PELASGII ȘI GEȚII DINTRE NOI

Foarte mulți fac greșeala să considere, ba daci, ba traci întregul neam getic. Unii sunt patetici, alții devin violenți verbal când li se zdruncină fundamentul propriilor cunoștințe, dar cei mai mulți nu încearcă deloc să priceapă ceva dincolo de clișeele pe care ni le’a servit istoriografia. Iau totul de’a gata și nu analizează deloc.

Mult mai tragic este însă, că unii scriu cărți în continuare în baza acelorași clișee, se dau mari profesori sau chiar se împăunează cu doctorate în istorie, iar asta ne dă marea dimensiune a falsului care domină istoriografia.

Mulți încă nici nu știu, că cei ce dețin cheia trecutului istoric, controlează de fapt prezentul și viitorul oamenilor:

”În ziua de azi, pentru a stăpâni cât mai mulţi oameni, nu se mai cuceresc teritorii, ci sufletele acelor oameni. Odată ce ai sufletul, ai omul; iar când ai omul, teritoriul vine de la sine”, (Contele de Marenches).

Noi încercăm să înțelegem această ”greșeală” ce pare nevinovată, printr’un simplu clișeu care pleacă de la proasta înțelegere a textelor scrise de antici.

Orice clișeu are o origine, totuși.

Cine suntem noi românii? Cine nu a găsit încă un răspuns la această întrebare cheie pentru poporul nostru, are în cele ce urmează un posibil răspuns. Adevărul despre noi este la îndemâna oricui se documentează puțin în istorie, arheologie și genetică. Avem toate dovezile necesare pentru a trage o concluzie pe cât de simplă, pe atât de corectă.

Că suntem urmașii Romei este o aserțiune din ce în ce mai hazardată. Invers ar putea fi mai sigur. Că suntem urmașii lui Burebista și Decebal, iarăși este discutabil atât timp cât nu cunoaștem unde sunt rămășițele pământești ale acestora pentru a le studia. Asta în cazul în care nu practicau cumva incinerația precum cei mai mulți dintre strămoșii noștri, adepți ai cultului solar, iar rămășițele lor lumești nu vor fi niciodată găsite.

Geți, traci, romani sau cumani? Sau, poate, urmând legendele și o anume istorie considerată de oficiali ”paralelă”, am putea fi urmașii hiperboreenilor, preafericiții nordici amintiți în legendele așa-numitei Grecii antice?

Istoricii oficiali se feresc să dea răspunsuri tranșante când documentele și vestigiile creează doar posibilități și variante străvezii.

Dacă veți avea răbdarea necesară să parcurgeți întregul text și să asimilați toate informațiile, veți ajunge la concluzia la care am ajuns și noi, poate uimitoare pentru unii, că viața noastră de acum, este direct determinată de o serie de evenimente care au avut loc în preistorie și despre care avem deja destule informații.

Genetica aplicată în arheologie a stabilit apartenența noastră la așa-numitele haplogrupuri, fiecare purtător de mutatii genetice specifice doar lui formează împreună cu semenii lui adevarate clanuri genetice cu origini în preistorie.

Cunoaștem că un anume haplogrup sau clan genetic numit I  care s’a stabilit în Europa Centrală și de Est încă acum peste 20.000 de ani, iar după ultima glaciațiune, a creat prima civilizație a lumii, pașnică și creatoare, apoi s’a divizat în două mari sub-grupe  pentru Europa, în I1 și I2.

Acum vreo 11.000 de ani un alt clan genetic (R1) nomad, migrat dinspre Asia (sau cel puțin așa este considerat R1) a intrat în spațiul civilizației pașnice a vechii Europe și a adus numeroase schimbări în societate, impunându’și treptat propriul stil de viață, autoritar, patriarhal, cuceritor. Toate popoarele cunoscute din manualele de istorie antică sunt rezultatul amestecării celor două clanuri genetice principale I și R1.

Alături de aceste două grupuri mari, în componența popoarelor europene mai sunt încă 3-4 grupe genetice secundare, care întregesc tabloul european al haprogrupurilor de astăzi: E, G, și J.

Ca să înțelegem de ce le numim principale și secundare e suficient să privim la proporția fiecărui haplogrup și subgrup întâlnit la nivelul populației României, dar și a altor țări din Balcani:

Haplogrupurile paterne Y ADN principale cumulează 62,5%:

I = I1, I2, I2a, I2b, împreună adună 33%, un haplogrup care domină în România și este şi mai bine reprezentat în Bosnia, Serbia, Ucraina, Ungaria etc., semn că aceste state moderne au preluat populațiile cu bagajul genetic al civilizațiilor dunărene;

R1 = R1a și R1b împreună adună 29,5% și sunt cele mai noi din spaţiul românesc, fiind relativ bine reprezentate în est, domină și în vestul Europei (R1b) dar şi în centrul şi estul Europei (R1a);

Haplogrupuri paterne Y ADN secundare 36,5%:

E1b1b (EV13) aproximativ 15% este prezent în spaţiul românesc, de asemenea este bine reprezentat în Africa de unde îşi are originea;

J = J1, J2 împreună adună 15% este bine reprezentat în România și predominant în sudul și estul Anatoliei și s’a format prin divizarea unui haplogrup primar numit IJ din care au rezultat și J, dar și haplogrupul emblematic al românilor I;

G = 5%, slab reprezentat în România, este aproape absent în Europa, cu excepţia peninsulei Italice, Anatolia şi cu frecvenţa cea mai ridicată în Caucaz. Este markerul, ce completează argumentul inter-relaţiei dintre frecvenţa thalasemiei B, găsită în sudul Moldovei şi în peninsula Italică. Frecvenţa mult mai crescută în Caucaz, certifică linia de migraţie, spre România, prin Anatolia şi o linie în peninsula Italică (migraţia sud pontică). Este posibil ca un grup populaţional să fi urmat şi calea nord pontică (nu este exclusă posibilitatea ca haplogrupul G, nord pontic, să fi conţinut şi un anumit procentaj din haplogrupul K).

T  = 0,5%,  Q = 0,5% (caracteristic huno-altaicilor) și  N = 0,5% (caracteristic fino-uralicilor), dovedesc dacă mai era nevoie ”migrațiile” insignifiante ale hunilor, ”maghiarilor” sau tătarilor.

K = sub 0,5% este foarte rar în România, rar în peninsula Italică, foarte rar în peninsula Iberică, rar în Anatolia şi ceva mai frecvent în Caucaz, Uzbekistan şi frecvent în estul Asiei (China). Reprezintă o distribuţie estică şi nord Mediteraneană cu origine în extremitatea estică Asiatică.

Aici aveți un tabel cu poporul balcanic și est european înfrățit și extins pe haplogrupuri:

Puteți afla dacă faceți parte din clanul genetic pașnic – haplogrupul I – al vechii Europe, sau al altuia, al geților R1 de exemplu, apelând la un test ADN.

De ce e atât de important ADN-ul vechi al românilor (sau al vechilor români) și care este relevanța cercetării o spune istoricul Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, cooptat ca expert în proiectul GENESIS și despre care spune:

”Noi sperăm că va oferi date concludente pentru reinterpretarea istoriei României. Pentru verificarea a ceea ce se știe și, eventual, emiterea de noi ipoteze. De exemplu, la Argeș, mormântul nu a avut o atribuire foarte clară. S’a spus inițial că ar fi chiar Negru Vodă, apoi Vlaicu Vodă… Așteptăm să avem întâi primele rezultate, și abia apoi să le discutăm.”

Istoricii diletanți și o parte a presei stipendiate de Soroș sau de prin alte părți, au dat curs promovării acestei teorii absurde, tocmai pentru a lovi în istoria noastra și în Biserica noastră ortodoxă. Trebuie să fii lipsit de elementare studii de artă bisericească ca să susții că Biserica Sf. Nicoale din Curtea de Argeș era ridicată de un catolic.

Câțiva ani la rând cărțile lui Neagu Djuvara, un adevărat conglomerat de fake-news-uri, despre originea cumană a primilor Basarabi, publicate la prestigioasa Editură Humanitas au fost succese de casă, înșelând buna credință a cititorilor români și sfidând logica istorică. Teoria originii cumane a Basarabilor promovată de Neagu Djuvara, nu are nicio legătură cu realitatea trecutului istoric. Basarab I ar fi fost catolic, iar bisericile ridicate de el erau zidite în cel mai pur stil bizantin ortodox.

Se presupune că osemintele de la Argeș ar fi ale lui Vlaicu Vodă, care a domnit între 1364 și 1377. El este considerat urmaș al lui Negru Vodă, legendarul întemeietor al voievodatului de pe Argeș, care ar fi coborât din Făgăraș.

Următorul pas în proiect este analiza probelor adunate de la morți anonimi, descoperiți în cursul ultimilor ani în șantiere arheologice de pe teritoriul României.

Cele mai importante concluzii ale comunicării sunt următoarele:

1. Defunctul din Mormântul 10 (”Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea Bisericii Argeş II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind înmormântat în Biserica Argeş I (datând din anii 1230-1260), fiind vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într’un document din 1335;

2. Nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană;

3. Mormântul 10 este singurul mormânt neprofanat de la Curtea de Argeş şi rămâne până astăzi singurul mormânt domnesc cu inventar complet;

4. Istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme) ale afirmării monarhice, cunoscute atât de Ţara Românească, cât şi de Moldova;

5. Personajul din mormântul 10 aparţine contextului istoric al acelor Olachi Romani (valahi români/ români romani) conduşi de către Alexandru, fiul lui Basarab, spre Papalitatea de la Avignon, împotriva intereselor regelui Ludovic I de Anjou al Ungariei la 1345.

Aceşti români erau întinşi din Ţara Românească, în Banat, de’a lungul Munţilor Apuseni până în Maramureş, unde întregeau revolta anti-angevină declanşată de la 1342-1343 de Bogdan (viitorul stăpânitor al Moldovei), precum şi extensiile transilvane ale uniunii politice de la Argeş (Oltenia şi Muntenia): Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului.

Din perspectivă cronologică este cea mai importantă agregare politică românească, documentată şi acceptată în mediul apusean, până la Moldova lui Ştefan cel Mare, generată la 1498 de administraţia veneţiană şi de interesele Casei de Habsburg care – în cadrul formulei regionale Hungaria, Polonia, Dacia et Croatia – a rezistat vreme de peste trei decenii.

Din cercetările genetice reiese că Basarabii erau etnici români, înrudiți cu voievozii ortodocși din Maramureș, care au pregătit revolta împotriva Coroanei maghiare și ”descălecatul” în Moldova, ce a dus la întemeierea noului stat medieval românesc de la est de Carpații Orientali.

În urma acestor cercetări se reliefează că Basarabii s’au implicat activ în revolta nobilimii românești ortodoxe din Maramureș, după bătălia de la Posada din 1330, pentru a se lovi în Ungaria lui Ludovic cel Mare.

În acest cadru istoric ”descălecatul” lui Bogdan I trebuie coroborat cu emanciparea Basarabilor din Muntenia față de Coroana maghiară. A existat, evident, sprijinul acordat de domnii munteni revoltei ortodoxe a cnezilor maramureșeni împotriva expansiunii catolice și politice a regatului maghiar.

În concluzie ”teoria cumană” a lui Neagu Djuvara se înscrie ca și cărțile demitizante ale lui Lucian Boia în direcția ”europeană” de falsificare a Istoriei României. În opinia acestor ”falsificatori ai istoriei” strămoșii noștri originari trebuie să fi avut origini cumane și catolice, numai români ortodocși să nu fie.

Am reprodus acest episod despre originea Basarabilor ca să apreciem corect importanța geneticii și paleo-geneticii în rezolvarea unor dileme, a demitizării unor legende, dar și a demistificării actelor perverse editate în cărți cu pretenții de istorie ale unor diletanți. Știința geneticii a reabilitat însă adevărul istoric în acest caz: Basarabii erau români de religie ortodoxă.

Care este de fapt adevărata origine a poporului român?

Dacă avem toți aceeași origine, așa cum susțin unii, de ce suntem noi, oamenii zilelor noastre, atât de diferiți unii de alții? Și cum am putea știi ceea ce este esențial despre originea fiecărui om?

Simplu: studiindu’ne fiecare caracteristicile noastre de bază și comparându’le cu ceea ce a descoperit paleogenetica despre rasele umane. Genetica aplicată în arheologie este o ramură relativ nouă care a reușit să pună punct speculațiilor și să dea raspunsuri clare, bazate pe compararea profilurilor genetice ale populațiilor preistorice ale căror urme (schelete) au fost descoperite în diferite zone de pe glob.

Pornind de la constatarea unor mutații comune în genomul anumitor populații preistorice, geneticienii le’au împărțit în așa-numite haplogrupuri, adică grupuri de oameni care provin dintr’un strămoș comun, de la care au moștenit anumite mutații genetice care le confera anumite caracteristici, specifice doar lor.

Cu alte cuvinte, un haplogrup este un fel de ”clan genetic” vechi de mii sau chiar zeci de mii de ani, cu origini în preistorie, la care anume caracteristici s’au transmis din generație în generație la toti membrii ”clanului”, până în zilele noastre, prin intermediul cromozomului Y moștenit pe linie paternă. Există și tipul de haplogrup categorisit după mtADN (ADN mitocondrial), transmis pe linie maternă, dar cele categorisite pe baza cromozomilor Y bărbătești sunt cele mai bine studiate, fiind și mai activi.

Așadar, etniile contemporane se diferențiază în state naționale și în ”popoare” artificiale după limbă. Adevărata legătură de frăție este cea genetică. De ce? Pentru că limba o înveți, pe când gena te unește pe vecie de frații tăi genetici din istorie, fără să o poți alege sau schimba precum cetățenia sau limba vorbită.

Este adevărat că frate este un termen generic pentru ambii și pentru cei de’o limbă comună, dar și pentru cei de’o genă comună, deoarece nu ne cunoaștem toți frații genetici sau lingvistici. La un moment dat ne’am putea întreba ”ce naiba mai avem noi de’a face cu cei care au trăit acum 5.000 de ani în zona României de azi”, dar dacă ne gândim puțin, realizăm că genele din ADN-ul nostru sunt o moștenire directă de la strămoșii noștri direcți, așa că o parte din ei trăiesc acum prin noi. Noi suntem ei, din punct de vedere genetic, doar că noi trebuie să reacționăm acum la altfel de condiții de viață decât le’au avut ei în trecut.

Întâi de toate, foarte pe scurt despre mutații: conform ultimelor descoperiri, mutațiile genetice sunt spontane, aleatoare și apar destul de des, ele petrecându’se mai ales în timpul contopirii cromozomilor masculini și feminini care formează o noua ființă vie (la contopirea spermatozoidului cu ovulul). Dar nu toate mutațiile ajung să se generalizeze în cadrul unei populații. Unele dintre mutații sunt atât de dăunatoare persoanei la care apar încât îi pot produce chiar moartea înainte ca aceasta să ajungă să se reproducă, sau îi pot crea un dezavantaj în viață, ceea ce nu duce la perpetuarea mutației respective. Dar unele mutații îi avantajează pe cei la care apar, îi ajută să se adapteze mai bine la mediul înconjurator, la contextul în care trăiesc.

Asta face ca acele persoane să fie avantajate la găsirea hranei și să aibă inclusiv ușurința de a găsi parteneri și de a procrea mai mult decât ceilalți. În felul acesta, în timp, mutația ”câștigătoare” apare la mai mulți urmași ai acelor persoane, devenind chiar ”dotare standard” a haplogrupului respectiv.

Pe scurt să facem acum o incursiune în interiorul acestui proces care determină ADN-ul unui popor. Testele pentru aflarea originilor unor grupuri etnice se numesc studii ADN populaţionale. Studiile populaţionale considerate relevante ştiinţific implică recoltarea de probe de la cel puţin 200 de persoane.

Mihai Toma, cercetător în cadrul Catedrei de Genetică, Facultatea de Biologie, din cadrul Universitatăţii din Bucureşti:

”Un studiu populaţional începe în primul rând prin selectarea populaţiei pe care vrei să ţi’o analizezi. (…) Vreau să analizez 400 de oameni, îi împart la 40 de judeţe. (…) Ulterior probele de salivă, de mucoasă, de sânge, de ţesut sunt aduse la laborator, extras ADN-ul şi ulterior se fac analizele respective.”

Luis Popa, specialist în genetică umană şi, în prezent, director-adjunct al Muzeului Naţional de Istorie „Grigore Antipa”, a fost, în urmă cu câţiva ani, beneficiarul unei burse în Italia, unde a participat la studii populaţionale. Acesta a explicat pentru emisiunea ”Din interior” că astfel de studii nu duc neapărat la explicaţii legate de strămoşi din secole mai recente, cum ar fi geții şi romanii din lecţiile de istorie. Ci la populaţii mult mai vechi, unele chiar şi de zeci de mii de ani, ce şi’au lăsat ”amprenta” genetică în ADN-ul românilor de azi.

Luis Popa:

”Un test ADN populaţional arată structura genetică a populaţiei, ne arată cum se compară structura genetică a populaţiei de aici cu cea a unei populaţii de acolo, cât de asemănătoare sunt. La nivel genetic suntem cumva înrudiţi toţi, dar ceea ce se numeşte astăzi slav sau latin sunt termeni care au o origine relativ recentă. Astea sunt chestii care s’au întâmplat acum 1.000 de ani. În timp ce testele acestea genetice se referă la momente în timp mult mai îndepărtate, atunci când a fost colonizată Europa. Vorbim de oamenii preistorici. Nu are nicio legătură cu actuala configuraţie politică a Europei sau ceva de genul acesta. Studiile au valoare ştiinţifică pentru a înţelege cum anume au evoluat populaţiile umane, cum anume a fost colonizat actualul teritoriu al Europei, după cum aceeaşi întrebare se pune „Cum a fost colonizată lumea?”

Un studiu pe 400 de români

Unele lecţii de istorie s’ar putea schimba în funcţie de cercetările care se derulează chiar în laboratoare genetice aflate la Bucureşti. Florin Stanciu este genetician şi face parte dintr’un grup extrem de restrâns de cercetători care privesc istoria ”la microscop”: în prezent, studiază ADN-ul mitocondrial al românilor (ce ţine de genele moştenite pe linie maternă), într’un proiect comandat de cercetătorii italieni de la Universitatea din Ancona. Este cel mai mare test pe ADN mitocondrial derulat pe români, de până acum.

Florin Stanciu:

”Vrem să aflăm care este structura populaţiei româneşti pe linie maternă. (…) Ar reflecta cumva populaţia locală şi, evident, răspunsul la ceea ce suntem noi ca români, ce reprezintă, care este constituţia populaţiei de pe teritoriul României.”

Italienii cercetează genetica imigranţilor din peninsulă. Timp de câteva luni, geneticianul român a recoltat ADN de la 400 de persoane din toată ţara. Pentru a aduna voluntari, a popularizat demersul printr’un articol de ziar. A fost surprins de reacţia oamenilor.

”Făcându’l public, mediatizându’l, am descoperit foarte mulţi oameni atraşi de acest domeniu. În momentul de faţă avem trei loturi analizate, din patru. Ele sunt, trec prin procese specifice de laborator (…) facem nişte analize statistice la nivelul întregii populaţii, în care haplogrupuri sunt dominante, prin haplogrup însemnând familii de ADN mitocondrial – pe teritoriul României după care le vom putea compara cu populaţiile din jur, cu ceea ce s’a mai publicat în publicaţiile de specialitate şi o să avem, practic, o idee de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă populaţia românească din perspectiva acestei linii”, mai explică geneticianul.

Concret, studiul ar putea arăta ce populaţii se aflau pe teritoriul de astăzi al României, în urmă cu mii de ani, chiar dinainte de geți sau romani. Rezultatele pot indica inclusiv primele migraţii umane, din Africa spre Europa. Concluziile vor fi publicate la final. Ce informații se cunosc însă până acum?

Florin Stanciu:

”Nu există diferenţieri, eu ştiu, etnice sau de altă natură, însemnate, care să ne facă să fim o populaţie distinctă faţă de alţi europeni. Genetica demontează orice segregare populaţională pe etnii şamd.”

Pentru că cele mai vechi schelete de homo sapiens au fost descoperite în Africa, populațiile africane sălbatice, migratoare, au fost categorisite drept haplogrupurile A, B, C, D și E, având fiecare o serie de mutații specifice în genom, apoi au apărut haplogrupurile F, G si H în Asia Mică.

În acele timpuri pe Pământ încă domnea ultima glaciațiune, care însa era în retragere, astfel că populațiile de homo sapiens au putut să avanseze și către nord, pe masură ce clima se încălzea și ghețarii se topeau. Din Asia Mica au plecat unii spre nord (formând haplogrupul I în urma unor noi mutații genetice), alții spre est. Trebuie menționat și că mutatiile specifice diverselor haplogrupuri au dus în timp la constituirea diverselor rase umane.

Iată harta cu migratia și amplasarea haplogrupurilor:

Din acest moment putem face legătura cu descoperirile arheologiei clasice, care a scos la lumină urmele primelor așezări omenești stabile (sedentare) în zona Balcanilor, acolo unde a ajuns nou formatul haplogrup I.

Mutațiile specifice din genomul acestui haplogrup au făcut ca aceasta populație să capete o inteligență mai mare, care i’a permis să facă descoperiri și invenții (diverse unelte și utilaje agricole rudimentare) care au dus la sedentarizare, adică la rămânerea oamenilor într’un singur areal.

De asemenea, ei au inventat și țesutul și diverse tipuri de haine, precum sarafanul și fota, ceea ce se poate vedea din picturile pe ceramică și statuetele descoperite de arheologi.

Oamenii semi-sălbatici se acopereau cu piei de animale și beau apa din cranii și din alte recipiente găsite în natură – ceea ce restul haplogrupurilor a făcut în continuare pentru încă vreo câteva milenii.

Acum peste 20 de milenii, oamenii din haplogrupul I stabilit în zona România-Ucraina-Balcani-Marea Adriatica deja prelucrau lutul și făceau din el inclusiv obiecte de cult și de podoabă, precum ”Venus din Vestonice” (Cehia), veche de 27.000 de ani, foto mai sus.

Sau precum acest pandantiv de la Piatra Neamț, vechi de 20.000 de ani:

În decursul miilor de ani care au urmat, dezvoltarea aptitudinilor acestei populații a dus la crearea de așezări stabile din ce în ce mai sofisticate, astfel că acum 6-7000 de ani deja existau în zona cuprinsă între Marea Neagră-Marea Baltică-Munții Carpați-Ucraina-Balcani-Marea Adriatica în jur de 4000 de mini-orașe cu suprafețe de până la 3 hectare, precum acesta, constituit din locuințe circulare foarte mari, ale căror amprente la sol sunt încă vizibile în jud. Constanța.

Despre această așezare unii susțin că ar fi doar o adunatură de temple, dar cine face atâtea temple la un loc?

În alte zone mini-orașele au fost deja săpate de arheologi, cum este cel de la Arkaim acolo unde trăiau massa-geții din zone de maximă extindere a civilizației getice:

…și reconstituite în imagini precum aceasta, din categoria orașelor din cultura Cucuteni:

Casele acestora erau foarte moderne și aveau deja etaj, iată o altă reconstituire:

După numele principalelor localități în care au fost descoperite cele mai vechi vestigii, aceste culturi străvechi au fost numite Vinca, Turdaș, Tărtăria, Cucuteni, Talianki, Trypillia etc., toate având însă aceleași caracteristici și același nivel de dezvoltare, semn că populațiile haplogrupului I comunicau între ele și își împărtășeau cunoștințele, descoperirile și invențiile.

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

Aceste orașe sunt mult mai vechi decât cele descoperite în Mesopotamia, și nu au caracteristicile de diferențiere socială ale orașelor mesopotamiene, adică în orașele ”cucuteniene” toate locuințele erau la fel de mari și la fel de bine dotate, semn că între oamenii haplogrupului I nu prea existau diferențieri sociale, adică nu existau bogați și săraci precum în orașele mai târzii din Asia Mică.

Proto-elenii când au venit pe aceste meleaguri îi numeau pe acești oameni ”pelasgi”. Deci primii locuitori ai Europei erau pelasgii, iar după loc aceștia mai erau numiți și basci (Iberia), etrusci (Peninsula Italică), sarzi (Sardinia), hiperboreeni (nordul Dunării).

Formarea unei civilizații stabile și sedentare care a durat multe mii de ani și’a pus în continuare amprenta pe genomul pelasgilor, unele gene absolut necesare unui stil de viață nomad devenind recesive (inactive), astfel că acești pelasgi și’au pierdut o parte din capacitatea de a rezista fizic în condițiile de viață sălbatică în care trăiau restul populațiilor umane (cu alte cuvinte, traiul bun te înmoaie). La fel, pentru că trăiau mult timp în interiorul caselor, au devenit recesive și o parte din genele care provocau apariția pigmentilor din piele și păr, astfel că în câteva mii de ani populația haplogrupului I a căpătat o piele alba și un păr blond sau șaten – exact așa cum sunt descriși arienii, strămoșii popoarelor europene din legendele germanice și nu numai. Creațiile lor descoperite de arheologi, arată că erau foarte inteligenți și civilizați în comparație cu restul haplogrupurilor de la acea dată.

Forma lor de organizare socială era matriarhatul, caracterizat de relații sexuale libere, de creșterea în comun a copiilor și de proprietatea comună asupra terenurilor agricole și a animalelor pe care le creșteau. De fapt, este foarte posibil ca ei nici să nu fi avut conceptul de proprietate asupra naturii, considerând la fel ca unele triburi străvechi de indieni americani, că ei aparțin naturii, nu că natura le aparține lor.

În acest fel, niciunul dintre străvechii pelasgi nu avea grija zilei de mâine, acest fapt contribuind masiv la starea lor de fericire naturală, despre care aveau să vorbească legendele elene mii de ani mai târziu despre Perioada de Aur a strămoșilor omenirii, în care mâncarea era la liber și oamenii vorbeau cu zeii. Proprietatea comună derivată din relațiile sexuale libere a făcut deci să nu existe diferențe majore de bogăție între ei, acesta fiind motivul pentru care toate casele orașelor cucuteniene / pelasge erau la fel de mari și de bine dotate după cum spunea Herodot câteva mii de ani mai târziu despre agathârși, folosind modul de exprimare patriarhal al elenilor, ”acolo unde femeile sunt la comun și averile ajung să fie la comun”.

Condițiile stabile de viață, sexualitatea neîngradită și belșugul alimentar le’au permis pelasgilor să renunțe la egoismul și avariția necesare pentru supraviețuire în cazul unui stil de viață sălbatic, nomad, așa cum îl aveau restul haplogrupurilor. Aceleași motive au făcut și ca ei să nu se urască și să nu se lupte între ei, astfel încât în orașele cucuteniene nu au fost descoperite arme și nici oase rupte sau capete sparte.

Din punct de vedere religios, la pelasgi exista un cult al femeii și al fertilității, derivat din relațiile matriarhale și dovedit printr’o mulțime de figurine de lut feminine, precum și un cult al Soarelui.

Iată, de exemplu, o figurina din cultura Boian-Gumelnița (sus) și una descoperită lângă Marea Egee:

Pelasgii au dezvoltat cu timpul și o formă de scris, cea mai veche descoperită de până acum, așa cum se vede pe tăblițele de la Tărtăria, dar și pe artefactele din cultura Turdaș-Vinca. Se pare însă ca aceste semne nu erau litere și nu constituiau o limbă structurată ca cele actuale (așa cum susțin unii care aseamănă limba pelasgilor cu limba albaneză de azi) cel mai probabil aceste semne reprezentau idei și concepte complete, așa cum sunt azi la noi semnele de circulație în care un X desemnează ”oprirea interzisă” și nu este doar litera X.

Iată o parte din tăblițele și pandantivele de la Tărtăria, precum și lista completă a semnelor găsite pe artefactele pelasge din zona Marea Baltica-Ucraina-Balcani-Marea Adriatică.

Între aceste semne se afla și zvastica, dovada că ea a fost folosită de către pelasgi cu mult înainte de a fi folosită în Orient, unde este de asemenea un semn sfânt pictat în cele mai vechi temple indiene și tibetane.

Faptul că unele dintre aceste semne seamănă cu runele folosite mai târziu de druizii popoarelor nordice este o dovadă în plus că pelasgii din Balcani sunt și strămoșii acestora, dat fiind că aceștia au plecat spre nord odată cu retragerea ghețarilor. Unele din aceste semne erau sacre și reprezentau curgerea energiei subtile în natură și în corpul uman, fapt dovedit de experimentele profesorului Virgil Vasilescu cu amulete făcute după modelul celei de os de la Cuina Turcului, veche de 12.500 de ani:

În comunicarea ”Despre energia subtilă a corpului uman” facută către comisia de specialitate a Academiei Romane în septembrie 1993, prof. Vasilescu scria că dacă se face o amuletă de os după acest model, ea este atrasă către corp de o energie subtilă de natura celei gravitaționale și favorizează curgerea accelerată a energiei prin corp.

Dată fiind vechimea foarte mare a amuletei, se pare că oamenii din civilizația pelasgă dezvoltaseră deja de timpuriu capacități paranormale, care le permiteau să simtă curgerea energiilor subtile și să o folosească la amulete aducătoare de sănătate sau folosite pentru inițiere. De altfel, în civilizația pelasgă nu erau oamenii la putere, ci zeii, forțele subtile ale naturii, pe care oamenii îi simțeau direct și le recunoșteau puterea.

Viața lipsită de griji și tihnită, lipsita de interdicții provocatoare de stres a civilizației matriarhale trebuie că favorizase acea stare de fericire naturala permanentă care duce la apariția puterilor suprasensibile, datorită cărora oamenii descoperiseră forțele subtile ale naturii. Probabil că aceasta era o etapă în evoluția naturală a omului, întreruptă  odată cu transformarea civilizației pelasge.

Se pare că interacțiunea psihicului uman cu gravitația este răspunsul la întrebarea ”cum au reușit oamenii străvechi să ridice monoliți de piatră grei de zeci de tone?”

Din momentul în care pelasgii au descoperit aceasta interacțiune și au folosit’o la fabricarea de amulete, nu este greu să ne imaginăm că energia unită a sute sau chiar mii de pelasgi putea fi folosită pentru manipularea gravitației și ridicarea unor blocuri imense de piatră prelucrată, precum acestea din Munții Buzăului, probabil rămășițe ale unor temple pelasge, ieșite la suprafață în urma alunecărilor de teren.

Dar viața liniștită a civilizației pelasge nu avea să dureze la infinit. O parte din populațiile care migraseră acum aproape 20.000 de ani spre est, spre Asia, formaseră între timp haplogrupul R și aveau să se întoarcă spre Europa mânate probabil de secetă și de nevoia continuă de hrană pe care ele nu și’o produceau singure, căci nu erau sedentare și nu cultivau nimic.

Marija Gimbutas despre Kurganizarea Europei Vechi:

”…the expansions of the Kurgan culture were a series of essentially hostile, military incursions where a new warrior culture imposed itself on the peaceful, matriarchal cultures of ”Old Europe”, replacing it with a patriarchal warrior society, a process visible in the appearance of fortified settlements and hillforts and the graves of warrior-chieftains.”

”Expansiunile Culturii Kurganelor au fost o serie de incursiuni militare, în esență ostile, prin care o noua cultură războinică s’a impus asupra culturilor pașnice, matriarhale, ale ”Vechii Europe”, înlocuind’o cu o societate patriarhală războinică, proces vizibil prin apariția de așezări fortificate, cetăți pe dealuri și morminte ale căpeteniilor războinice.”

Un exemplu sunt ruinele unei așezări de acum aproape 6000 de ani, descoperită în localitatea Pietroasele.

În urma unor cercetări directorul Muzeului județean Buzău, Sebastian Matei spunea:

”Un laborator din Heidelberg a confirmat, în urma probelor trimise, ipotezele noastre: la o adâncime de 3-3,5 metri sub cetatea dacică fortificată de la Gruiu Darii se afla o așezare neolitica cu o vechime de 5.500 – 5.700 de ani, care a dispărut în urma unui conflict armat sau a unui incendiu.”

Între altele, acolo s’a descoperit un biberon pentru alaptat sugari – o alta invenție pe care noi o credem modernă, dar aparține pelasgilor.

Spre deosebire de populațiile haplogrupului I, populațiile haplogrupului R, venite din estul Europei și care domesticiseră calul de stepă datorită căruia străbăteau mari distanțe, erau bine adaptate la viața nomadă și dezvoltaseră un tip special de inteligență / șiretenie, necesar supraviețuirii în natura liberă, o inteligență care le permitea să evalueze și să exploateze cât mai bine orice situație întâlnită în drumul lor.

Cu alte cuvinte, aveau ceea ce azi numim ”școala vieții”, dar a vieții nomade, de vânător / jefuitor. Cantitățile limitate de hrană pe care le întâlneau în drumul lor și nevoia biologică de supraviețuire i’au făcut foarte probabil să’și păstreze caracteristicile omului primordial și anume egoismul, avariția și lipsa de empatie la adresa altor oameni.

Aceștia căutau să acapareze cât mai mult din hrana găsită pentru ei și copiii lor și erau la concurență inclusiv cu semenii lor alături de care străbăteau teritorii noi, fapt pentru care, cu timpul, s’a ajuns la o ierarhie a celor mai puternici și mai bogați, care îi conduceau pe ceilalți din haplogrupul lor. Aceleași condiții grele de supraviețuire au făcut ca relațiile sexuale între ei să nu fie libere, fiecare bărbat având nevoie de femeia (sau femeile) lui și de copiii lui, care să constituie o forță proprie de apărare sau de atac, după caz, deoarece își furau rezervele de hrană și ei între ei, la nevoie.

De altfel, una dintre cauzele pentru care societatea matriarhală a pierit a fost imposibilitatea pazei depozitelor de cereale recoltate împotriva nomazilor, în condițiile în care aceasta nu se mai putea depozita în siguranță de la an la an.

Deci fidelitatea sexuală este un concept născut din nevoia de supraviețuire, pe care oamenii haplogrupului R1 l’au impus ulterior și pelasgilor. Cu cât un bărbat devenea mai bogat și mai puternic, cu atât își permitea să aibă mai multe femei proprii și mai mulți copii, astfel încât, cu timpul, s’au format adevărate clanuri familiale, tradiție menținută până în ziua de azi în unele regiuni. Același obicei îl aveau câteva milenii mai târziu de exemplu geții (sau cum se spune în cărți: tracii), urmașii direcți ai nomazilor haplogrupului R1, despre care scria Heraclid din Pont (sec. IV î.Hr.):

”Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii.”

…. sau Herodot (sec. V î.Hr.) în fragmentul care descrie obiceiurile tracilor:

”… fiecare ţine în căsătorie mai multe femei… nevestele şi le păzește cu străşnicie…””(Istorii, V, 5-8).

Din punct de vedere al înfățișării, datorita traiului aproape permanent în aer liber, genele care determina producția de melanină pentru pigmentarea pielii și părului nu au devenit recesive, ca în cazul pelasgilor, așa că populațiile haplogrupului R și’au păstrat pielea închisă la culoare și părul negru, dar aveau o statură mai mare, motiv pentru care apar și legendele despre urieși în popor.

Date fiind diferențele majore dintre cele doua haplogrupuri, putem să ne închipuim ce noroc a dat peste populația nomadă a haplogrupului R1 atunci când a întâlnit în Balcani populația sedentară și cultivatoare de hrană a haplogrupului I. Arheologii au numit populatia haplogrupului R1 ”populația Kurgan”, datorită faptului că aceștia își înmormantau morții sub movile imense de pământ numite ”kurgane” (curgane sau gorgane, în românește).

Astfel de kurgane deținătoare de oseminte au fost găsite în toată Europa, semn că populația haplogrupului R1 a ajuns foarte departe și nu s’a oprit în Balcani.

Dat fiind faptul ca 90% dintre mini-orașele cucuteniene au fost găsite carbonizate, sub un strat de cenușă, poate fi un semn că pelasgii au fost atacați și cuceriti de către populația Kurgan, care le’a dat foc și i’a obligat să fugă sau să se supună. Fiind pașnici prin natura lor, pelasgii nu și’au folosit inteligenta și la construcția de arme, așa că, neavând vreo forță de apărare, au fost învinși cu ușurință. Aceasta este una dintre variante.

Se pare ca foarte mulți au fugit spre nordul Europei, stabilindu’se până la urmă în zonele nelocuite unde acum sunt țările scandinave și unde se află și azi din abundență haplogrupul I1 ajungând în anumite zone din Suedia și Norvegia să dețină în prezent aproximativ 45% din populație.

Albastrul cel mai intens reprezintă pe harta următoare concentrația cea mai mare a haplogrupului I din zilele noastre, care exista în Balcani (I2) și în țările scandinave (I1).

Noi credem însă că scenariul a fost altul. Haplogrupurile R1 și I au conviețuit peste 5000 de ani în această arie, iar schimbările societății din cea matriarhală în cea patriarhală s’au petrecut pașnic și nu așa cum este descrisă de către teoria lui Marija Gimbutas.

Principalul argument este descoperirea unor rămășițe ale haplogrupului R, R1 și R1b în Bazinul Dunării acum 10.000 de ani, ceea ce presupune în mod clar conviețuirea împreună a acestor două haplogrupuri o lungă perioadă de timp până la descoperirea bronzului, când abia atunci trăsăturile de caracter i’a determinat pe cei din haplogrupul R1 să preia frâiele societății dunărene.

Geții R1 care s’au oprit în Balcani acum peste 10.000 de ani s’au amestecat cu pelasgii rămași pe loc și le’au impus acestora, încetul cu încetul relațiile lor sociale și regulile lor de conduită, astfel încât până la urma matriarhatul pelasg a fost înlocuit cu patriarhatul kurgan, care se continuă până în zilele noastre într’o formă evoluată. Din amestecul pelasgilor cu geții (și în urma unor migrații ulterioare) au apărut noi triburi și apoi popoarele antice cunoscute din istoria oficială și care s’au răspândit spre vestul și sudul Europei: geții, ilyrii, italicii, grecii, romanii, perșii etc.

Așa se face că Herodot afirmă că cei pe care îi considera vecini la nord (trake în limba elenă însemna nordic) să fie numiți traci adică nordici, iar regiunea Tracia o regiune nordică, și să fie considerați cei mai numeroși după inzi, numai că acești ”nordici” erau geții patriarhali care se răspândiseră deja în toată Europa.

Pelasgii I2 care nu au migrat spre nord au rămas pe loc și au fost nevoiți să muncească și pentru geți. Practic, geții au inventat sclavia organizată acum vreo 6.500 de ani – și aici s’a văzut inteligența / șiretenia și capacitatea geților de adaptare la o situație nouă, văzând uriașul potențial care li se deschidea prin supunerea unor populații eminamente agricole. Aceștia nu au fost uciși de către geții stepelor prin incendierea orașelor lor.

Incendierea era în realitate o practică curentă la cucutenieni și alte comunități neolitice  care trăiau pe un vast teritoriu. Aceștia probabil din motiv de igienă, își ardeau vetrele vechi ale orașelor și se mutau pe o vatră nouă, de aceea s’au descoperit de către arheologi atât de multe vestigii incinerate.

Din moment ce au văzut că pelasgii stăpâneau agricultura și creșterea animalelor care le asigurau hrana din belșug, geților le’a convenit ideea să conviețuiască cu acești pelasgi și să beneficieze de rezervele de hrană, astfel încât aceștia să le asigure hrana permanent  rezultată din agricultură. Geții asigurau în schimb protecția alimentelor prin fortificațiile pe care le construiau, dar și creșterea cornutelor mari, pentru că aceștia aveau o statură ce o depășeau pe a pelasgilor și puteau controla mai ușor cirezile de vite. Simbioza se pare că a funcționat din momentul când aceștia s’au amestecat, creându’se astfel clase sociale în timp.

Până atunci ideea de sclavie organizată nu avea cum să existe, căci niciun popor nomad nu are nevoie de sclavi, pentru că nu produce nimic, doar culege și vânează și eventual fură de la alți nomazi. Sclavia organizată, în masă, are rost doar în cazul sedentarizării unui popor. Deci geții s’au adaptat și o mare parte din ei au devenit sedentari și au inventat forme de stăpânire din ce în ce mai sofisticate și au devenit din ce în ce mai puternici și mai bogați, creând reguli avantajoase lor, care în cele din urmă au dus la apariția principatelor, regatelor și imperiilor – toate bazate pe impunerea voinței prin forța armată, fapt perpetuat până în zilele noastre.

Pelasgii se adaptează și ei și devin uneori conducători de clanuri.

Un exemplu este Horthy care purta haplogrupul I2a, Martin Luther, Napoleon al III-lea al Franței care a purtat haplogrupul I2a2a, o ramură a lui I2 balcanic. Deci se poate observa cum educația a dus în final ca ”oamenii pașnici” să conducă societăți patriarhale.

Sofisticatul Imperiu Roman, apărut la peste 4000 de ani după dezvoltarea în centrul Europei a unor culturi getice, a fost apogeul antic al puterii urmașilor lor genetici.
Populația haplogrupului R1 fiind mai dispusă să ucidă ca să supraviețuiască, a dictat deci în ultimii 6.500 de ani mersul istoriei pe teritoriul numit acum Europa, pedepsind aspru pe cei care li se împotriveau.

Dar, bineînțeles ca ei nu au fost singurii din lume capabili de așa ceva, și alte haplogrupuri de același nivel evolutiv au făcut același lucru în Asia. Exemplu este haplogrupul Q care era reprezentat de huni și tătari.

Amplitudinea schimbărilor sociale survenite acum 6.500 de ani este greu de închipuit: civilizatia pelasgă pașnică, egalitaristă a vechii Europe, care a durat cel putin 10.000 de ani, a fost înlocuită cu forța armată de către populația razboinică ai cărei urmași genetici încă stăpânesc lumea și în ziua de azi în Europa, Australia și America și care au impus o societate plina de inegalități, lupte și contradicții în care trăim și azi.

Poate de aceea autoritățile actuale nu vor să excaveze orașele pelasgilor vizibile cu amprentă pe sol de la mare înălțime, pentru a nu fi nevoite să recunoască existența unei civilizații preistorice avansate și pașnice, așa că au datat începutul istoriei civilizației umane de’abia la acum 6000 – 7000 de ani de ani, pentru ca masele mari de oameni să nu afle că se poate trăi și fără conducători, regi, împarați, președinți, înarmare și războaie.

Prima dovadă a existenței unui stăpânitor puternic și bogat în Balcani datează de acum 6.200 de ani și aparține culturii getice (kurgană) din zona Varna din Bulgaria de azi.

Acesta avea un sceptru și multe podoabe de aur cu care fusese înmormântat.

Să existe această domnie la câteva sute de ani ca urmare începerii unei așa-numite invazii kurgane? Sau civilizația patriarhală a început totuși pașnic prin coexistență cu pelasgii cucutenieni, gumelțieni și a altor culturi balcanice?

Cultura din Varna aparține calcoliticului târziu și este datată în mod convențional între anii 4400-4100 î.Hr. Este contemporană și strâns legată de Cultura Gumelnița din sudul României, adesea considerată drept variantă locală.

Gumelniţa este numele dat de arheologi unei culturi neolitice din a doua jumătate a mileniului V î.Hr. Aria de răspândire a culturii cuprindea Muntenia pe locul fostei culturi Boian, Dobrogea pe teritoriul ocupat înainte de cultura Hamangia, precum şi Bugeacul.

Cultura Boian a apărut în Câmpia Română care este situată în sudul României și în cea mai estică regiune a Serbiei numită Timoc. Câmpia mai este cunoscută sub numele de Câmpia munteană. O parte din regiunea istorică a Țării Românești, este mărginită de fluviul Dunărea în est, sud și vest și de Podișul Getic în nord.

Cultura Boian spre sud ocupa majoritatea Bulgariei, atât la nord cât şi la sud de Balcani cunoscută fiind sub numele de Kocadermen-Karanovo VI, ajungând până la Marea Egee în nordul Greciei.

Se caracterizează prin ceramică policromă și cimitire bogate, dintre care cele mai renumite sunt Necropolis Varna, site-ul eponim și complexul Durankulak, care cuprinde cel mai mare cimitir preistoric din sud-estul Europei, cu o așezare neolitică valoroasă (publicată) și un nepublicat și o așezare calcolitică incomplet cercetată.

În necropolă au fost descoperite 294 de morminte, multe dintre acestea conținând exemple sofisticate de metalurgie de cupru și auriu, ceramică (aproximativ 600 de piese, inclusiv unele pictate în aur), lame de înaltă calitate, lame de silex, mărgele și cochilii. Site-ul a fost descoperit accidental în octombrie 1972 de către excavatoristul Raycho Marinov. Cercetările de arheologie au fost conduse de Mihail Lazarov și Ivan Ivanov. Aproximativ 30% din suprafața estimată a necropolelor nu este însă excavată.

Cercetările de la Varna au arătat că această cultură a avut relații comerciale cu teritorii îndepărtate, posibil inclusiv cu regiunea inferioară a regiunii Volga și a insulelor Ciclade (azi Grecia), care probabil exportau produse metalice și sare din mina de sare de la Provadia.

Artefactele descoperite dovedesc exploatarea minereului de cupru provenit dintr’o mină de la Sredna Gora de lângă Stara Zagora, dar s’au descoperit în morminte și scoici mediteraneene de spondylus care au servit drept monedă primitivă.

Având acum aceste elemente de istorie genetică clarificate, putem începe să înțelegem de ce noi, oamenii din zilele noastre, suntem așa cum suntem. Haplogrupurile din care provenim sunt mai diferite unele de altele decât ne’ar plăcea să credem, iar diferențierea nu se face pe baza limbii, așa că ideea de popor omogen apărut din amestecul diverselor populații antice este doar un mit pe care îl exploatează unii.

Ceea ce putem afirma cu tărie este că această diversitate genetică antică ne parvine dintr’un trecut foarte îndepărtat, și nu din evul mediu cum eronat se propagă de către istorici pentru a dezinforma oamenii. Lucrurile sunt foarte clare pe tărâm genetic, oamenii din Balcani sunt urmașii haplogrupurilor I și R1 care erau aici deja acum 10.000-12.000 de ani. Acestea formează majoritatea populației de azi a românilor, sârbilor și bulgarilor.

Dacă din două genomuri aparținând unor haplogrupuri diferite ar apărea un genom nou și omogen, care să fie un fel de medie a genomurilor originale, de mult s’ar fi ajuns la o populație omogenă pe tot Pamântul sau măcar în toata Europa sau măcar într’o singură țară, deci un popor cu adevărat nou și omogen.

Dar oricine poate vedea că nu este așa, genele provenite de la părinți din haplogrupuri diferite se luptă între ele pentru întâietate atunci când este creat copilul și unul din haplogrupuri învinge ca proporție, astfel că avem în continuare oameni foarte diferiți în aceeași țară, care însa se consideră din același popor doar pentru că vorbesc aceeași limbă. Limba vorbită s’a constituit treptat într’un considerent ce a dus relativ târziu la formarea etniilor, națiunilor și statelor naționale care a divizat artificial oameni din același popor genetic.

Diferențele de haplogrup se traduc întotdeauna și în diferente de caracter, astfel încât așezarea în același loc a populațiilor din haplogrupuri diferite a dat naștere la multe contradicții și neînțelegeri, așa cum putem observa și interpreat în decursul istoriei toate conflictele care au avut loc.

În România în ultimii ani s’a conturat un curent destul de puternic numit ”patriotism dacic”. Cei care îl susțin consideră că Romania ar trebui să se numească Dacia, pentru că așa cum consideră ei, dacii au fost primii trăitori pe aceste meleaguri și că lor le’a aparținut țara asta din cele mai vechi timpuri.

Dar cum am arătat deja, lucrurile stau diferit.

Este normală și logică convingerea vechilor pelasgi sau a triburilor amerindiene că noi aparținem naturii, și nu natura ne aparține nouă, în principal datorită faptului că nu omul a făcut natura, ci natura l’a făcut pe om. Cel puțin, de la triburile amerindiene au auzit această idee primii coloniști europeni prin viu grai imediat după descoperirea Americii, așa că nu este o teorie utopică în ceea ce ”poate credeau strămoșii noștri”.

Dar dacă cei care susțin că Dacia trebuie sa aparțină dacilor pentru că regula de bază este că primul stabilit pe un teritoriu devine stăpânul acelui teritoriu, atunci acești pro-daci ar trebui să afle că primii ocupanți ai Europei centrale și de est au fost proto-pelasgii haplogrupului I, în timpul și imediat după ultima glaciațiune și după retragerea spre nord a ghețarilor. Și ar trebui să mai afle că dacii, geții, carpii, costobocii și alte triburi trăitoare în Geția Carpatică de dinaintea cuceririi romane au rezultat din amestecul pelasgilor originali cu parveniții târzii numiți și kurgani, amestec realizat în decurs de peste 5000 de ani.

Așa că, dacă este sa fim drepți, nu tuturor dacilor le aparținea Geția Carpatică, ci mai ales acelor băștinași care purtau în ei gene specific pelasge, nu și acelora care purtau gene specific kurgane, cum erau de exemplu geții, care între altele, perpetuaseră și obiceiul nomazilor puternici de a poseda cât mai multe neveste, pe care le păzeau cu strășnicie – un obicei absolut patriarhal, deci ne-pelasg!

Herodot scria cum se căsătoreau geții:

”… nevestele… şi le cumpără cu bani grei de la părinţi”, (Istorii, V, 8).

Iar Xenofon (sec V-IV î.Hr.) pomenea despre cumpărarea fetelor, ”… după legea tracă…” (Anabisis, VII, 2, 38).

Platon scria că geții ”… pun femeile să lucreze pământul, să pască vacile şi oile şi să slujească fără a se deosebi întru nimic de sclavi”, (Legile, VII, 805).

Deci, iată că geții aveau și sclavi! Ori, această clară diviziune a muncii în comunitate ne apare ca una similară relației dintre stăpân și sclav.

Deci la daco-geți nici vorbă nu mai era de respectul sau divinizarea femeii, întâlnită în matriarhatul pelasgilor. Fidelitatea sexuală era impusă cu forța, inclusiv asupra acelora care nu o aveau drept comportament natural, predeterminat genetic.

Stabilirea apartenenței fiecărui așa-zis ”pro-dac” din ziua de azi la haplogrupul I al pelasgilor ar trebui să se facă nu doar prin analize genetice, ci și printr’o autoanaliză psihologică. Din moment ce haplogrupurile s’au amestecat și și’au împrumutat caracteristici morfologice, nu mai este definitorie culoarea pielii, mult mai importante pentru apartenența la clanul genetic pelasg sunt însușirile de caracter proprii străvechiului popor matriarhal, dacă au fost transmise genetic și nu prin educație.

Se știe, copiii foarte mici sunt diferiți unii de alții înainte să primească vreo educație și asta înseamnă că au caractere diferite transmise pe cale genetică. Unii sunt egoiști, violenți și fură sau strică jucăriile altora, în timp ce alții sunt blânzi și cuminți și doar încep să plângă fără să riposteze când le sunt furate jucăriile.

În momentul în care vreți să aflați dacă aveti cumva în voi gene specific pelasge, ați putea căuta în voi trăsăturile naturale de caracter specifice pelasgilor, determinate genetic, căci acestea sunt mult mai importante pentru societate decât culoarea pielii.

Retrageți’vă singuri într’o cameră, departe de influența familiei sau prietenilor și întrebați’vă sincer dacă aveți urmatoarele trăsături de caracter:

1. Înclinația naturală de a fi o persoană sedentară, așezată, căreia i’ar plăcea atât să creasca animale domestice cât și să cultive plante din care să’și asigure hrana – indiferent dacă trăiți la oraș sau la țară

2. Interesul real pentru creația tehnica și / sau artistică și nu doar pentru consumul tehnicii și artei.

3. Pornirea instinctivă de a urmări binele tuturor oamenilor, nu doar binele personal și al rudelor.

4. Empatia, absența avariției, absența geloziei și posesivității în viața amoroasă, poate chiar capacitatea de a iubi mai multe partenere în aceeași perioadă de timp – după modelul ultimei populații matriarhale contemporane, Mosuo.

În tribul Mosuo, femeile conduc într’o asemenea manieră încât limba lor nu are nici măcar un cuvânt pentru ”tată”. Acest mic grup considerat ultima comunitate matriarhală din lume se află în provinciile Yunnan și Sichuan din China, în apropierea graniței cu Tibetul. În această societate femeie este liberă să încheie o relație cu un bărbat în orice moment. Aceasta nu împarte proprietatea sau averea cu bărbatul, și nici măcar custodia copiilor.

Tribul se închină și venerează o zeitate care, potrivit legendelor, ar fi creat mai întâi femeia și apoi bărbatul, doar ca ajutor pentru ea. De’a lungul timpului, guvernul de la Beijing a încercat să distrugă acest trib, tocmai din cauza modului de viață și a doctrinei feminine pe care o promovează, însă nu au reușit acest lucru. Ulterior, chinezii au observat potenţialul turistic al tribului, și au sperat că prin contactul acestuia cu lumea exterioară, în timp, aceste tradiții și practici de marginalizare a bărbatului vor dispărea, însă până în prezent acest lucru nu s’a întâmplat.

Cultura Mosuo este în primul rând agrară, cum altfel, activitățile de bază sunt cele agricole sau de creștere a animalelor, iar o mână puternică de lucru este foarte utilă. Carnea este o parte importantă din dieta lor și, deoarece nu există moduri de refrigerare, este conservată prin sărare sau afumare.

Tribul Mosuo este renumit pentru carnea de porc conservată, care poate fi păstrată timp de 10 ani sau mai mult. Ei produc o băutură alcoolică locală din cereale, numită sulima, care este similară cu vinul. Sulima se bea în mod regulat și, de obicei, se oferă oaspeților, la ceremonii sau festivaluri.

Electricitatea a fost introdusă în majoritatea comunităților tribului, însă mai există sate care nu beneficiază de acest ”lux”. Casele Mosuo constau din patru structuri dreptunghiulare aranjate într’un pătrat, în jurul unei curți centrale. La primul nivel se află grajdul cu animale. Principalele zone de gătit, de mâncare și de vizitare sunt, de asemenea, la primul nivel. Cel de’al doilea nivel este folosit în mod obișnuit pentru depozitare și pentru dormitoare. Ar mai fi de spus faptul că în prezent comunitatea matriarhală numără circa 40.000 de suflete.

5. Lipsa tendințelor agresive, violente și un spirit competitiv foarte redus.

Dacă însă, dimpotrivă, descoperiți că sunteți egoiști, eventual avari, că nu puteți sta săptămâni sau luni în șir acasă fără să vă cheme depărtările, că sunteți geloși și posesivi și urmăriți mereu doar interesul vostru personal și al familiei voastre, atunci e clar că faceți parte dintr’un haplogrup (nu neaparat R) care acum 5000 – 6.000 de ani era încă nomad sau semi-nomad.

În asemenea caz nu are rost să ridicați pretenția ca ”voi, daco-geții, ați fost dintotdeauna pe aceste meleaguri”. Strămoșii voștri genetici doar au ocupat teritoriul pelasgilor pașnici, care fuseseră pe aceste meleaguri timp de cel puțin 10.000 de ani înaintea lor.

Nimeni nu are vreo vină pentru că aceasta este situația genetică a românilor, și de altfel a tuturor balcanicilor. Felul natural de a fi al fiecăruia este predeterminat genetic și împotriva genelor nu e nimic de făcut. Educația ne face doar să ne comportăm altfel decât ne obliga genele noastre, deci doar ne înhamă la un comportament social care să ne fie cât mai comun multora dintre noi.

Dar în interiorul lui fiecare rămâne așa cum este el de la natură – și nimeni nu e vinovat pentru ce a moștenit de la natură. Nici cei care poartă gene specific kurganilor nu sunt vinovați că sunt mai ”răi”, puși mereu pe harță, sau în permanentă competiție, decât purtătorii de gene pelasge. Trebuie doar să încercăm să nu impunem caracteristicile specifice clanului nostru genetic asupra altui clan genetic. Binele și răul sunt relative și ceea ce este bine pentru unii de la natură, este rău pentru alții și invers.

Atenție însă, să nu existe confuzie, a fi de neam pelasg nu înseamnă a fi un bun creștin, dacă o persoană e dispusă să trăiască precum pelasgii, dar din motive religioase, nu înseamnă și că este din haplogrupul I, căci pelasgii din vechime trăiau astfel pentru că așa era natura lor, determinată de mutațiile genetice specifice și de condițiile de mediu în care trăiau. Creștinismul și alte religii care propovăduiesc binele și pacea aveau să apară la cel putin 4.000 de ani după transformarea societății pelasge de către geții kurgani. Pe de alta parte, e posibil ca trăsăturile de caracter pelasge moștenite genetic să rezoneze cu valorile creștinismului, așa că… nu se știe niciodată. De altfel, foarte mulți specialiști spun chiar că zamolxianismul geților carpatici a fost un precursor al creștinismului.

În Europa de azi se vede foarte limpede cine dictează mersul lucrurilor, reprezentanții cei mai ambițioși ai haplogrupului R1. Ei au ”evoluat” de la lupta pentru supraviețuire la lupta pentru îmbogățire, lăsând lupta pentru supraviețuire pe seama săracilor și întrajutorarea pe seama religiilor, care însă numai bine nu fac, căci sunt tot de sorginte patriarhală, șeful bisericii ortodoxe fiind denumit patriarh.

Starea asta se perpetuează în Europa de peste 5000 de ani, luptele de interese între mega-ambitioșii haplogrupului R1 ducând la neînțelegeri teritoriale și războaie care au format încetul cu încetul statele care există azi. De aceea se poate trage concluzia corectă că viața noastră de acum, este direct determinata de evenimentele de acum 5000-6000 de ani, când liniștea societății europene matriarhale a fost înlocuită cu lupta pentru supraviețuire proprie junglei sau stepei. Doar formele luptei pentru supraviețuire s’au schimbat în ziua de azi, societatea asigurând cu greu un nivel de trai celor sărmani.

Ceea ce era mai prețios și s’a pierdut este starea de fericire naturală permanentă a pelasgilor, care poate fi dată numai de lipsa de griji pentru ziua de mâine, care apare când ai în spate o comunitate mare care îți vrea doar binele și te susține și în care binele fiecăruia decurge din binele tuturor.

Fericirea compulsivă pe care o simțim noi astăzi când reușim de exemplu să ne cumpărăm ceva ce ne’am dorit nu este de durată, ea dispare relativ repede, astfel încât alergăm imediat după altceva care să ne facă să ne simțim din nou fericiți. Singurul lucru care poate oferi o fericire permanentă este lipsa oricăror griji. Bogația nu o oferă, căci cei bogati sunt obsedați de grija de a nu’și pierde averile și de lupta pentru a dobândi noi averi.

Se pare că societatea matriarhală a vechii Europe pelasge a fost singura care a putut oferi lipsa de griji și fericirea naturală permanentă membrilor săi.

Unul din neamurile menționate în istorie ca fiind trăitor în spațiul din estul Carpaților sunt cimerienii. Istoria Moldovei și a Ucrainei Moldovenești de dincolo de Nistru, îşi are începuturile în trecutul îndepărtat, undeva spre sfârşitul epocii de bronz când în ţinuturile din estul Carpaților și de miazăzi ale Ucrainei (în regiunea stepelor), locuiau cimerienii.

Misiunea de a afla cine au fost cimerienii este aproape imposibilă, pentru că izvoarele istorice sunt foarte sărace şi extrem de rare. Informaţiile existente clare, acceptate aproape în unanimitate sunt și ele foarte puține. Originea cimerienilor este încă neclară.

Și cu toate acestea putem afirma pe baza localizării lor că cimerienii erau românii ”moldoveni” din trecutul antic. Aceștia sunt unul din primele popoare din acest spațiu întins amintit în sursele scrise, care s’au ”născut” pe vechiul teritoriu al cucutenienilor neolitici, locuind în Moldova și Basarabia, pe ambele maluri ale Prutului, în zona Deltei Dunării, dincolo de Nistru și în Crimeea.

Alții spun că cimerienii ar fi stăpânit toate aceste pământuri începând din veacul al XVI-lea înainte de Hristos, dar datarea este, se pare mult exagerată, fiind mai logic de localizat undeva în secolele XII-VIII î.Hr. Alți istorici, consideră cimerienii înrudiți și cu ilirii, ce iarăși nu este greșit, deoarece la acea dată puținele popoare europene se trăgeau din geții de la Gurile Dunării.

Ei se învecinau cu geții dunăreni la vest în timp ce la răsărit de cimerieni se aflau scuții (scyții). Numele lor s’a păstrat aici încă din timpuri preistorice, până în secolele XII-XI î.Hr, când după războiale duse cu scyții, ultimii au preluat în stăpânire aceste spații imense de stepă în timp ce cimerienii din celelalte zone de relief au continuat să rămână sub alt nume, cum ar fi carpii.

Câteva secole bune au controlat aşadar și pământurile pe care locuim astăzi noi românii.
Unii istorici spun că strămoşul acestui popor a fost Gomer, fiul lui Iafet, nepotul lui Noe:

”Fiii lui Iafet au fost: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal , Meşek şi Tiras. Gomer a fost strămoşul unui popor cunoscut din inscripţiile asiriene ca Gamir sau Gimirrai. Ei sunt cimerienii din vechea literatură greacă şi aparţin familiei de naţiuni (getice n.n.) indo-europene.”

Cimmerii în vestul Europei pe o hartă homerică în 1000 î.Hr.

Poeţii vremii vorbesc despre teroarea inspirată în sufletele oamenilor de cimerieni.
Acest popor alcătuit din păstori şi războinici devine atât de puternic în sec. VIII-VII î.Hr. încât a început să cucerească ţările Asiei Mici şi Asiei Centrale (Asiei Mijlocii), dar spre sfârşitul sec. VII î. Hr. au fost alungaţi din stepele Ucrainei de către scyţi.

Cimerienii au fost un popor străvechi misterios, a cărui istorie trezeşte încă aprigi controverse între specialişti. Războinici necruţători, foarte buni călăreţi, un popor extrem de numeros care a stăpânit sute de ani mari părţi ale lumii cunoscute. Nu se ştie încă bine de unde anume au venit, dacă au venit şi ce a condus efectiv la dispariţia numelui lor, pentru că ei nu au dispărut. Enigmele legate de ei alimentează adesea fanteziile unor împătimiţi, care încearcă cu disperare să descopere taine milenare şi să găsească răspunsuri clare…

Rapsodul grec Homer îi pomeneşte în epopeea sa ”Odisea”. Mari autori antici, precum Herodot îi leagă de geţi, cu aceştia spunându’se că ei s’ar fi înrudit, localizându’i ca popor la nord-vestul Mării Negre, care ameninţat de invazia iminentă a scyţilor aflaţi în plin apogeu şi realizând că nu se pot opune acestora, s’au despărţit în două.

Regii susţineau lupta pentru neatârnare şi moartea dacă era cazul, iar poporul susţinea ideea plecării din faţa duşmanului:

”Nici mulţimea nu dorea să asculte de regi şi nici regii nu doreau să asculte de mulţime”.

Astfel, conducătorii celor două tabere s’au luptat între ei până nu a rămas niciunul. Poporul i’a îngropat pe malurile Tyrasului (Nistrului) şi pe urmă au plecat de acolo spre alte locuri, însă nu au ajuns prea departe, dispărând din istorie câteva secole mai târziu.
Alţii i’au apropiat de iliri sau de iranieni…

Se mai spune de asemenea că tribul tracic al trerilor ar fi avut origini cimeriene… Sunt multe taine legate de ei… Ce este cert este însă faptul că în secolul VIII î.Hr. ei sunt alungaţi din stepa nord pontică şi din celelalte ţinuturi din jurul Mării Negre de un alt popor.

Cele mai multe din categorisirile specialiștilor atribuie acestora o origine getică. În opinia noastră această origine este justă, cimerienii fiind localizați în vatra cucutenienilor matriarhali amestecați cu păstorii patriarhali veniți în căutare de pășuni roditoare și de sare vitale animalelor domesticite de aceștia, lucruri care le’au găsit din abundență în Moldova.

Aici după cum se cunoaște este cea mai veche exploatare a sării din Europa. Ştim astfel că în urmă cu mai bine de 3000 de ani, aceşti kimmerios sau kimmerioi, așa cum i’au numit istoricii greci, au lăsat dovezi certe în Dobrogea noastră, statui menhir sau cele de tip Tanagra fiind asimilate culturii cimeriene de mari personalităţi ale arheologiei româneşti precum profesorul Ion Pâslaru, de la Mangalia.

Scriitorii antici greci vorbesc de tribul trerilor prin secolul XII î.Hr. ca fiind un trib cimerian de la Dunărea de Jos sau Hiperboreea, condus de puternicul basileu și războinic Conanes (Conan Barbarul după unii istorici occidentali) și care ar fi avut reședința la Halmyris (loc. Dunavat, județul Tulcea), precum și de triburile de costoboci și de carpi sub numele cărora puternicul neam al cimerienilor și’ar fi continuat existența.

Strabon îi identifică pe cimerieni cu cimbri:

”Cimbrii trebuie să fi ajuns în una din campaniile lor până pe malurile lacului Meotis, iar Bosforul Cimerian a fost numit după ei, întrucât cimbri (Κίμβροι) și cimerieni (Κιμμέριοι) sunt două nume ale aceluiași neam.” (Strabon, Geografia, VII 2.2).

În mitologia greacă hiperboreenii, sau hiperboreii (în greacă: Ὑπερβόρεοι sau Ὑπερβόρειοι, în latină Hyperborei), erau un popor mitologic. Elenii credeau că Boreas (greacă: Βορέας), vântul nordului, a trăit în Tracia, și că, prin urmare, Hiperboreea era o regiune nespecificată în ținuturile nordice dincolo de vântul de nord. Țara hiperboreenilor, numită în greacă Hiperboreea (Ὑπερβορέα sau Ὑπερβορεία ) ”dincolo de Boreas” era una perfectă, cu soarele strălucind douăzeci și patru de ore pe zi, iar pomii erau foarte roditori astfel încât produceau de două ori fructe pe an. De aceea surse moderne sugerează o posibilă localizare la Cercul Arctic sau la nord de acesta. În viziunea grecilor antici, Hiperboreea este un termen ce reprezintă teritoriul situat la nord de Istru (Dunăre).

Etimologic, acest nume s’ar traduce ”dincolo de Boreas” (vântul nordic în viziunea grecilor). Pentru vechii greci, Boreas reprezenta o divinitate ce locuia în Tracia, iar tărâmul hiperboreean se afla ”dincolo de Tracia”, dincolo de Tracia fiind Munții Haemus (azi Munții Balcani) până în Moesia și zona sud-dunăreană.

Cea mai veche mențiune despre Hiperboreea o întâlnim la Herodot în opera sa Istorii (Cartea IV, capitolele 32-26). Pe lângă Herodot, care a preluat o parte din scrierile sale de la predecesorii săi Hesiod, Homer și Aristeas, toți scriitorii antici afirmă că geții erau un popor hiperboreean. Pindar, unul dintre cei mai cunoscuți poeți ai Greciei, consideră că Apollo, după ce a ridicat cu Neptun și Eac zidurile Troiei, s’a întors în patria sa de pe Istru, în Hiperboreea (Olymp. VIII, 47).

Tot Pindar ne mai spune că hiperboreii de pe malurile Dunării adorau în ”Apollo ca zeu al luminii pe cel mai de seamă zeu al lor.”

La Strabon aflăm că ”primii care au descris diferitele părți ale lumii spun că hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) și a Istrului”, (Geografia. XI, 6, 2).

Această informație o găsim și la Hecateu din Abdera, care ne informează că hiperboreii din insulele Mării Nordului au ridicat un mare templu de formă circulară unui Apollo băștinaș, zeu al luminii și al focului.

În lucrarea sa intitulată Stromata, Clement din Alexandria ne relatează faptul că Zamolxis era hiperboreu (Stromata, IX. 213).

La Oppian aflăm că ”cele două fluvii (Nilul și Istrul), care sunt opuse unul altuia, de o parte și de alta a mării zgomotoase, nu curg cu ape la fel de năvalnic. Istrul rupe splendidele’i frâie puse pe Boreu (Boreas) și străbate zgomotos Scyția, cât este ea de mare, înaintând anevoios printre stânci și promontorii bătute de valuri.” (Oppian, Cynegetica – cf. 39/I, 655).

Într’unul din poemele lui Ovidiu, exilat la Tomis (8-17 d.Hr.) aflăm că acesta se plânge de a fi silit să’și petreacă viața în teritoriul unde bate vantul nordic Boreas:

”Când însă trista iarnă își arată urâta ei față și pământul s’a făcut alb de gerul ca marmura, când se dezlănțuie și Boreas și se așterne zăpada sub Ursă populațiile acestea par strivite de axa popului care tremură. […]”, Ovidiu, Tristele și Scrisori din Pont, p. 283.

O importantă cetate a geților, după geograful Ptolemeu (Geogr. III. 10) era situată pe râul Hierasus (Siret) și se numea Piriboridava, nume care arată o cetate hiperboreeană. Una dintre cele mai precise informații despre Hiperboreea o aflăm la Macrobiu:

”Regiones quas praeterfuulunt Tanais et Ister, omnesque super Scythie locum quorum indigenas vetustat Hyperboreos vocavit”, (Comm. in Somnium Scipionis, II. 7), adică:

”Regiunile udate de Don și Dunăre… pe care antichitatea le numea hiperboreene.”

La Apollonius din insula Rhodos aflăm că ”hiperboreii sunt pelasgi ce locuiesc în nordul Traciei”, (Argonautice, II, 5, 675).

Marțial numește triumful împăratului Domițian în fața Dacilor Hiperboreus triumphus și în altă parte Gigantes triumphus (Ep. VIII, 78):

”De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori și’a scăldat calul în zăpada geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care îl merita și n’a adus cu sine decât renumele de a fi învins Hiperboreeilor”, (Ep. VIII, 50).

Istoricii și geografii din Evul Mediu localizau Hiperboreea undeva în extremitatea nordică a continentului, unii localizând fabulosul tărâm chiar în regiunea Arctică. Aceste localizări sunt evident exagerate, dat fiind faptul că jumătatea nordică a Europei era acoperită de gheață în Holocen, perioadă glaciară care a început acum aprox. 12.000 de ani și continuă până în prezent.

Cazul cimerienilor este cel puțin amuzant deoarece mulți istorici străini nu vor sa accepte faptul că cimerienii erau geți.

Întrebarea este de ce?

Iar răspunsul este simplu, geții cimerieni au revoluţionat tehnica militară a vremii, utilizând cavaleria ca principala forță de șoc în timpul luptei, ei fiind un popor de călăreți. Istoricii străini, pentru a ”drege busuiocul” în legatură cu cimerienii au ajuns la concluzia că neamul cimerian trăia împreună cu cel al geților formând o așa-zisă comunitate cimeriano-getică.

Ştiu că acum este la moda multiculturalismul şi mai ales pentru a’şi sustine tezele multiculturaliste, ei încearcă să găsească în istorie, exemple de popoare diferite care ar fi trăit într’un fel de simbioză. Această teză este greşită, popoarele pentru a convieţui în pace au nevoie de spaţiu, nu de ”înghesuială”, fiindcă ”înghesuiala” duce la conflict. Dar este cu mult mai veridică teza conform căreia toți erau geți la origini, iar ulterior populația înmulțindu’se fiecare familie sau neam și’au încropit un clan, apoi un trib ca mai târziu aceste triburi să fie numite de scribi diferit.

Aceiași istorici străini au observat că cimerienii atunci când au migrat, au migrat împreună cu tribul getic al trerilor. Trerii erau un trib getic din sudul Dunării. Tucidide, cel mai vechi izvor, spune că trerii locuiau spre țara tribalilor (adică la vest sau nord-vest de Sofia de azi). O parte dintre trerii din Tribalia s’au desprins la începutul secolului al VII-lea î.Hr. de neamul lor și au pătruns împreună cu cimerienii, în Asia Mică, unde după ce au fost înfrânți de scyți s’au așezat în colțul de nord-vest al Anatoliei.

Este interesantă noţiunea aceasta ”de migrație în grup”, dar niciodata în istorie nu s’a întâmplat ca doua popoare să migreze în acelaşi timp, în aceeași zonă fără a se confrunta.

Istoricul grec, Strabo (64 î.Hr. – 24 d.Hr.), într’un pasaj (Geogr., 1, 3, 21) menţionează că cimerienii erau denumiţi şi treri. Deci, trerii care au migrat erau cimerieni, iar cimerienii migrati erau treri, iar trerii-cimerieni erau geți. Concluzia este logică, deoarece ei făceau parte din acelasi popor si anume, marele popor al geților.

O altă dovadă a originii lor geto-cimeriană este reprezentată și de faptul că bijuteriile cimeriene descoperite aveau o formă de spirală, iar bijuteriile în formă de spirală erau caracteristice geților, vezi Getica, scrisă în anul 1926 de catre marele nostru istoric Vasile Pârvan (1882 – 1927).

Din punct de vedere cronologic, cimerienii sunt atestați ca efectuând atacuri asupra regatului Urartu, (VIII î.Hr.), apoi și asupra celui asirian (prima jumâtate a sec. VII î.Hr.).
Între secolele VIII – VII î.Hr., ei au fost principala forță militară, avându’și centrul de putere in zona cuprinsa între Sud-Centrul Caucazului, coasta nordică a Mării Negre, numită în trecut și Marea Cimeriană, și Nord-estul Asiei Mici. De la ei ne’a ramas toponimele Kerci și Crimeea.

Sub presiunea scyților și a geților dunăreni, mulți cimerieni îşi abandonează vechile ţinuturi şi pornesc în exod, ajungând în zone din Asia și Asia Mică, unde vor ataca mai întâi Asiria, iar regele Sargon al II-lea va fi ucis de către ei.

După distrugerea statului frigian, Cimerienii continuă marșul lor spre vest, distrugând și jefuind multe orașe Ionice, inclusiv Milet și Smirna. Invazia Cimmeriană a durat 80 de ani, iar această perioadă de 80 ani în Anatolia a fost cunoscută ca o perioadă de teroare și frică. Regele Asirian Asarhaddon a dat Cimerienilor o grea lovitură în anul 679 î.Hr., dar a rămas  poporul care a cucerit Lydia condusă de regele Alyattes în 609 î.Hr.

Exodul lor în sudul Mării Getice, a fost provocat cu siguranță de unele triburi de Geți-sciți, neînțelegerile între triburile geților era notorie, iar în migrarea lor aceștia au distrus statul Frigian, care la rândul lor erau tot geți migrați din zona Balcanilor, brygii.

Pe această hartă momentul 1000 î.Hr. este dat ca migrare a cimerienilor, deși alte surse ne vorbesc de migrarea lor mai târzie prin 700 î.Hr., dar cum am văzut pe harta europeană homerică prezentată mai înainte cimerienii erau deja în Europa la începutul primului mileniu î.Hr.

Herodot:

”Ei (Cimerienii) probabil au trăit în zona de nord a Mării Negre”, dar încercând să definească patria lor originală, mai precis prin mijloace arheologice, sau chiar să stabilească data ”expulzării” din țara lor de către scyți, nu au fost până acum complet lămuriți oamenii de știință. Dar studiind documente datând câteva secole mai devreme decât Herodot, cum ar fi sursele de informații de la Sargon I (suveranul Imperiului Akkadian, aprox. 2371 î.Hr. – 2315 î.Hr.), și faptul că aceștia identificau Cimerienii că traiesc la sud, mai degrabă decât la nord de Marea Neagră.

Vor ataca mai întâi Asiria, iar regele Sargon al II-lea va fi ucis de către ei. În jurul anului 695 cimerienii cuceresc Frigia, iar celebrul rege Midas, bogatul Midas se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Cimerienii atacă mai târziu regatul asirian Urartu şi pe regele acestora Esarhaddon (Asshardaron), fiul lui Senacherib şi nepot al defunctului Sargon II. Ajutat de scyţi, Asshardaron îi învinge în bătălia de la Hubushna, din anul 673 î.Hr. Treptat, cimerienii se retrag şi vor continua să lupte împotriva regatelor din Asia Mică, cum este cazul Lidiei.

Sunt înfrânţi de neamuri noi, mai puternice sau sunt asimilaţi de către acestea. Nu dispar cu totul, dar legendele au pus stăpânire pe povestea reală a cimerienilor.

Teritoriul ocupat de aceasta populație cimeriană, după toate probabilitățile, s’ar fi aflat în Basarabia de astăzi, pe ambele maluri ale Prutului, în zona Deltei Dunării și în Crimeea. Ei se învecinau cu geții dunăreni la vest, în timp ce la răsărit de cimerieni se aflau sciții. Numele lor s’a păstrat aici încă din timpuri preistorice, până în secolele XII î.Hr.-XI î.Hr, când sciții veniți în urma lor le’a luat locul în zona șesurilor, în timp ce cimerienii din celelalte zone de relief au continuat să rămână sub alt nume.

Scriitorii antici greci vorbesc de tribul trerilor prin secolul XII î.Hr. ca fiind un trib cimerian de la Dunărea de Jos, condus de puternicul basileu și războinic Conanes (Conan Barbarul după unii istorici occidentali) și care ar fi avut reședința la Halmyris (loc. Dunavăț, județul Tulcea), precum și de triburile de costoboci și de carpi sub numele cărora puternicul neam al cimerienilor și’ar fi continuat existenta.

Strabon îi identifică pe cimerieni cu cimbrii:

”Cimbrii trebuie să fi ajuns într’una din campaniile lor până pe malurile lacului Meotis, iar Bosforul Cimerian a fost numit după ei, întrucât cimbri și cimerieni sunt două nume ale aceluiași neam”, (Strabon, Geografia, VII 2.2).

Ramificații posibile

Herodot considera Cimerienii și ”tracii” strâns legați, scriind că ambele popoare au locuit inițial pe malul nordic al Mării Negre, și ambele au fost strămutate în 700 î.Hr., de către invadatorii din est. Întrucât Cimerienii ar fi plecat din această patrie de baștină prin sud-vestul Caucazului, ”tracii” au migrat spre sud-vest în Balcani, unde au stabilit o cultură de succes și de lungă durată. Taurii, locuitorii vechi din Crimeea, sunt uneori identificați ca un popor legat tot de Cimerieni și mai târziu de Taurisci.

Istoricii premoderni au afirmat coborârea celților sau germanilor din cimerieni, argumentând similitudinea Cimerienilor, cu Cimbri sau Cymry.

Iată ce spune Coelius prin gura lui Horaţiu (c. II, c.XXI, la Horat. Epod. XVI):

”Şi nici Germanii sălbatici nu au putut fi îmblânziţi de invazia Teutonilor şi Cimerienilor cu ochi albaştri (este vorba de invazia Teutonilor şi Cimerienilor oprită de Marius în 102 şi 101 î.Hr. la Aix şi Verceil, n.t.). Ei îşi duc viaţa sub Polul Nord, după cum ne transmite Vitruvius (arhitect roman din sec. I î.Hr., autor al unui preţios tratat de arhitectură, n.t.) sunt foarte corpolenţi, au piele albă, firul părului drept şi roşiatic, ochii de culoarea cerului albastru şi au sânge mult; ca urmare a unei îndestulări umorale, sunt foarte rezistenţi la geruri. În timp ce cei care trăiesc în regiunile sudice sunt mult mai scunzi, sunt bruneţi, au părul ondulat, ochii negricioşi, au picioarele betege şi sânge puţin.”

Migrația cimeriană din sec VIII – VII î.Hr., sub presiunea scyților

Este puțin probabil ca să fie proto-celtici sau proto-germanici intrați în Europa de Vest abia în al VII-lea secol î.Hr. Formarea lor a fost frecvent asociată cu Epoca Bronzului Urnfield și Cultura Nordică din epoca bronzului. Este, totuși, posibil ca pe o scară mică (în termeni de populație) secolul VIII î.Hr migrația geților-cimerieni să fi declanșat schimbări culturale, care au contribuit la transformarea culturii Urnfield în Cultura Hallstatt, inaugurând epoca fierului europeană.

Mai târziu, resturi de grupuri de cimerieni s’au răspandit în țările nordice și pe râul Rin. Un exemplu este tribul Cimbri, considerat a fi un trib germanic de origine din Himmerland (daneză veche Himber) regiunea de nord în Danemarca.

În jurul anului 695 cimerienii cuceresc Frigia, unde geții brigi din Balcani au făurit un alt stat, iar celebrul rege Midas, bogatul Midas se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Cimerienii atacă mai târziu regatul asirian Urartu şi pe regele acestora Esarhaddon (Asshardaron), fiul lui Senacherib şi nepot al defunctului Sargon II. Ajutat de scyţi, Asshardaron îi învinge în bătălia de la Hubushna, din anul 673 î.Hr.. Treptat, cimerienii se retrag şi vor continua să lupte împotriva regatelor din Asia Mică, cum este cazul Lidiei. Cu timpul, cimerienii (divizaţi şi întinşi pe zone vaste) devin din ce în ce mai slabi.

Sunt înfrânţi de neamuri noi, mai puternice sau sunt asimilaţi de către acestea.

Hegemonia cimeriană din acea zonă a fost risipită, într’un final de către regele asirian Assarhadon (681-669 î.Hr) în timpul bătăliei de la Hubushna (673 î.Hr.). Însă această bătălie nu a fost de ajuns pentru a îi înfrânge pe cimerieni. Pentru a’i respinge în totalitate, regele asirian avea nevoie de un aliat puternic şi l’a găsit în persoana regelui scyt (tot get), pentru a înfăptui alianța îşi oferă fiica, Partatua, ca soţie regelui scyt. Puterea acestei alianțe va fi îndeajuns de mare încât să’i înfrangă pe cimerieni, care, retragandu’se din Caucaz avanseaza adânc în Asia mica, acolo unde intră în conflict cu lidienii (alți geți).

Legendele au pus stăpânire pe povestea reală a cimerienilor… Astăzi, cei mai mulţi dintre noi ştiu de cimerieni din opera fantastică a englezului Robert E Howard, care a creat un ţinut imaginar numit Cimeria şi pe celebrul rege războinic Conan Barbarul, erou de benzi desenate sau de filme. Howard s’a inspirat din povestea realilor cimerieni…

Cimerienii au fost considerați și iranieni, înrudirea lor cu vechii iranieni are un temei important, ambele popoare, şi anume geții și arienii (iranienii) făceau parte din categoria popoarelor satem, adică din punct de vedere rasial erau fraţi. Dintre regii cimerieni, amintesc de Teuspa si Dugdames.

Dincolo de aceste poveşti, misterioasa civilizaţie a cimerienilor reali merită să fie mereu amintită, pentru a supravieţui timpului și de a povesti despre una din ramurile geților și despre periplul lor european.

Mari autori antici, precum Herodot îi leagă de tracii sudici şi de geţi, cu aceştia spunându’se că ei s’ar fi înrudit. Alţii i-au apropiat de iliri sau de iranieni… Se mai spune de asemenea că tribul tracic al trerilor ar fi avut origini cimeriene… Sunt multe taine legate de ei… Ce este cert este însă faptul că în secolul VIII î.H ei sunt alungaţi din stepa nord pontică şi din celelalte ţinuturi din jurul Mării Negre de un alt popor, cel al sciţilor, aflaţi în plin apogeu. Sub presiunea scită, cimerienii îşi abandonează vechile ţinuturi şi pornesc în exod, ajungând în zone îndepărtate ale Asiei…Vor ataca mai întâi Asiria iar regele Sargon al II-lea va fi ucis de către ei…

În jurul anului 695 cimerienii cuceresc Frigia, iar celebrul rege Midas, bogatul Midas se otrăveşte pentru a nu fi capturat. Cimerienii atacă mai târziu regatul asirian Urartu şi pe regele acestora Esarhaddon (Asshardaron), fiul lui Senacherib şi nepot al defunctului Sargon II. Ajutat de sciţi, Asshardaron îi învinge în bătălia de la Hubushna, din anul 673 î.H… Treptat, cimerienii se retrag şi vor continua să lupte împotriva regatelor din Asia Mică, cum este cazul Lidiei…Cu timpul, cimerienii (divizaţi şi întinşi pe zone vaste) devin din ce în ce mai slabi… Sunt înfrânţi de neamuri noi, mai puternice sau sunt asimilaţi de către acestea…

Nu dispar cu totul şi în întreaga Europă există neamuri (mai ales în Nord) care şi’au descoperit (real sau nu) un filon cimeric… Merovingienii, strămoşii regatului franc afirmau în secolele VII – VIII d.H că se trăgeau din tribul sicambrilor (sugambri), un grup de cimerieni veniţi cu mii de ani în urmă de la Gurile Dunării, din Dobrogea noastră…

Legendele au pus stăpânire pe povestea reală a cimerienilor… Astăzi, cei mai mulţi dintre noi ştiu de cimerieni din opera fantastică a englezului Robert E Howard, care a creat un ţinut imaginar numit Cimeria şi pe celebrul rege războinic Conan Barbarul, erou de benzi desenate sau de filme.

Howard s’a inspirat din povestea realilor cimerieni… Dincolo de aceste poveşti, misterioasa civilizaţie a cimerienilor reali merită să fie mereu amintită, pentru a supravieţui timpului…

Elenii îi numesc pe toți geții din nord (miazănoapte) ”trake”, care asta și înseamnă, locuitorii din nord, cum am spune noi balticii, pentru că trăiesc la Marea Baltică, nordicii sau scandinavii, dar nici balticii, nici, nordicii, nici scandinavii nu sunt etnii, ci sintagme pentru locuitorii de la un punct cardinal sau din apropierea unui punct geografic sau toponimic.

Așa erau și trake-trakii-thrake-tracii, adică cei din nord, din perspectiva elenilor.
De exemplu, ardelenii spun celor din Oltenia sau Muntenia, sudicii.

Dar ce etnie este sudic sau nordic?

Denumirile de ”etnii” au fost diverse, etnii după un nume de conducător, italicii lui Italo, sau Tyra-Geții, adică geții de pe Tyras (Nistru), dar Tyras poartă numele unui personaj biblic (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Tiras) sau al zeului războiului Tyr, care poate fi chiar Thrax, care era asemuit cu Ares….sau istricii, geții de la Dunăre etc.

Este un subiect vast!

Undeva PELASGII ȘI GEȚII s’au născut ca trib și s’au înmulțit pentru a deveni un popor. Patria de naștere a geților nu se cunoaște cu certitudine. Noi, românii ne’am dori și recunoașterea de către istoricii noștri că această geneză a europenilor s’a petrecut fie în Carpați, fie la Dunăre, dar cele mai multe relatări ni’i descrie și poziționează la Gurile Dunării, Geții, Tyra-Geții la Nistru, iar la Marea Caspică pe Massa-Geți.

Doar alăturarea unor nume de râuri lângă etnonimul geților ne dă indiciul că erau tot Geți, doar că anticii ne specifică că erau cei de la Nistru sau că erau Geții-Nobili sau Geții-Mari.

Dacă Tyras este Thrax și asemuit și cu Ares, Zeul Arienilor, atunci poporul arian s’a născut pe vechea patrie a Cucutenienilor, Nistrul fiind o apă interioară Culturii Cucuteni, aceștia nedispărând nicăieri, ci doar s’au adaptat noilor condiții socio-economice pe care le oferea descoperirea bronzului și prelucrarea lui, provocând apariția a ceea ce noi numim epoca bronzului și renunțarea la tradițiile specifice epocii neolitice, la modul lor de viață anterior, și provocând o migrație spre toate zările datorită suprapopulării, care și azi o demonstrează zona Moldovei, pe care o putem numi și maternitatea României.

Nașterea proto-geților în opinia noastră are legătură cu acest spațiu, chiar dacă mai târziu îi regăsim în toată Eurasia. Putem vorbi de proto-geți doar odată cu descoperirea bronzului și confecționarea armelor din bronz. Metalurgia a apărut în bazinul Dunării și Anatolia, acum 6000-7000 de ani sau mai mult.

Denumirea etnică este relevantă, pentru că fiecare după cum a reținut, îi numește diferit (hiperboreeni, geți, traci, daci, indoeuropeni, ramani, pelasgi, arieni, arimi etc), născându’se numeroase patimi între daciștii, traciștii, latiniștii, maghiarofilii (care fie vorba între noi, se introduc precum ”musca în lapte” într’o discuție străină de ”originea” lor) sau indo-europeniștii înrăiți.

Nu greșim dacă îi numim carpato-danubieni, dar această sintagmă localizează mai mult un spațiu. Strămoșii noștri, oricum nu au stat într’un loc, cum eronat susțin istoricii mioritici, au căutat mereu resurse (cupru, aur), pășuni, și spre vest (celți), dar și spre est (massageți). Extinderea bazinului metalurgic carpato-danubian se lărgește până în stepele de la Caspica. Aceștia, mai târziu vor descoperi și fierul care s’a dovedit superior bronzului, Ardealul devenind rapid un centru puternic al prelucrării acestui metal.

Patria de origine a geților (indo-europeni) se va coborî, ridica sau mări funcție de ceea ce vor descoperi pe viitor specialiștii. Dar, istoricii ”etnici” (acei istorici manipulați politic), răspund comenzilor politice.

Așa se face că rușii trag de această patrie a Geților (indo-europenii) cât mai la răsărit, ori încearcă să cucerească prin rapt Gurile Dunării, după ce Tyras-Polul l’au ocupat, germanii spre izvoarele Dunării, grecii spre sudul Balcanilor, sârbii la sudul Dunării, polonezii în nordul Carpaților, deși unii dintre ei recunosc ascendența din Carpați.

Noi, românii, rămânem cu ceea ce susține Universitatea Cambridge, cu Carpații și Gurile Dunării și cu ceea ce spune gura lumii care se trezește!

”Faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, Ancient India (India Veche).” (1922 The Cambridge History of India, Universitatea din Cambridge, bază vechea literatură vedică)

Universitatea din Cambridge susţine ideea că din Spaţiul Carpatic au roit (după mileniul III î.Hr.) cei ce se vor numi indieni, persani, greci, albanezi, italioţi, celţi, germani şi slavi.

Azi, acea pată roșie din poză, acoperă toată Europa.

Genetica o recunoaște:

”O Evă mitocondrială din Tracia se află la originea românilor. Populaţia de aici a migrat apoi spre toată Europa cu 30-40.000 de ani în urmă.” (Profesorul Alexander Rodewald, director al Institutului de Biologie Umană de la Universitatea din Hamburg)

Arheologia o recunoaște, prin americanca Marija Gimbutas, referindu’se la harta Europei mileniului V î.Hr. afirma în prefaţa la cartea sa Civilizaţie şi cultură, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, ediţie în limba română:

”România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500 şi 3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, theocratică, paşnică şi creatoare de artă… Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate, după al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii ”vechi europene,” o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob… a fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.
Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem realităţile şi modul de viaţă al epocilor neolitică şi a cuprului, care însemnau mi mult decât semănatul, culesul, măcinatul şi coacerea pâinii sau ridicarea caselor.Trebuie să recunoaştem realităţile strămoşilor noştri ”vechi europeni” aşa cum au fost: constructori de temple, producători de ceramică admirabil pictată şi de obiecte de cult, creatori de sculpturi şi de figurine reprezentând divinităţi într’o mare varietate de tipuri, organizatori de, şi participanţi la ritualuri sezoniere, funebre şi de alte feluri.
Aceşti oameni au folosit o scriere sacră începând cu cel puţin sfârşitul mileniului al VI-lea î.Hr. Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”.

Doar, istoricii români întârzie să o spună deschis!

O fac alții în schimb. Referindu’se la identitatea getică a românilor, cercetătoarea germană Barbara Reppert Lippitz, o autoritate în arheologie, referindu’se la brăţările de aur descoperite în 2001 în Munţii Şurianului, spunea la un colocviu organizat de Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti:

”Voi românii aveţi o istorie de peste 6.000 de ani scrisă în aur. În tezaurul Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologic importantele descoperiri în aur de’a lungul a 6 milenii. Nu înţeleg de ce trebuie să vă căutaţi identitatea prin alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici, aproape de voi, şi ea trebuie doar privită. Brăţările de aur care, fără nici o îndoială aparţin civilizaţiei dacice, vin să încununeze această istorie făcând’o şi mai evidentă şi mai strălucitoare. De aceea, doamnelor şi domnilor, vă adresez invitaţia de a vă apleca în cercetările dumneavoastră şi asupra acestui aspect esenţial al civilizaţiei dacilor. Iar dacă cercetările dumneavoastră se vor baza pe fapte reale, pe documente şi descoperiri ştiinţifice şi credibile, lăsând la o parte speculaţiile sau fanteziile fără suport real, se cheamă că veţi contribui esenţial la ceea ce noi cu toţii, cei prezenţi aici, visăm: scoaterea la lumină a unei civilizaţii înfloritoare şi strălucitoare cum rar a existat în antichitate” (vezi şi Spiralele de aur din Munţii Orăştiei, autentice artefacte ale spiritualităţii dacice, de dr. Barbara Deppert-Lippitz, în Dacia Magazin nr. 58, martie-aprilie 2009).

Elogios şi realist, visător cum spune mai sus cercetătoarea germană, sunt spusele în Enciclopedia engleză ”The New Encyclopedia Britanica”, publicată la Londra încă din 1977 despre România şi cercetarea de la noi:

”Întreaga ţară constituie o unitate geografică al cărui centru îl reprezintă nucleul podişului Transilvan…Centrul ambiant natural al României, având în mijloc acei veşnici Carpaţi, a furnizat cadrul în care a avut loc, încă din epocile preistorice, procesul de dezvoltare a ţării, asigurând condiţiile favorabile pentru prosperitatea aşezărilor umane…
Mărturiile istorice şi arheologice, – îndeosebi trăinicia tradiţiilor şi păstrarea limbii – pledează în favoarea concepţiei că pe întregul teritoriu al României contemporane, sălăşluia o populaţie autohtonă, pe deplin civilizată, care ajunsese la un înalt nivel de dezvoltare economică, culturală şi chiar politică, cu mult înainte ca oştile romane să treacă Dunărea, punând piciorul pe teritoriul care avea să devină provincia romană/ Dacia”, text extras din aceeaşi prefaţă la cartea scrisă de Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, 1989.

Dezvăluind noi dimensiuni ale vechimii şi continuităţii civilizaţiei româneşti, englezul E.C. Davies, în ”Enciclopedia Peoples of alt nations”, scria şi el în 1922-23, dar şi în ”Noi Tracii” nr.9, 1975:

”Cu mult înainte ca vulturii romani să intre pe teritoriul Carpato-dunărean, cunoscut astăzi ca fiind România, exista o civilizaţie ce îşi avea rădăcinile departe, în trecut, din epoca neolitică. Unitatea perfectă a acestei civilizaţii primitive reiese din exacta asemănare a armelor de luptă şi uneltelor de muncă, a tumulilor şi resturilor de vechi locuinţe, din Transilvania până la Marea Neagră”.

Mai tranşant şi la obiect, ni se pare Florence Farmbrough care în People of all nations, tipărită în 1922-23, precizează:

”În timp ce strămoşii noştri bretoni alergau sălbateci prin păduri pe jumătate goi, cu corpurile vopsite cu glod, cu mintea pradă celor mai degradante superstiţii, ţara României era civilizată, avea instituţii, bunăstare şi chiar luxul unei comunităţi culte şi organizate.”

Iar germanul Carl Schuchardt şi francezul E. Pittard considerau ”cultura Cucuteni ca fiind unică în Europa acelei vremi”, amândoi atribuiau această cultură populaţiei autohtone, care, apreciau ei, ”mai târziu a primit de la istoricii antici numele de daci şi geţi”.

Încă din anul 1936, istoricul francez Albert Armand, într’o lucrare apărută la Paris scria despre poporul român:

”Acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa şi cel mai frumos exemplu de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci… de geţi sau de daci. Locuitorii pământului românesc au rămas aceeaşi din epoca neolitică a pietrei şlefuite până în zilele noastre, susţinând astfel printr’un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”, bibliografie la cartea Adevărata obârşie a poporului român a lui Valeriu Popovici-Ursu, 20l2.

”La noi românii, spunea cu amărăciune prof. A. Deac, Alte teze privind începutul istoriei românilor, p. 213 din Cartea de căpătâi – Continuitatea autohtonilor…, este dată uitării acea admirabilă apreciere făcută asupra geților de Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu”:

”Era un popor brav, acela care’a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii: ROMA. Era un popor nobil acela a cărui cădere te umple de lacrimi, iar nu de dispreţ şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de Patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost şi nu va fi ruşine niciodată.”

Din antichitate s’au făcut aprecieri elogioase asupra civilizaţiei strămoşilor poporului român.

Pythagora (C. 560-500 î.Hr.) în lucrarea Legile morale şi politice (Oradea, 1996, trad. Anca Pântea, ca şi A. Deac, Continuitatea autohtonilor din Spaţiul carpato-dunărean-pontic de’a lungul mileniilor, p. 96) vorbind despre ”poporul hiperborean: se referă la un ”stat bine organizat, cu structuri sociale bine definite”.

În capitolul XII al cărţii, la poziţia 1938, el dă un sfat crotonienilor luat de la locuitorii nord-dunăreni despre care spune că sunt ”popoare mici care se îndeletnicesc cu munca câmpului”.

”Încercaţi să urmaţi pilda mossynienilor-mossyni (cum îi mai denumeşte, trimiţând la strămoşescul ”moşneni”), popor hiperborean… ca să se ferească de urmările deseori nefaste ale proprietăţii; oamenii de aici îşi muncesc pământurile comune, apoi îşi împart roadele în mod egal”.

Şi tot Pythagora, folosind spusele lui Homer, scrie în Legile morale… despre geţi:
”Călătoreşte la geţi, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învăţăminte de la ei. La geţi, pământurile sunt fără margini, toate câmpurile sunt comune. Şi dintre toate popoarele sunt cei mai înţelepţi, ne spune Homer”.

Aprecierile lui Pythagora releva superioritatea, încă din antichitate, a principiului de a lucra pământul şi a împărţi roadele lui la cei care îl munceau, superior faţă de cel al romanilor, de exemplu, care’l lucrau cu sclavi sau cu popoarele cucerite, transformate în mână de lucru pentru învingători, toată producţia devenind a patricianului, guvernatorului provincii sau a împăratului care dispunea de distribuţia produselor. De aici şi evidenţa faptelor, strămoşii noştri dovedeau o superioritate a echităţii sociale în raport cu cel al romanilor.

Apreciere asemănătoare va fi şi cea de mai târziu a poetului Quintus Horatius Flacus (65-8 î.Hr.), care scrie:

”Mai bine trăiesc asprii geţi (rigidi Getae) care îşi strâng laolaltă recolta de pe ogoarele neîmpărţite prin semne de hotar şi după ce l’au cultivat nu mai mult de un an alţii le iau locul, iar sclavul (pălmaşul) însărcinat cu muncile se bucură de o soartă egală”.

În acest sens se vedea şi Ioan Micu în revista Magazin istoric nr. 3, martie 1985, Horatius despre profilul moral al strămoşilor noştri. Dar şi ce pune Horaţiu, despre pericolul getic în secolul I î.Hr. (Ode):

”Puţin a lipsit ca Roma sfâşiată de lupte interne, să fie nimicită de către daci şi etiopieni: aceştia sunt de temut prin flota lor, iar aceia se pricep mai bine decât toţi la aruncarea săgeţii”.

”Acolo (în Geția), femeia a doua îngrijeşte cu multă bunătate copiii care nu mai au mamă. Acolo femeia, mândră de ea, este supusă bărbatului ei şi e cinstită. Cea mai mare zestre la aceste neamuri este cinstea pentru părinţii lor, respectul credincios al legăturii şi groaza de înşelăciune. Acolo necinstea casei este privită ca o crimă şi este plătită cu moartea”, scria Horaţiu în Odă despre moralitatea strămoşilor noştri (Cristofi P. Cerchez, Creştinismul în Dacia, Bucureşti, 1029, amintit de A. Deac în Continuitatea autohtonilor…, p. 243).

Calităţi despre care se subliniază şi într’o lucrare de la Sibiu (Die Geschichte von Siebenburgen, în Abend Unterhaltungen, 1784, p. 22) apărută cu ocazia revoluţiei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan, unde citim:

”Dacii ţineau la onoare şi fidelitate; diciplina şi cinstea o apreciau mai mult decât oricare alt popor din vremea aceea. Copiii îşi iubeau părinţii şi aceştia pe copii, îi ajutau pe prieteni, stându’le alături în toate împrejurările. Erau bucuroşi de oaspeţi, politicoşi şi generoşi şi se purtau cumsecade cu duşmanii învinşi.”

Despre însuşirile intelectuale, marele filosoz Heraclit Ponticul (357 î.Hr.) şi polygraful Platon (430 î.Hr.), Aristofan (434 î.Hr.) aminteau existenţa unui istoric hiperborean ”foarte vechi, care a trăit cu un secol înaintea războiului troian, … get, cu numele de Abaris, de patrie hiperboreu, descendent dintr’o familie însemnată, fiu al regelui scyt Seut, care ”avea cunoştinţe de medicină practică şi a fost unul dintre civilizatorii patriei sale”, fiind atât de erudit încât ”întrecea pe erudiţii de la Academie şi de la Lyceul Athenei.”

Despre Abaris se ştie că a scris o lucrare intitulată Oracle în care a vorbit despre Scyţia (revista Columna lui Traian, p. 93, Bucureşti, 1973), apoi Theogonia şi alte lucrări ”atingătoare de ţara sa”, cunoscute de mulţi autori antici. Himnariu (360 î.Hr.) spune că hiperboreul Abaris a venit în Grecia de la Istru (Histria – pe malul apusean al Mării Negre) şi Tanais (la vărsarea Donului în Marea de Azov).

”Despre ţara abundenţei, unde viaţa este uşoară şi plăcută” menţionează Strabon (58 î.Hr.- 21 î.Hr.) existenţa muntelui Cogaionon (G. Gheorghe, Originea cuvântului Crăciun), locul de unde modernii au denumit spaţiul respectiv Pays de Cocagne, Dacia Felix care în limbajul romanilor însemna ”ţara minunată a hyperborenilor” (Terra mirabilis sau întâlnirea cu pământul natal, în Cartea întâlnirilor admirabile, p.280 de Dumitru Anton, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1981, cu ”un pământ sacru, luminos, fertil, cu locuitori drepţi, care vieţuiesc mai mult şi mai fericiţi decât oricare alţi muritori, trăind asemenea cu zeii”, (Hesiod, Opere, Bucureşti, Ed. Univers, 1973, p, 112).

Strabon, despre Burebista scria în ”Geografia”:

”Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l’a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani.”

Strabon (c. 64/63 î.Hr.- 23/26 d.Hr.) scriind despre geţi a păstrat şi câteva versuri din poemul scris de Menandru (342-293 î.Hr.), poet comic elen care tocmai despre geţi şi vorbeşte:

”Noi, tracii, cu toţi cât suntem, şi mai ales noi geţii, căci eu sunt get şi îmi fac gloria de neamul meu, nu prea suntem abstinenţi; la noi, geţii, niciodată nu se ia mai puţin de zece, unsprezece femei, şi de multe ori ne căsătorim cu mai multe. Şi dacă cineva moare neavând decât patru sau cinci femei, poporul zice: Sărmanul om! El nici n’a apucat să se însoare, nici n’a gustat încă amorul…”, scria despre Celibat Strabon, redând ceea ce scrisese şi cunoscuse despre geţi Menandru.

”Getul zdrenţăros sau scytul pribeag târându’şi avutul de ici-colo, n’au de ce să’l pizmuiască pe stăpânul celei mai întinse moşii… Căci nicăieri ca printre aceşti pribegi nu întâlneşti mame maştere (vitrege) care’şi iubesc cu duioşie de adevărată mamă copiii vitregi. Aici nu întâlneşti soţie îngâmfată de zestrea ei şi mândră de adulterele ei sau de soţul ei din care a făcut un sclav! Zestrea cea mai frumoasă e socotită aici cinstea tatălui, virtutea mamei şi credinţa soţiei!” (Horaţiu)

Întorcându’ne la calităţile intelectuale despre care vorbea şi Abaris, amintim şi ce afirma Platon (c. 497-347 î.Hr.) că hiperboreii aveau cunoştinţe vaste şi despre univers, că ei au fost cei dintâi locuitori care au considerat universul ca o sferă, în centrul căruia se află PĂMÂNTUL, iar după Diodor de Sicilia (c. 80- c.21 î.Hr.), regele Atlas al cărui stat se afla lângă Oceanos Potamos (Dunăre) avusese cunoştinţe exacte de astrologie şi că el a fost cel dintâi care a privit universul ca un glob, din care cauză, se zice, că întreg firmamentul de reazimă pe umerii lui Atlas, exact cum gândise şi Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ediţie facsimil, Bucureşti, Ed. Arhetip, 2002.

A gândi astfel strămoşii noştri îndepărtaţi, cu milenii înaintea unor Copernic sau Galilei despre univers, să recunoaştem, a fost o constatare care, pe drept, trebuie reţinută ca o constatare deosebită.

Evoluţia urmelor de vieţuire a românilor în comparaţie cu cel al romanilor italici, cât şi al altor popoare europene de azi, se constată că, numai noi românii suntem un exemplu de autohtonitate, încă din vremuri imemorabile. Exemplul pe care l’a dat Decebal, luptând până la moarte ca să’şi apere pământul şi locuitorii este edificator nu numai istoricilor.

”Geţii pe care i’am învins erau cei mai valoroşi războinici din lume, nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi datorită doctrinei pe care o deţin de la slăvitul lor Zamolxis. Convinşi că ei nu mor nicidecum, doar că îşi schimbă locul de şedere, ei sunt mai degrabă dispuşi să înfrunte moartea decât alţii călătoriile”, spunea Împăratul Traian, despre geți în ”De bello dacico” – carte pierdută din care s’au păstrat citate în alte lucrări.

”(Zamolxen) era minunat de înţelept în filosofie”, (Alfonso X El Sabio).

”Tracul Zamolxis, care învăţase pe druizi, printre altele şi divinaţia prin fise şi numere”, (Origenes, Philosophumena, I, 2, 22).

”Împreună cu tovarăşii săi de drum cu unul fiu al lui Theodorus şi cu Epi…, pe cheltuiala lui personală, a plecat în solie călătorind departe şi ajungând la Argedava, la tatăl aceluia şi întâlnindu’l, totdeodată a obţinut de la el…, oraş… şi a dezlegat poporul… Ajungând (apoi) preot al Marelui Zeu a săvârşit în chip strălucit procesiunile şi jertfele şi a împărţit şi cetăţenilor părţi de carne (a animalelor sacrificate). Fiind ales preot al lui Serapis, tot aşa a suportat cu vrednicie şi bunăvoinţă cheltuielile. Iar pentru că Dionysos (zeul) eponim al oraşului, nemaiavând de mulţi ani preot şi fiind aclamat (tot) el de cetăţeni, s’a consacrat pe sine (acestei slujbe); şi pe vremea iernării lui C(aius) Antonius luând (iarăşi) coroana zeului (adică devenind preot) a împlinit procesiuni şi sacrificii frumos şi cu măreţie şi a dat cetăţenilor carne din belşug. Şi acceptând pe viaţă cununa zeilor din Samothrace, îndeplineşte procesiuni şi sacrificii pentru iniţiaţi şi pentru oraş. ŞI ÎN TIMPUL DIN URMĂ REGELE BUREBISTA AJUNGÂND CEL DINTÂI ŞI CEL MAI MARE DINTRE REGII DIN TRACIA ŞI STĂPÂNIND TOT TERITORIUL DE DINCOACE DE FLUVIU (DUNĂRE) ŞI DE DINCOLO şi a ajuns de asemenea la acesta (la Burebista) în cea dintâi şi cea mai mare prietenie, a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, vorbindu’i şi sfătuindu’l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante, atrăgându’şi bunăvoinţa regelui spre binele oraşului; şi în toate celelalte (ocazii) oferindu’se pe sine fără să se cruţe în soliile oraşului şi luând asupră’şi fără şovăire primejdii, pentru a contribui în tot chipul la binele patriei. Şi fiind trimis de regele Burebista ca ambasador la Cn(aeius) Pompeius, fiul lui Cnaeius, imperator al romanilor, şi întâlnindu’se cu acesta în părţile Macedoniei, lângă Heraclea Lyncestis (astăzi Bitoli-Monastir), nu numai că şi’a îndeplinit cu bine însărcinările primite de la rege, câştigând pentru acesta bunăvoinţa romanilor, dar şi pentru patrie a purtat cele mai frumoase negocieri; în general în orice situaţie a împrejurărilor expunându’se cu trup şi suflet şi folosind cheltuieli din ale vieţii proprii (adică din averea lui particulară) şi dând puteri noi din averea sa (de la el însuşi) la unele dregătorii ale oraşului (adică ajutând cu bani tezaurul public) arată cel mai mare zel pentru binele patriei sale. Aşadar, pentru ca şi poporul să arate că cinsteşte pe oamenii cei buni şi vrednici şi care îi fac lui bine a hotărât Sfatul şi poporul (dionysopolitanilor) ca Acornion al lui Dionysios să fie lăudat pentru aceste (merite) şi să fie încununat el la sărbătoarea lui Dionysos cu o cunună de aur şi o statuie de bronz şi să fie încununat şi în timpul ce urmează, în fiecare an la Dionysii cu o coroană de aur şi să i se dea pentru ridicarea statuii locul cel mai de cinste din agora.” (Decretul Dionysopolitan În Cinstea Lui Acornion)

”Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva geților, asupra cărora în vremea aceea domnea Decebal. Duras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia, pentru că era foarte priceput în planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a’l ataca pe duşman şi să se retragă la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr’o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani”, scria Casius, despre Decebal în ”Istoria Romana”.

Belizariu, vestitul general al lui Iustinian, învingându’i pe aşa-zişii ”goţi” în Italia, îşi ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS. Ori titlul triumfal nu se putea lua decât după numele poporului pe care l’ar fi învins, geții.

”Romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atât mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice. Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Geto-Dace, numite de unii şi gotice”, (Waclaw Aleksander Maciejowski 1792 – 1883, în lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor).

Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor (Cronicile spaniolilor 25, p. 179); geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice (Gesta Normanorum , Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc.); daco-geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor, prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor. (Leibniz, Collectanea Etymologica etc.)

”Amal domneşte peste daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor”, (Dinastia Amalilor este Daco-getă, Carlo Troya istoric şi politician italian 1784 – 1858).

”Cato: Feriţi’ne, zei cereşti, ca, printr’un dezastru care i’ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă, iar eu să mai rămân teafăr…”, (Lucanus, Pharsalia, II , 295-297).

Speranțe deșarte însă…imperiul muri sub loviturile geților:

”Nădejdea lui Decebal se împlinise: Imperiul fusese dărâmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic”, ( Isidor De Sevilla între 560 – 636).

”Grele îndatoriri a trebuit să suporte Dacia aproape 60 de ani, sub 20 de împăraţi romani, până când sub Galienus dacii s’au deşteptat din nou, i’au bătut pe romani, le’au adus mari pagube şi, în sfârşit, au prădat imperiul roman şi au ocupat Roma, ca să se răzbune şi s’o ruşineze, de unde a ieşit proverbul: Nullum violentum diuturnum (nimic din ceea ce este impus prin violenţă nu durează)”, (Johannes Tröster, în Vechea si Noua Dacie germană secolul 17).

Începând cu Diodor Siculul şi cu Florus, și observând cum Geției i se mai spunea și Dacia, iar geților, li se mai spuneau și daci, traci sau scyți, toţi cronicarii antici, au afirmat că ”Getae inhaerent montibus” (Getica, p. 93), ceea ce înseamnă recunoaşterea că în luptele romanilor cu geții, românii aceştia erau ”lipiţi de munte”, adică nu’i puteau desprinde din locul unde’şi apărau glia:

”De la Rin şi Alpi, la Marele Zid Chinezesc, domneşte indefinitul: pământuri nemărginite, ţinuturi care încep nu se ştie unde şi sfârşesc, nu se ştie unde. În acest ocean de posibilităţi, Dacia este singura ţară caracteristică, definită, formând o unitate geografică” (Valeriu Popovici-Ursu), acest pământ binecuvântat este locul de descălecare al hiperboreenilor, explică V. Lovinescu miracolul răspândirii lor în întreaga lume, păstrându’şi, adesea până şi graiul.

”Acest centru spiritual al lumii vechi este localizat de V. Lovinescu chiar pe Vârful Omu, numit de popor Osia Lumii şi Buricul pământului, ceea ce corespunde acelui Geticus Polus, de care vorbeau scriitorii antici”, mai explică profesorul Popovici.

Să reamintim cele cel puţin 10 lucruri fantastice despre România, unele reale fizic, altele nedemonstrate sau mai bine zis nefolosite oficial, cum spuneam, fie şi numai parţial, în Dacii la ei acasă (Editura PIM, Iaşi 2014):

Cel mai vechi schelet de umanoid a fost găsit la Râmnicul Vâlcea, poreclit ”Pescarul de la lacul Getic”, fiind datat de un milion de ani, ceea ce înseamnă că primele fiinţe umane au trăit pe teritoriul actual al ţării noastre, în Transilvania cum se recunoaşte sau în Ardeal cum scrie într’un document aflat în Biblioteca de la Viena, ceea ce face din spaţiul Carpato-Dunărean-Pontic un teritoriu, într’adevăr, fabulos.

Tăbliţele de la Tărtăria sunt şi ele cu 1000 de ani mai vechi decât cele cu scrisul sumeriene.

Tăbliţele din Munţii Neamţului sunt tot cu 1000 de ani cel puţin mai vechi de cât cele ale civilizaţiei sumeriene.

Descoperirea din Munţii Bucegi din anul 2003 – 11 august – când cercetătorii americani împreună cu cei români au pătruns sub masiv şi au aflat sala proiecţiilor cu holograme arată că istoria adevărată a terrei păstrează la noi ceea ce se numeşte amfora cu aur monoatomic, care, folosită, duce la longevitatea visată, adică, spun oamenii de ştiinţă, o persoană poate trăi mai mulţi ani, mii de ani chiar, în acelaşi corp fizic, dacă ar consuma aşa ceva în anumite perioade prestabilite şi cu un anumit tratament.

Descoperirea din Munţii Şurianului, din anul 1990, – un munte ticsit cu filoane de aur pur, de un metru lungime, lucru inexistent altundeva pe planetă, căci pretutindeni aurul, după câte se ştie, se găseşte numai în formă de minereu combinat cu alte nemetale nu şi în formă pură desăvârşită ca la noi, ceea ce, se pare că geții cunoşteau taina spirituală a aurului care este de fapt o lumină condensată.

Cel mai vechi cuptor de pe această planetă, de topit metale, s’a găsit la Câmpeni şi a fost atestat ca având o vechime de aproximativ 6000 de ani î.Hr.

Din perioada Dridu, sec. VI d.Hr., mai întâi la Trestiana-Dolheşti, Iaşi, în 2006, apoi în vatra satului Bazga-Răducăneni, în vara 2014, au fost depistate şi conservate in sittu, de către dr. Vicu Merlan (vezi şi revista Lohanul-Huşi nr. 32, 2014, p.15), ceramică şi cuptoare, semne ale civilizaţiei medievale.

SarmiGETuzo (Sarmisegetusa), toponimul care conține endonimul real al neamului românesc, GET, este alt loc special, care conform celor de la BBC, s’ar afla nişte artefacte fabuloase sub acest loc, numite ”arhiva atlanţilor”.

Artefactul de sub Masivul Ceahlăul, conform lui Radu Cinamar, ar fi sinonim cu cel din Bucegi, ceea ce înseamnă că Geția nu întâmplător a profitat romanilor.

Pădurea Baciu din Cluj-Napoca, altă minune, este considerată cea mai paranormală de pe planetă, considerată o zonă atemporală, adică un fel de spărtură în continumuul spaţiu-timp din acea zonă!

Civilizaţia străveche, mai veche cu o mie de ani decât cea sumeriană, la Cucuteni, România, este localizată. Prof. A. Deac, în Neoliticul românesc, autentică vatră a culturii şi civilizaţiei româneşti, p. 47-49, citându’l pe P. Mackendrick şi dr. Linda Ellis, subliniază ceea ce scria în 1968 şi John Mandis de la Universitatea din Londra:

”Culturile neolitice – 5500-2500 – Cucuteni şi Gumelniţa sunt poate cele mai bogate din Europa.”

În cartea ”Pietrele dacilor vorbesc”, prof. univ. P- Mackendrick scrie:

”Adevărata istorie a României începe în epoca neolitică… În Europa cultura neolitică a avut pretutindeni un caracter revoluţionar, întrucât a marcat trecerea de la viaţă la jaf la o existenţă sedentară… Este momentul când omul începe să aprecieze şi să creeze frumosul. Sculptura şi ceramica din România au acea neasemuită frumuseţe pe care nu o mai întâlnim decât la produsele din bazinul Mării Egee.”

Civilizaţii ulterioare celor din Carpaţi, grupările care au format poporul grec de mai târziu sunt plecate din nordul Dunării începând cu mil. II î.Hr., nota Popovici, cât despre ”Gânditorul şi soţia sa, profesorul remarca:

”Statuetele lucrate în teracotă neagră, lucioasă n’au decât treisprezece centimetri înălţime, dar sunt înzestrate cu o mare forţă expresivă. … lăsând la o parte realismul arhaic şi simplitatea liniei, demnă de invidia oricărui sculptor modern – un Henry Moor, de exemplu descoperim o dimensiune spirituală neântâlnită în arta de până atunci şi rareori atinsă după aceea… Întreg ansamblul de produse al culturii Cucuteni atestă precizie, eleganţă şi bun simţ înnăscut al liniei şi volumelor, şi alegerea sigură a celor mai fericite proporţii, calităţi prin care aceşti pictori anonimi se dovedesc egali celor mai rafinaţi artişti din lumea veche, inclusiv al celor din Antica epocii arhaice…”

Iar despre Sanctuarele de la Căscioarele acelaşi P. MacKendrick nota:

”Sanctuarele cu acoperişuri în două ape, împodobite cu ornamente (acretaria) pe coamă şi la marginile frontonului, prezintă un rafinament arhitectonic pe care templele greceşti îl vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani.”

La cele de mai sus, istoricul român A. Deac completează:

”Mai trebuie, însă, să precizăm, că nu este vorba numai de rafinamentul arhitectonic, ci şi de înaltă măiestrie tehnică, concretizată în punerea în aplicarea unor complicate tehnologii de obţinere a unor coloranţi chimici şi de atingerea unor temperaturi înalte de ardere a ceramicii, cum au dovedit’o cercetările specialistei americane Linda Elis, dedicate special ceramicii neolitice din România.”

Susţineri la care, prof. Valeriu D. Popovici-Ursu adaugă citând ceea ce menţionează savanta americană de la Universitatea Harvard, dr. Linda Ellis, în lucrarea sa The Cucuteni Tripolye Culture. A study in Tehnology and the Originis of Complex Societz, publicată la Oxford în anul 1984, remarcându’i valoarea şi autohtonitatea.

”Cultura Cucuteni, subliniază şi Romulus Vulcănescu (Ed. Academiei, 1987), cea mai străveche creaţie artistică din preistoria Europei, epoca neolitică, care excelează în ceramica viu colorată, polimorfă şi multifuncţională, care, oferă cele mai concludente documente etnoistorice despre arta coregrafică a predecesorilor românilor”, vezi şi Magazin istoric nr. 12 din 1984.

Şi la simpozionul ”Cultura Cucuteni în context european”, organizat între 24-28 septembrie 1984, la care au fost prezenţi cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la descoperirea ei, Marija Gimbutas din Los Angeles, dr. Olaf Hockmann, Mainz, John Mandis din Londra s’a remarcat ceea ce ei au numit ”tehnica avansată utilizată de oamenii Cucuteni şi mai cu seamă, implicaţiile pe care această tehnică le’au avut, din punct de vedere economic şi social: creşterea producţiei materiale, o mare stabilitate demografică şi continuitate de locuitori”, vezi şi revista Noi Tracii nr. 93, 1982.

Consemnând continuitatea autohtonă, firească, semnificativă culturii Cucuteni, la Simpozionul Internaţional de Tracologie de la Palma de Mallorca, acad. M. Petrescu-Dâmboviţa remarca:

”Prin săpăturile de la Cucuteni s’a completat periodizarea culturii neolitice, cu noi faze, iar prin cele de la Stoicani şi Folteşti s’au adus contribuţii privind îndeosebi perioada de trecere de la eneolitic la epoca bronzului.”

Cum s’a mai arătat, renumitul om de ştiinţă Simion Mehedinţi afirma:

”Noi, românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pământ, al Daciei, şi anume, unul din cele mai vechi popoare ale întregului continent.”

”La 513 (î.Hr.), când Roma stăpânea câteva sate pe malul stâng al Tibrului (nici cât ţara Bârsei), părinţii noştri de la Dunăre formau un neam mare, închegat şi puternic care ţinea calea în Balcani celui mai mare monah al Asiei, lui Darius al lui Histaspe.”

Şi sărind de la ceea ce spusese în 1924 în ”Câteva consideraţii semnificative”…, p.571, în 1930, în ”Coordonate etnografice…”, p.95, concluziona:

”Departe de a fi un popor tânăr, început cu războiul dacic, neamul românesc îşi are originile sale cu mult în trecut. Faţă de toţi vecinii, el e singurul care nu ştie să fi avut o patrie altundeva, decât pe pământul unde trăieşte azi. Aşadar, românii sunt unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei. Şi după cum era firesc pentru un popor atât de vechi, el dezvolta o civilizaţie şi o cultură într’adevăr remarcabile.”

Şi conchidea, tot acolo:

”…E nevoie deci, pornind de la premize noi, să revizuim concepţia despre poporul român.”

Întocmai cum făceau savanţii Louis Halphen şi philippe Sagnac în L’histoire primitive des peuples Balkaniques, Getica, p. 118, unde citim:

”Locul pe care l’au ocupat în istorie grupul de popoare în care această carte vă expune menirea lor, nu se măsoară cu spaţiul ocupat de ei pe glob… El a gândit şi a acţionat; el a creat opere trainice, bazele unor edificii pe care noi astăzi le’am moştenit”, (Spicuiri adunate și de Ion N. Oprea).

”Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într’însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul”, (Nicolae Bălcescu).

”Pe tăbliţele de la Tărtăria, scrisul apare în teritoriile carpato-danubiano-pontice cu mult înainte de Sumer”, (R. Schiller, Reader`s Digest, 7, 1975).

”Limba lor (a românilor) n’a putut fi extirpată, deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s’ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă”, (Bonfini).

”Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi (români), urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”, (Schlözer, Russische Annalen – sec XVIII).

”Nu invidiaţi vechile popoare ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc , cu atât veţi vedea ţâşnind viaţă”, (Michelet, 1859).

”Da, am zis’o şi o voi repeta până voi putea fi auzit, că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric, ANTEISTORIC”, (Cezar Bolliac).

”Atunci … de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri… De ce te’ai silit împotriva firii, să’ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri (getice) în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?”, (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, XXI, 11-12).

”Neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că astfel îi convinsese slăvitul lor Zamolxes. Crezând că nu mor, doar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi pe luptă, decât ar fi înclinaţi să întrepindă o călătorie”, (Iulian, Cezarii, Traian, 22).

”Martial îi scrie unui prieten că în ţara Geţilor va găsi stânca lui Prometeu”, (Martial, Epigr., IX , 46).

”Într’adevăr acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa (…) fie că este vorba de traci (…), de geţi sau de daci, locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel, printr’un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”, (André Armad).

”Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s’ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi şi dacă nu m’aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s’au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales româna sunt însuşi acest grai”, (D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p. 255-257, 1902).

”Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”, (Huszti Andras).

”S’a temut Süleiman ca nu cumva când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Muntenia sau Moldova, toate aceste ţări să se unească împreună şi să se apere”, (Antonio Veranzio 1504-1573).

”Aceşti bieţi ţărani, cu mantăile şi căciulile lor cu pene de curcan pe cap, ei de care se râsese atâta, dovediră că ştiu să moară dacă nu să învingă şi că le curge în vine tot sângele vechilor daci”, (Kohn Abrest).

”Dacii, moesii, tracii n’au fost în toate vremurile aşa de războinici, că istoria legendară a făcut să se afirme că însuşi zeul războiului s’a născut în ŢARA LOR? Mi’ar fi greu să enumăr puterea din toate provinciile, care acum se găseşte înglobată în Imperiul Roman…” (Flavius Vegetius).

”Ei vor fi stăpânii lumii, dar noi, vom rămâne stăpânii timpului”, (Paul Tămaş).

”Şi nici nu trebuie dacă vei afla defecte în poeziile ce le fac şi cari sunt aproape opera unui poet get”, (Ovidiu, Ex Ponto, 1, iv,13, v. 16-22).

”Ar fi mai uşor a smulge ghioaga din mâna lui Hercule decât a abate lesne şi degrabă pe români de la vechile lor datini”, (Alecu Russo)

”Sunt dac, nu sunt roman. Pe romani îi dispreţuiesc”, (B. P. Haşdeu).

”Descoperirea sinelui adânc al părinţilor celor mai vechi e supremul act de orgoliu al unui neam”, (Nicolae Iorga).

”Românii despre care am mai spus că sunt daci,” (Bocignoli, 29.06.1524, la Ragusa).

”Cantitatea de grâu adusă din Pont e mai mare decât tot ceea ce ne devine din celelalte porturi comerciale, deoarece, acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu”, (Demostene, Discursuri).

”Papa Nicolae I spune că grecii de la acea vreme numeau Latina şi Scyta limbi barbare”, (O scrisoare către Împăratul Bizanţului Mihail al III-lea, 865 d.Hr.)

”Decebal, un rege alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea”, (Plinius cel Tânăr, Epistole, VIII, 4, 2).

”Într’un glas se roagă ţăranii romani să’i lase a trăi cu barbarii… Şi apoi să ne mirăm că nu pot fi învinşi goţii (geţii) când sătenii sunt mai bucuroşi să fie cu ei decât cu noi”, (Salvianus, De gubernitone, V, 8).

”În toate Pannoniile există obiceiuri şi moravuri Romane, dar şi un fel de limbă Romană şi mulţi se ocupă şi cu literatura”, (Veleius Paterculus).

”Nu este nimeni dintre sarmaţi sau geţi care să nu poarte o teacă cu arc şi săgeţi muiate în sînge de viperă”, (Ovidiu; Trist.; IV; 1; 78).

”Geţii, care se mărginesc cu sciţii, întrebuinţează aceleaşi arme ca şi aceştia, ei sunt toţi arcaşi călăreţi”, (Tucidide; II; c. 96).

”Geţii vorbeau aceiaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri. Grecii dădeau , atât geţilor din Bulgaria cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de la traci”, (L. A. Gebhardi, Geschichte des Reichs Hungarn und der damit Verbudenen Stateen , I. Theil, Leipzig, 1778, p. 43-44).

”În cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau denumiţi şi geţi, şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”, (Martin Hochmeister, Siebenburgische Provinziaalblatter, vol. III, fasc. 3 , Sibiu, 1808, p. 126).

”Dacii sunt primii strămoşi ai românilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii. Aceiaşi origine, aceiaşi limbă. Asupra acestui punct toate mărturiile din vechime concordă”, (Abdolonyme Ubicini, Les origines de l’historie roumaine, Ernest Laroux, Paris,1866, p. 6).

”Însuşi Hadrian, succesorul lui Traian, venind în Dacia după 117, data morţii lui Traian, exclamă: Ce greşeală a făcut Traian, distrugând Dacia, căci Dacia constituia , prin natura aşezării, pavăza imperiului roman”, (M. Yourcenar).

”Polonezii sunt urmaşii acelor daci care, neîmpăcându’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord”, (Jan Trynkowski, istoric polonez).

”Spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, până la începutul Holocenului (etapa geologică actuală), n’au putut fi populate decât dinspre sud, din spaţiul carpatic, după prelungirea drumurilor sării”, (Cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas).

”Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius 41-54 d.Hr. şi Nero 54-68 d.Hr.) pot fi găsite şi în fondul limbii germane”, (Jakob Grimm 1785-1863, în Istoria limbii germane).

”Amal domneşte peste Daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor”, (Dinastia Amalilor este Daco-getă, Carlo Troya istoric şi politician italian 1784-1858).

”Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s’ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile”, (Istoricul Herodot 484-425 î.Hr.).

”Românii, în decursul acestui lung interval, au dăinuit refugiaţi în munţi la adăpost de şuvoiul invaziilor. (…) Timpul n’a avut darul să ştirbească forţa, nici să slăbească speranţa daco-românilor. Rămăsese aceeaşi rasă rezistentă, răbdătoare, întrucât se considera nemuritoare”, (Abdolonyme Ubicini, 1886).

”Această naţiune neglijată şi oprimată stăpâneşte pământurile cele mai rele din întreaga ţară. Aceste pământuri le sunt luate îndată ce sunt defrişate de ei cu sudoarea feţei şi gata pentru a fi însămânţate cu porumb. Fiecare sas sau ungur poate să se înstăpânească pe pământul românului, chiar dacă acesta a fost stăpânul lui de sute de ani. Românul este alungat cu întreaga sa familie în munţi, unde el nu găseşte decât piatră şi câteodată este obligat să părăsească ţara . Dacă un sat românesc este aşezat în vecinătatea unui sat săsesc sau unguresc, românul nu are voie să se apropie mai mult de satele acestor două naţiuni privilegiate decât ţiganii. Nimeni nu îi adresează o vorbă bună şi el nu are niciodată o zi de sărbătoare. Eu nu voi uita niciodată vorbele unui bătrân al acestei naţiuni, din Şinca veche (Făgăraş) rostite pe patul său de moarte: Eu mor fericit, pentru că eu nu las în urma mea în sclavie nici femee, nici copii. Când am trăit printre ei am avut mai mult decât ocazia să constat că românul e bun. Cum se înduioşa inima sa când era tratat ca un frate. Oricât de duri ar fi aceşti oameni, eu am putut observa, în cei doi ani pe care i’am petrecut printre ei, trăsături care sigur nu ar fi fost nedemne pentru omul cel mai civilizat. Cât rău au făcut acestei naţiuni ura şi indiferenţa faţă de această naţiune altădată atât de mare şi de strălucitoare. Orice ar fi, naţiunea română are, prin numărul şi dreptul său la stăpânirea ţării, meritele sale proprii”, (geologul german Haquet, despre anii petrecuţi în Transilvania, 1763-1764).

Detractorii românilor, imperturbabil, o țin pe’a lor…

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

DOVEZI ALE CONTINUITĂȚII ÎN RITUL FUNERAR AL GETO-ROMÂNILOR

Problemele legate de simbolismul puterii şi de organizarea socială la comunităţile neo-eneolitice din spaţiul românesc sunt discutate de mult timp de cercetătorii epocii. Soluţiile pentru aceste probleme au fost căutate, la început, exclusiv pe cale arheologică, însă rezultatele nu au fost tocmai satisfăcătoare (cele aşteptate).

Alte alternative au fost căutate în etnografie şi în comparaţiile acesteia cu arheologia preistorică, însă şi această metodă de analiză a stârnit numeroase critici printre cercetători, una din cele mai importante fiind aceea că realităţile ”primitivilor” nu sunt perfect identice cu realităţile comunităţilor preistorice; paralelele etnografice oferă puţin ajutor, ele pot ilustra posibilităţi, dar nu pot demonstra care dintre ele a fost cea mai probabilă.

Este cunoscută marea importanţă pe care o prezintă ceremonialul de înmormântare la poporul român, fiindcă din el ”se desprinde o anumită concepţie despre viaţă şi lume a românilor, cu un deosebit de puternic cult al străbunilor”. Dragostea de cei decedaţi, legătura sufletească a celor în viaţă cu cei plecaţi din mijlocul lor, manifestată prin cinstirea lor, a dat naştere unui cult cu bogate şi multiple manifestări rituale, care se manifestă unitar pe întreg pământul românesc şi constituie factor de unitate şi continuitate românească.

Cum afirma F. Cumont, ”nimic nu este mai tenace decât concepţiile referitoare la cultul morţilor, nimic nu se conserva, cu mai mare consistenţă de’a lungul generaţiilor ca obiceiurile funerare. Continuitatea este asigurată”, (Lux perpetua, Paris. 1949, p. 11).

De aceea, cultul morţiilor constituie pentru noi un document de necontestat al continuităţii ca neam şi popor, ca şi limba ce o vorbim, un document al istoriei permanenţei româneşti. Numai un popor sedentar, un popor legat de pământul său a putut transmite din generaţie în generaţie limba şi obiceiurile sale.

În repetate rânduri, N. lorga afirma că suntem un popor care nu ne’am părăsit limba şi mormintele înaintaşilor şi de aceea suntem legaţi de pământul pe care trăim, între cei vii şi cei morţi este o legătură, un pod, o punte de legătură permanentă, nevăzută, pe care cei de aici trec la cei de dincolo şi cei de dincolo coboară la cei de aici, în ceremonialul cultului morţiilor, la pomenirile pe care le fac cei vii pentru ei.

Pe etnografi îi surprinde mulţimea sărbătorilor cu pomenirea celor morţi la români. În Muntenia, Oltenia, Banat, Moldova şi Bucovina, pomenirea celor morţi se face la Moşi, când se dă de pomană pentru sufletul morţilor mâncare şi băutură şi se împart oale cu chituţe de flori, cu apă, cu cireşe în ele etc. Moşii sunt de mai multe feluri şi au loc în mai toate perioadele anului: Moşii de Crăciun, de iarnă, de păresimi, de Florii, de Joi-Mari, de Paşte, de Sfântul Gheorghe, de Ispas, de Rusalii, de Sânziene, de Sân-Petru, de Sânt-Ilie, la Schimbarea la Faţă, de Sfânta Măria, de ziua Crucii, de Sânmetru sau de toamnă etc. Moşii sunt consideraţi ca spirite familiale, în cinstea cărora se aduce pomană (I. Vlăduţiu, Etnografia românească, Bucureşti, 1973, pp. 412-413; M. Olinescu, Mitologia românească, 1944; S.F. Marian, înmormântarea la români, 1892).

Cum menţionează Gh. Vrabie, nu există anotimp care să nu aibă moşii săi şi nu există sfârşit de muncă ori cules de roade, din care să nu se dea de pomană şi morţilor. Unele aspecte iau forme de’a dreptul izbitoare. La moşii de primăvară se aprind focuri în curţi, lângă ele se aşează mese încărcate cu de’ale mâncării, ulcele cu apă, lumânări aprinse şi chiar scaune, cu credinţa că în această zi morţii vin, se aşează şi se încălzesc, mâncând din cele pregătite. Imaginaţia este atât de corectă, încât gospodina nu aşează decât atâtea scaune, străchini cu mâncare, lumânări câţi morţi are. Tot acum se varsă vin şi rachiu la buciumii de vie, se înconjoară ogoarele cu fum, spre a fi ferite de rele şi a rodi. Se subliniază legătura puternică dintre duhurile nefaste care se abat asupra ogoarelor şi sufletele morţilor. Morţii cărora nu li se fac cele cuvenite se transformă în strigoi şi în spirite nefaste pentru gospodărie, încât grija pentru străbuni capătă şi o altă semnificaţie. Nu lipsită de interes este şi credinţa că la Rusalii, în vară, locuitorii să nu mănânce fructe, cireşe ori fragi, până nu fac chituţe legate cu flori, pe care le dau de pomană. În toamnă, la Moşii de la Sânmedru, fierb grâu cu lapte, pregătesc mâncăruri cu brânză şi unt, fiindcă este încheierea păstoritului, când iarăşi trebuie să se dea de pomană. Chiar când se culeg porumbul, merii, stupii, întâi se dă de sufletul celor decedaţi şi apoi mănâncă cei ai casei (Gh. Vrabie, Folclorul, Bucureşti, 1970, p.265).

Între omul vieţuitor, străbunii morţi şi natură se stabileşte astfel o strânsă legătură. Oglindind viaţa cu moravurile şi obiceiurile poporului, ele sunt pătrunse de o concepţie ce’şi are rădăcinile în însăşi existenţa primordială a omului.

Orice comunitate pe teritoriul căreia au fost identificate înmormântări în care pot fi sesizate atât caracteristicile fizice ale individului, cât şi cele ce sunt expresia grijii celorlalţi membri ai comunităţii, poate fi considerată o societate ierarhizată.

Elementele deosebite în ceea ce priveşte tratamentul defunctului, cum ar fi poziţia scheletului, absenţa (mormânt cenotaf) sau chiar decapitarea acestuia, pot fi urmarea circumstanţelor în care a avut loc decesul, dar şi o expresie a statutului celui decedat (O’SHEA 1981, p. 47).

Dar practicile funerare nu reprezintă doar o reafirmare a statutului individului şi a structurii sociale din care făcea parte, ele fiind şi un moment important din viaţa comunităţii.
Monumentele funerare sunt un indiciu deosebit de important atât pentru statutul social al celui decedat, cât şi pentru cei care l’au construit. Se cuvine să amintim aici şi obiecţiile lui Parker Pearson referitoare la această chestiune, importante pentru studiul rangurilor, statutelor şi ierarhiilor sociale, obiecţii adoptate şi de alţi cercetători.

Considerăm că, printr’o analiză atentă a practicilor funerare ale comunităţilor neo-eneolitice din spaţiul românesc, se pot extrage unele concluzii pertinente cu privire la organizarea socială a comunităţilor şi, respectiv, a simbolurilor ierarhiilor sociale; cu toate acestea, suntem conştienţi că un astfel de demers implică un anumit risc, rezultat din natura interpretărilor datelor oferite de morminte (poziţia şi orientarea scheletelor, inventarele funerare) şi de aceea concluziile noastre pot fi amendate şi suferi corecţii.

Ritul şi ritualul funerar sunt expresia sentimentului religios şi reflectã, într-un fel sau altul, credinţa individului dar şi a comunităţii, în viaţa de dincolo de mormânt, componentă importantă a spiritualităţii popoarelor antice şi medievale.
Ritul funerar cuprinde toate procedurile care se aplicau corpului neînsufleţit şi era influenţat în afara fenomenului religios, de factori aleatorii ca dorinţa personalã a individului, hotãrârea comunitãţii, tradiţia locală.

Ritualul funerar cuprinde toate acele pregãtiri ce se fãceau pentru sufletul defunctului în vederea ultimei cãlãtorii. Ritualul este strâns legat de religie şi de credinţele comunitãţii dominate, de obicei, de un puternic conservatorism.

Se constatã însă că nu existã o concordanţã obligatorie între rit şi ritual. Rituri funerare diferite pot avea elemente rituale comune cum ar fi de pildă jertfa (dovedită de prezenţa cărbunilor) şi ofrandele (inventarul de multe ori identic ce constã în vase de ofrandã, piese de metal, seminţe) etc.
Din acest punct de vedere, istoric am zice, mai important este ritualul care exprimă elemente specifice religiei practicate.

Investigaţia arheologică a ritului şi ritualului funerar oferă o serie de detalii, altfel greu de aflat, cum ar fi datarea şi durata de utilizare a unei necropole (adică numãrul de generaţii), cauzele mortalităţii, grupele de vârstă, ocupaţiile, etc. Opinia unor istorici conform căreia fiecare necropolã a aparţinut unei comunităţi pare sã fie adeveritã şi de relativa exclusivitate a ritului.

În funcţie de ritul funerar există douã mari categorii:

a) necropole de incineraţie;

b) necropole de inhumaţie.

Aceastã departajare nu este exclusivă. Există necropole în care sunt prezente ambele rituri în proporţii diferite, cunoscute ca necropole birituale. În cadrul acestora raportul dintre cele două rituri este de predominare a unuia. Astfel au fost descoperite: necropole de incineraţie cu prezenţa în cadrul lor a unor morminte de inhumaţie; necropole de inhumaţie cu prezenţa în cadrul lor a unui anumit numãr de morminte de incineraţie.

Vom începe cu concluziile pentru o sintetizare și o lecturare mai rapidă a materialului prezentat, dar în continuarea concluziilor vă vom prezenta și detalii ale analizei practicilor funerare ale comunităţilor neo-eneolitice, ale epocii bronzului cât și a celor medievale timpurii din spaţiul românesc.
Pentru studiul de faţă ne’am propus analizarea principalelor grupuri de morminte şi necropole neo-eneolitice, ale epocii bronzului, a celor medievale timpurii, iar acolo unde a fost cazul ne’am oprit şi asupra descoperirilor izolate.

Suntem conştienţi că sunt numeroase şi descoperirile funerare din epocile mai sus amintite izolate (sau grupurile mici de morminte), însă noi am considerat ca fiind mai relevant, pentru scopul propus, analizarea numai a necropolelor.

Necropolele neoliticului și eneoliticului

După această analiză suntem în măsură să facem câteva aprecieri.
Evident că în peste trei mii de ani de evoluţie a neoliticului şi eneoliticului s’au succedat o multitudine de comunităţi, fiecare cu particularităţile ei; în neoliticul timpuriu mormintele se aflau în interiorul aşezărilor, între locuinţe sau, mai ales în cazul copiilor, sub podeaua casei, în zona vetrei.

Descoperirile funerare avute în vedere pentru această perioadă demonstrează că purtătorii culturii Starčevo – Criş îşi înhumau morţii fără a părea că au vreo regulă generală în privinţa depunerii decedatului (pe stânga sau pe dreapta), nici chiar în aceleaşi aşezări (cazurile de la Gura Baciului şi Trestiana sunt relevante în acest sens).
Nici în privinţa orientării scheletelor nu se observă vreun canon, decedaţii fiind înhumaţi cu craniul înspre toate punctele cardinale (poate mai puţin spre N).

Credem că aceste concluzii, în lipsa altor date arheologice care să le contrazică, se pot extinde la nivelul întregului neolitic timpuriu. Începând cu neoliticul târziu – eneoliticul timpuriu se constată o modificare netă a concepţiilor despre viaţă şi moarte.
Spre sfârşitul neoliticului şi în zorii eneoliticului, înhumările se vor face într’un loc ales special pentru acest scop, apărând astfel necropolele (orașele morților); numai rar se mai întâlnesc morminte şi în aşezări, fiind vorba în marea majoritate a cazurilor despre copii mici.

Practicile funerare din neo-eneolitic sunt destul de stricte, existând un set de practici funerare comune întregului palier de timp propus pentru studiere: practicarea inhumaţiei de către marea majoritate a comunităţilor neo-eneolitice, depunerea în poziţie chircită, mai rar fiind folosită şi depunerea scheletelor întinse pe spate, orientarea scheletelor, depunerea anumitor obiecte în morminte (inventar funerar).

Totuşi, în funcţie de timp şi de cultură, există şi diferenţe în practicile funerare.  Astfel, depunerea de ofrande de carne (urme ale banchetelor funerare) nu era un obicei generalizat, lipsind în necropolele de la Radovanu, Brăiliţa, după cum nici depunerea ocrului nu apare decât la puţine comunităţi (în cantităţi însemnate ocrul era depus mai ales în mormintele de la Orăştie, Decea Mureşului şi Brăiliţa).

Am încercat să vedem dacă necropolele neo-eneolitice din spaţiul danubiano-carpatic respectau vreun model de organizare, însă din studiul planurilor necropolelor se pare că necropolele nu erau ”construite” după vreun tipar anume, mormintele fiind dispuse la întâmplare, probabil, de aici şi existenţa suprapunerilor de morminte.

Poate excepţii ar fi necropolele de la Gârleşti – Gherceşti (care se pare că este organizată, mormintele fiind înşiruite în linie dreaptă) şi cea de la Decea Mureşului (distanţa dintre morminte este constantă, ceea ce presupune prezenţa unui semn pe mormânt, a unei posibile organizări).
Mai degrabă se pot observa grupările de câte două-trei morminte (adult-adult, adult-copil, doi adulţi şi copil) în majoritatea necropolelor, grupări ce au fost interpretate ca înmormântări ale unor familii.

Acolo unde determinările antropologice au permis, am făcut şi scurte consideraţii despre mortalitatea la anumite comunităţi.  Reunindu’le (anexa 8, 9, vezi linkul din subsol), putem afirma că mortalitatea este un indicator ale cărui valori variază, uneori consistent, de’a lungul neo-eneoliticului.

Necropolele aparţin tuturor categoriilor de vârstă, pe grupe de vârstă situaţia prezentându’se astfel:

1. Pentru copii (infans I + infans II), media mortalităţii este de aproximativ 15 %, însă, defalcat pe necropole, acest indicator are valori mult mai mari în anumite cazuri (peste 30% la Radovanu, Sultana, Vărăşti-Grădiştea Ulmilor). Există şi situaţia când mortalitatea infantilă dintr’o comunitate este mult sub medie, cunoscându’se valori între 5-7 % în mari necropole, cum ar fi Cernavodă, Cernica şi Chirnogi-Şuviţa Iorgulescu. Deoarece mortalitatea infantilă era destul de ridicată în neo-eneolitic, pentru situaţiile în care acest indicator are valori extrem de mici s’a formulat ipoteza că, acolo, copiii beneficiau de tratamente funerare deosebite faţă de celelalte categorii de vârstă, însă dovezile care să susţină ipoteza nu există (KOGĂLNICEANU 2007, p. 196).

Înmormântările copiilor în cuprinsul aşezărilor, mai ales a celor de vârste foarte mici, cu o lungă tradiţie în neolitic şi eneolitic, poate fi pus în legătură cu un anumit ritual, sau cu dorinţa familiei de a’şi avea aproape copiii chiar şi după moartea acestora.

2. Mortalitatea pentru grupa de vârstă 14-20 ani – adolescenţi este foarte mică în întreg neo-eneoliticul; acest fapt îşi are explicaţia în creşterea treptată a rezistenţei organismului la factorii de risc, pe măsura avansării în vârstă, dinspre nou-născut către adult (A. COMŞA 2005, p. 41).

3. Adulţii au, de asemenea, o mortalitate constant mică, în comparaţie cu grupa maturilor, care înregistrează ponderile cele mai însemnate dintre toate grupele de vârstă.

4. Populaţia care depăşea 60 de ani, grupa senili, este foarte puţin reprezentată în cadrul necropolelor, abia puţin peste 2% din totalul înhumaţilor; speranţa de viaţă este foarte scăzută în timpul întregii perioade. Este posibil ca aceste valori deosebit de mici pentru această grupă de vârstă să fie reflectarea realităţii din acea vreme, a speranţei de viaţă foarte redusă din acel timp, însă, este posibil ca aceste valori să reflecte şi lacunele din cercetările şi determinările antropologice întreprinse.

Dacă avem în vedere mortalitatea în funcţie de sex, am constatat că, per total, mortalitatea în rândul bărbaţilor este sensibil egală cu cea din rândul femeilor (anexa 11), la fel pentru grupele de copii şi adolescenţi (totuşi, recunoaştem că determinările antropologice pentru aceste două categorii sunt destul de puţine), însă pentru grupele de adulţi şi maturi mortalitatea din rândul femeilor este mai mare, situaţie datorată, posibil, complicaţiilor apărute la naştere sau imediat după.

Am încercat să analizăm şi inventarele funerare din necropole şi posibilităţile lor de interpretare, concluziile fiind:

1. Ritul şi ritualul funerar este identic pentru toţi membrii unei comunităţi, deosebirile de ritual din cadrul unei necropole putând însemna că în cadrul acelei comunităţi convieţuiau populaţii amestecate, în unele cazuri polimorfismul evident al indicatorilor scheletali observat inducând această părere.

2. Acolo unde s’au putut face determinări privind sexul decedaţilor, în general nu s’au constatat mari deosebiri între bărbaţi şi femei (anexa 9), însă se pot observa şi diferenţe în ceea ce constă repartizarea inventarelor în morminte în funcţie de sex, aşa cum este cazul preferinţei repartizării podoabelor în mormintele de femei din necropolele de la Cernica, Vărăşti-Grădiştea Ulmului şi Ostrovul Corbului, a diverselor categorii de vase în mormintele culturii Bodrogkeresztúr (vasele de tip ”oală de lapte” erau specifice bărbaţilor, în timp ce vasele tip ”ghiveci de flori” – femeilor); altă deosebire se poate constata şi în necropola de la Decea Mureşului, unde, mai ales, în mormintele de bărbaţi 58 se depuneau cuţite de silex, dar în asociere cu podoabe.

3. În general, în necropole se depuneau puţine vase, excepţii în acest sens constituind necropolele de la Iclod şi cele ale comunităţilor Bodrogkeresztúr.

4. Constatăm (anexa 9 şi 10) că nu exista o regulă generală nici în privinţa depunerii tuturor categoriilor de podoabe; astfel, numai în necropolele de la Cernica şi Sultana s’au depus toate categoriile de podoabe, în timp ce, în celelalte necropole s’au depus numai mărgele (la Orăştie şi Gârleşti s’au descoperit şi pandantive). O particularitate a ritualului funerar este atestată la comunităţile Boian care au folosit necropola de la Sultana, şi anume, obiceiul de a depune idoli în morminte (dar frecvent întâlniţi în aşezări).

5. În ceea ce priveşte repartizarea inventarului funerar pe grupe de vârstă (anexa 10), în primul rând se observă că obiceiul de a se depune obiecte în morminte era valabil pentru toate categoriile de vârstă, neexistând excluşi de la această practică. La nivelul neo-eneoliticului nu am sesizat asocieri generale între vârsta indivizilor şi diverse categorii de obiecte, însă în diverse necropole se poate constata preferinţa depunerii anumitor obiecte la anumite grupe de vârstă. O observaţie ce se poate face în acest sens este asocierea puţinelor piese de aur descoperite în morminte cu schelete de copii (Vărăşti-Grădiştea Ulmilor) şi femei (Vărăşti-Grădiştea Ulmilor şi Ostrovul Corbului), de aceea pare plauzibil ca purtătorii respectivelor culturi (Gumelniţa, Sălcuţa, Bodrogkeresztúr) să asocieze piesele din aur cu podoabele purtate de copii şi femei.

Din acest punct de vedere, o situaţie deosebită, întâlnim în necropola de la Varna, din aria culturii Gumelniţa-Karanovo VI-Kodjadermen, unde s’au descoperit numeroase piese de aur, mai ales în mormintele de bărbaţi şi în cenotafe, mormintele femeilor fiind, în general, sărăcăcioase (LICHARDUS, LICHARDUS-ITTEN 1985, p. 496).

6. Dovezi ale stratificării sociale se pot remarca din analiza inventarelor funerare, sesizându’se diferenţe în ceea ce priveşte ocupaţiile indivizilor înhumaţi; credem că M 4 de la Gura Baciului poate indica ocupaţii casnice/domestice pentru femeia înhumată acolo (se pare că râşnitul şi toate acţiunile ce decurg din asta intrau în sarcina femeilor), iar mormintele M 8 de la Cămin şi M 18 de la Urziceni-Vamă ar putea aparţine unor vânători (probabil atribuţii strict masculine).

7. Studierea practicilor funerare dovedeşte diferenţierea dintre comunităţi. De exemplu, în cadrul culturii Gumelniţa sunt necropole aparţinând unor comunităţi bogate (Vărăşti-Grădiştea Ulmilor, Chirnogi-Şuviţa Iorgulescu, cu inventare deosebite, podoabe de aramă, aur etc.) şi comunităţi care nu depun nimic sau aproape nimic în morminte: de ex., Dridu.

8. Credem că studiul inventarelor funerare poate indica statutul deţinut de anumiţi indivizi în comunitate. Mărturiile oferite de înmormântări, cu sau fără inventar funerar, pot fi considerate reflecţii ale diversificării sociale între membrii unei societăţi, inclusiv femeile sau copiii.
În necropola de la Ostrovul Corbului cel mai bogat mormânt al necropolei este M 22, ce aparţinea unei femei.  Scheletul era chircit pe partea stângă, iar orientarea este E – V. Inventarul cuprinde şapte vase, ofrande de carne şi podoabe. În vasul nr. 3 s’au găsit 127 de mărgele, la gât şapte mărgele, alte trei pe piept, iar sub maxilarul inferior trei bumbi de aur (ROMAN, DODD-OPRIŢESCU 1989, p. 17-18).

Două din cele mai bogate morminte din necropola de la Vărăşti aparţin unul, unei femei (M 54) şi altul, unui copil (M 100).  Un prestigiu deosebit trebuie să fi avut şi familia fetiţei înhumată în M 9 de la Gârleşti, precum şi indivizii înhumaţi în M 12 şi M 13 din cimitirul de la Decea Mureşului.

Prin cercetarea necropolei de la Varna s’au descoperit discrepanţe şi mai mari, între mormintele deosebit de bogate (aşa cum era M 43, mormântul princiar, cu aproximativ cinci sute de piese de aur, sceptru, topoare, cuţite de silex, vase, etc.) şi cele fără inventar sau cu inventar sărăcăcios, acest lucru atestând indivizi cu statute diferite, aflaţi pe trepte ierarhice diferite în structuri sociale complexe.

Prin cercetarea necropolei s’au evidenţiat diferenţe şi între sexe: bărbaţii erau înhumaţi mai ales în poziţie întinsă (foarte rar şi chircită), femeile fiind înhumate chircit, mai ales pe dreapta (IVANOV 1978, p. 13-26; RENFREW 1978, p. 197-203).

Aşadar, dacă admitem că ierarhiile sociale, diferenţele de statut, existenţa unor personaje care se bucurau de prestigiu în faţa celorlalţi membri din cadrul unei comunităţi pot fi recunoscute în prezenţa sau absenţa inventarelor funerare ale mormintelor, atunci elementele de diferenţiere sunt diverse: numărul vaselor din morminte şi asocierea lor cu alte piese, cantitatea mărgelelor de scoică, aramă, pieselor de aur, prezenţa armelor şi uneltelor.

Prezenţa în morminte a podoabelor confecţionate din materiale rare (aur, aramă, scoică), exotice, aduse de la mari distanţe, cel mai probabil prin intermediul schimbului arată, o dată în plus, importanţa, prestigiul, statutul deosebit de care se bucura individul alături de care s’au descoperit asemenea artefacte.

Din punctul de vedere al poziţiei de înhumare se observă că în marea majoritate a necropolelor se folosea chircirea pe partea stângă, lucru care însă nu se observă şi în ponderea subiecţilor, deoarece necropolele în care se folosea această poziţie erau alcătuite din puţini decedaţi (din totalul scheletelor analizate numai 30 % sunt chircite pe partea stângă).  În schimb, poziţia întinsă pe spate este folosită în puţine necropole, însă în care au fost înhumaţi mulţi decedaţi, acest fapt explicând ponderea mare a subiecţilor care au fost înhumaţi în poziţie întinsă pe spate, peste 60 %. Chircirea pe partea dreaptă a fost mai puţin folosită, atât ca număr de necropole cât şi ca număr de subiecţi (în jur de 7 %).

Într’un procent foarte mic, sub 1%, se încadrează şi înmormântările deosebite, anume indivizi înhumaţi cu faţa în jos, descoperiţi în puţine necropole, anume la Cernica (Cultura Boian), Vărăşti-Grădiştea Ulmilor (Cultura Gumelniţa) şi Ostrovul Corbului (Cultura Bodrogkeresztúr).

Despre respectivii decedaţi se crede că inspirau teamă, că ar fi fost dotaţi cu puteri supranaturale/deosebite asemănătoare şamanilor/vrăjitorilor şi că în timpul vieţii ar fi făcut rău comunităţii din care proveneau; legarea cadavrelor a fost pusă tot pe seama fricii faţă de respectivii indivizi.
Interesant este că, în necropola de la Cernica, unul din cele trei schelete înhumate cu faţa în jos aparţinea unei femei mature (M 149).

Acest fapt poate însemna că şi femeile puteau avea astfel de calităţi deosebite asemănătoare şamanilor, însă nu excludem nici simpla coincidenţă.
Tabelele combinatorii dovedesc că în neo-eneoliticul din spaţiul românesc nu putem vorbi despre categorii de indivizi excluşi de la practicile funerare uzuale, fie că vorbim despre diferenţieri bazate pe sexul decedaţilor, fie pe diferenţierea indivizilor pe grupe de vârstă, riturile şi ritualurile funerare specifice culturii aplicându’se tuturor membrilor unei comunităţi.

Regula strictă a înmormântărilor, inventarul funerar repartizat în funcţie de sex şi în funcţie de rolul fiecăruia în societate atestă existenţa unor structuri sociale cu particularităţi în funcţie de timp şi loc, cu obiceiuri şi reguli destul de stricte, respectate în general de membrii unei comunităţi.

Nu putem spune cu certitudine dacă inventarul funerar reflectă bogăţia defunctului, dacă piesele care îl însoţesc îi aparţin sau dacă reprezintă cadouri de la membrii comunităţii, însă ele, cel mai probabil, reflectă statutul individului în societate.
În final, putem afirma că practicile funerare la comunităţile neoeneolitice din spaţiul carpato-danubian sunt mărturii ale organizării sociale; diferenţele funerare reflectă diferenţele sociale prezente în lumea acelor comunităţi, iar structurarea descoperirilor funerare pe categorii oglindeşte structura societăţii.

Neoliticul timpuriu
Descoperirile reprezentative pentru neoliticul timpuriu aparţin culturii Starčevo-Criş şi sunt puţin numeroase, nu mai mult de 40-50 morminte. Pentru această perioadă nu este atestată utilizarea cimitirelor, înmormântările fiind făcute în cadrul aşezărilor, printre locuinţe 10. Totuşi, în funcţie de amploarea suprafeţelor săpate în diferite aşezări, se disting două grupuri mai mari de morminte, anume cel de la Gura Baciului (jud. Cluj) (LAZAROVICI, MAXIM 1995, p. 176-197) şi cel de la Trestiana (jud. Vaslui) (POPUŞOI 1992, p. 21-41; 2005, p. 52-58).

Neoliticul târziu – Eneoliticul timpuriu
În această perioadă constatăm o modificare netă a concepţiilor despre viaţă şi moarte. Spre sfârşitul neoliticului şi în zorii eneoliticului înhumările se făceau separat de aşezări, apărând necropolele (oraşe ale morţilor) (URSULESCU1998, p. 87; URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 12).
Considerăm că modificarea practicilor de îngropare sub podeaua casei cu cea din cimitire, departe de oamenii vii, se poate lega de schimbarea-trecerea de la controlul femeii asupra domeniului domestic la puterea bărbatului în lumea de afară, un transfer al controlului şi puterii (PARKER PEARSON 1993, p. 205).

Cultura Hamangia.
Acestei culturi îi aparţine marea necropolă de la Cernavodă (jud. Constanţa), cu peste 500 de morminte, însă, din păcate, descoperirile nu au fost publicate sub forma unei monografii; avem totuşi la dispoziţie rapoartele anuale de săpătură (BERCIU, MORINTZ 1957, p. 83-92; 1959, p. 99-114; 1959, p. 95-105; 1961, p. 49-55), iar unele date au fost publicate în lucrări de sinteză (BERCIU 1966; HAŞOTTI 1997; URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 18-20).

Necropola a fost împărţită în două zone, denumite „cimitirul de sus” şi „cimitirul de jos”, dar, în afară de acestea, mai există şi alte zone în care au fost descoperite grupuri de morminte (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 18).
Tot culturii Hamangia îi aparţin şi alte descoperiri funerare; este vorba despre anumite morminte, descoperite cu ocazia unor săpături de salvare, fiind considerate ca aparţinând unor cimitire distruse (la Limanu (GALBENU 1970, 80-82) şi la Mangalia (HAŞOTTI 1997, p. 32; BERCIU p. 1966, 81), ambele în jud.Constanţa).

Necropola de la Cernavodă are cel puţin trei etape de utilizare.
Facem aici precizarea că există diferenţe în ceea ce priveşte inventarele funerare din cele două cimitire, în sensul că ”cimitirul de sus” este foarte bogat în timp ce mormintele din ”cimitirul de jos” aproape că nu au deloc inventar funerar.  Din această cauză credem că se poate vorbi despre o stratificare socială în această necropolă, datorită diferenţelor însemnate dintre inventarele mormintelor din diferite zone ale necropolei. Morţii erau depuşi în gropi săpate în pământul viu. Erau aşezaţi pe spate, cu ambele mâini de’a lungul corpului sau cu una ori ambele aduse pe abdomen.

Au fost descoperite şi morminte cu schelete chircite, ritual care este destul de rar şi aparţine perioadelor mai timpurii ale culturii Hamangia.
În ”cimitirul de sus” inventarul funerar este în general bogat (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 18), aproape în fiecare mormânt găsindu’se câte un topor de piatră şlefuit, aşezat lângă craniu sau mâna dreaptă (foarte puţine dintre ele prezintă urme de folosire, ceea ce probabil înseamnă că topoarele erau făcute anume pentru a fi depuse în morminte).

Abundenţa lor ne face să credem că ele se aflau atât în mormintele de bărbaţi, cât şi în cele de femei (HAŞOTTI 1997, p. 28; BERCIU et alii 1959, p. 99).
Frecvente sunt şi vasele de lut, acestea găsindu’se în majoritatea mormintelor; numărul lor variază de la unu la patru, iar vasele sunt, în general, de mici dimensiuni, unele lucrate cu grijă, altele neglijent.  Cea mai frecventă este forma de pahar scund.

Multe din ele dau impresia că în perioada culturii Hamangia se folosea o anumită ceramică funerară, destinată numai mormintelor, însă este foarte probabil ca unele vase să fi avut o funcţie dublă (funerară şi practică).

În morminte se mai găsesc idoli de lut ars (printre care şi celebrul ”Gânditor”, mai rar idoli din marmură), podoabe corporale (brăţări de marmură sau de scoică, perle de scoică, pandantive din colţi de mistreţ), pietre cu forme geometrice (cercuri, semicercuri, romburi) (BERCIU 1966, p. 82).

Trebuie amintită şi aici practica depunerii alături de mort a unei bogate ofrande de carne de animale, domestice sau vânate (porc, oaie, bour, porc mistreţ), peşte, melci, scoici.  În chip simbolic se punea doar câte un colţ de mistreţ, care aproape nu lipseşte din nici un mormânt, însă se găsesc şi maxilare, fragmentare sau întregi, sau chiar cranii de animale (aşezate de cele mai multe ori în jurul capului) (BERCIU et alii 1961, p. 50).

Se vede că şi spre mijlocul şi finalul neoliticului continua să persiste credinţa de a depune în morminte cele necesare mortului pentru trecerea în viaţa cealaltă (ofrande de carne), la care se adaugă probabil şi obiectele personale sau cadourile comunităţii (arme, unelte şi podoabe: brăţări, perle, pandantive).

Semne de întrebare ridică semnificaţia prezenţei numeroaselor topoare de piatră, depuse atât în mormintele de femei, cât şi în cele de bărbaţi.
În necropola de la Cernavodă sunt înhumaţi decedaţi din toate categoriile de vârstă; pe grupe de vârstă situaţia se prezintă astfel: infans I – 13, infans II – 16, adolescenţi – 16, adulţi – 65, maturi – 354, senili – 14, indeterminabili – 78 (NECRASOV et alii 1990, p. 182).

Se observă că necropola aparţinea întregii comunităţi, deoarece în ea erau înhumaţi exponenţi din toate categoriile de vârstă.
Surprinde procentul mic de copii (5%), comparativ cu situaţia din alte necropole, ceea ce ne face să credem că nu acesta trebuie să fie coeficientul real de mortalitate, situaţia datorându’se altor cauze, cu toată probabilitatea altui ritual de înmormântare practicat pentru copii (NECRASOV et alii 1990, p. 183).

Pe de altă parte, subiecţii de peste 60 de ani sunt foarte rar întâlniţi (3 %), datele arătând o longevitate scăzută la populaţia care a folosit necropola; în schimb, se evidenţiază categoria de vârstă matură care are un mare procent de mortalitate (63%).
În cimitir s’au mai întâlnit şi gropi rituale, cuprinzând cranii şi diferite oase umane, la un loc cu oase de animale (BERCIU 1966, p. 83).

Pentru completarea datelor referitoare la ritualul funerar practicat de purtătorii culturii Hamangia, considerăm necesară precizarea câtorva date despre cea mai mare necropolă neo-eneolitică din sud-estul Europei, anume, necropola de la Durankulak.  Dintre cele 700 de morminte cercetate, 182 au fost atribuite culturii Hamangia. La fel ca în necropola de la Cernavodă, la Durankulak se folosea, pentru înhumări, atât poziţia întinsă, cât şi cea chircită (pe stânga şi pe dreapta).
În grupul mormintelor Hamangia de la Durankulak se evidenţiază opt morminte care sunt mărginite sau acoperite cu plăci de calcar, situaţie nesemnalată până acum în cadrul necropolelor de tip Hamangia de pe teritoriul actual al României.

Cultura Boian.
Descoperirile funerare aparţinând acestei culturi sunt mai numeroase, până în acest moment identificându’se mai multe necropole. Se evidenţiază marea necropolă de la Cernica, lângă Bucureşti, cu 378 morminte, ocupând o suprafaţă de 12.000 mp , din prima fază a culturii. Aşezarea corespunzătoare cimitirului s’a descoperit la circa 200 m de acesta; nici un mormânt nu a fost semnalat în aşezare (COMŞA, CANTACUZINO 2001; CANTACUZINO 1967, p. 379-400).

Scheletele erau întinse pe spate, iar înmormântările se efectuau probabil la răsăritul soarelui (astronomul Ioan Sîngeorzan a constatat că cele mai multe morminte sunt dispuse cu capul între 224° VSV şi 290° VNV şi cu privirea spre punctul de răsărit al soarelui)

Situaţia din necropola de la Cernica este oarecum similară cu cea de la Cernavodă, în sensul că şi la Cernica sunt înhumaţi puţini copii în raport cu celelalte grupe de vârstă (infans I şi infans II, însumate, abia ajung la 7% din totalul înhumărilor).

Frecvenţa maximă de mortalitate este înregistrată la grupa de maturi, decesele după vârsta de 60 de ani fiind rare (5 %) (NECRASOV et alii 1990, p. 185). Este evident că, datorită condiţiilor dure de viaţă (condiţiile de igienă, poate situaţiile conflictuale), speranţa de viaţă pentru purtătorii culturii Boian (ca de fapt pentru întreg neo-eneoliticul) era una destul de scăzută.

Încă din timpul săpăturilor, s’a pus problema dacă mormintele întinse pe spate, prevăzute cu inventar funerar, sunt grupate într’o anumită zonă a necropolei studiate sau sunt răspândite inegal pe întinsul terenului ocupat de necropolă.
Observaţiile făcute în acest sens, încă din timpul activităţii de pe teren, au dus la concluzia că există o răspândire inegală a mormintelor cu schelete întinse pe spate, prevăzute cu inventar funerar (COMŞA 1974, p. 201; KOGĂLNICEANU 2005, p. 275-279).

Având în vedere planul cercetărilor şi descoperirilor arheologice din anii 1960–196519, am repartizat inventarul funerar pe morminte, aşa cum este el descris (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 13-149).

S’a constatat că mormintele situate în partea de sud, de centru şi de nord a necropolei cuprind cele mai multe şi cele mai importante obiecte, pe când cele situate în părţile de est şi de vest nu au deloc obiecte sau conţin foarte puţine şi neînsemnate (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 177; NEAGU 2003, p. 114).  Grupurile de morminte sunt despărţite între ele prin locuri goale (CANTACUZINO 1967, p. 383-387).

Însă, analiza arată că prezenţa sau absenţa inventarului funerar din morminte nu este neapărat în legătură cu locul pe care mormintele îl ocupă în necropolă, pentru că există şi morminte marginale, izolate, cu inventar funerar, după cum, în cele trei grupuri de morminte centrale există şi morminte lipsite de inventar (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p. 14), ceea ce înseamnă că posibila grupare a mormintelor observată pe plan poate fi şi rodul întâmplării.

Astfel, în grupul din sudul necropolei, inventarul era alcătuit mai ales din mărgele de scoică, de diferite forme (M 164, 196, 236, 267, 240 ş.a.), mărgele verzui (M 197, 198, 236, 267), toporaş de piatră (M 240), inele de os (M 211, 244, 267), dăltiţă în formă de calapod, lucrată din bazalt negru (M 255), diverse piese de silex (M 240, 253).
În grupul sudic de morminte se remarcă, prin inventarul său, M 267, în care a fost descoperit un schelet întins pe spate de persoană adultă (femeie).  Deasupra cotului stâng a avut o brăţară întreagă, lucrată dintr’o valvă de scoică, probabil de Spondylus gaederopus, iar la unul din degetele mâinii drepte a avut un inel făcut din os.

După prezentarea sumară a inventarului funerar ne oprim acum asupra principalelor categorii de obiecte găsite în necropolă:

1. Ace: s’au descoperit nouă ace lucrate din os; se observă că acestea au fost găsite atât în morminte de femei (M 92?, M 101, M251), de bărbat (M 127, M 191?, M 289, M 354), cât şi de copil (M 13). Datorită poziţiei în care s’au găsit, credem că în cazul mormintelor de femei acele foloseau la prinderea părului (deoarece se aflau în jurul craniului), în timp ce acele descoperite în mormintele de bărbaţi foloseau la prinderea unor piese de îmbrăcăminte (acele se aflau fie lângă humerusul drept – M 354, fie lângă osul iliac – M 127). În cazul acului găsit în mormântul de copil nu se precizează poziţia exactă unde a fost făcută descoperirea.

2. Brăţări, făcute din valve de scoici. Au fost descoperite 22 de astfel de piese în nouă morminte, aparţinând unor femei sau copii (M 70 şi M 88); brăţările erau poziţionate deasupra cotului.

3. Mărgele: au fost descoperite mărgele de mai multe tipuri şi forme, făcute din diferite materiale (os, minereu de cupru ş.a.), depuse mai ales în morminte de femei (M 29, M. 48, M 196, M 197, M 251, M 256, M 267, M340 ş.a.) şi foarte rar în morminte de bărbaţi (M 16, M 28, M 38, M 86, M 194, M 340); un şirag de mărgele a fost descoperit şi într’un mormânt de copil (M 75), fiind descoperite şi în morminte de adolescenţi (M 48, M 77, M 342).

4. Inele de os: au fost descoperite în 11 morminte; inelele erau aşezate atât la mâna dreaptă cât şi la mâna stângă, fără a exista vreun tipar pentru aşezarea inelului. Majoritatea inelelor erau descoperite în mormintele de femei, însă se cunosc şi două cazuri în care astfel de piese au fost descoperite în morminte de bărbaţi (M 90 şi M 284). O situaţie unică o întâlnim la scheletul aflat în M 82, unde s’au găsit două inele.

5. Piese de silex (unelte şi aşchii de silex) au fost descoperite în 22 de morminte. Interesant este că majoritatea pieselor au fost descoperite în morminte aparţinând unor bărbaţi, câteva piese fiind descoperite şi în morminte de femei (M 101, M 117, M 133, M 210, M 227, M 253, M 282, M 348) sau pe lângă schelete ce nu au putut fi determinate antropologic.

6. Unelte de piatră şlefuită (în formă de calapod, plate, cu tipul neprecizat): descoperite în 31 de morminte. Poziţia unor astfel de piese în raport cu scheletul prezintă o variabilitate şi anume că piesele erau aşezate lângă craniu, lângă piept sau bazin, la picioare. Marea majoritate a acestor piese s’a găsit în mormintele de bărbaţi (asociate cu alte piese: lame se silex, aşchii de silex, pandantive), însă câteva unelte de piatră şlefuită au fost descoperite şi în morminte de femei (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 175), în asociaţie cu diferite podoabe (M 355: toporaş în formă de calapod, asociat cu mărgele mici de scoici şi unele mărgele lucrate din minereu de cupru: M 111: toporaş calapod, asociat cu 16 mărgele de scoică şi câteva mărgele verzui).

7. Sule de os: au fost descoperite cinci astfel de piese, izolate sau în asociere cu alte piese (mărgele de scoică, piese de silex). Se pare că aceste piese erau depuse atât în depuse de bărbaţi (M 41?, M 132), cât şi în morminte de femei (M 196?).

Din analiza inventarului mormintelor din necropola de la Cernica se poate deduce că fiecărui grup de înmormântări îi corespundea probabil în aşezare un anumit grup social.
Prezenţa unor morminte cu inventar funerar şi a altora fără, indiferent că în respectivele morminte au fost înhumaţi copii, femei sau bărbaţi, ne permite să presupunem existenţa unei organizări a spaţiului funerar în cadrul necropolei. Aceste diferenţe între morminte reflectă poziţia importantă sau mai puţin importantă, pe care decedaţii o avuseseră în cadrul grupului/comunităţii.
O altă caracteristică importantă a necropolei de la Cernica este şi distribuţia inventarului în morminte în funcţie de sexul decedatului.
Astfel, analiza de mai sus arată că în mormintele de femei se depuneau mai ales podoabe (mărgele, brăţări şi inele), în timp ce în mormintele de bărbaţi se depuneau mai ales unelte de piatră şi piese de silex; există şi excepţii de la această regulă, chiar dacă ele sunt rare.

Din observaţiile făcute rezultă că membrii comunităţii care au folosit necropola diferenţiau net imaginea feminină, asociată aici cu elemente estetice, în timp ce, poate, imaginii bărbatului i se asociază mai mult o imagine practică, domestică (de creator de arme şi unelte).
Tot ca parte a inventarului funerar semnalăm prezenţa în morminte a unor oase de animale, probabil urme ale ofrandelor de hrană depuse defuncţilor. Este vorba de un os mare de animal, probabil un omoplat, aşezat lângă femurul scheletului din M 169, precum şi de un alt os de dimensiuni mai mari (probabil un omoplat de bovină), aşezat între picioarele scheletului, mai sus de genunchi, din M 225.

Această credinţă a ”vieţii de apoi” se păstrează aşadar timp îndelungat în neolitic; legată de această credinţă (cutumă, obicei) este şi prezenţa unor fragmente de vase de lut, în M 116, M 259 şi M 265, care, probabil, erau umplute cu lichide, ce aveau tot rolul unor ofrande de hrană (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 165).
În necropola de la Cernica au fost identificate 36 de morminte duble şi nouă morminte triple (NECRASOV et alii 1990, p. 186).
Probabil că acest tip de înmormântări se aplica pentru înhumarea unei familii, fie adult şi copil (M 88), doi adulţi (M 108, M 115, soţ şi soţie?), doi adulţi şi copil (M 166), asta pentru a oferi doar câteva exemple; situaţiile de înmormântări duble sunt relativ frecvent întâlnite în necropolele neo-eneolitice din spaţiul românesc.
Se cuvine să aducem în discuţie două tipuri de înmormântări deosebite din această necropolă, pe cele de femei moarte în timpul naşterii şi pe cele cu scheletele aşezate cu faţa în jos.

Astfel, s’au descoperit patru morminte cu schelete de femei moarte în timpul naşterii (M 158, M 251, M 256, M 303); contrar anumitor opinii, care considerau aceste înmormântări ca fiind de fapt excluderi de la ritualul funerar obişnuit (MARINESCU-BÂLCU 1999, p. 114), fiind tratate cu teamă şi dispuse periferic, izolat faţă de restul mormintelor din necropolă, noi afirmăm contrariul, anume că înmormântările femeilor moarte la naştere nu erau excluse în nici un fel de la practicile funerare.

Cele patru morminte s’au descoperit printre alte morminte din necropolă, nefiind izolate în nici un fel (CANTACUZINO 1965, p. 54) 22: M. 158 se afla în grupul de nord, M 251 în partea central-sudică iar M 256 se afla în grupul din sud. Faptul că respectivele femei erau tratate conform cu statutul lor este dovedit şi de faptul că trei din cele patru morminte au inventare funerare consistente (M 158 nu avea inventar).

Astfel, în M 251 s’au descoperit 19 mărgele de scoică, de diferite forme şi mărimi, cinci mărgele verzui, la mâna dreaptă un inel de os şi un ac de os, descoperit între omoplatul stâng şi claviculă (probabil folosit la prinderea părului), în M 256 s’au găsit în jurul gâtului mărgele de scoici (bilobate şi cilindrice), mărgele verzui, mărgele din dinţi de animal şi de os, iar în M 303, în dreptul gâtului femeii s’au găsit mărgelele unui şirag.
Şiragul era alcătuit din mărgele de diferite forme lucrate din valve de scoică.
Mormintele care au scheletele aşezate cu faţa în jos (M 149, 237A, M318) constituie un alt grup interesant. Nici unul din aceste morminte nu se află izolat, cum ne’am fi aşteptat, ci se aflau alături de alte morminte, din aceeaşi vreme.
În aceste cazuri, se poate vorbi de anumite practici rituale determinate de teama pe care o inspirau unii morţi, poate şamani/vrăjitori şi care, probabil, erau făcuţi răspunzători de anumite fapte rele făcute comunităţii în timpul vieţii (COMŞA, CANTACUZINO 2001, p. 182).

Interesant este faptul că unul din scheletele aşezate cu faţa în jos aparţinea unei femei (M 149), ceea ce probabil înseamnă că efectuarea posibilelor practici supranaturale, specifice şamanilor/vrăjitorilor nu era un apanaj exclusiv bărbătesc (CANTACUZINO 1975, p. 221); totuşi, este posibil ca această situaţie, de femeie culcată pe torace, unică în neo-eneoliticul românesc să aibă şi alte explicaţii, de exemplu fenomene de genul morţii clinice.

Aceeaşi teamă poate fi motivul care ducea şi la legarea rituală a cadavrelor.
Tot în cultura Boian, dar dintr’o fază mai târzie, au fost identificate altedouă cimitire, la Sultana (ŞERBĂNESCU 2002, p. 69-86; ŞERBĂNESCU, SOFICARIU 2004, p. 321-322; 2005, p. 364-365; 2006, p. 343-347; 2007, p. 351-352) (pe baza analogiilor cu necropola de la Cernica, autorii cercetărilor atribuie necropola fazelor Bolintineanu şi Giuleşti din cultura Boian) şi la Popeşti (ŞERBĂNESCU 1999, p. 14-16) (faza Vidra), ambele în judeţul Călăraşi.

În necropola de la Sultana – Valea Orbului au fost descoperite până acum cel puţin 240 de morminte şi cercetarea încă nu s’a încheiat.
Se pot face comparaţii între această necropolă şi celelalte necropole neolitice, cu privire la mortalitatea pe grupe de vârstă.
Dacă până acum se observa o mortalitate infantilă scăzută, în jur de 5–7% (Cernavodă şi Cernica), la Sultana mortalitatea infantilă (0–14 ani) este mult mai ridicată (24,5%) (CRISTESCU, BOTEZATU 1992, p. 7); şi aici decesele la vârsta adolescenţei sunt rare, însă se păstrează un procent foarte mare de mortalitate în rândul maturilor (circa 45%), în timp ce subiecţii care au depăşit vârsta de 60 de ani (numai doi subiecţi) reprezintă numai 1,1% (din nou asemănător cu alte populaţii neolitice).

Inventarul funerar era alcătuit mai ales din podoabe (mărgele de os, de marmură, pandantive, inele, brăţări), apoi puţine unelte şi fragmente ceramice izolate.
În mormintele descoperite pe versantul de V al văii, 50 % aveau inventar funerar, pe când în cele din sectorul de E foarte puţine aveau inventar (ŞERBĂNESCU 2002, p. 72).
Mergând mai departe cu comparaţia, se observă că unele obiecte de podoabă, ca pandantivele în formă de idoli cu cap inelar, brăţările lucrate din cochilie de scoică Pectunculus pilosus, descoperite în sectorul V, nu se regăsesc în mormintele cercetate în sectorul E.

În schimb, în sectorul E apar în morminte brăţări oblice înalte, frecvent întâlnite în necropolele culturii Hamangia, iar depunerea de unelte este mai des întâlnită.
Datorită diferenţelor cantitative, dar şi calitative dintre inventarele din cele două sectoare autorul cercetărilor afirmă că este posibil ca în sectorul de est să fi fost înhumată populaţia de rând, în timp ce în sectorul vestic să fi fost înhumaţi cei care se bucurau de un statut superior în comunitate, sau care erau mai bogaţi (ŞERBĂNESCU 2002, p. 72).

Numai că, punând în balanţă şi contraargumentele, concluzia ar putea fi alta.
În primul rând, observaţiile făcute asupra inventarului funerar descoperit în 2003 ne dau posibilitatea să afirmăm că mormintele cercetate în partea de est a necropolei aparţin unei alte etape cronologice, mai târzii (ŞERBĂNESCU, SOFICARIU 2004, p. 321-322).
Un alt contraargument este că scheletele erau înhumate în mai multe poziţii (chircit stânga, întins, chircit dreapta), în timp ce nici orientarea scheletelor nu este unitară.
Apoi, foarte important este că din studiile antropologice întreprinse pe scheletele de la Sultana se observă un polimorfism pronunţat, reflexie a unui mare amestec de populaţii (NECRASOV et alii 1990, p. 190-191).

Nici studiul inventarului nu susţine pe deplin ipoteza cercetătorului necropolei, deoarece în ambele sectoare există atât morminte cu inventar, cât şi morminte fără inventar (obiecte care se găsesc într’un sector nu apar deloc în celălalt şi invers).
La fel ca la Cernica, diferenţele de statut puteau fi marcate prin depunerea în mormânt a obiectelor personale sau a cadourilor celorlalţi membri ai comunităţii, care recunoşteau în acest fel eventualul statut al decedatului, mai degrabă decât prin înmormântări, în două sectoare diferite, a ”bogaţilor” şi ”săracilor”.

De aceea, mai plauzibilă pare ipoteza înhumării în această necropolă a membrilor a două sau trei comunităţi diferite, din etape cronologice diferite, decât a separării decedaţilor în sectoare diferite ale necropolei, în funcţie de avere şi statut.

Mai puţin prezent în această necropolă este obiceiul de a depune în morminte ofrande de carne; din datele avute la dispoziţie rezultă că astfel de ofrande s’au găsit doar într’un mormânt de femeie (M 161), fiind vorba de un fragment de femur (posibil de bovideu) şi doi dinţi.  Probabil că publicarea integrală a mormintelor va mai clarifica întreaga problematică a necropolei.

În necropola de la Popeşti – Vasilaţi, cercetată de M. Sânpetru şi D. Şerbănescu în anii 1971-1972, au fost descoperite 16 morminte neolitice şi un mormânt din epoca bronzului (ŞERBĂNESCU 1999, p. 14; NEAGU 2003, p. 117).
Se observă foarte clar uniformitatea ritualurilor funerare practicate de creatorii necropolei; în privinţa poziţiei scheletelor neolitice, 93,75 % (15 schelete) din total erau chircite pe partea stângă şi doar un schelet (6,25%) era chircit pe dreapta.

Uniformitatea se constată şi în privinţa orientării scheletelor, 62,5 % (zece schelete) fiind orientate V – E, restul fiind orientate pe o direcţie apropiată (SV-NE). Scheletul chircit pe dreapta nu se abate nici el de la această regulă, fiind, de asemenea, orientat V – E.
Din 16 morminte doar şapte au avut inventar funerar. Inventarul era alcătuit mai ales din podoabe (mărgele de scoică, os, cupru, un inel de os) şi o singură unealtă (o dăltiţă).

Se observă că se păstrează caracteristicile întâlnite şi la alte populaţii neolitice: o mortalitate infantilă ridicată (peste 10 %, mai mare ca la Cernavodă şi Cernica, dar mult mai mică ca la Sultana), mortalitate ridicată la maturi, niciun subiect din acest grup nu a depăşit vârsta de 60 de ani.

Şi aici mortalitatea în rândul femeilor este mai mare decât la bărbaţi, pentru grupele de adulţi şi maturi, explicabilă, probabil, tot prin complicaţiile datorate naşterii.
Existenţa mormintelor cu inventar şi a celor fără se poate explica, probabil, tot prin diferenţele în ceea ce priveşte statutul indivizilor în cadrul comunităţii respective.
Datorită faptului că în această mică necropolă ritualul funerar este asemănător, iar caracteristicile antropologice sunt aproximativ identice putem afirma că cei înhumaţi la Popeşti făceau parte din aceeaşi comunitate.

De asemenea, au mai fost descoperite câteva grupuri de morminte aparţinând culturii Boian, dar dintr’o fază mai târzie:
În grupul de morminte de la Andolina (jud. Călăraşi) (COMŞA 1974, p. 203-206; 1961, p. 359-365; 1995b, p. 258) – au fost descoperite cinci morminte neolitice într’un cimitir din perioada migraţiilor, la câteva sute de metri de aşezarea aparţinând fazei Vidra.
Grupul conţine patru adulţi şi un copil. Numai două morminte de adulţi au avut inventar funerar.

Primul a avut un topor plat din tuf vulcanic, lucrat foarte îngrijit, precum şi 30 de mărgele de scoici şi 28 de mărgele de cupru în dreptul gâtului; după inventar nu ne putem da seama dacă era vorba despre un mormânt de femeie sau de bărbat.
Al doilea mormânt, poate de femeie, avea ca inventar 65 de mărgele, câteva de scoică, marea majoritate fiind verzui (probabil minereu de cupru).
Posibil ca aceste obiecte să fi aparţinut unor personaje respectate/influente din acea comunitate, sau să reprezinte ofrande oferite de ceilalţi membri ai comunităţii în semn de recunoaştere al unui eventual prestigiu deţinut de aceştia.

Cultura Turdaş.
Acestei culturi îi aparţine grupul celor cinci morminte, dintre care două cenotafe, descoperit la Orăştie–Dealul Pemilor, despre care se crede că ar fi făcut parte dintr’o necropolă mai vastă, dar distrusă în timp.
Cercetările, care au debutat în 1991, relevă următoarele (LUCA 2006, p. 13-27): patru morminte erau orientate V – E, cu privirea spre N, iar cele trei schelete erau chircite pe dreapta, cu genunchii îndoiţi.

În morminte a fost găsit ocru roşu, presărat din abundenţă în zona capului, dar şi pe mijloc şi pe picioare (LUCA 1998, p. 38; http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=416).

De asemenea, în toate mormintele (inclusiv în cenotafe) existau oase mari de animale (probabil de bovine) şi fragmente ceramice, probabil urme ale banchetelor funerare.
Inventarele funerare nu sunt deosebite: în două morminte cu schelete (M2 şi M3) s’au descoperit vase în zona capului şi a mâinilor, iar în M3 s’au găsit şi două topoare.
În M1 s’au descoperit câteva piese de silex în zona mâinilor şi o bucată dintr’o amuletă.
Două din cele trei morminte aparţineau unor bărbaţi (M1 şi M3), despre M2 nu avem determinările antropologice.

Mormintele 4 şi 5 (cenotafe) aveau ca inventar numai resturile ofrandelor funerare (fragmente ceramice şi oase de animale) şi urmele de ocru (LUCA 1998,p. 36-37).
Spre deosebire de alte culturi neolitice, se pare că purtătorii culturii Turdaş practicau un alt ritual funerar, în sensul că scheletele din această mică necropolă erau chircite pe dreapta şi orientarea scheletelor era V – E; un singur mormânt cenotaf (M4) avea groapa orientată N – S.
În incinta locuinţelor neolitice din acest punct s’au descoperit alte oase umane, în poziţie stratigrafică dificil de explicat.
În stratul de cultură s’au descoperit câteva oase umane sparte sau fragmente ale calotei craniene, care pot fi puse în legătură fie cu canibalismul, fie cu existenţa unui ritual de îngropare paralel; câteva din aceste oase au avut uşoare urme de trecere prin foc (LUCA 1998, p. 38).

Grupul Iclod.

La Iclod (jud. Cluj) (LAZAROVICI 1991) se află în curs de cercetare un mare complex arheologic, alcătuit din două aşezări şi două necropole.

Aşezarea eponimă a grupului cultural Iclod, din neoliticul târziu (eneoliticul timpuriu) este singura aşezare neolitică fortificată, cu două necropole, cercetată în România. Situl, descoperit întâmplător în 1972, are o suprafaţă de aproape 6 ha şi este amplasat pe terasa de pe malul stâng al Someşului Mic (CHIRILĂ, LAZAROVICI 1992, p. 237-238; LAZAROVICI, BULBUC 1983, p. 161).

Zonele arheologice au fost marcate cu litere de la A la C.
În punctul B există atât aşezare, cât şi cimitir, în punctul A a existat numai cimitir, urmat de un strat care indică o locuire temporară, iar în punctul C a fost numai o locuire temporară.
În cimitirul A (de la începutul locuirii, pe malul Someşului) (MAXIM 1999, 88; MAXIM et alii 2003, 146-147) au fost descoperite aproximativ 40 de morminte, în vreme ce în zona B (necropolă mai târzie, situată între şanţul fortificaţiei şi palisadă) descoperirile au ajuns la 70 (MAXIM 1999, p. 88; MAXIM et alii 2006, p. 177-178).
Complexul Iclod–Pământul Vlădicii se află încă în curs de cercetare, însă, în acest moment, despre mormintele descoperite putem afirma că, atât în cimitirul A, cât şi în cimitirul B, se constată ambele poziţii de înmormântare: întins pe spate (predominant) şi chircit (mai rar, în faza Iclod III) (LAZAROVICI 1991, p. 9).

În ceea ce priveşte orientarea scheletelor, s’a constatat existenţa a două mari grupe, una cu morminte orientate pe axa E – V, cu capul spre V, alta cu capul spre N (cu anumite deviaţii); ambele grupe de înmormântări au fost atestate atât în cimitirul A, cât şi în cimitirul B (LAZAROVICI et alii 1994, p. 327; LAZAROVICI et alii 1996, p. 272; LAZAROVICI et alii 1997, p. 654; KALMAR 1990-1991, p.38).

În afară de aceste două direcţii principale de orientare, pe baza desenelor publicate, se observă şi cazuri în care defunctul a fost depus cu capul spre sud (M. 38 ?, M.40, ambele din cimitirul B), mormintele aparţinând unei etape mai recente a grupului cultural (MARINESCUBÂLCU 1999, p. 116; LAZAROVICI, KALMAR 1987, p. 11; 1989, p. 21).

Inventarul funerar constă din vase (câte 4–5 în cimitirul A şi între patru şi zece în mormintele vechi din cimitirul B; adesea vasele nu erau folosite).  În fazele vechi sunt multe obiecte de silex, obsidian, şist, piatră, corn sau os, topoare de piatră, precum şi vase din pastă de proastă calitate. Mai deosebite sunt trei morminte din cimitirul B (M 18 în foto, M39, M 45), care aveau, ca inventar funerar, alături de alte piese, şiraguri de mărgele, aşezate în zona gâtului, dar şi la mâini şi picioare (URSULESCU, KOGĂLNICEANU 2006, p.21).

Scheletul robust din mormântul 18 (avea peste 1,75m), orientat N–S, avea, în jurul gâtului, la mâna stângă şi la brâu, un şirag de mărgele din scoică Spondylus.
Lângă piciorul stâng se găseau patru străpungătoare din corn, câteva aşchii de obsidian, precum şi un femur de cerb sau vită, depus ca ofrandă de carne.
În stânga capului se găsea un maxilar de vită şi alte obiecte: o undiţă de os, un toporaş, un gratar din opal; după câte se pare, era vorba de un schelet de vânător (LAZAROVICI 1991, p. 33).

În momentul în care mormintele din aceeaşi fază au inventare diferite (atât ca număr de vase depuse, cât şi alte categorii de piese), putem afirma că în necropola de la Iclod se poate vorbi despre diferenţieri sociale, bazate pe locul deţinut în ierarhia socială din comunitatea respectivă.
Probabil că terminarea cercetărilor de la Iclod şi publicarea monografică a necropolelor vor mai clarifica din problemele puse.

Şi în aceste necropole întâlnim obiceiul de a se depune ofrande de carne, întâlnindu’se numeroase oase de animale (bovideu, porc) şi fragmente ceramice, atât în morminte de adulţi cât şi în cele de copii (M69/2005) (MAXIM et alii 2006, p. 177-178).
În cele două necropole mortalitatea cea mai ridicată o întâlnim în rândul bărbaţilor (51,22 % în cimitirul A şi 40, 97% în cimitirul B), urmată de cea a femeilor (14,64%, respectiv 26,8%).

Se observă că mortalitatea infantilă din aceste necropole este ceva mai mică decât în alte necropole, de 12, 14% în cimitirul A şi 7,3% în cimitirul B (GEORGESCU, GEORGESCU 1999, p. 358-359).

În cele două cimitire de la Iclod întâlnim o situaţie mai rară în neo-eneolitic, anume că, pentru grupele de vârstă adulţi şi maturi, mortalitatea bărbaţilor este mult mai mare decât cea a femeilor (24,39% bărbaţi – 4,63% femei în cimitirul A şi 26,8% bărbaţi faţă de 9,75 % femei în cimitirul B).
Deşi numărul mormintelor din cele două necropole este destul de mare, în niciuna din ele nu s’a descoperit vreun individ care să depăşească 60 de ani, semn că şi aici speranţa de viaţă era foarte mică; la fel ca în toate necropolele neo-eneolitice, mortalitatea pentru grupa de vârstă de 14-20 de ani (adolescenţi) este foarte mică (7,31% în cimitirul A şi 1,7% în cimitirul B) (GEORGESCU, GEORGESCU 1999, p. 358-359).

Eneoliticul dezvoltat

Cultura Gumelniţa.
Această cultură este remarcabilă prin diversitatea practicilor ei funerare.
Pe teritoriul ţării noastre sunt atestate mai multe necropole: Dridu, Chirnogi–Şuviţa Iorgulescu, Chirnogi–Terasa Rudarilor, Gumelniţa şi Vărăşti.
Cea mai mare necropolă gumelniţeană de pe teritoriul ţării noastre este cea de la Vărăşti – Grădiştea Ulmilor (jud. Călăraşi), publicată într-un studiunmonografic de către Eugen Comşa (COMŞA 1995a, p. 55-189; 1962, p. 205-212).

Limitele acestei necropole nu au putut fi stabilite clar, deoarece, în nord, malul a fost erodat de apele lacului Boian, iar în sud zona era cultivată.
S’au descoperit 126 de morminte, dintre care 118 morminte aparţineau aşezării culturii Gumelniţa (patru erau din faza de tranziţie de la cultura Boian la cultura Gumelniţa şi patru morminte erau mai noi) (COMŞA 1995a, p. 108). Dintre acestea, 80 erau de adulţi, 35 de copii şi trei de adolescenţi.

Din totalul mormintelor gumelniţene, 111 schelete erau în poziţie chircită pe partea stângă (94%) şi cinci pe partea dreaptă (4%), deci, din acest punct de vedere este clar că purtătorii culturii Gumelniţa care au folosit această necropolă foloseau mai ales poziţia chircită pe stânga.

Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, din grafic se observă că mortalitatea infantilă are valori ridicate şi în această necropolă; din analiza făcută asupra craniilor din necropola gumelniţeană, antropologii concluzionează că seria respectivă prezintă o structură polimorfică evidentă (COMŞA 1995a, p. 130), ceea ce înseamnă că este posibil ca populaţia care a folosit necropola să fi fost una amestecată.

Autorul cercetărilor de la Vărăşti consideră că în cadrul necropolei se întâlnesc şi morminte colective:

1. Gruparea a două morminte de copii, probabil înrudiţi (M. 104 şi 106, M. 114 şi 115);
2. Gruparea unui mormânt de adult cu unul de copil, probabil mamă şi copil (M. 92 şi 93, M. 103 şi 105);
3. Gruparea a câte două morminte de adulţi, probabil soţ şi soţie (M. 77 şi 78, 101 şi 102);
4. Gruparea a câte trei morminte, probabil membrii unei familii (M. 51, 52 şi 53) (COMŞA 1995a, p. 110).

Inventarul funerar al necropolei de la Vărăşti, spre deosebire de alte necropole neo-eneolitice, este foarte sărăcăcios: obiecte de lut, unelte de silex, ace de aramă, vârfuri de os, mărgele, piese de aur (anexa 3), obiecte repartizate în 28 de morminte.
Mai des întâlnite sunt piesele de silex (în 11 morminte) şi obiectele de lut biconice36, găsite tot în 11 morminte.

Două din cele mai bogate morminte din necropola de la Vărăşti aparţin: unul (M 54), aparţinând unei femei, (inventar: un obiect de lut, trei mărgele şi un fel de cercel din aur, o mărgică de chihlimbar); altul (M 100), aparţinând unui copil, la gâtul scheletului găsindu’se un pandantiv/figură stilizată din aur şi un mic tub din acelaşi material).
Probabil că personajele aparţineau unor familii respectate/influente; prezenţa inventarelor bogate şi de prestigiu la mormintele de copii este interpretată de Jan Lichardus ca un indiciu al transmiterii ereditare a prestigiului social (LICHARDUS, LICHARDUS-ITTEN 1985, p. 505).

Necropola de la Dridu, descoperită de către Ion Nestor şi de Eugenia Zaharia în timpul săpăturilor arheologice din anii 1956, 1957 şi 1959, este alcătuită din nouă morminte, dintre care şase sunt morminte de adulţi (trei bărbaţi şi trei femei), două morminte de maturi (în care erau îngropate un bărbat şi o femeie) şi unul de copil (COMŞA 1980, p. 24; 1995b, p. 261; 1998a, p. 25).
În grupul de morminte de la Dridu mortalitatea infantilă este scăzută, dar datele în acest caz nu pot fi relevante, datorită numărului mic de schelete.

Speranţa de viaţă este redusă, majoritatea deceselor înregistrându’se în grupa adulţilor şi mai puţine în cea a maturilor; raportul de decese între bărbaţi şi femei este egal.
În nici un mormânt nu a fost găsit inventar funerar, poate semn al locului puţin important ocupat în ierarhia socială al respectivei comunităţi.
Despre necropolele de la Chirnogi–Şuviţa Iorgulescu şi Chirnogi–Terasa Rudarilor informaţiile pe care le avem sunt destul de puţine, aşa că ne rezumăm să afirmăm că în prima necropolă existau 62 de morminte ce aparţineau culturii Gumelniţa; predomină mormintele de bărbaţi (50%), dar nu lipsesc nici cele de femei (21%) şi de copii (6,45%).
Cele 62 de schelete au fost descoperite toate în poziţie chircită, orientate predominant spre ESE (BĂLTEANU, CANTEMIR 1991, p. 3; 1992, p. 11-16).

Din graficul de mai sus se observă că în această necropolă mortalitatea infantilă este foarte scăzută (aproximativ 7%), situaţie asemănătoare cu cea de la Cernavodă şi Cernica, dar deosebită de restul necropolelor, unde valoarea acestui indicator este ridicată. În continuare, ponderea deceselor la maturi este destul de ridicată, nici în această necropolă neexistând vreun un subiect de vârstă senilă.

O caracteristică a acestei necropole este mortalitatea mai scăzută a femeilor comparativ cu cea a bărbaţilor; raportul este aproximativ egal pentru grupa de adulţi, însă pentru grupa de maturi raportul bărbaţi – femei este de 4/1.
Determinările antropologice ale scheletelor relevă o mare uniformitate în rândul indicatorilor scheletali, ceea ce poate însemna că populaţia înhumată aici aparţinea aceleaşi comunităţi.

Această necropolă conţine şi patru morminte duble, probabil fiind vorba de familii.
Inventarul funerar conţine brăţări de scoici, perle din foiţă de aramă, rondele de os, piese de silex, vase de mici dimensiuni şi ofrande de carne.

Cea de’a doua necropolă, aflată la aproximativ 2 km de prima, era alcătuită numai din 16 morminte gumelniţene.  Poziţia scheletelor variază, unele sunt în poziţie chircită – accentuat, altele în poziţie chircită – moderat. Inventarul acestor morminte este sărăcăcios (vase, unelte de os, mărgele); pe baza inventarului aceste morminte au putut fi încadrate în faza A2 a culturii Gumelniţa.

Un alt cimitir a fost identificat la Gumelniţa (jud. Călăraşi), vis-à-vis de tell-ul cu acelaşi nume; necropola conţine opt morminte, dintre care unul era de copil (M2) (LAZĂR 2001, p. 174), alte determinări antropologice lipsind. Din cele opt morminte ale necropolei, trei morminte au fost descoperite în 1977 la Ulmeni (ŞERBĂNESCU 1985, p. 25), situaţia acestor schelete fiind identică cu celelalte cinci morminte de lângă tell-ul de la Gumelniţa.

Se observă că scheletele erau aşezate în poziţie chircită, pe stânga (un singur mormânt se
abate de la această poziţie, fiind aşezat cu faţa în jos40 (CANTACUZINO 1975, p. 221), orientarea scheletelor fiind spre E (sau pe direcţii apropiate), între 48° şi 90° (ŞERBĂNESCU 1985, p. 25; LAZĂR 2001, p. 175).
Inventar funerar a fost descoperit în trei morminte: în M1/1961 s’au găsit un toporaş de aramă, o dăltiţă de aramă şi o perlă din os, în M3/1962 – fragmente dintr’o strachină şi câteva oase de animale (probabil ofrandă funerară), iar în M1/1977 s’au găsit un topor ciocan din piatră şlefuită, aflat în dreptul craniului şi o lamă de silex.

Cultura Sălcuţa.
Acestei culturi îi aparţine grupul de morminte de la Gârleşti – Gherceşti.
La Gârleşti (com. Gherceşti, jud. Dolj) a fost descoperit în 1989, în cursul unei săpături de salvare, un cimitir aparţinând fazei a III-a a culturii Sălcuţa. Aşezarea a fost identificată în vecinătate, nici un mormânt nefiind menţionat în zona de locuire.
Această necropolă conţine 15 morminte (NICA 1993, p. 4; 1994, p. 3), descoperite pe o suprafaţă de 740 mp.

Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, se observă totuşi că mortalitatea infantilă se menţine la niveluri ridicate (30%). Necropola se pare că este organizată, mormintele fiind înşiruite în linie dreaptă (NICA 1993, p. 9) (fig. 2). Pe această linie, se observă o oarecare grupare a mormintelor, remarcându’se grupul format din M5, M6 şi M11 (toate de adulţi) şi grupul format din patru morminte – M7, M8, M9, M15 (doi adulţi şi doi copii); probabil că şi aici se poate vorbi despre înmormântări ale unei familii.

Din totalitatea mormintelor, inventar funerar s’a găsit doar în două morminte de copii (M9 şi M10, despre care autorul descoperirii consideră că, datorită inventarului, aparţineau unor fetiţe).  În primul dintre ele, în jurul pieptului, în apropierea gâtului, s’au găsit 40 de mărgele cilindrice de aramă, de mărimi diferite, în timp ce în al doilea mormânt s’au descoperit, în porţiunea dintre genunchi şi braţe, mărgele cilindrice şi un mic pandantiv, confecţionate din aramă de culoare verzuie. Datorită diferenţelor dintre morminte, se poate afirma că cei doi copii aparţineau unor familii care se bucurau de un statut deosebit în acea comunitate.

Cultura Gorneşti-Bodrogkeresztúr

Până în prezent, au fost săpate trei necropole aparţinând acestei culturi. Prima este cea de la Cămin – Podul Crasnei (jud. Satu Mare), care conţinea nouă morminte; o aşezare din aceeaşi perioadă a fost descoperită în apropiere (NÉMETI 1988, p. 123-126).

Cele nouă morminte, deranjate integral sau parţial şi care acoperă în parte o aşezare Bodrogkeresztúr mai timpurie, sunt componente, probabil, ale unei necropole mai mari, ce n’a fost încă cercetată (NÉMETI 1988, p. 129). Oricum, din ce se poate observa, dat fiind numărul mic de morminte şi starea precară în care acestea s’au păstrat, scheletele sunt în poziţie chircită şi prezintă unitate în privinţa orientării, toate scheletele fiind orientate V – E (LUCA 1999, p. 37).

Toate cele nouă morminte aveau inventar funerar alcătuit mai ales din vase (de diferite forme şi mărimi, numărul acestora fiind între două şi şase).  Mai deosebite sunt două morminte: M 6, în care s’au găsit şase vase, dar lângă omoplatul mâinii stângi, uşor spre piept se afla un obiect lucrat din foiţă de aur, ornamentat cu linii crestate, iar printre vase au fost găsite oase mari de animale (probabil de porc), dovezi ale banchetului funerar41; M 8, în care s’au descoperit patru vase, patru vârfuri de săgeţi din obsidian şi două fragmente de lame de silex. Ultimul mormânt aparţinea unui adolescent, probabil vânător (LUCA 1999, p. 37; NÉMETI 1988, p. 125).

Necropola de la Ostrovul Corbului (jud. Mehedinţi) ilustrează un amestec de influenţe, în cea mai mare parte Sălcuţa şi Bodrogkeresztúr. În această necropolă au fost descoperite 53 de morminte eneolitice, din care 18 sunt de copii (ROMAN, DODD-OPRIŢESCU 1989, p. 24), ceea ce denotă o mortalitate infantilă ridicată, de 33,96%, ”normală” pentru neo-eneolitic (alte concluzii despre mortalitatea pe grupe de vârstă nu putem face din cauza lipsei determinărilor antropologice mai precise). Din cele 53 de morminte eneolitice, 32 sunt chircite pe stânga, şase sunt chircite pe dreapta, şase sunt întinse pe spate, trei cu faţa în jos, iar la şase morminte nu s’a putut determina poziţia scheletului.

În privinţa orientării scheletelor, 46 de schelete erau orientate E – V (cu mici deviaţii), trei erau orientate invers, V – E (M 37, M 47, M 60), iar la patru schelete nu s’a putut stabili orientarea (LUCA 1999, p. 37).  Nu putem găsi o explicaţie pentru cele trei excepţii de la regula generală a orientării scheletelor; precizăm doar că, în două dintre acestea, scheletele erau chircite pe partea stângă (M 37 şi M 47), iar al treilea aparţinea uni copil întins pe spate.

Putem afirma că majoritatea zdrobitoare a mormintelor din necropola de la Ostrovul Corbului–Botu Cliuciului se prezintă unitar din punct de vedere al ritualului funerar (având aici în vedere poziţia şi orientarea scheletelor) (ROMAN, DODD-OPRIŢESCU 1989, p. 24). Din cele 53 de morminte eneolitice de aici, 18 (33,96%) nu au inventar funerar, în restul întâlnindu’se mai multe sau mai puţine obiecte.  Cea mai mare parte a inventarului (anexa 4) este constituită din vase, de diferite forme şi mărimi (pahare, străchini, vase de tip ”oala de lapte”), de cele mai multe ori făcute pe loc, special pentru practicile funerare.  Numărul de vase diferă de la unu la şapte.

Cel mai bogat mormânt este M 22, care se afla şi la cea mai mare adâncime din întreg cimitirul; mormântul aparţinea unei femei mature, iar ca inventar avea şapte vase (cele mai multe din necropolă), podoabe (în vasul 3 erau 127 de mărgele de scoică de diferite mărimi, pe bazin două şiruri strânse, cu 172 de mărgele, la gât şapte mărgele, alte trei mărgele pe piept, iar sub maxilarul inferior se aflau trei bumbi de aur) şi ofrande de carne.

Cu siguranţă că acest personaj feminin avea un rol important în comunitatea din care provenea, inventarul foarte bogat, comparativ cu celelalte morminte din necropolă, dovedind statutul înalt al respectivei femei.  Diferenţele dintre inventarele mormintelor ne pot induce concluzia existenţei ierarhiilor sociale la comunitatea care a folosit necropola. Pe lângă vase, mai apar şi două piese de silex, o lamă în M 37 (orientat invers: V-E) şi un cuţit într-un mormânt de adolescent (M 47) (ROMAN, DODDOPRIŢESCU 1989, p. 26).

Întâlnim în necropola de la Ostrovul Corbului şi două morminte duble, obicei frecvent în necropolele neo-eneolitice; în M 47 ştim că au fost înhumaţi o femeie şi un adolescent, însă despre M 16/17 nu ştim decât că în M 16 era înhumat un bărbat.

La Urziceni – Vamă (jud. Satu Mare), a fost descoperit în 2003 un cimitir.
Săpătura a fost efectuată cu ocazia lucrărilor de construire a vămii, fiind decopertată o suprafaţă de aproximativ 600 mp. Până în prezent, în două campanii (2003 şi 2005) au fost săpate 40 de morminte, publicate numai parţial, în rapoarte preliminare, cu puţine informaţii privind poziţia de depunere a defunctului, dar cu o atenţie sporită acordată inventarelor mormintelor; astfel, în 2003 au fost descoperite 20 de morminte, culturii Bodrogkeresztúr aparţinându’i 16 morminte (numerotate de la 4 la 19) (VIRAG 2004, p. 41-70), iar în campania 2005 numărul mormintelor a crescut cu încă 20 (VIRAG et alii 2006, p. 383-386).

Analizând datele publicate despre aceste 38 de schelete eneolitice, se observă că, din perspectiva poziţiei scheletelor, decedaţii se înhumau atât în poziţia chircită pe stânga (în 18 cazuri, reprezentând 47,3% din total), cât şi în poziţie chircită pe dreapta (15 cazuri, adică 39,4%); la cinci schelete (13,1%), din cauza stării precare în care se aflau, nu s’a putut determina poziţia.

Din punctul de vedere al orientării scheletelor, situaţia este oarecum confuză, deoarece la primele 16 morminte, descoperite în 2003, se precizează că ele erau orientate E – V (VIRAG 2004, p. 41-70), fără alte precizări, dar la descrierea mormintelor din 2005, autorii descoperirii fac şi precizarea că scheletele erau orientate, fie cu craniul spre E (13 schelete), fie cu craniul spre V (şapte schelete) (VIRAG et alii 2006, p. 383-386).
Am încercat să corelăm orientarea scheletelor cu poziţia lor, să vedem dacă există vreo legătură între ele: din cele 13 schelete orientate cu craniul spre E, opt sunt chircite pe stânga şi cinci pe dreapta, în timp ce, din cele şapte schelete orientate cu craniul spre V, cinci sunt chircite pe dreapta şi două pe stânga.

În lipsa altor date, putem afirma, doar la nivel de ipoteză, că scheletele chircite pe partea stângă erau înhumate predominant cu craniul spre E, în timp ce scheletele chircite pe dreapta erau înhumate predominant cu craniul spre V.
Necropola de la Urziceni–Vamă atestă şi aici obiceiul de a se depune ofrande de carne în unele morminte, aşa cum arată oasele de animale din M 11.

Grupul cultural Decea Mureşului reprezintă un fenomen străin şi singular în eneoliticul dezvoltat al Transilvaniei.
Este vorba de o necropolă plană de înhumaţie, Decea Mureşului (jud. Alba, cercetată încă din 1915 de István Kovács), cu schelete întinse pe spate, cu picioarele uşor chircite şi presărate cu mult ocru roşu.

Iniţial, s’a considerat, de către D. Berciu, că ar aparţine purtătorilor fazei târzii a culturii Bodrogkeresztúr, încercând să extindă denumirea de cultura Decea Mureşului la toate descoperirile de tip Bodrogkeresztúr din România.
Dar, analiza materialelor descoperite în morminte, întreprinsă mai întâi de N. Vlassa şi apoi de Ann Dodd-Opriţescu, arată clare analogii cu piese din necropola de la Mariupol, în stepele nord-pontice.

Aşadar, grupul Decea Mureşului reprezintă o pătrundere timpurie, prin nordul Carpaţilor, a unor comunităţi pastorale nord-pontice, în Transilvania (URSULESCU 1998, p. 138; ROMAN, CRIŞAN 1996, p. 32). Aspectul general al necropolei este acela al cimitirelor cu morminte orientate uniform (DODD-OPRIŢESCU 1978, p. 91; ROMAN 1981, p. 243).
Necropola pare a fi extrem de bine organizată, înmormântările urmând un tipar fix.
Se observă că distanţa dintre morminte este constantă, ceea ce presupune prezenţa unui semn pe mormânt (LUCA 1999, p. 39).
Se observă că morţii sunt îngropaţi pe spate, cu genunchii ridicaţi în sus şi apoi căzuţi pe stânga sau pe dreapta, poziţia iniţială fiind, probabil, cea cu genunchii în sus (DODD-OPRIŢESCU 1978, p. 92; LUCA 1999, p. 39).  În ceea ce priveşte orientarea scheletelor, se observă că majoritatea sunt orientate SV –NE, cu o singură excepţie (M3, orientat NE – SV).

Toate mormintele din această necropolă au inventar funerar (anexa 6), unele mai puţine obiecte, altele mai multe. În opt morminte se afla câte un vas, numai în M 11 au fost descoperite două vase.  În aproape 60 % dintre morminte au fost descoperite obiecte de cupru şi în 30 % cuţite de silex.

În cadrul acestui grup de morminte se disting: M 3, cu peste 300 de mărgele de cupru şi un cuţit de silex; M 13 avea în inventar un vas, 300-320 mărgele de scoică, un ac de aramă; M 12, care avea ca inventar un şirag de mărgele (nu se precizează şi numărul acestora), un ac de cupru, un cuţit de silex şi un sceptru.

Prezenţa sceptrului (EVSEEV 2001, p. 172; DERGAČEV 2007, p. 211) ne poate indica faptul că mormântul aparţinea unui conducător/căpetenii al acestei comunităţi.

Analiza ritualului funerar al acestui grup dovedeşte existenţa unor personaje care se bucurau de prestigiu în faţa celorlalţi membri ai comunităţii; prezenţa sutelor de mărgele din câteva morminte, alături de alte obiecte (vase, cuţite de silex), demonstrează existenţa unor personaje respectate, influente, a unei comunităţi eneolitice complexe, în care ierarhiile sociale se făceau în funcţie de prestigiu (nu neapărat economic).
Două morminte din acest grup sunt duble, ceea ce înseamnă probabil că şi aici se practicau înmormântările familiale (membrii unei familii). Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, se vede că în acest cimitir au fost înhumaţi trei copii (17,64 %), ceea ce înseamnă o mortalitate infantilă medie.
În 15 morminte (88%) apare ocrul sub forma unui ”pat” sau presărat doar la picioare, pe corp sau în zona capului.

Cultura Cernavodă I este şi ea reprezentată prin marea necropolă de la Brăiliţa; suprafaţa săpată în zona necropolei totalizează 1150 mp, în cele 21 campanii de săpături (între 1955-1987, cu unele mici întreruperi) fiind descoperite 310 morminte (HARŢUCHE, ANASTASIU 1968, p. 18-23; HARŢUCHE 2002, p. 45).

Mormintele aparţin unor culturi diferite, cele 310 morminte fiind repartizate pe culturi astfel:
1. Cernavodă I – 125 morminte;
2. Folteşti-Usatovo – 135 morminte;
3. Cernavodă II – 27 morminte;
4. Bronz mijlociu şi târziu – 23 morminte (HARŢUCHE, DRAGOMIR 1957, p. 140-144; HARŢUCHE 1959, p. 228-229; 2002, p. 123).

Deşi datează din epoci şi etape de timp diferite, necropola are un caracter unitar, cu o relativă zonare pe culturi. Pentru studiul de faţă ne ocupăm doar de mormintele aparţinând culturii Cernavodă I.
Astfel, situaţia poziţiei scheletelor este extrem de unitară, din cele 116 schelete, o sută sunt în poziţie întinsă pe spate (86,2%), trei schelete sunt chircite pe stânga (2,5 %), cinci pe dreapta (4,3 %) iar la opt nu se poate preciza poziţia (6,9 %).

Din punctul de vedere al orientării scheletelor, spre E sunt orientate 44 de schelete, spre V – 61 de schelete şi doar două spre S şi unul spre N, opt schelete având poziţia nedeterminată.
Analizând scheletele chircite, nu observăm abateri însemnate de la orientarea generală E – V şi V – E (face excepţie M 38, un mormânt de copil, chircit pe stânga, ce are o orientare S – N).
Din cele 116 morminte eneolitice, 32 de morminte aparţin unor copii (27,82%) şi 83 maturilor (72,17%) (NECRASOV, CRISTESCU 1957, p. 75-88); datorită acestor date putem afirma că şi la Brăiliţa mortalitatea infantilă este destul de ridicată, asemănătoare cu cea a întregului neo-eneolitic.

Mormintele eneolitice nu au un inventar spectaculos (anexa 7), întâlnindu’se mai ales mărgele de scoică Spondylus, din Cardium, din piatră, vase, piese de silex şi câteva alte obiecte.
Astfel, inventar funerar întâlnim în majoritatea mormintelor (64 morminte, 55,17%), în timp ce în 52 de morminte (44,82%) inventarul lipseşte.
Existenţa mormintelor cu inventare diferenţiate (fără inventar/cu inventar sărăcăcios/cu inventar consistent) poate indica faptul că poziţia ocupată de respectivii indivizi într-o anumită ierarhie socială era diferită.

Astfel, celor ce se bucurau de un statut mai înalt, indiferent că vorbim despre morminte de copii sau de adulţi, li se atribuiau inventare mai consistente (M 95 şi M 205 de copii, M 134 şi M 183 de adulţi, anexa 7); membrii ”simpli” din comunitate beneficiau de tratamente funerare mai simple.

În necropola de la Brăiliţa exista obiceiul de a se depune ocru în mormintele eneolitice, 44 de morminte (37,93%) având ocru, acesta lipsind însă în majoritate mormintelor (72 de morminte, 62,06%). În nici un mormânt eneolitic nu s’au găsit urme ale banchetelor funerare, fiind posibil ca, în această etapă, să se fi renunţat la acest obicei.
Se cuvine să facem câteva aprecieri despre ultimele două necropole luate în discuţie, Decea Mureşului şi Brăiliţa.
Comparându’le, observăm câteva asemănări între ele.

În primul rând, ambele comunităţi pastorale (una în Transilvania, cealaltă în aria culturii Gumelniţa) marchează începutul trecerii către eneoliticul final (perioada de tranziţie spre epoca bronzului) în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Purtătorii ambelor culturi practicau ritul înhumaţiei, elementele de ritual funerar fiind şi ele de multe ori similare: cele două comunităţi îşi înhumau decedaţii întinşi pe spate (în necropola de la Brăiliţa apar însă şi puţine schelete înhumate în poziţie chircită), scheletele sunt orientate pe axa V-E.

În timp ce la Decea Mureşului scheletele sunt orientate spre NE, la Brăiliţa ele sunt orientate atât spre V (52%) cât şi spre E (44%).
Mortalitatea infantilă (anexa 8) din cele două comunităţi este medie– mică (17,64%) în rândul comunităţii de la Decea, în timp ce la Brăiliţa are valori mai mari, de 27,82%; alte comparaţii de acest gen nu putem face, din cauza lipsei determinărilor antropologice.
Similitudinile continuă şi în ceea ce priveşte inventarul funerar descoperit în mormintele din cele două necropole (anexele 9, 10 şi 11).

Ambele comunităţi aveau obiceiul de a depune ocru în cantităţi mari în morminte, obicei legat de credinţa în viaţa de apoi; în mormintele de la Decea ocru a fost depus în 15 morminte (88%), în timp ce la Brăiliţa a fost găsit numai în 44 de morminte (38%).
Chiar dacă determinările antropologice nu sunt foarte exacte, se pot face câteva comparaţii între depunerile de inventar şi grupele de vârstă: în mormintele de copii din cele două necropole inventarul depus este asemănător,
constând din vase şi podoabe.

La Brăiliţa, pe lângă obiectele menţionate, lângă scheletele de copii s’au mai descoperit şi piese de silex.

Maturilor li se depuneau mai ales arme şi unelte din silex, piatră şi aramă, dar la Brăiliţa s’au descoperit şi vase şi podoabe (mărgele din scoică, şi piatră şi brăţări din scoică).

În partea a doua a acestei analize ne’am propus să prezentăm trei situaţii deosebite, prin caracterul lor de unicat, întâlnite în neo-eneoliticul din spaţiul carpato-dunărean.
Este vorba despre descoperirile funerare de la Alba Iulia – Lumea Nouă, mormintele de incineraţie neolitice şi despre câteva consideraţii pe marginea descoperirilor funerare aparţinând complexului cultural Cucuteni Tripolie.

Descoperirea cu caracter de unicat de la Alba Iulia – Lumea Nouă (jud. Alba) aparţine, cert, pe baza prelucrării materialului arheologic asociat descoperirii funerare, grupului Foeni.
Astfel, în anul 2003 a fost identificată o groapă, la golirea căreia a fost descoperit un mare număr de oase aparţinând unor schelete umane.

S’a constatat distribuţia la întâmplare a resturilor de oase, cu toate că anumite părţi ale corpului puteau fi recunoscute în articulările lor anatomice (PAUL et alii 2005, p. 27-29; GLIGOR 2006, p. 18).
S’au identificat, cu certitudine, 23 de cranii umane. Spre fundul gropii, o parte din oasele de la cel puţin un schelet au fost găsite în conexiune anatomică.

În anul 2005 cercetările au continuat, fiind surprinsă o nouă aglomerare de oase umane; s’a putut observa că oasele se aflau, cu preponderenţă, în interiorul zonei delimitate de dărâmătura pereţilor unei locuinţe de suprafaţă, identificată în săpătură.
S’a constatat că oasele scheletelor nu au fost descoperite în conexiune anatomică; în marea lor majoritate, scheletele sunt incomplete, iar poziţia anatomică nefirească.
De subliniat, totodată, faptul că unele oase umane prezintă urme de ardere, cu precizarea că au fost depistate în imediata apropiere a unor oase nearse ( http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=3304 ).

În final, au fost identificate şi prelevate, din întreg perimetrul în care au apărut oase umane, un număr de aproximativ 84-85 de calote craniene umane (GLIGOR 2006, p. 18).
Însumate, cele două înmormântări multiple (fig. 3), aflate la o distanţă de 12-13 m una de alta, conduc la acreditarea ideii că aproximativ 100 de indivizi au fost îngropaţi în acest areal (GLIGOR 2006, p. 20).

Din întreg lotul de material osos străvechi studiat din groapa descoperită în 2003, s’au putut determina sexul, vârsta şi talia doar la două schelete (un individ de sex masculin, cu vârsta mai mică de 14 ani şi o persoană de sex feminin, cu vârsta cuprinsă între 18-19 ani), în timp ce, din groapa descoperită în 2005, s’a determinat sexul masculin în cazul a 13 schelete parţiale şi pentru zece schelete s’a stabilit sexul feminin.

În privinţa vârstei, s’a determinat existenţa resturilor osoase a doi copii (4-5 ani), un număr de trei indivizi cu sexul neprecizat cu vârsta cuprinsă între 17-20 ani, precum şi resturile a doi bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 40-50 ani (GLIGOR 2007, p. 212).

Dacă luăm în calcul numărul mare al scheletelor şi faptul că marea lor majoritate nu sunt complete, o moarte pe cale violentă a indivizilor îngropaţi la Lumea Nouă este una din teoriile probabile (existenţa la trei calote a unor fracturi prin înfundare, de forme asemănătoare, situate pe osul parietal stâng). Nici decesul cauzat de o boală nu este exclus (GLIGOR 2006, p. 21).

Poate că finalizarea cercetărilor arheologice, coroborată cu determinările antropologice, va lămuri situaţia întâlnită în acest punct.
Chiar dacă vreme îndelungată s’a afirmat că ritul funerar folosit în neoeneolitic pentru înmormântări a fost exclusiv ritul înhumaţiei, cercetările din ultimele două decenii au demonstrat că anumite populaţii neo-neolitice au folosit şi ritul incineraţiei (chiar dacă acesta este întâlnit în spaţii temporare şi geografice limitate).
Uneori, cele două rituri se întâlnesc împreună în cadrul aceleiaşi necropole, în aceste cazuri fiind vorba de biritualism.

Morminte de incineraţie au fost descoperite la Gura Baciului (M7, cu oase umane puternic calcinate, peste resturile de craniu fiind depuse un ”cap de piatră” de mari dimensiuni) (LAZAROVICI, MAXIM 1995, p. 189-190), la Tărtăria (oase umane arse, din groapa cu tăbliţele de lut, cultura Vinča B) (VLASSA 1976, p. 35), Tăşad (IGNAT 1987, p. 9-17), Zalău (BEJINARIU 1996-1997, p. 9-13) şi la Suplacu de Barcău (neoliticul târziu) (IGNAT 1995, p. 270; 1998, 57; MAXIM 1999, p.61).

În aşezarea de la Suplacu de Barcău–Corău I au fost descoperite trei morminte de incineraţie. Primul dintre ele (M1), descoperit în 1984, era alcătuit dintr’o urnă şi două vase ca ofrandă (o cupă cu picior – fragmentară şi un vas globular cu profilul în formă de ”S”) (IGNAT 1998, p. 57).

O situaţie aproape identică întâlnim şi la Zalău, diferenţa fiind că vasul în care se aflau oasele de la Suplac nu era pictat (BEJINARIU 1996-1997, p. 11).

Al doilea mormânt (M2) a fost descoperit într’o groapă, unde alături de câteva fragmente ceramice se aflau şi puţine oase umane arse. M3 a fost găsit într’o groapă tronconică; pe fundul gropii, care prezenta puternice urme de arsură, s’au descoperit oase umane şi o daltă şlefuită. S’a observat că pe fundul gropii a fost depus un strat de pietriş, tasat, peste care s’a aplicat un strat de pământ, care a fost ars şi pe care se aflau oasele calcinate. Mormintele în gropi arse pot aparţine unui ritual aparte, specific grupului Suplac; asemenea situaţii apar şi mai timpuriu la Gura Baciului (IGNAT 1998, p. 58).

O descoperire interesantă este şi cea din aşezarea neolitică de la Tăşad, unde, într’o groapă, au fost descoperite oase calcinate, aparţinând unui copil de 12-15 ani. În groapa mormântului, alături de oasele calcinate, se aflau două fragmente ceramice, trei nuclee de obsidian, o teslă lucrată din gresie (spartă în trei bucăţi) şi un fragment de teslă, lucrată din tuf vulcanic, de asemenea spartă în trei bucăţi (IGNAT 1995, p. 270); uneltele litice prezentau şi ele urme de ardere.

Dacă prezenţa vaselor din inventarele acestor morminte mai deosebite poate fi pusă în legătură cu obiceiul de a se depune ofrande funerare, mai greu de explicat este prezenţa uneltelor.
Explicarea incineraţiei în mijlocul unei populaţii care folosea înhumaţia se poate face prin:

1. analogii etnologice: incineraţia este văzută ca o pedeapsă divină pentru o persoană care se abate de la regulile comunităţii, şi, în consecinţă, nu a putut fi înhumată. Aceeaşi situaţie întâlnim şi în cazul când decesul nu a fost provocat de o cauză naturală, fiind considerată tot o pedeapsă divină (înec, boală infecţioasă ş.a.);

2. incineraţia este consecinţa unui sacrificiu ritual şi resturile incinerării au fost depuse în pământ, cu ofrande bogate, pentru invocarea fertilităţii;

3. incineraţia poate fi utilizată în cazul personajelor care ocupau poziţii speciale, cum ar fi şamanii (magicieni/vrăjitori) sau preoţii;

4. incineraţia se putea folosi pentru persoanele originare din alte comunităţi unde se practica acest rit (URSULESCU 2002, p. 44-45).
Cel mai probabil, prezenţa incineraţiei în mijlocul unor comunităţi care practică numai înhumaţia se poate explica prin integrarea a cel puţin două persoane originare din comunităţi unde se practică incineraţia în unele care practică înhumaţia ca rit de înmormântare, sau, la fel de probabil, se poate explica prin incinerarea unui copil decedat de către mama lui (şi care era originară dintr’o comunitate care folosea acest rit).

Unul din aceste două cazuri poate explica situaţia de la Gura Baciului, unde, în aşezare, pe lângă nouă înhumări a fost descoperit şi un mormânt de incineraţie; situaţiile teoretice de mai sus credem că se pot aplica în oricare din cazurile izolate de morminte de incineraţie amintite.

Situaţia din aria complexului Cucuteni-Tripolie este una deosebită tocmai prin absenţa necropolelor.  În cele 12 decenii de cercetări nu s’au descoperit decât fragmente izolate de cranii la Frumuşica (NECRASOV 1987, p. 145-156; MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 88), Hăbăşeşti (DUMITRESCU et alii 1954, p. 399-429), Poduri (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 89), Scânteia (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 90), alte oase umane şi chiar câteva schelete cu oasele în conexiune anatomică, la Girov (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, p. 89-90), Mărgineni (MANTU, BOTEZATU, KROMER 1994, 89), Traian–Dealul Fântânilor (H. DUMITRESCU 1954, p. 400-409; 1957, p. 97-116; 1958, p. 407-423), Scânteia (MANTU , BOTEZATU, KROMER 1994, p. 90-97), ş.a.

În textul de faţă ne’am propus numai să semnalăm o nouă abordare a întregii problematici legată de practicile funerare din cadrul complexului Cucuteni-Tripolie (BAILEY 2005, p. 329-339); aceeaşi situaţie este şi în cultura Precucuteni (MARINESCU BÂLCU 1974), care precede direct cultura Cucuteni.

În esenţă, după ce D. W. Bailey aminteşte toate descoperirile funerare cucuteniene şi principalele teorii referitoare la practicile funerare cucuteniene, consideră că este mai verosimilă explicaţia că absenţa dovezilor substanţiale despre tratamentul formal al celor decedaţi în comunităţile cucuteniene se datorează faptului că acea populaţie nu considera necesar să manipuleze corpul uman decedat în ritualuri sociale de înmormântare, în aceleaşi modalităţi în care procedau alte comunităţi contemporane din alte părţi ale Balcanilor.

Aşadar, conchide autorul, nu este surprinzător că, după mai mult de un secol de săpături cucuteniene, materialul cel mai expresiv descoperit sunt vasele ceramice decorate extraordinar şi figurinele riguros desenate.  Probabil, aceste obiecte şi folosirea lor în activităţi comunitare largi şi individuale, înzestra satisfăcător mijloacele pentru exprimarea identităţii (BAILEY 2005, p. 339).

Cultura Iamnaia din spaţiul carpato-nistrean

Considerații cu privire la mormintele cu ocru, de pe teritoriul Dobrogei care atestă apariția proto-geților în spațiul carpatic

Un rol de seamă în transformările de ordin economic, social şi chiar în parte etnic, l’au jucat diferitele comunităţi, care se ocupau în principal cu creşterea vitelor, dar şi cu cultivarea primitivă a plantelor originare din stepele nord pontice. Ele aparţineau unor populaţii de origini deosebite, puse în mişcare din regiuni diferite. pătrunse pe meleagurile noastre, mai cu seamă in Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, în răstimpuri, începind din perioada corespunzătoore fazei Cucuteni A şi până foarte târziu înspre sfârşitul epocii bronzului.

Acele populaţii aparţineau mai multor culturi și faze de evoluţie, dar aveau un obicei comun al mormintelor sub movile şi presărarea cadavrelor cu ocru roşu.

Populaţia locală numeroasă la început a asimilat pe puţinii noi veniţi, iar apoi o început să sufere schimbări tot mai profunde in domeniul culturii materiale şi al modului de trai. Procesul acesta a fost de durată şi s’a incheiat in cursul perioadei timpurii a epocii bronzului, de când se poate vorbi despre vechii geți.

În cele ce urmează vom prezenta stadiul actual al cercetărilor despre seria mormintelor cu ocru amintite din Dobrogea. cu caracteristicile lor, şi încercarea de a le încadra în contextul istoric al zonelor de la vest şi de la nord-vest de Marea Neagră.
În ținuturile dobrogene, primele morminte cu ocru, despre care dispunem de date, au fost dezvelite şi cercetate lângă Constanţa, la Anadolkioi, în timpul primului război mondial, de către Cari Schuchhardt şi Paul Traeger.

A urmat descoperirea întâmplătoare dintr’o movilă de la Boia-Hamangia, valorificată de Vasile Pârvan. Un alt complex important a fost găsit întâmplător la Casimcea şi valorificat de Dorin Popescu.

Intensificarea cercetărilor arheologice de după anul 1948 a avut drept consecinţă descoperirea, prin săpături sistematice, a noi morminte cu ocru. Mai întâi, la Tariverde, de către Dorin Popescu și colaboratorii şi apoi a altora la Baia Hamangia de D. Berciu şi colaboratorii.

În perioada 1958-1959, Petre Aurelian a studiat un complex funerar la Piatra Frecă­ţei.  Ultima descoperire semnalată de Sebastian Marintz şi Done Șerbă­nescu este întâmplătoare şi s’a făcut la Hârşova.

Din datele de core dispunem rezultă că in ordine cronologică, primul dintre aceste morminte este cel de la Casimcea. Ţinând seama de datele publicate de Dorin Popescu,  la Casimcea, la începutul anului 1938, s’a găsit întâmplător, cu prilejul nivelării pantei unui deal, un mormânt izolat. despre care se afirmă că era plan.

Scheletul era prost păstrat şi avea craniul’ orientat spre vest. Despre poziţia scheletului nu dispunem de datele necesare. Oasele purtau urme de ocru roşu. în funcţie de inventar mormântul a aparţinut unui bărbat. Inventarul mormântului era format dintr’un vârf de sceptru de piatră, reprezentînd un cap de cal, 15 vârfuri de suliţă de silex, 3 lame de silex, 5 topoare de silex alb-cenuşiu, şlefuite parţial și un gratoir (răzuitor).

Cu prilejul înălţării rambleului căii ferate dintre gările Mocani şi Baia Hamangia, în anul 1924, a fost distrusă în mare parte o movilă funerară din cuprinsul căreia s’au recuperat: o stelă funerară de piatră, o o măciucă din rocă dură, o mandibulă omenească, ca şi o serie de fragmente ceramice de tip Hamangia, publicate de Vasile Pârvan.

În anul 1952, resturile movilei amintite au fast cercetate de D. Berciu şi colaboratorii, prin săpături sistematice.

În sfertul de movilă păstrat s’au mai găsit două morminte şi anume, în centru, mormântul principal, iar la 6,20 m spre SE de el se afla cel de’al doilea schelet. Ambele erau întinse pe spate, cu picioarele îndoite din genunchi. Nu se precizează poziţia braţelor. Gropile funerare erau dreptunghiulare. Pe fundul gropi lor era un strat subţire de ocru roşu . Pe oase se păstrau urme intense de ocru roşu.

În groapa mormântului nr. 1 s’a găsit un vas de lut şi o podoabă de marmură, iar mormântul secundar nu avea inventar. Oasele sale erau descompuse aproape În întregime.

Din datele publicate reiese că în movilă au fost mai multe morminte din categoria celor cu ocru, dar nu toate au fost din aceeaşi perioadă. Cele descrise, în funcţie de datele publicate, pot fi atribuite culturii Iamnaia, perioada veche.

Urmează descoperirile întâmplătoare dintre anii 1960-1963 de la Hirşova, unde din malurile unor cariere de lut din marginea de sud a oraşului, au fost adunate vase şi cioburi provenind din morminte distruse, inclusiv oase omeneşti cu urme de ocru roşu.

Din seria scheletelor au putut fi studiate numai două şi acelea păstrate parţial. Singurele observaţii făcute sunt că acele schelete se aflau la circa 0,80 m adâncime şi erau
orientate cu craniul spre VSV. S’au adunat patru vase şi un ciob, mai mare dintr’un al cincilea vas. Majoritatea sunt ornamentate cu şnurul ră­sucit.  Alte amănunte lipsesc. Astfel nu ştim dacă mormintele sunt tumuIare sau provin dintr’o necropolă plană.

Din perioada bronzului timpuriu datează şi complexul funerar de la Piatra Frecăţei, despre care dispunem de date puţine. Se menţionează, fără alte amănunte că acolo au fost descoperite printre altele, trei inele de buclă de bronz, având un capăt în formă de frunză şi altul subţiat şi un inef din foaie ingustă de bronz cu capetele petrecute.

În anul 1951, D. Popescu şi colaboratorii săi au săpat şi la o movilă funerară din apropiere de Tariverde. Movila avea 48 X 41 m în diametru şi 2,50 m înălţime. Săpătura a constat dintr’o suprafaţă pătrată cu latura de 12 m, trasată in mijlocul movilei. În dreptul vârfului movilei s’a găsit groapa mormântului principal, de formă rectangulară, cu colţurile rotunjite, cu dimensiunile de 1,86 m lungime circa 1 m lărgime şi 0,25 m adâncime.

Când străbaţi întinsul ţinut al Dobrogei în goana maşinii, cum se spune, ”cât vezi cu ochii… nu vezi nimic”.
Totuşi, pe alocuri, se întâmplă ca privirea să se agaţe de câte o formă de teren mai bombată, dar de cele mai multe ori aceaste convexităţi au dimensiuni modeste în cadrul peisajului.

Ce frapează la aceste movile anonime e forma lor rotund-regulată, aspect ce te duce cu cu gândul la faptul că ele ar putea fi ridicate de către om și aşa şi este…

Se vede treaba că ochiul tău, familiarizat cu multitudinea formelor perfecte din natură întâlnite în turele anterioare, nu s’a lăsat înşelat.

Regularitatea combinării elementelor ritualului funerar (forma dreptunghiulară sau ovală a gropii, poziţia decubit dorsal, de cele mai dese ori cu multiple variante ale picioarelor îndoite în genunchi, ulterior căzute într’o parte sau alta, precum şi chircită a defunctului, inventarul depus în morminte, vopsirea cu ocru) asigură uniformitatea comunităţilor culturii în discuţie. Spaţiul enunţat, în primul rând zona dintre râurile Nistru şi Prut, este principial pentru această cultură, iar dovada este numărul impresionant de morminte.

Avem de’a face aici cu aşa-numiţii, ”tumuli”.

Tumulul este o movilă de pământ ridicată în scop funerar. Pornind de la aria lor de raspândire arheologii consideră că ridicarea de movile funerare este o expresie specifică zonelor de stepă.
De altfel, ”moda” ridicării tumulilor a ajuns în ţinuturile dobrogene venind dinspre stepele estice.

Această manifestare culturală, prin complexitatea ritualurilor, dar mai ales prin răspândirea într’un teritoriu vast, poate fi văzută ca o ideologie străveche, ca o formă incipientă de, ”religie mondială”.

Tumul bine individualizat în peisaj lângă Cetatea Troesmis. Pe fundal se profilează Vârful Priopcea.

Localizată spaţial în ţinuturile nord-pontice şi dunărene, iar temporal în Epoca bronzului, această civilizaţie preistorică a fost denumită ,,cultura Jamnaja”.
Cultura Jamnaja se subîmparte în trei perioade, timpurie, medie si târzie şi se întinde între anii 3200-2200 î. Hr.

Tumulii din Dobrogea se încadrează în perioada târzie a culturii Iamnaia, între anii 2600-2200 î.Hr., astfel că această cultură, ”de import” se suprapune ca perioadă şi teritoriu peste autohtona ,”cultură Hamangia” (4000-2000 î.Hr.), cultură preistorică ce are ca excepţional exponent, ”Gânditorul de la Hamangia’, ansamblu de doua statuete antropomorfe descoperite pe raza localităţii Baia, jud. Tulcea.

În Dobrogea de Nord au fost identificate peste 200 de movile funerare. Astfel pe raza comunei Baia au fost localizaţi 24 de tumuli, la Ceamurlia de Jos 15, la Jurilovca 46, la Mihail Kogălniceanu 17, la Zebil 6 etc.
Tumuli se pot întâlni şi în Muntenia şi Moldova. În Moldova dintre Prut şi Nistru au fost inventariate peste 2000 de astfel de obiective.

Formaţiuni de tumuli în peisajul agricol al Dobrogei.

Tumulul are o formă circulară cu diametrul cuprins între 20-50 m.
E posibil ca iniţial construcţia de pământ sa fi avut o înălţime considerabilă, în raport cu unghiul de taluzare naturală a pământului.
În timp s’a produs o aplatizare accentuată datorită tasării, acţiunii apei de ploaie, a zăpezilor şi a vântului.
În perioada modernă mulţi dintre tumuli au avut de suferit şi de pe urma lucrărilor agricole. Mai precis, mulţi dintre ei au fost araţi.
Necropole mai comlexe cuprind până la 12 tumuli, aceştia fiind dispuşi în majoritatea cazurilor pe aliniamente est-vest, aşa cum sunt tumulii de la Luncaviţa-,,Drumul Vacilor” şi ,,Movila Mocuţa”, cei de la Sarichioi şi Enisala-,,La Băltiţă”.

Tumul conservat într’o zonă neagricolă din apropierea localităţii Dorobanţu, jud. Tulcea.

Cercetarea arheologică a unui tumul începe prin trasarea în teren a două diametre perpendiculare, orientate pe direcţia versanţilor de cea mai mare pantă.
Sistematizarea săpăturilor în cele patru ,,sferturi” conduc în cele mai multe cazuri la descoperirea unor complexe de spaţii funerare, unele, chiar din acelaşi tumul, realizate succesiv, dealungul zecilor şi sutelor de ani.
S-a stabilit că ridicarea unui tumul începe cu acoperirea cu pământ a 2-3 morminte, cele din centrul arealului. Aici pământul din interior are culoare închisă, cernoziom cu resturi de plante, el provenind prin săparea unui cerc ce face o primă delimitare a movilei funerare.

Tumul în apropierea oraşului Măcin.

Ulterior se adaugă alături şi alte morminte, care ,prin acoperire cu pământ, sporesc dimensiunile tumulului.
De asemeni, s’a descoperit că adesea s’au făcut săpături în masa de pământ a tumulului pentru amplasarea în perimetru a unor noi gropi funerare. Astfel de ”adăugiri” au avut loc chiar în vremea popoarelor migratoare, adică în primul mileniu de după Hristos.

Ansamblu de tumuli numit ,,Movilele Dese”, lângă Cetatea Histria, jud. Constanţa.

Ritualurile funerare diferă de la un tumul la altul, observându-se o evoluţie în timp a obiceiurilor de înhumare.
Dacă la începutul perioadei Jamnaja înhumările se făceau direct în pământ, cu timpul cei decedaţi erau înfăşuraţi în stuf, sau în rogojini de papură. Mai târziu s’a trecut la pardosirea şi acoperirea mormântului cu lespezi, ajungându’se până la incinte mortuare compexe, care copiază ritualic forma circulară a locuinţelor, cu ziduri de piatră şi acoperişuri de bârne.
Ne amintim că în cadrul ”culturii Cucuteni” (mileniul 7 î.Hr.) ritualul funerar impunea incinerarea defunctului chiar în locuinţa în care a trăit.

Tumul singular pe câmpurile agricole de la Baia, jud. Tulcea.

În majoritatea tumulilor studiaţi resturile umane sunt descoperite în poziţie chircită, aşezate pe una din părţi.
Principala caracteristică în stabilirea modului de viaţă a acelor populaţii este faptul că în tumulii dobrogeni se găsesc resturi umane atât de bărbaţi, cât şi de femei şi copii, aspect care conduce la concluzia că tumulii nu sunt doar locuri de înhumare a luptătorilor căzuţi în războaie, ci necropole pentru întreaga comunitate.

De asemeni, lipsa inciziilor de pe oase indică tot un mod de viaţă paşnic, contrar teoriei Marijei Gimbutas care presupunea caracterul războinic al acestora.
Indivizii ale căror resturi de înhumare au fost cercetate s’au dovedit a fi de talie înaltă, robuşti, cu deformaţiile celor ce călăresc timp îndelungat. (Adică erau cam crăcănaţi.)
Lipsa cariilor dentare, dar şi prezenţa tartrului pe dentiţie dovedesc consumul de lactate şi de proteine de origine animală, arătând astfel că subzistenţa era asigurată prin creşterea animalelor (păstorit).
Ca patologie răspândită în comunităţile Iamnaia s’au dovedit a fi bolile reumatice, lucru explicabil prin aceea că indivizii sosiţi în zonele umede ale Dobrogei proveneau dintr’un mediu mai uscat, cel al stepelor pontice.
Degenerările anatomice (anomalii şi defecte de creştere) întâlnite la, ”ocromani” pot fi puse pe seama împerecherilor în cadrul unor populaţii reduse (triburi mici), într’o endogamie accentuată.

Au fost identificate 2 tipuri de tumuli: simplu şi complex. S’au evidenţiat 4 variante de poziţionare a defunctului în groapa funerară. A fost elaborată clasificarea tipologică a inventarul mortuar: recipiente din ceramică, unelte de muncă, arme din piatră, cremene şi metal.

În baza analizei minuţioase a materialelor pentru spaţiul în discuţie au fost evidenţiate şi argumentate trei variante ale acestei culturi: monumentele grupului Suvorovo; varianta Nistreană şi Bugeac ale culturii Iamnaia (Dergaciov 1986, 60-87).

Este drept că în abordarea sa din 2010 autorul menţionează existenţa în cadrul culturii mormintelor cu ocru din zona carpato-nistreană a două variante care s’au dezvoltat consecutiv: cea mai veche este numită convenţional nistreană şi a doua – Bugeac (Dergaciov 2010, 280-281). Pentru spaţiul dintre râurile Siret şi Prut este constatată o influenţa masivă adusă de factorii demografici de origine estică (Dumitroaia 2000, 101).

Invocăm, dintre elaborările de ultima oră, compartimentul redactat de către V. Dergaciov pentru compendiumul Istoria Moldovei (Dergaciov 2010, 279-288).
Abordând problema variantelor regionale şi cronologice, autorul evidenţiază monumentele din zona carpato-nistreană. Pentru mormintele cu ocru distinge două variante succesive.

Prima, cea mai veche, este denumită convenţional varianta nistreană şi se datează conform datelor radiocarbon calibrate în sec. XXIX/XXVII – XXVI/XXV î.Hr.).
Cea de’a doua, numită varianta Bugeac, este datată în sec. XXVI/XXV – XXI/ XX î.Hr.
În calitate de arealul de habitat purtătorii acestei culturi preferau zonele de şes şi de stepă, precum şi dealurile şi colinele nu prea înalte, evitând locurile piemontane şi deluroase împădurite (Dergaciov 2010, 280-281).

Drept rezultat al acestor abordări, astăzi deţinem o imagine mai amplă referitor la arealul de răspândire, încadrarea cronologică şi etapele de dezvoltare, caracteristicile elementelor culturale, precum şi condiţiile socio-culturale, dezvoltarea economică a comunităţilor respective.

Caracteristica generală a culturii.
Cultura Iamnaia cronologic aparţine perioadei timpurii a epocii bronzului. Zona ei de răspândire se extinde pe un teritoriu vast ce cuprinde arealul de la interfluviul Ural–Volga Inferioară la est şi până la Carpaţi şi Dunărea de Mijloc spre vest şi sud-vest (Dergachev 1986, 26).

În cadrul acesteia, monumentele dintre Nistru şi Carpaţi ocupă periferia de sud-est a arealului, inclusiv Dunărea de Jos până la Balcani şi bazinul Tisei. Pentru spaţiul nominalizat monumentele sunt concentrate mai mult în zona de stepă (Dergachev 1986, 29). Datarea vestigiilor monumentelor din regiunile estice şi cele vestice de răspândire în baza datelor radiocarbonice (metoda 14C) a confirmat existenţa simultană
a culturii pe acest teritoriu (Ivanova 2013, 213; Chernykh, Orlovskaia 2004, 93).

Pe întreg spaţiul pruto-nistrean (inclusiv ambele maluri ale râurilor) au fost cercetate şi cartografiate complexe funerare ale acestei culturi (vezi harta).

Dintre teritoriile cu o concentraţie sporită de monumente sunt raioanele: Edineţ, Briceni, Anenii Noi, Orhei, Cahul, Taraclia etc. În anul 1994 numărul mormintelor ajungea aproximativ până la 2000 (Dergachev 1994, 123). În prezent sunt de două ori mai multe complexe funerare cercetate.

În literatura de profil pot fi întâlnite două denumiri ale acestei culturi: cultura Iamnaia şi ”cultura mormintelor cu ocru”. Ambele provin de la două ritualuri funerare ce o caracterizează.

Conceptul de ”iamnaia” se trage de la forma gropii funerare predominante (dreptunghiulară sau ovală [Dergachev 1986, 25] în plan.), iar denumirea ”cultura mormintelor cu ocru” îşi are originile din ritualul de presărare cu ocru a defunctului şi fundului gropii funerare). Nu sunt rare cazurile de depunere a bulgăraşilor de ocru în calitate de inventar funerar.

Specificul culturii poate fi determinat exclusiv din practicile funerare. Diversitatea ritualurilor respectate (săparea gropii, purificarea locului prin arderea rugurilor, poziţionarea şi orientarea defunctului, presărarea cu ocru, inventarul mortuar) scade pe parcursul existenţei acestei culturi, căpătând un caracter mai uniform, ceea ce semnifică dezvoltarea ei. (Iarovoi 1985, 66).

În afară de necropole tumulare, sunt cunoscute o serie de morminte singulare plane (Garmatskoe, Taraclia). Situri de habitat (aşezări, sălaşuri) nu sunt cunoscute (Dergachev 1986, 28-29).  În mare parte, ritualurile funerare erau asemănătoare, dar pot fi întâlnite şi variaţii sau cazuri unice. Cu ocru erau vopsite aproape toate mormintele.

Un caz deosebit depistat în necropola de la Brăviceni este prezenţa a 6 nuanţe de ocru cu o gamă cromatică ce cuprinde culorile de la roşu aprins spre violet (Larina, Manzura, Haheu 2008, 112-113).
Printre rarele artefacte ritualice întâlnite în morminte sunt: lipitura de lut; hidroxidul de calciu; urme de rug, resturi de vegetaţie pe pereţii camerii funerare şi sub craniu (Ivanova 2013, 225); rogojini, bârne, ţesături; doar la 5% de morminte fundul gropii era acoperit cu pietre (Dergachev 1986, 35-36).
Inventarul funerar al culturii Iamnaia este, de regulă, destul de modest. Cel mai des au fost depistate cioburi de recipiente ceramice şi, mai rar, unul sau câteva vase întregi (Strumok 1/16, Trapovka 1/8, Semenovka 2/2 etc.) (Dergachev 1986, 42).

Uneltele şi armele sunt o raritate în complexele funerare. Dintre vestigiile mai speciale enumerăm topoare de silex în formă de pană, cuţite, vârfuri de suliţe (Ocniţa 6/18) (Manzura, Klochko, Sava 1992, 58), străpungătoare de os (Ocniţa 7/8) (Dergachev 1986, 73).

Un tip specific de descoperiri este reprezentat de componente ale carului de lemn cu patru roţi, fiind depistate roţi cu bucşă (Taraclia, Căuşeni: Dergacev 1994, 125).
Din punct de vedere cronologic, pentru zona de stepă discutată sunt cunoscute două variante ale culturii Iamnaia: Nistreană cu 2 orizonturi şi Bugeac (Dergachev 1994, 125-127).

Unul dintre criteriile de diferenţiere a lor este poziţia defunctului.
În varianta Nistreană întâlnim poziţia întins pe spate, braţele de’a lungul corpului şi picioarele ridicate din genunchi.
În mormintele variantei Bugeac modul de poziţionare a defunctului este: chircită (puternic sau mai puţin) pe una din părţi, unde scheletul chircit pe partea stângă a fost observat mai des în monumentele funerare. Important de menţionat este faptul că sunt foarte puţine morminte de copii. Specialiştii presupun că a existat un ritual specific de înmormântare a acestora, ce nu poate fi depistat prin urme arheologice.
Ridicarea tumulului deasupra mormântului/ mormintelor este ritualul respectat cu regularitate de purtătorii acestei culturi. Asemenea amenajări au fost semnalate pe diverse suprafeţe de teren: cumpene de ape, promontorii, podişuri nu prea înalte, lunci. Dimensiunile acestora variază: diametrul de la 30 până la 60 m, iar înălţimea de 1-3 m (tumul simplu).

Tumulul complex este mult mai mare, fiind alcătuit din câteva mantale de pământ suprapuse şi are proporţii apreciabile, de până la 5 m înălţime şi diametrul de 80-100 m (Ivanova 2013, 223).
Principiul de ordonare a defuncţilor în complexele funerare este identic. În centrul tumulului se află un mormânt principal, iar în jurul acestuia sunt mormintele secundare, ce au scheletele orientate cu craniul dipă mişcarea acelor de ceasornic sau invers (Dergachev 1986, 40).

Etapele ritualului funerar sunt: săparea gropii; poziţionarea defunctului; presărarea cu ocru; depunerea inventarul mortuar; acoperirea camerei funerare.
De regulă, groapa are o formă dreptunghiulară cu pereţii drepţi (Dergacev 1994, 124). Se cunosc şi alte forme ale acesteia: dreptunghiulară cu colţurile rotunjite, trapezoidală, neregulată, ovală etc. (Iarovoi 1985, 63-64).

În unele morminte au fost observate urme de ardere a rugului, ce ar semnifica ritualul de purificare a locului (Dergaciov 2010, 286).
Fundul gropii era acoperit cu diferite fibre de origine vegetală, cu un strat de cretă, aşchii de lemn, nisip presărat, incluziuni de ocru etc. (Iarovoi 1985, 31).

În mormintele culturii Iamnaia au fost remarcate 4 poziţii ale defuncţilor:
1) în decubit dorsal; se întâlneşte rar (1,6%)
2) culcat pe spate, picioarele îndoite din genunchi, care, ulterior, au căzut pe una din părţi; este cea mai frecventă (61,2%)
3) chircit pe spate, picioarele îndoite din genunchi, însă întorşi pe o coastă; 30,8%
4) chircit pe una din părţi, include 6,4% (Dergaciov 1986, 36-38)

După tipologia propusă de Iarovoi, sunt 60 de variante de poziţionare a defunctului, care pot fi împărţite în 4 grupe mari (Iarovoi 1985, 38-42).
Sunt atestate mai multe piese ceramice de forme diferite:

– amfore cu corpul globular sau ovoidal şi cu două torţi late perforate orizontal;

– amfore globulare sau ovoidale cu torţi tubulare şi urechiuşe plate semicirculare, cu orificii verticale; cupe în formă de clopot, cu corp globular, gura deschisă şi gât înalt tronconic;

– vase tronconice cu sau fară suport circular, urechiuşe cu orificii verticale;

– ceşti şi cupe simple, semisferice sau tronconice; vase-borcan cu corp ovoidal, buză răsfrântă etc. (Dergacev 1994, 125).

În cazuri deosebite, în mantaua movilei au fost depistate stele de piatră antropomorfe (Cioburciu, Alexandrovca, Căuşeni, Grigoriopol) (Dergacev 1994, 125). Posibil, este simbolul ce semnifică cultul strămoşilor (Dergaciov 2010, 288).

Tumulii se ridicau cu precădere in zonele mai înalte ale Podişului Dobrogean.

Ca principal obiect de inventar în mormintele Iamnaia este ocrul roşu. El apare frecvent sub formă de bulgări, dar şi de praf, fiind plasat atât pe fundul gropii, cât şi pe oasele defunctului.
Ocrul roşu reprezintă sângele celor răniţi, fie om, fie animal, precum şi flacăra focului, omul preistoric identificând culoarea roşie noţiunilor de viaţă şi de moarte.
Frecvenţa acestui material de inventar funerar a dat şi o a doua denumire a culturii Iamnaia, cea de, ”ocromani”, înţelegându’se prin asta oamenii aceia veniţi din est care s’au amestecat cu băștinașii culturilor carpatice și care au format etnia geților carpato-dunăreni.

Alte obiecte de inventar din mormintele tumulare sunt:
-inele de buclă, din bronz, cupru, argint şi chiar aur
-şiraguri de mărgele (perle) realizate din caolin şi vopsite de obicei în verde
-unelte din silex (întâlnite şi în necropolele altor culturi preistorice).

În inventarele complexelor funerare din tumuli se găsesc de fiecare dată şi oase de animale (cal, vită, capră, oaie, câine), aşezate lânga defunct în urma unor procese ritualice.

Ceramica descoperită în tumulii dobrogeni este de calitate inferioară, odată din cauza lipsei argilei superioare (Dobrogea e calcaroasă), dar şi din cauza meşteşugului care lasă mult de dorit.
Dacă ne gândim că cu 5000 de ani înainte de cultura Iamnaia, în cultura Cucuteni, ceramica era de o calitate excepţională, cu forme armonioase realizate cu măiestrie, decorate cu benzi late, vopsite cu fineţe în gri, bleu, roz, ne putem da cu părerea că, ”ocromanii” nu erau prea interesaţi de istorie şi de arheologie în special.

Concluzii.
Evoluţia culturii Iamnaia este complexă şi neomogenă, fiind reprezentată de diferite grupuri/subgrupuri culturale (originile cărora sunt diferite), cu specificul diferitelor etape de dezvoltare.
Complexele funerare tumulare constituie unica sursă ce oferă informaţii despre caracteristicile culturii, deoarece alte tipuri de obiective arheologice (aşezări de lungă durată etc.) ale acesteia nu au fost identificate.

Cu toate că volumul de vestigii descoperite în morminte este oarecum sărăcăcios (comparativ cu alte comunităţi: cultura catacombelor sau cultura ceramicii cu brâie în relief), ritualul de vopsire cu ocru a defuncţilor a fost fixat aproximativ la 80% dintre mormintele culturii Iamnaia.
Rezumând cele expuse, se poate constata că în pofida progreselor evidente în soluţionarea multiplelor probleme ale diverselor aspecte ale culturii Iamnaia, mai rămâne loc de abordări noi, mai ales în ce priveşte precizarea unor aspecte de ordin cronologic şi, ceea ce este cel mai important, precizarea variantelor culturale locale.

Citiți și:  BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

Necropola birituală, asupra căreia ne vom opri în cele ce urmează, se află în apropierea satului Polocin, la 200 m de extremitatea sudică a acestei localităţi.

În intervalul 2005-2007 am organizat în perimetrul acestei necropole trei campanii de săpaturi campanii încheiate cu rezultate notabile.
În ceea ce priveşte inventarul mormintelor trebuie remarcat numărul mare al pieselor precum şi diversitatea acestora.

Cu excepţia mormintelor de incineraţie, acolo unde inventarul este foarte sărac, în mormintele de inhumaţie, numărul artefactelor este uneori foarte mare. Inventarul specific de altfel, mormintelor încadrate în Cultura Sântana de Mureş, constă din vase ceramice de forme şi dimensiuni diferite (oale, castroane, străchini, căni, pahare) marea majoritate lucrate la roată, din pastă fină de culoare cenuşie.

La vasele ceramice se mai adaugă un pahar de sticlă, aproape identic cu cel descoperit în campania din anul 2004, coliere cu mărgele din sticlă şi carneol, fibule cu piciorul întors pe dedesubt şi chiar două fibule, fragmentare, cu semidisc şi încă una cu picior trapezoidal, fibule, care ne permit o încadrare a mormântului către sfârşitul sec. IV d.Hr.
Foarte interesanţi sunt şi pieptenii descoperiţi, piepteni cu mânerul semicircular din care unul se pare că a fost trecut prin foc (M43).
De asemenea s’au mai descoperit şi obiecte din bronz si fier.

Prima campanie organizată a fost în anul 2002 când, ca urmare a prăbuşirilor repetate a malului drept al pârâului Tutova, au ieşit la iveală mai multe vestigii arheologice care ne’au întărit convingerea că în acel perimetru avem de a face cu o necropolă.
Cercetările declanşate ne’au confirmat bănuiala astfel în urma primei campanii am reuşit să descoperim nu mai puţin de 14 morminte, din care 5 de incineraţie (patru cu resturile cinerare aşezate şi acoperite cu mici fragmente ceramice, iar într’un singur caz cenuşa a fost aşezată direct pe sol) şi 9 de inhumaţie (din care 5 nederanjate şi 4 deranjate din vechime).

În ceea ce priveşte orientarea mormintelor de inhumaţie cinci sunt orientate N-S, trei E-V şi unul M10 se rezumă doar la un craniu, condiţie în care nu am putut determina orientarea gropii sepulcrale.
În anul 2003 am organizat a doua campanie de cercetare încheiată de asemenea cu rezultate notabile. Au fost descoperite 21 de morminte din care cinci de incineraţie şi 16 de inhumaţie.
În linii mari se repetă situaţia întâlnită în campania anterioară, atât în ceea ce priveşte caracteristicile mormintelor cât şi inventarul descoperit în acestea.
În această campanie am descoperit şi trei gropi dintre care una de cult şi două menajere.
În ultimele trei campanii ne’am propus să epuizăm, porţiunea de teren cuprinsă între secţiunile cercetate în campaniile anterioare, dar şi extinderea cercetării înspre sudul si vestul necropolei.

Au fost executate 11 secţiuni, toate orientate E-V acestea însumând câteva sute de metri pătraţi cercetaţi însumează aprox. 200 mp. În perimetrul cercetat au fost descoperite 41 de morminte din care 13 de incineraţie şi 28 de inhumaţie.
Mormintele de incineraţie (M36, 37, 47, 48, 49, 51, 57, 58) sunt din categoria celor în care resturile cinerare au fost aşezate şi în unele situaţii acoperite cu mai multe resturi ceramice provenite în general din vase lucrate la roată. De asemenea exista şi câteva situaţii, mai precis cinci la număr în care resturile cinerare au fost depuse în urne (M42, 59, 61, 65, 76).

În ultimele trei morminte de incineraţie enumerate în groapa se aflau două urne.
Într’o singură situaţie (M36) resturile cinerare au fost depuse direct pe sol. Inventarul acestor morminte este extrem de sărac, totul rezumându’se la vasele (M47, 59, 61, 65, 76) şi fragmentele de vase pe care au fost aşezate aceste resturi cinerare, la care se mai adaugă o fusaiolă (M37), un fragment de cute (M48), o cataramă din bronz de forma ovală şi un fragment de cuţit, ambele aşezate în afara urnei M59.

Mormintele de inhumaţie, 28 la număr (M38, 39, 40, 41, 43, 44, 45, 46, 50, 52, 53, 54, 55, 56, 60, 62, 63, 64, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75) se grupează după cum urmează:
Din totalul mormintele de inhumaţie 16 sunt nederanjate, 12 fiind orientate N-S cu capul la N şi picioarele la S, iar 4 orientate E-V.

Din cele patru morminte orientate E-V doua sunt de copii. Unul dintre morminte este cenotaf M44, iar diferenţa până la 28, adică 11 morminte sunt deranjate, în unele din ele nepăstrându’se decât 2-3 oase.

Şi mormintele deranjate sunt în mare parte orientate N-S, neputând însă stabili unde era aşezat capul respectiv picioarele, doar unul singur era orientat E-V, M73 de copil.
La mormântul M56 nu s’a putut determina orientarea gropii sepulcrale pentru că inventarul acestuia a fost recuperat de către un localnic în urma prăbuşirii malului pârâului Tutova deci fără prea multe informaţii care ne’ar putea permite emiterea unor judecăţi referitoare la orientarea, inventarul sau alte elemente.
O altă situaţie interesantă este ilustrată de faptul că în urma acestor campanii am descoperit şi primele morminte suprapuse (M53 suprapune M54). Ambele morminte aparţin unor copii, ambele fiind orientate N-S, în schimb inventarul diferă substanţial.

În timp ce M53 dispune de mai multe piese de inventar, M54 nu dispune decât de un fragment dintr’un vas, aşezat în apropierea genunchiului piciorului drept.
O situaţie interesantă care trebuie remarcată se leagă de mormintele M40-M41 morminte aşezate în aceeaşi groapă, dar la nivele diferite unul de celălalt. Astfel M41 este dispus mai spre S, pe orizontală, cu aprox. 0,50 m faţă de M40.
Să remarcăm faptul că în cadrul campaniei din anul 2007 s’au trasat două secţiuni S16 şi S17, una în lungime de 28 m, iar cealaltă cu 5 m mai scurtă, late ambele de 4 m şi adânci de 3,5 m, secţiuni dispuse pe latura de S a necropolei, în care nu am descoperit niciun vestigiu arheologic, în schimb am descoperit urmele unei bălţi sau lac. Posibil ca necropola să nu fi trecut dincolo de aceasta baltă, dar la fel de posibil este ca aceasta să continue dincolo de marginea sudică a bălţii.

În anii care vor veni este nevoie de extinderea cercetării pentru a se stabili dacă între necropola din punctul Izlaz şi necropola din punctul La Movilă există vreo legătură. Să menţionăm că necropola din punctul La Movilă se află la 400 m S de cea cercetată în aceşti ultimi trei ani, aparţinând aceleiaşi perioade istorice (au fost descoperite în anii anteriori 58 de morminte).

Singura concluzie care poate fi trasă, până în acest moment, este că în necropola din punctul La Movilă există unele diferenţieri, în ceea ce priveşte caracterul antropologic, al celor înmormântaţi, dar şi diferenţe legate de ritualul înmormântării, faţă de situaţia întâlnită în punctul Islaz.

Necropole de inhumaţie din sec. VIII- XI

Iată cum arată ritul şi ritualul funerat din secolele VIII-XI, aşa cum reiese din cercetările arheologice desfăşurate în ultimii 60 ani în sudul României (Oltenia, Muntenia, Dobrogea).

În cadrul acestui grup se observã douã mari categorii, exclusiv de inhumaţie, situate în Dobrogea, cu precãdere de’a lungul Dunării (limesul) şi datate în secolele VIII- XI şi birituale, cu predominarea inhumaţiei, răspândite în Muntenia şi Oltenia.

Din punct de vedere cronologic, cele mai multe necropole de inhumaţie din sec.VIII-IX se aflã în Muntenia, dupã care centrul lor de greutate pentru sec. X-XI şi chiar început de sec.XII, se localizează în Dobrogea. În al doilea rând, cele mai multe date au fost furnizate de necropolele din teritoriul rural, deoarece necropolele cetãţilor de pe linia Dunãrii sunt publicate parţial. Capidava este încã ineditã şi pentru Dinogeţia s’a publicat un singur cimitir.

O altã observaţie, deşi nefericită, ce se cuvine menţionatã, este aceea cã, din acest bogat material osteologic, studii antropologice s’au fãcut pe un lot relativ restrâns.
Din planurile publicate reiesă cã toate sunt necropole plane cu o singurã excepţie, Isaccea, unde o parte din morminte sunt în tumuli. Sunt localizate pe promontorii şi terase înalte dar şi în plin câmp cum este cazul necropolei de la Platoneşti. Excepţie sunt necropolele şi înmormântãrile din cetãţi localizate în jurul bisericii, la Dinogeţia sau în jurul incintei, la Capidava, Nufãru, Dinogeţia

Prin necropolă se înţelege un singur cimitir aparţinând unei comunităţi. Literatura de specialitate consemnează însă şi existenţa mai multor cimitire învecinate, ale cãror morminte se intersecteazã în zonele periferice şi care corespund, sub aspect stratigrafic, dacă ar fi să comparăm, cu existenţa mai multor nivele în cadrul unei aşezãri. Este cazul sitului de la Satu-Nou. Aceste cazuri consemnează, fără tăgadă, continuitatea în timp a comunităţii respective.

În fiecare mormânt se află îngropat câte un singur individ. Foarte rar au fost descoperite morminte duble cum sunt două morminte de la Dinogeţia (un schelet de femeie şi unul de copil) şi Izvoru .

Planul gropilor de mormânt este, în general, rectangular, cu sau fãrã colţuri rotunjite, dar se întâlnesc mai rar şi alte cazuri, cum ar fi planul ovoidal (Obârşia –Olt ) şi trapezoidal (la Isaccea).

Opinia noastră este aceea că mărimea gropilor respectã dimensiunile decedaţilor. Doar aşa se poate explica îngustimea lor, cu o medie de aproximativ 0,4o m ajungând pânã la 0,50-0,60 m. Acest aspect este evident în necropolele în care au fost publicate dimensiunile gropilor. Discuţii ar ridica şi lungimea acestora. La Isaccea, unde situaţia este redatã cu toate detaliile, au fost consideraţi adulţi indivizii din M 1, M 10, M 3, M 22, a cãror lungime este de 1, 20 pânã la 1, 40 m şi cu o adâncime medie de 0,40-0,50 m .Tot acolo observăm o corelaţie între dimensiunile gropilor şi adâncimea lor. În necropola tumularã lungimea gropilor variazã între 1,60-1,80 m cu o adâncime de 0,80-0,90 m .

Adâncimea gropilor de mormânt ne arată o situaţie destul de interesantă şi anume că nu există o regulă. Ne vine greu să credem cã adâncimea iniţialã de la nivelul lor de cãlcare era doar de 0,50 m. Acestui aspect care apare şi la alte necropole de inhumaţie nu i s’a acordat importanţã. S’a presupus o demantelare a zonei respective de unde s’ar fi luat pãmânt pentru alte construcţii, drumuri, diguri, etc. Acest lucru însă nu poate fi dovedit în toate cazurile. Se pare însă că adâncimea micã a mormintelor este o caracteristicã a perioadei. Dealminteri, o adâncime relativ micã a gropilor este observată şi la necropolele medievale, cum ar fi, de pildă, Oraşul de Floci.

Un aspect deosebit vedem în necropola de la Isaccea, unde gropile din necropola tumularã sunt cu mult mai adânci decât cele din necropola planã. În aceasta din urmã se află şi copii şi adolescenţii în timp ce în necropola tumularã doar adulţi . Acest lucru poate pleda pentru o separare pe criterii de vârstã, legatã probabil de trepte de iniţiere, botez, etc. Însă în lipsa unor studii antropologice ale osemintelor de la Isaccea nu ne grãbim cu ipotezele.
Predominarea copiilor în necropola plană poate fi legată şi de factori obiectivi, epidemii, foamete, posibilitatea de a se sãpa mai uşor gropi adânci în tumul decât în solul uscat etc.
Sunt însă şi cazuri aşa cum vedem în necropola de la Izvorul, unde adâncimea medie a gropilor este de -2m, ajungându’se şi până la -2,50 m.

Gropile de mormânt sunt simple, fãrã nici o amenajare interioarã, în majoritate covârşitoare. In cazul mormintelor cu o amenajare interioară, se înregistrează mai multe variante.

Prima ar fi aşezarea unei scânduri peste sau lateral de individul inhumat. Situaţia este întâlnitã la Capidava şi Piatra-Frecăţei şi are analogii în Moldova la Vornicenii Mari şi în necropole din Slovacia .

O altă variantă ar fi utilizarea sicrielor din lemn, practicã întâlnitã sporadic la Obârşia-Olt (în doar patru cazuri), Isaccea şi majoritar la Dinogeţia.

A treia situaţie constă în acoperirea mortului cu o platformã de lemn, prezentã în 17 cazuri la Obârşia –Olt. Situaţia are analogii numeroase în necropolele de inhumaţie din Slovacia .

A patra variantă o constituie mormintele în casetã de piatrã prezente în Dobrogea la Buceag-Ostrov, Niculiţel, M.-Kogãlniceanu .

O ultimă variantă este reprezentată de groapa amenajatã cu scânduri şi piatrã, practicã întâlnitã la Buceag (Ostrov- Constanţa) şi Istria-Capul Viilor.

În privinţa orientării mormintelor din necropolele de inhumaţie se observã cã acestea, cu mici excepţii, sunt orientate vest-est (cu capul la vest) cu unele variaţii. In aceleaşi necropole sunt şi morminte, puţine, care provin, uneori, din altă fazã, orientate nord- sud, cum sunt la Izvorul, Obârşia, Dinogeţia sau est-vest ca în necropola de la Obârşia- Olt (M 22). Orientarea nord- sud se observă şi la mormintele de înhumaţie de la Platoneşti, unde există însă şi morminte orientate vest-est dar puţine .

In privinţa localizării mormintelor în cadrul necropolei se remarcã trei situaţii. In prima situaţie mormintele sunt dispuse în şiruri, aproximativ regulate, cum aratã planul necropolelor de la Dinogeţia , Isaccea.

A doua situaţie o reprezintă mormintele organizate în grupe familiale ca în în necropola de la Obârşia şi Satu-Nou . In fine, în a treia variantă, mormintele sunt dispuse în nuclee mari, ca la Sultana.

Majoritatea mormintelor sunt fãrã inventar. Chiar şi la Isaccea, consideratã o necropolã bogatã pentru perioada şi teritoriul analizat, din 172 morminte doar 47 au inventar şi din acestea 10 sunt de copii.

Se remarcã, de asemenea, diferenţe cantitative între inventarul din fiecare mormânt. In timp ce într-un mormânt pot fi prezente 5 brãţãri în altele se poate găsi doar o mãrgicã.

Insă mormintele de înhumaţie de la Platoneşti (a căror publicare o aşteptăm) au inventar în mai mult de jumătate din cazuri.

In consecinţă prezenţa unor podoabe este aleatorie, putând fi legată de factori afectivi sau de stare socialã şi nu de ritual.

Inventarul mormintelor de inhumaţie poate fi grupat în câteva mari categorii.

1) Accesoriile de veşmânt (catarame, fibule, nasturi, aplice) prezente în numãr mic şi sporadic. Catarame din fier au apãrut la Obârşia, Sultana, Capidava (o singurã piesã), Platoneşti. O fibulã este prezentã la Obârşia -Olt . La Isaccea a fost găsită o garniturã de centurã în M 170 .

2) Podoabele (verigi, inele, pandantive, mãrgele, cercei, brãţãri) deşi variate din punct de vedere tipologic sunt puţine dacă le raportatăm la numãrul mormintelor luate în discuţie. Predominã brãţãrile şi mãrgelele de sticlã aşa cum vedem în necropola de la Platoneşti. O regulã pare fi la Isaccea depunerea a câte trei brãţãri pe un braţ, reflectând probabil o modã a timpului. Că este aşa o dovedeşte scheletul de femeie şi cel de copil din bordeiul nr. 175 de la Dinogeţia- Garvăn, care surprinşi de un incendiu puternic în locuinţă au murit purtând straiele şi podoabele zilnice, dovedindu’ne astfel moda timpului, adică purtarea mai multor brăţări pe braţ.

Câteva inele cu chaton au fost descoperite la Izvorul şi Piatra-Frecãţei. Pandantivele de bronz conice sunt descoperite sporadic (Capidava, Obârşia-Olt). Cercei au fost descoperiţi la Piatra-Frecăţei, Chirnogi, Obârşia-Olt, Izvoru, Sultana, Istria-Capul Viilor.
O practicã pe care ar trebui să o consemnăm ca rituală se observă la Isaccea şi constã din depunerea unui inel simplu de bronz pe ochi, aşa cum se observã în M 41, M 44, M 110, M 127, M 153, M 162, M 166, M 168.

3)Piese de cult (cruciuliţe, medalioane cu reprezentãri religioase, ouã de lut ars, cruciuliţe pectorale şi relicvar, având sau nu reprezentãri religioase cum ar fi Isus Hristos rãstignit) au fost descoperite la Obârşia-Olt , Piatra-Frecãţei şi Isaccea. Un medalion reprezentând pe Maica Domnului cu Pruncul, a fost descoperit la Isaccea şi se pare cã este singurul de acest fel. In aceeaşi necropolă s’au gãsit un numãr de 12 ouã de lut ars aşezate lângã coapsa, de regulã, stângã . Menţionăm că ouã de lut ars s’au mai gãsit şi în aşezãri la Dinogeţia şi Brãila (un ou de cărămidă).

4) Arme. Din această categorie s’au găsit vârfuri de săgeţi dar şi cuţite, care deşi nu intră în categoria armelor, trebuie să fi avut asemenea semnificaţie în context funerar. Sãgeţile sunt prezente în numãr redus în necropolele de la Obârşia –Olt şi Buceag – Ostrov (un exemplar). Cuţitele sunt ceva mai numeroase la Izvorul, Obârşia- Olt (59 piese), Sultana şi Isaccea (doar douã exemplare), Platoneşti .

5) Piese de uz gospodãresc. In aceastã categorie au fost incluse vasul, gãleata, amnarul şi resturile de cãrbune. Borcane specifice acestei perioade au fost găsite în mormintele de la Chirnogi, Izvorul, Obârşia-Olt, Sultana, Niculiţel, M.Kogãlniceanu, Platoneşti (unde sunt depuse lângă glezna stângă sau genunchi). Faptul cã nu apar în toate necropolele şi nici în toate mormintele este o chestiune care ţine iarăşi de ritualul medieval, în general, puţin cunoscut. Resturi ale unor gãleţi de apã sunt atestate doar la Obârşia-Olt şi au analogii în Slovacia la Nichal Nad Zitavou şi Bernolakovo. Depunerea unui amnar în forma literei B a fost semnalatã doar la Isaccea şi Obârşia-Nouă Olt. Depunerea de cãrbuni aprinşi în morminte este indubitabil o practică rituală. Este atestatã la Obârşia-Olt şi are analogii în Moldova la Vornicenii Mari şi în Slovacia la Ipelscki -Sokolek şi Bitarova etc. Aceastã practicã se pare cã este de origine germanicã şi a fost atestatã încã din sec. V în mormintele merovingiene.

6) Piese de cult şi cu valoare de simbol. Ofrandele de carne, ouã şi seminţe sunt sporadice şi iarãşi nu ştim dacã reprezintã sau nu, un ritual specific unor comunitãţi sau doar al unor membri ale acestora. Ofrandele de carne de animal (bovine, ovine) sunt prezente doar la Obârşia şi Izvorul şi au analogii în spaţiul slovac. Ofrandele de carne de pasãre legate, posibil, de credinţa veche a sufletului vãzut ca o pasãre, sunt întâlnite doar la Obârşia, Izvorul şi Sultana şi are numeroase analogii în spaţiul slovac. Cojile de ouã au fost găsite la Izvorul în douã morminte şi la Sultana şi au analogii în spaţiul slovac la Skalika, Nichal Nad Zitavou, Dvory Nad Zitavou, Holiare, Ipel-sky Sokolec .Ofrandele de seminţe de grâu, orz, secarã, linte, mei sunt foarte numeroase la Dinogeţia şi Obârşia-Olt. Un loc aparte şi singular îl deţin seminţele de struguri de la Obârşia-Olt.

6) Depunerea de monede, practică înrudită cu anticul Obol al lui Charon este foarte rar întîlnită, doar la Izvorul şi Isaccea. Presupunem cã datoritã reducerii circulaţiei monetare în epocă, se depuneau în morminte şi bucãţi de metal, cu aceeaşi semnificaţie. Astfel că, la Capidava au apãrut plãcuţe de bronz şi cuie din bronz, fãrã a fi asociate unor sicrie, iar la Obârşia- Olt, în aceleaşi condiţii, o plăcuţă din aur. De notat că moneda din M108 de la Izvorul era antică.

7) Unelte agricole şi meşteşugãreşti. În trei morminte de la Obârşia-Olt au fost descoperite trei seceri (câte una în fiecare mormânt), care trebuie legate de un anume ritual magic şi nu de o practicã a depunerii uneltelor în morminte. Ele au analogii la Martin în Slovacia, într-un mormânt din sec. XI-XII (unde s’au găsit trei exemplare). Seceri au apărut şi la Izvorul dar tot câte un singur exemplar în fiecare mormânt .

8) Obiecte casnice cum ar fi tocul de ace şi fusaiole au fost descoperite la Chirnogi şi Izvorul. Fireşte că nu pot fi legate de un anumit ritual, dată fiind raritatea acestora, dar pot dovedi ocupaţiile persoanei inhumate.

Pe baza acestui inventar arheologic se pot reconstitui elemente de ritual, dar un tablou complet poate fi redat doar de izvoare scrise.

Fragmente de ţesãturã sugerând practica înveşmântãrii decedatului potrivit rangului sãu s’au descoperit doar la Dinogeţia . Cele câteva accesorii de veşmânt şi podoabele sugerează însă opinia conform căreia morţii erau înveşmântaţi.

Din categoriile de inventar arătate mai sus, valoare de ritual au doar: ofrandele animale şi vegetale, obolul lui Charon, cărbunii aprinşi, vasul din lut, secerile, veriga pe ochi, piesele de cult, ouăle de lut. Celelalte categorii pot fi legate de modă, stare socială, ocupaţie.

Un aspect asupra cãruia arheologia a insistat este acela al poziţiei braţelor. Acestea sunt aşezate în mai multe variante, chiar şi în cadrul aceleiaşi necropole, trezind de multe ori supoziţiile cele mai originale. S’au constatat trei modalităţi de dispunere a braţelor.

In foarte multe cazuri braţele erau aşezate drept pe lângã corp aşa cum vedem la Obârşia-Olt (49 cazuri), Isaccea, Histria , Chirnogi, Platoneşti , Istria-Capul Viilor şi au analogii în Transilvania la Peteni, Arad, Drãuşeni şi în Moldova la Vornicenii Mari.

A doua variantă este aceea a braţelor îndoite pe umãr, simplu sau încrucişate. Poziţia braţelor aşezate pe umãr este întâlnitã la Isaccea şi Dinogeţia dar şi la Istria-Capul Viilor şi are analogii la Vornicenii Mari în Moldova, Gornea-Căuniţa de Sus , Ilidia , Pojejena în Banat.

A treia variantă este aceea a braţelor aşezate pe piept, abdomen sau bazin cu mici variaţii şi este prezentă în mai toate necropolele menţionate mai sus.

În necropola de la Obârşia-Olt sunt 24 de cazuri de absenţã a unuia sau ambelor braţe, consecinţã a unor accidente, boli sau rãzboaie.
La Isaccea (M 23, M 50, M 60, M 105, M 157, M 164, M 172) este ciudatã starea proastã de conservare a unor schelete din care s’au pãstrat doar oasele mari ale picioarelor şi craniul. Un aspect asupra căruia antropologii ar trebui să se pronunţe.

Probabil că poziţia braţelor constituie un element de ritual, însă destul de dificil de cercetat. De pildă în zilele noastre, Biserica Ortodoxă Română reglementează, în baza vechilor canoane, poziţia braţelor persoanelor decedate. Poziţia indicată oficial este aceea a braţelor aşezate pe piept ţinând în mâini o iconiţă. Vechile canoane datează încă din secolul IV, când au fost reglementate o serie de norme bisericeşti păstrate de tradiţie şi erau aplicate pe teritoriul bizantin, dar şi în afara acestuia, oriunde existau comunităţi creştine.

Inventarului mormintelor constituie baza de date necesară reconstituirii ritualului.
Ordonată pe categorii lista pieselor de inventar cuprinde:

1) piese de vestimentaţie: catarame, nasturi, garnituri de centurã;
2) podoabe;
3) piese de uz gospodãresc: amnar, vas, gãleatã, cãrbuni etc.;
4) arme: cuţit, sãgeţi;
5) unelte agrare şi meşteşugãreşti: cosoare, seceri, toc de ace, fusaiolã,
jucãrii;
6) piese de cult şi cu valoare simbolicã: obolul lui Caron; ofrande de carne,
ouã, seminţe; ouã de lut ars; cruciuliţe, medalioane cu scene religioase.

Tabel I.

A.NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE DE INHUMAŢIE

SITUL DATARE/ NR. MORMINTE/
BUCEAG (Ostrov-jud.Constanţa) Sec. IX- X/ 4/
BASARABI, Jud.Constanţa/ Sec. IX- X/ 10
CAPIDAVA, Jud.Constanţa/ Sec. IX- X/ 4 (în incinta cetăţii)/ 450 (necropolã ineditã)
ISACCEA, Jud.Tulcea/ Sec. XI-XII/ 178
DINOGEŢIA, Jud.Tulcea/ Sec. XI-XII/ 91
MIRCEA-VODĂ-Constanţa Sec.VIII-X/ 3
NICULIŢEL, Jud.Tulcea/ Sec. XI-XII/ 1
PIATRA-FRECÃŢEI, Jud.Tulcea/ Sec. X-XII/ Neprecizat  786 în total (din diferite epoci)

Se observã cã toate, cu o singură excepţie, sunt situate în Dobrogea, cu un total de 737 de morminte.

B. NECROPOLE BIRITUALE ÎN CARE PREDOMINÃ INHUMAŢIA

SITUL DATARE/ NR. MORM.
INHUMAŢIE/ NR. MORM. INCINERAŢIE/
CHIRNOGI. Jud. Călăraşi/ Sec.VIII-IX/ 20/ 1
IZVORU, Jud. Ilfov/ Sec.VIII/ 333/ 100
OBÂRŞIA–Olt/ Sec.VIII-IX/ 95/ 10
SULTANA, Jud. Călăraşi/ Sec.IX-X/ 135/ 46

Sunt situate în Muntenia şi Oltenia cu un numãr de 583 morminte de inhumaţie şi 157 morminte de incineraţie.

Tabel II.

A.NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE DE INCINERAŢIE

SITUL/ DATARE NR.MORMINTE/
TICHILEŞTI , Jud. Brãila/ s.VIII- IX/ 96
CHISCANI, J.Brãila/ Sec.IX-X/ 51
ŞARÂNGA, J.Buzãu / Sec.VIII-IX/ 2
DOROBANŢU, J.Călăraşi/ Sec.IX-X/ 1
MIRCEA-VODÃ, Jud.Călăraşi/ Sec.IX-X/ 3
PÃULEASCA, Jud.Tulcea/ Sec.VIII-IX/ 250
CASTELU, Jud.Constanţa/ Sec.IX-X/ 176
SATU-NOU, Jud. Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 219
M.-KOGÃLNICEANU, Jud. Tulcea/ Sec.VIII-IX/ 3

B.NECROPOLE BIRITUALE ÎN CARE PREDOMINÃ INCINERAŢIA

SITUL/ DATARE/ NR. MORM. INCINERAŢIE/ NR. MORM.INHUMAŢIE
CANLIA, Jud.Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 25/ 3
FRÃTEŞTI, Jud. Giurgiu/Sec.VIII-IX/ 29/ 10
GÂRLIŢA, Jud.Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 23/ 3
ISTRIA-Capul Viilor, Jud.Constanţa/ Sec.VIII-IX/ 209/ 65
NALBANT, Jud.Tulcea/ Sec.VIII-IX/ 137/ 4
SIHLEANU, Jud.Brăila/ Sec.VIII-IX/ 75/ 4
PLATONEŞTI, Jud.Ialomiţa/ Sec.VIII-XI/Total 594 M./ 549 / 45

Din tabelele de mai sus reiese cã au fost cercetate până azi un total 1409 morminte de inhumaţie (fără cele câteva sute de morminte de la Piatra-Frecăţei) şi 1583 morminte de incineraţie.

Aceste cifre dovedesc doar stadiul actual al cercetărilor deoarece, o parte din necropole nu au fost cercetate exhaustiv, făcând doar obiectul unor săpături de salvare (Castelu, iar altele au fost distruse de’a lungul timpului de lucrările agricole (Nalbant). In această situaţie se află necropola de la Isaccea dar şi de la Castelu, despre care autorii cercetărilor consemnau:

”Judecând după numărul total de 176 de morminte descoperite, putem trage concluzia că a existat aici o întinsă necropolă plană, fără a se putea da o cifră absolută, valabilă, asupra numărului total de morminte.”

Aceste amănunte nu au fost luate în consideraţie întotdeauna. Ori o cercetare incompletă este o cercetare limitată care va impune o limită şi concluziilor noastre.

Necropolele de incineraţie au fost considerate un fenomen specific teritoriului Dunãrii de Jos şi au fost atribuite diferit, fie slavilor, bulgarilor, geto-românilor sau unei faze de convieţuire slavo-române. Cert este cã aceste necropole nu sunt specifice doar acestei perioade istorice şi nici măcar Dunării de Jos. Sunt întâlnite şi în Bulgaria şi în Slovacia dar şi în Transilvania şi Moldova, la fel de bine cum ritul incineraţiei apare constant în toate epocile şi culturile anterioare din acest areal.

Ceea ce este cu adevărat important şi ar trebui reţinut este faptul că aceasta este ultima perioadă din istoria milenară a acestor locuri când se mai practică incineraţia. Acestea sunt ultimele necropole de incineraţie dintr’o istorie lungă de peste o mie de ani. Incepând cu geţii şi urmaşii lor şi terminând cu ultimii veniţi care s’au aşezat temporar aici, mă refer la slavi, incineraţia a fost practicată în toate culturile.
De aceea acest fenomen trebuie analizat în contextul istoric al vieţii spirituale din epoca respectivã.

Cea mai simplă exemplificare a contextului istoric o reprezintă descoperirea într’o urnă de incineraţie din cimitirul de la Preslav a unei cruci encolpion. Slavii necreştini menţionaţi de Constantin Porfirogenetul la Dunãrea Mijlocie şi populaţia localã de sorginte geto- română sunt singurele populaţii care, în virtutea tradiţiilor strămoşeşti, ar fi putut practica incineraţia. Şi acest lucru este dovedit chiar şi de analizele antropologice.

Concluzii

Cea mai importantă observaţie se leagă de raportul numeric dintre cele doua categorii de necropole precum şi dintre acestea şi aşezări.
Constatăm că s’au descoperit doar 18 necropole şi morminte izolate de incineraţie pe care dacă le raportăm la un număr de peste 80 de aşezări aflate în diverse stadii de cercetare alte câteva zeci evidenţiate prin cercetări de suprafaţă rezultă că ritul incineraţiei era destul de redus.

Dacă adăugăm şi constatarea că numărul necropolelor şi mormintelor izolate de înhumaţie este ceva mai mare, înseamnă că atenţia noastră trebuie să fie îndreptată spre inhumaţie care, din punct de vedere istoric, este într’adevăr un fenomen destul de interesant. Subliniez acest lucru pentru că inhumaţia nu se leagă nici de tradiţiile geto-românilor şi nici de ale slavilor, dar este din punct de vedere religios caracteristică creştinismului.

Şi, nu oricum, ci iradiat de o biserică bine organizată.

O altă observaţie se leagă de dimensiunile acestor necropole. În timp ce unele necropolele de incineraţie au un număr impresionant de morminte, cimitirele de înhumaţie sunt dezechilibrate din acest punct de vedere. Cele din cetăţi sunt foarte mari în timp ce, în teritoriul rural, predomină necropolele mici şi mormintele izolate.
De aici, înţelegem că existau comunităţi rurale care practicau incineraţia şi aveau cimitire obşteşti.

In cazul necropolelor de inhumaţie se observă însă două situaţii. În primul rând existenţa unor cimitire obşteşti atât în mediul rural (Izvoru) dar şi urban ( Dinogeţia). Existenţa în mai multe situri a unui număr mic de morminte de inhumaţie ne sugerează ipoteza unor mici necropole de familie. Aceasta ar fi o explicaţie şi pentru faptul că încă nu s’au descoperit cimitirele a peste 70 de aşezări. Este adevărat că este mai dificil să reperăm necropolele de inhumaţie datorită adâncimii lor dar necropolele mari lasă totuşi urme evidente pe suprafaţa solului chiar şi în aspectul vegetaţiei.

Necropolele mici şi mormintele izolate pot fi însă uşor ”pierdute,” când avem de căutat pe spaţii imense, iar practicarea inhumaţiei în necropole de familie a supravieţuit pe teritoriul României până acum 50 de ani.

Studiile etnografice referitoare la satul românesc au arãtat cã în România la mijlocul secolului XX, se mai aflau aproximativ 200 de sate fãrã cimitire obşteşti. Deşi iniţial se credea cã aceastã practicã era specificã satelor risipite sau de munte, s’a dovedit practicarea ei şi în satele adunate şi în cele de şes şi podiş, unde terenul aşezat se gãseşte din belşug. Practica era rãspânditã pe tot teritoriul României inclusiv în Oltenia şi Muntenia.

În aceste aşezãri se pãstra tradiţia îngropãrii morţilor în gospodãrie, într’un loc special destinat numit pograde sau ”la morminţi”.
Din punct de vedere arheologic localizarea acestor necropole mici este aproape imposibilă deoarece se aflau departe de aşezare, în teritoriul aferent acesteia. Faptul că toate mormintele izolate de inhumaţie au fost descoperite întâmplător şi cercetate în cadrul unor săpături de salvare, întăreşte această opinie.
Majoritatea mormintelor (indiferent de rit) nu au inventar, ceea ce ne sugerează opinia că regula era absenţa acestuia. Atunci când este prezent, se remarcã la ambele rituri aceleaşi categorii de piese. În parte, accesoriile de veşmânt sunt legate de vestimentaţia timpului respectiv şi nu de un anumit ritual aşa cum şi podoabele reflectă moda timpului. Izvoarele bizantine sunt relativ sãrace, în descrierea pieselor de vestimentaţie purtate de popor.

În ambele categorii de necropole au fost găsite resturi ale unor ofrande animale şi vegetale dovedind o populaţie de agricultori şi mici meşteşugari.

În ambele categorii de necropole lipsesc armele, iar cele câteva vârfuri de săgeţi aflate sporadic, ar trebui puse în legătură cu vânătoarea şi mai puţin cu războiul. De aici opinia noastră că aceste necropole au aparţinut unei populaţii paşnice.

În mormintele din ambele categorii de necropole se aflau resturile unui singur individ. Mormintele duble sunt foarte puţine şi apar cu totul întâmplător. Pornind de la acest aspect ipoteza apartenenţei lor unor comunităţi slave trebuie exclusă. La slavi regula o constituiau mormintele duble. Acest aspect este menţionat şi de cronicarii vremii.

Mauricius spune despre femeile slave că erau atât de ataşate de soţii lor încât prefereau să fie sugrumate la moartea acestora decât să trăiască în văduvie:

”Femeile lor sunt de o cuminţenie mai presus de firea omenească, aşa încât multe din ele cred că moartea bărbaţilor e şi moartea lor şi se lasă sugrumate de bunăvoie.”

În afară de categoriile de inventar comune celor două mari categorii de necropole se observă şi elemente comune de ritual. In aproape toate necropolele de incineraţie găsim aceleaşi variante de depunere a cenuşei şi în aproape toate necropolele de inhumaţie observăm asemănări în privinţa planurilor, grupării mormintelor, poziţiei braţelor etc. Aceste similarităţi şi analogii dovedesc că aceste necropole aparţin unor comunităţi care ajunseseră la un anumit nivel de omogenizare culturală şi aveau un sistem comun de valori.

Din această perspectivă necropolele completează imaginea oferită de aşezări cu deosebite detalii de ordin etnic, spiritual, cultural. Fireşte că fiecare necropolă are şi elemente specifice. De pildă necropola de inhumaţie de la Isaccea înregistrează diferenţe în privinţa inventarului între necropola plană şi necropola tumulară.

Care sunt acestea? În primul rând chiar prezenţa inventarului. Dacă vom calcula procentual inventarul, constatăm că în necropola plană deşi au fost cercetate mai multe morminte doar în 23% dintre morminte aveau inventar. În necropola tumulară deşi numărul mormintelor cercetate a fost mai mic, 33% dintre cazuri aveau inventar. Piese creştine şi monede bizantine au apărut doar în necropola plană, în timp ce în necropola tumulară apar ouă de lut ars, cuţite şi amnare piese care nu se regăsesc dincolo. Tot în necropola tumulară s’au observat verigile depuse pe ochi trădând, anumite credinţe.

Podoabele apar însă în ambele necropole dovedind, că sunt legate oarecum de modă. Insă aceste aprecieri, deşi juste, nu pot fi generalizate din simplul motiv că cimitirul nu este săpat în întregime. Prin urmare avem nişte rezultate parţiale. Ne întrebăm dacă nu cumva la Isaccea sunt două necropole. Chiar şi autorul cercetărilor a considerat că diferenţele înregistrate de poziţia braţelor şi de orientarea unor morminte se datorează prezenţei unor persoane de altă credinţă decât cea creştină.

Este posibil însă ca la Isaccea să fi fost două necropole aparţinând unor comunităţi diferite. Dacă necropola plană poate fi atribuită, fără rezerve, comunităţii autohtone, creştine, necropola tumulară cu analogii în Muntenia ridică unele semne de întrebare. Poate aceasta să dovedească prezenţa unei comunităţi nord- dunărene la adăpostul unei cetăţi de pe malul drept al Dunării? Este o ipoteză.

Pe de altă parte, necropolele întregesc vizibil harta locuirii medieval- timpurii. Acestea au aparţinut unor aşezări, aflate sau nu în apropierea lor, care deşi nu au fost descoperite, cu siguranţă au existat. În favoarea acestui aspect pledează numărul mare de morminte precum şi inventarul lor cu analogii în inventarul aşezărilor studiate.
În teritoriul analizat au fost descoperite şi o serie de morminte pecenege care nu au o semnificaţie culturală, ci mai degrabă social-politică, trădând anumite evenimente.

O altă practică străveche getică în ritualul funerar pe care o regăsim și în vest, s’a ivit de timpuriu în fata morții celuilalt, a prietenului, a celui deopotriva cu tine, a celui de un grai și de un sânge cu tine, adică în fața morții proprii inevitabile. Cu riturile funerare a început propriu-zis cultura umană, ca și conștiința de comunitate proprie, de gintă, de etnie mai târziu.

Mircea Eliade a arătat ca în toate societățile tradiționale moartea nu este considerată sfârșitul absolut al existenței umane, ”ci doar un ritual de trecere către un nou mod de a fi, se putea spune ca moartea constituie cea din urmă experiență  inițiatică, datorită careia omul dobândea o noua existentă, pur spirituală”.

Riturile funerare la geții din vechime transmit o serie de ritualuri sau forme culturale arhaice dintre cele mai vechi și mai interesante din Europa, poate și din lume, care dovedesc vechimea si continuitatea unei populații ce le practica. O parte din ele se practică într’o formă mai evoluată și în Occident. Să amintim doar de practica funerară a folosirii banilor la înmormântare, cu banul legat de de­getul defunctului, cu cei puși în cosciug, în morminte sau aruncați la opriri, la răspântii și în ape curgătoare este considerată a fi moștenită de poporul român din lumea greco-romană și că ar aminti de obolul lui Charon pentru imaginara trecere cu barca a sufletelor morților peste apa fluviului Acheron din infern.

La Ocnița – Cosota (Buridava da­cica) s’au descoperit monede în trei morminte, ceea ce dovedește că și geții practicau depunerea monedei în mormânt înainte de ocupația celor câteva sute de legionari de la Roma,  și care ar părea la prima vedere un rezultat al romanizării localnicilor din Carpati. Dar cum a arătat D. Protase, practica obolului lui Charon n’a aparținut geților, dar se dovedește existența în ritualul funerar folosirea pietricelelor care este cu mult mai veche, din vremea când încă nu se bătea monedă, ceea ce orice s’ar spune este cu mult anterioară folosirii monedelor, care au înlocuit în timp pietricelele și i s’a dat un sens și un scop poate ușor diferit în Occident. Noi însă, am păstrat tradiția neîntrerupt până azi.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/04/ec11d-0gg.jpg?w=730&h=299

Această practică este păstrată constant până astăzi, cu precădere în Oltenia, ceea ce dovedește a fi o zona etnografică puternic autohtonă getică. Folosirea pietricelelor, albe, negre sau intermediare, așezate sub căpătâiul defunctului, aruncate peste cosciug sau așezate în, oale spe­ciale în mormânt, este legată de viața defunctului trăită de el cu ”zile albe”, zile ”intermediare” sau ”zile negre”. Ele constituie pentru defunct, din partea celor rămași în viață un fel de ”certificat” de înmormântare, un mesaj, am zice, de calificare a vieții lui trăite pe pământ pentru ”Marea Trecere” în nemurire…

Se obișnuiește și astăzi pe teritoriul Olteniei, să se așeze sub căpătaiul celui decedat de curând, până este scos din casă și dus apoi să fie înmormântat, un număr de pietricele de mărimea alunelor, de regula 9 (de trei ori câte trei), număr cu semnificație sacrală și în creștinism și în religii și mitologii păgâne.

Așa cum arată Prof. Ion Ionescu, în com. Galicea Mare, jud. Dolj sub căpătâiul decedatului se pun 9 pietricele, de obicei 6 albe și 3 cenușii, ca și în com. Întorsura din același județ. În com. Golesti, satul Popești, jud. Vâlcea, se practică același obicei. În com. Păușești-Otasău și în comunele învecinate din același județ se așază sub căpătâiul decedatului tot un numar de 9 pietricele, fără să se urmărească o culoare anumită a lor, însă sunt însoțite cu o bucațică de marmura albă și cu săpunul folosit la scăldat. Tot acest material este pus într’o perniță și depus apoi sub căpătâiul decedatului.

În alte comune și sate din jud. Mehedinți: Barda, Baraiac, Bratilov, Cracul Muntelui, Giurgeni, Izverna, Mărășești, Obărșia-Cloșani, Po­noare, Săliștea Izvernei, Stănești, Șipot, Titirlești, Valea Ursului, sub căpătâiul decedatului se așază două pernițe suprapuse. În prima per­niță se pune iarba verde, simbol al nemuririi. În pernița a doua de deasupra se pun 9 muguri de copaci (3 de plop, 3 de salcie si 3 de fag), 9 pietricele, un pieptene, o oglindă și puțină lână, amintind, desigur, de viața pastorală. Mugurii arborilor neroditori: plop, salcie, fag, au semnificația actului ritual, ca mortul să nu mai facă ”roade”, adică să nu mai atragă dupa sine și alți membri din cadrul comu­nității sale.

Citiți și:  ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI

Se poate constata că această practică funerară este prezentă pe întreaga zonă a Olteniei,  că peste sicriul decedatului depus în mormânt, adeseori, casnicii decedatului aruncă mai întâi un număr de pietricele și apoi câte o mână de pământ, fiind un model arhaic fără niciun dubiu, ca și aruncarea banilor de metal din alte culturi europene. Pietricelele sunt astfel alese încât să fie majoritatea albe. Această practică în ținutul Zărand, com. Blajeni (1943-1946), în Craiova, la cimitirele Sineasca și Ungureni (1956-1973), și, foarte des acum, în București la diferite cimitire, de obicei din partea celor veniți din Oltenia. Din județele Argeș și Olt sunt informații că peste sicriul din mormânt se aruncă pietricele și câte o mana de pământ și bani de metal, practică și din com. Babana, jud. Argeș. Această practică, în special de aruncare a unei mâini de pământ peste sicriul din mormânt din partea participanților la înmormântare, cu formula sacră:

Să’i fie țărâna ușoara!, este generală pe tot cuprinsul țării, care trimite la cunoscuta invocație sacrală: Sit  tibi terra levis!, de la Napoca, sec. IV.

Practica pietricelelor în ritualul funerar descrisă nu este reținută la cercetatorii noștri etnografi mai vechi și nici la cei mai noi. Nu este reținută nici în ”Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu”, dar cu siguranță această formă arhaică este la baza mai noului ”obol a lui Charon” răspândit în lumea largă.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/04/615a1-0ggg.jpg?w=729&h=301

În completarea informațiilor etnografice vin și informațiile ob­ținute în ultimul timp din săpăturile arheologice efectuate în Oltenia. În cimitirul neolitic de la Ostrovul Corbului s’au descoperit pie­tricele amestecate cu nisip așezate în vase speciale în morminte. În M 14 s’a gasit ”o ceașcă cu doua torți, neagră, cu amestec de nisip și pietricele, uneori mari, din lut compact”, iar in M 15 s’a găsit o ”strachina cenușie cu nuanțe castanii, mult nisip în pastă și pietricele mărunte”.

Prof. Dumitru Berciu arată că la Ocnița Cosota, jud. Vâlcea, din necropola cercetată, vechea Buridava getică, datând cert de la înce­putul sec. al II-lea î.Hr., s’au recuperat din conținutul unei gropi, pe lângă alte materiale, și ”trei pietricele de râu arse”.

În mormintele cercetate s’au descoperit numeroase fragmente ceramice de factură La Tene (lucrate cu mâna sau cu roata), toate arse secundar, caracteris­tice culturilor Coțofeni, Glina și Verbicioara.

Se precizează că:

”În cursul incinerării probabil erau aruncate pe rug pietricele, bucăți de mal și pământ, cu o anumită, semnificație și ridicate pentru a fi depuse și în mormânt. Va fi fost o practica rituală legată de anumite credințe care răzbat până în zilele noastre, rudele defunctului arunca o mână de pământ peste cosciug.”

Constatarea este foarte importantă pentru problema urmarită de noi, în explicarea practicării până astăzi în Oltenia a așezării unui număr de pietricele sub căpătâiul defunctului sau aruncarea lor peste cosciug și în mormânt, dar și a similitudinii cu practica ce mai târziu devine ”plata pentru Charon” la greci.

O nouă descoperire arheologică din 1969 de la Facai-Craiova, efectuată de Octavian V. Toropu și Onoriu N, Stoica, vine să ne convingă de existenta neîntreruptă a practicii funerare a pietricelelor în Oltenia, dovadă a viețuirii permanente a populației autohtone care o păstrează de la geți până astăzi. La punctul ”Cimitir” de la Facai s’au găsit două oale de pământ, datate din secolele XIV-XV, tip borcan (fără mănușă), la o adâncime de 0,50 m, înalte de 0,16 m, la o distanță una de alta de 1,90 m, îngropate cu grijă, fără ca vasele respective să mai fi fost folosite înainte. Oalele erau acoperite cu câte o piatră de mărime mijlocie. Piatra de pe gura unei oale era albă, iar cea de pe gura celeilalte era neagră. Până la o adâncime de circa 0,11 m, începând de la gură, oalele conțineau pământ. Sub pământ se aflau 24 de pietricele de râu.

În prima oala, acoperită cu piatră albă, se aflau 16 pietricele albe, 7 gălbui, maroniu și una neagră. Compoziția pietricelelor: 18 de silex, 2 din șisturi cristaline bogate în cuarț, 4 din roci vulcanice, iar piatra de pe gură era din silex. În prima oală, sub cele 24 de pietricele se aflau depuse 8 oscioare provenite de la două membre posterioare ale unei broaște din specia Bufo, retezate cu grijă spre extremități.

Oala a doua avea piatra de pe gurăă neagră și conținea tot 24 de pietricele; 22 albe, una galbui – maronie și una neagră. Compoziția: 20 din silex, 4 din roci vulcanice, ca și cea de pe gura oalei. Dedesubtul acestora s’au găsit alte două pietricele care diferă ca rocă de celelalte, provenind dintr’o rocă friabilă conținând multă mică. Ele erau sparte, poate intenționat, dupa afirmațiile lui Octavian V. Toropu.

Cele doua vase, conținând pietricele si provenind dintr’o necropolă, dovedesc că practica funerară a așezării pietricelelor exista în trecut în Oltenia și în acest fel. Care va fi fost scopul și înțelesul acestei practici funerare în trecut este greu să precizăm. În prezent, substratul ei s’a pierdut, rămânând o simplă practică magică, explicată cu formula, „așa trebuie făcut, să nu se facă mortul strigoi”. Din fericire, avem două informa­ții literare păstrate din antichitate, care ne duc la dezlegarea înțelegerii acestei practici funerare. Pliniu cel Bătrân  (23-79  d.Hr.) ne spune următoarele:

”Deșer­tăciunea omenească, meșteră să se înșele pe ea însăși, socotește în felul tracilor, care pun în urnă pietre de culori diferite, după cum o zi este bună sau rea, iar în ziua morții le numără și astfel îl judecă pe fiecare.”

Acest obicei folosit de geți se pare că exista și la sciți, care erau tot geți, cum îl aflăm consemnat de Phylarchos (istoric din sec. III î.Hr.):

”Sciții, înainte de a se culca, își aduc tolba și, dacă s’a întâmplat că au pe­trecut ziua aceea fără supărări, aruncau în tolbă o pietricica albă, iar dacă au avut necazuri, una neagră. Când cineva moare, i se ia tolba și i se numără pietricelele. Dacă înăuntru găsesc mai multe pietri­cele albe, îl socotesc fericit pe răposat. De aici proverbul celor care spun ca ziua bună ne vine din tolbă. Și Menandru afirma ca în Leucodia ziua bună se numește zi albă.”

Informațiile celor două documente literare din antichitate, coro­borate și cu descoperirile arheologice din Oltenia amintite, se oglindesc clar în folosirea pietricelelor din ritualul funerar din Oltenia, și ele ne duc la lumea geților. Important de reținut este și faptul că în vorbirea noastră populară păstrăm expresia de zi sau zile albe, adică zi sau zile bune în viață, și de zi sau zile negre, înțelese zile de necazuri și suferințe, ca în versul din cântecul popular:

”Am trait tot zile negre.”

Obiceiurile și tradițiile băștinașilor geți după cum sunt demonstrate de descoperirile arheologice mai noi, sunt foarte profunde și cu greu pot fi schimbate din condei practici ce se dovedesc milenare în ființa poporului nostru.

Cultul străbunilor, îmbrăcat astăzi în forma pietăţii creştine, cuprinde în sâmburele lui nenumărate forme preisto­rice ”păgâne”, sau mai corect spus pre-creștine. Îmbinarea vieţii şi a muncii celor vii cu viaţa de dincolo, a celor morţi, arată că populaţia acestor locuri este strâns legată de pământul locuit, prin munca de zi cu zi şi prin tot ce are în el îngropat mai sfânt, moşii şi strămoşii săi. De aceea, pământul ţării este sfânt şi apărarea lui este o datorie sfântă de apărare a mormintelor moşilor şi strămoşilor îngropaţi în pământul ţării, al ţarinii, al ţărânii, adică al pământului muncit, ogor, făcut ţărână. Până astăzi invocarea la morminte este şi ”să’i fie ţărâna uşoară”, expresie liturgică cunoscută din secolul al IV-lea.

Morţii, în felul acesta – spune Gh. Vrabie – erau consideraţi ”clei loci”, un fel de spirite protectoare ale holdelor şi păşunilor, lumea lor fiind vecină cu cea a celor în viaţă. Vechea concepţie a multor popoare despre acei ”lari familiares”, în zeităţi ”chtoniene”, o vedem ca proprie Geților, trasferaţi şi păstraţi de’a lungul veacurilor la români.

Dacă cuvântul moş este autohton, getic, lingvistic el este prezent atât în vocabular, cât şi în evocarea cultică, fapt care’i dă o semnificaţie metafizic-religioasă.

A cerceta, a cunoaşte şi a înţelege cât mai îndeaproape datinile legate de cultul morţilor, de cinstirea moşilor, este în primul rând un act de valoare istorică şi socială. Cum s’a spus, istoria nu este numai a celor vii. O patrie o formează şi cei vii şi cei morţi laolaltă, adică pământul şi cerul de deasupra împreună. Patria, cum spunea V. Pârvan, este de natură spirituală ”Sunt Perentalia. Cei vii pomenesc pe cei morţi. E o datorie, pe care muritorii şi’au statornicit’o, dintru însuşi începutul gândului despre moarte” (V. Pârvan, Memoriale, București, 1923, p. 163).

Cu ani în urmă, înalt Prea Sfinţitul Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, a adus o contribuţie valoroasă la simbolistica şi înţelesurile religioase ale unui element etnografic din cultul morţilor: Podul considerat ca simbol şi înţelesurile lui religioase (în rev. ”Mitropolia Olteniei”, an XXII (1970), nr.7-8, pp 707-713).

Simbolistica podului este prezentată documentat, în toate marile religii, în budism, la inzi. la medo-perşi, la evrei, la greco-romani, la mahomedani, la creştini şi la români. Însuşi cuvântul pontif, cu menirea de a uni pe cele văzute cu cele nevăzute, întocmai ca un pod, vine de la latinul pons şi facio-facere şi arată importanţa temei tratate.

În cele ce urmează vom prezenta unele aspecte şi înţelesuri mai puţin cunoscute şi cercetate ale acestui element, în Oltenia. În credinţele poporului român, drumul pe care îl străbate sufletul decedatului spre judecată, înainte de a ajunge în împărăţia cerului, trebuie să treacă peste o mulţime de râuri şi pâraie, unele mai mici şi înguste, lesne de trecut, iar altele mai mari, mai late şi mai adânci, peste care nimeni nu e în stare să treacă fără ajutor.

Neamurile apropiate celui decedat, voind a’i înlesni cât se poate de mult trecerea şi peste aceste râuri, îi aştern în cale, – de acasă şi până la mormânt, în diverse locuri: la pragul casei sau al tindei, lângă poarta ogrăzii, la răspântii şi în crucile drumului, la intrare în curtea bisericii şi în ţintirim sau pe pragul uşii de la biserică şi pe cel de la porţile ţintirimului, dar mai cu seamă pe la toate podurile, punţile, râurile, pâraiele, şanţurile şi gârlele cele mai însemnate peste care trebuie să treacă cortegiul funerar –, câte o bucată de pânză de casă curată, lungă cam de 3 coţi, sau câte un ştergar, o pereche de mâneci, ori o năframă, care în cele mai multe părţi din Bucovina se numesc poduri, dar şi punţi.

Pe lângă fiecare dintre podurile acestea, care se aştern de’a curmezişul drumului peste care trece mortul, sau mai bine zis, cei care duc sicriul cu mortul, în mai multe locuri se mai pune şi câte un colac sau o pâine însoţite şi de câte o lumânare. În colţurile pânzelor se pun şi bani (pomneţi). După credinţa unora, podurile ce se pun în calea mortului stau în legătură şi cu puntea raiului, care este foarte îngustă şi greu de trecut. Deci, sufletul care a trecut toate vămile, ajungând la puntea raiului, care se află nemijlocit înaintea acestuia, aşterne pânza care i s’a pus în cale.

De sensul podurilor sau punţilor sunt legate şi prosoapele sau batistele ce se împart cu prilejul înmormântării şi la parastasele de după înmormântare, cu bani legaţi la colţuri şi cu lumânări aprinse.

”Un acelaş rost au şi văluşelul de pânză şi cel de peşchire, să servească de poduri şi punţi, deoarece mortul, după credinţa ţăranilor români, are de trecut punţi şi poduri, iar banii urmează să’i servească la plata vămilor, în timp ce lumânările îi vor lumina calea.”

La români, podul sau puntea apar şi la reprezentarea picturală a vămilor văzduhului. Necunoscute în arta celorlalte – ţări ale evului mediu creştin, vămile sunt un produs al folclorului românesc, după cum a arătat Paul Henry (De l’originalite dei pentures bucoviniennes dans I’aplication des principes byzantins, în ”Byzantion”, 1924, pp. 300-311 – Idem, Folklore et iconographie religieuse, Bucureşti, 1928, pp 63-97, Extras din ”Bulletin de l’institut franşais des hautes etudes en Roumanie”, Melanges, 1927, Bucureşti, 1928, pp 1-11).

Ele ilustrează o străveche credinţă populară, întâlnită şi aiurea în răsăritul Europei, dar care s’a bucurat de o răspândire extraordinară tocmai în ţările române.

În general, datinile legate de ritualul funerar din Oltenia sunt aceleaşi pe întregul pământ românesc, cu accentuarea unor elemente, care în alte părţi ale ţării sunt mai puţin practicate sau au ieşit din practică. Astfel, cântecul funerar sau bocetul, elegia funebră, numit Strigarea zorilor se păst uază astăzi numai în părţile de nord ale Olteniei, în special în Ciorj şi Mehedinţi, ca şi pe versantul transilvănean al regiunii, în Hunedoara şi Banat.

Un alt element al ritualului funerar păstrat în Oltenia, Olt şi Argeş, mai puţin în alte părţi ale ţării, este focul morţilor, pe care l’am înregistrat şi l’am descris sub aspectele sale întâlnite, cu semnificaţia lui autohtonă, getică (Datini legate de problema continuităţii în ritualul funerar din Oltenia, în ”Mitropolia Olteniei”, anul XXIV (1972), nr. 7-8, p. 490-500).

Obiceiul podurilor nu l’am reţinut în cercetările mele cum este prezentat de Florea Simion Marian (înmormântarea la români, 1892), cu bucăţi de pânză, lumânări, colac, care se aştern pe calea pe care trebuie să treacă cortegiul mortului. Este posibil ca acest obicei să fi existat şi aici, dar se păstrează în Bucovina, în Moldova şi în cea mai mare parte din Muntenia.

Pe lângă prosoape, batiste, cu lumânarea aprinsă şi cu bani în colţuri, care se împart preoţilor şi participanţilor cu prilejul înmormântării şi la parastase (numărul batistelor ajungând până la 44 ca în comuna Scoarţa, judeţul Gorj), se prinde cu aţă roşie un ban de mâna stângă a mortului, se aruncă bani la opriri, la răscruci şi poduri sau punţi, în apele curgătoare, peste care se trece, se pun bani în coşciug şi în mormânt, se însoţeşte mortul de bocete, se cară apa mortului timp de şase săptămâni. Pe lângă acestea, în Oltenia, în părţile Argeşului şi Oltului, în unele sate şi comune se construieşte şi câte o punte peste o apă curgătoare, sau, în unele cazuri un podeţ peste câte un şanţ. peste care se trece.

La capătul punţii se pune o cruce. Ea se mai pune în stâlpul porţii casei decedatului sau într-un pom din preajma punţii sau podeţului, care se numeşte puntea mortului. În Oltenia, se spune: „se pun punţi”, spre deosebire de Moldova şi Bucovina, unde se spune: ”se pun poduri”. Pentru pomenirea decedatului se ridică şi o fântână, cu o cruce lângă ea şi cu inscripţie mortuară.

În unele sate se construieşte numai puntea sau podeţul. În altele, se face numai fântâna, fără punte, iar în altele se face şi punte şi fântână, care se sfinţesc la slobozirea apelor la şase săptămâni.

Din judeţul Vâlcea am reţinut cele mai multe date. În comunele: Amărăşti, Aninoasa, Creţeni, Grădiştea, Jaroştea. Lădeşti, Livezi, Mădulari-Beica, Olteanca-Glăvile, Pesceana. Roşiile-Petreşti, Scundu, Şuşoieni, Valea-Mare, Văleni, Voiculeasa, Zătreni se construiesc şi punţi şi fântâni.

În judeţul Olt am obţinut informaţii pentru punţi şi fântâni în comunele: Câmpu Mare, Dobroteasa, Sâmbureşti, Oteşti, Vultureşti-Dienci.

În judeţul Argeş, în special în partea de deal şi de munte, se practică, în general, construirea de fântâni şi slobozirea ei (slobozirea apei), cu parastas şi sfeştanie la şase săptămâni. Construirea de punţi şi podeţe a devenit mai rară, cum am reţinut-o în comuna Rociu.

Din judeţul Mehedinţi am obţinut informaţia pentru construirea numai de punţi şi nu de fântână, în comuna Albuleşti.

În judeţul Gorj se construiesc şi punţi şi fântâni în comune ca: Albeni, Berleşti, Busuioci, Bustuchin, Cordeşti, Hurezani, Jupâneşti, Logreşti-Moşteni, Licurici, Obârşia, Plopşoru, Rădineşti, Stejaru, Stoina.

Din judeţul Dolj am reţinut că se construiesc mai mult punţi şi mai puţin fântâni în comunele: Argetoaia, Braloştiţa (cu satele din jur: Sfârcea, Ochişor, Corbu, Valea Fântânelor. Schit), Busu, Carpen, Grădiştea (punte şi fântână), Greceşti, Scăieşti, Secu.

Din cele prezentate, datina sau obiceiul construirii de punţi şi fântâni pentru pomenirea celor decedaţi, de care Simion Florea Marian spunea că se afla la vremea sa în general în toate provinciile româneşti, se constată şi astăzi în Oltenia, ca şi în judeţele Argeş şi Olt şi, desigur, în toată Muntenia şi nu mai puţin în Moldova, Bucovina, Ardeal şi Banat, pe toată aria românească.

Însă datina construirii de punţi pentru pomenirea celor morţi, la şase săptămâni, o găsim, în momentul de faţă, după câte cunoaştem mai mult în Oltenia, ceea ce dovedeşte o zonă folcloric-etnografică autohtonă, cu baze în lumea traco-romană.

Folosirea banilor la înmormântare, cu banul legat de degetul defunctului, cu cei puşi în coşciug, în morminte sau aruncaţi la opriri, la răspântii şi în ape curgătoare, amintesc de obolul lui Charon pentru imaginara trecere cu barca a sufletelor morţilor peste apa fluviului Acheron din infern.

Datina funerară a folosirii banilor este caracteristică lumii greco-romane şi se află în legătură cu datina punţilor.

Datina folosirii banilor în ritualul funerar, datina obolului şi cea a construirii punţilor nu se întâlnesc în unele regiuni cum este Maramureşul, Transilvania şi zona Munţilor Apuseni şi Ţinutul Zarandului.

Fără îndoială cercetările viitoare ne vor permite să înţelegem și mai corect şi mai complet situaţiile surprinse până în acest moment şi asupra cărora nu putem încă să ne pronunţăm.

Sursa:  NECROPOLELE NEOLITICE ŞI ENEOLITICE DIN ROMÂNIA – MĂRTURII ALE
SIMBOLISMULUI PUTERII ŞI ALE ORGANIZĂRII SOCIALE (SERGIU CONSTANTIN ENEA) file:///C:/Users/hp/Downloads/NECROPOLELE_NEOLITICE_SI_ENEOLITICE_DIN.pdf,  cronica.cimec.ro (Mircea Mamalaucă), E. COMŞA, carpati.org, Fotografii tumuli: Andrei Raftopol, emilia-corbu.blogspot.ro, Pr. prof. Ion Ionescu (crestinortodox.ro)

Citiți și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau: PROTO-GEȚII DIN NEOLITIC

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬

ROMÂNIA PREISTORICĂ

De când, câți oameni populau spațiul carpato-dunăreano-pontic, când au început să vâneze, ce vânau și când au început să poartă haine?
Teritoriul actual al României a fost locuit de hominizi din cele mai vechi timpuri, arată specialiştii în antropologie şi arheologie. Cele mai vechi urme de locuire datează de acum 1,8 milioane de ani, iar primele tipuri de humanoid erau asemănătoare cu australophitecus. Spaţiul carpato-danubiano-pontic sau teritoriul actual al României definitiv de Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră s’a născut din punct de vedere geomorfologic cu mai bine de 100 de milioane de ani în urmă.
Conform specialistului român în geografie Grigore Posea, aşa cum scrie de altfel şi în lucrarea sa ”Geomorfologia României”, istoria spaţiului carpato-danubiano-pontic începe odată cu despărţirea plăcii Africane de cea Euro-Asiatică acum 180 de milioane de ani în urmă. În aceea perioadă, s’a format aşa numita Mare Tethys, care acoperea în întregime teritoriul de astăzi al României.
De sub ape, teritoriul pe care astăzi trăiesc românii, s’a ridicat odată cu formarea munţilor Carpaţi şi cu retragerea Mării Tethys, lăsând în locul său mări de dimensiuni reduse, precum Marea Sarmatică. De’a lungul mileniilor acest teritoriu a suferit transformări treptate, ”pregătindu’se” pentru a găzdui primii hominizi.
Abia în perioada de tranziţie a Pliocenului cu Pleistocenul, adică acum 1,8 milioane de ani, spaţiul carpato-danubiano-pontic s’a dovedit a fi propice pentru apariţia primilor hominizi de pe actualul teritoriu al României.

În anul 1962, arheologul C.S. Nicolăescu Plopşor făcea o descoperire epocală în zona Olteniei. Mai precis, pe şantierul arheologic deschis în punctul numit ”Valea lui Greuceanu” din satul Bugiuleşti, comuna Tetoiu, judeţul Vâlcea, erau descoperite cele mai vechi urme de activitate umană de pe teritoriul actual al României. Mai precis, a fost descoperită o aglomerare de oase de la diferite animale, sacrificate, spuneau specialiştii, din aceea perioadă de o ceată de vânători primitivi. Oasele erau însoţite şi de resturi considerate ”unelte” folosite de aceeaşi ceată.
Arheologii au afirmat că, printre oase, s’ar fi găsit şi resturile unor hominizi, mai precis o diafiză femurală şi un rest dintr’o tibie. Specialiştii au datat aceste rămăşiţe, iar rezultatul a fost unul uluitor.
Respectivele vestigii erau vechi de aproape 2 milioane de ani şi ar fi aparţinut după cum arăta şi Plopşor unei specii de hominid primitiv numit australophitecus.

Arheologul Mircea Petrescu Dâmboviţa, în lucrarea ”Istoria României de la începuturi până în sec al VIII-lea”:

”În legătură cu această problemă se discută încadrarea în premisele perioadei Paleoliticului Inferior a descoperirii din depozitele de nisip şi argilă de pe locul «Valea lui Greuceanu» de la Bugiuleşti care constă în numeroase resturi fosile de mamifere terestre, dintre care unele cu urme, după descoperitori, de lucru intenţionat, însoţite, după unii, şi de câteva resturi apropiate de cele ale hominizilor de tip Australophitecus, precum şi de bolovani de piatră dintr’o rocă care lipseşte din zona respectivă. În sprijinul omologării acestei descoperiri, prin care s’ar coborî începuturile istoriei noastre vechi până către 1,8-2 milioane de ani, sunt invocate, printre altele, analogiile cu unele descoperiri de la Sinzelles din Franţa, aparţinând Villfranchianului Superior, precum şi de la Oldoway din Tanzania.”

Hominidul ”oltenesc” printre elefanţi şi alţi giganţi
Aceste descoperiri, care ridică şi astăzi semne de întrebare, sunt însă destul de controversate în special pe partea existenţei resturilor de hominizi la Bugiuleşti.
Nicolăescu Plopşor a avansat ideea existenţei unui tip de hominid aparte dar asemănător cu australophitecus. Acesta a fost numit cu ”ajutorul” propagandei comuniste, ”Australoanthropus Olteniensis”.
Acest tip de hominid ar fi semănat cu australophitecus, un hominid care a trăit acum 4 milioane de ani în urmă în Africa. Majoritatea indivizilor semănau cu marile primate, având corpul acoperit cu păr din abundenţă dar aveau poziţie bipedă. Creierul acestora era mult mai mic decât cel al omului modern. Erau gracili şi aveau o înălţime cuprinsă între 1,2-1,4 metri.

Specialiştii Dumitru Boghian şi V. Chirica în lucrarea ”Arheologia Preistorică a Lumii. Paleolitic-Mezolitic”:

”Sunt consideraţi primii oameni adevăraţi, cu un comportament de tip uman. Primele descoperiri s’au făcut în Africa de Sud (craniul de copil de la Taung), după care, mai multe sute de resturi fosile au fost scoase la lumină, în Africa de Est şi în cea Meridională.”

Frapant este că spre deosebire de australopiteci, care erau în special amatori de fructe şi seminţe după cum arată unele studii, hominizii care ar fi trăit pe malurile Olteţului acum aproape 2 milioane de ani în urmă, erau şi carnivori. Drept dovadă stau oasele de animale descoperite. Totodată se presupune că erau din ramura ”robustus” a australopitecilor cu înălţimi de până la 1,6 metri şi chiar mai mult.

Ei ar fi trăit în perioada de tranziţie de la pliocen la pleistocen adică într’un climat care, anterior marcat de o încălzire globală, începea să se răcească şi probabil cu o vegetaţie dominată de ierburi înalte, asemănătoare savanelor.

În lucrarea ”The pliocene-pleistocene boundary in Romania”, cuprinsă în ”The Pleistocene Boundary and the Beginning of the Quaternary” editată de John A. Van Couvering, specialistul Constantin Ghenea arată ce faună şi ce floră exista în aşa numitul bazin getic în această perioadă, care coincide cu existenţa hominizilor de la Bugiuleşti.

Astfel alături de aceştia trăiau în Oltenia de astăzi o specie arhaică de rinocer ”Dicerorhinus etruscus”, o specie de zebră numită ”Equus stenonis”, un tip uriaş de cerb dar şi o specie arhaică de elefant ”Archidiskodon rumanus”.
Totodată zona ar fi fost populată şi de specii uriaşe, precum un soi de elefant cu colţi gigantici de tipul ”Anancus” sau ”Zygolophodon”. Printre carnivore se afla un soi de lup numite ”Canis etruscus”.

Focurile de la Botoşani şi primele certitudini
Dacă propaganda comunistă prin ”hominidul oltenesc” a aruncat problema presupuşilor hominizi de la Bugiuleşti într’o zonă a controverselor, teritoriul României rămâne bogat în descoperiri paleolitice certe. Acestea arată că hominizi au locuit teritoriul de astăzi al României în urmă cu aproximativ 1-1,2 milioane de ani şi au creat unelte.

Astfel, Mircea Petrescu Dâmbovița, unul dintre cei mai reputaţi arheologi români, aminteşte de unelte din piatră descoperite tot în zona Olteniei, la Fărcaşele pe Valea Dârjovului lângă Slatina, în bazinul Argeşului şi al Oltului sau în sit-uri din depresiunea Sibiului:

”În mod sigur, cele mai vechi dovezi despre existenţa comunităţilor omeneşti de pe teritoriul României constau în unelte rudimentare din pietre de prundiş de râu, lucrate pe o faţă (choppers) sau pe amândouă (chopping tools) care au fost folosite pentru cioplit, tăiat şi răzuit”, arată arheologul român în ”Istoria României de la începuturi până în sec al VIII-lea. În depunerile mijlocii din peştera de la Ohaba Ponor din Transilvania, s’au găsit cele mai vechi resturi fosile umane cunoscute până în prezent pe teritoriul României, respectiv trei falange de om (două de la mână şi una de la picior) atribuite Neanderthalului.”

Aceste unelte ar fi aparţinut unor comunităţi de homo erectus. Aceştia erau hominizi evoluaţi, cu mers biped, lucrau unelte şi aveau o înălţime de până la 1,79 metri, fiind şi indivizi robuşti. La Botoşani, au apărut şi primele dovezi ale folosirii focului pe teritoriul actual al României, tot în perioada Paleoliticului Inferior, adică undeva între 700.000 şi 120.000 de ani în urmă.
Astfel, primele focuri din istoria teritoriul carpato-danubiano-pontic au fost aprinse la Mitoc, judeţul Botoşani. Mai precis, a fost descoperită o vatră de foc cu aşchii.

Potrivit unui studiu recent dat publicităţii, oamenii au început să poarte haine acum 170.000 de ani. La această concluzie au ajuns un grup de cercetători americani care au avut ca obiect de studiu evoluţia păduchilor.
Cercetarea a fost condusă de Dr. David Reed, un biolog de la Universitatea din Florida care studiază păduchii pentru a înţelege mai bine migraţia şi evoluţia oamenilor.
Studiul arată că oamenii moderni au început să poarte haine cu 70.000 de ani înainte să migreze într’un climat mai rece şi la latitudini mai mari, adică acum 100.000 de ani. Aflarea acestor date ar fi fost imposibilă folosind informaţiile arheologice, întrucât hainele de atunci nu au supravieţuit în situri.

Dr. David Reed:
„Pentru că păduchii sunt aşa de bine adaptaţi la haine, ştim că păduchele de corp – adică cel de haine – nu au existat până când au apărut hainele pe oameni.”

Studiul mai arată că oamenii au început să poarte haine cu mult după ce şi’au pierdut părul de pe corp, acum aproape 1 milion de ani. Aşa că oamenii au petrecut o groază de timp fără păr corporal şi fără haine.

Dincolo de descoperirile de rămăşiţe ale unor presupuşi hominizi, încă controversate, de la Bugiuleşti, singurele certitudini cu privire la primii oameni care au locuit teritoriul de astăzi ale României,au fost descoperite într’o peşteră din judeţul Hunedoara. Mai precis este vorba de peştera de la Ohaba Ponor. Iar primii locuitori cerţi ai acestor ţinuturi au fost vânătorii neanderthalieni, de acum aproximativ 90.000 de ani în urmă.
Neanderthalienii purtători ai aşa zisei culturi musteriene erau super-vânătorii epocii glaciare. Vânau de obicei mamuţi cu lănci dure de lemn şi trăiau într’un climat aspru, glaciar. Locuiau în peşteri şi se îmbrăcau în veşminte din blănurile animalelor sacrificate. Ultimele cercetări arată că aveau o viaţă de familie complexă, aveau un cult al strămoşilor şi îşi onorau morţii.

Totodată un fluier din os de urs de peşteră descoperit la Krapina în Croaţia arată că erau şi creatori şi aveau elemente de artă. Aveau de îndurat frigul dar şi viaţă dură în sălbăticie cu prădători precum uriaşul urs de peşteră,leul de peşteră dar şi cu animale pe care le doborau greu, precum mamutul lânos, megaloceros (o specie mare de cerb) sau rinocerul lânos.
Urme ale unor vânători de mamuţi au fost semnalate şi la Ripiceni în judeţul Botoşani.

În urmă cu aproape 60 de ani, în localitatea Ripiceni de pe malul Prutului a avut loc o descoperire unicat în România. Este vorba de cea mai mare tabără de vânători de mamuţi scoasă la iveală de arheologi în estul Europei. Specialiştii au reconstituit viaţa oamenilor din Neanderthal, cei care supravieţuiau în stepe înfruntând doar cu suliţa giganţii cu fildeşi.

Undeva în nordul extrem al României, în judeţul Botoşani, pe malul Prutului se află localitatea Ripiceni. Astăzi un sat mic, cu gospodari care se străduiesc să supravieţuiască. Malurile Prutului, ca şi Ripiceniul însuşi, ascund o comoară arheologică de importanţă paneuropeană. Şi astăzi apele învolburate aruncă pe ţărmurile Basarabiei şi ale României rămăşiţe vechi ale uneltelor folosite de primii oameni.

În locul satelor, a carierei de piatră şi a câmpurilor cu porumb, acum 120.000 de ani pământurile de la Ripiceni erau o stepă întinsă, acoperită cu loess, pe malurile Prutului. Câmpiile erau străbătute de uriaşii acelor vremuri, mamuţii lânoşii, giganţii strămoşi ai elefantului, dar şi de cerbii giganţi, rinoceri, sau zimbri. Turmele erau pândite de tigrii cu dinţii sabie, dar şi de un prădător mult mai eficient şi mai tenace: omul de Neanderthal.

Cea mai mare tabără a vânătorilor de mamuţi din estul Europei
Încă din anul 1902, malurile de la Ripiceni au fost cercetate cu interes de pionierii arheologiei din România. Atunci apele Prutului scoteau la iveală, unelte şi oase. În perioada interbelică, Nicolae Moroşani a studiat peştera care se află şi astăzi pe un liman al Prutului, în punctul ”la Izvor”, denumit după locul de unde izvora marele râu, situat în apropierea Ripicenului. Dar cele mai mari descoperiri arheologice aveau să aibă loc începând cu anul 1961, când reputatul arheolog Alexandru Păunescu deschide şantierul de la Ripiceni-Izvor. Păunescu, în 20 de ani de săpături, a reuşit să scoată la iveală una dintre cele mai mari tabere de vânători de mamuţi de acum 120.000 de ani.

Descoperirile au continuat cu rămăşiţe ale culturilor vechi umane întinse pe o perioadă de 100.000 de ani, cu 16 nivele de locuire. De altfel, arheologul Alexandru Păunescu, după ce a terminat în 1981 cercetările a spus că sunt printre cele mai importante descoperiri preistorice, din estul şi centrul Europei.

Alexandru Păunescu în lucrarea sa ”Ripiceni-Izvor: paleolitic şi mezolitic: studiu monografic” din anul 1993:

”Prin întinderea şi succesiunea numeroaselor dovezi de locuire şi bogăţia materialului, aşezarea de la Ripiceni Izvor, ale cărei sedimente se înscriu pe o grosime de circa 12-13 metri, reprezintă una dintre cele mai importante staţiuni paleolitice din România şi poate chiar din întreaga zonă Europei de est şi de est-centrală… Neanderthalienii de la Ripiceni Izvor foloseau suliţa. Dovada utilizării aceste arme sunt numeroasele vârfuri foliacee şi alte bifaciale.”

”Ca tehnică de vânătoare paleantropii de aici foloseau pentru prinderea vânatului mare, ca în cazul mamuţilor, gropile capcane. Cu ajutorul lor imobilizau animalul, după care uciderea lui se făcea fără riscuri. Diversele comunităţi de paleantropi care au locuit atât în peşteri cât şi pe terasele râurilor vânau cu predilecţie un anumit animal care era mai numeros în raport cu alte specii. Mamutul iubea mai multe zonele stepice cu loess. Cei din staţiunile de la Ripiceni Izvor şi Moldova I vânau mamuţi.”

Practic, la Ripiceni, Păunescu descoperise singura tabără, loc de întâlnire al vânătorilor de mamuţi din toată zona central-estică a Europei, locul despre care se bănuieşte că servea drept loc de procurare a hranei, zonă de schimb între diferite comunităţi, dar şi loc sacru.

Un localnic din Ripiceni care a participat la săpături:

”Ţin minte că vorbeau arheologii despre o uriaşă tabără de oameni primitivi care vânau mamuţii şi alte animale uriaşe. Le’au descoperit locuinţele, altarele unde se închinau la resturi de animale. Era uriaşă aşezarea lor. Aici făceau şi schimburi şi se întâlneau de peste tot. Veneau şi din zona Siberiei. Aşa am auzit atunci.”

În urma descoperirilor arheologice, a fost scos la iveală un adevărat cimitir al mamuţilor. Zeci de fildeşi uriaşi, sute de oase şi măsele de mamut, împrăştiate pe o zonă de câteva sute de metri.
Muzeogaful Emil Caranica, de la muzeul de arheologie din Săveni, acolo unde se află expus cel mai mare fildeş de mamut din zona central–estică a Europei:

”La Ripiceni au fost descoperite numeroase resturi de mamut. Se spune că sunt cele mai multe din România şi chiar din zonele învecinate. În orice caz , fildeşii sunt impresionanţi. Au venit oameni din străinătate şi au văzut fildeşul de la muzeul de arheologie din Săveni, şi au spus că nici la celebra Mamoth Cave din Statele Unite, nu au mai văzut un fildeş atât de mare şi bine păstrat, ca acesta….Ne’am fi dorit un muzeu al mamutului la Botoşani. Este material suficient şi este chiar indicat la ce descoperiri au fost făcute în zonă. Din păcate, nu sunt fonduri.”
Mare parte din oasele de mamut de la Ripiceni au fost expuse la muzeul din Săveni, dar şi la Muzeul Judeţean din Botoşani, unde se află mai mulţi fildeşi şi resturi de oase. Alţi fildeşi s’au distrus prin neglijenţa autorităţilor, fiind lăsaţi în condiţii insalubre în casa de cultură din Ripiceni.

Fildeş şi oase de mamut la Muzeul de Arheologie din Săveni:

Cine erau vânătorii de mamuţi de la Ripiceni
Mamuţii lânoşi, nu veneau la Ripiceni, pur şi simplu să moară de bătrâneţe, cum fac elefanţii savanelor africane. Au fost ucişi de un prădător tenace şi inteligent. Specialiştii care au săpat la Ripiceni, spun că este vorba de omul de neanderthal, o specie de hominid astăzi dispărută. Robust şi iscusit, dar incapabil să se adapteze schimbărilor climatice, omul de neanderthal a dominat malurile pline de loess, ale Prutului acum 120.000 de ani, iar
victima sa preferată era mamutul.
Folosea tot, spun specialiştii, măselele, pieile, fildeşii şi mai ales carnea. Se adunau din teritoriile vecine şi atacau giganţii cu fildeşi veniţi în zona Prutului.
Arheologii au reconstituit şi modul în care indivizii, care se bănuieşte că deşi foarte vânjoşi şi mult mai puternici decât omul modern, nu depăşeau 1,60 metri, reuşeau să vâneze aceşti giganţi. Foloseau în principal suliţa grea cu vârfuri din silex dar şi capcanele.

Venerau mamutul.
Pe lângă faptul că era sursă de hrană, arheologii bănuiesc că vânătorii neandertalieni de la Ripiceni venerau mamutul.
Alexandru Păunescu:

”Nu excludem posibilitatea ca vânătorii neandertalieni să fi avut pentru mamut, animalul preferat ca hrană şi care domina în zona calcaroasă a Prutului celelalte specii, un oarecare cult.”

Pentru această ipoteză, arheologii se bazau pe o groapă circulară descoperită în interiorul unui adăpost în care se aflau trei bulgări mari de silex, craniul spart al unui mamut, vertebre şi un molar, dar şi o piatră de calcar sub forma unui altar. Această groapă circulară, se bănuieşte că servea drept templu primitiv, unde se adunau regulat adoratorii mamuţilor. De altfel, se presupune că este singurul loc atesta din Europa unde mamutul era venerat. Arheologii, pe baza descoperirilor, au reconstituit marea tabără a vânătorilor. Practic, era formată din locuinţe paravan, sau mai bine zis adăpsturi improvizate.

Alexandru Păunescu descrie pe larg cum arătau singurele locuinţe de acest gen descoperite în zona central-est-europeană şi care au aparţinut oamenilor de Neanderthal:

”Pereţii-paravan atingeau, se pare, o înălţime de circa 1,60-2,00 metri şi erau formaţi din oase mari, fildeşi de mamut şi, probabil, beţe groase de conifere fixate la bază cu pietre de calcar, pământ şi molari de mamut, peste care se aşterneau, bănuim, piei de animale. Aceste simple adăposturi-paravan erau făcute cu scopul de a proteja omul contra vânturilor aspre care băteau de la est-nord-est.”

Importanţa descoperirilor de la Ripiceni l’a făcut pe cel care şi’a petrecut o bună parte viaţă pentru a aduce la lumină vestigiile neandertaliene să îşi dorescă să rămâne şi pentru eternitate alături de ele. Ultima dorinţă, îndeplinită de altfel a lui Alexandru Păunescu, a fost ca cenuşa sa să fie împrăştiată peste Prutul care, după construirea barajului de la Stânca, a acoperit marea tabără a vânătorilor paleolitic.

Omul de neanderthal este o subspecie a omului modern, cu o capacitate a craniului mai mare decât a lui ”homo sapiens”. Bărbaţii erau robuşti şi avea o înălţime de aproximativ 1,68 metri. Ei aduc şi o revoluţie tehnologică prin răzuitoare, vârfuri de lance în special dar şi dăltiţe.
Totodată primele fosile de om modern au fost descoperite în peşterile de la Cioclovina tot din judeţul Hunedoara. Este vorba, după cum arată şi Mircea Petrescu Dâmboviţa, despre un craniu al unui homo sapiens fossilis. Acesta ar fi aparţinut unei femei cu vârsta între 30 şi 40 de ani. Craniul a fost descoperit de muncitorii care căutau fosfat în anul 1940. Conform specialiştilor, aceste craniu are o vechime de aproximativ 28.000 de ani. Alături de craniu se aflau şi câteva resturi de unelte, dar şi rămăşiţe de urs de peşteră.

PALEOLITICUL MIJLOCIU
Creatorul musterianului este Neanderthalul, atestat si la noi prin descoperirea a trei falange de la un picior în Peștera Bordu Mare de la Ohaba Ponor. Spre sfârsitul perioadei apare și homo sapiens.
Cei doi au trait o vreme în paralel (40.000-33.000), fără a avea conflicte căci populația era scăzută numeric.
După unele estimări erau cam 10.000-12.000 de indivizi în întreaga Europă.
Neanderthalul nu a progresat foarte mult din punct de vedere al uneltelor și a fost mai static. A dispărut în jur de 35.000-33.000.
În aceasta etapă sunt atestate primele unelte din os. Desigur că cele mai multe unelte sunt, în continuare, din piatră. Tipice acestei epoci sunt vârfurile musteriene (care pot fi folosite drept cuțite de mâna, dar și ca vârfuri de lance), piesele denticulate și gratoarele de forma literei D. Tehnica de confecționare cea mai raspândită este Levallois.
Apariția unor unelte monofuncționale sugerează că au loc fenomene de diviziune a muncii.
Crește randamentul la vânătoare prin folosirea lăncii și suliței, a bolasului și a curselor. În general se evită contactul direct cu vânatul. Se vâneaza mai ales ierbivore: mistreț, mamut, cal, rinocer, cervide, mai rar ren sau antilope.

Se constată o specializare zonală: este vânat mamutul la Ripiceni, calul la Ohaba Ponor și ursul în Peștera Muierii de la Baia de Fier (183 exemplare). Se crede ca specializarea zonală este urmarea delimitării stricte a teritoriului locuit de grupurile umane. Unii cercetatori vorbesc chiar de apariția triburilor la acest nivel. Fenomenul de teritorializare a grupurilor umane este consecința creșterii demografice și are drept urmare apariția faciesurilor culturale mai sus amintite, după o lungă perioadă de timp în care cultura materială a fost destul de unitară. Faciesurile culturale dovedesc că între grupele umane apar granițe, iar ideile circulă pe spații limitate.
Este greu de spus dacă teritoriul era într’un fel marcat sau cu ce era marcat. Cele mai probabile par a fi fost limitele naturale (râuri, munți, văi). Este clar că vânatoarea selectivă (a unui anumit animal) este dictată de potențialul faunistic al zonei, dar și de tehnicile și armele de care dispune un anumit grup uman. În timp, apare un fel de dependență a grupurilor de o anumită specie. Fenomenul de teritorializare duce și la un grad mai avansat de sedentarizare decât în epoca anterioară sau măcar de micșorare a razei spațiului în care grupurile umane pendulează.

Un aport din ce în ce mai mare în asigurarea subzistenței încep a’l avea peștele și scoicile. Culesul semințelor, fructelor și rădăcinilor. Acum se ajunge la producerea artificială a focului prin frecare sau percuție, ca urmare sunt ocupate masiv și zonele cu clima mai rece. În unele zone ale lumii, cadavrele defunctilor nu mai sunt abandonate, apar primele morminte. În spațiul nostru ele nu sunt încă atestate la acest nivel cronologic. Morții sunt acoperiti cu pietre sau cu flori (la Shanidar).
Este momentul în care omul conștientizează moartea. Ca și în epoca anterioară, exista forme de canibalism, de aceasta dată și în Europa (Bavaria). Unii cercetători cred ca ginta bazata pe legaturi de rudenie constituie forma de agregare sociala a acestei epoci.

PALEOLITICUL SUPERIOR (35/30.000-15.000)
Aceasta etapa corespunde cu o parte din glaciatiunea Würm (etapa mijlocie si finala). În spațiul actual al României evoluează două culturi: aurignacianul si gravettianul oriental.

AURIGNACIANUL (35/30.000-24/23.000)
Denumirea culturii vine de la Aurignac o peșteră din sudul Franței. Cultura nu începe în acelasi timp peste tot. Aurignacianul exista în Moldova într’o vreme în care în peșterile carpatice mai exista un musterian tardiv. Se dezvolta pe fond local, musterian. Cele mai importante stațiuni din aurignacianul timpuriu sunt Mitoc-Malu Galben, Ripiceni-Izvor și Ceahlău-Cetățica I, toate din Moldova.
Piesele tipice sunt uneltele pe așchii: lame denticulate, racloare, burine. Începând cu aurignacianul mijlociu crește numărul siturilor adaugându’se: Dârtu (in Muntii Ceahlau), Cremenea- Sita Buzaului (in Tara Bârsei), Ciumesti si Remetea (în NV Romaniei). În faza finala apar stațiuni și în sudul tarii, la Cernica, Lapos, Giurgiu-Malu Roșu, Vădastra, Ciuperceni.

Din Banat se cunosc stațiunile de la Cosava, Românesti si Tincova. În aceasta din urma zona se simte o influenta central-europeana prin filiera austriaca (grupul Krems-Willendorf). Este vorba de unele unelte tipice Europei Centrale, cum sunt lamele Dufour si vârfurile Krems si Font Yves. Aurignacianul se termina mai repede în Moldova, unde este urmat de gravetianul oriental, dar dureaza mai mult în sudul țării, unde nu exista gravetian. În Europa, epoca se caracterizează mai ales prin dezvoltarea industriei osului. La noi se cunosc mai ales varfuri de sulita din os.

GRAVETTIANUL (24/23.000-15.000)
Este bine atestat, mai ales în în Moldova la: Mitoc-Malu Galben, Ceahlău-Dârtu, Bistricioara-Lutărie, Cotu Miculinți.
În cea din urma stațiune a fost descoperit un atelier de prelucrare a osului și a coarnelor de cerb, folosite pentru producerea de harpoane și de ciocane-târnacop. Sunt tipice locuirile în aer liber, peșterile fiind doar accidental locuite. Sunt atestate colibe prevazute cu vetre de foc. Pentru prima data se constată un interes sporit pentru preocupări extra-economice. Apar primele obiecte de podoabă ca și obiecte ce fac obiectul artei preistorice.

Cele mai vechi amulete sunt cele de la Mitoc-Malu Galben (una din silex, alta din os). Se cunosc pandantive din canini de lup și vulpe și din incisivi de cerb. De la Lapoș se cunoaște o statuetă.
Europa de vest se caracterizeaza printr’o explozie a artei rupestre. De la noi se cunoaste o singura pestera cu pereții pictați, Peștera de la Cuciulat, de pe Valea Someșului, jud. Sălaj , unde, într’o sala (3,70 x 2,50), a fost descoperit un perete pictat pe care erau reprezentate un cal și o felină.

 

Atribuirea culturală, deci și datarea (în jur de 10.000 ani) nu sunt foarte sigure pentru că nu s’a găsit și o depunere arheologică. Apar îndoieli și datorită realismului reprezentărilor de la Cuciulat căci, în epocă, în vestul Europei, sunt tipice reprezentările foarte schematice.

Citiți și:  PEȘTERA COLIBOAIA – CEA MAI VECHE ARTA RUPESTRĂ PARIETALĂ DIN EUROPA

În restul Europei, arta este deja bine reprezentată prin figurinele de fildeș de la Vogelherd-Germania (cal) și Geibsen Klösterle (elefant, om).
Gravetianul din Moldova prezintă asemănări cu cel de pe Nistru și Ucraina de vest, cel din Maramureș și Oaș cu cel din Ucraina transcarpatică și Slovacia. În Europa sunt tipice vârfurile La Gravette.
În Banat exista și un facies local numit paleolitic cuartitic care caracterizează zonele înalte, cu peșteri: Herculane-Peștera Hoților și Climente I. Populația acestui facies este interesată de vânarea ursului de peșteră.

OMUL ÎN PALEOLITICUL SUPERIOR
Tipic paleoliticului superior este homo sapiens-sapiens (omul de Cromagnon), urmașul direct al lui homo sapiens. De această dată el este atestat și la noi, prin câteva descoperiri de resturi fosile:

1. Baia de Fier- Peștera Muierii – craniu, mandibula de femeie de 40-45 ani
2. Giurgiu-Ostrovu Mocanu – frontal descoperit în aluviuni
3. Peștera Cioclovina – craniu de femeie de 30-40 ani
4. Peștera La Adam – mugure dentar al unui copil de 6 ani
5. Peștera Ciurului de la Izbuc, în Munții Padurea Craiului – amprente de picioare: femeie, bărbat și copil, peste care s’au suprapus amprente de urs.

Dacă în epocile anterioare pescuitul era o activitate ocazionala, în paleoliticul superior crește importanța lui.
Acum apare și o unealtă specializată: harponul. Desigur ca se folosesc și alte metode de pescuit: cu mâna, cu măciuca sau cu sulița.
Păsările, de asemenea, ocupa o pondere mai mare în asigurarea subzistenței. Frecvent vânatoarea este de tip manipulativ. Ea nu are ca scop uciderea animalului, ci capturarea lui și stocarea în țarcuri. Un indiciu în acest sens ar fi unele picturi rupestre din Franța care indică folosirea lassoului pentru capturarea cailor. Apar, așadar, primele forme de stocaj, în ideea ca animalele respective să fie consumate în perioade când lipsește vânatul.

Este, în fapt, un pas important pe drumul domesticirii animalelor, pas care a fost făcut, probabil, ca urmare a teritorializării grupurilor umane și a îngustării arealului de vânatoare, care se reduce la spatiul restrâns din jurul asezarilor. Ca forma de organizare socială, se crede că este indubitabilă existența tribului care are în proprietate un teritoriu strict delimitat.

MEZOLITICUL (10.000 – 5.500 î.Hr. )
Trecerea de la epoca veche a pietrei la cea nouă (neos=nou și lithos=piatra) se face printr’o periadă relativ scurtă (10 000- 5 500 i.Hr.) și destul de puțin cunoscută la noi, numită mezolitic (în grecește mesos = mijlociu, de mijloc).
Principalele progrese realizate acum de om sunt folosirea arcului și a săgeții, a toporului legat cu fibre vegetale de o coardă de lemn care ușurează mânuirea, a bărcii scobite dintr’un singur trunchi de copac, domesticirea câinelui și a altor animale. Tehnica făuririi uneltelor rămâne însă aceea a cioplirii.

NEOLITIC (5.500- 1.900 î.Hr.)
Culturile neolitice din spaţiul carpato-danubiano-pontic (Starcevo- Criş, Vinca-Turdaş, Hamangia, Vădastra, Boian, Gumelniţa ş.a.), puternic legate de zona anatoliano-balcanică, atestă o populaţie numeroasă, locuind în aşezări mari, având ca principală îndeletnicire agri­cultura primitivă şi creşterea animalelor, folosind unelte de piatră şlefuită şi o ceramică variată ca formă şi bogat decorată. Eneoliticul se impune printr’o ceramică artistic pictată (bi- și tricrom), prin plastica antropomorfă şi zoomorfă de lut (mai rar de os şi piatră), prin folosirea cuprului şi aurului.
Ceramica pictată cu decoruri de esenţă geometrică a culturii Cucuteni se numără printre cele mai strălucite creaţii ale Europei preistorice. Ritul de înmormântare rămâne în tot acest răstimp înhumarea. Culturile neolitice transmit epocilor următoare un important fond etnic (pelasgii și proto-geții), de civilizaţie materială şi spirituală.
Revoluția neoliticului a însemnat trecerea de la unelte de piatra cioplită, specifice paleoliticului și mezoliticului, la cele din piatră șlefuită și perforată, descoperirea primelor metale și creșterea complexității organizării sociale prin transformarea cetelor în ginți și triburi.
Odată cu neoliticul se produce totodată o diversificare a ocupațiilor: olăritul, care apare acum, fiind una dintre cele mai importante, ca și o specializare a comunităților umane după activitățile distincte practicate pentru cultivare plantelor și respectiv, creșterea animalelor. S’a produs astfel, pe o scara din ce în ce mai largă, saltul de la o economie prădalnică la una productivă.

Consecința acestui salt extrem de important în modul de viață al omului a fost pusă în evidență de apariția primelor așezări stabile. Spre sfârșitul neoliticului (neoliticului târziu) a avut loc o metamorfozare fundamentală a societăților umane, atunci când omul își organizează patriarhal viața socială.

Sursa: coddrut.wordpress.com, Cosmin Pătraşcu Zamfirache

Citiți și: CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

SPAȚIUL ROMÂNESC A GĂZDUIT CEA MAI MARE CIVILIZAȚIE A VECHII EUROPE

Între lunga epocă a societăților vânătorilor proto-istorici și epoca primelor civilizații, cum ar fi cele din Egipt și Mesopotamia, se află o perioadă lungă de timp. Această perioadă este asociată cu formarea bazele acestor civilizații, cum ar fi crearea unor economii de reproducere, a obiectelor de artizanat, a primelor poduri, și a limbajului scris. Aceste perioade istorico-culturale ale dezvoltării umane sunt numite „proto-civilizații”. Printre proto-civilizațiile agricole ale Europei antice, este proto-civilizația Cucuteni care a existat din mileniul al VI-lea până la sfârșitul mileniul al IV-lea î.Hr..

Aceasta a fost contemporană cu proto-civilizațiile din Egipt, Mesopotamia, Valea Indus (hindușii) și China. În această perioadă aceste proto-civilizații au fost la aproximativ același nivel de dezvoltare. Pe parcursul celui de’al V-lea mileniu î.Hr., când proto-civilizațiile din Balcani și Europa Centrală decad treptat, cultura Cucuteni, numită și Tripolia în Ucraina după satul descoperit inițial, la limitele „lumii civilizate” europene din acea vreme, a continuat să se dezvolte pentru un alt mileniu.

Proto-orașele, arhitectura monumentală, primele fundații, artizanatul, metalurgia, tesutul, ceramica, sisteme de însemne ca limbă scrisă, toate au continuat să se dezvolte și sunt motive să se considere Cultura Cucuteni ca una dintre cele mai interesante și dezvoltate proto-civilizații.

Actualul teritoriu al Moldovei (situat în cadrul graniţelor României) ocupă o suprafaţă de circa 45.000 kmp, reprezentând 19% din suprafaţa României, în timp ce locuitorii din această provincie răsăriteană totalizează cam 21% din populaţia ţării. Desigur, datele din prezent pot să difere de cele din perioadele istorice mai vechi, dar ridică, totuşi, problema de ce există aici acest plus demografic, chiar în situaţia în care, actualmente, principalele surse de prosperitate ale unei populaţii nu mai provin din activităţile agricole, ci, mai ales, din cele industriale şi comerciale.

Această situaţie favorabilă pentru un procentaj demografic sporit provin dintr’o realitate geografică: Moldova are condiţii dintre cele mai bune pentru amplasarea aşezărilor umane, oferind un relief variat, în care se regăsesc regiuni montane, submontane,
colinare şi de şes, cu o reţea hidrografică densă, uniform răspândită şi cu un regim climatic şi pluviometric normal, specific zonelor temperate. Chiar dacă de’a lungul mileniilor s’au produs unele schimbări climatice, acestea nu au fost, după sfârşitul erei glaciare, în măsură să influenţeze atât de puternic aspectul general, încât să conducă, de exemplu, la deşertificări sau măcar la o ariditate excesivă.

Epoca veche a pietrei

În îndelungata perioadă a paleoliticului, care a durat câteva sute de mii de ani, ritmul evoluţiei umane (inclusiv al procesului de antropogeneză) a fost unul extrem de lent, durând sute de mii de ani, datorită condiţiilor de mediu extrem de nefavorabile, datorate în primul rând glaciaţiunilor, care acopereau întreaga suprafaţă a pământului. În aceste condiţii, primii oameni trebuiau să’şi procure mijloacele de subzistenţă doar prin activităţi legate de vânătoare, pescuit şi, eventual, cules, mulţumindu’se, deci, să obţină numai ceea le oferea direct mediul natural.

Pe măsură ce se trecea de la o etapă la alta a paleoliticului, ritmul evoluţiei s’a intensificat, fapt reflectat atât în scăderea timpului de existenţă a acestor etape, care se înnoiau din ce în ce mai repede (paleoliticul inferior: c. 700.000-120.000; paleoliticul mijlociu: c. 120.000-35.000; paleoliticul superior: c. 35.000-10.000; epipaleolitic: c. 10.000-6.000 î.Hr.), în apariţia unor aspecte locale, denotând capacitatea grupurilor umane de a se adapta la anumite condiţii de mediu, precum şi în înmulţirea numărului de urme lăsate de aceste grupuri, ceea ce indică un remarcabil spor demografic spre sfârşitul perioadei paleolitice, în paleoliticul superior şi în epipaleolitic.

Astfel, de la descoperiri sporadice în etapele mai vechi ale paleoliticului, limitate la numai câteva zone (Ripiceni şi Mitoc pe malul Prutului; zona Ceahlăului), urmele lăsate de oamenii paleoliticului superior şi ai epipaleoliticului vor acoperi, în mod uniform, întreaga suprafaţă a spaţiului dintre Carpaţi şi râul Prut, aceeaşi situaţie constatându’se şi dincolo de Prut, pe întreg teritoriul Moldovei istorice.

Epoca nouă a pietrei.

În condiţiile încălzirii climatice globale, care a dus la retragerea calotei glaciare şi la apariţia covorului vegetal, precum şi la schimbarea fundamentală a faunei, oamenii au avut capacitatea necesară de a se adapta noilor condiţii de mediu şi de a’şi făuri treptat un nou mod de viaţă, în cadrul căruia vechile ocupaţii furnizoare de hrană (vânatul, pescuitul, culesul), specifice unui tip de economie ”prădalnic”, au trecut pe un plan secund, fiind înlocuite cu noile îndeletniciri ale unei economii ”producătoare”, de tip agricol, bazată pe cultivarea plantelor şi creşterea animalelor domesticite. Pentru definirea noii perioade, cea a neoliticului, accentul se pune pe noua structură economică, iar nu pe caracteristici secundare (cum ar fi apariţia ceramicii sau a uneltelor de piatră şlefuită), derivate din această structură fundamentală.

Noul mod de viaţă, bazat pe necesitatea perpetuării, de la un an la altul, a ciclului agrar, se caracterizează printr’o stabilitate sporită a comunităţilor umane, care trăiesc acum în case ridicate din materiale trainice (îndeosebi lemn şi lut), locuinţele fiind grupate în aşezări de tip rural, asemănătoare cu satele tradiţionale. Schimbările nu s’au pe trecut doar pe plan material, ele fiind din plin resimţite şi pe planul manifestărilor spirituale, care cunosc acum o gamă extrem de variată de reprezentări, net superioară celei din paleolitic.

Practic, lumea neolitică este o lume a simbolurilor, prezente în aproape toate artefactele utilizate de oamenii acestei perioade. Recunoaşterea simbolurilor şi explicarea semnificaţiei lor este calea prin care pot fi înţelese gândirea şi concepţiile populaţiei din acele vremuri.

În cadrul lungii perioade a neoliticului (aproximativ mileniile VI-IV î.Hr.) se pot sesiza două etape principale: cea a neoliticului propriu-zis (când principala materie primă pentru realizarea uneltelor este doar piatra) şi cea a eneoliticului / calcoliticului (cu sensul de epocă a aramei şi pietrei, deoarece, acum, pe lângă piatră, apare şi primul metal–arama). Utilizarea doar a termenului de neolitic şi pentru etapa de după apariţia aramei nu mai reuşeşte să surprindă existenţa acestui nou element, care, treptat, a contribuit la modificarea structurală a societăţii umane, prin trecerea la epoca metalelor. Unii cercetători au considerat chiar că se poate vorbi de o epocă a cuprului, dar această opinie apare ca fiind prea tranşantă, deoarece nu ţine cont de utilajul de bază al perioadei, care rămâne totuşi cel litic.

Deoarece între cele două etape nu există o ruptură bruscă, ambele bazându’se în esenţă pe acelaşi mod de viaţă (desigur, cu evoluţie lină firească), s’a propus utilizarea termenului de neo-eneolitic, care reflectă ansamblul evoluţiei, în sensul de ”neolitic şi eneolitic”. Separarea etapei eneolitice în cadrul neoliticului impune o periodizare nuanţată în cadrul celor două mari perioade ale neo-eneoliticului, fiecare având câte trei faze: neoliticul timpuriu (sau protoneoliticul), neoliticul vechi şi neoliticul târziu; eneoliticul timpuriu, eneoliticul dezvoltat şi eneoliticul final (sau perioada de tranziţie spre epoca bronzului).

Svastica a început sa atraga atenția europenilor la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin descoperirile arheologice ale lui Heinrich Schlimann, cel care a găsit simbolul în situl anticei cetăți getice Troia. Specialiștii vremii au ajuns la concluzia că svastica a fost un simbol specific european. Ulterior, descoperirea simbolului svasticii printre motivele hitite și ale vechiului Iran au părut să confirme teoria.

Descoperirile din ultima parte a secolului XX completeaza însa ceea ce se știa până acum și dau o alta perspectivă asupra istoriei svasticii pentru că cea mai veche localizare fizică a acesteia o găsim în cultura Cucuteni, pe vase ceramice cu o vechime de peste 7.000 de ani. În acest context, putem așeza înca o cărămida la temelia tezei care spune ca spațiul carpato-danubiano-pontic este Vatra Vechii Europe. Daca în acest spațiu găsim cele mai vechi dovezi materiale ale existenței svasticii, iar pe restul continentelor o găsim cu mii de ani mai târziu, înseamna ca populațiile cucuteniene antice au dus’o în cele patru zări din spațiul românesc.

Diagrama taoismului, Taijitu, simblolul  Yin și Yang datează din China de câteva mii de ani în urmă, dar originile sale pot fi găsite cu mult mai devreme în Cultura Cucuteni de acum aproximativ 7.000 de ani.

Simbolul este, de asemenea, cunoscut în culturi europene târzii, cum ar fi cea etruscă și celtică, dar în general nu este considerată asociată școlii și gândirii metafizice care o aveau chinezii.

Numele acestei civilizații a fost convențional stabilit de arheologi, în conformitate cu satele Cucuteni (în România, lângă Iași) și Trypillia (din Ucraina, lângă Kiev), în cazul în care, la sfârșitul secolului al XIX-lea,  s’a descoperit pentru prima oară ceramică pictată și statuete de lut – categorii de produse care au devenit simboluri ale acestei civilizații antice. În timp de mai mult de o sută ani care au trecut de la descoperirea lor, aceste așezări arheologice au intrat în literatura de specialitate de specialitate din întreaga lume.

Suntem în fața unei civilizații ce se întindea pe aproximativ 350.000 km pătrati, cu mii de așezări de diferite dimensiuni, proto-orașe de sute de hectare, cu sisteme mari de fortificație, cu locuințe de diverse tipuri, de la simple colibe la construcții cu două etaje, cu o ceramică în care utilitatea este armonios combinată pentru aspectul estetic, mult peste specificitatea obișnuită a timpului, cu o religie fascinantă, ale cărei urme sunt marcate de idoli și obiecte de cult de un simbolism profund, a căror funcționalitate rituală reprezintă un alt subiect de interpretare.

Baza de simbolistică acestor culturi se găsește în cosmologie, locul omului în cadrul modelului și dinamismului pământului și cerului, iar aspectul fundamental a fost respectarea rotației în sensul invers acelor de ceasornic a cerului din emisfera de Nord în jurul Constelațiilor Nordice, precum și în sensul acelor de ceasornic din emisfera sudică,

Cea mai mare locuință din prima fază a perioadei pre-Cucuteni a fost descoperită de arheologi în localitatea suceveană Baia din Suceava. Specialiști de la Universitatea Cambridge au sprijinit cercetările pentru a identifica modul în care, în acea perioadă, se făcea schimb de cereale între China și Europa.

Directorul Muzeului Bucovinei, arheologul Emil Ursu, a prezentat, în comuna Baia, un al doilea sit pre-Cucuteni găsit în urma continuării cercetărilor începute în zonă unde a fost descoperită cea mai mare locuință pre-Cucuteni (5200-5100 î.Hr.) și unde Universitatea Cambridge dorea să stabilească cum se făcea schimb de cereale între China și Europa:

„Este foarte important acest lucru pentru că vorbim de alt doilea sit pre-Cucuteni I, descoperit în arealul unei civilizații care cuprinde Moldova, sud-estul Transilvaniei, Republica Moldova și Ucraina. Primul sit a fost descoperit in 1951″, spunea Ursu.

Descoperirea de la Baia vine să demonteze ceea ce se știa până acum.

”Este foarte nordică aceasta locuire, ceea ce înseamnă ca trebuie regândită și rediscutată și bineînțeles cercetată această prima fază. Ca datare, așezarea de la Baia datează undeva prin 5.200-5.100 î.Hr.”, spunea arheologul sucevean care a precizat că datarea se va face cu Carbon 14 la un laborator din Germania.

Locuința descoperită la Baia are aproximativ 92 metri pătrați și este cea mare locuință găsită vreodată în cultura pre-Cucuteni. Aceasta se păstrează bine, iar în afara de ceramică și un număr de vase întregibile au fost găsite și foarte multe unelte, piese unicat, cum ar fi un pandantiv de piatră, unicat în arealul pre-cucutenian, dar și o vatră păstrată în integralitatea ei.

Au fost găsite si foarte multe râșnițe, ceea ce înseamnă ca partea de prelucrare a grânelor era importantă, motiv pentru care pe șantier se afla și o echipă de la Cambridge care studiază modul în care se făcea, în acea perioada, schimbul de cereale între Europa și Asia, în special cu China.

Profesorul Martin Kenneth Jones de la Universitatea Cambridge, unul dintre cei mai importanți specialiști în arheologie biomoleculară a cerealelor, a spus la rândul sau că studiază de zece ani modul în care a început schimbul de cereale între agricultori din Europa si Asia și că cercetările le’a început în China, unde a descoperit cereale aduse din Europa:

”Cultura Cucuteni este foarte importantă pentru arheologi din lumea întreagă, fiind cunoscută pentru fascinantă ceramica pictată, dar totodata este importantă pentru etapele inițiale ale fermelor care s’au răspândit în partea de est a Europei.”

Martin Kenneth Jones:

„E o cultură minoră care credem că are legături cu culturile agricole din China. Am fost interesați de zece ani de această dezvoltare și am început munca în China pentru a întelege mai bine ce este cu aceste produse agricole, cerealele.”

El a subliniat că este interesant, pentru acea perioadă, că nu s’au găsit numai în China cereale provenind din Europa, ci și pe bătrânul continent cereale din China, precum meiul.

Martin Kenneth Jones:

”În acea perioadă, pe vremea migrațiilor, transportul nu era atât de simplu, iar cum s’a făcut acesta este interesant.”

El a precizat că studiază perioada în care s’a făcut schimbul inițial de cereale între Asia și Europa, subliniind că mult mai târziu a apărut schimbul de pietre prețioase și apoi „Drumul Mătăsii”.

Un alt cercetător care contribuia la lucrările de la Baia era Stanislav Țerna, de la Școala Arheologica Superioară din Chișinău, care a precizat ca situl descoperit este „cu adevarat extraordinar”.

Prezent la aceasta prezentare, președintele CJ Suceava, Cătălin Nechifor, a declarat că autoritățile județene vor acorda tot sprijinul pentru continuarea cercetărilor. El a precizat că CJ asigură finantare prin Muzeul Bucovinei pentru aceste cercetări arheologice și că se vor căuta fondurile necesare și pentru analizele de datare cu Carbon 14 la laboratorul din Germania.

De menționat este că echipa de cercetători de la Cambridge, din care făcea parte și un specialist chinez, își asigura finanțarea pentru cercetările pe care le făcea în situl de la Baia.

Experiment al incendierii unei imitaţii de locuinţă tipică Cucuteni, întocmai precum proceda populaţia neolitică (Arheoinvest).

Confirmări științifice pentru o ipoteză îndrazneață: vechea Europa s’a născut în Carpați.

Pentru multi oameni, integrarea noastră in Uniunea Europeana are înțelesul larg de integrare în Europa, ca spațiu cultural și istoric.

De parcă până acum am fi fost în afara ei!

Ba și mai mult: Europa își are rădăcinile și valorile ancestrale plămădite tocmai aici, la noi, la Dunărea de Mijloc, într’o civilizație înfloritoare, de acum 7-8000 de ani, într’o vreme când Occidentul era doar un ”vest salbatic”.

Fără această civilizație a Vechii Europe, contemporană cu cele ale Egiptului, Sumerului, Mesopotamiei, nu ar fi fost posibile sinteza greco-romană de mai târziu și nici nașterea Europei moderne. Dar astăzi, când Europa ne învață cum să ne anesteziem porcul înainte de a’l sacrifica, ori cum să dezinfectam ugerul vacii înainte de muls, ar trebui să avem curajul și mândria de a’i aminti Europei cat de mult ne datorează, rostind doar câteva cuvinte precum: Cucuteni, Gumelnița, Hamangia…

Acum 50.000 de ani. Alungarea din paradis

Nu știm unde a ajuns omul după ce Dumnezeu l’a alungat din Rai. Unii spun că în Africa, deoarece acolo s’au descoperit cele mai vechi fosile de homo sapiens. Pare să fie adevărat până la descoperirea altor fosile care să schimbe această percepție. Manualele ne învață că în Europa, primii oameni „moderni” au ajuns acum aproximativ 50.000 de ani, venind dinspre Africa, prin Caucaz și Asia Mica, trecând Bosforul și urcând prin Bulgaria în România.

De aici, pe linia Dunării, au înaintat spre centrul și vestul Europei. Dar răcirea accentuata a climei, coborârea ghețurilor dinspre nord i’au împins pe oameni spre sud, lăsând o Europa aproape pustie. Această ultimă epoca de gheață a ajuns la apogeu pe la anul 18.000 î.Hr.. Acum 12.000 de ani, clima a început să se încălzească iarăși, marcând sfârșitul ultimei glaciațiuni, iar Europa a început să se trezească din hibernare.

Stratul de gheață acoperea doar emisfera nordică a pământului. Întreg nordul Europei se afla sub un strat gros de gheață de doi kilometri: teritoriile viitoarelor țări nordice, insulele britanice, nordul Germaniei și al Franței, Polonia, țările baltice, dar și Elveția și nordul Italiei se aflau în hibernare. Ghețurile coborau până la gurile Rinului, ale Cracoviei și Moscovei. Ceva mai spre centrul Europei, până la Szeged, chiar dacă nu exista strat de gheață, predomina permafrostul (pământul înghețat permanent).

Cu toate astea, în câteva locuri palpita viața!

Conform celor mai recente studii de genetică, trei au fost zonele în care oamenii au supraviețuit în acele vremuri teribile de îngheț, transmițând mai departe moștenirea genetica: zona bascilor din Pirinei, Balcanii și zona moldoveano-ucraineană, de la Dunăre până dincolo de Nistru, în nordul Mării Negre.

Astfel că astăzi, 80% din stocul genetic al europenilor provine de la acești oameni. În ciuda invaziilor din afara Europei și a amestecurilor de populații din toate timpurile, „materia” genetică străveche nu a putut fi modificată. Suntem urmașii direcți ai primilor oameni „moderni” ajunși din Africa în Europa, oamenii de Cro-Magnon.

În sensul acesta, indo-europenii, care se presupune că au invadat Europa în epoca bronzului, nu au afectat genetic populațiile pe care le’au găsit aici, decât cu un procent de 10-15%. Unii cercetători afirmă chiar, în ultima vreme, că în realitate nu a existat nicio invazie, ci a existat o continuitate firească din epoca pietrei până acum, că suntem aici dintotdeauna, împreună cu limbile pe care le vorbim.

Acum 40.000 de ani. Primul european modern: Ion din Anina

Prin urmare, în drumul lor spre centrul și apusul Europei, oamenii veniți din Africa au ajuns întâi pe la noi, în zona Carpaților și a Dunării Mijlocii. Au stat pe aici câteva mii de ani și abia apoi, unele grupuri au înaintat spre restul Europei. Deci, nu ar trebui să mire pe nimeni că cele mai vechi urme de homo sapiens din întreaga Europă (descoperite după cele din Africa) s’au găsit în România.

Este vorba de o mandibula veche de aproximativ 40.000 de ani, descoperită în anul 2002 în Peștera cu Oase din Anina (Banat). Fosila a fost descoperită întâmplator, de un grup de speologi din Timișoara. Cercetările au fost preluate de specialistul american Erik Trinkaus, iar descoperirea a intrat în literatura de specialitate sub numele de Ion din Anina. Deși este un european ”modern”, Ion are și trăsături care îl apropie de omul de Neanderthal, acest văr al omului modern, care a locuit ținuturile Europei acum câteva sute de mii de ani (de acum 230.000 de ani după unii, 400-500.000 de ani după alții) și care a dispărut chiar în perioada în care s’a întâlnit cu homo sapiens. După cei mai mulți cercetători, dispariția omului de Neanderthal ar fi fost provocată tocmai de această „întâlnire”.

Coincidență sau nu, dispariția omului de Neanderthal ne’a arătat cât de diverse pot fi căile aventurii umane și cât de înfundate unele drumuri. Ion al nostru din Anina le’a demonstrat antropologilor că cele doua specii au coexistat o vreme și chiar s’au încrucișat.

Dar Ion nu era singur în Peștera cu Oase. Cercetătorul american i’a descoperit în anii următori și pe Vasile și Maria, care însă erau mai ”tineri” decât Ion cu 14000 de ani… Această descoperire a celui mai „bătrân” european modern a fost repede luată în atenție de lumea științifică de peste hotare.

Cercetătorii români însă nu s’au zorit să facă prea mult caz de această prețioasă relicvă. Dacă ea s’ar fi descoperit în altă parte, cu siguranță ar fi fost mult mai mult mediatizată.

Acum 10.000 de ani. Cea mai veche așezare stabilă din Europa: Schela Cladovei-Lepenski Vir

În zona noastră, Carpații au constituit o barieră în timpul glaciațiunii. La vest de munți se afla Europa adormită sub ghețuri. La est, în câmpia Dunării și în Moldova, viața înflorea. După ce vremea a început să se încălzească și ghețarii să se topească, Europa s’a repopulat, treptat-treptat. Timpul s’a pornit să curgă tot mai repede, iar pe la anul 8000 au început să mijeasca zorii agriculturii pe continentul nostru.

S’au domesticit primele animale, iar așezările umane au devenit stabile. Cea mai veche așezare stabilă de pe continentul nostru se afla tot pe teritoriul țării noastre, la Schela Cladovei, în clisura Dunării, având o ”soră” pe malul celalalt al Dunării, la Lepenski Vir. Schela Cladovei este o așezare străveche, care s’a dezvoltat între 8000 și 5500 î.Hr., deci acum 10.000 de ani.

Locuitorii acestei așezări nu cunoșteau ceramica, ci foloseau piatra, osul și cornul, pentru confecționarea diferitelor obiecte. Așezarea a fost descoperită de arheologul Vasile Boroneant. Astăzi, ea este cercetată de o echipa internațională de specialiști. Nu este o întâmplare că în acel loc s’au ”copt” primele semne de civilizație, căci întotdeauna, de’a lungul marilor fluvii s’au dezvoltat civilizații mari.

Arheologul Vasile Boroneant, președintele secției de istorie a Academiei Oamenilor de știință:

”Acolo, în clisura Dunarii, erau condițiile cele mai potrivite pentru producerea unui salt de civilizație. Clima era blândă, sub-mediteraneană, mai caldă decât în restul Europei. Curenții calzi dinspre Marea Neagră și Mediterana contribuiau și ei la un climat propice, Orientul Mijlociu era relativ aproape.

Dunărea oferea condiții foarte bune de trai. Încălzirea climei a dus la apariția de bălți și lacuri, exista deci apă dulce, mult pește, păsări, vegetație și animale din belșug. Alternanta anotimpurilor a jucat și ea un rol esențial în saltul care s’a produs: oamenii erau obligați să se preocupe de adăposturi, îmbrăcăminte, să producă noi tipuri de unelte. Încălzirea climei i’a determinat să renunțe la blănuri și să treacă la țesut, să dezvolte noi metode și noi instrumente.

Odată ce s’au așezat într’un loc și au început să stocheze rezervele de hrană, au trebuit să se gândească și la mijloacele de depozitare. Varietatea aceasta de situații i’a determinat să observe și să experimenteze permanent. Dar, în același timp, au ajuns să aibă și mai mult timp liber, nefiind obligați să alerge zilnic după vânat. Astfel, s’au dezvoltat arta, religia, meditația asupra vieții și morții, asupra forțelor naturii.

La Cuina Turcului a fost descoperita o splendidă reprezentare pe o falangă de cal sălbatic, veche de 11000 de ani! Cu timpul, au fost domesticite unele animale. Câinele a fost cel dintâi. În timp ce în Orientul Apropiat se domesticea oaia, la noi se domesticea porcul. În același timp, s’a trecut de la cules la cultivarea plantelor, și astfel a apărut agricultura. S’au născocit plugul și alte unelte. Zona aceasta a fost un centru de dinamică istorică. Aici se plămădeau zorii civilizației.

Într’un fel, aici era „Occidentul”, aici se produceau invențiile, aici apăreau ideile noi și se răspândeau spre restul Europei. Schela Cladovei – Lepenski Vir era un fel de capitală a Europei acelor timpuri, în vreme ce vestul și nordul continentului erau încă populate de vânători și culegători. Vedeți, noi suferim astăzi de un miraj al Occidentului, dar nu întotdeauna vestul a fost locomotiva.

Mai târziu, când Imperiul Roman de Apus avea să cadă și Europa occidentală era cufundată în intuneric, tot în Orient a inflorit civilizația, în Imperiul Bizantin. Nouă ni se pare că am împrumutat mereu de la alții, iar alții n’au avut ce învăța de la noi. Nu este așa.

Uitați’vă, de pildă, la descoperirile făcute de Dinu Rosetti la Vidra. Există mai multe bumeranguri din corn de cerb, vechi de 7000 de ani, primele bumeranguri din Europa. Iar lumea mai crede și astăzi că este o armă exotică.

Descoperirile de la Schela Cladovei au fost puse sub semnul întrebării de arheologii vremii, superiorii mei, timp de mai mulți ani. Nu au vrut să creadă că sunt atât de vechi. Abia dupa ce și colegii sârbi au confirmat autenticitatea și vechimea descoperirilor pe care le făcusem pe malul românesc al Dunării, au început să creadă și specialiștii români. Sârbii descoperisera lucruri asemănătoare, pentru că cele două așezări străvechi erau în strânsă comunicare, iar locuitorii de pe cele două maluri erau conștienți de unitatea lor de limbă și cultură.

Inundarea zonei în urma construirii lacului de acumulare de la Portile de Fier I și II ne’a limitat cercetările. Occidentalii au rămas neîncrezători multă vreme. I’am invitat să vină la fața locului, să se convingă. Așa se face că după 1989, am săpat mai mulți ani împreuna cu englezii, care au fost încântați de colaborare și continuă să sape în fiecare an, sub conducerea arheologului Clive Bonsall.”

Acum 7000 de ani în Moldova. Cea mai avansată cultură a Europei: Cucuteni-Tripolie

Cu mult înainte ca civilizația minoică, socotită prima civilizație europeană clasică, să răsară în insula Creta, cu mult înainte ca în Italia să se infiripe ideea unui imperiu, într’o vreme când vestul Europei nici nu bănuia ce glorie avea să’l aștepte, aici, pe teritorul țării noastre, înflorea cea mai mirifică civilizație din preistoria Europei, cultura Cucuteni. Ea se intindea până în Ucraina, la Tripolie, și a constituit, după părerea unor specialiști, prima civilizație urbana de pe continentul nostru, sau cel putin o civilizatie protourbană. Alaturi de cultura Gumelnița, care se întindea în Muntenia și Dobrogea, era cea mai avansată cultură a Europei.

Așadar, între 4500 și 3000 î.Hr. , din Moldova și până dincolo de Nistru, oamenii au creat și au construit într’un mod în care nimeni nu o mai făcuse până atunci. Casele lor, mai ales în zona estică a ariei, erau grupate în așezări întinse. Unele așezări ajungeau la sute de hectare, sute de străduțe și mii de case, având 10.000-15.000 de locuitori. Locuitorii din Cucuteni se mutau periodic, dând foc vechilor case: rămășițele a mii de case incendiate au fost descoperite de arheologi. Casele lor puteau avea unul sau două etaje. Ceramica lor era de o frumusețe tulburătoare, pe care avea sa o egaleze doar ceramica chineză, o mie de ani mai târziu.

Ce s’a întâmplat cu această civilizație moldovenească, ce la vremea aceea reprezenta „vârful” Europei?

S’a stins în mod misterios. Unii arheologi susțin că schimbările climatice i’au obligat pe cucutenieni să renunțe la agricultura și să se retragă spre munți, dedicându’se mai mult păstoritului. Alții invocă invaziile dinspre stepele Asiei. Totuși, această cultură nu s’a stins de tot. Ea a supraviețuit într’un mod tainic, iar motivele care împodobeau ceramica de Cucuteni se regăsesc și astăzi în costumele populare românești, în arta populară, pe ouăle încondeiate.

Iar tradițiile și obiceiurile populare românești, basmele și doinele noastre păstrează străvechi tipare neolitice, transmise din generație în generație. Și, cine știe, poate că și unele mlădieri ale limbii române păstrează ceva din incantațiile graiului de acum mii de ani.

Tăblițele de la Tărtăria reprezintă, dupa unii specialiști, cel mai vechi mesaj scris din istoria omenirii, mai vechi chiar decât primele scrieri sumeriene. Totuși, astăzi, cei mai multi arheologi români sunt neîncrezatori cu privire la autenticitatea lor, cum sunt sceptici de câte ori vine vorba de o descoperire excepțională. Ne refuzăm mereu dreptul la originalitate, la valoare, și preferăm să afirmăm că am împrumutat mereu, de la toate neamurile, popoarele, limbile, câte ceva. La fel și cu tăblițele de la Tărtăria: or fi aduse de vreun sumerian și pierdute pe aici, spun unii; sau or fi fost aduse în vremurile mai noi de un colecționar; ori poate sunt falsuri…

Nu același lucru se poate spune despre cercetătorii străini, care au studiat subiectul în cele mai mici detalii și au elaborat studii serioase. E adevarat, în anii ’60, când au fost descoperite tăblițele de la Tărtăria, nu existau destule indicii care să confirme existența unei scrieri neolitice în această arie geografică. Piesele erau unicate, stranii. Cu timpul însă, cercetările au avansat, iar astăzi există peste o mie de piese, în special ceramice (fragmente de vase, figurine), descoperite în peste 50 de localități, care conțin semne ale unei scrieri străvechi.

Aceste semne nu sunt decorative, ci reprezintă un început de scriere. Piesele inscripționate au fost descoperite în aria culturii Vinca-Turdaș, în special la noi în țara și în Serbia. Turdaș și Parța reprezintă la noi localitățile care au oferit piesele cele mai numeroase și mai interesante. Astfel, tăblițele de la Tărtăria nu mai sunt singure, chiar dacă rămân cele mai importante. Aceasta scriere nu a apucat să evolueze și să dea roade, stingându’se odată cu cultura ce i’a dat naștere. Poate că schimbările climatice majore au determinat retragerea populațiilor spre zone mai ferite, sau poate că valurile de populații venite dinspre Asia au adus alte moduri de exprimare, cert este ca germenii scrisului neolitic au pălit.

Totuși, rămân zecile de semne inventariate de cercetători, nedescifrate, enigmatice, care nu știm cum au influențat evoluția culturii ulterior. Dar putem fi siguri că au influențat’o. Ceea ce știm cu siguranță este că scrierea neolitică a culturii Vinca-Turdaș este prima scriere a Europei și poate prima scriere a omenirii.

După dispariția splendidelor culturi ale Vechii Europe și intrarea în epoca metalelor, istoria a început să fie scrisă de cei ce aveau arme mai bune, orgolii mai mari și saci cu bani mai numeroși. Destul de repede, civilizația greco-romană devine felinarul Europei, luminând anemic și subiectiv un continent ce părea să fi fost cuprins de noapte.

Tot ce nu era grecesc sau roman era barbar, sălbatic, primitiv. Restul Europei devine o lume în aparență fără valori, privită din perspectiva romanilor, care ne’au vândut și continuă sa ne vândă, peste secole, o istorie părtinitoare. Civilizațiile ”barbare”, intrate în manuale prin ochiul cuceritorului, aproape că nici nu’și mai primesc dreptul de a se numi civilizații.

O civilizație trebuie să aibă arhitectură monumentală, să construiască colosseum-uri, în care să puna oameni să se ucidă între ei, spre distracția supremă a privitorului, ori să ațâțe animale înfometate împotriva unor oameni neajutorați.

O civilizație trebuie să aibă o armată puternică, cu care să cucerească mereu noi teritorii. O civilizație trebuie să se consume în ospețe copioase și în serbări fastuoase. O civilizație trebuie să aibă morminte princiare bogate, piramide sau temple impozante.

Dar civilizația nu reprezintă doar aspectul material, economic, al unei populații, nu reprezintă doar bunurile, ci și valorile. Modelul occidental ne’a obișnuit să privim cu mai multă admirație aspectele materiale, cele care ne aduc confort și siguranță fizică, decât pe cele spirituale, care ne ajută să aflăm care este rostul nostru în lume. Marile civilizații, trecute sau prezente, sunt demne de admirație.

Dar adevăratele valori nu trebuie căutate în realizările materiale, ci în cele spirituale. Când preoții geților se rugau în munți, în peșteri ascunse, și îi învățau pe oamenii de rând că sufletul este nemuritor, iar trupul, materia nu contează, cei ai altor neamuri înălțau temple sclipitoare împodobite cu statui impozante. Iar dacă geții nu cheltuiau sume enorme pentru a construi clădiri colosale și a întreține armate profesioniste, asta nu’i făcea mai puțin înțelepți decât vecinii lor. Dimpotrivă.

Dacă geții erau convinși de lipsa de însemnătate a valorilor materiale, este firesc să nu fi investit prea mult în aceste valori. Nu și’au ridicat statui, nici palate colosale, se îmbrăcau modest, la fel ca țăranii noștri de astăzi, regii purtând în picioare opinci, iar pe cap o căciulă de lână în loc de coroana fastuoasă din aur, bătută cu pietre prețioase.

Iar cei care, investind mult mai mult în bunuri materiale, i’au numit pe aceștia ”primitivi” ori „sălbatici”, nu au înțeles că spiritualitatea este deasupra civilizației materiale. Cei care trăiau mai mult în mijlocul naturii, aproape de zei, au înțeles aceste lucruri mai bine decât cei ce’și petreceau vremea în băi, ospețe și spectacole de circ. Spiritualitatea Europei se stinge dinspre vest spre est. La răsărit mereu credința a fost mai puternică. Orientul poate fi salvator.

Primul homo sapiens din Europa, cea mai veche așezare stabilă din Europa, cea mai veche scriere, cea mai veche cultură – astfel de sintagme îi sperie pe mulți, dar mai ales pe cercetători. Nu de puține ori, istoricii noștri, într’o luptă oarba cu diletanții care se entuziasmează în fața unor descoperiri precum cele enumerate mai sus, susțin că românul trăiește o frustrare istorică.

Românul ar fi frustrat, chipurile, ca nu a avut și el o istorie grandioasă, de invingător, precum alții, și atunci își inventează una care să’l satisfacă. În această falsă istorie, românul este cel mai tare, cel mai mare, cel mai frumos și primul în toate. Un discurs atât de radical din partea specialiștilor noștri elimină cu totul posibilitatea ca, uneori, chiar să fim cei mai buni sau cei mai tari sau primii.

Căci cineva trebuie să ocupe și aceste locuri. Uneori aceștia suntem noi, alteori sunt alții.

Noi și noi descoperiri duc mereu la schimbarea datelor din cărțile de istorie, iar dacă uneori suntem și noi printre primii, acest lucru ar trebui să ne onoreze, nu să ne sperie. Dacă am lăsa deoparte toate aceste temeri și am căuta să cernem și să așezăm fiecare lucru la locul lui și să’i dăm importanța cuvenită, am fi priviți, poate, cu mai mult respect în Europa.

Cine să ne respecte dacă noi înșine nu ne respectăm?

Cât datorează Europa acestor locuri, acestor civilizații, acestei istorii, acestor oameni? Cât datorează Europa acestui ungher de lume, în care au încolțit primele semințe de civilizație și spiritualitate europeană?

Gânditorul de la Hamangia, considerat între cele mai importante artefacte din istoria omenirii, este un simbol al acestor rădăcini milenare. Pe umerii lui s’au așternut deja 7000 de ani, dar dacă ar începe astăzi să vorbească, probabil ar spune:

„Bun venit acasă, Europa!”

Sursa: arheoinvest.uaic.ro, mediafax.ro, incont.ro, formula-as.ro

Citește și:  ”ȚARA ORAȘELOR” PELASGILOR CUCUTENIENI

sau: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

CIVILIZAȚIA CUCUTENI RIVALIZEAZĂ CU CIVILIZAȚIILE DIN ORIENT

travelblogmd-cucuteni (24)Numai și de dragul acestui muzeu merită să ajungeți la Piatra, fiindcă e vechea civilizație care a precedat așezările umane din Sumer și Egiptul Antic, vă dați seama ce importanță istorică are?

Știu că se învață și la școală câteva ceva, dar prea nesemnificativ. Iar noi, românii, cei dintre Nistru și Prut suntem amplasați pe vatra multor așezări cucuteniene, multe descoperite, altele încă își așteaptă ceasul.

Civilizația Cucuteni rivalizează cu strălucitele civilizații din Orient, dar noi nici măcar nu conștientizăm ce potențial turistic are și nici ce impact poate avea ca simbol și drand de țară. Numele de Cucuteni vine de la denumirea satului actual, aflat în apropierea Iașiului, locul unde s’a făcut prima descoperire în 1884. S’au identificat cam 3 000 de așezări datate în perioada (5500 î.Hr. – 2750 î.Hr.), amplasate pe teritoriul est-carpatic al României, toata Basarabia și Ucraina până la Nipru. În Ucraina cultura este cunoscută sub denumirea Tripolia-Трипільська культура.

Așezările din acea perioadă, erau destul de numeroase, organizate în proto-orașe care numărau și 20 000 de oameni.
Oamenii erau sedentari, creșteau animale și cultivau pâmântul. În prot-orașe activau și meșteșugarii, olăritul era una dintre cele mai dezvoltate îndeletniciri, probabil.
Ceramica din cultura Cucuteni este unică în Europa, culorile predominante pe ceramică sunt roșul, albul și negrul. Iar liniile și toate simbolurile de pe vasele cucuteniene sunt lucrate cu o mare măiestrie.

Detalii vedeți în galeria de fotografii de mai jos sau pe site-ul muzeului, vezi aici.

Cucutenienii, poporul care suferea de horror vacui (oroare de gol), cercetaţi de 130 ani. Procesul sinuos de descifrare a enigmelor dezvăluie un nivel matur atins de purtătorii culturii Cucuteni, artiştii, pictorii preistoriei. Vasele pictate şi arse în ateliere specializate produc şi astăzi uimirea privitorului, după 5.500 ani. Crâmpeie din viaţa populaţiilor cucuteniene sunt extrase şi din siturile arheologice descoperite în judeţul Bacău: Dealul Ghindaru (Poduri), Fulgeriş (Pînceşti).  După 130 ani de cercetare a artefactelor atribuite culturii Cucuteni, enigmele acestei civilizaţii preistorice încă ridică semne de întrebare. Interpretările arheologilor asupra diverselor contexte ritualice comportă, în continuare, o relativă doză de subiectivism, iar scenele cotidiene surprinse odată cu dezvelirea stratului de pământ generează mereu diferite teorii. Abordări noi, adevăruri noi apar odată cu instrumente şi tehnici noi de cercetare. Dialogul aproape direct dintre arheolog şi cucutenian îl poţi înţelege doar atunci când desluşeşti primele mesaje încriptate în picturile vaselor. Parte dintre aceste enigme au fost dezbătute în cadrul Simpozionului Naţional „Vasile Pârvan”, organizat de Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău.

Faceți un tur Virtual la Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni Piatra-Neamţ:

http://maecpn.muzeu-neamt.ro/tur-virtual.html

Dacă mergeți în Moldova, obligatoriu includeți în lista “de vizitat” unul-două muzee sau câteva situri arheologice, dar și o vizită la Primul Muzeu Cucuteni din România. Ghidul muzeului vă va face o prezentare foarte interesantă, veți afla cum exponatele Civilizației Cucuteni au fost expuse în Historisches Museum Olten din Elveția, la care au venit peste 7 milioane de vizitatori.
Profesorul universitar ieşean Nicolae Ursulescu, doctor în istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, spune despre descifrarea enigmelor grupurilor de populaţii cucuteniene. „Un specific al cercetării culturilor preistorice constă în faptul că trebuie să ne bazăm numai pe material arheologic. Din păcate, nu avem izvoare scrise şi putem face doar nişte analogii, nişte paralele cu epoci mai târzii, în care vin informaţii mai precise din partea izvoarelor scrise. Atâta vreme cât toate interpretările noastre se vor baza numai pe materialul arheologic, va exista şi o mare doză de subiectivitate. Niciodată nu vom şti exact cum au gândit oamenii de atunci, cum au lucrat concret în anumite situaţii. Avem doar nişte frânturi din viaţa lor şi, pe baza acestor frânturi, încercăm să facem o reconstituire a ansamblului, ceea ce este extrem de dificil, totdeauna rămâne o marjă deschisă şi pentru interpretările de ordin subiectiv. Prin compararea materialelor dintr-o civilizaţie cu materialele din alta, ne putem da seama, în mod obiectiv de data aceasta, care era nivelul atins de una şi de alta. Din acest punct de vedere, civilizaţia Cucuteni, faţă de alte civilizaţii contemporane sau anterioare sau chiar posterioare, se prezintă ca o civilizaţie de excepţie, de o mare valoare.”

travelblogmd-cucuteni (8)Caracterul spectaculos şi original al picturii de pe vasele cucuteniene constă în ceea ce arheologii au numit horror vacui, oroarea de gol. Artiştii cucutenieni acopereau suprafaţa întregului vas de picturi, semne şi chiar scene de dans ritualic. Nivelul atins de plastica artiştilor preistorici aparţinând populaţiilor cucuteniene depăşeşte cu mult curentele artistice manifestate în culturile altor popoare. Simţul artistic dezvoltat s-a produs pe vasele cu variate utilităţi. Arheologii au constatat o atenţie clară acordată vieţii religioase prin specificul obiectelor de care s-au înconjurat cucutenienii. Vase pentru depunerea de ofrande au fost descoperite în locuinţele cucuteniene, altare dedicate zeităţilor cu chip uman sau zoomorfe au fost ridicate şi scoase la suprafaţă de cercetători.

travelblogmd-cucuteni (4)300 de semne şi simboluri au fost inventariate pe vasele cucuteniene, dintre care 12% sunt asemănătoare scrierii sumeriene, spun specialiştii. Dumitru Boghian, conf. univ. dr. la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava, propune interpretarea acestor semne şi simboluri din perspectiva logicii oamenilor in illo tempore. „Logica pe care o folosim noi astăzi nu este logica oamenilor din neolitic şi eneolitic. În orice abordare de tip structuralist semiotic, fie că e a lui Ferdinand de Saussure, fie că e a lui Charles Pierce, trebuie să ţinem cont de logica începuturilor, o logică a trăirii religioase, a gândirii artistice. De foarte multe ori, oamenii din neolitic şi eneolitic şi cucutenienii, în special, aveau chiar stări de conştiinţă alterată, prin faptul că intrau în transă în timpul diferitelor culte, şi atunci noi nu trebuie să ne aşteptăm să înţelegem astăzi, pe baza unui cod construit ştiinţific, gândirea oamenilor de altădată.  De aceea solicit să ne gândim la aceste raţionamente, cu care au fost puse în discuţie toate adevărurile istorice vehiculate până acum.”

travelblogmd-cucuteni (7)Pictorii cucutenieni au adus în lumea preistorică poate ce a adus Renaşterea italiană în Evul mediu târziu. După o perioadă în care vasele erau necolorate, cenuşii, decorate cu linii, incizii, într-o notă general simplistă, artiştii cucutenieni au adus culoare, tehnici noi, imortalizează pe vase oameni surprinşi în diferite situaţii, animale, scene de vânătoare, dansuri ritualice, zeităţi zoomorfe. Un alt tip de decoraţie a vaselor se naşte, mult mai creativ, mult mai explicit. Decorurile sunt pictate în culorile alb, negru, roşu, pe fond crem sau alb.

travelblogmd-cucuteni (6)„Este vorba despre o mare creativitate a oamenilor din acea perioadă. În general, există o notă asemănătoare pentru vasele produse, pentru locuinţele lor, pentru statuetele lor din lut, chiar pentru produsele metalurgice, dar observăm de la aşezare la aşezare şi, de multe ori, chiar în cadrul aceleiaşi aşezări, între diferitele locuinţe, deosebiri destul de însemnate. De ce? Pentru că oamenii culturii Cucuteni nu doreau să repete la infinit aceleaşi teme. Vroiau să creeze ceva nou. Exista o emulaţie a lor de a face altceva. Când a început această cultură, au preluat şi ei diferite elemente de la una de la alta, dar prin modul în care le’au combinat, prin sinteza pe care au reuşit’o, au dat un produs cu totul şi cu totul nou, deosebit. Tocmai această superioritate, din perspectiva produselor, a atras foarte mult şi numeroase comunităţi din zone învecinate. Aşa se explică probabil răspândirea acestei mode cucuteniene pe spaţii foarte mari. Vorbim de un areal de aproximativ 350.000 km2 pe care se întinde această civilizaţie. Deci, cu mult mai mult decât teritoriul actual al ţării noastre. În plus, a avut puterea să reziste. Nu a fost o apariţie meteorică, ci o cultură matură şi care se maturiza pe parcurs. A cunoscut o foarte lungă evoluţie, cu etape distincte, în modul de decorare a ceramicii, chiar în modul de construire a caselor. O evoluţie care se întinde pe aproximativ 1.500 de ani. Începe pe la 5.000 î.Cr. şi durează până pe la 3.500 î.Cr.,” spune prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu.

travelblogmd-cucuteni (5)Judeţul Bacău oferă cercetării cucuteniene cel puţin două situri arheologice importante. Descoperirile de la Fulgeriş, Dealul „La Trei Cireşi”, arheologul renumit şi regretat Dan Monah a numit situl din comuna Poduri, punctul Dealul Ghindaru, lângă Moineşti, „O Troie în Subcarpaţii Moldovei”. Depozitul arheologic de pe Dealul Ghindaru depăşeşte 4,5 metri în adâncime, cu 13 niveluri de locuire, care se întind pe 1.200 de ani. În timpul cercetărilor, echipa de arheologi a descoperit numeroase sanctuare, gropi rituale, ritualuri de ridicare a locuinţelor şi de depunere a fragmentelor de schelet uman şi animal. Cel puţin două complexe ritualice au fost surprinse: „Soborul Zeiţelor” şi „Sfânta Familie”. Numeroasele artefacte găsite pe Dealul Ghindaru, cu o încărcătură sacră pronunţată, au permis reconstrucţia credinţelor cosmogonice ale cucutenienilor.

travelblogmd-cucuteni (1)După o existenţă de 1.500 ani, cucutenienii, cu un dezvoltat grad de civilizaţie, au fost eradicaţi într’un timp extraordinar de scurt. „Sfârşitul culturii Cucuteni nu este legat de cauze interne, că nu ar mai fi putut cumva să evolueze, ea tocmai ajunsese la un nivel de evoluţie prin care putea să găsească diferite alte răspunsuri. Se pare, însă, că s’a produs o catastrofă ecologică”, explică propria sa viziune prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu. Personal nu cred în acest într’un destin catastrofic al acestei civilizații, ci mai curând într’o schimbare accentuatâ produsă de nevoile de adaptare la climă sau provocată de noile tehnologii.

travelblogmd-cucuteni (9)„A fost vorba de o încălzire destul de marcată a vremii şi aceasta a dus la perioade de secetă, ceea ce a făcut ca populaţiile din preajma ei, care se ocupau, în special, cu creşterea animalelor în stepă, să nu găsească păşuni, şi atunci a intervenit un aflux extraordinar de mare al acestora, care a determinat în zonele mai mănoase stăpânite de către cucutenieni o trecere către un nou mod de producţie, bazat mai mult pe creşterea animalelor şi mai puţin pe agricultură. Creşterea animalelor nu mai înseamnă stabilitate perfectă, ori aceste realizări artistice nu sunt posibile decât în cazul unei comunităţi care este extrem de stabilă, cu o reţea de comunicaţii stabilă între diferitele grupuri de populaţii. Este nevoie de obţinerea unor materii prime, iar acestea nu se pot obţine fără să ai nişte schimburi bine stabilite cu rute comerciale de procurare a metalului, a sării, de diferite tipuri de roci, care trebuia aduse în permanenţă. Ori, în clipa în care intervine instabilitatea, trecerea la un mod de viaţă accentuat pastoral, evident că aceste rute de schimb dispar. Nu mai există stabilitatea care să asigure un flux continuu. Şi mai duce la o reducere a timpului de existenţă a locuinţelor, a aşezărilor. În aceste condiţii, nu se mai fac produse frumoase, cu o încărcătură estetică deosebită, ci doar produse de strictă utilitate. Frumosul trece în plan secundar.”

travelblogmd-cucuteni (11)

În fotografia de mai jos e expus Ansamblul de cult “Soborul Zeițelor”, format din 36 de piese, 21 de statuiete feminine, 13 tronuri, un con și o mărgea. Datează din 4 900 ani î.e.n, găsite în satul Poduri-Dealul Ghindaru.
travelblogmd-cucuteni (16)Mărturiile materiale ale culturii Cucuteni sunt excavate an de an pe siturile arheologice, însă ne întrebăm dacă în memoria noastră, în mentalul colectiv al românilor, regăsim reminescenţe imateriale ale cucutenienilor. „Ca să vorbim despre un salt peste milenii, cred că ar fi vorba de o forţare a lucrurilor. Gândiţi’vă că este vorba, de la sfârşitul acestei civilizaţii, de 5.500 ani. În general, populaţiile agricole au o mare dragoste pentru culoare, pentru decorarea obiectelor şi, dacă am vrea să privim din acest punct de vedere, şi în satele noastre agricole întâlnim dorinţa aceasta de decorare fie a caselor în exterior, fie a covoarelor, a hainelor, dorinţa pentru obiecte cu o mare încărcătură estetică. Aici nu poate fi vorba de o continuitate cumva etnică, de o transmisie, pentru că după Cucuteni urmează perioade în care dispar complet culoarea, decorul, se trece la alte tehnici. Aici e vorba, mai curând, de un mod de viaţă al populaţiilor agricole. Spre exemplu, o ceramică foarte asemănătoare cu cea cucuteniană a fost produsă pe valea marelui fluviu Huang He din China, cam în acelaşi timp, aproape contemporane, din care vedeți două exponate:

Yangshao cultură: urnă funerară

De ce? Pentru că şi acolo era o civilizaţie agricolă extrem de dezvoltată, dar fără să fi existat o influenţare între China şi spaţiul est-carpatic. Extrem de interesant e faptul că într’una din civilizaţiile pre-aztece, dar care era destul de avansată, apare o ceramică colorată foarte asemănătoare tipului cucutenian. Multe elemente asemănătoare cu spirala, cu modul de combinare a culorilor, dar acestea sunt moduri ale oamenilor de a răspunde la un anumit comportament economic, social, la o anumită organizare. Când comunităţile umane sunt puse în situaţii similare găsesc şi strategii de răspuns cumva comune, foarte similare. Diferitele comparaţii se pot face între civilizaţii învecinate şi contemporane sau imediat în succesiune,” – prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi.

Sursa: britannica.com  maecpn.muzeu-neamt.ro. bacauinfo.ro  travelblog.md

Citiți și:  GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

ROMEO ȘI JULIETA DIN NEOLITIC

amanti-di-voldaro05

Din neolitic o poveste de dragoste sfideaza secolele. La San Giorgio, aproape de Mantua, a fost găsit înmormântat un cuplu de tineri, îngropați împreună față în față. „Iubiții Valdaro”, sunt singurul exemplu de înmormântare dublă din nordul Italiei. Înmormântarea a avut loc în același timp, așa cum sugerează îmbrățișarea lor.

amanti-di-voldaro03

Două schelete datând de acum 6.000 ani, ale unui bărbat și unei femei, ghemuiți și aparent dormind în somnul de veci, au părăsit ”scena”, dincolo de viață și după moarte împreună. Brațele lor sunt înlănțuite de gâtul celuilalt, în timp ce fețele sunt foarte apropiate. Niște lame și un vârf de săgeată de silex au făcut parte din obiectele găsite în site, probabil, o semnificație simbolică sau poate cauza morții lor, deoarece „a fost descoperit la nivelul vertebrelor lui cervicale și dar și al ei la înălțimea coapsei (lama). Nu este imposibil ca decesul să fi survenit din cauza unei boli, sau poate din cauza frigului deosebit de puternic, încercând să învingă într’o ultimă îmbrățișare.
Cei doi tineri vor rămâne un mister, dar ceea ce cu adevărat pare a defini această descoperire este dragostea lor veșnică imortalizată într’o ultimă îmbrățișare, intrigând prin vechimea lor, unică în patrimoniul cultural italian.
amanti-di-voldaro01
Sursa: incredibilia.it

amanti-di-voldaro02

Grație muncii efectuate de către Muzeul Național de Arheologie din Mantova pentru „iubiții din Mantua”, s’a găsit un spațiu pentru cele două schelete.

amanti-di-voldaro08

Citiși și: GEȚII-SICULI (SECUI !) ȘI GEȚII-AUSONI (OȘENI)

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬