RĂZBOINICII GEȚI DE PE COLUMNĂ AVEAU DEJA O ISTORIE DE 800-1000 DE ANI…

800px-Columna_lui_Traian,_Roma_-_detaliu-_Portret_de_razboinic_Dac

…sau cu mult mai mult !

Contrar celor afirmate de istorici, acest monument, Columna lui Traian, nu reprezintă nici pe departe, un ”act de naștere al poporului rumîn”.

Ar fi hilar să se continue susținerea unei astfel de aberații.

Basorelieful care prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva geților din 101-102 (în partea de sus a Columnei) și 105-106 (în partea de jos), este și va rămîne, într’adevăr un foarte important document pentru neamul geto-rumînesc.

Soldații romani și geți sînt prezentați pe întregul monument în timpul bătăllilor aprige din aceste două războaie pe care cu tenacitate Traian le’a dus pînă a reușit să’și atingă țelul său principal, acela de a îndepărta pericolul getic.

Atingînd apogeul basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul coloanei și care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele getice (Din Cartea De bello dacico), prin caracterul lor de document istoric, nu constituie un ”act de naștere” al poporului rumînesc, așa cum este vehiculat de istorici, mai întîi datorată lipsei unor documente getice locale edificatoare, dar și pentru susținerea unor teorii neconcludente fabricate în diverse scopuri.

În realitate, aceste metope nu reprezintă decît episodul trist al istoriei antice a poporului geto-rumînesc din timpul luptelor cu romanii, nicidecum momentul ”nașterii” sale.

Istoria noastră nu a început cu Daci Balo (Decebal) și nici cu Boero Bisteo (Burebista), chiar dacă cei doi au fost figurile antice cel mai puternic mediatizate.

Columna lui Traian

Geții au avut și alți mari regi, predecesori ai acestora.

Spre exemplu, Charnabon a fost un rege al geților în secolul V î.Hr., deci acum 2500 de ani, care a fost menționat de poetul și dramaturgul Sofocle din Colonos și care a trăit între 497-405 î.Hr., în piesa de teatru intitulată Triptolem, unde regăsim următoarea frază:

”Și Charnabon, care în timpurile de față domnește peste geți.”

Despre Charnabon știm extrem de puține lucruri. Deși piesa lui Sofocle a supraviețuit doar în fragmente scurte, mitul lui Charnabon și Triptolem este păstrat în Astronomia poetică a lui Hyginus (care se referă la rege ca ”Carnabon”) și se desfășoară după cum urmează.

Cînd Triptolem, în timpul misiunii sale de a introduce agricultura în diverse părți ale lumii, a venit în Tracia sud-dunăreană, nu în Geția Carpatică unde sînt de regulă restrînși ca întindere și influență geții, fapt care ne demonstrează că Tracia era un alt regat getic.

Triptolem a fost primit la început binevoitor de Charnabon. Cu toate acestea, regele a ordonat ca unul dintre dragoni să fie ucis în secret, astfel încît Triptolem să nu fugă atunci cînd Carnabon a atacat ulterior un oaspete din anumite motive necunoscute și a intenționat să’l ucidă și pe Triptolem. Triptolem nu a putut scăpa, întrucît Charnabon îi ucisese unul dintre dragonii care’i trăgeau carul. El a fost salvat de Demetra (Zeița Agriculturii), care i’a restaurat carul și i’a înlocuit cu un alt dragon. Demetra l’a pedepsit pe Charnabon pentru că l’a maltratat pe Triptolem atît de aspru, încît restul vieții sale i’a fost făcută insuportabilă.

După moartea sa, el a fost plasat printre stele drept constelația Ophiuchus, care amintește de un bărbat care ține un șarpe ca și cum ar ucide, în amintirea crimei și a pedepsei sale.

Prezentăm o scurtă cronologie cu Regii Geți menționați în istorie:

Antyrus ( 514 î.Hr.)

Prima mențiune despre un rege get de la sud de Dunăre, Antyrus intrat în conflict cu regele persan, Darius I cel Mare, în timpul expediției organizată de acesta împotriva scyților.

Charnabon (sec.5 î.Hr.)

Rege al geților menționat în piesa de teatru “Tripolem“ a dramaturgului și omului politic Sofocle, menționat mai sus.

Cothelas (341 î.Hr.)

Regele Cothelas, de asemenea cunoscut şi sub numele de Gudila, a condus triburile getice din Dobrogea pînă la portul Odessos. În acest an, el încheie un tratat cu regele macedonean Filip al II-lea, devenind vasal al acestuia.

Rex Histrianorum (339 î.Hr.)

Rege get în Dobrogea care se opune regelui scyt Ateas, care organizase o expediție îndreptată împotriva macedonenilor conduși de Filip al II-lea (n. 382 î.Hr.– d. 336 î.Hr.), tatăl lui Alexandru Macedon (n.356 î.Hr. – d.323 î.Hr)

Moskon ( cca.335 î.Hr.)

Rege get în Dobrogea aliat cu tribalii în timpul conflictelor acestora cu Alexandru Macedon.

Sarmis ( sec. 4 î.Hr.)

Sarmis Basileus, misterios rege get din Transilvania. Numele lui a fost găsit pe cîteva monezi de aur descoperite la Turda și Grădiștea Muncelului.

Dromichaetes (în jurul anului 300 î.Hr.)

Regele geților de la nord și sud de Dunăre care se confruntă și’l înfrînge, în repetate rînduri pe Lisimah (n.cca. 360 î.Hr.–d.281 î.Hr.), regele geților din Tracia.

Zalmodegikos (sec.III î.Hr.)

Rege get din estul Munteniei si sudul Moldovei, intrat în conflict cu Cetatea Histria.

Oroles (sec.II î.e.n.)

Rege get extrem de autoritar din Transilvania aflat în conflict cu bastarnii.

Rhemaxos (sec.II î.Hr.)

Rege get din Muntenia și Dobrogea, protector al coloniilor elinești din Dobrogea.

Zoltes (sec.II î.Hr.)

Rege get din Dobrogea

Rubobostes (sec.II î.Hr.)

Rege get din Transilvania. Pompeius Trogus semnalează o creșterii a puterii geților.

Thiamarcos (sec.I î.Hr.)
Rege get din vestul Munteniei. Numele lui este mentionat pe un vas ceramic.

Burebista (cca.80-44 î.Hr.)

Regele geților. Este primul conducător care unește triburile getice.

Deceneu (44-? î.Hr.)

Mare Preot al geților care preia conducerea după moartea lui Burebista.

Comosicus (cca. 40 î.Hr – cca.29 î.Hr.)

Rege al geților, sau după alți autori doar în Transilvania

Coryllus (sec.I î.Hr. – sec.I d.Hr.)

Rege get din Transilvania.

Coson / Koson (cca. 40-28 î.Hr.)

Rege get care a stăpînit estul Transilvaniei si a Munteniei. Împăratul roman Octavian a făgăduit’o pe Iulia, fiica lui lui Cotis, cerînd în schimb mîna fiicei regelui get.

Dicomes (în jurul anului 31 î.Hr.) Rege get din Moldova

Cotiso (în jurul anului 31 î.Hr.) Rege geto-dac din Muntenia de vest

Rholes (în jurul anului 29 î.Hr.) Rege get din Dobrogea, aliat cu romanii intrat în conflict cu Dapyx și Zyraxes

Dapyx (în jurul anului 29 î.Hr.) Rege get din Dobrogea intrat în conflict cu Rholes

Zyraxes (în jurul anului 29 î.e.n.) Rege get din Dobrogea intrat în conflict cu Rholes

Scorillo (cca.29-81 d.Hr. ) Rege get

Duras-Diurpaneus (cca.81-86 d.Hr.) Rege get

Decebal (87-106 d.Hr.)

Cel mai comentat Rege din istoria neamului geto-rumînesc.

Pieporus (în jurul anului 170 d.Hr.)

Regele costobocilor, respectiv al triburile getice din nordul Transilvaniei si Moldovei

Regalianus (aprox, 247-250 d.Hr.), urmat de soția sa Drussila (250-260, comf. Istoriei Augusta)

Principala sursă de informații este Historia Augusta, dar necredibilă și, în cea mai mare parte fabricată. Alte surse sînt Eutropius, care îl numește Trebellianus, și Aurelius Victor și Epitome de Caesaribus, care îl numesc Regillianus. Despre originea sa, Tyranni Triginta spune că a fost un get, rudă al lui Decebal. Probabil era de rang senatorial și primise promovare militară de la împăratul Valerian.

83a615b4e8496135604c410928fc751b

Așadar, dragi ”istorici”, de ce nu ar reprezenta un ”act de naștere” al poporului nostru astfel de menționări ale geților în istorie, sau războaiele cu perșii care au fost descrise de cronicari eleni cu 600 de ani mai devreme decît episodul cu romanii.

Și atunci geții au pierdut în fața unei alte armate imense, cea persană, care s’a abătut asupra strămoșilor noștri cu nu mai puțin de 700.000 de suflete.

Istoria noastră dacă ar fi de 2500-2700 de ani, ar deranja pe cineva ???

Sau pentru că vă descalifică teoria prostească cu ”latinitatea” rumînilor, și ne’ar trebui un act de naștere ulterior fondării Romei?

Iată, că acum 2500 de ani nu ne’am ”persanizat”…ca să ne ”romanizăm” după 106 d.Hr…

Primele informații scrise despre geți le găsim în lucrarea intitulată „Înconjurul pămîntului” a lui Hecateu din Milet, născut pe la jumătatea secolului al VI-lea î. Hr., însă din care au rămas doar fragmente.

Într’unul din aceste fragmente sînt consemnate de către autor două triburi, crobizii și trizii, ce locuiau în sudul Dobrogei de azi, Scyția de ieri.

Aceste triburi vor mai fi pomenite și în scrierile altor scriitori eleni ca făcînd parte din neamul geților. În acest mod geții își fac apariția în istoria scrisă, repetăm, în istoria scrisă, acum 2600 de ani.

C120-libatie-768x568

Desigur, niciodată atestările sau mențiunile datate despre o etnie, cetate sau regat, nu vor însemna că acestea în acel moment au apărut în istorie.

În acest sens, istoricul Dan Oltean aduce argumente ale existenței vieții lui Zamolxio și a regatului său descoperind numeroase dave construite în Carpați acum 2700 de ani.

Nici măcar aceste descoperiri ale vechilor dave zamolxiene, nu presupune apariția bruscă pe scena istoriei a geților.

Ce înseamnă aceste lucruri?

În primul rînd, deducem că istoria geților este anterioară fondării Romei, de la care și prin care istoricii latinomani ar pretinde că am primit limba ce o vorbim azi.

Nu mai reiterăm episodul arhicunoscut al fondării Romei de către Eneas, un get care din Troia Balcanilor de sud și Anatolia, ar fi pus bazele Laviniumului unde se va ridica Roma mai tîrziu.

Menționăm însă vechimea Troiei Getice, căreia straturilor cele mai vechi decopertate de arheologi, i’au stabilit o vechime de peste 5000 de ani.

Cine au fost troienii?

Kenneth J. Dillon afirmă că troienii au fost la origini un popor de stepă.

646x404 (1)

Și acesta, dar și mulți alți istorici atribuie înrudirea acestor troieni cu geții, adică a acelor popoare numite generic ”indo-europene”.

Dacă așa stau lucrurile, iar vechimea geților se confundă cu a acestor trăitori din stepă, mai rămîne ca istoricii să ne indice, de data aceasta corect, care este stepa (deși noi știm care este, este vorba de stepa Massa-Geților !) de unde vin geții, troienii și alți strămoși frați cu ai noștri de la care avem limba ce o vorbim azi, și pe care a dus’o Eneas și în Latium.

Pentru că acesta este cursul firesc al limbii ”latine”, nu cum o interpretează politic unii.

Este momentul să vă opriți, dragi istorici, din manipulat povestea acestor locuri și să începeți a scrie istoria reală a poporului geto-rumînesc?

Citește și:  REGII ȘI ÎMPĂRAȚII GETO-RUMÎNILOR DIN TOATE TIMPURILE

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ Geția‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA

GEȚII LIBERI SAU ”BARBARII” DE DINCOACE DE DUNĂRE ȘI COLAPSUL ROMEI

Termenul de ”barbar” derivă dintr’un cuvînt elinesc care înseamnă ”barbă”. Barbarii pentru eleni erau străinii, cu un sens deosebit de cel de azi, adică cei care nu vorbeau limba elenă fluent: însemna doar să fie străini de civilizația elinească.

Pentru că adesea se face confuzie cu termenul modern de necivilizat, necizelat, sălbatic, sensul antic era perceput diferit, purtarea bărbilor, deși era universală, adevăratul sens al termenului era de nevorbitor al limbii materne a elenilor.

La începutul acestei prime perioade, cu ciocnirile cumplite cu romanii destul de combativi, primitivi, grosolani și nemiloși, a început să devină un sinonim, un cuvînt echivalent, deci în sens derogatoriu.

Întîmplător sau nu, cam tot ce era dincolo de lumea elinească, și mai tîrziu cea romană însemna ”barbar”. Pînă la apariția Romei, barbar însemna cam 99 % din Europa, ulterior, prin expansiunea imperiului roman, foarte multe triburi ”barbare” fiind înghițite sau ”pacificate” de ”civilizația” romană, ”lumea barbară” a fost mutată mai la nord pe linia Dunării.

Această linie practic, va demarca definitiv și pentru o lungă perioadă, granița dintre Geții robiți din imperiul roman și Geții Liberi din ”lumea barbară”, numit în latinește Barbaricum, adică ceea ce vedeți cu albastru colorat în poza noastră de mai sus.

De ce barbari? Cine au fost, de unde vin?

Știm foarte puțin despre acești oameni. Tacitus este una din puținele surse. Deși, despre geții carpatici, celți și germanici sînt numeroase mențiuni în istoria antică, în realitate se știe incredibil de puțin.

Cînd vorbim despre barbari sau vîrste barbare în sens istoric, ne referim în schimb la un moment anume din istoria europeană, tocmai la perioada de tranziție între civilizațiile romane și medievale în care se formează primele nuclee ale viitoarelor națiuni europene.

Să luăm ca exemplu geții liberi numiți în istorie ”germanici”.

Odată cu cercetările și ”interviurile” cu romanii care se întorceau din acele teritorii, Tacitus a știut (și credea) că așa-numiții barbari germanici coborau din trei origini foarte specifice, în ciuda celor întîlnite de legiuni fiind aproximativ 40 de triburi diferite, deși, alte surse recente afirmă că erau aproximativ, o sută.

Poate că numele de Germani era numele unui trib, și după ce au intrat în contact cu romanii, au fost  numiți de atunci toate acele diferite triburi din nordul Alpilor cu denumirea generică de ”germani”.

Aceste popoare erau considerate ca una, ca o singură națiune, deși nu știm dacă aveau chiar idee despre ce era o națiune sau o comunitate națională.

Între ele existau doar legende transmise oral, deoarece nu există încă nici o scriere.

Strămoșul comun a fost ”Dumnezeul născut din pămînt”; de la fiul său Mannus au fost derivate cele trei ramuri principale ale celor 3 linii principale; Ingevoni (cel care va crea grupul frizon-saxon), Istevoni (cei care vor da viață grupului francez, francii) și Erminoni, adică locuitorii centrului teritoriului (Germania de azi) de la Dunăre.

O linie, Ingevonii și Istevonii proveneau din Oceanus Germanicus (așa numit de romani, apoi Marea Nordului). O altă tulpină din Suevicum (Balticii). Al treilea din zona Cimbrica (Danemarca), cu Erminonii staționați pe Elba.

Vorbim – citîndu’l pe Tacitus – din primul secol după Hristos, în timp ce aici – cu cele mai noi cunoștințe – vrem să mergem mult mai departe înapoi în perioada 700-500 î.Hr. le găsim pe toate amestecate, aproape un singur popor, dar mai bine să spunem multe triburi cu unele analogii în obiceiuri și tradițiile și instituțiile lor arhaice.

Acestea erau foarte diferite, motiv pentru care încă nu este timpul să le numim germani ce, danezi, suedezi și cu atît mai puțin franci. Adică, pînă cînd diviziunea lor devine aproape clară, cele după aproximativ secolul 3-4 î.Hr., iar cele de după secolul 3-4 d.Hr., cînd încep să coboare spre sud, mai întîi să facă raiduri, apoi să se stabilească în diverse teritorii, inclusiv Italia: longobarzii (bărbile lungi).

Cine au fost barbarii ? Viața marii familii a barbarilor

Barbarii nu apar brusc în secolele IV-V d.Hr., dar se vorbește despre ei cu primele cuceriri romane dincolo de Alpi, în primul secol, apoi urmează migrațiile masive pe care încep să le facă.

Singura veste pe care o avem despre ei provine din mărturiile romane și, prin urmare, ne este foarte dificil să le reconstruim istoria independent de relațiile pe care le’au avut cu romanii. Nu putem spune cînd și cum s’au stabilit în diversele zone din estul, centrul și vestul Europei și nici cum s’a articulat istoria lor.

De fapt, nu au avut niciodată o tradiție scrisă, numai goții / geții știau și foloseau mai tîrziu o formă rudimentară de script așa-zis runic.

Roma cu cuceririle sale dăduse caracteristicile civilizației romane unei mari părți din Europa. Popoarele indigene s’au adaptat la organizarea socială și politică romană; locuitorii provinciilor erau mai mult sau mai puțin profund romanizați, mai curînd mai deloc, dar nu mai puteau fi definiți ca ”barbari”.

Prin urmare, barbarii erau acele popoare geto-ariane, numite ”științific” indo-europene,  care locuiau în zona Europei central-nordice, a Germaniei, a geților carpatici și a slavilor Europei de Est pînă spre Caucaz în așa numită Sarmo-Geția (Sarmația).

Primele informații despre viața barbarilor ne provin de la autorii romani: Cezar și Tacitus.

Imaginea acestora apare cu foarte multă viață de la citirea acestor informații. Societatea lor a fost cu adevărat în antiteză cu societatea romană. Trăiau nomazi, într’o stare de libertate absolută; nu a existat nici o formă de activitate economică regulată care să le lege oamenii de pămînt și să creeze diferențe în ceea ce privește averea.

În cea mai mare parte războiul sau formele embrionare de producție și agricultura le dădea cele necesare pentru supraviețuire.

Costumele erau considerate primitive, iar nevoile lor se limitau la lucruri esențiale. Nu a existat nici un ordin legislativ; simțul lor de dreptate și onoare, dezvoltat în cel mai înalt grad, a luat forma unui sistem pripit de vendete personale.

Obligația familiei era răzbunarea ca moștenire primită (feudă). Toată lumea era liberă să reglementeze apărarea drepturilor sale în modul în care considerau cel mai potrivit. La baza tuturor acestor lucruri, însă, existau tradiții de ”onoare permanentă”, așa cum se pot găsi aproape întotdeauna în rîndul popoarelor primitive.

Adesea era aplicat un anumit tip de Justiție ”publică”, care se constituia mai curînd într’un calvar , ca la judecata lui Dumnezeu. Dovada nevinovăției suspecților responsabili pentru o crimă este lăsată la ”judecata lui Dumnezeu” prin supunerea acuzatuluila la teste cu adevărat de neconceput pentru mentalitatea noastră.

Pentru a’și dovedi inocența, trebuiau, de exemplu, să traverseze flăcări nevătămați sau să reușească să stingă o lamă fierbinte cu salivă care era așezată pe limba lor.

În timpul regatelor barbare, relațiile erau reglementate în baza unor coduri de legi numite adevăruri. Cel mai răspîndit cod de legi a fost Lex Salicum, caracteristic regatului francilor.

Statutul juridic al persoanei era în dependență de proveniența etnică și statutul politic, astfel francii erau mai previlegiați decît galo-romanii.

Dreptul de proprietate privată era în formare, din care cauză contractele erau puțin răspîndite. Obligațiile erau judecate în baza delictelor.

Pînă în sec. 6 dreptul familiei era reglementat de tradiție (cutumă) ulterior, prioritar a devenit dreptul canonic (creștin).

Moștenirea asupra pămîntului era asigurată exclusiv fiilor, dacă familia nu avea fii atunci ogorul era moștenit de vecini. După edictul lui Chelperik, familiile care nu aveau fii, erau în drept să lase moștenirea unei fiice.

Dreptul penal a suportat modificări odată cu dezvoltarea proprietății private.

Mai tîrziu, după ce au intrat în contact cu romanii, obiceiurile lor s’au înmuiat oarecum; a fost admisă posibilitatea stabilirii compensației monetare unor ostilități pentru a evita vărsarea excesivă de sînge.

Răspunderea penală putea fi înlocuită prin achitarea unei amenzi. În cazul omorului se achita o amendă numit wergeld, mărimea amenzii era în dependență de statutul, genul, vîrsta persoanei omorîte.

Termenul Wergeld (dar și Wehrgeld, Wiedergeld, Manngeld și Friedegeld), în latina medievală weregildus, era un substantiv compus din vechiul german wer, ”om” (cf. vir, viri, ”bărbat”) și geld, ”preț”, ”ban”, ”plată”. Cu alte cuvinte, Wergeld s’ar traduce prin ”prețul omului”.

Deși responabilitatea pentru crime era personală, achitarea amenzii putea fi realizată cu ajutorul rudelor. Incapacitatea de plată determina pedeapsa în baza răzbunării sîngelui (Thalion).

Dacă rudele persoanei decedate pedepseau cu moartea pe vinovat, aceasta nu era considerată crimă. Dacă wergeldul era achitat, acesta era împărțit în 3, 1/3 revenea statului, 1/3 rudelor apropiate victimei, și 1/3 comunității (rudelor mai îndepărtate).

Legea salică a fost preluată parțial în perioada Imperiului Francilor, in secolele X-XI, s’a creat o nouă structura de legi, medievale.

Statutul juridic al persoanei a fost influențat prin sistemul de vasalitate. Regele era considerat senior de primul rang, care acorda pămînturi conților, considerați vasali ai săi. Aceștia ofereau pămînturi altor persoane,pentru care ei deveneau seniori.

Structura vasalică era specifică exclusiv nobilimii. Rege (senior de rangul I), conți (vasali pentru regi), baroni (vasali pentru conți), cavaleri și valeți (vasali pentru baroni).

Relația vasalică era legalizată prin omaj (jurămînt al vasalului seniorului său) și investitură (transmiterea unui lot de pămînt, simbolică prin transmiterea unui bulgăre sau crenguță, ce desemna că seniorul transmite vasalului un pămînt).

Obligațiile seniorului erau de a proteja vasalul și proprietatea acestora. Vasalul era obligat să presteze 40 de zile în an serviciul militar. În cazul în care una din părți nu’și onora obligațiile interdependența era anulată.

Starea a 3-a formată din orășeni și țărani s’a modificat odată cu dezvoltarea relațiilor feudale. Orășenii și’au obținut libertatea, iar țărănimea prin procedura de precariu a rămas fără proprietate de pămînt trecînd în categoria persoanelor dependente.

În perioada medievală izvor de obligații erau considerate delicte, cvazi-delicte, contracte, cvazi-contracte. Instituțiile statului interveneau diferit în cazul dacă dreptul de proprietate era încălcat intenționat sau din imprudență.

Dreptul de proprietate permitea proprietarului să înstrăineze bunurile în afara familiei, prin donație sau testament (cvazi-contract).

Cele mai grave crime erau considerate împotriva statului (prejudiciul adus familiei regale, falsificarea monedei regale, falsificarea actelor cu semnătură regală, trădarea familiei regale, pedeapsa era capitală.

În perioada fărîmițării feudale statul nu intervenea uniform pentru realizarea judecății.

Fiecare feudal era în drept să realizeze judecata în domeniul său. Principiile dreptului medieval s’au modificat odată cu transformările organizării politice a statelor.

Dar cînd s’a produs acest lucru, procesul lent de infiltrare reciprocă între barbari și romani începuse deja, marcînd sfîrșitul definitiv al lumii ”clasice” și începutul lumii ”moderne”.

Puterea politică, Familia și Religia

Principiul fundamental al societății barbare este Puterea. Omul liber este înițiat într’o ceremonie în care adunarea bărbaților înarmați îl înrolează, autorizîndu’l oficial să lupte. Armele constau în săbii, scuturi gigantice acoperite din piele, sulițe lungi sau arcuri grele.

Omul liber intră astfel în armată, care coincidea cu adunarea tuturor drepturilor oamenilor din trib. Adunarea forțelor armate era depozitarul suveranității, dar funcțiile sale nu depășeau decizia de pace și război sau pedepsirea crimelor împotriva zeilor și a comunității.

În partea de sus a ordinii sociale, însă, există un grup de oameni liberi care se distinge de ceilalți. Ei aparțin unor familii foarte vechi, cărora li se atribuie origini divine; de fapt, dețin în mod tradițional funcții preoțești sau civile.

Din această mică aristocrație, unii bărbați apar adesea ca fiind singurul element de bază pentru valoarea lor în război. Acest om devine un ”lider”, post care va intra apoi în istoria medievală precum ”Conte” sau ”Duce”.

În caz de război, adunarea îl alegea rege; dar era o sarcină în care i se dă o autoritate morală mai mare decît una politică. În adunări, întrunite în caz de pericol, se decidea cu majoritate.

Barbarii germanici aveau un sentiment profund de familie. Infidelitatea conjugală a fost pedepsită foarte sever. Familia era nucleul fundamental al ordinii lor sociale și politice.

Diferitele familii au fost legate de anumite legături familiale, astfel încît mai multe familii au format un Sippe .

Mai mulți Sippe au format un Gau sau un trib, care se alăturau altor triburi pentru a forma o uniune de triburi, un popor ale cărui legături majore erau aceleași tradiții civile și religioase.

În cazul Balcanilor, cîteva uniuni de triburi pot fi aici menționate: cele ale Odrisilor la sud de Dunăre, ale lui Alexandru Macedon, ale lui Bureo Bistas, și la scară mai mică, chiar cea a lui Daci Balo.

În cazul religiei, cea germanică era foarte simplă și naturalistă, așa cum se întîmplă adesea popoarelor nomade obișnuite să observe și să se teamă de fenomene naturale misterioase. Zeii lor s’au identificat cu forțele naturii și, prin urmare, pot fi bune sau rele.

Era Thor, Zeul cerului, de unde își arunca ciocanul, fulgerul; Freia, maternă și blîndă, care a reprezentat Pămîntul; Baldui, Soarele; Loki, focul util și rău. A existat și un zeu suprem: Odin, Zeul războiului, care conducea războinicii în luptă și îi salutau pe cei căzuți, în cetatea cerească Walhalla unde ajungeau după moartea eroică în luptă.

”Barbarii” din armatele romane

Istoricii au discutat cauzele declinului și sfîrșitului civilizației romane timp de secole. De ceva timp, nimeni nu mai susține teza simplistă conform căreia Imperiul Roman a căzut brusc sub izbucnirea hoardelor sălbatice și distructive.

Mulți spun că Imperiul Roman a murit deja de o moarte naturală și că barbarii geto-goto-germanici ar fi pus bazele întregii civilizații europene moderne cu noile lor forțe și obiceiuri solide.

Dintre aceste teze extreme există în mod natural multe moduri intermediare. Dacă ”barbarii” puteau prelua puterea de la romani, a fost pentru că deja în interiorul Imperiului a existat o criză foarte gravă, care a afectat principalele sectoare ale vieții politice. Infiltrarea barbarilor în armata și birocrația romană începuse, însă, de mai mult timp înainte de colaps.

Înaintea ”pierderilor” din toate părțile lumii, romanii începuseră să’i deporteze ca sclavi; s’au bucurat cît timp i’au tîrît pe la Roma, i’au făcut să lupte în arenă cu leii, dar și sadic între ei. Apoi a început să’i elibereze pe mulți dintre ei pentru a’i face servitori sau muncitori cu salarii mici, în special în agricultură sau în meseriile umile pe care romanii le dețineau înainte, în ciuda faptului că erau risipitori și supraîncărcați cu datorii.

Aprovizionările proveneau evident din țările și provinciile cucerite, cum era și Dacia Romană, dar erau în mîinile romanilor. Unii – interesați de această ”acceptare” a străinilor și a forței de muncă ieftine – spuneau că este necesar să’i integreze, să le ofere cetățenia, să’i determine să devină cetățeni romani chiar de la naștere cu aceleași drepturi, evident, nu cu ale lor.

Curînd aceste populații marginalizate, chiar cu cetățenie romană, mai mult decît integrate, după un timp, au început să se comporte așa cum s’au comportat romanii pe teritoriile lor, cînd i’au jefuit, cucerindu’i prin forță și supunere.

Această inversare a avut loc în timp ce la Roma o criză economică și politică începea să meargă mînă în mînă cu criza valorilor. La Roma, aproape jumătate din populație era de origine străină, soldații, de asemenea, conduși adesea de aceiași străini care au reușit curînd să devină generali, apoi au fost puși chiar în fruntea armatelor, dar care, fără îndoială, nu a fost din ”dragoste de țară”, ”de amprentă latină”, ceea ce demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, precara sau chiar inexistența acelei romanizări de care se face mare caz în țara noastră.

Acești străini de latinitate, într’adevăr, se pregăteau să’și creeze propria patrie și nu doar în țările lor, ci chiar la Roma.

Pentru acești străini, Roma cu Septimius Severus, cînd ideea proiectului politic nu mai era cea pe care Commodus voia să o realizeze, ajutîndu’i în țara lor prin crearea unei confederații, a lansat Constituția Antoniniană, oferind ”cetățenie romană” tuturor străinilor, celor care ajunseseră și celor care s’ar fi născut acolo (un ”ius soli” din acea vreme).

”Ius soli” în traducere din lat. ”Jus soli”, ”dreptul pămîntului”, sau, cum se spunea inițial în limba rumînă: dreptul pămîntean, cu referire la locul nașterii este unul din cele două sisteme de acordare a cetățeniei, alături de ius sangvinis, în traducere ”dreptul sîngelui”, sau, cum se spunea inițial în limba română: dreptul strămoșesc, cu referire la originea etnică a cetățenilor.

Conform ius soli, cetățenia unui stat se dobîndește automat prin nașterea pe teritoriul acelui stat. Pot fi impuse condiții cum ar fi ca cel puțin unul dintre părinți să aibă rezidență legală în statul respectiv, în cazul în care părinții sînt cunoscuți.

Acest sistem definește națiunea ca populația unui anumit teritoriu, indiferent de etnie, limbă sau religie.

Odată cu criza modelului cu sclavi, unii dintre ei au început să îi includă ca ”sclavi” utili în sarcini de nivel scăzut (în latină, sclavul se numea servus ), apoi chemîndu’i eliberați i’a promovat să coopereze în diverse activități, cu o contradicție: dacă dorea Romanul care’și menține averea și avea nevoie de ei. În sfîrșit au fost promovați și ca simpli soldați (romanii deveniseră sedentari și apatici chiar și în armată) apoi au fost puși în curînd chiar în fruntea acelorași armate.

La scurt timp după jugul roman, străinii care au devenit ”cetățeni” s’au răscumpărat, au prevalat, și alături de ”chemarea sîngelui țării lor” au găsit coeziune și identități comune.

Au devenit mai întîi furnizori de servicii cu costuri reduse utile, apoi au devenit ”prieteni” conciliatori și în final ”dușmani”. Ei doreau pe bună dreptate egalitatea în drepturi nu numai la Roma, ci și în țările lor (unde de fapt în curînd vor renaște noi națiuni, noi imperii, noi împărați).

Mai tîrziu, ”barbarii” au preluat și puterea. Și pentru Roma a fost sfîrșitul.

Barbarii pînă la 476 au schimbat Imperiul Roman, și într’adevăr a încetat să mai existe.

Primul împărat – pus de ”barbari”, tot de origine barbară, a fost Maximin Trax, au urmat alți 30 de împărați străini, dar în curînd au fost asasinați de aceiași pretorieni și de noii împărați aspiranți nerăbdători.

Citește și: ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

În timp ce se aflau în afara vechiului imperiu, foștii barbari și’au întemeiat propriile regate, domeniile lor și după un timp și propriul Imperiu.

Roma însăși pentru a se apăra inutil a început să ridice în jurul său zidurilor înalte (în anii 271-274 cu Aurelian, atunci cînd și el a fost ucis în anul următor). O apărare în zadar. Hoardele au continuat să coboare peste Roma, au asediat’o, au șocat’o, au provocat moarte prin foame, au jefuit’o.

Roma și Imperiul devenise atunci țara cucerită de străini – foști ”barbari”: geți, goți,  ostrogoți, vizigoti, huni, vandali, șvabi, alani și lombarzi veneau pe rînd în întreaga Italie.

Apoi mai tîrziu geții germanici au întemeiat mai întîi Imperiul Carolingian, apoi Sfîntul lor Imperiu Roman (962-1806), care nu mai rămăsese nimic din cel roman și nici măcar sacru. Au avut loc cruciade în Est (1095-1259 ca răspuns la cuceririle musulmane, dar au sfîrșit mizerabil, au fost izgoniți de așa-numitele infidelități.

Apoi, Francii și Spaniolii au coborît în ​​Italia, ceea ce a transformat’o într’o ”expresie geografică” și nimic mai mult. Italia nu mai era Italia, ci o ”Colonie Barbară”.

Soldații geți, goți sau germani erau nechibzuți și impetuosi; nu au fost întotdeauna capabili să se încadreze în alinierea ordonată a armatei romane, dar au fost totuși singurii mercenari disponibili.

Astfel, în jurul secolului al IV-lea d.Hr., barbarii au început să se regăsească în fruntea armatelor.

În lungile perioade de anarhie militară care a caracterizat istoria romană începînd cu secolul al III-lea. grupuri din ce în ce mai numeroase de triburi getice și germanice și’au întocmit alianțe, oaspeți mai mult sau mai puțin doriți, în teritoriile romane.

Aici, abandonînd viața lor nomadă obișnuită, au început să ”absoarbă” civilizația romană și să influențeze la rîndul lor.

Trebuie amintit că în diversele castre romane, sau ”colonii”, au apărut marile orașe ale Europei centrale și de nord. Unul dintre cele mai cunoscute și populate (45.000 de locuitori) construit în colonia romană pe malul stîng al Rinului, a fost tocmai ”Colonia Claudia Ara Agrippinensium”; Agrippina fiind soția împăratului Claudius și fiica lui Germanicus.

De aceea, la vremea ”invaziilor” provocate în fapt tocmai de slăbicunea imperiului, romanii nu se găseau în fața unor popoare necunoscute și terifiante; romanii și barbarii se cunoșteau deja de multă vreme și datorită aceste contacte foarte dese fuseseră deja modificate și integrate, unele dintre aceste populații.

Este cazul și al geților carpatici, care mare parte dintre ei și în special pe cei de la Dunărea de jos, fiind încluși în imperiu înaintea celor din munți.

De asemenea, au adus inovații importante în domeniul tehnic: erau pricepuți în prelucrarea metalelor, au construit arme rezistente, au introdus berea așa cum o știm astăzi, folosirea untului și a butoaielor de lemn.

Abilitățile luptelor călare a făcut posibil introducerea și utilizarea etrierului și a șeii. În cele din urmă, au adăugat roțile la plug, făcîndu’l mai eficient. Și au desființat tunicile romane, introducînd utilizarea așa-numitului ”brace”, tip pantaloni, la noi numiți ițari, nădragi, cioareci.

Barbarii și nașterea Europei

Toate triburile getice fie că erau geți din Carpați, din nordul Alpilor: franci, alemani, șvabi, heruli, vizigoti, rugi, ostrogoți, lombarzi, burgunzi, vandali, gepizi, anglo-saxoni, normanzi etc. aceștia, printre alții, au fost fără doar și poate, protagoniștii istoriei Europei dintre Imperiul Roman și Evul Mediu.

O perioadă de mari confruntări, de dezolare și lupte. Creștinii care trăiau în acea perioadă păreau aproape de sfîrșitul lumii, un lucru foarte greu de înțeles astăzi.

În realitate, o nouă lume a fost creată după prăbușirea celei romane. Noi popoare au fost introduse pe trunchiul antic al organismului imperial, cele care au modificat în totalitate aspectul său și au fost la rîndul lor modificate.

Așa că, după epoca turbulentă a migrării, a devenit clar că s’au născut noi entități politice care nu erau barbare și nu erau romane: erau regate ”romano-barbare”, fiecare cu propria individualitate particulară, rezultatul unei întîlniri între două civilizații diferite, un fapt istoric și original care stă la baza civilizațiilor noastre naționale.

Avînd în vedere acest fenomen istoric, putem explica originea diferitelor națiuni europene.

Italia

Epoca dominației barbare în Italia merge din aproximativ 476 d.Hr., anul căderii Imperiului Roman de Vest pînă la 800 d.Hr., anul în care Charlemagne a obținut solemn coroana Sfîntului Imperiu Roman.

În acea perioadă de peste trei secole, Italia a fost invadată și dominată de diferite populații. Prima dominație stabilă a fost cea a Herulilor care, în 476, a fost condusă de Odoacru, care l’a înlocuit pe Romulus Augustulus, ultimul împărat roman.

În 489 au urmat Geții ostrogoți, conduși de marele rege get Theodoric; apoi au venit lombarzii (longobarzii) conduși de AIboin, în 568, iar în final, în 754, francii, o populație cu obiceiuri mai domestice, condusă de Pepin cel Scurt, care a restabilit o lungă perioadă de pace în Italia.

Citește și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Chiar înainte de aceste dominații, Italia a fost invadată de populații barbare, precum geții vizigoți, vandalii și hunii; dar nici unul dintre aceste triburi nu se stabiliseră pe peninsulă: trecuseră făcînd doar masacre, devastări, raiduri, acționînd în special în orașe, ucigînd și furînd, distrugînd case, temple și monumente, apoi trecînd pe alte teritorii ale Imperiului Roman fără a crea nici unul o conducere politică organizată.

Dar, pentru a rezuma starea acelor vremuri, este elocvent să cităm din faimosul edict dat de Teodoric ce’i poartă numele: ”Edictum Teodorici”, o culegere de 154 de articole, bazate pe dreptul roman, și cărora trebuiau să se supună atît romanii, cît și geții.

În cazurile neprevăzute de edict, fiecare popor se servea de dreptul națiunii sale. Dar, deși edictul era unic pentru ambele popoare, fiecăruia dintre ele îi dădea un tribunal propriu: prezidiile provinciilor pentru romani și Comites Gothorum pentru geți.

În cauzele mixte, comesul geților trebuia să fie asistat de un magistrat roman, prudens romanus.

Iată un fragment în acest sens:

”Pentru că geții cu ajutor divin locuiesc între voi, pînă ce nu vor apărea, așa cum s’ar putea întîmpla, certuri, am crezut necesar să trimitem în mijlocul vostru, în calitate de comes, un om extraordinar și integru ca notorietate. Acela, conform edictului nostru, va judeca certurile pentru geți.

În caz de neînțelegeri între geți și romani se va adăuga un magistrat roman și va judeca cu echitate. În certurile între romani aceștia se vor supune judecătorilor trimiși de noi în provincii pentru ca fiecăruia să’i fie făcută dreptate după o unică lege.

Astfel, cu ajutor divin, amîndouă popoarele se vor bucura de beneficiile păcii. Și să știți că noi îi iubim pe toți fără a face diferențe, dar îi privilegiem pe aceia ce mai mult decît alții respectă legile.

Noi nu vom tolera ilegalități și vom condamna pe cei ce violează legea. Nu vom fi îngăduitori cu cei violenți. În neînțelegeri trebuie să triumfe nu forța, ci dreptatea. Cine are posibilitatea să apeleze la justiție nu poate recurge la violență și tocmai pentru că vrem să eliminăm ura dintre noi plătim judecătorii și întreținem multe birouri.

Cum comun este guvernul care vă conduce, așa să fie comune sentimentele voastre. Și sentimentele voastre sînt cele pe care noi le dorim. Voi, geți, fiți aproape romanilor în dragoste cum vecini le sunteți în bunuri, și voi, romani, iubiți mult pe geți care în pace cresc poporul vostru și în război vă apără.

Așadar, voi ascultați pe judecătorul ce vă e trimis și observați sentințele pe care după drept le va pronunța. Așa comportîndu’vă vă supuneți mie și împreună vă faceți datoria.”

Citește și: GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

TRĂDĂRILE NOBILILOR, ACTE CONTROVERSATE DIN ISTORIA GETO-ROMÂNILOR

 

Cucerirea Geției lui Daci Balo (Decebalus) a marcat acest teritoriu şi populația în mod decisiv, până la sfârșitul veacurilor. Noi spunem în bine, pentru că istoria a lucrat în cicluri lungi, românii de azi fiind acel altoi sălbatic care întărește vița getică nobilă, făcând’o de nerăpus.

Mai mult, aceasta cucerire a favorizat răspândirea creștinismului în spațiul autohton: să ne gândim cum, o populație getică, de o extremă religiozitate – pietatea românilor fiind de genă getică – şi’ar fi părăsit zeii care i’au adus o victorie în fața lui Traian şi a Imperiului. Foarte greu, şi foarte târziu, cu multe generații pierdute, chiar dacă Adevărul câștigă în final întotdeauna.

Vom rememora ultimele clipe ale Geției şi ale lui Daci Balo, aşa cum le ştim de pe Columnă şi sursele adiacente, din care avem multe de învățat pentru istorie. A exploata filozofic importanța cuceririi Geției lui Daci Balo cum o fac romaniștii și latiniștii, care au exploatat doar așa-zisul avantaj adus de civilizația Romei, negând’o nepermis pe cea getică de către niște așa-ziși cercetători care au pretenții de oameni de știință.

Orice lucrare minimală care se ocupă de strămoșii românilor nu poate nega eroii şi civilizația getică, dimpotrivă, trebuie cu orice preț a’i pune în valoare, deoarece sunt strămoșii noștri primordiali, și nu doar ai românilor, pentru că asta neagă orice lucrare oficială, ci ai tuturor europenilor.

Iulie 106, Sarmizegetusa Regia

După două atacuri succesive ratate în care atacatorii pierd mulți oameni, în special auxiliari, spre deosebire de apărători, puțin afectați, romanii se retrag pentru a construi aggere – platforme lungi de lemn, înalte cât zidurile cetății asediate şi paralele cu acestea, ceea ce în condițiile superiorității numerice ducea la un deznodământ predictibil. În acest timp, în orașul-cetate asediat, unul dintre cele mai fascinante din istoria antichității, pe care nu îl vom cunoaște niciodată în completa lui valoare istorică şi culturală (se pare că nici nu vrem, marile descoperiri sunt întâmplătoare, din glasul pământului), are loc un ultim consiliu de război al geților lui Daci Balo.

Columna indică tensiuni şi păreri divergente privind tactica şi strategia viitoare. Se aplică probabil, constrânsă de autoritate, opinia Regelui, dar tensiunile cu nobilii geți de la începutul războiului, ating aici limita superioară.

Geții dau foc incintei sacre şi părăsesc în corpore cetatea – mult mai mare și întinsă decât ce se vede azi, fără ca romanii să sesizeze acest lucru în zona larg împădurită. Mai rămâne în cetate doar clasa preoțească ce nu îşi putea abandona templele, adică Zeii la care slujeau, aceasta însemnând să se lipsească de mântuirea lor.

Urmează acum una dintre cele mai tulburătoare scene din istoria noastră: un număr impresionat de sacerdoți şi nobili îşi pun capăt zilelor într’un act de libație unitar de un dramatism cutremurător.

Romanii (Traian), impresionați, le exagerează numărul pe Columnă; dacă păstrăm proporția din reprezentarea similară cu scenele de luptă (numărul de oameni pe care îl reprezintă o figură), s’ar traduce aici în cca. 4,000 de preoți şi pileati, desigur neverosimil.

Columna arată incendierea incintei sacre de la Sarmizegetusa Regia de către apărători: se pot identifica cele 7 temple vizibile şi azi.

Cel puțin asta ne arată Columna, dar noi nu știm această istorie din alte documente, și dacă romanii nu cumva se spală pe mâini de crimele și distrugerile produse chiar de ei, prin aruncarea răspunderii în curtea geților.

Dar să continuăm interpretarea scenelor de pe Columnă așa cum o prezintă romanii:

După incendierea sanctuarelor, geții și’ar fi abandonat capitala. În stânga spate, ca orice mare comandant, ultimul care părăsește cetatea este Daci Balo, cu aceeași figură gravă, nobilă și calmă, convingerea că îi poate birui pe romani nu l’a părăsit nicio clipă.

În jurul lui Daci Balo combatanții sunt comati, confirmând ceea ce bănuiam şi se bănuie sau se încearcă a se prezenta, că cei mai mulți nobili trădaseră:

În Memoriile lui Hadrian, scriitoarea franceză Marguerite Yourcenar, documentată dar mai ales inspirată, îi atribuie viitorului împărat roman Hadrian, în timpul războaielor getice general şi amantul lui Traian, o viziune devastatoare, dar nu știm cât de reală:

”Când am intrat în Sarmizegetusa am fost copleșit de mulțimea cadavrelor.”

Sinuciderea colectivă

În cetate rămân doar preoții şi unii nobili care urmează actul libației. Nu ar fi vorba de ultimele rezerve de apă cum afirmă istoria comunistă și în care nu puteau fi prezente elemente religioase, în Sarmizegetusa Regia fiind trei izvoare permanente, unul chiar în incinta sacră, ci de împărțirea otrăvii dintr’un vas similar cu celebrul și enigmaticul obiect ștanțat cu ”Decebalus per Scorilo”.

Citește și:   DECEBALUS…PER SCORILO

Pentru cei supărați pe geți (sau pe ”daci”) refuzând’le scrierea sau alte forme culturale superioare, acesta este principalul moment în care marea cultură getică întră în mormânt (au fost și Costești, Fețele Albe, șamd) prin ”uciderea” lor scriptică.

Era nevoie pentru teoria lor latinistă ca geții să dispară !

Fiind o cultură ezoterică, un ezoterism dus până la punctul în care numele unor zei erau comunicate doar celor inițiați, aceasta era apanajul preoților, o castă semnificativă în civilizația getică – foarte spiritualizată.

Aici era centrul religios, filozofic și științific pe care se închega întreaga societate. Construcțiile incintei sacre păstrate până azi relevă cunoștințe foarte avansate pentru meteorologie, astronomie, astrologie şi geometrie, realizarea acestora având un fundament filozofic şi tehnic bine organizat, nu puteau fi instinctiv-intuitive. E utilă şi o comparație cu preoții celți, druizii, cu influență în spațiul transilvan, despre care știm de la Caesar că îşi păstrau tainele şi știința, exclusiv în formă orală.

Deși avem lăsate și în scris destule ipostaze din istoria locală antică: Tăblițele de aur de la Sinaia în copii pe plumb.

După o ultimă încercare nereușită de cucerire a unor fortificații romane, Daci Balo se retrage spre nord de unde putea organiza o replică la adăpostul munților şi cetăților rămase necucerite. Un comandant ca Traian știe că sosirea iernii cu Daci Balo viu și armata romană încă în Geția, putea însemna complicații majore în ecuația războiului.

Nici armata romană și nici imperiul nu erau pregătite logistic și militar pentru a susține o luptă de guerilă pe timp de iarnă în Geția, mai ales una condusă de omul capabil de cele mai ingenioase combinații strategice – în ciuda unei rețele impresionante de castre, construite în timp record, principala armă cu care au cucerit romanii Geția, celor ce nu le recunosc calitatea de mari constructori.

De cealaltă parte, nobilii geți, ce nu au agreat din prima clipă al doilea război – mulți dintre ei trecând de parte dușmanului înainte de începerea lui, trebuiau acum să susțină material nu doar armata getică, în retragere, dar și cea romană – nu știm cu precizie numărul ei, dar în mod cert peste 100.000 de oameni, văzându’și confortul, existența și pozițiile compromise.

Interesele converg, pe fondul tensiunilor din tabăra getică şi probabil la unele promisiuni ale lui Traian, marii nobili din jurul lui Daci Balo trădează.

Acum intrăm pe un teren aparent fragil și speculatoriu, Tăblițele de la Sinaia totuși, par să confirme scenele de pe Columnă. Tăblițele apocrife de la Sinaia, în interpretarea lui Dan Romalo, indică numele trădătorului. Într’o societate bine structurată, unde Regele Daci Balo avea statut de semizeu, marii nobili trebuiau să se coalizeze cu cineva de puterea sa. Acesta nu putea fi decât fratele lui, Diegis, bun cunoscător al romanilor.

”Diegis puse coroană războiului” spun Tăblițele de plumb, foste de aur, și nu avem motive să nu le credem. Diegis semnase pacea din 89 cu Domițian în numele Regelui, fusese la Roma în 102 pentru ratificarea tratatului de pace, era un apropiat de romani, cu multe ”relații” în imperiu.

Tăblițele de la Sinaia sunt considerate apocrife pentru simplul motiv că nu au fost autentificate oficial, adică zac în Muzeul de istorie fără a fi cercetate de istoricii cu patalama, dar fără curaj. Acest curaj l’a avut un inginer, Dan Romalo, care a propus interpretări fundamentate și plauzibile. A fi considerate în continuare o glumă sau un fals a unui mare erudit (de exemplu: Hașdeu) e o imposibilitate, conțin informații ce nu erau cunoscute în sec. XIX când au fost descoperite.

Getyo (Geția) se numea Regatul lui Daci Balo (Tăblițele de la Sinaia)

Citește și:   TĂBLIȚELE DE LA SINAIA VORBESC PESTE MILENII CINE NE SUNT STRĂMOȘII

CUM ÎI SPUNEAU GEȚII LUI DECEBAL? DACI BALO (Tăblița 6)

De la supranumele lui Daci Balo se trage cel mai probabil și denumirea coloniei Dacia Traiana (Dacia Porolissensis, Dacia Superior Apulensis, Dacia Inferior Malvensis) apoi pentru Dacia Felix, Dacia Mediterranea sau Dacia Ripensis, ultimele două după retragerea Daciei Romane în sudul Dunării de către Aurelian în anii 260-270 d.Hr.

De asemenea, una din versiunile cu privire la originea unuia din etnonimele geților ia în considerare originea în cuvântul daoi – provenit dintr’un dialect al limbii getice, căruia i s’a dat semnificația ”lup”. Numele Daoi, un cuvânt elinesc, sub care erau cunoscuţi parte din geții din antichitate vine din dialectul geto-frigian de la cuvântul daos.

Dar nu avem certitudinea că’și spuneau ”daos”, ”daoi”, ”davi” sau ”daci”, acestea sunt etnonime străine precum era și ”vlah” mai târziu,  exonime latine rămase de la romani prin latinizarea termenilor getici sau geto-frigieni.

Mai mult, printr’o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi Daoi, se reduc la epitetul Dioi, nume ce’l dădeau elinii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Geția străveche, pe care îi considerau ”cei mai vechi oameni de pe pământ”.

Mai cunoaștem că existau în sudul Dunării tribul Diilor sau Dailor din sudul Munților Haemus (Balcani). De asemenea, Daoi era un mare trib al geților la Marea Caspică, devenit în latină Dahae.

Dar, indiferent cât de departe am căuta etimologia etnonimului ”Daci”, el este mai autohton decât am crede. Davi, sau davo-geți pentru geții davelor carpatice sunt cele mai potrivite etnonime, sau chiar geții ”daci” ai lui Daci Balo pentru supușii din Regatul său, sau pentru adepții confreriei sale de războinici geți.

Autentificând aceste Tăblițe de la Sinaia, nu doar că vom căpăta un mare tezaur despre strămoșii noștri, dar vom avea o importantă sursă istorică despre isprăvile lor, etimologii pentru lexicul românesc, zeii geților sau numele originale ale marilor regi sau războinici din antichitatea acestor meleaguri.

Politica lui Daci Balo devenise contrară intereselor marii aristocrații, aceasta având poziția cea mai îngreunată, ispita confortului personal depășea pentru mulți sensul istoric la războiului, situație reprodusă de acum cu obstinație în istoria noastră, marile momente ale țării fiind când marii boieri / aristocrați au depășit’o.

Logica imbatabilă, similară celei din August 1944, dar falsă, pentru că orice act de trădare, indiferent de scopul său, e supus unui blestem intrinsec: acela de a’și dezavua și distruge însăși justificarea sa. În termeni cioranieni, nenorocul își desfășoară imensitatea.

Acum, aventurile războinice ale regelui get Daci Balo trebuiau oprite. Astfel, după ce un grup de comati indică romanilor locul tezaurului regal – probabil tot la indicația nobililor, pentru ai îmbuna pe romani (să nu uităm marile tezaure descoperite ulterior cuceriri romane), Diegis și conjurații speră că romanii se vor retrage o dată ce Daci Balo e eliminat, lăsând o Geție vasală Romei, cu marele ei comori (cel puțin de două ori rezervele de aur ale BNR de azi) compensație pentru eforturile de război imperiale.

Desigur, cu un rege supus și pro-roman, în persoana lui Diegis.

Urmează marea trădare, nobilii indică romanilor direcția de retragerea a Regelui și gărzii sale.

Marea Trădare: Diegis se închină lui Traian în timp ce alți nobili indică direcția în care a fugit Regele. În scena imediat următoare cavaleria romană începe urmărirea lui Daci Balo și suitei sale.

Un alt fapt subsecvent acestei decizii, ce reflectă probitatea populară, o bună parte din comati se sinucid în afara cetății, act preferat luptei – lucru nemaiîntâlnit şi inexplicabil la geți. Gestul e mai mult ca sigur legat de trădarea nobililor ce probabil ordonă subordonaților o decizie similară de non-combat, neonorabilă și neonorată. Cu alte cuvinte, am avut și noi japonezii noștri.

Gestul perfid al fratricidului şi al nobililor geți e eficient, cavaleria romană îl ajunge pe Daci Balo rapid şi neaşteptat, foarte aproape de locul unde, ”Rex Daciae” de mai târziu, Horea, era prins, de asemenea, tot prin trădarea propriilor frați.

Sinuciderea Regelui, singura cale posibilă. Acum, Daci Balo, e îngenuncheat, dar dacă l’am ridica în picioare, am vedea o mărime de titan în comparație cu cei din jurul său.

Continuarea o știm: toate templele și cetățile getice sunt demantelate cu o cruzime feroce, palatul regal ras din temelii, Getyo (Geția) transformată în provincia romană Dacia (probabil de la numele lui Daci Balo), iar marea civilizație getică uitată sau făcută intenționat uitată în negrul istoriei, încât e munca noastră, a tuturora, să o scoatem la iveală pentru a ne cunoaște cu adevărat strămoșii, fie ei cu bune sau cu rele.

Subsecvent blestemului regal, marea aristocrație getică, emblematică şi simbolică pentru acest pământ, de mii de ani, dispare literalmente, lăsând ca spiritualitatea şi cultura din care s’au format şi îşi trage seva acest pământ, pentru multe secole, să fie de sorginte folclorică purtată peste timp de talpa țării, țăranii.

Daci Balo moare pe 9 sau 10 august 106, moment ce marchează finalul războiului, urmând o aparentă capitulare a geților legați de Regele lor. Desigur, cei  mai mulți geți au trecut Carpații în est sau în nord la ceilalți frați geți, numiți de istorie GEȚII LIBERI, sau pomeniți local ”celți”, ”sarmați”, ”scyți”, tyra-geți, carpi, costoboci, massa-geți, ”goți” etc.

Geția a devenit oficial, din 11 august 106, provincie romană cu numele de Dacia.

În ironia istoriei, exact peste 11 ani se stinge și Traian, iar în aceeași zi în care Daci Balo şi Traian trec în veșnicie, este omorât, tot prin trădare, Mihai Viteazul, primul unificator al vechii Geții, supranumit de contemporani săi străini, Malus Dacus (dacus erau numiți geții de către latini, cel mai probabil tot de la numele lui Daci Balo), inspirând, prin curajul neverosimil, viziunea și strategiile demne de marele său strămoș de la Sarmizegetusa Regia, aceeași teamă printre adversari.

După suita de trădători care au urmat lui Diegis de’a lungul timpului, ce continuă şi azi în formă agravantă, ne rugăm istoriei şi Cerului pentru un alt Malus Dacus, care să redea vechii Geții noblețea de odinioară.

Cum ar fi arătat oare istoria fără trădători și trădări?

De la Burebista la Mihai Viteazul și până la Tudor Vladimirescu, istoria noastră e presărată cu evenimente tragice, în care rolul principal a fost jucat de personaje fără scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei și și au marcat soarta geto-românilor.

Sigur acest fapt era un laitmotiv al stăpânitorilor care preluau puterea din mâinile altora, rare fiind cazurile când o conducere de principat, regat sau imperiu nu ar fi fost preluată fără uneltiri, mașinațiuni de culise sau crime oribile. La fel de rare erau cazurile când trădarea venea de la oamenii simpli din popor.

Prăbușirea celui mai mare rege get: BOERO BISETO (BΩEPOBYΣETO)  – Burebista a avut loc prin asasinarea sa, sau cel puțin așa se vehiculează oficial fără nicio bază, pentru că nu există dovezi în sensul uciderii sale.

Din Tăblița 62 aflăm cum îi spuneau geții lui ”Burebista”: Boero Biseto

În vremea lui Boero Biseto, care a domnit pe la jumătatea secolului I î.Hr., statul carpatic get, se pare denumit de geți Elieo (Tăblița 62) sau Helis, renumele mitic elinizat, a ajuns în culmea puterii și extinderii sale cu o conducere mutată mai târziu chiar în inima Carpaților. În urma victoriilor repurtate de acest mare rege, statul get – inițial cu capitala la Argedava – a ajuns să se întindă pe un teritoriu imens, cuprins între Alpii nordici, Marea Adriatică, Marea Egee, Marea Neagră și dincolo de Nistru.

Până și împăratul roman Cezar se temea de marea putere a regelui get și, în jurul anului 44 î.Hr., pregătea un război împotriva lui. A murit însă – asasinat, după cum se știe, în urma unui complot – înainte de a apuca să pornească spre regatul Elieo (Elio).

La puțin timp după aceea, tot unei conspirații i’a căzut victimă și Boero Biseto. Nobilii nemulțumiți de puterea și autoritatea sa au complotat pentru a’l înlătura. Odată cu dispariția lui, imensul regat getic s’a destrămat, spărgându’se în mai multe regate pe care cei care uneltiseră spre a’l doborî pe Boero Biseto și le’au împărțit între ei.

Citește despre asta aici:  CINE A PRELUAT PUTEREA DE LA BUREBISTA (TĂBLIȚA 62)

Despre actul controversat al nobililor din vremea lui Daci Balo am relatat mai sus, așadar trecem la Vlad Țepeș care a fost trădat de propriul său frate.

Vlad Țepeș a ocupat tronul Valahiei în 1456, cel care la rândul lui și’a consolidat stăpânirea nimicind mai mulți pretendenți care voiau să’i ia domnia și a băgat spaima atât în susținătorii acestora, cât și în turci.

După câțiva ani, a refuzat să mai plătească turcilor tribut și a măcelărit armata otomană care fusese trimisă să’l pedepsească – aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în primăvara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit spre Dunăre.

După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube și după celebra incursiune nocturnă a lui Țepeș în tabăra turcească, și ea soldată cu mulți morți din rândul otomanilor, era limpede că Înalta Poartă era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S’a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Țepeș) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său frate. Sultanul l’a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei și mai mulți boieri au trecut de partea lui, speriați, pesemne, de firea aprigă a lui Țepeș și dornici să aibă un domn mai ușor de manipulat.

Țepeș s’a retras în Ardeal (în 1462), așteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deși acesta a ridicat o armată pentru a’i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n’a mai ajuns: i s’a pus capăt printr’o intrigă a inamicilor lui Țepeș, probabil sași din Brașov, cu care Țepeș avusese, cu câțiva ani în urmă, niște conflicte datorate faptului că brașovenii sprijiniseră câțiva pretendenți care urmăreau să’i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Țepeș a executat mai mulți sași și a atacat Brașovul și câteva sate săsești.

Lui Matei Corvin i s’au prezentat scrisori – false, consideră istoricii – , scrise, chipurile, de Vlad Țepeș, scrisori din care rezulta că voievodul era gata să se supună sultanului Mahomed al II-lea și să’l ajute, apoi, să cucerească și Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informații și, în loc de a’l ajuta pe Vlad Țepeș să’și recapete tronul uzurpat, l’a băgat la închisoare, la Buda, unde Țepeș a rămas timp de peste zece ani. Abia în 1476 și’a recăpătat tronul, pentru foarte scurt timp.

Radu de la Afumați a fost asasinat de cei care ar fi trebuit să’l apere.

Radu de la Afumați a domnit în Țara Românească între 1522 și 1529, cu mai multe întreruperi de câteva luni, care arată că țara trecea atunci printr’o perioadă de mari tulburări: numeroși pretendenți își disputau tronul și, după cum balanța norocului înclina de partea unuia sau a altuia, ei stăpâneau pentru puțină vreme Valahia, pentru ca apoi să fie răsturnați și înlocuiți.

Timp de câțiva ani ani, Radu de la Afumati a reusit, de fiecare data, să’și doboare rivalii, astfel că, în această perioadă, stăpânirea asupra Țării Românești i’a aparținut în cea mai mare parte a timpului. După ce, inițial, se opusese turcilor, el a înțeles, în cele din urmă, că pentru a domni trebuia să aibă sprijinul Înaltei Porți otomane, pentru că așa erau vremurile.

Susținut de turci și de neamul Craioveștilor, o puternică familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, în cele din urmă, tronul Valahiei, pe care l’a păstrat până în 1529.

Și aici i se incheie povestea – și totodata viata. Tragicul său sfârșit e descris în chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu:

”Recunoscut de turci și sprijinit de Craiovești, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată dacă nu cădea victima unui complot ticălos. Spre sfârșitul anului 1528, o sumă de boieri […] nemulțumiți probabil de influența puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului. Acesta, surprins, neavând la îndemână oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. […] pe drum, însă, boierii îl ajung la Râmnicu Vâlcea și, nerespectând nici lăcașul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, îl ucid în bisericuța de pe dealul Cetățuii, sub ochii îngroziți ai preotului [….] S’a întâmplat această mizerabilă crimă – unică prin împrejurările ei în istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumina cea mai urată boierimea munteană din acea vreme.”

Petru Rareș a fost trădat tot de boieri.

Citește și:   VOIEVOZII CARE AU VRUT UNIREA ÎNAINTE DE MIHAI VITEAZUL

Domn al Moldovei în doua rânduri, 1527-1538 și 1541-1546, Petru Rareș, fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintâi domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepți, trebuie să recunoaștem că Petru Rareș însuși, extrem de ambițios, măcinat de dorința de a cuceri posesiuni cât mai întinse (printre altele, a încercat să’i unească pe români prin alipirea Ardealului cu sabia), a trecut de mai multe ori dintr’o tabără în alta, în chipul cel mai nestatornic, aliindu’se cu cine i se părea lui mai prielnic în acel moment.

În 1538, Petru Rareș a văzut Moldova atacată simultan de turci, tătari și poloni. Inițial, soarta i’a fost favorabilă domnitorului.

I’a înfrânt pe tătari la Ștefănești și a încheiat un armistițiu cu polonii, cărora le’a înapoiat regiunea Pocuția, care făcea obiectul unor neînțelegeri rămase nesoluționate de multă vreme, între moldoveni și poloni, pentru că Petru Rareș o ocupase în 1530.

Dar invazia turcească, sub conducerea lui Soliman Magnificul și care luase aspectul unei expediții de pedepsire, nu a putut fi oprită. Iar domnitorul nu s’a putut bizui pe loialitatea boierilor și asta l’a făcut să piardă domnia. Boierii, poate nemulțumiți de firea dificilă a voievodului, poate temându’se de represaliile care s’ar fi abătut asupra lor în cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabilă, dată fiind superioritatea lor numerică) l’au părăsit pe domnitor, au refuzat să lupte și s’au închinat lui Soliman.

Acesta a numit un alt domn (Ștefan Lăcustă) și a smuls Moldovei două bucăți zdravene din teritoriu – Tighina si Bugeacul. În urma planului său de extindere Moldova ieșind șifonată rău, Petru Rareș a fost nevoit să fugă și, după multe peripeții, a reușit, cu ajutorul unor pescari, să ajungă în Ardeal.

În 1541, după ce ceruse iertare lui Soliman, și mersese personal la Constantinopol să’și pledeze cauza și împărțise daruri imense, și’a recăpătat tronul. După încă vreo câțiva ani de încercări războinice, încercase să’i unească iar pe români prin cucerirea Ardealului, soldate însă cu eșecuri, ambițiosul voievod s’a stins, de boală, în 1546.

Singur împotriva Imperiului Otoman: Ioan Voda Cel Cumplit (sau Viteazul)

Ioan Vodă Viteazul, numit și Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai târziu, Ioan Vodă cel Cumplit, era strănepot al lui Ștefan cel Mare. Unele cronici vechi îl prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscându’i marele merit de a se fi împotrivit turcilor și afirmând că era foarte îndrăzneț și viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldați și de popor dar, din păcate, nu și de boierime și cler.

Pentru numeroșii boieri intriganți, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veșnicele sforării și comploturi ale dregătorilor nu erau ușor de suportat. Ioan Vodă a ales să fie aspru cu boierii și mai îndurător și grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.

El obținuse tronul Moldovei în 1572 – unde se obținea la acea vreme, adică de la turci -, cu ajutorul averii strânse în tinerețe, când făcuse negoț cu pietre scumpe. În 1574, însă, turcii i’au cerut să dubleze suma plătită drept tribut. Ioan Vodă a convocat Divanul și i’a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului.

Situația politică era de așa natură, încât voievodul n’a putut găsi alți aliați decât cazacii zaporojeni – o populație din zona Nistrului – care i’au trimis în ajutor o ceată de 1.200 de oameni. Cu ei și cu armata sa de români moldoveni, Ioan Vodă a pornit războiul împotriva turcilor. După un șir de victorii răsunătoare ale domnitorului moldovean, care l’au înspăimântat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcătuită din turci cărora li se adăugaseră tătari și români din Țara Românească.

Aceștia din urma doreau să’l înlăture pe Ioan Vodă pentru a’i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah, Alexandru.

Ioan Vodă se instalase la Huși, de unde putea veghea mai bine asupra granițelor. Aflând de venirea turcilor, domnitorul trimisese pe pârcalabul Sucevei, Ieremia, în fruntea unei avangărzi, să’i impiedice pe turci să treacă Dunarea și să’l țină la curent cu evoluția situației. Trimisul, însă, despre care se spune că ar fi fost plătit de dușmani cu 30.000 de galbeni, l’a înșelat pe domnitor: i’a spus că ajunsese prea târziu pentru a’i opri pe turci și că aceștia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare.

Pe baza acestor informații false, – în lipsa altora mai exacte – Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor. Bătălia s’a dat la Oblucita, „lângă iezerul Cahulului”. Poate ar fi avut, totuși, șanse să învingă, dacă n’ar fi survenit o a doua și apoi o a treia trădare. În ajunul bătăliei, o parte dintre boieri, avându’i în frunte pe marii vornici Murgul și Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, când se dădu semnalul atacului, Constantin C. Giurescu, în Istoria romanilor spune că:

”Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pârcalabul, pleca steagurile și, punând cușmele în vârful sulițelor și săbiilor, trecu și ea de partea dușmanului.”

Lupta a fost cumplită; după trei ciocniri soldate cu numeroși morți în ambele tabere, Ioan Vodă s’a retras pe un deal, în satul Roșcani, unde a fost înconjurat de turci. Nemaiputând rezista asediului, din pricina lipsei de apă, Ioan a hotărât să se predea. Atât Ahmed Pașa, comandantul oștii turcești, cât și Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn că vor cruța viața tuturor cazacilor și moldovenilor.

Dar, odată ajuns în cortul căpeteniei turcilor, Ioan Voda a fost înjunghiat, apoi i s’a tăiat capul, iar trupul lui, legat de două cămile, a fost rupt în bucăți. Ostașii care rămăseseră alături de el au fost măcelăriți. Atât a valorat cuvântul turcilor.

Petru Cercel, frumosul aventurier din Apus

Scurta și palpitanta carieră voievodală a acestui prinț neobișnuit, apariție insolită în galeria domnitorilor care s’au perindat pe tronul Munteniei, s’a sfârșit cu o încercare de fugă. De scăpat a scapat cu viața, pentru moment, dar trădarea însoțitorilor săi – propriile sale gărzi, în care avusese deplină încredere – i’a retezat șansele de a recăpăta domnia.

Instalat pe tronul Țării Românesti în 1583, după ce câștigase „cursa” pentru domnie învingându’și potrivnicul – pe Mihnea, zis mai apoi Turcitul – Petru Cercel și’a început „mandatul” sub auspicii bune.

Și’a așezat curtea la Târgoviște, a investit în îmbunătațiri edilitare și înfrumusețări arhitecturale ale orașului, a adus cu el un suflu de Renaștere occidentală și totul părea să prevestească o epocă de liniște și progres. Dar datoriile făcute pentru a procura banii cu care își cumpărase tronul l’au determinat să pună biruri mari, care au împovărat poporul, iar ciocnirea dintre concepțiile sale moderne, occidentale și tradiționalismul boierilor autohtoni l’au facut să intre în conflict cu aceștia.

În 1585 – după mai puțin de doi ani de domnie -, aflând că urma să fie mazilit, Petru Cercel și’a adunat averea strânsă și a pornit spre Transilvania. Dar a fost trădat chiar de oamenii din escorta sa: aceștia i’au furat bogățiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat și închis.

Câțiva ani mai tarziu, dupa ce evadase din închisoare, a „candidat” din nou pentru domnie dar, lipsit de sprijin, a pierdut competiția în favoarea fostului său inamic, Mihnea, care, sprijinit de ambițioasa lui mama, a izbutit să domnească, în total, de trei ori, iar după ultima mazilire, pentru a scăpa cu viața, a trecut la mahomedanism, rămânând în istorie sub porecla de Mihnea Turcitul.

Mihai Viteazul: puternicul și temutul voievod al celor trei țări românești

În vara anului 1600, puterea lui Mihai Viteazul ajunsese la apogeu: el stăpânea acum toate cele trei țări românești, iar această izbândă îl făcuse pe cat de celebru, pe atat de respectat în Europa. Cu atât mai tragica pare prăbușirea sa, cu cât a venit foarte curând dupa acest moment de glorie.

După opinia istoricului Constantin C. Giurescu:

”Cauzele căderii lui Mihai au fost, pe de o parte, răscoala nobililor ardeleni și înțelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de altă parte, dușmănia polonilor.”

Generalul Basta era comandantul armatelor germane ale împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, stăpânitorul Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic (un ansamblu de teritorii din Europa centrala, reunite Interesat de o alianță cu Mihai Viteazul în vederea apărării împotriva expansiunii spre vest a Imperiului Otoman, împăratul Rudolf a dat, inițial, ajutor militar voievodului în acțiunile acestuia de extindere a stăpânirii sale peste cele trei țări românești. Nu a vrut, însă, să’l recunoască drept domn al Ardealului, dorind să păstreze pentru sine acest teritoriu și să’i acorde lui Mihai Viteazul doar funcția de guvernator.

În 1601, după mai multe neînțelegeri și reconcilieri – de formă – cu generalul Basta, după mai multe confruntări cu nemeșii din Ardeal, se punea din nou problema stăpânirii acestui teritoriu. Și, aici, Mihai Viteazul a fost prins – și a devenit victimă – în jocul de interese al marilor puteri și al reprezentanților acestora.

Iată cum s’au succedat evenimentele, după descrierea aceluiași mare istoric citat mai sus:

”La Turda, Mihai hotărî să’și despartă armata de aceea a lui Basta; voia să plece mai degrabă la Făgăraș, spre a’și vedea soția și copiii. Această despărțire însemna însa pentru domnul nostru libertatea de inițiativă. Basta, care știa că imperialilor le convenea mai mult o stăpânire directă asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalități atât de puternice, deci greu de mâniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotărî să împiedice – prin orice mijloace – o asemenea libertate. În zorii zilei când voievodul trebuia să plece spre Făgăraș, la 9/19 august 1601, el trimise un detașament de trei sute de germani și valoni, aceștia din urmă comandați de ofițerii Jacques Beauri și Mortague. Aveau ordin să’l aresteze pe Mihai, iar daca se opune, să’l ucidă. Așa se și întâmplă. Intrând în cortul domnului, Beauri îi spuse: „ești prins”. Mihai rosti un singur cuvânt: „ba”, și dădu să pună mâna pe sabie. În aceeași clipă însă, un valon îl împușca, un al doilea îi străpunse pieptul, alții îl loviră cu halebardele.”

Și astfel, printr’un asasinat mârșav, s’a incheiat scurta și glorioasa carieră de domn și cuceritor a lui Mihai care a lăsat, totuși, în urmă, o imensă speranță: aceea cî unirea celor trei țări românești e un fapt realizabil. Aveau să treacă mai mult de trei veacuri până să se întâmple din nou dar, în tot acest timp, nădejdea a fost hrănită și de faptul că, odinioară, cineva arătase că se poate.

Lunga domnie și tragica prăbușire a lui Constantin Brancoveanu

Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brancoveanu, domnie intinsa pe 25 de ani, s’a sfarsit in chip groaznic, cu mazilirea, torturarea si ucidera domnitorului de catre turci – care, totusi, ii fagaduisera domnia pe viata – si aceasta in urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brancoveanu a avut o domnie cu putine lupte, datorita, in cea mai mare parte, diplomatiei sale gratie careia a reusit mult timp sa pastreze un echilibru sanatos intre pretentiile turcilor – cei de care depindea mentinerea lui pe tron – si interesele Apusului crestin, care dorea să’și extinda influenta spre Rasarit.

Jonglând abil cu relațiile diplomatice cu toate marile puteri care îi amenințau țara, plătind turcilor ceea ce îi cereau, dar cultivând și relațiile cu vestul, Brâncoveanu a reușit să mențină Țara Românească într’o stare de stabilitate politică remarcabila.

După 1699, când turcii, mulțumiți de această stare de lucruri și de generozitatea voievodului, i’au acordat domnia pe viață – un privilegiu rar – părea că nu mai are a se teme de nimic. Până în 1714 a avut parte de o epocă tihnită, în care a putut clădi palate și lăcașe de cult, a putut sprijini artele, învățământul și științele și și’a putut crește copiii în liniște. Dar toate acestea s’au sfârșit în chip tragic, ca urmare a mai multor întâmplări în care chiar oameni înrudiți cu domnitorul au săvârșit fapte care i’au grăbit căderea.

Un boier rudă cu el, spătarul Toma Cantacuzino, fără știrea și permisiunea domnitorului, îi ajutase pe ruși în războiul acestora cu turcii (1711), lucru care îi supărase pe aceștia din urma și îi făcuse să’l suspecteze pe domn de necredință față de ei. O alta rudă, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să’l pună pe tron pe propriul său fiu Ștefan, a uneltit la Poartă, țesând intrigi care i’au alcătuit domnului o reputație proastă în ochii turcilor. Iar aceștia, deși îi dăduseră domnia „pe viață”, n’au ezitat să’și încalce promisiunea: l’au mazilit, ispitiți pesemne și de marea avere pe care voievodul o adunase în timpul lungii sale domnii.

Brâncoveanu, pe atunci în vârstă de 60 de ani, și cei patru fii ai săi au fost aduși la Stambul și închisi. Turcii l’au torturat pe bătrânul voievod pentru a afla unde’i sunt bogățiile apoi, la data de 26 august 1714, Brancoveanu a fost decapitat, după ce turcii îl siliseră să asiste la execuția celor patru fii. I’a urmat la tron Ștefan Cantacuzino, așa cum dorise (și uneltise) tatăl acestuia dar, dupa cum scrie Nicolae Iorga:

”Ca o răsplată dumnezeiască, i’a venit aceeași pieire silnică, după doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temniță la Constantinopol, împreună cu tatăl său foarte bătrân.”

Trădați pentru răsplată, Horea, Cloșca și Crișan, nu au fost trădați de boieri, în Ardeal nobilimea fiind mai mult alogenă și nu românească, dar au sfârșit tragic pentru dârzimea cu care și’au urmărit revendicările politice. În acest caz, s’a dovedit că trădarea nu era doar un apanaj al păturii stăpânitoare, dimpotrivă era o meteahnă și la păturile de jos, dar pentru sume derizorii puse ca premiu, mai ales datorită stării sociale precare a poporului.

Începută în noiembrie 1784, în satul Curechiu (Hunedoara), răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, mișcare cu caracter național și social, iscată ca o reacție a iobagilor români din Ardeal, disperați de situația lor economică și socială tot mai greu de suportat, s’a încheiat după foarte scurt timp, la sfârșitul lunii decembrie a aceluiași an, când cei trei conducători au fost prinși și executați.

Pe capetele lor se pusese câte un premiu de 300 de galbeni; totuși, susținuți de majoritatea oamenilor din popor – conștienți de faptul că li se apărau interesele -, ei n’au putut fi capturați de autoritățile austriece altfel decât prin trădare. S’au găsit câțiva tărani care, ispitiți de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stăteau ascunși, în vreme ce preoții români care se raliaseră mișcării umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea să se poată duce din nou – pentru a cincea oara – la Viena, spre a pleda cauza iobăgimii române în fața împăratului austriac, Iosif al II-lea.

La 27 decembrie 1784, câțiva țărani s’au apropiat de Horea și Cloșca – aceștia stăteau ascunși într’o colibă de crengi, în codrul ScoraGetului, din Munții Gilăului – și, pretinzând că umblă după vânat, au fost primiți în colibă de cei doi. La un semnal, s’au năpustit asupra lor, i’au legat și apoi i’au predat autorităților.

Tot prin trădare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, și Crișan. A urmat judecata, apoi execuția lui Horea și a lui Cloșca printr’o pedeapsă extrem de crudă – tragerea pe roată. Trupul lui Crișan, care se sinucisese în inchisoare, a fost zdrobit în același fel.

Sacrificiul lor n’a fost, însă, zadarnic – un exemplu paradoxal de revoltă care, deși înfrântă, va aduce totuși, măcar în parte, schimbările pe care le’a urmărit. În anul următor răscoalei, 1785, printr’un act solemn datat 22 august și promulgat de împăratul Iosif al II-lea, în Ardeal a fost desființată iobagia.

Alexandru Ipsilanti, omul pe care Tudor Vladimirescu n’ar fi trebuit să și’l facă aliat

Moartea lui Tudor Vladimirescu și înfrângerea revoluției conduse de el, în 1821, s’au datorat trădării de către cei cu care se aliase, eteriștii conduși de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizatie europeana dedicata eliberarii creștinilor – și îndeosebi a grecilor – de sub stăpânirea otomana – a avut filiale în multe țări ale Europei, iar în Țara Românească influența ei s’a manifestat cu precădere în evenimentele asociate revoltei din 1821.

Dorind să contribuie la eliberarea Țării Românești de sub apăsătoarea vasalitate față de Înalta Poartă otomană și să o scape de flagelul domniilor fanariote, Tudor Vladimirescu a îmbrățișat idealurile Eteriei și a încheiat o întelegere cu conducătorul acesteia, Alexandru Ipsilanti.

Se bizuiau pe sprijinul Rusiei; aceasta, însă, a dezaprobat mișcarea. În plus, organizarea armatei eteriste lasă mult de dorit; trupele nedisciplinate ale lui Ipsilanti au jefuit pe drum multe gospodării, stârnind nemulțumirea populației românești.

Întelegerea dintre Alexandru Ipsilanti – devenit epitrop general al Eteriei – și Tudor Vladimirescu, conducătorul mișcarii în Țara Românească, prevedea ca Ipsilanti – după ce trecuse prin Moldova și Muntenia – să iasă din țară cu trupele sale, pentru a nu stârni o reacție dură și o intervenție armată din partea turcilor.

Dar, când a devenit evident că Ipsilanti nu era un conducător și un aliat de nădejde, conflictul între cei doi a ajuns atât de grav, încât Alexandru Ipsilanti a hotărât să se descotorosească de Tudor Vladimirescu, printr’un complot.

Prin trădare, Tudor Vladimirescu – pe care poporul îl numea deja ”domnul Tudor”, – a fost ridicat de la Golești și apoi asasinat la Târgoviște.

Adevărul despre abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Complotul ”monstruos” şi transformarea ”voievodului unirii” în despot

Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să abdice în 1866. Istoricii spun că în spatele acestei abdicări stătea o adevărată coaliţie politică – Monstruoasa Coaliție – , dar şi necesitatea înlăturării lui Cuza în favoarea unui principe străin.

La 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza era ales domnitor atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Marile Puteri erau puse în faţa faptului împlinit. ”Domnul Unirii”, cum a fost numit mai târziu Alexandru Ioan Cuza, a rezistat pe tron preţ de un serviciu militar complet. Adică 7 ani, atât cât era obligatorie şederea sub arme la mijlocul secolului al XIX lea.

După o domnie aflată sub semnul inovării şi modernismului, la 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza abdica. Nu din proprie voinţă, ci în miez de noapte, sub ameninţarea armelor. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, motivele, dar şi personajele care au stat în spatele acestui complot au reprezentat, încă de atunci, un subiect de discuţie şi de cercetare pentru specialişti.

Cuza, înlăturat într’o singură noapte cu puşti şi tunuri:

”Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor.”

Aşa arăta actul semnat de Alexandru Ioan Cuza în momentul abdicării. Urma să plece în exil alături de soţie şi de cei doi copii. A hălăduit prin Europa, stând la Paris şi Viena, dar găsindu’şi în sfârşit liniştea la Wiesbaden. Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza nu a fost însă, spun specialiştii, un act liber consimţit. Cuza a fost obligat să abdice în urma unui complot.

Practic aproape toate elita politică românească a contribuit la îndepăratarea sa de pe tronul Principatelor Române Unite. Inclusiv armata l’a trădat pe Cuza.

I. G. Valentineanu în lucrarea ”Din memoriile mele. Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă” descrie cu exactitate detronarea lui Cuza.

Pe 10 februarie, un personaj dubios şi total necunoscut Palatului se prezintă la Cuza şi solicită insistent să vorbească cu acesta. Într’un final, seara reuşeşte să’l vadă pe Cuza şi’l anunţă direct că, la miezul nopţii, 4000 de oameni îl vor detrona cu sprijinul armatei. Cuza nu’l ia în seamă şi’i dă bani. Personajul misterios refuză şi se face nevăzut. Cu toate acestea, Cuza ordonă întărirea gărzilor Palatului. George Lecca dublează gărzile, deşi se bănuieşte astăzi că şi el făcea parte din complot. Ideea unei revolte anti-cuziste este confirmată şi de Nae Orăşanu, omul său de încredere. Deşi Cuza nu era convins de existenţa unui complot şi a unei revolte, inevitabilul se produce. Cuza este înlăturat brutal. Ofiţerii lui Lecca au trădat, au pătruns în camera unde stătea Cuza cu amanta sa Maria Obrenovici. Înarmaţi, aceştia i’au întins lui Cuza actul de abdicare pe care acesta l’a semnat imediat.

A fost scos afară şi trecut peste graniţă la Predeal, cu soţie, copii şi amantă. Pe străzi, peste 2000 de oameni strigau de bucurie, iar colonelul Haralambie înconjurase Palatul cu tunuri, în cazul în care Cuza ar fi refuzat şi ar fi reuşit printr’o minune să’şi găsească susţinători fideli. În doar câteva ore luase sfârşit domnia de 7 ani a fostului pârcălab de Galaţi, sub care s’au unit pentru prima dată în Istoria Modernă, Principatele Moldovei şi ale Ţării Româneşti. Bucurie mare la abdicarea lui Cuza În Moldova, abdicarea lui Cuza a fost primită cu mare bucurie, arată mărturiile contemporanilor.

Iată cum descrie Radu Rosetti primirea veştii abdicării lui Cuza de propria sa familie. Mama acestuia primise telegrama prin care Cuza abdica.

”«Principele Cuza a abdicat», strigă ea, roşie de emoţie şi bucurie. Tata o urmează şchiopătând şi sprijinindu’se pe baston. «Cuza a abdicat», strigă el. Iar mama ne citeşte o depeşă franceză sosită în acea dimineaţă la Adjud, adresată de Dimitrie Sturdza cumnatului său Alecu Balş şi trimesă de acesta tatei. Sturdza comunică lui Balş abdicarea lui Cuza, instituirea Locotenenţei Domneşti, alcătuită din Generalul Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul Neculai Haralambie, precum şi numirea unui minister compus din conservatori şi liberali, din care făcea parte şi el, Sturdza. Părinţii mei exultau de bucurie, ştiind bine că lui Cuza nu putea să-i urmeze decât un domn străin, ceea ce alcătuia dorul fierbinte de atâţa ani”, Radu Rosetti în lucrarea sa ”Amintiri din prima tinereţe.”

De altfel, sentimentul era general, fiindcă moldovenii simţeau, prin mutarea capitalei, că îşi pierduseră importanţa şi căzuseră pe plan secund. Un lucru pe care nu’l iertaseră lui Cuza. Sentimentul acesta de bucurie este descris în aproape toate zonele Principatelor.

Acesta era însufleţit în special de ideea alegerii unui principe străin. Specialiştii precizează că bucuria înlăturării lui Cuza era prezentă în lumea elitelor societăţii. Ţăranii în special nu priveau cu ochi buni acest complot. Pentru ei, Cuza, era omul care le dăduse pământ, un binefăcător.

”Reforma, cu toate carenţele ei, a însemnat o cotitură în viaţa ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la stat a unui pământ — chiar dacă neîndestulător — râvnit cu atâta sete. În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător”, preciza Florin Constantiniu în lucrarea sa, ”O istorie sinceră a poporului român”.

Totodată, cunoscută este reticenţa oamenilor din Dăbuleni, care credeau că noul principe străin le va lua pământurile, în timp ce locuitorii comunei Căiuţul chiar au semnat, cu degetul, că nu îl vor domn pe Carol I şi ca semn de solidaritate cu predecesorul său.

Simpatia ţăranilor a fost câştigată de Cuza, însă, cu preţul sacrificării domniei sale. Împroprietărirea acestora şi emanciparea clăcaşilor a fost unul dintre motivele pentru care a fost organizat complotul împotriva sa. De altfel, acest complot era pus la cale de câţiva ani. Practic, oamenii politici şi’au dat mâna pentru a’l răsturna pe Cuza. Liberalii radicali au fost în stare să facă pace cu rivalii lor de moarte, conservatorii, numai pentru a’l vedea pe Cuza plecat. Nemulţumirile existau în ambele tabere. Totodată, pe teritoriul Moldovei existau agenţi ruşi care încercau să agite spiritele şi să provoace o mişcare anti-unionistă.

Florin Constantiniu:

”În timp ce uneltirile ruseşti pregăteau «dezunirea» principatelor, forţele din interior, oştile domnului, se aliau în ceea ce s’a numit «monstruoasa coaliţie»: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a’l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau moderaţia, ceilalţi un pretins revoluţionarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii.”

Mai precis, liberalii radicali erau nemulţumiţi de faptul că reformele lui Cuza nu era atât de tranşante pe cât îşi doreau şi mai ales erau nemulţumiţi că nu dădeau tonul la guvernare. De partea cealaltă, conservatorii erau nemulţumiţi în special de legea agrară şi împroprietărirea ţăranilor, dar şi de reformele considerate ”prea revoluţionare” ale lui Cuza. Totodată, viaţa personală a domnitorului, dar şi despotismul ultimilor ani de domnie au stârnit antipatii.

Prezenţa amantei „domneşti“, dar şi plăcerea pentru jocuri de noroc şi nopţi pierdute nu era văzute cu ochi buni.

Ilie Gorja în revista ”Agero”:

”După şapte ani de glorioasă conducere a ţării, monstruoasa coaliţie, speculând nemulţumirile provocate de starea precară a finanţelor, cât şi unele greşeli săvârşite de Cuza, mai ales în ultima parte a domniei (îndepărtarea vechilor sfetnici şi prieteni, înlocuirea la 26 ianuarie a guvernului Kogălniceanu şi afirmarea în mai multe rânduri a ideii de renunţare la tron, în momentul împlinirii termenului de şapte ani) l’a silit pe Cuza în noaptea de 11/12 februarie 1866 să abdice, lăsând cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti.”

Printre cei implicaţi în complotul îndreptat împotriva sa se aflau mari personalităţi ale vremii precum Ion Ghica, C.A. Rosetti, Petre Carp sau Ioan Cantacuzino. Totodată, Cuza a fost trădat şi de armată. Printre puţinii care i’au rămas fideli au fost prefectul Alexandru Beldiman, care a plâns când a aflat vestea abdicării.

Pentru toţi ciudată a fost apatia lui Alexandru Ioan Cuza.

Cum de nu aflase de complot şi mai ales de ce era atât de nepăsător la zvonuri?

Nicolae Şuţu, unul dintre comtemporani, spune că Alexandru Ioan Cuza devenise prea despotic şi prea sigur pe sine în ultimii ani, încât privea pe toţi cu dispreţ şi că s’a izolat alături de amanta sa. Totodată, se bănuieşte că domnitorul înţelegea necesitatea aducerii unui prinţ străin, dintr’o familie cu mare reputaţie la nivel european, şi că şi’ar fi pus singur problema abdicării.

Acesta i’a scris lui Napoleon al III-lea că ar vrea să abdice şi că să găsească un principe dintr’o casă conducătoare europeană să’l înlocuiască, aceasta fiind soluţia de a pune capăt luptei politice. Cert este că, în 1866, Cuza nu ar fi dorit să abdice. Cuza şi masonii Dincolo de motivele disecate şi prezentate de specialişti în mod oficial, există şi zvonuri privind implicarea masoneriei, atât în numirea, dar şi în abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.

Cuza ar fi fost unul dintre membrii importanţi ai lojii masonice «Steaua Dunării», lojă care l’ar fi propulsat ca domn, dar şi mai apoi l’ar fi dat jos de pe scena istoriei. De altfel, această variantă este infirmată de specialişti, printre care şi de academicianul Dan Berindei. Este confirmat însă faptul că mai toţi oponenţii lui Cuza făceau parte din loja ”Steaua Dunării”, transformată mai apoi în ”Înţelepţii din Heliopolis”.

Nu există însă certitudini privind implicarea masoneriei în abdicarea lui Cuza.

Actul de la August 1944, de la București poate fi interpretat în două chei, în principal datorată poziției politice pe care se poziționează cel care invocă debarcarea lui Antonescu: Trădare sau Salvarea României de la un dezastru?

Citește și argumentele în cheia Salvării României:

ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Victoria de la Falaise din 20 august 1944 deschidea Aliaților drumul către Berlin. Momentul e decisiv pentru finalul celui de’al doilea război, de acum începe concursul direct între marile puteri, vestice și estice pentru cucerirea Berlinului, miza fiind controlul geo-politic al Europei. Dacă aliații căpătaseră ”linie directă” spre capitala Germaniei, rușii erau blocați în Moldova, dincolo de Carpați.

Până când?

Un cerc vicios similar celui din 106, pe o propagandă anti-Antonescu, face mulți ofițeri să nu apere onorabil cauza, rezultând în marea și rapida înfrângere din bătălia Moldovei, lucru ce încurajează actul de la 23 August. Chiar și așa, rușii puteau petrece binișor 3-5 luni pe linia Focșani-Nămăloasa-Brăila, ceea ce ar fi făcut propagarea comunismului sovietic în Europa centrală imposibilă, spun adepții ”trădării de la 23 August 1944”.

Pe acest fond, dar ignorând total poziția defavorizată a rușilor în raport cu aliații, se decide 26 August ca dată pentru răsturnarea Mareșalului Antonescu. Dintr’o întâmplare ironică, pe un lac bucureștean se află că Mareșalul va fi pe front atunci, iar data istorică devine 23.

Momentul diferă față de acum 18 secole, dar esența problemei transcende, Bătălia Moldovei, rămâne una dintre cele mai rapide și dezastruoase înfrângeri din istoria noastră.

Între timp primim însă telegrama sovietică de la Stockholm, pesemne în noaptea de 22-23 august, ca răspuns la cererile lui Antonescu: zona neutră unde aliații nu au voie să pătrundă și neîntoarcerea armelor împotriva nemților – lucru pentru care Germania nu ne’a iertat nici până azi, apărând interesele Ungariei în fața celor românești (sovieticii, disperați de evoluția lucrurilor pe frontul de vest, acceptă condițiile Antoneștilor).

Telegrama e sustrasă, probabil de dl. Buzești, Director în MAE cu acces la Cifru, apropiat al lui Iuliu Maniu, principalul conjurat, astfel încât Neagu Djuvara e trimis în capitala suedeză pentru clarificări inutile. Fără telegramă șansele lui Antonescu sunt nule, Iuliu Maniu și comuniștii preiau puterea, sub un Rege politic slab.

Cu toate acestea, Regele Mihai a fost și este un mare simbol pentru românism și românitate, un patriot și un model exemplar.

Dovada telegramei?

Discursul lui I. Maniu din ședința de guvern din septembrie 1944. Însuși Regele Mihai era la curent cu manevrele cuplului Buzești-Maniu când trimiteau clandestin din cifrul MAE mesaje aliaților:

« Iuliu Maniu: ”(…) între altele a avut sugestia și i s’a pus în vedere (lui M. Antonescu – n.n.) că se va asigura o zonă neutră, liberă, în care să nu poată intra aliații. Am văzut eu, dl. Buzești are textul (dl. Buzești – Director din MAE sub Antonescu, apropiat al lui I. Maniu – n.n.) și vă închipuiți în ce situație ajungem noi, guvernul acesta (guvernul Sănătescu, cel care a urmat după 23 august – n.n.), noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistițiu, când ni se pune în față mâine-poimâine faptul că lui Antonescu i s’a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem(…).”

(Domnul ministru Buzești citește textul telegramei conținând acest punct de vedere, privitor la recunoașterea zonei libere). »

(sursa: Arhivele CC al PCR, apud. Constantin Corneanu).

Logica conjuraților e similară cu cea din 106 a nobililor geți: țara trebuie salvată de tancurile rusești, iar liderul încercărilor nereușite în joaca cu războiul, Antonescu, eliminat. Din nou, armistițiu fără de armistițiu, adică punerea țării la dispoziția adversarului, iar comandantul politic și militar cedat acestuia (gest dezonorant, Antonescu e predat rușilor care, indirect, îl execută în 1946).

Datorită momentului 23 August 1944 sovieticii ajung la Berlin concomitent cu aliații, ceea ce le va oferi un avantaj geopolitic fantastic pentru următorii 50 de ani, și o zonă de influență directă în țările pe care le știm.

Sigur, acesta poate fi un argument în favoarea celor care afirmă cu totul nefondat că Stalin nu și’ar fi instaurat oricum un zid al comunismului în Europa de Est, mai ales atunci când se uită complet Momentul Yalta …

Pentru noi consecințele ar fi fost oricum dramatice: rușii nu sunt romani, nici măcar turci, ”zgândăre’l pe rus și dai de mongol” spune un proverb, după ce au distrus Basarabia timp de 100 de ani au distrus în următorii ani 1947-1960 toată esența și spiritul societății românești, iar marea aristocrație și elită interbelice dispar în temnițe și exil, nerefăcute nici în cel mai mic procent azi (hidoșeniile snobilimii post-revoluționare nu fac obiectul prezentei).

Mult mai mult, au distrus ceea ce nu au reușit toate stăpânirile de la romani, huni, turco-tătari sau austrieci: celula și esența spațiului autohton – satul românesc; adică locul unde vechii geți, deposedați de puterea politică, și’au dus mai departe, bogata și inefabila spiritualitate și folclorul unic în lume.

Aceste sisteme de non-valori, complet străine și inversate ființei noastre, de la republica falimentară la dominația prostului rău-voitor în toate ramurile, au făcut România a două la nivel mondial ca număr de emigranți după Siria, iar perspectivele de a ne regăsi într’o societate ce ne reprezintă, cvasi-nule.

Latiniștii insistă cu totul fals că acest popor e născut pe un act de trădare, fapt ce induce această amintire detestabilă și respingătoare în toată istoria noastră, la cei mai slabi de înger dintre noi, în cele mai grele momente; dat fiind că servirea unor interese străine a fost de multe ori sport național în România de ieri, dar și de azi, noi restul, pentru a nu ajunge prin acest păcat ”suflet de rob”, cum spune N. Steinhardt, trebuie să repetăm cu obstinație – cum a făcut’o el însuși toată viața – marele adevăr la care a ajuns după ani grei de temniță absurdă:

”Taina libertății nu’i alta decât curajul în fața morții.”

Citește și:  ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

 

DE CE CRED RUMÎNII ÎN TEORII LATINOPATE, IAR MAGHIARIZAȚII ÎN TEORII MAGHIAROPATE ?

RUMÎNIA ÎNTRE ADEVĂRUL ISTORIC ȘI TEORIILE LATINOPATE, MAGHIAROPATE SAU ALTE MANII IDENTITARE

Orice organism funcționează pe principiul ”vezi ce nevoi ai, și acoperă necesarul”. Adică își procură ceea ce are nevoie pentru a trăi. La fel și comunitățile. Dacă au nevoie de o așezare, își construiesc, dacă au nevoie de hrană atunci vînează / cultivă, dacă au nevoie de identitate… și’o creează.

Nu intrăm în capitolul legat de religie. Nu’și are sensul, deoarece este un teren sensibil pentru orice nație care după cum am constatat duce la conflicte majore. De altfel, omului nu’i poți lua credința pe care și’a transmis’o din generație în generație. Iar după cum cunoaștem cei mai mulți preferă să moară decît să creadă în zeii altora.

Mai curînd te extermină ca nație și’ți dărîmă toate templele, iar ca să nu se afle că ai existat vreodată ca popor nu’ți mai pomenește numele. Inventează altul. Cum a fost și invenția cu goții, pentru geții care le’au distrus imperiul roman. Aici funcționa altă nevoie: aceea de a șterge o imagine șifonată din amintirea colectivă, iar pentru asta băieții deștepți au creat ”damnatio memoriae”.

Damnatio memoriae este o expresie latină care înseamnă ”condamnarea la uitare”, adică o persoană, o familie, sau un neam trebuiau excluși din relatările oficiale. Există și au existat numeroase căi de ”damnatio”, inclusiv distrugerea imaginilor, înlăturarea numelor de pe inscripții și documente și chiar rescrieri de mari dimensiuni ale istoriei.

A fost și o formă de dezonoare care putea fi adoptată de Senatul Roman pentru trădători sau pentru alții care au adus discreditări statului roman, dar care s’a aplicat și dușmanilor externi. Termenul putea fi aplicat și altor cazuri de ștergeri oficiale, iar practica a fost mai întîi întîlnită cu mult timp înaintea imperiului roman, cum este și cea din domnia egocentrică a faraonului Hatshepsut în secolul al XIV-lea î.Hr.

Să ramînem, așadar, pe terenul identității etnice, unde și aici avem parte de foarte multă artificialitate.

Pentru că marile puteri mereu au avut tendința să înghită micile etnii de la marginea imperiului lor, iar odată ce te obligă să’i vorbești limba nobilului trimis de  împărat să te exploateze, mai putem vorbi de etnii reale?

Cît timp etniile sînt bazate pe limbă nu vor exista niciodată popoare reale, ci doar artificiale, sau mixuri de populații.

Ghinionul acestei politici de naturalizare este că o limbă nu se învață de pe o zi pe alta, iar ca să impui o limbă pe un areal mai mare ai nevoie ca toți să vorbească acea limbă între ei în același timp. Fără școlarizare e imposibil.

Dar s’au găsit soluții diverse pentru pierderea identității culturale pentru comunități mai mari de oameni: schimbarea toponimelor, a onomasticii, impunerea limbii prin biserică coroborată cu interzicerea unor culte și impunerea altora cu acordarea de facilități fiscale pentru convertire, interzicerea accesului sau construcției de locuințe de către băștinași în tîrguri și cetăți, legiferarea pentru băștinaș a unui statut social inferior, sau pentru colonizator a unui statut privilegiat etc.

Identitatea comunitară se baza la început pe locuirea în comun / în apropiere, practicarea acelorași munci, acelorași obiceiuri, limbă, probleme și rezolvări, întîmplări care au implicat întreaga comunitate etc.

De aceea este mai ușor de avut o identitate ca sat sau oraș mic, chiar regiune, decît ca popor. Identitatea unui popor se construiește greu și ”întîmplările care implică întreaga comunitate” iau niște dimensiuni înfricoșătoare în acest caz.

Să nu uităm că Împăratul german (Kaiser) Wilhelm al II-lea (și ultimul) abia aștepta un război european pentru a consolida imaginea unui unic popor german, indivizibil, în mentalul colectiv al cetățenilor celui de-al II-lea Reich. Dacă Imperiul a intrat în război cu uniformele fiecărui regat german în parte, l’a terminat cu o identitate colectivă germană consolidata (dar și traumatizată).

Identitatea unei comunități intra sub semnul întrebării în momentul în care apar transformări pașnice, evoluție tehnologică, culturală etc.

Dar și în cazul unor războaie. Practic orice ieșire din tipicul de zi cu zi generează o criză de identitate (mai mare sau mai mică) în funcție de cum se raportează comunitatea la factorii externi. Dacă războaiele sînt evenimente rapide, unde întrebările existențiale sunt rezolvate rapid prin victorie sau înfrîngere, transformările pașnice iau mult mai mult timp și pot zdruncina mult mai mult o societate.

De văzut aici dezbaterea din Franța pe tema identității poporului francez în secolul al XXI-lea, generată de schimbări culturale și etnice (ajunse acum la maturitate) provocate de ”decolonizare” și retragerea în Franța a coloniștilor francezi precum și a unor populații metise și a oricui a cerut la momentul respectiv să devină cetățean francez.

Arabi, africani, vietnamezi, indieni și populații din Oceania au venit în metropolă și au modificat pentru totdeauna structura societății franceze. Identitatea evoluează, se schimbă odată cu vremurile.

Născocirea de stat național și granițe etnice a destabilizat întreaga Europă pînă în zilele noastre.

Întîmplător viața, economia și regiunile nu funcționează dacă în mijlocul lor sunt trântite granițe pe seama etniilor.

În cazul geto-rumînilor școala ardeleană a supralicitat factorul roman în etnogeneza rumîneasca pentru a contracara astfel pretențiile maghiare asupra Transilvaniei. În tezele ardelenilor geții fuseseră fie exterminați, fie deportați și Transilvania a fost colonizata de romani ”puri” aduși fix din centrul civic al Romei aleși pe sprînceană.

O pretenție pe cît de incredibilă, pe atît de nesusținută documentar sau genetic.

Cu mult înainte de a veni hoardele asiatice de prin Marea Siberie, numite azi ”unguri” în Europa, evident, și doar de a le lua caimacul iredentiștilor.

La rîndul lor cîțiva locuitori ai Ungariei susțineau că romanii s’au retras cu tot cu populație în timpul Retragerii Aureliene și pamîntul Transilvaniei ar fi fost gol, numai bun de a primi niște popoare migratoare, și mai ales pe al lor, care nu aveau rădăcini europene.

Rumînilor li s’a mai inventat o teorie fantasmagorică despre o etnogeneză sud-dunăreană bazata pe o listă de cuvinte comune cu albaneza, ce devine rapid clișeu în mîna șovinilor propagandiști, și o armă cu care sunt intimidați ”rumînii fără sînge în instalație”.

Pentru rumînii ardeleni, ca să nu se lase mai prejos, singura găselniță a fost doar de a fi mai latini decît Papa, pe considerentul că ungurii îl îmbrățișau pe Attila altaicul, iar noi pe Măritul Traian și pe deasupra asiaticii nu veniseră din centrul civic al Romei, și poate nici chiar papii care se perindau pe la Vatican nu erau atît de puri în latinitate precum ardelenii, așa cum susțineau și încă mai susțin și azi, latinopații.

Toată această nebunie avea finalitate politică: împaratul de la Viena trebuia convins să acorde drept de autonomie Transilvaniei și etniile conlocuitoare se băteau pe cine va fi la conducere, deci cine va mînui banii din colonie.

Rumînii pierduseră startul și licitau puritatea latină pentru a’și susține cauza mizînd pe prestigiul latin și poate și pe susținerea altor state latine: Franța, poate Spania, statele italiene.

Dar oare a fost ”political corect”, să ne asumăm o identitate falsă?

Iată în imaginea de mai sus Imperiul Roman în viziunea celor mai extremiști latinopați, chipurile în maxima lui extindere care nu a existat niciodată !!!

Sigur, față de maghiarizații (în fond, tot rumîni și ei) catolici care au militat mereu pentru a’i desființa pe rumînii care și’au păstrat demni statutul de rumîn, apoi pe cel de ortodox, și pe deasupra care mai era și majoritar, a fost perfect justificată politica școlii ardelene.

Cu atît mai mult cu cît iredentiștii și xenofobii dintotdeauna ai maghiarizaților munceau din greu la falsificarea, sau la coafarea unei istorii cît mai înșurubate în înteriorul Carpaților, și prin negarea brutală pînă la anulare a originilor reale ale băștinașilor rumîni.

Ideile latinopate au pătruns în mod natural și în Țara Rumîneasca și Moldova însuflețind o mișcare împotriva domnitorilor fanarioți.

Ideile naționaliste au fost un bun pretext pentru boierimea băștinașă de a înlătura de la robinetul cu bani, pardon, de la conducerea țării, pe cei ce reprezentau competiția: grecii fanarioți bazați pe miliții de arnăuți (albanezi) cu care strîngeau taxele.

Taxele de la țărani, că de la grofi în Ardeal și boieri în restul teritoriilor rumînești nu se luau, dar ce să mai taxeze și boierii dacă arnăuții luau totul?

Boierii noștri au țintit și mai sus: dacă țăranii l’au urmat pe Vladimirescu pentru a scăpa de taxe și impozite și pentru ”domn pamîntean” de ce nu i’ar urma și pe ei, boierii, în încercarea de a scapa de ”jugul Otoman” adică și de mai multe taxe, tot acest deziderat fiind ambalat nobil după 1821 în folia înălțătoare a naționalismului și a patriotismului.

Astfel în secolul al XIX-lea se bun bazele istoriografiei rumînești, se înființează școlile de stat și pe lîngă inventarea numelui de familie populația primește și primele noțiuni de istorie. Și ce e mai măgulitor pentru un simplu țăran decît să i se spună cît de nobil, frumos, muncitor și deștept este, și cîte drepturi are el ca popor, desigur, sub conducerea boierilor ?

Se scriu cărți, atlase, hărți, apar povești, piese de teatru, romane cu temă națională. Setea de autocunoaștere este hrănită asiduu. Țelul: unirea tuturor rumînilor.

În același timp se adoptă alfabetul latin, și limba se latinizează pe filieră franceză (și, secundar, pe filieră italiană), adică o grafie și o limbă pe care nici imperiul roman și care nici Papii prin iezuiții misionari trimiși să convertească la catolicim băștinașii, nu au prea reușit secole la rînd să o impună geto-rumînilor din Carpați.

Iar acum era acceptată la nivel național, benevol.

Este epoca ”formelor fără fond” în care rumînii adopta imaginea și sunetul Europei catolice. Moda în vestimentație, bucătărie, muzică, lexic, literatură, organizarea instituțiilor. Se face trecerea de la conacul boieresc fortificat în care singurele mobile erau cuferele (gata întotdeauna de fugă din calea oricărui invadator) la ”casa deschisă” de la oraș, grădini, teatre, concerte, saloane literare.

Odată cu 1919 cînd dezideratul unirii se săvîrșește, boierimea își va fi epuizat elanul (și moșiile care au fost împărțite la țărani, precum și banii cheltuiți pe ”pompă”) și acordă drept de vot universal punîndu’și astfel în pericol supremația, ceea ce s’a și întîmplat. Marii boieri dispărînd de pe scena politică după primul război mondial.

Perioada interbelică îi vede pe rumîni singuri pe picioarele lor și nesiguri în ceea ce trebuie să facă. După ce consolidează statul și integrează noile teritorii sistemul se erodează și începe odată cu Carol al II-lea o serie de dictaturi care, indiferent de culoare, au ținut pînă în 1989-1990, și în forme mascate de aerul democratic pînă azi, pentru că rumînii nici azi nu sînt liberi cu adevărat.

După venirea la putere a comuniștilor istoria trebuia rescrisă. Lupta de clasă trebuia să apară înca din epoca de piatră și boierii și burghezii deveneau dușmanul intern, inamicul țărănimii, muncitorimii în creștere și al domnitorului. Imaginea sacrosanctă a domnitorilor, a tătucului nației, cultivată din greu înainte de comuniști, a fost păstrată cam din aceleași motive pentru care creștinismul a păstrat conceptul de sfînt patron… erau prea populari.

Astfel marii domnitori au ajuns aliați ai țărănimii (!!!) și în conflict etern cu boierii.

Odată cu venirea ”pe tron” a lui Ceaușescu lucrurile o iau și mai razna. Rumînia devenise un fel de adolescent rebel față de mama și tata Rusia și începuse o eră de autosuficiență pe model francez.

În consecință istoria trebuia acordată. Dar cum sa fii autosuficient, independent și unic cînd tu te tragi de la Roma? Rectificarea consta în teza că romanii erau tot geți sau chiar se trăgeau din geți, argumentîndu’se cu detaliul lipsă de pe columna lui Traian: translatorii.

Astfel se naște curentul dacologic în care se speculează lipsa de informații despre geți, sau daco-traci-iliri, creîndu’se astfel o istorie paralelă, neoficială, dar atent regizată de anumite cercuri de putere care să atragă poporul și să concerteze un act de rebeliune în față istoriei oficiale care la rîndul ei a speculat aceeași lipsă de dovezi concludente.

Poporul se trezește și își asumă rădăcinile reale, de altfel. Frumos, poetic, romantic.

Dacă înainte de ’89 toate acestea erau atent studiate, lucrate, observate, odată cu anii ’90 istoriografia oficială nu a mai creat nimic răsunător, dar nici nu a retractat nimic din toată maculatura adunată în anii de luptă anti-maghiară pe baricadele latinopatiei, contra maghiaropatiei vecinilor.

Apatia aparentă sau reală a istoriei oficiale a făcut ca setea de cunoaștere a rumînilor să ducă la recuperarea propriilor rădăcini ale ascendenței din moși-strămoșii noștri geți. Astfel, așa cum un șantier se poate relua după un timp, la fel teza dacologică a reînnodat legăturile cu strămoșii reali, pe modelul celei tracologice promovate când de greci, când de bulgari care însă a suferit mutații când grotești, când hazlii la noi.

S’a ajuns la a se susține că a existat o limbă dacă, că a fost PIE (proto-indo-european language). Pe lîngă adoptarea unor mituri și legende exagerate de popor primordial, sau de ”gradină a Maicii Domnului”, sau că de la noi începe renașterea spirituală a lumii, noi sîntem centrul universului plus alte cîteva teorii care susțin existența de lumi ascunse sub munți sau tuneluri subterane,

Circulă, desigur, și teorii cît se poate de probabile precum că pelasgii au fost găsiți aici de geți sau indo-europeni, așa cum mai sînt numiți oamenii kurganelor la venirea pe aceste pămînturi carpato-dunărene, dar acestea trebuiesc documentate și cercetate.

Sau altele, precum că rasa umanoidă numită îndeobște sapiens, nu a apărut doar în Africa, ci și la gurile marilor fluvii. Cea a potopului din Marea Neagră, care pare probabilă, dar insuficient de documentată pentru a fi considerată certă.

Multe din aceste teorii nu sînt cercetate, mai mult din arhi-suficiența celor plătiți să facă acest lucru, și pentru că se simt în siguranță la adăpostul blindajului creat în jurul tezei latinopate și la adăpostul unor privilegii care decurg din construcția anchilozantă a instituțiilor acestui stat.

Dar prin popularizare, frecvență și mai ales prin insistența cu care sînt preluate ajung să prindă viață.

Ținem să atragem atenția că încă nu s’a stabilit exact, neexistînd o unanimitate a istoricilor prinvind urheimat-ul (locul de formare) a popoarelor ”indo-europene”, nici dacă geții sau daco-tracii erau sau nu înrudiți cu primii europeni, pelasgii, și nici în ce măsura limbile dacă și tracă au existat, sînt de sine stătătoare sau fac parte din ramura limbilor ariene, getice (așa cum aparțineau scyții și celții).

La fel cum nu se știe exact în ce măsură ilirii se înrudeau cu popoarele din jur (știm că erau indo-europeni) și nici în ce măsură limba lor se asemăna cu limbile vecinilor.

În cazul atîtor necunoscute este greu, dacă nu imposibil, a stabili întîietatea limbii rumîne asupra tuturor celorlalte limbi europene, atît timp cît nici lingviștii nu decid asupra originii limbii getice pe care o vorbeau strămoșii noștri.

Dacă se trăgea dintr’o limbă a arienilor, a indo-europenilor sau dintr’o limbă a vechilor pelasgi care au dominat Europa pînă în epoca bronzului cînd oamenii stepelor eurasiatice se deplasează încet spre vestul Europei în continuă expansiune, prin suprapopulare în căutare de noi teritorii de pășunat, cultivat sau de trai.

Protocronismul ceaușist a avut ecou și în vecini, în Albania lui Enver Hodja, care a adaptat conceptul și astfel albanezii au devenit iliri ”puri”, primii oameni de pe Terra, făuritorii civilizației europene etc.

Astăzi se poate observa aceeași manipulare a istoriei în felul în care Macedonia (FYROM) își caută identitatea, adică un popor slavizat își adjudecă descendența din Alexandru Macedon (macedonenii fiind un trib getic) și acuză neoficial Grecia că în antichitate le’au furat civilizația (!!!).

Și Macedonia slavizată, dar și Grecia dețin azi nucleul teritorial al Macedoniei Antice, dar cine poate afirma concret care dintre aceste state sînt mai îndreptățite să’și aroge continuitatea exclusivă a Macedoniei antice? Probabil că doar o uniune statală ar putea stinge un conflict de această natură, pentru că ar acoperi o mare parte din ceea ce era în antichitate Macedonia lui Alexandru Macedon.

Grecii se mîndresc cu civilizația lor de mii de ani și cu cît au contribuit ei la progresul lumii, dar Grecia nu a existat niciodată ca stat în acea perioadă. Exista Sparta, Acheea, Atena, Arcadia, Tesalia, Laconia etc. adică zeci sau sute de triburi care aveau tot atîția regi.

Iar ca să fim corecți față de istorie, Macedonia era Macedonia, nu Grecia, așa cum spun azi grecii, cărora li s’a atribuit parte din teritoriile macedonene antice după destrămarea imperiului otoman.

Alte paralele ar fi și ”Povestea Venetă” și cum Saddam Hussein susținea o legătură directă între Irak-ul său și Sumer și / sau Babilon.

În fine, fiecare țară în curs de stabilizare, de dezvoltare sau care suferă transformări socio-economice ce distrug legăturile tradiționale se află în criză de identitate și își va crea singură teorii de superioritate.

Sîrbii se cred primii oameni de pe Terra și niște studii au arătat chiar că ei au creierul mai mare decît restul oamenilor (!!!). Plus că în evul mediu regii lor mîncau cu furculița și cuțitul, nu ca sălbaticii ăia de regi apuseni.

La fel și vecinii bulgari preiau și mențin și azi fraudulos numele tribului turco-mongoloid care a creat un țarat în sudul Dunării. Bulgarii de azi preaslăvesc acel imperiu de acum 1000 de ani, dar uită ca a fost fondat de niște neamuri mongoloide care azi nu mai au în Europa urmași.

Bulgarii de azi uită cu totul că acei mongoloizi au dat aici peste geto-rumînii băștinași, majoritari, și care au fost supuși. Mai nou unii dintre ei sînt și urmașii geților din Tracia, dar asta doar datorită numeroaselor tezaure getice descoperite la sudul Dunării.

Englezii încă se cred imperiu. Francezii la fel. Ucrainenii sînt mai puri decît rușii.

Așa arăta între 1526-1699 Imperiul Otoman, în care așa-zisa ”Ungarie” era un simplu pașalîc

Ungurii își tot caută și ei rădăcinile, poate-poate se trag dintr’o populație pură, nu din români maghiarizați, nu dintr’un amalgam de populații cucerite și maghiarizate de un trib siberian.

Ba chiar cîțiva maghiarizați cred că Isus vorbea limba maghiară sau că limba maghiară se vorbea în Babilon, ori că au inventat roata, sau că ei erau acei europeni care au populat Siberia și Mongolia, dar s’au reîntors în Europa acum 1000 de ani de unde au plecat inițial.

Unde era Ungaria sau Budapesta în 1805?

Orașul austriac Ofen va deveni mult mai tîrziu Budapesta.

Și de atunci ungurii visează neîntrerupt la lucruri superioare, mai mari, mai vechi, mai lungi, mai grandioase, mai nobile, decît au fost în realitățile trecutului, Ungarii Mari, Austro-Ungarii etc.

Și nu trebuie uitat că după destrămarea Imperiului Austriac, ei tot la lucruri mari visau, adică la o Rumînie Mare tot mai Mare, cu Panonia inclusă în regatul rumînesc.

Așa arăta la 1812 Imperiul Habsburgic, în care așa-zisa ”Ungarie” inventată de Papii Vaticanului era o simplă colonie

Ungurii azi visează la o ipotetică Ungarie Marie care nu a existat niciodată, așa cum se poate constata și din animația de mai jos.

De asemenea, ungurii nu sînt în stare să indice nimănui de unde din Siberia au adus portul lor popular, muzica lor populară, și alte elemente de identitate, cele care în realitate sunt specifice doar băștinașilor europeni (dar mai ales români).

Croații se mîndresc ca au dat lumii cuvîntul ”cravată”.

Chinezii își caută și ei identitatea în istoria lor de mii de ani. L’au naturalizat pe Gingis Han astfel încît a devenit un ”mare împărat chinez” pentru că altfel ar fi trebuit să accepte că au fost cuceriți de un barbar.

Ei se consideră mult mai evoluați genetic decât restul lumii prin culoarea pielii (!!!), dar și prin lipsa părului facial și corporal. Sînt cei mai deștepți, cei mai familiști, cei mai frumoși și, bineînțeles, cei mai muncitori.

Și lista poate continua.

Protocronismul ia forme de snobism sau de preamărire, care dezvăluie clare stări de inferioritate sau de invidie colectivă care se manifestă la nivel comunitar sau național, iar acestea nu sînt inventate sau descoperite nici măcar în epoca modernă.

În perioada Evului Mediu toate popoarele care începeau să cristalizeze regate și societăți ”civilizate” căutau cu disperare să’și aroge rădăcini tot mai antice.

Pe atunci mistificarea istoriei era doar o minciună a cancelariilor regale și nu influența cu nimic populația.

De exemplu, maghiarizații vor să’și însușească pentru nația lor numele lui Atilla, atribuindu’l cît mai multor copii la naștere ca să fie mai ușor acceptat în mentalul colectiv ca pe un strămoș real, deși maghiarizații de azi nu au nimic în comun cu hunii lui Attila, poate doar patria asiatică de unde se trăgea cel numit astfel, dar atît..

Danemarca era cunoscută în Evul Mediu ca Dacia, dovedindu’se prin asta cât de atașată era Roma de numele antic al provinciei cucerite la nordul Dunării. Prima dovadă a acestui atașamant a fost demonstrată mai întîi prin mutarea ei în sudul Dunării, și abia mai târziu papii medievali o renasc prin diverse dioceze catolice de prin nordul Europei.

În felul acesta diferitele cancelarii doreau să’și asume o identitate mai veche pentru a fi recunoscute de către regatele mai puternice sau mai vechi. Își căutau legitimitatea în confuziile numelor din traducerile de odinioară. Odată ce forța armelor și diplomația au asigurat recunoașterea regatelor, aceste practici au fost abandonate în favoarea naționalismului.

Teoretic aceste teorii pot fi ignorate. Problema este însă că foarte mulți se refugiază în această lume a fanteziei ignorând realitatea. De fapt, ca răspuns în fața unei realități nesatisfăcătoare oamenii își creează lumi fantastice. Și nu totdeauna dau rezultate.

De exemplu, la maghiarizații Ungaria nu a cedat locurile fruntașe din statisticile legate de sinucideri. Multă lume, din cauza depresiei naționale (la nivel mental) se refugiază în fantezii istorice pentru a’și condimenta și motiva cumva viața.

Nu ai bani, salariu mic, rate etc.? Și se pare că străinii își bat joc de noi și ne privesc ca pe ultimii oameni?

Nu’i nimic! Inventăm acum o istorie măreață a poporului rumîn pe spinarea sau meritele altora, așa cum a făcut școala ardeleană, încercînd să împrumute fraudulos din măreția imperiului roman. În felul ăsta ne hrănim mîndria și putem merge cu capul sus în occident.

Știm cine sîntem! Știm că le sîntem superiori ! Sîntem fii de Traian și urmașii lui Cicero și defilăm inclusiv pe ritmul Imnului național în inimi și ne declarăm mîndri.

De alegerea imnului național, prin extensie școala ardeleană se face vinovată, pentru că a lansat acest fals la nivel național, dar nu numai ea, Ci și ministerul educației și învățămîntului, precum și academia romănă, pentru că’l întrețin și’l perpetuează fiecărei noi generații ca pe o moștenire.

De asemenea, ne declarăm francofoni, ori o națiune a latinității, doar, doar, nu pierdem astfel și ultimul bilet de tren care ne’ar atașa la garnitura civilizației decadente a vechii Rome sau a unui occident tot mai islamic.

Dar teoriile de superioritate nu fac decît să accentueze frustrările. Oamenii își hrănesc visele cu drogul fanteziei și rămîn de fiecare dată decepționați la impactul cu realitatea. Apoi au nevoie de o doză și mai mare de fantezie.

Astfel, în loc să ne concentrăm pe momentul actual în care există probleme, ignorăm realitatea, problemele de zi cu zi, pentru că ele la scara istorică nu contează, și ne abandonăm în vraja unor basme pe care academicieni, lingviști și o duzină de istorici nedemni pentru aceste bresle, ni le îndrugă de cîteva generații.

Exact ca un drog care ne conectează cumva la o virtuală civilizație și care în același timp ne deconectează de la o lume barbară din care provenim și de care ne este ori rușine, ori chiar teamă că acolo ne’am găsi originile și de aceea o blamăm cu maximă inconștiență.

Nu este nimic rău în faptul ca am fi un popor normal, așa cum ni se impută pe un ton jignitor (cred ei !) chiar de către dușmanii cei mai radicali. Că am fi popor pastoral, urmași de oieri, de brînzari, sau mămăligari, ori de opincari… Neștiind în ignoranța lor că opincile sînt cele mai vechi încălțări ale omului pe planetă, practic imputîndu’ne că am fi primii oameni ai omenirii !!!

Noi rumînii nu sîntem nici mai răi și nici mai buni decît alții.

În definitiv de ce ne’ar fi rușine că ne tragem dintr’un popor de barbari, pastoral sau agricultor și nu dintr’un imperiu care a dominat secole Europa? Nu am avut șansa istorică de a crea imperii din cauza locului în care ne aflăm, mereu în mijlocul focului, la intersecția ”autostrăzilor” folosite de migratorii înfometați de averi, mereu înconjurați de imperii avare.

Oierii străbuni erau oameni muncitori, își făceau traiul mai ușor din muncă cinstită și nu din jafuri sau din asuprirea altora. Dimpotrivă, avem mărturii că pe aceste meleaguri strămoșii noștri nu luau oameni în sclavie, iar pămînturile se lucrau în devălmășie, chiar dacă ne vine foarte greu să le acceptăm azi unele moravuri normale pentru acele vremuri.

Am fost influențați și am influențat și noi la rândul nostru. Nu suntem cu nimic mai presus sau mai prejos decât nimeni. Genetic sîntem chiar frați cu toți europenii. Nu este nevoie să ne căutăm istorii fantastice, să ne considerăm de viță nobilă doar ca să ne reconsiderăm mereu și mereu de același nivel și statut cu restul europenilor pentru a putea duce o viață frumoasă, așa cum o au ei azi acolo în occident.

Uităm că decalajul față de occident nu ni se trage de la originile probabile din lumea barbară, ci l’a creat îndeosebi vicisitudinile existenței noastre în acest spațiu în care mereu am reconstruit, și nu durabil, ci mereu vremelnic. Ultimii 70 de ani, de asemenea, un sistem criminal parașutat de la Moscova ne’a creat alte decalaje tehnologice.

Trebuie doar să ne vedem de treabă și să avem (mult) simț critic. Din păcate simțul critic ne lipsește în acest moment și suntem pasibili a îngurgita în continuare generație după generație pe nemestecate teoria latinopaților care ne gâdilă mândria. Este și periculos, dar mai ales nedemn.

În Germania anilor ’30 când naziștii inventau o istorie glorificantă pentru a motiva dorința de supremație și nevoia de expansiune, practic copiind chiar modelul imperiului roman la care noi ne afiliem fără un drept direct.

Noi ne putem afilia pe drept, doar recunoscând deschis cucerirea acelui imperiu roman de către acei geți porecliți ”goți”, dar și prin accederea la tron a numeroși geți get-begeți de’a lungul existenței efemere a acelui imperiu.

Istoria nu trebuie să servească politicul. Istoria trebuie să servească adevărul.

Nimeni nu este perfect, multe teorii vor fi infirmate de descoperiri ulterioare, este normal, dar simțul critic trebuie să aibă grijă să nu cădem în capcana propriilor fantasme, așa cum sîntem acum în transa indusă de latinopați.

Apropo, cine a inventat sarmaua? Traian cu siguranță nu a mâncat în viața lui o sarma. și totuși este considerată mâncarea specifică a românilor !!!

Sîntem turci atunci, dacă ne plac sarmalele?

Sursa: civitaspolitics.org

Citiți și:  LATINOPAȚII ȘI GETOFOBII, NU VOR SĂ FIM URMAȘI DE PELASGO-GEȚI

sau: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

GEȚIA, ȚARA GETO-RUMÎNILOR

Civilizaţia getică a fost creată de neamul care s’a dezvoltat la Marea Getică (Neagră), cunoscuți în istorie sub numele de geţi. Geții localizați spre izvoarele Dunării mai erau numiți și daci (deutsch în germană), în special de autorii latini.

Etnonimul geților a fost inclus cu siguranță în denumirea capitalei geților,  SarmiGETuzo, principalul centru politic, militar, administrativ și religios al regatului getic în timpul lui Boereo Bistas, semnificînd Geții lui Sarmis (Hermes) care era un rege-zeificat al geților sau chiar Geția Sarmatică, adică a geților lui Sarmis, sarmo-geții (vorbitorii de limbă getică) prin transcriere în latină devenind sarmați sau în elina veche, sauromați.

Deși, SarmiGETuzo, conține în componența numelui etnonimul strămoșilor noștri, particula GET din titulatură este omisă de lingviști, istorici sau arheologi cînd fac mențiuni vis-a-vis de identitatea etnică a strămoșilor noștri.

Să încercăm să dăm o dezlegare veridică a acestui toponim getic, cu o importanță deosebită.

În cartea ”Noi nu suntem urmașii Romei” Napoleon Săvescu spune că Sarmisegetusa, în sanscrită înseamnă ”Eu mă grăbesc să curg”, care este orice dar nu o semnificație plauzibilă. Acestui sens forțat dat capitalei geților nu e cazul să’i dăm prea multă atenție, pentru că nu are un înțeles pertinent.

Dar cunoaștem că s’au descoperit monede din timpul lui Bureo Bisteo, sau care circulau încă în timpul domniei lui pe care scria în limba getică, ”SARMIS VASIL”, care înseamnă ”cel mai mare rege”.

Vasil (Basil) știm că înseamnă rege, domn, domnitor, din mai multe surse. Împărații Bizantului se numeau, Vasil si Vasilisa (N. Sadoveanu, romanul ”Creanga de aur”), originea numelui Vasile = Domnul, Domnitorul.

Denumirea de basilica, tot din limba getică veche vine, care înseamnă casa domnului.

Sarmis, înseamna cel mai mare. Dl. dr. Mihai Marina, în cartea „MARAMUREȘENII, PORTRETE SI MEDALIOANE, ED. „DRAGOS VODA”, CLUJ NAPOCA 1998) spune ca prof. I.I. Russu, în studiile făcute asupra limbii getice (”Limba traco-dacilor”, 1967, pag. 89 -129) afirmă că denumirea orașului Sighetul Marmatiei, vine din lexicul geților, care avea toponime pentru localitățile întărite cu palisadă ca ”Zigethes”.

Sighetul pînă prin anul 1720 se scria în documente Zigeth, Zygeth, pe urmă colonizatorii profitînd că în maghiară la insulă se spune sigeten, iar orașul, e înconjurat de Iza, Tisa, și pârâul Ronișoara, avînd o formă de insulă, i’au spus Marmoroshsigeten, adică insula Maramureșului.

Dar, maramureșenii astăzi nu spun ”merem la Sighet”, ci ”merem la oraș”, cum în antichitate spuneau ”merem în cetate” (Zygetes), sau ”merem în capitală”, sau așa cum considerăm noi că este și mai corect ”merem la templu”, cum azi mai tot rumînul spune ”mergem la biserică”.

Săpăturile arheologice efectuate în deceniile trecute au scos la iveală vestigii din epoca bronzului, în mai multe localități din Maramureș, dar cea mai elocventă este așezarea de la Oncești (H. Daicoviciu și O. Bandula – ”Cercetarile de la Oncești din Maramureș”,1965, Muzeul regional Maramures, Baia Mare), și în special așezarea fortificata de pe dealul Solovan, de deasupra Sighetului (K Horedt – ”Așezarea fortificată din perioada tîrzie a bronzului de la Sighetul Marmatiei, 1966, Muzeul regional Baia Mare), care dovedesc existența cetăților fortificate.

Noi credem că I.I Russu este în eroare și că denumirea Sighet nu are legătură cu insula Sighetului, în speță cu cuvîntul ”maghiar” ”sigeten”, ci exact pe dos, așa cum reiese din aceste descoperiri arheologice, geții lui Boero Bistas sau ai lui Sarmis nu au așteptat să vină asiaticii în Europa pentru a’și numi templul lor Zygetes, sau capitala SarmiGETuzo, iar cum se știe deja la SarmiGETuzo nu există nici o insulă.

Zygetes, poate fi în schimb localizarea unui templu al zeului geților, adică Zy-Getes=Zeul-Geților, care în epoca bronzului a fost fortificat, însemnînd că templul zeului fortificat a devenit în vorbirea geților Zygetes=Sigethen=Sighet.

A se avea în vedere și etimologia Zalmoxio, cel mai probabil Zeul-Moș, propus de Densușianu.

Dacă ”Sarmis”, înseamnă cel mai mare, cea mai mare, iar ”zygetes”, însemna templu fortificat, cetate, așezare religioasă întărită cu palisadă, atunci ce ar însemna un cuvînt compus din Sarmis și Zygetes?

SarmiGETuzo (Sarmizegetusa) evident că ar însemna cea mai mare cetate, cetatea de scaun, adică într’un cuvînt CAPITALĂ (religioasă), Mitropolia antică a geților.

De remarcat, că pe tăblițe apare mai des în forma SarmiGetuzo și nu Sarmisegetuza, oarecum logic datorită pleonasmului ”cel mai mare+zeu”, Sarmisegetuza devenind prin simplificare ”cetatea regelui zeificat al geților” = ”zeul geților” printre cetăți sau ”Geții lui Sarmis”, adică locul geților unde se întîlneau cu zeul.

IORDANES (sec. Vl):

”GEŢII n’au fost deci lipsiţi de oameni care să’i înveţe filosofie. De aceea geţii au fost totdeauna superiori asupra tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s’au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dînşii se alegeau şi regii, şi preoţii.”

CLEMENS din Alexandria (sec. II-III):

”Geţii, un neam barbar care a gustat şi el din filosofie, aleg în fiecare an un sol semizeului Zamolxio. Zamolxio a fost unul dintre apropiaţii lui Pitagora. Aşadar este înjunghiat cel socotit cel mai vrednic dintre cei ce se îndeletnicesc cu filosofia. Cei care nu sînt aleşi se mîhnesc amarnic, spunînd că au fost lipsiţi de un prilej fericit.”

Această explicație are și logică, fiindcă în vechime se obișnuia să se dea numele unei așezări sau unei ape, exact înțelesul pe care’l dă substantivul respectiv (ex. Danubius, Don, derivă din danu=apă curgătoare, zeița ploilor tot Danu se chema, în letonă, Danaii (eleni) erau geții dunăreni migrați spre sud, aluots înseamnă izvor, Oltul apare sub forma Aloutas la Ptolemeu etc).

O mare confuzie s’a făcut în trecut de către cronicari și menținută artificial, atribuind sarmaților o identitate separată de a geților, deoarece sarmații nu sînt altceva în transcriere latină, decît sarmo-geții, sau în elină sauromații, adică vorbitorii de limbă getică.

De menționat că limba getică era vorbită de numeroase triburi de gintă geto-scytică, geto-scyții (scuții) fiind numiți astfel datorită cruzimii lor și care trăiau cu predilecție la șes, din Panonia și de la cazanele Dunării, pînă în stepele nord-pontice, numiți în special de lingviști ca ”euro-indieni” vorbitori de de ”indoeuropeană”, un limbaj considerat de origine și definit ambiguu pentru a nu se crea valuri naționaliste sau rasiste, și din care s’au născut numeroase limbi euro-asiatice.

Scyții erau numiți astfel de la armele lor care făceau ravagii în luptă, nu întîmplător scythe în engleză și’a păstrat sensul de coasă. Scythe în engleză mai este folosit cu scythe handle – toporiște, jagged/dull scythe – cioarsă (unealtă cu tăișul uzat), to cut with a scythe – a cosi.

Deși este considerat provenind din proto-germanicul *segithoz , ca variante mai sînt în germanul segede, olandezul sichte, sau vechiul german segensa, toate se pare că au rădăcina PIE *sek- care înseamnă ”a tăia”.

Scyții sau scuții mai erau numiți și Saka sau Skutai, din aceleași considerente.  Sc- s’a strecurat și mai departe în limbaj și avem derivatele scissor (foarfecă) sau latinul scindere,  în franceză scier (fierăstrău).

Desigur nu mai trebuie să insistăm cine erau acești scyți cînd mai tot rumînul știe că geții foloseau coasa la război, iar armele geților numite sica nu erau altceva decît niște coase mai mici ținute la brîu. Aceste sica au fost perfecționate în luptele cu romanii și au devenit falxuri, dar și acestea erau tot niște coase alungite printr’un mîner mai lung pentru a putea lovi peste scutul dușmanului.

Denumiri ambigue precum cea de ”indo-europeni” ne relevă în fapt, etnia geto-scyților care au locuit aceste meleaguri din epoca bronzului, și din care se rup acum 5000 de ani acei purtători de R1b care vor fi mai tîrziu menționați ca celți (keltoi el.) în zona Alpilor și care sînt responsabili de apariția fierului în confecționarea armelor, și de dezvoltarea în centrul Europei a culturilor Urnfield-Hallstatt-La Tene, mai tîrziu germano-italo-celți.

Citește și:  GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

La geneza și răspîndirea acestor limbi ariane, au contribui și celții (numiți keltoi de eleni şi gali în latină), care au dus spre vest dialectul centum, iar massa-geții, perșii și indo-arienii au dus spre est dialectul satem (vezi în cele două hărți de mai jos).

În bazinul Dunării au rămas carpato-geții și limba getică, din care se nasc alte numeroase limbi europene.

După limbă am putea împărți acest mare neam arian vorbitor de dialecte indo-europene astfel:
1. Occidentală, geto-celții centum (romanicii, germanicii)
2. Orientală, indo-arienii satem (iranienii)
3. Medianii satem-centum (rumînii, slavii, elenii), limbi în care se întrepătrund ambele limbaje. În cazul limbii rumîne fiind numeroasele influențe prin imprumuturi tîrzii (franțuzismele) din franceza modernă, care adoptase deja prin standardizare artificială numeroase latinisme.

Începînd cu mijlocul secolului al II-lea î.Hr., înflorirea economică şi culturală caracterizată în modul cel mai veridic de formula lui Trogus Pompeius, ”incrementa Dacorum per Rubobostem regem”, a fost ilustrată îndeosebi de apariţia şi dezvoltarea aşezărilor fortificate şi de construcţia cetăţilor întărite, apărate de ziduri de piatră (cetătile getice din Munţii Orăştiei).

Vasile Pîrvan (Getica):

”Începînd de la Herodot, care numeşte pe geţi ”cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci”, literatura antică ne’a păstrat un şir întreg de mărturii foarte onorabile despre acest popor. Înainte de toate, credinţa lor în nemurirea sufletelor, care îi desparte de toţi ceilalţi traci şi de greci. Apoi, o orînduire şi o cuminţenie a vieţii lor sociale şi politice, care se manifestă într’un chip surprinzător în mai toate împrejurările grele ale istoriei lor. Astfel, împotriva tuturor aparenţelor, ei se arată ca un popor sedentar şi liniştit, care nu cere decât să fie lăsat în pace […].

Nu vom mai repeta aici însemnătatea în viaţa acestui popor a marei preoţii a Zeului Zamolxio, de un aşa accentuat caracter moral şi patriotic, nici rolul pe care se arată a’l fi avut ordinul călugăresc getic al ”Întemeietorilor”. Spiritul de disciplină manifestat de acest popor, fie sub Dromichaites, fie sub Oroles, fie sub Scorilo, fie mai ales sub Burebista, când i se cere să distrugă toate viţele, ceea ce era şi o mare pagubă materială, în sfârşit vitejia tenace şi solidar disciplinată din răsboaiele lui Decebal cu romanii, îi ridică mai presus de toţi ceilalţi barbari, fie ei traci din sud, germani din nord, ori celţi din vest. Cu dreptate istoricii antici şi moderni şi’au arătat mirarea şi admiraţia pentru apariţia acestui popor aşa de deosebit în mijlocul celorlalţi barbari. Romanii, biruitorii dacilor, au fost în această privinţă de un perfect cavalerism, recunoscînd atît pe Coloana lui Traian, cît şi altfel, toate calităţile, nu numai de eroism sălbatec, dar şi de respectabilă civilizaţie ale geto-dacilor.”

Acest scurt rezumat din istoria geților carpatici, nu poate fi complet fără menționarea a două evenimente de importanţă majoră:

– întemeierea regatului carpato-getic sub domnia regelui Boero Biseto (Burebista) (82-44 î.Hr.) şi expansiunea teritorială a ethnosului geto-carpatic a avut un puternic impact asupra modului în care Geția Carpatică a apărut în conştiinţa istorică a lumii.

Deşi divizat de către succesorii săi, în patru, apoi în cinci părţi, regatul lui Bureo Bisteo a marcat sfîrşitul puterii tribale, înăuntrul unui spaţiu geografic dat, un nou centru al puterii barbare, bazat pe o forţă economică semnificativă şi pe un potenţial demografic important (menționată de Strabon în Geographia, VII, 3, 13).

– al doilea eveniment îl constituie restaurarea regatului getic în cea de a doua jumătate a primului secol d.Hr., sub domnia regelui Decebal (87-106); mai restrîns, dar bine organizat, regatul a încetat să existe după cucerirea romană (106), cînd regatul condus de Daci Balo devine Dacia romană și este alipită ca provincie imperiului roman.

În intervalul dintre domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal, în cetăţile din Munţii Orăştiei, a fost creat un sistem de apărare unic în arhitectura europeană. În jurul acestor aşezări fortificate s’au ridicat sanctuare, oarecum similare ca formă, care sînt expresia unei religii puternice şi prestigioase, bine înrădăcinate şi închegate.

Toate elementele vieţii cotidiene în micile aşezări diferind doar în privinţa câtorva detalii de alte aşezări barbare, par neînsemnate în faţa puternicului impact al arhitecturii militare şi religioase a geților, mai cu seamă în aşezările din Munţii Orăştiei.

Sanctuarele, martore ale ceremoniilor din trecut, precum şi sistemul de apărare, sugerează strînsa legătură dintre spiritul războinic şi cel religios, dintre religie şi stat (Strabon, Geographia, VII, 3, 5, Iordanes, Getica , 71-72).

HELLANICOS (sec. V î.Hr.) scria despre crezul geților:

”…(Zamolxio) înapoindu’se la el în țară a dat învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. (…) Ei spun că cei morţi pleacă la Zamolxio şi că se vor întoarce. Dintotdeauna ei au crezut că aceste lucruri sînt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce.”

În timpul domniilor lui Burebista şi Decebal, geții au început să construiască fortăreţe (citadele sau cetăţi fortificate).

Chiar dacă se cunosc acropolele întărite ale multor aşezări, fortificate sau nu (dave), Munţii Orăştiei au meritul de a fi adevărate repere ale unui sistem defensiv unic în complexitatea sa: o vastă regiune (în jur de 500 km2) este ocupată de fortificaţii, mici forturi, turnuri de observaţie.

Preferinţa geților pentru ornamentaţia în piatră se observă în decoraţiunile cu motive militare, dar şi în lucrările de construcţie din interiorul aşezării, de exemplu: ziduri de susţinere a unor terase antropogenetice, sanctuare, drumuri, canale, toate acestea reprezentând probabil muntele sacru al geților Kogaionon.

Mărimea şi proporţiile, aerul sacru impregnat de spiritualitatea mediată de credinţa în nemurire, conferă sitului Sarmigetusei valoarea sa excepţională.

SOLINUS (sec. III):

”Acum e locul să ne îndreptăm spre Tracia şi să întoarcem pînzele spre cele mai destoinice neamuri ale Europei. Cei care doresc să’i cerceteze cu grijă vor afla cu uşurinţă că barbarii traci au dispreţ pentru viaţa dintr’un fel de exerciţiu natural al înţelepciunii. Toţi sînt gata pentru moartea de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii că ele nu mor, ci devin mai fericite.”

ARIAN (sec. II):

”În ținutul acestor celţi se află și izvoarele lui. Cei mai îndepărtaţi dintre aceştia sînt cvazii şi marcomanii. După aceea o ramură a sarmaţilor și iazigii, apoi geţii care cred în nemurire. Urmează majoritatea sarmaţilor şi scyţii pînă la vărsare (a Istrului).”

Fortificaţiile cu funcţie pur militară reflectă faza clasică si apogeul civilizaţiei getice.

Cetăți sau fortărețe getice sînt cele de la Costesti-Cetătuia, Costesti-Blidaru, Grădiștea Muncelului – Sarmigetuzo (Sarmizegetusa) Regia, așezarea Fețele Albe, cetatea Piatra Roșia-Cioclovina.

Împăratul IULIAN (sec. IV) despre curajul geților în luptele cu Traian, deși par exagerări, relevă cu prisosință dîrzenia lor în luptă:

”Eu (Traian), Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în ţară, şi din cauza silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cîndva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxio. Crezînd că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei sînt mai porniţi pe lupte, decît ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.”

De altfel, Iulian nu face decît să întărească ce spunea Strabon trei secole mai devreme despre geții lui Boero Biseto:

STRABON (sec.I):

”Lăsînd la o parte trecutul îndepărtat al geților, întîmplările din vremea noastră sunt următoarele: ajungînd în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista [Βοιρεβιςας, Bœrebistes] l’a înălțat atît de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încît, în cîțiva ani, a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut și de romani. Căci trecînd plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Tracia pînă la Macedonia și Iliria, a pustiit pe celții care erau amestecați cu tracii și cu ilirii și a nimicit pe de’a întregul pe boii aflați sub conducerea lui Critasiros și pe taurisci.

Spre a ține în ascultare poporul, el și’a luat ajutor pe Deceneu, un magician (praestigiatoris) care rătăcise multă vreme prin Egipt, învățînd acolo unele semne de prorocire, mulțumită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit și zeu, așa cum am arătat cînd am vorbit despre Zalmoxio. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i’o dădeau [geții], este și faptul că ei s’au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin.

Cît despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmașii acestuia la domnie s’au dezbinat, fărămițând puterea în mai multe părți. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărțită în cinci state. Atunci, însă, stăpânirea se împărțise în patru.

Astfel de împărțiri sînt vremelnice și se schimbă cînd într’un fel, cînd într’altul. A existat și o altă împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alții geți. Geții sînt cei care se întind spre Pont și spre Răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului.” (vezi harta 1)

Din ceea ce pune Strabon rezultă ceea ce mulți resping din diverse motive neîntemeiate, că germanii (dacii lui Strabon) erau de fapt geți, iar azi că germanii își spun Deutsch în fapt ei îl confirmă integral pe Strabon, iar studiile genetice, de asemenea.

Citiți și:  LEGENDA LUI DACUS – DANUS ȘI CÂT DE GOȚI AU FOST GEȚII?

SUETONIU (sec.I-II) Vieţile Cezarilor, Divinul August, LXIII. 4:

”M. Antonius scrie că (August) a făgăduit’o pe Iulia mai întîi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor, şi că tot atunci a cerut în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui.”

Ceea ce înseamnă că după 106 d.Hr. nu doar că geții carpatici nu au dispărut așa cum încearcă a ne convinge cei fără origini certe, ci ei au preluat din mers imperiul și este absolut natural cum peste două secole pe tronul Romei imperiale se va urca un împărat de origine cert getică: Maximin Thrax, la 235.

Citiți și:  ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Pînă în anul 610 îi vor urma alți treizeci și nouă de împărați de origine getică. Unul dintre ei a fost și getul Galerius.

Și nu doar la Roma, ci pe întreg continentul, pentru că vița geto-pelasgică este în toată Europa, din Lituania și Scandinavia, pînă în Britania și Iberia.

https://fb.watch/3g-FHwW-ml/

Sursă: eupedia.com, tiparituriromanesti.wordpress.com, etymonline.com

Citiți și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

ROMANIZAREA NU A AVUT LOC NICĂIERI. TEORIA ROMANIZĂRII ESTE SORTITĂ DISPARIȚIEI, PENTRU CĂ ESTE FALSĂ ȘI RIDICOLĂ

Pentru cine este nocivă originea getică a limbii rumîne?

Iată o întrebare cheie prin care Iulia Brînză Mihăileanu continuă prin aportul său, să demanteleze teoria șubredă care denaturează o parte serioasă din istoria noastră.

Chiar așa! Nu aveți impresia că descrierea trecutului nostru de către istoricii noștri nu vă redă trecutul real al strămoșilor dumneavoastră?

Cîți dintre voi vă regăsiți în ceea ce ne spun acești istorici?

Însă de cîte ori cineva aduce o argumentație de bun simț și care se apropie sesizabil de ceea ce probabil s’a întîmplat cu limba noastră în trecut, nu trebuie să fii naționalist, mare patriot sau ”dacoman”, pentru a simți imediat că acele vorbe te ating direct în ființa ta de om trăitor și vorbitor pe pământ mioritic.

Aici nu mai este vorba de dihotomia dintre adepții teoriilor antagonice, sau de veșnica polemică dintre ”specialist” vs. ”diletant”, este pur și simplu vorba despre un simț ancestral pe care cei mai mulți dintre noi, încă îl ducem mai departe.

Acești ”specialiști” îndoctrinați propagă această teorie, generație după generație, și au suficientă aroganță să creadă că nimic nu se va schimba, în tăvălugul perpetuării acestei minciuni.

Vă redau mai jos argumentațiile Iuliei Brînză Mihăileanu, care nu au nevoie de prea multă introducere:

”Am citit pe internet articolul lui Mihai Floarea Altcumva despre originea românilor. M’am convins încă o dată că studiile cercetătorilor neînregimentați în sistemul academic sunt bine argumentate.

Cercetătorii independenți scot de la index, din cărțile străinilor și din cele ale cărturarilor noștri informații importante privind originea traco-dacă a limbii și a poporului român. Este un lucru mare, pentru că aceste date sunt neglijate în mod voit de către lucrătorii instituțiilor oficiale de cercetare.

În aceeași zi, am citit și recenzia lui Pîrvu Boerescu la Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică de Mihai Vinereanu.

Nu este o recenzie serioasă. Este un articol de propagandă a teoriei romanizării și de devalorizare a lucrării temerarului profesor de la City University of New York.

Articolele de acest fel suferă, de obicei, de lipsă de argumente. Deoarece au proclamat romanizarea dacilor o dogmă academică, susținătorii acesteia nu admit nicio obiecție împotriva ei.

Iar de dovezi nici nu poate fi vorba. Dogma este obligatorie și se acceptă fără dovezi.

Se declară pe un ton exclusivist că romanizarea nu este o ipoteză. De aici trebuie să înțelegem că este un adevăr revelat.

De cine?

De Papa Inocențiu al III-lea? De Papa Pius al II-lea? De căpitanul armatei habsburgice Sulzer? De funcționarul cancelariei aulice din Viena Engel? De alții, ca ei, Endel și Macai? Sau de prorocul Roesler, care vroia atât de mult să’i scoată pe daci și români din istorie, încât pe primii îi măcelărea complet, iar pe români îi trimitea să se nască în sudul Dunării, lăsându’i să se apropie de Carpați doar după venirea maghiarilor? Sau poate de Cihac în al cărui  dicționar din 1870-79 nu’și avea loc niciun cuvânt de origine dacă? Sau de Șăineanu, la care brânza provine de la orașul elvețian Brienz?

Mihai Vinereanu este acuzat că ”încearcă să anuleze adevărul științific demonstrat cu prisosință de la anul 1780 și până în prezent de comunitatea științifică românească și internațională: limba română este o limbă romanică…”

”Demonstrat cu prisosință”. ”Cu prisosință” înseamnă din belșug.

Întrebarea este: unde’i belșugul acela de demonstrații care susțin romanizarea?

Personajele enumerate mai sus au lăsat doar vorbe. Papii nu erau cercetățori. Ei au scris niște scrisori, în care pretinsa romanizare a dacilor de către legionari era un motiv de a mai catoliciza un stat.

Legații lor, care ne’au ”cercetat” din viteza trăsurii, au lăsat niște rapoarte. Cică frapați de asemănarea limbii române cu latina, ei au tras măreața concluzie că ea provine din latina legionarilor. Lucru susținut ”cu prisosință” de la 1780 și până în prezent de către savanții noștri pe puncte.

Nu pot să nu admir ingeniozitatea papilor. A inventa o etnogeneză falsă pentru un popor cu scopul de a’l catoliciza este un lucru ce ține de o inteligență ieșită din comun. Dar savanților noștri pe puncte trebuie să le amintim un principiu de bun simț.

Asemănarea limbii române cu latina înseamnă un singur lucru: că limba română se aseamănă cu latina. Nimic mai mult.

Concluzia măreața că româna provine din latina legionarilor trebuie demonstrată. Lucru care n’a fost făcut niciodată.

Și iată apare, în sfârșit, o lucrare lexicografică originală în care autorul demonstrează, din punct de vedere etimologic, că limba română este urmașa limbii traco-dace.

Cum reacționează cea mai prestigioasă instituție lingvistică din țară?

Și’a îndemnat lucrătorii să corecteze DEX-ul și celelalte dicționare copiate unele din altele? L’a invitat pe Mihai Vinereanu, în calitate de coleg de peste ocean, la o discuție științifică? În toate științele se admit ipoteze de lucru. Cercetătorii se adună în simpozioane. Le discută. Aduc dovezi. Așa se dezvoltă științele.

Științele, dar nu istoria și lingvistica românească.

Aici există dictatura unei dogme.

În stilul acestei dictaturi, se publică o recenzie, în care autorul deplânge ”fantastica hipertrofiere a lexicului românesc autohton”.

Iată ce’i doare pe susținătorii dogmei.

Lucrătorul instituției academice nu’i interesat de adevărul științific. El are de apărat o teorie oficială și o carieră în cadrul acestei teorii, de aceea va căuta noi idei-proptele pentru a susține teoria-mamă.

Așa numai pentru ca să mai adauge o negație împotriva lucrării lui Vinereanu, ne spune că ”dominația romană a durat în provinciile Dunărene, cu extinderi și restrângeri, până în 602” (!!!).

”Argumentul” acesta îmi amintește de alt truc al custozilor romanizării. Când începuse să se descopere documente, care atestau că latinitatea noastră este de origine dacică, îndată a apărut ideea-proptea: cică dacii au început să fie latinizați cu mult înainte de cucerirea lor de către Traian.

E un paradox al erei tehnologice. Dogma impusă de dictatura academică are la dispoziție atâtea mijloace de manipulare.

Și totuși își pierde din credibilitate. Se autodiscreditează, susținând aceleași povești absurde de acum o sută cincizeci de ani (împreunările colective între legionari și dăcițe; romanizarea dacilor liberi prin ciobani și negustori), negând evidențele și respingând lucrările valoroase, apărute la noi și peste hotare.

Valoarea acestor lucrări stă în faptul că sunt scrise de personalități cu simțul cercetării și sunt bazate pe noile descoperiri arheologice.

Citiți și: ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI

În schimb, opurile savanților pe puncte îndreptate împotriva cercetătorilor, care susțin originea traco-dacă a limbii și a poporului român, dacă nu sunt simple înșirări de termeni savantlâcoși, sunt replici batjocoritoare compuse din clișee: ”elucubrații dacomanice”, ”delir dacomanic”, ”tracomanie”, ”dacomanie”, ”tracoman”, ”dacoman”. Iar cireașa de pe tort este ”teorie nocivă”.

Nu sunt expresii academice și nu au ce căuta în opuri cu pretenție de recenzii sau studii științifice publicate în reviste oficiale. Sunt cuvinte-cheie manipulatoare, menite să sperie tinerii cercetători și masa de intelectuali curioși.

Citindu’le, am impresia că autorii lor sunt niște comisari în scurte de piele, camuflați în savanți pe puncte, și care, ascunși în buncărul romanizării, mitraliază imaginea temerarilor ce îndrăznesc să contrazică dogma. Nici nu vor să audă că proveniența limbii române din traco-dacă poate fi o ipoteză de lucru.

Nu! Este o teorie nocivă! Pentru cine?

Pentru români nu este nocivă. Adevărul că limba română are rădăcinile cele mai normale, în limba strămoșilor noștri geto-daci, întronează, în sfârșit, logica și bunul simț în atât de mult chinuita etnogeneză a poporului nostru.

Originea traco-dacă a limbii române este nocivă pentru cei care au inventat teoria romanizării. Îndeosebi pentru urmașii lor. Selectați după principiul crede și nu cerceta, aceștia nu sunt în stare să facă față unor probleme cu grad înalt de dificultate.

Ori, a scrie un Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică înseamnă o muncă intelectuală enormă.

Cinste lui Mihai Vinereanu! Lucrarea Domniei Sale a dat o replică serioasă etimologiilor fanteziste din DEX.

Să luăm un exemplu.

V’ați întrebat vreodată care’i originea verbului românesc a gândi?

Uitați’vă în DEX. L’am luat de la maghiari. Din gond, care la ei înseamnă grijă. Observați absurdul situației. Adică dacii s’au lepădat de verbul ce desemna activitatea creierului uman, dar nu se știe de ce nu l’au luat de la legionari. Bine, să zicem că legionarii nu aveau timp să gândească. Trebuia păzit aurul, trebuiau însămânțate dăcițele.

Și-apoi mai erau și dacii liberi, care îi atacau permanent. Dar de ce nu l’au luat de la slavi? Vă închipuiți ce situație inedită: a stat ”populația aceea romanizată” o mie de ani fără a folosi verbul care’l deosebește pe om de animal. I’a așteptat pe maghiari, ca să ia de la ei substantivul gond (grijă), pe care l’a transformat, printr’o logică lingvistică cunoscută numai de autorii DEX-ului, în verbul românesc a gândi.

De ce savanții pe puncte nu observă această și alte absurdități etimologice? Pentru că gond a lor este alta. Corectarea etimologiilor fanteziste din DEX duce la ”hipertrofierea lexicului românesc autohton”.

Ceea ce demoleaza automat teoria romanizării.

Nu ne rămâne decât să le arătăm Dicționarul Etimologic al domnului Vinereanu, unde acesta dovedește că verbul românesc a gândi provine din radicalul proto-indo-european ghend (a prinde, a înțelege), iar gond-ul maghiar este împrumutat din română.

Apoi să le răspundem răspicat: limba română provine din traco-dacă, prin urmare este firesc ca lexicul autohton să fie mare.

Iar teoria romanizării este sortită dispariției, pentru că este falsă și ridicolă.

Citiți și: LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

Natura artificială a romanizării i’a obligat pe adepții acesteia să rămână prizonierii altor jonglerii antiștiințifice, care se nășteau din teoria-mamă, formând un cerc vicios în care sunt prinși astăzi istoricii oficiali.

Un clișeu care a indus atâtea generații de români în eroare, fiind vehiculat și astăzi cu multă iresponsabilitate de către unii ,”specialiști” este: ”romanii au cucerit Dacia”, ”romanii i’au biruit pe daci”.

Nu este adevărat. Nici din punctul de vedere al istoriei, nici din cel al matematicii.

Legionarii l’au înfrânt pe Decebal, dar nu i’au biruit pe daci.

Au ocupat doar 15 la sută din Dacia. Iar 15 la sută nu înseamnă întregul. Dincolo de această mică provincie romană, dacii liberi se organizau și atacau mereu castrele romane.

Și i’au hărțuit în asemenea hal, încât, în 271, împăratul Aurelian a fost nevoit să părăsească Dacia.

Altă jonglerie ”științifică” este încercarea de a demonstra un fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale.

Astfel, după Daicoviciu, dacii ar fi preluat mai întâi ceramica romană, uneltele mai productive (brăzdarul de plug de tip roman), diferite obiecte de uz practic și podoabe. ”Asta nu înseamnă încă romanizare, dar după ce adoptă cultura materială romană, dacii adoptă treptat obiceiurile romane, nume romane și, în cele din urmă, limba latină”[ii].

Fraza este construită în așa fel încât să ne sugereze o idee-şablon a romanizării: deoarece în niște situri arheologice au fost găsite obiecte de cultură materială romană, acestea ar dovedi că dacii au adoptat cultura materială romană.

Apoi, în mod automat, a urmat și adoptarea culturii spirituale romane (obiceiurile și limba).

În patru fraze ni se prezintă tabloul suprarealist al ”romanizării” dacilor în baza unui sofism absurd: dacă moș Gheorghe din Ardeal a preluat un brăzdar de plug de tip roman, iar mătușa Ileana o ulcică și niște mărgele, ei au preluat în mod obligatoriu și limba latină.

Dar limba nu este o ulcică. Sau un șirag de mărgele. Nu se cumpără, nu se importă, cu ea nu se face troc.

Apoi ulcelele romane n’au avut puterea de ”romanizare” pe care le’o atribuie savantul.

El zice: ”ceramica romană se impune”. Ca și când ea comporta ceva din agresivitatea cuceritorului. Este lipsit de temei să afirmi că dacii au preferat în masă ceramica romană. Ceramica dacilor avea o tradiție milenară, era practică și meșteșugul acesta s’a transmis din tată´n fiu până în ziua de azi.

În țara noastră sunt multe centre de ceramică dacică. La noi în zonă, la Marginea, se află cel mai mare atelier de ceramică dacică neagră, care vine din neolitic. În muzeele din Rădăuți și Suceava poți vedea asemenea vase preistorice.

Pe de altă parte, de peste o sută de ani, românii preferă ceramica industrială în locul celei tradiționale și nimeni nu s’a gândit să’și lepede și limba maternă. Azi ei fac agricultură cu tractoare și unelte aduse de peste hotare, femeile poartă podoabe și haine aduse din toate colțurile lumii și totuși niciun român, care se folosește de aceste bunuri ale culturii materiale străine, nu s’a gândit să se lepede de numele tatălui, de obiceiurile strămoșești și de limba maternă.

Cultura spirituală este un lucru mult mai adânc, mai intim și mai sfânt decât niște simple obiecte de uz practic.

În Sfânta Sfintelor a unui popor nu poți intra așa de ușor cum intri în grajdul, în cămara sau în bucătăria lui.

Citiți și: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Pe de altă parte, te întrebi câte sute de mii de care de ulcele trebuiau să aducă negustorii aceia romani ca să’i fascineze pe toți dacii și să’i facă să se lepede de limba maternă?

Altă întrebare: dar dacii liberi cum s’au ”romanizat” fără ulcelele romane?

Că doar să chinui niște cai ori boi tocmai din Roma până’n Carpați și de aici până dincolo de Nistru numai ca să faci negoț cu niște oale, nu se apucă niciun negustor cu scaun la cap. Pentru că vorba dacului: nu face pielea cât dubala.

Trucul cu ceramica romană care ”se impune” îl poate folosi doar cineva care nu prea are simțul istoriei și nici cel al realității. Cineva care se află în prizonieratul unei dogme și caută să’i facă și pe alții prizonierii ei, chir cu prețul unor ”argumente” ce nu sunt în concordanță cu logica lucrurilor și a istoriei.

Prezența ceramicii și a altor obiecte romane în Dacia vorbește despre un singur lucru: că pe aici au trecut romanii și au lăsat niște obiecte. Dar nici oala, nici brăzdarul, nici mărgelele nu dovedesc că badea Ion și lelea Ileana din Ardeal sau de pe malul Prutului s’au dezis de limba lor geto-dacă.

O jonglerie pe cât de spectaculoasă, pe atât de comică este implicarea în romanizare a ciobanilor și negustorilor.

Într’un interviu, vorbind despre dacii liberi, academicianul Alexandru Vulpe zice:

”Existența dacilor liberi e certificată, dar ce s’a întâmplat cu ei nu se știe”.

La întrebarea reporterului dacă au intrat în marea masă a migratorilor sau în masa celor romanizați, răspunde:

”Ambele variante sunt posibile. Limba latină din care s’a născut limba română s’a păstrat în arcul carpatic, în opinia mea, dar cum a ajuns să ocupe toată Moldova, până dincolo de Transnistria și Bucovina, nu știu! Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanță”[iii].

În ce privește marele aport adus romanizării de păstorii prin transhumanță, orice om cu bun simț va întreba: dar când mai făceau, domnule savant, ciobanii aceia brânză, dacă se ocupau așa de activ cu romanizarea?!

Se știe că ciobănia nu e numai cântare din fluier. Oile trebuie mulse de trei ori pe zi. Laptele se pune la închegat, apoi se toarnă în strecurători și se lasă la scurs. Apoi din zerul scurs se face urdă. Adică se toarnă într’un cazan mare ”de urdit”, se pune la foc și se fierbe, amestecându’se încontinuu, până din zerul acela se încheagă zdrențele de urdă, care apoi se pun în strecători la scurs.

Apoi oile trebuie supravegheate. Îi amintim cu respect domnului academician că ele se pasc pe munți și pe dealuri, departe de oameni, nu în mijlocul satelor. Apoi se iscă altă întrebare: de câți profesori din aceștia cu sarică și dârjală a fost nevoie ca să romanizezi atâta amar de daci liberi?

Un așa miracol lingvistic s’ar fi putut înfăptui doar dacă la el ar fi participat și oile behăitoare în limba latină.

Apoi mai trebuie să iei în considerare și încăpățânarea dacilor. Vi’i puteți închipui urcând spre stâni, ca să se romanizeze? Ori șezând spăsiți în jurul târlei, cu măciucile și sicile aruncate în iarbă, iar păstorul romanizat, în timp ce amestecă în ceaunul cu urdă și mătură târla, ținându’le, prin metoda Waldorf, cursuri de latină intensivă?

Eu mă amuz închipuindu’mi’i pe dacii liberi lăsându’se romanizați de ciobani. Dar mă întristez când mă gândesc că această idee absurdă ne este impusă de știiința istorică oficială. Cred că zeița Atena își rupe hainele de pe ea, auzind ”argumentele științifice” invocate de ”specialiștii” din sistemul academic.

Acești mari ”profesori” de limba latină, ciobanii și negustorii, au fost implicați și în altă jonglerie istorică. Atunci când se aduc dovezi certe că dacii nu puteau fi romanizați în 160 de ani,  istoricii oficiali îți răspund că de fapt romanizarea a început cu mult înainte de cucerirea romană. Prin cine?

Prin ciobani și negustori.

După atâtea acrobații ”științifice” executate de ”specialiștii” din zona academică, sunt sigură de un lucru: chiar dacă romanii n’ar fi invadat Dacia, dacii tot s’ar fi romanizat.

Cum?

Simplu: prin ciobani și negustori.

Autoromanizare.

În botanică avem autopolenizare. De ce n’am avea și în istorie autoromanizare? Iată că o avem. Este un nou fenomen sociolingvistic născocit pe meleagurile dâmbovițene.

Dar de ce dacii trebuiau numaidecât să se romanizeze? îl aud întrebând pe inimosul meu cititor.

Cum ”de ce”? Ca să facă pe plac adepților romanizării și să dispară cât mai repede din istorie.

Așa ciobanii și negustorii i’au ”dispărut” din istorie pe dacii ”cei mai viteji dintre traci”!

Mă mir că Academia n’a ridicat până acuma un monument Ciobanului Necunoscut care a contribuit eroic la romanizarea dacilor liberi.

Sau Negustorului de Oale care a început romanizarea cu mult înainte de invazia lui Traian.

Sau un monument-alegorie închinat Autoromanizării. Căci suntem unicul popor unde, după plecarea invadatorilor romani, minoritatea de 15 la sută de ”populație romanizată” a romanizat, cu o îndârjire ne mai întâlnită în lingvistica mondială, cei 85 la sută de daci liberi.

Alt clișeu menit să substitue lipsa dovezilor științifice este ”puterea limbii latine”.

”Limba latină, limba clasei dominante și limba oficială a imperiului, limba unei culturi superioare, se impune”[iv].

Adepții romanizării fac greșeala de a proiecta asupra dacilor mentalitatea omului modern căruia i s’a băgat în cap prin repetare că romanii au fost etalon de cultură în antichitate. Toate popoarele antice (egiptenii, etruscii, chinezii, grecii, dacii) au fost creatoare de cultură, dar romanilor li s’a dus faima de parveniți ai antichității.

După cum îi sfidau pe romani, se vede clar că dacii din secolul I nu făceau caz de ”cultura superioară” a romanilor.

Parveniții antichității practicau o economie de furt, iar circurile lor de pomină cu gladiatori și animale ucise pentru a distra mulțimea stau mărturie că se aflau într’un proces de degradare morală. În timp ce dacii aveau o țară cu adevărat binecuvântată, în care curgeau răuri de lapte și miere.

Apoi aveau obiceiuri străvechi legate de cultul soarelui, al pământului și al strămoșilor. Iar credința în nemurire îi făcea viteji și optimiști. Un popor care are o cultură spirituală atât de bogată nu’și lasă limba ca să imite un legionar sau un negustor de oale.

În același interviu academicianul Vulpe spune:

”De ce s’a pierdut limba dacilor vorbită în Moldova, chiar în ciuda faptului că aveau aceleași obiceiuri cu cei din Transilvania? Aici poate să intervină puterea limbii latine, care s’a suprapus și a distrus dialectele geto-dace. Fenomenul e constatat peste tot în lume: dialectul mandarin, care triumfă peste toate dialectele chineze, sau limba swahili, care tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”[v].

Ca să’și întărească ideea că sub puterea limbii latine dacii și’au lăsat limba maternă, savantul aduce ca dovezi fenomene ce nu sunt similare cu romanizarea. Este vorba de limbi din cadrul aceluiași stat (China) sau ale triburilor aborigene din Africa.

Guvernul chinez a promovat dialectul mandarin ca limbă în care să se înțeleagă cetățenii din toate colțurile țării. În Italia, unde se vorbesc o mulțime de dialecte, statul a impus, în secolul al XIX-lea, limba italiană standard pe baza dialectului toscan.

La fel s’a întâmplat și în imperiul sovietic: limba rusă a devenit limbă de comunicare între cetățenii de diferite naționalități. Dar în comunitățile lor oamenii foloseau limba națională. Iar despre limba swahili, chiar domnul istoric spune că ”tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”, deci nu le’a distrus.

Este limbă oficială în Tanzania și Kenya. Se vorbește în Somalia și Mozabic. Are 5 milioane de vorbitori nativi și 50 de milioane o vorbesc ca a doua limbă. Și nici dialectul mandarin n’a distrus celelalte graiuri. Dovadă este faptul că, în momentul când Taiwanul și’a întărit independența, aici a început să se folosească din nou dialectul local.

Ori în cazul așa-zisei romanizări ni se impune ideea că un întreg popor cu adânci tradiții în istorie și o spiritualitate puternică s’a lepădat în masă de limba sa maternă, ca să adopte limba unor prădători ce au ocupat doar 15 la sută din teritoriul Daciei. Și că din limbă acestui popor nu a rămas aproape nicio urmă. Doar o sută cincizeci de cuvinte, pe care unii lingviști oficiali ba le dau dacice, ba cu etimologie necunoscută.

Partea a doua a acestei jonglerii e că se evită paralelele cu fenomene cu adevărat similare ocupării dacilor de către romani. Fenomene care demonstrează fără putință de tăgadă că romanizarea dacilor a fost imposibilă.

Basarabenii se află sub ruşi din 1812. Deci de două sute de ani. Dar continuă să vorbească o limba română neaoşă. Ori, mijloacele de rusificare moderne (ziare, cărţi, radio, televizor, armată, şcoală, serviciu religios, mijloace performante de transport) nu se compară cu mijloacele de ,,romanizare” din secolul II.

Ardelenii s’au aflat sub austrieci de la sfârșitul secolului al XVII-lea până în 1918. Aproximativ 218 ani. Dar și’au păstrat limba și tradițiile chiar mai bine decât cei ce nu fuseseră ocupați.

Dialectele româneşti din peninsula Istria (Croația), din Macedonia și din Nordul Greciei (istroromâni, aromânii și meglenoromânii) s’au separat de protoromâna, care se vorbea pe teritotiul actualei Românii, în secolul IX. Cu o mie și o sută de ani în urmă! Și s’au păstrat până azi! Deși s’au aflat în minoritate în cadrul acelor populații.

Ruşii lipoveni sunt veniţi în România de pe timpul lui Petru I, la începutul secolului al XVIII-lea. După trei sute de ani continuă să vorbească limba rusă şi să’și practice religia ortodoxă de rit vechi.

Indienii din America de Nord au fost cotropiţi în 1492. Acum suntem în 2015. Deci se află sub ocupație străină de 523 ani. Şi doar situația dacilor nu se poate compara cu cea a bietelor piei roşii. Romanii aveau nişte legionari, a căror misiune era să protejeze castrele, să prade aurul, sarea și grânele şi să păzească și convoaiele de care în drumul lor spre nesăturata Romă.

Apoi Traian n’a ocupat decât cincisprezece la sută din Dacia. Cea mai mare parte a dacilor erau liberi – n’au auzit o vorbă şi n’au văzut picior de roman. Pe când în America, spaniolii şi’au început vizitele măcelărind aborigenii în numele lui Hristos. Englezii le’au continuat opera, căsăpindu’i în numele albilor şi strămutându’i de pe pământurile strămoşeşti în rezervaţii. Pe de altă parte, englezii aveau la dispoziţie mijloace de ,,englezizare” la care romanii nici n’au visat: alcoolul, drogurile, radioul, televizorul, presa scrisă, căile ferate, automobilele şi avioanele, care transportau indienii spre marile metropole, unde erau ademeniţi cu produse industriale.

Acestea facilitau contactul cu limba engleză şi ,,civilizaţia” americană. Cu toate acestea, după 523 ani, indienii din America de Nord continuă să’și vorbească graiurile şi să’şi practice credinţele animiste în Marele Spirit. Iar lingviştii noştri o ţin una şi bună că dacii, un popor arhaic cu tradiţii puternice, şi’au lepădat limba şi cultura în numai o sută şaizeci de ani, adoptând în masă limba şi cultura cotropitorilor.

Populaţia Ainu din Japonia este un trib alcătuit din câteva zeci de mii de membri. Sunt consideraţi adevăraţii aborigeni ai insulei. Au fost cotropiţi de către samurai. Au rezistat sute de ani. A trecut peste ei tăvălugul secolului al XX-lea cu televizorul şi performanta tehnologie japoneză. Dar ei continuă să’şi vorbească limba şi să’şi practice obiceiurile şi credinţele animiste.

Aborigenii din Australia au fost colonizați de englezi la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Au fost aduși 161.000 de deținuți, dintre care 25.000 de femei, și repartizați prin toate coloniile. Apoi când s’au descoperit zăcămintele de aur, au început să vină valuri de imigranți din Europa. În același timp aborigenii erau alungați de pe pământurile lor sau făcuți sclavi. Cu toate acestea, ei îşi vorbesc şi în prezent limba şi îşi păstrează credinţa în Timpul Viselor.

Aceste paralele demonstrează că, din punct de vedere istoric, legionarii nu puteau să romanizeze poporul dac chiar dacă ar fi vrut. Dar ei nu și’au pus niciodată acest scop. O spune clar lingvistul italian Carlo Tagliavini:

”Din punctul de vedere al lingvisticii romanice ar fi bine să se rețină două lucruri: noțiunea de romanitate a fost o noțiune esențial politică, iar romanii nu și’au propus nicicând o asimilare violentă a populațiilor supuse, și nu au încercat nicicând să’și impună limba lor”[vi].

În Libia romanii au stat din 146 î.e.n. până la venirea vandalilor în 430, deci aproape 576 de ani. Cu toate acestea, triburile berbere cunoscute încă din mileniul III î.e.n. își păstrează limbile berbere. Arabii îi cuceresc în 641, le impun islamul și limba arabă. Iar ei continuă să’și vorbească dialectele și până în ziua de azi, astfel încât, în anii ’90, intelectualii berberi au început o mișcare de trezire a interesului pentru aceste limbi străvechi ce formează, împreună cu limba egipteană veche (copta), o ramură aparte din familia de limbi afroasiatice, numită și hamitică.

În Egipt, romanii au stat din anul 30 î.e.n. până în 646. Deci 676 ani. Și totuși limba veche egipteană (copta), cunoscută din mileniul III î.e.n., n’a dispărut. S’a vorbit până în secolul al VII-lea, când a început să fie înlocuită cu limba egipteană arabă. Astăzi este folosită ca limbă liturgică a Bisericii Ortodoxe Copte. Are puțini vorbitori nativi, dar îi are.

Pe de altă parte, se impune întrebarea: de ce ”puterea limbii latine” n’a distrus dialectele Palestinei?

Sau limba greacă?

Sau cea a triburilor britanice?

Dar a ,,romanizat” cu viteza luminii exact populațiile traco-dace, care vorbeau dialecte cu rezonanțe latine?

Adică nicio limbă și niciun popor n’a dispărut, ”cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor” și numai nouă istoricii noștri ne repetă, după metoda plăcii stricate, că dacii au cedat și că ”așa dispar dacii din istorie”.

Jongleria asta cu fascinația dacilor în fața ”culturii superioare” a legionarilor îmi amintește de povestea Gâsca de aur de Frații Grimm. Personajele care puneau mâna pe gâsca de aur sau pe cel ce pusese deja mâna pe ea, rămâneau vrăjite și lipite unele de altele. Cam așa ceva ne sugerează istoricii oficiali că se întâmpla și cu dacii când veneau în contact cu ”cultura superioară” a romanilor. Era de ajuns ca badea Gheorghe să vadă un legionar, că rămânea pe loc hipnotizat de cultura lui ”superioară”, încât până acasă își uita limba maternă și începea să vorbească latina. Iar dacă i se mai dădea și un brăzdar de plug roman, atunci se apuca cu o furie lingvistică ne mai întâlnită decât în teoria romanizării să’și romanizeze familia, vecinii, neamurile și tot satul. Iar mătușa Ileana era de ajuns să pună mâna pe o oală sau pe un șirag de mărgele romane, că’și uita imediat graiul și trecea la latină. Și chiar dacă era unica ce purta mărgele romane, puterea limbii latine era așa de mare că femeile din sat începeau să ciripească latinește numai uitându’se la podoaba ei.

”Ș’am încălecat pe’o roată și v’am spus povestea toată”, își încheie basmele povestitorul popular.

”Și’am încălecat pe’o tribună și v’am spus o mare minciună” își poate încheia istoricul oficial povestea romanizării.

Alte jonglerii ”științifice” țin de debarasarea de daci. Strămoșii noștri reali, geto-dacii, au fost întotdeauna un obstacol enervant în teoria romanizării. De ei s’au împiedicat, precum am văzut, toți cei care s’au preocupat de istorie din alte motive decât cele științifice: Roesler, puriștii, iredentismul maghiar, adepții romanizării.

Sub presiunea dovezilor aduse de B.P. Hașdeu, Cezar Bolliac, Nicolae Densușianu, Vasile Pârvan și de alți cercetători, istoria oficială a admis că și dacii sunt un fel de părinți ai noștri. Dar a căutat în fel și chip să’i scoată cât mai repede din istoria românilor, ca să aibă motiv de a afirma că de la ei n’a rămas mai nimic.

Cu documente în mână nu’i poți scoate, fiindcă așa documente nu există. Nici nu’i poți pune, să zicem, pe slavi să’i măcelărească pe dacii liberi! Pentru că vin istoricii slavilor și îți dovedesc că bați câmpii. Și atunci romanizatorii au născocit un truc incredibil de simplu: i’au pus pe daci să se romanizeze unii pe alții. Iată ce spune Hadrian Daicoviciu despre romanizarea dacilor liberi:

”Cât a fost de extinsă și de profundă această romanizare între anii 106 și 271 nu se știe exact. E cert însă că ea a fost destul de puternică pentru că, după părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, nu numai să nu dea înapoi, ci, dimpotrivă, să se extindă și asupra dacilor liberi din afara fostei provincii. Numeroasa populație romanizată care a rămas în Dacia la 271 a asimilat elementele dacice pătrunse aici după părăsirea oficială. În veacurile următoare, romanitatea nord-dunăreană a romanizat populația geto-dacă de pe întreg teritoriul țării noastre”[vii].

Și aici cercul vicios al jongleriilor ”științifice” se închide patetic:

Așa dispar dacii din istorie: nu dintr’o dată, nu exterminați în războaie sau dezrădăcinați, ci treptat, cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor”[viii].

Observați cât de abil jonglează cu istoria ”specialiștii” noștri!

Mai întâi le’au făcut o concesie dacilor: nu i’au pus pe legionari să’i extermine fizic, pentru că imperiul avea nevoie de brațe de muncă. I’au lăsat să supravețuiască, dar cu condiția să adopte cultura materială a romanilor. Apoi le’au mai dat un pic de timp, ca să adopte obiceiurile și limba latină. Pe urmă i’au prefăcut în ”populație romanizată”. Dar cum după plecarea lui Aurelian, dincolo de hotarele fostei provincii rămâneau dacii liberi câtă frunză, câtă iarbă, apărea problema lichidării acestora. A fost rezolvată dintr’o întorsătură de condei: acea 15 la sută de ”populație romanizată” a  fost pusă să’i romanizeze pe cei 85 la sută de daci liberi. Înțeleg ”fascinația” dacilor ocupați pentru legionari. Coiful cu creastă din pene ”se impune”. Dar prin ce i’a fascinat ”populația romanizată” pe dacii liberi rămâne un mister academic. Acest miracol lingvistic cu daci romanizându’se unii pe alții, fără ca nimeni să’i silească, stă, ca un momument al jongleriilor antiștiințifice, în orice manual academic.

Așa romanizatorii noștri i’au făcut ”dispăruți” pe daci din istorie.

Când puriștii susțineau, traducând greșit din Eutropiu, că dacii au fost cu toții exterminați de către romani, B.P. Hașdeu le’a răspuns:

”Naționalitățile se pot extermina doară pe hârtie”[ix].

La fel răspundem și noi romanizatorilor:

Dacii au putut fi romanizați doar pe hârtie”.

Pentru că am văzut mai sus, din exemplele altor popoare, că ei nu puteau, într’un timp așa de scurt, să’și lase obiceiurile, tradițiile, credința și, mai ales, limba maternă prin care își exprimau aceste valori ale sufletului.

Un alt clișeu al lingviștilor oficiali e că dânșii consideră limba traco-dacă de tip satem.

Familia de limbi indo-europene a fost împărțită convențional în două grupuri: kentum și satem. S’a luat ca exemplu cuvântul care înseamnă 100. Kentum (centum) în latină și satem în persana veche. Din grupul kentum fac parte: greaca, celta, vechea germană, latina. Din satem: sanscrita, limbile iranice, balto-slava, illira vorbită în vestul Peninsulei Balcanice, în regiunea Calabriei și Apuliei din Italia sud-estică.

O deosebire dintre aceste limbi e următoarea: consoanelor palatale k și g(h) din limbile de tip kentum le corespund în limbile satem consoanele spirante s și z.

Traco-daca a fost inclusă în grupul satem. Deci cuvântul care desemna 100 începea cu litera s. În latină, care era de tip kentum, se zicea ,,kentum”. În italiană, care este moștenitoarea latinei, se zice ,,cento”. În timp ce în limba română noi zicem ,,sută”, ca în limbile de tip satem din care făcea parte și traco-daca. Prin urmare, până și acest detaliu pe care ni’l oferă clasificarea kentum/satem demonstrează că românii vorbesc limba geto-dacilor.

Lingviștii oficiali trec cu multă abilitate peste aceasta și alte neconcordanțe din teoria romanizării. Dimpotrivă, ca să mențină confuzia, DEX-ul dă cuvântul ”sută” ca fiind împrumutat din vechiul slav sŭto. Parcă până la venirea slavilor dacii nu au numărat până la o sută și se opreau cu numărătoarea la 99. Întrebarea este: cum explică etimologii oficiali faptul că celelalte numerale sunt ”împrumutate” din latină și numai suta de la slavi? Întrebare în van – autorii DEX-ului nu’și explică niciodată etimologiile fanteziste.

Pe de altă parte, limba română și strămoașa ei traco-daca prezintă particularități deosebite, pentru care nu pot fi încadrate în schema convențională kentum/satem. Urmărind evoluția ocluzivelor aspirante (bh>b, gh>g, dh>d) din limbile indo-europene și alte transformări fonetice, Mihai Vinereanu arată că ,,lingvistica istorică tradițională a inclus traco-daca în grupul satem în mod nejustificat”; ,,traco-illira se află într’o poziție centrală, împărtășind multe trăsături cu unele limbi din așa-zisul grup centum, dar și cu cele din grupul satem”[x].

Încadrând limba traco-dacă în această poziție centrală, multe lucruri devin limpezi. Acum înțelegem de ce zicem ,,sută” și nu ”cento”. Pentru că l’am moștenit din traco-dacă. ”Rom. sută are caracteristici satem, dar, după cum știm, traco-daca împărtășea anumite caracteristici cu limbile satem, nefiind o limbă prin excelență satem, așa cum s’a crezut până acum”[xi].

Lucrul acesta a fost trecut cu vederea de lingvistica oficială, fie dintr’o incapacitate de a face față unei probleme cu un grad înalt de necunoscut, fie din rea credință.

După cum vedem, teoria romanizării nu este susținută de argumente științifice.

Supuse logicii istorice și bunului simț, toate ”argumentele” ”specialiștilor” se dovedesc a fi niște jonglerii antiștiințifice, care provoacă râsul, dar te și întristează gândindu’te că ele vin de la inșii care ne scriu istoria și ne alcătuiesc manualele.

Istoricii oficiali se adresează rumînilor ca și cînd Rumînia ar fi o mare grădiniță de copii. De două sute de ani ne spun povestea cu romanizarea. Apoi ne pun să facem nani. Și dacă vreunul se trezește ”din somnul de moarte” și vrea să afle adevărul, i se dă cu măciuca în cap: ”dacoman”, ”tracoman”, ”neprofesionist”, ”analfabet”. Pînă este adormit la loc.

Din fericire, lucrurile se schimbă. Din buncărele romanizării nu se vede, dar primăvara dacică a început de mult. S’au dezghețat mințile. S’au topit fricile. Adevărul despre daci înflorește în sute de mii de suflete tinere. Se scriu cărți despre originea traco-dacă a limbii române.

Fiecare dacist vine cu documente în mână care spun clar:

Romanizarea n’a avut loc, iar noi vorbim dulcea și înțeleapta limbă a geților evoluată în limba rumînă.”

Despre rădăcinile nostratice în limba rumînă. Cartea dr. Mihai Vinereanu este elocventă:

Noțiunea de limbi nostratice a început să fie folosită în ultimele decenii și se referă la limbile care s’au dezvoltat după dezintegrarea unei limbi comune, primare, numita nostratica, în urmă cu cca 17-18000 de ani. Sunt considerate ca limbi nostratice limbile: europene, precum ilira, greaca, traco-daca, italice, celtice, slave, baltice, armeana, sau afroasiatice, kartveliene, uralice, altaice, dravidiene, sumeriană. Dupa publicarea, în anul 2008, a Dictionarului Etimologic al limbii române pe baza cercetarilor sale, autorul, dr. Mihai Vinereanu, a descoperit cartea cercetatorilor A. Bomhard si J.C. Kerns, publicată recent.

Studiind limbile vechi europene, ei au identificat 612 rădăcini nostratice. M.V. le analizeaza și concluzionează că dintre acestea, 216 rădăcini lexicale se pot aplica limbii române. Introducerea este deosebit de importantă, întrucât ea aduce noi clarificări privind vechimea limbii române.

Teza autorului este confirmată chiar de rădăcinile pre-europene ce se regăsesc în cele mai uzuale cuvinte ale vocabularului limbii române, considerate de dicționarele etimologice vechi ca fiind de origine latină, slavă, turcă, albaneză sau neidentificate, dar nu traco-dace, cum se dovedeste prin această lucrare.

Radacini nostratice in limba romana  - Mihai Vinereanu

Se elaborează instrumente de cunoaștere și cercetare, cum este Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor  lui Mihai Vinereanu.

Sursa: Revista de Lingvistică și Cultură Românească – Cercul vicios al jongleriilor ”științifice”, de Iulia Brînză Mihăileanu

[i] Hadrian Daicoviciu, Dacii, Chișinău, Editura Hiperion, 1991, p. 184.

[ii] Ibidem, p.187.

[iii] Alexandru Vulpe, Sintagma ,,strămoșii noștri daci” ar trebui discutată, în ,,Historia”, Nr. 120, Decembrie 2011, http://www.historia.ro|…|historia-nr-120-decembrie-2011.

[iv] Hadrian Daicoviciu, op .cit., p. 188.

[v] Alexandru Vulpe, op. cit., historia-nr-120-decembrie-2011.

[vi] Carlo Taghliavini, Le origini delle lingue neolatine, Bologna, Pàtron EDITORE, 1982, p. 97.

[vii] Hadrian Daicoviciu, op. cit. p.189.

[viii] Ibidem, p. 189.

[ix] B.P. Hasdeu, Originile păstoriei la români. Studiu de filologie comparată,  în Pierit-au dacii?, București, Editura Dacica, 2009, p. 65.

[x] Mihai Vinereanu, Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Alcor Edimpex, 2009, p. 20.

[xi] Ibidem, p. 803.

Cine este Iulia Brînză Mihăileanu ?

IULIA BRÎNZĂ MIHĂILEANU s’a născut la 2 decembrie 1955 (Mihăileni, Basarabia). Absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău (1978). Cercetător științific la Muzeul Literaturii Române din Chişinău. În 1994, se repatriază în România. A lucrat la Muzeul Etnografic din Rădăuţi, cercetând obiceiurile cu măşti. În calitate de cercetător ştiinţific la Institutul „Bucovina” al Academiei Române, a colindat satele din zonă după material etnografic pentru studiul Credinţe şi practici magice în Bucovina.

Este doctor în filologie al Universităţii „Babeş–Boliay” din Cluj (1999) cu tema: Mitul geto-dacic în literatura română.

Cărți tipărite: Păţaniile unei pisici vagabonde (2000), Corbul lui Magellan (2001), Doi câini în Ţara Marilor Golani (2002), Profeţiile Corbului (2007), Povestirile Câinelui Sihastru (2007), Romanul lui Arcaşu (2008), Unde eşti, copil din Mihăileni? (2009), Fiinţa ideală (2009), Poveștile Mamei-rândunică (2012), Planeta Zânei Bune (2013), Valea Popîndăilor (2013).

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

RUMÂNII NU VORBESC O LIMBĂ LATINĂ. ISTORIA ȘI SEMNIFICAȚIA NUMELOR DE RUMÂN / ROMÂN / VALAHIA

1200px-Rumânia_văzută_de_Cezar_Bolliac

”Există o lege a limbajului care spune că limbile diferă și exclude orice posibilitate de evoluție convergentă. În cazul limbilor romanice dacă ar deriva din limba latină așa cum ni s’a spus, ar fi separate una de cealaltă, dar menținută o relație lingvistică clară cu limba-mama. Dar nu este limba latină, limba-mamă, aceasta este concluzia rezultatelor cercetărilor mele”, ne spune Carmen Jiménez Huertas, specializată în filologie și tehnologii digitale de lingvistică..

Carmen Jiménez Huertas teoretizează termenul de ”limbă iberică” pentru limbajul populației cucerite de armata mercenarilor romani, care trăiau în Peninsula Iberică. Dar istoria ne arată că aceste populații au migrat toate din spațiul carpato-dunărean. Ei au dus cu ei și limba dunăreană împreună cu alfabetul dunărean.

În expunerea sa, Dl. Ioan Aurel Pop, pe care o vom reproduce mai jos, vorbește de clișeele în lume care îi privesc pe români, și în special cele legate de numele românilor ca popor. Era necesar în această introducere să lămurim care este greșeala principală pe care o face și Ioan Aurel Pop, el însuși fiind in dilemă ca istoric, dar mai ales ca academician supus unei rigori politico-lingvistice adoptată de statul român.

Nu putem reproduce aprecierile sale fără să amendăm această interpretare eronată, pe care a preluat’o de la lingviștii români lipsiți de profesionalism. Continuarea susținerii de către istoricii români a latinității noastre ca popor, a devenit iată, un clișeu de care în țara noastră noi singuri nu reușim să ne debarasăm.

Citiți și: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Rămâne de neînţeles, de ce a fost nevoie să ne mistificăm istoria, mai ales că ea nu a fost în esenţă diferită, ci deosebite au fost doar interpretările ei. Acesta este și păcatul Dl. Ioan Aurel Pop când insistă să ne convingă de latinitatea noastră îndoielnică. Când facem astfel de aprecieri trebuie să includem toti istoricii susţinători ai teoriei oficiale.

De ce trebuie să credem şi să acceptăm fără să ne punem întrebări cum de geții şi romanii au născut un popor nou? Această variantă a fost lansată de Şcoala Ardeleană, doar pentru a lupta mai eficient împotriva maghiarizării forţate. Dar această luptă cu maghiarofonii, mai are azi rațiunea de a exista? Această teorie care şi azi ocupa o poziţie oficială, ignoră că ocupaţia romană (nu latină) a durat doar 160 de ani la noi şi că ţări că Turcia, Israel, Albania, Grecia sau Britania, după ocupaţii romane de sute de ani nu au produs aşa ceva.

Noi nu avem o patrie prin Asia, aşa că nu suntem în situaţia ”ungurilor”, și nici a bulgarilor. N’avem o problemă identitară. Noi tot un mare popor rămânem, cum spune și Dl. Ioan Aurel Pop, cel mai mare din centrul Europei, de 25 de milioane după aprecierile sale, și tot getic, doar că trebuie să ridicăm hotărât colţul covorului şi să scoatem la lumină acele detalii de care n’avem a ne feri şi care, până la urmă, ne caracterizează ca popor.

Nici nemţii, francezii sau spaniolii nu sunt urmaşii unui singur trib/popor antic, nici noi, dar de ce ar trebui să fim? Nemţii sunt germanici, dar poate că o parte dintre triburile ce au vieţuit aici sunt şi ele germanice, popoare ce au vieţuit şi s’au contopit în fiinţa naţională a unui popor, al nostru.

Se spune că gepizii erau germanici!!! Dar lexicoanele vechi îi menţionează cu numele de ”geto-pides”…

Alte izvoare spun despre Ala Reiks (Alaric) şi vizigoţii săi că erau geți, dar istoria oficială neagă prin omisiuni sau direct prin mistificări, deşi încă nu ne’am aplecat serios asupra problemei popoarelor cunoscute oficial sub numele de migratoare, iar pe noi ne excludem. De ce să ne excludem?

Citiți și: LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

Migraţie permanentă a existat şi în sânul triburilor getice, dar asta iar omitem să o spunem. Avem un mai mare prestigiu naţional dacă spunem că toată România de azi era locuită de un singur popor? Fiecare trib era un popor, mai mult sau mai puţin. Triburile erau înrudite, surori, dar asta trebuie să o spunem cu subiect şi predicat şi în detaliu. Cine ne va lua în serios când noi susţinem teorii puerile în care omul de bun simț pufnește în râs?

Poporul Romei n’a existat, doar un popor latin în jurul Romei. Originile Romei, spun cronicarii antici sunt troiene, iar troienii erau geți. Asta nu este o teorie fantezistă, izvoarele antice chiar o confirmă. Argonauţii au venit după lâna de aur pe malul Pontului Euxin, în teritoriul geților, nu aiurea, iar legende şi poeme ale Antichităţii vorbesc despre teritoriul de la nord de Istru ca despre o grădină a Raiului. Între folclor şi arheologie, trebuie să începem să spunem tot adevărul despre noi, nu doar o poveste, o legendă cu iz de scenariu prost, această origine a latinităţii poporului român. Noi nu suntem latini, ci latinii erau un popor get, poate unul dintre triburile pelasgilor despre care vorbea N. Densușianu.

Citiți și: CUM ÎI EXPLOATA ROMA, PE GEȚII DIN DACIA FELIX

Nu sunt dovezi? Cum să nu ?! Trebuie doar să le acceptăm. Începând cu sec. XIX, cultura română s’a umplut de dovezi evidenţiate în lucrările unor importanţi oameni de cultură romani, dar şi străini, iubitori ai culturii noastre. Să ne aplecăm mai atent asupra scrierilor lui N.Densușianu, Haşdeu, Xenopol, Odobescu sau Iorga şi să ne rescriem istoria acolo unde ea este încă neclară.

Nu se poate doar să’i nominalizăm pe cei care au lăsat lucrări importante în urma lor, dar ceea ce ei au scris să admitem doar parţial. Toate aceste lucrări scrise sunt întărite de studiile de paleogenetică și genetică populațională, care infirmă poveștile sforăitoare și mistificările, confirmând în același timp și punându’le într’o nouă lumină pe cele respinse de profesori și istorici ”oficiali”.

O altă afirmație a Dl. Ioan Aurel Pop din video de la sfârșitul materialului de față, este că vecinii noștri nu ne’au spus niciodată RUMÂNI, ceea ce este fals. Cu toții, aproape fără excepție, ”slavi” (FOȘTI SCLAVI) și maghiarofoni ne numesc rumâni, și azi după două secole de când oficial noi am adoptat ”o” în etnonimul ce ne definește ca popor, și în titulatura de stat: România. Să facem rapid o listă scurtă pentru a ne edifica:

1. Bulgaria – румънски

2. Rusia – румынский

3. Polonia – Rumunii Rumuńskie

4. Slovenia – rumunsky

5. Sicilia – Rumanìa http://scn.wikipedia.org/wiki/Ruman%C3%ACa

6. Albania – rumanisht Rumunë

7. Grecia – Ρωμουνίας, ρωμαϊκή

8. Serbia-Croația – Rumunjski , Rumuniji , Румунски

9. Valonia – roumin

10. Suedia – rumänska

11. Turcia-Turcmenia –  Rumence Rumyniýa

12. Danemarca – Rumænsk , Rumæniens

13. Cehia – rumunsky

14. Germania –  Rumänisch

15. Ucraina – Румунська

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/dc/Rum%C3%A2nia_v%C4%83zut%C4%83_de_Cezar_Bolliac.jpg

RUMANIA, hartă realizată de Cezar Bolliac la 1855

Dincolo de aceste aspecte, aprecierile Dl. Ioan Aurel Pop par a fi corecte și putem să apreciem efortul domniei sale de a le lămuri.

Citiți și:  CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Ioan Aurel Pop: Numele popoarelor şi ale statelor au o semnificaţie aparte, poartă în ele o întreagă istorie, vin din trecut şi privesc spre viitor.
Despre trecutul poporului român şi al României se scriu adesea lucruri de mare profunzime, dar şi texte grav distorsionate, justificabile, până la un punct, de marasmul comunist, de impunerea în acei ani a unei viziuni artificiale, controlate de puterea totalitară.

Se remarcă aici clişeele (erorile) propagandistice prin care românii erau declaraţi eterni, vechi de mii de ani, glorioşi şi imaculaţi etc., clişee care au determinat reacţii vehemente, multe disproporţionate.

Unele dintre neadevărurile ivite recent se altoiesc şi pe faima proastă a unei mici părţi a diasporei noastre rătăcitoare şi, adesea, prea prezente şi gălăgioase.
Astăzi dezorientarea este sau pare să fie mai mare ca oricând.

Uneori se afirmă, prin varii mijloace, că românii nu au practic istorie, că sunt recent formaţi, că au avut dinastie cumană, că sunt romi sau, dimpotrivă, că sunt pelasgi, ori daci curaţi, creştini de dinainte de Hristos, vorbitori de latină înainte de romani etc.

Alţii, istorici de meserie, susţin că suntem un popor relativ nou, născut din valahi (vlahi), că avem un stat abia din secolul al XIX-lea şi monarhie abia de prin 1866, că nu dispunem, prin urmare, de experienţă istorică şi nici de spirit şi exerciţiu de tip democratic.

Oscilaţiile acestea, între a fi ”cei mai glorioşi din lume” şi a fi ”omuleţi patibulari”, ”turmă”, pătrunşi de o ”puturoşenie abisală”, sunt deconcertante pentru martorii străini oneşti şi dornici de adevăr; pentru mulţi dintre români, ele sunt sursă de neîncredere şi de dezamăgire ori chiar, asociate cu alte dificultăţi, motiv de negare a propriei identităţi.

Defăimarea pare uneori de’a dreptul sistematică, dusă cu intenţia de a o cultiva şi perpetua pe fondul unei confuzii voite, întreţinute de către anumiţi ”formatori de opinie” care pun pe acelaşi plan cercetarea istorică autentică şi eseul, mărturiile extrase din izvoare şi panseurile fanteziste, adevărurile despre trecut şi imaginaţia exacerbată de felurite frustrări individuale.

Această confuzie dintre rezultatele cercetărilor de specialitate şi produsele impresiilor personale ”naşte monştri”.

(Exact același lucru spunem și noi, n.n.)

Necunoaşterea şi nesiguranţa, erorile şi legendele persistă şi în legătură cu numele pe care le poartă românii şi ţara (ţările) lor. Pentru majoritatea românilor şi mai ales pentru specialişti, chestiunea este pe deplin lămurită, iar reluarea sa poate să pară de prisos.
Se va vedea că nu este, din păcate, aşa şi că, prin urmare, anumite precizări devin necesare.

Numele unui popor şi numele unui stat sunt uneori aproape la fel de importante ca şi existenţa propriu-zisă a poporului respectiv şi a statului în cauză.
Este de remarcat cazul recent al unui stat din sud-estul Europei (”Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”) care încă nu se poate numi oficial cum doreşte el însuşi (poporul său) şi cum a decis propriul parlament (Macedonia).

În aceeaşi categorie se înscrie şi decizia de adoptare a numelui general de ”rom” pentru un popor fără stat propriu, dar răspândit în multe ţări europene.
Numele de acest fel ajung să facă parte din identitatea etnică, naţională şi statală şi, de cele mai multe ori, tacit sau manifest, modelează destinul purtătorilor lor.

Hartă britanică cu teritoriile și populația rumânească majoritară

Nici românii şi România nu au făcut excepţie de la aceasta, în sensul că numele a modelat destinul acestor realităţi, le’a trasat o anumită traiectorie istorică. Chestiunea numelui românilor a fost reluată în ultimii ani, deopotrivă de către specialişti şi amatori, din mai multe puncte de vedere, între care şi cel al asemănării dintre etnonimele de ”român” şi ”rom”.

Evoluţiile referitoare la etnicitate sunt astăzi deosebit de complexe, cu precădere dacă sunt analizate din perspectiva dublă a destrămării unor state multinaţionale, pe de o parte şi a construcţiei identităţii europene, pe de altă parte.

Pentru români, mai ales pentru intelectualii români, lucrurile sunt cunoscute şi pot să pară redundante, dar pentru străini, inclusiv pentru unii specialişti străini, multe aspecte sunt neclare şi pot necesita precizări.

Dualitatea numelor de valah şi român în context istoric general România există, între graniţele sale actuale şi din punct de vedere al dreptului internaţional, de la 1946-1947, când Conferinţa de Pace de la Paris a consfinţit situaţia postbelică.

Însă România contemporană – denumită atunci şi ”România Mare” – s’a format în anul 1918, când Vechiului Regat i s’au alăturat Basarabia (la 27 martie/ 9 aprilie), Bucovina (la 15/ 28 noiembrie), Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul (la 18 noiembrie/ 1 decembrie).

Această Românie de după Primul Război Mondial a fost recunoscută pe plan internaţional în anii 1919-1920, prin cealaltă Conferinţă de Pace de la Paris.
România, ca nucleu al statului modern, s’a constituit însă în intervalul 1859-1866, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi la începutul domniei principelui Carol de Hohenzollern.

Numele de România (în forma specifică, cu vocalele ”o” şi ”â”) s’a folosit pentru prima oară în mod oficial (în documente de stat) cam tot atunci (1862-1866), pentru teritoriul rezultat din unirea Ţării Româneşti (Oltenia şi Muntenia, fără Dobrogea) şi Moldovei (partea central-apuseană – cu zona de la nordul Gurilor Dunării – fără Bucovina şi fără cea mai mare parte din Basarabia).

Citiți și:  IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Constituţia de la 1866 a consacrat statornic numele de România, pe care cucerirea, proclamarea şi recunoaşterea independenţei absolute (însoţite de alăturarea Dobrogei la statul român), ca şi instaurarea regatului (evenimente petrecute între anii 1877 şi 1881), l’au impus definitiv.

În mediile străine însă, pentru încă o vreme, s’a mai apelat la numele de Valahia şi la acela de valahi, cu variantele lor din diferitele limbi. De altminteri, foarte mulţi oameni au uitat, iar alţii nu au ştiut niciodată că, până târziu, în secolul al XIX-lea, ceea ce românii numeau generic ”Ţara Românească” era pentru orice străin ”Valahia” (cu diferite variante de scriere şi pronunţare).

Datorită acestei constituiri târzii a statului român modern şi a impunerii denumirii oficiale de România abia în a doua parte a secolului al XIX-lea, mulţi autori străini au rămas derutaţi în legătură cu dualitatea numelui de Valahia-România şi de valah-român.

Mirarea s’a datorat în mare parte evoluţiei specifice şi ignoranţei – cine se interesa atunci de soarta istorică a unui mărunt popor ”de la Porţile Orientului”, când erau atâtea probleme spectaculoase, legate de ţări importante, precum Germania, de Franţa sau de Italia? –, dar şi unor ştiri mediate şi viciate, sosite prin intermediari interesaţi ori nepricepuţi.

S’a spus şi s’a scris adesea că numele de România a fost ”inventat” sau folosit pentru prima oară de către un autor grec, Dimitrie Philippide, pe la 1816, când el publica la Leipzig lucrările Istoria României şi Geografia României, referindu’se în linii mari la spaţiul vechii Dacii traiane.

Unii au crezut sincer şi mai cred că toponimul de România a apărut realmente ex nihilo la începutul secolului al XIX-lea, din raţiuni politice artificiale şi în spirit naţionalist modern. În legătură cu această convingere se află şi o alta, curentă şi acum în anumite zone ale spiritualităţii europene: valahii au fost o populaţie difuză, disparată şi neprecizată în Evul Mediu, cu mai multe ramuri şi componente; dintre anumiţi valahi, s’ar fi format în epoca modernă, odată cu naţiunile de tip modern, românii.

Cu alte cuvinte, valahii şi românii ar fi două popoare (etnii) predominant romanice, aflate în succesiune: întâi ar fi fost vlahii şi apoi românii. Impunerea unor asemenea idei tendenţioase, cu substrat politic, legate de diferenţele dintre vlahi/valahi şi volohi sau dintre moldoveni şi români, fără nicio bază ştiinţifică, s’a făcut, în mare măsură, datorită propagandei ruseşti şi apoi sovietice, însuşite şi perpetuate până astăzi în anumite cercuri.

Românii de rând nu şi’au pus niciodată, în trecut, problema dualităţii vlah – român sau a altor nume, fiindcă nu au cunoscut decât relativ recent existenţa etnonimului vlah ori a numelui de Valahia. Iar pentru elitele româneşti lucrurile erau clare de mult timp, din moment ce istoricul şi omul politic Miron Costin putea încă în secolul al XVII-lea:

”Şi acestea – nu toate denumirile, numai unele dintre ele – le’am însemnat, pentru înţelegerea mai uşoară a denumirilor neamului şi altor ţări, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal. Aşa şi pentru neamul acesta, de care scriem, din ţările acestea, numele său drept şi mai vechi este român, adecă râmlean, de la Roma. Acest nume de la descălecatul lor de la Traian, şi cât au trăit <românii>, până la pustiirea lor de pe aceste locuri şi cât au trăit în munţi, în Maramureş şi pe Olt, tot acest nume l’au ţinut şi îl ţin până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal. Iar străinii şi ţările dimprejur le’au pus acest nume de vlah, de la vloh, cum s’a mai pomenit, aceste nume de valeos, valascos, olah, voloşin tot de străini sunt puse, de la Italia, căreia îi zic Vloh. Apoi, mai târziu, turcii, de la numele domnului care a închinat ţara întâi la turci, ne zic bogdani , muntenilor caravlah, grecii ne zic bogdanovlah, muntenilor – vlahos. Iar acest nume, moldovan, este de la apa Moldovei, după al doilea descălecat al acestei ţări, de la Dragoş vodă. Şi muntenilor, ori cei de pe munte – munteni, ori cei de pe Olt – olteni, că leşii aşa le zic molteani. Deşi şi prin istorii, şi în graiul străinilor, şi între ei înşişi, cu vremurile, cu veacurile, cu înnoirile, <românii> au şi dobândesc şi alte nume, doar acela care este numele vechi stă întemeiat şi înrădăcinat, <adică> rumân, cum vedem. Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm: ”ştii moldoveneşte?”, ci ”ştii rumâneşte?”, adică râmleneşte; puţin nu este ca si’s romaniţe, pe limba latină. Stă, dar, numele cel vechi ca un temei neclătinat, deşi adaugă ori vremile îndelungate, ori străinii adaugă şi alte nume, însă cel ce’i rădăcină nu se mută. Şi aşa este şi acestor ţări, şi ţării noastre, Moldovei, şi Ţării Munteneşti: numele cel drept din moşistrămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească’.”

Astfel, Miron Costin lămureşte în chip destul de clar existenţa numelor generale de români şi vlahi, a altor denumiri regionale şi locale (bogdani, moldoveni, munteni, olteni), precum şi a numelui de Ţara Românească.

Cum se vede, învăţatul boier moldovean foloseşte alternativ numele de rumân şi român, ele reprezentând pentru el exact acelaşi lucru. El ştie că românii au multe denumiri locale, regionale, după provinciile şi ”ţările” în care locuiesc, dar şi o denumire etnică generală, cu o formă principală internă (rumân ori român) şi una externă (vlah). În acelaşi sens au scris apoi Dimitrie Cantemir şi savanţii curentului cultural iluminist numit Şcoala Ardeleană.

Fireşte, în paralel, au apărut şi alte explicaţii, multe fanteziste sau răuvoitoare, în legătură cu denumirile etnice legate de români, fapt perfect normal şi întâlnit şi în istoria altor popoare. Demolarea teoriei diferenţei dintre valahi şi români s’a făcut, în chip ştiinţific modern în istoriografia română, în secolul al XIX-lea şi a continuat cu o foarte serioasă teoretizare în secolul trecut, prin lucrările lui Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Şerban Papacostea, Adolf Armbruster, Vasile Arvinte, Eugen Stănescu, Ştefan Ştefănescu, Stelian Brezeanu17 şi ale altora.

Cu alte cuvinte, s’a demonstrat, pe temeiul izvoarelor, că românii, încă din Evul Mediu, au avut, în general, două nume, unul dat lor de străini (rezultat al alterităţii, al contactului cu ”celălalt”, cu vecinul), dar nefolosit şi (cel mai adesea) necunoscut de ei, şi altul dat lor de ei înşişi, acesta fiind numele de sine (rezultat al conştiinţei de sine).
Primul nume este cel de vlah, cu toate variantele sale (valah, valach, voloh, blac, oláh, vlas, ilac, ulah etc.), iar al doilea este cel de rumân/ român, şi el cu anumite variante, mai puţine decât precedentul.

Nu există niciun izvor care să arate că românii şi’ar fi spus dintru început lor înşişi valahi sau într’un fel cumva asemănător, termenul respectiv intrând în limba română curentă foarte târziu, de regulă ca neologism.

Chiar şi românii rămaşi izolaţi la sud de Dunăre, în regiuni complet mixte sau sub forma unor insule de latinitate în ”marea” slavă, greacă ori albaneză, şi’au spus tot români (cu variante) până recent şi îşi mai spun şi astăzi. Abia puţini dintre ei, influenţaţi de felul cum îi numeau slavii, grecii sau albanezii, au început să cunoască etnonimul de vlah şi să’l folosească în legătură cu ei înşişi.

Natural, unii istorici mai puţin familiarizaţi cu istoria medievală şi modernă timpurie a românilor şi mai ales cu sursele acesteia (greu de accesat, din moment ce sunt scrise în atâtea limbi: slavonă, latină, greacă, maghiară, limbi orientale, limbi slave etc.) pot părea şi chiar sunt surprinşi de această dualitate de nume.

Situaţia nu este însă deloc ieşită din comun, dimpotrivă, ea se întâlneşte la multe popoare: ungurii se denumesc pe sine magyarok şi nu unguri, cum le spun străinii; grecii sunt pentru ei înşişi eleni, polonezii sunt numiţi de către alţii şi leahi, leşi sau lengyelek, germanii sunt şi niemtzi, Allemands, tedeschi, németek etc., dar ei se numesc pe sine Deutschen.

La fel este cu albanezii, finlandezii, irlandezii, olandezii şi cu mulţi alţii. Un sârb este (era) pentru un maghiar rác, un slovac este (era) tót, un italian – olasz, un român – oláh, etc.

Paralelismul dintre români şi maghiari este cel mai grăitor, întrucât ambele popoare erau denumite distinct de străini şi purtau, prin urmare, duble nume încă de la începuturile lor ca popoare deplin constituite în Europa Central-Sud-Estică, adică din secolul al IX-lea încoace.

Rumân şi român; conştiinţa romanităţii românilor în Evul Mediu

În privinţa românilor, mărturiile vechi, încă din secolele XIII-XIV, arată clar această dualitate. Autorii străini indică fără putinţă de tăgadă că, deşi exista în mediile externe europene şi chiar extra-europene numele de vlah, românii se numeau pe sine, cel mai adesea, rumâni, termen derivat din latinescul Romanus, în amintirea Romei, a cărei denumire au conservat’o peste secole.

Forma rumân este veche, moştenită din limba latină după specificul limbii române, în care vocala ”o” neaccentuată, situată adesea în latină între două consoane, se transformă în româneşte, în anumite împrejurări, în ”u”. Astfel ”nomen” devine ”nume”, ”dolor” – ”durere”, ”sonare” – ”sunare”, ”rogationem” – rugăciune”, ”rogus” – ”rug”, ”bonus” – ”bun” ş.a.m.d. Prin urmare, era firesc ca ”Romanus” să dea în româneşte ”rumân”. (!!!!!!!)

S’a mai susţinut că, târziu şi treptat, sub influenţa umanismului, iluminismului (Şcoala Ardeleană) şi naţionalismului modern, s’a impus tot mai mult forma de ”român”, atestată pentru prima oară în secolul al XVI-lea.

De fapt, anumite studii au arătat că şi forma ”român” este veche, deşi mai puţin răspândită iniţial în raport cu forma ”rumân”, din moment ce în anumite regiuni româneşti (de exemplu, zone largi din centrul Moldovei) varianta ”rumân” nu există şi nici nu a existat vreodată (ceea ce dovedește încă o dată că aici imperiul roman nu a avut influență, și cât de slabă este argumentația latinizării noastre, dar logica dl. Ioan Aurel Pop nu funcționează în acest caz, n.n.) .

Pe de altă parte, chiar sub aspect lingvistic, vocala ”o” neaccentuată din limba latină nu se transformă invariabil în româneşte în ”u”, ca în exemplele: ”coceam”, ”acopeream”, ”colindam”, ”înotam”, ”scoteam”, ”şchiopătam”, ”torceam”, ”portar” etc.

Prin urmare, se poate susţine (slabă argumentație, n.n.) că cele două forme – cea de ”rumân” şi cea de ”român” – sunt la fel de vechi, moştenite prin evoluţia firească a limbii române din limba latină populară. (!!!)

Totuşi, pare să fi fost mai răspândită în limba română, în vremurile vechi, forma de ”rumân”, abandonată treptat (în limba literară) în epoca modernă, sub influenţa curentului latinist şi a ideologiei naţionale.

Este de reţinut faptul că, aşa cum au arătat cu decenii în urmă Şerban Papacostea şi Adolf Armbruster, unii dintre români au avut inclusiv în Evul Mediu conştiinţa romanităţii lor, adică acea convingere că ei veneau de la Roma, că se trăgeau din romanii, militari, colonişti şi chiar tâlhari, ajunşi la Dunăre şi la Carpaţi, în Moesia şi Dacia, odată cu stăpânirea impusă de unii împăraţi din primul secol al erei creştine, apoi de Traianus şi perpetuată de urmaşii lui.

În acelaşi fel, unii polonezi (elita nobiliară, şleahta) ştiau, tot atunci, că se trag din sarmaţi (dar alţii ştiau că provin din slavi), anumiţi unguri că se trag din huni, unii francezi că s’au născut din troienii lui Paris etc.

Orice comunitate umană, de oriunde şi de oricând, s’a interesat şi se interesează de origini, caută şi găseşte răspunsuri în acest sens, unele reale, altele imaginare, cele mai multe fiind îmbinări între real şi imaginar. Nici la români nu a fost altminteri, în sensul că unii dintre ei s’au întrebat de unde provin şi au găsit (între altele) şi răspunsul, simplist şi exagerat, că toţi strămoşii lor au venit ”de la Roma”.

Această idee poate fi urmărită de la împăratul (ţarul) Ioniţă cel Frumos (Caloian), al bulgarilor şi românilor, în corespondenţa sa cu papa Inocenţiu al III-lea, din jurul anului 1200 şi până spre jumătatea secolului al XVI-lea, când călugării ortodocşi de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, îi relatau padovanului Francesco della Valle şi însoţitorilor săi, istoria ”aşezării locuitorilor în această ţară”, de către împăratul Traian, din ai cărui vechi colonişti se trag românii, care ”păstrează numele de romani”, ”obiceiurile” şi ”limba romanilor”.

(Reproducem integral această argumentație a d-lui Ioan Aurel Pop, deși nu suntem de acord cu ea, în primul rând ca să înțelegem cât de eronat și simplist gândește un istoric contemporan cu noi în privința originii nostre, și ca să’i urmărim argumentația subțire care o aduce).

Menţinerea numelui de rumân/ român, derivat din latinescul Romanus, pentru a denumi din interior singurul popor romanic din sud-estul Europei, este tulburătoare şi a fost prilej de numeroase comentarii de’a lungul timpului.

Se pot găsi multiple explicaţii ale acestui fapt, între care se află în mod cert această izolare a romanicilor, proto-românilor şi apoi românilor în mijlocul unor populaţii şi popoare diferite, neromanice (slave, turanice, fino-ugrice).

În tot acest timp, popoarele romanice occidentale erau mai multe şi vecine între ele, ceea ce a dus şi la nevoia de a se diferenţia, de a se distinge între ele sau de a fi distinse de către alţii.

Atestări ale etnonimului român/ rumân (secolele XII-XVI) Termenul de vlah are o origine destul de obscură, dar majoritatea specialiştilor sunt de acord că el provine de la numele dat de vechii germani unui trib celtic romanizat – Volcae.

Acest nume a fost apoi preluat de slavi, bizantini, neolatini, unguri etc. şi a pătruns în limbile de cultură ale Evului Mediu (greaca, latina, slavona) şi ulterior în limbile vernaculare, cu sensul de comunitate latinofonă, vorbitoare de limbă neolatină.
Deoarece românii erau singurii vorbitori numeroşi de limbă neolatină în Evul Mediu în zona central-sud-est europeană, termenul de vlah (cu variantele sale) a ajuns de la finele mileniului I să’i denomineze, în general, pe români.

Cu alte cuvinte, dată fiind inexistenţa unui alt grup neolatin important la Dunărea de Jos (deopotrivă la nord şi la sud de fluviu) şi la Carpaţi, slavii, ungurii, grecii şi celelalte popoare au ajuns să se refere la români (priviţi drept romanici) ca fiind vlahi.
Faptul, cum spuneam, nu este neobişnuit, dar este tulburător, fiindcă cele două etnonime – român şi vlah – înseamnă, în esenţă, aproape acelaşi lucru, adică moştenitor al latinităţii, al romanităţii.

Dacă se porneşte de la diferenţa dintre populus romanus şi lingua latina (adică dintre denumirea poporului roman şi a limbii sale), atunci se poate şi nuanţa: în timp ce termenul de român trimite în primul rând la originea etnică romană, la descendenţa din romani, termenul de vlah se referă prioritar la limba latină, la uzul acesteia. Altfel spus, vlah înseamnă la origine latinofon (vorbitor de limbă latină, de limbă provenită din vechea Italie), iar rumân înseamnă ”de la Roma”, legat de statul roman şi de romani.â

(Când auzim astfel de afirmații ne întrebăm dacă nu cumva mai există imperiul roman, iar dl. Pop un slujbaș al acestuia!)

În ambele cazuri, cum se vede, numitorul comun este Roma şi perpetuarea amintirii sale, prin origine sau (şi) prin limbă.

Fireşte, termenul de rumân/ român este mult mai puţin atestat în sursele vechi, fapt perfect natural: străinii nu aveau nevoie să’l folosească, din moment ce ei aveau altul pentru a denumi poporul respectiv, pe de o parte, iar elita românilor, având ca limbă de cultură slavona, utiliza şi ea în scris termeni adecvaţi acestei limbi, derivaţi tot din vlah-valah, pe de altă parte.

Când s’a trecut însă la uzul mai extins al limbii române, din secolul al XVI-lea începând, în textele româneşti apare doar termenul cu care se denumeau românii înşişi, adică rumân/ român. Totuşi, faptul că românii foloseau în Evul Mediu denumirea de rumân (român) pentru a se numi pe sine şi că exista dualitatea vlah-rumân/ român sunt realităţi menţionate în Occident cel puţin începând cu secolul al XIV-lea.

Astfel, o descriere a lumii, probabil de origine toscană (dintr’un manuscris de la Biblioteca Apostolica Vaticana, pusă recent în valoare pentru istoriografia română), spune că, în jurul anului 1314, în ”provincia” numită Ungaria, care era reame (regat, structură politică), trăiau, în afară de unguri, şi românii:

”In quella medesima provincia sono i Rumeni e i Valacchi, e quali sono due grandi gienerazioni e anno reame e sono paghani”.

(Chiar și în acest citat folosit, observăm cum rumânii și nu românii sunt menționați, culmea în limba pretins vorbită la Roma. Probabil dl. Pop ori nu a aflat, ori a uitat, ori omite cu bună știință să ne spună că Roma se numea la început Ruma, de la rumii sau rîmii care au populat la început acel areal, considerați în limba arhaică europeană locuitori așezați pe malul apelor, râurilor, cum erau și rîmii sau râmnii din spațiul carpatic, n.n.).

Prin urmare, autorul din Peninsula Italică ştia la începutul secolului al XIV-lea că cei pe care occidentalii îi numeau valahi se chemau pe sine români (rumeni), că aveau anumite structuri politice organizate (reame) şi că nu erau ”creştini”, mai exact nu erau ”creştini adevăraţi” sau catolici.

Cu alte cuvinte, erau ”schismatici”.

Mai sunt exemple în epocă, adesea din mediul franciscan, când credincioşii bizantini erau numiţi nu doar ”schismatici”, ci şi ”eretici” sau ”păgâni”, nefiind plasaţi între ”creştini”.

Autorul textului ştie cumva, în mod vag şi mitic, despre cele două nume, din care face două ”ramuri” sau ”generaţii”, cam în genul în care apar aceste nume în legenda despre fraţii Roman şi Vlahata, eroii eponimi ai românilor.

Aceeaşi dualitate de etnonime, de această dată în limba latină, se remarcă într’un cunoscut document al papei Clement la VI-lea, de la 1345, în care românii sunt chemaţi Olachi Romani.

Aici, în redacţie papală, apar ambele nume (ca şi în exemplul anterior), şi cel de vlah (olah), dat de străini, şi cel de rumân, dar de românii înşişi.

(Este incredibil cât de jos poate merge manipularea, vorbim doar de rumîni, dar îi dăm înainte că noi suntem români, n.n.).

Un document emis la Nicopole, în 16 februarie 1499, redactat de un italian, martor ocular al unor evenimente de la Dunărea de Jos, conţine următoarea formulare:

”Poi visto ognj cosa, me misi a camino et passai lo Danubio sul paese de Vlachi, chiamati Rumenj, id est Romanj”.

Cu alte cuvinte, observatorul a trecut Dunărea spre sud, ”prin Ţara Vlahilor, numiţi rumâni, ceea ce înseamnă romani”.

Astfel, se certifică clar în secolul al XV-lea că locuitorii Ţării Româneşti, numiţi de italieni vlahi, se chemau pe sine rumâni, nume derivat din romani.

Acelaşi lucru îl consemnează şi germanul (sasul) Johannes Lebel, care a trăit din jurul anilor 1490 până la 1566 (”Idcirco vulgariter Romuini sunt appellati”) sau compatriotul său, Johannes Tröster, pe la 1666 (”nennen sich Romunos”).

Recent, a fost semnalat şi adus în discuţie un alt document, emis probabil de regele Bela al III-lea al Ungariei, în intervalul 1188-1195 (posibil în 1194), confirmat de Bela al IV-lea şi copiat la 1417, în care sunt lăudate meritele unui anumit comite Narad, ”bărbat nobil de naţiune german” (vir nobilis natione Theutonicus), care şi’ar fi arătat, între altele, faptele de credinţă faţă de suveranul său luptând împotriva furiei sau nebuniei bulgarilor şi românilor (contra furorem Bulgarorum et Rumeorum).

Confruntarea trebuie să fi avut loc în urma fondării Ţaratului vlaho-bulgar, după răscoala bulgarilor şi vlahilor contra bizantinilor din 1185-1186.

Identificarea acelor Rumeorum sau – cum se presupune că va fi fost în original – Rumeorum cu rutenii (din nord) sau cu romeii (locuitorii Imperiului Bizantin) este exclusă din motive foarte serioase, aşa că singura ipoteză plauzibilă este că, în jurul anului 1194, cancelaria ungară a folosit pentru români numele pe care şi’l dădeau ei înşişi şi care era cunoscut în anumite cercuri.

Aceasta ar fi, până în prezent, cea mai veche atestare a numelui de român (rumân) sub forma Rumei sau Rumeni, adică după modul în care se denumeau românii înşişi.
Ambianţa nu este neobişnuită, mai ales dacă ţinem seama de faptul că, tot atunci (la 1199), papa Inocenţiu al III-lea îi scria lui Ioniţă Caloian, ”regele vlahilor şi bulgarilor”, despre gloria strămoşilor săi romani.

Felul în care monarhul vlah îi mulţumeşte înaltului pontif (”ne’a readus la amintirea sângelui şi patriei noastre din care descindem”), ca şi felul în care îi scrie papa lui Ioniţă (”de neam şi chip eşti roman, precum poporul şi ţara ta, care din sângele romanilor îşi consideră trasă obârşia”) atestă existenţa deja pe la 1200 a unei tradiţii privind descendenţa românilor din ”colonii de demult ai celor din Italia” (consemnată de Ioan Kinnamos, despre vlahii din oastea lui Leon Vatatzes).

(Mai este cazul să atragem atenția, cum Vaticanul a avut interesul să le reamintească multora că sunt romani și nu geți? n.n.)

Această tradiţie a romanităţii românilor includea, după câte se pare, şi cunoaşterea dublului nume al acestui popor din sud-estul Europei, anume a numelui de ”valahi”, dat de străini şi a numelui de ”rumâni”, dat de românii înşişi.

Ţările românilor: Vlahii sau Ţări Româneşti (Romanii)

Atunci când românii şi’au constituit primele comunităţi politice – ţări, ducate/ voievodate etc. – spre finele mileniului I şi la începutul mileniului al II-lea, străinii din jur le’au zis acestor alcătuiri, în chip firesc (după cum le ziceau şi locuitorilor lor), Valahii, Vlahii, Blachii, terrae Blachorum, cu variante.

Sunt multe astfel de formaţiuni, deopotrivă la sud şi la nord de Dunăre, nuclee de state medievale şi apoi, unele, ducate sau principate deplin constituite.

De exemplu, cele două voievodate româneşti, locuite şi conduse de români, de la nord de Dunăre se cheamă în multe izvoare Valahia Mare (Ţara Românească) şi Valahia Mică (Moldova) sau UngroVlahia (Vlahia dinspre Ungaria) şi Ruso-Vlahia (Vlahia dinspre Rusia), Valahia de Sus şi, respectiv, Valahia de Jos (după locul aşezării lor pe Dunăre).
Ştefan cel Mare însuşi, principele Moldovei, vorbeşte într’o scrisoare către senatul Veneţiei despre două Valahii, prima fiind ţara lui, iar cea de’a doua (l’altra Valachia) fiind Ţara Românească.

Banatul este numit uneori în Evul Mediu Valachia Cisalpina (adică ”Ţara Românească de dincoace de munţi”), iar într’o serie de documente latine, din preajma anului 1500, referitoare la Banat, sunt pomenite judecăţi făcute nu după ”dreptul românesc” (ius valachicum), ca de obicei, ci după ”dreptul Ţării Româneşti” (ius Volachie).

Cu alte cuvinte, Banatul, fiind o Ţară Românească pentru locuitorii lui, era o Valahie pentru cei dinafara lui, pentru neromâni. Evident, este logic să se presupună că românii nu le ziceau acestor ţări ale lor Vlahii – din moment ce ei nu utilizau denumirea de vlah –, ci în alt fel, cu un termen derivat din rumân/ român.

Nicolae Iorga, printr’o intuiţie extraordinară, ivită însă dintr’o cunoaştere profundă, le’a numit, în faza lor timpurie, ”Romanii” sau ”Romanii populare”.

(Ceea ce’l face și pe Iorga, un romanist aau latinist, n.n.).

Pentru această idee atât de fecundă, nu existau însă decât câteva mărturii directe, anumite aluzii sau indicii, ceea ce i’a făcut pe mulţi istorici să fie sceptici. Un astfel de indiciu este grăitor: atunci când s’a trecut la limba română şi s’au tradus texte mai vechi din greacă, latină slavonă etc., termenul echivalent pentru Valahia era invariabil Ţara Românească, ceea ce este totuna cu Romania sau Rumânia. Străinii nu puteau însă folosi acest nume când se refereau la vreun stat locuit şi condus de români, din mai multe motive.

Primul a fost relevat deja: ei aveau pentru români numele de vlahi şi era perfect natural să derive din acesta numele ţărilor vlahilor. Pe de altă parte, regiunea est-europeană de la sud de Munţii Balcani şi de la nord de Constantinopol, mărginită la est de Marea Neagră – numită arhaizant şi Tracia – apare în Evul Mediu în unele surse, inclusiv cartografice, cu numele de ”Romania”, în amintirea Imperiului Roman şi a stăpânirii sale de odinioară.

De aici sau din numele dat de ei Romei, turcii otomani au dat provinciei pomenite numele de ”Rumelia”, folosit până târziu în secolul al XIX-lea.

Acest nume de Romania/ Rumelia nu avea un conţinut etnic, ci unul politic. El era doar amintirea unui stat şi nu exprima existenţa unui popor. Este de notat, totuşi, un fapt tulburător: în această Romanie de la nord de oraşul lui Constantin trăiau şi mulţi vlahi sau români balcanici (aromâni), împinşi acolo, se pare (după marea invazie a slavilor), pe când erau doar latinofoni pe cale de a deveni români. Ei îi ziceau, de exemplu, Salonicului Săruna, rotacizând vechiul nume latin de Salona, după rânduiala limbii române.

(Așa cum azi unora ne plac expresiile americane, dar nu ne fac americani…, de unde rezultă însă că nu Săruna ar fi fost primul nume și nu Salona, Dl Pop nu ne mai spune n.n.).

Denumirea de Romania este însă de timpuriu atestată şi în legătură cu spaţiul dunărean.
La acesta face referire (sub forma expresiei in solo Romaniae) scrisoarea lui Auxenţiu de Durostorum, databilă în jurul anului 383, păstrată în adnotările lui Maximinus asupra Conciliului din Aquileia (cel ţinut la 381).

Este vorba însă despre o mărturie izolată, fiindcă ulterior mai toate sursele au numit aceste ţări locuite de români Valahii, numele dat de români ţărilor lor rămânând în umbră. Relativ recent – dar fără ecoul meritat – istoricul Şerban Papacostea a pus în lumină o sursă care dovedeşte indubitabil că românii (şi anumiţi cunoscători străini) îi ziceau în vechime Ţării Româneşti într’un fel care aminteşte de Romania (Rumânia).

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fb/Rumunia.JPG

RUMUNIA văzută de eleni (greci)

Izvorul este din secolul al XVI-lea, fiind un memoriu al iezuitului ungur Ştefan Szántó (Arator), prin care se cerea înfiinţarea la Roma a unor colegii pentru diverse naţiuni, între care şi pentru Valachia inferior, quae Romandiola et Romaniola dicitur.
Clericul spune că ţara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia şi că locuitorii ei vorbesc limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înţelege.

”Romaniola”/ ”Romandiola” este un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume.
Iezuitul ungur spune că ”Valahia inferioară este numită Romaniola” şi ”Romandiola”, fără să indice de către cine. Se înţelege însă că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/ latinofoni, descendenţi de la Roma.

Fireşte, românii nu pronunţau Romania sau Romaniola/ Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române. Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i’a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre ţările lor. Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Ţara Românească de atunci nu este surprinzătoare.
Era firesc să fie aşa, în urma întregii evoluţii istorice.

Ţara Românească a păstrat şi prin numele său denumirea poporului pe care’l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească şi a preluat apoi misiunea de reconstituire a unităţii tuturor românilor.

Erau mai multe ţări româneşti, cum arătam, dar numai una purta în chip oficial numele poporului român. Iorga credea chiar că ”Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l’au uitat şi unii nu l’au înţeles niciodată; ea însemna – spune istoricul – tot pământul locuit etnograficeşte de români”.

Natural, Iorga scrie într’o viziune postromantică şi naţionalistă, iar unele dintre înflăcăratele sale idei trebuie astăzi temperate, în acord cu rigoarea criticii istorice.
Atestări ale denumirii de limbă română Denumirea de rumânie (”românie”) mai are un vechi înţeles (cunoscut bine de lingvişti, de istoricii limbii, de paleografi) şi se referă la numele dat limbii vernaculare, limbii vorbite de români: atunci când s’au făcut primele traduceri scrise din alte limbi (de cultură, liturgice şi de cancelarie) în limba română – prin secolele XV-XVI –, apar expresii de genul ”s’au dat de pre slavonie pre rumânie” ori ”de pre latinie/ lătinie pre rumânie” sau altele precum ”diac de lătinie”, ”diac de slavonie” ori ”diac de rumânie”, semn clar că referirea se face la limbă.

Există însă şi mărturii care arată că limba română era denumită ”rumână” sau ”română” (din romana) sau ”rumânească”/ ”românească” (după vechiul adjectiv romanescus, -a, -um, din epoca romană târzie).

De altminteri, mulţi autori din Evul Mediu târziu şi din perioada Renaşterii leagă nu numai fondul limbii române, ci şi denumirea ei folosită de români (adjectivele romana sau romanesca, ori adverbul rumuneste) de originea romană a românilor.

Pentru aceşti autori, care ştiau că limba se chema la ea acasă romana sau romanesca (şi nu valahă), era clar că şi poporul care o folosea avea o denumire similară, derivată din latinescul Romanus. Unii dintre ei spun chiar în chip explicit acest lucru în scrierile lor. Câteva exemple vor fi grăitoare.

La 18 februarie 1468, Girardo de Colli, reprezentantul ducelui Milanului la Veneţia, scria în contextul explicării genezei bătăliei de la Baia (petrecută în decembrie 1467):

”văzându’se învinşi, cerură ajutor vecinilor lor numiţi valahi, care în vechime fură romani şi care păstrează limba lor latină şi romană până în acest timp şi sunt oameni valoroşi călare…”.

Astfel, diplomatul milanez îi numeşte pe români vechi romani, iar limba lor apare ca fiind ”latină şi/sau romană” (aşa cum o numeau ei înşişi).

Nicolae de Modrusa scria în lucrarea De bellis Gothorum (ante 1473) că românii, ”atunci când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă ştiu să vorbească romana” şi nu valaha.

Cu alte cuvinte, românii îşi numeau limba lor ”română”, formă care nu putea fi redată în latină (unde nu există vocala ”â”) decât prin romana.

Tranquillus Andronicus, dalmat din Trau (care i’a cunoscut în mod nemijlocit pe românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească), îi scria în 1528 lui Ian Tarnowski, comandantul suprem al armatei Poloniei, că locuitorii din vechea Dacie ”s’au contopit într’un singur trup”, că sunt numiţi de alţii valahi de la numele generalului Flaccus (cum scriseseră, în chip imaginar, Enea Silvio Piccolomini şi alţi contemporani ai săi ), dar că ei ”şi acum îşi zic romani, însă nu au nimic roman în afară de limbă şi chiar aceasta este grav stricată şi este amestecată cu multe graiuri barbare”.

Vorbind despre românii din Ţara Românească, padovanul Francesco della Valle (aflat în serviciul aventurierului Aloisio Gritti) – cunoscător direct al realităţilor de la nord de Dunăre prin anii 1532-1534 – scria:

”Limba lor este puţin deosebită de limba noastră italiană; ei îşi zic în limba lor romani, spunând că au venit din vremuri străvechi de la Roma, pentru a se aşeza în această ţară; şi când vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească limba lor valahă, ei spun în felul acesta: ştii româneşte?, adică ştii să vorbeşti româna?, din cauză că limba lor s’a stricat”.

Umanistul croato-ungar Antonius Verancius (Verancsics) evoca şi el, în jur de 1550, faptul că valahii îşi trag originea din romani, că au în limba lor ”nenumărate cuvinte… la fel şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor” şi că atunci ”când ei întreabă pe cineva dacă ştie să vorbească în limba valahă spun: «Oare ştii româneşte?», sau <când întreabă=””> dacă este valah, îl întreabă: «dacă este român»”.

La fel, în 1584, se tipărea la Cluj o carte în care două personaje fictive (unul reprezentând, totuşi, concepţia principelui transilvan, iar celălalt opiniile autorului cărţii, cancelarul Wolfgang Kowachoczy) discută despre soarta românilor in vreme ce Eubulus (vocea pomenitului cancelar maghiar) îi denigra pe români, Philodacus (vocea principelui Báthory) susţine romanitatea românilor (valahilor), dovedită deopotrivă prin limba lor, cât şi prin prezenţa lor din vechime pe aceleaşi locuri cucerite de romani şi integrate în imperiul lor:

”Nu este nici cea mai mică îndoială că oamenii romani au locuit odinioară pe aceste locuri. Şi oare cine să fie urmaşii lor dacă nu românii noştri, care chiar şi acum se laudă în chip public că sunt romani?”

Acelaşi personaj mai adaugă că limba românilor este mai apropiată de limba latină decât italiana. Prin urmare ”Iubitorul de daci” (aceasta este traducerea numelui de Philodacus) – ca unul care trăia printre români – face legătura firească între români şi Dacia Romană şi arată că românii se numeau pe sine romani şi’şi cunoşteau originea, adevărat motiv de mândrie pentru ei.
Credinţa ortodoxă – religia valahă sau română La fel trebuie să fi fost şi cu credinţa ortodoxă a românilor, căreia străinii (neromânii) îi ziceau valahă.
Românii transilvani îi vor fi spus propriei credinţe ”română” ori ”românească”, mai ales de pe la jumătatea secolului al XVI-lea încoace, de când confesiunea luterană începe să fie numită ”săsească”, iar cea calvină – ”ungurească”.

Se pare că există şi o mărturie documentară de epocă în acest sens. Astfel, într’un act emis de principele Ştefan Báthory la 6 iunie 1574, credinţa ortodoxă transilvană (a românilor şi cu referire expresă la români) este numită, în chip surprinzător, romana religio.

Denumirea pare imposibilă, fiindcă, de regulă, religio romana înseamnă credinţa catolică, cea care era credinţa principelui însuşi. Or acesta nu se putea referi la români ca fiind adepţi ai confesiunii Romei, când ei erau, de fapt, ortodocşi şi când ideea capului statului era de a reînvia ierarhia tradiţională românească ortodoxă (în pericol de calvinizare), tocmai spre a lovi în Reforma protestantă.

Atunci ce explicaţie poate avea numirea religiei ortodoxe, a românilor, drept ”romană”?
Fiind vorba despre epoca Renaşterii, se poate invoca maniera autorilor umanişti de a arhaiza, adică de a denumi popoarele după strămoşii lor (reali sau imaginari) din antichitate.
Cum românii erau priviţi drept urmaşii romanilor şi numiţi, de aceea, romani, s’ar fi putut explica de ce religia lor putea fi înţeleasă ca ”religia romană”.

(Acesta este un alt argument subțire, ce ne dovedește logica infantilă a dlui. Pop. Atunci romano-catolicii ce ar fi? n.n.)

Aceasta cu atât mai mult într’o ţară ca Transilvania, în care, în mod frecvent atunci, în loc de termenul de ”ortodox”, se folosea cel de ”valah” (olah), iar în loc de ”credinţa ortodoxă” se spunea ”credinţa valahă”.

Totuşi, tocmai de aceea, numirea credinţei valahilor drept ”religie romană”, adică printr’un termen arhaizant, provenit din ambianţa umanismului, într’un act oficial emis de principe, rămâne greu de acceptat.

În aceste condiţii, nu mai există decât o posibilitate: oficialitatea transilvană maghiară, ca şi toţi oamenii de rând (maghiari, saşi sau secui) ştiau că românii se numesc pe sine români (sau rumâni) şi că numesc credinţa (”legea”) lor română (ori românească); or expresia ”credinţa română”, din limba vernaculară, nu poate fi redată altminteri în latineşte – în spiritul exactităţii sale complete – decât sub forma de religio romana, din moment ce în limba lui Cicero nu există vocalele ”â” şi ”ă”.

Cu alte cuvinte, religio romana din documentul principelui Ştefan Báthory trebuie să se refere la ”religia română”, exact în forma în care îi ziceau românii înşişi propriei credinţe, după cum îşi numeau cu acelaşi adjectiv limba şi poporul.

Cei mai mulţi autori, care, din Evul Mediu încoace, afirmă că românii se cheamă pe sine ”romani”, le numesc limba ”romană” şi credinţa lor tot aşa, nu’i invocă în chip direct, prin această constatare, pe romanii antici, pe adevăraţii romani, ci pe urmaşii romanilor contemporani lor, adică pe români.

Aceşti autori, care spun adesea că românii nu cunosc numele de vlah (cu variantele sale), vor să redea felul în care se chemau românii înşişi, dar nu o pot face întocmai, din cauza specificului latinei (şi a altor limbi) din care lipseau anumite vocale specifice limbii române (”â”, ca şi ”ă”).

Din relatările acestor autori nu se poate trage, prin urmare, concluzia că românii se chemau pe sine ”romani”, şi nici că’şi numeau limba şi credinţa lor ”romană”, ci că foloseau numele de ”român”, respectiv ”română”, care erau însă atât de apropiate fonetic şi semantic de originalele lor.

Când însă se invocă felul în care anumiţi români se mândreau că se trag de la Roma, atunci este vorba, cu siguranţă, de Roma antică şi de acei romani vechi, cuceritori ai Daciei.

(Aici se referă sigur, la colonia Dacia romană, nu la tot teritoriul getic, n.n.)

De aceea, autorii actuali, spre a nu fi tentaţi să tragă concluzii eronate sau forţate, trebuie să desprindă din context – fapt perfect realizabil – despre ce fel de ”romani” este vorba atunci când sunt menţionaţi românii (cu numele dat de ei înşişi sau cu acela de ”vlah”, dat lor de către străini).

Alte sensuri şi utilizări ale numelui etnic al românilor

După cum se vede, aceste mărturii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea atestă fără niciun dubiu că aceia pe care străinii îi numeau ”valahi” îşi spuneau lor înşişi ”români” (rumâni), iar limbii şi chiar religiei lor îi spuneau ”română” (rumână sau rumânească).

Încă un argument al dualităţii de care vorbeam vine dintr’o constatare foarte simplă, amintită deja în alt context: pornind din aceleaşi secole (al XV-lea şi al XVI-lea), de când încep să fie traduse (şi în parte tipărite) în româneşte vechi texte slavone, latine, greceşti etc., de fiecare dată, fără nicio excepţie, cuvintele Valachus şi Valachia (cu toate variantele lor) au fost transpuse sub forma rumân (român) şi Ţara Rumânească (Românească).

Uneori, când sub numele de Valachia se ascundea Moldova (adică ţara românilor de la est de Carpaţi), atunci se folosea în traducere termenul consacrat, de Moldova.

Prin urmare, ca şi vecinii lor unguri, greci sau albanezi – care nu se numesc pe sine unguri, nici greci şi nici albanezi – şi ca multe alte popoare, românii au un nume pe care, până relativ recent, străinii nu l’au folosit şi, foarte mulţi dintre ei, nu l’au cunoscut.

Nici românii nu au cunoscut numele de vlah şi nu l’au folosit ca să se denumească pe sine. Numele de rumân/ român este cel puţin la fel de vechi ca acela (acelea) dat (date) de străini, dar este atestat mai rar şi mai târziu.

Numele de vlah şi cel de rumân, ca substantive şi adjective, au dobândit uneori, în timp, şi alte sensuri decât cele etnice, dar aflate în legătură cu etnicitatea.

Astfel, ţăranii supuşi pe moşii în Evul Mediu (care munceau pentru ei, dar şi pentru boieri, mănăstiri şi domni) şi chemaţi în documentele slavone vecini, erau numiţi, se pare, în româneşte rumâni, după numele etnic al tuturor locuitorilor ţării.

Discuţia în legătură cu această denumire de rumâni, dată categoriei ţăranilor dependenţi din Ţara Românească, este veche şi complexă în istoriografia română, ea conducând până acum doar la concluzii parţiale.

Oricum, acest nume de rumân aplicat ţăranilor dependenţi îndreaptă spre o împrejurare şi spre o epocă în care mai toţi românii erau supuşi sau stăpâniţi de o altă etnie.

La fel, termenul de vlah a căpătat şi el, în anumite locuri, sensul de ţăran supus sau iobag (în Transilvania), de păstor sau cioban (în mai multe locuri din jurul României), de ortodox (în Transilvania) etc.

Toate acestea sunt realităţi importante, studiate în profunzime de’a lungul timpului, dar nu se detaliază aici, fiindcă nu intră în atenţia studiului de faţă. De altminteri, transferarea unor denumiri etnice asupra unor noţiuni colaterale s’a produs mereu, peste tot, la mai toate popoarele.

Astăzi, în mod convenţional, se foloseşte numele de român pentru locuitorii României, iar numele de vlah este preferat pentru românii balcanici, adică pentru aceia situaţi, în general, la sud de Dunăre, fără să existe însă o regulă strictă în acest sens.

Cu toate că şi ei, vlahii balcanici, au nume proprii, interne, derivate din latinescul Romanus, ca, de exemplu, armân, rămăn, rumun, rumăn, rumăr, rumer etc., numele date lor de străini sunt mai numeroase şi mai durabile, datorită traiului în grupuri mai mici, transhumanţei (şi nomadismului) şi izolării lor între mari mase slave, greceşti, albaneze, româneşti (ţinţari, vlahi şchiopi, maurovlahi, morlaci, cirebiri, gogi, machedoni etc.).

Astfel, aceşti români (romanici) sudici, păstrători iniţiali ai amintirii Romei, au învăţat şi ei dimprejur, de la vecini, variante ale numelui de vlah sau alte nume, pe care au început să le folosească şi între ei, încă din timpuri mai îndepărtate (de exemplu, anumite grupuri de meglenoromâni şi istroromâni se denumesc vlaşi).

În plus, ca şi la nord de Dunăre, au conservat denumiri regionale, de grup, date de ei înşişi sau de alţii. La aceştia, conştiinţa romanităţii şi a unităţii (dintre ei şi cu românii din vechea Dacie Traiană) a fost, de’a lungul timpului, mult mai difuză, mai neclară, mai ştearsă, ea fiind reînviată parţial (cu erori şi stângăcii) abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, adesea prin intervenţia intelectualilor români şi a statului român.

Astăzi, numeroşi vlahi din statele balcanice – mai ales cei urbani şi cei din Grecia, unde istoriografia oficială îi consideră greci romanizaţi sau cei din Serbia, unde opinia oficială îi declară slavi romanizaţi – se identifică tot mai mult cu grupurile majoritare din ţările respective, aşa cum cei din România se declară în mare parte români.

Există şi opinii, chiar din sânul acestor vlahi, care susţin că aromânii sunt un popor romanic distinct, iar aromâna o limbă romanică de sine stătătoare. Probabil că aceasta ar fi direcţia de evoluţie în timp, în viitor, dacă nu s’ar produce asimilarea şi deznaţionalizarea lor accelerată.

Vechimea numelui de Ţara Românească; legătura sa cu numele de România

Numele oficial al ţării – acela de România – este modern, ca formă şi atribuire, pentru spaţiul actual, dar el are, în înfăţişări uşor diferite, o vechime considerabilă.
Se poate presupune că numele de Rumânia/ România – cu variante de pronunţie şi accentuare medievale, azi pierdute – va fi circulat în paralel cu denumirea de Vlahia/ Valahia, fiind o emblemă pentru identitatea, pentru conştiinţa de sine a locuitorilor unui spaţiu anumit.

De altminteri, chiar fără existenţa unor izvoare în acest sens, dacă poporul se chema pe sine rumân şi îşi numea limba rumânească/ rumână, după tipicul moştenit din latină, este absurd să credem că ţările locuite de acest popor, de variatele ramuri ale lui, aveau exclusiv denumiri regionale sau provinciale.

Se ştie sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgăraşul, Maramureşul etc. erau numite uneori şi terrae Valachorum sau Valachiae/ Vlachiae/ Volachiae, adică “ţări ale rumânilor”.

Era firesc ca populaţiile romanizate de pe cele două maluri ale Dunării, situate, de la un timp, tot mai departe de realitatea instituţională a Imperiului, să se perceapă pe sine, la nivel local, pe baza tradiţiei şi a uzului aceleiaşi limbi, drept o realitate unitară şi omogenă, anume să se simtă o etnie.

Aceşti oameni continuau să se numească ”romani”, dar termenul a pierdut treptat sensul său politic instituţional, de apartenenţă la o realitate universală (Imperiul Roman), pentru a desemna în mod exclusiv o foarte bine definită entitate locală.

Teritoriul locuit de această entitate devenise la finele antichităţii o Romanie particulară – cum remarcase Nicolae Iorga – care, tocmai datorită particularismului ei începea să’şi asume caracterul unei etnii. Astfel, în limba localnicilor, împreună cu numele de etnic (rumân) trebuie să se fi conservat şi numele etno-geografic. Cea mai răspândită formă a acestui nume în limba română a fost însă, fără îndoială, aceea de Ţară Românească.

Denumirea de Dacia s’a pierdut probabil, treptat, la nivelul poporului încă la finele epocii antice. Sub romani, numele de Dacia a avut mai mult sens politic decât etnic.
Ea a primit, prin urmare, o lovitură serioasă chiar atunci când vechiul regat al lui Decebal a devenit în mare parte provincia romană omonimă, deoarece nu mai era vorba, de fapt, despre vechea Dacie, ci despre o Romania, împărţită apoi în mai multe Romaniae.

(Această afirmație este una dintre cele mai exagerate afirmații, deoarece nici chiar dl. Pop nu poate dovedi că Dacia este numele dat de geți regatului lor.  Dacia nu a putut fi decât colonie romană, deci o denumire pur politică, dovada stând în faptul că această colonie au luat’o cu tot cu nume la sud de Dunăre după ce nu au mai putut proteja teritoriul din nordul Dunării de atacurile repetate ale geților, n.n.)

Acestea, după retragerea şi căderea Romei, au ajuns să fie treptat entităţi latine, mai mari sau mai mici, situate şi la nord şi la sud de Dunăre şi înconjurate de populaţii nelatine.

Latinitatea lor este dovedită deopotrivă de numele propriu, intern, acela de Romaniae şi de cel extern, dat de alogeni, de Valachiae. Romaniile sau Vlahiile sud-dunărene s’au tot redus şi, în parte, risipit după migraţia masivă a slavilor (după anul 602) şi după formarea statelor acestora.

Ultima mare zvâcnire a unei asemenea Vlahii, adică a unei vieţi politice superior organizate de românii de la sud de fluviu, dar în alianţă cu slavii, a fost Ţaratul Vlaho-Bulgar format la finele secolului al XII-lea, sub dinastia vlahă (vlaho-bulgară) a Asăneştilor.

Dimpotrivă, la nord de Dunăre, nucleele politice româneşti se ridicau pe măsură ce decădea politic şi demografic românitatea balcanică.

Aici, între Dunăre şi Carpaţii Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s’a format la cumpăna secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Ţara Românească. Românii i’au zis mereu acestei mari alcătuiri politice proprii – compuse din români şi conduse de români – Ţara Rumânilor/ Românilor, Ţara Rumânească/ Românească şi, cum se vede, pe alocuri şi rar, chiar Rumânie.

De altminteri, numele de Ţară Românească este absolut identic cu acela de Românie.
Aşa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în româneşte, înseamnă ”Ţara Germană” sau ”Ţara Germanilor”), tot aşa numele de Ţara Rumânească/ Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/ România.

Dacă England (tradus literal ”Ţara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland (”Ţara Scoţilor”) este totuna cu Scoţia şi dacă Magyarország (”Ţara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce şi cum am putea susţine că între numele de ”Ţara Românească” şi cel de România ar fi vreo deosebire de esenţă?

De altminteri, chiar şi astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci ”Ţara Românească”.

Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/ România nu este decât o formă a denumirii de Ţara Rumânească/ Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut şi justificată de istorie.

De aceea, numai dacă, de exemplu, socotim că numele de Anglia şi Scoţia sunt deosebite de ”Ţara Anglilor” (traducere literală din England) şi, respectiv, ”Ţara Scoţilor” (traducere literală din Scotland) – numai şi numai în acest sens – denumirile de Rumânia şi Ţara Românească pot fi privite ca distincte.

Tot aşa, dacă socotim că numele de Germania este unul modern faţă de Deutschland, care ar fi unul arhaic, atunci şi Romania (România) este o noutate în raport cu Ţara Românească.

În limba română, forma Ţara Românească este socotită azi arhaică, ceea ce nu s’a întâmplat în alte limbi cu formele echivalente de England, Deutschland sau Magyarország.

Acestea din urmă au devenit în unele limbi străine Anglia, Germania, respectiv, Ungaria. În cazul României, dualitatea aproape a dispărut, în sensul că deopotrivă străinii şi românii îi spun României în acelaşi fel (cu mici variante grafice şi fonetice).

Altminteri, nu avem de ce să facem diferenţe, deşi niciun istoric român nu va folosi vreodată termenul de Rumânie pentru Evul Mediu, ci va zice în chip constant Ţara Românească sau Ţări Româneşti.

Iar România nu este, evident, decât o formă modernizată a numelui de Ţara Rumânească, cuprins în izvoare neromâneşti ca Valahia. În acelaşi spirit, când apare în texte medievale numele de valachus sau olachus (cu variante), în legătură cu regiunea carpato-dunăreană, el se traduce fără nicio rezervă cu român sau rumân.

De aceea, datorită acestei sinonimii, în epoca de emancipare naţională, când se presupunea că fiecare naţiune trebuia să aibă un stat naţional care să’i reunească şi ocrotească pe toţi membrii săi, românii aveau demult un nume pregătit pentru ţara lor.
Nu au ales numele de Dacia (deşi s’a propus acest lucru), fiindcă numele acesta – cum spuneam –, deşi foarte vechi, se pierduse demult din conştiinţa publică, ci au preferat numele de Rumânia sau România.

(Nici Dacia, nici România se pare că nu sunt ale noastre. Dacă s’ar documenta despre etimologia lingvistică, apartenența acestui etnonim de rumun, ca fiind la origine rumi, rîmi, armei, arami, armâni, atunci Rumunia ar fi mult mai potrivită, ori direct Geția, Țara geților, care nu mai are nevoie de documentare suplimentară, n.n.)

Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philipide, nici de paşoptişti, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza şi nici de ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu. Era un nume păstrat în memoria colectivă, venit dintr’un trecut îndepărtat, nume pe care’l purtaseră într’un fel sau altul, la un moment dat, toate alcătuirile politice ale românilor.

Era si numele pe care l’a avut neîntrerupt de pe la 1300 încoace ”Ţara Românească”, adică cel mai vechi şi mai prestigios stat medieval românesc, în jurul căruia s’a constituit apoi unitatea politică a poporului al cărui nume în purta. Unii lingvişti insistă asupra formei termenului de România, care (în funcţie de specificul limbii şi prin analogie cu Lehìa sau cu Rusìa ori cu Nemţìa sau cu alte nume de ţări) este recentă.

Lucrul este adevărat în litera sa, însă istoricii operează şi după alte puncte de reper, consemnate în surse de epocă şi care nu concordă întotdeauna cu „logica” limbii, pline, de altmineri, şi ea de o mulţime de excepţii.

Concluzii

Românii şi’au început istoria ca o ”enclavă latină la porţile Orientului” sau ca o ”insulă de latinitate într’o mare slavă” şi au rămas mereu într’o vastă regiune de interferenţe şi varii influenţe.

Această regiune a fost adesea ameninţată în stabilitatea şi existenţa ei, deopotrivă dinspre apus şi răsărit, dinspre nord şi sud. Ameninţările au îmbrăcat uneori forme destructive sau dizolvante, periculoase pentru identitatea românilor.

Gravele pericole dinspre sud şi nord, ca şi cele dinspre vest au fost mai de timpuriu anihilate, îndepărtate, neutralizate, atunci când s’a putut, prin contribuţia românilor şi a vecinilor lor, dar mai ales prin evoluţia raporturilor internaţionale.

Mult mai persistente, mai insistente, mai dureroase şi mai grave au fost pericolele venite dinspre răsărit, începând cu migratorii şi sfârşind cu tancurile sovietice, aducătoare de comunism.

De peste un mileniu, românii au trăit obsesia ameninţării Răsăritului. De aceea, din plurivalenta lor moştenire identitară, şi’au cultivat mai ales componenta occidentală. Era clar încă din secolele XIV-XV că ”lumina” încetase să mai vină de la Răsărit.

În vreme ce acest Răsărit de ticăloşea tot mai mult, cultura şi civilizaţia, pe vechiul fond al clasicismului greco-latin şi al creştinismului, înfloreau în Apus.

Hartă germană cu populația rumânească

Acesta s’a impus şi a devenit un model fertil de urmat.
Roma – Vechea Romă – era parte substanţială a acestui model şi ajunsese simbolul lui cel mai eclatant. Din legătura aceasta cu Roma – reală şi imaginară în acelaşi timp – s’a născut ideologia şi mitologia naţională modernă românească. Numai că Roma era în secolele XIII-XIV catolică, iar legătura cu ea era mijlocită de alte state catolice, mai ales de Regatul Ungariei.

Această legătură era obturată puternic de ortodoxia românilor, de presiunile de catolicizare a lor, presiuni care nu urmau întotdeauna calea convingerii. Aceste presiuni de catolicizare purtau, ademenitor, sigiliul Romei, dar se făceau prin prisma presiunii politico-militare a Ungariei.

În mintea românilor (mai ales a acelor stăpâniţi direct de Ungaria) catolicismul se suprapunea peste numele de Ungaria, adică peste numele unui opresor, iar umbra aceasta se proiecta uneori şi asupra Romei, unde rezida capul bisericii apusene.

Astfel, credinţa bizantină şi legătura, prin slavii de sud, cu ”Noua Romă” (Constantinopolul), dar şi tendinţele de catolicizare pe filieră ungară deveniseră piedici destul de serioase pentru cultivarea amintirii Romei dintâi şi a latinităţii.

Totuşi, românii aveau Roma chiar în numele lor!

Şi erau singurii deţinători ai acestui ”privilegiu” – mărturie clară pentru ideologi nu numai a latinităţii lor, ci şi, împreună cu această latinitate, a sorgintei lor occidentale.

De aceea, legăturile cu Occidentul sau reluat în Epoca Modernă după alte principii, iar numele de România – un fel de Romă translatată la Dunăre, la Carpaţi şi la Marea Neagră – a devenit pentru români o puternică marcă identitară, născută şi făcută în acelaşi timp, construită deopotrivă de istorie şi de ideologie, dar puternică şi perenă.

Fireşte, la consolidarea acestei denumiri generale de România au lucrat insistent – cum s’a întâmplat în istoria tuturor popoarelor – intelectualii, artizanii naţionalismului modern şi ai ideologiei naţionale.

Pentru străini în general şi pentru mulţi analişti ai scenei politice contemporane, este greu de înţeles acest fenomen şi sunt dificil de perceput aceste identificări ale popoarelor central-sud-est europene prin numele lor, prin limbă, prin religie şi confesiune, prin origine şi prin tradiţii.

De aici provin, în mare parte, şi unele dintre catalogările grăbite şi superficiale ale acestor state şi popoare, numite de la Viena încoace, în sens peiorativ, „balcanice”.
Doar studiul atent şi profund al trecutului le poate revela destinul şi le poate explica atitudinile. Acest studiu înseamnă cunoaştere, iar cunoaşterea înseamnă mult efort, dar şi înţelegere.

Ceea ce nu scuză erorile, laşităţile, carenţele proprii ale românilor, dar le plasează pe toate sub semnul umanului.

Din păcate, românii au exagerat adesea sentimentele lor naţionale, ca toţi vecinii lor, dar această exagerare nu explică pe deplin clişeele perpetuate în legătură cu ei. Identităţile naţionale sunt o realitate de viaţă colectivă ca atâtea altele şi nu au în esenţa lor nimic malefic.

Au fost folosite uneori în scopuri reprobabile – ca şi identităţile familiale, religioase, politice etc. – ceea ce nu trebuie să le facă în sine odioase, ci pur şi simplu fireşti, ca viaţa.
Câte crime nu au fost făcute în numele familiei (rudeniei), al bisericii, al iubirii sau al libertăţii, de’a lungul timpului, fără ca familia, biserica, iubirea sau libertatea să fie demonizate!

Pentru receptarea precaută a istoriei românilor scrisă de istoricii români şi pentru punerea sub semnul întrebării a unor idei ale acestora în străinătate, a concurat din plin şi perioada regimului comunist ”original”, aplicat în România.

A fost, în ultima sa etapă, un regim comunist-naţionalist, în timpul căruia trecutul românilor trebuia prezentat numai în manieră ”glorioasă”: faptele românilor trebuiau să fie imaculate, formarea poporului trebuia să fi avut lor numai la nord de Dunăre, poporul român trebuia să se fi dezvoltat numai „sub semnul continuităţii, permanenţei şi unităţii”, originea nobilă se cuvenea mereu subliniată, fie că era vorba de romani, de daci sau de daco-romani etc.

Românii erau prezentaţi adesea ca fiind neschimbaţi şi neaoşi ”de două mii de ani”, cu fapte de arme extraordinare, purtători de mari victorii şi imobili în spaţiul strămoşesc.
Până şi denumirile provinciilor istorice au fost, la un moment dat, prohibite, în favoarea numelui general şi unitar de România.

De asemenea, regimul Ceauşescu tindea spre finalul său să construiască ”poporul muncitor unic”, evident român şi să şteargă diferenţele etnice, lingvistice, naţionale.
Or, era clar pentru orice intelectual obişnuit că aceasta era doar propagandă.
Istoricii români serioşi nici nu au acceptat, în general, să scrie astfel de enormităţi, neadevăruri, exagerări.

Numai că în Occident ajungeau mai ales produsele propagandei regimului. De aceea, istoriografia română a fost în mare măsură compromisă, pusă sub semnul întrebării. De două decenii, cei mai serioşi istorici români au reluat prezentarea trecutului sub noi auspicii.

Ba unii, încercând să îndrepte ceea ce a fost aberant în trecut, au făcut alte erori şi exagerări, în sens invers, uşor de preluat de către un public intern şi, mai ales, extern, sătul de istoria triumfalistă, cultivată de oficialii comunişti şi dornic de altceva.
În acest fel, pentru unii, întreg trecutul românilor a devenit derizoriu, ruşinos, fără nicio relevanţă pozitivă.

Or, astăzi este tot mai clar pentru istorici şi pentru publicul larg că românii au avut o istorie normală, ca toate popoarele, cu bune şi rele, că au avut provincii istorice diferite şi nume regionale, că nu au fost albi şi imaculaţi, că nu au fost mereu unitari şi uniformi şi că strămoşii lor nu veniseră cu toţii de la Roma!

Se vede – pentru mulţi, ca o noutate – că şi românii se mişcaseră în Evul Mediu şi nu numai, pe distanţe mai mici sau mai mari, cu turmele lor sau cu alte treburi, în toate direcţiile, mânaţi de diferite motive, aşa cum făcuseră toate popoarele.
Mişcarea şi aşezarea în spaţii îndepărtate i’a făcut şi pe români variaţi, deosebiţi între ei.

A fost foarte greu, pentru mulţi ani după căderea comunismului, să se distingă între adevăr şi minciună, între realitate şi propagandă. Nici astăzi, după două decenii, nu este tocmai simplu. De aceea, nici în privinţa numelui românilor, lucrurile nu sunt, pentru anumiţi străini, clare. Mulţi mai cred că numele de român este un rezultat al propagandei naţionale şi naţionaliste, exacerbat sub comunism.

Faptul acesta este însă acum doar un clişeu, rezultat în mare parte din neîncredere şi din necunoaştere. În lumina mărturiilor de mai sus, se impune ca evidentă legitimitatea folosirii numelui de român (şi de Ţară Românească) în paralel cu cel de vlah (şi de Valahia), încă din momentul intrării în istorie a tuturor popoarelor romanice, la sfârşitul mileniului I al erei creştine.

Este de înţeles că unii istorici germani, de exemplu, în limba cărora etnonimul ”român” a intrat în chip temeinic abia în secolul al XIX-lea, să prefere numele de ”valah”; dar acelaşi lucru, în sens invers, se poate spune despre istorici români, în limba cărora etnonimul ”valah” a intrat în mod curent tot în secolul al XIX-lea.

Pentru cei mai mulţi români, numele de ”valah” a fost întotdeauna străin, a fost nespecific limbii române, îmbrăcând uneori, la unele popoare şi în anumite variante ale sale chiar sens peiorativ.

Prin urmare, românii au purtat dintru început două nume principale, ambele legitime.
Este însă natural astăzi ca, cel puţin în mediile româneşti, să fie preferat numele pe care şi’l dau românii înşişi. Nu există nicio raţiune să se vorbească, încă de la finele mileniului I al erei creştine, despre francezi, germani, maghiari, bulgari sau ruşi, dar despre români nu, când sunt date precise că ei intrau tocmai atunci, cu entitatea şi identitatea lor proprie, pe scena istoriei.

Prin urmare romanicii orientali ai Europei erau pentru ei înşişi ”români” (rumâni), iar pentru ceilalţi erau ”vlahi” (cu variante), încă din secolele al IX-lea – al X-lea. Cu atât mai mult este justificată folosirea numelui de român pentru secolele ulterioare ale Evului Mediu.

Denumirea de român, utilizată de toţi istoricii români pentru a chema poporul lor din Evul Mediu încoace, nu are nimic de’a face cu naţionalismul, deşi a fost folosită adesea în spirit naţionalist.

(Nu are de a face cu naționalismul, dar nici cu adevărul gol-goluț, ci doar cu interpretări, dacă nu iraționale, sunt cel puțin infantile pe alocuri! Fiecare dintre noi având rațiune pentru a putea judeca în felul său aceleași surse sau documente pe care dvs. le invocați și pe spatele cărora induceți judecata dvs. atât de fisurată…n.n.).

Este vorba doar de o realitate cu existenţă milenară şi care trebuie relevată în chip corect, în acord cu ceea ce mărturisesc izvoarele istorice.

Sursa: http://www.acad.ro

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Maximin în latina clasică, GAIVS IVLIVS VERVS MAXIMINVS AVGVSTVS, primul împărat de certă origine getică din Moesia romană, descris de contemporani ca primul împărat roman de origine barbară, Maximin Thrax, este împăratul care a domnit între 20 martie 235 și aprilie 238.

În mod tradițional nașterea lui Maximin se precizează ca fiind, fie în 172, ori în 173 d.Hr, așa cum se credea de către istoricii antici. Astăzi însă există unele îndoieli dacă acest lucru este exact. S’ar putea ca el să se fi născut la fel de bine cu un deceniu după 173, poate chiar mai tîrziu decît atît.

Fiind cunoscut sub numele de Thrax (Tracul) se consideră că este de origine din Moesia, dintr’un tată got (get) și o mamă alană (tot getă).

El fusese păstor în regiunea sa natală, Moesia, şi fusese ridicat tot mai sus de Sever Alexandru (222-235) datorită capacităţilor sale militare şi aspectului său impunător: avea 2,4 m înălţime şi era uimitor de voinic.

Maximinus a fost cu adevărat un munte de om. Cu siguranță cel mai mare om din toate timpurile, din cei care au avut mandat imperial. Historia Augusta îl apreciază chiar la 2,6 m înalțime, și atît de puternic încît putea trage un car cu boi de unul singur.

Maximin era un om aspru, prea dur poate, dar realizările sale militare îl marca la fel de mult, chiar mai mult decît țăranul analfabet prost, descris astfel de mulți istorici. Extraordinar de curajos și copleșitor fizic, el era soldatul ideal, dar istoricii au fost clari în opinia lor, spunînd că Maximin nu trebuia să fie împărat. Maximin și’a început cariera remarcabilă ca soldat, pur și simplu într’o unitate auxiliară din sudul Dunării. Priceperea lui și statura sa fizică legendară l’a determinat să se ridice pe scara militară.

Se spune că învățase latina, dar nu știm exact ce dialect al imperiului vorbea, altul decît limba maternă, limba getică. Atins de bolile sufleteşti ce caracterizează de obicei pe deţinătorii puterii, ajunsese de exemplu, să’şi colecteze sudoarea, consuma 18 kg carne şi 27 de litri de vin pe zi etc. (Paul MacKendrick, op. cit., p.125).

Mai mult, ridicarea sa pe tron a făcut’o prin asasinarea binefăcătorului său ! (Iliada, p.45).

El a fost, de asemenea, primul dintre împărații-soldați, și cu el a început criza secolului III din imperiu.

Maximin Thrax, înfățișat pe o monedă

”Historia Augusta”, colecție în latină tîrzie de biografii romane, ale împăraților și ale unor apropiați ai acestora precum și ale unor ”uzurpatori” din perioada 117-284, precizează, de asemenea, că Maximin era născut în Tracia, sau Moesia, dintr’un tată ”got” și o mamă ”alană”. Dar originea gotă (geții nordici) era puțin plauzibilă, întrucît ”goții” (triburi de geți din Nordul Carpaților) s’au stabilit în Balcani, după 100 de ani de la nașterea sa, abia la sfîrșitul secolului al III-lea, constituind și prin aceasta că geților din anii secolului 3 li se spuneau și ”goți”, mai cu seamă după 212 d.Hr.

La fel ca majoritatea împăraților din acel secol, Maximin și’a început cariera politică ca simplu soldat și promovat în timpul domniei lui Alexandru Sever. Maximin a fost pus comandant peste recruții din Pannonia, care îl disprețuiau pe împăratul Alexandru.

Armata s’a revoltat și împreună cu legiunea Legio XXII Primigenia, Maximin i’a asasinat, în 235, pe Alexandru Sever și pe mama acestuia Julia Mamaea la Mogontiacum (astăzi Mainz), și l’a proclamat pe Maximinus împărat. Garda pretoriană l’a recunoscut pe Maximin ca împărat, iar Senatul și’a dat confirmarea. Fiul lui Maximin cu Caecilia Paulina, Maximus, a fost proclamat Caesar.

Maximin a urât nobilimea pe toată durata domniei sale. A început prin a’i elimina pe susținătorii împăratului precedent, care au încercat să’l ucidă de două ori. Maximin a dublat solda legionarilor, dar în același timp a mărit impozitele, iar perceptorii au devenit extrem de duri. Spre deosebire de antecesorul său, Alexandru Sever, Maximin nu a tolerat creștinismul. Mulți creștini au fost executați (și unii martirizați), precum Papa Porțian și succesorul său Anteriu.

Pe plan extern, Maximin s’a luptat cu alemanii (vezi harta de mai jos), pe care i’a învins pe teritoriul landului Baden-Württemberg de astăzi.

După victorie, și’a luat titlul Germanicus Maximus și și’a deificat soția, Caecilia Paulina.

S’a așezat apoi cu armata la Sirmium, în Pannonia, de unde a apărat în iarna 235-236 granița dunăreană de atacurile geților liberi și ale sarmaților (sarmo-geți).

Sirmium, azi Sremska Mitrovica, Serbia.

Maximin, de fapt, după ce a asigurat granițele Germaniei, el a mers în Pannonia la Sirmium pentru iarnă (235 / 236) și a condus campanii noi împotriva geților și sarmo-geților iazigi în Cîmpia Tisei, care au încercat să treacă Dunărea după aproximativ 50 de ani de pace de’a lungul frontierelor lor, și a vecinilor quazi (cum pare să depună mărturie unele inscripții găsite în zona Brigetio, azi Komarom, Ungaria).

Maximin Thrax a avut un vis: să’l întreacă în măreție pe Marcus Aurelius și de a cuceri Magna Germania. Sediul său, situat la Sirmium, a fost centrul din vecinătatea Panoniei inferioare și colonia Dacia.

”Terminînd campaniile din Germania (împotriva germanilor), Maximin a mers la Sirmium, pentru a pregăti o expediție împotriva sarmaților (sarmo-getae), și intenționa să subjuge pentru Roma regiunile nordice pînă la ocean.” (Istoria Imperiului după Marcus Aurelius, Herodian, Historia Augusta – Maximin, 13,3)

Numele lui apare în numeroase inscripții de’a lungul valului pannonicus care a unit castrele: Ulcisia Castra, Aquincum, Matrica, Intercisa, Annamatia, Lussonium, Alta Ripa, Pentru Statuas, Sopianae și Mursa, mărturie a campaniilor militare din zona sarmo-geților iazigi.

Dar sînt puține inscripțiile de’a lungul întinderii valului Dacicus, cum ar fi cea din cetatea legiunii Apulum.

Datorită deselor incursiuni dunărene, împăratul a reușit să obțină numele de Dacicus (sfîrșitul lui 236 – începutul lui 237), fiind o dovadă a luptelor cu geții liberi din perioada celor 160 de ani de ocupare parțială a teritoriilor de la nord de Dunăre, dar și Sarmaticus (în 237).

Operațiunile militare ale lui Maximin împotriva sarmo-geților iazigi și geților liberi din 236-237

Eusebiu de Cezareea precizează următoarele despre Maximin Thrax (Tracul):

”După ce împăratul roman Alexandru (Sever), şi’a dus la capăt domnia sa vreme de treisprezece ani, a urmat la tron cezarul Maximin. Acesta, dintr’o ură faţă de casa lui Alexandru, care era formată mai ales din oameni credincioşi, a pus la cale o persecuţie, poruncind să fie nimiciţi numai capii Bisericii, pe care i’a socotit vinovaţi (de rapida răspîndire a învăţăturii evanghelice”, (”Istoria bisericească”, în PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 251).

Descrierea lui Eusebiu de Cezareea are nevoie de o interpretare ceva mai profundă decît ne spune prima impresie.

Maximin Tracul nu era de origine romană. Aşadar, poate că supranumele său ”Tracul” nu se referă în realitate la originea sa ”gotică”, ”germanică”, ci doar la faptul că era îndrăgit de populaţia geţilor aflaţi la nord de Dunăre şi a căror limbă o vorbea, fiind din neamul lor.

Maximin a fost primul împărat care nu a stat absolut deloc în Roma şi care a inaugurat un precedent interesant: urcarea pe tron a unei persoane de rang modest, provenită din zone de provincie ale imperiului.

Mai tîrziu, regăsim exemple mult mai cunoscute precum Licinius, Galerius sau sclavul Diocles, devenit împăratul Diocleţian. Maximin a ajuns pe tronul imperial printr’o incredibilă desfăşurare a evenimentelor.

Predecesorul său Alexandru Sever a încercat să evite un război cu alemanii, pe care a dorit să’i atragă prin foloase materiale de partea Imperiului Roman. Soldaţii s’au răsculat împotriva sa şi l’au asasinat, punîndu’l pe Maximin în fruntea imperiului.

Acesta era lipsit de cultură, barbar atît în discurs, cît şi în comportament, dar un bun soldat. Armata îl iubea pentru curajul său neînfricat. Însă, din punct de vedere politic, Maximin era un dezastru. Ajungînd la putere printr’un complot, a încercat să se asigure că nu va cădea pradă unuia. Aşadar, i’a vînat rînd pe rînd pe toţi apropiaţii predecesorului său, Alexandru Sever.

O parte dintre aceştia erau creştini. Prin urmare, Maximin a găsit prilejul de a extinde persecuţia şi asupra ierarhiei Bisericii creştine. Cu toate acestea, este greu de spus dacă persecuţia a fost însoţită de un edict de natură religioasă sau a fost dictată din raţiuni pur politice.

Cea de’a doua variantă pare a fi cea mai plauzibilă. De vreme ce Maximin nu şi’a îndreptat atenţia decît asupra episcopilor şi a preoţilor, el pare să se fi preocupat exclusiv de cei apropiaţi lui Alexandru Sever, fără a se interesa prea mult de credinţa creştină în general.

Prima parte a secolului al III-lea a fost împărţită între domnii favorabile creştinismului (Alexandru Sever, Filip Arabul) şi domnii potrivnice acestuia (Maximin Tracul, Decius).

În esenţă însă, domniile potrivnice creştinismului au însumat doar o mică parte din perioada respectivă, în timp ce împăraţii binevoitori au avut parte de domnii ceva mai îndelungate.

Prima persecuţie cu adevărat cruntă a fost cea din vremea lui Decius (249-251).

Muzeu arheologic, Aquileia. Bust de bronz (secolul III) al împăratului Maximin Thrax

Prin 232 d.Hr. el ar fi comandat o legiune cu sediul în Egipt și a jucat un rol important în campania împotriva parților a lui Alexander Severus. De fapt, el a devenit pentru scurt timp guvernator al provinciei recucerite Mesopotamia.

Apoi, în 235 d.Hr., el a fost pe Rin la comanda unor recruți din Pannonia, cînd plățile către alemani a înfuriat armata împotriva împăratului lor Alexander Severus. Alexander a fost, în general, văzut ca un comandant slab cu realizări îndoielnice în Mesopotamia, apoi soldații vedeau venind din spate, un lider militar minunat în Maximinus.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fc/SMWM_-_Meilenstein.jpg

Piatră de hotar, din 236 d.Hr în Ovilanova din ordinul împăratului get Maximin Thrax și fiul său Gaius Julius Verus Maximus

Senatul s’a aflat în poziția de a nu se opune, confirmîndu’l simplu pe Maximinus ca împărat. De pe urma acestei atitudini, o situație deloc confortabilă, bunăvoința senatului nu a fost cîștigată pentru că nu au fost consultați deloc. Maximinus știa că războiul împotriva alemanilor era de o importanță capitală. Pentru că a fost motivul din cauza căruia predecesorul său a fost ucis. Dar mai întîi noul împărat trebuie să soluționeze eventualele revolte interne.

Prima tentativă de asasinat asupra sa a fost la fluviul Rin. La început, în timp ce el în încercarea de a începe o campanie peste Rin, un grup de ofițeri, susținuți de senatori influenți, au planificat să distrugă podul de bărci care traversa peste fluviul Rin, pentru a’l bloca și a rămîne neputincios de cealaltă parte, la cheremul germanicilor.

Ulterior, după moartea sa în mîinile germanilor, complotiștii intenționau ca la succesiunea la tron, să’l proclame împărat pe senatorul Magnus. Dar conspirația a fost trădată, fiind descoperită la timp, iar toți răsculații au fost executați de Maximin.

A urmat a doua tentativă, care a avut loc în Mesopotamia, în urma unei crize foarte scurtă printre foștii arcașii din est (mesopotamieni din Osrhoene) ai lui Alexandru, care l’au proclamat ca împărat pe unul din prietenii lui Alexandru, căruia încă îi cinsteau memoria, pe Quartinus. Dar liderul lor Macedo, conducătorul militar al răscoalei, a schimbat apoi părțile și în schimb l’a ucis pe Quartinus, pentru că acesta nu garanta nici un avantaj.

Monede din timpul lui Maximin

Amenințările au fost evitate, dar noi taxe au fost introduse de împărat care, ulterior, a rămas profund suspicios de toată lumea.

Senatorii fiind amenințarea cea mai evidentă pentru el, așa cum au fost cel mai probabil toți candidații pentru biroul imperial, el scoțându’i pe toți din armată, și înlocuindu’i cu soldați loiali care îi datorau avansările anterioare.

Aceste revolte fiind rezolvate, Maximin a trecut apoi Rinul folosind un pod de pontoane și a început campania sa de răzbunare împotriva germanilor și a condus adînc în Germania, trupele sale de jefuitori de țară. El a distrus satele, înrobind supraviețuitorii și a jefuit țara…

Podul de pontoane de peste Dunăre de aici ...

Armata lui era foarte mare. În plus față de unitățile de elită ale legionarilor romani luptau, de asemenea, trupe auxiliare ale provinciilor romane: aruncători de suliță din Africa de Nord, arcași din Siria și Armenia, luptători din Parthia. Ei servesc ca aliați, ca mercenari, ca prizonieri de război.

Armata era călită în lupte și disciplinată. În lupta împotriva germanilor în special arcașii s’au dovedit a fi eficienți, avansînd rapid, atacând și la fel de repede retrăgîndu’se repetat, ceea ce era aproape imposibil cu tehnicile și comenzile greoaie de luptă al Legionarilor într’o țară aspră cum se dovedeau ținuturile germanicilor. Din această cauză armele cele mai moderne au fost aduse cu ei: catapulte, arbalete.

Proiectilele lor pătrund chiar și pe distanțe mai mari, cu ușurință prin scuturile inamice, în timp ce săgețile simple nu fac pagube însemnate, nici măcar cele cu trei tăișuri ale trupelor auxiliare din Mesopotamia.

Marching legionari

Dar luptele de anvergură sînt rare. Războinicii germanici cea mai mare parte, se retrag în pădurile adânci sau în zonele mlăștinoasă și lupta de acolo cu invadatorii cu atacuri scurte și rapide.

Astfel, romanii se limitează la arderea satelor și la jafuri.

Jaful de un sat germanic, aservirea locuitorii

Vitele sunt capturate de soldați. Sătenii sunt în luați prizonieri și legați în lanțuri.

Campania militară progresează lent, pînă se intră în iarnă. Armata se retrage la Rin, unde găsește cazare caldă, case permanente, spa-uri, și nicio amenințare constantă dinspre barbari.

Soarta legiunilor XVII, XVIII și XIX nu este considerată periclitată, atunci când în retragere se trece pe lângă mlaștini unde drumul se îngustează și devine greoi datorită ploilor necontenite.

Prizonieri germani din interiorul

Totul pare a fi în regulă, cea mai mare parte a armatei a sosit la fața locului, în retragerea lentă spre sud, unde căruțele sunt trase greu spre dealul din dreptul mlaștinilor. Pentru a obține o mai bună aderență, se montau potcoave speciale de fier.

Urmează după căruțe, sclavii legați cu lanțuri și prizonierii în spatele acestora.

Dar, dintr’o dată tot iadul începe! Barbarii provoacă o ambuscadă, de dincolo de mlaștini pădurea prinde viață.

Bătălia decisivă s’a dat într’o mlaștină din apropierea granițelor dintre regiunilor actuale ale Württenberg și Baden.

Roman Torsionsgeschütz

Prima luptă este scurtă. Atacul surprinzător al războinicilor germani, care așteptau pe creastă de o zi, în așteptarea invadatorilor, se năpustiră în grabă să elibereze prizonierii și să se retragă înapoi în pădure.

Cu toate acestea, împăratul vs. soldatul Maximinus răspunde. El a înțeles repede situația.

O parte din trupele sale, lăncierii și arcașii ușor înarmați sunt trimiși la nord-vest, pentru a’i provoca pe germani să fugă în vest peste creastă. El însuși, așezat pe calul său, conduce legionarii lui pe dealul de la sud, prin pădure și acționează spre est pe traseul de creastă.

Germanii dețin poziții mai bune și se apăra bine împotriva invadatorilor romani.

Romanii caută lupta corp la corp pentru a utiliza săbiile, dar germanii procedează în primul rînd, prin a’i ține la distanță pe pozițiile lor prin aruncarea sulițelor. Dar, o ploaie de săgeți îi aduce pe arcași și alți auxiliari în luptă, ei apărînd la capătul vestic al crestei, luînd în grupuri separate de germani, obligîndu’i să coboare pe marginea de nord a pantei, acoperind cu restul legionarilor din sud și est.

... O luptă ...

Catapultele ajută în mod eficient lupta împotriva ultimelor cuiburi de rezistență. Romanii atacă dinspre vest, est și sud, pentru  rămîne doar panta dinspre nord cu zona umedă la bază care pare cel mai probabil să le asigure izbînda.

Romanii evită să meargă în teren mlăștinos.

Și într’adevăr, trupele victorioase ezita să urmărească germanii care fug în noroi. Se spune că împăratul a fost pînă la piept intrat în mlaștină, îndemnînd pe oamenii lui, și conducîndu’i, în ciuda pierderilor grele, spre o victorie devastatoare asupra inamicului lor.

Fila soldat roman

Sărbătorind victoria, Maximin l’a promovat pe fiul său Maximus la rangul de Cezar (împărat junior).

Alemanilor înfrînți de către forțele romane, au menținut pacea pentru un timp.  Maximinus apoi a procedat la consolidarea apărării de frontieră germane, dar a fost curînd chemat să se ocupe de supărătorii Geți și triburile sarmo-getice de’a lungul Dunării.

El a petrecut iarna de 235-36 AD la Sirmium și apoi a condus campanii de succes împotriva acestor coaliții de triburi.

Stelă Philippopolis – Maximin Thrax

Ca lider militar Maximinus a fost un om remarcabil, iar ca împărat metodele sale au fost aspre și de scurtă durată. Pentru a finanța campaniile sale, el a confiscat și stors de fonduri de proprietate deținunte de clasele înalte. El a percheziționat chiar fondurile pentru săraci (Alimenta) și modificat de porțiile de porumb, și alte măsuri disperate pentru a plăti expedițiile sale militare.

Aceasta, la rîndul său a făcut ca Maximin, deși a avut succese în lupte, să devină profund nepopular în rândul tuturor supușilor săi.

În primăvara anului 238 d.Hr., Maximinus era încă la Sirmium, cînd informațiile au ajuns la el despre revolta din Africa. Guvernatorul Africii, Marcus Antonius Gordianus Sempronianus, împreună cu fiul său au fost salutați ca împărați la Cartagina.

În provincia Africa, guvernatorul Gordian I, împreună cu fiul său, Gordian al II-lea, s’au autoproclamat împărați. Senatul de la Roma i’au sprijinit pe cei doi Gordieni, dar revolta din Africa care a durat doar 22 de zile, a fost înfrîntă de guvernatorul Numidiei, Capellianus, loial lui Maximin, care l’a înfrânt și ucis pe Gordian II în bătălia de la Cartagina, dispunând de singura legiune din zonă.

Gordian I s’a spînzurat cînd a aflat vestea. Dar criza ajunsese departe. Senatul, care a sprijinit în mod clar pe Gordian și care a fost determinat să scape de soldatul de pe tron​, în locul celor doi Gordieni, acum au ales nu mai puțin de doi împărați noi, pe senatorii Pupienus și Balbinus. Poporul fiind nemulțumit de împărații-senatori, a ieșit în stradă, cerându’l pe Gordian al III-lea, nepotul minor al lui Gordian I, pe tron.

Pupienus și Balbinus au fost nevoiți să’l asocieze la domnie pe Gordian al III-lea, ca Cezar.

În acest timp, supărat pe intrigile senatorilor care sprijineau uzurpatorii, Maximin a hotărît să cucerească Roma, atacînd Italia din nord. Organizând rapid pregătirea trupelor sale pentru marșul spre Italia, și’a luat legiunile din Pannonia și a plecat spre Roma, pentru a’și recăpăta tronul. Comandant al puternicelor legiuni dunărene, șansele păreau în favoarea sa. Dar, Maximin a ajuns la Emona în nordul Italiei, pe care a găsit’o pustie.

Tot orașul a fost evacuat de către adversarii săi. Nu au găsit nici mîncare. Toate au fost distruse. Moralul trupelor scăzuse drastic. Maximinus acum s’a trezit într’o situație disperată. Fără mîncare pentru trupele sale, nu putea să se deplaseze foarte mult, așa că a hotărît să asedieze Aquileia. El ar fi reușit, dacă nu opta pentru disciplina severă pe care a cerut’o oamenilor lui.

Cu moralul scăzut și cu o lipsă acută de alimente, el a împins criza prea departe prin tratarea ofițerilor și trupelor sale cu multă asprime în acea perioadă critică.

Cu toate acestea el a continuat spre Aquileia, găsind orașul cu porțile închise. În ciuda ofertelor sale de recompense și amnistii, lui Maximinus i’a fost refuzată intrarea. Înfuriat el a încercat să ia orașul cu asalt, dar atacul lui a fost respins și trupelor sale au suferit pierderi grele.

În aprilie 238, molima izbucnită în rîndul trupelor sale, precum şi foametea generală i’au făcut pe soldaţi să se răscoale împotriva sa şi a fiului său, iar Maximin a fost asasinat la Aquileia de soldați, nemulțumiți și de anarhia ce stăpânea imperiul.

În cele din urmă, domnia sa s’a încheiat la fel cum a început, prin asasinat. La 10 mai 238 d.Hr. unele dintre trupe, mai ales cei ale căror familii au fost pe teritoriul deținut de inamic (pretorieni și Legio II ”Parthica”), s’au revoltat și i’a ucis pe Maximin și pe fiul său Maximus.

Capetele lor au fost tăiate și transportate la Roma de către un grup de călăreți. După cîteva zile, Pupienus și Balbinus au fost asasinați și ei de garda pretoriană, iar Gordian al III-lea a devenit împărat, în 238 fiind al șaptelea!!!

Anul celor 6 împărați, 238 d.Hr, la un simplu inventar, descoperim că de fapt a fost anul cu șapte împărați, unul din ei, chiar fiul lui Maximin a fost ”scăpat” de la numărătoare. Nicolae Sabin DORDEA, a observat acest aspect și spune următoarele:

”Voind sa aflu mai multe amănunte despre împăratul Maximin I Tracul (Maximin Thrax) și despre originea lui getică, am ajuns la capitolul ”anul celor şase împărați”. Citind cărțile referitoare la acest subiect din Istoria Imperiului Roman a lui Herodian, cît şi din Historia Augusta, am descoperit că se vorbea de fapt despre şapte împărați, dar numele celui de’al şaptelea nu era cunoscut tuturor cronicarilor sau poate că s’a făcut abstracție de el.”

Este acceptat în mod unanim că anul 235 d.Hr. este cel care marchează începutul crizei secolului al III – lea, anul urcării pe tronul Imperiului Roman a împăratului Maximinus I, primul împărat roman provenit din rândul militarilor de carieră. A fost considerat de către senatorii Romei barbar lipsit de educație, cultură şi inteligență, nedemn de titlul de împărat (Imperator), titlu nobiliar care desemna conducătorul suprem al armatei imperiului, dar presupunea şi titlul civil de Principe (Princeps).

Citare din Istoria Imperiului Roman a lui Herodian, cartea a saptea – Maximinus si Gordienii, cap.I.2:

”Caracterul său a fost in mod firesc barbar, ca și rasa lui barbară. El a moștenit dispoziția brutală a conaționalilor săi și a intenționat să’și securizeze poziția sa imperială prin acte de cruzime, temându’se că va deveni un obiect de dispreț al Senatului și al poporului, care ar putea fi conștienti de originea lui umilă, în loc să fie impresionați de onoarea câștigată.”

Antipatia Senatului față de împăratul Maximinus I, transpare şi din faptul că a fost denumit ”Tracul”, poreclă cu conotație șovină, cu care a și rămas de altfel cunoscut în istorie. Se cunoaşte faptul că au existat continuu animozități între Senat şi împăratul-soldat, aceştia angajîndu’se într’o competiție cu consecințe dintre cele mai violente, competiție din care, în final, Senatul a ieşit învingător.

Incompatibilitatea dintre aristocrația senatorială care reprezenta interesele marilor şi puternicelor familii patriciene din Roma şi împărații proveniti din rîndul militarilor de carieră, se va acutiza în următorii 50 de ani. Acesta a fost doar un prim episod la ceea ce avea să urmeze.

Anul 238 d.Hr., ultimul an de domnie a împăratului Maximinus I Tracul (Maximinus Thrax), este cunoscut în istorie ca ”anul celor şase împărați”. Totuşi, dacă analizăm cu atentie dovezile numismatice şi documentele scrise, rezultă că au fost de fapt şapte împărați:

Maximinus I Tracul, cu numele latin Gaius Iulius Verus Maximinus Pius (20 martie 235-238 d.Hr.) era împăratul de drept, împreună cu fiul său Maximus (Iulius Verus Maximus), asociat la domnie cu titlul de co-împărat (236-238 d.Hr). În final, ambii au fost asasinați, în cortul de campanie, în fața orașului asediat Aquileia, în urma unui complot pus în aplicare de militari din Legiunea II Parthica.

Odată cu ei au fost asasinați şi consilierii lor cei mai de seamă. Maximinus a fost mult regretat de legiunile sale din Pannonia şi Thracia, care l’au apreciat mult și care îl proclamaseră împărat in 235 d.Hr. În Historia Augusta (24,1) stă scris:

”Acesta a fost sfîrșitul Maximinilor, demn de cruzimea tatălui, dar nevrednic de bunătatea fiului. Printre provinciali nu era o extraordinară bucurie la moartea lor, dar printre barbari era cea mai cumplită tristețe.”

Octogenarul Gordian I, a fost proclamat împărat de Senat, în timp ce se afla în Africa în funcția de guvernator. Fiul său, Gordian al II-lea, a primit titlul de co-împărat. Primul s’a sinucis, la aflarea veştii că fiul său a fost ucis în lupta cu Capelianus, guvernatorul Numidiei, un susținător loial al împăratului Maximinus. Cei doi Gordieni au fost împărați pentru numai 21 de zile (22 martie 238-12 aprilie 238 d.Hr.). Acest lucru a lăsat Senatul într’o dilemă.

Totuși, nedescurajat de moartea celor doi, Senatul a numit doi membri ai comisiei, pe senatorii M. Clodius Pupienus Maximus (66 de ani) şi D. Caelius Balbinus (67 de ani) împărați cu drepturi egale, amintind poate în acest fel de autoritatea comună a consulilor din timpul Republicii.

Ei nu erau suficient de ”proaspeți” pentru a fi o alternativă a împăratului Maximin, iar ”Big Max” și armata sa uriașă erau puşi în mişcare, în marș rapid spre Roma și era puțin probabil că o scuză sincer formulată ar fi putut fi acceptată. Adevărul este că Senatul nu a ales persoane suficient de potente pentru a’l înlocui pe Maximin.

Împărații asociati,  au fost nevoiti, la cererea poporului, să’l asocieze la guvernare şi pe Gordian al III-lea, nepotul minor al lui Gordian I. Cei doi venerabili senatori au fost împărați timp de 99 de zile (22 aprilie 238 – 29 iulie 238 d.Hr.). Au fost asasinați şi ei de garda pretoriană. Gordian al III-lea a devenit singurul împărat al Imperiului Roman. Pînă la atingerea vîrstei majoratului, senatul a guvernat în numele său.

Să recapitulăm:

Împăratul Maximinus I Thrax,  simpatizat pentru statura uriaşă, pentru priceperea sa în arta militară, a condus campanii militare de succes, pentru securizarea granițelor imperiului. Uriaşul împărat de origine getică Maximinus I, supranumit astăzi ”Big Max”, este un nume căutat în numismatică, deşi a emis un număr relativ mare de monede în cei trei ani de guvernare.

Ca și despre mulți alții care vor veni după el, există puține informații fiabile cu privire la viața timpurie a omului care a devenit ulterior împăratul Maximinus. Cele două surse majore pentru acest împărat sunt, Herodian, istoricul antipatic, care l’a văzut ca fiind nimic mai mult decât un barbar:

”După originea sa și comportamentul obișnuit, el era un barbar. Avea temperamentul însetat de sînge provenit de la strămoșii din țara sa”,

și o sursă de chiar și mai puțina încredere, Historia Augusta (care’și ia o mare parte din informațiile sale din sursa anterioara).

Istoria este nemiloasă cu Maximinus, care a fost ulterior menționat cu epitetul ”Thrax” (Tracul), portretul său fiind prezentat ca al unui barbar tiranic, crud și needucat.

Într’adevăr, el a fost în cea mai mare parte din viață, un soldat loial în legiunile romane și și’a petrecut cei trei ani de domnie, nu în Roma, ci în campanii militare, luptându’se să respingă inamicii tot mai mari ai unui imperiu în criză.

În final, Maximinus a fost pur și simplu avangarda a ceea ce avea să devină în curând regulă – împăratul soldat și declinul puterii aristocratice senatoriale –  un militar care avea să devină foarte important pentru existența în continuare a imperiului, de fapt omul care stătea între Roma și cei care o vor distruge.

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/2-maximinus-av.jpg

Fiul său, Maximus, numele său complet, ne este dat de dovezile numismatice: Maximus Iulius Verus.

Dovada numismatică pe care o avem şi astăzi la îndemînă şi care dovedeşte că Maximus a fost confirmat de Senat este faptul că Senatul, singura entitate autorizată să emită sesterți, a emis sesterți cu efigia lui Maximus:

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/2-maximus-av.jpg

Octogenarul Gordian I:

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/gordian-i-av.jpg

Fiul său, Gordian al II-lea; Din scurta sa domnie există numai sesterti emişi de Senat, nu a avut timpul necesar să emita denari:

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/gordian-ii-av.jpg

Senatorul Balbinus (67 de ani):

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/2-balbinus-av.jpg

Senatorul Pupienus (66 de ani):

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/2-pupienus.jpg

Antoninian argintat, pe revers: ”PATRES SENATUS”.

Avem neplăcuta impresie că parcă le cam tremurau mîinile celor doi venerabili senatori la vestea venirii lui Maximinus spre Roma

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/3-pupienus.jpg

Gordian al III-lea, un nepot al lui Gordian I.

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/1-gordian-iii-av.jpg

În total: 7. Nu i’am mai pus la socoteală pe pretendentii Magnus şi Quartinus, considerați uzurpatori. Autoproclamați împărați în anul 235 d.Hr., au fost ucişi, unul executat la Roma din ordinul lui Maximin, celălalt în Mesopotamia, de propriile trupe.

Deci, e foarte clar, în realitate au fost şapte împărați, dar pe unul din ei, posteritatea l’a scăpat din vedere.

Totuşi, nu este nici o magie, cel de’al şaptelea protagonist al acestui episod dramatic a existat, nu a fost scos ”din mînecă”, este vorba de Maximus, co-împărat din anul 236 şi chiar confirmat de către Senat.

Consultînd surse externe si interne, lucrări care tratează acest episod si listele împăraților legitimi ai Imperiului Roman, am constatat ca Iulius Verus Maximus a fost omis. Privind tema co-împăraților, Wikipedia, the free encyclopedia, încearcă să dea o explicație:

”Există cîteva exemple în istorie, în care o anumită persoană a fost proclamată co-împărat, dar care niciodată nu a deținut puterea în nume propriu (de obicei fiul unui împărat); acesta este împărat legitim, dar este luat în evidență împreună cu împăratul senior.”

Totuşi, această regula nu a fost respectată în cazul lui Gordian al II-lea, care era asociat la domnia tatălui său cu titlul de co-împărat. Deşi a avut acest statut numai 21 de zile, el a fost totuşi luat în evidență individual, în nume propriu.

Iulius Verus Maximus

Maximus, cu numele latin Iulius Verus Maximus, a fost fiul împăratului Maximinus I, co-împărat din anul 236 d.Hr., cu tatăl său, pînă în anul 238 d.Hr., cînd ambii au fost asasinati. Aşa cum presupunem, istoria a omis pe unul din actorii acestui episod din istoria Imperiului Roman, din cauza puținelor surse credibile existente. Studiind Historia Augusta, care îi numeşte pe Maximinus şi pe Maximus, ”cei doi Maximini”, observăm că autorul nu cunoştea numele adevărat al fiului împăratului Maximinus.

Totuşi, cea care aduce dovezi clare că Maximus a fost co-împărat, este chiar Historia Augusta. În cartea Cei doi Maximini (Pag. 329 alin. 8 1) din Historia Augusta scrie foarte clar că Maximinus l’a proclamat împărat pe fiul său:

Oricum ar fi, după ce Alexander a fost ucis, Maximinus a fost totuși primul om din corpul de soldați, și nu un senator, aclamat Augustus de către armată, fără un decret al senatului, și fiul său a fost făcut co-împărat.

Acelaşi lucru aflăm şi la pag. 372 alin. 6 şi pag. 373 alin. 7, 8, 9:

Și totuși – exceptînd cazul în care am omis ceva – am prezentat o scrisoare scrisă de tatăl său Maximinus, atunci cînd a devenit împărat, în care spune că l’a proclamat împărat pe fiul său, pentru  a vedea, în pictură sau în realitate, cum ar arăta tînărul Maximinus (Maximus) îmbrăcat în mov (purpura).

Scrisoarea în sine sună așa:

Am permis ca Maximin (Maximus n.a.) al meu să fie numit împărat, nu numai datorită afecțiunii pe care o datorează un tată fiului său, dar și pentru faptul că poporul roman și venerabilul Senat pot fi în măsură să jure că ei nu au avut vreodată un împărat mai frumos. După moda Ptolemeilor, acest tînăr purta o cuirasă de aur, avea de asemenea și una de argint. În plus, el avea un scut  încrustat cu aur și nestemate, precum și o suliță încrustată cu aur. Avea săbii de argint făcute pentru el, precum și unele din aur, de  fapt, tot ceea ce ar fi putut să’i sporeasca frumusețea – căști încrustate cu pietre prețioase și protecții de obraz (obrazare) făcute în aceeași manieră.”

În Cartea a şaptea din Istoria Imperiului Roman a lui Herodian, intitulată Maximinus și Gordienii, care se referă la evenimentele dramatice care au dus la moartea atîtor împărați, nu se aminteşte de Maximus decît ca ”fiul lui Maximinus” iar în Cartea a opta, cu titlul Maximus și Balbinus, scriind Maximus, se referă în toate cazurile la senatorul Pupienus Maximus, co-împărat cu senatorul Balbinus. Este clar că nici Herodian nu cunoştea numele fiului lui Maximin.

Lucrarea sa fiind una din puținele surse existente, atît omisiunea lui Maximus, cît şi prezentarea împăratului-senator Pupienus numai sub numele de Maximus, au fost în măsura să deruteze, au condus la concluzia că au fost şase împărați (oricum au fost prea mulți !).

Totuşi, adevărul istoric trebuie să primeze. Cronicarul Herodian era probabil dependent material de un personaj cu funcție importantă în imperiu, poate cu funcție senatorială.

El era un servitor ştiutor de carte, cu origine umilă, obedient față de cei pentru care se simtea obligat. Se vede ca are un respect deosebit pentru oamenii culți, educați şi cu funcții importante.

Cînd se referă la senatori le aplică întotdeauna epitetul de ”distins”. În schimb, pentru Maximinus, împăratul cu origine umilă, provenit din pătura de jos, chiar ajuns pe cea mai înaltă treaptă, nu are nici un pic de respect, ba mai mult, în unele pasaje se citeste disprețul, invidia şi ura față de ”barbar”.

Înțelegem subiectivismul izvorât din slugărnicie şi din prejudecățile epocii, prejudecăți care de multe ori mai sunt valabile şi astăzi, dar asta ne face circumspecți în a’i da crezare. Ne intereseaza să ne apropiem cât mai mult de adevărul istoric. Făcînd abstracție de părerile personale, subiective, ale cronicarilor, referitoare la anumite personaje descrise, descoperim totusi detalii interesante privind datele istorice şi evenimentele care au avut loc în respectiva epocă.

Avem şi alte exemple de cronicari, precum Lactanțiu, care din dorinta de a demonstra ca toti cei care i’au persecutat pe creştini au suferit o moarte cumplită, a fost dispus să îmbrace firul narațiunilor într’o multitudine de minciuni. Și din lucrarea lui Edward Gibbon, istoric din secolul XVIII, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, transpare antipatia. Despre Maximinus, istoricul britanic scrie următoarele:

”El a fost conștient de faptul că mediul și originea lui barbară, aspectul său sălbatic și ignoranța totală fața de arte și instituții ale vieții civile, a creat un contrast nefavorabil în raport cu manierele amabile ale nefericitului  Alexandru (Sever).”

Din cauza asemănării de nume (Maximinus – Maximus – Pupienus Maximus)  şi fiind vorba de aceleaşi nume pentru câte două persoane diferite (Gaius Iulius Verus Maximinus, Iulius Verus Maximus si Pupienus Maximus) este posibil să se fi născut o confuzie sau ca Maximus să fi fost omis în mod intenționat, ca neimportant. Într’adevăr, nu’i uşor să te descurci în istoria romană cu o mulțime de Maximini, Maximi si Maximieni.

Explicatia omisiunii ar fi că s’a creat într’adevăr o confuzie între Iulius Verus Maximus şi Pupienus Maximus, iar la preluarea informațiilor în mod succesiv de către scriitorii latini, pentru simplificarea lucrurilor, Iulius Verus Maximus a fost omis, iar ulterior cineva a pus eticheta de ”anul celor şase împărați” şi asa a rămas în istorie.

Avem dovada confuziei în capitolul Maximinus cel tânar (33.1) din cartea Cei doi Maximini – Historia Augusta, unde cronicarul scrie următoarele:

”Noi putem în nici un caz să trecem sub tăcere următorul punct. Deși Dexippus, Arrianus și multi alti scriitori greci au declarat că Maximus și Balbinus au fost numiti împărați împotriva lui Maximinus, că Maximus, a fost trimis cu armata, pregătit pentru război la Ravenna, deși nu am văzut decît după Aquileia ca el a fost victorios, scriitorii latini au spus că nu a fost Maximus, ci Pupienus care s’a luptat cu Maximinus la Aquileia și l’a invins. De unde a apărut această eroare nu pot să vă spun, decât dacă nu cumva Maximus și Pupienus au fost unul și același. În orice caz, am dat această declarație, pentru ca nimeni să nu poată crede că nu știam de ea – ceea ce într’adevăr, ar provoca mare minune și uimire!”

Pentru acuratețea descrierii evenimentelor, trebuie să facem următoarea precizare: este adevărat că Pupienus Maximus a fost trimis cu armata la Ravenna, însă distinsul senator de 66 de ani, nici nu s’a întîlnit şi nici nu s’a luptat cu împăratul Maximinus, el nu a avut decat ”meritul”; de a prelua capetele celor doi auguşti asasinați de soldații parți, după care s’a întors la Roma ”victorios”, sărbătorind un adevărat triumf.

Acum cînd stim şi cînd există dovezi, nu putem ”să’l ascundem sub preş” pe Maximus, ca să iasă șase la număr, doar ca să fim conformi cu sintagma ”anul celor şase împărați” stabilită de cineva, cîndva.

Lupta Senatului şi a împăraților contracandidați la domnie s’a dat împotriva împăratului Maximinus, iar Maximus a fost o victimă colaterală, deşi a fost exponent al puterii imperiale cu titlul de co-împărat. Cu toate că era inocent şi nu avea mai mult de 20 de ani, a fost înlăturat cu acelaşi cinism şi violență, ca şi tatăl său. În concluzie, istoria, ca şi viața, nu este la fel de dreaptă cu toți oamenii.

Notă: Am descoperit pe un site de numismatică particular, o abordare diferită referitoare la tema ”anul celor şase împărați”, spusă pe un ton glumeț, abordare pe care o respectăm, chiar dacă nu ne’o însușim:

”Să recunoaștem – pentru cea mai mare parte dintre noi, împărații romani au fost niște dictatori fără inimă. Cu cîteva excepții notabile, moartea unui împărat a generat o reacție a publicului de la ”cui îi pasă?” pînă la dans în stradă. De aceea, orice an în care a murit un împărat ar putea fi privit ca un an bun. Deci imaginați’vă entuziasmul meu atunci cînd am descoperit că a fost un an în istorie, în care au murit, nu unul, nu doi, ci nu mai puțin de cinci împărați !”

Frazele de mai sus mi’au amintit de sintagma ”schimbarea şefilor, bucuria nebunilor”.

Deși puțini cunosc acest aspect, primul Păstor-Împărat, Maximin Thrax este cel care a deschis lista celor 38-43 de împărați geți ai Romei, cei cărora trebuie să le fim recunoscători pentru că i’au făcut nemuritori astfel pe geții adoptați forțat prin expansiunea imperiului roman.

Doar pentru că istoria s’a scris altfel după războaiele geto-romane aceștia nu au mai avut în intenție să refacă Sarmigetuza din Carpați, ci au considerat acolo unde s’au născut, adică pe teritoriul imperiului roman, să cucerească puterea prin pîrghiile care le oferea acesta, cariera militară.

Deşi lista poate plictisi, considerăm necesar să trecem în revistă toți împăraţii romani de origine getică:

1. Maximim Tracul (235-238) avea un aspect impunător: 2,40 m înălţime și consuma pe zi 18 kg de carne şi 27 litri de vin;
2. C. Messius Decius (249-251);
3. Marcus Acilius Aureolus (267-268);
4. Marcus Aurelius Valrius Claudius (268-270);
5. Lucius Domiţianus Aurelianus (270-275) şi
6. M. Aurelius Probus (272-282);
7. Marcus Aurelius Carus (282-283);
8. Aurelius Valerius Diocleţianus (284-305) şi
9. Valerius Maximianus Herculis (286-305);
10. Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfântului Constantin cel Mare;
11. Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311);
12. Galerius Valerius Maximinus Dara (305-313);
13. Flavius Valerius Severus (305-307);
14. Valerius Licinianus Licinius (308-324);
15. Domiţius Alexandros (308-328);
16. Flavius Iulius Crispus (317-328);
17. Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Mama lui, sfânta Elena era dacă de origine – Flavius Valerius Constantinus Magnus (305-337);
18. Constantinus al II-lea (317-340, prigonitor al Bisericii;                                                       19. Dalmaţius, nepotul Sfîntului Constantin cel Mare, proclamat augustus între 375-377;
20. Hanibalius, de asemenea nepot al lui Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337. După moartea lui Constantin cel Mare, ambii au fost respinşi de armată;
21. Constans, împărat ortodox (333-350);
22. Vetronius (350);
23. Constantius II (337-361);
24. Constantius Galus (351-354);
25. Nepotianus (350);
26. Flavius Claudius Iulianus, mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostolul (361-363);
27. Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364);
28. Flavius Valentinianus (364-375);
29. Flavius Valens (364-378);
30. Graţianus (367-383), ortodox, împărat al Apusului;
31. Flavius Valentinianus (375-392);
32. Flavius Constantinius al III-lea (417-421);
33. Valentinianus al III-lea (425-455);
34. Maecianus (450-457);
35. Leon I Thrax (Tracul) 457-477;
36. Leon al II-lea (456-474);
37. Vitalianus (513-515);
38. Anastasius (491-518);
39. Iustin I (518-527);
40. Iustinian I (527-565);
41. Flavius Iustinianus al II-lea (565-578);
42. Tiberius (578-582);
43. Focas (602-610) ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit, care imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu elinesc, cunoscut ca Imperiu Bizantin.

Despre certificarea genealogiilor getice ale fiecărui împărat, ne vom ocupa într’unul sau mai multe din materialele viitoare!

Sursa: roman-empire.net, britannica.com, alpha64.de,  vistieria.ro, ziarullumina.ro, istoriesinumismatica.com, wikipedia.org

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

FALSUL DIN ACTUL UNIRII BISERICII ORTODOXE CU ROMA

”Bunul simț care face noblețea omului, la semidoct nu există”, prof. Ioan Berciu, cercetător (1904-1986)

La 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I a dat o Diploma – leopoldina – care a fost o adevarata Constituție pentru Transilvania, mai bine de un veac si jumatate. Printre altele se confirmau privilegiile celor trei națiuni politice – unguri, sași și secui – precum și drepturile celor patru „religii recepte”: catolică, luterană, calvinistă și unitariană. În funcții publice urmau să fie numiți numai „indigeni”: unguri, sași și secui, legiferandu’se astfel din nou, întreitul jug la care era supus poporul român: național, social si religios.

Uniaţia este o modalitate de prozelitism, practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat atragerea creştinilor ortodocşi aflaţi sub vremelnică stăpânire catolică, la o formă de catolicism. Această formă presupunea acceptarea conducerii papale şi a câtorva dogme catolice, păstrându’se însă folosirea ritului ortodox şi a limbii originare. Toate acestea erau îngăduite de către Roma, în vederea latinizării ulterioare a creştinilor uniţi.

Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spaţii geografice şi în diferite momente ale istoriei, folosindu’se în special de ordinul iezuit şi de metodele acestuia; în urma unei asemenea strategii, a fost întemeiată şi Biserica Unită din Ardeal.
Biserica Unită sau Biserica Greco-Catolică din Transilvania a apărut oficial în luna martie, anul 1701, la Viena, în urma presiunilor Bisericii Romano-Catolice – reprezentată, în special, prin iezuiţi – şi a monarhiei habsburgice, asupra clerului românesc din Ardeal, condus de mitropolitul Atanasie.

A apărut din slăbiciunea unora din preoţii şi protopopii români, care au cedat în faţa promisiunilor de îmbunătăţire a stării lor materiale – căci şi ei erau consideraţi iobagi, ca şi toţi românii – şi a constrângerilor politice, religioase, de multe ori însoţite de forţa armată, împotriva ortodocşilor.

Stăpânirea austriacă catolică instaurată peste Transilvania dorea să dobândească aderenţi în rândul populaţiei autohtone, care era majoritar românească şi ortodoxă. Până în acest moment, naţiunile recunoscute în Transilvania erau maghiarii, saşii şi secuii, românii având statutul de toleraţi. Noua stăpânire habsburgică, pentru a’şi consolida dominaţia, a început o luptă pentru a slăbi puterea calvinilor şi a întări confesiunea catolică, care – între cele patru religii recepte: catolică, calvină, luterană şi unitariană – era cea mai slabă.

Astfel, s’au decis să sporească numărul catolicilor, aducându’i pe românii ortodocşi sub influenţa Scaunului papal. La început, iezuiţii au pus o singură condiţie pentru unirea românilor ortodocşi cu Biserica Romei, aceea de a accepta primatul papal, promiţând să nu se atingă în niciun fel de dogmele, legea şi cultul Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, ei au fluturat înaintea românilor (preoţi şi protopopi) mai multe avantaje materiale.

Cum apare în documentele vremii, unirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica unită cu Roma.

Unele izvoare maghiare atestă prezența în număr mare a ortodocșilor în Transilvania, numindu’i  ca „ schismatici”. In anul 1234, în numele „regelui-regilor”, Papa Grigore al IX-lea, poruncește principelui Bela, al Ungariei, să aleagă un episcop catolic și să’l trimită în „episcopia cumanilor”. Acesta să’i silească pe valahi să se unească cu Roma, prin ”pedepse bisericești fără drept de apel”.

În anul 1366, regele Ludovic cel Mare,a Ungariei,a ordonat expulzarea din Banat a preoților ortodocși cu familiile lor. În anul 1428, regele Sigismund, al Ungariei, interzice acordarea de proprietăți și titluri nobiliare celor care nu sunt uniți cu Roma, din districtele Caransebeș, Mehadia și Hațeg.

Regele Sigismund spunea: ”este catolic adevărat și ține credința pe care o mărturisește Biserica Romană”, are dreptul ”să țină, păstreze și stăpâni moșie cu titlu nobiliar ori cnezial”. Dacă un catolic va ajuta un ”preot schismatic” (ortodox) își va pierde moșia. La fel era pedeapsa și căsătoria între catolici și schismatici.

Baza juridică a unirii între Biserica Ortodoxă din Transilvania și Biserica unită cu Roma a fost pusă la Florența în anul 1438-1439.In anul 1456, Vlădică (episcopul) Ioan, este ridicat de inchizitoriul papei Ioan Capistrano, dus la stăpânire să’i nimicească pe „schismaticii”…(ortodocși).
Minuta întocmită după hotărârea luată în prezența papei, în 1 iunie 1633, de a numi un episcop care să se ocupe de organizarea catolică a valahilor(românilor),(Doc.I din 1 iunie 1633).

În anul 1688, Transilvania este ocupată de habsburgi și inclusă în Imperiul Austriac. Religia ortodoxă din Transilvania, nu era recunoscută ca religie de stat, era o religie „tolerată”. La jumătatea secolului al XVI-lea, sașii transilvăneni erau catolici și au trecut la luteranism, iar secuii și o parte din unguri au trecut la calvinism și unitarism. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, calviniștii ajutați de principii unguri au desfăsurat o puternică acțiune de lămurire a românilor, pentru a activa așa numiții „episcopi romano-calvini”.

Împotriva acestor nedreptăți a luptat Ilie Iorest și Sava Brancovici care au fost înlăturați de pe scaunele episcopale, întemnițați și omorâți. Preotul Ladislau Barany, călugăr iezuit, a încercat să’l lămurească pe episcopul Teofil, de la Alba Iulia, că Roma a hotărât prin instrucțiunile date Congregației Fide, în 1669 că orientalii pot reveni la Biserica Catolică, păstrându’și ritul și tradițiile, acceptând numai docma catolică.

În luna februarie 1697 se întruneste Sinodul de la Alba Iulia, despre care preotul Albu, spunea…”episcopul Teofil a amintit soborului toate abuzurile pe care le’a suportat biserica din partea calvinilor…”

În anul 1697, moare episcopul ortodox de Alba Iulia, Teofil, care a tot amânat decizia de unirea Bisericii Ortodoxe cu Biserica unită cu Roma, chiar dacă a ținut și un Sinod la Alba Iulia. Se presupune că episcopul Teofil ar fi fost otrăvit. Se întrunește Sf.Sinod și aleg pe Anghel Atanasie, viitor episcop ortodox de Alba Iulia.

În anul 1698, Atanasie este hirotonit la București, de Mitropolitul Bucurestiului și a Greciei. Cu această ocazie semnează o mărturisire că va respecta credința ortodoxă,în cele 22 puncte. Prin aceasta se angajază să respecte tradițiile, obiceiurile Bisericii Ortodoxe.


După ocuparea Transilvaniei, împăratul Leopold I, recunoaște drepturile: ungurilor,sașilor și secuilor. Respectarea celor 4 confesiuni religioase: catolică, luterană, calvină și unitariană. Pe ortodocși îi consideră tolerati, (lipsiți de drepturi și în afara legii) cu toate că era populatia cea mai numeroasă.

Împăratul Leopold I, fiind catolic, urmărea unirea ortodocșilor cu catolicii, pentru a rupe legăturile acestora cu Țara Românească și Moldova. Damaschin, Chesarie, Grigore, Chiriac și Naum, prin intrarea lor în rândul clerului, cunoscători temeinici a mai multe stiințe au transformat Râmnicu-Vâlcea, (cetatea cărții) într’un loc de confruntare a ortodocșilor cu catolicii care nu era de loc mică.

Pentru a împedica circulatia cărților în spatiul românesc, temându’se de comunitatea spirituală a valahilor,curtea de la Viena caută să realizeze o izolare completă a Transilvaniei. Va menține vechea stare a valahilor, să existe numai ca o masă de manevră fără a le permite să se dezvolte unitar, fără a le încuraja cultura unică.

În 14 august 1698, apare Diploma Impăratului Leopold I, prin care se menționează: ortodocși care se unesc cu una dintre cele patru confesiuni religioase, vor avea aceleași drepturi cu confesiunii respective, cu condiția să recunoască pe papa – capul Bisericii. In 2 iunie 1698, arhiepiscopul Ungariei, Esztergom, dă un manifest prin care arată că ortodocși care se vor uni cu catolicii, trebuie să respecte patru puncte:

1. Papa este capul Bisericii
2. Sf.împărtășanie să se facă și cu pâine nedospită (azima).
3. Duhul Sf purcede și din Fiul.
4. În afară de rai și iad mai este un loc numit purgatoriu, unde se face purificarea. (Hotărârea Sinodului de la Florența din 1434).

O influență la adoptarea hotărârii a avut și propaganda agresivă a calvinismului care amenința Biserica românilor cu „dispariția” așa susțin greco-catolicii în versiunea lor.

Greco-catolicii susțin că ortodocși s’au unit cu Roma de bună voie, fără să se facă presiuni asupra lor. Dar sunt contraziși, de oamenii de seamă din rândul românilor, care au făcut memorii, plângeri și petiții adresate: papei, împăratului, Dietei Transilvaniei, mitropolitului Ungariei și Transilvaniei prin care arătau că nu se respectă cele prevăzute în Diplomele leopoldine și repetatele revolte a ortodocșilor trecuți la cei uniti cu Roma. (Doc.XXII din 29 octombrie 1747)

Arhidiaconul de la Scaunul din Csik (Sic) povestește că au ieșit anumiți funcționari unguri din reședință să întrebe pe valahii din acele părți cu acești termeni categorici:

”Dacă sunteți uniți sau nu, dacă ei cred în poticele roman, în purcedere, în purgatoriu, etc. și în termen de 8 zile să dea seama de credința lor – altfel ei îi vor pune în lanțuri și’i vor despuia de tot ce au.”

sau,

”Oamenii fugind, zicând că le’a spus sașii misionari din Sebesul săsesc, că dacă nu vor fi uniți vor veni asupra lor germanii și’i vor despuia și’i vor tăia pe toți în bucăți; și așa lăsau toate lucrurile nenorociții în mâinile sașilor, cum încă și noi i’am văzut cu mâhnire și cu lacrimi în ochi.”

La 7 octombrie 1698 – 38 de protopopi ortodocși, se întrunesc și redactează în limba română un act al unirii Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica unită cu Roma. Actul avea 6 pagini. Pe prima pagină este menționată hotărârea de unire în condițiile menționate mai jos. Pagina a 2-a a fost lăsată liberă pentru traducerea în limba latină. Alte trei pagini cuprind condițiile în care se face unirea și semnăturile celor 38 de protopopi. Printre condiții era menționat: respectarea calendarului sărbătorilor, tradiția veche a bisericii și să rămână episcop Atanasie, șeful lor.

Traducerea s’a făcut la prima pagină, intenționat eronat, că sunt de acord cu unirea, fără să traducă și condițiile.

Nicolae Densușianu, a inițiat contestarea autenticității documentului unirii religioase a românilor din Transilvania cu Roma. A contestat identitatea textului românesc cu cel latin al ”Manifestului unirii” din 7 octombrie 1698. Densușianu arată că textul românesc consemnează numai o alianță religioasă, nu una dogmatică cum arată textul latin. Manifestul de unire a fost falsificat de iezuiți. (Ordinul Iezuiților a fost organizat de papă în anul 1540, ”pentru a lupta împotriva  Reformei Protestanților).

Augustin Bunea este de altă părere,privind alianța religioasă și unirea dogmatică, dar recunoaște că Manifestul unirii a fost tradus cu erori de iezuiți. La împărat și la papa a fost prezentate copii a documentului falsificat. Originalul actului unirii nu a mai fost găsit până în anul 1879, în Biblioteca Universității din Budapesta. De falsul din actul unirii a aflat regele și a solicitat Dietei de Transilvania să verifice.

În plenul Dietei, Ladislau Barany, (călugăr iezuit) prezintă actul și nu’i dă crezare nimeni. Se decide să fie verificat sat cu sat, pentru a vedea adevărul. Dieta nu dorea unirea bisericiilor pentru faptul că valahii vor avea aceleași drepturi cu ungurii, sașii și secuii.

În ianuarie 1699 se dă rezultatul: nici un sat nu vrea unirea, doar câțiva preoți sunt de acord cu condiția dacă este de acord și vlădica (episcopul). Ultima pagină de pe actul unirii este liberă, pe care episcopul Atanasie aplică ștampila mitropoliei după unii și semnătura și face unele mențiuni.

În luna februarie 1699, se înfințează Biserica Unită și sunt scutiți de dări, toți cei care cunosc tradiția Bisericii unite cu Roma.

În 24 martie 1701 apare a 2-a Diplomă leopoldină, prin care se recunosc drepturile celor care se unesc cu una din confesiunile menționate mai sus și vor avea aceleași drepturi, a confesiunii respective.

În 7 octombrie 1698, episcopul Atanasie convoacă Sinodul de la Alba Iulia si împreună cu cei 38 de protopopi aprobă actul unirii sub numele de Manifestul unirii.

În anul 17oo se întruneste Sinodul la Alba Iulia și validează unirea. În Transilvania au fost episcopii ortodoxe în: Dăbâca, Vad, Feleac, Geoagiu,Bălgrad (Alba Iulia) Caransebeș, Arad, Oradea și Sighetul Marmației. Mitropolia Ortodoxă din Transilvania a fost desfințată în anul 1701 si reînfințată în 1761, episcopie la Rășinari și pe urmă la Sibiu. (Doc.XXII din 29 octombrie 1747)

”Sechestarea bunurilor episcopale (ortodoxe) a mișcat clerul și poporul. Pe bună dreptate, acum, dușmanii, mai ales acei ai sfântei noastre credințe catolice, bat din palme, își râd și își bat joc de ei – motiv sigur de a’i îndepărta cu totul de la unire.”

În perioada 1701-1761, ortodocși nu au avut un conducător duhovnicesc (ortodocșii care nu s’au unit cu Roma). Pentru apărarea ortodoxiei s’au ridicat o serie de călugări, preoti și credincioși, cum ar fi: ieromonarhul Visarion Sarai (1744) care a fost închis la Viena unde a murit; ieromonarhul Sofronie de la Cioara, care s’a răzvrătit împreună cu țăranii, (1759-1761); credinciosul Oprea Miclăuș din Săliștea Sibiului; pr. Moise Maciuc din Sibiu; Ioan din Galeș; ieromonarhul Nicodim; protopopul Nicolae Pop din Balomir; Ioan Oancea din Făgăraș, Tănase Todoran, toti au sfârșit în puscăriile din Austria și Ungaria, așa s’a făcut unirea de bună voie, cum susțin unii…

La 3 iulie 1702, Patriarhul Dosoftei și Mitropolitul Teodosie, îl critică pe Atanasie ”mincinosul mitropolit și vânzătorul de credință…al doilea Iuda”.

Nicolae Iorga spunea:

”Din umilința a lui Atanasie a ieșit mântuirea noastră! Fără unirea în credință cu Roma, nu erau școli mari din străinătate pentru ucenici români, aspre în ale învățături…”

Atanasie este hirotonit preot romano-catolic în 14 martie 1701 și în 15 martie 1701, este hirotonit episcop și i se acordă unele distincții de împărat și devine consilier al împăratului.

Atanasie semnează un document cu 16 puntcte prin care se angajază (Doc.II,vol.2,fila 254-262):

”…eu mă angajez și făgăduiesc, pe credința mea preoțească și episcopală…ele să se înfăptuiască și să fie ținute atât de mine cât și de cei care îmi sunt mie supuși si uniți cu mine în cele spirituale,în orice condiție ar fi ei, să nu le violeze și să le urmeze în mod exact…Promit solemn că voi împărți preoților și laicilor catehismul dreptei credințe în limba valahă…eu nu sunt nici instruit, nici expermentat primesc pe cel recomandat mie în chip părintesc si cu un sfat înțelept drept Teolog și Consilier al meu, un preot romano-catolic…cu începere de azi și pentru todeauna rup orice relație de corespondență și de comunicare și familiaritate cu toți schismaticii și ereticii chear și cu principile Valahiei…”

Episcopul Atanasie nu și’a respectat promisiunile când a fost hirotonit la Bucuresti ca episcop și nici când a fost hirotonit ca episcop greco-catolic, deoarece în iunie 1711, împreună cu protopopi care au întocmit actul unirii, au hotărât întocmirea unui act prin care abjurau (nu mai erau de acord) ”unirea cu Roma” pe motivul că nu se respectă drepturile făgăduite ortodocșilor, fiind considerati „tolerați”.

Acest lucru va persista tot timpul, valahii fiind considerați tolerați. În anul 1713, episcopul unit cu Roma, Atanasie Anghel, moare și scaunul episcopal rămâne vacant aproape 3 ani și este numit episcop Ioan Giurgiu Patachi, preot romano-catolic de rit bizantin, loial împăratului și papei.

În Doc. III din 8 mai 1734: Doc. IV din 24 mai 1734: Doc,V din 11 iunie 1734 și Doc.VI din 6 iulie 1734, Ioan Inocențiu Clain, episcopul greco-catolic a Făgărașului, se adresează cu diferite memorii împăratului, mitropolitului Ungariei și a Transilvaniei și la papa, prin care arată că nu se respectă prevederile cuprinsă în Diplomele leopoldine, valahii să aibă aceleași drepturi ca sașii, secuii sau maghiarii. (Doc.VI din 6 iulie 1734)

Ep. Ion Inocențiu Clain, spunea:

”…Acolo unde slujesc preoți valahi uniți să perciapă zeciuială de la locuitorii valahi…valahii laici ,care prin unire au intrat în sânul bisericii romane, să fie adăugați la starea catolică…nu facem nici un progres: înaintăm cu pas de broască țestoasă sau suntem dați înapoi de’a binelea ca racu…”

În lupta înflăcărată pentru drepturile românilor, după unirea cu Roma, a fost episcopul Inochenție Micu, înscăunat în anul 1732. Pentru memoriile lui, prin care apăra drepturile românilor, a fost chemat la Viena în anul 1744 și amenințat, pentru faptele sale că vrea să strice unirea. Este chemat la Roma în anul 1751 și este silit să renunțe la scaunul de episcop.

În anul 175o în Transilvania erau 543.637 uniți cu Roma și 25.165 care au refuzat unirea cu Roma. După tulburările provocate de trimișii mitropolitului sârb Karttovitz (de care apartinea ortodocși din Transilvania ne uniți cu Roma) numărul uniților cu Roma scade foarte mult și în anul 1759 -1761 are loc răscoala țăranilor ortodocși sub conducerea călugărului Sofronie de la Cioara și la presiunea maselor valahe se ia hotărîrea reânfințării în anul 1761 a episcopiei ortodoxe la Rășinari și pe urmă la Sibiu, a românilor ortodocși care nu doreau unirea cu Roma, dar depindea de mitropolitul Kalovitz, păstor având pe episcopul Dionise Novacovici, impus de Viena și papa. In anul 1864 Episcopia Ortodoxă din Sibiu a fost ridicată la rang de Mitropolie așa cum este și acum.

Grigore Maior, episcop unit cu Roma și consilier gubernial, între anii 1763-1765, spunea Rettegi ”circul în toată țara în toate părțile, îndemn pe români să primească unirea căci se vor elibera de iobăgie și țara întreagă va fi a lor, precum a fost în timpul vechilor romani” dar într’un memoriu din 1784 spunea cu totul altceva. (Doc.LIII din 6 decembrie 1774) – un raport de analiză trimis din Germania, Aulei Imperiale), în raport este descrisă starea de tensiune din Transilvania, provocată de regimul diferențiat al ortodocșilor și catolicilor. (Doc.LI din 08 iunie 1777, Episcopul unit cu Roma, Grigore Maior).

”Nunțu Apostolic să facă demersuri pe lângă Aula Imperială de la Viena, ca schismaticul Sofronie să fie îndepărtat.” (Doc.LVI din 3 mai 1777, trimis din Cluj, Aulei Imperiale)

Prin acest raport sunt descrise disputele dintre ritul grecesc (ortodocși) și celelalte confesiuni, menționând că unirea ar fi făcută ușor dacă nu ar fi „opoziția ereticilor”.

Neînțelegerile dintre ortodocși (care au trecut la greco-catolici) și greco-catolici au persistat. În anul 1782, episcopul unit cu Roma, Grigore Maior, este silit să dimisioneze și în locul lui, a fost ales episcop al Episcopiei unite cu Roma a Blajului și Făgărașului Ioan Bob, care a scris diferite memorii adresate Dietei Transilvaniei și împăratului, prin care arăta situatia românilor ortodocși uniți cu Roma, dar Petru Maior spunea „le face de ochii lumi”.

În anul 1784 (Doc.LIII -arhiva Vaticanului), episcopul Grigore Maior, raportează tensiunile dintre ortodocși care nu au adreat la unire și greco catolicii din Transilvania, spunând că Diaceza este prea mare și nu poate fi bine controlată. Cei care nu au recunoscut unirea se reorganizează cu ajutorul moscoviților.

Gheorghe Șincai spunea:

”Deși nu sunt ecleziastic, în calitate mea de director al tuturor școlilor valahe, fac totuși ceea ce socotesc că duce la propagarea sfintei uniri și într’adevăr, cu mult mai mare înșușință decât dacă aș fi ecleziastic.” (Doc.CXXXIX din 10 decembrie 1785)

În Transilvania, episcopii ortodocsi, erau impuși de stăpânirea de la Viena și Roma, de abia în anul 1810 ortodocși si’au ales un episcop român, pe ep. Vasile Moga, care a luptat pentru drepturile ortodocșilor și în general al românilor.

Ortodocsii chiar dacă au trecut la greco-catolici și’au păstrat credința, dovadă a situației din 1919, după înfăptuirea Unirii din 1 Decembrie 1918, și’au revenit în număr mare la vechea lor credință.

Dar din anul 1700 au contribuit la construcția și întreținerea bisericilor unite cu Roma. Actualii greco-catolici au pretenții că bisericiile sunt ale lor și nu țin cont că înaintașii ortodocsilor de azi, au fost siliți să treacă la cei uniți cu Roma și să contribuie la construcția și întreținerea bisericilor.

În perioada interbelică 7,90 % din populație era greco-catolică fiind răspândită prin Transilvania, Banat și București. După Marea Unire, 1919 uni ierarhi ortodocși, în special Mitropolitul Banatului, Nicolae, au militat pentru ruperea ”unirii cu Roma” în vederea reîntregirii Bisericii.

În anul 1948 prin Decretul 356/1948, greco-catolicii sunt scoși în afara legii. Preoții greco-catolici care doreau să treacă la ortodocși, erau primiți, toate bunurile bisericilor au trecut la alte confesiuni recunoscute de lege, au fost întemnițați cei 6 episcopi și preoții care s’au opus. (Așa au făcut și cei uniți cu Roma împreună cu calvinii și iezuiții, după anul 17oo, bisercile ortodocșilor au fost luate de greco-catolici și preoții care au refuzat să treacă la greco-catolici au fost presecutați, alții au fost întemnițați și și’au pierdut viața prin închisorile din Austria și Ungaria).

După anul 1989, s’a revenit și s’a recunoscut confesiunea greco-catolică.

Tertulian – marele scriitor bisericesc (160?-220?) spunea:

”Martirii sunt semința creștinismului.”

”Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu și lupta împotriva Uniației.”

În materialul video următor, doi conferențiari, prof. Ecaterina Alexandru și prof. Ioan Vlăducă au prezentat aspecte importante din viața și activitatea marelui domnitor, precum și modul în care acestea au fost reflectate în documentele istorice ale vremii și în literatură.

De ce era nevoie de uniație?
Îndata dupa trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor, aceștia au început o actiune energică pentru consolidarea dominației lor. În aceasta acțiune, un rol însemnat a revenit Bisericii Romano-Catolice. De aproximativ un veac și jumătate, calvinii dețineau o situatie privilegiata în principatul transilvan, catolicii fiind înlăturați aproape cu desăvârșire din viata politica. Odată cu trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor catolici, puterea calvinilor trebuia slăbita, în vederea întăririi confesiunii catolice, care – între cele patru confesiuni recepte – era cea mai slabă. Cu alte cuvinte, trebuia schimbat raportul de forțe in favoarea catolicismului. În acest scop au fost inițiate o serie de actiuni in favoarea Bisericii Catolice, dar recâștigarea pozitiilor economice, politice si religioase pierdute in favoarea calvinilor sub principii Transilvaniei nu se putea face decât prin sporirea numărului catolicilor. Întrucât recatolicizarea luteranilor, calvinilor si unitarienilor era, practic, imposibilă, misionarii iezuiti și’au îndreptat atenția asupra românilor ortodocși, care erau mai numeroși decât toate cele trei națiuni recepte laolalta. Prin atragerea românilor ortodocși la unirea cu Biserica Romei se urmărea, pe de o parte, creșterea numărului catolicilor și – implicit – cresterea rolului politic al „statului catolic ardelean” (reprezentantii catolicilor în Dieta), iar pe de altă parte, ruperea legăturilor, de orice natura, cu românii ortodocși din Țara Românească și Moldova.

Un pretins Sinod de Unire, susțin iezuiții, ar fi avut loc inca din 1697, pe timpul Mitropolitului Teofil. Cercetarile ulterioare efectuate de istoriicii Ioan Crisan, Gheorghe Popovici, dar mai ales Ștefan Lupsa si Silviu Dragomir, au evidentiat mai multe neconcordanțe cum ar fi falsificarea primelor patru pagini care erau scrise dupa anumite copii în latina, limbă necunoscută de vlădicii ortodocși. De asemenea, trezesc nedumeriri și anumite cuvinte și expresii care apar în actele respective, neîntalnite în alte acte ale vremii. Un alt fapt curios este de ce actele sunt semnate în martie sau iunie de vreme ce sinodul s’a intrunit în februarie? Despre semnatura lui Teofil s’a dovedit ca este un fals – plastografie, iar semnăturile protopopilor apar pe o foaie separată putând fi la fel de bine sustrase din alt dosar. Și să nu uităm că la acea dată un eventual sinod se putea ține numai în prezența superintendentului calvin care mai avea înca drept de control asupra Bisericii românești și care, bineințeles, nu și’ar fi dat acordul pentru așa ceva.

„MANIFESTUL DE UNIRE”

Singurul act despre care s’a spus că exprima hotărârea clerului român de a se uni cu Biserica Romei, este așa numitul „manifest de unire” din 7 octombrie 1698. În acest manifest se menționează că românii ai căror semnături se află înscrise acolo se unesc cu Biserica Romei, DAR CU ANUMITE CONDITII, a căror nerespectare, dupa cum scrie pe penultima foaie atrage nulitatea documentului.

Aceste conditii sunt: primirea acelorasi privilegii de care se bucura preoțimea catolică și respectarea rânduielii ortodoxe (Liturghia, posturile, alegerea ierarhului). Așadar este vorba de o unire de principiu fondată pe dorința de a scăpa de sub jugul politic-economic-national la care erau supuși.

Nicicând acei semnatari n’au acceptat sa primească dogma catolică, așa cum pe nedrept este scris în transcrierea latinească a documentului. Acest fapt l’a determinat pe Nicolae Densușianu sa exclame:

”Avem înaintea noastra o traducere din cele mai miselesti si criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor și a desființa Biserica romana de Alba Iulia…”

Mai trebuie subliniate si următoarele aspecte:

1. lipsa semăturii Mitropolitului atrage nulitatea documentului;
2. lipsa menționarii acestui sinod în izvoarele contemporane ridică semne de intrebare;
3. modalitatea întocmirii documentului cu foi tăiate, adaugate, lipite, precum și erorile privind denumirea localităților românești ridica mari semne de întrebare.

Toate acestea, coroborate cu nementionarea acestui sinod în timpul protestului brasovenilor împotriva unirii din 1701, ne fac să credem că acest sinod nici nu a avut vreodată loc!

Viitorul episcop Inochentie Micu văzuse înca din tinerețe că promisiunile făcute celor ce vor accepta uniația nu se împlineau. De aceea el va demara acțiuni de mari răsunet pentru dobândirea drepturilor elementare ale românilor. În majoritatea memoriilor înaintate el relata starea de înapoiere în care era ținut poporul român și condițiile grele în care trăia: proprietarii de pământ opreau copiii iobagilor și chiar pe cei ai preotilor de la învățătură; romanii nu aveau dreptul să practice mesteșuguri sau să facă comerț; nu erau primiți în funcții publice; nu aveau dreptul să cumpere sau să moștenească pământ. În schimb erau încărcați cu biruri și cu alte sarcini, erau obligati să dea dijme preoților de alt neam și de altă credință, contribuind în plus și la intretinerea preotilor proprii.

Arata, de asemenea starea de inferioritate in care se afla poporul roman, care suferea aceleasi nedreptati si era supus acelorasi abuzuri din partea autoritatilor de stat si a proprietarilor de pamant ca si pastoritii lor. Acestia nu se bucurau de drepturile preotilor catolici, cum li s’a fagaduit din diplomele imparatului Leopold din 1699 si 1701, ci dimpotriva, plateau dijma, impreuna cu credinciosii lor, pana si pastorilor luterani si calvini.

Inochentie este primul român care cere ridicarea romanilor la o treapta „superioara” ca fiind a patra natiune in stat.

Însa Curtea de la Viena raspunde:

”Pe fata, in adunari si convorbiri particulare, popii insasi sau preotii declara adeseori ca ei n’au depus juramantul pentru unire si pentru lepadarea de la schisma, ci numai ca sa poata fi liberi de judecata domnilor de pamant, de servicii si de contributie; se vede aceasta si din faptul ca in realitate se servesc toti de carti schismatice (nn. ortodoxe) din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, in care se neaga in chip fățiș ca Sfantul Duh purcede de la Fiul si nu adauga nici in simbolul niceean Filioque;… absolut nici unul dintre popi nu invata si nu instruieste poporul, fie in mod particular fie in biserica, despre cele patru puncte. Numai cand se iveste vreo cauza, vreun litigiu, vreo ontributie proprie de ordin lumesc, se refugiaza toti la imunitatea unirii ca la o ancora sacră…”

Nemulțumit de acest raspuns, Inochentie Micu a continuat sa lupte din rasputeri pentru drepturile romanilor din Ardeal, iar dupa venirea pe tron a Mariei Tereza sia reluat protestele la Curte. Nici un rezultat. Ba mai mult, cu ocazia unei deplasari la Viena a fost acuzat in 82 de capete, lucru ce l’a silit sa mearga la Roma, pentru a cere ajutorul Papei Benedict XIV.

De aici de la Roma, a continuat sa lupte pentru cauza romanilor dar mai ales impotriva teologului iezuit care ii supraveghea actiunile indeaproape, lucru ce a dus la excomunicarea iezuitului in 1745. Sunt cunoscute cuvintele lui: „Mai bine sa piara toate ale lumii acesteia, decat să’mi las poporul in vesnica servitute, clerul, pe mine si episcopii urmasi in robia iezuitilor”.

Lipsit de orice ajutor banesc din partea catolicilor, sau a acelor din tara, vladica Inochenție s’a stins din viata dupa 24 de ani petrecuti in exil, in care a indurat multe scarbe si lipsuri incat a ajuns să’și vândă si crucea de pe piept. Presat de foamete si boli si parasit de toti a fost silit să’și semneze retragerea contra unei mici pensii.

Deși era slujitor al Bisericii, Inochenție Micu a pus pe primul plan problemele national-politice. In ce priveste uniatia, el a conceput’o doar ca un instrument pus in serviciul luptei sale nationale si nicidecum ca o recunoastere a invataturii Bisericii Catolice. Faptul ca ameninta mereu cu parasirea unirii constituie o dovada concludenta ca el urmarea ca, prin ea, sa obtina drepturi pe seama clerului si a poporului sau.

Lupta sa împotriva teologului iezuit sau impotriva incercarilor de imixtiune ale arhiepiscopului de Eztergom si ale papei in eparhia sa nu era altceva decat o lupta pentru pastrarea independentei Bisericii sale, a doctrinei, cultului si organizarii traditionale ortodoxe, in fata oricaror incercari de catolicizare si de deznaționalizare a Bisericii si poporului roman.

La scurt timp după savârșirea dureroasei dezbinari bisericești a românilor transilvaneni din 1698 – 1701, preoții și credincioșii care îmbrățișaseră uniația și’au dat seama că toate cele promise în diplomele imparatului Leopold I nu erau decât vorbe amagitoare si ca erau amenintati să’și piarda legea stramoseasca.

Drept aceea a inceput o lupta pentru apararea ortodoxiei care s’a manifestat în diferite forme: prin împotrivirea directă de a imbrațișa uniația; prin trimiterea de memorii la Curtea din Viena si Petersburg ori la Mitropolia Ortodoxa Sarba din Carlovit, memorii in care se relatau suferintele indurate de romanii ortodocsi care cereau libertate religioasa; prin trecerea unor preoti si credinciosi in Tara Romaneasca si Moldova, unde puteau să’și mărturisească nestingheriți credinta lor ortodoxa; prin revenirea la Ortodoxie a unor preoti si credinciosi care fusesera amagiti sau siliti sa primeasca unirea, etc.

Cei mai statornici aparatori ai Ortodoxiei s’au arătat credincioșii din Scheii Brașovului. În 1701, ei au refuzat sa recunoasca autoritatea lui Atanasie Anghel, devenit episcop unit, căruia însă i’au platit pe viitor dajdiile vlădicești, pentru ca sa nu le poata face necazuri. În același an, preoții și „gocimanii” bisericii Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului s’au înfățișat la mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, dând o declarație scrisă că doresc să atârne „în cele sufletești” de Mitropolia pastorita de el. Ei au ramas în această situație și sub urmașii săi, Antim Ivireanul, Mitrofan si Daniil, care le hirotoneau preoții, le trimiteau cărți de slujba sau cuvinte de învațătură.

Marile frământări și lupte pentru apărarea Ortodoxiei au început abia în 1744, când a aparut călugarul Visarion Sarai, român din Bosnia, din familia Ciurcea. A fost inchis la Sibiu, Deva apoi exilat în Munții Tirolului unde a și murit. A predicat împotriva uniației, spunând adevarul despre un lucru încă necunoscut de majoritatea populatiei române.

Agitația provocată de Visarion a alarmat Curtea de la Viena care a decis să dea o „patentă” prin guvernatorul Transilvaniei, Ioan Haller, pentru a linisti spiritele, proclamație care a avut un efect contrar deoarece ea a făcut cunoscută tuturor unirea cu Biserica Romei. Rezultatul a fost că mulțimea a refuzat să se considere unită sau să accepte pe preoții uniti, lucru ce a dus la numeroase arestări.

Mai mult, dupa spusele episcopului rutean Manuil Olszavski – însărcinat de împărăteasa Maria Tereza să facă o vizita canonică în Transilvania pentru a face un raport despre starea uniației – în sudul Transilvaniei preotii uniti erau alungati de credincioși. Data fiind această situatie, Maria Tereza a decis întemnițarea preoților ortodocși care instigă pe credinciosi împotriva uniației, alungarea calugărilor ortodocși din schiturile Scorei, Arpaș și Porcești (între Sibiu și Făgăras), și altele.

În primavara anului 1745, au fost arestati trei tarani din Salistea Sibiului – Danila Milea, Stan Borcea si Dumitru Seflea – pentru alungarea preotilor uniti. Au ramas in inchisoare patru ani.

În toamna anului 1748, săliștenii au inceput noi actiuni pentru apararea credintei lor. Ei au trimis atunci la Viena pe consateanul lor Oprea Miclaus, pentru a prezenta Curtii un memoriu, in numele credinciosilor din partile Sibiului, Miercurei, Sebesului, Orastiei si Dobrei, prin care cereau sa fie lasati in vechea lor credinta. Odata cu el a plecat si Ioan Oancea din Fagaras, care ducea o plangere in numele credinciosilor din acest oras. Dupa prezentarea memoriului, li s’a poruncit sa se intoarca acasa cu promisiunea ca doleantele lor vor fi rezolvate.

Din contra, Ioan Oancea si inca un taran au fost inchisi. Mai mult, au fost trimise doua regimente de soldati in împrejurimile Sibiului care fortau trecerea la uniatism, botezand cu de’a sila pe noii nascuti. Aceasta situatie a facut pe credinciosii din aceste parti sa trimita o noua delegatie la Viena, formata de aceasta data din cinci tarani: Oprea Miclaus din Saliste, Bucur Bârsan din Gura Raului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana Sibiului si Constantin Petric din Jina. Doi dintre ei au murit pe drum, in timp ce reveneau de la Viena. Petitia lor a fost respinsa.

La începutul lui 1752, mai multi preoti si credinciosi s’au adunat in casa preotului Vasile din Saliste, care a redactat, in numele lor, un nou memoriu catre Curtea din Viena, cerând libertate credintei si episcop ortodox. Memoriul a fost dus de preotii Ioan din Poiana Sibiului si Ioanes din Gales, la Becicherec în Banat, unde se gaseau Oprea Miclaus cu preotul Moise Macinic din Sibiel. Acestia doi au fost insarcinati sa duca Memoriul la Viena, dupa ce a fost tradus la Timisoara in limba germana. Împarateasa Maria Tereza i’a ascultat cu rabdare, apoi i’a aruncat în temnița de la Kufstein, unde au și murit.
În paralel cu aceste actiuni ale sibienilor nu trebuie trecute cu vederea nici memoriile pe langa tarina Elisabeta Petrovna, care la rugamintea preotului Nicolae Pop din Balomir a intervenit pe langa Curtea din Viena pentru acordarea deplinei libertati religioase romanilor ortodocsi, însă fara nici un rezultat.

Un alt luptator pentru dreapta credinta a fost ieromonahul Nicodim, originar din partile Albei care a depus mai multe memorii atat la Curtea din Viena cat si la cea din Petersburg. A fost arestat dupa revenirea in tara.

Dupa arestarea lui Oprea Miclaus si a lui Moise Macinic, initiativa a fost preluata de preotul Cosma din Deal care impreuna cu credinciosul Constantin Petric din Jina, au cutreierat 42 de sate intre Sibiu si Sebes apoi pe Valea Muresului catre Orastie. Ei au redactat niste „carti” in care descriau suferintele poporului roman si a celor maltratati pentru ca au indraznit sa condmne uniatia. Au fost inchisi, batuti ci biciul, jefuiti de bunuri și umiliți atât bărbații cât și femeile. Amenzile în vite, bani și alte bunuri au dus la ruinarea materiala a țăranilor și așa săraci. Aceste „cărți” au fost prezentate Mitropolitului de Carlovit un adevarat aparator al romanilor din Transilvania. La el s’au mai prezentat si alti credinciosi ortodocsi din Transilvania, cum ar fi Ioan Oancea din Fagaras sau protopopul Eustatie din Brasov.

Prin 1756, în fruntea actiunii de aparare a Ortodoxiei in Transilvania se afla preotul Ioanes Virvorea din Gales. A fost arestat imediat si pus in lanturi. Numeroasele nemultumiri si agitatii din Transilvania au determinat pe Maria Tereza sa dea un decret la 13 iulie 1759, prin care acorda toleranta religioasa credinciosilor ortodocsi, iar episcopului unit i se interzicea persecutarea lor. Nu se permitea insa revenirea la Ortodoxie nici reocuparea bisericlor confiscate abuziv, iar protestele impotriva uniatiei trebuiau sa inceteze.

Si acest decret ca si celelalte a agitat si mai tare spiritele in loc sa le potoleasca.

Preotul Stan din Glamboaca (Sibiu) a preluat initiativa si a intocmit liste cu ortodocsi organizand alegeri de protopopi. Preotii uniti au fost alungati, iar bisericile reocupate.

Aceeasi situatie se intalnea si in Rapolt (Hunedoara), Orastie, Saliste si Ludus.
In chip deosebit s’a remarcat preotul Ioan Piuariu din Sadu, care a organizat mai multe adunari cu sute de participanti, pentru dezbaterea situatiei. A fost arestat si dus in Austria, dar eliberat dupa cativa ani.
Răscoala lui Sofronie de la Cioara

Miscarea a fost pornita in 10 august 1760 la Zlatna, unde un „sinod” de preoti si credinciosi și’au dat iscaliturile pe noi memorii. Revolta s’a extins rapid în toată Transilvania, până la Sătmar și Maramureș. Împărăteasa Maria Tereza a trebuit să bată în retragere promițând că va dispune înființarea unei comisii care să cerceteze uniația.

Acest lucru a dat un elan și mai mare lui Sofronie care a continuat convocarea de „sinoade” încercând chiar să reorganizeze Biserica Ortodoxă din Transilvania. Punctul culminant al răscoalei l’a constituit Sinodul din Alba Iulia, în urma caruia zeci de sate au părăsit uniația. Era prima biruință!

În aceste imprejurari, împărăteasa Maria Tereza a trimis in Transilvania pe generalul Nicolae Adolf Bucow, care ajutat de noi unitati de cavalerie si infanterie a distrus zeci de mănăstiri din toată Transilvania. Această acțiune a inceput în 1761 și a continuat în anii urmatori. Prin aceasta, viața ortodoxă era pusa la pământ.

La propunerea lui Bucow, Maria Tereza a admis organizarea de regimente graniceresti care urmau sa fie formate din uniați. Ei erau declarati oameni liberi și scutiți de impozite; în plus primeau și o mică diurna. Însa la depunerea juramantului doua batalioane au intors armele impotriva lui Bucow. Batranul care i’a instigat, Tanase Todoran din Bichighiu, în vârstă de 100 de ani, a fost tras pe roată. Complicii lui au primit sute de lovituri cu biciul, iar altii au fost spânzurați.

În Cugir 264 de familii ortodoxe au fost inlocuite cu 99 de familii din alte sate. In Jina, 65 de bătrâni au fost întemnițați pentru că i’au sfatuit pe tineri sa nu consimta la granicerizare.

În 1765 au plecat din sat 335 pribegi. În Tohan (Brasov) preotul din sat impreuna cu alti credinciosi au fost siliti sa plece, ei intemeind Tohanul Nou. Țăranii liberi din Țânțari (azi Dumbravita-Brasov) au devenit iobagi. Alte emigrari au avut loc din Vestem-Sibiu, Breaza-Fagaras, Sinca Veche-Fagaras.

Edictul de toleranță

În toamna lui 1781, imparatul Iosif II a dat așa-numitul Edict de Toleranta prin care se interzicea asuprirea cetatenilor pe motive de credinta. Se ingaduia oricarei confesiuni, daca avea 100 de familii, să’și zideasca biserica, sa întrețină preot și învățător. Necatolicii nu mai erau obligati să ia parte la slujbele catolicilor sau să plătească taxe preotilor catolici.

Era admisă si trecerea de la o confesiune la alta. Dar la scurt timp – 16 ianuarie – împaratul își da seama de riscurile pierderii uniației și revine asupra deciziei, încât nu se mai putea trece la Ortodoxie. In 20 august 1782 dă o Patentă de Unire prin care era interzis prozelitismul intelegându’se prin aceasta convertirea la Ortodoxie.

CONCLUZII
Dacă așa cum zic greco-catolicii unirea cu Roma – „mama noastra” – s’a făcut benevol de ce atâtea proteste și de ce atâtea Edicte de Toleranță care s’au emis in urma acestor proteste. Si ce justificare poate exista pentru dărâmarea zecilor de biserici de catre generalul Bucow?
Tinând seama de viața și lupta pentru apararea ortodoxiei de catre Cuvioșii Ieromonahi Visarion și Sofronie și de credinciosul Oprea din Săliște, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe i’a canonizat, hotărând ca ei să fie cinstiți ca sfinți, de vreme ce și’au dat viața pentru apărarea dreptei credințe.

Omilie ținută în Catedrala Arhiepiscopală din Constanța, în care părintele porneste de la aniversarea căderii Constantinopolelui (29 mai 1453- 29 mai 2013), comentând rădăcinile spirituale ale evenimentelor (decăderea morală și mai ales căderea din dreapta credință a bizantinilor, prin tentativele de unire cu Roma eretică, în al carei ajutor lumesc sperau, astfel devenind, pentru vane considerente politice, luptatori împotriva Singurului de la Care le putea veni ajutorul adevărat) și ajunge la observarea modului în care lecțiile trecutului sunt uitate, astfel incat istoria tinde sa se repete, prin raspandirea ereziei ecumenismului, in zilele noastre.

Parintele Theodoros Zisis a reprezentat Patriarhia Constantinopolului si Biserica Greciei în întâlniri interortodoxe si intercreștine. A participat la dialogul cu Vechii-Catolici si cu Romano-Catolicii si la intrunirile interortodoxe de la Geneva pentru pregatirea Marelui Sinod Ecumenic. A elaborat numeroase enciclice ale Patriarhiei Ecumenice, fiind teologul de marca al acestei patriarhii. A respins cu hotarare uniatia (metoda de prozelitism Romano-Catolic) alaturi de teologi Romano-Catolici si Ortodocsi la Freising si Munchen, în iunie 1991.

A atacat Acordul de la Balamand in care se incerca un nou tip de uniatie din partea Romano-Catolicilor (acord ce va fi respins oficial de catre Bisericile Ortodoxe la Baltimore in anul 2000), motiv pentru care va fi oprit de a continua dialogul cu Romano-Catolicii din partea Patriarhiei Constantinopolului, datorită manevrelor diplomatice ale Romano Catolicilor, în întâmpinarea cărora a venit lipsa de conștiință dogmatică a unor înalți prelați ortodocși.

Alaturi de parintele Ioannis Romanidis, este considerat cel mai important teolog patrolog contemporan, cu zeci de traduceri din greaca veche in neogreaca, cu zeci de cărți scrise care au revigorat patrologia din secolul nostru, aducându’i pe Sfinții Părinți aproape de tinerii teologi și făcându’i accesibili tuturor crestinilor ortodocsi, prin traspunerea simpla si obiectiva a învățăturii.

Surse:  Documente din Arhivele Vaticanului, vol. Ierarhi și Mitropolia bisericii ortodoxe din Transilvania și Ungaria, de V.Mangra,1908; vol.Mitropolia Românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania, de Valeria Soroștineanu,1916; vol. Istoria Bisericii românești, vol.I,N.Iorga; vol. Cestiuni din dreptul și istoria Bisericii Unite -1893, Augustin Bunea; vol. Sate și preoți din Ardeal, Nicolae Iorga; vol. Românii în arhivele Romei, a lui I.Dumitru-Snagov; vol. Studii de literatură,1971, Iosif Pervain, Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, ed. IBMBOR, Bucuresti 1992, Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în Credinţa Ortodoxă, apărută cu binecuvântarea P.S. Eftimie, Episcopul Romanului, Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 2000, cuvantortodox.ro, aurelciceoan.wordpress.com, eresulcatolic.50webs.com

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ROMÂNII DIN UNGARIA SUNT PESTE 118.000 !


Deși la ultimul recensământ românii apar în cifre oficiale doar 35.641 persoane, numeroase semne de întrebare se ridică din alte cifre prezentate în aceleași statistici. La rubrica: NU RĂSPUND, FĂRĂ RĂSPUNS sunt trecute un număr aproape neverosimil de mare de ”indeciși”: 1.398.731 persoane, raportat la întreaga populație.


Da, există și o astfel de rubrică, dar in opinia mea conspiraționistă, doar pentru a masca cifrele reale ale unor minorități și pentru ca impactul să nu fie atât de dramatic pentru oficialități, găselnița lor este această rubrică. Aceeași situație la rubrica ALȚII: 95.143, deci un total de 1.493.874 de persoane a căror etnie nu o știm. Convenabil, nu’i așa?
Pe noi ne interesează minoritatea românească și vom încerca să ne ”uităm” în spatele cifrelor, adică acolo unde oficialitățile ungare nu vor să știm ce ar putea fi. Dacă facem câteva calcule simple ajungem la următoarea realitate probabilă:
Minoritățile naționale însumează 644.524 persoane, în care nu sunt incluși cei rezidenți, imigranții, în general cei ce nu sunt nativi ai statului ungar: arabi, chinezi, ruși și vietnamezi. Raportul românilor in masa minorităților naționale este de 5,53%, Acest procent aplicat la ”persoanele fără etnie” ne relevă un număr potențial de 82.610 români, care împreună cu cifra oficială rezultă un total de 118.250 români.
Cunoscând politica de maghiarizare a Ungariei dintotdeauna, este evident că această cifră este doar parțială și insuficientă pentru a reda și a cunoaște adevărul.
Ce ar mai fi de remarcat? Interesante sunt diferențele la distanța a 10 ani între recensăminte.
Dacă în 2001 se declarau doar aproximativ 570.000 de persoane ”fără etnie”, azi cifra celor care au prins curaj, este de trei ori mai mare, ceea ce este îmbucurător, pentru că nu ar fi exclus ca în 2021, dacă se menține trendul, să avem jumătate din populația Ungariei de altă etnie decât cea majoritară, coroborat cu un spor negativ al Ungariei de – 4.
Cifrele nu sunt irealiste, deorece ele se coroborează cu situația electorală și confesională a Ungariei, care păstrează același trend: românii alături de celelalte minorități prin curaj.

STATISTICA CONFESIUNILOR DIN UNGARIA

Aceeași situație se păstrează și în statistica comunităților religioase. Persoanele care nu’și declară confesiunea sau nu răspund sunt 2.700.000 de persoane, adică un neverosimil procent de 30 % de persoane ”nehotărâte”.

Dacă studiați rubrica greco-catolicilor până în 2001 situația lor a fost pe un trend crescător, până când în 2011 au suferit subit un regres inexplicabil, îngroșând efectivul nehotărâților, sau celor care nu răspund. Situația ortodocșilor nu este nici ea mai bună, ea suferind scăderi din 1949, permanent. Practic cu excepția celor două poziții unde se înregistrează un crescendo constant, ateii și alte culte, toate celelalte confesiuni marchează un regres subit în 2011, dar în aceeași situație nu se aflau și celelalte culte în 2001, când alături de rubrica celor din alte confesiuni (probabil baptiști, penticostali, martorii lui Iehova, ș.a.) și a ateilor, greco-catolicii erau pe un trend crescător, ceea ce lasă loc de speculații, în opinia mea.

Situația confesiunilor: cu roșu în scădere, catolicii.

Deși, nu avem nicio confirmare oficială putem observa, scăderea dramatică a catolicilor și reformaților printre declaranți, confesiuni tradiționale statului ungar, care în 1949 însumau 8.254.000, iar în 2001, peste 6.911.000, situația în 2011 a devenit dramatică deoarece cele două confesiuni nu mai înregistrau nici 50 % din totalul populației 4.844.000. Motiv pentru care statul ungar a trebuit să reacționeze, ”găselnița” oficialităților a fost elaborarea în chestionare și îngroșarea (umflarea) segmentului celor care nu răspund. Dar, realitatea este lesne de constatat, biserica reformată și catolică au înregistrat un recul serios în ultimii 60 de ani, ceea ce reprezintă un semnal important pentru autorități, și în primul rând pentru biserică. Una din explicații la care ne putem gândi fără a sonda opinia publică, se datorează tradiției străvechi de coerciție asupra persoanelor ”necredincioase” străine de biserica oficială, dar și a credinciosului în general. Fenomenul poate avea cel puțin două dimensiuni, dar noi nu analizăm decât acea latură care poate ascunde resentimente de veacuri pentru biserică. Aceste resentimente se transmit în familii sau în comunități, precum ar fi cele ale minorităților, dar și a comunităților convertite în timp.  Îngroșarea rândurilor ateilor și a non-declaranților poate ascunde și o creștere semnificativă a rândurilor de credincioși din confesiunile care au fost persecutate de’a lungul vremurilor: ortodocșii și greco-catolicii, care în opinia mea, nu sunt doar 200.000, ci cel mai probabil undeva între 500.000-1.000.000 de credincioși, poate mai mulți. În spatele acestor cifre aflându’se evident foarte mulți români.

Alegerile din 1994, cu roșu sunt voturile românilor

Creșterea numărului românilor în statisticile oficiale este explicabilă, deși ea nu este încurajată datorită creșterii extremismului unor partide, precum este partidul cu orientare extrem-naționalistă: Jobbik. Evoluția acestei creșteri o constatăm studiind rezultatele alegerilor din ultimii ani.

Reprezentarea și apartenența votului etnic românesc din Ungaria a evoluat în doar 16 ani. De la alegerile din 1994 (sus), la alegerile din 2010 se observă în foto de mai jos. Această diferență dovedește că sub acele nume maghiarizate de pe buletinul de vot, bat inimi de români (foto jos).
Buletin de vot din 2011

”Numărul Românilor din județele șesului Tisei este astazi de aproximativ 60.000 suflete. Pentru cunoașterea vieții lor spirituale ca și pentru studierea manifestărilor legate de vieața lor materială, este necesară înființarea acelui institut menit „studiului Românilor de peste hotare. Chemarea acestui institut ar fi să se îndeletnicească, cu cercetarea – sub toate aspectele – a insulelor etnice românești rămase departe peste granițele României, pe meleaguri străine, unde astăzi frații noștri luptă cu nespus de mari greutăți, pentru a’si apăra ființa etnică.” (Prof. ST. MANCIULEA)

„Fiecare loc de pamânt are o poveste a lui, dar trebuie sa tragi bine cu urechea ca s’o auzi, si trebuie si un dram de iubire ca s’o întelegi”. (N. IORGA)


Sursa: ksh.hu/docs   en.wiki

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI