DECEBALUS…PER SCORILO

Vasul cu inscripția ”Decebalus…Per Scorilo”
Probabil cel mai celebru artefact găsit de arheologi la Sarmizegetusa Regia, vasul cu inscripția ”Decebalus per Scorilo” a iscat multe discuții și continuă să își păzească tainele. Informațiile arheologice făcute publice sunt destul de puține, iar sensul inscripției încă nu este pe deplin lămurit.

Câteva variante de interpretare a inscripției ”Decebalus…Per Scorilo”?

Lipsa de informație referitoare la orice temă, lasă loc imaginarului. Acolo unde istoria nu ne’a dat niciun indiciu, nevoia noastră de a găsi o explicație, de a modela trecutul conform dorințelor noastre, ne’a făcut să căutăm argumente, dovezi circumstanțiale, analogii, pentru a completa puzzle-ul.

Imaginea astfel obținută nu este neapărat ”adevărul istoric”, ci adevărul pe care ni’l doream, cel care ne legitimeaza, cel de care avem nevoie.

Una dintre cele mai controversate inscriptii din istoria romanilor o reprezintă textul format din trei cuvinte scrise în oglindă și în sensuri diferite (foto 1), aflată pe un vas descoperit în Munții Orăștiei la Grădiștea Muncelului:

1. DECEBALVS

2. PER

3. SCORILO

Prin forma sa conică, dimensiuni, datorită orificiilor practicate în două grupuri de câte două sub buza îngroșată, vasul este un unicat în ceramica getică. Sub buză, înainte de ardere, au fost imprimate de patru ori câte două ștampile. Prima conține încadrat într’un cartuș dreptunghiular cuvântul ”DECEBALVS” iar cealaltă într’o casetă similară cuvintele ”PER SCORILO”.

Din cele patru ştampile s’au păstrat întregi doar două, iar din a treia doar prima parte, ”DECEBALVS”. Cele două inscripții nu sunt dispuse în același rând, iar cea de a doua este imprimată răsturnat. Acest fapt ne duce cu gândul că este vorba de două texte total separate. Inscripția se poate citi și traduce și în forma pe care au propus’o majoritatea istoricilor, dar se poate citi și în alte chei, calea spre speculații fiind deschisă oricui, mai ales că această inscripție este unică și nu avem un precedent sau un model. La un lucru despre care nu ai informații, poate să fie orice. Odată cu publicarea informațiilor despre vas au apărut și primele interpretări.

Constantin Daicoviciu, cel care a condus primele sapaturi sistematice în zonă (1954) și care a găsit mai multe fragmente din vas a propus traducerea textului în limba getică (”limba dacă” cum eronat se mai vehiculează), prin: ”Decebal, fiul lui Scorilo”, cuvântul ”PER” neputând însemna decât ”fiu” în limba getică în accepțiunea acestuia, argumentând cu existenta unor patronime de felul Ziper, Seiciper etc.

Decebalus era clar cine era, cât despre Scorilo, acesta apare menționat în Getica lui Iordannes, ortografiat Coryllus și în Stratagemele lui Frontinus, scris Scorylus.  Daciștii au îmbrățișat imediat teoria venită în sprijinul viziunii lor despre ”statul geto-dac”.

O alta interpretare dată inscripției a fost ”Decebal prin Scorilo”. I.I.Russu, cel mai mare specialist în ”limba traco-dacă” cum o denumește dânsul, a considerat că Decebalus este un nominativ latin clar, iar cuvântul per poate fi prepoziţia latină per ”prin” sau ”pentru”. Decebalus, poate chiar regele, ar fi proprietarul atelierului, iar Scorilo, olarul.

Pentru ambele teorii exista argumente și contra argumente, reputați istorici și specialiști situându’se de ambele parți.

Există și alte interpretări, unele mai elaborate și mai fantasmagorice decât altele. După Adrian Bucurescu, autorul ”Daciei secrete”, traducerea corectă este ”Creat pentru casa lui Decebal”. Scorilo semnifică în ”limba dacă” creat, scris împodobit, iar particula ”VS” terminația de la Decebalus se referă la noțiunea ”casă”.

”Decebal este cel ce controleaza puterile lui Scorilo” este altă tălmăcire a celor trei cuvinte presupuse a fi în limba dacă. Decebal este dor un titlu care arată cât de evoluată spiritual era persoana care îl purta, iar Scorilo face referire la Zorilă (în denumire populară), deci la Sirius.

O altă explicație pe care am gasit’o este că motivul pentru care ștanța ”PER SCORILO” apare scris cu susul în jos este aceea că romanii, chiar dacă erau analfabeți trebuiau să verse conținutul vasului numai pe o parte, cea cu scris, și aceasta era marcată. La golire se murdarea o singură parte de fiecare dată. ”PER SCORILO” însemnând într’un dialect al peninsulei italice: ”pentru scurgere”. De remarcat că inscripția se găsește lângă orificiile care ar putea fi de scurgere.

Interiorul vasului. În partea de sus se vede una dintre cele două perechi de orificii.

O inscripție greu de interpretat

Cele patru perechi de ștampile fuseseră aplicate înainte de ardere, în pasta moale a vasului, însă inversate, de la dreapta la stânga, iar unele cu capul în jos. Se pare că cel care le’a aplicat nu știa care este sensul acestora.

Literele sunt latinești și sunt în relief. Specialiștii spun că forma lor trimite spre sfârșitul sec. I d.Hr., ca de altfel întreg contextul arheologic în care a fost descoperit vasul. Deci, vremea lui Decebal.

 

Inscripția avea să iște dezbateri aprinse încă din 1803. Pentru Török era prima dovadă că situl este roman. Avea să își schimbe însă părerea după săpăturile fiscului austriac din 1803-1804, pentru că materialele scoase din săpătură aveau să demonstreze că ruinele nu au aparținut romanilor. Dezbaterile din epocă nu au putut elucida sensul inscripției, mai cu seamă că nu se cunoștea și cealaltă parte a ei, care conține numele lui Decebal.


Fragment din manuscrisul lui Kemény Jozsef, aparținând abatelui Karl Eder, în care se discută despre inscripția PER SCORILO descoperită de Paul Török în 1803

Imediat după descoperirile din 1954-1955 s’au lansat două interpretări: este o inscripție în limba latină, care arată cui aparține vasul și cine l’a executat, sau o inscripție în limba getică, ce spune că Decebal este fiul lui Scorilo. Ambele interpretări lasă întrebări fără răspuns. În vremurile recente, au fost propuse ”rafinări” ale celor două versiuni, în încercarea de a rezolva necunoscutele din ecuație. Numărul celor care s’au ocupat de această inscripție este mare. Au înflorit și interpretările fanteziste, cărora nu le vom acorda atenție aici.

Trebuie subliniat însă că pentru ca o interpretare să aibă șanse să fie veridică, e necesar să se ia în calcul toate detaliile contextului în care a fost găsit vasul. O ”traducere” matematică, cu tot felul de trimiteri și analogii la rădăcini indo-europene, la albaneză, latină sau alte limbi, poate fi înșelătoare, în absența datelor despre locul descoperirii inscripției, funcționalitatea vasului etc.

Dacă am lua nenumăratele sensuri ale rădăcinei proto-europene *per, ne vom afla în fața unei multitudini de interpretări.

1. În Proto-europeană, avem cel puțin cinci sensuri ale rădăcinii *per-:

–  ”înainte” și, prin extensie, ”în față, înainte, în primul rând, prin, în fața, șef, spre, aproape, împotriva” etc.

– „a conduce, a trece peste”.

– ”a încerca, a risca”, un sens extins de la rădăcină * per- (1) ”înainte”, prin noțiunea de „a conduce peste, a apăsa înainte”.

– ”a lovi”

–  ”a circula în, a vinde”, un sens extins de la rădăcină * per- (1) ”înainte, prin” prin noțiunea de ”predare” sau ”distribuie”.

Având aceste 5 sensuri putem să speculăm:

”Decebal, conducătorul lui Scorilo”, ”Decebal, înaintea lui Scorilo” etc.

2. Inscripție în limba getică

Prima interpretare (și cea care a făcut cea mai strălucită carieră) îi aparține coordonatorului săpăturilor de atunci, arheologul Constantin Daicoviciu: ar fi vorba de o inscripție în limba getică, ce se traduce ”Decebal, fiul lui Scorilo”.

Per ar fi cuvânt getic și ar însemna ”copil”, înrudit cu latinescul ”puer” și presupus în antroponime getice și iliro-tracice compuse de tipul Ziper, Seiciper (al șaselea fiu), Eptaper (al șaptelea fiu) și altele. Interpretarea lasă multe întrebări fără răspuns, iar nu puțini au fost cei care au încercat să rezolve necunoscutele acestei ”traduceri”.

a. Prima problemă este aceea legată de aspectul latinesc al inscripției. Lăsând deoparte alfabetul utilizat, toate cele trei cuvinte au aspect latin: Decebalus are o desinență latină, per este identic cu o prepoziție latinească, iar Scorilo are de asemenea aspect latinesc, fie că e vorba de un dativ/ablativ de la Scorilus, fie că e vorba de un nominativ Scorilo, cu o temă consonantică, atestat exact așa într’o inscripție latinească din Pannonia.

Dar totul are o rezolvare. Dan Alexe, de exemplu, susține că -us este, de fapt, de o terminație getică, identică cu cea din latină, căci ambele sunt limbi indo-europene. ”Coincidența” asta cu iz dacopat trebuie confruntată cu inscripția (latinească!) din Moesia Inferior în care numele lui Decebal apare flexionat Decibalm, alături de Mamutzim, ambele fiind la cazul ablativ/instrumental, cu o desinență nevocalică, desigur nelatinească (CIL III 7477). Dacă numele ar fi avut o temă vocalică, aceasta ar fi trebuit să se regăsească și la celelalte cazuri. Inscripția este pusă de o femeie getă, foarte probabil vorbitoare nativă a acestei limbi, într’o latină ce pare ”contaminată” de limba sa maternă.

Altă rezolvare găsește Sorin Olteanu, într’un text publicat pe internet și între timp dispărut. El crede că este o inscripție getică ușor latinizată, și o traduce la fel ca Daicoviciu, admițând, în plus, că Scorilo se află la cazul genitiv (getic). Adică Decebalus e latinizat, dar Scorilo nu. Ideea în sine merită atenție, dar e forțată utilizarea explicației cu latinizarea doar acolo unde ne convine.

b. A doua problemă este cea a cuvântului per, tradus prin ”copil”. Fiind un cuvânt monosilabic, poate avea o multitudine de interpretări, în diverse limbi. Se invocă însă un punct de sprijin: s’ar ști, din alte surse, că Decebal e fiul lui Scorilo. În realitate nu știm nimic, sunt doar speculații. Iordanes pomenește un rege Coryllus, care a domnit după Burebista și Comosicus. Depărtarea este mult prea mare pentru a fi tatăl lui Decebal. Frontinus pomenește de un Scorylo, o căpenie a geților din vremea războaielor civile de la Roma.

Inițial s’a afirmat că este vorba de războaiele civile dintre Augustus și Antonius, de altfel singurele care meritau acest nume. Perioada părea să coincidă cu cea în care domnise Coryllus al lui Iordanes, deci putea fi vorba de unul și același personaj. Dar, după ce s’a descoperit vasul cu inscripția, Constantin Daicoviciu a decis că Scorylo al lui Frontinus este tatăl lui Decebal, iar arma civilia erau, de fapt, tulburările din preajma morții lui Nero, din anii 68-69 d.Hr.: numai bine cât să’i iasă calculul pentru filiația dintre cei doi. Întreaga demonstrație este trasă de păr. În opinia mea, nu există nici un indiciu că Scorilo ar fi fost tatăl lui Decebal, mai ales că acesta din urmă i’a urmat la tron lui Duras/Diurpaneus, nu presupusului său tată (dar nici asta nu e o problemă pentru Daicovici: Duras putea fi frate cu Scorylo și unchi al lui Decebal…).

Oricât s’au dat peste cap, istoricii nu au reușit să demonstreze convingător că Scorilo din inscripția de pe vas este tatăl lui Decebal. Dar nici cu lingvistica nu stăm mai bine. Dacă per este cuvânt getic și înseamnă ”copil”, ce facem cu copil, care este considerat cuvânt getic (cu echivalent în albaneză), și prunc, de asemenea considerat getic?

Noroc că per a dispărut, altfel aveam prea multe sinonime. Dar sigur a existat, că altfel nu iese traducerea inscripției…

Încă două observații. Mai întâi, limbile indo-europene fac o diferență clară între ”copil” și ”fiu”, pe care le desemnează prin cuvinte diferite (chiar dacă în unele există o sinonimie parțială între cele două). Ar fi fost de așteptat să se folosească cuvântul pentru ”fiu” în această situație. Apoi, filiația se exprimă, în cele mai multe limbi indo-europene, prin cazul genitiv (și atât): ”cutare al lui cutare”. Este, de altfel, forma clasică de exprimare a patronimicului în greacă, de exemplu. Deci ar fi fost de așteptat o formulă care să însemne ”Decebal al lui Scorilo”.

Dar, evident, trebuie luate în calcul și excepții.

În toată această încurcătură cu per = ”copil”, iată că același Dan Alexe găsește o ”rezolvare”: ”per” este getic, dar nu înseamnă ”copil”, ci ”pentru”, la fel ca albanezul për. Adică inscripția, tot getică, s’ar traduce: ”Decebal pentru Scorilo”.

Rezolvarea este ingenioasă, numai că nu e sănătos să ne uităm doar în curtea albanezilor: oare cum se spune ”pentru” în limbile romanice? În italiană, de exemplu? Ei? Latinescul pro cu sensul ”pentru”, a fost înlocuit de per în latina târzie, devenit por în unele zone, rămas per în altele.

Cam multe coincidențe: și în getică și în latină terminația -us, și în getică, și în latină per înseamnă ”pentru”. Și cum decidem dacă e în getică sau în latină, dacă sună identic în ambele?

În ce’l privește pe Scorilo, ar fi un acuzativ getic, spune Alexe, cu o desinență nazală, pe care geților le’a fost dificil să o redea. Adică dacă nu e și nu e, înseamnă că le’a fost greu să o pună. Trecem peste faptul că numele Scorilo este redat identic, dar la nominativ, într’o inscripție latinească. Sau să nu trecem?

c. În sfârșit, ce’a de’a treia problemă este cea semantică, valabilă pentru cei care susțin că ”per” înseamnă ”copil”: ce sens ar avea această inscripție în contextul în care era utilizat vasul? De ce ar scrie cineva pe un vas ceramic, de patru ori, că Decebal este copilul lui Scorilo? Cui s’ar adresa acest mesaj?

3. Inscripție în limba latină

I.H. Crișan este cel care a descoperit primele fragmente în 1954. El a afirmat de la început că este vorba de o inscripție în limba latină (v. de ex. Burebista și epoca sa, 1977, p. 442-443), interpretare la care au subscris ulterior mai mulți specialiști. Cele două nume sunt considerate antroponime aparținând proprietarului vasului și olarului. Astfel, inscripția ar spune că vasul îi aparține lui Decebal și a fost făcut prin intermediul lui Scorilo, adică ar fi o simplă marcă de olar:

Decebalus [fecit] per Scorilo. ”Decebal [l’a făcut] prin Scorilo”.

Nici această interpretare nu e lipsită de semne de întrebare.

a. Prima întrebare: cine erau, în acest caz, Decebalus și Scorilus? Cei care susțin această ipoteză cred că ar putea fi două personaje oarecare, ambele nume fiind frecvente în arealul getic, sau că ar fi vorba de regele Decebal și un meșter olar pe nume Scorilus. Ar fi într’adevăr o coincidență interesantă ca cei doi (proprietarul de vas și olarul) să poarte numele a doi regi geți, dintre care unul cu siguranță contemporan cu ”proprietarul” vasului și locuind la doi pași de acesta. Dacă însă admitem că Decebal este însuși regele, care sunt criteriile pentru a afirma că Scorilo din inscripție nu aparține și el casei regale, ci este doar un meșteșugar?

b. A doua întrebare: ce caz gramatical are Scorilo? Dacă inscripția e în latină, e clar că Decebalus e la nominativ, iar per este o prepoziție care cere acuzativul. Nu e deloc clar însă ce e cu forma Scorilo. Cum am arătat mai sus, acest nume este cunoscut din alte două surse literare, ca nume de rege, dar apare și în inscripții latinești mai târzii, (un libert Scorilo, în CIL III 13379, la Aquincum, în Pannonia).

Există două soluții:

A) Scorilo este un ablativ, folosit greșit după prepoziția per, în loc de acuzativ. Nominativul ar fi Scorilus, de declinarea a II-a, adică o formă apropiată de Coryllus al lui Iordanes. Greșeala este destul de frecventă în latina provincială. Chiar în Dacia romană sunt atestate câteva astfel de greșeli: per Proculo (Romula), per Sironia (Salinae), per Valerio Valeriano (v. Sorin Stati, Limba latină în inscripțiile din Dacia și Scythia Minor, 1961, p. 105).

B) Scorilo este un nominativ de declinarea a III-a consonantică, așa cum îl găsim și la Frontinus și în inscripția din Pannonia. În acest caz, am avea o latină de tip ”lingua franca” sau ”basic english”, aparținând unui get care nu știe să decline și a pus totul la nominativ. Un soi de flexiune analitică, fără desinențe la cazurile oblice.

c. A treia întrebare: dacă e vorba de o banală marcă de olar, de ce nu mai există nici o astfel de marcă în toată zona capitalei Regatului Getic? C.C. Petolescu vede dificultatea acestei probleme și vine cu o soluție: o nouă interpretare (Decebal, regele dacilor, 2016, p. 49).

Da, inscripția este latină, spune el, dar nu e o marcă de olar, ci o dedicație: vasul este dedicat lui Scorilo de către Decebal, per având sensul ”pentru”, care, așa cum am arătat mai sus, îl înlocuiește pe pro în latina populară.

Inscripția s’ar traduce, în acest caz: ”Decebalus pentru Scorilo”, unde Scorilo putea fi tată, frate, fiu sau altă rudă a regelui Decebal.

Nu’i așa că ne’am întors la Dan Alexe, care traduce exact la fel, însă din limba getică?

Se vede din toate cele de mai sus cât de dificilă este chestiunea interpretării acestei inscripții. Dificultatea vine tocmai din faptul că avem doar trei cuvinte, dintre care două sunt nume proprii, iar al treilea poate însemna orice ne dorim noi. Concluzia imediată este că nu se poate da o rezolvare cu date atât de puține.

E frustrant, dar ar trebui să ne mulțumim cu atât. Trebuie să admitem că textul are aspect latin, dar poate fi atât în latină, cât și în getică, latinizat. Restul sunt speculații. Nu trebuie să uităm că nu cunoaștem funcționalitata vasului, nu știm ce făceau cu el. Trebuie luată în calcul și varianta unui mesaj care ne scapă total, care poate avea legătură chiar cu utilizarea vasului sau care consfințea vasul ori conținutul său.

Discuția rămâne deschisă.

Concluzii

Singurul lucru util pe care îl putem face este să ne întoarcem la datele arheologice și să le coroborăm cu cele lingvistice. Proprietarul casei în care a fost găsit vasul era cu siguranță un personaj foarte important, câtă vreme poseda un vas unic, ce purta și ”semnătura” lui Decebal. Cei care au numit ”palat” această casă nu au exagerat prea tare: proprietarul putea fi într’adevăr un membru al casei regale.

Complexul celor șase terase trebuie privit din această perspectivă: era aproape de instalația de apă a orașului, era alcătuit din clădiri importante, între care una este cea a medicului posesor de trusă chirurgicală, iar alta este marea clădire circulară cu vasul inscripționat. Era, probabil, unul dintre cele mai importante nuclee ale Sarmizegetusei civile (dacă nu cel mai important).

Date noi ne’ar putea aduce în primul rând arheologii. Cum ar fi să se reia săpăturile pe ”Platoul cu șase terase”, dat fiind că trei din cele șase au rămas necercetate?

Sau au fost cercetate, dar nu s’a făcut public ce s’a descoperit?

Scurt istoric al descoperirii

Puțini cunosc adevărata istorie a descoperirii fragmentelor ceramice ștampilate cu numele lui Decebal și al lui Scorilo: o istorie destul de neobișnuită, în care hazardul a jucat un rol deloc de neglijat.

La începutul secolului al XIX-lea, descoperirile de comori în zona ruinelor de la Grădiștea Muncelului alertau oficialitățile. În luna iunie a anului 1803, procuratorul fiscal Paul Török pornea la drum, spre străvechiul oraș din munți, pentru a vedea locul în care sătenii găsiseră aur cu un an înainte. Cum văile nu erau practicabile la acea vreme, singurul mod în care se putea ajunge în sit din Lunca Grădiștii, era pe coama Dealului Grădiștii, pe vechiul drum dacic. Se traversa, așadar, așezarea civilă de vest, până la Poarta de Vest a fortificației. Török a fost atent pe unde a trecut și a consemnat, într’un raport ulterior, descoperirile întâmplătoare pe care le’a făcut. Între acestea se număra și un fragment ceramic, cu inscripția (în transcrierea propusă de el) PER Sco Rilo. Nu se spune unde anume a fost găsit, nici în ce context, dar pare să fie vorba de un fragment aflat la suprafața solului, căci procuratorul nu avea timp de săpături în acel moment.

În 1954, cercetările sistematice conduse de Constantin Daicoviciu au abordat câteva terase din așezarea civilă. Pe una dintre acestea, situată în apropierea iazului, arheologul I.H. Crișan a găsit un fragment ceramic cu ștampila DECEBALVS și un al doilea, cu ștampila PER SCORILO.

În anul următor au fost scoase din pământ mai multe fragmente, care erau prinse între rădăcinile unui fag, și s’a constatat că aparțin unui vas de mari dimensiuni. Au existat patru seturi a câte două ștampile aplicate simetric, sub buza vasului, compunând inscripția DECEBALVS PER SCORILO. Lipsea o singură ștampilă cu PER SCORILO – cea găsită în 1803 – însă la vremea aceea nu era cunoscut raportul lui Paul Török… Acesta avea să fie publicat după câteva decenii și, abia atunci, se va afla că bucata lipsă fusese găsită cu un secol și jumătate înainte și, foarte probabil, pierdută între timp.

Un vas ieșit din comun

Vasul care poartă această inscripție este unul cu totul ieșit din comun. Avea forma unei pâlnii și a fost lucrat la roată, din lut roșiatic. Dimensiunile sale (raportate la forma ciudată a vasului) sunt impresionante: înălțimea 75 cm, diametrul gurii 125 cm, iar cel al fundului de doar 6 cm (cifrele variază puțin de la un autor la altul). Buza îngroșată a fost străpunsă de patru perforații, situate față în față două câte două, care sugerează, spun specialiștii, că vasul era suspendat.

Totuși, nu cred că putem vorbi despre suspendarea unui vas de asemenea dimensiuni fără să îi cunoaștem greutatea – atât gol, cât și plin cu diverse substanțe. Nu am găsit asemenea calcule, așa că am purces și le’am făcut. Luând în considerare o grosime a peretelui de 3 cm (cât consemnează raportul de săpătură) și o densitate medie a ceramicii de 1-1,1 kg/dm3, am obținut o greutate a vasului gol de peste 60 kg. Capacitatea lui era de 187 litri. Umplut, fie și parțial, probabil depășea 100 kg. La acestea se adaugă faptul că orificiile erau foarte mici, deci prin ele nu putea trece un fir sau un lanț solid care să susțină o asemenea greutate.

Șansele ca acest vas să fi fost suspendat sunt aproape nule. Mai degrabă era așezat pe sol, pe un suport, iar micile orificii serveau la atașarea de vas a unor elemente funcționale (vasul trebuia apucat cumva și manipulat) sau decorative. Ne putem imagina și că vasul era adâncit în pământ, însă acest lucru ar fi trebuit să fie evidențiat de săpătura arheologică: or, raportul arată că toate fragmentele se aflau pe podeaua casei.

La ce putea servi un asemenea vas? S’a afirmat că este vorba de un vas de cult. Arheologul I.H. Crișan susține că este un unicat în lumea dacică, nimic similar nu se mai poate identifica între miile de vase ceramice dacice cunoscute până acum. Mai mult, nici în afara granițelor Geției nu s’au putut găsi analogii pentru acest vas – nici la greci, nici la romani, nici la celți.

Totuși, spune I.H. Crișan, există câteva analogii pentru forma vasului: bolul conic de la Popești, din lut (publicat de Radu Vulpe în MCA VII, 1960, p. 330), și cupele de argint din tezaure getice precum cel de la Sâncrăieni – în ambele cazuri fiind vorba de exemplare de mici dimensiuni. O analogie pentru un vas cu aceste dimensiuni și această formă nu există nicăieri.

Vasul conic de la Popești

Nu am găsit informații sau interpretări cu privire la modul în care putea fi utilizat acest vas, ce se punea în el. Se ardeau în el substanțe, mirodenii? Nu știu dacă s’au găsit urme de ardere (secundară) pe pereții vasului. Era umplut cu lichide?

Putem doar specula, în lipsa altor date și a unor analogii.

Unele interpretări sunt anulate de calculele de mai sus. C.C. Petolescu susține că vasul fie servea la un ritual legat de cultul morților, fie mai degrabă era un capac de urnă funerară. El presupune că Decebal s’a îngrijit de mormântul unei rude apropiate (tată, frate, fiu), încercând să’i eternizeze memoria. Trecând peste faptul că până acum nu s’a identificat nici un mormânt și nicio urnă în zona capitalei Regatului Getic și că vasul a fost găsit în interiorul unei clădiri cu inventar domestic, e totuși greu de imaginat cum ar fi arătat acea urnă, dacă doar capacul ei avea peste 60 kg și 1,25 m diametru.

Dacă este un vas de cult, se pune întrebarea ce căuta în așezarea civilă, într’o locuință cu inventar obișnuit (cum se va vedea mai jos): se practicau și acolo ritualuri, în contexte mai puțin ”oficiale”?

Ne’am fi așteptat ca un astfel de vas să fie descoperit în zona sacră, unde se concentrează templele și alte amenajări considerate a avea rol religios.

Lipsesc multe fragmente din vas: C. Daicoviciu spune că au fost duse de la fața locului de căutătorii de comori. Poate că echipa lui Török a luat nu doar fragmentul cu inscripția, ci mai multe bucăți găsite la suprafață.

Vasul a fost reconstituit și expus la Muzeul Național de Istorie București, pe un stativ special. Din păcate, valoroasa piesă nu mai poate fi văzută astăzi, din pricina faptului că muzeul este închis (situație ce durează de mai mult de un deceniu).

O altă variantă propusă este că acest vas, cel mai probabil se folosea ca de altfel și discul de andezit, ca un Astrolab, care era umplut cu apă atunci când era necesar să se facă observaţii ale bolţii cereşti reflectată pe suprafaţa apei. Pe discul de andezit se putea observa chiar mişcarea stelelor în raport cu piesele în formă de T, apreciindu’se deplasarea lor unghiulară, posibil prin intermediul unui instrument gen teodolit, plasat chiar în centrul Astrolabului, unde era plasat şi cel ce făcea observaţiile.

Spre această ipoteză conduce şi prezenţa acelui canal tangenţial la disc, trecând pe sub el, şi faptul că discul era prevăzut cu un orificiu în formă de pâlnie pentru scurgerea apei, la încheierea observaţiilor apa fiind deversată în acelaşi canal alăturat.

Discul de piatră numit ”Soarele de Andezit”, era cel mai probabil un astrolab

Unii istorici au lansat aberanta idee că geții aveau ritualuri de sacrificii umane şi de aceea era prevăzut acel orificiu, chipurile pentru a se scurge sângele sacrificaţilor în sol. Asemenea ipoteze nu mai au rost în lumina celor arătate până la acest punct, adevărata funcţie a Soarelui de Andezit fiind aceea de instrument de prospectare a cerului. După cum se vede nu e de ajuns să fi arheolog sau istoric şi atât, ca să înţelegi rostul şi informaţia încifrată în construcţiile geților.

Trebuie să fi şi un pic matematician, şi fizician, şi astronom, şi chiar piramidolog pentru a aborda şi a înţelege ştiinţa strămoşilor noştri, care dezminte imaginea de popor barbar creionată de duşmanii ascunşi și cei la vedere ai geților. Vor trebui cercetate şi alte zone cu construcţii, din perioada veche a lui Burebista şi, cu siguranţă, vor apărea şi alte surprize legate de construcţiile fabuloase și obiceiurile neștiute ale geților.

O dovadă a faptului că în jurul discului era o coroană este spaţiul liber dintre ”săgeata” de piatră care indică Nordul şi discul Astrolabului, spaţiu ce a fost completat (posibil de arheologi) cu o piatră, care se vede de la o poştă că diferă de celelalte pietre ce configurează săgeata.

Dacă era o platformă pentru sacrificii nu se explică forma circulară, căci mai simplu s’ar fi realizat o platformă poligonală, după cum nu aveau nici un rost acele piese în formă de ”T”. Apoi, de ce era nevoie de o ”săgeată” de piatră care să arate Nordul, la o asemenea platformă destinată sacrificiilor? Gradul de precizie în realizarea Soarelui de Andezit nu justifică folosirea lui ca platou pentru sacrificii, ci arată, mai degrabă, că e vorba despre un instrument pentru observaţii. Cu siguranţă viitorul va demonta şi această prejudecată conform căreia geții practicau sacrificiile umane, concepţie bazată doar pe zvonuri istorice lansate de unii, care nu ştiau nimic sigur despre adevărata credinţă şi cunoaştere a geților, ce era păstrată într’un cerc restrâns de iniţiaţi şi nu era împărtăşită oricărui ”turist” care le călca plaiurile.

Văzut ca un Astrolab, discul de andezit (posibil și vasul ”Decebalus…per Scorilo”) apare ca un aparat sofisticat, unic în istoria lumii, ce foloseau la observaţiilor astronomice şi ajuta la calibrarea fină a Calendarului, plasat în imediata apropiere. În acest sens pledează şi piesele în formă de T, ce erau dispuse precis pe un cerc cu raza de circa 3,04 m, trasat pe suprafaţa discului, iar măsurile lui sunt foarte riguros exprimate în degete şi coţi piramidali, fapt ce va fi demonstrat mai jos.

Pe de altă parte, implicarea factorului obsesiv al Piramidei în Calendarul getic, adânceşte misterul creat în jurul acestui număr iraţional şi al rolului său în cadrul cunoaşterii anticilor. Faptul că s’a înscris în monumente de talia piramidelor făcute din piatră dură, arată că acest număr Ω era foarte preţuit de antici şi au dorit, cu preţul unui efort formidabil, transmiterea lui peste timp, iar noi (deocamdată) suntem încă departe de a înţelege rostul său matematic.

Un loc aparte

Locul în care a fost găsit vasul pare să fie unul dintre cele mai importante ”microcartiere” ale Sarmizegetusei Regia. Este vorba de un platou cu șase mici terase, situat în apropierea cisternei orașului, în așezarea civilă de vest, la câteva sute de metri depărtare de Poarta de Vest. Din păcate, nu știm ce adăposteau toate cele șase terase: au fost publicate infromații doar pentru trei dintre ele.

Pe terasa II a fost găsit vasul cu inscripție, într’o clădire impresionantă. Pe terasa IV, situată lângă terasa II, se află o altă clădire, rectangulară, din chirpici, cu două încăperi și cu inventar bogat, inclusiv o serie de arme.

Pe terasa V s’a găsit celebra trusă medicală a unui chirurg dac (sau străin, venit să presteze în capitala lui Decebal), într’o clădire circulară, cu diametrul de 6 m, ce avea pereții din gard de nuiele. Nu avem informații despre terasele I, III și VI. Cert este că întreg ansamblul celor șase terase este unul deosebit.

Platoul cu șase terase. După C. Daicoviciu et al. 1955 (redesenat A.P.)

O clădire neobișnuită

Ieșită din comun este și clădirea în interiorul căreia a fost găsit vasul. Constantin Daicoviciu spunea, despre această construcție, că este neobișnuită din toate punctele de vedere. Este vorba de o construcție poligonală, din bârne de lemn suprapuse, având 21 de laturi (în alte surse 20) lungi de câte 2 metri. Forma obținută în plan este virtual circulară, iar clădirea e posibil să fi avut etaj. Diametrul construcției este de 12,5 m, suprafața încăperii fiind de 122,65 mp: o încăpere imensă…


Clădirea cu vasul ”Decebalus…per Scorilo”. Reconstituire (fără etaj) de Dinu Antonescu

În interiorul încăperii s’au găsit urmele a două vetre de foc, iar chiar în centru, resturile marelui vas, răspândite pe o suprafață mare. Se pare că vasul era amplasat în mijlocul uriașei încăperi circulare.


Planul clădirii cu vasul ”Decebalus…per Scorilo”, după Daicoviciu et al. 1955. Cu roșu, dispunerea fragmentelor vasului în momentul descoperirii (situația din 1954)

C. Daicoviciu și I.H. Crișan numesc clădirea ”palat”, e drept că între ghilimele. Inventarul clădirii nu ne permite să afirmăm că era o clădire de cult: o lupă de fier, pile, dălți pentru scobit în lemn, două topoare, dornuri pentru găurit plăci de metal, cuțite, seceri, cuie, o balama, obiecte din bronz și sticlă, ceramică, cereale și legume carbonizate.

La acestea se adaugă o monedă de bronz din vremea lui Traian, emisă în anul 101-102 d.Hr. Pe aceeași terasă, în apropiere de marea clădire, se aflau două dependințe din lemn. Clădirea a pierit într’un incendiu puternic, probabil în anul 106, iar stratul gros de arsură l’a determinat pe I.H. Crișan să insiste asupra faptului că avea etaj.

Rezumat

Vasul cu inscripție a fost găsit în așezarea civilă a Sarmizegetusei Regia, primele fragmente în 1803, restul în 1954 și 1955.
Se datează cu certitudine la sfârșitul sec. I d.Hr., în vremea lui Decebal.
Vasul are dimensiuni neobișnuite, o formă atipică și este unic atât în Geția, cât și în restul Europei contemporane.
Nu se cunoaște la ce era folosit vasul.
Clădirea în care a fost găsit vasul este una neobișnuită (ca formă și dimensiuni), dar are inventarul unei case obișnuite (cu excepția marelui vas).
Complexul ”rezidențial” în care se afla clădirea este unul deosebit, atât ca amplasare, cât și în ce privește componența sa.
Inscripția este scrisă cu litere latine.
Cele patru perechi de ștampile au fost aplicate invers (de la stânga la dreapta), unele cu capul în jos, ceea ce arată că meșterul nu prea avea experiență.
Există două direcții de interpretare a inscripției: în limba getică (”Decebal fiul lui Scorilo” sau ”Decebal pentru Scorilo”) sau în limba latină (”Decebal prin Scorilo” sau ”Decebal pentru Scorilo”).
Două dintre cele trei cuvinte sunt antroponime getice.
Per rămâne cheia inscripției, însă cu șanse mici de rezolvare pe viitor, dacă nu apar date noi.

Citește și:   DESCIFRAREA TĂBLIȚELOR DE LA MĂNĂSTIREA SINAIA ȘI DE CE ACESTEA NU SUNT FALSURI

sau:   GETYO, PATRIA DIVINĂ

Sursa: biransblogblog.wordpress.com, hetel.ro, dacica.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

ACȚIUNE ÎN JUSTIȚIE PENTRU CONSTATAREA NULITĂȚII ABSOLUTE DE INSTAURARE A FORMEI REPUBLICANE DE GUVERNĂMÂNT

Principesa Margareta, a fost destinatarul unei scrisori deschise semnată de către organizațiile monarhiste, dar care totodată se adresează tuturor instituțiilor statului, cât și întregii societăți românești.

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională care reunește mai multe organizații, anunță că vor înainta o acțiune judiciară pentru constatarea nulității absolute a actului de instaurare a formei republicane de guvernământ și pentru restaurarea statului român modern.

Principesei Margareta i se cere public să’și exprime punctul de vedere asupra celor afirmate în scrisoare și să clarifice ”comentariile celor care susțin că primul adversar al monarhiei este Custodele Coroanei”. De asemenea, Principesei Margareta i se solicită să redea prințului Nicolae titlul de Alteță Regală și Principe al României, repunându’l în linia de succesiune dinastică.

 

În data de 6 August 2016, în Cetatea încoronarii Alba Iulia s’a constituit Convenția Națională pentru Monarhie Constitutionala. În urma discuțiilor, reprezentanții organizatiilor semnatare au căzut de acord asupra umatorului Protocol:

”Mișcarea pentru Regat și Coroană, Clubul Monarhiștilor Români din Uniunea Europeană, și Mișcarea pentru Regatul României, au convenit ca, în conformitate cu scopurile fiecareia, să coopereze pentru susținerea restaurării Monarhiei Constituționale.

Semnarea prezentului Protocol nu va împiedica în niciun fel desfăsurarea activităților proprii, organizațiile pastrându’și individualitatea și personalitatea juridica, potrivit statutelor lor. Prin semnarea prezentului Protocol organizațiile semnatare resping orice tentativă de confiscare politică a Coroanei României.

Organizațiile semnatare, prin consens, desfașoară acțiuni comune pentru restaurarea monarhiei constitutionale in Romania. În acest sens organizațiile semnatare hotărăsc să acționeze pentru declararea Sărbătorii naționale de 10 Mai ca Zi Națională a României, sărbătorirea anuală a Zilei de naștere a Regelui Mihai precum și înscrierea stemei României Reîntregite pe drapelul național potrivit Legii de la 24 aprilie 1922 (de fapt, Legea pentru fixarea stemei Regatului României întregit cu ţările surori unite, publicată în Monitorul Oficial nr. 92 din 29 iulie 1921, p. 3569-3573 – n.n.).

Coordonarea activității Convenției Naționale pentru Monarhie Constituțională este asigurată de un Secretariat compus din 3 membri, desemnați de organizațiile semnatare.

Secretariatul îi convoacă ori de câte ori va fi necesar, pe reprezentantii organizațiilor Convenției, la propunerea uneia sau a mai multor organizații semnatare, în vederea realizării programelor comune de acțiune pentru restaurarea monarhiei constituționale. În cadrul Convenției, hotărârile se iau prin consens (potrivit regulii unanimității).

Oricare organizație a societății civile care împărtășește idealul restaurării monarhiei este invitata să se alăture Convenției Naționale pentru Monarhie Constituțională.

Așa să ne ajute Dumnezeu! Trăiască Regele !

Protocolul a fost semnat de Marilena Rotaru din partea Mișcării pentru Regat și Coroană, de dr. Dan Marinca din partea Clubului Monarhiștilor Români din Uniunea Europeană și de prof. Alexandru Cărăușu din partea Mișcării pentru Regatul României.

A fost desemnat și Secretariatul Convenției Naționale pentru Monarhie Constituțională: Marius Oprea propus de Mișcarea pentru Regat și Coroană, Dan Nica, propus de Clubul Monarhiștilor Români din Uniunea Europeana și Alexandru Cărăușu din partea Mișcării pentru Regatul României.”

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională, organizație non-guvernamentală care susține restaurarea Monarhiei Constituționale drept unic și decisiv act al finalizării Revoluției române și a procesului comunismului în România, adresează Principesei Moștenitoare Margareta a României, și, spre știință, tuturor românilor fideli crezului Totul pentru Țară și Rege, următoarea scrisoare deschisă:
Alteța Voastră Regală,

Subsemnații, reprezentanți ai Convenției Naționale pentru Monarhie Constituțională, ne adresăm Alteței Voastre cu întreaga încredere și speranță că veți înțelege acest demers drept un semn al crezului nostru în deviza Totul pentru Țară și Rege și al fidelității noastre față de Familia Regală și față de Alteța Voastră, Custode al Coroanei Române, ca simbol al Monarhiei Constituționale în România.

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională își manifestă deschis satisfacția și recunoștința față de Alteța Voastră pentru repudierea tacită a demersurilor prin care s’a urmărit asimilarea Casei Regale unei instituții republicane, pe care noi am considerat’o de la bun început o lovitură la fel de dură pentru Monarhie ca și abdicarea forțată la care a fost silit Regele Mihai la 30 decembrie 1947. Ne bucurăm că aceste demersuri nu au avut succes și că, fidelă față de deviza Casei Regale, Nihil sine Deo, și cea a Măritului Rege Carol I, ”Tot pentru Țară, nimic pentru mine”, Alteța Voastră Regală a ținut departe acest dar otrăvit, care nu numai că ar fi subminat prestigiul Coroanei, dar ar fi fost mult mai nociv, aservind Coroana republicii.

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională se adresează atât tuturor instituțiilor statului, cât și întregii societăți românești și are, în însuși statutul său, acțiunea militantă, în limitele legii, în vederea restaurării Monarhiei, ca unic mod de a reinstaura legalitatea constituțională, abolită prin forță în 1947, când s’a realizat instaurarea ilegală a Republicii. Monarhia nu a fost niciodată ”abolită” în România prin voința liber exprimată a poporului. În schimb, singurul mod în care această voință s-a exprimat a fost Revoluția anticomunistă din decembrie 1989, iar singura cale de a condamna și a șterge definitiv ororile comunismului instalat la 6 martie 1945 și ale regimului republican, impus cu forța de un regim de ocupație sovieto-comunist la 30 decembrie 1947, este reinstaurarea Monarhiei, ca demers final și legitim al actului eroic al Revoluției Române.

Noi milităm pentru reinstaurarea constituționalismului monarhic românesc, ca patrimoniu istoric național, eliberat de degradările comuniste, având drept călăuzitor moral pe Majestatea Sa, Regele Mihai. La întoarcerea sa din exil, desi nu a pretins reinstaurarea legitimă și legală pe Tronul Regatului României, înțelegând noile conjuncturi politice, demonstrând, ca un adevărat suveran, că acceptă în orice condiții să se pună în slujba poporului său, a participat la reclădirea fundamentelor democrației în țara pe care a fost silit să o părăsească în urmă cu aproape șapte decenii. Și datorită Majestății Sale Regelui Mihai, în prezent, România este o democrație consolidată. Cu toate acestea, în nici un moment Majestatea Sa Regele Mihai nu a abdicat de la dezideratul legitim al reinstaurării monarhiei și de la dreptul său constituțional, istoric, legitim, legal și moral de revenire pe Tronul României. Regele Mihai este unanim recunoscut drept un simbol național al rezistenței anticomuniste și exemplu absolut de suveran în toate marile cancelarii ale lumii, unde este socotit ”un mare Rege”. Prin toate acțiunile sale din ultimele două decenii și jumătate, Regele Mihai a arătat, prin exemplul său, că o bună guvernare a României, prosperitate și stabilitate a țării, pot fi asigurate numai prin revenirea la Monarhie, ca stare legitimă de drept constituțional, abolită prin forță în 1947, când s-a realizat instaurarea ilegală a Republicii.

Citiți și:  ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

România nu are o tradiție republicană. Istoria monarhiei în țara noastră este milenară, paginile ei glorioase fiind scrise de voievozi și principi în toate cele trei provincii istorice ale țării, în vreme ce istoria ei republicană se numără în decenii, mai mult de două treimi din aceasta fiind sinonimă cu regimul represiv de ocupație sovieto-comunist. Anii de după 1989 ai Republicii sunt marcați de o tranziție tulbure, în care instituția prezidențială nu s-a putut ridica la prestigiul și măreția din trecut ale Coroanei Române. În noile condiții din România, ale unei democrații consolidate, considerăm că acest pas, de revenire la o stare de drept, legitimă legal și istoric necesară, prin reinstaurarea Monarhiei Constituționale, poate și trebuie să fie făcută, pe cale democratică, prin dreptul de a ne adresa justiției pentru recunoașterea acestei situații juridice de drept.

Alteța Voastră Regală,

Pe 3 aprilie, exact în urmă cu un secol, istoria consemna două evenimente: Guvernul Rusiei aproba ca 30.000 de prizonieri români transilvăneni să fie eliberați, pentru a se alătura eroicei rezistențe conduse de Regele Ferdinand pe frontul din Moldova, în momente de cumpănă pentru Țară și Rege. Acești voluntari aveau să-i jure Regelui credință o lună mai tîrziu, mulți cu lacrimi în ochi, apărând cu prețul sângelui ceea ce mai rămăsese din România și punând jertfa vieții lor, alături de hotărârea și curajul nestrămutate ale Regelui Ferdinand, drept temelie la nașterea României Mari. Este numai o pagină din eroismul cu care a fost apărată Coroana României, simbol al consacrării unei națiuni puternice și demne la porțile de răsărit ale Europei, la sfârșitul acelui război. Tot acum o sută de ani, pe 3 aprilie 1917, sosea la Sankt Petersburg, în Rusia, unde fusese detronat Țarul Nicolae al II-lea, într-un tren blindat, Vladimir Ilici Lenin, care pregătise Tezele din Aprilie, în care a elaborat principiul primatului forței asupra legalității și legitimității și răsturnarea prin insurecție armată a ordinii constituționale. Acestea au dus la instaurarea sângeroasei dictaturi comuniste în Rusia sovietică și, trei decenii mai târziu, forțele bolșevice din România ocupată de Armata Roșie, au dus la răsturnarea Monarhiei și la instaurarea unui regim republican, care masca regimul de teroare al ocupației sovieto-comuniste. Revoluția din decembrie 1989, prin caracterul ei anticomunist necontestat de nimeni, a consacrat ilegitimitatea acestui regim comunist și implicit a Republicii, ca formă de guvernare în România. Instaurarea acesteia la 30 decembrie 1947 s’a făcut inclusiv printr-un act pe care îl considerăm în temeiul a numeroase și temeinice dovezi drept ilegal, nul din punct de vedere juridic, dar care însă nu a fost constatat ca atare până acum de o instanță a justiției din România.

Astăzi, Justiția i’a pus sub acuzare pentru crime împotriva umanității pe mai mulți dintre promotorii regimului comunist, criminal, degradant, inuman … Dosarele Vișinescu, Ficior, Ursu, Revoluție, Mineriada sunt edificatoare …. Urmează ca Justiția – grație hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, în urma plângerilor victimelor inițiate de o cunoscută organizație non-guvernamentală (Asoc. 21 Dec.) – să dea curs analizei regimului criminal, ale cărui acte trebuie să înceteze a mai produce efecte! În acest context se impune deschiderea unui dosar în Justiție cu privire la cercetarea actelor și faptelor comise la 30 Decembrie 1947, ca parte a atacului generalizat și sistematic asupra instituțiilor statului , împotriva drepturilor fundamentale ale omului, declanșat de structurile militare și paramilitare care au răsturnat ordinea constituțională în Regatul României și au capturat Statul Român până în Decembrie 1989 – Iunie 1990 …. Credem că numai o sesizare penală ar putea restabili ordinea legală și constituțională după atacurile generalizate și sistematice asupra instituțiilor democratice și a drepturilor fundamentale ale omului.

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională va înainta o acțiune judiciară pentru constatarea nulității absolute a actului de instaurare a formei republicane de guvernământ și pentru restaurarea statului român modern, cu puternice rădăcini europene, ilustrat și exprimat de Monarhia constituțională, aceea care a plasat România între cele mai prospere și civilizate țări ale lumii, statuată prin Constituția din 1923, singura Constituție validă istoric și juridic. Militând pentru restabilirea adevărului istoric și moral, ne asumăm, prin cunoaștere și respect, afirmarea valorilor proprii națiunii noastre, pe care Coroana Regală Română le reprezintă și le-a slujit cu profund și continuu devotament, vreme de 150 de ani. Recursul nostru la îndeplinirea acestui act de justiție prin care se va recunoaște ilegalitatea regimului republican în România are drept suport respectul față de lege, morala creștină și adevărul istoric, urmând unui instinct al binelui național, care va putea constitui remediul vindecării, al ștergerii consecințelor morale și instituționale ale înstrăinării de sine provocate de deceniile de Republică dictatorială comunistă și ai anilor tulburi care i’au urmat. Țara noastră nu a reușit să’și găsească, după Revoluția anticomunistă, sub același regim republican care continuă abuzul de forță și de drept prin care s’a răsturnat Monarhia, calea spre stabilitate și prosperitate, spre o reformă morală a societății. Reinstaurarea Monarhiei este singurul mod prin care această cale poate fi regăsită, însemnând reinstaurarea unei instanțe morale și politice care nu s’a regăsit în sistemul politic actual și prin care Revoluția din 1989 poate ajunge să își desăvârșească rolul și sensul său istoric.

Alteța Voastră Regală,

Ne aflăm în pragul Centenarului Reîntregirii României, înfăptuită prin jertfa de sânge a sute de mii de români, sub însemnele Coroanei României și prin curajul eroic al Regelui Ferdinand. În aceste împrejurări, cu speranța că odată cu acest Centenar vom sărbători și revenirea la normalitate și legalitate, prin reinstaurarea Monarhiei, singura formă legitimă, de instaurare a democrației autentice, adresăm Alteței Voastre Regale rugămintea să’și exprime punctul de vedere asupra celor afirmate de noi, clarificând și spulberând comentariile celor care susțin că primul adversar al monarhiei este Custodele Coroanei.

La 26 aprilie se împlinesc 25 de ani de la venirea Majestății Sale Regelui Mihai, ]n România, de Paști 1992, împreună cu Majestatea Sa Regina Ana, cu Alteța Sa Regală Principesa Elena și cu Principele Nicolae. Imaginea Familiei Regale Române și, mai ales, a viitorului ei, a umplut sufletele românilor de speranță și de bucurie. Peste douăzeci de ani, stabilirea în țară a nepotului Regelui Mihai, și mai ales, popularitatea și iubirea câștigate în inima acestui neam, au urcat considerabil procentul susținătorilor monarhiei.

Alteța Voastră Regală,

Cu profund respect, în spiritul Învierii, al mântuirii și al valorilor familiei creștine, ne exprimăm speranța că Alteța Voastră are puterea de a ierta greșelile și de a accepta penitența lui Nicolae, redându-i titlul de Alteță Regală și Principe al României, repunându’l în linia de succesiune dinastică. Ne facem astfel ecoul majorității susținătorilor monarhiei și al multor români, mai ales tineri, care, de la venirea în țară a nepotului Majestății Sale Regelui Mihai și al Alteței Voastre, au înțeles, au iubit și susțin monarhia.

Alteța Voastră Regală,

Avem credința că demersul nostru va fi corect înțeles. Singurul nostru scop este acela de a fi recunoscut legal, dezideratul legitim istoric – de Reinstaurare a Monarhiei Constituționale în România – ultima șansă pentru ca Țara să’și împlinească destinul istoric, brutal întrerupt de regimul comunist și de anii care i’au urmat. Numai astfel, jertfa celor care și-au dat viața pentru Marea Unire, pentru Coroana Română, în războiul de apărare împotriva comunismului și a fascismului, în anii de teroare ai comunismului, pentru Țară și Rege și, nu în ultimul rând, jertfa eroilor Revoluției anticomuniste, care a redat demnitatea și speranța neamului românesc, își vor găsi rostul istoric în calea către o Românie în care toate se vor împlini după voia Domnului.Așa să ne ajute Dumnezeu! Trăiască Regele!

Convenția Națională pentru Monarhie Constituțională alcătuită din:

Clubul Monarhiștilor din Uniunea Europeană
Președinte: dr. Dan Marinca
Secretar: Szilard Ivan Csatlos, economist
Președinți sucursale:
Oradea: Daniel E. Nica, Conte al Casei Regale Imperiale Rurikovich – Grand Master – Imperiului Istoric Al Cavalerilor Teuton Ai Sf. Marii Din Jerusalem. Bacău: Dănuț Pătrașcu Alba: Șanta Claudiu, inginer. Constanța: Cristian Chesler, inginer. Mureș: Ionică Olteanu, profesor Caraș Severin: Grațiel Poamă, inginer.Buzău: Constantin Badea, inginer. Harghita: Letiția Mitrofan. Sălaj: grof Beldi Paul Ladislau. Spania: Robert Tămășan. Portugalia: Ramona Pop
Mișcarea pentru Regat și Coroană
Președinte: Marilena Rotaru Distinsă cu Medalia Regele Mihai I pentru loialitate și Crucea Casei Regale Vicepreședinte: Marius Oprea Distins cu Medalia Regele Mihai I pentru loialitate Secretar general: Antonie Popescu, avocat.
Mișcarea pentru Regatul României
Președinte: Prof. Dr. Alexandru Cărăușu Distins cu Medalia Regele Mihai I pentru loialitate
Mișcarea pentru Monarhie Constituțională
Președinte: Mariana Berinde
Asociația Foștilor Deținuți Politici
Distinsă cu decorația Regală NIHIL SINE DEO Președinte: Octav Bjoza
Acad. Alexandru Zub Decorat cu Crucea Casei Regale Membru în Consiliul de Garanție Morală al Mișcării pentru Regat și Coroană
Prof. dr Nicolae M. Constantinescu Ofiter al Ordinului Coroana României, Membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință, Membru titular al Academiei de Științe Medicale din România Membru în Consiliul de Garanție Morală al Mișcării pentru Regat și Coroană
Victor George Rebengiuc Distins cu decorația regală NIHIL SINE DEO
Cristian Bădiliță Teolog, istoric al creștinismului, eseist, traducător și poet român contemporan. Membru în Consiliul de Garanție Morală al Mișcării pentru Regat și Coroană
Pr. Marcel Răduț Seliște Teolog și publicist, Decorat cu Medalia Regele Mihai I pentru loialitate

10 aprilie 2017

Citiți și: CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

UNGARIA NU ARE URMAȘI AI HUNILOR SAU AI FINO-UGRICILOR

Populația maghiarofonă din Centrul Europei nu are urmași ai hunilor sau a fino-ugricilor. În Panonia, neexistând urme ale hunilor, legătura istorică cu aceștia fiind doar o propagandă ieftină de a’și căuta în mod fraudulos o origine cât mai veche în Europa.

Citiți: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

De asemenea, studiind ADN-ul finlandezilor moderni (vezi tabelul), observăm concentrația mare a haplogrupului N considerat al finicilor uralici care au populat Scandinavia (planșa 2), astfel că în Finlanda mai regăsim 61,5%, iar în Estonia 34%,. Ungaria 0,5% !!!, și România 0,5%.

Unde sunt prin urmare urmele genetice ale strămoșilor fino-ugricilor din Panonia, dacă maghiarofonii se revendică de la aceștia? Prezența lor este total nesemnificativă, 0,5% însemnând urme neconcludente pentru originea unui neam și nu se pot constitui o bază de formare a unui popor, ci cel mult elemente asimilate în masa unei populații mai mari.

Distributie de haplogroup N1c în Europa

HAPLOGRUPUL N are ascendent în Asia de Est în macro-haplogrupul NO.
Se crede că au originea în Indochina sau sudul Chinei acum aproximativ 15.000-20.000 de ani.
Haplogrupurile N1 și N1c se întâlnesc la o inalta frecvență (26 din 70 de probe, sau 37%), în neolitic și epoca bronzului printre resturile umane (4500-700 î.Hr.) din valea râului Vest Liao în nord-estul Chinei (Yinqiu Cui & colab. 2013).
Printre probele neolitice, haplogrupul N1 au format două treimi din mostre din cultura Hongshan (4700 – 2900 î.en) și toate probele din cultura Xiaoheyan, din 3,000 până în 2,200 î.Hr, sugerand ca oamenii cu amprente genetice N1 au jucat un rol major în difuzarea stilului de viață neolitic din jurul nord-estului Chinei, și de asemenea, în Mongolia și Siberia.
Subramura N1c1 găsită în Europa probabil a apărut în sudul Siberiei acum 12.000 de ani, și răspândită în nord-estul Europei în urmă cu 10.000 de ani. Acesta este asociat cu cultura Kunda (8000-5000 î.Hr.) și ulterior Culturii Ceramicii Comb (4200-2000 î.Hr.), care a evoluat prin finlandezi și locuitorii pre-baltici.
Cultura Ceramicii cu Fir (3200-1800 î.Hr.) întinsă progresiv asupra regiunii Mării Baltice și Finlandei de Sud din 2500 î.Hr.. Fuziunea dintre cele două a dat naștere culturii hibrid Kiukainen (2300-1500 î.Hr.).
Balticii moderni au o proporție aproximativ egală de haplogroup N1c1 și R1a, care rezultă din această fuziune de culturi uralice și ai geților antici R1a.
Un procent mic de N1c1 s’a găsit printre populațiile slave, scandinave, precum și în cele mai multe dintre Germania (cu excepția celor din nord-vest). Originea sa este incertă în prezent, dar cel mai probabil s’a răspândit în epoca fierului și epoca medievală prin triburile considerate proto-slave timpurii din Rusia, Belarus și Ucraina spre Germania de Est.
Haplogrupul scandinav N1c1 are trei surse potențiale:
1. asimilarea progresivă a populațiilor nordice Sami de oameni scandinav / germanici din epoca fierului
2. Imigrație din Germania și Polonia, în ultimele două milenii.
3. schimbul de populație cu Finlanda și țările baltice, atunci când acestea au venit sub conducerea scandinavă, în special în timpul celor opt secole ale uniunii politice dintre Suedia și Finlanda.
Uralicii N1c1:
Haplogrupul N1c se găsește mai ales în nord-estul Europei, în special în Finlanda (61,5%), Laponia (53%), Estonia (34%), Letonia (38%), Lituania (42%) și nordul Rusiei (30%), și într’o măsură mai mică, de asemenea, în centrul Rusiei (15%), Belarus (10%), estul Ucrainei (9%), Suedia (7%), Polonia (4%) și Turcia (4%).
N1c este, de asemenea proeminent printre etniile uralice din regiunea Volga-Ural, inclusiv Udmurții (67%), Komi (51%), Mari (50%) și Mordvinii (20%), de asemenea, printre vecinii lor turcici, cum ar fi Chuvașii (28%), tătarii de pe Volga (21%) și  printre bașkiri (17%), precum și printre Nogaii (9%) din sudul Rusiei.
N1c reprezintă ramura de vest a haplogroup N, care se găsește peste tot în Orientul Îndepărtat (China, Coreea, Japonia), Mongolia și Siberia, în special în rândul vorbitorilor uralici din nordul Siberiei.
Haplogrupul N1 atinge o frecvență maximă de aproximativ 95% printre Neneți (40% N1c și 57% N1b) și Nganassani (toate N1b), două triburi uralice din Siberia central-nordică, și 90% în rândul iakuților (toate N1c), turcicilor care trăiesc în principal în Sakha (Yakuția) Republica Centrală și de Est, în Siberia.
Haplogrupul N1c1 este puternic asociat cu popoarele uralice, și este împărțit în următoarele familii:
Samoyedicii (Nganasani, Eneți, Neneți și Selkupși)
Fino-ugricii:
– Fino-Permic: Finlandezii Baltici (finlandezii, kareli, estonieni, etc.), Permici (komi, udmurți), Saamici (saami), Volgaici (mari, mordvini)
– Ugricii: Ob-ugrici (Khanty, Masi)
Ramura Samoyedică din nordul Siberiei s’a împărțit mai devreme și corespund subramurilor N1c1 și N1c1a.
Vorbitorii Permici și Volgaici au o mare diversitate de subramuri N1c, inclusiv N1c1a1 (L708), N1c1a1a (L1026), N1c1a1a1 (VL29), N1c1a1a2a (Z1935), și N1c2b (P43).
Ramurile baltice finlandeze pare să fi evoluat de la migrarea subramurii N1c1a1a1 (VL29) din regiunea Volga-Ural spre Karelia, Finlanda și Estonia.

VL29 și subramurile sale sunt, de asemenea, o varietate de N1c1 găsit în populațiile Balto-slavilor, confirmând că ramura geților antici R1au absorbit și mai târziu au răspândit linii N1c1 în Europa Centrală și de Est.
Ramura ugrică, cuprinde limbile Khanty și Masi din vestul Siberiei, și corespund lui N1c1a1a2b (L1034).

Distributie de haplogroup Q în Europa

HAPLOGRUPUL Q este considerat a’și avea originea în Asia Centrală sau Asia de Nord din vremea Ultimei Mari Glaciațiuni (UMG, 26.000-19000 ani în urmă).
Hpg. Q coboară din haplogrupul P, și este împărțit în două ramuri principale: Q1a și Q1b.
Haplogrupul Q se găsește azi predominant în Siberia, Asia Centrală și în rândul americanilor nativi, și rar în Europa Centrală (planșa 3).
Aproximativ 90% din amerindienii pre-columbieni au fost dominați de haplogrupul Q, și toate coboară din Q1a2a1 ramură (L54), inclusiv diverse subramuri de Q1a2a1a1 (M3) și Q1a2a1a2 (Z780).
În Europa haplogrupul Q se găsește în sudul Suediei (5%), printre evrei Ashkenazi (5%), și este la diverse cumunități izolate din Europa Centrală și de Est, cum ar fi regiunea Rhône-Alpes din Franța, sudul Siciliei, sudul Croației, nordul Serbiei, părți din Polonia și Ucraina.
Šarić & colab. în 2013 au descoperit 6,1% din haplogroup Q din 412 probe din insula Hvar, în sudul Croației (însoțită de 2% din Asia de Est mtDNA haplogroup F).
Triburile nordice Q1a s’au extins peste Siberia datorită climatului încălzit după UMG. Unele Q1a au traversat strâmtoarea încă înghețată Bering în continentul american cu ceva timp în urmă între 16.500-13.000 de ani, parte din urmașii lor îi regăsim printre actualii locuitori ai Groenlandei (vezi tabelul coloana Q la Groenlanda)
Alte triburi Q1b au rămas în Asia Centrală și mai târziu au migrat spre sud spre Orientul Mijlociu.
În Europa, haplogrupul Q1a se consideră că a fost adus de huni, mongoli și turci, care au originea toți în regiunea Altai și în jurul Mongoliei moderne. Haplogrupul Q a fost identificat în epoca fierului găsite printre rămășițe umate ale hunilor din morminte în Mongolia (Petkovski & colab. 2006) și în Xinjiang (Kang & colab. (2013).
Mongolii moderni fac parte din diverse subramuri de Q1a, inclusiv prin ordinea frecvenței Q1a2a1c (L330), Q1a1a1 (M120), Q1a1b (M25) și Q1a2a (L53).
Q1a este, de asemenea, principala linie paternă ale amerindienilor. Testarea genomul unui băiat de 12.600 ani, cunoscut sub numele de Anzick-1, din cultura Clovis din SUA a confirmat că haplogroup Q1a2a1 (L54) a fost deja prezent pe continentul american, înainte de sfârșitul ultimei glaciațiunii. Marea majoritate a nativilor americani moderni fac parte din subramura Q1a2a1a1 (M3).
Deoarece acest subramură este exclusiv pentru continentul american și băiatul Anzick a fost negativ pentru mutatia M3, este probabil ca M3 a apărut după ce Q1a2a1 ajuns în America.

Să mai privim încă o dată tabelul penrru a face deosebirea dintre urmașii finicilor (finlandezii, estonienii, etc) cei ce poartă ADN-ul haplogrupului N, dar și absența haplogrupului Q preponderent asiatic, din Panonia și care este întâlnit cu predilecție la huni, tătari, mongoli etc:

CONCLUZIE:

Originea maghiarofonilor rămâne pe mai departe controversată. Nefiind nici urmași ai hunilor, nici ai finicilor, originea locuitorilor din Panonia, urmărind în paralel distribuția ADN-ul românilor, germanilor, slovacilor, sârbilor, slovenilor sau a altor populații care s’au așezat sau trăiau în Centrul Europei din epoca bronzului sau de dinainte, cum ar fi geții sau ramuri ale geților (celții), precum și a altor haplogrupuri indigene ale vechii Europe, cum ar fi haplogrupul I prezent după UMG (ultima mare glaciațiune), putem să concluzionăm că vorbitorii de maghiară sunt urmași ai vechilor populații ale Panoniei, care de la un grup restrâns ai membrilor triburilor asiatice care au jefuit Europa în sec X și au scăpat de furia lui Otto I după bătălia de la Lechfeld, din care se trage probabil și familia regală a Arpazilor, au reușit să impună o limbă treptat cu o tenacitate greu de înțeles azi.

Sursa: Eupedia.com

Citiți și: PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

TRIBUL GEȚILOR HITIȚI. STATUIE VECHE DE 3000 DE ANI A FOST DESCOPERITĂ ÎNTR’O CETATE MEDITERANEANĂ

Arheologii au descoperit o sculptură gigantică ce înfăţişează un om cu părul ondulat ce ţine în mâini o suliţă şi un fir de grâu. Cercetătorii cred că statuia juca rolul de gardian, fiind amplasată la poarta cetăţii superioare a capitalei unui vechi regat mediteranean.
Sculptura a fost descoperită în sudul Turciei, în cadrul Proiectului Arheologic Tayinat (TAP). Opera de artă s’a păstrat intactă doar de la brâu în sus, măsurând 1,5 metri, ceea ce sugerează că întreaga statuie ar fi măsurat între 3,5 şi 4 metri în înălţime.
„Gardianul cetăţii” are faţa acoperită de o barbă, iar părul său este ondulat. Faţa este încrustată cu pietre albe şi negre, ce formează ochii statuii. De asemenea, pe braţele statuii se găsesc sculptate brăţări decorate cu capete de lei, iar la piept bărbatul poartă un colier în formă de semilună.

Sculptura a fost descoperită lângă baza unei coloane semicirculare pe care sunt desenate imaginile unui taur înaripat şi a unui sfinx. Experţii afirmă că cele două descoperi datează din perioada 1.000-738 î.Hr.
„Aceste sculpturi descoperite la Tayinat sunt produsul unei tradiţii în sculptură tipice acestei culturi neo-hitite”, a explicat Tim Harrison, coordonatorul TAP.

„Descoperirile oferă o perspectivă vie asupra caracterului inovator şi a rafinamentului culturilor ce au apărut în estul Mării Mediterane în Epoca de Fier, după ce marile imperii ale Epocii de Bronz au intrat în colaps la finalul celui de’al doilea mileniu î.Hr”, a adăugat Harrison.
Neo-hitiţii formau un grup de civilizaţii care au apărut în estul Mediteranei după ce Imperiul Hitit s’a prăbuşit în jurul anului 1.000 î.Hr. Atunci când aceste statui au fost realizate, zona se afla în procesul de tranziţie de la Epoca de Bronz la Epoca de Fier.


„Cele două piese par să fi fost îngropate în cadrului unui ritual în suprafaţa pavată cu piatră ce formează principalul culoar în complexul Tayinat”, a afirmat Harrison.
Pe spatele sculpturii se găseşte o inscripţie ce relatează campaniile militare şi reuşitele lui Suppiluliuma, un rege ce s’a confruntat adesea cu forţele invadatoare asiriene. Culoarul în care a fost descoperită statuia pare să fi fost distrus în anul 738 î.Hr, atunci când asirienii au cucerit în cele din urmă cetatea neo-hitită.

Hitiții au fost un trib getic care au migrat în mileniul al III-lea î.Hr. din teritoriile pe care le ocupau în estul continentului european, la Marea Getică. Între istorici există două teorii asupra drumului pe care l’au parcurs hitiții, din zona unde locuiau înspre Podișul Anatoliei: o variantă ar fi trecerea lor prin nordul Mării Negre și traversarea Munților Caucaz, iar cea de’a doua ar fi străbaterea Peninsulei Balcanice și traversarea strâmtorilor Bosfor și Dardanele.

Originea getică a hitiților e indicată atât de picturile egiptene care îi arată ca având părul castaniu, în contrast cu cel al egiptenilor, precum și de afinitățile limbii lor cu cea getică, așa cum au observat profesorul bulgar Vladimir Georghiev și profesorul german S. Bugge.

Hititii au jucat un rol important în istoria Vechiului Testament. Aceștia au interacționat cu personaje biblice precum Avraam (cel mai devreme) și Solomon (cel mai târziu). Hititii sunt menționați în Facerea 15:20 ca popor care locuia în Canaan. Regi 10:29 consemnează că aceștia au cumpărat care de luptă și cai de la Regele Solomon. Cel mai cunoscut conducător hitit este Urie, soțul Betsebei. Hitiții au reprezentat o forță importantă în Orientul Mijlociu din 1750 î.Hr. până aproape de 1200 î.Hr.

Până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, nu se cunoștea nimic despre hitiți în afara relatărilor biblice, astfel încât unii scepticii i’au considerat o invenție a autorilor biblici. Însa, în 1876 o importantă descoperire arheologică avea să schimbe acest punct de vedere. Un cercetator britanic pe nume A.H. Sayce, a descoperit unele inscriptii săpate în stâncă în Turcia. Acesta a intuit faptul că ar putea avea legatură cu poporul hitit. Zece ani mai târziu, mai multe tăblițe de argilă au fost găsite în Turcia, în locul numit Boghazkoy (Hattușa). Expertul german, în scrierea cuneiformă, Hugo Winckler, a cercetat tăblițele și începe propriul studiu asupra acestui sit, în anul 1906

Hititii- Cum a fost descoperit Imperiul Hitit?

Săpăturile efectuate de echipa condusă de Winckler au scos la lumină 5 temple, o cetate fortificată și câteva sculpturi masive. Unul din documente s’a dovedit a fi înregistrarea unui tratat dintre Ramses al II-lea și regele hitit. Alte tăblițe au arătat că Boghazkoy a fost de fapt capitala regatului hitit. Numele inițial al orasului a fost Hattușa. Așezarea ocupă o suprafata de 300 acri.

La mai puțin de zece ani după descoperirea lui Winckler, arheologul ceh Bedrich Hronzny a dovedit că limba hitită este de origine getică, proto-europeană. În prezent, limba hitită are acum un rol fundamental în studiul istoriei limbilor getice, numite și proto-europene sau indo-europene.

Descoperirea a confirmat totodată alte evenimente biblice. În cele cinci temple au fost descoperite tăblițe cu detalii asupra riturilor si ceremoniilor pe care le oficiau preoții. Aceste ceremonii descriu rituri de purificare de păcate și purificare a unui nou templu. Randuielile s’au dovedit a fi extrem de elaborate și întinse. Criticii contrazic legile si prescripțiile întâlnite în cărțile Levitic si Deuteronom ca fiind prea complicate pentru vremea în care au fost scrise (1400 î.Hr.). Textele de la Boghazkoy împreuna cu altele, provenind din situri egiptene și dintr’un sit de lângă Eufrat numit Emar, au dovedit că aceste ceremonii descrise în Pentateuh au multe puncte comune cu ceremoniile altor culturi din aceeași perioadă.

Așezările cele mai timpurii din zona orașului Hattușa au apărut în halkolitic, în mileniul al VI-lea î.Hr. și au dăinuit pînă în epoca bronzului timpuriu. Populația băștinașă a întemeiat aici așezarea cu numele Hattuș. În mileniul II î.Hr. la marginea localității a apărut o colonie de negustori asirieni, care se ocupau de comerțul local cu Mesopotamia. Prin intermediul lor a fost adoptat scrisul în Anatolia.

Zidurile orașului hitit Hattușa au fost construite în mod sistematic și cu numeroase turnuri, cu predilecție la o distanță de doar 20 de metri.

În acea epocă, pe înălțimea de la Büyükkale (numele actual, turc, al locului) a fost edificată o fortăreață pentru apărarea de eventuali agresori din exterior. În primele secole ale mileniului al II-lea î.Hr. au avut loc diverse conflicte între principii populației autohtone, hatticii, și grupul etnic al hitiților, imigrat, care încerca să’și extindă puterea politică. Arheologii au descoperit urme ale unui mare incendiu care a avut loc în jurul anului 1700 î.Hr. și care a cauzat mari distrugeri. Evenimentul este menționat într’un text redactat în scrierea cuneiformă. Potrivit acestui izvor, regele Anitta din Kușșara relatează că l’a înfrânt pe regele Piiuști din Hattuș și că i’a distrus orașul. Anitta blestemă Hattuș și anunță edificarea centrului său negustoresc la 160 km depărtare, la sud-est, în orașul Kaneș (sau Neșa), care ajunsese să aibă mare importanță și influență între coloniile comerciale asiriene.

Hattușa a fost recolonizată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea î.Hr. Prințul hitit Labarna I (1565-1540 î.Hr.) și’a construit reședința aici, după care și’a pus numele Hattușili, „cel din Hattușa”. Aceasta reprezintă începutul istoriei capitalei hitiților, Hattușa, și a dinastiei regale hitite, din care sunt cunoscuți 27 de mari regi.

Hattușa avea însemnătate majoră și pe plan religios, ca oraș al zeilor și templelor. În orașul central de sus au fost descoperite resturile mai multor temple. Porțile orașului erau ornate cu figuri sacrale, lei, sfincși și figura în basorelief a unei zeități. Arheologii presupun că fragmentele făceau parte dintr’o instalație concepută ca stradă reprezentativă dedicată unor procesiuni rituale. Până în prezent, suprafețele rezidențiale și ale atelierelor meșteșugărești explorate arheologic sunt mici.

Fiecare arheolog nu uită să reînvie o ruină dezgropată care a fost odată o clădire. Clădirile dărăpănate din piatra altfel se reconstituie, mai ales atunci când sunt descoperite suficiente piese. Situația este diferită la structurile care au fost construite din material perisabil. Acest lucru este valabil pentru majoritatea clădirilor istorice sau preistorice timpurii din Europa, precum și cele ale Orientului Mijlociu: în timp ce primele de obicei, s’au făcut din lemn, nuiele și lut, în Orient de mii de ani,  s’a construit cu chirpici uscat în aer liber. Acest material este ușor de fabricat și extrem de stabil, dar clădirilor părăsite și uitate, pereții li se năruie, mai devreme sau mai târziu, și se transformă în praf sau în mase amorfe de pământ.

Din pereții din chirpici ale hitiților baza de moloz se păstreaza. Fără astfel de modele de lut, care au împodobit odată marginile vazelor mari de cult și care ne prezintă mai multe detalii, reconstituiri semnificative ar fi fost aproape imposibil de realizat.

De asemenea, în Hattușa, capitala Imperiului Hitit din Anatolia Centrală (cca. 1650-1200 î.Hr.), a fost împrejmuită de obicei, de ziduri cu baza de piatră. Din piatră era și baza pereților clădirilor. În unele rămășite incendiul a distrus zidurile de pământ care au primit de la căldura focului o tărie specifică. Prin urmare, știm de asemenea că hitiții au lucrat cu cărămizi mari pătrate, 45 x 45 cm, cărămizile medii și au fost de grosime de aproximativ 10 cm (vezi foto).

Descoperirile arheologice relevă că hitiții au practicat cultivarea unor cereale (mai ales orz și grâu cu un singur bob, Triticum monocoecum), a mazării, lintei, inului etc. Trei mari silozuri provin din epoca timpurie a hitiților în zonă. Pe înălțime, în resturile citadelei, au fost descoperite mai multe oseminte de cerb. Se presupune că aristocrația se îndeletnicea, în scopuri distractive, cu vânătoarea.

Ruinele de la Hattușa

Așezați în mileniul al III-lea î.Hr., în noua lor patrie, teritoriu cunoscut azi ca Anatolia, hitiții au format în scurt timp unul dintre cele mai puternice state ale vremii. Primele orașe-cetăți importante, Hattușa, Neșa, Zalpa și Kușșara, au apărut încă din secolul XX î.Hr., când unele triburi hitite au început să se impună în lupta pentru supremație. Regele Anitta din Kușșara, a fost primul dintre cei 29 de regi hitiți care s’au remarcat în mileniul al II-lea în campaniile de cuceriri. Tabarna (cca 1670 î.Hr.) a întins statul hitit spre Marea de sud, reușind cucerirea cetății Arzawa. Hattușil I (1600 î.Hr.) a dus o importantă campanie în zona Eufratului și a Siriei de sud și a reușit să aducă o enormă pradă de război.

Localizarea Imperiului Hitit

Imperiul hitit a atins apogeul în timpul lui Suppiluliuma I (1375-1335 î.Hr.) și s’a menținut până în timpul domniei lui Suppiluliuma II (cca. 1200 î.Hr.). În perioada 1200-1000 î.H. a avut loc invazia „Popoarelor Mării”, triburi războinice venite dinspre Europa. Suppiluliuma II a fost trădat de regele vasal Medduwata și a rămas singur în fața valului de triburi care au trecut Bosforul revărsându’se spre răsărit, încât capitala hitiților, Hattușa, a căzut în jurul anului 900 î.Hr.

Regele hitit Suppiluliuma II

În sud, în zonele neatinse de invazia „popoarelor mării”, s’au menținut mici state hitite care au căzut pe rând, pradă asirienilor. Regele acestora Sargon II, a cucerit în anul 717 î.Hr. ultima mare cetate hitită, Karkemiș, pentru ca 6 ani mai târziu să cadă și statul Maraș. Hitiții înșiși au preluat limba arameilor semitici și, în final, dispar din istorie ca imperiu fiind absorbiți de alte seminții și popoare. După destrămarea imperiului hitit au apărut formațiuni statale ale câtorva popoare: în apus lidienii, cu capitala la Sardas; frigienii, cu centrul la Gordion; în sud filistinii; în nord-vest geții din Tracia și misienii.

Descoperirea hititilor s’a dovedit a fi una dintre marile descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor. Aceasta, pe de’o parte, a ajutat la confirmarea mențiunilor biblice, iar pe de alta, a avut un impact major asupra sudiului arheologic în Orientul Mijlociu. Datorită acestei descoperiri, avem ocazia să înțelegem istoria limbilor proto-europene, precum și practicile religioase, sociale și politice ale Orientului Mijlociu antic și a avansat în mod considerabil cunoștintele noastre asupra perioadei patriarhilor biblici.

Dr. Fred Wright rezumă importanța aceste descoperiri cu privire la istoricitatea Bibliei:

„Acum imaginea biblică a acestui popor se potrivește deplin cu ceea ce cunoastem despre hitiți prin intermediul monumentelor. Ca imperiu, ei niciodata nu au cucerit ținutul Canaanului în sine, de altfel cateva triburi locale hitite se stabiliseră aici la o data timpurie. Nicio descoperire de până acum nu discrediteaza mărturiile biblice.”

Hititii- Cum a fost descoperit Imperiul Hitit?

Arzawa a fost un regat antic din sud-vestul Anatoliei de’a lungul râului Menderes între secolul al XV-lea î.Hr. și secolul al XII-lea î.Hr., având capitala la Apasa.

Arzawa a fost principalul inamic vestic al Imperiului Hitit până la cucerirea acestuia de către regii Suppiluliuma I și Mursili al II-lea. Capitala acestui stat anatolian a fost orașul Apasa, conform scrierilor hitite, oraș ce corespunde cu orașul grec de mai târziu, Efes.

Apogeul regatului este situat între secolul al XV-lea î.Hr. și al XIV-lea î.Hr. Scrisorile de la Amarna ne confirmă alianța sa cu Egiptul Antic. În scrisorile cu numerele 31 și 32, Tarhundaradu, domnitorul Arzuwei și faraonul Amenophis al III-lea poartă o corespondență despre viitoarele planuri militare și comerciale.

În jurul anului 1300 î.Hr., regii hitiți Suppiluliuma I și Mursili al II-lea cuceresc acest stat, organizându’l astfel: Happala; Mira (Caria); Teritoriul râului Seha (Lidia).

După colapsul imperiului hitit, statele neo-hitite din vestul Anatoliei (fosta Arzawa) își urmează separat istoria față de cele din est. Regatul neo-hitit, Lidia, va unifica fostele teritorii ale statului Arzuwa sub conducerea lui Alyattes al II-lea în secolul al VII-lea î.Hr.

Sursa: archaeologie-online.de, isciencetimes.com, crestinortodox.ro, focsani.ro

Citiți și: TRACIA ȘI ANATOLIA, ȚINUTURI VECHI GETICE

Vatra Stră-Română ‬Dacii‬ Geții‬Pelasgii‬Dacia ‬ROMANIA‬

NICOLAUS OLAHUS, REGENT AL UNGARIEI, ”CEL MAI DE SEAMĂ UMANIST AL REGATULUI UNGAR DIN SECOLUL AL XVI-LEA”

https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/26/Portrait_of_Mikl%C3%B3s_Ol%C3%A1h_1740.jpg

“Nicolaus Olahus Românul, Mare european al veacului al XVI-lea

Nicolaus Olahus (10.01.1493, Sibiu – 15.01.1568, Pojon, astăzi Bratislava) a fost un umanist, istoriograf și om politic de origine română care a activat în Regatul Ungariei, ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei și apoi guvernator al țării.

Nicolaus Olahus a fost o minte românească limpede şi ascuţită, educată şi echilibrată, inventivă şi spontană, care a cucerit Europa secolului al XVI-lea. Profesorul Ştefan Bezdechi de la Universitatea Clujeană îl numeşte pe Olahus „cel dintâi mare european de sânge românesc“.

Nicolaus Olahus, „os domnesc“ din Ţara Românească, se trăgea din Vlad Ţepeş şi nepot al lui Matei Corvin. Tatăl său, Ștefan, era originar din Orăștie. Mama sa, Barbara Huszár, era descendentă din familia lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei.  Pe unde a umblat prin Europa, pe la curţile domneşti, în palatele episcopale, şi’a semnat toate scrisorile şi cărţile pe care le-a scris cu numele de „Românul“. Prin aceasta, România sau Valahia au circulat prin Europa secolului al XVI-lea cu nume de cinste.

Nicolaus Olahus s’a născut la Sibiu în ziua de 10 ianuarie 1493. A devenit catolic încå din leagăn, religie îmbrățișată de tatăl său fie când s’a stabilit definitiv în Transilvania, fie la căsătorie ori cu ocazia înnobilării. (Din interese personale sau politice, la catolicism au trecut și Vlad Țepeș sau Mihnea Vodă cel Rău, rude ale sale). În 1504, Ștefan Olahus se mută cu întreaga familie la Orăștie, fiind numit aici judecător și primar. Nicolaus mai urmeazå un an școala săsească din Orăștie, dupå care, în 1506, la 13 ani, părăsește casa părinteascå, fiind trimis să’și continue studiile la Oradea, unde își avea sediul un influent episcopat catolic, adevărată pepinierå de secretari și diplomați în serviciul curții regale ungare. La școala capitulară de aici se învățau, în latină, gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia çi muzica. Pe lângå profesorii recrutați dintre canonici erau aduși profesori și de la universități străine (Padova, Leipzig, Viena). Remarcat de superiorii săi mai cu seamă pentru ușurința dovedită în asimilarea limbii latine, râvna la învățătură și bună purtare, este numit, în 1510, paj la curtea regelui Vladislav al Ungariei, funcție în care rămâne pânå la moartea suveranului (1516), când se hotărăște să devinå cleric. La 23 de ani este numit secretar al episcopului de Pecs, după doi ani hirotonit canonic, dupå alți patru ani devenind arhidiacon de Komárom și canonic al Episcopiei de Strigoniu (azi Esztergom).

Este cunoscut faptul că în anii tinereții sale, între 1522-1526, Olahus a fost consilier al regelui Ludovic al II-lea și mai ales al reginei Maria a Ungariei, totodată regentă a Olandei, deținând funcția de secretar-consilier la curtea regală. În 1542 Nicolaus Olahus și’a început cariera politică. Prin calitătile sale diplomatice, a fost consilier al împăratului Ferdinand I al Sfântului Imperiu Romano-German-Olahus a avut o influentă covârsitoare în luarea deciziilor politice din Europa Centrală, activând în special în interesul Bisericii Catolice. Două decenii mai târziu, în anul 1562, devine arhiepiscop de Strigonium și, prin aceasta, primat al Bisericii Catolice din Regatul Ungariei, pentru ca în final să ajungă regent si guvernator al Regatului Ungariei. Nicolaus Olahus a fost creat cardinal de către papa Pius al IV-lea. De numele lui se leagă Academia Iezuită din Nagyszombat (1554), considerată de unii ca fiind prima universitate din Regatul Ungariei. În această calitate va fi numit guvernator al teritoriilor maghiare de vest, controlate de Habsburgi ca noi titulari ai coroanei Ungariei, după moartea regelui Ludovic al II-lea în timpul bătăliei cu turcii la Mohács în anul 1526.

În calitate de umanist și cărturar, Olahus a întreținut o vastă corespondență cu capetele luminate ale epocii, câștigând simpatia și recunoașterea lui Erasmus din Rotterdam. Lucrările sale cele mai importante, Hungaria și Attila, redactate, se pare, în perioada șederii în Olanda, oferă prețioase informații cu privire la topografia și istoria Ungariei și, în special, a Transilvaniei.

Activitatea: 1536  Ungaria, 1537 Attila, fiul regelui Ferdinand Genezei, ziare, scurtă descriere a vieții Fericitului Zerchsky , 1763 , sau despre originile poporului regatul Ungariei și Attila Ungaria (…) emondato coniumctim editi , Viena.

Nicolaus Olahus 1

„CAPITOLUL AL XII‑LEA
Despre Ungaria de dincolo de Tisa

1. Acea parte a Ungariei care este dincolo de rîul Tisa, după cele susţinute de Ptolemeu, se numea cândva Dacia. Atingând la Miazănoapte o regiune a Sarmaţiei, se întinde de la Munţii Carpaţi până la curbura râului Nistru. Iar spre Miazăzi ţine până la Dunăre, unde [aceasta] începe a se numi Istru; la Apus, pînă la Tisa şi iazigii metanaşti. În ea sunt provinciile: Valahia Mare, care se mai numeşte şi Transalpină, Moldova, Transilvania, Maramureşul, ţinutul Someşului, Crişana, Nyír şi ţinutul Timişului. Transalpina, care se spune că odinioară s’a numit Flaccia, de la Flaccus care adusese aici o colonie a romanilor, începând de la munţii prin care este despărţită de Transilvania…

Nicolaus Olahus 2

…se întinde aproape până la Marea Neagră. Pământul [îi este] neted şi sărac în apă. La Miazănoapte se învecinează cu roxanii, care acum se numesc ruteni, la Miazăzi cu acea parte a Ungariei care este îndreptată spre cetatea Timişului şi spre câmpul Maxons, iar la Răsărit, cu fluviul Dunărea, care separă de ea Moesia Inferioară.

2. Principele ei se cheamă voievod; în zilele noastre este Radu, care, puternic în bogăţie şi stăpânire, are cetatea de scaun în oraşul Târgovişte. Se spune că, dacă este nevoie, poate chema la arme, de pe teritoriile sale, şi duce la luptă până la patruzeci de mii de oşteni. Este supus regelui, căruia îi depune jurământul de credinţă prin trimişii săi. În această provincie, din vremurile străbunilor noştri până în zilele noastre, au fost două familii [voievodale], provenind la început [sic] din aceeaşi casă: una, a Dăneştilor, de la voievodul Dan, cealaltă, a Drăguleştilor, de la Dragula; de acestea aminteşte şi Aeneas Sylvius, în capitolul al doilea din Europa. Dintre aceştia, ba prin puterea regelui nostru, ba prin a împăratului turcilor, sunt aleşi voievozii îndreptăţiţi […]

Nicolaus Olahus 3

CAPITOLUL AL XIII‑LEA
Despre Moldova

1. Provincia Moldova se învecinează la Răsărit cu Muntenia, la nord‑vest cu polonezii, la Miazănoapte, interpunându’se Podolia, nu este departe de tătarii care sunt vecini cu Marea Azov. Şi principele acestei provincii se numeşte voievod, nefiind expus atâtor schimbări primejdioase ca cel al Munteniei. Totuşi, ca şi acela, şi acesta depune jurământ de credinţă regelui Ungariei. Ca să rămână devotaţi, ei deţin, cu îngăduinţa regelui Ungariei, câteva cetăţi în Transilvania. În vremea noastră, această provincie o conduce Petru‑Vodă. Moldovenii au aceeaşi limbă, rit [şi] religie ca muntenii; pe alocuri, se deosebesc parţial în port. Ei socotesc că sunt şi de viţă mai aleasă şi mai harnici şi mai buni călăreţi decât muntenii. Se îndepărtează mai des de regele Ungariei; se războiesc mai des cu regele Poloniei. Se spune că pot chema la arme mai bine de patruzeci de mii de oşteni. Graiul lor şi al celorlalţi valahi a fost cândva latin, ca al unora ce se află într’o colonie a romanilor; în vremea noastră se deosebeşte foarte mult de acela, numai că multe cuvinte ale lor sunt de înţeles pentru cei [care vorbesc] latineşte.

Nicolaus Olahus 4

CAPITOLUL AL XIV‑LEA
Despre Transilvania

1. Transilvania este înconjurată pretutindeni de munţi foarte înalţi, mai cu seamă în partea în care se delimitează de Muntenia; pe o latură, prin care se orientează spre Miazănoapte şi spre moldoveni, are o trecătoare mai largă. Din Ungaria se deschid către ea trei căi, şi acelea greu de umblat şi noroioase. Una se numeşte Calea Meseşului, în partea unde curge Someşul; alta se cheamă [Calea] Crişului, pe unde curge Crişul; celei de a treia i se spune Poarta de Fier, pe unde alunecă râul Mureş. Intrarea dinspre Muntenia este strâmtă şi abruptă. Din această cauză,

Nicolaus Olahus 5

turcii, care au invadat pe aici Transilvania, s‑au ales în dese rânduri cu o mare înfrângere, din partea unei mici oştiri. Din Transilvania, care are lungimea de vreo treizeci de mile maghiare şi aproape aceeaşi lăţime, sau ceva mai mică, poţi supune Ungaria întreagă, mai uşor decât din Ungaria Transilvania. Căci drumurile sale pot fi uşor închise prin tăierea stejarilor.

2. În afară de aceasta, populaţia este strâns unită în privinţa membrilor săi, războinică, dispunând de arme, precum şi de cai puternici şi buni. Ţinutul întreg este format, în alternanţă, când din şesuri, când din păduri, brăzdat de cursuri şi meandre de apă, cum vom spune puţin mai târziu, pământul fiindu’i roditor, bun pentru viţă‑de‑vie, bogat în aur, argint, fier şi în alte metale şi – dincolo de acestea – şi în sare, abundând în vite, sălbăticiuni, urşi şi peşti, încât nu poţi condamna natura că nu ar fi dăruit acest meleag cu toate cele prielnice traiului. Aici trăiesc patru neamuri de obârşie diferită: maghiarii, secuii, saşii, valahii; dintre ele, saşii sunt consideraţi mai nepotriviţi pentru luptă. Maghiarii şi secuii vorbesc aceeaşi limbă, numai că secuii au unele cuvinte specifice neamului lor […]”

Nicolaus Olahus 6

Nota editorului Kollarus (1763):
Orașele mai de seamă și mai populate sunt locuite de unguri, germani și slavi, care împreună cu valahii alcătuiesc populația întregului regat. Dar neamurile slave, împărțite în slavi, poloni, ruteni, boemi, moravi, croați, dalmați, slavoni, sârbi, rascii, ocupă partea cea mai mare a regatului, încât partea aceasta a Europei pare că’și reia înfățișarea pe care a avut-o înainte de venirea ungurilor. Căci de la Nord și Sud încetul cu încetul neamurile slave se reîntorc în inima țării și se răspândesc foarte mult prin toate provinciile regatului. Popoarele germane vin de la Apus, iar valahii își trimit la noi coloniile lor dinspre Răsărit. Cea mai mică parte a Ungariei e aceea care cuprinde pe unguri, adică pe poporul ce se slujește exclusiv de limba ungară și mă tem să nu piară însăși limba lor, în același chip în care a pierit limba cumanilor […]

Nicolaus Olahus 7

Valahii în limba lor își zic rumunyi (rumâni) adică romani și socot că vorbesc rumunyeschte (rumânește), adică în limba romanilor. Limba lor mai pură are cea mai mare afinitate cu limba italiană, dar limba de care se slujesc, mai ales bihorenii, în biserică, e sporită cu vocabule slave, din pricina religiei pe care, primind-o, dacă nu mă înșel, de la popoarele slave care se închină după ritul și dogma greacă, o păstrează cu cea mai mare încăpățânare. Lucrul acesta l’am constatat eu însumi, când fiind la Oradea Mare într’o misiune de Stat, am avut prilejul să stau cu ei de vorbă […]

„Valahii sunt creştini, numai că urmând pe greci, se deosebesc de biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin importante.“.

Despre moldoveni: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin îmbrăcăminte. (…) Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copii din Roma“.

Despre Transilvania: „Neamul acesta de oameni robuşti, războinici înarmaţi, sunt prevăzuţi cu cai buni, zdraveni. (…) Întreaga regiune este alcătuită cu şesuri şi păduri, întretăiată de ape cotite, plină de pământ roditor. Bogată în vin, aur, argint, fier şi alte metale şi sare; cât se poate de îmbelşugată în boi, fiare, urşi şi peşti, aşa că nu poţi învinui firea că n’ar fi grămădit în acest ţinut toate bunătăţile traiului.“

Nicolaus Olahus aminteşte şi de bogăţiile aurifere din Ardeal, exploatate de stăpânitori străini: „… Aur ca acesta pe care alţii l’au aflat de mărimea unui ou de găină. De curând, mi’a scris episcopul Nicolae Gerendi de Transilvania, că a găsit aur din acesta de mărimea unei pâini ţărăneşti, cântărind mai bine de 1.600 ducaţi.“. Această consemnare se făcea la 1544.

Ne punem întrebarea firească, acum, la început de secol XXI: Cine va putea evalua vreodată cantitatea de aur extrasă cin Munţii Apuseni ai Ardealului?

Imperiul Roman şi’a redresat economia cu aurul din Munţii Apuseni. Tot aurul Apusenilor a curs prin vreme spre alte semeţe capitale. Cu aurul moţilor s’au ridicat catedrale măreţe la Viena şi Budapesta.

Este foarte important că, deşi Transilvania se proclamase încă din secolul al XV-lea (după Răscoala de la Bobâlna, 1437) UNIO TRIUM NATIONUM, din care românii nu făceau parte, Nicolaus Olahus scrie despre Transilvania: „… în ea sunt patru naţiuni: unguri, secui, saxoni şi valahi“. Deci şi românii sunt recunoscuţi de el, împotriva curentului oficial, ca a patra naţiune. O face ca o a patra naţiune, în virtutea convingerilor conştiinţei lui de român.

Pe baza monedelor romane, descoperite în Transilvania, el spune că: „Acestea sunt un semn neîndoielnic al vechimii stăpânirii romane prin părţile acestea“, adăugând încă o dată cuvintele comune româno-romane, ca semn al romanităţii poporului român.

Nicolaus Olahus a murit la Bratislava, la 14 ianuarie 1568 şi a fost înmormântat la Tyrnavia.

Nicolae Iorga scria că: „… arhiepiscopul de Strigonium primatul şi cancelarul este cel mai de seamă umanist al regatului maghiar din secolul al XVI-lea. El nu şi’a ascuns originea, ci a iscălit cu hotărâre Olahus-românul.“.

Sursa (imagini și traducerea textului lui Olahus): Nicolaus Olahus, Ungaria, București, 2011 (conține reproducerea ediţiei Adamus Franciscus Kollarius: Nicolai Olahi HUNGARIAE liber 1. Origines Scytharum et Chorographica descriptio Regni Hungariae, Viena, 1763)

Sursa traducerii notei de subsol: St. Bezdechi, Nicolaus Olahus. Primul umanist de origine română, Aninoasa-Gorj (pe www.dacoromanica.ro), pro-saeculum.ro, tiparituriromanesti.wordpress.com

Citiți și: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CUM SE LATINIZEAZĂ LIMBA GETICĂ

„Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.”
(W. Schiller, arheolog american)

Concluzia d’lui Ioan Aurel Pop, este că toate toponimele fiind de origine latină (!?), noi vorbim o limbă latină și nu una getică.

Oare de ce nu ne’ar conveni să vorbim o limbă getică? Mai avem azi pericolul maghiar, sau imperial habsburgic? Sau cei care care au susținut o teorie falsă sau ridicol elaborată le este greu să mai revină asupra ei? Este imposibil de recunoscut fundamentarea eronată?

De ce trebuie să îngropăm sau să ascundem originea reală a limbii române și recunoscută, și să’i atribuim o alta care e moartă de foarte multă vreme? Limba latină a murit tocmai că nu a fost vorbită de popor. Cu ce este superioară această limbă care nu este vorbită de nimeni azi, față de cea care la 1592 era vie, iar poporul rumân o vorbește ca și acum 400 de ani?

NU PUTEM CONSIDERA OARE ACEASTĂ LIMBĂ CARE SE VORBEȘTE DE 400 DE ANI, CĂ S’A VORBIT DE ASEMENEA ȘI CU 400 DE ANI ÎNAINTE DE MOMENTUL ÎNTOCMIRII DOCUMENTULUI LA CARE SE REFEREA DL. POP?

DAR CU 800 DE ANI? DE CE NU CU 1000 SAU 2000 DE ANI?

Evident că putem, atât timp cât pentru limbă s’a luptat mereu, că doar datorită ei mai existăm azi, pământul și limba bunilor noștri fiind singura și cea mai prețioasă moștenire. Despre acest lucru vorbesc străinii și avem toate motivele din lume să’i credem:

“Limba lor [românilor] n’a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s’ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă.”
(Antonio Bonfini 1434–1503, umanist italian care a scris despre istoria Ungariei )

Scribul nu denumește ca fiind latină, limba vorbită de maramureșeni. Este limpede că acel literat cunoaște limba latină, odată ce o numește SERMO-GETICUS, ALTFEL CUM PUTEA SĂ FACĂ DIFERENȚA ÎNTRE DOUĂ LIMBI?

EL ESTE BINE INTENȚIONAT ȘI SINCER ȘI FACE APRECIERI PERTINENTE CÂND ÎȘI PRESTEAZĂ MUNCA CU CONȘTIINCIOZITATE PROFESIONALĂ, IAR ATUNCI CÂND CONSIDERĂ OPORTUN DĂ SFATURI REGELUI, NEFIIND DELOC PREOCUPAT DE A SCHIMBA CU CEVA O REALITATE, CARE TREBUIE DOAR DESCRISĂ ȘI NICIDECUM MĂSLUITĂ ÎN FOLOSUL VREUNUI NEAM SAU SĂ PURCEADĂ LA SUBIECTIVISM CU CARACTER ETNIC.

Încă relațiile umane din Transilvania nu erau puternic etnicizate, deși drepturile românilor majoritari erau deja restrânse din 1366, față de cele ale minoritarilor. Nimeni nu știa ce va urma la acea vreme.

NICI POLITICA MAGHIARIZĂRII NU ERA ÎNCĂ BINE TEORETIZATĂ ȘI APLICATĂ ȘI NICI TEZA ROMANIZĂRII CARE S’A NĂSCUT TOCMAI CA RĂSPUNS LA ACEA POLITICĂ DE DEZNAȚIONALIZARE A ROMÂNILOR, NU’ȘI PORNEA LUNGA POVESTE DE MISTIFICĂRI CARE ESTE CA O PATĂ NEAGRĂ PE ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ ACTUALĂ.

AȘADAR DL. IOAN AUREL POP, DEȘI ESTE PERTINENT VIS A VIS DE PROBLEMATICA ROMÂNILOR SUB REGII HABSBURGI, ÎN PRIVINTA LIMBII GETICE A ROMÂNILOR VA TREBUI SĂ’ȘI REVIZUIASCĂ PROPRIA PERCEPȚIE, CARE ESTE TRIBUTARĂ POLITICII MINCINOASE A ISTORICILOR CARE SUSȚIN ROMANIZAREA.

„Dacii mă cunosc, ei vorbesc o limbă barbară, de idiomă latină”
Horațiu, marele poet roman (65 î. Chr. – 08 î. Chr.) – Odele, I, 20 (afirmație făcută cu aproape un secol și jumătate înaintea cuceririi unei părți din teritoriile ocupate de geți).

„Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s’ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi si dacă nu m’aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi, mai ales moldoveneasca, sunt însuşi acest grai.”
(D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei)

„Locul acesta unde este acum Moldova şi Ţara Muntenească este drept Dacia, cum şi tot Ardealul şi Maramureşul şi cu Ţara Oltului. Aste nume mai vechi decât acesta, Dacia nu se află, în toţi câţi sunt istorici.”
(M.Costin,1632-1691, De neamul Moldovenilor)

„De aceia, măcar că ne’am deprins a zice că limba română e fiica limbii latinesti, adeca acei corecte, TOTUŞI DACĂ VOM AVEA A GRĂI, LIMBA ROMÂNEASCĂ E MUMA LIMBII CEI LATINEŞTI.”
(Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, p 316, 1812)

„Acești volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane.”
(Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII)

„DACHII PREA VECHE A LOR LIMBĂ OSEBITĂ AVÂND, CUM O LĂSARĂ, CUM O LEPĂDARĂ AŞA DE TOT ŞI LUARĂ A ROMANILOR, ACEASTA NICI SĂ POATE SOCOTI, NICI CREDE…”
(Constantin Cantacuzino, 1639-1716)- „Românii despre care am mai spus că sunt daci.”

Este de neînţeles de ce a fost nevoie să ne mistificăm istoria, mai ales că ea nu a fost în esenţă diferită, ci deosebite au fost doar interpretările ei. Când spun asta mă refer la istoricii susţinători ai teoriei oficiale. De ce trebuie să credem şi să acceptăm fără să ne punem întrebări cum de geții şi romanii au născut un popor nou, variantă lansată de Şcoala Ardeleană, doar pentru a lupta mai eficient împotriva maghiarizării forţate?

Această teorie care şi azi ocupa o poziţie oficială, ignoră că ocupaţia romană (nu latină) a durat doar 160 de ani la noi şi că ţări că Turcia, Israel, Albania, Grecia sau Britania, după ocupaţii romane de sute de ani nu au produs aşa ceva. Noi nu avem o patrie prin Asia, aşa că nu suntem în situaţia ”ungurilor”, și nici a bulgarilor. N’avem o problemă identitară. Noi tot un mare popor rămânem, tot getic, doar că trebuie să ridicăm hotărât colţul covorului şi să scoatem la lumină acele detalii de care n’avem a ne feri şi care, până la urmă, ne caracterizează ca popor. Nici nemţii, francezii sau spaniolii nu sunt urmaşii unui singur trib/popor antic, nici noi, dar de ce’ar trebui să fim?

Nemţii sunt germanici, dar poate că o parte dintre triburile ce au vieţuit aici sunt şi ele germanice, popoare ce au vieţuit şi s’au contopit în fiinţa naţională a unui popor, al nostru. Se spune că gepizii erau germanici!!! Dar lexicoanele vechi îi menţionează cu numele de „geto-pides”… Alte izvoare spun despre Ala Reiks (Alaric) şi vizigoţii săi că erau geți, dar istoria oficială neagă prin omisiuni sau direct prin mistificări, deşi încă nu ne’am aplecat serios asupra problemei popoarelor cunoscute oficial sub numele de migratoare, iar pe noi ne excludem. De ce să ne excludem? Migraţie permanentă a existat şi în sânul triburilor getice, dar asta iar omitem să o spunem. Avem un mai mare prestigiu naţional dacă spunem că toată România de azi era locuită de un singur popor?

Fiecare trib era un popor, mai mult sau mai puţin. Triburile erau înrudite, surori, dar asta trebuie să o spunem cu subiect şi predicat şi în detaliu. Cine ne mai ia în serios când noi susţinem încă teorii puerile la care omul de bun simț pufnește în râs? Poporul Romei n’a existat, doar un popor latin în jurul Romei. Originile Romei, spun cronicarii antici sunt troiene, iar troienii erau geți. Asta nu este o teorie fantezistă, izvoarele antice chiar o confirmă.

Argonauţii au venit după lâna de aur pe malul Pontului Euxin, în teritoriul geților, nu aiurea, iar legende şi poeme ale Antichităţii vorbesc despre teritoriul de la nord de Istru ca despre o grădină a Raiului. Între folclor şi arheologie, trebuie să începem să spunem tot adevărul despre noi, nu doar o poveste, o legendă cu iz de scenariu prost, această origine a latinităţii poporului român. Noi nu suntem latini, ci latinii erau un popor get, poate unul dintre triburile pelasgilor despre care vorbea N. Densusianu. Nu sunt dovezi? Cum să nu ?!

Trebuie doar să le acceptăm. Începând cu sec. XIX, cultura română s’a umplut de dovezi evidenţiate în lucrările unor importanţi oameni de cultură romani, dar şi străini, iubitori ai culturii noastre. Să ne aplecăm mai atent asupra scrierilor lui N.Densusianu, Haşdeu, Xenopol, Odobescu sau Iorga şi să ne rescriem istoria acolo unde ea este încă neclară. Nu se poate doar să’i nominalizăm pe cei care au lăsat lucrări importante în urma lor, dar ceea ce ei au scris să admitem doar parţial. Toate aceste lucrări scrise sunt întărite de studiile de paleogenetică și genetică populațională, care infirmă poveștile sforăitoare și mistificările, confirmând în același timp și punându’le într’o nouă lumină pe cele respinse de profesori și istorici ”oficiali”.

Sursa: scribd.com, munchausentimes.blogspot.ro

Citiți și: LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

DOCUMENTUL CARE ATESTĂ CĂ MARILE PUTERI SE TEMEAU DE UNIREA ROMÂNILOR ÎNCĂ DE LA 1547

IOAN AUREL POP, născut pe 1 ianuarie 1955, Sîntioana, Cluj, este un istoric român, academician, profesor universitar, din 2012 rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

În 1547, cu peste jumătate de secol înainte prima unire a rumînilor, realizată de către Mihai Viteazul, o comisie regală habsburgo-ungară făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureş şi trăgea o concluzie ”periculoasă” pentru regimul austro-ungar:

”Rumînii din Maramureş să profite de ocazia potrivită şi să se unească cu Moldova.”

Documentul se numeşte ”Despre starea de acum a Cămării Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești Blasius de Petrovaradin, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș, în luna septembrie a anului Domnului 1547” şi conţine următorul paragraf:

”De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt rumîni, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întîmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrînd pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică].”

Documentul a fost discutat de către Academicianul Ioan-Aurel Pop în cadrul conferinţei ”Maramureşul…intrând pe furiş în Moldova” – reflecţii pe marginea unor tendinţe de unire românească din secolul al XVI-lea, găzduită de Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi:

”Maramureșul … intrînd pe furiș în Moldova” – reflecții pe marginea unei idei de unire rumînească menționate la 1547

În luna septembrie a anului 1547, pe cînd domnea în Moldova Iliaș Rareș (1446-1451), o comisie regală habsburgico-ungară (rege al Ungariei occidentale era Ferdinand I de Habsburg, care avea să ajungă și împărat romano-german) făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureș și elabora în final un document în latinește cu următorul titlu:

”Despre starea de-acum a Cămării Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești Blasius de Petrovarad in, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș, în luna septembrie a anului Domnului 1547.”

Documentul conține, între multe altele, un pasaj important, pe care îl reproducem în rumînește mai jos:

”Spun nobilii că acei munți și acele păduri au fost obținute de ei, într’o anumită adunare generală [a regatului], ținută la Baci (Serbia, azi) în timpul domniei lui Ludovic, pentru ei înșiși și pentru moștenitorii și urmașii lor, prin acordul comun al tuturor locuitorilor de drept. Despre care lucru se crede că nu există nicio mărturie clară.

Și se poate de fapt, prin lege, pune la îndoială (aceasta), deoarece acei munți și acele păduri, după cum se spune, sunt la hotarele Moldovei și Rusiei, care se cuvin mai mult să fie supuse majestății regești decât persoanelor private, așa cum munții și locuri lejoase de hotar asemănătoare sunt supuse cetății vecine Muncaci, care, în același fel ca la Hust, ține de drept de rege și de coroană.

De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică]. Așadar, deoarece nu vor fi puține astfel de ocazii, este în interesul majestății regești ca, la o nouă cercetare și discutare, să se îngrijească să fie trimiși și chemați oameni credincioși și zeloși.”

Din text, se vede că, în timpul anchetei legate de starea ocnelor maramureșene și a veniturilor cuvenite puterii centrale din sare, comisarii regelui Ferdinand de Habsburg au constatat o anumită tensiune existentă între autoritățile regești și nobilimea locală, tensiune legată de dreptul de stăpânire asupra munților și pădurilor din acel comitat, denumit încă în textele latine oficiale Terra Maromarusiensis (Țara Maramureșului).

Nobilii maramureșeni pretind că acele bunuri erau ale lor din vechime și că le fuseseră recunoscute chiar de adunarea țării, prezidată de rege, în vreme ce comisarii se îndoiesc că ar exista documente în acest sens și spun că, de regulă, conform analogiilor și principiilor de drept, astfel bunuri din vecinătate, situate tot la frontierele țării, nu aparțineau persoanelor private, ci regelui.

Totuși, anchetatorii își fac datoria până la capăt, semnalând și un real pericol, dacă s’ar forța nota. Pericolul ar fi fost ca Maramureșul, locuit în cea mai mare parte de români (inclusiv nobilii maramureșeni rămăseseră români), avînd aceeași limbă, aceeași religie (confesiune) și aceleași obiceiuri cu moldovenii, să de desprindă de Ungaria habsburgică și să se unească cu Moldova.

Nu este vorba aici despre o presupunere vagă, ci despre o adevărată analiză, făcută de oameni avizați, de experți (un cleric și un militar). Din analiză reiese posibilitatea, cu vreo ”ocazie”, a unirii Maramureșului cu Moldova.

Iar asemenea ”ocazii” – avertizează anchetatorii – ”nu vor fi puține”.

Prin urmare, ei nu se referă la o întâmplare disparată, de conjunctură, ci la o situație de structură, care era generată de esența lucrurilor. Mărturia este copleșitoare și spulberă o seamă de opinii grăbite, exprimate mai ales după 1989, care puneau la îndoială unitatea românească medievală, exaltând regionalismele și localismele din spațiul locuit de români și combătând orice sentiment de solidaritate timpurie între aceștia.

Asemenea opinii ignoră intenționat o întreagă istorie. Dacă episodul semnalat la 1547 ar fi fost izolat, s’ar putea, firește, accepta îndoieli, critici sau replici.

Dar Maramureșul și Transilvania se mai ”uniseră” cu Moldova sau invers și altădată și aveau s’o mai facă ori să tindă spre aceasta și după jumătatea secolului al XVI-lea, încît o atare solidaritate românească intra în ordinea firească a lucrurilor.

De altfel, înșiși consilierii citați vorbesc – cum arătam – de multe astfel de ocazii de desprindere a Maramureșului de Regatul Ungariei și de „strecurare” a sa între hotarele Moldovei.

Este de menționat mai întâi descălecatul din Ardeal, pomenit de cronicari ca atare și de documente sub alte nume, dar exprimând aceeași esență. Mai mult, cu peste un secol înainte de descălecat, 1234, în ceea Roma numea ”episcopatul cumanilor”, papa însuși recunoaște că trăiau ”anumite popoare (quidam populi) care se numesc rumîni” și care, deși formal deveniseră catolici, ascultau de propriii lor episcopi de rit grecesc.

Partea tulburătoare din acest episod este că în episcopatul catolic în cauză, situat parțial în exteriorul Carpaților, spre est și parțial în Transilvania, în Țara Bîrsei, veneau – o spune clar documentul papal – locuitori din Regatul Ungariei ca să trăiască împreună cu acești români, să formeze un singur „popor” cu ei (nonnulli de regno Ungarie … transeunt ad eosdem … populusunusfacti cum eisdemWalathi) și să aplice rînduielile credinței bizantine, ”spre marea abatere a credinței creștine”, recte catolice.

Cu alte cuvinte o acțiune ofensivă, menită să’i disloce pe acei români de pe teritoriul viitoarei Moldove și să’i ”unească” ante litteram cu Roma, se întoarce contra inițiatorilor și conduce la opusul ei, adică la solidarizarea unor transilvăneni cu rumînii dinspre est, cu credința lor răsăriteană și cu formele lor de structurare politică.

Spațiul estic (carpato-nistrian) avea să fie mai bine cunoscut de către transilvăneni după Marea Invazie Tătaro-Mongolă, din rațiuni politico-militare. Se știe că, încă din prima jumătate a secolului al XIV-lea, unii nobili rumîni din Maramureș au trecut Carpații Răsăriteni în cadrul oștilor ungare destinate combaterii tătarilor.

Unul dintre aceștia, provenit dintr’o familie cnezială pusă în slujba regalității prin „credincioase servicii”, s’a chemat Dragoș și a primit misiunea să fondeze o marcă de apărare, un fel de avanpost al regatului înspre tătari. Localnicii l’au primit și l’au numit, după tradiție, voievod.

Între timp, în Maramureș, țară formată atunci din circa 10 000 de km pătrați și organizată ca voievodat românesc, condus de un voievod ales de adunarea cnezilor țării, este consemnată încă din 1342 o revoltă contra regelui celui nou, condusă chiar de Bogdan de Cuhea, voievodul în funcție.

Acesta, însoțit de o ceată de 100-200 de cnezi de’ai săi, după două decenii de rezistență în Maramureș, destituit fiind și catalogat de rege drept ”infidel notoriu”, și’a mutat centrul rezistenței peste munți, în Moldova, întemeind ceea ce noi numim azi Moldova independentă.

Ca și în cazul lui Basarab, răzvrătitul valah de la sud de Carpați, regele ungar a trimis (prin 1365) o armată contra rebelului Bogdan, dar victoria a fost de partea românească.

Unii vor spune (au și spus’o) că între Moldova lui Dragoș și cea a lui Bogdan nu a fost mare deosebire și că doar istoricii moderni, obsedați de independență, au ”inventat” întemeierea țării de-sine-stătătoare, cînd, de fapt, dependența de Ungaria a continuat. Remarca este falsă dintr’un motiv foarte simplu: schimbarea de atunci a fost notată drept fundamentală în epocă, de către martorii contemporani.

Astfel, cronicarul Ioan de Târnave scrie în cronica sa că, atunci, prin actul voievodului Bogdan, „Țara Moldovei s’a lățit în stat” (Terra Moldaviae … in regnum est dilatata).

Cu alte cuvinte, transformarea a fost notată, observată de către cei inițiați, fiindcă vechea marcă de apărare a ajuns să fie o țară, o structură organizată prin propriile forțe, ruptă de Ungaria și născută în opoziție cu aceasta.

”Lățirea” aceasta dădea naștere ”celei de’a doua libertăți rumînești”, cum avea să scrie inspirat și judicios Nicolae Iorga. Firește, oamenii de rînd, adică majoritatea populației, nu aveau cum să perceapă atunci acest lucru, dar faptul nu este de mirare. Foarte mulți oameni nu știu nici astăzi ce se întîmplă sub ochii lor și o duc foarte bine în ignoranța lor…

Aici aveți textul integral:

 

Din 1989 este doctor în istorie, cu o teză intitulată „Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV – XVI”, domeniul specializarii sale este: Istorie medievală, instituții medievale, paleografie latină.

Din 1993 deține funcția de director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj.  Între 1994-1995 a fost director al Centrului Cultural Român din New York. În anul 2010 a fost ales membru titular al Academiei Rumîne.

Citiți mai mult despre Ioan Aurel Pop:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan-Aurel_Pop

MATRIȚĂ DE BRONZ GETICĂ DESCOPERITĂ LA SARMIZEGETUSA REGIA

Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva pregăteşte cea mai importantă expoziţie din acest an, în care va fi prezentată matriţa antică descoperită în urmă cu aproape doi ani, după Sânziene, în situl Sarmizegetusa Regia. Cercetătorii consideră că obiectul unic ar fi aparţinut unui bijutier care a trăit în urmă cu două milenii.

O matriță din bronz, folosită acum 2.000 de ani de un bijutier care lucra în cetatea dacică Sarmizegetusa Regia, se află în colecția de tezaur a Muzeului Civilizației Dacice și Romane (MCDR) Deva, după ce a fost studiată de specialiștii Universității Babeș-Bolyai și de cei ai muzeului din Cluj-Napoca, timp de un an de zile.
Matrița a fost descoperită în anul 2013, la rădăcina unui fag uriaș care s’a rupt după o furtună puternică ce a avut loc în zona cetății Sarmizegetusa Regia, din Munții Orăștiei. Piesa, extrem de valoroasă, a fost ridicată de administratorul sitului arheologic și a fost predată istoricilor, care au început să o cerceteze din punct de vedere științific.
“Este o piesă foarte importantă pentru că dincolo de faptul că este o unealtă de bijutier în sine şi nu sunt foarte multe de genul acesta, este o piesă cu importante valenţe artistice. Reprezentările de pe ea sunt foarte frumoase încât ne putem imagina cam ce tipuri de piese se scoteau de acolo, care la rândul lor erau splendide. Descoperirea reprezintă şi o confirmare a unui fapt documentat de’alungul timpului de generaţii de arheologi, că Sarmizegetusa, în ajunul cuceririi de către romani era un mediu cosmopolit, în care elitele regatului dacic erau capabile să achiziţioneze produse şi servicii de foarte bună calitate”, declara anul trecut dr. Gelu Florea, istoricul care a coordonat cercetarea piesei.
În luna iunie a anului 2013, chiar în noaptea Sânzienelor, o furtună violentă a scos la iveală comoara arheologică. Vântul a rupt un fag vechi de peste un secol din incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia, iar în cădere trunchiul a antrenat un alt copac pe care l’a smuls din rădăcini. În groapa creată de sub rădăcina trunchiului doborât, a doua zi Vladimir Brilinsky, omul care se ocupă de administrarea monumentului UNESCO, a descoperit piesa unică din bronz: o matriţă cu ajutorul căreia un meşter fabrica bijuteriile din aur şi argint şi obiectele decorative purtate de locuitorii vechii capitale a Daciei.
Vremea rea de cod galben, a dus la prăbuşirea mai multor copaci în incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia. Trunchiurile smulse din rădăcini de vijelii au distrus zidul de apărare clădit de daci, în urmă cu 2.000 de ani, însă tot ele au scos la iveală o adevărată comoară: matriţa cu ajutorul căreia dacii îşi croiau bijuteriile din aur.
Piesa din tezaur va fi expusă într’o cameră specială a muzeului, cu ocazia lansării unui volum dedicat acestei matrițe, în care vor fi prezentate rezultatele cercetărilor de la Cluj-Napoca.
Pregătirile pentru cea mai importantă expoziţie din acest an, organizată la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, sunt în toi. Reprezentanţii muzeului susţin că în luna aprilie, matriţa antică descoperită în Sarmizegetusa Regia, după furtuna din noaptea de Sânziene, va trezi interes.
“Pregătim pentru luna aprilie cea mai importantă expoziţie a anului 2015, dedicată expunerii matriţei care a fost găsită întâmplător în Munţii Orăştiei. În tot anul 2014 s’a muncit pentru această expoziţie. Am adus un expert din Ungaria care a restaurat această piesă unică în lume, aşa cum spun arheologii şi acum lucrăm la pregătirea spaţiului în care va fi expusă, un spaţiu extrem de bine securizat şi care să asigure de asemenea ambianţa plăcută vizitatorilor”, a declarat Liliana Ţolaş, managerul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.
Matriţa este considerată un obiect unic. Potrivit arheologilor, ea este confecţionată din bronz, are o greutate de peste opt kilograme şi era folosită în antichitate la realizarea tiparelor pentru turnat piese decorative din metale preţioase, fiind singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacii. Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi și prezintă forme diverse de animale mitologice precum inorogul, grifonul sau dragonul și animale reale precum leul, tigrul, rinocerul, țapul, elefantul sau hipopotamul.
Piesa din bronz a fost cercetată timp de doi ani, de la data descoperirii ei în Sarmizegetusa Regia, iar specialiştii au scos la iveală detalii incitante despre obiectul arheologic. Piesa antică, veche de 2000 de ani, este considerată un obiect unic şi foarte valoros. ”Matriţa este o piesă extrem de complexă, ne-am dat seama de acest lucru pe măsură ce o studiam. Cercetarea ei a fost o aventură intelectuală, care ne-a purtat din spaţiul mediteraneean, în spaţiul nord pontic, la Roma şi în tot felul de locuri în care am găsit informaţii legate de acest fel de obiect”, a relatat conf. dr. Gelu Florea, de la Universitatea Babeş Bolyai, cel care a coordonat cercetările şi editarea volumului care descrie matriţa. Matriţa antică este provenită din atelierul unui orfevrier get (meşter în realizarea de bijuterii din metale preţioase). Potrivit arheologilor, ea era folosită în antichitate la realizarea tiparelor pentru turnat piese decorative din metale preţioase, fiind singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacii. Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi ale unor animale mitiologice, provenite din zona mediteraneeană.

“Sunt o serie întreagă de animale fabuloase şi reale în această matriţă, iar însăşi faptul că ea a funcţionat la Sarmizegetusa Regia, în ajunul cuceririi romane ne spune că mediile dacice rezonau la această artă care ilustrează fiinţe mitologice. Există câteva preluări din acest bestiar fantastic şi în arta locală din Munţii Orăştiei, cum sunt grifonii, dar şi alte animale. Acest lucru ne spune că aristocraţia dacă rezona la tot ce înseamnă acest univers fabulos, indiferent de unde provine. Arta care ilustrează această matriţă vorbeşte o llimbă internaţională cu legături în spaţiul mediteraneean şi nord-pontic. Este foarte important că ea a fost găsită şi a funcţionat în Sarmizegetusa”, a afirmat istoricul Gelu Florea.
Matriţa descoperită la Sarmizegetusa Regia a fost realizată din bronz, foarte probabil prin metoda cerii pierdute. Este o piesă masivă, de circa opt kilograme, cu opt feţe, dintre care cele două principale de formă hexagonală, iar celelalte rectangulare. Lungimile laturilor ei au aproximativ opt centimeri, iar grosimea ei este de cinci centimetri. Elementele de decor sunt redate negativ. Potrivit cercetătorilor, artefactul a fost descoperit în stare bună de conservare, pe suprafaţa lui putându-se observa, însă, urme de utilizare. Cu ajutorul matriţelor de acest tip se ornamentau foi subţiri din metale preţioase (aur şi argint) sau din aliaj pe bază de cupru. Imprimarea motivelor se făcea prin presarea acestor foiţe în interiorul modelului redat în negativ. Cu o astfel de matriţă erau realizate medalioane, falere, aplici sau elemente ale unor bijuterii. Istoricii care s’au ocupat de cercetarea ei susţin că o asemenea piesă era destul de costisitoare, astfel că întreaga ei suprafaţă era utilizată. Bestiarul, real şi fabulos, reprezentat pe piesă, este bogat şi divers.
Este compus din animale fabuloase – grifoni şi animale reale: leu, tigru, leopard, rinocer, hipopotam, urs, mistreţ, lup, taur, zimbru, câine, cerb, cal, ţap, antilopă, iepure. Tema scenelor reprezentate pe matriţă, lupta dintre animale, este foarte veche şi răspândită pe spaţii culturale vaste. Ea este redată cu o grijă deosebită.
Sursa: agerpres.ro, adevărul.ro

ZAMOLXIS PRIMUL LEGIUITOR AL GEȚILOR

Am Zamolxis Getaria Legislativ

IATĂ STRĂLUCIREA DUMNEZEIASCĂ DIN CERURI: CAROLUS, CHIP ATOTPUTERNIC AL DUMNEZEIRII CA REGE PE PĂMÂNT
Prea strălucitului bărbat, eruditului Domn CAROLUS LUNDIUS, profesor de ştiinţe juridice şi judecătorului municipal, vechiului meu amic,

Sănătate de la Dumnezeu ! Văd bine că te ocupi de Zamolxe nu fără o mare voluptate a sufletului; pe Tine, prietene sincer, Zamolse al nostru, ţinut atât amar de vreme în întuneric, ba chiar şi înmormântat, iată’l acum scos la lumină de Tine şi oarecum din Infern. Felicit patria pentru acest fruct smuls întunericului şi te felicit pe Tine pentru strădaniile strălucite depuse, la care mie nu mi’a rămas decât să spun: excepţional şi peste măsură de fertil. Te felicit din toată inima pentru strădania pe care ţi’ai dat’o spre a lămuri acest fenomen şi care nici nu poate fi răsplătită cu toate bunurile şi nici să’ţi ridic în slavă cinstitul tău nume îndeajuns. O soartă norocoasă te’a însoţit, ca să fi putut trata un asemenea subiect demn de toată lauda şi de a’l fi putut comunica în lumea literată, într’un chip atât de fericit. Nevinovăţia să te însoţească tot restul vieţii; să te împodobească grija sfântă a dreptăţii şi echităţii; să te însoţească sentinţele date deține cu înţelepciune judecătorească, în procesele cele mai dificile, ale căror ratificări mereu să rămână valide. Rămâi sănătos, bărbatule foarte precaut. Mă dăruiesc bătrânei cetăţi Upsala cu suflet şi cu scrisul.

Calendele lui Ianuarie A.D.MDCLXXXVII (1687 n.t.).

Al Tău ca şi până acum, Joannes Axehielmus, jud. Sup. Reg. Asesor şi P.C.R.A.

După o îndelungată disertaţie în cadrul Academiei de Ştiinţe, s’a hotărât să se facă public cunoscut acest adevăr istoric de către autorul Carolus Lundius. Cu aceeaşi ocazie s’au mai adăugat câteva date privind antichităţile Sveonilor, Goţilor / Geţilor, precum şi ale altor neamuri; lucruri care până acum nu fuseseră atacate de către alţii, sunt date acum la lumină, pe scurt, de către acelaşi autor.
PREA STRĂLUCITULUI ŞI PREA PUTERNICULUI PRINCIPE ŞI STĂPÂNULUI

CAROL AL XI-LEA ,

REGE AL SUEONILOR, GOŢILOR ŞI VANDALILOR, MARELUI PRINCIPE AL FINLANDIEI, DUCE AL SCANDINAVIEI, ESTONIEI, LIVONIEI, CARELIEI, Bremenului, Verdenului, Stetinului, Pomeraniei, Cassubiei şi Vandaliei, principe al Rugiei, Ingriei, stăpân al Vismariei şi deopotrivă al Comitatului Palatin Rhenania, duce peste munţii Bavariei, Jüllich şi Clivie, prea credinciosului şifericitului August, prea bunului meu Rege şi Stăpân Prea strălucite şi prea puternice REGE, prea blândule STĂPÂN!

Cutează această umilă cărţulie – şi totuşi demnă de atenţia unui spirit elevat – să fie supusă privirii serenissime a Majestăţii Voastre Regale; ei bine, da, pentru că prin aceasta oricine îşi va putea aminti de acele lucruri despre care cărţulia glăsuieşte şi cărora Maiestatea Voastră Regală li s’a dedicat, cu trup şi suflet, încă din anii tineri – toate o mărturisesc cu prisosinţă: vreau să spun JUSTIŢIA şi ECHITATEA germană; acestor două nobile misii şi calităţi li se adaugă BLÂNDEŢEA de o rară fineţe şi cumultă prudenţă mânuită de Maiestatea Voastră Regală, aşa încât în EA se oglindeşte prefecţiunea înţelepciunii umane, aşa încât, dacă aceste însuşiri ar fi reprezentate pe scena unui teatru, acesta ar răsuna într’o asemenea măsură de strigătele şi aplauzele mulţimii, încât s’ar răspândi pe întregul glob terestru până lacapătul lumii. Şi nu e deloc de mirare, căci oriunde s’ar prezenta un asemenea spectacol, ştergându’se lacrimile şi mizeria unor bieţi oameni nevoiaşi, iar cei năpăstuiţi pe nedrept încărcaţi pe nedrept de povara unei pedepse privative de libertate, vor afla libertatea şi un refugiu lipsit total de griji la pieptul Maiestăţii Voastre Regale; şi de ce nu şi alţi cetăţeni, din alte pături sociale, vor găsi salvarea alergând spre această sfântă Ancoră; prin mişcări lente ale navei lor, vor descoperi şi portul mult râvnit şi locul cel mai tihnit, unde să’şi arunce ancora. Aşadar, condiţia umană în acest chip şi câte altele se restabileşte, prevăzând toate legate între ele, păstrând cu multă grijă atât pe cele generale, cât şi pe cele particulare, până şi chiar bugetul statului menţinându’l, în chip fericit, constant, este foarte firesc să fie salutat, strigându’se într’un glas, cu totul meritat, că Tu, o Auguste, eşti REGE şi TATĂ AL PATRIEI (Pater Patriae).

Dar acest om uriaş, pe bună dreptate, este înconjurat de laude, pretutindeni şi pe câmpul de luptă este încărcat de laude şi de învinşi şi de învingători, fie bătrâni, fie în floarea vârstei, aşa că laudele pe care eu i le aduc sunt cu totul neînsemnate faţă de cea mai înaltă stimă pe care ar trebui să i’o arăt. De ce nu am spune’o deschis că Majestatea Voastră este în imediata apropiere a Dumnezeirii, pe bună dreptate, căci, după cum se vede, chiar şi în această micăocazie – tipărirea prezentei cărţi – s’a implicat. Cu adevărat sunteţi întruchiparea Dumnezeului celui Mare despre care se crede că nu poate fi abătut de nici o meteahnă a omului de rând, sau într’o măsură cu totul neînsemnată, căci El se înalţă de la sine prin orice mijloc cu putinţă. Priviţi, Înălţimea Voastră Regală, cufruntea senină la acest omagiu mult prea modest, la cărţile, deloc voluminoase, care Vi se depun, cu multă închinăciune, la altarul Maiestăţii Voastre. Pentru cărţulia de faţă sunt recunoscător mai întâi Maiestăţii Voastre Regale şi apoi celor devotaţi mie care au sprijinit publicarea ei, în frunte cu Alteţea Voastră: fie ca şi în viitor să fiţi la fel de blând la rugăminţile, speranţa şi încrederea celor care apelează la mărinimia
Alteţei Voastre ca la un Dumnezeu atotputernic al scumpei noastre patrii, precum şial întregului glob pământesc şi să vă avem sănătos şi ferice cât mai multă vreme deaici încolo, spre bucuria celor care au nevoie de Maiestatea Voastră! Prea sărbătorească să fie ziua şi să ţină şi la urmaşii noştri, în care cerul ne’a trimis această mult strălucitoare stea, stea prea binecuvântată, aducând cu ea pe pământ bunătatea unui destin fericit – din cer să ne’o trimită din nou şi să ne izbăvească detoate relele. De ce nu, aş vrea ca Muzele să poruncească să rupă tăcerea buzelor mele şi să compun un poem acompaniat la liră prin glasul căruia, prin urăriimaculate, să întrunească sufragiile altora şi totodată să fiu răsplătit cu aplauze şi să mă înalţe mai sus.
Carole, tu rege al Nordului, glorie a Pământului, podoabă a lumii, prea mare învingător,
Pe care îl cântă artele, virtuţile înălţându’l la stele: Justiţia nu’i ea prima laudă? Bastonul noduros nu
Sunt muncile lui Hercule pe care le cinstesc toate neamurile, într’un glas:
Printre primele neamuri, cel al Svionilor fu de tine cu arma învins
Şi câte mai alte noroade căţărate pe ziduri
Şi astfel regatul acesta fu într’o clipă prefăcut în ruină.
Căci nu aceasta a fost treaba noastră? Să lovim cu cruzime corpul şi articulaţiile lui.
Spuneţi’mi, Muze, cine prin legi şi’a mărit aşa de mult ţara, hotarele ei,
Spuneţi cine a fost cel dintâi ce a stins cumplitele focuri ale crudului Marte?
El a fost cel ce a stins şi’ntr’o clipă, el singur reclădi totul.
Aşa mi s’a înălţat peste toţi slăvitul CAROL, de a redat multor neamuri traiul lor veşnic.
Aşa prin măreţul lui Suflet, măreaţă şi CONCORDIA domniei lui fu,
PIETATEA’ nfloreşte, DREPTATEA ce mamă a egalităţii e;
Iar străbuna CURIE strălucească’n destul în veşmântul Senatului.
Cetăţenii s’adună cu toţii spre a’l cinsti întru totul pe Regele CAROL,
Cel care, ştergând vechile norme penale, institui noi pedepse, mai drepte ca altele;
El socotind, cu dreptate, că legile nu pot fi de’a pururi aceleaşi, Făcu legi mai drepte.
După EL, CAROLUS, LEGEA e tot ce pe lume’i mai sfânt.

EL CAROLUS, întru totul mai drept şi măreţ, îl întrece pe Apollo.
Trăiască Augustus, doar prin el se salvează, prosperă tot ce’i bun pentru patria noastră;
Să sporescă forţele ei, ocolită să fie de rele, căci numai astfel vaputea năzui către culmi;
Regina lui – mamă, cine’i – desigur, e Hedwig, născută din sânge de nobil dintr’o familie de nordici
Cu totul aparte vestiţi pe Pământ. Să trăiască!
Ea care MAREA DRAGOSTE faţă de popor întrupează!
Parte numai de bucurii să aibă acuma şi’n veci de’aci înainte!
Să trăiască şi să înflorească UDALRICA, regina soaţă
Şi cea mai mare stăpână de pe pământ,
Pildă de cinste şi onoare a spiritelor cereşti!
Să înflorească şi vlăstarele regale prea demne de regat!
CAROLUS, înainte de toate, al cărui schiptru va sta aşa tihnit
După ce a purtat războaie mari, iar scuturile vor fi părăsite în cer.
Rămâne mai departe familia sortită, urmaşii; printre ei se numără nepoţii,
Dar prin destine asemănătoare, de aceeaşi strălucire.
Mereu să aibă parte numai de lucruri BUNE,
Să nu fie clintită nici de limita lucrurilor şi nici de veacuri!
Acestea, Muza mea graţioasă îţi urează,
Cântându’ţi virtuţile în note iţite din inimă.
Primeşte, blândule REGE, primeşte, Tu, GLORIA REGILOR,
Primeşte aceste cuvinte născute în sufletul meu înflăcărat;
Şi, oriunde mă aflu te cântă pe Tine cuvintele mele
În note atent rostuite, pe tine te-nalţă, te cântă, atât cât ele-s în stare,
Se târăsc pe pământ ca o fibră subţire
Şi’ţi cad la picioare, la picioarele MAJESTĂŢII VOASTRE SACRE.
Să trăiască şi să înflorească UDALRICA, regina soaţă
Şi cea mai mare stăpână de pe pământ,
Pildă de cinste şi onoare a spiritelor cereşti!
Să înflorească şi vlăstarele regale prea demne de regat!
CAROLUS, înainte de toate, al cărui schiptru va sta aşa tihnit
După ce a purtat războaie mari, iar scuturile vor fi părăsite în cer.
Rămâne mai departe familia sortită, urmaşii; printre ei se numără nepoţii,
Dar prin destine asemănătoare, de aceeaşi strălucire.
Mereu să aibă parte numai de lucruri BUNE,
Să nu fie clintită nici de limita lucrurilor şi nici de veacuri!
Acestea, Muza mea graţioasă îţi urează,
Cântându’ţi virtuţile în note iţite din inimă.
Primeşte, blândule REGE, primeşte, Tu, GLORIA REGILOR,
Primeşte aceste cuvinte născute în sufletul meu înflăcărat;
Şi, oriunde mă aflu te cântă pe Tine cuvintele mele
În note atent rostuite, pe tine te’nalţă, te cântă, atât cât ele’s în stare,
Se târăsc pe pământ ca o fibră subţire
Şi’ţi cad la picioare, la picioarele MAJESTĂŢII VOASTRE SACRE.

Traducere din latină Maria Crișan

Traducere în limba engleză Honorius Crișan

Deși, a fost în un om înțelept, Zamolxis, a fost sanctificat de urmașii lui. De’a lungul timpului a fost și mai este numit și profet, rege, medic, reformator mitic, mare pontif, etc. A fost numit și sclav al lui Pitagora !!!, dar,  nu avem nicio dovadă concludentă că Zamolxis a fost contemporan lui Pitagora, dar nici asupra perioadei în care el a trăit cu certitudine.

Dar, tot potrivit spuselor lui Herodot el s’a născut cu mult timp înainte, iar ntâlnirea lui Zamolxis cu Pitagora nu pare să fi fost posibilă. Doar datorită învăţăturilor religioase de la preoţii egipteni, pe greci i’a făcut să susţină o asemenea apropiere între Zalmoxis și Pitagora. Zalmoxis i’a instruit pe geți în medicină. Discipolii săi sunt menționați de Platon, care relatează concepția zalmoxiană “nu poți să vindeci trupul fără a ține seama de suflet”. Învățăturile cuprindeau și cunoştințe complexe de psihologie, (astronomie, matematică şi medicină). Curajul soldaţilor în luptă era dat de nepăsarea în faţa morţii ştiind că vor ajunge în împărăţia lui Zamolxe. Soldaţii plecau în luptă strigând numele zeului şi mureau zâmbind cu numele aceluiaşi zeu pe buze.

‘Întors în patrie, Zamolxe a dobândit respectul cârmuitorilor şi pe al poporului, ca tălmacitor al fenomenelor cereşti. A izbutit să’l convingă pe rege să şi’l facă asociat, ca pe un om ce avea insuşirea de a dezvălui voinţa zeilor. La început i s”a încredinţat doar funcţia de sacerdot al celui mai venerat dintre zeii lor, iar apoi l’au proclamat zeu pe el însuşi. Zamolxe şi’a ales o anume peşteră, inaccesibilă tuturor şi acolo îşi petrecea viaţa, întîlnindu’se rar cu oamenii, afară de rege şi de dregătorii lui. Regele a văzut că oamenii sînt mult mai supuşi faţă de el decât mai înainte. Acest obicei a dăinuit până în vremea noastră; după datină, mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era chiar numit zeu. Până şi muntele cu peştera a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Kogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el. Apoi când peste geţi a ajuns să domneasca Burebista, âmpotriva căruia divinul Cezar s’a pregătit să pornească o expediţie, această cinste o ţinea Deceneu. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zamolxe”.  (Strabon , Geografia, VII ,3,5)

“La fel este şi acum cu descântecul nostru. L-am învăţat acolo, în armată, de la unul dintre medicii traci ai lui Zamolxe, despre care se spune că îi fac pe oameni nemuritori. Iar acel trac mă încredinţa că au dreptate confraţii săi din Hellada să sprijin ceea ce ziceau adineauri. Dar, a adaugat el, Zamolxe, care e regele nostru, dovedeşte, ca un zeu ce este, că tot aşa cum nu se cuvine să încearcă a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să ţinem seama de trup, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul ; pricina pentru care cele mai multe boli nu se supun artei medicilor Helladei este că ei nesocotesc întregul, pe care ar trebui să-l îngrijească ,iar dacă acestui întreg nu-i merge bine, nu poate să-i mearga bine nici părţii.” (Platon, Charmides,156 d, e),

“Zamolxe, pretindea ca lui îi dăduse legile Hestia” (Diodor din Sicilia)

Zamolxe mai este amintit de Apulius, de Lucian din Samosata, de Enea din Gaza, Origene (Contra Celsum,III,54), Porphirius (232-304), Iamblichos, Iulian Apostatul, Hesychios din Alexandria, Clement Alexandrinul (Stromateis , V, 213), Iordanes (Getica, V, 40). În plus, Platon îl mai compară pe Zamolxe cu hiperboreul Abaris, socotindu’i pe amândoi mari meşteri în arta încantaţiei.

Din reperele antice se poate trasa un contur al personalităţii de zeu a lui Zamolxe care ca daimon get (Herodot) avea un raport cu un sistem de mistere iniţiatice (magia psihomedicala [Platon] şi mitul unităţii trup-spirit [divinitate-omenire] confirmată de trimiterea la calendarul specific dacic, şi de asemenea cu trimiterea la doctrina orfică ) şi de lipsa totală a thanatofobiei la geto-daci subliniază caracterul cu desăvârşire original a lui Zamolxe în panteonul lumii antice. Caracterul de zeu urano-solar este subliniat de lipsa acoperişurilor la templele dacice, zeul era adorat pe vârfuri de munte (Kogaion), de ritualul funerar (incinerarea sugerează ridicarea la cer odată cu fumul) şi cu atât mai mult de ritualul trimiterii solului la Zamolxe, care soli, aruncaţi fiind în sus ca să cadă în suliţe, se credea că vor ajunge sus la zeu în cer nu ca umbre ci corporal (trupul lor era împiedicat să moară având contact cu pământul şi desigur după jertfa trupul era ars pe rug).

Herodot ne arată şi ritualul trimiterii solului:

“tot la al cincilea an, ei (geții) trimit la Zamolxe un sol, tras la sorţi, cu porunca să’i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii dintre ei primesc porunca să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zamolxe şi ridicându’l în sus îl arunca în suliţe. Dacă străpuns de suliţe, acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului zicând că este un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit pe altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă. Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţa divinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor”. (Herodot ,Istorii, IV, 94)

În minunata sa carte Religia Dacilor, Dan Oltean îl plasează pe Zamolxe în panteonul daimonilor (entitate supranaturală, un fel de erou-zeu, mediator între lumea văzută şi cea nevăzută). După Empedocle, daimon este un alt termen pentru suflet. La Platon, termenul are şi conotaţia de înger păzitor. În Legile, el scrie despre daimoni că sunt un popor superior omului, şi din rândul căruia, Zeul Suprem alege un reprezentant care să’i conducă pe oameni:

“…exact aşa cum facem noi astăzi cu turmele şi cu toate animalele domesticite care trăiesc în cirezi, căci boilor nu le punem în frunte un bou şi caprelor o capră. La fel zeul iubitor fiind de oameni ne’a pus în frunte un neam mai bun decat al nostru, pe cel al daimonilor”.

Strabon spune:

„Burebista…și’a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, asa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i’o dădeau geții, este și faptul că ei s’au lăsat înduplecați să’și stârpească viile și să trăiasca fara vin.” (Geografia:VII,3,11)

„Observând înclinația lor de a’l asculta în toate si inteligenta lor nativa,el i’a inițiat în aproape toată filozofia, căci era maestru priceput în aceasta. I’a învâțat etica, dezvățându’i de obiceiurile lor barbare, i’a instruit în fizica, făcându’i să trăiască potrivit cu legile naturii, pe care goții [geții] transcriindu’le le pastreaza pina azi [sec VI d.Hr.] cu numele de belagines; i’a învățat logica, facandu’i superiori celorlalte popoare în ce privește mintea; arătându’le practica, i’a îndemnat să’și trăiască viața în fapte bune; demonstrându’le teoria, i’a învățat să contemple cele 12 semne ale zodiacului, iar prin ele mersul planetelor și toată astronomia, lămurindu’i cum crește și scade discul lunii și cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura rotunjimii pământului și le’a expus sub ce nume și sub ce semne cele 345 de stele trec de la răsărit la apus, ca se apropie sau se departeze de polul ceresc. Vezi ce plăcere (este) ca niște oameni prea viteji să se îndeletniceasca cu doctrinele filosofice, când mai aveau puțin rpgaz de razboaie. Puteai să’l vezi pe unul cercetând poziția cerului, pe altul proprietățile ierburilor și ale arbuștilor, pe acesta studiind creșterea și scăderea Lunii, pe celalalt observând eclipsele soarelui și cum, prin rotatia cerului, Soarele vrând să atingă regiunea orientală, este adus înapoi în regiunea occidentală. Getul se liniștește de îndată ce primește explicația acestor lucruri. Aceasta si multe altele, învătând Deceneu pe geți, prin știința sa, a strălucit în mijlocul lor ca o adevarată minune .” (Getica;XI;69—70)

Multitudinea de aspecte ne pot ajuta să construim un portet mitic, astfel Zamolxe a fost : DAIMON GETIC (Herodot), INIŢIAT (Strabon, Iordanes, Herodot), MEDIC PSIHOTERAPEUT (Platon), LEGISLATOR (Diodor din Sicilia), PROFET (Strabon), MARE PREOT ŞI REFORMATOR RELIGIOS (Herodot, Iordanes, Strabon), ZEUL CARPATIC AL NEMURIRII (Al.Busuioceanu), ZEU TOTEMIC URS (R.Vulcanescu), ZEUL-MOŞ (N.Densusianu).

Zamolxe este printre altele şi un eliberator, mântuitor, reformator. Dupa ce se retrage dintre oameni în pântecul pământului, ca într’o moarte iniţiatică, rămânând trei ani în solitudine şi meditaţie, Zamolxe iese tranfigurat, unindu’se cu scânteia divină din el, asemeni lui Iisus care trăieşte miracolul devenirii “Una cu Tatal“. Zamolxe separă viaţa de moarte prin iniţiere, adică prin confruntarea cu realităţile lumii nevazută înainte de moartea trupului. Este identic cu ce aveau să spună sfinţii creştini ai pustiei:

“Nu poti cunoaşte Raiul după moarte, dacă nu l’ai înteles din timpul vieţii!”

O altă asemănare interesantă între creştinism şi zamolxianism este ideea omului îndumnezeit capabil să reformeze şi să salveze umanitatea! Aşa cum Iisus reformează Legea lui Moise:

“Eu nu am venit să stric Legea ci am venit s’o împlinesc!”, tot asfel, Zamolxe redescoperă sensurile învăţăturii primului Zeu, Gebelezis.

Iată ce scrie Dan Oltean în Religia dacilor:

”Zamolxe nu a demolat vechile divinităţi getice, ci le’a dat un nou aspect, o nouă înfăţişare. Din această cauză era foarte firesc ca numele lui Gebelezis să dispară, fiind înlocuit cu numele reformatorului său.”

Nu putem să negăm uluitoarea asemănare cu religia creştină care trece cu vederea peste Demiurgul Vechiului Testament, Yahve. Conform traducerilor, Gebelezis înseamnă Zeul Cerului sau Zeul venit din cer.

Citiți și: SARMI-GETUZO – ETIMOLOGIE

Sursa: scribd.com, dacia.org

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE BULGARI

Cele cinci țări rumînești de la finele mileniului I d.Hr. (prima poză), care moșteneau teritoriile de la începutul mileniului – Dacia Traiană împreună cu Moesia sud-dunăreană.

Cu ocazia năvălirilor popoarelor care au ajuns în primul mileniu al erei noastre în Europa, aceste mici grupări războinice şi’au făcut un renume prin cruzimea lor, destabilizînd ordinea în Împeriul Bizantin, în Centrul şi Vestul Europei, prilej de atragere a atenţiei cronicarilor vremii, care au scris mai ales despre ei exagerîndu’le amploarea și numărul.

După destrămarea imperiilor, au rămas diverse grupuri de oamenii de pe întinsul lor, care au fost nevoite să se descurce singure. Se formau ginte care, în funcție de teritoriul pe care locuiau și de cultura pe care o aveau. Dacă au fost mai aproape de centrele de cultură, au format mici colectivitati agricole (sate) sau au devenit vînători nomazi.

În general aceste ginte erau conduse, ori religios, ori războinic-milităresc. În această situație, primii care și’au dat seama de foloasele pe care le pot avea, au fost preoții si foștii militari ai imperiilor, care fiecare au dat mai departe altor generații, obiceiurile care le deprinseseră pînă la destructurarea ordinii imperiale.

Pentru preoți a fost mai ușor, dat fiind faptul că oamenii erau deja oarecum intoxicați religios, cei sedentari fiind tentați cu ritualuri pentru protecția culturilor, sănătatea animalelor și bunăstarea în general. Sperietoarea cu Iadul și povestea cu păcatul nu erau încă necesare.

Militarii au avut mai mult de lucru, dar, recunoscîndu’se între ei, au reușit să unească gintele din care făceau parte, mai ales că disciplina și spiritul agresiv i’au impus rapid în fruntea gintei respective. Aceste uniuni de ginte făcute pe comuniune etnico-lingvistică erau conduse mult mai agresiv, decît comunitațile făcute de preoți, și au devenit, la rîndul lor, triburi mult mai agresive.

Trăind în zone mai puțin prielnice vieții sedentare și ca să’și asigure cele necesare, nu erau nevoiți să plece în număr mare și nici să se depărteze prea tare de trib. Cînd au început totuși să migreze, aceasta se făcea din pricina creșterii populației pe un areal determinat, care nu mai asigura suficiente resurse pentru trib.

Triburile au fost nevoite să caute locuri noi de trai sau de repopulare, sau noi locuri de vânat și pășuni pentru animale. Cu alte cuvinte sărăcia și nevoia de resurse au determinat grupuri umane la roire și migrare, nu au fost determinați de cucerirea de teritorii sau alte neamuri, pentru că nu erau capabile să domine și să conducă populații mari sedentare.

Cam asta era situația în prima jumatate a mileniului I d.Hr.

În a doua jumătate a primului mileniu, trei grupuri au rămas şi astăzi cu numele care li s’a dat de către cronicarii vremii: hunii, serbii (servii), bulgarii (volgarii) și triburile din nordul Mării Negre care vor pleca la jefuit prin Europa: khazarii, și triburilor din vechea confederație tribală maghiară.

Numele lor s’au transmis și s’au păstrat pînă astăzi în limba rumînă: Maghiari (după numele tribal Megyer), Unguri (după toponimul european Ung din zona Maramureșului istoric sau după numele tribal turcic Onogur), Săcui, cu forma literaturizată Secui (o variantă fiind  numele tribal turcizat, de tip kîpceak, Sakai) și Boscor/Bozgor (după numele generic tribal Bașqort).

În ce privește etnogeneza secuilor, sînt nenumărate ipoteze ale originii lor, astăzi nefiind încă clarificată.

Restul, fie că au plecat în alte părţi, alţii, avînd aceeaşi etnie ca şi băştinaşii, au fost asimilaţi de aceştia. Trei dintre aceste popoare cu numele de astăzi, au fost între două şi cinci sute de ani sub ocupaţie turcă, teritoriul lor fiind provincii ale imperiului otoman: ungurii, sîrbii și bulgarii.

După obţinerea independenţei lor, interesul marilor puteri, a fost ca să le atragă în sfera lor de influenţă, sprijinindu’i politic şi militar. Partea cea mai dificilă a fost cînd aceste popoare au trebuit să’şi găsească originile, limba pe care o vorbeau primele grupuri ajunse în Europa etc. şi să’şi scrie adevărata lor ”istorie”.

Scriindu’și istoria, cunoscînd că, unii cronicari din timpul invaziei lor, au descris stadiul înapoiat de civilizaţie în care erau, nu i’au împiedecat să afirme că, ajungînd acolo au găsit locurile nelocuite sau doar ”păstori itineranţi”!

Argumentul forte pe care s’au bazat în susţinerea tezei că ei, năvălitorii, apăreau în toate cronicile vremii citaţi mereu, a fost că: ei erau populaţia preponderentă din acea zonă, sau că au găsit terenul vid, sau că băstinaşii erau păstori itineranţi!

Cazul bulgarilor este cu totul aparte de celelte popoare invadatoare, ei au fost chemaţi de bizantini, pentru a înăbuşi revoltele autohtonilor rumîni sud-dunăreni, considerați sclavi, sclavini ( cei care vor deveni ”slavii” din sudul Dunării), supuşi de grecii din Bizanţ la împovărate impozite.

Veniţi în număr restrîns, bulgarii prin luptele pe care le’au iniţiat, ca și ungurii și serbii, în cîteva secole practic au dispărut ca popor, rămînîndu’le doar numele, poporul autohton fiind cel care a asigurat continuarea existenţei lor (ca nume doar) pînă în zilele noastre.

Și cazul geto-rumînilor este aparte, iar adevărul pe care toţi rumînii de pretutindeni trebuie să’l cunoască și să și’l însușească este că spațiul geto-rumînesc a fost vatră a civilizaţiei europene şi leagăn străvechi etno-folcloric. Spaţiul Carpatic a dat Europei limba, agricultura, primele tehnologii, încă din neolitic (6000 – 2700 î.Hr.). Avansul cultural, de civilizaţie, între Spaţiul Carpatic şi restul Europei este de milenii, astfel că nu poate fi vorba de o civilizaţie mai veche decît cea Carpatică în Europa.

În “Originile Principatelor Rumîne”, academicianul Dimitrie Onciul a scris că:

“Originile Statului Rumîn nu pot fi înţelese decît în legătură cu dezvoltarea istorică din Peninsula Balcanică şi sub influenţa predominantă a acesteia”.

Pentru a vă ilustra acest adevăr, vă vom expune mărturiile unor autori străini privind Civilizaţia Europei din antichitate şi de la începutul erei noastre, şi cine sînt cei care au înfăptuit’o.

Prof. André Piganiol (Sorbona) scria:

”Pentru Europa – în afară de Balcani – aproape tot ce precede cucerirea romană face parte din preistorie.” …iar mai departe precizează:

”Dar punctul de pornire al civilizaţiei tuturor acestor regiuni trebuie căutat la nordul Peninsulei balcanice.”

Colin Renfrew (Univ. Southampton, Marea Britanie) din cercetările sale a ajuns la următoarele concluzii:

”În estul Europei noi ştim că uneltele de cupru – care au fost datate prin comparaţie cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.Hr.  au fost făcute în ceea ce sînt azi Rumînia, Bulgaria şi Ungaria pe la 4500 î.Hr.”

Autorul a şi înscris pe o hartă a Europei noile datări prin metoda C14 corectată, în comparaţie cu datele clasice: Piramidele (3000 î.Hr.), (Sumerul 3000 î.Hr.), (Creta (2000 î.Hr.), Micene (1600 î.Hr.) etc.

Dar cine au fost oamenii care au înfăptuit toate aceste civilizaţii din neolitic şi chiar mai înainte?

Cum în istoriografia rumînă nu se mai scrie decît de la Traian încoace, lăsînd un mare gol al preistoriei poporului nostru, vă vom prezenta o parte din ce s’a scris despre înfăptuitorii acestor civilizaţii.

Homer, în secolul al XII-lea î.Hr., în vremea războaielor troiene aminteşte de regele (Bazileul) Rhesos din Tracia (aproximativ Bulgaria de azi), venind în ajutorul neamurilor troiene (luviene), cu armată numeroasă, iar regele într’un car cu roţi de aur, care’i uimeşte pe eleni.

Filosoful Xenofon (430-355 î.Hr.) descrie despre tracii (geto-rumînii) sud-dunăreni, unde trăiau diferite neamuri de geţi: odrisi, tribali, missi, moesi etc.

Sofocle (497-405 î.Hr.), într’o lucrare Triptolem, aminteşte de geţii sud dunăreni, peste care domnea regele Charnabon, ceea ce atestă existenţa unui stat cu structuri specifice.

Chiar Herodot (484-425 î.Hr.) consemnează pe geţii sud-dunăreni ca locuind între Dunăre şi Munţii Haemus.

Și cronicarii bizantini au scris despre geto-rumîni și despre vlahi, rumînii mozieni din sudul Dunării, în perioada premergătoare apariţiei bulgarilor în sudul Dunării.

Prezenţa rumînilor băştinaşi în ţinuturile rumîneşti din sudul Dunării este menţionată documentar pentru anul 587 atît de istoricul elen Theophilact Simocata, cît şi de Theophanus Confesor (Mărturisitorul–758-817), cînd ambii scriitori descriu un episod din confruntările armatei bizantine cu avarii, care se instalaseră în teritoriile sud-dunărene, aflate sub dominaţia Imperiului Bizantin.

Armata imperiului se pregătea să atace hoarda hanului (conducătorului) avar. Unul dintre soldaţii armatei imperiale mergea înaintea animalului său de povară, căruia îi căzuse sarcina de pe spinare.

Ceilalţi soldaţi, care văzuseră greutatea alunecînd de pe spinarea catârului i’au strigat soldatului ”în limba ţării”, cu foarte mare tulburare: ”Retorna, retorna” după Simocata, şi ”în limba băştinaşilor” ”torna, torna fratre!” după Theophanus.

Auzind strigătul de ”Retorna, retorna” sau ”torna, torna fratre!”, soldaţii din armata bizantină au intrat în panică, crezînd că este vorba de un contraatac al avarilor, şi întorcîndu’se în miezul nopţii, au luat’o la fugă.

Cuvintele ”retorna, retorna” sau ”torna, torna, fratre”, subliniate de ambii scriitori ca fiind spuse ”în limba ţării”, sau ”în limba băştinaşilor”, ceea ce înseamna ”întoarce’te, întoarce’te, frate”, ca şi faptul că soldaţii din detaşamentele armatei imperiale au înţeles sensul lor adevărat, dovedeşte că limba rumînească a vremii era, într’adevăr, limba neoficială a ţării, şi mai mult, chiar corpurile de luptă erau formate din rîndul rumînilor băştinaşi sud-dunăreni.

Toate aceste mărturii ale cronicarilor vremii, neamintind nici de bulgari, nici de slavi la sudul Dunării întăreşte faptul că o invazie slavă în sudul Dunării este o invenţie sovietică care a prins viaţă la noi rumînii în perioada comunistă, din traducerile din rusă a Istoriilor universale cît şi a cărţilor de istorie bulgare.

Nu există nici o dovadă, din toate descoperirile arheologice, de o prezenţă slavă în toată Rumînia de astăzi sau în sudul Dunării!

Aşa-zişii «slavi» rezultă de la denumirea pe care cronicarii bizantini au dat’o poporului autohton din Imperiul Bizantin de răsărit, aproximativ întreaga populaţie din Peninsula Balcanică, de SCLAVI (ai imperiului, fără drepturi civice ca popor cucerit) denumire care cu timpul a devenit ”SCLAVINI” şi apoi ”slavi”.

Geții sclavini în nordul Dunării

Aceeaşi apelațiune s’a atribuit şi serbilor de astăzi care fiind o grupare de trupe auxiliare ale avarilor (servi, sclavi, sclavini)), în anul 623 s’au revoltat contra avarilor şi şi’au format un stat sub Samo, care s’a destrămat după 34 de ani, după care, nu s’a mai auzit nimic de ei!

Ion Pachia Tatomirescu în Istoria Religiilor ne descrie însă, înființarea Statului Nord-Dunărean al geto-rumînilor lui Samos, unindu’i sub sceptrul său între anii  623-658:

”Împaratul de Constantinopol, Heraclius, nemairăspunzînd solicitărilor Geto-rumînilor / Valahilor (în baza ”legamîntului aurelianic”) din țările de rîuri / munți ai Geto-Rumîniei Nord-Dunărene, aflate sub teroarea avaro-slavilor, reunirea fortelor autohtone, carpato-dunărene se arată stringentă; în anul 623 (8798 E. V.) se creeaza Statul Geto-rumînilor lui Samos (numele conducătorului este legat, deopotriva, de numele Dumnezeului Cogaionului / Sarmizegetusei, Samasua / Samos, dar si de ”țara de rîuri / munți” de la rîul Samos / Someș).

În 625 Samos alungă Slavii-Sîrbi / Serbi din provinciile nord-dunărene, Alutuania / Oltenia și Banatua / Banat, peste Dunărea Clisurii Cazanelor (Porților de Fier), în Imperiul Bizantin; Sîrbii (dupa cum relatează și Constantin Porfirogenetul, în lucrarea Administratia / Conducerea împaratiei cf. Fontes, II, 657 sqq.), ”prin mijlocirea comandantului de oști, care conducea atunci orașul Singidunum / Belgrad”, au cerut să li se dea ”alt pămînt de locuit.”

”Heraclius a colonizat în zona Singidunum / Belgrad pe Sîrbi ca supuși ai împaratului roman; împăratul a adus misionari din Roma, i’a botezat, i’a învățat sa îndeplineasca în cinste legile bunelor purtări și le’a impus credința crestina” (Fontes, II, 665).

”…În 626, iulie-august: spre deosebire de Slavii – Sîrbi, Avaro – Slavii alungați de Samos din Geto-Rumînia Nord-Dunăreană, la sudul sacrului fluviu getic, devastează Peninsula Balcanică și asediază chiar Constantinopolul, dar sînt zdrobiți de armata imperială a lui Heraclius, la 10 august. În 630 Samos alipește statului său valah / geto-rumînesc nord-dunarean ”ținuturile carintiene” de sub stapînirea ”cneazului” Valuk, ținuturi aparținînd astazi Sloveniei.”  Istoria Religiilor,  Ion Pachia Tatomirescu.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/banduri_and_lisle-_imperii_orientalis_et_circumjacentium_regionum-e_turcia.jpg

Iordanes (sec. VI) aminteşte de vlahii din Imperiul Bizantin ca fiind ”latinii din ROMANIA”, iar episcopul Ioan de Nichine, din Delta Dunării, care a trăit între 661-700, în cronica sa, Cetatea Salonicului, în anul 609 o menţionează cu numele de ”Săruna Valahilor” care ”a mai putut ţine piept cotropitorilor” migratori.

Geograful anonim, un sfătuitor al fratelui regelui francez Filip al IV-lea, în tratatul său intitulat Descrierea Europei orientale, din anul 1308, aminteşte despre organizaţiile statale rumîneşti din Moesia (dintre Dunăre şi Munţii Haemus) şi din Panonia:

”Panonii din timpul invadării hunilor (sec. V) însă care locuiau pe atunci în Panonia, toţi erau păstori ai romanilor şi aveau în fruntea lor zece regi puternici în întreaga Moesie şi Panonie…”

”Scitul Vitalianus – scria Marcellinus în anul 514 – a adunat în numai trei zile o oştire mai mare de 60.000 călărime şi pedestrime”.

Tot despre Vitalianus (geto-rumîn dobrogean din Scyţia Minor) se aminteşte că, pe vremea împăraţilor bizantini Anastasius I (491-518) şi Iustinus I (518-527), el dispunea de o organizare statală puternică ”de un principat propriu” şi mergînd contra Constantinopolului cu oşti numeroase compuse din compatrioţii săi, silea pe împărat să’i dea magistraturile pe care el le poftea.

Mormîntul lui Vitalianus în cripta Catedralei din Osimo, Provincia Ancona, Italia. A fost 33 de ani Episcopul Osimo, dar a părăsit acest oraș după ce catedrala a fost construită sau reconstruită, și a dedicat’o predecesorului său Leopardus. În 1755 o rezoluție a Municipiului Osimo înregistrează pe sfinții Vitalianus și Leopardus patroni ai orașului.

Că rumînii aveau chiar şi un cartier la Constantinopol, chiar şi o poartă la intrarea oraşului numită Blacherna (Vlacherna), adică a vlahilor, este consemnată în cronicile bizantine. Denumirea de Blacherna provine, după istoricul Genesios, contemporan şi istoric al Curţii împăratului Porphirogenetul, de la Blachernos, numele unui duce scyt, adică valah, geto-rumîn, omorît la Constantinopol, iar Blacherna a coloniei rumîne.

Bulgarii ajung în sudul Dunării la 679 d.Hr. şi au fost chemaţi şi folosiţi de Imperiul Bizantin ca armată de represiune împotriva populaţiei vlahe (rumîne) care se revolta mereu împotriva rechiziţiilor şi fiscalităţii de nesuportat.

Bulgarii erau o populaţie mongoloidă care, pentru că a stat timp îndelungat pe Volga i s’a spus Volgari sau Bulgari. În sudul Dunării, bulgarii erau trimişi în zonele în care vlahii se opuneau rechiziţiilor şi spolierii lor fără măsură şi ca urmare, băteau, schingiuiau, ucideau, iar bieţii localnici, vlahi, sărăciţi, se potoleau, pentru că n’aveau încotro.

Provinciile Imperiului Bizantin se numeau teme şi purtau, de regulă, numele celor care asigurau ”ordinea”, de aceea tema (provincia) din sudul Dunării, partea dinspre apus (Tribalia) s’a numit ”Bulgaria”, pentru că bulgarii erau ”jandarmii” zonei.

Aceasta provincie cuprindea şi regiunea timoceană de la Sirmiu pînă la Vidin, vechea ţară TRIBALIA, locuită numai de vlahi-rumîni.

Ea a fost alocată bulgarilor de către grecii bizantini, ca să nu mai atace Bizanţul, ca să trăiască sugînd din bogăţiile băştinaşilor, rumînii sud-dunăreni. De la un timp, mereu nemulțumiţi că nu mai aveau ce să mai sugă din sărăcia băştinaşilor, dîndu’şi seama că liniştea Imperiului, în tema lor depinde de ei, bulgarii s’au revoltat de mai multe ori, încercînd chiar să pună un împărat bulgar la Constantinopol.

Din aceste confruntări, chiar şi un împărat bizantin îşi găseşte sfîrşitul.

În organizarea provinciilor din sudul Dunării, bizantinii au denumit partea răsăriteană a provinciei (temei) Patristion, cu capitala la Silistra, care a rămas sub dominaţie bizantină grecească.

În timpul împăratului Leon al VI-lea, Cel Înţelept (887-912), bulgarii se revoltă din nou, iar bizantinii – cu trupele lor se găseau departe de capitală, în Irakul de azi, ţinînd piept turcilor seleucizi, care înaintau spre Europa – fac apel la unguri care se găseau în Atelkuz (ţara dintre două rîuri în nordul Mării Negre) să’i atace pe bulgarii răzvrătiţi.

Din confruntarea lor, cronicile spun că 20.000 de bulgari au pierit, ne specificînd pierderile ungurilor…dar părerea noastră este că cifra nu era exagerată, dar şi de cealaltă parte, la unguri pierderea considerăm că ar fi fost egală cu cea a adversarilor. Acest episod, care a avut ca urmări îndepărtate şi dispariţia aproape totală a ungurilor mongoloizi, se găseşte la cronicarii bizantini, la Cedrenus, (Fontes III, p. 135, 21) şi la austriacul Robert Rösler, în Romänische Studien.

Ultima revoltă a bulgarilor are loc în vremea împăratului bizantin Vasile al II-lea (976-1025), sub Condomeniul rumîno-bulgar al lui Samuel sau Samoil (după nume, rumîn). Au fost antrenaţi în această revoltă şi numeroşi vlahi, populaţia cea mai numeroasă a temei.

Cronicarii bizantini scriu că, după bătălia de la Belaşiţa din anul 1014, în care Samuel a fost înfrînt, la 14.000 de vlahi li s’au scos ochii, dar pe bulgari, cu figuri mongoloide, de neconfundat, i’au urmărit şi i’au lichidat cu totul. Am insistat şi ne’am şi repetat cu acest episod de exterminare a bulgarilor mongoloizi, ca nimeni să nu mai pretindă să afirme de existenţa acestui popor şi chiar denumire a unei populaţii.

Dar, din păcate altfel se scrie istoria!

Episodul lichidării bulgarilor este menţionat de mai mulţi cronicari bizantini: Nichifor Gregoras (1290-cca 1361), p.497,499, Theodor Skutariates (sec. XIII), p. 435, 437, (1217-1282), p. 399. etc.

Ioan Zonaras (sec. XII) scrie:

”Cîţi au ajuns în mâinile lui Kegen, unii au fost trecuţi prin sabie, alţii au fost vânduţi, ca sclavi, pe bani. Iar mulţimea rămasă acasă s’a socotit că va fi de folos romeilor (grecilor din Bizanţ), dacă, după ce va fi lipsită de arme, va fi colonizată în ţara bulgarilor, care era pustie în cea mai mare parte a ei, deoarece neamul acela fusese de curînd nimicit” (p. 223). Numerele de pagini sînt din vol.III Fontes historiae Daco-Romane.

Odată cu exterminarea totală a bulgarilor în toamna anului 1018, urmaşul regelui Samuilă, Ioan Vladislavul, rumîn şi el ca şi Samuilă, luptînd în continuare contra grecilor bizantini, cu trupele sale de rumîni sud dunăreni, este învins şi moare pe cîmpul de luptă.

Astfel se încheie definitiv existenţa Condomeniului rumîno-bulgar, pe care istoricii bulgari şi ruşi de astăzi, îl numiseră ”Bulgaria” după numele dat temei (provinciei), de către bizantini!

În anul 1021, prin cucerirea Sremului de pe Dunăre, Bizanţul reuşi să sfarme ultimele rămăşiţe ale rezistenţei din ambele ei părţi componente – răsăriteană şi apuseană – a rumînilor sud-dunareni şi care au căzut sub jugul greco-bizantin, cu funcţionari şi cler grecesc, fiind împovărată cu obligaţii materiale.

După lichidarea bulgarilor mongoloizi şi de neconfundat cu vlahii, populaţia locală de fapt, cronicile timpului nu’i mai amintesc pe bulgari.

Vă vom prezenta şi alte dovezi care probează dispariţia bulgarilor după anul 1018.

Între anii 1185 – 1186, se produce răscoala vlahilor sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, Revoltele ulterioare, la care se scrie că au luat parte ”bulgarii”, sînt a locuitorilor împotriva abuzurilor bizantine şi se întemeiază ţaratul vlahilor.

În continuare, vă vom expune părerea d-lui G. Gheorghe despre unii scriitori care mai amintesc despre ţaratul bulgar după exterminarea bulgarilor:

”Este de mirare de unde şi pe ce considerente unii istorici numesc acest ţarat fie bulgar, fie vlaho-bulgar, deoarece, la acest moment istoric, picior de bulgar nu mai putea fi găsit la sudul Dunării, ca de altfel în nici o zonă din Europa.”

Şi în continuare, autorul citează cîţiva cronicari bizantini.

Leon Diaconul, scrie despre evenimentele care au avut loc între 959 şi 976 şi la care şi el a fost martor, la reprimarea de către Vasile II împăratul Bizanţului a revoltei antibizantine a ţarului Samuil la 986, când a început acţiunea de lichidare a bulgarilor mongoloizi, din Peninsula Balcanică. Cronicarul (L.D.) numeşte Bulgaria Ţara Moesilor.

De asemenea, Ana Comnena (1083 – după 1148) a scris o cronică a lui Alexie I Comnenul, tatăl ei, dar nu menţionează nici o luptă cu aşa-zişii bulgari. Împăraţii bizantini posteriori lui Vasile II, au purtat războaie cu scyţii (ruşii, pecenegii, cumanii), cu misii (vlahii), cu sarmaţii, cu celţii (normanzii), cu misii (vlahii), cu hunii (ungurii), dar niciodată cu bulgarii care au fost exterminaţi între 986 şi 1018.

De ce am ţinut să relatăm atîtea evenimente scrise de cronicarii vremurilor, la mai multe secole de după exterminarea bulgarilor, este faptul că, încă de la înfiinţarea micilor state, din care face parte şi Bulgaria, dar mai ales după cel de’al doilea război mondial, istoriografia bulgară, maghiară şi în special rusă, mistifică grosolan adevărul istoric.

Din Istorii universale editate de sovietici şi cărţi şi articole editate de bulgari, s’a inspirat şi regretatul Augustin Deac, cînd a scris cartea ”Pagini din istoria adevărată a Bulgariei”.

V’am relatat însă, şi ceea ce constatase şi el cînd a scris cartea, cum istoriografia străină a căutat să ne facă uitaţi în era noastră, din Spaţiul carpato-dunărean-pontic, atribuindu’ne apelativul de păstori itineranţi! Dar, enumărînd o serie de conducători, aşa-zişi bulgari, după nume erau rumîni, Simion, Asan etc.

V’am relatat din cronicile vremii, adevărul despre poporul bulgar şi faptul că, numele de un ţar sau de un popor bulgar, după secolul al XI-lea nu mai este amintit în cronicile bizantine.

După anul 1396 turcii reuşesc să integreze întregul teritoriu de astăzi a Bulgariei, care devine provincie turcească, paşalîc cum îl numesc cuceritorii. Independenţa şi’o capătă doar în anul 1878 datorită intervenţiei armate ruseşti şi rumîne, cît şi a voluntarilor rumîni tribalieni aliaţi cu românii.

De unde provine însă, denumirea de Bulgaria a ţării de astăzi?

O populaţie de agricultori şi păstori în marea majoritate, care în cei aproape 500 de ani sub ocupaţie turcă, a suportat opresiunea cuceritorului, deportări, tineret înrolat în armata de ieniceri turci, singura consolare rămînînd religia, care şi’au păstrat’o ortodoxă şi limbajul bisericesc slavon care s’a imprimat populaţiei care dădea răspunsurile la liturghie, ca şi astăzi în mânăstiri doar cantorii.

Veţi auzi şi astăzi la noi în ţară, la lipovenii din Delta Dunării şi cîteva comune din Dobrogea, slujbele religioase, cam la fel ca cele din Bulgaria de astăzi.

Cu timpul, limba rumînească a populaţiei a început să se degradeze, şi cum copiii care participau la slujbele religioase învăţaseră pe de rost şi ei răspunsurile la liturghie, la mai toate cuvintele au început să stîlcească cuvintele dîndu’le terminaţii sau sonoritate după cuvintele bisericeşti slavone.

La 1738 denumirea Bulgaria era menținută pe hărți, deși ea nu mai exista.

Au început către secolul al XVIII-lea conflicte între rumînii macedoneni şi tribali care’şi păstraseră limba veche rumînească şi care trecuseră la slujba liturghiei ca în ţară în română, şi cei care, cu preoţii pregătiţi la Ohrida voiau să menţină slujbele în slavonă.

După părerea noastră, panslavismul rusesc, iniţiat încă de pe vremea lui Petru cel Mare şi apoi al împărătesei Ecaterina II-a, şi’a vîrît coada în sudul Dunării, pregătind terenul pentru ca ruşii să ajungă riverani la Marea Egee prin ”bulgari” şi la Adriatică prin serbi!

Aşa se explică că, în momentul cînd populaţia din sudul Dunării şi’a obţinut independenţa şi’a denumit ţara lor după numele provinciei pe care bizantinii o dăduseră bulgarilor, Bulgaria.

Lucrul acesta a fost destul de uşor, după o perioadă de deznaţionalizare turcă, iar cei care’i puteau ajuta din Principatele Rumîne aveau şi ei destule probleme interne de rezolvat.

De fapt, noi considerăm că a fost o slăbiciune, de fapt o trădare din partea conducerii Rumîniei, a noastră a tuturor rumînilor, lăsînd o populaţie rumînească de mai multe milioane, pradă dezlănţuirii unei terori de deznaţionalizare acută din partea grecilor, serbilor şi aşa-zişilor bulgari.

Este dureros faptul să constatăm cum o populaţie rumînească să fie incapabilă să’şi menţină unitatea lor teritorială, măcar cea de pe vremea regilor Asăneşti din secolul al XIV-lea şi după cinci secole să lupte pentru un stindard bulgăresc care nu era al etniei lor!

Edificator este un lucru, semnalat de mai mulţi călători români din sec. XIX şi XX că, pe unde au circulat prin Bulgaria s’au descurcat vorbind rumîneşte şi la sate şi în oraşe. Avem mărturii clare în cele ce urmează.

Într’o scrisoare către Ion Ghica, la jumătatea sec. XIX, Nicolae Bălcescu arăta că ”n’a întîlnit bulgari în Bulgaria”, iar Constantin Nicolaescu Plopşor spunea că a parcurs, în anii 1930, Bulgaria de la Dunăre la graniţa cu Grecia vorbind peste tot cu locuitorii în rumînă.

Dr. Alexandru Şuga, în vol. ”Din Istoria românilor. Probleme şi perspective”, Madrid, Ed. Carpaţii, 1982, p.33 scrie:

”În secolul trecut majoritatea populaţiei din sudul Dunării vorbea limba rumînă.”

De curînd şi Dl. Gabriel Gheorghe deplasîndu’se prin Bulgaria ne’a mărturisit că n’a întîlnit nici o figură mongoloidă în toată Bulgaria şi s’a descurcat peste tot vorbind rumîneşte!

Un alt aspect demn de remarcat este că, cei mai aprigi duşmani ai poporului nostru sînt aceşti români deznaţionalizaţi care, mai ales în perioada comunismului, denunţau pe cei care vorbeau rumîneşte sau se întreţineau cu turişti rumîni în limba rumînă, fiind urmăriţi şi persecutaţi de poliţie..

Ceea ce este scandalos şi contrar eticii adevărului istoric, am constatat’o într’o carte apărută în Franţa, excelent prezentată, cu titlul ”Histoire de la BULGARIE de l’antiquité a nos jours, autoare Dimitrina Aslanian (cercetatore în cadrul Institutului Marie Curie din Paris!), Ediţia II-a-95/9946 Ed. ”Association Trimontium, 11, allée des Gardes Royales, 78.000 Versailles, 2004.

Pentru a scrie şi edita o astfel de carte, în afara regulilor etice şi a adevărului istoric este de’a dreptul scandalos! În perioada sec. VII – XI expune trei hărţi frumos colorate în care îşi permite să arate că Imperiul Bulgar se întindea şi peste toată Rumînia de azi, iar în sec. X cuprinzînd şi Grecia şi o parte din Serbia de astăzi!

Despre vecinii Bulgariei sau în interiorul ei, nici vorba de TRIBALI, VLAHI, sau RUMÎNI sud-dunăreni, în hărţi indicînd ca vecini doar AVARS, BYSANCE, SERBES, MAGYARS, KHASARS, PETCHENEGUES!

Toţi ţarii care au condus luptele rumîno-bulgare contra grecilor bizantini pînă la ocupaţia turcă, toţi au fost bulgari get beget! Ne punem întrebarea, cum se poate explica faptul că, toţi cronicarii bizantini care au scris cronicile lor, sau papii din vremea aceea au scris numai despre regii blahi (vlahi) şi nu de ţari bulgari?

Chiar şi după exterminarea lor din anul 1018, în cartea autoarei, nu se aminteşte de vlahi şi toţi regii rumîni au nume bulgăreşti, ca şi cînd n’ar mai fi existat picior de rumîn în Bulgaria de astăzi!

Ceea ce ne’a revoltat însă, în cea mai mare măsură în cartea sus amintită este şi faptul că nu s’a amintit nimic despre participarea Rumîniei prin trupele sale, la eliberarea sud-dunărenilor rumîni, bulgarii de astăzi, în anii 1877/78, alături de trupele ruseşti şi revoluţionarii rumîni tribali.

De fapt, de ce să ne mai mirăm, chiar şi astăzi, şi încă la noi în ţară, în pliantele rumîneşti, aşa cum veţi constata la toate agenţiile de turism şi ghizii rumîni explică turiştilor noştri, de… Cetatea Tîrnova construită de ţarul bulgar Asen şi de mormintele ţarilor bulgari îngropaţi în această cetate!, pentru a nu cita decît acestea.

Am citat mai înainte, din cronica franceză a martorului ocular a Cruciadei a IV-a, care nu amintea decît de Ioniţă Vlahul, toţi bulgarii fiind la acea dată, 1204-1205 în lumea celor drepţi (cum ne învaţă a zice, creştinismul), de aproape două secole!

De altfel, să nu vă miraţi cînd veţi consulta Larousse-ul, în cap. Bulgaria, la istorie nu se aminteşte decît că înaintea cuceririi romane a Moesiei, acolo locuiau tracii! Iar după cucerirea romană a aparţinut Imperiului Bizantin. Din secolul al VI-lea, acolo … se stabilesc slavii!

Altă perlă al Larousse-ului, în continuare scrie că:

”… din anul 680 bulgarii… peuple d’origine turque (!) s’installent sur le Danube et fondent le prémier empire bulgare!”

Toate datele istorice din Larousse corespund cărţii apărute în Franţa, citată mai sus. Din momentul cînd în cărţile noastre de istorie nu se mai scrie decît de rumînii din actualele noastre frontiere, fără să citeze pe rumînii care ocupau în străvechime, teritoriile de pe vremea lui Boero Biseto (Burebista), să nu ne mirăm cînd bulgarii ne cer teritoriile imperiului lor din sec. X-XI, ungurii Transilvania, iar moldovenii de peste Prut, întreaga Moldovă!

Nu înţelegem care’i rolul ataşaţilor culturali al Ambasadelor rumîneşti în străinătate cît şi al Institutelor culturale rumîneşti din străinătate, acolo unde există, cînd apar articole în ziare, expoziţii sau cărţi de istorie, enciclopedii în care se scriu erori și fantasmagorii despre trecutul poporului nostru.

Dar, de ce să ne mai mirăm, cînd şi la noi, în cărţile de istorie a poporului român, sau despre originea cuvintelor din limba noastră, dospesc de neadevăruri inimaginabile.

Cît despre originea poporului nostru, dăinuie încă ”Basmul romanizării adevăraţilor noştri strămoşi” care ne’a condus la utopica teză a pierderii limbii noastre strămoşeşti, limbă, care se trage de fapt direct din limba primordială a europenilor!

Cît priveşte limba bulgară de astăzi, este limba veche a rumînilor sud-dunăreni, cu cuvinte care au fost modelate după limbajul cultic slavon, cuvintele bulgare neavînd nici o legătură cu cuvinte de provenienţă rusă (slavă).

Gramatica bulgară are aceleaşi reguli ca şi în limba rumînă!

Patriotul rumîn Ion de la Vidin a scris cartea ”La Triballie” sub pseodonimul Nicopole Passarowitz – Didonia Svistu, în franceză, la Paris în 1991, carte imprimată în Italia, editată de curînd şi în rumîneşte.

În această carte, autorul îşi exprima cu tristeţe tot ce a îndurat în trecut şi chiar în perioada comunistă poporul rumîn din regiunea Tribalia cu capitala la Vidin şi din partea aşa-zişilor bulgari şi din partea serbilor care’şi disputau hegemonia Tribaliei între ei.

Apoi toată politica de deznaţionalizare a acestor rumîni, apreciat de autor la cca. 2 milioane de suflete!

Găsim în această carte toate schimbările de nume de persoane, rîuri, dealuri, munţi, localităţi, toate au fost bulgarizate (slavizate).

Călătorind prin Bulgaria, noi rumînii nu ne puteam descurca la citirea firmelor, plăcilor indicative de localităţi, etc., toate indicatiile sînt scrise cu litere chirilice! Cu intrarea Bulgariei în U.E. situaţia s’a mai îmbunătăţit, ea trebuind să se conformeze normelor impuse de UE.

Însă, această îmbunătăţire este numai pentru indicaţiile rutiere în alfabet latin, dar nu şi la toate magazinele sau instituţiile publice!

Din păcate, se continuă în Bulgaria şi astăzi, politica de deznaţionalizare a populaţiei rumîneşti, nu sînt alocate ore de limba rumînă în şcolile din localităţile din fosta regiune Tribalia, existînd doar la Sofia un liceu de limbă rumînă.

Ne punem întrebarea, cum de ungurii şi saşii din Rumînia au reuşit să ne impună în localităţile din județele rumînești Covasna și Harghita şi în satele unde mai există astăzi cîţiva saşi, să se scrie pe plăcile de intrare şi ieşire din aceste localităţi şi fosta denumire efemeră în limbile lor?

Adaptare după Valeriu D. Popovici – Urs,  cubreacov.wordpress

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬