CEA MAI VECHE FRESCĂ TRICOLORĂ , BLAZONUL CNEAZULUI CÂNDEA DIN ȚARA HAȚEGULUI DE PE LA 1200

Blazonul.cnejilor.Cîndea.sec.13.refăcut

Potrivit Monahului Filotheu Bălan, la biserica episcopală ortodoxă a Haţegului, Sfânta Maria Orlea, peste fresca originală s’a zugrăvit o altă frescă, a unui pictor sârb. Frescele autentice, ortodoxe şi româneşti, din anii 1200-1300 ne dezvăluie printre altele un blazon tricolor.

În descrierea pe care o face pe situl mănăstirea.petru-voda.ro, monahul povestește următoarele:

”În luna Martie a anului 2013 am fost invitat de cîţiva preoţi din Ţara Haţegului să vorbesc cu credincioşii de la cîteva parohii ale acestui străvechi pământ românesc. Într’una din zile am vizitat mai multe biserici de secol 13 (Strei, Sfînta Maria Orlea, Densuş, Colţi, etc.) cu care Ortodoxia românească din Haţeg se poate mândri pe drept cuvînt. Cu această ocazie am remarcat cîteva aspecte care au mai fost menţionate prin lucrări de specialitate atît de către istorici, cît şi de către istorici ai artei, chiar dacă concluziile trase de unii dintre ei nu au fost duse până la capăt.

Sfânta Maria Orlea – Biserica Înfrățirii

Pentru cei ce nu cunosc, românii au fost organizaţi din cele mai vechi timpuri în jurul unor conducători locali ce stăpâneau câte un judeţ sau o ţară, precum Ţara Bîrsei, Ţara Haţegului, Ţara Crişurilor, Ţara Maramureşului, etc ce pot fi regăsite şi în vremurile antice şi chiar preistorice. Tezaurele de la Cucuteni, Coţofeneşti, Agighiol, Peretu şi Porţile de Fier corespund unor centre administrative (Cucuteniul este un astfel de exemplu) ce se pot regăsi mai apoi atît în cercetările arheologice, cît şi în însemnările istorice antice despre daci şi în cele medievale despre români. Documentele romano-catolice din secolul XIII (diplomele cavalerilor ioaniţi şi teutoni cu referire la români, în care sunt menţionaţi în veacul al XIII-lea cnejii Ioan, Litovoi, Seneslau, Farcaş, sau cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei care pomeneşte despre invazia maghiară din veacul al IX-lea a lui Arpad şi ciocnirile cu cnezii Gelu, Glad, Menumorut, Salanus, Ahtum, etc) confirmă acest tip de organizare statală.
Voievodatele, cnezatele, banatele sau judeţele ca forme de organizare administrativă şi militară au funcţionat perfect câtă vreme românii au fost învecinaţi sau invadaţi de populaţii migratoare: unui puhoi migrator nu avea sens să îi opui o mare armată, pentru că ar fi însemnat o serie de bătălii cu pierderi umane uriaşe şi de o parte, şi de cealaltă, cu probabilitatea nevoii de asimilare a învinşilor rămaşi în viaţă şi cu marea probabilitate a apariţiei unei a treia puteri care ar fi putut prelua teritoriul şi populaţia rămasă în viaţă; dacă juzii / cnezii locali pierdeau un război şi se declarau învinşi, creau posibilitatea puhoiului migrator să îşi continue drumul său spre alte pământuri. Începând cu apariţia regatelor (ungare, lituaniene, poloneze, etc) în imediata apropiere a vechilor cnezate, judeţele/banatele româneşti îşi pierd sensul istoric, nemaiputând să facă faţă presiunii politice, militare (şi uneori chiar culturale) apărute în imediata lor apropiere.
Un astfel de cnezat românesc este Ţara Haţegului. Despre existenţa cnezilor Cîndea la conducerea Ţării Haţegului ştim din cîteva documente de secol XIV şi XV. În secolul XV Cîndeştii se supun autorităţii maghiare şi trec la romano-catolicism. Din acea vreme avem la Sfânta Maria Orlea fresca romano-catolică pictată de un zugrav sârb după erminia ortodoxă dar cu veşminte latine. O dată cu convertirea la romano-catolicism a venit şi maghiarizarea numelui Cândeştilor în Kendeffi. În secolul XVII baronii Kendeffi trec la protestantism, ca majoritatea baronilor unguri, iar Sfânta Maria Orlea este zugrăvită cu var peste vechea frescă.

În secolul XX biserica, fostă biserică episcopală romano-catolică şi apoi protestantă, devine muzeu, care se poate vizita şi astăzi.

blazonul.cnejilor.Cîndea.sec.13.păstrat.în.interiorul.frescei.de.sec.15.Haţeg_DSC6078Ce nu se ştie încă este faptul că Sfânta Maria Orlea a fost biserică episcopală ortodoxă. Poate că nişte viitoare cercetări arheologice vor scoate la lumină un întreg complex episcopal construit în secolul XIII de cnezii Cândea pentru ierarhii ortodocşi ale căror nume nu au mai ajuns pînă la noi, sau, cine ştie, poate chiar ruinele unei întregi mănăstiri.
Contextul istoric al secolului XIII este destul de tulbure. Avem, astfel, în Transilvania (şi nu numai) acelui veac o majoritate românească luptîndu’se din greu pentru a’şi păstra independenţa şi autonomia. Avem, iarăşi, cîteva ordine romano-catolice ale unor trupe de elită – cavalerii întorşi din cruciadele eşuate în Orientul Mijlociu (ospitalierii ioaniţi şi teutonii) care primesc din partea papalităţii misiunea de a’i converti pe români de la Ortodoxie la papistăşie şi de a asigura protecţia episcopatelor romano-catolice din Transilvania şi Moldova de azi.

În această perioadă se aşează în Ţara Bârsei strămoşii saşilor de azi. Tot în Transilvania, pe lîngă populaţia majoritar românească şi ortodoxă avem populaţii de slavi, unguri, secui, pecenegi şi cumani, unii dintre ei fiind ortodocşi, alţii romano-catolici, iar alţii (cumanii) abia treceau la creştinism. Ca lucrurile să fie mai complicate, după convertirea la romano-catolicism mulţi treceau la ortodoxie, după cum se plânge papa Grigorie al IX-lea într’o scrisoare din 12 Noiembrie 1234 (analizată în detaliu de mulţi istorici români, de la Mihail Kogălniceanu pînă la Victor Spinei). La 1241 are loc marea invazie tătară, care produce un imens dezastru în Transilvania şi în regatul maghiar, dar mai ales opreşte, pentru o vreme, presiunea papalităţii.
La 7 Octombrie 1278 papa Nicolae al III-lea trimite o scrisoare în care deplânge dispariţia supuşilor papistaşi de pe teritoriul fostei episcopii a Cumanilor (cu sediul probabil la Focşani sau împrejurimi, intitulat în document ca “Milkovia”): cumanii trecuseră la Ortodoxie sau plecaseră în Ungaria, Serbia şi Bulgaria. Acest sfârşit de secol XIII aduce cu sine şi presiuni uriaşe din partea papalităţii, care îi forţează pe unguri să distrugă orice urmă de autonomie românească în Transilvania.

În cele din urmă, sub greutatea acelor presiuni s’a ajuns la încetarea existenţei cnezatelor româneşti din Transilvania, Moldova şi Muntenia şi apariţia statelor feudale româneşti.

blazonul+potretul_cneazului.Cîndea.sec.13.Haţeg_DSC6087Cnejii Cândeşti şi’au făcut propriul blazon, de inspiraţie ortodoxă, cruciată şi românească totdeodată. Cu siguranţă nevoile administrative şi militare le’au impus crearea unui blazon (dacă nu cumva acesta exista deja de mai multă vreme) care să le facă recunoscută autoritatea statală. Blazonul cnezilor CÂndea conţine tricolorul care înconjoară crucea bizantină cu reminiscenţe cruciate.

Am putea să concluzionăm că puterea administrativă a Cândeştilor – ctitori de mănăstiri şi biserici în Ţara Haţegului, de la care au rămas ruinele a două castele (la Colţi şi la Râu-de-mori) şi 13 biserici de piatră – se impunea ca o putere politică şi militară autentic românească, apărătoare şi sprijinitoare a Ortodoxiei.

Castelul Cândeștilor

Din păcate, la Sfânta Maria Orlea, biserica episcopală ortodoxă a Haţegului, după înfrîngerea cnezilor români şi convertirea forţată la romano-catolicism, însoţită de maghiarizarea forţată în sec. XV, peste fresca originală s’a zugrăvit o altă frescă, a pictorului sârb mai sus menţionat. Dacă vreodată în viitor această frescă sârbească va fi extrasă, aproape sigur vor ieşi la iveală frescele autentice, ortodoxe şi (cel mai probabil) româneşti, din secolul XIII.

O astfel de mostră este accesibilă în pronaosul bisericii, sub balconul construit de protestanţi, care au dat cu var peste fresca ctitorului.

Cel mai vechi tricolor românesc – pe blazonul cneazului Cîndea din Ţara Haţegului (sec. XIII)

Cu toate acestea, încă se mai pot zări culorile tricolorului românesc care înconjură fresca votivă a (deocamdată) anonimului cneaz Cândea care a ridicat biserica episcopală de la Orlea. Încă se mai zăreşte de sub var vechiul blazon creştin şi românesc.”

Dar ceea ce uimește cel mai mult este asemănarea tulburătoare cu frescele getice din Mormântul de la Kazanlâk, unde aceste însemne sunt redate într’o bogăție de excepție și fac o paralelă fabuloasă în timp, o legătură de un mileniu și jumătate, dar și în spațiu între cele două maluri ale Dunării.

Mormântul getic de la Kazanlâk

Cele fouă fresce alăturate nu pot lăsa pe nimeni indiferent, atât de izbitoare este similitudinea de formă și culoare. Între cele două momente în care se realizau a intervenit creștinismul, reprezentat în Blazonul Cneazului Cândea peste 16 secole cu reminiscențe cruciate.

Dacă acesta a fost un blazon getic al clasei conducătoare, regăsit și pe scutul lui Decebal, fiind blazonul regelui get, nu este de mirare cum de a fost păstrat peste ani de geții din Carpați de clasa conducătoare, asemenea Cneazului Cândea.

Columna lui Traian, Roma, detaliu cu Decebal în luptă utilizând scutul pe care este încrustat, se pare blazonul său.

Sursa: manastirea.petru-voda.ro, amfostacolo.ro (foto)

Citiți și: DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918)

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

POZA CARE A INDIGNAT REȚELELE SOCIALE ESTE UN FALS ORDINAR ANTI-CREȘTINI

Pe rețelele sociale a fost viralizată o imagine distorsionată a clerului realizată în Photoshop, păcălind astfel mulți creduli.  Această imagine a urcat’o pe contul său de Facebook și Remus Cernea, un anti-creștin declarat încercând să arate ce crudă este Biserica Ortodoxă în prag de sărbători. Orice om de bun simț care vede fotografia originală poate să discearnă unde s’a ajuns cu propaganda anti-ortodoxă care ține de ceva timp.

Citiți și: ”REFERENDUM” AD-HOC PENTRU RELIGIE – IATĂ CARE ESTE OPȚIUNEA ROMÂNILOR, O MARE LOVITURĂ DATĂ ATEILOR, SECTANȚILOR, ANTI-ROMÂNILOR

Fotografia în Photoshop a înfuriat foarte mulți utilizatori de internet și care au publicat’o deja de propriile lor conturi, inconștient făcând aceste jocuri incalificabile ale dușmanilor bisericii.

Numeroase publicații au început să dea deja dezmințiri, despre acest demers anti-creștin publicând alături de fotografia falsă și pe cea originală.

„Acest lucru a fost făcut de către dușmanii Patriarhului Bisericii, a sărbătorii de Paști sau împotriva credinței. Împrăștiați o greșeală care nu este o imagine reală a poporului”…se spune în aceste dezmințiri apărute ulterior.

Rețeaua socială prezintă și părerile călugărilor care răspândesc acum fotografiile originale, dar imaginea sângeroasă în care împreună cu animalele decapitate sunt alături și reprezentanți ai clerului zâmbitor, a stârnit numeroase controverse.

Situația a declanșat pe rețelele sociale opinii diferite, pe „Facebook”, circulă totuși și versiunea originală.

„Lipsa compasiunii față de animale merge adesea mână în mână cu dorința de a’ți controla și umili semenii”, scrie Remus Cernea pe contul său de Facebook.

Dar la numeroasele acuze ce i se aduc, el nu a prezentat nicio dezmințire dovedind astfel adevăratele sale intenții, replicând imperturbabil și deloc indignat că se folosește în mesajul său mediatic de un fals ordinar:

”Este irelevant dacă acea poză este editată sau nu. Relevant este că principalele sărbători care reflectă dogma celor din fotografie duce la masacrarea a milioane de animale nevinovate și la umilirea a milioane de oameni prin ritualuri care cultivă obediența oarbă față de biserică a acestora…Nu contează că în imaginea originală nu apar animalele sacrificate, ele oricum sunt măcelărite în realitate…Despre asta este vorba!”

Aparent, acest individ are dreptate, dar după cum s’a dovedit, cu primele fotografii distribuite ale animalelor moarte ”plantate” cu „Photoshop” și distribuite prin utilizatorii de internet din care o anumită parte a fost indusă în eroare, s’a urmărit pătarea imaginii Bisericii sub aparanta grijă față de animale. Acesta a fost scopul principal care a prins la mulți naivi.

Cu alte cuvinte ”scopul” a scuzat mijloacele.

Cert este că disputa legată de ”oportunitatea” sacrificării animalelor în prag de sărbători, fie că ele sunt de Paști sau de Crăciun va rămâne deschisă, indiscutabil, fiecare din noi având un cuvânt de spus.

Putem alege să nu cumpărăm produsele de carmangerie? Nu cumva acesta este conștient un atac direct la agricultura și zootehnia românească, care oricum șchioapătă?

Sărbători fericite să avem, și fiecare să alegem conștient ce punem pe masă, fie că este miel sau doar salate…Paște fericit!

Sursa: https://www.facebook.com/remus.cernea/posts/10152698156566175

http://news.ge/ge/news/story/128797-foto-romelmats-sotsialuri-qselis-momkhmareblebis-aghshfoteba-gamoitsvia

Citiți și: ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÂND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI ROMÂN

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

 

Aceşti urmaşi ai lui ARPAD sunt, din păcate, românii panonieni şi apoi transilvăneni maghiarizaţi, manipulaţi de papalitate şi uneltele lor de acţiune, regii unguri, în vederea extinderii catolicismului spre estul Europei şi acaparării bogăţiilor autohtonilor acestor locuri.

Însuşi duşmanul poporului român Rœsler în a sa ”Romänische Studien” scrie, despre exterminarea ungurilor în anul 955 la Lechfeld de către Otto I împăratul germanilor şi modul cum s’a creat regatul maghiar, din convertirea autohtonilor români panonieni ortodocşi la catolicism, sub ameninţarea exterminării (contrar afirmaţiilor din cărţile de istorie, cum că ”ungurii” ar fi fost creştinaţi).

Bătălia unde ultimele rămășițe ale ”maghiarilor” asiatici au fost exterminate

Despre conducătorul ultimei expediţii a ungurilor în occident, din anul 955, după nume Bulcsu (Bulciu, Bulesu), român, cronicarul bizantin G. Cedrenus, compilând cronicile existenteale lui Skylitzes, Syncellus şi Theophanes, scrie următoarele despre el:

”Iar turcii (”ungurii” n. trad.) n’au încetat de a face incursiuni în teritoriul roman (este vorba de al germanilor din occident n.n.). În acest timp principele lor Bolosudes (nume grecizat a lui Bălosu, Bulciu sau Buleșu n.n) înainte de a veni la Constantinopol, s’a prefăcut că voieşte să îmbrăţişeze credinţa creştină şi să se boteze. De aceea a fost bine primit de împăratul Constantin şi după ce a fost împodobit cu demnitatea de patriciu (titlu nobiliar ce’i conferea şi multe daruri în bani şi obiecte de cult, n.n.) s’a întors acasă încărcat cu multe daruri. Nu mult după aceea, Gylas (Iuliu în română n.n.), şi el principe al turcilor (”ungurilor” n. trad.) s’a dus de asemenea tot la Constantinopol pentru acelaşi lucru. După ce s’a botezat şi după ce a fost la fel tratat, ca şi cel de mai înainte, a luat cu sine pe călugărul Jeroteiu, vestit pentru cucernicia sa. Pe acesta patriarhul Theophilactus l’a hirotonisit ca episcop al Turciei (al Ungariei n. trad.). Jeroteiu venind în Turcia (Ungaria. trad.) a convertit pe mulţi de la rătăcirea barbară la religia creştină. Gylas (adică Iuliu n.n.) a rămas în credinţa sa pentru întotdeauna şi el n’a mai atacat pe creştini. Bolosudes (Bulciu, Buleșu n.n.) însă, călcând învoiala ce făcuse cu Dumnezeu, a atacat cu tot poporul său pe romani (germani n.n.).

”Turcia” cum era trecut pe hărți spațiul invadat de jafurile asiaticilor exterminați la 955 de OTTO I, Harta a Europei de Est (900 d.Hr), Hristorisch – Geographischen Hand Atlas, Berlin 1824

”Dar tot el, ridicându’se împotriva francilor, a fost prins şi crucificat” (Din cartea lui G. Popa–Lisseanu ”Dacia în autorii clasici”, Editura Vestala, Bucureşti, 2007, pg. 342, 343).

În poză Bulcsu, Bulșu, Bulcu sau Bulciu

Ce trebuie să reţinem din această cronică, o compilaţie scrisă după două secole de la săvârşirea evenimentelor, aproximativ mijlocul secolului al X-lea. Cu toate că în cronică se vorbeşte de turci şi nu de unguri, cronicarii vremii i’au asemuit după înfăţişare cu grupul uralo-altaic al turcilor care forţau la acea vreme graniţele Imperiul Bizantin. Încă de pe atunci începuse campania papalităţii de maghiarizare a numelor (prenumelor de fapt, la acea vreme) din Iuliu în Gylas (Gyula), care căpătând titlu nobiliar la Constantinopol va deveni voievod al Transilvaniei cum veţi descoperi în cele ce vor urma. Faptul că însuşi patriarhul Constantinopolului trimite un episcop în Pannonia şi Transilvania însemna că deja existau aşezăminte creştine, preoţi ortodocşi în regiune, confirmând ceea ce şi alte cronici ale vremii atestau, acest adevăr.

În cele ce urmează am dori să punem la punct cifrele năvălitorilor unguri, cifre pe care le afişează istoricii maghiari şi istoricul I. Bulei în cartea sa ”Scurtă istorie a românilor”, Editura Meronia, Bucureşti, 1996. În această carte, autorul citează pe Fügedi E., istoric maghiar, care apreciază la 400.000– 500.000 numărul invadatorilor!!!

Dacă ar fi fost atâţia, nu ar fi putut la acea vreme cuceri întreaga Europă?

I. Bulei acceptă numărul lor la 100.000 – 150.000, după cifrele avansate de istoricii L. Musset, M. Reinhart și Ioan Aurel Pop. Dar dacă I. Bulei acceptă această cifră, de ce, în scurta sa istorie, a noastră, a românilor, nu dă şi numărul autohtonilor români din Pannonia şi Transilvania?

Cine a stat să numere niște migratori care nu stăteau pe loc, putea să aprecieze chiar mai ușor o populație sedentară care nu migra nicăieri, în primul rând după numărul de cătune sau târguri locuite permanent. O populație stabilă este mai ușor de găsit și recenzat decât una care stă o săptămână pe marginea unei ape, iar o lună la marginea unei păduri…

După părerea noastră, numărul năvălitorilor unguri a fost mult mai redus. Sunt semnificative aprecierile istoricului român Vasile Maniu care în cartea sa ”Românii în literatura străină. Studii istorico-critice şi etimologice”,Bucureşti, 1883, p. 37, (v. şi A. Deac, „Istoria adevărului istoric”, volumul II, p. 284) scria, demascând nefastele metode de falsificare a documentelor, a cronicilor vremii de către potentaţii politici bizantini şi ”unguri”:

”Cronicarii unguri n’au rămas mai prejos (decât cei bizantini) în falsificarea, (aş adăoga în special al numărului componenţei triburilor năvălitoare n.n.), desfiinţarea numelor gentilice, topice, a urmat şi urmează la dânşii pe o scară întinsă, cu o energie febrilă, în scop de maghiarizare, care a devenit pentru Arpadieni un principiu de stat.”

Semnificativă în această privinţă, este recunoaşterea de către notarul regal al Ungariei, Bonfiniu (numai nume maghiar nu avea), care nu se sfiia să declare că «totul este viciat şi denaturat până la inepţie în Analele Ungariei»”.

Şi istoricul român, pe baza faptelor concrete, a găsit acest procedeu nedemn şi la alţi istorici străini, dezvăluindu’l fără cruţare:

”Deprinderea cronicarilor vechi bizantini, slavi, germani, şi, în cele din urmă, maghiari de a desfigura prin uz frecvent numiri de familie şi localităţi până la necunoscut, întunecând faptele istorice şi confundând geneza şi a limbilor şi a popoarelor prin sistemul analogiilor.”

V. Maniu conchidea că:

”Vătămătoarea îndatinare mai la toţi cronicarii vechimii de a transmite ţărilor şi popoarelor mici numele etnografic şi topic al ţărilor şi popoarelor din vecinătate, confundând unele cu altele”, adăugând cu regrete şi tristeţe că ”Noi românii am plătit scump păcatul acesta al străinilor”.

Tot în cartea sa, V. Maniu la p. 37, remarca:

”Reiese adevărul istoric prezentat ca «o enigmă» învederând că acei Cumani, Ausoni, Uzi, Pacinati (Pecenegi n.n.), Catani de ale căror renume şi fapte sunt pline analele bizantine, sclavone şi maghiare din secolele X-XIII, ca şi cronicile din secolele IV-VII-IX, au fost românii.”

Ca o dovadă de netăgăduit a acestor aprecieri, în această privinţă, este şi constatarea istoricului ungar I. Keményi, care cercetând, deosebit de atent, numele de „etnii”, reflectate în documentele şi vechile cronici ungureşti, ajunge şi el la concluzia realistă, potrivit căreia: ”Ungurii numeau pe români şi huni şi cumani”, motivând acest lucru ”pentru că diplomaţia nu se ocupa decât de stăpâniri politice, iar nu de naţionalitate, care intrau de’a dreptul în naţiunea stăpânitoare”.

Să nu vă miraţi dacă, citind cărţile de istorie româneşti, cât şi manualele şcolare, DEX-ul, veţi întâlni scris la cele două popoare, cumani şi pecenegi că sunt de etnie turcă, când ele sunt de fapt, de aceeaşi etnie cu românii, al marelui popor getic (aşa cum ne’au numit cronicarii străini) din întregul spaţiu stăpânit de Burebista.

Reluând estimarea numărului de unguri care au invadat Panonia trebuie să ţinem seama că, înainte de invazia lor în Panonia, ungurii s’au luptat cu bulgarii în anul 895 pentru a se răzbuna în urma masacrării familiei lor, femei, copii, bătrâni, lăsaţi la Atelcuz (bărbaţii fiind plecaţi într’un raid de jaf, p.161 din cartea lui Rœsler) de către bulgari şi pecenegi. Rœsler, care ne relatează acest eveniment, afirmă că în această luptă au învins bulgarii, dar că ar fi pierdut în luptă 20.000 de călăreţi. Cum erau din aceeaşi rasă, şi aveau acelaşi sistem de luptă, pierderea de luptători ”unguri” ar fi fost egală.

Desigur că cifrele sunt exagerate dar nu’i mai puţin adevărat că numărul ”ungurilor” s’ar fi diminuat simţitor şi că cifra estimată de noi, la invazia lor în Panonia ar fi fost între 10.000 şi 15.000.

Menţionăm faptul că P. L. Tonciulescu i’a estimat doar la numai 3.000 – 5.000!

Admiţând aceste cifre, în cele 45 de raiduri în occident şi în teritoriile supuse Bizanţului, numărul lor a fost cel puţin diminuat la jumătate la fiecare raid. Cum credeţi că au putut continua ungurii raidurile de jaf, dacă nu şi’ar fi reîmprospătat rândurile cu aventurieri rumâni panonieni?

Urmăriți acest film de 30 min. pentru a vă dumiri cine sunt maghiarizații:

Deja în anul 913, Rœsler, în cartea sa amintită mai înainte, la p.173, aminteşte că după bătălia de la râul Inn, n’au mai rămas în viaţă decât 30 de luptători unguri!(s.n.) Şi apoi, de unde puteau ”ungurii” să’şi reînnoiască caii pierduţi în lupte, de unde hrana lor, refacerea armamentului şi toate cele necesare vieţii, dacă românii sedentari, agricultori în mare parte, nu le’ar fi asigurat hrana, îmbrăcămintea şi harnaşamentele pentru caii cu care invadau occidentul?

După contactul cu românii şi cu germanii este mai mult ca sigur că se mai civilizaseră puţin. Dacă după anul 913 nu mai rămăseseră decât 30 de luptători, iniţiativa următoarelor raiduri în occident nu puteau să o ia decât românii panonieni, după cum a fost consfinţită şi în cronici, la ultima incursiune din anul 955, când ultimii unguri au fost exterminaţi, iar conducătorul lor, românul Bulcsu (Buleșu, botezat ortodox la Ţarigrad n.n.) prins şi crucificat.

”XXXVII. Lupta regelui Ştefan cel Sfânt împotriva lui Gyula ducele Transilvaniei.

În urmă, fericitul Ştefan, după ce a primit din grija lui Dumnezeu coroana majestăţii regale, a purtat un frumos şi folositor război împotriva unchiului său cu numele Gyula care, pe acea vreme, avea domnia peste întregul regat al Transilvaniei. Deci, în anul Domnului 1002, fericitul rege Ştefan a prins pe ducele Gyula împreună cu soţia şi cei doi fii ai săi şi i’a trimis în Ungaria. Aceasta însă pentru aceea a făcut’o, fiindcă, deşi i s’a atras de foarte deseori luarea aminte de fericitul rege Ştefan, el totuşi nu s’a întors la legea creştină şi n’a încetat de a ataca pe Unguri. Şi întregul lui regat, foarte mare şi foarte bogat, l’a unit cu monarhia Ungariei. Regatul acela însă al său se numeşte pe ungureşte Erdeleelw, care este udat de foarte multe râuri, din nisipul cărora se culege aur şi aurul din această ţară este foarte bun.”

Şi în continuare domnul Gabriel Gheorghe ne dezvăluie:

”Gyula = Iuliu (nume de bărbat) şi Gyula Fehérvar = Alba Iulia, de unde rezultă că, la începutul sec. XI, voievodul Transilvaniei era un român cu numele Iuliu. Dacă ar fi fost ungur nu ar fi de crezut să’i fi atacat pe unguri. Şi nu este de mirare că era rudă cu Bela = Voicu (v. „Cronica pictată”, p. 146) duce („Cronica pictată”, XXXVI) în Panonia, care trecând la catolicism, şi’a schimbat numele în Ştefan, nu Istvan (!). Până la convertirea lui Ştefan cum scrie Petru Maior, dar şi alţii, ştim că s’a deplasat la Bizanţ unde s’a botezat, după cum scrie Gheorghe Cedrenu, istoric bizantin, în Compendiul istoriilor (ap. P. Maior, Istoria bisericii românilor, volumul I, p. 91). Mai mult, Gyula a adus cu sine în Ardeal pe călugărul Ieroteiu care a convertit pe mulţi ardeleni la creştinism, cum arată Cedrenu şi Zonaras. De aice, se întreabă P. Maior, ibid,p. 93: oare acei de Ierotheiu întorşi la credinţa creştinească fost’au români au secui, că încă atunci numai aceste neamuri era în Ardeal.”  (O precizare se impune, după unii cronicari, secuii au fost sciţi, de acelaşi neam cu românii, antrenaţi, din nordul Mării Negre unde locuiau, de către tătari în sec. XIII, probabil ca translatori, când au năvălit în centrul Europei, sau după alţi autori, români transilvăneni hotarnici din Munţii Apuseni n.n.).

Iar, mai sus: partea cea mai mare a locuitorilor din Ardeal au fost români, şi limba cea mai de obşte, precum până astăzi, au fost cea românească (ib). De ce preferau principii ardeleni să se boteze la Bizanţ ne’o spune Petru Maior (op. cit., p. 92):

”…iar lor maicu norocire le era a se boteza în Ţarigrad (Constantinopol n.n.) pentru că se făcea patrichii (patricieni ai imperiului n. G.G.) şi se înturna încărcaţi de bani şi de altă avere…Care nădeajde, după cum cetirăm din Cedrenu, tocma nu l’a înşelat cu Giula pre Constantin Porfirogenetul (subl. G.G.) (împăratul Bizanţului n.n.).”

Din textele de mai sus rezultă că la începutul sec. XI voievodul Ardealului era un român aparţinător de Biserica din Bizanţ, în care fusese botezat şi ducele Voicu (Bela) până la trecerea la catolicism. Deci, Gyula era creştin, dar de rit bizantin, astfel că imputaţia care i’o face nepotul lui Ştefan I că nu s’ar fi întors la legea creştină are numai sensul că a refuzat să treacă la catolicism. Un alt caz similar, relatat tot în ”Cronica pictată”, (p.147, note): Nobilii din Samogy şi din Zalas, nevoind cu niciun preţ să părăsească ritul părinţilor lor, nici să primească religia catolică s’au revoltat în contra lui Ştefan I.

În urma sfaturilor duhovnicului său, prea fericitul Martin (care nu era altul decât nunţiul papal, care dirija întreaga activitate a regelui ungur n.n.), Ştefan şi’a strâns armata (care era formată la acea vreme în majoritate de mercenari germani trimişi de papalitate şi de băştinaşi, puţini la număr convertiţi la catolicism n.n.) l’a numit generalissim pe întreaga armată pe străinul Velcellinus, s’au bătut…iar ducele Cupan (nume românesc n. G.G.) a fost ucis. Fericitul Ştefan a pus să’l taie în patru bucăţi pe Cupan şi le’a expus la poarta Strigoniului, la cea a Vespremului, la cea a Jaurnului, iar în Ardeal (de unde era ducele Cupan) corpul său ciopârţit a fost expus la Alba Iulia. Ca urmare, Ştefan a hotărât ca întreg poporul ce se găsea în provincia ducelui Cupan să dea pe vecie şi de drept, pentru mânăstirea sfântului Martin (numele duhovnicului său) din Panonia a zecea parte din copii (!), una din formele de catolicizare şi maghiarizare forţată, din fructe şi din vite.

În urma luptelor pe care le’a dus în Ardeal, Ştefan cel Sfânt a luat o cantitate nepreţuită de tezaure şi mai ales aur, giuvaiere şi pietre nestemate (p. 147-148). De aceea, sfântul rege Ştefan, îmbogăţindu’se foarte mult cu aceste diferite tezaure…(pag 148-149), QED (cea ce demonstrează n.n.), nu convertirea la creştinism era obiectivul principal, ci îmbogăţirea, acumularea de averi.

Epilog. Spre neşansa lui Ştefan I şi a altor sfinţi cu referinţe nevalabile la dosar, cu câteva decenii în urmă, Papa Paul al VI-lea (papă între 1963-1978 n.n.), făcând o revizuire a sfinţilor catolici, a radiat o serie întreagă, declarându’i uzurpatori de titluri sau impostori, impuşi de tradiţie şi interese. Printre cei cărora li s’a retras brevetul de sfinţenie … se află şi Sfântul Ştefan, rege al Ungariei!… (căruia, din manualele actuale, tot nu i s’a şters titlul de sfânt, n.n.).

Învăţămintele pe care trebuie să le tragem din cronicile expuse mai sus sunt următoarele. La începutul secolului al XI-lea papalitatea, prin convertirea la catolicism a unuia din principii panonieni, român de neam, Voicu, devenit prin voinţa papalităţii Sfântul Ştefan I, rege apostolic al Ungariei, o ţară care nu exista la acea vreme, toate întinderile de pământ din Panonia acelor vremuri erau deţinute de prinţi români, vlahi cum îi numeau bizantinii, cum rezultă şi din alte cronici…
Afirmaţia din ”Cronica pictată de la Viena” că:

”Ştefan …prinzând pe ducele Transilvaniei, Iuliu, şi a familiei sale îl trimite în Ungaria?… şi întregul lui regat, foarte mare şi foarte bogat, l’a unit cu monarhia Ungariei”, este falsă.

De aici decurg toate erorile introduse în cărţile de istorie maghiare, Larousse, Enciclopedii din tot occidentul şi din păcate şi a majorităţii cărţilor de istorie scrise de români, printre care I. Bulei şi mulţi alţii. Tot ce s’a afirmat în această cronică n’a fost decât un raid de represiune şi de jaf, după care, cu tezaurele furate s’au întors de unde au plecat, la acea vreme, Ungaria ca ţară cu un teritoriu delimitat nu exista la acea vreme.

Ungurii n’au fost semnalaţi în Ardeal înainte de secolul XV, mărturii, viitorul papă Pius II (1405-1461), care în ”Călători străini I”, p. 317scria:

”În vremea noastră e locuită (este vorba de Transilvania n.n.) de saşi (Teutones), secui şi români” (şi asta înainte de 1458) şi de asemeni, chiar din alte cronici ungureşti, la trecerea tătarilor prin Transilvania în 1241, n’au întâlnit decât rezistenţa voievodului Posea la Braşov, şi aminteşte de jafurile şi uciderea creştinilor din diverse localităţi, fără a aminti de picior de ungur!

Deac în cartea ”Istoria adevărului istoric”, volumul II, ne relatează:

”Astfel se precizează că, în expansiunea lor către răsărit, armata regalităţii ungare a reuşit să treacă Tisa şi să cucerească Aradul, după 54 de lupte cu vlahii, de’abia în timpul lui Ştefan al III-lea, în anul 1166. Cu această ocazie, graniţa dintre unguri şi vlahi s’a mutat la Ineu, în apropierea Aradului. Pentru recucerirea Aradului şi apărarea Streiului, vlahii s’au aliat cu bizantinii, ducând lupte îndârjite în anul 1166 şi cei următori. Mai târziu, regele Emeric (1196-1204) al Ungariei este înfrânt – împreună cu armata sa, în timp ce încerca să pătrundă prin porţile Meseşului în Podişul Transilvaniei, de către moţii şi maramureşenii vlahi…”

Şi mai departe, A. Deac la p. 109 continuă:

”În primul rând, rezultă cu claritate că Ţara Românească era una, de la Marea Neagră, până la Rarăul nordic moldovenesc şi dincolo de Carpaţi, până la Maramureş şi la râul Tisa (s.n.). Fireste, dupa cum reiese din textul documentului, în cadrul acestei Ţări unitare, fiinţau o seamă de organizaţii politice locale, subordonate domnitorului, care îşi avea reşedinţa în Muntenia, demonstrând prin aceasta că de aici, din Ţara Românească a Munteniei, domnitorul român chemă la luptă, la organizarea rezistenţei faţă de cotropitorii regatului ungar, care din nefericire, după cum se consemnează în discursul amintit, ocupaseră teritoriile strămoşeşti de la Tisa, chiar şi localitatea Arad.”

Adaptare după Valeriu Popovici Ursu, Gabriel Gheorghe

În poză Bulcsu, Bulșu, Bulcu sau Bulciu

CITITI DESPRE STUDIILE GENETICIENILOR MAGHIARI: MAGHIAROFONII NU SUNT MAGHIARI, EI SUNT POPULATII EUROPENE CARE S’AU MAGHIARIZAT DE’A LUNGUL SECOLELOR

Câteva linkuri utile pentru a vă convinge singuri:

http://www.khazaria.com/genetics/hungarians.html

Genetica maghiarilor – ADN-ul maghiarilor din Ungaria

Maghiarii se auto-denumesc eronat maghiari. Primii maghiarii au sosit în țara Ungariei de la est în secolul al IX-lea. La un moment dat au fost în alianță cu khazarii (khazaria.com).

sau,

MAGHIAROFONII AU ADN EUROPEAN, DAR VORBESC O LIMBĂ ASIATICĂ

O dovada a maghiarizarii de’a lungul secolelor a populațiilor din Panonia, o regasim în studiile genetice. Sunt foarte puține dovezi genetice ale urmașilor triburilor maghiare asiatice. Aici aveti și studii facute de geneticieni maghiari:

http://www.khazaria.com/genetics/hungarians.html

Am analizat datele a trei populații europene care vorbesc limbi non-indoeuropene: maghiari, laponi și finlandezi. Analiza principală coordonata arată că Laponii sunt intermediari între persoanele care se află în apropierea punctului geografic Munții Ural, vorbitori de limbi uralice și Europa Centrală și de nord.

Maghiarii și finlandezii sunt cu siguranta mai aproape de europeni. O analiză a amestecului genetic între uralici și strămoșii europeni arată că Laponii sunt ceva mai mult de 50% Europeni, maghiarii sunt 87% Europeni, iar finlandezii sunt 90% Europeni. Există un acord de bază între aceste concluzii și datele istorice referitoare la Ungaria. Mai puțin se stie despre finlandezi și foarte puțin despre Laponi.

http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1002/ajpa.1330830107/abstract

Guglielmino, CR, Piazza, A., Menozzi, P. ȘI Cavalli-Sforza, LL (1990), uralice genele din Europa. Am. J. Phys. Anthropol, 83:. 57-68. doi: 10.1002 / ajpa.1330830107

eupedia.com

CITITI DESPRE STUDIILE GENETICIENILOR MAGHIARI: MAGHIAROFONII NU SUNT MAGHIARI, EI SUNT POPULATII EUROPENE CARE S’AU MAGHIARIZAT DE’A LUNGUL SECOLELOR

http://www.khazaria.com/genetics/hungarians.html

MAGHIARII STRAVECHI AU DISPARUT, LIMBA MAGHIARA ESTE VORBITĂ DE O POPULAȚIE EUROPEANĂ

Populațiile panonice de moravi sclavi, rumâni, germanici etc., au fost maghiarizate prin catolicizarea și/sau creștinarea  lor forțată.

Sunt rezultatele studiilor unor geneticieni din Ungaria, Institutul de Genetică, Centrul de Cercetari Biologice al Academiei Maghiare de Științe, Temesvári krt. 62, H-6726, Szeged, (Csányi B., Bogácsi-Szabo E., G Tömöry, Czibula, Priskin K., Joseon , Mende B., P. Lango, Csete K., Žilina, Conant CE, CS Downes, am Rasko).

Populația maghiară apartine lingvistic de ramura fino-ugrică din familia uralică.

Alela Tat C este un marker interesant în contextul fino-ugric, distribuit în toate populațiile vorbitoare de limba fino-ugrică, cu excepția maghiarofonilor.
Întrebarea care apare este dacă maghiarii ancestrali, care s’au stabilit în Bazinul Carpatic, au adapostit acest polimorfism sau nu. 100 de oameni din Ungaria modernă, 97 de secui (o populație maghiarizată (s.m.) din Transilvania), și 4 probe de os arheologic ai maghiarilor din secolul X, au fost studiate pentru acest polimorfism.

Printre persoanele moderne, doar un singur secui poartă alela Tat C, în timp ce din cele patru resturile scheletice, două posedă Alela. Această din urmă constatare, chiar dacă sunt un număr redus de probe, pare să indice o linie siberiană a maghiarilor invadatori, CARE MAI TÂRZIU AU DISPĂRUT (uciși în lupte) ÎN MARE PARTE (s.m.).

Cele două populații maghiare moderne de limbă (din Panonia si secuii), bazate pe 22 de markeri binari Y-cromozomial, împărtășesc componente similare cu cele descrise pentru alți europeni, cu excepția prezența haplogroup P * (xM173) în probele de la secui, care poate reflecta o conexiune din Asia Centrală, și frecvență ridicată a haplogrupului J în ambele secui și maghiari.

Analiza MDS bazată pe valori de frecvență a haplogrupurilor, confirmă faptul că populațiile maghiare și secuiești moderne sunt genetic strâns legate, și similare cu populațiile din Europa Centrală și Balcani.

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723

Concluzia firească pe care o deducem, este că studiile geneticienilor confirmă doar acea parte a istoriografiei, care menționează exterminarea asiaticilor produsă la 955 d.Hr. de la Lechfeld, ceea ce determină cu această ocazie și stoparea raidurilor de ucidere și jaf în Europa. Ceea ce a urmat după aceea, crearea statului ungar, și catolicizarea forțată ne arată dimensiunea pe care a avut’o pierderea limbii, a unor pături largi de populații, care la momentul schismei din 1054 și mult timp după aceea foloseau și limba maternă, dar și limba statului artificial creat.

Națiunea, etnia nefiind la acea vreme un criteriu al statalității, ci coroana și dimensiunea domeniilor ei, care prin politicile guvernelor timp de secole, a dus treptat la pierderea primei, vorbindu’se azi doar limba statală.

Azi, vedem că poporul român nu a fost niciodată învins, ci doar i’a fost amânată afirmarea.
 

GENOMUL UMAN

Cercetări de paleogenetică moleculară la populaţiile vechi din Epoca Bronzului şi a Fierului de pe teritoriul României – evidenţierea relaţiilor genetice cu populaţia românească şi alte populații europene actuale,
de Georgeta Cardoş, Alexander Rodewald

CONCLUZII FINALE

”Analiza datelor de ADN mt (mitocondrial) şi nuclear corespunzătoare indivizilor din populaţia veche din Epoca Bronzului şi a Fierului de pe teritoriul României în comparaţie cu populaţiile europene actuale a relevat următoarele:

1. variabilitate genetică redusă, atât la nivel mitocondrial cât şi la nivel nuclear, în cadrul populaţiilor vechi din Epoca Bronzului şi a Fierului de pe teritoriul României în comparaţie cu populaţiile moderne europene, inclusiv cu populaţia românească actuală; această variabilitate genetică redusă ar putea fi rezultatul unei organizări sociale şi culturale locale în grupuri mici, parţial izolate reproductiv;

2.  la nivel mitocondrial, relaţii genetice mai apropiate între populaţiile umane vechi de pe teritoriul României şi populaţia turcă de origine tracică de pe coastele Marii Negre şi ale Marii Mediterane;

3. la nivel nuclear, s’au putut observa relaţii genetice apropiate cu populaţia italiană modernă; dintre celelalte populaţii europene actuale utilizate în acest studiu, aromânii, turcii din aria Mării Mediterane, grecii şi românii moderni au demonstrat relaţii genetice mai apropiate cu populaţiile vechi din România;

4. în privinţa relaţiilor genetice ale românilor actuali, aceştia s’au grupat (au format un „cluster” în analiza distanţelor genetice) împreună cu populaţia din Bulgaria, demonstrând astfel relaţii genetice mai apropiate; au fost evidenţiate de asemenea relaţii genetice ale populaţiei româneşti actuale cu alte populaţii europene actuale, cum ar fi populaţiile din Italia şi Grecia.

Markerii nucleari suferă recombinare în timpul diviziunii meiotice şi reprezintă ereditatea transmisă biparental, în timp ce moleculele de ADN mitocondrial se transmit de la o generaţie la altă exclusiv pe linie maternă. De aceea, analiza informaţiei genetice provenite de la moleculele de ADN nuclear şi mitocondrial pot conduce la rezultate diferite din punct de vedere al relaţiilor de înrudire genetică, reflectând „istoria” diferită a genomurilor mitocondrial şi nuclear de’a lungul evoluţiei speciei umane.
Relaţiile genetice dintre populaţiile vechi de pe teritoriul României şi populaţiile europene actuale găsite de noi în cadrul acestui studiu de paleogenetică au probabil explicaţii mult mai complexe decât cele menţionate de noi şi sperăm că oameni de ştiinţă din alte domenii (istorici, arheologi, antropologi, s.a.) ne vor ajută să le descoperim.”

OPINIA MEA

Italienii de azi în special populațiile peninsulare nordice, se înrudesc cu populația care a trăit acum 3500-1600 î.Hr. pe teritoriul României. În studiul Genomul Uman, doar la această perioadă se face referire deoarece, din acele vremuri sunt rămășițele umane care au facut obiectul studiului de paleogenetică. Exista dovada clară ca este una și aceeași populație. În ceea ce privește populațiile actuale ale României și Germaniei datorită migrațiunilor de’a lungul mileniilor, pe metoda aleasă de comparație (NEI) ne arată SIMILITUDINI ALE GENELOR noastre cu ale germanilor, ceea ce confirmă că germanii sunt o populație carpatică.

Se observă pe imagine că toate cele 9 populații alese pentru comparație au un trunchi comun: populațiile străvechi din epocile bronzului și fierului.

Cu alte cuvinte, deși vorbim limbi diferite, ne înrudim genetic.

Citiți și: SOLICITAREA AUTONOMIEI ÎN BAZA UNOR CRITERII ECONOMICE FALSE

Și cu toate acestea, manipularea și propaganda Budapestei a dus la nenumărate pogromuri anti-rumînești în anii cînd Ardealul a fost sub administrație ungară.

 

Vatra Stră-Română‬‪‎ Dacii‬Geții‬‪‎ Pelasgii