LEGILE RUMÎNEȘTI / LEGILE BELAGINE / JUS VALACHICUM – ARGUMENTE

Ceea ce ne leagă pe noi rumînii dincolo de aspectele lingvistice, etno-culturale, istorice, genetice, este și latura vieții strămoșilor noștri pe care o reprezentau Legile Rumînești, care au fost pomenite în diferite perioade din trecut, Legile Belagine sau Legile Valahilor. Ele devin, prin asimilare, parte componentă a Legilor Obiceiului Pămîntului, Belaginele, adică Legile Valahilor şi întăresc morala atît de necesară, acum cînd codurile scrise nu mai există şi cînd e nevoie de autoritate pentru a supravieţui ca popor.

Societatea umană a înregistrat în evoluţia ei de’a lungul istoriei, populaţii care s’au distins prin nivelul înalt al civilizaţiei, exprimată în formele organizării socio-economice şi ale celei spirituale.

Pelasgii, sau proto-geții sînt cei mai vechi locuitori ai Europei, după unii cercetători chiar, cei mai vechi locuitori ai Terrei (D. Balasa, Noi nu sîntem urmașii Romei). Anticii îi mai numesc și hiperboreeni, ceea ce atestă conștiinta identității acestor termeni, a sensului lor, și despre aceștia vorbesc miturile.

Civilizaţia superioară a pelasgilor, ale căror rădăcini urcă în mituri, organizaţi după legi flexibile, realiste şi perfectibile în timp, a asigurat evoluţia întregii omeniri.

Cufundîndu’ne în adîncimea timpului, auzim ecourile cele mai îndepărtate ale strămoşilor, care n’au pierit, ci s’au înveşnicit şi ne’au înveşnicit prin limba lor melodioasă şi prin frumuseţea legilor, care îi unea de Cer şi’i ţinea drept, pe Pământ.

N. Densusianu în ”Dacia preistorică”, Bucuresti 1913, pag. 988, spune că ”primul om pămîntean, întemeietorul semințiilor pămîntului”, homus universales, identic cu Adam, a fost Pelasg, (Munteanul, sau Uranus).

Acesta a întemeiat neamul pelasgilor care și’a întins stăpînirea pe un teritoriu imens. Considerăm lucru absolut posibil, dacă luăm în considerare ceea ce spune S. Coryll în opera ”Valahii în Cartea Genezei”.

Acesta arată, că și Biblia, ca înainte de deriva continentelor, pămîntul era o insula înconjurată de ape. Mitul omului pelasg înregistrează prezența acestuia înainte de potopul lui Noe.

Superioritea omului pelasg e surprinsă tot în mituri; acestea – cum spune Rene Guenon – sunt cele mai durabile creații în timp, ale căror învelișuri ascund miezul adevărului pierdut și neînteles de mase, dar tocmai prin aceasta avînd asigurata ființarea.

Inițiații sînt chemați să descifreze acest miez, al miturilor care, cum spune și Mircea Eliade în ”Mituri esențiale”, reprezintă sacrul, reiterînd timpul ab origine, în ritualuri încifrate.

Despre civilizaţia pelasgilor, înaintaşii GETO-rumînilor, ai valahilor, au scris, sau au vorbit, mai toţi învăţaţii sau personalităţile antichităţii şi n’au fost puţini. Acest lucru este explicabil, dacă ne gîndim că pelasgii au roit din centrul originar, spaţiu vechi primordial, civilizator, aflat în zona carpato-danubiană, în toate direcţiile.

În urmă cu 12 milenii, pe acest teritoriu sînt menţionate în documentele antice, universităţile zalmoxiene, prin care au trecut mari nume ale antichităţii. Atestată documentar este însă Hestia – Ista – Vesta 2500 î.Hr., ca Mare Preoteasă a Colegiului Fecioarelor – ştiutoare de carte.

Aceasta conducea regatul feminin al geților ”ce avea la bază cel mai vechi cod de legi scrise din lumea antică, cod cunoscut sub numele de BELAGINE, sau Legile Frumoase.”

Etimologia cuvîntului ”Belagine”

Unii cercetători propun ca etimologie structurile belanus – cele bune (legi) + ginus = începători, sau începuturi, deci legi de la începuturi, sau derivă acest cuvânt compus de la belle + leagines, ori de la bela + logos.

Vom arăta care este etimologia cuvîntului Belagine pornind de la relevarea clară a etimonului lexemului ”Valah”, care arată, fără îndoială, că Valahii de azi sunt aceeaşi cu

Pelasgii de ieri şi că aceştia, cu adevărat, au fiinţat dintotdeauna aici, sunt cei mai îndreptăţiţi să se mîndrească cu înaintaşii civilizatorii lumii, cu originea lor nobilă, şi că, acceptînd Adevărul, oricît de surprinzător ar fi pentru cei încremeniţi în rutină, aşa-zisele pete albe, dispar.

Vorbim de evoluţia în timp a lexemului ”Pelasg” şi înregistrăm următoarele forme:
pelasg(i) / pelah(i) / velah(i) / valah (nu insistăm asupra legilor fonetice, acestea au fost prezentate în studiul / Valahii – factor de continuitate în istoria universală – M. Ciornei – rev. Dacia Magazin nr. 23 iulie 2005).

Considerăm lexemul BELAGINES un cuvînt compus din doi termeni şi anume din pelasgus şi gentes (gens-gentis, însemnînd, ”neam”, ”gintă”).

Înregistrăm următoarea evoluţie fonetică: desinenţa finală ”us” cade ca o lege generală a trecerii la limba getică/rumînă/valahă – desinenţa – us este pelasgă nu latină – şi rezultă termenul pelas(g)gentis.

Şi prima consoană ”s”, greu de pronunţat dispare şi rămîne cuvîntul pelagentis.
Prin efectul legii comodităţii în comunicare, se anulează fonemul ”t” – se ajunge la forma pelagenis.

Are loc metateza ”i/e”; în vorbire, vocala ”e” se confundă uşor cu vocala ”i” şi se pronunţă termenul în discuţie pelagines.

Între bilabialele ”p” şi ”b” se face confuzia într’o vorbire fluentă, fiind foarte apropiate sonor şi va rezulta termenul în discuţie belagines. În timp se pierde şi terminaţia finală ”s” într’un proces normal de dezvoltare, în condiţii diferite ale aceleaşi limbi pelasge şi va rezulta lexemul belagine.

Să sintetizăm:

PELASGUS + GENTES = PELASGENTIS / PELAGENTIS / PELAGENIS / PELAGINES / BELAGINES / BELAGINE… q.e.d

În traducere vom spune – stricto senso – că cele două cuvinte ”pelasgus” şi ”gentis” înseamnă – ”a neamului pelasg”.

Se cere, fireşte, o completare a sintagmei.

Pentru a deveni inteligibilă adăugăm ceea ce’i lipseşte, şi anume cuvîntul iniţial ”leges”.
Se spunea încă în antichitate LEGES P(B)ELAG(E)INTES, adică LEGILE NEAMULUI PELASG.

Citește și:  PELASGII ȘI GEȚII DINTRE NOI

Cu timpul s’a pierdut, prin neuzanţă, termenul ”leges” şi sensul său l’a integrat lexemul BELAGINES.

Sînt nenumărate exemple: sarmo-getae=sarmatae etc.

Memoria colectivă n’a mai păstrat întreaga sintagmă, formată din mai mulţi termeni.
Acest lucru se datorează tot nevoii de comunicare sintetică; utilizarea frecventă a termenului belagines, a făcut să se piardă sensul originar al celor două cuvinte, devenind sinonim cu noţiunea de ”cod de legi”.

Etimologia cuvîntului BELAGINE odată relevată, constituie încă o verigă din lanţul continuităţii şi vechimii valahilor.

Deşi transformările etimologice nu sunt uşor de urmărit, fiind chiar plictisitoare, etimologia poate aduce lumină în problemele nedezlegate până acum, deschizînd largi orizonturi spre cunoaştere, nu numai în istoria noastră, dar şi în cea universală.

Dacă Pelasgii sunt Valahii, şi Belaginele sunt Legile Valahilor, atunci concluzia cea mai directă este că Belaginele sunt Legile Valahilor, şi am putea chiar închide demersul nostru privind – Belaginele, ca dovadă a continuităţii milenare a valahilor, în istorie.

Demonstrarea evoluţiei fonetice a lexemului BELAGINES, susţine, ca un argument în plus, că valahii cei dispreţuiţi de unii ignoranţi, sau rău intenţionaţi, au ca strămoşi direcţi pe nobilii pelasgi, creatorii unei civilizaţii care s’a impus în toată lumea.

Herodot – lib. I 211, aminteşte de un rege al agatîrşilor Anacharsis care era contemporan cu Numa Pompiliu al Romei – 694 î.Hr., care a compus o lucrare în versuri despre legile scyţilor păstori.

Despre legile agathîrşilor, scrise în versuri a amintit şi Aristotel, N. Densusianu ”Dacia Preistorică” (Buc.Institutul de Arte Grafice Carol Gobel 1913 p. 895).

Familie cucuteno-geto-cimmeriană din perioada migrării triburilor euro-asiatice ale scyţilor-massa-geți. Imagine de pe YouTube, ciclul ”Skazki Nait”, popoarele străvechi… Autorul, probabil arheolog german, redă aici cu fidelitate tipul antropologic (moştenit genetic de geto-valahii rumîni), îmbrăcămintea şi armele populaţiei autohtone din acea perioadă, pregătită să’şi apere de invadatori meleagul natal, căminul şi viaţa.

Redactarea legilor scyte sau agathîrşe, atribuite lui Anacharsis e mult mai veche, ţinînd cont de faptul că turdulii sau turdetanii din Pens. Iberică care s’au desprins în timpuri ”obscure” din arealul Transilvaniei, aveau, cum spune Strabon 1 III 1, 6 ”un codice de legi vechi de 6000 de ani după mărturisirea lor”.

Despre legile agathîrşilor scrise şi cîntate, vorbeşte şi Aristotel (Pobl. Sect.-xix, 28).
De altfel, creştinismul a preluat practica cîntării Legilor Noi, hristice care sporeşte şi întreţine atmosfera de sacralitate.

Putem accepta că aceste legi, date geţilor, sînt de origine divină, cum susţin unii, numai avînd în vedere faptul că, pelasgii făuritorii unei culturi şi ai unei civilizaţii superioare, erau consideraţi de vechii eleni, care au venit mult mai tîrziu pe pămînturile Eladei din N, ”dioi”, (”divini”) de aceeaşi origine cu zeii, (Homer-Iliada X, 422-426, 441) stîrnindu’le admiraţia şi recunoaştera superiorităţii.

Existenţa pelasgilor antici consemnează pe un rege bărbat, numit Zalmoxa. Numele ni’l arată ca fiind un slujitor al lui Zalmoxis, menţionat la jumătatea mileniului al II-lea. (1400 î. d. H.), mare legislator.

Scriitorul Iamblicus (33 d.e.n. Fontes I pag. 19) adaugă că Zalmoxa, ”le’a întocmit legile” şi ”le’a scris”.

Credem că acesta a reconsiderat aceste legi, în raport cu cerinţele timpului, rescriindu’le, aşa cum, de fapt, a făcut şi Deceneu.

La începuturi în adîncul vremii, Belaginele au fost impuse prin constrîngeri şi cu ajutorul vestalelor ştiutoare de carte.

Deceneu, Marele Iniţiat şi Rege al geților, preocupat de cultivarea supuşilor săi, cum spune şi Herodot, a transcris aceste legi şi ele se păstrează pînă astăzi sub numele de BELAGINE” (Fontes II p.416-417), şi tot el este cel ce a simţit nevoia să revizuiască şi să impună mai cu hotărîre, actualizînd, legile vechi.

Belaginele ”stau la baza civilizaţiei umane” (Fontes II p.19).

Ele au prinse în sine legile sfinte care au înveşnicit pe cei nobili, prin respectarea lor, prin perfecţiunea laturii iniţiatice şi nu numai, dar au fost şi ”cuţite” pentru cei ce nu ştiau de nici o ordine.

Belaginle sînt traduse diferit şi de contemporani; fie ”legile frumoase”, (D. Bălaşa op. cit. p.5 ), fie ”legile naturii” (V. Kernbach – ”Universul mitic al rumînilor”, Ed.Ştiinţifică 1994).
Putem lua în considerare aceste interpretări, avînd în vedere că ele erau puse şi în versuri şi se şi cîntau, asigurînd prin prevederile lor, în cazul aplicării, o viaţă armonioasă.

Vechimea Belaginelor

Acestea vin din timpuri imemoriale, după cum am arătat; existau încă în sec. al VI-lea d.Hr. şi Iordanes (”Getica” c.11) spune că se numeau LEGES BELAGINES.

Şi Dionisie Exigul, get de origine,(465-545) cel ce a pus bazele calendarului creştin, introducînd era noastră de la Hristos, responsabilul Marii Arhive Sinodale a Bisericii din Contantinopole ”a avut în bibliotecă Belaginele” (Nicolae V. Dură – ”Strărumînul Dionisie Exigul şi opera sa”, Rev. ”Ortodoxia” 1979, p. 7).

Filozof, publicist, astrolog, poet şi mare didacticist, moralist a fost acesta, Dionisie Exigul a ţinut legătura cu geții de acasă. Ştiutor de carte multă, cunoscînd bine aceste legi morale, de bază pentru geții trăitori, le’a lărgit importanţa, completîndu’le, valorificînd şi tradiţiile orale şi a format un corpus de legi pe care le’a şi comentat şi care s’au impus printre credincioşi, şi printre slujitorii preoţi.

Aceste legi le’au păstrat şi urmaşii; în documentele istorice ale Banatului se numesc Jus Walachie, în Transilvania, în Ţara Rumînească şi în Moldova, Lex Vlachorum, sau Jus et Consuetudo; în Ungaria – Antiqua Valachorum Lex et Consuetudo sau Mos Valachorum.

În Polonia se numeau Jus Valachorum (apud N. Densusianu. op cit. p. 879).

Am insistat asupra acestor denumiri pentru că, avînd în vedere că ”pelasgii” se numesc în timp ”valahi”, este clar că legile bătrîne s’au păstrat neîntrerupt şi că vecinii aveau conştiinţa originii valahilor şi a vechimii legilor lor, pe care le numesc fie Antiqua, fie Vetus.

Orgolioşii romani au preluat legile de la geto-pelasgi, chiar dacă’i urau.

Tacitus (Ann. 27) menţionează că decemvirii, la îndemnul senatului, au făcut un proiect de legi pentru romani, ”culegînd din toate părţile, unde au putut afla ceva bun”.
Servius (Aen. VII 695) spune că aceeaşi decemviri au luat de la falisci, ”o populaţie de păstori, grupă de BELACI – velahi, emigraţi din regiunea Carpaţilor şi a Istrului, stabiliţi în Etruria, sute de dispoziţiuni legale şi au mai luat unele suplimente la cele ”XII Table”.
În sec.al XVI-lea şi al XVII-lea la Făgăraş încă se înregistra Lex Antiqua Valachorum.

N. Densusianu, în urma unui studiu comparativ între acestea şi legile romane prinse în cele ”XII Table”, ambele scrise în limba latină, arată că sunt identice şi ajunge la concluzia că ”Tabulele” sînt o compilaţiune ”şi că acelaşi cod din timpurile pelasge sunt Leges Belagines, în evul mediu numite Lex Antiqua Valachorum, sau Jus Valachie, prezente în A. şi E. Europei.” (N. Densusianu ”Dacia Preistorică”, pag. 903.)

S’ar putea pune problema şi invers-adică de ce n’ar fi copiat valahii legile de la romani.
Problema are răspuns; în primul rînd am demonstrat că valahii de azi sunt pelasgii de ieri, în al doilea rînd înşişi autorii romani vorbesc de o lege tradiţională imemorială, (vezi Cicero – De Republica I. V 1) pe care o numesc Vetus Lex Romana, sau Vetus Mos, ori Romanus Mos – (Nominus p. 53).

Chiar şi în Galia aceeaşi lege tradiţională era denumită Vetustissima Paganorum Consuetudo – (Cicero opera citată).

Dacă cele ”XII Table” romane constituie fondul legislasţiei romane, atunci sintagma Lex Antiqua Romanorum, sigur se referă la antichitatea anticilor, care nu pot fi decît strămoşii lor pelasgi.

Platon (Critias, II, 259) confirmă acest adevăr spunînd că ”în regatul lui Atheas, care domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă”.

Ateas (circa 429 î.Hr. – 339 î.Hr.) a fost descris în sursele elinești și romane ca cel mai puternic rege al Scythiei, care și’a pierdut viața și imperiul în conflictul cu Filip al II-lea Macedon în 339 î.Hr.

Numele lui apare și ca Atheas, Ateia, Ataias și Ateus. În anii 340, el a unit sub puterea sa triburile scyte care locuiau pe un vast teritoriu între Dunăre și mlaștinile maeoțiene. Capitala sa pretinsă a fost excavată de arheologii sovietici în apropierea orașului Kamianka pe Nipru.

Harta teritoriului din nordul şi vestul Mării Negre, invadat în secolele VII-VI î.Hr. de triburile nomade euro-asiatice ale sciţilor-massa-geți, unde aceştia au terorizat populaţia autohtonă prin raidurile lor de jaf, asasinate şi luare de robi. Robii erau vînduţi foarte rentabil pe vase de lux din aur şi ceramică, ulei de măsline şi vin, oraşelor sclavagiste ale metropolei greceşti, prin factoriile lor instalate în aceeaşi perioadă pe litoralul Mării Negre, la început vremelnic, apoi, cu sprijinul interesat al scyţilor şi ale unor căpetenii locale corupte cu aur şi vin grecesc, – definitiv. Devenind puternice, oraşele-colonii sclavagiste, unele formînd uniunea Regatului Bosfor, au inclus cu forţa şi părţi însemnate din teritoriile autohtonilor (v. pe larg în text), înrobind neamurile cucuteno-geto-cimmeriene ale sindilor, meotilor, dandarilor etc., provocînd numeroase răscoale ale acestora, cum a fost revoluţia meoţilor, condusă de regina Tyrgatao (vezi istoria acesteia în text).

La romani aceste legi aveau şi autoritatea unor legi sfinte pe care le venerau – tinerii erau învăţaţi să le cînte – spune acelaşi Cicero. (op. cit.), dar cu mult mai înainte acest lucru îl făceau agatîrşii de pe malul rîului Maris. (Aristotel-op citată)

Belaginele – arc în timp

În demersul nostru de a alcătui un studiu despre antroponimele pelasgo-rumîne, am întîlnit spre bucuria şi stupoarea noastră cîteva antroponime – (nume de familie ) ce trimit la belagine în modul cel mai direct, purtînd în sine, sau în radical, noţiunea de belagine.

Prezentăm aceste antroponime odată cu identificarea lor:

– Blaga = balaginus + lexunus = cele date, legile cunoscute de toţi pe care le respectă.

– Blaguţi = belaginus + gutiunus = termenul ”gut (iunus) este păstrat în germană din adstratul pelasgic – (în istorie se vorbeşte de prezenţa pelasgilor şi în N. Germaniei), însemnînd bun, straşnic, deci legile date (pentru toţi) păzite cu străşnicie.

– Blahovici = blaganus+ hovinecus = homo+ovis+ nec(us) = ucigător de oi străine (locuţiune adj. cu sens metaforic) = neruşinat, deci legile obligatorii cu neruşinare călcate (înseamnă moarte)…

Ne uluieşte puterea de influenţă a acestor Belagine, rămase peste milenii încifrate în nişte nume de familii care există şi astăzi; aflăm, în acelaşi timp şi formele locale de pronunţie a lexemului Belagine şi anume – balaginus / belaginus / blaganus.

Observăm că încă din vechime lexemul belagines include şi pe cel de ”leges”.
Ecouri impresionante, din întunecimea istoriei aduc aceste antroponime. Un imens prestigiu a făcut ca să rămînă peste milenii, în legătură cu nişte răstrămoşi, ai celor ce poartă acest nume, indivizi contemporani cu noi.

Un succint comentariu evidenţiază cîteva caracteristici care explică păstrarea legilor belagine pînă foarte tîrziu, în epoca modernă, sub denumirea de ”legile pămîntului” sau ale ”obiceiului pămîntului”.

Desprindem de aici argumente imbatabile în legătură cu vechimea extraordinară a geților pe aceste pămînturi, evidenţiind şi continuitatea lor pe toată întinderea fostei Geții, indiferent de evenimentele istorice, păstrarea lor nealterată, ca şi faptul că încălcarea lor putea duce la pedeapsa cu moartea.

Dacă documentele scrise despre geto-rumînii pelasgi, valahi s’au pierdut, sau au fost distruse intenţionat, dacă monumentele-edificii le-a distrus timpul sau omul, atunci limba rămâne sursa de informare cea mai sigură şi cea mai conservatoare.

Belaginele – legile obştilor valahilor

După ocuparea Geției la 106 d.Hr., statul getic al lui Decebal dispare; o mică parte dintre băştinaşi colaborează cu noii stăpîni – doar cei legaţi de administraţie în principal. Marea masă se retrage, în frunte cu nobilii şi preoţii iniţiaţi, în munţi, spre nord, spre est la triburile frățești.

Aceştia se organizează – aplicînd vechile legi în condiţii diferite. Principala formă ce funcţionează este cea a obştilor, ce se vor menţine, în unele zone destul de tîrziu, pentru că ele vor fi celula de bază a întemeierii cnezatelor şi a voievodatelor.

Încă din ”Pactul” propus de geții răsculaţi în anul 117, d.Hr. se vorbeşte despre drepturile acestor ”obşti”, ceea ce arată că legile romane n’aveau aplicare pentru geții organizaţi după legile ”gintei”.

Jus Valachicum

Ius Valachicum este sintagma prin care este desemnat vechiul drept românesc care a fost în vigoare în ţările române pînă la mijlocul secolului XIX. A apărut cu mult înainte de cristalizarea puterii de stat şi s’a perpetuat prin formele de organizare socială şi judecătorească ale românilor, pornind de la ”obiceiul bun şi bătrân” şi a ”legilor bune şi drepte” aplicate ”din bătrâni”, trecând prin juzi, cnezi, voievozi şi pînă la domni.

Belaginele devin Legile Obiceiului Pămîntului.

Alte denumiri: ius Volachie, antiqua et approbata lex districtum Volachicaliu universorum, lex Olachorum, ritus Volachie, modus Olachorum, mos Olachorum, Volachorum antiqua let et consuetudo. Toate aceste denumiri desemnează dreptul românesc consuetudinar, ca un ansamblu de reguli juridice de fond sau de normă.

Conducătorii obştei erau, de regulă, bătrînii, depozitarii legilor străvechi. Bătrînii erau numiţi şi înţelepţi şi obştea de aceea era condusă de sfatul bătrînilor.
Transmise din generaţie în generaţie, prin viu grai, devin călăuzitoare în toată viaţa obştei, şi forţa lor de influenţare capătă tăria pămîntului, purtînd şi denumirea de ”rînduieli”.

Normele de drept ale rumînilor au avut la început un caracter cutumiar şi s’au impus chiar şi acolo unde ei s’au aflat sub stăpînire străină.

În Transilvania mai ales, stăpînirea străină a fost nevoită să recunoască dreptul rumînesc valah al populaţiei autohtone, pe cînd în statele rumîneşti independente s’a putut dezvolta fără obstacole.

Cea mai importantă lege, avea în vedere neînstrăinarea pămîntului unui ”neam”, ca instituţie constituită din membri înrudiţi prin sînge, care se integrau obştilor.

Obştea era alcătuită de un număr de ”moşi” care aveau în spate lor ”un neam”, care stăpînea pămîntul în devălmăşie. (Paul Stahl-1998, ”Satele devălmaşe rumîneşti şi europene. Studii introductive- în H. H. Stahl, ”Satele devălmaşe”. vol. I Edit. Cartea Rumînească, Buc. pp.I-XLV).

În popor mai circulă şi azi zicala ”a vinde moşi pe groşi.”(a minţi)

O dovadă a rolului ”moşilor” şi a vechimii instituţiei ce o reprezintă, este faptul că a derivat cuvinte esenţiale din fondul principal lexical precum: ”moşie”, ”moştenire”, ”moştenitor”, ”moşnean”, ”moesi”, ”mesi”, ”Moesia”.

Aceste lexeme se referă la ceea ce se va denumi mai tîrziu ”patria”, ”pămîntul”, transmiterea dreptului de stăpînire a acestuia din generaţie în generaţie, deci ”continuitate”, dar menţionează şi pe ”deţinătorul liber de pămînt, aparţinător de un neam, ce avea in frunte un moş”’.

Recunoaştem în spatele acestor cuvinte perpetuarea legilor străvechi, care consemnau libertăţile şi drepturile geților.

Acestea sunt prinse în Lex Vlachorum păstrată în spaţiul carpato-dunărean pînă în zilelele apropiate, prin refuzul urbanizării şi prin continuitatea legii comunităţilor săteşti, lege a pămîntului, asigurată de bătrînii cu brazda în cap.
Pînă tîrziu, (în sec. al XIX-lea), existau şi în Bucovina aceste formaţiuni obşteşti.

Mai multe dintre acestea se integrau unui ”ocol” cu un centru numit şi ”vatră” care aveau instituţii proprii, obligaţia de a da ostaşi, aveau un for judecător particular, alcătuit din ”Oameni Buni” – care erau oameni de bunăcredinţă, întocmai cum ”aceeaşi instituţiune a oamenilor buni” asigura arbitri şi martori aşa cum aflăm din vechiul drept rumînesc numit în documentele evului mediu mijlociu, Jus Valachie” (Hasdeu-Arh. Ist. III, 46 ), care nu puteau fi traşi în judecată decît de domnitor.

Despre aceste instituţii vorbeşte codul numit şi Lex Romana Utinensis (sec.VI, VII ) despre care Schzupfer ( L. R. U. pag.85, I, 6. 2.) spune că au fost copiate după un cod barbar şi că au fost scrise, la început, nu în latină, ci într’o limbă barbară (cel mai probabil în limba getică). Bethman – (Hegel, Storia della constituzioni dei municipii italiani-1881, p.221), crede că această lege îşi are originea în Istria.

Concluzia o trage tot N. Densusianu (opera citată):

”Idioma în care e scrisă are particularităţi caracteristice limbii vorbite în Carpaţi şi Marea Neagră. Chiar şi principiile fundamentale ale legii se întemeiază pe Lex Antiqua Valachorum”, (op cit. p.906).

Legea consemnează rolul important pe care’l aveau, în judecata proceselor ”Boni Homines” (oamenii buni) care se bucurau de mare independenţă juridică, ce puteau fi răspunzători doar în faţa principelui ”întocmai ca în Banat.” (ibidem).
Pentru a argumenta că Lex Valachorum, Lex Utinensis şi Legea Pămîntului este una şi aceeaşi vom aduce cîteva dovezi din documentele vechi.

Am descoperit un volum, de acte istorice – cele mai vechi din sec al XVI-lea- adunate de judecătorul Cîmpulungului Moldovenesc Tudor Ştefanelli, membru al Academiei Române, publicată în 1915.

Acesta se intitulează ”Documente din Vechiul Ocol al Cîmpulungului Moldovenesc, cu mai multe iscălituri facsimilate în texte şi 19 reproduceri facsimilate de documente originale”, (Ediţiunea Academiei Rumîne, Buc. Librăriile Socec şi Sfetea, 1915). Aceste ”Documente”, au constituit, de altfel, materialul care a stat la baza discursului ”de recepţiune” a autorului la Academia Rumînă, intitulat ”Istoricul luptei pentru drept în ţinutul Câmpulungului Moldovenesc”.

Credem că nu’i lipsit de interes, să amintim că T. Ştefanelli a avut colaboratori pe prof. I. Bianu, pe dr. D. Onciul şi pe N. Iorga.

Puţin cunoscute şi nevalorificate ”documentele luminează multe părţi întunecate ale istoriei Cîmpulungului Moldovenesc şi ale multor alte ţinuturi, care în vechime păstrase, faţă cu descălecătorii Moldovei, oarecare neatîrnare în traiul şi organizaţia lor internă; locuitorii din vechiul ocol al Cîmpulungului se bucurau în munţii lor de multe privilegii şi de o neatîrnare pe care celelalte ţinuturi ale Moldovei, afară de Vrancea şi Tigheciul (Basarabia) nu o aveau.

Din acest motiv D. Cantemir în ”Descriptio Modaviae” le consideră nişte ”mici republici”.
Volumul amintit cuprinde tranzacţii de vînzare/cumpărare, danii, zălojaguri, înscrisuri de împrumut cărţi de judecată ale bătrînilor şi ale vornicilor, hrisoave domneşti pentru câmpulungeni, cuprinse între sf. sec. al XVI-lea pînă în sec. al XIX-lea.

În documentele amintite se arată, mai ales, importanţa OAMENILOR BUNI. Prezenţa lor e cerută de Legea Pămîntului, ei fiind împlinitorii judeţului dar şi garanţi ai adevărului hotărîrii.

Citește:    GETO-VLAHO-ROMÂNII, UN CONTINUUM ETNIC IMPOSIBIL DE CONTESTAT

În cel mai vechi document ce e prins în acest volum, o carte de ”zălojag”, de la anul 1611, leat 7119, între Ursul Mănăilă şi feciorul lui Gheorghe pentru un loc din Pecişte se vorbeşte că atunci cînd s’au făcut ”acest adevărat zapis, au fost mulţi oameni buni” urmează o listă de 7 nume, (op. cit. p. 1)

Aceeaşi importanţă a celor aleşi de obşte, este consemnată în înscrisul de la 1765=7274 noev 11 ”dat la mîna lui Ghiorghiţ(î)..precum să să ştie, după cum arată hotarnica pîn mărturie a oameni buni şi bătrîni”, (idem pag. 78).

Chiar domnitorii şi boierii recunoşteau această instanţă a bătrînilor, după cum arată un act din 1775-leat 7264 prin care paharnicul C-tin Cantacuzino, ispravnic al ţinutului Sucevei ”rînduie pe urma unei cărţi gospod pe mai mulţi bătrîni din Candreni să măsure şi să hotărască moşiile fraţilor Candrea”, (op. cit. p.56-57).

Acest rol de înfăptuitori de dreptate al bătrînilor se păstrează chiar şi în timpul habsburgilor şi în Transilvania şi în Bucovina.

În rezolvarea unor neînţelegeri, de pildă – într-un act de la 1822,august,2,mart, 2 se arată că Scaunul C-lungului rânduieşte hotarnici pe Ioniţă Mircăş şi pe Ioniţă Lehaci, care împărţesc o moşie între urmaşi, cărora “le dau la mînă carte de învoiaşă întărită de vornicul C-lungului şi de bătrînii din vatră”, (idem p. 380-381).

Reprezentanţii obştei se implică şi în treburile împărăteşti, drept mărturie stă jurământul juraţilor din C-lung ”rînduiţi de scaun şi de sat să facă cislă împărţirei banilor împărăteşti”, (1786 dec,1 op cit. p. 169).

Funcţionarii împărăteşti nu puteau da din pămîntul împărătesc vreo bucată de pământ slujitorilor împărăţiei, fără hotărîrea sătenilor. (”Noi sătenii din vatra C-lungului am dat această adevărată scrisoare la mâna lui Vasile Olariul, de aice, precum se ştie ca fiind bun gospodar şi purtător în poruncile împărăteşti şi moşie neavând, pentru trebuinţa sa, au făcut cerire şi i’am dat o bucată din locu împărătescu”. (1784 iulie 10, op cit. p.150).

Şi acum, după milenii recunoaştem, în modul de înstrăinare al pămîntului, Lex Valahorum.

Moşia nu se putea înstrăina, nici pe timpul stăpînirii austriecilor, fără încuviinţarea tuturor rudelor; această încuvinţare era exprimată în zapise având în vedere, fraţii părinţii, nepoţii.

Dacă în străvechime funcţionau legile scrise care prevedeau pedepse pentru cei ce nu respectau legile, în evul mediu până în secolul al XIX-lea se folosea imprecaţia asupra celor din neam, care ar fi revendicat vreodată ceea ce s’a vândut cu încuviinţarea neamurilor.

Practica blestemului celor ce vor urma şi nu vor respecta dorinţele înaintaşilor este – se vede – mult mai veche – o întîlnim şi în actele de danie ale domnitorilor; Ştefan cel Mare lasă Mănăstirii Putna pămînturi, sate şi privilegii, cu blestem straşnic pentru cei ce vor nesocoti voinţa lui.

Blestemul ţine loc de lege scrisă, dar e mai tare decît aceasta.

O formulă întîlnită în mai toate actele de până la sf. sec al XIX-lea, arată influenţa creştinismului.

Aducem drept exemplu un document edificator, frumos şi pentru limbajul arhaic – ”iară de acmu să va rădica dintru nepoţii noştri, sau din verii noştri, sau fieştecine din ruda noastrâ, să mai umble a mai răscumpăra acel iaz, să fie treclea şi proclet de 318 oteţ(i) din vă Nicichii şi anaftima şi negru ca Ariea, şi’s fim de Maica Domnului Hristos neertaţi. (e vorba de cei 318 părinţi de la Niceea ) 1652=(leat 7171 noemvre, 17-op cit. p .4-5).

După Edictul de la Milano, din 313 d.Hr., dat de împăratul Constantin cel Mare, prin care creştinismul devin ”religio licita”, şi geții, care au suferit prigoană timp de aproape trei secole de la Hristos, cu biserică apostolică, şi care au dat şi martiri, se bucură de recunoaşterea credinţei şi de încetarea persecuţiilor.

Pentru geți, Sinodul I Ecumenic de la Niceea anul 325 e.n. a constituit un punct de reper în continuitatea fiinţării lor, ca neam, prin acceptarea prevederilor acestuia.

Adunarea tuturor episcopilor bisericii creştine a pus bazele fundamentale ale creştinismului, a luat decizii majore, ce privesc dreapta credinţă şi unitatea bisericii, a respins ereziile lui Arie.

A participat şi episcopul Geţiei Teodosie (”Izvoarele Istoriei Rumîniei”, Buc. 970, p. 225-229).

Prevederile sinodale s’au răspîndit cu repeziciune, avînd în vedere uriaşa lor importanţă existenţială. Cunoscute chiar in prima jumătate a sec. al IV-lea, creştinii geto-rumîni le’au transmis din generaţie în generaţie. Ele se manifestă în înscrisuri, multe secole.

Jurămintele făcute în actele lor, pînă tîrziu, în sec. al XVII-lea şi chiar al XIX-lea, arată că legile strămoşeşti, Legile Belagine nu s’au pierdut.

În concluzie, putem spune ca Iordanes în sec. al VI-lea – că ”Belaginele există şi azi”. Ele trebuie descoperite prin dăruire, prin renunţarea la prejudecăţi, şi, mai ales, prin deschiderea la ceea ce oferă miturile, obiceiurile, şi datinile, tradiţiile orale, şi, în mod deosebit, limba.

Cu alte cuvinte să dam crezare miturilor, căci altfel ar trebui să’l scoatem din istorie pe Schliemann, pe care istoricii sobri, savanții îl numeau ”biet diletant cu idei fixe” și totuși acesta a descoperit Troia, asupra cărui aspect foarte mulți istorici sînt în acord.

Valahii sînt menționati în ”Cartea Facerii” din Biblie, în versetele 11 si 12,cap. 2, Moise spune ca din Eden iesea un rîu care uda Raiul si care se despartea în patru brațe, iar unul dintre ele se numea Fison și înconjura Tara Havila. Efrem Sirul susține că Fisonul este Danubius.

Un autor anonim, într’o lucrare din sec al V-lea, al VI-lea intitulata ”Despre cele patru fluvii ale Paradisului” preluînd informații de la înaintași, printre care și amintitul Efrem Sirul sec. al- IV-lea, ori ale lui Severian, episcop de Gabala, spune că Danubius este numit Fison, iar locuitorii se numesc fisoniți.

Leon Diaconul, în sec. al X-lea, participant la expeditia împaratului Vasile al II-lea, supranumit ”Filosoful” sau ”cel Întelept”, împotriva bulgarilor, scria despre ”Istrul, numit Fison’”, acesta fiind unul din fluviile ”care curg din Eden”, (Valahii în Cartea Genezei de, S.Coryill).

Iată citatul:

”Tara Havila, pe care iudeii o scriu Havilah, este evident anagrama pentru lexemul VLAHIA(H). Adăugînd articolul hotarît proclitic ”ha” în adaptarea la structura limbii geto-rumîne de mai tîrziu, silaba ”ha” trece la sfârsitul cuvîntului, devenind articol hotarît pentru feminin, haVilah devenind VLAHIA.”

Noi considerăm mai aproape de adevar părerea autorului citat ”că a existat încă din vechime și denumirea de VLAHIA, pe care evreii au articulat’o și, iotacizînd consoana –v- ajung la forma VILAH. În timp, copiștii, nemaiîntelegînd cuvîntul initial, au interpretat aceasta variantă ca nume de țara, și au articulat’o încă o dată, devenită HAVILAH – forma din Biblie HAVILAH”.

Se pune întrebarea fireasca: cine sînt locuitorii cei mai vechi ai acestei țări?

Anticii vorbesc de o populatie straveche numita aviii. Acestia sunt mentionati prima data de Homer-Iliada-Cîntul-al XIII-lea – cînd Zeus plecînd de la Troia, trece cu privirea peste popoarele întîlnite – tracii, moesii și aviii. Aceștia sînt proto-geții pelasgi.

Rămîne sa demonstrăm.

Homer îi caracterizează ca pe ”cei mai drepti dintre muritori”, înainte cu trei secole ca Sofocles să amintească de geți și de Herodot (Istorii IV ), care le va spune ”cei mai

drepți dintre traci”.

Considerăm că în adevăr aviii sînt locuitorii Țării Havilah (Vlahia(h). E vorba de havilahii / avilahii / aviii / lahii, adică aviii din Tara Lah (Vlah).

Strabon (Fontes Historiae Daco-Romane Buc. Pg. 227) îi consideră scyți, dar el se refera la skistai, adică cei ce duceau o viata ascetică.

Arian vorbeste despre acesti skistai, ca despre niște asceți.

De altfel, termenul de skyți, folosit pentru populația getică, s’a păstrat mult după asimilarea scyților, chiar si V. Pîrvan procedeaza la fel.

Încercăm să’i urmarim, mai departe.

Ion Coman în studiul ”Nemurirea la traco-geto-daci”, îi consideră GEȚI. Cu timpul termenul suferă o modificare, păstrîndu’se partea care’i definește, adică cei din Țara Lah, adică lahii.

Pe acești lahi, denumiti și lai, printr’o firească evoluție fonetică, avînd în vedere legea comodității în vorbire, îi aminteste chiar Tucidide, III, 96.

De la Stephanos din Bizant, aflăm că această populație e amintită din sec. al V -lea d.Hr. ca bătîndu’și monedă proprie și, că fiind transferată pe teritoriul histrian, între anii 198-246 d.Hr. odată cu besii.

Mai tîrziu îi găsim atestați în sec. al VI-lea d.Hr.. la Procopiu (”Despre Edificii”, V, 8), ca fiind trimisi de împaratul bizantin Iustinian în Asia, pe Muntele Sinai pentru a construi o mănăstire – fortareață, cu scopul de a apăra Palestina de sarazini; aceasta va fi mănăstirea Sf. Ecaterina, pentru care împăratul amintit a dislocat cam ”100 de sclavi ai Romei cu soțiile si copiii lor” – dupa cum spune Eutichius, patriarh al Alexandrie 933-940.

La anul 1626 sînt semnalați în niște însemnări ale lui Thomas Herbert, citat de Marcu Beza, care, la începutul secolului trecut, vizitează aceste locuri si întîlnește chiar ultimii urmași ai acestei populații, care mai știau că vin din Țara Lah si că au fost creștini.

În memoria băștinasilor ei sunt recunoscuți sub denumirea de vlahi—asemenea sunt considerati și de vizitatori.

Relativ recent, pe 8 iulie 2005, postul T V. Senso a transmis o emisiune în care ieromonahul econom Iustinian Stoica, vietuitor al Athosului la schitul rumînesc Prodromu de 24 de ani, povestește despre un pelerinaj făcut în anul 1981 la locurile sfinte. Ajunge și în pustie la Mănăstirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai. Starețul i’a arătat și locurile din împrejurimi, unde erau niste metoace, care erau locuite de beduini și care deserveau mănăstirea. Cînd au auzit că este rumîn, unul a spus: io rumîn.

Descoperim, cu emoție, faptul că acești oameni păstrează amintirea originii lor, pe care și’o asumă și după 1400 de ani.

Al. Suceveanu în vol. ”Strămoșii poporului rumîn, daco-geții” – Edit. Politica, Buc. 1980, spune că laii sînt vechi trib getic.

Privind în urmă, constatăm, cu uluire, că populația numită vlahi, cu variantele aviii, lahii, laii e consemnată din timpurile mitice biblice, trecînd de la Homer, sec al XIII-lea î.Hr., la Tucidide sec. al V-lea î.Hr., transferati în Skytia Minor – Dobrogea de azi în sec. al II-III-lea d.Hr., trimiși în Palestina în sec. al VI-lea d.Hr.

Îi urmărim pe acești vlahi mai departe pe firul vremii. Cercetătorii contemporani, sau din ultimele două secole, găsesc lexemul V(A)LAH, atestat tîrziu, în sec al -X -lea, mai exact în izvoarele bizantine.

Istoricii spun că prima mențiune scrisă a termenului e în anul 976 la Kedrenos, sub formula de – Vlahii drumeți – sugerînd ocupațiile – oieritul și comerțul.

Lucian Pavel, în studiul intitulat ”Despre semnificația cuvîntului VLAH”, aminteste aceasta dată.

Iată că’l aflăm cu surprindere, într’un fascicol publicat de Marcu Beza în 1934 (Academiea Rumîna – Memoriile Sectiunii Literare – Seria III – Tomul III – Mem. 3) cu titlul ”Biblioteci mănăstirești la Muntele Athos”, semnalat într’un un manuscris la Manastirea Constamonitu intitulat ”?” , care cuprinde însemnarea ca ”pe vremea iconomahilor, adica 726-727, monahii risipiti la Muntele Athos, înainte de cladirea mănăstirilor, își dau silința a creștina pe VALAHI”.

Sînt amintiți autori eleni ca Gherasimos Smirnaclis care ”sînt interesați a socoti pe vlahi – emigranți de peste Dunare. Dar că nu’s ei niste ciobani oarecare, ci o națiune aparte, reiese din pomenirea lor alaturi de alte semintii ca Righinii, Sagudatii”.
(M. Gedeon ”O”. Athos, Constantinopole 1885, pag. 315).

Întemeindu’se pe surse foarte vechi, egumenul Teodorit, al cărui scris e mai recent, spune chiar că misiunea de creștinare, despre care vorbeam mai sus, a dat roade deoarece ”dintre vlahii creștinați unii s’au dedat pustniciei, pe colinele Samariei, deasupra Mănăstirii Esfigmeni, poate cînd ea nu ființa încă în vremile de demult”.

Iată că se mai găsesc documente, care aduc atestarea Valahilor, cu exact două secole și jumătate mai devreme, și scoase acum la lumină.

În anul 885, împaratul Vasile Macedoneanul, ”ca urmare a tendinței de a se consacra Muntele Athos, retragerii monahicești”, a împiedicat pe valahi să intre cu oile pe munte.

În anii, în secolele ce vor urma se va acutiza conflictul între monahii de pe munte și vlahii pîrîti la Împărăție.

Așa aflăm că și împăratul Leon Înteleptul a întărit și el aceasta poruncă de oprire în anul 911.

Urmează și alte mențiuni, alți ani: împaratul Constantin al IX-lea Manomahul 1042-1054 a fost nevoit să’i alunge pe vlahi, care se strecurau cu turmele și nevestele lor pe munte.

Întîmplări asemenea sînt consemnate de un manuscris elen al mănăstirii SF. Pantelimon, cu titlul‚ ”Scandalurile petrecute la Athos prin anul 1088”, în care e vorba de plîngerile călugărilor de valahi, ce au patruns în inima muntelui, în timpul domniei împaratului Alexie Comneanul 1081-1118.

Urme ale șederii vlahilor în răstimpul dintre secolele al VIII-lea și al XI-lea pe Muntele Athos le găsim în numele caracteristice de localitati: Călită, Soți, Izvor.

Rezultă clar cine erau locuitorii dintotdeauna ai acestor meleaguri; așa se și explică desele incursiuni cu turmele pe munte.

Vlahii își cunoșteau și istoria și drepturile, știau că acest teritoriu este și a fost al lor de la începutul lumii.

Dar nu ne putem imagina că această ”națiune”, n’a existat și înainte de aceste referiri – e vorba de o locuire a acestor meleaguri, neîntreruptă. Cu mult înainte de patrunderea creștinismului în Muntele Athos, acești vlahi au trăit pe aceste meleaguri ale lor, menționate încă de pe vremea marelui Galer Împăratul geților, care a desființat Imperiul Roman, constituind Imperiul Getic, la anul 305 și care ”n’au migrat în nici o parte; au rămas pe vatra lor ancestrală, ei fiind izolați de migratorii sedentarizați”, (Basmul romanizarii, D.Balasa, pag. 19).

E timpul să tragem o concluzie.

După retragera aureliană sec al III –lea d.Hr., unii așa-zis istorici au contestat drepturile rumînilor de a stăpîni teritoriul pe care se află și azi, aducînd, ca argument principal, inexistenta documentelor vreme de 1000 de ani. Secolele urmatoare, al IV-lea si al V-lea sînt evident marcate de retragerea în munți și printr’o îndîrjită luptă împotriva barbarilor, geții fiind organizati acum după legile gentilice, care n’au anulat luptele pentru apărarea libertății, viața, transhumanța de’o parte și alta a Carpaților n’a încetat.

Dovadă este faptul ca limba rumînă este aceeași peste tot.

Romanii au ocupat doar o parte din teritoriul getic (cu roșu pe harta de sus), dar nici limba geților și nici obiceiurile lor n’au fost cu nimic atinse.

Geto-rumînii au ființat fără întrerupere pe teritoriile originare; documentele există – așa cum am aratat, sînt semnalați valahii în sec. al VI-lea în vremea împăratului Iustinian -sub denumire de lai-lahi-pe Muntele Sinai.

În secolul al VIII-lea, mai precis, în anii 726-727, îi găsim menționați în documentul amintit de la Muntele Athos.

Avem date cuprinse tot într’un manuscris de la același munte, care se referă la prezența vlahilor aici și în sec al IX-lea respectiv anul 885, adică e vorba de secolul al IX-lea.

Chiar înainte de anul 976, vezi Kedrenos, sînt mentionați vlahii în anul 911 și apoi izvoarele documentare sporesc.

Vorbim deci de documente din sec al VI-lea, al -VIII-lea, al IX-lea, al X-lea al XI-lea, al XII-lea; în secolele următoare date despre valahi gasim în documentele vremii ale bizantinilor, ale ungurilor, ori ale slavonilor și nu numai.

Venirea slavilor ne face să ne punem întrebarea firească: de ce n’au rămas slavii în N Dunarii, dacă au găsit teritoriul liber, cum susțin unii cercetatori nerumîni și neprieteni?

Să nu le fi plăcut câmpiile întinse si manoase, sau padurile adânci, atât de bogate, ori poate apele si fluviul cu iesire la mare?

Sau de ce doar unor străini de aceste locuri (uigurilor-unguarilor) să le fi plăcut teritoriile geto-rumînilor vlahi?

Adevărul este că au găsit aici o populație masivă, compactă care i’a împins peste Dunăre, care a continuat să existe neîncetat, cunoscută de cei străini de neamul lor, ce’i înconjurau, sub denumirea de valahi.

Denumirea vlahilor în timpuri diferite

Din antichitate și pîna tîrziu în epoca modernă, ei sunt consemnați cu denumiri apropiate, în funcție de aparatul fonator al vecinilor:

aviii, lahii, laii, volcae, balaci, felahi, bolaci, bellovaci, belioaci, blaci blasci placi palaci, blaceni, belcae, volsci, vlaqui, valach, valah, valahus, olah, olacz, walach, wlachos și enumerarea ar mai putea continua.

Ne punem întrebarea fireasca: de ce au păstrat populațiile antice pînă la cele moderne aceste denumiri numeroase pentru VLAHI ?

Răspunsul e dat, desigur, de marea putere de iradiere a acestei populații, care cu siguranță a reprezentat o civilizație superioară.

Istoricii, cercetătorii și’au pus, pe bună dreptate întrebarea care este etimonul comun tuturor acestor etnonime care au penetrat istoria.

Unii spun că e imposibil a găsi acest etimon, alții se rezumă a declara că termenul se constata pur si simplu la un moment dat.

V. Kernbach (”Universul mitic al rumînilor”) spune ”că s’a afirmat că termenul vlah / valah ar fi numele rumînilor medievali, dinainte de slavi și i s’a atribuit etnonimul germanic walach”.

Mai departe, acelasi autor V. Kernbach declara ferm:

”Nu știm cum se autodenumeau stră-rumînii; etnonimul de azi e o generalizare tîrzie.”

Lucian Pavel (”Despre semnificația cuvîntului VALAH”) considera termenul valah, derivînd din denumirea unui trib celtic, walh, cu adj. wal(a)his, welitsch – welsch, preluat de slavi. Termenul e mult mai vechi – îl întîlnim și la Caesar (”De bello galico”), cu forma volcae, fiind numele unui trib celtic, spune acelasi autor rumîn citat mai sus.

De fapt, credem noi, e vorba de triburi geto-pelasgice din toată zona de S.E. Europei, pînă în N. Germaniei și în N. Africii, unde numele de walh, welisch, welsch, sînt atribuite populațiilor ce vorbeau linqua priscă sau vulgata. Noi considerăm că toate denumirile amintite au etimonul comun VALAH(US). Toate derivatele etnonimului valah(us) se pot explica prin evoluția firească a legilor limbilor diferite.

Să luăm cîteva exemple: slavii spun voloh / vloh- ne’o demonstrează și antroponimele, aparent slave – Volosciuc / Volosiniuc / Vlosiuc etc. E vorba aici de nume de valahi cărora li s’a adăugat sufixul specific slav-iuc, echivalent în limba rumîna sufixului -esc, întîlnit foarte des mai ales în Muntenia, dar si în celelalte provincii ale Rumîniei.

Acest sufix provine din pelasgul ”escunus” care se traduce – ”neam” cu, înrudit cu…în cazul nostru – înrudit cu valahii. Se vede dar, cine erau acesti indivizi traitori în enclavele slave.

În Țara Rumînească, mai ales, sufixul – esc, e foarte prolific, formînd prin derivare, cuvinte noi, în mod special antroponime, ce arata originea, de ex: de la Pop, Pop-escu, de la Ion, Ion-escu etc.

Așa-zisul germanic wal(a)ch vine de la Valahus, ce primeste o terminație specific germană, prin căderea terminației finale  ”us” și înlocuirea cu una proprie ch, rezultînd formele walach / welach, vezi si alte exemple cu aceeasi terminație, întîlnite și azi, precum  inertich / launtric, sau Ostereich / Austria).

De la etnonimul wal(c)h se ajunge lesne la formele celtice, dar si la cuvintele uzuale și azi în engleză: walas, walace, weles, welles, wels, etc. Termenul etimon Valahus sub forma wels, îl folosesc nelatinii, în Evul Mediu pentru populațiile de origine așa-zis romana, pîna la formarea natiunilor denumite latine.

Așadar, acest lucru arată că memoria colectiva a popoarelor a păstrat ideea de adstrat comun numit – impropriu – romanic, pelasgic în realitate, în Evul Mediu, pentru toate aceste popoare.

Alt exemplu: cuvintele ce au consoana inițială b –blaci / belaci etc. arată că vorbitorii au aparat fonator ce percepe labialele, ușor de confundat într’o vorbire fluentă, adică pe – v -, ca – b-, iar terminația – ci – este o sonorizare a lui – hi – deci – de la v(a)lahi – la blahi – blaci etc. Ușor se poate explica și forma olac(z)i, prin afereza consoanei – v – din cuvîntul valahi – și prin aceeași sonorizare a terminației finale, grupul – hi – devenind – c(z).

Considerăm suficiente exemplele date, pentru a admite că am demonstrat că etnonimul VALAH(US) – VLAH(US) este la originea celorlalte forme. Acesta este, de altfel, cel cu care au fost numiti rumînii pîna tîrziu, în epoca modernă.

La ce ne duce acest lung parcurs în istorie?

Întrebarea firească care se pune: dar etimonul cuvîntului VALAH care este ?

Taina tainelor

Vom începe a încerca a da un răspuns acestei întrebari, prin niste citate edificatoare:

”Trebuie să spunem ca din întreg vocabularul limbii rumîne, cuvîntul cel mai ciudat este acela de VALAH, ciudat cu atât mai mult cu cît el nu denumeste un obiect oarecare, ci e chiar numele sub care strainii au cunoscut pe rumîni în întreg Ev Mediu, și în epoca modernă, pîna la sf. sec al XIX-lea, timp de peste 1000 de ani”, (S. Coryll – Valahii în Cartea Genezei).

”Nimeni nu știe nici cînd, nici de unde, nici cum a aparut acest cuvînt”.

Gh. Bratianu chiar susține că termenul e un subiect de controversă (”O enigmă și un miracol istoric – poporul rumîn”), lui nu i se poate da un etimon.

D. M. Pipidi îi atribuie origine celtica (Dicționar de istorie veche a Rumîniei), ”Dicționarul Enciclopedic”, (Buc. Edit. Științ. 1998), găsește acest etimon de origine ”germană”.

Fugariu Florea (SC. Ardeleana Buc. 1970 vol III, pag. 35), vorbește de o origine slavă.

Cercetători ai istoriei și ai religiilor vorbesc de prestigiul ”extraordinar al termenului care a dus la apariția și existența lexemului V(A)LAH”, care justifică uluitoarea forță de iradiere a acestui nume, din aria culturala bizantinî, din Peninsula Sinai pînă în Germania, din Caucaz pîna la Vatican, (S. Coryll,op. citata).

Etimonul cuvîntului VALAH va face lumină în istoria geto-românilor și în cea universală.

Cu adevărat acest cuvînt ascunde în spatele său un prestigiu urias, demonstrînd totodată  existenta neîntreruptă a locuitorilor celor mai vechi din lume, consemnati și de Biblie, cu ascendență pînă în mitul Marelui Pelasg CEL Negru, sau cel Ceresc, ori Cel Nobil, simbolul unei civilizatii superioare, veche de zeci de milenii.

Încercăm să facem lumină asupra etimonului cuvîntului VALAH; dorim să arătăm că nu există acea pată albă de 1000 de ani în istoria noastră, idee susținută și fluturată cu aroganță, de cei ce n’au radacini în aceste locuri, și că încă o verigă solidă din lanțul continuu al ființării noastre, pe aceste pămînturi, va spulbera definitiv acele teorii fabricate de, mai ales, rău intentionați din istorie, începînd chiar cu antichitatea care, prin interesații ei, vezi orgolioșii romani, au distrus intentionat dovezile vechimii și nobleții originii geto-rumînilor.

Căci altfel cum să interpretăm – dacă nu prin ură și invidie, și greutatea de recunoaștere a unui stat, ce a întemeiat un imperiu, că populatia lui a fost civilizată de strămoșii geților?

Cum putem explica că Roma are și istorici cunoscuti prin opera lor și poeți și geografi, a căror opera exista și azi etc., și că grecii au păstrat și transmis omenirii mostre de civilizație și cultura de exceptie, si nu numai acestia.

Numai despre geți tot ce s’a scris s’a pierdut și nu s’a scris puțin – aproape toți anticii luminați, din varii domenii, au vorbit despre geți, chiar influenta lor era, la un moment dat atît de mare, încît atunci cînd senatul nu reusea să ajungă la o hotarîre, recurgea la parerea poporului scyt (citește geto-pelasg), la plebiscit.

Și exemple ale implicării geților în treburile interne ale romanilor pot continua.

Despre etimonul cuvîntului Valah, Etimologia cuvîntului VALAH

Dacă izvoarele scrise au fost pierdute intentionat, sau le’a distrus timpul cu vicisitudinile lui, apoi limba rămîne cea mai fidelă oglindă a istoriei, ce nu poate fi măsluită.

Deși de ani buni se vorbește de înaintașii pelasgi ai geto-rumînilor și nu numai ai lor, totuși nimeni nu a reușit să taie nodul gordian, explicit, logic, științific.

Acesta își are originea în cuvîntul PELASGUS, demonstrație făcută și la BELAGINE, dar pe care o reluăm dat fiind importanța acesteia. Să urmarim transformările fonetice datorate legilor impuse de vorbire în decursul timpului.

– Terminatia ”us” a căzut – lege generală în aceasta trecere la noua limba geto-rumîna, și a rezultat forma PELASG(I).

– Grupul de consoane dure – sg, greu de pronunțat, se supune legii comodității în vorbire și, prin iotacizare, se ajunge la forma PELAH(I).

– Confuzia, ușor de facut într-o vorbire fluenta, între bilabialele – p- si – v – a dus la forma VELAH(I).

– Prin atractia fonetica, a vocalei e – de catre – a – se ajunge la lexemul de baza si anume VALAH(I).

Pentru edificare: pelasgus – pelasg(i) – pelah(i) – velah(i) – valah(i).

Ne simțim datori a justifica titlul dat mai sus – și anume ”Taina tainelor”.

Relevarea clară, în mod științific a etimonului Pelasg pentru Valah, deschide porți nebănuite spre găsirea, cu ușurință, a multor adevăruri, aflate încă în ceață, din istoria neîntreruptă a geților-pelasgi, sau din cea universală, putînd aborda istoria omenirii întregi în conexiuni firești în dezvoltarea tuturor populațiilor, sau cel putin a tuturor celor europene vechi.

Și orizonturile se deschid – ramîne să fim deschiși și noi adevărului, oricît de greu ar fi să ne desprindem de clișee, de rutină.

Noi credem că etnonimul PELASGUS (terminația în – us – e pelasgă, nu latină), ar fi putut circula în paralel în antichitate și sub forma de VELASGUS, mai ales la etrusci, avînd în vedere că etruscii sînt o ramură a pelasgilor, desprinsă printre primele din trunchiul comun și, luînd în considerare unele toponime antice etrusce ca Vulci la N. de Tarquinia, sau Veii Vulca, localitate din care Lucius Tarquinius Superbus a chemat la Roma un sculptor etrusc, pentru a împodobi Marele Templu din Capitoliu, a lui Optimus Maximus Jupite; ori localitatea Volsinii în etruscă Velsna (”Limba și civilizația etruscilor”, Edit. Științ. Buc. 1997 de Giuliano și Larisa Bonfante).

Se poate ușor demonstra aceasta evoluție fonetică; luăm un ex: VULCI / VULCUS /VALCUS / VALACUS / VALASGUS / VELASGUS; de altfel, tradiția romana vorbește de istorici etrusci care’și asumau originea valasgă.

După demonstrarea identității, ca sens, a celor doi termeni – PELASG / VALAH, credem că am adus și argumentul decisiv în a convinge că, într’adevăr lexemul VALAH(US) este etimonul comun tuturor variantelor etnonime, care au circulat în istorie, în Evul Mediu, pînă în epoca modernă.

Despre relația pelasg / valah / rumîn, nu ne’am propus a vorbi acum.

Credem că demersul nostru a putut convinge de continuitatea geto-rumînilor în istorie, despre prestigioasa sa origine, ce urcă pînă în mit și despre abordarea corectă a fenomenului istoric, respectînd ADEVĂRUL.

Oricît de surprinzător ar fi pentru unii cercetători rumîni, sau chiar pentru străini, va trebui să impunem acele adevăruri, care fac lumină în trecut, dar și justifică prezentul, restituind națiunii rumîne demnitatea, la care au atentat și încă o mai fac așa-zișii istorici, mînați de alte interese, decît evidențele istorice.

În ce ne privește, credem cu tărie că va veni și ziua cînd copiii noștri și copiii copiilor noștri vor trăi mîndri de neamul lor și de cei care, ca genialul N. Densușianu, și’au închinat viața, pentru a lumina calea spre acest adevăr, ce ar trebui cuprins cu dreptate, pînă, și mai ales, în manualele școlare.

Adaptare după Maria Ciornei: ”Legile Belagine”, Belaginele-expresie a dăinuirii milenare a valahilor în istorie, Valahii – DESCENDENȚII DIRECȚI AI PELASGILOR

Citește și:     VOIEVOZII CARE AU VRUT UNIREA ÎNAINTE DE MIHAI VITEAZUL

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

STUDIILE GENETICE RELEVĂ ÎMPERECHEREA DINTRE PĂSTORII PROTO-GEȚI ȘI PELASGII FERMIERI

ADN-ul dezvăluie împerecherea timpurie dintre crescătorii de animale veniți din est și fermierii europeni. Primii păstori Yamnaia (considerați a fi proto-geți) din stepele din estul Europei (numiți și indo-europeni) și din vestul Asiei (numiți massa-geți), dintre care 4 sunt îngropați în acest mormânt (poza 1), au început să se împerecheze cu fermierii europeni (pelasgii sunt considerați primii europeni) ai culturilor Cucuteni, Turdaș, Coțofeni etc., cu sute de ani înainte de a se lansa o migratie majoră în Europa, arată noi analize ale ADN-ului antic.

Cu sute de ani înainte de a se schimba chipul genetic al europenilor din epoca bronzului, păstorii care se aflau pe pășunile din stepa din nordul Mării Negre se amestecau deja, și ocazional se împerecheau cu fermierii din apropiere din sud-estul Europei.

Arheologii au presupus adesea că, încă în urmă cu aproximativ 5.600 de ani, fermierii din Caucaz, cunoscuți ca Maykop, au migrat în nord în număr mare, aducând limbile indo-europene, prelucrarea metalelor timpurii printre păstorii care străbăteau pășunile regiunilor din Nordul Mării Negre. În acest scenariu, acest schimb cultural a condus la pași importanți pentru dezvoltarea unui stil de viață de stepă cu ajutorul cailor domesticiți și ale carelor cu care nomazii transportau mărfuri mai târziu în Europa și Asia, aducând astfel și limbile indo-europene, începând cu aproximativ 5000 de ani în urmă (SN: 11/25/17, p. 16).

Cercetătorii numesc acești păstori nomazi, Cultura Yamnaya, care se întindea la vest în Bazinul Dunării (cu roșu în poză) și până în vestul României, pe teritoriul unde îndeosebi au trăit și au fost menționați geții carpato-dunăreni.

Legăturile genetice

O analiză a ADN-ului antic a scos la iveală în mod neașteptat semne de împerechere cu mai mult de 5000 de ani în urmă între păstorii Culturii Yamnaia din Europa de est și Asia de vest, și fermierii europeni, posibil din cultura amforelor globulare.

O altă surpriză, fermierii Maykop despre care mulți cercetători au crezut că au influențat în mod dramatic cultura Yamnaia, nu au lăsat nicio amprentă genetică asupra păstorilor geți nomazi. Liniile punctate din poza de mai jos reprezintă direcțiile bănuite prin care au exercitat o influență de către oamenii din cultura amforelor globulare și de către oamenii Maykop prin teritoriul Yamnaia nord-pontic.

Această constatare surprinzătoare, publicată recent în Nature Communications, ridică întrebări noi despre o perioadă crucială în care populația crescătoare de animale și populația agricolă răspândită a interacționat în regiunea Caucazului Eurasiei. Aceste schimburi au provocat răspândirea geografică a prelucrării metalelor, a roții și a carului, dar și a limbilor indo-europene azi vorbite în mare parte a lumii.

Intersecţia posibilă a trei culturi antice în urmă cu 5000 de ani

Dar, printr’o întorsătură neașteptată, ADN-ul prezent la păstorii Yamnaia prezintă semne ale unor strămoși împărtășiți numai cu fermierii pelasgi din estul Europei, nu cu oamenii Maykop din Caucaz.

Analiza genetică, condusă de geneticianul populațional Chuan-Chao Wang de la Universitatea Xiamen din China și antropologul molecular Wolfgang Haak de la Institutul Max Planck pentru Știința istoriei umane din Jena, oferă cea mai bună viziune până acum la istoria genetică a păstorilor Yamnaia.

Oamenii de știință au analizat seturi de modificări moștenite în ADN-ul a 45 de persoane, inclusiv 4 din Yamnaia și 12 din Maykop, dezgropate în Caucaz și din morminte de stepă datând între 6.500 si 3.500 de ani în urmă. S’au făcut comparații cu ADN-ul extras anterior provenit de la alți europeni vechi, asiatici și americani nativi.

O majoritate a strămoșilor din Yamnaia au venit de la vânătorii-culegători din Caucaz și o mică parte a strămoșilor Yamnaia – între 10 și 18 procente – a fost moștenită de la fermierii din Europa de Est, potrivit estimărilor oamenilor de știință. Acești fermieri ar fi putut aparține culturii amforelor globulare din Europa, numită așa pentru ceramica în formă de glob.

Aceste rezultate indică faptul că, cu mult înainte ca păstorii Yamnaia să migreze în Europa, ”a existat o sferă de interacțiune în Europa de Est între oameni din alte grupe genetice diferite”, spune Haak.

Pe de altă parte, oamenii din Maykop au moștenit aproximativ jumătate din ADN-ul lor de la fermierii anatolieni, care locuiau atunci în Anatolia, rezultă din analizele lui Haak și a colegilor săi. Această constatare subliniază în continuare separarea genetică a fermierilor Maykop de păstorii Yamnaia, care nu împărtășesc niciun ADN comun cu cultivatorii anatolieni.

În mod surprinzător, fermierii Maykop din regiunea Caucazului montan, arătat aici în poză, nu au lăsat practic nici un semn genetic asupra păstorilor din Yamnaia de nord, spun cercetătorii.

Dovezile despre împerecherea slabă dintre fermierii Maykop și locuitorii de stepă Yamnaia este ”o mare surpriză”, spune arheologul Volker Heyd de la Universitatea din Helsinki, care nu a participat la studiu. Cultura amforelor globulare din Europa de Est pare a fi un bun candidat pentru că s’a îmbogățit într’o oarecare măsură cu oamenii din Cultura Yamnaia cu mai mult de 5000 de ani în urmă, adaugă Heyd.

Migrațiile unor oameni din Cultura Maykop pe teritoriul Yamnaia, însoțite de transferul cunoștințelor de limbă, s’a petrecut, apreciază echipa lui Wang. Cercetătorii apreciază că migrațiile ocazionale spre nord, prin Caucaz, către pășunile din Yamnaia se potrivesc unui scenariu în care vechea patrie a limbii indo-europene se poate a fi din locurile de unde au venit agricultorii anatolieni.

Dacă au dreptate, au rezolvat una dintre cele mai problematice probleme din studiul limbilor. Dar, originile sigure ale limbilor indo-europene rămân incerte.

Persoanele Maykop dezgropate pe teritoriul Yamnaia au venit dintr’o populație relativ mică, izolată, care nu prezintă semne de rudenie, afirmă arheologul David Anthony de la Hartwick College din Oneonta, NY:

”Este doar subliniat faptul că oamenii Maykop au ales să nu se împerecheze cu oamenii din Yamnaia sau pre-Yamnaia.”

Fără căsătoriile regulate dintre cele două culturi, oamenii Maykop nu ar fi transferat limba lor la Yamnaya, susține Anthony. El consideră că este mai probabil ca limbile precursorilor indo-europeni să fie originare între păstorii de stepă.

Cum au construit păstorii nomazi culturi noi în epoca bronzului

În care și pe cai, păstorii din Yamnaya și’au lăsat amprenta genetică din Irlanda până în China

ADN-ul antic indică că păstorii călăreți numiți și Yamnaia au fost protagoniștii a două migrații pe distanțe lungi, acum 5000 de ani în urmă. O călătorie poate să fi transformat cultura veche a Europei a ceramicii cu fir (corded ware), în timp ce cealaltă a lansat cultura Afanasievo din Asia Centrală.

Păstorii geți nomazi (massa-geții) care trăiau pe pășunile de deal din Asia de Vest au făcut o serie de mișcări mari, la est și vest, cu aproximativ 5000 de ani în urmă. Acestea nu erau tipice, treceri de la un punct de pășune sezonier la altul, transhumanți cum mai sunt numiți ciobanii. Acești oameni au deschis noi trasee.

O revoluție tehnologică a transformat călătoria pentru păstorii vechi în acel moment. Desigur, nu au putut face rezervări de hotel online. Planificatorii de călătorii ar fi căutat în zadar o escală în stepă cu instrumente și materiale necesare. Cea mai apropiată oprire a călătorului a fost un pârâu de munte și un loc decent de pășunat pentru bovine. Totuși, spre deosebire de oricine altcineva, acești oameni rezistenți aveau mijloacele de a se deplasa – roți, care și cai.

Iată cum s’au desfășurat călătoriile: într’un moment în care precipitațiile s’au diminuat și pajiștile din Asia de Vest au devenit maro, carele trase cu boi încărcate cu obiecte personale s’au mișcat spre vest, urmând pășuni mai verzi în Europa Centrală și de Nord.

Alte căruțe au mers spre est până în Munții Altai din Siberia, unde se întâlnesc astăzi Rusia, China, Mongolia și Kazahstanul. Familii întregi cu bărbați, femei și copii s’ar putea să se fi aflat în aceste migrații. Sau călătorii ar fi putut fi în mare parte bărbați, care s’au căsătorit cu femei din satele agricole aflate de’a lungul drumului. Bovine, oi și capre, fără îndoială, au tras împreună cu cei care au făcut aceste călătorii, sub conducerea vigilentă a călăreților de cai.  Carele au servit ca și case mobile în timp ce se deplasau și în timpul opririlor periodice pentru a lăsa animalele să pască.

Aceste călătorii, de către oamenii cunoscuți acum sub numele de Yamnaia, au transformat genele și culturile umane pe un spațiu uriaș al Europei și al Asiei. Oamenii din Yamnaia și’au lăsat amprenta din Irlanda spre granița de vest a Chinei, de aproximativ 4.000 de kilometri.

Două studii de pionierat ale ADN-ului antic, publicate în Nature în anul 2015, au dezvăluit mișcările mari ale populației Yamnaia. Obținerea acestor rezultate a fost un moment crucial pentru cercetătorii care studiază epoca bronzului eurasiatic, care s’a extins de la aproximativ 5.000 la 3.000 de ani în urmă. Cele două milenii au fost martorii creșterii proceselor de prelucrare a metalelor, a sistemelor de scriere și a altor elemente de semnătură ale civilizațiilor urbane.

În prezent, lucrările noi încearcă să explice modul în care ADN-ul Yamnaia a făcut mari incursiuni în Europa bronzului în primii 200-300 de ani din acea perioadă cheie. Cele două studii diferă cu privire la faptul dacă Yamnaia a influențat culturile și limbile europene într’o singură etapă sau într’o perioadă extinsă.

O rețea mobilă

Cercetătorii au ignorat de multe ori acești geți nomazi Yamnaia și alte culturi de păstori ca forțe timpurii ale globalizării. Dar dovezile arheologice reflectă tot mai mult păstorii din epoca bronzului – care și’au mutat bovinele și campările dintr’un loc de pășunat sezonier în altul – ca o rețea de societăți mobile care au format un sistem de comunicare intercontinentală. Cercetările efectuate pe situri din pășunile din Asia, pe versanții și pe versanții munților indică faptul că acești păstori au creat rețele comerciale extinse, cruciale pentru creșterea statelor agricole. Păstorii încă prosperă în mai multe părți ale lumii de astăzi, oferind o varietate de servicii pentru orașele din părțile îndepărtate, muntoase din Asia.

Urmăriți turma

Drumul de la satele agricole timpurii ridicate de pelasgii primari la primele civilizații pe scară largă din Europa și Asia s’a intersectat cu călătoriile de pe continent ale geților nomazi euro-asiatici. Studiile genetice au evidențiat rolul păstorilor cunoscuți sub numele de Yamnaia, care au influențat culturile europene și asiatice cu cel puțin 5000 de ani în urmă.

Acordarea statutului special păstorilor ca constructori de civilizație nu este o idee nouă. În anii 1950 și 1960, arheologii proeminenți au susținut că păstorii călăreți au lansat o serie de migrații din patria lor, regiunea de stepă pontică-caspică la nord de Marea Neagră, de la aproximativ 6000 la 3000 de ani în urmă. Acești arheologi au văzut pe acești păstori ca niște războinici nomazi răi care răspândesc stilul de viață, credințele și limbajul a ceea ce este cunoscut sub numele de cultura kurgană pentru fermierii și vânătorii din Europa și părți din Asia.

Grupurile Kurgan, care includeau și Yamnaia, au fost cunoscute pentru îngroparea poporului lor în morminte acoperite de movile de pământ. Aceste grupuri nu aveau sistem de scriere, ci au vorbit despre o versiune timpurie a limbilor indo-europene moderne, au argumentat unii arheologi. Limbile indo-europene de astăzi includ româna, greaca, engleza, spaniola, rusa, germana, bengaleza etc.

Până în anii 1980, o altă perspectivă a fost agreată. Cercetătorii au propus că aceste culturi și limbi europene din epoca bronzului s’au schimbat pe măsură ce ideile au trecut de la un grup la altul. Europenii nu au format familii cu călătorii acestor drumuri intercontinenale, sau cu păstorii. În schimb, localnicii au adoptat practicile aduse din afara comunităților lor, după cum găseau necesar, dar băștinașii și’au păstrat genele în continuare intacte.

Susținătorii acestor noi ”idei de migrare” privesc cu prudență asupra ADN-ului Yamnaia în Europa. Semnăturile genetice ale migrațiilor anterioare ridică mai multe întrebări decât răspunsul lor, spun cercetătorii.

ADN-ul nu poate explica încă de ce, de exemplu, oamenii Yamnaia s’au mutat în primul rând. Mărimea migrațiilor spre vest și spre est și modurile în care fiecare etapă se desfășoară de’a lungul mai multor secole, rămân, de asemenea, misterioase. Poate cel mai important, seturile de gene împărtășite de populațiile îndepărtate nu pot explica modul în care culturile și limbile străvechi s’au schimbat în timp.

În ciuda incertitudinilor, ADN-ul rătăcitor al oamenilor Yamnaia face un lucru clar, spune Eske Willerslev, genetician evolutiv la Universitatea din Copenhaga:

”Păstorii din epoca bronzului au mers pe distanțe lungi pentru o lungă perioadă de timp și au avut un impact important asupra civilizațiilor europene și centrale din Asia.”

Willerslev a condus una dintre investigațiile Yamnaia din 2015. O echipă condusă de geneticianul școlii medicale de la Harvard, David Reich, a efectuat celălalt studiu . Eforturile de a schimba modul de a înțelege cum păstorii din vechime s’au transformat în declanșatori și agitatori în ascensiunea civilizației sunt în plină desfășurare, după cum o demonstrează o serie de noi lucrări.

Genele călătorilor

Investigația pentru perioada antică a lui Willerslev și a lui Reich, desfășurată independent, în colaborare cu diferite grupuri de arheologi, a ajuns la aceeași concluzie: oamenii din Yamnaia au remodelat ADN-ul oamenilor din zona centrală și nord-europeană în decurs de câteva sute de ani de la începerea călătoriei spre vest încă din urmă cu peste 5.100 de ani. Asta a surprins ambele grupuri de cercetare.

ADN-ul extras dintr’un total de 195 de schelete din Europa de Nord și Europa Centrală în cele două studii a arătat că cei care au trăit între 4.900 și 4.400 de ani în urmă poseda o cantitate remarcabil de mare de ADN Yamnaia. Oamenii Yamnaia au contribuit cu aproximativ 75% din strămoșii acelor fermieri, au concluzionat oamenii de știință.

Perioada europeană cu moștenire Yamnaia a aparținut, celor numiți de arheologi, oamenii Culturii ceramicii cu fir, cunoscută pentru decorarea olăritului, prin presarea frânghiilor în argilă încă moale și realizarea topoarelor de luptă din piatră. Yamnaia a început să creeze cultura ceramicii cu fir după ce a ajuns în Europa Centrală și de Nord, propune arheologul David Anthony de la Colegiul Hartwick din Oneonta, NY

”N’am fi știut niciodată că oamenii din Yamnaia au produs două culturi distincte, uitându’ne doar la descoperirile arheologice”, spune Anthony, care este coautor la articolul din 2015 al grupului lui Reich.

Dacă nu ar există o legătura genetică, ar arăta că Yamnaia, care anterior nu făcuse nimic asemănător cu ceramica cu fir sau cu topoarele de luptă, nu ar fi avut niciun aport în Cultura ceramicii cu fir.

Populația scade în rândul fermierilor și foștilor agricultori europeni în urmă cu aproximativ 5 000 de ani (SN: 11/2/13, p. 12), posibil din cauza epidemiilor ( SN: 11/28/15, p. 7), astfel ar fi putut permite grupului Yamnaia să’și exercite o astfel de influență.

În primul rând, păstorii migranți au trimis trupe de război ale băieților adolescenți (despre care vom mai vorbi mai jos) ca forțe de avanpost pentru a controla teritoriile europene (SN Online: 8/7/17 ), spune echipa condusă de Kristian Kristiansen de la Universitatea din Gothenburg din Suedia în Antiquity.

Restul migranților au sosit la scurt timp după aceea, susțin cercetătorii. Oamenii din Yamnaia s’au căsătorit apoi cu femei din grupurile locale, posibil prin răpirea lor. Kristiansen este coautor la articolul din 2015 al grupului Willerslev.

Cercetările genetice, izotopice și lingvistice recente au schimbat în mod dramatic înțelegerea noastră cu privire la modul în care a fost creată cultura ceramicii cu fir în Europa. Aici, autorii explică aceasta în ceea ce privește adaptările locale și interacțiunile dintre oamenii migranți Yamnaia din stepa pontico-caspică și culturile neolitice indigene din nordul și estul Europei. Economia inițială de creștere a animalelor a migranților din Yamnaia a cedat treptat noilor practici de cultivare a cerealelor, ceea ce a dus la adoptarea unor cuvinte noi pentru aceste culturi. Rezultatul acestui proces de hibridizare a fost formarea unei noi culturi materiale, a culturii ceramicii cu fir și a unui nou dialect, prototermic.

În ciuda unui grad de ostilitate între grupurile extinse ale ceramicii cu fir și grupurile neolitic indigene, datele izotopice stabile sugerează că exogamia a oferit un mecanism care le’a facilitat integrarea.

Cultură ceramicii cu fir a apărut ca un mod hibrid de viață care a inclus cultivarea culturilor, creșterea animalelor de fermă, a vânatului și adunarea recoltelor, argumentează Kristiansen. Structurile vii comunale și mormintele de grup ale fermierilor europeni anteriori au fost înlocuite de structuri mai mici, potrivite pentru familii și morminte unice acoperite de movile de pământ. Familiile grupului Yamnaia au trăit din care chiar înainte de a călători în Europa. Un accent comun pe viața de familie și îngroparea individuală a morților indică faptul că membrii culturilor Yamnaia și ceramicii cu fir au păstrat posesiunile printre rude apropiate, în viziunea lui Kristiansen.

„Cultura Yamnaia și Cultura ceramicii cu fir au fost unificate printr’o nouă idee de a transmite proprietăți între indivizi și familii înrudite”, afirmă Kristiansen.

Migranții Yamnaia trebuie să fi vorbit o versiune incipientă a limbilor indo-europene care s’au răspândit mai târziu în Europa și în părți ale Asiei, susține grupul lui Kristiansen. Anthony, un vechi colaborator al lui Kristiansen, este de acord. Vocabularele reconstituite pentru oamenii din cultura ceramicii cu fir includ cuvinte legate de care, roți și creșterea cailor care ar fi putut veni numai de la Yamnaia, spune Anthony.

Pe măsură ce limbile indo-europene s’au răspândit, impactul genetic al Yamnaia în Europa a rămas substanțial, chiar și după dispariția culturii ceramicii cu fir în urmă cu 4.400 de ani, spune echipa lui Reich.

Aproximativ 50% din strămoșii unor persoane dintr’o cultură ulterioară din epoca bronzului au numit cultura Bell Beaker pentru vasele sale de ceramică în formă de clopot inversat, derivate din stilul Yamnaia. O astfel de ceramică s’a răspândit în mare parte din Europa, începând cu aproape 4.770 de ani în urmă și dispărută cu 3.800 de ani în urmă. Migrațiile fie ale oamenilor, fie ale ideilor ar fi putut reprezenta această dispersare.

Chiar și astăzi, ADN-ul de la occidentalii, centralii și nord-europenii moderni se apropie de o contribuție genetică de 50% din partea echipei Yamnaia, raportată de Reich în 2015.

Săpăturile la așezările sezoniere ale vechilor păstori din Kazahstan indică practici culturale coerente pe toată epoca bronzului. Exemplele includ ceramica descoperită la un sit datând de la aproximativ 3.900 la 3.600 de ani în urmă.

Multe contacte, nu unul

La fel ca mulți dintre colegii săi, arheologul Volker Heyd de la Universitatea din Bristol din Anglia a fost contrariat de rapoartele din 2015 privind o legătură genetică strânsă între crescătorii vest-asiatici și o cultură a epocii bronzului considerată nativă în Europa. Dar, spune Heyd, povestea migrațiilor antice Yamnaia este mai complexă decât scenariul de schimbare rapidă schițat de Kristiansen și Anthony.

Nu există nicio dovadă că oamenii Yamnaia au dezvoltat rapid practici tipice culturii ceramicii cu fir într’o parte a Europei, susține Heyd în Antiquity. Schimbările culturale din Europa în urmă cu peste 5000 de ani trebuie să fi survenit dintr’o serie extinsă de relații la scară mică cu Yamnaia și alți păstori, care a fost apoi acoperit de un mare aflux de călători din stepă cu care, spune el.

De exemplu, mormintele individuale și alte semne de contact cu poporul Yamnaia și chiar cu păstorii vest-asiatici apar în Europa mai devreme cu 1000 până la 2000 de ani înainte de migrațiile de transformare a ADN-ului.

Luați în considerare faptul că Yamnaia reprezintă 5% din strămoșii lui Ötzi Iceman, care a trăit în sud-estul Europei cu aproximativ 300 de ani înainte de mutarea mare a grupurilor Yamnaia (SN: 5/27/17, p.13). Se știe puțin despre aceste întâlniri anterioare.

Eforturile de a descifra legăturile dintre cultura Yamnaya și Cultura ceramicii cu fir sunt complicate de faptul că ADN-ul este disponibil de la câțiva oameni din fiecare grup, spune Heyd, care în prezent extinde mormintele Yamnaia din Panonia. Probele antice ADN analizate în documentele din 2015 provin numai din câteva site-uri de cultură Yamnaia și a Culturii ceramicii cu fir în câteva părți ale Europei și ale Rusiei.

Heyd suspectează că păstorii călători din Yamnaia aveau deja contacte mai timpurii, probabil cu 5400 de ani în urmă, cu cei din Europa Centrală și de Est cunoscuți pentru a face vase în formă de glob cu mânere mici. Persoanele din această cultură, săpate în 2 locuri din Polonia și Ucraina, nu posedă genele Yamnaia, a raportat online pe 9 mai o echipă afiliată la laboratorul Reich.

Dar Heyd crede că împerecherea dintre membrii acelei culturi europene și migranții Yamnaia s’ar putea să fi avut loc puțin mai la est, unde contactele interculturale s’ar fi petrecut probabil la granița pădurilor europene și a pășunilor asiatice.

Alte indicii genetice indică o lungă istorie a păstorilor asiatici care traversează părți din Europa. Cantități mici de ADN provenind de la păstori de stepă, eventual Yamnaia, au apărut în trei schelete de vânători-culegători din sud-estul Europei, și datează de aproximativ 6.500 de ani în urmă.

Mormintele din Europa din Cultura Ceramicii cu fir (stânga) și Cultura Yamnaia din Asia de Vest (dreapta) prezintă asemănări, cum sunt și aceste morminte solitare. Unii cercetători consideră astfel de asemănări ca semnele influenței puternice a păstorilor Yamnaia asupra fermierilor europeni în urmă cu peste 5000 de ani.

ADN-ul multor alte persoane din epoca bronzului sunt necesare pentru a dezlega relațiile dintre păstorii migratori și grupurile europene pe care le’au întâlnit, spune Heyd. Mai multe statistici nedumeresc, doar aproximativ 5 % din mormintele gen Yamnaia se estimează că există în continuare. Proiectele și construcțiile din epoca sovietică din secolul al XX-lea au distrus o mare parte de restul mormintelor.

Scepticismul lui Heyd asupra contribuției singulare a oamenilor Yamnaia pentru Cultura ceramicii cu fir are sens, spune arheologul Ursula Brosseder de la Universitatea din Bonn din Germania.

”Fenomenele culturale, cum ar fi Cultura ceramicii cu fir, nu pot fi legate una de alta la grupuri etnice, grupuri de populatie genetică sau limbi”, spune ea.

Brosseder, care studia culturile antice europene, se îndoiește, de asemenea, că evoluția limbilor indo-europene, care sunt atât de dominante în majoritatea lumii de astăzi, să poată fi atribuită unei singure populații de păstori migratori.

Expunerea sudică

Brosseder și alți critici ai migrațiilor majore Yamnaia ca schimbători ai jocului ne descrie o imagine diferită, în două sensuri, a ceea ce s’ar fi putut întâmpla în epoca bronzului din Europa.

Povestea începe în Orientul Mijlociu când agricultorii care vorbeau limbi indo-europene au domesticit capre și alte animale cu 6.000 de ani în urmă sau mai devreme. Creșterea animalelor a dat naștere rapid păstorilor, inclusiv Yamnaia.

Cu aproximativ 5.000 de ani în urmă, o ciumă a șters mulți fermieri și crescători de cai din părțile superioare ale Europei. Păstorii au migrat spre vest pentru a găsi terenuri mai bune de pășunat, deoarece o climă mai caldă și mai uscată s’a ivit din stepele centrale din Asia. În Europa Centrală și de Nord, călătorii au întâlnit populații rare care se luptau să supraviețuiască. Nativii au adoptat limbajul indo-european timpuriu și s’au împerecheat.

Dar un al doilea val de influență a venit dinspre sud, în același timp sau poate puțin mai devreme. Limbile indo-europene înrudite se răspândesc prin intermediul fermierilor care se deplasează din zonele mediteraneene și Anatolia (acum Turcia) în zonele mai joase ale Europei și în Asia de Sud. Cultivatorii aceștia nu aveau nimic de’a face cu mișcările mari ale Yamnaia și rar se împerechează cu păstorii.

Sprijinul pentru acest scenariu vine de la 19 schelete de agricultori din epoca bronzului din Creta, Grecia și Turcia. ADN-ul acestor persoane a fost în mare parte moștenit de la fermierii anteriori din Anatolia de Vest și din Marea Egee, a declarat o echipă condusă de geneticianul școlii medicale de la Harvard, Iosif Lazaridis, în Nature. Cantități mici de strămoși Yamnaia, de la 9 la 32%, au apărut printre acești indivizi.

Aceasta și alte studii genetice ale europenilor din sud-estul Europei „sugerează că unele, dar nu toate, ramuri ale limbilor indoeuropene au provenit din popoarele stepelor”, spune lingvistul Paul Heggarty de la Institutul Max Planck pentru știința istoriei umane din Jena, Germania.

Vorbitorii indo-europeni din trecut și din prezent afișează o varietate de modele genetice într’o zonă geografică uriașă, generând îndoieli cu privire la orice explicație simplă pentru răspândirea acestei familii de limbi, susține Heggarty.

Scenariul de mai sus, deși nu este confirmat, transmite complexitatea mișcărilor și culturilor populației euroasiatice care răspândesc limbile indo-europene, spune arheologul Colin Renfrew de la Universitatea din Cambridge. Renfrew a propus acum 30 de ani că fermierii anatolici să fi purtat o limbă indo-europeană timpurie în Europa începând cu aproximativ 9.000 de ani în urmă. Argumentul său influent a respins ideea că valurile migranților au schimbat limbajul și cultura.

În conformitate cu ideile sale, datele genetice din rapoartele din 2015 au arătat că grupurile de agricultori din Europa de Sud-Est și Anatolia s’au mutat în inima Europei cu mai mult de 6.000 de ani în urmă, unde locuiau deja vânători-culegători. Când ADN-ul Yamnaia a sosit, seturi de variante genetice tipice acelor fermieri și vânători-culegători au scăzut.

Dar lucrările din 2015 despre Yamnaia au schimbat și gândirea lui Renfrew. Acum acceptă că păstorii vest-asiatici au ajuns în partea centrală și nordică a Europei cu aproximativ 5.000 de ani în urmă. Ce s’a întâmplat în continuare, mai ales în sudul Europei unde Yamnaia nu a lăsat un marcaj mare, este neclar.

”Originile genetice ale oamenilor din epoca bronzului din Anatolia, care a fost un drum regal în Europa, sunt aproape necompletate”, spune el. Același lucru este valabil și pentru originile membrilor civilizației din Valea Indusului ale Epocii Bronz de mijloc în Asia de Sud, unde se poate vorbi despre o formă timpurie de limbi indo-europene.

Căi potențiale ale migrației anatoliene

Odată ce am acceptat că Anatolian nu este târziu PIE – și că a fost nevoie doar de un studiu al anatolienilor arhaici, putem trece mai departe pentru a explora posibilele căi de expansiune.

Pe traseul balcanic o schiță actuală a punctelor ce leagă Khvalynsk de Anatolia este după cum urmează. În afara de ipoteza patriei anatoliane și migrația spre vest (menționate de exemplu, prin Lazaridis și colab. în 2017 ), cealaltă posibilitate, inclusiv patria din stepă cel mai probabil este faptul că răspândirea Proto-Anatolienilor prin Balcani, trebuie să fi fost separată de Khvalynsk (Rusia) migrând mai întâi spre vest, prin regiunea nord-pontică, apoi spre sud spre Ezero (Bulgaria).

Traseul anatolian spre vest în modelul de stepă se referă la posibilitatea ca proto-anatolienii să se răspândească spre sud prin Caucaz și apoi spre vest prin Anatolia, așa cum a sugerat inițial Marija Gimbutas pentru Maykop, ca o legătură prin Caucaz.

Știm că acest traseu Khvalynsk – Novodanilovka-Suvorovo – Cernavodă – Ezero –  Troia model de migrare propus de Anthony nu prezintă niciun lanț vizibil în arheologie, dar contacte evidente (inclusiv Genomics) sunt observate pentru unele dintre aceste culturi vecine în momente diferite.

Rămășițele culturii Suvorovo-Novodanilovka au apărut în jurul anului 4400-4200 î.Hr. în localitățile obișnuite din localitățile Sredni Stog:

– Înmormântări bogate la Novodanilovka în stepe, în apropiere de Nipru,
– Grupul Suvorovo (Varna) până în delta Dunării, coincide aproximativ cu abandonarea masivă a vechilor așezări din zonă.

Una dintre cele mai puternice legături culturale dintre Khvalynsk și Suvorovo Novodanilovka sunt capetele similare din piatră lustruită în formă de capete de cai găsite în ambele culturi, un obiect tipic de prestigiu de stepă care se întoarce spre estul pontic-caspic de la începutul sec. 5000-4800 î.Hr.

Descoperirea sa în valea Dunării poate să fi semnalat extinderea călătoriei pe cai care este compatibilă cu descoperirea unor cai domestici antici în regiune. Caii nu au fost importanți în culturile vechi europene și se pare că nici ele nu erau în Sredni Stog sau Kvitjana.

Telegin, principala sursă de cunoaștere în culturile preistorice din Ucraina pentru Anthony, a fost în cele din urmă convins că Surovovo-Novodanilovka era o cultură separată. Cu toate acestea, pentru Anthony (folosind primele impresii ale lui Telegin), ar putea fi o elită bogată printre popoarele Sredni Stog. Anthony consideră că Sredni Stog a fost, de asemenea, influențat de Khvalynsk și, astfel, potențial legat de Suvorovo-Novodanilovka.

Cu toate acestea, nu se poate lega culturile Nord-Pontice eneolitice la Khvalynsk, nici la cai – în timp ce presupune în mod clar caii pentru Novodanilovka-Suvorovo, nu se leagă culturile Nord-Pontice la extinderile târzii ale proto-indo-europenilor de la sfârșitul Culturii Khvalynsk și Yamnaia.

Întrebarea de aici despre Anthony (ca și în cazul expansiunii proto-anatoliene descrise în cartea sa din 2007), a fost aceea de a oferi un șir de legături plauzibile între Khvalynsk și Anatolia, iar cea mai simplă legătură dintre culturile de stepă este în general, o comunitate largă între culturile nord-pontice și cele din nordul Mării Caspice.

În acest fel, nodul care leagă Khvalnsk de Dunăre pare mai puternic, indiferent de originea  Suvorovo-Novodanilovka.

Dacă, totuși, se face o legătură genetică directă între Suvorovo-Novodanilovka și Khvalynsk, va fi puțin necesar să se includă Sredni Stog sau orice altă cultură intermediară în ecuație.

Am văzut deja o mișcare de origine stepă în Grecia continentală, și nu am fi surprinși dacă o mișcare paralelă ar putea fi văzută de la Ezero la Troia (sau din regiunea de Nord-Vest anatoliană vecină), astfel încât migrația finală din Anatolia a fost declanșată de migrațiile masive din stepă în timpul Calcolithiului.

Deși suntem siguri că găsim subgrupul R1b-L23 în migrațiile directe ale Balcanilor de către membrii Yamnaia, legătura dintre migrația stepelor și migrația Anatolienilor poate fi puțin mai complicată: chiar dacă aflăm că expansiunea Suvorovo-Novodanilovka a fost asociată cu expansiunea și cu aducerea variabilității haplogrupurilor R1b-M269 și R1b-L23 , nu știm încă dacă cca. 1.500 de ani au trecut (și dacă diferite schimbări culturale și populaționale au avut loc) între migrațiile proto-anatoliene și anatolienii comuni că ar fi putut să fi influențat compoziția principală a haplogrupurilor din ambele comunități.

Interacțiunile culturale din jurul Carpaților la începutul mileniului al III – lea î.Hr: 1 – Cultura amforelor globulare; 2 – grupul Sofievka din cultura Cucuteni-Trypillia; 3 – Cultura vaselor-pâlnie; 4 – Cultura Baden; 5 – Cultura Kostolac; 6 – Cultura Coțofeni; 7 – Cultura Cernavodă II; 8 – Cultura Yamnaia și grupul Usatovo din cultura Cucuteni-Trypillia (apud Kadrow, 2001).

Expansiunea balcanică indo-europeană

Probele ulterioare ale subgrupului R1b1a1a2a2-Z2103 sugerează o continuitate genetică a populației timpurii de la Khvalynsk în grupurile pastorale din stepa Volga-Ural-Caucazul de Nord: Yamnaia timpurie în Ekaterinovka cca. 2.840 î.Hr., Yamnaia târzie în Temrta IV ca. 2760 î.Hr., și două probe timpurii din cultura Poltavka din Lopatino II cca. 2.770 și în Kutuluk cca. 2.680 î.H. (Mathieson și colab. 2015).

Grupurile orientale – dacă numai din cauza localizării lor în Yamnaia – ar fi putut urmări fluxul sudic mai târziu decât linia vestică R1b1a1a2a1-L51, eventual prin așezarea Kovachevo-Troyanovo. Eșantionul de la Beli Manastir din cultura Vučedol (Croația) arată cum s’ar putea să fi fost implicate diferite grupuri de familii în migrația Yamnaia în Europa de Sud-Est.

Populația din epoca bronzului spune așezărilor din Bazinul Carpatic practică ritualuri similare cu lumea miceniană, cu un cult oficial practicat în clădiri specifice, cum ar fi templele destinate servirii întregii comunități, completate de un cult de familie, reprezentat de șemineuri și mici bucăți de altar sau care miniaturale din lut.

Există un potențial cult solar (care amintește de cultul Zamolxe, Zeus / Apollo) înainte de apariția sa mai târzie în cultura Urnfield și în epoca bronzului nordic; sacrificii umane potențial adresate unor zeități ale războilui (cum ar fi Ares); ofertele de hrană potențială pentru unele zeități ale fertilității (cum ar fi „Marea Zeiță” sau ”Zeița Mamă”); idoli-animale prezenți și pe vase de băut; un ”cult al eroilor” cu arme și alte obiecte metalice etc. (Gogaltan 2012). Toate acestea întăresc ideea unei comunități balcanice comune, în contact cu culturile centrale europene, din care populația proto-elenă a putut migra spre sud.

Grupul R1b1a1a2a2-Z2103 apare în populațiile moderne ca:

Un grup balcanic – în principal din linia R1b1a1a2a2c-Z2106, precum proba găsită în cariera Stalingrad din data de cca. 2670, cu un grup central dominat de R1b1a1a2a2c1a-Z2110 găsit în Grecia și Europa Centrală.

Un grup armean – din grupurile R1b1a1a2a2a-L584 – aflat în principal în zonele muntoase armene.

O grupă nordică – din familia R1b1a1a2a2b-L277.1, posibil legată de proba Vučedol cca. 2775 î.Hr. și proba Cultura Clopote de la Szigetszentmikklós cca. 2330 î.Hr.

Distribuția modernă a subgrupelor R1b1a1a2a2-Z2103 în jurul Balcanilor susține, prin urmare, existența unui traseu paleo-balcanic

Chiar dacă modelul de migrație ideal este prin Balcani – datorită migrațiilor est-vest dinspre stepă către Europa – nu există un consens general aici, din cauza lipsei de modele antropologice solide și existenței legăturilor culturale între stepă și Anatolia prin Caucaz, deci dezbaterea va rămâne deschisă.

Mișcările estice

Cu toate întrebările legate de migrația occidentală a grupului Yamnaia, poate cel mai mare mister al tuturor fenomenelor este ce s’a petrecut atunci când acești oameni s’au mutat spre est până în Munții Altai din Asia Centrală.

Echipa lui Willerslev a raportat în 2015 că ADN-ul antic din epoca timpurie a bronzului care aparținea unei culturi prost înțelese în regiunea Altai a fost practic 100% identic cu ADN-ul Yamnaia de 5.000 de ani. Migranții Yamnaia ar fi putut dezvolta cultura Siberiană din sud, cunoscută sub numele de cultura Afanasievo, în întregime pe cont propriu, provocând un impact și mai mare decât cei pe care Yamnaia l’au produs asupra culturii europeană a ceramicii cu fir, a concluzionat echipa lui Willerslev.

Din sudul Siberiei, oamenii vechi cu rădăcini Yamnaia ar fi adus locuitorilor din vestul Chinei, una dintre cele mai vechi și mai puțin cunoscute limbi indo-europene, Tochariana, spun cercetătorii.

Orice s’ar fi întâmplat, Asia Centrală a fost un focar al mișcărilor populației din epoca bronzului, a subliniat Willerslev și colegii sâi. După ce a apărut în urmă cu aproximativ 4.000 de ani, oamenii din Sintashta din Asia Occidentală au dat naștere unei culturi distincte în regiunea Altai câteva sute de ani mai târziu, echipa a raportat pe baza ADN-ului de la 40 de asiatici din epoca bronzului.

Analogii de ADN vechi au arătat că împerecherea a avut loc între migranții Sintashta și oamenii din Altai pe care i’au întâlnit. În urmă cu aproximativ 3.500 de ani, mai multe culturi din Asia de Est au ajuns în regiunea Altai și au devenit dominante, au sugerat în continuare descoperirile genetice.

Arheologul Michael Frachetti de la Universitatea Washington din St. Louis nu se îndoiește de faptul că diferitele populații de păstori din epoca bronzului se mișcau continuu prin inima Asiei. Cercetările efectuate de Frachetti indică faptul că migrația sezonieră a regiunilor montane, începând cu 4000 de ani în urmă, a creat rute principale de rute de mătase în următoarele două milenii (SN: 4/15/17, p. 9).

Dar cercetătorii încă știu puține despre structura genetică și viețile cotidiene ale oamenilor asiatici, cum ar fi Yamnaya și diverse comunități Altai, avertizează Frachetti. Nici măcar nu este clar dacă rămășițele excavate ale oamenilor din Yamnaia reprezintă o cultură sau mai multe culturi, susține el.

„De la Marea Caspică până la China, multe întrebări rămân despre pastoraliștii din epoca bronzului”, spune Frachetti. El colaborează acum cu echipa lui Reich pe o analiză a ADN-ului provenit de la persoane anterioare excavate pe site-urile de epoca bronzului din Asia Centrală și de Est, datând din epoca bronzului din Europa.

Păstorii fără frontiere

Un lucru este sigur: păstorii antici nomazi își arată reputația de ”barbari” obsedați de raiduri și războaie. Această generalizare a început în societățile agricole timpurii expuse raidurilor și conflictelor păstorilor din regiunile de frontieră. Înarmați cu sisteme de scriere, civilizațiile agricole au înregistrat relatările unilaterale ale grupurilor nomade ca sălbatici.

Descoperirile arheologice sugerează acum păstorii din epoca bronzului specializați în comunicarea intercontinentală. Cu aproximativ 5.000 de ani în urmă, comunitățile nomade au început să schimbe tehnologia cunoașterii, alimentelor și prelucrării metalelor în zone din ce în ce mai largi din Asia și Europa. Grupurile nomade au fost primele motoare ale globalizării, care leagă civilizațiile agricole din sud-vestul și estul Asiei prin văile montane care traversează continentul, declară Frachetti.

Păstorii care se deplasează prin acele văi au adus culturile din Asia de sud-vest în China și culturile din Asia de Est înapoi invers, spune arheologul Robert Spengler de la Institutul Max Planck pentru știința istoriei umane. În timp ce își desfășurau drumurile în Asia prin văile montane, păstorii încorporau culturile altora în propriul mod de viață.

Semințele găsite în două locuri de campare din Kazahstan arată că oamenii folosesc grâu din Asia de Sud-Vest și mei de sorg din Asia de Est între 4.800 și 4.300 de ani în urmă (SN: 5/3/14, p. 15). Aceste boabe, găsite în cantități mici, ar fi putut fi consumate sau folosite în ritualuri de un anumit fel.

Păstorii vechi s’au bazat într’o oarecare măsură pe culturi agricole. O așezare veche din epoca bronzului din Kazahstan a produs boabe de mei, de mazăre, orz și grâu.

Păstorii din 17 situri din Kazahstan, care datează de aproximativ 3.800 până la 2.800 de ani în urmă, au consumat atât pește, cât și carne și au cultivat în timp cantități tot mai mari de mei. Arheologul Emma Lightfoot de la Universitatea din Cambridge și colegii săi au analizat semnăturile chimice ale diferitelor tipuri de consum alimentar în oasele oamenilor din acele așezări din perioada bronzului și fierului timpuriu. Rezultatele au apărut în 2015 în Arhaeometry.

Păstorii au răspândit, de asemenea, idei cheie despre viață și moarte, așa cum sunt reprezentate în practicile de înmormântare din Asia în perioada bronzului de mijloc, susține Frachetti. Mormintele societăților agricole din epoca bronzului și comunitățile pastorale – care se întind de la deltele centrale sud-asiatice spre stepele din Asia Centrală și regiunea deșertului Xinjiang din vestul Chinei – afișează modalități comune de a interfera cu morții, care nu pot fi întâmplătoare, spune el. Aceste morminte datează între aproximativ 4.200 și 3.500 de ani în urmă. Practicile comune de înmormântare includ plasarea cadavrelor într’o poziție îndoită pentru somnul de veci și oferirea morților unor obiecte speciale pentru viața de apoi, cum ar fi vasele de ceramică sau coșurile care conțineau hrană și obiecte de bronz diferite, în special bijuterii, arme și oglinzi.

Păstorii antici au mutat așezări complexe de la o locație la alta, în timp ce călătoresc cu turmele lor în urmă cu aproximativ 2.200 și 700 de ani, spune arheologul J. Daniel Rogers de la Muzeul Național de Istorie Naturală Smithsonian din Washington, DC.

Aceste societăți de stepă, care s’au strâns în ceea ce este acum Mongolia și nord-vestul Chinei, au construit adesea așezări perete în văile râului de’a lungul coridoarelor de iarnă sezoniere.

Grupurile care se deplasează între zonele de pășunat de sezon au adunat comunități temporare de corturi în aceste zone cu pereți spațioase , a concluzionat Rogers în cercetările arheologice din Asia din septembrie . Comunitățile mobile au inclus conducători, meșteșugari și chiar personal administrativ, propune el.

Pastoralistul și civilizația agricolă au comercializat bunuri și idei, chiar dacă conflictele au izbucnit uneori de-a lungul granițelor rutelor călare. Frechette adaugă: „Pastoraliștii și-au format propria lor civilizație bazată pe mobilitate pentru a-și menține economiile în creștere și pentru a hrăni oamenii”.

Civilizațiile exterminatoare

Puțini păstorii antici sau contemporani pot fi numiți nomazi clasici, care se mișcă constant peste relieful vast. Numărul și durata migrațiilor anuale variază foarte mult de la un grup la altul, spune arheologul Nikolay Kradin de la Filiala Orientului de Extremă al Academiei Ruse de Științe din Vladivostok. Dar crescătorii de animale se deplasează astăzi cel puțin o dată sau de două ori pe an pe locuri de pășunat sezoniere.

În ciuda încercărilor din epoca sovietică de a forța păstorii asiatici să devină fermieri, aproximativ 40 de milioane de oameni se implică în viața nomadă în Asia, Africa și Orientul Mijlociu, estimează Kradin. Pajiștile uscate și zonele de deșert care conduc la pastoralism acoperă aproximativ 25% din suprafața pământului, spune el.

Păstorii montani din Asia Centrală mențin turme valoroase, unele în valoare de sute de mii de dolari, spune Frachetti. În călătoriile lor de’a lungul văilor montane care servesc încă precum o autostradă neoficială care leagă orașele îndepărtate, păstorii oferă miei pentru sacrificare pentru nunți, acționează ca niște curieri între regiunile stabilite și creează rețele sociale și familiale pe scară largă prin căsătorie, afaceri și comerț.

Purtătorii asiatici continuă să se specializeze în mobilitate și în rețea în domenii largi. Aceste grupuri reprezintă ”centre nervoase” pentru locuitorii orășeni care folosesc văile asiatice și lanțurile muntoase.

”Păstorii din Asia interioară nu au nevoie de inteligență artificială pentru a supraviețui”, spune Frachetti.

”Vor mai fi și atunci când marile civilizații se vor topi cândva în ocean.”

Yamnaia, ale cărei gene au depășit o multitudine de culturi ale epocii bronzului, ar fi, fără îndoială, de acord.

Citește și:  SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Câini sacrificați și consumați de luptătorii din epoca bronzului în ceremonii și ritualuri

Arheologii susțin că rămășițele câinilor și lupilor găsite la așezarea de cultură Srubnaya din Krasnosamarskoe în stepele ruse, datând din 1900-1700 î.Hr., indică faptul că a avut loc un ritual în care participanții au mâncat câini și lupi sacrificați.

Obsesia Confreriilor de luptători adolescenți câini și lupi

O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pământ românesc:

”Aceşti oameni au reputaţia de a fi vrăjitori, căci atât scyţii, cât şi elinii stabiliţi in Scyţia spun că o dată pe an fiecare dintre neuri se preschimbă în lup, pentru puţine zile, şi că pe urmă îşi recapătă îndată forma.”

Teritoriul Neurilor este descris ca fiind mărginit de râurile Istru (Dunăre), Tyras (Nistru), Hypanis (Bug), Borysthenes (Nipru), Gerras (Mokri Yaly), Tanais (Don); în timp ce regiunea însăși este menționată ca Hypakyris.

Practicile şi superstiţiile licantropice au dăinuit din cele mai vechi timpuri până astăzi în România. Obiceiuri care se mai văd şi astăzi prezintă oameni care poartă mască de lup.

Lupul este prezent în imaginația populară veche în două ipostaze. Prima este cea de animal totemic, cu rol salvator, inițiatic, model al forței și vicleșugului având o componentă simbolistică pozitivă (asemnătoare celor din cultura nord americană).

Cea de a doua ipostază este una demonică, derivată din acțiuniile dăunătoare ale lupului, percepție transpusă în ritualuri, povestiri, descântece și blesteme (mai apropiată de culturile nordice, baltice). Amblele forme implică teamă, respect, ce conduc la dorința ascunsă de a nu avea de a face cu lupul sub nicio formă de întruchipare a sa.

Cercetătorii sugerează că descoperirile particulare ar putea furniza primele dovezi arheologice ale confreriilor de războinici formate din adolescenți de sex masculin, așa cum sunt descriși în textele antice. David Anthony și Dorcas Brown, ambii din Colegiul Hartwick din Oneonta, NY, speculează că bărbații aleși din cultura Srubnaya sau Timber Grave s’au alăturat unor trupe de război pentru tineret în riturile de iarnă, unde s’au transformat ”spiritual” în câini și lupi prin consumul de carne de câine.

Potrivit rapoartelor științifice, astfel de ceremonii de inițiere se corelează cu miturile menționate în texte din 2000 de ani în urmă de vorbitori de limbi indoeuropene din Eurasia.

Om îmbrăcat în lup (CC BY-NC 2.0)

Miturile specifice leagă câinii și lupii de trupele de adolescenți ale războinicilor. Potrivit unor referințe antice, războinicii adolescenți au fost „auto-botezați” cu nume care conțineau cuvinte pentru câini sau lupi, îmbrăcați cu piei de câine sau lup, în timp ce, în cazuri rare, ar consuma chiar carnea câinilor în timpul ceremoniilor de inițiere. Cu toate acestea, temele legendare care implică câini de acum 2 000 de ani par a fi oarecum diferite de riturile practicate acum 4 000 de ani, după cum Anthony spune în Science News:

”Ar trebui să ne uităm la miturile din Eurasia pentru a înțelege acest sit arheologic.”

Ce dovezi au generat aceste concluzii?

Săpăturile de la Krasnosamarskoe în 1999 și 2001 au scos la iveală o sumă de 2.770 de oase de câine, optsprezece oase de lup și 6 oase care au provenit de la câini sau lupi, după cum a raportat Science News. Aceste descoperiri reprezintă mai mult de o treime din toate oasele de animale descoperite la fața locului. Cercetătorii David Anthony și Dorcas Brown au declarat că acești câini reprezintă mai mult sau mai puțin de trei procente din toate oasele animale excluse anterior la fiecare dintre celelalte șase așezări Srubnaya, astfel încât au ajuns la concluzia că acești canini nu erau de obicei consumați și că ar fi putut fi văzuți ca o hrană interzisă pentru oamenii dintr’o zonă mai largă.

Cu toate acestea, câinii și lupii găsiți la situl Krasnosamarskoe fuseseră prăjiți, fierți și tăiați în bucăți de mărime de 1 până la 3 inci; dovezi suficiente pentru ca cineva să se gândească că ar fi cel mai probabil pregătit și mâncat. În plus, s’a constatat că acești câini au fost uciși în cea mai mare parte pe timpul iernii, pe baza analizei microscopice a liniilor de creștere din dinții lor, formate anual în sezoanele calde și reci. Majoritatea câinilor au fost bătrâni, între șase și doisprezece ani, și sănătoși înainte de a fi sacrificați.

Dovezile esențiale sunt că acești câini erau măcelăriți în bucăți mici. Câinii au fost tăiați în bucăți identificate prin linii pe acest craniu. Imagine: D. Anthony și D. Brown / Jurnalul de arheologie antropologică, 2017

Dezbaterea dintre cercetători

Un număr suficient de mare de cercetători nu sunt convinși de explicațiile lui Anthony și Brown, deși nu înțeleg de ce cel puțin 64 de câini și lupi au fost sacrificați la Krasnosamarskoe.

Arheologul Marc Vander Linden de la University College din Londra, în Science News:

”Arheologii pot lega mitologia și preistoria împreună, dar numai cu o precauție extremă. Mitologia indo-europeană sugerează că oamenii de la sfârșitul epocii bronzului considerau că acețti câini aveau proprietăți magice și, probabil, i’au mâncat în ritualuri de un anumit fel. Dar niciun alt sit arheologic nu a adus dovezi pentru trupele de război adolescentine sau pentru ritualurile de inițiere consumatoare de canide”, concluzionează el, ridicând un argument despre teoria sugerată de cei doi.

Canis dirus Leidy, 1858 – schelet fosil de lup din pleistocenul Americii de Nord. (CC BY 2.0)

Mai mult, arheologul Paul Garwood de la Universitatea din Birmingham, din Anglia, propune că unele popoare indo-europene descrie câini care posedă puteri de vindecare și vindecă bolile oamenilor, fapt care l’ar face „prea sacru” pentru consum. Garwood face un pas mai departe, sugerând că maeștrii ritualurilor de la Krasnosamarskoe ar putea sacrifica câini și lupi ca parte a ceremoniilor de vindecare, dar fără a consuma animalele, așa cum au afirmat Anthony și Brown.

Anthony și Brown Insistă

Diferitele opinii și păreri ale colegilor lor de știință respectabili nu păreau să descurajeze părerile lui Anthony și Brown. Potrivit lui Anthony, care a răspuns lui Garwood, atât câinii, cât și lupii au fost legați de trupele de război și de riturile de inițiere din părțile Rusiei, dar nu și de vindecări, cum ar fi putut să’i unească în diferitele grupuri indo-europene.

Interesant este faptul că Michael Witzel, expert în textele vechi din India și mitologia comparativă de la Universitatea Harvard, pare să fie de acord cu Anthony și Brown.

”Au identificat primele dovezi arheologice în sprijinul miturilor indo-europene antice despre ”lupii tineri, războinici care au trăit în afara legilor societății”, spune acesta în Science News.

Lupi gri alături de o carcasă de animal dezgolită (CC BY 2.0)

În cele din urmă, lucrările de excavare într’un cimitir din Srubnaya de pe teritoriul rusesc au descoperit oasele a doi bărbați, două femei, un adult de sex nedeterminat și douăzeci și doi de tineri între vârsta de 1-7 ani. Cercetatorii sugerează că cele două corpuri masculine găsite au avut semne clare de uzură în special pe genunchi, glezne și spate în zona inferioară.

Anthony propune că cei doi bărbați să fie cel mai probabil maeștrii ritualurilor, așa cum a spus pentru Science News:

”Acești oameni ar fi dirijat ceremonii de inițiere în trupe de război”,

adăugând că explorarea ulterioară în regiune va pune cu siguranță mai multe dovezi „pe masă” și mai mute informații prețioase.

Urme ale cultului lupului au fost descoperite pe tot teritoriul românesc actual, cele mai vechi forme aparținând neoliticului (Coman, 1986). Lupul este prezent frecvent în mitologia getică, prin steagul de război al geților modelat similar unui cap de lup cu corp de dragon de unde se putea deduce că lupul juca un rol important.

Deși spațiul Getic nu a fost bogat în reprezentări zoototemice, totemul lupului a fost utilizat în diferite relaționări cu locuitorii acestui spațiu, descriși de istoricii vremii ca atacând ca o haită de lupi posedați.

Astfel Mircea  Eliade documentează (plecând de la scrierile lui Strabon) numele dacilor ca provenind de la termenul frigian daos, atribuit unui strămoș mitic lykomorf sau care s’a manifestat în formă de lup, conducător al unor confrerii războinice ce purtau piei de lup și acționau similar carnasierelor (Vulcănescu, 1987).

Importanța lupului a fost amplificată de introducerea sărbătorilor romane ce aminteau de nașterea Romei cu ajutorul Lupei Capitolina, ceea ce il determină pe Eliade să menționeze nașterea poporului român sub semnul apropierii a două popoare cu obârșie mitică din lup, a zeului-lup getic și al lupoaicei mitice.

Licantropia, atribuită cel mai des ca blestem sau pedeapsă divină, unor oameni ce aveau posibilitatea metamorfozării în lup, a fost preluată de clerul creștin din vestul Europei ca model de justificare a comportamentului antisocial, necreștin. În acest context, umanizarea lupului respectiv degradarea omului nu a făcut altceva decât să contribuie la consolidarea imaginii de animal feroce, demon al lupului, neexistând în acele timpuri nici un argument acceptat social pentru a nu îl extermina.

În timp simbolistica lupului s’a adaptat formei religioase dominante, în creștinism lupul fiind prezent în legende și povești cu tâlc utile a explica diferența între bine și rău. Una dintre legendele de circulație europeană, înregistrată și la noi în spațiul țărilor române prezintă modul în care Dumnezeu l’a creat pe lup (preluat din Candrea, 1928):

”După ce Dumnezeu a făcut omul și dobitoacele ce’i trebuia, s’a apucat dracul să’și facă și el ceva. A făcut și lut un lup. Numai iaca vine și Dumnezeu care zice dracului:  – Zi’i să se scoale. Dracul zice: – Săi lupe, și mănâncă pe Dumnezeu! Lupul nu se scoală. Dumnezeu cere sa i’l dea li că l’a înviat. Dracu i’l dă. Dumnezeu se apucă de’l mai cioplește, din care așcii s’au făcut fel de fel de gângănii rele: șerpi, broaște, sopârle … După aceasta Dumnezeu zice lupului: – Sai, lupe, și mânâncă pe Dracu! Odată sare lupul și dă tot la Dracul … cât pe ce să’l mănânce.”

Continuarea legendei întâlnită în alte zone ale Europei arată că ”Dracul de frică s’a suit într’un copac, dar lupul a sărit și l’a apucat de călcâi … de aceea e Dracul cu călcâiul rupt!”

Odată făcuți lupii devin ”câinii lui Sf. Petru” fiind încredințați acestuia spre supunere de către Făuritorul lor.

Sărbătorile păgâne au fost relaționate cu cele creștine de exemplu, ziua Lucinului (zi de post pentru ciobani) a devenit ziua Apostolului Luca, iar perioada din mijlocul lui noiembrie (cunoscută de ciobani ca perioada când lupii încep să crească ca număr timp de aproape trei luni) denumită Filipii de toamnă este denumită după numele Apostolului Filip sărbătorit pe 14 noiembrie.

Lupul este o prezență permanentă în gândirea populară, fiind menționat în diferite forme de manifestare a culturii nescrise precum balade, basme și proverbe, este invocat în descântece și blesteme, și frecvent este actor în datiniile de naștere și cele de înmormântare (Candrea, 1928; Coman, 1986; Vulcănescu, 1987).

În datiniile de naștere schimbarea numelui copilului bolnav (frecvent în Lupu, Ursu) are rolul de a aduce beneficii vindecătoare, lupul având un rol de animal protector, ce veghează asupra trecerii pragului din neființă în ființă (Coman, 1986). În datiniile de înmormântare, (identificate și în alte culturi) lupul are rol de inițiator (moartea fiind doar trecerea într’o altă etapă a viețuirii), animal ghid ce se înfrățește cu mortul pentru al conduce pe drumul către rai (Coman 1986).

I.A. Candrea în cartea sa Iarba fiarelor (1928) face un inventar al sărbătorilor religioase sau băbești (păgâne) din an considerate de românii din România începutului de secol XX:

”Acum, dacă facem un mic calcul, constatăm că poporul ține 96 de sărbători cu date fixe și 34 de sărbători mobile, adică în total 130 de zile. …..după motivul pentru care sunt serbate vedem că: treizeci și cinci de zile sunt ținute pentru ferire vitelor de fiare sălbatice și în special de lupi, 19 pentru piatră, 11 pentru tunet și trăsnet, 3 pentru vifor și furtuni, 15 pentru boli de genere, 6 pentru pocituri și ologeală, 5 pentru lovituri, 3 pentru friguri, 3 pentru ciumă, 3 pentru vărsat, 3 pentru arsuri, 3 pentru nebuneală, 1 pentru lingoare, 3 pentru nașteri, 2 pentru moarte, 9 pentru foc, 3 pentru înec, 4 pentru diferite primejdii și pagube, 3 pentru certuri și necazuri, 2 pentru strigoi, 4 pentru șerpi, 2 pentru viermi, omizi și lăcuste, 1 pentru șoareci, 1 pentru ciori, 2 pentru apărarea viilor și 1 pentru secetă.”

Autorul identifică principala legătură a fricii față de lup ca având rădăcini în tradiția creșterii animalelor, specifică în spațiul în care locuim, considerând că aceste credințe au apărut și s’au menținut datorită păstoritului în spațiul balcanic și carpatic, dar și din estul continentului:

”Rătăcind cu oile lui prin locuri singuratice, în apropierea pădurilor și departe de orice locuință omenească, păstorul a avut întotdeauna să lupte cu trei dușmani neîmpăcați cari își disputau fiecare avutul pe care trebuia să’l păzească zi și noapte: tâlharii, ursul și lupii.”

Sursa: sciencenews.org, ancient-origins.net, indo-european.info, bioRxiv.org, wolflife.eu

Citește și: GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

PELASGII ȘI GEȚII DINTRE NOI

Foarte mulți fac greșeala să considere, ba daci, ba traci întregul neam getic. Unii sunt patetici, alții devin violenți verbal când li se zdruncină fundamentul propriilor cunoștințe, dar cei mai mulți nu încearcă deloc să priceapă ceva dincolo de clișeele pe care ni le’a servit istoriografia. Iau totul de’a gata și nu analizează deloc.

Mult mai tragic este însă, că unii scriu cărți în continuare în baza acelorași clișee, se dau mari profesori sau chiar se împăunează cu doctorate în istorie, iar asta ne dă marea dimensiune a falsului care domină istoriografia.

Mulți încă nici nu știu, că cei ce dețin cheia trecutului istoric, controlează de fapt prezentul și viitorul oamenilor:

”În ziua de azi, pentru a stăpâni cât mai mulţi oameni, nu se mai cuceresc teritorii, ci sufletele acelor oameni. Odată ce ai sufletul, ai omul; iar când ai omul, teritoriul vine de la sine”, (Contele de Marenches).

Noi încercăm să înțelegem această ”greșeală” ce pare nevinovată, printr’un simplu clișeu care pleacă de la proasta înțelegere a textelor scrise de antici.

Orice clișeu are o origine, totuși.

Cine suntem noi românii? Cine nu a găsit încă un răspuns la această întrebare cheie pentru poporul nostru, are în cele ce urmează un posibil răspuns. Adevărul despre noi este la îndemâna oricui se documentează puțin în istorie, arheologie și genetică. Avem toate dovezile necesare pentru a trage o concluzie pe cât de simplă, pe atât de corectă.

Că suntem urmașii Romei este o aserțiune din ce în ce mai hazardată. Invers ar putea fi mai sigur. Că suntem urmașii lui Burebista și Decebal, iarăși este discutabil atât timp cât nu cunoaștem unde sunt rămășițele pământești ale acestora pentru a le studia. Asta în cazul în care nu practicau cumva incinerația precum cei mai mulți dintre strămoșii noștri, adepți ai cultului solar, iar rămășițele lor lumești nu vor fi niciodată găsite.

Geți, traci, romani sau cumani? Sau, poate, urmând legendele și o anume istorie considerată de oficiali ”paralelă”, am putea fi urmașii hiperboreenilor, preafericiții nordici amintiți în legendele așa-numitei Grecii antice?

Istoricii oficiali se feresc să dea răspunsuri tranșante când documentele și vestigiile creează doar posibilități și variante străvezii.

Dacă veți avea răbdarea necesară să parcurgeți întregul text și să asimilați toate informațiile, veți ajunge la concluzia la care am ajuns și noi, poate uimitoare pentru unii, că viața noastră de acum, este direct determinată de o serie de evenimente care au avut loc în preistorie și despre care avem deja destule informații.

Genetica aplicată în arheologie a stabilit apartenența noastră la așa-numitele haplogrupuri, fiecare purtător de mutatii genetice specifice doar lui formează împreună cu semenii lui adevarate clanuri genetice cu origini în preistorie.

Cunoaștem că un anume haplogrup sau clan genetic numit I  care s’a stabilit în Europa Centrală și de Est încă acum peste 20.000 de ani, iar după ultima glaciațiune, a creat prima civilizație a lumii, pașnică și creatoare, apoi s’a divizat în două mari sub-grupe  pentru Europa, în I1 și I2.

Acum vreo 11.000 de ani un alt clan genetic (R1) nomad, migrat dinspre Asia (sau cel puțin așa este considerat R1) a intrat în spațiul civilizației pașnice a vechii Europe și a adus numeroase schimbări în societate, impunându’și treptat propriul stil de viață, autoritar, patriarhal, cuceritor. Toate popoarele cunoscute din manualele de istorie antică sunt rezultatul amestecării celor două clanuri genetice principale I și R1.

Alături de aceste două grupuri mari, în componența popoarelor europene mai sunt încă 3-4 grupe genetice secundare, care întregesc tabloul european al haprogrupurilor de astăzi: E, G, și J.

Ca să înțelegem de ce le numim principale și secundare e suficient să privim la proporția fiecărui haplogrup și subgrup întâlnit la nivelul populației României, dar și a altor țări din Balcani:

Haplogrupurile paterne Y ADN principale cumulează 62,5%:

I = I1, I2, I2a, I2b, împreună adună 33%, un haplogrup care domină în România și este şi mai bine reprezentat în Bosnia, Serbia, Ucraina, Ungaria etc., semn că aceste state moderne au preluat populațiile cu bagajul genetic al civilizațiilor dunărene;

R1 = R1a și R1b împreună adună 29,5% și sunt cele mai noi din spaţiul românesc, fiind relativ bine reprezentate în est, domină și în vestul Europei (R1b) dar şi în centrul şi estul Europei (R1a);

Haplogrupuri paterne Y ADN secundare 36,5%:

E1b1b (EV13) aproximativ 15% este prezent în spaţiul românesc, de asemenea este bine reprezentat în Africa de unde îşi are originea;

J = J1, J2 împreună adună 15% este bine reprezentat în România și predominant în sudul și estul Anatoliei și s’a format prin divizarea unui haplogrup primar numit IJ din care au rezultat și J, dar și haplogrupul emblematic al românilor I;

G = 5%, slab reprezentat în România, este aproape absent în Europa, cu excepţia peninsulei Italice, Anatolia şi cu frecvenţa cea mai ridicată în Caucaz. Este markerul, ce completează argumentul inter-relaţiei dintre frecvenţa thalasemiei B, găsită în sudul Moldovei şi în peninsula Italică. Frecvenţa mult mai crescută în Caucaz, certifică linia de migraţie, spre România, prin Anatolia şi o linie în peninsula Italică (migraţia sud pontică). Este posibil ca un grup populaţional să fi urmat şi calea nord pontică (nu este exclusă posibilitatea ca haplogrupul G, nord pontic, să fi conţinut şi un anumit procentaj din haplogrupul K).

T  = 0,5%,  Q = 0,5% (caracteristic huno-altaicilor) și  N = 0,5% (caracteristic fino-uralicilor), dovedesc dacă mai era nevoie ”migrațiile” insignifiante ale hunilor, ”maghiarilor” sau tătarilor.

K = sub 0,5% este foarte rar în România, rar în peninsula Italică, foarte rar în peninsula Iberică, rar în Anatolia şi ceva mai frecvent în Caucaz, Uzbekistan şi frecvent în estul Asiei (China). Reprezintă o distribuţie estică şi nord Mediteraneană cu origine în extremitatea estică Asiatică.

Aici aveți un tabel cu poporul balcanic și est european înfrățit și extins pe haplogrupuri:

Puteți afla dacă faceți parte din clanul genetic pașnic – haplogrupul I – al vechii Europe, sau al altuia, al geților R1 de exemplu, apelând la un test ADN.

De ce e atât de important ADN-ul vechi al românilor (sau al vechilor români) și care este relevanța cercetării o spune istoricul Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, cooptat ca expert în proiectul GENESIS și despre care spune:

”Noi sperăm că va oferi date concludente pentru reinterpretarea istoriei României. Pentru verificarea a ceea ce se știe și, eventual, emiterea de noi ipoteze. De exemplu, la Argeș, mormântul nu a avut o atribuire foarte clară. S’a spus inițial că ar fi chiar Negru Vodă, apoi Vlaicu Vodă… Așteptăm să avem întâi primele rezultate, și abia apoi să le discutăm.”

Istoricii diletanți și o parte a presei stipendiate de Soroș sau de prin alte părți, au dat curs promovării acestei teorii absurde, tocmai pentru a lovi în istoria noastra și în Biserica noastră ortodoxă. Trebuie să fii lipsit de elementare studii de artă bisericească ca să susții că Biserica Sf. Nicoale din Curtea de Argeș era ridicată de un catolic.

Câțiva ani la rând cărțile lui Neagu Djuvara, un adevărat conglomerat de fake-news-uri, despre originea cumană a primilor Basarabi, publicate la prestigioasa Editură Humanitas au fost succese de casă, înșelând buna credință a cititorilor români și sfidând logica istorică. Teoria originii cumane a Basarabilor promovată de Neagu Djuvara, nu are nicio legătură cu realitatea trecutului istoric. Basarab I ar fi fost catolic, iar bisericile ridicate de el erau zidite în cel mai pur stil bizantin ortodox.

Se presupune că osemintele de la Argeș ar fi ale lui Vlaicu Vodă, care a domnit între 1364 și 1377. El este considerat urmaș al lui Negru Vodă, legendarul întemeietor al voievodatului de pe Argeș, care ar fi coborât din Făgăraș.

Următorul pas în proiect este analiza probelor adunate de la morți anonimi, descoperiți în cursul ultimilor ani în șantiere arheologice de pe teritoriul României.

Cele mai importante concluzii ale comunicării sunt următoarele:

1. Defunctul din Mormântul 10 (”Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea Bisericii Argeş II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind înmormântat în Biserica Argeş I (datând din anii 1230-1260), fiind vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într’un document din 1335;

2. Nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană;

3. Mormântul 10 este singurul mormânt neprofanat de la Curtea de Argeş şi rămâne până astăzi singurul mormânt domnesc cu inventar complet;

4. Istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme) ale afirmării monarhice, cunoscute atât de Ţara Românească, cât şi de Moldova;

5. Personajul din mormântul 10 aparţine contextului istoric al acelor Olachi Romani (valahi români/ români romani) conduşi de către Alexandru, fiul lui Basarab, spre Papalitatea de la Avignon, împotriva intereselor regelui Ludovic I de Anjou al Ungariei la 1345.

Aceşti români erau întinşi din Ţara Românească, în Banat, de’a lungul Munţilor Apuseni până în Maramureş, unde întregeau revolta anti-angevină declanşată de la 1342-1343 de Bogdan (viitorul stăpânitor al Moldovei), precum şi extensiile transilvane ale uniunii politice de la Argeş (Oltenia şi Muntenia): Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului.

Din perspectivă cronologică este cea mai importantă agregare politică românească, documentată şi acceptată în mediul apusean, până la Moldova lui Ştefan cel Mare, generată la 1498 de administraţia veneţiană şi de interesele Casei de Habsburg care – în cadrul formulei regionale Hungaria, Polonia, Dacia et Croatia – a rezistat vreme de peste trei decenii.

Din cercetările genetice reiese că Basarabii erau etnici români, înrudiți cu voievozii ortodocși din Maramureș, care au pregătit revolta împotriva Coroanei maghiare și ”descălecatul” în Moldova, ce a dus la întemeierea noului stat medieval românesc de la est de Carpații Orientali.

În urma acestor cercetări se reliefează că Basarabii s’au implicat activ în revolta nobilimii românești ortodoxe din Maramureș, după bătălia de la Posada din 1330, pentru a se lovi în Ungaria lui Ludovic cel Mare.

În acest cadru istoric ”descălecatul” lui Bogdan I trebuie coroborat cu emanciparea Basarabilor din Muntenia față de Coroana maghiară. A existat, evident, sprijinul acordat de domnii munteni revoltei ortodoxe a cnezilor maramureșeni împotriva expansiunii catolice și politice a regatului maghiar.

În concluzie ”teoria cumană” a lui Neagu Djuvara se înscrie ca și cărțile demitizante ale lui Lucian Boia în direcția ”europeană” de falsificare a Istoriei României. În opinia acestor ”falsificatori ai istoriei” strămoșii noștri originari trebuie să fi avut origini cumane și catolice, numai români ortodocși să nu fie.

Am reprodus acest episod despre originea Basarabilor ca să apreciem corect importanța geneticii și paleo-geneticii în rezolvarea unor dileme, a demitizării unor legende, dar și a demistificării actelor perverse editate în cărți cu pretenții de istorie ale unor diletanți. Știința geneticii a reabilitat însă adevărul istoric în acest caz: Basarabii erau români de religie ortodoxă.

Care este de fapt adevărata origine a poporului român?

Dacă avem toți aceeași origine, așa cum susțin unii, de ce suntem noi, oamenii zilelor noastre, atât de diferiți unii de alții? Și cum am putea știi ceea ce este esențial despre originea fiecărui om?

Simplu: studiindu’ne fiecare caracteristicile noastre de bază și comparându’le cu ceea ce a descoperit paleogenetica despre rasele umane. Genetica aplicată în arheologie este o ramură relativ nouă care a reușit să pună punct speculațiilor și să dea raspunsuri clare, bazate pe compararea profilurilor genetice ale populațiilor preistorice ale căror urme (schelete) au fost descoperite în diferite zone de pe glob.

Pornind de la constatarea unor mutații comune în genomul anumitor populații preistorice, geneticienii le’au împărțit în așa-numite haplogrupuri, adică grupuri de oameni care provin dintr’un strămoș comun, de la care au moștenit anumite mutații genetice care le confera anumite caracteristici, specifice doar lor.

Cu alte cuvinte, un haplogrup este un fel de ”clan genetic” vechi de mii sau chiar zeci de mii de ani, cu origini în preistorie, la care anume caracteristici s’au transmis din generație în generație la toti membrii ”clanului”, până în zilele noastre, prin intermediul cromozomului Y moștenit pe linie paternă. Există și tipul de haplogrup categorisit după mtADN (ADN mitocondrial), transmis pe linie maternă, dar cele categorisite pe baza cromozomilor Y bărbătești sunt cele mai bine studiate, fiind și mai activi.

Așadar, etniile contemporane se diferențiază în state naționale și în ”popoare” artificiale după limbă. Adevărata legătură de frăție este cea genetică. De ce? Pentru că limba o înveți, pe când gena te unește pe vecie de frații tăi genetici din istorie, fără să o poți alege sau schimba precum cetățenia sau limba vorbită.

Este adevărat că frate este un termen generic pentru ambii și pentru cei de’o limbă comună, dar și pentru cei de’o genă comună, deoarece nu ne cunoaștem toți frații genetici sau lingvistici. La un moment dat ne’am putea întreba ”ce naiba mai avem noi de’a face cu cei care au trăit acum 5.000 de ani în zona României de azi”, dar dacă ne gândim puțin, realizăm că genele din ADN-ul nostru sunt o moștenire directă de la strămoșii noștri direcți, așa că o parte din ei trăiesc acum prin noi. Noi suntem ei, din punct de vedere genetic, doar că noi trebuie să reacționăm acum la altfel de condiții de viață decât le’au avut ei în trecut.

Întâi de toate, foarte pe scurt despre mutații: conform ultimelor descoperiri, mutațiile genetice sunt spontane, aleatoare și apar destul de des, ele petrecându’se mai ales în timpul contopirii cromozomilor masculini și feminini care formează o noua ființă vie (la contopirea spermatozoidului cu ovulul). Dar nu toate mutațiile ajung să se generalizeze în cadrul unei populații. Unele dintre mutații sunt atât de dăunatoare persoanei la care apar încât îi pot produce chiar moartea înainte ca aceasta să ajungă să se reproducă, sau îi pot crea un dezavantaj în viață, ceea ce nu duce la perpetuarea mutației respective. Dar unele mutații îi avantajează pe cei la care apar, îi ajută să se adapteze mai bine la mediul înconjurator, la contextul în care trăiesc.

Asta face ca acele persoane să fie avantajate la găsirea hranei și să aibă inclusiv ușurința de a găsi parteneri și de a procrea mai mult decât ceilalți. În felul acesta, în timp, mutația ”câștigătoare” apare la mai mulți urmași ai acelor persoane, devenind chiar ”dotare standard” a haplogrupului respectiv.

Pe scurt să facem acum o incursiune în interiorul acestui proces care determină ADN-ul unui popor. Testele pentru aflarea originilor unor grupuri etnice se numesc studii ADN populaţionale. Studiile populaţionale considerate relevante ştiinţific implică recoltarea de probe de la cel puţin 200 de persoane.

Mihai Toma, cercetător în cadrul Catedrei de Genetică, Facultatea de Biologie, din cadrul Universitatăţii din Bucureşti:

”Un studiu populaţional începe în primul rând prin selectarea populaţiei pe care vrei să ţi’o analizezi. (…) Vreau să analizez 400 de oameni, îi împart la 40 de judeţe. (…) Ulterior probele de salivă, de mucoasă, de sânge, de ţesut sunt aduse la laborator, extras ADN-ul şi ulterior se fac analizele respective.”

Luis Popa, specialist în genetică umană şi, în prezent, director-adjunct al Muzeului Naţional de Istorie „Grigore Antipa”, a fost, în urmă cu câţiva ani, beneficiarul unei burse în Italia, unde a participat la studii populaţionale. Acesta a explicat pentru emisiunea ”Din interior” că astfel de studii nu duc neapărat la explicaţii legate de strămoşi din secole mai recente, cum ar fi geții şi romanii din lecţiile de istorie. Ci la populaţii mult mai vechi, unele chiar şi de zeci de mii de ani, ce şi’au lăsat ”amprenta” genetică în ADN-ul românilor de azi.

Luis Popa:

”Un test ADN populaţional arată structura genetică a populaţiei, ne arată cum se compară structura genetică a populaţiei de aici cu cea a unei populaţii de acolo, cât de asemănătoare sunt. La nivel genetic suntem cumva înrudiţi toţi, dar ceea ce se numeşte astăzi slav sau latin sunt termeni care au o origine relativ recentă. Astea sunt chestii care s’au întâmplat acum 1.000 de ani. În timp ce testele acestea genetice se referă la momente în timp mult mai îndepărtate, atunci când a fost colonizată Europa. Vorbim de oamenii preistorici. Nu are nicio legătură cu actuala configuraţie politică a Europei sau ceva de genul acesta. Studiile au valoare ştiinţifică pentru a înţelege cum anume au evoluat populaţiile umane, cum anume a fost colonizat actualul teritoriu al Europei, după cum aceeaşi întrebare se pune „Cum a fost colonizată lumea?”

Un studiu pe 400 de români

Unele lecţii de istorie s’ar putea schimba în funcţie de cercetările care se derulează chiar în laboratoare genetice aflate la Bucureşti. Florin Stanciu este genetician şi face parte dintr’un grup extrem de restrâns de cercetători care privesc istoria ”la microscop”: în prezent, studiază ADN-ul mitocondrial al românilor (ce ţine de genele moştenite pe linie maternă), într’un proiect comandat de cercetătorii italieni de la Universitatea din Ancona. Este cel mai mare test pe ADN mitocondrial derulat pe români, de până acum.

Florin Stanciu:

”Vrem să aflăm care este structura populaţiei româneşti pe linie maternă. (…) Ar reflecta cumva populaţia locală şi, evident, răspunsul la ceea ce suntem noi ca români, ce reprezintă, care este constituţia populaţiei de pe teritoriul României.”

Italienii cercetează genetica imigranţilor din peninsulă. Timp de câteva luni, geneticianul român a recoltat ADN de la 400 de persoane din toată ţara. Pentru a aduna voluntari, a popularizat demersul printr’un articol de ziar. A fost surprins de reacţia oamenilor.

”Făcându’l public, mediatizându’l, am descoperit foarte mulţi oameni atraşi de acest domeniu. În momentul de faţă avem trei loturi analizate, din patru. Ele sunt, trec prin procese specifice de laborator (…) facem nişte analize statistice la nivelul întregii populaţii, în care haplogrupuri sunt dominante, prin haplogrup însemnând familii de ADN mitocondrial – pe teritoriul României după care le vom putea compara cu populaţiile din jur, cu ceea ce s’a mai publicat în publicaţiile de specialitate şi o să avem, practic, o idee de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă populaţia românească din perspectiva acestei linii”, mai explică geneticianul.

Concret, studiul ar putea arăta ce populaţii se aflau pe teritoriul de astăzi al României, în urmă cu mii de ani, chiar dinainte de geți sau romani. Rezultatele pot indica inclusiv primele migraţii umane, din Africa spre Europa. Concluziile vor fi publicate la final. Ce informații se cunosc însă până acum?

Florin Stanciu:

”Nu există diferenţieri, eu ştiu, etnice sau de altă natură, însemnate, care să ne facă să fim o populaţie distinctă faţă de alţi europeni. Genetica demontează orice segregare populaţională pe etnii şamd.”

Pentru că cele mai vechi schelete de homo sapiens au fost descoperite în Africa, populațiile africane sălbatice, migratoare, au fost categorisite drept haplogrupurile A, B, C, D și E, având fiecare o serie de mutații specifice în genom, apoi au apărut haplogrupurile F, G si H în Asia Mică.

În acele timpuri pe Pământ încă domnea ultima glaciațiune, care însa era în retragere, astfel că populațiile de homo sapiens au putut să avanseze și către nord, pe masură ce clima se încălzea și ghețarii se topeau. Din Asia Mica au plecat unii spre nord (formând haplogrupul I în urma unor noi mutații genetice), alții spre est. Trebuie menționat și că mutatiile specifice diverselor haplogrupuri au dus în timp la constituirea diverselor rase umane.

Iată harta cu migratia și amplasarea haplogrupurilor:

Din acest moment putem face legătura cu descoperirile arheologiei clasice, care a scos la lumină urmele primelor așezări omenești stabile (sedentare) în zona Balcanilor, acolo unde a ajuns nou formatul haplogrup I.

Mutațiile specifice din genomul acestui haplogrup au făcut ca aceasta populație să capete o inteligență mai mare, care i’a permis să facă descoperiri și invenții (diverse unelte și utilaje agricole rudimentare) care au dus la sedentarizare, adică la rămânerea oamenilor într’un singur areal.

De asemenea, ei au inventat și țesutul și diverse tipuri de haine, precum sarafanul și fota, ceea ce se poate vedea din picturile pe ceramică și statuetele descoperite de arheologi.

Oamenii semi-sălbatici se acopereau cu piei de animale și beau apa din cranii și din alte recipiente găsite în natură – ceea ce restul haplogrupurilor a făcut în continuare pentru încă vreo câteva milenii.

Acum peste 20 de milenii, oamenii din haplogrupul I stabilit în zona România-Ucraina-Balcani-Marea Adriatica deja prelucrau lutul și făceau din el inclusiv obiecte de cult și de podoabă, precum ”Venus din Vestonice” (Cehia), veche de 27.000 de ani, foto mai sus.

Sau precum acest pandantiv de la Piatra Neamț, vechi de 20.000 de ani:

În decursul miilor de ani care au urmat, dezvoltarea aptitudinilor acestei populații a dus la crearea de așezări stabile din ce în ce mai sofisticate, astfel că acum 6-7000 de ani deja existau în zona cuprinsă între Marea Neagră-Marea Baltică-Munții Carpați-Ucraina-Balcani-Marea Adriatica în jur de 4000 de mini-orașe cu suprafețe de până la 3 hectare, precum acesta, constituit din locuințe circulare foarte mari, ale căror amprente la sol sunt încă vizibile în jud. Constanța.

Despre această așezare unii susțin că ar fi doar o adunatură de temple, dar cine face atâtea temple la un loc?

În alte zone mini-orașele au fost deja săpate de arheologi, cum este cel de la Arkaim acolo unde trăiau massa-geții din zone de maximă extindere a civilizației getice:

…și reconstituite în imagini precum aceasta, din categoria orașelor din cultura Cucuteni:

Casele acestora erau foarte moderne și aveau deja etaj, iată o altă reconstituire:

După numele principalelor localități în care au fost descoperite cele mai vechi vestigii, aceste culturi străvechi au fost numite Vinca, Turdaș, Tărtăria, Cucuteni, Talianki, Trypillia etc., toate având însă aceleași caracteristici și același nivel de dezvoltare, semn că populațiile haplogrupului I comunicau între ele și își împărtășeau cunoștințele, descoperirile și invențiile.

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

Aceste orașe sunt mult mai vechi decât cele descoperite în Mesopotamia, și nu au caracteristicile de diferențiere socială ale orașelor mesopotamiene, adică în orașele ”cucuteniene” toate locuințele erau la fel de mari și la fel de bine dotate, semn că între oamenii haplogrupului I nu prea existau diferențieri sociale, adică nu existau bogați și săraci precum în orașele mai târzii din Asia Mică.

Proto-elenii când au venit pe aceste meleaguri îi numeau pe acești oameni ”pelasgi”. Deci primii locuitori ai Europei erau pelasgii, iar după loc aceștia mai erau numiți și basci (Iberia), etrusci (Peninsula Italică), sarzi (Sardinia), hiperboreeni (nordul Dunării).

Formarea unei civilizații stabile și sedentare care a durat multe mii de ani și’a pus în continuare amprenta pe genomul pelasgilor, unele gene absolut necesare unui stil de viață nomad devenind recesive (inactive), astfel că acești pelasgi și’au pierdut o parte din capacitatea de a rezista fizic în condițiile de viață sălbatică în care trăiau restul populațiilor umane (cu alte cuvinte, traiul bun te înmoaie). La fel, pentru că trăiau mult timp în interiorul caselor, au devenit recesive și o parte din genele care provocau apariția pigmentilor din piele și păr, astfel că în câteva mii de ani populația haplogrupului I a căpătat o piele alba și un păr blond sau șaten – exact așa cum sunt descriși arienii, strămoșii popoarelor europene din legendele germanice și nu numai. Creațiile lor descoperite de arheologi, arată că erau foarte inteligenți și civilizați în comparație cu restul haplogrupurilor de la acea dată.

Forma lor de organizare socială era matriarhatul, caracterizat de relații sexuale libere, de creșterea în comun a copiilor și de proprietatea comună asupra terenurilor agricole și a animalelor pe care le creșteau. De fapt, este foarte posibil ca ei nici să nu fi avut conceptul de proprietate asupra naturii, considerând la fel ca unele triburi străvechi de indieni americani, că ei aparțin naturii, nu că natura le aparține lor.

În acest fel, niciunul dintre străvechii pelasgi nu avea grija zilei de mâine, acest fapt contribuind masiv la starea lor de fericire naturală, despre care aveau să vorbească legendele elene mii de ani mai târziu despre Perioada de Aur a strămoșilor omenirii, în care mâncarea era la liber și oamenii vorbeau cu zeii. Proprietatea comună derivată din relațiile sexuale libere a făcut deci să nu existe diferențe majore de bogăție între ei, acesta fiind motivul pentru care toate casele orașelor cucuteniene / pelasge erau la fel de mari și de bine dotate după cum spunea Herodot câteva mii de ani mai târziu despre agathârși, folosind modul de exprimare patriarhal al elenilor, ”acolo unde femeile sunt la comun și averile ajung să fie la comun”.

Condițiile stabile de viață, sexualitatea neîngradită și belșugul alimentar le’au permis pelasgilor să renunțe la egoismul și avariția necesare pentru supraviețuire în cazul unui stil de viață sălbatic, nomad, așa cum îl aveau restul haplogrupurilor. Aceleași motive au făcut și ca ei să nu se urască și să nu se lupte între ei, astfel încât în orașele cucuteniene nu au fost descoperite arme și nici oase rupte sau capete sparte.

Din punct de vedere religios, la pelasgi exista un cult al femeii și al fertilității, derivat din relațiile matriarhale și dovedit printr’o mulțime de figurine de lut feminine, precum și un cult al Soarelui.

Iată, de exemplu, o figurina din cultura Boian-Gumelnița (sus) și una descoperită lângă Marea Egee:

Pelasgii au dezvoltat cu timpul și o formă de scris, cea mai veche descoperită de până acum, așa cum se vede pe tăblițele de la Tărtăria, dar și pe artefactele din cultura Turdaș-Vinca. Se pare însă ca aceste semne nu erau litere și nu constituiau o limbă structurată ca cele actuale (așa cum susțin unii care aseamănă limba pelasgilor cu limba albaneză de azi) cel mai probabil aceste semne reprezentau idei și concepte complete, așa cum sunt azi la noi semnele de circulație în care un X desemnează ”oprirea interzisă” și nu este doar litera X.

Iată o parte din tăblițele și pandantivele de la Tărtăria, precum și lista completă a semnelor găsite pe artefactele pelasge din zona Marea Baltica-Ucraina-Balcani-Marea Adriatică.

Între aceste semne se afla și zvastica, dovada că ea a fost folosită de către pelasgi cu mult înainte de a fi folosită în Orient, unde este de asemenea un semn sfânt pictat în cele mai vechi temple indiene și tibetane.

Faptul că unele dintre aceste semne seamănă cu runele folosite mai târziu de druizii popoarelor nordice este o dovadă în plus că pelasgii din Balcani sunt și strămoșii acestora, dat fiind că aceștia au plecat spre nord odată cu retragerea ghețarilor. Unele din aceste semne erau sacre și reprezentau curgerea energiei subtile în natură și în corpul uman, fapt dovedit de experimentele profesorului Virgil Vasilescu cu amulete făcute după modelul celei de os de la Cuina Turcului, veche de 12.500 de ani:

În comunicarea ”Despre energia subtilă a corpului uman” facută către comisia de specialitate a Academiei Romane în septembrie 1993, prof. Vasilescu scria că dacă se face o amuletă de os după acest model, ea este atrasă către corp de o energie subtilă de natura celei gravitaționale și favorizează curgerea accelerată a energiei prin corp.

Dată fiind vechimea foarte mare a amuletei, se pare că oamenii din civilizația pelasgă dezvoltaseră deja de timpuriu capacități paranormale, care le permiteau să simtă curgerea energiilor subtile și să o folosească la amulete aducătoare de sănătate sau folosite pentru inițiere. De altfel, în civilizația pelasgă nu erau oamenii la putere, ci zeii, forțele subtile ale naturii, pe care oamenii îi simțeau direct și le recunoșteau puterea.

Viața lipsită de griji și tihnită, lipsita de interdicții provocatoare de stres a civilizației matriarhale trebuie că favorizase acea stare de fericire naturala permanentă care duce la apariția puterilor suprasensibile, datorită cărora oamenii descoperiseră forțele subtile ale naturii. Probabil că aceasta era o etapă în evoluția naturală a omului, întreruptă  odată cu transformarea civilizației pelasge.

Se pare că interacțiunea psihicului uman cu gravitația este răspunsul la întrebarea ”cum au reușit oamenii străvechi să ridice monoliți de piatră grei de zeci de tone?”

Din momentul în care pelasgii au descoperit aceasta interacțiune și au folosit’o la fabricarea de amulete, nu este greu să ne imaginăm că energia unită a sute sau chiar mii de pelasgi putea fi folosită pentru manipularea gravitației și ridicarea unor blocuri imense de piatră prelucrată, precum acestea din Munții Buzăului, probabil rămășițe ale unor temple pelasge, ieșite la suprafață în urma alunecărilor de teren.

Dar viața liniștită a civilizației pelasge nu avea să dureze la infinit. O parte din populațiile care migraseră acum aproape 20.000 de ani spre est, spre Asia, formaseră între timp haplogrupul R și aveau să se întoarcă spre Europa mânate probabil de secetă și de nevoia continuă de hrană pe care ele nu și’o produceau singure, căci nu erau sedentare și nu cultivau nimic.

Marija Gimbutas despre Kurganizarea Europei Vechi:

”…the expansions of the Kurgan culture were a series of essentially hostile, military incursions where a new warrior culture imposed itself on the peaceful, matriarchal cultures of ”Old Europe”, replacing it with a patriarchal warrior society, a process visible in the appearance of fortified settlements and hillforts and the graves of warrior-chieftains.”

”Expansiunile Culturii Kurganelor au fost o serie de incursiuni militare, în esență ostile, prin care o noua cultură războinică s’a impus asupra culturilor pașnice, matriarhale, ale ”Vechii Europe”, înlocuind’o cu o societate patriarhală războinică, proces vizibil prin apariția de așezări fortificate, cetăți pe dealuri și morminte ale căpeteniilor războinice.”

Un exemplu sunt ruinele unei așezări de acum aproape 6000 de ani, descoperită în localitatea Pietroasele.

În urma unor cercetări directorul Muzeului județean Buzău, Sebastian Matei spunea:

”Un laborator din Heidelberg a confirmat, în urma probelor trimise, ipotezele noastre: la o adâncime de 3-3,5 metri sub cetatea dacică fortificată de la Gruiu Darii se afla o așezare neolitica cu o vechime de 5.500 – 5.700 de ani, care a dispărut în urma unui conflict armat sau a unui incendiu.”

Între altele, acolo s’a descoperit un biberon pentru alaptat sugari – o alta invenție pe care noi o credem modernă, dar aparține pelasgilor.

Spre deosebire de populațiile haplogrupului I, populațiile haplogrupului R, venite din estul Europei și care domesticiseră calul de stepă datorită căruia străbăteau mari distanțe, erau bine adaptate la viața nomadă și dezvoltaseră un tip special de inteligență / șiretenie, necesar supraviețuirii în natura liberă, o inteligență care le permitea să evalueze și să exploateze cât mai bine orice situație întâlnită în drumul lor.

Cu alte cuvinte, aveau ceea ce azi numim ”școala vieții”, dar a vieții nomade, de vânător / jefuitor. Cantitățile limitate de hrană pe care le întâlneau în drumul lor și nevoia biologică de supraviețuire i’au făcut foarte probabil să’și păstreze caracteristicile omului primordial și anume egoismul, avariția și lipsa de empatie la adresa altor oameni.

Aceștia căutau să acapareze cât mai mult din hrana găsită pentru ei și copiii lor și erau la concurență inclusiv cu semenii lor alături de care străbăteau teritorii noi, fapt pentru care, cu timpul, s’a ajuns la o ierarhie a celor mai puternici și mai bogați, care îi conduceau pe ceilalți din haplogrupul lor. Aceleași condiții grele de supraviețuire au făcut ca relațiile sexuale între ei să nu fie libere, fiecare bărbat având nevoie de femeia (sau femeile) lui și de copiii lui, care să constituie o forță proprie de apărare sau de atac, după caz, deoarece își furau rezervele de hrană și ei între ei, la nevoie.

De altfel, una dintre cauzele pentru care societatea matriarhală a pierit a fost imposibilitatea pazei depozitelor de cereale recoltate împotriva nomazilor, în condițiile în care aceasta nu se mai putea depozita în siguranță de la an la an.

Deci fidelitatea sexuală este un concept născut din nevoia de supraviețuire, pe care oamenii haplogrupului R1 l’au impus ulterior și pelasgilor. Cu cât un bărbat devenea mai bogat și mai puternic, cu atât își permitea să aibă mai multe femei proprii și mai mulți copii, astfel încât, cu timpul, s’au format adevărate clanuri familiale, tradiție menținută până în ziua de azi în unele regiuni. Același obicei îl aveau câteva milenii mai târziu de exemplu geții (sau cum se spune în cărți: tracii), urmașii direcți ai nomazilor haplogrupului R1, despre care scria Heraclid din Pont (sec. IV î.Hr.):

”Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii.”

…. sau Herodot (sec. V î.Hr.) în fragmentul care descrie obiceiurile tracilor:

”… fiecare ţine în căsătorie mai multe femei… nevestele şi le păzește cu străşnicie…””(Istorii, V, 5-8).

Din punct de vedere al înfățișării, datorita traiului aproape permanent în aer liber, genele care determina producția de melanină pentru pigmentarea pielii și părului nu au devenit recesive, ca în cazul pelasgilor, așa că populațiile haplogrupului R și’au păstrat pielea închisă la culoare și părul negru, dar aveau o statură mai mare, motiv pentru care apar și legendele despre urieși în popor.

Date fiind diferențele majore dintre cele doua haplogrupuri, putem să ne închipuim ce noroc a dat peste populația nomadă a haplogrupului R1 atunci când a întâlnit în Balcani populația sedentară și cultivatoare de hrană a haplogrupului I. Arheologii au numit populatia haplogrupului R1 ”populația Kurgan”, datorită faptului că aceștia își înmormantau morții sub movile imense de pământ numite ”kurgane” (curgane sau gorgane, în românește).

Astfel de kurgane deținătoare de oseminte au fost găsite în toată Europa, semn că populația haplogrupului R1 a ajuns foarte departe și nu s’a oprit în Balcani.

Dat fiind faptul ca 90% dintre mini-orașele cucuteniene au fost găsite carbonizate, sub un strat de cenușă, poate fi un semn că pelasgii au fost atacați și cuceriti de către populația Kurgan, care le’a dat foc și i’a obligat să fugă sau să se supună. Fiind pașnici prin natura lor, pelasgii nu și’au folosit inteligenta și la construcția de arme, așa că, neavând vreo forță de apărare, au fost învinși cu ușurință. Aceasta este una dintre variante.

Se pare ca foarte mulți au fugit spre nordul Europei, stabilindu’se până la urmă în zonele nelocuite unde acum sunt țările scandinave și unde se află și azi din abundență haplogrupul I1 ajungând în anumite zone din Suedia și Norvegia să dețină în prezent aproximativ 45% din populație.

Albastrul cel mai intens reprezintă pe harta următoare concentrația cea mai mare a haplogrupului I din zilele noastre, care exista în Balcani (I2) și în țările scandinave (I1).

Noi credem însă că scenariul a fost altul. Haplogrupurile R1 și I au conviețuit peste 5000 de ani în această arie, iar schimbările societății din cea matriarhală în cea patriarhală s’au petrecut pașnic și nu așa cum este descrisă de către teoria lui Marija Gimbutas.

Principalul argument este descoperirea unor rămășițe ale haplogrupului R, R1 și R1b în Bazinul Dunării acum 10.000 de ani, ceea ce presupune în mod clar conviețuirea împreună a acestor două haplogrupuri o lungă perioadă de timp până la descoperirea bronzului, când abia atunci trăsăturile de caracter i’a determinat pe cei din haplogrupul R1 să preia frâiele societății dunărene.

Geții R1 care s’au oprit în Balcani acum peste 10.000 de ani s’au amestecat cu pelasgii rămași pe loc și le’au impus acestora, încetul cu încetul relațiile lor sociale și regulile lor de conduită, astfel încât până la urma matriarhatul pelasg a fost înlocuit cu patriarhatul kurgan, care se continuă până în zilele noastre într’o formă evoluată. Din amestecul pelasgilor cu geții (și în urma unor migrații ulterioare) au apărut noi triburi și apoi popoarele antice cunoscute din istoria oficială și care s’au răspândit spre vestul și sudul Europei: geții, ilyrii, italicii, grecii, romanii, perșii etc.

Așa se face că Herodot afirmă că cei pe care îi considera vecini la nord (trake în limba elenă însemna nordic) să fie numiți traci adică nordici, iar regiunea Tracia o regiune nordică, și să fie considerați cei mai numeroși după inzi, numai că acești ”nordici” erau geții patriarhali care se răspândiseră deja în toată Europa.

Pelasgii I2 care nu au migrat spre nord au rămas pe loc și au fost nevoiți să muncească și pentru geți. Practic, geții au inventat sclavia organizată acum vreo 6.500 de ani – și aici s’a văzut inteligența / șiretenia și capacitatea geților de adaptare la o situație nouă, văzând uriașul potențial care li se deschidea prin supunerea unor populații eminamente agricole. Aceștia nu au fost uciși de către geții stepelor prin incendierea orașelor lor.

Incendierea era în realitate o practică curentă la cucutenieni și alte comunități neolitice  care trăiau pe un vast teritoriu. Aceștia probabil din motiv de igienă, își ardeau vetrele vechi ale orașelor și se mutau pe o vatră nouă, de aceea s’au descoperit de către arheologi atât de multe vestigii incinerate.

Din moment ce au văzut că pelasgii stăpâneau agricultura și creșterea animalelor care le asigurau hrana din belșug, geților le’a convenit ideea să conviețuiască cu acești pelasgi și să beneficieze de rezervele de hrană, astfel încât aceștia să le asigure hrana permanent  rezultată din agricultură. Geții asigurau în schimb protecția alimentelor prin fortificațiile pe care le construiau, dar și creșterea cornutelor mari, pentru că aceștia aveau o statură ce o depășeau pe a pelasgilor și puteau controla mai ușor cirezile de vite. Simbioza se pare că a funcționat din momentul când aceștia s’au amestecat, creându’se astfel clase sociale în timp.

Până atunci ideea de sclavie organizată nu avea cum să existe, căci niciun popor nomad nu are nevoie de sclavi, pentru că nu produce nimic, doar culege și vânează și eventual fură de la alți nomazi. Sclavia organizată, în masă, are rost doar în cazul sedentarizării unui popor. Deci geții s’au adaptat și o mare parte din ei au devenit sedentari și au inventat forme de stăpânire din ce în ce mai sofisticate și au devenit din ce în ce mai puternici și mai bogați, creând reguli avantajoase lor, care în cele din urmă au dus la apariția principatelor, regatelor și imperiilor – toate bazate pe impunerea voinței prin forța armată, fapt perpetuat până în zilele noastre.

Pelasgii se adaptează și ei și devin uneori conducători de clanuri.

Un exemplu este Horthy care purta haplogrupul I2a, Martin Luther, Napoleon al III-lea al Franței care a purtat haplogrupul I2a2a, o ramură a lui I2 balcanic. Deci se poate observa cum educația a dus în final ca ”oamenii pașnici” să conducă societăți patriarhale.

Sofisticatul Imperiu Roman, apărut la peste 4000 de ani după dezvoltarea în centrul Europei a unor culturi getice, a fost apogeul antic al puterii urmașilor lor genetici.
Populația haplogrupului R1 fiind mai dispusă să ucidă ca să supraviețuiască, a dictat deci în ultimii 6.500 de ani mersul istoriei pe teritoriul numit acum Europa, pedepsind aspru pe cei care li se împotriveau.

Dar, bineînțeles ca ei nu au fost singurii din lume capabili de așa ceva, și alte haplogrupuri de același nivel evolutiv au făcut același lucru în Asia. Exemplu este haplogrupul Q care era reprezentat de huni și tătari.

Amplitudinea schimbărilor sociale survenite acum 6.500 de ani este greu de închipuit: civilizatia pelasgă pașnică, egalitaristă a vechii Europe, care a durat cel putin 10.000 de ani, a fost înlocuită cu forța armată de către populația razboinică ai cărei urmași genetici încă stăpânesc lumea și în ziua de azi în Europa, Australia și America și care au impus o societate plina de inegalități, lupte și contradicții în care trăim și azi.

Poate de aceea autoritățile actuale nu vor să excaveze orașele pelasgilor vizibile cu amprentă pe sol de la mare înălțime, pentru a nu fi nevoite să recunoască existența unei civilizații preistorice avansate și pașnice, așa că au datat începutul istoriei civilizației umane de’abia la acum 6000 – 7000 de ani de ani, pentru ca masele mari de oameni să nu afle că se poate trăi și fără conducători, regi, împarați, președinți, înarmare și războaie.

Prima dovadă a existenței unui stăpânitor puternic și bogat în Balcani datează de acum 6.200 de ani și aparține culturii getice (kurgană) din zona Varna din Bulgaria de azi.

Acesta avea un sceptru și multe podoabe de aur cu care fusese înmormântat.

Să existe această domnie la câteva sute de ani ca urmare începerii unei așa-numite invazii kurgane? Sau civilizația patriarhală a început totuși pașnic prin coexistență cu pelasgii cucutenieni, gumelțieni și a altor culturi balcanice?

Cultura din Varna aparține calcoliticului târziu și este datată în mod convențional între anii 4400-4100 î.Hr. Este contemporană și strâns legată de Cultura Gumelnița din sudul României, adesea considerată drept variantă locală.

Gumelniţa este numele dat de arheologi unei culturi neolitice din a doua jumătate a mileniului V î.Hr. Aria de răspândire a culturii cuprindea Muntenia pe locul fostei culturi Boian, Dobrogea pe teritoriul ocupat înainte de cultura Hamangia, precum şi Bugeacul.

Cultura Boian a apărut în Câmpia Română care este situată în sudul României și în cea mai estică regiune a Serbiei numită Timoc. Câmpia mai este cunoscută sub numele de Câmpia munteană. O parte din regiunea istorică a Țării Românești, este mărginită de fluviul Dunărea în est, sud și vest și de Podișul Getic în nord.

Cultura Boian spre sud ocupa majoritatea Bulgariei, atât la nord cât şi la sud de Balcani cunoscută fiind sub numele de Kocadermen-Karanovo VI, ajungând până la Marea Egee în nordul Greciei.

Se caracterizează prin ceramică policromă și cimitire bogate, dintre care cele mai renumite sunt Necropolis Varna, site-ul eponim și complexul Durankulak, care cuprinde cel mai mare cimitir preistoric din sud-estul Europei, cu o așezare neolitică valoroasă (publicată) și un nepublicat și o așezare calcolitică incomplet cercetată.

În necropolă au fost descoperite 294 de morminte, multe dintre acestea conținând exemple sofisticate de metalurgie de cupru și auriu, ceramică (aproximativ 600 de piese, inclusiv unele pictate în aur), lame de înaltă calitate, lame de silex, mărgele și cochilii. Site-ul a fost descoperit accidental în octombrie 1972 de către excavatoristul Raycho Marinov. Cercetările de arheologie au fost conduse de Mihail Lazarov și Ivan Ivanov. Aproximativ 30% din suprafața estimată a necropolelor nu este însă excavată.

Cercetările de la Varna au arătat că această cultură a avut relații comerciale cu teritorii îndepărtate, posibil inclusiv cu regiunea inferioară a regiunii Volga și a insulelor Ciclade (azi Grecia), care probabil exportau produse metalice și sare din mina de sare de la Provadia.

Artefactele descoperite dovedesc exploatarea minereului de cupru provenit dintr’o mină de la Sredna Gora de lângă Stara Zagora, dar s’au descoperit în morminte și scoici mediteraneene de spondylus care au servit drept monedă primitivă.

Având acum aceste elemente de istorie genetică clarificate, putem începe să înțelegem de ce noi, oamenii din zilele noastre, suntem așa cum suntem. Haplogrupurile din care provenim sunt mai diferite unele de altele decât ne’ar plăcea să credem, iar diferențierea nu se face pe baza limbii, așa că ideea de popor omogen apărut din amestecul diverselor populații antice este doar un mit pe care îl exploatează unii.

Ceea ce putem afirma cu tărie este că această diversitate genetică antică ne parvine dintr’un trecut foarte îndepărtat, și nu din evul mediu cum eronat se propagă de către istorici pentru a dezinforma oamenii. Lucrurile sunt foarte clare pe tărâm genetic, oamenii din Balcani sunt urmașii haplogrupurilor I și R1 care erau aici deja acum 10.000-12.000 de ani. Acestea formează majoritatea populației de azi a românilor, sârbilor și bulgarilor.

Dacă din două genomuri aparținând unor haplogrupuri diferite ar apărea un genom nou și omogen, care să fie un fel de medie a genomurilor originale, de mult s’ar fi ajuns la o populație omogenă pe tot Pamântul sau măcar în toata Europa sau măcar într’o singură țară, deci un popor cu adevărat nou și omogen.

Dar oricine poate vedea că nu este așa, genele provenite de la părinți din haplogrupuri diferite se luptă între ele pentru întâietate atunci când este creat copilul și unul din haplogrupuri învinge ca proporție, astfel că avem în continuare oameni foarte diferiți în aceeași țară, care însa se consideră din același popor doar pentru că vorbesc aceeași limbă. Limba vorbită s’a constituit treptat într’un considerent ce a dus relativ târziu la formarea etniilor, națiunilor și statelor naționale care a divizat artificial oameni din același popor genetic.

Diferențele de haplogrup se traduc întotdeauna și în diferente de caracter, astfel încât așezarea în același loc a populațiilor din haplogrupuri diferite a dat naștere la multe contradicții și neînțelegeri, așa cum putem observa și interpreat în decursul istoriei toate conflictele care au avut loc.

În România în ultimii ani s’a conturat un curent destul de puternic numit ”patriotism dacic”. Cei care îl susțin consideră că Romania ar trebui să se numească Dacia, pentru că așa cum consideră ei, dacii au fost primii trăitori pe aceste meleaguri și că lor le’a aparținut țara asta din cele mai vechi timpuri.

Dar cum am arătat deja, lucrurile stau diferit.

Este normală și logică convingerea vechilor pelasgi sau a triburilor amerindiene că noi aparținem naturii, și nu natura ne aparține nouă, în principal datorită faptului că nu omul a făcut natura, ci natura l’a făcut pe om. Cel puțin, de la triburile amerindiene au auzit această idee primii coloniști europeni prin viu grai imediat după descoperirea Americii, așa că nu este o teorie utopică în ceea ce ”poate credeau strămoșii noștri”.

Dar dacă cei care susțin că Dacia trebuie sa aparțină dacilor pentru că regula de bază este că primul stabilit pe un teritoriu devine stăpânul acelui teritoriu, atunci acești pro-daci ar trebui să afle că primii ocupanți ai Europei centrale și de est au fost proto-pelasgii haplogrupului I, în timpul și imediat după ultima glaciațiune și după retragerea spre nord a ghețarilor. Și ar trebui să mai afle că dacii, geții, carpii, costobocii și alte triburi trăitoare în Geția Carpatică de dinaintea cuceririi romane au rezultat din amestecul pelasgilor originali cu parveniții târzii numiți și kurgani, amestec realizat în decurs de peste 5000 de ani.

Așa că, dacă este sa fim drepți, nu tuturor dacilor le aparținea Geția Carpatică, ci mai ales acelor băștinași care purtau în ei gene specific pelasge, nu și acelora care purtau gene specific kurgane, cum erau de exemplu geții, care între altele, perpetuaseră și obiceiul nomazilor puternici de a poseda cât mai multe neveste, pe care le păzeau cu strășnicie – un obicei absolut patriarhal, deci ne-pelasg!

Herodot scria cum se căsătoreau geții:

”… nevestele… şi le cumpără cu bani grei de la părinţi”, (Istorii, V, 8).

Iar Xenofon (sec V-IV î.Hr.) pomenea despre cumpărarea fetelor, ”… după legea tracă…” (Anabisis, VII, 2, 38).

Platon scria că geții ”… pun femeile să lucreze pământul, să pască vacile şi oile şi să slujească fără a se deosebi întru nimic de sclavi”, (Legile, VII, 805).

Deci, iată că geții aveau și sclavi! Ori, această clară diviziune a muncii în comunitate ne apare ca una similară relației dintre stăpân și sclav.

Deci la daco-geți nici vorbă nu mai era de respectul sau divinizarea femeii, întâlnită în matriarhatul pelasgilor. Fidelitatea sexuală era impusă cu forța, inclusiv asupra acelora care nu o aveau drept comportament natural, predeterminat genetic.

Stabilirea apartenenței fiecărui așa-zis ”pro-dac” din ziua de azi la haplogrupul I al pelasgilor ar trebui să se facă nu doar prin analize genetice, ci și printr’o autoanaliză psihologică. Din moment ce haplogrupurile s’au amestecat și și’au împrumutat caracteristici morfologice, nu mai este definitorie culoarea pielii, mult mai importante pentru apartenența la clanul genetic pelasg sunt însușirile de caracter proprii străvechiului popor matriarhal, dacă au fost transmise genetic și nu prin educație.

Se știe, copiii foarte mici sunt diferiți unii de alții înainte să primească vreo educație și asta înseamnă că au caractere diferite transmise pe cale genetică. Unii sunt egoiști, violenți și fură sau strică jucăriile altora, în timp ce alții sunt blânzi și cuminți și doar încep să plângă fără să riposteze când le sunt furate jucăriile.

În momentul în care vreți să aflați dacă aveti cumva în voi gene specific pelasge, ați putea căuta în voi trăsăturile naturale de caracter specifice pelasgilor, determinate genetic, căci acestea sunt mult mai importante pentru societate decât culoarea pielii.

Retrageți’vă singuri într’o cameră, departe de influența familiei sau prietenilor și întrebați’vă sincer dacă aveți urmatoarele trăsături de caracter:

1. Înclinația naturală de a fi o persoană sedentară, așezată, căreia i’ar plăcea atât să creasca animale domestice cât și să cultive plante din care să’și asigure hrana – indiferent dacă trăiți la oraș sau la țară

2. Interesul real pentru creația tehnica și / sau artistică și nu doar pentru consumul tehnicii și artei.

3. Pornirea instinctivă de a urmări binele tuturor oamenilor, nu doar binele personal și al rudelor.

4. Empatia, absența avariției, absența geloziei și posesivității în viața amoroasă, poate chiar capacitatea de a iubi mai multe partenere în aceeași perioadă de timp – după modelul ultimei populații matriarhale contemporane, Mosuo.

În tribul Mosuo, femeile conduc într’o asemenea manieră încât limba lor nu are nici măcar un cuvânt pentru ”tată”. Acest mic grup considerat ultima comunitate matriarhală din lume se află în provinciile Yunnan și Sichuan din China, în apropierea graniței cu Tibetul. În această societate femeie este liberă să încheie o relație cu un bărbat în orice moment. Aceasta nu împarte proprietatea sau averea cu bărbatul, și nici măcar custodia copiilor.

Tribul se închină și venerează o zeitate care, potrivit legendelor, ar fi creat mai întâi femeia și apoi bărbatul, doar ca ajutor pentru ea. De’a lungul timpului, guvernul de la Beijing a încercat să distrugă acest trib, tocmai din cauza modului de viață și a doctrinei feminine pe care o promovează, însă nu au reușit acest lucru. Ulterior, chinezii au observat potenţialul turistic al tribului, și au sperat că prin contactul acestuia cu lumea exterioară, în timp, aceste tradiții și practici de marginalizare a bărbatului vor dispărea, însă până în prezent acest lucru nu s’a întâmplat.

Cultura Mosuo este în primul rând agrară, cum altfel, activitățile de bază sunt cele agricole sau de creștere a animalelor, iar o mână puternică de lucru este foarte utilă. Carnea este o parte importantă din dieta lor și, deoarece nu există moduri de refrigerare, este conservată prin sărare sau afumare.

Tribul Mosuo este renumit pentru carnea de porc conservată, care poate fi păstrată timp de 10 ani sau mai mult. Ei produc o băutură alcoolică locală din cereale, numită sulima, care este similară cu vinul. Sulima se bea în mod regulat și, de obicei, se oferă oaspeților, la ceremonii sau festivaluri.

Electricitatea a fost introdusă în majoritatea comunităților tribului, însă mai există sate care nu beneficiază de acest ”lux”. Casele Mosuo constau din patru structuri dreptunghiulare aranjate într’un pătrat, în jurul unei curți centrale. La primul nivel se află grajdul cu animale. Principalele zone de gătit, de mâncare și de vizitare sunt, de asemenea, la primul nivel. Cel de’al doilea nivel este folosit în mod obișnuit pentru depozitare și pentru dormitoare. Ar mai fi de spus faptul că în prezent comunitatea matriarhală numără circa 40.000 de suflete.

5. Lipsa tendințelor agresive, violente și un spirit competitiv foarte redus.

Dacă însă, dimpotrivă, descoperiți că sunteți egoiști, eventual avari, că nu puteți sta săptămâni sau luni în șir acasă fără să vă cheme depărtările, că sunteți geloși și posesivi și urmăriți mereu doar interesul vostru personal și al familiei voastre, atunci e clar că faceți parte dintr’un haplogrup (nu neaparat R) care acum 5000 – 6.000 de ani era încă nomad sau semi-nomad.

În asemenea caz nu are rost să ridicați pretenția ca ”voi, daco-geții, ați fost dintotdeauna pe aceste meleaguri”. Strămoșii voștri genetici doar au ocupat teritoriul pelasgilor pașnici, care fuseseră pe aceste meleaguri timp de cel puțin 10.000 de ani înaintea lor.

Nimeni nu are vreo vină pentru că aceasta este situația genetică a românilor, și de altfel a tuturor balcanicilor. Felul natural de a fi al fiecăruia este predeterminat genetic și împotriva genelor nu e nimic de făcut. Educația ne face doar să ne comportăm altfel decât ne obliga genele noastre, deci doar ne înhamă la un comportament social care să ne fie cât mai comun multora dintre noi.

Dar în interiorul lui fiecare rămâne așa cum este el de la natură – și nimeni nu e vinovat pentru ce a moștenit de la natură. Nici cei care poartă gene specific kurganilor nu sunt vinovați că sunt mai ”răi”, puși mereu pe harță, sau în permanentă competiție, decât purtătorii de gene pelasge. Trebuie doar să încercăm să nu impunem caracteristicile specifice clanului nostru genetic asupra altui clan genetic. Binele și răul sunt relative și ceea ce este bine pentru unii de la natură, este rău pentru alții și invers.

Atenție însă, să nu existe confuzie, a fi de neam pelasg nu înseamnă a fi un bun creștin, dacă o persoană e dispusă să trăiască precum pelasgii, dar din motive religioase, nu înseamnă și că este din haplogrupul I, căci pelasgii din vechime trăiau astfel pentru că așa era natura lor, determinată de mutațiile genetice specifice și de condițiile de mediu în care trăiau. Creștinismul și alte religii care propovăduiesc binele și pacea aveau să apară la cel putin 4.000 de ani după transformarea societății pelasge de către geții kurgani. Pe de alta parte, e posibil ca trăsăturile de caracter pelasge moștenite genetic să rezoneze cu valorile creștinismului, așa că… nu se știe niciodată. De altfel, foarte mulți specialiști spun chiar că zamolxianismul geților carpatici a fost un precursor al creștinismului.

În Europa de azi se vede foarte limpede cine dictează mersul lucrurilor, reprezentanții cei mai ambițioși ai haplogrupului R1. Ei au ”evoluat” de la lupta pentru supraviețuire la lupta pentru îmbogățire, lăsând lupta pentru supraviețuire pe seama săracilor și întrajutorarea pe seama religiilor, care însă numai bine nu fac, căci sunt tot de sorginte patriarhală, șeful bisericii ortodoxe fiind denumit patriarh.

Starea asta se perpetuează în Europa de peste 5000 de ani, luptele de interese între mega-ambitioșii haplogrupului R1 ducând la neînțelegeri teritoriale și războaie care au format încetul cu încetul statele care există azi. De aceea se poate trage concluzia corectă că viața noastră de acum, este direct determinata de evenimentele de acum 5000-6000 de ani, când liniștea societății europene matriarhale a fost înlocuită cu lupta pentru supraviețuire proprie junglei sau stepei. Doar formele luptei pentru supraviețuire s’au schimbat în ziua de azi, societatea asigurând cu greu un nivel de trai celor sărmani.

Ceea ce era mai prețios și s’a pierdut este starea de fericire naturală permanentă a pelasgilor, care poate fi dată numai de lipsa de griji pentru ziua de mâine, care apare când ai în spate o comunitate mare care îți vrea doar binele și te susține și în care binele fiecăruia decurge din binele tuturor.

Fericirea compulsivă pe care o simțim noi astăzi când reușim de exemplu să ne cumpărăm ceva ce ne’am dorit nu este de durată, ea dispare relativ repede, astfel încât alergăm imediat după altceva care să ne facă să ne simțim din nou fericiți. Singurul lucru care poate oferi o fericire permanentă este lipsa oricăror griji. Bogația nu o oferă, căci cei bogati sunt obsedați de grija de a nu’și pierde averile și de lupta pentru a dobândi noi averi.

Se pare că societatea matriarhală a vechii Europe pelasge a fost singura care a putut oferi lipsa de griji și fericirea naturală permanentă membrilor săi.

Unul din neamurile menționate în istorie ca fiind trăitor în spațiul din estul Carpaților sunt cimerienii. Istoria Moldovei și a Ucrainei Moldovenești de dincolo de Nistru, îşi are începuturile în trecutul îndepărtat, undeva spre sfârşitul epocii de bronz când în ţinuturile din estul Carpaților și de miazăzi ale Ucrainei (în regiunea stepelor), locuiau cimerienii.

Misiunea de a afla cine au fost cimerienii este aproape imposibilă, pentru că izvoarele istorice sunt foarte sărace şi extrem de rare. Informaţiile existente clare, acceptate aproape în unanimitate sunt și ele foarte puține. Originea cimerienilor este încă neclară.

Și cu toate acestea putem afirma pe baza localizării lor că cimerienii erau românii ”moldoveni” din trecutul antic. Aceștia sunt unul din primele popoare din acest spațiu întins amintit în sursele scrise, care s’au ”născut” pe vechiul teritoriu al cucutenienilor neolitici, locuind în Moldova și Basarabia, pe ambele maluri ale Prutului, în zona Deltei Dunării, dincolo de Nistru și în Crimeea.

Alții spun că cimerienii ar fi stăpânit toate aceste pământuri începând din veacul al XVI-lea înainte de Hristos, dar datarea este, se pare mult exagerată, fiind mai logic de localizat undeva în secolele XII-VIII î.Hr. Alți istorici, consideră cimerienii înrudiți și cu ilirii, ce iarăși nu este greșit, deoarece la acea dată puținele popoare europene se trăgeau din geții de la Gurile Dunării.

Ei se învecinau cu geții dunăreni la vest în timp ce la răsărit de cimerieni se aflau scuții (scyții). Numele lor s’a păstrat aici încă din timpuri preistorice, până în secolele XII-XI î.Hr, când după războiale duse cu scyții, ultimii au preluat în stăpânire aceste spații imense de stepă în timp ce cimerienii din celelalte zone de relief au continuat să rămână sub alt nume, cum ar fi carpii.

Câteva secole bune au controlat aşadar și pământurile pe care locuim astăzi noi românii.
Unii istorici spun că strămoşul acestui popor a fost Gomer, fiul lui Iafet, nepotul lui Noe:

”Fiii lui Iafet au fost: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal , Meşek şi Tiras. Gomer a fost strămoşul unui popor cunoscut din inscripţiile asiriene ca Gamir sau Gimirrai. Ei sunt cimerienii din vechea literatură greacă şi aparţin familiei de naţiuni (getice n.n.) indo-europene.”

Cimmerii în vestul Europei pe o hartă homerică în 1000 î.Hr.

Poeţii vremii vorbesc despre teroarea inspirată în sufletele oamenilor de cimerieni.
Acest popor alcătuit din păstori şi războinici devine atât de puternic în sec. VIII-VII î.Hr. încât a început să cucerească ţările Asiei Mici şi Asiei Centrale (Asiei Mijlocii), dar spre sfârşitul sec. VII î. Hr. au fost alungaţi din stepele Ucrainei de către scyţi.

Cimerienii au fost un popor străvechi misterios, a cărui istorie trezeşte încă aprigi controverse între specialişti. Războinici necruţători, foarte buni călăreţi, un popor extrem de numeros care a stăpânit sute de ani mari părţi ale lumii cunoscute. Nu se ştie încă bine de unde anume au venit, dacă au venit şi ce a condus efectiv la dispariţia numelui lor, pentru că ei nu au dispărut. Enigmele legate de ei alimentează adesea fanteziile unor împătimiţi, care încearcă cu disperare să descopere taine milenare şi să găsească răspunsuri clare…

Rapsodul grec Homer îi pomeneşte în epopeea sa ”Odisea”. Mari autori antici, precum Herodot îi leagă de geţi, cu aceştia spunându’se că ei s’ar fi înrudit, localizându’i ca popor la nord-vestul Mării Negre, care ameninţat de invazia iminentă a scyţilor aflaţi în plin apogeu şi realizând că nu se pot opune acestora, s’au despărţit în două.

Regii susţineau lupta pentru neatârnare şi moartea dacă era cazul, iar poporul susţinea ideea plecării din faţa duşmanului:

”Nici mulţimea nu dorea să asculte de regi şi nici regii nu doreau să asculte de mulţime”.

Astfel, conducătorii celor două tabere s’au luptat între ei până nu a rămas niciunul. Poporul i’a îngropat pe malurile Tyrasului (Nistrului) şi pe urmă au plecat de acolo spre alte locuri, însă nu au ajuns prea departe, dispărând din istorie câteva secole mai târziu.
Alţii i’au apropiat de iliri sau de iranieni…

Se mai spune de asemenea că tribul tracic al trerilor ar fi avut origini cimeriene… Sunt multe taine legate de ei… Ce este cert este însă faptul că în secolul VIII î.Hr. ei sunt alungaţi din stepa nord pontică şi din celelalte ţinuturi din jurul Mării Negre de un alt popor.

Cele mai multe din categorisirile specialiștilor atribuie acestora o origine getică. În opinia noastră această origine este justă, cimerienii fiind localizați în vatra cucutenienilor matriarhali amestecați cu păstorii patriarhali veniți în căutare de pășuni roditoare și de sare vitale animalelor domesticite de aceștia, lucruri care le’au găsit din abundență în Moldova.

Aici după cum se cunoaște este cea mai veche exploatare a sării din Europa. Ştim astfel că în urmă cu mai bine de 3000 de ani, aceşti kimmerios sau kimmerioi, așa cum i’au numit istoricii greci, au lăsat dovezi certe în Dobrogea noastră, statui menhir sau cele de tip Tanagra fiind asimilate culturii cimeriene de mari personalităţi ale arheologiei româneşti precum profesorul Ion Pâslaru, de la Mangalia.

Scriitorii antici greci vorbesc de tribul trerilor prin secolul XII î.Hr. ca fiind un trib cimerian de la Dunărea de Jos sau Hiperboreea, condus de puternicul basileu și războinic Conanes (Conan Barbarul după unii istorici occidentali) și care ar fi avut reședința la Halmyris (loc. Dunavat, județul Tulcea), precum și de triburile de costoboci și de carpi sub numele cărora puternicul neam al cimerienilor și’ar fi continuat existența.

Strabon îi identifică pe cimerieni cu cimbri:

”Cimbrii trebuie să fi ajuns în una din campaniile lor până pe malurile lacului Meotis, iar Bosforul Cimerian a fost numit după ei, întrucât cimbri (Κίμβροι) și cimerieni (Κιμμέριοι) sunt două nume ale aceluiași neam.” (Strabon, Geografia, VII 2.2).

În mitologia greacă hiperboreenii, sau hiperboreii (în greacă: Ὑπερβόρεοι sau Ὑπερβόρειοι, în latină Hyperborei), erau un popor mitologic. Elenii credeau că Boreas (greacă: Βορέας), vântul nordului, a trăit în Tracia, și că, prin urmare, Hiperboreea era o regiune nespecificată în ținuturile nordice dincolo de vântul de nord. Țara hiperboreenilor, numită în greacă Hiperboreea (Ὑπερβορέα sau Ὑπερβορεία ) ”dincolo de Boreas” era una perfectă, cu soarele strălucind douăzeci și patru de ore pe zi, iar pomii erau foarte roditori astfel încât produceau de două ori fructe pe an. De aceea surse moderne sugerează o posibilă localizare la Cercul Arctic sau la nord de acesta. În viziunea grecilor antici, Hiperboreea este un termen ce reprezintă teritoriul situat la nord de Istru (Dunăre).

Etimologic, acest nume s’ar traduce ”dincolo de Boreas” (vântul nordic în viziunea grecilor). Pentru vechii greci, Boreas reprezenta o divinitate ce locuia în Tracia, iar tărâmul hiperboreean se afla ”dincolo de Tracia”, dincolo de Tracia fiind Munții Haemus (azi Munții Balcani) până în Moesia și zona sud-dunăreană.

Cea mai veche mențiune despre Hiperboreea o întâlnim la Herodot în opera sa Istorii (Cartea IV, capitolele 32-26). Pe lângă Herodot, care a preluat o parte din scrierile sale de la predecesorii săi Hesiod, Homer și Aristeas, toți scriitorii antici afirmă că geții erau un popor hiperboreean. Pindar, unul dintre cei mai cunoscuți poeți ai Greciei, consideră că Apollo, după ce a ridicat cu Neptun și Eac zidurile Troiei, s’a întors în patria sa de pe Istru, în Hiperboreea (Olymp. VIII, 47).

Tot Pindar ne mai spune că hiperboreii de pe malurile Dunării adorau în ”Apollo ca zeu al luminii pe cel mai de seamă zeu al lor.”

La Strabon aflăm că ”primii care au descris diferitele părți ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) și a Istrului”, (Geografia. XI, 6, 2).

Această informație o găsim și la Hecateu din Abdera, care ne informează că hiperboreii din insulele Mării Nordului au ridicat un mare templu de formă circulară unui Apollo băștinaș, zeu al luminii și al focului.

În lucrarea sa intitulată Stromata, Clement din Alexandria ne relatează faptul că Zamolxis era hiperboreu (Stromata, IX. 213).

La Oppian aflăm că ”cele două fluvii (Nilul și Istrul), care sunt opuse unul altuia, de o parte și de alta a mării zgomotoase, nu curg cu ape la fel de năvalnic. Istrul rupe splendidele’i frâie puse pe Boreu (Boreas) și străbate zgomotos Scyția, cât este ea de mare, înaintând anevoios printre stânci și promontorii bătute de valuri.” (Oppian, Cynegetica – cf. 39/I, 655).

Într’unul din poemele lui Ovidiu, exilat la Tomis (8-17 d.Hr.) aflăm că acesta se plânge de a fi silit să’și petreacă viața în teritoriul unde bate vantul nordic Boreas:

”Când însă trista iarnă își arată urâta ei față și pământul s’a făcut alb de gerul ca marmura, când se dezlănțuie și Boreas și se așterne zăpada sub Ursă populațiile acestea par strivite de axa popului care tremură. […]”, Ovidiu, Tristele și Scrisori din Pont, p. 283.

O importantă cetate a geților, după geograful Ptolemeu (Geogr. III. 10) era situată pe râul Hierasus (Siret) și se numea Piriboridava, nume care arată o cetate hiperboreeană. Una dintre cele mai precise informații despre Hiperboreea o aflăm la Macrobiu:

”Regiones quas praeterfuulunt Tanais et Ister, omnesque super Scythie locum quorum indigenas vetustat Hyperboreos vocavit”, (Comm. in Somnium Scipionis, II. 7), adică:

”Regiunile udate de Don și Dunăre… pe care antichitatea le numea hiperboreene.”

La Apollonius din insula Rhodos aflăm că ”hiperboreii sunt pelasgi ce locuiesc în nordul Traciei”, (Argonautice, II, 5, 675).

Marțial numește triumful împăratului Domițian în fața Dacilor Hiperboreus triumphus și în altă parte Gigantes triumphus (Ep. VIII, 78):

”De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori și’a scăldat calul în zăpada geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care îl merita și n’a adus cu sine decât renumele de a fi învins Hiperboreeilor”, (Ep. VIII, 50).

Istoricii și geografii din Evul Mediu localizau Hiperboreea undeva în extremitatea nordică a continentului, unii localizând fabulosul tărâm chiar în regiunea Arctică. Aceste localizări sunt evident exagerate, dat fiind faptul că jumătatea nordică a Europei era acoperită de gheață în Holocen, perioadă glaciară care a început acum aprox. 12.000 de ani și continuă până în prezent.

Cazul cimerienilor este cel puțin amuzant deoarece mulți istorici străini nu vor sa accepte faptul că cimerienii erau geți.

Întrebarea este de ce?

Iar răspunsul este simplu, geții cimerieni au revoluţionat tehnica militară a vremii, utilizând cavaleria ca principala forță de șoc în timpul luptei, ei fiind un popor de călăreți. Istoricii străini, pentru a ”drege busuiocul” în legatură cu cimerienii au ajuns la concluzia că neamul cimerian trăia împreună cu cel al geților formând o așa-zisă comunitate cimeriano-getică.

Ştiu că acum este la moda multiculturalismul şi mai ales pentru a’şi sustine tezele multiculturaliste, ei încearcă să găsească în istorie, exemple de popoare diferite care ar fi trăit într’un fel de simbioză. Această teză este greşită, popoarele pentru a convieţui în pace au nevoie de spaţiu, nu de ”înghesuială”, fiindcă ”înghesuiala” duce la conflict. Dar este cu mult mai veridică teza conform căreia toți erau geți la origini, iar ulterior populația înmulțindu’se fiecare familie sau neam și’au încropit un clan, apoi un trib ca mai târziu aceste triburi să fie numite de scribi diferit.

Aceiași istorici străini au observat că cimerienii atunci când au migrat, au migrat împreună cu tribul getic al trerilor. Trerii erau un trib getic din sudul Dunării. Tucidide, cel mai vechi izvor, spune că trerii locuiau spre țara tribalilor (adică la vest sau nord-vest de Sofia de azi). O parte dintre trerii din Tribalia s’au desprins la începutul secolului al VII-lea î.Hr. de neamul lor și au pătruns împreună cu cimerienii, în Asia Mică, unde după ce au fost înfrânți de scyți s’au așezat în colțul de nord-vest al Anatoliei.

Este interesantă noţiunea aceasta ”de migrație în grup”, dar niciodata în istorie nu s’a întâmplat ca doua popoare să migreze în acelaşi timp, în aceeași zonă fără a se confrunta.

Istoricul grec, Strabo (64 î.Hr. – 24 d.Hr.), într’un pasaj (Geogr., 1, 3, 21) menţionează că cimerienii erau denumiţi şi treri. Deci, trerii care au migrat erau cimerieni, iar cimerienii migrati erau treri, iar trerii-cimerieni erau geți. Concluzia este logică, deoarece ei făceau parte din acelasi popor si anume, marele popor al geților.

O altă dovadă a originii lor geto-cimeriană este reprezentată și de faptul că bijuteriile cimeriene descoperite aveau o formă de spirală, iar bijuteriile în formă de spirală erau caracteristice geților, vezi Getica, scrisă în anul 1926 de catre marele nostru istoric Vasile Pârvan (1882 – 1927).

Din punct de vedere cronologic, cimerienii sunt atestați ca efectuând atacuri asupra regatului Urartu, (VIII î.Hr.), apoi și asupra celui asirian (prima jumâtate a sec. VII î.Hr.).
Între secolele VIII – VII î.Hr., ei au fost principala forță militară, avându’și centrul de putere in zona cuprinsa între Sud-Centrul Caucazului, coasta nordică a Mării Negre, numită în trecut și Marea Cimeriană, și Nord-estul Asiei Mici. De la ei ne’a ramas toponimele Kerci și Crimeea.

Sub presiunea scyților și a geților dunăreni, mulți cimerieni îşi abandonează vechile ţinuturi şi pornesc în exod, ajungând în zone din Asia și Asia Mică, unde vor ataca mai întâi Asiria, iar regele Sargon al II-lea va fi ucis de către ei.

După distrugerea statului frigian, Cimerienii continuă marșul lor spre vest, distrugând și jefuind multe orașe Ionice, inclusiv Milet și Smirna. Invazia Cimmeriană a durat 80 de ani, iar această perioadă de 80 ani în Anatolia a fost cunoscută ca o perioadă de teroare și frică. Regele Asirian Asarhaddon a dat Cimerienilor o grea lovitură în anul 679 î.Hr., dar a rămas  poporul care a cucerit Lydia condusă de regele Alyattes în 609 î.Hr.

Exodul lor în sudul Mării Getice, a fost provocat cu siguranță de unele triburi de Geți-sciți, neînțelegerile între triburile geților era notorie, iar în migrarea lor aceștia au distrus statul Frigian, care la rândul lor erau tot geți migrați din zona Balcanilor, brygii.

Pe această hartă momentul 1000 î.Hr. este dat ca migrare a cimerienilor, deși alte surse ne vorbesc de migrarea lor mai târzie prin 700 î.Hr., dar cum am văzut pe harta europeană homerică prezentată mai înainte cimerienii erau deja în Europa la începutul primului mileniu î.Hr.

Herodot:

”Ei (Cimerienii) probabil au trăit în zona de nord a Mării Negre”, dar încercând să definească patria lor originală, mai precis prin mijloace arheologice, sau chiar să stabilească data ”expulzării” din țara lor de către scyți, nu au fost până acum complet lămuriți oamenii de știință. Dar studiind documente datând câteva secole mai devreme decât Herodot, cum ar fi sursele de informații de la Sargon I (suveranul Imperiului Akkadian, aprox. 2371 î.Hr. – 2315 î.Hr.), și faptul că aceștia identificau Cimerienii că traiesc la sud, mai degrabă decât la nord de Marea Neagră.

Vor ataca mai întâi Asiria, iar regele Sargon al II-lea va fi ucis de către ei. În jurul anului 695 cimerienii cuceresc Frigia, iar celebrul rege Midas, bogatul Midas se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Cimerienii atacă mai târziu regatul asirian Urartu şi pe regele acestora Esarhaddon (Asshardaron), fiul lui Senacherib şi nepot al defunctului Sargon II. Ajutat de scyţi, Asshardaron îi învinge în bătălia de la Hubushna, din anul 673 î.Hr. Treptat, cimerienii se retrag şi vor continua să lupte împotriva regatelor din Asia Mică, cum este cazul Lidiei.

Sunt înfrânţi de neamuri noi, mai puternice sau sunt asimilaţi de către acestea. Nu dispar cu totul, dar legendele au pus stăpânire pe povestea reală a cimerienilor.

Teritoriul ocupat de aceasta populație cimeriană, după toate probabilitățile, s’ar fi aflat în Basarabia de astăzi, pe ambele maluri ale Prutului, în zona Deltei Dunării și în Crimeea. Ei se învecinau cu geții dunăreni la vest, în timp ce la răsărit de cimerieni se aflau sciții. Numele lor s’a păstrat aici încă din timpuri preistorice, până în secolele XII î.Hr.-XI î.Hr, când sciții veniți în urma lor le’a luat locul în zona șesurilor, în timp ce cimerienii din celelalte zone de relief au continuat să rămână sub alt nume.

Scriitorii antici greci vorbesc de tribul trerilor prin secolul XII î.Hr. ca fiind un trib cimerian de la Dunărea de Jos, condus de puternicul basileu și războinic Conanes (Conan Barbarul după unii istorici occidentali) și care ar fi avut reședința la Halmyris (loc. Dunavăț, județul Tulcea), precum și de triburile de costoboci și de carpi sub numele cărora puternicul neam al cimerienilor și’ar fi continuat existenta.

Strabon îi identifică pe cimerieni cu cimbrii:

”Cimbrii trebuie să fi ajuns într’una din campaniile lor până pe malurile lacului Meotis, iar Bosforul Cimerian a fost numit după ei, întrucât cimbri și cimerieni sunt două nume ale aceluiași neam”, (Strabon, Geografia, VII 2.2).

Ramificații posibile

Herodot considera Cimerienii și ”tracii” strâns legați, scriind că ambele popoare au locuit inițial pe malul nordic al Mării Negre, și ambele au fost strămutate în 700 î.Hr., de către invadatorii din est. Întrucât Cimerienii ar fi plecat din această patrie de baștină prin sud-vestul Caucazului, ”tracii” au migrat spre sud-vest în Balcani, unde au stabilit o cultură de succes și de lungă durată. Taurii, locuitorii vechi din Crimeea, sunt uneori identificați ca un popor legat tot de Cimerieni și mai târziu de Taurisci.

Istoricii premoderni au afirmat coborârea celților sau germanilor din cimerieni, argumentând similitudinea Cimerienilor, cu Cimbri sau Cymry.

Iată ce spune Coelius prin gura lui Horaţiu (c. II, c.XXI, la Horat. Epod. XVI):

”Şi nici Germanii sălbatici nu au putut fi îmblânziţi de invazia Teutonilor şi Cimerienilor cu ochi albaştri (este vorba de invazia Teutonilor şi Cimerienilor oprită de Marius în 102 şi 101 î.Hr. la Aix şi Verceil, n.t.). Ei îşi duc viaţa sub Polul Nord, după cum ne transmite Vitruvius (arhitect roman din sec. I î.Hr., autor al unui preţios tratat de arhitectură, n.t.) sunt foarte corpolenţi, au piele albă, firul părului drept şi roşiatic, ochii de culoarea cerului albastru şi au sânge mult; ca urmare a unei îndestulări umorale, sunt foarte rezistenţi la geruri. În timp ce cei care trăiesc în regiunile sudice sunt mult mai scunzi, sunt bruneţi, au părul ondulat, ochii negricioşi, au picioarele betege şi sânge puţin.”

Migrația cimeriană din sec VIII – VII î.Hr., sub presiunea scyților

Este puțin probabil ca să fie proto-celtici sau proto-germanici intrați în Europa de Vest abia în al VII-lea secol î.Hr. Formarea lor a fost frecvent asociată cu Epoca Bronzului Urnfield și Cultura Nordică din epoca bronzului. Este, totuși, posibil ca pe o scară mică (în termeni de populație) secolul VIII î.Hr migrația geților-cimerieni să fi declanșat schimbări culturale, care au contribuit la transformarea culturii Urnfield în Cultura Hallstatt, inaugurând epoca fierului europeană.

Mai târziu, resturi de grupuri de cimerieni s’au răspandit în țările nordice și pe râul Rin. Un exemplu este tribul Cimbri, considerat a fi un trib germanic de origine din Himmerland (daneză veche Himber) regiunea de nord în Danemarca.

În jurul anului 695 cimerienii cuceresc Frigia, unde geții brigi din Balcani au făurit un alt stat, iar celebrul rege Midas, bogatul Midas se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Cimerienii atacă mai târziu regatul asirian Urartu şi pe regele acestora Esarhaddon (Asshardaron), fiul lui Senacherib şi nepot al defunctului Sargon II. Ajutat de scyţi, Asshardaron îi învinge în bătălia de la Hubushna, din anul 673 î.Hr.. Treptat, cimerienii se retrag şi vor continua să lupte împotriva regatelor din Asia Mică, cum este cazul Lidiei. Cu timpul, cimerienii (divizaţi şi întinşi pe zone vaste) devin din ce în ce mai slabi.

Sunt înfrânţi de neamuri noi, mai puternice sau sunt asimilaţi de către acestea.

Hegemonia cimeriană din acea zonă a fost risipită, într’un final de către regele asirian Assarhadon (681-669 î.Hr) în timpul bătăliei de la Hubushna (673 î.Hr.). Însă această bătălie nu a fost de ajuns pentru a îi înfrânge pe cimerieni. Pentru a’i respinge în totalitate, regele asirian avea nevoie de un aliat puternic şi l’a găsit în persoana regelui scyt (tot get), pentru a înfăptui alianța îşi oferă fiica, Partatua, ca soţie regelui scyt. Puterea acestei alianțe va fi îndeajuns de mare încât să’i înfrangă pe cimerieni, care, retragandu’se din Caucaz avanseaza adânc în Asia mica, acolo unde intră în conflict cu lidienii (alți geți).

Legendele au pus stăpânire pe povestea reală a cimerienilor… Astăzi, cei mai mulţi dintre noi ştiu de cimerieni din opera fantastică a englezului Robert E Howard, care a creat un ţinut imaginar numit Cimeria şi pe celebrul rege războinic Conan Barbarul, erou de benzi desenate sau de filme. Howard s’a inspirat din povestea realilor cimerieni…

Cimerienii au fost considerați și iranieni, înrudirea lor cu vechii iranieni are un temei important, ambele popoare, şi anume geții și arienii (iranienii) făceau parte din categoria popoarelor satem, adică din punct de vedere rasial erau fraţi. Dintre regii cimerieni, amintesc de Teuspa si Dugdames.

Dincolo de aceste poveşti, misterioasa civilizaţie a cimerienilor reali merită să fie mereu amintită, pentru a supravieţui timpului și de a povesti despre una din ramurile geților și despre periplul lor european.

Mari autori antici, precum Herodot îi leagă de tracii sudici şi de geţi, cu aceştia spunându’se că ei s’ar fi înrudit. Alţii i-au apropiat de iliri sau de iranieni… Se mai spune de asemenea că tribul tracic al trerilor ar fi avut origini cimeriene… Sunt multe taine legate de ei… Ce este cert este însă faptul că în secolul VIII î.H ei sunt alungaţi din stepa nord pontică şi din celelalte ţinuturi din jurul Mării Negre de un alt popor, cel al sciţilor, aflaţi în plin apogeu. Sub presiunea scită, cimerienii îşi abandonează vechile ţinuturi şi pornesc în exod, ajungând în zone îndepărtate ale Asiei…Vor ataca mai întâi Asiria iar regele Sargon al II-lea va fi ucis de către ei…

În jurul anului 695 cimerienii cuceresc Frigia, iar celebrul rege Midas, bogatul Midas se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Cimerienii atacă mai târziu regatul asirian Urartu şi pe regele acestora Esarhaddon (Asshardaron), fiul lui Senacherib şi nepot al defunctului Sargon II. Ajutat de sciţi, Asshardaron îi învinge în bătălia de la Hubushna, din anul 673 î.H… Treptat, cimerienii se retrag şi vor continua să lupte împotriva regatelor din Asia Mică, cum este cazul Lidiei…Cu timpul, cimerienii (divizaţi şi întinşi pe zone vaste) devin din ce în ce mai slabi… Sunt înfrânţi de neamuri noi, mai puternice sau sunt asimilaţi de către acestea…

Nu dispar cu totul şi în întreaga Europă există neamuri (mai ales în Nord) care şi’au descoperit (real sau nu) un filon cimeric… Merovingienii, strămoşii regatului franc afirmau în secolele VII – VIII d.H că se trăgeau din tribul sicambrilor (sugambri), un grup de cimerieni veniţi cu mii de ani în urmă de la Gurile Dunării, din Dobrogea noastră…

Legendele au pus stăpânire pe povestea reală a cimerienilor… Astăzi, cei mai mulţi dintre noi ştiu de cimerieni din opera fantastică a englezului Robert E Howard, care a creat un ţinut imaginar numit Cimeria şi pe celebrul rege războinic Conan Barbarul, erou de benzi desenate sau de filme.

Howard s’a inspirat din povestea realilor cimerieni… Dincolo de aceste poveşti, misterioasa civilizaţie a cimerienilor reali merită să fie mereu amintită, pentru a supravieţui timpului…

Elenii îi numesc pe toți geții din nord (miazănoapte) ”trake”, care asta și înseamnă, locuitorii din nord, cum am spune noi balticii, pentru că trăiesc la Marea Baltică, nordicii sau scandinavii, dar nici balticii, nici, nordicii, nici scandinavii nu sunt etnii, ci sintagme pentru locuitorii de la un punct cardinal sau din apropierea unui punct geografic sau toponimic.

Așa erau și trake-trakii-thrake-tracii, adică cei din nord, din perspectiva elenilor.
De exemplu, ardelenii spun celor din Oltenia sau Muntenia, sudicii.

Dar ce etnie este sudic sau nordic?

Denumirile de ”etnii” au fost diverse, etnii după un nume de conducător, italicii lui Italo, sau Tyra-Geții, adică geții de pe Tyras (Nistru), dar Tyras poartă numele unui personaj biblic (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tiras) sau al zeului războiului Tyr, care poate fi chiar Thrax, care era asemuit cu Ares….sau istricii, geții de la Dunăre etc.

Este un subiect vast!

Undeva PELASGII ȘI GEȚII s’au născut ca trib și s’au înmulțit pentru a deveni un popor. Patria de naștere a geților nu se cunoaște cu certitudine. Noi, românii ne’am dori și recunoașterea de către istoricii noștri că această geneză a europenilor s’a petrecut fie în Carpați, fie la Dunăre, dar cele mai multe relatări ni’i descrie și poziționează la Gurile Dunării, Geții, Tyra-Geții la Nistru, iar la Marea Caspică pe Massa-Geți.

Doar alăturarea unor nume de râuri lângă etnonimul geților ne dă indiciul că erau tot Geți, doar că anticii ne specifică că erau cei de la Nistru sau că erau Geții-Nobili sau Geții-Mari.

Dacă Tyras este Thrax și asemuit și cu Ares, Zeul Arienilor, atunci poporul arian s’a născut pe vechea patrie a Cucutenienilor, Nistrul fiind o apă interioară Culturii Cucuteni, aceștia nedispărând nicăieri, ci doar s’au adaptat noilor condiții socio-economice pe care le oferea descoperirea bronzului și prelucrarea lui, provocând apariția a ceea ce noi numim epoca bronzului și renunțarea la tradițiile specifice epocii neolitice, la modul lor de viață anterior, și provocând o migrație spre toate zările datorită suprapopulării, care și azi o demonstrează zona Moldovei, pe care o putem numi și maternitatea României.

Nașterea proto-geților în opinia noastră are legătură cu acest spațiu, chiar dacă mai târziu îi regăsim în toată Eurasia. Putem vorbi de proto-geți doar odată cu descoperirea bronzului și confecționarea armelor din bronz. Metalurgia a apărut în bazinul Dunării și Anatolia, acum 6000-7000 de ani sau mai mult.

Denumirea etnică este relevantă, pentru că fiecare după cum a reținut, îi numește diferit (hiperboreeni, geți, traci, daci, indoeuropeni, ramani, pelasgi, arieni, arimi etc), născându’se numeroase patimi între daciștii, traciștii, latiniștii, maghiarofilii (care fie vorba între noi, se introduc precum ”musca în lapte” într’o discuție străină de ”originea” lor) sau indo-europeniștii înrăiți.

Nu greșim dacă îi numim carpato-danubieni, dar această sintagmă localizează mai mult un spațiu. Strămoșii noștri, oricum nu au stat într’un loc, cum eronat susțin istoricii mioritici, au căutat mereu resurse (cupru, aur), pășuni, și spre vest (celți), dar și spre est (massageți). Extinderea bazinului metalurgic carpato-danubian se lărgește până în stepele de la Caspica. Aceștia, mai târziu vor descoperi și fierul care s’a dovedit superior bronzului, Ardealul devenind rapid un centru puternic al prelucrării acestui metal.

Patria de origine a geților (indo-europeni) se va coborî, ridica sau mări funcție de ceea ce vor descoperi pe viitor specialiștii. Dar, istoricii ”etnici” (acei istorici manipulați politic), răspund comenzilor politice.

Așa se face că rușii trag de această patrie a Geților (indo-europenii) cât mai la răsărit, ori încearcă să cucerească prin rapt Gurile Dunării, după ce Tyras-Polul l’au ocupat, germanii spre izvoarele Dunării, grecii spre sudul Balcanilor, sârbii la sudul Dunării, polonezii în nordul Carpaților, deși unii dintre ei recunosc ascendența din Carpați.

Noi, românii, rămânem cu ceea ce susține Universitatea Cambridge, cu Carpații și Gurile Dunării și cu ceea ce spune gura lumii care se trezește!

”Faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, Ancient India (India Veche).” (1922 The Cambridge History of India, Universitatea din Cambridge, bază vechea literatură vedică)

Universitatea din Cambridge susţine ideea că din Spaţiul Carpatic au roit (după mileniul III î.Hr.) cei ce se vor numi indieni, persani, greci, albanezi, italioţi, celţi, germani şi slavi.

Azi, acea pată roșie din poză, acoperă toată Europa.

Genetica o recunoaște:

”O Evă mitocondrială din Tracia se află la originea românilor. Populaţia de aici a migrat apoi spre toată Europa cu 30-40.000 de ani în urmă.” (Profesorul Alexander Rodewald, director al Institutului de Biologie Umană de la Universitatea din Hamburg)

Arheologia o recunoaște, prin americanca Marija Gimbutas, referindu’se la harta Europei mileniului V î.Hr. afirma în prefaţa la cartea sa Civilizaţie şi cultură, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, ediţie în limba română:

”România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500 şi 3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, theocratică, paşnică şi creatoare de artă… Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate, după al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii ”vechi europene,” o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob… a fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.
Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem realităţile şi modul de viaţă al epocilor neolitică şi a cuprului, care însemnau mi mult decât semănatul, culesul, măcinatul şi coacerea pâinii sau ridicarea caselor.Trebuie să recunoaştem realităţile strămoşilor noştri ”vechi europeni” aşa cum au fost: constructori de temple, producători de ceramică admirabil pictată şi de obiecte de cult, creatori de sculpturi şi de figurine reprezentând divinităţi într’o mare varietate de tipuri, organizatori de, şi participanţi la ritualuri sezoniere, funebre şi de alte feluri.
Aceşti oameni au folosit o scriere sacră începând cu cel puţin sfârşitul mileniului al VI-lea î.Hr. Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”.

Doar, istoricii români întârzie să o spună deschis!

O fac alții în schimb. Referindu’se la identitatea getică a românilor, cercetătoarea germană Barbara Reppert Lippitz, o autoritate în arheologie, referindu’se la brăţările de aur descoperite în 2001 în Munţii Şurianului, spunea la un colocviu organizat de Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti:

”Voi românii aveţi o istorie de peste 6.000 de ani scrisă în aur. În tezaurul Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologic importantele descoperiri în aur de’a lungul a 6 milenii. Nu înţeleg de ce trebuie să vă căutaţi identitatea prin alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici, aproape de voi, şi ea trebuie doar privită. Brăţările de aur care, fără nici o îndoială aparţin civilizaţiei dacice, vin să încununeze această istorie făcând’o şi mai evidentă şi mai strălucitoare. De aceea, doamnelor şi domnilor, vă adresez invitaţia de a vă apleca în cercetările dumneavoastră şi asupra acestui aspect esenţial al civilizaţiei dacilor. Iar dacă cercetările dumneavoastră se vor baza pe fapte reale, pe documente şi descoperiri ştiinţifice şi credibile, lăsând la o parte speculaţiile sau fanteziile fără suport real, se cheamă că veţi contribui esenţial la ceea ce noi cu toţii, cei prezenţi aici, visăm: scoaterea la lumină a unei civilizaţii înfloritoare şi strălucitoare cum rar a existat în antichitate” (vezi şi Spiralele de aur din Munţii Orăştiei, autentice artefacte ale spiritualităţii dacice, de dr. Barbara Deppert-Lippitz, în Dacia Magazin nr. 58, martie-aprilie 2009).

Elogios şi realist, visător cum spune mai sus cercetătoarea germană, sunt spusele în Enciclopedia engleză ”The New Encyclopedia Britanica”, publicată la Londra încă din 1977 despre România şi cercetarea de la noi:

”Întreaga ţară constituie o unitate geografică al cărui centru îl reprezintă nucleul podişului Transilvan…Centrul ambiant natural al României, având în mijloc acei veşnici Carpaţi, a furnizat cadrul în care a avut loc, încă din epocile preistorice, procesul de dezvoltare a ţării, asigurând condiţiile favorabile pentru prosperitatea aşezărilor umane…
Mărturiile istorice şi arheologice, – îndeosebi trăinicia tradiţiilor şi păstrarea limbii – pledează în favoarea concepţiei că pe întregul teritoriu al României contemporane, sălăşluia o populaţie autohtonă, pe deplin civilizată, care ajunsese la un înalt nivel de dezvoltare economică, culturală şi chiar politică, cu mult înainte ca oştile romane să treacă Dunărea, punând piciorul pe teritoriul care avea să devină provincia romană/ Dacia”, text extras din aceeaşi prefaţă la cartea scrisă de Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, 1989.

Dezvăluind noi dimensiuni ale vechimii şi continuităţii civilizaţiei româneşti, englezul E.C. Davies, în ”Enciclopedia Peoples of alt nations”, scria şi el în 1922-23, dar şi în ”Noi Tracii” nr.9, 1975:

”Cu mult înainte ca vulturii romani să intre pe teritoriul Carpato-dunărean, cunoscut astăzi ca fiind România, exista o civilizaţie ce îşi avea rădăcinile departe, în trecut, din epoca neolitică. Unitatea perfectă a acestei civilizaţii primitive reiese din exacta asemănare a armelor de luptă şi uneltelor de muncă, a tumulilor şi resturilor de vechi locuinţe, din Transilvania până la Marea Neagră”.

Mai tranşant şi la obiect, ni se pare Florence Farmbrough care în People of all nations, tipărită în 1922-23, precizează:

”În timp ce strămoşii noştri bretoni alergau sălbateci prin păduri pe jumătate goi, cu corpurile vopsite cu glod, cu mintea pradă celor mai degradante superstiţii, ţara României era civilizată, avea instituţii, bunăstare şi chiar luxul unei comunităţi culte şi organizate.”

Iar germanul Carl Schuchardt şi francezul E. Pittard considerau ”cultura Cucuteni ca fiind unică în Europa acelei vremi”, amândoi atribuiau această cultură populaţiei autohtone, care, apreciau ei, ”mai târziu a primit de la istoricii antici numele de daci şi geţi”.

Încă din anul 1936, istoricul francez Albert Armand, într’o lucrare apărută la Paris scria despre poporul român:

”Acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa şi cel mai frumos exemplu de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci… de geţi sau de daci. Locuitorii pământului românesc au rămas aceeaşi din epoca neolitică a pietrei şlefuite până în zilele noastre, susţinând astfel printr’un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”, bibliografie la cartea Adevărata obârşie a poporului român a lui Valeriu Popovici-Ursu, 20l2.

”La noi românii, spunea cu amărăciune prof. A. Deac, Alte teze privind începutul istoriei românilor, p. 213 din Cartea de căpătâi – Continuitatea autohtonilor…, este dată uitării acea admirabilă apreciere făcută asupra geților de Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu”:

”Era un popor brav, acela care’a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii: ROMA. Era un popor nobil acela a cărui cădere te umple de lacrimi, iar nu de dispreţ şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de Patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost şi nu va fi ruşine niciodată.”

Din antichitate s’au făcut aprecieri elogioase asupra civilizaţiei strămoşilor poporului român.

Pythagora (C. 560-500 î.Hr.) în lucrarea Legile morale şi politice (Oradea, 1996, trad. Anca Pântea, ca şi A. Deac, Continuitatea autohtonilor din Spaţiul carpato-dunărean-pontic de’a lungul mileniilor, p. 96) vorbind despre ”poporul hiperborean: se referă la un ”stat bine organizat, cu structuri sociale bine definite”.

În capitolul XII al cărţii, la poziţia 1938, el dă un sfat crotonienilor luat de la locuitorii nord-dunăreni despre care spune că sunt ”popoare mici care se îndeletnicesc cu munca câmpului”.

”Încercaţi să urmaţi pilda mossynienilor-mossyni (cum îi mai denumeşte, trimiţând la strămoşescul ”moşneni”), popor hiperborean… ca să se ferească de urmările deseori nefaste ale proprietăţii; oamenii de aici îşi muncesc pământurile comune, apoi îşi împart roadele în mod egal”.

Şi tot Pythagora, folosind spusele lui Homer, scrie în Legile morale… despre geţi:
”Călătoreşte la geţi, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învăţăminte de la ei. La geţi, pământurile sunt fără margini, toate câmpurile sunt comune. Şi dintre toate popoarele sunt cei mai înţelepţi, ne spune Homer”.

Aprecierile lui Pythagora releva superioritatea, încă din antichitate, a principiului de a lucra pământul şi a împărţi roadele lui la cei care îl munceau, superior faţă de cel al romanilor, de exemplu, care’l lucrau cu sclavi sau cu popoarele cucerite, transformate în mână de lucru pentru învingători, toată producţia devenind a patricianului, guvernatorului provincii sau a împăratului care dispunea de distribuţia produselor. De aici şi evidenţa faptelor, strămoşii noştri dovedeau o superioritate a echităţii sociale în raport cu cel al romanilor.

Apreciere asemănătoare va fi şi cea de mai târziu a poetului Quintus Horatius Flacus (65-8 î.Hr.), care scrie:

”Mai bine trăiesc asprii geţi (rigidi Getae) care îşi strâng laolaltă recolta de pe ogoarele neîmpărţite prin semne de hotar şi după ce l’au cultivat nu mai mult de un an alţii le iau locul, iar sclavul (pălmaşul) însărcinat cu muncile se bucură de o soartă egală”.

În acest sens se vedea şi Ioan Micu în revista Magazin istoric nr. 3, martie 1985, Horatius despre profilul moral al strămoşilor noştri. Dar şi ce pune Horaţiu, despre pericolul getic în secolul I î.Hr. (Ode):

”Puţin a lipsit ca Roma sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de către daci şi etiopieni: aceştia sunt de temut prin flota lor, iar aceia se pricep mai bine decât toţi la aruncarea săgeţii”.

”Acolo (în Geția), femeia a doua îngrijeşte cu multă bunătate copiii care nu mai au mamă. Acolo femeia, mândră de ea, este supusă bărbatului ei şi e cinstită. Cea mai mare zestre la aceste neamuri este cinstea pentru părinţii lor, respectul credincios al legăturii şi groaza de înşelăciune. Acolo necinstea casei este privită ca o crimă şi este plătită cu moartea”, scria Horaţiu în Odă despre moralitatea strămoşilor noştri (Cristofi P. Cerchez, Creştinismul în Dacia, Bucureşti, 1029, amintit de A. Deac în Continuitatea autohtonilor…, p. 243).

Calităţi despre care se subliniază şi într’o lucrare de la Sibiu (Die Geschichte von Siebenburgen, în Abend Unterhaltungen, 1784, p. 22) apărută cu ocazia revoluţiei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan, unde citim:

”Dacii ţineau la onoare şi fidelitate; diciplina şi cinstea o apreciau mai mult decât oricare alt popor din vremea aceea. Copiii îşi iubeau părinţii şi aceştia pe copii, îi ajutau pe prieteni, stându’le alături în toate împrejurările. Erau bucuroşi de oaspeţi, politicoşi şi generoşi şi se purtau cumsecade cu duşmanii învinşi.”

Despre însuşirile intelectuale, marele filosoz Heraclit Ponticul (357 î.Hr.) şi polygraful Platon (430 î.Hr.), Aristofan (434 î.Hr.) aminteau existenţa unui istoric hiperborean ”foarte vechi, care a trăit cu un secol înaintea războiului troian, … get, cu numele de Abaris, de patrie hiperboreu, descendent dintr’o familie însemnată, fiu al regelui scyt Seut, care ”avea cunoştinţe de medicină practică şi a fost unul dintre civilizatorii patriei sale”, fiind atât de erudit încât ”întrecea pe erudiţii de la Academie şi de la Lyceul Athenei.”

Despre Abaris se ştie că a scris o lucrare intitulată Oracle în care a vorbit despre Scyţia (revista Columna lui Traian, p. 93, Bucureşti, 1973), apoi Theogonia şi alte lucrări ”atingătoare de ţara sa”, cunoscute de mulţi autori antici. Himnariu (360 î.Hr.) spune că hiperboreul Abaris a venit în Grecia de la Istru (Histria – pe malul apusean al Mării Negre) şi Tanais (la vărsarea Donului în Marea de Azov).

”Despre ţara abundenţei, unde viaţa este uşoară şi plăcută” menţionează Strabon (58 î.Hr.- 21 î.Hr.) existenţa muntelui Cogaionon (G. Gheorghe, Originea cuvântului Crăciun), locul de unde modernii au denumit spaţiul respectiv Pays de Cocagne, Dacia Felix care în limbajul romanilor însemna ”ţara minunată a hyperborenilor” (Terra mirabilis sau întâlnirea cu pământul natal, în Cartea întâlnirilor admirabile, p.280 de Dumitru Anton, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1981, cu ”un pământ sacru, luminos, fertil, cu locuitori drepţi, care vieţuiesc mai mult şi mai fericiţi decât oricare alţi muritori, trăind asemenea cu zeii”, (Hesiod, Opere, Bucureşti, Ed. Univers, 1973, p, 112).

Strabon, despre Burebista scria în ”Geografia”:

”Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani.”

Strabon (c. 64/63 î.Hr.- 23/26 d.Hr.) scriind despre geţi a păstrat şi câteva versuri din poemul scris de Menandru (342-293 î.Hr.), poet comic elen care tocmai despre geţi şi vorbeşte:

”Noi, tracii, cu toţi cât suntem, şi mai ales noi geţii, căci eu sunt get şi îmi fac gloria de neamul meu, nu prea suntem abstinenţi; la noi, geţii, niciodată nu se ia mai puţin de zece, unsprezece femei, şi de multe ori ne căsătorim cu mai multe. Şi dacă cineva moare neavând decât patru sau cinci femei, poporul zice: Sărmanul om! El nici n’a apucat să se însoare, nici n’a gustat încă amorul…”, scria despre Celibat Strabon, redând ceea ce scrisese şi cunoscuse despre geţi Menandru.

”Getul zdrenţăros sau scytul pribeag târându’şi avutul de ici-colo, n’au de ce să’l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii… Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlneşti mame maştere (vitrege) care’şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi. Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui, virtutea mamei şi credinţa soţiei!” (Horaţiu)

Întorcându’ne la calităţile intelectuale despre care vorbea şi Abaris, amintim şi ce afirma Platon (c. 497-347 î.Hr.) că hiperboreii aveau cunoştinţe vaste şi despre univers, că ei au fost cei dintâi locuitori care au considerat universul ca o sferă, în centrul căruia se află PĂMÂNTUL, iar după Diodor de Sicilia (c. 80- c.21 î.Hr.), regele Atlas al cărui stat se afla lângă Oceanos Potamos (Dunăre) avusese cunoştinţe exacte de astrologie şi că el a fost cel dintâi care a privit universul ca un glob, din care cauză, se zice, că întreg firmamentul de reazimă pe umerii lui Atlas, exact cum gândise şi Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ediţie facsimil, Bucureşti, Ed. Arhetip, 2002.

A gândi astfel strămoşii noştri îndepărtaţi, cu milenii înaintea unor Copernic sau Galilei despre univers, să recunoaştem, a fost o constatare care, pe drept, trebuie reţinută ca o constatare deosebită.

Evoluţia urmelor de vieţuire a românilor în comparaţie cu cel al romanilor italici, cât şi al altor popoare europene de azi, se constată că, numai noi românii suntem un exemplu de autohtonitate, încă din vremuri imemorabile. Exemplul pe care l’a dat Decebal, luptând până la moarte ca să’şi apere pământul şi locuitorii este edificator nu numai istoricilor.

”Geţii pe care i’am învins erau cei mai valoroşi războinici din lume, nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi datorită doctrinei pe care o deţin de la slăvitul lor Zamolxis. Convinşi că ei nu mor nicidecum, doar că îşi schimbă locul de şedere, ei sunt mai degrabă dispuşi să înfrunte moartea decât alţii călătoriile”, spunea Împăratul Traian, despre geți în ”De bello dacico” – carte pierdută din care s’au păstrat citate în alte lucrări.

”(Zamolxen) era minunat de înţelept în filosofie”, (Alfonso X El Sabio).

”Tracul Zamolxis, care învăţase pe druizi, printre altele şi divinaţia prin fise şi numere”, (Origenes, Philosophumena, I, 2, 22).

”Împreună cu tovarăşii săi de drum cu unul fiu al lui Theodorus şi cu Epi…, pe cheltuiala lui personală, a plecat în solie călătorind departe şi ajungând la Argedava, la tatăl aceluia şi întâlnindu’l, totdeodată a obţinut de la el…, oraş… şi a dezlegat poporul… Ajungând (apoi) preot al Marelui Zeu a săvârşit în chip strălucit procesiunile şi jertfele şi a împărţit şi cetăţenilor părţi de carne (a animalelor sacrificate). Fiind ales preot al lui Serapis, tot aşa a suportat cu vrednicie şi bunăvoinţă cheltuielile. Iar pentru că Dionysos (zeul) eponim al oraşului, nemaiavând de mulţi ani preot şi fiind aclamat (tot) el de cetăţeni, s’a consacrat pe sine (acestei slujbe); şi pe vremea iernării lui C(aius) Antonius luând (iarăşi) coroana zeului (adică devenind preot) a împlinit procesiuni şi sacrificii frumos şi cu măreţie şi a dat cetăţenilor carne din belşug. Şi acceptând pe viaţă cununa zeilor din Samothrace, îndeplineşte procesiuni şi sacrificii pentru iniţiaţi şi pentru oraş. ŞI ÎN TIMPUL DIN URMĂ REGELE BUREBISTA AJUNGÂND CEL DINTÂI ŞI CEL MAI MARE DINTRE REGII DIN TRACIA ŞI STĂPÂNIND TOT TERITORIUL DE DINCOACE DE FLUVIU (DUNĂRE) ŞI DE DINCOLO şi a ajuns de asemenea la acesta (la Burebista) în cea dintâi şi cea mai mare prietenie, a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului; şi în toate celelalte (ocazii) oferindu’se pe sine fără să se cruţe în soliile oraşului şi luând asupră’şi fără şovăire primejdii, pentru a contribui în tot chipul la binele patriei. Şi fiind trimis de regele Burebista ca ambasador la Cn(aeius) Pompeius, fiul lui Cnaeius, imperator al romanilor, şi întâlnindu’se cu acesta în părţile Macedoniei, lângă Heraclea Lyncestis (astăzi Bitoli-Monastir), nu numai că şi’a îndeplinit cu bine însărcinările primite de la rege, câştigând pentru acesta bunăvoinţa romanilor, dar şi pentru patrie a purtat cele mai frumoase negocieri; în general în orice situaţie a împrejurărilor expunându’se cu trup şi suflet şi folosind cheltuieli din ale vieţii proprii (adică din averea lui particulară) şi dând puteri noi din averea sa (de la el însuşi) la unele dregătorii ale oraşului (adică ajutând cu bani tezaurul public) arată cel mai mare zel pentru binele patriei sale. Aşadar, pentru ca şi poporul să arate că cinsteşte pe oamenii cei buni şi vrednici şi care îi fac lui bine a hotărât Sfatul şi poporul (dionysopolitanilor) ca Acornion al lui Dionysios să fie lăudat pentru aceste (merite) şi să fie încununat el la sărbătoarea lui Dionysos cu o cunună de aur şi o statuie de bronz şi să fie încununat şi în timpul ce urmează, în fiecare an la Dionysii cu o coroană de aur şi să i se dea pentru ridicarea statuii locul cel mai de cinste din agora.” (Decretul Dionysopolitan În Cinstea Lui Acornion)

”Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva geților, asupra cărora în vremea aceea domnea Decebal. Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia, pentru că era foarte priceput în planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a’l ataca pe duşman şi să se retragă la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr’o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani”, scria Casius, despre Decebal în ”Istoria Romana”.

Belizariu, vestitul general al lui Iustinian, învingându’i pe aşa-zişii ”goţi” în Italia, îşi ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS. Ori titlul triumfal nu se putea lua decât după numele poporului pe care l’ar fi învins, geții.

”Romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atât mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice. Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Geto-Dace, numite de unii şi gotice”, (Waclaw Aleksander Maciejowski 1792 – 1883, în lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor).

Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor (Cronicile spaniolilor 25, p. 179); geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice (Gesta Normanorum , Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc.); daco-geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor, prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor. (Leibniz, Collectanea Etymologica etc.)

”Amal domneşte peste daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor”, (Dinastia Amalilor este Daco-getă, Carlo Troya istoric şi politician italian 1784 – 1858).

”Cato: Feriţi’ne, zei cereşti, ca, printr’un dezastru care i’ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr…”, (Lucanus, Pharsalia, II , 295-297).

Speranțe deșarte însă…imperiul muri sub loviturile geților:

”Nădejdea lui Decebal se împlinise: Imperiul fusese dărâmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic”, ( Isidor De Sevilla între 560 – 636).

”Grele îndatoriri a trebuit să suporte Dacia aproape 60 de ani, sub 20 de împăraţi romani, până când sub Galienus dacii s’au deşteptat din nou, i’au bătut pe romani, le’au adus mari pagube şi, în sfârşit, au prădat imperiul roman şi au ocupat Roma, ca să se răzbune şi s’o ruşineze, de unde a ieşit proverbul: Nullum violentum diuturnum (nimic din ceea ce este impus prin violenţă nu durează)”, (Johannes Tröster, în Vechea si Noua Dacie germană secolul 17).

Începând cu Diodor Siculul şi cu Florus, și observând cum Geției i se mai spunea și Dacia, iar geților, li se mai spuneau și daci, traci sau scyți, toţi cronicarii antici, au afirmat că ”Getae inhaerent montibus” (Getica, p. 93), ceea ce înseamnă recunoaşterea că în luptele romanilor cu geții, românii aceştia erau ”lipiţi de munte”, adică nu’i puteau desprinde din locul unde’şi apărau glia:

”De la Rin şi Alpi, la Marele Zid Chinezesc, domneşte indefinitul: pământuri nemărginite, ţinuturi care încep nu se ştie unde şi sfârşesc, nu se ştie unde. În acest ocean de posibilităţi, Dacia este singura ţară caracteristică, definită, formând o unitate geografică” (Valeriu Popovici-Ursu), acest pământ binecuvântat este locul de descălecare al hiperboreenilor, explică V. Lovinescu miracolul răspândirii lor în întreaga lume, păstrându’şi, adesea până şi graiul.

”Acest centru spiritual al lumii vechi este localizat de V. Lovinescu chiar pe Vârful Omu, numit de popor Osia Lumii şi Buricul pământului, ceea ce corespunde acelui Geticus Polus, de care vorbeau scriitorii antici”, mai explică profesorul Popovici.

Să reamintim cele cel puţin 10 lucruri fantastice despre România, unele reale fizic, altele nedemonstrate sau mai bine zis nefolosite oficial, cum spuneam, fie şi numai parţial, în Dacii la ei acasă (Editura PIM, Iaşi 2014):

Cel mai vechi schelet de umanoid a fost găsit la Râmnicul Vâlcea, poreclit ”Pescarul de la lacul Getic”, fiind datat de un milion de ani, ceea ce înseamnă că primele fiinţe umane au trăit pe teritoriul actual al ţării noastre, în Transilvania cum se recunoaşte sau în Ardeal cum scrie într’un document aflat în Biblioteca de la Viena, ceea ce face din spaţiul Carpato-Dunărean-Pontic un teritoriu, într’adevăr, fabulos.

Tăbliţele de la Tărtăria sunt şi ele cu 1000 de ani mai vechi decât cele cu scrisul sumeriene.

Tăbliţele din Munţii Neamţului sunt tot cu 1000 de ani cel puţin mai vechi de cât cele ale civilizaţiei sumeriene.

Descoperirea din Munţii Bucegi din anul 2003 – 11 august – când cercetătorii americani împreună cu cei români au pătruns sub masiv şi au aflat sala proiecţiilor cu holograme arată că istoria adevărată a terrei păstrează la noi ceea ce se numeşte amfora cu aur monoatomic, care, folosită, duce la longevitatea visată, adică, spun oamenii de ştiinţă, o persoană poate trăi mai mulţi ani, mii de ani chiar, în acelaşi corp fizic, dacă ar consuma aşa ceva în anumite perioade prestabilite şi cu un anumit tratament.

Descoperirea din Munţii Şurianului, din anul 1990, – un munte ticsit cu filoane de aur pur, de un metru lungime, lucru inexistent altundeva pe planetă, căci pretutindeni aurul, după câte se ştie, se găseşte numai în formă de minereu combinat cu alte nemetale nu şi în formă pură desăvârşită ca la noi, ceea ce, se pare că geții cunoşteau taina spirituală a aurului care este de fapt o lumină condensată.

Cel mai vechi cuptor de pe această planetă, de topit metale, s’a găsit la Câmpeni şi a fost atestat ca având o vechime de aproximativ 6000 de ani î.Hr.

Din perioada Dridu, sec. VI d.Hr., mai întâi la Trestiana-Dolheşti, Iaşi, în 2006, apoi în vatra satului Bazga-Răducăneni, în vara 2014, au fost depistate şi conservate in sittu, de către dr. Vicu Merlan (vezi şi revista Lohanul-Huşi nr. 32, 2014, p.15), ceramică şi cuptoare, semne ale civilizaţiei medievale.

SarmiGETuzo (Sarmisegetusa), toponimul care conține endonimul real al neamului românesc, GET, este alt loc special, care conform celor de la BBC, s’ar afla nişte artefacte fabuloase sub acest loc, numite ”arhiva atlanţilor”.

Artefactul de sub Masivul Ceahlăul, conform lui Radu Cinamar, ar fi sinonim cu cel din Bucegi, ceea ce înseamnă că Geția nu întâmplător a profitat romanilor.

Pădurea Baciu din Cluj-Napoca, altă minune, este considerată cea mai paranormală de pe planetă, considerată o zonă atemporală, adică un fel de spărtură în continumuul spaţiu-timp din acea zonă!

Civilizaţia străveche, mai veche cu o mie de ani decât cea sumeriană, la Cucuteni, România, este localizată. Prof. A. Deac, în Neoliticul românesc, autentică vatră a culturii şi civilizaţiei româneşti, p. 47-49, citându’l pe P. Mackendrick şi dr. Linda Ellis, subliniază ceea ce scria în 1968 şi John Mandis de la Universitatea din Londra:

”Culturile neolitice – 5500-2500 – Cucuteni şi Gumelniţa sunt poate cele mai bogate din Europa.”

În cartea ”Pietrele dacilor vorbesc”, prof. univ. P- Mackendrick scrie:

”Adevărata istorie a României începe în epoca neolitică… În Europa cultura neolitică a avut pretutindeni un caracter revoluţionar, întrucât a marcat trecerea de la viaţă la jaf la o existenţă sedentară… Este momentul când omul începe să aprecieze şi să creeze frumosul. Sculptura şi ceramica din România au acea neasemuită frumuseţe pe care nu o mai întâlnim decât la produsele din bazinul Mării Egee.”

Civilizaţii ulterioare celor din Carpaţi, grupările care au format poporul grec de mai târziu sunt plecate din nordul Dunării începând cu mil. II î.Hr., nota Popovici, cât despre ”Gânditorul şi soţia sa, profesorul remarca:

”Statuetele lucrate în teracotă neagră, lucioasă n’au decât treisprezece centimetri înălţime, dar sunt înzestrate cu o mare forţă expresivă. … lăsând la o parte realismul arhaic şi simplitatea liniei, demnă de invidia oricărui sculptor modern – un Henry Moor, de exemplu descoperim o dimensiune spirituală neântâlnită în arta de până atunci şi rareori atinsă după aceea… Întreg ansamblul de produse al culturii Cucuteni atestă precizie, eleganţă şi bun simţ înnăscut al liniei şi volumelor, şi alegerea sigură a celor mai fericite proporţii, calităţi prin care aceşti pictori anonimi se dovedesc egali celor mai rafinaţi artişti din lumea veche, inclusiv al celor din Antica epocii arhaice…”

Iar despre Sanctuarele de la Căscioarele acelaşi P. MacKendrick nota:

”Sanctuarele cu acoperişuri în două ape, împodobite cu ornamente (acretaria) pe coamă şi la marginile frontonului, prezintă un rafinament arhitectonic pe care templele greceşti îl vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani.”

La cele de mai sus, istoricul român A. Deac completează:

”Mai trebuie, însă, să precizăm, că nu este vorba numai de rafinamentul arhitectonic, ci şi de înaltă măiestrie tehnică, concretizată în punerea în aplicarea unor complicate tehnologii de obţinere a unor coloranţi chimici şi de atingerea unor temperaturi înalte de ardere a ceramicii, cum au dovedit’o cercetările specialistei americane Linda Elis, dedicate special ceramicii neolitice din România.”

Susţineri la care, prof. Valeriu D. Popovici-Ursu adaugă citând ceea ce menţionează savanta americană de la Universitatea Harvard, dr. Linda Ellis, în lucrarea sa The Cucuteni Tripolye Culture. A study in Tehnology and the Originis of Complex Societz, publicată la Oxford în anul 1984, remarcându’i valoarea şi autohtonitatea.

”Cultura Cucuteni, subliniază şi Romulus Vulcănescu (Ed. Academiei, 1987), cea mai străveche creaţie artistică din preistoria Europei, epoca neolitică, care excelează în ceramica viu colorată, polimorfă şi multifuncţională, care, oferă cele mai concludente documente etnoistorice despre arta coregrafică a predecesorilor românilor”, vezi şi Magazin istoric nr. 12 din 1984.

Şi la simpozionul ”Cultura Cucuteni în context european”, organizat între 24-28 septembrie 1984, la care au fost prezenţi cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la descoperirea ei, Marija Gimbutas din Los Angeles, dr. Olaf Hockmann, Mainz, John Mandis din Londra s’a remarcat ceea ce ei au numit ”tehnica avansată utilizată de oamenii Cucuteni şi mai cu seamă, implicaţiile pe care această tehnică le’au avut, din punct de vedere economic şi social: creşterea producţiei materiale, o mare stabilitate demografică şi continuitate de locuitori”, vezi şi revista Noi Tracii nr. 93, 1982.

Consemnând continuitatea autohtonă, firească, semnificativă culturii Cucuteni, la Simpozionul Internaţional de Tracologie de la Palma de Mallorca, acad. M. Petrescu-Dâmboviţa remarca:

”Prin săpăturile de la Cucuteni s’a completat periodizarea culturii neolitice, cu noi faze, iar prin cele de la Stoicani şi Folteşti s’au adus contribuţii privind îndeosebi perioada de trecere de la eneolitic la epoca bronzului.”

Cum s’a mai arătat, renumitul om de ştiinţă Simion Mehedinţi afirma:

”Noi, românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pământ, al Daciei, şi anume, unul din cele mai vechi popoare ale întregului continent.”

”La 513 (î.Hr.), când Roma stăpânea câteva sate pe malul stâng al Tibrului (nici cât ţara Bârsei), părinţii noştri de la Dunăre formau un neam mare, închegat şi puternic care ţinea calea în Balcani celui mai mare monah al Asiei, lui Darius al lui Histaspe.”

Şi sărind de la ceea ce spusese în 1924 în ”Câteva consideraţii semnificative”…, p.571, în 1930, în ”Coordonate etnografice…”, p.95, concluziona:

”Departe de a fi un popor tânăr, început cu războiul dacic, neamul românesc îşi are originile sale cu mult în trecut. Faţă de toţi vecinii, el e singurul care nu ştie să fi avut o patrie altundeva, decât pe pământul unde trăieşte azi. Aşadar, românii sunt unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei. Şi după cum era firesc pentru un popor atât de vechi, el dezvolta o civilizaţie şi o cultură într’adevăr remarcabile.”

Şi conchidea, tot acolo:

”…E nevoie deci, pornind de la premize noi, să revizuim concepţia despre poporul român.”

Întocmai cum făceau savanţii Louis Halphen şi philippe Sagnac în L’histoire primitive des peuples Balkaniques, Getica, p. 118, unde citim:

”Locul pe care l’au ocupat în istorie grupul de popoare în care această carte vă expune menirea lor, nu se măsoară cu spaţiul ocupat de ei pe glob… El a gândit şi a acţionat; el a creat opere trainice, bazele unor edificii pe care noi astăzi le’am moştenit”, (Spicuiri adunate și de Ion N. Oprea).

”Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într’însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul”, (Nicolae Bălcescu).

”Pe tăbliţele de la Tărtăria, scrisul apare în teritoriile carpato-danubiano-pontice cu mult înainte de Sumer”, (R. Schiller, Reader`s Digest, 7, 1975).

”Limba lor (a românilor) n’a putut fi extirpată, deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s’ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă”, (Bonfini).

”Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi (români), urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”, (Schlözer, Russische Annalen – sec XVIII).

”Nu invidiaţi vechile popoare ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc , cu atât veţi vedea ţâşnind viaţă”, (Michelet, 1859).

”Da, am zis’o şi o voi repeta până voi putea fi auzit, că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric, ANTEISTORIC”, (Cezar Bolliac).

”Atunci … de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri… De ce te’ai silit împotriva firii, să’ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri (getice) în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?”, (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XXI, 11-12).

”Neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes. Crezând că nu mor, doar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe luptă, decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie”, (Iulian, Cezarii, Traian, 22).

”Martial îi scrie unui prieten că în ţara Geţilor va găsi stânca lui Prometeu”, (Martial, Epigr., IX , 46).

”Într’adevăr acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa (…) fie că este vorba de traci (…), de geţi sau de daci, locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel, printr’un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”, (André Armad).

”Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s’ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi şi dacă nu m’aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s’au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales româna sunt însuşi acest grai”, (D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p. 255-257, 1902).

”Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”, (Huszti Andras).

”S’a temut Süleiman ca nu cumva când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Muntenia sau Moldova, toate aceste ţări să se unească împreună şi să se apere”, (Antonio Veranzio 1504-1573).

”Aceşti bieţi ţărani, cu mantăile şi căciulile lor cu pene de curcan pe cap, ei de care se râsese atâta, dovediră că ştiu să moară dacă nu să învingă şi că le curge în vine tot sângele vechilor daci”, (Kohn Abrest).

”Dacii, moesii, tracii n’au fost în toate vremurile aşa de războinici, că istoria legendară a făcut să se afirme că însuşi zeul războiului s’a născut în ŢARA LOR? Mi’ar fi greu să enumăr puterea din toate provinciile, care acum se găseşte înglobată în Imperiul Roman…” (Flavius Vegetius).

”Ei vor fi stăpânii lumii, dar noi, vom rămâne stăpânii timpului”, (Paul Tămaş).

”Şi nici nu trebuie dacă vei afla defecte în poeziile ce le fac şi cari sunt aproape opera unui poet get”, (Ovidiu, Ex Ponto, 1, iv,13, v. 16-22).

”Ar fi mai uşor a smulge ghioaga din mâna lui Hercule decât a abate lesne şi degrabă pe români de la vechile lor datini”, (Alecu Russo)

”Sunt dac, nu sunt roman. Pe romani îi dispreţuiesc”, (B. P. Haşdeu).

”Descoperirea sinelui adânc al părinţilor celor mai vechi e supremul act de orgoliu al unui neam”, (Nicolae Iorga).

”Românii despre care am mai spus că sunt daci,” (Bocignoli, 29.06.1524, la Ragusa).

”Cantitatea de grâu adusă din Pont e mai mare decât tot ceea ce ne devine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu”, (Demostene, Discursuri).

”Papa Nicolae I spune că grecii de la acea vreme numeau Latina şi Scyta limbi barbare”, (O scrisoare către Împăratul Bizanţului Mihail al III-lea, 865 d.Hr.)

”Decebal, un rege alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea”, (Plinius cel Tânăr, Epistole, VIII, 4, 2).

”Într’un glas se roagă ţăranii romani să’i lase a trăi cu barbarii… Şi apoi să ne mirăm că nu pot fi învinşi goţii (geţii) când sătenii sunt mai bucuroşi să fie cu ei decât cu noi”, (Salvianus, De gubernitone, V, 8).

”În toate Pannoniile există obiceiuri şi moravuri Romane, dar şi un fel de limbă Romană şi mulţi se ocupă şi cu literatura”, (Veleius Paterculus).

”Nu este nimeni dintre sarmaţi sau geţi care să nu poarte o teacă cu arc şi săgeţi muiate în sînge de viperă”, (Ovidiu; Trist.; IV; 1; 78).

”Geţii, care se mărginesc cu sciţii, întrebuinţează aceleaşi arme ca şi aceştia, ei sunt toţi arcaşi călăreţi”, (Tucidide; II; c. 96).

”Geţii vorbeau aceiaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri. Grecii dădeau , atât geţilor din Bulgaria cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de la traci”, (L. A. Gebhardi, Geschichte des Reichs Hungarn und der damit Verbudenen Stateen , I. Theil, Leipzig, 1778, p. 43-44).

”În cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau denumiţi şi geţi, şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”, (Martin Hochmeister, Siebenburgische Provinziaalblatter, vol. III, fasc. 3 , Sibiu, 1808, p. 126).

”Dacii sunt primii strămoşi ai românilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii. Aceiaşi origine, aceiaşi limbă. Asupra acestui punct toate mărturiile din vechime concordă”, (Abdolonyme Ubicini, Les origines de l’historie roumaine, Ernest Laroux, Paris,1866, p. 6).

”Însuşi Hadrian, succesorul lui Traian, venind în Dacia după 117, data morţii lui Traian, exclamă: Ce greşeală a făcut Traian, distrugând Dacia, căci Dacia constituia , prin natura aşezării, pavăza imperiului roman”, (M. Yourcenar).

”Polonezii sunt urmaşii acelor daci care, neîmpăcându’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord”, (Jan Trynkowski, istoric polonez).

”Spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, până la începutul Holocenului (etapa geologică actuală), n’au putut fi populate decât dinspre sud, din spaţiul carpatic, după prelungirea drumurilor sării”, (Cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas).

”Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius 41-54 d.Hr. şi Nero 54-68 d.Hr.) pot fi găsite şi în fondul limbii germane”, (Jakob Grimm 1785-1863, în Istoria limbii germane).

”Amal domneşte peste Daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor”, (Dinastia Amalilor este Daco-getă, Carlo Troya istoric şi politician italian 1784-1858).

”Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s’ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile”, (Istoricul Herodot 484-425 î.Hr.).

”Românii, în decursul acestui lung interval, au dăinuit refugiaţi în munţi la adăpost de şuvoiul invaziilor. (…) Timpul n’a avut darul să ştirbească forţa, nici să slăbească speranţa daco-românilor. Rămăsese aceeaşi rasă rezistentă, răbdătoare, întrucât se considera nemuritoare”, (Abdolonyme Ubicini, 1886).

”Această naţiune neglijată şi oprimată stăpâneşte pământurile cele mai rele din întreaga ţară. Aceste pământuri le sunt luate îndată ce sunt defrişate de ei cu sudoarea feţei şi gata pentru a fi însămânţate cu porumb. Fiecare sas sau ungur poate să se înstăpânească pe pământul românului, chiar dacă acesta a fost stăpânul lui de sute de ani. Românul este alungat cu întreaga sa familie în munţi, unde el nu găseşte decât piatră şi câteodată este obligat să părăsească ţara . Dacă un sat românesc este aşezat în vecinătatea unui sat săsesc sau unguresc, românul nu are voie să se apropie mai mult de satele acestor două naţiuni privilegiate decât ţiganii. Nimeni nu îi adresează o vorbă bună şi el nu are niciodată o zi de sărbătoare. Eu nu voi uita niciodată vorbele unui bătrân al acestei naţiuni, din Şinca veche (Făgăraş) rostite pe patul său de moarte: Eu mor fericit, pentru că eu nu las în urma mea în sclavie nici femee, nici copii. Când am trăit printre ei am avut mai mult decât ocazia să constat că românul e bun. Cum se înduioşa inima sa când era tratat ca un frate. Oricât de duri ar fi aceşti oameni, eu am putut observa, în cei doi ani pe care i’am petrecut printre ei, trăsături care sigur nu ar fi fost nedemne pentru omul cel mai civilizat. Cât rău au făcut acestei naţiuni ura şi indiferenţa faţă de această naţiune altădată atât de mare şi de strălucitoare. Orice ar fi, naţiunea română are, prin numărul şi dreptul său la stăpânirea ţării, meritele sale proprii”, (geologul german Haquet, despre anii petrecuţi în Transilvania, 1763-1764).

Detractorii românilor, imperturbabil, o țin pe’a lor…

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ROMÂNIA PREISTORICĂ

De când, câți oameni populau spațiul carpato-dunăreano-pontic, când au început să vâneze, ce vânau și când au început să poartă haine?
Teritoriul actual al României a fost locuit de hominizi din cele mai vechi timpuri, arată specialiştii în antropologie şi arheologie. Cele mai vechi urme de locuire datează de acum 1,8 milioane de ani, iar primele tipuri de humanoid erau asemănătoare cu australophitecus. Spaţiul carpato-danubiano-pontic sau teritoriul actual al României definitiv de Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră s’a născut din punct de vedere geomorfologic cu mai bine de 100 de milioane de ani în urmă.
Conform specialistului român în geografie Grigore Posea, aşa cum scrie de altfel şi în lucrarea sa ”Geomorfologia României”, istoria spaţiului carpato-danubiano-pontic începe odată cu despărţirea plăcii Africane de cea Euro-Asiatică acum 180 de milioane de ani în urmă. În aceea perioadă, s’a format aşa numita Mare Tethys, care acoperea în întregime teritoriul de astăzi al României.
De sub ape, teritoriul pe care astăzi trăiesc românii, s’a ridicat odată cu formarea munţilor Carpaţi şi cu retragerea Mării Tethys, lăsând în locul său mări de dimensiuni reduse, precum Marea Sarmatică. De’a lungul mileniilor acest teritoriu a suferit transformări treptate, ”pregătindu’se” pentru a găzdui primii hominizi.
Abia în perioada de tranziţie a Pliocenului cu Pleistocenul, adică acum 1,8 milioane de ani, spaţiul carpato-danubiano-pontic s’a dovedit a fi propice pentru apariţia primilor hominizi de pe actualul teritoriu al României.

În anul 1962, arheologul C.S. Nicolăescu Plopşor făcea o descoperire epocală în zona Olteniei. Mai precis, pe şantierul arheologic deschis în punctul numit ”Valea lui Greuceanu” din satul Bugiuleşti, comuna Tetoiu, judeţul Vâlcea, erau descoperite cele mai vechi urme de activitate umană de pe teritoriul actual al României. Mai precis, a fost descoperită o aglomerare de oase de la diferite animale, sacrificate, spuneau specialiştii, din aceea perioadă de o ceată de vânători primitivi. Oasele erau însoţite şi de resturi considerate ”unelte” folosite de aceeaşi ceată.
Arheologii au afirmat că, printre oase, s’ar fi găsit şi resturile unor hominizi, mai precis o diafiză femurală şi un rest dintr’o tibie. Specialiştii au datat aceste rămăşiţe, iar rezultatul a fost unul uluitor.
Respectivele vestigii erau vechi de aproape 2 milioane de ani şi ar fi aparţinut după cum arăta şi Plopşor unei specii de hominid primitiv numit australophitecus.

Arheologul Mircea Petrescu Dâmboviţa, în lucrarea ”Istoria României de la începuturi până în sec al VIII-lea”:

”În legătură cu această problemă se discută încadrarea în premisele perioadei Paleoliticului Inferior a descoperirii din depozitele de nisip şi argilă de pe locul «Valea lui Greuceanu» de la Bugiuleşti care constă în numeroase resturi fosile de mamifere terestre, dintre care unele cu urme, după descoperitori, de lucru intenţionat, însoţite, după unii, şi de câteva resturi apropiate de cele ale hominizilor de tip Australophitecus, precum şi de bolovani de piatră dintr’o rocă care lipseşte din zona respectivă. În sprijinul omologării acestei descoperiri, prin care s’ar coborî începuturile istoriei noastre vechi până către 1,8-2 milioane de ani, sunt invocate, printre altele, analogiile cu unele descoperiri de la Sinzelles din Franţa, aparţinând Villfranchianului Superior, precum şi de la Oldoway din Tanzania.”

Hominidul ”oltenesc” printre elefanţi şi alţi giganţi
Aceste descoperiri, care ridică şi astăzi semne de întrebare, sunt însă destul de controversate în special pe partea existenţei resturilor de hominizi la Bugiuleşti.
Nicolăescu Plopşor a avansat ideea existenţei unui tip de hominid aparte dar asemănător cu australophitecus. Acesta a fost numit cu ”ajutorul” propagandei comuniste, ”Australoanthropus Olteniensis”.
Acest tip de hominid ar fi semănat cu australophitecus, un hominid care a trăit acum 4 milioane de ani în urmă în Africa. Majoritatea indivizilor semănau cu marile primate, având corpul acoperit cu păr din abundenţă dar aveau poziţie bipedă. Creierul acestora era mult mai mic decât cel al omului modern. Erau gracili şi aveau o înălţime cuprinsă între 1,2-1,4 metri.

Specialiştii Dumitru Boghian şi V. Chirica în lucrarea ”Arheologia Preistorică a Lumii. Paleolitic-Mezolitic”:

”Sunt consideraţi primii oameni adevăraţi, cu un comportament de tip uman. Primele descoperiri s’au făcut în Africa de Sud (craniul de copil de la Taung), după care, mai multe sute de resturi fosile au fost scoase la lumină, în Africa de Est şi în cea Meridională.”

Frapant este că spre deosebire de australopiteci, care erau în special amatori de fructe şi seminţe după cum arată unele studii, hominizii care ar fi trăit pe malurile Olteţului acum aproape 2 milioane de ani în urmă, erau şi carnivori. Drept dovadă stau oasele de animale descoperite. Totodată se presupune că erau din ramura ”robustus” a australopitecilor cu înălţimi de până la 1,6 metri şi chiar mai mult.

Ei ar fi trăit în perioada de tranziţie de la pliocen la pleistocen adică într’un climat care, anterior marcat de o încălzire globală, începea să se răcească şi probabil cu o vegetaţie dominată de ierburi înalte, asemănătoare savanelor.

În lucrarea ”The pliocene-pleistocene boundary in Romania”, cuprinsă în ”The Pleistocene Boundary and the Beginning of the Quaternary” editată de John A. Van Couvering, specialistul Constantin Ghenea arată ce faună şi ce floră exista în aşa numitul bazin getic în această perioadă, care coincide cu existenţa hominizilor de la Bugiuleşti.

Astfel alături de aceştia trăiau în Oltenia de astăzi o specie arhaică de rinocer ”Dicerorhinus etruscus”, o specie de zebră numită ”Equus stenonis”, un tip uriaş de cerb dar şi o specie arhaică de elefant ”Archidiskodon rumanus”.
Totodată zona ar fi fost populată şi de specii uriaşe, precum un soi de elefant cu colţi gigantici de tipul ”Anancus” sau ”Zygolophodon”. Printre carnivore se afla un soi de lup numite ”Canis etruscus”.

Focurile de la Botoşani şi primele certitudini
Dacă propaganda comunistă prin ”hominidul oltenesc” a aruncat problema presupuşilor hominizi de la Bugiuleşti într’o zonă a controverselor, teritoriul României rămâne bogat în descoperiri paleolitice certe. Acestea arată că hominizi au locuit teritoriul de astăzi al României în urmă cu aproximativ 1-1,2 milioane de ani şi au creat unelte.

Astfel, Mircea Petrescu Dâmbovița, unul dintre cei mai reputaţi arheologi români, aminteşte de unelte din piatră descoperite tot în zona Olteniei, la Fărcaşele pe Valea Dârjovului lângă Slatina, în bazinul Argeşului şi al Oltului sau în sit-uri din depresiunea Sibiului:

”În mod sigur, cele mai vechi dovezi despre existenţa comunităţilor omeneşti de pe teritoriul României constau în unelte rudimentare din pietre de prundiş de râu, lucrate pe o faţă (choppers) sau pe amândouă (chopping tools) care au fost folosite pentru cioplit, tăiat şi răzuit”, arată arheologul român în ”Istoria României de la începuturi până în sec al VIII-lea. În depunerile mijlocii din peştera de la Ohaba Ponor din Transilvania, s’au găsit cele mai vechi resturi fosile umane cunoscute până în prezent pe teritoriul României, respectiv trei falange de om (două de la mână şi una de la picior) atribuite Neanderthalului.”

Aceste unelte ar fi aparţinut unor comunităţi de homo erectus. Aceştia erau hominizi evoluaţi, cu mers biped, lucrau unelte şi aveau o înălţime de până la 1,79 metri, fiind şi indivizi robuşti. La Botoşani, au apărut şi primele dovezi ale folosirii focului pe teritoriul actual al României, tot în perioada Paleoliticului Inferior, adică undeva între 700.000 şi 120.000 de ani în urmă.
Astfel, primele focuri din istoria teritoriul carpato-danubiano-pontic au fost aprinse la Mitoc, judeţul Botoşani. Mai precis, a fost descoperită o vatră de foc cu aşchii.

Potrivit unui studiu recent dat publicităţii, oamenii au început să poarte haine acum 170.000 de ani. La această concluzie au ajuns un grup de cercetători americani care au avut ca obiect de studiu evoluţia păduchilor.
Cercetarea a fost condusă de Dr. David Reed, un biolog de la Universitatea din Florida care studiază păduchii pentru a înţelege mai bine migraţia şi evoluţia oamenilor.
Studiul arată că oamenii moderni au început să poarte haine cu 70.000 de ani înainte să migreze într’un climat mai rece şi la latitudini mai mari, adică acum 100.000 de ani. Aflarea acestor date ar fi fost imposibilă folosind informaţiile arheologice, întrucât hainele de atunci nu au supravieţuit în situri.

Dr. David Reed:
„Pentru că păduchii sunt aşa de bine adaptaţi la haine, ştim că păduchele de corp – adică cel de haine – nu au existat până când au apărut hainele pe oameni.”

Studiul mai arată că oamenii au început să poarte haine cu mult după ce şi’au pierdut părul de pe corp, acum aproape 1 milion de ani. Aşa că oamenii au petrecut o groază de timp fără păr corporal şi fără haine.

Dincolo de descoperirile de rămăşiţe ale unor presupuşi hominizi, încă controversate, de la Bugiuleşti, singurele certitudini cu privire la primii oameni care au locuit teritoriul de astăzi ale României,au fost descoperite într’o peşteră din judeţul Hunedoara. Mai precis este vorba de peştera de la Ohaba Ponor. Iar primii locuitori cerţi ai acestor ţinuturi au fost vânătorii neanderthalieni, de acum aproximativ 90.000 de ani în urmă.
Neanderthalienii purtători ai aşa zisei culturi musteriene erau super-vânătorii epocii glaciare. Vânau de obicei mamuţi cu lănci dure de lemn şi trăiau într’un climat aspru, glaciar. Locuiau în peşteri şi se îmbrăcau în veşminte din blănurile animalelor sacrificate. Ultimele cercetări arată că aveau o viaţă de familie complexă, aveau un cult al strămoşilor şi îşi onorau morţii.

Totodată un fluier din os de urs de peşteră descoperit la Krapina în Croaţia arată că erau şi creatori şi aveau elemente de artă. Aveau de îndurat frigul dar şi viaţă dură în sălbăticie cu prădători precum uriaşul urs de peşteră,leul de peşteră dar şi cu animale pe care le doborau greu, precum mamutul lânos, megaloceros (o specie mare de cerb) sau rinocerul lânos.
Urme ale unor vânători de mamuţi au fost semnalate şi la Ripiceni în judeţul Botoşani.

În urmă cu aproape 60 de ani, în localitatea Ripiceni de pe malul Prutului a avut loc o descoperire unicat în România. Este vorba de cea mai mare tabără de vânători de mamuţi scoasă la iveală de arheologi în estul Europei. Specialiştii au reconstituit viaţa oamenilor din Neanderthal, cei care supravieţuiau în stepe înfruntând doar cu suliţa giganţii cu fildeşi.

Undeva în nordul extrem al României, în judeţul Botoşani, pe malul Prutului se află localitatea Ripiceni. Astăzi un sat mic, cu gospodari care se străduiesc să supravieţuiască. Malurile Prutului, ca şi Ripiceniul însuşi, ascund o comoară arheologică de importanţă paneuropeană. Şi astăzi apele învolburate aruncă pe ţărmurile Basarabiei şi ale României rămăşiţe vechi ale uneltelor folosite de primii oameni.

În locul satelor, a carierei de piatră şi a câmpurilor cu porumb, acum 120.000 de ani pământurile de la Ripiceni erau o stepă întinsă, acoperită cu loess, pe malurile Prutului. Câmpiile erau străbătute de uriaşii acelor vremuri, mamuţii lânoşii, giganţii strămoşi ai elefantului, dar şi de cerbii giganţi, rinoceri, sau zimbri. Turmele erau pândite de tigrii cu dinţii sabie, dar şi de un prădător mult mai eficient şi mai tenace: omul de Neanderthal.

Cea mai mare tabără a vânătorilor de mamuţi din estul Europei
Încă din anul 1902, malurile de la Ripiceni au fost cercetate cu interes de pionierii arheologiei din România. Atunci apele Prutului scoteau la iveală, unelte şi oase. În perioada interbelică, Nicolae Moroşani a studiat peştera care se află şi astăzi pe un liman al Prutului, în punctul ”la Izvor”, denumit după locul de unde izvora marele râu, situat în apropierea Ripicenului. Dar cele mai mari descoperiri arheologice aveau să aibă loc începând cu anul 1961, când reputatul arheolog Alexandru Păunescu deschide şantierul de la Ripiceni-Izvor. Păunescu, în 20 de ani de săpături, a reuşit să scoată la iveală una dintre cele mai mari tabere de vânători de mamuţi de acum 120.000 de ani.

Descoperirile au continuat cu rămăşiţe ale culturilor vechi umane întinse pe o perioadă de 100.000 de ani, cu 16 nivele de locuire. De altfel, arheologul Alexandru Păunescu, după ce a terminat în 1981 cercetările a spus că sunt printre cele mai importante descoperiri preistorice, din estul şi centrul Europei.

Alexandru Păunescu în lucrarea sa ”Ripiceni-Izvor: paleolitic şi mezolitic: studiu monografic” din anul 1993:

”Prin întinderea şi succesiunea numeroaselor dovezi de locuire şi bogăţia materialului, aşezarea de la Ripiceni Izvor, ale cărei sedimente se înscriu pe o grosime de circa 12-13 metri, reprezintă una dintre cele mai importante staţiuni paleolitice din România şi poate chiar din întreaga zonă Europei de est şi de est-centrală… Neanderthalienii de la Ripiceni Izvor foloseau suliţa. Dovada utilizării aceste arme sunt numeroasele vârfuri foliacee şi alte bifaciale.”

”Ca tehnică de vânătoare paleantropii de aici foloseau pentru prinderea vânatului mare, ca în cazul mamuţilor, gropile capcane. Cu ajutorul lor imobilizau animalul, după care uciderea lui se făcea fără riscuri. Diversele comunităţi de paleantropi care au locuit atât în peşteri cât şi pe terasele râurilor vânau cu predilecţie un anumit animal care era mai numeros în raport cu alte specii. Mamutul iubea mai multe zonele stepice cu loess. Cei din staţiunile de la Ripiceni Izvor şi Moldova I vânau mamuţi.”

Practic, la Ripiceni, Păunescu descoperise singura tabără, loc de întâlnire al vânătorilor de mamuţi din toată zona central-estică a Europei, locul despre care se bănuieşte că servea drept loc de procurare a hranei, zonă de schimb între diferite comunităţi, dar şi loc sacru.

Un localnic din Ripiceni care a participat la săpături:

”Ţin minte că vorbeau arheologii despre o uriaşă tabără de oameni primitivi care vânau mamuţii şi alte animale uriaşe. Le’au descoperit locuinţele, altarele unde se închinau la resturi de animale. Era uriaşă aşezarea lor. Aici făceau şi schimburi şi se întâlneau de peste tot. Veneau şi din zona Siberiei. Aşa am auzit atunci.”

În urma descoperirilor arheologice, a fost scos la iveală un adevărat cimitir al mamuţilor. Zeci de fildeşi uriaşi, sute de oase şi măsele de mamut, împrăştiate pe o zonă de câteva sute de metri.
Muzeogaful Emil Caranica, de la muzeul de arheologie din Săveni, acolo unde se află expus cel mai mare fildeş de mamut din zona central–estică a Europei:

”La Ripiceni au fost descoperite numeroase resturi de mamut. Se spune că sunt cele mai multe din România şi chiar din zonele învecinate. În orice caz , fildeşii sunt impresionanţi. Au venit oameni din străinătate şi au văzut fildeşul de la muzeul de arheologie din Săveni, şi au spus că nici la celebra Mamoth Cave din Statele Unite, nu au mai văzut un fildeş atât de mare şi bine păstrat, ca acesta….Ne’am fi dorit un muzeu al mamutului la Botoşani. Este material suficient şi este chiar indicat la ce descoperiri au fost făcute în zonă. Din păcate, nu sunt fonduri.”
Mare parte din oasele de mamut de la Ripiceni au fost expuse la muzeul din Săveni, dar şi la Muzeul Judeţean din Botoşani, unde se află mai mulţi fildeşi şi resturi de oase. Alţi fildeşi s’au distrus prin neglijenţa autorităţilor, fiind lăsaţi în condiţii insalubre în casa de cultură din Ripiceni.

Fildeş şi oase de mamut la Muzeul de Arheologie din Săveni:

Cine erau vânătorii de mamuţi de la Ripiceni
Mamuţii lânoşi, nu veneau la Ripiceni, pur şi simplu să moară de bătrâneţe, cum fac elefanţii savanelor africane. Au fost ucişi de un prădător tenace şi inteligent. Specialiştii care au săpat la Ripiceni, spun că este vorba de omul de neanderthal, o specie de hominid astăzi dispărută. Robust şi iscusit, dar incapabil să se adapteze schimbărilor climatice, omul de neanderthal a dominat malurile pline de loess, ale Prutului acum 120.000 de ani, iar
victima sa preferată era mamutul.
Folosea tot, spun specialiştii, măselele, pieile, fildeşii şi mai ales carnea. Se adunau din teritoriile vecine şi atacau giganţii cu fildeşi veniţi în zona Prutului.
Arheologii au reconstituit şi modul în care indivizii, care se bănuieşte că deşi foarte vânjoşi şi mult mai puternici decât omul modern, nu depăşeau 1,60 metri, reuşeau să vâneze aceşti giganţi. Foloseau în principal suliţa grea cu vârfuri din silex dar şi capcanele.

Venerau mamutul.
Pe lângă faptul că era sursă de hrană, arheologii bănuiesc că vânătorii neandertalieni de la Ripiceni venerau mamutul.
Alexandru Păunescu:

”Nu excludem posibilitatea ca vânătorii neandertalieni să fi avut pentru mamut, animalul preferat ca hrană şi care domina în zona calcaroasă a Prutului celelalte specii, un oarecare cult.”

Pentru această ipoteză, arheologii se bazau pe o groapă circulară descoperită în interiorul unui adăpost în care se aflau trei bulgări mari de silex, craniul spart al unui mamut, vertebre şi un molar, dar şi o piatră de calcar sub forma unui altar. Această groapă circulară, se bănuieşte că servea drept templu primitiv, unde se adunau regulat adoratorii mamuţilor. De altfel, se presupune că este singurul loc atesta din Europa unde mamutul era venerat. Arheologii, pe baza descoperirilor, au reconstituit marea tabără a vânătorilor. Practic, era formată din locuinţe paravan, sau mai bine zis adăpsturi improvizate.

Alexandru Păunescu descrie pe larg cum arătau singurele locuinţe de acest gen descoperite în zona central-est-europeană şi care au aparţinut oamenilor de Neanderthal:

”Pereţii-paravan atingeau, se pare, o înălţime de circa 1,60-2,00 metri şi erau formaţi din oase mari, fildeşi de mamut şi, probabil, beţe groase de conifere fixate la bază cu pietre de calcar, pământ şi molari de mamut, peste care se aşterneau, bănuim, piei de animale. Aceste simple adăposturi-paravan erau făcute cu scopul de a proteja omul contra vânturilor aspre care băteau de la est-nord-est.”

Importanţa descoperirilor de la Ripiceni l’a făcut pe cel care şi’a petrecut o bună parte viaţă pentru a aduce la lumină vestigiile neandertaliene să îşi dorescă să rămâne şi pentru eternitate alături de ele. Ultima dorinţă, îndeplinită de altfel a lui Alexandru Păunescu, a fost ca cenuşa sa să fie împrăştiată peste Prutul care, după construirea barajului de la Stânca, a acoperit marea tabără a vânătorilor paleolitic.

Omul de neanderthal este o subspecie a omului modern, cu o capacitate a craniului mai mare decât a lui ”homo sapiens”. Bărbaţii erau robuşti şi avea o înălţime de aproximativ 1,68 metri. Ei aduc şi o revoluţie tehnologică prin răzuitoare, vârfuri de lance în special dar şi dăltiţe.
Totodată primele fosile de om modern au fost descoperite în peşterile de la Cioclovina tot din judeţul Hunedoara. Este vorba, după cum arată şi Mircea Petrescu Dâmboviţa, despre un craniu al unui homo sapiens fossilis. Acesta ar fi aparţinut unei femei cu vârsta între 30 şi 40 de ani. Craniul a fost descoperit de muncitorii care căutau fosfat în anul 1940. Conform specialiştilor, aceste craniu are o vechime de aproximativ 28.000 de ani. Alături de craniu se aflau şi câteva resturi de unelte, dar şi rămăşiţe de urs de peşteră.

PALEOLITICUL MIJLOCIU
Creatorul musterianului este Neanderthalul, atestat si la noi prin descoperirea a trei falange de la un picior în Peștera Bordu Mare de la Ohaba Ponor. Spre sfârsitul perioadei apare și homo sapiens.
Cei doi au trait o vreme în paralel (40.000-33.000), fără a avea conflicte căci populația era scăzută numeric.
După unele estimări erau cam 10.000-12.000 de indivizi în întreaga Europă.
Neanderthalul nu a progresat foarte mult din punct de vedere al uneltelor și a fost mai static. A dispărut în jur de 35.000-33.000.
În aceasta etapă sunt atestate primele unelte din os. Desigur că cele mai multe unelte sunt, în continuare, din piatră. Tipice acestei epoci sunt vârfurile musteriene (care pot fi folosite drept cuțite de mâna, dar și ca vârfuri de lance), piesele denticulate și gratoarele de forma literei D. Tehnica de confecționare cea mai raspândită este Levallois.
Apariția unor unelte monofuncționale sugerează că au loc fenomene de diviziune a muncii.
Crește randamentul la vânătoare prin folosirea lăncii și suliței, a bolasului și a curselor. În general se evită contactul direct cu vânatul. Se vâneaza mai ales ierbivore: mistreț, mamut, cal, rinocer, cervide, mai rar ren sau antilope.

Se constată o specializare zonală: este vânat mamutul la Ripiceni, calul la Ohaba Ponor și ursul în Peștera Muierii de la Baia de Fier (183 exemplare). Se crede ca specializarea zonală este urmarea delimitării stricte a teritoriului locuit de grupurile umane. Unii cercetatori vorbesc chiar de apariția triburilor la acest nivel. Fenomenul de teritorializare a grupurilor umane este consecința creșterii demografice și are drept urmare apariția faciesurilor culturale mai sus amintite, după o lungă perioadă de timp în care cultura materială a fost destul de unitară. Faciesurile culturale dovedesc că între grupele umane apar granițe, iar ideile circulă pe spații limitate.
Este greu de spus dacă teritoriul era într’un fel marcat sau cu ce era marcat. Cele mai probabile par a fi fost limitele naturale (râuri, munți, văi). Este clar că vânatoarea selectivă (a unui anumit animal) este dictată de potențialul faunistic al zonei, dar și de tehnicile și armele de care dispune un anumit grup uman. În timp, apare un fel de dependență a grupurilor de o anumită specie. Fenomenul de teritorializare duce și la un grad mai avansat de sedentarizare decât în epoca anterioară sau măcar de micșorare a razei spațiului în care grupurile umane pendulează.

Un aport din ce în ce mai mare în asigurarea subzistenței încep a’l avea peștele și scoicile. Culesul semințelor, fructelor și rădăcinilor. Acum se ajunge la producerea artificială a focului prin frecare sau percuție, ca urmare sunt ocupate masiv și zonele cu clima mai rece. În unele zone ale lumii, cadavrele defunctilor nu mai sunt abandonate, apar primele morminte. În spațiul nostru ele nu sunt încă atestate la acest nivel cronologic. Morții sunt acoperiti cu pietre sau cu flori (la Shanidar).
Este momentul în care omul conștientizează moartea. Ca și în epoca anterioară, exista forme de canibalism, de aceasta dată și în Europa (Bavaria). Unii cercetători cred ca ginta bazata pe legaturi de rudenie constituie forma de agregare sociala a acestei epoci.

PALEOLITICUL SUPERIOR (35/30.000-15.000)
Aceasta etapa corespunde cu o parte din glaciatiunea Würm (etapa mijlocie si finala). În spațiul actual al României evoluează două culturi: aurignacianul si gravettianul oriental.

AURIGNACIANUL (35/30.000-24/23.000)
Denumirea culturii vine de la Aurignac o peșteră din sudul Franței. Cultura nu începe în acelasi timp peste tot. Aurignacianul exista în Moldova într’o vreme în care în peșterile carpatice mai exista un musterian tardiv. Se dezvolta pe fond local, musterian. Cele mai importante stațiuni din aurignacianul timpuriu sunt Mitoc-Malu Galben, Ripiceni-Izvor și Ceahlău-Cetățica I, toate din Moldova.
Piesele tipice sunt uneltele pe așchii: lame denticulate, racloare, burine. Începând cu aurignacianul mijlociu crește numărul siturilor adaugându’se: Dârtu (in Muntii Ceahlau), Cremenea- Sita Buzaului (in Tara Bârsei), Ciumesti si Remetea (în NV Romaniei). În faza finala apar stațiuni și în sudul tarii, la Cernica, Lapos, Giurgiu-Malu Roșu, Vădastra, Ciuperceni.

Din Banat se cunosc stațiunile de la Cosava, Românesti si Tincova. În aceasta din urma zona se simte o influenta central-europeana prin filiera austriaca (grupul Krems-Willendorf). Este vorba de unele unelte tipice Europei Centrale, cum sunt lamele Dufour si vârfurile Krems si Font Yves. Aurignacianul se termina mai repede în Moldova, unde este urmat de gravetianul oriental, dar dureaza mai mult în sudul țării, unde nu exista gravetian. În Europa, epoca se caracterizează mai ales prin dezvoltarea industriei osului. La noi se cunosc mai ales varfuri de sulita din os.

GRAVETTIANUL (24/23.000-15.000)
Este bine atestat, mai ales în în Moldova la: Mitoc-Malu Galben, Ceahlău-Dârtu, Bistricioara-Lutărie, Cotu Miculinți.
În cea din urma stațiune a fost descoperit un atelier de prelucrare a osului și a coarnelor de cerb, folosite pentru producerea de harpoane și de ciocane-târnacop. Sunt tipice locuirile în aer liber, peșterile fiind doar accidental locuite. Sunt atestate colibe prevazute cu vetre de foc. Pentru prima data se constată un interes sporit pentru preocupări extra-economice. Apar primele obiecte de podoabă ca și obiecte ce fac obiectul artei preistorice.

Cele mai vechi amulete sunt cele de la Mitoc-Malu Galben (una din silex, alta din os). Se cunosc pandantive din canini de lup și vulpe și din incisivi de cerb. De la Lapoș se cunoaște o statuetă.
Europa de vest se caracterizeaza printr’o explozie a artei rupestre. De la noi se cunoaste o singura pestera cu pereții pictați, Peștera de la Cuciulat, de pe Valea Someșului, jud. Sălaj , unde, într’o sala (3,70 x 2,50), a fost descoperit un perete pictat pe care erau reprezentate un cal și o felină.

 

Atribuirea culturală, deci și datarea (în jur de 10.000 ani) nu sunt foarte sigure pentru că nu s’a găsit și o depunere arheologică. Apar îndoieli și datorită realismului reprezentărilor de la Cuciulat căci, în epocă, în vestul Europei, sunt tipice reprezentările foarte schematice.

Citiți și:  PEȘTERA COLIBOAIA – CEA MAI VECHE ARTA RUPESTRĂ PARIETALĂ DIN EUROPA

În restul Europei, arta este deja bine reprezentată prin figurinele de fildeș de la Vogelherd-Germania (cal) și Geibsen Klösterle (elefant, om).
Gravetianul din Moldova prezintă asemănări cu cel de pe Nistru și Ucraina de vest, cel din Maramureș și Oaș cu cel din Ucraina transcarpatică și Slovacia. În Europa sunt tipice vârfurile La Gravette.
În Banat exista și un facies local numit paleolitic cuartitic care caracterizează zonele înalte, cu peșteri: Herculane-Peștera Hoților și Climente I. Populația acestui facies este interesată de vânarea ursului de peșteră.

OMUL ÎN PALEOLITICUL SUPERIOR
Tipic paleoliticului superior este homo sapiens-sapiens (omul de Cromagnon), urmașul direct al lui homo sapiens. De această dată el este atestat și la noi, prin câteva descoperiri de resturi fosile:

1. Baia de Fier- Peștera Muierii – craniu, mandibula de femeie de 40-45 ani
2. Giurgiu-Ostrovu Mocanu – frontal descoperit în aluviuni
3. Peștera Cioclovina – craniu de femeie de 30-40 ani
4. Peștera La Adam – mugure dentar al unui copil de 6 ani
5. Peștera Ciurului de la Izbuc, în Munții Padurea Craiului – amprente de picioare: femeie, bărbat și copil, peste care s’au suprapus amprente de urs.

Dacă în epocile anterioare pescuitul era o activitate ocazionala, în paleoliticul superior crește importanța lui.
Acum apare și o unealtă specializată: harponul. Desigur ca se folosesc și alte metode de pescuit: cu mâna, cu măciuca sau cu sulița.
Păsările, de asemenea, ocupa o pondere mai mare în asigurarea subzistenței. Frecvent vânatoarea este de tip manipulativ. Ea nu are ca scop uciderea animalului, ci capturarea lui și stocarea în țarcuri. Un indiciu în acest sens ar fi unele picturi rupestre din Franța care indică folosirea lassoului pentru capturarea cailor. Apar, așadar, primele forme de stocaj, în ideea ca animalele respective să fie consumate în perioade când lipsește vânatul.

Este, în fapt, un pas important pe drumul domesticirii animalelor, pas care a fost făcut, probabil, ca urmare a teritorializării grupurilor umane și a îngustării arealului de vânatoare, care se reduce la spatiul restrâns din jurul asezarilor. Ca forma de organizare socială, se crede că este indubitabilă existența tribului care are în proprietate un teritoriu strict delimitat.

MEZOLITICUL (10.000 – 5.500 î.Hr. )
Trecerea de la epoca veche a pietrei la cea nouă (neos=nou și lithos=piatra) se face printr’o periadă relativ scurtă (10 000- 5 500 i.Hr.) și destul de puțin cunoscută la noi, numită mezolitic (în grecește mesos = mijlociu, de mijloc).
Principalele progrese realizate acum de om sunt folosirea arcului și a săgeții, a toporului legat cu fibre vegetale de o coardă de lemn care ușurează mânuirea, a bărcii scobite dintr’un singur trunchi de copac, domesticirea câinelui și a altor animale. Tehnica făuririi uneltelor rămâne însă aceea a cioplirii.

NEOLITIC (5.500- 1.900 î.Hr.)
Culturile neolitice din spaţiul carpato-danubiano-pontic (Starcevo- Criş, Vinca-Turdaş, Hamangia, Vădastra, Boian, Gumelniţa ş.a.), puternic legate de zona anatoliano-balcanică, atestă o populaţie numeroasă, locuind în aşezări mari, având ca principală îndeletnicire agri­cultura primitivă şi creşterea animalelor, folosind unelte de piatră şlefuită şi o ceramică variată ca formă şi bogat decorată. Eneoliticul se impune printr’o ceramică artistic pictată (bi- și tricrom), prin plastica antropomorfă şi zoomorfă de lut (mai rar de os şi piatră), prin folosirea cuprului şi aurului.
Ceramica pictată cu decoruri de esenţă geometrică a culturii Cucuteni se numără printre cele mai strălucite creaţii ale Europei preistorice. Ritul de înmormântare rămâne în tot acest răstimp înhumarea. Culturile neolitice transmit epocilor următoare un important fond etnic (pelasgii și proto-geții), de civilizaţie materială şi spirituală.
Revoluția neoliticului a însemnat trecerea de la unelte de piatra cioplită, specifice paleoliticului și mezoliticului, la cele din piatră șlefuită și perforată, descoperirea primelor metale și creșterea complexității organizării sociale prin transformarea cetelor în ginți și triburi.
Odată cu neoliticul se produce totodată o diversificare a ocupațiilor: olăritul, care apare acum, fiind una dintre cele mai importante, ca și o specializare a comunităților umane după activitățile distincte practicate pentru cultivare plantelor și respectiv, creșterea animalelor. S’a produs astfel, pe o scara din ce în ce mai largă, saltul de la o economie prădalnică la una productivă.

Consecința acestui salt extrem de important în modul de viață al omului a fost pusă în evidență de apariția primelor așezări stabile. Spre sfârșitul neoliticului (neoliticului târziu) a avut loc o metamorfozare fundamentală a societăților umane, atunci când omul își organizează patriarhal viața socială.

Sursa: coddrut.wordpress.com, Cosmin Pătraşcu Zamfirache

Citiți și: CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ISTORIA PROTO-PELASGILOR (HAPLOGRUPUL I) DE LA ULTIMA MARE GLACIAȚIUNE

Foto 1.

Refugiile umane de acum 20.000-25.000 de ani în timpul Ultimei Mari Glaciațiuni, au fost locuri unde oamenii din emisfera nordică au supraviețuit. În foto 1 se observă marginile continentului european, când mările și oceanele erau mai scăzute și Culturile Solutrean și proto-Solutrean cu portocaliu, strămoșii Bascilor de azi (foto 2) și la noi în Balcani cu mov, Cultura Gravetian, unde PROTO-PELASGII din haplogrupul I au certificatul de naștere.

Detalii din trecutul gravetian pe teritoriul țării noastre puteți citi în materialul următor, în care este prezentat și un pandantiv descoperit acum 20.000 de ani:

http://archaeologynewsnetwork.blogspot.ro/2013/08/20000-year-old-stone-pendant-found-in.html#.VKjJEXsnJaY

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/495px-homo_sapiens_in_europe_-_solutrean_distribution_map-fr-svg.pngFoto 2

Această perioadă este marcată de expansiunea Homo Sapiens care coloniza Europa prin cultura omului de Cro-Magnon și de dispariția neanderthalienilor acum 21.000 – 24.000 de ani.

Foto 3

Harta din foto 3 reprezintă distribuția unui marker denumit I (haplogrup genetic) și poate fi identificat cu cea mai veche populație europeană. Cum din toată istoriografia actuală cunoaștem că pelasgii au fost primii locuitori ai Europei, aceștia se identifică perfect și sunt localizați în timp cu Proto-Pelasgii.

Din aceștia se vor divide doua ramuri: Pelasgii I1 (nordicii, hiperboreenii) și Pelasgii I2 (balcanicii, cărora noi românii le suntem urmași).

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/eur22.gifFoto 4

Odată cu retragerea calotei de gheață, acum 5000 de ani grupuri umane (PELASGII I1) migrează în nordul Europei, în Scandinavia.

Despre PELASGII I2, care ne interesează în mod direct pe noi românii.

Din această grupă se vor divide mai târziu ramurile de pelasgi I1 (nordicii, hiperboreenii) și I2 (balcanicii).
Acestora din urmă nu li se poate lua întâietatea din etnogeneza balcanicilor, deoarece de exemplu azi românii mai rețin încă 33% din bagajul lor genetic, iar croații bosniaci 71%. La fel și restul balcanicilor în diverse procente.
Aceste diferențe se explică printr’o mai mare diversitate la noi români, comparativ cu izolarea parțială a bosniacilor și păstrarea pe un anumit areal a componenței celui mai vechi haplogrup fără prea multe intruziuni externe.
Pelasgii, cel mai probabil se nasc atunci când în Balcani au loc migrații în mai multe etape, ale G2a, E1b1b, J2 (agricultori din Anatolia) care au îmbogățit genetic nativul I.
Este o perioadă marcată de matriarhat și lipsită de războaie, dar în timp sosirea păstorilor R1 care erau în căutare de pășuni bune pentru cresterea animalelor și care aveau un anumit tipar comportamental, vor schimba  și îi vor influența în anumite obiceiuri. Unul dintre acestea este ritul funerar: înhumarea morților.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/europe-diffusion-farming.gif
Foto 5
În foto 5 este prezentată expansiunea agriculturii, adusă de un grup uman purtător al haplogrupului G2a, aceștia până în 6500-5500 î.Hr. vor face agricultura cunoscută dunărenilor, cucutenienilor, etc.
Spațiul Dunărean devine un creuzet al culturilor, pol al metalurgiei cuprului (foto 6), fiind descoperite în zonă minereuri de aur și cupru, ceea ce vor atrage alte grupuri umane (haplogrupul J2).
Tot în aceeași perioadă apare și scrierea dunăreană.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/metallurgical_diffusion2.png
Foto 6
PELASGII I2, (CULTURILE CUCUTENI, TURDAȘ-VINCA, HAMANGIA, VĂDASTRA, ETC)
Haplogupul I2 este astăzi cea mai frecventă linie paternă în fosta Iugoslavie, România, Bulgaria și Sardinia și un procent mare în majoritatea țărilor vechilor geți ”sclavini”,  în care azi se vorbesc dialecte considerate, slave de sud.
Frecvențele sale maxime sunt observate în Bosnia (55%, inclusiv 71% din croații bosniaci), Sardinia (39,5%), Croația (38%), Serbia (33%), Muntenegru (31%), România (28%), Republica Moldova (24%), Macedonia (24%), Slovenia (22%), Bulgaria (22%), Belarus (18,5%), Ungaria (18%), Slovacia (17,5%), Ucraina (13,5%) și Albania (13,5%).
Se găsește intr’o frecvență de 5 până la 10% în țările germanice.
Studiile despre arborele filogenetic al lui I2 au evoluat foarte mult în ultimii 7-10 ani, subgrupa de nivel superior a fost redenumită mai des decât pentru orice alt haplogrup cu excepția R1b.
Pentru a evita orice confuzie, este recomandat să verificați mutațiile definitorii atunci când cititi studii mai vechi sau când se fac trimiteri la o anumită subgrupă.

 

Originile și Istoria haplogrupului I2 – Pelasgii Balcanici

I2 (M438 / P215 / S31) este considerat a avea originea în paleolitic, după ce a trecut Marea Glaciațiune, în urmă cu aproximativ 22.000 de ani. Regiunea sa de origine este nedeterminată în prezent.
Ar fi putut avea ultimul refugiu in timpul Marii Glaciațiuni, când grupurile umane europene migrează din calea înghețului undeva în Anatolia sau în jurul Caucazului.
Trei ipoteze sunt posibile:
1. Primul scenariu este că I2 are originea în Europa.
Când ghețurile au început să se retragă spre nord acum 20.000-12.000 de ani, indivizii I2 vânători-culegatori s’au extins din refugiul lor și au colonizat vaste zone din vestul, centrul și estul Europei.
În această ipoteză I2 ar fi asociat cu haplogrupuri mtDNA H1, H3, U5 și V.

2. În al doilea scenariu I2 are originea in Asia de Vest, și de asemenea, a colonizat Europa, atunci când ghețurile s’au retras. În această ipoteză I2 ar fi în cea mai mare parte asociat cu haplogrupuri mtDNA J și T.
3. În al treilea, considerat de unii cel mai puțin probabil scenariu, I2 are originea în Asia de Vest, dar nu a venit în Europa până în neolitic. Nu par să fi fost mai multe migrații independente ale agricultorilor neolitici și păstori din Orientul Mijlociu către Europa, aducând linii genetice cum ar fi G2a, E1b1b, J și T.
Nu este clar în prezent, dacă fiecare grup a adus doar unul sau poate chiar doua haplogrupuri, sau dacă cele mai multe migrații au comportat deja amestecuri a mai multor haplogrupuri. În această ipoteză I2 ar putea fi asociat cu haplogrupurile ADNmt (mitocondrial) N1A, R, HV, H, J, T, K și X.
Un recent studiu de identificare (Lazaridis) a mezoliticilor europeni din Suedia și Luxemburg la haplogrupul I2a1b, aproape sigur infirmă această a treia ipoteză.
În primele două cazuri I2 ar fi fost absorbit de către fermierii neolitici din Sud-Estul Europei (M423), Europa Centrală (P214, L596), și vestul Mediteranei (M26
http://i-m26.blogspot.ro/ ).
Succesul relativ al ramurii specifice a I2 pare a fi legat de răspândirea agriculturii.
I2a1a (M26) ramura de sud-vest a fost absorbită de către agricultorii neolitici ai Culturii Ceramicii Imprimate-Cardium (5000 – 1500 î.Hr.), ai cărui descendenți se găsesc mai ales în Sardinienii și Bascii moderni.
I2a1b din est (M423) este probabil legat de cultura Cucuteni (4800-3000 î.Hr.), care a fost cea mai avansată cultură neolitică din Europa, înainte de așa-zisele ”invazii indo-europene” din epoca bronzului, care între noi fie spus nu au fost invazii, ci doar o încrucișare-asimilare care a dat și poporului român o nouă identitate genetică, și a dus la crearea unor noi generații de populații – GEȚII.
Termenul de invazie este total eronat atât timp cât migrarea acestor triburi se întinde pe perioade suficient de lungi încât să nu le mai considerăm astfel. În schimb aceste repopulări, interconectări de populații erau strâns legate de găsirea unor resurse, precum a fost sarea, vitală omului și pentru creșterea animalelor, sau a minereurilor de cupru și aur, care au dus la un salt în tehnologia uneltelor și a civilizației implicit.
Foto 7
Sub-Carpații Moldovei au devenit curând în neolitic în căutarea sării din abundență și ușor accesibilă, un puternic magnet pentru păstorii din stepă
În schimb, liniile centrale, de nord și de vest I2 european (cum ar fi L38, M223, L1286, L1294 ȘI L880) au supraviețuit numai în puține situații. Motivul ar fi fost faptul că vânătorii-culegători I2 din vestul Europei au adoptat prea târziu agricultura și nu au fost numeroși, atunci când grupuri umane purtători ai haplogrupului R1 (R1a +R1b) cum au fost GEȚII, au preluat centrul, nordul și vestul Europei.
Căutați istoria R1b și R1a: