţia ”ştiinţificilor” noştri contemporani, care nu văd sau nu vor să vadă realitatea. Semnificativă este poziţia adoptată de Academia Română prin vocea academicianului Marius Sala, reprezentantul oficial al Institutului de Lingvistică ”Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, care afirma în 2012:

”Metoda folosită, cea comparativ istorică, nu lasă nicio portiţă de verosimilitate afirmaţiei că limba română ar sta la baza limbilor europene.” [55]

Se exclude (regretabil) definitiv, precum se vede, orice altă ipoteză. Se pune firesc întrebarea: Oare cunoscutul academician lingvist nu cunoştea. Dicţionarul Etimologic al lui M. Vinereanu şi nu citise extinsul Argument al lucrării, tipărit din 2008, şi nici Rădăcini Nostratice în Limba Română din 2010, în care autorul, chiar pe baza metodei comparativ-istorice, demonstra sistematic, pe compartimente ale limbii, de la proto-indoeuropeană şi limbile indoeuropene până la română, caracterul prioritar al limbii getice, străbuna limbii române?

3.4.2.2. Şeful Catedrei de Limba Română şi Lingvistică generală de la Facultatea de Litere din Universitatea ”Al. I. Cuza”, Iaşi, profesor dr. Constantin Frâncu, afirmă în Cuvânt înainte că M. Vinereanu:

”…pe baza metodei comparativ-istorice, reconstituie sistemul fonologic al limbii traco-dace, respectiv al limbii române şi le compară cu sistemul fonologic al altor limbi indoeuropene, ajungând la concluzia că limba română face parte din marele grup italo-celto-ilirico-tracic, care în mileniul al II-lea î.Hr. era o singură limbă, diferenţiată doar la nivel dialectal. Dialectul din centrul şi estul Europei a devenit ulterior limba iliro-traco-dacă, care ar fi fost vorbită la sfârşitul erei pre-creştine…”[56]

Vinereanu (Dicţionarul etimologic [57]) aduce în discuţie un important argument de tip lingvistic. Dacă se acceptă originea latină a limbii noastre, argumentându’se cu prezenţa în lexic a 14% elemente latineşti, atunci celelalte 86% vor determina fenomenul cunoscut în lingvistică sub numele de ”creolizare”, ceea ce ar fi dus la pierderea aproape totală a flexiunii morfologice. Ipoteza cade, deoarece limba română are o morfologie foarte bogată atât la substantiv, cât şi la verb.
De asemenea, în decembrie 2012, Micael Ledwith, personalitate cunoscută în lumea ştiinţifică internaţională, fost consilier al papei Ioan Paul al II-lea, preciza într’un interviu la TV Cluj:

”Nu româna provine din latină, ci, mai degrabă, latina se trage din română.”

3.4.3. O poziţie de mijloc [58], având la bază viziunea filozofică a lui Ştefan Lupaşcu şi propunând folosirea noţiunilor de ”antestrat”, ”neostrat” şi ”terţul inclus”, aduce lingvistul Ioan D. Denciu [59]:

”Româna – singura trăsătură ce ne defineşte indubitabil identitatea – nu e nici latină, nici traco-daco-getă, ci un sistem idiomatic foarte preţios, nou şi vechi totodată, de-sine-stătător; nu mai poate fi numită neolatină – şi nu trebuie calificată neotracodacă! – pentru că similitudinile se explică altfel. Putem s’o numim în continuare romanică, dar s’o calificăm mai precis drept romanoidă, adică aducând de la nivelul indoeuropenei din Balcani (‘pelasgicei”) – prin intermediul geto-daco-moesienei – caractere asemănătoare cu ale latinei, sardei, occitanei, francezei, italienei, portughezei, spaniolei ş. cl., acestea privite mai curând ca ”surori” ale latinei decât ca ”fiice” (poate totuşi unele, spaniola de exemplu, au acest statut)”.

Ipoteza pentru filiaţia lingvistică este serioasă şi acceptabilă. De discutat este termenul romanoidă, care trimite, totuşi, prin radical, la domeniul latinitate (cu care nu suntem de acord), iar sufixoidul -oid (ă) include o conotaţie negativă, peiorativă, care ar trebui luată în considerare pentru denumire.

4.Ceea ce ne interesează pe noi, în mod prioritar şi esenţial, este mult discutata relaţie dintre română şi latină.
4.1. Să observăm, mai întâi, că, în prezent, o serie de lingvişti – primul a fost francezul Yves Cortez (Le français ne vient pas du latin -Essai sur une aberration linguistique, L’Harmattan, Paris, 2007) [60], din Spania Carme Jiménez Huertas (No venimos del latin, Circulo Rojo, 2013; în română, Nu venim din latină, Traducere de Mihaela Alda, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2016, 229 p.[61]), italianul Mario Alinei (Origini delle lingue d’Europa), la care se adaugă rusul Igor Diakonov sau grecul Dienikes Pontikos, contestă procesul romanizării.

Lingvistul M. Vinereanu, în prefaţa [62] Dicţionarului Etimologic al Limbii Române, neagă (în 2008) influenţa latină asupra structurii morfo-sintactice şi fonologiei româneşti, susţinând argumentat că elementele comune provin ”din fondul comun traco-italo-celtic” . Recent, M. Vinereanu face o afirmaţie tranşantă:

”…latina nu este limba mamă a limbilor romanice, aşa cum nici latina clasică – dar nici altfel de latină – nu este.” [63]

Carme J. Huertas, după analiza compartimentelor limbilor romanice, constată că:

”Nici fonetica, nici morfosintaxa limbilor romanice nu aparţin tipologiei latine.” [64]

Decide că ”legătura dintre limbile romanice şi latină ar fi de înrudire, nu de filiaţie.” [65]

Şi apoi vine şi cu o precizare semnificativă pentru limba noastră:

”Este, fără îndoială, fascinant, să constatăm că româna păstrează anumite aspecte care ne ajută să ne apropiem de limba mamă comună.” [66]

4.2. Demonstrarea statutului de prioritate a limbii române se poate face şi prin analiza altor aspecte.

4.2.1. De pildă, în sanscrită există cuvinte înrudite cu cele românești, considerate la noi a fi de origine latină. Faptul este imposibil, dacă acceptăm ideea latinizării limbii dace, deoarece romanii nu au avut niciodată contact cu India, iar ”roirile” carpato-danubiene s’au produs înainte cu câteva milenii de cucerirea Daciei de către romani. De asemenea, există cuvinte româneşti similare cu cele din sanscrita-vedică, dar ele nu există în limba latină, Marin Bărbulescu-Dacu [67] identifică în sanscrită cca 400 de cuvinte cu cognaţi în limba română. Napoleon Săvescu exemplifică, între altele, numeralul de la 1 la 10 din sanscrită, este apropae identic, cum uşor se vede, cu cel din română, la care se adaugă numeralul ”sută”, în sanscr. ”shata”, când în latină este ”centum”.

Explicaţia constă în faptul că în sanscrită termenii se datorează străvechii române, pelasga carpato-dunăreană (zicem noi), urmare a fenomenului ”roirilor”, când populaţia carpato-dunăreană a ajuns până în India, iar latina şi slava, apărute mai târziu, nu puteau lua aceşti temeni decât de la noi. De aici şi concluzia, formulată, nu fără un tonic sentiment de mândrie, de către dr. N.Săvescu: ”noi nu suntem urmaşi nici ai slavilor, nici ai romanilor, ci ei sunt urmaşii noştri.” [68]

Contrazicând poziţia eronată a lingvisticii oficiale că românescul ”sută” provine din slavul ”săto”, Mihai Vinereanu demonstra clar, încă din 2008, cu argumente de lingvistică fonetică şi istorică, în mod riguros ştiinţific, că acesta provine de la geți.[69] Pertinente sunt pentru această etimologie şi observaţiile Iuliei Brânză Mihileanu din Cercul vicios al jongleriilor ,”ştiinţifice”. [70]

Încadrarea făcută de lingvişti românei la grupul limbilor satem, unde este inclusă şi traco-daca, este, după Iulia Brânză Mihăileanu, o dovadă certă a distanţării de latină, care este, cum se ştie, o limbă centum. [71] Mai mult, româna are trăsături comune cu ambele grupuri, ceea ce o aşează, susţine M. Vinereanu, într’o poziţie centrală, [72] faptul fiind şi o sugestie a posibilului izvor comun pentru ambele grupuri.

4.2.2. O dovadă culturală în discuţia noastră aduce Maria Crişan, care constată că ”la comediograful Plaut, care a trăit în sec. III – II î.e.n., fiind aproape contemporan lui Cato Major / Cato cel Bătrân, întâlnim cuvinte şi expresii geto-dace puse în gura personajelor sale – GEŢI şi DACI deopotrivă, probând cu prisosinţă că seminţia traco-geto-dacă locuia pe teritoriul Italiei cu cinci secole înainte de cu totul parţiala cucerire a Daciei de către legiunile romane.” [73]

4.2.3. Un nou argument al priorităţii românei îl aduce Ion Lazăr prin analiza relaţiilor lexicale dintre latină, română şi italiană. Observă că, potrivit concluzilor cercetătorilor, ”limba latina clasică are cele mai multe asemănări (lexicale) cu limba română; iar limba italiană, moştenitoarea de drept a limbii latine, are cele mai multe asemănări şi cuvinte comune, nu cu latina, ci tot cu româna. Înseamnă că singura concluzie posibilă, logică şi adevărată este că din limba primordială a străbunilor noştri…a luat naştere atât limba latină cultă şi italiana, cât şi toate celelalte limbi aşa-zis romanice.” [74]

4.2.4. Alt aspect semnificativ rezultă din compararea unei caracteristici specifice – unitatea vorbitorilor – în limbile română şi italiană, între care s-a constatat o diferenţă esenţială din acest punct de vedere. Italiana se caracterizează printr-un număr mare de dialecte (după T. Ursu, nouă principale, după alţi cercetători, aproximativ 1500), vorbitorii lor neputându’se înţelege între ei. De aici rezultă că nici continuatoarea de drept a latinei şi de pe acelaşi teritoriu iniţial, italiana, nu a fost romanizată [75] şi nu a putut fi ”latinizată”, căci în acest caz ar fi trebuit, credem noi, să fie exemplar de unitară.

Semnificative sunt şi opiniile lingvistului italian Mario Alinei privind diversitatea lingvistică de aici. În comparaţie cu italiana, româna, din toate teritoriile unde este vorbită, se caracterizează printr’o uimitoare unitate. ”Un fapt esenţial trebuie neapărat remarcat, susţine Timotei Ursu, păstrarea în limba tuturor vlahilor a fondului lexical şi a structurilor gramaticale din arhetipul proto-danubian; ceea ce înseamnă, ipso facto, o continuitate etnică remarcabilă.”[76]

Aşadar, româna are alt statut. Unitatea şi continuitatea ei sunt rezultatul statutului ei vechi şi primordial.

5. Să analizăm problema dintr’o altă perspectivă. Ce este limba latină? C.J. Huertas precizează:

”LINGUA LATINA era limba vorbită în Latium, înrudită cu ROMANA LINGUA şi cu limbile vorbite de vecinii săi din Peninsula Italică, din Peninsula Iberică şi din vechea Dacie.” [77]

Se cunosc trei idiomuri principale ale acesteia: latina arhaică, (stră) veche, bătrână, prisca, fixată temporal înainte de anul 750 î.Hr., care era, probabil, pelasga bătrână; latina populară, rustică, vorbită, vulgară [78] şi latina cultă, oficială, scrisă.

5.1. Limba română, ca şi celelalte limbi romanice, provine, potrivit tradiţiei, din latină. Din latina populară. Conceptul de latină populară este neclar şi imprecis folosit. Cine vorbea acest idiom? Era el unitar? Avea el putere de influenţare? Recent, M. Vinereanu aduce, prin teza despre lingua romana rustica, noi şi concludente argumente împotriva vechilor şi eronatelor teorii. De fapt, lingvistul, folosind dovezi de lingvistică istorică, arată că latina vulgară nu a fost limba maternă nimănui şi, ca atare, nu este limba mamă a niciunei dintre limbile romanice [79].

Carme J. Huertas susţine:

”Nu găsim nicio dovadă empirică în sprijinul existenţei latinei vulgare. Dovezile arată că se scria în latina clasică şi se vorbea în alte limbi.” [80]

Avem o informaţie importantă despre limba română şi ausonii, locuitorii din centrul meridional al Italiei. Diplomat şi istoric grec din sec. al V-lea d. Hr., Priscus călătoreşte în regatul lui Attila prin 449 d. Hr. El întâlneşte ausoni (limba ausonică?) [81] la sudul Dunării, în Moesia Superioară şi pe teritoriile Banatului şi Crişanei de astăzi şi constată că limba lor era apropiată de graiul geţilor şi de româna străveche.

Istoricul Iscru consideră, nu fără temei, aşa-zisa latină populară ”variantă mai tânără a limbii române vechi.” [82] Când clasele ”de sus” romane creaseră o latină cultă în dispreţul mulţimii, ”Jos, cei mulţi, notează G.D. Iscru, vorbeau limba bătrână, desprinsă din trunchiul lingvistic ancestral comun al arienilor/pelasgilor, din care descindea şi limba celor cuceriţi.” [83]

Istoricul dă o explicaţie logică fenomenului (şi termenului):

”limba băştinaşilor din Spaţiul carpatic/carpato-dunărean, limbă dusă…de ”roirile” pornite de aici, a putut fi, în locurile în care acestea s’au stabilit, limba bătrână în care oamenii se puteau înţelege şi ea a putut menţine un important fond de cuvinte în limbile diferenţiate ulterior în spaţiile de sedentarizare.” [84]

Într’o anumită măsură, într’un fel apropiat ca viziune, Mihai Florea propune, într’o recentă lucrare (2016), pentru limba de origine (indoeuropeana) un termen oarecum general, dar cu o semnificativă încărcătură semantică, limba pământului [85], pe baza unei argumentări ce ni se pare foarte serioasă.

Când este vorba de a demonstra trecerea de la latină la română se dau ca exemple legile fonetice [86], pornindu’se de la latina cultă, şi nu de la cea populară, unde situaţia este diferită. Ce este, de fapt, latina clasică? Este un construct cizelat, cult deci, făcut de cărturari mai târziu, prin sec. V-I î.Hr., cu intenţia de unificare imperială a diverselor idiomuri din peninsulă. [87]

C. J. Huertas apreciază:

”Latina clasică ar fi, atunci, limba scrisă rezultată în urma unui proces de omogenizare…A fost o limbă planificată şi în prima fază pentru a comanda trupele şi pentru a unifica armate de diferite origini, pentru a redacta documente juridice, istorice şi literare…Mai târziu, impunerea latinei a fost continuată de Biserica Catolică, odată cu renaşterera culturii şi a artelor latine.” [88]

Ea a fost perfecţionată în timp şi impusă în alte zone, ulterior, prin biserica catolică, aceasta urmărind extinderea puterii şi a dominaţiei ei. Un construct asemănător, cult, a fost şi slavona, slava bisericească, provenită din bulgara veche (creată, însă, cu secole înainte de realizarea alfabetului chirilic de către călugării ortodocşi Chiril şi Metodiu, în secolul al IX-lea), care a fost folosită secole întregi în sud-estul Europei ca limbă de cult, de cultură şi de cancelarie. Ca şi slavona, latina clasică nu era înţeleasă şi nici folosită de popor, de oamenii simpli. Slava este, ca şi latina, acum, o limbă moartă, dar există limbile vii rusă, bulgară, poloneză, cehă etc., aşa cum trăiesc aşa-zisele limbi romanice, ca italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna, occitana, catalana ş.a., dar geneza acestora este una specială şi complexă. Teza formării limbilor romanice din latină este subminată, mai întâi, de analiza logică a raporturilor dintre limba ”mamă” şi limbile ”fiice”.

Ioan Curtean de Hondol (preşedintele Fundaţiei Internaţionle ”Mihai Eminescu”) face o observaţie raţională şi de bun simţ: o limbă populară poate da naştere unui idiom cult, dar un idiom cult niciodată nu va putea da naştere unei limbi populare. Latina populară (care nici nu a existat, de fapt) ar putea constitui baza pentru un idiom cult – latina clasică. Problema care se pune este dacă pornindu’se de la un construct teoretic, se putea construi o limbă pe care o masă de vorbitori – geţii şi alţii – părăsindu’şi limba lor, să o adopte şi s’o folosească în mod curent. Asemenea proces este pură fantezie, lipsit de bază practică, reală şi logică, deoarece se înlocuiesc vorbitorii, fiinţe reale, cu nişte roboţi.

Aşadar din idomul cult latina nu se puteau naşte limbi populare. Ştiind, potrivit surselor istorice, că în secolul III î.Hr. latina era o limbă moartă, C. Huertas se întreabă logic şi cu îndreptăţire:

”Dacă nici romanii nu vorbeau latina, cum poate cineva să susţină că locuitorii din ţinuturile noastre au renunţat la limba lor maternă, înlocuind’o cu alta, pe care nu o înţelegeau.” [89]

Şi de aici din nou concluzia: latina clasică nu poate fi baza limbii române şi a celorlalte ”limbi romanice”. Din contră, doar vechea română sau stră-română. Pe baza unor argumente lingvistice şi compararea unor texte din Galia şi Spania din sec. IX-X, M.

Vinereanu duce încetarea folosirii limbii latine spre sec. I î.Hr., precizând:

”cum cineva mai poate susţine că romanii au răspândit şi implementat latina de la Oceanul Atlantic până la Marea Neagră, când în Roma, începând cu secolul I d.Hr, nimeni nu mai vorbea latina ca limbă maternă. Triburile oscilor au fost cucerite de romani în a doua jumătate a secolului IV î.Hr. Prin urmare, 300 de ani mai târziu, o mare parte din populaţia Romei vorbea limba oscă, în timp ce limba latină încetase de a mai fi vorbită.” [90]

Noile cercetări teoretice din lingvistică aduc perspective noi.

”Lingvistica cognitivă, afirmă C.J. Huertas [91], e pe cale să schimbe concepte lingvistice elementare, considerând că toate constructele gramaticale au o bază simbolică.”

Faptul este aplicabil şi la aşa-zisele limbi romanice. Termenii protolatină sau paleolatină (care ar trebui, de fapt, să desemneze, după M. Orescu, limba pelasgo-getică de la 5.000 î.Hr., când a pornit migraţia condusă de Rama către Asia continentală, purtând cu ea şi limba sanscrită), prin menţinerea în structură a componentei latină, creează confuzie, căci s’a fixat într’un timp îndelungat în conştiinţa vorbitorilor şi în uzul cercetării ştiinţifice. Pentru corectarea erorii este mecesară o altă terminologie, clară şi precis delimitată.

5.2. Lingviştii străini Kopitar, Miklosich, H. Schuchardt şi românul B.P. Hașdeu sunt primii care au stabilit numeroase elemente şi trăsături neromane, ce nu pot proveni decât din substrat, dintr’o limbă preromană, limba getică, numită și traco-daco-iliră.

5.2.1. După ce susţine, printr’o pertinentă analiză[92], că traco-dacă este termenul mai potrivit realităţii etnogenezelor din epocă, I.I. Russu, prin comparaţia cu latina şi albaneza, stabileşte, deşi adept al romanizării, un număr de aproximativ 90 de cuvinte pre-romane şi care lipsesc în albaneză, considerate drept autohtone pentru limba română: amurg, băiat, bordei, brânză, căciulă, copil, ghiară, gorun, măceş, mistreţ, muşat, prunc, strugure, sugruma, ţăruş, urdă, zăr etc.  Evident, Tracia și Dacia fiind numai niște regiuni delimitate, acestea nu puteau fi etnii, ci doar regiuni getice locuite de etnia pelasgo-getică majoritară a Europei vechi.

Faptul că aceste cuvinte, cu semnificaţie esenţială în sfera de vieţuire românească dintotdeauna, nu se află în latină, nici în albaneză, care provine, după părerea majorităţii lingviştilor, din limba getică (indiferent că i se dă tentă regională ”tracă”, ”iliră” sau chiar ”dacă”, denotă pentru română o fizionomie, cel puţin în parte, singulară.

Subtil cercetător, I.I. Russu face o constatare foarte importantă privind realitatea relaţiei dintre cele două limbi, identificând ştiinţific un fapt lingvistic deosebit.

”Elementele prelatine formează cu cele latine un singur tot, care a suferit aceleaşi transformări fonetice: este fondul lexical moştenit al limbii române, deosebit de numeroasele împrumuturi ulterioare.” [93]

Dacă elementele prelatine şi cele latine formează un singur tot şi dacă acesta cunoaşte ”aceleaşi transformări” înseamnă că pentru a se produce aceleaşi transformări trebuie să existe între elementele celor două componente dacă nu identităţi, cel puţin similitudini de structură şi de esenţă genetică, căci, altfel, nu ar putea avea loc transformări identice. Concluzia, de aici, este că între cele două componente, prelatine şi latine, sunt asemănări esenţiale, de esenţă genetică, iar consecinţa evidentă este realitatea înrudirii celor două componente, de care I.I. Russu nu era din păcate conștient. Adică, elementele pre-latine şi cele latine sunt similare, dacă nu identice în structura lor genetică. Deci, latina este înrudită cu ”prelatina”, adică cu pelasga carpato-dunăreana. Astfel, subordonarea latinei faţă de limba getică, faţă de limba română în fond, poate fi demonstrată ştiinţific.

Considerăm corectă și afirmaţia lui Mihai Vinereanu că limba getică, traco-dacă cum o numește el, este ”adevărata predecesoare a limbii române, şi nu latina.” [94]

Noi numim limba străbuna acesteia pelasga carpato-dunăreană (vezi supra 4.2.1). Din punct de vedere evolutiv, credem că putem distinge pentru limba română trei etape anterioare:

1. pelasga carpato-dunărean-balcanică (considerată proto-indoeuropeana) în epoca stră-străveche post-anatoliană,

2. pelasga carpato-dunăreană (româna străveche, danubiana, indo-europeana comună) în neolitic şi

3. limba getică, sau prin variațiile regionale folosite de mulți specialiști, traco-iliro-dacă în Antichitate. [95]

La întrebarea folosită ca titlu al unei lucrări bine documentate, ”Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?” (2015), Iulia Brânză Mihăileanu răspunde tranşant:

”Originea traco-dacă a limbii române este nocivă pentru cei care au inventat teoria romanizării. Îndeosebi pentru urmaşii lor.” (p. 13)

6. O mare parte din lingviştii noştri din trecut, concentrându’se pe etimologie, ca şi autorii DEX-lui, au greşit mai ales prin concluzia că noi am luat multe cuvinte de la alţii când, de fapt, fenomenul este invers de cele mai multe ori.
6.1. Viziunea lingviştilor, ca și autorii DEX a falsificat şi falsifică statutul identitar românesc. De mirare şi de neexplicat este faptul că autorii lui găsesc tuturor cuvintelor româneşti etimologii străine, rămânând, totuşi, (curios!) încă 4.000 de cuvinte cu origine necunoscută.

Există aici o flagrantă contradicţie logică. Se ştie (cum s’a demonstrat şi în paginile anterioare) că poporul nostru are o vechime de mai bine de 5.000-6.000 de ani (vezi supra afirmaţiile lui Al. Rodewald, cap. 2.2.). Mai mult, şi’a dovedit o remarcabilă stabilitate şi continuitate, când valuri de migratori au trecut, când pe alţii i’am primit şi i’am acceptat în necazul căutării unui loc prielnic vieţuirii, dar noi am rămas, aici, statornici pentru totdeauna. Limba noastră, după autorii DEX-ului, este o limbă de împrumut!?!? Toate cuvintele noastre, după ei, sunt luate de la alţii, de la popoarele din jur!?!? Aşadar, cei care au venit mai târziu pe meleagurile noastre – şi romanii, şi slavii, şi maghiarii ş.a. – ne’au dat cuvintele lor. E ridicol!

Din toată terminologia noastră piscicolă, de pildă, formată din cca. 500 de termeni, doar unul e latinesc (peşte), iar restul sunt de origine slavă. [96] Până şi ”Numele pieselor din costumul naţional românesc sunt toate împrumutate”, dezvăluie ironic I. Brânză Mihăileanu în ”Pentru cine e nocivă originea traco-dacă a limbii române” (p. 31). Opinca şi nojiţele vin de la slavii bulgari. [97]

Adică, geții au rămas neîncălţaţi sau n’au numit peştii, cu care se hrăneau de mii de ani, până în sec. al VI-lea d.Hr., când au venit slavii pe aici. Cercetătorul Vinereanu apreciază că ”multe cuvinte româneşti, care au fost considerate de origine slavă, provin de fapt din fondul traco-illiric” [98]. Gând provine, după DEX, de la maghiari. Adică, geții nu ”au gândit” până în secolul IX d.Hr., când au venit ungurii în Ardeal.[99] Aşadar, noi n’am fi fost în stare să ne creăm o limbă, un mijloc obişnuit, firesc de comunicare.

I. Brânză Mihăileanu atrage atenţia asupra unui aspect perfid şi deosebit de periculos:

”Mesajul subliminal pe care caută să ni’l transmită autorii (DEX-ului, n.n.) unor astfel de miracole lingvistice este: dincolo de romanizare noi nu avem rădăcini. Noi vorbim o limbă compusă din împrumuturi” (p. 21). Autorii DEX-ului vor să ne convingă, afirmă cercetătoarea, că ”suntem un neam lipsit de simţul creativităţii şi al valorilor; avem doar simţul imitaţiei.” [100]

Fals, prostie şi rea-credinţă din partea acestor ”farsori lingvistici”!

O situaţie care confirmă poziţia acestor oficiali români este dată de faptul că un cercetător maghiar, Ferenc Bakos, a identificat în al său Dicţionar etimologic al limbii maghiare 2.333 cuvinte româneşti preluate de maghiară, iar instituţiile noastre oficiale au interzis pomenirea lui; de traducerea şi publicarea acestuia nici vorbă, iar de corectat etimologiile greşite din DEX de această origine nici nu se pune problema! Doar dezinteres?

Din cele 601 rădăcini nostratice stabilite de cercetătorii A. Bomhard si J.C. Kerns, M.Vinereanu identifică 216 rădăcini lexicale, care se pot aplica limbii române.

Aşadar, susţine Vinereanu,

”nu se va mai putea menţiona în DEX ”cuvinte cu origine necunoscută” sau luate de pe la vecinii care s’au aşezat pe-aici multe, multe secole mai târziu, pentru cuvinte ca ceafă, cocor, deal, întuneric, stuf, zeamă şi alte cca 350 de cuvinte, ci cuvinte cu origine nostratică.” [101]

Iar noi credem că aceste cuvinte, prin pelasga-carpato-dunărean-balcanică, şi’au continuat vieţuirea în indo-europeană, pe care noi o numim, credem potrivit, pelasga-carpato-dunăreană.

6.2. Încă din 1970, lingvistul I.I. Rusu stabilea, folosind indo-europeana, aproximativ 200 de termeni de origine traco-dacă (getică).[102]

Din cele 5400 cuvinte-titlu (din care provin cel puțin 25.000 de cuvinte, considerând că fiecare cuvânt-titlu are cca 5 derivați), doar 13% sunt comune cu latina, iar 58% sunt din fondul pre-latin sau getic (traco-dac) [103]). Având în vedere că elementele lexicale din fondul principal au un număr mai mare de derivați (în raport cu împrumturile care au derivați puțini sau nu au niciun derivat) și sunt în marea lor majoritate de origine getică, procentajul cuvintelor getice (traco-dace) în limba română este cu mult mai mare. Mihai Vinereanu în Dicţionarul Etimologic (2008), pe baza unor ample cercetări comparative cu indo-europeana, arată că 84-85% reprezintă elementele autohtone [104], considerând, în acelaşi timp, că elementele lexicale comune cu latina sunt doar înrudite cu latina, fără să provină din latină, adică sunt elemente getice, contrazicând radical viziunea oficială.

Iulia Brânză Mihăileanu face şi o ”mică statistică” a originii termenilor privind casa românului potrivit DEX şi găseşte din cele 54 de cuvinte 16-slave, 12-latine, 6-turceşti, 4-ucrainiene, 3-albaneze, 3 cu etimologie necunoscută, 2-bulgare, 2-sârbeşti, 2-greceşti, 2-maghiare, 1-rusesc şi 1-francez, încheind cu observaţia:

”Cele mai multe le”am împrumutat de la slavi, nu de la latini. Iar proporţia dintre cele aşa-zise latine şi cele împrumutate de la alţi migratori este de 22% şi 78%. Vedeţi cumva romanizare cu numai 22% împrumutate din latină? Eu una văd doar că etimologiile DEX-ului combat teoria romanizării.” [105]

Culmea ironiei: tocmai susţinătorii teoriei romanizării, datorită obtuzităţii, dogmatismului şi inflexibilităţii cu care susţin romanizarea ajung, indirect, din exces de zel, să o nege.

Nu e numai ridicol, ilogic şi neştiinţific din partea ”oficialilor” noştri, ci e, mai ales, trădare de neam, trădarea înaltei civililizaţii getice străbune, falsificarea istoriei noastre chiar de către ”ştiinţificii noştri”, căci se face instituirea, cu scop denigrator, a statutului nostru de popor de rang inferior, negându’se conştient şi vinovat, cu morgă ştiinţifică, însă, locul aparte pe care ar trebui să’l avem în cadrul naţiunilor europene şi lumii, trădându’se nu numai trecutul, ci şi viitorul naţiei.

7. Concluzii
1). Rezolvarea contradicţiei de la care pleca analiza noastră este posibilă numai prin schimbarea perspectivei şi a sensului relaţiei. E invers! Geţii n’au putut fi ”romanizaţi”, căci nu au existat condiţiile producerii procesului. Şi nici nu a fost posibil şi nici necesar, deoarece latinii şi romanii au apărut pe scena istoriei după geți şi ei înşişi erau, după cum arată izvoarele istorice. Aşadar, e invers. ”Latinizarea” nu a existat, iar rapiditatea aşa-zisei latinizări este un fals şi o invenţie, căci străbuna limbii geţilor era, de fapt, limba în care îşi avea, după părerile multor cercetători, originea chiar latina. Prin urmare, totul e invers.

2). Româna e, în fond, prin stră-străbuna ei, pe care o numim pelasga carpato-dunărean-balcanică, punctul de plecare pentru limbile europene, pentru limba albaneză, precum şi substratul multor limbi din Europa Centrală de azi, pentru o bună parte din limbile italice şi, în primul rând, pentru cele din sfera ei de filiaţie, pentru limba latină, care nu e nici ”limbă mamă”, nici ”soră” [106] (poate, cel mult, ”verişoară”), şi aşa-zisele limbi romanice. Având o serie de elemente identice cu limba mamă comună veche, de care vorbeşte Carme Huertas, putem considera că româna are, în raport cu latina, un statut prioritar. Unitatea şi continuitatea limbii getice, ca şi a urmaşei ei, limba română, sunt rezultatul statutului lor vechi şi primordial faţă de latină.

3). Pelasga carpato-dunărean-balcanică este, după părerea noastră, limba mamă comună de care vorbeşte C. J. Huertas.

4). Dacă putem considera că, în perioada medievală, cărturarii (cronicarii) noştri nu au avut informaţii suficiente şi alternative, dacă ardelenii au fost manipulaţi, iar reprezentanţii Şcolii Ardelene au crezut că pot obţine în Imperiul Austro-Ungar un alt statut pentru români decât cel de ”tolerat pe pământul Transilvaniei” (căci alţii erau ”domnii şi pământenii”, potrivit actului ”Unio Trium Nationum”), solicitând drepturi egale cu celelalte trei naţiuni privilegiate, prin susţinerea originii romane a poporului şi latine a limbii, dacă latiniştii din secolul al XIX-lea, pe care B.P.Hasdeu, autorul celebrului studiu ”Perit-au dacii?” (1861), i’a numit ironic ”ştiinţifici”, n’au avut capacitatea lingvistică de a descoperi adevărul, tuturor acestora putându’li’se găsi o scuză, considerăm că ”ştiinţificii” de astăzi, romanomani şi latinomani, nu au nicio scuză, fiind dominaţi probabil de un reprobabil interes personal şi nu au acum, când au apărut atâtea dovezi, informaţii noi şi opinii argumentate ale unor cercetători români şi, mai ales, străini, obiectivitatea şi nici tăria pentru reevaluarea poziţiilor anterioare, unii dintre ei fiind conduşi, opinăm, având în vedere persistenţa într’o evidentă eroare, chiar de rea-credinţă.

5). Din cele evidenţiate, se desprinde o idee concluzivă cu importante urmări în cadrul lingvisticii generale, la a cărei formulare ”se sparie gândul” (vorba cronicarului), şi, pentru a atenua gravitatea consecinţei, o vom enunţa în formă interogativă, desigur cu sens retoric: Oare întreaga lingvistică romanică îşi înalţă edificiul, pornind de la teza că latina e limba de origine, ”limba mamă”, a tuturor (zece) limbilor romanice, pe o premisă falsă şi având la bază un fapt lingvistic artificial, inventat, deci nereal? Cercetătorul Gabriel Gheorghe a afirmat mai demult că limba română este ”cheia romanisticii”[107], iar M. Vinereanu consideră necesară opţiunea ”către o nouă ştiinţă a romanisticii” [108].

Se impune o modificare nu numai de viziune, dar şi de terminologie (de ce ”limbi romanice”?), care să ilustreze schimbarea necesară în sensul adevărului ştiinţific, lingviştilor români de astăzi revenindu”le această fundamentală, stringentă şi patriotică îndatorire.

Note

[1] Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, p. 814

[2] Mihai Vinereanu, Rădăcini nostratice în limba română, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 2010, p. 8

[3] Iulia Brânză Mihăileanu, Cercul vicios al jongleriilor ,,ştiinţifice”, în Revista de lingvistică şi cultura românească, nr. 4, 2015

[4] Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, vol. I, Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Teocora, Buzău, 2012, p. 28

[5] Eugen Lozovan, Dacia sacră, Ediţie îngrijită, repere biografice şi schiţă de profil de I. Oprişan. Traducere din limbile engleză şi franceză de M. Popescu, Ediţia a II-a, Ed. Saeculum, Colecţia Myrhos, Buc., 2006, p. 120

[6] Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 35

[7] Apud Valentin Roman,  vatra-daciei. ro/cine-erau-colonistii-adusi-de-romani-in-dacia, 4.03. 2015

[8] [9] Informaţia trebuie privită cu o anumită rezervă datorită considerării de către unii cercetători a operei citate (H. A.) lucrare nesigură, cu multe aspecte inventate.

[10] Le origini delle lingue neolatine, Bologna, 1982, p. 97, apud Iulia Brânză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 128

[11] Hadrian Daicoviciu, Dacii, Chişinău, Editura Hiperion, 1991, p. 187

[12] Alexandru Vulpe, Sintagma „strămoşii noştri daci” ar trebui discutată, în Historia, nr.120, dec. 2011

[13] Hadrian Daicoviciu, op. cit. p. 188

[14] Vezi Carme Jimenes Huertas : ”Nu a existat niciodată o societate daco-romană stabilă. Spre deosebire de ceea ce s’a petrecut în Spania şi în alte ţări aflate sub jugul Bisericii Catolice, nici în secolele următoare latina nu s’a impus ca limbă de cultură. Şi atunci, cum se face că în România de azi există o mare unitate lingvistică pe întregul său teritoriu? Unde sunt factorii de romanizare?” în Nu venim din latină, Traducere de Mihaela Alda, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2016, p. 70-71

[15] Iulia Brânză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 77

[16] Carme Jimenes Huertas, Nu venim din latină, Traducere de Mihaela Alda, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2016, p. 224-225

[17] Ultima piesă, catrinţa, o găsim în îmbrăcămintea femeilor din vechiul şi celebrul mozaic de la Ravena, sec. VI d.Hr., şi pe care DEX-ul o dă ca fiind cuvânt de origine maghiară, pe când (situaţie jenantă pentru specialiştii noştri lexicologi, descoperită de lingvistul Marius Sala) chiar Dicţionarul istorico-eimologic maghiar, editat în 1970 la Budapesta de Academia Maghiară, îl consideră de origine română. Vezi şi Gabriel Gheorghe, Influenţa limbii române asupra graiurilor maghiare văzută de la Budapesta, în Noua Revistă Română, 09.11.2012

[18] Euroindeanism şi dacism în Antologia sanscrită în Dacia magazin, nr.44, iunie 2007, p.30 şi urm.

[19] D. Roxin, Perit-au dacii? Şi dacă da, de ce? (interviuri cu specialişti) în Formula As, nr.1149, 15.01.2015

[20] Strămoşii noştri reali geţii-dacii-tracii-ilirii…naţiunea matcă din vatra ”Vechii Europe”, Casa de editură ”Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2014, p. 227

[21] În D. Roxin, Perit-au dacii? Şi dacă da, de ce? (interviuri cu specialişti) în Formula As, nr.1149, 15.01.2015

[22] Vezi Iulia Brânză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 91-95

[23] Altcumva despre limba română în Revista de lingvistică şi cultura română, nr. 1, 2014

[24]Apud D. Macrea, Probleme de lingvistică română, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 29

[25] Vezi D. Macrea, Locul specific al limbii române între celelalte limbi romanice în Limbă şi lingvistică română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973, p. 39

[26] Pentru morfologie, sintaxă şi fonetică vezi D. Macrea, Lucr. cit., pp. 21- 23.

[27] Dicţionar etimologic al limbii române. Argument, Editura Alcor, Edimpex, Bucureşti, 2008, p. 29: ”Indiferent dacă slava comună a împrumuat acest termen din iraniană sau din geto-dacă, este cert că rom. sută nu poate proveni din v. sl. sьto”

[28] Apud Ion Gîju, Spaţiu geografic dacic: Panonia, în Dacia magazin, nr.102-103, iunie-iulie 2014, p.56

[29] Apud G.D. Iscru, Art. cit., în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3

[30] Strămoşii noştri reali geţii-dacii-tracii-ilirii…naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, p. 107

[31] Noi nu suntem urmaşii Romei, II, Noi Dacii, Buzău, Editura Teocora, 2012, p. 25

[32] Noi nu suntem urmaşii Romei, I,… p. 190-191

[33] Vezi Daniel Roxin, adevaruldespredaci. ro, 11 apr. 2015.

[34] Dacia, patria primitivă a arienilor, în volumul Lumi uitate, Iaşi, 1901

[35] Apud Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, vol. I, … p. 27

[36] Apud G.D. Iscru, Statuile de geto-daci şi columna, în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3

[37] Cultură şi civilizaţie, Bucureşti, Editura Meridiane, 1989, p. 49

[38] Vezi Bucur Gheorghe, Problema identităţii limbii române în procesul ei de evoluţie din timpuri îndepărtate în Revista de Lingvistică şi Cultură Românească, Nr. 5/2015

[39] Bucur Gheorghe, Idem

[40] Lucr. cit., p. 76

[41]Ibidem, p. 10

[42] Ibidem, p. 11

[43] Apud G.D. Iscru, Statuile de geto-daci şi columna, (I), în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3

[44] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, Limba geto-dacă – matcă a limbilor indoeuropene şi asiatice, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2003, p.18

[45] Limba „danubiana”?, în Dacia magazin, nr. 74, februarie 2012, p. 17-18

[46]  [47] Apud D. Macrea, Locul specific al limbii române între celelalte limbi romanice în Limbă şi lingvistică română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973, p. 17

[48]Dacia magazin, nr.102-103, iunie-iulie 2014, p. 68

[49] Columna lui Decebal!, II, în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p.28

[50] Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 449

[51] Apud Cronica Fundaţiilor, Anul XII, noiembrie 2014, Nr. 75, p. 5

[52] Cf. Napoleon Săvescu, II, Noi, Dacii, …p. 73

[53] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, Postfaţă, Editura Biblioeteca Bucureştilor, Bucureşti, 2003, p. 273

[54] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, … p.23

[55] Vezi Lucian Iosif Cueşdean, Limba rumânilor nu se trage de la Roma, Bucureşti, Editura Solif, 2012, p. 37

[56] Mihai Vinereanu, Cuvânt înainte, Argument în Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, pe baza ceretărilor de indo-europenistică, Bucureşti, Editura Alcor Edimpex SRL, 2008, p. 7

[57] Dicţionar etimologic al limbii române. Argument, Editura Alcor, Edimpex, Bucureşti, 2008, p. 11

[58] [59] „Nu ne poate caracteriza exclusiv romanitatea, cum nu putem miza pe autohtonismul ”pur” getodacic. Cele două moşteniri ale noastre sunt imbricate şi cuantumul lor variază de la o epocă la alta, dar calitativ rămân egal îndreptăţite.” Ioan D. Denciu, Despre identitatea limbii române în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[60] Analizând câmpul semantic al războiului, Y. Cortez arată că terminologia în limbile romanice ecoincide, dar nu şi cu latina. De aici concluzia că aceste limbi provin de la o limbă-mamă, dar care nu este în niciun caz latina. Apud Iulia Brâză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 70-71

[61] Vezi D. Roxin, adevaruldespredaci. ro, 11 apr. 2015

[62] Vezi M. Vinereanu, Argument, Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, pe baza ceretărilor de indo-europenistică, …pp. 11-12

[63] M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[64] Lucr. cit., p. 228

[65] [66]  Lucr. cit., p. 226

[67] Cf. L.I. Cueşdean, Limba rumânilor nu se trage de la Roma,…, p. 33

[68] Noi nu suntem urmaşii Romei, I, …, p. 32

[69] Vezi ampla argumentare de la pp. 802-803 din Dicţionar etimologic al limbii române. Argument

[70]Revista de lingvistică şi cultura românească, nr. 4, 2015

[71] Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 90

[72] Dicţionarul etimologic al limbii române…, p. 20

[73] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, …p.24

[74] Meandrele istoriei, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2013, p. 58-59

[75] Vezi şi afirmaşia lui G. Gheorghe: ”Nici măcar Peninsula Italică n’a fost romanizată, cu atât mai puţin regiuni din afara peninsulei.” Apud G.D. Iscru, Strămoşii noştri reali…, p. 267

[76] Limba ”danubiană”?, în Dacia magazin, nr. 74, februarie 2012, p. 19

[77] Lucr. cit., p. 224

[78] Vezi D. Macrea, Lucr. cit., p. 25

[79] M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[80] Lucr. cit., p. 50-51

[81] ”Auson sau Ausonius: Intâiul înaintaş al ausonilor şi primul rege al Auşoniei, nume cu care grecii indicau în mod generic Peninsula italică şi care este specificat în mod diferit în izvoare. Ausonii erau o populaţie din Italia central-meridionala straveche, greu de identificat. Strămoşul principal era considerat fiul lui Ulise şi al nimfei Calipso sau, potrivit altor surse, al lui Ulise şi al Circei, sau al lui Calipso şi al lui Atlas. Se credea ca este fratele lui Liparos” în Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi română, Ed.Polirom, 2003, p. 125.

[82] Strămoşii noştri reali,… p. 84

[83] Ibidem, p. 228

[84] Ibidem, p. 84

[85] Istoria trebuie rescrisă – noi paşi către adevăr în Revista de lingvistică şi cultură românească, Nr. 7, 2016

[86] Pentru română: diftongarea lui o accentuat în oa: solem> soare, florem> floare etc. sau -l- > -r- (gula> gură,

salem> sare) etc. La fel, sistemic, şi în cazul general al limbilor romanice: lat. ct> rom. pt (octo> opt,

noctem> noapte); >it. tt (otto, notte); >fr. it (huit, nuit); >sp. ch (ocho, noches) etc.

[87] Vezi şi Lucian Iosif Cueşdean, Lucr. cit., p. 9

[88] Nu venim din latină, …p. 31

[89] Nu venim din latină, …p. 33

[90] Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[91] Lucr. cit., p. 225

[92] Limba traco-dacilor, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 203 (Nota 2) şi p. 212-213

[93] Lucr. cit., p. 211

[94] Lucr. cit., p. 51

[95] Bucur Gheorghe, Problema identităţii limbii române în procesul ei de evoluţie din timpuri îndepărtate în Revista de lingvistică şi cultură românească, Nr. 5/2015

[96] Vezi L.I. Cueşdean, Lucr. cit., p. 23

[97] Vezi şi Daniel Roxin, adevăruldespredaci. ro, Dezvăluiri, Uriaşa minciună din DEX, 8 mart.2015

[98] Vezi şi Daniel Roxin, adevăruldespredaci. ro, Dezvăluiri, Uriaşa minciună din DEX, 8 mart.2015

[99] Iulia Brâză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, … p. 14. Vezi şi Daniel Roxin, adevăruldespredaci. ro, Dezvăluiri, Uriaşa minciună din DEX, 8 mart. 2015

[100] Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române? …p. 129

[101] Vezi Introducere la Rădăcini nostratice în limba română, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 2010, p. 8

[102] Elemente autohtone în limba română, Bucureşti, Editura Academiei, 1970

[103] Lucr. cit., p. 10

[104] Ibidem., p. 12

[105] Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?…, p. 69-70

[106] I.D. Denciu, Despre identitatea limbii române în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[107] Apud G.D. Iscru, Lucr. cit., p. 83. Vezi şi M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[108] Vezi M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4/2015

Sursa: limbaromana.org (STATUTUL PRIMORDIAL AL LIMBII TRACO-GETO-DACE FAŢĂ DE LATINĂ, Gheorghe Bucur)

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA