GENETICA RELEVĂ ȘI PREISTORIA ROMÂNIEI

Cea de’a doua cea mai mare cercetare antică a ADN-ului oferă o perspectivă asupra sosirii primilor fermieri în Europa și a interacțiunilor lor cu vânătorii-culegători din spațiul balcanic îndeosebi, dar și din Europa de sud-est.

Într’un studiu antic de ADN publicat în 2018 în revista Nature, oameni de știință și arheologi din peste 80 de instituții diferite ridică voalul asupra istoriei genomice a Europei de Sud-Est, o regiune din care au fost disponibile până acum foarte puține date genetice antice. Acesta este cel de’al doilea cel mai mare studiu ADN antic raportat vreodată. (Cel mai mare, raportat simultan în Nature de către mulți dintre aceiași autori, se concentrează asupra preistoriei din Europa de Nord-Vest.) Acest studiu a fost realizat de o echipă internațională formată din 117 arheologi, antropologi și geneticieni din 82 de instituții din Europa și Statele Unite.

Locațiile persoanelor noi raportate incluse în acest studiu. Mathieson: Istoria genomică a Europei de sud-est.

Începând cu aproximativ 8500 de ani în urmă, agricultura s’a extins în Europa de la sud-est, însoțită de o migrație de oameni din Anatolia. Acest studiu raportează date din genomul a 225 de oameni antici care au trăit atât înainte, cât și după această tranziție, și documentează interacțiunea și amestecarea acestor două grupuri de oameni genetic diferite.

Songül Alpaslan-Roodenberg, antropolog de consultanță la Harvard Medical School:

”Europa de Sud-Est a fost capul în răspândirea agriculturii din Anatolia în Europa. Acest studiu este primul care oferă o caracterizare genetică bogată a acestui proces, arătând modul în care populația indigenă a interacționat cu imigranții asiatici care au intrat în acel moment extraordinar din trecut.”

S’au prelevat probe din multe schelete.

Iain Mathieson, genetician de la Universitatea din Pennsylvania:

”În unele locuri, vânătorii-culegători și agricultorii care se apropie se pare că s’au amestecat foarte repede, dar mai ales cele două grupuri au rămas izolate, cel puțin pentru primele câteva sute de ani. Acești vânători-culegători trăiseră acolo de mii de ani și ar fi trebuit să fie destul de șocant ca acești oameni noi să apară – cu un stil de viață și o aparență complet diferită.”

David Reich de la Harvard Medical School, Institutul general al MIT și Harvard și Institutul Medical Howard Hughes, cel care a coordonat studiul:

”Trei mii de ani mai târziu, ei au fost bine amestecați. În unele părți ale Europei, această amestecare a fost marcată de o așa-zisă polarizare sexuală, iar cea mai mare parte a strămoșilor de vânători-culegători care au contribuit au fost bărbații. În sud-est, cu toate acestea, modelul a fost diferit.”

Iain Mathieson:

”Acest lucru arată că modul de interacțiune dintre cele două grupuri a fost diferit în diferite locuri, ceea ce trebuie să încercăm să înțelegem în contextul dovezilor arheologice.”

De asemenea, noul studiu mărește dramatic numărul de probe din populația vânătorilor-culegători care locuiau în Europa în fața fermierilor. Studiul raportează o eșantionare deosebit de bogată a patruzeci de vânători-culegători și de fermieri timpurii din șase situri arheologice din regiunea Porțile de Fier, care se întind pe granița României și Serbiei de astăzi.

Rezultatele genetice arată că regiunea a asistat la o interacțiune intensă între vânători și fermieri. Dintre cele patru persoane din site-ul Lepenski Vir, de exemplu, doi au avut în întregime strămoși anatolici fermieri, potrivit cu dovezile izotopice, erau migranți din afara regiunii Porții de Fier, în timp ce un al treilea individ avea un amestec de strămoși și de consumatori de resurse acvatice, după cum se așteptau dacă fermierii ar fi fost integrați în grupuri de vânători-culegători sau adoptau un stil de viață de vânător-culegător.

Ron Pinhasi, antropolog la Universitatea pentru Viena, un alt coordonator al studiului:

„Aceste rezultate arată relația dintre migrație, amestecare și subzistență în această regiune cheie și arată, chiar și în rândul fermierilor europeni timpurii, indivizii diferă prin strămoșii lor, reflectând un mozaic dinamic de înrucișare dintre vânători și fermieri.”

Studiul nou raportează, de asemenea, ADN-ul antic de la oamenii care locuiau la situri arheologice iconice, cum ar fi Varna, unul dintre primele locuri din lume în care există dovezi de inegalitate a bogăției extreme, cu un individ din care studiul a obținut date îngropate cu mai mult aur decât toate celelalte înmormântări cunoscute ale perioadei.

Johannes Krause:

„ADN-ul din faimoasa înmormântare din Varna este genetic similar cu cel al altor fermieri din Europa timpurie. Cu toate acestea, găsim și un individ din Varna și mai mulți indivizi din localitățile învecinate din Bulgaria care aveau origini din stepa est-europeană. Aceasta este cea mai veche dovadă a strămoșilor de stepă din această vestă, cu două mii de ani înainte de migrația de masă din stepa care a înlocuit mai mult de jumătate din populația nordului Europei.”

De aici putem trage concluzia că curganii sau cum mai sunt numiți geții de stepă, prin sintagma clasică – indo-europenii – erau aici deja când se spune să au migrat în vechile teorii !!!

David Reich:

”Aceste foarte mari studii de ADN vechi, care implică o colaborare intensă între geneticieni și arheologi, fac posibilă construirea unei imagini bogate a perioadelor-cheie ale trecutului, care nu au putut fi văzute prea clar înainte. Studiile pe această scală reprezintă o  maturizare pentru domeniul ADN-ului antic și așteptăm cu nerăbdare ceea ce vom învăța când se vor aplica abordări similare și în alte părți ale lumii.”

Citește și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau:   ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

Sursa: shh.mpg.de

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

PARADOXUL ETRUSC (TOSCAN) AL LIMBII ITALIENE

Antropogeneza europenilor și paleogenetica ne’a ajutat să aflăm că sensul migrațiilor și al populării continentului a fost de la est la vest. Este de la sine înțeles că limbile nu au circulat cu ploile sau cu vânturile, ci cu oamenii care le vorbeau.

Paleogenetica ne poate da răspunsuri despre unde erau anumite populații în diferite momente ale istoriei. Dacă identificăm etnia celui pe care facem testele, prin identificarea artefactelor arheologice găsite acolo de unde a fost dezgropat individul,  aflăm și identitatea limbii vorbite de acesta, pentru că etnia este modul de a identifica neamurile după limbă. Asta avem și azi. Numai că popoarele identificate după limbă sunt una, iar popoarele genetice sunt altceva, pentru că grupurile de oameni cu amprente genetice asemănătoare se întrepătrund în cadrul aceleiași etnii născute pe un teritoriu determinat unde și’au dezvoltat o cultură și o limbă proprie. Aceste națiuni formate până în secolul 19 erau incluse în diverse imperii.

Europa și în special Balcanii până la geți (traci, macedonieni, frygieni) a fost locuită de popoarele sau neamurile matriarhale ale epocii neolitice. Avem certitudini că proto-geții ar fi oameni veniți din stepele nord pontice, deci nu am putea vorbi de geți-iliri-traci la nivelul epocii neolitice în Balcani, deoarece încă nu s’a descoperit la acel nivel temporal indivizi purtători ai haplogrupului R1. Eventual am putea să presupunem că aceștia își dezvoltă hegemonia abia în epoca bronzului, iar datorită exploziei demografice, încet, încet aceștia devin majoritari în toată Europa.

Deci, o fotografie a distribuției genetice avem în neolitic, alta la sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului.

Specialiștii nu sunt încă toți hotărâți dacă se află în Carpați sau altundeva, patria acestor ariani euro-indieni. Avem multe motive pentru care să susținem ipoteza că aici în Carpați se întrunesc multe din condițiile apariției limbii arhaice. Aici existau și neamuri sedentare care aveau toate premizele de a crea un limbaj vorbit și scris, peste care au sosit neamurile din stepă.  Scrierea ar presupune și un limbaj, iar cele mai vechi semne sau ideograme sunt în spațiul carpatic descoperite, cel puțin deocamdată. Tot aici se descoperă cel mai vechi cuptor pentru prelucrare a uneltelor metalice (Plocnik). Din acest mix cultural și tehnologic, dar și datorită exploziei demografice se răspândesc către toate direcțiile arienii

Genetic noi românii suntem mai apropiați de balcanici prin cele mai vechi amprente genetice (hpg I, E, J) din Europa, iar cu restul europenilor suntem cel mai apropiați  prin cele mai tinere amprente genetice (R1), și facem referire aici la haplogrupurile bărbătești y-ADN, nu la cele femeiești mtADN. Noi ne înrudim prin aceste grupuri genetice vechi (hpg. I, E, J) cu poporul balcanic, în special pentru că aici a fost pentru întâia oară populată Europa, iar migrațiile ulterioare nu au schimbat dramatic acest status quo.

Tot din Balcani sau din vestul Anatoliei sunt originari și etruscii. Despre etrusci și limba etruscă specialiștii au căzut de acord că cel puțin în acest punct Herodot se confirmă, îndeosebi prin afirmația că sunt migrați din spațiul egeean (Lidia-Asia Mică, Lemnos, SamoTracia etc), dar totodată susțin că limba etruscă care prezintă în alfabetul său semne specifice celor descoperite și în spațiul carpato-dunărean (Turdaș-Vinca, Tărtăria), nu ar fi ”euro-indiană”. Deși unii cercetători se încăpățânează să’i considere pe etrusci autohtoni, conform unor cercetări genetice mai noi, făcute de un institut italian pe eșantioane semnificative de populație din Toscana și din regiuni relevante din Grecia și vestul Turciei, probabil că originea cea mai plauzibilă este cea anatoliană (Anatolia – Asia Mica), deci Herodot ar fi avut dreptate de această dată.

La baza limbii italiene stă dialectul toscan (etrusc). Cum se împacă atunci limba ”romanică” actuală, așa cum este calificată limba italiană? Mulți specialiști sunt de acord că dialectul tosc (etrusc) se află la baza limbii actuale, dar la baza dialectului toscan stă limba etruscă  care nu este inclusă în grupul de limbi indo-europene.

Mai este limba italiană o versiune ”euro-indiană”atunci?

Mesapii și dialectul lor mesapic este de asemenea, de origine ilirică din spațiul balcanic, de acolo de unde azi majoritari sunt cei din haplogrupul I cel mai vechi al Europei (în zona Croației, vechea Ilirie) și care nu e considerat din grupul indo-european.  Nu mai pomenesc aici de dialectul sicilian care prezintă cele mai multe similarități cu limba română, acolo unde sicanii, siculii (menționați și în Ardeal în Terra Siculorum) au populat insula în Antichitate.

Teoria precum că limbile romanice se trag din limba latină nu a fost niciodată dovedită, cu atât mai puțin că limba latină a fost vorbită. Limbile așa-zis romanice sunt surori, dar nu se trag din limba latină nevorbită, și pe deasupra dispărută, pe exact acest motiv. Limbile centum sudice (așa-zis romanice) și nordice germanice (celtice), precum și limbile centum-satem (româna, greaca, sclavonicele), precum și cele satem ariane (iraniene) se trag dintr’o limbă arhaică în care toate la un loc au rădăcini. Că aceasta este limba getică a geților ca cel mai vechi popor european, sau pelasgică a pelasgilor, popor chiar mai vechi e mai puțin important ca denumire. Dar este unanim acceptat că toate se trag dintr’una foarte veche.

Apoi o limbă nevorbită întotdeauna dispare, și aici e cazul unei limbi care nici în peninsula Italică nu era vorbită, dovadă stau dialectele toscan (etrusc) cel mai important și mai vechi, mesapic, osc, liguric, umbric etc.

Niciodată nu s’a ridicat problema ce dialect vorbea în realitate exilatul Ovidius la Tomis, deoarece chiar dacă știa a scrie în latina cultă, de vorbit vorbea în limba maternă. Fiind născut în regiunea Umbria, cel mai probabil umbrica (vezi prima poză) era limba sa învățată acasă. Este de la sine înțeles că acesta nu se înțelegea cu geții din Scythia Mică, pentru că nu avem informații că aceștia știau limba latină a Latiumului, și cu atât mai puțin dialectul umbric.

Limba latină poate fi considerată un dialect precum celelalte, care a devenit odată cu extinderea și preluarea puterii de către Roma în peninsulă, foarte folosită și impusă politic de împărații Romei, deși nu avem dovezi ale utilizării sale în vorbirea curentă. De altfel, imperiul roman nici nu urmărea vreo latinizare. Latinizarea vehiculată până la saturație de unii istorici și lingviști, este cel mai probabil inventată ca și concept destul de recent. Suntem de părere că imperiul roman ca atâtea alte imperii intenționa doar ca administrația să funcționeze impecabil, iar pentru asta avea nevoie de un aparat funcționăresc care să utilizeze un instrument precum era latina, ca pe o lingua franca unitară. Dacă această armată folosea acest instrument în vorbire nu a fost demonstrat de niciun latinist, deși este lesne de constatat de oricine că această lingua franca era scrisă, dar atât cunoaștem azi.

Și cu toate acestea după căderea imperiului roman limba latină a mai fost utilizată doar la cererea expresă a bisericii catolice în liturghii, dar în limba italiană și în toată peninsula italiană s’a impus prin expansiune culturală dialectul toscan (etrusc) și nu cel latin.

Azi limba mandarină în China întrunește aceleași rațiuni, deși azi situația analfabetismului este radical diferită antichității când 99% din populație era analfabetă. Dielectele sunt în continuare vorbite în toată China, așa cum getica, ilirica, traca, iberica, celtica, osca, umbrica, galica, ebraica, copta și alte limbi care erau vorbite la un moment istoric dat în imperiu, au continuat să fie vorbite mai departe și după ce administrația folosea limba latină pentru întocmirea documentelor scrise în tot imperiul.

Dialectele italiene sunt prea multe pentru a avea pretenția că a existat o limbă latină vorbită vreodată, altfel ar fi dus la unitatea sa în tot imperiul. Noi în Carpați într’un spațiu aproximativ la fel de întins, avem regionalisme, dar limba este absolut unitară deoarece limba noastră a fost vorbită și de aceea este vie și azi. Nu mai amintim aici că niciodată colonizarea nu a fost totală sau nu a depășit vreodată linia Carpaților Orientali, Sudul Maramureșului etc. pentru ca o limbă ca cea latină să provoace o unificare lingvistică. Dimpotrivă, unitatea limbii getice a rezistat și după ce geții sud-dunăreni sau cei din Banat, Oltenia și Ardeal au fost izolați de cei din Maramureș, Crișana, Moldova etc. și care nu au fost robiți într’o colonie romană.

O primă mare clasificare a  dialectelor italiene , urmând linia La Spezia-Rimini, separă dialectele septentrionale de dialectele centru meridionale: primele aparțin Romaniei Occidentale, iar cele centru meridionale Romaniei Orientale, cealaltă mare distincție care se referă la Europa. În Italia septentrională avem de la vest la est dialectele galo-romanice (dialectele occitane si francoprovensale), dialectele galo-italice (dialectul piemontez, lombard, ligur, emilian, romagnol), dialectele venete, ladine, friulane, toscane, dialectele centru-meridionale (dialectele din Umbria, Marche, Abruzzo, Molise, Puglia, Campania, Salento, Calabria, Sicilia) și dialectul sard.

Am putea spune că limba latină pentru că nu a fost vorbită, dacă nu a contribuit la înmulțirea dialectelor în Italia modernă, a reușit totuși să conserve multe din dialectele antice, deoarece nicăieri nu există atâta diversitate lingvistică precum în Peninsula Italică, iar această situație nu putea duce la o unificarea lingvistică. Aceasta este o concluzie greu de combătut, administrația imperiului neavând scop educativ sau de romanizare cum eronat se vehiculează. Asemănarea acestor dialecte nu se adatorează limbii latine, ci unei alte limbi arhaice din care se trag și alte limbi europene, inclusiv limba română.

Citiți și: ISTORIA FALSULUI DIN SPATELE ”ROMANIZĂRII” GEȚILOR

De mulți ani există în Italia o dezbatere aprinsă cu care evident nu mulți sunt la curent, între susținătorii dialectelor italiene și cei ce sunt împotriva acestora. Trebuie spus că din punct de vedere lingvistic dialectele spațiului italian și limba italiană națională se găsesc pe același plan, având aceeași origine, și anume limba arhaică a antichității, pe care unii o numesc vag ca ”euro-indiană”. Mai trebuie știut și că dialectul etrusc nu s’a răpândit în peninsulă împreună cu celelalte dialecte ariane, celtice, germanice, etc., ci cu câteva secole anterior prin 1200-1100 î.Hr.

Se pare că există un curent puternic susținut de un anumit cerc de interese cu coloratură politică, ce dorește să mențină acest status quo, în care este promovată o falsă origine a limbilor romanice. Că există un filon comun, sudic sau mediteraneean, avem motive ca pe toate acestea să le alăturăm, dar nu le putem alătura pe criteriul latin sau să considerăm că la originea atâtor limbi stă o alta cu mult mai tânără, nevorbită, iar azi ieșită din uz.

În consecință, din motive culturale, istorice, economice etc., producția literară fabuloasă din secolul al XIV- lea (Il Trecento) cu Dante, Petrarca și Boccaccio, dezvoltată în Toscana, s’a răspândit în aproape întreaga Peninsulă, dialectul toscan luând astfel bomboana de pe tort. Am spune chiar just, pentru că filonul artistic sau romantic al etruscilor a învins în final prin vorbă și nu cu ajutorul armelor. Autorii care nu erau de origine toscană, precum napoletanul Sannazzaro sau emilianul Boiardo, au scris în dialect toscan, contribuind la rândul lor la răspândirea lui. Dacă sudicii au ceva în comun atunci acest element este arta și darul vorbirii, iar nordicii darul războiului și al progresului tehnologic, care printre altele a dus la confecționarea fierului pentru întâia oară, trăsături care se păstrează și diferențiază până azi nordul de sudul Europei.

Probabil că istoria lingvisticii peninsulare se scria diferit, dacă de exemplu școala poetică siciliană ar fi avut aceeași soartă (sec. XII), astăzi am fi vorbit de o limbă italiană cu trăsături siciliene și evident mai apropiată de limba română, cunoscându’se afinitățile dintre cele două limbi. Considerată limbă de către autonomiștii sicilieni, însă în mediile științifice considerată (cum altfel?) dialect italian aparținând graiului centro-meridional, subgrupul meridional extrem, este vorbită la nivel familiar în sudul Italiei (Mezzogiorno). De interes special sunt și graiurile siciliene din insulele Eoli, Egadi, Ustica, Pantelleria. Este un dialect mult influențat de cultura galormană și de italiana literară. Are multe puncte comune și cu limba română studiate intens de lingviști, un exemplu elocvent fiind intiniriri = a întineri, revelată clar de academicianul Alexandru Rosetti. Dar și alte asemănări putem aduce ca exemplu:

La Sicilia si cumponi di 9 pruvincî e havi un tutali di 390 cumuna.
Sicilia se compune din 9 provincii și are un total de 390 comune.
La Sicilia fu chiamata di li Greci ”Trinacria”.
Sicilia fu chemată de Greci ”Trinacria”.
Lu primu dizziunariu talianu fu fattu di un sicilianu.
Primu dicționariu Italian fu făcut de un Sicilian.
Lu Polu Nord è unu dî dui poli magnetici.
Polu Nord e unu din doi poli magnetici.

Contrar teoriei latiniștilor, originea tuturor limbilor (dialectelor) nu este limba latină din perioada extinderii imperiului roman, ci limba arhaică vorbită înainte de Roma din timpul migrațiilor în regiunile italice și europene sau poate limba vorbită de populațiile preexistente în zonele cunoscute din punct de vedere istoric și din care au rezultat aceste limbi actuale. Despre acestea populații primitive nu știm mare lucru, dar putem presupune că erau doar în sud, pentru că în perioada glaciară, nordul nu era populat de oameni datorită climei.

Se pare că acest lucru este confirmat de marile regiuni dialectale actuale care coincid cu granițele vechilor culturi din Italia preistorică, sau din Europa lucru demonstrat de date lingvistice și arheologice.
De asemenea, chiar și pentru latiniști există dialecte ale limbii italiene care au ca origine dialectele germanice din anumite zone din jurul Monte Rosa (germanici) din 13 localități din Verona și din 7 localități din Vicenza (cimbri), din anumite localitati din Friuli (carintieni), din Tirolul de Sud, din Valle dei Mocheni (bavarezi) precum și dialectele slovene din Friuli Venezia Giulia, dialectele croate din Molise, dialectele grecanice din Salento și din extremitatea meridională a Calabriei si cele albaneze raspandite în mare parte în zona de centru și de sud a Italiei și în Sicilia cum spuneam.

Când limba latină la ea acasă nu a devenit niciodată o limbă vorbită unitar, cum putem avea pretenția să fi devenit în spațiul carpato-dunărean?  Este un non-sens care mai este acceptat doar de naivi.

În tabelul alăturat puteți studia alfabetul elen originar din Eubea (a doua insulă ca mărime, după Creta, din arhipelagul grecesc), un alfabet etrusc ”sintetic”, reconstruit de cercetătorii moderni. Alfabetul etrusc timpuriu (arhaic), a fost folosit între secolele al VIII-lea până în secolul al IV-lea î.Hr. și alfabetul etrusc târziu a fost folosit până în primul secol d.Hr. fiind folosit în paralel cu cel latin dezvoltat în Latium, până târziu. Asta ne arată că și dialectul a continuat să fie vorbit.

Alfabetul etrusc conține 26 de caractere și a fost fără îndoială o sincrezie între primele alfabete grecești (Minoic si Eubean) și alfabetele vest-semitice (Fenician si Ebraic timpuriu). Este suficient de privit caracterele latine pentru a înțelege influența etruscilor asupra alfabetului latin. Etrusca arhaică a fost scrisă ca alfabetele semite de la dreapta la stânga, influențele barbarilor arieni au schimbat cursul scrierii de la stânga la dreapta, astfel că etrusca a început să fie scrisă de prin secolul al V-lea î.Hr. de la stânga la dreapta.

Și cu toate acestea rămășițele limbii etrusce sunt considerate a reprezenta un loc izolat în prezent. Sună atât de cunoscut, încât e greu să o considerăm totuși o coincidență. Să nu uităm că sunt numeroși istorici care găsesc suficiente similitudini, între etrusci și geți. Dar ca și în cazul geților, și aici învingătorul scrie întotdeauna istoria și ia totul.

Sursa: politeia.org.ro, atlantelinguistico.it

Citiți și: ROMANIZAREA NU A AVUT LOC. TEORIA ROMANIZĂRII ESTE SORTITĂ DISPARIȚIEI, PENTRU CĂ ESTE FALSĂ ȘI RIDICOLĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA

DESPRE AUR ȘI BOGĂȚIILE FURATE DIN ROMÂNIA

Un număr tot mai mare de personalități din mediul cultural și artistic își exprimă public punctul de vedere în legătură cu istoria geților, cu nevoia de a recupera adevărul, condamnând falsul istoric perpetuat de generații.

Una dintre aceste personalități este și cunoscutul actor Mihai Gruia Sandu, profesor la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică din București. Poate cea mai pitorească dintre cele pe care le’a făcut până acum Daniel Roxin, emisiunea pe care vă invit să o urmăriți aduce în prim plan lucruri inedite, unele absolut surprinzătoare.

VIZIONARE PLĂCUTĂ!

AFLAȚI CINE DEȚINE CHEIA AVERILOR ROMÂNEȘTI ASCUNSE ÎN ELVEȚIA 

Miruna Ana Klaus (foto), o româncă plecată din țară în urmă cu mai bine de 25 de ani, a fost director la Clariden Leu în perioada în care mai mulți milionari sau politicieni români și’au ascuns averile în Elveția. Ea neagă că ar fi avut legătură cu tranzacții al

”Evenimentul Zilei” a aflat, din surse confidențiale, că unul dintre foștii directori ai băncii Clariden ar avea cunoștință despre banii depozitați în Elveția de afaceriști români. Acesta ar fi Miruna Ana Klaus.

Românca plecată din țară de mai bine de un sfert de veac nu ar fi străină, spun sursele, de operațiunile de ”depozitare” în băncile elvețiene ale averilor mai multor oameni de afaceri sau politicieni din România, precum Dinu Patriciu, Cristi Borcea, Sergiu Sechelariu și alții.

Averea lui Sechelariu, ”vămuit” de Coco

Într’adevăr, numele Mirunei Klaus a mai fost pomenit în urmă cu nouă ani în declarațiile date presei de Raluca Ioana Corneci, soția lui Cornel Ciocianu (zis Coco), șeful de cabinet al lui Sergiu Sechelariu, fost secretar de stat în Ministerul Transporturilor. Ea a povestit cum, împreună cu soțul său, a ajuns în Geneva la Clariden Bank unde, spre surprinderea ei, s’au întâlnit cu o angajată a băncii care îl cunoștea bine pe Coco și vorbea românește.

Angajata, care s’a prezentat ca Miruna, a intrat în biroul băncii și a adus o sacoșă plină cu dolari. Cornel Ciocianu ar fi luat din ei 10.000 de dolari, iar restul de 350.000 au fost puși la loc în pungă.

FOTO : Miruna Klaus (dreapta) alături de contesa Rosiere, la petrecerea dată în onoarea Regelui Mihai

Raluca Ioana Corneci își amintește că Miruna s’ar fi îngrijorat când Ciocianu a spus că semnează el pentru Sergiu Sechelariu: ”Să nu se mai întâmple așa, se întâmplă prea des chestia asta”, ar fi spus Miruna.

Director pe operațiunile din Europa de Est

Miruna Ana Klaus a lucrat pentru Clariden Leu din 2003 până în 2011, potrivit profilului publicat pe LinkedIn.

A fost director pentru operațiunile din Europa de Est, dar s’a concentrat pe operațiunile de pe piața românească, potrivit propriei declarații. De la Clariden Leu, Miruna Klaus a plecat manager executiv Assya Asset Management (Switzerland), parte a LSK & Partners SA (Leyne, Strauss-Kahn), firmă controlată de fostul şef al FMI Dominique Strauss-Kahn.

Firma și’a declarat insolvența după ce Strauss-Kahn a fost trimis în judecată pentru proxenetism, iar pa r tenerul său, bancherul Thierry Leyne, s’a sinucis. Miruna Klaus este o apropiată a cluburilor de elită din Elveția, unde apare ca făcând parte din anturajul contesei Yves Donin de Rosière. Pe pagina de Internet a clubului este postată și o fotografie a celor două la un brunch dat de contesă pe 15 iunie 2008, în onoarea reginei Ana și a regelui Mihai și în beneficiul Fundației Principesei Margareta.

Miruna Klaus neagă informațiile

Contactată telefonic, Miruna Ana Klaus a negat că are sau a avut vreo legătură cu Dinu Patriciu, Cristi Borcea sau Sergiu Sechelariu. ”Nu sunt deloc familiară cu țara”, ne’a spus Miruna Klaus. Cu toate acestea, pe pagina de facebook a Mirunei Klaus, ea apare ca fiind prietenă cu Mihaela Borcea iar o persoană cu același nume, Miruna Ana Klaus-Popescu, figurează în documentele oficiale din Elveția ca fiind, din 2009, membru al consiliului de administrație al Fundației Rompetrol Holding SA, alături de Obbie Luschen Moore, fost președinte al CA al holdingului lui Dinu Patriciu. Am întrebato pe Miruna Klaus dacă tiza sa îi este mamă sau rudă apropiată, dar a negat din nou, aparent destul de speriată. La întrebarea cum de nu este familiară cu țara din moment ce în profilul său scrie că s’a ”focusat”, ca director la Clariden Leu, asupra operațiunilor de pe piața românească, Miruna Klaus a închis telefonul și nu a mai putut fi contactată ulterior.

FOTO: Miruna Ana Klaus- Popescu a fost membru în consiliul de administrație al Fundației Rompetrol Holding

SwissLeaks, ”disjuns” din scandalul Offshore-Leaks

Scandalul Swiss-Leaks este unul dintre ”copiii” unei ample dezvăluiri de presă din 2012-2013, neglijată însă de media din România, deoarece nu ”oferea”, la acea vreme, și nume de mari afaceriști din România. Atunci, o sursă anonimă a livrat mass-media internaționale o cantitate uriașă de date, care cuprindea tranzacții financiare din zece paradisuri fiscale. Lista cuprinde 130.000 de nume din 170 de țări care își puseseră banii la adăpost în firme offshore.

Datele, care cuprindeau 2,2 milioane de documente, cumulând 260 de gigabytes, oglindesc modul ascuns prin care bogații planetei, trusturile dubioase și firmele ”casuță poștală” își spală banii sau îi ascund de fisc.

FOTO: Potrivit unor surse ANAF, Dinu Patriciu ar fi depozitat o parte din avere în băncile din Elveția

Potrivit unui studiu din 2012 al Tax Justice Network, în sistemul off-shore cu sedii în paradisurile fiscale s-ar ascunde 21-32 de mii de miliarde de dolari. Din aceștia ”ramura” SwissLeaks dezvăluie depozitarea, prin intermediul sucursalei din Geneva a băncii HSBC a mai mult de 180 de miliarde de euro între 2005 și 2007.

Băncile, ”tăinuitorii” secolului XXI

Noile scandaluri arată cum oameni politici și guvernanți din întreaga lume, dar și familiile lor, au profitat de secretul bancar și de evaziunea facilitată în paradisurile fiscale. Rezultatul investigațiilor arată cum super-bogații folosesc structuri offshore neaccesibile omului de rând, pentru a’și păstra secretul depunerilor și a se sustrage de la obligațiile fiscale din țara de domiciliu.

Bănci de renume mondial, cum sunt UBS, Clariden sau Deutsche Bank au făcut o intensă campanie de atragere a clientelei bogate. Acestea le’au oferit soluții ”creative” de păstrare a valorilor, prin care puteau ocoli fiscalitatea din țările de origine. Pentru aceasta băncile elvețiene le’au pus la dispoziție bogaților o industrie de contabili, intermediari și alți angajați operativi, foarte bine plătiți, care i’au ajutat în demersurile lor. De același sistem au profitat oligarhii, traficanții de arme, dar și jongleri din lumea finanțelor.

Ancheta internațională care a zguduit lumea financiar-bancară. Evazioniștii ar trebui să fie inculpați la fel ca și criminalii

Cea mai mare bancă din Europa va fi din nou supusă unor controale ale guvernelor europene și american, după ce zeci de ziare din întreaga lume au scris, în același timp, despre evaziunea fiscală de proporții.

FOTO: HSBC Holdings este investigată în SUA, Marea Britanie, Franța și alte state, după ce a recunoscut că au avut loc nereguli FOTO: SHUTTERSTOCK

Politicienii se întrec în declarații

În Marea Britanie, ancheta jurnalistică asupra HSBC a dat naștere unui răspuns politic dur, ministrul Trezoreriei, David Gauke, fiind obligat să apară în fața Parlamentului pentru a explica eforturile făcute de autorități de a reduce evaziunea fiscală în țară. El a răspuns interpelărilor deputaților laburiști, care l’au întrebat despre fostul șef și președinte al HSBC, Stephen Green, care a fost numit ministru pentru Comerț, adică cel ce reprezintă interesele comerciale ale britanicilor în străinătate, după alegerile din mai 2010, scrie The Guardian.

Președinta Comisiei de Finanțe din Camera Comunelor, Margaret Hodge, a anunțat, ieri, redeschiderea investigației asupra consorțiului bancar HSBC și a cerut reprezentanților acesteia, inclusiv Lordului Green, să vină la audieri.

Danny Alexander, secretarul liberal-democrat al Trezoreriei, a declarat, pe de altă parte, că evazioniștii ar trebui să fie inculpați la fel ca și criminalii și chiar să fie condamnați la închisoare. ”Instituțiile financiare, care se dovedește că au complotat cu evazioniștii, ar trebui să suporte rigorile legii”, a afirmat el.

Și în alte state europene, au apărut solicitări ca aceste informații date publicității de către ziariști să fie subiectul unor investigații.

Autoritățile știau din 2010

Dovezile că banca a complotat cu sute de clienți pentru a ascunde ”conturi negre” și a folosit filiala din Geneva pentru a da ”cărămizi de bani” în diverse valute, de la euro la lire sterline, etc, se află, de fapt, în mâna autorităților din întreaga lume, încă din luna mai a anului 2010.

În timp ce Franța, Belgia, Spania, SUA și Argentina au lansat proceduri judiciare contra HSBC și bogații săi clienți, autoritățile fiscale britanice au folosit informațiile, în 5 ani, pentru a aduce în fața justiției un singur om.

Conform presei internaționale, o anchetă coordonată de Consiliul Internațional al Jurnaliștilor de Investigație a dezvăluit că între 9 noiembrie 2006 și 31 martie 2007, circa 180,6 miliarde de euro au trecut prin conturile HSBC din Geneva, ascunse în spatele unor companii offshore din Panama şi Insulele Virgine britanice.

Consorțiul bancar, anchetat pentru evaziunea clienților

Autoritățile din multe țări europene, dar și cele din Statele Unite ale Americii au început să ia măsuri după publicarea la scară globală a anchetei jurnalistice.

  • În Belgia – unde HSBC Elveția este deja anchetată pentru acuzații de fraudă fiscală, un judecător ia în considerare posibilitatea de a emite mandate de arestare internațională pentru directori ai sucursalei elvețiene a băncii
  • În Elveția – lideri politici cer anchetarea amănunțită a informațiilor din scandalul actual, de către autoritățile de reglementare naționale
  • În Statele Unite – un membru important al Comisiei senatoriale pentru bănci a cerut guvernului american să explice în ce fel a acționat, după ce a primit un număr impresionant de date despre conturile bancare din Elveția. Autoritățile americane investighează și dacă HSBC a manipulat cursul valutar, iar un oficial a declarat că Departamentul de Justiție ar purtea redeschide un acord, convenit de Procuratură cu această bancă, în 2012.
  • În Danemarca – guvernul a anunțat că va căuta numele cetățenilor care au utilizat conturi în Elveția pentru a evita plata taxelor naționale.
  • În Franța – care, la rândul său, a lansat o investigație, premierul Manuel Valls s’a declarat hotărât să lupte contra evaziunii fiscale și a precizat că va continua să acționeze în acest sens, atât la nivel național, cât și european. ”Recunoaștem și suntem răspunzători de deficiențele din trecut, legate de respectarea regulilor și problemele de control”, a precizat banca în urma dezvăluirilor.

Herve Falciani: Datele publicate sunt vârful icebergului

Informaticianul Herve Falciani (foto), fostul angajat al HSBC care a copiat fişierele cu informațiile privind evaziunea fiscală practicată de bancă, afirmă că există mai multe nume, nu doar cele 106.000 de titulari de conturi publicați în presă.

”Este doar vârful icebergului”, a subliniat Falciani într’ un interviu. Acesta a explicat că ziariștii au avut acces doar la o parte dintre fișierele pe care el le’a copiat în 2007.

IT-istul a precizat că acolo sunt înregistrate ”mai multe milioane de tranzacţii” interbancare, care pot da o idee despre ”ceea ce se află sub iceberg”. Întrebat dacă sunt implicate şi entităţi financiare franceze, Falciani a răspuns că ”este imposibil ca marile bănci franceze să nu fie”, deoarece sunt bine poziționate pe piață. În opinia lui, noile dispoziţii internaţionale privind schimbul automat de informaţii bancare nu vor pune capăt evaziunii.

”Reglementarea se va concentra în special pe clienți particulari, care declară un cont în nume propriu”, dar aceștia sunt ”micii fraudatori”, iar la nivel înalt se recurge la societăţi paravan, ”uneori create fraudulos”.

Elveția l’a inculpat, în 2014, pe Falciani, pentru furt de date și spionaj industrial. El se află sub protecția poliției, în Franța, după ce a dat autorităților CD ul, într’o cafenea, pe aeroportul din Nisa, în timpul Crăciunului din 2008.

Sursa: nasul.tv

Citiți și: ROMÂNII CONȘTIENȚI DE CEEA CE SE ÎNTÂMPLĂ, NU POT FI ÎNFRÂNȚI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

DAOII – DAHAE – DIN NEAMUL GEȚILOR SCIȚI

Deja în 1912 etnonimul persan vechi Daha- (Gk Dáoi, Dáai; Lat Dahae) a fost legat de Sten Konow cu Khotanese Daha – „om, bărbat”, o etimologie care este cu atât mai plauzibilă deoarece este comună în întreaga lume pentru națiunile care se autodenumesc cu cuvintele care înseamnă „OM”, în limbile lor respective (pentru câteva exemple, a se vedea Bailey, 1958, pp. 109-10).
Corespondentul pe termen lung *Daha este reprezentat de noul persan Dah „servitor”, budistul sogdian d’yh , creștinul sogdian d’y „femeie sclav”, și se pare că, de asemenea, avestanul *Dāha (sau, mai degrabă * Dåŋha), atestat doar ca feminin Dāhī, în YaST 13.144, în cazul în care acesta se utilizează, împreună cu Airiia, Tūiriia, Sairima și Sāinu, ca numele unuia dintre triburile care au urmat religia zoroastriană. Faptul că în persana veche Daha și avestană *Dāha par a fi legate etimologic nu este, totuși, în mod necesar o dovadă că cele două nume sunt menționate la același grup etnic; în cazul în care Daha erau într’adevăr un trib scit (a se vedea ii, mai jos) ar fi dificil să le identificăm cu un grup care este în mod clar excluse din Airiia (arienii), în Avesta.
Vechii indieni știau, de asemenea, de un popor numit *Dasa (atestat doar în adjectivul dasa), descris în Rigveda ca dușmani ai Ārya. Aceeași rădăcină este, de asemenea evidentă în avestană daxiiu, persana veche dahyu (dahạyu) „provincie” (adică, „(masa de) persoane.”; cf. Sanskrita dasyu, persoane ostile, demoni), și poate, de asemenea Avestanul Azi-Dahaka „șarpe antropoid” (cf. Schwartz, 123-24).
Herodot, îi menționează pe Dáoi ca unul dintre triburile nomade ale persanilor, împreună cu Mardianii, Dropicanii, și Sagartianii. Numele apare, de asemenea, în așa-numita „inscripția Daeva” (aici: http://www.livius.org/aa-ac/achaemenians/XPh.html ) a Achaemenidului rege Xerxes I (486-465 / 4 î.Hr.), în care Daha sunt incluse într’o listă de treizeci de dahyāva (terenuri, provincii), care făceau parte din Imperiul Achaemenid (Kent, persană veche , XPh 26, p. 151). Aproape de sfârșitul listei Daha sunt menționați împreună cu două grupuri clare de sciți, Saka haumavargā și Saka tigraxaudā, între diferite țări și popoare de’a lungul periferiei imperiului. În plus, este posibil ca delegați din Daha sunt reprezentați printre popoarele supuse în reliefurile în clădirea centrală și în Sala Tronului de la Persepolis (Schmidt, 1953, pls. 118-20, 135-36).


Patru dintre delegații (nr. 17 / W9, 18 / E9, 22 / E11, 28 / E14) pe fiecare scutire sunt prezentate purtând costume aproape identice (inclusiv haina în secțiune), care le conectează în mod clar cu grupurile scitice de nord-est al părții îndepărtate a imperiului.
Din probele listelor provinciale în diverse inscripții Achaemenide, numai Saka haumavargā, Daha, iar cei de la Sugda- și Uvārazmī- ar putea fi identificați cu acești patru delegați.


Din diferite surse clasice Dahae sunt enumerați în Listele armatei persane care a luptat împotriva lui Alexandru cel Mare la Gaugamela. Arrian (Anabasis) a raportat că Dahae au luptat în partea stângă, împreună cu Bactrianii și Arachosianii. Curtius Rufus, de asemenea, i’a menționat pe Bactriani și Dahae în partea stângă.
În plus, ambii autori au menționat că dincolo de rândurile persane, la extrema stângă, au fost Bactrianii, cavaleria și carele Scitice (Arrian), sau Massageții (Curtius Rufus). Astfel, este evident că pe partea stângă a armatei Achaemenide a fost formată de către trupele din partea de nord-est a imperiului, în principal de origine scitică, și că Dahae era unul dintre aceste grupuri.
Potrivit biografiei sale, Alexandru, mai târziu de asemenea, include Dahae în propria cavalerie (Arrian, Anabasis 5.12.2; cf. Curtius Rufus). Ei au fost descriși ca fiind „călăreți”, arcași (cf. Appian, syriaca 167) și se spune că ar fi trăit în deșerturile nord-estice ale Bactriei și la est de Sogdiana. Cel puțin o parte din Dahae trebuie să fi fost amplasați de’a lungul marginii de est a deșertului Karakum, aproape de vechea Margiana, este o concluzie confirmată de informații găsite în alte surse clasice (Ptolemeu, Geografia, Tacitus, Annales).
Este posibil ca Dahae au fost astfel responsabili de invaziile nomade din Margiana și Areia aproximativ în jurul anilor 300 î.Hr., în care orașele Alexandreia și Heracleia, primul situat în Margiana, acesta din urmă aparent în Areia, au fost distruse (cf. Pliniu, Historia Naturalis; Strabon).
Răspândirea Dahae mai departe spre vest, cel puțin la mijlocul sec. III-lea î.Hr., este indicată în alte surse, care se referă la Dahae care s’au stabilit în ținuturile de la nord de vechea Hyrcania, de’a lungul malului sud-estic al Mării Caspice. Această zonă a fost cunoscută mai târziu ca Dahistān (Dehestān).


În acest sens Strabon (11.508, 11.515), îi menționează pe (S)párnoi. El a menționat, de asemenea, alte două triburi Daha, și anume Xánthioi și Píssouroi, care au trăit la est în ceea ce privește teritoriile la nord de vechea Areia. (S)párnoii sunt de interes deosebit, pentru că în altă parte Strabo a raportat că Arsaces, fondatorul Imperiului Part, care a trăit pe la mijlocul secolului al III-lea î.Hr, a fost șeful acestui trib Daha. Strabon a adăugat că (S)párnoii au trăit de’a lungul Ochus; această referință nu poate fi separată de un alt Ochus fiind unul dintre râurile care treceau prin Hyrcania. Toate aceste informații sugerează că (S)párnoii au trăit în/ sau lângă ceea ce mai târziu a fost numit Dahistān; cel puțin o tradiție veche leagă prezența lor în acest domeniu pentru invaziile scitice din Parthia care au dus la înființarea Imperiului Part.
Istoria care a urmat pentru stepele Dahistanului și rolul lor ca un leagăn pentru viitorii conducători pe platoul persan (vezi perioada dinastiilor turkmene în Persia din Evul Mediu) par să sprijine ipoteza că aceste terenuri au format baza pentru incursiunile nomazilor în câmpiile de’a lungul și între lanțurile muntoase Khorasan.


Când s’au stabilit (S)párnoii sau Dahae, de’a lungul marginii de sud și sud-vest al deșertului Karakum rămâne neclar; ei poate s’au mutat acolo în sec. al IV-III-lea î.Hr. sau mai târziu, când alte triburi scitice au invadat Margiana și Areia (Ariania), deși Dahae poate fi stabilit în vechiul Dahistān mult mai devreme.
Se poate concluziona că Dahae au fost principalul grup care au locuit în stepele aride ale Karakumului, în țările locuite din ultimele secole, în principal de turkmeni.
Nu este nevoie să considerăm, totuși, ca aceste condiții aspre din prezent existau și în mileniul I î.Hr.; descoperiri arheologice, de exemplu, o cetate a perioadei parților la Igdy de’a lungul malurilor râului acum secat, Uzboi (Koshelenko, 1985, pp. 211, 214, 216), sugerează că Karakum era departe de a fi complet pustiu.


Dahae trebuie să fi fost unul dintre acele grupuri scitice care au dominat comerțul între Hyrcania și Parthia la sud și vechea Choresmia la nord. Indiferent dacă sunt sau nu Dáoii cei menționați de Herodot ca unul dintre triburile persane, ar trebui să fie identificați cu Dahae din Karakum care rămân incerți, dar având în vedere alte dovezi ale infiltrărilor din nord pe platoul persan și mai departe, din primul mileniu î.Hr (cf., de exemplu, numele Mardianii), nu se poate exclude faptul că grupurile sciților, inclusiv Dahae, au fost prezenți în sud-vestul Persiei, la o dată anterioară [1].


În lista popoarelor și provinciilor Imperiului Ahemenid, Dahae sunt identificați în persana veche ca Dāha și sunt urmați imediat de grupul Saka, care sunt trecuți ca fiind vecini cu cei din Dāha [2].
Sacii reprezentau un trib geto-dac, aflat în estul Daciei.
Aurelius Victor, într’o relatare despre împăratul Traian:
”quippe primus aut solus etiam vires Romanas trans Istrum propagavit, domitis in provinciam Dacorum pileatis Sacisque nationibus, Decebalo rege ac Sardonio” [3].
Triburile de Saci mai erau cunoscute și sub denumirea de Sacani (de la care s’a format și numele de Sacidava pentru o localitate în Dacia antică) [4].
Acest trib este menționat istoricul de Aurelius Victor și, în lucrarea Getica, a fost localizat de Vasile Pârvan pe malul Dunării în jurul orașului Sacidava (azi punctul Muzait, în comuna Dunăreni), la sud de Axiopolis (azi Cernavodă).

Pe hartă saka – sacii sunt poziționați la Marea Getică (Neagră), ce întărește încă o dată că, dahii, daoii, sacii sau sciții sunt nume ale aceluiași mare neam: GEȚII.


În epoca modernă, arheologul Hugo Winckler (1863-1913) a fost primul care a asociat Saka (SACII) cu Sciții. I. Gershevitch, în The Cambridge History of Iran states se prevede:
„The Persians gave the single name Sakā both to the nomads whom they encountered between the Hunger steppe and the Caspian, and equally to those north of the Danube and Black Sea against whom Darius later campaigned; and the Greeks and Assyrians called all those who were known to them by the name Skuthai (Iškuzai). Sakā and Skuthai evidently constituted a generic name for the nomads on the northern frontiers.”
„Persanii au dat numele unic Saka atât nomazilor care i’au întâmpinat între stepa ”Foamei” și Marea Caspică, cît și în mod egal cei de la nord de Marea Neagră și Dunăre împotriva cărora Darius mai târziu a luptat; și grecii și asirienii îi numeau pe toți cei care au fost cunoscuți sub numele Skuthai (Iškuzai). Saka și Skuthai au constituit, evident, un nume generic pentru toți nomazii de la frontierele de nord „.
În schimb, istoricul politic BN Mukerjee a susținut că oamenii de știință greci și romani antici credeau că în timp ce „toți Sakaii au fost sciții”, „nu toți sciții erau Sakai”.

”Este adecvat în primul rând să aratăm că Sciții, Geții, Goții, au fost însă denumiri diferite pentru unul și același popor; așa cum sunt numiți spaniolii, pe care francezii le spun Espagnols, italienii, Spagnuoli sau cînd francezii le spun la englezi, Anglois, iar italienii, Inglesi. Cititorul învățat va zambi la analogia mea, dar este necesar pentru a explica o chestiune atât de bine cunoscută, ca identitatea sciților, geților și goților; dar paralela aceastui fapt este destinat publicului larg, și este întotdeauna mai bine să spuni unui cititor ceea ce el poate cunoaște, decât să riști disimularea unui lucru întreg, omițând ceea ce nu pot știi. Cu toate acestea voi fi foarte scurt în acest articol…Despre sciți găsim relatări mai ample date de Herodot; și care ocupă aproape toată cartea sa a patra. În aceeași carte el menționează, de asemenea, geții, spunându’ne că Darius i’a supus în avansarea împotriva sciților rătăcitori, care au trăit pe cealaltă parte a Istrului, sau a Dunării; și adăugarea unei circumstanțe remarcabile că geții credeau în nemurirea sufletului, și că au fost cei mai viteji, dintre traci. Astfel, din cele mai timpurii perioade ale istoriei găsim mențiunea că Sciții și geții, cum împărțiți doar de un râu; dar acest lucru este citat doar pentru a arăta că aceste nume sunt astfel înregistrați devreme. După aceea îi găsim menționați de aproape fiecare scriitor grec, chiar familiar; pentru Geta este un nume comun pentru un sclav în comedie greacă, și în traducerile lui Terence: grecii procurau mulți sclavi dintre frații acestora, barbar, fie prin artă sau forță. Dar numele de goți nu este atât de vechi; prima menționare a acesteia fiind în timpul domniei împăratului Decius, în anul 250 d.Hr., așa cum spune Gibbon. La moment dat o parte a Geției a izbucnit în imperiu, sub Cneva: și Decius, încercând să’i respingă în Tracia, a fost cucerit și ucis. După aceasta îi găsim la fel de frecvent în autorii latini sub numele geți, sau Goți, ca foștii sciți din greacă; și, precum domnul Gibbon respectă, toți scriitorii greci, care după această perioadă îi numesc uniform pe Sciți, iar autorii latini îi numesc Goți´´ [5].

Sursa: 1. http://www.iranicaonline.org/articles/dahae

2. http://www.livius.org/aa-ac/achaemenians/XPh.html

3. http://gutenberg.spiegel.de/buch/geschichte-der-volkerwanderung-82/1

4. https://www.scribd.com/doc/36823660/Dic%c5%a3ionar-de-termeni-Dacici

5. http://quod.lib.umich.edu/e/ecco/004890131.0001.002/1:25?rgn=div1;view=fulltext

Citiți și:  GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 1

GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 2

ILIADA, EPOPEE GETICĂ

Geții Troieni

Iliada ca sursă a protoistoriei poporului rumîn

În urmă cu circa trei milenii, poemele homerice făceau, ultimele, elogiul vechii lumii getice. Lume a cărei mareție începea să apună într’o aură de mister, păstrîndu’și însă neatinsă puritatea timpurilor străvechi – în timp ce lumea elenă progresa mereu și neîntrerupt, devenind, încet dar sigur, un prim etalon al antichității clasice.

Geții s’au estompat în continuare și din ce în ce mai mult, deoarece persistau în stadiul unei civilizații arhaice, intrînd după un mileniu în aria cuceririlor romane, pentru ca imediat apoi să ajungă pentru un alt mileniu în acel areal al marilor migrațiuni devastatoare.

Însă, asta o vom vedea, nu fusese dintotdeauna așa.

1. Subiectul epopeei Iliada

Subiectul primei epopei a lui Homer, Iliada, ne este dezvaluit de poet odata cu obisnuita invocare a Muzelor -, chiar din primul sau cant si din primele sale versuri:

”Cînta zeita, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima cruda ce-aheilor mii de amaruri aduse…”
(Cîntul I / versurile 1 si 2 din ediția definitivă a lui George Murnu)

Este vorba, așadar, de getul Ahile, personaj localizat spațial către Gurile Istrului.
Epopeea rămîne ca epopee doar prin extensia sa (16.000 de versuri); temporal însă, ea zugrăvind numai o mică parte a celor zece ani –, atît cît se pare ca au durat, în realitate, luptele aheilor de sub zidurile getice ale Troiei.

2. Cine au fost, în fapt, geții?

Pentru vechii eleni, a fi get avea o certă valoare de simbol; ceea ce era sinonim cu faptul de a dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui: oștean desăvîrșit, posesor al unui suflet care și’a păstrat nealterată puritatea timpurilor străvechi.

Se ajunsese pîna acolo încît, elinii – ca semn al strălucirii – își căutau in vechime ascendențe genealogice getice, pe bună dreptate, uneori chiar cu specificarea unei aumite sorginți getice!

Un exemplu ar fi însuși zeul războiului, Ares, cel nesătul de lupte, care, potrivit unor legende, era originar din Tracia. Mai mult, fiica sa, Penthesileea, trăia pe pamînturile din stînga Dunării; iar atunci cînd tatăl său a păcătuit cu zeița Afrodita și a fost surprins de Hefaistos, zeul s’a refugiat în războinica Tracie.

Ascendențe getice și’a găsit pînă si comandantul suprem al aheilor, Agamemnon, pentru ca să nu mai vorbim de Licurg, zis chiar Tracul, ce nu făcea excepție față de ceilalți eleni care asociau virtuțile eline de cele ale geților din acel nord – indepartat si misterios –, considerat ca sorginte a tuturor obîrșiilor.

Ahile, cel-iute-de-picior, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea get, atestat fiind – asa cum am mai spus – ca avand sorgintea spre gurile de varsare ale Istrului, acolo unde tatal sau, Peleu, era rege. Si, deloc întîmplător, poetul poeților îi descrie pe geți abia în al zecelea cînt al cărții sale, tocmai în scopul vădit de a le asigura o apariție total strălucitoare –, ceea ce nu ar fi reușit prin înșiruirea comună de la începuturile povestirii sale.

E vizibil că, la Homer, care se pare că ar fi trăit prin secolul al IX-lea î.Hr., civilizațiile minoică, cretană și getică, reprezentau în fapt vechile civilizații ale bătrînelor timpuri eroice; cu un plus evident pentru geții care’i erau contemporani.

Din cartea elenismului, Iliada, aflăm cum îi vedeau elenii pe acei geți:

”Tracii, veniți de curînd, se află la marginea oastei;
Rhesos li’i Domnul, odrasla lui Eioneu, și’i acolo.
Caii văzutu’i’am eu, n’au seamă de mari și de mîndri,
Albi ca zăpada sînt ei și la fugă sînt repezi ca vîntul.
Și ferecat îi e carul cu aur și argint, și mai are
Arme grozave de aur ce par la vedere’o minune.
Dînsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume
Oamenii arme de aceste să poarte, ci numai zeii…” (C. X / v. 420-427)

Dar, cînd oare să fi avut loc asemenea lupte desfășurate parcă în cadrul unei aceleiași familie de neamuri?

Arheologii spun, începînd cu Heinrich Schliemann, ca Troia homerica ar fi făcut parte din perioada bronzului timpuriu, încadrîndu’se perfect într’o civilizație dezvoltată – concomitent și în mod paralel – pe toată platforma continentală ”grecească”, dar prelungită pe întreaga puzderie de insule și insulițe din Marea Egee.

În acest conflict al anticilor – susțin ei –, nu ar fi fost nicidecum vorba de o infruntare a unor civilizații diferit evoluate pe scara istoriei.

3. Războiul troian s’a desfășurat spre amurgul protoistoriei

Elenii revendică total posesiv, și deci inutil, războiul troian ca fiind un război elinesc, al lor propriu. Dar, de fapt, în perioada respectivă ei nu existau ca popor bine determinat. Marele creuzet în care s’au format grecii propriu-zis i’a cuprins in reteta si pe acei dorieni (v. dory=lance) care, venind tot din Nord, ca un al treilea val de migratori din aceeași zonă boreală, au început sa navalească în Peninsulă abia după distrugerea Troiei de către ahei –, nume generic, cuprinzîndu’i nu doar pe acei bine precizați ahei, ci si pe ionieni; ambilor mai spunandu’li’se, tot în ansamblu, argieni sau danai.

S’a mai admis ca, în principiu, dorienii au apărut pe scena istoriei la 100 de ani după caderea Troiei, deci cam în secolul al XII-lea i.Hr. Prin urmare, în vremurile desfășurării epopeei Iliada, încă nu existau ”greci”, iar istoria nici măcar nu începuse.

Ne aflăm, temporal, într’o perioada de tranzitie în care încep totusi sa se ițeasca primii zori ai istoriei.

Fierul e pomenit in Iliada numai de cîteva ori și doar episodic:

”Prin cheutorile platosei vîrful de fier se prelinse”,(C. IV / v. 121, 131 si 475; C. VII / v. 137)

Treapta de dezvoltare a eroilor homerici corespundea, desigur, si cu aceea a stramosilor nostri geți. Cu toții erau direct participanți la conflict. Amintim că bunurile erau încă stăpînite în comun (v. orînduirea gentilică) -, dar se întrevede nașterea proprietății private (cu o împărțire pe clase) prin cedarea de surplusuri către barbații obștii care aduceau deosebit de mari servicii comunității.

Asta ar rezulta si din discursul marelui Ahile, care se opune ca bazileul atrid Agamemnon să mai fie răsplătit în plus față de cele care în mod normal fuseseră primite înainte de la comunitate:
(C. I / v. 119-122)

”… Atride,
Cel mai slăvit între oameni și mai ahtiat după avere,
Cum și de unde să’ți deie barbații ahei o răsplată?
Bunuri prea multe de’a obștii noi nu știm păstrate nici unde.”

Chiar dacă perioada războiului Troian rămîne în continuare destul de controversată, s’a ajuns totuși la un oarecare consens asupra unui interval destul de precis in situ-area conflictului, anume: răstimpul cuprins între secolele al XII-lea si al XIV-lea î.Hr.

4. Protagoniștii războiului troian au fost, în realitate… geții!

Știut lucru e faptul că cetățile de pe coasta Asiei Mici – în frunte cu Troia, considerată ca un prim obiectiv al războiului – au fost înființate în cea mai mare parte a lor de geții numiți dardani.

Din celalalt sens, am vazut, civilizatia aheiana tinea tot de un acelasi tip, asa-zis tracic, al băștinașilor “mediteraneeni” de o banuita origine pastorală pelasgă, despre care știm foarte puțin.

0Triburi_Ge_i

Dar, aproape cu siguranță, toate populatiile Peninsulei fusesera atrase de un climat generos, ca si de păsunile bogate. Și chiar de nu erau chiar geți-begeți, aheii desigur că’si făcuseră un stagiu migrator prin Tracia.

Homer ni’i înșiruie, printre luptatori, pe geții care participau la confruntare:

-Din partea aheilor, traci sînt mirmidonii -, apoi, mai greu de identificat, alte semintii:
“Din Eubeea sufland a manie abantii, din Halchis
Si din Eretria, din Histiea cea darnica’n struguri,
Si din Cherint de la tarm, din nalta cetate Dionul,
Si din orasul Carist si locuitori din Stire –
Fura condusi de’a lui Ares ortac Elefenor, feciorul
Lui Halcodonte, mai marele abantilor tari de virtute.
Iuti si cu pletele’n spate dau zor dupa dansul abantii
Plini de razboinic avant si cu suliti de frasin intinse,
Gata sa dea in dusmani si platosa sa le sfîșie.” (C. II / v. 530-539; C. II / v. 770)

-Din partea troienilor, traci sunt luptatorii lui Rhesos – amintiti deja –, dar si ceilalti:
”Oaste mai mare, mai vajnica n’am pomenit eu ca asta…”
Peste troieni era Domn al lui Priam fecior, incoifatul
Hector, osteanul maret. Sub el ostira barbații
Cei mai viteji si mai multi si gata la lupta din suliti.
Iar pe dardani ii ducea capitanul razboinic Eneas,
Al lui Anhise fecior si al dalbei zeite Afrodita.” (C. II / v. 791; C. II / v. 808-812)

-330-GR-Companioncav05x

Prin urmare, se pare ca acest razboi troian ar fi fost, in realitate, o oarece “afacere” intre aceiasi traci; in plus cu un banuit iz de piraterie venit din ambele parti: un get din Troia, pe numele sau Paris, o fură pe Elena, soția unui alt get (Menelau era doar frate cu getul Agamemnon) și’i lasa pe spartani nu doar fara frumoasa lor regina, ci si fara o mare parte din multele lor averi.

Agamemnon, foarte suparat de incalcarea sfintelor legi ale ospitalitatii familiei sale; dar mai cu deosebire prin faptul ca toate fusesera puse la cale de fiul regelui Priam, acela care domina Helespontul si prin asta nordul Marii Egee, se pune in fruntea unei coalitii peninsulare de corabieri si porneste distrugerea incomodei Troia. Un act de piraterie ce ajunsese, ca si azi, la nivel statal…

Cel putin, asa rezulta din acuzele razboinicului get Ahile aduse lui Agamemnon:

”Nu de necaz pe troieni am venit eu cu armia’ncoace,
Spre a ma bate pe-aici, doar nu mi’s troienii de vina;
Nu mi’au rapit ei cirezi, nici bunuri cumva de’ale mele
Nu mi’au stricat ei, nici roadele’n tara barbatilor Ftia
Cea cu pamant roditor, ca la mijloc sunt stavile multe,
Muntii cu umbre pe vai si marea cu clocot de valuri;
Ci ne’am luat dupa tine, sfruntate, ca tu sa te bucuri,
Ca razbunam pe troieni noi, pe fratele tau si pe tine,
Cel far-de-obraz….” (C. I / v. 150-158)

5. Iliada – o veritabila Capsula a timpului

Elenii au refuzat sa recunoasca preluările făcute de la vechile populații mediteraneene, băștinașe, în ciuda faptului că arheologii – și în primul rînd Arthur Evans – au arătat că acel coif al lui Hector, descris de Homer, apare întocmai pe o cupa de metal din insula Creta.

Reamintim ca insula Creta, dealtfel ca si Sparta, erau considerate de sorginte getică. Dar si scutul lui Aias, ori arcul lui Pandaros, au putut fi identificate pe vasele descoperite la Hagia Triada. Ei bine, aceeasi eleni, au recunoscut dintotdeauna preluarea de la popoarele getice, vecinele lor de la nord, atat a poeziei, cît si a muzicii.

Asemenea atitudini, uneori inexplicabile, pot fi insa cu usurinta trecute cu vederea daca luam in considerare ca, tot elenii, au cautat permanent sa pastreze pentru viitorime bunurile morale si materiale la care a ajuns civilizatia lor –, intocmai ca într’o veritabila capsulă a timpului. Ca, dupa circa trei milenii, culmea, rumînii sa repete performanta printr’o aceeași tendinta (v. Sa fie oare manastirea Voronet o “capsula a timpului?”, capitol din Enigme in jurul nostru – anul 1998, Silviu N. Dragomir).

Iliada e, dincolo de poezie, o fresca unitara, intocmai ca un tablou veridic al unei lungi epoci. Acest tablou-poem ne apare ca o imbinare maiestrit ticluita, un veritabil testament, in care se poate intrezari permanenta grija de a lasa posteritatii invatamintele si experiantele de veacuri ale unei civilizatii care a preluat de la altii, dar a si adaugat de la sine un sumum de lucruri si fapte ce merita consemnate peste veacuri.

În realitate, suntem in fata unor teribile adevariri. Protoistorice, as zice. Si, deloc intamplator, poetul Chateaubriand, atunci cînd – constrans de imprejurari – a anuntat că’și vinde faimoasa lui biblioteca, spunea ca va pastra numai o singura carte: Iliada.

6. Modalitati comune ale geților, dar si ale rumînilor, de a iesi din crize

În primul rand, va trebui sa observam – peste mii de ani – un acelasi mod de a se cauta depasirea unor mari si catastrofale conflagratii militare. Astfel, ajunsa aproape de pieire din cauza prea multor pierderi, armata coalitiei ahee nu mai vede nici o posibilitate sa iasa din criza militara in care se zbatea de noua ani, in afara doar de a apela, in ultima instanta, la intelepciunea unui inalt prelat:

”Mortii ardeau sumedenii pe ruguri. Și’n vreme de noua
Zile, prin lagar, zburara sagetile dumnezeirii.
Dar. într’a zecea, pofti Peleianul la sfat ostășimea…
<Cred, o Atride, ca noi o sa fim nevoiti sa ne’ntoarcem
Iar inapoi ratacind, dac’o fi sa scapam de la moarte,
Caci deopotriva ne secera oastea razboiul si ciuma.
Sa intrebam dar un preot ori un zodier sau pe unul
Care’i de vise talmaci, ca si visele vin de la Zeus,
Ca sa ne spuna de unde’i inversunarea zeului Apolo?
Cearta’ne oare dorind juruite prinoase ori jertfe?
Au poate arsura de fripte mioare si capre alese
El dobandind, ar voi de la noi să’și abata urgia?>
Zise și’ndată șezu. Dar iata, se scoala’ntre dansii
Fiul lui Testor, intaiul si fala prorocilor, Calha,
Care știa cîte’au fost mai demult, cîte sînt, cîte fi’vor
Si carmuise ale aheilor vase pe mare spre Troia…” (C. I / v. 51-70)

Iata ca, intamplator sau nu, dupa trei mii de ani, Stefan cel Mare, a carui oaste era si ea “secerata” de multimea turcilor, apeleaza la sfaturile inteleptului calugar Daniil Sihastrul, încercand astfel sa obtina victoria militara prin umila supunere la vrerile divinitatii.

Sigur ca oricine ar putea obiecta realitatea ca astfel de practici au fost – atat spatial, cat si temporal – comune si multor altor vechi si mari conducatori de osti care ajunsesera la ananghie…
Sa sapam mai adînc…

Ne tot plîngem, pe umerii celor care au ragazul sa ne asculte, ca nu dispunem de suficiente date despre trecutul indepartat al poporului nostru. Dar, nici nu ne omoram prea mult cu cautatul -, exceptand, poate, arheologia. Iliada poate fi doar un simplu exemplu de patrimoniu universal ramas inca neexplorat de romani.

Fie si macar ca opera de arta, Iliada a fost sondata pentru prima data abia prin anul 1938 (?!) de catre Nicolae Cartojan (v. Legendele Troadei in literatura veche romaneasca).

În mod cu totul curios, epopeea este considerata de istorici ca o simpla poezie pe care – nu’i asa? – nu te poti bizui ca pe fapte reale, certe; dar, culmea, intr-un acelasi timp se admite de catre poeti ca ea este doar stramosul poeziei europene si, ca, in realitatear fi doar vorba de o pura istorie… romantata.

Ca sa vezi…

Ori, nimeni nu vrea sa vada – in afara unor incercari anterioare si timide ale isto-ricului Nicolae Densusianu – daca nu cumva aceasta epopee este posibil, ca intocmai oricarei arhaice opere de arta (fie ea cetate, monument, stela funerara s.a.) sa mai contina, in plus, o seama de date si situatii care, peste milenii, s-ar fi putut pastra ne-alterate de timp -, in cazul in speta comportamente, proceduri sau obiceiuri bine con-turate la popoarele carora le este premergatoare: pelasgi, geți, protorumîni, rumîni.

Este o justificare a unei pareri personale ca printre putinele semnale de comporta-ment uman venite din trecutul nostru – ma refer la protoistorie, ca la cea mai adanca investigare posibila – si in completarea creatiilor populare: basme, credinte, eresuri, poezii, colinde, oratii, blesteme, descantece s.a., s-ar putea foarte bine sa apelam si la cele 16.000 de versuri ale primei epopei homerice, din care semnalam doar cîteva.

a) Rolul Divinitatii la geți și la rumîni. In viziunea homerica, punand in discutie doar Iliada, desfasurarea intamplarilor pamantesti trebuie urmarita nu doar in inlantuirea lor pur omeneasca, ci si sub aspectul rolului Divinitatii. Pentru vechii geți nu era indeajuns de clara motivatia pentru care – viteaz fiind si dreptate avand –, puteai totusi foarte usor sa pierzi o batalie din cauza unei vointe imuabile, de nepatrus, atribuita pe atunci lui Zeus.

De asta, poate, multimea jertfelor facute zeilor la tot pasul de-a lungul intregii epopei homerice. Dar, tot asa, pentru romanii deveniti intre timp crestini, trebuia neaparat si adeseori adus jertfe lui DumneZeu.

Și, poate, tot de aici, prinosurile ca si bisericile inchinate de catre voievozii nostri (v. Stefan cel Mare s.a.) lui Dumnezeu, dupa fiecare batalie castigata; chiar daca ea, adesea, era obtinuta numai prin merite militare si prin insasi dreptatea cauzei.

magna grecia

Este vorba de acea credinta ramasa permanenta la poporul roman, anume ca succesul si reusita in oricare dintre actiunile omenesti depind, in ultima instanta, nu doar de valoarea individuala, ci si de ajutorul acordat de DumneZeu. Intocmai ca odinioara la traci, de Divinitate.

Ca sa nu mai vorbim de jertfele animaliere care se mai aduceau in plin secol al XIX-lea de catre populatia rurala – asisderea ca odinioara la traci – cu precizari asupra rasei (pasari, ovine s.a.), caracteristicilor animalului sa-crificat (alb, negru, tanar etc.), modului de impartire a jertfei (ce anume din jertfa ia preotul, ce ia gazda s.a.).

Sau, chiar de catre noii Domnitori la solemnitatile de inscau-nare. Este consemnat istoric faptul ca Voievozii munteni, atunci cand veneau cu intreg alaiul de incoronare la Biserica Bunavestirii de la Curtea Veche, erau intampinati de un cioban dinainte ales si frumos imbracat care jertfea un berbecut alb chiar pe treptele bisericii, pentru ca astfel noul voievod sa paseasca inca de la intrarea in lacas peste sangele ofrandei. Toate asemenea obiceiuri pagane nu pot fi gasite in crestinism.

b) Constiinta jertfei si imanenta mortii. Ahile Peleianul, intocmai celorlalti eroi traci, consimte foarte usor la pierderea bunului suprem – care este Viata -, pentru indeplinirea marilor teluri ideale cum ar fi Gloria si Onoarea:

”… Dar acuma
Nu va scapa cu viata nici unul din cei care zeul
O sa mi’i puie in mînă’naintea cetatii, nici unul,
Oricare’o fi din ai vostri, necum feciorii lui Priam,
Mori si tu, frate, si taci. De ce te mai vaeti zadarnic?
Doar a murit si Patrocle, si ce esti tu fata de dînsul?
Cata la mine si vezi ce mîndru sînt eu si ce mare;
Tata mi’i Domn si viteaz, iar mama zeita, si totusi,
Vai, si pe mine m’adulmeca moartea si soarta
Nebiruita pe veci. Dimineata, namiaza ori seara
Are sa vie o vreme, cand unul si mie’o să’mi curme
Firul vietii, cu lancea lovindu’m’aci ori cu arcul…” (C. XXI / v. 106-113)

Acel ”mori și tu prietene” vine de la o subliniere a unei simple stari conflictuale, de razboi. Nici nu se punea in discutie problema unei “prietenii” intre Ahile si Hector. Era vorba linistirii invinsului ca in lupta, acesta e “Datul”, in care Datul = Soarta.

O glosare asupra datoriei si a imanentei mortii la geții carpatici și la geții-balcanici, în pandant cu aceea de la noi, ar fi inutilă. Vedeți Solul Get, precum si zicatoarea: Ce tie ți’e scris, în frunte ti’e pus!

Supunerea geților în fata imuabilului.

Luptatorii ahei, desi cu mult mai multi (intre 120-140.000 de soldati) si foarte motivati (doar luptau pentru „cauza dreapta” a pedepsirii unei mari ofense aduse uniunii lor tribale), sînt mereu invinsi de mult mai putinii luptatori troieni (circa 50.000 de soldati), care aparau (culmea!) nedreptatea si raptul. Era, desigur, un curs evident de ilogic al conflictului. Totusi, ei accepta faptul (!), intocmai ca pe o hotarare imuabila a Divinității:

”Mare si grea e osanda ce’mi dete parintele Zeus,
Neinduratul. Desi se-nvoise cu semne ca’n tara
Nu m’oi intoarce de’aici inainte ca Troia s’o spulber,
Totusi acuma s’a pus sa ma-nsele grozav, ma sileste
Calea spre tara s’apuc rusinos dupa pierdere multa.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic…” (C. II / v.109-114)

Întocmai, o atitudine asemanatoare reiese dupa trei milenii si in cazul moldovenilor din acea pisanie a lui Stefan cel Mare de la Razboieni, prin care acesta isi asuma infrangerea, indiferent de nedreptatea sortii:

”…sculatu-s-a puternicul Mahomed, imparatul turcesc, cu toate ale sale rasaritene puteri; inca si… Laiota venit-a cu toata tara lui cea basarabeasca; veniti sa jafuiasca si sa prade Moldova. Si au ajuns pana aici la Paraul Alb, iar noi Stefan Voievod cu fiul nostru Alexandru venit-am inaintea lor si am facut cu dansii mare razboiu in luna iulie in 26 zile, si cu ingaduinta lui Dumnezeu biruiti fura crestinii de catre pagani, si cazura acolo mare multime de ostasi…”

O nemaipomenit de smerita recunoastere in fata unui nedrept, dar imuabil, destin.

d) Participarea femeilor la jocul sortii: Moarte, sau Glorie si Onoare. Inca din protoistorie, femeile au participat cu daruire, abnegatie si o totala supunere la hazardul razboiului, acest (uneori) funest joc. Cat de teribil-umana e descrisa zbaterea prea-frumoasei Elena, a celei alteori numita “catea nerusinata”, din clipa in care sotul ei, Paris, paraseste campul de lupta si se refugiaza ca un las in palatul sau din Troia:

”Mi’ai si venit din razboi, mai bine piereai tu acolo,
Biete, rapus de acel care’mi fuse barbat inainte.
Tu te mandreai altadata că’l poti dovedi pe Menelau
Oricum te’ai bate cu el, cu virtutea, cu bratul, cu lancea.
Hai si poftește’l acuma din nou pe viteazul Menelau
Si te masoara cu el. Ba eu te sfatuiesc sa te’astamperi,
Pofta de harta sa curmi si sa nu mi te’apuci nebuneste,
Lupta pieptisa sa dai cu Menelau, ca nu cumva’ndata
Sulița’i să te doboare…” (C. III / v. 425-433)

Nu este necesar un efort prea mare pentru ca sa poata fi vazuta, in pandant, atitudinea femeilor de luptatori moldoveni aflate într’o situatie oarecum asemanatoare. Amintiți’vă, rogu’vă, de rolul mobilizator al acestora din Mama lui Ștefan cel Mare…

e) Cavalerismul getic față de cel rumînesc.

Iliada ne supune atentiei cel puțin doua cazuri evidente ale vechiului si binecunoscutului cavalerism. In timpul infruntarii directe dintre tracul Glaucos Hipolohianul si aheul Tidid Diomede, luptatorii invoca parintii si stramosii pana cand ei observa ca au o… aceeasi ascendenta! –, astfel ca încetează lupta și voios își dau mana:

”<Hai dar sa facem schimb de arme’între noi ca sa stie
Toti de pe aici ca ne leaga o prietenie straveche.>
Asta vorbira amîndoi, sărira din care si mana
Prieteneste și’o strînsera și întăriră credința.” (C. VI / v. 119 –236)

uhohUn eveniment cumva asemănător, dar petrecut între doi mari capitani beligeranti, i’a pus fata in fata pe comandantul geților troieni Hector Priamidul si pe capitanul de oaste aheul Aias Telamonianul.

Ei se luptară atît de crunt si indelungat in fata propriilor ostiri, incît i’a apucat… inserarea! –, iar la propunerea crainicilor ambelor tabere, convenira sa inceteze ostilitatile. Spuse atunci “incoifatul” Hector către Aias, încheind:

”Hai sa ne facem si daruri, un schimb de slavite odoare,
Ca intre ahei si troieni sa zica de noi oarecine:
<Vrajba ce mistuie vieti, silitu’i’a la încleștare,
Dar se desprinsera ei impacati amandoi ca prieteni>
Astfel ii zise si spada tintata’n argint i’o intinse,
Teaca impreuna cu spada si chinga’i frumoasa de piele.
Aias ii dete si el un serpar sclipitor de porfira.
El dup’aceea se’ntoarse’napoi între ahei la corabii.” (C. VII / v. 44-304)

Au trecut trei milenii de la aceste dovezi ale cavalerismului trac, iar domnitorii Vasile Lupu din Moldova si Matei Basarab din Valahia, incetînd un întreg șir de lupte și nenumărate ostilități, dădura in final mana si isi daruira unul altuia marete biserici…

f) Democrația militara la geți și la rumîni. Rumînii au moștenit de la geți democratia militara, ea fiind atestata, cu un ultim popas actual al sau doar in jocurile paramilitare, precum Calusarii sau Junii Brasovului. Însa, desigur, democratia militara functiona curent la traci din moment ce Ahile, fiind nedreptatit, se putea adresa astfel bazileului Agamemnon, maimarele ostirii:

”Tu betivan, tu obraz de dulau sperios ca si cerbul!
Nici cu ostirea te bizui vreodata sa iesi la bataie,
Nici sa te’ații pînditor de dusmani cu vitejii de frunte
Dintre ahei, ca te temi sa nu dai de primejdia mortii.
Doar ți’e mai bine sa huzuri in tabara noastra cea larga
Si sa despoi de’a lui daruri pe cine’ți grăiește’mpotrivă.
Crai care storci pe supuși, domnind peste netrebnici…” (C. I / v. 222-228)

Din fosta democratie militara getică s’a mai pastrat la rumîni doar acel drept al boierilor de a lua parte inaintea luptei la alegerea strategiei generale; ca si – in cazul refuzului acestui drept din partea Domnitorului –, de a’și decide propria lor retragere din batalie.

Asta, întocmai legendarului Ahile, care o vreme nu a mai participat la lupte, fiind nemultumit (am aratat) de comandantul sau, Agamemnon. O astfel de procedura este ades întîlnită la rumîni prin părăsirea Voievodului de către marii boieri, participanți pe cont propriu la lupte; un exemplu fiind dat chiar prin părăsirea lui Ștefan cel Mare de catre boieri la anul 1476:

”Toata Moldova (o spune scrisoarea din 21 august 1476) mustrînd pe Domnul ei de tiranie si cruzime, a refuzat cu totul de a se aduna in jurul lui, zicand ca nu s’a purtat niciodata ca Domn, ci ca un chinuitor călău…”

Numai astfel, parasit de toți ai săi, Stefan a fost înfrînt la Razboieni. Ulterior, procedura venita din timpuri bătrîne a început să fie considerată – în mod impropriu – ca o tradare; deoarece vechea uzanta a democratiei militare începuse sa fie considerata de domnitori ca un gest de răzvrătire fata de ”unsul lui Dumnezeu” (!?) –, astfel că în cele din urma a disparut cu totul. Astazi, ea mai persista – așa cum am mai spus -, doar in unele jocuri de tipul paramilitar: juni sau călușari.

g) Scrierea din perioada homerica. Exista in Iliada o referire – doar una singura, in toata intinsa epopee – la scrierea ce era practicata in acele timpuri protoistorice. Este vorba despre misiva trimisa de regele Proitos din Argos, catre socrul sau, rege in Tracia (!), incredintata chiar transmitatorului, Belerofonte, protejat al zeilor, cu o indicatie expresa ca acesta sa fie ucis imediat la sosire, dupa citirea scrisorii:

”Dar se feri să’l omoare, din teama de sus, il trimise
Tocmai in Licia, unde pieirea să’și ducă el însuși
Semne de moarte scriind o multime pe-o placa-ndoita
Si poruncind s-o arate craiescului socru sa-l piarza…”,

iar apoi:

”Cum el ajunse în Licia, țara udată de Xantos,
Craiul acolo voios il cinsti cu ospete de noua
Zile si jertfe de noua juncani ii aduse pe’altare.
Doar într’a zecea, cînd zorile trandafirii rasarira,
El începu să’l întrebe, ceru chiar dovezi ca sa vada
Ce fel de sarcina’i dete iubitul său ginere Proitos,
Cînd a primit el tablița’ndoită cu semnele morții…” (C. VI / versurile 167-170, iar apoi versurile 172-178)

Deși semnificația cuvintelor din original: ”semata lygra” -, apare ca neindoielnică, ea a fost secole la rînd pusa sub semnul indoielii, deoarece insasi dezvoltarea si inaltul nivel de civilizatie atins in mileniul al II-lea î.Hr. erau contestate.

Abia descoperirile arheologice din Creta, ca si din Pyros, au atestat existenta miilor de asemenea tablite cu inscrisuri, printre care unele intocmai scrisorii din Iliada, care fusese indoita in sistemul roman de mai tarziu –, practicat, se vede, tocmai spre a putea fi sigilata.

Greek

Apare extraordinar de relevanta insasi ideea existentei unor corespondente posibile intre sudul Greciei si centrul Traciei, asta inca din plina perioada homerica.

Nu trebuie uitat ca, la Congresul antropologilor de la Berlin (5-12 august 1880), cînd in fata a peste 400 de savanti Thorma Zsofia a prezentat descoperirile arheologice semnaland uluitoarele asemanari intre semnele culturii Turdas – Valea Nandrului cu scrierile din Troia sau Cipru (v. lucrarile Ilios a lui Schliemann si Cypern a lui Cesnola), se facuse deja pasul spre ideea ca scrisul din perioada homerica ar putea fi identic cu acela din Geția.

Era, reamintesc, anul 1880! Dar, savantii nostri au tăcut…

În zilele noastre, o alta cercetatoare rumîncă, Viorica Mihai, sustine ca scrierea getică ar deriva dintr’o scriere silabica dovedita că ar fi fost folosită și în cultura Gîrla Mare, exact intre anii: 1600-1160 î.Hr., dar savanții noștri tac în continuare…

i) Date certe care pot fi gasite in Iliada. Din epopeea studiată rezulta in mod cert ca, inainte de Iliada, mai activasera in Peninsula si o sumedenie de alti poeti geți; dintre care cei mai importanti fusesera: Orfeu, Musaios si Tamiris.

Deci, chiar inainte de Iliada, geții obisnuiau sa cînte intamplari eroice strămoșești. Cînd trimisii lui Agamemnon, Fenix, Aias si Ulise, propusi pentru a trata impacarea regelui cu Ahile, acestia, mergand la cortul eroului:

”Ei il gasira pe’Ahile cu armia lui la corăbii;
Sta veselindu’se acolo cu dulcele sunet din lira’i
Cea cu călușul de’argint, frumoasa si mestesugita,
Pradă luată de el la spargerea Tebei, cetatea
Craiului Vultur. Cînta, veselindu’se, fapte viteze…” (C. IX / v. 183-187).

În epopee mai poate fi întîlnit faptul ca tactica militara aplicata de beligeranți era cu precădere aceea a luptelor eroice singulare, adeseori cu provocari explicite si facute in mod expres. Totuși, la un moment dat – intr’o situatie speciala, de vîrf – se intrevede necesitatea unei noi strategii, aceea a formarii unui sistem numit ulterior ”arici” de catre antici:

”Gata cu pieptul sa’nfrunte potopul troian si pe Hector
Lance cu lance’ngradind si scutul de scut răzimîndu’și
Coiful in coif si barbat de barbat laolalta’n ostire
Se’nghesuiau…” (C. XIII / v. 124-145)

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/02/09159-3278700640_683444c9cb_o.jpg

Respectiva tactica, izvorîta din certe necesitati strategice, stringente, va fi pusa la punct de hopliti si dusa la desavarsire de “falangele” macedoniene inchise, ca si de “testoasa” romana la asedii.

O aplica și Ștefan cel Mare la Războieni cînd, ramas cu prea puțini luptători în fața puhoiului turcesc, așează întocmai astfel carele și sulițașii.

Tot asa, multa vreme, in lipsa unor certe izvoare documentare nu s’a prea stiut cum era in evul mediu impartita oastea la noi. Putem acum afirma, totusi, ca grosul ostirii din Țările Rumîne – gloatele, iar nu roatele – erau formate ca si cele ale tracilor din Iliada.

Explicităm: oamenii trebuie ca erau rînduiti dupa fratrii (zone) si neamuri, asa fel ca zona (ex. sucevenii, romascanii etc.) să dea sprijin zonei, iar neamul (ex. satul, familia) să dea sprijin neamului. Neîndoielnic este faptul ca geții începusera inca de pe vremea Iliadei sa aplice respectiva tactica propusa de bătrînul si versatul Nestor lui Agamemnon, in ceea ce priveste organizarea gloatelelor:

”Chibzuie bine, o, Doamne, si tu si de altii asculta;                                                                                        Nu este de lepadat un cuvînt ce eu ți’l voi spune:
Armia tu întocmește’ți acum după neam și’nrudire,
Neamul pe neam sa s’ajute la luptă și ruda pe rudă.
Asta de faci, Agamemnon, si daca te’asculta danaii,
Ști’vei tu care din frunte si care din gloata’i netrebnic.” (C. II / v. 355 – 360)

j) Creștini înaintea creștinismului…sau doar omenie?

Aceasta afirmatie care a bulversat multa lume, in special pe istoricii-functionari de astazi, a dat nastere la deosebite si aiuritoare speculatii. În realitate, nu se pune problema de a discuta dogmatica crestina (cel putin de catre noi), ci este vorba de unele constatari de aparenta sporadica facute in special cu privire la acele obiceiuri pe care crestinismul cu siguranta ca le-a preluat din alte vechi religii -, prin foarte cunoscutul fenomen de sincretism (v.).

Cum altfel, de pilda, am putea intelege o anume procedura folosita si azi la înmormîntările creștine, atunci cînd mortul este în toate cazurile asezat cu picioarele spre usa de intrare a casei si este scos exact într’o aceeași poziție, asa cum ne spune in Iliada chiar Homer, prin gura lui Ahile, înca de acum circa 3.000 de ani înainte de creștinism:

”Mie încalte nu’mi poate tihni nicidecum înainte
Nici bautura, nici hrana, căci mort mi’e prietenul, zace
Bietul în cortul întins cu tălpile’ntoarse spre ușă…” (C. XIX / v. 207 – 209)

Dar, în Iliada găsim zeci de asemenea obiceiuri creștinești (v. priveghiul s.a.), care ar putea pentru mulți să afle că multe s’au preuat în creștinism din așa-zisele ritualuri păgîne.

Puțină istorie nu strică…

În poemul Iliadei, sînt foarte multe referiri la geții de la Istru, din acel nord îndepărtat, printre care le putem aminti și pe cele de la începutul cîntului al XIII-lea:

”După ce duce pe Hector si oastea’i asa spre corabii,
Zeus ii lasa pe ei să’și poarte necazul și greul
Luptei apoi, iar el căta cu ochi luminosi mai departe
Țări și noroade să vază, pe traci care’nstrună sirepii,
Pe hipemolgii slăviți, băutorii de lapte, pe mizii
Care de’aproape se bat și pe abii cei plini de dreptate.” (C. XIII / v. 1 – 9)

Chiar la începutul cîntului respectiv, Homer ni’i precizeaza ca fiind traci, pe iubitorii de cai, pe hipemolgii din nord-estul Marii Negre, populație pelasgă foarte cunoscuta prin faptul că se hrănea în bună măsură cu lapte de iapa (a se revedea în acest sens basmul Fat-frumos fiul iepei, cules de Mihail Eminescu); pe mizii localizați între Carpati și Dunăre (a se identifica drept o populatie străbună a viitorilor misieni, coborati in corpore spre Asia Mica); precum și pe abi, o alta populatie, desigur tot getică, tot nordica -, dar ramasă deocamdata neidentificată. Sau:

”Repede-Ahile purcede spre fiul falos al lui Pires
Rigmos, bărbatul venit din a Traciei rodnică țară…” (C. XX / v. 468-469)

Sînt prea multe referirile la traci spre a mai putea fi cuprinse într’un simplu material ca acesta. În Iliada mai poți afla cum se nășteau geții. Tot in Iliada poti afla cum cresteau, dar si cum erau educati ei.

În Iliada se poate vedea cum se casatoreau, cum luptau si cum mureau tracii. Tot asa dupa cum, de asemenea, în Iliada afli despre mesele geților unele detalii surprinzatoare.

Astfel, dupa ce Nestor îl salveaza pe Mahaon, fiul lui Asclepios (este cea mai veche lauda adusa tagmei medicilor, din proto-istorie) și il invita la cortul sau, batrînul îi ofera acestuia o masa de refacere pe care le’a pregătit’o Hecameda, frumoasa carlionțată:

”…Ea le’ntinse o masă
Dalbă, strunjită, cu negre picioare, și’o tavă de-arama;
Spre a da gust udăturii, ea puse într’însa o ceapă,
Miere gălbuie și sfînta făină de orz și alături
Puse’o mandrețe de cupă, de Nestor adusa de’acasă.
Cupa cu ținte de aur bătută era și’avea patru
Toarte lucrate de jur imprejur cu podoabe de aur,
Doi porumbei ciugulind; sta cupa pe două picioare.
Altul abia de pe masa cu’o mînă putea s’o ridice,
Plină fiind, dar Nestor putea fără trudă s’o ție.
Prinse s’amestece’n cupa vin negru din Pramne femeia
Cea ca o zînă de mîndră, și brînza de capre să farme
Cu un răzuș de aramă, să presure alba faină;
Și băutură gătind, ea îndată’i pofti că sa beie.
Dînșii băura și după ce’și stinseră’a setei arsură,
Stau veselindu’se’n cort cu vorb’amandoi împreună.” (C. XI / v. 610 – 625)

Iată o mostra de modul în care aheii își ospăta musafirii în vase pe care noi, astazi, le socotim nefuncționale, întocmai celor găsite la săpăturile din straturile ”Cucuteni”.

Peste toate, nu poate fi minimalizată puterea de abstractizare a vechilor geți.

Ca sa nu mai vorbim de multe alte realitati ale Iliadei -, din care aflam ca getul Eneas facea parte dintr’o familie care era permanent în conflict cu a celuilalt get, Priam. Prin similitudine, amintiți’vă de îndelungile confruntări de la noi între familiile Dăneștilor, din Ordinul Pămîntenilor (sau al Bisericii Valahe), cu Drăculeștii, din fostul Ordin al Templierilor, cavaleri de import.

Mai amintiți’vă de getul troian Eneas, un protos al Iliadei, care vorbea cu siguranță limba sa getică atunci cînd – învins fiind -, a plecat din Troia. El desigur că vorbea o aceiași limbă cu care și’a refăcut traiul și ginta în țara de adopțiune: în Latium (!).

De aici rezultă clar că latina era o limbă de sorginte getică –, rezultînd, iara-si-iara, că latinii vorbeau o limbă getică, întocmai așa după cum și stramosii nostri vorbeau o aceeași limbă getică; bineînteles că, ambele, cu inerente evoluții avute în paralel…

Dacă istoricii noștri, cu aptitudini pur funcționărești, nu vor să admită că Homer și Virgiliu aveau minime cunoștinte istorice, ar trebui cel puțin să recunoască – măcar așa, din bun simț -, că cei doi mari bărbați ai omenirii trăiseră prin acele timpuri; deci cu două-trei mii de ani mai aproape de întîmplările din peninsulele greacă și italica.

Înainte de final vă invit să vedeți Iliada într’o cheie precum cea prezentată în aceste rînduri, care întărește spusele rapsodului Homer, ce se pare că a unit într’o mare epopee povestioarele unui mare popor get.

De aceea considerăm că, citind Iliada ca pe o sursa a protoistoriei poporului rumîn, ne stă în putere să lămurim destul de bine măcar o parte din enigmele țesute în jurul comportamentului strămoșilor pelasgo-geți, dezvăluindu’ni’se structurile lor, acum parcă mai inteligibile, pe care să le descifrăm măcar atît cît ne permite nivelul actual de cunoaștere și, în nici un caz să neglijăm intuiția; numai astfel reușind să integrăm într’o evoluție credibilă spiritualitatea străbunilor noștri direcți.

Dar, asemenea constatări au mai fost făcute și de către alți autori, fie și numai, oarecum sporadic, fiind cazul sa’l mai amintim aici pe Nicolae Densușianu.

Deci, pentru a reciti Iliada în sensul propus, nu este neapărat nevoie să platiți drepturi de autor; în schimb putînd aprinde la biserică două lumînări: una la Morți, deoarece geții mureau încă în plina lor glorie, iar alta la Vii, deoarece, indiferent dacă multora le place sau nu, astăzi noi sîntem chiar urmașii lor direcți moștenindu’le și comportamentul și limba.

O puteți face liber, ca un get liber, iar daca nu, nu!

Resurse: ceascadecultură.ro

Citiți și: ILIADA MAI VECHE CU 1000 DE ANI DECÂT SE CREDEA

ISTORIA PROTO-PELASGILOR (HAPLOGRUPUL I) DE LA ULTIMA MARE GLACIAȚIUNE

Foto 1.

Refugiile umane de acum 20.000-25.000 de ani în timpul Ultimei Mari Glaciațiuni, au fost locuri unde oamenii din emisfera nordică au supraviețuit. În foto 1 se observă marginile continentului european, când mările și oceanele erau mai scăzute și Culturile Solutrean și proto-Solutrean cu portocaliu, strămoșii Bascilor de azi (foto 2) și la noi în Balcani cu mov, Cultura Gravetian, unde PROTO-PELASGII din haplogrupul I au certificatul de naștere.

Detalii din trecutul gravetian pe teritoriul țării noastre puteți citi în materialul următor, în care este prezentat și un pandantiv descoperit acum 20.000 de ani:

http://archaeologynewsnetwork.blogspot.ro/2013/08/20000-year-old-stone-pendant-found-in.html#.VKjJEXsnJaY

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/495px-homo_sapiens_in_europe_-_solutrean_distribution_map-fr-svg.pngFoto 2

Această perioadă este marcată de expansiunea Homo Sapiens care coloniza Europa prin cultura omului de Cro-Magnon și de dispariția neanderthalienilor acum 21.000 – 24.000 de ani.

Foto 3

Harta din foto 3 reprezintă distribuția unui marker denumit I (haplogrup genetic) și poate fi identificat cu cea mai veche populație europeană. Cum din toată istoriografia actuală cunoaștem că pelasgii au fost primii locuitori ai Europei, aceștia se identifică perfect și sunt localizați în timp cu Proto-Pelasgii.

Din aceștia se vor divide doua ramuri: Pelasgii I1 (nordicii, hiperboreenii) și Pelasgii I2 (balcanicii, cărora noi românii le suntem urmași).

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/eur22.gifFoto 4

Odată cu retragerea calotei de gheață, acum 5000 de ani grupuri umane (PELASGII I1) migrează în nordul Europei, în Scandinavia.

Despre PELASGII I2, care ne interesează în mod direct pe noi românii.

Din această grupă se vor divide mai târziu ramurile de pelasgi I1 (nordicii, hiperboreenii) și I2 (balcanicii).
Acestora din urmă nu li se poate lua întâietatea din etnogeneza balcanicilor, deoarece de exemplu azi românii mai rețin încă 33% din bagajul lor genetic, iar croații bosniaci 71%. La fel și restul balcanicilor în diverse procente.
Aceste diferențe se explică printr’o mai mare diversitate la noi români, comparativ cu izolarea parțială a bosniacilor și păstrarea pe un anumit areal a componenței celui mai vechi haplogrup fără prea multe intruziuni externe.
Pelasgii, cel mai probabil se nasc atunci când în Balcani au loc migrații în mai multe etape, ale G2a, E1b1b, J2 (agricultori din Anatolia) care au îmbogățit genetic nativul I.
Este o perioadă marcată de matriarhat și lipsită de războaie, dar în timp sosirea păstorilor R1 care erau în căutare de pășuni bune pentru cresterea animalelor și care aveau un anumit tipar comportamental, vor schimba  și îi vor influența în anumite obiceiuri. Unul dintre acestea este ritul funerar: înhumarea morților.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/europe-diffusion-farming.gif
Foto 5
În foto 5 este prezentată expansiunea agriculturii, adusă de un grup uman purtător al haplogrupului G2a, aceștia până în 6500-5500 î.Hr. vor face agricultura cunoscută dunărenilor, cucutenienilor, etc.
Spațiul Dunărean devine un creuzet al culturilor, pol al metalurgiei cuprului (foto 6), fiind descoperite în zonă minereuri de aur și cupru, ceea ce vor atrage alte grupuri umane (haplogrupul J2).
Tot în aceeași perioadă apare și scrierea dunăreană.
https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/metallurgical_diffusion2.png
Foto 6
PELASGII I2, (CULTURILE CUCUTENI, TURDAȘ-VINCA, HAMANGIA, VĂDASTRA, ETC)
Haplogupul I2 este astăzi cea mai frecventă linie paternă în fosta Iugoslavie, România, Bulgaria și Sardinia și un procent mare în majoritatea țărilor vechilor geți ”sclavini”,  în care azi se vorbesc dialecte considerate, slave de sud.
Frecvențele sale maxime sunt observate în Bosnia (55%, inclusiv 71% din croații bosniaci), Sardinia (39,5%), Croația (38%), Serbia (33%), Muntenegru (31%), România (28%), Republica Moldova (24%), Macedonia (24%), Slovenia (22%), Bulgaria (22%), Belarus (18,5%), Ungaria (18%), Slovacia (17,5%), Ucraina (13,5%) și Albania (13,5%).
Se găsește intr’o frecvență de 5 până la 10% în țările germanice.
Studiile despre arborele filogenetic al lui I2 au evoluat foarte mult în ultimii 7-10 ani, subgrupa de nivel superior a fost redenumită mai des decât pentru orice alt haplogrup cu excepția R1b.
Pentru a evita orice confuzie, este recomandat să verificați mutațiile definitorii atunci când cititi studii mai vechi sau când se fac trimiteri la o anumită subgrupă.

 

Originile și Istoria haplogrupului I2 – Pelasgii Balcanici

I2 (M438 / P215 / S31) este considerat a avea originea în paleolitic, după ce a trecut Marea Glaciațiune, în urmă cu aproximativ 22.000 de ani. Regiunea sa de origine este nedeterminată în prezent.
Ar fi putut avea ultimul refugiu in timpul Marii Glaciațiuni, când grupurile umane europene migrează din calea înghețului undeva în Anatolia sau în jurul Caucazului.
Trei ipoteze sunt posibile:
1. Primul scenariu este că I2 are originea în Europa.
Când ghețurile au început să se retragă spre nord acum 20.000-12.000 de ani, indivizii I2 vânători-culegatori s’au extins din refugiul lor și au colonizat vaste zone din vestul, centrul și estul Europei.
În această ipoteză I2 ar fi asociat cu haplogrupuri mtDNA H1, H3, U5 și V.

2. În al doilea scenariu I2 are originea in Asia de Vest, și de asemenea, a colonizat Europa, atunci când ghețurile s’au retras. În această ipoteză I2 ar fi în cea mai mare parte asociat cu haplogrupuri mtDNA J și T.
3. În al treilea, considerat de unii cel mai puțin probabil scenariu, I2 are originea în Asia de Vest, dar nu a venit în Europa până în neolitic. Nu par să fi fost mai multe migrații independente ale agricultorilor neolitici și păstori din Orientul Mijlociu către Europa, aducând linii genetice cum ar fi G2a, E1b1b, J și T.
Nu este clar în prezent, dacă fiecare grup a adus doar unul sau poate chiar doua haplogrupuri, sau dacă cele mai multe migrații au comportat deja amestecuri a mai multor haplogrupuri. În această ipoteză I2 ar putea fi asociat cu haplogrupurile ADNmt (mitocondrial) N1A, R, HV, H, J, T, K și X.
Un recent studiu de identificare (Lazaridis) a mezoliticilor europeni din Suedia și Luxemburg la haplogrupul I2a1b, aproape sigur infirmă această a treia ipoteză.
În primele două cazuri I2 ar fi fost absorbit de către fermierii neolitici din Sud-Estul Europei (M423), Europa Centrală (P214, L596), și vestul Mediteranei (M26
http://i-m26.blogspot.ro/ ).
Succesul relativ al ramurii specifice a I2 pare a fi legat de răspândirea agriculturii.
I2a1a (M26) ramura de sud-vest a fost absorbită de către agricultorii neolitici ai Culturii Ceramicii Imprimate-Cardium (5000 – 1500 î.Hr.), ai cărui descendenți se găsesc mai ales în Sardinienii și Bascii moderni.
I2a1b din est (M423) este probabil legat de cultura Cucuteni (4800-3000 î.Hr.), care a fost cea mai avansată cultură neolitică din Europa, înainte de așa-zisele ”invazii indo-europene” din epoca bronzului, care între noi fie spus nu au fost invazii, ci doar o încrucișare-asimilare care a dat și poporului român o nouă identitate genetică, și a dus la crearea unor noi generații de populații – GEȚII.
Termenul de invazie este total eronat atât timp cât migrarea acestor triburi se întinde pe perioade suficient de lungi încât să nu le mai considerăm astfel. În schimb aceste repopulări, interconectări de populații erau strâns legate de găsirea unor resurse, precum a fost sarea, vitală omului și pentru creșterea animalelor, sau a minereurilor de cupru și aur, care au dus la un salt în tehnologia uneltelor și a civilizației implicit.
Foto 7
Sub-Carpații Moldovei au devenit curând în neolitic în căutarea sării din abundență și ușor accesibilă, un puternic magnet pentru păstorii din stepă
În schimb, liniile centrale, de nord și de vest I2 european (cum ar fi L38, M223, L1286, L1294 ȘI L880) au supraviețuit numai în puține situații. Motivul ar fi fost faptul că vânătorii-culegători I2 din vestul Europei au adoptat prea târziu agricultura și nu au fost numeroși, atunci când grupuri umane purtători ai haplogrupului R1 (R1a +R1b) cum au fost GEȚII, au preluat centrul, nordul și vestul Europei.
Căutați istoria R1b și R1a:

PELASGII CUCUTENIENI ȘI METALURGIA

Distribuția de haplogroup I2a1 (fosta I2a) în Europa

Începutul Eneoliticului: Ierarhiile Sociale, Tranzacțiile Comerciale și apariția Economiilor Mobile, 4500-3500 î.Hr.

Markerul I2a1b (M423) – L621 din estul României este legat de Cultura Cucuteni-Tripilia (4800-3000 î.Hr.), care a fost cea mai avansata cultura neolitică din Europa, înainte de ”invaziile indo-europene” din epoca bronzului, care între noi fie spus nu au fost invazii, ci doar o încrucișare-asimilare și care a dat și poporului român o nouă identitate genetică. Termenul de invazii în acest context este total eronat.

”Prin epoca cuprului înțelegem acea perioadă din istoria omenirii în care întâlnim cuprul în formă de instrumente funcționale grele, și începe atunci când cea de’a doua diviziune a muncii în societate poate fi recunoscută. (H. Todorova)

Așezările epocii cuprului și cimitirele din sud-estul Europei, se întind de la nordul Peninsulei Balcanice la nord-estul României și vestul Ucrainei până la Nipru, și au fost de mult timp recunoscute ca excepțional de bogate și semnificative. Istoria cercetării pe site-urile eneolitice găsite în toată această zonă interconectată, se extinde din secolul al XIX-lea, când oamenii de știință au început mai întâi să excaveze nivelurile superioare a ceea ce au fost recunoscute ca movile de așezăminte voluminoase de depozite culturale.
Ceramică surprinzătoare, figurine antropomorfe și bunuri de valoare exotice recuperate de la aceste așezări au stimulat, de asemenea, arheologii a le dezgropa, precum și pentru a descoperi sute de morminte găsite în cimitire (de exemplu, 1975-1991 mai mult de 1200 de morminte au fost descoperite numai la Durankulak pe coasta Mării Negre de nord-est a celebrului cimitir din Varna.

Accesibilitatea calcolitică din sud-estul Europei și faptul că acestea au fost investigate atât de mult timp și pe o scară largă poate denatura înțelegerea noastră a semnificației lor. Există tendința de a finaliza evaluarea acestei ”ultime mari civilizații calcolitice a Europei” în raport cu zonele cu resturi eneolitice mai puțin accesibile și mai puțin bine investigate, cum ar fi cele din Anatolia, Iran, sau nordul Mesopotamiei spre sud…

…Din această perspectivă, utilizarea termenului ”civilizație” pentru a descrie materialele eneolitice din sud-estul Europei ar putea induce în eroare sau poate să se înțeleagă numai în același sens, cum și Possehl când se referă la Civilizația Indusului ca fiind un exemplu de ”complexitate socio-culturală arhaică, dar fără stat”, care este bine-definit de markeri arheologici, de domnitori politici, clase sociale brusc diferențiate, cu artă monumentală și arhitectură care sugerează o organizație politică cu un monopol de forță în calcolitic.

Acumularea diferențiată de avere, care se găsesc în mod evident în mormintele din cimitire, cum ar fi Varna și Durankulak, este cea mai plauzibilă interpretare în documentarea traficului social semnificativ în aceste societăți, care era formată dintr’o elită, și straturi sociale mai numeroase în cele de mijloc, și în cele mai de jos. Cu toate acestea, civilizația de aici nu implică faptul că această izbitoare cultură eneolitică a mileniului V din sud-estul Europei a realizat alfabetizarea sau a atins înțelegerea, antropologic definită sau nivelul neo-evolutiv al unui stat antic. Unele dintre aceste societăți, cum ar fi Varna, e posibil sa fi abordat ”pragul” de organizare de stat, dar niciodată societățile eneolitice din sud-estul Europei nu au fost din clasa, sau stratificate precum au fost mai târziu în Epoca Bronzului ”civilizații” la sud, în Asia de Vest, cum ar fi cele care au apărut în Mesopotamia, Egipt, și puțin mai târziu în Iran, sudul Asiei Centrale, și teritorii mai departe spre est…”

”THE MAKING OF BRONZE AGE EURASIA” Philip Kohl

PROVINCIA METALURGICĂ CARPATO-BALCANICĂ

Producția și schimbul cuprului din Balcani până la Volga mileniul V-IV î.Hr.

Se poate argumenta că, evoluțiile pe scară largă și procesele în preistorie Eurasiatice de mai târziu sunt cel mai clar judecate prin documentarea schimbărilor în producția metalurgică și a schimburilor de mărfuri. Există mai multe motive pentru acest lucru. Childe a accentuat faptul că, nașterea adevăratei metalurgiei prin topirea minereurilor metalice și de  asemenea topirea și turnarea, de la începutul calcoliticului, iar alierea obiectelor metalice a presupus apariția specializării meșteșugului în permanență, iar pentru continuitatea meșteșugului lor, fierarii au trebuit să fie aprovizionați de societățile care pot produce în mod regulat excedente de alimente. Odată cu apariția metalurgiei și producția de artefacte metalice substanțiale, o altă mare diviziune a muncii în societatea umană a fost atinsă.

Fiecare pas în transformarea de la minereu de cupru la arsenic cupru / bronz, staniu bronz, fier și progresele tehnologice necesare, în special cele asociate cu controlul și manipularea focului (sau pirotechnologia), pot fi documentate arheologic. Deși, pe termen lung acest proces este tehnologic ”progresiv”, aceasta nu se face de obicei într’un mod treptat, cumulativ, ci mai degrabă este caracterizat prin schimbări punctate, cum ar fi apariția bruscă a noilor tipuri de metal și resursele care se disting în epoca bronzului timpuriu care rămân până la sfârșitul eneoliticului. Unele dintre problemele cele mai interesante care necesită explicații sunt acele secvențe care nu reușesc să se dezvolte sau experiențele nereușite care conduc spre prăbușirea spectaculoasă și precoce a culturilor din epoca cuprului din sud-estul Europei.

Resursele metalelor, componentele pentru bronz mai mult decât cele de fier, sunt inegal distribuite spațial, iar această realitate distinge valoarea metalelor pentru reconstituirea preistoriei pe scară largă de la, să zicem, ceramică, progresia tehnologică de care este legată și de progresele pirotechnologiei și pot fi urmărite arheologic.

Argila olarului nu este omniprezentă, dar este mult mai larg distribuită decât minereurie metalifere ale minerilor; ceramica a fost tranzacționată în preistorie mai târziu, dar niciodată la scara metalelor.
Pentru transformarea societăților preistorice târzii, schimbul de metale a fost la fel de important ca și producția lor, dacă nu chiar mai mult. Cele mai vechi metale au fost mai mult ornamentale decât funcționale, dar ca atare, acestea nu au fost lipsite de importanță, în special deoarece acestea au devenit prinse în rețele de schimburi cu bunuri de valoare, care au putut avea efecte semnificative asupra transformării societăților locale. Importanța producției și schimbului de metale, cu toate acestea, a crescut în timp, așa cum acestea au devenit și mai funcționale, instrumentele de metal și armele înlocuind repede pe cele din piatră și a devenit esențial pentru supraviețuirea societăților care le achiziționau.

Ornamentele de cupru mai vechi se găsesc și chiar instrumente au fost găsite în contexte neolitice ale Holocenului în Asia de Vest la site-uri, cum ar fi Zawi Chemi Shanidar din nord-vestul Irakului și în special Cayonu Tepesi în sud-estul Anatoliei. Apariția periodică a ornamentelor cuprului și plumbului la site-uri mai târzii în mil. VII-VI î.Hr. în nordul Mesopotamiei și Anatoliei, cum ar fi Spune Sotto și Yarim Tepe I și Catalhoyuk, este important pentru a arată că cea mai veche utilizare regulată a metalului a fost asociată cu culturile timpurii, ce obțin produse alimentare din vestul Asiei, și răspândirea generală a economiei producătoare de alimente neolitice din Anatolia în sud-estul Europei este acceptată de către toți cercetătorii, chiar și cei cu înclinație pentru evidențierea proceselor evolutive autonome. Unii cercetători se referă chiar la un spațiu cultural Balcanic și Anatolian comun, pentru a sublinia aproape, istoric relația conectată între evoluțiile în cele două zone, până la începutul Epocii Bronzului.

Astfel, originile finale ale prelucrării metalelor din sud-estul Europei pot fi urmărite înapoi la utilizarea acestora sporadic în primele economii producătoare de alimente din Orientul Apropiat, dar producția metalurgică, care a implicat turnarea și forjarea de unelte și arme mari și eminamente funcționale la începutul calcoliticului, care s’a dezvoltat în zona carpato-balcanică în timpul celui de’al cincilea mileniu î.Hr., a reprezentat o transformare calitativă a acestor practici de prelucrare anterioară a metalelor. Dacă se dorește anacronic de a acorda credit ”Europei” ce i se datorează pentru aceste inovații, atunci se poate considera dezvoltarea metalurgiei pe bază de cupru din sud-estul Europei ca un proces indigen – deși cu rădăcini plantate ferm în solul agricol timpuriu al Anatoliei.

Conceptul lui E.N. Chernykh despre o ”Provincie Metalurgică Carpato-Balcanică” elucidează util producția calitativ distinctiv și schimbul de metale originar din sud-estul Europei în timpul al cincilea mileniu î.Hr.. ( http://onlinelibrary.wiley.com/…/10…/gea.3340080608/abstract )

Potrivit lui Chernykh, este posibil să se distingă cel puțin trei spații distincte de prelucrare a metalelor în timpul eneoliticului: Sud-estul Europei; Caucazul de Sud; și ceea ce a fost Asia Centrală, în special din sudul Turkmenistanului. Prelucrarea metalelor în fiecare dintre aceste provincii pot fi urmărite înapoi în cele din urmă la aceleași rădăcini în jurul neoliticului din Orientul Apropiat, dar fiecare apoi a dezvoltat propriile sale practici pentru prelucrarea metalelor distinctiv într’o mare măsură, independente unele de altele. Fără îndoială, alte ”focare” metalurgice contemporane au existat mai departe spre sud în Anatolia, pe platoul iranian, și în altă parte, dar numai în sud-estul Europei, se poate urmări răspândirea de obiecte legate de practici de prelucrare a metalelor, metalele, și, probabil, finite pe o vastă, naturală și eterogenă zonă culturală, care se întindea la est de Volga, care cuprindea ceea ce Chernykh a definit ca o provincie metalurgică unificată – Provincia Metalurgică Carpato-Balcanică. Conceptul de provincie metalurgică este un areal menit să dispună înregistrarea arheologică ce se bazează în principal pe uniformitatea general tipologică a instrumentelor și armelor de metal și similaritatea fundamentală, producția tehnologică a instrumentelor de metal și armele gasite în aceasta. Utilizarea conceptului de provincie metalurgică, la fel ca orice concept clasificator sau model în arheologie, are anumite limite inerente. Potrivit Chernykh, astfel de ”provincii metalurgice” au fost puține la număr; el a fost capabil să definească doar șapte dintre ele în timpul ”epocii timpurii a Metalelor”. De asemenea, ele devin mai extinse în timp, și în cele din urmă încorporează cea mai mare parte din Eurasia.

Prima astfel de ”provincie metalurgică” din punct de vedere calitativ distinctă se întindea din nordul Balcanilor, spre Volga Mijlocie și a cuprins cinci ”focare” distincte:
I   – Nordul Balcanilor;
II  – Transilvania și zona Dunării Mijlocii;
III – Carpații de Nord;
IV – Regiunea din vestul Mării Negre; și
V  – Stepele vestice între râurile Nipru și Volga.


Suntem preocupați în principal de evoluțiile integrate care au avut loc în ultimele două ”focare”, dar este important să înțelegem contextul mai larg în care relațiile dezvoltate între regiunea de vest a Mării Negre, atât sudul și nordul Dunării de Jos și partea de nord-est și de mijloc a Niprului, pe de o parte, și stepele și stepele-păduri din sud și est, pe de altă parte, în special în ceea ce privește achiziționarea de metale. Mai multe mine de cupru timpurii din nordul Balcanilor au fost investigate, cum ar fi Rudna Glava în Serbia și Ai Bunar, în sudul Bulgariei. Mai mult de 20.000 de tone de minereuri purtătoare de metal sunt estimate a fi fost extrase din aceste mine, și care poate fi asemuită la fel de mult cu 1000 de tone de cupru topit, iar exploatarea inițială în principal de la Ai Bunar a fost pozitiv datată în perioada Karanovo VI sau Kodzadermen-Gumelnița-Karanovo VI Verband sau, cu alte cuvinte, contemporan cu cimitirul tezaurulUI de la Varna.

Lucrarile analitice recente au demonstrat că ”minereurilor utilizate în timpul calcoliticului târziu din Bulgaria” boom-ul de metal ”trebuie să provină dintr’o varietate de surse”, care au fost exploatate la sfârșitul celui de al cincilea mileniu î.Hr., și aceeași lucrare a arătat că o mare parte din cupru găsit în cultura Cucuteni de la nord-est este, probabil, mai bine asociat cu minereurile din zona Medni din apropierea coastei Mării Negre decât cu mina Ai Bunar. Imaginea rezultă după o testare mai detaliată a diferitelor regiuni mineralizate și surse de minereu din Bulgaria, astfel, este una în care mai multe centre de producție care se suprapun pe zone de distributie operate simultan, mai degrabă decât o singură sursă, cum ar fi Ai Bunar, care a furnizat și unor zone din Bulgaria și mai departe în nord-est.

O astfel de concluzie, cu toate acestea, este încă în concordanță cu un presupus comerț maritim de cupru din nord-est care a intrat în aceeași rețea de schimb de alte bunuri de valoare, cum ar fi scoicile Spondylus, precum și cu transportul de cupru balcanic peste stepele din nordul Mării Negre sau regiunea care cuprinde PMC-B. Calculele cu privire la cantitatea de cupru extras din Bulgaria și România în acest boom calcolitic față de cantitatea de artefacte de cupru recuperat ne dă o discrepanță izbitoare și crescândă: doar 0.1% la 0.01% din cupru produs probabil – estimat la 5000 de tone, a fost recuperat. O astfel de rată de recuperare, nu este surprinzătoare având în vedere faptul că înregistrarea arheologică este întotdeauna incompletă, dar poate, de asemenea, sugerează că multe artefacte de cupru au fost reciclate în mod continuu sau mormintele au fost jefuite de metalele lor, reducând corespunzător suma de recuperat și de a ceea face mult mai dificilă interpretarea arheologică în vederea stabilirii amplorii și importanței acestui schimb timpuriu și utilizării de metale.

Complicațiile apar, de asemenea cu privire la faptul că surse estice de cupru din Ucraina s’ar putea de asemenea, să nu fi fost exploatate de către țările care ocupă numeroasele așezări din cultură Cucuteni și care se întind la nord-estul României, Republicii Moldova, precum și vestul Ucrainei, deși astfel de exploatări nu au fost încă demonstrate analitic, și nu există nici o îndoială că cuprul balcanic a deservit aceste așezări, precum și zonele mai depărtate spre est în timpul și sfârșitul mileniului al V-lea și începutul mil. al IV-lea î.Hr..

… Schimbul de metale din PMC-B la nord-est, eventual în site-urile Volgii mijlocii, a fost demonstrat, deși natura acestui schimb și efectele sale în  pături sociale diferite cu privire la toate culturile care participă la această rețea de schimb sunt mai greu de evaluat.

Chernykh (1992: 50-54) remarcă mai multe caracteristici neobișnuite ale acestei mai vechi ”provincii metalurgice”:
1) apariția bruscă a metalelor sofisticate în aria de producție de bază a Balcanilor de nord, care a implicat turnarea și forjarea de artefacte mari, cum ar fi ciocane topor cu orificiu la mijloc, topor-tesle în cruce, și dălți-teslă mari;
2) caracteristica de prelucrare a metalelor distinctiv și relativ primitivă sau arhaică a așezărilor Cucuteni-Tripolie, precum și ansamblurile metalice distinctive găsite mai departe spre est în cimitire și așezări ale așa-numitelor comunități Khvalynsk și Sredny Stog; și
3) prăbușirea la fel de spectaculoasă a producției metalurgice în această provincie în primele secole ale mileniului al IV-lea, un fenomen asociat cu deteriorarea progresivă și abandonarea multor așezări din nordul Balcanilor până la Niprul Mijlociu.
Acest ultim fenomen de așa-numitul hiatus calcolitic sau apariția unei ”Dark Age” / perioadă de tranziție, care să cuprindă finalul calcoliticului de început.

Începuturile producției metalurgice din Balcani sunt în mod clar asociate cu răspândirea agriculturii și creșterea animalelor din Anatolia și răspândirea ulterioară a așezărilor sedentare și creșterea demografică. Deși există o creștere bruscă punctuală în amploarea și natura producției metalurgice de la începutul perioadelor eneoliticului Mediu sau în prima jumătate a mileniului V î.Hr., aceste evoluții sunt cel mai bine concepute ca un proces evolutiv intern asociate cu avansuri în pirotehnologie, cum se vede, de exemplu, în producția ceramicii pozitive, atunci slab ornamentate precum și exploatarea întâi a minereurilor de cupru și aur și, ulterior, ale surselor de minereu de oxid relativ atractive și accesibile.

Nu este surprinzător faptul că prelucrarea metalelor la modul cel mai sofisticat, are loc în regiunea Balcanilor de nord, nucleu unde a fost obținut cupru și aur. Caracterul relativ primitiv de prelucrare a metalelor mai departe la nord-est reflectă rolul central minor pe care aceste metale sunt asumate în aceste societăți. Astfel, de exemplu, ornamentele domină ansamblurile metalice ale site-urilor din cultură Cucuteni-Tripolie (pandantive caracteristice ”antropomorfe” din Tezaurul Cărbuna din Republica Moldova, vezi: http://www.academia.edu/…/Obiecte_de_podoab%C4%83_cucutenie… ); relativ puține unelte și arme funcționale, cum ar fi sule, cîrlige, si topoare ciocan, au fost găsite, deși apariția lor rar sugerează că acești cultivatori Cucutenieni, au utilizat cuprul cel puțin ocazional și pus în valoare pentru a efectua în special activități practice.

Mai departe spre est, în site-uri ale comunităților Khvalynsk (http://en.wikipedia.org/wiki/Khvalynsk_culture ) și Sredni Stog (http://de.wikipedia.org/wiki/Sredny-Stog-Kultur ), brățări, cercei, și foarte distinctiv pandantive de cupru sunt tipice, cu descoperiri doar ocazionale de ciocane cu găuri la mijloc și ciocane topor în formă de coajă. În mod similar, tehnologia de fabricare a ornamentelor și instrumentelor de cupru în site-urile Cucuteni este mai puțin dezvoltată decât cea găsită pe site-urile mai dinspre sud-vest. Instrumentele din tezaurul Cărbuna din Republica Moldova, de exemplu, au fost forjate la cald, deși, ulterior, în timpul perioadei Cucuteni B materiale care au fost găsite mult mai departe spre vest, în Transilvania, au continuat să domine decisiv în așezările Cucuteni. Cele mai multe dintre artefactele metalice de la site-uri Cucuteni au fost găsite în tezaure, cum ar fi Tezaurul Cărbuna. Descoperiri ocazionale de zgură și creuzete la așezări Cucuteni, cum s’au găsit la Brânzeni VIII din Republica Moldova, arată că metalul a fost elaborat de către, fierari posibil locali, dar și reparații complicate care, uneori, pot fi observate pe metale pot demonstra valoarea mare acordată acestui material importat, precum și, eventual, lipsa de acces regulat la ea.

La est de așezările Cucuteni, cele mai multe metale au fost găsite in cimitire, iar unele morminte au fost interpretate ca reprezentând o elită socială recent emergentă al căror statut este derivat de la participarea în rețeaua de schimb de lux nu numai de instrumente de cupru și arme ceremoniale, dar, de asemenea și de obiecte de silex lungi și cuțite obsidiane și vârfuri de săgeți, ciocane cu orificiu, pietre ceremoniale și sceptre de condus animale, precum și marmură și margele. De exemplu, mormintele recent excavate din cimitirul Krivoi Rog, care este situat la vest de Nipru în zona intermediară între localitățile Cucuteni și culturile de stepă din est, conțineau sute de mărgele de cupru, și brățări, inele, o sulă, resturi de cupru, și chiar un baston de aur tip Varna.
Dovada este mai mult de susținere a unei astfel de rețele de schimb decât al unor mișcări concertate a popoarelor de la est la vest în al patrulea mileniu și începutul celui de’al cincilea sau mai târziu.

Acele sceptre de piatră, de exemplu, în special cele care descriu mai realist capete de animale, au fost interpretate ca o infiltrare a păstorilor din Sredny Stog în lumea agricolă din nordul Balcanilor și Dunărea inferioară, sunt observate mult mai rezonabil ca fiind schimburi de la vest la est, probabil în asociere cu schimbul de cupru.
Câteva astfel de sceptre terminat în morminte mult spre est în regiunea Orientului Mijlociu și Volga de Jos, dar distribuția lor în general nu numai că arată cât de izolate sunt aceste exemple din est de fapt, dar, de asemenea, sugerează că astfel de ”elemente de valoare” poate s’au transportat în principal pe mare. Un astfel de traseu maritim de’a lungul Marii Negre a fost postulat de asemenea pentru deplasarea cuprului, o activitate care poate explica parțial acumularea incredibilă de avere în cimitirul Varna.
Ideea principală este că există puține, dovezi pentru circulația metalelor din Caucaz sau Uralii de sud în această perioadă și că aceste cantități substanțiale de cupru au trebuit să se mute din nordul Balcanilor de est până la Volga; o parte din această deplasare, cel mai probabil a fost făcută pe mare, iar o parte din ea, de asemenea, a trebuit să fie transportată pe uscat, cel puțin pentru a ajunge la Volga de Jos. O diminuare generală în acumularea de cupru, aur, argint și artefacte de la vest la est pot fi urmărite din regiunea Balcanilor de nord, bază de producție a culturilor îndepărtate din stepele de la est de Nipru.

Dacă urmărim modul de repartiție de azi al haplogrupului I spre stepele nord-pontice (fig.1), aceasta reflectă suficient de fidel și pentru acele vremuri răspândirea agriculturii și metalurgiei spre nord-est.

Arbore filogenetic de I2 haplogroup (Y-DNA) - Eupedia

Sursa: Eupedia.com, ”THE MAKING OF BRONZE AGE EURASIA”, Philip Kohl

Citiți și: GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

sau,   GEȚII SUNT UN REZULTAT AL AMESTECULUI DINTRE PROTO-GEȚII R1 ȘI PELASGII CUCUTENIENI I2

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

Cine dorește să afle secretul primelor orașe din lume, nu trebuie să’l caute prea departe, el este aici în Rumînia.

Orașe gigantice ”proto-urbane” așezări ale culturii CUCUTENI, care în măsura lor sunt la fel de mari sau mai mari decît orașele din sudul Mesopotamiei și care apar cu aproximativ  500-1000 de ani mai devreme!

Aceste așezări gigantice de CUCUTENI vădit comparabile cu orașele sumeriene ulterioare, nu prezintă nici una dintre caracteristicile de diferențiere socială atît de evidentă în arhitectura publică din urmă… Termenul ”protourban” neo-evolutiv care a fost aplicat la aceste așezări CUCUTENI gigantice, poate fi înșelător.

Trebuie să încercăm să înțelegem modul în care aceste orașe au funcționat, cît ne permit probele, încercînd a reconstrui organizarea și structura lor socială.

Dar o întrebare trebuie să fie ridicată: au orașele cucuteniene o paralelă precisă în înregistrarea etnografică, sau sunt într’o anumită măsură semnificativ, un produs unic din epoca calcolitică târzie?

Încearcînd să urmărim dezvoltarea timpurie a unei forme specifice de nomadism pastoral, turma formează o caracteristică a nomadismului pastoral din stepele eurasiatice și cunoscute la noi prin numeroase nuclee istorice și etnografice.

Una dintre teze este că această formă de nomadism a apărut, în esență, numai la sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului, la sfîrșitul celui de al doilea mileniu î.Hr., dincolo de limitele cronologice ale acestui studiu. În mod evident, este util a studia și alte comunități mult mai târzii istorice și etnografice ale nomazilor eurasiatici pastorali, pentru a înțelege mai bine dovezile arheologice luate separat.

Dar predominante au fost societățile crescătoare de bovine, și cele ciobănesti, care dezvoltau o economie mai mobilă și un mod de viață de’a lungul văilor rîurilor, și cu toate acestea provizoriu, în stepele deschise tîrziu în timpul mileniilor al IV-lea și începutul celui de’al III-lea î.Hr. direct comparabile cu cele ale descendenților lor de mai tîrziu.

Multe reconstrucții fanteziste arheologice (pentru o critică la obiect vezi Rassamakin 1999: 59; 2002:. 66;) au apărut pentru a imagina anacronic acest calcolitic tîrziu, sau culturile din epoca bronzului timpuriu caracterizat de jefuitori războinici, sau de ravagiile produse societăților stabile precum cele ale lui Gingis Han și Timur.

O astfel de imagine trece cu vederea faptul că, cel puțin la începutul poveștii noastre, caii nu au fost călăriți și metalele au fost utilizate mai mult ca ornamente decît ca arme. Cu alte cuvinte, analogia poate fi și mai înșelătoare decît edificatoare și, cel puțin, ar trebui să se aplice fără discriminare.

Teoria arheologică și dovezile arheologice, au imaginat anacronic eneoliticul și epoca bronzului imaginînd jefuitorii hoardelor din Est (adaptat de la Rassamakin 2002:. 66).

n alt exemplu de fenomen arheologic, la care nu se pot găsi paralele etnografice perfect adecvate pentru a permite traficul evolutiei este considerat regretatul oraș fortificat și simetric planificat Sintashta-Arkaim găsit într’o zonă concentrată în sudul stepei trans-Uralice și regiunea de silvostepă de la sfîrșitul celui de’al III și începutul celui de’al II mileniu î.Hr.

Unul dintre anchetatorii principali G.B. Zdanovich (1999), a făcut o referire la peisajul peste care aceste așezări sînt distribuite în mod regulat ca ”Țara Orașelor” (Strana gorodov), o frază evocatoare menită să sugereze paralele cu alte teritorii care au beneficiat de apariția de formațiuni urbane, cum ar fi sudul Mesopotamiei.

Odată evocată, imaginea acestor așezări sau orașe (Goroda), prezintă apoi clusterul de trăsături caracteristice ale urbanismului: diferențiere socială, specializarea în olărit și ceramică, agricultura intensivă, și așa mai departe.

Aceste dovezi vor fi revizuite în detaliu mai tîrziu, dar o analiză minimală ridică unele îndoieli cu privire la utilitatea acestei interpretări urbane: cele mai mari orașe Sintashta-Arkaim dezgropate sînt de aproximativ 3 ha.

Sînt în mică măsură sau greu echivalente cu așezările gigantice Cucuteni-Tripolie sau cu orașele-state sumeriene. Urbanismul este, desigur, într’o anumită măsură, un fenomen relativ, și descoperirea unor astfel de site-uri cu arhitectura planificată specifice stepelor deschise, obligă o reconsiderare majoră a ceea ce de fapt a avut loc acolo în timpul tranziției de la începutul epocii bronzului, pînă la sfîrșitul epocii de bronz și modul în care aceasta poate a afectat alte zone ale lumii interconectate cu stepele eurasiatice.

De asemenea, nu e nici o îndoială că apariția de vehicule, a carelor cu roți trase de cai, elaborarea armelor de bronz, inclusiv sulițele și capetele săgeților mari, și ritualurile funerare elaborate cu sacrificii de animale costisitoare, care toate au fost dezgropate la Sintashta, reprezintă descoperiri extrem de semnificative.

Dar este conceptul de urbanism într’adevăr evocat adecvat? Nu ne induce în eroare?

Unul dintre aspectele fascinante ale „Țării Orașelor” este chiar dispariția ei. Dovezile actuale nu acceptă nici o evoluție continuă a societății „urbane”, în această lume a stepelor.

Cum se explică dispariția sa?

În cazul în care i se indepărteaza ochelarii cuiva și reconsideră dovezile arheologice reale, acesta va fi și mai intrigat în înterpretarea lor, ducînd cel mai bine, spre transformarea ciclică a complexității sociale de’a lungul stepelor decît cu creșterea continuă.

Acest studiu analizează dezvoltarea timpurie a unei forme mai mobile și de specializare a economiei care în cele din urmă a devenit formă clasică de nomadism pastoral, caracteristică zonelor largi, interconectate fizic din stepele eurasiatice. Acesta arată cum a început dezvoltarea timpurie a acestui mod distinctiv de viață, afectînd într’un mod detectabil modelul mai stabil, al comunităților bazate pe agricultură din sudul lor.

Pe măsură ce procesul apariției acestei noi economii ce a avut loc în cursul a cel puțin două milenii, se poate considera continuat, iar ritmul său de schimbare a fost caracterizat prin șocuri, rezultînd din apariția relativ bruscă și dispariția anumitor culturi arheologice și formațiuni mai mari. Cu o mobilitate sporită, mișcările grupurilor umane au avut loc sistematic, și au devenit una dintre cele mai importante legături ale lumii stepelor (proto-geții), cu cea a sedentarilor agricultori (pelasgii).

Mobilitatea a fost îmbunătățită cu evoluțiile tehnologice la mijloacele de transport, și mai presus de toate, cu apariția vehiculelor cu roți și domesticirea, valorificarea, și în cele din urmă a creșterii cailor și echitației.

La fel de importantă a fost producerea și schimbul de piatră, metale, unelte si arme; dintr’o perspectivă macro-istorică, această distribuție a tehnologiilor și schimbului de materiale pot fi urmărite de’a lungul unei zone geografice din ce în ce mai extinse.

Dimensiunea, din ce în ce mai expansivă a „provinciei metalurgice” (Chernykh 1992) subsumează nenumăratele culturi arheologice și comunități arheologice, devenind din ce în ce mai mare. Și în acest caz, procesul de extindere nu a fost regulat și uniform, ci brusc intrerupt, cu întinderi anterioare intrate brusc în colaps și altele în curs de dezvoltare, într’o teorie bazată pe arheologie și dovezi arheologice succesive: de exemplu, dizolvarea relativ bruscă a PROVINCIEI METALURGICE CARPATO – BALCANICE (pelasgice) și creșterea ulterioară a  Provinciei Metalurgice Nord-Pontice (proto-getice) din al doilea trimestru din al IV-lea mileniu î.Hr..

Semnificativ a fost nevoia tot mai mare de a obține materiale, și mai presus de toate resursele de metal, care nu au fost distribuite uniform pe zona interconectată ce se întinde din Balcani pînă în Siberia de Vest și stepele din Kazahstan.

Schimbul inter-regional a acestor materiale a devenit apoi, la fel de important ca și producția lor inițială. Toți acești factori au fost legați între ei, sinergie care afectează reciproc: adaptarea la stepa deschisă, fiind necesară elaborarea unei tot mai mari economii mobile bazate inițial pe căutarea hranei și vânătorii intensive, apoi a turmelor de animale, introduse  atît local, cît și în stepă.

Această mobilitate a fost ulterior transformată, în primul rînd prin introducerea de vehicule cu roți și apoi prin inovarea și valorificarea, creșterii cailor. De’a lungul timpului, această mobilitate sporită a facilitat producerea și specializarea în schimbul de bunuri. Inițial, schimbul de ornamente și a bunurilor de valoare a funcționat în parte pentru a diferenția membrii dintr’un grup social dat sau comunitate.

Mai tîrziu producția și schimbul de arme a servit pentru a stabili și menține relații între comunități. Militarismul evident crescînd din stepe, de la începutul pînă la sfîrșitul Epocii Bronzului, găsește reflectarea sa mai departe spre sud în schimbări dramatice în modelele de așezăminte și, în cele din urmă, într’o creștere a numărului de cetăți fortificate, cum ar fi nenumăratele cetăți ciclopice de la sfîrșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului ciclopice (vezi Smith 2003: 165-172) găsite în întregul Caucaz de Sud.

Stepele Eurasiatice interacționează din ce în ce mai mult cu Orientul Apropiat atît prin schimbul de materiale, în special cu metale, precum și prin mișcările continue, prelungite ale triburilor.

Ocazional, agricultorii s’au mutat în nord și au participat la dezvoltarea economiei mobile cu dependență mai mare pe creșterea animalelor, tipic păstorilor care s’au mutat spre sud pentru a scăpa de rigorile vieții de stepă și s’au stabilit și și’au schimbat modul lor de viață.

În cele din urmă au învățat să perturbe așezările agricole și prădau pe vecinii lor sedentari și mai vulnerabili. Mai tîrziu, după ce se termină povestea noastră, un model de interacțiune inter-regională între stepe și agricultorii sedentari va fi stabilit, chiar dacă va continua să afecteze în mod semnificativ istoria lumii pînă în timpurile moderne…

Sursa: ”Formarea Eurasiei bronzului” Philip Kohl  

Citiți și: GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR


https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/r1b-migration-maps.jpg

Cultura Cucuteni a fost un grup european nativ de vanători-culegatori care au adoptat agricultura după venirea în contact cu familii de fermieri din Orientul Mijlociu care s’au stabilit în Balcani (haplogrupurile E1b1b, G2a, J1/J2 și T). După ce a fost ”indo-europenizat”, sau mai corect spus a fost GETIZAT, datorită coexistenței îndelungate cu haplogrupurile ramurii R1 (R1a+R1b), I2a-L621 ar fi devenit linia paternă dominantă printre slavii din sud, în timp ce R1a a rămas dominant printre slavii nordici.

Deja e semantică, când vornim de Pelasgi care pot fi europenii din Gravetian, nativii Europei sau cei ce dezvoltă culturile neolitice dunărene și cucuteniene. Așa cum știm, aportul genetic al J2+E2+G este și azi minoritar, dar cel mai probabil că a fost decisiv în neolitic pentru Cultura Cucuteni. Atât timp cât istoria haplogrupului I2 este cea mai veche linie genetică europeană, iar istoriografic Pelasgii sunt considerați primii locuitori ai Europei, lexical nu e greșit ca să identificăm Pelasgii pe oamenii din Gravetian.

Pelasgul pe sfârșitul glaciațiunii o crea pe Venus, acum 29.000 de ani, pentru că în centrul universului său era femeia procreatoare. Iar asta o știm din Culturile Vestonick, Cucuteni, Lepenski Vir, Minoice, cultura Micenienă etc.


Argumentul pentru care, putem considera identificarea PROTO-GEȚILOR cu R1, este contactul culturilor Yamna și Cucuteni, iar GEȚII cu R1a și GEȚII ”KELTOI” cu R1b, fuziuni genetice din epoca bronzului ce au dus la formarea a multiple subramuri.
Termenul ”celt” provine din limba greaca ”Keltoi” sau ”Galatae” (Galatia), și latină ”Celtae” sau ”Galli” (Galia), prima menționare istoriografică a celților este făcută de greci folosind exonimul KELTOI. Nu se știe cum s’au numit, dar este posibil să fi fost un cuvânt între acestea, poate asemănătoare cuvântului modern ”Gael”, din rădăcina comună GE, oamenii pământului, neam de pământeni din care au izvorât toți geții care au populat Europa și Asia.
Pe GEȚII noștri mioritici, îi putem distinge ca GEȚII CARPATICI, ori GEȚII CARPATO-DUNĂRENI, aceștia fiind identificați genetic cu subramura pelasgo-getică I2a1b-L621 continuatoare a liniei genetice a cucutenienilor.
Despre R1b – Keltoii, știm că s’au pus primii la drum, dar nu R1b de acum 7000 de ani, din Nordul Mării Getice (Yamna de sud), ci urmașii lui. Deci o ramură ce deja asimilase Pelasgii din Cucuteni și din spațiul Carpato-Dunărean. Aceasta a fost prima care trece din stepele nord-pontice, în Delta Dunării în jurul anilor 4200 î.Hr., apoi înmulțindu’se se migrează în grupuri în jurul Balcanilor și câmpia panonică în mileniul IV î.Hr.

Putem considera că întinderea pe 1000 de ani sau mai mult a acestei expansiuni nu poate fi numită nicidecum ”invazie”, a acestei subramuri de geți-keltoi R1b1a2a  indicați pe hartă. Este o expansiune foarte lentă a oamenilor care căutau terenuri și pășuni bune pentru creșterea animalelor, în special bovine. Este posibil ca o minoritate de oameni R1a să fi însoțit această migrație R1b. Acei oameni R1a ar fi aparținut subramurii L664, prima care a împărțit nucleul Yamna, creatorii culturii Unetice, care vor duce scrierea și limbajul Dunărean, precum și alfabetul însușit în Bazinul Dunării, la Roma mai târziu, după 1200 î.Hr.

Unetice poate fi văzută ca sursă a viitoarelor culturi germanice, celtic-vestice și italice, și este asociată cu subramura L11 (vezi harta).
Aceste grupuri de nomazi de stepă timpurii nu erau un grup omogen, ci un grup de triburi. Este posibil ca oamenii R1a-L664 să fi fost unul sau mai multe triburi distincte proprii, iar ei să se fi amestecat cu unele clanuri R1b, în special R1b-U106, care ar deveni principalele ramuri ale filiației proto-germanice.

Contingentul R1b-R1a a urcat pe Dunăre, prin Câmpia Panonică în jurul anilor 2800 î.Hr., a pus capăt Culturii locale Bell (circa 2200 î.Hr.) și Culturii ceramicii cu fir (2400 î.Hr.), culturi din Europa Centrală și a înființat Cultura Unetice (2300-1600 î.Hr.), din Boemia și Germania de Est. Se poate considera că R1b a influențat localnicii I2 decisiv, mai mult în interiorul Carpaților, Unde geții-keltoi R1b își regăsesc preponderent amprentele genetice aproximativ 12%, iar R1a prezent azi mai mult în estul Carpaților spre stepă reprezintă markerul geților carpatici sau de stepă de 17,5%, distribuția acestor markeri este edificativă în prezent în România.

Vechii celți au fost o ramură geți ”indo-europeni”, o grupare etnicolingvistică care a inclus, de asemenea, pe germanici, sclavini, greci și grupuri indo-iraniene. De la patria lor din stepele pontic-caspice, proto-geții au cucerit Europa, Asia Centrală și Asia de Sud începând din 4000 î.Hr., datorită apariției epocii bronzului din Caucazul de Nord.

”Învazia” doriană din jurul anilor 1150 î.Hr. și colonizarea ulterioară este legată de prezența haplogrupului R1b în Balcanii de nord, sau probabil din Valea Dunării considerată magistrală de migrație spre vestul Europei, de multe seminții. Prezența unui stat doric (Doris) în Grecia centrală, la nord de Golful Corint, a condus la teoria că dialectul doric provine din Grecia de nord-vest sau poate de dincolo de Balcani. Totuși, nu se știe exact unde era ”granița” preistorică și dacă îi cuprindea și pe macedonenii antici, neexistând propriu zis o graniță de delimitare.

A se vedea Istoria ”indo-europenilor” (proto-geților) pentru mai multe detalii.
Geții-keltoi au sosit din Balcani în Europa Centrală în jurul anilor 2500 î.Hr..echipați cu cai și arme de nivel superior al epocii de bronz, keltoii ”cucerind” repede toată Europa de Vest, până în Iberia și Insulele Britanice.

http://www.bbc.co.uk/…/…/waleshistory/2011/01/the_celts.html

Cultura clasică keltoică a apărut în Europa centrală în Austria, Bavaria și Elveția de azi. Cea mai veche asezare keltoică mare, datând din 1200 î.Hr., fost găsită în Hallstatt, Austria Superioară.
Cultura Hallstatt clasică, iar succesoarea acesteia Cultura La Tène, s’a răspândit din Alpi în Europa de Vest și Centrală între 600 și 400 î.Hr.. Oamenii din aceste zone vorbeau o limbă asemănătoare, au distribuit aceeași religie, aveau tradiții si credinte similare, aceleași arte și tehnică. Au existat unele diferente regionale minore între keltoi. De exemplu, casele din Marea Britanie și Irlanda au fost de obicei rotunde, în timp ce unele din Galia au fost dreptunghiulare.

Deși nu se cunoaște încă propriul sistem de scriere al celților, situație proprie și geților carpatici, inscripții lingvistice în limba latină sau alfabete grecești au fost găsite în site-urile celtice. Contrar credințelor populare, limbile celtice au fost încă vorbite după cucerirea romană. Saint Jerome (347-420), ia act de faptul că limba galateenilor Anatolieni în vremea lui era încă foarte asemănătoare cu limba Treveri (din regiunea de Trier și granița de Germania și Luxemburg).

Limbile celtice au dispărut progresiv în timpul Evului Mediu. Ele au supraviețuit doar în Bretania, Corwall, Țara Galilor, Scoția, Irlanda, și pentru un timp, de asemenea, în Galacia (nord-vestul Spaniei). Astăzi, doar o minoritate de oameni vorbesc încă Celtică / limbi galice, și sunt în mare parte limitați la Țara Galilor (Wales), Bretania și vestul Irlandei.

Studiile genetice au stabilit că cei mai mulți dintre bărbații celtici antici a fost dominată de haplogrupul Y-ADN R1b-S116 și subramurile sale. Două migrații din epoca bronzului timpuriu au adus sub-ramura L21 în nord-vestul Franței și Insulele Britanice, iar subramura DF27 în sud-vestul Franței și Iberia. A treia sub-ramură celtică majoră este S28 (U152), care este asociată cu extinderea celților Hallstatt și La Tène, precum și cu triburile italice.
Linia celtică este S116 (P312) ramura getică a haplogrupului R1b, greco-etruscă R1b-L23, germanică R1b-U106 și R1b-L238, iar Proto-celto-germanici L11, l51 și L150. S116 include sub-ramuri asociate cu limbi non-IE, cum ar fi bască, vechea Gasconă și limbile iberice. Deoarece nu este clar exact când și unde limbile celtice s’au dezvoltat și dacă unii vorbitori Proto-Celtici ar fi adoptat limbi indigene în țara unde s’au stabilit (în special în Gasconia și Marea Mediterană Iberia), toate clanurile au fost incluse pe prezenta hartă, dar personal consider, iar viitorul ne va confirma sau nu, că limba și alfabetul dus în vest sunt cele asimilate în spațiul carpato-dunărean.

Celții tranzacționau în mod activ cu lumea mediteraneană, schimbul fiind constituit în special din instrumentele de fier și arme lor, vinul și ceramica. De asemenea, au importat chihlimbar de la Marea Baltică pentru a’l revinde la romani și greci.
Celții sunt pe locul doi, după romani în construcția lor de rețele de drumuri pe continentul european, cel mai lung drum era de cinci kilometri lungime.
Lumea celtică a fost foarte descentralizată în comparație cu cea romană, dar cel puțin o duzină de orașe Celtice au posedat ziduri înalte de piatră și rivalizau cu cele de la Roma, la momentul respectiv.
Studii recente au arătat că celții au fost mai avansați decât romanii în câteva domenii științifice și economice. Calendarele pre-romane Celtice au fost mult mai precise decât cel romane. De fapt, ei au avut, unul mai precis decât calendarul gregorian în uz din zilele noastre.
Fiecare trib al Galatiei a fost organizat în patru septe (clanuri), fiecare condus de un tetrach (șef), asistat de un judecător, un general și doi generali adjuncți. Fiecare sept trimitea 25 de senatori la un altar central denumit Drunemeton.

Celții au fost extrem de bogați. Acum știm că motivul principal al lui Iulius Cezar de a cuceri Galia a fost să pună mâna pe aurul Celtic, ceea ce Geților Carpatici nu le este străin. Peste 400 de mine de aur celtice au fost găsite numai în Franța. Romanii au avut puțin aur pe teritoriul lor de origine Peninsula Apenină, deci cucerirea Galiei a fost un impuls extraordinar pentru puterea lor.
Nobilimea Celtică a fost, de asemenea, cunoscută pentru grija acordată igienei corporale, sau a părului după moda timpului. Pensete s’au descoperit de asemenea pe site-urile arheologice.

Societatea antică Celtică a dat mult mai multă libertate și putere pentru femei, decât au făcut’o grecii și romanii. Femeilor greco-romane le era interzis a face afaceri și mai ales erau sechestrate în casa lor sub supravegherea membrilor de familie de sex masculin. Femeile Celtice puteau deveni, uneori, lideri de trib puternice, si au fost, de asemenea, cunoscute participând la război, asemeni femeilor din Carpați.

Sursa: Eupedia

Citiți și:  GEȚII SUNT UN REZULTAT AL AMESTECULUI DINTRE PROTO-GEȚII R1 ȘI PELASGII CUCUTENIENI I2

GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 1

SARMAȚIA GETICĂ

 SARMAȚIA, SAUROMATAE (Sarmatæ sau Sauromatæ în latină, sau în greacă Σαρματία, Σαρμάται, Σαυρομάται), numele unei țări din Europa și Asia, care devine în această formă prin latinizarea endonimului anticilor Samo-Geți (sarmogiți).  Sarmația antică este un teritoriu antic din nordul României și o parte din nordul Europei și Asia. Teritoriul vechi Sarmația a variat de la râul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, și se invecineaza cu Marea Neagră (Getică) și Marea Caspică, precum și cu Caucazul la sud, partea de est a Poloniei și partea de sud a Rusiei în Europa.

Este un nume folosit prima dată de către Mela pentru partea de nord a Europei și Asia care se extinde de la Vistula (Wisla) și Munții Sarmatici pe zona de vest, care a împărțit Germania, la (Volga) la est, care a împărțit Scythia, delimitată la sud-vest și sud de râurile Ister (Dunăre), Tibiscus (Timiș) și Tyras (Nistru), care se termina în Pannonia și Geția, și, mai departe, prin Marea Getică, și dincolo de ea de Muntele Caucaz, care mărginea Colchis, Iberia, și Albania. și se întindea la nord până la Marea Baltică și în regiunile necunoscute din nordul Europei.

Spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, până la începutul Holocenului (etapa geologică actuală), n’au putut fi populate decât dinspre sud, din spaţiul Carpatic, după prelungirea drumurilor sării, care reiese din cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas.

Relativ la aceste realități inclusiv polonezii o recunosc și ei prin Jan Trynkowski, istoric polonez:

”Polonezii sunt urmaşii acelor geți care, neîmpăcându’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord.”

Precum știm, ”romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atât mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice. Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Geto-Dace, numite de unii şi gotice”, întărește Waclaw Aleksander Maciejowski 1792 – 1883, în lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor.

Geții biblici

Geter este fiul lui Aram, nepotul lui Sem și strănepotul lui Noe, așa cum este scris în Geneză. Pomenim acest aspect, deoarece el există menționat în Biblie, nicidecum pentru a confirma o ascendență semită a geților, ci pentru a reliefa că împreună cu alte neamuri, geții ar putea fi descendenții unui personaj biblic, dar nu evreu, pentru că atribuirea unor etnii personajelor biblice este forțată.

Voi exemplifica cu un material găsit și tradus, pe care’l voi reda mai jos, deși videoclipul de pe care a fost descărcat nu mai există pe internet, explicabil până la un punct:

”Creștinii au fost fraieriți de farsa anticreștină a istoriei. Aceasta a fost considerată cea mai eficace armă folosită de către dușmani. Această mare minciună practic este o spălare a creierului Creștinilor, pentru a crede că Iisus Hristos a fost ”Împăratul evreilor”, în sensul în care așa-zișii ”evrei” de azi se numesc pe ei înșiși ”evrei”, urmașii celor din Vechiul Testament.

Această referire s’a făcut prima data la traducerea în limba engleză sau altele de circulație internațională a Vechiului și Noului Testament, cu 2 secole înainte ca așa-zișii ”evrei” să uzurpeze cuvântul ”Evreu”, în secolul XVIII pentru a apărea ei înșiși în ochii lumii creștine ca fiind înrudiți cu Iisus Hristos. Această pretinsă înrudire provine din mitul rasei comune cu așa-zișii ”evrei” ai Pământului Sfânt din istoria Vechiului Testament. Când Iisus a fost în Iudeea, aceasta nu a fost ”patria” strămoșilor acestora care astăzi își spun ei inșiși ”evrei”.

Strămoșii lor nu au pus niciodată piciorul în Iudeea. Iudeea și Galileea au fost două state și entități politice separate.

Iisus, El însuși nu a fost evreu (iudeu) sau locuitor al Iudeei. El a fost galileean sau locuitor al Galileei.

Matei 26:69:

”Iar Petru ședea afară, în curte. Și o slujnica s’a apropiat de el, zicând: Și tu erai cu Iisus Galileanul.”

Ioan 7:41:

”Iar alții ziceau: Acesta este Hristosul. Iar alții ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos?”

Pilat a fost ironic când a scris titulatura ”Iisus din Nazaret, Împăratul Iudeilor” pe cruce.

Ioan 19:19:

”Iar Pilat a scris și titlul și l’a pus deasupra Crucii. Și era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul Iudeilor!”

Această expresie,  ”Galileanul care a fost Împăratul Iudeilor” este asemenea, cazului, ”Regina Victoria a Angliei, Împărăteasa Indiilor”.

Iisus a crescut în Nazareth, Galileea, în ”Ţinutul neamurilor”, adică al necredincioşilor se spune în Isaia, 9,1-2:

”Totuşi nu va mai fi întuneric peste cei ce au fost în necaz.
După cum în trecut El a făcut de ruşine ţinutul lui Zabulon şi ţinutul lui Neftali, tot aşa, în viitor, El va acoperi de glorie Galileea neamurilor, înspre mare, dincolo de Iordan!
Poporul care umbla în întuneric a văzut o mare lumină!
Peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii (sau țara întunericului adânc)…”

Discipolii săi au fost pescari de pe malul Marii Galileei. El a vizitat Ierusalimul dar si’a petrecut cea mai mare parte a vietii sale in patria Sa, Galileea.

Ioan 7:1:

”Și după aceea mergea Iisus prin Galileea, căci nu voia sa meargă prin Iudeea, deoarece iudeii căutau să’l ucidă.”

Iar despre galileeni, Reza Aslan, profesor la Universitatea din California, Riverside, spune:

”Galileea în care s’a întors Iisus după perioada petrecută cu Ioan Botezatorul era diferită de Galileea în care se născuse….. De secole întregi regiunea fusese un focar de activitate revoluționară. Cu mult înainte de invazia romană termenul de ”galileean” devenise sinonim cu cel de ”rebel”.

Josephus spune despre locuitorii Galileei că ”de mici sunt învățați cu războiul”, iar provincia însăși fusese dintotdeauna ”rezistentă la invazii străine”. Nu conta cine erau invadatorii, galileeni refuzau să se lase stăpâniți. Nici măcar regele Solomon nu reușise să’i stăpânească complet, populația regiunii rezistând taxelor grele și regimului de muncă la care fuseseră supuși.

Nici măcar Hasmoneeni – regii- preoți care dominaseră peste tot teritoriul din 140 î.Hr. și până în 63 î.Hr., nu reușiseră niciodată cu adevărat să’i facă pe localnici să se supună Templului-stat creat în Iudeea. Iar Galileea fusese permanent un ghimpe în coasta lui Irod.

Galileenii par să se fi considerat un neam diferit de restul evreilor palestinieni. Josephus se referă în mod expres la ei ca la o altă etnie; Mishna susține că galileeni aveau alte legi și obiceiuri pentru căsătorie, foloseau alte sisteme, diferite, de măsurare pentru greutate și lungime. Erau un popor de păstori, oameni de la țară, ușor de recunoscut după obiceiurile lor provinciale și accentul rustic distinct al vorbirii. Elita urbană a Iudeei îi insulta pe galileeni numindu’i ”oameni ai pământului”, un termen care denotă dependența acestora de agricultură. Dar același termen mai avea o conotație, îi descria pe cei needucați și violenți, cei care nu se supun legii, mai ales în ceea ce privește zeciuiala la Templu. Nemulțumirea iudeilor față de galileeni reiese din literatura epocii. De cealaltă parte multe scrieri apocrife, precum Testamentul lui Levi si Cartea lui Enoch, reflecta sentimentul critic al galileenilor față de stilul de viață îmbelșugat al preoțimii iudaice, exploatarea țăranilor și rușinoasa colaborare cu Roma.”

Deci, aproape din toate punctele de vedere galileenii aveau motive să se considere o altă seminție, decât iudeii.

Știm că Saul a fost primul rege al Israelului și că Ioan a fost primul bărbat numit ”Botezatorul”, dar cine a fost primul evreu?

Adam, Seth sau Noe nu au fost numiți ”evreu”. Nici măcar Avraam, Isaac sau Iacov. Moise nu a fost numit Evreu și nici Saul, David sau Solomon nu au fost numiți ”Evreu”. Știm că Dumnezeu i’a schimbat numele lui Avram în Avraam în Geneza 17:15:

”Și nu te vei mai numi Avram, ci Avraam va fi numele tău, căci am să te fac tată a mulțime de popoare”, dar nicăieri în Biblie nu vom găsi un loc în care Dumnezeu a schimbat numele lui Israel în Evreu!

Deci, nu există nici o putere prin care cei care spun că sunt Evrei să poată revendica, precum că ei sunt Israel. Din timpul lui Iisus cuvântul Edom sau Edomit a fost tradus de grec sau de latin prin ”iudeu” sau ”iudaic” cu sensul de Iudeu = locuitor al Iudeei.

Cuvantul Evreu nu înseamnă Israel sau Israelit! În ciuda efortului puternicei propagande a așa-zișilor ”Evrei”, ei nu au fost capabili să dovedească că există în istoria scrisă vreo mențiune anterioară la acestă perioadă, care să spună despre un neam religios sau națiune care se numește ”Evreu”.

Secta religioasă din Iudeea din timpul lui Iisus, la care așa-zișii ”evrei” de astăzi  se referă ca ”Evrei” (cei din Vechiul Testament), a fost cunoscută sub numele de ”Farisei”, iar Iudaismul de azi și Fariseimul din timpul lui Iisus fiind unul și același.

Iisus a urât și a denunțat Fariseismul prin cuvintele:

”Vai vouă Scribi și Farisei, Ipocriți, Vouă Șerpilor, Vouă generație de Vipere.”

Talmudul evreiesc aruncă imagini ofensatoare la adresa lui Iisus, a Mariei și a Gentililor (creștinilor):  ”Mama lui Iisus a fost o desfrânată”.

Mulți creștini și chiar lideri ai bisericii se află în eroarea de a crede ca Iisus a fost ”Evreu”. Dar nimic nu poate fi mai neadevărat ca aceasta.

Iisus Hristos i’a spus lui Ioan în Apocalisa 2:9:

”Știu necazul tău și sărăcia ta, dar ești bogat, și hula din partea celor ce zic despre ei înșiși că sunt iudei și nu sunt, ci sinagogă a satanei.”

Evreii l’au respins pe Iisus drept Mesia. Iisus i’a numit pe evreii din timpul său ”o generație de vipere sau șerpi”…. Au fost Khazarii cei care au adoptat religia fariseilor, talmudismul, care se referă la religia evreilor. Khazarii care au venit din Caucaz, ocupă Israelul de azi. Ei nu au nicio legatură cu strămoșii Iudeei. Ei au uzurpat atât religia Creștină cât și pe cea Evreiască.”

Există multe voci care susțin că Iisus nu a fost evreu și că evreii nu sunt poporul ales și că de fapt totul este o conspirație pusă la cale de către cei care își doresc puterea supremă cu orice preț, și care conduc lumea, din umbră. Atâta timp cât vor exista voci care Îl mărturisesc pe Iisus, fie El evreu sau nu, nu vor putea pune stăpânire deplină pe această lume.”

”În timpul lui Ponțiu Pilat istoria nu a înregistrat în Iudea niciun grup etnic care să fi fost numit ”evrei” (Jews), și nici în altă parte a lumii!”

Apelăm așadar, și la cunoştinţele evreului creştin ”antisemit” Benjamin H. Freedman:

”A pretinde că Isus a fost evreu (Jesus was Jew) în sensul că în cursul vieţii Sale Isus a profesat şi practicat cultul religios cunoscut şi practicat sub numele modern de Iudaism, este o falsitate şi o ficţiune de cea mai infamantă natură. Dacă pentru a fi fost atunci sau a fi fost acum un aşa-zis sau auto-proclamat – evreu – practicarea Iudaismului a fost şi este o condiţie, atunci cu siguranţă că Isus nu a fost un aşa-zis evreu. Iisus nu putea suferi şi a denunţat cultul religios practicat în Iudeea în timpul vieţii Sale şi care este cunoscut şi practicat azi sub numele de Iudaism. Acest cult religios atunci a fost cunoscut sub numele de Fariseism”, Romanian Historical Studies Traian Golea 901 N.E. 14 th Avenue, Apt. 601 Hallandale, Florida 33009, U.S.A. Ed. Elisavaros 1996, p. 22-33).

Autoritatea eclesiastică prin prezentarea greşită, prin distorsiunea faptului istoric de necontestat, prin afirmaţia gratuită, cu aplomb, cu chimvale până la saturaţie a melodiei favorite a clerului creştin, cum că ”Iisus a fost evreu”, denaturează grav o realitate!

Clerul creştin a făcut deliberat din această afirmaţie o constantă, dar şi o psihoză. Toate izvoarele contemporane, toate sursele istorice confirmă până în secolul al XVIII-lea, că Iisus Hristos a fost cunoscut ca ”Iudean” născut în Galileea, (as a Judean) şi Însuşi Iisus s’a referit la Sine ca un Iudean (as a ”Judean”) şi nu ca ”evreu” (and not as a ”Jew”) (vezi Noul Testament, în ediţiile: Wiclif sau Wickliff (1380), Tyndale (1525), Coverdale (1535), Geneva (1540-1557), Rheims (1582), King James (1604-1611).

Palestina, veche denumire biblică a Provinciei pelasgo-trace din Orientul Mijlociu, în timpul vieţii pământene a lui Iisus se numea Iudaea. Mult mai târziu în epoca modernă va apare şi cuvântul evreu (Jew):

”Este un fapt de necontestat că cuvântul ”Jew” (evreu) nu a existat până în anul 1775. Înainte de 1775 cuvântul „Jew” nu a existat în nici o limbă. Cuvântul „Jew” a fost introdus în engleză pentru prima dată în secolul al 18-lea când Sheridan l-a folosit la piesa sa „The Rivals”, (Rivalii), II, I.

”She shall have a skin like a mummy, and the beard like a Jew” (Ea trebuie să aibă o piele ca o mumie şi o barbă ca un ”Jew” (evreu)…

La Iisus se referă pentru prima dată ca ”aşa zis evreu” (socalled Jew) în Noul Testament în secolul al XVIII-lea în traducerea ediţiei din secolul al 14-lea, când a fost pentru prima dată tradus Noul Testament în limba engleză. Istoria cuvântului Jew în limba engleză nu lasă nici o îndoială că Jew-ul din secolul al 18-lea este contractarea şi coruperea cuvântului latin Iudaeus găsit în ediţia ”Vulgară” în limba latină a Sf. Ieronim. Asupra acestui lucru nu este îndoială… ”Jew”, singura lui implicaţie, deducţie şi aluzie a fost cel de ”Judean”.

Acest aşa-zis ”înţeles secundar” al cuvântului ”Jew” nu are nici o relaţie cu înţelesul original al cuvântului ”Jew”. Este o greşită şi tendenţioasă prezentare… Înţelesul secundar al cuvintelor adesea devin înţelesul acceptat în general, care la origine aveau un cu totul alt înţeles… Acceptarea în general astăzi, aproape fără excepţie, al ”înţelesului secundar” al cuvântului ”Jew” este fabricat din patru teorii, care constau în afirmarea că un aşa-zis sau autoproclamat ”Jew” (evreu) este:

1. O persoană care astăzi practică religia aşa-zisă ”Iudaică” (Judaism).
2. O persoană care pretinde c’ar aparţine unui grup rasial asociat cu semiţii din antichitate.
3. O persoană care este descendentă directă a naţiunii antice care a trăit în Palestina în perioada istoriei biblice.
4. O persoană binecuvântată de Dumnezeu cu deosebite caracteristici culturale care au fost refuzate altor grupuri rasiale, religioase sau naţionale.

Toate aceste patru calităţi desigur însumate într’una singură (all rolled into one)…

În ”Dell’origine de Barbari che distrussero per tutto’l mondo l’Impero di Roma”:
”În Istoriile Caldeilor ale lui Berosus se citeste cum că Noe a plecat din Armenia, a traversat fluviul Tanais (n.t. Don) și a mers deasupra Mării Ocean, luandu’i cu el pe cei patru fii ai lui Aram: Messa, Ul, Ur și Geter”, care sunt amintiţi de Moise, în Geneză.

La început au locuit împreună, deasupra mării despre care am vorbit. Cei patru fraţi s’au stabilit cu coloniile lor în acele teritorii astfel:

Din Messa vor ieși acele popoare care vor da numele provinciei Moesia. Separându’se, unii s’au asezat pe ţărmul Mării Majore (n.n. Marea Neagră), adică în Moesia Inferioară, care este Valahia de mai târziu, deasupra Dunării, iar alţii în Moesia Superioară, care este Serbia și Bulgaria de astăzi.

Din Ul, al doilea născut, vor ieși popoarele Ulmerige, despre care aminteste si Herodot. Aceștia au locuit în acea parte care se numeste Moscovia și au luat, mai tarziu, numele de Vandali.

Din al treilea fiu, Ur, au ieșit popoarele Urone, despre care nu avem nicio amintire.

Iar din Geter, al patrulea fiu, au ieșit Geţii, cărora le dedic această Carte. La aceeași pagină, un paragraf mai jos, se afirmă că Berig, fiul lui Geter, se va reîntoarce în Sciţia, ceea ce demonstrează că acela a fost pământul iniţial al Geţilor, iar Scyţia, așa cum afirmă și Carlo Troya, era apelativul eronat, prin care se făcea referire de multe ori la Geția:

”…dar, o dată cu moartea lui Geter, poporul ieșit din colonia sa, va pleca de aici din cauza geroasei ţări și se va reîntoarce în Scyţia. Berig, al doilea fiu al lui Geter, a plecat cu poporul său în trei nave care au fost printre primele construite în lume, căci primul constructor a fost Telechines, în Egipt, cu ale cărui nave a acostat în Rodos, locuind apoi în acea Insulă.”

În ”La selva di varia istoria”, spun scriitorii aproape în unanimitate, că Goţii au fost primii care au atacat Imperiul Roman. Aceștia au venit din peninsula Scandia (Scandinavia) încă de la începuturi, când au populat pământul sub comanda lui GETER, nominat de Moise în Geneză, și de la care au luat numele de Geţi, deveniţi apoi Goti. Au locuit în Europa de la Gurile Dunării, spre teritoriul Valahiei și încă se mai disting în peninsula mai sus numită în ostrogoţi și vizigoţi, vocabule care în limba lor înseamnă Goţii de Răsărit și Goţii de Apus.
Aici, trebuie să amintesc că în acea vreme ”fizica pămantului era diversă, iar Ablavio, interpretând greșit studiile geografice ale lui Ptolemeu, l’a făcut pe Iordanes să creadă că Goţii proveneau din insula Scantia sau Scandia, fără ca vreunul dintre ei să o cunoască”, fapt care a atras ulterior confuzia universală și pentru multe secole, a unei origini Scandinave a Goţilor.

În ”Storia dei dominii stranieri in Italia dalla caduta dell’Impero Romano in Occidente” este scris:

Schlozer, cunoscut publicist și autor al uneia dintre faimoasele Istorii universale ale Septentriunii, după 50 de ani de lungi căutări a recunoscut cu ingenuitate de a nu fi găsit nici măcar un document din care să reiasă cine să fi fost primii locuitori ai Scandinaviei care, cu atâta dezinvoltură sau mai bine spus, cu atâta usurinţă, s’a continuat pentru atâta timp să fie considerată pământul originar al Goţilor.

Autori remarcabili, dintre care îl numim, dintre cei mai moderni, pe celebrul Cav. I. Jacob Graberg, au început să combată cu succes eroarea infuzată de mai mult de treisprezece secole, cum că din Scandinavia, devenită un fel de creatoare de națiuni, ar fi migrat iniţial Goţii. Se spune că aceștia au fost sciţi sau geţi sau daci, că ei ar fi avut un puternic și faimos rege cu 38 sau 39 de secole înaintea Erei Vulgare, numit Berig și care, cu puţine nave, a plecat din Insula Scandia din Marea Septentrională, debarcând la malurile Vistulei, că de aici s’ar fi extins de la Boristene la Tanai și la Mlaștina Meotide.

Faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, Ancient India (India Veche) (1922 The Cambridge History of India, Universitatea din Cambridge, bază veche de literatură vedică).

Alfabetul Getic sau Ulfilan

”Se spune că literele gotice au fost inventate de Gulfia, Gylfe, Vulfila, adică Ulfila, episcop al goţilor din Basarabia, din anul 373 al î.Hr.”

Contele Jakob Graberg fran Hemso, autorul eseului ”Saggio istorico su gli Scaldi o antichi poeti scandinavi” afirmă că ”în timpul primelor sale studii, un prieten doct, interesat ca și el în chestiunile naţiunii, scrisese un mic tratat, prin care sublinia că acel episcop nu era altul decat Gylfe, Regele Suediei din timpul invaziei lui Sigge, numit de noi, Odin; că el a fugit din faţa acelui puternic războinic legislator și, abandonând Septentriunea, s’a refugiat în Sciţia, la Pontul Euxin, pentru a învăţa direct de la sursă acea religie care, mai mult decât forţa armelor, îl făcuse pe Sigge să supună atâtea naţiuni”.

„Sigge Fridulfson (n.t. fiul lui Fridulf), fugind la rândul său din calea hunilor, s’a refugiat în Suedia, unde a fondat cruda religie descrisă în Edda. El a fost numit Odin al III-lea și considerat de unii Alan, de alţii Got, deoarece a fost însoţit de Așii, adică de Eroii Goţi, Semizei.”

În acei ani, teritoriul Basarabiei era locuit de geții liberi, care se retrăseseră cu mult din Dacia romană ocupată de Traian, de unde vor face acele nenumărate incursiuni și vor jura exterminarea Imperiului Roman.

Nădejdea lui Decebal se împlinise: Imperiul fusese dărâmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic. (Isidor De Sevilla între 560 – 636 )
Denumirile getice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius 41 – 54 î.Hr. şi Nero 54 – 68 î.Hr. ) pot fi găsite şi în fondul limbii germane. (Jakob Grimm 1785-1863 , în Istoria limbii germane).

Geții sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice (Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc.).

Geții sunt consideraţi fondatorii spaniolilor (Cronicile spaniolilor 25 , p. 179 ).

Daco-geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor, prin saxoni şi frizieni (frizoni), ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor. (Leibniz, Collectanea Etymologica etc.).

Frizonii azi, sunt considerați un grup etnic germanic locuind pe coasta Mării Nordului în Țările de Jos și în Germania. Frizonii sunt reconoscuți în Germania și în Țările de Jos ca minoritate națională.

Localizarea Regatului Frizian

Astăzi mai există trei regiuni unde se găsesc frizoni:

Frizonii care locuiesc în Țările de Jos între IJsselmeer (fosta Zuiderzee) și Râul Lauwers, deci în Provincia Frislanda, sunt denumiți în Germania frizoni occidentali, dar ei se numesc singuri Westerlauwersk Friezen (frizoni de vest-lauwers), pentru că regiunea Frislanda de Vest se află în provincia Olanda de Nord și noțiunea Frizoni occidentali în Țările de Jos nu se referă la apartenență națională, ci la locuința oamenilor.

A doua grupă locuiesc în Germania în Saxoniei Inferioară, de la granița cu Țările de Jos până dincolo de râul Weser. Din cauza istoriei lor frizoni orientali sunt foarte răspândiți. Teritoriile frizonilor orientali, unde identitatea frizonă este mai mult sau mai puțin accentuată, sunt Frislanda de Est, districtul Friesland, Saterland, Butjadingen și Land Wursten.

În toate aceste teritorii locuiesc 500.000 de oameni, numărul real al frizonilor în Saxonia inferioră este greu de apreciat.

Frizonii nordici, ce de’a treia grupă, se găsesc în Schleswig-Holstein. Locuiesc în vestul districtului Nordfriesland, pe insulele frizone nordice și pe insula Helgoland.

Sarmații de la care vine numele de Sarmația au locuit doar o mică parte a țării. Cea mai mare parte din ea a fost populat de triburi getico-scytice; dar unii dintre locuitorii din partea de vest par să fi fost de origine germană, așa cum erau Venedi la Marea Baltică, Iazigii, Rhoxolanii și Hamaxobii în sudul Rusiei. Celelalte triburi  din vestul Tanais (Don) au fost Alauni sau Alani-Scyți, un popor scyt care este considerat eronat că au venit din Asia și locuitori în partea centrală a Rusiei.

Întreaga țară a fost împărțită de râul Tanais (Don) în două părți, numite respectiv Sarmația Europaea și Sarmația Asiatica; dar trebuie să se observe că, în conformitate cu impărțirea modernă a continentului, întreaga Sarmație aparține Europei.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că Chersonesus Taurica (Crimeea), deși se încadrează în limitele specificate, nu a fost considerată ca o parte din Sarmația, ci ca o țară separată.

Într’un mod general numele Sarmația este adesea folosit ca termen nelimitat a întregii Europe de nord-est.

Sursele noastre istorice ale căror informații le avem despre Sarmația din antichitate, sunt colectate și discutate de către Kalina, De Fontibus, etc. (1872) – Harry Thurston Peck. Harpers, Dicționar de Antichități Clasice. New York. Harper și Brothers. 1898.

Sarmații au fost un popor considerat ”iranian” în Antichitatea clasică, apărând din secolul V î.Hr. sau secolul IV d.Hr.. Teritoriul lor a fost cunoscut sub numele de Sarmația de etnografii greco-romani, pentru partea de vest a Sciției (Rusia de Sud, Ucraina, precum și Estul Balcanilor de azi).

Din 100 î.Hr., aceste triburi sunt menționate, de la râul Vistula la gura de vărsare a Dunării și spre est de Volga, și în vecinătatea Mării Negre și Marea Caspică, precum și în Caucazul la sud. Sarmații au decăzut în secolul al IV-lea odată cu incursiunile legate de perioada de migrație (hunii, goții, turcii). Descendenții sarmaților au devenit cunoscuți ca alani în timpul Evul Mediu timpuriu, și în cele din urmă a dat naștere la grupul etnic Osetic modern.

Numele pare să aibă în primul rând proveniență la greci, prin sciții de la sud de Nipru si Don care era o populație considerată non-Scytică. Fie că această populație era non-Scytică înșiși, fie că a fost doar invecinată acestora, este incert încă.

A fost un nume, care de asemenea, îi definea pe GEȚI.

De asemenea, era un nume folosit de unele dintre populațiile Panonice. A fost, probabil, numele care sarmații înșiși utilizau parțial pentru vecinii lor, în general, la fel ca și Galli, Graeci, si mulți alții.

Mai importante decât originea numelui sunt întrebările cu privire la populația la care se aplică. Autoritatea noastră pe acest punct este Ptolemeu, iar indicațiile lui Strabon sunt tangențiale și parțiale.

Zona dată de Strabon la Galatae și Germani, se extinde până la Borysthenes, sau chiar Don, Tyragetae fiind cea mai vestică a țărilor care nu sunt germani din sud-est, iar bastarnii fiind îndoielnic, poate, germanici (VII p. 289).

De câteva națiuni particulare, cum ar fi Jazyges, Hamaxobi, și Roxolani, mențiuni fugitive sunt date, fără însă a se face vreo referire specială la sarmați sau afinitățile lor non-sarmatice. În Asia, țara Sauromatae este intinsă în câmpiile Sarmatae, mărginită de munții Caucaz. Dimensiunea excesivă acordată Germaniei de Strabo aproape incluzând, nu numai Sarmatia, dar și Scythia în Europa, precum sunt mențiunile lui Pliniu, la fel de accidentale ca ale lui Strabon, și aproape la fel de scurte, despre întinderea Germaniei spre est fiind, de asemenea, exagerată…

Germania lui Tacitus este delimitată la est de Sarmatae și Geți. Sarmatae aici, sunt populația unei zone relativ mici între Dunăre și Theiss (Tisa), precum și pe limitele de Ungaria, Moldova, și Gallicia. Acest lucru, evident, scade ceva din vasta Germanie a lui Strabon (care aproape a însemnat Europa de Nord), dar tot insuficient. Poziția Bastarnilor, Peucinilor, Venedilor, sau Finnilor, este încă o problemă deschisă.

Acest lucru ne pregătește pentru ceva mai sistematic, și poate la Ptolemeu vom descoperi: SARMATIAE lui Ptolemeu se încadrează în Europa și Asia.

Sarmatia Europaea, limita de vest este Vistula; la nord Marea Baltică, în ceea ce privește golful Venedic și un tract de țară necunoscută; la sud, țara de Metanastae Jazyges și Dacia; est, istmul din Crimeea, și Don. Astfel, avem incluse părți ale Poloniei și Gallicia, Litlhuania, Esthonia, și vestul Rusiei.

Aceasta include Finni (probabil doar o parte), și Alauni, care sunt sciți. Mai include bastarnii, Peucinii, și mai ales Venedii. Aceasta include, de asemenea, Jazyges simpli, spre deosebire de Jazyges Metanastae, care formează o mică fracțiune. Toate acestea, cu excepția Finnilor, sunt declarate a fi marile națiuni ale Sarmației, la care se adaugă Roxolanii și Hamaxobii, dintre cele mai mici. Din națiunile mai mari din Sarmatia Europaea, Peucinii și Bastarnii lui Ptolemeu sunt plasați mai la nord decât Peucinii și Bastarnii predecesorilor săi.

La scriitorii de mai târziu sunt rareori menționați VENEDI.
Nici Jazyges, nu sunt ca Jazyges Sarmatae la Strabon. Aceștia, împreună cu Roxolanii, sunt regăsiți de’a lungul malurilor Maeotis, în Herson, Tauris și Ekaterinoslav.

Roxolanii Hamaxobii este doar un termen descriptiv. Probabil, a fost aplicat la unele populații scitice. Pliniu scrie Hamaxobii aut Aorsi, un fapt care la noi este descris mai jos.
Alaunii (Alanii, Halanii, Așii, Iașii, Yazygii) în pofida unor confuzii, pot fi cu greu alții decât Alanii din Caucaz;

Periegesis sunt scyți, incontestabil.

Nestor, într’adevăr, are o populație altfel necunoscută, numiți Uliczi, care sunt plasați pe Nistru.

Peucinii au fost cel mai bine cunoscuți ca ocupanții unei insule de la gurile Dunării. Aceștia de asemenea, s’au extins mult în Basarabia. Deci, multe sunt schimbarile care le au cuvintele cu inflexiuni sarmatice sau scitice, nu este improbabil ca Peucini pot fi cuvintele moderne Budjack sau Bess, în Bess-Arabia.

Următoarele sunt formele reale pe care numele Patzinacks, exact în țara Peucinilor, le suferă la scriitorii medievali și bizantini, modificări precum Πατζινακῖται, Pecenatici, Pizenaci, Pincenates, Postinagi, Peczenjezi (în slavonă), Petinei, Pecinei (cea mai apropiată abordare a Peucinilor). Apoi, în direcția de Budziak și Bessi, Behnakije, Petschnakije, Pezina-völlr (în nordică), Bisseni și Bessi, (Zeuss, Die Deutschen, si c. s. v. Pecinaci și Cumani).

Patzinaks au fost scyții, care nu pot fi dovediți a fi de origine recentă în Europa. Aceștia pot, atunci, să fi fost descendenții reali ai Peucinilor, deși acest lucru nu este obligatoriu, pentru că ar fi fost un popor străin care, la ocuparea țării Peucinilor, să le fi luat numele.

Într’un astfel de caz fiind Peucini în felul în care un englez este un britanic, adică deloc. Diferența dintre Peucini și Bastarni a fost doar nominală. Poate că aceștia din urmă au fost moldoveni din dreapta Prutului, mai degrabă decât din Basarabia. Atmoni și Sidoni la Strabon au fost Bastarni.

Bastarnii sunt considerați în scripte un popor germanic, deși ei se trag precum frizonii tot din viță getică, neam întemeiat undeva prin centrul Europei. Spre sfârșitul secolului II î.Hr., bastarnii s’au strămutat pe teritoriul de azi al Moldovei și al Basarabiei, până la Dunăre și Marea Neagră. O dovedesc și Munții Moldovei care erau cunoscuți geografilor antici sub numele Alpes Bastarnici.

Prima mențiune a bastarnilor datează din jurul anului 200 î.Hr., când geograful Demetrios din Callatis, descriind ținuturile de la nord de gurile Dunării, îi întâlnește aici, ”veniți din alte părți”, și erau formați din trei triburi Atmonii, Sidonii și Peucinii.

Bastarni (Βαστάρναι) sau BASTERNAE (Βαστέρναι), unul dintre cele mai puternice triburi ale Sarmației Europaea, în primul rând a devenit cunoscut la romani în razboaiele cu Philip și Perseu, regii Macedoniei, acesta din urmă mobilizase 20.000 de mercenari din rândurile lor. Primele așezări din Sarmația par să fi fost în zonele muntoase dintre Theiss și martie, de unde au presat prin incursiuni Dunărea de Jos, iar o parte a poporului stabilindu’se în insula Peuce au obținut numele de PEUCINI.

Conform relatărilor lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.Hr.), Insula Peuce (”frumoasa” în grecește) era inițial un grind nisipos format în mare, între actualele brațe Sf. Gheorghe (pe atunci Hieron) și Sulina (pe atunci Naracon) din Delta Dunării, care a fost ulterior îngroșat de aluviunile fluviale, până a izola lacurile Lumina, Roșu și Puiu de mare, devenind parte integrantă din deltă.

De asemenea, bastarnii s’au extins în partea de sud a Dunării, unde au mai făcut incursiuni de pradă în Tracia, și s’au angajat în război cu guvernatorii provinciei romane Macedonia. Ei au fost conduși înapoi peste Dunăre de M. Crassus, în 30 î.Hr. În geografiile de mai târziu îi găsim stabiliți între Tyras (Nistru) și Borysthenes (Nipru), iar Peucinii rămânând la gura de vărsare a Dunării.

Au fost un popor considerat ”sălbatic”, remarcându’se pentru statura lor și curajul lor. Ei au trăit în întregime din război, și trăiau cu femeile și copiii lor împreună pe căruțe. Forța lor principală a fost cavaleria, sprijinită de o infanterie ușoară, instruită pentru a ține pasul, chiar și la viteză maximă, cu călăreții, fiecare dintre ei fiind însoțiți dintre acești pedestrași (παραβάτης). Conducătorii lor erau regi. (Plb 26,9.,.. Strab ii PP 93, 118, 291 pp vi, 294, VII p 305).

Istoricul Trogus Pompeius relatează despre luptele dintre bastarni și geți. Învinși la început și pedepsiți din această cauză de regele lor, Oroles, să îndeplinească îndatoriri ce reveneau femeilor, geții au sfârșit prin a’i învinge pe noii veniți. Deși nu se știe precis când au avut loc aceste evenimente, este cert că Burebista a fost cel care a pus capăt ”episodului bastarnic” din istoria Geției.

Bastarnii și Peucinii în raport cu Geții Dunăreni, TyraGeții și ThyssaGeții

În contrast cu momentul Oroles, două alte episoade ulterioare îi prezintă pe bastarni în aceeași tabără cu geții. Așa s’a întâmplat în 61 î.Hr., când bastarnii sosiți în ajutorul geților sud-dunăreni au înfrânt sub zidurile catății Histria oastea romană condusă de proconsulul Gaius Antonius Hybrida. Treizeci și doi de ani mai târziu, victoria a fost însă a romanilor, iar bastarnii, pierzându’și regele Deldon pe câmpul de luptă, au fost nevoiți să se retragă la nord de Dunăre. Faptul că Crassus, comandantul legiunilor învingătoare, a continuat războiul contra regilor geți din Dobrogea, Dapyx și Zyraxes, dovedește că aceștia fuseseră aliați cu bastarnii. De altfel, potrivit lui Dio Cassius, în reședința lui Zyraxes de la Genucla se aflau steagurile luate de la Gaius Antonius Hybrida, în bătălia de lângă Histria.

După victoria lui Crassus, bastarnii au pierdut șansa de a se menține în prim planul istoriei regionale. De aici înainte, hegemonia lumii ”barbare” de la nord de Dunărea de jos, a aparținut pe rând geților sarmați, carpi sau goți.

În cele din urmă, în jurul anului 282 d.Hr. împăratul Probus i’a învins pe bastarni și a strămutat o sută de mii dintre ei la sud de Dunăre, în imperiu. Aceasta este ultima menționare a bastarnilor în izvoarele istorice fiind se pare asimilați de geții care ulterior au atacat imperiul roman până la ocuparea Romei.

Geografia națiunilor minore este obscură, dispunerea la Ptolemeu poate fi ceva artificial. El le urmarește în două coloane paralele, de la nord la sud, începând, în ambele cazuri cu țara Venedilor, și luând malul estic al Vistulei primul. Primul nume de pe această listă este cel al Gythones, la sud de Venedi. Să nu se înțeleagă prin aceasta că pe Venedi îi pune între Gythones și Marea Baltică, astfel încât să’l facă pe cel din urmă un popor interior.

Și nici nu poate ca acest popor să fie separat de Guttones și Aestii, adică populațiile din țara chihlimbarului, sau Prusia de Est….Gythones, Guttones în acest caz par a fi variațiuni ale termenului plecat din originalul Ge-Geea-Geter-Get.

Sursa: Dictionary of Greek and Roman Geography (1854) William Smith, LLD, Ed. (1854) William Smith, LLD, Ed., perseus.tufts.edu, 1542, marianagurza.ro,  https://books.google.ro/books

Harta: Tabula Europae VI – Munster S., 1542. First Munster woodblock.
Antique Ptolemaic map of eastern Europe by S. Munster.
Covers the region of Ukraine and Southern Russia.
Date of the first edition: 1540
Date of this map: 1542
From: Geographia Universalis, Vetus et Nova, complectens Claidii Prolemaei Alexandrini enarrationis libros VIII. Basel, Heinrich Petri

 

Citiți și: GEȚIA SARMATICĂ SAU SARMAȚIA GETICĂ! Partea 2