ȚIGANI SAU ROMI? BRUXELLES ȘI CNCD TREBUIESC SANCȚIONATE DE ROMÂNI

Țigani sau rromi?

Bogdan Diaconu, președintele Partidului România Unită, este de părere că organizațiile de romi și organizațiile maghiare se simt discriminate prin însuși faptul că existăm ca români. Mai mult decât atât, deputatul spune că mesajul partidului său pentru toți așa zișii lideri romi sau maghiari care încearcă „să ne închidă gura” este următorul:

 ”Nu puteți reduce la tăcere 20 de milioane de români.”
Bogdan Diaconu pe blogul său:

”Organizațiile țigănești și maghiare se simt discriminate prin însuși faptul că existăm ca români. De altfel, toate imperiile și puterile din jurul nostru au trăit această imensă ”discriminare”, doar de aceea au încercat să ne transforme în altceva. ONG-urile țigănești nu au altă treabă decât să se numească ”romi”, asta este marea problemă a etniei lor. Reprezentanții maghiarilor se simt discriminați dacă nu au autonomie și dacă nu sunt stat în stat. Faptul că ONG-urile țigănești și cele maghiare au același comportament de impunere în fața majorității prin construcția unei tiranii a minorității are o explicație simplă: au fost antrenate similar, provin de la aceeași sursă și funcționează după același manual. Cine a fost primul care a atacat proiectul meu de lege, depus la Parlament, prin care etnia romă să revină la denumirea de țigănească? Csaba Asztalos, reprezentant al UDMR, președintele celebrului Consiliului Național de Combatere a Discriminării, de fapt un Consiliu de Combatere a Națiunii Române. Același Consiliu și același președinte care m’au amendat pe mine în urmă cu ceva ani pentru că m’am împotrivit ca pe un liceu din România să troneze stema Ungariei de pe vremea ocupației samavolnice a Transilvaniei. Vă dați seama că m’am făcut vinovat de discriminare pentru că nu am fost de acord ca însemnele unui stat cotropitor care a ucis și împilat românii secole de’a rândul să fie blazonul unei instituții de învățământ din România. Eu am fost amendat de CNCD, stema agresivă a rămas. Nu e minunată România pentru minorități?”

Mai este denumirea de rom, roma, limba romani indicată pentru întreg continentul european pentru a reprezenta această minoritate?

Țiganii provin din India, și au migrat în Europa în secolul al XV-lea. Fiecare națiune europeană în limba sa i’au numit pe țigani printr’o formulă lingvistică sau alta. În 1971, la Londra pe 8-12 aprilie, a avut loc Primul Congres Mondial al țiganilor, unde delegații prezenți acolo, prin diferite grupuri au adoptat prin consens, pentru toate persoanele de etnie țigănească din lume, și au împărtășit numele oficial de romi. Numele tradițional de țigan, astăzi, spun ei că ar avea conotație negativă, asa că se evită folosirea termenului în viața publică.

Oare de ce rromi sau roma nu are are deja conotație negativă pentru această comunitate? Când spunem rrom nu ne adresăm țiganilor? Nu rromii cerșesc la Paris? Nu rromii au mâncat lebedele la Viena?

Într’un raport al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) pentru Europa, recensământul oficial românesc, din datele oficiale din 1992 arată că sunt 409.723 țigani, sau 1,8 % din populație, apoi numărul celor care se declară ei înșiși ca țigani în 2002 a fost de 535.250 de persoane, sau 2,5 % din populația totală. Creșterea se consemnează pe seama scăderii numărului de etnici maghiari, o consecință a declarării unui număr mai mare de etnici țigani și unul mai mic de etnici maghiarofoni. Dar numărul estimat de ”experți” în contextul balcanic pentru Biroul Regional pentru Europa, sugerează minimum 1.800.000 și maxim 2.500.000 de etnici țigani, ceea ce face ca acest grup să fie cea mai mare populație de țigani din Europa și, se spune, eventual, din lume !!! Așa să fie?

În contextul în care România are granițele Uniunii Europene deschise din 2007, ne întrebăm câți din acești minoritari de etnie țigănească s’ar mai afla pe teritoriul țării noastre? Ultimul recensământ ne mai indică doar 620.484 de țigani în România, adică 3 % din totalul populației de peste 20 de milioane de români, din cifrele oficiale ale Recensământului din 2011, și aceasta în condițiile în care peste 3-4 milioane de români sunt semnalați pe întreg continentul. Cu alte cuvinte, de 8 ani țiganii au acces la ”libertatea” pe care ar presupune’o granițele deschise spre occident, iar ei să continue cu o obstinență de neînțeles să locuiască în continuare în ”țara de baștină”, și să refuze cu o tenacitate greu de explicat, ceea ce le’ar putea oferi sisteme cu mult mai generoase de asistență socială din Europa, granturi, ajutoare sau posibilități legale de a’și înregistra într’un sistem jurudic ce le’ar putea oferi cel puțin teoretic un viitor diferit acestor noi vlăstare, puradeii nou născuți ai unei etnii recunoscute pentru prolificitatea sa.

tigani in europa

Greu de crezut că toată isteria europeană de care auzim neîncetat la televizor este creată de 1.000, 10.000 sau 100.000 de etnici țigani cu pașaport românesc pripășiți la Londra, Paris, Roma, Viena, Berlin sau Madrid. Putem considera fără a greși că această rată ridicată a cazurilor ce răsuflă în presa occidentală, este creată de peste 500.000, sau poate de peste un milion de țigani care după ce au prins gustul unei bunăstări fie ea și minimale, ei nu mai pot să se întoarcă tot la adunat fier de prin fabricile dezafectate din țară, și acestea tot mai puține. Mirajul vestului i’a atins definitiv.

Oameni buni, dacă în România trăiau după 1990 peste două milioane de țigani de ce noi nu auzeam la televizor aceleași minunății? Ziarele de ce nu ne informau cu aceleași cazuri de viol, crimă și furturi, așa cum azi nu mai încetează, să ni se prezinte ca o anatemă aruncată pe obrazul României de presa occidentală?

Aceste cifre prezentate de presa occidentală, exagerat de ridicate pentru țara noastră, sunt demult inversate, din păcate pentru orgoliul occidentalilor. De ce nu am putea considera că țări precum Franța, Italia, Spania, Portugalia, Anglia, care sunt ținta predilectă a emigrației țiganilor să fi pierdut evidența celor care le calcă teritoriul, și care nu’și declară rezidența, după cum nici în România nu și’o declara la recensăminte. Există și în România și în Franța o populație de țigani care nu apare pe niciun raport sau evidență a rezidenților. Cifrele care ne parvin din Belgia -12.500, Olanda – 40.000, Portugalia – 37.500, Marea Britanie – 100.000, Italia – 130.000, sunt de’a dreptul ridicole, inclusiv din Franța care ne semnalează doar 310.000 de țigani pe teritoriul său.

Insistând asupra idealului „egalitarismului”, Franța se mândrește cu faptul că nu face nicio diferență în ceea ce privește moștenirea etnică sau de rasă. Statisticile privitoare la etnii și acțiunea afirmativă sunt interzise, deoarece Franța, chipurile  încearca să fie o țară pentru care rasa nu este importantă, și care îi tratează pe toți cetățenii la fel. Politicienii din întreg spectru politic s’au opus oferirii unui tratament deosebit minorităților, fie prin stabilirea unor cote, fie prin acțiune afirmativă. Astfel, promovarea diversității reprezintă un câmp minat, iar reprezentativitatea minorităților în politica franceză rămâne o utopie. Cum am mai putea, atunci considera că în Franța cifra reală este de doar, 300 de mii când ea poate depășește ușor un milion de țigani.

Nu, dragi europeni, snobismul nu mai trebuie să ne macine orgoliul. Țiganii sunt o PROBLEMĂ EUROPEANĂ, și asta de când primele pâlcuri de năpăstuiți ”egipteni” au călcat pe acest continent. Pasarea în permanență a acestei responsabilități pentru această racilă, dacă vreți, a anilor 2015 și în perspectivă spre mijlocul secolului – 2050, când cu adevărat va deveni o problematică de care Bruxelles-ul încă nu este conștient, pe umerii ”esticilor”, uneori numai pe umerii României doar pentru că, nu’i așa, rom – român, ca semantică ar scăpa oficialitățile de la Bruxelles de multe din responsabilități, nu mai este deloc productivă.

Nu mai puteți arunca la nesfârșit această problemă specific Europei, doar pe umărul României, și în special pe cârca românului. Este incredibil câte poate să mai inghită românul, care nu ar dovedi astfel decât o tenacitate și o rezistența ieșită din comun, dar specifică poporului nostru pentru câte trebuie să suporte, trăsături pe care le’am demonstrat de’a lungul istoriei.

Drepturile omului și în particular libertatea de opțiune a omului liber de a trăi unde dorește, unanim acceptată pe teritoriul UE, ar trebui să fie și respectată cu o mai mare scrupulozitate, și nu ar trebui să mai privească culoarea pielii specifică țiganului.

În definitiv foarte multe statistici neoficiale ne vorbesc de o cifră de aproximativ 9 milioane de țigani care trăiesc în Europa. Și dacă s’ar vorbi de 15 milioane, această nu ar trebui să fie o problemă pentru Uniunea Europeană, pentru că în perspectiva anilor 2050, 15 milioane de țigani nu ar trebui să mai producă frisoane, dacă Bruxelles nu se trezește din 2015. Ce înseamnă comunitatea țiganilor la masa populației europene azi? Încă este nesemnificativ…4,5%.

Ultima serie de proiecţii demografice făcute de EUROSTAT, arată că procesul de îmbătrânire a populaţiei ar trebui să afecteze toate statele membre UE până în 2060. Conform scenariului de convergenţă EUROPOP 2010, populaţia UE va ajunge la 525 milioane în 2035, culminând la 526 milioane în 2040, apoi coborând progresiv la 517 milioane la orizontul anului 2060. Populaţia angrenată pe piaţa muncii se va diminua în mod regulat în timp ce persoanele de vârsta a treia, fără îndoială, vor constitui un procentaj din ce în ce mai mare din populaţia totală, persoanele de peste 65 de ani reprezentând 29,5% din poluaţia totală a Europei în 2060. Un alt aspect al îmbătrânirii demografice îl reprezintă chiar îmbătrînirea populaţiei de vârsta a treia, importanţa relativă a persoanelor foarte în vârstă progresând într’un ritm mai rapid decât al oricărui alt segment de populaţie din UE. Ne aşteptăm ca segmentul acesta de persoane cu vârsta de 80 de ani şi peste la nivelul UE să crească aproape de trei ori până în 2060. Ca urmare a transferurilor între grupele de vârstă, nivelul de dependenţă al persoanelor în vârstă din UE va fi de două ori mai mare, trecând de la 26,2% în 2011 la 52,6% în 2060. Procentul total de dependenţă legat de vîrstă (adică numărul de persoane dependente, tinere şi în vîrstă în raport cu populaţia între 15 şi 64 de ani) ar trebui să crească de la 49,6% în 2011 la 77,9% în 2060. Populaţia va continua să îmbătrânească în decursul viitoarelor decenii, va creşte numărul persoanelor în vârstă prin intrarea ciclului baby-boomers în zona vârstei a treia.

Pentru Bruxelles nu pare a fi un semnal de alarmă ponderea comunității țigănești, în condițiile în care la 1 ianuarie 2014 populația Uniunii Europene a fost estimată la 507 milioane de persoane. Țiganii nu ar trebui să reprezinte vreun pericol odată ce 4,5 % nu reprezintă o cifră care sperie…Comunitatea țigănească se pare că sperie doar prin obiceiurile de care nu erau obișnuiți să le vadă pe străzi până în 2007. Românii, erau doar ei blestemați, să vadă…

De aceea putem considera că situația este cumva inversată. Balanța atârnă mai mult în partea Occidentului, doar inerția de a’i considera nativi din est îi mai ”salvează”. Dar în problema cifrelor raportate, de prezență a țiganilor la marginea marilor orașe din vest, Occidentul dă dovadă de o mare ipocrizie. Sunt cu mult mai mulți, dar nu vor să accepte acest exod, încă.

România nu a avut doar activul în 2007, privatizările, piața de desfacere pentru produsele vestice pentru o populație de peste 20 de milioane, ci și acest pasiv: comunitatea țigănească de care românii deja aveau cunoștință, iar azi atâtea cazuri descrise de presă nu tocmai plăcute, nu mai miră demult pe români. Noi românii cunoaștem aceste aspecte, cunoaștem cum este să trăiești alături de această etnie. A devenit și coșmarul occidentalilor, această prezență masivă a lor, printre ei, pe străzi, în magazine, la benzinării, la restaurante…peste tot, se vor ”integra”, dar mai ales la marginea orașelor.

Întrebăm și noi Bruxelles-ul:

Când veți deveni conștienți de numărul lor tot mai mare? Un număr care crește și nu atât prin migrare, deoarece numărul celor care pleacă din est spre vest, la un moment dat, se va stabiliza. Ci prin înmulțire. Prin nașteri a unor copii care sunt după legea fiecărei țări, sunt cetățeni cu drepturi depline ale țării adoptive, în care fiecare nou născut devine automat cetățean local nativ. Dacă în fiecare familie s’au născut câte un frățior sau câte o surioară, acea familie devine implicit cu un cetățean occidental în componența sa. Și indiferent că autoritățile fiecărei țări de adopțiune a țiganilor o recunosc sau nu, acest fenomen există de 8 ani. Iar acești noi cetățeni UE, există, iar peste 10, 12 sau 14 ani ei vor deveni majori, cu drepturile depline ale fiecărei țări în care s’au născut, iar după cum îi știm de la 13-15 ani ei vor avea la rândul lor alți copii, și tot așa.

De exemplu în Franța, drepturile civile şi politice includ, printre altele, libertatea de mişcare şi reşedinţă pe teritoriul statului, precum şi dreptul de a părăsi orice ţară şi de întoarcere în ţara de origine. Drepturile economice, sociale şi culturale includ printre altele, dreptul la muncă, la alegerea liberă a locului de muncă, la condiţii favorabile de muncă, protecţie socială, retribuţie egală pentru muncă egală, precum şi la o remuneraţie justă şi favorabilă; dreptul la asistenţă medicală, protecţia socială şi servicii sociale, precum şi dreptul la locuinţă.

Nici nu mai are vreo relevanță dacă aceștia s’au născut în Ungaria, Bulgaria, Serbia sau România. De ce? Pentru că sunt europeni, și au acest drept de a se stabili oriunde în Europa. ”Drepturile omului” le dau acest drept, chiar dacă pentru ei ca oameni simpli, dreptul la o viață mai bună e suficient pentru a’i determina să se urce în orice tren care i’ar duce spre alte posibilități de trai. Occidentalul se pare că nu are în vedere deloc modul de viață nomad al țiganilor.

Nu sunt ei de vină, și nici țările din ”blocul comunist”, pentru că de’a lungul mileniilor oamenii, inclusiv această seminție, au ales să migreze. Nimeni nu mai poate fi făcut responsabil azi, nemaifiind printre noi, nici măcar pentru cortina de fier care au ținut generații de estici departe de libertate, tehnologie sau de un alt mod de viață.

Chiar din aceste proiecții ale EUROSTAT, putem prevedea deja o pondere a țiganilor tot mai mare, ca să ajungem după 2040 cel mai probabil la un 10% țigani în Europa, adică o îmbătrânire a ”albilor” și o întinerire a țiganilor, care sunt puși azi la zid de mass-media occidentală. Ce va mai spune televiziunea, presa în general, despre acest proces implacabil, când 1 din 10 europeni vor fi țigani? Dar cînd din 10 europeni, 2 vor fi țigani? Cum îi vor integra?

Oricare vor fi răspunsurile la aceste întrebări, România nu va avea posibilitatea reală de a integra 15, 20 sau peste un timp mai îndelungat 25 milioane de țigani. Este imposibil, iar proiecțiile EUROSTAT ar trebui să țină seama negreșit și de această minoritate, în proiecțiile sale.

Același document dezbate asupra dimensiunii problematicii țiganilor, dar regula este o consecință directă a lipsei de claritate în ceea ce privește identitatea romilor. Ei nu sunt „cel mai mare grup etnic” din Europa, dar pot fi unul dintre cele mai mari grupuri etnice „care locuiesc în afara granițelor” națiunilor-stat, pentru că țiganii nu au un stat-națiune al lor. Numărul românilor, turcilor, sau maghiarofonilor, dar și a altor grupuri etnice din Europa, care trăiesc în afara frontierelor statelor de limbă maternă de care aparțin este cu siguranță mai mică decât țiganii.

Mai mulți ruși trăiesc în afara Rusiei (în Europa) decât țiganii, dar „Europa” este definită ca întindere geografică de la Oceanul Atlantic până la Urali, iar rușii trăiesc și în Asia. Dar din moment ce mulți ruși nu sunt vulnerabili, afirmația că „romii constituie cea mai mare minoritate vulnerabilă din Europa” se înscrie problematicii abordate. Definirea clară a domeniului de aplicare a cercetării identitatății populației studiate este deosebit de importantă în cazul țiganilor, mai ales atunci când vorbim despre impactul conflictelor comunităților de țigani și dimensiunea acestor comunități. În timp ce țiganii pot sau nu pot fi „cea mai mare minoritate din Europa”, „universul țiganilor” este atât de divers, că este uneori dificil să fi de acord care este, exact, subiectul diferitelor declarații politice, documente și proiecte ce îi privesc nemijlocit.

Printre abordările majore privind identitatea țiganilor sunt: conștientizarea lor ca etnie și minoritate etnică și unificarea lor în Uniunea Internațională a Romilor (IRU); intelectualii romi, sugerează că Națiunea țigănească în prezent trece printr’un proces de creare, și că acest moment este Perioada de Renaștere a țiganilor. Ideea lui Nikolae George a țiganilor ca trans-Națiune europeană fără propriul teritoriu, înstrăinați de pe continent ca un întreg, țiganii se definesc ca o națiune fără stat sau non-teritorii.

„Numărarea țiganilor” nu este ușoară. Acesta este motivul pentru care este posibil să vorbim, se pare, doar despre estimări. Estimările indică între 6,8 și 8,7 milioane de țigani care trăiesc în Europa, alte statistici de peste 9 milioane, iar 68 % dintre ei, locuiesc în  Europa Centrală și de Est și Balcani. Populațiile de țiganii din țările menționate în acest raport au fost estimate ca minime.

În Ungaria, sunt grupuri majore de țigani și, în general, cei mai mulți dintre ei, rămân și se numesc cygani, iar numele trăiește în denumirea unor organizații care sprijină obiectivele țiganilor, cum ar fi cazul Autoguvernarea Națională a Țiganilor. Desigur, Cygani cuvântul limbii maghiare, care are un loc în cultura maghiară și este extrem de controversat, nu știm în ce măsură este utilă schimbarea sa într’un cuvânt cu sens considerat egal – rrom. Organizațiile cyganilor din Ungaria estimează numărul lor la peste 2 milioane de etnici.

Țiganii unguri formează cea mai numeroasă minoritate și care este recunoscută oficial. Minoritățile maghiare sunt singurele care nu au o patrie, nu este considerată o minoritate națională, dar sunt minorități etnice așa cum sunt definită de ei. În Ungaria, oficial cel de etnie romă, care este înregistrat la recensământ, votează, au școli, autoritatea locală țiganilor spune deoarece, în conformitate cu Legea de protecție a datelor din 1992, etnia nu pot fi înregistrate fără acordul scris al statului în cauză.

Steagul romilor

Recensământul, totuși, diferă în mod semnificativ de rezultatele sondajelor sociologice. Într’un sondaj din 1994 a fost realizat  înre’un mediu de ne-romi altele sunt rezultatele pentru cei considerați a fi țigani. În consecință, sunt mai mult de 500 000 de persoane din populația de țigani din Ungaria (aproximativ 5% din totalul populației). Alții sunt estimate a fi între 6-700.000 numărul de romi din Ungaria, în timp ce unii romi intelectuali spun că acest numar ajunge la un milion. (A se vedea studiile sociologice pentru Romi, 1997)

Conform recensământului, din 3200 așezări din Ungaria în 2000 trăiesc țigani. În partea de nord a țării dintre cele mai mari trei județe din populație, populația metropolitană a romilor este estimată la aproximativ 8-10 %.

ȚIGANII din Budapesta organizând manifestații împotriva extremismului manifestat de partidul extremist-naționalist Jobbik, singura țară din Europa unde există un partid orientat fățiș împotriva etniei țigănești. Această situație poate avea o explicație directă în cifrele neconcludente ale recensămintelor oficiale care nu reflectă situația reală de iritare a populației considerate majoritare a maghiarilor ne-romi. Dacă numărul de țigani este de peste 2.000.000 de persoane, atunci raportul de cetățeni unguri ne-romi, este de 6 din 9, iar al țiganilor de 2 din 9, restul  de 1 din 9 fiind al altor etnii, ceea ce explică oarecum iritarea cetățenilor ne-romi, deoarece mulți dintre ei văd situația în perpectiva anilor următori când acest raport este net favorabil țiganilor. Potrivit unor surse neoficiale acest raport romi, ne-romi din Ungaria în câteva decenii va ajunge la 5-4.

Potrivit unor studii, populația de etnie romă maghiară depășește cu mult datele publicate oficial. Potrivit unor surse oficiale indica 205.984 de persoane, dar, de asemenea, pe rezultatele cercetării populației sunt cunoscute între 394.000 și 2.000.000.
Cu toate că populația Ungariei se confruntă cu o îmbătrânire demografică și cu un spor natural de −2,1%, minoritatea romă este în continuă creștere, fiind caracterizată de o populație foarte tânără. Județele cu cel mai mare număr de romi sunt: Borsod-Abaúj-Zemplén (45.525) și Szabolcs-Szatmár-Bereg (25.612). În 2001, 205.720 de cetățeni maghiari, iar în 2011, 315.583 (inclusiv cetățenii maghiari din afara granițelor Ungariei) s’au declarat de etnie romă. Organizațiile romilor au estimat că în Ungaria ar trăi de fapt între 450.000 și 2.000.000 de romi

Pentru populația romă în această piramida de vârstă din anul 2001, se poate observa că cea mai mare parte a piramidei de vârstă este similară țărilor în curs de dezvoltare, care sunt sunt deosebit de populare pentru generațiile născute după schimbarea de regim, numărul de nașteri continuă să crească, populația devine mai tânără.

Cu toate acestea în 2001 la recensământ apar 190.046 țigani, sau locuitori romi declarați în țară, ceea ce indică un grad ridicat de declin comparativ cu datele recensământului anterior. La recensământul din 1980, existau de exemplu mai mulți din populația de romi declarați: 380.000 de persoane, declarați ei înșiși ca romi sau țigani. Prin urmare, numărul de persoane care s’au declarat țigani s’a redus la jumătate în 20 de ani.

În jur de o jumatate de milion de persoane de etnie romă din Ungaria din sondajele sociologice, de fapt, mulți oameni se consideră maghiari. Asimilarea accelerată, se datorează faptului că majoritatea țiganilor sau romilor maghiari au părăsit modul tradițional de viață nomad. Romii și majoritatea de origine romă – Băeșii – în special din afara capitalei și orașele mari – și’au schimbat limba predecesorilor săi în ultimele decenii. Potrivit sondajelor recente, 90% din țiganii unguri vorbesc limba maghiară, și doar 5% sunt de limbă țigănească (limba romani), iar 5% dintre ei sunt Băieși (vezi capitolul dedicat special Băieșilor) și de asemenea, vorbesc limba lor maternă. În 1971, 21% a încă vorbeau limba romani și 8% erau Băieși.

În Ungaria sunt trei grupuri de Băieși, două în sud-vest și unul la Tisa. Unul din cele din sud-est și cel de la Tisa își zice în general băieși. Cel din urmă se mai definește și ca ticsán (de la Tisa), pe când celălalt grup din sud-vest se autoidentifică drept țigani. Anna Pálmainé Orsós consemnează ca rezultat al anchetei sale pe terenul studiat de ea, locuit de grupul din sud-vest numit în general băieși, că 67% din cei chestionați se declară băieși, 23% băieși și maghiari, iar 10% maghiari.

Unii dintre țigani de origine sunt bilingvi, dar aceasta nu lămurește situația reală a minorității.

Prin comparație, 99% din populația non-roma în Ungaria, se poate observa că există un declin constant al ratei natalității și îmbătrânirea populației.

BĂIEȘII, numiți și băiași, rudari, ludari, aurari, lingurari, albieri, rotari, corfari, kopanari, vretenari, caravlahii (vlahi negri), karavlasi sunt confundați adesea cu românii, deși sunt certe relatări ale migrării lor după dezrobirea lor. Acest lucru exclude fenomenul greu de acceptat că românii ar fi avut robi, tot români.

Băieșii constituie o ramură SPECIALĂ a romilor răspândită în toate țările din Europa Centrală și de Sud-Est. În funcție de regiunea în care trăiesc, se denumesc pe ei înșiși și sunt denumiți și cu alte etnonime, dintre care cel mai răspândit este cel de rudari.

Băieșii se caracterizează în principal prin faptul că limba lor maternă este româna în toate țările în care trăiesc, și că ocupația lor tradițională este confecționarea de obiecte din lemn mai ales pentru gospodăria rurală. Este vorba de o așa-numită „minoritate discretă”, adică o etnie ce nu a devenit națiune, nu este în general recunoscută oficial, nu are deloc sau aproape deloc elită intrelectuală, nu este deloc sau este slab reprezentată oficial de persoane din rândul ei și, prin urmare, nu este prezentă deloc sau aproape deloc în viața publică. Acest grup etnic a început să facă obiectul unor cercetări antropologice, etnografice și lingvistice aprofundate numai în anii 1990, și cunoștințele despre el sunt încă lacunare. Începând cu această perioadă, se constată în rândul băieșilor un proces de afirmare a identității etnice, în grade diferite de la o regiune la alta, care se manifestă mai ales prin organizații civice și preocupări de a’și promova cultura și în formă scrisă.

Sursele documentare vechi despre băieși sunt rare. Prima oară sunt menționați într-un document românesc, hrisovul domnitorului Țării Românești, Gavril Movilă, din 20 septembrie 1620, către mănăstirea Cozia, dar din care reiese că ei erau prezenți în această țară mai dinainte.

Italianul Luigi Ferdinando Marsili întâlnește spre sfârșitul secolului al XVII-lea, în Transilvania, țigani care se ocupă cu culegerea metalului prețios din nisipul aurifer al râurilor, vorbitori de română și de religie ortodoxă, despre care scrie că sunt bogați și curați. Era o ocupație veche a băieșilor, pe care au abandonat’o după un timp. Dimitrie Cantemir scrie la rândul său, în Descriptio Moldaviae (1714), despre țigani aurari.

Nume de familie ce reflectă prelucrarea lemnului și aurăritul practicate de romi apar în documente din Transilvania din prima jumătate a secolului al XVIII-lea: în 1735 cel al unei femei pe nume Kalános („lingurar” în maghiară) condamnată pentru vrăjitorie; în 1737, nume cu același sens pe o listă de aurari a autorităților; în 1744, numele Bojásul (prima atestare cunoscută a cuvântului „băiaș”); în listele din 1746, 1749 și 1752, același nume și în alte variante, precum și cel de Linguraru.

O serie de articole ale preotului luteran Samuel Augustini Ab Hortis din 1775-1776 tratează și despre romi lingurari care se ocupă cu aurăritul în timpul verii. În 1778, un călător german, Friedrich Wilhelm von Bauer, îi amintește ca un subgrup al romilor pe rudarii din Țara Românească, care se ocupă cu colectarea aurului și cu dulgheria. În 1788, Stephan Ignaz Raicevich, aflat în slujba curții imperiale austriece, îi semnalează într-o carte în limba italiană pe lingurarii din Țara Românească și din Moldova.

Un autor sârb, Spiridon Jović, într-o carte apărută în 1835, relatează despre țiganii care trăiau în regiunea graniței militare din Slavonia a Imperiului Austriac, și dintre care o parte făceau obiecte din lemn, mai ales albii. Termenul „băiaș” tradus printre altele cu Löffelzigeuner „țigan lingurar”, apare și în 1836, într’o lucrare a preotului luteran Andreas Clemens din Sibiu.

Într’o lucrare în limba franceză din 1837, Mihail Kogălniceanu menționează ca două subgrupuri ale țiganilor domnești rudarii sau aurarii și lingurarii, pe aceștia din urmă calificându’i drept „cei mai civilizați”. Primul autor croat care menționează prezența unor băieși în Slavonia este învățătorul Ferdo Hefele, într’un articol din revista Vienac din Zagreb, în 1890. Un călător german, Heinrich Renner, pomenește despre caravlahii (unul din etnonimele băieșilor) din Bosnia în cartea sa din 1897.

Cele dintâi cercetări propriu-zise despre băieși apar la începutul secolului al XX-lea și continuă doar sporadic până în anii 1990. S’au ocupat de această temă Teodor Filipescu (1906), Isidor Ieșan (1906), Gustav Weigand (1908), Tihomir R. Đorđević (1911), Constantin S. Nicolăescu-Plopșor (1922), Martin Block (1936), Emil Petrovici (1938), Ion Chelcea (1944), M. R. Barjaktarović (1964), Ion Calotă (1974) etc.

Cercetările antropologice, etnografice, etnosociologice și lingvistice se intensifică după 1990, odată cu sporirea interesului pentru minorități în general, dar chestiunile legate de băieși sunt numai parțial lămurite. Din cauza insuficienței surselor, despre istoria băieșilor există mai mult ipoteze decât certitudini. În ceea ce privește originea lor, primii autori care s’au ocupat de ei i’au considerat români. Chelcea (1944) a văzut în ei un popor de origine necunoscută, nici romă, nici română. Originea romă a fost de asemenea contestată de Block (1936). Un autor actual care contestă originea romă a băieșilor este Marcel Courthiade, după care aceștia ar fi autohtoni din sudul Dunării romanizați, ce ar fi migrat și în nordul Dunării. Însă majoritatea cercetătorilor, de la Đorđević (1911), Petrovici (1938) și Barjaktarović (1964), până la cei actuali optează pentru originea romă.

Băieșii ar fi devenit o ramură aparte a romilor în zona Munților Apuseni, unde ar fi lucrat ca robi la exploatarea aurului împreună cu minerii români până la sfârșitul secolului al XVI-lea. Etnonimul „băieș/băiaș”, derivat de la „baie”, este numele dat minerilor în general în Transilvania acelei epoci. Etnonimul „rudari” se referă tot la această îndeletnicire, fiind un derivat al termenului considerat ”slav” – ruda „minereu”. După o perioadă de bilingvism, ei ar fi abandonat limba romani și adoptat limba română. Pe baza unor trăsături ale graiurilor lor din afara României, zona lor de origine mai exactă ar fi sud-estul Crișanei, extremitatea nord-estică a Banatului și extremitatea sud-vestică a Crișanei.

Băieșii au început să migreze în mai multe direcții: spre sud-vest în partea de sud a Ungariei, nordul Serbiei și nordul Croației de astăzi, spre sud în Țara Românească și Bulgaria și spre est în Moldova. Această migrație ar fi pornit la sfârșitul secolului al XVI-lea. Și’au continuat ocupația legată de aur, la care au adăugat ulterior prelucrarea lemnului în ustensile de gospodărie. O parte din cei care au trecut în sudul Dunării ar fi revenit în Țara Românească, aducând cu ei obiceul gurbanului, împrumutată de la populațiile din Bulgaria, precum și unele cuvinte bulgărești care în Oltenia se păstrează numai în vorbirea lor. În Țara Românească și în Moldova, rudarii au avut statutul de robi, ca și romii în general, până la eliberarea lor completă în 1855 (Moldova) și în 1856 (Țara Românească).

După dezrobirea romilor a pornit un nou val de migrare, mai însemnat, băieșii răspândindu’se în toată Europa de Sud-Est și Centrală. În Bulgaria s’au așezat mai ales după dezrobire. În arhive din Serbia se găseau la începutul secolului al XX-lea documente din prima jumătate a secolului al XIX-lea ce atestau intrarea în țară a unor grupuri de rudari care fugeau din robie. În Serbia de vest, Emil Petrovici a găsit în 1938 „țigani românizați” pe care i’a identificat după grai ca veniți din Muntenia. Înainte de a ajunge aici, ar fi stat o vreme în Banat, după cum reiese din unele trăsături fonetice ale graiurilor lor.

Pe teritoriul actual al Ungariei, majoritatea băieșilor s’a așezat între 1893 și 1918, dar imigrarea lor a continuat și între cele două războaie mondiale, ba chiar și în primii ani de după al Doilea Război Mondial. Majoritatea trăiește în sud-vestul țării, dar este un grup mai mic și pe Tisa. În regiunea vecină cu Ungaria din nordul actualei Croații au imigrat băieși începând de pe la mijlocul secolului al XIX-lea. În număr mic, băieși imigrați cu același val ca în Ungaria și în Croația sunt prezenți și în Slovenia și în Slovacia.

Tot în număr mic au ajuns în secolul al XIX-lea băieși și mai la sud în Peninsula Balcanică, în Republica Macedonia actuală și Grecia, precum și în Basarabia și în Ucraina. Au ajuns chiar în Statele Unite ale Americii la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de’al XX-lea, cu denumirea de Ludar și în Columbia. Începând cu anii 1960 au mers și la muncă din fosta Iugoslavie în Germania, Austria, Franța, Spania, Portugalia, Italia și Cipru.

În timpul celui de’al Doilea Război Mondial, și băieșii au suferit persecuțiile la care au fost supuși romii în general. Sunt documentate execuții în masă săvârșite de ocupanții germani în Serbia, precum și de autoritățile Statului Independent Croația. În Serbia, unii cercetători au consemnat relatări conform cărora unii băieși deținuți în lagăre din Belgrad au scăpat cu viață fiind sfătuiți de deținuții evrei să se declare români, sau, în sate, datorită unor sârbi care au garantat că băieșii nu sunt țigani, ci români.
Despre numărul băieșilor nu există date precise, în primul rând pentru că oficial sunt în general incluși în grupul romilor.

Singura țară în care se poate declara etnia băiașă la recensămintele populației este Serbia. Pentru prima oară aceasta s’a întâmplat la cel din 2011. Atunci s’au declarat băieși 80 de persoane, dar este imposibil ca acest număr să reflecte realitatea. Băieși s’ar mai putea găsi în diferența de 7.765 dintre numărul celor care declară limba vlahă ca limbă maternă (43.095) și numărul celor care se declară de etnie vlahă (35.330), sau în diferența de 46.936 dintre cei care se declară romi (147.604) și cei care indică limba romani ca limbă maternă (100.668). În orice caz, în țară sunt multe localități unde trăiesc băieși, în partea sa de est fiind și sate cu populație majoritar rudărească.

Termenul beás ca etnonim și ca nume de limbă este folosit și în datele recensământului din Ungaria (2011), dar numai în paranteză împreună cu romani pe lângă termenul cigány. Conform acestor date, în Ungaria trăiesc 308.957 țigani (romani și băieși), dintre care 54.339 au ca limbă maternă limba romani sau limba băieșească și 61.143 folosesc una din aceste limbi în familie și în cercul lor de prieteni.

În alte țări, băieșii nu apar în documente oficiale, nefiind recunoscuți în afara grupului romilor. Și în acestea numărul lor ar putea fi, cel puțin în parte, printre diferențele ce apar în rezultatele recensămintelor. Astfel, în Bulgaria, în 2011, dintre cei care se declară romi (320.761), 1.837 declară româna ca limbă maternă, dar conform unor estimări ar fi în număr de câteva zeci de mii, existând sate cu populație majoritar rudărească.

În Croația au fost înregistrați în 2011 16.975 de romi, dintre care numai 14.369 declară limba romani ca limbă maternă. Pe de altă parte, 955 de persoane declară ca limbă maternă româna, dar numai 435 se declară români. Numărul lor ar fi de fapt aici între 10 și 20.000.

În Slovacia, numărul băieșilor este estimat la câteva sute.

În România apar la recensământul din 2011 621.573 de romi, dintre care 342.674 declară româna ca limbă maternă.
Etnonime: Băieșii au numeroase etnonime, nu toate fiind folosite de ei înșiși. Sunt și unele care sunt endonime în unele comunități de băieși și exonime în altele.

În România sunt cunoscuți cu denumirea de băieși sau băiași în Ardeal, băniași în Banat, cea de rudari este specifică Olteniei și Munteniei, iar în Moldova se numesc aurari sau lingurari. În Oltenia se mai numesc și albieri, rotari și corfari (de la „corfă”, cuvânt regional pentru „coș”).

În Bulgaria sunt numiți mai ales rudari, uneori cu varianta ludari, dar și lingurari, kopanari (de la kopanka „covată”), vretenari (de la vreteno „fus”), aurari sau baeši.

În Serbia, acest grup etnic este cunoscut sub denumirea de banjaši, lingurari, kašikari (de la kašika „lingură”) koritari (de la korita „albie”) sau rudari. Tot în Serbia se mai folosește și termenul karavlasi (singular karavlah, cuvânt turcesc însemnând „valah negru”). Această din urmă denumire este generală în Bosnia și Herțegovina.

În maghiară denumirea lor este beások (singular beás), iar în Croația bajaši și ludari, cele două etnonime reprezentând grupuri diferite prin grai.

În Slovacia sunt denumiți bajáši, bjaši sau korytári (de la koryto „albie”).

În mediul academic mai vechi s’au folosit de asemenea mai multe etnonime. Emil Petrovici (1938) vorbea despre „țigani românizați”. La cercetătorii sârbi se găsesc termeni ca posavski Rumuni „români din Posavina”, vlaški Romi „romi valahi”, rumunski Romi „romi români”, vlaški Cigani „țigani valahi”, Cigani vlaškog jezika „țigani de limbă română”, Cigani Rumuni „țigani români”, rumunski Cigani „țigani români”, Cigani Karavlasi „țigani caravlahi”. În Slovacia s’a vorbit despre „țigani vorbitori de română” sau „albieri români”.

În rândul cercetătorilor este o oarecare ezitare în privința alegerii unui etnonim general, dar există preocuparea de a găsi unul cât mai potrivit. Cei români folosesc termenul „rudari” pentru cei din România și Bulgaria, iar cei bulgari operează cu aceeași denumire. Saramandu (1997) folosește sintagma „țigani de limbă românească”. În literatura de specialitate sârbă se caută generalizarea termenului banjaši (vezi volumul colectiv Biljana Sikimić (coord.), Banjaši na Balkanu: Identitet etničke zajednice, 2005).

Corespunzător cu acesta, numărul special al revistei Piramida, nr. 2, Băieșii în contextul sud-slav, publicată de Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina, optează pentru termenul general „băieși”. Lui banjaši și lui „băieși” le corespund exact etnonimele bajaši, beások și bajáši, folosite în literatura de specialitate croată, maghiară, respectiv slovacă. În limba engleză se găsesc Boyash, Bayash, Banyash, Bunyash sau Beash, termeni preluați ca atare și în lucrări în limba franceză. În acestea se mai găsesc și variante ca Béaches sau Bayaches. Toate aceste variante provenind din termenul românesc băieși sunt folosite ca etnonim general în mediul academic, chiar dacă nu este endonim pentru toți membrii acestei etnii.
Mod de viață: După ce au abandonat activitatea de colectare a aurului, băieșii s’au ocupat cu producerea ustensilelor de lemn de tot felul: căruțe, roți, piese pentru războaiele de țesut, albii, donițe, străchini, linguri, fuse, mosoare etc. Conform tuturor cercetătorilor, aceasta a fost ocupația principală atât a celor rămași pe teritoriul României actuale, cât și a celor din țările în care au emigrat. Până la al Doilea Război Mondial au trăit în general în bordeie sau colibe, în păduri sau la marginea unor păduri de unde procurau lemnul și unde îl prelucrau, în apropierea satelor. Duceau o viață de nomadism redus, în sensul că erau stabiliți pe teritoriul câte unui sat și se deplasau în localitățile din apropiere pentru a-și valorifica produsele prin vânzare sau troc. Ocupația lor tradițională este reflectată și de unele etnonime din cele înșirate mai sus, precum și de unele nume de familie. Astfel, în Ungaria se întâlnesc nume ca Lingurár, Kanalas („lingurar”), Kalányos („lingurar”), Orsós („fusar”).

După război, modul lor de viață s-a schimbat mai mult sau mai puțin, în funcție de împrejurări. În general s’au mutat în sate, în cartiere aparte. În Oltenia, un asemenea cartier se numește rudărie.

Meseria lor tradițională a început să se piardă din diverse motive. În România au fost parțial încadrați în locuri de muncă salariată, parțial și-au continuat meseria. În Bulgaria, o parte din ei au fost mutați în satele părăsite de turcii care emigraseră, au primit pământ, au devenit agricultori, apoi, după colectivizare, s’au orientat spre industrie, dovedind în general în această țară „adaptabilitate la contexte economice diferite”. În Ungaria au devenit de asemenea muncitori agricoli sau industriali necalificați. În Serbia, pe lângă astfel de fenomene sociale, a existat și există cel al plecării la muncă în străinătate.

Alt motiv al pierderii ocupației tradiționale a băieșilor a fost scăderea cererii pentru produsele lor, înlocuite de obiecte din plastic sau din lemn produse industrial.

Cultura scrisă și școala nu fac parte din trandițiile romilor, și nici băieșii nu fac excepție. De exemplu în Ungaria, înainte de 1945 numai jumătate din copiii romi frecventau școala timp de câțiva ani. E drept că în a doua jumătate a anilor 1990, tinerii romi între 15 și 19 ani terminau școala gimnazială aproape în aceeași proporție ca ceilalți, dar numărul lor rămâne foarte scăzut în ciclurile superioare.

În urma transformărilor economice de după schimbările de regim politic din anii 1990, băieșii au fost printre cei mai afectați de șomaj, din cauza nivelului lor scăzut de școlarizare și calificare. Pentru cei care ar vrea să trăiască din meseria tradițională, practicarea acesteia este împiedicată și de dificultatea cu care ajung să procure lemn, neavând păduri în proprietate și nici mijloace de a cumpăra lemn. În România se întâlnesc rudari care lucrează în domeniul lemnului, dar la exploatarea mai mult ilegală și transportul acestuia. Unii au căruțe, cal (cai) și eventual ferăstrău cu lanț. Aceștia exploatează și scot lemnul din pădure. Câțiva mai bogați au camion cu care îl transportă la câmpie, iar alții, care nu au nici căruțe, lucrează cu brațele pentru ceilalți. În alte locuri lucrează ocazional la agricultori. În diferite țări, băieșii fără loc de muncă trăiesc într’o sărăcie extremă.

Totuși, ocupația tradițională nu a dispărut cu totul. În Oltenia, o cercetătoare a găsit în 2007 câțiva producători de linguri și fuse. S’a consemnat și în Ardeal confecționarea de linguri, coșuri și mături. În Bulgaria de asemenea, un cercetător a întâlnit femei bătrâne care făceau fuse. În Serbia, în anul 2005, din satele Orašje și Plažane (districtul Pomoravlje) erau mulți plecați la muncă în străinătate, dar cei rămași acasă produceau încă fuse și linguri de lemn, iar condițiile lor de trai erau relativ bune. În Ungaria sunt băieși tiseni (de la Tisa) care s’au profilat pe confecționarea de coșuri și alte produse din nuiele. În Slovacia, un cercetător a avut un interlocutor băieș care în 1999 începuse să facă ustensile de lemn pentru vase cu teflon.

În ceea ce privește căsătoria, băieșii practică în mod tradițioanal endogamia (căsătorie între membrii aceleiași etnii). Aceasta este încălcată numai excepțional, de relativ puțin timp, mai mult în direcția populației majoritare, de către unii care au un mod de viață asemănător cu cel al majoritarilor. Și mai rar se întâlnesc căsătorii între băieși și romi.

Obiceiuri, folclor, religie: Rudarii din Bulgaria, Serbia și, în România, cei din Oltenia și Muntenia, practicau încă după anul 2000 sacrificarea rituală a unui animal, cu scopul vindecării unor boli sau în cadrul unor sărbători. Jertfa, ospățul, ca și animalul sacrificat se numesc „curban” sau „gurban”[93]. Rudarii folosesc această din urmă variantă. Denumirea vine direct din cuvântul turcesc otoman kurban, obiceiul fiind practicat de toate populațiile balcanice devenite ortodoxe sau musulmane. La originea cuvântului este ebraicul קרבן korban din Tora, care și aici desemna sacrificarea rituală a unui animal. Legat de boală, obiceiul era în mod tradițional individual. Era chemată o femeie cu reputația de a fi competentă în materie, numită „căzătoare”, care cădea în transă și în această stare „vorbea cu șoimanele” (ființe demonice feminine), după care îi comunica bolnavului o dată în care trebuia să efectueze jertfa, repetând’o de atunci înainte în fiecare an, și modul de desfășurare a ritualului.

Dintr’o cercetare de teren din Serbia reiese că acest obicei era practicat astfel încă relativ recent. Ulterior, data era fixată de bolnavul însuși, în urma unui vis. Această variantă a fost întâlnită și în Oltenia. Se sacrifică de obicei un miel alb, și aceasta nu se face totdeauna cu scop de vindecare, ci de asemenea cu ocazia unei sărbători, în cele mai multe comunități în ziua de Sfântul Gheorghe. Obiceiul a fost integrat în practica religioasă ortodoxă, mielul fiind identificat cu cel sacrificat de profetul Avraam în locul fiului său.

În Oltenia s’a constatat la rudari și credința în ursitoare, mai puternică decât la români, existând un ritual pentru întâmpinarea lor când se naște un copil. Ființe asemănătoare cu ursitoarele apar și în basme ale băieșilor din Ungaria, cu numele de „urânde” sau „ursânde”.

În cadrul obiceiurilor de înmormântare s’a întâlnit în Serbia construirea de punți pentru morți peste pârâul din localitate[100].

În privința obiceiurilor de căsătorie, la unele comunități din Serbia, în districtul Pomoravlje, se mai menține tradiția plății pentru fata luată în căsătorie.

În folclorul băieșilor din estul Serbiei sunt dominante narațiunile despre zâne, comori îngropate, împăratul șerpilor, zburător, vampiri, prezente și la sârbi și la românii timoceni. Se regăsește la ei, de exemplu, motivul general balcanic al dobândirii puterii vitejești cu ajutorul zânelor, cu specificul că personajul ce devine viteaz nu suge lapte de la zâne, ci acestea îi suflă în gură.

Băieșii au în general religia populației majoritare în mijlocul căreia trăiesc: sunt ortodocși în România, Bulgaria, Serbia și Bosnia, catolici în Ungaria. În Croația, cei ajunși acolo mai demult, în același timp ca în regiunea vecină din Ungaria, sunt catolici, iar alții, veniți ulterior, din Bosnia sau Serbia – ortodocși. Începând cu anii 1990 se constată și trecerea unora la culte neoprotestante.
Chestiuni identitare: Odată cu schimbările de regim de după 1989 și procesul de democratizare din Europa Centrală și de Sud-Est, a devenit posibilă și afirmarea identităților naționale, în ciuda globalizării. În aceste condiții s’au afirmat și tendințele de „construire a etnicității” la etniile care nu au devenit națiuni, inclusiv la romi și chiar la un grup din cadrul lor cum sunt băieșii. În elitele acestora a apărut ideea posibilității afirmării intereselor și a obținerii drepturilor lor prin etnicitate. Ca la orice etnie, și în cazul băieșilor se pune problema autoidentificării (cum se consideră pe ei înșiși), a heteroidentificării (cum îi consideră ceilalți) și, în cadrul acesteia, cum îi consideră oficialitățile.
Autoidentificarea acestui grup etnic nu este unitară. Trebuie făcută mai întâi o distincție între autoidentificarea băieșilor simpli și cea a elitelor acestora. La băieșii simpli, autoidentificarea diferă, pe de o parte, între cei din România și cei din afara acesteia, pe de altă parte, între cei din diferitele țări din afara României în care trăiesc, existând deosebiri și între cei din aceeași țară. Ceea ce este comun, este că majoritatea băieșilor simpli respinge identitatea romă, bazându’se pe faptul că nu vorbesc limba romani și că au avut un mod de viață diferit de al celorlalți romi, având o ocupație pe care aceștia nu au avut’o, și nepracticând demult nomadismul așa cum au făcut’o aceștia. La aceasta mai adaugă tradițiile și portul diferit de cel al celorlalți romi. Respingerea identității rome are ca motiv neexprimat și dorința de a nu face parte dintr-un grup uman în general desconsiderat de majoritari și de alte minorități. Au în comun cu majoritarii stereotipurile negative privitoare la romi și autostereotipuri ce le servesc la menținerea unei imagini pozitive despre ei înșiși. Totuși, se întâmplă ca autoidentificarea lor să fie hibridă. Este chiar paradoxal că în unele graiuri ale lor, de exemplu în Ungaria, „bărbat, soț” se zice „țâgan”, iar „femeie, soție” – „țâgancă”.

În Oltenia și Muntenia, rudarii se autodefinesc în general ca rudari sau ca români. La recensăminte se declară români, chiar dacă în unele localități sunt înregistrați ca romi. De asemenea, se identifică din punct de vedere cultural cu românii, admițând că au unele specificități, precum obiceiul gurbanului. Dintr’o cercetare limitată la un singur sat cu populație majoritar maghiară din Transilvania, reiese că membrii aceleiași etnii se identifică drept romi, deși limba lor maternă este româna și sunt sau au fost ortodocși (mulți devenind relativ recent penticostali).

În Bulgaria, rudarii se autoidentifică drept rudari, mulți adăugând la aceasta identitatea de români, referindu’se în primul rând la limba lor maternă, iar în cazul tinerilor care au doar o cunoaștere pasivă a limbii, la limba părinților.

În Serbia sunt comunități de băieși care se autodefinesc ca români, chiar și tinerii din acestea care cunosc doar puțin limba română, dar și altele care se declară țigani români, altele care caută să se confunde cu populația majoritară, și altele care participă la activitățile organizațiilor de romi de limbă romani.

În Bosnia, caravlahii (karavlasi, după cum sunt numiți în limba sârbă), se autoidentifică în general fie drept caravlahi (pe baza conștiinței apartenenței la un grup aparte), fie drept sârbi (pe baza religiei ortodoxe comune cu sârbii), fie drept români (pe baza limbii materne).

În Croația unii spun că sunt băieși, alții se autoidentifică prin limbă, o parte spunând că vorbesc românește, altă parte că vorbesc țigănește. Mai este un grup aparte, care își spun ludari.

În Slovacia, băieșii mai vârstnici se identifică drept români sau băieși, ori adoptă endonimul korytári („albieri”), cei din generația de mijloc drept români, iar cei tineri drept slovaci, eventual maghiari.

În rândul elitelor băieșilor există de asemenea diferențe între țări. Cele din Bulgaria resping în general identitatea romă, dar cele din Croația și Ungaria nu, afirmând totodată particularitățile băieșilor. Aceasta reiese din sintagma „romi băieși” pe care o folosesc. Un element important în autoidentificare este mitul originii. Mitologia originară a băieșilor nu este unitară, fiind influențată și de idei științifice sau pseudo-științifice care ajung în mod vag la cunoștința lor, dar și ea are ca element comun respingerea identității rome. O afirmație auzită din partea unor rudari din Oltenia este că aceștia ar fi descendenții direcți ai dacilor. Alt mit pornește de la etimologia populară a cuvântului „rudar”, care ar fi derivat de la „rudă”. Când românii au ieșit din Turnul Babel, unii ar fi întrebat:

„Śińe vińe [cu noi]?” și răspunsul ar fi fost „Păi și rudele noastre, rudarii”.

În Bulgaria s’a consemnat credința în originea getă. Tot în această țară, pe baza etimologiei populare, conform căreia cuvântul „rudar” ar veni de la cuvântul slav rod („neam, clan”), s’a întâlnit ideea că rudarii ar fi descendenții primelor clanuri bulgare venite în Balcani. În legătură cu ocupația tradițională a rudarilor, în Bulgaria s’a înregistrat explicația cum că atunci când a fost răstignit Cristos, nimeni nu a vrut să’i facă crucea, lucru la care s’a oferit până la urmă un rudar. Ca urmare, rudarii ar fi fost pedepsiți pentru vecie să lucreze numai lemnul.

În Serbia apare ca element general venirea din România, pomenindu’se Carpații, Dunărea și Bucureștiul. Un informator povestește că satul lui a fost întemeiat de doi frați rudari care au trecut Dunărea venind din Timișoara. Se întâlnește și mitul venirii din locuri mai îndepărtate, cu confuzii geografice: din București, Georgia, sau din Carpați, India. S’a consemnat chiar și afirmarea originii berbere. Printre caravlahii din Bosnia circulă mitul descendenței de la Karađorđe Petrović.

La băieși nu există o conștiință de grup extinsă la toate țările în care trăiesc, fiind totuși conștienți de existența altor comunități de băieși din apropiere, și chiar din localități mai îndepărtate, cu care mențin legături de diferite tipuri, formând o așa-numită „continuitate mentală” sau „rețea mentală”. Aceasta este uneori și transfrontalieră, de exemplu între Croația și Ungaria.
În toate țările unde trăiesc băieși, de regulă autoritățile statului, populația majoritară și celelalte minorități naționale și etnice îi includ pe băieși printre romi. Totuși, există cazuri în care majoritarii sunt conștienți de unele diferențe dintre rudari și alți romi, respingându’i mai puțin pe primii. Etnicitatea băieșilor este mai mult sau mai puțin afirmată în funcție de țară. La aceasta contribuie și reprezentarea lor prin organizații politice și civice proprii.

În privința heteroidentificării băieșilor, constituie parțial o excepție romii simpli, care nu-i consideră de’ai lor. În Oltenia aceștia îi numesc pe rudari „caștalii” sau „caștarii” (de la kasht „lemn”), marcând diferența ca și rudarii, prin ocupația tradițională a acestora, prin limba lor maternă, româna, și prin obiceiul gurbanului. În același timp, elitele romilor de limbă romani, la care gradul de organizare este mai avansat, caută să’i includă în rândul lor și pe băieși. Aceasta se observă de exemplu în Croația, unde sunt băieși care, sub influența organizațiilor neguvernamentale rome, se declară romi.

Un nivel mai semnificativ de reprezentare prin organizații se găsește în Bulgaria. Există Partidul Patriei, prin intermediul căruia rudarii își negociază interesele pe plan local, participând la jocurile politice pentru alegerile locale[135], și Asociația ERA, care desfășoară activități culturale de promovare a folclorului rudăresc, trimite tineri rudari la studii în România, încearcă introducerea predării facultative a limbii române în școli. Și în Croația există mai multe asociații: Krovna zajednica Bajaša Hrvatske (Uniunea Generală a Băieșilor din Croația), Udruženje Roma »Ludari« Rumunjskog porijekla Grada Slavonskog Broda (Asociația Romilor „Ludari” de Origine Română din Orașul Slavonski Brod) etc.

Și în Ungaria există organizații rome locale care cuprind și băieși. Printre altele s’a adoptat și un imn al băieșilor.

În România nivelul de organizare este mai puțin semnificativ. Se poate aminti ca exemplu Asociația Rudarilor Valea lui Stan (Brezoi). În Serbia situația este asemănătoare. În 2004, în suburbia Ripanj a Belgradului exista o asociație pentru cultivarea și cercetarea trecutului cultural al băieșilor, a folclorului tradițional, a limbii, care căuta colaborarea cu asociații și organizații românești din Serbia.
Limba băieșilor și raportarea băieșilor la limba lor: conștiința faptului că vorbesc românește este prezentă în unele comunități de băieși din afara României, iar în altele nu. Aceasta reiese din modul în care își caracterizează vorbirea. În Bulgaria și în Serbia spun în general că vorbesc românește. În Croația unii spun că vorbesc românește, alții că vorbesc țigănește. În sud-vestul Ungariei afirmă că vorbesc băieșește, în schimb în estul acestei țări spun că vorbesc românește.

În țările din afara României, aproape toți băieșii sunt cel puțin bilingvi, vorbind limba populației majoritare. Acest lucru este valabil și pentru cei din Transilvania, în localitățile cu populație majoritar maghiară. Excepția o constituie copiii care nu merg la grădiniță sau la școală, și în familia cărora se vorbește băieșește. Gradul de cunoaștere a limbii materne este neunitar: foarte bun în România și diferit în funcție de vârstă și de gradul de școlarizare în afara ei. Toți cercetătorii constată că, cu cât vorbitorii sunt mai tineri și mai școliți, cu atât cunoașterea limbii este mai slabă, deoarece aspectul limbii este în esență oral, nefixat prin norme în scris, iar școlarizarea se face în limba majoritară. Un motiv în plus este conștiința la băieși a inutilității practice a limbii lor în afara comunității proprii, deși există excepție și în privința aceasta. Pe litoralul bulgar al Mării Negre a devenit utilă cunoașterea limbii române din cauza marelui număr de turiști români care merg acolo.

În ceea ce privește folosirea limbii, aceasta se mărginește la mediul familial și al comunității. În afara acestora este uneori folosită ca o „limbă secretă”, când vorbitorii nu vor să fie înțeleși de ceilalți.
Trăsături ale graiurilor
Limba maternă a băieșilor este peste tot româna. În România o vorbesc în varianta regională a românilor din zonă, cu mici deosebiri, de exemplu în Oltenia cu [ʃʲ] ([ʃ] palatalizat în loc de [t͡ʃ] din româna standard ([ʃʲinʃʲ] în loc de „cinci”), pronunțare specifică subdialectului bănățean al românei[84], și au posibilitatea de a beneficia prin școlarizare de cultivarea limbii în varianta standard.

În afara României se vorbesc multe variante locale, băieșii emigrând în grupuri relativ mici din regiuni diferite ale României actuale, fiind răspândiți pe un teritoriu mare în comunități relativ izolate una de alta și fiind în contact cu populații care vorbesc limbi diferite. În ansamblu se constată deosebiri importante între graiurile băieșești și româna din România, din cauza izolării lor îndelungate de aceasta.

În Ungaria se disting două grupuri principale de graiuri, cele din sud-vestul țării, numite árgyelán „ardelenesc” și muncsán „muntenesc”. Acești termeni băieșești sunt preluați de cercetători, dar nu sunt folosiți de vorbitorii lor pentru a-și numi propriul grai, ci pe celălalt. În Ungaria, în afară de tipul ardelenesc și cel muntenesc, mai există un tip de graiuri, cel al tisenilor (de la Tisa), numit de cercetătorii maghiari ticsán.
Graiurile ardelenești și muntenești se întâlnesc și în Serbia. La sud de Dunăre și de râul Sava domină cele muntenești. La nord de Dunăre coexistă cele muntenești cu cele ardelenești. Tot aceste două tipuri de graiuri se găsesc și în Croația, dar aici grupul de graiuri muntenești se subîmparte în cel din Baranja și cel ludăresc.
Graiurile ardelenești sunt apropiate de subdialectul crișean al limbii române, iar cele muntenești de subdialectul muntean al românei. În ambele se simte influența subdialectului bănățean, mai puternic în graiurile băieșești ardelenești. Caracteristice graiurilor ardelenești sunt, de exemplu, vocalele [ɔ] (în [pɔrtə] „poartă”) și [ɛ] (în [avɛ] „avea”), precum și consoanele [ɟ] (în [vɛrɟe] „verde”), [ɲ] și [lʲ] ([l] palatalizat), în [lʲɛmɲe] „lemne”, ca în Crișana și Maramureș, precum și consoanele [ʃʲ] (în [ʃʲinʃʲ] „cinci”), [ʒʲ] ([ʒ] palatalizat, în [lunʒʲ] „lungi”) și [t͡ʃʲ] ([t͡ʃ] palatalizat, în [frat͡ʃʲe] „frate”), ca în Banat.

Graiurile muntenești, mai ales cel al ludarilor, seamănă cu cele din Muntenia, de exemplu prin lipsa palatalizării consoanelor t și d.
În Ungaria, graiul de la Tisa este mai apropiat de subdialectul crișean din România decât cele băieșești ardelenești.
La nivel lexical, diferențele dintre tipurile muntenesc și ardelenesc reflectă de asemenea în parte diferențele dintre subdialectele din România: muntenii spun „albie”, ardelenii numesc același obiect „troacă”; la primii „porumb”-ul este poromb, la ceilalți cucuruz.
Graiurile băieșilor păstrează și unele arhaisme, elemente care nu se mai găsesc astăzi nici în graiurile din România. Bunăoară, în graiurile muntenești din Baranja se întâlnește [e̯a] în loc de [e] în poziție accentuată, de exempul „vearde”, „vorbeaște”, „rumâneaște”. Un cuvânt arhaic folosit în aceste graiuri este de exemplu „a custa” pentru „a trăi”.

În afara României, graiurile băieșilor sunt influențate de limbile populației majoritare, în principal în domeniul lexicului. Importanța împrumuturilor se vede și în faptul că printre acestea sunt și cuvinte gramaticale. Exemplu înregistrat în Croația:

În Albania, din motive politice, întrebările pentru a identifica respondenții de etnie țigănească au fost omise din recensământul din 2001. Dintr’o populație de 3,3 milioane, se estimeaza că populația de țigani variază de la 10.000 la 120.000 de persoane (ERRC, 1997). Alte estimări (Liégeois, 2006) ale unor ”experți” au pus un pariu pe alte cifre, undeva între 90.000 și 100.000.

Bosnia și Hertegovina. ”Experții” sugerează minimum 40.000 și maxim 50.000.

Bulgaria. Datele oficiale din 2001, de la recensământ, raportează 370. 980 persoane de identitate țigăneasă sau 4.68 % din totalul populației. Estimărilor ”experților” sugerează, însă, minim 700.000 și maxim 800.000.

Croația. Potrivit datelor oficiale (2001), 96.12 % din 4,8 milioane din populație pretinde că limbă lor maternă este croata, 1,01 % sârbă, alte minorități (albanezi, bosniaci, maghiară, Slovenă, sârbo-croată, și rromani) fiind de limbă maternă între 0,1 și 0,33 % din populație pentru fiecare grup. Numărul țiganilor în acest recensământ a fost de 9.463 (0,21 la sută). Estimări reale variază între 30.000 și 40.000 (Programul Național pentru Romi).

Macedonia. Datele oficiale din 2002 ale recensământului arată că numărul țiganilor este de 53.879 sau 2,66 % din totalul populației de 2.041.467 de macedoneni. Estimările ”experților” sugerează un minim de 220.000 și maxim 260.000 de țigani.

Muntenegru. Datele oficiale din 2003 de la Recensământul de Stat. indică 2.601 de persoane de identitate țigănească, dar aproximativ 20.000 de romi, ashkali și egipteni (RAE) sunt estimați a trăi în Muntenegru (Banca Mondială, 2005).

Serbia. Conform Recensământului Populației din 2002, există 108.000 romi în Serbia, dar estimări neoficiale pune cifra reală undeva între 450.000 și o jumătate de milion (Banca Mondială, Antic, 2005), incluzând 250.000 de țigani din „mahalas”- suburbiile orașelor mari.

Kosovo. Doi la suta din populație, între 36.000 și 40.000 sunt estimați țiganii (Living Standard, Sondaj de măsurare de Statistică, Biroul din Kosovo, 2000).

Cu toate acestea, în spatele cifrelor există un mozaic de grupuri de țigani, definite diferit pe criterii culturale, patrimoniu și nivel de integrare. Mai mult, țiganii ca și alte etnii în Europa contemporană posedă multiple identități, în special în ceea ce privește vulnerabilitățile. Țiganii pot fi, de asemenea, refugiați, iar pe plan intern persoane strămutate, cu handicap, șomeri, alfabetizați sau toate acestea împreună. Ei pot, de asemenea să fie politicieni, oameni de știință sau profesioniști. Țiganii în diferite țări, regiuni, municipalități, și subgrupe afișează diferite roluri sociale și poziții, cu diferite posibilități și perspective sociale. Distincția cea mai generală în rândul comunităților țiganilor este cea dintre musulmani (Xoraxane Roma) și creștinii (Dasikane Roma), care sunt împărțiți în mai mult sau mai puțin grupuri autonome din fiecare comunitate în parte.

Exemple de subdiviziuni, diferențiați în funcție de diferite caracteristici (lingvistice, abilități, etc.) îi includ pe Erli, Gurbeti, Gabeli, Kovachi, Chergara, Romtsi, etc. din fosta Iugoslavie, Erli, Dzambazi, Kalaydzi, Kalderashi, Chilingiri, Vlaxori, etc. în Bulgaria; Kaburdzi, Mechkara, Kurtofi, etc. în Albania; Leyasha, Căldărari, Ursari, Rumungari, Rudari etc. în România (Marushiakova și Popov, 2001b; Akim , V. 2002). Unele dintre aceste grupuri apar în mai multe țări, contribuie la ideea că țiganii sunt o „entitate trans-stat” (cum ar fi Căldărarii și Ursarii din Bulgaria și România; sau Erli, egipteni care apar în Serbia, Bulgaria și Ungaria).
Clasificarea acestor grupuri în cadrul unei atotcuprinzătoare „umbrele a Romilor” ar putea să’i priveze de o distincție etnică clară și a disipării identității culturale specifice fiecărui grup.

Așa arată o hartă care nu reflectă adevărata pondere, în special din ultimii 5 ani, în Occident.

Cum nici cuvintele de ”jidan” sau ”bozgor” nu reprezintă cuvinte cu sens peiorativ, etimologiile lor fiind stabilite științific, nici cuvântul „ţigan“ nu are nimic peiorativ în el; noţiunea, în sine, e nevinovată. În schimb, modul de viaţă şi comportamentul agresiv, neschimbate de secole şi neschimbabile, prin efectul cutumelor ţiganilor, sunt cele care le conferă caracteristica peiorativă, ba, încă, semnificând un pericol social nu numai în România, ci peste tot în lume.

Cuvântul „ţigan“ are, dimpotrivă, o conotaţie generică, şi, deci, nobilă, în el, căci dezvăluie zona geografică cu care etnia se mândreşte: „ţigan“ provine, se pare, după cum afirmase Iosif Constantin Drăgan, din expresia „ti Gange“, care ar însemna în limba hindusă „de dincolo de Gange“ de unde ar fi provenit ţiganii (aduşi în Ţările Române de tătari; de aceea, după cum arată Nicolae Iorga, erau numiţi şi „tătăraşi“). Prin pierderea ultimei silabe, a devenit ti-gan, apoi s’a făcut „ţigan“. Oricum, celor mai mulţi lideri ai ţiganilor le place să afirme că ţiganii au venit din India, iar Chris Nickson chiar le precizează locul: Rajahstan (!), un deşert în care India a detonat prima sa bombă atomică.

Unii ţigani vor să’şi confecţioneze o genealogie asezonată cu termeni livreşti şi arhaici, ca să le confere o sorginte mai răsărită  şi, urmând spusele sociologul-ţigan Nicolae Gheorghe, pretind că denumirea ar proveni dintr’un cuvânt grecesc, „athinganoi“ sau, după alţii „athiganoi“, care ar fi însemnat „de neatins“ şi care, astfel, îi indica pe „cei care nu trebuie atinşi“; de aici, ar fi rezultat, ulterior, cuvântul „ţigan“.

Dacă ar fi să acredităm „ruta“ etimologiei lui Nicolae Gheorghe et comp., cred că „athinganoi“ a dat, mai degrabă, prin prescurtare succesivă – athing-anoi, athing, ating –, pe românescul „ating“, nu pe „ţigan“. Apoi, dacă însemna „de neatins“, relevă, totuşi, faptul pe care Nicolae Gheorghe et comp. l’au trecut sub tăcere: că era un îndemn imperativ al grecilor sau romanilor să nu’i atingă pe ţigani, fiindcă, pe atunci, când umblau cu şatra, erau mult mai împuţiţi decât sunt acum, când au apă curentă la bloc, dar tot nu se spală!, şi, fireşte, nu trebuiau atinşi, ca să nu să se murdărească şi să se contamineze cu ceva, de exemplu, cu T.B.C., cum zic, ziarele britanice, sau din hexagon

Probabil că de la această lecţiune subliminală a cuvântului provine respingerea de către ei a denumirii de „ţigan“, fiindcă le reaminteşte mizeria fizică şi morală din care descind şi în care au rămas. Ţinând cont de cum arată acum etnia ţigănească, să ne închipuim cum era în urmă cu un mileniu, când a fost adusă aici, din India, târâtă de hoardele tătărăşti. Apoi, chiar şi acum, India este stratificată foarte rigid în clase sociale, cea inferioară fiind numită paria, cu care celelalte clase nici nu au voie să intre în contact şi, deci, pe ai cărei indivizi nu au voie să îi atingă! „Iezuiţii, din respect faţă de structura socială indiană, evitau contactul deschis cu paria ca să nu devină, astfel, inacceptabili pentru influenţii brahmani“. Evident, ţiganii nu puteau să provină decât din clasa paria şi, după aducerea lor în Europa, aşa au rămas, în mileniul următor, tot paria, „de neatins“ – desigur, cu excepţia indivizilor care s’au civilizat şi s’au adaptat, cu greu şi tardiv, în marginea popoarelor în cadrul cărora s’au aciuat.

Folosirea numelor de familie Țigan, Țiganu, Țigănel, Țigănele, Țigănete, Țigănică, Țigănilă, Țigănaș, Țigănescu, Țigăniță, Țigănoiu, Țigănucă, Țigănuș,  a denumirii de floare Țigăncușă/Țigăncușe,  precum și  a toponimelor Țigănești, Curmătura Țiganului, Izvorul Țiganului, Valea Țiganului, Valea Țigăncii, Fântâna Țiganului, Dumbrava Țiganului, Șaua Țiganului, Strunga Țiganului, Pârâul Ţiganului, Dealul Ţiganului, Movila Ţiganului, Poiana Țigăncii, Poteca Țigăncii, Vârful Țiganca, Vârful Țiganu din dreapta Prutului și Țiganca, Țiganca Nouă, Valea Țigăncii, Pădurea Țiganca din stânga Prutului, precum și folosirea etnonimelor ȚIGAN și GIFT nu reprezentă fapte discriminatorii la adresa minorității țigănești din spațiul românesc sau de oriunde altundeva.

Orice încercare din partea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) din București de a ne aplica sancțiuni de mii de euro (până la 7000) pentru folosirea firească a exonimului românesc de bază ȚIGAN (alături de arhaicul GIFT cu toate derivatele sale) în locul endonimelor țigănești ROM/RROM/DROM/LOM reprezintă un abuz evident și o discriminare a cetățenilor români de etnie română.

De remarcat că aceste sancțiuni sunt aplicate în România doar etnicilor români vorbitori de limbă română, nu și etnicilor țigani, dar nici etnicilor maghiari, germani, ruși-lipoveni, turci, tătari, sârbi, greci sau ucraineni în limbile materne ale cărora folosirea exonimului ȚIGAN nu este nici prohibită și nici sancționată de către CNCD.

Asistăm la o politică abuzivă și aberantă prin care doar cetățenii români de etnie română din stânga și din dreapta Prutului sunt lipsiți, pe baza unor considerente nelegitime, de dreptul lor fundamental de a’și folosi nestingherit propria limbă pe teritoriul României.

Ceea ce face CNCD este o tentativă de țiganizare a limbii române, împunând, sub amenințarea sanțiunilor, substituirea abuzivă a exonimului românesc tradițional ȚIGAN cu endonimul țigănesc ROM.

Mai rămâne ca CNCD, după ce ne sancționează dacă îi numim pe țigani ȚIGANI în loc de ROMI, să ne sancționeze și dacă îi numim pe armeni ARMENI în loc de HAY, pe nemți NEMȚI sau GERMANI în loc de DEUTCH, pe finlandezi FINLANDEZI în loc de SUOMI, pe olandezi OLANDEZI în loc de DUTCH, pe greci GRECI în loc de ELINI, pe albanezi ALBANEZI în loc de ȘKIPTARI, pe geogrieni GEORGIENI sau GRUZINI în loc de KARTVELI, pe chinezi CHINEZI în loc de HANI, pe basci BASCI în loc de EUSKALDUNAN, pe evrei EVREI în loc de YEHUDIM ș. a. m. d.

Endonimul țigănesc rrom este echivalent semantic cu exonimele ţigan din limbile slave şi română, zingaro din italiană, gipsy din engleză, zigeuner din germană, gitano, falmenco şi calé din spaniolă, kowli din persană, asix din curdă, tsoani din ebraică, gitan, tsigane, manouche, romanichel, bohémien, sinti, gitou, babane, gean du voyage din franceză, mustalainen din finlandeză, ghajar şi nawar din arabă sau cu infranimele din limba română căldărar, cerar, lăieş, ursar, lingurar şi altele.

Țiganii în alte limbi mai pot fi găsiți în denumirea tradițională ca „egiptean”, termeni cum ar fi: în albaneză evgjit, jevg, engleză gipsy, gypsy, folosite de greci ejiftos, giftoi, de francezi gitans, în spaniolă gitanos, în limbile ”slave” din sudul Dunării se folosește GIPC, Gupca, egjupci. Originea acestor nume se consideră că e din latină aegyptanus („Egipt”). Termenul poate fi urmărit înapoi cu câteva secole, când se considera că țiganii au fost de origine de loc, din Egipt. Astăzi se știe că romii își au originea în India, în Egipt, având doar o ramură a populației rome pentru perioadă mai lungă sau mai scurtă, dar și în Peninsula Balcanică înainte de a trece mai departe, spre Ungaria și spre vestul Europei. „Egiptean” era denumirea alternativă folosită în Evul Mediu, iar în latină pharaonis Populus, „Poporul faraonilor”, „icre de faraoni”, de asemenea, în limba maghiară până în secolul al XIX-lea au fost în uz.

În Republica Moldova exonimul românesc ȚIGAN nu este prohibit și folosirea sa nu este sancționată oficial de către instituții sau organe ale statului.

”Dar să revenim la manualul comun țigano-maghiar care prevede încălecarea majorității și autovictimizarea. E săracă etnia țigănească? Românii sunt de vină. De ce, nu mai stăm să explicăm, dar e clar: românii se scaldă în aur și îi țin pe țigani în mizerie. E mare infracționalitatea în rândurile etniei țigănești? Românii sunt de vină, pentru că discriminează (de exemplu, nu dau de bună voie tot ce au). Despre țiganii care controlează centrul Timișoarei nu vorbim, nici despre averile clanurilor interlope, nici despre banii maneliștilor. Aceste chestiuni nu fac obiectul de studiu și atac al ONG-urilor țigănești. La fel și cu ONG-urile maghiare. Nu au județele cu mulți maghiari drumuri și locuri de muncă? Românii sunt de vină, chiar dacă ele sunt conduse de zeci de ani de politicieni maghiar care fură în neștire. E sărăcie în Covasna și Harghita? Românii sunt de vină. Despre averile liderilor UDMR și despre banii pe care îi învârt ONG-urile țigănești nu vorbim. Nici despre corupția din rândurile politicienilor maghiari sau despre milioanele de euro șmenuite de reprezentanții țiganilor și care trebuiau să fie investiți în integrarea țiganilor, dar care i’au îmbogățit pe unii dintre cei care se numesc liderii lor.

Așadar, cum am putea să nu’i discriminăm pe țigani și pe maghiari în România, de departe cea mai intolerantă și mai xenofobă țară pentru că nu i-a putut face pe toți etnicii milionari în euro, ci doar pe liderii lor? Simplu, să ne dăm la o parte. Să le dăm denumirea noastră, casele din centru (valabil și pentru unii și pentru alții, ambelor etnii le plac foarte mult centrele orașelor din România), fonduri fără număr, autonomie și orice ni se mai cere. Plus să ne punem cenușă în cap că nu le-am dat destul. Pentru că niciodată nu le va ajunge. Nu numai organizațiile maghiare vor autonomie, ci și cele țigănești. Autonomia de a trăi după cum vor, fără respectarea regulilor. Autonomia de a da drumul tare la manele sau de a afișa peste tot steaguri secuiești. ONG-urile pentru țigani, ca și cele pentru maghiari, nu au nicio preocupare pentru normalitatea și integrarea etniei pe care se laudă că o reprezintă, ci cu integrarea românilor în etnia lor. De mult timp nici nu se mai pune problema ca noi să tolerăm anumite comportamente, NOI SUNTEM CEI TOLERAȚI! Mergeți în mijlocul etniilor amintite și veți vedea cine este toleratul în această țară. Iar dacă vrem să ne luăm țara înapoi, denumirea și identitatea, comitem un păcat de moarte. Pentru că deja nu ne mai aparțin. România nu mai este a românilor, este proprietatea exclusivă a liderilor de maghiari, de ”romi”, de ”discriminaţi”, este marca înregistrată a acestor ONG-uri care toate vor ca statul să fie numai pentru ele și să aibă reguli proprii, în care restul să nu se bage că deranjează. Ce ne’a mai rămas nouă, românilor, în ţara care era a noastră? Vinovăţia că suntem români… Așadar, dacă o lege care să ne redea denumirea de români numai nouă, românilor, îi discriminează pe țigani, și dacă a stipula România ca stat național, unitar și indivizibil este un atentat la identitatea maghiară, ce mai avem de făcut? Să ne cerem iertare că existăm și că avem o țară, după care să o cedăm definitiv… Țiganii și maghiarii simpli nu vor câștiga însă nimic de pe urma cedării noastre, ei vor rămâne la fel ca și până acum, folosiți ca masă de manevră. Maghiarii vor fi tot săraci, dar cu o sărăcie autonomă, dacă asta înseamnă ceva. Țiganii vor fi tot neintegrați, dar se vor numi romi, de parcă asta le schimbă viața.

În schimb, așa numiții lor reprezentanți își vor freca mâinile: alte clădiri, păduri și milioane de euro de învârtit în numele sfânt al minorităților…”, Bogdan Diaconu.

Dar iată şi ce spune un ţigan care se străduieşte, din răsputeri, să acrediteze limba „romani“ şi a scris chiar un dicţionar „rrom-român“ (!):

«Am lăsat la final o explicaţie pe care, mai mult sau mai putin, o datoram cititorilor. Am optat pentru termenul de “rrom” si nu de “tigan”, nu atât pentru faptul ca ultimul este perceput de catre comunitatea rroma internațională ca fiind peiorativ, ci pentru simplul motiv ca de un mileniu încoace rromii își spun în limba lor rrom (sg.) “rrom”/ rromá(pl.) “rromi” și nu “țigan(i)” (acesta din urma fiind un termen prin care au fost denumiti rromii în Imperiul Bizantin la începutul acestui mileniu). Așadar, este bine de știut ca rromii s’au adresat și se adresează între ei, în limba rromani (țigănească), prin formula:

“Tu san rrom?” (”Tu esti rrom?”) și nu printr’o formulă aberantă de tipul “Tu san cigan?” (”Tu ești țigan?”).

Deci, forma legitima este rrom și nu țigan. Nu pierdem nimic daca o folosim. Nici italienii nu’si fac probleme, de pildă, că ROMA ar putea fi pus în legătura cu Rromá “rromii (țiganii)” ori sintagma FORO ROMANO ar fi confundata cu cea din limba rromani (țigănească) Fòrorromanó (sau rromano fòro) “orașul rrom (tiganesc)” etc etc.»

Am citat, ad litteram, din Gheorghe Sarău, RROMII, INDIA şi LIMBA RROMANI, Bucureşti, 1997, pag. 161-162, luată de pe http://www.pdffactory.com.

Cât despre semnele diacritice, vizate mai înainte, ca şi în articolele anterioare, importanţa lor este evidentă şi din citatul de mai sus, postat, precum şi în materialele din publicaţiile electronice, cel mai adesea, tot fără diacritice: lipsa lor măreşte confuzia dintre români şi „romani“ – căci între timp, văzându’se cu „măgarul legat la gard“, ţiganii l’au uitat pe al doilea „r“, pus, de altfel, după scandalul de la mijlocul deceniului ’9 al secolului trecut, produs de folosirea vocabulei „rom“. De fapt, după cum se vede, şi „filologul“ Sarău este nevoit, aici, după scamatoria „rrom“/„rromani“, să precizeze, în paranteză, „ţigan“ şi „ţigănească“. Or, pentru străini, când văd scris „rromani“ şi „romani“, apoi „romani“ fără â, nu ştiu că primele două cuvinte se referă, tendenţios şi subversiv, la ţigani, iar ultimul la „români“ fără diacritice, în presa online.

Evident, „profesorul“ de ţigănească (pardon, de „limba“ romali/romani/romanes) Sarău aduce argumente ideologice şi absolut false, pentru că realitatea este exact inversă: toţi ţiganii îşi spun între ei ţigani şi nu ar fi ştiut că sunt „romi/rromi“ dacă nu le’ar fi băgat prostii în cap unii ca Gheorghe Sarău, Nicolae Gheorghe, Nicolae Păun et comp. Să meargă, acum, la Roma, la Livorno, Neapole etc., Gheorghe Sarău şi să’i întrebe pe italieni cum este cu Roma şi cu Foro Romano, dacă se confundă sau nu cu „comunitatea roma“ sau „Fòro rromanó“.

Şi să vedem dacă ar mai scăpa cu viaţă! Iar noi încă le mai răbdăm impertinenţa, poluarea limbii şi a mediului înconjurător!

Oricum, dacă problema maghiarilor reprezintă o bombă politică interetnică în special prin acordarea unor autonomii în centrul țării, cum pretind vehement Laszlo Tokes şi alți trădători, în ultimele lor acţiuni, deşi „secui“ mai sunt vreo 500 de persoane, problema ţiganilor constituie o bombă demografică cu explozie întârziată, de care nici Bucureștiul și nici Bruxelles-ul nu ia seama, de care s’a temut şi Cehoslovacia în deceniul șapte al secolului trecut, motiv pentru care intenţiona ca „după 2-3 naşteri, ţigăncile să fie sterilizate“; apoi, constituie o bombă socială prin bolile transmise, prin conflictele provocate şi crimele comise, prin înmulţirea în proporţie geometrică/exponenţială şi prin revendicările neîntemeiate de protecţie socială. Mai mult, spre deosebire de tendinţa generală de scădere a populaţiei româneşti, etnia ţigănească manifestă tendinţa contrară: de creştere demografică accelerată.

Ca atare, nu mai este considerat nimic ieșit din normal nici avertismentul emis, la congresul neonaziştilor din Europa, când se afirma că Europa va fi dominată de ţigani. Nu Mădălin Voicu ameninţase şi el, acum vreo câţiva ani, că, dată fiind tendinţa exponenţială de înmulţire a ţiganilor, este posibil ca, „peste vreo două decenii, ţiganii să conducă România, nu atât pentru că ar fi rromi, cât pentru că îi vor depăşi numeric pe români şi, dintr’o etnie conlocuitoare, ţiganii vor deveni una înlocuitoare“!

Şi, ca lider al lor, probabil că le ştie mai bine situaţia decât statisticienii. Dincolo de tenta aparent ironică, trebuie să vedem, mai degrabă, perspectiva terifiantă care ne aşteaptă dacă nu se iau măsuri concrete.

”Soluții” ca cea din imaginile următoare nu rezolvă nimic:

Ambasadorul Franţei, Philippe Gustin, însoţit de doi vicepreşedinţi ai asociaţiei comunale Grand Lyon (echivalentul Zonei Metropolitane româneşti), a pus piatra de temelie a unui centru multifuncţional pentru romii din comuna bihoreană Tinca, finanţat cu peste 300.000 de euro de către Grand Lyon. Speriate de invazia romilor şi dornice să’i ţină la casele lor în nişte condiţii mai bune, aceleaşi autorităţi locale din Franţa au finanţat şi racordarea la electricitate a 60 de locuinţe ale ţiganilor tincani. Festivitatea s’a „bucurat” şi de prezenţa unor pirande şi puradei care s’au întors acasă din Franţa.

Întrebarea noastră: Pentru cât timp au reușit să’i facă pe țiganii din Tinca să stea ”acasă”? După o săptămână ei au luat iar drumul pribegiei vestice. ”Argumentele” țiganilor sunt fundamentale și nu au cum să fie rezolvate cu soluții civilizate:

Sursa: academia.edu, babel.hathitrust.org, hhrf.org, sivola.net, balkaninstitut.com,  Zigeuner: ihr Leben und Seele (Țiganii: viața și sufletul lor), Leipzig: Bibliographisches Institut, 1936, biblioteca-alternativa.noblogs.org, adatbank.transindex.ro, https://www.facebook.com/cubreacov, bogdandiaconu.ro, scribd.com, cpcar.ro

Citiți și: ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÂND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI ROMÂN

Vatra Stră-Română‬Dacii‬Geții‬Pelasgii‬Dacia ‬ROMANIA‬

ALPINISTUL CARE VREA SĂ CUCEREASCĂ EVERESTUL CU TRICOLORUL ROMÂNESC, JIGNIT DE CONAȚIONALII MAGHIARI !

Alpinistul Zsolt Torok, jignit de maghiari pentru că vrea să ducă drapelul României pe Everest

Arădeanul Zsolt Torok a ajuns în Khatmandu pentru a începe cea mai importantă expediție din viața lui. Alpinistul vrea să cucerească Everestul alături de doi români, Paul Popescu și Marius Iliescu, și să arboreze drapelul României pe cel mai înalt munte din lume.

Din păcate însă, planurile alpinistului au atras furia maghiarilor din România și Ungaria care îl jignesc pe pagina sa de Facebook pentru că se declară român și pentru că vrea să arboreze drapelul României pe Everest. Torok este făcut trădător chiar de către maghiari, revoltați că acesta nu duce drapelul Ungariei sau steagul secuiesc pe Everest.

Alpinistul Zsolt Torok se declară dezamăgit de reacția maghiarilor din Ungaria și România:

”Nu vreau să mă încarc cu energie negativă. Astfel am arucat doar o privire și am citit pe diagonală mesajele naționaliste în care cetățeni maghiari din Ungaria și România mă numesc trădător de țara, trădător jegos etc. Aș putea șterge aceste comentarii însă nu le șterg pentru că nu este rușinea mea este rușinea lor. Din păcate aceste postări care murdăresc nu sunt scrise în limbă română astfel nu înțelegeți ce scrie acolo. Nu mă pun să le traduc însă ele reflectă gândirea acestei comunități care după cele spuse nu gândește constructiv și european. Îmi pare rău că în 2015 unii aleg să gândească așa dar cum am mai spus nu este rușinea mea este a lor. Eu am altceva de făcut, ar fi benefic să încetați cu aceste comentarii”, scrie Torok pe pagina lui de Facebook.

La comentariile de încurajare ale românilor, compatrioți vorbitori de limbă maghiară vin cu astfel de comentarii, aluzii la vestimentația sa sport în tricolorul maghiar:

Care’i problema ma’ Jolt ? Roșu, alb și verde pentru tine e bun doar să’l porți la picior? Tu ești chiar atât de dus cu pluta, că nu vezi ce faci, sau îl faci intenționat? Chiar îți bați joc în halul ăsta de culorile tricolorului maghiar? Nu ți’ai putut alege altă culoare la pantof sau așa ”comunici”? Acolo unde ți’ai cumpărat pantofii numai culoarea asta a fost? Nu vinde tu la grădinar castraveții împletiți! Că nu toată lumea e bătută în cap așa cum crezi ! Ce fel de om ești tu ?… Ești tu un provocator rafinat și uns cu toate alifiile!”

Ce e drept, la acuzațiile total deplasate, de trădare națională (!!!), ale unor unguri de peste graniță, îi sar în ajutor minoritari maghiari:

”Pentru că există oameni in lumea asta largă, a căror singura virtute este faptul că din întâmplare s’au născut români, maghiari sau chiar chinezi….din această cauză esti tu Csaba (şi alţii) un mare nimic.”

Zsolt Torok:

”Datorită comentariilor murdare și care încearcă să murdărească, am și uitat să vă doresc paște fericit celor care sărbătoresc paștele catolic. Isus vorbeste despre iubire, toleranță și înțelepciune. Ura, nervii, supărarea, respingerea, nu duce la nimic bun. Înlocuiți partea negativă cu partea pozitivă și veți vedea ce frumoasă e viața.”

Să’i urăm și noi mult succes. Îți ținem pumnii Zsolt Torok!

Sursa: Facebook (poze Zsolt Torok)

Citiți și: ADOLESCENTA CARE A CUCERIT OJOS DEL SALADO, CEL MAI ÎNALT VULCAN ACTIV

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

DELIRUL MAGHIAR: PROPAGANDĂ ȘI EXTREMISM PENTRU ”UNGARIA SFÂNTULUI ȘTEFAN”

Autorul volumului Aurel I. Rogojan, a făcut un apel pentru redescoperirea şi rescrierea istoriei, scoasă până şi din programa şcolară de minţi perfide care au ca scop destrămarea României:

“Transilvania este leagănul românilor şi al civilizaţiei tuturor popoarelor europene…Istoria României nici nu mai este materie de studiu. Asta poate să însemne că o non-elită politică înstrăinată, cosmopolită şi violentă care a săvârşit acest odios atentat la identitatea naţională are mandat să slujească promotorii ideologiilor care ţintesc statele naţional-unitare precum România să dispară”.

Tragediile respective sunt abordate in contextul unor capitole reunite sub titltul „Delirul maghiar: propaganda, spionaj si extremism pentru „Ungaria Sfantului Stefan”.

Înainte de ocupația militara hortysta a existat “ocupația” informativă a serviciilor secrete ungare, care au pregatit, în amanunt, nu numai instaurarea noii administratii, dar au planificat și elementele de tactica a terorii pentru ca populatia majoritara romana sa devina o mare muta.

Ceea ce s’a întâmplat atunci definește un anume tip de agresor al identității naționale, a cărui eventuală reapariție (a se vedea evenimente relativ recente din jurul nostru) trebuie sesizată până nu este prea târziu.

Asemenea tragedii trebuie sa constitue un avertisment și pentru serviciile actuale, în legătură cu ce se poate întâmpla și unde se poate ajunge, dacă nu se veghează asupra extremelor.

Horthyștii au urmărit deznaționalizarea populației române cu multă cruzime și tenacitate. În primul rând, pentru «decapitarea culturală», a fost lovită în modul cel mai brutal cu putință intelectualitatea românească. La 4 octombrie 1940 au fost arestați aproape toți intelectualii români din Oradea; au fost bătuți, schingiuiți, insultați și apoi urcați în vagoane de vite, care au fost plumbuite și expediate în România. La 5 octombrie, când vagoanele au ajuns la punctul de frontieră Curtici, grănicerii și vameșii români s-au cutremurat în fața imaginilor cumplite. A doua zi, scenele aveau să se repete la sosirea altui tren de vagoane plumbuite, în care fuseseră azvârliți 467 de intelectuali din județele Sălaj și Someș din orașul Cluj.

Pentru școli, cuvântul de ordine a fost: «Să nu se mai audă vorbindu’se românește!». Politica de maghiarizare forțată a căpătat o expresie elocventă în ordonanța din 1941 a Ministerului horthyst al Cultelor și Instrucțiunii Publice care stabilea ca școlile cu secții de predare mixte, în limbile română și maghiară, să treacă până la 1 martie 1942 la învățământul exclusiv în limba maghiară. În același timp s’a luat măsura ca, la înscrierea în școală, numele de familie ale tuturor elevilor să fie maghiarizate și scrise după ortografia ungurească.

Și mai gravă a fost situația în învățământul liceal. Orașe întregi cu o numeroasă populație românească în împrejurimi (precum Dej, Baia Mare, Sighetu Marmației, Zalău, Satu Mare, Târgu Mureș) au rămas de la început fără școli liceale cu limba de predare română; începând cu anul școlar 1941-1942 li s’au adăugat Bistrița și Oradea. În ceea ce privește învățământul superior în limba română, acesta a fost redus de la două academii teologice, care funcționau pe lângă episcopiile din Cluj și Oradea, la una singură, cea din Cluj, cu doar doi profesori. Întregul învățământ la Universitatea din Cluj se făcea în limba maghiară.

Frontul extern al neorevizionismului maghiar

Din 1980, când au început să se manifeste deschis divergențele dintre Ungaria și România, revizionismul extern a fost recunoscut ca aliat al guvernelor de la Budapesta.
Obiectivele urmărite sunt: promovarea compasiunii și obținerea sprijinului pe plan internațional pentru cauza ungară; menținerea și consolidarea spiritului revizionist în conștiința națională și în cea a opiniei publice; exportul și operaționalizarea doctrinei revizioniste în țările vecine, îndeosebi în România.
Printre metodele folosite se găsesc: activitățile cultural-istorice cu încărcătură emoțională naționalist-revizionistă; o intensă propagandă prin presă, literatură și artă; orientarea învățământului printr-o permanentă susținere cu carte școlară și materiale didactice purtătoare de mesaj adaptat educării copiilor; turismul propagandistic; dezvoltarea rețelelor transnaționale de organizare a tineretului în diverse formațiuni cultural-sportive, inclusiv cu caracter paramilitar; difuzarea de lucrări realizate sun egidă academică în care sunt susținute drepturile naturale asupra unor teritorii ale țărilor vecine ș.a.

Tanara generatie trebuie sa stie, si eu sunt convins ca stie, ca fara cunoasterea trecutului nu ne putem intelege prezentul si nici apara de surprizele viitorului.

Când va trebui să plătească datoriile contractate de generația politică actuala, tânăra generatie își va pune mai multe întrebări grave, inclusiv despre trecut. Și despre cine și de ce ne’a botezat români, sau care ne’ar fi fost destinul daca ne’am fi numit altfel?

Domeniul de activitate al serviciilor de informatii pentru securitate națională este prin excelenta pluridisciplinar. Unele din problemele care fac obiectul activitatii serviciilor, cele care tin de apararea unității națiunii (cauza) și a statului național-unitar (efectul), comportă cunoașterea întregului context politico-istoric, etno-cultural, geo-politic, geo-economic, diplomatic ș.a. prin care am evoluat până la stadiul în care ne aflăm.

Pentru a fi înțelese evoluții prezente și a anticipa viitorul, serviciile procesează informații istorice, economice, sociale, politice, geografice, statistice și de altă natură, în evaluări comparative ale diferitelor etape prin care a trecut o societate sau chiar omenirea în ansamblu.

Rogojan reafirmă pericolul radicalilor maghiari împotriva siguranţei naţionale a României.

În anii ’80, diversitatea ideologică a mișcării revizioniste s’a redus la două curente principale și o variantă confederalistă:

I. Revizuirea granițelor și integrarea Transilvaniei în Ungaria, curent reprezentat de:
– Fundația Ungară pentru Drepturile Omului (F.U.D.O.)
– Uniunea Ungurilor din America (U.U.A.)
– Uniunea Ardeleană din America (U.A.A.)

II. Autonomia Transilvaniei, curent reprezentat de:
– Uniunea Mondială Ardeleană (U.M.A.)
– Comitetul de Acțiune al Ungurilor Americani (C.A.U.A.)
– Colectivul de lucru al Tinerilor Unguri pentru Apărarea Ardealului (C.T.U.A.A.)
– Uniunea Mondială a Juriștilor Unguri (U.M.J.U.)

III. Soluția confederativă – asocierea politico-economică a Ungariei și României, exprimată de Conferința prietenilor Conferinței de la Balatonszárszó; în acest sens, în iunie 1988 a fost lansat un apel către societățile ungară și română, solicitându’se adeziunea la o formulă de asociere politico-economică a celor două țări.

Fundația Ungară pentru Drepturile Omului, având permanent o susținere importantă în congresul Statelor Unite, a constituit un puternic factor de presiune și influență asupra guvernelor din statele vecine cu Ungaria, stimulând evoluțiile aspirațiilor revizioniste în funcție de transformările mediului internațional de securitate.
Lobby-ul ungar – activ, sistematic organizat, penetrant – a reușit să câștige susținerea intereselor Ungariei și din partea altor state occidentale. La fel din partea Sfântului Scaun. Pierre Charpentier, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Franței la București, raporta ministrului de Externe Robert Schuman: «patru capitale se interesau, din motive diferite, de problemele catolicismului în România și, în special, din Transilvania (Roma-Sfântul Scaun, Moscova, Londra, Budapesta).» Și diplomatul francez adăuga «Ungurii nu au renunțat și nu vor renunța niciodată la această provincie.»¹
Membrii misiunilor diplomatice și consulare ale Ungariei în străinătate erau foarte atașați idealurilor revizioniste. Omologii lor occidentali îi observau atent și le întocmeau succinte fișe de caracterizare, pe care le trimiteau spre știință în interiorul propriului corp diplomatic/consular. Așa, de exemplu, Jean Verge, însărcinat cu afaceri al Delegației în Elveția a guvernului Provizoriu al Republicii Franceze la Berna, era informat, la 14 octombrie 1944, de către Jean Soulman, consul al Franței, gerant general al consulatului Franței la Berna, despre fostul consul al Ungariei la Geneva, François Honti, în următorii termeni: «Din ancheta efectuată reiese că dl. Honti […], după studii excelente la Budapesta, apoi la Paris […], a îmbrățișat cariera diplomatică […] Este, în același timp, reprezentant al ”Ligii Revizioniste”, corespondent al Pesti Hirlap, jurnalul guvernamental revizionist, secretar al Asociației Maghiarilor din Franța, care grupa în 1939 aproape 70 000 de membri; frecventa, de preferință, mediile de extremă dreapta (Tixier-Vignancourt), partizani ai revizuirii Tratatului de la Trianon. Favorabil acordului de la Munchen, ostil Cehoslovaciei; a publicat în acest sens numeroase scrieri. […] Om foarte realist […], patriot, aproape șovin […], partizan al unei apropieri de U.R.S.S. »²
Este interesant contextul în care s’a făcut această informare. În octombrie 1944, în Franța, unde diplomatul Honti a locuit fără întrerupere peste 20 de ani, a apărut «ca din senin», Comitetul Director pentru Constituirea Republicii Transilvane, cu sediu în rue Saulnier 21, Paris 9ͤ, și Manifestul pentru Constituirea Republicii Transilvane. Proiectul acestei republici a mai fost vehiculat, uneori ca o amenințare, mai mult sau mai puțin voalată, din partea Moscovei și a promotorilor panmaghiarismului. Numita republică, «independentă, neutră, cu o Constituție modernă», urma să asigure, după modelul Elveției, «libertatea sinceră, totală a cetățenilor de orice limbă, totul integrându’se în viitoarea organizare mondială […]. Unii se tem că, prin crearea unui nou stat în Europa Centrală, ar crește pericolul de conflicte. Este fals și simplist. Nu contează numărul acestor state, dacă un soi de superstat le va îngloba într’o bună zi, pentru a rezolva problemele economice, financiare și politico-sociale [s.n.]».³
În 1989, în vederea unirii și coordonării frontului neorevizionist din Europa și America, s’a constituit la Budapesta, dar cu sediul la Viena, Confederația Transilvanică.
¹ Arhiva Ministerului de Externe al Franței, A.D. Europa, 1944-1949, ff. 163-168 (Raport 1109, 25 septembrie 1948, Pierre Charpentier către Robert Schuman, ministru de Externe).
² Valeriu Florin Dobrinescu și Ion Patroiu (ed.) Documente franceze despre Transilvania, op. cit., pp.78-80.
³ Ibidem, pp. 85-86 și 92-94
Anexa 6
Documentar privind coordonarea de către guvernul Ungariei a mișcării neorevizioniste pe plan internațional la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90

STRUCTURI GUVERNAMENTALE UNGARE
Comitetul de coordonare interministerial pentru maghiarii din afara granițelor
Oficiul refugiaților

ORGANIZAȚII NEOREVIZIONISTE OFICIOASE
Uniunea Mondială a Ungurilor – Fundații
Institutul de sociologie «Teleki Pal»
Liga Revizionistă Ungară
Fundația Bethlen
Fundația pentru Artă a Ardealului
Institutul «Duna taj» (Regiunea Ddunării)
Fundația «Soros»
Fundația «Pro Transilvania»
Fundația pentru maghiarimea din Ardeal
Fundația «Lakitelek»
Fundația «Illyes Gyula»
Fundația «Speter Erzsebet»
Ordinul Cavalerilor Ioaniți
Grupul pentru cercetarea ungurimii «Magyarsagkutato Csoport»
Filiala «Pen-clubului Internațional» pentru Ungaria
Organizații pentru refugiați
Centrul Ardelean din Bekescsaba
Asociația Maghiarilor din Ardeal
Uniunea Ardeleană
Clubul Tinerilor Ardeleni
Asociația Ardeleană a județului Hajdu-Bihar
Uniunea Maghiarilor Ardeleni din Nagykanizsa
Clubul Ardelean din Salgotarjan
Centrul Ardelean din Szeged
Centrul Ardelean din Zalaegerszeg
Centrul Ardelean din Gyor
Clubul Tinerilor Ardeleni din Pecs
Centrul Ardelean din Szentendre
Organizații religioase pararevizioniste
Serviciul de Ajutorare a Refugiaților din Transilvania (cu filiale pe lângă parohiile reformate din: Budapesta, Debrecen, Miskolc, Gyula, Pecs, Szeged, Rozsaly și Kecskemet)
Organizații neorevizioniste federaliste
Filiala de la Budapesta a Partidului Radical Transnațional
Centrul prietenilor conferinței de la Szarszo

ORGANIZAȚII EXTERNE ALE EMIGRAȚIEI
(S.U.A., Canada și America Latină – circa 420 de organizații)

S.U.A.
Organizații care acționează pentru revizuirea frontierelor și refacerea Ungariei Mari
Fundația Ungară pentru Drepturile Omului
Uniunea Ardeleană din America
Organizații care acționează pentru autonomia Transilvaniei
Uniunea Mondială Ardeleană
Uniunea Ungurilor din America
Comitetul de Acțiune al Ungurilor Americani
Colectivul de lucru al Tinerilor Unguri
Pentru Apărarea Ardealului
Uniunea Mondială a Juriștilor Unguri Liberi

Canada
Federația maghiarilor din Canada
Fundația «Rakoczi»
Casa maghiară din Toronto (cuprinde și Asociația «Korosi Csoma Sandor»)
Federația Canadiano-Ungară a Luptătorilor pentru Libertate (a desfășurat activități teroriste)

Europa (circa 175 de organizații)

Austria (70)
Comitetul Internațional pentru Transilvania
Confederația Transsylvanica
Uniunea Pan-Europeană «Otto von Habsburg»

Anglia
Mișcarea pentru Independența Transilvaniei

Franța
Liga ungară pentru apărarea drepturilor omului și cetățeanului
Comitetul maghiar pentru drepturile omului

R.F. Germania
Comitetul Federal Maghiar
Societatea Scriitorilor Liberi Maghiari
Fundația luptătorilor Maghiari pentru Libertate
Uniunea Camaraderească a Luptătorilor Maghiari din Munchen

Australia
Asociația Australiană pentru Apărarea Drepturilor Umane ale Ungurilor din Ardeal
Uniunea Maghiarilor
Asociația Camarazilor de Luptă
Asociația luptătorilor Maghiari
Asociația Cercetașilor Maghiari din Australia

*Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete, Cap. – Delirul maghiar: propagandă, spionaj și extremism pentru «Ungaria Sfântului Ștefan», p. 337-338, p. 351-354, 489-491, Editura Compania, București, 2011

Aurel I. Rogojan, general de brigadă S.R.I. (rez.), este născut la data de 5 noiembrie 1949 în Incești, județul Bihor. A absolvit în 1970, ca şef de promoţie, Şcoala Militară de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, arma informaţii, specializarea contraspionaj. În 1973 a absolvit şi Facultatea de ştiinţe juridice a Universităţii Bucureşti, iar în 1976 cursuri postuniversitare în specializările „criminologie” şi „psihopedagogie”. Între 1977 – 1985, a fost șeful de cabinet al secretarului de stat în Ministerul de Interne (din 1984, adjunct al ministrului de interne, iar din 1987 ministru secretar de stat și șef al Departamentului Securității Statului), generalul colonel Iulian Vlad. Evenimentele din decembrie 1989, l’au găsit pe Aurel Rogojan la comanda Serviciului Independent Secretariat-Juridic al Departamentului Securității Statului. S’a aflat neîntrerupt în activitate între anii 1970-2006. Timp de aproape două decenii, a desfăşurat, concomitent cu activitatea specifică, şi activitate didactică în instituţiile ce pregătesc cadre din domeniul informaţiilor şi contraspionajului. Pe lângă articole, interviuri şi conferinţe apărute în presă, a publicat o serie de lucrări în regim de „informaţii clasificate”, precum şi volumul ”1989. Dintr’o iarnă în alta. România în resorturile secrete ale istoriei” (Editura Proema, Baia Mare, 2009). Este coautor al lucrărilor ”Servicii secrete străine. Retrospectivă şi actualitate. Interferenţe în spaţiul românesc”, împreună cu Marian Ureche (vol. 1 şi 2, Editura Paco, Bucureşti, 1999-2000), iar împreună cu Traian-Valentin Poncea, ”Servicii secrete din Ungaria” (Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, 2003), ”Spionajul ungar în România” (Editura Elion, Bucureşti, 2007), ”Istorie, geopolitică şi spionaj în Balcanii de Vest” (Editura Proema, Baia Mare, 2009).

Sursa: foaienationala.ro, ziaristionline.ro

Citiți și: CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

DIN PRESA MAGHIAROFONILOR: ”RĂDBAREA NOASTRĂ ESTE PE SFÂRȘITE… AUTONOMIA KAPUT? …LA BUDAPESTA PENTRU PĂMÂNTUL SECUIESC…”

http://www.cesch.ro/revista-presei-romanesti-nr-09-01-15-05-2014

Prezentare: CESCH este o organizaţie nonguvernamentală, apolitică, nonprofit şi autonomă, cu caracter ştiinţific, cultural şi social care militează pentru dezvoltarea societăţii civile şi promovarea ideilor umaniste, sens în care desfăşoară activităţi de cercetare, educaţionale, umaniste universale.

CESCH având sediul în Sf. Gheorghe, a luat fiinţă la iniţiativa unui grup de intelectuali din zonă, din ţară şi din străinătate răspunzând unor imperative de cercetare interdisciplinare a zonei Covasna-Harghita. Centrul European de Studii Covasna-Harghita este recunoscut ca persoană juridică prin sentinţa civilă nr. 286 a Tribunalului Covasna din 12. Oct. 1999.

Revista Presei Maghiare

Centrul European de Studii Covasna – Harghita: Nr. 04 / 15-28.02.2015 și Nr. 05 / 01-17.03.2015

Cazul MOGYE / Se solicită intervenţia guvernului ungar

Colegiul Farmaciştilor din Ungaria (MGYK) cere persoanelor abilitate din cadrul guvernului ungar să intervină în interesul soluţionării situaţiei facultăţii de farmacie în limba maghiară din Târgu Mureş. In comunicatul MGYK, preşedintele Hanko Zoltan precizează că, potrivit poziţiei membrilor colegiului, din cauza desfiinţării facultăţii de farmacie în limba maghiară, ar putea fi lezat dreptul fundamental al populaţiei de naţionalitate maghiară din România.

Prezidiul colegiului le solicită persoanelor abilitate din cadrul guvernului ungar, în special ministrului relaţiilor economice şi al afacerilor externe, Szijjarto Peter, respectiv ministrului resurselor umane, Balog Zoltan, să întreprindă măsuri în vederea soluţionării situaţiei folosindu-se de posibilităţile presupuse de cadrul de colaborare dintre Ungaria şi România.

In data de 16 februarie, senatul Universităţii de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş (MOGYE) a dezbătut, fără adoptarea vreunei decizii, cauza facultăţii de farmacie în limba maghiară. Conducerea universităţii trebuia să ofere răspuns la întrebarea dacă în anul universitar 2015-2016 pot fi sau nu anunţate locuri şi la facultatea de farmacie în limba maghiară.

Rectorul Leonard Azamfirei a afirmat săptămâna trecută că comisia naţională de acreditare a aprobat cifrele de şcolarizare doar pentru linia de pregătire în limba română. După şedinţa de luni (16.02) a senatului, profesorul Szabo Bela, conducătorul ales al secţiei maghiare, a precizat: conducătorii universităţii au prezentat, în baza poziţiei exprimate de comisia de acreditare, două soluţii posibile: linia maghiară ar fi aprobată în cadrul facultăţii în limba română, ori secţia maghiară ar putea primi o acreditare separată, însă – după părerea lor – aceasta ar fi doar una provizorie. Reprezentanţii secţiei maghiare consideră drept inacceptabilă oricare din cele două soluţii.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7426 din 21.02.2015

*

Autonomia kaput?

În România, vânătoarea corupţilor a împins în plan secund orice altceva. Si chiar dacă vreunul dintre mai marii transilvani s-a mai scăpat pe ici, pe acolo, că revendicăm autonomie conform promisiunilor făcute la adunarea de la Alba Iulia, a fost amestecat totul în marea zarvă, iar revendicarea nici nu a fost pomenită măcar de vreun reprezentant al majorităţii. Cel mult Serviciul Român de Informaţii (SRI) a notat că s-a întâmplat şi aşa ceva.

Bietul Fancsali Erno a bătut şi el zadarnic la porţile palatului prezidenţial cu cele aproape 15.000 de semnături de solicitare a autonomiei transilvane, Johannis nu l-a primit. Si chiar dacă va primi vreun răspuns, putem spune de pe acum că preşedintele autointitulat român de origine germană va răspunde nein la autonomie, pentru că a afirmat deja de mai multe ori că şi în Spania sunt probleme pentru că hotarele administrative au fost trasate în funcţie de teritoriile etnice.

Aud în ultimul timp că la Alba Iulia, autodeterminarea ar fi fost promisă doar până la apariţia noii constituţii, iar în 1923 au declarat că România este stat naţional, ca urmare, nici noi nu putem fi decât cel mult români de origine maghiară. Iar prefectul de Harghita a acţionat şi el ca atare, obstrucţionând hotărârile proautonomiste ale autoguvernărilor secuieşti .

Dă însă mult mai mult de gândit declaraţia lui Eduard Hellvig, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai actualului preşedinte, propus în fruntea SRI – şi poate chiar numit până la apariţia acestui articol -, şi el tot român de origine germană, care se străduieşte să creeze axa Washington-Berlin-Bucureşti şi care spune că Orban Viktor este calul troian al ruşilor în UE, iar România este în strânsoarea cleştelui ungaro-slav şi apărătoarea valorilor democratice în zonă. Despre parteneriatul strategic româno-ungar a afirmat că s-a golit de conţinut. Dacă există cineva care nu înţelege, traduc într-un limbaj mai simplu: noi, maghiarii, am devenit duşmani!

Sursa: cotidianul Szekely hirmondo nr. 36 din 23.02.2015, autor Roman Gyozo

Citiți și: NEM AUTONOMIA! MAGHIAROFONII NU SUNT MAGHIARI, SECUII NICI ATÂT

*

Susţine ziua libertăţii secuieşti

Prezidiul CNMT susţine ziua libertăţii secuieşti şi protestează faţă de hotărârea primarului oraşului Târgu Mureş, prin care acesta încearcă să zădărnicească şi anul acesta desfăşurarea paşnică şi fără probleme a demonstraţiei – se menţionează în comunicatul organizaţiei.

CNMT a început anul acesta sub semnul unui parteneriat strategic de reînnoire cu CNS- se menţionează, după care se adaugă: sub semnul acestui fapt se pregătesc să fie prezenţi, în data de 10 martie, la Târgu Mureş, la monumentul eroilor martiri, pentru exprimarea cererilor noastre comunitare legitime. Târgu Mureş a devenit în momentul de faţă oraşul-front al luptelor juridice maghiare. Apropiindu-ne de împlinirea a 25 de ani de la martie cel negru, din păcate nu se observă un progres semnificativ nici în relaţia dintre comunitatea maghiară şi română care trăieşte în oraş şi nici în privinţa îmbunătăţirii situaţiei maghiarilor care trăiesc în oraş. Din contră, în momentul de faţă, Târgu Mureş poate fi asemănat cu Clujul lui Funar, din anii 90. Pentru situaţia creată, responsabilitatea îi revine în primul rând conducătorului nr. 1 al oraşului. Primarul Dorin Florea dezinformează şi distorsionează intenţionat în legătură cu manifestările din data de 10 martie, lucru amplificat de angajaţii din funcţii de conducere din cadrul autoguvernării, deşi aceştia ştiu bine că oraşul şi maghiarii din Transilvania pot fi cel mai puţin acuzaţi de tulburarea ordinii şi de crearea unei atmosfere etnice. Pentru noi este evident că pentru desfăşurarea în acest an a zilei libertăţii secuieşti, responsabilitatea îi revine conducerii majoritare a oraşului -se menţionează în comunicat. In UE şi în cadrul acesteia în Târgu Mureş, dreptul de întrunire şi libertatea de exprimare sunt sfinte şi inviolabile. CNMT susţine cu fermitate revendicările legitime ale CNS, şi prin prezenţa sa asigură de sprijinul său organizarea fără probleme a zilei libertăţii secuieşti -se menţionează la finalul comunicatului.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7427 din 23.02.2015

*

Linişte apăsătoare

Au rămas aproximativ două săptămâni până la ziua libertăţii secuieşti din 10 martie. In momentul de faţă parcă ar exista o linişte prea mare în jurul evenimentului despre care nu ştim deocamdată dacă va fi o festivitate sau o acţiune de protest. Nu liderii CNS sunt cei care trândăvesc: ei îşi duc lupta zilnică cu autorităţile târgumureşene, cu primăria şi cu poliţia locală. Nu ştim deocamdată care va fi atitudinea justiţiei din România cu privire la interzicerea demonstraţiei.

Se primesc încurajări şi sprijin din partea CNMT, partenerul strategic al CNS. Cauza este susţinută şi de PPMT, însă acest lucru este prea puţin în comparaţie cu dimensiunea privării de drepturi. Prin respingerea autorizării demonstraţiei de protest sunt ignorate bazele democraţiei: libertatea de exprimare şi dreptul la întrunire. Fiecare partid maghiar ar avea nu numai obligaţia de a-şi ridica glasul împotriva acestei încălcări de drepturi. Ce stat de drept este acela în care opinia nu poate fi exprimată sau ce democraţie este aceea în care nu se poate protesta?

In pofida acestui fapt, Partidul Civic Maghiar, care se consideră de dreapta, tace. Si, ceea ce este şi mai grav: UDMR tace şi ea. Ea este membră a parlamentului din România, este membră a Partidului Popular European, a organizaţiei-umbrelă pentru protecţia minorităţilor, FUEN. Are europarlamentari. Intr-un cuvânt, dispune de toate instrumentele necesare pentru atragerea atenţiei partidelor româneşti, a organizaţiilor – care şi-au exprimat angajamentul faţă de democraţie – asupra încălcării de drepturi şi pentru a-i informa pe partenerii internaţionali despre situaţia actuală a democraţiei din România. In schimb, deocamdată este linişte. O linişte apăsătoare.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7427 din 23.02.2015, autor Farcadi Botond

*

Scandalul produsului secuiesc

Se amplifică scandalul în jurul oficiului pentru protecţia consumatorului din Sfântu Gheorghe. Mulţi au fost indignaţi după ce a reieşit că directorul instituţiei judeţene – care teoretic există pentru cumpărătorii din Trei Scaune – reclamă produsele cu inscripţia Gusturi secuieşti. Ieri, camera judeţeană de comerţ a adoptat o poziţie în caz, iar cei de la protecţia consumatorului au declarat că textul publicitar poate rămâne.

Amenda a fost aplicată de către oficiul pentru protecţia consumatorului nu din cauza inscripţiei Gusturi secuieşti, ci din cauza termenului de garanţie expirat – a subliniat directorul Mircea Diacon. El a recunoscut că nu există o lege sau o reglementare care să interzică gusturile secuieşti, însă despre conţinutul etichetelor care însoţesc produsul există dispoziţii bine definite, iar reclama trebuie să apară în altă parte. El nu a ştiut că există şi inscripţia Gusturi româneşti şi nu a dorit să îşi aducă aminte de declaraţia acordată cotidianului Kronika, în care spunea că în scurt timp vor exista şi wc secuiesc, şi cimitir secuiesc. Ne-a spus să ne adresăm şefului său, deoarece el a fost contactat de prea mulţi oameni din cauza gusturilor secuieşti. A fost contactat chiar şi din Ungaria.

Sorin Susanu, cel care coordonează Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorului, a vorbit cu mai multă precauţie: nu a fost prezent la controlul în discuţie, însă a aflat că amenda a fost aplicată nu din cauza inscripţiei, ci din cauza termenului de garanţie expirat. Nu vede nimic de obiectat în privinţa denumirii de gusturi secuieşti. A fost vorba despre mezeluri, un produs deosebit de perisabil.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7428 din 24.02.2015, autor Demeter J. Ildiko

*

La Budapesta, pentru Pământul Secuiesc

In pofida interdicţiilor din România, asociaţia Szekelyfoldert Tarsasag va organiza în ziua libertăţii, 10 martie 2015, la Budapesta, o festivitate memorială dedicată martirilor secui care în 1854, au luptat pentru libertate împotriva habsburgilor şi au fost executaţi sau condamnaţi la prizonierat.

Anul trecut, la fel şi cu doi ani în urmă, membrii asociaţiei Szekelyfoldert Tarsasag s-au solidarizat, prin mişcări stradale, cu participanţii la manifestarea din Târgu Mureş. Anul acesta, acţiunea lor este destinată să reprezinte şi un protest. După cum se precizează în comunicat, reprezentanţii asociaţiei doresc să atragă atenţia asupra faptului că interzicând marşul de protest din Târgu Mureş, iniţiat de Consiliul Naţional Secuiesc, autorităţile din România calcă în picioare – deja nedisimulat – drepturile democratice, care li se cuvin maghiarilor din România, inclusiv secuilor; totodată, vor să atragă atenţia şi asupra planurilor de regionalizare ale guvernului român, prin care se urmăreşte fărâmiţarea Pământului Secuiesc.

Comemorarea din Budapesta se va desfăşura marţi, de la ora 18:00, în jurul scenei care va fi amplasată – la fel ca în anul precedent – în Piaţa Eroilor, în partea dinspre Muzeul de Artă. Se preconizează ca manifestarea să dureze aproximativ 60-75 de minute. In organizarea şi derularea comemorării se angrenează şi majoritatea coasociaţiilor secuieşti înregistrate în Ungaria.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7432 din 28.02.2015

Citiți și: PROPUNERE DE SCHIMBARE A CAPITALEI LA SFÂNTU GHEORGHE

*

Kelemen Hunor şi ziua libertăţii secuieşti

Ar fi putut spune că în opinia sa, măsura este revoltătoare. Ar fi putut sublinia că este inadmisibil ca la 25 de ani de la schimbarea regimului, în România să fie ignorat dreptul la întrunire, iar libertatea exprimării opiniei să fie călcată în picioare. Ar fi putut spune că vor lua cuvântul în parlament şi vor dezbate problema în consultările permanente purtate cu preşedintele statului. Prin intermediul reprezentanţilor din Parlamentul European vor căuta aliaţi în cadrul organizaţiei-umbrelă a minorităţilor, FUEN. Ar fi putut spune că de această dată nu este vorba despre o problemă minoritară, faţă de care, ştim foarte bine, Europa este foarte indiferentă. Sunt încălcate drepturi democratice fundamentale şi am putut constata că reprezentanţii din cadrul Uniunii Europene îşi îndreaptă atenţia asupra problemei statului de drept.

În calitate de lider al celei mai puternice uniuni de reprezentare a intereselor maghiarilor, Kelemen Hunor ar fi avut obligaţia să spună toate aceste lucruri vineri, la Sfântu Gheorghe, când a fost întrebat de presă ce părere are despre interzicerea demonstraţiei de protest preconizată pentru 10 martie la Târgu Mureş.

Preşedintele UDMR nu a spus aceste lucruri. Să-i fi fost ruşine că după politica paşilor mici, încărcată de compromisuri, am ajuns în situaţia de a nu mai putea protesta?

De ce preşedintele UDMR ar fi interesat de un miting autonomist? Kelemen Hunor a precizat cu mândrie, întrebat fiind de ziarişti, că maghiarimea are numeroase probleme şi vor discuta despre multe lucruri cu preşedintele Klaus Iohannis, însă nu şi despre autonomie.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7433 din 02.03.2015, autor Farcadi Botond

*

Împotriva privărilor de drepturi

Atunci când drepturile maghiarilor secui sunt limitate – aşa cum procedează Dorin Florea, primarul român al oraşului Târgu Mureş, interzicând dreptul exprimării opiniei, demonstraţia de protest – este invocat sentimentul românesc. Aşa cum Sebastian Cucu, prefectul judeţului Covasna, numit simbolul secuiesc – Terra Siculorum – un panou publicitar şi a cerut îndepărtarea lui, invocând faptul că acest lucru îi lezează pe români. Nu a explicat motivele. Probabil că sensibilitatea românilor ar fi deranjată de denumirea de Pământ Secuiesc , cea care aminteşte de poporul secuiesc format din 750.000 de persoane.

Drapelul secuiesc care include simboluri străvechi a fost calificat mai întâi drapel publicitar de către poliţia din Târgu Mureş, CNMT fiind amendat pentru arborarea acestuia. Afrontul adus simbolului poporului străvechi nu este o acţiune individuală de partizanat, nu este un slogan fascist, ci este în mod clar opera instituţiilor statului român, oglinda politicii naţionalismului de stat privind etniile. Autorităţile române – mai ales prefecţii – au intentat, în lupta lor împotriva drapelului secuiesc, peste 50 de procese şi au aplicat un număr mare de amenzi.

Ponegrirea şi persecutarea simbolurilor secuimii reprezintă şi umilirea poporului secui, dar prefecţii, poliţia şi instanţele sunt interesate doar de sensibilitatea românilor. Indiferent că le place sau nu, patria poporului secuiesc a fost întotdeauna Pământul Secuiesc. Transilvania, patria maghiară istorică, Bazinul Carpatic, cultura maghiară şi istoria maghiară sunt parte a identităţii secuieşti. După ce în anul 1918 secuii au ajuns sub dominaţie română, nu au putut manifesta sentimente similare faţă de statul român, deoarece elita politică naţionalistă română este preocupată de ideea ca secuii să nu poată simţi că România este patria lor natală, ci să o considere doar o ţară, un stat în care îşi plătesc impozitele.

Dorin Florea, primarul oraşului Târgu Mureş, a lansat o nouă lovitură la adresa exprimării libere a opiniei şi la adresa dreptului la protest. Suntem victimele unei grave privări de drepturi, ce indică în mod clar fragilitatea democraţiei româneşti. Este clar că din cauza ameninţării şi a lipsei drepturilor colective, secuii nu pot considera România drept patria lor natală. Secuii consideră statul român drept un stat vitreg, deoarece acesta exercită asupra lor o autoritate de fier – citez din cuvintele renumitului nostru lingvist Szabo T. Attila. Este o prostie ca unii să se aştepte din partea secuilor să manifeste ataşament faţă de România, să cânte şi să participe cu bucurie la sărbătorile naţionale române.

Poporul secuiesc indigen nu poate fi acuzat de trădare de patrie, din moment ce acesta a fost transformat, fără a fi întrebat, prin ignorarea dreptului la autoguvernare, într-o minoritate constrânsă. România nu poate fi o patrie natală, deoarece zgârcenia naţionalistă nu asigură nici în momentul de faţă practicarea drepturilor comunitare. In această ţară deseori nu sunt validate nici măcar drepturile individuale şi cele cetăţeneşti. Din ce în ce mai des se adoptă decizii judecătoreşti discriminatorii, în detrimentul maghiarilor şi al secuilor. Mai nou, elita naţionalistă, în locul mult amintitului drept la autodeterminare, a născocit sub masca regionalizării, un plan diabolic în urma căruia poporul secuiesc al Pământului Secuiesc ajunge în minoritate numerică, creând acel cadru juridic în care desfiinţarea comunităţii secuieşti se accelerează.

Lipsa festivităţii planificate pentru data de 10 martie şi lipsa demonstraţiei de protest avertizează asupra unei grave privări de drepturi! Primarul Dorin Florea, reprezentând autoritatea română, obstrucţionează exercitarea dreptului la întrunire.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7434 din 03.03.2015, autor Kadar Gyula

Citiți și: CE AU ÎN COMUN ADEPȚII SEPARATISMULUI?

*

Apelul lui Izsak Balazs şi al lui Tokes Laszlo / Să arborăm drapelul secuiesc!

CNMT şi CNS au lansat ieri un apel comun, în care le cer tuturor celor pentru care libertatea de exprimare obţinută acum 25 de ani şi obţinerea autodeterminării comunităţii maghiare sunt importante, să arboreze, în data de 10 martie, pe casele lor, drapelul secuiesc şi să aprindă o lumânare în geam.

În apelul semnat de Izsak Balazs, preşedintele CNS, şi de Tokes Laszlo, preşedintele CNMT, se aminteşte că acţiunea preconizată pentru 10 martie, ziua libertăţii secuieşti, nu a fost autorizată de conducerea oraşului Târgu Mureş. Scopul acţiunii ar fi fost acela ca o masă de zeci de mii de persoane să îşi exprime, profitând paşnic de dreptul la întrunire şi la libertate, protestul faţă de reorganizarea regională din România şi dreptul legitim la autonomie şi utilizarea liberă a simbolurilor.

Prin faptul că au interzis – prin modalităţi de pe vremea de dinainte de schimbarea regimului- manifestarea CNS, membrii conducerii oraşului Târgu Mureş au încălcat grav drepturile democratice fundamentale ale comunităţii maghiare din Transilvania şi au indicat clar că nu sunt parteneri în desfăşurarea unei manifestări paşnice – se menţionează în apel. După ce conducerea CNS a indicat clar că în astfel de condiţii nu va organiza manifestarea în aer liber dedicată zilei libertăţii secuieşti, devenită tradiţională anii trecuţi, liderii CNMT şi CNS le solicită cetăţenilor obligaţi faţă de autonomie şi care condamnă privarea permanentă de drepturi, de către puterea statului român, a minorităţilor, să arboreze în 10 martie, pe casele lor, drapelul secuiesc, iar în cursul serii să aprindă câte o lumânare în geam. In acelaşi timp, cei care au posibilitatea, să meargă în ziua de 10 martie sau în zilele de dinainte sau după la Monumentul Eroilor Martiri Secui şi să depună câte o floare. Să nu fim partenerii autorităţilor în mascarea privării de drepturi! Protestăm faţă de decizia ilegitimă! In data de 10 martie, în întreaga Transilvanie, drapelele secuieşti să anunţe legitimitatea şi actualitatea revendicărilor noastre! – se menţionează în apelul formulat de Tokes Laszlo şi Izsak Balazs.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7436 din 05.03.2015, autor Farcadi Botond

*

Proteste la Târgu şi Sfântu Gheorghe / Pământ Secuiesc liber!

Deoarece în 10 martie este interzisă sărbătorirea la Târgu Mureş a zilei libertăţii secuieşti, filiala Târgu Secuiesc a HVIM va sărbători în oraşul breslelor, iar Consiliul Secuiesc scaunul Sepsi va sărbători la Sfântu Gheorghe, la statuia păsării turul, după care va protesta în faţa prefecturii.

Szocs Csongor, vicepreşedintele filialei HVIM Târgu Secuiesc, a declarat că demonstraţia este importantă deoarece în felul acesta pot protesta faţă de încercarea puterii române de a călca în picioare şi a ignora drepturile minorităţii maghiare. La manifestarea care va începe în piaţa Gabor Aron la orele 18:00, vor lua cuvântul Beke Istvan – preşedintele filialei locale a HVIM, Ambrus Agnes – locotenent din scaunul Kezdi al Ordinului Istoric al Vitejilor, respectiv reprezentanţi din partea filialelor locale ale CNS şi PPMT. La eveniment vor fi aprinse făclii şi lumânări, motiv pentru care organizatorii le cer participanţilor să vină cu lumânări sau făclii.

La Sfântu Gheorghe, ziua libertăţii secuieşti va fi rememorată la statuia păsării turul, cu începere de la orele 16:00. Vor lua cuvântul Gazda Zoltan – preşedintele Consiliului Secuiesc scaunul Sepsi şi preotul unitarian Kovacs Istvan. Binecuvântarea va fi rostită de canonicul romano-catolic Szabo Lajos, după care vicepreşedintele CNS, Ferencz Csaba, va da citire petiţiei protestului. Participanţii vor merge apoi să protesteze în faţa prefecturii, unde îi vor înmâna petiţia prefectului sau subprefectului. Gazda a declarat că demonstraţia este practic un protest faţă de intenţia de regionalizare, forţată, dezavantajoasă pentru secuime; de asemenea, în felul acesta îşi ridică glasul împotriva încălcării drepturilor omului şi a îngrădirii liberei exprimări, împotriva interzicerii manifestării la Târgu Mureş.

Sursa: cotidianul Szekely hirmondo nr. 45 din 06.03.2015

*

Ziua Libertăţii Secuieşti / Comemorarea este permisă nu şi protestul?

Comemorarea poate avea loc, însă nu este nevoie de extremişti – acesta a fost mesajul formulat ieri de Dorin Florea, primarul oraşului Târgu Mureş, în contextul zilei libertăţii secuieşti. In opinia edilului, oraşul condus de el nu este paradisul extremiştilor şi al netrebnicilor.

Florea a făcut declaraţii pentru agenţia Agerpres în legătură cu cei care se pregătesc să meargă în 10 martie la monumentul eroilor martiri secui. Edilul a declarat în cadrul conferinţei de presă de ieri că oricine îşi poate exprima omagiile în Piaţa Poştei, însă extremiştilor le transmite să rămână acasă. Primarul a mai adăugat: zona monumentului a fost curăţată şi amenajată. De la oamenii simpli până la asociaţii, oricine se poate duce fără nici o problemă la monument, să îi omagieze pe înaintaşi -a subliniat el.

Florea s-a referit totodată la apelurile postate pe reţelele de socializare, în care oamenii sunt încurajaţi să meargă la Târgu Mureş, să protesteze, de ziua libertăţii secuieşti. Primarul a subliniat: nu autorizez nici o demonstraţie pentru extremişti şi exhibiţionişti, ca să nu se creadă că Târgu Mureş reprezintă un paradis pentru extremişti şi netrebnici. Să rămână acasă şi să se organizeze acolo!

In acest an, cu ocazia zilei libertăţii secuieşti, Consiliul Naţional Secuiesc va organiza acţiuni de protest dedicate zilei libertăţii secuieşti în localităţile Gheorgheni, Miercurea Ciuc şi Firtănuş, iar în Trei Scaune, la Sfântu Gheorghe.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7438 din 07.03.2015

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

*

Ministrul apărării la Sfântu Gheorghe / Nu cedează poligonul

În actualul context politic şi militar, armata are nevoie de toate obiectivele – ca atare şi de poligoane – şi, ca atare, deocamdată nu se poate vorbi despre cedarea poligonului din Sfântu Gheorghe – a declarat ministrul apărării, Mircea Duşa, ieri, în municipiul reşedinţă de judeţ. Conducătorul ministerului a fost prezent la Sfântu Gheorghe la ceremonia dedicată împlinirii a 70 de ani de la înfiinţarea Batalionului 22 Vânători de Munte.

Duşa a mai arătat că autoguvernarea din Sfântu Gheorghe nu este singura din ţară care cere transferarea în administrarea autoguvernărilor a terenurilor şi clădirilor utilizate de armată şi aflate în proprietatea statului. Conform declaraţiilor ministrului, fiecare caz este analizat separat, iar în măsura în care armata nu mai are nevoie de imobile, acestea le vor fi cedate autoguvernărilor. Duşa a mai subliniat că nu este vorba doar despre poligoane , ci şi despre imobile indispensabile pregătirii militarilor. Mai mult decât atât, noua situaţie politică şi de securitate din zona Mării Negre necesită consolidarea pregătirii armatei.

In cazul oraşului Sfântu Gheorghe nu există acea hotărâre de guvern despre care s-a discutat în mai multe rânduri şi care să dispună cu privire la cedarea poligonului -a subliniat ministrul. El a mai adăugat că în municipiul reşedinţă de judeţ se află o unitate de elită a armatei, care în momentul de faţă are mare nevoie de aşezământ.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7438 din 07.03.2015, autor Nagy D. Istvan

*

Provocare tradiţională / Nu ridicăm mănuşa

Încercările de provocare a maghiarimii din Trei Scaune, în preajma zilei de 15 martie, au deja o tradiţie de ani de zile – a declarat Tamas Sandor în legătură cu mâzgălirea panoului SIC. Preşedintele filialei judeţene a UDMR spune că ar dori să se procedeze de aşa manieră încât împotriva conducătorilor sau a simplilor cetăţeni să poată fi luate măsuri distincte.

În opinia lui Tamas Sandor, mâzgălirea cu vopsea a panoului cu inscripţia Pământ Secuiesc este, în anul 2015, în Uniunea Europeană, un lucru meschin. Mai de mult s-a încercat iscarea, prin angrenarea inclusiv a minorilor, a unui scandal la nivel naţional în preajma zilei de 15 martie.

– Nu le place că după Budapesta, majoritatea dintre noi sărbătorim ziua libertăţii maghiare la Târgu Secuiesc, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc. Nu le place că armata, conducătorii instituţiilor nu trebuie scoşi în stradă, pentru că secuii vin singuri, deoarece poartă în suflet sărbătoarea libertăţii – a declarat Tamas Sandor.

Preşedintele consiliului judeţean spune că nu vor ridica mănuşa, în schimb vor lua cârpa şi-l vor şterge, iar dacă nu vor reuşi, vor pune unul nou în loc.

– În cele ce urmează vom fi şi mai atenţi să le spunem şi românilor de ce este bine ca Pământul Secuiesc să aibă autonomie teritorială – a declarat Tamas Sandor.

Ne profanează monumentele, ne calcă în picioare simbolurile, asta îi caracterizează pe conaţionalii noştri români. Asta ne face să ne solidarizăm şi mai tare în probleme de ordin naţional – a declarat preşedintele organizaţiei judeţene a PCM, Kulcsar Terza Jozsef.

Gazda Zoltan, şef birou în cadrul CNS, afirmă că nu trebuie să pierdem vremea cu provocări, pentru că problemele sunt mult mai grave de atât.

Sursa: cotidianul Szekely hirmondo nr. 47 din 10.03.2015, autor Erdely Andras

*

Citiți și: BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

Jignire din partea prefectului în Ziua Libertăţii Secuieşti / Au discutat cu portarul

Sebastian Cucu nu a preluat petiţia adoptată în Ziua Libertăţii Secuieşti. Prefectul de Covasna a fost înştiinţat cu privire la faptul că locuitorii oraşului ar dori să-i înmâneze documentul, însă însărcinatul guvernului nu s-a învrednicit să-i aştepte în incinta instituţiei. Masele au început să murmure ameninţător, astfel că paznicul care era de serviciu la poartă a preluat într-un final documentul.

La festivitatea care a debutat lângă statuia turul, preşedintele Consiliului Secuiesc scaunul Sepsi, Gazda Zoltan, a enumerat îndelung nedreptăţile suferite de maghiarimea transilvană: nu există universitate maghiară, bisericile noastre nu şi-au primit înapoi proprietăţile legitime, nu ne putem utiliza limba maternă, simbolurile ne sunt persecutate. Puterea română este deranjată de faptul că pe Pământul Secuiesc nu a reuşit încă să fie majoritară.

Oratorul zilei, preotul unitarian Kovacs Istvan, a spus că trebuie să luăm exemplu de la martiri, care şi-au susţinut cu demnitate dreptatea.

Ferencz Csaba, vicepreşedintele CNS responsabil cu comunicarea, a dat citire petiţiei adresate guvernului României.

Prezent la eveniment, Tamas Sandor a declarat pentru presă că în opinia sa este o greşeală faptul că evenimentul a fost adus aici de la Târgu Mureş şi împrăştiat în regiune, pentru că în felul acesta nu poate fi atins pragul de iritabilitate al opiniei publice internaţionale.

– Dacă vrem să fie atenţi la noi, anul acesta trebuie organizată o mişcare de amploare similară Marelui Marş al Secuilor. Noi, cei din Trei Scaune, ne asumăm organizarea lui. Trebuie lăsate la o parte preferinţele de partid, cauza Pământului Secuiesc are nevoie de solidaritate, pentru că Pământul Secuiesc este al nostru, al tuturor – a declarat preşedintele UDMR Trei Scaune.

La statuia lui Gabor Aron din piaţa centrală a oraşului Târgu Secuiesc s-au adunat aproximativ 200 de participanţi din localitate şi împrejurimi, pentru a participa la comemorare şi la protest. Pe lângă reprezentanţi din partea PPMT şi PCM, la eveniment au participat şi membri HVIM şi ai Ordinului Istoric al Vitejilor. Toţi oratorii care au luat cuvântul au protestat fără excepţie faţă de călcarea în picioare a drepturilor, afirmând că o ţară în care este îngrădit dreptul la întrunire nu este stat de drept.

– Nu ne putem afirma pretenţia la autodeterminare şi utilizare liberă a simbolurilor. Ajunge. Gata cu urechile surde, cu umilinţa. Nu suntem inferiori altora. Nu alţii să decidă în locul nostru. Fără autonomie nu există viaţă socială. Din acest motiv să cerem împreună: libertate pentru Pământul Secuiesc! – a declarat Beke Istvan, reprezentant HVIM.

Comemorarea de la Baraolt s-a desfăşurat în centrul oraşului.

Preotul unitarian din Belin, Kozma Albert, le-a reamintit celor puţin peste 200 de participanţi de consecvenţă.

Preşedintele CNS scaunul Brăduţ-Micloşoara, Szabo Miklos, a dat citire unei petiţii: printre altele, cei prezenţi au revendicat prin ovaţii înfiinţarea unei regiuni administrative şi de dezvoltare secuieşti autonome.

Benedek Erika, preşedinta filialei PPMT Trei Scaune, a vorbit despre eşecurile secuimii, afirmând că nu opresiunea este de fiecare dată motivul: şi noi suntem de vină că Transilvania a ajuns unde a ajuns.

Preotul Krizbai Imre a citit în limbile germană şi maghiară scrisoarea adresată preşedintelui României, reproşându-i acestuia recentele afirmaţii făcute în legătură cu maghiarimea din România.

– Să mai citească o dată istoria saşilor, care s-au bucurat de autonomie timp de 800 de ani – i-a transmis preotul lui Johannis.

Sursa: cotidianul Szekely hirmondo nr. 48 din 11.03.2015

Citiți și: DOCUMENTUL CARE ATESTĂ CĂ MARILE PUTERI SE TEMEAU DE UNIREA ROMÂNILOR ÎNCĂ DE LA 1547

*

Răbdarea noastră este pe sfârşite

Festivitatea de comemorare şi demonstraţia de ieri după-amiază, care au fost liniştite până atunci şi s-au desfăşurat într-o atmosferă plăcută, s-au transformat aproape pe neobservate, în câteva secunde, într-o demonstraţie neliniştită, nervoasă şi gata să explodeze. Este adevărat că metamorfoza nu a venit de la sine: a fost nevoie de provocare, de atitudinea de desconsiderare a reprezentanţilor prefecturii, de un nivel ridicat de aroganţă din partea puterii, care au umplut paharul.

La Sfântu Gheorghe au avut loc deja multe proteste, însă nu s-a mai întâmplat ca reprezentantul prefectului să nu vrea să preia petiţia. Acest lucru reprezintă o ignorare a comunităţii care utilizează instrumentul exprimării democratice a opiniei, fapt care a stârnit explicabil şi legitim revoltă.

Atmosfera amplificată în faţa prefecturii nu este numai o consecinţă a celor întâmplate ieri, ci şi un indicator al atmosferei generale a comunităţii noastre. De o bună bucată de timp nu am constatat nici o bună intenţie din partea puterii, drepturile nu ne-au fost extinse şi nu vedem nici o urmă a strădaniei ca şi noi să ne putem simţi acasă în România, să fim trataţi cetăţeni de rang egal. Mai mult decât atât, în ultima perioadă ne-au fost lezate drepturile fundamentale democratice: nu am avut dreptul să protestăm, să sărbătorim, să comemorăm la Târgu Mureş. Dreptul nostru la întrunire a fost ignorat, libertatea exprimării opiniei a fost îngrădită, autorităţile declanşând ameninţări fără precedent şi o campanie de intimidare. Si iată că şi la Sfântu Gheorghe avem de-a face cu provocarea, cu ameninţarea cu forţa din partea puterii, cu faptul că ne fac să simţim fără nici o problemă că îşi pot permite să ne ignore.

Tocmai din această cauză, reacţia nervoasă a masei reprezintă un semnal, un avertisment pentru reprezentanţii puterii: răbdarea noastră este pe sfârşite, cuţitul a ajuns deja la os şi nu mai putem tolera mai multe privări de drepturi, mai multe umilinţe. In cazul în care revendicările legitime ale comunităţii de pe Pământul Secuiesc vor continua să fie ignorate, dacă nu sunt dispuşi să poarte un dialog, dacă provocarea şi aplicarea dublului etalon vor continua, se vor putea aştepta pe reacţii din ce în ce mai irascibile, nervoase şi imprevizibile, iar toate acestea ar putea avea consecinţe imprevizibile.

Sursa: cotidianul Haromszek nr.7441 din 11.03.2015, autor Farcadi Botond

*

Insistă asupra unei poziţii unitare

CNS şi PCM consideră că drumul care trebuie urmat este cel bazat pe solidaritatea realizată cu ocazia marelui marş secuiesc, pe colaborarea organizaţiilor maghiare din Transilvania – reiese din comunicatul celor două organizaţii.

In zadar a existat interdicţia privatoare de drepturi, în zadar oraşul Târgu Mureş a fost umplut, de ziua libertăţii secuieşti, de organe de menţinere a ordinii, deoarece s-a adeverit din nou că dreptatea nu poate fi trecută sub tăcere. In capitala Pământului Secuiesc, samavolnicia a ordonat linişte, dar în pofida acestui fapt, întregul Pământ Secuiesc a fost şi mai răsunător – declară Izsak Balazs. În opinia acestuia, în soluţionarea conflictului trebuie să se implice şi preşedintele statului pentru a indica întregii ţări că este un şef de stat care respectă legile şi comunitatea. Izsak consideră ca relansarea unei poziţii unitare este rezultatul celor întâmplate de ziua libertăţii secuieşti din acest an, dar înainte de planificarea următorului pas mare, consideră necesar ca din ce în ce mai multe autoguvernări să adopte hotărârile autonomiste, prin intermediul cărora se vor putea face paşi importanţi la şedinţa Comisiei de Monitoring a Congresului Puterilor Locale şi Regionale al CE, care va avea loc peste două săptămâni.

PCM salută ideea lansată de Tamas Sandor, preşedintele filialei UDMR Trei Scaune, privind organizarea unei noi acţiuni de anvergură, dat fiind faptul că situaţia nefastă creată în jurul zilei libertăţii secuieşti a demonstrat că România se confruntă cu un serios deficit de democraţie. PCM doreşte să fie nu numai susţinător ci şi coorganizator în pregătirea acţiunii de anvergură şi face apel la toate forţele politice responsabile să nu cedăm în faţa puterilor interesate de zădărnicirea zilei libertăţii secuieşti şi să începem de pe acum pregătirea acesteia.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7443 din 13.03.2015

Citiți și: CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

*

Ieri, elevii şi profesorii Liceului Pedagogic Bod Peter din Târgu Secuiesc şi-au exprimat omagiile la Nyergesteto, alături de membrii unei delegaţii din partea şcolii înfrăţite din ţara-mamă, Şcoala Generală de Practicanţi a Şcolii Superioare Pedagogice Reformate Kolcsey Ferenc din Debrecen.

Acţiunea comemorativă a Liceului Pedagogic Bod Peter a început la mormântul comun, unde elevii îmbrăcaţi în costume populare şi purtând cu ei drapele secuieşti şi ungare, au depus coroane la troiţa liceului. Delegaţii celor două şcoli s-au deplasat apoi la stâlpul memorial amplasat în memoria bătăliei în anul 1897 şi reabilitat apoi în 2005 de autoguvernarea şi composesoratul din Cozmeni, unde au susţinut un program artistic. Au depus apoi coroane, iar comemorarea de la Nyergesteto s-a încheiat cu intonarea imnurilor ungar şi secuiesc.

Azi soseşte la mormântul comun de la Nyergesteto, pentru a-şi exprima omagiile, delegaţia Grupului Şcolar Apor Peter din Târgu Secuiesc.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7444 din 14.03.2015

Citiți și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

*

Centrul Ungar de Dezvoltare înfiinţat anul acesta îi va ajuta nu numai pe locuitorii din Ungaria, ci şi pe membrii părţilor de naţiune din afara patriei să aplice pentru obţinerea de fonduri de la Bruxelles – a declarat ieri Sesztak Miklos la Miercurea Ciuc. Ministrul dezvoltării naţionale a sosit în Transilvania într-o vizită de lucru de patru zile, la invitaţia UDMR, ocazie cu care va avea întrevederi cu antreprenori şi conducători ai autoguvernărilor.

Sesztak Miklos va efectua, la finele acestei săptămâni, o vizită şi în Trei Scaune; duminică va rosti un discurs festiv la festivităţile de 15 martie, din Sfântu Gheorghe, după care îşi va continua turneul transilvănean la Cluj şi în Partium.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7444 din 14.03.2015

*

Sosind pe Pământul Secuiesc, la fraţii noştri secui, într-o vizită oficială chiar în ziua libertăţii maghiare, sărbătoarea noastră naţională comună, ni s-a împlinit un vis secular – ne-a declarat, răspunzând solicitării noastre, primarul localităţii Skorenovac, Bogos Tivadar, care va participa, în calitate de invitat, la festivitatea centrală care se va desfăşura mâine, la Sfântu Gheorghe.

Delegaţia de 41 de persoane, sosită din cea mai sudică aşezare maghiară de pe teritoriul lingvistic maghiar, a venit în Trei Scaune la invitaţia primarului Antal Arpad. Este prima vizită oficială a autoguvernării din Skorenovac pe Pământul Secuiesc. Membrii delegaţiei – printre care se numără consilieri locali, reprezentanţi ai vieţii culturale, ai societăţii civile, ai unor organizaţii sportive şi păstrători de tradiţii – au participat, alături de elevi şi profesori ai Colegiului Szekely Miko, la comemorarea desfăşurată la statuia grofului Miko Imre, după care au efectuat o vizită la Muzeul Naţional Secuiesc. Azi se vor deplasa la Siculeni, iar mâine participă la festivităţile de la Sfântu Gheorghe.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7444 din 14.03.2015, autor Fekete Reka

*

În zilele de 13-14 martie, ministrul ungar al dezvoltării naţionale, dr. Sesztak Miklos, şi-a exprimat omagiile în Trei Scaune şi Bazinul Baraolt, în locurile memoriale ale luptei paşoptiste.

Vineri, la orele 17:30, a depus coroane la statuia lui Gabor Aron din Târgu Secuiesc, iar sâmbătă a inaugurat o troiţă la monumentul din Eresteghin al lui Gabor Aron. S-a deplasat apoi în Bazinul Baraolt, unde a participat la festivitatea de la furnalul de la Bodvaj.

Vineri, cu ocazia vizitei efectuate în judeţul Covasna, Sesztak Miklos s-a întâlnit şi cu antreprenorii locali, cu care a purtat discuţii cu uşile închise. Referitor la acest eveniment, preşedintele CJ Covasna, Tamas Sandor, a subliniat: Întâlnirea nu a fost exclusiv iniţiativa noastră, ci şi a CCI Covasna. Împreună cu CCI Covasna, am dorit ca în cadrul unor astfel de întâlniri, antreprenorii noştri să capete o imagine mai clară despre situaţia economică ungară, despre potenţialele posibilităţi de afaceri şi de sprijin. Si la Sfântu Gheorghe, şi la Târgu Secuiesc sunt construite parcuri industriale şi sperăm că ele vor atrage în regiune şi investitori ungari.

Sursa: cotidianul Szekely hirmondo nr. 51 din 16.03.2015

*

În pofida vremii nefavorabile, 8.000-10.000 de persoane s-au adunat duminică la prânz, la Sfântu Gheorghe, pentru a sărbători. Cel mai mare succes l-au avut husarii călare. Oaspeţii sosiţi din Skorenovac, punctul cel mai sudic al Voivodinei, au fost aplaudaţi. În acest an au existat mai multe cuvântări şi mai puţine momente artistice şi literare. Au existat persoane care au luat cuvântul şi au primit aplauze frenetice şi altele care au fost huiduite.

Mesaje dincolo de hotare

Bogos Tivadar, primarul localităţii Skorenovac, a vorbit despre aspectele care ne leagă pe noi, secuii, rămaşi acasă şi ajunşi departe. Mesajul guvernului ungar şi al lui Orban Viktor a fost citit de Soltesz Miklos, secretar de stat responsabil cu relaţiile confesionale, etnice şi sociale. El a evidenţiat importanţa păcii, libertăţii şi a înţelegerii. S-a referit la rolul Transilvaniei şi la faptul că Trei Scaune a fost singurul care şi-a asumat lupta pentru autoapărare şi nu a fost dispus la compromisuri. Vă adresez mulţumiri pentru curajul vostru din ultimele decenii, secole şi din prezent. Mulţumesc pentru fidelitatea voastră faţă de pământul natal, faţă de limbă şi faţă de identitatea maghiară – a spus el.

Kelemen Hunor, preşedintele UDMR, a fost huiduit în momentul în care a păşit pe scenă. Din mai multe locuri s-a scandat: “Trădătorule!, Trădătorule!”. Întrebat fiind care este explicaţia faptului că evenimentul de acum 167 de ani este viu şi azi în amintirea oamenilor, a răspuns că explicaţia trebuie căutată tocmai în libertate. În libertatea de care a avut şi are nevoie fiecare om, fiecare comunitate şi fiecare naţiune. Aici, în Bazinul Carpatic, noi avem lupta noastră pentru libertate, deoarece există persoane care la 25 de ani de la căderea dictaturii comuniste încearcă să ne interzică să ieşim în stradă, să sărbătorim. Vor să ne priveze de utilizarea limbii noastre native, de drapel, de imn, de simbolurile noastre naţionale, vor să ne priveze de cultura noastră, de tot ceea ce este important în viaţa unei naţiuni – a declarat Kelemen Hunor. Nu dorim să privăm pe nimeni de libertatea pe care o cerem. Dacă noi suntem liberi, atunci şi cei care trăiesc alături de noi sunt liberi – a subliniat el. Lupta noastră pentru libertate din secolul al XXI-lea urmăreşte ca noi să putem decide despre propriile noastre probleme, iar autonomia face posibil acest lucru – a spus el, cuvântarea sa fiind întreruptă din nou de huiduieli, care i-au însoţit ultimele fraze ale discursului: Trăiască libertatea maghiară, trăiască patria!’.

Tineri! Treziţi-vă!

Câştigătorul concursului de oratorie, Mucha Oszkar, li s-a adresat în primul rând celor din generaţia sa. Viitorul, şansa schimbării sunt în mâinile tinerilor, nimeni nu ia poziţie în locul lor – a declarat el. Dacă ar începe să lupte împreună cu ochii deschişi, şi noi am putea crea rezultate pentru viitoarea generaţie – a spus el. Fiecare poate face ceva ca să putem avea parte de propria noastră revoluţie, ca împreună să putem acţiona pentru comunitatea noastră. Aceste probleme nu vor fi soluţionate în locul nostru de părinţi, de cunoştinţe şi de politicieni. Ziua de 15 martie ar trebui să fie ca un moment de deşteptare – a subliniat el.

Slujba de final a festivităţii de la Sfântu Gheorghe a fost rostită de preotul unitarian Kovacs Istvan. Utassy Jozsef a indicat importanţa sărbătorii noastre naţionale, importanţa ducerii mai departe a flăcării. Nu patrioţii români sunt adversarii noştri, ci aceia care instigă unii împotriva altora. Avem nevoie de parteneri pentru realizarea visurilor noastre, trebuie să ne ţinem de mâini, noi, secuii, nu trebuie să permitem să fim fărâmiţaţi, să fim regionalizaţi. Nu putem să permitem să ni se ia cea mai mare putere a noastră, puterea solidarităţii – a declarat Utassy. Zilele subjugării, ale persecutării sunt numărate. Pământul Secuiesc a existat, există şi va exista – a declarat Kovacs Istvan.

La finalul festivităţii de două ore, masa de oameni s-a înjumătăţit, câteva mii de persoane au aşteptat ca imnurile să răsune. Au fost persoane care au plecat din cauza frigului. Mulţi au plecat din cauza discursului preşedintelui UDMR. Unii au plecat din cauza prezenţei acestuia, iar alţii din cauza concertului de fluierături. Bucuria convieţuirii şi a sărbătorii comune au fost afectate, iar în locul amintirilor frumoase, mulţi au rămas cu un gustul amar.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Farkas Reka

Citiți și: CLUJUL NU VA AVEA PLĂCUȚE BILINGVE LA INTRAREA ÎN ORAȘ

*

Piaţa Gabor Aron din Târgu Secuiesc a fost arhiplină cu ocazia festivităţii de ieri. Echipele pentru păstrarea tradiţiilor, husarii călăreţi şi participanţii din mediul rural la defilarea ecvestră au oferit – pentru a 26-a oară de la schimbarea regimului – impresii de neuitat.

Conform tradiţiei, preliminar festivităţii din centru, elevii de la şcolile din oraşul breslelor au comemorat în locurile obişnuite, după care aproximativ 4.000 -5.000 de oameni s-au adunat să sărbătorească împlinirea a 167 de ani de la izbucnirea revoluţiei şi luptei pentru libertate a maghiarilor. Festivitatea a început cu defilarea şcolarilor, au urmat păstrătorii de tradiţii din Szeged, Tapiobicske şi scaunul Kezdi.

Primarul Bokor Tibor i-a salutat pe cei prezenţi, inclusiv pe oaspeţii veniţi din Ungaria, precizând că delegaţiile localităţilor Fuzesabony din Ungaria şi Debeljaca din Voivodina sărbătoresc pentru prima oară împreună cu cei din Târgu Secuiesc.

Bagoly Anabella, elevă în clasa a IX-a la Liceul Teoretic Nagy Mozes, câştigătoarea concursului de oratorie „Vuieşte Martie”, a subliniat în cuvântarea sa festivă: Sunt maghiar, însă ştiu că identitatea maghiară reprezintă altceva pentru fiecare dintre noi. Pentru mine înseamnă limba maternă, pe care am învăţat-o de la dragii mei părinţi, familia, comunitatea, siguranţa. Rădăcini şi apartenenţă. Înseamnă locul meu în lumea largă, trecutul, amintirile, fericirea, viaţa, prezentul şi viitorul meu, în care vor trăi şi copiii mei. Sărbătoarea o reprezintă doar un număr şi un cuvânt: 15 martie. Astăzi aceasta este sărbătoarea, care trăieşte diferit în sufletul fiecăruia. Să aveţi grijă de propria sărbătoare şi nu uitaţi: doar un număr şi un cuvânt! Să aveţi şi să avem grijă de ele! – a subliniat tânărul orator.

Pajtok Gabor, prefectul judeţului Heves, a făcut o comparaţie între lupta de autoapărare purtată acum 167 de ani, în Trei Scaune, şi cea derulată în judeţul Heves, apreciind curajul, eroismul de care au dovadă localnicii din ambele judeţe. Festivitatea de două ore s-a încheiat cu intonarea imnurilor ungar şi secuiesc şi cu depuneri de coroane.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Iochom Istvan

*

România şi românii pot fi liberi doar dacă nu se tem de libertatea noastră. Aşa cum lupta pentru libertate ne-a solidarizat naţiunile, ne revine în momentul de faţă sarcina de a-i face pe fraţii noştri majoritari să înţeleagă că libertatea noastră, autodeterminarea Pământului Secuiesc, dăinuirea maghiarilor din Transilvania nu sunt îndreptate împotriva României, împotriva spiritului european, din contră, sunt pentru îndeplinirea ideii de libertate europeană – a subliniat în cuvântarea sa Szilagyi Zsolt, preşedintele PPMT, ieri, la festivitatea centrală a partidului său, organizată la Eresteghin.

Gyorgy Zsolt, preot reformat din localitate, a vorbit în slujba celebrată la biserica reformată din Moacşa despre ataşamentul faţă de naţiune, faţă de patrie şi faţă de semenii noştri. Participanţii au depus coroane la monumentul din curtea bisericii, după care alături de plutonul Tuzson Janos din Belani al Batalionului de infanterie Grăniceri Secui nr. 15 şi husarii Asociaţiei Szilaj din Ghidfalău s-au deplasat la mormântul din Eresteghin al lui Gabor Aron. La locul celor 27 de obeliscuri din Parcul Comemorării, semnul memorial al judeţului Szabolcs Szatmar Bereg a fost inaugurat cu o zi înainte de Sesztak Miklos, ministrul dezvoltării naţionale. Bacs Benke Laszlo, primarul comunei Moacşa, a declarat: Trebuie să spunem şi trebuie să le aducem la cunoştinţă tuturor că în această situaţie tragică nu ne putem permite să tăcem şi să ne asumăm păcatul laşităţii.

Naţiunea este împreună – şi-a început discursul Szilagyi Zsolt, care a subliniat între altele că mesajul zilei de 15 martie constă în faptul că trebuie să ne asumăm identitatea transilvăneană, identitatea noastră maghiară şi lupta pentru libertate. An de an facem pe Pământul Secuiesc, în Transilvania, un inventar al libertăţii. Trăim oare liber? Fraţii noştri români înţeleg că prin libertatea maghiarilor, libertatea secuilor, autonomia secuilor nu se vrea să i se ia cuiva ceva, din contră, să se ofere. Putem spune că trăim în libertate când nu ni se permite să ne aducem aminte de eroii martiri? Există libertate românească în detrimentul maghiarilor, există libertate maghiară separată în locul românilor? Ştim foarte bine răspunsul: nu există.

În cadrul festivităţii a luat cuvântul Fejer Laszlo Odon, parlamentar UDMR, care a subliniat că este important ca la fel ca şi acum 167 ani, să existe şi în momentul de faţă pace şi înţelegere, indiferent că persoana în cauză este secui, maghiar transilvănean, persoană din ţara-mamă sau de peste hotare. Doar solidaritatea îi poate aduce împlinire Pământului Secuiesc.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Fekete Reka

*

“Ieri, la Covasna s-au adunat cel puţin 3.000 de persoane pentru a omagia izbucnirea luptei pentru libertate de la 1848. Au fost prezenţi nu numai localnici, ci şi locuitori din satele învecinate.

În calitate de invitaţi au fost prezenţi Cseresznyes Peter, parlamentar FIDESZ, fost primar al oraşului Nagykanizsa, şi Toth Nandor, viceprimarul oraşului Nagykanizsa. Pe scenă au fluturat şapte drapele: român, ungar, secuiesc, al UE, al Uniunii Mondiale a Maghiarilor, al UDMR şi drapelul oraşului Covasna. Printre participanţi erau, surprinzător, puţine drapele ungare sau secuieşti. Primul care a luat cuvântul a fost Balogh Zoltan, protopopul Eparhiei Reformate de Kezdi-Orbai. Bereczki Elod, câştigătorul concursului de oratorie organizat de UDMR şi de Asociaţia Culturală Korosi Csoma Sandor, s-a adresat mulţimii cu un adevărat spirit revoluţionar. Lupta pentru libertate a devenit o formă de viaţă, trebuie să se ia poziţie pentru încălcarea drepturilor secuilor, iar lupta pentru drepturi trebuie dusă cu posibilităţile democraţiei, iar astfel, pe Pământul Secuiesc poate fi creat un viitor mai frumos – a subliniat el.

Cseresnyes Peter a vorbit despre viaţa lui Gabor Aron, fiindcă astfel poate fi conturată cel mai bine solidaritatea maghiară şi puterea naţiunii.

După ceremonia centrală, participanţii au depus coroane în curtea bisericii reformate din centrul oraşului. Manifestarea s-a încheiat cu intonarea imnurilor ungar şi secuiesc.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Bokor Gabor

*

Sfântu Gheorghe ştie să sărbătorească, să se solidarizeze şi să omagieze dacă este nevoie de acest lucru.

A demonstrat acest lucru de nenumărate ori în anii trecuţi, şi atunci când soseau ştiri din Transilvania, de pe Pământul Secuiesc despre dezbinări şi despre festivităţi organizate separat în funcţie de apartenenţa politică. Aici a devenit o tradiţie ca ziua de 15 martie să nu se refere la politica de partid. Sfântu Gheorghe a demonstrat acest lucru şi înainte de manifestarea naţională festivă de duminică.

Manifestarea dedicată zilei de 15 martie, sentimentul solidarităţii naţionale au fost totuşi tulburate ieri la prânz, la Sfântu Gheorghe, de fluierături. Nici un orator nu a păţit de mult timp în cadrul sărbătorii naţionale transilvănene ceea ce a păţit ieri la Sfântu Gheorghe Kelemen Hunor: cuvântarea preşedintelui UDMR a fost întreruptă de mai multe ori de fluierături şi huiduieli. Fluierăturile din piaţa centrală din Sfântu Gheorghe au arătat clar că invitarea preşedintelui UDMR pe scena manifestării din Sfântu Gheorghe, de 15 martie, a fost o greşeală. Lăsând la o parte cerinţa organizării unei sărbători naţionale apolitice, fluierăturile de la Sfântu Gheorghe au un mesaj mult mai important, şi anume că în sfera UDMR este nevoie de o reorganizare radicală, deoarece abisul dintre conducerea centrală a organizaţiei şi cetăţenii de pe Pământul Secuiesc se adânceşte. Reprezentanţa politică a intereselor se distanţează din ce în ce mai mult de aşteptările comunităţii.

Fluierăturile pot însemna un semnal de deşteptare şi ar fi bine să fie luat în serios.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Farcadi Botond

*

La monumentul de la Veczer au comemorat localnicii din Baraolt, Racoşu de Sus, Căpeni şi Urmeniş. Oratorii au elogiat fermitatea de care au dat dovadă participanţii la lupta derulată la o distanţă de doar câteva sute de metri, au pomenit în repetate rânduri de soarta zbuciumată a monumentului, fără să lipsească mesajele politice. Pe Dealul Elevilor din Baraolt au rememorat sute de persoane.

La monumentul situat la intersecţia spre cele patru aşezări, Nagy Istvan, preşedintele din Baraolt al Partidului Civic Maghiar (PCM), a fost primul care a luat cuvântul. Fostul edil al oraşului a evocat istoricul monumentului ridicat în 1901, demolat şi reconstruit ulterior de mai multe ori, după care le-a mulţumit localnicilor din Baraolt care şi-au prezentat omagiile, în toate cele 26 de ocazii, la monumentul de la Veczer. Le mulţumesc pentru prezenţă celor câtorva localnici din Bazinul Baraolt, aflaţi aici într-un număr ce scade tot mai mult. Mă refer aici nu la politicieni, ci la oamenii de rând, cetăţenii sinceri, deoarece trădătorii sunt într-un număr suficient. Aproape că nu există eveniment istoric maghiar mai important la care să nu fi fost vorba şi de aspectul amar al colaborării cu asupritorii – a afirmat Nagy Istvan.

Szabo Miklos, preşedintele Consiliului Secuiesc din scaunul Brăduţ-Micloşoara, a evidenţiat conştiinţa responsabilităţii de care au dat dovadă revoluţionarii. După cum a menţionat el, ne aşteaptă şi pe noi o sarcină cu o pondere similară: trebuie să devenim înfăptuitorii autodeterminării Pământului Secuiesc, noi trebuie să decidem asupra problemelor arzătoare din economia, învăţământul şi viaţa noastră publică. În interesul realizării acestui obiectiv, trebuie să ne alegem – în opinia lui Szabo – conducători pentru care prioritatea o reprezintă interesul public şi nu cel personal. Demeter Laszlo a luat cuvântul în numele UDMR, a evocat memoria luptei de la Veczer, a amintit şi de turnătorul de tunuri, Gabor Aron. Kotecz Jozsef, preot unitarian din Racoşu de Sus, i-a somat pe politicienii lideri să fie solidari şi în fapte, nu numai în vorbe.

În centrul oraşului Baraolt, sub zidurile bisericii catolice, primarul Lazar-Kiss Barna a vorbit despre solidaritatea ca forţă a revoluţiei şi a evidenţiat că trebuie să învăţăm să acţionăm unitar în interesul public. Balaicz Zoltan, primarul din Zalaegerszeg, şi-a axat cuvântarea pe voinţa de luptă a tinerilor soldaţi ai armatei ungare. Colonelul Csikany Tamas, istoric militar, a vorbit despre evenimentele derulate în martie 184, la Bratislava, Viena, Budapesta şi Târgu Mureş. La finalul festivităţii au răsunat imnurile secuiesc şi ungar.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Hecser Laszlo

Citiți și: FALSUL DIN ACTUL UNIRII BISERICII ORTODOXE CU ROMA

*

Cu prilejul revoluţiei şi luptei paşoptiste pentru libertate, premierul Orban Viktor i-a salutat pe maghiarii de peste hotare prin intermediul unei scrisori, căreia i s-a dat citire în cadrul multor festivităţi din Bazinul Carpatic, inclusiv în cadrul manifestărilor din Trei Scaune. Orban Viktor menţionează: după sute de ani de asuprire, ziua de 15 martie 1848 a arătat cât de puternică şi curajoasă este naţiunea noastră. Orban a subliniat: mesajul libertăţii maghiare a pornit din Pesta, de la Muzeul Naţional, însă a avut ecou în întreaga ţară. Şi în momentul de faţă considerăm că libertatea maghiarilor poate fi obţinută doar de către maghiari: prin solidaritate, prin muncă şi înţelegere – a formulat premierul în scrisoare.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015

*

Sâmbătă, la furnalul din Bodvaj, sute de persoane din Bazinul Baraolt l-au omagiat pe Gabor Aron. Cei care au luat cuvântul au amintit de eroii care au luptat acum 167 de ani pentru libertatea naţiunii. Sesztak Miklos, ministrul dezvoltării naţionale, a evidenţiat rolul secuilor în revoluţie.

Rudolf Bela, viceprimarul comunei Belin, a numit ziua de 15 martie 1848 drept un moment deosebit de important al moştenirii noastre. Sesztak Miklos şi-a clădit discursul pe însemnătatea furnalului de la Bodvai şi pe curajul secuilor. În opinia lui Balaicz Zoltan, primarul oraşului Zalaegerszeg, prin intermediul a şapte generaţii putem spune că nu au dreptate cei care consideră revoluţia un pas greşit. Istoria a demonstrat că luptele eşuate devin între timp victorii. Fără 1848 nu ar fi existat înţelegere şi fără 1956, comunismul nu s-ar fi clintit.

În localitatea Baraolt, în orele după-amiezii, Soos Laszlo şi-a ţinut discursul în numele Mişcării de Tineret 64 de Comitate (HVIM). A fost formulată de nenumărate ori întrebarea de ce nu ne solidarizăm. Deoarece este mai comod să ne aflăm în sfera puterii false, decât în rândul poporului. Este mai uşor să înfăşurăm drapelul decât să spunem: va rămâne acolo, indiferent de condiţii. Din cimitir, participanţii s-au deplasat cu făclii la placheta comemorativă Kossuth din piaţa centrală, unde tinerii au depus coroane.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Hecser Laszlo

*

Tokes Laszlo, preşedintele CNMT, europarlamentar, a vorbit în cadrul festivităţii organizate la Oradea de ziua sărbătorii naţionale ungare despre importanţa politizării simbolice. În cadrul festivităţii organizate la statuia lui Szacsvay Imre, Tokes Laszlo a declarat că nu este permisă contrastarea politicii simbolice, deoarece simbolurile au conţinut: drapelul secuiesc reprezintă autonomia, iar drapelul ungar ridicat la înălţime în 15 martie reprezintă libertatea. Să nu permitem să fim excluşi din mediul nostru, din oraşele noastre. Noi nu suntem venetici, suntem indigeni. Dacă cineva are ce să caute aici, noi suntem aceia. Să nu ne lăsăm duşi în lumea propagandei, a manipulării, în lumea scenariilor – a declarat Tokes Laszlo. În numele parlamentului ungar, Szabolcs Attila, vicepreşedintele comisiei solidarităţii naţionale, a numit autonomia drept cel mai important zălog al propăşirii şi al siguranţei. Le cerem fiilor naţiunilor care trăiesc aici să ne sprijine în propăşirea Transilvaniei, a Partium-ului, a Banatului. Să ne sprijine pentru ca Pământul Secuiesc, regiunile istorice şi comunitatea naţională să poată crea insula păcii, autonomia – a formulat politicianul.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015

*

La Cluj, în cadrul manifestării comune a organizaţiilor politice maghiare, s-a dat citire mesajului premierilor Orban Viktor şi Victor Ponta. În acest timp, Noua Dreaptă a organizat un marş. Transilvaniştii maghiari au dorit să stea de vorbă cu organizaţia de extremă dreaptă, însă au fost înlăturaţi de poliţie. Noua Dreaptă a organizat şi în acest an marşul Avram Iancu, însă de această dată au mărşăluit doar câteva persoane. Acestea au scandat sloganurile obişnuite – cum ar fi Harghita şi Covasna sunt judeţe româneşti -, însă au iniţiat şi ca Sfântu Gheorghe să devină capitala ţării, motivând acest lucru prin faptul că oraşul este situat din punct de vedere geografic în mijlocul României. Dacă în opinia localnicilor, regiunea este rămasă în urmă din punct de vedere economic, statutul de capitală i-ar veni în ajutor.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015

*

Vor exista tunuri! – lupta zonei Trei Scaune pentru autoapărare 1848-49 – este titlul expoziţiei vernisate ieri, ocazie cu care tunul original al lui Gabor Aron a fost expus publicului în sala de expuneri a casei de cultură Vigado. Cu această ocazie, Szabo Robert, preşedintele Adunării generale a judeţului Heves, şi Tamas Sandor, preşedintele Consiliului Judeţean Covasna, au luat cuvântul. Delegaţia judeţului înfrăţit Heves a fost însoţită de Pohardi Jozsef, stabilit în localitatea Apco, el fiind cel care a realizat afetul singurului tun rămas al lui Gabor Aron.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Iochom Istvan

*

Expoziţia dedicată zilei de 15 martie, organizată pentru a 26-a oară, a fost vernisată ieri la Muzeul Incze Laszlo din Târgu Secuiesc. În calitate de gazdă, Dimeny Attila, conducătorul muzeului, i-a salutat pe cei prezenţi şi l-a rugat pe Nagy Karoly Zoltan, şef adjunct al Misiunii din cadrul Ambasadei Ungariei la Bucureşti, să-şi împărtăşească gândurile. Expoziţia poate fi văzută până în data de 3 aprilie.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7445 din 16.03.2015, autor Iochom Istvan

*

La Tamaşfalău, manifestarea prilejuită de sărbătoarea noastră naţională a început duminică, la orele 09:30, cu defilarea călăreţilor din Tamaşfalău, Surcea şi Zăbala. Au fost apoi depuse coroane la monumentul eroilor paşoptişti. Au rostit discursuri festive Thiesz Janos – primarul Covasnei, Adam Attila Peter – primarul Zăbalei, şi Ambrus Attila – consilier local. Înainte de intonarea imnurilor ungar şi secuiesc, deputatul (FIDESZ) dr. Cseresznyes Peter i-a salutat pe participanţi.

Sursa: cotidianul Szekely hirmondo nr. 52 din 17.03.2015

*

Cu ocazia sărbătorii naţionale din 15 martie, primarul oraşului Sfântu Gheorghe, Antal Arpad Andras, a primit din partea lui Hende Csaba, ministrul ungar al apărării, Titlul Onorific “Pentru Apărarea Patriei” clasa a II-a. Distincţia i-a fost înmânată primarului în cadrul festivităţii care a avut loc la Palatul Stefania din Budapesta în cursul săptămânii trecute. Anul trecut, cu ocazia sărbătorii naţionale din 23 octombrie, distincţia a fost preluată de Tamas Sandor, preşedintele Consiliului Judeţean Covasna şi de întreprinzătorul Szocs Gyula.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7446 din 17.03.2015

*

A fost păcat să se renunţe la tradiţia încetăţenită de câţiva ani şi să li se permită pornirilor să umbrească sărbătoarea zilei de 15 martie. A fost păcat ca preşedintele UDMR să fie expus unui concert umilitor de fluierături, a fost păcat ca revolta să afecteze omagiul adus eroilor. A fost păcat să se genereze tensiuni acolo de unde acestea au putut fi dispersate şi a fost păcat ca în locul unităţii să apară dezbinarea. Pentru toate acestea nu se fac vinovaţi cei duşi de val, cei care prin intermediul fluierăturilor şi al pornirilor au dat glas nemulţumirii lor, care nu le-au acordat credibilitate cuvintelor rostite pe scenă, ci aceia care au creat această situaţie.

Putea fi prezis ceea ce s-a întâmplat. În ultimele săptămâni s-au întâmplat prea multe lucruri, iar atitudinea UDMR a fost mult prea relaxată, lipsită de conţinut şi desconsiderantă. Era de aşteptat să existe persoane care să primească cu resentimente discursul lui Kelemen Hunor despre libertate şi autodeterminare.

În urmă cu câţiva ani, când soseau veşti despre festivităţi organizate separat în diferite oraşe, la noi a putut fi încetăţenită o sărbătoare comună dedicată zilei de 15 martie. În urma acestui fapt, festivitatea din Sfântu Gheorghe a devenit treptat din ce în ce mai frumoasă şi mai mare şi a atras nu numai 3000-4000 de oameni ci chiar şi peste 10.000. A devenit o adevărată sărbătoare.

A fost păcat să i se permită politicii de partid să pătrundă în sfera sărbătorii noastre. A fost păcat, deoarece separat şi de pe poziţii adverse, nu pot fi clădite nici Pământul Secuiesc, nici autonomia şi nici viitorul.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7446 din 17.03.2015, autor Farkas Reka

*

În numeroase oraşe mari din Statele Unite ale Americii, reprezentanţele şi organizaţiile maghiare au organizat în comun festivităţi dedicate împlinirii a 167 de la de la revoluţia paşoptistă.

Koszorus Ferenc, preşedintele Federaţiei Maghiare din America (AHF), a citat în faţa a 150 de persoane, adunate în capela Seminarului Teologic Wesley din Washington, din cuvântările rostite de Kossuth Lajos în SUA. Preşedintele AHF a evidenţiat că asemeni lui Kossuth, o caracteristică definitorie a maghiarilor este spiritul luptător pentru libertate.

Sursa: cotidianul Haromszek nr. 7446 din 17.03.2015

Sf. Gheorghe 19.03.2015

Despre CESCH, pe care vă recomandăm cu căldură să’i urmăriți activitatea!

OBIECTIVE

• realizarea de cercetări ştiinţifice în domeniile sociologiei, geopoliticii, istoriei, teologie, economie, politologie;
• organizarea de evenimente ştiinţifice (colocvii, mese rotunde, dezbateri, conferinţe, emisiuni şi rubrici în mass-media scrisă şi audio-vizuală etc) activităţi de consulting şi transfer de know-how, alcătuind colective de lucru pe domenii;
• dezvoltarea de programe şi educaţie în cadrul unor cursuri postuniversitare, universităţi de vară şi tabere studenţeşti; înfiinţarea unei bănci de date cu utilizator multiplu, cuprinzând documente audio-vizuale şi scrise referitoare la zona Covasna-Harghita;
• dezvoltarea de parteneriate culturale, sociale şi ştiinţifice cu instituţii şi organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale din ţară şi străinătate;
• promovarea unor programe culturale, sociale şi ştiinţifice cu instituţii, organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale din ţară şi străinătate;
• editarea de lucrări, studii şi periodice în cadrul editurii proprii “Eurocarpatica”
• Pe baza acestor obiective cu prioritate ne-au preocupat următoarele probleme: identitate şi integrare europeană; regionalism, autonomie, autodeterminare şi implicaţiile asupra suveranităţii naţionale; dimensiuni ale convieţuirii în medii multiculturale; istorie şi memorie colectivă; relaţii comunitare între naţional şi etnic; procese de enclavizare şi de asimilare; comunicare interetnică etc.

PARTENERI:

• Principalii noştri parteneri în realizarea proiectelor Centrului sunt: Institutul de Sociologie al Academiei Române; Fundaţia Naţională Pentru Românii de Pretutindeni; Oficiul pentru Drepturile Minorităţilor din Centrul şi Sud-Estul Europei; Institutul de Studii Socio-comportamentale şi Geopolitice; Catedre de specialitate din cadrul universităţilor: Bucureşti, Cluj- Napoca, Braşov, Sibiu, Tg. Mureş, Alba Iulia; Centrul Eclesiastic de Documentare “Mitropolit Nicolae Colan” Sf. Gheorghe; Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna”, alte asociaţii şi instituţii culturale.

• În derularea proiectelor sale, CESCH a beneficiat de colaborarea şi sprijinul Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, Ministerului Informaţiilor Publice, Ministerul Culturii şi Cultelor, Episcopiei Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei; Prefecturilor judeţelor Covasna şi Harghita şi alte instituţii ale administraţiei publice centrale şi locale.

 PROIECTE REALIZATE IN PERIOADA 2000-2010

• Simpozioane şi dezbateri organizate cu ocazia Zilei Europei pe teme precum: Perspectivele integrării europene – implicaţii asupra zonei Covasna-Harghita” (Sf. Gheorghe, 6 mai 2000), Relaţiile interetnice şi integrarea europeană (Sf. Gheorghe, 12 mai 2001). La aceste manifestări au participat cercetătorii ştiinţifici, specialişti cu preocupări în domeniul interculturalităţii şi integrării europene, sociologi, istorici, politicieni, publicişti, oameni de cultură reprezentanţi ai autorităţilor locale, ai administraţiei publice şi ai societăţii civile.

• Simpozioane dedicate problematicii romano-catolicilor moldoveni: Romano-catolicii din Moldova şi identitatea lor (organizat de Asociaţia romano-catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”), Bacău, 2 februarie, 2002; Simpozionul internaţional “Identitatea culturală a romano-catolicilor (ceangăi) din Moldova”, Palatul Parlamentului, Bucureşti, 29 aprilie 2002 (organizat împreună cu Academia Română şi Universitatea Bucureşti).

• Organizarea Universităţii de Vară Izvoru Mureşului, împreună cu Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, Despărţământul ASTRA Covasna-Harghita, la care participă de fiecare dată, peste 100 de tineri din ţară şi românitatea apropiată; (Republica Moldova, Ucraina, Iugoslavia, Macedonia, Italia, Franţa, Suedia). În rândul conferenţiarilor s-au numărat: miniştrii, secretari de stat, parlamentari, academicieni, profesori universitari, cercetători, ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, publicişti, lideri ai comunităţilor româneşti şi reprezentanţi ai administraţiei publice locale şi centrale.Universitatea s-a bucurat de sprijinul Radiodifuziunii, Televiziunii Române, Rompres, a publicaţiilor Adevărul, Curentul, Ziarul Politic, Adevărul Harghitei, Cuvântul Nou, precum si alte cotidiene locale si nationale, care au transmis interviuri şi reportaje de la faţa locului pe toată perioada desfăşurării cursurilor de vară.

• Proiectul “Majoritate-minoritate în Covasna şi Harghita. Dimensiuni ale vieţii comunitare”, finanţat de Ministerul Informaţiilor Publice (octombrie 2001- 1 oct. 2002). Proiectul si-a propus să monitorizeze discursul şi comportamentul public al liderilor celor două comunităţi română şi maghiară reflectat în presa locală şi în alte documente de interes (conducători de instituţii publice, partide politice, organizaţii nonguvernamentale, ziarişti, reprezentanţi ai cultelor, profesori etc.), urmărind cu prioritate probleme referitoare la: aplicarea legii privind administraţia publică şi autonomia locală, poziţia autorităţilor publice locale alese faţă de interesele şi valorile populaţiei româneşti numeric minoritare; abordarea istoriei locale şi naţionale; reliefarea interferenţelor culturale.

• Proiectul “Solidaritatea comunitară românescă”, iniţiat şi susţinut finaciar de Ministerul Informaţiilor Publice (proiect lansat la 1 Decembrie 2002 şi aflat în curs de derulare). Proiectul urmăreşte structurarea şi dezvoltarea legăturilor dintre comunităţile româneşti numeric inferioare din Harghita şi Covasna cu românii din judeţele învecinate. Obiectivele proiectului vizează încurajarea afirmării identităţii naţionale a românilor din judeţele Covasna şi Harghita, întărirea sentimentului de apartenenţă naţională şi înlăturarea stărilor de frustare şi marginalizare a românilor din localităţile etnic-mixte, îmbunătăţirea relaţiilor dintre judeţele Covasna şi Harghita şi celelelte judeţe din ţară, eliminarea unor clişee şi prejudecăţi.

• Editarea Buletinului Info Eurocarpatica, nr. 1-5. Publicaţia a urmărit prezentarea rezultatelor unor cercetări privind conveţuirea interetnică în Covasna şi Harghita. Prin informaţiile redate Buletinul şi-a propuns să ofere o bază orientativă de date care să poată constitui un veritabil material documentar pentru proiectare de strategii în ceea ce priveşte normalizarea şi îmbunătăţirea climatului de convieţuire interetnică şi eliminarea unor poziţii radicale, etnocentriste şi sepratiste.

ALTE ASPECTE DIN ACTIVITATEA C.E.S.C.H.

• Împreună cu Institutul de Sociologie al Academiei şi cu Centrul de Cultură Arcuş, CESCH a sprijinit finalizarea cercetării şi apariţia volumului „Familia etnic mixtă. Judeţul Covasna”, de Lily Rain, Editura Arcuş, 2001

• În „Angvstia”, anuarul Muzeului Carpaţilor Răsăriteni şi al Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, prin grija cercetătorilor CESCH, sunt publicate studii de istorie locală, etnografie şi sociologie. (nr.1/1996-nr.13/2009)

• Editarea Buletinului Ligii cultural-creştine “Andrei Şaguna”, vol. I-IV, publicaţie intitulată “tribună a societăţii civile româneşti din judeţele Covasna şi Harghita”, şi care prezintă principalele preocupări ale asociaţiilor culturale şi civice româneşti din cele două judeţe, în perioada 1992-2008.

• CESCH a sprijinit unele cercetări de istorie locală, demografie istorică, sociologie pe teme privind elitele etnice, reţelele sociale, convieţuirea interetnică ş.a., cercetări valorificate în mai multe lucrări de licenţă, masterat şi doctorat.

• Cercetătorii Centrului au participat la sesiuni de comunicări ştiinţifice, simpozioane şi dezbateri organizate de instituţii academice, muzeale, arhivistice şi de cercetări socio-umane în: Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Arad, Alba Iulia, Sibiu ş.a.

• Împreună cu importante segmente ale societăţii civile locale, întrunite în cadrul Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, CESCH a contribuit la întocmirea unor documente (apeluri, memorii, scrisori deschise ş.a.) adresate autorităţilor publice centrale şi locale

Sursa: Biroul de presă al Centrului European de Studii Covasna – Harghita

Citiți și: COLONIȘTI, SĂ VĂ IASĂ DIN CAP FEDERALIZAREA ROMÂNIEI !

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

GEȚII AU LOCUIT ACTUALUL TERITORIU AL UNGARIEI, ABIA ACUM S’AU CONVINS ȘI MAGHIAROFONII, ÎN 2015 ?!!!

 

https://i0.wp.com/static.estihirlap.hu/upload/2015/03/satas-540x405.jpg

O descoperire arheologică făcută joi, 19 martie, pe șantierul unui drum de centură al localității maghiare Nyíregyháza, dovedește, chiar și pentru istoricii maghiari, că geții locuiau teritorii mult mai vaste decât actualul spațiu al României.

Agenția de presă MTI informează că, pe parcursul escavărilor de pe șantier, au fost scoase la iveală ruinele unei locuințe. La fața locului au fost chemați specialiștii muzeului Josa Andras, care au apreciat că este vorba despre o așezare getică, datând probabil din secolul al III-lea.

 

Cu mult umor, arheologii maghiari presupun că ar fi vorba despre… fuga geților în fața unei agresiuni sarmate, ceea ce este, firește, ridicol. Cum poate cineva crede că o populație care fuge în fața unui agresor se oprește și construiește case???

Revenind la chestiunea serioasă a importanței descoperirii de la Nyíregyháza, pare evident că avem de’a face cu o așezare a geților liberi din exteriorul primei provincii Dacia romană, dată fiind perioada probabilă a provenienței artefactelor descoperite. Este un fapt istoric dovedit și incontestabil că teritoriile triburilor daco-geților se întindeau până cel puțin la Tisa în perioada ocupației romane asupra zonei centrale a fostului regat al lui Decebal.

 

Sursa: hirado.hu, timisoarastiri.ro, foto: Balázs Attila

Citiți și: DIN ISTORIA FURATĂ A GEȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

PROPUNERE DE SCHIMBARE A CAPITALEI LA SFÂNTU GHEORGHE

Cu ocazia celei de a VII-a ediții a Marșului Memorial Avram Iancu, Noua Dreaptă a propus mutarea capitalei României în Transilvania, la Sfântu Gheorghe. Ideea nu este una aruncată de dragul obținerii atenției din partea presei, ci o opțiune seriosă pentru viitorul României. Unitatea teritorială a țării e ceva sfânt ce trebuie apărat în față oricărei forme de separatism teritorial. În contextul în care curentul ardelenist se face tot mai simțit, mulți români și unguri s’au lăsat manipulați și susțin autonomia sau chiar independența Ardealului. Desigur, această ideologie este propagată de către diverși formatori de opinie aflați în slujba extremiștilor maghiari.
Marșul Memorial Avram Iancu la Cluj este deja o tradiție. Imagini din 2011:

Mutarea capitalei în Transilvania ar potoli orice încercare de a rupe provincia sau așa zisul glod al minoritarilor de restul țării, fiind o mișcare geopolitică ce ar asigura integritatea și stabilitatea României. În primul rând, ar fi imposibil ca separatiștii să aibă șanse să obțină autonomia sau independența regiunii în care se află centrul politic al statului român. În al doilea rând, municipiul Sfântu Gheorghe, față de București, are avantajul de a fi poziționat tocmai în centrul țării, find astfel mult mai accesibil din orice colț al României. Un alt aspect de care se poate profita e faptul că orașul e unul mic, având o populație de aproximativ 56.000, conform recensământului din 2011. Astfel noua capitală s’ar putea dezvolta aproape de la zero, beneficiind de faptul că se află în Depresiunea Brașovului, așadar fiind spațiu mult pentru extinderea localității. Bucureștiul e un oraș mare și se confruntă cu o mulțime de probleme, rezolvarea acestora fiind deosebit de dificilă.
Dar un oraș mai mic prezintă posibilitatea dezvoltării fără a repeta aceleași greșeli.
În felul acesta se poate da și o imagine nouă României. Separatiștii maghiari invocă mereu fapul că zona e ținută în sărăcie și au reușit să’i manipuleze pe mulți locuitori să creadă că autonomia e singura lor soluție petru un trai mai bun. Ținută în sărăcie de cine? Căci UDMR s’a aflat aproape mereu la guvernare, iar pe plan local conduce majoritatea orașelor și comunelor. Dar prin mutarea capitalei la Sfântu Gheroghe întreaga regiune va cunoaște o puternică dezvoltare economică, iar valoarea PIB pe cap de locuitor va crește peste media națională. Așa o vor duce mai bine atât românii cât și ungurii. Prin mutarea capitalei la Sfântu Gheorghe nu se urmărește satisfacerea unei mândrii regionale prostești cum ar fi cazul dacă ar fi fost propuse orașe ca Brașov, Cluj-Napoca sau Sibiu, ci combaterea separatismului. Astfel adepții ardelenismului nu ar mai putea da vina pe ”miticii de la București”, cum îi numesc peiorativ pe locuitorii actualei capitale, pentru tot ce merge prost în Transilvania. Dacă centrul României va fi în Ardeal, nimeni nu va mai putea blama Bucureștiul. Orașul de pe Dâmbovița va rămâne și în viitor principalul motor economic al țării, așa cum în Statele Unite capitala e la Washington, iar cel mai mare oraș și centrul economic al țării e New York-ul.
Bucureștiul nu va avea nimic de pierdut, dar Sfântu Gheorghe și Transilvania vor avea doar de câștigat. Ungurii din oraș nu ar trebui să se opună unei asemenea inițiative. Dacă capitala României se mută în centrul țării nimeni nu le va lua dreptul de a vorbi limba maghiară și nici nu îi va persecuta datorită identității etnice. Tot ce li se va cere este și ceea ce li se pretinde acum: loialitate față de statul român și respect față de români.
Dacă UDMR se va opune unei asemenea schimbări, se vor opune unei șanse ca zona aceea să se dezvolte și ca cetățenii să prospere. Atunci vor recunoaște că doresc să profite de sărăcie pentru a justifica separatismul.
Prin transformarea municipiului Sfântu Gheorghe în viitoarea capitală a României vor avea de câștigat toți cetățenii, nu doar cei din zonă.
România va avea o nouă imagine, zona va cunoaște o puternică dezvoltare, iar orice mișcare separatistă în Transilvania va fi zdrobită înainte de a avea vreo șansă. E adevărat că vor fi costuri mari, dar pe termen mediu și lung investiția se va dovedi a fi una benefică.

Sursa:  napocanews.ro

Citiți și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A RUMÎNILOR DIN ARDEAL (1867-1918)

î

STRUCTURILE DEMOGRAFICE DIN ARDEAL ÎN TIMPUL DUALISMULUI

Încheierea dualismului a avut implicaţii pentru ARDEAL nu numai în plan politic, economic sau cultural, dar şi în cel demografic. Dinamica, mobilitatea şi structura populaţiei din aceste teritorii au fost influenţate de noul cadru politico-statal.

Guvernul de la Budapesta a promovat o politică demografică (incluzînd măsuri cu caracter economic, social şi politic) de favorizare a elementului maghiar în cadrul statului multinaţional.

Este semnificativ în acest sens faptul că populaţia Ungariei (în limitele teritoriale existente după 1918) a crescut între 1869-1910 cu 51,8%, în timp ce populaţia teritoriilor ce s’au desprins la sfîrşitul primului război mondial (Slovacia, Transilvania, Voivodina, Croaţia) a sporit cu numai 24,4% în aceeaşi perioadă.

Diferenţe similare se pot constata şi pentru provinciile care s’au aflat până la 1918 sub controlul Vienei [1].

Primul recensămînt organizat de către autorităţile maghiare după legalizarea dualismului a început la 31 decembrie 1869 fiind finalizat la începutul anului următor, iar ultimul recensămînt dinaintea primului război mondial a fost efectuat în anul 1910.

Între aceste două limite, populaţia Transilvaniei (în înţelesul larg, cuprinzând atît teritoriul fostului principat autonom, cît şi Banatul, Crişana şi Maramureşul a sporit de la 4.224.614 locuitori la 5.225.618 locuitori, corespunzînd unei creşteri de aproximativ 24% cu o rată medie anuală de 0,6% (vezi tabelul nr. 1).

Diferenţa de aproape 27% în ceea ce priveşte creşterea demografică a Transilvaniei comparativ cu a Ungariei constituie un alt argument pentru statutul inferior rezervat Transilvaniei în cadrul statului dualist.

În primul deceniu după instaurarea Ausgleich-ului, populaţia Transilvaniei a cunoscut un regres (vezi tabelul nr. 1).

Astfel, cu prilejul recensămîntului din 1880, au fost înregistraţi 4.081.662 de locuitori. Descreşterea faţă de 1870 s’a cifrat la 142.952 locuitori, iar procentual scăderea s’a ridicat la -3,4%.

În primul rând, atribuim declinul demografic epidemiei de holeră din anul 1872-1873, cea mai amplă de acest gen din zonă, cu efecte la fel de catastrofale şi în alte provincii din imperiu [2].

În Transilvania (toare regiunile rumînești), dincolo de aproape cele 50.000 de victime directe, au rămas afectate încă alte zeci de mii de persoane care au fost cel mai expuse riscului de deces în tot deceniul opt, amplificînd dezechilibrul provocat de holeră.

Din registrele parohiale de stare civilă consultate, s’au putut remarca o serie de epidemii locale de variolă, difterie, tuse convulsivă, etc, care au afectat în special copiii (în 1874, 1876, 1877, 1879). Mortalitatea din anumite sate a depăşit cu mult în acei ani nivelul deceselor înregistrate cu prilejul holerei din 1872-1873 (vezi graficul nr. 2 referitor la mişcarea naturală a populaţiei din trei sate). Fenomenul a fost detectabil în aproape toată Europa Centrală în acea perioadă. La o asemenea rată ridicată a mortalităţii s’a mai coroborat şi criza financiar-industrială din monarhie, anii consecutivi cu recolte insuficiente [3] etc.

În urma regresului demografic din deceniul opt, populaţia Transilvaniei s’a refăcut, astfel că în 1890 au fost consemnaţi 4.427.515 locuitori.

Între recensămintele din anii 1880 şi 1890, sporul real a fost de 345.853 locuitori, corespunzînd unei creşteri cu 8,4% (rata medie anuală de creştere a atins valoarea de 0,8%). Fenomenul trebuie pus în legătură directă cu avîntul economic sesizat după 1880, cînd s’au pus bazele procesului de industrializare, s’au extins suprafeţele cultivate, s’a trecut la o mai eficientă organizare a sistemului sanitar ca urmare a legii sănătăţii publice din Ungaria votată în anul 1876 [4].

Sensul dinamic ascendent al dezvoltării populaţiei Transilvaniei este constatabil aproape la nivelul întregii provincii, aşa cum o demonstrează cercetările făcute pentru diferite microzone: comitatul Cluj, comitatul Arad, zona Bistriţei,etc [5].

Au existat fireşte şi cîteva excepţii datorate unor condiţii social-politice concrete.

În Ţara Bîrsei bunăoară, în contextul războiului vamal dintre Austro-Ungaria şi Rumînia precum şi a sporirii impozitelor pe păşunat, populaţia din satele în care păstoritul şi creşterea animelelor era principala ocupaţie a descrescut în deceniul nouă [6].

Calculele s’au făcut după: Magyar Statistykai Evkönyv, elsö évfolyam, Buda, 1872; Az 1881 évelején végrehajtott népszámlálás föbb eredmegnék és köszégek szerint részletesnek, Budapest, 1882; Adam, I.I., Puşcaş, I., Izvoare de demografie istorică, vol.II, secolul XIX-1914, Transilvania, Bucureşti, 1987; Morariu, T., Entwicklung der bevölkerungsdichtigkeit Siebenbürgens während der Jahre 1840-1930, Bucureşti, 1940.

Ultima decadă a sec. al XlX-lea a înregistrat continuarea procesului de creştere a populaţiei Transilvaniei (vezi tabelul nr.1).

Pînă la recensămîntul din 1900, sporul real a fost de 410.552 locuitori, ceea ce corespunde unei creşteri cu 9,2%. Rata medie anuală a fost superioară valorii din deceniul anterior (0,8%) deşi nu a ajuns la acelaşi nivel ca în perioada 1858-1870. Reducerea mortalităţii, paralel cu menţinerea unei rate înalte a natalităţii reprezintă indicatori ai aşa numitei tranziţii demografice, al cărei debut îl putem plasa la mijlocul deceniului nouă.

Fenomenul nu a fost caracteristic doar pentru Transilvania. Tranziţia (revoluţia) demografică s’a manifestat aproape simultan în această parte a imperiului cu ”revoluţia industrială” [7].

Înmulţirea investiţiilor industriale, sporirea suprafeţelor de pământ cultivate introducerea unor maşini în agricultură (deocamdată pe scară redusă), obţinerea unor recolte mai bune etc. au avut ca efect creşterea căsătoriilor şi implicit, a naşterilor [8].

Ca urmare a politicii agrare pe care au promovat’o în mediul rural băncile rumîneşti din Transilvania, s’a observat extinderea loturilor de pămînt rumîneşti.

Graficul nr. 2 privind mişcarea naturală din satele ce compun eşntionul de lucru relevă pentru anii 1880-1910 tendinţele natalităţii şi ale mortalităţii, confirmând declanşarea şi dezvoltarea tranziţiei demografice.

Între 1901 şi 1910 (ultimul recensământ efectuat de autorităţile maghiare înainte de primul război mondial), populaţia Transilvaniei a cunoscut un spor de 387.551 locuitori, corespunzător unei crestei cu 8%. Ritmul de creştere s’a diminuat comparativ cu deceniul anterior, iar rata medie anuală a fost de numai 0,8%.

Fenomenul de încetinire a creşterii populaţiei este general la nivelul întregii monarhii [9].

Asociem pentru explicarea tendinţei demografice enunţate mai sus cîţiva factori economici şi sociali specifici Transilvaniei. În primul rînd în această perioadă a început să se resimtă acut lipsa de pămînt suficient pentru marea majoritate a familiilor din mediul rural.

Generaţiile rezultate în urma ”exploziei” demografice din deceniul şapte au ajuns la maturitate spre sfârşitul secolului al XlX-lea, contribuind la accentuarea divizării loturilor de pămînt. Mare parte din generaţiile deceniilor opt şi nouă au ajuns la începutul sec. XX în imposibilitatea de a’şi plasa forţa de muncă în agricultură.

Chiar dacă unii au îngroşat rîndurile muncitorilor agricoli, ale zilierilor, situaţia lor materială nu oferea perspective încurajatoare pentru întemeierea de noi familii. De aceea, după 1900 s’a putut observa o mai mare mobilitate a populaţiei rurale.

Direcţiile emigrării din mediul rural au fost două:

a) înspre oraşe pentru a’şi găsi plasament în industrie, şi

b) în afara provinciei spre Rumînia, dar mai ales spre Statele Unite ale Americii.

De exemplu, numărul celor plecaţi din satul Şanţ (jud. Bistriţa-Năsăud) între 1901-1910 a reprezentat 17% din totalul populaţiei.

În alte localităţi, în special cele din zona de cîmpie, unde lipsa de pămînt a fost mult mai gravă, proporţiile emigrării au atins cote alarmante. În Banat, din comuna Săcălaz au plecat la începutul sec.XX aproximativ 1.000 locuitori din cei aproape 5.000 cîţi fuseseră înregistraţi la recensămîntul din 1900.

De asemenea, tot în Banat, din Sînmihai, au emigrat între 1904-1908, 400 de persoane din totalul de 1.406 locuitori [10].

Emigrarea a fost un fenomen general european în epoca modernă. Societatea transilvăneană a cunoscut fenomenul emigrării încă din evul mediu. Rumînii din Transilvania au trecut la sud şi est de Carpaţi nu o dată pentru a scăpa de vexaţiunile unui regim opresiv. Desigur, dimensiunile emigrării au fost relativ modeste pînă în ultimele decenii ale sec.XIX.

Autorităţile maghiare din Transilvania au semnalat în numeroase rapoarte, încă din anii 1880, emigrarea muncitorilor agricoli şi a micilor meseriaşi din comitatele secuieşti şi cele din partea de sud a provinciei. Aproape în exclusivitate, emigranţii din acei ani se îndreptau înspre Rumînia.

Marea majoritate a specialiştilor consideră că principala cauză a emigrării în masă din Europa sec. XIX a constituit’o ”explozia demografică” (cu decalaje cronologice în estul continentului faţă de vest). Consecinţa directă a acestei creşteri demografice a fost reducerea suprafeţei loturilor de pămînt şi formarea unui surplus de forţă de muncă rurală care nu a putut fi absorbit în întregime în mediul urban aflat în curs de industrializare.

Desigur în monarhia austro-ungară, alături de cauzele demografice şi economice, asuprirea naţională practicată de guvernele de la Budapesta şi Viena au amplificat fenomenul. Faptul că ponderea emigranţilor non-maghiari din teritoriile aflate sub dominaţia Ungariei este mai mare decît proporţia lor în ansamblul populaţiei confirmă că şi asuprirea naţională a constituit o cauză a emigrărilor din zonă [11].

În Transilvania, emigrarea a reţinut atenţia autorităţilor abia prin anii 1880. În perioada 1881-1891, au emigrat în Rumînia numai din 8 comitate un număr de 60.513 persoane [12].

Cei mai mulţi însă au plecat la munci sezoniere, întorcându’se acasă la sfârşitul anului sau la sfîrşitul campaniilor agricole. Emigrarea în masă a fost un fenomen ce şi’a făcut apariţia în primii ani ai sec.XX (vezi tabelul nr. 2).

Între anii 1899-1914, au părăsit Transilvania un număr de 382.045 persoane, dintre care doar 71.512 s’au mai întors acasă după o şedere de 1, 2 sau 3 ani [13].

Anii 1904-1907 au înregistrat punctele maxime ale procesului de emigrare, cu 145.566 persoane, respectiv aproximativ 40% din totalul emigranţilor în perioada 1899-1914 (vezi graficul nr. 3).

Datele au fost preluate din I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie…

Proporţia emigrărilor a depins de cele mai multe ori de avântul sau depresiunea din economia americană. De exemplu, în urma crizei din industria fierului şi oţelului din Statele Unite ale Americii din 1907 numărul emigranţilor transilvăneni a scăzut brusc în anul 1908.

Era destul de frecventă în epocă lozinca Mia şi drumul [14]. Aceasta semnifica intenţia emigranţilor de a economisi în Statele Unite 1.000$, după care la reîntoarcere în Transilvania şi’ar putea cumpăra câteva hectare de pământ pentru a’şi ameliora poziţia social-economică.
Emigrarea a fost deosebit de accentuată în comitatele Târnava Mare şi Târnava Mică, Bihor, Alba de Jos, Făgăraş, Sibiu, Caras Severin, etc. A predominat numărul bărbaţilor, 68% faţă de numai 32% cât au reprezentat femeile între 1899-1913.

Din totalul emigranţilor transilvăneni în acelaşi interval temporal, 50% erau români, 22,8% germani şi 22,7% maghiari.

Frapează numărul mare al emigranţilor germani care excedau cu 11% proporţia lor în ansamblul populaţiei provinciei.

Pentru rumîni, proporţia emigranţilor este apropiată de ponderea lor în cadrul populaţiei, în timp ce numărul emigranților maghiari era vizibil inferior faţă de proporţia acestui grup etnic în cadrul structurii etnice a Transilvaniei.

Aproape trei sferturi din emigranţi erau muncitori agricoli, argaţi şi ţărani săraci, după care urmează mici meseriaşi, cei mai mulţi de origine germană.

Pînă la sfârşitul sec .XIX, direcţia principală de emigrare din Transilvania a fost spre Rumînia. După 1900, America a devenit indiscutabil locul spre care s-au îndreptat preponderent coloanele de emigranţi. Conform datelor pentru anii 1899-1913, în Rumînia au emigrat 21,4%, iar spre Statele Unite ale Americii 65,2% din totalul emigranţilor [15].

S’a remarcat faptul că înspre Rumînia se îndreptau emigranţi ce proveneau mai ales din comitatele învecinate: Ciuc, Braşov, Solnoc Dăbîca, Alba de Jos. Emigranţii care plecau peste ocean proveneau în special din comitatele Bihor, Satu Mare, Arad, Timiş, Târnava Mare, etc.

Consecinţele demografice ale emigrării au fost multiple. Dincolo de pierderile directe, pe termen lung sau scurt (peste 300.000 de persoane), proporţia cea mai mare a emigranţilor a fost reprezentată de către bărbaţii între 25-45 ani, tocmai cei care se aflau la vârsta optimă nu numai de muncă dar şi de procreere.

De asemenea, ponderea de aproape o treime a femeilor, în general şi acestea la o vârstă tînără, a contribuit la reducerea natalităţii în perioada anterioară primului război mondial.

Calculat pe baza informaţiilor din: Az 1881 év elején….; Magyar Statisztikai Közlemények, Újsorozat, 42 kötet, Budapest, 1912.

Aşa cum se poate observa din tabelul nr.3 şi graficul nr. 4, eşntionul format din satele Gledin, Susenii Bîrgăului şi Mijlocenii Bîrgăului a avut o evoluţie demografică aproape identică cu cea a întregii Transilvanii.

Între 1870-1910 populaţia din cele trei sate a sporit cu 326 locuitori, corespunzător unei creşteri cu 12%. Curba de creştere sau descreştere între diferite recensământuri a urmat îndeaproape pe cea a provinciei (vezi pentru comparaţie şi graficul nr.1).

Perioada a debutat cu reculul demografic din deceniul opt. În primul rînd, mortalitatea a fost ridicată datorită epidemiei de holeră din 1873 (numai în satul Mijlocenii Bîrgăului au fost înregistrate 41 de decese datorate holerei). În acelaşi timp, epidemiile locale de difterie, angină, etc. din anii 1874, 1876, 1878 au provocat în special în rândul copiilor o dublare şi chiar o triplare a numărului de decese.

În deceniul nouă, dinamica populaţiei din cele 3 sate s’a situat din nou pe o linie ascendentă, însă abia spre 1900 a fost posibilă depăşirea numărului de locuitori înregistrat la 1870, înainte de izbucnirea crizei. Pînă la 1910, procesul de creştere s’a diminuat, la fel ca al întregii Transilvanii, datorită conjuncturilor social-economice şi politice amintite în prima parte a lucrării.

N = născuţi; M = morţi; SN = spor natural; *Calculat pe baza informaţiilor din Arhivele Statului Bistriţa, Colecţia registrelor de stare civilă, nr.489-494, 686, 1215-1218; Magyar Statisztikai Közlemények, Új sorozat,vol.46, Budapest, 1913.

Analiza tabelului nr. 4 despre mişcarea naturală a populaţiei din cele 3 sate confirmă tendinţele de creştere sau descreştere manifestate între cele cinci recensăminte efectuate în perioada care face obiectul demersului nostru.

În general, curba natalităţii s’a menţinut peste curba mortalităţii (cu excepţia deceniului opt), determinînd valori pozitive pentru sporul natural. Crizele de mortalitate nu au putut afecta pe termen lung evoluţia celor 3 localităţi, populaţia găsind de fiecare dată resurse să refacă pierderile suferite.

De altfel, o trăsătură definitorie a regimului demografic din secolele anterioare a fost alternarea creşterilor şi descreşterilor, posibilitatea societăţii de a’şi reveni pe termen scurt în urma unor epidemii sau catastrofe naturale.

Totuşi, crizele de mortalitate (mai ales cele din deceniul opt, reflectă fragilitatea echilibrului demografic al satului transilvănean din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, precaritatea condiţiilor de viaţă şi a asistenţei sanitare necorespunzătoare.

Evoluţia natalităţii şi a mortalităţii din cele 3 sate în perioada 1880-1910 confirmă că în Transilvania tranziţia-revoluţia demografică a survenit abia la sfîrşitul secolului trecut. Menţinerea natalităţii la un nivel ridicat, paralel cu tendinţa reducerii mortalităţii, sînt semnele evidente ale acestui fenomen.

Tabelul nr. 5 demonstrează existenţa unor variaţii locale în ceea ce priveşte comportamentul demografic din Transilvania între 1870-1910. Condiţiile economice specifice, tradiţii regionale, conjuncturi climaterico-naturale zonale, etc, au generat aceste variaţii ale ratei natalităţii, mortalităţii şi sporului natural.

Au existat sate precum Gledin cu valori mai scăzute pentru cele 3 fenomene, în timp ce în alte sate s’au înregistrat valori relativ ridicate. Astfel, în Gledin rata natalităţii s’a situat în jurul a 26,9%o între între 1871-1910.

Notă: RN = rata natalităţii; RM = rata mortalităţii; RsN = rata sporului natural;

Desigur, se remarcă o evoluţie ascendentă sau descendentă a ratei natalităţii din cele 3 localităţi în conformitate cu tendinţele generale ale dinamicii populaţiei Transilvaniei.

Pentru Susenii Bârgăului şi Mijlocenii Bârgăului, ratele natalităţii pentru intervalul de timp investigat, au fost de 37,3‰ şi repectiv 37,4‰. Aceste valori sunt superioare celor existente în părţile vestice ale continentului (în Anglia, rata brută de natalitate între 1850-1910 a fost de aproximativ 32‰, iar în Franţa de 24‰), însă ele se plasează sub nivelul altora din anumite teritorii ale monarhiei austro-ungare (în Ungaria bunăoară, rata medie a natalităţii s-a menţinut peste 40‰) [16].

Din păcate, deşi rata mortalităţii s’a aflat în general în scădere între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial (cu excepţia unor ani sau perioade scurte de criză), ea s’a menţinut în jurul unor cote înalte: 26,4‰ în Gledin, 29,6‰ în Susenii Bârgăului şi 29,1‰ în Mijlocenii Bârgăului. Pentru comparaţie, în a doua jumătate a sec. al XlX-lea, rata mortalităţii în marea majoritate a ţărilor din vestul sau nordul Europei coborîte sub 20‰.

Ea a rămas mai ridicată în centrul şi sud-estul Europei, inclusiv în Transilvania, datorită unei evoluţii deosebite din punct de vedere economic, cultural, social. Contribuiau la o asemenea stare de lucruri mai mulţi factori.

Unul dintre ei era nivelul scăzut al asistenţei sanitare. De exemplu: la începutul sec. XX, în Transilvania la un medic reveneau 4.824 locuitori, la o moaşă 1.435 locuitori şi la o farmacie 9.467 locuitori [17].

Trebuie precizat că repartiţia medicilor, spitalelor, farmaciilor era inegală, ele fiind cvasiinexistente în mediul rural.

De asemenea, înapoierea economică a Transilvaniei, alimentaţia deficitară, prejudecăţile şi practicile populare în legătură cu tratarea unor boli, etc, au determinat un procent sporit al deceselor, inclusiv a mortalităţii infantile. Din această cauză rata sporului natural a cunoscut valori corespunzătoare: foarte scăzută în anumite sate, de exemplu în Gledin 0,5‰, mai ridicate în alte localităţi, 7,2‰ în Susenii Bîrgăului şi 8,3‰ în Mijlocenii Bîrgăului.

Mobilitatea socială, o componentă esenţială a regimului demografic în epoca modernă, a fost influenţată în Transilvania după 1850 de desfiinţarea relaţiilor feudale, de includerea mai adecvată a provinciei în circuitul economic al producţiei şi schimbului de mărfuri. Aceasta a însemnat că, mai ales în mediul rural, sporul real al locuitorilor nu a fost identic cu sporul natural (obţinut ca o diferenţă între numărul de naşteri şi decese).

De aceea, mare parte din sporul natural al localităţilor rurale era pierdut în urma migraţiei spre aşezările urbane sau peste graniţă. Astfel, sporul natural al celor 3 localităţi analizate a fost de 683 persoane între 1870-1910, în timp ce sporul real a fost doar de 326 locuitori.

Rezultă că 357 de persoane au părăsit cele 3 sate şi s’au îndreptat fie spre alte localităţi (preponderent de tip urban), fie au emigrat. Aceleaşi diferenţe între creşterea reală mai modestă şi sporul natural mai mare s’au semnalat în epocă şi în alte teritorii din Transilvania sau din monarhie (uneori diferenţele dintre sporul real şi cel natural erau mult mai pregnante).

În general, în cadrul mobilităţii sociale, oraşele au fost cele care au absorbit marea majoritate a surplusului din populaţia rurală.

Una din trăsăturile importante ale regimului demografic din monarhia habsburgică din a doua jumătate a sec. al XlX-lea a fost ritmul alert al urbanizării, în special al dezvoltării oraşelor de reşedinţă ale comitatelor.

La mijlocul secolului trecut, cele mai multe dintre oraşele din monarhie (în special cele din partea estică) aveau un aspect rural. Înainte de izbucnirea primului război mondial, aceste oraşe şi’au accentuat funcţiile administrative, economice şi culturale, alături firesc de o creştere remarcabilă a numărului de locuitori.

Astfel, în Transilvania, populaţia oraşelor a sporit din 1870 până la 1910 cu 169% (de la 386.302 locuitori la 653.627), modificându’se ponderea ei în ansamblul populaţiei de la 9,1% la 12,5% (vezi tabelul nr.6). Creşterea populaţiei urbane a fost superioară creşterii populaţiei rurale în acelaşi interval de timp (pentru populaţia rurală, valoarea creşterii a fost de aproape 119%).

Evident, diferenţa se explică prin faptul că o mare parte din sporul natural al satelor a fost absorbit de oraşe. Aici trebuie făcută distincţia între mărimea oraşelor şi ritmul dezvoltării demografice. Oraşele mari (Cluj, Timişoara, Arad, Braşov, Oradea, etc.) au cunoscut un spor considerabil între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial datorită transformărilor în modul de comunicaţie, centre industriale, comerciale şi bancare etc.

Calculele s’au făcut după I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie…, p.506-507.

Este uşor sesizabil că aceste oraşe cu creşteri spectaculoase erau situate preponderent în zonele de câmpie, de unde atrăgeau surplusul de populaţie agricolă lipsită de pământ. De altfel, fenomenul absorbţiei populaţiei rurale de către mediile urbane, avansul sporit al oraşelor faţă de mediul rural s’a petrecut şi în alte zone din monarhie sau din vestul Europei [18].

Graficul numărul 5 permite observarea dinamicii populaţiei urbane şi rurale între diferitele recensămanturi efectuate în epocă. Se observă că populaţia urbană prezintă anumite particularităţi faţă de evoluţia populaţiei rurale. De exemplu, între 1870-1880, populaţia rurală a înregistrat un regres, în timp ce populaţia urbană a cunoscut uşoare creşteri, datorate exclusiv fenomenului migrării de la sat la oraş.

În judeţul Cluj bunăoară, deficitul populaţiei rurale în deceniul opt a fost de 6.528 persoane, iar creşterea populaţiei oraşului Cluj a fost de aproape 4.000 locuitori [19].

Cele mai înalte rate de creştere ale populaţiei urbane s’au înregistrat între 1890-1910, ca urmare a derulării rapide a procesului de industrializare. Aceaşi tendinţă se poate constata în aproape toate oraşele din teritoriile sub stăpânirea Ungariei până la 1918.

Dimensiunile populaţiei urbane a Transilvaniei între 1870-1910 se situează sub ponderea deţinută de mediul urban în Ungaria, dar la fel cu cea din Serbia. Astfel, populaţia urbană a Ungariei a crescut de la 13,7% în 1869, la 18,9% în 1910.

În acelaşi timp, populaţia urbană din Serbia a evoluat de la 8,1% în 1859 la 13,1% în 1910 [20].

Evident, întreaga zonă a avut o structură a populaţiei diferită de cea a vestului Europei, unde ponderea urbană era mult mai mare, iar dimensiunile oraşelor vizibil altele decît în centrul şi sud-estul Europei.

Conform datelor din Az 1881 év elején …; I.I.Adam. I.Puşcaş, Izvoare de demografie …

La fel ca în secolele anterioare, în a doua jumătate a sec. al XlX-lea rumînii au reprezentat marea majoritate a populaţiei Transilvaniei (vezi tabelul nr. 7).

După încheierea dualismului austro-ungar în anul 1867, în structura etnică a Transilvaniei au survenit unele modificări.

Acestea se reflectă fidel în politica de asimilare forţată a naţionalităţilor pe care guvernul ungar a practicat’o în teritoriile ce îi erau subordonate. Astfel, ponderea rumînilor din întreaga Transilvanie a scăzut de la 54,9% în anul 1880, la 53,7% în anul 1910 (vezi tabelul nr. 7).

În acelaşi timp, populaţia maghiară a crescut de la 25,2% în anul 1880, la 31,6% în anul 1910.

Creşterea nu s’a făcut numai pe cale naturală ci şi printr’o politică constantă de maghiarizare forţată a naţionalităţilor dusă de guvernul de la Budapesta prin: colonizare de populaţii străine (mai ales minerii şi muncitorii industriali în oraş), sprijin economic preferenţial acordat maghiarilor, întocmirea eronată a recensămintelor, etc.

De exemplu, după 1867, în recensămintele efectuate de autorităţile maghiare nu au mai fost înscrişi la rubrica limba maternă (după care apreciem apartenenţa etnică a locuitorilor) ţiganii, armenii şi evreii. Aceştia au fost incluşi în rândul maghiarilor, contribuind astfel la ridicarea proporţiei acestora în ansamblul populaţiei.

Multă vreme rumînilor le’a fost interzisă aşezarea în oraşe. După 1848 (şi în special după 1867), o serie de bariere economice, administrative, etc, au împiedicat stabilirea rumînilor în mediul urban. Oraşele au reprezentat în opinia autorităţilor un instrument principal de maghiarizare. Nu întîmplător, proporţia elementului maghiar a cunoscut o creştere artificială foarte mare în cadrul oraşelor transilvănene în perioada dualismului [21].

Metodele de deznaţionalizare practicate de autorităţile de la Budapesta pentru a spori proporţia elementului maghiar în detrimentul celorlalte naţionalităţi au fost variate, folosindu’se atît persuasiunea cît şi impunerea forţată. Aşa se explică şi de ce în anumite zone (cel mai frecvent în comitatele Ciuc şi Trei Scaune) numărul rumînilor a fost inferior numărului locuitorilor de religie ortodoxă sau greco-catolică [22].

În decurs de cîteva decenii, se produsese deja maghiarizarea forţată, singurele semne de descendenţă etnice rămînînd doar apartenenţa la una din cele două confesiuni ce aparţineau în Transilvania rumînilor.

Conform datelor din Az 1881 ev elejen …; I.I.Adam. I.Puşcaş, Izvoare de demografie…

De altfel, structura confesională a Transilvaniei (vezi tabelul nr. 8) confirmă faptul că rumînii reprezentau populaţia majoritară.

Cea mai mare pondere au avut-o confesiunile ortodoxă şi greco-catolică, ambele fiind îmbrăţişate aproape în exclusivitate de populaţia românească (reprezentând aproximativ 60%). Urmează ca importanţă confesiunile romano-catolică, reformată şi luterană care aparţineau în cea mai mare parte maghiarilor şi germanilor. Modificări fundamentale nu au survenit între 1870-1910 în ceea ce priveşte structura confesională a Transilvaniei.

Se remarcă totuşi o creştere masivă a locuitorilor de religie mozaică, adică a evreilor (aceştia nu vor fi înregistraţi după 1867 ca o naţionalitate distinctă). Fenomenul trebuie pus în legătură cu emigrarea în masă a evreilor din Galiţia şi Rusia în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi stabilirea lor în Transilvania (în special în comitatele din nordul şi vestul provinciei) [23].

Diminuarea proporţiei ortodocşilor între 1880-1910 de la 37% la 34,3% este explicabilă parţial prin emigrările masive de la sfîrşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. XX. Cei mai mulţi dintre emigranţi proveneau din zonele de cîmpie (Timiş, Arad, Caraș Severin, etc.) sau din teritoriile de la graniţa sudică a Transilvaniei (Făgăraş, Sibiu, Hunedoara) unde era predominantă religia ortodoxă.

Şi confesiunea luterană (aparţinînd aproape în exclusivitate saşilor) a cunoscut o uşoară scădere de la 5,5% la 5%, datorită sporului natural redus al populaţiei germane şi a ponderii mari a acestei etnii în ansamblul emigranţilor (aproape 22%). Celelalte confesiuni, greco-catolică, romano-catolică, reformată, au înregistrat creşteri nesemnificative.

Aşa cum s’a putut constata, dinamica populaţiei Transilvaniei între 1870-1910 a fost influenţată de numeroşi factori economici, sociali şi politici care au imprimat un sens ascendent mai alert sau mai modest între cele 5 recensăminte din epocă. Ca urmare a agravării condiţiilor de viaţă ale populaţiei agricole la sfârşitul sec.XIX, şi în Transilvania s’a semnalat fenomenul emigrării în masă, ce a atins punctul culminant în anii 1905-1907.

Emigrarea externă a fost numai o formă a mobilităţii populaţiei Transilvaniei în perioada ulterioară revoluţiei de la 1848, când au fost desfiinţate relaţiile feudale.

În acea perioadă s’a putut observa şi un proces continuu de emigrare a unei părţi din populaţia rurală înspre oraşe.

Oraşele au absorbit mare parte din sporul natural din mediul rural, datorită dezvoltării industriale. Aceste schimbări sunt sesizabile şi în ceea ce priveşte creşterea ponderii populaţiei urbane a Transilvaniei de la 9,1% în anul 1870, la 12,5% în anul 1910. Mişcarea naturală a populaţiei din satele cercetate confirmă variaţiile din evoluţia demografică a Transilvaniei între diferitele limite temporale.

În ciuda eforturilor sistematice ale autorităţilor maghiare, rumînii au continuat să rămînă populaţia majoritară a provinciei.

Fără o astfel de majoritate, nici nu ar fi fost posibilă în anul 1918 unirea Transilvaniei cu Rumînia prin aplicarea principiului autodeterminării naţionale.

Superioritatea numerică a rumînilor în Transilvania a fost un lucru cert în secolele anterioare şi a rămas neschimbată inclusiv în a doua jumătate a sec. al XlX-lea şi la începutul sec. XX.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
I.

1. Die Habsburgermonarchie 1848-1918. Band III. Die Völker des Reiches, herausgegeben von A. Wandruszka und Peter Urbanitsch, Wien, 1980
2. Morariu, T., Entwicklung der bevölkerungsdichtigkeit Siebenbürgens während der Jahre 1840-1930, Bucureşti, 1940.

II.
1. Adam, I.I., Puşcaş, I., Izvoare de demografie istorică, vol.II, secolul XIX-1914, Transilvania, Bucureşti, 1987.
2. A Magyar korona országainak 1900. évi népszámlálás, Budapest, 1902.
3. A Magyar szent korona országainak 1910.évi népszámlálás, Budapest, 1912.
4. A Magyar korona országainak az 1870. év elején végrehajtott népszámlálás eredményei, Pesta, 1871.
5. Arhivele Statului Bistriţa-Năsăud, Colecţia registrelor de stare civilă.
6. Az 1881 év elején végrehajtott népszámlálás föbb eredmegnék és köszégek szerint részletesnek, Budapest, 1882.
7. Magyar Statisztikai Közlemények. Új sorozát, Budapest, vol.1, 2, 42, 46, 48, 67.

III.
1. Adam, I.I., Consideration sur l’exode de la population de Transilvanie entre 1899 et 1913, basées sur la statistique officielle des émigrations, în Populaţie şi societate, vol.4, Cluj-
Napoca, 1980, p.202-209.
2. Bolovan, Ioan, Evoluţia demografică a zonei Lechinţa între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial, în „Revista Bistriţei”, VII, 1993, p.179-184.
3. Idem, Demographic Aspects of the 2nd Romanian Frontier Guard Regiment (19th Century), în vol. The Austrian Military Border. Its Political and Cultural Impact, edited by L. Maior,
N.Bocşan, I.Bolovan, Iaşi, 1994, p.40-54.
4. Demeny, Paul, Early Fertility Decline in Austria-Hungary, a Lesson in Demographic Transition, în „Daedalus”, vol.97, nr.2, Spring 1968.
5. Egyed, A., Problema emigrării ţărănimii din Transilvania la începutul sec.XX, în „AMN”, VIII, 1970, p.365-378.
6. Idem, Situaţia demografică a judeţului Cluj între anii 1857-1910, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, îngrijit de N.Răduţiu, P.Teodor, CLuj-Napoca, 1985,
p.174-181.
7. Katus, L., Die Probleme des demographischen Übergangs in Ungarn vor dem ersten Weltkrieg, în vol. Demographie, Bevölkerungs – und Agrarstatistik (Beiträge der erstem
vissenschaftlichen Tagung der Ungarische-Österreichischen Historikerkommission), Hrsg. Gábor Erdödy, Budapest, 1982, p.
8. Magda, T., Evoluţia numerică a populaţiei din Ţara Bîrsei, 1786-1966, în „Revista de statistică”, 16, 1967, nr.7, p.96.
9. Mádai, L., Az utolsónagy kolerajárvány demográfiai képe Europában és az Egyesült Államokban (1872-1873), Budapest, 1983.
10. Manuilă, S., Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor etnice din Transilvania, în „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială”, VIII, 1929, nr.1-3, p.91-212.
11. Russu-Şirianu, I., Românii din statul ungar (statistică, etnografie), 1904.
12. Todea, C., Contribuţii la cunoaşterea demografiei istorice a Transilvaniei, în „Revista de statistică”, 22, 1973, nr.6.

[1] L.Thirring, Esquisse de l’accroissement de la population de la Hongrie d’avant et d’apres la guerre et quelques propriétes caractéristiques des fluctuations du nombre des habitants, Budapest, 1931, p.3, 21; Die Habsburgermonarchie 1848-1918. Band III. Die Völker des Reiches, herausgegeben von A. Wandruszka und P. Urbanitsch, Wien, 1980, p.415.

[2] Mádai L., Az utolsó nagy kolerajárvány demográfiai képe Europában és az Egyesült Államokban (1872-1873), Budapest, 1983, passim; Magyar Statisztikai Evkönyv, második évfolyam, 1873, Budapest, 1874

[3] Mádai L., Les crises de mortalité en Europe dans la deuxiéme moitié du XIX-ième siècle, în vol. Historischdemographische mitteilungen, red. Kovácsics J., Budapest, 1976, p.102; Istoria României, vol.IV, Bucureşti, 1964, p.651. Şi în România s-a constatat în primii ani ai deceniului opt o depresiune demografică, care a fost depăşită până spre sfârşitul deceniului. Vezi D. Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Bucureşti, 1992, p.78.

[4] J.T.Berend, G.Ránki, The European periphery and industrialisation 1780-1914, Budapest, 1982, p.53. De asemenea după descoperirea în anii 1883-1884 de către Koch a virusului holerei, lupta împotriva acestei boli s-a putut desfăşura mai eficient. Vezi P.Bourdelais, Cholera, a Victory for Medicine, în vol. The Declin of Mortality in Europe, edited by
R.Schofield, D.Reher, A.Bideau, Oxford, 1991, p.126 sq.

[5] Egyed A., Situaţia demografică a judeţului Cluj între anii 1857-1910, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, îngrijit de N.Edroiu, A.Răduţiu, P.Teodor, Cluj-Napoca, 1985, p.176; A.Caciora, E.Glück, Situaţia etno-demografică a părţilor arădene între 1849-1918, în „Ziridava”, 12, 1980, p.222; I.Bolovan, Evoluţia demografică a zonei Lechinţa între revoluţia paşoptistă şi primul război mondial, în „Revista Bistriţei”, VII, 1993, p.180.

[6] T.Magda, Evoluţia numerică a populaţiei în Tara Bîrsei 1786-1966, în „Revista de statistică”, 16, 1967, nr.7, p.96.

[7] P.Demeny, Early Fertility Decline in Austria-Hungary: a Lesson in Demographic Transition, în „Daedalus”, vol.97, nr.2, Spring 1968, p.502 sqq.

[8] C.Todea, Contribuţii la cunoaşterea demografiei istorice a Transilvaniei, „Revista de statistică”, 22, 1973, nr.6, p.83.

[9] L.Katus, Die Probleme des demographischen Übergangs in Ungarn vor dem ersten Weltkrig, în vol. Demographie, Bevölkerung-und Agrarstatistik, hrsg.G.Erdödy, Budapest, 1982, p.63.

[10] R.Cressin, Monografia comunei Şanţ. Materiale privitoare la statistica demografică şi economică a comunei, în „Sociologie românească”, I, 1936, nr.5, p.23; Egyed A., Problema emigrării ţărănimii din Transilvania la începutul sec.XX, în „AMN”, VIII, 1970, p.374.

[11] Julianna Puskás, Emigration from Hungary to the United States (1880-1914), Budapest, 1982, p.31; I.Rácz, Emigration from Hungary to the United States, în „Magyar története tanulmányok”, 10, 1977, p.140.

[12] I.I.Adam, Considérations sur l’exode de la population de Transylvanie entre 1899 et 1913, basées sur la statistique officielle des émigrations, în „populaţie şi societate”, vol.4, Cluj-Napoca, 1980, p.204.

[13] I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie…, p.666-675, 739-742.

[14] G.Bobango, Romanians, în Harvard Encyclopedia of American Ethnic Groups, edited by S.Thernstrom, Harvard University Press, 1980, p.880; Egyed Á., Problema emigrării …, p.375.

[15] I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie …, p.18.

[16] J.Rédei, A születések és a halálozások alakulása a XIX. és XX században Europában és Magyarországon, Budapest, 1960, p.16-17.

[17] I.Enescu, Iuliu Enescu, Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul din punct de vedere agricol cultural şi economic, Bucureşti, 1915, P.15; I.Slavici, Românii de peste Carpaţi, ediţe de C.Mohanu, Bucureşti, 1993, p.245.

[18] E.A.Wrigley, Brake or Accelerator? Urban Growth and Population Growth before the Industrial Revolution, în vol.Urbanisation in History. A Process of Dynamic Interactions, ed. by Ad von der Woude, A.Hayami, J. de Vries, Clarendon Press, Oxford, 1990, p.107.

[19] Egyd Á., Situaţia demografică a judeţului Cluj…, p.179.

[20] H.Sundhausen, Historische Statistik Serbiens, 1834-1914. Mit europäische Vergleichdaten, München, 1989, p.99. În Rumînia (Vechiul Regat) ponderea populaţiei urbane la sfârşitul sec. al XIX-lea a fost de aproape 20%, datorită includerii în aceste cifre şi a târgurilor care de cele mai multe ori aveau caracteristici mai mult rurale decât urbane. Vezi Ecaterina Negruţi, Cercetări privind evoluţia demografică a Moldovei în sec.XIX, în „AIIAI”, 19, 1982, p.40.

[21] Sesizând pericolul deznaţionalizării celor care plecau la oraşe, elita românească a solicitat sprijinul instituţiilor culturalnaţionale pentru a menţine şi dezvolta conştiinţa naţională a acestora. Este semnificativă în acest sens scrisoarea din 24 ianuarie 1904 a lui Iosif Moldovan, preşedintele secţiunii meseriaşilor rumîni din Arad către direcţiunea Asociaţiei naţionale arădene: „Tinerii noştri aplicaţi prin ateliere şi magazinuri străine, înconjuraţi numai de străini, neputîndu’se însufleţi de nimic ce’i rumînesc, se răcesc de neamul şi credinţa strămoşească”… Cf. Arhivele Statului Arad, Fond personal „Dr.Octavian Lupaş”, dosar 23, f.5.

[22] D.Suciu, Date privind situaţia politică şi confesional şcolară a românilor din Transilvania în prima decadă a dualismului, în „AIIACN”, XXX, 1990-1991, p.89 sqq; I.Russu-Sirianu, Românii din statul Ungar (Statistică, etnografie), 1904, p.263.

[23] R.Melville, Permanent Emigration and Temporary Transnational Migration: Jewish, Polish and Russian Emigration from Tsarist Russia, 1861-1914, în vol.Overseas Migrations from East-Central Europe 1880-1940, edited by Julianna Puskás, Budapest, 1990, p.134 sqq. Numai în cele 44 de localităţi care au constituit până la mijlocul sec. XIX regimentul grăniceresc năsăudean, ponderea populaţiei evreieşti a crescut între 1880-1910 de la 2,5% la 5,4%. Cf.I.Bolovan, Demographic Aspects of the 2nd Romanian Frontier Guard Regiment (19th century), în vol.The Austrian Military Border. Its Political and Cultural Impact, edited by L.Maior, N.Bocşan, I.Bolovan, Iaşi, 1994, p.51.

Sursa: Istoria României. Transilvania, Volumul -II-, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p. 1-174. Dr. Ioan Bolovan, Dr. Dumitru Suciu, Dr. Mihai Racoviţan, Dr. [Onisifor Ghibu], Dr. Gelu Neamţu, Dr. Nicolae Cordoş, Dr. Liviu Botezan, Dr. Dumitru Firoiu.Capitolul -I- …

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

sau: PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

Limba română ca limbă secundară în estul Europei?

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/02/600px-cuvintelelimbiiromane-svg.png

Limba română este cea mai exactă și bogată limbă europeană. Constatând că filologi germani, precum și o parte din cei români, consideră limba româna ca fiind un amalgam de la 9% la 75% cu element slave, și în rest latine, maghiare, turcești, grecești, germane,etc., deci practic limba română neexistând ca limbă de sine stătătoare, ci doar ca un complex de împrumuturi, considerăm că este nevoie de un studiu nou și corect asupra originii reale a limbii noastre și repunerea ei acolo unde îi este locul.

Este foarte puțin probabil că noi am fi împrumutat elementele limbilor menționate, altfel limba română ar fi tot atât de inexactă și săracă precum și limbile din care și’ar fi împrumutat cuvintele și logica. Argumentele care susțin astfel de aprecieri nu au nicio bază științifică.

Faptul ca un cuvânt românesc se afla în limba rusă, turcă, maghiară sau greacă era automat categorisit ca ar fi avut originea în aceste limbi. Acesta era singurul argument! S’a încercat cu limba ”indo-europeana”, dar o asemenea limbă a existat numai în concepția unor filologi și nu ca entitate practică. Acest instrument fusese inventat pe considerent politic de filologi, numai pentru argumentațiile impuse. În plus, ceva esențial nu se potrivea: fluxul cultural !

Cultura Europei provine din Balcani și Asia Mica. Cultura română nu este altceva decât vechea cultura pelasgo-getică, prima mare cultură europeană.

Avea nevoie limba română de ajutorul limbii slave, maghiare, turce, etc? Nu, deoarece direcția de migrare, a diferitelor grupuri umane, a fost de la culturi slab dezvoltate spre culturi înaintate, și nu invers. Cultura pelasgă a fost preluată și răspândită în toată lumea.

Apoi trebuie să fi familiarizat cu criteriile politice din viața științifică occidentală, cu rolul politicului în Europa de Vest, precum a fost și pactul Hitler-Stalin, tot așa și “pactul” filologic.

Un alt instrument deosebit de eficace, folosit în toate domeniile vieții sociale, politice si economice, a fost ”efectul Gold” (definit în revista Spiegel în nr. 45 din 1990) prin care falsificările devin adevăruri absolute. O metodă vestică plină de eficiență, practicată din ce în ce mai frecvent, tocmai datorită eficienței ei și finanțată cu mărinimie de politicile vest-europene, căci în final ea are efecte economice incredibile.

Cartea lui Piergiuseppe Scardigli, ”Cultura goților” (München, 1967) prezintă nelămuririle sale filologice. Piergiuseppe Scardigli filolog la rândul său și’a dat seama că explicațiile date de filologi nu au o argumentație solidă. În această carte descoperi cuvinte nelămurite și care’si găseau explicația numai în limba română, și considerate de filologi ”profesioniști” (inclusiv de cei români), ca împrumutate de limba româna dinspre alte limbi. Cartea lui Piergiuseppe Scardigli tratează în principal cuvinte din Biblia episcopului Vulphilas (Ulfila) scrisă în anul 340 la nord de Giurgiu.

Dar și cuvinte din celelalte ”scrieri gotice” (getice). Surpriza este incredibilă, căci descoperi cuvinte esențiale din limba română și considerate de origine slavă: Cuvântul ”GARD”, de la care provine cuvântul slav de bază ”GOROD = oraș” și terminația ”GRAD” (Țarigrad, Beograd, etc). Cuvântul se poate regăsi cu câteva secole înainte de Hristos, sculptat în piatra ! La câțiva zeci de km la sud de Dunăre pe teritoriul locuit de geți. Cum de n’au știut aceasta lingviștii, dacă ei nu și’au dorit ascunderea adevărului?

Poți avea încredere în specialiști și lingviști vestici și români?

Cuvântul ”VOEVOD”, este de origine getică, nu slavă ! La acea dată, slavii nu pătrunseseră pe teritoriul geților. Și nici religia ortodoxă a Bizantului nu ajunsese încă în Rusia. Cuvântul “JUPÂN”, este de origine getică (se gaseste în Biblia episcopului Vulphilas) și se poate întâlni până la  reto-romanii din Elveția. El nu este de origine slavă.

Cuvântul “CERNA” este tot cuvânt de origine latina (și nu slavă) și  înseamnă ”obscur”, adică ”NEGRU”.

Nu a deschis nici un lingvist un dicționar de latină veche ?

”CERNAVODĂ = NEGRUVODĂ” și nu are nici o legatură cu slavii !

Denumirea CERNA e denumire de localitate în Franța (Cernay) și Elveția (Zernet)!

Cuvântul ”DIAVOL” se găsește și el precum și celelalte cuvinte, la anul 340 în Biblia episcopului Vulphilas!

Cuvântul ”BISTRIȚA” se găsește în scrierile gotice (getice) și înseamnă ”REPEDE”.

Cum au putut să facă asemenea erori filologii? Cercetând numai o mica parte din Biblia episcopului Vulphilas descoperi cca. 40 de cuvinte cărora li se atribuie de către lingviști o origine artificială și politică.

Limba română a fost obiectul unei totale dezinformări, începând, în special, dupa Primul Război Mondial. Dezinformare care trebuia să creeze argumente juridice ale unor interese politice, aberații politico-filologice, care nu au ținut cont de fluxul cultural.

Scrisul “slavon” își are originea în scrisul “grec”, iar scrisul “grec” nu este altceva decât scrisul pelasgo-getic, dunărean, care izvorăște din ideogramele scrierii criptice vechi de pe la 5300 î.Hr. (vezi Tărtăria, Alba- Romania) și din cea Turdaș-Vinca.

Religia și cultura ortodoxă vine din Balcani și nu de la slavii estici. Ea a trecut spre slavii din est prin Geția și nu peste Marea Neagră ! Slavii au preluat cultura și religia bizantină mult mai târziu decât populația getică din nordul și sudul Dunării.

De ce ar fi fost transferul lingvistic invers? Slavii care au migrat spre vest și sud-vest au preluat cultura dezvoltată a populațiilor locale. Secera, sapa, târnăcopul se foloseau în Balcani și Carpați cu mii de ani înainte de Hristos.

Cum argumentează filologii că denumirile acestor unelte agricole ar fi de origine slavă? Agricultura rusă a fost și este și astăzi deosebit de săracă în comparație cu agricultura română sau balcanică.

Maghiarii și turcii, popoare turcice care au pătruns, cam în același timp în Panonia peste populații getice, și respectiv la sud de Marea Neagră peste popoare getice (galați, capadoci, troieni etc.), au preluat în masă cultura autohtonă deosebit de înaintată. E o glumă a se afirma de exemplu: că ”ORAȘ” ar avea origine maghiară, când maghiarii erau nomazi, iar Dacia Romană avea peste 45 de orașe mari.

În sec. VII-VIII, bavarezii erau denumiți ”BAJU-VAR”, ”BAJ-UAR”, adică ”OR”, ”locurile băi-lor”. În anul 50 î.Hr. geții aveau granița cu germanii exact pe granița de astăzi germano-cehă. Denumirea  ”TIMIȘOARA” înscrisă pe hărți, din sec. XIV-XV, este ”TEMEȘUAR=TEMEȘVAR”= ”locurile Timișenilor”.

E o glumă a se afirma că ”RACHI” ar fi de origine turcă, atât timp cât turcii nu folosesc alcoolul. La fel cuvântul ”FASOLE”. Au trebuit să vină turcii în Asia Mica ca limba română să se îmbogățească cu cuvântul ”FASOLE”?

Multe din cuvintele prezente în limbile slave, maghiară sau turcă se găsesc în limba albaneză, sau în limba getică deosebit de apropiată de limba română. Precum bine se știe, cultura albaneză a fost foarte izolata sute și sute de ani, fără să preia elemente de limbă străină.

Nu au știut această situație filologii?

Nu trebuie nimeni ca cineva sa fie mare filolog și să nu se întrebe de exemplu: De ce VOCATIVUL nu există în celelalte limbi romanice, în afară de limba română? Pentru că este efectiv o parte esențială pentru precizia unei limbi, nu putea dispare din celelalte limbi romanice. Latina a avut sensul propagării ei pe linia Carpați-Dunăre spre peninsula italică, precum au avut și diverse triburi plecate din acest spațiu. Argumente sunt destule.

Aberațiile din filologie s’au transferat și în arhitectură, căci așa este mersul lucrurilor. ”Specialiști” arhitecți vestici categorisesc arhitectura unor vechi mănăstiri total izolate de ”lume” din Bucovina, ca un amestec de elemente arhitectonice slave, bizantine, italiene, poloneze, gotice și grecești.

”Cine a avut nevoie să facă acest amalgam?” De ce nu ar fi cu specific curat românesc arhaic? Numai privind pe Columna lui Traian (anii 107-113) de la Roma se poate vedea minunata și bogata arhitectură getică identică cu cea românească de astăzi, de la coloane, bolți și până la prispă și cerdac. A avut nevoie arhitectura românească de elemente străine? Căci arhitectura românească este printre puținele în Europa care are o identitate proprie.

https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/75/Bakos_Ferenc_%281922-1996%29_nyelv%C3%A9sz.jpg

Conform cercetătorului Bakoș Ferenc, majoritatea cuvintelor ”străine” de limbă maghiară sunt de origine românească. Bakoș identifica 2300 de cuvinte românești în graiurile populare vorbite in Ungaria. Studiile sale au fost publicate în volumul academic ”A magyar szókészlet román elemeinek története”, Budapest 1982, Akadémiai Kiadó”.

Oficial se consideră, de către foarte multi cercetători, care din păcate preferă să copieze unii de la alții, în loc să studieze că limba ”maghiara” nu face parte din familia limbilor fino-ugrice. Dupa Marius Sala lexicul real maghiar, cel ugro-finic, se reduce la 250 de cuvinte primare. Restul cuvintelor ungurești au rădăcini românești și sufixuri plus accent maghiar. De aceea nu se susține teza originii fino-ugrice.

Câtă lume face o socoteală când vorbește de maghiarofoni, astfel? Ei au ajuns călare în Panonia, într’o singură tranșă, după ce au fost nimiciti de pecenegi, în Atelcuzul din sudul Basarabiei și ca urmare toți aceștia nu puteau depăși o cifra de 5-10.000 de călăreți pentru că nu se cunosc în istorie, cavalerii mai mari și ei oricum erau niște fugari. Abia după aceea s’au pus pe jaf.

Recensământul chinez număra 60 de milioane în anul 2 d.Hr. și astăzi 1,2 miliarde, ceea ce înseamnă o înmulțire a chinezilor de 10 ori în 1000 de ani. Maghiarii, dacă ar fi fost chinezi puteau să atinga cifra de 50-100 de mii de locuitori și nu 10-12 milioane câți sunt ungurii astăzi pe mapamond.

Concluzia logică este faptul că relația dintre ungurii de astăzi și maghiarii din Altai este ca și inexistentă, ei diluandu’se într’o populație numeroasă, de milioane de băștinași pelasgo-geți, hrăniți de pământul fertil al Panoniei, convertiți la maghiarismul sprijinit de papalitate prin mijloacele bisericii catolice.

Sălbăticia și cruzimea puținilor asiatici câți au mai rămas în viață după bătălia de la Lechfeld din 955 a fost un instrument eficace cu care catolici s’au impus în Panonia.

Finlandezii nu’s nicidecum mongoloizi, precum ar trebui să fie triburile altaico-ugrice de acum 1000 de ani, de la care se spune ca provine structura limbii maghiare. O altă problemă a teoriei înrudirii limbii maghiare cu finlandeza este totala lipsă de inteligibilitate între vorbitorii celor două limbi. Ca o verificare a fragilității acestei teorii, întrebați un finlandez sau estonian dacă pricepe ceva din maghiară. Un estonian va răspunde invariabil:

”cu finlandezii ma pot înțelege fluent, fără ca eu sa știu finlandeză, sau ei să știe estoniană, din maghiară nu înțeleg niciun cuvânt”.

Ceea ce demonstrează și în acest caz dezinformarea și falsitatea poveștilor despre origini. Știința făcând mereu progrese, știm cu toții acum că se pot stabili gradele de rudenie prin analize genetice. Mai multe astfel de studii au fost sintetizate într’un film/pps în limba română de un iubitor al adevărului istoric și pot fi văzute pe YouTube.

Concluziile studiilor arată inexistența elementelor ungurești în Ungaria. Fondul genetic al ungurilor atestă că aceștia sunt în principal români, secundar țigani și terțiar germani. Nici secuii nu prezinta genă mongoloidă, iar ceangăii s’au dovedit a fi 100% români.

Vedeți câteva filme aici:

1/ Originea etnică a maghiarofonilor

2/ Secuii poporul furat (1/3)

3/ Secuii poporul furat (2/3)

4/ Secuii poporul furat (3/3)

Revenind la limba maghiară și pentru a înţelege mai bine situaţia privilegiată care a avut’o maghiara în trecut în stabilirea unor etimologii ale unor cuvinte româneşti, de unde se consideră că primează influenţa ei asupra limbii române, trebuie să ne reamintim opinia lui D. Macrea, legată de ”părerea, pusă tendenţios în circulaţie de lingvişti şi publicişti din fostul Imperiu Habsburgic, că românii au primit în limbă numeroase elemente din limbile vecine, fără ca ei să fi avut vreo influenţă asupra acestora”, părere combătută de Haşdeu.

Citește și: PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

După cum este cunoscut şi recunoscut, schimburile lingvistice sunt, întotdeauna, urmări fireşti ale legăturilor tradiţionale între două popoare, mai ales când acestea sunt şi învecinate şi au convieţuit împreună câteva secole.

Aceste împrumuturi nu se pot face într’un singur sens, mai ales când este vorba de un popor autohton ca al nostru, cu o existenţă de multe milenii pe aceste meleaguri, care a avut instituţii tradiţionale, cum au fost banatele, ca prime formaţiuni statale prefeudale româneşti, iar de partea cealaltă, influenţa maghiară s’a exercitat mai ales prin administraţie.

Din punct de vedere istoric, continuitatea poporului român este de necontestat şi dovedită din punct de vedere ştiinţific, lingvistic, arheologic etc., iar ca urmare a convieţuirii cu ungurii, se recunoaşte influenţa maghiară asupra graiurilor getoromâne şi chiar asupra limbii literare.

Din studiul lui E. Kis privitor la aceste aspecte (ISOM), rezultă că în limba română literară au intrat 158 de cuvinte de origine maghiară. În schimb, influenţa limbii române asupra limbii maghiare este considerată încă foarte redusă.

După unele dicţionare (MÉKSz), ar predomina termenii de un anumit specific, ca: berbécs (berbec), cáp (ţap), esztena (stână), esztrenga (strungă), katrinca (catrinţă – acesta este considerat de origine maghiară în DLRM şi DEX), málé (mălai), mokány (mocan), pakulá (păcurar), pakura (păcurp), palacsinta (plăcintă), furulya (fluier), kaláka (clacă), batul (bătul, măr bătul), ultimii termeni fiind consideraţi totuşi incerţi.

În MNyTESz, situaţia s’a mai îmbunătăţit, deoarece au fost trecute şi alte elemente din maghiară ca fiind de origine română, între care:

ardéj “ardei” (a. 1873) (I, p.173);
ármás “armaş” (a.1572) (I, p.178);
arnót “arnăut” (n.1634) (I, p.178-179);
bács “baci” (a.1462) (I, p.213);
bálmos “balmoş” (a.1695) (I, 0.232);
baraboly “baraboi” (a.1588) (I, p.243-244);
baráncsik “borangic” (a.1873) (I, p.244-245);
batul “pătul” (a.1942) (I, p.259);
belice “beliţă” (a.1816) (I, p.275);
berbécs “berbec”(e) (a.1423) (I, p.281);
beszerika “biserică” (a.1645) (I, p.269-290);
bojár “boier” (a.1486) (I, p.224-225);
brindza “brânză” (a.1546) (I, p.370);
bulándra “buleandră” (a.1875) (I, p.386);
buszujog “busuioc” (a.1708) (I, p.395);
cáp “ţap” (a.1560) (I, p.411);
cigája “ţigaie” (a.1795) (I, p.428-429);
cigány “ţigan” (a.1389) (I, p.429);
cimbora “sâmbră” (a.1527) (I, p.436-437);
cincár “ţânţar” (a.1838) (I, p.440);
cinemintye “ţine-minte” (a.1739) (I, p.441);
cujka “ţuică” (a.1845) (I, p.460);
csercse “cercel” (a.1526) (I, p.505-506);
csetenye “cetină” (a.1838) (I, p.514);
csimpolya “cimpoi” (a.1775) (I, p.531);
csirtityas “ciritiş, ciritel” (a.1881) (I, p.540-541);
dajnál “doini” (a.1700) (I, p.587);
dancs “danci” (a.1602) (I, p.592);
dászlál “dascăl” (a.1799) (I, p.597);
domika “dumicat” (a.1585) (I, p.659);
döblöc “dovleac, dovleţi” (a.1813) (I, p.666);
dranica “draniţă” (a.1803) (I, p.676);
duláb “dulap” (a-1863) (I, p.686);
esztena “stână” (a.1583) (I, p.804);
esztrenga “strungă” (a.1554) (I, p.807);
fáta “fată” (a.1759) (I, p.852);
ficsúr “ficior” (a.1358) (I, p.906);
furulya “fluier” (a.1647) )I, p.991-992);
fustély “fuştei” (a.1566) (I, p.993);
fuszuly “fasole, făsui” (a.1708) (I, p.993);
fuzsitos “fugit” (a.1878) (I, p.997);
galeta “găleată” (a.1620) (I, p.1018);
gergelica “gărgăriţă” (a.1808) (I, p.1052);
gircsáca “gâlceavă” (a.1838) (I, p.1063);
gornyik “gornic” (a.1698) (I, p.1078);
granicsár “grănicer” (a.1848) (I, p-1096);
gulászta “culastră, coraslă” (a.1797) (I, p.1104-1105);
gusa “guşă” (a.1708) (I, p.1109);
haricska “hrişcă” (a.1614) (II, p.59);
hiriba “hribă” (a.1787) (II, p.117);
hodály “odaie” (a.1838) (II, p.127-128);
hóra “horă” (a.1861) (II, p.145);
huruba “hrubă” (a.1708) (II, p.171-172);
kalács “colac” (a.1678) (II, p.315);
katány “capcană” (a.1799) (II, p.366);
karuca “căruţă” (a.1672) (II, p.395);
kaskavál “caşcaval” (a.1683) (II, p.397);
katrinca “catrinţă” (a.1405) (II, p.410);
kilinta “crintă” (a.1716) (II, p.490);
kirlán “cârlan” (a.sec. XVII) (II, p.495);
kocsorba “cociorvă” (a.1883) (II, p.516);
kokojsza “coacăză” (a.1808) (II, p.521);
kolinda “colindă” (a.1784) (II, p.526-527);
kompona “cumpănă” (a.1716) (II, p.543);
kosár “coşar” (a.1313) (II, p.585-586);
kotéc “coteţ” (a.1713) (II, p.590);
kozsok “cojoc” (a.1585) (II, p.600);
krajnik (crainic” (a.1387) (II, p.640-641);
kukk “cuc” (a.1649) (II, p.657-658);
kurti “scurtu, curtu” (a.1833) (II, p.680);
kuszkura “cuscră” (a.1873) (ii, P.684-685);
kusztora “custură” (a.1792) (II, p.685);
lanka “luncă” (a.1217) (II, p.718);
lej “lei” (a.1882) (II, p.745);
lestyán “leuştean” (a.1708) (II, p.759);
lingár “lingău” (a.1877) (II, p.772-773);
macsuka “măciucă” (a.1738) (II, p.808);
málé “mălai” (a.1600) (II, p.829);
mamaliga “mămăligă” (a.1781) (II, p.832);
márfa “marfă” (a.1873) (II, p.844);
matász “mătasă” (a.1599) (II, p.860);
merende “merinde” (a.1873) (II, p.899-900);
mióra “mioară” (a.1548) (II, p.933);
móc “moţ” (a.1795) (II, p.938);
mokány “mocan” (a.1525) (II, p.944);
mosúly “moş, moşul” (a.1833) (II, p.964);
mutuj “mut” (a.1848) (II, p.984);
nótin “noaten” (a.1648) (II, p.1024);
nyán “neam” (a.1881) (II, p.1034-1035);
orda “urdă” (a.1548) (II, p.1088);
oszkotár “acutar” (a.1632) (II, p.1099-1100);
pakulár “păcurar” (a.1568) (III, p.66);
pakura “păcură” (a.1874) (III, p.66);
palacsinta “plăcintă” (a.1577) (III, p.67-68);
panusa “pănuşă” (a.1813) (III, p.88);
papusa “păpuşă” (a.1771) (III, p.95);
parapács “pripaş” (a.1816) (III, p.101);
pláj “plai” (a.1491) (III, p.223);
pojána “poiană” (a.1489) (III, p.238);
pomána “pomană” (a.1750) (III, p.248);
pópa “popă” (a.1508) (III, p.252);
poronty “prunc” (a.1570) (III, p.258);
prikulics “priculici” (a.1796) (III, p.285);
puca “puţă” (a.1501) (III, p.300);
punga “pungă” (a.1751) (III, p.313);
purzsa “pârjă” (a.1774) (III, p.315);
putina “putină” (a.1676) (III, p.318);
putrigáj “putregai” (a.1855) (III, p.319);
radina “rodină” (a.1767) (III, p.328);
ramaz “rămas” (a.1808) (III, p.342);
rezsnice “râjniţă” (a.1674) (III, p.408-409);
román “român” (a.1705) (III, p.436);
rum “rom” (a.1788) (III, p.463);
suta “ciută, şută” (a.1437) (III, p.624);
szárma “sarma, sarmale” (a.1784) (III, p.682);
szemunca “sămânţă” (a.1710) (III, p.719);
szerecsia “sărăcie” (a.1897) (III, p.734);
szilimány “sărman” (a.1799) (III, p.754);
szokotál “socoti” (a.1646) (III, p.777);
taliga “tăligă, teleagă” (a.1395) (III, p.829-830);
tepelák “tăpălagă” (a.1861) (III, p.892);
tóka “toacă” (a.1708) (III, p.933);
tokány “tocană” (a.1759) (III, p.933);
toplica “topliţă” (a.1801) (III, p.941);
tretina “tretină” (a.1504) (III, p.988);
turkás “turcaş” (a.1770) (III, p.1004);
turma “turmă” (a.1732) (III, p.1004);
vecsin “vecin” (a.1592) (III, p.1102);
véré “vără, vere” (a.1873) (III, p.1118);
zsendice “jintiţă” (a.1549) (III, p.1214-1215);
zsingás “gingaş” (a.1838) (III, p.1220);
zsitár “jitar” (a.1658) (III, p.1222) etc.

Iată, pe scurt, câteva cuvinte româneşti pătrunse în limba maghiară într’o perioadă foarte veche, dar care sunt atestate începând din secolul al XII-lea şi până în zilele noastre, fără întrerupere.

De altfel, pe baza cercetărilor, rezultă că primele atestări de cuvinte româneşti pătrunse în maghiară se situează în secolul al X-lea, iar termenul maghiar oláh “vlah, român” se pare că există în maghiară din secolul al IX-lea.

Numeroase sunt elementele lexicale româneşti care au pătruns şi în limbile popoarelor slave vecine, dar aceste împrumuturi nu fac obiectul studiului nostru.
Prin exemplele date mai sus am dorit doar să arătăm cât de lipsite de temei sunt unele informaţii cu privire la aportul limbii române la cultura şi civilizaţia spaţiului geolingvistic înconjurător.

Pe baza unei analize ştiinţifice am demonstrat, în lucrările noastre anterioare, că originea zisă ungurească a unor substantive româneşti este catalogată astfel pe bază neştiinţifică, prin afirmaţii şi speculaţii felurite.
Considerăm că şi termenul românesc ”chin” se înscrie în acest lot de cuvinte moştenit din latină, dar care a avut neşansa să fie trecut în sfera de influenţă maghiară. În cele ce urmează, vom demonstra originea arhaică a acestui cuvânt românesc.

Vechimea termenului chin

Substantivul chin apare încă în primele monumente de limbă româneşti.
Florica Dimitrescu arată, în ”indicele lexical paralel” din CILRV, între cele cca. 5000 de cuvinte care apar în 9 texte din secolul al XVI-lea, frecvenţa înregistrată de termenul chin şi derivatele lui, după cum vom vedea mai jos:

– chin, s.n.: atestat de două ori în Psaltirea Scheiană; de 5 ori în Codicele Voroneţean; de două ori în Evanghelierul slavo-român; de două ori în Tetraevanghelul lui Coresi; o dată în Psaltirea (a.1577) lui Coresi; de 93 ori în Cazania a doua a lui Coresi; de două ori în Palia de la Orăştie;

– verbul a chinui: atestat o singură dată în Psaltirea Scheiană; de 17 ori în Codicele Voroneţean; de 12 ori în Tetraevanghelui lui Coresi; de două ori în Liturghierul lui Coresi; o dată în Psaltirea (1577) lui Coresi; de 95 ori în Cazania a doua a lui Coresi; de 3 ori în Palia de la Orăştie;

– chinuire, s.f.: atestat în Liturghierul lui Coresi etc. (CILRV, p.138).

Substantivul chin apare şi în alte opere monumentale (Evanghelierul slavo-român de la Sibiu, 1551-1553; Cazania lui Varlaam, 1643 etc.).

Rezultă, aşadar, că termenul românesc chin face parte din lexicul general al limbii şi are o frecvenţă deosebit de mare, pe tot teritoriul geto-românesc.

Dacă am putea admite că termenul rom. chin este un împrumut din ungureşte, ne’am lovi de nişte dificultăţi peste care nu se poate trece şi care constau, în primul rând, în faptul că atestările maghiare de până la datele în care apare termenul rom. chin în monumentele de limbă citate, prezintă alte forme decât presupusul etimon magh. kín, în timp ce forma rom. chin apare neschimbată încă din documentele slavo-române mai vechi.

Astfel, formele maghiare se prezintă ca în exemplele de mai jos:
– în anul 1456: ken (okban); kynzok;
– în anul 1493: keeny (anak); ken; kenzodom; könom;
– în anul 1566: kén (lodásba);
– în anul 1585: kén (lódom); (MNyTESz, p.491).

Aşadar, formele ungureşti atestate au aspectul indicat: ken, kynz, keeny, ken, kenz, kën, kén, care, din punct de vedere acustic, se pronunţă foarte diferit (fon. kën, këën, kein etc.), din care nu putea să apară forma românească chin.

Mai mult, varietatea de forme maghiare ne arată că, încă din secolele XV-XVI, presupusul etimon magh. kín nu apăruse încă.
Magh. kín (fon. kiin) se va dezvolta, abia după datele arătate, din forma magh. kén, deci după atestările din operele româneşti citate.

Dar, forma apropiată de românescul chin apare în maghiară înainte de atestările arătate, care se pare că are o legătură cu termenul românesc, dar nu de felul celei considerate de cercetătorii amintiţi.
Prima atestare ne indică forma: kinusti (a.1138), evident, nesigură;

A doua atestare ne arată un alt termen înrudit cu magh. kín, dar diferit: kinzoviatwl (a.1195);
În anul 1300, apar formele: kynzathul şi kynaal, apoi în 1372/1448: kynoz etc. (MNyTESz, I, p.491).

Prin urmare, forma kyn(aal) din anul 1300 poate fi apropiată fonetic de cea românească, dar ea a fost abandonată şi înlocuită cu formele indicate supra; renunţarea la formele maghiare iniţiale este încetăţenită în această limbă, fiind proprie, se pare, sistemului ei evolutiv.

Citește și: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Chin, cuvânt de origine românească arhaică

Un indiciu sigur al originii româneşti a acestui element lexical o constituie faptul că, în primele cărţi româneşti tipărite, acesta apare cu -u final (chinu), aşa cum arată şi Ovid

Densuşianu în articolul ”Din amuţirea lui ”u” final în limba română” (DENSUŞIANU, p.501, 506 etc.), fonem care se împotriveşte unei origini ungureşti.

Să vedem acum care este corespondentul rom. chin în limbile neolatine:
– it. pena “pedeapsă” (pena di morte “pedeapsă cu moartea”), “necaz”; vb. pehare “a suferi, a se chinui” (pena a farlo “se chinuie s’o facă”);
– fr. peine “pedeapsă, suferinţă, durere, chin” (les peines éternelles “chinurile eterne, ale iadului”); nelinişte, grijă, păs, osteneală;
– sp. pena “pedeapsă, suferinţă, chin”; vb. penar “a pedepsi, a condamna, a suferi, a pătimi, a tânji etc.”;
– port pena “pedeapsă etc.” (pena capital “pedeapsă capitală”) etc.

Aceeaşi origine o are şi germ. Pein “chin, supliciu”; vb. peinigen “a chinui, a tortura,a căzni” etc.

Deosebirea între formele din limbile neolatine şi din germană constă doar în terminaţie. În limbile romanice occidentale prezintă fonemul -a, pe când în germană terminaţia este identică cu românescul chin (germ. Pein).
Acest caz nu apare singular.

Cunoaştem şi alte cuvinte care în română şi în germană au o formă apropiată, denotând că derivă din acelaşi etimon latin, ca de pildă:
– lat. scrinium > rom. scrin, germ. Schrin (v.germ.), apoi Schrein, în timp ce în limbile neolatine occidentale apar alte forme (it. scrigno, fr. écrin, valon scrin, v. engl. scrin, apoi shrine etc.).
Din formele existente în limbile neolatine şi în germană rezultă că din latină au rezultat două etimoane:
– unul pena (pina) > it., sp., port., fr. peine etc.;
– şi altul lat. penum (pinum) > rom. chinu şi germ. Pein.

Formele latineşti, care ne interesează, penu şi penus, le găsim atestate încă de timpuriu (Plaut., Cic., Prisc., Col.) şi penum (Afran.).

Aşadar, iată etimonul posibil al termenului rom. chin (v. rom. chinu), regăsit în lat. penu (pinu) sau penum (pinum).
Evoluţia lui e (lat.) > i (rom.) este, de asemenea, specific românească (cf. lat. bene > rom. bine (bini) etc., dar şi altor limbi romanice);

– ven. nemiga; friul. nemighe; rom. nimica;
– it. de sud mene: rom. mine (pron. pers. pers. I) etc. (DENSUŞIANU, p.179-180).
În cele ce urmează, ne vom ocupa şi de evoluţia semantică a termenului lat. penu (penus, penum).

Iniţial, lat. penu avea înţelesul de “fundul (întunecos) al unei încăperi în care se păstrau diferite provizii, ca: sare, grâu, untdelemn, fân, lemne etc.”. Cu timpul, în unele părţi ale românităţii, denumirea s’a extins, numindu’se astfel chiar alimentele (care erau, desigur, păstrate în acea parte (întunecoasă) din fundul încăperii (Virg: Penum struere ”a pune de’ale mâncării pe masă”); (DLR, p.483.).

În partea de răsărit a României, termenul penu (penum) s’a dezvoltat, desigur, ca şi în alte cazuri, numai cu sensul de ”cameră întunecoasă pentru ţinut (deţinut) provizii sau persoane pedepsite. Un copil sau un individ pedepsit de cineva putea fi trimis în penu, unde era obligat să stea singur, în întuneric, alături de alimente, de fân, de lemne etc. Ulterior, numele de penu s’a putut extinde la acela de ”loc de pedeapsă, şi chiar pedeapsă”.

În acest caz, evoluţia semantică ar fi paralelă cu aceea a termenului sl. teminica > temnica “temniţă”.
Să nu uităm că şi eroul mitologic, Hercule, a fost şi el supus la multe munci sau chinuri (la cele 12 încercări), din care a ieşit biruitor.

Muncă avea în limba veche sensul de “chin, caznă, tortură, suferinţă”. Faptele vitejeşti ale lui Hercule au fost proslăvite şi, drept urmare, a luat fiinţă cultul lui Hercule, cunoscut în lumea italică. Scriitorii latini T. Livius şi Cicero amintesc despre vechea familie din Laţiu numită Pinarii, care “era sfinţită închinării cultului lui Hercule” (DLR, p.502). Aşadar, pinarii erau cei ce venerau pinurile (chinurile) lui Hercule!

Acest cult al lui Hercule a putut să apară relativ uşor, deoarece în lumea latină mai existau şi divinităţi numite Penates (format din penus). Penates erau “Zeii păzitori ai proviziilor şi ai vetrei (casei, căminului)”. Cicero: Patrii penates familia resque “Zeii penaţi ai patriei şi ai casei”. La alţi autori latini (Petronius, Virgilius, Tacitus) apare doar sensul de “casă, locuinţă, familie”.

Apariţia zeilor păzitori ai proviziilor a fost premersă, desigur, de existenţa proviziilor şi a locului de depozitare. Acest loc unde se păstrau “de’ale mâncării” se numea penarius, -a, -um (Cf. Varr., Cic.: Cella penaria “cămară de alimente”).
Existau, după cum se vede, toate condiţiile apariţiei cultului lui Hercule şi al slujitorilor acestuia, pinarii.

Prin urmare, încă în vremea lui Cicero (a. 648-711 de la zidirea Romei) exista forma pinari, şi, desigur că din ea s’a dezvoltat pinare, vb., care, împreună cu pinu, au avut aceeaşi evoluţie în română:

lat. penu (pinu) > rom. t’inu (criş.), chinu;
lat. pinare > rom. chinare (inf. lung), china (inf. scurt), de unde, apoi, împreună cu prefixul în – + china = vb. închinare (criş. înt’inare).

Etimonul lui închina(re) nu poate fi lat. înclinare.

Din punct de vedere semantic, există o mare deosebire între înclinare, vb. înclina “a face o plecăciune, a saluta, a se apleca în jos sau într’o parte” şi între vb. închina “a’şi manifesta evlavia către divinitate, prin practici specifice cultului respectiv”; “a dărui cuiva ceva în semn de evlavie, de supunere, de recunoştinţă”; “a face o ofrandă”.

Acestea nu sunt acţiuni identice cu înclinarea, care se face, de convenienţă, fără nici un pic de evlavie, smerenie etc.
Prin urmare, termenul românesc chin(u) este de origine latină, pătruns în getoromână încă din perioada stăpânirii romane, odată cu răspândirea în Dacia a cultului lui Hercule, oricum, înainte de anul 271 d.Hr., când administraţia şi armata romană părăsesc această provincie.
După contactul româno-slav, termenul chin a fost înlocuit cu temniţă, deoarece, între timp, sensul lui chin a evoluat de la ”încăpere întunecoasă” în care erau deţinuţi cei sancţionaţi, la înţelesul de ”pedeapsă, suferinţă, caznă”, care se aplicau în aceeaşi încăpere.
Temniţă i’a luat locul şi şi’a păstrat semantismul ”loc (mai întunecos) în care se închid cei pedepsiţi; închisoare, puşcărie”.

Asupra fenomenului lat. p + ei > rom. şi it. K’, nu dorim să mai insistăm, exemplele date anterior fiind concludente. Ar fi de adăugat doar dinamismul semantic al termenului rom. chin, din faza latină până în zilele noastre, care constituie un proces dialectic şi atestă, totodată, marea vechime a limbii şi a poporului român în această veche vatră de cultură şi civilizaţie strămoşească.

Din cele expuse până în prezent, rezultă cu claritate că românescul chin nu are nimic de’a face cu termenul uigur qiyin, care, după unii lingvişti (Al. Graur, E. Kis, dintre cei actuali) ar fi putut deveni magh. kín, care, la rândul său, ar fi etimonul rom. chin. Dacă, totuşi, există o legătură între românescul chin şi maghiarul kín, aceasta nu poate fi decât într’un singur fel; termenul maghiar derivă din cel românesc şi nu invers.

Gastronomia nu cunoaşte, şi nu a cunoscut graniţe teritoriale. Şi, odată cu mâncărurile care au trecut de la un popor la altul, au trecut dintr’o limbă în alta şi cuvintele care le denumesc. Acest itinerar lexico-gastronomic cu greu mai poate fi refăcut. Să ne oprim la câţiva termeni culinari, comuni limbilor română şi maghiară, pe care îi folosim, în limbă şi în meniu, şi astăzi: plăcintă, pită, pogace şi mălai.

Cuvântul palacsinta – e atestat în maghiară din anul 1577, într’un important document al istoriei limbii maghiare, Glossa de la Cluj (Kolozsvári Glossza). Acest fel de mâncare este amintit însă încă din 160 î.Cr., istoricul roman Marcus Porcius Cato (Cato cel Bătrân) a scris în tratatul său De agri cultura despre populara „placenta“ cu brânză care era oferită ca jertfă zeilor.

Plăcinta romană se cocea pe o piatră sau pe un platou de metal, încinse în foc. Prima descriere a reţetei ungureşti se află într’o carte de bucate alcătuită de bucătarului curţii princiare a Transilvaniei. În limba maghiară, cuvântul este împrumutat în mod cert din română, însă cele două preparate culinare nu mai sunt identice.

În limba română, palacsinta este denumită clătită. Clătită este un adjectiv, de aceea mă gândesc că, iniţial, e posibil să se fi numit ”plăcintă clătită” – dacă ne gândim la modul în care se mişcă aluatul în tigaie, deasupra focului. Şi fiindcă veni vorba de tigaie, mai amintim aici că grecii cunosc şi ei acest tip de plăcintă, încă din antichitate. Dacă ar fi să traducem denumirea grecească a clătitei i’am spune „tigăită”, pentru că atenienii îi spuneau ”tagenites”, ”teganites” sau ”tagenias” (toate variantele fiind derivate ale cuvântului ”tegano”, care desemna tigaia de prăjit).

De menţionat că la românii din Ungaria, ”plăcintă” denumeşte prăjiturile, în general, dar ne întristează că, în ultimul timp, am auzit la Micherechi pluralul ”plăcinturi” (specific genului neutru al substantivelor), în loc de plăcinte.

Cât despre zicala care începe cu „La plăcinte, înainte…” şi care este o descriere pentru omul leneş şi laş, ea a rămas în memoria colectivă românească datorită poveştii lui Ion Creangă, Harap Alb:

”Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastră; la sfântul Aşteaptă s’a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are! Vorba ceea:

La plăcinte, înainte Şi la război, înapoi.”

CILRV = Florica Dumitrescu, contribuţii la istoria limbii române vechi
(Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică 1973).
DENSUSIANU = Ovid Densusianu, Opere. (Bucureşti: Editura Pentru Literatură 1968).
DLR = Ioan Nădejde şi Amelia Nădejde-Gesticone, Dicţionar latin-român complet, Ediţia XX (Bucureşti: Naţionala Mecu, S.A. f.a.).
ISOM = Emese Kis, Încadrarea substantivelor de origine maghiară în sistemul morfologic
al limbii române (Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România 1975).
MNyTESz = A magyar nyelv történeti etimológiai szótára
(Budapest: Akademiai kiadó, vol. I A – Gy, 1967; vol. II, H-O, 1970; vol. III, ö-Zs, 1976).
MÉKSz = Magayr értelmezö kéziszótár (Budapest: Akademiai kiadó 1972).

Sursa: cumpana.wordpress.com, foaiaromaneasca.blogspot.ro, agero-stuttgart.de, lucianmilea.ro

Citește și:  MAGHIAROFONII ȘI LIMBA LOR PRETINS ASIATICĂ

ROMÂNII DIN UNGARIA SUNT PESTE 118.000 !


Deși la ultimul recensământ românii apar în cifre oficiale doar 35.641 persoane, numeroase semne de întrebare se ridică din alte cifre prezentate în aceleași statistici. La rubrica: NU RĂSPUND, FĂRĂ RĂSPUNS sunt trecute un număr aproape neverosimil de mare de ”indeciși”: 1.398.731 persoane, raportat la întreaga populație.


Da, există și o astfel de rubrică, dar in opinia mea conspiraționistă, doar pentru a masca cifrele reale ale unor minorități și pentru ca impactul să nu fie atât de dramatic pentru oficialități, găselnița lor este această rubrică. Aceeași situație la rubrica ALȚII: 95.143, deci un total de 1.493.874 de persoane a căror etnie nu o știm. Convenabil, nu’i așa?
Pe noi ne interesează minoritatea românească și vom încerca să ne ”uităm” în spatele cifrelor, adică acolo unde oficialitățile ungare nu vor să știm ce ar putea fi. Dacă facem câteva calcule simple ajungem la următoarea realitate probabilă:
Minoritățile naționale însumează 644.524 persoane, în care nu sunt incluși cei rezidenți, imigranții, în general cei ce nu sunt nativi ai statului ungar: arabi, chinezi, ruși și vietnamezi. Raportul românilor in masa minorităților naționale este de 5,53%, Acest procent aplicat la ”persoanele fără etnie” ne relevă un număr potențial de 82.610 români, care împreună cu cifra oficială rezultă un total de 118.250 români.
Cunoscând politica de maghiarizare a Ungariei dintotdeauna, este evident că această cifră este doar parțială și insuficientă pentru a reda și a cunoaște adevărul.
Ce ar mai fi de remarcat? Interesante sunt diferențele la distanța a 10 ani între recensăminte.
Dacă în 2001 se declarau doar aproximativ 570.000 de persoane ”fără etnie”, azi cifra celor care au prins curaj, este de trei ori mai mare, ceea ce este îmbucurător, pentru că nu ar fi exclus ca în 2021, dacă se menține trendul, să avem jumătate din populația Ungariei de altă etnie decât cea majoritară, coroborat cu un spor negativ al Ungariei de – 4.
Cifrele nu sunt irealiste, deorece ele se coroborează cu situația electorală și confesională a Ungariei, care păstrează același trend: românii alături de celelalte minorități prin curaj.

STATISTICA CONFESIUNILOR DIN UNGARIA

Aceeași situație se păstrează și în statistica comunităților religioase. Persoanele care nu’și declară confesiunea sau nu răspund sunt 2.700.000 de persoane, adică un neverosimil procent de 30 % de persoane ”nehotărâte”.

Dacă studiați rubrica greco-catolicilor până în 2001 situația lor a fost pe un trend crescător, până când în 2011 au suferit subit un regres inexplicabil, îngroșând efectivul nehotărâților, sau celor care nu răspund. Situația ortodocșilor nu este nici ea mai bună, ea suferind scăderi din 1949, permanent. Practic cu excepția celor două poziții unde se înregistrează un crescendo constant, ateii și alte culte, toate celelalte confesiuni marchează un regres subit în 2011, dar în aceeași situație nu se aflau și celelalte culte în 2001, când alături de rubrica celor din alte confesiuni (probabil baptiști, penticostali, martorii lui Iehova, ș.a.) și a ateilor, greco-catolicii erau pe un trend crescător, ceea ce lasă loc de speculații, în opinia mea.

Situația confesiunilor: cu roșu în scădere, catolicii.

Deși, nu avem nicio confirmare oficială putem observa, scăderea dramatică a catolicilor și reformaților printre declaranți, confesiuni tradiționale statului ungar, care în 1949 însumau 8.254.000, iar în 2001, peste 6.911.000, situația în 2011 a devenit dramatică deoarece cele două confesiuni nu mai înregistrau nici 50 % din totalul populației 4.844.000. Motiv pentru care statul ungar a trebuit să reacționeze, ”găselnița” oficialităților a fost elaborarea în chestionare și îngroșarea (umflarea) segmentului celor care nu răspund. Dar, realitatea este lesne de constatat, biserica reformată și catolică au înregistrat un recul serios în ultimii 60 de ani, ceea ce reprezintă un semnal important pentru autorități, și în primul rând pentru biserică. Una din explicații la care ne putem gândi fără a sonda opinia publică, se datorează tradiției străvechi de coerciție asupra persoanelor ”necredincioase” străine de biserica oficială, dar și a credinciosului în general. Fenomenul poate avea cel puțin două dimensiuni, dar noi nu analizăm decât acea latură care poate ascunde resentimente de veacuri pentru biserică. Aceste resentimente se transmit în familii sau în comunități, precum ar fi cele ale minorităților, dar și a comunităților convertite în timp.  Îngroșarea rândurilor ateilor și a non-declaranților poate ascunde și o creștere semnificativă a rândurilor de credincioși din confesiunile care au fost persecutate de’a lungul vremurilor: ortodocșii și greco-catolicii, care în opinia mea, nu sunt doar 200.000, ci cel mai probabil undeva între 500.000-1.000.000 de credincioși, poate mai mulți. În spatele acestor cifre aflându’se evident foarte mulți români.

Alegerile din 1994, cu roșu sunt voturile românilor

Creșterea numărului românilor în statisticile oficiale este explicabilă, deși ea nu este încurajată datorită creșterii extremismului unor partide, precum este partidul cu orientare extrem-naționalistă: Jobbik. Evoluția acestei creșteri o constatăm studiind rezultatele alegerilor din ultimii ani.

Reprezentarea și apartenența votului etnic românesc din Ungaria a evoluat în doar 16 ani. De la alegerile din 1994 (sus), la alegerile din 2010 se observă în foto de mai jos. Această diferență dovedește că sub acele nume maghiarizate de pe buletinul de vot, bat inimi de români (foto jos).
Buletin de vot din 2011

”Numărul Românilor din județele șesului Tisei este astazi de aproximativ 60.000 suflete. Pentru cunoașterea vieții lor spirituale ca și pentru studierea manifestărilor legate de vieața lor materială, este necesară înființarea acelui institut menit „studiului Românilor de peste hotare. Chemarea acestui institut ar fi să se îndeletnicească, cu cercetarea – sub toate aspectele – a insulelor etnice românești rămase departe peste granițele României, pe meleaguri străine, unde astăzi frații noștri luptă cu nespus de mari greutăți, pentru a’si apăra ființa etnică.” (Prof. ST. MANCIULEA)

„Fiecare loc de pamânt are o poveste a lui, dar trebuie sa tragi bine cu urechea ca s’o auzi, si trebuie si un dram de iubire ca s’o întelegi”. (N. IORGA)


Sursa: ksh.hu/docs   en.wiki

Citiți și:  ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

MAGHIAROFONII ȘI LIMBA LOR PRETINS ASIATICĂ

”Timpul n’a avut puterea să știrbească forța, nici să slăbească speranța daco-românilor. Rămăsese aceeași rasă, rezistență, răbdătoare, întrucât se consideră nemuritoare: Românul nu piere, suna un dicton popular în toate regiunile României. Mai e și’un altul, aproape la fel de răspândit: Apa trece, pietrele rămân. Apa era năvălirea barbară, românii erau pietrele.”  Abdolonyme Honoré Ubicini, Les origines de l’histoire Roumaine.

Ungaria „mare” nu a existat niciodată decât în minţile înfierbântate ale celor ce confundau o realitate istorică cu o himeră, deoarece ea nu este rezultatul unui proces evolutiv îndelungat, ci este rezultatul artificial al unei decizii birocratice luate în 1867 în urma unor aranjamente de culise. Principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut acea omogenitate etnică comparabilă cu cea a Principatelor Române.

Nu întâmplător, timp de jumătate de mileniu, regii Ungariei, de origine maghiară, se pot număra pe degete şi asta până la Mohacs, în 1527, când statul ungar dispare, adică, mai precis, dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe alături de Ţara Românească şi de Moldova, cu acelaşi model de organizare politică, cu o istorie milenară comună, ce nu poate fi pusă sub semnul îndoielii decât de către veroşii falsificatori de istorie şi denaturatori de realităţi istorice.

”Transilvania și Ungaria nu s’au confundat niciodată, ele au format totdeauna doua țări diferite”, spunea Szilágyi Sándor în Erdélyország története.

Foarte mulţi ”prieteni” de’ai noștri demitizează masiv la istoria românilor, în timp ce vecinii noştri maghiarofoni se promovează intens și cât mai grandios.

Să demitizăm și noi fastul Ungariei şi cu regii de la Budapesta (Aquincum în antichitate întemeiat de romani, OFEN denumit apoi de majoritatea locuitorilor de origine germană ce au contribuit decisiv la modernizarea si ridicarea lui la statutul său de oraș cosmopolit de mai târziu) și să demontam ce este fals și ce este adevărat din ”măreția” unui popor, ce împânzește și parazitează mediul online cu hărți ce prezintă Ungaria cu până la 10-15 ori mai mare decât au fost ei ca și popor, dacă poate fi admis că exista acest popor așa cum se revendică și nu doar o populație vorbitoare de maghiară – maghiarofoni.

În anul 700 sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind nişte nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei. În 896, şapte triburi maghiare şi trei triburi de turci khazari, fugărite din stepele Asiei de către pecenegi, se stabilesc în Panonia (locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), undeva peste 20.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad. Prima lor preocupare după stabilirea în Panonia a fost jaful (logic).

Incursiunile lor sângeroase s’au desfăşurat în toată Europa ajungând până în Spania, până când Otto I cel Mare i’a umilit la Lechfeld în 955. Nu știm câți au mai ramas în viața din fioroșii tâlhari asiatici, dar mai târziu Ştefan Voicu (Vaik) (997 – 1038) unifică populația supraviețuitoare din Panonia și îi creştinează la insistențele Papalitătii.

Totodată începe şi procesul de maghiarizare agresivă a populaţiilor din jur: germanici, valahi (vlahi, olahi), sclavoni, acest proces fiind de fapt esenţa strategiei de supravieţuire a acestui mic trib migrator asiatic în Europa.

Primul rege al Ungariei a fost Ştefan. Cât de catolică a fost ”coroana” lui şi dacă e parvenită pe filieră catolic-papistașă, este o poveste ce a mistificat sute de ani mințile maghiarofonilor, pe diadema femeiască bizantină scriind clar în litere chirilice, dovadă că este un cadou de la un împărat bizantin, iar cât de maghiar a fost Ștefan (Vajk, ”Vaik Olachis”, Voicu) vom afla doar prin teste ADN, dacă vor accepta autoritățile să redea adevărul posterității.

Într’un articol dedicat primului rege român de pe tronul Ungariei, ”Un român pe tronul Ungariei: ŞTEFAN CEL SFÂNT (997-1038)”, Mircea Dogaru ne istorisește documentat:

”Referitor la istoria românească a anilor 1002-1003, izvoarele scrise semnalează consumarea unui violent conflict armat care a opus proaspăt unsului rege ”de Unguar” (25 decembrie 1001) Ştefan „cel „Sfânt” (997-1038), pe „Geula cel Tânăr” (Gyla, Jula, Gelu etc., al gestelor ungureşti, adică Iuliu), dinastul de la Bălgrad (Alba cetate a lui Iuliu, Alba Iulia). Acesta era urmaş al unificatorului întregii ”Ţări de dincolo de Codru” (Silvania), ţară numită ”Ultrasilvana” şi, ulterior, şi ”Vlachia Tan Siuana” (Codex Latinus Parisinus) – ”Geula” cel Bătrân.
”Ultrasilvana” devenise, de la jumătatea veacului X ”un regnum latissimum et opulentissimum” (Chronicon Pictum Vinbodonenese), o mare ȚARĂ a românilor, unificată de ”marele şi puternicul duce” (”dux magnus et potens”) ”Geula cel Bătrân”, un ducat, pe care atât arheologia, prin lipsa oricăror urme maghiare în a doua jumătate a veacului X (dr. Radu Heitel), cât şi izvoarele narative (Chronicon Pictum, Anonymus), îl conturează ca pe un stat regnum”) independent! Într’adevăr ”Geula (Iuliu) cel Tânăr” moştenise ereditar nu numai „domnia peste întregul regat al Ultrasilvaniei), ci şi duşmănia ”Ungurilor care locuiau în Pannonia” (deci, la vest de Tisa, fluviul ajuns hotar al ducatelor româneşti cu eterogenul ducat ”de Unguar”).
Cauzele adânci ale conflictului fiind cunoscute, întrucât, prin moartea lui ”Gelu Românul” (c. 901), a cel ”dux Blachorum” din centrul Transilvaniei (Anonymus), rezistenta românilor intracarpatici în faţa noului val de migraţie, departe de a înceta, se accelerase, pe măsura împlinirii procesului de unificare teritorială între Carpaţi Orientali, Meridionali, Mureş şi Tisa, rămâne de stabilit motivația imediată a agresinii ungare din 1002.
Potrivit gestelor, adversarul lui ”Geula cel Tânăr”, Ştefan ”cel Sfânt” se trăgea, pe linie paternă, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, pătruns deja în onomastica românească, sub forma Toxabă). Acesta era nepotul lui Arpad – şi avea un fizic singular printre maghiarii finici şi turcicii care’i însoţeau, fizic moştenit de la mama sa, fiica lui ”Menumorut” – ducele Bihorului (între Tisa şi Carpaţii Occidentali): ”ochii frumoşi şi mari”, ”părul negru şi moale” căzând în ”plete de leu”.
Era aşadar fiul fiicei lui ”Menumorut” şi al metisului maghiaro-român Zulta (Zulta provenea din căsătoria lui Arpad cu fiica creştină a lui ”DUCA” din Ţara Unguarului, cucerită de maghiari după fixarea lor în regiunea numită cu un cuvânt din limba locului – ”muncă” – ”Muncaci”). Toxun fusese căsătorit de mama sa româncă cu o ”femeie din Ţara Cumanilor” (nume dat în epocă teritoriilor româneşti din Transilvania intracarpatică şi de la est şi sud de Carpaţi). Era, mai mult ca sigur, şi ea, o româncă sau româno-cumană ortodoxă, de vreme ce şi’a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, „Mihail”, iar acesta, la rândul său, avea să’şi boteze copiii „Vasile” şi „Vladislav”. Toxun a lăsat moştenire ”ducatul Ungariei primului născut” – ”Geysa”.
Tot preferinţele mamei i’au adus probabil noului duce ca soţie pe una din fiicele lui ”Geula” (Iuliu) cel Bătrân, tatăl (sau bunicul) lui ”Geula cel Tânăr”, ”Sarolt” în ungureşte (Saroltha). Lăsând la o parte faptul că numele ”Geula” (Gyla, Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica şi toponimia românească sub formele de Gelu, Giulea, Giuliţa, Giuleşti, Jula, Julea etc., ascunzându’l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul că ”Saroldu” – ”Saroltha” şi cumană si, respectiv maghiară, s’ar putea traduce prin ”Oltul alb” sau ”pământul udat de apa Oltului” (”sar” – ”noroi”, pământ îmbibat cu apă), într’un cuvânt ”Țara Oltului”.
Cum ”Geisa” nu se putea căsători cu acel străvechi teritoriu de autonomie românească al viitoarei Transilvanii, este de presupus că a peţit’o pe fiica ducelui (voievodului) său, Iuliu cel Bătrân, cel care, iesit din Ţara Oltului avea să’şi stabilească reşedinţa la Bălgrad – Cetatea Albă, dându’i numele său Alba lui Iuliu – Alba Iulia. O fiică al cărui nume nu s’a păstrat, fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de baștină!
Tradiţia ne informează în plus că ”Sarolt” scria cu litere ”morave”, deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odată cu limba slavonă ca limbă liturgică şi că a construit la Veszprem o catedrală care seamănă izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicată în 947 de tatăl său la Alba Iulia. De asemenea, şi’a botezat fiul, născut în anul 969, în ritul şi în limba sa, ”Waic” – Voicu, nume semnificativ, care apare până târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenenţei etnice (”Vaik Olachis”).
Botezatului Voicu i s’a mai spus în limba poporului pe care avea să’l conducă – cel ungar, aflat în plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani şi bulgari, turcici, slavi, romanici şi români, germanici din Pannonia etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) şi ”Bela” (derivat din germanicul Adalbertus).

Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea să fie rebotezat Ştefan. De unde cele două braţe ale crucii sfântului Ştefan, simbolizând cele două botezuri. Braţe care sunt paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizioniştii unguri sunt în cuprinsul Ungariei şi oblice când se află în stăpânirea băştinaşilor români sau slavi (slovaci, sloveni, croaţi, bosniaci, sârbi). Cazul actual!
Este semnificativ, în acest context, faptul că Voicu, în semn de veneraţie, pentru Deodatus – cel care ”împreună cu sfântul episcop Adalbert din Praga” l’a rebotezat ”Ştefan” şi i’a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese dăruită de Bizant) ci titlul regal – îl va numi pe acesta, în româneşte, ca pe un părinte spiritual al său – ”TATĂ” (Chronicon Pictum Vindobonense).
De unde, spune Cronica Pictată de la Viena numele mănăstirii TATA şi al tuturor pământurile acordate lui Deodatus (ex. ”Tátabanya”). Din moment ce în textul latin apare cuvântul românesc TATĂ, ca echivalent al lui părinte (pater) este de prisos să mai subliniem că ”Szent Istvan” avea ca limbă maternă ROMÂNA pe care o vorbea în familie şi la curte.
Pretenţiile regelui Voicu-Ştefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, aşadar decât din calitatea sa de român şi invocarea drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale româneşti. Venind însă în fruntea unei oştiri străine, Voicu-Ştefan avea să întâlnească fără rezistenta stăpânilor de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduşi de fratele ori nepotul româncei ”Sarlot” – românul Iuliu (”Geula”) cel Tânăr, urmaşul legitim al unificatorului Transilvaniei, ”Geula” (Iuliu) cel Bătrân (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 şi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1941, Anexa 3, p. 225-226).
Aşadar la 1002-1003 s’a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i opună pe regii Franţei regilor britanici, în ”Războiul celor o sută de ani”, mişcând interesul căpeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe Mureş şi a principalelor bogăţii ale solului şi subsolului transilvan. Pretenţiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul ”Szent-Istvan” a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra ȚĂRII Româneşti intracarpatice. Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a moştenirii lor româneşti şi concretizată, după trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu – Ștefan, pe care o câştigaseră prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d’Anjou (1308-1342), care nu putea înţelege relaţiile dintre state decât în manieră occidentală, ca relaţii între dinaști raportaţi ierarhiei dominate de împăratul romano-german şi papă.

De la regele Ştefan din anul 1000 până la regele Andrei al III lea care şi’a încheiat domnia în anul 1301 a durat dinastia Arpadienilor: prima, ultima şi singura dinastie maghiară. După moartea ultimului arpadian Andrei al III lea, pe tronul Ungariei nu au mai urcat etnici maghiari. Carol Robert de Anjou s’a născut la Neapole în Italia, Sigismund de Luxemburg s’a născut la Nurenberg, Iancu (Ioan Românul) de Hunedoara era român şi tot aşa, regi care nici nu știau maghiara, poate.

După 1526 regatul Ungariei a încetat să existe, capitala sa Buda a devenit paşalâc turcesc. Pretenţiile la coroana atribuită Sfântului Ştefan au fost preluate de dinastia germană de Habsburg care a şi reuşit să elibereze teritoriile fostului regat maghiar de sub stăpânirea turcească. Până în 1918 regii Ungariei au fost membri ai familiei de Habsburg.
Regatul medieval al Ungariei a avut regi slavi, cumani, turci, nemți, geți (olahi) și maghiari, vreme de 500 de ani pe tronul de la Buda s’au perindat nobili de diferite naţionalităţi până în anul 1526, după care a urmat o lungă dominaţie`otomana si austriacă.

Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ştefan cel Sfânt şi până la dispariţia regatului ungar în 1526, Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom.

– Înfrângerea de la Mohacs din 1526 în faţa turcilor şi cucerirea capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariţia de pe harta Europei a regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei este anexată de Imperiul Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine paşalâc turcesc. Transilvania rămâne principat independent sub suzeranitate otomană.

– După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683), Imperiul Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar şi Transilvania, anexări recunoscute prin tratatul de la Karlowitz (1699).

– În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar intervenţia habsburgică şi ţaristă înăbuşă această pretenţie.

– Din corespondenţele politice ale timpului rezultă clar că politicienii de talia lui Iuliu Andrassy, condamnat la moarte în contumacie în 1849, au ajuns încă în 1861 la concluzia că Ungaria fără dinastia ei habsburgică şi fără ajutorul Vienei nu se mai putea menţine în faţa ofensivei principiului naţionalităţii. Tot atunci, alţi lideri unguri au afirmat categoric că dacă se reeditează gafa din 1848/1849 şi se va vărsa iarăşi sânge austriac şi maghiar ”valahii” din Ardeal şi Banat, bucuroşi de breşa creată, vor trece la acţiuni, se vor uni cu cei de peste Carpaţi şi îşi vor realiza visul lor de a făuri ”Daco-România”, teama lor de acum doua secole s’a dovedit indreptățită și a rămas ca o rană adâncă pentru cei ce nu se’mpacă cu ideea ca imperiile sunt demult apuse.

În 1848 – 1849 au căzut 40.000 de români, 25.000 slovaci, 100.000 de sârbi etc. pentru ca fiii acestor naţiuni nerecunoscute politic să nu constituie simple umpluturi sau lipituri la cea civilă maghiară – singura promulgată de parlamentul pestan – iar provinciile lor strămoşeşti Transilvania, Slovacia, Voivodina, Croaţia etc. să nu devină tot atâtea părţi integrate ale statului naţional maghiar unitar, care în fond a fost multinaţional şi poliglot deoarece ungurii au format minoritatea şi nu majoritatea cetăţenilor.

Dar conflictele majore dintre centralismul maghiar de stat şi mişcările naţionale autonomiste ale slavilor şi românilor din 1848 – 1849 au dovedit clar că dacă nemaghiarii au fost gata să moară pentru a nu fi topiţi în altă naţionalitate, deci în ungurism, ei au pregătit conştient condiţiile pentru ca în viitor urmaşii lor să fie cetăţenii propriei naţionalităţi.  Iar dacă au căzut pentru ca provinciile lor etnice strămoşeşti să nu fie integrate într’un stat centralizat maghiar unitar străin de etnia lor, ci să fie şi să constituie state autonome protectoare ale acesteia, au deschis de fapt pentru un viitor mai favorabil perspectiva de a deveni tot atâtea părţi integrate ale statelor naţionale unitare proprii.

– În urma pactului dualist din 1867, Ungaria devine regat în cadrul imperiului Habsburgic (numit din acel moment imperiul Austro-Ungar), având constituţie proprie şi o oarecare autonomie.

– În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, imperiul Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent, iar Transilvania alege să se unească cu România. Cam asta este istoria Ungariei şi a regilor ei.

OPINII
Ungaria nu a existat ca stat politic, decat de la 1918 si Tratatul de la Trianon, Ungaria in trecut a fost un stat apostolic si nu politic, a fost vasal papalitatii, pașalac turcesc si provincie austriaca facand parte din Imperiul Hasburgic. Ungaria este stat politic acum, nu atunci. De asemenea, Ungaria mare nu a existat niciodata.

Turcia ar avea motiv să revendice provincia lor, Budin Eyalat (Panonia), care a fost pașalâc turcesc? Nu, pentru că a fost pierdută în fața austriecilor, iar elementul etnic turcic nu exista. Ungaria are dreptul să revendice Transilvania? Nu, deoarece nu i’a aparținut niciodată, chiar dacă a avut administrație pe teritoriul ei dupa 1867.

Ungaria mare nu a existat !

Istoric așa este ! Este scornită doar de mințile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deșarte de mărire! Ungaria așa zis mare a fost un artificiu administrativ, o găselniță birocratică, a unui funcționar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, intr’un birou, în urma unor intrigi și aranjamente de culise. Unde a fost jertfa ungurilor de la 1867? Ungaria așa zis mare nu a fost o realitate istorică, implinită printr’un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s’a ajuns la constituirea Romaniei Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de romani! Prin jertfa se consolideaza tot ce este trainic in istorie.

Unde este jertfa ungureasca la 1686?!

Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac și jumătate de ocupație turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece? Să le aducem aminte celor care calomniază Romania cu atâta pasiune, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne’am ferit să facem caz, că în armata care i”a alungat pe otomani din Budapesta și din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!

Repet: când turcii, care transformasera Ungaria în pașalâc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armata nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Niciunul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupație turceasca, nu s’a înregistrat niciun moment de rezistență, de opoziție ungurească la ocupația musulmană.

Nota bene: principatul medieval ungar, creație a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnica comparabila cu a principatelor românești, între care includ și Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într’o jumatate de mileniu!

Asta până la Mohaci, în 1526, când statul ungar dispare.
Dispare Ungaria, dar nu și Transilvania, care continua să existe! De ce nu dispare și principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1526? Simplu. Pentru toata lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria si Transilvania erau lucruri diferite, entități complet separate, care nu puteau fi gândite împreună!

Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla in aceeași situație cu Moldova și Țara Românească, fiind toate trei părtașe în mod firesc la aceeași istorie, la același model de organizare politică.

Insistența cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparația între cel calomniat și calomniator! Foarte ușor și la îndemâna oricui este să constate că oportunismul și lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari decât la cei care ne’au condus și reprezentat pe noi! S’o spunem pe șleau și pe înțelesul omului de rând: momentele în care să’ți fie rușine de tine că ești maghiar sunt mult mai numeroase și mai jenante decât cele care i’ar indreptăți cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros…

Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgența trebuie adunate de istoricii specialiști și puse pe tapet, căci numai așa vom inchide gura celor care și’au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

Ținem totuși să punem o întrebare bravilor noștri detractori maghiari: Câți sunt romanii care au facut istorie pentru Budapesta, și câți sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câți sunt românii al caror nume a fost maghiarizat și se fălesc azi cu ei toți maghiarii și câți sunt maghiarii cu nume românizat?

Este nevoie, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice și să tranșăm odata și pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligați să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor, cu atât mai mult cu cât peste 75% din cetățenii unguri nu știu să indice pe hartă Transilvania.

Pentru cei ce vor face aceasta operatiune, de listare a românilor care impodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm sa verifice situația din satul Buia, unde s’au născut cei doi mari matematicieni Farkaș și Janos Bolyai.

Un istoric din Sibiu, care a demonstrat ca tatăl, Farkaș din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkaș, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la romanii din Ardeal, din Maramureș! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui și pentru familie să’și susțină ipoteza, adevărul!… Sa’l ajutam noi, daca nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă in lume teafar, întreg, nemăsluit!

Același exercițiu nu ar strica să’l facem și cu ceilalți vecini, întrebandu’ne câți ucrainieni, ruși, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, și câți români i’au fericit pe vecinii noștri și ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoștință din partea acestora!…

Dar ar merita ca în toate aceste țări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt românește și se consideră români! Oare cât vom mai tolera persecutarea și marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscam nimic demascând nerușinarea guvernanților vecini, a guvernanților noștri, complet surzi la suferința românilor din țările vecine?!

Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându’i pe romani in toate felurile, sa le reamintim: la Trianon, in 1920, s’a decis crearea statului Ungaria !
Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevarat, suveran, inca din 1527, dupa dezastrul de la Mohaci.

Abia dupa 400 de ani, la Trianon, a aparut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oara in istoria lor, ungurii erau majoritari in propria tara. Iar statul ungar era, pentru prima oara, un stat national! Comunitatea internationala le’a facut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, considera ca atunci, la Trianon, s’a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!…

Care e logica acestor resentimente? Cum puteți deplange la nesfârșit dispariția granițelor care apartineau altora, adica habsburgilor?!

Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situației?! Pâna la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trait sub guvernarea și administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor.

Abia dupa Trianon, ungurii s’au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Și știți dumneavoastră, frați maghiari, care a fost prima inițiativa a politicienilor și a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de auto-guvernare maghiara, suverană și independentă pentru prima oaăa dupa 400 de ani?

Nu știți, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politica din Ungaria! Au decis sa trimită la București o delegație, de trei conți maghiari, care i’au propus regelui Ferdinand și lui Ionel Bratianu ca Ungaria să se lipească la România, într’un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867! Lipsiți de exercițiul guvernării, al libertății, fruntașilor unguri le’a fost teamă de riscurile și provocările la care te supune suveranitatea. S’au simtit singuri și neajutorați, neasistați! Nu știau încotro s’o apuce!

Cam la fel cum au reacționat țiganii noștri când au fost eliberati din asa zisa robie: s’au trezit si ei dintr-odata neasistati si s’au intors pe capul boierului roman sa afle cu ce l’au suparat si sa ceara sa ramana mai departe sub pulpana sa. Unde era disprețul politicienilor maghiari față de tot ce este românesc atunci când au venit la București cu căciula în mâna cerșindu’ne întovărășirea?!

Unde era dorul de libertate și neatârnare care anima, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari? Prin ce impuneau romanii in fata vecinilor maghiari ? Prin faptul evident ca in aceasta parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi si mai stabil, cu o continuitate neintrerupta de peste 600 de ani, era statul român.

Nici în toata Europa nu gasești multe popoare care s’au învrednicit de o asemenea performanță politică! Semn de cumințenie și de înțelepciune atât la nivelul domnilor, cât și la nivelul omului de rând de la talpa Țării. Nu intamplator românii se numara si printre cele numai cateva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum…

A fost un moment jenant pentru bietii unguri, iar guvernantii si mai apoi istoricii romani, ca niște veritabili domni, ca niște adevărați boieri, ca niște buni vecini, ca niște oameni adevărați, ne’am abținut să popularizăm, să mediatizăm și să comentăm! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul și nu mai putem întârzia cu punerea în funcțiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!

Și adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri! Numai detractorii noștri au motive să se teamă de adevăr!

LIMBA MAGHIARA ȘI ORIGINEA EI

Conform ipotezei acceptate de cei mai mulți cercetători, ungurii își au originea într’un grup de ugrici care, pe la începutul mileniului I î.Hr., a rămas în regiunea cursului superior al fluviului Obi (la est de munții Urali), după ce alt grup din acest popor a migrat spre nord. Tot atunci se consideră că începe istoria limbii maghiare, cu desprinderea sa din grupul limbilor ugrice.

Începuturile limbii maghiare se leagă de momentul separarii triburilor vorbitoare de fino-ugrică, în mai multe ramuri. Înainte de migrarea triburilor spre Europa, limba fino-ugrică a fost semnificativ marcată de limbile iraniene (din sud-vestul Asiei) și de limbile turcice/turce (vorbite pe un vast teritoriu din vestul Chinei). Influența turcă devine și mai puternică după secolul al VII-lea, când triburile lor intră sub autoritatea regatului Kokturk (”turk” însemnând ”puternic”), triburi care, ajungând în Anatolia, vor pune bazele statului turc de mai târziu. Aceștia au fost primii nomazi din Asia care și’au ”creat” prin copiere o scriere – runele turcești (”rune” – semne, similare literelor, asociate unor sensuri diferite) – după modelul cărora ungurii au conceput ”runele ungurești” – încrustate, la început, în lemn sau în piatră fiind niște litere luate de la băștinașii locurilor pe unde treceau.

Se estimează că în această perioadă vocabularul limbii este de aproximativ 25.000 de cuvinte, dar începe să se îmbogătească cu împrumuturi din limbile turcice și limbile permice. Devenind crescători de animale nomazi, ungurii încep să migreze spre sud-vest. Pe la sfârșitul mileniului I, ei se găsesc la vest de Urali, în regiunea fluviului Volga și a afluentului său Kama, pe teritoriul de astăzi al Bașkiriei.

Pe la anul 400 d.Hr., ungurii se așează la nord-vestul Mării Negre, unde sunt puternic influențați de popoarele turcice, atât pe plan genetic, cât si pe plan lingvistic. În secolul al VII-lea ajung sub stăpânirea primului stat turc. Probabil în această perioadă au primul contact cu scrisul, sub forma runelor turcice. Pornind de la acestea, își creează și ei o scriere, numită ”scrierea maghiară veche”, sau ”runele maghiare”, în secolele VII-VIII, folosite în inscripții încrustate în lemn sau piatră până pe la anul 1850. În această perioadă, fiecare trib își are dialectul său. Vocabularul continuă să se dezvolte prin împrumuturi turcești, din domeniul vestimentației, al agriculturii, al viticulturii etc.

Se consideră de către unii specialiști că limba maghiara actuală veche de peste 1000 de ani, aparține grupului de limbi uralice, ramura fino-ugrică, așa cum sunt și finlandeza și estona (limbi oficiale în respectivele țări din apropierea Mării Baltice – Finlanda și Estonia). Acestea nu fac parte din familia lingvistică pelasgo-getică europeană, din care au evoluat aproape toate celelalte limbi din spațiul european. De’a lungul istoriei sale, maghiara a fost puternic influențată de limbile turcă, slavă și, într’o mare măsură, de limba română.

În prezent, este vorbită de aproximativ 10-12 milioane de persoane în întreaga lume, dintre care peste 9 milioane înseamnă populația Ungariei, iar restul reprezinta etnici maghiarofoni din Austria, Serbia, Slovenia, Slovacia, Croatia, România.

”Magyarország” este ”Țara maghiarilor” (”Ungaria” este un termen provenit, probabil, din turcescul ”On-Ogour”, care înseamnă ”Zece săgeți”), iar pentru a numi limba se folosește cuvântul ”maghiară”, și nu ”ungară” care este un termen corect doar pentru a numi națiunea maghiarilor.

Cu peste zece secole în urmă, triburi nomade, plecând din Asia și poposind o vreme în estul Muntilor Urali, animat de spiritul aventuros, specific vechilor populații asiatice, s’a așezat (împreuna cu cateva triburi de cumani – populatie considerată turcică, venită tot din Asia) în șesurile fertile de dincolo de Dunăre în Panonia, așa cum era inițial recunoscută. Abia mai târziu după sedentarizare si expansiunea din Alfold la est de Dunare (în partea vestica a României de astăzi), Câmpia Panonică a fost redenumită pe hărți, prin extensie, pe ambele maluri ale Dunării. Aveau un conducător – Arpad – care i’a facut să’și impuna autoritatea în spațiul pe care l’au ocupat. Abia peste ceva timp, Ștefan I, pune bazele Regatului Ungar, creștinând pe maghiari și populațiile din Panonia, slavi, geți și construind, cu tenacitate, bazele unei societăți civilizate (a eliberat sclavii creștini, a construit școli și biserici, a adus din diverse părți ale Europei oameni învățați, pentru a contribui la progresul regatului său).

Perioada maghiarei vechi (896 – 1526)

La sfârsitul secolului al IX-lea, ungurii pătrund în bazinul Dunarii, unde își întemeiază primul stat propriu. Limba lor începe să fie influențată de limbile noilor vecini. dar în special a acelor printre care s’au așezat. În anul 1000, ungurii se creștinează și se înființează regatul apostolic al Ungariei. După secolul al X-lea, odată cu pătrunderea maghiarilor în spațiul rumânesc din bazinul Carpatic, influențele din partea limbii slavone și rumâne devin mai puternice. Mai mult, creștinarea, în rit catolic, marchează și începutul culturii scrise a maghiarilor, dar în limba latina care era, de altfel, limba oficială în perioada Evului Mediu. Primul text în limba maghiară (și primul într’o limbă considerată fino-ugrica), păstrat până astăzi, este un discurs de înmormântare, urmat de o rugăciune – Halotti beszéd és könyörgés (Discurs funebru și rugăciune) datând din perioada 1192-1195, tradus și în limba latină, descoperit, în 1770, de György Pray (de unde și numele documentului – ”Codex Pray”).

Perioada maghiarei medii (1526 – 1772)

Această perioadă începe cu bătălia de la Mohács, în urma căreia Ungaria își pierde independența și devine pașalâc turcesc. Au loc mișcări importante de populație, iar dialectele se influențează reciproc. Limba acestei epoci nu mai diferă esențial de cea de astăzi.
În secolul al XVI-lea, literatura în limba maghiară este deja foarte bogată. Apar primii poeti importanti, Sebestyén Tinódi Lantos si Bálint Balassi. În spiritul Renașterii, care pătrunde în Ungaria pe vremea lui Matei Corvin, odată cu tiparul, apar traducerile numite ”umaniste” ale Bibliei.

Perioada maghiarei moderne (1772 – 1920)

Această perioadă începe odată cu Iluminismul, al cărui act de naștere se socoteste a fi piesa în versuri Ágis tragédiája (Tragedia lui Agis), de György Bessenyei, apărută în 1772. Epoca se caracterizează prin mișcarea numită de ”înnoire a limbii”, la care participă aproape toți cărturarii, în frunte cu Ferencz Kazinczy (1759 – 1831). Este o mișcare de maghiarizare a limbajului vieții spirituale, pentru a adapta limba la viața modernă, prin crearea cuvintelor maghiare adecvate culturii materiale și spirituale a vremii. Aceasta se face prin derivare cu sufixe, derivare regresivă, compunere, contragere, calc, adoptarea unor cuvinte dialectale și arhaice. Totodată se impun și unele criterii estetice în redactarea textelor, în numele unui ”stil elevat”. Adepții înnoirii limbii, numiți ”neologi”, sunt combătuți de tradiționaliști, numiți ”ortologi”.

Perioada maghiarei contemporane (începând cu 1920) când Ungaria devine pentru prima oară stat cu statut politic.
Această perioadă începe cu stabilirea granițelor statului ungar la dimensiunile actuale și divizarea comunității lingvistice. Evoluția limbii se caracterizează prin diminuarea importanței dialectelor și lărgirea extraordinară a comunicării orale și scrise.

Lexicul limbii maghiare este format în proporție de 8% din cuvinte moștenite, 7% cuvinte împrumutate, 80% cuvinte formate pe teren propriu si 5% cuvinte de origine necunoscută. Cele mai multe împrumuturi sunt de origine slavonă (27%), urmate de cele de origine românească (25%), germană (17%) si turcică (16%), dar mai sunt și din limbi iraniene, din limbi romanice (italiană, franceză) și din limba engleză.

Și calcurile sunt un mijloc important de îmbogățire a lexicului maghiar. Mijloacele interne de îmbogățire sunt cele mai importante. Dintre acestea cele mai productive sunt crearea spontană de cuvinte (interjectii, cuvinte onomatopeice, creații expresive), formarea spontană de cuvinte prin derivare si compunere, precum și crearea conștientă de cuvinte prin derivare și compunere. Comparativ cu limba română, compunerea spontană și crearea conștientă de cuvinte au o pondere mult mai mare.

Dialectele limbii maghiare

În limba de astăzi există variante regionale, dar cu foarte mici diferențe între ele – alföld, csángó, dialectul vest-danubian, maghiara nordică, maghiara nord-vestica, székely, toate aceste dialecte fiind influețate de limbile populațiilor băștinașe. Structura fonetică a limbii maghiare trece prin numeroase schimbări, devenind mult mai bogată și mai asemănătoare cu forma de astăzi. Sistemul gramatical prinde contur și limba începe să fie ”normată”, standardizată. Standardizarea limbii continuă în secolele al XIX-lea și al XX-lea, diferențele dintre variantele locale devenind din ce în ce mai mici. În anul 1920, după semnarea tratatului de la Trianon, Ungaria susține nefondat că a pierdut 71% din teritoriile detinute si 33% din populatia vorbitoare de maghiară, nedeținându’le Ungaria, ci Imperiul Habsburgic. La sfârșitul anilor 1970 se formează un nou dialect, hungoveris, o combinatie de maghiară și slovacă tradițională, popularizată de cultura punk. Variantele acestui dialect au disparut complet pe parcursul anilor.

În România, în prezent din date statistice rezultă că trăiesc peste un milion de etnici declarați maghiari, cei mai mulți în județele Harghita și Covasna, deși se știe că aceștia în marea lor majoritate nu sunt de etnie de origine maghiară, secuii. Secuii reprezintă aproximativ 40% din grupul minoritar, grup etnic de limbă maghiara, colonizați în Crișana în secolul al XII-lea, pentru a proteja la est regatul apostolic ungar, inițial în zona Bihorului, apoi a Sibiului, în final mutându’se în curbura Carpaților împinși de sașii colonizați la Sibiu. Unii consideră că sunt huni (populație turco-mongola) maghiarizați, alții susțin că sunt avari scăpați cu viața din confruntarea cu francii, din anul 805, și care s’au refugiat în Carpați.

Ipoteza acceptată de majoritatea istoricilor maghiari este că secuii sunt maghiari a căror existența a fost oarecum izolată de a celorlalți, ceea ce ar explica profilul cultural distinct al acestora. În realitate, obârşia secuiilor nu s’a putut stabili cu precizie nici până astăzi, ei fiind consideraţi de diferiţi istorici, ba urmaşi ai scyţilor, ba ai bulgarilor, ba ai gepizilor (popor de neam geto-germanic).

Aceşti secui care, de fapt, nu erau un popor, ci mai degrabă o ”clasă socială”, o profesie (paznici de graniţă), au reuşit ca, prin evoluţia lor în mijlocul românilor (de la care au împrumutat alfabetul), să devină elementul dominant în cele trei judeţe marginale (Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune), la care se adaugă şi o porţiune din judeţul Mureş, iar masa băştinaşă de români, mult mai numeroasă, a dispărut aproape în întregime, nereuşind să’i asimileze pe secui.

De asemenea, trebuie recunoscută și realitatea că de la un număr relativ mic de minoritari care au fost mutați la granița Transilvaniei autonome, în timp prin catolicizarea localnicilor români, aceștia pe arealul actualelor două județe mulți români și’au abandonat limba. Cantonaţi într’o regiune redusă ca suprafaţă, siculii (secuii) au reuşit să dea acestui străvechi pământ românesc aspectul unui teritoriu eminamente unguresc, folosindu’se de diferite mijloace pentru a’i deznaţionaliza pe români, precum înzestrarea cu pământ a celor ce acceptau maghiarizarea şi religia catolică, excluderea din viaţa politică, distrugerea bisericilor ortodoxe şi mazilirea preoţilor ortodocşi, confiscarea averilor nobililor români, interzicerea botezării copiilor români în rit ortodox.

La ultimul recensământ din 2011, cu excepția a câtorva sute de etnici secui, restul s’au declarat maghiari. Coexistența maghiarofonilor cu românii a făcut ca, din limba româna, să existe  imprumuturi lexicale în limba maghiară, iar astăzi cuvinte care fac parte din vocabularul fundamental al limbii române – oraș, gând, chin, fel, hotar, neam, seamă, vamă, să devină obiect de dispută al lingviștilor maghiari și români.

Într’un articol publicat în Noua Revistă Română, Gabriel Gheorghe, reușește să rectifice eroarea atribuirii etimologiei cuvântului – neam – limbii maghiare, dar și a altora:

”Un vechi dicton spune: audiatur et altera pars (să se asculte şi partea cealaltă) adică, pentru ca TVR să capete audienţă, să creeze interes, ar fi de dorit să programeze dialoguri de idei, scăpărătoare, nu monologuri teziste, fără sare şi piper. În cele de mai jos, vom ilustra un astfel de caz.

Aceşti lingvişti minunaţi, cu ideile lor zburătoare, pot aduce orice, de oriunde, inclusiv de unde nu există.

Dacă prof. Sorin Antohi, unul dintre protagoniştii emisiunii, ar fi verificat afirmaţia sa, făcută în totală necunoaştere a realităţii, ar fi aflat din A magyar nyelv történeti – etimológiai szótára (Dicţionar istorico-etimologic al limbii maghiare), DEM, Budapesta, Editura Academiei Maghiare, 1970, în vol.II, p. 1034, că  nyám  apare în texte maghiare prima dată la 1881.

În română, găsim cuvântul neam de foarte numeroase ori, cu cel puţin câteva sute de ani mai devreme. Iată câteva exemple:

a) – în documentele din Ţările Române, foarte frecvent, începînd cu 1247;
b) – în Codicele Voroneţian , sec XIV – XVI;
c) – în Tetraevanghelul lui Coresi, 1560 – 1561;
d) – în Palia de la Orăştie, 1581 – 1582;
e) – în Noul Testament de la Bălgrad, 1648;
f) – la Ioan Zoba din Vinţ (1683) de 7 ori, la Ion Neculce de 17 ori etc., ceea ce dovedeşte că neam era de uz curent la români cu secole înainte de a fi pătruns în maghiară.

În continuare, DEM scrie: Román eredetu (de origine română !)

La fel găsim şi în excelentul studiu A magyar szókészlet Román elemeinek  története (Istoria cuvintelor maghiare de origine română), Editura Academiei, Budapesta, 1982, p. 351, al eminentului profesor al Universităţii din Budapesta, Bakos Ferenc.

Desigur, prof. S. Antohi ar putea susţine că Academia din Budapesta şi prof. Bakos Ferenc greşesc, dar trebuie să dovedească aceasta.

Pentru că unii lingvişti români, lucrând după ureche, au mai afirmat acest fel de enormitate – că românescul neam ar proveni din maghiarul nem – un alt cercetător maghiar, binecunoscut lingviştilor români, Lajos Tamás, într’o lucrare publicată în volumul colectiv Omagiu lui Iorgu Iordan, cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 843 – 854, dovedeşte că este imposibil ca românescul neam să provină din maghiarul nem.

Nu putem reproduce aici argumentarea lui L.T., dar prof. S.A. o va putea citi în volumul arătat şi, cum TVR  e la dispoziţia sa, ar trebui să vină şi să spună adevărul: că ungurescul nyám provine din românescul neam, iar nu invers, cum din eroare (îi concedăm privilegiul bunei credinţe) a afirmat în emisiunea menţionată.

Dar, pentru ca să nu mai apară şi alţii să inducă în eroare pe cei care’i ascultă, tuturor celor interesaţi de raporturile lingvistice româno-maghiare le recomandăm să’l citească pe Franz Joseph Sulzer, un adversar hotărât al românilor, dar, care, în această privinţă, este forţat de un minim de respect faţă de el însuşi (ceea ce se purta în sec. XVIII, nu se mai poartă în sec. XX), să scrie la 1781 (!) adevărul că:

”în Dacia (limba valahă), deşi a fost în contact cu atâtea limbi străine, n’a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, NU EXISTĂ UN SINGUR CUVÂNT UNGURESC COMUN ÎNTREGII LIMBI VALAHE ” (Geschichte des Transalpinischen Daciens, vol.I, p. 41, subl. ns.).

Pentru prezenţa a foarte numeroase cuvinte româneşti în lexicul maghiar, îi invităm pe aceşti savanţi docţi să urmărească, în continuare, prezentarea admirabilului studiu menţionat mai sus, al eruditului profesor de la Universitatea din Budapesta, Ferenc Bakos.

Chiar dacă ar putea părea un paradox, cu această operă îl socotim pe Ferenc Bakos unul din cei mai importanţi lingvişti ai limbii române, căci a făcut pentru una din grupele de cuvinte ale limbii române – cele considerate, fără nici o dovadă, ca provenind din maghiară – mai mult decât au făcut toţi lingviştii români luaţi la un loc: prin studii şi cercetări erudite, a restituit adevărul pentru câteva sute de cuvinte româneşti.

În dicţionarele româneşti, câteva sute de cuvinte sunt socotite de origine ungurească, ceea ce este fals. Această eroare de proporţii – nu numai privitor la limba maghiară – pleacă de la Alex. Cihac (1825 – 1887), un ignorant în materie de lingvistică, care, fără nicio metodă, a luat dicţionarele limbilor vorbite împrejurul României şi, unde a găsit un cuvînt similar cu cel românesc respectiv, fără să ţină seama de diferenţa de sens, de structură, numai pe baza similitudinii de formă, auditive, a declarat că vorba românească provine din limba respectivă. Pe scurt, ”metoda” lui Cihac era: şi în maghiară, deci din maghiară; şi în bulgară, deci din bulgară etc., înstrăinând, fără noimă şi fără vreo probă, originea a mii de cuvinte româneşti şi numai româneşti.

În prefaţă, Cihac îl citează pe lingvistul vienez B. Kopitar care, în lucrarea sa Albanische, Walachische und Bulgarische Sprache, spune că valaha sau, mai degrabă, daco-româna e cel mai vechi şi mai particular din idiomurile neolatine, după care Cihac conchide că această aserţiune este destul de justă. Daco-româna, deşi mai puţin bogată (dimpotrivă, este, de departe, cea mai bogată limbă europeană, Nota ns.) decât cele mai tinere limbi din occident (subl. ns.), în care elementul roman a avut mai mult timp să prindă rădăcini, posedă  mai multe cuvinte clasice din epoca lui August decât acestea din urmă, şi un mare număr de vorbe au păstrat accepţiunea lor latină, care s’au schimbat complet în aceste idiomuri (p. VII).

Constatări similare, ca fond, găsim şi la Giorgio Tomasi, I. Hildebrandt, Claes Rĺlamb, J. Tröster, J. Filstisch, Contele d’Hauterive, W. Hoffmann  şi Felix Colson, ca şi la Petru Maior şi Timotei Cipariu etc.
Iată o comparaţie grăitoare:

Nr crt Cuvânt românesc _________Echivalente_____________
Elină                  Greaca modernă
Etimologie în Dex
  1  oleacă Ó l í GOV – nu
multe
Ó l í Gov   (oligo) NGR: olighaki
  2 strachină ö Strakon -écuelle
cit. (o) Strakon
gabaqa
(gavata)
NGR. ostrákinos
  3 grădină Agrid í este – mici
domenii
khpoV
(Chepos)
bg.,scr. grădina
  4 căuc,
căuş
kaukh – á să bea sesoula ing. * coadă (T gaură )
 5 mândrie p Ó noiembrie -peine slab dusareston sl. ponosu
( după Cihac )
 6 pîrpăli (perpeli) purpolev așteptare grijuliu
auprčs foc
tsigarizw
          o prăji
bg. pripalja
scr. pripaliti
 7 spân interval Ó V – proprietate naturală
rellement
în stare de faliment două Barbe
de control O V ani. * spanus
 8 dig coloane keyelh de ani. * stypus
 9 Baros Barov gravitate,
greutate
Bárová  (cit. Varos) voi. Baros
10 pussies pistiV – garanție,
care este un semn
de încredere
? Nu figurează în Dex, DLRM, D.A,.
ca şi cum n’ar fi cuvînt al limbii române.
Cihac îl dă ca slav.

(*) – cuvînt neatestat, presupus.
Din succinta comparaţie de mai sus, rezultă:

1) Între greaca veche şi română se găsesc zece identităţi sau similitudini apropiate, în timp ce între greaca veche şi greaca modernă nu apar decât două.
Chiar dacă eşantionul analizat nu este suficient pentru a justifica concluzii absolute, el oferă începuturi de probă, care, prin extinderea cercetării, pot duce la astfel de concluzii.

2) Cihac este neconsecvent cu sine însuşi: dacă româna e mai veche decât franceza, italiana, portugheza, spaniola etc. – ceea ce este exact – iar acestea sunt mult mai vechi în Europa decât limbile slave, greaca modernă, bulgara, maghiara etc., cum s’ar putea ca un cuvânt român, care se găseşte şi în latină, în elină sau în limbile zise neo-latine, să provină în română din maghiară, din bulgară, din limbile slave, din greaca modernă chiar? Această greacă modernă este o limbă târzie, în care puţine cuvinte eline se pot găsi. Oricum, numărul de identităţi sau similitudini în limba populară este mai mare între română şi greaca veche decât între greaca modernă şi greacă veche.

3) Referitor la cuvintele din lista de mai sus, ponos – identic, ca formă şi înţeles, în română şi greaca veche, necunoscut în neogreacă, cum să fi ajuns în română din slavă (?), aşa cum susţine Institutul de lingvistică din Bucureşti (I.L.B.)? Slavii sunt menţionaţi pentru prima dată în istorie la finele sec. VI d.Hr., la circa 1000 de ani după dispariţia ultimelor urme de greacă veche.
Admiţând că ponos ar fi cuvânt slav, deşi nicăieri nu se găseşte o astfel de dovadă, cum l’ar fi putut, şi pe ce cale, comunica lui Homer (sec. IX î.e.n.), lui Pindar (sec. V î.e.n.), lui Platon (sec. V – IV î.Hr.) etc. și, apoi, din care limbă slavă ? Pentru că, în cehă, slovacă, în bulgară, în polonă, cuvântul nu apare. În sârbo-croată, găsim un cuvânt ponos, dar care înseamnă mândrie, fală, iar, în rusă şi ucraineană, acelaşi cuvânt înseamnă diaree, dezinterie.
Fără probe extralingvistice, nu se poate spune nimic despre acelaşi cuvânt prezent în două idiomuri diferite.

4) În legătură cu cuvintele populare comune între română şi elină, istoria aduce o probă zdrobitoare: vechii greci – şi anume toţi (ionienii, eolienii, aheenii şi dorienii) – pleacă, cel mai probabil din Spaţiul Carpatic, începând din mileniul II î.e.n. (v. recent P. Lévčque, Aventura greacă, vol. I, p. 25-26, dar şi alte surse). A doua ipoteză din P. Lévčque – plecarea din stepele nord-pontice – cade pentru că acea zonă nu are sare şi, de fapt, reprezintă zonă de extensie a Spaţiului Carpatic. Rămânerea la etimologiile lui Cihac este inacceptabilă azi.

5) Baros, care apare cu acelaşi înţeles în română şi’n greaca veche, nu şi’n greaca modernă – unde găsim un  echivalent varos, varea, varia(?) – este dat de către Dex din ţigănescul baros.

Existau ţigani în Europa în momentul în care se mai folosea greaca veche ?

Istoria nu i’a descoperit încă, iar Selwyn Gurney Champion, în Racial Proverbs, Londra, 1938, p. 469, spune: Romany they were originally Hindu. The last emigrants from India, they arrived in Constantinople in the beginning of  the fifteenth century.
Dar, mai mult, graiul ţigănesc nu cunoaşte acest cuvânt. Atunci, poate da cineva ceea ce nu are?

Cu regret constatăm că lingviştii români se’ncontrează frecvent, dacă nu chiar îl infirmă pe Aristotel, gigantul, titanul.

Lecturat cu  v  (vita) – după pronunţia din greaca modernă, în loc de b (beta) – cuvântul a ajuns şi în maghiară ca varos ş oraş ˆ locul de unde se exercită puterea, autoritatea, unul din sensurile lui baros în greaca veche: unde stăteau baros(anii), cei puternici, grei, locul unde se găsea un senior, de unde se exercita autoritatea.

În Europa, var ş oraş, localitate, este foarte răspândit. Deci cuvântul nu a pătruns numai în maghiară, ci, făcând parte din limba primară a Europei, se găseşte în multe alte idiomuri.

Numai cu titlu de exemplu:

Var – departament în sudul Franţei;

Varades – oraş în Franţa;

Varese – oraş în Italia;

Varazdin – oraş în Yugoslavia;

Bar – oraş din fosta URSS;

Bari – oraş în Italia;

Karlóvy vary – localitate în Cehia.

În România, există numeroase localităţi şi cu var şi cu bar, toate având aceeaşi origine.

În India, Hard/var şi d’une ville située au point oú le Gange débouche dans la plaine (Dict. sanscrit  – fr., p. 884).

Pe maghiarul varos, Cihac îl dă ca etimon pentru oraş, iar Dex reproduce acest urechism.

6) Din cele dinainte, rezultă o concluzie importantă: mărturie despre cum se pronunţa în elină depune româna, iar nu greaca modernă. Această constatare nu poate fi infirmată în nici un fel, fiind verificată în numeroase cazuri.

Iată o sumară comparaţie:

    În română        În elină  În greaca modernă
Baros Baros rupe
Comparație Barbaros varvaros
bibliotecă Bibliotecă vivlioteke
borborosi borborizo vorvorizo

Pentru alte exemple, v. Chassang, Dict. Grec – Français, p. 110.

Cum s’ar putea explica identitatea pronunţiei între greaca veche şi română, dacă aceste limbi n’ar fi fost înrudite şi concomitente?

Dacă baros ar proveni din graiul ţigănesc, cum se susţine, fără justificare, în Dex, limbile ”occidentale ar trebui să considere pe baron, foarte frecvent în franceză, engleză etc., de origine ţigănească, ceea ce ar confirma pe R. L. Turner (A comparative Dictionary of the Indo-Aryan Languages, Oxford, 1962), în care engleza, spaniola, italiana, ungara, bulgara etc., etc., sunt considerate ”subdialect of European Gypsy”, afirmaţii la care nu putem subscrie.

7) Stup – pe care’l găsim în elină şi în sanscrită (stupa) cu acelaşi sens – este dat de Cihac ca provenind din slava veche, dar, în bulgară, rusă, scr., slovacă şi polonă, cuvântul nu figurerază. Greaca modernă are alt cuvînt.
Nu ne miră acordarea de ”naţionalităţi” arbitrare unor cuvinte de către Cihac. Vestitul Fr. Miklosich, în al său Lexicon Palćoslovenico-Graeco-Latinum,  consideră cuvântul Crăciun ca aparţinând limbilor rusă, bulgară, cehă şi maghiară, în care este cunoscut numai de populaţia română din aceste ţări, iar, în română, unde este de uz general, nu’l găseşte, deşi acesta este un cuvânt exclusiv românesc, iar sărbătoarea pe care o numeşte vine din epoca bronzului şi nu se mai găseşte la nici un alt popor, celelalte popoare europene având ca echivalent o sărbătoare a naşterii, instituită în sec IV d.Hr.

8) Strachină – cu proteza o -îl găsim în greaca veche, nu şi în greaca modernă. Totuşi, Dex aduce cuvântul românesc dintr’un neogrec ostrakinos, pe care dicţionarele greceşti nu’l menţionează. S’o fi ştiind la Institutul de lingvistică din Bucureşti mai multă greacă modernă decât la Atena ?!

9) Pentru grădină, iar o similitudine cu greaca veche, pentru care greaca modernă are alt cuvînt (chepos), Cihac dă – şi Dex reproduce – o etimologie fantezistă (din bulgara gradina ), deşi în franceza veche găsim gardenu, din care a rezultat jardin, engl. garden etc.
Ar fi greu de imaginat cum ar fi putut să dea bulgara un cuvînt unei limbi dispărute înainte ca ”bulgara” să se audă în Europa !

De fapt, bulgara veche este o limbă dispărută, din familia altaică, ramura turcică, formată în sec. VI – VIII, foarte puţin cunoscută (subl. ns.), al cărei nume a fost preluat (?) de o limbă neturcică (şi anume – slavă) – bulgara actuală (o parte din bulgarii de pe Volga s’au stabilit în sec. VII  în Balcani, unde au fost slavizaţi). Singura reprezentantă actuală a subramurei bulgare din familia altaică este limba ciuvaşă

(Marius Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, Mică enciclopedieLimbile lumii, Buc., 1981, 373 p.)

Cum ar putea o limbă necunoscută să fi împrumutat cuvinte din lexicul fundamental unei limbi primordiale, cu o vechime de cel puţin cinci milenii ?! Chestiunea devine şi mai stranie când se află că necunoscuta bulgară ar fi împrumutat cuvinte în lexicul elinei, dispărută înainte ca limba bulgară să existe.

Dacă aceste afirmaţii ale lingviştilor români ar avea vreo tangenţă cu realitatea, ar trebui ca măcar unele din cuvintele pe care inexistenta bulgară le’a şi ”împrumutat” în Europa, chiar şi unor limbi dispărute, să se găsească în limba ciuvaşă, ruda ei apropiată.

S’a făcut această dovadă ? Oricum ea nu este menţionată.

Iată şi altă minune a lui Cihac: puţă – parties naturelles de l’homme et de la femme (sic !), vol. II, p. 301, ceea ce arată câtă română ştia Cihac.
Acest defect de înţelegere este ”ştiinţa” dominantă ( !) în Dex..

În realitate, bulgara, dacă a existat, a dispărut în 1014 – 1018, când Vasile II Bulgaroctonul (976 – 1025) i’a lichidat pe bulgari (erau mongoloizi şi uşor de reperat). O limbă nu dispare decât prin dispariţia celor care o vorbesc.
Chiar dacă i s’a spus ”bulgară”, populaţia de la sudul Dunării nu şi’a schimbat nici compoziţia, nici caracterul, după cum o arată şi înfăţişarea. Tipul bulgarului mongoloid nu se mai întîlneşte în Bulgaria. Aceasta este, probabil, explicaţia pentru realitatea existenţei a 38 % cuvinte româneşti în bulgară.

Acad. Vladimir Georgiev spune textual:

”De nombreux éléments lexicaux identiques sont pour la plupart des emprunts grecs ou turcs. Beaucoup de calques linguistiques. Ainsi le bulgare et le roumain ne sont pas étroitement apparentés quant ŕ leur origine, mais leur lexique contient 38 % de mots identiques ou semblables. Cette statistique est faite d’aprčs les dictionnaires des langues écrites: dans les langues parlées (et dans les dialectes), ce pourcentage est encore plus élevé. (Le problčme de l’Union linguistique balkanique”,

în Actes du premier Congrčs international des études balkaniques et sud-est européennes, VI, Linguistique, Sofia, 1968, p. 10).

Această realitate este confirmată de teza de doctorat a Mariei Osman-Zavera Împrumuturile lexicale româneşti  în graiurile limbii bulgare, 1977, rod a 10 – 15 ani de muncă intensă, care reprezintă o sinteză a studiilor şi cercetărilor întreprinse în această privinţă începînd cu 1783 pînă în prezent, adică pe aproape 200 ani. Teza indică prezenţa a cel puţin 500 cuvinte româneşti populare în graiurile limbii bulgare (din circa 800, cât conţine un lexic ţărănesc curent).

Cu toate acestea, pentru prezenţa lexicală românească în idiomul bulgar nu există un studiu cuprinzător, în genul celui realizat de profesorul budapestan F.Bakos referitor la prezenţa lexicului românesc în ungară (op. cit.).

Cartea prof. Bakos nu apare pe un teren gol. În Introducere, îi citează pe cei care s’au ocupat înaintea sa de raporturile lexicale româno-maghiare.

În 1816, Sámuel Gyarmathi, în Vocabularium, publicat la Viena, menţionează prezenţa unor cuvinte româneşti în maghiară.

În 1877, Edelspacher Antal publică o monografie – Rumun elemek a magyar nyelvben – dedicată prezenţei lexicale româneşti în maghiară. În acest studiu de pionierat, sunt menţionate 124 cuvinte.

Între 1893 şi 1901, Szinnyei József, într’un dicţionar de regionalisme, înregistrează 340 cuvinte româneşti, dar, în 1912, Stefan Damian adaugă glosarului lui Szinnyei încă 200 cuvinte.

În 1942, Géza Blédy, în Influenţa limbii române asupra limbii maghiarestudiu lexicografic, înregistreză aproape 600 cuvinte româneşti în limba maghiară.

Masivul studiu al profesorului Bakos (560 pagini) conţine, în primul rând, aspecte lămuritoare privind limba română şi modalităţile de receptare ale cuvintelor de origine română: fonetică, morfologie, productivitatea elementelor de origine română, aspecte de formare a cuvintelor, cuvîntul român de provenienţă şi forma fonetică modificată sub influenţa unui element maghiar, mixaj între elemente române şi maghiare, forma maghiară ca rezultat al contaminării a două cuvinte provenite din română, situaţii când forma fonetică a cuvântului din română nu se modifică, dar se schimbă înţelesul sub senzaţia auditivă a unui element maghiar, semiotică, sinonime, cauzele împrumutării de cuvinte, observaţii asupra geografiei cuvintelor, cuvinte răspândite în afara Ardealului, căile de răspîndire, problemele răspîndirii etimologiei valahe, fenomene legate de bilingvism, de la cuvântul străin la cuvîntul încetăţenit, cronologia elementelor româneşti din bagajul de cuvinte maghiare, răspândirea geografică şi în diverse straturi de stil, cronologia elementelor româneşti şi vitalitatea lor (pe secole), elemente de origine română ale limbii populare române din Ardeal şi care apar pe întreg teritoriul Ardealului, elemente româneşti care au ajuns în straturi de stil mai înalte etc.

Într’o secţiune aparte (p. 394-400), se menţionează cuvintele româneşti folosite în operele lor de mari scriitori maghiari (de ex. Jókai Mór ş.a.), de importante personalităţi politice şi culturale maghiare (de ex. Miklós Bethlen ş.a.) etc.

După cum se vede, din enumerarea parţială de mai sus, este abordată o mare varietate de aspecte, netratate în nici o lucrare românească privitor la contenciosul lexical româno-maghiar. Regretăm că spaţiul nu ne îngăduie să intrăm în amănunte.

În partea expozitivă, prof. Bakos urmăreşte cuvintele româneşti intrate în maghiară, după prima menţiune scrisă, însă menţionând şi alte atestări, pe secole, dar numai începând din secolul XIV.
De exemplu, primele cuvinte româneşti, pe care autorul le găseşte atestate, sunt:

  Nu.
crt.
Anul atestării Cuvîntul în ungară Cuvîntul românesc de origine  Etimologiile cuvintelor româneşti
în Dex
   1  1331  Csergő  cergă  Din bg., Scr. Cerga
cf. MAGH. cserge
   2  1313  coș  Coșar  Din bg., Scr. coș
   3  1387  krajinik  crainic  Din UCR. convențională

Cergă figurează în vorbirea populară a unor vlahi la începuturile sec. XII, la Demetrios Chomatianos, (Fontes IV, p. 84) şi e cuvânt de uz curent în greaca modernă.

În sec. XV, se găsesc atestate (exemple):

Nu.
crt.
Anul atestării Cuvîntul în ungară Cuvîntul românesc de origine  Etimologiile cuvintelor româneşti
în Dex
  4   1462  bici   pupici  Și. Nici.
  5   1458  berbécs   berbece  lat. berbexvervex); de fapt, în
latină, berbex e îndoielnic, iar
vervex, -cis ş oaie  la Cicero.
    6   1405  Csobán   cioban  Religia tc. Coban (*)
    7   1488  Gargya   gard  cf. ing. gard , SLV. GRADU
    8   1496  kaliba   colibă  De col. cabană
    9   1438  kalugyer   călugăr  Din sl. kalugeru (
  10   1405  katrinca   catrinţă  Din simplu. katrinca (**)

(*) În legătură cu etimologia din Dex, avem de făcut cîteva observaţii:

a) – Cum lingviştii maghiari susţin că limba maghiară are caracter turcic, dacă cioban ar veni din turcă (cf. Dex), ar fi trebuit să se găsească mai curând în ungară, astfel că nu mai era nevoie de o preluare din română.

b) – Cuvîntul cioban, însă, nu este turc, ci ”persan”, de unde a intrat şi în turcă. Dar persanii provin din Spaţiul Carpatic, astfel că este vorba de un cuvânt carpatic, în niciun caz turcic.

c) – La Pliniu (23 – 79 d.Hr.), găsim (……) cebanus caseus, un fel de caş (preparat de ciobani ?) care se aducea din Liguria unde turcii n’au ajuns niciodată.

(**) În ce priveşte catrinţa, în Dex găsim:

”Obiect de îmbrăcăminte din PORTUL NAŢIONAL AL FEMEILOR ROMÂNCE (subl. ns.) care serveşte ca fustă sau ca şorţ şi care constă dintr’o bucată dreptunghiulară de stofă, adesea împodobită cu alesături, cu paiete etc. Din magh. katrinca.”

Aici avem a face cu un balansoar: I.L.B. consideră – în Dex – că numele acesteia vine în română din maghiarul katrinca, iar eruditul Ferenc Bakos (v. p. 69,113, 207 în lucrarea citată) găseşte cuvântul în maghiară prima dată la 1405 sub forma katroncha, apoi la 1416 katrinca, la 1784 karinka, la 1798 katrinkat etc.;

în ce priveşte originea cuvântului, se scrie fără reţinere:

Román eredetú ˆ de origine română, din rom.. catrinţă.

Anonymus

Aceeaşi origine o indică şi eruditul D.E.M. (vol. II, p. 410). Dacă se examinează cu răbdare etimologia cuvîntului românesc, se constată că acesta este atât de vechi şi de permanent că n’are cum să aibă etimologia decât în el însuşi, în limba română.

(1) În mozaicul bizantin de la Sant’Appolinare Nuovo din Ravenna, în timpul lui Iustinian, cei trei magi sunt îmbrăcaţi ca tarabostes – nobilii daci – purtând pe cap căciula getică specifică. În spatele lor, apar sfintele mucenice îmbrăcate în costume naţionale româneşti (cămăşi cu poale lungi, albe), peste care poartă catrinţe– subl. ns. – bogat decorate, pe cap purtând broboade de borangic, care atârnă pînă la glezne (ap. S. Coryll).

Deci găsim catrinţa în sec. VI, în îmbrăcămintea unor muceniţe, identică sau similară cu a ţărăncilor române, într’una din capodoperele artei plastice medievale, care, sperăm, se va admite că nu provine de la unguri (apăruţi în Europa abia la finele sec. IV).

(2) Chiar necunoscînd această realitate, dacă întocmitorii Dex  ar fi fost animaţi de aflarea adevărului, ar fi putut să’l descopere parcurgînd rapoartele arheologice privitor la culturile Cârna (Epoca Bronzului între 2.000 – 1.200 î.e.n.) şi Turdaş-Vinca (mileniile V – III î.e.n.) sau măcar sinteza acestora în Dicţionar de artă populară românească, ESE, 1985, p. 104 – 106: piesă de port… răspîndită în lumea egeeană şi mediteraneană, catrinţa este reprezentată pe figurinele de la Vinca şi Cârna, făcînd parte din vechiul fond traco-iliric… Forma catrinţei este aceeaşi în toate zonele, dar ceea ce îi dă o notă distinctivă este (?) ornamentaţia şi dimensiunile.

A se vedea figurina color cu catrinţă din cultura Gârla Mare în Enciclopedia de Arheologie, vol. II, p. 96-97.

(3) Madona Română – Maica Domnului cu pruncul Iisus de pe manuscrisul maramureşean Prăznicar (considerat ca fiind din sec. XVI, scris cu slove chirilice) – poartă ie, broboadă (?) şi catrinţă.

La fel şi în alte figuri din cuprinsul acestui prăznicar (Buna Vestire, Adormirea Maicii Domnului), personajele poartă  catrinţă. Această capodoperă, ca şi altele, se găsesc în Fondul Vatican Român, format la Biblioteca Apostolică Vatican din manuscrisele inedite în limba română, dar cu alfabet chirilic.
Iisus poartă cojocel de miel !

De asemenea (v. Petit glossaire du patois de Démuin, Paris, 1893, p. 51), găsim catrontoute espace de jupon”, tot popular.

S’ar putea susţine că Spaţiul românesc a cunoscut catrinţa, dar poate că numele ei era altul, că această denumire a fost dată de unguri – o simplă prezumţie pe care, însă, Academia şi Universitatea din Budapesta o infirmă, astfel că cei care ar invoca’o ar trebui s’o dovedească.

Affirmanti obstat probatio se spunea încă în logica medievală.

Până la aducerea unei asemenea dovezi de către lingviştii români en titre (singurii susţinători ai originii maghiare a catrinţei, acest obiect din portul naţional ţărănesc),  dovezile aduse mai sus sunt prea numeroase şi incontestabile pentru ca să nu se mişte chiar imobilismul de granit al Instituului de Lingvistică din Bucureşti (ILB). Sperăm, cel puţin. Dacă ar fi consecvenţi cu ei înşişi, cu învăţătura pe care au primit’o, cu metoda cuvinte şi lucruri, dubiul asupra apartenenţei catrinţei la străvechea limbă românească nu şi’ar fi găsit rostul.

În sec. XVI sunt atestate (exemple):

  11  1588  baraboly  Baraboi  Bg Din. baraboj , simplu. baraboly la
  12  1570  bohaj  Buhai  Din UKR. Buhaj
  13  1565  visiniu / SIP  burduf  Și. Nici.
  14  1590  bödölö  budălău  ?
  15  1565  Brindza  brânză  Și. Nici.
  16  1573  boronza  brânză  Și. Nici.
  17  1560  cap  ţap  cf. alb. capac, CIAP , scr. capac
  18  1509  prieten  sîmbra  cf. MAGH. pal
  19  1526  Csercsa  cercel  ani. circellus
  20  1585  Domica  dumicat  Probabil lat. *demicare
  21  1583  oaie  stână  Și. Nici.
  22  1554  sztronga  Strunga  cf. alb. shtrungë
  23  1570  ficsúr  fecior  lat. *fetiolous sau făt +ior
  24  1586  bun  GODACO  CF. sl. bine ș Chart
  25  1583  iszkumpia  scumpia  jumătate. skapia
  26  1599  căpăstru  cântar  Din tc. kantar
  27  1587  crap  capră  ani. capra
  28  1585  Kozsik  cojoc  Din sl. kozuhu
  29  1598  kurtány  curtean  Din curte + ean.
Curte din lat. *curtis  (cohors, -tis)
  30   1592  molecule  lac  eng. lacuri
  31   1584  logofet  logofăt  NGR. Logothetis
  32   1548  Ore noastre  mioară  Mia + oară
  33   1572  monaszteria  mânăstire  Din sl. monastyri
  34   1548  acolo  urdă  Și. Nici.
  35   1592  páhárnik  paharnic  Din pahar  (din magh.pohár,
scr. pehar) + sufixnic.
  36   1588  pakulár  păcurar  ani. pecorarius
  37   1577  clătită  plăcintă  lat. placenta
  38   1576  perpence  pîrpăriţă  Din sl. pruprica , UKR. perepelica
39   1584  posztelnik  postelnic  Din sl. postelnicu
40   1520  Pulya  pui  ing. * puică ( pui )
41   1569  sztolnik  Catedrala,  Din sl. stolďniku
42   1594  viszter  vistier  Din ani. vestiarius
43   1599  viszt (i) ernik  vistier ‡ nimic  Vistier ‡ nimic
44   1585  Zvornik  Vornic  Din sl. dvorďniku
45   1549  zsendice  jintiță  Și. Nici.

Mai multe cuvinte din această listă s’ar putea preta la comentarii care, datorită volumului limitat al acestui spaţiu disponibil, nu pot fi cuprinse aici.

Totuşi, asupra poziţiei 29 curtean trebuie să ne oprim puţin, etimonul său imediat, curte, fiind, ca marea majoritate a cuvintelor limbii române, tratat superficial.

În Dex, ca şi în alte dicţionare româneşti, se afirmă că românescul curte ar proveni din lat. *curtis (ˆcohors, -tis) ˆ (mai ales) trupe; a zecea parte dintr’o legiune.

Această etimologie este, de fapt, o reproducere după Mayer Lübke (REW, 2032), rămas la menţiunile dicţionarelor diverselor graiuri. La rândul lor, acestea reproduc graiul vorbit în sec. XX, după ce pronunţia a fost coruptă prin latinizarea forţată, pe cale administrativă, mai ales în ultimele secole, a limbilor din Europa occidentală.
Cohors este o încercare de potriveală şi n’are nimic a face cu curte care este popular şi vechi. Ele au coexistat.

Pe curte îl găsim atestat de’a lungul a sute de ani sub această formă, chiar în Italia, din sec. VIII pînă’n prezent, iar pe cohors niciodată.

Când a fost transformat cohors în curte şi cine a făcut’o, autorii dicţionarelor româneşti nu ne spun – ca şi cei străini, de altfel – ceea ce lasă să se creadă că e numai o presupunere din cele care se găsesc cu sutele privitor la cuvintele limbii române.

În cele o sută zece volume de hărţi şi studii asupra istoriei medievale, începînd din sec.VIII, la care se referă Giandomenico Serra (Contributo toponomastico alla teoria della CONTINUITA NEL MEDIOEVO DELLE COMUNITA RURALI ROMANE E PREROMANE DELL’ITALIA SUPERIORE, Cartea Românească, Cluj, 1931, 325 p.), curte apare la tot pasul.

Iată câteva exemple din această sursă:

a) < hoc est curte/m mea/m> (ˆ aici este curtea mea), anul 766 (p. 67)
b) < curtes… id est Rancis… >, anul 833 (p. 70)
c) < curticellam que dicitur Aianis…; in curte de Cisianorum …, anul 1141 (p. 70)
d) < sunt case cum curtibus> (ˆ sunt case cu curţi), anul 1147 (p. 8)
e) < curticella di Vicinasco>, anul 1253 (p. 12)

Cum am spus, nu figurează niciodată cohors în circa 700 ani (sec. VIII – XV).

Se observă asemănările cu româna; de fapt, în toate cazurile citate, găsim forma românească a cuvântului, la care s’au adăugat terminaţii latineşti de declinarea a III-a.
Un substantiv curtis în latină nu a fost identificat. Sub Imperiul Roman de răsărit, care stăpâneşte şi Italia, nu se găseşte niciodată echivalentul latin al unui cuvânt care nu poate lipsi din nici o limbă, curte, şi acest fapt, ca multe altele, ne duce la ideea a două limbi paralele: latina clasică şi latina rustică, ultima recunoscută – după Școala Ardeleană – ca aflându’se la originea limbilor europene.

Deci etimonul pare clar: curte  nu cohors, iar curtean provine din curte plus sufixul an. Cu puţină trudă pentru găsirea materialului documentar corespunzător, se pot corecta etimologiile multor cuvinte româneşti.
Aproape toate etimologiile date în Dex pentru cuvintele din listă se pretează la analize de genul celor întreprinse, cu titlu de exemplu, pentru catrinţă şi curte.

Revenind la studiul prof. F. Bakos, să remarcăm că fiecare citare cuprinde contextul în care cuvîntul apare, sursele, zona etc.
Cu titlu de exemplu, la cergă (p. 202) se dau diversele forme ale cuvântului în maghiară – cserga, csërge, csërgë, csörge – după care urmează contextul în care cuvântul este atestat.:

1331: ”viginti birra que vulgariter cherge dicuntur” (Doc. Val. ˆ Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad anum 1400, Budapest, 1941, p. 71)– ”douăzeci de cuverturi care popular se numesc cergă”’;

1478: ”e minoribus lodicibus cserge – ”despre cuverturi mai ieftine, cergă” etc.

În capitolul 10, ”Împărţirea pe categorii de noţiuni ale cuvintelor de origine română; învăţăminte din istoria economiei şi a culturii”, se arată câte cuvinte de origine română au fost găsite pe 23 de categorii de activităţi sociale:

 Crt.              Categorii de activităţi sociale  Număr  cuvinte
   1  Creşterea oilor şi prelucrarea laptelui    208
   2  Activităţi intelectuale şi viaţă afectivă    203
   3  Ţesut, producerea îmbrăcăminţii    184
   4  Creşterea animalelor, oierit    170
   5  Prepararea hranei    164
   6  Datini, dansuri, jocuri populare    156
   7  Agricultură    133
   8  Caracterizarea personalităţii    127
    9  Plante spontane şi de cultură    122
  10  Prelucrarea lemnului    117
  11  Casa şi construcţia locuinţei      98
  12  Leacuri, superstiţii, credinţe populare      91
  13  Caracterizarea străinilor      69
  14  Nume geografice      62
  15  Animale sălbatice      58
  16  Biserică, credinţe religioase      32
  17  Pescuit, vânătoare      27
  18  Evoluţia vremii      23
  19  Părţile corpului omenesc      22
  20  Comerţ, relaţii      20
  21  Măsuri, finanţe      19
  22  Minerit        8
  23  Diverse, mai corect: cele care n’au putut fi cuprinse în clasele de mai sus     220
       TOTAL  2333

E mult, e puţin ?

Dacă se ia în seamă că, acum 119 ani, Antal Edelspacher găsise numai 124 cuvinte româneşti în maghiară, suma de 2.333 stabilită de eminentul profesor al Universităţii din Budapesta pare mare. Dar ştiinţa nu se poate opri. Cercetătorii caută mereu.

Cine poate spune, pe baza altor cercetări, ce noi descoperiri se vor mai face ?

Din lista de mai sus, se constată cât suntem de departe, cu cercetarea prof. Bakos, de susţinerile anterioare: românii erau oieri şi influenţa lor s’ar găsi în maghiară numai în ce priveşte oieritul (sic !).

Între cele 23 domenii de activităţi umane de mai sus, pe locul doi, cu 203 cuvinte, figurează activităţi intelectuale şi viaţă afectivă, ceea ce înseamnă o influenţă considerabilă a limbii române în zona spiritualităţii.

Această constatare arată o altă realitate a raporturilor între culturile exprimate în cele două graiuri (român şi maghiar), între populaţiile care le vorbesc, decât au afirmat mereu istoricii maghiari.

Lucrarea prof. F.Bakos este întocmită exemplar, evident în limitele pe care şi le’a fixat.
După opinia noastră, în aceste limite stau şi lipsurile acesteia.

Noi credem că istoria cuvintelor de origine română, intrate în maghiară, trebuia începută cu sec. X, nu cu sec. XIV, deoarece se cunosc suficiente documente astăzi, care dovedesc că românii au existat în Panonia din cele mai vechi timpuri. Aceştia erau sedentari, se îndeletniceau cu agricultura şi creşterea animalelor şi aveau organizare socială proprie, cnezi, vlădici etc. (A se vedea Paul Schveiger în “Hungarian Studies” 2/2, 1986).

Dacă cercetarea ar fi debutat cu sec. X, s’ar fi aflat (v. N. Drăganu, Românii în veacurile IX – XIX pe baza toponimiei şi onomasticii) că, la 1208, deci cu 200 ani mai devreme, intraseră în maghiară cuvintele lat şi mut (p. 182), sec, tata, taţi la 1230 (p. 44-45 şi 182), mal (sec. XIII) etc., etc.

Un alt fapt imputabil acestei lucrări este acela că nu a luat în considerare decât atestările scrise. Or, prin jocul întâmplării, un cuvânt poate fi atestat în scris de 5, 10 sau 100 ori într’un secol, iar altele nu ajung să fie cuprinse în texte scrise, niciodată în cinci secole.

De aceea, faptul că cergă apare în scris la 1331, nu spune nimic cu privire la circulaţia orală din sec. XII, XI sau chiar din sec. X. Desigur, pentru circulaţia orală, condiţia şi metodele savante de exceptare nu mai pot avea interes.

În realitate, faptele s’au petrecut astfel:

La venirea ungurilor şi, mai ales, după zdrobirea lor la 955 la Lechfeld de către Otto cel Mare, când s’au întors în Panonia numai puţine resturi de războinici (cei care au scăpat cu fuga), Panoniile erau locuite de geți care vorbeau diferite dialecte. Prin maghiarizarea acestei populaţii de’a lungul timpului au intrat în limba maghiară cele 2.300 cuvinte româneşti pe care le găseşte F. Bakos, dar şi numeroase altele.

Că geții erau locuitorii Panoniilor nu poate exista nici cel mai neînsemnat dubiu.
Pe pietrele comemorative pe care a ordonat să fie instalate în diverse locuri din Imperiul Roman, împăratul Octavian Augustus a scris:

Pannoniorum gentes, quas ante me principem populi Romani exercitus numquam adit, devictas per Ti. Neronem, qui tum erat privignus et legatus meus, imperio populi Romani subieci protulique fines Illyrici ad ripam fluminis Danuvi. Citra quod Dacorum transgressus exercitus meis auspicis victus profligatusque est, et postea trans Danuvium ductus exercitus meus Dacorum gentis imperia populi Romani perferre coegit”,

Res Gestes Divi Augusti. V. 30, 44-49

”Neamurile panonilor, pe care niciodată înainte de domnia mea nu le înfruntase vreo oştire romană – fiind definitiv învinse de Tiberiu Nero, care pe atunci îmi era fiu adoptiv şi locţiitor – le’am supus stăpânirii poporului roman şi am împins hotarele Iliricului pînă la malul fluviului Dunărea. Oştirea dacilor, care trecuse dincoace de acest (fluviu) a fost învinsă şi alungată, sub comanda mea supremă, iar apoi armata mea a trecut dincolo de Dunăre şi a silit neamurile dacilor să suporte stăpânirea poporului roman”.

Că Panonia până la Dunăre făcea parte din Imperiul Getic este evident şi din acest text  al lui Octavian Augustus, dar şi din alte texte antice.

Strabon (63 î.Hr. – 19 î.Hr.), merge mai departe:

”Dacii sunt cei care locuiesc în partea opusă (faţă de Geţi şi de Pontul Euxin), spre Germania şi spre izvoarele Istrului”,  (Geografia, VII, 3, 12).

Cezar (100-44 î.Hr.) scrie:

”Întinderea acestei păduri, Hercynia, care a fost menţionată mai sus, (este) de 9 zile pentru un om în marş forţat, căci nu poate fi determinată altfel, şi (Germanii) nici nu cunosc măsuri de drum. Începe de la ţinuturile Helveţilor, Nemeţilor şi Rauracilor şi urmează drept înainte direcţia fluviului Dunărea pînă la hotarele Dacilor şi Anarţilor”

(Cartea VI, cap. XXV).

Harta de la finele volumului din care am citat (Jules César, Commentaires sur la Guerre des Gaules, texte latin par E. Benoist et  S. Dosson, Hachette, 1926) ilustrează limpede realitatea: pădurea Hercinică se termină către 13,5 – 14° longitudine estică, ceea ce înseamnă că Ungaria de astăzi, Austria estică, Cehoslovacia, Polonia, Yugoslavia făceau parte din Imperiul Getic.

Oricum, hotarul apusean al Dacilor se găsea spre vest dincolo de Dunăre, zona toată fiind populată cu geți.

Această evidentă realitate – că Panoniile toate au fost populate de geți – este atestată de numeroşi autori de’a lungul secolelor: Rudolf din Ems, Johann Thunmann etc. Aventin din Bavaria (sec. XVI), folosind surse azi pierdute, în mai multe rânduri numeşte Ţara ungurilor (Panonia) dinainte de sec. X  ”Dacia”, de fapt Dacia de dincolo şi Dacia de dincoace de Tisa etc. (ap. Histoire de la Transylvanie, 1982, p. 120).

Velleius Paterculus (19 î.Hr. – 32 d.Hr.) scrie:

”In omnibus autem Pannoniis non disciplinae tantummodo, sed linguae quoque notitia Romanae, plerisque etiam litterarum usus, et familiaris animorum erat exercitatio.”

”În toate Panoniile, însă, nu numai disciplina romană şi cunoştinţa limbilor romane erau obişnuite, cei  mai mulţi  locuitori aveau cultură literară, iar activităţile spirituale le erau familiare”,  Cartea II, cap. CX.

În ce priveşte disciplina romană, la care se referă V. P., celebrul Mommsen (vol. IV, p. 108) scrie:

”Decebal s’a ocupat de introducerea disciplinei romane în armata dacică”.

V. Paterculus scrie sub Tiberiu ceea ce dovedeşte că geții din Panonii vorbeau limba romană şi aveau cultură literară şi activităţi spirituale similare cu cele din Roma, pe care V.P. le cunoştea şi la care se referă.

În afară de română (v. Claes Rĺlamb, Stanley, the Hon. Henry, Rouman Anthology şi numeroşi alţii), se cunoaşte o altă limbă europeană care să fi fost confundată cu latina ?

Prin aceşti geți – numeroşi şi stabili, care populau Panoniile, pe care’i menţionează Cezar, Octavian Augustus, Strabon ş. a., la care se referă Paul Schveiger în contemporaneitate (v. ”Hungarian Studies” 2/2, 1986), cuprinşi în populaţia Ungariei şi maghiarizaţi de’a lungul secolelor – au pătruns în maghiară numeroase cuvinte româneşti la care se referă excelentul volum al lui F. Bakos şi DEM al Academiei din Budapesta, dar şi alţi cercetători maghiari.

Din cele peste 2.300 cuvinte româneşti prezente în studiul lui F. Bakos, să spicuim alte câteva, în continuarea celorlalte 3 tabele, aranjate în ordine alfabetică:

  Nu.
crt.
Cuvîntul
românesc
Forma cuvîntului în maghiară  Etimologia în Dex
46  afurisit  áfuriszit v. afurisi (din sl. aforisati)
47 adăpost  adeposzt Lat. de. APPO (i) și   Sau addepus (I) și
48 adică  ágyike Și. Nici.
49 aduna  adunál Lat. adunare
50  afină coacăze Și. Nici.
51  ajun aszunál  de ani. * adjunare
52  ALAC  1 Ala, 2 einkorn  simplu. alakor
53  alduiască-a  áldojászketyézik
54  alivancă  alivánka  Și. Nici.
55  amărît  amar  ani. * amarire
56  VA  Amnart  ‡ ow Minar (e )
57  anume  Anum  ‡ ow nume
58  apăra (a se)  áporkodik  eng. preparate
59  apropia (a se)      proptyilódik
60  ardei  árdéj  Arde ‡ sufix – EI
61  arici  árics  ing. arici
62  emisiune  an  Probabil lat. * alnimus (T Alnus )
63  armaş  alte preț  Armă ‡sufix – aş
64  armăsar  hermekszár  ani. , Equus î admissarius
65  Armindo  ármingyin  cf. sl. Ieremiinu dini ˆ
ˆ ziua ‚sfîntuluiî Ieremia
66  arnăut  arnolc  Din tc. arnavud
67  babiţă  babéc  Din bg. scr. Bunica
68  baboi  bobály Din bg. baboj
69  bai  Bágyi Și. Nici.
70  balmoș  Balmoș – „Roman
eredetű „
 cf. neteda. Balmoș
71  Baros  barosz  Din ţig. baros (care nu există)
72  Barzani  bárzakecske  cf. ing. alb
73  bată-te…!  bátetye
74  batistă  batist  FR. batist
75  batjocură  bázsikura
76  băbătie 1- babatyi, 2- bobotyi  cf. babă
77  băcănie  bakonyás  Bacan ‡ sufix -Ie
78  bădăran  Bede  cf. simplu. Bad
79  băgătură  begetura Nu fig. în Dex
80  bălan  BALAN  Bălți ‡ -o
81  bălai  Balaji  Bal ‡ -ai
82  bălană  balána  Nu fig. în Dex
83  băltoacă  Belton  baltă ‡  -oacă
84  bălţat  Convocarea  ani. balteatus
85  bărbătuş  berbetuska  ‡ -SUA Barbat
86  bărbos  berbosz  barbă ‡  -os
87  băşică  besika  ing. * Bessica ( vezica urinara )
88  bătătură  betetura  lat. apăsare de tastă
89  bătrîn  batrin  lat. betranus ( veteranus )
90  bătut  batut  Nu fig. ca vorbă de sine stătătoare
91  beci  Viena  Și. Nici.
92  Beldie  bélgya  Și. Nici.
93  benga  benga  Din tine. Benga
94  bolînzie  bolunzia  De la cap (DIN MAGH. nebun )
95  bundiţă  bundica  b Unda DIN simplu. Bund la
96  bursuc  burszuk  Din tc. borsuk
97  buruiană  burujan  Din bg., scr. burjan
98 căciulă  kacsula cf. alb. kësul’ë
99  cheag  Tyagi  ing. * Clag ( cheag )
100  cheaun  tyáun Nu fig. în Dex
101  chior  csaur  Tc ta. rulați („orb”!)
102  ciudă  iad  sl. cudo (“minune”)
103  cîrpă  kirpa  Din bg. Karp , scr. patch-uri
104  cîrpi  1 Kerpen, 2 Kirpa  Din sl. krupti
105  cîrpaci  kirpács  Din bg. kărpac
106  cîrpăci  kerpácsal  Din cîrpaci
107  clacă  albine.  Din bg. tlaka (nu fig. în dicţ. bg.)
108  cocă  Koka  Și. Nici.
109  Cocean  pedicul  Religia CP. Soțul , scr. koceny
110  cocioabă  kucsuba  Și. Nici.
111  Cojocar  kozsokár  cojoc ‡  -ar
112  cotor  Numărul de  Și. Nici.
113  cotoroanţă  kotránc  Et.nec.
114  custură  kusztora  Și. Nici.
115  de aci cele bote  gyácsicsele Boty
116  DE-A învîrtita  gyámvirtyita
117  de-Sarita  gyászerita
118  deci  gyčcs  de aci ‡
119  defel  gyéfel  dar ‡ sus
120  descîlci  gyeszkelcál  des ‡ (în)cîlci
121  doină  Lieve  Și. Nici.
122  doini  dojnál  Din doină
123  dop  dop  cf. SAS. dop
124  Balaur  titular  lat. draco (“şarpe, balaur”)
125  drîngălău  drungáló  Și. Nici.
126  drum bun  drum bun  Și. Nici.
127 duducă, duduie  montare, duduja  cf. tc. dudu
128  dulceaţă  dulcsáca  EATA dulce ‡
129  duşman  duzsmán  Din tc. düsman
130  du-te dracului  Duty drákuluj
131  fasole  fuszulyka  NGR ta. fasoli
132  fă  în urmă  Scurtat din (fa)ţă
133  făgaş  AGOA  Din MAGH. reduceri
134  f ătuță   fetuca    Nu fig. în Dex
135  dar până la  dar până la
136  supozitor  supozitor  Religia tc. supozitor
137  fleac  flyiác  Și. Nici.
138  fîrtat  Fertig  Din * frătatfrate ‡ suf. at, după
sl. probratim Ť bratu ˆ “frate”)
139  fluier 1 flaut, 2 flujera  cf. alb. floere
140  fluiera  flujerál  Din fluier
141  fluștur la  flostura  Și. Nici.
142  căldură  fogzsiu
143  fotă  trage  Tc dumneavoastră. trage
144  Fuior  fujor  Și. Nici.
145  cu acces de ….!  futos  Nu fig. în Dex
146  homosexual  gălbenuș  Și. Nici.
147  gardină  gárgyina  cf. germeni. bargel
148  garf  garf  Și. Nici.
149  gaura 1- Gaura, 2-Gábor  ing. cavula (T gaură )
150  ghici  GICS  Și. Nici.
151  gireadă  zsiráda  Și. Nici.
152  giugiuli (și)  zsózsolódik  Și. Nici.
153  fiice  gliale  Și. Nici.
154  Gogonele  gognér  Și. Nici.
155  gologan  gologány  Și. Nici.
156  góştină  Hoteluri și restaurante  Și. Nici.
157  Grui  Guruji  Și. Nici.
158  guşă  gusa  ani. geusia l
159  horă  zăpadă  Din bg. oră
160  leuştean  Leuștean  Și. Nici.
161  liliac  crin  Din tc. leylac
162  limba boului  limbabou
163  limbariţă  limbárica  limbă ‡ ariţă
164  lindic  Lingyan  Nu fiurează în Dex
165  livadă  Livadi  Din bg. livada, ucr. levada
166  măcriș  Loboda  Din sl. loboda
167  marfă  Marfa  Din magh. marha (“vită“)
168  matahală  matahála  Și. Nici.
169  măceş  macsiás  Și. Nici.
170  măcriş  Makris  Și. Nici.
171  mălai  1 Barbat, 2 Malay  Și. Nici.
172  mămăligă  mamaliga  Și. Nici.
173  mătăhuie  metyeheuj  cf MAGH. Matahei (și. nr.)
174  Matau (n) din  meteunz  Și. nici
175  mierţă  mjercika  Din MAGH. etalon
176  Moina  mojna  cf. moale
177  mormăi  mormojál  mor ‡ m (sau) ‡ AI
178 motan  motány  Și. Nici.
179  moţ  cuier  Și. Nici.
180  mujdei  muzsgyé  must ‡ de ‡ ai (usturoi)
181  mumă-ti  mumatyi
182  muntean  Muntyan  munte ‡ sufix -ean
183  muşeţel  musacél  muşat  (reg. “frumos”. Et. nec.) ‡
sufix -el
184  neam  yum  Din simplu. nem
185  netezi  nyetyezál  Din neted
186  noapte bună  naptye bune
187  nu-i  Bogat
188  ochiu boului  ot’u bojului
189  papă lapte  papaláptye
190  păcălici  pekelics  Și. Nici.
191  pălărie  palaria  Și. Nici.
192  păstaie  pastă  cf. alb. pistaë
193  păşune  Pasum  lat. lipire, -onis
194  perciun  Pércsi  Din tc. perciún
195  perie  pană  Și. Nici.
196  periniţă  perinica  pernă ‡ sufix -iţă
197  pe sărita  pe szeritya
198  pescuit (2 sil.) peszkárjuk (3 forțe)  lat. piscarius (4 silabe)
199  petic  petyek  ani. pittacium
200  piepten  tyeptin  ani. Pecten
201  Pipirig  1 Pipirig
2- pipiriga
 Și. Nici.
202  pisică  piszika  etaj sufix ‡ ica
203  pită  plăcintă  Din bg. pita
204  pitic  pittics  cf. sl. pitiku
205  piuă  tyiva  ani. Pilla
206  pînă-i lume  pinej Lume
207  pîrghie  Pürgy  Și. Nici.
208  Pirjola  pirzsolálodik  Din magh. pörzsölin (în dicţionar – pörzsöl)
209  plai  Plaja  Și. Nici.
210  plop  plop  ani. * ploppus , pop (u) lus î
211  plută  pluta  Din bg. pluta (nu fig. în dicţionar)
212  pociumb  pocsumb  Și. Nici.
213  Pojar  Pozsár  Din sl. incendii
214  pojghiţă  pozsicsa  Și. Nici.
215  pomană  Pomana  Din sl. pomenu (nu fig. în bg., scr.,
pol., ceh., slovenă, rusă, slovacă)
216  potroacă  prăbușește  Rus Din. potroh , simplu. patrah
217  învăța  stie  Și. Nici.
218  prăjină  parazsina  Și. Nici.
219  Prepeleac  perpelág  Și. Nici.
220  priculici  prikulics  Și. Nici.
221  proaspăt  praszpat  Din gr. prósfatos (cuvînt izolat)
222  prunc  1 – brat
  2 – prunkuj
3 – pruncs
 Și. nici
223  lent  puháj  Din sl. povoni (nu fig. în bg., scr.,  slovacă, pol., rusă)
224  puică  pujka  pui ‡ sufix -ca
225  puicuţă  pujkuca  puică ‡ sufix –uţă
226  puiul-mamei  puju-Mami
227  pulă  de asemenea  Nu fig. în Dex
228  pungă  punga  Și. Nici.
229  puroi  puroj  ani. puronium
230  putină  putina  de ani. * putina
231  puţă  trage  Nu fig. în Dex
232  puţin  pucinkó  Și. Nici.
233  puţoi  pucoj  Nu fig. în Dex
234  rachiu  coniac  Din tc. brandy
235  rangă  fals  Și. Nici.
236  rapăn  Rapen  Și. Nici.
237  răbda  rebdál  Și. Nici.
238  rămăşiţă  ramasica  rămas ‡ sufix -iţa
239  răsfug  reszfug  Și. Nici.
240  ridiche  ridike  ing. ridiche
241  roabă  Acțiune  Și. Nici.
242  sărac  szerac  Din bg., Scr. Sirak
243  sărăcie  szerecsia  sărac ‡ sufix –ie
244  sărăcuţ  szérékuc  sărac ‡ sufix –
245  scăpa  szkepál  de ani. * excappare
246  scăpăra  szkeperál  Și. Nici.
247  Scarman, (și)  kermenálódik  Și. Nici.
248  scrînciob  krincsob  Și. Nici.
249  scutura  szkuturál  de ani. * excutulare
250  semeţ  szeméc  cf. sl. sümeti (Nu figurează în bg.,
pol., rusă, slovacă, scr.)
251  sfinţia ta  szfinciát
252  sfîrîi
1 -szfirag, 2 -szfireál
 sfîr (onomatopee) ‡  sufix -îi
253  sfîrlează  szfirla  sfîrlă (et. nec.) ‡ sufix  –ează
254  sfoară  szfora  Probabil din ngr. sfóra (care nu
figurează în dicţionare)
255  sforăi  szforojál  SFOR (Onomatopee) ‡ sufix -a
256  sîcîi  szikityél  sîc (cf. tc. sik ˆ des, frecvent) ‡  sufix  –îi
257  sînziene  szinzijenya  Lat. Johannes zi sfântă
258  Sterpeti  szterp  Și. Nici.
259  straiţă  sztráica  cf. alb. strjce
260  striga  sztrigál  lat.* strigare (??) (Ť strix, -gis ˆ bufniţă) – după părerea noastră, e o
etimologie “populară“, după ureche.

În tabelul de mai sus, cumulat şi cu primele 3 tabele, ne’am limitat la circa 12 % din lexicul de origine română al graiurilor maghiare, conform listelor de corespondenţe din cartea profesorului Ferenc Bakos.

Din această carte, rezultă numărul mare de românisme prezente în maghiară, fapt  pe care  nici un lingvist român nu l’a observat şi menţionat până acum.

Mai mult, nici una din lucrările anterioare ale lingviştilor maghiari (Gyarmathi, 1816, Edelspácher, 1877, Szinnyei, 1893 şi 1901, Blédy, 1942 ş. a.) nu este cunoscută la I.L.B., iar acestea nu se găsesc menţionate în lucrările lingviştilor români.

Să se fi socotit lingviştii români atât de sus încât să nu se simtă obligaţi să ia în seamă lucrările lingviştilor maghiari privitor la limba română, cu toate că era vorba de un efort, condus cu interes şi competenţă, de aproape două veacuri ?

Studiile noastre confirmă constatările prof. Bakos şi ale altor eminenţi specialişti maghiari, privitor la acest subiect. Dimpotrivă, nu am putut găsi niciun argument care să susţină fanteziile (eufemistic vorbind) etimologice ale Institutului de lingvistică din Bucureşti. În termeni reali, nicio etimologie stabilită în Dex nu poate fi acceptată, astfel că totalitatea lexicului limbii române apare ca având origine necunoscută, ceea ce era de aşteptat, originea neputând avea sursa decât în ea însăşi, nicidecum în afara ei.

Cum s’ar putea ca sâmbra (265) să provină din cimbora, cînd ea reprezintă o practică multimilenară în Spaţiul Carpatic, o relaţie economică între proprietarii de oi şi un baci ajutat de câţiva ciobani?

De acea, specialiştii maghiari, negăsind această practică la unguri, anterior stabilirii lor în Spaţiul Carpatic, arată că nu poate proveni decât de la români. Popor de stepă, înainte de stabilirea în Spaţiul Carpatic, ungurii nu aveau unde şi cum să cunoască ”suitul (văratul) oilor la munte”, de care este  legată implicit sâmbra oilor.

Cu părere de rău, arătăm că etimologiile din Dex ale cuvintelor limbii române stau fie sub semnul neştiinţei, fie sub acela al machiavelismului.

Pentru ilustrarea ignoranţei ”etimologilor”  Dex, iată un exemplu: pentru cuvântul brumar se scrie:

Din fr. brumaire, a doua lună din calendarul republican francez (folosit între anii 1793-1806). Aceasta nu dovedeşte decât neştiinţa redactorilor  Dex, căci brumar este numele lunii noiembrie în calendarul popular românesc.

Nu ştim cum şi’au imaginat  alcătuitorii Dex că a ajuns să se răspândească la ţăranii români numele lunii noiembrie din calendarul republican francez.
Știm, însă, că numirile populare ale lunilor se întrebuinţau de către ţăranii români cu mii de ani înainte de revoluţia franceză, iar, pentru brumar, eminenţii lingvişti aveau la dispoziţie mai multe surse anterioare ”calendarului republican francez”, mai ales acum 200 de ani, când nicio formă de mass-media nu circula în satele româneşti. Admiţând că ar fi existat presă sătească, cine s’o citească, ţăranii români, ca şi cei francezi, ca şi cei europeni, în general,fiind, în epocă, analfabeţi.

Brumar, ca nume al lunii noiembrie la români, se găseşte în Anonimus caransebiensis datat în jur de 1700, iar, în Documente moldoveneşti înainte de Ștefan cel Mare, vol. II, p. 76 (Mihai Costăchescu), într’un document din 11 februarie 1447, precedând ”calendarul republican francez” cu numai 345 ani.

De asemenea, sursa figurează şi în Documenta  Romaniae Historica, A, Moldova, vol. I (1384 -1448), pe care doctorii în lingvistică (doctus – ştiutor) ar fi trebuit, probabil, să le cunoască.

Găsim cuvîntul, cu acelaşi sens, în Legenda sântei Vineri, culeasă de popa Grigore din Măhaci în Codex Sturdzanus (circa 1580), Ed. Academiei Române, 1993, p. 281 şi 288-289. Aici, brumar apare şi alături de numele popular al altei luni – ”a lui cuptor” (iulie). Nu avea poporul din spaţiul carpatic idee şi grijă de numele latine ale lunilor, ci le folosea numai pe cele populare româneşti: mărţişor (prima lună a anului) sau germinar; prier; florar sau frunzar; cireşar sau cireşel; cuptorgustar sau măselar sau secerar; răpciune; brumărel; brumar sau brumarul mare sau  promorar;  vinar sau vinicerandrea sau indrea sau undreagerar sau cărindar; şi faur sau făurar  pentru februarie, ca ultimă lună a anului.

Brumar şi cuptor din Codex Sturdzanus apar şi în Dicţionarul limbii române vechi (G. Mihăilă) publicat înainte de apariţia primei ediţii a Dex, dar şi, evident, în limba vorbită, de unde au ajuns să fie cuprinse în textele menţionate şi, probabil, şi în altele.

Calendarele bisericeşti au folosit dintotdeauna numai numele populare româneşti ale lunilor.

Desigur, e mai simplu să reproduci după Larousse, decât să’ţi baţi capul să investighezi. Da, dar nici alcătuitorul sau ”etimologul” nu se mai pot numi ”doctus”, nici făcătura lor ştiinţifică !
Acesta este un patent după care s’au fabricat etimologiile cuvintelor româneşti, care ar putea fi ilustrat cu foarte numeroase exemple, însă nu acesta este rostul rândurilor de faţă.

Al doilea mod de confecţionat etimologii este machiavelismul, să nu’i spunem altfel.
Să ilustrăm cu câteva astfel de producte, chiar din exemplele ilustrative de mai sus, din cartea lui F. Bakos:

Pentru pomană, Dex indică originea în slavul pomenu, dar, în rusă, polonă, slovacă, slovenă, sârbo-croată şi bulgară, cuvântul nu figurează.

La fel, pentru puhoi, Dex spune că ar proveni din sl. povoni, care, însă, nu figurează în rusă, polonă, slovacă, sârbo-croată şi bulgară. Este de pus întrebarea: în care slavă ?

Pentru a birui, a bizui, şi a bântui, Dex invocă originea în maghiarele (în ordine) birni, bizni şi bántani, care, în dicţionarele maghiare nu figurează.
Aceste exemple trebuie înţelese numai ca ilustrări ale unui mod de a confecţiona, fără acoperire, origini pentru unele cuvinte româneşti. În realitate procedeul este destul de frecvent.

Cu toate că s’au folosit astfel de procedee neonorabile în ştiinţă, aproape un sfert din eşantionul de mai sus rămâne fără etimologie cunoscută. Iar această situaţie ciudată nu deranjează ştiinţa corifeilor în lingvistică.
Pe lângă contingentul de neştiinţă declarată de către I.L.B., în listă mai găsim: circa 8 % etimologii reciproce (română / maghiară,  maghiară / română) după regula balansoarului şi unele etimologii absurde, dogmatice:

a (se) apăra – dat din lat. apparare care înseamnă a pregăti, a dispune, nu a apăra.

bătătură – dat din lat. battitura ˆ lovitură de ciocan.

Cuvântul român înseamnă: (1) teren bătătorit (în faţa casei), p. ext. (pop) ogradă, curte (la ţară);  (2) îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor (intră în expresii); (3) băteală.

Sensul (1) îl găsim în Civilizaţia Cucuteni, cu circa trei milenii înainte de fundarea legendară a Romei. Nici unul din sensurile din română nu există în latină, fiind vorba de o simplă similitudine formală, auditivă.

cârpă nu ar putea veni din bulgară decât dacă s’ar face dovada că bulgara ar avea un astfel de cuvânt şi că l’a împrumutat şi în: latină, franceză, engleză, valonă etc., ceea ce nu’i posibil, astfel că etimologia din Dex nu’i decât fructul fie al neştiinţei, fie al machiavelismului, cum am arătat, de fapt un simplu urechism.

În bulgară există kappa, dar care înseamnă stâncă ! A se vedea: Carpaţi, carpi, Karpathos (gr. veche) etc., atestate în centrul Europei cu multe veacuri înainte de efemera prezenţă a bulgarilor în Europa.
Pentru prezenţa lui cârpă (lat. carpia) în graiurile occidentale, v. Littré, 1873, vol. I, p. 568.

dop se găseşte, cu acelaşi sens, şi în olandeză, singurul popor european care mai poartă numele de Daci (Dutch, Duchman, olandez).

duşman nu poate proveni din turcă pentru că e cuvânt persan, nu turc, şi figurează şi în elină. Puteau turcii – ale căror prime menţiuni istorice mai certe, semnalând prezenţa străbunilor acestei naţiuni  în Asia Centrală (Munţii Altai), datează din sec. VI d.Hr. (Mehmet Ali Ekrem, Civilizaţia turcă, 1981, p. 10) – să împrumute cuvinte lexicului elinei clasice, dispărută cu mult înainte ca numele turcilor să fie menţionat măcar ?

glie – dat în Dex cu etimologie necunoscută – este pământul, ca zeitate în religia vedică (Heinrich Zimmer, Introducere în civilizaţia şi arta indiană, 1983, p. 149), adică este cuvânt românesc străvechi (mileniul III î.Hr.), cu etimologie clară, cunoscută.

marfă, pentru care Dex  invocă provenienţa din maghiarul marha – vită, o presupunere pe care etimologii maghiari n’o acceptă. Ei arată că marfă apare pentru prima dată în maghiară la 1873 şi provine din română. Normal, marha este alt cuvânt.

Cuvântul apare şi în engleza veche (mearh ˆ cal, mare ˆ iapă), în germană (măhre ˆ iapă), dar marhă (cu variantele marhă şi mara) apare şi în română şi este considerat de origine celto-germanică, nu maghiară, cum consideră Dex.

În cele de mai sus, am ilustrat, numai cu câteva exemple, cât de departe de realitate sunt etimologiile din Dex.

După foarte succinta prezentare de mai sus, îi pare cititorului această lucrare atât de puţin interesantă încât să nu merite atenţia specialiştilor români ?

Ne’am întrebat de mai multe ori de ce o lucrare excepţională, care aduce un substanţial complement de cunoaştere, argumentat ştiinţific, hotărâtor cu privire la virtuţile limbii române şi la raporturile dintre română şi maghiară, n’a fost tradusă în româneşte, mai ales atunci când se putea publica fără dificultăţi financiare ?

Mai mult, de ce n’a fost primită cu entuziasm, de ce n’a fost recenzată niciodată în puzderia de reviste de lingvistică şi filologie, care dospesc de munţi de prostie  lingvistică (v. Alex. Philippide) ?

De ce nu s’a bucurat măcar de atenţie din partea diriguitorilor lingvisticii româneşti, mai ales că lucrările de lingvistică ale acestora lasă impresia că ar fi un fel de cantitate neglijabilă (Helmuth Frisch, Relaţiile dintre lingvistica română şi cea europeană, Ed. Saeculum I. O., Bucureşti, 1995, p. 24).

Noi înşine am parcurs practic tot ce s’a scris mai de Doamne-ajută în ultimul veac în lingvistica românească şi n’am găsit, o spunem cu părere de rău, aproape nimic relevant: aceleaşi păreri ale învăţaţilor apuseni, formulate cu aceleaşi sau cu alte cuvinte, când e vorba de aspecte generale ale lingvisticii şi aceeaşi batere de apă în piuă fără să se aducă ceva nou, privitor la lingvistica românească.

Când un academician, profesor universitar, îşi începe cartea cu un citat de o pagină:

I. V. Stalin a arătat că structura gramaticală a limbii se schimbă şi mai încet decât fondul principal de cuvinte… Structura gramaticală a limbii şi fondul ei principal de cuvinte alcătuiesc temelia limbii, esenţa specificului ei… Sute de ani asimilatorii turci au încercat să oprească, să distrugă şi să nimicească limbile popoarelor balcanice… (Cu privire la marxism în lingvistică, Pravda din 20 iunie 1950) – Al. Rosetti, Influenţa limbilor slave meridionale, Bucureşti, 1950, p. 17.
sau
În genialele sale lucrări privitoare la lingvistică…, I. V. Stalin a acordat o deosebită atenţie problemelor vocabularului. Cu această ocazie, el a ridicat pentru prima oară şi a pus în faţa lingviştilor, chestiunea fondului principal lexical, chestiune de importanţă covârşitoare pentru studiile de limbă. Descoperirea de către I. V. Stalin a fondului principal lexical (de care s’a ocupat, la noi, Mitropolitul Simion Ștefan în Predoslovia Noului Testament de la Bălgrad, 1648, iar Eftimie Mugur, cu peste 50 ani înainte de Limba în circulaţiune, 1887, a lui Hasdeu, numeşte fondul principal de cuvinte verba primae necesitatis cu circa 120 ani înainte de I. V. Stalin – N. ns.) este menită să transforme radical felul nostru de a privi vocabularul… Lucrarea de faţă este o încercare de a aplica teoria stalinistă la studiul limbii române (Al Graur, Încercare asupra fondului lexical al limbii române, 1954, p. 5).

Cu astfel de lucrări nu se impresionează lingvistica europeană şi nici nu se poate înlătura sentimentul de cantitate neglijabilă.

O altă categorie de se referă la structura limbii române. S’au jucat de’a statistica mulţi:

I. Hinculov (1840), A. Cihac (1871, 1879), S. Puşcariu, D. Macrea, V. Arvinte, M. Seche, C. Maneca, Gh. Bolocan, V. Șuteu, Al. Graur, C. Dimitriu, M. Dinu ş.a.

În toate lucrările de acest fel, s’a pus continuu carul înaintea boilor, iar rezultatele se văd: vieţi consumate, păduri distruse pentru spor de cunoaştere zero.

L’au ignorat pe Sulzer, i’au ignorat pe toţi cercetătorii maghiari de după Edelspacher (v. mai înainte), n’au vrut să ştie şi să vadă nimic, dincolo de poveştile absurde ale lui Cihac.

S’a ajuns la cele mai rotunde inepţii: limba română ar conţine, printre altele, 965 cuvinte turceşti (16,73 %), 589 ungureşti (10,21 %) şi 50 albaneze (0,86 %) (S. Puşcariu, Locul limbii române între limbile romanice, 1920)

Dacă s’ar fi folosit un strop din, la asemenea afirmaţii pe ce bază s’ar fi invocat năstruşnica teorie a lui Rösler; la de 12 ori mai multe ungurisme decât albanisme?

Consecvent cu el însuşi, Rösler nu putea să’i aducă pe români decât din Panonia şi din Ardeal.
Dar această discordanţă n’o observă niciunul din, cum se numesc pompos cei care s’au ocupat de imaginația vocabularului românesc, dar care n’au depăşit nicicând ştiinţa adunării pînă la 50.000, fără elementara pricepere raţională.

În loc să tot numeri prostiile altuia, nu era mai normal să încerci să dovedeşti că un cuvânt – două ale limbii române provin(e) din turcă, ungară, bulgară, albaneză etc.?

Pentru că, până astăzi, nu s’a făcut, dincolo de declaraţii, niciodată o DOVADĂ (!!) a prezenţei unui cuvânt de provenienţă străină, cel puţin în lexicul fundamental al limbii române.
Aşa, numărând declaraţiile arbitrare ale unor opere de imaginaţie, lingviștii n’au făcut, vorba lui Petre Ţuţea, decât aflare’n treabă ca metodă de lucru.

Aceasta fiind atmosfera <ştiinţifică> în lingvistică, aproape că n’ar trebui să ne mire somnolenţa cu care lingvistica românească a primit opera fundamentală, serioasă, de mare ţinută, a eminentului profesor budapestan Ferenc Bakos.

Chiar dacă s’au împiedicat de ea – căci a fost trimisă de autor atât la Institutul de lingvistică din Bucureşti, cât şi la Biblioteca Academiei – s’au înspămîntat şi au pus’o repede la dospit.

Cum să publici aşa-ceva în România unde lingviştii erau rămaşi la Cihac, cu 110 ani în urmă, atâta vreme cât cei care deciseseră această situaţie sau, cel mult, avansaseră până la genialul lingvist I. V. Stalin, corifeii lingvisticii româneşti, erau în viaţă?

Nu există învăţat care să nu prefere minciuna inventată de el, adevărului descoperit de altul (amara frază a lui Rousseau). Chiar şi în ştiinţele cele mai perfecte mai întîlnim încă unele doctrine menţinute numai din motive de autoritate – ap. Ramon Y Cajal, Drumul spre ştiinţă, p. 32.

Astfel că, din motive de autoritate, dar fără acoperire, opera lui F. Bakos a fost scoasă din circuit şi traducerea ei interzisă. Cum am arătat, o astfel de operă monumentală nu s’a bucurat de nicio recenzie în vreo revistă de lingvistică.            

Opus igne, auctor patibulo dignus parcă voiau să realizeze Iorgu Iordan, Alex. Graur şi Alex. Rosetti, ale  căror păreri erau dovedite ca eronate, ca false, de către demersul riguros ştiinţific al eminentului Ferenc Bakos.

Pentru că nu aveau la îndemână şi autoritatea de a da focului opera, au recurs la conspiraţia tăcerii: nimeni din tagma lingvistică nu trebuia să se ocupe sau să scrie despre această operă magnifică. Și aşa, dogma privind sute de ungurisme în limba română, fără vreo acoperire ştiinţifică, şi’a continuat cariera.

O recenzie a apărut totuşi, nu într’o revistă de lingvistică, ci în <Veac nou> nr. 3/1983 şi s’a datorat doamnei ( din afara I. L. B.) Rodica Bogza-Irimie.
Astfel,  şi’a salvat, temporar, aureola de care se bucura pe nedrept în mediile politice şi <ştiinţifice> autohtone, torpilând o operă din cele care apar o dată într’un veac, purtătoare a unor noutăţi ştiinţifice de importanţă excepţională, lucrare la care eruditul prof. dr. F. Bakos a lucrat 10 – 15 ani.

Este de neînţeles de ce n’au folosit măcar lucrarea lui Géza Blédy (1908-1962) Influenţa limbii române asupra limbii maghiare recenzată şi de specialişti maghiari, dar şi de acad. Emil Petrovici (1942), la care se referă şi profesorul clujean I. I. Rusu – v. Muzeul Brukenthal. Studii şi comunicări, vol. 13, Sibiu, 1967, p. 248 -260.

În această lucrare, I. I. Rusu prezintă şi opiniile unor lingvişti maghiari referitor la cartea lui G. Blédy, printre care a lui Gy. Marton (la p. 245) care, în 1943, face cărţii lui Blédy o critică incisivă, dură, duşmănoasă, cu concluzia:

Gyula Marton a avut astfel de accente dure datorită faptului că crescuse în ideea imaginară a unei pretinse superiorităţi culturale maghiare, la şocul constatării unei influenţe a limbii române asupra graiului maghiar, deşi, la G. Blédy, era vorba de identificarea numai a cca. 600 cuvinte româneşti în maghiară, foarte departe de realitate, de care ne vom apropia cu opera lui F. Bakos, în care figurează de aproape patru ori mai multe cuvinte româneşti în maghiară faţă cu nici un cuvânt maghiar în româna standard (Sulzer).

Totuşi e mai de înţeles tulburarea psihologică a lui Gy. Marton decât manifestarea de orgoliu fără acoperire, de obtuzitate, a lui Iorgu Iordan, 40 de ani mai târziu.
Oare nu tot el făcuse, imediat după război, afirmaţia ineptă că graiul din Moldova este un dialect ucrainean, iar cel din Muntenia ar fi medio-bulgară ?

Ca să faci astfel de afirmaţii privitor la limba primordială trebuie să fii dotat din naştere cu un rudimentarism super-îngroşat sau să te afli în stadiul de zahariseală avansată.
Iorgu Iordan s’a dus, dar interdicţia sa de tip medieval a rămas şi poate produce în continuare rătăciri ca cele pe care le’am menţionat în prezenta semnalare.
De aceea, este cazul ca Ministerul Culturii să subvenţioneze traducerea acestei cărţi fără egal în lingvistica europeană.

Gabriel Gheorghe

P. S. Pentru că teoria lui Sulzer, cunoscută ca a lui Rösler, invocă lipsa de cuvinte germane în limba română pentru a decreta absenţa românilor din Carpaţi în timpul goţilor – ceea ce nu reprezintă decât probe înduioşătoare de ignoranţă polivalentă – vom arăta că, în lexicul ţărănesc al limbii române, nu există nici un cuvânt de provenienţă străină, pentru simplul, dar binecuvântatul motiv că, în lexicul primordal, nu există şi nu pot exista influenţe străine, ceea ce nu putea fi înţeles de către sistemul de gândire al unor Sulzer, Rösler etc.

Se’nţelege că nu putem intra aici în detalii asupra celor de mai sus.
Totuşi, pe parcursul timpului, o serie de cercetători români au încercat imposibilul ca să facă de ruşine teoria lui Sulzer, recurgând la inventarea sau potrivirea unor cuvinte ale limbii române, pe care le’au declarat germane.

Un astfel de caz l’am găsit recent în N. R. R., nr. 3-4 / 1997, p. 198, unde se spune că străvechiul cuvânt românesc moldă ( ˆ Molde) care ar însemna mocirlos. Nu ştim unde a găsit autorul acest sens pentru Molde şi nu considerăm că’i de vreun folos să aflăm, oricum el nu are nici o legătură cu sensurile cuvântului românesc.

Cuvântul trebuie pus în legătură cu vorba populară mol/an ˆ vin, cu Mol/dova ˆ ţara viilor, a vinului, cu numeroase toponime de tip Moldă, Moldova, după regula limbii române de a forma familii de cuvinte.

Analizând lexicul limbii maghiare, Lucian Iosif Cueșdean apreciază:

”Din fondul total de 180 de etimoane ”maghiare”, constatăm că peste o treime, 74,  existau la rumânii geţi şi au ajuns cu ei în Punjabi.

MAGHIARA este o limbă asiatică, UGRO-FINICĂ, reprezentând aproximativ  5-10 % din fondul colocvial al limbii ungare. Maghiara îi dă însă limbii ungare, tonul, accentul, în totalitate.

COJOCAR, CORVIN,  cu accentul pe prima silabă, devin cuvinte ”ungureşti”.

Dialectul românesc getic din Punjabi reprezintă 50% din fondul colocvial al limbii literare româneşti şi probabil tot atâta din cel al limbii Punjabi.  După 1175 de ani de convieţuire cu maghiarii, românii nu au în comun nici măcar un singur cuvânt maghiar ugro-finic. După Marius Sala et comp., autorii cărţii Limbile lumii, limba ungară are aproximativ 250 cuvinte ugro-finice !!!

Fondul colocvial al limbii române are:

4400 de cuvinte, din care 1120 ar fi latin 25 % (prezent 100% în Punjabi), 1000 slav 23 % (prezent 38% în Punjabi), 313 turc 7 % (prezent 26% în Punjabi), 180 neogrec 3 % (prezent 22% în Punjabi , 180 maghiar 3% (prezent 40% în Punjabi) şi 1527  substratul acceptat tacit ca autohton 34 % (ce ar include 120 etimoane  albaneze 2,5 %, 300 onomatopee 7 % şi 300 cuvinte cu compunere onomatopeică 7 %, 807 cuvinte vorbite de români dar presupuse a nu le aparţine şi etichetate cu ”ETIMON NECUNOSCUT” 18 %), 16 %  în prezent  în Punjabi.

Până când o să mai susţinem că am învăţat a GÂNDI din maghiarul GONDOLKOZNI, când pentru GÂN-DIN-d, geţii goţi spuneau DAN-GKIAN, adică GHIAN-DAN, germanii DEN-KEN, adică GHENDEN şi masa geţii spuneau GHINTI, scris GINTI, adică a GÂNDI.  â

Nu’i păcat să susţinem cu încrâncenare academică, faptul că am fi un neam de nulităţi, ce am învăţat de la nişte mongoli maghiari să punem BUTA-şi la vie,  când BUTA-şii, un fel de răsaduri, în vie, se numesc BUTA în limba getică a masa-geţilor din Punjabi?

Până şi  domesticirea animalelor e pusă pe seama mongolilor maghiari, de vreme ce CIUR-dă şi CIUR-dar sunt atribuite lor. Oare aşa să fie ???  Dacă studiaţi limba română puteţi observa că morfemul stem ”C*R, 100, parte”,  din CIOR-bă, înseamnă foarte clar ”unitate cu părţi componente”, precum CER-ul, pi-CIOR-ul, CUR-ul, CIOR-chin-ele, CIUR-ul, CIUR-da, CÂR-dul, CAR-ul, CUR-cu-beul, etc.

Oare chiar nu vrem să pricepem că fără Papa de la Roma nici nu ar fi existat vreodată unguri. El i’a convins pe băştinaşii Panoniei că MAGHIARII sunt nişte sfinţi creştini după ce vreme de 50 de ani au jefuit toate mănăstirile până în inima Franţei.

 ORIGINEA UNGURILOR BAZATĂ PE TESTE ADN – STUDII GENETICE DESPRE UNGURI

Region / Haplogroup   I1,  I2 / I2a,   I2b,   R1a,   R1b,   G,    J,     J2 / J1,   E1b1b
Hungary                         8.5    16           2      29.5   18.5   3.5   6.5        3           8

Haplogrupurile majoritare în Ungaria sunt:

-haplogrupul I ( I1 + I2/I2a + I2b ) =     26,5 % populații băștinașe vechi din mezolitic
-haplogrupul R1a                               =     29,5 % populații getice (balto-slavii, germanici)
-haplogrupul R1b                               =    18,5 %  populații getice (celtice, latino-italo-celtice, tochariene)
-haplogrupul E1b1b                           =       8 %    populații nord africane, balcanice
-haplogrupul J ( J2 6,5 + J1 3 )          =     9,5 %   greco-anatolieni, evreii, mesopotamienii.
-haplogrupul G                                    =     3,5 %   agricultori caucazieni

Mai multe studii genetice găsiți în acest articol, după o scurta introducere în genetică.

Vizionați și următorul film pentru că și el ajută la înțelegerea modului în care genetica poate stabili originea etnică a unei persoane sau a unui popor. Aceste studii genetice, făcute chiar de oameni de știință din Ungaria, arată că ungurii nu sunt urmașii maghiarilor și nici a hunilor (?!), ci sunt în marea lor majoritate descendenții populațiilor locale sclavonice, germanice și getice, maghiarizate cultural și catolicizate religios.

Astfel, conform oamenilor de știință, maghirofonii sunt cam 50% geți (balto-slavi, germanici) maghiarizați, 30% sunt băștinași vechi (pelasgi) maghiarizați, iar restul de 20% sunt evrei, țigani și uralici.

Faptul că ungurii NU SUNT DESCENDENȚII triburilor MAGHIARILOR (care cel mai probabil au murit în numeroasele incursiuni de jefuire și tâlhărire a lumii civilizate ce au gasit’o in Europa anilor 900), demonstrează că pretențiile lor teritoriale asupra României, Slovaciei, Serbiei nu sunt susținute nici de genetică, toate argumentele istorice invocate de politicienii unguri fiind FALSE și bazate în exclusivitate pe xenofobismul acestora și pe dorința unora de a fi grofi pe moșie sau a altora fără mari veleiăți, ci doar de a se asocia unei națiuni considerată nefondat superioară, cu un trecut ce se pierde cu siguranță în Panonia, iar originile limbii cu siguranță în pustiurile asiatice.

Este important ca un numar cât mai mare de oameni să cunoasca adevărata origine etnică a maghiarofonilor, tocmai pentru a nu se ajunge la o nenorocire de gen Kosovo sau pentru a nu se ajunge iarăși la genocid contra românilor, așa cum s’a întâmplat de 3 ori in secolul XX.

Să înțelegem puțin cum anume poate ADN-ul arătă originea unui om.
Mai întâi, ce este ADN-ul?

ADN-ul este un program cel puțin tridimensional, mai sofisticat decât orice program de calculator, scris cu ajutorul unor molecule, din care este creat corpul fizic al ființelor vii. Deoarece acest program este foarte mare, pentru a putea fi stocat, a fost împărțit în mai multe bucăți numite CROMOZOMI. Ca să fie simplu de înțeles, să ne gândim că dacă un program de calculator este prea mare, este pus pe mai multe discuri sau pe mai multe cipuri de memorie. Deci, cromozomul este asemanator unui cip de memorie. ADN-ul uman este impartit in 46 CROMOZOMI (cipuri), grupate in perechi de cate 2 cromozomi.

Acest ADN se afla in nucleul celulelor din corpul nostru. Mai avem însa și un alt ADN care nu se află în nucleu, ci se află într’un organism celular responsabil cu producerea de energie, și numita MITOCONDRIE.

Deci, avem 2 tipuri de ADN în corpul nostru ADN-ul nuclear, aflat în nucleu si ADN-ul mitocondrial, aflat în mitocondrie și responsabil de producerea energiei. Oamenii de știință au observat ca ADN-ul mitocondrial se transmite DOAR de la mama la copil, fără a fi modificat, în timp ce ADN-ul nuclear se transmite jumătate de la mamă și jumătate de la tată. Deoarece ADN-ul mitocondrial e transmis doar de la mama la copil și nu este modificat, înseamna ca toate persoanele care au același ADN mitocondrial se trag din aceeași MAMĂ PRIMORDIALA, adică toți au aceeași stră-stră….- stră bunică.

Oamenii de știință au observat ca există un număr mic de tipuri de ADN mitocondrial, ceea ce înseamnă că toți oamenii de azi sunt descendenții unui număr foarte mic de femei, numite EVELE PRIMORDIALE. ADN-ul nuclear e transmis jumătate de la mamă și jumătate de la tată.

Sexul este însă dat de grupa de cromozomi X si Y.

O combinație XX determină apariția sexului feminin, în timp ce sexul masculin e determinat de combinația XY. Spermatozoizii și ovulul conțin doar jumătate din ADN-ul nuclear, doar 23 de cromozomi. Ovulul conține un cromozom X din cei 2 cromozomi X prezenți în ADN-ul femeii, în timp ce spermatozoidul poate conține fie un cromozom X, fie un cromozom Y.

Daca ovulul va fi fecundat de un spermatozoid purtător al cromozomului Y, atunci va rezulta un copil de sex masculin. Dacă ovulul va fi fecundat de un spermatozoid ce poarta cromozomul X, atunci va fi fata. Rezultă ca sexul unui copil este determinat doar de spermatozoidul bărbatului. Deoarece cromozomul Y îl au doar barbații, iar ei îl primesc integral de la tatăl lor, iar acesta de la tatăl său etc, rezultă ca toți barbații care au un anumit tip de cromozom Y, au același stră-stră…..- străbunic.

Oamenii de știință au observat că există doar câteva tipuri de cromozomi Y, ceea ce înseamnă că toți bărbații de azi se trag de fapt dintr’un nr foarte mic de ”Adami primordiali”.

În concluzie, studiindu’se cromozomul mitocondrial se poate afla cine anume ne’a fost stră-stră-…..- străbunica pe linie maternă, iar studiindu’se cromozomul Y, se poate afla cine anume a fost stră-stră …- străbunicul pe linie paternă.

STUDII GENETICE DESPRE UNGURI:

1. Harta frecvenței haplogrupurilor demonstrează ca populația de azi a Ungariei este în linii mari identică cu a vecinilor lor, nicidecum nu relevă origini asiatice:

http://www.eupedia.com/europe/european_y-dna_haplogroups.shtml

2. Diversitate cromozomiala in Europa:

http://evolutsioon.ut.ee/publications/Rosser2000.pdf

3. Genetica umană în Europa – populația ungurească veche (în limba engleză):

http://www.nature.com/ejhg/journal/v8/n5/abs/5200468a.html

4. Comparația ADN-ului mitocondrial al ungurilor de azi si de acum 1000 de ani:

http://dienekes.blogspot.ro/2007/07/ancient-hungarian-mtdna.html

5. Analiza cromozomului Y al ungurilor antici și al unor grupuri de oameni ce vorbesc azi limba maghiară

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723…

6. ADN-ul mitocondrial al ungurilor comparat cu ADN-ul mitocondrial al altor popoare europene – 5% origine asiatică. Țiganii provin din India și au haplogrupul mitocondrial M, specific zonei Indo-Gangetice, adică zonei India-Pakistan.

Acest haplogrup M este întâlnit la cel puțin 5% din populația Ungariei considerată „unguri puri”, ceea ce arată că inclusiv țiganii au fost supuși procesului agresiv de maghiarizare și au fost si ei transformați în „unguri puri, urmași ai lui Attila”.

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723?ordinalpos=1&itool=EntrezSystem2.PEntrez.Pubmed.Pubmed_ResultsPanel.Pubmed_DiscoveryPanel.Pubmed_Discovery_RA&linkpos=2&log%24=relatedarticles&logdbfrom=pubmed

7. Cei mai apropiați genetic de indienii din India sunt țiganii care reprezintă un grup mare etnic în Ungaria:

Dă clic pentru a accesa IJHG-06-3-177-183-2006-263-Decsey-K-Text.PDF

8. Analiza ADN fino-ugricilor haplogrup din care maghiarofonii nu fac parte:

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723?ordinalpos=1&itool=EntrezSystem2.PEntrez.Pubmed.Pubmed_ResultsPanel.Pubmed_DiscoveryPanel.Pubmed_Discovery_RA&linkpos=2&log%24=relatedarticles&logdbfrom=pubmed

9. Secuii și ceangăii sunt diferiți genetic

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17532745

CONCLUZII

Studiile genetice spun clar, că maghiarofonii sunt populații băștinașe din mezolitic în proporție mare, undeva la 26-27 %, față de Romania unde populatiile vechi din Vechea Europa sunt de aproximativ 33-34 %. Peste acest fond genetic vechi care era predominant s’au adăugat în neolitic și epoca bronzului restul de populații ce s’au amestecat ce poartă alte fonduri genetice, diminuând prin așezarea celor noi în spațiul Panonic-Dunărean fondul genetic general. Influența triburilor asiatice mongol-altaice este insignifiantă, la populațiile de azi.

În Ungaria deși nu trăiește o populație de sorginte asiatică, toată propaganda de atribuire unei astfel de origini, devine penibilă atunci când populației actuale i se inoculeaza perfid această teorie falsă, chiar dacă dupa 1920 când ia ființa pentru prima oară statul ungar modern, existând ca entitate POLITICĂ așa cum o știm azi și nu ca o componentă anexă nedemocratică a unui imperiu, a continuat să perpetueze o limbă străină acestei nații, maghiara, care are doar parțial origini asiatice.

De ce acest stat are această politică e greu de înțeles pentru oricine constată acest adevăr, când originile lor reale sunt europene, iar limbile de circulație în acest spațiu e limpede că trebuia să fie cele ale populațiilor sclavone (slovacă, sarbo-croată, slovenă, rutenă), germane și românești.

Sura:  certitudinea.ro,  scribd.com/doc (F. Gândirea, G. Gheorghe),  george-damian.ro,  crisana.ro, condeiulardelean.ro

Citiți și:  PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA