CUBA TOVARĂȘULUI CASTRO, UN LAGĂR MAI DUR DECÎT RUMÎNIA SOCIALISTĂ

Fidel Castro a fost una dintre personalitaţile controversate ale istoriei, un revoluţionar care a luptat toată viaţa pentru idealul său de a transforma Cuba într’un stat socialist şi de a’l menţine aşa pe tot parcursul vieţii sale.

Cine nu şi’ar fi dorit să ajungă dictator pe o insulă tropicală pe care s’o conducă după cum vrea cu o mînă de fier, să impună propriile legi, să’şi promoveze membrii familiei în funcţii cheie pentru a fonda o dinastie proprie, să reprime orice rebeliune, să aplice propria ideologie, să decidă destinul cetăţenilor săi şi să sfideze marile puteri?

În vreme ce mulţi dintre noi ne vom mulţumi să fim dictatori insulari virtuali în jocul ”Tropico”, Fidel Castro, pe numele său real de ”Fidel Alejandro Castro Ruz” a fost poate printre puţinii oameni din istorie care şi’a văzut dorinţa împlinită, rămînînd în istorie ca ”El Presidente” sau „El Lidero Maximo”.

Sarcina lui Castro a fost cu atît mai grea cu cît Cuba a fost primul stat din emisfera vestică ce s’a apropiat atît de mult de URSS, devenind la rîndul său stat socialist. Sarcina sa a fost copleşitoare şi pentru că acest stat insular, Cuba, deşi cea mai mare insulă din Caraibe, totuşi nu măsoară mai mult de circa 1250 km lungime și de la 35 la 145 km lăţime.

Aceste considerente geografice sînt destul de clare încît să se ajungă cu uşurinţă la concluzia că statului Cubanez i’a fost greu să’şi menţină orientările în faţa unei puteri importante şi puternice precum Statele Unite cu care se învecinează şi cu care îşi intersectează interesele.

SUA avea în Cuba interese financiare importante. Totuşi, iată că Fidel Castro nu numai că a indrăznit să viseze o patrie socialistă pe care să o modeleze conform vederilor sale, dar a şi reuşit să’şi îndeplinească acest vis. Drumul pe care l’a avut de urmat a fost greu şi i’a adus o faimă pe cît de mare, dar bivalentă, în sensul în care mulţi consideră că Fidel Castro a fost un personaj extraordinar de care Cuba avea nevoie pentru a se afirma, dezvolta, dar și opiniile care spun că a fost un personaj care a urmărit mai degrabă preamărire personală, recunoaştere, putere deplină.

Acest conducător cubanez a rezistat în faţa a zece preşedinţi americani (Eisenhower, Kennedy, Johnson, Nixon, Ford, Carter, Reagan, Bush senior, Clinton, Bush junior), a supravieţuit mai multor secretari generali sovietici, devenind liderul cu cea mai mare perioadă în care a condus un stat de pe parcursul întregului secol XX. [1]

El aparţine generaţiei de insurgenţi ai secolului XX alături de Nelson Mandela, Ho Shi Min, Che Guevara, Camilo Torres, Mehdi Ben Barka. A avut relaţii apropiate cu unii dintre cei mai importanţi oameni politicii ai vremii sale, precum Tito, Hrusciov, Nelson Mandela, Indira Gandhi, Jiang Zemin, Nasser şi a cunoscut mai mulţi oameni de cultură care au lăsat moştenire un tezaur cultural nepreţuit (Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Ernest Hemingway, Gabriel Garcia Marquez, Gerard Depardieu, Steven Spielberg, Maradona etc.) [2].

Întreaga sa viaţă este interesantă şi spectaculoasă, deci merită cercetată, înţeleasă şi astfel vom reuşi să înţelegem multe aspecte ale parcursului său politic care a fost foarte important pentru lumea de după cel de-Al Doilea RĂzboi Mondial.

Viitorul războinic al marxismului s’a născut într’o familie înstărită

Conform datelor oficiale ale Consiliului De Stat din Cuba, Fidel Castro Ruz s’a născut la ferma tatălui său, Angel Castro y Argiz, pe 13 august 1926 la Birấn, în provincia cubaneză Oriente şi provenea din familia unui mare proprietar. Provenit din Galicia şi de origine foarte modestă, emigrant spaniol Angel Castro, a revenit pe insulă după ce a luat parte la războiul de independenţă cubanez luptînd în rîndurile armatei spaniole.

În vremurile marii depresiuni, tatăl său Angel Castro va strînge în Cuba o avere considerabilă (o plantaţie de zahăr proprie, un teren de 800 ha şi altul închiriat de 10 000 ha) și se va îmbogăți în urma afacerii sale cu cultivarea trestiilor de zahăr la ferma ”Las Manacas” din Biran, Provincia Oriente.

După ce a divorţat, s’a căsătorit cu Lina Ruz Gonzales, servitoarea sa de origine spaniolă, cu care a avut şapte copii, inclusiv Fidel. El a fost al treilea copil nelegitim al lui Angel Castro y Argiz. La 6 ani, Castro a trăit în Santiago de Cuba în casa învăţătorului său.

A fost botezat pe ritul romano-catolic la 8 ani pentru a fi admis la şcoala-internat ”La Salle” din Santiogo, fiind apoi transferat la şcoala iezuită privată, El Colegio de Belen, din Havana. Castro era interesat de istorie şi geografie, însă era mai degrabă pasionat de sport.

Veniturile familiei proveneau din cultura de trestie de zahăr, creşterea vitelor, exploatarea lemnului şi a unei mici mine de nichel. În acest mediu Fidel cunoaşte de mic agricultura, problemele sociale, lipsurile familiilor simple de la ţară care lucrau terenurile familiei sale.

La 13 ani va avea prima sa acţiune cu caracter rebel de nesupunere, anume îi instigă pe lucrătorii de la trestia de zahăr să organizeze o grevă împotriva tatălui său pentru a obţine condiţii de lucru mai bune.

Ulterior va declara:

”Eram fiu de moşier, nu nepot. Dacă aş fi fost nepot, m’aş fi născut deja într’un mediu aristocratic şi toţi prietenii mei, întreaga mea cultură, ar fi fost marcate de sentimentul de superioritate faţă de cei din jur.” [3]

În copilărie va fi impresionat de tatăl său care îi va oferi un model de om sobru, hotărît, care se impune în orice situaţie, auster, duşman al luxului şi opulenţei. Mama sa însă va fi mai apropiată de el, blîndă şi se va îngriji ca el să aibă parte de o educaţie încă de mic.

Despre viaţa de familie îşi va aminti:

”Nu am căpătat o cultură burgheză. Tatăl meu era un moşier rupt de realitate. Părinţii mei nu făceau vizite şi primeau extrem de rar oaspeţi. Nu aveau cultura sau obiceiurile unei familii din clasa celor avuţi.” [4]

O vreme a cunoscut un oarecare dispreţ din partea oamenilor din jur datorită originii ţărăneşti, a naşterii ilegitime şi a faptului că s’a botezat tîrziu.

De la 5 ani merge la şcoala din satul Macarane, iar în scurt timp va lua ore particulare cu o învăţătoare de culoare în capitala provinciei, Santiago de Cuba. Îşi va continua studiile la Colegiul Dolores, iar rezultatele bune îi determină pe părinţi să îl înscrie în 1941 la colegiul elitelor administrat de iezuiţi, Balén, situat în Havana.

La acest colegiu va rămîne în amintirea profesorilor ca un elev activ din punct de vedere sportiv, cu o memorie excelentă şi cu un real talent oratoric. Această calitate de orator îi va servi toată viaţa, dovadă stînd numeroasele sale discursuri ţinute în faţa poporului cubanez care i’au adus popularitate şi susţinerea maselor. Se pare că în anii petrecuţi la Colegiul Balén va avea parte de o lectură variată (Primo de Rivera, Marx şi Lenin, Jose Marti). [5]

Recunoaşte că educaţia primită acolo îi va folosi toată viaţa:

”Fără îndoială iezuiţii ne’au influenţat în decursul formării prin valorile lor, stricteţea organizaţiei şi disciplina lor, prin simţul dreptăţii (…) Promovau sportul, excursiile, drumeţiile şi căţăratul montan. Nici eu nu bănuiam că mă pregăteam să devin un guerillero.” [6]

Se pare că instinctul său pentru sport şi dragostea pentru natură vor sta la baza formării sale fizice şi a experienţei care i’a permis să poarte în multă vreme razboi de guerila împotriva sistemului din Cuba pe care în considera nedrept:

”Îmi plăcea să ma urc pe munte. Cînd un munte îmi apărea în faţa ochilor, mi se părea o provocare. Punea stăpînire pe mine dorinţa de a escalada acea culme, de a ajunge în vîrf. Autobuzul era nevoit să aştepte uneori cîte patru ore, deoarece eu nu mă întorsesem încă de pe munte (…) Dar participam şi la restul competiţiilor şi am sfîrşit prin a fi desemnat, în ultimul an – în şcoală învăţau o mie şi ceva de elevi -, cel mai bun sportiv al colegiului. Mă remarcam la baschet, la footbal, la baseball, la alergări de fond şi de viteză, în aproape toate disciplinele sportive.” [7]

Rebel anti-imperialist de tînăr îmbrăţişează marxismul

După ce obţine o diplomă pentru rezultatele strălucite la Balen, abia în 1945, la terminarea celui de’al doilea război mondial, Castro şi’a început studiile la Facultatea de Drept la Universitatea din Havana. S’a afirmat ca student activist, făcînd parte din găşti violente.

Castro s’a alăturat ”Mişcării 30 septembrie” ce se opunea violenţelor comise de găşti. Pe 13 noiembrie, voluntarii lui Castro au ţinut un discurs prin care expuneau înţelegerile secrete dintre guvern şi găşti, atrăgînd atenţia presei naţionale. Discursul a înfuriat găştile, iar Castro, de teama de a fi încolţit, s’a ascuns în mediul rural, apoi a plecat în SUA. După câteva săptămâni, s’a întors în Havana, unde îşi va lua Doctoratul în Drept, în septembrie 1950.

Era anti-imperialist convins, se opunea intervenţiei americane în Caraibe, candidînd fără success la preşedinţia Federaţiei a Studenţilor Universităţii, folosind sloganul ”onestitate, decenţă şi justiţie”. Critica public corupţia administraţiei prezidenţiale Ramon Grau, discursurile sale ajungând în ziare.

Castro, deşi avea o altă viziune politică iniţială, s’a orientat spre politica de stânga, devenind adept al scrierilor lui Karl Marx, Friedrich Engels şi Vladimir Lenin. Povestea că se simţea ca un om orb rătăcit în pădure pînă să’l descopere pe Marx. A continuat să militeze împotriva împărţirii pe clase, împotriva ”politicienilor corupţi”, împotriva ”rasismului”, împotriva imperialismului şi capitalismului, crezînd în idealul de revoluţie proletară ce ar putea răsturna orînduirea actuală.

”În acea universitate în care nu am intrat decât cu un spirit rebel şi cu anumite idei elementare despre dreptate, am devenit revoluţionar, m’am transformat într’un marxist-leninist şi am dobîndit valorile pe care le susţin şi pentru care am luptat de’a lungul vieţii mele.” [8]

Aici însă descoperă un mediu opus celui din colegiul iezuit. Campusul în care a locuit era controlat de două grupări mafiote rivale care influenţau evenimentele politice ale capitalei prin violenţă şi bani.

Numele lor (Mişcarea Revoluţionară Socialistă şi Uniunea Insurecţială Revoluţionară) nu se potrivesc cu activităţile propriu-zise ale mişcărilor, fiind etichete false. Aceste grupări controlează permanent guvernul de la putere şi Asociaţia Studenţească. Viaţa politică e atît de coruptă încît politicienii se folosesc de aceşti ”pistoleros” pentru diferite scopuri iar uneori îi întărîtă unii împotriva altora pentru a’i ţine ocupaţi şi sub control.

După 1948 rolul lor creşte, deoarece primesc posturi în poliţie. În paralel îşi exercită rolul puternica mafie americană, puternic înrădăcinată în Cuba. Şeful acesteia, marele mafiot Meyer Lansky, joacă mult timp un rol în politica Cubei.

Acesta este mediul politic şi al vieţii universitate în perioada în care Fidel Castro va veni în Havana să studieze Dreptul. Cînd va hotărî să participe la comitetele politicii universitare cu scopul de a deveni preşedintele asociaţiei universitare, membrii Mişcării Socialiste Revoluţionare îl vor trece pe lista neagră ameninţîndu’l.

Acum decide să nu ţină cont de ameninţări ci să se afirme ca urmaş al lui Jose Marti şi ca un continuator al revoluţiei acestuia. Într’o discuţie cu jurnalistul Ignacio Ramonet, Castro povesteşte astfel evenimentele periculoase prin care a trecut în acea perioadă:

”Presiunile fizice şi ameninţările erau considerabile. În preajma alegerilor pentru FSU (Federatia Studenților Universitari), pe cînd eram în cel de’al doilea an al Şcolii de Drept, acea mafie, iritată de nesubordonarea mea după numeroase incidente, utiliză o măsură dură de intimidare: îmi interzice să mai intru în universitate. Nu mă mai puteam întoarce în acel centru de studii.”

Jurnalistul îl întreabă ”Şi ce aţi făcut?”, iar el marturiseşte:

”Ei bine, am plîns. (…) Problema era deosebit de complexă. Erau oameni înarmaţi, cu aplecare către crimă, care se bazau pe spriinul tuturor organismelor poliţieneşti.  (…) Nimeni nu îi înfruntase deschis în feuda lor universitară şi nu mai erau dispuşi să tolereze o astfel de îndrazneală. Exista riscul de a’mi pierde viaţa într’o aparentă încăierare a grupurilor adverse. Am plîns, dar m’am hotărât să mă întorc şi să ma lupt, conştient că acest lucru putea să însemne o moarte sigură.” [9]

Totuşi a scăpat cu bine din această provocare.

Campion la Baseball:

A fost un jucător de baseball talentat, iar în 1944 a cîştigat premiul de cel mai bun jucător din şcoala la care învaţă.

Va avea în 1949 şansa unei cariere sportive în lumea baseballu-lui profesionist, atunci cînd echipa New York Giants îi oferă un contract, dar refuză. Ulterior, un membru al negociatorilor declară:

”A fost incredibil, a refuzat. Nimeni din America Latină nu mai spusese pînă atunci nu.” [10]

Suspect de tentative de omor

Violenţele studenţeşti au escaladat după ce preşedintele reales, Grau, a angajat lideri ai bandelor în funcţii de ofiţeri de poliţie. Castro, fiind ameninţat cu moartea, a trebuit să părăsească Cuba. S’a înarmat şi s’a alăturat camarazilor săi. Mulţi dizidenţi l’au acuzat mai târziu că Castro şi banda sa au comis asasinate în perioada respectivă.

În acestă perioadă va fi acuzat de trei ori că a participat la tentative de omor: se zvoneşte că în 1946 a împuşcat un membru al Uniunii Insurecţiale Revoluţionare, în februarie 1948 e acuzat că l’a ucis pe directorul naţional al Sporturilor, Manolo Castro (care, în ciuda numelui, nu îi era rudă), iar peste 4 luni i se impută ca a împuşcat un ofiţer de poliţie. Toate aceste 3 cazuri au rămas în istorie fără a fi vreodată demonstrate. [11]

În perioada următoare va lua parte la anumite acţiuni revoluţionare. Va participa în vara lui 1952 la o acţiune eşuată contra dictatorului Republicii Dominicane, Rafael Trujillo. Campania eşuează, iar pentru a scăpa cu viaţă sare peste bordul navei pe care de afla şi va înota 10 mile marine prin ape despre care se spune că erau populate de rechini, după care ajunge acasă. Va lua parte şi la o mişcare internă desfăşurată în Columbia în care au murit peste 3500 de oameni şi care a rămas în istorie sub numele ”Bogotazo”. [12]

Ulterior se interesează detaliat de politica latino-americană şi se implică în mişcarea de independenţă a unor state precum Puerto Rico, Argentina, Venezuela, Columbia, Panama, state care vor să stopeze politica colonialistă a SUA în America Latină.

Omul politic Castro

Din punct de vedere politic, Fidel Castro devine membru în „Partido Ortodoxo”, Partidul Poporului Cubanez, fondat în 1947 de politicianul carismatic Eduardo Chibas ce l’a inspirat pe Fidel, pe principiile susţinute în trecut de Jose Marti: naţionalism, antiimperialism, independenţă economică, libertate politică şi dreptate socială. Va face parte din partid pînă cînd acesta se va desfiinţa, după 8 ani de existenţă.

Chibas a pierdut alegerile, iar Castro a continuat să lucreze pe cont propriu.

În 1947, Castro şi’a pregătit expediţia pentru a înlătura junta militară de extremă dreaptă a lui Rafael Trujillo din Republica Dominicană, aliatul Americii. Devenind preşedinte al Comitetului Universitar pentru Democraţie în Republica Dominicană, Castro şi’a adunat o forţă militară de 1200 de voluntari, mulţi cubanezi şi dominicani exilaţi.

Împreună, au navigat spre Cuba în iulie 1947 unde au fost arestaţi. Castro şi tovarăşii săi de arme au evadat şi s’au întors în Havana unde a militat împotriva uciderii studenţilor de către forţele guvernamentale. Protestele au escaladat în violenţe în februarie 1948, Castro însuşi fiind bătut.

În aprilie, Castro a călătorit spre Bogota, Columbia, unde un grup de studenţi cubanezi finanţaţi de preşedintele Argentinei de atunci, Juan Peron, l’au asasinat pe liderul stângii populare Jorge Eliecer Gaitan Ayala, ceea ce a condus la revolte şi ciocniri dintre conservatori, susţinuţi de armată, şi liberalii de stînga. Castro s’a alăturat liberalilor, furînd armele conservatorilor din staţia de poliţie.

Reîntors în Cuba, Castro a continuat să conducă protestele. În acelaşi an, Grau a decis să nu mai candideze şi să’l lase pe candidatul Carlos Prio Socarras din Partido Autentico să preia preşedinţia. Prio a continuat să reprime cu brutalitate protestele, poliţia asasinîndu’l pe Justo Fuentes, un prieten al lui Castro.

În 1848, în ciuda dezacordului ambelor familii, se căsătoreşte cu studenta la filosofie Mirta Diaz-Balart, provenită dintr’o familie bogată. Astfel ajunge într’o familie cu cele mai bune legături politice, creîndu’se speranţa că Fidel va putea fi atras de partea regimului.

Pînă la urmă, cuplul a primit binecuvântarea şi zeci de mii de dolari de la tatăl Mirtei pentru a petrece 3 luni de ”miere” în New York City. Cei doi s’au mutat într’un spaţiu mai larg al oraşului Havana. Un an mai tîrziu vor avea un fiu, numit Fidelito.

Castro a avut 8 copii, cel mai mare fiind Fidelito, cu numele real Fidel Castro-Diaz – Balart. Fiica, Alina Fernandez, a rezultat în urma unei relaţii extraconjugale, a scăpat din Cuba ca turist şi a devenit un permanent critic la adresa regimului la un program de radio din Miami.

Articol din Adevărul de Cluj, 29 Decembrie 1993

Castro mai are 5 fii cu cea de’a doua soţie, Dalia Soto, a căror nume încep cu litera A, cel mai tînăr fiind numit Antionio, medical echipei naţionale de baseball.

Deoarece aşa doreşte Fidel, ei trăiesc în cele mai modeste condiţii. Castro va înfiinţa o organizaţie de tineret numită Asociaţia Radicală Ortodoxă, va deveni în 1950 triplu licenţiat în ştiinţe juridice, ştiinţe sociale şi drept internaţional, iar mai tîrziu va deschide un cabinet de avocatură pentru oamenii săraci. [13]

În urma unei campanii nereuşite de ajutorare a cubanezilor săraci, Castro a falimentat. Nu şi’a putut plăti taxele, mobilierul i’a fost confiscat, electricitatea întreruptă, soţia a devenit nervoasă pe el.

Dar şi’a continuat cariera de activist. În noiembrie 1950, la Cienfuegos, s’a luptat cu poliţia la protestul împotriva interzicerii asociaţiilor studenţeşti.

Fidel Castro şi preluarea puterii în Cuba. Revoluţia Cubaneză

Văzîndu’se ca urmaşul lui Chibas, Castro a candidat pentru alegerile din iunie 1952 pentru Congres, însă nu a fost nominalizat datorită reputaţiei sale radicale, fiind nominalizat în schimb pentru Casa Reprezentanţilor.

Pe perioada campaniei, Castro s’a întâlnit cu viitorul său rival, Generalul Fulgencio Batista care avea orientări politice de dreapta. Deşi amîndoi erau împotriva regimului Prio, nu aveau relaţii amicale.

Pe 10 martie 1952, Baptista Fulgencio a preluat puterea ţării printr’o lovitură de stat și va deveni şef al statului punînd bazele unei dictaturi corupte, iar Meyer Lansky, marele mafiot american, va deveni consilierul oficial al acestuia. Prio a fugit în Mexic.

Declarîndu’se preşedinte, Baptista a anulat sistemul democratic electoral şi şi-a impus ”democraţia disciplinată”. Era pro-american de partea elitelor bogate. Înrăutăţise relaţiile cu Uniunea Sovietică, desfiinţase sindicatele şi persecutase grupurile socialiste cubaneze.

Castro era nemulţumit văzînd că în locul unei camarile de politicieni autoritari şi corupţi venise un dictator. Fidel Castro va lupta contra lui Fulgencio Batista: iniţial foloseşte metode juridice. Va depune plîngere la înalta Curte de Justiţie împotriva loviturii de stat şi va declara ”dacă Batista ia puterea cu forţa, trebuie să îi fie luată cu forţa”.

Ulterior va organiza o lovitură de forţă cu scopul de a declanşa o insurecţie. Castro a creat un grup numit ”Mişcarea” care a operat clandestin, publicînd ziarul ”El Acusador” şi înarmînd şi instruind recruţi.

În iulie 1952, mişcarea ajunsese la 1200 de membri din cele mai sărace cartiere ale Havanei. Castro a evitat să încheie o alianţă cu Partidul Socialist Popular de teama politicilor moderate ale acestuia, însă a menţinut legătura cu membrii prin intermediul fratelui său Raul, care era membru al partidului. Castro a depozitat arme pentru a planifica atacarea cazărmilor Moncada din Santago de Cuba.

Pe 25 iulie, militanţii lui Castro, îmbrăcaţi în uniforme militare, au ajuns şi au năpustit asupra cazărmilor pînă să vină întăririle.

Revoluţia Cubaneză s’a declanşat!

Castro, preluînd modelul cubanezilor care au luptat pentru independenţa împotriva spaniolilor în secolul al XIX-lea, se vedea ca un nou eliberator asemeni lui Jose Marti (om politic, scriitor cubanez). Cu 165 de revoluţionari, a ordonat trupelor să nu provoace crime decît dacă întîmpinau rezistenţă armată.

Pe 26 iulie 1953 încearcă să ocupe fortăreaţa La Moncada din Santiago de Cuba cu sprijinul cîtorva zeci de partizani, un nou atac a fiind declanșat. Însă doar 3 din cele 16 maşini care trebuiau să plece din Santiago au stat la dispoziţia atacatorilor. Planul său dă greş, fapt care duce la torturarea şi executarea multor participanţi

Revoluţionarii, ajungând la cazărmi, alarma a fost declanşată şi paznicii au început să tragă cu mitraliera. 19 revoluţionari au fost ucişi şi alţii 27 au fost răniţi. Castro a ordonat retragerea. Unii revoluţionari răniţi au frecventat servicile de urgenţă publice, fiind rapid capturaţi de forţele guvernamentale. Rebelii capturaţi au fost torturaţi şi 22 dintre aceştia au fost executaţi fără judecată. Castro, acompaniat de 19 tovarăşi, a plecat la Gran Piedra, în Munţii Sierra Maestra unde a stabilit o bază.

Batista a proclamat ”legea marţială” ca reacţie la rebeliune, ordonînd cenzurarea presei şi reprimarea violentă a oricărui protest. Apăreau zvonuri că rebelii comunişti ucideau pacienţi din spitale şi totuşi, au apărut în ritm alarmant ştiri şi poze ce atestau folosirea torturii de către armată şi execuţiile sumare. Populaţia a devenit agitată şi nemulţumită.

Curînd, Castro şi cîţiva rebeli au fost arestaţi şi transportaţi către nordul Santiago.

Pe 21 septembrie, regimul Batista a acuzat partidele Ortodoxo şi PSP de complot şi au început procese la Palatul Justiţiei din Santiago. La proces, Fidel Castro acuză regimul de ilegalitate, abuzuri şi declară că doreşte să reformeze şi să democratizeze Cuba.

Castro, pentru a se apăra, a citat din Marti şi a convins 3 judecători că era acuzat greşit că ar organiza o rebeliune împotriva autorităţilor constituţionale ale statului cubanez, şi în schimb îl acuza pe Baptistă că a preluat puterea prin mod neconstituţional.

Ca încheiere a pledoariei sale rosteşte celebra frază:

”Istoria mă va absolvi.”

Procesele s’au încheiat pe 5 octombrie, mulţi rebeli fiind eliberaţi, alţi 55 fiind condamnaţi la închisoare de la 7 la 13 ani. Juraţii au decis pe 16 octombrie ca să fie condamnat Castro la 15 ani de închisoare într’un spital. Un loc confortabil, timp în care şi’a scris discursul cu titlul ”Istoria mă va ierta”.

Această frază va servi drept titlu al broşurii-program pe care o va concepe mai tîrziu. [14]

Castro, închis cu alţi 25 de tovarăşi, şi’a redenumit mişcarea în ”MR-26-7” (Mişcarea 26 iulie) în memoria datei în care a lansat atacul asupra cazărmilor din Moncada. A continuat să citească cărţile lui Lenin, Marx, Marţi, Freud, Kant, Shakespeare, Munthe, Maugham şi Dostoievski, vrând să devină un revoluţionar intelectual.

Soţia l’a părăsit, luînd custodia fiului lor Fidelito.

În 1954, Baptista a permis desfăşurarea alegerilor, însă nici un politician nu s’a putut opune.  Astfel, alegerile au fost cîştigate de Batista. A urmat o perioadă de acalmie politică. La sugestia unor politicieni influenţabili, Congresul şi Batista au decis că Fidel Castro nu reprezenta o ameninţare şi pe 15 mai 1955, el şi cu ceilalţi prizonieri au fost eliberaţi.

Castro s’a întors la Havana, oferind interviuri la radio, însă fiind monitorizat strict de guvern. Acum divorţat, Castro s’a combinat cu două femei ce i’au sprijinit mişcarea, Naty Revuelta şi Maria Laborde.

A continuat însă să planifice revoluţia, argumentînd că ţara are nevoie de un lider puternic pentru a se dezvolta. Ca orice revoluţionar recidivist, a continuat demonstraţiile violente.

Războiul de gherilă

Pentru a nu a mai fi arestat, el şi cu Raul au fugit din ţară din nou. A lăsat o scrisoare prin care declara că ”lasă Cuba pentru că toate ușile păcii i s’au închis, iar ca adept al lui Marti, credea că ora în care cubanezii îşi vor lua drepturile înapoi a sosit, însă trebuie să lupte şi nu să implore”.

Pleacă în exil (Mexic) unde începe colaborarea cu argentinianul Ernesto Che Guevara sprijinindu’se şi pe ajutorul fratelui său Raul.

Castro, în Mexic alături de fratele său s’au întîlnit cu marxistul argentinian, Ernest Che Guevara. Lui Fidel i’a plăcut figura sa revoluţionară. S’a împrietenit cu spaniardul Alberto Bayo care s’a lăsat convins să’i instruiască rebelii pentru a duce războiul de gherilă.

Avînd nevoie de fonduri, Castro a plecat prin SUA pentru a căuta simpatizanţi bogaţi, în special americani înstăriţi de stînga care erau atunci persecutaţi de Joseph McCarthy.

Cînd a întîlnit cîţiva, monitorizaţi de agenţii lui Batista, aceştia din urmă i’au orchestrat o tentativă de asasinare. Castro însă a scăpat şi a contactat grupul MR-26-7 din Cuba, aflînd că şi alte grupări începeau să militeze împotriva lui Batista, inclusiv mişcarea studenţească ”Directorio Revolucionario Estudiantil” a lui Jose Antonio Echeverria cu care s’a întîlnit în Mexico City.

În Mexic el hotărăşte să înceapă un război de guerilă în Cuba prin care să izbutească să preia controlul în defavoarea lui Batista. [15]

Anul următor, pe 25 noiembrie 1956, revine cu aceşti colaboratori de încredere şi declanşează în Cuba mai multe centre ale războiului de guerilă. Aceasta este perioada în care Partidul Socialis Popular Cubanez va lua legătura cu rebelii şi îi va sprijini.

A cumpărat yacht-ul ”Granma”, şi pe 25 noiembrie 1956, Castro, împreună cu fratele său şi Camilo Cienfuegos au navigat alături de 81 de revoluţionari spre Tuxpan, Veracruz, într’o călătorie dificilă de 5 zile, fără provizii şi cu rău de mare. Au ajuns la destinaţie pe 30 noiembrie unde Frank Pais i’a condus în Santiago şi Manzanillo.

Granma i’a dus pe revoluţionari în mlaştina din Playa Las Coloradas, în apropiere de Los Cayuelos. Echipajul său a ajuns lângă muntele împădurit din Sierra Maestra, începînd atacurile asupra trupelor lui Batista. Doar 19 rebeli au ajuns la destinaţie, restul fiind ucişi sau capturaţi. După cîteva atacuri, Castro a rămas fără întăriri căci Pais şi militanţii săi s’au retras. Situaţia devenise critică.

Castro, Che şi Camilo Cienfuegos şi’au stabilit tabăra, începînd raidurile asupra posturilor militare pentru a fura arme.

În ianuarie 1957, au copleşit apărarea. Soldaţii răniţi care s’au predat au primit îngrijiri de la rebeli, însă Chicho Osario, observatorul local a fost executat, inspirînd încrederea populaţiei locale în rebeli. Unii locali chiar s’au alăturat rebeliunii.

În februarie 1957, Castro s’a întâlnit cu Celia Sanchez, care i’a devenit un prieten apropiat.

În iulie 1957, Castro şi’a divizat armata în trei coloane, comandate de el, fratele său şi Guevara, operînd în zonele urbane pentru a provoca agitaţie. Între timp, toată Cuba era devastată de actele de sabotaj şi atacuri cu bombe comise de grupurile anti-Batista.

Poliţia a răspus cu arestări în masă, tortură şi execuţii sumare. În martie 1957, DR a lansat un atac eşuat asupra palatului prezidenţial, Antonio fiind împuşcat. Frank Pais a fost de asemenea ucis.

Castro a continuat să obţină suportul revoluţionarilor mai puţin radicali. S’a întîlnit cu membri ai Partido Ortodoxo, Raul Chibas şi Felipe Pazos, discutînd despre reforma agrară, industrializare şi programul de alfabetizare ce aveau să fie promise cetăţenilor pentru a le cîştigă încrederea înaintea alegerilor.

A contactat presa străină pentru a’şi răspândi mesajul, devenind o celebritate străină pentru americani după ce a fost intervievat de jurnalistul de la The New York Times, Herbert Matthews, dar şi de reporter de la CBS şi Paris Match.

Forţele de gherilă ale lui Castro creşteau, la fel şi atacurile. În primăvara 1958, rebelii controlau un spital, şcoli, presă scrisă, fabricile de mină şi de tutun. Batista era sub presiune. Americanii, aflînd despre detaliile şocante precum folosirea torturii şi cenzurarea presei, au încetat să’l mai aprovizioneze pe Batista cu arme. O greva generală a paralizat ţara, acompaniată de atacurile armate ale grupului MR-26-7.

Batista a răspuns cu Operaţiunea Verano, prin care zonele împădurite şi satele suspecte că ar sprijini rebelii erau bombardate. 10 000 de soldaţi sub comanda generalului Eulogio Cantillo au înconjurat Sierra Maestra. În ciuda superiorităţii numerice şi tehnice, armata nu putea duce lupte de gherilă. Castro a continuat ofensiva folosind mine de teren şi ambuscade.

Soldaţii lui Batista au fost învinşi de rebelii lui Castro ce au cîştigat suportul popular local. În vara 1958, MR-26-7 a împins armata spre munţi. Castro controla deja Oriente şi Las Villas, divizând Cuba.

Americanii, temîndu’se că Castro era socialist, l’au instruit pe Cantillo să’l sprijine totuşi pe Batista. Acesta a încheiat un acord secret cu Castro prin care înceta focul şi va promite că Batista va fi judecat ca criminal de război. Guerila triumfă cu sprijinul poporului şi a mişcărilor clandestine urbane, iar Batista e silit să fugă în timp ce Fidel Castro preia puterea.

Revoluţia biruise. Batista scapă însă, fugind în exil cu 300 milioane de dolari pe 31 decembrie 1958. Cantillo a intrat la Palatul Prezidenţial din Havana, cerînd Curţii Supreme să’l numească pe Carlos Piedra să devină preşedinte şi să numească un guvern.

Castro s’a înfuriat, a înterupt acordul de încetare a focului şi a ordonat arestarea lui Cantillo. Pe 1 ianuarie 1959, cubanezii sărbătoreau nu doar ”anul nou”, ci şi căderea lui Batista.

Castro a ordonat prevenirea oricărui act de vandalism. Cienfuegos şi Guevara au ajuns la Havana pe 2 ianuarie, iar Castro a intrat în Santiago unde a ţinut un discurs invocînd războiul pentru independenţa. Populaţia îl aplauda şi îl aclama în toată Havana.

Manuel Urrutia Lleo a fost proclamat ca preşedintele interimar, Castro anunţînd desfăşurarea alegerilor populare.

Castro și Che Guevara în 1958

Castro s’a proclamat drept Reprezentantul Forţelor Armate Rebele, stabilindu’se la Havana Hilton Hotel. A purtat discuţii cu Partidul Socialist Popular pentru crearea statului socialist. Presa, aflată sub mîna lui Castro, a declarat că regimul lui Batista a ucis 20 000 de cubanezi, însă în realitate doar cîteva mii au fost ucişi.

Castro, promiţînd dreptate şi justiţie, a organizat o serie de procese, rezultînd sute de execuţii la care au fost supuşi adepţii regimului anterior. Castro a făcut un tur în toată America Latină.

A vizitat inclusiv Venezuela unde s’a întîlnit cu preşedintele Romulo Betancourt unde fără succes, nu au putut încheia un acord energetic. La întoarcere, s’au iscat tensiuni între Castro şi figurile guvernamentale. Castro era înfuriat de faptul că guvernul a lăsat mii de şomeri pe drumuri după ce au închis cazinourile şi bordelurile. Ca rezultat, premierul Jose Miro Cardona a demisionat şi s’a dus în exil în America, alăturîndu’se mişcării anti-Castro.

Chiar dacă Castro cîştigase războiul cu Batista şi revoluţia a avut un succes, un nou război se anunţa, un război cu un inamic şi mai puternic şi mai de temut: Statele Unite ale Americii.

El Premiero în război cu America

Pe 16 februarie 1959, Castro a fost numit premier al Cubei.

În aprilie a vizitat SUA pentru a se întîlni cu vice-preşedintele Richard Nixon. Nixon l’a displăcut instant. Castro a continuat să călătorească în Canada, Trinidad, Brazilia, Uruguay şi Argentina. A participat la conferinţa de la Buenos Aires unde a propus fără success emiterea unui Plan Marshall pentru America Latină de 30 de miliarde de dolari.

În mai 1959, prima sa realizare ca premier a fost semnarea legii primei reforme agrare, stabilind 402 hectare pe cap de locuitor, interzicînd străinilor să deţină proprietăţi în Cuba. De atunci, a început epoca de tristă amintire pentru Cuba: comunismul, o epocă a economiei planificate, a izolaţionismului, a dictaturii unui om asupra maselor, a egalităţii în sărăcie.

Proprietarii bogaţi au fost alienaţi, în schimb muncitorii de rînd fiind protejaţi şi susţinuţi să trăiască egali în sărăcie. Castro s’a numit însuşi preşedinte al Industriei Naţionale a Turismului. A încercat fără succes să facă publicitate unui ”paradis tropical lipsit de rasism” pentru a’i încuraja pe turiştii afro-americani să’i viziteze ţară. Salariile judecătorilor şi politicienilor au fost reduse. În martie 1959, Castro a declarat chirii pentru cei care plăteau mai puţin de 100 dolari pe luna.

Deşi refuză să’şi catalogheze regimul ca fiind unul socialist, a numit marxişti în poziţii cheie, ca Che Guevara, guvernator al Băncii Centrale, Ministru al Industriei, Pedro Luis Diaz Lanz în poziţia de comandant al aviaţiei.

În urma unui conflict cu preşedintele Urrutia, 500 000 de suporteri ai lui Castro i’au înconjurat palatul prezidenţial. Urrutia a fost nevoit să demisioneze. Castro a continuat că premier să conducă ţara cu o mâna de fier, numindu’l pe marxistul Osvaldo Dorticos ca preşedinte.

Castro a încercat să impună proiecte sociale pentru a ridica nivelul de trai. S’a axat pe reformarea educaţiei, multe clase de şcoală fiind deschise în primele 30 de luni de cînd a venit Castro la putere. Educaţia primară oferea şi un program de studiu şi muncă, elevii fiind obligaţi ca pe lîngă timpul alocat studiului să participe şi la o activitate productivă.

Sistemul sanitar a fost naţionalizat şi extins, multe policlinici fiind deschise în zonele rurale oferind tratament medical gratuit. S’a impus vaccinarea gratuită a copiilor pentru a reduce rata mortalităţii infantile.

Apoi, Castro a implementat un program social prin care dezvolta infrastructura. 600 de mile de drumuri au fost construite în primele 6 luni de guvernare şi 300 de milioane de dolari au fost cheltuiţi pentru proiecte sanitare şi pe aprovizionarea apei potabile. Peste 800 de locuinţe au fost construite în fiecare lună în primii ani de guvernare. S’au deschis centre speciale pentru copii cu dizabilităţi şi bătrîni.

Cam acestea au fost singurele realizări notabile şi benefice ale lui Castro. Ce’i drept, el doar urma trendul global. Cuba trebuia să între în secolul XX.

În rest, Castro s’a purtat ca un oarecare dictator comunist cu interese şi ambiţii personale, gîndindu’se doar la persoana sa. Folosind radioul şi televiziunea pentru a comunica cu poporul, şi’a instaurat un cult propriu al personalităţii pentru a fi iubit de muncitori, ţărani şi studenţi.

Asta în vreme ce opoziţia venea din partea clasei mijlocii şi din rîndul bogaţilor. Mii de doctori şi ingineri i’au refuzat regimul şi au preferat să emigreze în Florida din SUA, cauzînd fenomenul economic de ”brain drain” – exodul intelectualilor în favoarea Americii. Productivitatea a început să scadă simţitor, iar rezervele financiare s’au terminat în doi ani.

Curînd, au urmat epurările căci Castro, ca orice dictator ”iubit” şi ”venerat de popor”, trebuia să’şi asigure poziţia. În urma unui incident în care s’au implicat presa conservatoire şi sindicatele socialiste, Castro a început să aresteze sute de contra-revoluţionari. Mulţi ce’i drept, erau finanţaţi de exilaţi, de CIA şi de guvernul Dominican cu care Castro nu se avea bine. S’au desfăşurat rebeliuni ca Rebeliunea Escambray pentru îndepărtarea la putere a lui Castro, tot în stilul rebeliunii pe care a dus’o Castro în munţi şi păduri, cu tehnici de gherilă şi instrumente similare .

Din 1960, Castro părea că simpatiza marxismul-leninismul şi socialismul al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică în defavoarea democraţiei capitaliste şi liberale a Statelor Unite ale Americii. S’a întâlnit astfel cu primul deputat premier Anastas Mikoyan cu care au încheiat un acord de comerţ de zahăr şi fructe în schimbul petrolului, bunuri industriale şi a unui împrumut de 100 milioane de dolari.

Guvernul Cubanez a ordonat rafinăriilor americane private din ţară, ca Shell, Esso şi Standard Oil, să proceseze petrol sovietic, ordin cu care deţinătorii şi guvernanţii americani nu erau de acord.

Statele Unite au refuzat să mai importe zahăr cubanez, ceea ce l’a provocat pe Castro să naţionalizeze bănci şi fabrici de zahăr de pe teritoriul Cubei. Astfel, a început războiul dintre o insula minusculă şi o superputere militară şi economică cu capacităţi nucleare.

Relaţiile s’au înrăutăţit şi mai rău cînd un vas francez a explodat în portul Havanei în martie 1960, vas care transporta arme din Belgia. Castro a acuzat America că ar fi sabotat vasul şi a ţinut un discurs prin care le acuza, încheind cu ”Patria o Muerte!” (Patria-Tată sau Moarte).

Preşedintele american de atunci, Eisenhower, a început să’şi facă griji şi a autorizat CIA să înlăture guvernul Castro după modelul Guatemalei din 1954. Castro reprezenta nu un impediment, ci o ”adevărată pacoste” pentru interesele şi afacerile americane. Ba chiar le’a oferit agenţiilor şi un buget de 13 milioane de dolari prin care le permitea să se alieze cu mafia cubaneză. Iar mafioţii cubanezi erau supăraţi pe Castro că acesta le’a închis bordelurile şi cazinourile.

În septembrie 1960, Castro a plecat la New York, la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. A stat la Hotelul Theresa din Harlem, întîlnindu’se cu jurnalişti şi figuri ca Malcom X. La adunare s’a întîlnit cu premierul Uniunii Sovietice, Nikita Sergheevici Hruşciov.

Amîndoi s’au cunoscut, au discutat şi s’au plăcut, văzînd că au multe în comun. Cei doi s’au împrietenit şi au condamnat sărăcia şi rasismul în faţa americanilor în Harlem. S’au aplaudat reciproc la încheierea discursurilor din cadrul Adunării Generale de pe 29 septembrie.

Castro Oratorul:

Trebuie menţionat că Fidel Castro a ţinut cel mai lung discurs din istoria Adunărilor ONU: 4 ore şi 29 de minute, ţinut pe 29 septembrie 1960. Însă cel mai lung discurs ţinut de el a fost în cadrul celui de’al treilea congres al partidului comunist în 1986, vorbind timp de 7 ore şi 10 minute!

Castro avea pe cine să se bazeze. A fost vizitat de prim-secretarul polonez Wladyslaw Gomulka, Preşedintele Bulgariei Todor Zhivkov, Preşedintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser şi de premierul indian Jawaharlal Nehru. Caatro chiar a participat în urma unei invitaţii la ”Fair Play for Cuba Committee”.

Era adorat de mulţi americani de stînga din SUA şi chiar se fotografiase cu copii acestora ce purtau bărbi false ca să’l imite. Castro devenise o celebritate tabloidă a aniilor 50’ pentru americani. Pentru autorităţile guvernamentale însă, era un ”Hitler cu barbă ce fuma trabucuri”.

O Cubă comunistă în preajma Americii era chiar un ghimpe în coaste după cum declara secretarul de stat Christian Herter mai tîrziu că Fidel Castro conducea după model sovietic, fiind o singură putere în stat, un guvern ce controla sindicatele şi suprima libertăţile civile ca libertatea de exprimare şi presa liberă. Castro susţinea însă că regimul său proclamase democraţia directă, permiţînd alegeri libere şi dreptul cubanezilor de a’şi exprima voinţă politică.

În ianuarie 1961, datorită paranoiei sale, Castro a ordonat reducerea personalului ambasadei americane din Havana la 300 de membri, suspectînd că erau mulţi spioni.

Americanii sponsorizau dizidenţii exilaţi şi rebelii anti-Castro, atacînd vasele ce comercializau cu Cuba şi bombardînd fabricile, magazinele şi plantaţiile de zahăr.

Noul preşedinte american care l’a succedat pe Einsenhower, John F. Kennedy, a fost şi mai hotărât să stîrpească dictatura cubaneză, sprijinind CIA pentru ajutorarea miliţiei dizidenţilor, Frontul Revoluţionar Democratic, să invadeze Cuba şi să’l înlăture pe Castro.

În aprilie 1961 a avut loc invazia în Goful Porcilor

Invaziile dinspre mare nu erau noi în istoria cubaneză. Însuși Castro, care a plecat și el în exil pentru a se refugia de regimul lui Batista, urmase aceeași cale, în decembrie 1956, lansînd o invazie cu doar 80 de oameni.

La sfîrșitul secolului al XIX-lea, în 1895, forțele lui José Martí, considerat părintele naționalismului cubanez, a invadat insula și a luptat trei ani împotriva autorităților coloniale spaniole. Acest al doilea război de independență (primul a avut loc între 1868 și 1878) s’a sfârșit cu intrarea Cubei sub control american, situație ce va dura 60 de ani.

În primele trei decenii ale secolului XX, americanii au intervenit de mai multe ori în zona Americii Centrale și în Caraibe, de cele mai multe ori pentru ”restaurarea ordinii”.

Promovarea intereselor americane în zonă a luat forme mai subtile în timpul lui Roosevelt, dar după Al Doilea Război Mondial și începutul Războiului Rece, americanii au revenit la o politică fermă de intervenții. Aceasta a luat forma sprijinirii, mai mult sau puțin deschise, a rebelilor anticomuniști împotriva regimurilor pro-sovietice. Însă nu toate grupările antisovietice erau sprijinite, ci doar cele care promiteau să protejeze interesele Statelor Unite.

Cel mai cunoscut caz de o astfel de intervenție americană indirectă era Guatemala. În 1954, guvernul lui Jacobo Arbenz Guzmán a fost răsturnat în urma unui atac lansat din Honduras de către disidenții guatemalezi sprijiniți de CIA și aviația americană.

Istoricii nu s’au pus de acord asupra responsabilității susținătorilor lui Castro și a guvernului american (atît a Congresului, cît și a lui Eisenhower (1953-1961) privind deteriorarea relațiilor dintre SUA și Cuba după lovitura de stat a lui Castro. Această deteriorare a fost, în mod clar, previzibilă, iar Eisenhower și vicepreședintele său, Nixon, au ajuns, pînă în 1959, la concluzia că Fidel Castro trebuie înlăturat.

Naționalizările instituite de regimul său, care au afectat atît companiile private, cît și marile proprietăți funciare, i’au afectat nu doar pe cubanezii înstăriți, dar și pe americani (inclusiv pe mafioții din Chicago, Las Vegas, Miami etc). La un an după revoluție, americanii pierduseră deja proprietăți în valoare de 1 miliard de dolari din cauza naționalizărilor.

Statele Unite au reacționat prin amenințări privind limitarea sau chiar anularea clauzelor favorabile ale importului de zahăr din Cuba, în condițiile în care zahărul era cel mai important și profitabil produs de export. Acesta a fost doar unul dintre motivele pentru care guvernul cubanez a căutat să se reorienteze și să încheie acorduri comerciale cu blocul sovietic.

Pe parcursul anului 1960, relațiile economice și diplomatice dintre Cuba și Statele Unite s’au înrăutățit. Democrații, precum fostul președinte Truman și John F. Kennedy, candidat la viitoarele alegeri prezidențiale, îi acuzau pe Eisenhower și Nixon (candidatul republican) că sînt slabi în fața comunismului.

Pe 13 octombrie 1960, Statele Unite ale Americii au iniţiat embargoul îndelungat asupra Cubei, interzicînd orice export din Cuba. Dar relaţiile cu Uniunea Sovietică erau îmbunătăţite.

David vs. Goliat – Eșecul americanilor în Goful Porcilor sau cum se explică succesul Cubei?

Nu se știe exact cît anume a contat această critică sau opinia publică în decizia care avea să fie luată în martie 1960. Atunci, Eisenhower a autorizat CIA să antreneze și să echipeze refugiați cubanezi pentru organizarea unei contralovituri de stat, precum și pentru plănuirea unui asasinat împotriva lui Castro.

Directorul CIA era la vremea aceea Allen Dulles, fratele primului Secretar de Stat al lui Eisenhower, John Foster Dulles, care murise la scurtă vreme după victoria lui Castro. Frații Dulles colaboraseră cu succes în problema loviturii de stat din Guatemala; merită observat faptul că ambii frați aveau legături cu faimoasa companie United Fruit, ale cărei mari plantații din Guatemala erau ținte ale naționalizării.

Nu putem spune că operațiunea din Golful Porcilor era de la început sortită eșecului, dar este, însă, clar că ea a avut cîteva mari probleme: scopul ei, dincolo de cel general de răsturnare a lui Castro, era neclar, iar dificultățile la nivel birocratic, politic și militar au împiedicat buna planificare a invaziei.

Naționalismul cubanez, direcționat în primul rînd împotriva Statelor Unite, are o istorie îndelungată, astfel că mulți cubanezi au luptat de bunăvoie împotriva a ceea ce ei considerau a fi un imperialism american. Apoi, forțele lui Castro ajunseseră la putere în urma unei lupte în care erau, numeric, dezavantajați, dar acum constau din 250.000 de oameni (organizați în miliție) și alți 30.000 de soldați foarte bine pregătiți și instruiți politic.

Strategii de la Washington au subestimat dificultățile unei contralovituri de stat, bazîndu’se prea mult pe presupusa lipsă de suport popular a regimului lui Castro. O invazie la scară largă ar fi presupus implicarea foarte multor soldați americani și, potrivit estimărilor Departamentului Apărării, circa 40-50.000 de victime.

În plus, o asemenea operațiune ar fi inflamat opinia publică: o intervenție armată americană ar fi prejudiciat imaginea Statelor Unite, în condițiile în care, cu doar cîțiva ani înainte, guvernul condamnase invazia sovietică din Ungaria și intervenția armată anglo-franceză din Suez.

Înainte de inaugurarea lui Kennedy din ianuarie 1961, New York Times a publicat informații referitoare la operațiunea de invazie, la cîteva luni după ce noul președinte fusese informat de planul decis în timpul predecesorului său. În plus, de cîteva luni, guvernul cubanez tot vorbea de o iminentă invazie americană.

În aceste condiții, Kennedy era supus unei presiuni mari de a dezminți toate zvonurile. Însă la doar cîteva săptămâni după ce președintele a propus înființarea unei Alianțe pentru progres în emisfera vestică, un plan pe 10 ani în valoare de 20 de miliarde de dolari care urma să încerce să rezolve din problemele sociale, economice și politice ale zonei (probleme care inspiraseră Revoluția cubaneză), Kennedy a dat autorizația pentru operațiunea din Golful Porcilor.

Cu două zile înainte de invazie, o lovitură aeriană trebuia să distrugă trei baze aeriene importante. Bombardierele B-26, oferite de americani, au purtat inscripția FAR (Forțele Aeriene Revoluționare), dar proveniența lor a ieșit la iveală atunci cînd două dintre ele au aterizat în apropiere de Miami.

Pe 15 aprilie, CIA a bombardat trei aeroporturi militare cubaneze. Castro, de teama invaziei, a arestat 100.000 de suspecţi contra-revoluţionari, proclamînd public că ”ce imperialiştii nu’i pot ierta, este că au o revoluţie socialistă sub nasul lor”.

CIA şi Frontul Revoluţionar Democratic şi’au amplasat forţele de 1400 de sodaţi, Brigada 2506 în Nicaragua. În noaptea de 16-17 aprilie, brigada a păşit pe pămînt cubanez în Golful Porcilor, lansînd invazia şi declanşînd luptele cu miliţia locală revoluţionară.

Castro a ordonat căpitanului Jose Ramon Fernandez să lanseze contra-ofensiva. Raidurile au avariat, dar nu au distrus forța aeriană cubaneză. Deja confruntat cu divulgarea ajutorului american, Kennedy a anulat acordarea de sprijin aerian în ziua invaziei, decizie ce a pecetluit soarta operațiunii.

După ce a bombardat vasele invadatoare şi a adus întăriri, Castro a forţat Brigada să se predea pe 20 aprilie. 1189 de rebeli capturaţi au fost interogaţi de presă şi daţi la televizor în direct, Castro însuşi punîndu’le întrebări pe 25 aprilie.

14 au fost condamnaţi pentru crime, iar restul au fost lăsaţi să se întoarcă în SUA în schimbul proviziilor în valoare de 25 de milioane de dolari.

În august 1961, la o conferință a Organizației Statelor Americane din Uruguay, Che Guevara i’a trimis un bilet lui Kennedy, în care i’a scris următoarele cuvinte:

”Mulțumim pentru Playa Girón. Înainte de invazie, revoluția era slabă. Acum e mai puternică ca niciodată.”

Victoria lui Castro a inspirat întreaga America Latină, dar şi ura clasei de mijloc din Cuba. Nu aveau ce să facă decât să emigreze şi mai mulţi în Florida.

Castro s’a reunit cu MR-26-7, Partidul Socialist Popular şi cu Directoratul Revoluţionar, declarînd Cuba drept stat socialist cu democraţie leninistă, iar Organizaţiile Revoluţionare Integrate erau redenumite în ”PURSC” – Partidul Unit al Revoluţiei Socialiste Cubaneze.

Tehnicieni sovietici au sosit pe insulă, oferindu’i lui Castro Premiul Păcii Lenin. Pînă şi China lui Mao Zedong i’a lăudat realizările în ciuda despărţirii sino-sovietice.

Totuşi, o mare parte din populaţia cubaneză avea de suferit: oponenţii politici, prostituatele, homosexualii erau persecutaţi. Economia a suferit un declin major datorită embargoului comercial. Hrana pentru populaţie începea să fie raţionalizată ca pe timp de război, rezultînd protestele de la Cardenas.

După eșecul operațiunii, imaginea președintelui american nu a fost, după cum era de așteptat, distrusă, căci el a îndrăznit să’și asume public responsabilitatea pentru operațiunea planificată de predecesorul său.

În spatele ușilor închise, Kennedy i’a învinuit în primul rînd pe cei din CIA, dar și pe șefii statelor majore, pentru lipsa de entuziasm. Pe viitor, președintele se va baza pe Forțele Speciale.

Poate cea mai importantă consecință a invaziei din Golful Porcilor a fost apropierea lui Castro față de comunism. Pînă atunci, el nu se îmbrățișase oficial ideologia marxist-leninistă, dar după lovitura americană, el s’a apropiat încă și mai mult de sovietici, căutînd la Moscova ajutor împotriva presiunii Statelor Unite.

Doi ani mai tîrziu, Cuba era din nou în atenția întregii lumi, în urma declanșării Crizei Rachetelor…

Cînd Castro a adus lumea în pragul anihilării nucleare

În iulie 1962, Fraţii Castro, Guevara, Dorticos şi Ramiro Valdes i’au permis liderului sovietic Hruşciov să’şi instaleze în secret rachetele nucleare R-12 MRBM şi să construiască facilităţi de lansare a rachetelor pentru a înclina balanţă de putere dintre Uniunea Sovietică şi superioritatea tehnologică a Statele Unite ale Americii şi Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.

Castro credea că aceste rachete vor garanta siguranţa Cubei şi vor spori cauza socialismului. Nu a durat mult ca o misiune de recunoaştere aeriană să descopere fapta în luna octombrie. Autorităţile guvernamentale americane au descoperit mutarea rachetelor sovietice şi construirea facilităţilor de lansare a rachetelor sub nasul lor în Cuba. Acest fapt fusese declarat ofensator la adresa americanilor. Riscul de izbucnire al unui război atomic crescuse.

Pe 22 octombrie, Forţele Armate SUA au stabilit alerta la DEFCON 3, aviaţia militară fiind pregătită să decoleze în 15 minute. Pe 24 octombrie, alerta a fost stabilită la DEFCON 2, forţele armate fiind amplasate să se angajeze în luptă în mai puţin de 6 ore, alertă care a rămas astfel setată pînă pe 15 noiembrie. Pînă pe 20 noiembrie, Cuba a fost supusă blocadei militare pentru ca nici o rachetă sovietică să fie transportată în Cuba.

Criză Rachetelor Cubaneze a fost astfel declanşată

Castro a insistat să comunice autorităţilor guvernamentale americane că rachetele erau destinate pentru apărare. Totodată însă, i’a cerut lui Hruşciov să emită o declaraţie de ameninţare de atac nuclear asupra Statelor Unite dacă Cuba era atacată.

Hruşciov, văzînd ce faptă prostească a comis, era acum disperat să evite războiul nuclear. Pînă la urmă, radicalul Castro a fost lăsat în afara negocierilor pentru ca Hruşciov şi preşedintele Americii, John F. Kennedy, să negocieze între patru ochi.

Tensiunile luaseră amploare. O întreagă planetă era atentă la negocierile ce decideau soarta omenirii. Kennedy a cerut desfiinţarea facilităţilor din Cuba şi demontarea rachetelor şi transportarea acestora înapoi în Uniunea Sovietică.

Hruşciov a fost de acord să’şi retragă rachetele în schimbul unui compromis: SUA să nu invadeze Cuba şi să’şi retragă rachetele nucleare din Turcia şi Italia. Părea un lucru umilitor pentru superputerea americană să cedeze astfel în faţa puterii sovietice. Dar preşedintele Kennedy, fiind ferm şi încrezător, a acceptat.

Criza luase sfîrşit.

Avînd senzaţia că a fost trădat de Hruşciov, Castro s’a înfuriat văzînd cît de uşor au cedat sovieticii. A trimis totuşi Americii un plan de 5 puncte, cerînd ridicarea embargoului, retragerea din Golful Guantanamo, încetarea sprijinirii dizidenţilor, oprirea violării spaţiului aerian cubanez şi a apelor teritoriale, prezentîndu’le şi Secretarului General al ONU.

Statele Unite i’au ignorat cererile, iar Castro, la rîndul său, a refuzat să permită primirea echipei de inspecţie ONU. Oportunitatea lui Castro de a transforma Cuba într’un actor important pe scena relaţiilor internaţionale se evaporase.

El Presidente şi El Lidero Maximo

Castro a continuat totuşi să menţină relaţiile strînse cu URSS şi chiar a fost în vizită la Hruşciov, vizitînd 14 oraşe, inclusiv Moscova, Piaţa Roşie, fiindu’i acordat Ordinul Lenin. În ianuarie 1964, Cuba a încheiat un nou acord cu Moscova privind comerţul cu zahăr.

Totodată, în perioada respectivă, Castro era învinuit de asasinarea lui John F. Kennedy, deşi şi el era profund îngrijorat de asasinat, crezînd că un complot s’ar fi aflat în spatele acestuia. Ba chiar i’a trimis noului preşedinte american, Lyndon B. Johnson, un mesaj prin care îi transmitea că era dispus să negocieze.

Castro a continuat să finanţeze militanţii de stînga şi pe cei implicaţi în luptele de eliberare naţională. A sprijinit mişcarea de gherilă a lui Che Guevara în zonele muntoase din Bolivia, Peru şi Argentina, dar şi grupările revoluţionare din Vietnam, permiţîndu’le să se antreneze în Cuba. A sprijinit de asemenea guvernul socialist din Congo al lui Alphonse Massamba-Debat, ba chiar permiţîndu’i lui Guevara să călătorească în Congo pentru a’i instrui pe revoluţionari.

Dar în octombrie 1967, Castro aflase o veste teribilă ce l’a devastat: prietenul său, Che Guevara, a fost asasinat de trupele sprijinite de CIA în Bolivia.

În 1966, Castro a fost protagonistul organizării unei Conferinţe Tri-Continentale din Africa, Asia şi America Latină la Havana, continuînd să impună Cuba drept jucător pe scenă mondială, rezultând OLAS, Organizaţia Latino-Americană de Solidaritate, cu sloganul ”datoria unei revoluţii este de a face revoluţie”.

Relaţiile Cubei cu URSS s’au înrăutăţit însă odată cu venirea la putere a lui Leonid Brejnev la Moscova. Afirmînd independenţa Cubei, Castro a refuzat să semneze Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, declarînd că SUA şi URSS complotează să domine lumea a treia. Cuba părea să fie de acum înainte pe cont propriu.

Urmau vremuri dificile pentru Castro. Un loialist sovietic, Anibal Escalante, a organizat o reţea guvernamentală de opoziţie împotriva lui Castro. În ianuarie 1968, acesta şi susţinătorii săi au fost arestaţi pentru că erau asociaţi cu Moscova.

La presiunile lui Brejnev, Castro a ales să rămînă totuşi ascultător faţă de Moscova şi chiar a denunţat Primăvara de la Praga, lăudînd intervenţia sovietia în Cehoslovacia. A susţinut mişcarea ”Marele Salt Înainte” din China a lui Mao Zedong. În acelaşi an, Castro a închis toate magazinele şi întreprinderile private rămase în Cuba. Producţia a scăzut astfel, sectoare largi ale populaţiei fiind puse să muncească din greu pentru a stimula economia.

Între timp, elita revoluţionară deţinea mai multe locuinţe, transport privat, beneficia de servitor şi putea cumpără bunuri de lux din străinătate. În 1969, Castro a impus raţionalizarea zahărului, o cultură şi aşa afectată de uragan. Pentru a îndeplini cota de export, guvernul a elaborat o armată pentru a forţa implementarea săptămânii de lucru la şapte zile şi chiar sărbătoriile au fost amînate pentru a prelungi recolta.

Neavînd succes, Castro s’a oferit să demisioneze din funcţia de premier la un discurs public, însă populaţia a insistat să rămînă. Căutînd ajutor, a apelat la economişti sovietici în anii 1970-1972 pentru a reorganiza economia Cubei. În 1972, Cuba a aderat la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc.

Relaţiile cu SUA erau la fel de reci şi tensionate. În 1970, echipajele a două bărci de pescari cubanezi au fost răpite în Florida. Castro a pus presiune, cerînd eliberarea acestora, pescarii fiind astfel eliberaţi şi primiţi înapoi ca eroi. În aprilie 1971 însă, Castro a fost condamnat la nivel internaţional pentru că a comandat arestarea poetului dizident Heberto Padilla. A fost eliberat ulterior, însă de atunci, guvernul a stabilit Consiliul Cultural Naţional pentru a’i supraveghea pe intelectuali şi artişti.

Castro a vizitat Chile în 1971 pentru a’i sprijini reformele socialiste ale preşedintelui Salvador Allende.

Eșecul lui Ceaușescu în afacerile cu Castro

Relaţiile rumîno – cubaneze începuseră cu mult înaintea sosirii lui Fidel Castro în Rumînia. Cuba şi Rumînia au avut relaţii strînse în perioada comunistă pentru că ambele ţări gravitau în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice.

Fidel Castro a fost la Bucureşti în 1972 şi dictatorul Ceauşescu l’a primit cu mare pompă, ca pe un prieten. De altfel, ţara noastră deschisese de un deceniu o linie de credit pentru susţinerea financiară a Cubei comuniste.

Sosirea la Bucureşti a lui Fidel Castro a umplut cu zeci de minute transmisiunile singurei televiziuni din Rumînia anilor 70. Era încă o şansă pentru comunistul din fruntea ţării să îşi etaleze relaţiile cu alţi lideri ce aveau aceleaşi mentalităţi.

El Lider Maximo a stat cinci zile la noi şi conducerea comunistă de la Bucureşti l’a copleşit cu onoruri.

Regimul comunist de la Bucureşti a salutat cu satisfacţie venirea la putere a castriştilor în 1959. Doi ani mai tîrziu, cele două ţări comuniste îşi numeau ambasadori la Havana şi Bucureşti, iar în 1967 ajungea în Rumînia fratele liderului cubanez, Raul Castro Ruz, în calitate de al II-lea secretar al Partidului Comunist Cubanez. Şi Nicolae Ceauşescu a fost în Cuba în 1973. Toate aceste vizite s’au concretizat în numeroase contracte economice de la tehnică industrială la telecomunicaţii.

Un disident cubanez declara în urmă cu cîțiva ani că Fidel Castro și Nicolae Ceaușescu aveau multe în comun.

Pedro Fuentes:

”De altfel, erau şi buni prieteni. Ambii voiau să pară independenţi de ruşi, ceea ce probabil că, în inimile lor, şi erau, dar amîndoi erau administratori ineficienţi. De asemenea, ambii erau cruzi cu oamenii.”

Potrivit disidentului, ”comunismul lui Ceauşescu a fost însă de zece ori mai blînd decît ceea ce îndură acum cubanezii (…) Dacă în Rumînia, Cehia sau Polonia am putut vorbi despre comunism, în Cuba nu putem vorbi nici de comunism, nici de socialism, ci doar despre fidelism. Este un regim care nu are nici o ideologie, ci se bazează exclusiv pe raţionamentul unei singure persoane”.

Pedro Fuentes este de profesie avocat. A luptat ca revoluţionar alături de Fidel Castro împotriva generalului Batista, după care a ajuns disident al regimului şi a stat în închisoare timp de 16 ani. Acum locuieşte în Miami. Declaraţiile lui au fost făcute în cadrul conferinţei ”Cuba at the Crossroads” (Cuba la răscruce), organizată de Centrul de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului, la Universitatea Al.I Cuza, din Iaşi, la 10 februarie 2009.

La întîlnirea cu Fidel Castro din mai 1972, Ceauşescu a încercat să’l convingă pe omologul cubanez să vîndă Rumîniei nichel la tarif preferenţial. Însă liderul revoluţiei de la Havana nu avea dispoziţie pentru afaceri, venind la Bucureşti ca să’i ”înfiereze” pe ”imperialiştii” americani.

”El Lider Maximo” Fidel Castro, prim-secretar al partidului comunist cubanez, se afla într’un turneu mondial. A profitat de ocazie pentru a’l cunoaşte îndeaproape pe tovarăşul său rumîn.

Ceauşescu şi Castro au avut trei întîlniri oficiale, pe 26, 27 şi 29 mai. Ziua de 28 mai a fost rezervată unei vizite la Ploieşti, ocazie pentru liderul cubanez să cunoască realizările socialismului rumînesc.

La discuţiile bilaterale au participat Ion-Gheorghe Maurer (prim-ministru), Emil Bodnăraş (vicepreşedinte al Consiliului de Stat), Ion Păţan (ministrul Comerţului Exterior), Ion Ioniţă (ministrul Apărării), Bujor Almăşan (ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei), George Macovescu (prim-adjunct al ministrului de Externe), Gheorghe Oprea (consilier al CC al PCR) şi Petre Ionescu (ambasadorul Rumîniei la Havana).

Refuzul colaborării economice

Ceauşescu i’a invitat la discuţii pe miniştrii din domeniul economic deoarece avea de gînd să’i propună lui Castro proiecte de cooperare în domeniul industrial şi comercial. Liderul rumîn pusese ochii pe rezervele de nichel ale Cubei, dorind înfiinţarea unei turnatorii printr’o societate mixtă. Castro nu s’a arătat prea încrezător în proiectele lui Ceauşescu, considerînd spaţiul imens dintre cele două ţări o piedică în calea colaborării.

”El Lider Maximo” era interesat să discute doar despre ”imperialismul yankeu”. Castro susţinea că economia Americii de Sud nu se putea dezvolta liber atâta vreme cît ţările din regiune erau subjugate de guvernul de la Washington. Cubanezii erau gată să’şi consilieze confraţii latino-americani dacă ar fi început revoluţii contra capitalismului.

Pe Castro nu’l mulţumeau nici măcar sovieticii. În primii ani după cucerirea puterii îşi pusese mari speranţe în ajutorul Moscovei pentru lupta contra ”imperialismului american”.

Entuziasmul iniţial se prăbuşise în timpul crizei rachetelor din octombrie 1962. Hruşciov era interesat de Cuba în măsura în care statul latino-american putea să’i ofere un avantaj strategic. Cei zece ani de la consumarea crizei rachetelor mai vindecaseră o parte din rănile dezamăgirii. Însă relaţiile sovieto-cubaneze nu mai aveau exaltarea de altădată.

Obsesia anti-americană a lui Castro

La întîlnirea din 27 mai 1972, Ceauşescu i’a propus oaspetelui sud-american să discute pe larg despre relaţiile internaţionale. Castro a fost încîntat să converseze despre soarta lumii, însă l’a anunţat pe liderul rumîn că nu’l interesa Orientul Mijlociu sau problemele din Africa. Tema sa preferată era conflictul din Indochina, unde ”imperialiştii yankei” cotropiseră paşnicul poporul vietnamez.

Ceauşescu a încercat să impună un ton moderat discuţiei. Secretarul general al PCR s’a lăudat cu eforturile sale privind procesul de pace. Ceauşescu i’a spus lui Castro că nici el nu accepta invazia americană în Vietnam, însă conflictul era o realitate şi trebuia încheiat prin soluţii politice.

Ceaușescu susţinea că războiul din Indochina arătase lumii că o ţară mică putea face faţă unui colos militar, fiind o lecţie pentru marile puteri. Ceauşescu i’a mai povestit lui Castro cum îi sfătuise el pe liderii vietnamezi să se întoarcă la masa negocierilor de la Paris, soluţia politico-diplomatică fiind cea mai înţeleaptă.

Revoluţionarul Castro nici nu dorea să audă de negocieri. Fără o ripostă militară a vietnamezilor, spunea el, ”imperialiştii” americani rămîneau pentru totdeauna în Indochina. În opinia liderului cubanez, dacă războiul se încheia printr’o soluţie politică, ar fi însemnat de fapt capitularea militară a americanilor.

”Înfrîngerea trebuie numită soluţie politică?”, se întreba ironic ”El Lider Maximo”.

Dacă aveau onoare, ”yankeii” ar fi trebuit să’şi asume public pierderea războiului din Vietnam.

Castro, spionat pas cu pas la Bucureşti

Cu toate că discuţiile oficiale au fost deosebit de cordiale, Ceauşescu nu s’a putut abţine să nu’și spioneze prietenul sud-american. La reşedinţa de protocol a lui Castro a fost instalată tehnică operativă, Ceauşescu primind zilnic note privind remarcile liderului cubanez la adresa Rumîniei şi a secretarului general al PCR.

Probabil şi Fidel Castro proceda asemenea în ţara sa, deoarece din discuţiile interceptate s’au cules numai politeţuri. Într’o convorbire cu medicul său, Castro l’a prezentat pe Ceauşescu a fi un ”om de acţiune, sincer şi dinamic”.

Omologul rumîn îi lăsase impresia că stăpînea bine problemele politice şi economice, fiind şi o gazdă primitoare deoarece îşi asculta interlocutorii foarte atent. Liderul cubanez i’a mai spus medicului că se odihnise instantaneu după aterizarea în Rumînia, cu toate că venea dintr’un turneu solicitant. L’a ajutat căldura oamenilor şi a tovarăşilor rumîni. Castro se simţea ca acasă deoarece înţelegea multe cuvinte din limba locală.

Castro l’a primit pe Ceaușescu în Cuba

Ziua de 29 august 1973 a însemnat un moment istoric în viața soților Ceaușescu. A fost prima vizită oficială a cuplului prezidențial în America Latină, iar Cuba era primul obiectiv politic.

Încă de la intrarea în spațiul aerian al Cubei comuniste, aeronava prezidențială a Ceaușeștilor a fost escortată de patru avioane militare ale Havanei.

Vizita oficială a început cu stîngul, Fidel Castro întîrziind nu mai puțin de 45 de minute la întîlnirea cu Nicolae Ceaușescu, acesta fiind nevoit să îl aștepte pe liderul cubanez pe aeroportul ”Jose Marti”, alături de întreaga delegație de la București ce’l însoțea pe președintele Rumîniei.

Soții Ceaușescu au mers în Cuba alături de 200 de persoane: miniștri și soțiile acestora, membri ai CC al PCR, deputați din Marea Adunare Națională și jurnaliști.

Gafa făcută de Fidel Castro a fost însă îndreptată ulterior, de către locuitorii de rînd ai Cubei, care au scandat, pe drumul dintre aeroport și reședința oficială, ”Binevenido Companero Ceauşescu!”.

Nicolae Ceaușescu a mers în Cuba cu cadouri foarte scumpe atît pentru liderul de partid, Fidel Castro, cît și pentru liderul cubanez de la acea vreme, Osvaldo Dorticos, al doilea om în Administrația de la Havana. Președintele Rumîniei i’a dăruit lui Castro un covor cu motive populare rumînești, evaluat la 4.500 de lei, dar și un serviciu de porțelan ”Brîncovenesc” pentru 12 persoane, estimat la 1.500 de lei.

Cuplul prezidențial, însoțiți de delegația de la București au fost plimbați sub îndrumarea li Fidel Castro prin cartierul muncitoresc Almar din Havana, cartier construit după model sovietic, dar au vizitat și fosta cazarmă Moncada, simbol al revoluției comuniste care a adus instalarea la putere a lui Fidel Castro.

Vizita în Cuba a însemnat începutul unei frumoase și lungi prietenii între Ceaușescu și comunistul Fidel Castro, de altfel neînteruptă pînă în 1989. Una dintre ipotezele legate de sfîrșitul tragic al soților Ceaușescu era că aceștia ar fi trebuit să se refugieze în Cuba, plan eșuat însă.

Periplul mondial al lui Castro

Castro a vizitat Guineea pentru a se întîlni cu preşedintele Sekou Toure. A vizitat apoi Algeria, Bulgaria, Polonia, Germania de Est, Ungaria, Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică, primind distincţii şi premii şi vizitînd fabrici. A susţinut deschis contribuţia sovietică şi faptele ”revoluţionarilor” în Războiul din Vietnam.

În 1973, armata chiliană l’a adus la putere printr’o lovitură de stat pe Augusto Pinochet, dictatorul pro-SUA.

În septembrie 1973 a participat la summit-ul din Algeria a celei de’a patra Mişcări Nealinitate unde i’a fost criticată prezenţa de către mulţi membri, declarînd că Cuba a fost aliniată Pactului de la Varşovia. La conferinţă, Castro a anunţat public ruperea relaţiilor cu Israelul, invocînd relaţiile strînse cu SUA şi tratamentul aplicat palestinienilor.

Castro a cîştigat astfel respectul lumii arabe, în special a colonelului dictator al Libiei, Muammar Gaddafi, care i’a devenit prieten şi aliat. În Războiul din Yom Kippur, Cuba a trimis 4000 de militari pentru a apăra teritoriul Siriei de trupele israeliene. Apoi, Castro a vizitat Irakul şi Vietnamul de Nord.

Economia Cubei a început să crească în 1974 datorită preţurilor ridicate ale zahărului şi acordurilor cu Argentina, Canada şi Europa de Vest. Cuba a fost readmisă în OSA, Organizaţia Statelor Americane, Henry Kissinger fiind de acord, sperînd astfel că Cuba s’ar putea democratiza şi descentraliza de Castro.

La primul Congres Naţional al Partidului Comunist Cubanez, Castro a creat Consiliul de Stat şi Consiliul de Miniştri, devenind astfel şef al guvernului şi lider al statului cubanez.

A continuat să se implice în relaţiile internaţional, trimiţînd 18.000 de soldaţi în Angola devastată de războiul civil. A sprijinit guvernul Marxist-leninist din Mozambic, guvernul marxist din Etiopia în război civil, cît şi mişcările revoluţionare din America Latină şi a purtat relaţii cu guvernul socialist din Yemenul de Sud, cu Libia, Algeria, Somalia, Tanzania, Angola, fiind întîmpinat ca un erou. S’a opus apartheidului din Africa de Sud. A făcut vizite la Berlin şi Moscova.

În 1979, Castro a fost ales ca preşedintele Mişcării de Nealiniere , poziţie pe care a deţinut’o pînă în 1982. La Adunarea Generală de la ONU a vorbit într’un discurs despre discrepanţa dintre bogaţi şi săraci, fiind chiar întîmpinat cu aplauze din partea unor lideri mondiali.

Reputaţia sa a fost şterpelită însă atunci cînd Mișcarea de Nealiniere – NAM l’a criticat pentru că sprijinea invazia sovietică a Afghanistanului. Dar relaţiile Cubei cu alte ţări americane s’au îmbunătăţit, inclusive cu Mexicul condus de Luis Echeverria, Canada premierului Pierre Trudeau şi Statele Unite conduse la aceea vreme de preşedintele Jimmy Carter, chiar dacă acesta critica abuzurile drepturilor omului în Cuba.

Amîndoi adoptînd o abordare respectuoasă, s’au înţeles bine. Castro a eliberat prizonieri politici şi le’a permis celor exilaţi să’şi viziteze rudele rămase pe insulă.

Sfîrşitul comunismului la nivel global

Relaţiile cu China s’au deteriorat, căci Castro l’a acuzat pe Deng Xiaoping că a trădat principiile revoluţionare prin iniţierea legăturilor comerciale cu SUA.

Ba chiar l’a criticat pe noul secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, pentru că aplica reforme ce puteau slăbi statul socialist.

În aprilie 1989, Gorbaciov l’a vizitat pe Castro. Castro i’a spus că reformele însemnau încetarea subvenţiilor pentru Cuba.

Ignorînd cererile de liberalizare în conformitate cu URSS, Castro a continuat să reprime dizidenţii pe perioada acutizării războiului rece din anii 80’. Ofiţeri militari de rang înalt, ca Ochoa sau Tony de la Guardia au fost cercetaţi pentru corupţie şi contrabandă cu cocaină, fiind executaţi.

Ultimul trabuc aprins:

Poate cea mai dură luptă pe care a dus’o dictatorul cubanez a fost cea cu fumatul. Acesta declara că ultimul trabuc l’a aprins în 1985, spunînd că ”cel mai bun lucru pe care îl poţi face cu un pachet de ţigări este să’l dăruieşti inamicului”.

Într’un final, în 1985, Castro şi’a implementat propria ”perestroika” – a renunţat la fumat.

Acesta a continuat să denunţe datoriile lumii a treia impuse de Banca Mondială. Havana chiar a găzduit cinci conferinţe internaţionale privind problema datoriei mondiale. În 1986, a vizitat Coreea de Nord, întîlnindu-se cu dictatorul Kim Il-sung.

În 1987, Castro a fost înfuriat cînd a văzut abordarea lui Gorbaciov în chestiunea războilui civil din Angola care a negociat cu SUA şi Africa de Sud prin care au fost de acord să retragă trupele străine din zona de conflict. În anul 1989 guvernele comuniste din Europa de Est au căzut. În 1991, Uniunea Sovietică s’a desfiinţat.

Lui Castro nu’i mai rămăsese nimeni din afara Americii Latine care să’i fie aliat. S’a concentrat însă pe întărirea relaţiilor cu vecinii, îmbunătăţind relaţiile cu Panama condusă de Manuel Noriega. Noriega a fost însă înlăturat în 1989 de trupele americane, urmînd să fie învinşi şi aliaţii săi din Nicaragua.

Odată cu prăbuşirea blocului sovietic, SUA au putut vota rezoluţia care condamna Cuba pentru încălcarea drepturilor omului în urma Comisiei pentru Drepturile Omului al ONU de la Geneva. Cuba a refuzat să primească delegaţia de investigaţie.

Se părea că Preşedintele Americii de atunci, Ronald Reagan, a realizat ce nu au putut realiza preşedinţii anteriori: Cuba a fost înfrîntă şi izolată. Iar noul preşedinte al Federaţiei Ruse ce înlocuise Uniunea Sovietică, Boris Elţîn, îl dispreţuia pe Castro.

Cuba intrase într’o perioadă specială pe timp de pace după cum declara ”El Presidente”, vizibil mai îmbătrînit şi neputincios în această epocă a hegemoniei americane.

Raţiile de benzină s’au redus dramatic, biciclete chinezeşti au fost importate pentru a înlocui maşinile, fabrici au fost închise, tractoarele au fost înlocuite de animale de tracţiune, lemnele de foc au început să fie folosite pentru gătit, iar curentul electric era raţionalizat, întrerupt deseori.

Economia Cubei a scăzut cu 40% în 1992, devenind una dintre cele mai sărace state latino-americane. Castro, care încă mai spera la restaurarea marxismului în lume, a încercat totuşi să îmbunătăţească relaţiile cu naţiunile capitaliste. S’a împrietenit cu Manuel Fraga şi chiar a vrut s’o abordeze pe Margaret Thatcher.

A încetat să mai sprijine militanţii străini.

În 1991, Havana a găzduit totuşi Jocurile Pan-Americane, fiind construit un stadion şi locuinţe pentru sportivi. Echipa Cubei chiar a bătut pentru prima dată echipa Americii, luînd medalia de aur.

Mulţimile îi strigau cu regularitate numele, ceea ce demonstra că poporul cubanez, în mare parte, încă îl mai iubea. Dar se părea că în august 1994 se demonstrase contrariul, la Havana a avut loc cea mai mare demonstraţie anti-Castro, 300 de tineri aruncînd cu pietre în poliţie, cerîndu’le să’i lase să emigreze la Miami.

Castro a încercat astfel să facă restructurări din 1991 de la cel de’al patrulea Congres al Partidului Comunist Cubanez. Castro a demisionat din poziţia de şef al guvernului, rămînînd în continuare liderul partidului şi comandantul suprem militar.

Ba chiar a facilitat restricţiile privind emigrarea în SUA, permiţîndu’le cetăţenilor cubanezi nemulţumiţi de regim să emigreze la Miami. A încurajat piaţa liberă, întreprinderile private mici pentru a stimula economia, a salutat dezbaterile dintre susţinătorii şi adversarii reformelor sale. A diversificat economia în biotehnologie şi turism.

Mii de turişti mexicani şi spanioli au început să viziteze Cuba, iar prostituţia a luat amploare, fără că liderul să mai intervină. A permis oamenilor religioşi să se înscrie în partidul comunist, chiar dacă iniţial privea Biserica Romano-Catolică ca pe o instituţie pro-capitalistă.

În ianuarie 1998, l’a primit pe Papa Ioan Paul al II-lea. A început să îmbrăţişeze ecologismul, ducînd o campanie împotriva încălzirii globale şi risipei resurselor naturale, declarînd că SUA sînt principalul poluator al lumii şi chiar a înfiinţat un minister al mediului.

Lui Fidel Castro îi era frică să înfrunte aceeaşi soartă ca cea a liderului comunist din Rumînia, Nicolae Ceauşescu, care a fost executat de revoluţionarii anti-comunişti. Castro a continuat totuşi să conducă ca un dictator, metamorfozîndu’şi regimul comunist într’un unul local.

A continuat să militeze împotriva globalizării şi companiilor multinaţionale. L’a susţinut public pe Nelson Mandela şi anti-apartheidul. A participat la inaugurarea lui Mandela ca preşedintele Africii de Sud în 1994. Iar în 2001, Castro a participat la Conferinţa împotriva rasismului din Africa de Sud.

L’a ajutat şi pe socialistul Hugo Chavez să cîştige alegerile pentru preşedinţia Venezuelei cu care a dezvoltat o prietenie strînsă. În anul 2000 au semnat un acord prin care Cuba trimitea 20.000 de medici în Venezuela în schimbul a 53.000 de barili de petrol pe zi, acordul fiind îmbunătăţit în 2004, numărul medicilor trimişi crescînd la 40.000, iar cantitatea de petrol importată la 90.000 de barili pe zi.

Castro a iniţiat şi un proiect medical comun care furniza operaţii gratuite la ochi pentru 300.000 de indivizi din fiecare naţiune. În 2005, salariul minim a fost dublat pentru 1, 6 milioane de lucrători. Pensiile au fost crescute şi au fost livrate aparaturi casnice pentru cubanezii săraci.

Practic, odată cu liberalizarea, începuse un real progres pentru Cuba.

Totuşi, Castro a închis 118 de fabrici, uzinele siderurgice, plantaţiile de zahăr şi fabricile de hîrtie pentru a combate penuria de combustibil. Cuba şi Venezuela au devenit membrele fondatoare ale Alternativei Bolivariene pentru Americi (ALBA) care să redistribuie bogăţia în mod uniform în toate ţările membre pentru protejarea agriculturii şi de a se opune liberalizării economice şi privatizării.

În 2006 a semnat un acord comercial cu Bolivia condusă de Evo Morales. Cuba a deschis patru ambasade, însă a rupt relaţiile cu Panama după un conflict diplomatic privind graţierea cubanezilor exilaţi de către preşedintele Mireya Moscoso, acuzaţi că au încercat să’l asasineze pe Castro, relaţii reluate în 2005 cu noul preşedinte de stînga, Martin Torrijos.

Cuba a fost vizitată de premierul canadian Jean Chretien şi de către fostul preşedinte american Jimmy Carter. În 2001, Castro s’a implicat în donarea alimentelor către SUA după uraganul Michelle şi chiar a condamnat atentatul terorist de la 11 septembrie comis de al-Qaida, oferind aeroporturile cubaneze pentru aterizarea de urgenţă a avioanelor americane deturnate, susţinînd că atacurile teroriste contraproductive ar face politica externă americană să fie mai agresivă.

L’a criticat pe preşedintele american George W. Bush jr. pentru invazia Irakului din 2003, acuzîndu’l de aplicarea ”legii internaţionale a junglei”.

Ce se spune azi despre Castro, omul suprem

El Presidente Eterno: cel mai longediv dictator comunist şi poate cel mai longediv lider al unei republici naţionale din istorie (după Chiang Kai-shek şi Kim il Sung), a stat la conducerea Cubei 52 de ani şi 62 de zile, din 1959 de cînd s’a proclamat premier pînă în 2011 cînd a demisionat din funcţia de prim secretar al partidului comunist cubanez.

Supravieţuitorul suprem:

A supravieţuit 634 de tentative de asasinat la viaţa sa, majoritatea plănuite de CIA, folosind mijloace ca pastile otrăvitoare, trabucuri otrăvitoare, moluşte explosive, costume îmbibate cu substanţe chimice ce pot produce căderea bărbii.

Sfidătorul suprem:

A reuşit să sfideze 10 preşedinţi americani, de la Eisenhower la Bush, care au încercat diferite metode de a’l înlătura de la putere: intervenţii ca cea din Goful Porcilor, plătirea rebelilor anti-Castro, sancţiuni, asasinate, negocieri cu statele rivale Cubei. Doar Ronald Reagan l’a lovit decisiv, izolîndu’l de aliaţii comunişti, ceea ce l’a determinat să’şi relaxeze politicile comuniste, şi sănătatea precară care l’a forţat să renunţe la putere.

Mulgătorul de vaci:

În anii 1980, Castro a lansat proiectul Ubre Blanca prin care se făcea propagandă laptelui local pentru a favoriza colectivizarea agrară, mărind producţia de lapte. Se produceau 110 de litri de lapte într’o singură zi.

Poza din 1987 a vacii Ubre Blanca (White Udder), umplută în interiorul unei cutii de sticlă, într’o fermă de vaci la est de Havana.

Cea mai cunoscută vacă care a trăit vreodată, Ubre Blanca sau White Udder a fost proiectul pentru animale de companie al lui Fidel Castro în anii ’80. Era foarte apreciată în Cuba că oamenii o văd ca un simbol național, dînd mîndrie conaționalilor ei pentru producția de lapte productivă și de recorduri.

O singură realizare a ei a fost chiar înregistrată în Guinness World of Record ca fiind singura vacă care a lovit 241 kg de producție de lapte într’o singură zi. Ea a murit ca un erou și o statuie la dimensiunea vieții se află în Nuevo Gerona pentru a’și comemora contribuția la poporul cubanez.

Producția de lapte care a trecut mult peste normal Ubre Blanca a înregistrat un record mondial în ianuarie 1982, producînd un uimitor 109,5 litri de lapte, care este de patru ori mai mare decît producția medie a unei vaci normale. Ea a fost capabilă să producă 24.268,9 litri într’o singură perioadă de lactație care s’a prelungit timp de 305 de zile.

Acest lucru a fost înregistrat de Guinness World Records și este astăzi neînvins.

Vaca pentru animale de companie a lui Fidel Castro era o rasă încrucișată între un taur Zebu și un Holstein. Mărimea ei mare compensa cantitatea de lapte pe care a fost capabil să o producă într’o singură zi. În timpul morții sale, întreaga țară din Cuba a jelit și i s’au acordat onoruri militare complete.

Muzicieni din toată țara s’au jelit pentru ea creînd melodii care să’i serbeze viața. În fiecare ziar a fost publicat un necrolog de pagină completă, iar poeții au scris elogii profund emoționante pentru proiectul pentru animale de companie al lui Fidel Castro.
Un proiect de propagandă condamnat de la început

Fidel Castro i’a plăcut atât de mult laptele, încât CIA a încercat odată să’l otrăvească, strecurînd toxina botulinică în milkshake-ul său. După ce a devenit liderul Cubei, Castro a fost profund propulsat să creeze o ”supercow” care să fie folosită pentru a stimula industria produselor lactate din țări.

Ubre Blanca a fost singurul produs de succes al inseminării folosind specia locală bovină Zebu și vaca Holstein extrem de scumpă. Programul său de reproducere a avut succes doar prin Ubre Blanca, care a fost îngrijită cu atenție.

Dar din cauza presiunii provocate de așteptările multora, de a treia sarcină, tumorile ei au proliferat și ea a murit după a treia sarcină. Productivitatea laptelui Ubre Blanca nu a fost asociată cu urmașii ei, iar Fidel Castro a fost obligat să abandoneze programul de reproducere ”supercow”.

Săracul dictator bogat:

Deşi a condus ţara cu o mîna de fier, a locuit într’o casă modestă cu două etaje. Ce’i drept, fuma trabucuri scumpe, juca golf, se plimbă cu limuzina, se uita la TV alături de nepoţi, scria ocazional, citea ziare, făcea exerciţii timp de două ore pe zi.

Avea o avere de 500 milioane de dolari conform Forbes, deși el pretindea că nu deține nici măcar un cent. A declarat că Isus era ”socialist” căci a hrănit 5000 de oameni.

Revoluția sexuală din era Castro

”El Amor Cubano”: Făcea sex cu cîte doua femei pe zi.

”S’a culcat cu cel puțin două femei pe zi pentru mai mult de patru decenii. Una la prînz și una la cină. Cîteodată, comanda una la micul dejun”, spunea o sursă, pentru publicația New York Post.

În toată viaţa sa de dictator s’a culcat cu 35 000 de femei.

Guide de voyage, Cuba-routard.com, 2014, consacră termenului jinetera prima parte din capitolul ”Tradiţii”:

”O jinetera e o «cavaleră».”

Altfel spus, o fată care însoţeşte un băiat. Veţi remarca pudoarea termenului, care apelează la toate nuanţele, pentru a evita cuvântul prostituţie. Veritabil fenomen social, apărut după explozia turismului, jineteras par a fi peste tot, cu deosebire la Havana şi în oraşele turistice.

Sub termenul de jineteras se ascund două tipuri de fenomene. Pe de’o parte, prostituţia clară, evidentă. Desigur, aceasta nu’i de dragul şarmului vostru, ci de dragul portofelului vostru. Pe de altă parte, e «întîlnirea» mai clasică.

Acest gen de jinetera îşi oferă corpul pentru a avea acces la bunuri de consum inaccesibile cubanezilor şi visează la un mariaj – un bilet fără întoarcere pentru o viaţă în afara Cubei. În marea lor majoritate, jineteras sînt tinere femei în căutare de cîţiva pesos convertibili pentru a supravieţui şi a’şi ajuta familia”.

Fidel Castro despre jineteras

Fidel Castro se numără printre cei care privesc cu maximă indulgenţă fenomenul jineteras, disociindu’l categoric de prostituţie. În Discursul de la închiderea Sesiunii Plenare a celui de-al VI-lea Congres al Uniunii Tineretului Comunist (Unión de Jóvenes Comunistas) din Cuba, 4 aprilie 1992, El Comandante en Jefe menţionează:

”Suntem preocupaţi ca fetiţele pe care le vor naşte femeile însărcinate de acum să nu devină mîine prostituate. Pot fi jineteras la noi, dar eu unul trebuie să adaug că ele sunt strict voluntare (aplauze). Nici o femeie din ţara asta nu’i obligată să se prostitueze. Bine, ce poate să aducă orînduirea capitalistă? Ce poate să promită? Pentru femeile cubaneze, prostituţia cu un înalt nivel educaţional.”

Diferenţa dintre jineterismo şi prostituţie e reafirmată cu putere de Fidel Castro şi în Discursul din 11 iulie 1992, ţinut la sesiunea de seară a Adunării Naţionale a Poporului (Parlamentul cubanez):

”N’avem femei forţate să se vîndă turistului. Cele care fac asta, o fac pe cont propriu, în chip voluntar, şi fără a fi constrînse să facă asta. Putem spune că ele sînt curve educate şi suficient de sănătoase, pentru că sîntem ţara cu cel mai mic număr de cazuri de SIDA.”

De ce se concentra Fidel Castro pe efortul de a dovedi că jineteras nu sînt prostituate?

Mai întîi, deoarece el ţine să arate cubanezilor că turismul promovat ca soluţie de obţinere de valută în perioada specială în timp de pace nu e, în niciun caz, întoarcerea la turismul putred moral, anterior Revoluţiei. În al doilea rînd, pentru că Fidel Castro, macho cubanez, ştie că jineteras nu sînt prostituate în sensul clasic. Faţă de ele, El Comandante en Jefe trădează chiar o simpatie secretă. Făcînd faţă criticilor interne şi externe, din cauză că simplii cubanezi n’au acces în hotelurile pentru străini, Fidel Castro se referă la jineteras în Cuvîntarea de la Sesiunea de seară a Adunării Naţionale a Poporului (Parlamentul cubanez) din 11 iulie 1992:

”Noi nu putem avea cetăţeni care să plătească în dolari. Ar fi mai rău, deoarece s’ar crea o inegalitate. Orice jinetera poate pleca în căutare de dolari. Ea poate merge la hotel dacă vrea să aibă o chestie cu un turist, şi va fi plătită în dolari. Apoi, cea care are dolari poate merge la hotel. Dar aici nu e o chestie de cine are dolari. E mai degrabă un serviciu exportat peste hotare, nu unul exportat în interiorul ţării, pentru cubanezii cu dolari.”

Altfel spus – după Fidel Castro –, jineteras prestează doar pentru străini, cei care au dolari, nu pentru cubanezi, care oricum nu au. Prin asta ele amintesc de exporturile de lux, care nu sunt destinate cubanezilor. E mai mult decît curios că Fidel Castro, cel care a făcut Revoluţia şi pentru ca insula să nu mai fie Bordelul Americii, manifestă o toleranţă liberală, ca să’i zicem aşa, faţă de jineteras.

Guvernul cîştigă, totuşi, din fenomenul jineteras

Înainte de 1959, Cuba – zisă şi Bordelul Americii – se baza pe turismul de decadenţă: droguri, prostituţie, jocuri de noroc. Potrivit lui Louis A. Pérez în lucrarea Cuba: Between Reform and Revolution (Cuba: între reformă şi revoluţie), 2005, Oxford University Press, înainte de Revoluţie, Havana avea 27.000 de bordeluri şi 115.000 de prostituate.

Interzis timp de 30 de ani, contactul sexual pe bani cu străini a înflorit în perioada specială. Oficialităţile împărtăşesc o poziţie ambiguă faţă de fenomen. Eradicarea prostituţiei a fost una dintre împlinirile de orgoliu ale Revoluţiei cubaneze.

Discursurile lui Fidel Castro conţin 100 de referiri la eradicarea prostituţiei în Cuba, mai ales prin mijloace educative, cum ar fi transformarea prostituatelor în nituitoare fruntaşe. Fidel Castro se străduieşte, după cum s’a văzut, să diminueze semnificaţia negativă a jineterismo, deosebindu’l de prostituţie.

Nu numai pentru că revenirea prostituţiei ar însemna eşecul unui ţel revoluţionar, dar şi pentru că autorităţile foloseau jineteras la obţinerea valutei.

În 1991, revista ”Playboy” şi’a dedicat coperta unei cubaneze despuiate. Echipa de fotografi şi secretari ai revistei a fost invitată şi găzduită de Ministerul Turismului din Cuba. Coperta anunţa un întreg grupaj – text şi fotografii – menit a atrage în Cuba turiştii străini prin publicitarea trupului despuiat al cubanezelor.

Unul dintre fotomodelele reproduse în grupaj a reuşit să se mărite cu fotograful francez, plecînd din Cuba. Studiul Jineterismo în timpul perioadei speciale, semnat de Elisa Facio, în 1999, pune punctul pe i:

”Guvernul cubanez de azi – în ceea ce se numeşte «legalizarea realităţii» – foloseşte dolarii cîştigaţi de jineteras şi alte afaceri ilicite pentru a depăşi catastrofa economică provocată de propriul management dezastruos, dispariţia aliatului URSS şi blocada USA.”

Nu putem exclude din realitate şi rolul jineteras de supapă pentru nemulţumirile sociale. O parte a populaţiei – şi nu din cea analfabetă – obţine bunuri de larg consum necesare traiului ca urmare a jineterismo. De aceea, deşi autorităţile întreprind raiduri (ele se numesc Raidul celor trei P – pederaşti, prostituate, proxeneţi), duc cavaleristele în Centre de reeducare, totuşi, faţă de prostituţia mascată dovedesc toleranţă.

Eseul Cuba: What Everyone Needs to Know (Second edition), de Julia E. Sweig, apărut la Oxford University Press în 2013, face legătura între politica dobândirii de valută cu orice preţ şi înflorirea sex-work în Cuba:

”Cu semnificativă implicare investiţională spaniolă şi a altor europeni în construirea de noi lanţuri de hoteluri şi de all inclusive resort, turismul devine repede principalul producător de valută, împreună cu serviciile de primire a banilor din străinătate (remesas), mineritul şi serviciile medicale. Aceasta însă a catalizat o răbufnire a prostituţiei şi a altor formule de hărţuire a străinilor (oferirea spre vînzare pe sub mînă de ţigări, rom şi alte produse) de către cubanezi – adesea cu înaltă calificare profesională –, care găsesc că’i mai uşor, chiar dacă degradant, de a-şi procura cele necesare cu astfel de activităţi.

Uneori, autorităţile şi societatea reacţionau cu oroare la spectacolul adolescentelor prostituate şi luau măsuri, dar dovezile neoficiale sugerează că autorităţile închideau ochii, recunoscînd tacit că prostituţia şi piaţa neagră mergeau mînă’n mînă cu turismul, cu deosebire în zonele scutite de controlul puternic al statului.”

Cuba după plecarea lui El Eterno Guerrillero

Sănătatea lui Castro s’a deteriorat la vîrsta de 80 de ani. În iulie 2006 a suferit o intervenţie chirurgicală pentru sîngerări intestinale. În februarie 2007, fratele său Raul a anunţat că starea de sănătate a lui Castro a devenit precară. Bush jr. însuşi l’a ironizat, declarând că ”într’o zi, Domnul îl va duce pe Fidel Castro departe”.

Castro, ateu fiind, a răspuns şi el ironic ”acum înţeleg de ce am supravieţuit planurilor lui Bush şi a altor preşedinţi care au ordonat asasinarea mea: Bunul Dumnezeu m’a protejat”.

În 2008, Fidel Castro s’a retras definitiv din funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat şi comandant supreme, afirmînd că în ciuda devotamentului total dedicat poporului, nu era într’o condiţie fizică de a’l mai oferi.

Pe 24 februarie 2008, Adunarea Naţională a puterii populare l’a votat pe Raul în calitate de preşedinte.

Castro Autorul:

Ca orice dictator intelectual, Fidel Castro a publicat zeci de cărţi, cele mai citite fiind ”Che: A Memoir” (2005), Capitalism în Crisis: Globalization and World Politics Today (2000), Obama and The Empire (2011), War, Racism and Economic Justice: The Global Ravages of Capitalism (2002) şi Playa Girón / Bay of Pigs: Washington’s First Military Defeat în the America.

Castro a continuat să interacţioneze cu poporul cubanez, publicînd ”Reflecţii în Granma” şi deschizîndu’şi un cont Twitter, susţinînd şi conferinţe publice ocazionale.

A continuat să militeze pentru pace şi prevenirea holocaustului nuclear, condamnînd intervenţia militară NATO în Libia şi cerînd Coreeii de Nord şi Americii să fie mai chibzuite în chestiunea nucleară.

În 2011, Castro a demisionat din comitetul central al Partidului Comunist, lăsîndu’l pe Raul ca succesor al său. A preluat rolul de ”bătrînul om de stat”.

În 2012, a primit vizita Papei Benedict al XVI-lea.

În 2014, Castro a primit Premiul pentru Pace ”Confucius” pentru că a căutat soluţii paşnice la conflictul cu SUA.

Castro și Putin în 2014

În ianuarie 2015, el a comentat normalizarea relaţiilor dintre SUA şi Cuba iniţiată de preşedintele american Barack Obama şi Raul Castro şi a lăudat ”dezgheţul cubanez”.

Castro a menţionat la împlinirea vîrstei de 90 de ani că va muri în viitorul apropiat, însă le’a cerut celor apropiaţi să’şi menţină idealurile comuniste. L’a primit în vizită pe preşedintele Iranian Hassan Rouhani şi pe premierul japonez Shinzo Abe, întîlnindu’se şi cu preşedintele Portugaliei, Marcelor Rebelo de Sousa.

Călăul și viața sa secretă, teribilă, infernală

Castro era un dictator simpatic, dar dacă îl supărai sau erai un rebel cu convingeri capitaliste sau liberale, nu era de bine, pentru că 1253 de oameni au fost executaţi imediat cum Castro s’a instalat la putere în 1959.

Sînt poze în care el personal alături de fratele său legau nefericitele victime de copac pentru a fi împuşcate. Castro este acuzat pentru arestarea, torturarea şi executarea oponenţilor politici, scufundarea unor vase cu femei şi copii, doborîrea unui avion american civil, construirea lagărelor în care prizonierii erau puşi la muncă forţată, separarea familiilor, restricţiile impuse în migraţie, intervenţiile sale în războaiele civile ale altor ţări care au produs şi mai multe victime.

Numărul de victime datorate regimului comunist cubanez s’ar ridică la zeci de mii.

Preț de 17 ani Juan Reinaldo Sánchez a fost una dintre cele mai de încredere și prețuite gărzi de corp ale dictatorului cubanez Fidel Castro. ”Prețuit” în măsura în care cineva cu felul de a fi al lui El Comandante poate aprecia și trata un om indiferent dacă acesta este unul oarecare ori din imediata lui apropiere.

Pe întreaga perioadă în care l’a servit pe Castro, Sánchez a făcut față de El Lider Máximo dovada fidelidății necondiționate. I’a apărat viața și a contribuit la protejarea secretelor sale. Multe dintre ele teribile. Infernale.

În 1994, Juan Reinaldo Sánchez a ajuns să știe mult prea multe. Acumularea de informații a ajuns la maximum și a determinat un proces de conștiință. O criză. Deja cu multă vreme înainte extazul cvasi-mistic cu care Sánchez l’a privit și înconjurat pe conducătorul imposibil de contestat al Revoluției cubaneze și pe șeful comuniștilor din Cuba se afla în cădere liberă.

Excesiv de multe lucruri ilicite, prea mare distanța între legendă, mit și realitate, prea multe fapte care depășeau cu mult limitele legii. Ce să mai vorbim despre promisiunile de libertate, egalitate, fraternitate cu care au fost, mai sunt extrem de generoase în teorie regimurile marxiste din întreaga lume, promisiuni fără rușine încălcate?

Doi membri ai familiei lui Sánchez își luaseră lumea în cap, părăsiseră Cuba și au încercat să își găsească rostul pe alte meleaguri. Una dintre fiice se căsătorise cu un venezuelean și a preferat să locuiască la Caracas, iar, la puțină vreme după aceea, fratele mai mic al lui Juan Reinaldo Sánchez și’a asumat toate riscurile aferente și a ajuns în Florida, la Miami.

În noile condiții, Sánchez s’a gîndit că ar fi înțelept și profitabil să se pensioneze. Imposibil. Știa nepermis de multe secrete despre viața intimă ale Comandantului Șef.

Despre existența lui de lux, despre reședința acestuia de la Cayo Pedra, despre felul în care înțelegea Castro să guverneze, despre ce se ascundea în spatele nenumăratelor lipsuri și umilințe cu care se confruntau zilnic cubanezii, despre asasinatele executate și despre procesele măsluite la comanda și din ordinul lui Fidel Castro Ruz. Despre comerțul ilicit cu droguri pe care acesta îl patrona, despre părerea acestuia referitoarea la Mișcarea Țărilor Nealiniate, despre felul în care înțelegea Castro relația cu dictatorii de carton, dar și cu ceilalți șefi de stat din lumea comunistă.

Numai că Sánchez a făcut o socoteală greșită. Dovada că niciodată, nici un muritor nu ajunge să știe totul despre satrapii din lumea comunistă. Pentru Comandantul Șef și pentru mașinăria perfect reglată care îi asigura acestuia protecția, pentru sistemul represiv care, dincolo de elementele lui specifice, reproducea în cele mai mici detalii modelul din celelalte țări căzute pradă ideologiei comuniste, 26 de ani în serviciul lui El Comandante, din care 17 în prima linie, în calitate de gardă de corp, nu valorau nimic.

Au urmat arestarea, interogatoriile, tortura, un simulacru de proces, și el în specificul lumii comuniste, condamnarea la 8 ani de închisoare, ar fi urmat, poate, chiar moartea provocată de cine știe ce boală, ori accident ordonate de același Fidel Castro.

Printr’un miracol, în 1996, Juan Reinaldo Sánchez a obținut eliberarea. Au urmat opt tentative de așa-zisă ”părăsire frauduloasă” a Infernului care devenise Cuba. După reușită, adică după sosirea pe tărîm american, cel care a comis greșeala de a’i dedica prima jumătate din viață lui Fidel Castro Ruz a decis să scrie o carte în care să’i dezvăluie secretele.

Adică ”febra puterii absolute” și disprețul față de popor. A făcut’o împreună cu jurnalistul Axel Gylden. Cartea se cheamă Viața secretă a lui Fidel Castro – 17 ani în intimitatea lui Lider Maximo și a apărut în anul 2014 în Franța, carte care în 2018 a fost tradusă de Diana Zotea și a apărut în colecția Memorii, jurnale, biografii a editurii Humanitas.

Nu poți, parcurgînd cartea lui Juan Reinaldo Sánchez și Axel Gyldén, să nu o compari cu aceea a lui Pacepa și să nu fii frapat de asemănări. Secretomania, legea bunului plac, conștiința fermă a unicității, convingerea că unui lider comunist îi este îngăduit orice, că poporul nu contează, că unicul rol al acestuia este să sufere și aplaude, spionajul, traficul de droguri și de arme, practicarea terorismului internațional, dreptul la viață și la moarte exercitat asupra celorlaltor demnitari ai Statului, convingerea că nu există pentru toate acestea nici o soluție în afara morții Dictatorului.

Toate acestea fac parte oricînd și oriunde dintre descriptorii regimurilor dictatoriale comuniste. Citind și descoperind secretele dictaturii castriste, cititorul rumîn se reîntîlnește cu trecutul lui și al țării noastre, o realitate mai puțin teribilă!

Moartea lui Castro

În noaptea de 25 noiembrie 2016, televiziunea de stat cubaneză a anunţat că Fidel Castro a murit la Havana.

Fratele său, preşedintele Raul Castro, a confirmat ştirea printr’un scurt discurs. Trupul dictatorului a fost incinerat pe 26 noiembrie. La aflarea veştii, imigranţii cubanezi din SUA au sărbătorit în stradă moartea dictatorului comunist care generaţii la rînd i’a persecutat în timp ce mulţi dintre cei rămaşi în Cuba îl jelesc.

Trecînd în lumea umbrelor și cel ce a condus destinele statului insular începînd din 1959, Media mondială a preluat cu nesaț știrea și toate canalele de televiziune au dedicat rubrici mai mult sau mai puțin consistente despre cel ce a sfidat SUA și a adus independența Cubei.

Și conducătorii lumii au început să emită judecăți de valoare despre opera defunctului, dar mai bine tăceau. Liderii din China, Rusia, Vietnam și Venezuela l’au considerat un mare revoluționar ce a adus fericirea poporului cubanez și a fost un mare luptător pe calea socialismului.

Aceste cuvinte alese cu grijă demonstrează cîtă perversitate intelectuală există pe această planetă. Cel ce a preluat puterea la Havana a transformat țara într’un mare lagăr în care execuțiile erau deja un fapt banal.

Elita țării a fost lichidată sau a fugit peste mări. Au fost executate cam 15.000 – 17.000 de persoane dupǎ datele publicate ȋn Cartea neagrǎ a comunismului. Culmea este că fugeau din raiul socialist spre decadenta societate americană. Datele statistice americane confirmǎ fuga din paradisul roșu a circa 1.2 milioane de cubanezi.

Dacǎ excludem persoanele avînd probleme cu legea sau pe cele cu anumite afinitǎți ideologice, nu prea exista emigrație spre paradisul insular.

Obsesia anti-americană a dus la apropierea de URSS și Cuba a devenit un important cumpărător de armament sovietic de cea mai bunǎ calitate. Numai din varianta T-54/55 au fost aduse 800 de exemplare. Era prea puțin și au mai fost importate 380 de T-62, mai moderne și mai bine ȋnarmate.

Fiecare blindat T-62 avea un motor foarte ȋnsetat și rezervoarele de combustibil puteau sǎ fie umplute cu 960 l de motorinǎ. Se ȋnțelege de ce nu exista combustibil lichid pentru economie și pentru nevoile populației. Totuși, nu tancurile erau cea mai scumpǎ armǎ din arsenalul armatei revoluționare.

Avionul asigurǎ superioritatea pe fronturile rǎzboiului modernși Uniunea Sovieticǎ a livrat cantitǎți mari de MiG-uri 15, 17, 19, 21, 23 și 29, cu mult peste posibilitǎțile de platǎ ale statului insular. Trebuia sǎ asigure tehnica pentru revoluția mondialǎ, marele vis al conducǎtorilor de la Kremlin.

Nivelul de trai a scǎzut drastic din moment ce tancurile nu pot fi consumate la micul dejun. Cum nu existau mijloace de platǎ pentru tehnica militarǎ livratǎ, stǎpînul de la Havana a decis trimiterea de luptǎtori pentru rǎspîndirea comunismului la nivel planetar. Astfel, ȋn Etiopia au fost deplasați 15.000 de militari din care cel puțin 400 au pierit ȋn luptele cu somalezii.

Să nu uităm că primirea de rachete nucleare sovietice pe insulă a adus planeta în pragul războiului atomic și Havana ar fi fost prima rasă de pe pămînt. Nikita Hrușciov a mutat periculos rachetele R-12 ȋn cadrul uriașei Operațiuni Anadȋrdin 1962.

Cuba a devenit un pion extrem de periculos ȋn jocul marilor puteri și doar prudența liderilor americani a dus la evitarea un pîrjol nuclear ce ar fi ȋnceput ȋn mod obligatoriu cu insula din Atlantic.

Unde erau beneficiile pentru cubanezi?

Conducǎtorul revoluționar a intrat ȋntr’un joc fǎrǎ sens și care demonstreazǎ o lipsǎ totalǎ de rațiune.

Cuba a fost un model de dezvoltare comunistă, adică a rămas aproximativ ca în 1959 pînă la prăbușirea sistemului sovietic în 1991. Poporul cubanez a avut ghinion cu resursele uriașe de zahǎr și tutun ce au putut sǎ alimenteze fanteziile politice ale liderilor de la Havana.

Deși, Fidel Castro a murit, sistemul încă se menține la putere și mai torturează poporul cu încă nouă zile de doliu național. Din păcate, cei ce nu merită au parte de onoruri.

Conducǎtorii planetei au demonstrat o deosebitǎ lipsǎ de caracter prin aducerea unor laude nemeritate la moartea unui asasin zis revoluționar.

Președintele Franței a vorbit despre un uriaș personaj al secolului trecut. Mihail Gorbaciov a considerat cǎ Fidel și’a ȋndrumat țara spre o dezvoltare independentǎ.

Moscova și Beijingul au considerat cǎ au pierdut un aliat prețios și de ȋncredere. Mai bine pǎstrau tǎcerea. Adevǎrul rǎmîne ceva greu de spus chiar și ȋn aceastǎ perioadǎ. Minciuna pare foarte iubitǎ ȋn sferele politicii mondiale.

Fidel Castro, ajuns la putere printr’o revoluţie remarcabilă şi care a sfidat superputerea americană, poate fi criticat pentru atrocităţile comise, persecutarea unor categorii, sărăcirea îndelungată a Cubei, arestarea pe nedrept, torturarea şi execuţia opozanţilor, intensificarea relaţiilor tensionante cu vecinul american, încălcarea drepturilor omului, caracterul tiranic al regimului său, susţinerea mişcărilor socialiste pe întreg globul ce escaladau şi mai rău conflictele, dar poate fi lăudat pentru initiaţivele sale din ultimii ani ai dictaturii, ca liberalizarea economiei cubaneze, declaraţiile paşnice pentru aplanarea conflictelor, ajutorarea celor săraci pe durata regimului, facilitarea emigraţiei şi reformele educaţionale şi medicale.

Chiar şi aşa, Cuba rămâne o ţară la fel de săracă şi blocată în timp după şase decenii. Noi rumînii, înțelegem foarte bine destinul tragic al cubanezilor, dar numai istoria îl va judeca pe acest El Lidero Maximo.

Identificată cu figura lui Castro, de acum înainte, rămîne de văzut unde se va îndrepta Cuba în viitor.

Referințe: Juan Reinaldă Sánchez și Axel Gyldén – Viața secretă a lui Fidel Castro – 17 ani în intimitatea lui El Lider Maimo; Colecția Memorii, jurnale, biografii; Traducerea: Diana Zotea; Editura Humanitas, București, contributors.ro, 2018history101.com, adevărul.ro, historia.ro

[1] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 12.

[2] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, pp. 12-13.

[3] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, p.71.

[4] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, p. 73.

[5] Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Polirom 2008, Bucureşti, p. 144.

[6] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 33.

[7] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, pp. 104-109.

[8] Ignacio Ramonet, Fidel Castro:Biografie pe două voci, Bucureşti, Editura Minerva, 2009, p. 143.

[9] Ignacio Ramonet, director al revistei Le Monde Diplomatique, specialist în geopolitică şi strategie internaţională, a realizat pe parcursul anilor 2003-2005 lucrarea Fidel Castro:Biografie pe două vocipublicată şi în România, la Editura Minerva, 2009, în formă tipărită. Lucrarea reprezintă un interviu lung de 100 de ore, pe care jurnalistul i l-a luat lui Fidel Castro. Aşternut pe hărte, interviul ocupă 1200 de pagini. Informaţiile citate de află la pagina 147.

[10] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 38.

[11] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, pp. 30-40.

[12] Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Polirom 2008, Bucureşti, p. 144.

[13] Volker Skierka, Fidel Castro, o biografie, Bucureşti, Publica, 2011, p. 45.

[14] Documentul care reprezintă această brosură-program poate fi accesat la adresa http://www.marxists.org/history/cuba/archive/castro/1953/10/16.htm, de pe site-ul Internet Marxists Archive (http://www.marxists.org/index.htm) În broşură Castro condamnă regimul lui Batista şi il acuză că permite ca deţinuţii să fie închişi în condiţii inumane, îl mai acuză că urmăreşte să îl reducă la tăcere deoarece este un personaj incomod pentru noul tiran al Cubei şi îşi exprimă promisiunea de a lupta împotriva regimului Batista.

[15] Stéphane Courtois, Dicţionarul comunismului, Polirom 2008, Bucureşti, p. 145.

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

30 DE MORȚI NE’A COSTAT SIGURANȚA RUMÎNIEI SUB UMBRELA NATO

Ce a cîştigat Rumînia în 15 ani de apartenență NATO?

Sentimentul securităţii asigurat de principiul solidarităţii colective înscris în art. 5 al Tratatului Nord-Atlantic, modernizarea armatei, participarea la scutul antirachetă sînt cîteva dintre avantajele apartenenţei la NATO, plătite de Rumînia cu vieţi omeneşti, dar necontestate practic de nimeni.

Rumînia a aderat la NATO la 29 martie 2004, dar primele contacte au avut loc la doar cîteva luni de la Revoluţia din decembrie 1989. Drumul a fost deschis în iulie 1990 de premierul Petre Roman care l’a invitat pe secretarul general al NATO, Manfred Wörner, să viziteze Rumînia şi propunea acreditarea unui ambasador rumîn la Alianţă.

În urmă cu 15 ani, Rumînia adera la NATO și devenea de jure membră a alianței militare fondate în anul 1949. Rumînia fusese invitată să adere la NATO în anul 2002, alături de alte șase state din Europa Cetrală și de Est: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia și Slovenia.

Toate aceste țări fuseseră membre ale Tratatului de la Varșovia, controlat de fosta URSS și care, timp de decenii, a fost principalul adversar al NATO.

De la reformă accelerată la dezinteres și neglijență

Aderarea la NATO a reprezent o oportunitate pentru reforma și reforma forțelor armate. Astfel de la o armată bazată pe conscripție, Rumînia a trecut la o armată profesionistă bazată pe voluntari. De la 330.000 de persoane aflate sub arme înainte de 1989 în prezent forțele armate numără în jur de 69.000 de militari profesioniști.

Armata de dinainte de 1989 era una ineficientă, în general slab dotată (raportat chiar și la aliații din Tratatul de la Varșovia) și care opera, mai ales după anii 70, în baza doctrinei războiului întregului popor – o doctrină născocită de regimul comunist, inspirat de experiența Iugoslaviei (dar probabil și a Vietnamului în conflictul acestuia cu Franța și Statele Unite).

Armata din vremea comunismului era mai mult obișnuită cu muncile agricole și lucrările de construcție decît cu poligonul de instrucție. Spre sfîrșitul comunismului apar așa numitele ”batalioane de diribau” a căror misiune era creșterea productivității în anumite sectoare cu ajutorul mîinii de lucru ieftine furnizate de militarii în termen.

Astfel Armata Rumînă a participat la realizarea Casei Republicii (actualul Palat al Parlamentului), la săparea Canalului Dunăre-Marea Neagră, la extragerea cărbunelui și bineînțeles la muncile agricole.

Ineficacitatea și ineficiența armatei Republicii Socialiste Rumînia au fost demonstrate cu prisosință în timpul Revoluției din 1989, cînd aceasta fie s’a luptat cu năluci, fie s’a confruntat cu o pleiadă întreagă de incidente fratricide.

Dacă se adaugă și faptul că înainte de 22 decembrie 1989 armata a tras în civilii neînarmați care protestau la Timișoara și București, se conturează astfel imaginea unei instituții aservite PCR, care îndeplinea două misiuni simultan – apărarea suveranității și independenței (misiunea sa normală) precum și protejarea regimului comunist de contestare internă (misiune care o împărțea cu Departamentul Securității Statului).

Căderea comunismului, dizolvarea Tratatului de la Varșovia precum și evoluțiile la nivel global în domeniul militar (RMA sau revolution in military affairs) au impus regîndirea politicii de apărare și în Rumînia.

Procesul de aderare la NATO a oferit oportunitatea pentru reformarea forțelor armate și transformarea acestei instituții într-un pilon fundamental al unui stat democratic. O parte a acestui proces a fost îndeplinit, permițînd în 2004 aderare Rumîniei la Alianța Nord-Atlantică.

Aderarea Rumîniei la NATO nu a fost un proces lin. Pînă la Revoluția din 1989, NATO era considerată dușmanul Rumîniei. Imediat după căderea comunismului, puțini erau cei care îndrăzneau să susțină intrarea Rumîniei în această alianță. Printre ei se numărau Regele Mihai I, Corneliu Coposu și Ion Rațiu.

Însă dispariția Tratatului de la Varșovia a lăsat Rumînia singură într’o Europă în care granițele se modificau rapid, fie ca urmare a reunificării Germaniei, fie ca o consecință a destrămării URSS, Iugoslaviei sau Cehoslovaciei.

În regiunea Mării Negre apăruseră multe conflicte, precum cele din Transnistria, Nagorno-Karabah, Osetia de Sud și Abhazia, iar în fosta Iugoslavie, războaiele erau tot mai sîngeroase. În acest context geopolitic, Rumînia a depus o cerere oficială de aderare la NATO în anul 1993.

Inițial, cererea de aderare părea doar o tentativă fără prea mari șanse de reușită, însă autoritățile de la București au demonstrat că doresc cu adevărat să se apropie de NATO un an mai tîrziu, atunci cînd Rumînia a devenit primul stat care a aderat la Parteneriatul pentru Pace propus de NATO.

Dorinţa de fi membră a NATO, existînd şi un consens naţional în acest sens, a făcut ca Rumînia să devină prima ţară fostă comunistă care a aderat, la 26 ianuarie 1994, la Parteneriatul pentru Pace, un fel de anticameră a Alianţei Nord-Atlantice creată în acelaşi an cu scopul apropierii de statele care s’au aflat sub influenţa sovietică.

Aderarea la Parteneriatul pentru Pace a însemnat, practic, o intensificare a relaţiilor din Rumînia şi NATO, un moment important avînd loc în 1999, cînd Bucureştiul a permis utilizarea spaţiului său aerian de către avioanele aliate, în timpul conflictului din Iugoslavia, şi tranzitul contingentelor cehe şi poloneze din cadrul trupelor internaţionale de menţinere a păcii pentru Kosovo (KFOR).

Țările NATO au cerut Rumîniei să stabilească relații de cooperare cu toți vecinii săi, iar autoritățile rumîne au negociat noi tratate de prietenie cu țări precum Ungaria și Ucraina, în relațiile cu care fuseseră tensiuni diplomatice.

Prin aceste tratate, Rumînia a renunțat să revendice teritorii istorice românești, precum Bucovina de Nord, Ținutul Herța sau Basarabia de Sud, aflate în componența Ucrainei, tot așa cum Ungaria renunțase să mai revendice Transilvania.

Sigur, nu știm nici cît de realiste ar fi fost încercările de recuperare pe cale diplomatică a acestor teritorii pierdute acum 80 de ani prin rapturile din 1940. Probabil am fi încercat măcar să unificăm Rumînia cu Republica Moldova într’o neutralitate iluzorie fără un suport real internațional și într’o zonă economică gri în care se află și azi Basarabia la cheremul oligarhilor și a rețelelor de spălare de bani.

Voința Rumîniei de a adera la NATO a fost pusă clar la încercare în timpul bombardamentelor americane din Serbia, cînd Rumînia a ales calea spre integrare NATO și a fost favorabilă alianței occidentale.

De asemenea, a fost decisiv sprijinul acordat de România coaliției internaționale împotriva terorismului lansată de Statele Unite ale Americii după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001.

Înainte de a deveni membră NATO, Rumînia a participat la misiunea din Afganistan, demarată în iunie 2002, pentru ca în 2003 să înregistreze primele două victime în această misiune.

Alţi 28 de soldaţi rumîni aveau să’şi piardă viaţa, ultimul zilele trecute, în cei 15 ani de apartenenţă la NATO.

Deşi dureroase, aceste pierderi de vieţi omeneşti nu au dus nici pînă în ziua de azi la discuţii sau dezbateri serioase privind participarea Rumîniei la misiunile militare ale NATO, aşa cum se întîmplă în statele membre vechi, precum Germania.

Singurul ”incident” în relaţia Rumînia – NATO a fost declanşat de premierul Călin Popescu Tăriceanu, care, în 2006, a propus retragerea trupelor din Irak. CSAT a respins, în şedinţa din 30 iunie, documentul care viza retragerea trupelor din Afganistan, Bosnia, Kosovo şi cerea reducerea participării în Irak cu doar 20 de militari, premierul şi ministrul Apărării, Teodor Atanasiu, fiind singurii care au votat ”pentru”.

Din păcate, traseul politic ulterior al lui Tăriceanu în peisajul politichiei rumînești nu a mai mirat pe nimeni.

Într’o analiză din 2017 pentru revista Q Magazine, analistul militar Vasile Roman explică, în cifre și fapte, cît de mult s’a implicat Rumînia în războiul din Afganistan și cît a avut de profitat de pe urma acestui conflict.

Un conflict care este departe de a se fi încheiat și pentru care SUA cer o implicare mai consistentă a forțelor armate, Concluzia generalului Roman este că, deși Rumînia s’a implicat masiv în acest război, un calcul sumar cu privire la cheltuielile Rumîniei în cei 15 ani de participare în Afganistan, ajungînd la aproximativ 150 de milioane de euro, am primit infinit mai puțin din partea SUA.

Vasile Roman:

”Secretarul Apărării al Statelor Unite ale Americii, James Mattis a declarat recent că trebuie crescute forțele armate ale coaliției care luptă în Afganistan. Cu siguranță, România va lua poziție de drepți și va trimite alte trupe. Dar să vedem la ce a folosit efortul rumînilor, pînă acum, în acest război? Cifre și fapte.

Amintind că, în urma atentatelor din septembrie 2001, SUA au decis că se pot angaja singure în războiul împotriva Al-Qaeda și a regimului taliban din Afganistan și că nu au nevoie de NATO sau UE, dar în timp s’a dovedit contrariul, generalul Vasile Roman precizează că ”Rumânia s’a angajat în acest efort încă din anul 2002 (convinși fiind că prin acest gest vom fi mai repede admiși în Alianța nord-atlantică).

Prezența noastră în război a însemnat trimiterea unui număr de 400 de militari, în rotații de câte șase luni, fiind angajați în operația Enduring Freedom, acționînd în Kandahar, sub comanda SUA.

Rumînia s’a comportat în acest conflict după o tipologie predictibilă, aceea a neimplicării și a executării ordinelor altora. Nimeni nu poate emite pretenții ca o țară de mărime medie să facă mari strategii de reconstrucție a unui stat aflat în colaps, dar ideea de a intra și de a te menține cu un efort material și uman consistent pentru mai mult de 15 ani, pare să fie ieșit din orice normalitate.

Dacă participarea din anul 2002, a presupus o misiune de pază a facilităților din Kandahar, cu efectivele unui batalion de infanterie (405 militari), în anul 2006, la un scurt bilanț, se constata că Rumînia dislocase un număr de 3.200 de militari (rotind un număr de 8 batalioane de infanterie).

Începînd cu anul 2006, militarii rumîni preiau aria de responsabilitate Zabol (la început cu un numar de 400 de militari) și ajung în anul 2010 să disloce un task-force format din elemente de comandă, structuri de manevră, informații și logistică, ale căror efective depășeau 1.700 de militari.

Un calcul sumar (în care se includ doar diurnele de delegare, costul cazării și hrănirii) cu privire la cheltuielile Rumîniei în cei 15 ani de participare în Afganistan, ne duce la suma de aproximativ 150 de milioane de euro. Cu această sumă se puteau achiziționa 110 de tancuri rumînești sau 25 dintre cele mai moderne tancuri de pe piața internațională.

Dacă analizăm care au fost contribuțiile SUA în domeniul militar (investiții în infrastructura și logistica instruirii), constatăm că în 20 de ani suma se ridică la aproximativ 325 milioane de euro, adică un sprijin echivalent cu cheltuielile noastre în Afganistan.

Se poate pune întrebarea legată de cîștigul României, dacă privim și spre ceea ce presupune achiziția de sisteme de armament moderne (6 miliarde de euro pentru Patriot și sisteme de apărare antiaeriană cu rază scurtă, precum și un miliard de euro pentru sisteme de artilerie), avînd în vedere că investițiile americane în Rumînia sînt la un nivel modest, SUA ocupînd poziția a 14-a în topul statelor cu investiții străine în țara noastră (2,06% din totalul investițiilor străine).”

În final, el spune că:

”Sintetizînd, constatăm că pentru SUA, care știu să’și negocieze interesele, sîntem un bun partener pentru că dăm mult (scutul de la Deveselu, achiziții de armament, prezență permanentă în teatre de operații) și cerem extrem de puțin (un ajutor financiar militar situat la jumătatea valorii celui acordat Poloniei, o prezență americană semnificativă și investiții economice minore).

SUA vor cere cu siguranță o prezență sporită în Afganistan (costisitoare de altfel) și vor aștepta ca Rumînia să solicite ceva, ceea ce este puțin probabil să se întîmple avînd în vedere incapacitatea decidenților de a negocia.

În caz contrar, americanii (în special militarii) vor ști să ofere ceea ce au mai oferit: simple contribuții de logistică și prezență militară, echivalente efortului de război și nicidecum celui economic al țării noastre.”

După aderare reforma armatei a stagnat, iar sectorul apărării a fost subfinanțat. La nivelul elitei politice s’a instalat dezinteresul pentru sectorul apărării, mergîndu’se pe ideea că o dată intrați în NATO, apărarea națională și securitatea națională sînt asigurate prin simpla apartenență la cea mai de succes alianță politico-militară.

Efectul acestor evoluții la nivel intern au început să se vadă începînd cu 2010 cînd a început să se vorbească în mod deschis despre pierderea capacității de apărare a teritoriului.

Cartea Albă a Apărării notează că și în prezent cadrul legislativ de funcționare a forțelor armate este incoerent și produce pe alocuri efecte adverse, structura de forțe a armatei nu corespunde misiunilor pe care trebuie să le îndeplinească, sistemele de comandă și control nu mai sunt compatibile cu cele din alte state membre NATO, politica de personal nu este în conformitate cu tipurile de misiuni care trebuie îndeplinie sau structurile care trebuie deservite, reducerea numărului de militare în confirmitate cu reformele asumate nu a fost însoțită cu dotarea adecvată a Armatei, scăzînd astfel capacitatea de luptă – cu alte cuvinte deși s’a avut în vedere compensarea reducerii efectivelor prin sporirea nivelului tehnologic al armatei, acest lucru nu s’a realizat din cauza lipsei de fonduri –, iar la 15 ani de la aderarea la NATO majoritatea structurilor asumate în cadrul procesului de planificare a apărării în cadrul alianței au fost certificate cu limitări, din cauza dotării insuficiente cu echipamente.

Situația prinde mai bine contur în același document, publicat cu foarte mare întîrziere, cînd se discută nivelul de echipare al forțelor armate: ”echipamentele majore sunt nefuncționale în proporție de 60 %, cu tendințe de agravare a situației”.

Cea mai gravă situație se atinsese la Forțele Aeriene unde ”starea de operativitate a tehnicii de aviație și de apărare aeriană cu baza la sol a atins un prag critic”. Este vorba în principal de avioanele MiG-21 Lancer și rachetele sol-aer S-75 Volhov, sisteme de arme dezvoltate în anii 50 în URSS.

Mai mult, ”nivelul de pregătire al forțelor destinate serviciului de luptă este menținut cu dificultate la standardele NATO”, cel mai greu de asigurat și în acest caz fiind apărarea spațiului aerian, vulnerabil la incursiunile neautorizate. Situația stă aproximativ la fel și la forțele terestre și la marina militară.

Analiza efectuată în Cartea Albă a apărării relevă un aspect important – subfinanțarea sectorului apărării duce la scăderea capacității de luptă a forțelor.

Se poate argumenta că dat fiind faptul că Rumînia traversa din 2008 o criză economică profundă, subfinanțarea apărării a fost un efect ”normal” al acestei situația. Situația e un pic mai complicată, astfel Apărarea fiind subfinanțată chiar dinainte de izbucnirea crizei economice din 2008.

Astfel dacă în 2004 și 2005 Rumînia aloca 2% pentru apărare începînd cu 2006 procentele scad la 1,8%, 1,6 (2007) și 1,5 (2008). Atenție, vorbim de ani de boom economic, cînd economia ”duduia” și care ar fi permis deci o finanțare pentru MApN la nivelul prevăzut de lege de 2,38 % din PIB.

De ce a scăzut bugetul apărarii după aderarea la NATO?

Explicația e relativ simplă – după bifarea obiectivulul aderării la Alianță, apărarea nu a mai reprezentat o prioritate politică pentru guvern. Criza economică nu a făcut decât să acutizeze tendința de descreștere a bugetului militar al Rumîniei. Cartea Albă mai sugerează un aspect important privind apărarea Rumîniei –reforma forțelor armate este un proces care nu s’a încheiat, iar lipsa de consecvența în acest proces a condus la rezultate ambivalente și suboptime.

Ce a însemnat în practică subfinanțarea apărării în termeni reali?

Pierderea capacității de apărare a teritoriului în cazul unui scenariu prevăzut de Articolul 5 al Tratatului de la Washington, documentul fondator al NATO. Rumînia nu este însă singurul stat membru NATO care se confruntă cu acest fenomen – reducerile bugetelor militare pe fondul crizei economice au avut loc în majoritatea statelor europene, capacitatea de apărare teritorială a acestor armate fiind pusă sub semnul întrebării.

În 2012 pierderea capacității de apărarea a teritoriului a fost recunoscută oficial și au început să fie luate primele măsuri de remediere a acestui fenomen. Membrii CSAT au concluzionat că Armata Rumîniei are capacităţi limitate de a’şi îndeplini misiunile ce’i revin şi au decis ca, la viitoarele reuniuni a Consiliului, Guvernul Rumîniei să prezinte un program multianual de restabilire a capacităţii de luptă a acesteia…

Partea plină a paharului…

Probabil cel mai mare cîștig al aderării la NATO, în afară de asigurarea pe termen lung a securității naționale, este experiența militară acumulată în misiunile internaționale, precum și interacțiunea continuă și sub diferite forme cu forțele militare ale statelor din alianță.

Acest aspect a sporit nivelul de pregătire a militarilor români și a creat premisele necesare pentru continuarea procesului de reformă. Probabil cel mai mare impact la nivel organizatoric a fost adoptarea procedurilor operaționale și de planificare ale NATO.

Aderarea la NATO a însemnat participarea pe termen lung la misiuni de luptă în afara granițelor și proiectarea strategică a forței militare pe distanțe mari.Peste 40000 de militari au participat la misiuni internaționale în diferite teatre de operațiuni de la aderarea la NATO – de la Balcanii de Vest pînă în Afganistan și Irak, din Marea Mediterană pînă în Oceanul Indian.

Rumînia a început să trimite forțe de menținere a păcii în teatre de luptă începînd cu 1991, dar din 2002 aceste misiuni au căpătat o cu totul altă importanță și semnificație.

Participarea în 2002 la operațiunile de luptă și menținere a păcii din Afganistan după atacurile teroriste de la 11 septembrie, securizează obiectivul de aderare la NATO.

Misiunile din Afganistan și Irak, în ciuda pericolelor inerente și a testării capacităților de luptă și logistice ale forțelor armate, au permis acumulare unei de experiene de luptă care poate fi utilă mai târziu dacă este inclusă în doctrina operațională.

Politic aceste misiuni au oferit oportunitatea de a demonstra angajamentul față de Alianță, de a dovedi potențialul militar al Rumîniei, de a arată că statul român este un furnizor de securitate la nivel global nu numai regional și local și de a spori prestigiul internațional al Rumîniei.

Din punct de vedere militar misiunile din Afganistan și Irak au reprezentat oportunitatea de a pune în aplicare antrenamentul militarilor, de a lupta într’un mediu atipic și cu un inamic asimetric, de a coopera cu alți membri NATO în operații de luptă și de a se familiariza cu modul de operare al aliaților.

În cei 15 ani de NATO, peste 50.000 de militari, 35 de batalioane şi 150 de microstructuri au participat în misiuni externe de menţinere a păcii, potrivit datelor Ministerului Apărării. Peste 400 de militari în misiuni de reprezentare în structurile de comandă ale NATO şi 80 de structuri militare certificate pentru participarea la misiuni şi operaţii ale Alianţei.

Misiunea din Afganistan, aflată sub comanda NATO, a însemnat cel mai mare efort depus de Armata rumînă într’un teatru de operaţii, mai ales că multe forţe rumîneşti au fost concentrate, din august 2006, în provincia Zabul, o zonă foarte instabilă din sudul acestei ţării.

Momentul de vîrf al participării rumîneşti la Forţa de Asistenţă de Securitate din Afganistan (ISAF) a fost în 2011, an în care au fost dislocaţi, pentru o perioadă de cîteva luni, peste 2.000 de militari. De altfel, Rumînia a fost a şaptea ţară contributoare la misiunea ISAF, din punctul de vedere al numărului de militari dislocaţi şi al complexităţii misiunilor executate. În martie 2014, în Afganistan, mai erau dislocaţi 1.021 de militari rumîni.

Timp de 17 ani, la misiunea din Afganistan, au luat parte, prin rotaţie, 35 de batalioane de manevră din Forţele Terestre, precum şi 137 de microstructuri. Totodată, Forţele Aeriene au asigurat comanda Aeroportului Internaţional din Kabul pentru o perioadă de şase luni, în 2006, şi în perioada aprilie 2011 – aprilie 2019, în două rotaţii, tot de cîte şase luni.

Rumînia a participat şi la misiunea NATO din Afganistan, „Resolute Support”.

O altă misiune importantă a fost cea din Irak, unde Rumînia a luat parte încă dinainte de aderare. La misiunea coaliţiei internaţionale ”Iraqi Freedom”, Rumînia a participat timp de peste şase ani (19 martie 2003 – 23 iulie 2009), numărul maxim de militari dislocaţi fiind de 773.

De asemenea, Bucureştiul a contribuit cu instructori la cea de’a doua misiune din acest teatru de operaţii, în perioada ianuarie 2005 – noiembrie 2011.

Dacă oficialii NATO şi cei americani au lăudat, în nenumărate rînduri, comportamentul militarilor rumîni în teatrele de operaţii, Rumînia nu se putea mîndri cu respectarea promisiunii de alocare a 2,38% din Produsul Intern Brut pentru apărare, pînă acum 3 ani. Promisiune încălcată altfel de multe state europene, mai ales după declanşarea crizei economice şi financiare.

În 2004, bugetul Apărării a crescut semnificativ, cu 8,4% faţă de anul precedent, cele 50.000 de miliarde de lei (1,4 milioane de dolari) reprezentând 2,38% din PIB. A urmat o creştere în 2005, cînd MApN a primit 60.000 de miliarde de lei (1,6 miliarde de dolari).

În 2006, suma creşte cu circa 400 de milioane de dolari, dar reprezintă doar 2,1% din PIB. Acelaşi lucru se întîmplă şi în 2007, cînd bugetul Apărării reprezintă 2,05% din PIB (7,7 miliarde de lei), după o propunere iniţială de 1,78%.

Cînd economia „duduia”, MApN a primit 8,3 miliarde de lei în 2008, adică o creştere cu 12,28 % faţă de 2007, dar reprezentînd doar 1,89 % din Produsul Intern Brut, în timp ce în 2009 alocarea a scăzut la 7,3 miliarde de lei (în jur de 1,3% din PIB).

La 3 noiembrie 2009, deputaţii au adoptat, în pofida opoziţiei PDL, o propunere legislativă care stabilea ca bugetul Ministerului Apărării Naţionale să fie anual de minimum 2% din PIB, dar reducerea bugetului a continuat şi în 2010, cînd apărarea a primit circa 7 miliarde de lei, adică 1,31% din PIB.

Cel mai scăzut buget a fost alocat în 2011, cînd MApN a primit numai 4,8 miliarde de lei (0,81% din PIB), ca urmare a faptului că fondurile pentru plata pensiilor militare au fost trecute la Ministerul Muncii.

La 31 martie 2011, Ministerul Apărării Naţionale a solicitat Ministerului Finanţelor Publice majorarea bugetului instituţiei, începând din anul 2012, la 2,38% din Produsul Intern Brut, potrivit angajamentului asumat de ministrul Gabriel Oprea la preluarea mandatului. Solicitare în van, bugetul MApN pentru 2012 fiind de 7,57 miliarde de lei, reprezentând 1,31% din PIB.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat, în şedinţa din 5 februarie 2013, suplimentarea graduală a bugetului Ministerului Apărării Naţionale cu 0,3% din PIB anual, pînă la atingerea, în 2016, a nivelului de 2% din PIB.

Ministrul Apărării, Mircea Duşă, a declarat, că „de’a lungul timpului, odată cu bucuria primirii în NATO, politicienii au uitat ca bugetul MApN să fie unul care să’i permită să realizeze” obiectivele asumate la aderarea la Alianţă. El a reamintit de documentul strategic, cu putere juridică, elaborat de CSAT anul trecut, care să asigure o creştere anuală a bugetului Ministrului Apărării, astfel încît, în 2016-2017, acesta să ajungă la 2% din Produsul Intern Brut.

În ceea ce priveşte contribuţia Rumîniei la bugetul Alianţei Nord-Atlantice, ea a reprezentat în aceşti ani aproximativ 1% din bugetul total al NATO. În 2013, valoarea tuturor contribuţiilor financiare ale Rumîniei la NATO s’a ridicat la aproape 180 de milioane de lei, conform Ministerului Apărării Naţionale.

După aderare au fost aduse şi o serie de modificări legislative pentru armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul NATO, inclusiv în Constituţia revizuită din 2003. Aceste modificări aduse unor texte constituţionale au creat temeiul pentru eliminarea, pe timp de pace, a serviciului militar obligatoriu şi, totodată, trecerea la o armată de profesionişti, începînd cu 1 ianuarie 2007.

În caz de război însă, stare de mobilizare şi stare de asediu, serviciul militar redevine obligatoriu.

Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, cu modificările şi completările ulterioare, a marcat o realizare semnificativă în cadrul procesului de formare şi dezvoltare a unei armate moderne, suple, cu o capacitate operaţională sporită, interoperabilă cu armatele altor state membre NATO.

Strategia de Transformare a Armatei Rumîniei (STAR) cuprinde trei etape distincte, pînă în 2015 derulîndu’se cea de’a doua fază, ”Etapa integrării operaţionale în NATO şi Uniunea Europeană”, prevăzută a se derula în perioada 2008-2015. Pe parcursul acestei etape era proiectată îndeplinirea unor obiective pe termen mediu, precum continuarea operaţionalizării forţelor, desfăşurarea programelor majore de înzestrare, reorganizarea învăţămîntului militar, extinderea implementării, la nivelul unităţilor nedislocabile, a unor cerinţe de interoperabilitate ale Obiectivelor Forţei,  creşterea contribuţiei pentru Forţa de Răspuns a NATO şi UE.

În ultima etapă a procesului de transformare – Integrarea deplină în NATO şi UE (2016-2025) urmează să fie îndeplinite obiectivele pe termen lung, care vizează:
a. concentrarea eforturilor şi resurselor financiare şi umane în vederea realizării capabilităţilor prevăzute în Ţintele de Capabilităţi şi îndeplinirii responsabilităţilor în cadrul NATO şi Uniunii Europene;
b. continuarea modernizării înzestrării cu echipamente noi şi realizarea interoperabilităţii depline cu armatele ţărilor membre NATO şi ale Uniunii Europene;
c. crearea condiţiilor pentru dispunerea marilor unităţi şi unităţilor în cazărmi cu facilităţi complete pentru asistenţă socială, cazare, dispunerea echipamentelor militare şi instrucţie;
d. concentrarea activităţilor de evaluare sistemică şi structurală pe domeniul procesului de înzestrare şi modernizare cu tehnică şi echipamente.

O altă contribuţie importantă este adusă de Rumînia la personalul din structurile Alianţei. Încadrarea posturilor permanente în cadrul comandamentelor din structura de comandă (NCS) şi a celor din structura de forţe a NATO (NFS), precum şi în cadrul Agenţiilor NATO, dar şi al Centrelor de Excelenţă, a evoluat din 2004, cînd erau încadrate 50 de posturi în comandamentele NATO, la peste 150 în prezent.

În ceea ce priveşte nivelul de vizibilitate al posturilor încadrate, dacă în anul 2004 era prevăzută o singură funcţie de general la Celula de Coordonare a Parteneriatului, în prezent Rumînia are alocate 5 posturi de general. Potrivit MApN, în cei 15 ani de apartenenţă la NATO, peste 400 de militari au fost rotiţi pe funcţii internaţionale sau în cadrul reprezentanţelor militare ale Rumîniei la NATO.

Fără îndoială, cea mai vizibilă poziţie este cea ocupată de Sorin Ducaru, unul dintre asistenţii Secretarului general al NATO.

Rumînia se prezintă bine şi la capitolul schimb de informaţii. Astfel, în perioada 2008-2012, Direcţia Informaţii Militare (DIM) s’a situat între primii cinci contributori ai Diviziei informaţii a Statului Major Militar Internaţional al NATO şi s’a aflat pe primul loc la contribuţii în sprijinul Diviziei informaţii, anul trecut.

Într’un interviu acordat Mediafax la 30 martie, directorul SRI, George Maior, declara că Rumînia este a doua ţară contributoare cu informaţii la unitatea civilă de informaţii a NATO.

”Din punct de vedere al informaţiilor, sîntem a doua ţară contributoare cu informaţii la unitatea civilă de informaţii a NATO, despre ea pot să vorbesc acum, unde contribuie, de altfel, şi SRI, a coordonat deja mai multe rapoarte pe informaţii legate de securitatea energetică, SRI împreună cu colegii de la SIE, şi chiar avem oameni din partea Serviciului care lucrează, de fapt, în aceste unităţi foarte apreciate, unul dintre ei fiind chiar unul dintre adjuncţii unităţii de informaţii civile a Alianţei. Deci, sunt foarte mulţumit şi de schimbul de informaţii care se desfăşoară în context NATO şi de contribuţia noastră cu analiză şi informaţie la sistemul de informaţie al Alianţei”, preciza directorul Serviciului Rumîn de Informaţii, George Maior.

Pe lîngă participarea la operaţiunile militare clasice ale Alianţei, Rumînia participă la diferite organisme create în cadrul NATO.

Din 2010, Rumînia este membră a Unităţii Multinaţionale de Logistică pentru Controlul Mişcării – Mov Con MILU, în această calitate urmînd să asigure, prin componenta naţională, desfăşurarea operaţiunilor de mişcare şi transport în teatrul de operaţii Kosovo, în trimestrul II din 2014 şi în trimestrele I şi II din 2015.

Un domeniu nou, dezvoltat după accederea Rumîniei, îl reprezintă programul NATO de investiţii în securitate – NSIP. Rumînia este desemnată ca autoritate de implementare (calitate de ţară gazdă) pentru un număr total de 50 de proiecte NSIP, care fac parte din 10 pachete de capabilităţi. Aceste pachete de capabilităţi vizează furnizarea de facilităţi operaţionale, îndeosebi în domeniul infrastructurii de aerodrom, asigurarea şi întreţinerea capabilităţilor incluse în Sistemul Integrat NATO de Apărare Antiaeriană – NADINADS şi îmbunătăţirea sistemelor de comunicaţii în reţea, de interes major la nivelul NATO.

La capitolul înzestrare, Departamentul pentru Armament a achiziţionat, în cei 15 ani, două fregate tip T‑22R „Regele Ferdinand” şi „Regina Maria”, avioane de transport scurt/mediu curier „C-27J Spartan”, sisteme de artilerie reactivă tip „LAROM”, sisteme de artilerie antiaeriană 2×35 mm, „Viforul” şi „Gepard B2L”.

Pe listă se mai află elicopterele IAR-330 modernizate, în variantele SOCAT, Transport şi MEDEVAC, elicopterele IAR-330 navalizate, ambarcate la bordul fregatelor tip T-22R, autovehicule 4×4 tip „VAMTAC”, în variantele blindată şi neblindată, transportoare blindate pentru trupe 8×8 tip „Piranha III-C”, radare pentru supraveghere la înălţimi mici şi medii tip „Gap Filler”, precum şi echipamente de război electronic pentru avioanele de transport „C-130 Hercules”.

Avioanele au reprezentat însă o problemă importantă şi amplu dezbătută, care nu s’a încheiat încă.

În 2003, Forţele Aeriene Române aveau în dotare 101 avioane MIG 21 Lancer modernizate, dintre care doar 58 zburau, şi alte 100 de aparate MIG 21 nemodernizate, care îşi epuizaseră resursele de zbor.

La 21 septembrie 2005, ministrul Apărării de atunci, Teodor Atanasiu, declara, într’un interviu pentru Reuters, că România va selecţiona noi avioane de vânătoare, în 2006, pentru a înlocui flota aeriană învechită de aeronave MiG-21. Teodor Atanasiu preciza că Rumînia are nevoie de cel puţin 24 de avioane noi, care ar putea fi achiziţionate inclusiv în sistem leasing în urma unor licitaţii, sau ar putea fi obţinute prin participarea la proiectul forţelor aeriene americane F-35 Joint Strike Fighter (JSF), dezvoltat de Lockheed Martin.

Dar abia în septembrie 2012, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat proiectul de „realizare graduală a capabilităţii de apărare aeriană” în cadrul programului „Avion multirol al Forţelor Aeriene”.

În iunie 2013, Guvernul a anunţat aprobarea proiectului de lege privind achiziţia a 12 avioane vechi de tip F-16, pentru care se vor plăti 628 milioane euro.

La 11 octombrie anul 2013, MApN a informat că Guvernul României şi cel al Portugaliei au semnat contractul de achiziţie pentru F-16.

La 10 ianuarie 2014, ministrul Apărării Naţionale, Mircea Duşa, a anunţat că peste 90 de persoane vor pleca, în vara acestui an, în Portugalia şi SUA, pentru pregătire în vederea operării avioanelor multirol F-16, care vor sosi în Rumînia în 2016.

”Poliţia Aeriană se asigură cu avioane MIG 21 Lancer care îşi consumă resursa de zbor în 2017. De aceea, a fost imperios necesar ca anul trecut să demarăm programul de înzestrare a aviaţiei de vânătoare cu avioane care să poată realiza misiuni de poliţie aeriană. Primele avioane din programul de înzestrare cu avioane multirol vor sosi în Rumînia în 2016″, preciza Duşa.

Lucru care s’a și întîmplat. Ultimele trei avioane ale escadrilei de F-16 au fost receptionate în octombrie 2017, la baza Aeriana 86 de la Borcea, în cadrul unei ceremonii la care au participat seful Fortelor Aeriene, Laurian Anastasof, secretarul de stat Mircea Dusa si omologul său portughez, Marcos Perestrello.

Generalul-locotenent Laurian Anastasof:

”Tehnologic, trecerea de la generația 3 la generația 4 aduce Rumînia în clubul țărilor cu o capabilitate credibilă și sosește cu o perspectivă de a putea realiza trecerea către generatia 5 de avioane de luptă. Pentru Fortele Aeriene Rumîne a fost un pas important și obligatoriu, inovatiile tehnologice din ultima perioada conducînd la evoluții și schimbări rapide în cadrul sistemului de apărare aeriană.”

Este important ca aceasta platformă aeriana sa fie exploatata la capacitate maxima, F-16 fiind un sistem de armă extrem de tehnologizat, interconectat cu toate sistemele de comunicatii, de comanda/control din sistemul de apărare aerian national și NATO.

Mircea Dușa:

„Aducerea în Rumînia a avioanelor F-16 reprezintă etapa de tranziție către introducerea în serviciul Forțelor Aeriene Rumîne a aeronavelor de generatia 5 si modernizarea aviatiei de luptă rumînești.”

Primele sase aeronave din escadrila de 12 avioane multirol incluse în acordul rumîno-portughez au intrat în dotarea Fortelor Aeriene Rumîne pe data de 29 septembrie 2016, iar urmatoarele trei pe 16 decembrie 2016.

Înzestrarea cu tehnică şi echipamente militare și respectarea angajamentelor asumate de Rumînia în calitate de stat membru NATO impune, pentru Ministerul Apărării Naţionale, realizarea capabilităţilor militare stabilite prin Obiectivele Forţei, precum şi pregătirea şi punerea la dispoziţia Alianţei a capabilităţilor pentru Forţa de Răspuns a NATO (NRF).

În intervalul ce a urmat aderării la Alianţă s’a acţionat pentru îndeplinirea obiectivelor fundamentale ale procesului de înzestrare şi anume:

1. înzestrarea structurilor militare cu echipamente şi sisteme de armamente necesare realizării capabilităţilor operaţionale asumate de România în procesul de planificare a apărării colective;

2. modernizarea permanentă a echipamentelor şi a armamentelor prin etapizarea înzestrării pe timpul întregului ciclu de viaţă al bunurilor;

3. standardizarea şi asigurarea calităţii echipamentelor şi a armamentelor prin asigurarea compatibilităţii celor din dotare cu cele din înzestrarea armatelor statelor membre NATO şi UE.

În baza principiului ”pachetului unic de forţe şi capabilităţi”, Rumînia, ca şi alţi aliaţi, a dezvoltat şi menţine un singur set de forţe şi capabilităţi, atît pentru participarea la întregul spectru de misiuni al Alianţei, inclusiv apărarea colectivă, cît şi pentru contribuţii la operaţii conduse de UE. În perioada parcursă de la aderare s’au derulat, ori sînt în curs de derulare, o serie de programe de înzestrare dintre care cele mai relevante sînt modernizarea tancului; modernizarea Maşinii de Luptă a Infanteriei (MLI); achiziţiea Trasportorurului Blindat pentru Trupe 8×8 (TBT),  modernizarea Sistemul de Comunicaţii şi Informatică al Armatei Rumîniei (SCIAR), achiziţia de fregate,  achiziţia şi modernizarea elicopterelor navalizate,  Sistemul de Comandă şi Control Aerian Naţional (SCCAN), Sistemul Integrat de Supraveghere a Frontierei Maritime (SCOMAR), avionul scurt mediu curier.

Programul strategic ”Avion multirol al Forţelor Aeriene” – aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, prevede realizarea, în prima fază, a unei capabilităţi aeriene iniţiale şi ulterior, gradual, a capabilităţii finale cu avioane de generaţia a 5-a, F-35 JSF, parcurgînd o perioadă de tranziţie asigurată cu avioane F-16 din excedentul altor state.

În condiţiile declanşării crizei financiare, s’a avut în vedere combinarea eforturilor naţionale cu cele ale altor naţiuni pentru dezvoltarea de capabilităţi comune, care să asigure îmbunătăţirea capacităţii de apărare şi de management al crizelor.

Participarea la realizarea de capabilităţi multinaţionale în cadrul NATO s’a concretizat în contribuţii pentru achiziţia de produse specifice pentru unele programe cum sunt cele din domeniile Sistemului de Comandă şi Control Aliat (ACCS), ale sistemului NATO de apărare antirachetă (ALTBMD), cercetare, supraveghere şi recunoaştere (JISR), capabilităţii de transport strategic (SAC), supravegherea terestră din aer (AGS) şi din domeniul cercetării şi avertizării timpurii (NAEW).

Operaţionalizarea forţelor destinate NATO

Procesul de operaţionalizare a forţelor a început în anul 2005, odată cu iniţierea procesului de integrare în NATO a Armatei Rumîniei, derulat în baza Planului de accedere şi integrare al Comandamentului Forţei Întrunite Napoli pentru Bulgaria, Rumînia şi Slovenia / 2004.

Pînă în prezent au fost certificate şi afirmate 80 de structuri din Forţele Terestre, Forţele Aeriene, Forţele Navale şi Comandamentul Logistic Întrunit. Aceste structuri fac parte din pachetul de forţe şi capabilităţi asumate prin Obiectivele Forţei 2008 şi sînt incluse în structura de forţe a Armatei Rumîniei.

Participarea la proiectul american de dezvoltare etapizată a sistemului de apărare antirachetă în Europa, parte integrantă a sistemului NATO Missile Defence

În conformitate cu deciziile adoptate la Summit-urile NATO de la Bucureşti, din 2008, al celui de la Strasbourg-Kehl, din 2009, şi cel de la Lisabona, din 2010, Rumînia participă la dezvoltarea sistemului american de apărare antirachetă, parte integrantă a sistemului NATO de apărare antirachetă, ceea ce reprezintă o contribuţie substanţială la dezvoltarea capabilităţii aliate de apărare antirachetă şi asigură creşterea vizibilităţii şi întărirea rolului ţării noastre în cadrul Alianţei.

Participarea Rumîniei la proiectul menţionat vizează etapa a II-a a programului şi presupune instalarea şi găzduirea de interceptori tereştri care urmează să devină operaţionali începînd cu anul 2015. Statul Major General coordonează activităţile privind implementarea Sistemului de Apărare Antirachetă al SUA în ţara noastră – operaţionalizarea Bazei Militare 99 Deveselu şi securitatea transportului elementelor sistemului antirachetă în bază.

Participarea la iniţiativele de dezvoltare a capabilităţilor

Dezvoltarea capabilităţilor în Armata României este parte integrantă a procesului de planificare a apărării şi are drept scop constituirea unui pachet de forţe care să asigure îndeplinirea misiunilor naţionale şi a angajamentelor internaţionale asumate, astfel:

– derularea activităţilor pentru implementarea Obiectivelor Forţei 2008, respectiv a noilor Ţinte de capabilităţi 2013;
– derularea proiectelor / programelor de dezvoltare a capabilităţilor în cadrul angajamentelor naţionale asumate anterior conceptului NATO Smart Defence (concept ce vizează utilizarea cu maximum de eficienţă a resurselor alocate pentru apărare, în scopul respectării nivelului de ambiţie al Alianţei şi menţinerii capacităţii de îndeplinire a misiunilor), cît şi în cadrul acestuia;
– derularea proiectelor pentru realizarea capabilităţilor prin cooperare bilaterală.

În esenţă, în cei 10 ani, anterior apariţiei conceptului Smart Defence (înainte de 2010), Armata Rumîniei şi’a asumat participarea la şase programe/proiecte:

– Sistemul Aliat de Supraveghere Terestră – Allied Ground Surveillance (AGS);
– Forţa Aeropurtată NATO de Avertizare Timpurie şi Control – NATO Airborne Early Warning and Control (NAEW&C);
– Sistemul de Comandă-Control Aerian al NATO – Air Command and Control System (ACCS);
– Apărarea împotriva rachetelor balistice – Ballistic Missile Defence (BMD);
– Modulul NATO de comunicaţii şi informatică dislocabil – Deployable Communications Module (DCM E);
– Capabilitatea de transport aerian strategic – Strategic Airlift Capability (SAC).

În cadrul conceptului ”Smart Defence”, Rumînia vizează 46 din cele 148 de proiecte, împărţite în cadrul celor trei domenii (Tier) astfel:

– participă la 16 din cele 27 proiecte cuprinse în Tier 1 (proiecte care au o naţiune lider şi se apreciază că pot fi implementate);
– interesată de 22 din 54 de proiecte cuprinse în Tier 2 (proiecte pentru care a fost manifestată o dorinţă moderată de participare a naţiunilor şi nu a fost identificată o naţiune lider);
– interesată pe termen lung de 8 din cele 67 de proiecte incluse în Tier 3 (proiecte care nu pot fi dezvoltate deocamdată din cauza resurselor insuficiente şi a interesului scăzut manifestat de naţiuni, dar care prezintă un bun potenţial pentru dezvoltarea ulterioară).

În calitate de aliat fidel al SUA în cadrul NATO, Rumînia a beneficiat de modernizarea bazei de la Mihail Kogălniceanu, unde s’au instalat, în vara anului 2010, militarii americani din Joint Task Force East. Modernizarea a costat 50 de milioane de dolari, plătiţi de Washington, dar baza, care poate găzdui pînă la 1.600 de militari, este folosită în comun de militarii rumîni şi americani.

Totodată, baza de la Mihail Kogălniceanu va deveni un nod de transport esenţial pentru echipamentele americane care se reîntorc din Afganistan, după ce Kîrgîzstan nu a mai dorit să reînnoiască acordul pentru folosirea bazei de la Manas de către trupele SUA.

Ca urmare a situaţiei din Crimeea, Statele Unite au cerut Rumîniei permisiunea de a suplimenta numărul soldaţilor americani de la Kogălniceanu. Preşedintele Traian Băsescu a aprobat solicitarea Ambasadei SUA privind dislocarea la aerodromul Mihail Kogălniceanu a unor elemente ale unei unităţi de infanterie marină denumită ”Special Purpose Marine Air-Ground Task Force-Crises Response (SP MAGTF-CR)”, cu până la 600 de militari, precum şi cu „un număr de aeronave militare necesare pentru îndeplinirea minisunilor specifice”. Astfel, numărul militarilor americani dislocaţi va fi de maximum 1.600.

Securitatea Rumîniei a devenit mult mai întărită după amplasarea scutului antirachetă de la Deveselu.

Rumînia participă la dezvoltarea sistemului american de apărare antirachetă, parte integrantă a sistemului NATO de apărare antirachetă, care a devent operaţional din 2015. Scutul de la Deveselu nu a fost pe placul Moscovei, care susţine, în pofida asigurărilor de la Washington şi de la Bucureşti, că este îndreptat împotriva sa.

Totodată, criza din Crimeea și Turcia a făcut ca Rumînia să fie unul dintre beneficiarii repoziţionării forţelor NATO în regiune. Dezavantajul, semnalat și de preşedintele Traian Băsescu, va consta mereu în posibila intensificare a activităţilor de spionaj.

Preşedintele Băsescu a declarat, la 26 martie 2014, după bilanţul SRI, că este posibil ca Rumînia să fie unul dintre beneficiarii repoziţionării forţelor NATO, urmare a evoluţiilor din regiune, ceea ce o va face „mult mai atractivă” pentru spionaj, astfel că trebuie consolidată componenta de contraspionaj.

Şi tot situaţia din Ucraina a readus în atenţie faptul că Rumînia este protejată de un eventual atac, în baza principiului solidarităţii colective înscris în Articolul 5 al Tratatului Nord-Atlantic.

Fotografie de la exercițiul NATO care a avut loc în 2017 în apropierea graniței cu Rusia (IOANA EPURE)

Aderarea la NATO a reprezentant un efort național, poate cel mai mare de la înlăturarea comunismului. Cu greu un om politic rumîn sau o forță politică poate să’și aroge meritul pentru succesul Rumîniei în cadrul acestui proces complex intern și internațional.

Acest proces a generat un consens politic național ceea ce în momentul de față poate părea excepțional avînd în vedere polarizarea din prezent.

Însă cel mai important aspect al aderării la NATO este faptul că Rumînia a putut, după foarte mult timp, să’și selecteze în mod suveran și independent aliații, fără intervenția sau presiunile vreunei alte puteri.

Decizia politică de a deveni membru al NATO nu a fost făcută sub imperiul vreunei mutilări teritoriale – cazul alianței cu Germania nazistă după 1940 sau dictată de vreo putere hegemonică, care controla toate aspectele politicii externe rumînești – cazul URSS și al semnării Tratatului de la Varșovia.

Costul teritorial, uman și economic al aderării la NATO pentru Rumînia, probabil nu va niciodată mai mare decît a fost cel contabilizat în anii cînd așa-zișii noștri ”aliați” ne’au întors spatele la nevoie, Rumînia pierzînd și economic (tezaur, despăgubiri de război, înapoiere economică ș.a.m.d.), uman (cel puțin un milion de rumîni morți sau dispăruți) dar și teritorial (Basarabia, Cadrilaterul).

Citește și: RUMÎNIA TRĂDATĂ

Pînă să invadeze rușii Crimeea, în urmă cu 5 ani, nimeni nu se gîndea serios la posibilitatea izbucnirii unor războaie între state și anexări teritoriale.

Nici măcar NATO. Probabil nici cel mai vizionar strateg militar rumîn nu a prevăzut că la 10 ani de la aderare Rusia va lovi Crimeea.

O întrebare merită să fie pusă: Ce s’ar fi întîmplat dacă în 2014 americanii nu erau în țara noastră, se limitau rușii doar la Ucraina?

Rumînia stă un pic mai bine decît balticii sau polonezii, care au graniță comună cu Rusia, însă relațiile cu Moscova nu sunt înfloritoare, iar istoria ne’a învățat că numai prieteni nu ne sunt rușii – în 1812 au anexat Basarabia, în 1917 ne’au lăsat singuri în fața Puterilor Centrale, în ’40 ne’au luat iar Basarabia. Nu mai vorbim de Tezaur etc.

Citește aici adevărul despre Tezaur: ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA

În fine, în momentul ăsta nu se pune problema unui război cu Rusia. Cu toate astea, mulți dintre noi ne întrebăm de multe ori ce’ar fi dacă Putin ar vrea să ne atace și militar, pentru că propagandistic Rusia o face dintotdeauna.

Calitativ și cantitativ, rușii stau mult mai bine decît noi – mii de avioane de luptă față de o biată escadrilă la noi, o armată de zeci de ori mai mare, tancuri grele față de tancuri medii la noi – ca să nu mai vorbim de sistemele lor ultra-performante de rachete sau de armament nuclear.

Și mai au și ceva experiență recentă dacă ne gîndim că, în ultimii zece ani, i’au făcut praf pe georgieni și pe ucraineni și au și pus mîna la întoarcerea războiului din Siria în favoarea lui Assad.

Pe de altă parte, să ne amintim și că nu sînt invincibili, de cînd și’au furat’o în Afganistan.

Analistul Claudiu Degeratu spune că războiul informațional cu Rusia a început deja.

Forța militară a Rumîniei reprezintă, cantitativ și calitativ, o fracțiune din cea a Rusiei. Am avea vreo șansă să rezistăm? Ce crede acest expert militar că se va întîmpla dacă Putin ar ataca Rumînia vom afla în rîndurile următoare:

Claudiu Degeratu:

”Șansele noastre sînt să rezistăm 24 de ore sau cel mult 36, nu văd cum ar fi posibil mai mult decît atît în condițiile în care nu avem apărare antiaeriană, nici capacitatea de a lovi în adîncime, nu avem sisteme ofensive care să asigure capacitatea de distrugere mare ca să încetinească avansul.

În principal ne omoară faptul că nu avem apărare aeriană credibilă, pentru că asta înseamnă primele 24 de ore – războiul se poartă de către aviație. Probabil că avem o șansă să rezistăm undeva în zona Galați, pentru că dacă se ajunge în Bărăgan va trebui să ne pregătim de gherilă urbană în București. Scenariul optimist este că am rezista 48 de ore, iar cel realist este că am fi învinși în 36 de ore.”

Faptul că nu avem infrastructură, rutieră, feroviară, poate fi un avantaj, în sensul în care să’i împiedice pe ruși? Plus că avem munți, dealuri…

Claudiu Degeratu:

”Relieful nu îi încetinește, nu ne putem baza pe acest lucru, pentru că rușii ar viza cel mai important centru administrativ, iar acesta nu beneficiază de protecția reliefului. La București se ajunge ușor de la graniță – în șase, cel mult zece ore. Oricum, și dacă ar fi fost mai favorabil nu știu cît ne’ar fi ajutat – s’a văzut și în Georgia că relieful nu mai reprezintă o problemă, la fel și în Ucraina și Siria.

Pe hîrtie, conform manualelor militare, s’ar putea să existe zone de rezistență în munți, dar acestea ar fi nesemnificative pentru că obiectivul este cel mai important centru administrativ, Bucureștiul, care n’are nicio calitate în ceea ce privește geografia.”

În perioada sovietică, Armata a 14-a era cea care ar fi avut misiunea să se lanseze către Balcani, trecînd prin Rumînia; exista chiar și un drum secret prin teritoriul Republicii Moldova. Acum Armata a 14-a este departe de ce era altădată. Cum ar putea să ne invadeze acum rușii?

Claudiu Degeratu:

”E destul de puțin probabil că vor lansa o invazie pentru că neavînd graniță comună e greu să dezvolte o ofensivă terestră. Aceasta ar presupune adăugarea sau anexarea unor zone gen sudul Ucrainei pentru acces la gurile Dunării sau desant maritim. Și acesta din urmă ar fi complicat, dat fiind că spatele frontului nu ar fi asigurat, iar, în plus, în Marea Neagră trebuie ținut cont și de Turcia.

Dacă, totuși, s’ar ajunge aici, cea mai bună soluție pentru Federația Rusă ar fi o ofensivă terestră pe regiunea Galați – Sulina – Constanța dublată de un desant maritim. Sau, se poate renunța la desantul maritim dacă este atacată Constanța de pe mare și sunt bombardate cele două aeroporturi, cel civil și cel militar de la Kogălniceanu, pentru că interesul este anihilarea facilităților portuare și aeroportuare pentru ca Rumînia să nu primească întăriri militare.

Totodată, ar fi bombardată linia de comunicații București – Constanța pentru a preveni aducerea de forțe spre Constanța; ulterior, forțele ruse s’ar deplasa pe una din două direcții Constanța – București sau Galați – București.

În mod clasic, armata rusă are două-trei direcții de ofensivă și în cazul atacării Rumîniei ar trebui să aibă cel puțin una terestră / marină și o a doua care să țină sub control logistica. Dar, repet, probabilitatea este foarte mică.”

Odată cu preluarea președinției de către Donald Trump s’a vehiculat ideea că NATO nu ar interveni dacă un stat membru ar fi atacat (celebrul articol 5). Există această posibilitate la modul realist?

”Aplicarea articolului 5 se face doar cu consens – nu se poate fără vreunul din statele membre. În ultimul război din Irak s’a blocat discuția pe articolul 5 pentru că Franța nu a vrut activarea sa atunci cînd Turcia a cerut ajutor. Comandamentul militar a decis atunci întărirea zonei militare, fără o declarație politică, pentru că Franța nu voia, așadar există portițe de ocolire a articolului 5.

Oricum, după summiturile de la Varșovia și Bruxelles, aplicarea articolului 5 a devenit mai viabilă decît era atunci cînd Rusia a anexat Crimeea. S’a aprobat planul de contingență (un plan de apărare detaliat) pentru Rumînia, s’a aprobat și ca supravegherea maritimă în Marea Neagră să fie integrată la comandamentul din Marea Britanie, care se ocupă de situația operațională din Marea Mediterană și Marea Neagră în vederea aplicării articolului 5. Deci e mai bine.”

Să presupunem că NATO va interveni. Un document publicat recent arată că Alianța ar fi incapabilă să prevină, de exemplu, o cucerire a țărilor baltice de către Rusia. Ar fi diferită situația în cazul nostru?

Claudiu Degeratu:

”Încă e foarte firavă pregătirea militară iar prezența rotațională a forțelor NATO și americane nu e de ajuns. Toată lumea trage două semnale de alarmă – să avem o prezență permanentă, nu doar rotațională, pentru că forțele permanente au altfel de pregătire decît cele rotaționale cum sunt forțele de reacție rapidă. De exemplu acestea nu au tehnică grea.

La baltici se vorbea de necesitatea staționării a șapte brigăzi, dintre care trei blindate. Iar o forță de astfel de dimensiuni trebuie să fie staționară, la 10 km de graniță, cum se întîmpla în Germania în timpul Războiului Rece. În al doilea rînd, țările din flancul estic nu fac față militar și e presiune să’și dezvolte propriile capacități de apărare.

Forțele de reacție rapidă deja existente vor interveni dar sunt înarmate ușor și au capacitatea să reziste în conflict de nivel înalt 30 de zile dacă au toate materialele necesare – iar asta presupune inclusiv ca teritoriul național să fie pregătit să le primească.

În ceea ce privește România, facilitățile americane de la noi sînt mai mult destinate antrenamentului și menținerii unei prezențe și mai puțin consolidării apărării. Ne bazăm, însă, pe parteneriatul strategic cu SUA care are și un aspect de prevenție.

E greu să imaginezi o agresiune asupra Dobrogei cu atacuri masive asupra facilităților americane – astfel de ținte nu pot fi evitate urmărind doar forțe rumînești.”

În ultimii ani se vorbește tot mai mult despre războaie hibride: forțe paramilitare, război electronic și informațional. În cazul în care Rumînia ar fi ținta unui astfel de război, cum s’ar putea apăra?

Claudiu Degeratu:

”NATO poate ajuta politic – pentru că va sancționa clar și un atac hibrid. Din punct de vedere al războiului cibernetic s’au făcut progrese pentru că a fost clasificat ca domeniu operațional de planificare militară, la fel cum se întîmplă pentru cazurile unui conflict terestru, aerian sau maritim. Iar asta implică ripostă și capacitate de apărare cibernetică pentru orice aliat.

Partea de război informațional este mai vizibilă – avem de’a face cu fake news, cu penetrări de instituții politice, cu sprijinirea unor campanii (gen modificarea Constituției cu privire la familie).

Este un domeniu în care e mai complicat să operezi pentru că e vorba de politică și opinie, însă au fost cazuri de ingerință politică din partea Rusiei și nu m’ar mira, de exemplu, ca după referendumul pentru familie să înceapă să se promoveze ideea unuia cu privire la prezența bazelor străine pe teritoriul Rumîniei, inclusiv cea de la Deveselu, care găzduiește scutul anti-rachetă. Astfel de abordări sînt testate pentru că Rusia pleacă de la premiza că trebuie folosite conflicte locale existente sau trebuie acces la forțe politice influențabile.

Articolul 5 poate fi aplicat pentru agresiune cibernetică. Altfel, NATO poate să dezvolte comunicare strategică, poate întări capacitatea pe intelligence, inclusiv intelligence strategic și schimb de informații.”

Citește și: ROMÂNIA, O PIEDICĂ PENTRU IEȘIREA RUSIEI LA ADRIATICA ȘI PENTRU UNGARIA ”MARE”

Resurse: mediafax.ro, civitaspolitics.ro, Armées d’aujourd’hui, Nr. 387, Martie 2014, p. 53, vice.ro

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

IULIU MANIU, SPION BRITANIC ȘI PATRIOT CONTROVERSAT

Portretul real al lui Iuliu ”Tom” Maniu, ”spionul patriotic” și caracterizarea necruțătoare pe care i’a făcut’o Patriarhul Miron Cristea, toate adunate într’o încercare de radiografie a unui om politic rumîn care a încercat să se afirme și să’și construiască o carieră în vîltoarea evenimentelor de la începutul secolului 20, atunci cînd neamul rumînesc și’a înfăptuit una din marile sale năzuințe: unirea teritoriile locuite de rumîni, punînd adesea crezurile și interesale sale personale înaintea celor naționale.

A făcut puțină vîlvă în spațiul rumînesc seria de interviuri (contributors și pressone) acordate de istoricul britanic Dennis Deletant, în care acesta recunoaște deschis faptul că Iuliu Maniu, fost lider țărănist în perioada interbelică, a fost agent al serviciilor secrete britanice.

Admisiunea, chit că făcută cu precizarea comică – ”agent patriotic” – este un pas înainte: recunoașterea cercetărilor făcute de istorici rumîni în trecutul recent, față de negarea vehementă a acestui statut, de pînă acum.

A fost Iuliu Maniu spion britanic?

Cum a ajuns termenul de ”fascist” să denumească tot ce era anti-sovietic?

Ce spune într’un interviu Contributors.ro, remarcabilul istoric Dennis Deletant?

”Ceea ce englezii n’au făcut este că n’au spus clar oamenilor ca Maniu că, de fapt, anglo americanii se retrag din Europa de est. Puteau să spună asta. Nu l’au anunțat pe Maniu despre trocul din octombrie ’44. De aceea spun că elementele politice pro-democratice, pro-occidentale au fost sacrificate de către anglo-americani.”

Profesor la Georgetown University, azi în vărstă de 73 de ani, Dennis Deletant predă trei cursuri pe an. Cunoaște în profunzime realitatea și istoria Rumîniei și are foarte mulți prieteni rumîni apropiați.

Lui Dennis Deletan i’a apărut în rumînește, la editura Humanitas, un nou volum, interesant și solid, care strabate multe dintre cele mai importante și sensibile încă teme ale istoriei Rumîniei intre 1935 – 1947. Cartea se numește ”Activități britanice clandestine în Rumînia în timpul celui de’al Doilea Război Mondial” și relateză în detaliu acțiunile de spionaj SOE (Special Operations Executive) și MI6 in România acelor ani.

Interviul cu istoricul Dennis Deletant, care sperăm să nu plictisească:

Cît de mult mai urmăriți ceea ce se petrece acum în Rumînia?

Încerc să urmăresc dar, după cum se știe, apar atâtea noutăți în România. Întotdeauna le spun prietenilor mei ne-români și studenților că Rumînia ne rezervă surprize. Și trebuie să încerci să înțelegi aceste surprize. Deși mă ocup de istoria Rumîniei de peste 40 de ani, tot nu înțeleg anumite aspecte. Iar acesta este un imbold pentru mine să continui. Citesc o parte din ceea ce apare pe internet, dar efectiv n’am timp să fiu la curent cu toate dezvoltările, mai ales politice, pe plan rumînesc.

Ieșiți însă din timp în timp cu precizări, de pildă cînd senatorul Șerban Nicolae l’a echivalat pe Churchill cu Stalin, imediat ați scris cu un text de răspuns.

Da, cînd văd că un reprezentant al electoratului român care ar trebui să se documenteze înainte să se pronunțe, cînd văd că greșește, după părerea mea, atunci cred că este datoria unui istoric să ofere un alt punct de vedere, bazat pe documente. Și mi s’a părut că dl Nicolae a sărit peste cal, s’a aventurat, a avut îndrăzneala să se pronunțe într’un domeniu despre care știe destul de puțin.

La fel, după manifestațiile din 10 august, ați scris un articol pe blogul London School of Economics în care atrăgeați atenția și asupra unor probleme economice care ar putea să apară în Rumînia: declinul forței de muncă care poate aduce la o presiune asupra sistemelor de asigurări sociale.

Aceste aspecte ale dezvoltării economice a Rumîniei sigur că mă intersează pentru că ele o să aibă un impact asupra viitorului și cred că este util ca un observator din afară să ofere un punct de vedere care poate că nu este luat chiar așa de în serios de către mass-media din Rumînia. Exodul tineretului și Consecințele economice ale exodului tinerilor reprezintă un fenomen care se întîlnește și’n alte țări. S’a manifestat, de exemplu, în Portugalia și Spania în anii ’80. A fost un exod masiv al tineretului din Portugalia care a avut consecințe severe asupra economiei Portugaliei. Încă vedem în Spania, din cauza șomajului foarte mulți spanioli lucrează în afara Spaniei, în cadrul Uniunii Europene. Aceasta a avut un efect mare asupra bugetului spaniol, acești tineri nelucrînd în Spania nu mai plătesc impozit, plătesc impozit în Franța sau în Anglia sau în Germania. Pe de altă parte, longevitatea oamenilor face ca statul să fie obligat să plătească pensii pe o perioadă mai mare decît acum 20 de ani, dar numărul de contribuabili scade, numărul celor care au dreptul la pensie crește și, desigur, dacă guvernele nu iau măsuri corespunzătoare, faptul poate să ducă la o criză economică.

Care credeți că ar fi, în momentul acesta, pericolele principale care pîndesc Rumînia, interne și externe?

Aș răspunde la această întrebare separând aspectul extern, adică politica externă a Rumîniei și politica mare, internă a României. Rumînia are multe atuuri din punct de vedere al politicii externe. În primul rând poziția geografică care a fost o problemă, un dezavantaj mare în trecut, dar poate fi un avantaj foarte mare pentru securitatea Rumîniei, în sensul că Rumînia a devenit un pilon pentru NATO și pentru UE, este la graniță cu Republica Moldova, cu Ucraina, zone care sînt încă într’o stare de tranziție, dar Rumînia, fiind o țară stabilă din punct de vedere al securității, beneficiază de încrederea pe care o au statele membre ale NATO-ului în ea. Și dovadă că SUA, de exemplu, s’au hotărât să amplaseze un al doilea lot de rachete în Rumînia, nu numai ca să apere Rumînia, dar ca să apere flancul estic al NATO-ului. Asta este o garanție militară, dar și una politică…

Este și una politică? Senzația mea este că deciziile trec mai puțin pe la Departamentul de Stat…

Ați sesizat foarte bine, pentru că aici, după aprecierea mea, Departamentul de Stat e foarte preocupat, ca de obicei, de situațiile interne ale țărilor respective, pe cînd Pentagonul are un mare cuvînt de spus în asigurarea securității americane. Plus că președintele Trump este foarte interesat în a vinde arme americane, deci are și interesul să vîndă Rumîniei acest al doilea grup de rachete balistice, dînd un împrumut mare statului rumîn ca să le achiziționeze.

Revin la problema internă. Aici este foarte important pentru că dacă situația internă dintr’o țară nu este stabilă atunci aruncă o îndoială asupra capacității aliatului NATO de a respecta angajamentele pe care le are în cadrul alianței. Dacă privești lucrurile din afară și te uiți spre Rumînia, sigur că, chiar pentru Pentagon, situația internă este importantă în măsura în care guvernul, indiferent de ce culoare are, poate să asigure o stabilitate. Pentru că totuși sunt interese americane, ale NATO-ului, trupe americane bazate în România, aspectul intern, stabilitatea internă contează. După conversațiile mele cu mai mulți americani, atât la Pentagon, cît și la Departamentul de Stat, există totuși o îngrijorare că unii politicieni din Rumînia sar calul, își pun interesul personal deasupra interesului național și asta e îngrijorător pentru un garant al securității unei țări.

Să începem să vorbim despre acest volum apărut în Rumînia. În Marea Britanie a apărut în 2016. Care era miza principală a activităților britanice clandestine în Rumînia: petrolul…

De fapt, România a reprezentat un interes mare pentru Anglia începînd cu anul 1938 pentru că britanicii și’au dat seama de atunci, sau credeau, aveau motive să creadă, prin serviciul de informații, că Germania va încerca întîi să pună mâna pe Europa de est și după aceea să intre în Europa occidentală. Să intre în Europa occidentală după ce acapara resursele petroliere ale Rumîniei. Deci, interesul Angliei era de a împiedica Germania să capete aceste resurse petroliere sau să împiedice Rumînia să facă livrări de petrol către Germania. Și de aceea partea britanică a adoptat două planuri. Primul plan a fost să facă sabotaj în cîmpurile petroliere de la Ploiești și a doua strategie a fost să scufunde șlepuri care livrau petrol pe Dunăre către Germania. Prima strategie privind cîmpurile petroliere de la Ploiești a fost proiectată împreună cu francezii. Și chiar în vara lui ‘39 a venit un inginer francez, Léon Wenger, împreună cu cîțiva specialiști britanici și au discutat cu statul major rumîn și cu Regele Carol posibilitatea de a sabota cîmpurile petroliere sau să fie luate măsuri ca Rumînia să nu mai dea petrol Germaniei. Însă aceste tratative, deși au avut loc, n’au produs nici un rezultat, pentru că România în perioada aceea era o țară neutră, nu intrase în război, Regele Carol devenise foarte pro-german, dar voia să păstreze încă această neutralitate. Și în august ’40, vara următoare, englezii și francezii au încercat prin inginerii lor – pentru că erau cîteva firme petroliere care erau britanice sau franțuzești – au încercat să arunce în aer cîteva sonde, dar n’au reușit pentru că au fost deconspirați de către Siguranța rumînă și de către Gestapo, poliția militară germană, care asigura paza împreună cu autoritățile rumînești la Ploiești. Deci, planul acesta a eșuat. Primul plan. Al doilea plan cu șlepurile a eșuat pentru că marinarii britanici care trebuiau întîi să cumpere cu ajutorul fondurilor de la guvernul britanic șlepurile respective, s’au îmbătat la Giurgiu și au deconspirat tot planul. Rumînii au cam tăcut că erau destul de stînjeniți că marinarii vorbeau deschis despre acest plan, dar nemții au pus presiune asupra rumînilor să ia măsuri, și de fapt marinarii au fost arestați, dar ținuți numai cîteva zile și pe urmă deportați în Anglia. N’au fost arestați deși eram deja în război, Anglia era deja în război cu Germania.

Povestiți’ne cum a luat ființă British Council. Este o poveste foarte interesantă. British Council a apărut în 1937, special pentru a promova interesele britanice în Europa.
Da, și în lume, în general, pentru că au activat și în America Latină, la un nivel mai redus …
Primul președinte a fost lordul Lloyd. Dați în carte un citat, el spune că ”Balcanii au o foame de ajutorul nostru”. Aș vrea să comentați apariția British Council și activitățile de dinainte de începutul războiului în România și în Balcani.

Cred că contribuția României la Primul Război Mondial a avut un efect foarte important în mass media în Marea Britanie pentru că Rumînia în Primul Război Mondial a avut de înfruntat și Imperiul Habsburgic sau armata austro-ungară, după aceea a avut de înfruntat armata turcă și, în al treilea rînd, armata germană. Și s’a comportat într’un mod foarte valoros, impresionant – sigur că știm evoluția Rumîniei în timpul războiului. Dar curajul arătat de către forțele rumînești a avut un impact în conștiința generală, în mediul public. După aceea, în anii ’20, legștura tînărului principe Carol cu amanta, Elena Lupescu, a început să fie un motiv de interes pentru publicul de scandal, pentru publicul britanic, sigur ceva foarte colorat, într’un fel negativ, dar totuși pasionant.

Interesul spre Rumînia a început să crească din ce în ce mai mult la sfîrșitul anilor ’20. Pe urmă vizitatorii care au venit în Rumînia – și dacă urmărim publicațiile scrise de ziariști britanici, în anii ’30, avem chiar cărți solide, bazate pe experiențele personale ale ziariștilor. Ceea ce oferea Rumînia din punct de vedere turistic era unic în Europa, acesta iarăși a fost un factor foarte important. Aceste lucruri l’au influențat foarte mult pe Lordul Lloyd să vrea să descopere mai mult despre tainele rumînești, adică tainele țării, tainele poporului, faptul că Rumînia era o țară unde trăiau mai multe minorități, un exemplu de conviețuire pașnică între popoare în anii ’30. Toate astea au contribuit la interesul pe care a început să’l aibă Lordul Lloyd și atunci el a luat decizia, cum ați spus, să înființeze o filială a lui British Council chiar în Rumînia. Și aici a fost ajutat foarte mult de către Viorel Tilea care devenit ambasadorul Rumîniei la sfîrșitul anilor ’30 și de însuși Regele Carol care a sprijinit activitatea Consiliului britanic.

Englezii au început să trimită lectori, la un moment dat erau 4 sau 5 lectori britanici în Rumînia, între ‘37 și 1940, anul cînd au fost retrași. Aici fac o mică paranteză. Întotdeauna Anglia a avut o concurență culturală cu Franța. Franța avea și mai mulți lectori francezi în Rumînia iar acest lucru, într’un fel, l’a durut pe Lordul Llyod care a zis hai să facem și noi un efort suplimentar. Chiar italienii aveau mai mulți lectori decît britanicii, la început.

Maniu era personajul principal pentru serviciile secrete britanice și pentru diplomația britanică. El a ținut legătura cu serviciile secrete britanice, a avut de pildă un radio-transmițător cu care trimitea informații. Aceste transmisii s’au dovedit extrem de importante imediat dupa 23 august, de exemplu.

Totuși Maniu nu avea o imagine foarte bună pentru serviciile secrete?

Maniu era o persoană, din punctul de vedere britanic, foarte indecisă și ezita. Spre onoarea lui, deși a fost invitat de 2-3 ori, prima oară în decembrie ’41 să vină în Anglia și să conducă o mișcare de rezistență de la Londra, el a refuzat. A zis în mai multe rînduri că locul lui este în România, printre rumîni.

Totuși, cînd englezii încercau să’l facă să întreprindă o acțiune pozitivă, de exemplu, să trimită oameni pe teren și să dea informații despre armata germană în Rumînia, foarte greu se mișca. Nu’mi explic de ce, sau că nu găsea amatori, oameni să’l ajute, sau era o lipsă de contact, contactul era foarte greu, deși era asigurat la un moment dat de cîte un radio emițător. Deseori operatorii sau stațiile au fost desconspirate, descoperite de către partea germană, care aveau tot felul de vagoane special care depistau radio emițătoarele și Gestapoul anunța Siguranța rumînească care opera arestările. A fost o lipsă de contact continuă între englezi si Maniu ceea ce a dus la mai multe neînțelegeri.

Aici aș vrea să vorbesc puțin despre grupul care a fost constituit de către Maniu ca să’i ajute pe englezi. Maniu era ardelean, mulți dintre colegii din grupul lui Maniu erau ardeleni, și el a obținut de la englezi promisiunea că după război Anglia va lua măsuri ca Ardealul de nord să fie restituit Rumîniei. Și că englezii vor convinge Statele Unite să fie de acord ca Ardealul de nord să fie restituit. Sigur, știm că în martie ‘45 a fost restituit, dar sub egidă sovietică de fapt, dar acest aspect patriotic transilvănean l’a influențat foarte tare pe Maniu în ceea ce făcea. Ăsta e un lucru.

Al doilea lucru este că Maniu credea în democrație, credea în importanța sistemului democratic și importanța posibilității ca rumînii să’și exprime vederile. Cînd Rumînia a intrat în război, el înțelegea de ce Antonescu a luptat împotriva Uniunii Sovietice împreună cu Hitler, a înțeles asta, dar întotdeauna a spus: și eu, și Brătianu i’am spus lui Antonescu să nu depășim frontierele vechi ale Rumîniei, să nu intrăm în Ucraina, să nu intrăm în Uniunea Sovietică. Iar Antonescu n’a ascultat.

Maniu a fost cu siguranță, cum spuneam, un mare patriot, dar era și un politician destul de abil. Am citit recent chiar în unele reviste rumînești că Maniu era agent britanic, spion britanic.

Era, dacă vrem să luăm grămadă ce înseamnă agent și spion, dar era spion în interesul Rumîniei, el încerca prin atitudinea lui să creeze o situație în care rușii n’ar avea motive să ocupe Rumînia. Sigur, putem să credem că era naiv, dar asta era intenția lui. De asta i’a tot scris lui Antonescu, să nu depășiți Nistrul, să nu intrați în Transnistria, să nu mergeți mai departe.

A primit Maniu bani de la britanici ca să se construiască mai multe radio emițătoare dar, în ’45, SOE, unul dintre serviciile noastre care se ocupa de sabotaj și spionaj, a venit cu o socoteală, adică au trimis echipe în toate țările în care au acționat în mod clandestin. Ei au cerut un fel de deviz, să vadă ce s’a întîmplat cu banii, iar Maniu a restituit, nu toți banii pentru că a cheltuit o parte din ei, dar a restituit ce n’a cheltuit, există documente în Anglia.

Un spion-agent care să fi făcut așa ceva cred e foarte rar în istorie. Deci, cei care îl critică astăzi, ar trebui să studieze documentele înainte să se pronunțe. După terminarea războiului, foarte mulți agenți, agenți de influență sau agenți secreți au fost arestați în Rumînia, iar guvernul britanic a făcut demersuri multă vreme să fie eliberați. Nu toți au fost eliberați, deși unii luptaseră – să spun așa – de partea bună a lucrurilor, au murit în închisoare.

Cum ajunsese țara în această situație?

Ocupația sovietică, bineînțeles, a lăsat o amprentă foarte puternică. Deși Regele Mihai a făcut actul acela foarte curajos, lovitura de stat din 23 august, el, a fost apoi constrîns de faptul că Uniunea Sovietică avea Armata Roșie pe teritoriul Rumîniei. Pe de altă parte, nici englezii, nici americanii nu voiau să’l înfrunte pe Stalin, datorită faptului că în octombrie ’44 Churchill a semnat această fițuică prin care s’a făcut împărțirea Europei de est.

Acei rumîni care au suferit au fost victimele acestui acord al lui Churchill, din octombrie ’44, dar au fost și victime ale unei ezitări, oarecum ale unei inerții, din partea anglo-americanilor de a încerca să ocrotească interesele celor care au servit interesului american și celui britanic în timpul războiului. Ce vreau să spun prin asta, sovieticii cînd au venit, ei au văzut Occidentul sub aspectul politic, și pentru ei occidentalii erau corupți de fascism.  Dacă ne uităm la tratatele de pace semnate cu Finlanda, Ungaria, Rumînia în februarie ’47, există un alineat acolo, care stipula ”să se interzică publicațiile fasciste”.

Care erau publicațiile fasciste?

Discursurile lui Franklin Delano Roosevelt, discursurile lui Charles de Gaulle, discursurile lui Winston Churchill. Deci, aliații lui Stalin erau desemnați, în tratatul de pace, fasciști. Și, de fapt, definiția fascismului a fost dată de Stalin sau de ruși, nu de oameni politici din Occident sau de profesori de istorie sau filosofie politică, de științe politice. În tratatul de pace, dacă erai anti-sovietic erai fascist. Asta reiese clar cînd citești aceste documente. Și, desigur, Rumînia a suferit de această aplicare a definiției fascismului.

Și de aceea Maniu a fost încondeiat în unele ziare din ‘47, în octombrie, cînd a fost procesul împotriva lui, drept fascist. Brătianu la fel, guvernul lui Rădescu – regim de tip fascist. Aceste definiții provin din concepția lui Stalin, o concepție sovietică a fascismului. Și astăzi, uneori, cînd citesc anumite publicații și văd cum se folosește acest cuvînt. fascism, … este interpretat ca fiind un anti sovietism, ceva anti-rusesc. Dacă ești anti-rus, riști să devii calomniat ca fascist.

Cum au colaborat serviciile secrete sovietice, britanic, american în timpul războiului? Exista o comunitate de informații sau nu?

A existat încă din ’43, dar n’aș spune că era comunitate. S’au dus cîțiva ofițeri britanici și americani la Moscova și au stat de vorba cu generalul Fitin, general sovietic de la GRU. Dar domeniile în care împărtășeau informații erau strict militare, bazate pe strategii adoptate împotriva Germaniei hitleriste. Ambele părți, și anglo-americanii și rușii au fost foarte precauți în ce divulgau, cu informațiile pe care le împărtășau între ei. A fost o colaborare, da, dar, dar foarte limitată.

Serviciile secrete britanice să nu și’ar fi dat seama care va fi viitorul acestei regiuni sub ocupație sovietică?

N’aș spune asta, chiar Churchill și’a dat seama și a și spus în ’44 că este clar că armata sovietică, Armata Roșie, va decide soarta Europei de est, el era complet conștient. Ceea ce englezii n’au făcut este că n’au spus clar oamenilor ca Maniu că, de fapt, anglo americanii se retrag din Europa de est. Puteau să spună asta. Nu l’au anunțat pe Maniu despre trocul din octombrie ’44. De aceea spun că elementele politice pro-democratice, pro-occidentale au fost sacrificate de către anglo-americani. Anglo-americanii au fost cam cinici, după părerea mea, pentru că n’au spus adevărul.

Dacă, știa Maniu că s’a făcut acest aranjament în octombrie ’44, poate că n’ar fi rămas în Rumînia. Nici Regele Mihai nu știa, deci amîndoi au stat cît au stat, încercînd să înfrunte puterea rusească, puterea sovietică și sînt de admirat pentru faptul că au rezistat atîta.

Regele Mihai a putut pleca, Maniu nu. A fost, după cum știm, închis, ca și alții. N’aș spune chiar în toate documentele pe care le’am văzut la Londra sau la Washington apare acest lucru, dar e destul de clar că experții anglo-americani vizau o Europă centrală viitoare dominată de Uniunea Sovietică.

Ultima dvs carte este despre comunismul rumînesc și se numește Paradox și degenerare. De ce degenerare?

Degenerare din punct de vedere al economiei românești și al politicii economice a lui Ceaușescu. Din cauză că el și’a pus toate ouăle într’un singur coș, n’a putut, cred, ca formație să renunțe la politica de industrializare intensă. Atunci cînd vorbesc de perioada de după ’75, cînd s’a dublat prețul petrolului, industria rumînească chimică era bazată pe un anumit preț al petrolului. Dar după criza petrolului din Iran, sau din Orientul Mijlociu mai bine zis, s’a scumpit petrolul, iar produsele rumînești chimice de export au devenit prea scumpe pentru piața mondială.

România era producător de petrol și a început să importe petrol. Era producător mare de carne și exporta carne de porc în Uniunea Sovietică, dar politica aceasta a dus la introducerea raționalizării în Rumînia, cozile care s’au văzut. Era o politică aberantă pentru că Rumînia era mare producătoare de cereale, dar pîinea era pe cartelă.

Cum explici asta în termeni economici?

Este o politică economică falimentară, n’are rațiune. De aceea zic degradare, N’a existat o opoziție în sînul Partidului Comunist din Rumînia – spre deosebire de alte țări comuniste, sau alte regimuri comuniste unde erau mișcări, n-as spune chiar concludente în sânul partidului, dar totuși mișcări destul de importante ca să schimbe sau să nuanțeze. Politica economică a Ungariei, este un exemplu, Cehoslovacia, într-un anumit sens, și Polonia. Dar în Rumînia Ceaușescu a continuat pe făgașul lui în detrimentul populației din Rumînia. Paradoxul este politica externă.

Pe plan extern, Ceaușescu era un politician foarte abil. Și de aceea a reușit să’i convingă pe americani să introducă statutul de ‘națiunea cea mai favorizată’; a obținut anumite înlesniri de la americani în ceea ce privește tarifele, a devenit un fel de lider neoficial al lumii a treia după moartea lui Tito. Pe plan internațional era văzut, cum spuneam, drept un politician abil care a știut să navigheze în apele foarte periculoase ale politicii mondiale.

Dar, pe plan intern, după ce a venit Gorbaciov la putere, în martie ’85, Ceaușescu a devenit irelevant pentru Statele Unite. Pentru că Gorbaciov a fost un reformist care voia să reformeze tot sistemul socialist. Ceaușescu era o fosilă, era ca un vechi Brejnev. Era un om din trecut, era un stalinist. Americanii nu mai aveau evoie de el și nici el nu s’a adaptat. Și nici nu și’a dat seama, plus că nevastă’sa tot intervenea. Dacă citiți stenogramele Biroului politic după ’85, să vedeți intervențiile doamnei Ceaușescu … mă rog, n’am cuvinte.

Mi-a rămas o frază din carte în minte, așa cum îți rămîn deseori în minte fraze răzlețe dar obsedante:

”crearea unei culturi în rîndul elitei dominante în care lăcomia era considerată o dovadă de iscusință și inteligență.”

Dar este un citat, nu este opinia mea. Este un citat dintr’o carte publicată de unul dintre consulii britanici, William Wilkinson, care a publicat o carte în 1826. Și el a constatat, iar eu am pus citatul ca să se vadă cum erau văzute Țările Rumînești în unele capitale occidentale, în secolul acela. Această părere poate fi găsită la francezi.

Sînt multe documente, dacă citiți amintirile primului ministru francez Raymond Poincaré, în 1912, el spunea cam același lucru. Am pus fraza ca să ilustrez care era impresia diplomaților occidentali, dar mai ales a celor germani, francezi și englezi, care totuși au stat cîțiva ani buni, ba la Iași, ba la București. Și, sigur că ei transmiteau aceste impresii acasă, fie la Paris, fie la Berlin, fie la Londra. De fapt, aș putea spune că în perioada interbelică în Rumînia sunt destul de multe exemple ale lăcomiei din partea politicienilor rumîni.

Dvs. folosiți acest citat pentru a arăta condițiile ascensiunii Gărzii de Fier. Spuneți apoi că inocența, idealismul era neglijat în epocă…

Am citit ceva literatură legionară, sigur aveam acces la ea și sub comunism, cărțile existau în Franța, în Anglia, în Germania. E clar că mulți tineri erau foarte deziluzionați în anii ’30 de sistemul politic din Rumînia și de corupția de pe scena politică. Gîndiți’vă că regele Carol avea 16 Mercedes-uri, avea monopol asupra producției de chibrituri, avea monopol, sau aproape monopol, asupra producției de sare în Rumînia, era și scutit de taxe, după lege. Asta nu este, după părerea mea, o reclamă foarte bună pentru monarhie. Regina noastră nu beneficiază de așa ceva și nu cred că regele spaniol sau regele olandez beneficiază de asemenea prevederi.

Din păcate monarhia…, de fapt, Carol a devalorizat monarhia.

Regele Mihai, după el, a trebuit să depășească, să schimbe această optică, acest renume pe care îl avea monarhia, după ce a moștenit el tronul. Și nu i’a fost ușor. Contrastul între Regele Carol și Regele Mihai este vast, este așa de impresionant, în sensul că Regele Mihai n’a avut nici una din caracteristicile, zic eu, ale tatălui lui.

DENNIS DELETANT s’a născut la Norfolk (Anglia) în 1946; este profesor invitat al Catedrei de studii românești ”Ion Raţiu“ de la Georgetown University, Washington, DC, și profesor emerit la School of Slavonic and East European Studies, University College, London.

Primul contact cu Rumînia l’a avut în 1965, cînd a urmat cursurile școlii de vară de la Sinaia organizate de Universitatea București.

A studiat în Rumînia în cadrul unei burse postuniversitare acordate de British Council în 1969 și a vizitat apoi frecvent țara până în 1988, cînd a fost declarat persona non grata ca urmare a comentariilor nefavorabile la adresa regimului Ceaușescu pe care le’a făcut în presa britanică. La sfîrșitul lui decembrie 1989, a revenit la București în calitate de consultant al televiziunii BBC în perioada revoluției române.

În 1990, a fost invitat să facă parte din comitetul consultativ al British Government’s Know‑How Fund, implicîndu’se activ în aspectele rumînești ale activității acestuia; pentru această contribuție i s’a decernat Order of the British Empire (OBE) în 1995.

Volumul lui Dennis Deletant:

”Activități britanice clandestine în Rumînia în timpul celui de’al Doilea Război Mondial este prima monografie care examinează activitatea SOE (Special Operations Executive – organizație căreia Churchill îi încredințase misiunea ”să dea foc Europei”) și MI6 (agenția de spionaj a Marii Britanii) pe toată durata războiului. Ministerul de Război britanic a crezut că Germania va căuta să’și impună voința asupra Europei de Sud-Est înainte de a’și îndrepta atenția către Europa Occidentală. Dată fiind poziția geografică a Rumîniei, Marea Britanie nu’i putea oferi mare lucru. Realitatea dură a relațiilor rumîno-britanice era prezența incomodă a Germaniei: oportunitatea, proximitatea industriei și logistica aprovizionării vorbeau în favoarea celui de’al Treilea Reich. La fel stăteau lucrurile, desigur, și în privința chestiunilor militare și economice. În aceste împrejurări, britanicii au ajuns la concluzia că singura lor armă împotriva ambițiilor germane în țările intrate în orbita lui Hitler erau operațiunile militare subversive și o încercare concomitentă de a scoate Rumînia din alianța ei cu Germania.”

Într’un alt interviu acordat ActiveNews în 2015, istoricul Alex Mihai Stoenescu devoala și numele de cod al politicianului rumîn: ”Tom”.

A se insista că Iuliu ”Tom” Maniu a fost un politician providențial, care a acceptat să colaboreze cu Guvernul altui stat, doar ”din dragoste” de Rumînia, așa cum insinuează jurnaliștii de mai sus, reprezintă o mistificare a faptelor.

Maniu nu a colaborat cu serviciile secrete britanice din constrîngere, iar acest adevăr se înscrie într’o serie mai lungă de acțiuni anti-rumînești și anti-democratice pe care fostul lider ardelean le’a întreprins pentru acapararea puterii în Rumînia.

Grație volumului II al Istoriei Loviturilor de Stat din Rumînia (Editura Rao, 2010), semnat de Alex Mihai Stoenescu, trecem în revistă acțiunile politice, mai puțin cunoscute ale lui ”Tom”, unele dintre ele cu efecte catastrofale pentru statul rumîn, consecințe pe care le resimțim și astăzi.

În ordine cronologică, începem cu declarațiile făcute Iuliu Maniu în Parlamentul de la Budapesta și acțiunile sale înainte de Marea Unire, așa cum au fost ele receptate de către marele Nicolae Iorga.

Credem că aceste fragmente nu mai au nevoie de alte comentarii:

”De exemplu, marele istoric găsea că declarația lui luliu Maniu față de Ungaria: ”suntem cu toată curățenia sufletului nostru fii credincioși ai acestei țări”, nu era deloc patriotică.

Ba, dimpotrivă, luliu Maniu se declara în ședința din 28 iulie 1906 a Parlamentului de la Budapesta patriot maghiar, ripostînd la invectivele care i se aduceau pentru că este etnic rumîn:

”Invectivele acestea — cer scuze pentru expresiunea (sic) — se îndreaptă în contra noastră totdeauna cu gîndul rezervat ca noi nu suntem fii așa de credincioși și de buni ai acestei patrii, după cum s’ar putea pretinde de la noi din punct de vedere etic și omenesc. Dați’mi voie să declar ca impresia aceasta a d-voastră nu are nici o bază reală. Niciodată nu veți putea arăta vreun exemplu din istorie în care să dovediți că noi ne’am fi aliat o singură dată cu dușmanii țării.”

Acest răspuns venea la acuzația că rumînii sînt dușmanii ”patriei” ungare, ca urmare a participării unor delegații transilvănene la festivitățile de la București, organizate cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie ai lui Carol I. Și, pentru a nu exista nici un dubiu, luliu Maniu subliniază în aceeași cuvîntare:

”Baza. patriotismului nostru e că trecutul nostru e legat de această țară întocmai ca și viitorul nostru… Susținerea Ungariei și în general a Monarhiei austro-ungare este o necesitate politică și internațională, atît pentru rumîni, cit și pentru maghiari. Conștiința acestei necesități și sinceritatea sentimentelor este punctul de mînecare al activității noastre politice”,

în sfîrșit, luliu Maniu își va încheia funestul discurs cu următoarele cuvinte:

”Trecutul nostru e legat de țara aceasta întocmai ca și sentimentele noastre, aspirațiunile noastre de viitor vrem să le realizăm aici, în Ungaria, cercînd baze sigure în țara aceasta pentru dezvoltarea noastră culturală și economică.”

Este important de precizat că aceste declarații au fost cercetate de lorga în arhiva Parlamentului de la Budapesta, în original în limba maghiară, și că au fost publicate în ziarul rumînesc Unirea din Blaj. De altfel, în acest ziar, care aparținea catolicilor și greco-catolicilor din localitate, chiar sub nasul deputatului budapestan luliu Maniu, un profesor pe nume Alesiu Viciu scria următoarele:

”La alte popoare, o nulitate ca Eminescu ar fi murit ignorat și uitat” și înfiera ”cultul rușinos al lui Eminescu”.

Șocul acestor realități transilvănene pe care nu le’am cunoscut — și asupra cărora nu insist, cu dorința de a nu’mi pierde obiectivitatea auctorială —, ar fi putut fi atenuat dacă am afla că, în acea perioadă dificilă și sub regimul de teroare austro-ungar, intelectualii noștri au fost nevoiți să facă unele compromisuri pentru a salva vieți, instituții rumînești și idei aflate în pericol de a fi oprimate.

Altfel spus, este posibil ca luliu Maniu să fi avut o ”schemă” pentru a’i păcăli pe asupritori?

Realitatea istorică arată că nu.

În totală contradicție cu declarațiile abominabile la adresa Iui Eminescu din ziarul canonicilor blăjeni, preotul ardelean Ilie Miron Cristea (viitorul Patriarh) își dădea doctoratul la Budapesta, în inima Ungariei, cu o superbă teză:

”Opera poetică a Iui Mihai Eminescu”, pe care o publica în limba maghiară. Tot la Budapesta, Octavian Goga și I. Tăzlăoanu scoteau publicația Luceafărul, ”spunînd îndrăzneț ce simte și vrea un neam întreg”.

Ion Agîrbiceanu milita pe față pentru națiunea rumînă, iar preotul greco-catolic Augustin Bunea, chiar din Blaj, făcea declarații categorice împotriva proiectului legii care intenționa să interzică folosirea limbii rumîne:

”Cereți’ne sîngele, cereți’ne averea și le dăm, dar, cînd ne cereți sufletul, atunci avem și noi cuvînt. Poporul rumîn își are religia sa, limba sa și cultura și literatura sa, are poeți celebri, cunoscuți în Europa întreagă și traduși în limba maghiară. […] Proiectul limbii este un adevărat atentat contra existenței poporului rumîn și a Bisericilor sale.”

Episcopul Vasile Hossu, care poate că risca mai mult decît oricare alt rumîn, protesta public:

”Susțin cu toată liniștea — și voi primi cu durere contra-afirmația documentală — că, de o mie de ani de cînd locuiesc pe țărmii acestor patru rîuri românii și maghiarii, alături unii de alții, n’a fost o singură mișcare, niciun moment cînd poporul românesc ca atare să fi dat dovadă de sentimente iredentiste”, în aceste probleme fundamentale, deputatul budapestan luliu Maniu, care era de așteptat să reprezinte interesele rumînilor, avea o voce foarte slabă sau tăcea, nefiind practic implicat în lupta pentru păstrarea identității naționale și culturale, rezumîndu’se la comentariul juridic sau ocolind pur și simplu subiectul.

Concluzia istoricului Nicolae lorga, ca urmare a cercetărilor făcute pentru a descoperi contribuția lui luliu Maniu la lupta rumînilor transilvăneni, este că activitatea sa politică în slujba rumînismului este nulă.”

Iuliu Maniu a introdus și promovat regionalismului ardelean ca politică de partid în Rumînia Mare.

Scrie Alex M. Stoenescu:

”Încă din primele luni care au urmat Marii Uniri, în interiorul Partidului National Român au existat fracțiuni care s’au strîns în jurul celor trei lideri: Alexandru Vaida-Voevod (ajuns prim-ministru înaintea lui Maniu), Octavian Goga și luliu Maniu. înțelegerile mai vechi pe care conducerea Partidului Național Rumîn le avea cu Partidul Național Liberal implicau fuziunea după realizarea unității naționale, Brătienii considerînd că partidul pe care l’au sprijinit și finanțat mai multe decenii în Transilvania nu își mai are rostul în arhitectura Rumîniei Mari.

Vaida-Voevod și Goga erau adepții acestui proiect; Maniu s’a razgîndit pe drum. El a pornit o bătălie tenace pentru supraviețuirea partidului transilvănean, care ar fi putut ocupa locul rămas liber prin dispariția lentă și tristă a Partidului Conservator, o altă bătălie pentru a’și asigura supremația în acest partid și apoi o bătălie clasică împotriva adversarului parlamentar.

Pe plan intern, de partid, Alexandru Vaida-Voevod i’o luase înainte, fiind deja numit prim-ministru și primul președinte al Camerei Deputaților Rumîniei Mari.

În fața pericolului de a fi marginalizat, luliu Maniu va specula dificultățile inerente integrării Transilvaniei și va miza pe sentimentul regionalist al adepților săi pentru a putea rămîne în jocul politic, devenind mult mai activ și căutînd să realizeze o fuziune cu un partid mai slab, pe care să’l poată domina.”

După 1903, gruparea tînără a mișcării naționaliste din Transilvania adoptă activismul, care presupunea participarea la alegeri și reprezentarea rumînilor în Parlamentul de la Budapesta.

”La congresul de la Sibiu al partidului, în 1905, s’a decis abandonarea pasivismului. Alți fruntași rumîni pătrunseseră între timp, ca deputați, în Parlamentul de la Budapesta: Teodor Mihali, luliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod.”

Această nouă orientare, numită impropriu activism, se afla în opoziție cu doctrina luptei pentru unitate națională, care presupunea sacrificii, riscuri și martiraj, dar și legitimitate istorică, în plus, ”activismul”, pentru a se putea adapta compromisului instituțional și prezenței în parlamentul ungar, devenise regionalist, căutînd o iluzorie independență a Transilvaniei și arătîndu’se pe alocuri ostil reîntregirii.

luliu Maniu va adopta o poziție ambiguă, fiind discipol și protejat al naționalistului Gh. Pop de Băsești, dar adept rigid al compromisului cu ocupantul. Alegînd ca atitudine principiile dreptului, el se va posta departe de mișcarea pentru unitatea națională, preferînd să interpreteze evoluțiile politice exclusiv din unghi juridic, unghi care în marile momente ale istoriei devine fad, inoperant, chiar ridicol, în momentul în care Maniu s’a decis să interpreteze un rol în mișcarea naționalistă, el a ales regionalismul.”

Sub conducerea lui Iuliu Maniu, PNȚ a făcut o alianță politică cu Partidul Comunist din Rumînia, (PCdR) formațiune interzisă de lege pentru activitățile sale anti-rumînești. În 1929, PNȚ-ul, aflat la Guvernare, trimite o echipă de specialiști în URSS pentru un schimb de experiență.

Alex Mihai Stoenescu:

”La alegerile locale din 1926, partidul lui luliu Maniu acceptă pentru prima dată alianța electorală cu Partidul Comunist din Rumînia, agentură sovietică infiltrată în rîndurile Blocului Muncitoresc-Țărănesc. Fenomenul se va repeta de mai multe ori pînă la 1944, cînd PNȚ și PCR s’au aliat pentru răsturnarea lui Ion Antonescu, dar aceste colaborări, care ni se par nouă astăzi ciudate și care în 1931 au adus pentru prima dată deputați comuniști în Parlament, nu au fost decît un simptom al orientării generale de stîngă a partidului, în sfîrșit, după lungi pertractări, ”Congresul Partidului Național, desfășurat la 10 octombrie 1926 în sala Transilvania din București a aprobat «cu aclamații» fuziunea, principiile generale, programul și statutul Partidului Național Țărănesc”.

”Relativ la adeziunea ”maselor” la Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, topit în interiorul PNȚ, afirmația se sprijinea pe înțelegerile cu Partidul Social Democrat și pe pactul secret încheiat cu Partidul Comunist din Rumînia, agentura sovietică interzisă prin lege. Baza înțelegerii secrete dintre PNȚ și Partidul Comunist din România viza o alianță între țărani și muncitori prin intermediul a două formațiuni politice și, nu în ultimul rînd, legalizarea PCR:

”De aceea, printre participanții cei mai activi la adunarea din 18 martie s’au aflat militanți de seamă ai Partidului Comunist Român, precum Gheorghe M. Vasilescu, Nicolae Popescu-Doreanu, David Avramescu, Imre Aladar. De asemenea, la adunare au fost prezenți Ilie Moscovici, Constantin Titel Petrescu, loan Flueraș și alți conducători ai Partidului Social-Democrat”.

La adunare a luat cuvîntul și celebrul Gheorghe Cristescu—Plăpumaru, cel dintîi prim secretar al Partidului Comunist din Rumînia.”

Mai mult, pe 22 aprilie 1928, PNȚ convoacă o Adunare Națională la Alba Iulia (vezi foto mai sus), care se erija într’un ”Parlament al Transilvaniei”, deși acolo se fluturau numeroase steaguri roșii ale bolșevicilor.

Nicolae Iorga scria:

”Luptătorii neapăratei revoluții, adecă ai prefacerii totale a României în Stat pentru țerani, oricari țerani, și anume nu pentru că sînt rumîni, ci numai pentru că sunt țerani, se aruncară deci în Camere, ca pe vremuri, asupra dușmanului: strigătele, injuriile, urnele răsturnate — și, de partea cealaltă, excluderile —, pentru a încheia cu o retragere eroică din Parlament, anunțînd că, în fața acestuia, în curînd un adevărat Parlament își va începe ședințele, «Adunarea Națională» a lor.”

Iuliu Maniu instrumentează prima campanie împotriva Rumîniei în presa străină, apelînd la serviciile lordului Rothermere, propagandist în slujba Ungariei și notoriu simpatizant nazist.

Scopul campaniei era demonizarea Guvernului rumîn pentru a putea forța înlocuirea acestuia cu PNȚ.

Alex M. Stoenescu:

”Prima mișcare a liderului PNȚ a fost lansarea unei campanii internaționale de presă care să împiedice obținerea de către România a unui împrumut menit să asigure stabilizarea monetară. Cum partidul nu avea fonduri pentru a susține o astfel de campanie, Maniu a apelat la serviciile lordului Rothermere, magnat al presei, dar și finanțator și aprig luptător în campania de nerecunoaștere a Tratatului de la Trianon, al alipirii Transilvaniei la Rumînia, iredentist cunoscut și extremist anti-rumînesc. Rezultatul imediat a atins însă două scenarii: Slăbirea guvernului țării prin adîncirea crizei monetare și economice, dar și lansarea unui program de sensibilizare a opiniei publice internaționale asupra ”nedreptății” făcute Ungariei prin ”cedarea” Transilvaniei la Rumînia.

luliu Maniu este răspunzător direct pentru primul scenariu și indirect pentru al doilea.

Constatînd că nu poate obține chemarea la guvernare pe căi legale, PNȚ declanșază o campanie de agitații politice, întruniri și mișcări de stradă în care acuză guvernarea liberală de tiranie și îndeamnă la nesupunere civică. Cetățenii Rumîniei sînt îndemnați să refuze de a mai plăti impozitele, iar tinerilor li se cere să nu se mai prezinte la încorporare. Bineînțeles că aceste îndemnuri aveau un caracter penal.”

Lovitura de stat din 1930 prin care Carol al II-lea revine, ilegal pe tron. Carol al II-lea îl are ca aliați pe Maniu și același Lord Rohermere. Maniu a încercat încă din 1928 să’l readucă pe Tron pe Carol al II-lea, cel care era la vremea respectivă un civil acuzat de dezetare și lașitate.

PNȚ organizează în acest scop o serie de agitații și manifestări, între care Adunarea Națională de la Alba Iulia și Marșul asupra Bucureștilor. Acțiunile instituțiilor de forță au zădărnicit planul care urmărea ca ”revoluția țărănistă” să fie încununată cu revenirea lui Carol al II-lea pe Tron.

Instaurarea Regenței după moartea Regelui Ferdinand îi va da ocazia lui Maniu să reia planul de readucere a lui Carol, cu ajutorul aceluiași Lord Rothermere.

Alex Mihai Stoenescu:

”Între Carol Caraiman și lordul Rothermere a intervenit o înțelegere privind o revizuire a condițiilor în care Transilvania a revenit la România, în schimbul sprijinului pentru ocuparea Tronului Rumîniei. Imediat, concernul de presă al lordului Rothermere, din care făceau parte ziare importante, ca Daily Mail, a declanșat o campanie de presă în vederea revizuirii granițelor Ungariei, în plus, au fost tipărite în Ungaria 20.000 de manifeste, conținînd Proclamația pentru țară a lui Carol Caraiman.

La punctul 16, Carol cerea:

”Rezolvarea chestiunilor pendinte cu foștii inamici printr’o bună înțelegere mutuală care să ni’i facă prieteni și să garanteze astfel o pace spre folosul nostru, al Europii și al civilizației.”

La 10 ani de la Marea Unire și la 8 ani de la semnarea Tratatului de pace de la Trianon, ”chestiunile pendinte” erau rezolvate juridic și ca subiect de drept internațional, și nimeni, în afara extremiștilor unguri, nu mai punea problema revizuirii acestor acte majore. Relațiile dintre cele două state naționale, Rumînia și Ungaria, se desfășurau normal prin legături politice, diplomatice și economice fără restricții. Textul a fost, fără îndoială, prețul plătit lordului Rothermere pentru sprijinul acordat.

Deși au fost negate vehement aceste înțelegeri, întrevederea ministrului plenipotențiar al Ungariei în Anglia cu un înalt funcționar al Foreign Office, desfășurată la 7 mai 1928, aduce lumină asupra cazului: ministrul ungar a confirmat legătura dintre Carol și lordul Rothermere cu scopul unei intervenții în România, Carol putînd ”fi un atu prețios pentru Ungaria.”

”Tot ceea ce se construise din 1866 pentru credibilitatea instituției monarhice în Rumînia și pentru stabilitatea instituțiilor statului democratic s’a prăbușit atunci. Apăruse un voevod de Alba-Iulia, ca o recunoaștere a existenței separate a Transilvaniei, Bugetul statului susținea bănci particulare, iar înzestrarea Armatei s’a făcut după principiul afacerii, fără nici un interes pentru nevoile de apărare ale țării, în sfîrșit, regimul instituit prin lovitura de stat din 1930 va conduce inevitabil la dictatura regală, la pierderea integrității teritoriale și la instalarea dictaturii militare, țara trezindu’se în fața celui de’al doilea război mondial fără rezervă politică și dezorganizată militar, subordonată total pe plan extern intereselor altor state.

Manevrînd șantajul legitimității, Carol al II-lea va slăbi pînă la pieire sistemul democratic, regimul parlamentar, monarhia și politica externă ale țării.

luliu Maniu este principalul responsabil politic pentru această catastrofă și primul vinovat dintr’un șir lung de vinovați. Legenda democratismului său și a lipsei de recunoștință arătate lui de Carol al II-lea mai bîntuie și astăzi lumea politică rumînească.

Faptele însă îl acuză fără apel”, se arată în volumul II al Istoriei Loviturilor de Stat în Rumînia.

Nemulțumirile exagerate și folosite politic de către Maniu și PNȚ s’au întors împotriva Rumîniei în 1940.

Alex Mihai Stoenescu mai scrie în lucrarea citată:

”Ce este mai grav s’a întîmplat în timpul negocierilor Ungariei cu Italia și Germania pentru Dictatul de la Viena din 1940, cînd baza argumentației sale a fost ”nemulțumirea și nefericirea populației transilvănene”, exprimate în repetate rînduri prin ”vocea sa cea mai autorizată” — Partidul Național Țărănesc.”

Afacerea Skoda: Maniu a pus la dispoziția lui Bruno Szekely, spion aflat sub supravegherea serviciilor rumînești, informații strategice despre apărarea națională.

Comisionul încasat de liderii țărăniști: 116 000 USD în 1928, la valoarea de azi peste 1,7 milioane de USD.

Stoenescu a mai scris:

”Iuliu Maniu se lăudase înainte de numirea sa ca prim-ministru că are în buzunar împrumuturi, contracte, investiții, într’adevăr, imediat ce s’a constituit guvernul PNȚ, la 10 noiembrie 1928, lui Bruno Selezky, reprezentantul uzinelor Skoda în România și spion aflat sub urmărirea serviciilor de informații rumînești, i s’a încredințat întocmirea unui studiu privind modernizarea armanentului rumînesc, comandă prin care i s’a dat accesul la informațiile strategice ale statului, în luna mai 1929, în condițiile falsificării informațiilor asupra altor oferte și îndepărtării de către autoritățile guvernamentale național-țărăniste a competitorilor veniți pe piața rumînească, Bruno Selezky era sigur de cîștigarea contractului…

…La scurt timp după aceasta, are loc o ședință a oficialităților rumîne, avînd același scop — al înzestrării Armatei rumîne — ; printre participanți se numărau primul ministru luliu Maniu, ministrul apărării naționale, generalul Cihoschi, precum și o serie de ofițeri superiori de specialitate. Cu acest prilej s’a luat hotărîrea de a comanda la uzinele Skoda o parte a muniției și armamentului necesar”.

Cercetarea judecătorească făcută după izbucnirea scandalului a demonstrat ca afacerea era perfectată cu liderii național-țărăniști încă din cursul anului 1928. A fost stabilită și suma precisă a comisioanelor – 19.219.335 de lei (aprox. 116.000 USD la valoarea din 1928).”

Guvernarea PNȚ a anulat, în mare măsură, politica economică națională ”Prin noi înșine” a lui Brătianu, subordonînd’o străinilor.

Alex Mihai Stoenescu mai scrie în volumul II al Istoriei Loviturilor de Stat în Rumînia:

”Ceea ce s’a întîmplat în primii doi ani de guvernare național-țărănistă, prin cedarea multor active și proprietăți, precum și a unor monopoluri de stat către firme străine, căutînd să anuleze măsurile naționaliste luate de Ionel I.C. Brătianu, a venit să confirme această ipoteză. Semnarea la 2 februarie 1929 a contractului de împrumut mult așteptat s’a făcut prin garantarea cu veniturile Regiei Monopolurilor Statului, cu terenurile petrolifere, cu societatea de telefoane și alte valori rumînești, la care se adăuga acceptarea angajării pe banii statului rumîn a unor consilieri sau experți străini în instituțiile garante, pe care aceștia, de fapt, le controlau….

…Fundamental în înțelegerea mișcării politice care l’a adus pe fostul prinț Carol pe Tronul Rumîniei este condiționarea recunoașterii Rumîniei Mari de satisfacerea unor interese economice al Marilor Puteri occidentale, situație pe care Ionel I.C. Brătianu a refuzat’o brutal.

”Naționalizarea” valorilor rumînești și ”gonirea” capitalului nerumînesc au declanșat ofensiva forțelor care s’au considerat trădate de Rumînia, prin tentativa acesteia de a se constitui în putere politică, economică și militară regională independentă, visul dinastiei Brătianu. Ionel relua în termeni avansați și mult mai duri doctrina tatălui său: prin noi înșine, al cărui înțeles real era controlul rumînesc al economiei românești”, a mai scris Stoenescu.

PNȚ și Maniu au fost finanțați masiv de băncile străine, iar o mare parte din conducerea PNȚ era membră în conducerile acestora, deși aceste instituții finanțau și irendentismul maghiar.

A fost deja probat cu documente incontestabile că, în efortul de răsturnare a guvernului liberal din 1928, Partidul Național Țărănesc a contractat împrumuturi imense pe numele liderilor săi. Principala sursă a fondurilor a fost banca Marmorosch Blank — un fel de Caritas sau Bancorex avânt la lettre — care a primit ordin de la organizațiile oculte din Occident, ce sprijineau urcarea lui Carol Caraiman pe Tron, să ofere liderilor PNȚ credite fără limită, dar și fără acoperire.

Aici se află secretul ordinului dat de Carol al II-lea, ca Bugetul țării să acopere deficitul băncii Blank, și tot aici originea unei celebre reacții a ministrului de Finanțe:

”Cu cît ne’ați cumpărat?”

După cucerirea puterii, Partidul Național Țărănesc a militat consecvent pentru pătrunderea capitalului străin în Rumînia, punînd însă drept garanție mai multe monopoluri deținute de stat. Mai interesant însă este fenomenul — cu care noi astăzi suntem deja familiarizați — al prezenței liderilor PNȚ în consiliile de administrație ale unor bănci și societăți capitaliste pătrunse pe piața rumînească sub guvernarea țărănistă.

Să nominalizăm cîteva personalități ale acestei practici:

”Emil Hațieganu — membru al consiliului de administrație la Banca Agrara din Cluj, la societățile Turul, Arboria, Iris, Băile Borsec și președinte al societății Dermata;

Mihai Popovici — membru al consiliului de administrație la Banca de Credit Rumîn, la societățile Titan Nădrag, Astra, Petroșani, Crisciatic, vicepreședinte al Băncii Ardelene din Cluj si președinte al societății Casa Noastră din Satu Mare;

Zaharia Boilă — membru în consiliul de administrație al Băncii Agrare din Cluj;

Ionel Popp — membru în consiliul de administrație al Băncii Marmorosch-Blank, al Băncii Românești și al societății Discom, precum și președinte al societății Ady

Valentin Porutiu — vicepreședinte al societății Industria sîrmei, președinte al Băncii Centrale pentru Industrie și Comerț din Cluj, membru în consiliu de administrație al societății Cuprum;

Ionel Comșa — director general al Băncii Centrale pentru Industrie și Comerț, președinte al societății Industria sîrmei și al societății Cuprum, membru în consiliu de administrație al societăților Britania, Petroșani și SRD.”

”Cercetarea mai îndeaproape a originii capitalului societăților incluse în tabel demonstrează, totodată, faptul mai puțin știut că în realitate capitalul «național» transilvănean se întrepătrunde intim cu capitalul nerumînesc — străin sau aparținînd burgheziei naționalităților conlocuitoare.

Astfel, Banca Ardeleană din Cluj era controlată de capitaliști maghiari; Banca Timișoarei și societate comercială pe acțiuni — de Banca anglo-ungară din Budapesta; Dermata făcea parte din concernul Cluj Shoes Ltd., care avea sediul central la Londra și așa mai departe. Se poate deduce însă că relațiile fruntașilor politici ai aripii ardelene cu capitalul străin erau mult mai largi, dacă se are în vedere participarea lor în consiliile de administrație ale unor societăți mari, ca Britania, Agricola-Fonciera, Reșița etc.”

Fenomenul nu ar fi fost atît de grav, dacă sub acoperirea acestor firme maghiaro-britanice nu se desfășurau activități anti-naționale cu consecințe care se vor dovedi funeste pentru integritatea teritorială a României”, argumentează istoricul.

Semnarea Concordatului între statul rumîn și Vatican, un act care acorda cultului catolic privilegii ce intrau în contradicție cu legislația rumînească. Mai mult, anula autonomia Bisericii Unite, transformînd’o într’o anexă a Bisericii Romano Catolice.

În anul 1929, Parlamentul controlat de luliu Maniu a votat un tratat cu Vaticanul, document cu valoare de înțelegere între state, care a rămas cunoscut cu numele de concordat. El a fost aspru criticat de Biserica Ortodoxă Rumînă și de majoritatea oamenilor politici rumîni, pentru că acorda cultului catolic privilegii care veneau în contradicție cu legile statului național unitar rumîn.

Rămîne încă fără explicație semnarea de către guvernul național-țărănist a Concordatului cu Rumînia, unde, la Art. XVI se preciza că ”programul de studii se va fixa de către autoritatea bisericească competentă”, iar ”studiul limbii și istoriei naționale se va face în măsura în care nu va împiedica studiile religioase și va fi compatibil cu caracterul acestor școli”.

Așadar, privilegii pe care Biserica romano-catolică nu le avea nici în Italia, unde religia de stat era catolică! în al doilea rînd, declarația oficială de recunoaștere de către Cetatea Vaticanului a Rumîniei Mari, în integritatea sa teritorială, suverană și independentă, ca stat național unitar, a fost trecută într’o anexă, și nu în corpul Concordatului.

Această anexă a fost furată din sediul Ministerului Afacerilor Externe ale Rumîniei și nu va mai fi găsită niciodată.

Speculînd gravele erori ale guvernului național-țărănist, Biserica romano-catolică va declara în numeroase documente oficiale că episcopatele maghiare din Transilvania se află pe un ”teritoriu vremelnic ocupat de Rumînia”.

Cu excepția acuzelor aduse de comuniști după 1947, nici pînă astăzi nu avem o explicație pentru atitudinea lui luliu Maniu în acest subiect. Să nu uităm nici amănuntul că refuzul lui Maniu de a participa la ceremoniile încoronării lui Ferdinand ca rege al Rumîniei Mari au coincis cu ordinul primit de greco-catolici de Ia papă de a nu păși în Biserica Reîntregirii, fapt confirmat lui lorga de episcopul luliu Hossu.

În al treilea rînd, ”Biserica romano-catolică a obținut prin Concordat averi imense, pe care nu le’a avut nici în Austro-Ungaria catolică. Zeci de mii de hectare de pămînt, sute de imobile și alte proprietăți intrau în așa-numitul «patrimoniu sacru» al bisericii romano-catolice, necesar pentru întreținerea instituțiilor ei, a episcopilor și a personalului bisericesc”, se arată în lucrarea menționată mai sus.

Un alt amănunt semnificativ, pe care azi îl considerăm profund nedemocratic, este modul în care Maniu controla obiediența parlamentarilor săi. Înainte de a intra în Parlament, aceștia îi înmânau liderului țărănist demisiile în alb, astfel încît acesta să fie sigur că aceștia nu vor ieși din cuvîntul său.

Deși mai sunt multe de spus, încheiem cu portretul pe care Patriarhul Miron Cristea, ardelean ca și Maniu, i’l făcea fruntașului țărănist.

Cităm din același volum:

”Cea mai semnificativă, în acest sens, este întîlnirea Patriarhului Miron Cristea, membru al Regenței, cu luliu Maniu:

”îl chem la mine singur, îl dojenesc. «Cine ești tu? Ce’ai făcut pentru Rumînism, în raport cu Averescu, lorga, Brătianu Ionel etc.?

Erai ofițer austriac, luptai contra aliaților Rumîniei; pe cînd Averescu s’a luptat cu demnitate pentru dezrobirea noastră.

Ce economie națională veți salva voi, care ați trăit cu 2 – 3 franci în buzunar?» (Voiam să’i spui că’i un calic, plin de datorii. Dacă nu știu niciodată să trăiască în situație bănească aranjată, cum vor putea aduce la bunăstare o țară întreagă).

A priceput el. L’am umilit cum trebuie, arătînd că în timpul războiului a depus armele morale ale chestiei rumînești.

Vaida era «bolnav» într’un sanatoriu din Elveția. Goldiș scria articole ungurești de sociologie teoretică în «Aradi Hirlap», ca să’l iee sub scutul lor în cursul războiului.

Dr. Vlad spunea în adunarea județului Hunedoara (Deva) «că numai gunoiul a dezertat în Rumînia: Moța, Dr. Lucaciu, Goga etc.», ca să scape de frontul unguresc.

«Numai Dr. Valeriu Braniște, omul meu de încredere de la Lugoj, cînd eram episcop la Caransebeș, a rămas demn pe teren. A și terminat’o la Seghedin, în temniță, unde aproape orbise. Cehii Massarik, Kramer, erau judecați la moarte. Voi ați depus armele. Deci, fiți mai modești!”

Cine a fost patriarhul Miron Cristea?

Printre altele a fost singurul patriarh prim-ministru.

La începutul anului 1938, Rumînia trăia mari frămîntări politice interne. Este momentul cînd Regele Carol al II-lea simte nevoia să facă o schimbare majoră, cauzată şi de demisia neaşteptată a primului ministru Octavian Goga, care nu a rezistat în fruntea Guvernului decît ceva mai mult de o lună.

Pe 11 februarie 1938, Regele Carol al II-lea şi’a constituit propriul guvern, avîndu’l alături pe primul patriarh ar României, Miron Cristea.

Potrivit istoricului Ioan Scurtu, numirea patriarhului în această demnitate a fost privită favorabil de opinia publică şi de mulţi lideri politici. Unul dintre acei lideri politici, Nicolae Iorga, scria într’un articol publicat pe 18 februarie, cu titlul ”Sub cîrjă”, următoarele aprecieri:

”Am stat atîta vreme sub puterea vrăjilor electorale. Am răbdat viaţa parlamentară ieşită din sila ciomegilor. Am văzut înaintea noastră primejdia unui viitor impus cu revolverul la tîmplă. Am intrat acum sub blînda oblăduire a cîrjei, care întrebuinţată viteaz, după marile noastre tradiţii, cuprinde o taină înaintea căreia armele cad.”

Patriarhul Miron Cristea a avut condus trei guverne în perioada 11 februarie 1938 – 6 martie 1939.

Prima preşedinţie a consiliului de miniştri a durat între 11 februarie şi 29 martie 1938, perioadă în care a elaborat noua Constituţie a Rumîniei, intrată în vigoare pe 27 februarie.

Această Constituţie, spun istoricii, legifera sfîrşitul regimului parlamentar în Rumînia şi instaura dictatura Carlistă, care a durat pînă în 1940. Constitutia din 1938 era alcătuita din 100 de articole, grupate în 8 titluri. Ea a abrogat expres Constitutia din 1923.

Cu prilejul promulgării noii Constituţii, Miron Cristea spunea în discursul său următoarele:

”Astăzi, s’a distrus hidra cu 29 de capete electorale, care a învrăjbit, fără folos, pe toţi spre paguba ţării întregi. Astăzi s’a rupt păienjenişul de pe ochii cetăţenilor Rumîniei Întregite, ca să vadă limpede de unde vine mîntuirea: de la eroica hotărîre a Majestăţii Tale şi de la înţelegerea rosturilor ţării şi adevăratele ei interese. Astăzi, s’au distrus zarva, certurile, bătăile electorale şi chiar onorurile şi în locul lor se va întrona liniştea, munca, pacea şi unirea, pecetluite pe frăţeştile îmbrăţişări ale poporului, ca în timpurile legendare”, i se adresa Miron Cristea celui care l’a numit în funcţie.

Cea de’a doua perioadă în care a deţinut funcţia de prim-ministru a fost cuprinsă între 30 martie 1938 şi 31 ianuarie 1939.

În toată această perioadă, Miron Cristea a deţinut şi poziţia de cap al Bisericii Ortodoxe Române, din această poziţie efectuînd în luna mai 1938 o vizita în Polonia. Istoricii spun că vizita în Polonia a reprezentat de fapt un subterfugiu de a nu fi prezent în ţară în ziua condamnării capului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu.

În fine, cel de’al treilea guvern condus de patriarh a avut o viaţă destul de scurtă, între 1 februarie şi 6 martie 1939, zi în care Miron Cristea a murit, la Cannes, în Franţa, unde se afla la tratament.

Istoricii nu au reţinut mari fapte de stat ale Patriarhului Miron Cristea în calitate de şef de Guvern, spre deosebire de reformele pe care le’a înfăptuit în fruntea Bisericii Ortodoxe Române.

Unul dintre cei mai fini cunoscători ai activităţii primului patriarh al României, Antonie Plămădeală, fost mitropolit al Ardealului, avea în una dintre lucrările sale o altă părere:

”A ieşit din scenă la 6 martie 1939, după o activitate extrem de bogată, desfăşurată într’o epocă de mari frămîntări şi contradicţii care, de altfel, au şi generat al Doilea Război Mondial. A organizat şi consolidat instituţii bisericeşti, le’a dotat cu regulamente de funcţionare şi le’a asigurat cu oameni. A ajuns în vîrful piramidei, a rămas om de echilibru, fiind chemat în funcţii mari nu pentru că ar fi fost politician, ci pentru că oferea soluţii din afara politicii, spre a lăsa răgaz oamenilor politici să’şi reconsidere şi să’şi clarifice ideile.”

Miron Cristea s’a născut în anul 1868, la Topliţa. În perioada 1925-1939 a fost primul patriarh al bisericii Ortodoxe Rumîne.

Între 1927 şi 1930 a fost senator regent, fiind un mare militant pentru unificarea teritorială a României.

Trupul neînsufleţit al patriarhului a fost înmormîntat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

Acesta a fost succedat în funcţia de premier de Armand Călinescu şi în cea de patriarh de Nicodim Munteanu.

Miron Cristea a fost primul care a susţinut cauza construirii unei Catedrale a Mîntuirii Neamului, idee abandonată din cauza războiului, dar reluată după 1989 de noii capi ai bisericii Ortodoxe Rumîne.

Cine a fost Iuliu Maniu?

Iuliu Maniu s’a născut pe 8 ianuarie 1873, Bădăcin și a decedat pe 5 februarie 1953, la Sighetu Marmației. A fost un om politic, deputat rumîn de Transilvania în Dieta de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al Rumîniei (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet.

A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Rumîne.

Iuliu Maniu s’a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj (în județul Sălaj de astăzi), fiu al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895), a crescut în casa unchiului, Simion Bărnuțiu, urmînd studiile juridice la Pesta și Viena.

În 1865 Ioan Maniu s’a căsătorit cu Clara Maniu, născută Coroianu (fiica vicarului greco-catolic al Silvaniei, Demetriu Coroianu), cu care a avut 9 copii: Scipio (decedat în anii studenției), Cassiu (1867-1943), Elena (1869-1935), Ionel (decedat în adolescență), Iuliu (1873-1953), Cornelia (1876-1956), Sabina (1883-1905), Emilia (decedată la 2 ani) și Iuliana (decedată de mică).

Iuliu Maniu și’a petrecut copilăria la Șimleu Silvaniei și Bădăcin, a urmat școala primară la Blaj, absolvind, apoi, liceul reformat calvin din Zalău.

A efectuat studii la Universitatea din Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), pe care le-a continuat la Budapesta și la Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s’a stabilit la Blaj, unde și’a început activitatea de avocat al Mitropoliei greco-catolice și profesor de drept civil la Academia Teologică greco-catolică din „Mica Romă” a Transilvaniei.

Cariera politică în Imperiul Austro-Ungar

Iuliu Maniu și’a început cariera politică în cadrul Partidului Național Rumîn din Transilvania. Debutează totodată ca membru, iar apoi președinte al Societății Academice ”Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în comitetul de conducere al PNR.

În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales, în 1906, deputat în Parlamentul din Budapesta, ca deputat de Vințu de Jos, comitatul Alba, activitatea sa parlamentară dezvăluindu’i curajul și intransigența.

Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta.

În iunie 1915 Maniu a fost încorporat în Armata Comună austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a fost demobilizat în 1918, întorcîndu’se la Arad. Împreună cu personalități de primă mărime ale Partidul Național Rumîn din Ungaria și Transilvania, precum Gheorghe Pop de Băsești și Ștefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu a participat hotărîtor la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat.

Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând, la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Național al Rumînilor din Transilvania.

A sosit la Arad în 14 noiembrie 1918, unde a pus capăt negocierilor dintre CNR și Oszkár Jászi, reprezentantul guvernului Mihály Károlyi, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat).

Maniu și Regina Maria la Alba Iulia (30.05.1919)

Iuliu Maniu s’a numărat între organizatorii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unde s’a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvîntarea pe care a ținut’o cu ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus:

”Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății rumînești.”

Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcția de ministru-prezident al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind, totodată, și funcția de ministru de interne.

 

Cariera politică în Regatul Rumîniei

După dizolvarea Consiliului Dirigent la 4 aprilie 1920, de Guvernul Alexandru Averescu, relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii din București s’au înrăutățit.

Acuzînd favorizarea PNL și împingerea intelectualității ardelene într’un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituția din 1923, considerînd’o prea centralistă și invocînd chestiuni de principiu.

Partidul Național Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituției din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, așa cum era prevăzut la art. 128.

În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câștigase alegerile din martie 1922, și nevrînd să riște alegerea unei constituante, a pus Senatul și Camera Deputaților să voteze, la 26 martie respectiv 27 martie 1923, o nouă constituție, folosindu’se, astfel, de majoritatea de care dispunea în Parlament.

Alegătorii din martie 1922 nu’i învestiseră pe cei pe care i’au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obișnuit, cu puteri obișnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituției, nefiind deasupra ei. Așadar, nici nu se poate vorbi despre un ”vot în constituantă”, căci nu a existat o constituantă, ci parlamentul a fost deturnat și instrumentalizat să facă ceva ce nu intra în competența și atribuțiunile sale.

De aceea Maniu nu a recunoscut Constituția din 1923, afirmînd că ar fi nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. În mai multe rînduri, Iuliu Maniu a reclamat faptul că noua constituție nu ar fi făcut nimic altceva, decît să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, oligarhie aflată sub influența PNL-ului.

Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria la Alba Iulia, ceremonia fiind monopolizată de ierarhii ortodocși, deși ponderea ortodoxă în Transilvania era de doar 27%.

Partidul Național Rumîn din Transilvania s’a unit în 1926 cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu a fost președinte al partidului (1926-1933 și 1937-1947) și de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933.

Pentru a aduce PNȚ la putere, Maniu s’a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestațiile din mai 1928) și a plănuit efectuarea ”Marșului asupra Bucureștiului”, un marș al țăranilor ardeleni la București, după modelul Marșului asupra Romei al lui Mussolini.

Va reuși obținerea unei majorități favorabile PNȚ, în urma alegerilor din decembrie 1928, din nefericire prima guvernare țărănistă a avut loc în perioada marii depresiuni economice, iar programul lui Maniu nu a putut fi implementat.

În plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susținător al revizuirii tratatului de la Trianon și a frontierelor rumîno-ungare, așa cum arătat deja, mai sus.

În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea

Criza dinastică din anii 1920 a pus principalele partide politice (PNL și PNȚ) pe poziții opuse. Guvernul Ion I.C. Brătianu a dat mai multe lovituri taberei carliste (alcătuită din susținătorii lui Carol al II-lea): în octombrie 1927, a fost arestat Mihail Manoilescu, ”unul dintre cei mai înfocați carliști”, fiind acuzat de tulburarea ordinii constituționale a statului.

După moartea lui Ion I.C. Brătianu, ”în campania sa vizînd răsturnarea liberalilor de la putere, Partidul Național Țărănesc nu a ezitat să agite problema revenirii lui Carol.

După cum explica Iuliu Maniu, Regența instaurată în 1926 era slabă, iar în țară se crease un puternic curent de opinie favorabil reîntoarcerii în țară și pe tron a moștenitorului de drept al tronului:

”Regența, care după moartea regelui Ferdinand a preluat prerogativele regelui Mihai pe timpul minoratului său, era slabă. Prințul Nicolae nu avea nici o tragere de inimă să’și îndeplinească rolul ce i se încredințase. Patriarhul Miron se mulțumea să acumuleze bani și să’și protejeze acoliții. Regentul Buzdugan, singurul demnitar care’și îndeplinea rolul cu convingere, nu putea face față, în mod obiectiv, sarcinilor constituționale, fiind subiectiv și angrenat în sfera de interese a partidului liberal. Armata simțea nevoia unei căpetenii, Prințul Nicolae neavînd vocațiunea de a o conduce. <<Restaurația>> prințului <<martir>> plutea în aer.”

În acele condiții, Maniu a negociat prin diverși interpuși condițiile reîntoarcerii în țară a ”prințului sacrificat de liberali”:

”Intuind oarecum caracterul lui, am voit să’mi iau asigurări eficiente pentru a stăvili excesele dintr’o încorsetare deliberată. I’am trimis, încă din 1928, în mod discret, oameni de încredere, pe Popovici și pe Leucuția, care să trateze cu el condițiile revenirii. I’am cerut să se despartă definitiv de Lupeasca. A acceptat. I’am cerut să se reconcilieze cu Principesa Elena, mama copilului său, după ce m-am asigurat de acceptul Principesei. A primit. I’am cerut angajamentul solemn că va domni, fără a încerca să guverneze, că va respecta Constituția, legile țării și statutul civil al casei domnitoare și că va renunța la răzbunări și favoritisme. A acceptat și această condiție. Desigur că asentimentul pe care și l’a dat pentru respectarea condițiilor mele a fost doar formal. Influențat de Lupeasca și de câțiva ciraci care’l cultivau în mod interesat, ca Manoilescu, Gavrilă Marinescu, generalul Dumitrescu și Puiu Dumitrescu, Cesianu, Gatoski și alții, s’a hotărât să revină fără știrea și concursul oficialității, pentru a nu contacta nici o obligație și nici un angajament. Și’a organizat singur și destul de eficient revenirea, cu intenția de a ne pune în fața faptului împlinit, contând, desigur, mai mult pe simpatia de care se bucura în țară, și chiar în armată, despre care era bine informat, contînd pe fratele său care i’a fost loial – și puțin și pe complotul minor și destul de pueril, pe care’l încropise cu cîțiva militari devotați.  După ce a sosit și a fost instalat de respectivii militari la Cotroceni, m’am prezentat la el și i’am propus formula restaurației: angajamentul solemn de a respecta clauzele pe care le cunoștea, intrarea în Regență în locul lui Sărățeanu, pînă la anularea divorțului și restabilirea conviețuirii cu Principesa și pînă la trecerea prin Parlament a dispozițiilor de abrogare a legilor legate de renunțarea lui la tron; pînă la urmă, proclamarea lui ca rege și încoronarea cu Elena.”

În cadrul înțelegerilor privind întronarea succesorului regelui Ferdinand ar fi intrat și plănuita încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria.

Întreaga acțiune a fost dejucată de serviciile rumîne de informații, care au obținut de la guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie (unde acesta aștepta desfășurarea evenimentelor).

În schimb, Carol a dus imediat o politică proprie, nu a mai recunoscut cele promise (că’și va relua căsnicia cu regina Elena, mama regelui Mihai ș.a.) și l’a înlăturat pe Maniu rapid de la guvernare.

Ce spunea Iuliu Maniu în campaniile electorale?

Omul politic Iuliu Maniu a susţinut în 28 iunie 1936 un discurs istoric în faţa alegătorilor săi din Vinţu de Jos, judeţul Alba. Maniu a lăudat realizările Partidului Naţional Ţărănesc, i’a criticat pe liberali, dar şi pe Regele Carol al II-lea:

”Am crezut că voi veni la Vinţu de Jos la o adunare mică, la o sărbătoare restrînsă, unde vor veni alegătorii care au votat cu mine, din fosta circumscripţie a Vinţului de Jos, precum şi cîteva sate din jur, pentru ca să povestim împreună necazurile şi dorinţele noastre, dar în loc de asta constat cu bucurie că am în faţa mea o mare, impunătoare şi însufleţită adunare, o măreaţă manifestare a sufletului rumînesc. Văd în jurul meu ţărani veniţi din depărtări arzînd de dorul să asculte cuvîntul adevărului, izvorît din căldura sufletului, văd o numeroasă şi distinsă pleiadă de intelectuali din tot cuprinsul Banatului şi al Ardealului, văd o ceată puternică de tineri, cărturari, ţărani şi chiar universitari, fapt care îmi serveşte spre mare mîngîiere, fiindcă asta dovedeşte solidaritatea tuturor generaţiilor pentru ideile de libertate şi dreptate socială, în jurul partidului naţional-ţărănesc.”

Astfel şi’a început discursul Iuliu Maniu în faţa oamenilor din circumscripţia electorală pe care a reprezentat’o în Parlament. Maniu a rămas impresionat de prezenţa unui bătrân preot, Nicolae Costea, şi şi’a exprimat respectul fată de cei care şi’au vărsat sîngele, marcând un moment de reculegere, după care le’a mulţumit celor care l’au votat în urmă cu 30 de ani şi tuturor celor prezenţi.

Discursul a continuat cu prezentarea drumului politic: recunoaşte implicarea în politică de 40 de ani, aminteşte ca de 30 de ani este deputat al cercului Vinţu de Jos, şi mărturiseşte că oamenii au fost părtaşi ai idealurilor şi împlinirilor sale.

Maniu le’a cerut auditorilor să’l asculte ”cu o inimă curat rumînească şi cu mintea limpede şi să’l urmeze, declarîndu’se mulţumit că cei din Ardeal şi Banat au ascultat de sfaturile sale. A reamintit susceptibilitatea cu care a fost privit la început, dar şi bucuria reuşitelor că ţăranul rumîn ”poate ara pentru copilaşii săi şi fericirea sa”.

Maniu considera că ţărăniştii au apărat drepturile sfinte ale poporului din Ardeal şi Banat şi a continuat cu prezentarea a ceea ce s’a făcut în cei doi ani de guvernare ţărănistă: alegeri libere la Parlament, judeţ şi comună, scăderea dării pe pămînt la jumătate, s’au şters prestaţiile de drum, s’a făcut o lege care a scăzut camîta la 10%, după care s’a realizat conversiunea datoriilor.

Alte realizări prezentate de Iulia Maniu au fost: reforma organizaţiei centrale de stat prin reducerea miniştrilor de la 16 la 11, autonomia comunelor şi judeţelor, modificarea legii jandarmilor şi a siguranţei, oprindu’i pe agenţi să lovească oamenii, adoptarea unei noi legi pentru îngrijirea sănătăţii poporului şi realizarea unui plan de înzestrare a armatei, în cazul necesităţii de apărare a ţării.

”Am stors bacşişul şi am stârpit corupţia”, după care i’a acuzat pe liberali de încălcarea drepturilor, de corupţie, cenzură şi dictatură. Referindu’se la rege, Maniu a spus că nu e bine să îi ţină aproape pe ”sfătuitorii cei răi”, care au alte interese, nu pe ale ţării.

A completat că, naţiunea a căzut în amorţeală şi deznădejde sufletească şi s’a declarat cu toată convingerea contra comunismului şi contra dictaturii.

”Noi am luptat pe Câmpia Libertăţii în 1848 şi am jurat atunci şi apoi la Alba-Iulia în 1918 şi în 1928, că ţinem la libertate şi că ne vom păstra drepturile noastre. De aceea vă sfătuiesc pe dvs. să vă ţineţi de acele jurăminte şi să vă păstraţi drepturile constituţionale. Pentru a înlătura sărăcia, mizeria care stăpîneşte ţara întreagă, trebuie să facem mari reforme, mari schimbări economice şi sociale. Ştiu că nu sunt bani şi că este nevoie de o reformă monetară. Este nevoie de mari lucrări publice, drumuri, porturi, căi ferate, edificii publice, pentru ca poporul să aibă unde lucra şi cîştiga şi să poată consuma ceea ce produce ţărănimea. Ar trebui introdusă economia social-organizată, care să fie condusă de puterea publică, pentru binele tuturor şi administraţia ţării trebuie să fie în mîna poporului. Avem raporturi de bună prietenie cu toate popoarele, ferme, şi care nu trebuie să permită nimănui să se atingă de ţara noastră. Nu putem face o politică externă cu autoritate, cîtă vreme nu avem o armată puternică şi cîtă vreme nu respectăm tratatele şi contractele încheiate fiind de părere că doar în timpul guvernării ţărăniste înţelegerile au fost respectate”, a mai spus Iuliu Maniu.

Politicianul a mai spus că Partidul Naţional ţărănesc a scos din iobăgie rumînii şi are programul cel mai minunat, prin urmare ”calea strămoşilor nu trebuie abandonată”.

A condamat încălcarea legilor de către cei puternici şi a pus mai presus de orice renumele şi viitorul ţării:

”Şi dacă ar veni la dvs. unii să vă abată, spuneţi’le să vă lase în pace, să vină în tabăra noastră luptătoare, în care au loc toţi aceia care cinstesc legile lui Dumnezeu”, a mai afirmat Iuliu Maniu.

Oamenii au fost de acord cu discursul acestuia şi au ovaţionat.

Iuliu Maniu văzîndu’și cariera sa trasă pe linie moartă s’a opus ulterior în permanență guvernării autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în particular înființării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renașterii Naționale, o formațiune totalitară, care dădea startul unipartidismului rumîn.

În aceeași zi de 15 decembrie 1938, Iuliu Maniu și alți cincizeci de membri importanți (ardeleni și bănățeni) ai Partidului Național Țărănesc, au prezentat regelui Carol al II-lea un memorandum: Patria de lux. Memorandul rumînilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crișana, Satu-Mare, Maramureș) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938, în care este sever criticată dictatura regală și centralizarea excesivă a țării.

După eșecul politicii lui Carol al II-lea și pierderile teritoriale din 1940, Maniu a refuzat colaborarea cu regimurile instalate după 6 septembrie 1940.

În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Corneliu Coposu a notat riguros toate nemulțumirile, criticile și întîlnirile dintre Iuliu Maniu și regele dictator. În mai multe rînduri, Coposu insistă pentru a afla detaliile legate de venirea ilegală în țară a prințului Carol, pe care, în calitate de prim-ministru al guvernului României, Iuliu Maniu ar fi putut să’l aresteze, și vrea să afle motivele pentru care nu s’a întîmplat acest lucru.

Iată cum îi explica Maniu lui Coposu această decizie:

”Puteam să’l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greșeală politică pe care partidul ar fi plătit’o scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie evidentă pentru cel socotit atunci <<Prințul sacrificat de liberali.>> Țara îl dorea. El era considerat o victimă a manevrelor lui Brătianu și încarna multe nădejdi. Opinia publică trecea, cu destulă ușurință, peste aventurile lui anterioare. Ba chiar îi apreciau romantismul și cavalerismul dovedit. Țara era pornită contra liberalilor, uzați de o guvernare prelungită și destul de abuzivă, și îmbrățișa cu ostentație pe toți adversarii guvernanților și în primul rând pe prințul moștenitor, prin a cărui îndepărtare din țară fusese întronat un copil, tutelat prin regență’.”

Coposu explică în notele sale de ce lecțiile de politică și istorie primite de la Iuliu Maniu l’au ajutat să înțeleagă una dintre cele mai complicate perioade din istoria națională.

Datorită apropierii de Iuliu Maniu, Corneliu Coposu (amîndoi în poza de mai sus) a fost martor ocular și participant la nenumărate evenimente politice importante (negocierile lui Iuliu Maniu cu regele Carol al II-lea; pactele politice încheiate de Partidul Național Țărănesc cu alte partide din opoziție pentru limitarea efectelor dictaturii personale regale a lui Carol al II-lea; pregătirea actului de la 23 august 1944; înscenările făcute de comuniști împotriva partidelor istorice, în particular, împotriva Partidului Național Țărănesc), fapt care i’a permis, ulterior, să dea informații inedite, să corecteze erori factuale ori istoriografice, interpretări greșite sau tendențioase ale istoriei și politicii interbelice, din timpul celui de’al Doilea Război Mondial, din perioada postbelică și din cea comunistă.

În timpul celui de’al Doilea Război Mondial

Astfel, o mărturie a lui Corneliu Coposu din perioada statului național legionar arată că Partidul Național Țărănesc a fost una dintre țintele terorismului criminal legionar.

În notele inedite ale lui Corneliu Coposu, publicate abia în 2014, ”Seniorul” povestește că la zece minute după ridicarea de acasă a lui Madgearu, care, la vremea respectivă, era secretarul general al Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu a fost sunat de doamna Madgearu, care i’a povestit că soțul îi fusese ridicat de acasă de către legionari.

După ce Maniu și Coposu s’au dus la locuința lui Madgearu, iar președintele PNȚ l’a sunat pe secretarul general al Ministerului de Interne, colonelul Rioșianu, care i’a explicat că autoritățile (nelegionare) nu știau nimic despre acest caz.

Maniu l’a trimis pe Coposu atât la Ministerul de Interne, de unde a primit din partea lui Rioșianu două pistoale și cartușe, precum și instrucțiuni precise despre cum să procedeze dacă vin legionarii și la Maniu:

”Trageți în ei, ca în cîini, pe răspunderea mea!”

Seara pe la ora 18 s’a primit înștiințarea oficială a asasinării lui Virgil Madgearu.

Maniu și Coposu s’au deplasat de urgență la locul asasinatului.

Începînd cu 1940, Maniu, de asemenea, a fost un opozant al regimului lui Ion Antonescu, între Maniu, Brătianu și Ion Antonescu existînd un schimb extensiv de corespondență privitoare la deciziile politice ale conducătorului statului.

În jurnalul lui Corneliu Coposu se regăsesc detaliile privind rolul central jucat de către Iuliu Maniu în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care Rumînia ieșea din alianța cu Germania lui Hitler și intra în alianță cu puterile occidentale și URSS, care au implicat partidele politice, grupuri din diplomație, armată, casa regală; Iuliu Maniu l’a convins pe tînărul rege Mihai I să participe la înlăturarea de la putere a mareșalului Antonescu, ceea ce a conferit legitimitate politică actului de la 23 august 1944; diplomatul Grigore Niculescu Buzești a fost unul dintre cei care făceau legătura între Iuliu Maniu și regele Mihai.

Coposu povestește și explică în mod clar circumstanțele în care și motivele pentru care Iuliu Maniu a refuzat să prezideze guvernul instalat după 23 august 1944; acel guvern ar fi fost sabotat de către sovietici și complicii lor comuniști.

În perioada comunistă, arestarea, întemnițarea

După 23 august 1944 Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care a refuzat să’l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale.

La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr’o telegramă pe vicemareșalului Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gînd să predea Rumînia Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ.

Pe 8 noiembrie însă ministerul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la București (John Le Rougetel) într’o telegramă strict confidențială că înțelegerea dintre Churchill și Stalin privind Grecia și Rumînia orientează politica britanică.

S’a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.

În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat, la 14 iulie 1947, de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947.

Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Avea 74 de ani și a fost trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947.

Celula morții lui Iuliu Maniu, Memorialul Sighet

În august 1951 este transferat, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzești, N. Carandino și alții din ”lotul Maniu”, la Sighet.

În ultimele luni de viață, colegul său de celulă a fost N. Carandino, în ale cărui memorii se găsesc relatările privind ”testamentul politic” și ”testamentul religios” ale ”Domnului Președinte”, precum și detalii importante din viața, activitatea politică, gîndirea morală, religioasă, politică a lui Maniu.

Certificatul de deces al lui Maniu

Iuliu Maniu s’a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, în vârstă de 80 de ani, cadavrul său fiind aruncat într’o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.

În data de 12 noiembrie 1998, prin decizia nr. 40/1998, Curtea Supremă de Justiție a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii, pronunțată în 1947.

Monumentul lui Iuliu Maniu din București

La 1 decembrie 1998 a fost dezvelit Monumentul lui Iuliu Maniu din București. De asemenea, un important bulevard al Bucureștiului îi poartă numele.

La Bădăcin a fost recuperată casa Iuliu Maniu, în care urmează să fie amenajat un muzeu.

Citiți și:   ROMÂNIA FĂRĂ ACTUL REGELUI DE LA 23 AUGUST 1944 – UN DEZASTRU

Sursă:

Membrii Academiei Române din 1866 pînă în prezent, Academia Română
Andreea Dobeş, p. 7, p. 9, p. 11.
Familia lui Iuliu Maniu
REGIMUL DE EXTERMINARE DE LA ÎNCHISOAREA GALAŢI
Silviu Macrineanu: Iuliu Maniu şi şcoala sa de suflet, cu mentorul Petri Mór şi dirigintele Kincs Gyula, Corbii albi, 5 ianuarie 2019
La Universitatea Eötvös Lorand din Budapesta, pe atunci numită Universitatea Pázmány Péter

Şematismul Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900, Blaş [Blaj], pag. 103.
„Why Angels Fall – A Journey Through Orthodox Europe From Byzantium To Kosovo”. Victoria Clark. Picador 2001 (first published 2000 by Macmillan); this electronic edition published 2011 by Picador (an imprint of Pan Macmillan, a division of Macmillan Publishers Limited).

Vezi Ioan Scurtu, ”Studiu introductiv” la Carol al II-lea, Regele României. Însemnări zilnice, 1937-1951, volumul II, p. 7, 8.

Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis. 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediţie îngrijită de Doina Alexandru, Bucureşti, Editura Vremea, 2014, pp. 152-155, 116-118, 133, p. 156

Iuliu Maniu, Patria de lux. Memorandul rumînilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crişana, Satu-Mare, Maramureş) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938, ediţie îngrijită şi prefaţată de Sabin Gherman, 84 de pagini, 2001.

Vezi Doina Alexandru, ”Prefaţă” la Corneliu Coposu, File dintr’un jurnal interzis, pp. 5-9.
Giurescu 1996, pp. 40-41

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

CÂT DE ȘUBREDĂ ESTE TEZA LATINOPAȚILOR DESPRE ORIGINEA GETO-ROMÂNILOR

Vom reda în cele ce urmează ceea ce înseamnă pentru latinomani ”argumente” în sprijinul teoriei latiniste, fără a mai interveni asupra textului. Spunem doar atât: să faci aprecieri asupra originii unui neam atât de vechi cum este cel geto-rumânesc, vechimea sa identificându’se cu cea a primilor locuitori ai Europei, și să o faci doar pe marginea asemănării limbii românilor cu cea a italienilor este cât se poate de hilar și copilăresc, dacă nu grotesc.

Acastă asemănare a celor două limbi niciunuia dintre istoricii latinomani, nu’i trezește curiozitatea să sape la originea limbii italienilor, ci doar a românilor.

Oare de ce doar un sens al influenței ar fi de luat în calcul? De ce limba italienilor nu ar fi originară din Carpați, ci doar varianta inventată de latiniști să fie cea corectă? De ce nu limba italienilor, spaniolilor, francezilor să se fi născut dintr’o limbă arhaică geto-rumânească din Carpați? În definitiv, niciun latinist de azi sau de ieri nu a trăit în timpurile în care s’au creat limbile despre care vorbim.

Atât limba getică, cât și toate dialectele italice sunt cu mult mai vechi decât credem. Dar Roma (Ruma) s’a creat abia acum 2700 de ani. Până atunci oamenii aveau cu siguranță un limbaj. De asemenea, limba latină nu s’a creat din neant, și nici nu se prea poate ca o limbă atât de tânără să fie izvorul altor limbi, ci poate doar contemporană cu celelalte, dar nu o limbă mamă. Trebuie să mai fi existat și ceva înaintea acesteia, chiar dacă nu avem dovezi rămase de atunci. Cu siguranță că limbile mediteraneene se trag tot de acolo de unde se trag și acele seminții mediteraneene. Iar acum peste 3000 de ani Balcanii erau considerați Occidentul Europei, dacă nu chiar Vatra Europei.

Deci limba latină, recte cea italiană își are obârșia undeva pe meleagurile noastre.

Ce ne spune așadar, latinomanul de serviciu, Ioan-Aurel Pop, în Revista Cultura, Seria a III-a, nr. 23 (579), din 15 iunie 2017, la pagina 8, în articolul ”Românii sunt o seminție italică”, într’un elogiu fără discernământ pentru această teză falsă cu care au fost zăpăciți generații întregi de români?

”Autorii sași și maghiari erau străini, dar nu de tot, fiindcă trăiau cu românii viața de fiecare zi, iar unii dintre ei cunoșteau chiar limba română.

Georg Reicherstorffer (circa 1495 – după 1554) a fost un învățat sas din regiunea Sibiului (Biertan), secretar al reginei Maria a Ungariei, sora lui Ferdinand de Habsburg, secretar al lui Ferdinand însuși, trecut apoi în serviciul lui Ioan Zapolya. În ”Chorographia Moldovei” scrie că țara de la răsărit de Carpați este numită Țara Românească.

Reia teoria lui Enea Silvio Piccolomini despre generalul Flaccus care ar fi dat numele de Valahia.

”Această părere este întărită de faptul că vorbirea romană mai dăinuie încă la acest neam, dar atât de alterată întru toate, încât abia ar mai putea fi înțeleasă de un roman. Așadar, românii sunt o seminție italică ce se trage, după cum zic ei, din vechii romani, despre care se spune în istorie că au fost aduși în Dacia de împăratul Traian; dar care, fără îndoială, au alunecat cu totul spre obiceiurile geților și astăzi nu mai păstrează nimic din străvechea lor origine și din dovezile trecutului, în afară de limba părintească, foarte primitivă și alterată.”

În ”Chorographia Transilvaniei”, același autor scrie:

”Că seminția originară a acestei națiuni a plecat din Italia o arată clar limba «lor», numele pe care ei l’au primit de la sarmați (poloni)…”

Deși îi auzise pe români vorbind, Reicherstorffer nu aduce noutăți în privința limbii române, ci preferă – după moda vremii – să citeze din autorități, din voci consacrate.

Johannes Lebel (cca. 1490 – 1566), părintele istoriografiei săsești, scrie ”cântecul istoric” ”De oppido Thalmus” (”Despre târgul Tălmaciu”), în 1542, redactat din nou în 1559 (publicat de Johann Seivert, la Sibiu, abia în 1779). Românii sunt, pentru el, urmașii coloniștilor italieni aduși de Traian.

El traduce corect etnonimul ”Valachus” prin ”italian roman”. Spune că acesta, adică ”Valachus”, este numele dat de străini românilor, fiindcă aceștia își zic lor înșiși ”Rumuini” (”Idcirco vulgariter Rumuini sunt appellati”). Lebel a cunoscut desigur și limba românilor pe care o declară ”limba romană”. El afirmă descendența romană a românilor, latinitatea limbii lor și romanitatea numelui lor din surse locale proprii, din cunoaștere nemijlocită, din mediul săsesc. Este vorba despre o teorie de contact, fiindcă sașii îi cunoșteau direct pe români.

Sasul Gaspar Helth (Heltai) din Cisnădie, stabilit la Cluj (unde a și murit în jurul anului 1579), zice că, înainte de germanici și de unguri (huni), Transilvania a fost locuită de romani, din care au rămas valahii care se numesc pe sine români (”Románusok”). Tot ca atunci (1579), Leonhard Uncius, poetul laureat al curții Ștefan Bathory, arăta că la curtea princiară a Transilvaniei se discuta despre originea romană a românilor.

Anton Verancsics sau Verantio (1504-1573), dalmat, de fapt croat maghiarizat, cu studii la Padova, prepozit al capitalului Transilvaniei, secretar regal, episcop de Pécs, episcop de Alba Iulia, ajunge la cele mai înalte demnități, precum cea de arhiepiscop de Strigoniu, vicerege al Ungariei habsburgice și cardinal.

I’a cunoscut direct pe români și a scris despre ei bazat mai mult pe experiența personală decât pe scrierile umaniștilor:

”Valahii își trag originea de la romani… Lăsând la o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai și cu același înțeles ca în limba latină și în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă știe să vorbească pe limba lor valahă spun: Oare știi romana?, sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: Dacă este roman?” (”Interrogantes, quampiam, an sciret Valacchice: scisne, inquunt Romane? et an Valachus esset: num Romanus sit? quaerunt”).

Verancsics spune că termenul de ”vlah” are origine slavă și înseamnă deopotrivă român și italian, ceea ce este încă o dovadă a latinității românilor. Nu este de acord cu proveniența lui vlah din numele presupusului general Flaccus, ci spune că românii sunt romanici prin trecutul Daciei romane, prin limbă și prin nume. Este unul dintre numeroșii autori care atestă felul cum se numeau pe sine românii în secolul al XVI-lea:

”Valahii, care se numesc pe sine romani”, (”Valacchi, qui se Romanos nominant”).

Firește că valahii nu se numeau atunci romani, ci români, dar asemănarea era izbitoare pentru oricare cunoscător, iar posibilitatea redării etnonimului intern în latinește este doar prin forma ”Romanus”.

Wolfgang Kowachoczy (circa 1540-1594), cancelarul lui Ștefan Báthory, a lăsat o scriere de actualitate politică (”De administratione Transylvaniae Dialogus…”, Cluj, 1584), spune, în forma dialogului dintre persoane fictive, că valahii, care se dădeau drept romani în mod obișnuit, erau urmașii romanilor, în vreme ce limba românilor ar fi mai aproape de latină decât italiana.

În acest dialog, personajul Philodacus îi apără pe români (numele personajului se traduce prin ”Iubitorul de daci”, românii fiind denumiți astfel – adică daci – în acord cu maniera autorilor umaniști de a arhaiza etnonimele și toponimele), iar Eubolus îi defăimează.

Szamosközi István, maghiar transilvănean, cu numele latinizat Stephanus Zamosius (cca. 1565-1612), în ale sale ”Analecta lapidum…”, scrie că românii sunt urmașii romanilor (colonia romanilor s’a transformat în neamul românilor), că această descendență e atestată de limba lor, desprinsă din latină, la fel ca limbile italiană, spaniolă și franceză:

”Vechea limbă latină s’a topit în patru dialecte speciale și foarte deosebite, în italiană, franceză, spaniolă, română, în care urmele unicei limbi latine strălucesc drept dovezi indubitabile.”

El mai adaugă că românii se numesc pe sine romani (”Quin etiam sese adhuc Romanos appellant”).

După impunerea stăpânirii principelui român Mihai Viteazul asupra Transilvaniei, opinia lui Zamosius – profund afectat de marile evenimente de atunci – se schimbă, iar admirația față de români este înlocuită cu ura. Acum el spune că nu romanii (retrași la sud de Dunăre în secolul al III-lea al erei creștine), ci dacii romanizați, trăitori vreme de două secole sub jugul romanilor, au păstrat limba latină, care s’a transformat apoi în română. Această teorie, în fond, nu este foarte departe de realitate, dar, pentru umanistul afectat de stăpânirea românească din Transilvania anilor 1599-1600, ea are un tâlc aparte: românii nu trebuie să fie urmașii nobililor și civilizaților romani, ci ai barbarilor daci, fie ei și romanizați.”

Cu astfel de ”știință” promovată de membrii de vază ai Academiei Române, generații întregi de geto-români au fost prostite !

Sursă: revistacultura.ro/nou/2017/06/sumar-nr-24-2017/

TITANICUL, ISTORIA UNEI CRIME PERFECTE

Titanicul, scufundat intenționat? Teoria crimei perfecte cu superbogătași reduși la tăcere
Naufragiul vasului Titanic a reprezentat o perioadă îndelungată un mare mister pentru omenire.

Dezvăluiri recente, care arată că acest naufragiu a fost consecinţa unei conspiraţii bine premeditate, vin să elucideze acest mister. Prin urmare, care este adevărata poveste din spatele acestui tragic accident?

Cartea The Secret Terrorists apărută la Truth Triumphant Ministries şi, ulterior, la Tree of Life Resources afirmă şi arată cum responsabilitatea pentru acest naufragiu ar reveni în mod direct Ordinului Romano-Catolic al Iezuiţilor:

”Sursa celor mai mari tragedii ale ultimilor 200 de ani poate fi identificată ca fiind Iezuiţii.”

Fondată în 1540, ”Societatea lui Iisus” s’a dezvoltat rapid în sânul Bisericii Catolice. Membrii săi erau confesori ai familiilor care guvernau Europa. Îl apărau pe Papă şi catolicismul aproape în toate ţările din lume. În 1773, Papa Clement al XIV-lea a suprimat Ordinul Iezuiţilor. În 1814, Papa Pius al VII-lea a cedat presiunilor care se făceau asupra sa şi a reînfiinţat ”Societatea”.

În prezent, există colegii şi pastori iezuiţi. Ordinul Iezuiţilor este o organizaţie foarte influentă ce are ca scop perpetuarea catolicismului şi a puterii Papei. Totuşi, există un secret, o parte întunecată a acestei organizaţii numită ”Societatea lui Isus” Timp de sute de ani membrii lui au comis crime religioase. Erau bărbaţii cu pelerine negre care purtau pumnale pe dedesubt.

Conspiraţia de la originea Rezervei federale

În 1910, şapte bărbaţi s’au întâlnit pe insula Jekyll, în apropierea coastei statului Georgia, pentru a planifica fondarea Rezervei Federale SUA. Nelson Aldrich şi Frank Valderclip au reprezentat imperiul financiar Rockefeller. Henry Davidson, Charles Norton şi Benjamin Strong l’au reprezentat pe J.P. Morgan. Paul Warberg a reprezentat dinastia bancară Rothschild din Europa. Membrii familiei Rothschild erau agenţii bancari ai Iezuiţilor şi deţineau ”cheia averii Bisericii Romano-Catolice”.

Între grupurile Morgan, Rothschild şi Rockefeller exista o puternică rivalitate. Cu toate acestea s’au asociat într’un consorţiu şi au pus bazele cartelului bancar naţional numit Sistemul Federal de Rezervă, după cum afirmă G. Edward Griffin din The Creature From Jekyll Island. O recenzie a acestei cărţi suna astfel:

”Spune povestea modului în care bancherii i’au momit pe politicieni cu bani nemunciţi şi au ajuns să controleze cea mai mare parte a lumii.”

Familiile Rothschild, Morgan şi Rockefeller sunt controlate de ordinul iezuit. Aceste familii cu o puternica influenţă la nivel mondial ”fac ceea ce este necesar pentru a distruge libertatea constituţională din America şi pentru a’l conduce pe Papă spre dominaţia mondială.”

Titanicul – un ”cal troian” al timpurilor moderne

Construcţia Titanicului, comandată de o societate pe nume White Star Lines, a început în anul 1909 într’un şantier naval din Belfast, Irlanda. Populaţia din Belfast, în mare majoritate de religie protestantă, îi detesta pe iezuiţi. Controlul White Star Lines fusese preluat de J.P Morgan, căruia Iezuiţii i’au ordonat construiască Titanicul. Chiar de la început, luxosul vas de croazieră, Titanic, a fost destinat distrugerii.

Nu toate personalităţile puternice şi influente ale vremii erau de acord cu crearea Sistemului Federal de Rezervă. Benjamin Guggenheim, Isa Strauss şi John Jacob Astor s’au opus formării S.F.R. Aceştia, fără îndoială unii cei mai bogaţi oameni din lume, stăteau în calea planului iezuiţilor. Ei urmau să’şi folosească influenţa şi averea nu numai pentru a se opune planului iezuiţilor de a crea Rezerva Naţională, ci şi pentru a se opune Primului Război Mondial.

Din portul Southampton, Anglia, începe călătoria inaugurală a Titanicului. Oficial se știa că a fost construit pentru a oferi conexiuni săptămânale către Statele Unite, liniile oceanice se aflau în fruntea tehnologiei navale a erei. Cursa care s’a soldat cu naufragiul Titanicului era călătoria de inaugurare a celui mai mare vapor construit vreodată. Campania de promovare a vaporului imposibil de scufundat îi asigura pe pasageri de o siguranţă plină de confort.

Dar, adevăratul motiv pentru distrugerea navei a fost un joc prin care super-bogaţii Guggenheim-Strauss-Astor puteau fi eliminaţi.

”Ei trebuiau distruşi într’un mod atât de absurd încât nimeni să nu suspecteze că au fost omorâţi şi că iezuiţii au făcut aceasta.”

Pentru aceasta s’a urmărit să fie pe vas mulţi irlandezi, francezi şi italieni catolici. Şi protestanţii din Belfast au fost încurajaţi să emigreze în Statele Unite pe Titanic. Toţi aceştia erau oameni de care, în marea lor majoritate, lumea se putea ”dispensa”.

Un naufragiu programat

Deşi la momentul respectiv nu se cunoşteau aceste detalii, ulterior a ieşit la iveală că Edward Smith, căpitanul Titanicului era iezuit şi lucra pentru J.P. Morgan. Dar nu este singurul membru al acestei societăţi criminale secrete implicat în această afacere.

În documentarul National Geographic numit Secretele Titanicului, din 1986, se afirmă:

”Când vasul a plecat din sudul Angliei, la bord se afla Francis Browne. El era cel mai influent iezuit din toată Irlanda şi maestrul iezuit al lui Edward Smith.”

Eric J. Phelps afirmă în cartea Vatican Assassins:

”Iată escrocheria iezuită la cele mai ridicate cote. Pastorul de provincie Francis Browne se îmbarcă pe Titanic, fotografiază victimele, cu siguranţă îi dă raportul Căpitanului privind jurământul său ca iezuit şi a doua zi dimineaţa îşi ia la revedere de la acesta…”

Pentru căpitanul Smith acest ”general iezuit” era ca însuşi Dumnezeu. Browne l’a instruit ce să facă în apele de nord ale Atlanticului.
”Lui Edward Smith i’au fost date ordine să scufunde Titanicul şi exact asta a făcut.”

Conform filosofiei iezuite secrete, ”cei nevinovaţi pot fi sacrificaţi pentru o cauză benefică majoră; scopul scuză mijloacele.”

Căpitanul Smith navigase mai mult de 26 de ani în apele de nord ale Atlanticului, fiind unul dintre cei mai buni experţi pe ruta pe care naviga Titanicul, în ape reci. Căpitanul a ştiut de la început că vasul său a fost construit pentrua elimina duşmanii iezuiţilor. Titanicul a fost construit spre a fi un ”vapor al morţii”, care să eşueze de la prima sa călătorie. Căpitanul Smith ştia cu exactitate unde erau icebergurile.

Totuşi, el a intrat cu Titanicul cu viteză maximă, de 22 de noduri, într’o noapte fără lună, într’un câmp imens de gheaţă de 80 de mile marine pătrate, ascultând ordinele secrete ce le primise! Acţiunile Căpitanului Smith din ultimele sale ore nu au fost cele ale unui conducător puternic şi integru. Părea că se luptă cu propria sa conştiinţă: să fie un căpitan curajos sau să asculte de maestrul său şi să scufunde nava?

Bărcile de salvare au fost insuficiente. Din măreţul Titanic, după naufragiu nu au mai rămas decât 13 dintre aceste bărci, majoritatea pline cu femei şi copii. Au fost aruncate în aer rachete albe de semnalizare. Torţele de semnalizare de alarmă ar fi trebuit să fie roşii. Vasele care treceau pe lângă acesta au crezut că cei de pe Titanic dau o petrecere. Aceste exemple nu arată aroganţa unui echipaj care credea că Titanicul este imposibil de scufundat. Toate acestea au fost planificate.

Victime intenţionate şi victime colaterale într’o ”crimă perfectă”

Cei trei magnaţi are se opuneau creării Sistemul Federal de Rezervă, au fost omorâţi împreună cu cei din clasele mijlocie şi de jos. Soţia lui John Jacob Astor a fost salvată. La fel și Molly Brown. Naufragiul Titanicului a fost unul dintre marile dezastre ale secolului 20. Conform The Secret Terrorists de Bill Hughes.

În spatele acestei tragedii a stat Ordinul Iezuit aparţinând Bisericii Romano-Catolice:

”Vaporul imposibil de scufundat, palatul plutitor a fost construit să fie mormânt pentru cei bogaţi, care se opuneau creării Sistemului Federal de Rezervă. Pe 14 aprilie (dată din istorie la care a fost asasinat şi Abraham Lincoln) 1912, Titanicul s’a izbit de un iceberg şi toţi cei care se opuneau înfiinţării Rezervei Federale au fost eliminaţi. În decembrie 1913, Sistemul Federal de Rezervă a fost inaugurat în Statele Unite. Opt luni mai târziu, iezuiţii aveau destule fonduri prin intermediul Rezervei Federale pentru a declanşa Primul Război Mondial.”

După cum se poate observa S.F.R. a fost creat curând după dezastrul Titanicului.
Dintotdeauna clasa bogată a avut de câştigat de pe urma războaielor în care cei săraci au luptat şi au murit. Paginile cărţii The Secret Terrorists nu specifică numele Templierilor, Francmasonilor sau Iluminaţilor, dar aceştia sunt implicaţi în aceste conspiraţii monstruoase şi au control asupra băncilor, sistemului monetar, companiilor petroliere, corporaţiilor, guvernelor, politicienilor, armatei, poliţiei, legii şi sistemului judiciar, bisericilor, şcolilor, mass-mediei etc. etc…

Cei bogaţi şi puternici au condus întotdeauna lumea. Elita este cea care difuzează ştirile, cea care creează marile evenimente internaţionale. William Randolph Hearst a inventat ştiri şi şi’a tipărit propaganda în propriul său ziar. Se presupune că magnaţii sunt cei care au provocat căderea Bursei din 1929 şi au cauzat suferinţele care au survenit în urma Marii Depresiuni. Cei super-bogaţi au avut parte de o zi super-profitabilă din punct de vedere financiar în timpul Crizei. Cei care au pierdut tot au fost cei care doreau să investească, cei mai puţin bogaţi.

Nu e deloc incredibil faptul că adevărul despre această faimoasă călătorie a Titanicului nu a fost cunoscut atât de multă vreme, căci este vorba despre una din cele mai perfecte crime care au fost comise vreodată.

Mitul ”Vasului insubmersibil”

Naufragiul a devenit o legendă din cauza coliziunii sale cu un aisberg în noaptea dintre 14 și 15 aprilie 1912, în care 1518 dintre cei 2223 de pasageri și’au pierdut viața. Incidentul a inspirat numeroase filme, dar cu siguranță cel mai important și renumit, este cel din 1997, Titanic, filmul în care au jucat Leonardo Di Caprio și Kate Winslet.

Din acest film, al lui James Cameron, memorabil a rămas dialogul purtat între inginerul Thomas Andrews și Bruce Ismay:

”– Pompele vă vor oferi un răgaz, dar, oricum, nu este decât o chestiune de minute. Începând din acest moment, orice am face, Titanicul se va scufunda.
– Bine, dar vaporul ăsta e insubmersibil.
– E făcut din metal, domnule. Vă asigur ca se va scufunda. E o certitudine matematică.”

Pe 31 martie 1909, începe construcția Titanicului. Doi ani mai târziu, la 31 mai 1911, coca vasului e terminată, urmând să fie lansată la apă. Ca să alunece mai ușor, uriașa alcătuire de metal este unsă cu 20 de tone de săpun și de seu. O trag cinci utilaje de remorcare, care o pun în poziție de staționare lângă chei.

Cu toate acestea, nava este departe de a fi gata. Pentru instalarea echipamen­te­lor interioare mai sunt necesare câteva luni bune de muncă. În ciuda angaja­mentelor optimiste ale conducerii companiei, construcția transatlan­ti­cului este definitv încheiată de’abia pe 31 martie 1912.

Primele probe se des­fășoară la începutul lui aprilie, apoi vaporul pornește spre Southamp­ton, în vederea călătoriei sale inaugurale.

Cu o cocă dublă din placi de oțel asamblate prin nituri și având 16 compartimente separate prin 15 pereți perfect izolați, Titanicul oferea o siguranță maximă din punctul de vedere al exigențelor vremii. Dacă vreunul dintre compartimente era avariat, pereții desparțitori puteau fi coborâți printr’o comandă acționată electric de la nivelul puntii. În cazul pătrunderii unei cantități masive de apa, peretii de etanseizare puteau fi inchisi manual sau automat, prin intermediul flotoarelor de siguranta. Transatlanticul era dotat și cu un sistem de opt pompe ce ofereau o capacitate de evacuare de 400 de tone de apa pe ora. Doua compartimente puteau fi inundate fără ca vasul să se afle în pericol, pentru că restul asigurau plutirea.

În plus, Titanicul era dotat cu un sistem de navigare realizat la cele mai avansate standarde tehnologice ale timpului, iar dimensiunile sale colosale îl puneau la adăpost de ravagiile furtunilor marine. În punctele nevralgice, erau amplasate detectoare de fum, astfel încât soneria de alarma asigura o interventie rapida a angajaților în caz de incendiu. Iar culmea perfecțiunii în materie de sisteme de siguranță o reprezenta un aparat de detecție acustică a obstacolelor din apă.

Nu e de mirare că, în 1912, Titanicul era considerat o capodoperă a arhitecturii navale.

Mașinării avangardiste

Spre deosebire de alte pacheboturi, vasul dispunea de două motoare clasice cu aburi de 15.000 de cai-putere și de o turbina de joasă presiune de 16.000 de CP. Puterea totală ce putea fi transmisă elicelor era, prin urmare, de 46.000 CP. Aburii erau produși în 29 de cazane.

Energia electrică necesară iluminatului (pe vas existau 10.000 de becuri) și funcționării diferitelor aparate (pentru gătit, încălzire, răcire și aerisire) era asigurată de patru dinamuri cu o putere de 400 KW. Sistemul de telefonie de care dispunea Titanicul era, de asemenea, extrem de avansat.

Este vorba despre o instalație dublă, compusă dintr’un sistem central rezervat navigației și un sistem intern. Cel dintâi lega pasarela, comandamentul, puntea din față, sala motoarelor și compartimentul din spate. Cel de’al doilea, cu o capacitate de 50 de linii, îngăduia clienților ce ocupau cabinele de lux sa comunice cu diferite servicii (bar, restaurant etc.).

În plus, exista și o instalație TFF (telefon fără fir) de tip Marconi, de mare putere, care permitea emiterea și primirea de mesaje telegrafice.

Lung de 269 de metri, cu o greutate de 46.328 de tone, dotat cu elemente tehnologice de ultima ora, cu un stil arhitectural modern și un design interior de mare rafinament, colosul avea 8 punti principale (puntea de plaja, puntea pentru plimbari, puntea de tip sera, puntea superioara, puntea-salon, puntea principala, puntea centrala si puntea inferioara), pline de ornamente impunatoare, in care se amestecau toate stilurile europene. Pe 10 aprilie 1912, data la care a plecat de la Southampton spre Cherbourg si apoi spre Queenstown, Titanicul era cel mai mare si mai luxos vapor din lume.

Clase de confort și clase sociale

La bordul Titanicului se aflau 2.227 de persoane, inclusiv echipajul. Extrac­ția socială a pasagerilor reprezenta foarte bine, într’un tablou sintetic, repartiția averilor în Anglia acelei epoci. Biletele de la clasa I costau 4.000 USD, ceea ce la echivalentul de azi ar însemna 50.000 USD. La clasa a treia, preturile se ridicau la 50 USD, adică 625 USD actuali.

În cercul privilegiaților se aflau 325 de persoane, printre care domnul și doamna Straus, proprietari ai celebrelor magazine Macy’s din New York, Benjamin Guggenheim, Arthur Ryerson, regele oțelului, domnul și doamna Astor, a căror avere era evaluată la circa 100 de milioane de dolari. Pe punțile de lux putea fi întâlnit John B. Thayer, magnat al căilor ferate, dar și Sir Cosmo Gordon împreună cu soția.

Printre oaspeții de vază se mai număra Lady Duff Gordon sau Charlotte Cordeza, care va pretinde mai târziu despăgubiri de 177.352 de dolari în contul valizelor sale scufundate.

Edith Russel, o alta pasageră foarte bogată, avea o a doua cabină, destinata exclusiv depozitarii hainelor sale. Legenda spune că, înainte să urce într’o barcă de salvare, doamna Russel a trimis un tânăr valet (cabinier) să’i recupereze, cu prețul vieții, un purceluș de ipsos care funcționa ca o cutie muzicală cu cheiță.

Dacă la clasa a doua nu existau decât 205 pasageri, în schimb la clasa a treia urcaseră nu mai putin de 706. În aceasta din urma secțiune, bărbații erau grupați în partea din față a vasului și stăteau câte 6 sau 8 în cameră. Femeile dormeau, într’o infiorătoare promiscuitate, în partea din spate.

Foarte mulți pasageri erau imigranți ruși, suedezi, norvegieni, greci, italieni, francezi, germani, sirieni. Printre ei se afla și un japonez. După naufragiu, s’a prăpădit un singur copil care călătorea la clasa I, în vreme ce din rândul celor adăpostiți la clasa a III-a și’au pierdut viața 49.

La clasa I, cabinele ocupau partea centrală a vaporului, la nivelul celor trei punți superioare, acolo unde tangajul era mai puțin intens; fiecare cabină era unică, avea vedere directă la ocean și dispunea de decorațiuni somptuoase; unele aveau chiar și o porțiune de promenadă proprie și beneficiau de un personal cu înaltă calificare ce le era în întregime alocat, atunci când pasagerii bogați nu’și aduceau cu ei propriile menajere sau valeți. Băile, toaletele, salonul și sala de mese, la fel de opulente ca în marile hoteluri ale lumii, erau inaccesibile celor de la clasele inferioare. Deși se situau la mare distanță de ale clasei I, instalațiile și oportunitățile de la clasa a III-a erau net superioare celor similare de pe pacheboturile aflate atunci în funcțiune (care înghesuiau până la 50 de pasageri într’un dormitor).

Strigătele de dinainte de marea tăcere

Pe 14 aprilie, la doar două zile după pornire și la cinci ani după dejunul în decursul căruia se născuse visul White Star Line, temperatura scade dramatic. Vaporul se afla în preajma Terra Novei și spinteca apele Atlanticului cu o viteza de 700 de metri pe minut. Aflați la postul de veghe, în cabina de pe catargul principal, marinarii Fleet și Lee se apleacă înainte cu ochii ieșiți din orbite: la o distanța de 600 de metri de cocă se afla un aisberg. Fleet se întoarce și suna de trei ori clopotul de alarmă, apoi îl cheamă la telefon pe ofițerul Murdoch și răcnește:

”Aisberg în față!”

Înainte să închidă, comandă:

”Timona la babord!”

Timonierul învârte complet roata cârmei. În același moment, Murdoch transmite în sala mașinilor:

”Opriți motoarele!”, după care ordonă închiderea pereților de etanșeizare.

După câteva minute de așteptare, Titanicul începe să se deplaseze spre babord, dar, din păcate, o face prea încet. Impactul este inevitabil.

23.45. Marea izbitură.

Titanicul a lovit un aisberg care a sfâșiat coca pe o lungime de circa 90 de metri, distrugând pereții a sase compartimente. Apa a năvălit înăuntru, iar pe puntea din față cârmei zboară așchii de gheață. Căpitanul Edward Smith, un bătrân lup de mare în vârstă de 62 de ani, cel mai bine plătit comandant de vas din lume la acel moment, afla de la Murdoch ce s’a întâmplat și zărește pe indicatorul de poziție o înclinare de 5 grade spre tribord.

Îi comanda pe data ofiterului Bloxhall sa inspecteze zona lovita și să’i raporteze dimensiunile avariei. În același timp, dispune lansarea primelor CQD-uri (Close Quarters Defense, în cod Morse de alarma), pe care, între orele 00.15 și 02.17 le recepționeaza mai multe vase din zona (Mount Temple, aflat la 95 de km de locul nafragiului, Frankfurt, 285 de km, Bismark, la 130 de km și, într’un târziu, Carpathia).

La ora 00.25 este lansat de pe Titanic, prin intermediul radiotransmitatorului Jack Phillips, primul SOS din istoria marinei. După ce căpitanul ordona părăsirea vasului, Andrews, creatorul Titanicului, îi amintește că pentru aceasta operatiune nu au suficiente bărci de salvare la dispoziție.

Aici, poate, s’au legat toate ițele negre ale tragediei. Din ”rațiuni estetice”, spune o informație recentă, factorii de decizie au hotarât ca, din cele 32 de bărci prevăzute inițial, să nu fie luate la bord decât 20.

Sau, în termenii reci ai discuției dintre inginer și căpitan:

”Nu avem loc decât pentru 1.178 de persoane din cele 2.227. Aproape jumătate dintre pasagerii acestei nave sunt condamnați la moarte!”

Citește și:  600 DE SUPERSTIȚII LA ROMÂNI

sau:  AGRICULTORII DIN TRECUTUL ROMÂNILOR

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

SE CONTUREAZĂ UNIUNEA CARPATO DANUBIANO PONTICĂ

De câteva zile structurile contrainformative românești se pliază deja pe o noua variantă de lucru. Iar ”planul Trump” pentru ruperea Uniunii Europene, discutat În premiera în cadrul unor discrete întâlniri informale care au avut loc recent În locatii din Side – Turcia, Berlin și Stockholm putând deveni mai repede decât se așteaptă mulți noua ”Biblie” nu doar a serviciilor secrete românești, dar și a liderilor politici care au ales deja sa joace totul pe cartea axei Washington – Tel Aviv.

Oricum, în urma prezentărilor încă neoficiale făcute emisarilor zonei din serviciile secrete românești care se opun definitivarii ”colonizarii economice” a României de catre ”motorul” franco-german pe care însă Moscova îl tureaza tot mai mult, conform propriilor interese s’a creionat deja ”schița” unei analize informative de ultimă oră care face deja furori la vârful sistemului.

Și în care se dezvăluie ”beneficiarilor” ca administrația republicană a SUA va forța tot mai mult ruperea actualei Uniuni Europene în câteva uniuni mai mici, România urmând a fi un pilon important, alături de Polonia, al unei entități interstatale denumită provizoriu drept Uniunea Carpato Danubiano Pontică de către analiștii români.

Oricum, cert este că Trump va juca la rupere și rolul acordat României este unul mai mult decât important în planurile Casei Albe.

Planul de la Langley

Există deja voci autorizate din sistem care susțin că noua hartă a Europei trasata deja de strategii republicani de la Washington ar copia în mare masura noua arhitectură de securitate globala gandită inițial la Langley.

Astfel că, dacă tot va forța ”restructurarea” UE într’o uniune cu mai multe viteze, Angela Merkel si Emmanuel Macron își vor vedea visul cu ochii, dar doar partial.
Pentru ca deja la ultimele conferințe internaționale pe probleme de securitate ținute discret sub influenta republicanilor americani se pune de o micșorare consistentă a actualei Uniuni Europene. Una condusă cu mană de fier de la Berlin și Paris și în care companiile austriece vor continua să reprezinte interfața economică pentru interesele de securitate energetică ale Federației Ruse.

Numai că, într’o prima fază se prevede formarea Uniunii Nordului, formata din cele patru state nordice, Suedia, Norvegia, Finlanda si Danemarca, la care ar urma să adere apoi și țările baltice, dacă acestea vor reusi să’și rezolve gravele vulnerabilități privind asigurarea independentei energetice.

De asemenea, în laboratoarele de peste Ocean s’ar fi stabilit și incurajarea și susținerea logistica a Italiei conduse de conservatorii lui Matteo Salvini de a părăsi pe cont propriu Uniunea Europeana, modelul urmând a fi apoi exportat și în Spania, țară la randul sau sufocata in ultima vreme de imigrantii acceptati de puterea politica de stânga aflata acum la putere.

Uniunea Estica, în trei faze

Cel mai important pentru noi, conform ”planului Trump” România ar urma sa facă parte din Uniunea Estică proiectata pe acoperirea geografică carpato-danubiano-pontică, alături de Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia și Republica Macedonia de Nord.

Apoi, într’o a doua fază ar urma să se alature și Bulgaria, Grecia și Muntenegru.
Iar după o ”inevitabilă” rupere a statului ucrainean, dacă ambițiile expansioniste ale Moscovei nu vor putea fi ținute în frâu, Ucraina de Vest, formată pe teritoriul istoric al Galiției va fi ultima piesa la ”puzzle”-ul gândit la Washington pentru aceasta parte a lumii.

Unul în care Romania nu doar că ar urma să devina principalul pol energetic al noii Uniuni din Estul Europei, dar și principalul aliat al SUA aici. Inclusiv militar, întrucât ”prăbușirea” alianței strategice cu Turcia va obliga Washington-ul sa mute ”linia frontului rece” cu Moscova pe litoralul românesc al Mării Negre.

Se mișcă generalii…

Pentru reușita acestui plan, republicanii americani au nevoie ca de aer de coagularea fortelor conservatoare din Europa. Iar ”dragostea vesnica” jurată de premierii Italei și Ungariei, Matteo Salvini și Viktor Orban este deja percepută ca un succes major al noii diplomații de la Washington. Iar acum ar trebui să se miște și Spania…

Oricum, în ultima vreme s’au întețit conferințele pe această temă, în mod oarecare suprinzător pentru unii, partea română fiind reprezentată la unele dintre acestea de liderii ”partidului generalilor”.

Citește și:  CUM AR ARĂTA ROMÂNIA DUPĂ UNIRE ?

sau:    GETYO, PATRIA DIVINĂ

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

CUI I’AR FOLOSI O AUTONOMIE A UNOR JUDEȚE ARDELENE SAU MOLDOVENE?


Vom aborda fără prejudecăți un subiect care deși este tabu printre români, este foarte dezbătut de mințile înfierbântate de iredentism ale alogenilor care trăiesc în România și care nu s’au împăcat cu consecințele Conferinței de Pace de la Paris din 1947, tratat în care au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând modificări ale frontierelor Româno-Ungare, Sovieto-Române, Bulgaro-Române, Ungaro-Slovace etc.

Ne gândim evident la maghiarofoni, și spunem maghiarofoni pentru că mulți dintre ei sunt români maghiarizați în generațiile trecute, dar și la câțiva români care cochetează cu ideile secesioniste, mulți dintre ei amăgiți de mirajul unei vieți mai bune similar cu cel din occident și care cred ei s’ar rezolva prin simpla modificare de frontiere. Pe 15 martie, maghiarii din România și, în special, cei din secuime vor autonomie. În ultimii ani, de ziua națională a maghiarilor, subiectul autonomiei teritoriale a tot apărut în peisajul manifestărilor din această zi.

Autonomia apare, precum ghioceii, în martie și se ofilește, de obicei, în vară după discursul lui Viktor Orban la Universitatea de vară de la Băile Tușnad. Cam atât durează ciclul de vegetație al subiectului autonomiei.

Subiectul este uneori adus în dezbatere și de către unii reprezentanți ai administrațiilor locale nemulțumite uneori de cum sunt gestionate bugetele naționale.

Deci, cum ar arăta cele trei mari provincii ale României dacă ar fi independente?

MOLDOVA VA STA CEL MAI PROST

Motiv pentru care nu există tendințe serioase de autonomie.
O Moldovă independentă, formată din cele opt județe din nord-estul României, ar avea o populație rezidentă de 4,1 milioane de locuitori (21% din populația României) și o suprafață de 46,2 mii de km pătrați (19,4% din teritoriul Românei – vezi POZA).
Economia Moldovei independente ar însemna un PIB de 97,8 miliarde de lei (21,8 miliarde euro), conform datelor CNP din anul 2016.

Ca pondere în economia națională, Moldova înseamnă 12,8% din PIB-ul României. Așadar, avem o mare diferență între ponderea popualției (21%) și cea deținută în PIB-ul național (12,8%), ceea ce duce la un PIB pa cap de locuitor cu 38% mai mic decât media națională (23,88 mii față de 38,65 mii lei – vezi datele din imagine). E o diferență mare de productivitate pe locuitor, conform datelor din 2016, între regiunea Moldovei și media națională (5,3 mii față de 8,6 mii euro, la cursul mediu BNR).

Taxele colectate la nivel regional anul trecut s’au ridicat la valoarea de 12,54 mld. lei (10,8% din taxele colectate la nivel regional). În cazul unei independențe, aceste taxe ar crește pentru că li s’ar adăuga taxele colectate prin intermediul Direcției Generale a Marilor Contribuabili, care colectează la nivel central direct de la marile companii indiferent de județul unde își au centrul.

E probabil ca suma taxelor colectate să mai crească cu 50% în cazul unei ipotetice independențe, ceea ce ar duce nivelul taxelor colectate la aproape 4,2 miliarde de euro, de aproape 2 ori mai mult decât au primit administrațiile locale în 2016 (10,7 mld. lei, respectiv 2,38 mld. euro).

Raportul bugete locale/cheltuieli buget consolidat a fost anul trecut de 1/4 (59 mld. lei venituri bugete locale / 242 mld. lei cheltuieli buget consolidat). Taxele colectate într’o ipotetică Moldovă independentă sunt insuficiente pentru a menține actualul nivel al cheltuielilor.

În consecință, considerăm că o eventuală autonomie, vor ajuta doar tendințelor din exterior, în speță Budapestei și Moscovei în planurile lor de destabilizare a României.

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

TRANSILVANIA (Ardeal+Banat+Crișana+Maramureș) SE VA MAGHIARIZA MAI RAPID DECÂT SE PETRECE ÎN INTERIORUL ROMÂNIEI

În Transilvania principalul motor secesionist o reprezintă UDMR și PPMT, partide ungurești care trag către o unire cu Ungaria, nicidecum pentru o independență reală a Județelor Covasna-Harghita sau a Ardealului ca întreg.

Cei 5,5 milioane de români din Ardeal nu’și doresc cu adevărat o independență care le’ar aduce o scădere a ponderii lor și vor deschide calea spre o maghiarizare și catolicizare grăbită precum se întâmplă în Harghita și Covasna.

18 milioane de români sunt mai greu de maghiarizat într’o politică națională a României, față de 5,5 milioane de români la o masă de 11 milioane de maghiarofoni (Ungaria+ maghiarofonii din Ardeal).

O Transilvanie independentă ar avea o suprafață de 100,3 mii km pătrați (42,2% din suprafața României) și o populație rezidentă de 6,7 milioane de locuitori (34% din populația României – vezi datele din poză).

Economia Transilvaniei ne arată că în eventualitatea unei independențe, PIB-ul ar fi echivalent cu 31,7% din PIB-ul național la nivelul anului 2016. Cele 221,4 miliarde de lei, cât reprezintă PIB-ul Transilvaniei, sunt echivalente cu 49,3 miliarde de euro, la cursul mediu din 2016.

PIB-ul pe cap de locuitor din Transilvania e sub media națională (93,1% din media națională), conform datelor din 2016. PIB-ul pe cap de locuitor din Transilvania se ridica la valoarea de 35,99 mii lei (8 mii euro), cu 2,66 mii lei (600 euro) mai puțin decât media națională de 38,65 mii lei (8,6 mii euro).

Deci, și în cazul Transilvaniei vorbim de o productivitate pe locuitor mai mică decât media națională. Asta e o chestiune pe care propagandiști lugubri și fără cunoștințe solide de economie, precum Sabin Gherman, omit să o expună public atunci când ne explică criteriile economice care ar sta la baza unei autonomii extinse, dacă nu chiar independență, a Transilvaniei.

Taxele colectate din Transilvania, ”cele care îngrașă Bucureștiul”, conform panourilor electorale ale UDMR de la ultimele alegeri, se ridicau la valoarea de 33,98 miliarde lei (29,2% din taxele colectate la nivel regional).

ANAF-ul nostru colectează taxe prin direcțiile regionale la nivel de teritoriu, de la persoanele fizice și companiile mici și mijlocii (58% din totalul taxelor colectate în 2016), și Direcția Generală a Marilor Contribuabili, care colectează direct de la marile companii, indiferent de regiune (42% din totalul taxelor colectate anul trecut). Nu avem o statistică teritorială de la nivelul marilor contribuabili, dar avem de la nivelul direcțiilor regionale, și conform acesteia, în Transilvania se colectează aproape 7,6 miliarde de euro din totalul taxelor colectate la nivel regional (26 mld. euro). Această sumă, probabil, va mai crește cu cel puțin 50% prin mutarea taxelor de la marii contribuabili la nivel regional în cazul unei ipotetice independențe.

În 2016 administrațiile locale din această regiune au avut venituri de 4,6 miliarde euro (20,5 mld. lei). Dar trebuie să ne gândim că, din bugetul de 11 – 12 miliarde de euro al unei Transilvanii independente, pe lângă cele 4,6 mld. euro, cât revenind aministrațiilor locale, vor trebui suportate pensiile, datoria publică, sistemul de sănătate, de învățământ, administrația centrală, structurile de apărare, etc.
Raportul între bugetele locale și bugetul central ar fi de 1/2,6, tot insuficient pentru a menține actualul nivel al cheltuielilor.

HARGHITA ȘI COVASNA TOT MAI SĂRACE

De ce ar avea nevoie maghiarofonii de autonomie, ținând cont că cele două județe sunt tot mai sărace? Cât de mult au rămas în urmă economiile Harghitei, Covasnei și Mureșului față de media națională din 1995 încoace?

Cele două și ceva județe pe teritoriul cărora se întinde așa-zisul Ținut Secuiesc, pentru că doar o parte din județul Mureș face parte din acest ținut, au fost conduse de liderii maghiari din anii `90 încoace. Dacă în cazul Mureșului, influența liderilor maghiari a fost ceva mai redusă, în cazul Harghitei și Covasnei, putem spune că UDMR-ul a condus fără drept de contestare aceste județe de mai bine de 28 de ani.

Așadar, putem aprecia că evoluția economiei din aceste județe din 1995 încoace li se datorează în bună măsură și liderilor maghiari. De ce din 1995 încoace? Pentru că datele INS-ului privind PIB-ul de la nivel de județe încep din anul 1995 și se opresc în 2015. Pentru anii 2016 și 2017, am apelat la datele Comisiei Naționale de Prognoză.

Cum au evoluat economiile județelor Mureș, Harghita și Covasna între 1995 și 2017?

Am ales ca indicator PIB-ul pe cap de locuitor în prețuri curente exprimat dolari la cursul mediu de schimb (euro încă nu exista în 1995). Fiind un indicator agregat, PIB-ul înglobează și evoluția unor indicatori precum veniturile, exporturile nete, consumul, etc. Deci, dintre toți indicatorii economici, e cel mai potrivit pentru a face o comparație.

Datele INS ne arată că toate cele trei județe au pierdut teren în raport cu media națională, dar și cu media regiunii de dezvoltare din care fac parte (vezi tabelul din imagine). Cele trei județe, alături de Brașov, Sibiu și Alba, formează împreună regiunea de dezvoltare Centru.

Dacă în 1995, PIB-ul pe cap de locuitor din această regiune era la la un nivel de 104% din media națională (1.724 $ față de 1.656 $), anul trecut, acest indicator era sub media națională, situându’se la un nivel 94,3% (10,14 mii $ față de 10,76 mii $). Datele din 2016 și 2017 sunt estimări ale Comisiei Naționale de Prognoză. Totuși, această regiune era căzută sub media națională și în 2005, și în 2010, și în 2015, iar în acest caz vorbim de date definitive.

Cine sunt vinovații pentru această scădere de productivitate a regiunii în raport cu media națională?

Cele trei județe luate în discuție sunt principalii vinovați, adică Mureș, Harghita și Covasna. Celelalte județe din regiune, Sibiu (11,28 mii $ ), Brașov (12,77 mii $) și Alba (11,64 mii $) se situau în 2017 peste media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (10,76 mii $), iar două dintre acestea, Alba și Sibiu, se aflau sub media națională în 1995 (vezi tabelul din imagine).

Ce au aceste județe în comun?

Administrație condusă de formațiunile politice ale etniei maghiare, formațiuni care militează pentru o politică izolaționistă pentru a’și conserva numărul de voturi.

Să le luăm pe rând:

Județul Mureș

Mureșul se afla în 1995 foarte aproape de media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (99,2%; 1.644 $ față de 1.656 $), iar anul trecut s’a situat la un nivel 78,6% (8,45 mii $ față de 10,76 mii $).
A pierdut teren și față de media regiunii de dezvoltare. Dacă în 1995, era la un nivel de 95,3% din media PIB-ului pe cap de locuitor din regiunea Centru (1.644 $ față de 1.724 $), anul trecut era la 83,3% (8,45 mii $ față de 10,14 mii $). În cazul Mureșului, vorbim de o scădere mai mică față de cele două medii (națională și regională), iar în cazul celorlalte două județe scăderile sunt și mai mari.

Județul Harghita

În 1995, acest județ se situa la un nivel de 96,3% din media națională a PIB-ului pe cap de locuitor (1.595 $ față de 1.644 $) și de 92,5% din media regională. Anul trecut se situa la un nivel de 67,9% din media națională a PIB-ului pe cap de locuitor și de 72% din media regională (7,3 mii $ față de 10,14 mii $, respectiv 10,76 mii $).

Județul Covasna

Acest județ are cea mai spectaculoasă cădere față de mediile națională și regională ale PIB-ului pe cap de locuitor. În 1995 era al doilea județ al regiunii Centru în privința PIB-ului pe cap de locuitor, situându’se la un nivel de 103,4% din media regională și la 107,6% față de media națională (1.783 $ față de 1.724 $, respectiv 1.656 $).

În 2017  PIB-ul pe cap de locuitor din acest județ a fost, potrivit CNP, de 7,15 mii $, adică 70,5% din din media regională și 66,5% din media națională. E evidentă prăbușirea față de anul 1995.

Cele trei județe care, parțial sau aproape în totalitate, au fost conduse de reprezentații etniei maghiare din 1995 încoace au pierdut teren față de nivelurile de dezvoltare economică regional și național. Politicile de enclavizare etnică și economică au condus la un regres economic. Acum un an și ceva, la alegerile parlamentare, UDMR-ul defila cu sloganuri legate de independență fiscală, deși, și la acest capitol, județele majoritar maghiare sunt mult sub media națională.

E o politică demagogică și păguboasă care nu face decât să creeze un mic Lesotho în interiorul României, doar din rațiuni de conservare a unui procent din voturi care să permită UDMR-ului accesul în Parlament. Bunăstarea viitoarelor generații din aceste județe ale României e sacrificată din rațiuni ce țin de pensiile speciale ale parlamentarilor.

Trist.

ȚARA ROMÂNEASCĂ CEA MAI CÂȘTIGATĂ ÎN CAZUL INDEPENDENȚEI

Țara Românească și Dobrogea stau cel mai bine economic, contrar celor vehiculate de propaganda maghiarofonilor.

În cazul unei ipotetice independențe a Țării Românești, ar apărea un diferend teritorial cu o Moldovă independentă. Regiunea Dobrogei ar fi sursa diferentului, pentru că aceasta a fost alipită Principatelor în anul 1878, în urma războiului de independență, iar în schimbul acesteia s’a renunțat la cele trei județe din sudul Basarabiei în favoarea Imperiului Țarist (Cahul, Bolgrad și Ismail), județe care aparțineau de drept Moldovei încă înainte de unire. Deci, Principatele Unite, pentru a obține Dobrogea în 1878 au renunțat la un teritoriu al Moldovei.

Acest diferend dispare în cazul Unirii cu Basarabia.

Presupunând că Țara Românească ar păstra Dobrogea, populația noului stat independent ar fi de 8,9 milioane (45% din populația României), iar teritoriul ar fi de 91,9 mii km pătrați (38,5% din teritoriul României – vezi datele din poză).
Economia Țării Românești ar însemna un PIB total de 421,8 miliarde de lei (93,9 miliarde euro), la nivelul anului 2016, ceea cea ar însemna o pondere de 55,4% din PIB-ul României.

PIB-ul pe cap de locuitor din Țara Românească ar fi echivalent cu 122,6% din media națională (47,39 mii față de 38,65 mii lei). La cursul mediu de anul trecut, PIB-ul pe cap de locuitor din Țara Românească ar fi echivalent cu 10,6 mii euro.
De unde vine această productivitate ridicată din sud?

Sursa principală e regiunea capitalei, al cărui PIB total se ridică la 209 miliarde lei, deci aproape jumătate din PIB-ul Țării Românești. Fără regiunea capitalei, ce include și Ilfovul, PIB-ul pe locuitor din Țara Românească ar fi de 32,1 mii lei (83,1% din media națională).

De unde vine productivitatea ridicată din capitală?

PIB-ul regional cuprinde doar ceea ce se produce local într’o regiune și nu cum cred unii secesioniști ignoranți, că Bucureștiul are un PIB ridicat pentru că aici își au sediul toate marile companii.

Dacă McDonanld`s are sediul în București și restaurante în restul țării, statistica teritorială va încerca să cuprindă activitatea restaurantelor din fiecare județ în PIB-ul județului. La centru, adică în PIB-ul Bucureștiului, va intra activitatea restaurantelor din București plus cea a managementului central de la Mc Donald`s, care e localizat tot în București.

PIB-ul din capitală e ridicat pentru că aici e cea mai mare piață din România, piață care nu are nevoie mare de autostrăzi și alte proiecte de infrastructură pentru a fi accesibilă unui investitor. Cele aproape 2,3 milioane de rezidenți, și peste 3,5 milioane adăugând navetiștii cu venituri mult peste media națională, sunt un magnet pentru mediul de afaceri. La sfârșitul anului trecut, conform BNR, aproape 60% din investițiile străine directe din România erau localizate în regiunea capitalei.

În cazul unei ipotetice separări a celor trei provincii istorice, Bucureștiul nu va suferi mult, pentru că va constitui în continuare un pol de atracție prin dimensiunile sale.
Taxele colectate la nivel regional în sudul României au o pondere în totalul taxelor colectate de 60% (70,02 mld. lei, respectiv 15,6 mld. euro). Capitala e perla coroanei în materie de colectat taxe. Peste 37% din taxele colectate la nivel regional sunt colectate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Și nu vorbim despre taxele de la companiile mari, care, așa cum am spus, sunt colectate separat.

În cazul în care companiile mari ar cotiza la celelalte regiuni, tot sudul ar ieși în câștig, pentru că aproape 70% din cele 2.940 de mari contribuabili își au sediul în județele din sud și în capitală. În regiunea capitalei, anul acesta, erau 1.520 de mari contribuabili. E probabil ca numărul acestora să se diminueze, dar tot ar rămâne ceva mai mult decât în celelalte provincii, pentru că și piața de 8,9 milioane de locuitori ar fi mai mare. Deci, cele 15,6 miliarde de euro cât reprezintă taxele colectate la nivel regional au șanse să se dubleze în eventualitatea unei treceri a marilor companii la bugetul ipoteticei Țări Românești.

În 2016 județele din sud au avut venituri ale administrațiilor locale în valoare de 6,3 mld. euro (28,3 mld. lei). Suma pare suportabilă pentru un buget de 30 miliarde lei și chiar mai rămân bani pentru susținerea pensiilor, sănătății, administrației centrale, învățământului, armatei etc.

Raportul între bugetele locale și bugetul total ar fi de 1/4,7, mai mare decât cel din prezent. Vedem, așadar, că sudul susține prin taxe restul țării deocamdată și nu invers.
Dacă ar fi să aplicăm criteriile catalanilor, cea mai îndreptățită provincie istorică care ar trebui să lupte pentru independență e Țara Românească. Dacă ar fi să ne ghidăm după cât de discriminate și neglijate economic sunt provinciile istorice, atunci Moldova ar fi cea mai îndreptățită să’și dorească independența, dar din punct de vedere al sustenabilității fiscale, ar fi un dezastru pentru această regiune.

Desigur acestea sunt calcule ipotetice făcute de situl analizeeconomice.ro, pentru că nu românii își doresc 4 state românești independente, ci doar alogenii anti-români cu predilecție.

De asemenea, nu e sigur că județe ca Hunedoara, Alba, Sibiu, Brașov, Caraș, Bistrița sau cea mai mare parte din Mureș, adică a acelor județe care nu vor să fie ”libere” datorită mirajului ipoteticei dezvoltări mai rapide. Consecința va fi doar maghiarizarea mai rapidă.

Brașovul, unul dintre cele mai mari oraşe din România se alătură celor care vor ca Basarabia să revină la patria mamă. Municipiul Braşov, ai cărui consilieri au votat în unanimitate pentru semnarea Declaraţiei de unire au propus în cadrul şedinţei ca Documentul să obţină votul absolut, devenind astfel Act Administrativ.

Consilierul Arnold Ungar:

”Eu aș propune să nu adoptăm un vot simbolic care nu are nicio valoare. Materialul pe care l’a prezentat domnul viceprimar, Costel Mihai, din punct de vedere istoric foarte corect și frumos. Eu zic că l’am putea vota, doar că asta nu se poate face acum în 5 minute, ca un proiect de hotărâre prin care Brașovul, prin reprezentanții săi democratic aleși, își manifestă dorința de REÎNTREGIRE A ȚĂRII și suntem de acord cu ce fac frații noștri din Basarabia, unde tot mai multe localități se manifestă în sensul dorinței de UNIRE cu României.”

În urma intervenției, viceprimarul municipiului Brașov, Costel Mihai a anunțat adoptarea unui material în acest sens în cadrul următoarei ședințe a consiliului local Brașov.

Viceprimarul municipiului Brașov, Costel Mihai:

”Pentru următoarea ședință putem să adoptăm un astfel de material, iar astăzi, ca prim pas față de această Declarație să acordăm votul de susținere simbolică a declarației, urmând ca acest act să se materializeze într’un act administrativ.”

Iniţiativa adoptării Declaraţiei de UNIRE i’a aparţinut unuia dintre viceprimarii oraşului, Costel Mihai, iar ideea a fost îmbrăţişată cu entuziasm atât de edilul-şef, Gheorghe Scripcaru, cât şi de Consiliul local.

Braşovul este cea de’a patra unitate administrativă românească de la vest de Prut care se pronunţă în favoarea refacerii României Mari. După ce tonul semnării Declarațiilor de UNIRE în România a fost dat de municipiul Buzău, care a votat în unanimitate marele act istoric. Consiliul Judeţean Timiş a ratificat tot cu unanimitate o declaraţie similară. Prahova la fel.

Așadar, ar fi de neînțeles ca după ce au dat dovadă de acte de patriotism aceleași consilii să adopte într’un viitor previzibil niște acte de trădare.

Sau de ce ar crede de exemplu cărășenii că timișenii vor fi solidari în viitor cu ei dacă de exemplu azi sunt voci egoiste în Timișoara care spun că banii trebuie să rămână în Timișoara și să nu mai fie ajutate județele sărace? Aceleași semne de întrebare s’ar ridica la adresa clujenilor, interesați ca municipiul lor să devină capitală de regiune, și în Bistrița, Alba, Hunedoara, sau în cea mai mare parte din județul Mureș care cu siguranță nu ar dori să devină minoritari într’o viitoare regiune autonomă maghiară care a mai existat cândva înființată de sovietici.

De asemenea, nu credem că Vaslui, Galați și Vrancea, ori întreaga Moldovă, să’și dorească o ieșire din România de azi. Cel mai probabil și’ar dori să rămână în continuare unite unei Românii mai mici, dar care ar rămâne continuatoarea locului României din Cadrul UE și NATO.

Și atunci ce ar mai rămâne în siajul Clujului, Timișoarei, Aradului și Oradei?

Nu suntem convinși nici că maramureșenii, sălăjenii, bihorenii, arădenii, clujenii, timișenii în marea lor majoritate să fie de acord cu o astfel de hăcuire mișelească a teritoriului național, doar pentru interesele de moment ale așa-zisei secuimi care ar fi, să recunoaștem, singura beneficiară a acestor tipuri de secesiuni, prin care se văd legați în final de Ungaria.

Ne întrebăm cu ce ar mai ajuta ruperea a 7 județe în majoritate românești pentru cauza unei dezvoltări iluzorii, prin expunerea unei includeri imediate în vria Ungariei? Cui prodest? De ce românii majoritari din câteva județe românești ar face jocul Ungariei?

Sursa: insse.ro, analizeeconomice.ro, 10tv.md

Citiți și: COLONIȘTI, SĂ VĂ IASĂ DIN CAP FEDERALIZAREA ROMÂNIEI !

ÎNSTRĂINAREA FLOTEI ROMÂNEȘTI URMĂREA INTERESELE RUSIEI VIA GRECIA, LA MAREA NEAGRĂ ȘI ÎN BALCANI


Pe viitorul director general al PETROMIN, schimbarea regimului din Decembrie 1989 l’a găsit pe funcția de șef al Secției a III-a de petroliere a flotei NAVROM. Din această poziție, CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU se ocupa de managementul navelor petroliere precum și a personalului ambarcat pe acestea. Imediat după prăbușirea fostului regim, Marinescu s’a înscris în Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), formațiunea care preluase puterea și care avea să facă tranziția de la vechiul regim totalitar la sistemul de guvernare bazat pe pluripartitism.

Exact în aceeași perioadă, 22-24 Decembrie 1989, pe listele CFSN-ului s’au înscris alți colegi de’ai săi din flotă, printre care Troaian Băsescu, în acel moment șef la Inspectoratul Navigației Civile și colegul Ion Jercan (cel care avea să devină în scurt timp primul armator privat din România).

Călin Dragomir Marinescu – CNM PETROMIN

În următoarele 6 luni, CĂLIN MARINESCU avea să ocupe poziția de primar al Constanței (februarie 1990- august 1990) în timp ce guvernul Petre Roman prin Ministerul Transporturilor decidea divizarea flotei, fosta Secție a III-a de petroliere condusă de MARINESCU fiind transformată în compania PETROMIN. Practic, CĂLIN MARINESCU a ocupat simultan atât poziția de primar din partea CFSN cât și pe cea de director al PETROMIN până în August 1990, atunci când a demisionat de la primărie pentru a reveni la flotă.

Călin Marinescu într’o serie de interviuri acordate în 2012 postului Nautica TV din Constanța:

”Revoluția m’a prins pe post de șef de secție la NAVROM, la Secția a III-a de petroliere. O perioadă am rămas și pe această funcție și am fost și mare primar în Constanța, până prin August când mi’am dat demisia și m’am întors la NAVROM. Când m’am întors, nu mai era NAVROM-ul, făcusem 3 companii, deci secția noastră a devenit ulterior PETROMIN.”

AUGUST 1990 – MARTIE 1991: MEMORIUL LUI CĂLIN MARINESCU

Revenind la flotă, în poziția de director general al PETROMIN, fostul primar CĂLIN MARINESCU a înaintat conducerii Ministerului Transporturilor un memoriu de fundamentare privind necesitatea înființării unei companii mixte prin asocierea PETROMIN cu firma de shipping grecească ERMIS MARITIME CORPORATION.

Memoriul a ajuns la conducerea transporturilor navale, la începutul lunii Decembrie 1990. La minister se afla colegul său TRAIAN BĂSESCU, pe atunci în poziția de secretar de stat, care a înaintat acest memoriu Guvernului în vederea realizării unui proiect de hotărâre, însoțit de o expunere de motive semnată de el alături de următorii: Ministrul Comerțului CONSTANTIN FOTA, Ministrul Economiei și Finanțelor FLORIAN BERCEA și de președintele Agenției Române de Promovare a Investițiilor Străine și Asistenței Economice din Străinătate, MIȘU NEGRIȚOIU.

Raportul din Mai 1994 al comisiei parlamentare de anchetă menționează că, această inițiativă n’a fost contra-semnată și de Ministrul Justiției din acea perioadă, VICTOR BABIUC, deoarece acesta a apreciat că nu este necesară o Hotărâre de Guvern pentru înființarea unei societăți mixte.

În aceste condiții, premierul PETRE ROMAN și’a însușit acest punct de vedere și a aprobat documentația prin care se propunea asocierea PETROMIN cu ERMIS MARITIME CORP. A fost deci o decizie personală a primului ministru PETRE ROMAN pe care acesta și’a asumat’o în consecință.

12 MARTIE 1991: ASOCIEREA PETROMIN – ERMIS MARITIME CORP.

Toate condițiile legale fiind îndeplinite, cu aprobarea premierului PETRE ROMAN, în data de 12 Martie 1991 compania de navigație ”PETROMIN”, avându’l drept director pe CĂLIN MARINESCU, a încheiat un acord cu firma grecească ”ERMIS MARITIME CORPORATION”, înregistrată în Monrovia, Liberia, având sediul operațional în portul Pireu, Grecia, prin care înființează o nouă companie de transporturi maritime numită ”MINERVA SHIPPING COMPANY”.

Dacă despre compania PETROMIN, care reunea navele petroliere și mineraliere din fosta flotă, știm sigur că și’a primit numele de la CĂLIN MARINESCU, motivele pentru care această nouă firmă mixtă a fost botezată ”MINERVA”, ne scapă. Putem remarca doar faptul că la momentul respectiv din conducerea PETROMIN făcea parte o doamnă numită Minerva Elena Dan.

5 IULIE 1991: MINERVA SHIPPING COMPANY Ltd.

Noua entitate juridică ”MINERVA SHIPPING COMPANY” a fost înregistrată la registrul comerțului din La Valleta, Malta, pe 5 Iulie 1991, cu un capital de 105.000 USD vărsat în mod egal de parteneri și divizat în 120 de acțiuni nominative, în valoare de 875 USD fiecare, deținut în cote egale (câte 50%) de către părțile ”CNM PETROMIN” și ”ERMIS MARITIME”. Conturile societății au fost deschise la sucursala Pireu a băncii engleze BARCLAYS, iar pentru satisfacerea atribuțiilor de cenzor a fost aleasă societatea privată grecească ”Moore Stephens” Piraeus deținută de grecul Damianos Constantinou.

Scopul fondării acestei noi societăți era exploatarea în comun a următoarelor 7 nave petroliere și mineraliere din flota PETROMIN, acestea urmând să fie transferate în administrarea MINERVA.

BĂNIȘOR – TOMIS FAITH

”BAIA SPRIE” – vrachier de 65.350 tdw, construit în 1989 la Șantierul Naval 2 Mai, Mangalia, ”BĂNIȘOR” – vrachier de 65.360 tdw, construit în 1987 la Șantierul Naval 2 Mai, Mangalia, ”BASARABI” – vrachier de 65.360 tdw, construit în 1985 la Șantierul Naval 2 Mai, Mangalia, ”BARAOLT” – vrachier de 64.854, construit în 1985 la Șantierul Naval 2 Mai, Mangalia, ”PLOIEȘTI” – tanc petrolier de 88,825 tdw construit în 1989 la Șantierul Naval Constanța, ”PRAHOVA” – tanc petrolier de 84766 tdw, construit în 1987 la Şantierul Naval Constanţa, ”BORCEA” – vrachier de 64.897 tdw, construit în 1986 la Șantierul Naval Constanța.

La momentul perfectării acordului aceste nave se aflau în diferite stadii de reparații, întâmplător sau nu, chiar în portul grecesc Pireu.

8 IULIE 1991 – 20 OCTOMBRIE 1991: TRANSFERUL NAVELOR

După constituirea societății mixte ”MINERVA SHIPPING COMPANY”, deținută în părți egale de ”PETROMIN” și ”ERMIS MARITIME” pentru transferul celor 7 nave de la PETROMIN la MINERVA sunt constituite alte șapte societăți subsidiare de unică navă. Acest grup de firme care funcționa pe principiul ”o navă – o companie” se afla sub administrarea societății româno-malteze ”MINERVA SHIPPING COMPANY”, dar era deținut de către PETROMIN.

BAIA SPRIE – TOMIS FUTURE

Documentele de transfer au fost întocmite în limba engleză, cu sprijinul unei societăți private din străinătate. Acest transfer nu era posibil din punct de vedere juridic în lipsa unui act de vânzare-cumpărare semnat între PETROMIN în calitate de proprietar al navelor și societățile de unică navă. În aceste condiții s’a întocmit un act de vânzare-cumpărare (Bill of Sale), înregistrat la Notariatul de Stat al municipiului București sub numărul 45031 din 8 Iulie 1991.

Documentul ”Bill of Sale” prevedea ca navele să fie vândute (transferate) la valoarea lor de inventar așa cum apărea aceasta în documentele contabile ale PETROMIN la nivelul anului 1990, precum și scoaterea navelor din patrimoniul societății maritime românești. Pentru că majoritatea navelor incluse în acest contract erau noi, cu o vechime medie 3,1 ani, valoarea contabilă rămasă neamortizată era destul de mare, aportul statului român fiind evaluat ulterior la 51.5 milioane USD.

BARAOLT – TOMIS SPIRIT

În momentul în care tranzacția de vânzare și’a produs efectele, navelor le’a fost retras și dreptul de pavilion, în locul celui românesc acestea urmând să arboreze pavilion de complezență maltez. Ordinul de radiere a fost emis de Ministerul Transporturilor conform legii românești și așa cum se întâmplă în majoritatea statelor lumii.

Exact în zilele în care la București se parafa înțelegerea prezentată, în Malta erau înființate una după alta companiile de unică navă care urmau să primească în dotare câte un vapor din flota PETROMIN.

5 – 8 IULIE 1991: COMPANIILE DE UNICĂ NAVĂ

Cele 7 societăți au fost înregistrare toate la adresa ”171 Old Bakery Street Valletta” dar în două serii distincte după cum urmează: pe 5 Iulie 1991 au fost înregistrate firmele ”Tomis Glory Shipping” Ltd., ”Tomis Faith Shipping” Ltd., ”Tomis Future Shipping” Ltd. și ”Tomis Integrity Shipping” Ltd., iar pe 8 Iulie 1991firmele ”Tomis Spirit Shipping” Ltd., ”Tomis Hope Shipping” Ltd. și ”Tomis Providence Shipping” Ltd.

BASARABI – TOMIS GLORY

Transferul s’a produs efectiv prin vânzarea navelor PETROMIN către una dintre subsidiarele malteze enumerate anterior. Predarea s’a făcut în baza unor procese verbale întocmite de Consiliul de Administrație al PETROMIN Constanța, care l’a și împuternicit pe directorul CĂLIN MARINESCU să semneze toate actele necesare.

La momentul transferului, acestor vapoare le’a fost schimbat și numele care avea să corespundă astfel uneia dintre societățile de unică navă din Malta după cum urmează: ”BAIA SPRIE – TOMIS FUTURE”, ”BĂNIȘOR – TOMIS FAITH”, ”BASARABI – TOMIS GLORY”, ”BARAOLT – TOMIS SPIRIT”, ”PLOIEȘTI – TOMIS INTEGRITY”, ”PRAHOVA- TOMIS PROVIDENCE” și ”BORCEA – TOMIS HOPE”.

BORCEA – TOMIS HOPE

Actele de vânzare au fost semnate de directorul general CĂLIN MARINESCU, împuternicit printr’o minută a Consiliului de Administrație al CNM PETROMIN, semnată doar de doi dintre membrii CA-ului, aceștia fiind VIRGIL TOANCHINĂ director de exploatare și MIHAIL CONSTANTINESCU director comercial.

8 IULIE 1991: CONDIȚIILE DE AFACERI

Printr’o Decizie din 8 Iulie 1991, adoptată de Consiliului de Administrație al PETROMIN, s’a decis ca flota societății mixte ”MINERVA SHIPPING COMPANY” denumită generic ”FLOTA TOMIS” să fie deservită de echipaje alcătuite atât din marinari români cât și străini. Deoarece navele necesitau diverse reparații, CA-ul a estimat între 39 și 65 milioane USD costurile pentru reparații și retehnologizare.

PLOIEȘTI – TOMIS INTEGRITY

În aceste condiții, comisia parlamentară de anchetă avea să considere în Mai 1994 că valoarea celor 7 nave de 51,5 milioane USD ar fi ajuns după reparații la 100,5 milioane USD. Desigur aceste estimări nu aveau o susținere consistentă în plan real. Valoarea unui bun este dată de piață și nu de criteriile de contabilitate sau nivelul investițiilor făcute în bunul respectiv, mai ales dacă, în cazul celor șapte nave, cheltuielile erau obligatorii pentru ca acestea să poată fi exploatate.

Partenerul grec, reprezentat în afacere prin ”ERMIS MARITIME CORPORATION” Monrovia, și’a luat angajamentul să achite costurile reparațiilor pentru fiecare navă în parte, precum și diferențele rămase dintre costul reparației și valoarea fiecărei nave, așa cum era aceasta stabilită de către PETROMIN la momentul transferului către societățile de unică navă.

PRAHOVA – TOMIS PROVIDENCE

Pentru reparații, ERMIS MARITIME urma să obțină, uzitând de relațiile sale, un credit bancar garantat prin ipotecarea celor șapte nave aduse în afacere de partea română. Creditul trebuia rambursat băncilor de către ERMIS până la nivelul de 50,5 milioane USD. S’a stabilit ca ERMIS să achite acest credit din beneficiul (profitul) obținut în urma exploatării navelor și nu din fondurile sale proprii, situație în care, dacă MINERVA nu funcționa, creditul nu mai putea fi rambursat.

MANAGEMENTUL SOCIETĂȚII MIXTE ”MINERVA SHIPPING COMPANY”

În conformitate cu înțelegerea prealabilă, compania mixtă ”MINERVA SHIPPING” urma să fie administrată de reprezentații ambilor parteneri, PETROMIN și ERMIS. Astfel, pe posturile de directori la MINERVA au fost numiți GIANNIS ALAFOUZOS, DIMITRIS N. SERETIS și THALIA KALAFATI (director financiar) din partea ERMIS MARITIME, iar de la PETROMIN au fost numiți CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU, CONSTANTIN BOBEȘ și SEVERINA SAVA.

MINERVA SHIPPING COMPANY – Malta

Managementul MINERVA SHIPPING urma să fie asigurat efectiv de partea greacă, și s’a convenit ca pentru fiecare navă în parte MINERVA să achite grecilor de la ERMIS o taxă de administrare de 500 USD pe zi.

Într’un final acest Consiliu Director al societății mixte MINERVA, format din șase persoane a decis ca atribuțiile sale să fie concentrate doar la nivelul celor doi reprezentanți care aveau și cele mai mari funcții, fiind vorba de CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU și GIANNIS ALAFOUZOS. Cei doi au rămas astfel singurii care dețineau controlul asupra operațiunilor societății ”MINERVA” și implicit a celorlalte șapte firme de unică navă care alcătuiau ”FLOTA TOMIS” din Malta.

24 SEPTEMBRIE 1991: MINERIADA ȘI FLOTA

La jumătatea anului 1991, principalii actori care proiectaseră asocierea PETROMIN cu ERMIS se aflau cantonați la Ministerul Transporturilor și la conducerea celor 3 mari companii de navigație desprinse din IFEN NAVROM. Perspectiva înlăturării de la putere a guvernului PETRE ROMAN punea însă sub semnul întrebării parteneriatul cu grecii precum și alte afaceri similare dezvoltate cu societăți străine.

Mineriada din 24 Septembrie din România avea să intervină fix o lună de zile după puciul din 19-21 August 1991 de la Moscova. Vice-președintele URSS de atunci, Ghenadi Ianaev, șeful KGB-ului Vladimir Kriucikov și Ministrul Apărării, Dmitri Iazov, au încercat să comită o lovitură de stat și să’l îndepărteze pe Gorbaciov de la putere. Puciul a fost opera liderilor sovietici radicali care’și doreau păstrarea vechiului sistem de sorginte stalinistă.

Această mișcare neinspirată, venită chiar din interiorul partidului comunist din Rusia, a grăbit însă prăbușirea URSS, care avea să’și înceteze existența pe 25 Decembrie 1991, atunci când steagul roșu a fost coborât de pe clădirea Kremlinului.

ION ILIESCU si MINERII

Incertitudinea de la Moscova a generat panică la București, iar în scurt timp alianța ROMAN-ILIESCU se destrăma definitiv. Așa se face că, în Septembrie 1991, minerii, sub comanda liderului sindical Miron Cozma, au invadat din nou străzile capitalei solicitând în mod expres demisia guvernului condus de PETRE ROMAN. Două zile mai târziu, pe 26 Septembrie, PETRE ROMAN a fost obligat să’și părăsească funcția, structura guvernului fiind modificată prin dispoziția din umbră a președintelui Ion Iliescu.

Din această perspectivă trebuie înțeleasă legătura mineriadei cu flota maritimă și problema de credibilitate în fața partenerilor externi. Grecii de la ERMIS înțelegeau poate mai bine decât cei de la noi că schimbarea prin forță a premierului poate duce la anularea afacerilor demarate deja în care se făcuseră diverse investiții.

GIANNIS ALAFOUZOS, GRECUL DIN SPATELE ERMIS MARITIME

Compania de shipping ”ERMIS MERITIME”– partenerul grec alături de care PETROMIN înființase societatea mixtă MINERVA – făcea parte dintr’un conglomerat economic la capătul căruia se afla ”ERMIS MANAGEMENT COMPANY LIMITED” din Malta. Putem înțelege că nu din întâmplare companiile de unică navă înființate de PETROMIN în 1991 aveau toate sediul în Malta la aceeași adresă cu sediului ERMIS MANAGEMENT, 171 Old Bakery Street din Valletta.

Giannis Alafouzos – ERMIS MARITIME CORP

În spatele ERMIS MANAGEMENT se afla omul de afaceri grec GIANNIS ALAFOUZOS, despre care CĂLIN MARINESCU avea să spună în 2012 că este ”un fel de Voiculescu al Greciei.”

În 1991, atunci când la București s’a aranjat parteneriatul cu grecii, ALAFOUZOS era implicat până peste cap în politică fiind unul dintre susținătorii lui Andreas Papandreou fondatorul partidului Mișcarea Socialistă Panhellenică (PASOK). Papandreou ocupase anterior fotoliul de premier al Greciei, din Octombrie 1981 în Iunie 1985 și așa cum avea să explice fostul diplomat sovietic SERGEI BOKHAN, mulți dintre membrii cabinetului Papandreou întreținuseră legături strânse în anii aceia cu KGB-ul rusesc.

ERMIS MARITIME CORPORATION – Pireu – Grecia

Interesul rușilor în Grecia viza șubrezirea parteneriatului militar pe care grecii îl aveau cu americanii. Prin măsuri active KGB-ul susținea ideea unei ”zone nucleare libere în Balcani” și încerca ”o compromitere a prezenței armelor nucleare americane” în Grecia. Premierul Andreas Papandreou susținuse cu tărie acestei idei, iar politica sa avea să’l transforme în inamicul statelor vestice și’n mod special al americanilor, care’și vedeau amenințate interesele din Mediterana.

1991-1993: INTERESELE GEOSTRATEGICE ȘI FLOTA ROMÂNĂ

Încă din 1989, GIANNIS ALAFOUZOS, patronul ERMIS și asociatul PETROMIN, devenise proprietar de presă în Grecia prin achiziționarea postului de radio ”SKAI 100.3” și fondarea unei televiziuni sub același brand. În Octombrie 1995 acesta a mai achiziționat cotidianul ”Kathimerini” care era unul dintre cele mai citite ziare din Grecia acelor ani. Și astfel, prin intermediul organelor sale de presă, începând cu 1990, ALAFOUZOS a fost un susținător constant al socialiștilor PASOK în frunte cu Andreas Papandreou care dorea acum să revină pe fotoliul de premier.

Georghe HW Bush – Konstantinos Mitsotakis

De partea cealaltă a baricadei, americanii reușiseră să’l impună pe democratul Konstantinos Mitsotakis în fruntea guvernului de la Atena. Lider al partidului Noua Democrație, Mitsotakis devenise prim-ministru al Greciei în Aprilie 1990 cu sprijin american și întreținea relații foarte strânse cu președintele George H.W. Bush.

De altfel, în Iunie 1990, Mitsotakis a fost și primul premier grec care avea să viziteze Casa Albă după 1964.

VICTOR GUNDAREV, colonel plin KGB, care a defectat în 1986 la Atena sub protecția Agenției Centrale de Informații (CIA) americane avea să susțină că presa greacă a acelor ani era infiltrată de agenți ai KGB-ului care doreau demolarea cabinetului Mitsotakis prin diseminarea de informații false, în timp ce Papandreou era prezentat într’o lumină favorabilă.

În aceste împrejurări, banii produși de flota lui GIANNIS ALAFOUZOS, direcționați în susținerea lui Andreas Papandreou și PASOK, au devenit o problemă pentru partenerul strategic american.

Actorii implicați înțeleseseră că asocierea ERMIS cu PETROMIN sporea simțitor puterea financiară a grupului deținut de ALAFOUZOS. Perspectiva în care grecul putea privatiza întreaga flotă de petroliere și mineraliere românești, prin relațiile sale dezvoltate la București a generat îngrijorarea Guvernului de la Atena. Dacă afacerea se concretiza, ALAFOUZOS ar fi devenit cel mai mare proprietar de nave din Grecia.

Discutăm despre o perioadă în care armatorii greci controlau practic Mediterana, flota maritimă elenă atingând după unele estimări 40% din flota europeană și 18% din flota mondială. La nivel de tancuri, grecii dețineau cam 25 % din totalul flotei mondiale de petroliere, navele lor fiind implicate în transportul țițeiului între cele cinci continente, în mod special pe relația cu Orientul Mijlociu via Suez.

George H.W. Bush si Konstantinos Mitsotakis

Cu alte cuvinte, asocierea PETROMIN cu o companie de shipping grecească nu era doar logică, dar și necesară având în vedere contextul geostrategic și conjunctura economică.

23 DECEMBRIE 1992: MINERVA ACHIZIȚIONEAZĂ 3 NAVE

La data de 23 Decembrie 1992, compania mixtă ”MINERVA SHIPPING COMPANY” a contractat un credit în valoare de 51,5 milioane USD de Christiania Bank, Oslo, banii fiind utilizați pentru achiziționarea altor 3 nave: petrolierul ”TOMIS INDEPENDENCE” (rebotezată Ambra Baleen) de 86,661 tdw, nava de mare capacitate ”TOMIS LIBERTY” (rebotezată ThorStar) de 45,323 tdw și tancul petrolier ”TOMIS PROGESS” (rebotezată ThorShammer) de 86,810 tdw.

Navele TOMIS INDEPENDENCE, TOMIS LIBERTY și TOMIS PROGESS

Deci nu doar că nu s’au vândut din nave, ba chiar au mai fost achiziționate încă trei tancuri care au intrat în componența ”FLOTEI TOMIS” aflată în exploatarea firmei mixte MINERVA. Creditul a fost garantat prin ipotecarea celorlalte șapte nave și astfel, la finalul lui 1992, parcul companiei MINERVA atingea 10 unități operaționale.

Este de remarcat și faptul că instituția financiară Christiania Bank din Oslo nu era o bancă privată, fiind deținută la momentul respectiv de statul norvegian, care achiziționase pachetul majoritar de acțiuni la jumătatea anilor ’80. Și tot această bancă, pe numele ei complet CHRISTIANIA BANK OG KREDITKASSE, avea să fie finanțator și’n afacerea PETROMIN- PETROKLAV – afacere cunoscută public ca ”Dosarul Flota.”

OCTOMBRIE – DECEMBRIE 1992: INTERVENȚIE LA PREȘEDINTELE ION ILIESCU

Premierul grec Konstantinos Mitsotakis a înțeles că asocierea ERMIS cu PETROMIN sporea puterea financiară a grupului familiei ALAFOUZOS, motiv pentru care s’a decis să intervină pentru stoparea acestei afaceri. În acest context, au loc mai multe contacte între cabinetul lui Mitsotakis de la Atena și Palatul Cotroceni din București, președintele Ion Iliescu fiind sfătuit ca PETROMIN să renunțe la parteneriatul cu ALAFOUZOS.

Această ipoteză este susținută și de CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU, fostul director general al PETROMIN, care a amintit în cadrul unui interviu acordat Nautica TV în 2012 următorul eveniment:

”În momentul în care la noi a câștigat alegerile echipa lu’ Ion Iliescu, în 1992, au fost contactați de un general care era fostul șef al serviciilor secrete din Grecia și care era consilierul prim-ministrului Mitsotakis. În Grecia prim-ministrul este cel care are puterea în mână. Acest consilier al premierului Mitsotakis a luat legătura cu partidul de guvernământ din România și împreună au început să ducă o campanie împotriva acestei companii, în România împotriva lu’ Băsescu și a lu’ Roman și a mea, că eram și eu la rând acolo, și în Grecia împotriva lui ALAFOUZOS.”

La momentul respectiv, Ion Iliescu era omul zilei în România și deținea puterea absolută, în mod deosebit după numirea în funcția de premier a economistului Nicolae Văcăroiu, care ocupase anterior poziția de Director General al Comitetul de Stat al Planificării și consilier al ministrului economiei naționale.

29 DECEMBRIE 1992: GENERALUL GREC ÎN VIZITĂ LA COTROCENI

Chiar dacă Shogunul MARINESCU s’a ferit să’i pronunțe numele în interviul acordat Nautica TV, generalul de securitate grec la care făcea referire fostul director al PETROMIN este NIKOS GRYLAKIS.

În perioada guvernării Mitsotakis acest general de armată în rezervă a ocupat funcția de consilier al primului ministru pe probleme de apărare, securitate și relații interculturale. Kevin Featherstone și Dimitris Papadimitriou, autori ai cărții ”Prime Ministers in Greece: The Paradox of Power” publicată în 2015 la Oxford University, susțin că generalul avea ”o influență puternică în chestiunile de politică externă fiind trimis adesea să rezolve misiunile secrete ale Guvernului grec în Balcani.”

Generalul NIKOS GRYLAKIS

Născut în 1926, NIKOS GRYLAKIS a absolvit în anul 1950 Academia Militară Evelpidon cu gradul de locotenent la Divizia Blindate, devenind din 1963 fruntaș al Școlii Secundare de Război și locotenent-colonel din 1977 după terminarea cursurilor Colegiul Național de Apărare al Greciei.

A fost antrenat de Agenția Centrală de Informații (CIA) și de serviciile secrete israeliene, fiind specializat în contra-spionaj și acțiuni pe frontul clandestin. În anul 1986 a fost medaliat și trecut în rezervă, devenind imediat ”Director de Securitate și Informații” al partidului Noua Democrație (ND). Prin intermediul său, americanii au oferit sprijin acestui partid care avea să câștige alegerile din Grecia în anul 1990 și astfel generalul ajungea consilierul premierului Konstantinos Mitsotakis.

În calitatea sa de consilier și lider al partidului Noua Democrație, generalul NIKOS GRYLAKIS avea să fie primit de Ion Iliescu, pe 29 Decembrie 1992, în vizită oficială la București.

GRYLAKIS a venit în România însoțit de o delegație parlamentară din republica elenă, iar la nivel oficial discuțiile s’au axat pe chestiuni de protocol, fiind trecute în revistă bunele relații ale celor două state. NIKOS GRYLAKIS a mai transmis atunci poporului român ”urări de fericire și prosperitate” cu ocazia sărbătorilor de iarnă.

Ne putem imagina că nu despre urări de bine a fost vorba. Această vizită trebuie să fi fost una deosebit de importantă pentru partea elenă de vreme ce grecii au găsit de cuviință să se deplaseze la București chiar înaintea revelionului.

1992: AI NOȘTRI ÎN CONTRAOFENSIVĂ LA ATENA

La nivelul structurilor de informații din România se știa cam toată istoria generalului grec NIKOS GRYLAKIS precum și legăturile sale cu serviciile speciale elene și americane. S’a vehiculat și informația că GRYLAKIS a finanțat campania electorală a lui Ion Iliescu din 1992 și în acest context a fost invitat cu mare căldură în Decembrie la București.

Scoși cu minerii de la guvernare, deposedați de funcții, anchetați de parchet și comisii parlamentare din ordinul lui Ion Iliescu, ai noștri de la flotă au organizat o contralovitură. Sprijiniți probabil de afaceristul GIANNIS ALAFOUZOS de la ERMIS, cei de la ziarul ”Evenimentul Zilei” au deschis în 1992 o anchetă jurnalistică la Atena care’l viza chiar pe generalul GRYLAKIS.

SORIN ROȘCA STĂNESCU – EVZ 1992

În scurt timp, a fost trimis acolo ziaristul SORIN ROȘCA STĂNESCU, chipurile pentru a realiza un interviu cu generalul grec. La scurt timp după, în presa din România și Grecia au fost publicate o serie de articole privind legăturile lui GRYLAKIS cu președintele Ion Iliescu. Totul s’a terminat cu deschiderea unui dosar penal împotriva generalului, așa cum avea să povestească în anul 2015 pentru Adevărul, chiar ziaristul Sorin Roșca Stănescu, autorul anchetelor de presă.

Sorin Roșca Stănescu, în interviul publicat pe 22 Septembrie 2015, de cotidianul Adevărul:

”Cea mai interesantă a fost o investigaţie pe care am publicat’o în serial în ”Evenimentul Zilei”. A fost şi cea mai grea. Era vorba de legăturile dintre NIKOS GRYLAKIS, şeful Securităţii de atunci din Grecia, şi Ion Iliescu. Grecul a finanţat campania electorală din 1992 a lui Iliescu. Am fost în Grecia, l’am căutat, am reuşit să pătrund la acest şef al Securităţii. I’am lăsat impresia că sunt prieten al lui Ion Iliescu, l’am înregistrat, am publicat aceste dezvăluiri în ”Evenimentul zilei” şi apoi în presa din Grecia. Am declanşat scandaluri uriaşe în ambele ţări. Totul s’a soldat cu deschiderea unui dosar penal împotriva lui Grillakis, care pe urmă a şi fost condamnat.”

La momentul declanșării acestor anchete de presă, ziarul Evenimentul Zilei era patronat de Mihail Cârciog, om de presă și înainte de 1989, despre care s’a speculat că era de fapt ofițer al fostei Securități în haine de ziarist. Greu de spus dacă a fost sau nu o coincidență, însă exact în perioada amintită, la finalul anului 1992, Mihail Cârciog a fondat la Constanța, epicentrul scandalului flota, trustul de presă ”Telegraf-SOTI” alături de Radu Mazăre, Nicușor Constantinescu, Sorin Gabriel Strutinsky și Iliuță Naghi.

Așa se explică și cum la scurt timp după, ziaristul RADU MAZĂRE avea să treacă și el de partea băieților din flotă, devenind în Noiembrie 1996 deputat pe listele Partidului Democrat formațiune condusă atunci de PETRE ROMAN și TRAIAN BĂSESCU. Și tot ca o simplă coincidență, tatăl deputatului Radu Mazăre, seniorul Ștefan Mazăre lucrase înainte de 1989 tot în flotă, dar nu la navele maritime, ci la flota de pescuit oceanic, administrată de IPO Tulcea unde deținuse o funcție de răspundere din partea fostului Minister al Agriculturii.

1993: DECLANȘAREA VIITORULUI DOSAR ”PETROMIN-MINERVA”

La câteva luni după vizita generalului grec la București, premierul Văcăroiu organizează prima comisIe de anchetă care avea să investigheze situație din flota maritimă. Este vorba despre ”celebra” comisie prezidată de senatorul Romul Petru Vonicade la PDSR din care au mai făcut parte următorii: deputat Ioan Avram Mureșan (PNȚCD), senator Mircea Manica (PUNR), deputat Iulian Nistor (PDSR), deputatul Emil Cojocariu (PD), senator Gheorghe Rizescu (PDSR), senator Gabor Kozskar (UDMR), senator Mihai Lădaru (PSM), deputat Ilie Gâtan (PDSR), deputat Ioan Mureșan (RM), deputat Nestor Călin (PDSR) deputat Dorel Coc (PNL) și deputat Ioan Ghișe (PL’93).

Raportul-Comisiei-de-Ancheta-1994

Acest desant politic avea să înainteze premierului Văcăroiu un raport, datat Mai 1994, prin care se aduceau acuze grave fostului prim-ministru PETRE ROMAN, fostului ministru al transporturilor TRAIAN BĂSESCU, directorului PETROMIN, CĂLIN MARINESCU precum și altor persoane din conducerea CNM PETROMIN și a societății mixte MINERVA.

Ancheta parlamentară a mers în paralel cu lansarea unei campanii de denigrare în presa națională a persoanelor fizice și juridice amintite, cu efecte devastatoare în planul imaginii companiilor de navigație românești. Pe baza articolelor de presă și a datelor cuprinse în raportul comisiei parlamentare, procurorii parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa aveau să’și cristalizeze acuzațiile din dosarul PETROMIN-MINERVA.

Ancheta penală în acest dosar avea să fie demarată la finalul anului 1993 la o dată neprecizată, persoanele aflate în funcții de conducere la PETROMIN fiind acuzate de ”abuz în serviciu, fals și uz de fals, contrabandă, exporturi ilegale și folosirea ilegală a bugetului societății”.

Situația afacerii MINERVA avea să facă obiectul dosarului penal nr.9/PMF/1994 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa – Secţia Maritimă şi Fluvială.

1993-1994: ACUZAȚIILE

Așa cum am arătat, ancheta Parchetului Constanța a fost precedată de raportul comisiei parlamentare, un document politic fără valoare juridică, dar care la momentul respectiv a cântărit destul de mult. Carierele procurorilor depindeau de voința factorului politic, de altfel mai toate dosarele de acest nivel realizate de parchetele românești după 1990 pot fi bănuite de ingerințe politice.

În principiu, conducerea societății PETROMIN a făcut obiectul unui lung șir de acuzații susținute și prin articole de presă bine țintite. Cele mai importante reproșuri, transformate în capete de acuzare, au acoperit sfera managementului, legislației privind dreptul de pavilion dar și a problematicii de ordin economic, cu referire specială la creditare.

Pe partea de management s’a reproșat decizia de înființare a companiilor mixte în legislațiile altor state, fondarea societăților de unică navă în legislații considerate offshore, vânzarea (transferul) navelor către aceste societăți de unică navă fără documente vamale, un prejudiciu calculat la 25,1 milioane USD rezultat din subevaluarea patrimoniului și încă 5,37 milioane USD din acoperirea aportului la capital al părții străine, precum și lipsa controlului administrativ asupra navelor după transferul acestora.

Dreptul de pavilion în legislația țării noastre la nivelul anului 1991 bazată pe Decretul 443 din 1972 stabilea că navele nu pot fi vândute decât prin Hotărâre de Guvern, condiție în care nici dreptul de arborare al pavilionului românesc nu putea fi suspendat doar prin simpla decizie a Ministerului Transporturilor.

La nivelul creditării s’au adus acuze cu privire la ipotecarea navelor pentru obținerea de credite și faptul că aceste credite se întindeau pe perioade considerate lungi, de 5 la 10 ani, precum și modul netransparent în care au fost utilizate aceste credite.

Totodată comisia parlamentară de anchetă avea să calculeze totalul obligațiilor financiare ale PETROMIN la finalul anului 1993 la valoarea de 112,3 milioane USD dar fără să se detalieze din ce anume era alcătuită această sumă (reparații, piese de schimb, costuri de personal, taxe, credite și dobânzi, comisioane, et cetera). În raport s’a mai evidențiat existența unei datorii de 1 milion USD față de societatea privată ECO TRADE din Constanța și faptul că, după 28 de luni de la înființarea societății mixte MINERVA și asocierii cu ERMIS acest aranjament nu adusese veniturile preconizate de 8 milioane USD în conturile PETROMIN.

DOSARUL PETROMIN-MINERVA O EROARE JUDICIARĂ

Persoanele cu funcții de răspundere din cadrul PETROMIN care au participat la momentul respectiv la adoptarea și managementul strategiei de business pe care am prezentat’o mai sus au fost: director general CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU, director general (iulie 1992 – iulie 1993) NICOLAE ROMANUEL POSEDARU, director economic MIHAIL CONSTANTINESCU, director financiar MARIANA MUȘAT, șef serviciu contabilitate LUDOVICA LEONTE, economist LUMINIȚA IOSIF, director exploatare VIRGIL TOANCHINĂ, director grup nave CONSTANTIN BOBEȘ, director grup nave DAN ANDREI IONESCU, șef serviciu nave GHEORGHE CODARCEA, jurist și membru CA PETRU TOMA, director resurse umane VALENTIN ILIE ZEICU, navlositor NICOLETA CRISTINA ROMANESCU, ELENA MINERVA DAN și SEVERINA SAVA.

Anchetele demarate în 1993 au durat, în cazul unor, chiar și 17 ani de zile, însă absolut toate persoanele enumerate mai sus, prinse în diverse dosare și disjungeri ale acestora, au fost în final exonerate de orice vină și răspundere de către instanțele de judecată din România.

Dosarul PETROMIN-MINERVA avea să intre astfel în manualele dreptului românesc la capitolul ERORI JUDICIARE.

Vom reveni.

Sursa: constanta.ro

Citiți și:  ROMÂNIA, O PIEDICĂ PENTRU IEȘIREA RUSIEI LA ADRIATICA ȘI PENTRU UNGARIA ”MARE”

sau:  ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ROMÂNIA, CENUȘĂREASA IT ÎN EUROPA POATE DEVENI O REGINĂ

România este în topul din Europa Centrală şi de Est la capitolul angajaţi în domeniul IT, doar dacă privești incorect cifrele. Circa 118.000 de persoane lucrează în acest sector, iar Bucureştiul, Clujul, Iaşiul şi Timişoara sunt zonele care au adunat unii dintre cei mai bine pregătiţi specialişti IT. Bucureştiul, Clujul, Iaşiul şi Timişoara adună 73% din totalul angajaţilor din industria IT locală.

Specialiștii sunt răspândiți în 12 orașe, cu 4 hub-uri mari, 2 secundare și 6 centre mici- Craiova, Galați, Pitesti, Ploiesti, Constanta, Targu-Mures. Acestea sunt oraşe care se află acum pe harta marilor angajatori din IT şi ar putea absorbi un procent important din creşterea din următorii ani în condiţiile în care multinaţionalele caută alternative la aglomeratele şi mai scumpele centre din Bucureşti, Timişoara sau Cluj-Napoca.

Pentru un stat modern, sectorul de IT ar trebuie să fie unul din principalele mo­toare de creştere, într’o strategie gândită ca politică de stat. Din păcate, România este încă un rezervor de scurgere al materiei cenușii către statele dezvoltate ale UE.

De asemenea, România se clasează pe ultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte digitalizarea, indicele DESI – Digital Economic and Society Index, calculat de Comisia Europeană, are însă un potenţial foarte mare de dezvoltare în acest domeniu, arată o analiză PwC, dată publicităţii cu ocazia conferinţei Digital Romania Forum.

Aproape trei sferturi dintre români nu au competențe digitale de bază, care să le permită accesarea unui e-mail sau instalarea de noi dispozitive.

Ionuţ Simion, Country Managing Partner, PwC România, coordonatorul studiului privind gradul de digitalizare:

”Nouă, românilor, ne place să ne mândrim cu vitezele excepţionale ale serviciilor noastre de bandă largă de mare viteză, cu calitatea specialiştilor IT, care sunt foarte căutaţi de către marii jucători globali din domeniul tehnologiei, şi cu invenţiile aplicaţiile IT lansate în România. Însă privită la nivel statistic, performanţa ţării noastre în ceea ce priveşte digitalizarea este mai degrabă modestă. Mai avem încă multe de făcut pentru a beneficia cu adevărat de a patra revoluţie industrială, cea digitală, iar analiza PwC a venit cu o serie de recomandări pentru a valorifica la maximum potenţialul ţării.”

Deşi performanţele României sunt excepționale cu privire la abonamentele la servicii de bandă largă de mare viteză (locul 2 în Uniunea Europeană) şi cu privire la prețul relativ raportat la venit pentru serviciile fixe de bandă largă (locul 10), ţara noastră se clasează pe locul 22 din 28 de state membre în ceea ce priveşte conectivitatea, având de recuperat în ceea ce priveşte acoperirea serviciilor de telefonie fixă de bandă largă, precum şi în ceea ce priveşte acoperirea serviciilor mobile 4G.

În ceea ce priveşte utilizarea Internetului de către cetăţeni, România se situează pe ultimul loc în Uniunea Europeană (UE). Deși rețelele de socializare şi apelurile video sunt utilizate tot mai frecvent, românii manifestă reticenţă în ceea ce priveşte tranzacţiile şi serviciile bancare online. Astfel, doar 12% din populaţia ţării fac achiziţii online, iar 90% din volumul comenzilor plasate online au fost achitate cu numerar la livrare.

La nivel de ţară, se observă o întârziere şi în ceea ce privește integrarea tehnologiei digitale în afaceri, chiar dacă au fost înregistrate unele progrese. Astfel, a crescut ponderea firmelor din România care utilizează platformele de socializare (8%).

În schimb, doar 7% din IMM-uri îşi vând produsele folosind platforme online, vânzările online reprezentând doar 4,3% din cifra de afaceri a acestor companii. În România însă, doar 7% din volumul vânzărilor totale se fac online, mai puţin de jumătate faţă de media UE (16%).

În ceea ce priveşte capitalul uman, România se situează pe ultimul loc în UE, dar a înregistrat progrese comparativ cu anul trecut, în special în ceea ce priveşte numărul persoanelor care accesează mediul online (56%), nivelul competențelor digitale şi numărul de specialiști în Tehnologia Informațiilor și a Comunicațiilor (TIC) (1.9%).

Andreea Mitiriţă, director de consultanţă fiscală, unul dintre autorii studiului:

”Trebuie totuşi spus că România beneficiază de un număr mare de absolvenți în domeniul științei, tehnologiei, matematicii şi ingineriei, 1,6 % din românii cu vârste între 20 şi 29 de ani având astfel de specializări. Deși acest nivel este în scădere faţă de anii trecuţi, este apropiat de media UE. Prin urmare, vorbim totuşi despre un număr destul de mare de specialişti în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, care reprezintă un avantaj competitiv al României în atragerea de investiţii în sectorul IT&C.”

În fine, tot pe ultimul loc se clasează România şi în privinţa prestării de servicii publice în sfera digitală. Totuşi, în ultimul an s’au înregistrat progrese comparativ cu anul anterior în ceea ce privește furnizarea serviciilor publice digitale, prin creșterea numărului de servicii care pot fi efectuate online și prin pre-completarea automată a formularelor pentru cetățeni.

Citiți și:  RDS-RCS…NU E CAM MULT ÎN MÂNA UNUI SINGUR OM (Zoltan Teszari)?

În plus, România a progresat și în ceea ce privește promovarea politicilor privind ”open data”.

Potrivit unei analize realizate de PwC, în parteneriat cu Centrul de Studii Economice Europene (ZEW) şi Universitatea din Mannheim, în privinţa nivelului de impozitare a domeniului digital, România se situează printre ţările cu o rată de impozitare favorabilă (locul 8 din 33 de economii analizate la nivel global), dar costul capitalului, pentru acest sector, este relativ ridicat (locul 16 din 33).

O altă analiză, efectuată de Organizaţia Naţiunilor Unite, clasează România pe locul 75 din 193 de economii din întreaga lume privind eficienţa e-guvernării.

Ionuţ Simion:

”România ar trebui să se inspire din modelele de bune practici în domeniul digitalizării întâlnite în Uniunea Europeană. Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă Estonia, care a dezvoltat un adevărat ecosistem de servicii digitale sigure şi o infrastructură inteligentă, ceea ce a dus şi la stimularea dezvoltării sectorului IT&C şi a start-up-urilor din domeniul tehnologiei informaţiei.”.

Segmentul de gaming este o nişă IT foarte in­te­re­santă, care se va dezvolta puternic în ur­mă­torii ani.

Aurel Neţin, director general al Le­no­vo Ro­mâ­nia, o com­pania chi­neză care este li­der pe piaţa lo­cală la vânzările de PC-uri, com­pa­nie care a intrat re­cent pe pe segmentul de gaming, adresându’se și co­munității pu­ter­nice de jucători din România, spunea:

”Avem spe­cia­lişti foarte buni, o naţiune care învaţă uşor limbi străine şi pe acest sector poţi dezvolta aplicaţii fără costuri mari….Avem multe apli­caţii pe care le facem pentru firme de afară, mai puţin com­panii care produc ori­ginal. Aici cred că ar fi declicul… Preţul unui com­puter de gaming porneşte de la 2.000 de euro. Sunt jucători de­votaţi acestor tipuri de calculatoare şi care au bani să investească.”

Pe de altă parte, firmele din Ro­mâ­nia ar trebui să se concentreze mai mult pe lansarea unor produse, apli­caţii originale, a unor branduri lo­cale care să iasă apoi pe plan ex­tern, în con­diţiile în care marea ma­joritate a com­paniilor fac în prezent doar outsourcing.

Câți IT-iși are România? Este România, campioană la numărul de IT-iști?

Deși este extrem de competitivă și cu costuri mai ridicate ale forței de muncă, Capitala are cel mai mare număr de talente IT & C și cel mai bun mix de abilități și competențe. Cluj-Napoca, Iași și Timișoara sunt centre de talent cu o tradiție puternică în IT și Telco.

Față de Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara, din urmă vin Dolj, Bihor, Constanţa şi Gorj.
În cele 14.000 de companii IT din ţară, lucrează 75.500 de angajaţi şi 17.000 de persoane fizice autorizate. Jumătate dintre aceste firme sunt localizate în Bucureşti şi Cluj-Napoca, însă Capitala se remarcă, de departe, ca fiind oraşul cu cei mai mari angajatori, asigurând aproape jumătate din totalul locurilor de muncă în IT.

Capitala concentrează cel mai mare număr de companii din IT şi aproximativ jumătate din angajaţii sectorului la nivel naţional; Clujul pare însă să fie cel mai dinamic centru IT. Astfel, Bucureștiul găzduiește cel mai mare număr de companii, dar, analizând datele din perspectiva creșterii relative a numărului de societăţi în principalele județe în care este concentrată industria, rata de creștere relativă pentru perioada 2011‑2016 din județul Cluj a fost de 81%, superioară celei din București (38%).

Datele vin dintr’o analiză pe şase ani a pieţei, realizată la comanda Asociaţiei Române pentru Industria de Electronica şi Software (ARIES) Transilvania şi prezentată azi la Cluj. Analiza industriei de IT a fost realizată de compania Encore Research și cuprinde o analiză locală și națională a industriei în perioada 2011-2016.

Potrivit raportului, în 2011 activau pe piață 9.823 companii, iar de atunci trendul a fost unul permanent ascendent:

”Totuşi, rata de creștere relativă la anul precedent (calculat ca diferența numărului de companii, raportată la valoarea anului precedent) a avut două dinamici de variație. În perioada 2011‑2014, numărul de companii a crescut cu un ritm de 5%‑7% anual, pentru ca, din 2015, ritmul să fie de 10%‑11%. În urma programelor de tip schemă de ajutor minimis (Start‑up Nation), este așteptată o creștere și mai mare a numărului de companii din IT, numărul acestora depășind la finalul anului 2017 17.000 companii.”

Cu toate că Bucureștiul găzduiește cel mai mare număr de companii, analizând datele din perspectiva creșterii relative a numărului de companii în principalele județe în care este concentrată industria, rata de creștere relativă pentru perioada 2011‑2016 din județul Cluj a fost de 81%, superioară celei din București (38%), Timiș (39%) sau Iași (71%).

”După cum se observă, dacă luăm ca reper numărul de companii IT din 2011 (100), practic, în Cluj‑Napoca, acest număr aproape s’a dublat în cei 5 ani care au urmat. Se conturează, de altfel și două dinamici, una reprezentată de Cluj și Iași, județe în care numărul de companii a crescut susținut și București și Timiș, unde ritmul de creștere a fost mai lent.”

Pe de altă parte, din perspectiva evoluţiei anuale a numărului de angajaţi, judeţele Iaşi, Dolj, Bihor, Constanţa şi Gorj se evidenţiază prin creşterea numărului total de angajaţi în domeniu, cu peste 30%, comparativ cu 2013, potrivit unui studiu realizat de Clusterul iTech Transilvania.

Acesta mai relevă o creştere cu 26% a cifrei de afaceri între 2013 şi 2014, care a ajuns la finele anului trecut la 16 miliarde de lei, circa 4 miliarde euro. Din totalul acestor venituri, aproape 60% au fost realizate de companiile localizate în Bucureşti, urmate de cele din Cluj (11%), iar celelalte oraşe, sub 10%.

România este pe primul loc în Europa Centrală şi de Est la capitolul angajaţi în domeniul IT, depășind Polonia. Circa 110.000 de persoane lucrează în acest sector, iar Bucureştiul, Clujul, Iaşiul şi Timişoara sunt zonele care în care lucrează unii dintre cei mai bine pregătiţi specialişti IT.

O complexitate tot mai mare de abilități și costuri mai mici ale forței de muncă a urcat România 5 poziții în clasamentul global A.T Kearney 2016, (A.T Kearney Global Services Location Index). Aproximativ 20.000 de companii operează în cadrul serviciilor IT & C în România iar nevoia generală de recrutare este de 12.000 de profesioniști anual.

Un deficit de peste 3500 IT-iști în condițiile în care anual numărul absolvenților este de circa 8500 anual, date culese de Brainspotting pe baza informațiilor furnizate de universități (nu au fost luate în considerare ratele de absolvire).

Analiza mai arată că primele 10 județe dețin peste 90% din angajați.

Bucureștiul concentrează jumătate dintre angajații din IT (50,0%, în 2016), fiind secondat de Cluj, cu 14,3%, Iași și Timiș, cu câte 54% și Dolj, cu 4,2%. Celelalte 5 județe au cote cuprinse între 3,7% și 1,5%.

Primele zece județe din România totalizează 94% din cifra de afaceri în domeniul IT. Bucureștiul deține peste 60% din totalul național, fiind secondat de Cluj, cu aproape 12%, Iași și Timiș, cu câte 4%. Datele privind cifra de afaceri a companiilor din IT indică faptul că, în cei 6 ani de referință, cifra de afaceri agregată a acestora practic s’a dublat. Sectorul IT reprezintă circa 3% din PIB (fără a include și componenta de tehnologii ale comunicării, care practic ar dubla ponderea domeniului IT&C în PIB).

În 2016, volumul total al al cifrei de afaceri a atins pragul de 21.5 miliarde lei, adică circa 4.8 miliarde euro. Creșterea relativă anuală a fost mai accentuată în perioada 2014‑2015, pentru ca apoi, în 2016, sa se atenueze ușor și să scadă spre 8%.

Peste două treimi din companii au cifra de afaceri de maxim 249.999 lei. Circa 11% au o cifră de afaceri de 250.000‑499.999 lei. Diferența până la 100% o reprezintă companiile cu cifră de afaceri de peste 500.000 lei.

”Dar, analizând datele din perspectiva ponderii cifrei de afaceri a categoriei în totalul industriei, datele ne indică o proporționalitate inversă. 4% dintre companii (cele cu cifră de afaceri de peste 5 milioane lei) generează 78% din totalul cifrei de afaceri, în timp ce 72% dintre companii (cele cu cifră de afaceri de maxim 250 mii lei) generează doar 4% din totalul cifrei de afaceri industriei. Iar tendința e de polarizare, în ultimii 6 ani, ponderea din total a veniturilor companiilor mari crescând cu peste 5 puncte procentuale.”

Cifre de afaceri companii IT

1. București Sectorul 1, 5.398,5 milioane lei
2. București Sectorul 2, 4.363,1 milioane lei
3. Cluj‑Napoca, 2.624,0 milioane lei
4. București Sectorul 6, 1755,6 milioane lei
5. Iași, 853,3 milioane lei
6. Timișoara, 819,9 milioane lei
7. București Sectorul 5, 771,4 milioane lei
8. București Sectorul 3, 676,6 milioane lei
9. Brașov, 600,3 milioane lei

O secţiune a analizei este dedicată start‑up-urilor, cele care reprezintă ”indicatorii nivelului de inovare existent pe piață, atât din punct de vedere tehnologic, cât și din punct de vedere antreprenorial”.

”Fără a avea indicii foarte precise despre caracterul repetitiv sau scalativ al nevoilor de afaceri, ne’am rezumat la a defini start‑upurile, pentru un an de referință, ca fiind acele companii înființate în acel an sau în anul anterior. Numărul start-upurilor aproape s’a dublat (de la 1.806 start-upuri în 2011, la 3.795 start-upuri în 2016), iar capacitatea de scalare din totalul companiilor a crescut de la 18,4%, în 2011, la 26,5%, în 2016.

Pentru 2017, odată cu demararea programelor de tip schemă de ajutor minimis (Start-up Nation), este așteptată practic o dublare a numărului de start‑upuri, ponderea acestora depășind, estimativ, 40% din total.”

Numărul de startup-uri din Cluj aproape s’a triplat în cinci ani: a crescut de la 129, în 2011 la 363 în 2016.

Ce procent din totalul cifrei de afaceri aparține start‑upurilor?

Datele indică o creștere, în perioada 2011‑2012, urmată de o scădere constantă ulterior, în condițiile în care cifra de afaceri totală a start‑upurilor s’a plafonat în jurul valorii de 850 milioane lei și nu a crescut în ritmul pieței. Așadar, dinamica cifrei de afaceri totale a industriei se datorează în special companiilor cu vechime pe piață.

Una dintre concluziile studiului este că marea bătălie în lumea IT-ului rămâne în zona forţei de muncă.

Cătălina Ciubotaru, project manager:

”E o bătaie foarte mare pe forţa de muncă. Multe companii cu sediu în Cluj încep să meargă către alte zone. Companii foarte mari deschid centre la Oradea, Iaşi, în Serbia, Republica Moldova. Cam acestea sunt centrele spre care se migrează.”

La Cluj, viitoarea strategie de dezvoltare va fi conturată ţinând cont şi de această mare temă, spun cei din domeniu.

Bianca Muntean, director executiv Aries Transilvania:

”La nivel de strategie, se discută despre o strategie de atragere. Pentru a atrage oameni, trebuie să creezi condiţii, să dezvolţi şi imobiliarele, să ai soluţii eficiente de mobilitate. Vor apărea tot mai multe programe de susţinere a antreprenoriatului, ideea este să aducem startup-uri aici. Toate firmele sunt conştiente că direcţia e înspre dezvoltare de produse şi inovare. Vor fi programe pe startup-uri, anul viitor va veni o infuzie de capital serioasă pentru acest segment.”

Salarii și Beneficii în industria IT

Salariile sunt pe măsură. Un angajat la început de drum, cu nici doi ani de experienţă, câştigă în medie între 1000 şi 1500 de euro. Potrivit unui studiu făcut de firma de recrutare Brainspotting, în cazul unei experienţe de cel puţin patru ani, salariul se dublează. Aceste sume sunt scutite de impozitul de 16%.
România pregăteşte anual în jur de zece mii de specialişti IT, dar chiar şi aşa, numărul lor tot nu este suficient în comparaţie cu cererea venită de la companiile de profil.

Un angajat la început de drum, cu nici doi ani de experienţă, câştigă în medie între 1000 şi 1500 de euro. În cazul celor cu experienţă de cel puţin patru ani, salariul se dublează. Aceste sume sunt scutite de impozitul de 16%. Timpul de lucru flexibil este atracția principală pentru angajații din IT, profesioniștii din Cluj, Sibiu și Craiova. Este menționat atât ca un beneficiu dorit cât și printre criteriile de alegere a unui angajator.

Angajații IT și’ar schimba locurile de muncă pentru creșteri salariale de 29%, program flexibil, mediu de lucru plăcut și un angajator care-i sprijină în obținerea de certificări.
În Capitală cei mai doriți angajatori de către IT-iști sunt Oracle, IBM, Microsoft, Google și Hp, în vreme ce în Cluj, Google este pe primul loc urmat de Emerson, Endava, Bosch, Microsoft.

Universitățile din cele șase oraşe furnizează anual aproximativ 800 de absolvenţi de discipline IT&C, conform datelor colectate de compania de recrutare și consultanţă.

Absolvenți IT anual

București 2195
Timișoara 1593
Cluj 1489
Iași 1125
Brașov 500
Craiova 250
*Sibiu, Galați, Pitești, Ploiești, Constanța, Târgu-Mureș – 800 de absolvenți.

Oraşul Piteşti, aflat la 117 km de Bucureşti, începe să se dezvolte, chiar dacă mulţi absolvenți din localitate s’au mutat la Bucureşti pentru că au avut oportunităţi de dezvoltare mult mai generoase.

Evoluția numărului de angajați din IT s’a situat în trend cu evoluția numărului de companii, unul crescător, dar cu o rată de creștere relativă ceva mai ponderată, ceea ce indică faptul că majoritatea companiilor care au apărut în industrie în ultimii 3 ani (2014‑2016) sunt companii fără sau cu un număr redus de angajați, atrag atenţia autorii studiului. Menţionăm că numărul de angajaţi a fost obținut din datele de bilanț ale companiilor, ca atare nu include și modalitățile de colaborare de tipul PFA sau microîntreprindere, frecvente în ultima perioadă, din declarațiile profesioniștilor din IT.

Practic, în cei 6 ani de referință, numărul angajaților a crescut cu circa 73%, depășind 100.000 angajați. Din punctul de vedere al structurii companiilor în raport cu numărul de angajați, datele indică faptul că ponderea companiilor fără angajați a crescut de la 27% la 35,5%, în timp ce ponderea companiilor cu 1‑4 angajați a scăzut de la 56% la 49,4%.

S’a vehiculat să fie anulată scutirea de impozit în sectorul IT (digi24):

Scutirea de impozit pentru angajaţii din industria IT este pusă sub semnul întrebării de unul dintre liderii politici ai alianţei de la guvernare. Călin Popescu-Tăriceanu crede că şi alte categorii sunt importante pentru economia României şi ar merita acelaşi privilegiu, dar cum statul nu poate oferi mai multe reduceri, ar fi bine să renunţe la cele existente.

Și asta nu e tot:

”Eu vă spun ca liberal că eu cred în neutralitatea stimulentelor economice şi ca atare ceea ce se întâmplă este o distorsiune în piaţă.”

Pentru cei care nu știu, scutirea de impozit pe venit (16%) acordată IT-iștilor a fost introdusă prin 2004 atunci când într’adevăr IT-ul nu luase avânt și aveam nevoie de locuri de muncă cu valoare adăugată ridicată. Tăriceanu a fost Prim Ministru niște ani de zile de atunci, apoi a făcut parte din USL care la rândul ei a condus țara, iar acum face parte din coaliția de guvernare cu PSD. Una peste alta Tăriceanu are în jur de 8 – 10 ani (depinde cum numeri) de când e la guvernare, dar niciodată nu l’a deranjat treaba asta cu scutirea.

Brusc însă scutirea a devenit o problemă. Mustrări de conștiință liberală sau are ceva de negociat în Alianță? Tindem spre varianta doi, dar e doar o părere. Dar ar trebui să ne întrebăm dacă într’adevăr ajută la ceva scutirea asta.  Noi credem că scutirea ar trebui eliminată și explicăm mai jos de ce:

Care e efectul scutirii de impozit pentru IT-iști?

Scopul inițial al scutirii era de a încuraja dezvoltarea sectorului IT. Logica e simplă, eliminând impozitul pe venit (16%) costul angajatorului cu salariul programatorului scade, ceea ce face IT mai competitiv în comparație cu alte sectoare din economia României și mai competitiv raportat la alte țări din zona Europei Centrale și de Est.

O chestie importantă de notat e că nu are sens să dai o scutire dacă piața ar crește oricum chiar și fără ea.

A reușit această scutire să stimuleze dezvoltarea sectorului IT sau numărul de angajați urma să crească oricum, chiar și fără angajați?

Răspunsul oficial la întrebarea asta e: Nu știe nimeni!

Au trecut aproape 14 ani de la introducerea acestei scutiri și cu toate astea nimeni nu s-a deranjat să facă un raport să vedem și noi dacă a avut vreun efect sau nu. Chiar dacă nu avem informații oficiale putem să ne dăm seama dacă ne’a ajutat cu ceva uitându’ne la câți angajați în IT sunt în țările din Centrul și Estul Europei, unde condițiile nu erau semnificativ diferite în 2004.

Conform unui studiu polonez din 2017 România are al treilea număr de programatori din Europa Centrală și de Est după Polonia și Ucraina cu un număr estimat de 118.000 oameni. Datele provin de pe GitHub și par a fi în linie cu alte studii și rapoarte la capitolul număr de IT-iști.

Motiv de bucurie, nu? Îi depășim pe Cehi, Slovaci, Unguri și alte nații. Doar că nu prea e așa, pentru că acele cifre sunt proporționale în general cu populația țării: cu cât mai mare țara cu atât mai mare numărul de programatori. Polonia are o populație de 37,9 milioane de oameni, în timp ce Ucraina are 45 de milioane.

Acest clasament cum ar arăta?

1. Estonia   1 IT-ist la 66 locuitori

2. Slovenia   1 / 83 locuitori

3. Cehia  1 / 105 locuitori

4. Ungaria  1 / 123 locuitori

5. Letonia  1 / 127 locuitori

6. Croația   1 / 133 locuitori

7. Lituania   1/ 133 locuitori

8. Slovacia   1 / 142 locuitori

9. Polonia 1 / 150 locuitori

10. Bulgaria 1 / 152 locuitori

11. România 1 / 159-169 locuitori (funcție de numărul real al populației fluctuante)

12. Grecia  1 / 174 locuitori

13. Serbia 1 / 201 locuitori

14. Belarus   1/ 216 locuitori

15. Ucraina 1 / 279 locuitori

Penultimul loc în Europa nu va fi niciodată un loc măgulitor în UE, sau locul 11 în Europa de Est. Cu un program și o politică adecvată, România ușor va urca 5-6 locuri la acest capitol, ținând cont de bazinul excepțional de materie cenușie ce’l deținem ca neam.

Apoi ce ar trebui să ne mai intereseze este câți programatori avem raportat la celelalte meserii. Iată cum arată numărul de IT-iști raportat la restul meseriilor:

Vedeți cât de mic e numărul de IT-iști? E puțin mai mare decât în Belarus, dar mai mic decât în Grecia, care a trecut printr’o criză gravă, mai mic decât în Polonia, Serbia (țară non-UE) sau Bulgaria. Nu mai vorbim de Slovacia, Estonia și Cehia.

Ce ne spune asta? În principiu că acel stimulent fiscal e inutil. Dacă timp de 14 ani am acordat acel stimulent și totuși avem unul din cele mai mici procente de IT-iști raportat la restul meseriilor înseamnă că eficacitatea acelui stimulent e redusă sau inexistentă.
Uitați’vă câte țări stau mai bine la acest capitol decât noi!

Majoritatea dintre ele nu oferă stimulente fiscale.

Oferă în schimb altceva:

1. educație mai bună nu doar în facultăți de profil (cibernetică, automatică și calculatoare etc.) ci încă de la nivel de școală generală.
2. studenți și IT-iști care nu părăsesc țara în rânduri atât de mari ca românii
3. politică mai coerentă de stimulare a pieței muncii
4. situație economică stabilă
5. mediu social și de dezvoltare profesională superioară

Chestia asta cu scutirea e un fel de ”uite că facem ceva”.

Lista de mai sus presupune efort, presupune politici publice eficiente, presupune coerență și un plan pe termen lung. E în schimb considerabil mai ușor să arunci o scutire care nu produce efecte și apoi să spui: păi deja facem ceva, uite scutirea aici!

Poate dacă s’ar elimina scutirea asta, firmele din IT ar pune și ele presiune pe Guvern să facă ceva pentru acest sector care chiar să ajute dezvoltarea lui.

Procentul de IT-iști din România e considerabil mai mic decât în alte țări din Europa Centrală și de Est deși scutirea există de 14 ani.

A ajutat la creșterea numărului de IT-iști din România? Statisticile zic că nu.
Ar trebui eliminată? Dacă nu ajută la creșterea numărului de angajați de ce ar trebui păstrată?

România trebuie să’și asume câteva realități. În jurul acestei industrii, s’au creat multe legende.

Demitizarea Legendei numită Clujul IT-iștilor

Una dintre particularitățile IT-ului clujean este numărul celor care lucrează în IT. Mai sunt oare 15.000 de angajați ce lucrează în aceasta ramură cât se vehiculau?  Vom afla.

Este cea mai importantă zona economică, iar Clujul datorează totul IT-ului. Așa o fi oare?

Oare mai e valabil mitul urban potrivit căruia la Cluj sunt 100 000 de studenți. Mitul a picat cu brio. Abia dacă mai discutam de 55 000 de capete studențești în acest oraș. Să luam chiar IT-ul clujean care este pentru oraș un soi de minereu de inteligență pe care au început sa’l exploateze simțind cu toții că ăsta e businessul viitorului.

Acesta este primul recensământ cu adevarat important al industriei IT și el, comporta multe completări.  Cifrele sunt mai periculoase ca un nisip mișcător. Daca le’am privi superficial, ma refer la cifrele de mai jos, am putea constata ca IT-ul clujean e mai slab decât legenda, ca în realitate, afacerea de IT e în mâna a maximum 15 jucători, iar restul firmelor sunt niște praf în ochi.

Superficial am putea crede asta, mai ales că:

– există circa 1194 de societăți comerciale potrivit Registrului Comertului care au ca si cod CAEN principal nr. 6201 – Activitati de realizare a soft-ului la comanda (software orientat client)

– primul soc este ca, din 1194, doar 835 de firme produc minim 500 de lei anual. Rămân 359 de carcase comerciale moarte.

– din acestea, în mod surprinzator, doar 191 de firme au o cifra de afaceri anuala de minim 100 000 de euro pe an

– din 1194 de companii de IT, 1003 firme stau sub 100 000 de euro pe an

– doar 88 de firme de IT din Cluj fac minim 500 de mii de euro pe an, ceea ce este un prag decent al industriei

– doar 48 de companii de IT trec de 1 000 000 de euro pe an

– doar 37 reușesc să treacă de 2 milioane

– doar 18 firme de IT sar de 5 milioane de euro anual

– doar 12 sar de 10 milioane

– doar 6 companii depasesc pragul de 20 milioane

– numai 3 firme din Cluj trec de 30 de milioane

– doar 2 trec de 40 de milioane

– nu exista nicio firmă de 50 de milioane de euro în Cluj-Napoca din IT

De ce e mai bine ca Clujul IT-ist e un mare puzzle compus din piese mai mici

Daca am privi doar cifrele, s’ar păstra impresia că, in fapt, IT-ul clujean e gogoașă umflată artificial. Dar nu e. Sunt două chestii foarte bune care transpar din aceste cifre aparent modeste:

– IT-ul clujean are loc de creștere, deci asta cu bula sa nu o excludem în următorii ani. Da, se poate muri economic în IT-ul clujean, dar numai din lipsa de adaptare. Clujul este încă mic, fata de alte hot-spoturi din IT-ul mondial, dar creierele de aici sunt apreciate.

– IT-ul clujean este foarte divizat și asta e bine. Mai bine ca la Timisoara, unde IT-ul a fost „arestat” de 5 multinaționale și cei mici și creativi nu mai pot respira. Mai bine ca la București unde șmenarii IT-ului, gen SIVECO, au arătat Clujului degetul mijlociu când încasau zeci de milioane de euro din contracte cu statul, dar acum patronii lor înfundă pușcăria. Clujul IT-ist e mai sănătos ca business cu 20 de player-i mari și câteva sute mici. Fiindcă cei mici sunt agili și creativi și pot constitui pentru cei mari o eternă sursă de inspiratie, ba chiar de angajament. Viitorul in Cluj pare a fi, spun cei mai înțelepți din IT-ul local, al firmelor mari care vor ști să se joace cu firmele mici fără să le sufoce.

În umbra marelui IT, stau niște vedete adevărate din sectorul secundar și terțiar

Noi vedem mereu doar campionii din IT-ul clujean, dar ne facem ca nu vedem faptul ca exista si alte vedete adevarate ce lucreaza tot in IT, in sectorul secundar sau terțiar și pe care neavizații le văd ca centre de suport sau niște „rahaturi de colsentare”.

În fapt, ele sunt extrem de importante pentru Cluj. Si Clujul ar trebui sa le multumeasca unor firme precum Office Depot, Genpact, Sykes, SteelCase, Yardi, etc., fiindca aceste centre de suport sau consultanta sunt cele care preiau de pe bancile facultatii tinerii Clujului si ii integreaza in companiile lor invatandu-i cateva lucruri incredibil de importante, ce pot schimba genetica proasta a acestui popor. Ii invata sa fie responsabili, ii invata proceduri, sisteme, standarde, ii invata disciplina muncii, tehnici de vanzari, le creioneaza o psihologie a muncii.

Aceste firme văzute în mod greșit ca simple call center-e sunt, de fapt, foarte profesionalizate si in IT si, mai mult, ofera peste 3500 de locuri de munca in Cluj. Și cine zice că sunt prost platite e răuvoitor. În anul 2, un angajat motivat la Sykes poate ajunge lejer la 700-800 de euro.

Marea problema a acestor companii este ca sunt conduse cu precădere de expați care bifeaza niște bugete anuale și stau să’și facă targetul pentru ca, în doi ani, să dispară într’un post superior.

Nu sunt foarte mulți, că nu au de ce veni, dacă ne uităm la nivelul salariilor din țara noastră. Sunt expații trimiși sa coordoneze afacerile firmei-mama (bănci, multinaționale) sau cei care locuiesc în țări unde salariul e și mai prost decât cel din România, ori au rămas acolo fără job și își cauta orice. La numărătoarea de la recensământ au ieșit vreo 35.000. Circa 5500 au cel mult 8 clase la baza, iar peste jumătate dintre ei sunt persoane inactive pe piața muncii. După țara de origine topul e condus de Republica Moldova, Turcia și ”alte continente”. Din totalul străinilor, 54 sunt fără cetățenie, scrie Dan Popa pe blogul Hymerion.ro.

De aceea, Bombardier sau SteelCase sau oricare din numele de mai sus au prezență slabă în comunitate. Nu se implică în viața Cetății, nu au trecut de stadiul petrecerilor de teambuilding, stau cât mai mult sub radar.

Niște fantome IT, incredibil de bine pregătite: free-lancer-ii

După calculele noastre, făcute din surse ale Statului Român, în acest moment cifra de 15.000 de angajați în IT-ul clujean este o legendă învechită.

Realitatea este alta:

– min. 15 000 angajați in firmele cu CAEN de realizare software client-oriented

– min. 5000 angajati in firme de suport de tip Business Processing Outsourcing (BPO) – de tip Sykes, Genpact

– minim 4000 de angajati pe PFA in diverse conjuncturi contractuale

– minim 5000 de free-lanceri care lucrează pe cont propriu și la negru

Ultima cifra e senzationala. Nu e ceva de rau, adica nu aratam cu degetul spre ei. Dar nu îi mai putem ignora.

Cifra ne’a fost sugerata de mai multi lideri din IT care sustin ca acesti 5000 de free-lanceri sunt, de fapt, printre cei mai interesanti din industrie, adeseori seniori care au dobandit indemnarea de a’și face rost de proiecte pe cont propriu, care se asociaza cu altii punctual pe proiecte de diverse dimensiuni, si care castiga mai bine decat într’o firma, chiar daca risca mai mult. Cand perioadele din IT vor deveni mai grele, acesti specialisti foarte bine pregatiti se vor intoarce ca angajati in companii, dar cand vor simti ca soarele e sus din nou, vor sterge putina din nou spre free lancing.

Aceasta diversitate de layere ale resursei umane din IT face ca Clujul sa fie special.

30.000 e noua CIFRA din IT-ul clujean. Adica 10 % din Clujul ce munceste

Impactul acestei cifre este colosal din punct de vedere economic si social.

In acest moment, IT-ul a depasit cu mult ca importanta universitățile. Universitățile au vistieriile goale, IT-ul, nu. Universitatile sunt înca inchistate in strategii si conduse de rectori prea putin deschisi la minte. IT-ul, in schimb, suge toata resursa academica de la Universitati, ba inca reuseste sa le traga si seva: studentii. IT-ul are bani si simte oportunitatile.

Din punct de vedere economic, influenta este incredibila. Impozitele platite de firmele de IT si de angajati, cashul pe care angajații îl deverseaza in piata, influenta pe laterala pe care o paine castigata in IT o aduce pentru restul familiei, acolo unde e cazul, forta acestor companii in dezvoltarea comunității si, mai ales, continua evoluție a educatiei acestor angajați, schimbă cu totul datele Clujului.

Înainte de aceasta analiza, se știa că IT-ul clujean e consolidat în mâinile câtorva oameni. Nu e. Credeam că e puternic, dar nu credeam să fi ajuns atât de puternic. Credeam că va ajunge la un prag de maturizare, dar, se pare, ca mai e loc mult de creștere.

Toate acestea vor avea cu adevărat o valoare adăugată la viitorul orașului dacă Clujul va ști să’i păstreze și dacă îi va respecta pe cei din IT, intinzandu-le mana. In acest moment, administratia judeteana si locala se limiteaza doar la intalniri informale, dar inca o colaborare pe strategii macro nu exista.

Nimeni nu are de gand sa isi asume un proiect cinic de polarizare in jurul Clujului a oraselor mici din Ardeal, adica sa „furam” tot ce putem noi, Clujul, de la Bistrita, Targu-Mures, Alba-Iulia, Satu-Mare, Baia-Mare.

Drept e și ca administrația locală nu face niciun efort să investească în infrastructura de extindere a orașului.

Fiindcă două sunt bombele cu toluen ce stau în soarele viitorului: chiriile/prețurile extrem de mari la achiziția de apartamente și lipsa de resursă umană.

Așteptăm să explodeze sau le dezamorsăm?

Cifre brute despre primele 100 de companii IT din Cluj si cele mai bune firme de tip BPO

Primele 100 de firme din IT au impreuna urmatoarele cifre:

– cifra cumulata de afaceri de 1.925.833.090 lei (peste 400 milioane euro) pe 2016

– profit cumulat de 186.300.229 lei (peste 41 milioane euro) pe 2016

– au 10.512 angajati pe 2016

Cele mai importante firme de tip BPO sau specializate in tehnologia informatiei au impreuna urmatoarele cifre:

– cifra cumulata de afaceri de 445.256.503 lei (circa 100 milioane euro) pe 2016

– profit cumulat de 26.274.474 (peste 5,5 milioane euro) pe 2016

– au 3.346 angajati pe 2016

GRAND TOTAL: Top 100 IT + TOP BPO

– cifra cumulata de afaceri de 2.371.089.593 lei (peste 500 mil euro) pe 2016

– profit cumulat de 212.574.703 lei (peste 47 mil. euro) pe 2016

– circa 13 858 angajati pe 2016

Note importante inainte de a citi aceste topuri:

– datele din topurile de mai jos provin de la Registrul Comertului si pot suferi modificari, mai ales la capitolul angajati, datorita dinamicii pe semestrul 1 2017

– datele Endava Romania sunt cele pe 2015

– datele RBH Consulting sunt cele pe 2015

– datele Thomsons sunt cele pe 2015

– GENPACT nu a fost inclus in topul BPO fiindca are sediul social pe Bucuresti si nu raporteaza fiscal la Cluj, dar este un mare angajator in oras, de peste 800 de pozitii.

În toți acești ani, nu sunt puțini oamenii de afaceri străini care au ales România, păstrând astfel economia noastră pe linia de plutire. De multe ori, ei lasă în urmă câteva aprecieri cu adevărat impresionante, care ne pun pe gânduri şi ne fac să scuturăm din cap şi să nu mai cădem pradă eternei noastre tentații de a ne compătimi.

Un astfel de exemplu este Robert Knapp, un antreprenor care a decis să vină în România pentru a pune bazele startup-ului său. Când a luat această decizie, prietenii i’au spus că este nebun. Tot ceea ce știau despre România este că e o ţară din lumea a treia, nesigură şi nedezvoltată, recunoscută pentru Ceaușescu, Dracula şi Hagi. După şase ani, Knapp vindea CyberGhost unei companii israeliene pentru suma de 9,2 milioane de euro. Iar secretul succesului său, spunea el, era chiar România.

”Nu am fi avut succes în altă parte. Am fi închis după un an și jumătate în Germania și după câteva luni în Silicon Valley”, a spus Knapp, care a explicat şi de ce.

Uitați de Silicon Valley! Veniți în România

În România, costurile sunt la jumătate față de Germania, fiecare euro generat la noi în ţară valorează cât doi în ţara sa. Dar investitorul mai aduce şi alte argumente. Un mare avantaj al țării noastre sunt chiar angajații români, pe care îi descrie drept

”motivați, autodidacți și capabili să se adapteze rapid (…). Românii duc treaba la bun sfârșit”, adaugă Knapp.

Acesta menționează şi buna cunoaștere a limbilor străine, dar şi spiritul românilor. În Germania, spune el, ideea predominantă este ”să nu se schimbe nimic”, ceea ce este cumva explicabil, având în vedere stabilitatea şi forța economică a nemților.

În România însă, există un puternic apetit pentru schimbare. Iar acest climat priește de minune unui start-up. Ultimul său argument pare însă cel mai neaşteptat. El face referire la protestele #rezist, apreciind etica profesională a românilor, care au ieșit să protesteze după terminarea programului de lucru. În alte părți, astfel de mişcări de stradă ar fi paralizat o ţară întreagă.

Iată motivele pentru care germanul recomandă tuturor celor care vor să pornească un start-up în domeniul IT să vină în România, în detrimentul unor destinații consacrate precum Silicon Valley, Londra sau Berlin.

În ceea ce privește costul cu forța de muncă amintit de Knapp, salariile competitive încă reprezintă unul dintre avantajele majore ale României, mai ales în zona IT. Salariul unui junior developer pleacă de la 700 de euro pe lună, sumă care, potrivit unui studiu Business Insider, este suficientă pentru un trai decent în 7 dintre orașele importante ale României (Sibiu, Brașov, Oradea, Craiova, Timișoara, Arad şi Iaşi).

Practic, orașele din România oferă o bună calitate a vieții și totodată unul din cele mai scăzute costuri din lume. Ca exemplu, dacă în Londra câștigi 4.500 de lire sterline pe lună, în România trebuie să câștigi doar 1.365 lire sterline pe lună pentru a avea același standard de viață.

De asemenea, aprecierile pe care Robert Knapp și alții le aduc angajaților români sunt susținute de argumente solide. Un studiu publicat de techcrunch.com vorbește despre ”Silicon Valley-ul din Transilvania”, menționând că România, deşi are doar 20 milioane de locuitori, se află în primele 10 ţări din lume ca număr de specialişti IT (118.000), iar Asociația Română pentru Industrie Electronică si Software se așteaptă ca acest număr să se dubleze până în 2020. Dintre aceştia, jumătate sunt software developers, cu peste 90% vorbitori de limbă engleză.

Totodată, deşi educația din România nu reprezintă prea des un motiv de mândrie națională pentru noi, studiul de mai sus menționează sistemul de învățământ din România drept un alt avantaj competitiv. Din 2001, universitățile din România se situează în fiecare an în top trei în competițiile de design ale IEEE (Institute of Electrical and Electronics Engineers, cea mai mare organizație internațională de tip non-profit care sprijină evoluția tehnologiilor bazate pe electricitate). De asemenea, România are cei mai mulţi olimpici la informatică şi matematică din Europa, fiind a treia din lume după Rusia şi China.

La toate acestea se adaugă şi climatul macro-economic favorabil, România fiind ţara cu cea mai mare creștere economică din UE. Știm, veți spune că este pe steroizi. Parțial, da. Dar nu întru totul. Impozitele mici (aproape la jumătate față de nivelul taxării din Franța, Germania sau Italia), facilitățile fiscale pentru angajații din IT sau scutirea de taxe a profitului reinvestit reprezintă argumente în plus în favoarea investiţiilor în ţara noastră. De asemenea, mai ales pentru startup-urile din zona IT, un alt avantaj competitiv al României îl constituie viteza internetului, una dintre cele mai mari din lume.

Faptul că România reprezintă un mediu favorabil pentru afaceri în domeniul tehnologiei informației este confirmat şi de fondul american de investiţii 500 Start­ups, care, în urma unui studiu a concluzionat că infrastructura şi cadrul legislativ din ţara noastră sunt favorabile pentru lansarea de startup-uri. 500 Start-ups a finanțat în cei 6 ani de la înființare peste 1.600 de companii la început de drum din industria hi-tech cu aproape 300 milioane de dolari.

Robert Neivert, partener în cadrul 500 Start-ups şi advisor pentru compania locală Qualitance, o deja celebră poveste de succes românească:

”România are un sistem de învățământ bun în zona tehnică, în special în dezvoltarea de software. De asemenea, este mai ieftin să înființezi o companie aici decât în Silicon Valley, ceea ce permite start-up-urilor să experimenteze mai mult. În plus, şi sistemul legal şi infrastructura Capitalei şi a țării susțin dezvoltarea de start-up-uri.”

Un alt exemplu de reușită made in Romania este Vector Watch, producătorul român de ceasuri inteligente. Vector Watch a fost un start-up care a inovat şi a mizat pe avantajul său competitiv: autonomie de o lună de zile. Urmarea? Compania a fost preluată de Fitbit, cel mai puternic jucător din piaţă, pentru 15 milioane de dolari. Succesul Vector Watch atrage atenţia lumii întregi asupra potențialului uriaş al României, iar Financial Times amintește de compania românească într-un material amplu care vorbește despre ţara noastră ca destinație preferată pentru start-up-urile din domeniul IT.

Avem nenumărate astfel de povesti remarcabile, avem minți strălucite şi idei care pot schimba lumea. Nu trebuie să cădem pradă tentație falsei modestii şi nici să ne mințim singuri: România creşte şi se dezvoltă. Adesea în ciuda conducătorilor ei și datorită unor lideri din mediul privat, vizionari și curajoși, care au știut să fructifice oportunități în beneficiul lor și a comunităților lor.

Atractivitatea României depinde şi de priceperea cu care sunt administrate orașele sale. Accesul la oportunități şi calitatea vieții sunt factori determinanți pentru orice potențial investitor. De altfel, dezvoltarea orașelor României ar merita o discuție separată. Platforma globală de investiţii RISE Consortium a publicat o analiză amplă în acest sens, identificând 10 motive pentru care centrele noastre urbane reprezintă destinații atractive pentru investitori. Unul dintre acestea este faptul că oferă acces la una din cele mai mari piețe din lume, respectiv la piața unică europeană.

Potrivit Băncii Mondiale, consumul per capita în Uniunea Europeană este de 26.946 dolari, în timp ce la nivel global este de 7.581 dolari. Ca exemplu, Italia, unul din principalii parteneri comerciali ai României, consumă anual mai mult decât India, țară cu o populație de 1,31 miliarde de locuitori.

Totodată, orașele din România sunt orașele cu cel mai puternic ritm de creștere din Uniunea Europeană. Între anii 2000 și 2013 orașele din UE cu cel mai mare ritm de creștere a PIB-ului per capita, în termeni de paritate a puterii de cumpărare, au fost Timișoara, București, Cluj-Napoca și Craiova, acestea fiind urmate de Sofia (Bulgaria), Brașov, Iași și Constanța. Așadar, din primele 8 oraşe din UE, 7 sunt din România.

De asemenea, orașele din România au unele din cele mai puternice rate de îmbunătățire a conectivității din lume, traficul aerian crescând semnificativ pentru majoritatea aeroporturilor importante din România. Ca exemplu, aeroportul din Craiova a înregistrat o creștere de peste 40% între anii 2005 și 2016. De asemenea, orașele din România devin tot mai atractive pentru migranți și navetiști. Aproape fiecare oraș are o zonă urbană funcțională care depășește granițele sale administrative, iar forța de muncă este mobilizată de pe un teritoriu larg, după cum arată un raport al Băncii Mondiale care ar trebui să fie lectură obligatorie pentru autoritățile locale și naționale.

În România se nasc zilnic afaceri de succes, care pot deveni următorul Qualitance sau Vector Watch. Din fericire, există mai nou și câteva instrumente pentru a pune bazele unor astfel de start-up-uri. Fundația CAESAR oferă posibilitatea de a accesa 40.000 de euro nerambursabili prin Diaspora StartUp, un program deștept finanțat din fonduri europene, prin care românii din diaspora sunt sprijiniți să’şi deschidă o afacere în orașele din România. Asta înseamnă un dublu câștig: șansa de a’i aduce acasă pe cei plecați peste hotare, cu tot cu experiența, cunoștințele, capitalul și relațiile lor; și sămânța pentru afaceri de succes pornite chiar de aici, din România. Nu trebuie să ne temem de succes.

În era Revoluției Industriale 4.0, companii care au pornit de la zero au devenit în foarte scurt timp jucători globali de importanță vitală. Altfel spus, această eră nu este a pașilor mici, ci a salturilor mari. Asta poate fi și rețeta recuperării într-o singură generație a decalajului față de Vest, ceea ce ar putea fi cu adevărat proiectul de țară mult așteptat.

Da, România nu are încă acei conducători pe care îi merită şi niciun cadru prietenos care să vină în sprijinul antreprenorilor. Dar România rămâne după 28 de ani de democrație și piață liberă o țară în care se investește – o ţară vie şi cu perspective.

Are nevoie însă, din când în când, şi de implicarea și de încrederea noastră pentru a ajunge mai sus. Cel puțin acum cât imaginea în România este încă favorabilă asupra Uniunii Europene și suntem mai optimiști în privința viitorului UE.

Sursa: republica.ro, arb.ro, hotnews.ro, capital.ro, cotidianul.ro, gazetadecluj.ro, economie101.ro

Citiți și:  O LUME CARE’ȘI UCIDE INVENTATORII

sau:  PORTURILE MARITIME SI FLUVIALE ROMÂNEȘTI AȘTEAPTĂ ÎNCĂ STRATEGIA SALVATOARE

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

ATENȚIE LA UNGARIA REVIZIONISTĂ ȘI LA MALADIA DE A CONDUCE PE ALȚII

Cînd taxăm politica Ungariei de iredentism şi revizionism, o facem analizînd lucruri adevărate şi dovedibile, confirmate zi de zi de presa celui mai mare partid de opoziţie din Ungaria şi în parte, de presa partidului socialist.

Analiză asupra Ungariei și pretențiilor asupra Transilvaniei, ante și post-Trianon, și neorevizionismul ungar de la baza politicii lui Viktor Orban

În contextul noilor luări de poziții revizioniste maghiare, foarte agresive, publicăm  o analiza specială de la începuturile anilor ’90, care relevă resorturile și fundamentele politicii de azi a premierului ungar Viktor Orban și a președintelui Parlamentului de la Budapesta, Laszlo Kover.

Avertismentele trase de autorul studiului nu au fost luate însă în seamă de autoritățile statului român, subminate și infiltrate masiv de agenții statului ”vecin și prieten”, nici până azi în anul Centenarului.

Pentru că lipsa controlului este înspăimîntătoare, crezi că toată lumea îți vrea răul, este explicația pe care ți’o va da orice psiholog, la această maladie care este nevoia de a controla pe alții.

Anxietatea în care au trăit în secolele trecute este consecința lipsei de putere pe care ungurii o au asupra realității înconjurătoare: frica de a nu fi descoperiți că au mințit, frica de a nu fi descoperiți că sunt slabi, ipocriți și superficiali, teama de a fi considerați intruși, frica de extincție prin scăderea natalității etc.

Preocuparea pentru putere și control relevă lipsa de încredere pe care o au în ei, în ceilalți și, în definitiv, în viață și în mediul înconjurător. Lipsa de încredere nu este altceva decât teama ca ceilalți sa nu profite de ei și relevă de fapt – atenție – intenția lor de a profita cât mai mult de ceilalți și de viață.

Intenția lor nedeclarată este de a scoate cât mai mult de la condiția lor de intruși în corpul populațional european, preocupându’se în permanență de originea lor neclară și de a o nega pe a altora. Au în intenție de a obliga, constrânge și lega cît mai mulți oameni de etnia lor, astfel încît să se poată folosi oricând de ei. Vezi preocuparea de a maghiariza prin schimbarea numelor altor etnici, nevoia vitală de a fi cît mai mulți, sau bolnavă de a se declara mai mulți de cât sunt în realitate, de a acorda cetățenie neungurilor pentru dreptul de vot sau de a compensa slaba natalitate sau rata mare de suicid etc.

Chiar intenția de a face cît mai mulți bani, pentru a’și putea păstra poziția de putere zonală, față de ceilalți, dar și prin sabotarea subtilă sau uneori grosolană a vecinilor lor pe toate căile legale sau ilegale. Nu ar avea nevoie de putere și control asupra locuitorilor din Ardeal sau al altor teritorii din fostele colonii habsburgice, dacă ar fi o comunitate integră, curată, și bine-intenționată, și și’ar asuma perfect conștient consecințele oricărei decizii pe care o iau ca nație fără umbrela altora mai puternici ca ei. Vezi umbrela austriacă, germană sau rusească sub care au vrut să controleze vecinii în trecut.

În definitiv, nimeni nu îi poate obliga sa facă nimic, iar toate compromisurile pe care le’au făcut în istorie au fost fie pentru că au vrut să păstreze o imagine (falsă) în ochii celorlalți, fie pentru că au vrut să’și păstreze beneficiile pe care știau că nu le merită.

Problema e că, de fapt, nu au avut nici un control. Niciodată.

Oricîți bani ar fi avut, obținuți în special prin exploatarea rumînilor din Ardeal,  oricîte asigurări ar fi primit din partea partenerilor lor austrieci, germani sau ruși, oricât de sănătoși mintal ar fi fost, nu au avut niciodată 100% siguranță că lucrurile vor fi așa cum au vrut ei.

Istoria a demonstrat’o cu vîrf și îndesat.

Cu cît vor lucra mai mult la a obține controlul asupra Ardealului, cu atît vor deveni mai anxioși. Se vede treaba că mulți din cei care pun la cale strategiile lor nu consultă niciun psiholog. Cu cît limitezi mai mult libertatea aproapelui, cu atât vei avea mai puțină încredere în el. Ungurii nu au învățat nimic din istorie.

Soluția pentru anxietate e să renunți la control, adică la intențiile de a profita de ceilalți, de a întoarce lucrurile în favoarea ta.

Ce pot face practic ca să renunțe la control, este să probeze integritate în toate deciziile lor, iar ca să fii integru, trebuie să urmărești cooperarea în relații, nu doar declarat, ci în mod real și onest.

Îi vedeți pe unguri relaționînd vreodată cu romînii cinstit?

Ceea ce fac ei acum este să încerce să profite cît mai mult, ascunzîndu’se în spatele unei imagini de popor corect, care cooperează. Dar intențiile lor sînt cît se poate de evidente, vâzînd cîți bani cheltuiesc pe propaganda din jurul manifestărilor prilejuite de comemorarea a 100 de ani de la momentul 1918, numite ”Trianon 100”.

Ungaria așteaptă scuze !!!

Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Ioan Aurel Pop, avea o intervenţie care a stîrnit destul de multe pasiuni în spaţiul public pe tema conceptului ”Trianon 100”, operaţionalizat de autorităţile ungare pe parcursul anului 2017

În esenţă, istoricul rumîn a tras un semnal de alarmă, potrivit căruia, grupul de cercetători ungari reuniţi în acest proiect, gestionat de Academia Ungară de Ştiinţe, este pregatit să declanşeze un război informaţional la adresa României şi a statelor din jur, prin care să fie contestate principalele etape dintre anii 1918-1920 care au dus la destrămarea Imperiului Austro-Ungar şi, implicit, a ”Ungariei Mari”.

Ungaria a împrumutat din experienţa fratelui mai mare, cu care se înţelege de minune în prezent (Federaţia Rusă) din tehnicile războiului hibrid pe care vrea să le experimenteze în ţările limitrofe. Proiectul ”Trianon 100 – Elan”, desfăşurat sub Academia Ungară de Stiinţe şi’a început în forţă activitatea, la o primă vedere fiind evident că acesta avea deja pregătite primele produse care să fie livrate pe piaţă.

Astfel, a fost deja lansată prima carte elaborată în cadrul proiectului – ”Jurnalul delegaţiei ungare de pace”, sub coordonarea istoricului Zeidler Miklos.

Prezentarea volumului face referire la datele pe care lucrarea le deţine despre delegaţia ungară care a participat, în Franţa, la semnarea Tratatului reliefând, într’o manieră detaliată, disputele şi frământările care au precedat parafarea documentului final.

Cu alte cuvinte, cartea induce, probabil, cititorilor mesajul că deciziile adoptate la Trianon nu au fost acceptate apriori de Budapesta, care s’a luptat pentru propriile interese, de unde rezultă practic injusteţea Tratatului şi traumele pe care acesta le’a produs maghiarilor. Dacă privim uşor în spate observam că în Bratislava, Slovacia, deja la începutul anului 2017 erau prezentate mai multe volume care evidenţiază transformările produse în viaţa maghiarilor după Trianon, şi evident că acestea nu erau unele pozitive.

Din punctul nostru de vedere elocvent este titlul ”Felvidek devenit Slovensko”, respectiv esenţa mesajului transmis de cartea ”Uniunea Populară Maghiară din Cehoslovacia şi repetarea procesului Mindszenty” care se referă la istoria unei organizaţii care a militat, din umbră, pentru apărarea drepturilor maghiarilor care erau lezate de autorităţile cehoslovace.

Concomitent, se promovează o hartă etnografică a Ungariei din 1918 pe care autorităţile de la Budapesta au intenţionat sa o utilizeze, fără succes, pentru a trasa graniţele viitorului stat ungar conform propriilor interese în timpul negocierilor din Paris. Site-ul ”trianon100” promovează recenzia istoricului Zahoran Csaba (”Destrămarea Ungariei istorice şi Tratatul de pace de la Paris”) şi tot aici sunt promovate imagini referitoare la mai multe monumente dedicate Trianonului, din care unul reprezintă harta Ungariei Mari care nu a existat decât în visele lor.

Ceea ce este însă și mai periculos este faptul că proiectul ”Trianon100” nu este o inițiativa singulară sprijinită, evident, de autoritățile centrale de la Budapesta. Astfel, proiectul științific este dublat fie de intervenții nefericite dar bine gîndite, în spațiul public, ale unor oficiali ungari de prim-rang, fie de ridicarea unor edificii cel puțin discutabile în Ungaria, care amintesc de perioada nazistă în care această țară și’a reanexat o parte din teritoriile pierdute. Avem în vedere aici declarațiile acide formulate la începutul mijlocul anului 2017 de Lazar Janos, șeful Cancelariei prim-ministrului ungar, care solicită, nici mai mult nici mai puțin, scuze din partea vecinilor pentru evenimentul Trianon, și cere, de asemenea, despăgubiri măcar morale Europei pentru ceea ce i s’a întâmplat Ungariei în 1918.

Tot aici se înscriu numeroasele statui ridicate în Ungaria în cinstea guvernatorului fascist și antisemit Horthy Miklos, cu sprijinul tacit al premierului Viktor Orban și spre bucuria nemascată a unuia dintre cele mai importante partide extremiste din Europa – Jobbik.

Neorevizionismul ungar. Argument

Contrariaţi şi cu decepţie deschidem din nou dosarul revizionismului ungar. Deceniile care au trecut ne’au făcut să uităm cearta cu vecinul şi eram convinşi că generozitatea cu care am iertat tot răul pe care ni l’a făcut duşmănindu’ne şi răpindu’ne o parte din ţară va fi apreciată după cuviinţă.  Astăzi trebuie să constatăm însă că am trăit în iluzia unei colaborări sincere, deoarece unele cercuri influente din Ungaria şi emigraţia ungară nu au renunţat nici o clipă la gândul reanexării Transilvaniei.

Ar fi bine să nu cădem în aceeaşi greşeală comisă până în preziua dictatului de la Viena din 1940, cînd, deşi cunoşteam uneltirile întreprinse împotriva ţării noastre, am aşteptat nepregătiţi ziua fatală în care conducerea de atunci a României, timorată şi derutată, a recunoscut ignobila sentinţă.

Lipsa de reacţie adecvată la cursa descreierată făcută de Ungaria horthystă pentru a răpi teritorii ce nu’i aparţineau poate constitui o lecţie pentru Rumînia anului 1990 confruntată cu renaşterea revizionismului ungar. Conducerea de atunci a Ungariei a ştiut să profite de marea şansă pe care i’a oferit’o camaraderia cu hitlerismul aventurier şi lipsit de scrupule şi cu fascismul italian, reeditînd între anii 1938 şi 1941 unele dintre performanţele care îngroziseră occidentul Europei cu o mie de ani în urmă.

Bucuria i’a fost însă de scurtă durată şi sentinţa aplicată a fost pe măsura faptei: hotarele stabilite în 1920 la Trianon, drepte din toate punctele de vedere, au fost restabilite în 1947 la Conferinţa de pace de la Paris.

Potoliţi în pornirile lor belicoase şi lingându’şi rănile cauzate de propria lor demenţă, naţionaliştii unguri devin peste noapte adepţii fervenţi ai internaţionalismului socialist şi depun toate eforturile pentru a’şi convinge vecinii şi opinia publică mondială de intenţiile lor paşnice.

Cei peste 30 de ani în care regimul lui János Kádár a frânat recidivele naţionaliste sau chiar revizioniste i’au făcut pe mulţi români să creadă că vecinii noştri s’au resemnat între graniţele lor etnice şi că nu’şi mai arogă ”dreptul istoric” asupra Transilvaniei.

Realitatea zilelor noastre dovedeşte însă contrariul: iredentismul există şi este bine să luăm aminte şi să nu aşteptăm cu mâinile în sân. Deoarece, cînd scriem aceste rînduri, suntem în plină explozie a mişcării revizioniste, care se desfăşoară pe trei fronturi coordonate între ele: forţele politice conservator-naţionaliste din Ungaria, cercurile minoritare iredentiste din ţările vecine ei şi emigraţia ungară din Occident.

Revizionismul ungar, intrat după schimbarea de regim din Ungaria în faza acută a unei evidente accelerări, nu poate fi descris într’o lucrare în întreaga lui complexitate, oricît de exhaustivă s’ar vrea aceasta. De aceea înfăţişăm un ”portret la zi”, în care vom fixa schematic anatomia mişcării, intenţiile ei deschise sau ascunse, precum şi unele dintre metodele de care se serveşte în realizarea ţelurilor sale.

Neorevizionismul, în terminologia noastră, înseamnă noua faţă a revizionismului ungar care, pentru a se încadra în spiritul documentului final de la Helsinki, a recondiţionat vechile teze ale iredentei şi le’a adaptat la actuala conjunctură politică din Europa.

Dorim să asigurăm lucrării obiectivitate pe baza unor date ale istoriografiei ungare de după cel de’al doilea război mondial, date, care tocmai prin veridicitatea lor se întorc, asemenea bumerangului, împotriva celui care îl aruncă.

Post-Trianon

Monarhia austro-ungară s’a descompus în toamna anului 1918 cu consecvenţa unui proces chimic. Gratiile ”închisorii popoarelor”, cum era caracterizat imperiul multinaţional, sar în lături sub formidabila putere a voinţei de libertate a popoarelor înrobite. Şubredul edificiu, condamnat dezafectării, se prăbuşeşte ca minat o dată cu sfârşitul unui război pierdut, iar în locul său apar construcţiile sănătoase ale ţărilor cu o experienţă robustă, bazată pe principiul legic al stăpânirii de către cei îndreptăţiţi să stăpânească ţara ce le aparţine după drept şi dreptate, pămîntul pe care s’au născut şi unde formează majoritatea absolută a populaţiei.

Renunţarea la tron a ultimului Habsburg – Carol al IV-lea – nu a fost decât o palidă încercare de a diminua puterea imploziei. Dezagregarea armatei imperiale a fost de fapt o scindare a ei pe criterii naţionale, fiecare ostaş apucînd drumul spre locul de baştină, pe care îl va apăra de acum înainte.

Ungaria, devenită republică independentă la 16 noiembrie 1918, mai face cîteva încercări anemice de a reţine, mai cu vorba bună, mai cu ameninţări, teritorii ai căror locuitori îşi manifestaseră cu hotărîre intenţia de a se uni cu ţara mamă. Populaţia acestor teritorii declară însă într’o spectaculoasă succesiune despărţirea de monarhie: cehii la 28 octombrie, croaţii la 29 octombrie, slovacii la 30 octombrie, sîrbii la 25 noiembrie, iar românii la 9 noiembrie – hotărâre consfinţită la 1 decembrie 1918 de reprezentanţii întregii rumînimi din Transilvania.

Caracterul impetuos, democratic al Adunării de la Alba-Iulia nu lasă nici urmă de îndoială asupra voinţei de neclintit a românilor transilvăneni de a se uni cu România. Societatea ungară, educată de un secol şi mai bine în spiritul naţionalismului şovin şi pregătită pentru rolul de naţiune hegemonă, marginalizase sau ignorase cu totul procesul centrifugal de destrămare a monarhiei, proces vechi în latenţa lui, dar susceptibil oricând la o cale fără întoarcere.

Trezit brusc la realitate, poporul ungar, această masă etnică pestriţă, din care abia a treia parte erau unguri adevăraţi şi care asimilase numai în ultimii 130 de ani (1787 – 1918) mai mult de trei milioane de străini, reacţionează cu deznădejdea înecatului. În Transilvania, de unde secuii şi maghiarii loiali Ungariei şi ”cu musca pe căciulă” se refugiau cu sutele de mii, este dat cuvântul de ordine:

”Aşteptaţi conferinţa de pace care ne va da dreptate, până atunci nu vă supuneţi şi sabotaţi.”

Cei mai realişti însă, care au înţeles că roata istoriei nu mai poate fi întoarsă, rând pe rând au recunoscut hotărârea cu caracter plebiscitar de unire a Transilvaniei cu România pentru totdeauna.

În Ungaria ticsită de refugiaţi, aflată în plină derută socială şi economică, se formează primele nuclee iredentiste. Motorul care pune în mişcare revizionismul ungar încă din toamna lui 1918, are în prima linie pe refugiaţii din teritoriile ce se despărţiseră de Ungaria. Consiliul Naţional Secuiesc, MOVE, EME şi Liga Apărării Teritoriului sunt primele organizaţii de acest fel, înfiinţate în Ungaria în toamna anului 1918 şi în primăvara următoare.

Tratatul de pace spulberă însă şi ultimele speranţe şi deschide calea reacţiilor disperate:

”Aşteptaţi, nu depuneţi jurământ românilor, lucrurile nu pot dura” etc.

Lucrurile au durat, însă, pentru că tratatul nu făcea decât să legalizeze dezagregarea Ungariei multinaţionale, consumată spontan prin voinţa generală a popoarelor neungare de a înmormânta monarhia dualistă. Procesul a fost democratic, ireversibil, iar încercările ulterioare ale istoriografiei ungare de a’l contraface s’au lovit de autenticitatea implacabilă a faptului istoric. Considerând Trianonul ca un accident funest, Ungaria n’a înţeles nici până astăzi că Pacea din 1920 a constituit în realitate ”marea răfuială” dintre popoarele majoritare, dar oropsite, ale monarhiei şi naţiunea ungară hegemonă, dar veşnic minoritară în propria’i ţară.

Mişcarea revizionistă preia argumentele contelui Albert Ápponyi, conducătorul delegaţiei ungare la Conferinţa de pace, şi formulează, în baza lor, ideologia, la care nu a renunţat nici până în zilele noastre.

La loc de frunte stă şi astăzi doctrina ”dreptului istoric”, interpretată însă cu totul împotriva sensului ei real, deoarece conţinutul ideii înseamnă dreptul celei mai vechi etnii care a locuit teritoriile respective şi această etnie este poporul român care aici s-a născut şi aici a trăit totdeauna. Repertoriul iredentist mai cuprinde enumerarea consecinţelor ”catastrofale” care ar fi decurs din dezmembrarea monarhiei, precum: incapacitatea ţărilor beneficiare de a sta pe propriile lor picioare din punct de vedere economic sau de a stăpâni problema minorităţilor. Ceea ce mai îngrijora pe iredentişti era regresul cultural pe care l’ar suferi viitoarea minoritate ungară, obligată să trăiască în ”condiţii inferioare” de civilizaţie în ţările limitrofe.

Acestea erau în general împrejurările în care ia naştere mişcarea revizionistă ungară cvasi instituţionalizată. În simbioza cu fascismul ungar, aceasta preia cârma ţării pe la începutul anilor treizeci; iredentismul dictează în continuare politica externă a Ungariei. Angajaţi cu trup şi suflet în aventura nazistă, conducătorii Ungariei obţin drept recompensă de la Hitler şi Mussolini o bună parte a teritoriilor unite cu ţările cărora le aparţineau.

Pierzând războiul, Ungaria fascistă este din nou redusă la teritoriul ei etnic prin hotărârile Tratatului de Pace de la Paris din 1947.

Straniu în toată afacerea este că deşi actualele hotare au fost recunoscute în 1947, la Paris, ţinta atacurilor revizioniste a rămas tot Trianonul.

Misterul acestei amnezii deliberate, îşi are, în primul rând, explicaţia în puterea magică a sloganului ”Trianon”. Repetat până la exasperare în perioada primei ofensive iredentiste, între cele două războaie mondiale, ”Trianon” s’a întipărit adânc în conştiinţa naţională ungară. Reluarea lui în a doua repriză a partidei, care se desfăşoară în prezent, înarmează cauza revizionistă cu un atu redutabil. Tactica iredentistă contează în acelaşi timp pe ignoranţa crasă a tineretului şi a unor pături sociale în materie de istorie. Cu aceeaşi şansă este alimentată, cu informaţii eronate, opinia publică mondială, care ignoră în linii mari istoria acestei părţi a Europei.

Dezinvoltura cu care este reclamată pe toate căile ”nedreptatea” săvârşită în palatul mic de la Trianon, explică de ce publicul larg, neavizat, ignoră cu totul Pacea de la Paris din 1947, de parcă nici n’ar fi existat un al doilea război mondial pierdut de Ungaria fascistă, război care s’a terminat cu repunerea în drepturi teritoriale a ţărilor cărora li s’au răpit teritorii prin forţă sau prin dictate de către vecinii unguri.

Desigur că deplângerea ”tragediei de la Trianon” are o încărcătură propagandistică considerabil mai mare decât reclamarea deciziilor de la Paris din 1947. La Trianon au fost modificate ”hotarele de o mie de ani” ale monarhiei (grosolană diversiune istorică !) – fapt care poate trezi eventuala compasiune, pe când tratatul din 1947 este mai bine dacă e trecut sub tăcere, pentru că prin el a fost sancţionată Ungaria horthysto-fascistă pentru samavolnica anexare a unor teritorii aparţinând ţărilor învecinate.

Vorbind mereu despre Trianon, revizioniştii unguri ar vrea parcă să mute înainte cu şaptezeci de ani ”stările” şi ”drepturile istorice” semifeudale de atunci, decretându’le actuale şi valide în contextul politic şi etno-demografic de la sfârşitul secolului. Reclamarea eventualei nedreptăţi săvârşite de tratatul de la Paris din 1947 nu’i aranjează pe unguri nici pe plan diplomatic, pentru că ar supăra Rusia, moştenitoarea Uniunii Sovietice, şi Marile Puteri semnatare ca şi actuali giranţi ai pactului. De bunăvoinţa şi ajutorul acestor ţări Ungaria are astăzi mare nevoie.

Rămâne deci Trianonul contra căruia se pledează cu argumente din 1920 bazate, după cum vom vedea, pe statistici falsificate în 1990.
Marea majoritate a materialului propagandistic difuzat de către iredenta ungară în Ungaria sau pe plan internaţional este încărcat cu date manipulate privind perioada premergătoare primului război mondial, iar actuala situaţie etno-demografică din regiune este total ignorată sau falsificată grosolan.
Un singur exemplu edificator: populaţia Transilvaniei care conform statisticilor maghiare, la data Tratatului de la Trianon, era de aproximativ 5.300.000 de locuitori, este ”fixată” la 3.500.000 de anuarul statistic maghiar pentru anul 1990. (A Tények Könyve – 90).

Din aceştia, spune ziarul Népszabadság, care citează datele anuarului, 1.660.000 erau unguri.

Aceeaşi falsificare incalificabilă figurează la pag. 58 din numărul 2 din 2 mai 1990 al revistei Erdélyi Magyarság, (Maghiarimea Transilvaniei, publicaţie editată de organizaţiile ”refugiaţilor” din Transilvania), unde populaţia Transilvaniei în 1920 ar fi fost tot de 3.500.000, din care 1.664.000 maghiari.

Potrivit acestor aberaţii statistice, dacă scădem ungurii 1.664.000 din cei 3,5 milioane, apoi germanii, circa 600.000 şi celelalte minorităţi – aproximativ 250.000, rămân în jur de un milion de români. Câtă vreme statisticile ungare mai serioase sunt de acord cu cifra de 3.000.000 de români care au populat Transilvania de la Trianon, numai propaganda revizionistă trece sub tăcere şi lucrează cu falsuri impertinente, cu care a umplut puzderia de ”studii” apărute în ultima vreme pe piaţa cărţilor din Ungaria.

Este, bine, deci să cunoaştem şi să verificăm aşa-numita nedreptate de la Trianon, pentru a ne putea orienta corect în sumedenia de date dubioase ale propagandei maghiare. Este de asemenea necesar să discernem, de la bun început, datele istoriografiei ungare serioase, care sunt în general mai aproape de realitate – şi pe care le utilizăm în măsura cuvenită, de cifrele abominabil falsificate ale maculaturii de propagandă destinată marelui public.

Să aruncăm acum o privire asupra modificărilor teritoriale şi de populaţie survenite în urma Tratatului de la Trianon.
Pentru a înţelege corect problema revizionismului ungar este necesar un mic excurs cu privire la teritoriu şi populaţia acestuia în urma tratatului de la Trianon.
Monarhia ungară a pierdut 190.263 km.p. (67,27%) din suprafaţa totală de 282.870 km.p (exclusiv Croaţia) şi 10.665.287 de locuitori, sau 58% din totalul de 18.264.533 de locuitori, câţi avea Ungaria imediat înainte de încheierea păcii. Din locuitorii teritoriilor unite cu statele formate în urma tratatului, însă 8.130.287 – 76% – erau neunguri care reveneau la patria de baştină şi abia 24% (sau 2.535.000) erau unguri care deveneau minoritari în ţările respective.

În protestul înaintat în 1920 conferinţei de pace de către contele Albert Ápponyi, şeful delegaţiei ungare, figurează 2.750.000 de unguri, exagerare dictată de poziţia precară de pe care trata Ungaria.

Ultima statistică ungară din 1988, întrece însă pe Ápponyi în manipularea datelor şi dă cifra de 3.227.000, fără a menţiona că ea include şi pe evrei în numărul ungurilor. Oricum, propaganda revizionistă s’a lamentat timp de şaptezeci de ani pentru pierderea acestor două milioane şi jumătate de conaţionali şi n’a avut vreodată un cuvânt de apreciere pentru reintegrarea în ţările de baştină, a peste opt milioane de foști minoritari.

Ba dimpotrivă, actuala propagandă iredentistă, cinică în ”raţionamentul” ei, acuză tratatul de la Trianon pentru a fi lichidat un stat multinaţional ”înfloritor”, cum era monarhia, creând în locul lui patru ţări ”multinaţionale”, neînstare să stăpânească problema minorităţilor.

Cu alte cuvinte, după logica ungară, este preferabilă o Ungarie în care neungurii erau majoritari, unei Românii cu nici 10% populaţie minoritară…

Examinând proporţia unguri-neunguri în detaliu, pe ”ţări succesoare”, găsim următoarea situaţie: în provinciile cedate Iugoslaviei, din 1.519.013 de locuitori erau numai 459.000 de unguri (30%) iar în cazul Cehoslovaciei din 3.567.575 de locuitori, reveniţi acestei ţări, abia în jur de 750.000 (20%) erau unguri. În Transilvania, reunită cu România, din totalul de 5.236.305, cifră discutabilă, menţionată în statisticile maghiare, numărul românilor era cu mult peste trei milioane, iar al secuilor şi maghiarilor de 1.326.000 (25,34%).

De remarcat aici, integrarea secuilor în blocul maghiar, pervertire practicată în toate statisticile ungare moderne.
Din aceasta a constat deci ”marea nedreptate” făcută Ungariei, imperiu, care, cu o populaţie naţională permanent minoritară, a reuşit sute de ani în şir să înrobească teritorii şi locuitori aparţinând ţărilor învecinate. Tratatul de la Trianon a curmat suferinţa a aproape nouă milioane de supuşi oropsiţi ai monarhiei şi le’a dat libertatea în cadrul statelor naţionale proprii, iar Ungaria a fost, în sfârşit, limitată la graniţele ei naţionale.

Înainte de a examina anatomia complexă a revizionismului şi metodele prin care încearcă să’şi atingă ţelul găsesc că, pentru tinerii mai necunoscători în ale istoriei şi pentru împrospătarea memoriei celor mai în vârstă, este utilă o retrospectivă asupra performanţelor obţinute de această mişcare în prima ei ofensivă dintre cele două războaie mondiale.

Aşa cum am mai arătat, primele organizaţii revizioniste iau naştere în 1918, imediat după separarea de monarhie a provinciilor neungare, deci Tratatul de la Trianon din 1920 poate fi considerat doar formal actul de naştere al iredentei maghiare. Dezagregarea monarhiei a fost în consecinţă un proces istoric legic, care s’a încheiat în toamna anului 1918 în decurs de câteva zile, prin voinţa nestrămutată a popoarelor în majoritate absolută ce locuiau teritoriile respective.

Concomitent asistăm la destabilizarea societăţii maghiare, provocată de anarhia din rândurile armatei şi de izbucnirea, la 30 octombrie 1918, a revoluţiei de la Budapesta. A doua zi, la 31 octombrie, regele numeşte pe contele Mihály Károlyi în fruntea unui guvern al coaliţiei radical burgheze şi a social democraţiei.

Timp de patru luni şi jumătate, Károlyi se străduieşte să menţină integritatea monarhiei tratând fără succes cu reprezentanţii populaţiei majoritare din teritoriile despărţite de monarhie.

Soarta monarhiei este însă pecetluită de încheierea armistiţiului la 3 noiembrie 1918 în vila Giusti, de lângă Padova. Ungaria devine, la 16 noiembrie 1918, republică independentă şi vrea să acţioneze de acum în spirit nou, democratic: secuii şi maghiarii din Transilvania se reunesc, la 28 noiembrie, la Târgu-Mureş, şi lansează un apel ”Către popoarele lumii”, în care asigură audienţa mondială că ”domnia ungară” în Transilvania nu înseamnă imperialism, oligarhie şi nici militarism, ci independenţă democratică pentru fiecare naţiune, administraţie publică şi justiţie pe limba proprie, potrivit principiilor formulate de Wilson, preşedintele SUA.

Altă încercare de ultima oră este manifestul din 5 decembrie 1918, prin care Ungaria asigură autonomia naţionalităţilor, vrând să devină o ”Elveţie a Orientului”.

După câteva luni, la 21 martie 1918, contele Károlyi, depăşit de evenimente şi sub ameninţarea falimentului social-economic, predă puterea lui Béla Kuhn, care, în fruntea ”Republicii Sovietice Ungare” mai încearcă timp de 132 de zile să restabilească vechile graniţe. Atacând, la 15 aprilie 1919, frontul român, armata roşie ungară declanşează o contraofensivă, care, după două săptămâni de lupte, fixează, la 30 aprilie, noua linie de demarcaţie pe Tisa.

La scurt timp, la 8 mai 1919, Conferinţa de pace aprobă viitoarele hotare dintre Ungaria şi România, respectiv Cehoslovacia, ceea ce duce la o nouă încercare disperată a ungurilor de a recuceri vechile teritorii. După o ofensivă în direcţia Slovaciei, ungurii pornesc, la 20 iulie, o ofensivă pe linia Tisei, care are drept răspuns o contraofensivă română, la 24 iulie. Trupele române dispersează armata roşie ungară intrată în derută şi cuceresc, la 4 august 1919, Budapesta. Capitala ungară este părăsită abia la 14/16 noiembrie 1919, când amiralul Horthy, acceptat de puterile Antantei, îşi face intrarea în oraş.

Între timp, cercurile conducătoare secuieşti şi maghiare din Transilvania care, în ciuda răscoalelor populare cu caracter antimaghiar, rămăseseră pe loc, propagă cuvântul de ordine:

”Aşteptaţi conferinţa de pace, staţi pe loc, lucrurile se vor aranja”.

Exodul însă pornise şi, după semnarea păcii, el continuă cu intensitate crescândă. Mai mult de 200.000 de mici nobili, funcţionari şi indivizi care se temeau de justiţia română părăsesc în această perioadă Transilvania şi formează primele nuclee ale mişcării revizioniste din Ungaria. Un număr însemnat de persoane din aceste categorii rămâne însă pe loc şi, infiltrându’se în organizaţiile politice, culturale şi religioase, va forma ulterior coloana a cincea a revizionismului.

În Ungaria, unde se instalase între timp regimul horthyst, obiectivul principal al politicii era întreţinerea spiritului naţionalist-şovin şi iredentist. Şocul economic cauzat de pierderea unor teritorii bogate în materii prime, precum şi dezechilibrul pieţei interne duce la o criză socială agravată de sosirea unui mare număr de refugiaţi din teritoriile unite în state naţionale. Guvernanţii, nereuşind să redreseze ţara, dau vina pe „ciuntirea ţării” şi creează o psihoză colectivă de frustrare care facilitează cursul iredentist. La început mai reţinut, împletit cu activităţi culturale, apoi tot mai deschis, revizionismul devine religia maselor nemulţumite de criza social-economică din ţară.

Transfugii, disperaţi în declasarea lor socială şi economică, sunt promotorii acestei psihoze pe care o întreţin, rupând sistematic rănile şi reinfectându’le.
Refugiaţii din Transilvania, în mare parte intelectuali aparţinând fostei pături conducătoare, erau elementele cele mai virulente ale dreptei revizioniste. În parlamentul horthyst, din totalul de 239 de deputaţi, nu mai puţin de 79 proveneau din teritoriile unite în stat naţional, iar studenţii refugiaţi constituiau 40% din numărul studenţilor din organizaţiile revizioniste.

Mişcarea revizionistă va ajunge să dea tonul în politica culturală şi de învăţământ a Ungariei. În 1927, un număr de 34 de asociaţii cu ramificaţii în întreaga ţară se unesc în Liga Revizionistă Ungară, care ocupă o serioasă pondere politică.

Paralel cu consolidarea politică a revizionismului, asistăm la o spectaculoasă evoluţie a fascismului ungar, care ia naştere în 1923 şi după numai nouă ani se instalează la cârma ţării. În perfectă simbioză, fascismul şi revizionismul se orientează în prima perioadă spre Italia lui Mussolini, de la care aşteaptă sprijin în satisfacerea revendicărilor teritoriale ale Ungariei. Mai târziu însă ele descoperă în Hitler pe adevăratul lor mentor şi stăpân.

Primul serviciu pe care’l fac ungurii Germaniei naziste a fost ajutorul dat în pregătirile pentru anexarea Austriei (Anschlussul din 13 martie 1938). Ungaria îşi trădează astfel vecina cu care era legată printr-un pact de prietenie. Apreciind acest prim aport al camarazilor unguri la cauza consolidării fascismului, Hitler îi include în planul de dezmembrare a Cehoslovaciei.

La Conferinţa de la Munchen, din 29 septembrie 1938, cele patru puteri (Franţa, Anglia, Germania şi Italia) semnează un acord în baza căruia Germania primeşte Regiunea Sudetă a Cehoslovaciei. Nu mult după aceea, Hitler îi recompensează pe unguri dându’le, prin primul dictat de la Viena (2 noiembrie 1938), un teritoriu de 12.400 km.p. din sudul Slovaciei cu o populaţie de 1.100.000 de locuitori, din care 606.000 erau maghiari iar restul slovaci.

Ungaria mulţumeşte pentru acest cadou prin aderarea la Pactul Anticomintern şi aşteaptă partea de pradă din dezmembrarea Cehoslovaciei. Coordonându’şi atacul cu germanii, care ocupă Praga la 15 martie 1939, guvernul ungar atacă, în noaptea de 14 spre 15 martie, Ucraina Subcarpatică şi o anexează. Revizioniştii ocupă astfel alţi 12.171 km.p. cu o populaţie de 496.000 de locuitori, din care doar 12,7% erau maghiari.

La numai două zile după ce germanii, la 1 septembrie 1939, trec graniţa poloneză, declanşând astfel cel de’al doilea război mondial, Pál Teleki, prim-ministrul ungar de atunci, solicită ajutorul lui Mussolini în problema revizuirii hotarelor României. În scrisoarea sa către Duce, Teleki susţine că opinia publică internă presează guvernul spre o rezolvare grabnică a pretenţiilor teritoriale maghiare şi, în consecinţă Ungaria, pregăteşte o intervenţie armată împotriva României. Dacă nu i se dă satisfacţie printr’o conferinţă organizată în acest scop, Ungaria va obţine revizuirea cu orice risc. Germania, care nu dorea un conflict româno-ungar, impune moderaţie guvernului de la Budapesta şi divergenţa este, pentru moment, aplanată.

În anul care urmează însă, după o vehementă campanie diplomatică împotriva ţării noastre, Horthy ordonă mobilizarea generală şi masează trupe la graniţa cu România.

În schimbul aprobării de a ocupa Transilvania, Ungaria îi oferă lui Hitler liber acces la căile ferate ungare pe toată durata războiului, precum şi o contribuţie mărită în cereale.

Vrând să evite un conflict armat între România şi Ungaria, Hitler mai face un demers pe lângă Carol al II-lea, regele României, în vederea începerii unor tratative cu ungurii. Acestea au loc între 16-24 august 1940, fără a duce însă la vreun rezultat.
În faţa acestei situaţii, Hitler convoacă la Viena pe miniştrii de externe român şi ungar, precum şi pe primul ministru ungar şi impune României, la 30 august 1940, ignobilul diktat care smulge din trupul Transilvaniei 42.243 km.p., cu o populaţie de 1.304.000 de români şi doar 968.000 de maghiari.

Următoarea manevră a revizionismului ungar este îndreptată împotriva Iugoslaviei, cu care Ungaria încheiase, la 12 decembrie 1940, un tratat de prietenie, tratat pe care îl va încălca la fel de perfid ca şi în cazul Austriei.

Astfel, la 6 aprilie 1941, în timp ce trupele germane se pregăteau să invadeze Iugoslavia, revizioniştii de la Budapesta, la fel ca şi în cazul Cehoslovaciei, sunt gata să participe la împărţirea prăzii. În prealabil, însă, guvernul ungar asigură, în mod ipocrit, puterile occidentale, spunând că prezenţa trupelor sale în Iugoslavia este necesară pentru protecţia minorităţii ungare din acea ţară. Împreună însă cu germanii, trupele ungare ocupă şi anexează, la 11 aprilie, regiunile Bácska şi Baranya precum şi teritoriul dintre Mura şi Drava, cu o suprafaţă totală de 11.417 km.p. şi 1.025.507 locuitori. Din aceştia, potrivit statisticilor ungare, doar 36,6% erau unguri.

Cât de mârşavă a fost Ungaria faţă de vecinii şi ”prietenii iugoslavi” reiese din sinuciderea, în semn de protest a primului ministru Teleki, omul care la fel de mârşav ne răpise parte din Transilvania, dar care, într’un acces de remuşcare şi onestitate, a părăsit cursa descreierată în care se angajase ţara sa.

În scrisoarea sa de adio către Horthy, Teleki spune:

”Suntem o ţară de laşi şi sperjuri. Niciun cuvânt în legătură cu atrocităţile comise împotriva maghiarilor (minorităţile maghiare din teritoriile unite cu statele naţionale n.a.) nu este adevărat. Ne’am aliat cu răufăcătorii şi ne’am pierdut cinstea naţională. Suntem cea mai detestată naţiune şi vom deveni profanatori de cadavre. Sunt vinovat că nu v’am oprit”.

Sunt cuvinte grele care acoperă întreaga şi trista realitate a acelor ani.
Recolta realizată de revizionismul ungar între 1938-1941 înseamnă 78.231 km.p., iar populaţia Ungariei creşte de la 9.000.000 la 14.683.323 locuitori. Componenţa etnică a celor peste cinci milioane de noi cetăţeni, ”achiziţionaţi” în aceşti trei ani indică în medie 61% de neunguri faţă de 39% de unguri.

Acest proces de rapturi a fost însoţit de masacrele comise de trupele şi administraţia ungară cu ocazia fiecărei anexări. Noi românii ne plângem morţii asasinatelor de la Treznea, Ip, Camăr, Păuşa, Sucutard, Ciumârna, Şimleul Silvaniei, Cosniciul de Sus, Mureşenii de Câmpie, Huedin etc.

De la intrarea trupelor ungare şi până la 1 septembrie 1942, au fost ucişi …. 991 de români iar numărul celor maltrataţi, schingiuiţi a atins, până în vara lui 1943, cifra de 15.000. Numărul românilor expulzaţi sau refugiaţi se ridică, până la mijlocul anului 1944, la 217.942 de persoane.

Peste tot, în Slovacia, Ucraina Subcarpatică sau Iugoslavia pe unde s’au instalat autorităţile ungare, armata, jandarmii şi poliţia de asemenea au ucis, schingiuit şi deportat populaţia civilă. Deosebit de bestiale au fost masacrele din Iugoslavia, unde femei, bătrâni şi copii au căzut victima autorităţilor ungare: 2.300 în 1941 la ocuparea zonelor axate şi peste 6.000 în ianuarie 1942, când cadavrele sârbilor ucişi erau aruncate în copcile Dunării îngheţate.

Tot în Iugoslavia au fost deportate peste 50.000 de persoane a căror ”vină” era că se stabiliseră în regiunea respectivă după 1918.

Din Transilvania au fost trimiși spre exterminare în total circa 166.000 de evrei, din care circa 15.000 în 1941. Aproximativ 150.000 au fost deportați în 1944, după ocuparea Ungariei de către trupele naziste (operațiunea Margarethe I) și instaurarea unui guvern pronazist (operațiunea Panzerfaust).

În dimineața zilei de 3 mai 1944, la ora 5, a început concentrarea evreilor din zona II spre ghetouri. Evreii din Maramureș, Satu Mare și Baia Mare au fost concentrați în 11 ghetouri, iar evreii din Cluj, Bistrița și Oradea au fost izolați prin Decretul nr. 6163/1944. La 10 mai 1944, toți evreii erau concentrați.

Adolf Hitler l’a însărcinat pe însărcinatul lui personal, Edmund Veesenmayer, să raporteze numărul celor din ghetouri, în raportul din 11 mai 1944 figurând pe listă 325.000 de persoane. După ce evreii au fost înghesuiți în spații neamenajate, fără facilități sanitare, autoritățile maghiare au invocat pericolul epidemiilor, cerând deportarea cât mai grabnică a celor închiși.

”Eu am trecut la începutul lui aprilie [1944] prin Munkács, să supraveghez ghetoizarea. S’a prezentat la mine comandantul jandarmeriei din Sighetul Marmației și mi”a spus că nu este în stare să efectueze […] ghetoizarea în Sighetul Marmației, din lipsa clădirilor corespunzătoare, a instalațiilor sanitare. Trebuie să’și abandoneze activitatea sau să i se ia «surplusul de oameni» și să fie duși în vestul Ungariei sau chiar în Germania. Cum am sosit la Budapesta, m’am îndreptat spre Eichmann și i’am atras atenția: Baky îl va chema în curând la telefon și îi va cere să decidă. La prânz, între orele 2 și trei, ne’am întâlnit în cabinetul lui Baky […] Secretarul de stat Baky i’a povestit lui Eichmann care este situația în Maramureș, apoi a spus:

”Te întreb deci, dragă Adolf, să abandonez ghetoizarea sau ești dispus să’i preiei de la noi pe evrei?”— „Mein lieber Laci, (Dragul meu Laci), cu aprobarea pe care mi’a remis’o forul meu superior, pot să-ți declar imediat, acum, că suntem gata să vă preluăm toți evreii. Discuția n’a durat nici 15 minute.” —SS-Hauptsturmführer Dieter Wisliceny, mărturie din 1946

Trenurile cu deportați din Transilvania de Nord care au trecut prin Kassa (Košice) în 1944: date, originea transporturilor și numărul de deportați.

16 mai Sighetu Marmației 3.007
17 mai Ökörmező (azi Ucraina) 3.052
18 mai Sighetu Marmației 3.248
19 mai Vișeu de Sus 3.032
19 mai Satu Mare 3.006
20 mai Sighetu Marmației 3.104
21 mai Vișeu de Sus 3.013
22 mai Sighetu Marmației 3.490
22 mai Satu Mare 3.300
23 mai Vișeu de Sus 3.023
23 mai Oradea 3.110
25 mai Oradea 3.148
25 mai Cluj 3.130
25 mai Aknaszlatina (azi Ucraina) 3.317
25 mai Vișeu de Sus 3.006
26 mai Satu Mare 3.336
27 mai Târgu Mureș 3.183
28 mai Dej 3.150
28 mai Oradea 3.227
29 mai Cluj 3.417
29 mai Satu Mare 3.306
29 mai Oradea 3.166
30 mai Târgu Mureș 3.203
30 mai Oradea 3.187
30 mai Satu Mare 3.300
31 mai Cluj 3.270
31 mai Baia Mare 3.073
31 mai Șimleu Silvaniei 3.106
1 iunie Oradea 3.059
1 iunie Satu Mare 2.615
2 iunie Bistrița 3.106
2 iunie Cluj 3.100
3 iunie Oradea 2.972
3 iunie Șimleu Silvaniei 3.161
4 iunie Reghin 3.149
5 iunie Oradea 2.527
5 iunie Baia Mare 2.844
6 iunie Dej 3.160
6 iunie Bistrița 2.875
6 iunie Șimleu Silvaniei 1.584
8 iunie Dej 1.364
8 iunie Cluj 1.784
8 iunie Târgu Mureș 1.163
9 iunie Cluj 1.447
27 iunie Oradea 2.819
Datele au fost strânse de comandantul gării din Košice, Miklós Gaskó („Halálvonatok” Menóra, Toronto, 1984, pp. 4–12).

Moralmente izolată, detestată de toţi vecinii, Ungaria intră în mai 1941 în războiul contra Uniunii Sovietice şi rămâne ultima aliată a Germaniei naziste, expunându’se la mari pierderi de vieţi omeneşti şi bunuri materiale.

Epilogul s’a consumat la conferinţa de pace de la Paris, în 1947, care demontează încă o dată versiunea modernă a imperiului Sfântului Ştefan restabilind astfel ordinea naturală în bazinul carpato-dunărean.
Nu este de mirare că, după război, cehoslovacii, ca reflex al urii lor faţă de fasciştii unguri, declară prin decret guvernamental, la 5 aprilie 1945, drept apatridă întreaga minoritate ungară de’acolo. După un an de discriminări, deportări, schimb de populaţie şi alte persecuţii, în vara lui 1946, 327.000 din cei aproximativ 500.000 minoritari unguri optează pentru naţionalitatea slovacă.

Faţă de acest tratament dur şi nedemocratic, noi românii le’am iertat maghiarilor toate păcatele, le’am dat drepturi depline, am avut în 1950 miniştri maghiari care abia vorbeau româneşte, le’am creat chiar o regiune autonomă, stat în stat, de unde funcţionarii români se refugiau de frica autorităţilor ”române” maghiarizate.
După Pacea de la Paris, 1947

Aparent vindecată de aventura revizionistă, care pe lângă distrugerea ţării i’a adus oprobiul lumii civilizate, Ungaria ia calea ”democraţiilor socialiste” reuşind s’-şi reformeze în parte viaţa publică fascizată. Ocupată cu ”renovarea” prestigiului naţional şi căutând să se pună bine cu vecinii, Ungaria devine adepta zeloasă a internaţionalismului socialist. Degajată de majoritatea elementelor fasciste care părăsesc, după 1944, ţara, viaţa politică, socială şi culturală a societăţii maghiare ia o orientare marxistă. Proporţiile defascizării ţării şi implicit a fascizării exilului maghiar se pot intui din numărul de 815.653 de emigranţi, care au părăsit între 1944 şi 1960 Ungaria. Purtători, în marea lor majoritate, ai virusului revizionist, ei l’au exportat şi au contribuit la consolidarea iredentismului din sînul emigraţiei maghiare care s”a manifestat chiar şi în timpul Conferinţei de pace de la Paris din 1947.

Înainte de a trece la examinarea fazei de latenţă a mişcării revizioniste din Ungaria, faza care a durat peste treizeci de ani, mai trebuie consemnată o răbufnire revizionistă a guvernului ungar, în perioada de pregătire a Tratatului de la Paris (1947).
Deşi era evident că tratatul de pace se va baza pe principiile stabilite în documentul armistiţiului din ianuarie 1945, partea ungară încearcă să se tocmească şi să deplaseze spre est graniţa comună cu România.

Exploatând unele discuţii în problema Transilvaniei între Uniunea Sovietică şi anglo-americani, ministrul de externe ungar pregăteşte câteva variante proprii. Un plan preconiza, de exemplu, crearea unei Transilvanii independente, altul legarea regiunii secuieşti de Ungaria printr’un coridor, un al treilea propunea anexarea la Ungaria a unei fâşii de 22.055 km.p. cuprinzând judeţele din vestul României, teritoriu populat de mai mult de 1.500.000 de locuitori. Prin această ultimă ”soluţie”, pentru recuperarea a 500.000 de maghiari, ar fi revenit Ungariei peste 900.000 de români. S’a mai propus organizarea unui referendum, dar în final partea maghiară s’ar fi mulţumit şi cu anexarea unei fâşii de 11.800 km.p. populată de 442.000 de maghiari şi 421.000 de români.

O delegaţie condusă de ministrul de externe János Gyöngyösi pleacă în aprilie 1946 la Moscova pentru a prezenta lui Stalin acest ultim plan de revizuire. După câteva zile de discuţii şi rugăminţi, ungurii se întorc cu recomandarea lui Molotov de a trata problema cu românii. Guvernul ungar pregăteşte în grabă o delegaţie condusă de ambasadorul extraordinar dr. Pál Sebestyen, care, la 27 aprilie 1946, se deplasează la Bucureşti, dar întâmpinând un refuz hotărât din partea românilor, se întoarce fără nici un rezultat. Nu mult după aceea, la 7 mai 1946, consiliul miniştrilor de externe al celor trei mari puteri, acceptă restabilirea graniţei româno-ungare de la 1 ianuarie 1938.
Maşinaţiunile şi intrigile, prin care ungurii au încercat în aceşti doi ani să ne răpească din nou o parte a Transilvaniei, pot umple câteva volume şi dovedesc caracterul peren al politicii revizioniste ungare.

În urma eşecului suferit prin încheierea păcii de la Paris, societatea ungară, aparent calmată, face ca dispărută în trapa istoriei ideologia revizionistă cu întregul ei eşafodaj instituţional. Conducerea marxistă epurează cu rigoare draconică rămăşiţele culturale ale iredentismului, ştergând cu grijă urmele acestei doctrine.

Istoriografia oficială ungară, care între cele două războaie mondiale fusese inspiratoarea mişcării fascist-revizioniste, îşi orientează acum cercetările spre realităţile sociale din ”milenarul” regat şi descoperă, ca prin minune, că în el au mai trăit, pe lângă poporul ungar hegemon, şi naţionalităţi, ca de pildă românii, în număr destul de mare. ”Schimbarea de macaz” este realizată însă numai de falanga marxistă a istoricilor pe când vechea gardă naţionalistă, fiind redusă la tăcere, se pune pe aşteptare în speranţa unor vremuri mai bune.

Îngheţarea tendinţelor naţionaliste în scrierea istorică nu durează însă decât până spre începutul anilor optzeci, când, în condiţiile liberalizării politice permise de regimul Kádár, asistăm la un reviriment treptat al curentului naţional-revizionist, marcat prin apariţia din ce în ce mai numeroasă a lucrărilor care tratează problema Trianonului. Continuând linia iredentismului militant practicată între cele două războaie mondiale, aceste lucrări aduc în prim plan implicaţiile teritoriale şi economice ale tratatului şi ignorează pârghia etno-demografică, explozivul care a dezmembrat monarhia austro-ungară multinaţională. Punctul culminant îl constituie apariţia, în 1986, a monumentalei Istorii a Transilvaniei (Erdély története) ale cărei trei volume apar la Editura Academiei din Budapesta.

Emigraţia, care îşi păstrase tot timpul profilul naţionalist, şovin şi revizionist, îşi coordonează politica cu dezgheţul ideologic din ţară, tema revizuirii hotarelor devenind doctrina de bază în marea majoritate a organizaţiilor din exil. Conducerea de la Budapesta iniţiază o colaborare fără rezerve cu emigraţia şi, prin intermediul organizaţiei guvernamentale ”Uniunea Mondială a Ungurilor”, pune bazele unei colaborări panungare atotcuprinzătoare.

Cele trei mari obiective ale revizioniştilor unguri sunt: obţinerea unui climat internaţional favorabil cauzei ungare, ”amorsarea” opiniei publice din Ungaria şi exportul politicii neorevizioniste spre regiunile limitrofe, îndeosebi spre Transilvania.
O atenţie deosebită merită o investigaţie a factorilor politici şi social – economici care întreţin în prezent flacăra iredentismului ungar, asupra formelor de organizare şi metodelor utilizate, precum şi asupra tacticii ideologice aplicate de această mişcare. Deoarece activitatea centrală se împleteşte cu cea din emigraţie şi cea din Transilvania, vom trata aceste trei domenii concomitent, încercând să conturăm unitatea şi specificul fiecăreia.

Am arătat mai înainte că, aparent, mişcarea revizionistă din Ungaria a sucombat o dată cu semnarea tratatului de la Paris (1947) şi răstimpul de la 1947 şi până spre sfârşitul anilor şaptezeci a fost o perioadă de silită latenţă în ţară şi de o crescândă efervescenţă în sînul exilului. Examinarea amănunţită a acestei faze în Ungaria ar fi instructivă, însă caracterul ocult, conspirativ, al activităţii face cercetarea ei mai anevoioasă. Voi menţiona, totuşi, instituţiile care au patronat mişcarea din ţară precum şi căile propagandei spre Transilvania.

Actuala recrudescenţă a naţionalismului şovin a fost declanşată de instaurarea unui climat liberal în societatea ungară şi ea s’a propagat spre Transilvania şi spre emigraţie, aducându’le la un numitor comun: militarea pentru o soluţie neorevizionistă.
Rădăcinile politice ale revizionismului ungar se îndreaptă spre refacerea imperiului Sfântului Ştefan. Ideea, care pare astăzi absurdă, a produs un efect psihologic şi mobilizator de mase, omniprezent în societatea ungară din Ungaria, în exil şi în unele cercuri din Transilvania.

Ungaria declara, încă din 1945, prin ministrul ei de externe, János Gyöngyösi, că ţara a rupt cu trecutul reacţionar şi războinic, iar concepţia despre ”Ungaria istorică” (imperiul Sfântului Ştefan, n.a.) a fost abandonată o dată cu semnarea armistiţiului. Că ungurii au încercat, tot prin Gyöngyösi, să obţină o revizie parţială (misiunea Sebestyen – 1947), dovedeşte că, deşi recunoşteau absurditatea planului de a reclădi marele imperiu ungar, în realitate încercau să’l realizeze în rate. Actualele declaraţii belicoase ale conducerii de la Budapesta, care îşi arogă dreptul de a apăra interesele celor 15 milioane de unguri răspândiţi pe tot globul, dovedesc, în continuare, că ideea a rezistat ”tratamentului” marxist de educaţie internaţionalistă şi reapare într’o formă nouă şi mai sofisticată. Neorevizionismul ungar în unele variante ale sale pretinde în ultima vreme brutale revizii de hotare, adică anexarea Transilvaniei, nemulţumindu’se cu crearea unor condiţii, în care minorităţile ungare din ţările limitrofe să fie cât mai strâns legate de ”patria-mamă”: Ungaria.

Acestea ar fi: activităţi cultural-istorice, comune, schimb de elevi, studenţi şi profesori, trimiterea din Ungaria de literatură şi manuale şcolare şi intensificarea în continuare a turismului reciproc.
Completându’le ”armonios” cu răspândirea în Ardeal a hărţilor reprezentând Ungaria Mare, hărţi de vânzare la toate chioşcurile din ţara vecină, neorevizioniştii încearcă să alimenteze vechile idei ale curentului revizionist, în stare să provoace, la timpul potrivit, o schimbare a stau-quo-ului actual.

Pe lângă acest curs major al politicii externe ungare, desuet în aparenţă, există o serie de circumstanţe conjuncturale ale politicii interne din ţara vecină datorită cărora guvernanţii şi partidele de acolo exploatează ideea neorevizionistă în propriul lor interes.

Aş aminti, în primul rând, acţiunea de salvare a prestigiului Partidului Socialist Ungar, succesorul comuniştilor, campanie care a mobilizat personalităţi marcante şi le’a plasat în primele rânduri ale actualei ofensive neorevizioniste.

Promotorul mişcării şi autor al doctrinei panungare este Mátyás Szűrős, fostul preşedinte provizoriu al Republicii Ungare. El declara, în mai 1989, revistei revizioniste Erdélyi Tudósitások (Informaţii despre Transilvania) că ideea potrivit căreia toţi ungurii de peste hotare sunt membrii marii naţiuni ungare şi Ungaria este răspunzătoare de soarta lor, i’a venit în urma vizitelor făcute în Transilvania şi a discuţiilor avute acolo cu András Sütő, Sándor Kányádi, Géza Domokos, János Fazékas şi Attila T. Szabó. Szűrős recunoaşte că această politică poate duce la reînvierea Micii Antante, dar schimbările survenite în 1985 în Uniunea Sovietică i’au dat un impuls decisiv în a enunţa şi susţine aceste teze. Întrebat dacă şi alte cercuri guvernamentale împărtăşesc vederile sale, Szűrős l’a asigurat pe ziarist că atât în conducerea partidului cât şi la ministerul de externe se afirmă o gardă tânără, care şi-a însuşit această doctrină justă. Alţi membri ai guvernului socialist: Imre Szokai şi Csaba Tabajdi, ministru adjunct răspunzător de problema minorităţilor din Ungaria şi a maghiarilor de peste graniţe, au elaborat metodele de punere în aplicare a doctrinei panungare.

Politica neorevizionistă a fost deci consolidată de guvernanţii socialişti în perioada de la 1988 şi până la instalarea primului parlament liber ales, iar prin venirea la putere a Forumului Democratic Ungar (FDU) această politică a luat forme mai agresive. Din statul major al partidului care a câştigat alegerile din aprilie 1990 fac parte personalităţi politice şi culturale binecunoscute pentru antiromânismul lor, ca scriitorul István Csurka, reputat pentru violentele sale ieşiri şovine şi antisemite, Ernő Raffay, istoric specializat în probleme româno-ungare sau Lajos Für şi Géza Jeszenszky, revizonişti militanţi.

Raffay, mentor ideologic al FDU, declara în aprilie 1990, la Televiziunea Ungară, cu ocazia prezentării platformei partidului, că în România este necesară o reorganizare a statului pe provincii federale, printre care regiunea autonomă maghiară să aibă un statut special. Raffay este de altfel autorul unor lucrări de istorie foarte tendenţioase, chiar duşmănoase faţă de ţara noastră din care am menţiona doar trei titluri elocvente: De la voievodate până la imperiu – Budapesta 1989, Secretele Trianonului – Budapesta 1990 şi Transilvania 1918 – 1919, ultima o încercare impertinentă de a califica România drept ţară imperialistă.

Nu mai amintim aici de multitudinea micilor partide din Ungaria, care se erijează la rândul lor în apărători ai ungurilor de peste hotare, ponderea lor politică fiind neînsemnată. Oricum, mai fiecare partid din ţara vecină, în vânătoare de popularitate, şi’a pus în program acest sine qua non al naţionalismului ungar. De notat însă că lucrurile au mers atât de departe, încât voci îngrijorate din sînul comunităţii maghiare din Transilvania au condamnat faptul că aceste partide exploatează în propriul interes electoral închipuitele suferinţele ungurilor minoritari.

Dar ariergarda comunismului ungar aflătoare la cârma ţării între 1988 şi 1990 n’a jucat rolul de salvatoare a ungurilor de peste hotare numai din considerente electorale. Confruntată cu crunta criză social-economică postcomunistă, această garnitură a îmbrăcat haina naţionalistă pentru a abate atenţia poporului de la propria’i mizerie şi a o îndrepta asupra aşa-ziselor suferinţe ale fraţilor de peste hotare. Până la 22 decembrie 1989, au fost chiar favorizaţi în această politică de însăşi situaţia din ţara noastră.

Adăugând în propaganda sa opresiunii generale din România o notă în plus, aceea a discriminării naţionale, Ungaria, care făcuse deja câţiva paşi spre Europa civilizată, se bucura de mai multă credibilitate şi a exploatat din plin acest avantaj, calomniind România la mai toate forurile internaţionale la care îşi asigurase acces.

După Revoluţia din Decembrie 1989 însă, când ceasul libertăţii a sunat, inclusiv pentru secuii şi maghiarii de la noi, Budapesta s’a văzut nevoită să provoace artificial disensiunile între români şi maghiari. În condiţiile liberalizării regimului de frontieră, mii şi mii de cetăţeni din Ungaria sosesc sub pretextul ajutorării confraţilor din Transilvania, zeci de camioane încărcate cu alimente, haine sau cărţi vin şi creează aparenţa unui contrast de civilizaţie inexistent în realitate. Instigaţi de ”turiştii” din Ungaria, secuii şi maghiarii se dedau la manifestări separatiste şi duşmănoase şi, în scurt timp, se nasc dramaticele tensiuni dorite de Budapesta.

Reacţia populaţiei româneşti precum şi măsurile de filtrare a materialelor revizioniste ce inundaseră în primele luni ale anului 1990 Transilvania, servesc apoi ca un binevenit pretext cercurilor revizioniste de a se plânge pe toate căile contra maltratării minorităţii maghiare şi a izolării ei culturale.

Această politică de diversiune, care a reuşit în ultimii ani să pacifice populaţia Ungariei, va fi probabil continuată şi de guvernele care se vor perinda la putere, dar adevărata criză social-economică, care se va declanşa acolo o dată cu trecerea la economia capitalistă, cu inflaţia şi şomajul de rigoare, vor abate în oarecare măsură atenţia de la ”problema” minorităţilor maghiare din ţările vecine. Dacă mai adăugăm şi reacţia din ce în ce mai intensă a unor cercuri minoritare din Transilvania lucide şi oneste, care sunt pentru o convieţuire paşnică şi cinstită cu poporul român, pronosticul se vrea mai degrabă optimist.

Factorii politici, determinaţi la rândul lor de raţiuni economice, constituie de fapt un complex politico-economic cu un net caracter simbiotic. De aceea, când vorbim de factorii economici care au favorizat naşterea şi persistenţa revizionismului ungar, ne referim la un astfel de complex.

Examinând consecinţele Trianonului, tragice în ochii ungurilor – şi putem prin empatie să înţelegem acest sentiment -, putem vorbi de o consecinţă politică, care a constat din dezmembrarea imperiului şi de una economică, care s’a soldat cu pierderea a 67% din teritoriul monarhiei, cu bogăţiile şi debuşeurile aferente. Atât şi nu mai mult a stat la baza traumei iniţiale. Între timp, însă, din condescendenţă faţă de sutele de mii de refugiaţi sosiţi din teritoriile pierdute, apoi pentru a ţine pas cu Europa civilizată, care descalificase imperialismul ca formă de proprietate statală, revizionismul ungar îşi modifică argumentaţia reclamând cu precădere pierderea substanţei etnice. În realitate avem însă de a face doar cu cele două consecinţe iniţiale.

Ungaria a pierdut trei războaie şi de fiecare dată a înregistrat pagube imense. Două treimi din teritoriu s’au pierdut după primul război mondial, două treimi din avuţia naţională după cel de’al doilea, iar după ultimii 45 de ani de război economic în care a pierdut puzderie de bătălii, bilanţul, dacă se va face vreodată, va fi şi mai catastrofal. Este deci imperioasă nevoia de a se găsi o ieşire şi orice soluţie – revizionism, intrare în federaţie cu statele limitrofe sau altă formulă – este binevenită.

Demonstraţii ”savante” sunt ventilate pe la forurile internaţionale, argumente care vorbesc de incapacitatea ”micilor’ ţări din regiune de a se gospodări singure, potrivit cărora numai o construcţie viabilă axată pe rolul conducător al Austriei şi Ungariei poate asigura ieşirea din actualul impas economic. Cât de serios se ocupă vecinii noştri de astfel de utopii o dovedeşte numărul 2 din mai 1990 al revistei Erdélyi Magyarság editată în Ungaria de emigraţia secuilor şi maghiarilor ardeleni.

Într’un articol intitulat Europa în 2000, este prezentat un studiu al unui anume Robert Cottrel, apărut în ziarul londonez The Independent din 30 octombrie 1989. O hartă a Europei însoţeşte articolul, hartă pe care următoarele ”viitoare” ţări sunt haşurate ca făcând parte dintr’un fel de confederaţie: Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Serbia Mare, Croaţia-Slovenia” şi, în sfârşit, Ungaria având Transilvania încorporată în hotarele ei. Textul ce se referă la ea spune: ”futurologii susţin că în deceniul următor cele mai bune perspective le au statele din bazinul dunărean asociate sub dominaţia Vienei şi Budapestei. România, în urma revoluţiei şi a dispariţiei familiei Ceauşescu, iese din umbra nesiguranţei şi faptul de a fi cedat Transilvania Ungariei precum şi opţiunea Moldovei (Basarabiei) de a se uni cu România democratică va duce la noi alianţe”.

Ceea ce este mai grav : redacţia revistei îşi exprimă speranţa că forţa vizionară a articolului se va adeveri şi în problemele care privesc Ungaria.

Această căutare disperată de soluţii utopice, se datorează în parte atitudinii defetiste care domină societatea ungară. Ca un copil de bani gata care, sărăcit, nu poate angaja lupta cu rigorile vieţii şi trăieşte în lumea visurilor şi minunilor care’i vor reda fosta bogăţie, aşa şi Ungaria, după ”hemoragia” de la Trianon, nu s-a mai refăcut moralmente şi aleargă după gloria’i pierdută. Această idee fixă face ca politica economică ungară să plece de la falsa ipoteză că ţara nu se va putea redresa în cadrul actualelor graniţe.

Statu-quo-ul european însă, nepermiţând în prezent revizuirea hotarelor, vecinii pregătesc terenul în speranţa unei conjuncturi favorabile. Manevrele neorevizioniste întreprinse azi la nivel guvernamental, în mediul politic-cultural, în Ungaria, în Transilvania şi în emigraţie, seamănă din ce în ce mai mult cu marea ofensivă revizionistă dintre cele două războaie mondiale. (Am văzut atunci cum Ungaria, în speranţa recuperării teritoriului, a jucat totul pe o singură carte şi s’a lansat într’o cursă sinucigaşă. Actualul dezastru economic este poate mai mare decât cel de după Trianon şi politica externă ungară va întreprinde orice pentru salvarea ţării.)

Factorii sociali care au provocat dezlănţuirea actualelor animozităţi sunt în parte aceiaşi cu cei care au acţionat şi în perioada de după Trianon. Prezenţa în Ungaria de atunci a refugiaţilor din populaţia Ungariei, a contribuit în măsură decisivă la destabilizarea politică a noului stat şi la orientarea fascistă a conducerii de la Budapesta.
În Ungaria de astăzi sunt prezenţi urmaşii a peste 350.000 de refugiaţi sau repatriaţi din perioada 1918 – 1935, a celor peste 200.000 care au părăsit România după 1944, precum şi transfugii din ultimii 10-20 de ani. Aceştia constituie o uriaşă pârghie, care influenţează conducerea ţării vecine spre o politică revizionistă şi chiar de însuşire a Transilvaniei. Lobby-ul secuilor şi maghiarilor este prezent pe întreaga paletă politică a Ungariei, fiind preponderent în partidele de dreapta, naţionaliste prin vocaţie. Din majoritatea declaraţiilor sau confesiunilor militanţilor neorevizionişti reiese că ei provin din Transilvania sau că sunt descendenţi ai unor refugiaţi de aici.

O mare parte participă activ la viaţa politică din ţara vecină şi încearcă să o orienteze spre o confruntare cu ţările limitrofe.
Tamás Gáspar Miklos, plecat din Transilvania înainte de 1989, deputat în parlamentul de la Budapesta din partea Partidului Democraţilor Liberi, cere, în mai 1990, ca guvernul să încheie cu ţările vecine tratate bilaterale privind problema minorităţilor. Or, o astfel de convenţie nu ar putea fi calificată altfel decât un amestec legalizat în treburile interne ale României. Dar moţiunea lui Tamás Gáspar Miklos este doar „prima rândunică” din valul de presiuni pe care transfugii secui şi maghiari din Transilvania le exercită asupra conducerii de la Budapesta.

Ca o urmare a prezenţei zgomotoase a refugiaţilor transilvani, în societatea ungară se înregistrează, în prezent, condamnarea de către elita culturală ungară, a politicii din cei 45 de ani de comunism, datorită căreia istoria Ungariei ar fi fost ”golită” de conţinutul ei naţional (mai degrabă naţionalist. n.a.), iar minorităţile maghiare din ţările vecine au fost date uitării. Potrivit acestor acuzaţii, politica internaţionalismului socialist practicată de fostul regim marxist din Ungaria ar fi contribuit în mai mare măsură la deznaţionalizarea ungurilor minoritari decât însăşi politica de ”asimilare” a ţărilor respective.

O puzderie de lucrări, care vor să recupereze această pierdere, umplu astăzi rafturile librăriilor, iar „problema transilvană” este omniprezentă în programele de radio sau de televiziune şi pe scenele teatrelor.

Propaganda este însă dusă şi ”de la om la om” şi acoperă astfel acele segmente ale opiniei publice din Ungaria care reacţionează la stimuli mai primitivi. Pentru avantaje materiale nici măcar foarte importante, secuii şi maghiarii plecaţi din Ardeal au intoxicat cu minciunile şi calomniile lor opinia publică din ţara vecină. Ideile revizioniste au pătruns pe această poartă adânc în straturile societăţii ungare contribuind, în aceşti ultimi ani, la formarea unui compact front antiromânesc. Climatul social şovin se datorează, deci, în primul rând, prezenţei transfugilor, care o dată sosiţi în Ungaria, sunt raliaţi la cauza revizionistă.

Se ştie că o mare parte a celor care au părăsit România în anii 1987 – 1988, plecau cu convingerea că pot trece mai departe, spre Vest. Alarmată de marele număr de refugiaţi din România, Austria a pus în vedere, în decembrie 1987, guvernului maghiar să nu mai permită tranzitul cetățenilor români spre vest. Interdicţia este din ianuarie 1988, însă refugiaţii, necunoscând-o, continuă să treacă în Ungaria. Returnările întreprinse de autorităţile maghiare s-au ridicat în primele luni din 1988 până la 50%, aşa încât cine voia să rămână în Ungaria devenea peste noapte, de nevoie sau de frică, refugiat politic. Autorităţile ungare, camuflând destinaţia reală a acestor refugiaţi, le’au încurajat înregimentarea în rândurile refugiaţilor politici, arătând lumii cât de discriminaţi sunt secuii şi maghiarii în România. De aici o avalanşă de material propagandistic pentru revizioniştii unguri, material pe care’l transmiteau prompt mass media internaţionale. Perversiunea capitală a acestei ofensive propagandistice consta din afirmaţia că minorităţile din România au suferit oprimări în era ceauşistă, de unde şi discriminarea lor.

În ceea ce priveşte numărul ridicat de refugiaţi de naţionalitate română, blocaţi în Ungaria, o parte a fost returnată în România, alţii au fost constrânşi să facă declaraţii antiromâneşti, iar cei mai mulţi au fost trecuţi în mod discret în Austria.
Pentru observatorul avizat apare tot mai evident decalajul dintre atitudinea celor fugiţi sau repatriaţi şi a celor rămaşi acasă. Majoritatea refugiaţilor din Ungaria sau din Vest, depun toate eforturile pentru a întreţine climatul de disensiune româno – ungar, pe când cei de acasă se străduiesc să se organizeze şi să’şi găsească locul cuvenit în societatea română, pe cale de democratizare. Elöd Kincses, exponent al maghiarilor de la Tîrgu-Mureş, declara în aprilie 1990 la Televiziunea Ungară că marea majoritate a celor fugiţi sunt ”eroi de cârciumă”. Alte voci din comunitatea maghiaro – secuiască acuză cu gravitate pe cei plecaţi că şi-au părăsit locurile din calculul profesional – economic şi nicidecum din cauza persecuţiilor.

Există desigur o diversificare şi în rândurile celor de acasă şi anume : o pătură subţire dar virulentă se identifică cu ideologia neorevizionistă şi formează ”coloana a cincea”, care militează pentru crearea unui climat revizionist în ţara noastră.
Fundalul social şi politic, prezentat aici schematic, merită cu siguranţă un studiu aprofundat, folositor acelora care vor să sesizeze cu claritate linia frontului neorevizionist.

Organizaţii revizioniste în Ungaria de azi

Examinând actuala organizare a mişcării revizioniste, desprindem două linii directoare : pe de o parte se ţine seama în tactica organizării de statu quo-ul european actual care impune moderaţie, iar pe de altă parte sunt reluate o serie de metode practicate între cele două războaie mondiale. Se înţelege că această orientare de bază este diferit aplicată pe cele trei câmpuri de bătaie: în Ungaria, în emigraţia ungară şi în teritoriile ”recuperabile”.

Conducerea Ungariei, degajată de obligaţiile internaţionalismului socialist, preia astăzi oficial comanda şi este tocmai în pragul trecerii spre faza organizării nedisimulate a mişcării neorevizioniste. Judecând experienţa ultimilor ani, se pare că organizarea unor formaţii revizioniste nu este încă tactic motivată, pentru simplul fapt că mass media precum şi debitul cultural fixate la această temă au un randament suficient pentru întreţinerea atmosferei revizioniste.

Conducerea politică a iniţiat însă, încă în era socialistă, instituirea unor organe guvernamentale, cum este Comitetul de coordonare interministerial sau Oficiul refugiaţilor, ambele ţinând de Ministerul de Interne, care la început s-au ocupat numai de problema refugiaţilor, ca ,după aceea, să’şi extindă sfera organizând integrarea refugiaţilor în mişcarea neorevizionistă, precum şi răspândirea acestei doctrine printre minoritarii secui şi maghiarii din Transilvania.

În intenţiile actualei conduceri de dreapta se întrevede consolidarea şi perfecţionarea acestor organe şi înfiinţarea unui departament care să se ocupe de problema minorităţilor din Ungaria şi a celor ungare de peste hotare. Judecând după moţiunea parlamentară a deputatului Tamás Gáspar Miklos, menţionată mai sus, o înţelegere cu ţările vecine în privinţa tratamentului acordat minorităţii maghiare de acolo presupune, după mintea politicienilor de la Budapesta, şi un eventual organ de control al aplicării prevederilor din tratatele care urmează a fi încheiate cu statele vecine. Dacă, prin absurd, ţările în cauză ar accepta enormitatea unor asemenea tratate, se poate anticipa ce şanse frumoase ar avea partea ungară de a căuta nod în papură şi de a se lamenta încontinuu în forurile internaţionale.

Pe lângă aceste măsuri incipiente întreprinse pe linie guvernamentală, în Ungaria funcţionează, în continuare, fundaţiile care au în program susţinerea moral-materială a acelor acţiuni ce au drept scop promovarea revizionismului.

Cel mai vechi este Institutul Pál Teleki, fondat de acelaşi Teleki, părintele Ligii Revizioniste Ungare şi care, în calitate de prim-ministru, ne-a răpit în 1940 Ardealul de Nord. Institutul a funcţionat în perioada 1940 – 1987 în cadrul Institutului de Ştiinţe Ardelene, ca în prezent să facă parte din Institutul de ştiinţe istorice de pe lângă Academia de ştiinţe ungară.

Conducerea marxistă, reorganizând institutul la vremea respectivă, a îndepărtat de pe firmă numele compromiţător al lui Teleki, a schimbat directorul şi câţiva colaboratori fără a-i schimba însă misiunea iniţială. Obiectivul, identic cu cel al Institutului de sociografie, înfiinţat în 1926 de acelaşi Teleki, rămâne deci neschimbat : fundamentarea ştiinţifică a necesităţii revizuirii hotarelor stabilite la Trianon. Colaboratorii acestui institut, a căror profesiune de credinţă revizionistă este notorie, au scos, sub egida Academiei ungare de ştiinţe, Istoria Transilvaniei (1986), o lucrare tendenţioasă şi jignitoare la adresa poporului român.

Fundaţia Bethlen, alt sprijin de nădejde al revizionismului ungar, profilată pe acordarea de stipendii în vederea promovării acestei mişcări a împărţit în toţi aceşti ani fiecărui refugiat din Transilvania câte 300 de forinţi pentru cumpărarea unor materiale naţionalist-şovine. Pastorul László Tőkés a primit de curând din partea ei 70.000 de forinţi pentru ”activitate meritorie”.

Pe lângă aceste fundaţii, cu rădăcini în activitatea revizionistă dintre cele două războaie mondiale, guvernul ungar a hotărât, în toamna anului 1989, înfiinţarea a două fundaţii pentru promovarea politicii minorităţilor. Una se va ocupa de situaţia minorităţilor din Ungaria şi va fi condusă de Ferenc Rátkay, ministru adjunct la culte, iar cealaltă, condusă de scriitorul Sándor Csoóri, cunoscut pentru antiromânismul lui, va urmări tratamentul la care este supusă minoritatea ungară de peste hotare. Ambele fundaţii au fost dotate cu câte 20 milioane de forinţi.

Institutul Dunatáj (Regiunea Dunării), înfiinţat de guvern tot la sfârşitul lui 1989, va studia factorii de unitate ai acestei regiuni cu intenţia de a fundamenta necesitatea federalizării statelor implicate.

Rolul principal în mobilizarea opiniei publice din Ungaria pentru crearea unui climat revizionist revine însă în prezent organizaţiilor de ”refugiaţi”. Înmulţite în ultimii ani, aceste organizaţii formează astăzi o reţea care s’a consolidat concomitent cu sosirea din România a unui număr important de repatriaţi sau transfugi.

Unite la 2-3 septembrie 1989, la Seghedin, în Consiliul pentru apărarea intereselor cercurilor ardelene, aceste organizaţii, pe lângă cele enunţate în denumirea consiliului, au ca scop reunirea şi consolidarea lor într’un front comun care să devină un factor cu pondere politică în societatea ungară. Cele mai importante organizaţii de refugiaţi care funcţionează în prezent în Ungaria sunt : Cercul ardelean din Békéscsaba, Asociaţia maghiarilor din Ardeal, Uniunea ardeleană, Clubul tinerilor ardeleni, Asociaţia ardeleană a judeţului Hajdu-Bihar, Uniunea maghiarilor ardeleni din Nagykanizsa, Clubul ardelean din Salgotorján, Cercul ardelean din Seghedin, Cercul ardelean din Zalaegérszeg, Comunitatea ardeleană ”Abel” din Esztergom, Cercul ardelean din Györ, Clubul tinerilor ardeleni din Pécs, Cercul ardelean din Szentendre, Cercul secuiesc, Fundaţia pentru arta Ardealului.

Aceste organizaţii recrutează, pe lângă refugiaţi sau repatriaţi, un număr apreciabil de cetăţeni unguri simpatizanţi sau adepţi ai mişcării revizioniste, integrându’se astfel în politica panungară a Budapestei. Un membru important al Uniunii ardelene, constituită la 10 iunie 1989, este de exemplu Ernő Raffay, istoric naţionalist-şovin şi deputat în actualul parlament de la Budapesta din partea Forumului Democratic Ungar.
O activitate pararevizionistă depune şi Serviciul de ajutorare a refugiaţilor din Transilvania, care funcţionează în cadrul parohiilor reformate din Budapesta, Debreţin, Miskolc, Gyula, Seghedin, Pécs, Rózsaly şi Kecskemét.

Unul din promotorii acestei acţiuni este pastorul Géza Németh, care a condus în toamna anului 1989, o delegaţie în Statele Unite cu scopul de a menţine în actualitate problema transilvană. Cu această ocazie, pastorul Németh a prezentat organelor legislative americane doleanţele Ungariei cu privire la minoritatea maghiară din România, cerând sprijinul Statelor Unite în vederea găsirii unei formule de autonomie pentru Transilvania.

Comparând atitudinea clerului catolic, mai apolitic, cu cea a pastorilor reformaţi apare clară virulenţa revizionistă a acestora din urmă.
Există însă o organizaţie, care, deşi nu are în Ungaria un mare număr de membri activi, este importantă prin rolul de coordonator al frontului intern cu activităţile de peste hotare. Este vorba de Uniunea Mondială a Ungurilor (UMU), formaţie oficioasă cu un trecut laborios în ”închegarea” naţiunii ungare de pe tot globul.

Timp de peste 30 de ani, îndeosebi după 1956, împreună cu autorităţile de la Budapesta, UMU a avut ingrata misiune de a converti la colaborare acea emigraţie maghiară care era în marea ei majoritate anticomunistă. Astăzi, priza în audienţa de peste hotare este asigurată de tonul naţionalist-şovin adoptat de organizaţie. Renovată în iunie 1989, Uniunea şi’a propus ca obiectiv în noul statut unirea şi sprijinirea ungurilor minoritari de peste hotare, precum şi angajarea organizaţiei în problemele existenţiale şi de dezvoltare ale acestora.

Câteva nume din conducerea UMU asigură linia neorevizionistă a organizaţiei. Astfel Gyula Juhász, copreşedinte, este directorul Institutului de cercetare a ungurimii, unul din pilonii mişcării neorevizioniste. Béla Pomogáts, istoric literar, este autorul unui recent studiu despre problema autonomiei maghiare din Transilvania, Péter Hanak şi István Nemeskürty, istorici din şcoala naţionalistă, dintre care ultimul contribuie activ la menţinerea în actualitate a problemei transilvane. Într’o lucrare intitulată Édes Erdély (Ardeal drag) 1988, Nemeskürty, deşi avansează un ton conciliant, face o cronică tendenţioasă şi plină de inexactităţi a evenimentelor desfăşurate între 1916 şi 1967. În iunie 1990 Uniunea Mondială a Ungurilor alege un preşedinte de onoare în persoana scriitorului maghiar din Transilvania, András Sütő, care într’un interviu cu accente naţionaliste, difuzat de televiziunea ungară la data de 24 iunie, mulţumeşte pentru onoarea ce i se face prin această alegere.

În spiritul colaborării dintre emigraţie şi ţara-mamă, au fost înființate și câteva fundaţii finanţate şi dirijate de membrii emigraţiei şi care operează în mediul cultural-politic din Ungaria. Acestea sunt tot atâtea instrumente eficace în prepararea climatului social din ţară pentru o eventuală modificare a statu quo-ului actual. Fundaţia Soros, de pe lângă Academia Ungară de Ştiinţe, finanţează, de exemplu, revista refugiaţilor din Transilvania Erdélyi Tudositások (Informaţii despre Transilvania) sau Fundaţia Péter Erzsébet, apărută cu câţiva ani înainte de 1989, din iniţiativa unei unguroaice de la Cluj stabilită în Statele Unite, pentru premierea actorilor din Ungaria. Aceasta şi’a extins terenul de activitate şi va acorda sub numele de ”Trianon” premii unor actori din provinciile ”recuperabile” cum este Transilvania.

Unic prin profilul său este Magyarságkutató Csoport (Grupul pentru cercetarea ungurimii), o instituţie specializată în studiul interdisciplinar al condiţiilor sociale şi culturale în care trăiesc ungurii de peste hotare. Moştenitoare spirituală a unei instituţii horthyste înfiinţată în 1940 şi intitulată Magyarságtudományi Intézet (Institutul pentru ştiinţa ungurimii), actuala instituţie se ocupă în fond de argumentarea ştiinţifică a prezenţei milenare a ungurilor pe tot întinsul Bazinului carpato-dunărean. Forţând prin metode de o îndoielnică probitate ştiinţifică culturile stepei euro-asiatice, binecunoscute pentru sincretismul lor derutant, istoricii acestei instituţii au creat din pestriţul amestec al triburilor invadatoare ugro-turco-başchire un autentic popor ungur care, potrivit teoriei lor, ar fi ocupat ”întinderile pustii” ale Pannoniei şi Transilvaniei.

Numărul ”descălecătorilor” era în realitate mai puţin de o sută de mii şi ei nu constituiau nici 10% din numărul băştinaşilor slavi şi români. Aceste triburi războinice au asimilat însă cu asiduitate timp de o mie de ani popoarele în mijlocul cărora locuiau şi micul popor ungur de astăzi este rezultatul acestui amestec.

Din statisticile ungureşti reiese că numai între 1850 şi 1910 numărul slavilor, germanilor, românilor şi evreilor asimilaţi depăşea cu mult numărul de două milioane. Căutarea urmelor maghiarilor în aceste condiţii nu poate să urmărească decât un scop politic şi anume acela de a fundamenta ”ştiinţific” stăpânirea ungară asupra teritoriilor unite în state naţionale.

Numai și dacă luăm în discuție populația capitalei Ungariei de azi, Budapesta, vom trage câteva concluzii cine sunt în realitate revizioniștii. Prima atestare a orașului cu numele Pest, este din 1148. În perioada secolul XI-secolul XIII Pesta a devenit un împortant centru comercial, având o populație majoritară slavă și bulgară, dar încet schimbându’se în majoritate germană. Din secolul XII este fortificată cu zid, în 1230 primește diplomă de la Andrei al II-lea, devenind astfel oraș liber. Este distrus în timpul invaziei tătare, dar a fost reconstruit foarte repede.

Pesta în perioada otomană, cu bisericile transformate în moschei

În perioada ocupației otomane Pesta a pierdut repede importanța comercială anterioară.

La 2 septembrie 1686, după mai multe încercări eșuate, Habsburgii, cu conducerea lui Carol al V-lea de Lorena au eliberat orașele Pesta și Buda, dar cu prețul distrugerii celor două orașe și cu moartea aproape în totalitate a populației.

De la eliberarea de sub ocupația otomană până la unificare

Orașele Buda și Pesta s’au refăcut cu rapiditate după ocupație, dar și’au recuperat drepturile abia după 20 de ani. În 1773 a fost ales primul primar al orașului. În secolul XVIII locuitorii celor două orașe (Pesta și Buda) erau în jur de 20-24.000 persoane, iar după 100 de ani numărul lor ajunsese deja la 150.000.

În această perioadă Pesta, mulțumită comercianților aromâni sud-dunăreni (greci cum li se mai spuneau pentru că foloseau limba greacă în comerț), sârbi și evrei, a ajuns centrul comercial al țării. Componența etnică a populației era foarte diversă, cuprinzând numeroși germani, maghiari, sârbi, evrei și în procent mai mic  de greci și slovaci. În această perioadă populația Pestei era dublul populației din Buda.

În martie 1838 o mare parte a Pestei a fost inundată de Dunăre; actuala înfățișare a Pestei se datorează reconstrucției de după aceste inundații.

Populația Ofen (Budapesta)

Din evul mediu și până în secolul al XIX-lea populația orașului a fost alcătuită în principal din meșteșugari germani din Ungaria.

1715: ca. 2.500 de locuitori, dintre care 55,6 % germani, 19,4 % adică 500 de maghiari, 2,2 % slovaci ș.a.

1776: ca. 13.000 locuitori, în majoritate germani
1780: ca. 16.000 locuitori, în majoritate germani
1799: ca. 29.000 locuitori, în majoritate germani
1810: ca. 35.000 locuitori, în majoritate germani
1829: 62.471 locuitori, dintre care ca. 59.000 germani, 1.200 maghiari, 1.200 slovaci, 650 sârbi, 259 greci și 100 români
1840 (după marea inundație): 66.000 locuitori

La recensământul din anul 1851 au fost înregistrați 27.939 locuitori, dintre care 64,9% germani. După alte surse, între 1847–1851 erau deja 106.000 locuitori, puțin credibil, deoarece trebuie amintit că deja suntem în perioada revoluției maghiare și de renaștere națională, de impunerea masivă a limbii minoritarilor, o efervescență care va marca și influența asupra cifrelor din statistici care nu mai pot fi luate ca certe, cunoscând apetența maghiarofonilor de a se declara mai mulți decât sunt în realitate.

De la primii paşi, din 1926, ai mentorului revizionismului, groful Pál Teleki, şi până astăzi nimic nu s’a schimbat: ”drepturile istorice” sunt plasate în prim plan, iar caracterul minoritar al ungurilor din provinciile aparţinând ţărilor limitrofe este neglijat cu desăvârşire.

Fără a forma o unitate organizatorică distinctă, activitatea prorevizionistă integrată în programele facultăţilor este de asemenea o metodă eficace de cercetare şi argumentare ”ştiinţifică” a acestei doctrine. Aceste programe, dirijate central şi având un caracter interdisciplinar, au trecut, în anii 1987 – 1988, de la analiza marxistă a fenomenului social-economic-politic ungar, la examinarea ungurimii rămase în afara hotarelor prin pacea de la Paris, din 1946-1947. Conţinutul, caracterul şi concluziile acestor cercetări sunt raportate în revista Medvetánc (Jocul ursului), care apare sub egida universităţilor budapestane Eötvös Lóránd Tudományegyetem (ELTE) – Universitatea de ştiinţe Eötvös Loránd – şi Marx Károly Közgazdaságtudományiegyetem (MKKE) – Universitatea de ştiinţe economice Karl Marx.

Deşi orientarea prorevizionistă a acestor colective de cercetare este de dată mai veche, prima ieşire brutală o găsim în numărul din 1988 al revistei mai sus amintite. Aici sunt etalate, în patru rapoarte, în pur spirit iredentist, o sumedenie de date despre situaţia minorităţii ungare din Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, România şi Iugoslavia.
În amplul raport despre România (128 pagini), după înşirarea unor date inexacte şi manipulate, se analizează politica de ”deznaţionalizare” dusă în ţara noastră faţă de minoritatea secuiască şi maghiară. Se încearcă apoi să se dovedească prin interpretarea tendenţioasă a legilor şi documentelor oficiale româneşti gradul de discriminare la care este supusă minoritatea maghiară de la noi. În final, se descrie situaţia refugiaţilor şi repatriaţilor din România care se află în ţara vecină. Pe o hartă care însoţeşte textul este indicată, cu totul inexact, o majoritate maghiară covârşitoare într’o serie de oraşe din Transilvania.

Pe lângă acţiunile de largă respiraţie şi de o consecvenţă riguroasă, sunt promovate şi manifestări episodice, cu caracter de campanie, care angajează de obicei personalităţi culturale şi politice. Aceste tabere, conferinţe, tradiţionale în viaţa culturală a societăţii ungare, sunt convocate de obicei în preajma unor ”evenimente decisive” pentru naţiune. O astfel de întâlnire a avut loc în 1943 la Balatonszárzó, cu scopul de a da o nouă orientare politicii externe maghiare. Cercul prietenilor conferinţei de la Szárzó, o formaţie care militează pentru o soluţie confederativă, lansează în iunie 1988 un apel către societatea română şi ungară. Fideli convingerii că ţările regiunii dunărene nu se pot ”descurca” singure, Cercul cere adeziunea conducătorilor politicii din ţara noastră la o formulă de asociere politico-economică a celor două ţări.

Complexitatea şi virulenţa mişcării revizioniste din Ungaria, în etapa prezentă, reactualizează rolul jucat de formaţiunile paramilitare horthyste, numite Rongyos Gárda (Garda Zdrenţăroşilor), care, prin terorism, sabotaj şi propagandă şovină, au contribuit în mare măsură la reuşita anexării Slovaciei de Sud (1938) şi a Ucrainei Subcarpatice (1939). ”Tehnica” acestor gărzi a fost aplicată şi în masacrele comise o dată cu anexarea sau părăsirea Ardealului de Nord şi a nordului Iugoslaviei.

Ideologia de bază a acestor hoarde criminale, care a fost refacerea imperiului Sfântului Ştefan, şi cruzimea cu care au ucis şi terorizat populaţia nemaghiară a teritoriilor anexate între 1938 – 1941 de către Ungaria impune în prezent societăţii româneşti un imperios şi permanent memento. În lumina acestui trecut, apreciem, deci astăzi agitaţia şovin-separatistă înregistrată în sînul minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi şi o socotim ca o consecinţă directă a instigaţiei ”turiştilor” din Ungaria, aceşti vrednici urmaşi ai gărzilor zdrenţăroşilor.

Descrierea sumară a activităţii neorevizioniste din Ungaria dă o idee asupra intensităţii efortului depus precum şi asupra felului cum se integrează această mişcare în mecanismul politic al statului vecin şi în viaţa culturală a societăţii maghiare.

Organizaţii revizioniste în afara Ungariei

Am văzut că revizionismul ungar a fost timp de peste 35 de ani temperat de către conducerea marxistă a statului, mişcarea fiind constrânsă la activitate subterană, conspirativă. Cu totul alta a fost evoluţia revizionismului, în această perioadă, în emigraţia ungară. Sute şi sute de mii dintre refugiaţii de după cel de-al doilea război mondial purtau în ei un aliaj de anticomunism şi naţionalism-şovin cu implicaţia revizionistă de rigoare. În consecinţă, după pacea de la Paris din 1947, asistăm la o puternică recrudescenţă a iredentismului şi la o reorganizare energică a mişcării. Dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra emigraţiei ungare vedem că ea este rezultatul unor straturi suprapuse în decursul deceniilor şi se configurează în prezent conform motivelor care au obligat membrii ei să părăsească ţara.

”Valurile” emigraţiei sunt în general legate de seismele sociale sau de crizele economice şi politice care s’au abătut asupra ţării. În cazul Ungariei, se disting trei mari valuri care au dat în acest secol contingentele actualei emigraţii. Primele două sunt urmarea războaielor mondiale, iar al treilea s’a produs în urma revoluţiei din 1956. Potrivit datelor furnizate în 1988 de Uniunea Mondială a Ungurilor, emigraţia ungară cuprinde în prezent peste 1.400.000 de membri, din care aproape un milion locuiesc în cele două Americi, ceva mai mult de 200.000 în Europa şi cam tot atâţia în Israel.

Cifra pentru Europa s’a modificat desigur în perioada de până în 1990, când un număr important de maghiari din Ungaria şi din România s-au stabilit în ţările europene.
Statisticile Uniunii Mondiale a Ungurilor arată că în 1988 emigraţia avea peste 800 de cluburi, asociaţii şi organizaţii religioase, răspândite pe toate continentele. Numai în Statele Unite şi Canada funcţionau mai mult de 350 organizaţii şi alte 70 în America Latină. În Europa erau 175 de organizaţii, din care peste 70 funcţionau în Austria. Dispunând de 90 de publicaţii şi 43 staţii de radio şi televiziune, emigraţia a avut în toţi aceşti ani capacitatea de a duce cu succes propaganda politică în favoarea cauzei ungare, atât în rândurile ei cât şi în mijlocul populaţiei gazde.

Diversificată pe criterii sociale, religioase, dar mai ales politice, emigraţia ungară a fost, în trecutul mai îndepărtat, o masă eterogenă în care grupări adverse îşi disputau uneori violent punctele de vedere. Linia frontului a despărţit în ultimele decenii marea majoritate anticomunistă a exilului de cea a oportuniştilor, care încercau o apropiere de regimul de acasă. A existat totuşi un numitor comun care a unit în toate timpurile taberele contrare şi acesta a fost necesitatea restaurării Ungariei mari. În slujba acestui crez, emigraţia ungară a creat, de la început, un cult viguros al iredentismului, marcat de o orgie de însemne, steme, drapele şi hărţi ale imperiului Sfântului Ştefan.

Spre mijlocul anilor optzeci, o dată cu manifestarea făţişă a divergenţelor dintre Ungaria şi ţara noastră, mişcarea revizionistă din emigraţie intră din nou într’o fază de efervescenţă şi începe, treptat şi deschis, colaborarea cu elementele revizioniste din Ungaria. Se nasc o serie de platforme în funcţie de modul în care se preconizează ”soluţionarea” problemei transilvane şi în general se internaţionalizează activitatea organizaţiilor. Paleta cuprinde astăzi toate nuanţele, de la grupări care militează pentru recucerirea cu forţa armelor a tuturor teritoriilor care au aparţinut vreodată coroanei maghiare, până la cursul realist şi ”pe faţă” al neorevizioniştilor, care preconizează diferite forme de autonomie sau federative. Se mai observă, în ultimul timp, o tendinţă de polarizare în organizaţii-umbrelă, capabile să influenţeze mai bine opinia publică din ţara respectivă şi să depună o activitate mai fructuoasă în cadrul lobby-ului politic sau economic.

Desigur că virulenţa revizionistă a emigraţiei ungare este în funcţie de climatul politic din ţara respectivă şi de importanţa pe care o are statul-gazdă în viaţa politică internaţională. Astfel, grosul mişcării revizioniste se găseşte în Statele Unite, ţara care are un cuvânt de spus în concertul popoarelor şi unde îşi are sediul şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Activitatea revizionistă a organizaţiilor răspândite pe celelalte continente se orientează spre această ”centrală” a mişcării, afiliindu’se în general la curentele care domină în Statele Unite.

Vom descrie în cele ce urmează poziţiile de pe care militează organizaţiile revizioniste din America, interrelaţiile lor şi voi da câteva frânturi semnificative din activitatea acestora.
Diversificarea ideologică a mişcării revizioniste s’a redus în ultimii ani la două tabere antagoniste : una, militând pentru o formă oarecare de autonomie, iar cealaltă pentru revizuirea hotarelor şi integrarea Transilvaniei în Ungaria.
Protagoniştii celor două tabere sunt Erdélyi Világszövetség (Uniunea Mondială Ardeleană), care reprezintă peste o sută de organizaţii din emigraţie şi militează pentru autonomia Transilvaniei şi Hungarian Human Rights Foundation (Fundaţia Ungară Pentru Drepturile Omului), care, împreună cu Amerikai Erdélyi Szövetség (Uniunea Ardeleană din America), este pentru revizuirea hotarelor.

Gruparea destul de numeroasă a organizaţiilor care preconizează soluţii autonomiste este dominată de fapt de una din cele mai vechi organizaţii ale emigraţiei şi anume de Amerikai Magyar Szövetség (uniunea Ungurilor din America). Înfiinţată în 1907, Uniunea participă, după 1920, la campania împotriva hotărârii de la Trianon, iar în 1946 înaintează Conferinţei de pace de la Paris un protest împotriva viitoarelor graniţe. Dispunând de un lobby eficient, iniţiază, în perioada 1965 – 1968, în Congresul american, intervenţia a patruzeci de congresmani şi zece senatori în sprijinul minorităţii maghiare din Transilvania şi prezintă, după 1974 în continuu Congresului american plângerile maghiarilor din România. Tot la cererea Uniunii înaintează, în 1976, alţi şaptezeci şi opt congresmani o scrisoare preşedintelui Ford, în care solicită intervenţia acestuia împotriva discriminării minorităţii maghiare din ţara noastră. În 1987 Uniunea reuşeşte să ”convingă” pe congresmanii americani să condamne România pentru „etnocidul” comis împotriva minorităţii maghiare şi să recunoască dreptul la autodeterminare al acesteia.

La varianta pentru autonomie mai aderă, pe lângă Uniunea Ungurilor din America şi Uniunea Mondială Ardeleană, următoarele organizaţii : American Hungarian Action Comittee (Comitetul de Acţiune al Ungurilor Americani), A Fiatal Magyarok Munkaközössége (Colectivul de Lucru al Tinerilor Unguri), Erdély Védelemében (În Apărarea Ardealului), şi Szabad Magyar Jogászok Világszövetsége (Uniunea Mondială a Juriştilor Unguri Liberi).

Dintre performanţele acestor organizaţii menţionăm: Uniunea Mondială Ardeleană a înaintat, începând din 1974, nenumărate memorii Organizaţiei Naţiunilor Unite şi altor foruri internaţionale, cerând dreptul la autodeterminare pentru maghiarii din România. Tot Uniunea a publicat o serie de Cărţi Roşii în legătură cu situaţia acestei minorităţi şi le’a trimis guvernului american, precum şi altor guverne. A luat apoi parte, ca reprezentantă a o sută de organizaţii revizioniste, la conferinţe internaţionale în legătură cu problema minorităţilor (Berlin, 1982, Tel-Aviv, 1983).

Uniunea Mondială a Juriştilor Unguri Liberi se ocupă de redactarea memoriilor şi documentelor juridice pentru susţinerea cauzei revizioniste.

Cealaltă partidă a mişcării revizioniste care militează pentru reîntregirea Ungariei mari, condusă de Hungarian Human Rights Foundation (Fundaţia Ungară pentru Drepturile Omului), este o organizaţie foarte activă şi cu pondere în Congresul american. Unul dintre conducătorii organizaţiei a reuşit, de exemplu, în calitatea sa de secretar al senatorului Christopher Dodd, să’şi antreneze patronul în serviciul cauzei şi să oprească rezoluţia din 1987 a Senatului, de a recunoaşte dreptul la autodeterminare a minorităţii maghiare din Transilvania. Scopul acestei intervenţii a fost de a orienta puterea legislativă americană spre promovarea ideii că în problema Transilvaniei autonomia nu rezolvă nimic şi că adevărata soluţie este revizuirea hotarelor, adică anexarea Transilvaniei la Ungaria.

László Hámos, preşedintele fundaţiei, a mai încercat, cu altă ocazie, să-şi impună punctul de vedere, împiedicând planul de ajutorare pentru refugiaţii maghiari din România. De data aceasta, argumentul a fost că dolarii ungurilor americani vor goli Transilvania de maghiari şi vor face astfel inactuală integrarea Transilvaniei în Ungaria.
Fundaţia Ungară pentru Drepturile Omului are un aliat de nădejde în Uniunea Ardeleană din America (Amerikai Erdélyi Szövetség) prezentă de câteva decenii în prima linie a revizionismului ungar precum şi o sumedenie de organizaţii mai vechi, care, toate, militează pentru soluţia radicală: refacerea Ungariei istorice. Activitatea principală a Uniunii Ardelene din America constă în editarea de lucrări documentare despre Transilvania şi a revistei Transilvania. Este una din organizaţiile care mobilizează în măsură însemnată colaboratori din emigraţie, din Ungaria şi chiar din România.

Din sumara descriere a dispozitivului pus în mişcare în Statele Unite de către revizioniştii unguri ne putem face o idee despre forţa acestei mişcări. Presiunea continuă asupra politicienilor şi oamenilor de afaceri, sutele şi miile de marşuri, manifestaţii sau greve ale foamei, organizate de mişcarea revizionistă ungară, urmăresc să inducă în mintea americanilor şi a lumii întregi ideea că Transilvania este ungurească şi, în consecinţă, trebuie să aparţină Ungariei. Această propagandă revoltător de mincinoasă, contează pe ignoranţa opiniei publice, dezinformată în cel mai mare grad, dar marşează pe avansata tehnică goebelsiană, repetată la infinit, şi reuşeşte.

Lobby-ul ungar, prezent în viaţa politică a ţărilor occidentale, de la Washington şi Ottawa, până la Londra, Bonn şi Paris, este organizat cu perseverenţă şi minuţiozitate, lucrează în strânsă colaborare cu diplomaţia ungară şi poate mobiliza cu uşurinţă în prima linie a frontului revizionist senatori, congresmani, politicieni şi oameni de afaceri din aceste ţări.

Senatorul de Connecticut, Christopher Dodd, nu face decât să continue „opera” tatălui său, fost senator, care a militat pentru cauza maghiară încă din 1956. Dodd este flancat de Tom Lantos, congresmanul de origine evreiască emigrat din Ungaria, care se vede că a uitat holocaustul maghiar, apoi de un alt senator californian, expert în istoria Transilvaniei şi de mulţi alţi trepăduşi mai mici, recrutaţi de lobby-ul revizionist pentru cauza maghiară.

Amestecul impertinent al congresmanului Tom Lantos în treburile României l-am constatat recent cu ocazia călătoriei sale în România.

Dodd, prietenul Ungariei, a făcut la rândul său, în iunie 1990, o vizită de ”încurajare” la Budapesta şi şi’a exprimat dorinţa de a sta de vorbă şi cu episcopul Tőkés, lucru realizat întocmai în regia conducerii ungare şi a cercurilor de refugiaţi. Dacă mai introduce în ”ecuaţie” turneul lui Tőkés din Statele Unite, efectuat în primăvara aceluiaşi an, precum şi exhibiţia politică prestată în faţa emigraţiei maghiare şi a Administraţiei de la Washington de către scriitorul András Sütő, ambele evenimente organizate în regia şi pe cheltuiala lui László Hámos, preşedintele celei mai radicale organizaţii iredentiste, Hungarian Human Rights Foundation, obţinem o mostră mai mult decât elocventă a strategiei iredentiste şi a perfectei colaborări a exponenţilor secuimii şi maghiarimii de la noi cu centrala americană a revizionismului maghiar.

Organizaţiile emigraţiei maghiare din Europa sunt, la rândul lor, injectate cu virusul revizionist, însă frontul european în raport de climatul politic din ţările gazdă este mai inegal. Mai aproape de realitatea Europei din sud-vest, în posesia unor date mai obiective, iredenta maghiară de aici s’ar zice că judecă situaţia mai ”la rece” şi mai critic. Faptul că aceste organizaţii funcţionează în ţări semnatare ale Documentului final de la Helsinki, act care a consfinţit încă o dată hotarele trasate după cel de’al doilea război mondial, impune o oarecare moderaţie în formularea pretenţiilor. Realismul lor aparent nu-i împiedică însă ca în activităţile lor interne, să nu cultive cu încăpăţânare utopica idee de a reconstitui regatul Sfântului Ştefan. În marea majoritate a celor peste 200 de organizaţii din Europa, obiectivul revizionist ocupă loc de frunte. Organizaţiile recent înfiinţate de către refugiaţii din România au chiar ca unic scop lupta pentru integrarea Transilvaniei la Ungaria.

Lobby-ul maghiar din Europa are însă o audienţă relativ redusă în cercurile guvernamentale de pe continentul nostru. Ultima conflagraţie mondială, cu uriaşele ei pierderi materiale şi în vieţi omeneşti, este încă vie în memoria popoarelor şi reglementarea graniţelor, realizată la Conferinţa de pace de la Paris, este respectată. Marja echitabilă de minorităţi rezultată din acest tratat (în medie 8%) nu exclude riscul unor schimbări violente întreprinse în scopul vreunui aranjament mai puţin satisfăcător.

Informaţiile unora din aceste state cu privire la situaţia etnodemografică din ţara noastră sunt relativ corecte şi cifrele sfruntat manipulate de către iredenta maghiară nu prea au credibilitate. Se recunoaşte, în aceste cazuri, că Transilvania este o provincie cu o zdrobitoare majoritate românească şi că ea nu poate fi autonomizată ori ruptă din corpul ţării, la cererea exilului maghiar, acest avocat autoinvestit al ”cauzei” secuilor şi al maghiarilor de la noi. În aceste circumstanţe este zadarnic ”circul” mişcării revizioniste din America. Chiar şi în mass media din Ungaria se mai aud voci mai rezonabile, care avertizează emigraţia să nu comită gafe politice, erijându-se în victime, atunci când toată Europa civilizată ştie că Ungaria a fost ultimul aliat fascist al lui Hitler, cu cota parte de 600.000 de victime din holocaust, executată cu deosebit exces de zel.

Trebuie să menţionăm aici o performanţă ieşită din comun a lobby-ul maghiar, care e o continuare a convieţuirii austro-ungare din vremea dualismului. Vajnicul mediator al cauzei maghiare nu este altul decât Otto, ultimul Habsburg de pe scena politică europeană. Otto de Habsburg, parlamentar european, căruia unele partide politice din Ungaria îi pregătesc, mai în glumă, mai în serios, un tron (într-un vechi anuar iredentist stă sub portretul lui: II Otto Király n.a.) sau un jilţ prezidenţial, nu face nici un secret că după părerea lui o reînviere a monarhiei ungare sau chiar austro-ungare nu este de domeniul imposibilului. Făcând abstracţie de aspectul de operetă al scenariului Otto de Habsburg a contribuit, în bună măsură, în aceşti ani, la renovarea prestigiului cam compromis al Ungariei. Vecinii noştri au învăţat, desigur, din greşeala de a fi nesocotit, în trecut, opinia publică occidentală şi astăzi depun eforturi deosebite de a avea, în cazul unui litigiu cu ţara noastră, Vestul de partea lor.

Iredenta maghiară din Europa mai are şi alte arme eficiente, folosite în scopul menţinerii climatului revizionist în sînul emigraţiei, în opinia publică din Ungaria şi în rândurile minorităţii maghiare de la noi. Monopolizarea de către elemente revizioniste a emisiunilor maghiare de la posturile de radio naţionale din Europa şi, în special, de la Radio Europa Liberă, asigură un flux continuu de propagandă duşmănoasă împotriva ţării noastre. În fiecare critică tendenţioasă a stărilor de la noi, în care locul principal revine ”suferinţei” minorităţii maghiare, accentuată la paroxism, se sugerează implicit şi necesitatea soluţionării problemei. Chiar secţia română a acestui post, ignorând „profilul ideologic” al emisiunilor servite de colegii maghiari, în marea lor majoritate militanţi ai iredentei, le-a cântat de multe ori în strună. În iluzia că slujesc binele poporului român, colaboratorii de la această secţie au executat, de fapt, directivele stăpânului american, care este, eventual, interesat în întreţinerea unui litigiu româno-maghiar. Bunele cu relele.

O altă stratagemă a revizioniştilor din emigraţia europeană, foarte periculoasă, în efectele ei, este furnizarea de informaţii sau mai bine zis dezinformarea sistematică a mass mediei internaţionale. Echipele de ziarişti maghiari, în slujba „cauzei”, au transmis spre Vest, în toţi aceşti ani, informaţii tendenţioase, calomniatoare în legătură cu ţara noastră şi, în special, cu situaţia minorităţii maghiare „expusă genocidului”. Citind presa serioasă din vest, ai uneori impresia unei conjuraţii diabolice, pe scară internaţională, care vrea să ne pună la stâlpul infamiei în baza unor informaţii fanteziste sau contrafăcute şi, mai ales, neverificate. Campania este facilitată şi de prezenţa în punctele nevralgice ale mass mediei din vest, a unor „activişti” dedicaţi cauzei revizioniste, care depun toate eforturile pentru reabilitarea Ungariei şi, implicit, denigrarea României.

Tema „România” dezbătută intens înaintea revoluţiei din decembrie 1989, apare, în continuare, cu o suspectă frecvenţă pe micile ecrane din Austria, Germania sau din alte ţări şi cei care dau tonul şi „formează” sau, mai bine zis, dezinformează opinia publică, sunt mai totdeauna emigranţi maghiari infiltraţi în centrele mass mediei şi „mari specialişti” în problema transilvană. Aceeaşi pervertire a informaţiei se constată şi în presă sau la radio.

Protagoniştii acestei vaste campanii de dezinformare în legătură cu situaţia minorităţilor din ţara noastră nu sunt apariţii întâmplătoare. Evoluţia lor corespunde unui program sistematic de infiltrare a mass media internaţionale, vechi de câteva decenii. Ziarişti, literaţi, politicieni, oameni de ştiinţă maghiari sau maghiarizaţi, înrolaţi în disciplina mişcării iredentiste, îşi dau permanent şi cu o perseverenţă de posedaţi obolul cauzei comune. Naţionalismul şovin maghiar, injectat în milioanele de germani, evrei sau slavi, maghiarizaţi încă în epoca de aur a asimilărilor (1850 – 1918) îşi dă roadele astăzi, după un secol, când aceste „achiziţii” purtând nume cu rezonanţe istorice, luptă în primele rânduri pentru reclădirea Ungariei mari. Este incredibil să vezi cum evrei maghiari, occidentalizaţi, a căror întreagă familie a fost poate deportată în lagărele morţii sau ucisă pe loc de către fasciştii maghiari, între 1940 – 1944, pledează cu pasiune cvasi patologică, în mass media europeană sau americană pentru cauza unui imperialism maghiar de culoare modernă.

Ultima manevră pentru unificarea şi consolidarea mişcării revizioniste din exil este reluarea relaţiilor cu „patria mumă”, prin crearea unor filiale în Ungaria. Liberalizarea politică a permis, de mai mulţi ani, reîntoarcerea emigranţilor proscrişi, care profitând, s-au şi pus imediat pe prospectarea terenului receptiv ideilor revizioniste.

Prima filială din Ungaria a unei organizaţii revizioniste din Europa a luat fiinţă, în 1989, Ligue hongroise pour la defense des droits de l’homme et du citoyen, o organizaţie iredentistă care funcţionează la Paris încă din anul 1925, şi care umbla, în 1989, în căutarea unor persoane ”potrivite” pentru înfiinţarea unei secţii în Ungaria. Următoarele persoane au dat, în primăvara lui 1989, curs invitaţiei : József Antall, actualul prim ministru al Ungariei, Árpád Göncz, preşedintele (atunci interimar) al Republicii ungare, Csoóri Sándor, scriitor şi om politic, precum şi politicianul Vasarhelyi Miklos.

După o campanie de recrutare corespunzătoare, acest grup de iniţiativă înfiinţează, în mai 1989, filiala ligii de la Paris sub numele de : Emberi jogok magyar bizottsaga (Comitetul maghiar pentru drepturile omului). Csoóri Sándor este ales preşedinte, Árpád Göncz, vicepreşedinte administrativ, Szavai János, ambasadorul Ungariei la Paris, secretar general iar József Antall membru în conducerea organizaţiei.

Magyar Hirek, organul Uniunii Mondiale a Ungurilor, cu sediul la Budapesta, despre care știm că se ocupă de coordonarea mişcării revizioniste din Ungaria din emigraţie şi din teritoriile vizate, publica ştirea înfiinţării Comitetului în nr. 12 din 19 iunie 1989 împreună cu un interviu luat secretarului general Szavai János, profesor la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta. Szavai declara, în interviul respectiv, că, printre obiectivele Comitetului, figurează la loc de frunte problema minorităţii maghiare din ţările limitrofe şi, în acest scop a fost înfiinţată o comisie de lucru specială.

Nu e, deci, întâmplător, că la cârma ţării vecine avem două personalităţi, József Antall şi Árpád Göncz, al căror trecut şi profesiune de credinţă iredentistă au un „stat de funcţii” cu care se pot mândri. Desigur că în primăvara lui 1989 încă nu ştiau că vor accede în scurt timp la posturi atât de înalte şi au procedat franc şi fără rezerve, aşa cum fac şi în calitatea lor de conducători politici ai Ungariei „democrate”.

În ce-l priveşte pe Árpád Göncz, preşedintele Ungariei mai trebuie adăugată o „ispravă” de ultimă oră, comisă de data aceasta în calitatea de primul demnitar al statului ungar. Árpád Göncz a tradus şi a patronat recent reeditarea lucrării iredentiste a şovinului „patriot” Bajcsy-Zsilinszky Endre, publicată în 1944 la Geneva, în limba engleză Transylvania, past and Future. Reeditare cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii de la Budapesta. Autorul cinstit cu numele uneia din cele mai mari bulevarde din capitala ungară, atacă, în mod deşănţat în cartea patronată de preşedintele Árpád Göncz, ţara noastră şi pledează făţiş pentru ocuparea Transilvaniei de către unguri. Se pare că patronul-preşedinte nu este ambarasat de faptul că autorul cărţii, Bajcsy-Zsilinszky, este în prezent un erou controversat. Acesta debutează ucigând, în prima fază a activităţii sale politica, un adversar politic, înfiinţează apoi, în noiembrie 1918, Magyarorszagos vedero egyesulet MOVE – (Asociaţia naţională maghiară a forţelor de apărare), una din primele organizaţii iredentiste din Ungaria, iar în 1923 pune, împreună cu Gombos Gyula, bazele primului partid fascist din Ungaria: Fayvedo part (Partidul apărării rasei).

Intrat, din calcul politic, în conflict cu foştii camarazi întru fascism, Bajcsy-Zsilinszky face o scurtă incursiune pe meleaguri mai ”democratice”, fără a’şi dezbrăca însă haina naţionalismului şovin şi iredentist, care’i asigura, după executarea sa, în decembrie 1944, de către fasciştii extremişti-nylasiştii – un loc în panteonul marilor patrioţi maghiari.

Studiul lui Bajcsy-Zsilinszky, scris în pur spirit rasist, denigrează pe foştii noştri politicieni, descrie cu dispreţ societatea românească, apoi, după o scurtă şi cu iz de parodie istorie a Transilvaniei gândită după canoanele celui mai sinistru naţionalism-feudal maghiar, schiţează o serie de variante pentru soluţioanrea problemei transilvane. Cea mai năstruşnică, alipeşte Ungariei tot vestul transilvaniei, locuit, atunci, în 1944, de cel puţin 1,5 milioane de români. Restul Transilvaniei este apoi tăiat ca un tort în patru ”banate” (unitate administrativă preferată de autor) Banatul Secuiesc-Maghiar, Banatul Românesc de Sus, Banatul Românesc de Jos şi Banatul Săsesc. Toate sub aripa protectoare a Ungariei.

Fără comentarii !

”Baiul” cu cartea, o mostră de megalomanie rasistă şi de aberaţie iredentistă, este că cei care au repus’o în circulaţie girează, în acelaşi timp, şi politica externă a Ungariei ”democrate”. Reactualizarea cu ”tâlc” a unui atac furibund împotriva ţării noastre precum şi îndoctrinarea opiniei publice maghiare cu astfel de idei şi resentimente este imputabilă, fără echivoc, actualei conduceri politice de la Budapesta. Un astfel de act este în stridentă disonanţă cu asigurările de colaborare date de vecini şi obligă la cea mai mare vigilenţă. Înaltul patronaj de care se bucură cartea, tradusă de preşedintele republicii şi finanţată de guvern, exprimă şi intenţia conducătorilor de astăzi ai Ungariei de a continua tradiţia iredentistă marcată la vremea respectivă de bajcsy-Zsilnszky.

Asemenea tendinţelor din emigraţia maghiară americană, se observă şi în Europa o grupare a organizaţiilor revizioniste în vederea realizării unui front mai unitar. În acest spirit a avut loc constituirea, în septembrie 1989, la Budapesta, a asociaţiei Confederaţia Transsylvanica (cu sediul la Viena) din unirea unor organizaţii revizioniste maghiare europene şi din SUA.

Iniţiativa şi partea leului în aceste acţiuni o au, în ultimul timp, refugiaţii secui şi maghiari din Transilvania.

REVIZIONISMUL UNGURESC DIN ROMÂNIA

Aprecierea mişcării neorevizioniste din aţra noastră, fiind vorba de un capitol deschis şi sensibil al contenciosului româno-ungar, solicită mult tact. Plecăm de la convingerea că majoritatea covârşitoare a secuilor şi maghiarilor din Transilvania îşi văd viitorul legat de pământul transilvan ca parte inalienabilă a României. (Tradiţia seculară a convieţuirii cu băştinaşii români şi cu celelalte minorităţI le’a sădit în suflete necesitatea acceptării altor neamuri). Acei care, după Revoluţia din decembrie 1989, şi’au pierdut capul, victime ale propagandei revizioniste, o dată cu ”ajutorul prietenesc” trimis din Ungaria în primele luni ale anului 1990, îngroaşă astăzi rândurile transfugilor din ţara vecină, dar pot cosntitui şi elementul virulent ce stă în dosul manevrelor separatiste.

Mutaţiile spre democraţie din ţara noastră au dechis însă minorităţii maghiare calea afirmării politice prin reprezentanţa parlamentară. Alegerile din mai 1990 au arătat că ei au şi profitat din plin şi printr-o participare electorală masivă şi-au asigurat cele 41 de locuri în parlamentul român. Faţă de parodia democratică din Ungaria, unde un delegat (unul singur) numit ”de sus”, reprezintă în parlamentul acestei ţări toate minorităţile la un loc, secuii şi maghiarii din România au un confortabil grup parlamentar. Dacă minoritatea maghiară va şti să aprecieze corect şi realist poziţia pe care o ocupă în cadrul statului român, adică aceea de cetăţeni egali în drepturi şi îndatoriri, atunci, în loc să se lase ademeniţi de voci străine intereselor lor, se vor încadra armonios în viaţa politică, economică şi social-culturală a patriei comune.

Lobby-ul iredentist, însă, dezinformează în continuare şi cu intensitate crescândă Occidentul în scopul întreţinerii climatului revizionist în problema transilvană. Pentru o mai bună înţelegere a situaţiei actuale nu e de prisos o incursiune în contenciosul româno-maghiar din perioada dintre cele două războaie mondiale, cea mai activă perioadă a ofensivei revizioniste maghiare.

Avea minoritatea maghiară, în periaoda interbelică, un episcop reformat pe nume Makkai Sándor, om de nădejde pentru conaţionalii săi secui şi maghiari, care predica cu vorbe frumoase despre posibilitatea unei vieţi normale pentru minoritarii maghiari în noua patrie, România. Episcop dar şi scriitor, Makkai era mentorul intelectualilor secui şi maghiari din Transilvania anilor treizeci. Viaţa culturală a minorităţii maghiare de la noi eram pe atunci, bogată şi, în multe privinţe, mai autentică decât cea a cosmopolitei capitale ungare, ceea ce dovedea că se poate trăi, munci şi crea liber în România.

Makkai milita, în prima linie, pentru această activitate fructuoasă şi autentică şi lansase acel mobilizator: ”se poate”, care contracara energic tendinţele revizioniste sau separatiste prezente în sînul minorităţii maghiare. Iredenta maghiară din Ungaria, care la acea epocă era în plin marş şi ”prepara”, în alianţă cu fascismul italian şi german, răpirea teritoriilor unite cu statele naţionale respective nu privea cu ochi buni politica lui Makkai şi îi pregătea episcopului o cursă. Sub pretextul „colaborării cu patria mumă” i se oferă lui Makkai o catedră universitară cu ”garnitura” respectivă de avantaje materiale.

Blândul episcop nu rezistă ademenelilor şi, simulând o boală mai serioasă, renunţă la ”sfânta’i” misiune şi se repatriază urgent în Ungaria. După scurt timp, se însănătoşeşte ca prin minune şi’şi ocupă calm catedra la universitatea din Debreţin. Luat de uriaşul val de iredentism, care bântuia atunci societatea ungară, ”bunul” Makkai se converteşte şi publică, în 1937, un fulminant articol intitulat: ”Nem lehet” adică Nu se poate, unde afirma, în esenţă, că problema minorităţii este de nerezolvat.

Întreaga intelectualitate maghiară din România de-atunci, revoltată de aberaţiile fostului episcop transfug, protestează prin zeci de scrisori şi articole, în care îl acuză pe Makkai de trădarea idealului de bună convieţuire în cadrul României.

Ceea ce s’a sugerat însă în articolul lui Makkai s’a împlinit la scurt timp, când prin dictatul de la Viena (1940) am pierdut Ardealul de Nord.

Astfel s’a transformat episcopul Makkai, sub influenţa iredenţei din Ungaria, dintr’un membru onorabil şi util al comunităţii secuieşti şi maghiare din România, într’o unealtă mincinoasă şi trădătoare. Citind astăzi cele câteva zeci de proteste împotriva trădării lui Makkai se distinge cu claritate linia care demarchează politica şi interesele secuilor şi maghiarilor din România de uneltirile politice ale Ungariei cu permanentul lor substrat revizionist.

În prezent, încă există episcopi chiar dacă nu sunt încă transfugi asemenea lui Makkai dar semnele nu lipsesc. Să ne amintim declaraţiile făcute televiziunii canadiene, în vara lui 1989, de către pastorul Tőkés László, care nu pot fi trecute sub tăcere. Oare ce a vrut să spună pastorul când declara:

”În ultimele decenii au fost aduse de ”peste munţi”, prin ”recrutare” între 3-5 milioane de români, care au transformat oraşele ”curat maghiare ale Transilvaniei în oraşe cu majoritate românească”.

”Colonizarea” s’ar fi făcut la oraşe pentru că ”regăţenii” nu vor să se stabilească la sate. Continuând … să scrie mereu de implantarea imigranţilor evrei în teritoriile arabe ocupate de Israel, când românizarea Transilvaniei este un fenomen cel puţin la fel de interesant”.

Citește și: MOLDOVENII RIDICĂ ARDEALUL ÎN STATISTICI ECONOMICE

Interviul a fost difuzat prin ”amabilitatea” programului ”Panorama” de la Televiziunea Maghiară, care se ocupă de un timp încoace de îndoctrinarea revizionistă a populaţiei maghiare de la noi.

Este evident pentru toată lumea că statu-quo-ul Transilvaniei, care este parte inalienabilă a României, nu poate fi comparat cu al teritoriilor arabe ocupate de Israel, care îşi aşteaptă reglementarea prin hotărâri internaţionale. Nu poate fi vorba de vreo confuzie, ci de convingeri iredentiste şi revizioniste făţişe, duşamen unităţii statale române. Pastorul László Tőkés uită că românii care vin ”de peste munţi” vin în Transilvania tot în ţara lor românească şi nu au nevoie de autorizaţia pastorului. Fie că sunt o mie sau un milion.

”Scamatoria” episcopului cu cele 3 sau 5 milioane de români care au colonizat Transilvania în ultimele decenii seamănă leit cu povestea milioanelor de ”valahi” care după istoricii maghiari, venind de peste munţi, au invadat în ultimele 2-3 secole Transilvania.

Evident se uită mereu și mereu cu bună știință un element esențial atunci când se alunecă pe discursul propagandistic, nici în Ardeal și nici în Ungaria nu există fizionomii asiatice.

Și atunci, dacă asiatici nu sunt în Europa, cine sunt cei care vorbesc limba siberiană asiatică, pe care revizioniștii o numesc limbă maghiară? Nu cumva sunt români care de’a lungul ultimelor 2-3 secole s’au lăsat conduși de mirajul Budapestei, ori de a vorbi o limbă impusă ? Și nu doar români, ci și sași, șvabi, slovaci, sârbi, ruteni, evrei, croați, țigani etc….

Analogia dintre cariera episcopului reformat transilvan, Makkai, devenit agent al iredentismului ungar şi actuala evoluţie a intelectualilor transfugi dovedeşte cu prisosinţă, că tehnica de racolare seamănă din ce în ce mai mult cu cea dintre cele două războaie mondiale şi că relaţiile, inofensive în aparenţă, dintre secuii şi maghiarii de la noi cu ungurii din ţara vecină sunt un excelent paravan pentru vehicularea propagandei revizioniste.

Purtătorul bacilului iredentist în ultimele peste patru decenii a fost, desigur, turismul dintre cele două ţări, care, datorită acestei noi dimensiuni, poate fi calificat ca turism de propagandă. Individual sau colectiv organizat de cluburile pararevizioniste din Ungaria, turismul politic a întreţinut, în acest răstimp, flacăra iredentismului din Transilvania. Parohii cu precădere reformate, colective didactice, formaţii culturale sau anumite personalităţi ale comunităţilor secuieşti sau maghiare au fost receptorii şi propagatorii acestui flux continuu de propagandă revizionistă.

Numeroase studii şi reportaje publicate în ultimii ani în diferite reviste din Ungaria şi din emigraţia maghiară, elogiază activitatea ”turiştilor” şi oglindesc, în acelaşi timp, eficacitatea acestui gen de propagandă. Rutina şi caracterul organizat al turismului politic au fost cu prisosinţă demonstrate de invazia ”spontană” a miilor de turişti” din Ungaria, care s’a abătut asupra zonelor locuite de secui, în martie 1990. Profitând de starea de confuzie din primele luni de după Revoluţie, aceşti ”bravi soldaţi” ai iredenţei maghiare au venit să aniverseze, în România, ziua de 15 martie, încercând să răspândească printre maghiari mesajul proclamaţiei citite în acea zi a anului 1848, mesaj care în unul din puncte cere unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Reacţia românilor faţă de această impertinentă provocare a fost apoi interpretată de Budapesta ca o nouă dovadă a intoleranţei faţă de minoritatea maghiară din România. Astfel a fost dezinformată şi mass media internaţională, devenită ”expertă” în problema relaţiilor româno-maghiare.

Traficul ideilor revizioniste poate fi împiedicat în relaţiile dintre ţări civilizate, dar toleranţa noastră tradiţională va încuraja asemenea activităţi nocive. Precum şi pe secuii sau maghiarii din România, să umble prin Ungaria pavoazaţi cu cocarde sau însemne iredentiste şi să povestească, în lung şi în lat, despre ”suferinţele” lor. Ei singuri se condamnă la duplicitate şi necredinţă faţă de ţara unde trăiesc şi’şi câştigă existenţa, care le asigură drepturi egale cu ale poporului român.

Nu putem să’i împiedicăm nici pe Sütő András sau pe László Tőkés fondatorii şi conducătorii unei societăţi cu nume ce’i desconspiră caracterul Pro Transilvania, înregistrată însă la Budapesta şi nu în România, undeşi desfăşoară activitatea revizionistă, să cânte în strună iredentei maghiare din America sau de la Budapesta şi să colaboreze apoi ”cinstit” cu românii. Mai devreme sau mai târziu vor fi obligaţi, asemenea episcopului Makkai, să aleagă dacă ”se poate” sau ”nu se poate”.

Conspiraţia revizionistă din România, din perioada dintre cele două războaie mondiale, precum şi mentalitatea iredentistă inoculată minorităţii maghiare în cei patru ani de ocupaţie a unei mari părţi din Transilvania s-au menţinut şi după reintegrarea în 1945, a acelei părţi a Transilvaniei în matca sa firească, statul român.

Existenţa unor ”sechele” întârziate este o realitate. Tendinţele de separatism observate în prezent sunt, oricum, o formă de manifestare revizionistă şi, oricare ar fi originea lor, ele sunt inadmisibile în cadrul statului unitar român. Înţelept este însă să aşteptăm maturizarea politică a celor în cauză şi, în speranţa unor convergenţe fructuoase. Tot atât de înţelept este însă să replicăm hotărât la orice manevră iredentistă care vine de peste hotare.

Şansele consensului vor creşte, desigur, în măsura în care vom şti să anihilăm teleghidarea de către Budapesta a unor cercuri neorevizioniste din sânul minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi.

MOTIVATII IDEOLOGICE ALE REVIZIONISMULUI UNGURESC

Din această sumară prezentare a iredentismului şi revizionismului maghiar rezultă, neîndoios, las pe cititor să intuiască, amploarea mişcării montată pe structurile social-politice din Ungaria, pe reţeaua organizaţiilor din emigraţie sau pe reversul structurilor politice, culturale, religioase sau sindicale ale minorităţii maghiare de la noi. Se reliefează, astfel, coabitarea sau simbioza dintre mişcarea revizionistă şi conducerea politică a Ungariei precum şi intensul proces de îndoctrinare a societăţii maghiare cu ideile neorevizionismului. După cum rezultă legătura dintre unii conducători politici ai minorităţii maghiare şi secuieşti din România şi centralele iredenţei din emigraţia maghiară sau politicieni din Ungaria, reputaţi pentru atitudinea lor revizionistă.

Pentru a înţelege şi a putea aprecia cât mai obiectiv fenomenele în discuţie nu este de prisos înfăţişarea aspectului ideologic al iredentismului maghiar, la care voi adăuga câteva consideraţii conclusive, cu scopul de a lămuri problema de pe poziţiile noastre şi, de a rămâne, cu un fel de ”ce e bine să ştim”.

Dezlipirea de monarhie a provinciilor neungare, realizată spectaculos la sfârşitul anului 1918, a provocat micului popor maghiar o traumă ale cărei sechele le poartă până în zilele noatre. Considerându’şi dreptul de a stăpâni peste alte popoare ca o moştenire ”sfântă” şi ”inalienabilă”, ungurii luaţi prin surprindere sunt cu totul inapţi de a se transpune în noua situaţie, care îi comprimă în limitele reduse ale propriului teritoriu etnic. (Reflexele feudal imperialiste lucrau în societatea ungară, ca anumite procese biologice care continuă şi după moarte).

”Paradisul pierdut” (Paradisul furat va formula Béla Marko) a fost înlocuit în minţile maghiare cu unul virtual, concretizat în ţelul suprem al iredentismului, noua ”religie naţională” eruptă o dată cu dezintegrarea, în fapt, a monarhiei austro-ungare.

Societatea ungară marginalizată, prin puternica voinţă a popoarelor de a se smulge din strânsoarea statului ungar multinaţional, a creat o psihoză revanşardă, faţă de realitatea consfinţită de Conferinţele de Pace de la Paris. Această fugă de realitate întreţinută de cercurile politice ungare explică şi atitudinea contelui Ápponyi Albert, şeful delegaţiei ungare la Conferinţa de Pace din 1919-1920 şi protestul înaintat, la 16 ianuarie 1920, Conferinţei de pace, în care etalează o mostră tragicomică, anacronică şi retrogradă, cu care şochează atât audienţa conferinţei cât şi opinia internaţională. Ungaria, reputată în Europa pentru cruzimea cu care îşi tratase minorităţile, apare în faţa forului de la Paris în goliciunea unui despot sălbatic, care îşi aroga, în secolul douăzeci, „drepturile” importate din stepele Eurasiei cu o mie de ani înainte. Confruntaţi cu rigoarea justiţiei supranaţională de la Paris şi cu implacabila realitate etnodemografică din monarhie, ungurii se baricadează în atemporalitate istorică, stare cvasi patologică şi care, devenind cronică, va întreţine timp de şaptezeci de ani flacăra iredentismului. Evocarea ”argumentelor lui Ápponyi în faţa Conferinţei de Pace este instructivă prinf aptul că ele constituie până azi, pilonii pe care se sprijină edificiul ideologic al iredentismului maghiar.

Argumentele cardinale în pledoaria contelui Ápponyi au fost: dreptul istoric milenar al statului ungar asupra întregului teritoriu stăpânit până la 1918, de care era legat dreptul naţiunii ungare la hegemonia asupra celorlalte naţionalităţi din monarhie; Ungaria, milenară ar fi constituit un model de unitate geografică şi economică; Ungaria ar fi ”pierdut” 11 milioane de locuitori, dintre care 35% (cifră exagerată n.n.) au devenit minoritari (dar contele uită să amintească un cuvânt despre majoritatea milioanelor care scăpau de ”închisoarea popoarelor” şi reveneau la patria mumă).

Perorând despre ”loialitatea” celorlalte naţionalităţi faţă de coroana ungară (alt semn de cecitate politică), şeful delegaţiei ungare, cere cu insistenţă organizarea unui referendum în teritoriile unite cu statele lor naţionale, unde cele trei sferturi de neunguri ar fi optat oricum pentru separarea de Ungaria.

Citește și:  CEVA E PUTRED ÎN UNGARIA!

Alte enormităţi care au fost debitate de delegaţia maghiară, au rezistat timpurilor şi se mai găsescşi astăzi în repertoriul revendicărilor revizioniste.

Ungaria a fost, după Ápponyi, singura formaţie statală care a stat pavăză contra pericolelor care au ameninţat Europa dinspre răsărit şi ar fi fost în continaure cea mai bună apărare contra ”dezordinilor” din Peninsula Balcanică, ce ar putea cuprinde Apusul continentului.

Ápponyi susţine apoi că dreptul ungurilor la hegemonie emană din superioritatea lor atât pe plan politic-administrativ cât şi cultural. Pentru a convinge conferinţa, contele prezintă unele date statistice, cu care vrea să demonstreze, de exemplu, că ungurii cu numai 20% de analfabeţi au dreptul de a hotărî soarta românilor, cu un analfabetism de 67%. Interesul Europei ar fi fost deci, să menţină nivelul de civilizaţie al regiunii, promovând cu precădere hegemonia unor popoare superioare cum ar fi fost ungurii.

În caz contrar, ameninţă Ápponyi, viitoarea minoritate ungară nu va accepta niciodată supremaţia unor popoare inferioare şi în acest colţ al Europei nu va fi niciodată linişte.

Ecoul acestor inepţii a reuşit să răzbată prin cele şapte decenii de maturizare democratică de care a avut parte Europa civilizată şi, astăzi, se face auzit la fel de insolent, ca şi în 1920, în publicaţiile iredentiste din Ungaria şi mai cu seamă din emigraţia maghiară. Reportajele din Transilvania cu care publiciştii de la Budapesta îşi ”distrează” conaţionalii sunt îmbibate de aceeaşi ură şi dispreţ faţă de români ca şi cele care au caracterizat cea mai sinistră maculatură iredentistă din vremea Horthysmului.

Dar onorabilul conte Ápponyi recurge şi la ”tertipuri” transparente când, la Conferinţa de Pace, vorbea şi în numele populaţiei germane din Ungaria care ”nu vrea să părăsească” monarhia şi care, împreună cu ungurii constituie 45% populaţie cultă, din cei 11 milioane pe care’i pierde monarhia. Ei uită, cu bună ştiinţă, de adunarea de la Mediaş din 8 ianuarie 1919, a Consiliului Naţional Săsesc din Transilvania, care a hotărât aderarea la Hotărârea de Unire de la Alba Iulia. Uită de asemenea de adunarea din 8 iunie 1919, de la Sibiu, unde reprezentanţii tuturor germanilor din Transilvania, saşi şi şvabi, au hotărât formarea unei organizaţii unice cu scopul de a fi cetăţeni loiali ai noului stat român.

Ápponyi ignora punctul 10 din proclamaţia preşedintelui american Wilson, care recunoaşte dreptul la autodeterminare a popoarelor neungare din monarhie. Ápponyi consideră, în schimb, că ”pierderile” teritoriale sunt numai consecinţa sancţiunilor impuse Ungariei pentru pierderea războiului. La acest capitol, Ápponyi execută un alt număr de ”iluzionism” şi, escamotând realitatea etnodemografică a monarhiei, reclamă cu vehemenţă despăgubiri materiale cauzate de dezlipirea a două treimi din teritoriul Ungariei.

”Desfiinţarea” economică a ţării încearcă să fie demonstrată de delegaţia ungară, printr’o serie de documente, pe când ”starea” naţionalităţilor este ilustrată cu un singur document, întocmit însă cu mare iscusinţă, ”harta roşie”, executată de contele Pál Teleki, ”operă de artă” în materie de iluzionism optic.

Nu o vom reda și aici, dar imaginați’vă că românii pe o hartă sunt colorați într’o culoare identică cu a maghiarofonilor, pentru ca aceștia să pară mai mulți, așa cum pe harta prezentată mai sus în locul portocaliului românesc era tot verde.

Un roşu strident şi compact domină pe hartă aproape cea mai mare parte a Ungariei, reprezentând, potrivit legendei, pe cei 9.938.134 de unguri. Urmează, în ordinea mărimii, mari pete albe, care acoperă aproape întreaga Transilvanie precum şi mare parte a Slovaciei şi care reprezintă regiunile muntoase care ar fi fost nelocuite sau puţin populate. Alte câteva pete roşii, mărişoare, indică populaţia secuiască şi maghiară din Transilvania. În sfârşit, pete mici, dispersate, fragmentate, sugerează optic prin culorile lor mai şterse, prezenţa marginală a celorlalte naţionalităţi din monarhie, care, conform cifrelor discrete din colţul hărţii, erau totuşi 8.276.488 la număr, deci aproape jumătate din populaţia totală a ţării.

Românii, care figurează la legendă cu 2.948.099 de suflete, sunt împrăştiaţi în pete neglijabile de un violet pal, înghesuite între albul dominant al regiunilor ”pustii” şi roşul supradimensionat al secuilor şi maghiarilor.

La prima vedere, s’ar zice că monarhia este populată doar de unguri, iar în rest nu ar fi fost decât vaste suprafeţe albe lipsite de populaţie şi ceva pete neînsemnate, reprezentând minorităţile. Dantelăria fragmentată a teritoriilor neungare, plasată periferic şi în Transilvania, este atât de înşelătoare, încât nemaghiarii care constituiau în realitate mai mult de jumătate din populaţia ţării, sunt reduşi optic la cel mult o cincime. La fel, cam 60% din suprafaţa Transilvaniei este pe harta albă, cu alte cuvinte pustie. Dar nici asemenea înşelătorii nu i’a ajutat pe vrednicii ”civilizatori” ai bazinului carpato-dunărean.

Naţionalismul şovin al conducătorilor de atunci ai Ungariei, cinic şi amoral, a fost din păcate transmis ca un morb contagios guvernelor din era horthystă şi a fost ”îmbogăţit”, pe parcurs, cu trăsăturile fascismului maghiar, reputat, îna cea vreme, pentru eficacitatea cu care a făcut ordine printre ”naţiile” inferioare din teritoriile recuperate, ”civilizându’le cu vârf şi îndesat. Programul cu care s”a prezentat iredentismul maghiar în perioada ”reîntregirii” (1938-1941), poartă marca imperialismului feudal, cu rădăcini directe în ”tehnica” cotropitorilor arpadieni. Încurajaţi de barbaria camarazilor nazişti, ungurii execută anexarea teritoriilor respective cu sălbăticia hunică a primilor invadatori turci ai Panoniei.

Unele trăsături din această ”încărcătură” s’au păstrat şi în actuala ideologie a mişcării revizioniste ungare, adaptată vremurilor de azi.

Lovitura năpraznică cu care a fost lichidat nazismul şi, împreună cu el, fascismul ungar, a afectat în măsură mai mică iredentismul din ţara vecină. Salvat de cei peste opt sute de mii de refugiaţi care au părăsit, între 1944-1960, Ungaria, iredentismul maghair îşi mută terenul de operaţii în Europa de Vest, dar mai ales pe continentul american. Perioada postbelică în Europa nu mai este propice agitaţiilor revizioniste, mai ales din partea unor fascişti notorii, cum erau judecaţi ungurii în acea vreme. Intrată în latenţă, iredenţa ungară se pregăteşte deci în vederea unor „vremuri mai bune” şi îşi disimulează adevăratele ţeluri sub haina unor soluţii de compromis acceptabile în ochii ţărilor civilizate ale continentului. Emigraţia maghiară de pe continentul american unde activează majoritatea iredenţei refugiată din Ungaria, se mişcă însă într-un mediu social mai liberal, mai departe de realitatea europeană, şi păstrează, în consecinţă, neschimbată absurditatea revendicărilor iniţiale.

Profitând de tensiunea războiului rece, iredenţa ungară, bine ancorată în organizaţiile exilului, asociază abil propriul mesaj cu o puternică propagandă anticomunistă, câştigând, astfel, popularitate în rândurile publicului conservator din Vest. În noua versiune propagandistică, Ungaria, din victimă a hitlerismului devine victimă a stalinismului.

Reconcilierea sovieto-americană aduce însă după sine un climat de mai mare stabilitate politică în Europa, contracarând astfel planurile revizioniştilor unguri, care preferau pescuitul în ape tulburi. Urmează conferinţa din 1975, de la Helsinki, care, prin documentul final semnat de toate statele europene, Statele Unite şi Canada, întăreşte explicit graniţele europene existente.

Ungaria, integrată în lagărul socialist, interzicea oficial supuşilor săi, de aproape treizeci de ani, orice manifestare revizionistă, obligând societatea ungară la resemnare în limitele hotarelor existente. ştim însă că, neoficial, revizionismul mocnea conspirativ în cercurile naţionaliste din Ungaria şi scriitorii, istoricii, cărora le era interzis să publice, umpleau an de an sertarele cu literatură naţionalist şovină. Exilul maghair condamna în acest răstimp sever pe trădătorii de patrie de la Budapesta, acuzându’i că fac jocul ţărilor vecine, uşurându’le asimilarea minorităţii ungare de acolo.

Urmează liebralizarea politică kadaristă de la începutul anilor optzeci, care aduce după sine revitalizarea dreptei naţionaliste şi, implicit, a nucleelor revizioniste din Ungaria. Prima reacţie a emigraţiei, la dezgheţul politic de acasă, a fost scindarea ei în intransigenţi şi colaboraţionişti. În scurt timp s’a dovedit că ultimii au mizat ”corect”, pentru că, făcând legătura cu elementele naţionaliste din ţară, au contribuit din plin la resuscitarea mişcării iredentiste din Ungaria. Una din organizaţiile revizioniste din Ungaria, care ia naştere sub tutela emigraţiei şi pe care am menţionat’o mai înainte, este Emberi Jogok Magyar Bizottsága (Comitetul maghiar pentru Drepturile Omului), înfiinţată în primăvara lui 1989 de către actualul prim ministru, József Antall şi Árpád Göncz preşedintele Ungariei. Mişcarea revizionistă este întărită în această fază de transfugii din Transilvania, în mare parte intelectuali, care pun bazele unei reţele de organizaţii de refugiaţi, cu evident caracter iredentist.

O dată cu căderea lui Kádár şi trecerea la un comunism reformator, asistăm la o desfăşurare explozivă a forţelor naţionalistşovine, concomitentă cu sosirea, în continuare, a unui număr crescând de refugiaţi din România. Noua conducere de la Budapesta execută, în acest timp, o manevră de apropiere faţă de emigraţie, aşa încât, în 1987-1988, apare în Ungaria conturul unui bloc revizionist alcătuit din elementele naţionaliste ale ierarhiei politice şi ale diverselor pături sociale, din emisarii emigraţiei şi din organizaţiile refugiaţilor din România. Refugiaţii, care dispun de o eficientă gardă de intelectuali, în mare parte scriitori şi publicişti, au contribuit de la început la întreţinerea şi răspândirea în păturile largi ale societăţii ungare a climatului revizionist. Condamnând sever pe comunişti pentru indiferenţa pe care au arătat-o faţă de minoritatea maghiară din ţările „succesoare”, (termen iredentist pentru ţările vecine Ungariei), iredenta câştigă adepţi chair din rândurile comuniştilor.

Echipa comunistă reformatoare, de la conducerea ţării, a cărei popularitate se apropia de zeri, mai face o ultimă încercare şi lansează, din rândurile ei, o fracţiune naţionalistă, în frunte cu Szűrős Mátyás specialist în probleme de politică externă. Că manevra a fost utilă o dovedeşte vitalitatea sloganurilor lansate de aceştia, precum şi febrila activitate a fundaţiilor şi instituţiilor înfiinţate de ei. Această instituţionalziare a mişcării revizioniste continuă, de altfel, în ritm susţinut, prin înfiinţarea altor fonduri şi instituţii pentru promovarea ideii. Acceptând incriminările aduse lor, socialiştii încearcă, în prezent, să redreseze prestigiul partidului printr-o contribuţie importantă la consolidarea frontului iredentist. Mânaţi de aceleaşi interese, mai toate partidele care au aprticipat la alegerile din 1990, au etalat ostentativ, în programele lor, grija pentru minoritatea maghiară. M.D.F. (Forul Democrat Ungar), care a câştigat alegerile, a preluat însă conducerea campaniei neorevizioniste, intregând-o ca parte componentă a politicii oficiale ungare. Fortificat şi cvasi legalizat, frontul iredentist din aţra vecină, câştigă pe zi ce trece mai multă pondere politică.

După această scurtă trecere în revistă a fundalului politic pe care s-a dezvoltat iredentismul maghiar în ultimele aptru decenii, să vedem cum au evoluat doctrina şi metodele mişcării.

Două trăsături caracterizează, în prezent, ideologia revizionismului ungar şi o deosebesc de formula ”primitivă” a mişcării din 1918 şi anume: complexitatea şi maleabilitatea. Între absurdele pretenţii perorate la Paris cu insolenţă nemţească de către contele Ápponyi şi actualul program de acţiune complex şi înşelător este o diferenţă apreciabilă. Dovedind realism tactiv, iredenta ungară este preocupată de crearea unui climat prerevizionist, care urmează să le dea roade, într’un viitor apropiat, în care ea speră cu obstinaţie.

Doleanţele lor vizează tocmai crearea acestui stadiu propice unor modificări treptate ale staus-quo-ului actual. Încercând să’şi plaseze pretenţiile în mecanismul convenţiilor şi reglementărilor internaţionale, în continuă evoluţie, iredenta ungară vrea să cumuleze cât mai multe capete de acuzaţie contra României şi s’o menţină, astfel, într’o permanentă stare de culpabilitate în faţa opiniei publice mondiale. Această culpabilitate a României a fost practicată cu succes ani în şir, în timpul dictaturii ceauşişte, şi iredenta ungară face în prezent eforturi de a o prelungi în mod artificial. Provocaţia ”turiştilor” unguri din 15 martie 1990, sconta tocmai pe acea reacţie hotărâtă din aprtea românilor din Transilvania, pe care au folosit’o apoi în scop propagandistic, răspândind în mass media internaţionale calomniile cunoscute.

Caracteristic pentru politica iredentei ungare este şi efortul deosebit pentru asigurarea unui goodwill internaţional precum şi accentul care se pune pe indoctrinarea opiniei publice din Ungaria şi a minorităţii ungare din ţările limitrofe.

Inofensive, în aparenţă, noile „componente” introduse în politica revizionistă a Budapestei, dacă sunt lăsate să „lucreze”, sunt capabile să destabilizeze social şi să demonstreze, cu timpul, lumii, că România nu este în stare să-şi administreze minorităţile.

DOCTRINA ”PANMAGHIARA”

”SPIRITUALIZAREA HOTARELOR” şi ”DESCALECAREA SPIRITUALA”

Cel mai important element introdus relativ recent în politica neorevizionistă a Ungariei este doctrina panmaghiară. Am mai amintit că cel care a lansat primul ideea panmaghiară a fost Mátyás Szűrős, politician socialist în plină ”deviere” naţionalistă. Potrivit doctrinei panmaghiare, practicată astăzi deschis de guvernanţii de la Budapesta, statul ungar are dreptul de a se preocupa de soarta minorităţilor din ţările vecine. Primul care a enunţat oficial acest drept, a fost şeful primului guvern maghiar liber ales, József Antall, care a spus textual:

”…doresc să fiu primul ministru al celor 15 milioane de unguri din întreaga lume”.

Făcând deocamdată abstracţie de o eventuală luare de poziţie din partea română, menţionez doar reacţia promptă şi viguroasă a primului ministru slovac care, în august 1990, cu ocazia Congresului Organizaţiei Matica Slovenska a precizat un lucru de sine înţeles şi anume că cetăţenii maghiari ai Slovaciei îşi au propriul lor prim ministru, acela al Slovaciei.

Doctrina panmaghiară a apărut, de fapt, ca un răspuns al grupului Szűrős la acuzaţiile aduse comuniştilor pentru dezinteresul cu care aceştia au tratat problema minorităţii ungare, dar ideea se pare că a fost reuşită pentru că succesorii regimului socialist au ridicat’o la rangul de politică de stat. Lipsită deocamdată de un conţinut concret, percutant, această politică figurează în vocabularul conducătorilor de la Budapesta ca un fel de sperietoare la adresa României şi ca o promisiune către cercurile minoritare revizioniste din ţările vecine.

Antall şi echipa lui au fost avertizaţi că această politică nesăbuită ar putea duce la conflicte neplăcute cu vecinii Ungariei şi la formarea unei coaliţii antiungare a ţărilor în cauză, dar se vede că avântul noilor conducători de la Budapesta nu poate fi încă temperat. De remarcat totuşi tonul mai lucid al unor cercuri politice din Ungaria, care, după afirmarea viguroasă în alegeri a UDMR-ului, au declarat că minoritatea maghiară din Transilvania trebuie lăsată de acum să-şi obţină singură drepturile. Doctrina panmaghiară a contribuit, în mare măsură, prin efectul psihologic exercitat asupra societăţii maghiare, la crearea climatului prerevizionist. O serie de organizaţii pararevizioniste, care urmăresc strângerea legăturilor cu minoritatea ungară din ţările vecine şi care mizează pe voluntariatul marelui public, sunt substanţial încurajate şi ajutate în activitatea lor prin decretarea oficială a doctrinei panmaghiare. Mai important chiar este impactul doctrinei panmaghiare, ca isntrument de destabilziare socială, asupra mişcării separatiste ungare din România. Descurajarea tendinţelor separatiste trebuie deci începută cu o ripostă categorică împotriva politicii panmaghiare dusă de Budapesta, care constituie o gravă imixtiune în treburile interne ale României.

Instituţionalziarea doctrinei panmaghiare îşi are începutul încă din 1989, sub auspiciile ultimei guvernări socialiste conduse de premierul Nemeth Miklos. Fracţiunea iredentistă, care funcţiona în cadrul partidului socialist, era condusă de Szűrős Mátyás şi era compusă din Gyula Horn, Tabajdi Csaba, Szokai Imre şi Oszi István.

În toamna anului 1989 ia naştere, sub conducerea lui Tabajdi, secretariatul minorităţilor etnice şi naţionale, care funcţiona pe lângă consiliul de miniştri. În rpezent, guvernul Antall a numit un secretar de stat pe lângă oficiul primului ministru, care se ocupă în mod special de minorităţile maghiare din ţările limitrofe precum şi cu minorităţiel din Ungaria. Titularul postului, Entz Géza, este de origine ardelean şie ste specialistul aprtidului M.D.F. (Forul Democrat Ungar) în problema minorităţii maghiare din ţările vecine. Entz a declarat, într-un interviu dat, la 23 iulie 1990, ziarului budapestan Magyar Nemzet că:

”nici un stat nu are voie să considere responsabilitatea ţării-mamă ungare pentru minorităţile sale ca un amestec în treburile interne. Conflictele încep atunci când un stat consideră aceasta ca un amestec”.

Cu alte cuvinte, Budapesta dictează Bucureştiului ce anume să considere ca un amestec în treburile interne ale României.

Doctrina panmaghiară, care şi’a pus pecetea pe politica statului ungar chiar înainte de a fi oficial enunţată, se materializează în diverse metode, dintre care unele sunt mai vechi şi probate, altele, în schimb, se experimentează sub ochii noştri. Una din noile metode, lansată prin sloganul: ”spiritualizarea hotarelor”, urmăreşte liebralizarea totală a actualului regim de frontieră. Modelul propus este copiat după aranjamentul ţărilor din vestul continentului, care, pe lângă liberalizarea traficului de călători şi a comerţului, asigură şi un schimb cultural nestânjenit. Această estompare sau chair ştergere a graniţelor presupune, însă, onestitate în relaţiile dintre ţări.

Pentru buna funcţionare a sistemului, sunt de la început excluse intenţiile oculte de amestec în treburile interne ale vecinilor, de destabilizare sau de revizuire a hotarelor comune.

”Spiritualizarea hotarelor”, de care se vorbeşte atât de frumos în propaganda ungară, se potriveşte unor vecini care nu au g`nduri ascunse şi nu au nimic de împărţit. În cazul ţărilor noastre, această spiritualizare ar uşura în cel mai mare grad „munca” revizioniştilor ungari şi ar duce, în scurt timp, la un conflict deschis între România şi Ungaria. Conflictul ar fi apoi cea mai bună dovadă că există între aceste ţări un litigiu care trebuie rezolvat. (Atât timp cât România şi Ungaria îşi vede fiecare de treaba ei, riscul unui astfel de conflict este eliminat).

Concetăţenii noştri secui şi maghiari gravitează în sfera politică, economică şi social-culturală a ţării noastre şi orice perturbare a acestei convieţuiri prin provocarea unei orientări politice sau culturale centrifugale constituie o abatere de la funcţioanrea normală a statului român.

Cei care vor să educe copii de secui şi maghiari, viitori cetăţeni loiali ai României, în spiritul preceptelor istoriei naţionalist-şovine care a început să se predea în şcolile din ţara vecină, sutn de o ”naivitate” transparentă pentru orice observator atent.

UDMR-ul trebuie să înţeleagă că atât timp cât mesajul cultural al Ungariei destinat minorităţii ungare din Transilvania poartă bacilul iredentismului şi urmăreşte cu îndârjire separarea secuilor şi ungurilor de societatea românească, românii nu pot privi cu ochi buni această politică şi nici pe cei care o practică şi nici nu pot aştepta pasivi derularea evenimentelor. Pentru „spiritualizarea hotarelor”, pentru un schimb liber al valorilor culturale între cele două ţări este nevoie de două părţi oneste. Ce ar câştiga prietenia dintre secui şi unguri şi poporul român, dacă s’ar difuza la noi toată maculatura naţionalist-şovină cu care a fost otrăvită societatea ungară în ultimii ani?

O altă metodă cu efect multiplu a actualei ofensive neorevizioniste este „descălecarea spirituală” a poporului ungar în teritoriile unite cu statele naţionale. Ea constă dintr’o campanie generală de popularizare a acestor teritorii, întregită cu un vast program turistic. Rafturile librăriilor, programele de radio şi televiziune precum şi scenele teatrelor din Ungaria abundă astăzi de cărţi, piese, conferinţe, care prezintă publicului maghiar ”părţile componente” ale fostei monarhii.

Găsim aici descrierea romantică a plaiurilor transilvane, istoria ”maghiară” a Transilvaniei, folclorul ungar de aici, studii etnografice despre secuii şi maghiarii de la noi, prezentarea monumentelor ”trecutului maghiar” din Transilvania, apoi literatură, multă literatură ungară, veche sau contemporană de origine transilvană şi, în general, orice poate trezi mândria ungurilor pentru stăpânirea de odinioară a acestei provincii.

Și dacă se poate, dorinţa lor de a o stăpâni din nou. Această prezentare falsă, deformată a prezenţei ungare în istoria Transilvaniei şi a monopolului ungar în civilziarea provinciei este făcută cu scopul de a inculca în conştiinţa ungurilor legitimitatea pretenţiilor revizioniste asupra acestei provincii.

Prin această retroactivă ”cununie istorică” a Transilvaniei cu Ungaria, se sugerează ungurilor dreptul lor virtual asupra Transilvaniei. Se urmăreşte, deci, cu deliberare crearea unei psihoze colective, care, confruntată cu realitatea să întreţină o permanentă stare de frustraţie în sînul societăţii ungare.

Populate doar cu personaje ungare, plasate în geografia exclusiv ungară a Transilvaniei, aceste produse confecţionează o ”lume maghiară” sintetică, suspendată în vid demografic, care sugerează, cu insistenţă geobelsiana preponderenţă istorică a ungurilor în Transilvania, ignorând prezenţa românească de totdeauna, cu toate implicaţiile de rigoare.

Citiți și:  DOCUMENTUL CARE ATESTĂ CĂ MARILE PUTERI SE TEMEAU DE UNIREA ROMÂNILOR ÎNCĂ DE LA 1547

Consumând aceste prospecte pentru ”descălecarea spirituală”, minţile din ţara vecină îşi plimbă fantezia pe dealuri şi munţi împăduriţi, unde copacul, vulturul şi ursul vorbesc întrei ei ungureşte şi’şi amintesc cât de bine le’a mers sub domnia coroanei maghiare. Milioane de români sunt plasaţi de predilecţie prin văgăunile munţilor, venetici, distrugători ai civilizaţiei maghiare.

Sub efectul unui asemenea tratament de şoc nu e de mirare că societatea maghiară se şi vede în postura de eliberatoare a fraţilor aliaţi în „suferinţă”.

Pe acest fundal ideologic este grefat turismul politic, ca instruent de transmisie şi de strângere a legăturilor. Mesajul iredentist purtat de „turiştii” unguri este inoculat astăzi cu îndârjire minorităţii maghiare de la noi. Starea de „transă naţionalistă” generalizată în societatea maghiară explică, de altfel, surescitarea cu care ”turiştii” de la 15 martie 1990 agăţau pe clădirile şi bisericile din localităţile transilvane drapele şi însemne ungureşti, maghiarizau cu de la sine putere denumirea localităţilor şi defilau cu trufia tipic ungurească, cântând imnuri revizioniste. Poate că au vrut doar să demosntreze că Transilvania este ungurească, dar nu e exclus că au scontat pe o autonomizare spontană a unor aşezări şi autoproclamarea lro ca pământ unguresc.

De menţionat rolul capital jucat în acest exerciţiu prerevizionist de către refugiaţii din România. Câteva sute bune de publicişti, scriitori, regizori, actori, oameni de ştiinţă şi alte categorii, fabrică, în prezent, pe bandă rulantă, combustibilul necesar pentru excitarea şi întreţinerea îns ânul societăţii maghiare a unei permanenţe de nostalgie pentru Transilvania.

Istoriografia maghiară, care părăsise, în deceniile de după cel de-al doilea război mondial, poziţiile naţionalist-şovine şi purificându’se parţial, descoperise, în sfârşit, adevărata faţă a imperiului ungar, face astăzi un dramatic ”stânga împrejur” şi, în ”confecţioanrea” mai ales a istoriei secolului al XIX-lea, povesteşte din nou cât de perfectă era monarhia, cât de bine s’au simţit popoarele în ea şi, în consecinţă, cât de umani au fost ungurii. Totul este reluat de la punctul când marşul victorios al revizionismului a fost curmat brutal de pierderea celui de-al doilea război mondial şi mişcarea a fost condamnată pentru lungi decenii la vegetare. Astăzi, condiţiile revenirii la viaţă sunt date şi scrierea istorică maghiară, sluga credincioasă a naţionalismului, îşi revine în formă.

”Spiritualizarea hotarelor” şi ”descălecarea spirituală” sunt două căi utilizate în prezent în aplicarea doctrinei panmaghiare. Treapta următoare, în concepţia revizioniştilor maghiari, ar fi o convenţie bilaterală, româno-maghiară, în baza căreia Ungaria să poată controla felul în care sunt trataţi minoritarii maghiari de la noi. Acest lucru a şi fost propus cum am mai amintit, cu toată seriozitatea în parlamentul maghiar de către deputatul Tamas Gaspar Miklos, transfug din România.

Concomitent se depun eforturi pe plan internaţional pentru reglementarea drepturilor minorităţilor. Lobby-ul maghiar ar fi avantajat de un aparat de control şi tot ritualul care ar însoţi o astfel de reglementare.

Ungaria pozează, în prezent, în rolul ţării care dispune de un ascendent moral asupra vecinilor săi. După părerea ungurilor, acest decalaj le conferă un grad superior de consideraţie şi, deci de credibilitate în ochii Apusului. În tabloul „meritelor” care i-au săltat în grad, se află, pe lângă lichidarea timpurie a comunismului sau permanentele declaraţii de loialitate faţă de Apus, şi simpatia obţinută în contul „suferinţelor” minoritarilor maghiari din Transilvania. Am arătat cât de iscusit a împletit propaganda maghiară opresiunea generală din vremea dictaturii ceauşiste cu discrimianrea secuilor şi maghiarilor de la noi, în fapt inexistentă. Revoluţia din decembrie 1989 n’a schimbat prea mult itnensitatea tirului iredentist, căci, după o scurtă pauză de reorientare, la începutul lui 1990, denigrarea ţării noastre a continuat, de data aceasta cu alte ”puncte de acuzaţie”.

Permanentizând culpabilitatea României, Ungaria încearcă să obţină un „loc în faţă” în aprecierea de către forurile internaţionale a unui eventual litigiu între cele două ţări. În virtutea acestei poziţii, încearcă vecinii noştri să ne impună convenţii care să le dea ocazie de a constata la faţa locului ”abuzurile”, ”nedreptăţile” şamd săvârşite faţă de secuii şi maghiarii de la noi. Prezentul complex de superioritate pe care’l afişează ungurii este unul din elementele propagandistice cu care a lucrat mişcarea iredentistă încă de la primele ei începuturi.

Acest gen de şantaj psihologic a fost folosit prima dată de fostul ministru de externe, Gyula Horn, care, cu ocazia unui interviu de la începutul lui decembrie 1989, la întrebarea dacă a pregătit vreo strategie în problema căderii regimului Ceauşescu, răspunde:

”Da, avem, nu vom relua legăturile cu noua conducere a României până când nu se va reglementa în mod esenţial situaţia minorităţii maghiare de acolo”.

O declaraţie mai originală, a făcut’o ziarului orădean Bihari Napló, preşedintele Republicii Ungare, Árpád Göncz, apreciat acasă pentru meritele sale în resuscitarea mişcării iredentiste din ţară. Goncz vinde un fel de „bilet de intrare” în Europa, făcând un anunţ emfatic şi plin de sine despre ”rolul” Ungariei în acest colţ al continentului:

”Drumul României spre Europa trece prin Ungaria şi cheia (adică autorizaţia de intrare n.a.) depinde de rezolvarea de către români a problemei minoritarilor maghiari”.

Am vrea să ştim cine i’a încredinţat preşedintelui Ungariei funcţia de portar spre Europa şi cheia care deschide poarta vămii păzită de domnul Goncz?

Dar, revenind la propunerea deputatului transfug, noi deducem din ea că ungurii vor să demonstreze lumii necesitatea unui control în problema minorităţii maghiare din România. Ei vor, astfel, să întreţină o atmosferă litigioasă între ţările noastre, premiza necesară în prepararea unei faze prerevizioniste.

Îndemnat de aceleaşi gânduri, ministrul de externe ungar, Jeszenszky Géza, într-un interviu acordat, la 8 august 1990, postului de radio Europa Liberă, că Ungaria este gata să colaboreze exemplar cu noi, numai să declarăm că suntem un stat multinaţional, în care, împreună cu alte minorităţi, trăieşte o importantă minoritate maghiară, ale cărei pretenţii legitime trebuie satisfăcute”.

Dacă am da curs ”momelii” ministrului ungar şi cu cele 6-7% de secui şi maghiari, sau 150-200.000 de saşi ne’am grăbi să ”recunoaştem” şi să ne decretăm stat multinaţional, am uşura în mare măsură sarcina iredentei maghiare, care se străduieşte din răsputeri să demonstreze lumii că statele ”succesoare” ale monarhiei estropiată la Trianon, sunt ”coapte” pentru o nouă revizie a hotarelor.

În strategia revizioniştilor maghiari sunt calculate cinic instigarea secuilor şi maghiarilor la duşmănia împotriva românilor şi, implicit, toate vexaţiunile şi suferinţele care ar decurge pentru ei în urma legitimelor reacţii româneşti. Lozinca unora ca Tamas Gaspar Miklos este: „cu atât mai rău cu atât mai bine”, sau mai concret, suferinţele confraţilor din Transilvania, reale sau inventate, sunt „bune” pentru cauza revizionismului. „Panorama”, programul televiziunii maghiare, care ne poartă sâmbetele din oficiu, „documentează” Apusului despre ruinarea satelor secuieşti şi maghiare, despre lipsa şcolilor maghiare sau despre faptul că îşi riscă viaţa cei care vorbesc ungureşte pe străzile localităţilor din Transilvania.

Informaţiile transmise din România trec astfel prin „filtrul” revizioniştilor de la Budapesta şi prezintă lumii o cu totul altă Transilvanie, cu sate secuieşti făcute una cu pământul, cu minoritatea maghiară pe cale de dispariţie, datorită, ”genocidului” comis de populaţia românească.

Dezinformată în ultimul grad, opinia publică din Vest dă crezare minciunilor şi ne taxează, în continuare, de dictatură sângeroasă.

Toată această politică de distanţare a Ungariei de ”mediul balcanic bizantin”, şi de autopromovare la gradul de ţară civilizată, denotă că ungurii nu s-au dezbărat încă de vechiul nărav de a se considera naţiune superioară cu drept de dispoziţie şi control asupra vecinilor.

Dar convenţiile bilaterale, pe lângă amestecul în treburile noastre, mai disimulează şi forme eficiente de ”colonizare cultural””. Se pleacă de la „diagnosticul” stabilit în 1920 de către contele Ápponyi, care afirmase că ţările „succesoare” sunt într’un asemenea stadiu de inferioritate încât, fără ajutorul Ungariei, nu se vor descurca niciodată. Dând curs profeţiei de-acum şaptezeci de ani, societatea maghiară ardea de nerăbdare, după Revoluţia din Decembrie 1989, să’şi exporte în România know-how-ul (priceperea) în materie de cultură şi învăţământ, de parcă eram nişte primitivi care tânjesc după alfabetizarea misionarilor.

La Budapesta a fost înfiinţată, cu surle şi trâmbiţe, mişcarea Könyvet Erdélynek (carte pentru Transilvania), pentru colectarea şi trimiterea de cărţi în România. Una din performanţele acţiunii a fost trimiterea, în iulie 1990 a întregii biblioteci a Comitetului central al partidului comunist maghiar. Cărţile au fost preluate festiv din partea UDMR-ului de către Géza Szocs şi repartizate Societăţii Bolyai. Nu e greu de ghicit ce se ascundea în dosul nobilului ajutor cultural: material de propagandă revizionistă pentru îndoctrinarea concetăţenilor noştri secui şi maghiari. Nici nu s’a aşteptat încheierea unor convenţii, ele au şi fost puse în aplicare.

La fel, ”fără convenţie”, decurg, în prezent, activităţile pe care le-am numi ”întrepătrundere culturală”. Este vorba de asistenţa culturală servită în Ungaria pentru dascăli, studenţi, elevi din ţările ”succesoare”. În acest scop s’a profilat în grabă universitatea de la Debreţin care a şi organizat, în vara lui 1990 cursuri, la care a invitat un număr important de profesori de limbă maghiară şi istorie din Transilvania. S-au deschis apoi larg porţile unor facultăţi maghiare, la care au fost momiţi să intre, ”fără examen de admitere”, absolvenţii şcolilor medii de la noi. S’au găsit, la repezeală, şi bani de stipendii şi pentru alte aranjamente, aşa încât, din cei vreo trei mii de amatori, au fost admişi pentru anul şcolar 1990-1991 circa şase sute. Intenţia este de a pregăti profesional, dar mai ales ideologic pe viitorii activişti ai iredentei maghiare.

Un alt obiectiv urmărit asiduu de iredenta maghiară este reglementarea, prin tratate internaţionale, a drepturilor minorităţilor. Aceste drepturi sunt asigurate astăzi, în mai toate ţările europene, în mod satisfăcător, printr-o legislaţie modernă, care prevede drepturi constituţionale egale pentru toţi cetăţenii ţării respective, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau religie. În nicio ţară nu se practică vreun sistem de drepturi colective preferenţiale acordat unui grup minoritar. În aceste condiţii, ungurii, veşnic nemulţumiţi, şi avocaţi netocmiţi ai secuilor şi maghiarilor de la noi, bat, de un timp încoace, la toate uşile forurilor internaţionale şi încearcă să obţină instituirea unor norme internaţionale pentru reglementarea drepturilor minorităţilor.

Ungurii urmăresc, în realitate, crearea unui înveliş protector, care să izoleze grupul minoritar maghiar şi să’l ţină pregătit pentru o viitoare schimbare a statutului. În cazul nostru, este vorba de perpetuarea unei stări de tensiune, de crearea unor dificultăţi în administrarea unitară a ţării, de inadaptabilitatea permanentă a elementului minoritar cu toate consecinţele ei sociale şi de multe alte dificultăţi expres dorite de revizioniştii maghiari.

Ungaria a încercat, la început, să intervină pentru obţinerea unui tratament preferenţial al minorităţii maghiare din Transilvania pe lângă organele conducătoare ale Pactului de la Varşovia, însă a întâmpinat o totală neangajare. Din această cauză, pregătindu-şi părăsirea acestei organizaţii, ungurii se adresează Organizaţiei Naţiunilor Unite, în cadrul căreia se dezbătea problema drepturilor omului sub diferite aspecte. Preparând cu grijă campania, ungurii adună, în ianuarie şi februarie 1989, 150.000 de semnături pe un memorand, care cerea examinarea, de către Naţiunile Unite, a încălcărilor drepturilor minorităţii maghiare din România. Documentul a fost apoi înaintat la Geneva, secretarului adjunct Martenson. La o conferinţă de presă, organizată cu această ocazie de către asociaţiile revizioniste din Elveţia, a participat preşedintele organizaţiei refugiaţilor din Transilvania Erdély Szövetség (Uniunea Ardeleană), actualul ministru de externe ungar, Jeszenszky Géza, care a pledat insistent pentru instituirea unui control internaţional asupra regimului aplicat minoritarilor maghiari din România.

Trec cu vederea o serie de intervenţii făcute de Ungaria în decursul anilor 1988 şi 1989, pentru că incriminările de atunci priveau România de sub regimul Ceauşescu. Ceea ce trebuie totuşi reţinut este că, în aceste delaţiuni, Ungaria a prezentat lumii o situaţie falsă, voit confuză, potrivit căreia minoritarii maghiari de la noi ar fi suferit în acea vreme o discriminare în plus.

Examinez, în schimb, situaţia creată în urma Revoluţiei din Decembrie 1989 şi, mai ales, în urma venirii la putere în ţara vecină a unui guvern de dreapta, de evidentă orientare iredentistă.

Am mai arătat că prima reacţie a iredentei ungare la schimbările intervenite după Revoluţia din 1989, a fost o masivă campanie de infiltrare a propagandei revizioniste în rândurile minorităţii secuieşti şi maghiare de la noi. Sub pretextul trimiterii de ajutoare, am fost invadaţi atunci de o armată întreagă de agenţi agitatori şi provocatori, iar căminele confraţilor noştri secui şi maghiari au fost inundate de material de propagandă iredentistă. Concomitent, mass media ungară şi’a concentrat focul asupra ”doleanţelor legitime” ale minorităţii maghiare. Această tactică a urmărit să profite de situaţia de instabilitate de după revoluţie, pentru a obţine rapide mutaţii în statutul minoritarilor maghiari, între care hotărârea, cu de la sine putere, a unei forme de autoadministrare, sau, în caz de nereuşită, provocarea unor conflicte care să alimenteze în continuare campania de delaţiuni dusă pe plan internaţional contra ţării noastre. Campania a ţintit regiunea secuiască şi oraşe locuite parţial de maghiari şi a provocat tensiunile sociale „programate” de Budapesta, tensiuni soldate cu incidentele cunoscute. (Concret, cele două acţiuni au fost: recucerirea „istoricelor” şcoli maghiare şi aniversarea revoluţiei maghiare din 1848).

Asemenea acţiuni la care se adaugă evacuarea elevilor şi profesorilor români din propriile lor şcoli care a provocat indignarea legitimă a populaţiei româneşti. Tot aşa de mare a fost indignarea românilor faţă de reeditarea pe străzile oraşului Satu Mare şi a altor oraşe ardelene a procesiunilor iredentiste din vremea ocupaţiei horthyste, cu toate ingredientele cunoscute: steaguri şi însemne ungare purtate ostentativ, sau implantate pe biserici şi clădiri, schimbarea denumirilor de localităţi şi străzi şi defilări în cadenţa marşurilor revizioniste.

Manifestaţii de tristă aducere aminte a evenimentelor din Ungaria de la 15 martie 1848, când proclamaţia din această zi cerea ”uniunea” Transilvaniei cu Ungaria cu urmări şi mai nefaste pentru poporul român din Transilvania. Realizarea acestei dorinţe a burgheziei şi nemeșimii ungare a provocat războiul sângeros (revoluţia) din 1848 între maghiari pe de o parte, iar pe de altă parte românii transilvăneni, sârbii şi slovacii. Revoluţia care a urmat apoi a fost un război naţional maghiar, dus pentru eliberarea Ungariei de sub dominaţia imperiului habsburgic şi, îndeosebi, pentru reconstituirea ”Ungariei Mari”, care ar fi cuprins şi Transilvania noastră cu toţi românii ei. Știau ei valahii, sârbii şi slovacii ce soartă îi aşteaptă în imperiul Sfântului Stefan şi au şi dat revoluţiei nemeșilor unguri lovituri decisive, care au contribuit la înfrângerea ei. Kossuth-ul lor a fost pentru maghiarizarea noastră.

După această breşă făcută în edificul bunei convieţuiri româno-maghiare, operaţie executată cu măiestrie de trupele de şoc ale iredentei din ţara vecină, invazia de ”turişti” a lăsat loc coloanei a cincea să lucreze mai departe.

Criptoiredentiştii din rândurile secuilor şi maghiarilor şi’au făcut datoria ”cu cinste” şi rezultatele s’au văzut la Târgu-Mureş şi în alte părţi în primăvara şi vara acestui an. Sarcina acestor ”bravi” cetăţeni ai României era de a discrimina şi alunga pe românii din zonele ce urmau să fie ”dezromânizate” şi pregătite pentru proclamarea autodeterminării.

Pe plan internaţional, iredenta ungară aplică aceeaşi tactică a dovedirii necesităţii stringente a unei schimbări în status-quo-ul minorităţii maghiare din Transilvania. În acest scop au fost trimişi în ”prima linie” exponenţii cei mai de seamă ai maghiarilor din Transilvania, mai bine zis cei care au fost promovaţi în aceste onorabile misiuni de către mass-media din Ungaria şi, mai corect, colaboratorii cei mai de nădejde ai mişcării revizioniste. S’au organizat astfel turneele de propagandă în Statele Unite şi Canada ale episcopului Tőkés László şi scriitorului Sütő András.

Întreaga regizare precum şi cheltuielile aferente au fost generos onorate de organizaţiile iredentiste din America, iar rolul principal l’a jucat László Hámos, preşedintele Fundaţiei maghiare pentru drepturile omului (Hungarian Human Rights Foundation), pe care am mai menţionat’o ca fiind cea mai cu efect organizaţie în a influenţa cercurile guvernamentale din Statele Unite.

Tőkés apare aici într’o stranie postură oficială, dialoghează cu preşedintele Bush, depune mărturii în faţa comisiilor Congresului american şi ţine discursuri la agapele organizate de emigraţia maghiară, căreia îi cântă în strună pe teme revizioniste. Acest brav propovăduitor al moralei creştine, cetăţean al României, candidat, fără succes, la un loc în Senatul român, care acasă, vorbeşte mieros de buna convieţuire dintre români şi maghiari, în SUA şi Canada şi alte ţări se transformă în leu neînfricat, care sfătuieşte pe americani să nu acorde românilor clauza naţiunii celei mai favorizate, ajutoare şi împrumuturi până când aceştia nu asigură secuilor şi maghiarilor privilegiile pe care le doresc aceştia (În calitatea de reprezentant, pe care şi’a autoatribuit’o Tőkés, în loc să’şi apere patria faţă de calomniile răspândite în America de emigraţia maghiară, se înfrăţeşte cu cei mai aprigi duşmani ai ţării noastre).

Celălalt emisar, András Sütő, evoluând, în cadrul unui program similar de exhibiţii, finanţat tot de László Hámos, apare, în iunie 1990, în faţa Congresului Statelor Unite şi declară sus şi tare că minoritatea maghiară din Transilvania are drept, în baza principiilor de la Helsinki, la autonomie culturală şi administrativă.

Continuânduşi campania, episcopul Tőkés ţine, la 13 iunie 1990, o conferinţă de presă la Copenhaga, la întrunirea organizaţiei Refugiaţii în casa Europei, care se ocupă şi de problema minorităţilor, unde pretinde forurilor internaţionale să susţină pretenţiile minoritarilor maghiari din ţara noastră, aducând, în sprijinul declaraţiilor sale, „argumente” mincinoase :

problema naţionalităţilor din România are grave implicaţii internaţionale;

asemenea celorlalte state „succesoare” România n-a fost capabilă să rezolve problema „specifică” a multor milioane de maghiari, germani, evrei, sârbi, ţigani şi alţii;

???? de după Revoluţia din Decembrie 1989 a cunoscut o evoluţie negativă prin apariţia organizaţiei Vatra Românească, panromână, xenofobă şi naţionalistă-extremistă, aşa încât problema minorităţilor din România a ajuns la un punct mort.

Pentru „omul bisericii” reformate, Tőkés, Transilvania este pământ unguresc, ocupat şi colonizat cu forţa de români.

Pe lângă colaborarea slugarnică a „capilor” minorităţii maghiare de la noi, iredenta din Ungaria contează, în prezent, pe intensificarea lobby-ului european. (Simpatia pentru unguri a crescut în ultimii doi ani, în rândul ţărilor europene, şi credibilitatea acordată cauzei maghiare este şi ea în creştere). Ungaria joacă astăzi rolul „rebelului” între ţările Pactului de la Varşovia, rol atribuit pe vremuri României. O avalanşă de declaraţii antisovietice, cu intenţia de a câştiga simpatia Occidentului, a culminat cu declaraţia făţişă în acest sens a premierului ungar Antall, din 20 august 1990, cu ocazia aniversării regelui Stefan cel Sfânt.

Gestul istoric al ministrului de externe de atunci, Gyula Horn, care la ….??? (pagina 69) a deschis cortina de fier est-germanilor, i-au adus o decoraţie vestică şi declaraţii solemne de prietenie şi sprijin din partea republicii federale.

Otto de Habsburg, investit neoficial, în 1925, de iredenta ungară cu titlul de „II Otto Kiraly” (regele Otto al II-lea), depune, în prezent, o activitate febrilă în parlamentul european pentru denigrarea şi izolarea României.

Am consemnat doar trei aspecte care ilustrează modul în care Ungaria acumulează astăzi „puncte bune la purtare” şi pregăteşte terenul pentru o viitoare revizie.

„Curăţată” oarecum de oprobiul din perioada fascistă, emigraţia maghiară din Europa, cu cele câteva sute de organizaţii, este în plină efervescenţă iredentistă şi, în colaborare cu „ţara-mumă” depune o intensă activitate de lobby pe lângă guvernele şi partidele politice europene. Întărite ideologic şi în efectivul lor de către refugiaţii din Transilvania, organizaţiile exilului european se apropie astăzi în comportare cu cele de peste ocean. Cuvântul de ordine pentru 1990 este: izolarea României şi marginalizarea în concertul popoarelor europene. Motorul actual al acestei politici, guvernul Antall, prezintă Ungaria ca o ţară care aparţine Occidentului, dar care a fost silită să trăiască printre „ciumaţii” de comunişti şi balcanici. Se străduiesc aceşti „porumbei ai păcii” să recâştige lustrul vechii monarhii, când Ungaria, alături de Austria imperială, avea o poziţie superioară în Europa.

Tot ceea ce am spus până acum în legătură cu actuala politică a iredenţei ungare şi cu metodele utilizate de ea cosntituie descrierea unor operaţii preliminare auxiliare în ofensiva ce se desfăşoară în prezent şi al cărei obiectiv este obţinerea unei forme de autonomie pentru grupul minoritar maghiar din Transilvania. „Soluţia” este veche şi îşi are rădăcinile în perioada premergătoare revoluţiei maghiare din 1848, aşa-zisa perioadă a reformei. Încă de pe atunci, câţiva nobili liberali, printre care şi contele transilvănean Wesselenyi Miklos, analizând „la rece” şansele micului popor maghiar care risca în minoritatea lui să fie înghiţit de naţionalităţile nemaghiare, au prevăzut, în calculele lor mai pesimiste, crearea unei confederaţii de provincii autonome. Ei nu prevedeau încă revoluţia care a demonstrat justeţea acestor temeri.

Kossuth ar fi avut ocazia să închege o astfel de confederaţie, dar, în miopia lui naţionalistă, ignoră pe valahii şi slavii ţării şi abia după ce a pierdut partida şi a avut timp să mediteze asupra lucrurilor vine cu proclamaţia din 1862 referitoare la înfiinţarea unei confederaţii dunărene. Târziu! Pentru conducătorii unguri de la 1848 n’a fost destul de convingătoare adunarea celor 40.000 de români, care la 15-17 mai şi’au arătat, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, voinţa de a se uni cu ţara (cea adevărată!).

La fel s-a întâmplat în 1918, când românii şi’au luat în stăpânire Transilvania străbună şi, la 9 noiembrie, au somat Budapesta să le cedeze provincia. Guvernul Karolyi Mihaly, surprins şi speriat, îşi trimite atunci emisarii în frunte cu ministrul jaszi Cszkar la Arad, ca să-i îmbuneze pe români şi să le promită autonomie. Iarăşi târziu! Pentru că Transilvania era de acum românească.

Această scurtă retrospectivă asupra autonomiei, respectiv confederaţiei, ca soluţie de guvernare în cazul statului multinaţional maghiar, ne duce la concluzia că ori de câte ori s’a pus problema reclădirii în condiţii dificile a ”Ungariei Mari”, ungurii au avansat ca ”momeală” soluţia confederaţiei.

Actualmente, iredenta maghiară se străduieşte din nou să reconstruiască, mai în rate, mai din cioburi, imperiul Sfântului Ștefan dar dificultăţile sunt imense. Dacă în 1920 contele Ápponyi şi’a putut permite să etaleze, în faţa conferinţei de pace, argumente desuete şi ridicole, astăzi, în 1990, când provinciile nemaghiare, dezlipite în 1920 de monarhie, au avut timp să se sudeze irreversibil patriei lor de care au aparţinut întotdeauna. Ungaria iredentistă stă în faţa unui obstacol de netrecut. Rămâne atunci vechea momeală, autonomia sau federalizarea. Autonomia poate să fie administrativă, culturală, religioasă, totală sau parţială, la început iredenta acceptă orice, numai să pornească procesul de dezintegrare în ţara vecină şi să prepare terenul pentru o nouă etapă.

Manevra pregătitoare, care se desfăşoară sub ochii noştri, urmăreşte să obişnuiască pe secuii şi maghiarii de la noi cu ideea că nu sunt o minoritate a României, ci aparţin naţiunii maghiare. Iată cum picura Tőkés doctrina iredentistă în sufletele „credincioşilor săi” în „predica” publicată, la 20 iulie 1990, într’un ziar budapestan, el spunea:

”Maghiarii din Ardeal au pretenţia să fie consideraţi ca parte a naţiunii ungare. Apartenenţa vor s’o realizeze pe toate planurile: economic, cultural şi politic.”

Oare ce înţelege „blândul propagator al moralei creştine” prin apartenenţa politică la Ungaria a secuilor şi maghiarilor? Pentru a nu fi nici un dubiu o lămureşte singur:

”Căci Ungaria nu poate avea vreun interes care să nu corespundă cu interesele minorităţii din Ardeal”.

Concluzia logică este clară: dacă Ungaria ar îndrăzni să provoace război împotriva României, minoritatea maghiară de la noi să ştie ce „interes” să apere. Episcopul Tőkés ar fi bine s’o spună şi pe asta pentru ca să fie mesajul deplin.

Nu trebuie să fie cineva exagerat ca să înţeleagă că „părintele reformaţilor din Transilvania” vrea să fie „o apă şi un pământ” cu ungurii de peste hotare.

Doctrina panmaghiară, cu toate podoabele ei: spiritualizarea graniţelor, „descălecarea” culturală sau întrepătrunderea spirituală are drept scop a separa pe secuii şi maghiarii din România de societatea în care trăiesc şi a-i ataşa Ungariei economic, cultural şi politic, potrivit mesajului episcopal.

Să vedem, în continuare, ce variante de autonomie ne pregăteşte iredenta ungară. Să începem cu o formulă experimentată de noi, cu bunăvoinţa mioapă, în perioada 1952-1968, şi anume cu Regiunea Autonomă Maghiară. Publicistica iredentistă ungară din ultima vreme o aminteşte, ba ca un exemplu demn de urmat, ba ca instrument de separare a blocului secuiesc de insuliţele maghiare împrăştiate în restul Transilvaniei.

Ne amintim bine de necazurile avute cu această enclavă intrateritorială generatoare de naţionalism şovin. Aici s’a baricadat, sub protecţia carnetului de partid, o parte din abjecta categorie a fasciştilor maghiari rămaşi, în 1944, pe capul nostru. S’a creat atunci, în 1952, un stat în stat, în care elementul românesc, dacă era luat la ochi, ori se refugia în ”România”, adică într’o altă regiune a ţării, ori dispărea în mod misterios.

Dacă în 1956, în timpul Revoluţiei din Ungaria, nu se demasca iredenta care mocnea în rândurile secuilor şi maghiarilor, această autonomie ne-ar fi jucat o festă mai usturătoare. Aşa, în schimb, imediat după declanşarea revoluţiei, în toamna lui 1956, au ieşit la iveală vechile slogane iredentiste şi, ca urmare, în ianuarie şi iunie 1957, au avut loc o serie de procese în care aceşti bravi soldaţi ai coloanei a cincea a revizionismului ungar, în mare parte intelectuali, şi’au primit pedeapsa cuvenită. România a fost nevoită să-şi îngrădească relaţiile cu Ungaria iar pe plan intern să demonteze dispozitivul iredentist, care s-a dovedit a fi amplu şi bine ancorat în rândurile minorităţii maghiare. Universităţile şi şcolile medii maghiare s’au dovedit atunci a fi adevărate pepiniere ale mişcării revizioniste şi au fost, în consecinţă, transformate în unităţi mixte, în care accentul era pus pe buna convieţuire dintre români şi maghiari.

Cred că cititorul a şi ghicit de ce se zbat astăzi unele cercuri ale minorităţii maghiare pentru crearea de şcoli pur maghiare. Această performanţă a fost realizată numai după cinci ani de autonomie secuiască.

Desigur că datele problemei sunt astăzi cu totul diferite. În 1952, Regiunea Autonomă Maghiară întrunea, în nouă raioane 731.387 de locuitori, din care 565.510 sau 77,3% erau secui şi 146.830, sau 20% români. Marea majoritate a populaţiei (80%) din regiune locuia atunci în mediu rural. În raioanele Ciuc şi Gheorgheni populaţia urbană era atunci de 10,3%.

Astăzi, în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, care corespund cu regiunea autonomă de atunci, mai mult de 55% din totalul populaţiei locuieşte la oraş. Raportul de locuitori români-neromâni este de asemenea diferit astăzi, pentru că, între timp aceste judeţe au fost intens industrializate şi în consecinţă a avut loc o puternică migraţie spre oraşele de aici. Statisticile de azi arată îns pecial la oraşe, un procent ridicat de români. Astfel, numai în judeţul Covasna, care înainte era considerat un judeţ secuiesc, proporţia de români-secui este în prezent de 35-65%.

În consecinţă, dacă în 1952 s’a putut face o concesie, după cum s’a văzut, riscantă din punct de vedere politic unei regiuni unde trăia aproximativ 4% din populaţia ţării, astăzi tabloul etnodemografic al regiunii nu mai permite astfel de experienţe pe socoteala românilor de acolo. Numai în actualul judeţ Mureş, care cuprinde trei din vechile raioane ale Regiunii Autonome Maghiare, o bună majoritate a populaţiei este astăzi românească iar în oraşele industrializate din judeţele Covasna şi harghita locuieşte astăzi un număr important de români. În afară de aceasta, în prezent, suflă puternice vânturi revizioniste dinspre Ungaria, care îndeamnă la prudenţă.

Oricine s’ar juca, din bună credinţă sau naivitate, cu ideea unei asemenea formule de autonomie e bine să înveţe din exemplul Regiunii Autonome Maghiare.

Să examinăm, în continuare, implicaţiile unei forme de autonomie care să includă, pe lângă regiunea secuiască şi celelalte părţi ale Transilvaniei în care locuiesc maghairii răspândiţi în mici comunităţi în blocul compact românesc. Acea literatură revizionistă, care dă dovadă de o brumă de realism, evită să se ocupe de această modalitate, pentru că e conştientă de rezultatul unui referendum pe această temă. Luări de poziţie recente readuc, totuşi, în discuţie, cu insistenţă şi această posibilitate. Este, în fond, ceea ce urmărea şi Comisia Ardeleană Internaţională (Nemzetkozi Erdélyi-Bizottsag), cu centrul la Viena, puternică formaţie iredentistă, care în decembrie 1989 adresa un apel tuturor ungurilor din lume şi populaţiei Transilvaniei, prin care’i chema la lupta pentru dreptul la autodetermianre a Transilvaniei. În legătură cu acest apel, revista budapestană de mare tiraj Elet es Irodalom (Viaţa şi literatura) publica un interviu al preşedintelui Comisiei de la Viena.

Dr. Eva Maria Barki, activistă de frunte a mişcării revizioniste din Austria, care, declară, printre altele:

”Documentul final de la Helsinki enunţă în 1975 inviolabilitatea hotarelor europene, dar nu exclude modificarea lor prin tratative sau reglementări”.

Mai departe dr. Barki afirmă că:

”în casa Europei, în viziunea lui Gorbaciov, nu va fi pace până când Transilvania nu va primi o cameră separată”.

Și mai departe:

”A venit ceasul dreptăţii şi posibilităţi sunt”.

La întrebarea dacă dreptul la autodetermianre implică un referendum, iredentista de la Viena răspunde:

”Referendumul este forma (de rezolvare n.a.) cea mai cinstită, cea mai dreaptă şi cea mai democratică”.

Se pare că dr. Eva Maria Barki, s’a consultat cu fostul ministru de externe, Gyula Horn, care, la rândul său, la întrebarea unui ziarist despre şansele unui astfel de referendum, declara, în 1989, că are indicii şi semnale serioase că mulţi români din Transilvania ar dori autonomia provinciei. N’ar fi imposibil ca 5.000 de ”români” să dorească ”autonomia” Transilvaniei, dar în Transilvania trăiesc peste şapte milioane de români. (Este tragicomică această detaşare de realitate, această reverie cvasi patologică pe care o întâlni, la unii oameni, care, în alte privinţe, par normali).

Dar autonomia Transilvaniei preocupă intens şi unele cercuri din Ungaria anului 1990 şi studii pe această temă apar tot mai des în ţara vecină.

Am ales, pentru o scurtă examinare, o personalitate marcantă a mişcării revizioniste din ţara vecină, a căruia activitate scriitoricească oglindeşte preocuparea iredentei pentru această rezolvare. Este vorba de istoricul literar Béla Pomogáts, membru în conducerea Uniunii Mondiale a Ungurilor şi, împreună cu ministrul de externe Jeszenszky Géza, copreşedinte al Uniunii Ardelene, cea mai activă organizaţie iredentistă a refugiaţilor secui şi maghiari din Ungaria. Pomogáts este, de altfel, autorul unor studii despre autonomia Transilvaniei. El explică publicului din Ungaria, într’un articol publicat, la 19 iunie 1990, în cotidianul Magyar Nemzet (Naţiunea Maghiară), poziţia iredentei în problema Transilvaniei. După ce arată că hotarele Europei, declarate inviolabile în 1975, la Helsinki, sunt modificabile şi exemplifică cu unificarea Germaniei, independenţa, în curs de realziare, a Tărilor Baltice şi cu probabila modificare a graniţei româno-sovietice, Pomogáts spune că astăzi nu mai putem afirma că totul va rămâne ca pe vremea pacturilor Stalin-Hitler, Stalin-Churchill sau Visinski-Groza şi rezultatele negocierilor de pace impun, în orice caz, renegocieri.

Prezintă, apoi, drept îndrumar un plan elaborat încă între cele două războaie mondiale de Ronai Andras, cariograful fidel al contelui Teleki, unul din autorii dictatului de la Viena.

După modelul lui Ronai există următoarele variante:

1. Ardealul să aparţină în întregime Ungariei;

2. Să rămână în posesia României;

3. Să devină independent;

4. Să fie împărţit între România şi Ungaria.

Pomogáts, cu o decenţă lesne de înţeles, alege varianta a treia, care, după părerea lui, a devenit foarte ”populară” atât în Ungaria cât şi în cercurile ungare din occidentul Europei şi din America. Deşi ideea i se pare simpatică, el constată dezamăgit că, în prezent, nu prea sunt şanse de realziare, deoarece presupune că românii nu şi’ar da votul aprobativ.

În continuare, Pomogáts „deraiază”, însă şi spune că românii n’ar trebui să împiedice autodeterminarea a 2,5 milioane de maghiari (cifră aleasă la întâmplare) deoarece continuă ”savantul” maghiar, există o soluţie, pe care o şi formulează în patru puncte:

România să renunţe la caracterul de stat naţional român şi să devină statul naţional comun al românilor, maghiarilor, germanilor şi al altor etnii;
România să descentralizeze aparatul de stat în aşa măsură, încât toate teritoriile locuite de minorităţi, începând cu judeţele şi terminând cu satele, să se autoconducă;
Statul român să recunoască şi să respecte „caracteristicile istorice” ale Transilvaniei şi să redea „individualitate” regiunilor;
Populaţia maghiară din Transilvania să aibă legături ”nestingherite” cu ”ţara mamă”, Ungaria, şi cu întreaga ungurime. Graniţele să permită circulaţia liberă a persoanelor, bunurilor culturale, ideilor şi informaţiilor etc.
Lista de doleanţe a savantului-politician este lungă şi, pe lângă capcanele viclene, aduce mai mult a ficţiune politică sau, mai corect, aberaţie politică.

Concluzia care se desprinde din lectura unor astfel de ”proiecte” este că dacă istoricii şi politicienii pot să devieze în asemenea măsură de la realitate, pentru a pluti în iraţional, ce putem aştepta de la păturile largi ale societăţii maghiare, manipulate de astfel de lideri.

Dar, Pomogáts, când îşi exprimă temerile că românii transilvăneni nu vor vota pentru autonomie, este, în comparaţie cu Gyula Horn, fostul ministru de externe, un realist de „mare clasă”.

O remarcă finală despre „programul” lui Pomogáts: la punctul unu, unde cere României să renunţe la caracterul de stat naţional, el se încadrează în actuala tactică oficială a iredentei, prezentată în ultima declaraţie a ministrului de externe Jeszensky, în care acesta ne somează să ne declarăm stat multinaţional.

Un alt program ieşit din comun, de care am mai amintit pe scurt, a fost acela cu împărţirea Transilvaniei pe „banate”. Bajcsy-Zsilinszky, autorul, s’a inspirat, în 1944, când a scris cartea, din organizarea cantoanelor elveţiene. Ideea, în sine, nu are decât valoare documentară, dar faptul că studiul a fost tradus recent de către Árpád Göncz, preşedintele Republicii Ungare şi editat sub auspiciile guvernului, mă face să cred că actuala intenţie a guvernanţilor de la Budapesta de a prezenta, în propaganda lor, România ca un stat multinaţional, asemenea Elveţiei, se inspiră din cartea lui Bajcsy-Zsilinszky.

Formulele de autodetermianre ventilate în literatura iredentisă maghiară sunt numeroase, dar toate acestea urmăresc, în esenţă, acelaşi lucru: revizuirea graniţelor. Diversele forme de autonomie administrativă parţială, autonomie culturală, religioasă sau de altă natură sunt, de fapt, tot atâtea încercări de a închista comunităţile mai mici sau mai mari ale secuilor şi maghiarilor şi a pregăti, astfel, terenul pentru schimbări decisive.

Această ”conservare” a unor comunităţi etnice este, poate, o armă eficace contra asimilării, dar constituie, în acelaşi timp, o mutilare a capacităţii de progres pentru membrii acelei comunităţi. Ea este, însă, şi expresia voinţei de a înstrăina pe minoritarii maghiari de societatea românească, fapt care contravine flagrant climatului democratic din ţara noastră. Ridicarea de bariere artificiale ar împiedica buna şi raţionala funcţioanre a reţelei administrative omogene şi ar frâna progresul României spre o societate modernă. În Transilvania nu mai există, astăzi, oraşe sau judeţe cu populaţie curat maghiară şi înfiinţarea unor structuri exclusiv maghiare ar discrimina pe românii de acolo. Iredenţa maghiară marşează, însă, în prezent, pe această modalitate pentru a demonstra lumii că doreşte o soluţionare civilizată, nonviolentă.

Obţinerea unei forme de autodetermianre, de autonomie, este, obiectivul actualei etape a ofensivei revizioniste. Concomitent sunt, însă, forţate şi alte porţi şi portiţe. Dintre care, pot fi luate, drept exemplu, părerile rostite la 24 august 1990, la programul televiziunii maghiare, Panorama, de scriitorul Sándor Csoóri, promotor al iredentismului din ţara vecină:

”Dacă stalinismul trebuie lichidat, trebuie revizuite şi hotarele trasate la Paris în 1947, deoarece ideea de a atribui Transilvania României a fost a ruşilor, în concluzie, o reminiscenţă stalinistă”.

Ca „garnitură” adăugăm declaraţia făcută, în aceeaşi zi, de ministrul fără portofoliu Gyula Kiss care, în terminologia sa, utilizează pentru Transilvania expresia de „elszakitott teruletek” „teritorii smulse, rupte” (Ungariei).

Sunt, deci, perspective de escaladare a războiului de cuvinte cultivat de Budapesta în scopul de a asigura Bucureştiul de intenţiile sincere de colaborare şi amiciţie.

În această ultimă parte, în care m-am referit la actuala politică iredentistă, am urmat aceeaşi concepţie de a evita lungi înşirări de organizaţii ale exilului maghiar, sau greoaie descrieri ale mecanismului simbiotic creat prin grefarea mişcării revizioniste pe corpul societăţii şi statului ungar. Am evitat, apoi, calendarul vastului program de intervenţii ale lobby-ului iredentist precum şi înşirarea congreselor sau conferinţelor internaţionale la care am fost sistematic „lucraţi” de statul iredentist ungar. Pe lângă faptul că aş fi încărcat în mod inutil lucrarea, trebuie să spun că nici nu dispun de o documentare exhaustivă despre această latură a activităţii iredentiste. Marcând cursul ofensivei iredentiste prin evenimente şi declaraţii semnificative, sper că am reuşit să dau o privire de ansamblu asupra iredentismului ungar, acest flagel care ameninţă astăzi pacea şi buna convieţuire dintre ţările bazinului carpato-dunărean.

CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

Încerc să rezum, în încheiere, trăsăturile de bază ale iredentismului ungar, să stabilesc locul pe care’l ocupă această maladie politică în viaţa poporului vecin precum şi impactul pe care-l are asupra comunităţii secuilor şi maghiarilor din România.

După şaptezeci de ani de „cunoştinţă” cu iredentismul ungar, putem afirma că problema economică a fost prima şi principala propulsoare a mişcării revizioniste. Invocarea ”drepturilor istorice”, decretarea, de către József Antall, a dreptului de a fi prim ministrul celor 15 milioane de unguri, sau aberaţia vehiculată recent, ca secuii şi maghiarii din Transilvania să aparţină din punct de vedere spiritual şi, dacă se poate, şi politic de Budapesta, sunt tot atâtea manifestări care nu ascund intenţia reală a Ungariei de a’şi însuşi bogatele teritorii unite cu statele lor naţionale.

A doua trăsătură principală a gândirii iredentiste este ignorarea aspectului etno-demografic din aceste teritorii sau subaprecierea lui. Care aspect este cel mai important în adjudecarea apartenenţei unui teritoriu. Datele demografice, în statisticile iredenţei, se referă de cele mai multe ori, doar la prezenţa maghiară din teritoriul respectiv. Cu ele jonglează, în schimb, cu o generozitate care întrece orice închipuire. În Transilvania, de exemplu, numărul maghiarilor poate fi de 2,5 dar şi de 4 milioane de suflete în funcţie de fantezia autorului. Că este vorba de înşelătorie deliberată şi nu de eventuale greşeli de tipar, o arată Cartea Statistică pe 1990, editată la Budapesta (Tenyek Könyve-90).

Lucrarea care este la îndemâna marelui public, falsifică în mod deliberat realitatea etno-demografică: 3,5 milioane populaţia Transilvaniei la încheierea tratatului de pace de la Trianon, faţă de 5.236.000 de locuitori câţi erau în realitate. Falsificarea datelor este reluată de o revistă a refugiaţilor maghiari din România, precum şi de Népszabadság, ziar de mare tiraj. Trucul cu cele trei milioane şi jumătate este următorul: dacă din cele 3,5 milioane, populaţia totală, a Transilvaniei, 1.660.000 erau secui şi maghiari şi vreo 600.000 germani, românii şi alte naţionalităţi nu putea să fie decât 1.240.000, deci mai puţini decât maghiarii.

Or, David Zoltán, specialist în probleme de statistică demografică, oferă alte date: totalul populaţiei Transilvaniei, la acea dată era de 5.139.000 de locuitori, din care 2.923.000 români, 1.322.000 maghiari, 555.000 germani şi 339.000 de altă naţionalitate. În realitate, românii erau peste 3,5 milioane şi populaţia totală era de aproape şase milioane.

În aceste condiţii, nu este de mirare că fiecare al doilea sau al treilea locuitor din Ungaria crede orbeşte în majoritatea maghiarilor şi consideră provincia ca o proprietate a statului ungar.

Mişcarea revizionistă se sprijină, astăzi, pe patru (?) piloni:

1. partidele de dreapta naţionalist-şovine şi grupările politice aliate cu acestea;
2. pătura naţionalist-iredentistă a emigraţiei ungare;
3. comunitatea refugiaţilor secui şi maghiari stabiliţi în Ungaria sau raliaţi exilului maghiar;
4. acea parte a societăţii maghiare care are rădăcini în generaţiile mai vechi de refugiaţi.

Cei care au legături de rudenie în aceste provincii, precum şi aceia care au fost contaminaţi, în ultimii ani, cu bacilul iredentist.

Legătura funcţională între aceste elemente constitutive ale iredentismului este asigurată, astăzi, de o largă reţea de organizaţii pararevizioniste, instituţii de stat şi fundaţii subvenţionate bugetar, ori particulare. Lipsa fondurilor necesare este, de multe ori, compensată prin contribuţia financiară a exilului, care are în prezent, în Ungaria, o serie de fundaţii-filiale.

Simbioza dintre cercurile guvernamentale şi mişcare revizionistă este la fel de evidentă în prezent ca şi pe vremea când, între cele două războaie mondiale, Liga Revizionistă lucra mână’n mână cu guvernele fasciste din Ungaria horthystă. Guvernul de astăzi al Ungariei, aflată în pragul falimentului economic şi în plină derută socială, are nevoie de diversiunea iredentistă, iar mişcarea revizionistă are nevoie de un guvern care să-i materializeze şi să’i ducă la bun sfârşit politica.

Legătura intimă a cercurilor guvernamentale cu mişcarea revizionistă este asigurată prin parvenirea promotorilor mişcării în posturi de conducere. O serie de miniştri, secretari de stat, directori şi directoraşi, ocupă, în acelaşi timp, funcţii importante în cele mai virulente organizaţii iredentiste, sau în formaţii pararevizioniste.

”Profesioniştii” proveniţi din neant politic, pe lângă diletantismul fatal evoluţiei lor ultrarapide, au o pronunţată predispoziţie spre o politică externă aventuroasă. Cauza acestei situaţii, care se manifestă, uneori, şi în politica internă a guvernanţilor de azi ai Ungariei, este ”escapismul istoric” de care suferă ideologii naţionalişti ai poporului ungar. Acest refugiu în istorie este o maladie generalizată astăzi pe frontul culturii ungare şi altoită cu specialităţi iredentiste, precum ”descălecarea spirituală” cu încărcătura ei de nostalgie artificială pentru teritoriile unite statelor naţionale, are un important impact asupra educaţiei tineretului ungar. Prezenţa acestui ”surogat” existenţial în viaţa publică a Ungariei explică, în mare măsură, aplicaţia pentru iredentism a oamenilor politici şi de cultură ungari.

Mecanismul funcţionează cam în felul următor: pepiniera revizionistă este întreţinută printr’o cultivare cvasi patologică a trecutului istoric „glorios”, care este pus veşnic în contrast cu „tragedia” de la Trianon, de unde necesitatea unei „legitime” reparaţii. Productul uneia astfel de educaţii, puse în poziţie de politizare, sau, ceea ce este mai trist, de guvernare, nu poate concepe o evoluţie politico-economică moderată, reală a Ungariei şi se cramponează de anacronica şi schizofrenica reclădire a imperiului Sfântului Ştefan.
Visul lor secret este reeditarea, printr’o ”descălecare” în condiţiile secolului XX, a politicii triburilor turcice, care s’au căpătuit în Europa prin invadarea teritoriilor locuite de paşnicii slavi şi valahi.

Numai astfel se explică fanatismul tragicomic al iredentiştilor şi sub acest aspect trebuie calificate „trucurile” cu spiritualizarea hotarelor, colonizarea culturală şi, în general, dorinţa Budapestei de a integra minorităţile maghiare în marea familie de 15 milioane, familie luată recent în antrepriză de premierul Antal.

N’ar fi complet tabloul dacă n’am consemna prezenţa, în opinia publică serioasă din ţara vecină, a unor oameni de ştiinţă mai lucizi, mai realişti. L. Nagy Zsuzsa, spune la o conferinţă ştiinţifică, organizată de Institutul de ştiinţe Istorice de pe lângă Academia Ungară, cu ocazia aniversării, la 4 iunie 1990, a 70 de ani de la tratatul de la Trianon:
”Nu putem intra în Casa Europei atât timp cât societatea ungară, pătimaşă, crede că interesele Ungariei pot fi apărate cu argumente sau metode care au dat faliment în cursul istoriei”. Ne dăm cu emoţie acordul la acest diagnostic cutremurător de verific.
Să trecem, acum, la manipularea de către Budapesta a minorităţilor maghiare de la noi, sau, cu o expresie mai la modă, la teleghidarea lor.

Canalul de comunicare conspirativ prin care Ungaria manevrează minoritatea maghiară din România îşi are structurile organizatorice, în aparte, moştenite de la coloana a cincea iredentistă, care a funcţionat cu succes în România dintre cele două războaie mondiale. „Polul” din Ungaria este astăzi întărit de un adevărat cartier general alcătuit din intelectualii secui şi maghiari, refugiaţi în ultimii ani din România. Cunoscători ai stărilor din Transilvania şi hiperalergici la tot ceea ce este românesc, aceşti copii ai nimănui, adoptaţi de Budapesta în „nobile” scopuri revizioniste, asigură, cu maximă eficienţă, dezinformarea societăţii ungare despre situaţia „tragică” a fraţilor din România şi, ceea ce este mai regretabil, ei nu au nici un scrupul când este vorba de înstrăinarea secuilor şi maghiarilor de societatea românească.

O parte din ei, evrei asimilaţi, un fel de kokei care au lucrat întotdeauna pe două sau chiar trei tablouri, depun astăzi, în noua lor patrie, un îndârjit jurământ de credinţă naţionalismului şovin ungar şi fac deservicii, fără nici o remuşcare, conaţionalilor rămaşi acasă.

Ei sunt, în acelaşi timp, capii miilor de refugiaţi, cărora le insuflă, zi de zi, prin propaganda lor, loialitatea faţă de Ungaria Sfântului Ştefan şi-i instruiesc pentru recucerirea Transilvaniei.

Frustraţi, uneori, de lipsa de înţelegere a societăţii maghiare, ocupată de propria-i mizerie materială şi morală, şi care, din ignoranţă sau dezinteres, îi taxează uneori de „români”, aceşti agenţi patogeni ai discordiei constituie elementul „accelerator” al actualei ofensive.

Nu putem trece cu vederea contribuţia inconştientă a unor nuclee culturale din exilul românesc precum şi a postului de radio Europa Liberă, secţia română, care, în duşmănia lor contra „regimurilor” din ţara noastră, s’au alăturat şi se mai alătură şi astăzi duşmanilor ţării noastre (nu regimului). ”Personalităţi” ale exilului defilează în programele Panoramei şi în discuţii amicale cu publicistul ungar Pal Bodor, unul din cei mai învrăjbiţi adversari ai României, care, în perioada cât a trăit în ţara noastră, a slujit toate clicile posibile, compătimesc, cu feţe îngrijorate, soarta crudă a secuilor şi maghiarilor de la noi.

Secţia română a radioului de la Munchen, „înghite” ani în şir şi cu bună ştiinţă propaganda iredentistă dezmăţată a colegilor de la secţia maghiară şi le mai şi cântă în strună.

Celălalt „pol” al câmpului de acţiune se află la noi, în România, şi este constituit din „executanţii” centralei de la Budapesta, amplasaţi într-un mediu uneori susceptibil la instigaţii. Depistarea şi lichidarea acestor nuclee este desigur treaba organelor competente ale statului nostru, dar veghea noastră este şi ea necesară pentru observarea, la timp, a unor semne neobişnuite. (Să nu facem dreptate cu mâna noastră, dar să veghem ca dreptatea să fie aceeaşi pentru toţi).

Sfătuirea şi dirijarea secuilor şi maghiarilor de la noi este misiunea organizaţiilor politice şi a reprezentanţilor aleşi de ei în mod democratic. Pe aceşti conducători politici ai secuilor şi maghiarilor să-i conducă loialitatea faţă de patria română şi dorinţa sinceră de bună convieţuire cu poporul român. Aceia care se vând iredentei sunt, în ochii noştri, trădătorii adevăratului interes al minorităţii maghiare şi duşmani ai României.

Noi nu am uitat de „rongyos garda” (garda zdrenţăroasă) – formaţie horthystă paramilitară de teroare şi sabotaj – şi nu am uitat cum a fost subminată Slovacia de Sud în perioada premergătoare ocupaţiei ei de către trupele horthyste. (Cu toate că datele problemei sunt astăzi cu totul diferite, avertizăm pe cei ce umblă cu astfel de gânduri).

În situaţia secuilor şi maghiarilor din România nu există decât o singură „logică existenţială”: cea mai bună convieţuire cu românii. Pe noi ne caracterizează prietenie şi respectul faţă de aceia care se consideră prietenii noştri şi care ne respectă, la rândul lor, şi credem că drepturile şi îndatoririle trebuie să fie aceleaşi pentru toţi. Românul nu duşmăneşte pe concetăţenii săi, fie ei de orice etnie sau naţionalitate, atât timp cât aceştia vor să trăiască în pace şi bună înţelegere, în patria lor comună, România.

Această ţară se numeşte România pentru că este locuită de peste 23 de milioane de cetăţeni, dintre care mai mult de 90% sunt români. În consecinţă, este un stat naţional unitar şi nicidecum multinaţional.

Transilvania, uzurpată la începutul acestui mileniu de regalitatea ungară, a fost locuită, din timpuri străvechi, de români sau de strămoşii lor, care, totdeauna, au fost majoritari pe aceste meleaguri. Când, după secole de viaţă de sine stătătoare, precum şi 51 de ani de ocupaţie ungară, Transilvania s’a unit, în 1918, la patria mamă, erau aici, chiar conform statisticii ungare incomplete şi măsluite, aproape trei români pentru fiecare maghiar.

Oricare ar fi istoria scrisă de unguri cu privire la Transilvania, ea este românească prin locuitorii ei de baştină în majoritate absolută în toate timpurile.

Secuii şi maghiarii care trăiesc astăzi printre noi, în Transilvania, au fost împrăştiaţi, de regii arpadieni, în timpul expediţiilor în Transilvania. Pe urmaşii de azi ai celor rămaşi printre români nimeni nu’i alungă şi vrem să trăim cu ei în bună înţelegere. (Ei erau puţini, dar ne-au cucerit ţara şi ne-au asuprit de-a lungul secolelor. Noi, cei mulţi, am scuturat, până la urmă, jugul lor, dar nu-i asuprim astăzi pentru că noi suntem mulţi şi vrem ca nici un frate de-al nostru să nu mai fie asuprit).

Nu aşa gândeşte iredenta maghiară, care ar vrea, din nou, să recucerească Transilvania deodată sau cu încetul, în rate, sau cum se va putea şi, în felul acesta, să „mute” în Ungaria câte 6-7 români de fiecare maghiari. (ideea pare năstruşnică oricărui om cu judecată, nu însă revizioniştilor, care luptă „consecvent” şi cu perseverenţă pentru realizarea ei).

Ungaria a tras învăţăminte din consecinţele proastei reputaţii de care s’a bucurat în trecut şi cu un efort considerabil a reuşit, în ultimii ani, să’şi renoveze firma politică în ochii lumii. Conştientă de argumentele slabe cu care şi’ar putea motiva la o eventuală viitoare restructurare europeană, apetitul pentru Transilvania, Ungaria contează, în acţiunile sale mai de grabă pe simpatia şi protecţia puterilor apusene şi nu fără motiv. Cu permanente declaraţii de loialitate faţă de ţările occidentului, Ungaria invocă implicit distanţarea de vecinii balcanicii ”primitivi”, lipsiţi de credit politic. Această politică de dispreţ şi duşmănie va duce la izolarea Ungariei de vecinii ei. Altă consecinţă a pregătirilor de ”mutare” spre Europa, pe care vecinii noştri unguri le fac ostentativ, este şi distanţarea de Uniunea Sovietică.

Aceste accese de discontinuitate, de care suferă politica externă ungară, denotă lipsa de maturitate şi caracterul aventuros al ideologiei statului vecin. Declaraţiile oficiale, repetate, potrivit cărora Ungaria nu vrea să schimbe cu forţa hotarele, sunt şi ele echivoce, pentru că nu exclud schimbarea graniţelor prin tratative sau reglementări.

Ultima declaraţie de acest fel a fost făcută în parlamentul ungar, la 28 august 1990, de acelaşi Gyula Horn pe care’l cunoaştem bine şi care este astăzi preşedintele Comisiei de politică externă a parlamentului. Horn repetă lecţia şi spune că Ungaria nu vrea să schimbe actualele hotare cu forţa, dar ne avertizează că ungurii vor fi mulţumiţi cu actualele hotare numai în cazul când România va asigura minorităţii maghiare din Transilvania drepturile individuale şi colective care li se cuvin. Mai întâi că încă nu există vreun document internaţional care să stipuleze concret ce drepturi colective trebuie acordate minorităţilor naţionale. În al doilea rând, dacă ne-am potrivi celor spuse de Horn, am fi în continuu şantajaţi de un vecin, care „stabileşte” ce drepturi se cuvin cetăţenilor români. Cuvintele lui Horn, chiar dacă nu sunt atât de provocatoare ca vocabularul ameninţător utilizat pe vremuri de miniştrii horthyşti, dovedesc că politica externă a Ungariei seamănă tot mai mult cu aceea din epoca premergătoare anexărilor teritoriale (1938 – 1941).

Nici viaţa politică şi socială a Ungariei nu este lipsită de simptoame similare perioadei fasciste dintre cele două războaie mondiale. Un puternic val de antisemitism a răbufnit, în ultimii ani, în ţara vecină şi focarul se găseşte tocmai în rândurile partidului premierului Antall. Scriitorul István Csurka, unul din ideologii de frunte ai lui Antall, este antisemitul-şef al partidului şi, în acelaşi timp, unul din aprigii duşmani ai ţării noastre. (Szabad Demokratak Szövetsége – Uniunea democraţilor liber), cel mai mare partid de opoziţie, acuză pe Csurka de instigare la antisemitism şi se plânge de apariţia tot mai frecventă a manifestărilor de antisemitism în societatea ungară. Se mai plâng liberalii că premierul Antall, prin politica sa ultranaţionalistă şi prin prezenţa colaboratorilor săi antisemiţi, va dăuna prestigiului de care începuse să se bucure de un timp Ungaria şi va periclita şansele ţării de a obţine credite, mai ales din Statele Unite.
Tendinţele de revenire la horthysm le găsim în însăşi activitatea parlamentului din ţara vecină. Kálmán Keri, fost general în armata horthystă, azi deputatul partidului lui Antall (MDF), recomanda, nu de mult, în parlamentul ungar, reformarea armatei şi adoptarea modelului fascist din epoca horthystă. Greu nu va fi cât ministerul apărării este condus de unul ca Lajos Für sau de secretarul de stat politic, Ernő Raffay, ambii oameni de rang superior al iredentei ungare. Gravitatea faptului, potrivit presei liberale, nu se datoreşte intervenţiei bătrânului Keri, ci tăcerii lui Antall, care nu a dezavuat ieşirea propriului său deputat.

Când înfierăm, deci, politica Ungariei de naţionalistă şi revizionistă, cu lucruri adevărate şi dovedibile, confirmate zi de zi de presa celui mai mare partid de opoziţie din Ungaria şi de presa partidului socialist.

Confraţii noştri secui şi maghiari trebuie să înţeleagă că, în condiţiile unei Ungarii puse pe politică naţionalist-şovină, ei trebuie să dea, ca cetăţenii români, dovadă de discernământ matur. În sensul că un cetăţean român, fie el de orice naţionalitate, trebuie să fie loial ţării în care trăieşte. Iredentiştii de la Budapesta susţin, astăzi, că, în primul rând, contează apartenenţa spirituală şi politică la ”marea naţiune ungară”, şi abia pe urmă relaţiile ambigue cu românii, relaţii care se aseamănă mai degrabă cu un fel de interimat sau sală de aşteptare în vederea soluţionării chestiunii minorităţilor. Aceeaşi profesiune de credinţă o predică prea cuviosul episcop Tőkés în turneele sale.

Aici nu este vorba de soluţionarea problemei minorităţilor al căror statut de cetăţeni ai României a fost consfinţit prin prevederile tratatului de pace de la Paris, în 1947, ci de îmbunătăţirea continuă a situaţiei lor în limitele aceloraşi drepturi şi îndatoriri, pe care le are fiecare cetăţean al ţării noastre. Acordarea de drepturi colective sau privilegii, înseamnă ”discriminarea pozitivă” şi duce la o diferenţiere nedemocratică şi dăunătoare păcii sociale, între grupurile etnice şi restul populaţiei. Drepturile colective sunt o variantă modernă a sistemelor discriminative din evul mediu şi sunt mai aproape de corporatismul fascist decât de democraţie. Principiile constituţiei, care asigură fiecărui individ, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau religie, drepturi egale în faţa legii sunt o pavăză mai mult decât suficientă pentru orice cetăţean al ţării.

Aşa cum le e firea, românii întind o mână prietenească tuturor secuilor şi maghiarilor, asigurându’i de drepturile ce li se cuvin, ca fiii acestei ţări, aducându’le aminte că limba oficială în România este limba română fără de care nici un cetăţean al ţării nu’şi va putea valida calităţile profesionale, culturale sau în viaţa publică.
O comparaţie cu situaţia minorităţilor din Ungaria le’ar putea servi ca lecţie de comportament Ungariei, unde mai trăiesc sute de mii de germani, români, slovaci sau sârbi, evrei etc. toţi aceştia vorbesc o limbă maghiară.

Cât priveşte dreptul la învăţarea limbii materne în şcolile elementare, este un lucru de la sine înţeles, precum la fel sunt de necesare şi şcolile medii de limba minorităţilor, a necesarului de cadre, pentru buna funcţionare a domeniului cultural sau religios.
Când spunem însă că aceste lucruri sunt de la sine înţeles necesare, am şi depăşit cu mult nivelul de drepturi acordate minorităţilor din ţările ”cele mai democratice” sau ”cele mai civilizate” din Vest. Iredentiştii de la Budapesta, care trâmbiţează în lumea largă ”genocidul cultural” din Transilvania ar fi bine să se informeze cu privire la situaţia din ţările europene în care trăiesc milioane de minoritari şi vor avea ocazia să constate că aceştia sunt integraţi în sistemul naţional de învăţământ, adică sunt instruiţi, încă din şcoala elementară, în limba ţării respective şi nu au, ca secuii şi maghiarii de la noi, o reţea generală de şcoli elementare cu limba de predare maghiară, precum şi un număr important de şcoli medii cu diferite profiluri.

Ca să nu’i punem pe drumuri, ajunge să’şi întrebe germanii sau slovacii din Ungaria, dacă au un învăţământ asemenea maghiarilor din Transilvania.
Minoritarii arabi, de exemplu, sunt mândri de paşaportul lor francez şi sunt ultrafericiţi dacă posedă un bacalaureat francez sau o diplomă de licenţă a unei universităţi franceze.

Poate că vecinătatea şi contraplata pentru suferinţele pe care le’am îndurat secole lungi sub ocupaţia maghiară ne fac pe noi românii să fim mai generoşi decât francezii şi să’i discriminăm pozitiv pe secuii şi maghiarii de la noi. Dar privilegiile nu pot merge prea departe pentru că contravin unor principii fundamentale.

România este un stat naţional unitar din punct de vedere administrativ şi limba oficială folosită în viaţa publică este română. A cheltui banii contribuabililor români în majoritate, de peste 90%, pentru finanţarea unor şcoli superioare, care să producă absolvenţi apţi de a lucra numai în mediu maghiar, ar fi un act împotriva minorităţilor care i’ar îndreptăţi să fie nemulţumiţi. Ce s’ar întâmpla cu acei secui sau maghiari, care, negăsind loc de muncă în secuime, de exemplu, nu ar fi capabili să lucreze în restul ţării?
Există o limită dictată în primul rând de resursele sectorului public. Mai există ….. o concepţie de bază pentru funcţionarea unei comunităţi, în cazul nostru comunitatea celor 23 de milioane de cetăţeni români, concepţie care este modelată în funcţie de interesele şi necesităţile dominante în acea comunitate.

Din momentul în care majoritatea comunităţii optează pentru calea democratică în organizarea şi funcţionarea societăţii şi, în cadrul acestui sistem, minoritatea naţională a secuilor şi maghiarilor se bucură de drepturi depline şi egale cu ale românilor, iar în domeniul culturii au chiar mai multe drepturi decât minorităţile din oricare altă ţară de pe glob.

Concluzia se impune de la sine: calomniile proferate de partea ungară despre aşa-zisele nedreptăţi suferite de secuii şi maghiarii din Transilvania sunt o provocare care are drept scop întreţinerea unui climat conflictual între români şi maghiari şi, în ultimă instanţă, de a destabiliza societatea românească prin opera iredentismului ungar.

Astăzi, interesul față de gazul din Marea Neagră și față de de alte aspecte subtile ale politicii europene îl fac pe ministrul ungar de Externe să fie unul dintre cei mai frecvenți interlocutori ai autorităților de la București.

Urmează ca Liviu Dragnea și Viktor Orban să se întâlnească în calitate de președinți de partide. Ar putea fi începutul unei prietenii care ar merita și mai multă încurajare dacă Ungaria ar renunța la doliu și ar permite diplomaților săi să calce pragul ambasadelor României de 1 Decembrie, și nu să le interzică aberant participarea diplomaților maghiari la orice ceremonie legată de ziua de 1 Decembrie.

B I B L I O G R A F I E:

A. P. Ardelean, Ziariști Online, „Halálvonatok” Menóra, Toronto, 1984, pp. 4–12), György Spira, Károly Vörös (editori), Budapest története [Istoria Budapestei], vol. IV, Budapest 1978, pag. 239, Gustáv Beksics, Magyarosodás és magyarositás. Különös tekintettel városainkra, Budapest, 1883

Ács Zoltán, Nemzetiségek a történelmi Magyarországon /Naţionalităţi în Ungaria istorică/, Kossuth, Budapest, 1986, Ádám Magda, A kisantant és Europa /Mica antantă şi Europa/, Akadémis Budapest, 1989, Arday Lajos – Hlavik György, Adatok tények a Magyarországi nemzetiségekröl /Date, fapte despre naţionalităţile din Ungaria/, Kossuth, Budapest, 1988

Bajcsy – Zsilinszky – Endre, Erdély múltja és jövöje /Trecutul şi viitorul Ardealului/ traducere de Árpád Göncz – Tinodi, Budapest, 1990, Ballassa Iván, A határokon túli magyarok néprajza /Etnografia maghiarilor de peste hotare/, Gondolat, Budapest, 1989 Balaszs Gabor, A székelyek nyomában /Pe urmele secuilor/, Panorama, Budapest, 1984 Bartis Ferenc, Rácsok között Romániában / Între gratii în România/, Kapu, Budapest, 1988 Bethlen Béla, Észak-Erdély kormánybiztosa voltam /Am fost comisar guvernamental al Ardealului de Nord/, Zriny Katonai Kiado, Budapest, 1989

Borbándi Gyula, A magyar emigráció életrajza 1945 – 1985 /Biografia emigraţiei maghiare, 1945 – 1985/, vol. I – II, Europa Budapest, 1989, Borsányi György, Válságévek kronikája 1929-1933 /Cronica anilor de criză 1929-1933/, Kossuth, Budapest, 1986, Borsi-Kálmán Béla, Egyutt vagy kulön utakon /Împreună sau pe drumuri separate/, Magvető, Budapest, 1984, Botlik József, Erdély tiz tételben (1918-1940) / Ardealul în zece teme/ Budapest, Edit.autor., 1988, Diószegi István, A magyar kulpolitika utjai /Drumurile politicii externe maghiare/, Gondolat, Budapest, 1984, Dombrády Lorand – Toth Sándor, A magyar kiralyi honvedség 1919-1945 /Armata maghiară regală 1919-1945/ Zrinyi Katonai Kiado, Budapest, 1987, Erdei Ferenc, A magyar társadalom /Societatea maghiară/, Magvető, Budapest 1987, Erdély története /Istoria Ardealului/ vol. I – III, redactor responsabil Kopeczi Béla, Akademia, Budapest, 1986

Erdély rovid története /Scurtă istorie a Ardealului/, redactor responsabil Kopeczi Béla, Akademia, Budapest, 1989, Erdélyi Magyarság /Ungurimea din Ardeal/, revistă, 1-3, Budapest, 1990 /Erdélyi Tudósitások /Informaţii ardelene/, Budapest, 1989, nr. 1-6

Feher Lászlo, A Magyarországinémetek kitelepitése 1945-1950 /Evacuarea germanilor din Ungaria 1945-1950/, Akademia, Budapest, 1988, Fodor Péter, Egyutt a nemzetiségekkel /Împreună cu naţionalităţile/, Kossuth, Budapest, 1984, Forro Tamás-Havas Henrik, Ki tudja merre /Cine ştie în ce direcţie/, Hattér, Budapest, 1988, Franka Tibor, Most jöttem Erdélybol /Acum am venit din Ardeal/, Lang, Budapest, 1989, Galantai József, Trianon és a kisebbségvedelem /Trianonul şi apărarea minorităţilor/ Maecenas, Budapest, 1989, Galantai József, A Trianoni békekötés 1920 /Tratatul de pace de la Trianon 1920/, Gondolat, Budapest, 1990, Gergely Andras, Nemzetiség és urbanizacio Romániaban /Naţionalitate şi urbanizare în România/, Héttorony, Budapest, 1988

Gerö András, Az elsöprö kisebbség /Minoritatea covârşitoare/, Gondolat, Budapest, 1988 Gerö Andras, Sorsdöntések. A kiegyezés -1867. A Trianoni beke -1920. A parizsi béke -1947 /Decizii ale destinului. Dualismul -1867. Pacea de la Trianon 1920. Pacea de la Paris-1947/, Kossuth, Budapest, Göncöl, 1990, Glátz Ferenc, Magyarok a Kárpát-medencében /Ungurii în bazinul Carpaţilor/ Historia, Budapest, 1988, Glátz Ferenc, A huszadik század körének történetfelfogása /Concepţia istoriei domeniului secolului al douăzecelea/, Gondolat, Budapest, 1982, Hanak Péter, A Dunánál /La Dunăre/, Minerva, Budapest, 1982, Hanak Péter, Jázsi Oszkar dunai patriotizmusa /Patriotismul dunărean al lui Jázsi Oszkar/, Magvető, Budapest, 1985 Hanak Péter, Zsidokerdés, Asszimilácio, Antiszemitizmus /Problema evreiască, Asimilarea, Antisemitismul/, Gondolat, Budapest, 1984, Hunya Gábor – Réti Tamas – R. Sule Andrea -Toth László, Romania 1944 -1990, gazdasági és politikai történet /România 1944 -1990, istorie economică şi politică/, Atlantisz, Budapest, 1990

Imréh István, Székelyek a muló idöben /Secui în timpul care trece/, Magvető, Budapest, 1987, Jászi Oszkár, A Habsburg – Monarchia felbomlása /Destrămarea monarhiei habsburgice/, Gondolat, Budapest, 1928 /ediţia primă 1929/, Jászi Oszkár, A Monarchia jövöje /Viitorul Monarhiei/, Maecena, Budapest, 1988 /facsimil ediţia din 1918/, Jászi Oskár, A nemzeti államok kialakulása és a nemzetiségi kerdés /Formarea statelor naţionale şi problema naţionalităţii/, Gondolat, Budapest, 1986 /prima ediţie 1912/

Jancsó Benedék, Defensio nationis hungaricae – Magyarország Teruleti Épségének Védelmi Ligája /Defensio nationis hungaricae /Liga apărării integrităţii teritoriale a Ungariei/, Budapest, 1920, Juhász Gyula, A háboru és Magyarország 1938-1945 /Războiul şi Ungaria 1938-1945/, Akademia, Budapest, 1986

Juhász Gyula, Magyarország kulpolitikája 1919-1945 /Politica externă maghiară 1919-1945/, Kossuth, Budapest, 1988, Dr. Kende (?) Péter, Erdélyböl jottek /Au venit din Ardeal/, Ifjusági lap – és Konyickiado, Budapest, 1988, Kerepei János, A hazsongárdi temete regi sirkovei /Vechile pietre funerare ale Hajongardului/, Akademia, Budapest, 1988, Kis Gabor, Erdélyi várak, várkastelyok /Cetăţi şi castele ardelene/, Panorama, Budapest, 1987, Kornis Gyula, Az elszakitote Magyarország közöktatási ugye /Problema învăţământului public în Ungaria destrămată /Magyar Pedagogiai Tarsasag, Budapest, 1927, Kosztin Árpád, A dákoromán legenda /Legenda daco-română/, Nepszava, Budapest, 1989 Lászlóffy Aladár, Hazsongard /Cimitirul Hajongard/, fotografii de Kanor Lajos, Helikon, Budapest

Magyarság évKönyve 1925 /Anuarul maghiarimii 1925/, Magyarság RT, Budapest, 1924 Magyarság kutatás /Cercetări despre maghiarime/, 1987, 1988 /Anuare/, Magyarság Kutato Intézet, Budapest, A Magyar Tudományos Akamedia Történettudományi Intézet: Magyarország története /Istoria Ungariei/, Gondolat, Budapest, 1971, Magyarország torténete /Istoria Ungariei/, Gondolat, Budapest, 1971, Magyarország és a második világháboru /Ungaria şi cel de al doilea război mondial/, Kossuth, Budapest, 1966, A két vilagháboru kozotti Magyarországrol /Despre Ungaria dintre cele două războaie mondiale/, Kossuth, Budapest, 1984

A magyar Tudományos Akadémia Kozép és Keleteuropa, Kutatatási Kozpont, Helyunk Europában /Locul nostru în Europa/, Magvető, 1986, Makkai Lászlo, Magyar-román kozos mult /Trecut comun ungaro-român/, Hettorony, Budapest, 1989

Medvetánc Könyvek, Jelentés a határokon tuli kisebbségek helyzetérol /Informaţii despre situaţia minorităţilor de peste hotare/, Editura ELTE /Eötvös Loránd Tudomány – Egyetem – Universitatea de Ştiinţe Eötvös Loránd/ şi MIKE /Marx Karoly Kozgazdaság tudomanyi Egyetem – Universitatea de ştiinţe economice Karl Marx/, Budapest, 1988, Miko Imre, Huszonkétév, /Douăzeci şi doi de ani/, Studium, Budapest, 1988 /ediţia facsimil după cea din 1941/, Mocsáry Lajos, Nemzetiség /Naţionalitate/, Budapest, 1984 /ediţie facsimil după cea din 1958, Gondolat, Budapest/, Nem lehet /Nu se poate/ red. Molnár Gusztáv, Hettorony, Budapest, 1989

Nagybaconi ? Nagy Vilmos, Vegzotos ? esztendok/ Ani fatali/, Gondolat, Budapest, 1986 Nagy Kazmer, Elveszett alkotmany, A magyar politikai emigracio /Constituţia pierdută, Emigraţia politică maghiară/, Gondolat, Budapest, 1984

Nemeskurty István, Édes Erdély. Erdélyi kronika 1916-1967 /Dulce Ardeal. Cronică ardeleană 1916-1967/, Szabad Ter Kiado, Budapest, 1988, Nemeskurty István, Mi magyarok /Noi, ungurii/, Dovin, Budapest, 1989,  Ormos Mária, Pádovátol Trianoning /De la Padova la Trianon/, Kossuth, Budapest, 1984 Ormos Mária, Nazismus – Fasizmus /Nazism-Fascism/ Magvető, Budapest 1987, Pách Zsigmod Pál, Történelem és nemzettudat /Istorie şi conştiinţă naţională/ Kossuth, Budapest, 1986, Pách Zsigmod Pál, Történetszemlelet és történettudomány /Concepţie despre istorie şi ştiinţa istoriei/, Kossuth, Budapest, 1977

Rácz István, redactor, Tanulmányok Erdély történeterol /Studii despre istoria Ardealului/, Csokonaiu ?, Debrecen, 1988, Raffay Ernő, Erdély 1918 -1919 – ben /Ardealul la 1918 -1919/, Magvető Budapest, 1987 Raffay Ernő, A vajdaságoktol a birodalomig /De la voievodate la imperiu/, Jate, Szeged, 1989, Raffay Ernő, Trianon titkai avagy hogyan bántak el országunkkal… /Secretele Trianonului sau cum au tratat ţara noastră…/, Ibrnado Dannenija, Budapest, 1990

Ránki György , Gazsdaság és kulpolitika /Economie şi politică externă/, Magvető, Budapest, 1981, Rehák Lászlo, Nemzet, nemzetiség, kisebbseg Jugoszlaviában /Naţiune, naţionalitate, minoritate în Iugoslavia/, Gondolat, Budapest, 1988, Ronai András, Terképezett történelem /Istorie cartografiată/, Magvető, Budapest, 1989 Siklos András, A Habsburgbirodalom felbomlása /Destrămarea imperiului habsburgic/, Kossuth, Budapest, 1987, Száraz György , Erdély multjarol jelenidoben /Despre trecutul Ardealui în prezent/, Magvető, Budapest, 1988, Száraz György , Történelem jelenidoben /Istorie în prezent/, Magvető, Budapest, 1984 Székelyhidi Ágoston, Debreceni naplo – Erdéleyrol /Jurnal din Debreţin despre Ardeal, Debrecen, 1989, Szekfü Gyula, Forradalom után /După revoluţie/, Gondolat, Budapest, 1983 /facsimil după ediţia din 1947/

Szekfü Gyula, A magyar állam életrajza /Biografia statului maghiar/ Maecenas, Budapest, 1988 /facsimil după ediţia din 1917/, Szekfü Gyula, Három nemzedék /Trei generaţii/, Maecenas, Budapest, 1989 /facsimil după ediţia din 1934/, Társadalmi szemle /revistă/ Egy letunt korszakrol /Despre o epocă dispărută/, 1945, Kossuth, Budapest

Tilkovszky Loránt, Két évtized a Magyarországi németek történétéböl /Două decenii din istoria germanilor din Ungaria/, Kossuth, Budapest, 1989, Ujpéteri Elemér, Vegállomas Lisszabón /Staţia terminus Lisabona/, Magvető, Budapest, 1987, Vargyai Gyula, A hadsereg politikai funkcioi Magyarországon a harmincas években /Funcţiile politice ale armatei în anii treizeci/, Akamedia, Budapest, 1983

Végh Antal, De mi lesz a harangokkal (Erdély 1988) /Dar ce va fi cu clopotele/ (Ardeal 1988), Muvészeti Alap, Budapest, 1988, Venczel József, Erdélyi fold – Erdélyi tarsadalom /Pământ ardelenesc – societate ardeleană/, Kozgazdasági és jogi Kiado, Budapest, 1988 Világtörténet /Istorie universală/, revistă editată de Academia Maghiară de Ştiinţe, nr. 3/1987, nr.2/1988, nr.4/1988, Zielbauer György , Adatok és tények a Magyarországi németség történetéböl (1945-1949) /Date şi fapte despre istoria germanilor din Ungaria 1945-1949/, Akademia, Budapest, 1989

NOTĂ: Pentru economie de spaţiu s’au notat prescurtat numele unor edituri:

Akademia = Editura Academiei Maghiare de Ştiinţe; Europa = Editura Europa; Kossuth = Editura Kossuth ş.a.

Citiți și: STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

Sau:   MINORITARII SECESIONIȘTI AU FURAT STEAGUL GALIȚIEI

Ori:   GERMANIA ŞI „INDEPENDENŢA TRANSILVANIEI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬