UCRAINA: RĂZBOIUL MASCAT DINTRE NATO ȘI RUSIA

VA INTRA RUMÎNIA ÎN BASARABIA DACĂ ODESSA ESTE OCUPATĂ?

Decriptarea manevrelor militare ruse din Ucraina
Dacă Putin ocupă Odessa și dezvoltă ofensiva spre vest, Rumînia va trebui să ocupe militar Bugeacul și să pună trupe rumînești (NATO) pe malul Nistrului

Binecunoscutul analist, de către specialiști, Cristian Negrea, scriitor și redactor-șef la Tactica și Strategia – Revistă de istorie militară și geopolitică, autor al unor volume fulminante, care au răscolit presa ucraineană și transnistreană la data apariției lor, ne face onoare să accepte publicarea analizelor sale despre situația din Ucraina.

Volumele la care facem referire sînt: ”Cînd Armele Vorbesc”, ”Sînge pe Nistru” și ”Cnutul Maicii Rusia”, publicate de Editura Marist.

Cristian Negrea: Publicat: Duminică, 27 februarie 2022

Atenție, filmarea de mai sus este doar prezentarea volumul ”Cînd Armele Vorbesc”, un scenariu despre un război cu Ucraina, din… 2012!

În scenariul său prevedea, la fel ca Donald Trump acum, și atacarea Taiwanului de către China, care tocmai și’a învîrtit niște elice de elicoptere prin zonă. În continuare, considerațiile autorului asupra momentelor din aceste zile de la granițele României:

Am mai spus’o și o repet:

În cazul in care Putin ocupa Odessa și dezvoltă ofensiva spre vest, alături de trupele din Transnistria ce ar avansa dinspre nord, Rumînia va trebui, obligatoriu, cu sau fără acceptul Ucrainei (ar fi bine să fie cu acceptul acesteia), cu acceptul neoficial al NATO (trebuie negociat la sînge aici), să ocupe militar Bugeacul și să pună trupe rumînești (trupe NATO) pe limanul Nistrului, pentru a interzice pătrunderea trupelor rusești în Bugeac!

Dacă Bugeacul ar cădea în mîna Rusiei, ar fi o catastrofa strategică pentru Rumînia, dar și pentru NATO!

Închipuiți’vă ce ar însemna să fim vecini cu Rusia peste brațul Chilia!

Mulți se întreabă de ce Putin face ce face la ora actuală. Răspunsul este simplu, pentru ca poate! De ce?

Fiindcă este singurul lider al unei puteri importante care are putere absolută, discreționară, comparabilă cu a unui dictator dintr’o țară din lumea a treia, sau din Coreea de Nord.

Dar de ce China, liderul ei Xi Jimping nu ar putea face la fel? Răspunsul e simplu, liderul chinez nu are puterea discreționară în stat la fel cum o are Vladimir Putin. În cazul Chinei, o dictatura comunista, Xi nu are puterile discreționare de care beneficiază Putin în Rusia.

Deoarece acolo este un comitet de conducere (Comitetul Politic Executiv al PCC format din 9 membri) în care sînt reprezentanții mai multor fracțiuni din Partidul Comunist, unii cu o anumită viziune, alții cu o alta.

Xi este rezultatul unui consens, iar puterea sa este limitată de membrii acestui comitet de partid, care se pot opune unei căi sau alteia. Xi este lider din 2012. În cazul Rusiei lui Putin, aceasta opozitie internă, chiar din sînul propriului partid, nu mai există, după 22 de ani la putere.

Deci, Putin poate face în Rusia ce vrea, Xi înca nu, fiindcă este limitat de optiunile celorlalți 8 membri ai CPE al PCC, care nu toți sînt neapărat în consens cu el.

Dar Putin nu are nici o opoziție în structurile de putere de la Moscova, toți sînt slujitorii săi, iar opoziția din afara puterii nu există, este în pămînt, în exil, sau în Gulag. De aceea nu este nimeni în Rusia care să’l tragă pe Putin de mînecă, iar după 22 de ani de putere absolută, e normal să se îmbolnăvească de beția puterii.

Vorba lordului britanic Acton: Puterea corupe, puterea absolută corupe în mod absolut.

Continui cu considerentele mele dupa a treia zi de război.

Ucrainenii încă rezistă, fapt care ridică mari probleme rușilor și lui Putin.

Ei bine, la ora actuala Putin este victima propriei beții a puterii, nimeni din cercul său nu îndraznește să’l contrazică sau să se pună contra planurilor sale, este înconjurat de lachei obedienți, așa că atunci cînd a decis ca forța militară a Rusiei, marea forță militară, trebuie folosită împotriva Ucrainei, nu a fost nimeni care să’i zică că poate nu va fi așa ușor.

Ați văzut reacția lui Narîșkin care aproape făcea pe el ca să’i spună lui Putin ce dorea el sa audă.

Vă închipuiți vreun general care să’i spun alui Putin: Vladimir Vladimirovici, în cazul în care întîmpinăm rezistență pe axa… Imediat Putin ar fi sărit în sus, cum, generale, armata Rusiei este mult mai bine pregatită, iar ucrainenii ne vor întîmpina ca eliberatori etc !

Deci invazia s’a făcut după cum credea Putin că se va întîmpla, nu dupa o analiza atentă a tuturor factorilor din teren. După impresia lui Putin, care a făcut exact ca și Hitler în ww2, cînd desconsidera sfaturile generalilor valoroși, acceptînd doar sfaturile lacheilor incompetenți ca Jodl sau Keitel.

Dar sa revenim.

Conform planificarilor initiale, Kiev, Harkov si Mariupol ar fi trebuit să cadă în prima, maxim a doua zi de război, pentru a intra în vigoare faza a doua a ofensivei terestre.

Iată că nu s’a întîmplat nici în a treia zi (încă nu știm situația exactă din Mariupol), iar luptele continuă, Kievul și Harkovul încă rezistă. Kievul are mari șanse să reziste și peste noaptea asta.

Dar ne dăm seama de nervozitatea și de faptul că rușii sînt puși într’o situație dificilă, în sensul că au încercat să devanseze fază a doua o ofensivei terestre, spre Odessa și gurile Dunării, atacînd în Khersones, la ieșirea din istmul Perekop spre vest, către Odessa.

Scopul este mutarea atenției ucrainenilor către acest front, poate să mute rezervele acolo, manevra pe linii interioare, pentru a slăbi apărarea din celelalte puncte cheie ce trebuiau să cadă din prima zi, dar nu au făcut’o.

O sabie cu două tăișuri, și rușii vor trebui să mute din forțele de atac spre Mariupol (est de istmul Perekop) pentru a întări atacul spre Khersones. Dar Khersonesul a rezistat, podul a fost aruncat în aer și o coloană blindată rusă distrusă cu dronele turcesti Bayraktar. Atacul demonstrativ respins, așa că se revine asupra celorlalte trei puncte de interes maxim.

Să fim bine înțeleși, Putin va forța și mai mult, este ultima lui șansă. De aceea i’a bagat pe cecenii lui Rahmad Kadîrov, și nu le va fi ușor ucrainenilor în noaptea asta, va fi cea mai grea noapte pentru Kiev.

Orașul a fost atins la nord-vest, dar ucrainenii au o șansă mai mare ca și ieri, care era mai mare ca și alaltăieri.

Ramzan Kadîrov, măcelarul lui Putin, este și el acolo alături de cecenii săi, ar fi o șansă ca lumea să scape de el, la fel cum au scăpat de tatăl lui, Ahmad, ucis de o bombă plasată sub tribuna oficială în care primea defilarea oficială de ziua victoriei la 9 mai 2004.

Aici este și o chestiune de moral. Soldații ruși sînt demoralizați, multi nu știu ce caută acolo, au fost aruncați în luptă de generalii lui Putin care nu au avut curaj să’i spună direct în față ca nu au 140.000 de luptători profesioniști de primă mînă, antrenați și pregătiți, așa că au improvizat cu recruți.

Nu este prima oară, și în primul război cecen din 1996 au aruncat recruți în prima linie care au fost măcelăriți de ceceni. Moralul ucrainenilor este pe o panta ascendentă, mii de civili și voluntari pun mîna pe arme.

Al rușilor, dimpotrivă. Să ne amintim de vorba aia militara: Nu mă tem de o armată de lei condusă de o oaie, ci de una de oi condusă de un leu.

Iar Zelenski ăsta s’a dovedit, un leu. În schimb, Putin iese nervos si cere armatei ucrainene să’și răstoarne conducerea de drogați și naziști.

Încă o scurta chestiune, unde sînt filmele video care ar justifica narațiunea lui Putin, că rusii sînt eliberatorii ucrainenilor?

Nu există nici unul în care trupele ruse să fie primite cu flori de populația ucraineană, cum au fost cele din Donbass si Crimeea in 2014. Propaganda rusă ar trebui rapid să produca astfel de filmulete, pentru a justifica în continuare acțiunea militară.

Ca și concluzie, după a treia zi de război.

Putin este în corzi, trebuie să încheie rapid războiul cu o victorie decisivă, altfel zilele îi sînt numarate. Iar perspectiva unui război scurt și victorios s’au depărtat rapid în aceste trei zile, și în cele ce vor urma.

Chiar dacă Kievul va cădea sub loviturile cecenilor și Zelenski va fi ucis, exemplul său va fi preluat și ucrainenii vor continua lupta. Guvernul se va muta la Lvov, în vestul Ucrainei, și războiul va continua, cu pierderi importante pentru ruși.

Între timp ajutoarele internationale în armament și munitie vor crește potențialul de rezistență al ucrainenilor. Se pare că Putin a greșit enorm, și nu are cum să iasă bine din această situație, indiferent de deznodamînt.

În cel mai fericit caz, va obține o victorie a la Pyrrus, care i’ar putea prelungi domnia cîțiva ani, izolat de toata lumea, dar va fi debarcat și poate judecat, cînd lipsurile populației vor face traiul rușilor de rînd de nesuportat.

O înfrîngere ar însemna că va fi debarcat chiar din interiorul cercului său, sau eliminat fizic. Există o șansă, destul de mică, că după ce va fi debarcat să ajungă în fața Tribunalului Penal Internațional.

O șansa foarte mica, e drept, rusii isi rezolva problemele in interior, eliminînd martorii, fiindcă și cei care vor prelua puterea dupa Putin îi sînt complici, cel puțin într’o măsură.

Cristian Negrea: Dovada că lucrurile merg prost pentru ruși pe plan militar este că Putin a făcut anunțul cu punerea în alertă a forțelor nucleare (Luni, 28 februarie 2022)

Continui cu considerațiile mele personale dupa a patra zi de război.

Cum spuneam mai devreme, ucrainenii au cîștigat și această runda, în sensul că înca rezistă, și i’au pus pe rusi într’o mare încurcătură, prin faptul ca nici unul dintre obiectivele lor imediate nu a putut fi atins.

Kievul a rezistat și după noaptea trecută, Harkovul, după lupte grele duse în oraș, i’a alungat pe ruși recîștigînd controlul ucrainean deplin asupra orașului.

La sud rușii au mai progresat, ocupînd Melitopol și amenințînd Mariupol, al treilea punct cheie, și dinspre sud. Aici rușii ar putea avea cel mai mare succes de pînă acum, dacă reușesc să facă joncțiunea dintre trupele venite din Crimeea și cele din Donbass, Mariupolul ar putea fi izolat și înconjurat din toate părțile, și atunci nu ar avea cum să mai reziste (eventual cîteva zile, avînd în vedere rezistența încăpățînată de pînă acum).

Dar asta a venit cu un cost, rusii au trebuit sa devanseze faza a doua, divizand trupele din Crimeea, o parte trimițîndu’le spre vest, care Odessa. dar contingentul a fost prea redus, si a avut pierderi grele ieri la Khersones, si apoi fiind batut si aruncat inapoi la Mikolaiv, pe cursul inferior al Bugului, noaptea trecuta. Iar acest aspect va avea repercusiuni asupra tariei fortelor de la sud de la Mariupol, dînd o sansa de respiro aparatorilor.

Avand in vedere comportarea trupelor ruse pe campul de lupta, multi incep sa ia in calcul ideea ca trupele din primul val nu au fost cele mai bune, ci doar trupe de sacrificiu, pe modelul basibuzucilor din armata otomana, care inmuiau rezistenta si gaseau puntele tari si cele slabe ale apararii, fiind decimate in acest proces.

Este un rationament fals, daca ar fi asa, cum ramane cu blitzkriegul? Nu trimiti in blitzkrieg trupele cele mai slabe, ca atunci nu mai e blitzkrieg!

O dovada in acest sens este apelarea la ceceni, adica elita ce a putut fi adusa pe campul de lupta.
S’a apelat la ei fiindca ofensiva s’a impotmolit, si nu existau trupe mai bune.

Dar si cecenii lui Kadirov au avut ghinion, un regiment a fost distrus cu drone turcesti Bayraktar si chiar unul din adjunctii lui Kadirov, Mahomed Tushaev, a fost ucis. Nu stim daca nu vor incerca din nou, cei ce au mai ramas.

Faptul ca lucrurile merg prost pentru rusi pe plan militar (nu mai vorbesc pe plan economic sau al sanctiunilor) este faptul ca Putin a pus in alerta fortele nucleare.

De ce a facut asta, din moment ce nimeni nu ameninta Rusia, nuclear sau nenuclear?

E simplu, pentru a transmite un mesaj, ca este la butoane, la conducere, el e seful. Iar daca are nevoie de un astfel de mesaj, lucrurile merg prost pentru el.

Au inceput primele fisuri in cercul sau interior, stim doar ca doi dintre oligarhii lui credinciosi (Fridman si Deripaska) i’au cerut lui Putin sa faca pace, semn ca sanctiunile functioneaza, totusi, si o vor face si mai bine in zilele urmatoare. Iar asta inseamna ca tot mai multi dintre apropiatii lui Putin incep sa considere ca se afla in tabara gresita.

Kievul este in fata unei noi nopti de lupte grele.

Pe de o parte, situatia este mai dificila, orasul fiind atins de trupele ruse in nord-vest si nord, dar inca nu au trecut mai departe, iar orasul nu a fost inconjurat.

Pe de alta parte, succesele din noptile precedente le’au intarit aparatorilor ucraineni speranta in victorie, iar moralul lor este mult mai bun decat al rusilor, care nu prea mai au ambitie sa se arunce la noi si noi atacuri, cand credinta in victorie incepe sa li se clatine.

În astfel de cazuri atacurile stagneaza, oamenii nu prea se indeamna s aatace, iar rezultatul este o degradare tot mai mare a moralului si a dorintei d elupta, care oricum nu era prea mare.

Rezistenta incapatanata si eroica a ucrainenilor a produs si alte consecințe care ii vor afecta militar pe rusi. Tarile NATO au inceput sa trimita ajutoare militare sub forma de armament si munitie, nu numai casti si echipamente sanitare. Iar acest lucru ar fi fost imposibil daca Kievul ar fi cazut in zilele precedente. Deci rezistenta nu a fost fara rost, putem spune asta cu siguranta.

Iar Putin incepe sa isi piarda rabdarea, se vede clar, nu se astepta la asa ceva. Nu va ceda, dimpotriva, dar se vede ca lucrurile nu merg deloc in favoarea lui. Va cere noi si noi atacuri, nu poate renunta. Iar daca atacurile esueaza repetat cu pierderi, se va produce o defectiune in cadrul armatei din zona de opratiuni.

Nu ma refer la simpli soldati, ci in lantul de comanda, la nivel mediu.

Comandantii de unitati, stiind starea de demotivare a trupei acre nu mai vrea s alupte si ca sunt pe cale sa le pierda din mana, vor incepe sa eludeze ordinele de atac, adica vor incepe sa se fofileze.

Vor incepe sa se faca ca nu au inteles unele ordine, ca nu mai au combustibil, ca nu au fost sprijiniti etc. Si vor miniti in rapoarte asupra situatiei din teren. Deja se vad primele semne, tancuri ramase in drum fara combustibil, unitati ratacite etc. Inseamna ca e o problema de logistica, de noncombat, sau amandoua.

Chiar si faptul ca a cerut negocieri spune asta, cand inainte cerea armatei ucrainene ba sa depuna armele, ba să’și rastoarne conducatorii.

Mare atentie la aceste negocieri.

De fiecare data cand Rusia a cerut negocieri si a semnat acorduri de incetare a foscului, niciodata nu le’a respectat. Dimoptrivă, s’a folosit de ele să’și concentreze fortele si sa atace prijn surprindere.

Așa a procedat in 1992 în Osetia de Sud, in 1993 in Abhazia si cu alte ocazii. Banuiesc ca Zelenski, in noua lui postura de erou, nu va face prostia sa mearga in persoana la negocieri, ar fi prostie enorma. Si trebuie sa se astepte ca oricea acord de incetare a focului sa fie incalcat printr’un atac surpriză.

REVERSUL MEDALIEI. Rușii știu asta, NATO știe că rușii știu, și toți se fac că nu se întîmplă nimic

Publicat: Marţi, 01 martie 2022

Considerațiile mele personale după a cincea zi de război. Subliniez încă o dată că sunt considerațiile mele personale, sunteți de acord sau nu, sunt ale mele și nu reprezintă poziția cuiva sau altcuiva.

După cum scriam ieri (și se pare că am avut dreptate), citez:

”La sud rușii au mai progresat, ocupînd Melitopol și amenințînd Mariupol, al treilea punct-cheie, și dinspre sud.

Aici rușii ar putea avea cel mai mare succes de pînă acum, dacă reușesc să facă joncțiunea dintre trupele venite din Crimeea și cele din Donbass, Mariupolul ar putea fi izolat și înconjurat din toate părțile, și atunci nu ar avea cum să mai reziste (eventual câteva zile, avînd în vedere rezistența încăpățînată de pînă acum).

”Sînt știri încă neconfirmate conform cărora Mariupol ar fi fost înconjurat sau chiar ar fi căzut.
Nu știm încă, dar faptul că a fost înconjurat este aproape sigur, poate nu este real, sper că nu, dar este foarte probabil.

În acest caz, situația ucrainenilor la est devine problematică, riscă ca trupele lor ce sunt fixate în est, în Donbass, să fie învăluite, singura soluție este să fie evacuate spre vest, lăsînd o bucată destul de mare din est rușilor.

Harkovul este amenințat de această evoluție a frontului, piloanele de rezistență din est sunt pierdute, iar Harkovul riscă să fie încercuit în câteva zile.

Mai poate rezista, în lupte de stradă, fiind al doilea oraș ca mărime al Ucrainei, Se poate încerca stabilirea unei linii defensive de la Harkov spre sud-vest, pînă la Nipru, undeva la nord de Zaporoje, sau chiar la Zaporoje dacă este recucerit printr’un contraatac rapid.

Și această linie poate fi doar temporară, putînd fi învăluită de pătrunderea rușilor de la nord de Harkov, dar suficientă pentru a evacua Harkovul pînă nu e prea tîrziu.

Măsuri dureroase, dar necesare. Dar încă nu e prea tîrziu pentru a evita acest scenariu.

Poate fi evitat în primul rand, daca Mariuoplul rezista, chiar incercuit. Dacă rezistă, și cu cît rezistă mai mult, rușii nu vor avea suficiente resurse militare pentru a învălui forțele ucrainene din est, din fața Donbassului.

Și mai există o chestiune esențială, nu știu în ce măsură ucrainenii au prevăzut’o sau nu.

Toate forțele aflate în conflict sunt desfășurate ca pe un semicerc, în interiorul semicercului sunt ucrainenii, în exterior, rușii, care presează în diferite puncte să străpungă semicercul. Ucrainenii manevrează pe linii interioare, rușii, pe linii exterioare.

Avantajul celui de pe linii interioare este că are distanțe mai mici de acoperit pentru a sprijini punctele de rezistență, față de atacatorul care are distanțe mult mai lungi de acoperit, deci necesită o superioritate mare de forțe și tehnică de luptă.

Coarda pe care se sprijină semicercul este râul Nipru. Întrebarea de bază, de strategie militară elementară, este dacă și unde și’au plasat ucrainenii rezervele.

În mod normal, trebuie să fie dispuse undeva către centrul ariei sub formă de jumătate de cerc, de unde pot interveni la nevoie în orice direcție pentru un contraatac care să respingă inamicul în punctul în care dispozitivul defensiv cedează.

Dacă ucrainenii au dispuse astfel de rezerve unde trebuie, printr’un contraatac rapid pot sparge încercuirea Mariupolului și să dea o grea lovitură rușilor.

Repet, dacă există aceste rezerve și dacă sunt poziționate unde trebuie (în 1940 francezii pur și simplu nu le’au avut!).

Și încă o condiție, restul frontului, celelalte puncte, Kiev, Harkov și altele de mai mică importanță (impropriu spus, deoarece toate sunt importante, dar nu atât de cunoscute) ca și Cernikov sau la nord de Zaporoje, plus Mikolaev, spre Odessa, să reziste.

Am mai spus că nu am încredere în negocierile dintre ruși și ucraineni, de fiecare dată rușii s’au folosit de acest răstimp să își consolideze forțele și să atace prin surprindere, ca în 1992 Osetia, 1993, Abhazia, 1992 Transinistria și multe altele.

Ca dovadă, în timp ce la granița ucraineano-belarusă se discută, rusii își regrupau forțele pentru atac și au supus Kievul unor puternice bombardamente de artilerie.

De nivelare, pentru a pregăti terenul unei ofensive devastatoare.

Să nu fiu rău înțeles, nu vreau să apar ca în povestea cu Petrică și lupul, deoarece de fiecare dată am zis că noaptea următoare va fi foarte dificilă, sau cea mai dificilă.

De data asta, chiar așa este. Mă bazez pe regrupări, pe bombardamentele de artilerie, plus au mai apărut doi factori.

Primul este declarația lui Zelenski, care spune că noaptea următoare este decisivă, iar omul știe ce spune, este acolo, în teren.

A doua, declarațiile unor oficiali americani, care acum două zile spuneau că doar 50% din forțele rusești sunt în interiorul Ucrainei, iar astăzi au revenit că două treimi din forțele rusești grupate sunt în teritoriul Ucrainei.

Deci, ofensivă decisivă. Mai mult de două treimi nu au cum să fie decât în cazuri disperate, mai este nevoie de logistică, mai sunt unități necombatante, de mentenanță, dar două treimi reprezintă concentrarea maximă de forțe rusești.

Ofensivă decisivă.

Prin bombardarea nediscriminatorie a Kievului cu artileria, unde nu ai precizia necesară pentru a evita clădirile civile, Putin a arătat încă o dată, dacă mai era nevoie, că este un criminal de război fără scrupule, care ar face orice ca să evite căderea sa.

Așa a făcut și în 1999-2002 în Groznîi, l’a tocat cu artileria, dar cui i’a păsat atunci, era un oraș rusesc, iar mărturiile erau prea puține, mijloacele de comunicare așijderea, să nu uităm că a fost acum 20 de ani.

Putin nu va ceda, chiar dacă va duce după el încă mii de morți, chiar și civili.

Ciudată idee, de a reuni poporul ucrainean cu cel rus, distrugându-l pe cel ucrainean. Sigur și’a pierdut rațiunea, cum crede că după atîtea victime, ucrainenii vor avea o părere pozitivă despre el.

Încă un ultim aspect. Văd că mulți se întreabă de unde și cum au ucrainenii o asemenea precizie în lovirea coloanelor blindate, cum reușesc să doboare avioane și elicoptere, de unde această siguranță și precizie.

Este secretul lui Pollichinelle. De la NATO, toate informațiile le vin de la NATO.

Adică nu numai muniția, armamentul de genul lansatoarelor Javelin sau dronele turcești Bayraktar, plus armamentul, muniția și echipamentele ce vin, inclusiv din Rumînia.

Dar în primul rînd informațiile. Cum?

Culegerea de informații din spațiul și teritoriul NATO, nu numai prin sateliți, ci și în alte moduri.

De exemplu, în nordul Botoșaniului a fost instalat un sistem radar Gap Filler pentru a monitoriza activitatea în spațiul aerian al Ucrainei.

Avioanele militare zboară în permanență de’a lungul frontierelor NATO ale Ucrainei, inclusiv la noi, deasupra Maramureșului și Bucovinei, dar nu sînt doar F-16 cu rol de protecție a frontierei, ci și avioane AWACS de supraveghere și război electronic, cum ar fi EA18G Growler, de exemplu, care, de la o altitudine de 10-12.000 de metri, culeg date, le transmit mai departe către centrele noastre, care le diseminează, le interpretează și le folosește după cum consideră de cuviință. Iar, parte din ele, esențiale, ajung unde trebuie și provoacă ceea ce vedem.

Ucrainenii nu trag în orb, trag pe niște coordonate precise care le parvin ca din întîmplare de la niște prieteni.

Să nu credeți că e marele secret militar pe care vi’l dezvălui eu aici, rușii știu asta, NATO știe că rușii știu, și toți se fac că nu se întîmplă nimic.

Este reversul medaliei pentru Putin, în sensul că opt ani a susținut că rușii nu sînt în Donbass, că acolo sînt doar ucraineni care luptă împotriva regimului tiranic de la Kiev. Deși știa că nu e așa, NATO știa că nu e așa, iar Putin știa că NATO știe că nu e așa.

Cum am zis, reversul medaliei.

Pagubele înregistrate de Rusia: 5.700 de soldați uciși, 198 de tancuri și 864 de blindate distruse

Blindat rusesc distrus de ucraineni
Foto: Sergey BOBOK / AFP / Profimedia Images

Peste 5.700 de soldați ruși ar fi murit în primele cinci zile ale războiului din Ucraina, anunță armata Ucrainei. Potrivit acesteia, militarii ucraineni și forțele civile au reușit să distrugă:

198 de tancuri
846 de blindate
29 de avioane
29 de elicoptere
7 sisteme antiaeriene
24 de sisteme de artilerie
77 de sisteme de artilerie
60 de cisterne și vehicule de aprovizionare cu combustibil
3 drone
2 bărci
305 vehicule

Resurse:

Cristian Negrea:

Dacă Putin ocupă Odessa și dezvoltă ofensiva spre vest, Rumînia va trebui să ocupe militar Bugeacul și să pună trupe rumînești (NATO) pe malul Nistrului

Dovada că lucrurile merg prost pentru ruși pe plan militar este că Putin a făcut anunțul cu punerea în alertă a forțelor nucleare

REVERSUL MEDALIEI. Rușii știu asta, NATO știe că rușii știu, și toți se fac că nu se întîmplă nimic

Citește și: RUMÎNIA TRĂDATĂ

sau: RĂZBOIUL BATE LA UȘĂ, DAR PRESA…SE PIAPTĂNĂ

ori: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

Vatra Stră-Rumînă‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Geția‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬ RUMÎNIA‬

ROMÂNI FIȚI MÂNDRI, UN MILION DE JERTFE A DAT ROMÂNIA ÎN 140 DE ANI

De la înfiinţarea statului modern, România a trecut prin trei războaie majore. Indiferent care au fost motivele declanşării lor de către puterile europene, românii și’au urmat propriile idealuri naţionale: independenţa, apoi întregirea naţională şi apărarea ţării în faţa pericolelor, de la est și de la vest, și, în sfârșit, reîntregirea naţională şi menţinerea ţării între naţiunile europene libere şi civilizate.

În urma Războiului de Independență și a Primului Război Mondial, românii au reuşit să’şi realizeze ţelurile care îi animaseră şi le dăduseră tăria de a spera şi lupta până la capăt, în pofida greutăţilor imense cu care s’au confruntat.

Pierderi ale Armatei Române în războaiele din secolele al XIX-lea şi al XX-lea
Întrucât în opinia publică circulă diverse cifre privind pierderile Armatei Române de’a lungul timpului, unele fanteziste, aş vrea să vă ofer datele la care istoriografia militară românească a ajuns, după cercetări minuţioase în arhivele româneşti şi străine. Oricum, cercetările sunt departe de a fi finalizate, dar informaţiile sunt credibile.

Efectivele angajate în aceste conflicte au fost numeroase, iar pierderile umane însemnate, datorită mai multor factori: slaba înzestrare asigurată pe timp de pace forţelor militare; raportul de forţe, îndeobşte nefavorabil; erori grave în planificarea strategică şi în conducerea trupelor; condiţiile de timp şi anotimp (la Stalingrad şi Caucaz în toamna anului 1942, cei aproape 400.000 de soldaţi români au fost prinşi de ”iarna rusească”, în ţinută de vară care nu a mai sosit până la terminarea luptelor) etc.

România a participat, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea la patru mari războaie:

1. 1877-1878 Războiul pentru Independenţă;

În Războiul de Independenţă, armata română a pierdut:
– 4.302 morţi şi dispăruţi, din care 40 de ofiţeri şi 15 medici;
– 3.316 răniţi din care 70 de ofiţeri.
De asemenea, în acest conflict armata a avut 19.084 de bolnavi din care 210 ofiţeri şi 74 de medici.

2. 1913 al Doilea Război Balcanic, primul consumându’se în anul 1912, fără participare românească.

În al Doilea Război Balcanic (1913) nu au avut loc ciocniri sau lupte, dar armata a avut 2.705 militari morţi, datorită epidemiei de holeră, declanşată în zona muntoasă a Balcanilor. În timpul incursiunii dincolo de hotarul sudic al ţării, care a durat 18 zile, perioadă în care militarii români nu au tras nici măcar un glonţ spre inamici, o epidemie de holeră s’a abătut peste Balcani, provocând multe decese în rândul tuturor armatelor aflate pe acest teritoriu.

Aproximativ 15.000 de militari români s’au îmbolnăvit, dintre aceştia decedând cam unul din cinci. Un număr de 2.705 de soldaţi români apar pe lista morţilor în cel de’al Doilea Război Balcanic, întocmită de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor. Măsurile de carantină nu au fost respectate de comandanţii militari, holera fiind adusă la nord de Dunăre, continuând să facă victime şi după cel de’al Doilea Război Mondial.

Secvență a masacrului de la Bartolomeu, din 1916.

3. 1916-1919 Războiul (Re)Întregirii;

În timpul Războiului de Întregire, cercetările serioase din arhive arătă următoarea situaţie:

– 1913 ofiţeri şi 95.454 de soldaţi morţi pe front, în infirmerii sau spitale din ţară ca urmare a bolilor sau rănilor; aceştia au fost identificaţi nominal
– 248 de ofiţeri şi 51.177 de soldaţi morţi pe front, în ţară sau străinătate în împrejurări necunoscute; în mare parte ei sunt neindentificaţi
– 169 de ofiţeri şi 70.335 de soldaţi morţi în lagărele de prizonieri.
Numărul total al morţilor armatei române se ridică, prin urmare, la 2.331 de ofiţeri şi 216.966 soldaţi.

Numărul civililor morţi ca urmare a bătăliilor, rănilor ori tifosului exantematic este apreciat la circa 250.000. Nu intră aici decesele considerate normale.
Cifrele de mai sus sunt pentru Vechiul Regat. Dar, în anii Primului Război Mondial, sute de mii de români au luptat în armatele austro-ungare şi ruse. Numărul militarilor români, morţi sub steag străin este greu de apreciat. Cercetări estimative vorbesc de circa 50.000 de morţi pentru românii transilvăneni în anii 1914-1918.

4. 1941-1945 cu două secvenţe, unul sfânt 22 iunie 1941-23 august 1944 şi altul drept 23 august 1944-12 mai 1945

În al Doilea Război Mondial situaţia se prezintă astfel:

– campania din est: 71.585 de morţi, din care 3.113 ofiţeri, 1.823 de subofiţeri şi 66.649 de soldaţi;
– campania din vest: 21.053 de morţi din care 859 de ofiţeri, 776 de subofiţeri ţi 19.400 de soldaţi.
Total în cele două campanii: 92.620 de morţi, din care 3.372 de ofiţeri, 2599 de subofiţeri şi 86.049 de soldaţi.
La aceştia se adaugă 333.966 de răniţi 243.622 în Est şi 90.344 în Vest şi 367.976 de dispăruţi, cei mai mulţi prizonieri, din care 309.533 în Est şi 58.443 în Vest.

 

TOTAL:

Cifrele totale se ridică la 796.117 militari, 626.295 în Est şi 169.822 în Vest.

Cifrele evident sunt credibile, dar nu acoperă întreaga jertfă a românilor, pentru că în această cifră totală nu sunt prinși militarii români care au servit alte steaguri, cum ar fi cei din Ungaria, Serbia, Uniunea Sovietică, și nici civilii care au fost victime colaterale atâtor războaie.

Rămăşiţe umane ale unor prizonieri români,  se găsesc în continuare în gropi comune, așa cum a fost cea descoperită în Rusia anul trecut, și în care ar putea fi 15.000-20.000 de cadavre îngropate în anul 1943, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Printre victime se numără şi români. Groapa comună a fost descoperită în iunie 2016, la periferia oraşului rus Kirov, situat la 800 de km nord-est de Moscova, în stepa rusă.

Reprezentanţi ai Grupului de speologie italian San Martino au declarat că în groapa care are dimensiunile de 100/50 de metri sunt 15.000-20.000 de schelete, este vorba de resturi aparţinând unor militari decedaţi în primele luni ale anului 1943 după ce au fost luaţi prizonieri de armata sovietică după contraofensiva de la Stalingrad. După primele cercetări, au fost stabilite naţionalităţile unora dintre victime: italieni, germani, români şi unguri – prizonieri de război morţi de foame, de frig, de boli, în timp ce erau transportaţi cu trenul. De aceea au fost îngropaţi de’a lungul căii ferate. Cercetătorii ruşi Aleksei Ivakin şi Andrei Ogoljuk au estimat că în groapă ar putea fi între 15.000 şi 20.000 de schelete.

Așadar, putem aprecia undeva la peste un milion de români victime ale războaielor, direct sau indirect, fără riscul de a greși.

Când avem ocazia, să punem o floare la monumentele strămoșilor noștri, acolo unde suntem fiecare sau să aprindem o lumânare pentru toţi cei care, în uniformă sau în civil, si’au jertfit viaţa pentru țară, urmare acestor conflagrații!

Poate că bucuria și satisfacţia datoriei împlinite au stat la baza înflăcărării patriotice cu care românii au acţionat și după războaie. Efervescenţa care a cuprins întreaga ţară s’a materializat prin monumente înălțate prin care să’şi probeze patriotismul, respectul şi recunoştinţa faţă de cei care şi’au dat viaţa pentru acele măreţe idealuri.

În schimb, după cea de’a doua confruntare mondială, uitarea s’a cam aşternut în bună măsură peste oasele şi memoria celor căzuţi în luptă, iar reproşul și chiar răzbunarea s’au abătut asupra celor care supraviețuiseră campaniei din Răsărit.

Col. (r) Petrea Cujbă:

”Nepăsarea, neputinţa dar şi obedienţa unora, au făcut ca morţii pentru ţară, în campania din Est, să nu primească nici măcar minima recunoştinţă sau înțelegere datorată celor care și’au făcut datoria față de țară. Nu numai că nu au fost ridicate monumentele pe care le meritau ostașii căzuţi pe front, nu numai că oasele lor nu au primit locul de odihnă cuvenit, iar numele lor veşnica recunoştinţă, dar chiar şi cei care s’au încăpăţânat să rămână în viață au suferit prigoana din partea celor care se cocoţaseră la putere.

Puţinele monumente ridicate aminteau, uneori, doar o parte din ceea ce a însemnat războiul, prin durata şi victimile sale: perioada 23 august 1944 – mai 1945 şi morţii din campania din Vest. Mari pete albe de uitare se aşternuseră în cartea istoriei neamului.

Dascăli, istorici, arhitecţi, intelectuali care mânuiesc pana, penelul, dalta sau compasul, preoți și militari, instituţii şi organizaţii de stat sau private, reprezentanţi ai societăţii civile, avem cu toţii datoria patriotică de a pune umărul la reconstrucţia identității și demnității naţionale.

Să lăsăm deoparte, măcar pentru o vreme, orgoliile exagerate, personale sau de ”castă”, egocentrismele sau pur şi simplu intersele şi ”egoismele” de orice fel, pentru a dărui României ceea ce merită: redescoperirea valorilor perene ale acestui pământ, recunoştinţa pentru sacrificiile înaintaşilor, pentru că, demonstrând respectul nostru pentru ceea ce au realizat şi ne’au lăsat strămoşii noştri, să putem să construim pentru urmaşi viitorul pe care îl dorim şi pe care îl merită, iar flăcările amintirii să ardă în inimile românilor ca niște eterne coloane fără sfârșit, înălțate în jurul Monumentului Recunoștinței!”

Sursă: absolventi1969.wordpress.com

Citiți și:   ROMÂNIA TRĂDATĂ

sau:  ACȚIUNE ÎN JUSTIȚIE PENTRU CONSTATAREA NULITĂȚII ABSOLUTE DE INSTAURARE A FORMEI REPUBLICANE DE GUVERNĂMÂNT

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

RUMÎNIA TRĂDATĂ


Multe neadevăruri se pun în cârca noastră, a românilor, Rumînia ar fi trădat aliații.
Un evreu ungur, cu cetățenie canadiană, născut în 1935 la Ofen-Buda, Ungaria, pe nume George Jonasz, afirmă că Rumînia ar fi avut un comportament nedemn de încredere pentru foștii aliați.

Desigur, nu doar acest individ consideră astfel atitudinea rumînilor în conflictele din ultimii 150 de ani, la acest cor anti-rumînesc aliindu’se destui ”prieteni”.

Să vedem ce ni se impută de dușmanii mediatici:

1. Cine a trădat în războiul ruso-turc de la 1877? Rumînia este trădată de ”aliatul” ei, nimeni altul, decît imperiul rus! Este un caz nemaiîntîlnit felul în care a pierdut Rumînia sudul Basarabiei, deși eram co-beligeranți învingători.

Așa ne trebuie cînd vrem să fim învingători alături de Rusia. Doar ei cîștigă, și doar în dauna noastră. Aviz amatorilor, care au impresia că vor cîștiga ceva vreodată alături de ei.

2. Chipurile, România a trădat Bulgaria.

Asta da, inepție!

Bulgaria dacă ar fi avut potență militară trebuie să recunoaștem deschis, că ar fi ocupat Dobrogea singură, cum de altfel a și făcut’o pe spinarea germanilor, dar ea singură a capitulat în al doilea război balcanic, dovedind o impotență militară crasă.

Nu Bulgaria a fost trădată în războaiele balcanice, ci rumînii noștri sud-dunăreni, arumîni, megleno-rumîni, sărăcăcianii etc.

Nu ”bulgarizații” au ceva de imputat. În realitate, numai rumînii care nu au profitat de conjunctura favorabilă pentru a’și ajuta pe frații lor de la deznaționalizare sau chiar să’și creeze un stat propriu, un stat rumînesc la sudul Dunării, pînă la Pind și în Albania de azi, stat care ar fi putut azi avea peste 12 milioane de rumîni.

Așadar, putem vorbi de trădare, dar numai noi între noi avem a ne reproșa nehotărîrea și indiferența.

3. Cea mai mare aberație, însă, este aserțiunea că noi am trădat Imperiul Habsburgic.

Adica, Rumînia și’a ”invadat” proprii conaționali.

Cît de cretin să fii ca să susții așa ceva, după ce Rumînia a declarat război în 1916 imperiului ce’și avea zilele numărate deja de 2 ani de război de uzură, și cînd rumînii ignoră un pact făcut pe sub masă de Carol I cu Puterile Centrale.

O înțelegere secretă, care nu era în interesul nostru și fără acordul nostru, nu poate fi numită trădare. Carol I și’a jucat cartea sa personală și a Puterilor Centrale, dar în Rumînia nu exista dictatură regală pentru ca regele să decidă în numele tuturor.

Consiliul de coroană decide intrarea în război împotriva imperiului austriac, și declară război acestora, cu toate promisiunile lui Carol pentru nemți.

În schimb, aliații ne’au trădat în Primul Război Mondial.

Rusia ”aliatul” de nădejde ne’a întors spatele militărește și nici aurul nu l’a mai returnat, asta ca să ne fie învățătură de minte ca să’i mai credem vreodată pe ruși.

Nici ceilalți aliați n’au respectat toate înțelegerile, angajamentele și promisiunile nici pe front, nici în timpul confruntărilor militare, nici la masa împărțelilor teritoriale, cînd iarăși ni s’a aruncat praf în ochi, și rumînii din Crișana și din Banat au rămas în afara Rumîniei.

Deci, am fost trădați pe linie, de toți!

4. Rumînia trădeaza Ungaria.

Altă inepție! Cică Rumînia a rupt pacea de la București și a invadat Ungaria, după prăbușirea monarhiei, chiar în timpul cînd comuniștii la Budapesta, ajunși la putere, dizolvă armata maghiară.

În fapt, la 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata rumîna. Acesta este adevărul gol-goluț. Această agresiune împotriva rumînilor, se așteaptă oare cineva să nu fi primit un răspuns pe măsură?

Este cît se poate de evident că atît au așteptat rumînii, pentru a’și atîrna opinca pe cea mai înaltă poziție din Ofen-Buda, de parcă această umilință așteptau rumînii să le’o plătească pentru că ungurii nu se împăcaseră încă cu pierderea războiului.

5. România trădează, chipurile, din nou Puterile Aliate!!!

Rumînia a trădat Puterile Aliate, cînd steaua lui Hitler a fost ascendentă ca să impiedice pierderea totală a Ardealului. De aceea, în 1940, s’a ”întors” numai nordul Transilvaniei la Ungaria.

Totul a început în septembrie 1939 cînd Germania și Rusia au împărțit ca pe o turtă dulce, Polonia. Rumînia nu era aliată nici cu unii, nici cu alții, și nici cu Polonia, cum au fost alții care nici nu au intervenit, ci au trădat Polonia și în 1939 și după război.

Așa se face că, Rumînia ca un bun amic a permis polonezilor să treacă cu întreg tezaurul și cu elita militară prin Rumînia, arătîndu’ne loialitatea față de aliații Poloniei de atunci. Da, noi aveam niște aliați în 1940, care ca și în cazul Poloniei, și în cazul Rumîniei nu au fost solidari nici cu ei, nici cu noi.

Ce greutate au avut alianțele noastre, atunci?

Niciuna. Ca și Polonia am fost măcelăriți teritorial de aceiași rechini, și la vest și la est. Unde e trădarea noastră în acest caz? Alții ne’au trădat în 1940.

Se poate vorbi evident și aici, ca în cazul arumînilor din războaiele balcanice de o trădare a basarabenilor, care, spun gurile rele, nu ne’o iartă nici azi.

Dar, dacă luăm cazul Finlandei care a făcut jocul Germaniei în 1940, a plătit cu prețul de a pierde uriaș după război, cu mult mai mult decît ceruse Stalin inițial. Asta trebuie cîntărit, cînd se vorbește despre acest subiect, 1940 și Basarabia: dacă azi granița era pe Prut sau pe Carpați, iar Bacău, Galați, sau Suceava să le fi înghițit balaurul bolșevic în 1944.

6. Trădarea Germaniei hitleriste.

Asta da trădare!

Cînd Hitler a fost condamnat, Rumînia a trădat alianța sa cu Germania și cu Puterile Centrale (Puterile Axei), și a fugit pe partea Puterilor Aliate, și așa mai departe. Din nou, a primit ca recompensă, Transilvania. Potrivit lui Jonasz, evreul ungur, prefăcătoria Rumîniei este fără exemplu în istoria țărilor lumii.

Să fim serioși!

Se pare că Germania nu ne va ierta niciodată, pentru ”trădarea” de la 23 August 1944. Nici nu ne mirăm la cîtă momorie selectivă au toți vis-a-vis de rumîni.

Să remarcăm însă un fapt petrecut de curînd care ar trebui să ne supere din cale afară, la comemorarea din 2014 a Poloniei pentru ce s’a petrecut în 1939, Polonia suferă subit și dînșii de amnezie și ”uită” gestul Rumîniei de a o ajuta cu tezaurul și uită să invite și Rumînia.

Ce să faci? La primit plăcinte și ajutor înainte, la recunoștință și război înapoi!!! Așadar, ”prietenii” polonezi au și ei amnezii!

Cît privește pe germani, și ei suferă de amnezie cronică. La Cotul Donului, rumînii au murit cu sutele de mii din cauza lui Hitler pentru că a refuzat retragerea pe timpul iernii de pe aliniamentele de la Stalingrad, care nu puteau fi apărate din cauza aprovizionării deficitare.

Acolo, noi putem considera că Germania a trădat rumînii, sau ne’a condamnat direct la moarte militarii angajați pe front!

De ce pomenim de acest moment cheie?

Pentru că foarte mulți strategi militari consideră că războiul, aici s’a pierdut. Rumînii au fost trădați, pentru că nici muniția, și nici echipamentul și armamentul promis nu a fost primit, iar asta nu a însemnat doar trădarea rumînilor, ci și a tuturor aliaților Germaniei, pentru că în final a dus la pierderea războiului.

De asemenea, Ion Antonescu a început tratativele de ieșire din război ulterior informării lui Hitler despre intențiile sale de a stopa transformarea Rumîniei în teatru de război. Deci, despre ce trădare mai poate fi vorba, cînd Hitler depășit de evenimente, nu ia nici atunci decizia de a capitula?

Cînd însăși generalii lui îl trădau pe Hitler, nerespectînd convențiile de a înarma pe rumîni, așa cum americanii îi înarmau pe ruși, cum mai putem arunca anatema pe rumîni?

Adică, după actul sinucigaș de la Cotul Donului, rumîănii trebuiau să se sinucidă mai departe, doar continuînd inconștient să jucăm pe ”mîna moartă” a lui Hitler, acela care pecetluiește însăși soarta Germaniei, cum s’a dovedit ulterior.

Nicidecum, rumînii nu au trădat, ci au fost loiali, pînă în clipa în care loialitatea față de Hitler, ar fi devenit un act de trădare al propriilor conaționali din Ardealul de Nord, și din întreaga Rumînie.

Cînd existența țării tale este în pericol, rupi orice alianță care devine toxică!

Cum rămîne totuși, cu nerespectarea promisiunilor, a angajamentelor, a trădării în definitiv, a celor care azi cu totul ipocrit, au amnezii sau se spală pe mîini de propriile lor păcate?

Ofiţeri şi soldaţi rumîni, plîngîndu’şi morţii la Stalingrad, în noiembrie 1942 (colecția Vasile Șoimaru).

Imagini cu reînhumarea eroilor noștri de la Cotul Donului, acolo unde au murit 150.000 de rumîni din Armata Rumînă și 100.000 de rumîni ardeleni din armata criminală (e puțin spus) care i’a trimis în prima linie, aici:

http://www.ziaristionline.ro/2016/10/26/primele-imagini-cu-ceremonia-de-reinhumare-a-eroilor-romani-cazuti-in-razboiul-sfant-la-cotul-donului-foto-info/

Conform datelor publicate de profesorul Raoul Şorban în cartea sa ”Invazie de stafii” (Editura ”Meridiane”, 2003), acolo s’au pierdut şi 100.000 de rumîni care făceau parte din armata maghiară…

În Rumînia, întreaga Europă de Est, este plină de Cimitire ale soldaţilor ruşi, pe cînd în Stepa Calmucă, la Cotul Donului, în Caucazul de Nord, în Crimeea, la Dalnik, lîngă Odesa etc. nu veţi găsi nici un cimitir, un monument, o troiţă, în memoria ostaşilor rumîni, căzuţi pe Frontul de Est… Dar în Frontul de Est, Rumînia a pierdut, conform datelor Academicianului Dinu Giurescu, 624.540 de români:

”…Acţiuni militare de amploare, în cadrul bătăliei de la Stalingrad, desfăşurate de trupele rumîne, alături de cele germane, în timpul celui de’al Doilea Război Mondial. Obiectivul ofensivei germane lansată în Rusia Meridională a urmărit atingerea fluviului Volga pentru oprirea aprovizionării trupelor sovietice şi ocuparea regiunii petrolifere din Caucaz. În această acţiune, forţelor române le revine sarcina de a prelua un sector de front în lungime de 110 km pe braţul de nord al Donului, la vest de Stalingrad. Armata 3 rumînă, comandată de generalul Petre Dumitrescu, se confruntă cu existenţa a trei capete de pod inamice, puternic întărite de trupele sovietice, numeric superioare şi foarte bine dotate cu piese de artilerie şi blindate.

La 19 nov. 1942 trupele sovietice atacă în forţă. Superioritatea acestora, dublată de lipsa sprijinului german, conduce la spargerea frontului rumîn, culminînd cu încercuirea a trei divizii. Succesul înregistrat în prima zi de lupte este consolidat prin spargerea frontului rumîn în mai multe locuri.

În faţa pericolului de distrugere a forţelor, comandamentul român face demersuri pe lîngă cel german pentru începerea rapidă a retragerii, solicitare respinsă de Hitler, preocupat de menţinerea poziţiilor rumîne în susţinerea propriului efort de la Stalingrad. În ciuda ordinelor primite, comandanţii trupelor române, încercuite deja, decid retragerea pe direcţia sud-vest. Demersul nu reuşeşte decît parţial, o mică parte a trupelor străpungînd încercuirea. Restul forţelor capitulează, rînd pe rînd, până la 24 nov. 1942.”


”…să calci pe oasele a 600 de mii de ostaşi români îngropaţi pe întinsurile Estului, de la Odesa pînă la Stary Krim (Crimeea), Krymsk (Caucazul de Nord) şi Cotul Donului de lîngă Volga, şi să nu găseşti măcar o troiţă, o simplă cruce, nemaivorbind de un cimitir de onoare, în memoria celor trimişi de Statul Rumîn la moarte, aproape sigură, pentru dezrobirea teritoriilor rumîneşti, Basarabia şi Nordul Bucovinei, pentru a readuce creştinismul în Rusia bolşevică… Ce gînduri ar mai putea să’ţi vină în afară de un pesimism total cu privire la perspectivele acestui popor?

Căutările urmelor sutelor de mii de rumîni căzuţi la datorie, urme practic dispărute ca rezultat, în primul rînd, al neglijenţei şi al uituceniei statului rumîn modern, m’au pus pe gînduri dacă mai sînt rumîni în fruntea statului rumîn, suspectînd de nu se vrea cumva să dispară şi ultimii doritori din rîndul rumînilor, rămaşi la vatră, de a’şi mai apăra, în caz de necesitate, Ţara şi Neamul…

Eu, am căutat locurile unde au fost înmormîntaţi ungurii şi italienii, pentru că mi s’a spus că statul maghiar şi cel italian au inaugurat cimitire ale eroilor lor, pe cînd autorităţile rumîne au treburi mai ”arzătoare” acasă şi n’au fost, n’au instalat măcar o cruce. A trebuit să fac eu acest lucru în acest an la Cotul Donului… Mi’i şi ruşine, mă uit că la Bucureşti se bat politicieni între ei, nu ştiu dacă ştiu ei pentru ce se bat, crezînd că o să trăiască doua vieţi şi nu’şi dau seama că o să vină vremea cînd fiecare dintre ei vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce fac astăzi, pentru batjocura faţă de memoria celor 150 de mii de ostaşi rumîni căzuţi la datorie la Cotul Donului, pe Frontul de Est.”

Citiți și: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

sau:  ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

Sursă foto: cotuldonului.wordpress.com, neamulromanescblog.wordpress.com

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

PRO SAU CONTRA ION ANTONESCU, BIOGRAFIA UNUI MAREȘAL CONTROVERSAT

Mareșalul Ion Antonescu

Acest articol este orientat cu predilecție pe aspectele pro sau contra ale carierei sale militare, dar și a personalității mareșalului Antonescu care au rămas foarte controversate, și care vor mai naște și în continuare multe alte dezbateri. Scopul său nu este să’l îndepărteze de crimele de război sau de a le detalia, pentru că acestea nu reprezintă principala preocupare a acestor rînduri.

Cei care sînt interesați de acest lucru au multe lucrări publicate și site-uri pe internet, care sînt bine documentate despre acest subiect. Nu este nici intenția noastră de a glorifica viața mareșalului Antonescu sau de a dosi unele aspecte neclare sau controversate ale vieții sale.

Ascensiunea la vîrful statului rumîn:

La 04 septembrie 1940 – 23 august 1944: este numit Prim Ministru,

în 16 septembrie 1940: este promovat la gradul de general locotenent

05 februarie 1941 (sau la 18 februarie, după Ioan I. Scafeș în ”Odessa, o victorie scump plătită”), conform decretului nr. 841, s’a autopromovat la gradul de general de armată.

22 iunie – 17 iulie 1941: Generalul Antonescu Grupului de Armate

06 august 1941: decorat de germani  cu Crucea Knight, cu Crucea Cavalerilor Crucii de Fier în rang de cavaler.

În total, 43 de persoane din armatele aliaților Germaniei naziste au primit Crucea Cavalerilor Crucii de Fier (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes ), cel mai mare premiu în armata Germaniei naziste din timpul celui de’al doilea război mondial.

Opt dintre acești oameni au fost, de asemenea, onorați cu un grad imediat superior, frunza de stejar la Crucea Cavalerilor (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes mit Eichenlaub), și un ofițer naval senior de flotă, amiralul Isoroku Yamamoto, i’a fost acordată în plus Crucea Cavalerului cu Frunze de Stejar și Săbii  (germană: Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes mit Eichenlaub und Schwertern).

Printre beneficiari erau optsprezece rumîni, nouă italieni, opt maghiari, doi slovaci, doi japonezi, doi spanioli, doi finlandezi și unul belgian.

21 august 1941: s’a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a și a I-a.

22 august 1941: s’a autopromovat la gradul de Mareșal (decretele de decorare și de promovare au fost semnate de rege).

22 septembrie 1941 – 23 ianuarie 1942: Ministrul apărării

Ion Antonescu s’a născut la 2 iunie 1882 în Pitești într’o familie de militari. El a decis să urmeze aceeași carieră, de asemenea, și s’a alăturat în 1898 Școlii pentru copii ofițeri militari.

În 1902 a fost admis la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie,  absolvită în 1904, primul din clasa sa.

Tînarul locotenent a fost repartizat la Regimentul 1 din Roșiori. S’a distins în timpul Răscoalei 1907, atunci cînd, în fața unui mic detașament a blocat drumul în Galați și a convins în mod pașnic un grup mare de țărani, de a nu intra în oraș.

Despre acest episod există și o altă versiune controversată care vine, surprinzător din afara graniţelor Rumîniei, de la istoricul german Markus Bauer, specialist de prestigiu în cercetarea istoriei Europei Răsăritene şi în special a istoriei României.

Într’un articol publicat în limba engleză în revista ”History today”şi intitulat ”Răscoala: ulltima revoltă a țăranilor”, istoricul german îşi propune să discute evoluţia şi urmările ”ultimei răscoale ţărăneşti din Europa şi urmările acestei ”incredibile băi de sînge”.

Printre numeroasele informaţii prezentate regăsim una care răstoarnă complet concluziile Enciclopediei României, acreditînd ideea că demersurile lui Ion Antonescu, în 1907, la Galaţi, numai paşnice n’au fost:

”Masacrul de la Galaţi. Fără să ezite, ofiţerul Antonescu a ordonat atunci foc. Din rîndurile răsculaţilor au căzut 14 persoane, 7 au fost rănite grav, iar numeroase altele rănite mai uşor”.

Markus Bauer, este un autor și jurnalist născut în 1959 , în Saarland, a trăit după ce a studiat limba germană și istoria, și timp de cinci ani ca lector DAAD (Serviciul German de Schimburi Academice = Deutscher Akademischer Austausch Dienst) în România.

De atunci, istoria fascinantă a acestei țări a devenit adesea subiectul jurnalismului și publicismului său.

De asemenea, el scrie în mod regulat în ”Neue Zürcher Zeitung” subiecte culturale rumînești. O carte despre istoria culturala a țării Carpaților a fost publicat în 2009, sub titlul ”În Rumînia. Pe urmele unei familii europene”.

Cel mai stăruitor istoric gălăţean, profesorul Paul Păltînea este cel care ”dezleagă calul de la gard”:

”Au fost două momente distincte ale evenimentelor de la Galaţi. În prima fază, Ion Antonescu a reuşit să negocieze, pe 10 martie 1907, o pace de moment cu răsculaţii din Fileşti, iar în 11 martie a ordonat împuşcarea participanţilor la revolta mahalagiilor din Vadul Ungurului şi Lozoveni.”

Potrivit acestuia majoritatea locuitorilor din suburbiile (azi cartiere ale oraşului Galaţi) Lozoveni şi Vadul Ungurului se ocupau cu agricultura, iar o parte dintre ei erau cărăuşi. Lipsiţi de pămînt, lozovenii munceau în arendă pe proprietatea lui A. Doiciu.

Cu cîteva zile înainte de izbucnirea răscoalei, în scopul preîntîmpinării revoltei, prefectul şi aparatul poliţienesc au iniţiat o serie de măsuri pe care le considerau suficiente pentru a putea trimite rapoarte liniştitoare autorităţilor centrale.

Astfel, au fost trimise în recunoaştere patrule de cavalerie şi pedestre.

La bariere şi în cele două cartiere mărginaşe se aflau agenţi ai poliţiei, gata să aducă la cunoştinţă eventualele mişcări. Cu toate acestea, circa 200 dintre locuitorii din Lozoveni şi Vadul Ungurului au pătruns pe strada Domnească şi au rupt cordoanele de sergenţi care voiau să le împiedice înaintarea.

La o mică distanţă de Prefectură i’a întîmpinat un detaşament de soldaţi din Regimentul 1 Roşiori sub conducerea sublocotenenţilor Livezeanu şi Ion Antonescu. Trupa era însoţită de procurorul Danielopol, care a făcut somaţiile de rigoare şi apoi s’a retras din faţa mulţimii, după care armata a deschis focul.

Nicolae Iorga:

”Galaţii s’au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri.”

Evenimentele sunt confirmate şi de ziarul ”Desrobirea”:

”În apropiere de Prefectură, pe Strada Domnească, poliţia a încercat să’i împrăştie pe manifestanţi făcîndu’i şi mai agresivi. Procurorul Danielopulo, însoţit de 12 roşiori comandaţi de sublocotenentul Ion Antonescu, după ce i’a somat pe demonstranţi să se retragă, a ordonat să se tragă… Au fost ucise 14 persoane. Imediat după încetarea focului, o mulţime de oameni, printre care erau şi elevi de liceu, s’au adunat la locul reprimării. Cîţiva profesori de la Liceul ”Vasile Alecsandri” au aderat la campania din ţară în sprijinul răsculaţilor”, scria ziarul menţionat în ediţia din 14 martie 1907.

Există şi un aspect foarte interesant legat de reacţia marelui istoric Nicolae Iorga faţă de situaţia de la Galaţi, în relatarea aceluiaşi ziar:

”N. Iorga, invitat (…) să ţină o conferinţă la Galaţi în ziua de 11 martie, refuză, răspunzînd: Galaţii s’au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri. Pînă nu voi afla că vinovaţii au intrat în temniţă, nu voi călca acolo. Restituiesc banii de drum”, consemnează ”Desrobirea”.

Există și o placă comemorativă într’un părculeț din Galați: 18 (!) victime ale Răscoalei de la 1907. Placa de marmură a fost distrusă, anonim, în 1990. În loc, cel mai de stînga partid posibil, Partidul Socialist al Muncii, a pus o placă… de metal.

Regimul comunist nu putea să scape ocazia pentru a’și construi un profit de imagine revoluționară, adăugînd printre cei comemorați și nume care nu au fost țărani, ci muncitori în docuri…

Acestea fiind faptele, rămîne deschisă discuţia legată de numărul de victime, pe care istoricul gălăţean nu a reuşit să o descifreze.

Pentru această faptă, Prințul Ferdinand, care a fost inspectorul general al Cavaleriei, l’a felicitat. În 1908 a fost promovat la gradul de locotenent, iar prințul Ferdinand a vrut să’l ia ca ajutor al lui, dar pentru că nu a avut gradul necesar pentru poziția (căpitan minim) nu a fost avansat.

În 1911, el a fost admis în cadrul Academiei Militare, pe care a terminat’o în 1913, fiind promovat căpitan între timp. În al doilea război balcanic a servit ca șef al Biroului Operatii al Diviziei 1 Cavalerie.

Apoi, între 1 noiembrie 1914 = 1 aprilie 1915 a fost repartizat la Școala de ofițeri de Cavalerie.

Intrarea rumînească în Primul Război Mondial l’a găsit la Biroul Operativ al Armatei de Nord, comandata de general locotenent Constantin Prezan. În conformitate cu memoriile generalului Radu Rosetti, cei doi bărbați au format o echipă perfectă.

Rezultatele bune ale Armatei de Nord, singura care s’a retras într’un mod organizat și ordonat din Transilvania, a dus la numirea generalului Prezan în calitatea de comandant al Armatei 1 și a Grupului de Apărare a Dunării (fosta Armata a 3-a), la 17 noiembrie 1916, maiorul Antonescu (fusese promovat la începutul lunii) vine cu el ca șef al Biroului său de operațiuni.

Chiar dacă a pierdut lupta de la Neajlov și cu ea capitala, generalul Prezan a fost numit șef al Statului Major General, la 17 decembrie 1916, iar maiorul Ion Antonescu a devenit șef al Biroului Operații al Statului Major General, înlocuindu’l pe lt. colonel Radu Rosetti.

Astfel, el putea juca un rol important în victoriile din vara anului 1917, ocuparea Basarabiei și reintrarea în război în noiembrie 1918.

În 1919, echipa Prezan-Antonescu a coordonat înfrîngerea Armatei Roșii din Ungaria, care s’a încheiat cu operațiunea de ocuparea a Budapestei de către trupele rumîne.

Această acțiune a proaspăt lt. Colonelului Ion Antonescu a dus la acordarea celei mai înalte distincții militare rumînești: Mihai Viteazul clasa a treia de comandă, la 31 decembrie 1919.

După război, colonelul Ion Antonescu (fusese promovat din nou în 1920) a făcut parte din delegația rumînă la Conferința de Pace de la Paris, precum și a delegației care a negociat alianța cu Polonia. El a fost apoi numit comandant al Școlii speciale de Infanterie și Cavalerie de la Sibiu, unde a avut un accident de echitație, care l’au ținut în pat timp de 6 luni.

În perioada 1 august – 31 decembrie 1923 a fost numit atașat militar la Paris și apoi, între 1 ianuarie 1924 = 14 iulie 1926 la Londra.

Cînd s’a întors acasă i’a fost dată comanda Regimentuluial 9 Principesa Elena de Roșiori de la Giurgiu, iar în 1927 a preluat Academia Militară.

În 1931 a fost promovat la gradul de general de brigadă. La 1 iulie 1933 a primit comanda Diviziei 3 Infanterie, care avea sediul în orașul său natal din Pitești. Regele Carol al II-lea a insistat să ia poziția de Șef al Statului Major General și a acceptat în cele din urmă la 1 decembrie 1933.

La numirea sa, el a obținut de la rege făgăduința să’i dea libertate deplină în reorganizarea armatei, dar relațiile între cei doi s’au deteriorat și Antonescu a demisionat la 11 decembrie 1934, cînd a revenit la Pitești la Divizia 3 Infanterie, pe care a comandat’o pînă în 1937.

A fost promovat la gradul de general, la 25 decembrie 1937, iar trei zile mai tîrziu a fost numit ministru al Apărării. A intrat din nou într’un conflict cu regele și anturajul său și a trebuit să demisioneze la 30 martie 1938 intrînd în dizgrație.

Antonescu a fost ”exilat” la comanda Corpului Teritorial al 4-lea și în 1940 a fost pus sub arest la domiciliu în Mănăstirea Bistrița.

Ca urmare a pierderilor teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea a fost într’o situație foarte dificilă.

La 5 septembrie, regele l’a numit prim-ministru pe generalul Antonescu și i’a oferit puteri depline pentru a conduce statul. A doua zi, Carol a abdicat în favoarea fiului său, Mihai I și a plecat din țară.

Ion Antonescu a format un guvern cu Garda de Fier (aka Legiunea Arhanghelul Mihail), Rumînia devenind ”stat național-legionar”. Cu toate acestea el a păstrat ministerele-cheie pentru bărbații în care putea avea încredere.

În armată a retras 80 de ofiteri superiori, considerați oameni ai fostului regim sau incompetenți. Alți 84 i’au urmat curînd. El a început, de asemenea, o reorganizare a armatei.

Locotenent-generalul Ion Antonescu (fusese promovat la 16 septembrie) a adoptat o atitudine din ce în ce mai dură față de propaganda legionară din armată, cît și interzicerea implicării în politică a ofițerilor și subofițerilor.

Generalul a continuat politica pro-germană deschisă inițiată de Carol al II-lea în mai 1940. El a reînnoit invitația pentru o misiune militară germană, care a început să sosească la 12 octombrie. Acesta a fost primul pas făcut către alianța cu Germania nazistă, Rumînia aderă la Pactul Tripartit la 23 noiembrie.

Coabitarea dintre Antonescu și Garda de Fier s’a dovedit a fi de scurtă durată. Cu sprijinul armatei și aprobarea tacită a lui Hitler a profitat de Rebeliunea Legionară din data de 21 – 23 ianuarie 1941 și i’a îndepărtat de la putere, lichidînd mișcarea.

A făcut un nou guvern, care a fost constituit în principal din ofițeri, a militarizat fabricile mari, căile ferate, aerodromurile și porturile și încet a început să mobilizeze armata, prevăzînd o viitoare confruntare cu Uniunea Sovietică.

Pe 6 iunie 1941, generalul Antonescu a avut o nouă întîlnire cu Hitler și a fost anunțat despre Planul Barbarossa. Generalul a oferit sprijinul armatei rumîne și și’a exprimat dorința de a susține din nou Basarabia și Bucovina de Nord.

A decis să creeze Grupul de Armate din Moldova, care a fost format din armatele germane 3, 4 și 11 din Rumînia. Grupul urma să fie desființat odată ce trupele ajungeau la rîul Nistru.

ORDINUL DE ZI către armată dat de către Generalul Ion Antonescu,

Conducătorul Statului Rumîn

OSTAȘI,
V’am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință; să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele rumînești de totdeauna.

OSTAȘI,
Vă ordon: treceți Prutul!
Sdrobiți vrăjmașii din răsărit și miazănoapte. Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.

OSTAȘI,
Plecați azi pe drumul biruințelor lui Ștefan cel Mare ca să cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii noștri cu lupta lor.
Înainte. Fiți mîndri că veacurile ne’au lăsat aci strajă dreptății și zid de cetate creștină. Fiți vrednici de trecutul rumînesc.

OSTASI,
Veți lupta cot la cot, suflet de suflet, lîngă cea mai puternică și glorioasă armată a lumii. Îndrăzniți să vă măsurați vitejia și să vă dovediți mîndria, camarazilor noștri. Ei luptă pe pamîntul moldovean, pentru granițele noastre și pentru dreptatea lumii. Fiți vrednici de cinstea pe care v’au făcut’o istoria, Armata Marelui Reich și neîntrecutul ei comandant, Adolf Hitler.

OSTASI,
Înainte. Să luptați pentru gloria Neamului. Să muriți pentru vatra părinților și a copiilor voștri. Să cinstiți prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Voda și a lui Ștefan cel Mare, a martirilor și eroilor căzuți în pămîntul veșniciei noastre cu gîndul țintă la Dumnezeu.
Să luptați pentru desrobirea fraților noștri, a Basarabiei și Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieții și a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori.
Să luptați pentru a ne răzbuna umilirea și nedreptatea. V’o cere Neamul, Regele și Generalul Vostru.

OSTAȘI,
Izbînda va fi a noastră. La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!

Comandant de capetenie al Armatei:
GENERAL ANTONESCU
22 iunie 1941”

Decizia de a invada Uniunea Sovietică a fost luată de generalul Ion Antonescu, fără a consulta pe nimeni.

Regele Mihai I, de exemplu, a aflat despre ea abia la 22 iunie. Cu toate acestea, el a avut sprijinul opiniei publice și a majorității fostelor partide politice, cu excepția micului Partidului Comunist Rumîn.

După ce Bucovina de Nord și Basarabia au fost preluate, la 17 iulie 1941, armata rumînă a 11-a și germană a 3-a au forțat Grupul de Armate Nistru, după care a fost desființat.

Antonescu a fost lăsat doar cu Armata a 4-a și Corpul 2 sub comanda sa directă, cu care a terminat de curățat sudul Basarabiei pînă la 26 iulie.

Pentru recuperarea teritoriilor pierdute cu un an înainte către URSS. s’a promovat la rangul de mareșal și a fost decorat cu ordinul Mihai Viteazul clasele 1 și 2 si și Crucea de Fier a Cavalerilor.

A fost la înălțime. Dar continuarea războiului dincolo de frontiere, nu a fost foarte bine primită de opinia publică și de partidele politice. Justificarea lui a fost că războiul trebuie să fie efectuat pînă cînd inamicul este învins.

De fapt, acest lucru a fost realizat de către armata rumînă după 23 august 1944, dar împotriva Germaniei.

În același timp, atrocitățile comise de unele elemente ale armatei, în interiorul teritoriilor reocupate, aruncă o umbră întunecată asupra realizărilor sale.

A avut sub comanda sa numai Armata 4, care a fost implicată în asediul Odessei și el s’a implicat direct în operațiuni și a înlocuit mai mulți comandanți, care a crezut că s’au dovedit incompetenți. A intrat, împreună cu generalul Ioanițiu, șeful Statului Major General, într’un conflict cu lt. generalul Nicolae Ciupercă, comandant al Armatei a 4, privind strategia pentru asaltul final asupra orașului.

În cele din urmă l’a înlocuit și retras. Acesta a fost primul său conflict cu un important general al armatei rumîne. După căderea Odessei, el a adus acasă majoritatea Armatei a 4-a și, ducînd la creșterea moralului populației cu această ocazie, el a organizat un referendum, pe care l’a cîștigat.

A acceptat să preia administrarea teritoriului dintre Nistru și Bug, denumit generic Trans-Nistria, menționînd, totuși, lui Hitler că el a refuzat orice compensație în Est pentru Transilvania de Nord-Vest.

De fapt, subiectul Transilvaniei era un subiect obișnuit în discuțiile sale cu cancelarul german, Antonescu nu’și ascundea dorința lui de a recupera acest teritoriu. A ordonat chiar crearea unor planuri pentru o invazie viitoare, cu numele de cod Ipoteză U.

Din toamna anului 1941 a început deportarea populației evreiești rămase în Basarabia și Bucovina, care au scăpat de masacrele trupelor germane și rumîne sau care nu s’au refugiat împreună cu Armata Roșie.

Peste 110.033 de persoane au fost luate forțat la est de Nistru. Din cauza condițiilor precare în care au fost transportate și apoi s’au stabilit acolo sau a execuțiilor, 59.392 dintre ei au murit pînă în 1943.

Evreii din Odessa au fost, de asemenea, evacuați și, în urma exploziei sediului dintr’un oraș din Rumînia, Antonescu a ordonat represalii foarte dure, victimele fiind în marea lor majoritate evrei. În 1942 a deportat 24.617 țigani în Trans-Nistria, dintre care doar aproximativ jumătate au supraviețuit și au reușit să se întoarcă în Rumînia în 1944.

Către evreii din Vechiul Regat el nu a luat măsuri dure. Nu a aprobat deportarea lor în lagărele de exterminare din Polonia. Decizia a fost luată în septembrie 1942 două luni înainte de ofensiva sovietică de la Stalingrad și a dezastrului care a urmat.

Se pare că intervenția Reginei mamă, a membrilor clerului și a unor lideri importanți ai partidelor politice, precum și avertismentul Statelor Unite cu privire la tratamentul evreilor, l’au convins să nu ia această decizie regretabilă.

În ianuarie 1942, cu toate acestea, a existat un alt conflict cu un general rumîn important: Iosif Iacobici, șeful Statului Major General. El s’a opus intenției mareșalului de a trimite cît mai multe divizii posibile, în față, și dorea să limiteze numărul acestora în funcție de posibiliățile de dotare corespunzătoare. A fost, de asemenea, înlocuit și retras.

După dezastrul de la Stalingrad, mareșalul Antonescu a protestat împotriva abuzurilor comandamentului german în timpul luptei, amenințînd că va retrage trupele române de pe front.

Rumînia, apoi a început să primească mult mai mult armament modern din Germania, care a fost necesar pentru a reutila diviziile din Kuban și Crimeea și ca să’i reorganizeze pe cei care au fost aduși înapoi acasă.

Relațiile economice cu Reich-ul au fost, în general, caracterizate printr’o atitudine rigidă din partea sa, încercînd cît mai mult posibil pentru a apăra interesele românești. Hitler i’a reproșat de mai multe ori ”avariția” și ”negocierea” sa pro-rumînească.

A fost un miracol economic unic printre țările beligerante: rezervele de aur s’au dublat și nivelul de trai a crescut. Este meritul combinației de dîrzenie și abilitate a Mareșalului cu geniul economic al lui Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai străluciți intelectuali pe care i’a dat această țară.

Filosof, sociolog, om de litere, profesor de Etică și teolog, Mircea Vulcănescu a fost și un economist redutabil. A lucrat ca subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor, între 27 ianuarie 1941 și 23 august 1944, în guvernarea Antonescu.

Pentru performanța de a scoate Rumînia din război mai bogată decît intrase, a fost condamnat și a murit în pușcăriile comuniste, lăsînd celebrul său testament:

”Să nu ne răzbunați !”

Grație inteligenței sale, sprijinită de combinația de dîrzenie și abilitate cu care Mareșalul a manevrat în relațiile cu Hitler, a reușit performanța uluitoare de a face din Rumînia o țară mai prosperă decît era la începutul războiului.

O țară care și’a dublat rezervele de aur (lucru nereușit de nici un alt stat beligerant), care a reușit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o țară în care nu doar hrana a fost din abundență, dar în care a crescut și consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupația sovietică.

Cum a fost posibilă o asemenea performanță, unică printre statele beligerante, explică amănunțit Mircea Vulcănescu însuși în procesul celui de’al doilea lot al foștilor membri ai Guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de ”hitlerism” și de ”declararea și continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.
Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în fața Curții de Apel București, Secția a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepțional.

Aici se găsesc explicațiile Miracolului Economic al Rumîniei, pe timp de război și sub ocupația germană de facto.

”Statul sînt eu!”

Primul detaliu lămuritor este organizarea Guvernului, condus cu mînă forte de Mareșalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor Cabinetului trebuind să fie experți care să propună măsuri.

Deciziile și răspunderile și le asuma exclusiv Antonescu.

Iată ce spune Mareșalul într’o ședință de Consiliu din 1941:

”Cînd veți fi chemați să răspundeți de ceea ce ați făcut, eu sînt acela care va răspunde pentru dvs. toți. De aceea pretind să știu tot ce faceți în sectoarele dvs. de activitate. Pentru că numai eu guvernez în țara asta.”

Pentru ca în ședința din 12 septembrie 1941, să repete:

”Politică face Mareșalul!”

Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care știa să asculte:

”Îndrăznind să’l întrerup, într’un Consiliu de Miniștri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, mi’am atras din partea lui replica aspră:

**Cînd te’ai născut dumneata, ca să îndrăznești să tai cuvîntul din gura mareșalului Antonescu?** Ceea ce remarc că, în speță, era just. Faptul nu m’a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s’a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”

Rezultatele economice excepționale ale Rumîniei se datorează și unei grile de principii de colaborare cu Germania aplicate cu strășnicie.

Iată care erau principiile colaborării industriale:

1.”Nu se colaborează decît în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor rumînești nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debușeurilor.”

2. ”Nu se colaborează decît dacă partenerul străin aduce industriei rumînești: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialiști, licențe, brevete), finanțare sau comenzi – pe care industria rumînească nu și le poate procura din interior.”

3. ”Și numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic rumînesc la dânsul în întreprinderi.”

4. ”Nu se alienează fondul bogățiilor rumînești, în sensul că nu se cedează majoritatea acțiunilor întreprinderii.”

5. ”Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mîinile rumînești.”

Iată și principiile colaborării economice:

1. ”Nu se exportă nimic în Germania decît după ce se rezervă cantitățile necesare consumului intern și după ce se rezervă și cantitățile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare țării, pe care aceasta nu și le poate procura din Germania.”

2. ”Schimburile se fac în mod echilibrat, la prețuri fixe; fiecare spor de preț dintr’o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depășiri momentane într’un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual.”

3. ”În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieței și investițiilor statului; unelte agricole, mașini, piese de schimb, dar și rente, averi mobiliare și răscumpărări de datorii externe.”

4. ”Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament.”

5. ”Efortul net de finanțare, făcut din interior pentru aceste schimburi se acoperă cu aur și devize libere.”

Drept urmare, Rumînia este secătuită. Dimpotrivă, tot Germania a fost scoasă datoare.

Exporturile sînt mult mai mici decît înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100 și 300.000 de vagoane de grîne anual, ”în patru ani (1941 – 1944), Rumînia exportă în total 85.000 de vagoane (…) Pentru a ne da seama de situație, ajunge să spunem că după 23 august 1944, în nouă luni, pînă la capitularea Germaniei, Rumînia a furnizat aliaților, oficial 63.000 de vagoane cereale”, arată Vulcănescu.

Începuse ”frăția” cu URSS.

Exporturile de lemn în Germania sînt nici 10% din cele interbelice. La fel se întîmplă și pentru produsele alimentare, trebuia să alimenteze mașina de război germană, exporturile au scăzut, de la 7 milioane de tone în 1936, la o medie anuală de 3 milioane. De notat, consumul intern crește de la 1,7 la 2,5 milioane tone anual.

În schimb, cresc importurile, care permit economiei rumînești să funcționeze. Cu excepția produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la țesături și pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.

Pîinea albă, zahărul, săpunul se vînd la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elvețiene se înregistrează creșteri de prețuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din Rumînia.

Dar abilitatea formidabilă a Rumîniei a fost ca, în condițiile acestui flagrant dezechilibru între importuri și exporturi, să iasă cu balanța financiară dreaptă. Cheia a reprezentat’o jocul prețurilor: prețurile medii ale produselor rumînești exportate au crescut de cca. 5 ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, prețurile produselor metalurgice și materiilor prime (baza importurilor) abia s’au dublat față de 1938.

Acesteia i s’a adăugat și jocul decontărilor și al sistemului de cliring (troc) care opera în paralel între cele două țări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.

Cum a fost pregătit Momentul Ardeal

În perioada 1941 – 23 august 1944, Rumînia a reușit să’și răscumpere creanțe din străinătate și să’și procure, tot din străinătate, aur și devize convertibile în aur de cca. 11 vagoane (din care 8 ½ din Germania).

Ca urmare, stocul de aur al BNR s’a dublat, de la 13 ½ la 24 ½ vagoane.

”Este o situație unică, nemaiîntîlnită în nici o altă țară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să’și acopere nevoile decît cedînd din aurul și portofoliile străine pe care le poseda în alte țări, rămînînd și îndatorată”, a arătat Vulcănescu în fața instanței.

Ca urmare a acestei realități, prin rezervele acumulate, prin cantitățile importate de armament german importate și netrimise pe front, Rumînia devine o bază importantă de aprovizionare a aliaților pentru războiul dus în Vest, după 23 august.

Într’un raport realizat de Institutul Rumînesc de Conjunctură, condus de comuniști, printre care Lucrețiu Pătrășcanu, se arată:

”Convențiile economice, aparent defavorabile, au jucat în realitate, în favoarea Rumîniei.”

Însuși Hitler i’a reproșat asta lui Antonescu la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944):

”Contribuția economică a Rumîniei către Axă a fost meschină.”

În raportul unei Legații neutre (neprecizată), interceptat de serviciile secrete rumînești și citat în instanță, se spune:

”Ceea ce Rumînia a izbutit să obțină de la nemți în cursul negocierilor economice cu Germania ține de domeniul miracolului.”

Antonescu dorea ca, după înfrîngerea Germaniei, Rumînia să fie pregătită de un nou război, cel al eliberării Ardealului. Iată ce declară generalul Sănătescu, premier din 23 august și șeful Statului Mahor în timpul războiului împotriva Germaniei din 1944- 1945:

”Campania împotriva nemților și ungurilor a putut să fie dusă de țara noastră cu materialul de război ce ne’a rămas de la predecesorii noștri (…) După 23 august, țara nu a fost în stare să creeze, nici să procure nici un fel de armament și chiar din cel existent am fost nevoiți să dăm o bună parte.”

În stenograma ședinței Consiliului din 25 iulie 1942, ministrul de Externe Mihai Antonescu arată ce răspuns a fost împuternicit să’i dea lui Martin Luther, reprezentantul diplomației germane, la oferta unor compensații teritoriale în Răsărit.

”Așezat de veacuri în Carpați, poporul rumîn nu e un popor de stepă și leagănul neamului nostru nu poate fi un obiect de schimb. Nici Mihai Antonescu, nici în trecut și nici azi, și nici Mareșalul n’au renunțat la Ardealul de Nord. Aceasta constituie o poziție ireductibilă.”

”Să nu ne răzbunați!”

Mircea Vulcănescu fusese condamnat pe 9 octombrie 1946, în primă instanță, la opt ani temniță grea.

Excepționala sa pledoarie se dovedește inutilă, iar în ianuarie 1948, Curtea de Apel menține pedeapsa.

Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian sau Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniță, ca urmare a trei legi (312/1945, 455/1946 și 29/1947) venite sub presiunea comuniștilor, și cărora le’a căzut victimă toată floarea intelectualității rumînești.

Devine deținutul K9320 de la Aiud, ”Pușcăria Intelectualilor”. Acolo avea să moară la numai 48 de ani, după o trecere pe la Jilava care îi va fi fatală.

În poză, Mircea Vulcănescu și soția sa Margarita

În 1943 Ion Antonescu a început să se gîndească să renunțe la război și a permis ministrului de externe Mihai Antonescu, de a stabili contacte cu reprezentanții aliaților din Berna, Istanbul, Madrid și, în sfîrșit, la Stockholm.

Întîlnirile și memoriile au fost îndreptate în principal spre reprezentanții britanici și americani, care le permiteau să înțeleagă că Rumînia ar trebui să se alieze în principal cu Uniunea Sovietică. Astfel, discuțiile au început în aprilie 1944 la Stockholm, dar nu au avansat prea mult, pentru că Mareșalul a refuzat să renunțe la Bucovina de Nord și Basarabia.

Din primăvara anului 1944, cînd frontul a atins și chiar a trecut granițele Rumîniei, el a început să se implice activ în operațiunile militare, dar nu a reușit să’l convingă pe Hitler să’și retragă Armata a 17-a (care conținea 7 divizii de luptă întărite din Rumînia) din Crimeea, în timp ce era încă timp să o evacueze într’un mod organizat și fără pierderi inutile.

După ofensiva sovietică care a început la 20 august 1944, realizînd că dezastrul era aproape, el a mers pe front la armata a 4-a la generalul Avramescu, care dorea retragerea trupelor de sub comanda sa pe linia fortificată Adjud – Focșani – Nămoloasa – Galați, a intrat în conflict cu mareșalul Ion Antonescu.

Apoi, el a mers la punctul de comandă al Grupului de Armate Ucraina de Sud. La 21 august a fost din nou pe frontul de la Armata a 4-a. Același lucru pe 22 august, cînd a preluat comanda directă asupra trupelor rumîne și a dispus retragerea generală pe linia fortificată Adjud-Focșani-Nămoloasa-Galați.

Ca urmare, generalul Avramescu a fost înlocuit la 23 august 1944 cu generalul Ilie Șteflea, un apropiat al mareșalului, după care a revenit seara la București și intenționa să meargă, pe 24 august, la Focșani, unde a planificat să’și mute sediul său general, și de a părăsi guvernul lui Mihai Antonescu.

Dar la 23 august, după-amiază, el a fost chemat la Palatul Regal, unde Regele Mihai I i’a cerut să semneze imediat armistițiul cu Aliații. Ca urmare a refuzului său, regele a ordonat arestarea lui și a lui Mihai Antonescu și a altor apropiați ai săi.

După o scurtă detenție în Palatul lui în condiții de siguranță, Mareșalul a fost dat de către lt. general Sănătescu, noul prim-ministru, comuniștilor, care l’au închis într’o casă din cartierul Vatra Luminoasă din București.

Mai tîrziu a fost dat sovieticilor, la data de 1 septembrie și transportat undeva în apropierea Moscovei, unde a fost ținut într’un fost castel și tratat foarte bine. Se pare că a încercat să se sinucidă, dar nu a reușit.

În mai 1946  s’a întors în România pentru a fi judecat de către așa-numitele Tribunale ale Poporului.

În urma unui proces simulat, la 17 mai 1946, a fost condamnat la șase pedepse cu moartea, și două pedepse cu închisoarea pe viață, 80 de ani de închisoare și 140 de ani de degradare civică.

Execuția, foto: presalibera.net

Execuția a avut loc la 1 iunie anul 1946 la 18:03, în penitenciarul Jilava. Mareșalul Antonescu a cerut să fie împușcat de armată, dar a fost refuzat, iar plutonul de execuție a fost format din 12 gardieni.

În momentul salvei, el a salutat și apoi a căzut jos. S’a ridicat pe brațul drept și a spus că nu e mort și că aceștia ar trebui să tragă din nou. Șeful gardienilor l’a împușcat în cap cu revolverul, dar doctorul nu a confirmat moartea, așa că o altă lovitură în piept a fost necesară.

În ciuda acestor măsuri, Antonescu și generalul Vasiliu mai prezentau semne de viață. Șeful gardienilor a luat apoi o pușcă și a tras trei gloanțe în mai multe locuri ale corpului său.

Abia atunci a confirmat doctorul moartea sa. Pentru generalul Vasiliu, alte trei focuri în cap au fost necesare ca să’l omoare. Doctorul a constatat decesul mareșalului în jurul orei 8:15. Faptele petrecute în acest timp au fost prezentate într’un proces verbal, întocmit de Comisia constituită de Parchetul Tribunalului Ilfov, precum și înregistrate de câteva camere de luat vederi.

Filmele se află la Ministerul Justiției.

Locul de veci al mareșalului Ion Antonescu a rămas secret. Se încerca prin ascunderea locației acestuia să se evite transformarea mormîntului într’un loc de pelerinaj.

”Scumpa mea Rica,

Am stat cu capul sus și fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau și’n fața Justiției Supreme. Așa să stai și tu!

Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I’am dat totul, de la muncă pînă la banul nostru, de la suflet la viaţa noastră, făra a’i cere nimic. Nu’i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mîine va fi dreaptă şi ne va înălţa.

Sînt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, maria antonescu toata viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălţătoare. Împrejurările şi oamenii nu ne’au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să’l facem ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel. «Am fost un învins», au fost şi alţii…, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i’a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi. Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare. Ultima mea dorinţă e să trăieşti. Retrage’te într’o mănăstire.

Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pîine care azi nu o mai poţi plăti. Am să rog să fiu îngropat lîngă ai mei, care mi’au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu care am copilărit şi cu care am cunoscut şi durerile şi lipsurile. Împrejurările ne’au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu’i va uita niciodată. Poate vei gîndi că tot acolo lîngă mine trebuie să fie şi ultimul tău locaş. Scoborînd în mormînt, eu azi, tu mîine, ne vom înălţa, sînt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată. Te strîng în braţele mele cu căldură.

Te îmbrăţisez cu dragoste. Nici o lacrimă!

Ion.”

Soţia sa Maria (Rica) a ajuns a doua personalitate feminină a ţării, după regina-mamă Elena. Ea nu s’a implicat niciodată în problemele soţului, pe care l’a susţinut doar moral. După ce a fost arestată a fost trimisă în capitala sovietică odată cu el, fiind închisă în celula alăturată, fără ca Antonescu să știe că soția lui era acolo.

A aflat aceasta abia la întoarcerea sa în Rumînia, în 1946. În timpul procesului soțului ei, Maria a fost internată în închisoarea militară de la Malmaison. Slăbită, deprimată, bolnavă, i se permite internarea în clinica profesorului Gh. Lupu de pe șoseaua Colentina. După externare i se stabilește domiciliu obligatoriu în casa mamei sale. Rămasă fără nici un venit, trăia mai mult din mila rudelor și vecinilor.

Dar ”hărțuiala” la care o supuneau autoritățile statului stalinist era departe de a înceta.

În 1950 este iar arestată și încarcerată, pînă în 1955, cînd este deportată în Bărăgan, la Lătești, lîngă Fetești. Foarte bolnavă de inimă, este internată în spitale în 1958 și 1959.

În 1964, după ce suferise două infarcturi este internată la Spitalul Colțea, unde este îngrijită de un vechi prieten, profesorul Basil Teodorescu.

Al treilea infarct – petrecut la 18 septembrie 1964 – îi este fatal.

Este înmormîntată în cimitirul Eroilor. Unii autori susțin că ea se odihnește în cavoul familiei, dar alții afirmă că mareșalul nu ar fi avut asemenea preocupare în timpul vieții, astfel că locul de veci ar aparține, de fost, generalului Mărculescu, rudă cu Ion Antonescu.

Figura mareșalului Antonescu va rămîne un subiect de controversă pentru totdeauna în societatea rumînească. Este greu de judecat ceva ce s’a întîmplat în vremuri tulburi, acum 70 de ani. Istoria lui ”ce’ar fi fost dacă” este seducătoare și naște numeroase patimi în inimile susținătorilor săi care merg pînă la tatuarea amitirii sale pe corpul lor:

…dar și comentarii răutăcioase printre adversarii săi declarați și foarte înverșunați.

Revenind la Antonescu, faptele și deciziile sale precum și personalitatea sa, au fost întoarse pe toate fețele de istorici.

De explicat putin contextul.

Maresalul Ion Antonescu a fost numit președinte al Consiliului de Ministri chiar de către Carol al II-lea, cel mai mare adversar al său. Numirea s’a făcut pe fondul pierderilor teritoriale din ’40, iar Antonescu l’a forțat pe Carol al II-lea să abdice în favoarea principelui moștenitor, Mihai.

Dar, în toată aceasta vîltoare nebună de evenimente, mareșalul Antonescu a comis cinci greșeli în opinia istoricului Alex Mihai Stoenescu și care au fost consemnate în volumul 3 din Istoria loviturilor de stat din Romania.

Greșeala numărul 1: Modul în care a fost gestionată problema evreilor

Alexandru Șafran a fost rabinul sef al Cultului Mozaic din Rumînia și senator al Parlamentului rumîn în anul 1940. Wilhelm Filderman a fost presedintele Uniunii Evreilor Romani (1923 – 1948) și un om politic rumîn de origine evreiasca. Cei doi, împreună cu mareșalul Antonescu, au făcut o întelegere pentru salvarea evreilor din Romania.

Evreii urmau să fie transferați în Palestina.

Motivația lui Antonescu era aceea că voia să trimită din țară și evrei rumîni pentru a rezolva ”chestiunea evreiască”.

S’a lovit însă de rezistența Angliei și a SUA așa că s’a trezit peste noapte cu 400.000 de evrei blocați în țară. Mulți dintre ei aveau cetățenia ridicată prin legile rasiale emise de guvernul Goga-Cuza.

În urma alegerilor din 20 decembrie 1937, Regele Carol al II-lea hotărîse să cheme la guvernare extrema dreaptă reprezentată de Partidul Național Creștin pentru a contrabalansa popularitatea Mișcării Legionare.

Numai că PNC obținuse undeva în jurul a 9% și nu avea un suport politic puternic, iar guvernarea începuse catastrofal. Ziarele ”Adevărul” și ”Dimineața”, suspectate că erau pro-evreiești au fost suprimate, iar populația evreiască era atît de înspăimîntată încît își retragea tot capitalul din bănci.

Astfel că, la 18 ianuarie 1938, guvernarea Goga – Cuza a emis Decretul Lege nr. 169 prin care se stipula revizuirea de încetățenire a populației evreiești din Rumînia.

Antonescu și’a asumat în fața lui Hitler responsabilitatea evreilor și i’a izolat în interiorul societății. I’a pus sa lucreze în folosul comunității în schimbul garanției că nu vor fi înrolați în armată. Dar Antonescu a urmărit sa’i alunge din țară pe evreii comuniști, făcînd o distincție clară între evreii pămînteni și evreii din Basarabia și Bucovina.

Wilhelm Filderman a închis și el ochii și a acceptat că evreii care au colaborat cu comuniștii ar trebui să primească ceea ce merită și nu s’a amestecat prea tare peste planurile lui Antonescu.

Dar declararea mareșalului că toți evreii din Basarabia și Bucovina sînt comuniști a fost terenul fertil în care au însămînțat abuzurile armatei.

În octombrie 1941, din 1500 de evrei deportați în Chișinău, 500 au fost omorîți. Evreii au fost executați la ordinul locotenentului Roșca. Comunitatea evreiască din Chișinău a reușit să ia legatura printr’o diversiune, cu Filderman și cu Șafran. Ambii i’au comunicat lui Antonescu cele întîmplate și, la intervenția Reginei, mareșalul a înființat la 11 decembrie o Comisie care să analizeze cele întîmplate.

Raportul întocmit de Comisie relevă că Antonescu nu era la curent de cele întîmplate, însă faptul că a declarat ca Basarabia și Bucovina sînt niște guvernăminte a fost baza legală care a stat la comiterea acestor abuzuri. Legat de pogromul de la Iași, Antonescu nu a avut nici o legatură cu organizarea lui și există argumente care demonstrează că el l’a oprit.

Dacă ar fi urmărit vreo răzbunare a rumînilor afectați de suportul acordat de evreii din Basarabia în ocuparea de către sovietici a acestei regiuni rumînești în 1940, cine îl mai poate condamna că el ar fi putut să fie îndreptățit ca să procedeze astfel?

În cazul violențelor colective, stabilirea responsabilităților este foarte dificilă. De altfel, este mai probabil ca o izbucnire să se producă atunci cînd există perspectiva impunității. Oameni, de multe ori cu motivații diferite, participă la un act violent colectiv cînd agresiunea pare permisă sau legitimă și cînd este puțin probabil să existe consecințe punitive.

Din nefericire, s’a întîmplat des ca agresorii să fi fost îndreptățiți în speranța lor, pentru că justiția a putut trage la răspundere doar o parte dintre vinovați. Sau pe nici unul.

Lipsa voinței politice, a priceperii judiciare, a instrumentelor legale necesare sau a presiunii sociale pro-justiție lucrează în favoarea impunității. În plus, situațiile în care se desfășoară violența colectivă sînt foarte complicate și decelarea ulterioară a responsabilităților este anevoioasă, uneori imposibilă. Agresorii – care în cazul crimelor motivate ideologic pot să nu aibă o legătură directă cu victimele, deci nu sînt ușor de identificat – știu acest lucru și profită.

Se cunosc puține despre efortul retributiv al Rumîniei postbelice de a aduce în fața justiției criminalii de război. Mai bine cunoscute sînt campaniile de represiune politică ale statului comunist care, adesea, sînt confundate cu demersurile juridice împotriva celor care au omorât civili în timpul celui de’al doilea război mondial sau au comis crime și abuzuri care au încălcat drepturile omului și legislația internațională.

Într’o perspectivă rudimentară, justiția retributivă este inclusă așa cum este (tale quale) în categoria represiunii politice. Desigur, distincția nu este foarte clară în contextul totalitar și trebuie judecat de la caz la caz. Dar nici soluția de a include indistinctiv măsurile luate împotriva criminalilor de război în categoria represiunii politice, ideologice, nu este acceptabilă moral și științific.

Multă vreme s’a crezut că nimeni nu a fost pedepsit în justiție pentru pogromul de la Dorohoi. Dosarul anchetei s’a concentrat asupra faptelor a doi militari – maiorul Gheorghe Butnărescu din Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi și Paul Coadă, locotenent în Regimentul 3 Grăniceri, și a doi civili – frații Ion și Petru Pomîrleanu.

De la prima vedere, este evident că nu doar cîteva persoane pot fi socotite responsabile pentru extraordinara izbucnire de violență din Dorohoi, dar atît au fost în stare să afle autoritățile comuniste.

Acest lucru ne duce la discuția de mai sus, despre dificultatea investigării episoadelor de violență colectivă, mai ales în cazurile în care statul nu are voință și interes să se implice.

Pentru istorici, dosarul are importanță nu atît prin modul în care justiția comunistă a încercat să găsească vinovați, ci prin documentele pe care le pune la dispoziție. În cadrul anchetei, au fost adunate zeci de mărturii ale evreilor și militarilor care au trăit evenimentele.

Cu ajutorul lor, putem reconstitui în detaliu cîteva episoade ale pogromului și, pe ansamblu, putem evalua mai precis ce s’a întîmplat în Dorohoi în ziua tragediei. Contează și că au devenit accesibile documentele din Arhivele Militare de la Pitești, care ne ajută să punem pogromul în contextul tensionat al retragerii unităților armatei rumîne din Basarabia și nordul Bucovinei.

Despre istoricul Adrian Cioflîncă, coordonatorul sitului pogromuldelaiasi.ro, și autorul unor filme, Victor Roncea în articolul ”Adrian Cioflînca, academician sau cacademician?”, îi dezvăluie identități pe care și le arogă fraudulos.

Astfel la o scrisoare trimisă către Academia Rumînă, aceasta îi răspunde:

”Stimate Domnule Victor Roncea,
Dl. Adrian Cioflîncă nu este membru al Academiei Rumîne, nici corespondent, nici titular și nici de onoare. Este cercetător la Institutul de istorie al Academiei Rumîne din Iași.”

În urma acestor dezvăluiri, și asupra materialelor prezentate mai sus tronează neîncrederea asupra conținutului.

Citiți și: ATROCITĂȚILE EVREILOR ÎMPOTRIVA NEAMULUI ROMÂNESC, UN VERITABIL GENOCID

Greșeala numarul 2: Declararea Basarabiei și a Bucovinei drept guvernăminte

Este una dintre marile enigme ale celui de-Al Doilea Razboi Mondial, decizia lui Antonescu de a declara guvernăminte două provincii istorice ale Rumîniei după ce au fost eliberate de armata rumînă. În loc sa revină în administrația Rumîniei Mari, Basarabia a fost condusă de un guvernator, funcție care nu a existat niciodată în administrația rumînească.

Antonescu considera că în Basarabia și Bucovina, ”exercita o suveranitate de ocupant, și nu de stat suveran”.

Practic Antonescu a declarat că Basarabia este teritoriu străin ocupat de armata rumînă.

Argumentul era acela că li se puteau aplica evreilor legile internaționale și nu cele ale statului rumîn. După cum constatăm, azi comunitatea evreiască nu’l acuză de eludarea legilor interne, ci de tratamentul asupra vieților lor, iar nouă ne rămîne gustul amar că aceste teritorii în final tot nu au rămas în hotarele noastre.

Politica sa criticată chiar de contemporanii săi, sau chiar de cei din subordine, unii dintre ei putînd fi ei la conducerea armatei într’un cu totul alt curs al istoriei, iar dacă direcția ar fi fost corectată o suită de acuzații post-belice aduse Rumîniei, ar fi fost evitate cu siguranță. Cert este că a scăpat din vedere că de cele mai multe ori notele de plată nu vin decît ulterior deciziilor luate pe genunchi…

Greșeala numărul 3: Cedarea suveranității Rumîniei

Rumînia a intrat în război cu sintagma ”aliat al Germaniei naziste”, dar angajarea în război s’a făcut în numele lui Antonescu, neexistînd vreun tratat în acest sens. Soarta Rumîniei era, practic, în mîinile lui Hitler care l’a numit pe generalul von Schobert responsabil de apărarea teritoriului rumînesc, dar l’a lăsat pe Antonescu să apară în fața poporului drept comandantul suprem.

Pogromul de la Iași, pentru care mareșalul Antonescu nu poate fi făcut vinovat în mod direct, a fost posibil deoarece mareșalul a instituit în zona de dispoziție a Armatei a 11-a rumînești o autoritate străină pe teritoriul țării noastre.

Practic, funcțiile armatele de campanie rumînești răspundeau Armatei a 11-a germane, iar autoritățile rumăînești au fost dublate cu autorități germane care le dădeau ordin rumînilor. Chiar dacă era sub comanda nominală a lui Antonescu, aceasta nouă armată acționa la ordinele generalului Eugen von Schobert.

Se ajunsese ca, în Iași, locuitorii să intre cu autorizație vizată de autoritatea germană! La Iași erau prezente toate instituțiile de represiune ale naziștilor, inclusiv Gestapo. Cu ajutorul unor legionari rumîni, naziștii au declanșat progromul, luînd prin surprindere autoritățile rumînești.

Greșeala numărul 4: Decizia de a trece Nistrul

Ion Antonescu a luat decizia de a trece Nistrul în mijlocul unor probleme de sănătate, fără a se consulta cu ceilalți capi ai armatei rumîne.

Mareșalul suferea de pe urma unei ciclotomii accentuate.

Deciziei de a trece Nistrul i s’au opus 23 de generali și șeful Statului-Major și au sfîrșit dați afară din armată la ordinul lui Antonescu. Armata rumîna era incapabilă să lupte dincolo de Nistru. Antonescu a vrut să urmărească Armata Roșie pe teritoriul ei, dar armata rumînă nu avea logistica necesară, nu avea rețele de comunicații adecvate, nu avea trupe proaspete și nu avea, mai presus de toate, moral, motivație și antecedente istorice de agresiune împotriva altor state.

Stîrpirea bolșevismului era un concept prea îndepărtat și iluzoriu și insuficient argumentat, cît timp el putea fi oprit prin diverse mijloace la granița de pe Nistru. Prin aceasta decizie, mulți specialiști consideră că politic, Antonescu a scos țara noastră din calitatea de victimă a agresiunii sovietice și ne’a trecut în barca agresorilor.

Cifrele spun sus şi tare un adevăr dureros: din cei un sfert de milion de rumîni trimişi să lupte la Stalingrad şi’n Cotul Donului, peste 150.000 au fost înregistraţi ca ”pierderi”– adică morţi, răniţi şi luaţi prizonieri.

Iar pentru decizia de continuare a luptelor contra sovieticilor dincolo de Nistru, trebuia luată și o decizie contrară care a venit atît de tîrziu încît sovieticii, în numai 7 zile, au dezarmat unități întregi, peste 132.000 militari au fost luați prizonieri de noul aliat și dusi în gulagul sovietic, în minele de carbuni de dincolo de Cercul Polar în Iakuția, unde au fost chinuiți inimaginabil și de unde prea puțini s’au mai întors vii acasă.

Puteau fi aceste sute de mii de soldați rumîni cruțați de la această soartă?

Soarta României era alta dacă nu treceam Nistrul?

Dar, dacă oprirea ostilităților nu s’ar fi produs, iar Antonescu ar fi continuat precum Hitler, pînă și’a luat zilele?

Citiți și: ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Cu toate acestea avem și reversul medaliei, care dincolo de aspectele politice sînt cele strategice.

Cristian Negrea consideră că sînt anumite aspecte care i’au justificat decizia lui Ion Antonescu în alegerea sa către această opțiune:


”Revin la conjunctura politică şi geopolitică internaţională din anul 1941. Franţa, una dintre marile puteri ale perioadei interbelice îşi încetase existenţa. Anglia, o altă mare putere, lupta izolată încercînd cu disperare să’şi apere insula atît împotriva aviaţiei, cît şi pe mare, pentru a nu fi total blocată.

În Africa de Nord, Afrikakorps-ul lui Rommel venit în ajutorul italienilor era victorios, ocupase Tobruk-ul şi părea doar o chestiune de timp pînă ce va defila la Cairo. Belgia, Olanda, jumătate din Franţa, Danemarca, Norvegia, Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia cu insula Creta, toate ocupate de germani, iar celelalte state neutre sau aliate cu Germania.

Germania devenise puterea dominantă de pe continent, şi nimeni nu părea că îi putea sta în cale.

Şi nici nu era cineva.

Situaţia Angliei era deplorabilă, o invazie ar fi fost catastrofală pentru ei. Teama lui Hitler pentru debarcări i’a scutit de o soartă tristă şi omenirea la fel, dar cu preţul sacrificării Europei de Est şi altor ţări ulterior.

Percentages_Agreement34

Acordul de procentaj, cunoscut și ca ”Documentul obraznic”, a fost o înțelegere între premierul sovietic Iosif Stalin și prim-ministrul britanic Winston Churchill privind împărțirea Europei de sud-est în sfere de influență în timpul celei de’a Patra Conferințe de la Moscova, în anul 1944, document prin care Anglia a aruncat Rumînia 70 de ani în deriva bolșevismului.

Japonia era aliata Germaniei, făcînd parte din Axă. Era logic odată cu declanşarea războiului dintre Germania şi URSS, Japonia să atace în Orientul Îndepărtat, în Siberia. Avuseseră ciocniri în Mongolia încă din 1939, cea mai cunoscută fiind cea de la Halhin Gol din august 1939.

Chiar Stalin menţinea trupe importante în Siberia de teama unui atac japonez care nu s’a mai produs, parte din trupele respective fiind transferate spre vest după ce a fost clară intenţia japonezilor şi după Pearl Harbour, unele intrînd direct de pe trenuri în luptă în cadrul bătăliei Moscovei.

Dar în vara lui 1941 Hitler încă putea miza pe ajutorul nipon, fie şi numai pentru a ţine trupe sovietice cît mai departe de frontul european.

Opinia publică în SUA era clar împotriva intervenţiei în război, ea dorind să’i lase pe europeni să se bată între ei cît vor dori. Experienţa din primul război mondial, cu cinci sute de mii de soldaţi americani morţi, răniţi şi dispăruţi pe cîmpiile Franţei fiind încă traumatizantă.

Tocmai din această cauză Franklin Delano Roosevelt nu i’a putut sprijini deschis pe englezi în 1940 de teama campaniei electorale ce urma. Şi mai tîrziu americanii au trebuit să rămînă în principiu neutri, pînă la 7 decembrie 1941, data atacului japonez de la Pearl Harbour.

Şi chiar după aceea, era dificil să’i convingi pe americani să meargă şi împotriva germanilor, nu numai împotriva japonezilor, chiar dacă de conjunctură erau aliaţi cu britanicii contra japonezilor, şi aceştia fiind atacaţi de niponi.

Hitler a rezolvat problema declarînd el însuşi război SUA, o decizie greu de înţeles, cînd ar fi putut să o mai întindă o vreme.

Dar asta se întîmpla în decembrie, nu în iunie, şi nici în iulie, cînd am trecut Nistrul.

Culmea este că englezii nu ne’au declarat război, nici în iunie cînd am trecut Prutul, nici în iulie cînd am trecut Nistrul, nici în octombrie cînd asediam Odessa, ci tocmai în 6 decembrie, cînd trecuserăm demult Niprul.

Prin asta Churchill recunoștea indirect drepturile noastre asupra Basarabiei și Bucovinei, necesitățile militare de a ne edifica o zonă tampon de protecție, dar la presiunile sovietice trebuia să’și facă datoria de aliat de conjunctură al rușilor, după cum recunoaște în memorii, și declară război atît Rumîniei, cît și Finlandei, țară pe care dorea să o susțină militar în timpul războiului de iarnă din 1940.

Deci, Germania era puterea dominantă pe continent.

Noi aveam o problemă de rezolvat cu rușii, cu cine era logic și normal să ne aliem?

Cu germanii nu aveam nimic, nu ei ne ocupaseră nordul Transilvaniei, ei au arbitrat și aprobat asta, ca și o monedă de schimb și de șantaj între noi și unguri. Prin aceasta își asigura loialitatea atît a ungurilor, care se temeau să piardă acest teritoriu, cît și a rumînilor, care îl doreau înapoi.

Să presupunem că ne opream pe Nistru și ziceam că noi pînă aici am avut treabă, dar ungurii mergeau mai departe, chiar dacă aveau efective mai reduse în campanie.

La terminarea războiului cu o victorie germană, lucru foarte probabil în 1941 tocmai în lumina considerentelor geopolitice expuse mai sus, cui credeți că le’ar fi rămas nordul Ardealului, ungurilor care au mers pînă la capăt sau rumînilor care s’au oprit la Nistru?

Orice analiză făcută după 1941 sau 1942 intră în categoria celor postfactum expuse mai sus, la începutul articolului.

Mergem mai departe. S’au tot făcut comparații total deplasate cu Finlanda, că ei s’au oprit pe vechea graniță pierdută în timpul războiului de iarnă şi au fost trataţi diferit. Cea mai marte inepţie pe care am auzit’o vreodată, iar cei care o susţin se vede că habar nu au de istoria războiului mondial.

În primul rînd, finlandezii aveau puține trupe germane pe teritoriul lor, ei nu luptau pe front încadraţi cu ei. Puteau să meargă pînă unde doreau, nimeni nu le’ar fi putut impune.

Dacă doreau să se oprească o puteau face oricînd, germanii nu aveau cum să’i preseze sau să’i ameninţe cu ceva. Doar nu credeţi că ar fi trecut prin Suedia, şi’ar fi mutat forţe din Norvegia sau şi’ar fi desprins trupe de pe front ca să le trimită sute de kilometri ca să’l convingă pe Mannerheim să avanseze o sută de kilometri.

Chiar să presupunem prin absurdul absurdului că ar fi făcut asta, finlandezii ar mai fi luptat?

În fine, exerciţiul este de’a dreptul ridicol. Deci, Hitler nu avea nici o pîrghie împotriva lui Mannerheim.

Mai departe, cei care susţin că Stalin nu i’a ocupat pe finlandezi, fiindcă aceştia nu au trecut mai departe de graniţa pierdută în 1940 din nou dau dovadă de crasă necunoaştere a realităţii, ca să mă exprim fin.

Stalin, care spunea că tratatele nu valorează nici măcar cît hîrtia pe care au fost scrise, să dea dovadă de un simţ al onoarei şi recunoştinţei?

Hai să fim serioşi!

Realitatea este că finlandezilor nu le’a folosit la nimic faptul că s’au oprit puțin dincolo de vechea graniţă.

În 1944, cînd sovieticii revin în ofensivă, ei nu se opresc pe graniţa stabilită în armistiţiul din 15 martie 1940, ci merg mai departe pentru a ocupa întreaga Finlandă. Intră în istmul Karelia cu ţinta Helsinki, şi un singur lucru i’a oprit: bătălia de la Tali Ihantala (1-9 iulie 1944), mult dincolo de linia de armistiţiu din 1940.

Finlandezii au interceptat un mesaj radio care indica locul concentrării forţelor sovietice în vederea unui atac care ar urma să rupă linia defensivă şi au concentrat acolo tot ce aveau în materie de artilerie şi aviaţie (inclusiv aviaţia germană) şi le administrează sovieticilor o înfrîngere dură.

Convins de dificultatea de a cuceri Finlanda şi presat de nevoile de trupe pentru operaţia Bagration în ţările baltice unde rezistenţa era acerbă, dar şi cu faptul că aliaţii debarcaseră în Normandia şi puteau ocupa o bucată prea mare din Europa înaintea sa, Stalin a decis să renunţe la acest front divergent faţă de direcţia de principală de atac contra Germaniei şi să’şi menţină forţele spre vest.

Tali Ihantala a fost motivul pentru care Finlanda nu a fost ocupată de sovietici, nu recunoştinţa lui Stalin.

Despre recunoştinţa lui Stalin îl puteţi întreba pe regele Mihai, care a fost silit să abdice deşi fusese decorat de Stalin cu ordinul Victoria pentru actul de la 23 august. Sau pe generalul Avramescu, căruia i s’au adus mulţumiri la radio Moscova pentru tratamentul omenos al populaţiei în Crimeea, dar în martie 1945 a fost ridicat şi ucis de sovietici.

Sau pe mulţi alţii.

Puteam să facem acelaşi lucru ca şi finlandezii?

Antonescu asta a încercat, tot în 1944. Era din acelaşi aluat cu Mannerheim şi Pilsudski (ultimul murise în 1935), cu experienţă în primul război mondial şi cu experienţă în luptele cu bolşevicii. Ştia că aceştia nu se ţineau de cuvînt şi nu respectau nimic în afara forţei brute.

Şi Antonescu a încercat un Tali Ihantala, pe nume Iaşi-Focşani-Nămoloasa, dar asta este o altă poveste.

Pînă la urmă, pe finlandezi nu i’a ajutat cu nimic faptul că s’au oprit în 1941, sovieticii au dat înapoi doar în faţa forţei, la fel cum au făcut’o şi în 1918-1919 în Basarabia. Poate dacă ar fi trecut și mai mult vechea graniţă, finlandezii ar fi putut izola total Leningradul, iar cu căderea acestuia s’ar fi deblocat forţe germane care ar fi concurat la alte operaţiuni şi rezultatul ar fi fost altul. Poate.

Dar să revenim. Dacă noi am fi zis odată ajunşi la Nistru că ne oprim, ce s’ar fi putut întâmpla?

Nu trebuie să mergem mai departe, doar pînă în primăvara lui 1941, respectiv cu trei luni înainte de momentul atingerii Nistrului. La 25 martie 1941 Iugoslavia este nevoită să adere la pactul tripartit cu Axa, dar are loc o lovitură de stat două zile mai tîrziu în care regentul Paul a fost înlocuit cu regele Petru al II-lea.

La 6 aprilie începe invazia Iugoslaviei de către germani, italieni şi unguri, Rumînia şi Bulgaria refuzînd să participe cu trupe. Dimpotrivă, Antonescu i’a transmis lui Hitler că în cazul în care ungurii vor intra în teritoriile locuite de rumîni ca şi Banatul sârbesc, trupele rumîne vor intra după ele şi le vor combate pînă la scoaterea lor afară.

În unsprezece zile Iugoslavia capitulează (17 aprilie), fiind împărţită între Germania, Italia, Ungaria şi Bulgaria, precum şi statul independent Croaţia.

Putea fi şi soarta Rumîniei în cazul în care nu mergeam mai departe?

Despre aspiraţiile Rumîniei în 1941 cel mai sec a fost baronul Manfred von Killinger, ambasadorul german la Bucureşti, într’o discuţie cu ofiţeri rumîni:

”Voi vreţi ca germanii să’i bată pe ruşi şi apoi englezii să’i bată pe germani. Şi le’aţi da o mînă de ajutor amîndurora.”

Cîtă clarviziune politică!

Cauze militare

Unul dintre argumentele forte ale celor ce susţin că ne puteam opri pe Nistru este faptul că nu ni s’a cerut de către Hitler să continuăm.

Dar Hitler a cerut cuiva în mod expres să continue?

În 1941 era atît de puternic pe poziţie că nu trebuia să ceară. Acţiona doar dacă nu o făceai, ca şi în cazul Iugoslaviei. Altă chestiune ridicată de istorici serioși, este vina imputată lui Antonescu că a plecat la război alături de Hitler fără să aibă un tratat clar pe această chestiune. Aș accepta un astfel de argument, dacă mi s’ar aduce un contraexemplu, cu cine a făcut Hitler în 1941 un astfel de tratat?

Cu ungurii, croații, italienii, finlandezii? Căutați acest tratat și publicați’l, dacă există!

Un alt argument este cel referitor la faptul că armata rumînă nu era pregătită pentru un astfel de război. Dar cine era pregătit de un astfel de război? Cine ar fi crezut că războiul va mai dura încă patru ani?

La fel, cine a crezut în 1914 că războiul va dura patru ani, cînd toţi erau convinşi că se va termina pînă de Crăciun? Dar odată ce intri în luptă, nu ştii cînd ieşi, toate planurile ideale pe hîrtie se risipesc în ceaţa luptei.

Dar cine era pregătită pentru un astfel de război?

Anglia, a cărei pază de coastă era înarmată în 1940 cu bîte? Şi trupele de recruţi care făceau instrucţie cu cozi de mătură, fiind o puşcă la fiecare pluton?

Germania, cea mai pregătită, care a atacat Rusia pe un front de 2900 de kilometri cu 3500 de tancuri?

Adică ceva mai mult de un tanc pe kilometru? Adevărul e că nimeni nu era pregătit pentru un asemenea război, dar în 1941 nu se bănuia că va fi un asemenea război!

Mai mult, cine a făcut ca Rumînia să nu fie pregătită de război, cînd toate semnele erau clare de ani de zile că ne îndreptăm spre o confruntare? Nimeni nu şi’a ascuns intenţiile, ba dimpotrivă, le’a făcut publice şi le’a susţinut continuu.

Ungaria nu ascundea că doreşte recuperarea inclusiv prin forţă a Ardealului, ci chiar o spunea răspicat.

Hitler şi’a publicat intenţiile în Mein Kampf. Stalin susţinea la fiecare luare de cuvânt necesitatea izbucnirii revoluţiei proletare globale şi sublinia datoria Uniunii sovietice de a ajuta proletariatul să scuture jugul burghez, chiar prin forţa armelor.

Mai mult, ne’a atacat continuu, a încercat fel de fel de revoluţii pe teritoriul nostru cum a fost cea de la Tatar Bunar în 1924 (vezi Lupte antibolşevice după Unire).

A cui e vina că liderii noştri au stat cu capul între urechi şi şi’au văzut de ciorovăiala lor politică internă şi meschină (ca şi astăzi, de altfel) făcîndu’l pe Iorga să vorbească de ”hîra noastră politică care ne face de rîs la toate neamurile”?

Ce putea face Antonescu într’un an ca să îndrepte greşelile şi indolenţa a douăzeci de ani?

A făcut cît a putut, a reorganizat armata şi a cumpărat armament, atît cît a reuşit. Dar cînd vine momentul, nu te întreabă dacă eşti pregătit sau nu, el vine şi atît.

Ce ar fi trebuit să facem, să le spunem sovieticilor în iunie 1940 să mai amîne ultimatumul pînă vom fi pregătiţi? Sau lui Hitler să amîne atacul pînă vom fi pregătiţi? Sau să le spunem germanilor mergeţi voi mai înainte, că venim şi noi mai tîrziu, după ce ne vom pregăti puţin?

Este problema ta dacă ai pierdut vremea fără rost.

Chiar şi pildele Mîntuitorului sînt clare în acest sens: lucraţi că va veni seara şi nu veţi mai putea lucra. Ce’am făcut 20 de ani?

Aceeaşi întrebare se poate pune şi pentru ziua de azi, dacă mîine vom fi implicaţi într’un conflict fără avioane de luptă moderne, de exemplu.

Un alt argument tîmpit care ar justifica în mintea unora că ne puteam opri pe Nistru este faptul că Hitler nu punea nici o bază pe trupele rumîne, că le considera slabe. Chiar şi o revistă prestigioasă de istorie a dat declaraţia lui Hitler de dinainte de începerea războiului, conform căreia trupele rumîne nu prezintă încredere.

Era părerea lui preconcepută, dar aceeaşi revistă uită să spună de declaraţia lui Hitler după ce Rumînia a intrat în război, la 12 august 1941, către ambasadorul spaniol, Espinoza de los Monteros:

”Trupele rumîne, aliaţii noştri, sînt absolut eminente.”

Mai devreme, la 29 iunie, îi mulţumea în scris lui Antonescu pentru ”viteaza atitudine şi activitatea desfăşurată de armata rumînă”.

Vreţi şi altele, de la ofiţerii şi generalii germani hîrşiţi în lupte, cei mai capabili să judece comportamentul şi combativitatea unor luptători? Spicuiesc doar cîteva: mareşalul Erich von Manstein, comandantul frontului de sud, poate cel mai capabil general german din al doilea război mondial, în memoriile sale:

”De cele mai multe ori, rumînii s’au bătut cu mult curaj.”

Generalul von Salmuth, comandantul corpului 30 armată german, în scris către brigada 6 cavalerie rumînă:

”… (aceasta) posedă nu numai spiritul viu al cavaleristului, ci şi voinţa dîrză de a lupta.”

Generalii Hansen şi Kortzfleisch către Divizia 1 blindată rumînă, alături de care eliberaseră Chişinăul, le transmitea mulţumirile călduroase şi deosebita recunoştinţă.

Sînt doar cîteva declaraţii despre eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, dar mai sunt multe altele, ulterioare, pe care nu am cum să le cuprind aici. Totuşi, dau declaraţia generalului Hans Spiedel, după război ajuns comandant al forţelor terestre NATO din Europa Centrală.

Întrebat de ziaristul american Cyrus Sulzberger:

Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii? El a răspuns simplu şi clar:

”Nici unul dintre aceştia. Rumînii au fost. Daţi’le şefi buni şi nu veţi găsi trupe mai bune.”

Mai trebuie ceva demonstrat?

Şi credeţi că germanii ar fi renunţat uşor la contribuţia unor astfel de soldaţi? Că ar fi renunţat pur şi simplu la forţa principală, de bază, de la sudul Grupului de Armate Sud?

Că ar fi scos trupe ca să asedieze Odessa în locul rumînilor, Odessa fiind singurul oraş mare cucerit de un aliat al germanilor fără concursul acestora (e drept, cu grele pierderi)?

Şi noi am recunoscut contribuţia germanilor la eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, poate cel mai limpede prin prisma declaraţiei generalului Petre Dumitrescu:

”Fără ei nu am fi putut face reîntregirea neamului”, lucru evident.

Şi atunci noi, cu sacii în căruţă, puteam spune că pentru noi pînă aici am avut treabă?
Următoarele considerente ţin tot de natura militară a cauzelor pentru care nu ne puteam opri pe Nistru, dar le’aş numi mai degrabă cauze strategice.

Cauze strategice

În toată istoria militară, din antichitate pînă astăzi, există nişte principii universal valabile, de la Sun Tzu pînă la David Petraeus. Unul dintre ele este cel referitor la urmărirea adversarului. Într’un război, într’o luptă, la care se ajunge la o bătălie deschisă între doi adversari, pînă la urmă unul va ceda.

Dar depinde şi cum o face.

Dacă se retrage ordonat spre o nouă poziţie pentru a încerca o nouă rezistenţă, respectiv o nouă bătălie, ajungem în situaţia unei victorii tactice de moment din partea celuilalt nu cu o victorie decisivă. Dar dacă unul dintre adversari o rupe la fugă dezorganizat înseamnă că este înfrînt.

Dar victoria celuilalt nu este deplină, dacă acesta nu îl urmăreşte. Urmărirea este un principiu de bază din mai multe motive. Ciocnirea, bătălia propriu-zisă, în cazul unor adversari apropiaţi ca şi număr, dotări şi potenţial, rezultă într’un număr relativ apropiat de pierderi. Cedarea terenului poate avea efect pentru moral şi unele cîştiguri tactice de moment, dar dacă adversarul nu este urmărit, victoria nu are cum să fie totală.

Cele mai mari pierderi pentru un oponent nu vin în cursul bătăliei propriu-zise, ci în momentul urmăririi, atunci cînd nu are cum să facă faţă cu forţe de ripostă, din moment ce mare parte a trupelor fug panicate.

Dacă nu au rezistat în cursul bătăliei, nu au cum să reziste în cursul fugii dezorganizate, dacă sînt urmărite de trupele victorioase.

În timpul urmăririi sînt dezorganizate marile armate, atunci sînt cele mai mari pierderi pentru cei urmăriţi care nu au cum să iniţieze o rezistenţă valabilă, atunci se iau cei mai mulţi prizonieri lipsindu’i pe adversari de posibilitatea unei reveniri. Urmărirea este de cele mai multe ori cheia victoriei depline pentru unii şi poarta dezastrului pentru alţii.

Că tot vorbeam de Napoleon, înainte de Waterloo l’a bătut pe Brucher, 8000 de prusaci morţi. Pentru a’l scoate definitiv din luptă, l’a trimis pe Grouchy să’l urmărească cu 30.000 de francezi, el urmând să se ocupe de Wellington la Waterloo.

Problema este că Grouchy nu numai că nu l’a găsit pe Brucher, dar nici nu l’a împiedicat să ajungă la Waterloo în momentul esenţial, în timp ce Grouchy nu a mai ajuns niciodată la Waterloo. Napoleon a pierdut pe mîna lui Grouchy, iar dacă şi acesta ajungea pe cîmpul de luptă, poate alta ar fi fost soarta bătăliei.

Mihai Viteazu cîștigă bătălia de la Călugăreni în august 1575, dar nu poate urmări din cauza inferiorității de efective, turcii se regrupează a doua zi, iar Mihai se retrage. A fost o victorie tactică, adevărata victorie decisivă va surveni cîteva săptămîni mai tîrziu, la Giurgiu.

Ștefan cel Mare urmărește cu vigoare cu cavaleria trupele otomane după bătălia de la Vaslui din 10 ianuarie 1475, timp de trei zile pînă la Dunăre, dezastrul turcilor este complet, mama vitregă a sultanului Mohamed al II-lea spunîndu’le ambasadorilor venețieni că a fost cea mai mare înfrîngere din istoria Islamului.

De ce? Datorită pierderilor enorme înregistrate de turci în timpul urmăririi de către cavaleria ușoară moldoveană care ajungea din urmă trupele în debandadă și le tăia fără milă, și asta timp de trei zile.

Urmărirea este esenţială în desăvârşirea victoriei pe cîmpul de luptă. Nu este de ajuns să învingi adversarul, ci trebuie să’l urmăreşti ca să’l scoţi total din luptă, ca să nu te trezeşti mîine luptînd din nou cu el. Toţi marii generali şi comandanţi au respectat cu sfinţenie acest principiu de bază al strategiei militare.

Iar noi puteam încălca acest principiu de bază refuzînd să’i urmărim şi capturăm pe sovieticii care se retrăgeau în debandadă? Dacă i’am fi lăsat, mîine ne trezeam luptând cu aceiaşi în prima linie, cum am mai păţit’o şi altă dată.

Alţi analişti au spus că nu trebuia să trecem Nistrul, deoarece noi nu am dus niciodată război în afara graniţelor noastre, am dus doar războaie de apărare a teritoriului nostru. Altă prostie ce denotă o necunoaştere totală nu numai a strategiei militare, ci şi a istoriei noastre. Iar aceştia care susţin astfel de inepţii se vede că nu cunosc lucruri elementare, cum ar fi diferenţa dintre un război de agresiune şi unul preventiv.

Un război de agresiune este unul în care îţi ataci vecinul deoarece vrei ceva de la el, pur şi simplu, fie că e vorba de teritoriu, influenţă sau avantaje economice sau de altă natură. Dar un război preventiv este acela în care îţi ataci adversarul cînd eşti sigur că el vrea să te atace, ataci înainte de a ataca el. Exemplele sînt enorm de multe în istorie, inclusiv în istoria noastră.

Iar rumînii au dus multe războaie în afara teritoriului naţional, războaie preventive de apărare.

Geții îi atacă pe romani peste Dunăre în iarna dintre anii 86 şi 87, ştiind că vor fi atacaţi de aceştia oricum. Mihai Viteazu devastează şi trece prin foc şi sabie sudul Dunării în 1583. Mai departe, în timpurile moderne, independenţa ne’am cîştigat’o la Plevna în războiul din anii 1877-1878 dincolo de Dunăre, nu pe teritoriul naţional.

În 1913 am intrat din nou în Bulgaria pentru a pacifica regiunea dobîndind rolul de lider regional, pacea încheindu’se la Bucureşti.

În 1919 am eliminat pericolul bolşevic maghiar ocupînd Budapesta prin luptă la 4 august 1919. Tot în 1919 am trecut Nistrul ocupînd Tiraspolul şi alte regiuni pentru a asigura flancul stîng al diviziilor franceze şi greceşti ce se retrăgeau din Odessa sub presiunea bolşevicilor ruşi.

Iar acum ar fi trebuit să ezităm să trecem Nistrul?

Scopul unui război este distrugerea adversarului. Nu numai să îl învingi, ci să îl distrugi. Urmărirea, despre care vorbeam, este un mijloc, un corolar. Iar distrugerea adversarului implică şi urmărirea lui, de cele mai multe ori dincolo de graniţele tale. Dacă nu o faci, plăteşti un preţ greu mai tîrziu, aşa cum am făcut’o noi în 1919.

Nu i’am urmărit pe unguri peste Tisa în aprilie 1919, au revenit şi ne’au atacat în iulie. Alte pierderi, alte victime care ar fi putut fi evitate. Au trecut Tisa pe trei coloane şi ne’am luptat în defensivă, apoi am contraatacat respingîndu’i din nou peste Tisa.

(vezi Războiul româno-ungar de la 1919 (III) De la Tisa la Budapesta)

Au fost voci în Antanta care ne’au cerut şi atunci să ne oprim pe Tisa. De ce, ca să fim atacaţi din nou odată ce ungurii se regrupau? Regele Ferdinand a procedat corect trecînd Tisa în urmărirea adversarului pînă la ocuparea Budapestei.

Exemple mai recente. În 1991, coaliţia internaţională l’a alungat pe Saddam Hussein din Kuweit, dar nu l’a urmărit şi nu l’a deposedat de putere. A rămas o ameninţare în ciuda bombardamentelor din 1998 sau a zonelor de interdicţie aeriană. A fost înlăturat abia în 2003.

În 2008, ruşii i’au alungat pe georgieni doar pînă la graniţa Osetiei de Sud?

Nu, au trecut pe urmele lor pe teritoriul georgian. Tot rușii, de fapt sovieticii, s’au oprit în 1944-1945 la granița stabilită cu Germania? Nu, au mers mai departe pînă la Berlin.

Din documentele sovietice

Ca să vedeţi că ideea de urmărire și importanța ei este reală şi recunoscută oficial de sovietici, vin în completare cu cîteva fragmente din Regulamentul de campanie al Armatei Roşii a muncitorilor şi ţăranilor din 1936 (pe scurt PU-36), practic regulamentul de luptă al armatei sovietice.

Iată ce prevede acesta referitor la urmărirea inamicului:

Orice bătălie, fie ofensivă sau defensivă, are ca scop înfrîngerea inamicului. Numai un atac hotărît pe direcţia principală de efort, care va duce la o urmărire irezistibilă, are ca rezultat distrugerea în totalitate a forţelor inamice şi a materialului acestuia.

Lupta împotriva inamicului cu scopul vădit de a’l învinge trebuie să fie la baza pregătirii şi conducerii fiecărui soldat şi ofiţer al Armatei Roşii. Inamicul trebuie atacat într’o manieră curajoasă şi decisivă oriunde este găsit, fără a mai aştepta ordine specifice în acest sens. (Secţiunea 2 din PU-36)

După anihilarea apărării inamice, trebuiesc urmărite cu vigoare trupele ce au scăpat din încercuire şi capturate totalitatea instalaţiilor şi vehiculelor de transport din zona inamică din spate.

Trupele de recunoaştere de toate tipurile trebuie să stabilească:
– pe ce rute şi cu ce forţe se retrage inamicul
– în ce sectoare şi ce forţe lasă ariergărzi care pot opune rezistenţă
– organizarea inamicului pe timpul retragerii (aduce rezerve, direcţia coloanelor de retragere, dacă se pregătesc poziţii de rezistenţă etc)

Forţele inamice scăpate din încercuire pot fi distruse numai prin urmărire. Aceasta se realizează independent de către trupele de infanterie şi tancuri şi infanterie, imediat ce retragerea unei părţi din forţele inamice devine evidentă.

În urmărire trebuiesc utilizate totalitatea trupelor disponibile, puse la dispoziţia comandanţilor în acest scop. În timpul urmăririi este interzisă oprirea pentru a aştepta unităţile vecine, chiar şi cel mai mic detaşament de tancuri sau infanterie poate da lovitura decisivă inamicului printr’o acţiune curajoasă.

(Secţiunea 203)

Comandantul unei formaţiuni de luptă conduce unităţile şi tehnica disponibilă într’un avans rapid pentru a tăia căile de retragere ale inamicului cât de repede posibil. Pentru a menţine o presiune continuă pe flancuri, urmărirea trebuie efectuată pe un front cît mai larg. Comandanţii forţelor de urmărire îşi protejează flancurile contra oricărei surprize prin elemente de siguranţă şi de recunoaştere. Unităţile mecanizate ce au pătruns în dispozitivul inamic îl vor ataca din spate şi îi vor tăia rutele de retragere. (Secţiunea 204)

Numai înaltul comandament este autorizat să întrerupă urmărirea, luînd în considerare capacitatea combativă a trupelor sale şi starea armamentului, situaţia generală a aprovizionării şi posibilele rapoarte privitoare la existenţa unor unităţi inamice proaspete. Pînă ce primeşte ordin să înceteze urmărirea, fiecare comandant trebuie să aloce totalitatea trupelor de la dispoziţia sa urmăririi şi înfrîngerii definitive a inamicului. (Secţiunea 205)

Vedem doar prin aceste scurte extrase importanţa dată de conducerea militară a URSS încă din 1936 urmăririi inamicului cu scop de distrugere a capacităţii sale combative. Sînt detaliate aici şi modalităţile de executare a urmăririi: pe front, pe flanc sau combinată, pe front şi pe flanc, cea ideală cu scopul propus, cel al distrugerii inamicului, de a preveni regruparea sa şi revenirea în luptă a unităţilor sale care chiar dacă reuşesc să scape fără arme, pot reveni şi lupta din nou, de data asta cu mai multă experienţă combativă, mai bine organizaţi şi mai bine pregătiţi.

Urmărirea trebuie realizată cu maximum de forţă, viteză şi agresivitate, folosind unităţi de recunoaştere pentru estimarea corectă a mărimii şi potenţialului inamicului în retragere precum şi pentru identificarea rutelor de retragere în scopul tăierii acestora.

Urmărirea se face fără un ordin superior în acest sens, pentru a nu da timp inamicului să se regrupeze, dimpotrivă, doar încetarea sau întreruperea urmăririi se face numai din ordin superior de la înaltul comandament!

Mai mult, urmărirea trebuie executată de toate forţele disponibile, fără excepţie, inclusiv artileria şi aviaţia cu scopul hărţuirii inamicului în retragere pentru a’i limita spaţiul de manevră, făcînd dezangajarea şi regruparea mult mai dificilă. Orice unitate scăpată trebuie privită ca şi un potenţial pericol pe viitor, în acest sens urmărirea şi dstrugerea sau capturarea inamicului în retragere este privită ca o măsură preventivă pentru evitarea unor bătălii grele în viitor.

Acestea sînt directivele primite de Armata Roşie încă din 1936, aşa au acţionat la Stalingrad, în cadrul Operaţiei Bagration sau în asaltul de la Vistula la Oder, fără să ţină seama de graniţe sau obstacole naturale. Au încercat şi la Smolensk şi Moscova, dar forţele limitate avute la dispoziţie i’au împiedicat să obţină rezultatul scontat.

Să nu uităm că la fel au procedat în Basarabia în 1940, devansînd unităţile rumîne ce se retrăgeau fără luptă, iar în Bucovina au ocupat tot aşa şi Ţinutul Herţa pe care nu l’au mai returnat niciodată. În Basarabia au utlizat unităţi paraşutate în adâncime pentru a captura şi dezarma unităţile române în retragere, care aveau ordin să nu răspundă la provocări.

Iar noi, în 1941, dacă ne opream pe Nistru, nu am fi nerespectat chiar una din bazele doctrinei militare sovietice, respectiv cea a urmăririi?

Nu ar fi rîs de noi comandanţii şi strategii Armatei Roşii? Pe motiv că nu am urmărit inamicul în retragere? Ei nu ne’ar fi urmărit dacă aveau ocazia?
Faptul că problema trecerii Nistrului a fost folosită de politicienii sovietici ca pretext pentru alte măsuri împotriva noastră este altă poveste în care sovieticii şi apoi ruşii dau dovadă de maximă ipocrizie.

Da, tovarăşi, trecînd Nistrul noi am urmat litera şi spiritul doctrinei, tacticii şi strategiei Armatei Roşii prevăzute în Regulamentul de campanie al Armatei Roşii a muncitorilor şi ţăranilor din 1936, distribuit ca şi materie obligatorie de studiu şi de aplicat în război către toate unităţile militare sovietice de pe teritoriul URSS.

Dacă am fi învăţat după aceleaşi regulamente, tot aşa am fi procedat. Atunci, care e problema?

Iar noi, nu era normal şi logic să’i urmărim pe sovietici dincolo de Nistru pînă la distrugerea lor, lucru cît se poate de firesc şi posibil în 1941?

Dacă nu o făceam, sovieticii s’ar fi regrupat şi ne’ar fi atacat din nou pe linia Nistrului, de data asta mai puternic. O zicală militară spune că atunci cînd intri într’un război, trebuie să ai stomacul să’l duci pînă la capăt.

Noi am fost siliţi să intrăm în război, şi a trebuit să’l ducem pînă la capăt. L’au dus pînă la capăt sutele de mii de soldaţi rumîni morţi, răniţi, mutilaţi, dispăruţi, prizonieri cu anii prin gulagurile ruseşti. Ei au luptat şi şi’au făcut datoria, au luptat cu armele cu care ţara lor i’a înzestrat, şi nu ei sînt vinovaţi pentru modul în care s’au încheiat ostilităţile.

Responsabilităţile trebuie căutate la cei care timp de douăzeci de ani nu s’au preocupat de problema esenţială a ţării, apărarea. Au preferat să se certe pentru guvernare şi să risipească în van fondurile destinate cumpărării de armament.

Iar apoi să vină analiştii şi să arunce întreaga vină în cîrca lui Antonescu că nu s’a oprit pe Nistru mi se pare culmea ipocriziei.

Mai ales că prea seamănă situaţia de atunci cu cea de astăzi, politicienii se ceartă şi dotările armatei se tot amînă. Doamne fereşte de un război, dar în acest caz pot fi arătaţi cu degetul toţi cei vinovaţi de amânarea repetată a modernizării armatei, timp de peste douăzeci de ani.”

Greșeala numarul 5: Persoana lui a contat mai mult decît statul

Dar cine este perfect?

Iuliu Maniu reușise să obțină de la SUA și Marea Britanie posibilitatea ca Rumînia să fie tratata precum un stat care nu putea să decidă de unul singur opțiunile sale în materie de politică externă deoarece se afla sub ocupație germană. Maniu s’a dus cu această soluție la Antonescu pentru a salva, cumva, soarta Rumîniei.

Antonescu a refuzat deși Rumînia chiar era sub controlul Germaniei naziste. Dar Antonescu s’a încăpățînat să nu renunțe la parteneriatul cu Germania nazistă.

În timpul procesului său din 1946, mareșalul Antonescu avea să spună:

”Popor ingrat, nu meriți nici cenușa mea!”

A spus aceste lucruri evident la supărare, fiind conștient că deznodămîntul procesului său era impus de sovietici, și nu se putea termina altfel…

O personalitate controversată și profundă, de Antonescu se leagă și o serie de acțiuni politice performante, precum detronarea lui Carol al II-lea, organizarea plebiscitelor sau negocierile cu partidele istorice.

Antonescu a condus Rumînia într’o conjunctură pe care și’a creat’o singur, dar care l’a lăsat singur în fața unor decizii uriașe ale căror consecințe se răsfrîng și astăzi asupra Rumîniei.

Sursă: worldwar2.ro, military-awards.eu/germany-ww2, questia.com, armyacademy.ro, pogromuldelaiasi.ro, cristiannegrea.ro, youtube.com, Cezar Straton (Ecologia iubirii, Editura T),  viata-libera.ro, adevărul.ro, roncea.ro, evz.ro (Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvînt, Ed. Humanitas, 1992)

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

VOR SCOATE SĂBIILE SUA ȘI RUSIA?

O excelentă analiză scrisă de un analist militar și un fost comandant adjunct al Aeroportului Otopeni a apărut zilele trecute în presa de la noi, dovedind dacă mai era cazul că îngrijorarea multora în privința unui potențial conflict este îndreptățită. Dat fiind raportul actual de forțe militare dintre blocul atlantic și Rusia, și în urma analizei pertinente realizate de Valentin Vasilescu, am tinde să credem că 2017-2018 ar putea fi anii în care acest obiectiv de atacare a Rusiei ar mai putea fi atins doar datorită ușorului ascendent de tehnică militară pe care l’ar mai avea blocul atlantic. Ulterior, acest avantaj ar putea să dispară deoarece Rusia se înarmează și se dotează cu cele mai avansate tehnologii militare, în zonele sensibile ale armatei rusești.  Or, nimic nu ne îndreptățește să stăm liniștiți în această privință chiar și după 2018, dacă SUA are aceste intenții. Evident pe noi ne privește cât de mult va fi afectată România în cazul în care războiul din Dombass se va muta dincolo de granița Ucrainei, în teritoriul Rusiei.

”Pentagonul pregătește invazia asupra Rusiei?

Toate investițiile Pentagonului se rezumă la arme de atac, menite să execute invazii asupra altor state. De exemplu, cine are nevoie de avioane stealth pentru a’și apăra propriul teritoriu? Washingtonul este singurul deținător de portavioane nucleare escortate de zeci de crucișetoare, distrugătoare, nave amfibii de asalt (portelicoptere) și submarine nucleare de atac, capabile să atace orice punct de pe glob. SUA mai deține și o flotă uriașă de peste 500 de avioane grele cargo, special creată să transporte divizii de blindate la zeci de mii de km distanță de continentul american. Rusia care a fost înconjurata de baze militare NATO este privită de Washington ca o imensă pradă, întrucât pe teritoriul imens al acesteia sunt concentrate 60% din resursele minerale, de apă potabilă, de teren propice agriculturii, de păduri ale Terrei.

După destrămarea URSS, când SUA a rămas singura superputere mondială, a fost consacrat clișeul că atunci când Washingtonul își propune o invazie militară asupra unui stat, mai întâi crează în opinia publică psihoza că acel stat este pe punctul de a’și ataca și ocupa vecinii. Atunci când armata americană este cea care invadează țara țintă, prin acest procedeu de razboi psihologic, derulat intens prin media aservită, agresiunea militară americană trebuie privită ca eliminarea amenințării asupra vecinilor statului țintă.

Cum pentru SUA , în realitate ”războiul rece” nu s’a terminat niciodată, de peste doi ani a declanșat războiul psihologic, având ca țintă Rusia, reușind să oblige UE și alte state vasale să’i impună sancțiuni economice. Pentru ca influența Rusiei să nu se extindă după succesul repurtat în Siria, e nevoie de o accelerare a pregătirilor pentru atacarea Rusiei numai că Barack Obama, fiind pe final de mandat nu poate decide nimic, hotărârea revenindu’i viitorului președinte al SUA.

Unde ar putea ataca SUA?
SUA nu vizează o debarcare în Estul îndepărtat al Rusiei, ci ca și Napoleon sau Hitler, intenționează ocuparea obiectivului strategic al Rusiei care este capitala sa, Moscova. Planul inițial al SUA era ca prin ”Euromaidan” Ucraina sa fie atrasă în sfera sa de influență, bazele marinei ruse din Crimeea să fie cedate marinei militare americane și Ucraina sa devină stat membru NATO. De pe teritoriul Ucrainei urmând a se declanșa invazia NATO asupra Rusiei, distanța de la Lugansk pâna la Moscova fiind de 600 km. Planul inițial a fost dat peste cap prin referendumul care a decis alipirea Crimeii la Rusia. Ulterior, datorită razboiului civil din Donbass, americanii nu mai pot declanșa nicio agresiune militară asupra Rusiei, din Ucraina.

Prin urmare, planul SUA a fost revizuit, stabilind Țările Baltice ca zonă de plecare la ofensivă. Din acest motiv, SUA face presiuni puternice asupra Suediei si Finlandei să adere la NATO, pentru ca teritoriul lor să fie folosit în manevra de forte și mijloace de atacare a Rusiei. De la granița Letoniei pâna la Moscova sunt tot 600 km și pe această direcție nu exista niciun obstacol natural care să puna probleme de ordin militar.

Pentru a ”descuraja” Rusia, Pentagonul a mărit de patru ori cheltuielile militare pentru campania anti-rusă în țările europene de la granița cu Rusia, a dislocat încă o brigadă de blindate în Țările Baltice și Polonia, încălcând Actul Fondator al Tratatului Rusia-NATO din 1997 și a decis mărirea flotei militare de la 272 la 350 nave de luptă. De aceea, planul strategic al Pentagonului poate cuprinde o invazie militară fulger, dusă sub comanda NATO, cu armament clasic, plecând din Țările Baltice și Polonia, direct către Moscova. Urmată de schimbarea conducerii politice reprezentată de Vladimir Putin și de o retragere treptată, concomitent cu cedarea către Letonia, Estonia și Ucraina a unei bucăți din teritoriul Rusiei.

Granița de vest a Rusiei ar putea fi fixată pe aliniamentul St. Petersburg-Veliki Novgorod, Tver-Kaluga-Volgograd. Datorită transformarii rapide a armatei chineze într’una modernă, capabilă sa pună mari probleme SUA și aliaților din zona Pacificului de vest, Pentagonul nu va disloca toată tehnica de luptă disponibila în Europa. El va păstra în rezerva 1/3 din fortele și mijloacele armatei SUA pentru a putea face față unui atac surpriză al Chinei.

Care ar fi fereastra de timp ?
Invazia militară a Rusiei poate fi executată cu succes de SUA doar pâna în 2018, după care șansele de reușită scad dramatic, întrucât Pentagonul va pierde superioritatea tehnologică în multe domenii, în fața armatei ruse și conflictul se va transforma într’unul mondial, cu utilizarea armamentului nuclear.

Câștigarea supremației aeriene.
Rusia este axată pe o armată de apărare, excelând la capitolul avioane de interceptare si sisteme de rachete AA foarte mobile, greu de reperat și performante, capabile să detecteze și să doboare chiar și avioanele americane de generația a V-a. De aceea, armata SUA, sprijinită de aliații săi din NATO, nu vor putea cuceri niciodata supremația aeriană. Cu mari eforturi, pot realiza parțial superioritatea aeriană, pentru perioade scurte de timp, pe anumite direcții, de la granița Rusiei, pe o fâșie cu adâncimea de 300 km.

Pentru a crea culoare sigure de zbor în apararea AA rusească, americanii vor fi obligați să folosească în primul val de atac 220 de avioane (15 bombardiere B-2, 160 de F-22A si 45 de F-35). În cele doua compartimente carenate, B-2 poate lua 16 bombe ghidate prin fascicol laser GBU-31 (900 kg) sau 36 de bombe în casete CBU-87 (430 kg) sau 80 de bombe GBU-38 (200 kg). Avionul F-22A poate fi înarmat cu doua bombe JDAM (450 kg) sau cu opt bombe de 110 kg. Un impediment major este acela că racheta anti-radar AGM-88E, cu raza de acțiune de 140 km, este prea mare pentru a intra în boxele carenate ale avioanelor F-22A și F-35 (lungime 4,1 m, ampenaje 1 m) si dacă este acroșată pe pilonii din aripi compromite ”invizibilitatea” acestor avioane. Țintele preponderente ale primului val fiind pistele de decolare-aterizare ale aviației militare ruse și sistemele componente ale zonelor de excludere, A2/AD bubble.

Referitor la avionul F-22A, din rapoartele Pentagonului reiese ca acesta a fost încântat de rezultatele obținute de F-117 (primul avion de generatia a V-a) în prima campanie a Golfului și în Iugoslavia. De aceea inițial, Pentagonul a comandat 750 de avioane F-22A pentru înlocuirea avioanelor F-16 din Fortele Aeriene. Odată ce spionajul militar american a descoperit că Rusia a testat cu succes chiar pe avioanele F-117 americane, noul radar anti-stealth 96L6E, Pentagonul a redus comanda la 339 de avioane F-22A. În timp ce americanii dezvoltau și testau proiectul F-22A, rușii deja creau antidotul la acest avion, adică sistemul de rachete S-400 Triumf care utiliza mai multe echipamente de detecție printre care și 96L6E.

Așa că F-22A a ajuns sa fie produs în doar 187 de exemplare.

Pentru a complica sarcina apărării AA rusești, simultan cu avioanele din generatia a V-a, vor fi lansate 500-800 de rachete de croazieră de pe navele de suprafață și de pe submarinele americane dislocate în marea Baltica. Sansele rachetelor de croazieră de a’și atinge țintele sunt mici, întrucât Rusia deține aproximativ 250 de avioane de vînătoare cu rază mare de acțiune, cu viteza maximă de Mach 2.83 ( 3.500 km/h ), specializate în interceptarea avioanelor E-3 Sentry ( AWACS ) și a rachetelor de croazieră: MiG-31.

Radarul avionului MiG-31 poate descoperi de la 320 km, urmărind 24 de șinte, simultan cu atacarea a opt dintre acestea, cu rachete R-33/37, cu rază de acțiune de 300 km și viteza Mach 6.

Totodată, avioanele americane F-18, F-15E, B-52 și B-1B pot lansa fără să se apropie de granița Rusiei (și să intre în raza de acțiune a rachetelor S-400), mini rachete de croazieră AGM-154 sau AGM-158, cu o rază de acțiune cuprinsă între 110 si 1.000 km. Acestea vizând cu precădere navele de luptă din Flota rusă a Mării Baltice și bateriile rusești de rachete sol-sol 9K720 Iskander (raza de acțiune 500 km) și OTR-21Tochka Iskander (raza de acțiune 180 km).

Eficacitatea acestui prim val s’ar putea exprima prin neutralizarea în cel mai fericit caz a 30 % din rețeaua radar de supraveghere aeriana rusească, a 30 % din batalioanele de rachete S-300 si S-400 rusești, dispuse între Moscova și granițele cu Țările Baltice, neutralizarea a 40 % din componentele sistemelor automatizate C4I (cu precădere a componetelor de cercetare-bruiaj), blocarea pe aerodromuri a peste 200 de avioane și elicoptere rusești, iregularități în structura de conducere operativă a rușilor, etc . Totusi, pierderile estimate ale americanilor și aliaților lor pot ajunge la 60-70 % din aeronavele și rachetele de croazieră care intră în spațiul aerian rusesc, în primul val.

Care este impedimentul major în cucerirea supremației aeriene ?
În jurul orasului Sankt Petersburg și în enclava Kaliningrad, rușii și’au creat două sisteme automatizate C4I (Comandă, Control, Comunicații, Computere, Informații și Interoperabilitate), pentru împiedicarea obținerii supremației în războiul radioelectronic (Electronic warfare -EW), dus de sistemele de cercetare terestre, aeriene și cosmice americane. C4I subordoneaza printre altele și echipamentele Krasukha-4 de tip SIGINT si COMINT (interceptarea tuturor rețelelor de comunicații).

Krasukha-4 mai bruiază și radarele de supraveghere de pe sateliții militari americani din familia Lacrosse / Onyx, radarele militare bazate pe sol din statele vecine, cele aeriene de tip AWACS, E-8C și pe cele montate pe avioanele americane de recunoastere RC-135 sau fără pilot RQ-4 Global Hawk. Armata rusă dispune și de echipamente de bruiaj a senzorilor electrono-optici de ghidare a bombelor si rachetelor inamice, dirijate pe fascicol laser si în infrarosu, dar si prin GPS. Acestea sunt relativ putine si dispuse în apropierea obiectivelor importante.

Sistemele C4I rusești au permis și crearea a două zone de excludere (Anti-Access/Area Denial -A2/AD bubble), impenetrabilă pentru toate mijloacele NATO, odată cu integrarea în C4I a câte doua batalioane de rachete AA mobile cu raza mare de acțiune de tip S-400 și a mai multor baterii mobile cu rază scurtă de acțiune Tor-M2 si Pantsir-2M. Pentru a se putea apară, Rusia va trebui să înceapa să’și dezvolte zona de continuitate a sistemelor automatizate C4I & EW & A2/AD bubble, de la Sankt Petersburg, de’a lungul graniței cu Țările Baltice, până în enclava Kaliningrad.

Un sistem S-400 poate urmări și ataca 80 de ținte aeriene care evoluază cu viteze de pâna la 17.000 km/h, de la distanța de 400 km, utilizînd informații radar, dar și de la senzori multispectrali bazați pe sateliți. Rusia dispune în prezent de 20-25 de batalioane cu câte 8 sisteme de lansare x 40 de rachete S-400 ( aproximativ 180 instalații de lansare S-400). Opt batalioane S-400 sunt dispuse în jurul Moscovei și unul se afla în Siria. Rușii mai pot aduce la granița cu Țările Baltice și în Belarus, alte batalioane S-400, mai existând în dotare aproximativ 1.100 de instalații de lansare S-300 ( 130 de batalioane S-300 ), cu rază de acțiune de 200 km, mai vechi decât S-400, dar rezistente la bruiaj, modernizate la standardul PMU-1/2 și ca urmare a dotării cu radarul 96L6E. Un sistem mai perfecționat decât S-400, este S-500 care se află în testare și va începe să doteze armata rusă din 2017.

Datorită echipamentelor de cercetare-bruiaj de tip SIGINT, COMINT, electron-optice și anti-GPS, extrem de eficiente și numeroase ale Rusiei, NATO nu va obține supremația în razboiul radioelectronic (Electronic warfare -EW). Sistemul automatizat rusesc C4I & EW & A2/AD dispus în Siria a împiedicat coaliția anti-Stat Islamic, condusă de SUA să descopere din timp obiectivele rebelilor care urmau a fi atacate de bombardierele rusești. Pentru a fi comunicate de americani via-satelit, rebelilor susținuti de ei. De aceea, în primul val de atac, este de așteptat ca SUA să lovească în proportie de 60-70 % ținte false, de pe teritoriul Rusiei.

Valurile următoare de atac ale aviației SUA urmând să fie asigurate cu bruiaj de avioane EF-18 și de pe navele marinei militare americane, staționate în Marea Baltică. Datorită efectului slab în câștigarea supremației aeriene din primul val, urmatoarele valuri de atac ale NATO vor înregistra pierderi din ce în ce mai grele. Dispozitivul aerian al SUA urmând a fi compus din cel putin 5.000 de avioane și elicoptere apartinând Fortelor aeriene, Marinei și Infanteriei marine, la care se pot alătura 1.500 de aeronave aparținând aliaților din NATO.

Flota navală americană.
Pe lânga trupele de uscat și avioanele de luptă dislocate în Țările Baltice, Polonia si alte state NATO din Europa, cel mai probabil, Pentagonul va trimite în Marea Baltică, ca forță de invazie câteva zeci de grupări navale compuse din opt portavioane, opt portelicoptere, zeci de nave de desant ale Infanteriei Marine, crucișătoare purtătoare de rachete, distrugătoare și submarine de atac. Cărora li se pot alătura două portavioane italiene, unul francez și unul spaniol, împreună cu grupările navale de protecție.

Rusia poate ataca aceste grupări de nave cu rachetele de croazieră Kalibr NK si Kh-101 care au o rază de acțiune de 2.500-4.000 km și elemente de ”invizibilitate” pentru radar, dar zburând cu viteză subsonica ( 800 km/h ), pot fi doborâte pe timpul apropierii finale. În schimb, racheta navă-navă și litoral-nava rusească P-800 Onix este mai greu de neutralizat, întrucât are o viteza de Mach 2.8 ( 3.000 km/h ) la nivelul mării și o rază de acțiune de 300 km. La fel de greu de lovit este și racheta nava-nava P-500 Bazalt care are o viteză de Mach 2.5 și o rază de acțiune de 550 km. Începând din 2017, Rusia va fi înzestrată cu noile rachete 3M22 Zircon specializate anti-portavion, capabile să zboare cu viteză hipersonică, la înalțimi mici.

3M22 Zircon are o viteză de apropiere de Mach 6.2 (6.500 km/h) o rază de acțiune de 400-1.000 km și poate fi lansată de pe nave, submarine și de pe avioane. Pentru această rachetă, începând din 2018, marina militară americană nu are antidot.

Trupele de uscat americane.
Conform evaluărilor americane, tancul rusesc T-80 (existent în număr de 550-3.000 în armata rusă) este net inferior tancurilor M1 A1/2 Abrams americane, Leopard 2 germane, AMX 56 Leclerc franțuzesti si Challenger 2 britanice.

Tancurile T-72B3, trecute prin modernizări succesive ( circa 1.300 în armata rusă) sunt mai performante ca T-80 și puțin inferioare AMX 56 Leclerc și Challenger 2. Tancurile T-90 (550 în armata rusă) sunt egale cu AMX 56 Leclerc si Challenger 2, dar cu puțin inferioare lui M1 A1/2 Abrams și Leopard 2. Mașina de luptă a infanteriei ruse (BMP-3 si BMP-2) este inferioară celei americane M2 Bradley, transportorul amfibiu blindat rusesc BTR-80/82A este inferior lui Patria AMV și sensibil egal cu Stryker (familia Piranha).

Noul tanc T-14 Armata, superior tuturor tancurilor existente a intrat în pre-producția de serie, în 2017 armata rusă urmând să recepționeze primele 100 de tancuri T-14. Comparând tancurile germane Leopard 2, americane M1A2 Abrams, frantuzești AMX 56 Leclerc și britanice Challenger 2, cu T-14 Armata, rezultă un raport de 2,5- 4/1 în favoarea tancului rusesc.

Mașinile de luptă ale infanteriei T-15 și Kurganets-25 sunt cele mai puternice din lume, înregistrând același raport în favoarea lor, în raport cu blindatele occidentale. Producția de serie a T-15 și Kurganets-25 urmând să înceapă în 2017.

Noul transportor amfibiu blindat rusesc VPK-7829 Bumerang depășește sub același raport toți competitorii existenți, producția de serie și livrarea către armata rusă urmând să înceapă în 2017. Așadar din 2018 Rusia va dispune de cele mai performante blindate din lume și acest aspect va schimba radical raportul de forțe într’o viitoare confruntare armată.

În primul și al doilea război din Golf, Pentagonul a demonstrat că o aparare pregătită din timp, ca cea irakiană care dispunea de nenumărate blindate, poate fi străpunsă și învăluită de trupe cu o mare mobilitate și protecție împotriva armelor antitanc, precum blindatele de ultimă generație. Grupările de tancuri americane M1A1 Abrams au cooperat cu cele compuse din mașinile de luptă ale infanteriei M2 Bradley, reușind să avanseze prin luptă 150-250 km/zi, în deșert. Neutralizînd punctele de sprijin ale infanteriei inamice, a grupăriilor de artilerie, a aliniamentelor antitanc și a blindatelor ușoare. În breșele făcute de blindate fiind introduse masiv transportoarele blindate LAV-50 (Piranha) ale Infanteriei Marine americane.

Succesul blindatelor americane n’ar fi fost obținut fără executarea în prealabil de mari operațiuni aeropurtate, efectuate concomitent cu vânătoarea de blindate inamice, dusă cu aviația și elicopterele de atac. Spre deosebire de deșertul irakian, vestul Rusiei este dens populat, pretabil la desfășurarea în mediul rural a numeroase grupuri sau nuclee de rezistență, înarmate cu sisteme sol-aer portabile ( MANPADS ), ceea ce face ca manevra pe verticală, reprezentată de operațiunile aeropurtate să fie puțin probabilă. Armata rusă poate disloca în vestul Rusiei peste 500 de sisteme 9K331M Tor-M1, 9K22 Tunguska și Pantsir-S1compuse din două tunuri cal. 30 mm și opt rampe de rachete dirijate pe fascicol infraroșu (raza de acțiune 12-20 km).

În afara acestora, trupele de uscat din vestul Rusiei dispun de alte cîteva mii de sisteme sol-aer din familia de rachete sol-aer portabile Strela si Igla. Împotriva familiei de rachete sol-aer portabile Strela si Igla, dirijate pe emisia calorică, elicopterele AH-64, AH-1, OH-58 Kiowa, UH-60A ,CH-47 Chinook și avionul cu rotoare mobile V-22 Osprey, utilizează echipamentul de bruiaj AN/ALQ-144/147/157.

Începând din 2015, subunitațile de apărare AA care asigură protecția diviziilor de desant aerian din armata rusă au fost dotate cu rachetele portabile 9K333 Verba. Din 2016 acest sistem a început sa fie introdus masiv și la trupele de uscat. Echipamentele de bruiaj de pe elicopterele americane nu pot ”pacali” senzorul de autoghidare al rachetei Verba care lucrează simultan în trei benzi de frecvență din spectrul vizibil și infraroșu.

Sistemele Verba lucrează cu complexul de cercetare electronică, bruiaj și conducere automatizată Barnaul-T al unităților de desant aerian rusesc. Barnaul-T neutralizează prin bruiaj ochit în frecvență, radarele aeronavelor inamice și folosește generatoare de interferență laser, menite să împiedice dirijarea rachetelor și bombelor laser lansate de aeronavele inamice.”

Sursa: Ziaruldegardă.ro, distanța.ro

Citiți și: ROMÂNIA, O PIEDICĂ PENTRU IEȘIREA RUSIEI LA ADRIATICA ȘI PENTRU UNGARIA ”MARE”

sau: SOROȘ ESTE ACUZAT CĂ URMĂREȘTE PRĂBUȘIREA EURO ȘI GERMANIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Cum ar fi arătat harta României fără 23 august 1944 – un posibil scenariu

S’a discutat mult în ultimul timp despre ce a însemnat pentru noi actul de la 23 august, despre contribuția regelui din acea vreme, despre modul cum au confiscat ulterior comuniștii toate meritele și despre cum nu ne’a venit de nicaieri, niciun ajutor.
S’a discutat mai puțin, sau poate deloc, despre ce ar fi devenit Romania dacă acest act n’ar fi fost înfăptuit sau – și mai rău – daca ar fi eșuat.
Deși nimeni nu poate răspunde cu precizie la o întrebare de genul ”ce ar fi fost dacă”, merită pusă în discuție o variantă de scenariu, bazată pe evenimentele reale, aflate atunci în desfășurare.

La 22 iunie 1941, România condusă de generalul Antonescu intră în război alături de Germania, sperând să refacă graniţele României Mari existente până în anul 1940. Începutul războiului împotriva Uniunii Sovietice a stat sub semnul încrederii într’o victorie apropiată. Antonescu reia pana proclamaţiilor din septembrie 1940 şi ordonă armatei ”Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăşmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabiei şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre”.

Propaganda oficială lansează formula ”Războiului sfânt”, România luptă să’şi redobândească teritoriile răpite de URSS în iunie 1940, dar, în acelaşi timp, contribuie la lichidarea regimului bolşevic al cărui ateism este pus stăruitor în evidenţă.

La întâlnirea de la München, din 12 iunie 1941, cu Hitler, Antonescu pune în discuţie viitoarele frontiere ale României, obiectivul principal al intrării în război: refacerea frontierelor României Mari prin acţiunea militară în Est, printr’una diplomatică în Vest (deşi nu excludea cu desăvârşire şi opţiunea militară şi chiar i’a spus’o lui Hitler:

”O voi lua înapoi – era vorba de Transilvania – şi fără dumneavoastră, căci dacă un popor de 16,5 milioane, ca cel român, nu ar fi în stare să dezrobească 1,5 milioane de fraţi asupriţi de o naţiune mai mică, nu ar merita să trăiască”.

Despre Cadrilater, Antonescu a păstrat discreţie. A vrut însă teritoriul dintre Nistru şi Bug, Transnistria de mai târziu, pentru a recupera masa românească din fosta republică sovietică moldovenească şi pentru a dobândi marele port al Odesei.

”Dar, odată curăţat acest spaţiu de jidovi şi ruşi, va începe o acţiune diplomatică pentru recâştigarea Ardealului pierdut.”

Deşi Antonescu nu s’a alăturat forţelor germane, italiene şi ungare care au atacat Iugoslavia în aprilie 1941, a plănuit să aibă până la urmă Banatul sârbesc, reamintindu’şi de promisiunile Antantei făcute în 1916 lui I.C. Brătianu în privinţa întregului Banat.

Eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, în perioada 22-26 iulie 1941, s’a făcut prin eforturile deosebite ale trupelor române cu un preţ ridicat de sânge: 25 de mii de morţi, răniţi şi prizonieri. Trecerea Nistrului, adică depăşirea vechii frontiere româno-sovietice şi continuarea operaţiunilor militare în adâncimea teritoriului sovietic, s’a făcut ”din mers” la ordinul generalului Antonescu, fără să ceară socoteală nimănui. Decizia a scindat opinia publică românească, fiind criticată de liderii PNŢ şi PNL, Iuliu Maniu şi, respectiv, Dinu Brătianu.

Ea a întâmpinat rezistenţă şi în rândurile forţelor armate române. 23 de generali, în frunte cu şeful Statului Major General, s’au opus deciziei de continuare a participării Armatei române dincolo de Nistru şi au fost daţi afară din armată de către Antonescu.

La fel, trecerea Transnistriei sub autoritatea românească – în urma acordului româno-german, semnat la Tighina în 30 august 1941 – ne’a expus la critici internaţionale, prin acuzaţia că am ocupat teritorii străine şi le’am administrat cu drept de cuceritor. Ar fi totuşi de subliniat că Antonescu a văzut în deţinerea acestui guvernământ o monedă de schimb pentru redobândirea Transilvaniei de Nord, pierdută prin Dictatul de la Viena: el voia ca la sfârşitul războiului să’i dea lui Hitler Transnistria şi să primească înapoi Transilvania. Problema este că acest schimb nu se putea face decât dacă războiul era câştigat de Germania.

După înfrângerea catastrofală a trupelor germane în faţa oraşului Stalingrad, unde şi românii au suferit pierderi imense – 158.854 militari morţi şi răniţi – Antonescu s’a convins că Hitler nu mai câştigă războiul. Preocuparea cea mai importantă a sa a devenit protejarea României împotriva unei invazii a Armatei Roşii.

Antonescu a participat activ, alături de trupele germane, pe teritoriul Rusiei, furnizând oameni şi materiale necesare continuării războiului. În acelaşi timp, a făcut demersuri, împreună cu opoziţia democrată condusă de Iuliu Maniu, pentru încheierea unei păci cu statele beligerante occidentale, evitându’se, în prima fază, tratative şi acorduri cu sovieticii.

Mihai Antonescu s’a angajat într’o activitate febrilă de sondare a anglo-americanilor trimiţând şi emisari în capitalele vestice ale ţărilor neutre. Tot Mihai Antonescu a încercat să’l convingă pe Mussolini să ia iniţiativa constituirii unui ”bloc de state latin” care să decidă împreună ieşirea din Axă. La sfârşitul lui februarie 1944 plecase la Cairo un emisar al Opoziţiei, dar cu binecuvântarea lui Antonescu, prinţul Barbu Ştirbey. El urma să poarte negocieri cu reprezentanţii Marii Britanii, SUA şi URSS în vederea încheierii armistiţiului.

La Conferinţa miniştrilor Afacerilor Externe ai URSS, SUA şi al Marii Britanii din 19-30 octombrie 1943, de la Moscova, s’a stabilit ca ”guvernele celor trei mari puteri să se informeze imediat reciproc în cazul oricărei încercări sau propuneri de pace ce ar primi din partea guvernului, grupurilor independente sau a altor personalităţi ale unei ţări cu care una dintre părţi se află în război”.

Aşadar, toată zbaterea lui Maniu sau a lui Mihai Antonescu de a negocia în secret numai cu occidentalii a fost ridicolă şi inutilă pentru ei.

În lipsă de progrese în discuţii şi după debarcarea din Normandia (6 iunie 1944), închiderea practică a canalului de negocieri de la Cairo a deplasat centrul de greutate al negocierilor de armistiţiu la Stockholm. Aici s’au desfăşurat discuţii cu ambasadoarea sovietică, Alexandra Kollonta, precum şi cu consilierul ei, Vladimir Simionov, atât din partea guvernului prin ministrul României din Suedia, Frederic Nanu, cât şi din partea Opoziţiei, prin consilierul de legaţie, George I. Duca. Contactele cu F. Nanu fuseseră stabilite din iniţiativa sovieticilor care, cu prilejul înmânării condiţiilor de armistiţiu, subliniaseră pretenţia de a negocia cu generalul Antonescu.

Ceea ce pare surprinzător este că, până la 23 august 1944, Moscova şi’a manifestat constant preferinţa pentru mareşalul Antonescu ca partener de armistiţiu, acceptându’i trei cereri:

1. perioada de 15 zile pentru a reglementa raporturile cu Germania;

2. existenţa unei zone neocupate de trupele sovietice pe teritoriul României, unde să se afle reşedinţa guvernului;

3. moderaţia în stabilirea cuantumului despăgubirilor de război.

Antonescu ezita să încheie acest ademenitor ”pact cu diavolul”, deşi era convins că ”războiul nu poate fi câştigat în ultimă instanţă, pe plan militar, ci trebuie sfârşit printr’un compromis politic”.

În primăvara anului 1944, trupele sovietice au ajuns la Nistru, iar în luna aprilie au intrat în nordul Moldovei, oprindu’se pe aliniamentul Chişinău-Iaşi.

Faţă de dezastrul ce ameninţa România, grupările politice care se opuneau războiului şi regimului Antonescu au început să acţioneze. Ofensiva Armatei Roşii a făcut ca forţele politice democratice să accepte colaborarea cu Partidul Comunist, inclusiv cu scopul de a’şi asigura un canal de comunicaţii directe şi favorabile cu URSS.

La 20 iunie 1944 s’a constituit Blocul Naţional Democrat, expresie a conlucrării PNŢ, PNL, PSD şi PCR în vederea înlăturării regimului antonescian şi a desprinderii României de Germania.

În zorii zilei de 20 august 1944, două grupuri armate sovietice şi’au început atacurile prin baraje de artilerie copleşitoare, urmate de înaintarea unui mare număr de blindate şi infanterie, susţinute de avioane de asalt care zburau la 15-20 m înălţime. În faţa lor, lucrările de întărire a trupelor române au fost în parte părăsite fără lupte (diviziile 4, 5, şi 21), unele chiar înainte de atac. Comandantul Armatei a 4-a Române a ordonat retragerea generală, ceea ce a declanşat fenomenul de retragere şi debandadă.

Astfel, chiar în prima zi, penetrările ruseşti ajunseră pînă la 20 km adâncime. Antonescu s’a deplasat urgent pe linia frontului, derutat de lipsa de reacţie a trupelor germano-române, încercînd să oprească retragerea, ordonând replierea rapidă a trupelor româneşti în spatele liniei fortificate Focşani-Nămoloasa. Mareşalul Antonescu s’a întors de pe frontul din Moldova în ziua de 22 august, ora 18, convins că situaţia era pierdută.

Între timp, sosise de la Stockholm la Ministerul de Externe Român o telegramă prin care se anunţa că sovieticii acceptau propunerile româneşti de armistiţiu. Însă Grigore Niculescu Buzeşti, care lucra la cifrul ministerului, în loc să o predea guvernului căruia îi era adresată a predat’o regelui, din anturajul căruia făcea parte. Regele, la rândul lui, nu’i comunică nimic lui Maniu şi Brătianu, care reprezentau segmente importante ale opiniei publice româneşti, ci pune la cale arestarea lui Antonescu, pe motivul că refuza să încheie armistiţiu. Pentru aceasta, mareşalul trebuia adus la Palatul Regal.

Eşecurile armistiţiului din 12 septembrie 1944

1. De ce condiţiile ”mai bune” pe care le’ar fi obţinut mareşalul Antonescu nu valorau nimic:

”Ion Antonescu era convins că, cu cât ruşii promit mai mult, cu atât sunt mai hotărâţi să nu respecte nimic”, Gheorghe Barbul în Memorialul Antonescu. Al treilea om al Axei, Bucureşti, 2001 (pp. 271-279), apud Mareşalul Antonescu la Judecata Istoriei, coordonator: Gheorghe Buzatu, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p. 241

2. De ce mareşalul Antonescu nu ar fi încheiat armistiţiul în ziua de 23 august 1944:

”Mareşalul Ion Antonescu a sosit la Palat cu oarecare întârziere […] Toţi erau convinşi că Mareşalul se prezentase să dezbată problema negocierii armistiţiului cu Marii Aliaţi. Dar, între timp, Mareşalul îşi modificase radical atitudinea: de unde cu câteva ceasuri mai devreme îi declarase lui Gh. I. Brătianu că accepta să trateze cu Naţiunile Unite, acum – după ce cabinetul său hotărâse la Snagov continuarea războiului alături de Hitler şi după ce, până la ora 15, istoricul nu’i putuse înmâna, aşa cum singur îi promisese, o «scrisoare de garanţie» a liderilor ţărănist şi liberal care’şi exprimau acordul pentru negocieri – el a revenit la convingerea că România trebuia să lupte mai departe în tabăra Axei. De aceea, Mareşalul n’a mai luat în seamă sugestia Regelui de a negocia neîntârziat armistiţiul. […]”, Gheorghe Buzatu şi Stela Cheptea, ”Şi a fost 23 August…”, în Mareşalul Antonescu la Judecata Istoriei, coordonator: Gheorghe Buzatu, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p.272

3. De ce condiţiile armistiţiului au fost mai prejos de cele negociate:

”Legaţiile noastre de la Madrid şi Stockholm au încercat să obţină ameliorarea condiţiilor armistiţiului. Cele negociate la Cairo nu au fost, din nefericire, respectate la elaborarea Acordului de armistiţiu de la Moscova, din 12 septembrie 1944”, M. S. Regele Mihai, Mesajul radiofonic din 23 August 1993 de la Versoix, apud ”În slujba voastră în toate timpurile”. Mesaje şi convorbiri radiofonice ale M.S. Regele Mihai I al României (1989-2010), Radio România, 2011, p.11

”Chestiunea este dacă acest text (Convenţia de armistiţiu – n.n.) se datorează vreunei întârzieri din România. Nu se datorează, pentru bunul motiv că după 22 iunie, la 24 august Uniunea Sovietică ne’a asigurat, în scris şi în mod formal, că va respecta toate cele 6 puncte din condiţiunile de armistiţiu. Nimeni nu este vinovat că condiţiunile de armistiţiu au fost înrăutăţite. Niciodată nu ni s’au nerecunoscut condiţiunile din aprilie. Niciodată nu ni s’a dat ultimatum, dacă nu facem ceva, le retrag. Aliaţii nu au retras condiţiunile. Aşa încât poziţiunea juridică cu care ne’am prezentat la Moscova nu era slăbită de faptul că nu am făcut nimic în aprilie şi mai. La 24 august Uniunea Sovietică ne declară că semnează armistiţiul, pe baza celor şase puncte. Va să zică, d-ta (lui Lucreţiu Pătrăşcanu – n.n.), când ai mers la Moscova, cunoşteai aceste chestiuni. Desigur că nu puteai face altceva şi nu dă răspunderea pe alţii. Răspunderea este a Aliaţilor, fiindcă nu şi’au ţinut cuvântul. Nu se poate concepe să fie cineva aşa vinovat decât Aliaţii. […]”, Grigore Niculescu-Buzeşti, în şedinţa Consiliului de Miniştri C. Sănătescu din 15 septembrie, apud ”Stenogramele Şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Constantin Sănătescu” (ed: Marcel-Dumitru Ciucă, Ed. Saeculum, 2011), VOL. I, p.96

4. Un reproş privind confuzia negocierilor de armistiţiu:

”Vina principală a Mareşalului este aceea că a permis opoziţiei să discute cu Occidentul posibilitatea armistiţiului. Acest lucru a slăbit poziţia guvernului pentru tratative serioase, dând adversarilor iluzia scoaterii din război a României în condiţiuni mai avantajoase pentru ei. Unde s’a pomenit ca opoziţia să trateze direct un armistiţiu? Acest lucru i’a slăbit poziţia Mareşalului şi faţă de ruşi. La început ruşii nu au vrut să discute ieşirea noastră din război decât cu Mareşalul Antonescu, apoi, când au fost puşi la curent cu negocierile Occidentului cu opoziţia, au stat în expectativă, pentru a vedea ce reuşesc aliaţii lor. Atât pe ruşi cât şi pe anglo-americani aceste bâjbâieli i’au îndreptat către intransigenţă. Chiar în ultimul moment ruşii au fost dispuşi să discute cu Mareşalul ieşirea noastră din război, dar a intervenit trădarea (sic!)! […]”, Ion Pantazi, fiul generalului Constantin Pantazi, ”internat din ordinul comuniştilor în gulag”, în discuţia de la închisoarea din Baia Sprie cu un alt deţinut – Puiu Caleia, în Ion Pantazi, Am trecut prin iad, Sibiu, Ed. Constant, 1992, pp.113-115, apud Mareşalul Antonescu la Judecata Istoriei, coordonator: Gheorghe Buzatu, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p.399

Ce spune Mircea Ionniţiu, secretarul Regelui Mihai:

”În primăvara anului 1944, mareşalul Antonescu permisese plecarea din ţară a emisarilor opoziţiei pentru a lua legătura cu reprezentanţii autorizaţi ai guvernelor aliate. Pentru a nu pune pe Maniu în situaţia gravă de a fi acuzat că pactizează cu inamicul, generalul Maitland Wilson, comandantul suprem al regiunii Orientului Mijlociu, a ţinut să adreseze toate comunicările pe care le trimitea şefului Partidului Naţional-Ţărănesc şi ”conducătorului”. […] Pe de altă parte, îndemnurile aliate de încetare a ostilităţilor ajungeau în mâna lui Antonescu, aliaţii fiind convinşi că el, care avea frânele puterii în mână, era capabil să aibă mai mult succes în a face o ruptură cu Germania. În primăvara anului 1944, Maniu şi deci şi Antonescu fuseseră informaţi că singura cale prin care se transmite punctul de vedere al Aliaţilor este Comisiunea Aliată din Cairo. Orice sondaje în alte centre sau pe alte căi nu aveau sancţiunea oficială. Această măsură a fost luată pentru a menţine un singur canal de comunicaţii, eliminînd orice alte iniţiative care cauzaseră suficiente încurcături şi confuzii”, Amintiri şi reflecţiuni, Ed. Enciclopedică, 1993.

Situația gravă de la 20 august 1944

Armatele sovietice au spart frontul românesc pe linia Iași-Chișinău, iar comandamentul german și’a retras grosul forțelor alăturate armatei române, rămasă astfel singură. Rușii înaintau în mare viteză.


La întâlnirea ce avusese loc in ziua de 6 august 1944 între Antonescu și Hitler, acesta n’a putut promite nimic, nici în ce privește posibilitatea aducerii de întăriri pe front, nici cu privire la propriile sale planuri, capabile să încurajeze comandamentul român.
Refugiații din zona frontului soseau în jurul Bucureștilor (evitau orașul, fiind bormbardat), fără să găsească nici adăpost, nici alimente. Cu privire la starea de spirt a populației din spatele frontului, nu se poate spune decât un singur cuvânt: disperare.

Ion Antonescu a sosit la Palat în ziua de 23 august 1944, ora 16.05 . Audienţa s’a desfăşurat într’o clădire anexă, aflată în curtea din spate, pe locul unde astăzi se găseşte Sala Palatului. Au participat regele, Ion Antonescu şi generalul Sănătescu. În camera din dreapta se găseau: generalul Aldea, Niculescu-Buzeşti, Stircea – mareşalul Palatului – Mircea Ioniţiu, secretarul particular al regelului – colonelul Emilian Ionescu, pe un culoar din spate maiorul Anton Dumitescu şi cu trei plutonieri (Bîla, Rusu şi Cojocaru).

Reconstituirea exactă a dialogului dintre rege şi Antonescu în ultima lor întîlnire (orele 1615 – 1658) nu este posibilă. Substanţa a fost, însă, următoarea: Antonescu era, în principiu, de acord cu semnarea armistiţiului, dar numai după ce ar fi ajuns la o înţelegere cu germanii, până atunci luptele aveau să continue şi el lua în considerare aliniamentele succesive de rezistenţă, dacă linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila-Galaţi (160 km, cu 1600 de cazemate din beton) s’ar prăbuşi.

Credem că ceea ce a contat în decizia regelui Mihai de a’l aresta a fost informaţia dată de mareşal că în aceeaşi după-amiază aşteaptă răspunsul lui Hitler la cererea transmisă prin Claudiu, ministrul german de la Bucureşti, de a ieşi din război. Răspunsul urma să vină la ora 1730, or acest interval putea să însemne mobilizarea forţelor militare germane pentru contracararea oricărei tentative a României de a se rupe din alianţa cu Germania. Era normal – iar evenimentele i’au dat dreptate regelui, să’şi dea seama că răspunsul lui Hitler nu putea fi unul generos, înţelegător şi conciliant.

Este o clipă de panică, poate îndreptăţită, a suveranului, care iese din încăpere şi, într’o stare de emoţie maximă, se sfătuieşte cu membrii camarilei sale, aflaţi într’o cameră alăturată, din Palat.

La un semn al colonelului Emilian Ionescu, echipa de trei subofiţeri condusă de maiorul Dumitrecu a pătruns în sala de audienţă, avînd armele în mînă şi îndreptate spre mareşal. Ion Antonescu a rămas surprins de apariţia echipei şi, vociferând, se adresează lui Sănătescu spunându’i:

”Bine, Sănătescu, ce înseamnă aceasta? Intru ca un om paşnic şi sunt tratat ca un criminal?”

Sănătescu, care întotdeauna s’a manifestat contra arestării lui Ion Antonescu, era dezorientat. A urmat scena cu gestul nervos al mareşalului de a duce mîna la buzunar să’şi scoată batista, prinderea lui de braţ de către maiorul Dumitrescu şi reacţia violentă a lui Ion Antonescu.

Amănuntul nu ar fi avut vreo importanţă dacă nu ar fi creat un moment de cumpănă prin intervenţia lui Sănătescu în favoarea arestatului, ordonându’i maiorului Dumitrescu:

”Ia mâna de pe domnul mareşal!”

Antonescu putea profita de acest moment pentru a părăsi încăperea şi Palatul, însă colonelul Emilian Ionescu şi’a păstrat sîngele rece şi a ordonat:

”Maior Dumitrescu, executarea!”

Arestaţi, Ion şi Mihai Antonescu – aflat în Palat – au fost duşi sub escortă şi închişi în seif. Era ora 17.05.

Imediat după arestarea mareşalului şi a lui Mihai Antonescu (urmate de aceea a unui şir lung de colaboratori apropiaţi, chemaţi la Palat şi arestaţi imediat), regele a constituit un guvern de militari prezidat de generalul Constantin Sănătescu şi în care liderii celor patru partide din BND – Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu – intrau ca miniştri de stat fără portofoliu, reprezentantul PCR deţinând titlul provizoriu şi portofoliul Justiţiei, pentru a asigura rapida eliberare din închisori şi lagăre a deţinuţilor comunişti.

Ceea ce s’a numit mulţi ani ”insurecţia armată” sau ”revoluţia de eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă” a fost, în realitate, un puci, o lovitură militară precedată de o lovitură de palat.

În seara zilei de 23 august, la orele 22, postul de radio naţional a difuzat Proclamaţia regelui adresată naţiunii în care se afirma:

”România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Statele Unite şi Marea Britanie.”

Era un mare neadevăr, deoarece ceea ce i se oferise României era doar capitularea necondiţionată, iar armistiţiul menit să reglementeze acest act nu fusese convenit şi nu exista un document de drept internaţional. România depunea armele, punându’se la dispoziţia Uniunii Sovietice, ceea ce echivalează cu abandonarea statului în mâinile învingătorului, prin cedarea totală a dreptului de suveranitate.

Operațiunea Iași-Chișinău, cunoscută în literatura de specialitate și ca Bătălia pentru România, se referă la luptele din răsăritul României dintre Armata Roșie și aliații germano-români de la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1944. Obiectivul ofensivei sovietice a Fronturilor al 2-lea și al 3-lea Ucrainean era distrugerea Grupului de Armate Sud (în cadrul căruia luptau forțe germane și române) și să ocupe România. Operațiunea s’a încheiat cu pierderi de ambele părți, modificarea liniei frontului, coroborată cu ieșirea României din război (23 august 1944) de partea Axei și trecerea ulterioră de partea Aliaților.

În 1944, Wehrmachtul a fost împins înapoi de’a lungul întregului front. Până în luna mai, Heeresgruppe Südukraine (Grupul de armate Ucraina de sud) a fost împins până pe frontiera României interbelice și a reușit să stabilească o linie defensivă pe Nistru, care nu s’a dovedit rezistentă, fiind străpunsă în două locuri de capetele de pod ale Armatei Roșii. Din iunie 1944, în acest sector de front s’a reinstaurat calmul, iar trupele Axei au avut răgaz să’și consolideze pozițiile.

Dacă, până în iunie, Heeresgruppe Südukraine fusese una dintre cele mai puternice formații germane, din punct de vedere al blindatelor, în scurt timp situația s’a schimbat, cele mai multe tancuri fiind mutate în sectoarele de centru și de nord ale frontului de est, pentru a opri înaintarea Armatei Roșii în țările baltice, Belarus, Ucraina de nord și Polonia. În ajunul declanșării ofensivei sovietice, singura forță blindată rămasă pe front era Divizia I română de blindate și diviziile germane Panzer a 10-a și a 13-a.

Eșecul serviciilor de informații

Măsurile sovietice de camuflare a atacului au funcționat perfect, iar comandantul german, general-colonelul Friessner, declara la 18 august 1944, cu doar o zi mai înainte de declașarea ofensivei, că nu se aștepta la niciun atac și că, dacă totuși ar fi fost o ofensivă, ar fi fost una de proporții reduse.

Planul sovietic

Planul STAVKA pentru bătălie se baza pe o manevră de dublă învăluire a celor două fronturi ucrainene, al II-lea și al III-lea.

Frontul al II-lea Ucrainean trebuia să străpungă frontul la nord de Iași și să cucerească podurile de pe Prut pentru a bloca retragerea trupelor germane. Apoi trebuia introdusă în luptă Armata a 6-a de tancuri, pentru a cuceri podurile de pe Siret și așa-zisa Poartă a Focșanilor, o linie fortificată dintre Siret și Dunăre.

Frontul al III-lea ucrainean urma să atace din zona capului de pod de peste Nistru lângă Tiraspol, după care să’și îndrepte formațiile mobile spre nord-vest pentru joncțiunea cu Frontul al II-lea. Acțiunea era menită să ducă la încercuirea trupelor Axei în regiunea Chișinăului. După încheierea cu succes a încercuirii, Armata a 6-a de tancuri și Corpul Mecanizat de Gardă urmau să lanseze un atac spre București, câmpurile petrolifere și rafinăriile de pe Valea Prahovei.

Desfășurarea luptelor

Frontul al II-lea cât și al III-lea au reușit dubla învăluire a Armatei a 6-a germană și o parte a Armatei a 8-a. Linia defensivă germano-română s’a prăbușit la două zile de la începutul ofensivei, lovitura mobilă sovietică principală fiind dată de Corpul al 6-lea de Gardă Mecanizat. Ruptura inițială a liniei frontului în sectorul Armatei a 6-a a avut o adâncime de 40 km, în dimineața zilei de 21 august fiind distrusă toată rețeaua de aprovizionare din spatele frontului germano-român.
Până la 23 august, Divizia Panzer nr. 13 încetase să mai existe ca forță coerentă de luptă, iar Armata a 6-a fusese încercuită pe o adâncime de 100 km. Grupul mobil al Armatei Roșii a reușit să taie retragerea formațiunilor germane care doreau să ajungă în Ungaria. Germanii din mai multe pungi împresurate au încercat să rupă încercuirea, dar au reușit să scape de capturare numai grupuri mici.

Efectivele implicate în luptă

Densitatea pe kilometru de front a sovieticilor:
infanterie – 230 până la 248
tunuri și mortiere – 4,5 până la 7,7
tancuri și tunuri de asalt – 18
Raportul de forțe:
infanterie – 1:3
artilerie – 1:7
tancuri și tunuri de asalt – 1:11.2

Luptele germano-române

După ce la București, regele Mihai l’a îndepărtat de la putere și arestat pe mareșalul Ion Antonescu, trupele germane au intervenit, însă au fost împiedicate de riposta armatei române, precum și de atacurile sovieticilor pe front. Soldații germani care apărau câmpurile petrolifere de la Ploiești și rafinăriile prahovene au fost alungați de armata română, iar în momentul în care au încercat să se retragă în Ungaria au suferit pierderi grele.

Prezumtivul colaps al armatei române

S’a spus adesea că prăbușirea rapidă și totală a liniilor germane ar fi fost cauzată de trădarea românilor. Un studiu sovietic al operațiunilor de luptă indică că o asemenea prezumție este eronată. Trupele române au rezistat atacurilor sovietice în multe cazuri, dar echipamentul antitanc depășit, artileria și armamentul antiaerian nu le’a permis să respingă toate atacurile. Divizia I blindată a rezistat cu dârzenie, fiind însă nevoită să lupte în defensivă, datorită superiorității ca număr a blindatelor sovietice și a lipsei sprijinului infanteriei (complet decimată în sectorul de luptă în care acționa divizia blindată română). În prima zi de luptă, divizia I blindată română a pierdut jumătate din tancurile de care dispunea, deși numărul tancurilor sovietice distruse a fost de două ori mai mare decât pierderile proprii (printre ele numărându’se și tancuri grele Iosif Stalin). Lovitura de stat care a dus la încetarea unilaterală a luptelor din partea armatei române s’a petrecut în condițiile în care armatele sovietice pătrunseseră adânc în România, iar Armata a 6-a fusese împresurată.

Urmări

Trupele germane au suferit pierderi foarte mari – cel puțin 200.000 de oameni, în timp ce sovieticii au pierdut forte puțini soldați într’o ofensivă de asemenea amploare. Amenințarea înaintării sovietice spre Iugoslavia a determinat Germania să’și retragă armatele din Grecia și Iugoslavia, pentru a le salva de primejdia unei încercuiri de proporții.

La nivel politic, ofensiva a precipitat acțiunea regelui Mihai de înlăturare de la putere a mareșalului Antonescu și de scoatere a țării din Axă. Aproape imediat după momentul 23 august 1944, între români și foștii aliați germani și unguri a izbucnit războiul pentru eliberarea teritoriului cedat Ungariei după Dictatul de la Viena din 1940.

Pierderi pentru sovietici

Soldați: 13.197 morți și dispăruți, 53.933 răniți.

Materiale: 75 tancuri și tunuri autopropulsate, 108 tunuri și mortiere, 111 avioane

Germanii

Soldați: cel puțin 200.000 morți și dispăruți, precum și un număr necunoscut de răniți

Materiale: 83 tancuri și tunuri autopropulsate, 3.500 tunuri, 3.300 diferite vehicule, 330 avioane

Românii

Soldați: 8.305 morți, 24.989 răniți, 153.883 dispăruți sau prizonieri

Prezenţa Armatei Sovietice pe teritoriul României, ca şi recunoaşterea de către Churchill şi Roosevelt a unei zone de influenţă a URSS la hotarele ei vestice, au plasat România sub apăsătoarea tutelă a Moscovei. Desprinderea de Germania, realizată prin actul de la 23 august 1944, a fost urmată imediat de începutul stalinizării României, de data aceasta în orbita Kremlinului. România a fost ocupată, după evenimentele din luna august 1944, de Armata Roşie, care a devenit garantul transformării ţării într’un satelit sovietic.

Pentru a ocupa întreaga Românie şi a trata cu aceasta de pe poziţii de forţă, guvernul sovietic tergiversa cât mai mult posibil încheierea armistiţiului cu ţara noastră.

Convenţia de armistiţiu s’a semnat abia la 12-13 septembrie 1944, la Moscova, depăşind cadrul unui simplu armistiţiu, fiind de fapt un veritabil dictat, un instrument în mâna URSS pentru a’şi impune voinţa în România şi faţă de care Marea Britanie şi SUA nu au schiţat nici un gest de dezaprobare.

România era considerată un stat învins şi nu unul care a ieşit din război graţie efortului propriu, nefiindu’i recunoscut statutul de cobeligerant, ceea ce va influenţa negativ dezvoltarea ulterioară a ţării, punându’şi amprenta inclusiv asupra prevederilor Tratatului de pace de la Paris, semnat în anul 1947, unde învingătorii au hotărât frontierele, geografia noului stat român, cu Transilvania, dar fără Basarabia şi nordul Bucovinei.

Cum ar fi tratat sovieticii România, ca ocupanți, fără a se petrece actul de la 23 august?

Sovieticii ar fi ocupat Romania rapid cu forta armelor, cu pierderi grele atat în rândul militarilor noștri, cât și în populația civilă. Administrația românească ar fi fost desființată în întreaga țară, asa cum s’a procedat în Germania sau Ungaria. S’ar fi instalat o administrație militară sovietica provizorie.
Este sigur că pe ruși i’ar fi preocupat redesenarea hărții României. În primul rand, și’ar fi amintit de visul lui Lenin despre un stat moldovenesc de la Carpați, până dincolo de Nistru, al cărui cap de pod îl și înființase la Balta și Tiraspol.

Cine citește memoriile doctorului C. Argetoianu, rămâne impresionat de fervoarea cu care, în 1917 – 1918, oamenii lui Lenin trimiteau ”revoluționari” dincoace de Prut, anume ca să destabilizeze situația în România. N’ar fi pierdut Stalin ocazia stralucită să înfăptuiască visul lui Lenin, înființând o Republică Moldovenească între Carpați, Dunăre și chiar dincolo de Nistru.

Dar Transilvania?

Niciodată, în timpul razboiului, dar și după aceea, Stalin nu s’a referit la restituirea Nordului Transilvaniei către România. Referindu’se la dictatul de la Viena, spunea că:

”Transilvania, sau cea mai mare parte din ea, va reveni României.”

După ce acest teritoriu a fost recucerit prin efort comun românesc și rusesc, Stalin n’a autorizat instalarea administrației române în Ardealul de Nord. A instalat acolo administrația militară sovietică – așa cum ar fi fost soarta întregii țări, dacă nu reușea actul de la 23 august. Ardealul de Nord a fost restituit României la câteva zile după ce regele a acceptat guvenul Petru Groza, dorit de sovietici. A fost un gest simbolic, moneda de schimb a lui Stalin.

Firește, se pune problema: ce s’ar fi întâmplat cu Ardealul, dacă România nu capitula.

Rușii ar fi fost în dilemă: de o parte, nu’l puteau lăsa Ungariei, nerecunoscând dictatul de la Viena, pe de altă parte nici țara unui dușman – România – n’o puteau reîntregi.
Soluția, încadrată perfect în spiritul perfid stalinist, ar fi fost o Republică Transilvania. Nu putem judeca astăzi dacă aceasta ar fi fost sovietică, populară sau socialistă. Dar asta n’are importanță. Important este ca n’ar fi fost românească.

Dobrogea și Banatul
Ocupând România, rușii ar fi ajuns la Dunăre, moment în care bulgarii, pentru a evita distrugerea, ar fi făcut ei un fel ”23 august” al lor. Pe fondul înfrățirii celor două popoare slave, chiar rușii și’ar fi amintit despre planurile bulgarilor eșuate din timpul primului război mondial: Dobrogea, toată.
În plus, ajungând la granița Iugoslaviei, n’ar fi pierdut ocazia sa îmbuneze spiritul revolutionar-independent al lui Tito, oferindu’i Banatul. Nu suntem siguri că Tito ar fi primit, dar nici exclus nu este.

Ce mai ramânea?

Mai ramânea o Republica România, situată de la Carpați la Dunare și de la Milcov la Porțile de Fier, ceea ce vedeți pe hartă cu verde – Oltenia și cu verde deschis – Muntenia.

Republică populară, socialistă sau sovietică, nu mai contează. E tot una.
Contează însă – foarte mult – că toate acestea se puteau întâmpla, daca nu se încerca actul de la 23 august, sau dacă, încercându’se nu reușea. Acest risc și l’a asumat atunci tânărul rege.

Acest aspect este uitat permanent de anti-monarhiștii care mânjesc prin răutate și nerecunoștință nu persoana regelui, ci o întreagă perioadă din istoria modernă a României.

Sursa: ziare.com, ziarulfaclia.ro, tudorvisanmiu.wordpress.com

Citiți și: CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ATROCITĂȚILE EVREILOR ÎMPOTRIVA NEAMULUI RUMÎNESC, UN VERITABIL GENOCID

Cerem despăgubiri de 200 (douã sute) miliarde euro, și considerăm necesară recunoașterea de către actualii reprezentanți ai comunității internaționale a evreilor ca alături de atrocitățile împotriva evreilor, evreii înșiși să’și însușească în solidar faptele înaintașilor lor din perioada bolșevică, inclusiv de pe timpul celui de’al doilea război mondial, și în anii de conducere comunistă a Rumîniei postbelice.

Revoluţia bolşevică din Rusia au făcut’o evreii. Componența la vîrf a instituțiilor bolșevice ale Rusiei sovietice era garnisită 86% din evrei.

Astfel că la:

– Consiliul Comisarilor erau 17 evrei, din 22 membri (77%),
– Comisariatul Războiului 33 evrei, din 43 membri (77%),
– Afaceri Străine 13 evrei, din 16 membri (81%),
– Justiţie 20 evrei, din 21 membri (95%),
– Instrucţie Publică 6 evrei, din 6 membri (100%),
– Muncă 7 evrei, din 8 membri (87%),
– Ministerul Provinciilor 21 evrei, din 23 membri (91%),
– Presă 4 evrei, din 4 membri (100%),
– în misiunile Crucii Roşii, de fapt misiunea propagandei în ţările străine 8 evrei, din 8 membri (100%).

Total 129 evrei adică 86%, din 151 de conducători ai Rusiei bolşevice.

Pe 12 aprilie 1919, M. Cohan scria în ziarul Le Comuniste, din Harkov:

”Putem fără ezitare să afirmăm că Marea Revoluţie Rusă a fost înfăptuită de mîinile evreieşti… Noi am fost şi numai noi cei ce am condus Proletariatul Rus spre aurora internaţională şi chiar astăzi Cauza bolşevismului stă în mîinile noastre tari… Simbolul iudaismului, steaua cu cinci raze, este acum adoptată de bolşevism… şi în acest semn va fi exterminată burghezimea.”

Politica exterminării totale a clasei conducătoare a început în Rusia, cu Revoluţia din 1917, iar în Rumînia a avut loc între 1940-1964 (cu întrerupere între 1941-1944).

În 1918 poporul rumîn şi’a reîntregit ţara, constituindu’şi statul naţional unitar rumîn.

Dar acum, împotriva acestui ideal sfînt, împlinit, al tuturor rumînilor, de a trăi într’o singură ţară, a început terorismul în Rumînia, prin evreul Max Goldştein, care a pus o bombă în Parlamentul Rumîniei, atentat soldat cu morţi şi răniţi.

În 1921 în Rumînia s’a înfiinţat Partidul Comunist din Rumînia, numit şi Partidul Comunist Rumîn. Acesta a acţionat împotriva integrităţii teritoriale a Rumîniei, dintr’un motiv cît se poate de clar, pentru că Rumînia se opunea cu succes avansării bolşevismului pe teritoriul său.

Bolşevicii avuseseră un deosebit succes în Germania. În Ungaria, în 1919, preiau puterea. Guvernul Sovietelor din Ungaria a fost răsturnat de armata rumînă, în 1919, care, după ce a intrat în Budapesta, s’a retras, revenind în interiorul graniţelor Rumîniei.

Comuniştii din Rumînia hotărăsc să împartă Ungariei, Bulgariei şi Rusiei Sovietice, o mare parte din Rumînia, încît Rumînia să nu mai poată despărţi Uniunea Sovietică de Ungaria şi nici de Bulgaria.

În felul acesta Uniunea Sovietică ar fi urmat să debordeze în Balcani, Mediterana şi în întreaga Europă Occidentală. Acest plan de expansiune teritorială imperială a Rusiei bolşevice a fost dejucat de Rumînia în toţi anii de după Revoluţia din 1917, pînă spre sfîrşitul celui de al doilea război mondial.

În 1939 şi 1940, Partidul Comunist din Rumînia continuă să susţină cu fermitate desfiinţarea Rumîniei ”imperialiste”, prin dislocarea din trupul ei a Basarabiei, Bucovinei, Dobrogei, Transilvaniei şi a Banatului.

În 1940, conform Pactului Ribbentrop-Molotov, URSS anexează partea de răsărit a Rumîniei (Basarabia, Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei). Cei ce au hotărît şi au executat genocidul (holocaustul) împotriva rumînilor de aici, au fost evreii, ca voinţă politică decizională comunistă.

Genocidul a fost îndreptat atît împotriva clasei conducătoare, cît şi a poporului de rînd, fiind vorba şi de o epurare etnică, de aducere în locul rumînilor, a unor cetăţeni sovietici, din alte părţi ale URSS.

Ca să nu existe nici o îndoială şi nici o posibilitate de sustragere a evreilor comunişti, ca făptuitori ai holocaustului împotriva rumînilor, iată’i, în 1940, pe fiecare după numele său.

Tabelul nr. 1 cu membri Partidului Comunist din Rumînia, basarabeni şi bucovineni, recomandaţi de CC al PCR pentru a li se acorda calitatea de membri ai Partidului Comunist al bolşevicilor din toată Rusia:

1. Bruhis (Kofman) Srul Pinhusovici
2. Faierştein Raia
3. Kofman Iakov
4. Djureak Dmitri Mihailovici (Vladimirovici)
5. Morgherştern Izrail Markovici
6. Zighelbaun Srul
7. Burlacenko Serghei Danilvici
8 . Luca Leaslo
9. Korotkov Iuri Aleksandrovici
1o. Scvorţov Mihail Iakovlevici: Leibovici Srul Abramovici
11. Oighenştein Lev Nikolaevici
12. Goldforb Abram Isaakovici
13. Petrov Piotr Ivanovici (Guzun)
14. Roitman Fanea Isaakovna
15. Tarandaş Malea
16. Korotkova Natalia Isaakovna
17. Satovskaia Roza
18. Rabinovici Fanea Iakovlevna
19. Revici Iakov Moiseevici
20. Visecauţan Polea Efimovna
21. Budeştskaia Ester
22. Cioklo Mordko
23. Kolpakci Iakov Aronovici
24. Şteinberg Froim
25. Boguslavskaia Polea Iakovlevna
26. Romanenko Nikolai Nikolaevici
27. Pastir Zasea Leibov
28. Gudis Lev Smulevici
29. Rabinovici Şoil Oiezerovici
30. Orlih Mark Semionovici
31. Boguslavski Iakov Tovici
32. Zighelbaum Abram
33. Voloh Abram
34. Limon Srul Greşovici
35. Grinman Isaak Iosifovici
36. Bujor Iosif Aronovici
37. Weisman Sara Iosifovna (Seindel).

Tabelul nr. 2 cu membri Partidului Comunist din Rumînia, basarabeni şi bucovineni, a căror apartenenţă de partid este necesar să fie înregistrată la locul actual de muncă.

Judeţul Chişinău:

1. Şafran Raisa Semionovna
2. Leib Nahman (Noiman Leibovici)
3. Diner Eti Iakovlevna
4. Protodiakonov Vsevolod Mihailovici
5. Malerp Maria Kisilevna
6. Voinberg Niuka Markovici
7. Şor Lev Ilici
8. Zaru Ivan Ilici
9. Oirik Avram Moiseevici
10. Derevicii Ippolit Gheorghevici
11. Şandrovskaia Ita Beniaminovna
12. Goldfarb Zeilik Borisovici
13. Kuperman Isaak Moiseevici
14. Şvarţman
15. Konstantinov Konstantin Stepanovici
16. Glikman Gitlea
17. Sinitivker Fritz
18. Grinberg Ida Izrailevna
19. Şehter Roza Borisovna
20. Zislis Vonver Lvovici
21. Izu Fruhtman
22. Lupan Andrei Pavlovici
23. Bravar Liuba S.
24. Şvetskaia
25. Makler Ciaka Isakovna
26. Avramescu Ida
27. Hresonskaia Etea Iosifovna
28. Rubinştein Aleksander
29. Geboveţer Riva Simonovna
30. Gofman Mordko Iakovlevici
31. Silvestrov Ivan Antonovici
32. Kemelmaher Bliuma Naumovna
33. Goldştein Iosif Pinkusovici
34. Gherenburg Roza 35. Ihilovici Maier
36. Sikorski Gheorghi
37. Iancu Janetta
38. Tukerman Mark Borisovici
39 Tudoraki Lena Aronovna.

Judeţul Soroca:

40. Cemortanu Matvei Grigorevici
41. Şoimu Ivan Samuilovici
42. Kolokolnikov Evgheni
43. Pavlov Mihail
44. Guţul Constantin
45. Leahovski Mihail
46. Guţu Pavel
47. Gruzin Aleksandr
48. Zaidman Leib
49. Zelţer Rahil Ihilovna
50. Golovatii Ivan
51. Gherşman Srul Beirelovici
52. Dolear Malea Ihilovna
53. Akkerman Leib Iankelevici
54. Harmi Eva Iankelevna
55. Şoimu Samuil
56. Livşitz Haim
57. Klimov Ivan Ivanovici
58. Mer Leib
59. Doktorovici Anna (Enea)
60. Abramovici Abram
61. Cehover (Tarasov) Oba Rahimilovici.

Judeţul Bălţi:

62.Reidenboim Rahil Isaakovna
63. Masisi Moisei Iosifovici
64. Erji Leibil Nahmanovici
65. Voitman Berko Iakovlevici
66. Reidel Rahil
67. Palaria Riva Davidovna
68. Rab Eva Isaakovna
69. Rab Ivan
70. Oighenştein Niunea Iakovlevna
71. Goldman Bela Abramovna
72. Goldman (Baciu) Ida Mironovna
73. Iampolski Buka
74. Oighenştein Mihail
75. Kotlear Lev.

Judeţul Bender:

76. Şimkov Ivan Fiodorovici
77. Sisimov Mendel 78. Revenealî Serghei
79. Reddenboim Smil 80. Dikler Ester
81. Dvoiritz Aron Matveevici.

Judeţul Orhei:

82. Ciornaia Nataşa (Burlacenko).
83. Krasnopolski Monea Iakovlevici
84. Malcik Riva Favelevna
85. Averbuh Jena Livovna
86. Vainştoc Nuhin Rubinovici
87. Munder Lev Abramovici
88. Kojuşneanu Abram Iakovlevici.

Judeţul Hotin:

89. Kuşnir Semion Ilici
90. Kovalciuk Vasili Mihailovici
91. Botoşanski Avram Iţkovici.

Judeţul Ismail:

92. Gherşkovici Silea
93. Gherşcovici Jenea (după soţ Georgescu)
94. Şabin Anrei.

Judeţul Cernăuţi:

95. Finkel Evghenia (Vais Anna)
96. Kurţman Mozes
97. Vittner Eva
98. Vittner Norbert Leonovici
99. Kraizler Naftalii Uşerovici
100. Şlomiuc Reia Aronovna
101. Gheigher Artur Irevici
102. Gadiak Anton Iakovlevici
103. Rainer Racella Natalovna
104. Magkovski Vasilii Onufrievici
105. Srefiuk Evghen-Lev.

Tabelul nr. 3 cu membri Partidului Comunist din Rumînia care trebuie să fie lăsaţi cu dreptul de membri ai partidelor comuniste frăţeşti şi să fie obţinute informaţii suplimentare despre activitatea lor în Partidul Comunist din Rumînia.

Oraşul Chişinău:

1. Spektor Ester Peisovna
2. Berştein Simha Pinkusovici
3. Gherştein Haim Srulevici
4. Mirza Evghenia Borisovna
5. Feldman Riva Isakovna
6. Şteiberg Etea
7. Goldberg Iosif Davidovici
8. Bubis Isaak Markovici
9. Bubis Isaak Markovici
10. Şmulevici Liza Aronovna
11. Beloterkovici V.S.
12.Torban Iosif Iakovlevici
13. Grekov Stepan Danilovici
14. Kaşelnik Ivan Ivanovici
15. Lazar Izabela Iosiifovna
16. Vinberg Isaak Leizerovici
17. Barenboim Ioşe Iankelevici
18. Bukur Ghenea Miniminovna
19. Ohştat Ghenea
20. Blekher Lev Meerovici
21. Reider Moisei Lvovici
22. Şprinţen Fanea Lipovna
23. Rubinştein Berta Vladimirovna
24. Lifşitz Efimovici
25. Ghilman Froim Moiseevici
26. Bleher Iakov Moiseevici
27. Solomovici Fanea
28. Vasilenko Vladiimir Sergheevici
29. Nisenblat Vitea Naumovna
30. Abraham Sonea Grigorevna
31. Kaufman Fanea Isidorovna.

Oraşul şi judeţul Soroca:

32. Oleinik Maxim Stepanovici
33.Timofei Grigorii Mihailovici
34. Melişen Ivan Nicolaevici
35. Navroţkaia Anna Panteleevna
36. Navroţki Mihail Iosifovici
37. Mişişin Alexander Antonovici
38. Navroţki Andrei Iosifovici
39. Navroţki Piotr Filippovici
40. Meşişen Vladimir Mihailovici
41. Meşişen Nikolai Grigorevici
42. Kordebanovski Frantz Iosifovici
43. Boiko Ivan Makarovici
44. Mocindcea Vasilii Markovici
45. Reşednik Dionisii Ignat
46. Boredeniuk Mihail Vasilevici
47. Bihovski Vasilii Abramovici
48. Takii Diordii Fiodorovici
49. Tokmeak Ivan Vasilevici
50. Şaragov Semen Fiodorovici
51. Weisberg Isaak
52. Oleinik Petr Feodoseevici
53. Kolesnik Afanasii Ivanovici
54. Ghebedniuk Timofei Fiodorovici
55. Morgun Pantelei Fedotovici
56. Tismineţki Buzea
57. Şarogradski David Şeşomov
58. Goldenberg Abram
59. Buhman Lazar Abramovici
60. Ciumak Mihail
61. Roitman Iakov
62. Stolear Hana Srulevna
63. Cerkbz Vsevolod Arkadievici
64. Goldştern Şişmon
65. Dumbravă Anatolii
66. Bilkis Ilia Isaakovici
67. Şteinbuk Smil
68. Faierştein Iancu Aronovici
69. Goreşnik Iţik Meerovici
70. Şulman Froiim
71. Magazinik Riva Leibovna
72. Magazinik Gherş Leibovici
73. Milman Moişe
74. Makogon Sonea
75. Kotler Hanakii Iankelevici
76. Kotlear Mendeii Iankelevici
77. Kotlear Şmerl Iţkovici
78. Palii Vasilii
79. Balan Isake
80. Ghilas Haralambie
81. Stariş Silvestr
82. Gogu Profirii
83. Kofteneak Vladimir
84. Deaur Dimitri
85. Harkovei Afanasii
86. Lefter Dionisii
87. Tihoţki Valentin
88. Kolker Boruh
89. Kravţov Ivan
90. Naumov Alexei
91. Gherşenzon Sulea Moiseevici
92. Trahtman Idel
93. Pastuşenko Grigorii
94. Derkauţan Aizik
95. Şehtman Ţalik
96. Gluhovski Petr
97. Karpiş Ivan
98. Lisov Ivan Antonovici
99. Soltuz Nikolai
100. Gologorski David
101. Kriger Ianik
102. Davidovici Lubov
103. Pînzaru Ivan
104. Pînzaru Pavel Vasilevici
105. Kazak Demian Stepanovici
106. Tivnik
107. Tomak Gheorghii Pavlovici
108. Iasinski Vasilii Ivanovici
109. Kalmaţui Ştefan
110. Kozman Timku
111. Haralamb Buhor
112. Ciporneak Vanea
113. Ciporneak Haralamb
114. Zelţer Zolea
115. Postolake Vasilii
116. Bezbeda
117. Maceak Ivan
118. Eriomenko Grigorii Fiodorovici
119. Şveţ Dmitrii Mihailovici
120. Poliţiuk Şişma
121. Strahov Kalinik
122. Samanaki Alexandr Ivanovici
123. Ciobanu Marcu
124. Guţu Dimitrii
125. Kvatkovski
126. Ştrahman Sunea
127. Bruma Semion
128. Halkin Sima
129. Buris Sima
130. Nedelea Ambrozis
131. Şmunis Iţik
132. Revuleţ Grigorii
133. Spivak Şlik
134. Ţentis Pavel
135. Drobnika Fedor
136. Savka Efim Dmitrevici
137. Kaplan Mioka
138. Hoiut Iosif
139. Sosna Haim
140. Kaplan Avoris
141. Ţîmbaliuk Kuzma
142. Ciumak Semion.

Judeţul Orhei:

143. Sakara Evghenia Vasilevna
144. Brizma Cearma Aronovna
145. Şnir Ghenea Livovna
146. Lener Frima Iakovlevna
147. Lefter Roza Avseevna
148. Lerner Opşip Kipelovici
149. Şaparina Pelagheia Isakovna
150. Zamislovskaia Peloaghelia Moiseevna
151. Şapoşnik Izrail Rubinovici
152. Lerner Venea Markovna
153. Rakul Constantin Gheorghievici
154. Tartovski Solomon Moiseevici
155. Ghelman Riva Haskova
156. Rezingof Sara Haimovna
157. Dizingof Naum Haimovici
158. Malis Motel Abramovici
159. Cebotari Peisih Haimovici
160. Grivokopatel Haim Iosifovici
161. Vaiser Haia Iosifovna
162. Moitlis Moisei Şumovici
163. Ciobotaru Sara Iosifovna
164. Iaruga Isaak Abramovici
165. Goldman Polina Pavlovna
166. Goldman Isaak Pavlovici
167. Fişman Rahil Davidovna
168. Fişman Estera Davidovna
169. Gerş Dafa Davidovna
170. Daici Ghitlea Şlemovna
171. Brezman Ecaterina Aronovna
172. Popusku Mira Mendelevna
173. Berekovici Adela Isaakovna
174. Jesan Vasilii Ivanovici
175. Zisler Iankel Ţalikovici
176. Şmukler Leib Borisovici
177. Kogan Beleamia Moiseevici
178. Tarlev Hana Ioaakovna
179. Ghinzburg Lipa Tudicovici
180. Averbuh Basea Livovna.

Judeţul Bender:

181. Erţberg Amika
182. Burlak Fiodor
183. Slipakov Nikolai
184. Tabanov Elifer
185. Gabdzea Feodosii
186. Bazarov Dmitrii
187. Taran Iakov
188. Kovtunenko Ivan
189. Bicikov Victor
190. Bicikov Boris
191. Zavada Victor
192. Grinberg Hava
193. Kofman Zelma
194. Kofman Fanea
195. Mozeş Evghenii
196. Sisman Frida
197. Goldştein Iakov Şmulevici
198. Haikim Idel Gherşkovici
199. Zelter Zaiveid Leibovici
200.Roşko Rahman Davidovici
201. Kîsa Hristofor Ivanovici
202. Kelmenciuk Zinovii Ivanovici
203. Borisova Zinaida Ivanovna
204. Şlapakov Nikolai Abramovici
205. Pronoza Evghenii Ilici
206. Brodskaia Dora Zaharovna
207. Koroli Boris Iakovlevici
208. Brodskaia Janna Zaharovna
209. Leah Ivan Zaharovici
210. Dmitrieva Şeifa Iosifovna
211. Prokopet Moisei Iosifovici.

Judeţul Bălţi:

212. Kolker Moisei Mihailovici
213. Birinboim Zolea Nutoviei
214. Barenboi Abram
215. Lerner Lona Idelovna
216. Rabenko Alexandr Israilevici
217. Rapaport Beeno Boris
218. Kuşnir Semion Aronovici
219. Goldiş Abram Isaakovici
220. Garber Sioma Ovşi Iankelevici
221. Weisman Toivi Şaevici
222. Rozenblat Moişe Lipov
223. Roll Valter Livovici
224. Kuşnir Haia Eftimovna
225. Brinboim Monea Nutuvici
226. Kaţ Oscar Gerş-Berovici
227. Kevilevin Ihil Moşkovici
228. Kiseleva Şeiva Zisileva
229. Bujor Tatiana Iakovlevna
230. Ghelman-Vaitraub Fanea Pinkrovna
231. Roizman Nlemi Borisovna
232. Harak Polea Zelmovna
233. Grinberg Mişa
234. Ghelman Ivţe Iţkovici
235. Şerman Moişe Beilovici
236. Fux Naftul Abramovici
237. Rîlskii Grigorii Afanas
238. Haot Niusin Gherşovicii
239. Jukovskii Boris Iosifovici
240. Ţuprik Aizea Davidovici
241. Rudima Anton Gheorghevici
242. Kleiman Moise Isaakovici
243. Pogorelovskii Mihail Samuilovici
244. Babineţki Ivan Pavlov
245. Zernovoi Ivan Ivanovici
246. Reaboi Andrei Anufrievici
247. Stratiiciuk Iakov Stepan
248. Gomeniuc Ivan Eliseevici
249. Grinberg Haia Solomonovna
250. Grinberg Fira Izrailevna
251. Leabis Tatiana Isidorovna
252. Vikinskii Fiodor Ivanovici
253. Gavriliuk Petr Petrovici
254. Golik Ivan Andronovici
255. Glinberg Moise Grigorevici.

Tabelul nr. 4 cu membri Partidului Comunist din Rumînia, basarabeni şi bucovineni, sosiţi în URSS, în calitate de emigranţi politici (foşti voluntari ai Armatei Republicane în Spania ş.a.), pe care CC al PCR îi recomandă pentru a fi transferaţi în Partidul Comunist al bolşevicilor din toată Rusia:

1. Tismeneţki Leon Moiseevici
2. Telmer Elias
3. Kleiman Moisei Solomonovici
4. Vihrev Abram Naumovici.

Din partea de răsărit a Rumîniei, armata rumînă se retrăsese fără luptă, deci nu existau nici un fel de consecinţe dureroase pricinuite rumînilor sau evreilor de aici, datorită încleştărilor armate.

Şi cu toate acestea, în 1940, împotriva armatei rumîne în retragere, evrei înarmaţi au umilit şi au lichidat, prin împuşcare, ofiţeri şi soldaţi rumîni.

Armata rumînă primise ordin să nu răspundă la provocări.

Este evident că aceşti evrei se coalizaseră, cu arma în mână, cu armata de invazie a URSS, împotriva propriei ţări, Rumînia, încadrîndu’se astfel în programul şi activitatea comuniştilor evrei de pînă acum, împotriva statului rumîn.

Singurul rumîn care a fost în fruntea Partidului Comunist, pînă după al doilea război mondial, a fost îndepărtat din funcţie în 1924, pentru că începuse să regrete şi să nu mai accepte aceste programe de desfiinţare a Rumîniei.

Asupra familiilor de rumîni care se refugiau din calea ocupantului rus, evreii s’au dedat la jafuri şi omoruri.

Din Basarabia, Ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei, trenurile morţii pornesc spre Siberia, începînd cu anul 1940 şi din 1944, pînă în anii de după 1950. Morţi pe drum, în vagoane de vite, din lipsă de aer şi apă.

Moartea seceră în lagărele de exterminare. Adevărate stafii, schelete umane. Sute de mii de civili rumîni.

Puținii supravieţuitori au avut parte numai de persecuţii, pînă la moarte. Toate acestea în răsăritul Rumîniei căzut sub ocupaţia bolşevică.

Dar în România (între graniţele Rumîniei de azi), ce s’a întîmplat între 1944 – 1964?

În 1948 comuniştii preluaseră întreaga putere politică în Rumînia. Are loc lichidarea totală a clasei conducătoare din Rumînia, a tuturor elitelor şi a multor altor rumîni, din poporul de rînd.

În întreaga Rumînie, din 1921 pînă în timpul celui de al doilea război mondial, erau aproximativ 1000 (o mie) de comunişti, în mare majoritate alogeni, conducerea aparţinînd evreilor.

Din 1948 pînă în 1964, în Rumînia au fost întemniţaţi peste două milioane de rumîni şi peste două sute de mii au fost lichidaţi în puşcării şi lagăre.

Singura forţă politică decizională, în Rumînia, o formau comuniştii. Secretariatul Comitetului Central al Partidului Comunist Rumîn din anul 1948: Gheorghe Gheorghiu-Dej – Secretar general, Ana Pauker- Secretar, evreică, Vasile Luca- Secretar, evreu, Teohari Georgescu- Secretar, evreu, Lothar Rădăceanu- Secretar, evreu.

Se impune precizarea că ministrul de interne al noii orînduiri comuniste din Rumînia a fost tot evreu, Teohari Georgescu. Si alţii, şefi ai securităţii. În acest context se poate înţelege mai bine, de ce colonelul Alexandru Nicolski, evreu, este exemplul tipic de ofiţer de securitate vinovat de genocid împotriva rumînilor.

Apare un fenomen demn de reţinut. În viaţa publică, evreii din Comitetul Central al Partidului Comunist Rumîn, după preluarea puterii, (a se vedea, spre exemplu, anul 1948), apar cu nume rumîneşti – cu o excepţie, sau două.

Evreii comunişti din 1940 au numele lor evreiesc.

Fenomenul rumînizării numelor, după război şi în timpul comunismului, se răspîndeşte şi în rîndul altor categorii de evrei, încît, în aparenţă, după nume, o parte din evrei au dispărut.

Nu înseamnă că nu au mai existat şi evrei cu nume evreieşti. N’au avut nici un fel de dificultăţi pentru afirmare socială, politică, profesională, nici unii, nici alţii.

Dimpotrivă, evreilor, majorităţii zdrobitoare, li s’a asigurat, în viaţa Rumîniei, locuri de şefi.

Dăm în continuare o listă de evrei care au format conducerea Rumîniei în primii ani de domnie a comunismului, datele fiind extrase din The Plot Against the Church, de Maurice Pinay, de la p.73-77 (Cf. Traian Golea, Cum se regizează condamnarea unui popor, Romanian Historical Studies, 1996, ed. II, p. 7-9).

Evrei în Guvernul Rumîniei:

1. Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn , Ministru de Externe şi agenta nr.1 a Moscovei la Bucureşti.
2. Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului de Externe.
3. Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al Comitetului Central.
4. Teohari Georgescu, alias Burah Tescovich, Ministru de Interne.
5. Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar General al Adunării Naţionale, realul conducător al Adunării.
6. Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru.
7. Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn, originar din Galaţi, Ministru al Minelor şi membru al Comitetului Central.
8. Moises Haupt, general, comandant militar al Capitalei.
9. Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii, originar din Brăila.
10. Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil.
11. William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra Spionajului.
12. Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei.
13. Alexander Moghioroş, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria.
14. Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor.
15. Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurei pentru presă.
16. Colonel Holban, alias Moscovich, şef al Securităţii pe Bucureşti.
17. George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne.
18. Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe.
19. Gheorghe Apostol, alias Gerschwin, preşedinte al Sindicatului Muncitoresc.
20. Stupineanu, alias Stappnau, şef al Spionajului Economic.
21. Emmerick Stoffel, evreu din Ungaria, ambasador al Rumîniei în Elveţia.
22. Harry Fainaru, alias Hersch Feiner, şef de legaţie în Ambasada din Statele Unite.
23. Ida Szillagy, evreică, prietenă a Anei Pauker. Reala conducătoare a Ambasadei din Londra.
24. N. Lăzărescu, alias Burach Lazarovich, însărcinat de afaceri a Rumîniei la Paris.

25. Simon Oieru, alias Schaeffer, subsecretar de stat.
26. Aurel Baranga, alias Ariel Leibovich, inspector general în Departamentul Artelor.
27. Liuba Chişinevschi, alias Liuba Broitman, preşedintă a Femeilor Rumîne Antifasciste.
28. Lew Zeiger, evreu, director general în Ministerul Economiei.
29. Doctor Zeider, jurisconsult al Ministerului de Externe.
30. Marcel Breslaşu, alias Mark Breslau, director general al Departamentului Artelor.
31. Silviu Brucan, alias Bruekker, redactor şef al Scînteii, conducea întreaga campanie care viza dezamăgirea poporului în ce privea domnia comunismului.

În acelaşi timp conducea şi înscenata campanie antisemită din Rumînia.

32. Samoila, alias Samuel Rubenstein, director guvernator al Scînteii.
33. Horea Liman, alias Lehman, redactor secund al Scînteii.
34. Inginerul Schnapp, evreu, director guvernator al ziarului Rumînia Liberă.
35. Jehan Mihai, alias Jakob Michael, şef al industriei cinematografice rumîne.
36. Alexandru Graur, alias Alter Brauer, director general al Societăţii Radiofonice Rumîne.
37. Mihai Roller, evreu, necunoscut înainte de venirea sa în Rumînia, din Uniunea Sovietică, Preşedinte al Academiei Rumîne, autorul istoriei falsificate a Rumînilor.
38. Profesorul Weigel, tiranul Universităţii din Bucureşti. Conducea operaţia de epurare a studenţilor anti comunişti.
39. Profesorul Lewin Bercovich, un alt tiran al Universităţii din Bucureşti, care controla corpul profesoral, venit din Rusia.
40. Silviu Iosifescu, alias Samson Iosifovich, cel care i’a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri, Vlahuţă, de conţinutul care nu se armoniza cu comunismul.
41. Joan Vinter, alias Jakob Winter, al doilea critic literar marxist al Rumîniei.
42. Trei predecesori secretari generali ai Ligii Generale a Muncii au fost evrei, Alexander Sencovich, Misha Levin şi Sam Asriel (Șerban).

Extremiştii de stînga şi atrocităţile comise nu pot scăpa de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii.

Considerăm că poporului rumîn trebuie să i se ofere din partea organismelor internaţionale evreieşti, din partea evreilor de pretutindeni şi din partea statului Israel, pentru Holocaustul săvîrşit de evreii comunişti împotriva rumînilor, suma de 200 (două sute) miliarde euro.

Matatias Carp, evreu din Rumînia, în Cartea Neagră, Bucureşti, 1946, vol. 1, p. 48, scrie ”presupunînd sau pretextînd injurii sau ofense ce s’ar fi adus acestei armate de către evrei, cu prilejul retragerii din teritoriile cedate în 1940, Armata Rumînă, recucerind aceste teritorii în 1941…”

Deci, după Matatias Carp, evreii, în 1940, nu s’au manifestat în nici un fel împotriva militarilor rumîni (presupunînd sau pretextînd injurii sau ofense ce s’ar fi adus…).

În 1944, deşi armata rumînă încetase orice luptă cu URSS, rumînii fiind angajaţi în bătălii împotriva Armatei germane, sovieticii deportează în URSS pe cei 180 000 de militari rumîni, de pe linia frontului.

Aceştia nu mai trăseseră nici un foc de armă împotriva militarilor sovietici. Nu erau prizonieri în urma unor lupte.

Foarte mulţi îşi dorm somnul de veci în pămîntul lagărelor de exterminare. Teroarea comunistă cuprinde întreaga Rumînie. Evreii comunişti preiau, progresiv, puterea sub protecţia Armatei URSS, încît în 1948 sînt stăpînii absoluţi ai Rumîniei.

Nimeni nu îndrăznea să aibă o altă părere despre holocaustul (genocidul) împotriva rumînilor, din 1940 şi din prima jumătate a anului 1941, din teritoriile rumîneşti anexate de URSS şi din anii de după război, din Rumînia cu graniţele de azi, fără riscul de a fi condamnat la puşcărie pe viaţă, sau lichidat.

Apar documente contrafăcute, mărturii şi declaraţii sub şantaj, ameninţări şi tortură.

Istoricul american Nicholas M. Nagy–Talavera, evreu născut în Rumînia, în The Green Shirts and the Others, Hoover Institutions Press, Standfort, California, 1970, p. 305, în ediţia în limba engleză, din Rumînia, din 2001, p.427 şi în ediţia în limba rumînă, din Rumînia, cu titlul Fascismul în Ungaria şi Rumînia (Subtitlul din engleză, Fascism in Hungary and Romania, devine titlu), din 1996, la p. 414, scrie:

”Ruşii au cerut cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord. Ultimatumul a fost lapidar şi lipsit de orice echivoc. În haosul în care a urmat, generat de o retragere rumînească dezordonată, s’au petrecut multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întîmple.

Populaţia evreiască şi cea ucrainiană, în entuziasmul generat de plecarea autorităţilor rumîne, care făcuseră din această provincie, cea mai prost administrată parte a ţării, i’au tratat pe rumînii în retragere într’un fel care avea să’i coste scump un an mai tîrziu.”

Trecuse un sfert de secol între lucrarea lui Matatias Carp şi cea a lui Nagy – Talavera. Erau alte vremuri. Nagy-Talavera n’a mai avut curajul, ca predecesorul său, să nege atrocităţile săvîrşite de evrei în 1940.

Deci ”s’au petrecut multe lucruri ce n’ar fi trebuit să se întîmple. Populaţia evreiască şi ucrainiană… i’a tratat pe rumînii aflaţi în retragere într’un mod care avea să’i coste scump un an mai tîrziu.”

Este evident, în citatul de mai sus este vorba de fapte cutremurătoare, săvîrşite de evrei împotriva rumînilor, în 1940, altfel autorul nu le’ar fi considerat drept cauză a ceea ce a urmat mai tîrziu, în 1941. De asemenea recunoaşte că s’a acţionat atît asupra armatei rumîne, cât şi asupra rumînilor civili.

Din text mai reiese că de vină este populaţia evreiască, nu numai evreii comunişti. Numai că şi Nagy -Talavera face tot ce poate, ca aceste doar cîteva rînduri despre genocidul evreilor (holocaustul), din 1940, împotriva rumînilor, să se piardă în sutele de pagini ale lucrării.

Şi neprecizînd ”lucrurile ce n’ar fi trebuit să se întîmple”, cititorul trece şi peste aceste doar cîteva cuvinte, ca şi cum evreii n’ar fi de vină de crime la adresa umanităţii.

Că este aşa şi nu altfel, reiese fără echivoc, chiar din titlul capitolului în care chiar şi cititorul versat descoperă cu greu aceste cîteva rînduri:

”The Legion against Carolist Romania” – Legiunea împotriva Rumîniei carliste.

Cu alte cuvinte, legionarii împotriva Rumîniei carliste. Numai că citatul pe care l’am reprodus înseamnă Evreii împotriva Rumîniei – o adevărată ”carte neagră” a genocidului evreiesc împotriva românilor.

Dacă în prima parte a acestui material destinat mass-mediei, am evitat să reproducem unele documente, pentru a nu aduce la lumina zilei rănile adînci, deschise în fiinţa poporului rumîn, totuşi ne vedem siliţi să reţinem cîteva.

Toate se găsesc în arhiva Ministerului Apărării Naţionale şi în unele cărţi de specialitate.

Spre exemplu, vezi Alex.- Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii, RAO International Publishing Company, 1998:

”La Chişinău, 400-500 evrei comunişti constituiţi în bandă, înarmaţi unii cu puşti şi revolvere, iar alţii cu pietre şi bastoane, au cerut directorului Ioneţ, medicul spitalului de copii, ca imediat clădirea acestuia să fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele, l’au împuşcat, după care au năvălit în spital, devastîndu’l complet, iar pe copiii aflaţi internaţi, omorîndu’i şi aruncîndu’i afară pe geamuri.”

”Populaţia evreiască de pretutindeni a avut o atitudine ostilă şi de sfidare, batjocorind pe funcţionari, asasinînd pe unii dintre ei, furând tezaurul instituţiilor statului, etc.”

”În judeţul Cetatea Albă bande comuniste evreieşti au schingiuit preoţi, le’au ars bărbile cu ţigări, au devastat bisericile.”

”Populaţia şi în special evreii s’au înarmat cu armament luat de la unităţile noastre. Evreii din Basarabia continuau să atace fracţiuni izolate, la adăpostul trupelor ruseşti.”

”Populaţia evreiască a ajutat la dezarmare.”

”Exodul populaţiei rumîne constituie o dramă de nedescris. Locuitorii evrei organizează pretutindeni–pînă şi în Galaţi – o adevărată rebeliune cu jafuri şi omoruri.”

”Ciocniri între trupele rumîne şi populaţia evreiască ce voia să sechestreze trenurile de evacuare au avut loc şi la Ungheni, soldate cu morţi şi răniţi.”

”La îndemnul trupelor sovietice, unii militari minoritari din cadrul Armatei a 4-a şi a 3-a rumîne au dezertat cu armamentul şi muniţia din dotare. Ulterior aceştia au fost organizaţi în bande înarmate şi au acţionat împotriva fostelor unităţi.”

La 6 iulie 1940, pierderile Armatei rumîne (primise ordin, pentru a evita războiul, să nu răspundă la provocări) au fost următoarele: ucişi, răniţi, daţi dispăruţi – 356 cadre şi 42.876 soldaţi şi gradaţi.

”La Bolgrad, comuniştii circulau pe străzi avînd ca semn distinctiv steaua evreiască cu 6 colţuri şi o panglică roşie.”

”Evreii din Chişinău au arborat drapele roşii, manifestînd pe stradă şi barînd străzile spre gară pentru a nu permite retragerea funcţionarilor rumîni; au ocupat de asemenea localurile instituţiilor, comisarii Pascal Nicolae, Mateescu Constantin, Severin şi Stol au fost executaţi de evrei în stradă.”

”În toate satele s’au arborat steaguri roşii şi în special evreii…”

Documentaţia e bogată, dar într’un articol de presă, puţine documente pot fi reproduse. Unele, care evidenţiază sadismul evreilor, din timpul rebeliunii iudaice din 1940, împotriva rumînilor, au fost evitate, dar niciodată nu e prea tîrziu. Cuvintele lui Nicolae Iorga sunt edificatoare în sensul acesta:

”Se adună şi cresc văzînd cu ochii documentele şi materialele, acte oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi’au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul rumînilor, au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale cărei valuri de ură s’au deslănţuit ca sub o comandă nevăzută (s.n.).

De ce atîta ură?
Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi toleranţa noastră?

Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răsbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins tîrguri, oraşe şi sate (s.n.). Fraţii noştri îşi părăsesc copii bolnavi, părinţi bătrîni, averi agonisite cu trudă.

În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvînt bun, măcar de o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un cuvînt înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi primit cu recunoştinţă. Li s’au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoare, destui dintre ei şi’au dat sufletul. Li s’au smuls hainele şi li s’au furat ce aveau cu dînşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic (s.n.).

Rumînimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii care se lăuda pînă mai ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire.” (”De ce atîta ură?”, în Neamul Rumînesc, din 6 iulie 1940).

Pînă şi avocaţii evrei, chemaţi prin profesie să apere pe cei nedreptăţiţi, au participat la genocidul împotriva rumînilor, au fost lideri de grup de evrei criminali, au întocmit liste pentru asasinate:

”În Soroca bande de comunişti evrei conduse de avocatul Michael Flexer după ce au ocupat clădirea primăriei şi a poliţiei au asasinat în faţa statuii generalului Poetaş pe comisarul Murafa şi ajutorul său Eustaţiu Gabriel.”

”În Chişinău listele de execuţii au fost întocmite de intelectuali comunişti evrei, avocatul Carol Steinberbg, avocata Etea Dinar şi dr. Derevich.”

”Astăzi a fost ultima zi a evacuării şi a fost hotărîtă zi de doliu naţional. Evreii şi comuniştii s’au purtat oribil. Asasinatele şi molestările…”

Cititorul însuşi poate completa lista cu ororile săvîrşite de evrei. Aşa, din Paul Goma, Săptămîna Roşie, 28 iunie – 3 iulie 1940, sau Basarabia si evreii, Editura Vremea XXI, 2004:

”Nu puţini erau înarmaţi si agitau liste negre, ameninţînd pedepsirea celor figurînd acolo.”

La Cernăuţi:

”Evreii l’au împuşcat pe preotul bisericii catolice, pe cîţiva gardieni. Evreii tineri (15 – 16 ani) au dezarmat soldaţi, i’au pus să se dezbrace, apoi i’au înjunghiat cu propriile baionete.”

”Imediat după plecarea soldaţilor rumîni, evreii, în număr de cîteva zeci de mii, în afară de faptul că au comis tot felul de delicte, au deschis porţile închisorilor, înarmînd pe deţinuţi, au început cu furie să masacreze pe rumînii aflaţi pe străzi, au jefuit băncile, casele particulare, au incendiat bisericile și palatele.”

”Iată nume de evrei din Cernăuţi, căpetenii ai bandelor de evrei asasini, din timpul genocidului antirumînesc: Marek Ficher, Filip Beer, Max Weissman, Bruell, dr. Zuflucht, dr. Kehr, dr. Saşa Pimensohn.

Sau de tineri evrei asasini: Aufleger Feibis, Fisher, Abacumov, Eisinger, Sigi Bainer (Sigismund Brainer, sau Bayner, Beiner – îl găsim apoi, în regimul comunist, la Cluj, la securitate, adevărat torţionar, locţiitor al şefului serviciului anchete la Direcţia Regională a Securităţii).

Şi în Cernăuţi, evreii preiau puterea lucală: Salo Brül – comisar, Glaubah – primar, Hitzig – ajutor de primar, Meer (Beer) – prefect. Deci se cunosc şefii progromului antirumînesc, prin asasinate la faţa locului şi prin încărcarea trenurilor de vite, cu rumîni, spre Siberia.

La fel s’a întîmplat şi în alte localităţi. La Chişinău, avocatul Steinberg – conducătorul sovietului comunal. La Chilia Nouă, dr. Robinovici, medic primar al oraşului, şeful comitetului local. La Soroca, Leizer Ghinsberg – conducătorul acţiunii teroriste.

Lista poate continua cu alţi evrei, cu sutele de evrei din conducerea comunistă, factori politici, de decizie, împreună responsabili de genocidul împotriva românilor.

”Înşişi copiii evrei, dintre care unii chiar străjeri, aşteptau în gări trenurile refugiaţilor, pentru a’i înjura şi a le arunca cu pietre şi orice obiecte care cădeau la îndemînă, creînd o impresie oribilă.”

”Preotul Bujakovski din Tighina a fost împuşcat de teroriştii evrei.”

Spre o documentare mai largă, cititorul poate apela şi la Gheorghe Buzatu, „Aşa a început holocaustul împotriva Rumînilor”, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1995:

”Incidentele, mai ales cu populaţia evreiască, au avut loc pretutindeni. Din această cauză evacuările în multe locuri au fost imposibile. S’au împuşcat funcţionari, s’au atacat chiar unităţi militare.”

Cititorul, dacă doreşte, are la dispoziţie o carte alcătuită doar din documente (128 la număr), reproduse după originalele din arhive – Locotenent – colonel Alesandru Duţu, dr. Constantin Botoran, Situaţia evreilor din Rumînia,1939–1941, Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Rumînească, Bucureşti, 2003 (Carte interzisă şi trimisă la topit):

”În toate oraşele basarabene şi nord bucovinene… s’au format grupuri de evrei înarmaţi, în majoritate tineri de ambele sexe, care numaidecît au început acţiunea teroristă. Au fost împuşcaţi cu predilecţie funcţionarii judecătoreşti, cei poliţieneşti, slujitorii altarului, precum şi funcţionarii financiari, aceştia din urmă cu ocazia devalizării diferitelor casierii ale Statului…

Au fost cazuri cînd execuţiile au luat aspectul unei sinistre vînători de oameni, în care tot ce putea constitui un element reprezentativ rumînesc stimula activitatea sîngeroasă a tinerilor terorişti evrei.”

După ultima zi a evacuării Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa, de către Armata rumînă şi unele familii de rumîni, evreii au continuat o altă evacuare, umplînd trenurile pentru animale, cu rumîni pentru lagărele de exterminare din Siberia.

Epurare etnică prin holocaust în proporţie de masă.

În Rumînia, din 1948, umplu puşcăriile cu milioane de rumîni, dintre care, sute de mii, vor fi lichidaţi.

Pentru foarte mulți rumîni este o mare enigmă, de ce evreii s’au comportat astfel față de rumîni, dar istoria consemnează fapte care explică pe de’a’ntregul această ură a evreilor pentru majoritatea rumînească din aceste teritorii.

Astfel foarte puțini rumîni cunosc despre intențiile evreilor de a avea un stat în Europa. Israelul European a fost un proiect al comunităţii evreieşti de a crea un stat evreiesc.

Radu Mihai Crişan spune că ideea creării unui Israel european pe teritoriul rumînesc data din timpul ministrului de interne francez Isaac Adolphe Cremieux (1796 – 1880) care a fost un mare susținător al acesteia!

Despre același lucru vorbeste şi Paul Goma, care arăta că la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), preşedintele american Woodrow Wilson a susținut un plan de formare a unui Israel european alcătuit din:

”Galiția, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia, şi o parte a Ucrainei – capitala la Lemberg (Lvov).”

Cînd, ”la 23 martie 1924 începe la Curtea cu Juraţi din Bucureşti judecarea aşa-zisului complot al Studenţimii împotriva propriului guvern, are loc celebra depoziţie de martori din partea Istoriei şi din partea Divinităţii a prof. dr. Nicolae Paulescu din care cităm:

”Cauza ajunsă înaintea domniilor d-voastră este conspiraţia Forţelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate şi de a fonda aici în spaţiul carpato-ponto-dunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-naţional cu evreii clasă conducătoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare şi cu noi, rumînii, clasă subordonată şi exploatată în calitate de naţiune învinsă.”

În momentul în care a apărut ideea creerii unui stat evreiesc european, protocroniştii evrei au inventat o teorie care să le dea dreptul să solicite un astfel de lucru.

Acea ”teorie” susținea că evreii ar fi colonizat Dacia cu cîteva secole înaintea colonizării romane. Se mai sustinea că evreii erau în Dacia în numar mare încă înaintea formării poporului rumîn.

Dintre inventatorii şi susținătorii unor astfel de teorii trebuie amintiți: Schwartzfeld Elias, Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler care în prezent sunt contrazişi de lucrarea ”Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din Rumînia 1986, XXI-XXII” – Gyémánt 2004.

Ideea creării unui Israel european pe teritoriul rumînesc şi’a facut simțită prezența atît la Conferința internatională de la Berlin din 1878 cît şi la cea de la Paris de după primul război mondial, prin presiunile făcute asupra Rumîniei ca să ”accepte încetățenirea neconditionată a oricarui evreu” care voia să se stabilească în Rumînia.

De menționat este faptul că deși nu există documente prin care aceste populații de evrei să fi fost invitate, venirea evreilor în Rumînia dupa 1830 a făcut ca în Moldova în principalele oraşe, majoritatea populației să fie evreiască: Orhei=57,8%; Soroca=56,9%; Bălți=55,9%; Hotin=50%; Chişinău=45,9% şi Fălticeni=57%; Dorohoi=53,6%; Iaşi=50,8%.

Mai mult, în 1933 premierul I.G. Duca a semnat un acord internațional prin care accepta intrarea în țară a încă 300.000 de evrei.

Unul dintre instrumentele folosite pentru îndeplinirea planului a fost partidul comunist.

De aceea, la izbucnirea revoluției comuniste din Rusia din 1917 cînd statutul Basarabiei începea să se schimbe, evreii au încercat să se împotrivească.

Ei militau pentru ”caracterul unitar al Rusiei libere” şi au fost împotriva chemării armatei rumîne de a opri haosul ”revoluționar” care domnea.

Mai trebuie evidențiat faptul că în perioada 1917 – 27 martie 1918 evreii au cerut ca în comitetele revoluționare să se vorbească doar în rusă.

Poziția minorităților etnice în ceea ce priveşte statutul Basarabiei în perioada 1917-1918 ne este prezentată de istoricul Rodica Svetlicinîi, care afirmă că germanii, polonezii şi evreii susțineau autonomia Basarabiei, iar bulgarii şi ucrainenii voiau unirea cu Ucraina.

Acelasi istoric ne spune că:

”Pe parcursul anilor 1918-1924, estimarea pe nationalități arăta că germanii şi polonezii acceptau guvernarea rumînească, pe cînd ruşii, ucrainenii, găgăuzii, evreii şi bulgarii doreau să se unească cu Uniunea Sovietică.”

Astfel ca unii dintre membrii Sfatului Țării, în prima lui configurație, doreau rămînerea Basarabiei în componența Rusiei şi s’au opus chemării armatei rumîne pentru a restabili ordinea. Aceştia erau membrii Bundului: Grindfeld Nadejda, Grinfeld Veniamin, G. Grinberg, Grinstein, Lando Gutman, dar şi N. S. Rabei (Rabbei), A. Z. Rabinovici, Seinberg, dar mai ales Iakir Iona şi Levenzon Filip.

Organizația politică națională evreiască Bund, propaga două idei de bază: autonomia național culturală evreiască şi menținerea Basarabiei în componența Imperiului Rus.

După unirea Basarabiei cu Rumînia de la 27 martie 1918, evreii au continuat să lupte şi să spere, şi datorită lobby-ului făcut au reuşit ca la Conferința de Pace de la Paris (1919 – 1920), preşedintele american Woodrow Wilson să susțină un plan de formare a unui Israel european alcătuit din:

”Galiția, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia, şi o parte a Ucrainei – capitala la Lemberg (Lvov).”

Cum planul lui W. Wilson nu a putut fi îndeplinit, toate energiile s’au canalizat spre varianta unei republici sovietice, astfel încît ”începînd cu 23 august 1939 – pactul Stalin-Hitler! – printre evrei a început sa circule promisiunea fermă că în curînd Tovarăşul lor Stalin va preface Basarabia rumînească în Republica Socialistă Sovietică Evreiască.

De aceea, atunci cînd prin dictatul din 26 iunie 1940, Rusia sovietică (U.R.S.S.) a reocupat Basarabia, dar a furat şi Bucovina de Nord, ”evreii din Chişinău îi întîmpinaseră pe sovietici cu lozinci ca:

”Bine ați venit! V’am asteptat 22 ani!”

Mai mult, după 28 iunie 1940, evreii cereau şi TransNistria (Ucraina dintre Nistru şi Bug).

Alexandru Şafran (rabin şef în Rumînia), a recunoscut cu jumătate de gură cele întîmplate declarînd în 1946:

”Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Uniunea Sovietică a fost întîmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stîngă şi comunişti’.”

La 7 aprilie 1944, în timpul celui de’al doilea război mondial, în momentul intrării armatei sovietice în Botoşani, evreii care controlau în acel moment oraşul şi care’şi formaseră o administraţie proprie au declarat Republica Autonomă Sovietică Evreiască.

Mare parte din populaţie precum şi administraţia rumînească fuseseră evacuate în sudul ţării înainte de intrarea armatei sovietice în Botoşani, astfel că evreii au preluat conducerea oraşului şi şi’au declarat propria republică sovietică evreiască.

Ulterior sovieticii au instaurat o altă administraţie comunistă conform cu politica pe care o aveau în vedere.

Totuşi Stalin s’a ținut de cuvînt şi conform cu spiritul propriei politici a nationalităților pe care o promova, a fondat în 1928, în URSS la granița cu China, Regiunea Autonomă Evreiască, gîndită ca un cămin național evreiesc.

Anterior, ”a existat proiectul creării pe teritoriul Crimeei a unei republici autonome pentru evreimea sovietică, însă cum evreii nu au dorit să’şi transforme țara într’un port-avion neimersionabil al URSS”, s’a ajuns la varianta enunțată mai sus, a unei regiuni autonome.

Se impune cu necesitate înfiinţarea unei comisii pentru studierea holocaustului (genocidului) evreilor împotriva rumînilor şi publicarea lucrărilor rezultate din aceste cercetări.

Sursa: Societatea Culturală Bucureşti – Chişinău / Gheorghe Gavrilă Copil

Citiți și: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

ROMÂNIA TREBUIE SĂ PREÎNTÂMPINE UN NOU TRATAT RUSO-GERMAN ? EXPERT CIA: AMERICANII SE PREGĂTESC PENTRU AL TREILEA RĂZBOI MONDIAL

Germania – QED, Germania și’a dat arama pe față. Ca și în 1939, își dorește hegemonia bicefală împreună cu Rusia. Proiectul rusesc ”Vulturul bicefal” începe să prindă contur, prin prisma noilor declarații. La forumul economic din nordul Germaniei de la Stralsund, cancelarul Germaniei a dezvăluit intențiile Germaniei de a pune umărul la crearea unui spațiu comun economic care să cuprindă Rusia. Angela Merkel nu exclude o zonă de liber schimb cu Rusia.
Cancelarul federal german Angela Merkel a declarat vineri, în timpul forumului economic din Stralsund, nordul Germaniei, că nu exclude posibilitatea creării, în perspectivă, a unei ample zone de liber schimb care să includă și Rusia.

Semnificativă este chiar formula aleasă de doamna Angela Merkel:

„În perspectivă, vedem posibilă înființarea unei ample zone de liber schimb, inclusiv cu Rusia. Pas cu pas încercăm să ne apropiem de spațiul economic comun, după cum a spus odată Vladimir Putin, care să se întindă de la Vladivostok la Lisabona”.

Potrivit Merkel, la ora actuală între Germania și Rusia există probleme de ordin politic, care trebuie soluționate însă prin intermediul discuțiilor politice. În acest context, Merkel a subliniat că acordurile de asociere semnate de Republica Moldova şi Ucraina cu UE nu sunt îndreptate împotriva Rusiei. Cu toate acestea, Merkel consideră prioritară punerea în aplicare a acordurilor de la Minsk privind reglementarea situaţiei din Ucraina.

Atâta doar că acest concept nu’i aparține lui Putin, ci strategului Alexandr Dughin, părintele ideii de creare a EURASIEI, un spațiu bipolar Moscova-Europa de Vest, sub conducerea și controlul Moscovei și care să cuprindă, exact așa cum cancelarul german a reluat ideea mot-a-mot, teritoriul de la Vladivostok la Lisabona, dar și întreaga Asie și zona Pacificului până în Australia.
Eurasia va trebui, în concepția lui Dughin, să fie opusă în mod ”natural”, spațiului American compus din cele două continente americane.

Războiul dintre Rusia și vest ascunde și alte aspecte, în afara anexărilor teritoriale, a manevrelor militare, a „sancțiunilor” impuse de SUA și o parte din aliatii săi, de declarații și de tot felul de provocări. Componenta economica despre care s’a discutat până acum s’a axat pe gazele rusești.

Recentul război al gazelor are și o componentă ce afectează relațiile românești de pe ambele maluri ale Prutului.

Premierii României si Republicii Moldova au inaugurat, vara trecută, cu mare fast, gazoductul Iasi-Ungheni, prin care tara noastra ar urma sa furnizeze metan dincolo de prut. Gazprom a contemplat o vreme zbaterea oficialilor celor doua state, dupa care a anuntat, că ieftinește gazul pentru Republica Moldova cu 18%. Ministerul Economiei din Republica Moldova a anunțat  ca, Gazprom va reduce cu 18% pretul gazelor naturale livrate către Republica Moldova. Astfel, firma rusească a informat Moldovagaz că’i va livra gaze naturale la pretul de 252,5 dolari/1.000 de metri cubi. Practic, față de primul trimestru al acestui an, tariful a fost redus cu peste 58 de dolari/1.000 de metri cubi.
Decizia Moscovei este cu bătaie lungă, în încercarea de a menține, cu favoruri economice, deocamdată, controlul asupra fostei republici sovietice în sfera de influență a Kremlinului. Această mișcare a Kremlinului este făcută în condițiile în care Republica Moldova va importa de la Gazprom,  peste 3,3 miliarde de metri cubi de gaze naturale, dintre care 2 miliarde sunt pentru Transnistria, teritoriul separatist știindu’se că nu achita însa facturile la gaz și a acumulat o datorie uriașă fata de Gazprom.
Vestea este o lovitură dată de fapt, României, dupa ce premierii de la București și Chisinău au inaugurat, în august 2014, primul tronson al gazoductului prin care țara noastră va livra gaze Republicii Moldova. E de menționat că, în prezent, prin acesta conducta nu trece niciun metru cub de gaze (și nici nu va trece până în 2020), iar tariful rușilor este apropiat de cel de producție pentru metanul din România.
Rusia are și alte planuri, care, dacă îi vor reuși, vor provoca ceva probleme finanțelor euro-americane, toate aceste mișcări făcând parte dintr’un amplu scenariu.Ideile lui Mackinder, care dezvăluie acea regularitate clară a politicii şi istoriei pe care mulţi au ghicit’o sau au prevăzut-o, au deschis calea către formularea explicit ideologică a opoziţiei faţă de atlantism sub forma “doctrinei eurasiatice” pure.
Primele principii ale geopoliticii eurasiatice au fost formulate de emigranţi ruşi, “albi”, cunoscuţi sub numele de “eurasişti” (Prinţul N.Trubetskoy, Savitsky, Florovsky etc.) şi de celebrul geopolitician german Karl Haushofer. De altfel, întâlnirile frecvente de la Praga ale “eurasiaticilor” ruşi cu Karl Haushofer ne determină să apreciem că geopoliticienii ruşi şi nemţi au dezvoltat concomitent subiecte conexe. În plus, în analizele ulterioare ei au urmat aceleaşi principii, insistând asupra necesităţii unei alianţe geopolitice eurasiatice a Rusiei, Germaniei şi Japoniei, ca fiind o contragreutate la politicile “atlantiste” care ţineau cu orice preţ să opună Rusia faţă de Germania şi Japonia.
Eurasiştii ruşi şi gruparea lui Haushofer au formulat principiile clare ale viziunii continentale alternative eurasiatice faţă de ideile atlantiste.  Se poate spune că ei au formulat pentru prima dată ce a stat în spatele istoriei politice europene a ultimului mileniu, descoperind calea “ideii Imperiului Roman”, care a fost transmisă Rusiei din Roma antică, traversând perioada bizantină şi străbătând Sacrul Imperiu medieval al naţiunilor germanice către Austro-Ungaria şi Germania. Astfel, eurasiştii ruşi au analizat atent şi minuţios imperiul şi misiunea de maximă extincţie teritorială a lui Gengis Khan şi a mongolilor, accentuând şi semnificaţia continentală a turcilor.
Gruparea lui Haushofer a studiat Japonia şi misiunea continentală a statelor din estul îndepărtat din perspective unei alianţe geopolitice viitoare. Ca răspuns la confesiunea sinceră a lui Mackinder, edificând strategia secretă mondială “atlantistă”, care’şi are rădăcinile adânc înfipte în negura secolelor, eurasiştii ruşi şi germani au descoperit în anii `20 schema alternativei strategice continentale, secretul “ideii imperiale” terestre, descendentă a Romei, care a inspirat din umbră politicile de putere cu o viziune globală idealist-autoritară, eroic-comunitară, plecând de la imperiul lui Charlemagne la Sfânta Alianţă propusă de marele ţar Alexandru I, care în secret era un autentic şi profund mistic al Eurasiei.
Ideea eurasiană este la fel de generală ca şi cea atlantică, şi de asemenea şi-a amplasat “agenţii secreţi” în toate statele şi naţiunile. Toţi acei care au muncit pentru uniunea eurasiatică, aceia care au împiedicat timp de secole propagarea pe continent a conceptelor individualiste, egalitariste şi liberal-democratice (concepte reproducând ca un întreg spiritual, tipic fenician, superioritatea economiei asupra politicului), aceia care au aspirat la unirea marilor naţiuni eurasiatice în atmosfera Estului, în locul ambianţei Vestului – fie că este vorba despre Estul lui Gengis Khan, de Estul Rusiei sau Estul Germaniei – toţi aceia au fost “agenţi eurasişti”, purtători ai doctrinei geopolitice speciale, “soldaţii continentului”, “soldaţii pământului”. Societatea secretă Eurasiatică, Ordinul Eurasist, nu porneşte odată cu manifestul “Exodul estului” sau cu “Jurnalul geopolitic” al lui Haushofer. Aceasta a fost, în mare doar revelaţia, efectul unei demarcaţii distincte, care a existat din totdeauna, împreună cu societăţile secrete eurasiatice şi cu reţeaua lor de “agenţi de influenţă”. Nu mai puţin decât în cazul lui Mackinder, a cărui apartenenţă la enigmatice societăţi secrete atlantiste este stabilită istoric.
– Ordinul Eurasiei împotriva Ordinului atlantic.
– Eterna Romă împotriva Eternei Cartagine.
– Războiul punic ocult de’a lungul mileniilor.
– Conspiraţia mondială a Pământului împotriva celei de Apă, Pământ contra Apă, Autoritate şi Idee împotriva Democraţiei şi Afacerii.
Oare nu devin mai logice şi mai rezonabile paradoxurile fără limite, contradicţiile, omisiunile şi capriciile istoriei dacă ne uităm din perspective unui dualism ocult geopolitic? Oare victimele nenumărate pe care omenirea le plăteşte în secolul nostru pentru proiectele politice neclare nu capătă o justificare adâncă metafizică? Nu este oare un gest nobil şi recunoscător a admite că toţi acei care au căzut pe câmpurile de luptă ale secolului XX sunt soldaţi-eroi ai Marelui Război continental, faţă de marionetele supuse ale regimurilor convenţionale şi constant variabile, efemere şi instabile, trecătoare şi ocazionale, fără sens în faţa unui asemenea domeniu, pentru care moartea de dragul lor pare neînsemnată şi absurdă? Ar fi cu totul altceva dacă eroii ar fi căzut pentru Pământul Măreţ sau pentru Marele Ocean, dacă, aparte de demagogia politică şi propaganda impetuoasă a ideologiilor efemere, ar fi servit marelui scop geopolitic încă de dinainte de istoria planetară.Într’unul dintre cele mai șocante rapoarte de la începerea crizei ucrainene, Ministerul afacerilor Externe (rus) a avertizat că presedintele Putin a ordonat demararea imediată a „Proiectului Vulturul Bicefal” care, atunci când va fi implementat în întregime, va avea drept rezultat ca toate resursele energetice globale să fie achiziționate cu aur și, ca efect, va pune capăt domniei dolarului ca monedă de referință globală, ducând la prabușirea economiilor SUA si UE.
Potrivit acestui raport, „Proiectul Vulturul Bicefal” presupune ca Banca Centrală a Federației Ruse să înceapă emiterea unei monede de aur de 5 ruble, cu un continut de 0,1244 uncii troiene de 0,900 aur pur, cu un diametru de 18 mm., inscripționată cu un vultur bicefal incoronat, protejat de un scut si care va deveni alternativa mondiala atat la dolar, cat si la euro in achizitionarea de resurse energetice.
Deosebit de important, potrivit acestui raport, este că „Proiectul Vulturul Bicefal” include crearea unui sistem național de decontare care să permită Rusiei crearea premiselor pentru a oferi în curând alternativa la sistemul bancar „Societatea pentru Telecomunicații Interbancare Internaționale” (Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunications (SWIFT) și pentru a oferi națiunilor lumii șansa de a ieși de sub hegemonia dolarului american si a SUA.
Cauza ce l’a determinat pe Putin în ordonarea „Proiectului Vulturul Bicefal” ar fi fost blocarea „ilegală și absurdă”a unei plăți efectuate de ambasada Rusiei din Astana, Kazahstan, pentru Sogaz Insurance Group de către cea mai mare bancă americană, JP Morgan, prin SWIFT, acțiune la care purtătorul de cuvânt al ministrului de externe, Aleksandr Lukashevich, a răspuns cu următoarea declarație:
„Dacă prin aceasta, compania financiară americană a dorit sa „crească” în ochii Casei Albe, atunci, în mod evident, s’a supraestimat. Washingtonul trebuie să înteleagă: orice acțiune ostilă împotriva misiunilor diplomatice ruse nu reprezintă doar o încălcare a dreptului internațional, dar va fi însoțită de contramăsuri care vor afecta în mod inevitabil activitatea ambasadei și consulatelor SUA din Rusia”.
Pe de altă parte, Putin a ordonat băncii Sberbank, cea mai mare banca din Rusia și din Europa de Est, să nu mai acorde credite în valută, mișcare pe care website-ul financiar american de mare influenta Zero Hedge a comentat’o drept ruperea Rusiei de petrodolar în mod voluntar.
În ceea ce priveste SWIFT, „liantul” care ține sistemul monetar global legat de dolar, aceasta „bancă a bancilor centrale”, care functioneaza ca un mijlocitor al schimburilor valutare și care este și pivotul tranzacțiilor de mărfuri și de energie la nivel mondial, legate de moneda de rezervă, poate fi distrus în două săptămâni de un sistem rusesc bazat pe aur.
Rusiei urmează să i se alature noului sistem bancar global bazat pe aur ca alternativă la SWIFT și celelalte state BRICS (Brazilia, India, China si Africa de Sud) care, în unanimitate, au sustinut poziția Rusiei cu privire la Crimeea în fața SUA și UE.
Cu Statele Unite, care trebuie să plătească 26% din veniturile din taxe si impozite către oligarhii săi ca și dobânzi, și cu o Uniune Europeana care este alarmata că ar costa’o 215 miliarde de dolari ca să renunțe la importul de gaz rusesc, Banca Centrală a Rusiei a reușit să depoziteze peste 1040 de tone de aur, arătându’și forța în fața băncilor centrale occidentale care trăiesc numai din bani tipăriți.
Pentru a sustine „Proiectul Vulturul de aur” în fața inevitabilei prăbușiri SUA-UE, Ministerul Resurselor Naturale raportează că Proiectul Natalka a început deja producția și este capabil să alimenteze Banca Centrala a Rusiei cu rezerve uriașe de aur pentru a asigura succesul acestei noi monede globale pentru achizitiile de resurse energetice.

Între timp americanii se pregătesc pentru al treilea Război Mondial

Potrivit unui material analitic publicat de capital.ro, la 7 august 2006, sistemele Profecy au primit semnale în privința unui iminent atac terorist. Trei zile mai târziu la Londra, un plan de aruncare în aer a 10 aeronave de pasageri a fost stopat, iar 24 de extremiști pakistanezi au fost arestați. În 2007, Profecy a prevăzut o prăbușire rapidă a pieței imobiliare din SUA, precum și a burselor americane. Oficiali ai comunității de informații americane au avertizat Trezoreria, care a ignorat avertismentele. Ce a urmat, a fost cea mai gravă criză economică de la Marea Depresiune.

Din nefericire, arhitectul proiectului CIA Profecy, Jim Rickards, avertizează acum publicul că America este pe cale să sufere o prăbuşire în valoare de 100 de trilioane de dolari. Într’un interviu, el dezvăluie de ce acest scenariu este inevitabil.

„La început, CIA nu a avut experţi pe piaţa de capital, iar perspectiva globalizării, această piaţă a devenit parte a bătăliei. În aceste condiţii, CIA a recrutat mai multe persoane, inclusiv pe mine, pentru a aduce expertiza de pe Wall Street la Agenţie. În ceea ce priveşte Proiectul Profecy, folosind semnalele preţurilor pentru a analiza acţiunile participanţilor din piaţă, dacă acestea sunt de natură teroristă sau sunt mişcări strategice ale Statelor Unite, le aduci in lumină, aduni informaţia, destructurezi complotul şi astfel salvezi vieţi”, spune Jim Rickards.

Expertul CIA sprijină acum Pentagonul şi Agenţia să se pregătească pentru posibile ameninţări în domeniul financiar. Pentru că în zilele noastre există o teamă teribilă faţă de ceea ce Jim Rickards a numit „un Pearl Harbour financiar”.

„Există acum mai multe ameninţări pentru guvernul Statelor Unite. US Treasury şi Fed au grijă de dolar, Pentagonul şi Comunitatea de Informaţii au grijă de ameninţări. Dar ce se întâmplă când chiar dolarul este ameninţarea? Din 2008, Fed a introdus pe piaţă 3,1 trilioane de dolari. Avem datorii de 17,5 trilioane de dolari. Avem 127 de trilioane de dolari pasive nefinanţate. Comunitatea de informaţii se teme acum ca datoria distruge creşterea economică. La sfârşitul boom-ului de după cel de-al Doilea Război mondial, din anii 50-60, fiecare dolar datorie a produs 2,41 dolari în creștere economică. În anii 70 până la începutul anilor 80, un dolar a produs mult mai puțin, avem o cădere până la 0,41 dolari. În prezent, un dolar produce 0,03 dolari. În curând va fi negativ. Acesta este semnalul potrivit căruia sistemul complex este pe cale să se prăbușească.”

Rickards a avertizat că SUA nu mai are bani şi este pe cale să se prăbuşească într’o Mare Depresiune care va dura 25 de ani, iar piaţa acţiunilor poate cădea cu până la 70%.

„Când am folosit expresia „o depresiune care va dura 25 de ani sună extrem, dar din punct de vedere istoric nu este. SUA este în depresiune astăzi. Aparent, nu sunt probleme, dar la o privire mai atentă vedem de ce se teme comunitatea de informaţii: rata şomajului în America este acum de 23%. Eram într’o întâlnire la Trezorerie şi am spus că Treasury şi Fed sunt cele mai mari ameninţări la adresa securităţii naţionale, nu Al-Qaeda sau alte pericole, ci chiar aici, în această clădire, acest grup de oameni. Voi distrugeţi dolarul şi este o chestiune de timp până când se va prăbuşi. Am vorbit şi în faţa Senatului despre acest lucru. Am avertizat Senatul. Fed nu ştie ce face. Fed poate să tipărească oricâţi bani, nu are nicio importanţă, Fed se străduieşte din răsputeri să salveze situaţia.

Poţi să ai câţi bani vrei, dar dacă omul nu se împrumută, nu cumpără nimic, economia se prăbuşeşte, chiar dacă sunt bani. Iată de ce se teme comunitatea de informaţii: velocitatea prăbuşirii banilor este imposibil de oprit. Există multe similitudini între ceea ce se întâmplă acum şi ceea ce s’a petrecut în anii premergători Marii Depresiuni din 1929”, spune Jim Rickards.

Expertul CIA spune că specialiştii urmăresc şi alţi indici şi indicatori, cum ar fi Indicele „mizeriei”. „În acest caz iei rata şomajului, iei rata inflaţiei, le pui alaturi şi rezultă ceea ce îngrijorează comunitatea de informații și anume faptul că indicele mizeriei poate duce la un instabilitate socială şi apoi la un colaps social”.

„În prezent, Fed e în insolvenţă”, spune analistul american, „iar acest lucru provoacă îngrijorare”. Un guvernator al Fed a şi recunoscut în mod discret această stare de lucruri.
„Ce ştie publicul american? Că sistemul bancar din Statele Unite are datorii de peste 60 de trilioane de dolari. Acum datoria bancară creşte de 30 de ori mai repede decât economia americană. Acest lucru face ca sistenul bancar american să fie în pericol de a face implozie. Este extrem de instabil”, spune Jim Rickards.
Şi piaţa de capital americană este pe buza prăpastiei. Înainte de Marea Depresiune din 1929, capitalizarea pieţei acţiunilor se afla la o cotă de 87% ca procentaj raportat la PIB, iar află acum la o cotă de 203%, după ce înainte de criză se cifra la 183%.
În ceea ce priveşte piaţa titlurilor de Trezorerie, aceasta este pe cale să se prăbuşească. Referitor la piaţa derivatelor, colapsul acesteia va duce la o Depresiune globală.
Jim Rickards spune că că întreaga comunitate de informaţii a Statelor Unite priveşte cu atenţie la proprietarii străini ai datoriilor Guvernului american.
O altă amenințare la adresa securităţii Statelor Unite o reprezintă prăbuşirea petrodolarului, adică a petrolului cumpărat sau vândut în moneda americană.
„Petrolul poate să nu fie cotat în dolari, poate fi cotat în euro, yen japonez, franc elveţian, poate fi cotat în multe monede naţionale. Dar tot petrolul din lume este cotat în dolari. Jocul la care se expun în prezent Arabia Saudită şi Iranul în calitatea lor de actori regionali în zona Golfului va fi hotărâtor pentru stabilirea şi securitatea petrodolarului.”
Comunitatea de informaţii din Statele Unite este îngrijorată, de asemenea, pentru că piaţa locuinţelor din China este peste 4 ori mai instabilă decât cea care a fost în SUA înainte de criză. Aşa încât, atunci când cea de’a doua economie a lumii are probleme de acest gen, există posibilitatea unui colaps generalizat la nivel mondial.
În privinţa presupusului plan al Fondului Monetar Internaţional de a înlocui dolarul, Jim Rickards spune că există un plan vechi de 10 ani de a înlocui dolarul.

Potrivit expertului CIA, dolarul a fost deja înlocuit cu o monedă de rezervă.

După cum zburdă anti-americanismul prin Europa, în paralel cu note de compasiune pentru ”bieții” ruși, se pare că propaganda Kremlinului este pe cai mari.
Nu este de mirare că oficialii germani nutresc simpatii pro Putin în particular și pro-Rusia în mod special sau chiar… în mod tradițional.

Istoria care ne’a afectat profund pe noi, românii, ne arată că tocmai marii călăi ai omenirii, Hitler și Stalin și’au dat mâna pentru a concepe acel pact odios Ribbentrop-Molotov, din cauza căruia familia românească a fost sfâșiată și casa noastră comună românească a fost ruptă în bucăți. Iar nemții de astăzi nu fac altceva decât să se opună reconstruirii acestei case și a reîntregirii familiei noastre.

Și cum ar putea să fie altfel, dacă reprezentanta Germaniei de astăzi, cancelarul Angela Merkel este îmbibată de spiritul rus, ea fiind o fostă campioană la olimpiadele de limba rusă și secretara Agitprop (Agitație și Propagandă) de la Academia de Științe, poziție din care a implementat politica de ”înfrățire” ruso-germană?

La aceste lingușeli ale oficialilor germani față de Putin, trebuie amintit și fostul cancelar, Gerhard Schröder, primul cancelar care a introdus o politică de opoziție față de Statele Unite, cu stridențe anti-americane.
Părăsind viața publică, Schröder a preferat să fie ”cumpărat” de marile consorții petroliere rusești de unde a influențat politica pro-rusă a Germaniei prin diverse poziții publice. Astfel, a afirmat necesitatea unei ”parteneriat strategic” între Berlin și Moscova.

Oare cum s’o fi justificat Pactul Ribbentrop-Molotov?
Deci, nu’i de mirare că un fost cancelar german justifică invadarea Ucrainei de către ruși, în special anexarea Ucrainei. Aceeași justificare poate surveni la o eventuală invadare a Basarabiei, așa cum s’a întâmplat și în 1940.

Recenta scrisoare a lui Adrian Severin adresată ambasadorului Germaniei este foarte bine-venită pentru a da o replică aroganței germane vis-a-vis de Romania:

”…7. Ne certați, Excelență, făcând vorbire de nevoia respectării „obligațiilor asumate de România în cadrul comunității de drept și de valori pe care o reprezintă UE și care se concretizează în Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV)”. Trec peste faptul că MCV nu are nici o bază legală în vreun tratat european (cel puțin cu începere din 2010 când a expirat termenul de valabilitate al clauzei de salvgardare). Deja suntem obișnuiți cu maniera în care de pe poziții nelegiuite ni se cere respectarea unor reguli inexistente și unor standarde arbitrare.
Să subliniem însă că, așa după cum chiar comunicatul Ambasadei germane o spune, dacă sunt în discuție anumite obligații ale României acestea ar fi cele asumate în cadrul UE. Or, domnia voastră, Excelență, sunteți la București nu ca reprezentant al UE ci ca ambasador al Germaniei, împuternicit și obligat să vegheați la consolidarea relațiilor bilaterale iar nu la administrarea raporturilor dintre UE și România. UE este o entitate de tip federal care aparține României tot atât cât aparține Germaniei. În cadrul UE România are un statut egal cu cel al Germaniei. Germania nu are nici o calitate de a vorbi României în numele UE. Dacă are ceva de clarificat cu România în calitate de stat membru al UE, o poate face în cadrul procedurilor și instituțiilor europene, acolo unde România va vota alături de alți membri care nu împărtășesc îngrijorările germane față de soarta justiției române.

Dacă Germania nu are competența de a discuta în plan bilateral presupusele obligații ale României față de UE, ea are în schimb obligația de a’și plăti datoriile față de România asumate în raporturile bilaterale. Este cel puțin ciudat, veți fi desigur de acord Excelență, că Germania se preocupă de obligațiile României față de UE dar nu spune o vorbă despre plățile germane restante rezultate din acordul germano-român de clearing din 1936. Este nevoie, într’adevăr, de un tupeu uluitor ca să te uiți la paiul din ochiul românilor când tu ai ditamai bârna în propriul tău ochi. Pentru Germania, Excelență, statul de drept se rezumă oare la executarea obligațiilor României, fără a mai ajunge și la executarea obligațiilor germane? Sunt români care nu ar mai dori să aducă în discuție aceste obligații. Ei sunt, însă, împinși să o facă de obrăznicia cu care le bat obrazul unii fără obraz. Dacă doriți să ne judecați, atunci trebuie să acceptați a fi judecați cu aceeași judecată… Ca alegători avem dreptul să ne criticăm și să ne sancționăm aleșii. Ca români, demni cetățeni ai unui stat suveran, nu putem permite nimănui, inclusiv Germaniei, să ne umilească reprezentanții și mai ales să facă presiuni asupra lor pentru a lua anumite decizii la care Constituția României, certificată de experții Consiliului Europei, dintre care unul german, ca fiind perfect compatibilă cu standardele europene, nu îi obligă.

9. Sunt de aceea convins, Excelență, că mulți, foarte mulți români, chiar și dintre cei nemulțumiți de prestația clasei politice românești, nu acceptă ca umilința unei rele conduceri naționale să fie amplificată de umilința unor intervenții externe lipsite de cel mai mic respect pentru demnitatea lor națională. În numele acestora cred că pot vorbi cerându’vă să puneți capăt amestecului în treburi care nu vă privesc și totodată să respectați obligațiile care vă revin potrivit Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice, la care m’am mai referit, de a comunica ceea ce aveți de comunicat pe cale instituțională Ministerului Afacerilor Externe, iar nu presei.

Nu vă lăsați înșelați de lipsa de reacție a autorităților române. În această tăcere nu se regăsește sentimentul național. Nota de plată a acestei tăceri va veni într’o zi. Să evităm, însă, ca plata să se impute și asupra relațiilor româno-germane. Aceasta mai ales într’un moment în care sfidările și amenințările la adresa arhitecturii de securitate europene ne cer să fim mai uniți ca niciodată. Evident, dacă nu cumva Germania are în vedere o ordine europeană din care România să fie exclusă ca stat suveran sau dacă nu cumva dorește să pedepsească România pentru că nu împărtășește opțiunile geo-strategice germane în relația cu Rusia și vrea să o aducă în situația de a nu se mai putea opune.

Aceasta, Excelență, nu este o scrisoare germanofobă. Fiți convins că ea este scrisă de un germanofil. Un germanofil îngrijorat și dezamăgit. Un germanofil care face cel mai mare serviciu Germaniei neuitând că este român și vorbindu’i ca român; european convins dar român iremediabil. Sper că o veți citi cu înțelepciunea pozitivă așteptată de la un membru al acelei mărețe națiuni care i’a dat omenirii pe Kant, Beethoven și Goethe iar nu cu aroganța revanșardă a acelui Reich care a însângerat omenirea dar și Germania sub acțiunea devastatoare a unui Hitler, Ribbentrop sau Goebbels.
Nădăjduiesc, Excelență, că veți oferi românilor iar nu neapărat mie, un răspuns convingător la problemele ridicate în prezenta scrisoare; răspuns formulat de preferință într’un alt limbaj decât cel de lemn al diplomației fără caracter. Până atunci vă rog să primiți expresia desăvârșitei mele considerații.”

Și poziția lui Severin apare concomitent cu valul de profundă neplăcere cauzată în Franța de ieșirile nediplomatice și brutale ale ministrului de finanțe german adresate administrației franceze.
Deja, Germania se consideră, se pare unul dintre cele două capete ale balaurului din care să se nască, EURASIA.

În această situație, cum să nu existe bâlbîieli la Chișinău în privința drumului pe care să se îndrepte, dacă însăși Berlinul începe să’și îndrepte privirea spre steaua roșie de la Kremlin?

Orice am spune n’ar avea niciun rost, dacă n’am trage niște concluzii.

În primul rând, este evident că destinul național nu ni’l pot croi alții care au interese total opuse, interese pe care încearcă să și le impună cu forța.

În al doilea rând, diplomația românească trebuie să părăsească zona viselor pentru a deveni cu adevărat pragmatică în găsirea unor aliați la vreme de restriște cu care să treacă aceste timpuri tulburi. Respectiv, alianțe cu state care au o istorie comună, din vecinătatea estică a continentului și nu numai, cu care se pot realiza proiecte comune în afara restricțiilor impuse abuziv de tendințele de tip imperial.

În al treilea rând, având în vedere că procesul reîntregirii României este o problemă a cărei rezolvare nu este dorită de alte state ale Europei, este absolut necesar ca refacearea casei comune românești să aibă loc numai prin conlucrarea deschisă a celor două administrații de la București și Chișinău.

Deoarece poziția exprimată de cancelarul german este o poziție care afectează viitorul relațiilor europene, președintele și guvernul României au obligația să’și exprime punctul de vedere și să atenționeze, da, să aibă curajul să atenționeze Germania asupra acestui derapaj. România trebuie să preîntâmpine prin orice mijloace un nou tratat Germano-Rus care ne poate greva viitorul ca națiune.

În final, nu ne putem abține să nu ne întrebăm: pentru noi va fi mai bine, sau este vorba tot de împărțitul prăzilor și de manipulare?

Sursa: dw.de, agerpres.ro, mipopescu.wordpress.com, dcnews.ro, roncea.ro, whatdoesitmean.com, ziarulnational.md

Citiți și: ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÂND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI ROMÂN

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

Discuţiile privind unirea dintre România şi Republica Moldova din ultimii ani au început să prindă contur, mai ales în contextul în care crizele politice şi economice de la Chişinău devin o constantă. Analiza EUObserver privitoare la crearea în Parlamentul din Bucureşti a grupului Prietenii Unirii. Un sondaj realizat în perioada ianuarie-februarie 2014 la Chişinău de Centrul Român de Studii şi Strategii arată că un procent de 25% din populatia Republicii Moldova este de acord total cu unirea cu România şi alţi alti 27% sunt mai degrabã favorabili acestei idei. 54% dintre cei intervievaţi au declarat că Unirea se poate realiza, faţă de 32% care consideră că acest act nu ar putea avea loc.
Ideea reunificării deschide răni istorice, dar şi recente, pe fondul războiului din Ucraina şi al zonei de conflict separatist din Transnistria şi ar putea mări ruptura dintre Rusia şi UE. Totul vine într’un moment crucial pentru Moldova care suferă de pe urma unei căderi economice şi a corupţiei în creştere. Politicienii români îşi declară susţinerea profundă pentru unire, însă trebuie să şi practice ceea ce susţin, notează Michael Bird, jurnalist pentru „EUObserver“.

În același timp, tot mai multe voci autorizate, vorbesc îngrijorați de intențiile Rusiei.
Anders Fogh Rasmussen, fostul secretar general al Alianței Atlantice, a declarat că adevăratul scop al Kremlinului este de a sparge solidaritatea NATO și să reafirme poziția dominantă rusă în Europa de Est.
Există o mare probabilitate că va interveni în țările baltice pentru a testa aplicabilitatea articolului 5 al NATO, clauza de solidaritate care stă la baza securității colective.

Anders Fogh Rasmussen:

„Nu e vorba de Ucraina. Putin vrea ca Rusia să redevină o mare putere. Putin știe că dacă va trece linia roșie și atacă un aliat NATO, el va fi învins. Să ne fie clar despre asta. Dar el este un specialist în război hibrid”.
Teama este că Kremlinul va genera un conflict greu de combătut în Estonia sau Letonia, unde există mari minorități ruse, folosind arme de acțiune la mare distanță sau „omuleții verzi” fără însemne pentru a ascunde orice intervenție directă. Acest lucru poate ispiti membrii mai slabi ai NATO să nu aprecieze agresiune incidentul, fie pentru a’și proteja relațiile comerciale cu Rusia sau din cauza simpatiilor pro-Kremlin, precum Ungaria sau Grecia.
Relațiile Estoniei cu Rusia s’au înrăutățit semnificativ în septembrie anul trecut, când o echipă de agenți de securitate ruse ar fi trecut în teritoriu estonian și l’au răpit pe Eston Kohver, un ofițer veteran în Serviciul de Securitate din Estonia.
Kohver a fost declarat la televiziunea rusă că pe un spion și este în prezent deținut într’o închisoare de înaltă securitate din Moscova. Analiștii cred că răpirea care a avut loc la două zile după o vizită la Tallinn a lui Barack Obama, a fost concepută pentru a demonstra penetrarea Rusiei în țările baltice.
NATO a angajat deja forțele sale în regiune cu escadrile de avioane de luptă, mai ales ca demonstrație de forță și ca o mișcare strategică pentru a reasigura aliații.
Articolul 5 prevede că un atac militar asupra oricărei țări NATO este un atac asupra tuturor acestora, declanșând mobilizarea colectivă. Acesta a fost invocat doar o singură dată în istoria de 66 de ani a alianței, după atacurile teroriste din 9/11 de la New York.

Nimeni nu știe ce s’ar întâmpla dacă unul dintre statele baltice ar invoca protecția Articolului 5, și i’ar fi refuzată de către Consiliul NATO. Imposibilitatea de a răspunde ar devasta credibilitatea NATO și subminează principiul descurajării, deși aliații ar putea acționa în continuare ca o coaliție de voință în afara structurii tratatului.
Dl Rasmussen, care a trebuit să se confrunte cu criza care s’a intensificat în Ucraina ca șef NATO, în septembrie, a declarat că tactica imediată a lui Putin este de a crea un conflict înghețat în Donbass, mai degrabă decât încercarea de a o cuceri și a deține o mare parte a țării. „Vrea să păstreze apa în clocot”, a spus el.
El a cerut măsuri urgente de către NATO a crea o forță de desfășurare rapidă a mai multor trupe de câteva mii de soldați, într’o stare permanentă de „pregătire ridicată” și în măsură să acționeze în termen de 48-72 de ore ca un factor de descurajare, dar se dovedește că acest cost este prohibitiv.

„Este foarte scump. Doar câteva țări sunt capabile să o facă „, a spus el.

Rasmussen a declarat că europenii au redus cheltuielile militare atât de profund, datorită crizei financiare încât abia dacă se pot apăra fără ajutor american. Situația este critică. Avem o mulțime de soldați, dar nu îi putem mișca”, a spus el.
„Țările NATO au redus cheltuielile de apărare de 20 % în termeni reali în ultimii cinci ani, și unele de 40 %. În timp ce Rusia a crescut cu 80 %, iar agresiunea din Ucraina este un apel de trezire”.
„Am învățat din criza libiană că Europa este total bazată pe americani cum ar fi realimentarea în aer, drone, și comunicații inteligente. Nu avem transport aerian.”
Belgia este cazul cel mai extrem, renumit pentru fondul de pensii bine înzestrat în timp ce capacitatea de luptă dispare. Aceasta își consumă 96% din bugetul apărării pe salarii, pensionari, și cantinele sale burgunde. Cota cheltuit pe un kit militar a fost redus la 4%.

„Încrederea Militară se apropie de punctul de colaps”, a declarat Alexander Mattelear de Universtiteit Vrije din Bruxelles.

Dl Rasmussen, a declarat că nu sunt adevărate afirmațiile Kremlinului când susține că Occidentul a încălcat angajamentele de la sfârșitul Războiului Rece, și nu ar fi nici o extindere spre est a alianței pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

„Un astfel de angajament nu a fost făcut vreodată, și declasificarea documentelor de la Washington demonstrează acest lucru. Este propagandă pură „, a spus el.

„E foarte probabil ca Putin sa atace o tara europeana.Țările baltice, sunt prima țintă a lui Putin”.

În ce situație România poate ajunge în război cu Rusia

Anders Fogh Rasmussen, fostul secretar general al Aliantei Nord-Atlantice, a avertizat de curând într’un interviu asupra riscului unui razboi cu Rusia: ”Liderul de la Kremlin are ambiții mari, care trec de granitele Ucrainei si care ar putea duce la un razboi deschis în țările baltice”.

Acestea sunt concluziile lui Anders Fogh Rasmussen, secretar general al NATO până acum patru luni. Război în care și România, ca membră a Alianței, ar putea fi implicată. Rasmussen a mai spus că obiectivul real al lui Vladimir Putin nu este reluarea controlului asupra Ucrainei, ci slăbirea NATO astfel încât estul Europei să revină sub dominație rusească .

“Exista o mare probabilitate ca Putin va interveni în Țările Baltice pentru a testa articolul 5”,  referindu’se la prevederea din tratat conform careia un atac asupra unei tari NATO e considerat un atac impotriva tuturor. Ținta unei astfel de agresiuni ar putea fi Estonia sau Letonia.
Ce este războiul hibrid?
Potrivit definitiei oferite de Robert G. Bell, reprezentantul Secretarului Apararii SUA in Europa, razboiul hibrid este „un model militar diferit, asimetric, de agresiune neatribuita, cu forțe surogat, sprijin ascuns, atacuri cibernetice, oameni în verde fără însemne militare, la care se adaugă campanii de propagandă și presiuni economice, politice, precum și presiune militară deschisă la frontieră, pentru trimiterea mesajului, ba chiar invocarea amenințării cu opțiunea nucleară”.
Un exemplu concret ar fi conflictul din estul Ucrainei, pe care chiar și fostul președinte Băsescu l’a descris drept „razboi hibrid”. Generalul american Philip Breedlove, comandantul forțelor aliate din Europa, a sugerat chiar, acum cateva luni, că un scenariu de acest tip ar putea fi început să fie aplicat și la granițele României, în Republica Moldova.

Ce spune articolul 5, baza NATO
În cazul unui astfel de atac asupra unei țări baltice – scenariu foarte plauzibil, din moment ce îl confirma și fostul sef al Alianței Nord-Atlantice – va intra țara noastră în razboi, ca stat membru NATO? Articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord, baza apărării comune a statelor Alianței, afirmă că:
„Părțile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor și, în consecință, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul său individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite, va da asistență Părții sau Părților atacate, prin luarea în consecință, individual și concertat cu celelalte părți, a acelor masuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forței armate, pentru a restaura și a menține securitatea zonei Nord-Atlantice.”
Ce se va întâmpla cu România în cazul unui atac rusesc
În cazul unui război neconventional, „hibrid”, așa cum este cel din Ucraina sau cum sunt alte conflicte înghețate de pe teritoriul fostei URSS (inclusiv cel din Transnistria), aplicarea articolului 5 este ambiguă. Dacă NATO decide că nu este vorba de un atac armat și lasă țara respectiva pe cont propriu, Kremlinul practic a câștigat și nimic nu’l va impiedica să reia scenariul și în alte țări est-europene, nu doar în cele baltice. Moldova ar putea fi vizată, mai ales că nici nu este membră NATO, iar într’o asemenea situație poziția României va fi extrem de delicată. În plus, dacă Alianța nu va interveni în cazul în care o țară baltică devine victima agresiunii rusești, soliditatea NATO va fi grav afectată.
Pe de altă parte, în cazul in care NATO intervine, considerând că și un „război hibrid” constituie „un atac armat”, astfel că articolul 5 se aplică, Rusia va putea da vina pe Occident pentru escaladarea conflictului. În plus, există riscul să se ajungă chiar la folosirea armelor nucleare tactice, deoarece doctrina militară a Moscovei prevede utilizarea acestora într’o gamă variata de cazuri: de pilda, caz de agresiune împotriva Rusiei sau a aliaților săi, dar și în caz de „amenințare la adresa existenței statului”.

Comandantul trupelor americane în Europa, generalul Ben Hodges, a declarat că Rusia are 12.000 de militari în estul Ucrainei și că Moscova încearcă să obțină controlul asupra gurilor Dunării, ceea ce i’ar oferi o poziție de forță asupra economiilor din sud-estul Europei. Generalul Hodges se alătură vocilor – din ce în ce mai multe, în special din rândul militarilor – care consideră că Rusia vrea să testeze capacitatea de reacție a NATO și unitatea alianței.

„Sunt sigur că Putin vrea să ne distrugă alianța, dar nu atacând’o, ci divizând’o”, a spus generalul Hodges într’un discurs susținut la Berlin, în fața unor lideri politici și militari. În absența unui atac deschis al Rusiei, membrii NATO ar putea fi reticenți în a invoca Articolul 5 din Tratatul de la Washington, care prevede că un atac asupra unuia dintre membri va fi considerat ca un atac asupra tuturor, a arătat oficialul.

„Din momentul în care Articolul 5 dispare, alianța este terminată”, a punctat Ben Hodges.

El a pledat pentru poziționarea de tancuri americane de’a lungul flancului estic al NATO, pentru a’l descuraja pe Putin. Generalul a spus că a propus poziționarea de tancuri în Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, România și Bulgaria.
Pe de altă parte, Hodges a cerut țărilor NATO să nu’și micșoreze cheltuielile militare, o aluzie la Marea Britanie, al cărei premier, David Cameron, refuză să mai aloce 2% din PIB pentru armată, scrie The Daily Telegraph. Numai patru dintre membrii NATO mai respectă acest angajament.
Aflat în Germania, generalul american nu s’a sfiit să spună că neajunsurile echipamentului militar al acestei țări sunt „inacceptabile”.
„Pentru cea mai puternică națiune din Europa, care are rol conducător în UE, este inacceptabil să ai elicoptere care nu zboară sau aeronave pe care să nu le poți folosi”, a spus generalul.
Din cauza unor probleme de mentenanță, numai 42 dintre cele 109 avioane de luptă de tip Typhoon ale Germaniei pot fi folosite și numai 38 din cele 89 de bombardiere Tornado.
Forțele speciale germane au fost nevoite să se retragă de la un exercițiu comun, pentru că nu aveau funcțional niciun elicopter. Mai mult, s’a aflat de curând că soldații germani au folosit cozi de mătură în loc de puști în timpul unui exercițiu NATO de anul trecut.

Strategia americană în Ucraina este de „a crește costurile pentru președintele Putin” sprijinind forțele guvernamentale, a mai arătat generalul Hodges.
Europa și Statele Unite nu sunt pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește înarmarea Ucrainei. Hodges a arătat însă că sprijinul popular al lui Putin în plan intern poate fi erodat în momentul în care mamele își vor vedea fiii aduși acasă morți și când prețurile vor crește.

https://i0.wp.com/www.condei.ro/wp-content/uploads/2014/05/new_york_post_russian_plan.jpg

Editorialiştii New York Post au făcut o analiză a teritoriilor dorite de preşedintele rus Vladimir Putin, pentru reconstituirea imperiului rus, unde singurele ţări protejate de „pofta“ liderului moscovit sunt statele membre NATO..

Preşedintele rus Vladimir Putin anexează teritorii din ţările vecine sub pretextul că ruşii de acolo ar fi suferit abuzuri din partea autorităţilor din aceste state, notează editorialistul Ralph Peters în New York Post. Acesta mai susţine că liderul de la Moscova ar intenţiona să alipească teritoriile din estul Ucrainei la „casa de nebuni“ separatişti din aşa-zisa republică transnistreană, lăsând Republica Moldova la sfârşit, pentru „desert“.  Suportul vestic pentru oprirea avansului Rusiei către gurile Dunării fiind mai degrabă inexistent.

New York Post mai notează că apetitul expansionist al lui Putin de reconstituire a imperiului rus e curmat de Estonia, Letonia, Lituania şi Polonia, state membre NATO în care președintele moscovit nu poate acționa precum în estul Ucrainei. Analiza jurnaliștilor americani este una de expectativă, o analiză de la distanță și relaxată. Statele din zonă nu pot fi la fel de relaxate, Ucraina ar putea rămâne în curând fără ieșire la Marea Neagră, iar Republica Moldova ar putea avea probleme mari cu Transnistria și Găgăuzia în sistuația în care Rusia ajunge la gurile Dunării. Poate o participare activă a SUA în zonă ar putea fi mai indicată decât analizele relaxate de peste ocean…

Generalul Ion Costaș: ”Putin este un nebun dirijat” (interviu)

Nostalgic după Bucovina și Bugeac, generalul Ion Costaș lansează ipoteza pe care toți reprezentanții armatei române se tem s’o expună, și anume că s’ar putea realiza în actualitate un schimb de teritorii între România și Ucraina, astfel încât Ucraina să’și ia Transnistria, pe care a sprijinit’o în războiul din 1991 și a susținut dintotdeauna că e pământul lor, iar sudul Basarabiei și Bucovina să revină în componența țării-mamă.

Un om onorabil de modest și trecut la vârsta a treia se conturează în fața noastră la nivelul secundelor distanță de ora stabilită a interviului. Un adevărat general, care pe lângă obiectivitatea militărească cu care vorbește, are de transmis informații importante legate de frontul transnistrean de acum 23 de ani și este în măsură să analizeze noua situație geostrategică creată în Europa și lume. Știe mai bine decât oricine situația de război din estul Ucrainei, pentru că el a fost cel care a luptat în mod direct împotriva separatismului din anii 1990-1992 din Transnistria și a dus un război cu Armata a 14-a a Rusiei, fiind numit ministrul Internelor și Apărării din Republica Moldova în perioada respectivă.

Născut dintr’un vânător de munte care a luptat pentru Tricolorul românesc la Cotul Donului și crescut în lagărele de concentrare rusești din Kurda și Karaganda, generalul Ion Coștaș nutrește sentimentul nobil patriotic, pe care’l simți din fapte, nu din vorbe, astfel că ultima sa luptă o va duce până va vedea realizabilă Unirea Basarabiei cu România.

Deși a fost școlit în Rusia, a absolvit Şcoala superioară de aviaţie militară de la Harkov (Ucraina), Facultatea de comandă a Academiei Militare de Aviaţie „Iuri Gagarin”, Academia Marelui Stat-Major al armatei URSS, la Moscova, și a devenit cel mai tânăr general (la 40 de ani) din armata sovietică, el a fost printre puținii oameni care au contribuit la renaşterea şi consolidarea spiritului românesc în stânga Prutului.

Astfel, de la un simplu pilot militar pe supersonice şi de inginer de aviaţie, a fost promovat până la rangul de general în aviaţia supersonică, apoi a fost numit comandat de regiment de aviaţie tip MIG-25RB în Germania de Est, apoi adjunct şi comandant de divizie de aviaţie tip vânători-bombardament în Transbaikalia, ca după absolvirea celei mai prestigioase instituţii militare în armata sovietică, cu mare greu obţine repartizarea pentru serviciul militar în Moldova, în funcţia de adjunct de comandant al Armatei a 14-a sovietice pe aviaţie.

Anume acest lucru l’a și ajutat să opună rezistență forțelor separatiste din Transnistria, ba chiar să aibă un succes relativ, fiindcă conflictul transnistrean trebuia să se extindă până la Prut.

Pe lângă acest aspect, care poate fi rezolvat la nivel politic, generalul Ion Costaș prevede că Rusia va deveni o amenințare din ce în ce mai mare, iar un alt nou conflict poate izbucni cât de curând în Kazahstan.

Proiectul „Novorusia” este pe cât se poate de real și este alcătuit și plănuit de clanul militar care’l dirijează pe Vladimir Putin. În acest context, conform fostului ministrul al apărării de la Chișinău, Rusia poate deveni vecin cu România, iar pentru a evita o nouă amenințare, România trebuie să’și reîntregească teritoriile.

Ce ar trebui să știe generația mea, cea care nu a învățat în manualele de istorie despre Transnistria?

Acest teritoriu a fost inclus în componența Republicii Moldova după ce teritoriul de peste Prut a fost ocupat de armata rusă imperială. Acest teritoriu de facto și de jure aparaține Republicii Moldova și nici într’un caz nu trebuie de cedat nici un centimetru de pământ care aparține statului Republicii Moldova, a românilor din stânga Prutului, fiindcă asta nu corespunde normelor internaționale.

Totuși s’ar putea realiza un schimb de teritorii, dacă ar binevoi Ucraina să ia Transnistria și să ne dea sudul Basarabiei, Bugeacul și Bucovina. Ar fi o variantă și exemple din acestea sunt o sumedenie, schimburi de populație sau de teritorii realizate cu bunăvoință. Până atunci generația tânără trebuie să rețină că pământul acesta nici într’un caz nu se poate de dat așa cum unii zic «Să dăm Transnistria și ne putem integra în Uniunea Europeană și în NATO». Aceasta este o tâmpenie și un primitivism de zile mari.

Credeți că Ucraina ar fi de acord cu preluarea Transnistriei?

Oricum Ucraina nu cred că va accepta un schimb de teritorii, doar prin prisma împrejurărilor și situația geostrategică internațională care s’a creat acum, poate impune acceptarea unui asemenea gest, pe care ei evident că nu’l doresc. Ucrainenii încă în 1990-92, trimiteau echipele, brigăzile și batalioanele militare să lupte împotriva Republicii Moldova, pentru a crea republica transnistreană, ei înșiși susțineau separatismul.

Și acest lucru a fost la nivel de președinție și guvern, ministrul de interne de atunci transmițându’ne că acest teritoriu nu ne aparține, deși cealaltă parte a frazei nu o ziceau, precum că nici Bucovina sau sudul Basarabiei nu le aparține. Atunci ar fi un schimb de teritorii viabil. Însă ei așteptau mărul acesta copt, cum era Transnistria, să le cadă lor în brațe fără nici un efort și să se mai pricopsească cu un teritoriu românesc, fiindcă Ucraina e alcătuită din bucăți ale diferitelor state, din Polonia, Ungaria, România, Rusia, iar ca stat e un mare semn de întrebare. În actualitate, Bugeacul și Bucovina constituie o problemă politică și care trebuie discutată la nivelul UE, SUA și Rusia.

De ce credeți că acest conflict transnistrean revine abia acum în agenda publică internațională în contextul războiul din Ucraina, deși s’a petrecut acum 23 de ani?

În 2010 cu mari eforturi fizice, morale și materiale am lansat cartea „Zilele eclipsei. Cronica unui război nedeclarat”, unde am pus pe tapet toate documentele pe care le’am păstrat în arhiva personală și prin care am demonstrat că, de fapt, a fost o ocupație fățișă a teritoriului Republicii Moldova, iar crearea acestei statalități false transnistrene a fost susținută de la Kremlin, care au avut și au anumite scopuri. Ei au dorit să creeze o structură prin care să dirijeze și să interzică Republicii Moldova să înainteze spre UE și NATO, atunci s’a creat acestă republică transnistreană.

Iar această carte a dezvăluit toate aceste lucruri în detaliu, amănunt cu amănunt, și comportamentul lui Snegur, și comportamentul lui Lucinschi, și comportamentul lui Voronin, în privința acestei probleme, și cel al deputaților care au fost în timpul acestor guvernări. Cartea a fost ca o bombă, fiindcă nu întâmplător de două ori s’a judecat în instanță existența acestei cărți. A apărut mai întâi în limba rusă, iar după doi ani am lansat’o aici la București și în limba română. A avut un ecou răsunător, fiindcă a elucidat conflictul din Transnistria, care a fost, de fapt, un război între Rusia și Republica Moldova.

În urma acestor conflicte Occidentul și’a dat seama că rușii au metodele lor de a duce un război, numit hibrid, pe care l’au practicat și în Republica Moldova. Acest război înseamnă o pregătire ideologică, mediatică, implicarea grupelor de diversanți, implicarea tacită a armatei ruse. În cartea respectivă am și prezis faptul că metodele respective vor fi repetate, și nu o dată. Ei nu vor declanșa un război, însă vor cuceri alte teritorii. Același lucru l’au făcut și în Georgia, acum în Ucraina.

V’ați gândit vreodată că Ucraina și Rusia pot fi într’un război?

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/03/harta-ucraina.jpg

Nu, niciodată, fiindcă ei sunt același popor, iar Rusia s’a format din regiunea kieveană. Acest război este un non-sens, dar din cauza că rușii sunt agresivi, ei au posibilitatea de a ține sub influența lor zona Belarusului, Kazahstanului, nu numai a Ucrainei. Eu nu exclud că următorul conflict de acest gen va fi în Kazakstan, după Ucraina, din cauză că șase regiuni din componeneța Rusiei au fost predate Kazahstanului pe vremea lui Hrușciov.

Nu întâmplător Nazarbaev (președintele Kazahstanului), fiind azilat, a mutat capitala din Alma-Ata la Astana, mai aproape de frontiera cu Rusia, pentru ca populația kazahă să vină masiv în aceste regiuni pentru a se putea realiza un schimb de populație. A fost luată o măsură inteligentă în acest caz, dar asta nu’i salvează, prentru că rușii sunt agresivi, ocupanți, și ei cu asta se mândresc.

Cu toții știm că există asemănări zdrobitoare de felul în care au acționat forțele ruse în Transnistria și Donbas, ne puteți enumera câteva deosebiri?

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/03/romania-moldova-920.jpg

Prima diferență e faptul că noi eram abia în stadiul de creare a statalității Republicii Moldova, când s’a declanșat războiul din Transnistria, în anii ’90-’91. Atunci noi nu aveam nici armată, nici structuri militare, iar nu numai în Transnistria, dar și pe teritoriul Republicii Moldova era coloana a 5-a a armatei sovietice, în care intrau ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari. Aceștia la rândul lor erau instigați împotriva moldovenilor sau creării statului Republica Moldova, iar noi am luptat împotriva lor.

„Conflictul din Ucraina era programat”

Acum Ucraina a avut 20 de ani pentru a’și crea statalitatea, armata și să se înzestreze cu o logistică puternică, să fie instruți ofițerii. Iar ei erau pregătiți ca să înfrunte sau să reziste unui atac local din partea Rusiei. Totuși după datele pe care eu le cunosc, imediat după ce a fost pus Ianukovici președinte în Ucraina, de către Putin, ei au primit dispoziții de a distruge încet forțele armate, de securitate și internele. Totul era făcut intenționat pentru a nu exista aceste forțe de rezistență în eventualul unui atac, care era deja programat.

Adevărul despre flota rusească de la Marea Neagră

Nu întâmplător Crimeea a fost cedată, fără nici un foc de armă. Încă de acum 5-6 ani, Ianukovici a distrus practic armata ucraineană, a demoralizat’o, lăsând’o fără logistică și salarii pentru militari. Plus la asta, televiziunea în mod masiv era o propagandă rusească. După care au fost plasate în centrele regionale ale Ucrainei, grupe puternice de provocatori, de oameni care pregăteau terenul și populația pentru realizarea unui stat comun, o comunitate slavă împreună cu Rusia, Belarus și Kazahstan.

Am vorbit cu colegii mei de la Academia Marelui Stat-Major de la Moscova, cu generalul Suvorov și Lanțov, care mai au câte o posibilitate de intrare în Kremlin, și mi’au spus că Putin este un nebun dirijat, care face tot ceea ce este programat. El deja nu se mai apaține pe sine, el e o uneltă moartă, care este dirijată de două clanuri, unul economic și altul militar. Aceste două forțe prevalează între ele și îi dictează ce să facă. Dacă nu va face ceea ce i se zice, el va sfârși precum Gaddafi. El doar reproduce ceea ce doresc echipele din stânga sau din dreapta. Acum prevalează clanul militar, care a gândit și pregătit planul Novorusiei, începând de la Donețk și Lugansk, până la Crimeea, prin regiunile Herson, Nikolaev, apoi Odessa, pentru a se uni cu Transnistria și sudul Basarabiei, Bugeacul, pentru a ajunge la gurile Dunării, pentru a fi vecin cu România. Acesta e planul strategic. Asta e Novorusia. Deocamdată vorbim teoretic, dar nimic nu trebuie de exclus.

Cum vedeți parcursul european al Republicii Moldova, cu sau fără Transnistria?

Noi trebuie să ne integrăm cu Transnistria, însă până atunci trebuie de schimbat guvernanții de la Chișinău. Până nu se va schimba elita politică de acolo, care sunt niște hoți de zile mari și au venit nu la guvernat, ci la furat, atunci nu poți face nimic. Acum comuniștii au susținut guvernarea și l’au promovat ca premier pe Gaburici, care este nașul de cununie al nepoatei lui Vladimir Voronin. Republica Moldova e un sat mare, în care toți aceștia se țin morțiș unul de altul.

A mai apărut un Filat, a mai apărut un Plahotniuc și tot așa. Ei au privatizat Republica Moldova și au transformat’o într’un SRL care le aparține. Aceștia nu sunt capabili să rezolve vreodată conflictul transnistrean și nici nu’și doresc, pentru că și ei la rândul lor au spălat foarte mulți bani și au făcut contrabandă pe acolo. Transnistria este o zonă gri, neagră, dar bună atât pentru Rusia, pentru Ucraina, cât și pentru Moldova.

Republica Moldova – statul fără coloană vertebrală

Eu am organizat reținerea lui Smirnov, în secret, cu acordul președintelui Snegur. Cel care a făcut o lovitură de stat, a luat o fâșie de pământ de’al nostru și a creat un alt stat a fost eliberat de către Snegur cu lașul procuror general Postovan, pentru că era deputat și nu poate fi arestat.

După ce eu l’am adus cu mari eforturi în țară pe la Soroca, l’am sunat pe la ora 5 dimineață pe Snegur și l’am anunțat că marfa este pe loc și îl voi plasa în subsolul instituției ministerului apărării, pentru ca mai apoi să fie predat justiției și să fie judecat pentru abuz de putere și lovitură de stat. Însă mulți atunci au fost niște lași, cu coada între vine cum se zice la noi, iar peste o săptămână l’au eliberat. În acel moment eram în stare să mă îngrop de rușine.

De ce ministerele de la Chișinău îl lasă pe Șevciuk să sircule liber prin Moldova, ba chiar să și zboare spre Moscova prin aeroportul de la Chișinău?

Pentru că nu vor să’l supere pe fratele cel mai mare, ursul. Dacă el se supără atunci impun embargouri la fructe, legume, carne, care provoacă daune economice și ei sunt foarte sensibili și se sperie când ursul mișcă din deget, nu din pumn. Și atunci îi permit orice lui Șevciuk.

Eu am observat imediat după ce m’am stabilit timp de 7 ani în România că din ce în ce mai mult se vorbește limba rusă în Chișinău. Însă din ’90 până în ’92, rușii mereu luau cartea’n mână și învățau română, însă după aceia s’a dat frâu liber și se circula liber din Transnistria. Chișinăul era și este împânzit de mașini cu numere de înmatriculare transnistrene. Republica Moldova e un stat fără coloană vertebrală.

Ce ați schimba, dacă ați putea întoarce timpul acum 23 de ani?

Aș schimba multe. L’aș fi eliminat pe primul președinte, Snegur, trimițându’l la închisoare pentru că a acceptat crearea Transnistriei. Aș face posibilul și imposibilul pentru a stopa propaganda rusească care spală creierii moldovenilor timp de două sute de ani. Televiziunile rusești nu au ce căuta pe teritoriul Republicii Moldova. Apoi pe toți tinerii i’aș trimite să studieze în România de la Chișinău, pentru că acolo toți profesorii au viciul rusesc de a lua mită.

Aș crea un puternic minister de externe, unde oameni de valoare, diplomați care ar prezenta și apăra interesele Republicii Moldova, ar spune adevărul și s’ar lupta pentru extragerea armatei de ocupație de pe teritoiul Republicii Moldova și întoarcerea Transnistriei în componența statului Republica Moldova, care este recunoscut ca un stat unic, integral, indivizibil și de Rusia, și de ONU, și de toți. Și aș aduce la guvernare un parlament sănătos, care ține la neamul românesc, la Unire și la țara-mamă, care vrea în UE și NATO.

„Transnistria ar putea crea al doilea front în Ucraina”

Pe teritoriul Ucrainei este un front deschis în Donbas, însă rușii au posibilitatea de a deschide al doilea front împotriva Ucrainei din Transnistria, unde au un depozit de 21.000 tone de armament și muniție, unde au 4,5 mii de soldați bine pregătiți, sau chiar dublu, staționați în Transnistria, unde au Garda Națională, numeroși cazaci, miliție sau armata națională, care ar însuma vreo 30 de mii de oameni, care ar putea mâine să fie angajați într’un atac militar, care ar putea deschide al doilea front în Ucraina.

Și eu nu exclud că se va deschide un alt front. Mai ales că acum, actuala guvernare de la Chișinău a cesionat aeroportul unor ruși, iar ei într’o singură noapte mai pot aduce încă alte câteva mii de militari.

Unde se plasează România în acest context?

România, astăzi, ne poate ajuta doar la nivel internațional. Nu e precum atunci când a fost conflictul din Transnistria, când ministrul apărării Nicolae Spiroiu, cu consimțământul lui Iliescu, ne trimitea pe la Ungheni tot ce îi ceream, TAB-uri , armament, muniție, aruncătoare de mine, grenade, care ne’a ajutat să rezistăm.

În 2003, s’au împlinit 20 de ani de la absolvirea Academiei de Forțe Militare Stat-Major și ne’am reîntâlnit promoția respectivă la Moscova. Am fost și eu invitat, iar fiind în aceeași promoție cu fostul ministrul al apărării din Rusia, Graciov, l’am întrebat ce s’a întâmplat atunci de am luptat unul împotriva altuia, iar el mi’a răspuns că nebunii de politicieni ne’au pus să fim dușmani și că a primit ordin ca Armta a 14-a să se implice în conflict.
La mine pe masă era o dispoziție a comandantului suprem al Rusiei ca la ordin suplimentar, districtul armatei respective să ajungă până la Prut. Însă noi i’am oprit la Nistru. Noi am câștigat. Orice nu s-ar spune despre acest conflict, noi am biruit. Am făcut față și am rezistat. Și ei văzând atunci că sunt mari vărsări de sânge, l’au chemat pe Snegur la Moscova să semneze armistițiul de încetare a focului.

Chiar și din SUA, generalul Wesley Clark mi’a spus că a sunat pentru a cere încetarea focului, pentru că aici în Balcani este un butoi cu pulbere, iar dacă se întâmplă ceva în Basarabia, de aici poate să explodeze toată Europa. Și atunci Boris Elțîn l’a chemat pe Snegur să semneze împreună cu Smirnov. Cam acesta a fost marele pacificator Mircea Snegur, un „Ștefan cel Mare” al zilelor noastre.

Problema este că rușii, cei care ne’au pus în genunchi și ne’au nimicit, distrus, omorât, schingiuit și ne’au făcut copii orfani, ei au reușit să’i impună lui Snegur să semneze armistițiul de încetare a focului din care făcea parte și Transnistria.

Ce simțiți atunci când treceți Prutul?

Pentru mine e același sentiment „de acasă”. Însă când sunt la Chișinău, simt că sunt o mulțime de alogeni care sunt împotriva noastră, care nu sunt predispuși să ne stimeze și se uită urât la mine. Eu nu sunt privit acolo cu ochi buni, pentru că am organizat și i’am ridicat pe oameni să lupte, să reziste pentru a apăra demnitatea, integritatea și cinstea acestui neam. Eu sunt un dușman pentru președinți, comuniști sau restul nomenclaturiștilor de la guvernare.

Proiectul Unirii Basarabiei cu România este realizabil?

Totuși Unirea se va realiza. Chiar în 90-91, am avut o întâlnire la Huși, unde eram eu, Snegur, Iliescu, Roman și Spiroiu, și am discutat mai multe probleme printre care și cea de Unire, pe care eu am propus’o. Ei au spus că districtul militar Odesa și Uniunea Sovietică stă aici pe Prut, iar noi nu putem să ne unim. Mă considerau nebun, însă atunci era momentul oportun.

Acum din datele pe care le dețin eu, circa 35-40% dintre moldoveni și’ar dori Unirea cu România și e o cifră destul de bună. Iar odată cu schimbarea noii generații și cu schimbarea atitudinii aici la București, cât și la Chișinău, va da Dumnezeu și va veni Unirea.

Cum vedeți Republica Moldova peste 10 ani?

Republica Moldova atunci va fi în componența țării.

La 23 august 1939, Uniunea Sovietică a lui Stalin şi Germania lui Hitler au semnat un document controversat, tragic pentru România, cunoscut publicului larg sub numele de Pactul Ribentrop- Molotov.

În urma acestui tratat, Uniunea Sovietică a smuls României, cu acceptul Germaniei, Basarabia şi Bucovina de Nord. Ulterior, în 1940, Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei, respectiv judeţele Cetatea Albă – cunoscută şi sub numele de Bolgrad -, Ismail şi Cahul, au intrat în componenţa Republicii Sovietice Ucrainene, iar Republica Sovietică Moldova a primit Transnistria.

Acest amestec de teritorii avea drept scop stabilizarea influenţei ruseşti în zonă. După 1990, războiul din Transnistria şi cel actual din Ucraina au condus la formarea unor enclave controlate de Moscova în această regiune a Europei. Ruşii au luat Kievului toată Crimeea, iar acum vor să invadeze sud-estul Ucrainei şi Transnistria, adică estul Republicii Moldova. Pentru a atinge acest scop, ruşii au, cel puţin pentru moldoveni, şi un plan diplomatic.

După ce în 1940 Rusia a răpit României Bucovina de Nord şi Basarabia, a dat Bugeacul Ucrainei şi a alipit la Republica Moldova un teritoriu de dincolo de Nistru, care nu fusese niciodată al României, numit Transnistria. Acum, după 74 de ani, Moscova cere înapoi Transnistria în schimbul cedării Bugeacului

Rusia a depozitat în subteran muniţie, susține generalul Emil Străinu, doctor în probleme de război geofizic, ameninţări neconvenţionale şi asimetrice:

“Rusia, cu acceptul Germaniei, a propus unor cercuri politice din Basarabia ca în schimbul cedării Transnistriei către Moscova, Republica Moldova să reprimească judeţele Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, cunoscute şi sub denumirea generică de Bugeac. Este un fel de rescriere a Pactului Ribentrop-Molotov, dar în sens invers. Interesul ruşilor pentru Transnistria este dat nu numai de poziţia sa strategică, ci şi de uriaşul sistem de amenajări subterane din stânga Nistrului, unde sunt depozitate 32.000 de vagoane de tehnică militară şi muniţie cu care se poate echipa o armată”.
Chişinăul a greşit în 1991, când a cedat teritoriile istorice

Conform unor surse ale diplomaţiei româneşti, în timpul dezmembrării Uniunii Sovietice, în 1991, conducerea Republicii Moldova a avut o întâlnire cu reprezentanţii de vârf ai Kremlinului, invitată la convorbiri fiind şi o delegaţie românească.

Deşi, conform discuţiilor anterioare dintre români şi moldoveni, Chişinăul ar fi trebuit să cedeze Transnistria şi să pună problema judeţelor Cernăuţi, Hotin, Cahul, Ismail şi Bolgrad, Republica Moldova nu a renunţat la Transnistria, teritoriu controlat de celebra Armată a XIV-a, vârful de lance al URSS în sud-estul Europei. Transnistria este o piatră de moară care încetineşte integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană.

Evoluţie geopolitică

Bucovina istorică era, la data anexării ei de către Habsburgi, o parte constitutivă a Principatului Moldovei. Toponimul slav „Bucovina“ = „Ţara Fagilor“, preluat ulterior de către austrieci cu aceeaşi semnificaţie („Buchenland“), este atestat documentar pentru prima dată într-un document emis de cancelaria domnească a Moldovei din timpul lui Roman I (la 30 martie 1392). Prin urmare, istoria Bucovinei din perioada 1359-1774 este parte integrantă din istoria principatului moldav, de la întemeierea ţării şi până la anexarea provinciei de către Imperiul Habsburgic.

File:GUVERNAMANTUL BUCOVINEI.png

Deşi trupele austriece au ocupat Bucovina încă din toamna anului 1774, din punct de vedere juridic ea va deveni oficial provincie austriacă la 7 mai 1775, printr-o convenţie încheiată între Imperiul Habsburgic şi Sublima Poartă – sub a cărei suzeranitate se afla Moldova. Delimitarea graniţelor s’a perfectat prin Convenţia din 12 mai 1776. Timp de 12 ani (între 1774-1786), Bucovina s’a aflat sub administraţie militară austriacă, fiind condusã de guvernatorii militari Gabriel Fleiherr von Splény (1774-1778) şi Karl Freiherr von Enzenberg (1778-1786).

Între anii 1786-1848, Bucovina a fost încorporată Galiţiei, drept cel de-al 19-lea cerc (Kreis). Această perioadă este considerată de istoriografia română drept cea mai nefastă din istoria Bucovinei, opinie împărtăşită şi de o serie de istorici austrieci de prestigiu, precum şi de unii istorici ucraineni contemporani.

După revoluţia de la 1848-1849, împăratul Franz Joseph I a hotărât separarea Bucovinei de Galiţia, recunoscându’i autonomia prin Constituţia din 1849. În urma alegerilor din 1861 s’a constituit prima Dietă a Bucovinei, iar un an mai târziu împăratul a acordat Marelui Ducat al Bucovinei stema proprie: bourul moldovenesc pe fond tricolor (roşu, albastru şi auriu). Cu prilejul proclamării monarhiei austro-ungare (1867) Bucovina a intrat în componenţa Cisleitaniei, depinzând direct de Viena, iar începând din anul 1873, Episcopia Bucovinei a fost ridicată la rang de Mitropolie, cu denumirea de Mitropolia Bucovinei şi Dalmaţiei.

La 23 octombrie 1918, Adunarea Constituantă, convocată de Adunarea Naţională a Românilor, sub preşedinţia lui Iancu Flondor, a hotărât desprinderea Bucovinei de Austria şi Unirea cu Regatul României, lucru înfăptuit la 28 noiembrie acelaşi an, când Consiliul Naţional Român din Bucovina a votat cu o majoritate impresionantă de voturi unirea acestui străvechi pământ românesc (10.442 kmp) cu România, în graniţele sale istorice, de la Nistru până la Ceremuş şi Colacin.

La 28 iunie 1940, în urma ultimatum-urilor sovietice şi ca urmare a aplicării în practică a prevederile secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, nordul Bucovinei (circa 6.000 kmp), împreună cu Ţinutul Herţa şi Basarabia au fost anexate de U.R.S.S.

Eliberate de Armata Română (iulie 1941-martie 1944), aceste teritorii vor fi reocupate de Armata Roşie şi înglobate în cadrul Uniunii Sovietice. Ulterior, Bucovina de Nord, ţinuturile Herţa şi Hotin, precum şi Bugeacul, adică a partea de sud a Basarabiei, la care, în anul 1948 va fi adăugată şi Insula Şerpilor, vor fi incluse în componenţa R.S.S. Ucrainene.

În prezent, Bucovina de Nord constituie o provincie a Ucrainei cunoscută sub numele de regiunea Cernăuţi, care cuprinde fostul judeţ Cernăuţi, părţi importante din judeţele Suceava şi Rădăuţi, judeţul Hotin şi Ţinutul Herţa. Suprafaţa totală a regiunii grupează 8.100 kmp (din care circa 6.000 kmp nordul Bucovinei) cu o populaţie de 940.801 locuitori, din care românii, datorită deportărilor, dislocărilor, refugierilor, execuţiilor sumare sau colonizărilor (prin imigrări) de elemente alogene, îndeosebi ucrainene sau rusofone, reprezintă doar 20%.

În sinteză, situaţia Bucovinei a fost următoarea:

1359-1775 (416 ani) ea a făcut parte din Principatul Moldovei.
1775-1918 (143 ani) s’a aflat sub dominaţia Habsburgilor.
1918-1940 şi 1941-1944, prin voinţa naţională a majorităţii locuitorilor ei, Bucovina s-a unit cu România.
1940-1941 şi 1944-1991 (aproape 48 ani), prin rapt, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa au fost anexate la U.R.S.S.
Din anul 1991, nordul Bucovinei (regiunea Cernăuţi) împreună cu sudul Basarabiei şi Insula Şerpilor (înglobate în regiunea Odessa) fac parte din Republica Ucraina, ca stat succesor al fostei U.R.S.S.

2. Evoluţia demografică a Bucovinei
2.1. Schimbarea structurii etnice a populaţiei Bucovinei în perioada 1774-1918

Schimbarea structurii etnice a populaţiei Bucovinei în perioada 1774-1918 se poate explica prin mai multe cauze, între care cea mai importantă a constituit-o migraţia – de fapt, atît emigrările cât mai ales, imigrările în Bucovina, precum şi asimilările, deci deznaţionalizarea elementului autohton românesc.

Ca o consecinţă a războiului ruso-turc dintre anii 1768-1774, densitate populaţiei Bucovinei, la data anexării ei de către Austria era de circa 7 locuitori/kmp, fapt ce a determinat autorităţile de la Viena să încurajeze imigraţia elementelor germane, slovace, maghiare, poloneze şi ruso-lipoveneşti.

Bogăţiile Bucovinei au exercitat o atracţie deosebită şi asupra altor etnii, în special ruteni şi evrei. Referitor la colonizarea rutenilor, s-a scris mult pe această temă, formulându’se o serie de teze fără substrat ştiinţific, dar cu puternică implicare politică şi ideologică. Astfel, istoriografia sovietică şi, mai nou, cea ucraineană, au bătut monetă pe apartenenţa întregii Moldove (prestatale) la Rusia kieveană, apoi la principatul Haliciului care, în viziunea pseudoistoricilor de la Moscova, respectiv, Kiev, s’ar fi întins până la Dunărea de Jos. Aceiaşi specialişti în falsificarea adevărului istoric susţin că, atât Dragoş Vodă cât şi Bogdan I, descălecând Moldova, ar fi găsit aici o populaţie compactă ucraineană care în decurs de patru secole (1359-1774) ar fi fost românizată, în timp ce ucrainenii din Galiţia, aflaţi sub dominaţie poloneză, s’ar fi polonizat.

Mergând pe linia mistificării istorice, s’a ajuns la afirmaţia hilară după care Bucovina ar fi leagănul poporului ucrainean, în timp ce mănăstirile celebre de la Voroneţ, Arbore, Suceviţa, Moldoviţa, cu frescele lor, ar fi opera ucrainenilor.

Este evident că existenţa unui important segment de populaţie slavă (ruteană sau ucraineană) în Moldova de Nord nu poate fi negată, ea fiind prezentă aici încă din primele secole ale evului mediu, îndeosebi după ce „Principatul Haliciului şi-a pierdut independenţa şi a ajuns sub dominaţia polonilor“.

Atunci, „(… ) asuprirea exercitată de cuceritori asupra populaţiei rutene devenise atât de insuportabilă încât foarte mulţi ruteni şi-au părăsit patria şi s’au stabilit în Bucovina. Această emigraţie din Galiţia a continuat şi în timpul când Bucovina a ajuns sub stăpânirea austriacă, fiind şi mai mult favorizată prin faptul că aici domina scutirea de recrutare, ceea ce îi făcea pe mulţi oameni să se aşeze aici pentru totdeauna («ansässing zu machen»). Din acest timp a început populaţia ruteană din Bucovina să crească rapid şi neîntrerupt“.

Monografia Comandamentului Jandarmeriei (austriece) din Bucovina din care a fost preluat acest citat este o sursă de autoritate care nu poate fi negată. Problema rutenilor (inclusiv a huţulilor sau huţanilor) trebuie studiată în contextul mai larg al evoluţiei populaţiei ucrainene şi a spaţiului ei de „roire“, din varii motive, începând cu statul kievean (secolele X-XI), cnezatul Haliciului (secolul XII, prima jumătate a secolului al XIII-lea), raporturile acestor formaţiuni politice cu regatul polonez, uniaţia cu Roma (1596) etc.

Referitor la procesul de asimilare a populaţiei, acesta a fost biunivoc, el făcându’se atât prin asimilarea de către români a rutenilor, cât mai ales în sens invers, adică a românilor de către ruteni (ucraineni).

În ceea ce priveşte hotarele Bucovinei istorice, apartenenţa ei la Principatul Moldovei şi caracterul eminamente românesc al locuitorilor săi, sunt realităţi care nu pot fi negate decât de răuvoitori. Astfel, referitor la hotarele Bucovinei, menţionăm faptul că ele au fost dintotdeauna pe Ceremuş, Colacin şi Nistru. Într-adevăr, vechiul hotar dintre Moldova şi regatul Poloniei a fost statornicit definitiv pe cursurile de apă amintite cu prilejul înţelegerii dintre regele Poloniei şi logofătul Tăutu, reprezentantul domnitorului Moldovei, prilej cu care demnitarul moldovean a fost „dăruit“ cu şase sate de către craiul leşesc, fapt amintit şi de Ion Neculce în cronica sa. Că hotarul moldo-polon era pe Nistru rezultă şi dintr-un document mai puţin cunoscut, Convenţia polono-otomană din 14 octombrie 1703, încheiată între reprezentanţii regatului Poloniei şi cei ai Înaltei Porţi, ultima în calitate de putere suzerană a Moldovei, în care partea polonă declara că: „Inter nos et Valachiam ipse Deum flumine Tyra dislimitavit“, adică „Între noi şi Valahia (Moldova, n.n.) însuşi Dumnezeu a pus graniţă fluviul Nistru“.

Compoziţia etnică a provinciei indică faptul că la data ocupării Bucovinei de către Habsburgi populaţia era preponderent românească, fapt recunoscut şi de autorităţile austriece în monografia oficială amintită anterior şi publicată în anul 1899: „După naţionalitate, majoritatea locuitorilor (în anul 1775, n.n.) aparţineau neamului românesc («rumänischer Volksstamm»)“.

Ulterior, datorită colonizărilor şi imigrărilor amintite, ponderea românilor a scăzut sistematic: de la 68% (1786), la 34,4% (1910). În schimb, ponderea populaţiei ucrainene a crescut prin imigraţie (iniţial din Galiţia, apoi din Rusia Ţaristă) datorită cauzelor enumerate mai sus, atingând maximum în anul 1880 (42,2%), dar scăzând la 38,4% în 1910.

Tot datorită imigrărilor a crescut considerabil şi ponderea altor naţionalităţi. Între aceştia, se remarcă ponderea evreilor, nesemnificativă în anul 1784 (526 persoane recenzate), dar care a ajuns la 47.700 în 1869. Ulterior, datorită pogromurilor şi prigoanei la care erau supuşi în Imperiul Ţarist, aceştia se vor refugia masiv în Galiţia şi Bucovina, unde numărul lor va ajunge la 102.899 în 1910 – adică 12,9 % din populaţia totală a provinciei.

Dintre celalte populaţii, ponderi mai însemnate au înregistrat germani şi polonezii. Germanii, aproape inexistenţi înainte de 1775, ajung la 159.486 în anul 1900, în timp ce polonezii nu trec de 26.857 (acelaşi an).

Astfel, prin colonizări şi imigrări masive, încurajate de Curtea de la Viena în cei 143 de ani de stăpânire austriacă, populaţia Bucovinei a devenit un veritabil mozaic etnic: români, ruteni, germani, evrei, polonezi, unguri, slovaci, armeni etc.

Evoluţia populaţiei Bucovinei şi structura pe naţionalităţi între anii 1786-1910

Anul            Total        Români        Ruteni        Alţii         Români (în %)      Ruteni (în %)      Alţii (în %)

91.823 31.691 12.000 67,8 23,4 8,8 1786 135.494
377.581 209.293 108.907 59.381 55,4 28,8 15,8 1848
1869 511.364 207.000 186.000 11.836 40,5 36,4 23,1
33,4 1880 568.453 190.005 239.960 138.758 42,2 24,4
32,4 41,8 25,8 1890 642.495 208.301 268.367 165.827
730.195 229.018 297.798 20.337 31,4 40,8 27,8 1900
1910 794.929 273.254 305.101 21.657 34,4 38,4 27,2

2.2. Bucovina între 1918-1941 şi 1941-1944

După 28 noiembrie 1918, Bucovina istorică a revenit României, îndreptându’se astfel raptul istoric din 1775.

Conform recensământului populaţiei din 1930, efectuat de autorităţile române după criterii ştiinţifice şi prelucrat cu metode moderne (s’a avut în vedere naţionalitate exprimată expres de cel recenzat, limba maternă şi religia căreia îi aparţinea), ponderea românilor (din totalul de 853.009 locuitori) a ajuns la 379.691 locuitori, adică 44,5 %, urmaţi de ucraineni, ruteni şi huţani (248.567 locuitori reprezentânt 29,1% din populaţia provinciei).

Numărul evreilor, care în recensămintele dublei monarhii erau trecuţi la germani (în Bucovina) sau la unguri (în Transilvania şi Banat) a fost stabilit corect, pe baza indicelui religios, iar nu al „limbii uzuale“ sau „de conversaţie“, stabilindu’se la 92.492 (10,8%), iar al germanilor şi polonilor la 75.533 (8,9%), respectiv 30.580 (3,6%).

Populaţia Bucovinei după neam şi dispunerea ei în mediul urban şi rural, conform recensământului din 1930

Neamul                                 Total        %             Urban           %         Rural           %
Bucovina                             853.009    100,0       228.056     100,0     624.953       100,0
Români                               379.691     44,5          75.171      33,0      304.520         48,7
Ruteni, ucraineni şi huţani  248.567      29,1         31.600      13,9      216.967         34,7
Evrei                                     92.492     10,8          68.349       30,0       24.143           3,9
Germani                               75.533        8,9          33.481      14,7       42.052           6,7
Poloni                                  30.580        3,6         14.442         6,3        16.158           2,6
Alte neamuri                        26.146        3,1           5.013        2,1         21.113           3,4

Preşedintele Societăţii Culturale Bucureşti-Chişinău, domnul Gheorghe Gavrilă-Copil, i’a trimis o scrisoare deschisă preşedintelui rus, Vladimir Putin, în care îi cere acestuia să denunțe tratatul Ribbentrop-Molotov şi să retragă trupele ruseşti din oraşul Tighina, actualmente incorporat prin forţă în aşa-zisa Republică Transnistreană.

Comunicat către Vladimir Putin

„Vă propunem un prim pas, retragerea necondiţionată a armatei din Tighina, la răsărit de Nistru, deoarece oraşul Tighina (Bender), de la apus de râul Nistru, face parte dintotdeauna din Basarabia, acum din R. Moldova. Este inclus, abuziv, de către URSS, în Transnistria. Atât partea de sud a Basarabiei (până la Marea Neagră), cât şi nordul Basarabiei, fac parte din întreaga Basarabie, acum, în continuare alipite Ucrainei, în interiorul Basarabiei constituindu-se statul Republica Moldova, din care face parte şi Transnistria.

Această reparaţie teritorială, reintegrarea oraşului Tighina în Basarabia (în R.Moldova!) va fi un bun semnal pe planul politic internaţional, spre luare aminte la pasul următor, o declarţie clară, conformă adevărului: URSS a anexat Basarabia, Ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei de la România, le-a alipit Republicii Socialiste Sovietice Ucraina, temporar. Federaţia Rusă consideră că relaţiile dintre Federaţia Rusă şi România, cât şi cu Uniunea Europeană, trebuie să se stabilizeze pe încredere. Propunerile noastre sunt singurele variante autentice, de încredere„, afirmă semnatarul comunicatului.

Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău îi aminteşte lui Vladimir Putin că tratatul Ribbentrop-Molotov este „una dintre cele mai mari crime la adresa umanităţii” şi îi cere şefului rus să nu semneze acolo unde au semnat Stalin şi Hitler.

„Pentru anexările provinciilor româneşti sunt de vină Stalin şi Hiler, Guvernul sovietic şi Guvernul nazist, URSS şi Germania nazistă, aceste provincii româneşti fiind anexate de către URSS. Domnule Vladimir Putin, vă rugăm să fiţi cu luare aminte, să nu semnaţi Dumneavoastră în locul lui Stalin şi Hitler, în locul URSS şi al Germaniei naziste, în locul lui Molotov şi Ribbentrop, reactivarea acestui Tratat, pe cale militară şi totodată prin diversiuni şi conflict armat în Basarabia şi în R. Moldova. Tratatul acesta este una din cele mai mari crime la adresa umanităţii, consecinţele contină şi azi, fiind o rană deschisă pentru poporul român”, scrie Copil.

Autorul comunicatului îi propune lui Vladimir Putin să accepte unirea Republicii Moldova, incluzând Transnistria, cu România, pentru a putea da semnalul unei relaţii bazate pe încredere între cele două ţări.

„V’aţi propus să împiedicaţi cu orice mijloace Unirea R. Moldova cu România? Pe cale militară , prin diversiune internă? Considerăm că aceste căi nu fac parte din planurile reale ale Moscovei, drept pentru care vă facem o propunere, Unirea necondiţionată a R. Modova, cu România, deci şi cu Transnistria. În Transnistria cea mai mare comunitate etnică o formează românii. Ştiţi prea bine că Transnistria a fost anexată de imperiul ţarist. În Transnistria din timpul anexării, marea majoritatea populaţiei era constituită din români. Un mare om de stat, ca să fie respectat şi glasul său să fie auzit în întreaga lume, trebuie să înlăture răul săvârşit de conaţionalii săi din trecutul mai îndepărtat sau apropiat.

Meditaţi d-le preşedinte Vladimir Putin şi la această propunere şi la avantajele stabilizării bunei vecinătăţi între Federaţia Rusă şi România, între Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană„, încheie Gheorghe Gavrilă Copil.

Acesta a trimis un mesaj şi pentru poporul ucrainean, căruia îi cere să renunţe la teritoriile româneşti luate prin forţă de către URSS, respectiv Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa.

„Războiul poate fi evitat şi Ucraina salvată. În partea de sud şi de răsărit a Ucrainei trăiesc milioane de rusi. În partea de apus a Ucrainei, ucrainienii şi’au păstrat aspectul etnic şi când Ucraina se învecina cu România Mare, îl păstrează şi azi în partea de răsărit a României (Basaarabia, Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei) anexat de către URSS şi alipit Ucrainei. Etnicitatea ucrainienilor se poate constata şi pentru ucrainienii care trăiesc azi în România. E vorba de profilul sufletesc al românilor, de oameni prietenoşi. Pentru a evita războiul, care ar pune în pericol existenţa poporului ucrainian, vă rugăm, să fiţi cu luare a minte la propunrea noastră. Renunţaţi la partea de răsărit a României, cu o declaraţie clară, că aceasta nu aparţine Ucrainei, ci României.

În felul acesta considerăm că veţi fi primiţi cu prioritate şi în UE. În UE graniţele nu există, funcţionează libera circulaţie a persoanei şi vom trăi în bună pace, românii cu ucrainienii şi poporul ucrainian va fi salvat de la un dezastru”, scrie Gheorghe Gavrilă Copil.

Sursa: Telegraph.co.uk, presalibera.net, roncea.ro, stirileprotv.ro, libertatea.ro, activenews.ro

Citiți și: MOLDOVA DE DINCOLO DE PRUT, RADIOGRAFIA UNUI STAT EȘUAT

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Maximin în latina clasică, GAIVS IVLIVS VERVS MAXIMINVS AVGVSTVS, primul împărat de certă origine getică din Moesia romană, descris de contemporani ca primul împărat roman de origine barbară, Maximin Thrax, este împăratul care a domnit între 20 martie 235 și aprilie 238.

În mod tradițional nașterea lui Maximin se precizează ca fiind, fie în 172, ori în 173 d.Hr, așa cum se credea de către istoricii antici. Astăzi însă există unele îndoieli dacă acest lucru este exact. S’ar putea ca el să se fi născut la fel de bine cu un deceniu după 173, poate chiar mai tîrziu decît atît.

Fiind cunoscut sub numele de Thrax (Tracul) se consideră că este de origine din Moesia, dintr’un tată got (get) și o mamă alană (tot getă).

El fusese păstor în regiunea sa natală, Moesia, şi fusese ridicat tot mai sus de Sever Alexandru (222-235) datorită capacităţilor sale militare şi aspectului său impunător: avea 2,4 m înălţime şi era uimitor de voinic.

Maximinus a fost cu adevărat un munte de om. Cu siguranță cel mai mare om din toate timpurile, din cei care au avut mandat imperial. Historia Augusta îl apreciază chiar la 2,6 m înalțime, și atît de puternic încît putea trage un car cu boi de unul singur.

Maximin era un om aspru, prea dur poate, dar realizările sale militare îl marca la fel de mult, chiar mai mult decît țăranul analfabet prost, descris astfel de mulți istorici. Extraordinar de curajos și copleșitor fizic, el era soldatul ideal, dar istoricii au fost clari în opinia lor, spunînd că Maximin nu trebuia să fie împărat. Maximin și’a început cariera remarcabilă ca soldat, pur și simplu într’o unitate auxiliară din sudul Dunării. Priceperea lui și statura sa fizică legendară l’a determinat să se ridice pe scara militară.

Se spune că învățase latina, dar nu știm exact ce dialect al imperiului vorbea, altul decît limba maternă, limba getică. Atins de bolile sufleteşti ce caracterizează de obicei pe deţinătorii puterii, ajunsese de exemplu, să’şi colecteze sudoarea, consuma 18 kg carne şi 27 de litri de vin pe zi etc. (Paul MacKendrick, op. cit., p.125).

Mai mult, ridicarea sa pe tron a făcut’o prin asasinarea binefăcătorului său ! (Iliada, p.45).

El a fost, de asemenea, primul dintre împărații-soldați, și cu el a început criza secolului III din imperiu.

Maximin Thrax, înfățișat pe o monedă

”Historia Augusta”, colecție în latină tîrzie de biografii romane, ale împăraților și ale unor apropiați ai acestora precum și ale unor ”uzurpatori” din perioada 117-284, precizează, de asemenea, că Maximin era născut în Tracia, sau Moesia, dintr’un tată ”got” și o mamă ”alană”. Dar originea gotă (geții nordici) era puțin plauzibilă, întrucît ”goții” (triburi de geți din Nordul Carpaților) s’au stabilit în Balcani, după 100 de ani de la nașterea sa, abia la sfîrșitul secolului al III-lea, constituind și prin aceasta că geților din anii secolului 3 li se spuneau și ”goți”, mai cu seamă după 212 d.Hr.

La fel ca majoritatea împăraților din acel secol, Maximin și’a început cariera politică ca simplu soldat și promovat în timpul domniei lui Alexandru Sever. Maximin a fost pus comandant peste recruții din Pannonia, care îl disprețuiau pe împăratul Alexandru.

Armata s’a revoltat și împreună cu legiunea Legio XXII Primigenia, Maximin i’a asasinat, în 235, pe Alexandru Sever și pe mama acestuia Julia Mamaea la Mogontiacum (astăzi Mainz), și l’a proclamat pe Maximinus împărat. Garda pretoriană l’a recunoscut pe Maximin ca împărat, iar Senatul și’a dat confirmarea. Fiul lui Maximin cu Caecilia Paulina, Maximus, a fost proclamat Caesar.

Maximin a urât nobilimea pe toată durata domniei sale. A început prin a’i elimina pe susținătorii împăratului precedent, care au încercat să’l ucidă de două ori. Maximin a dublat solda legionarilor, dar în același timp a mărit impozitele, iar perceptorii au devenit extrem de duri. Spre deosebire de antecesorul său, Alexandru Sever, Maximin nu a tolerat creștinismul. Mulți creștini au fost executați (și unii martirizați), precum Papa Porțian și succesorul său Anteriu.

Pe plan extern, Maximin s’a luptat cu alemanii (vezi harta de mai jos), pe care i’a învins pe teritoriul landului Baden-Württemberg de astăzi.

După victorie, și’a luat titlul Germanicus Maximus și și’a deificat soția, Caecilia Paulina.

S’a așezat apoi cu armata la Sirmium, în Pannonia, de unde a apărat în iarna 235-236 granița dunăreană de atacurile geților liberi și ale sarmaților (sarmo-geți).

Sirmium, azi Sremska Mitrovica, Serbia.

Maximin, de fapt, după ce a asigurat granițele Germaniei, el a mers în Pannonia la Sirmium pentru iarnă (235 / 236) și a condus campanii noi împotriva geților și sarmo-geților iazigi în Cîmpia Tisei, care au încercat să treacă Dunărea după aproximativ 50 de ani de pace de’a lungul frontierelor lor, și a vecinilor quazi (cum pare să depună mărturie unele inscripții găsite în zona Brigetio, azi Komarom, Ungaria).

Maximin Thrax a avut un vis: să’l întreacă în măreție pe Marcus Aurelius și de a cuceri Magna Germania. Sediul său, situat la Sirmium, a fost centrul din vecinătatea Panoniei inferioare și colonia Dacia.

”Terminînd campaniile din Germania (împotriva germanilor), Maximin a mers la Sirmium, pentru a pregăti o expediție împotriva sarmaților (sarmo-getae), și intenționa să subjuge pentru Roma regiunile nordice pînă la ocean.” (Istoria Imperiului după Marcus Aurelius, Herodian, Historia Augusta – Maximin, 13,3)

Numele lui apare în numeroase inscripții de’a lungul valului pannonicus care a unit castrele: Ulcisia Castra, Aquincum, Matrica, Intercisa, Annamatia, Lussonium, Alta Ripa, Pentru Statuas, Sopianae și Mursa, mărturie a campaniilor militare din zona sarmo-geților iazigi.

Dar sînt puține inscripțiile de’a lungul întinderii valului Dacicus, cum ar fi cea din cetatea legiunii Apulum.

Datorită deselor incursiuni dunărene, împăratul a reușit să obțină numele de Dacicus (sfîrșitul lui 236 – începutul lui 237), fiind o dovadă a luptelor cu geții liberi din perioada celor 160 de ani de ocupare parțială a teritoriilor de la nord de Dunăre, dar și Sarmaticus (în 237).

Operațiunile militare ale lui Maximin împotriva sarmo-geților iazigi și geților liberi din 236-237

Eusebiu de Cezareea precizează următoarele despre Maximin Thrax (Tracul):

”După ce împăratul roman Alexandru (Sever), şi’a dus la capăt domnia sa vreme de treisprezece ani, a urmat la tron cezarul Maximin. Acesta, dintr’o ură faţă de casa lui Alexandru, care era formată mai ales din oameni credincioşi, a pus la cale o persecuţie, poruncind să fie nimiciţi numai capii Bisericii, pe care i’a socotit vinovaţi (de rapida răspîndire a învăţăturii evanghelice”, (”Istoria bisericească”, în PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 251).

Descrierea lui Eusebiu de Cezareea are nevoie de o interpretare ceva mai profundă decît ne spune prima impresie.

Maximin Tracul nu era de origine romană. Aşadar, poate că supranumele său ”Tracul” nu se referă în realitate la originea sa ”gotică”, ”germanică”, ci doar la faptul că era îndrăgit de populaţia geţilor aflaţi la nord de Dunăre şi a căror limbă o vorbea, fiind din neamul lor.

Maximin a fost primul împărat care nu a stat absolut deloc în Roma şi care a inaugurat un precedent interesant: urcarea pe tron a unei persoane de rang modest, provenită din zone de provincie ale imperiului.

Mai tîrziu, regăsim exemple mult mai cunoscute precum Licinius, Galerius sau sclavul Diocles, devenit împăratul Diocleţian. Maximin a ajuns pe tronul imperial printr’o incredibilă desfăşurare a evenimentelor.

Predecesorul său Alexandru Sever a încercat să evite un război cu alemanii, pe care a dorit să’i atragă prin foloase materiale de partea Imperiului Roman. Soldaţii s’au răsculat împotriva sa şi l’au asasinat, punîndu’l pe Maximin în fruntea imperiului.

Acesta era lipsit de cultură, barbar atît în discurs, cît şi în comportament, dar un bun soldat. Armata îl iubea pentru curajul său neînfricat. Însă, din punct de vedere politic, Maximin era un dezastru. Ajungînd la putere printr’un complot, a încercat să se asigure că nu va cădea pradă unuia. Aşadar, i’a vînat rînd pe rînd pe toţi apropiaţii predecesorului său, Alexandru Sever.

O parte dintre aceştia erau creştini. Prin urmare, Maximin a găsit prilejul de a extinde persecuţia şi asupra ierarhiei Bisericii creştine. Cu toate acestea, este greu de spus dacă persecuţia a fost însoţită de un edict de natură religioasă sau a fost dictată din raţiuni pur politice.

Cea de’a doua variantă pare a fi cea mai plauzibilă. De vreme ce Maximin nu şi’a îndreptat atenţia decît asupra episcopilor şi a preoţilor, el pare să se fi preocupat exclusiv de cei apropiaţi lui Alexandru Sever, fără a se interesa prea mult de credinţa creştină în general.

Prima parte a secolului al III-lea a fost împărţită între domnii favorabile creştinismului (Alexandru Sever, Filip Arabul) şi domnii potrivnice acestuia (Maximin Tracul, Decius).

În esenţă însă, domniile potrivnice creştinismului au însumat doar o mică parte din perioada respectivă, în timp ce împăraţii binevoitori au avut parte de domnii ceva mai îndelungate.

Prima persecuţie cu adevărat cruntă a fost cea din vremea lui Decius (249-251).

Muzeu arheologic, Aquileia. Bust de bronz (secolul III) al împăratului Maximin Thrax

Prin 232 d.Hr. el ar fi comandat o legiune cu sediul în Egipt și a jucat un rol important în campania împotriva parților a lui Alexander Severus. De fapt, el a devenit pentru scurt timp guvernator al provinciei recucerite Mesopotamia.

Apoi, în 235 d.Hr., el a fost pe Rin la comanda unor recruți din Pannonia, cînd plățile către alemani a înfuriat armata împotriva împăratului lor Alexander Severus. Alexander a fost, în general, văzut ca un comandant slab cu realizări îndoielnice în Mesopotamia, apoi soldații vedeau venind din spate, un lider militar minunat în Maximinus.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fc/SMWM_-_Meilenstein.jpg

Piatră de hotar, din 236 d.Hr în Ovilanova din ordinul împăratului get Maximin Thrax și fiul său Gaius Julius Verus Maximus

Senatul s’a aflat în poziția de a nu se opune, confirmîndu’l simplu pe Maximinus ca împărat. De pe urma acestei atitudini, o situație deloc confortabilă, bunăvoința senatului nu a fost cîștigată pentru că nu au fost consultați deloc. Maximinus știa că războiul împotriva alemanilor era de o importanță capitală. Pentru că a fost motivul din cauza căruia predecesorul său a fost ucis. Dar mai întîi noul împărat trebuie să soluționeze eventualele revolte interne.

Prima tentativă de asasinat asupra sa a fost la fluviul Rin. La început, în timp ce el în încercarea de a începe o campanie peste Rin, un grup de ofițeri, susținuți de senatori influenți, au planificat să distrugă podul de bărci care traversa peste fluviul Rin, pentru a’l bloca și a rămîne neputincios de cealaltă parte, la cheremul germanicilor.

Ulterior, după moartea sa în mîinile germanilor, complotiștii intenționau ca la succesiunea la tron, să’l proclame împărat pe senatorul Magnus. Dar conspirația a fost trădată, fiind descoperită la timp, iar toți răsculații au fost executați de Maximin.

A urmat a doua tentativă, care a avut loc în Mesopotamia, în urma unei crize foarte scurtă printre foștii arcașii din est (mesopotamieni din Osrhoene) ai lui Alexandru, care l’au proclamat ca împărat pe unul din prietenii lui Alexandru, căruia încă îi cinsteau memoria, pe Quartinus. Dar liderul lor Macedo, conducătorul militar al răscoalei, a schimbat apoi părțile și în schimb l’a ucis pe Quartinus, pentru că acesta nu garanta nici un avantaj.

Monede din timpul lui Maximin

Amenințările au fost evitate, dar noi taxe au fost introduse de împărat care, ulterior, a rămas profund suspicios de toată lumea.

Senatorii fiind amenințarea cea mai evidentă pentru el, așa cum au fost cel mai probabil toți candidații pentru biroul imperial, el scoțându’i pe toți din armată, și înlocuindu’i cu soldați loiali care îi datorau avansările anterioare.

Aceste revolte fiind rezolvate, Maximin a trecut apoi Rinul folosind un pod de pontoane și a început campania sa de răzbunare împotriva germanilor și a condus adînc în Germania, trupele sale de jefuitori de țară. El a distrus satele, înrobind supraviețuitorii și a jefuit țara…

Podul de pontoane de peste Dunăre de aici ...

Armata lui era foarte mare. În plus față de unitățile de elită ale legionarilor romani luptau, de asemenea, trupe auxiliare ale provinciilor romane: aruncători de suliță din Africa de Nord, arcași din Siria și Armenia, luptători din Parthia. Ei servesc ca aliați, ca mercenari, ca prizonieri de război.

Armata era călită în lupte și disciplinată. În lupta împotriva germanilor în special arcașii s’au dovedit a fi eficienți, avansînd rapid, atacând și la fel de repede retrăgîndu’se repetat, ceea ce era aproape imposibil cu tehnicile și comenzile greoaie de luptă al Legionarilor într’o țară aspră cum se dovedeau ținuturile germanicilor. Din această cauză armele cele mai moderne au fost aduse cu ei: catapulte, arbalete.

Proiectilele lor pătrund chiar și pe distanțe mai mari, cu ușurință prin scuturile inamice, în timp ce săgețile simple nu fac pagube însemnate, nici măcar cele cu trei tăișuri ale trupelor auxiliare din Mesopotamia.

Marching legionari

Dar luptele de anvergură sînt rare. Războinicii germanici cea mai mare parte, se retrag în pădurile adânci sau în zonele mlăștinoasă și lupta de acolo cu invadatorii cu atacuri scurte și rapide.

Astfel, romanii se limitează la arderea satelor și la jafuri.

Jaful de un sat germanic, aservirea locuitorii

Vitele sunt capturate de soldați. Sătenii sunt în luați prizonieri și legați în lanțuri.

Campania militară progresează lent, pînă se intră în iarnă. Armata se retrage la Rin, unde găsește cazare caldă, case permanente, spa-uri, și nicio amenințare constantă dinspre barbari.

Soarta legiunilor XVII, XVIII și XIX nu este considerată periclitată, atunci când în retragere se trece pe lângă mlaștini unde drumul se îngustează și devine greoi datorită ploilor necontenite.

Prizonieri germani din interiorul

Totul pare a fi în regulă, cea mai mare parte a armatei a sosit la fața locului, în retragerea lentă spre sud, unde căruțele sunt trase greu spre dealul din dreptul mlaștinilor. Pentru a obține o mai bună aderență, se montau potcoave speciale de fier.

Urmează după căruțe, sclavii legați cu lanțuri și prizonierii în spatele acestora.

Dar, dintr’o dată tot iadul începe! Barbarii provoacă o ambuscadă, de dincolo de mlaștini pădurea prinde viață.

Bătălia decisivă s’a dat într’o mlaștină din apropierea granițelor dintre regiunilor actuale ale Württenberg și Baden.

Roman Torsionsgeschütz

Prima luptă este scurtă. Atacul surprinzător al războinicilor germani, care așteptau pe creastă de o zi, în așteptarea invadatorilor, se năpustiră în grabă să elibereze prizonierii și să se retragă înapoi în pădure.

Cu toate acestea, împăratul vs. soldatul Maximinus răspunde. El a înțeles repede situația.

O parte din trupele sale, lăncierii și arcașii ușor înarmați sunt trimiși la nord-vest, pentru a’i provoca pe germani să fugă în vest peste creastă. El însuși, așezat pe calul său, conduce legionarii lui pe dealul de la sud, prin pădure și acționează spre est pe traseul de creastă.

Germanii dețin poziții mai bune și se apăra bine împotriva invadatorilor romani.

Romanii caută lupta corp la corp pentru a utiliza săbiile, dar germanii procedează în primul rînd, prin a’i ține la distanță pe pozițiile lor prin aruncarea sulițelor. Dar, o ploaie de săgeți îi aduce pe arcași și alți auxiliari în luptă, ei apărînd la capătul vestic al crestei, luînd în grupuri separate de germani, obligîndu’i să coboare pe marginea de nord a pantei, acoperind cu restul legionarilor din sud și est.

... O luptă ...

Catapultele ajută în mod eficient lupta împotriva ultimelor cuiburi de rezistență. Romanii atacă dinspre vest, est și sud, pentru  rămîne doar panta dinspre nord cu zona umedă la bază care pare cel mai probabil să le asigure izbînda.

Romanii evită să meargă în teren mlăștinos.

Și într’adevăr, trupele victorioase ezita să urmărească germanii care fug în noroi. Se spune că împăratul a fost pînă la piept intrat în mlaștină, îndemnînd pe oamenii lui, și conducîndu’i, în ciuda pierderilor grele, spre o victorie devastatoare asupra inamicului lor.

Fila soldat roman

Sărbătorind victoria, Maximin l’a promovat pe fiul său Maximus la rangul de Cezar (împărat junior).

Alemanilor înfrînți de către forțele romane, au menținut pacea pentru un timp.  Maximinus apoi a procedat la consolidarea apărării de frontieră germane, dar a fost curînd chemat să se ocupe de supărătorii Geți și triburile sarmo-getice de’a lungul Dunării.

El a petrecut iarna de 235-36 AD la Sirmium și apoi a condus campanii de succes împotriva acestor coaliții de triburi.

Stelă Philippopolis – Maximin Thrax

Ca lider militar Maximinus a fost un om remarcabil, iar ca împărat metodele sale au fost aspre și de scurtă durată. Pentru a finanța campaniile sale, el a confiscat și stors de fonduri de proprietate deținunte de clasele înalte. El a percheziționat chiar fondurile pentru săraci (Alimenta) și modificat de porțiile de porumb, și alte măsuri disperate pentru a plăti expedițiile sale militare.

Aceasta, la rîndul său a făcut ca Maximin, deși a avut succese în lupte, să devină profund nepopular în rândul tuturor supușilor săi.

În primăvara anului 238 d.Hr., Maximinus era încă la Sirmium, cînd informațiile au ajuns la el despre revolta din Africa. Guvernatorul Africii, Marcus Antonius Gordianus Sempronianus, împreună cu fiul său au fost salutați ca împărați la Cartagina.

În provincia Africa, guvernatorul Gordian I, împreună cu fiul său, Gordian al II-lea, s’au autoproclamat împărați. Senatul de la Roma i’au sprijinit pe cei doi Gordieni, dar revolta din Africa care a durat doar 22 de zile, a fost înfrîntă de guvernatorul Numidiei, Capellianus, loial lui Maximin, care l’a înfrânt și ucis pe Gordian II în bătălia de la Cartagina, dispunând de singura legiune din zonă.

Gordian I s’a spînzurat cînd a aflat vestea. Dar criza ajunsese departe. Senatul, care a sprijinit în mod clar pe Gordian și care a fost determinat să scape de soldatul de pe tron​, în locul celor doi Gordieni, acum au ales nu mai puțin de doi împărați noi, pe senatorii Pupienus și Balbinus. Poporul fiind nemulțumit de împărații-senatori, a ieșit în stradă, cerându’l pe Gordian al III-lea, nepotul minor al lui Gordian I, pe tron.

Pupienus și Balbinus au fost nevoiți să’l asocieze la domnie pe Gordian al III-lea, ca Cezar.

În acest timp, supărat pe intrigile senatorilor care sprijineau uzurpatorii, Maximin a hotărît să cucerească Roma, atacînd Italia din nord. Organizând rapid pregătirea trupelor sale pentru marșul spre Italia, și’a luat legiunile din Pannonia și a plecat spre Roma, pentru a’și recăpăta tronul. Comandant al puternicelor legiuni dunărene, șansele păreau în favoarea sa. Dar, Maximin a ajuns la Emona în nordul Italiei, pe care a găsit’o pustie.

Tot orașul a fost evacuat de către adversarii săi. Nu au găsit nici mîncare. Toate au fost distruse. Moralul trupelor scăzuse drastic. Maximinus acum s’a trezit într’o situație disperată. Fără mîncare pentru trupele sale, nu putea să se deplaseze foarte mult, așa că a hotărît să asedieze Aquileia. El ar fi reușit, dacă nu opta pentru disciplina severă pe care a cerut’o oamenilor lui.

Cu moralul scăzut și cu o lipsă acută de alimente, el a împins criza prea departe prin tratarea ofițerilor și trupelor sale cu multă asprime în acea perioadă critică.

Cu toate acestea el a continuat spre Aquileia, găsind orașul cu porțile închise. În ciuda ofertelor sale de recompense și amnistii, lui Maximinus i’a fost refuzată intrarea. Înfuriat el a încercat să ia orașul cu asalt, dar atacul lui a fost respins și trupelor sale au suferit pierderi grele.

În aprilie 238, molima izbucnită în rîndul trupelor sale, precum şi foametea generală i’au făcut pe soldaţi să se răscoale împotriva sa şi a fiului său, iar Maximin a fost asasinat la Aquileia de soldați, nemulțumiți și de anarhia ce stăpânea imperiul.

În cele din urmă, domnia sa s’a încheiat la fel cum a început, prin asasinat. La 10 mai 238 d.Hr. unele dintre trupe, mai ales cei ale căror familii au fost pe teritoriul deținut de inamic (pretorieni și Legio II ”Parthica”), s’au revoltat și i’a ucis pe Maximin și pe fiul său Maximus.

Capetele lor au fost tăiate și transportate la Roma de către un grup de călăreți. După cîteva zile, Pupienus și Balbinus au fost asasinați și ei de garda pretoriană, iar Gordian al III-lea a devenit împărat, în 238 fiind al șaptelea!!!

Anul celor 6 împărați, 238 d.Hr, la un simplu inventar, descoperim că de fapt a fost anul cu șapte împărați, unul din ei, chiar fiul lui Maximin a fost ”scăpat” de la numărătoare. Nicolae Sabin DORDEA, a observat acest aspect și spune următoarele:

”Voind sa aflu mai multe amănunte despre împăratul Maximin I Tracul (Maximin Thrax) și despre originea lui getică, am ajuns la capitolul ”anul celor şase împărați”. Citind cărțile referitoare la acest subiect din Istoria Imperiului Roman a lui Herodian, cît şi din Historia Augusta, am descoperit că se vorbea de fapt despre şapte împărați, dar numele celui de’al şaptelea nu era cunoscut tuturor cronicarilor sau poate că s’a făcut abstracție de el.”

Este acceptat în mod unanim că anul 235 d.Hr. este cel care marchează începutul crizei secolului al III – lea, anul urcării pe tronul Imperiului Roman a împăratului Maximinus I, primul împărat roman provenit din rândul militarilor de carieră. A fost considerat de către senatorii Romei barbar lipsit de educație, cultură şi inteligență, nedemn de titlul de împărat (Imperator), titlu nobiliar care desemna conducătorul suprem al armatei imperiului, dar presupunea şi titlul civil de Principe (Princeps).

Citare din Istoria Imperiului Roman a lui Herodian, cartea a saptea – Maximinus si Gordienii, cap.I.2:

”Caracterul său a fost in mod firesc barbar, ca și rasa lui barbară. El a moștenit dispoziția brutală a conaționalilor săi și a intenționat să’și securizeze poziția sa imperială prin acte de cruzime, temându’se că va deveni un obiect de dispreț al Senatului și al poporului, care ar putea fi conștienti de originea lui umilă, în loc să fie impresionați de onoarea câștigată.”

Antipatia Senatului față de împăratul Maximinus I, transpare şi din faptul că a fost denumit ”Tracul”, poreclă cu conotație șovină, cu care a și rămas de altfel cunoscut în istorie. Se cunoaşte faptul că au existat continuu animozități între Senat şi împăratul-soldat, aceştia angajîndu’se într’o competiție cu consecințe dintre cele mai violente, competiție din care, în final, Senatul a ieşit învingător.

Incompatibilitatea dintre aristocrația senatorială care reprezenta interesele marilor şi puternicelor familii patriciene din Roma şi împărații proveniti din rîndul militarilor de carieră, se va acutiza în următorii 50 de ani. Acesta a fost doar un prim episod la ceea ce avea să urmeze.

Anul 238 d.Hr., ultimul an de domnie a împăratului Maximinus I Tracul (Maximinus Thrax), este cunoscut în istorie ca ”anul celor şase împărați”. Totuşi, dacă analizăm cu atentie dovezile numismatice şi documentele scrise, rezultă că au fost de fapt şapte împărați:

Maximinus I Tracul, cu numele latin Gaius Iulius Verus Maximinus Pius (20 martie 235-238 d.Hr.) era împăratul de drept, împreună cu fiul său Maximus (Iulius Verus Maximus), asociat la domnie cu titlul de co-împărat (236-238 d.Hr). În final, ambii au fost asasinați, în cortul de campanie, în fața orașului asediat Aquileia, în urma unui complot pus în aplicare de militari din Legiunea II Parthica.

Odată cu ei au fost asasinați şi consilierii lor cei mai de seamă. Maximinus a fost mult regretat de legiunile sale din Pannonia şi Thracia, care l’au apreciat mult și care îl proclamaseră împărat in 235 d.Hr. În Historia Augusta (24,1) stă scris:

”Acesta a fost sfîrșitul Maximinilor, demn de cruzimea tatălui, dar nevrednic de bunătatea fiului. Printre provinciali nu era o extraordinară bucurie la moartea lor, dar printre barbari era cea mai cumplită tristețe.”

Octogenarul Gordian I, a fost proclamat împărat de Senat, în timp ce se afla în Africa în funcția de guvernator. Fiul său, Gordian al II-lea, a primit titlul de co-împărat. Primul s’a sinucis, la aflarea veştii că fiul său a fost ucis în lupta cu Capelianus, guvernatorul Numidiei, un susținător loial al împăratului Maximinus. Cei doi Gordieni au fost împărați pentru numai 21 de zile (22 martie 238-12 aprilie 238 d.Hr.). Acest lucru a lăsat Senatul într’o dilemă.

Totuși, nedescurajat de moartea celor doi, Senatul a numit doi membri ai comisiei, pe senatorii M. Clodius Pupienus Maximus (66 de ani) şi D. Caelius Balbinus (67 de ani) împărați cu drepturi egale, amintind poate în acest fel de autoritatea comună a consulilor din timpul Republicii.

Ei nu erau suficient de ”proaspeți” pentru a fi o alternativă a împăratului Maximin, iar ”Big Max” și armata sa uriașă erau puşi în mişcare, în marș rapid spre Roma și era puțin probabil că o scuză sincer formulată ar fi putut fi acceptată. Adevărul este că Senatul nu a ales persoane suficient de potente pentru a’l înlocui pe Maximin.

Împărații asociati,  au fost nevoiti, la cererea poporului, să’l asocieze la guvernare şi pe Gordian al III-lea, nepotul minor al lui Gordian I. Cei doi venerabili senatori au fost împărați timp de 99 de zile (22 aprilie 238 – 29 iulie 238 d.Hr.). Au fost asasinați şi ei de garda pretoriană. Gordian al III-lea a devenit singurul împărat al Imperiului Roman. Pînă la atingerea vîrstei majoratului, senatul a guvernat în numele său.

Să recapitulăm:

Împăratul Maximinus I Thrax,  simpatizat pentru statura uriaşă, pentru priceperea sa în arta militară, a condus campanii militare de succes, pentru securizarea granițelor imperiului. Uriaşul împărat de origine getică Maximinus I, supranumit astăzi ”Big Max”, este un nume căutat în numismatică, deşi a emis un număr relativ mare de monede în cei trei ani de guvernare.

Ca și despre mulți alții care vor veni după el, există puține informații fiabile cu privire la viața timpurie a omului care a devenit ulterior împăratul Maximinus. Cele două surse majore pentru acest împărat sunt, Herodian, istoricul antipatic, care l’a văzut ca fiind nimic mai mult decât un barbar:

”După originea sa și comportamentul obișnuit, el era un barbar. Avea temperamentul însetat de sînge provenit de la strămoșii din țara sa”,

și o sursă de chiar și mai puțina încredere, Historia Augusta (care’și ia o mare parte din informațiile sale din sursa anterioara).

Istoria este nemiloasă cu Maximinus, care a fost ulterior menționat cu epitetul ”Thrax” (Tracul), portretul său fiind prezentat ca al unui barbar tiranic, crud și needucat.

Într’adevăr, el a fost în cea mai mare parte din viață, un soldat loial în legiunile romane și și’a petrecut cei trei ani de domnie, nu în Roma, ci în campanii militare, luptându’se să respingă inamicii tot mai mari ai unui imperiu în criză.

În final, Maximinus a fost pur și simplu avangarda a ceea ce avea să devină în curând regulă – împăratul soldat și declinul puterii aristocratice senatoriale –  un militar care avea să devină foarte important pentru existența în continuare a imperiului, de fapt omul care stătea între Roma și cei care o vor distruge.

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/2-maximinus-av.jpg

Fiul său, Maximus, numele său complet, ne este dat de dovezile numismatice: Maximus Iulius Verus.

Dovada numismatică pe care o avem şi astăzi la îndemînă şi care dovedeşte că Maximus a fost confirmat de Senat este faptul că Senatul, singura entitate autorizată să emită sesterți, a emis sesterți cu efigia lui Maximus:

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/2-maximus-av.jpg

Octogenarul Gordian I:

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/gordian-i-av.jpg

Fiul său, Gordian al II-lea; Din scurta sa domnie există numai sesterti emişi de Senat, nu a avut timpul necesar să emita denari:

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/gordian-ii-av.jpg

Senatorul Balbinus (67 de ani):

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/2-balbinus-av.jpg

Senatorul Pupienus (66 de ani):

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/2-pupienus.jpg

Antoninian argintat, pe revers: ”PATRES SENATUS”.

Avem neplăcuta impresie că parcă le cam tremurau mîinile celor doi venerabili senatori la vestea venirii lui Maximinus spre Roma

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/3-pupienus.jpg

Gordian al III-lea, un nepot al lui Gordian I.

https://istoriesinumismatica.files.wordpress.com/2013/01/1-gordian-iii-av.jpg

În total: 7. Nu i’am mai pus la socoteală pe pretendentii Magnus şi Quartinus, considerați uzurpatori. Autoproclamați împărați în anul 235 d.Hr., au fost ucişi, unul executat la Roma din ordinul lui Maximin, celălalt în Mesopotamia, de propriile trupe.

Deci, e foarte clar, în realitate au fost şapte împărați, dar pe unul din ei, posteritatea l’a scăpat din vedere.

Totuşi, nu este nici o magie, cel de’al şaptelea protagonist al acestui episod dramatic a existat, nu a fost scos ”din mînecă”, este vorba de Maximus, co-împărat din anul 236 şi chiar confirmat de către Senat.

Consultînd surse externe si interne, lucrări care tratează acest episod si listele împăraților legitimi ai Imperiului Roman, am constatat ca Iulius Verus Maximus a fost omis. Privind tema co-împăraților, Wikipedia, the free encyclopedia, încearcă să dea o explicație:

”Există cîteva exemple în istorie, în care o anumită persoană a fost proclamată co-împărat, dar care niciodată nu a deținut puterea în nume propriu (de obicei fiul unui împărat); acesta este împărat legitim, dar este luat în evidență împreună cu împăratul senior.”

Totuşi, această regula nu a fost respectată în cazul lui Gordian al II-lea, care era asociat la domnia tatălui său cu titlul de co-împărat. Deşi a avut acest statut numai 21 de zile, el a fost totuşi luat în evidență individual, în nume propriu.

Iulius Verus Maximus

Maximus, cu numele latin Iulius Verus Maximus, a fost fiul împăratului Maximinus I, co-împărat din anul 236 d.Hr., cu tatăl său, pînă în anul 238 d.Hr., cînd ambii au fost asasinati. Aşa cum presupunem, istoria a omis pe unul din actorii acestui episod din istoria Imperiului Roman, din cauza puținelor surse credibile existente. Studiind Historia Augusta, care îi numeşte pe Maximinus şi pe Maximus, ”cei doi Maximini”, observăm că autorul nu cunoştea numele adevărat al fiului împăratului Maximinus.

Totuşi, cea care aduce dovezi clare că Maximus a fost co-împărat, este chiar Historia Augusta. În cartea Cei doi Maximini (Pag. 329 alin. 8 1) din Historia Augusta scrie foarte clar că Maximinus l’a proclamat împărat pe fiul său:

Oricum ar fi, după ce Alexander a fost ucis, Maximinus a fost totuși primul om din corpul de soldați, și nu un senator, aclamat Augustus de către armată, fără un decret al senatului, și fiul său a fost făcut co-împărat.

Acelaşi lucru aflăm şi la pag. 372 alin. 6 şi pag. 373 alin. 7, 8, 9:

Și totuși – exceptînd cazul în care am omis ceva – am prezentat o scrisoare scrisă de tatăl său Maximinus, atunci cînd a devenit împărat, în care spune că l’a proclamat împărat pe fiul său, pentru  a vedea, în pictură sau în realitate, cum ar arăta tînărul Maximinus (Maximus) îmbrăcat în mov (purpura).

Scrisoarea în sine sună așa:

Am permis ca Maximin (Maximus n.a.) al meu să fie numit împărat, nu numai datorită afecțiunii pe care o datorează un tată fiului său, dar și pentru faptul că poporul roman și venerabilul Senat pot fi în măsură să jure că ei nu au avut vreodată un împărat mai frumos. După moda Ptolemeilor, acest tînăr purta o cuirasă de aur, avea de asemenea și una de argint. În plus, el avea un scut  încrustat cu aur și nestemate, precum și o suliță încrustată cu aur. Avea săbii de argint făcute pentru el, precum și unele din aur, de  fapt, tot ceea ce ar fi putut să’i sporeasca frumusețea – căști încrustate cu pietre prețioase și protecții de obraz (obrazare) făcute în aceeași manieră.”

În Cartea a şaptea din Istoria Imperiului Roman a lui Herodian, intitulată Maximinus și Gordienii, care se referă la evenimentele dramatice care au dus la moartea atîtor împărați, nu se aminteşte de Maximus decît ca ”fiul lui Maximinus” iar în Cartea a opta, cu titlul Maximus și Balbinus, scriind Maximus, se referă în toate cazurile la senatorul Pupienus Maximus, co-împărat cu senatorul Balbinus. Este clar că nici Herodian nu cunoştea numele fiului lui Maximin.

Lucrarea sa fiind una din puținele surse existente, atît omisiunea lui Maximus, cît şi prezentarea împăratului-senator Pupienus numai sub numele de Maximus, au fost în măsura să deruteze, au condus la concluzia că au fost şase împărați (oricum au fost prea mulți !).

Totuşi, adevărul istoric trebuie să primeze. Cronicarul Herodian era probabil dependent material de un personaj cu funcție importantă în imperiu, poate cu funcție senatorială.

El era un servitor ştiutor de carte, cu origine umilă, obedient față de cei pentru care se simtea obligat. Se vede ca are un respect deosebit pentru oamenii culți, educați şi cu funcții importante.

Cînd se referă la senatori le aplică întotdeauna epitetul de ”distins”. În schimb, pentru Maximinus, împăratul cu origine umilă, provenit din pătura de jos, chiar ajuns pe cea mai înaltă treaptă, nu are nici un pic de respect, ba mai mult, în unele pasaje se citeste disprețul, invidia şi ura față de ”barbar”.

Înțelegem subiectivismul izvorât din slugărnicie şi din prejudecățile epocii, prejudecăți care de multe ori mai sunt valabile şi astăzi, dar asta ne face circumspecți în a’i da crezare. Ne intereseaza să ne apropiem cât mai mult de adevărul istoric. Făcînd abstracție de părerile personale, subiective, ale cronicarilor, referitoare la anumite personaje descrise, descoperim totusi detalii interesante privind datele istorice şi evenimentele care au avut loc în respectiva epocă.

Avem şi alte exemple de cronicari, precum Lactanțiu, care din dorinta de a demonstra ca toti cei care i’au persecutat pe creştini au suferit o moarte cumplită, a fost dispus să îmbrace firul narațiunilor într’o multitudine de minciuni. Și din lucrarea lui Edward Gibbon, istoric din secolul XVIII, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, transpare antipatia. Despre Maximinus, istoricul britanic scrie următoarele:

”El a fost conștient de faptul că mediul și originea lui barbară, aspectul său sălbatic și ignoranța totală fața de arte și instituții ale vieții civile, a creat un contrast nefavorabil în raport cu manierele amabile ale nefericitului  Alexandru (Sever).”

Din cauza asemănării de nume (Maximinus – Maximus – Pupienus Maximus)  şi fiind vorba de aceleaşi nume pentru câte două persoane diferite (Gaius Iulius Verus Maximinus, Iulius Verus Maximus si Pupienus Maximus) este posibil să se fi născut o confuzie sau ca Maximus să fi fost omis în mod intenționat, ca neimportant. Într’adevăr, nu’i uşor să te descurci în istoria romană cu o mulțime de Maximini, Maximi si Maximieni.

Explicatia omisiunii ar fi că s’a creat într’adevăr o confuzie între Iulius Verus Maximus şi Pupienus Maximus, iar la preluarea informațiilor în mod succesiv de către scriitorii latini, pentru simplificarea lucrurilor, Iulius Verus Maximus a fost omis, iar ulterior cineva a pus eticheta de ”anul celor şase împărați” şi asa a rămas în istorie.

Avem dovada confuziei în capitolul Maximinus cel tânar (33.1) din cartea Cei doi Maximini – Historia Augusta, unde cronicarul scrie următoarele:

”Noi putem în nici un caz să trecem sub tăcere următorul punct. Deși Dexippus, Arrianus și multi alti scriitori greci au declarat că Maximus și Balbinus au fost numiti împărați împotriva lui Maximinus, că Maximus, a fost trimis cu armata, pregătit pentru război la Ravenna, deși nu am văzut decît după Aquileia ca el a fost victorios, scriitorii latini au spus că nu a fost Maximus, ci Pupienus care s’a luptat cu Maximinus la Aquileia și l’a invins. De unde a apărut această eroare nu pot să vă spun, decât dacă nu cumva Maximus și Pupienus au fost unul și același. În orice caz, am dat această declarație, pentru ca nimeni să nu poată crede că nu știam de ea – ceea ce într’adevăr, ar provoca mare minune și uimire!”

Pentru acuratețea descrierii evenimentelor, trebuie să facem următoarea precizare: este adevărat că Pupienus Maximus a fost trimis cu armata la Ravenna, însă distinsul senator de 66 de ani, nici nu s’a întîlnit şi nici nu s’a luptat cu împăratul Maximinus, el nu a avut decat ”meritul”; de a prelua capetele celor doi auguşti asasinați de soldații parți, după care s’a întors la Roma ”victorios”, sărbătorind un adevărat triumf.

Acum cînd stim şi cînd există dovezi, nu putem ”să’l ascundem sub preş” pe Maximus, ca să iasă șase la număr, doar ca să fim conformi cu sintagma ”anul celor şase împărați” stabilită de cineva, cîndva.

Lupta Senatului şi a împăraților contracandidați la domnie s’a dat împotriva împăratului Maximinus, iar Maximus a fost o victimă colaterală, deşi a fost exponent al puterii imperiale cu titlul de co-împărat. Cu toate că era inocent şi nu avea mai mult de 20 de ani, a fost înlăturat cu acelaşi cinism şi violență, ca şi tatăl său. În concluzie, istoria, ca şi viața, nu este la fel de dreaptă cu toți oamenii.

Notă: Am descoperit pe un site de numismatică particular, o abordare diferită referitoare la tema ”anul celor şase împărați”, spusă pe un ton glumeț, abordare pe care o respectăm, chiar dacă nu ne’o însușim:

”Să recunoaștem – pentru cea mai mare parte dintre noi, împărații romani au fost niște dictatori fără inimă. Cu cîteva excepții notabile, moartea unui împărat a generat o reacție a publicului de la ”cui îi pasă?” pînă la dans în stradă. De aceea, orice an în care a murit un împărat ar putea fi privit ca un an bun. Deci imaginați’vă entuziasmul meu atunci cînd am descoperit că a fost un an în istorie, în care au murit, nu unul, nu doi, ci nu mai puțin de cinci împărați !”

Frazele de mai sus mi’au amintit de sintagma ”schimbarea şefilor, bucuria nebunilor”.

Deși puțini cunosc acest aspect, primul Păstor-Împărat, Maximin Thrax este cel care a deschis lista celor 38-43 de împărați geți ai Romei, cei cărora trebuie să le fim recunoscători pentru că i’au făcut nemuritori astfel pe geții adoptați forțat prin expansiunea imperiului roman.

Doar pentru că istoria s’a scris altfel după războaiele geto-romane aceștia nu au mai avut în intenție să refacă Sarmigetuza din Carpați, ci au considerat acolo unde s’au născut, adică pe teritoriul imperiului roman, să cucerească puterea prin pîrghiile care le oferea acesta, cariera militară.

Deşi lista poate plictisi, considerăm necesar să trecem în revistă toți împăraţii romani de origine getică:

1. Maximim Tracul (235-238) avea un aspect impunător: 2,40 m înălţime și consuma pe zi 18 kg de carne şi 27 litri de vin;
2. C. Messius Decius (249-251);
3. Marcus Acilius Aureolus (267-268);
4. Marcus Aurelius Valrius Claudius (268-270);
5. Lucius Domiţianus Aurelianus (270-275) şi
6. M. Aurelius Probus (272-282);
7. Marcus Aurelius Carus (282-283);
8. Aurelius Valerius Diocleţianus (284-305) şi
9. Valerius Maximianus Herculis (286-305);
10. Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfântului Constantin cel Mare;
11. Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311);
12. Galerius Valerius Maximinus Dara (305-313);
13. Flavius Valerius Severus (305-307);
14. Valerius Licinianus Licinius (308-324);
15. Domiţius Alexandros (308-328);
16. Flavius Iulius Crispus (317-328);
17. Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Mama lui, sfânta Elena era dacă de origine – Flavius Valerius Constantinus Magnus (305-337);
18. Constantinus al II-lea (317-340, prigonitor al Bisericii;                                                       19. Dalmaţius, nepotul Sfîntului Constantin cel Mare, proclamat augustus între 375-377;
20. Hanibalius, de asemenea nepot al lui Constantin cel Mare, proclamat august între 335-337. După moartea lui Constantin cel Mare, ambii au fost respinşi de armată;
21. Constans, împărat ortodox (333-350);
22. Vetronius (350);
23. Constantius II (337-361);
24. Constantius Galus (351-354);
25. Nepotianus (350);
26. Flavius Claudius Iulianus, mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostolul (361-363);
27. Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364);
28. Flavius Valentinianus (364-375);
29. Flavius Valens (364-378);
30. Graţianus (367-383), ortodox, împărat al Apusului;
31. Flavius Valentinianus (375-392);
32. Flavius Constantinius al III-lea (417-421);
33. Valentinianus al III-lea (425-455);
34. Maecianus (450-457);
35. Leon I Thrax (Tracul) 457-477;
36. Leon al II-lea (456-474);
37. Vitalianus (513-515);
38. Anastasius (491-518);
39. Iustin I (518-527);
40. Iustinian I (527-565);
41. Flavius Iustinianus al II-lea (565-578);
42. Tiberius (578-582);
43. Focas (602-610) ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit, care imperiu va fi transformat de Heraclius în Imperiu elinesc, cunoscut ca Imperiu Bizantin.

Despre certificarea genealogiilor getice ale fiecărui împărat, ne vom ocupa într’unul sau mai multe din materialele viitoare!

Sursa: roman-empire.net, britannica.com, alpha64.de,  vistieria.ro, ziarullumina.ro, istoriesinumismatica.com, wikipedia.org

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬