ROMÂNIA VA DEVANSA ITALIA ȘI SPANIA, ȘI VA AJUNGE FRANȚA ȘI ANGLIA DIN URMĂ

În cât timp vom atinge media UE a PIB-ului pe cap de locuitor?

Media din Uniunea Europeană a PIB-ului pe cap de locuitor era în 2014 de 27.300 euro. În România, media a fost de 7.500 de euro, conform Eurostat. Conform Comisiei Naționale de Prognoză, în 2014, PIB-ul pe cap de locuitor în București era de 19.711 euro, în vreme ce în județul Vaslui ajungea la 3.640 euro.

Deci, un vasluian producea de 7,5 ori mai puțin decât un european mediu. Calculată la paritarea puterii de cumparare, valoarea PIB-ului pe cap de locuitor crește, ajungând la 54% din valoarea mediei europene.

Deci, un român are în medie un PIB pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare de 14.700 euro. Pe măsură ce crește PIB-ul nominal pe cap de locuitor (7.500 euro), PIB-ul calculat la paritate crește și el, apropiindu’se mai mult de media Uniunii Europene (vezi harta din imagine).

Din 2004, PIB-ul pe cap de locuitor al României, calculat în valori nominale, a crescut de la 2.900 euro, la 7.500 euro în 2014. Media PIB-ului per capita în UE a crescut de la 22.300 euro, în 2004, la 27.300 euro, în 2014. Valorile includ toate cele 28 de state membre, deși, în 2004, noi, bulgarii și croații nu făceam parte din UE. PIB-ul pe cap de locuitor al României a înregistrat cea mai mare creștere între 2004 și 2014 dintre statele actuale ale UE. Avem de 2,6 ori mai mare PIB-ul per capita calculat în euro decât 2004 (vezi harta din imagine).

În clasamentul creșterilor urmează Letonia, Lituania, Bulgaria, Slovacia, Estonia și Polonia, țări al căror PIB per capita s’a dublat. Media creșterii PIB-ului per capita nominal în UE a crescut cu 22% între 2004 și 2014. Sub această creștere medie se situează state dezvoltate precum Olanda, Danemarca, Franța, Marea Britanie, dar și state ale căror economii au suferit mai mult în criză, precum: Spania, Italia, Portugalia, Irlanda, Cipru și, binențeles, pe ultimul loc în privința creșterii, nimeni alta decât … Grecia. PiB-ul per capita al Greciei a scăzut de la 17.500 euro, în anul de grație al Olimpiadei de la Atena, la 16.300 euro în 2014. Scăderea este nominală, cea reală, ce ține cont de inflație, fiind mai mare.

Anul 2031 este anul în care, dacă menținem același ritm de creștere și dacă creșterea medie în UE se menține la fel, vom atinge media europeană a PIB-ului per capita. Este un calcul aritmetic și nu are nimic de’a face cu o prognoză economică, al cărei orizont de previziune nu se poate întinde pe 17 ani, dar poate să ne dea o idee despre locul în care suntem și cât mai avem de muncă până la a ajunge mediocri. Dacă scenariul dintre 2004 și 2014 se aplică și până în 2031, vom avea parte de surprize în privința centrilor de prosperitate și sărăcie relativă (vezi harta din imagine).

Astfel, zonei nordice i se va alipi zona celor trei țări baltice, economia acestor state va înregistra un avans semnificativ, dacă scenariul ultimului deceniu se va aplica în continuare. Statele din sud, cu excepția Franței și Maltei, vor pierde tot mai mult teren față de statele din nord. În zona statelor foste comuniste, Cehia va fi devansată de Slovacia în privința PIB-ului per capita, iar România va devansa Polonia, Ungaria și Croația.

Scenariul este bazat pe aritmetică și nu pe un model economic, dar acum unsprezece ani niciun model economic nu prevedea recuperarea spectaculoasă de teren, care a avut loc, față de vecini. Față de Ungaria, am plecat cu un PIB per capita de 2,8 ori mai mic, acum e de 1,4 ori mai mic. Față de Polonia, am recuperat mai puțin, de la 1,9 ori, la 1,4 ori, dar să nu uităm că Polonia a fost copilul minune al crizei. Față de Bulgaria am plecat de la un PIB per capita de 1,07 mai mare, iar acum e de 1,29 ori mai mare. România are o șansă să se dezvolte și să recupereze decalaje, dar doar dacă ar fi lăsată de predicatorii austerității de la Bruxelles și de papagalii autohtoni.

Citiți și:  CUM DEZINFORMĂM ROMÂNII CA SĂ ADERE LA IDEEA FEDERALIZĂRII

Acum să vedem cum mai stăm la productivitate și număr de ore lucrate pe angajat în UE și cât mai avem de recuperat, și la acest capitol.

Anul trecut, un angajat din România lucra săptămânal, în medie, 39,8 ore. Cifra este în scădere față de 2014, când, un angajat muncea săptămânal la locul de muncă principal 40 de ore (cifrele se referă doar la locul de muncă principal, fiind excluse locurile de muncă secundare).
Unde se muncește cel mai mult și cel mai puțin în UE?

Conform statisticilor Eurostat, România se află pe locul 6, la egalitate cu Ungaria, dintre statele UE în privința duratei medii a muncii săptămânale prestate de un angajat în 2015. Înaintea noastră, cu mai multe ore de muncă pe săptămână, se aflau state precum:

Grecia (42,2 ore),

Bulgaria (40,8 ore),

Polonia (40,7 ore),

Cehia (40,5 ore),

Slovacia (40,2 ore – vezi tabelul din imagine).

Media de ore lucrate săptămânal de un angajat la nivelul UE a fost în 2015 de 37,1 ore.

Cele mai puține ore pe săptămână s’au înregistrat în:

Suedia (36,3 ore),

Irlanda (35,9 ore),

Germania (35,2 ore),

Danemarca (33,5 ore) și

Olanda (30,1 ore).

Se observă că, în țările bogate, angajații muncesc mai puțin. Putem spune că la omul bogat boii trag mai puțin decât la cel sărac.

Cum arată topul productivității angajaților în UE?

Tot o statistică a Eurostat ne dă și niște referințe în privința productivității medii a angajaților în UE. Ultimele date din această statistică sunt din 2014, din acest motiv am adăugat și timpul mediu de muncă săptămânal pe angajat din 2014. În privința productivității medii, angajații din România anului 2014 erau la 56,7% din media UE, ocupând penultimul loc (media UE = 100 – vezi tabelul din imagine). În urma noastră, cu o productivitate medie de doar 43,7% din media UE, erau angajații din Bulgaria. Cea mai mare productivitate a angajaților se înregistra în:

Luxemburg (167,2% din media UE),

Irlanda (143,9%),

Belgia (129,5%),

Franța (115,3%) și

Austria (115,3%).

Toate statele foste comuniste, cu excepția Bulgariei, au o productivitate medie a angajaților mai mare decât cea înregistrată la noi. Totuși, trebuie să ținem cont că, la momentul aderării, în 2007, productivitatea medie a angajaților din România era la 42,5% din media UE. Dintre toate statele foste comuniste, România a înregistrat cea mai mare creștere a productivității între 2007 și 2014 (de la 42,5% la 56,7% din media UE). Chiar și cu această creștere spectaculoasă a productivității, realitatea anului 2014 ne arată că angajații români muncesc mult și au o productivitate slabă. Dacă ne raportăm la orele muncite de un angajat în 2014, România ocupa tot locul 6, cu 40 de ore lucrate în medie săptămânal. Acestui loc 6 i se opune penultimul loc, sau locul 27, în privința productivității angajaților (vezi tabelul din imagine).

Dozarea dintre factorii de producție, muncă și capital, duce la o productivitate mai mare, precum cea a luxemburghezilor sau cea a irlandezilor, dacă predomină capitalul, sau la una precum a noastră și a bulgarilor, dacă predomină munca. Munca multă nu poate suplini lipsa capitalului (aici intrând toate tipurile de capital: tehnologic, financiar, etc), iar, în final, productivitatea are de suferit.

Această situație se manifestă în condițiile în care capitalul românesc în economie a devenit de ani buni minoritar.


Se ridică două întrebări juste:
1. Pentru cine se luptă ”sindicatele” patronatului, dacă doar 12% din grupurile de intreprinderi sunt rezidente în România?
2. De ce nu avem încă un salariu minim dacă nu la nivelul Germaniei, măcar la nivelul Spaniei?

Controlul grupurilor de intreprinderi vine masiv din Germania, Austria, Olanda etc. conform clasamentului din tabel.
La nivelul anului 2013, au fost identificate 44.575 grupuri de întreprinderi, din care 5.248 de grupuri de întreprinderi rezidente şi 39.327 de grupuri de întreprinderi multinaţionale (60 controlate din interior, respectiv 39.267 controlate din străinătate).
Potrivit datelor INS, aproximativ 12% din grupurile de întreprinderi identificate în România erau rezidente, dintre acestea 90% fiind constituite din două sau trei întreprinderi.

Precum se poate observa din coloana din dreapta valoarea capitalului străin în economie s’a concentrat cu predilecție în București și Ilfov, acolo unde beneficiază de o concentrație de populație de cel puțin 2-3 milioane de români, încluzând aici și navetiștii. Dacă în București și Ilfov valoarea este de aproape 24 miliarde euro, restul țării cu greu depășește 15,4 miliarde euro. Surprinde clasarea Clujului pe locul 9, și a unor județe din nord-vestul țării, Satu Mare și Maramureșul pe locurile 33 și 34.

Aceste cifre sunt edificatoare în special pentru a demasca propaganda acelora care ridică în permanență problema federalizării țării ca soluție la rezolvarea creșterii nivelului de trai din România. Toată lumea este conștientă că după ce țara noastră a renunțat la o serie de piețe tradiționale, întrând pe orbita cerințelor și standardelor admise în UE până la aderare, făcând dureroase restructurări în economie, efectele nu au întârziat să apară, chiar dacă cei mulți dintre noi am fi dorit ca această tranziție să dureze infinit mai puțin. La fel de adevărat este că această perioadă ar fi fost cu mult mai scurtă dacă la procesul înnoirii țării ar fi contribuit întreaga națiune.

În continuare harta celor 3,7 milioane de români apți de muncă, ce nu fac nimic

Nimic, nicio activitate economică cuprinsă de statistica oficială, asta fac aproape 3,7 milioane de români, conform datelor INS. Nu sunt plecați în străinătate, nu sunt șomeri, nu intră în populația ocupată, practic, nu există.

INS-ul dădea un comunicat ciudat, prin care ni se aducea la cunoștință că, la finalul anului 2015, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă era de 61,4%. Asta înseamnă că populația ocupată (segmentul de vârstă 15 – 64 de ani) reprezintă 61,4% din resursele de muncă ale României. Citind metodologia comunicatului, realizezi că diferă de cea folosită în mod uzual de INS, fiind făcută după cea a Biroului Internațional al Muncii, ceea ce duce la unele rezultate diferite.

INS-ul nostru calculează anual și la nivel de județ și regiuni rata de ocupare, dar, conform metodologiei INS (aliniată cu cea a Eurostat și nu a BIM), în cadrul populației ocupate intră doar populația civilă (în metodologia BIM intră și cadrele militare), iar în calcului șomajului intră persoanele mai mari de 16 ani până la vârsta pensionării, de 60 ani, pentru femei, respectiv 65 ani, pentru bărbați, care își caută un loc de muncă, sunt apte și disponibile să înceapă lucrul (în metodologia BIM intră persoanele între 15-74 de ani). Toate aceste diferențe dau rezultate puțin diferite de ceea ce calculează, an de an, INS-ul.

Conform metodologiei folosite uzual de INS, în 2014, în România, rata de ocupare a resurselor de muncă era de 66,9%, resursele totale de muncă ale României fiind de 12,597 milioane de persoane apte de muncă, iar populația ocupată civilă a fost de 8,431 milioane de persoane (vezi tabelul din imagine).

În populația ocupată civilă intră atât salariații la negru sau nu, cât și lucrătorii pe cont propriu, patronii, lucrătorii familiali neremunerați, dar nu și cadrele militare și personalul asimilat. Populația ocupată civilă împreună cu șomerii remunerați sau nu, formează populația activă civilă. Populația activă civilă,în 2014, era de 8,910 milioane persoane (vezi tabelul din imagine).

Diferența între resursele de muncă (12,597 milioane) și populația activă (8,910 milioane) ne dă populația care nu face nimic. Statistic, ei nu intră nici la șomaj, nici nu au emigrat (resursele de muncă se referă la populația aptă de muncă din interiorul țării, pe parcursul unui an, deci cea rezidentă), nici nu sunt angajați sau muncesc la negru, nici nu lucrează pe cont propriu, și nici patroni nu sunt.

Ei sunt o anomalie a economiei românești, cât populația unei țări mai mici din UE cum ar fi Estonia, pentru care nu există o categorie. Mulți ar fi tentați să’i bage la asistații sociali, și știm noi cine sunt acești trepăduși, dar așa cum am arătat, cei ce beneficiază de venitul minim garantat sunt aproximativ 240 de mii, iar beneficiarii ajutorului pentru susținerea familiei sunt 280 de mii.

Ziarele aruncau cifra de 7 milioane de asistați, cifră mestecată de Institutul de Politici Publice. Cifra era aferentă anului 2013, dar, chiar și așa, era impresionantă. Mai mult de o treime din populația României e asistată social! Senzațional, nu?

În 2014, conform INS, numărul de beneficiari de drepturi bănești și asistență socială din România era de 6,4 milioane, iar cheltuielile cu beneficiile și serviciile de asistență socială erau de 8,14 miliarde de lei (vezi tabelele din imaginea 2). În cadrul acestor 6,4 milioane intră o gamă largă de asistați sociali, dar cea mai importantă categorie sunt copii, beneficiari ai diverselor tipuri de alocații, în 2014 erau 3,727 milioane de beneficiari ai alocațiilor, iar în luna februarie a anului curent erau 3,7 milioane.

Deci, din start, numărul de asistați sociali nu mai pare așa de mare, pentru că, în mintea guguștiucilor așa-ziși progresiști de dreapta ce se perindă pe la emisiuni, asistatul social e cel ce bea la cârciumă și nu vrea să meargă să muncească pe un salariu de rahat, apropiat de ajutorul social pe care’l ia. Ce să vezi, pe lângă număratul sticlelor consumate, bețivul ținut în spate de marile spirite de dreapta din televiziunile cu datorii la stat sau fără, dar cu grade de la servicii, știe să numere și banii și înțelege noțiunea de cost de oportunitate!

Da, el știe că la cele 2-3 milioane cât ia de la stat, plus câteva zile de muncă plătite la negru cu 50 de lei pe zi, sunt la nivel de salariu minim și nu trebuie să facă naveta și să dea bani pe transport, pe haine și masa de la serviciu.

Mergând mai departe, din datele de la INS mai aflăm că beneficiarii venitului minim garantat erau în număr de 247 de mii în luna februarie a anului curent (vezi tabelul din imagine) și cei mai mulți nu erau în Vaslui, așa cum ne’am aștepta, dacă ne’am lua după ”știrile sportive de la ora 17”, când mai aflăm ce năzbâtii au mai făcut vasluienii. Nu, cei mai mulți beneficiari ai venitului minim garantat sunt în Dolj. Urmează apoi Buzăul, Galațiul, Teleormanul și abia al cincilea, Vasluiul. Care va să zică, din cei 6,4 milioane de asistați, 3,7 milioane sunt copii ce primesc alocații, iar bețivi ce refuză salariul minim sunt doar 247 de mii.

Dar iată și harta bețivilor, asta ca să le dăm în moalele capului ardeleniștilor propagandiști și amatori de sârmă ghimpată printre români, educați în spirit segregaționist:

Puteam să jur dacă culcam urechea la propagandiștii minoritarilor secesioniști că moldovenii sunt cei mai mari bețivi din România, dar se pare ca s’au înșelat. Oare de unde li se trage oltenilor dorul de zaibăr? De la ocupația vremelnică a austriecilor?

De la Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială aflăm că în februarie, anul curent, s’au făcut plăți în contul beneficiilor sociale de 614,9 milioane de lei, din care, 357 de milione s’au dus pe alocații, 127,5 milioane de lei s’au dus pe indemnizațiile pentru creșterea copilului, 68,4 milioane s’au dus pe venitul minim garantat (la bețivi), și restul s’au împărțit între alte categorii. Din datele detaliate de la INS, vedem că în 2014, 663 de milioane de lei s’au cheltuit pe cei cu venitul minim garantat, mai puțin din 10% din beneficiile plătite.

Este clar că cea mai mare parte din beneficiile sociale se duc pe alocațiile, indemnizațiile și alte beneficii ce țin de copii. Celelalte categorii sunt minore în comparație cu această categorie. Scriam zilele trecute că România alocă cel mai mic procent din PIB dintre statele UE pentru cheltuielile cu protecția socială (11,4% din PIB)   Vezi situația pe țări în tabelul de jos unde cei mai mulți asistați sunt în Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Germania. iar România situându’se la coadăpe locul 23, mai mulți asistați fiind în Ungaria.

Cea mai mare parte din această cotă se duce pe pensiile de orice fel (9% din PIB). Restul se cheltuie pentru familii și copii (0,8% din PIB), pentru cei cu dizabilități și boli (0,8% din PIB) și pentru șomaj (0,2% din PIB). Pensiile și șomajul nu intră în categoria de beneficiari ai asistenței sociale, bugetele fondului de pensii și de șomaj fiind separate de cel al beneficiilor de asistență socială.

Ce județe sunt fruntașe la sumele alocate beneficiilor sociale?

București, Iași, Suceava, Bacău, Prahova, Constanţa şi Dolj sunt județele cu cei mai mulţi beneficiari de asistență socială (vezi tabelul din imaginea 1). Tot aceste județe, în aceeași ordine, sunt și județele cu cei mai mulți copii, deci cu cei mai mulți beneficiari de alocații pentru copii. Cei mai puțini beneficiari de asistență socială sunt în Mehedinți, Sălaj, Caraș-Severin, Covasna și Tulcea, fiind și județele cu cei mai puțini copii. Deci, numărul copiilor e determinant în stabilirea locului în topul județelor după beneficiarii de asistență socială.

Să luăm criteriul bețivilor ce sabotează patronii doritori de forță de muncă pe salarii de nimic. Dolj, Buzău, Galați, Teleorman, Vaslui, Bacău, Dâmbovița, Argeș, Iași și Olt sunt județele cu cei mai mulți beneficiari ai venitului minim garantat (vezi tabelul din imaginea 1). Caraș-Severin, Tulcea, Timiș, Ilfov și București, în ordine descrescătoare, sunt județele cu cei mai puțini asistați sociali beneficiari ai venitului minim garantat.

Când raportăm numărul de beneficiari ai venitului garantat la populația declarată de autoritățile locale, cuprinsă între cea după domiciliu și cea rezidentă (așa raportează și Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială), clasamentul se schimbă.

Cele mai mari procente de beneficiari ai venitului garantat în populația totală a județului sunt în județele: Teleorman (2,9%), Mehedinți (2,5%), Buzău (2,5), Vaslui (2,5%), Dolj (2,2%), Galați (1,9%), Olt (1,9%), Călărași (1,7%), Dâmbovița (1,7%) și Vrancea (1,7%). La nivel național, procentul e de 1,2%.

Cele mai mici procente se înregistrează în Cluj, Timiș, Ilfov și București (sub 0,6% din populația totală beneficiază de venitul minim garantat). Unele județe, precum Argeș, Alba și Mureș, au procente mai mari de beneficiari ai venitului minim garantat în populația județului decât județul Botoșani (1,4%, 1,4% și 1,3% față de 1,2%). Județe precum Bihor și Sibiu au, de asemenea, procente mai mari decât Tulcea și Iași. Așadar, și în județele dezvoltate, cu un șomaj mic, costul de oportunitate realizat de asistat funcționează atâta timp cât salariul oferit de angajator nu depășește veniturile potențiale ale asistatului, plus o recompensă care să stimuleze angajarea.

Deci, până la umplerea diferenței de 3,7 milioane ne mai trebuie încă 3,15 milioane de asistați. Nu pot primi nici pensie anticipată sau pensie de handicap, pentru că sunt apți de muncă și fac parte din resursele de muncă.

Cum se împart cei ce nu fac nimic pe județe?

Giurgiu, Călărași, Iași, Galați, Bacău, Dâmbovița, Vaslui, Ilfov și Ialomița sunt județele cu cele mai mici rate de ocupare a resurselor de muncă (sub 60% – vezi tabelul din imagine). Bucureștiul e la polul opus, cu o rată de ocupare a resurselor de muncă de 86%. Cu o rată mai mare, de peste 70%, sunt județele: Timiș, Sibiu, Teleorman, Bistrița-Năsăud, Cluj, Bihor, Vâlcea, Sălaj, Alba și Arad. Observăm județe mai sărăce, precum Teleorman și Vâlcea, și județe mai bogate, precum Ilfovul, au fie o rată mare, fie una scăzută. Așadar, nu se respectă o regulă anume cum ar fi cei tentați să speculeze politic sau pentru interese meschine, Teleormanul mult hulit de către ardeleniștii propagandiști fiind printre fruntașii celor care muncesc și care profită de majoritatea locurilor oferită pe piața muncii.

Cele mai multe persoane ce nu fac nimic sunt în județul Iași (221 de mii – vezi tabelul și harta din imagine). Ca să nu fiți tentați să ziceți că sunt asistați sociali, mai adaug că, în Iași sunt 8,5 mii de beneficiari ai venitului minim garantat și 13,2 mii de beneficiari ai alocațiilor pentru susținerea faminiilor (vezi aici). Deci până la 221 de mii e o distanță de 200 de mii.

După Iași, în topul cu cele mai multe persoane ce nu fac nimic sunt: Prahova (168 mii), Bacău (152 mii), București (147 mii), Constanța (145 mii), Suceava (135 mii), Galați (133 mii) și Timiș (132 mii). Angajatorii din București și din vestul țării se plâng de lipsa forței de muncă, dar vedem că în Timiș există un disponibil de 132 de mii, în Cluj e de 113 mii, în București e de 147 de mii.

Cum se poate să ai sute de mii de persoane ce nu fac nimic și să nu poți atrage pe piața muncii mai nimic? Cred că acest mister se va rezolva atunci când Ministerul Muncii își va păstori domeniul cu un adevărat profesionalism. Am văzut că ne trebuie 17 ani ca să ajungem din urmă țări ca Anglia și Franța din punctul de vedere al PIB-lui pe cap de locuitor. Gândiți’vă ce ar fi însemnat să știm cum să profităm ca națiune la modul global de aportul în economie al celor peste 3 milioane de români

Sursa: analizeeconomice.ro, INS, Eurostat, CNP

Citiți și: BUCUREȘTI, MOTORUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI

sau: ROMÂNIA, SINGURA ȚARĂ DE PE GLOB CARE ȘI’A ACHITAT DATORIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ROMANIA‬

PROIECTUL ”UNGARIA MARE”, LA COȘUL DE GUNOI

Tentativele juridice de extindere ale Ungariei în detrimentul vecinilor săi, susținute de minoritarii din România primesc o lovitură definitivă la Tribunalul UE. Așadar, autonomiile etnice în România nu primesc susținere decât de la Budapesta, nu și de la foruri europene. În consecință toate tentativele pe cale pașnică de a modifica granițele actuale nu au succes.

AGERPRES: ”Tribunalul Uniunii Europene a confirmat marți că propunerea de inițiativă cetățenească europeană (ICE) privind promovarea dezvoltării zonelor geografice populate de minorități naționale nu poate fi înregistrată, un dosar în care Comisia Europeană, partea reclamată, a fost susținută și de România”.

Practic, instanța UE dă dreptate Comisiei Europene, care a refuzat să înregistreze în iulie 2013 o propunere de ICE a doi cetățeni — Attila Dabis, din Budapesta, și Balázs-Árpád Izsák, cu domiciliul în Târgu-Mureș — care urmărea să definească regiuni ce pot beneficia de politica de coeziune a Uniunii fără a respecta frontierele administrative interne ale statelor membre.

Potrivit Tratatului UE, la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, provenind din minimum un sfert din statele membre, Comisia poate fi invitată să prezinte legiuitorului Uniunii, în limitele atribuțiilor sale, o propunere de adoptare a unui act juridic în vederea aplicării tratatelor, așa-numita ”inițiativă cetățenească europeană”.

Înainte de a putea începe să strângă numărul de semnături cerut, organizatorii inițiativei cetățenești europene trebuie să o înregistreze la CE, care examinează în special obiectul și obiectivele acesteia. Executivul comunitar poate refuza să înregistreze inițiativa, în special atunci când obiectul acesteia din urmă nu intră în mod vădit în sfera sa de competență pentru a propune un act juridic legiuitorului UE.

Propunerea de ICE a cetățenilor Balázs-Árpád Izsák și Attila Dabis, asociați cu alte cinci persoane, intitulată ”Politică de coeziune pentru egalitatea regiunilor și menținerea culturilor regionale”, a fost prezentată la Comisie în iunie 2013.

Această inițiativă urmărește ca politica de coeziune a Uniunii să acorde o atenție deosebită zonelor geografice ale căror caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice diferă de cele ale zonelor înconjurătoare, numite ”regiuni cu minoritate națională”.

Astfel, potrivit propunerii, regiunile cu minoritate națională nu constituie neapărat o unitate administrativă împuternicită să beneficieze de fondurile, de resursele și de programele acestei politici, se menționează în comunicatul Curții de Justiție a UE.

Inițiativa are, astfel, ca obiectiv principal declarat să permită regiunilor cu minoritate națională să aibă acces la aceste avantaje, pentru a împiedica defavorizarea lor economică în raport cu regiunile înconjurătoare.

Prin decizia sa din 25 iulie 2013, CE a refuzat să înregistreze propunerea de inițiativă (detalii aici) pentru motivul că aceasta nu intră în mod vădit în sfera sa de competență pentru a propune un act juridic legiuitorului Uniunii. În consecință, cetățenii Izsák și Dabis au sesizat Tribunalul Uniunii Europene pentru anularea deciziei Comisiei.

Prin hotărârea sa de marți, Tribunalul constată că, în contextul politicii de coeziune a Uniunii, noțiunea ”regiune” trebuie definită cu respectarea situației politice, administrative și instituționale existente în statele membre și că, în consecință, Uniunea nu poate adopta un act care, precum cel propus în inițiativă, ar urmări să definească regiuni cu minoritate națională fără a ține cont de această situație.

Tribunalul arată, de asemenea, că menținerea caracteristicilor etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice ale anumitor teritorii nu este un scop care ar putea justifica adoptarea unui act în temeiul politicii de coeziune a Uniunii.

Instanța subliniază că politica de coeziune a UE urmărește promovarea unei dezvoltări armonioase a ansamblului Uniunii și, printre altele, reducerea handicapurilor demografice grave și permanente de care suferă unele dintre regiunile sale.

”Or, domnii Izsák și Dabis nu au demonstrat că se poate considera că, în general, caracteristicile etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice ale regiunilor cu minoritate națională pot constitui un asemenea handicap, astfel încât aceste regiuni să fie defavorizate în raport cu regiunile înconjurătoare”, se precizează în comunicatul citat.

Nu în ultimul rând, Tribunalul arată că actul propus prin inițiativă nu este adecvat pentru a proteja diversitatea culturală reprezentată de minoritățile naționale și, prin urmare, nu poate fi adoptat în cadrul politicii culturale a Uniunii.

Împotriva deciziei Tribunalului se poate declara recurs la Curte, numai pentru motive de drept, în termen de două luni de la comunicarea acesteia, se mai menționează în textul citat.

Comisia Europeană a fost susținută în acest dosar de România, Grecia și Slovacia, ale căror cereri de intervenție au fost acceptate de instanță, iar reclamanții au fost susținuți de Ungaria. România chiar a prezentat un memoriu în intervenție în iunie 2015, la fel ca și Ungaria.

Pe de altă parte, printre alții, au depus cereri de intervenție, pentru susținerea reclamanților, și județul Covasna și comuna slovacă Debrad, dar acestea au fost respinse de Camera Întâi a Tribunalului, în mai 2015, după audierea argumentelor acestora.

”Această inițiativă cetățenească, sprijinită puternic de UDMR și de Ungaria, a urmărit forțarea impunerii unei autonomii teritoriale pe criterii etnice pentru maghiarii din așa-zisul ținut secuiesc și, mai mult chiar, o recunoaștere oficială a unor structuri teritoriale definite etnic, superioare structurilor teritorial-administrative. Ungaria încercat astfel să obțină nu doar o recunoaștere a unei zone etnice maghiare în România, zona așa-zisului ținut secuiesc (nu e singura zonă revendicată de Ungaria), peste structura administrativ-teritorială din România, ci chiar o zonă etnică compusă din zonele în care există comunități de maghiari…”

Maghiarofoni trăiesc în România, Serbia (Voivodina) și Slovacia, pe fostul teritoriu al Imperiului Habsburgic.

În septembrie 2013 liderul UDMR se arăta deranjat de decizia Comisiei Europene de a respinge inițiativa ”Minority SafePack”. Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, considera că reprezentanţii Comisiei Europene au luat o decizie politică atunci când au respins Iniţiativa Cetăţenească Europeană (ICE) pentru protecţia minorităţilor naţionale – Minority SafePack, deşi aceasta a fost elaborată în mod corespunzător din punct de vedere juridic şi profesional. Potrivit acestuia, UDMR urma să propună, după consultări cu partenerii săi, ca decizia CE să fie contestată la Curtea Europeană de Justiţie.

”A fost din punctul nostru de vedere – si vorbesc despre initiatori, toti cei care au luat parte la initiativa cetateneasca – un soc cum si în ce mod a fost respinsa initiativa noastra de Comisia Europeana. Am trecut peste asta, am cautat solutiile institutionale, am mers si am atacat la Luxembourg, asa cum trebuie sa procedam respectând regulile UE si înca procesul este în derulare (…)”, declara în 2015 Hunor, citat de Agerpres.

Iată că UDMR a atacat decizia Comiei Europene și a pierdut. Definitiv.

O altă știre venită de la separatiștii maghiarofoni din județele Covasna și Harghita este că și’au făcut bere cu ”gust” secuiesc, Csiki Sör, comercializată în zonă și în Ungaria. Zilele trecute producătorul berii a fost amendat de OPC pentru că’și promovează marfa exclusiv în limba maghiară, deși o vinde în România.

Un alt obiect al propagandei separatiste din zona Har-Cov este berea produsă doar în limba maghiară și cu însemne separatiste, care pentru orice om cu bun simț va reprezenta o formă clară de discriminare de către minoritatea maghirofonilor, a celorlalte etnii fie majoritară, fie altă minoritate. Culmea este că tocmai această minoritate este cea care clamează în toată lumea ”supliciile” la care este supusă în România…

Așa s’a ajuns până acolo încât un organ sesizat pentru aceste neplăceri provocate, în speță OPC amendează separatiștii din Harghita, mai exact pe producătorul berii cu gust secuiesc, Csiki Sör.

Cum se poate vedea și din imaginea prezentată, românii care nu cunosc limba aceasta de mică circulație pot doar ghici ce consumă:

Producătorul de bere Csiki Sör a lansat un concurs cu premii dedicat consumatorilor și care este promovat atât pe etichetele sticlelor, cât și cu ajutorul altor pliante. Dar pentru că promovarea se făcea exclusiv în limba maghiară, mai multe persoane au sesizat Protecția Consumatorului, astfel că producătorul de bere a fost amendat cu 5.000 de lei și obligat să suspende campania publicitară, transmite Informația Harghitei.

Mai jos redăm comunicatul emis de Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita cu privire la acest aspect.

Punctul de vedere oficial al Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita.

La Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita, în data de 29.04.2016 s’a înregistrat o reclamație din partea unui consumator cu domiciliul în Cluj-Napoca, care a sesizat faptul că:

”sticlele de Csiki Sor au agățată o hârtie care este scrisă exclusiv în limba maghiară. Astfel, cei care nu cunosc această limbă nu pot participa la un concurs organizat de companie, neînțelegând condițiile acestuia. Clienții nevorbitori de maghiară sunt discriminați”.

Totodată, în data de 06.04.2016, C.J.P.C. Harghita a fost sesizată de către C.J.P.C. Covasna asupra faptului că în urma unui control efectuat la un operator economic din județul Covasna (o pensiune), erau expuse pliante publicitare la berea Csiki Sor, numai în limba maghiară, respectiv la un concurs cu premii desfășurat în perioada 15 februarie – 31 august 2016, neexistând pliante publicitare/flyere în limba română.

Ca urmare a acestor sesizări, Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita, în conformitate cu Procedura de Soluționare a Petițiilor, a invitat operatorul economic la sediul CJPC Harghita pentru clarificarea aspectelor sesizate. În invitațiile trimise, precum și la data prezentării reprezentantului operatorului economic la sediul CJPC Harghita, i’a fost solicitat acestuia prezentarea pliantelor publicitare cu privire la Concursul ”NOE BARKAJA”. Operatorul economic nu a prezentat comisarilor C.J.P.C. Harghita nici un pliant în limba română, prezentând doar pliantul în limba maghiară.

Astfel, s’a întocmit un Proces Verbal de Constatate a Contravenției, operatorul economic fiind sancționat contravențional pentru că nu a informat corect, complet și precis consumatorul și s’a dispus măsura opririi temporare a publicității acestui concurs organizat de operatorul economic până la intrarea în legalitate, adică efectiv până ce operatorul economic reface acele pliante publicitare astfel încât să existe pe acestea toate informațiile necesare consumatorului în ambele limbi (în acest caz română și maghiară) sau acesta va oferi consumatorului pliante publicitare separate și în limba română.

Menționăm faptul că operatorul economic a fost de acord cu cele consemnate în procesul verbal de constatare a contravenției și nu a formulat obiecțiuni.

Procesul Verbal de Constatare a Contravenției întocmit în urma celor două sesizări, precum și măsurile dispuse în cadrul acestuia, face referire exclusiv la Concursul denumit ”Noe Barkaja” organizat de către producătorul berii Csiki Sor, respectiv la pliantele publicitare oferite consumatorilor.

Acțiunile de control ale Comisariatului Județean pentru Protecția Consumatorilor Harghita sunt efectuate exclusiv ținând cont de importanța garantării din toate punctele de vedere a drepturilor consumatorilor, în acest caz dreptul de a fi informat în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor sau oricăror servicii oferite acestuia, totodată toate informațiile privitoare la produsele și serviciile oferite consumatorilor trebuie să fie scrise în limba română”.

Sursa: agerpres.ro, mediafax.ro, informatiahr.ro, dantanasa.ro

Citiți și: UNGARIA NU ARE URMAȘI AI HUNILOR SAU AI FINO-UGRICILOR

sau: VATRA STRĂ-ROMÂNĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

GETUL IOAN DE HUNEDOARA, STÂLP AL ROMÂNILOR

De fiecare dată când o mare figură românească s’a afirmat în Europa, numeroase voci s’au aplecat imediat și asupra ascendenței sale. Maghiarofonilor contemporani care mereu contestă ascendența românilor din geți trebuie să le mai amintim câteodată cine suntem și cine i’a condus și pe strămoșii lor de limbă.

În acest sens să le aducem aminte ce spuneau cronicarii din epocă sau ulterior despre români. Referitor la originea etnică a lui Iancu de Hunedoara, atât izvoarele istorice narative cât şi cele oficiale, documentare (în special cele diplomatice), din timpul său (dar şi cele mult ulterioare epocii în care a trăit) confirmă, în marea lor majoritate, rădăcinile sale româneşti.

Cronicarul grec Critobul din Imbros consemna în lucrarea sa intitulată Din domnia lui Mahomed al II-lea, anii 1451-1467, că celebrul sultan otoman, cuceritor al Constantinopolului, considera că împăratul bizantin ”i’a aţâţat împotriva noastră (a turcilor) pe getul (românul) Ioan împreună cu peonii (ungurii) şi dacii (românii) lui”.

Critobul din Imbros, (Din domnia lui Mahomed al II-lea, anii 1451-1467, ediţie de Vasile Grecu, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1963).

Critobul, Michel Critobulus sau Critoboulos, în greceşte Mikhael Kritovoulos sau Kritoboulos,  a fost un om politic, cărturar şi istoric grec, provenind dintr’o familie aristocratică, originară din insula Imbros, situată în Marea Egee. El a trăit, probabil, între cca. 1410 şi cca. 1470.

După căderea Constantinopolului sub turci se va pune în slujba acestora, Critobul din Imbros numărându’se ”printre bizantinii care au optat pentru noua stăpânire, devenind un devotat slujitor al ei”.

Demonstrându’şi loialitatea, sultanul Mahomed al II-lea l’a numit guvernator al insulei sale de baştină, pe care a administrat’o în numele noului său stăpân până la cucerirea acesteia, în 1466, de către veneţieni.

În aceste împrejurări, Critobul din Imbros se mută la Istanbul, unde va continua să’l slujească pe acel ”barbar sângeros”, ce a îngenuncheat străvechiul şi gloriosul Bizanţ. Mare admirator al lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, el a devenit biograful acestuia (întocmind o istorie a primilor aproape 17 ani de domnie ai ”idolului” său, căruia, de altfel, i’a dedicat’o cu obedienţă, după cum rezultă din textul dedicaţiei de pe manuscrisul lucrării sale:

”Prea măritului singur stăpânitor, împăratului împăraţilor, norocosului, victoriosului, biruitorului, triumfătorului, nebiruitului Mehmet, cu voia lui Dumnezeu, domnul pământului şi al mării”,  Critobul din Imbros, op. cit., p. 10-11 şi 24) şi unul dintre cei mai importanţi cronicari ai Înaltei Porţi Otomane (Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş Dracula, între legendă şi adevăr istoric, ediţia a II-a, revăzută, Editura Enciclopedică. Bucureşti, 1998, p. 201-202; Nicolae Iorga, Critobul din Imbros, în Oameni cari au fost, vol. II [reeditare îngrijită de Ion Roman], Editura pentru Literatură, Bucureşti 1967, p. 93-95).

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/22/Hunyadi_janos_pecsetje_es_cimere.gif

Pecetea lui Ioan de Hunedoara

Învăţatul italian Marco Antonio Bonfinio (Bonfini ⁄ Antonius Bonfinius) nota în cronica sa că părintele lui Iancu de Hunedoara era român dintre cei ”care locuiesc acum pământurile geţilor şi dacilor, fiind urmaşi ai coloniştilor romani, precum o dovedeşte asemănarea limbii”.

Sigur, asemănarea limbii nu îi face pe rumîni, romani, poate mai curînd invers, aceste afirmații fiind deja niște clișee care nu se confirmă din nici o dovadă serioasă.

Înaltul ierarh bizantin Sylvestros Syropoulos afirma, la rându’i, despre Iancu, că este ”stâlp al românilor”.

Marele erudit italian Aeneas Sylvius Piccolomini (ajuns ulterior papă sub numele de Pius al II-lea) scria că ”Johannes Huniades, cujus nomen caeteros obnubilat, non tam Hungarorum quam Valachorum, ex quibus natus est gloriam auxit” (adică ”Ioan Huniade, al cărui nume întunecă pe al celorlalţi, nu a sporit atât de mult gloria Ungurilor, cât a Românilor din coapsele cărora s’a născut”).

Marele om de cultură şi diplomat Anton Verancsics preciza în însemnările sale că românii din Transilvania erau majoritari în această ţară însă nu beneficiau de ”nici o libertate, nici o nobilime, nici un drept al lor, în afară de un număr mic (dintre românii din Transilvania), locuind în districtul Haţeg, în care se crede că a fost capitala lui Decebal şi care, în timpul lui Ioan de Hunedoara, băştinaş de acolo, au dobândit nobilitatea pentru că întotdeauna au luat parte neobosit la lupta împotriva turcilor”.

În însemnările sale, umanistul italian Galeotto Marzio, unul dintre cei mai de încredere curteni ai regelui Matia Corvinul (şi, deci, în măsură să cunoască bine situaţia familială a stăpânului său), spunea că ambasadorii statelor italiene ce veneau sau staţionau vremelnic la Curtea regală maghiară îl numeau pe tatăl acestuia ”Ioan Românul”.

În fine, pe când încă trăia, se ştia că ”Ioan (Iancu de Hunedoara) nu era nobil maghiar, ci român din părinţi din neam nu prea mare”.

Faptul că prima funcţie mai importantă îndeplinită de Iancu de Hunedoara a fost cea de ban al Severinului, că el a deţinut, apoi, de’a lungul întregii sale cariere politico-militare şi dregătoria de comite al Timişului, că o bună parte a vieţii sale şi’a petrecut’o apărând hotarele sud-estice ale Regatului ungar, ce erau, totodată, şi cele ale istoricei provincii româneşti bănăţene, în care, de altfel, stăpânea întinse posesiuni funciare, numeroase aşezări rurale şi urbane, castele şi cetăţi, precum şi alte bunuri mobile şi imobile, fiind practic cel mai puternic şi bogat feudal de aici (astfel că nu întâmplător multe mii dintre luptătorii ce i’au alcătuit oştile cu care a luptat neobosit contra Imperiului Otoman, îşi aveau obârşia în Banat, fiind recrutaţi, cu predilecţie, din rândul cnezilor români, recunoscuţi ca fiind excelenţi oşteni), au constituit tot atâtea motive pentru ca şi cărturarii români, născuţi în Banat (ce şi’au desăvâşit operele în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a veacului al XX-lea), să arate un interes aparte originii, personalităţii şi faptelor lui Iancu de Hunedoara.

Îi amintim aici îndeosebi pe: Nicolae Stoica de Haţeg, Damaschin Bojincă, Iosif Bălan, Victor Motogna (bănăţean prin adopţiune), Patriciu Drăgălina ş.a. Printre aceştia se remarcă, în mod deosebit, Damaschin Bojincă, care a scris cea dintâi monografie dedicată marelui erou al Creştinătăţii.

Este vorba de studiul intitulat Descrierea naşterii şi a eroiceştilor fapte a mult vestitului şi de toată Europa minunatului erou Ioan Corvinus de Huniad, apărut în ”Calendarul românesc pe anul de la Cristos 1830”, la Buda, în anul 1830 (pag. 44-141), publicaţia amintită fiind tipărită pe două coloane paralele, una cu caractere latine şi cealaltă cu caractere chirilice.

Deşi lucrarea lui Bojincă este destul de modestă, îndeosebi în ceea ce priveşte sursele documentare care au stat la baza realizării acesteia, este indiscutabil faptul că măcar în parte poate fi considerată a fi cel puţin o prelucrare, o sinteză, şi nu doar o banală traducere, aşa cum din motive obiective (probabil urmărind să eludeze cenzura, datorită spiritului patriotic, pro-românesc, în care şi’a întocmit articolul) însuşi Bojincă afirmă că ar fi. Principala sa sursă de inspiraţie se pare că a fost (după toate probabilităţile doar pentru partea a II-a a studiului său) lucrarea lui Kovács Mátyás.

Dornic să demonstreze originea românească a lui Iancu, Bojincă alocă acestei chestiuni jumătate din paginile studiului său. Făcând apel la cele mai reprezentative izvoare istorice narative (Thuróczi, Bonfinius), la o serie de tratate de istorie generală (Benkö, Nagy, Timon, Gebhardi, Pray, Engel, Fessler etc.) şi la opera lui Petru Maior (care l’a influenţat cel mai mult în redactarea secvenţei dedicate originii lui Iancu), învăţatul cărturar bănăţean concluzionează:

”Deci de s’ar mai afla cineva, carele, cine ştie din ce scop, ar îndrăzni a tăgădui viţa lui Ioan din adevărat şi nendoit român, aceluia trebuie arătate documentele cele aci însemnate şi a’l învăţa cum că toată istoria patriei se reazemă mai cu seamă pe Thuróczi şi Bonfinius; deci de nu vor avea ce ştii crezământ, ca pe acele timpuri vieţuitori şi de nu se va crede altor istorici patrioţi carii, unguri de neam fiind, cu o gură mărturisesc românimea lui Ioan Corvin, atunci întreagă istoria patriei nici o credinţă va avea, ci tot insul va crede cum va vrea.

Sigismund de Luxemburg

Dar nici s’au aflat oarecine să zică pre Ioan a fi fost alt decât român, afară de acei carii cu ambele mâini îmbrăţişând mai sus zisa fabulă că ar fi fost feciorul lui Sigismund (de Luxemburg) de pat nelegiuit cu o fecioară română născut, vrea să se răsfeţe cu aceea că ar putea să retragă neamului românesc strălucirea şi lauda care i se părtineşte (i se cuvine) prin faptele vestitului acestui erou şi prin mărirea fiului acestui, a craiului Matia Corvin; adecă nu prea buni amici unii ca ceştii fiind românilor, îi sapă la inimă auzirea cum că din naţia românească au fost un crai unguresc foarte vestit.”

Iancu de Hunedoara a fost unul dintre cei mai mari conducători politico­-militari din Europa secolului al XV-lea, el remarcându’se, îndeosebi, în cadrul luptei antiotomane din vremea sa, al cărei iniţiator şi lider principal este considerat, în unanimitate, a fi fost, atât de către contemporanii săi cât şi de posteritate.

El s’a născut, pe la 1407, tată fiindu’i ”oşteanul (cavalerul) curţii regelui” Voicu, fiul lui Şerbu (un important cneaz român din Ţara Haţegului), iar mamă, Elisabeta de Marginea, ce provenea, la rându’i, tot dintr’o familie de mici nobili hunedoreni (originari, probabil, din târgul şi districtul românesc bănăţean Marginea), ce trecuseră la religia catolică (credinţă în care Elisabeta de Marginea îi va creşte şi pe copiii săi, inclusiv pe Iancu).

Adevăratul salt în politica mare a regatului s’a produs după 1440, în contextul războiului civil din Ungaria. După moartea regelui Albert în 1439 nobilimea s’a împărțit în două tabere. O partidă l’a susținut pe regele Poloniei, Vladislav al III-lea, să fie încoronat rege al Ungariei, sub numele de Vladislav I.

Proiectul era susținut de papa Eugeniu al IV-lea, care spera ca tânărul rege cu ambiții cavalerești (avea doar 16 ani) să conducă cruciada antiotomană decisă cu ocazia Conciliului de Unire de la Florența. Planul papal s’a pliat perfect pe planul nobilimii, care, la fel, spera că tânărul rege va fi capabil să apere Ungaria de turci, care atacau mai des după moartea lui Sigismund de Luxemburg.

Cealaltă partidă, care se ebucura de sprijinul unor magnați cu averi foarte mari, îl susținea pe tron pe copilul abia născut al răsposatului rege Albert și al reginei Elisabeta. Încoronarea bebelușului cu Sfânta Coroană a regelui Ștefan nu a garantat impunerea autorității peste întregul regat, deoarece tabăra adversă nu accepta supremația văduvei, pe care o considerau incapabilă să apere regatul.

În acest război civil dintre anii 1440-1442 s’a remarcat și s’a impus definitiv în prim-planul vieții politice Iancu de Hunedoara.

În ianuarie 1441, la Bátaszék, Iancu de Hunedoara, ban de Severin, alături de Nicolae Újlaki, ban de Mačva, au condus spre o victorie zdrobitoare oastea fidelă regelui Vladislav.

Acesta a fost momentul decisiv pentru cariera politică a lui Iancu de Hunedoara.

Drept răsplată, regele Vladislav i’a numit pe cei doi, care erau prieteni de mai mulți ani, în demnitatea de voievozi ai Transilvaniei, comiți ai secuilor, comiți peste comitatele sudice ale regatului și, mai mult, le’a acordat monopolul asupra exploatării sării, pentru a se asigura astfel resursele necesare apărării graniței față de turci.

Practic cei doi prieteni cumulau o autoritate imensă în regat.

Mai ambițios, Iancu s’a impus rapid pe scena politică, devenind consilierul de încredere al regelui. Cel mai important atuu al lui Iancu erau aptitudinile sale militare, capacitățile sale strategice și încrederea din ce în ce mai mare pe care o câștiga în rândul nobilimii.

Ascensiunea politică și cariera lui Iancu nu este o enigmă, însă rămâne un miracol al nobilimii românești din Ungaria și Transilvania. Nimeni nu a reușit să mai ajungă la dimensiunea carierei sale politice. Însă el a deschis drumul carierelor politice pentru nobilii români.

Unii români și’au început cariera politică în calitate de familiari ai lui Iancu, astfel se explică ascensiunea unor nobili hațegani sau maramureșeni. Dimensiune carierei altor români pe scena politică din Transilvania și Ungaria a fost determinată atât de premisele favorabile în care au activat, cât mai ales de aptitudinile și ambițiile lor politice.

Chiar dacă nu au ajuns la dimeniunea lui Iancu, alături de el, în panteonul istoriei românilor, trebuie să stea Nicolae Olahus, Ștefan Mailat, Ștefan Josika și alți români care s’au afirmat pe scena politică din Ungaria.

Coa Hungary Country History Mathias Corvinus 1(1458-1490).svg

Acvila (corbul) din blazonul Corvineșilor, devine parte din însemnele Ungariei

Iancu și ceilalți nobili români, indiferent de rangul la care au ajuns, sunt dovada clară că românii nu au fost doar iobagi, ci au avut nobili, dintre care unii au condus chiar destinele Ungariei și Transilvaniei.

Așadar, conaționalii noștri cei mai tineri, dar și istoricii și heraldiștii trebuie să înțeleagă că românii maghiarizați (maghiarofonii) sunt reprezentați de acvila (corbul) neagră a getului român Iancu Corvin pe stema Ardealului.

Așa va ajunge acvila (corbul) din blazonul Corvinilor însemne ale Ungariei, iar din 1530, și 1596 însemnele Ardealului.

Interesant este faptul că ”însemnele secuilor” considerate cu totul aberant că îi reprezintă doar pe secui, nici nu apar pe primele steme teritoriale ale Ardealului.

Sursa: agero-stuttgart.de (Conf. univ. dr TIBERIU CIOBANU), historica-cluj.ro

Citiți și: STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

DE CE SE SINUCID MAGHIAROFONII ?

La începutul anului 2010, EUObserver anunţa că cea mai mare rata a sinuciderilor în Europa rămâne în continuare în Ungaria. Conform unei statistici întocmite în luna aprilie de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare din Europa (OECD), în ciuda faptului că nivelul de viaţa în Ungaria este unul ridicat, 21 de unguri din 100.000 au preferat să îşi încheie singuri socotelile cu viaţa în anul 2009. De ce preferă ungurii sinuciderea este o întrebare care îi frământă pe experţii si scriitorii de la Budapesta de mai bine de un secol.

Din acest punct de vedere Ungaria depăşeşte până şi Japonia, unde au fost înregistrate în 2009 doar 19 sinucideri la 100.000 de locuitori. Aceeaşi cifră este în Finlanda de 18 sinucigaşi la 100.000 de locuitori, 14, 2 în Franţa, 14 în Elveţia, 13,2 în Polonia şi 12,6 în Austria (ultimele două fiind ţări catolice). Statele cu cea mai scăzută rata a sinuciderilor în Europa sunt: Grecia (2,9), Italia (4,8) şi Marea Britanie (6,1).

În România, rata sinuciderilor este 12,9 la 100.000 de locuitori – însă trebuie menţionat faptul că această cifră este influenţată de prezenţa a 1,2 milioane de etnici maghiari în România. Astfel, judeţul Harghita a fost înregistrată în anul 2008 o rată de 28,8 sinucideri la 100.000 de locuitori, cu mult mai mare decât media pentru întreaga Românie.

În secolul al XX lea, Ungaria a avut o istorie tristă a sinuciderilor. Conform statisticilor oficiale, rata sinuciderilor a început să crească abrupt în anii ’50 pentru ca în anii ’70 – ’80 să atingă un maxim de 45 de sinucideri la 100.000 de locuitori. Rata mare a sinuciderilor în Ungaria s’a păstrat şi în anii ’90, însă a început să scadă dupa anul 2000 în urma desfăşurării unor programe guvernamentale destinate combaterii acestui flagel. Totuși Ungaria şi’a păstrat primul loc între statele europene.

O boală veche

În Budapesta metoda favorită a sinucigaşilor este să sară de pe impresionantele poduri care traversează Dunărea. De multe ori acest gest are o mare componentă exhibiţionistă: sinucigaşul anunţă posturile de ştiri (care în anii ’90 se întreceau în transmiterea în direct a săriturii mortale) şi de cele mai multe ori işi dă foc înainte de saltul în gol.

Puteți urmări aici un caz înregistrat video:

http://embed.indavideo.hu/player/video/4275a69990/

Însă aceste gesturi nu constituie o noutate la Budapesta. La sfârşitul secolului al XIX lea în Budapesta a fost inaugurat podul Sfânta Margareta – care a fost imediat preluat de ungurii care decideau să îşi incheie socotelile cu viaţa. Pe 22 august 1877, poetul Janos Arany chiar a dedicat un poem sinucigaşilor care se înghesuiau pe podul Sfânta Margareta, poem însoţit de o gravură sugestivă realizată de Mihaly Zichy.

O explicație genetică este greu de probat

În anul 2001, psihiatrul sloven A. Marusic a lansat teoria conform căreia maghiarii sunt mai înclinaţi spre sinucidere datorită moştenirii lor genetice uralo-altaice, publicată în British Journal of Psychiatry.

Marusic porneşte de la constatarea ca în Europa ţările cu cea mai mare rata a sinuciderilor sunt Ungaria şi Finlanda, ai căror locuitori mai împărtăşesc o caracteristică: faptul că 90% din genele lor sunt europene şi 10% sunt uralice. Din punct de vedere istoric, actualul teritoriu al Ungariei a fost ocupat în secolul al IX -lea de 100.000 până la 300.000 de migratori veniţi din Asia Centrala, alcătuind un procent de 10-25% din populaţia existentă în acel moment.

Totuși, această apreciere de ordin genetic nu este confirmată de toate studiile genetice, care ne arată că genele europene sunt de 99%, iar cele asiatice doar 1% prin prezența haplogrupurilor Q (tătari, turci, huni, altaici, etc) de 0,5%, și de uralo-finici N de numai 0,5%.

Mai multe citiți aici: UNGARIA NU ARE URMAȘI AI HUNILOR SAU AI FINO-UGRICILOR

În Europa exista o puternică tradiţie a fabricării şi consumului de alcool (sub forma vinului, berii sau cidrului) – însă populaţiile din Asia Centrală nu cunoşteau alcoolul. Teoria lansată de Marusic susţine că membrii triburilor uralo-altaice veniţi în Europa, a căror structură genetică nu era compatibilă cu consumul de alcool, sunt strămoşii popoarelor care în prezent înregistrează rate ridicate de sinucidere.

Genele amintite sunt responsabile pentru o procesare greşită a alcoolului care duce la instalarea rapidă a alcoolismului şi la dezvoltarea de tulburări mentale care favorizează sinuciderea.

Gena ADH2-2 este una extrem de comună printre ruşi, iar cercetătorul Ogurtsov a demonstrat în anul 2001 că există o legătura directă între această genă şi dependenţa de alcool şi ciroza. Datele statistice au mai indicat faptul că purtătorii acestei gene sunt mult mai predispuşi unor răspunsuri emoţionale negative (agresivitate si depresie). Aceeaşi genă pare să fie prezentă la maghiari, ruşii dobândind’o în urma faptului că au fost dominaţi mai bine de 300 de ani de tătari, la rândul lor o populaţie uralo-altaică.

Din păcate aceste posibile explicații nu sunt susținute de prezența masivă a genelor de proveniență asiatică, și nu suntem în posesia vreunui studiu genetic efectuat pe vreun eșantion reprezentativ al celor care și’au luat viața.

Precum și în cazul originii lor neclare, și motivul sinuciderilor rămâne un mister.

Sursa: George Damian

Citiți și: GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

sau:   GEȚII SUNT UN REZULTAT AL AMESTECULUI DINTRE PROTO-GEȚII R1 ȘI PELASGII CUCUTENIENI I2

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

UNGARIA NU ARE URMAȘI AI HUNILOR SAU AI FINO-UGRICILOR

0_5

Populația maghiarofonă din Centrul Europei nu are urmași ai hunilor sau a fino-ugricilor, în Panonia, neexistînd urme ale hunilor, legătura istorică cu aceștia fiind doar o propagandă ieftină de a’și căuta în mod fraudulos o origine cît mai veche în istoria Europei sau a Asiei.

Citiți: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

De asemenea, studiind ADN-ul finlandezilor moderni (vezi tabelul), observăm concentrația mare a haplogrupului N considerat al finicilor uralici care au populat Scandinavia (planșa 2), astfel că în Finlanda mai regăsim 61,5%, iar în Estonia 34%,. Ungaria 0,5% !!!, și Rumînia 0,5%.

12496096_1687880204757880_3507224841888025447_o

Unde sunt prin urmare urmele genetice ale strămoșilor fino-ugricilor din Panonia, dacă maghiarofonii se revendică de la aceștia?

Prezența lor este total nesemnificativă, 0,5% însemnînd urme neconcludente pentru originea unui neam și nu se pot constitui o bază de formare a unui popor, poate cel mult elemente asimilate în masa unei populații mai mari.

HAPLOGRUPUL N are ascendent în Asia de Est în macro-haplogrupul NO.

Se crede că au originea în Indochina sau sudul Chinei acum aproximativ 15.000-20.000 de ani.

Haplogrupurile N1 și N1c se întîlnesc la o inalta frecvență (26 din 70 de probe, sau 37%), în neolitic și epoca bronzului printre resturile umane (4500-700 î.Hr.) din valea râului Vest Liao în nord-estul Chinei (Yinqiu Cui & colab. 2013).

Printre probele neolitice, haplogrupul N1 au format două treimi din mostre din cultura Hongshan (4700 – 2900 î.Hr) și toate probele din cultura Xiaoheyan, din 3,000 pînă în 2.200 î.Hr, sugerînd că oamenii cu amprente genetice N1 au jucat un rol major în difuzarea stilului de viață neolitic din jurul nord-estului Chinei, și de asemenea, în Mongolia și Siberia.

Haplogroup-N

Subramura N1c1 găsită în Europa probabil a apărut în sudul Siberiei acum 12.000 de ani, și răspîndită în nord-estul Europei în urmă cu 10.000 de ani. Acesta este asociat cu cultura Kunda (8000-5000 î.Hr.) și ulterior Culturii Ceramicii Comb (4200-2000 î.Hr.), care a evoluat prin finlandezi și locuitorii pre-baltici.

Cultura Ceramicii cu Fir (3200-1800 î.Hr.) întinsă progresiv asupra regiunii Mării Baltice și Finlandei de Sud din 2500 î.Hr.. Fuziunea dintre cele două a dat naștere culturii hibrid Kiukainen (2300-1500 î.Hr.).

Balticii moderni au o proporție aproximativ egală de haplogroup N1c1 și R1a, care rezultă din această fuziune de culturi uralice și ai geților antici R1a.

Un procent mic de N1c1 s’a găsit printre populațiile slave, scandinave, precum și în cele mai multe dintre ceșe din Germania (cu excepția celor din nord-vest).

Originea sa este incertă în prezent, dar cel mai probabil s’a răspîndit în epoca fierului și epoca medievală prin triburile considerate proto-slave timpurii din Rusia, Belarus și Ucraina spre Germania de Est.

Haplogrupul scandinav N1c1 are trei surse potențiale:

1. asimilarea progresivă a populațiilor nordice Sami de oameni scandinav / germanici din epoca fierului
2. Imigrație din Germania și Polonia, în ultimele două milenii.
3. schimbul de populație cu Finlanda și țările baltice, atunci cînd acestea au venit sub conducerea scandinavă, în special în timpul celor opt secole ale uniunii politice dintre Suedia și Finlanda.

Uralicii N1c1:

Haplogrupul N1c se găsește mai ales în nord-estul Europei, în special în Finlanda (61,5%), Laponia (53%), Estonia (34%), Letonia (38%), Lituania (42%) și nordul Rusiei (30%), și într’o măsură mai mică, de asemenea, în centrul Rusiei (15%), Belarus (10%), estul Ucrainei (9%), Suedia (7%), Polonia (4%) și Turcia (4%).

N1c este, de asemenea proeminent printre etniile uralice din regiunea Volga-Ural, inclusiv Udmurții (67%), Komi (51%), Mari (50%) și Mordvinii (20%), de asemenea, printre vecinii lor turcici, cum ar fi Chuvașii (28%), tătarii de pe Volga (21%) și  printre bașkiri (17%), precum și printre Nogaii (9%) din sudul Rusiei.

N1c reprezintă ramura de vest a haplogroup N, care se găsește peste tot în Orientul Îndepărtat (China, Coreea, Japonia), Mongolia și Siberia, în special în rândul vorbitorilor uralici din nordul Siberiei.

Haplogrupul N1 atinge o frecvență maximă de aproximativ 95% printre Neneți (40% N1c și 57% N1b) și Nganassani (toate N1b), două triburi uralice din Siberia central-nordică, și 90% în rândul iakuților (toate N1c), turcicilor care trăiesc în principal în Sakha (Yakuția) Republica Centrală și de Est, în Siberia.

Haplogrupul N1c1 este puternic asociat cu popoarele uralice, și este împărțit în următoarele familii:
Samoyedicii (Nganasani, Eneți, Neneți și Selkupși)

Fino-ugricii:

– Fino-Permic: Finlandezii Baltici (finlandezii, kareli, estonieni, etc.), Permici (komi, udmurți), Saamici (saami), Volgaici (mari, mordvini)
– Ugricii: Ob-ugrici (Khanty, Masi)

Ramura Samoyedică din nordul Siberiei s’a împărțit mai devreme și corespund subramurilor N1c1 și N1c1a.

Vorbitorii Permici și Volgaici au o mare diversitate de subramuri N1c, inclusiv N1c1a1 (L708), N1c1a1a (L1026), N1c1a1a1 (VL29), N1c1a1a2a (Z1935), și N1c2b (P43).

Ramurile baltice finlandeze pare să fi evoluat de la migrarea subramurii N1c1a1a1 (VL29) din regiunea Volga-Ural spre Karelia, Finlanda și Estonia.

VL29 și subramurile sale sunt, de asemenea, o varietate de N1c1 găsit în populațiile Balto-slavilor, confirmînd că ramura geților antici R1au absorbit și mai târziu au răspândit linii N1c1 în Europa Centrală și de Est.

Ramura ugrică, cuprinde limbile Khanty și Masi din vestul Siberiei, și corespund lui N1c1a1a2b (L1034).

haplogroup-q

HAPLOGRUPUL Q este considerat a’și avea originea în Asia Centrală sau Asia de Nord din vremea Ultimei Mari Glaciațiuni (UMG, 26.000-19000 ani în urmă).

Hpg. Q coboară din haplogrupul P, și este împărțit în două ramuri principale: Q1a și Q1b.

Haplogrupul Q se găsește azi predominant în Siberia, Asia Centrală și în rîndul americanilor nativi, și rar în Europa Centrală (planșa 3).

Aproximativ 90% din amerindienii pre-columbieni au fost dominați de haplogrupul Q, și toate coboară din Q1a2a1 ramură (L54), inclusiv diverse subramuri de Q1a2a1a1 (M3) și Q1a2a1a2 (Z780).

În Europa haplogrupul Q se găsește în sudul Suediei (5%), printre evrei Ashkenazi (5%), și este la diverse cumunități izolate din Europa Centrală și de Est, cum ar fi regiunea Rhône-Alpes din Franța, sudul Siciliei, sudul Croației, nordul Serbiei, părți din Polonia și Ucraina.

Šarić & colab. în 2013 au descoperit 6,1% din haplogroup Q din 412 probe din insula Hvar, în sudul Croației (însoțită de 2% din Asia de Est mtDNA haplogroup F).

Triburile nordice Q1a s’au extins peste Siberia datorită climatului încălzit după UMG. Unele Q1a au traversat strîmtoarea încă înghețată Bering în continentul american cu ceva timp în urmă între 16.500-13.000 de ani, parte din urmașii lor îi regăsim printre actualii locuitori ai Groenlandei (vezi tabelul coloana Q la Groenlanda)

Alte triburi Q1b au rămas în Asia Centrală și mai târziu au migrat spre sud spre Orientul Mijlociu.
În Europa, haplogrupul Q1a se consideră că a fost adus de huni, mongoli și turci, care au originea toți în regiunea Altai și în jurul Mongoliei moderne. Haplogrupul Q a fost identificat în epoca fierului găsite printre rămășițe umate ale hunilor din morminte în Mongolia (Petkovski & colab. 2006) și în Xinjiang (Kang & colab. (2013).

Mongolii moderni fac parte din diverse subramuri de Q1a, inclusiv prin ordinea frecvenței Q1a2a1c (L330), Q1a1a1 (M120), Q1a1b (M25) și Q1a2a (L53).

Q1a este, de asemenea, principala linie paternă ale amerindienilor. Testarea genomul unui băiat de 12.600 ani, cunoscut sub numele de Anzick-1, din cultura Clovis din SUA a confirmat că haplogroup Q1a2a1 (L54) a fost deja prezent pe continentul american, înainte de sfîrșitul ultimei glaciațiunii. Marea majoritate a nativilor americani moderni fac parte din subramura Q1a2a1a1 (M3).

Deoarece această subramură este exclusiv pentru continentul american și băiatul Anzick a fost negativ pentru mutatia M3, este probabil ca M3 a apărut după ce Q1a2a1 ajuns în America.

Să mai privim încă o dată tabelul pentru a face deosebirea dintre urmașii finicilor (finlandezii, estonienii, etc) cei ce poartă ADN-ul haplogrupului N, dar și absența haplogrupului Q preponderent asiatic, din Panonia și care este întîlnit cu predilecție la huni, tătari, mongoli etc:

ungaria

CONCLUZIE:

Originea maghiarofonilor rămîne pe mai departe controversată. Nefiind nici urmași ai hunilor, nici ai finicilor, originea locuitorilor din Panonia, urmărind în paralel distribuția ADN-ul rumînilor, germanilor, slovacilor, sîrbilor, slovenilor sau a altor populații care s’au așezat sau trăiau în Centrul Europei din epoca bronzului sau de dinainte, cum ar fi geții sau ramuri ale geților (celții), precum și a altor haplogrupuri indigene ale vechii Europe, cum ar fi haplogrupul I prezent după UMG (ultima mare glaciațiune), putem să concluzionăm că vorbitorii de maghiară sînt urmași ai vechilor populații ale Panoniei, care de la un grup restrîns ai membrilor triburilor asiatice care au jefuit Europa în sec X și au scăpat de furia lui Otto I după bătălia de la Lechfeld, din care se trage probabil și familia regală a Arpazilor, au reușit să impună o limbă treptat cu o tenacitate greu de înțeles azi.

Sursa: Eupedia.com

Citiți și: PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

CEA MAI VECHE FRESCĂ TRICOLORĂ , BLAZONUL CNEAZULUI CÎNDEA DIN ȚARA HAȚEGULUI DE PE LA 1200

Blazonul.cnejilor.Cîndea.sec.13.refăcut

Potrivit Monahului Filotheu Bălan, la biserica episcopală ortodoxă a Haţegului, Sfînta Maria Orlea, peste fresca originală s’a zugrăvit o altă frescă, a unui pictor sîrb. Frescele autentice, ortodoxe şi rumîneşti, din anii 1200-1300 ne dezvăluie printre altele un blazon tricolor.

În descrierea pe care o face pe situl mănăstirea.petru-voda.ro, monahul povestește următoarele:

”În luna Martie a anului 2013 am fost invitat de cîţiva preoţi din Ţara Haţegului să vorbesc cu credincioşii de la cîteva parohii ale acestui străvechi pămînt rumînesc. Într’una din zile am vizitat mai multe biserici de secol 13 (Strei, Sfînta Maria Orlea, Densuş, Colţi, etc.) cu care Ortodoxia rumînească din Haţeg se poate mîndri pe drept cuvînt.

Cu această ocazie am remarcat cîteva aspecte care au mai fost menţionate prin lucrări de specialitate atît de către istorici, cît şi de către istorici ai artei, chiar dacă concluziile trase de unii dintre ei nu au fost duse pînă la capăt.

450px-SantamariaOrleaHD_(25)

Sfînta Maria Orlea – Biserica Înfrățirii se numără printre cele mai vechi biserici din spațiul rumînesc, fiind ridicată către sfîrșitul secolului al XIII-lea. Alcătuită dintr’o navă tăvănită, din turn pe fațada de vest și un altar dreptunghiular boltit în cruce pe ogive, prezintă forme arhitectonice specifice tranziției de la romanic la goticul timpuriu.

Pentru cei ce nu cunosc, rumînii au fost organizaţi din cele mai vechi timpuri în jurul unor conducători locali ce stăpîneau cîte un judeţ sau o ţară, precum Ţara Bîrsei, Ţara Haţegului, Ţara Crişurilor, Ţara Maramureşului, etc ce pot fi regăsite şi în vremurile antice şi chiar preistorice.

Tezaurele de la Cucuteni, Coţofeneşti, Agighiol, Peretu şi Porţile de Fier corespund unor centre administrative (Cucuteniul este un astfel de exemplu) ce se pot regăsi mai apoi atît în cercetările arheologice, cît şi în însemnările istorice antice despre geți şi în cele medievale despre rumîni.

Documentele romano-catolice din secolul XIII (diplomele cavalerilor ioaniţi şi teutoni cu referire la rumîni, în care sînt menţionaţi în veacul al XIII-lea cnejii Ioan, Litovoi, Seneslau, Farcaş, sau cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei care pomeneşte despre invazia maghiară din veacul al IX-lea a lui Arpad şi ciocnirile cu cnezii Gelu, Glad, Menumorut, Salanus, Ahtum, etc) confirmă acest tip de organizare statală.

Voievodatele, cnezatele, banatele sau judeţele ca forme de organizare administrativă şi militară au funcţionat perfect câtă vreme rumînii au fost învecinaţi sau invadaţi de populaţii migratoare: unui puhoi migrator nu avea sens să îi opui o mare armată, pentru că ar fi însemnat o serie de bătălii cu pierderi umane uriaşe şi de o parte, şi de cealaltă, cu probabilitatea nevoii de asimilare a învinşilor rămaşi în viaţă şi cu marea probabilitate a apariţiei unei a treia puteri care ar fi putut prelua teritoriul şi populaţia rămasă în viaţă; dacă juzii / cnezii locali pierdeau un război şi se declarau învinşi, creau posibilitatea puhoiului migrator să îşi continue drumul său spre alte pămînturi.

Începînd cu apariţia regatelor (ungare, lituaniene, poloneze etc) în imediata apropiere a vechilor cnezate, judeţele/banatele româneşti îşi pierd sensul istoric, nemaiputînd să facă faţă presiunii politice, militare (şi uneori chiar culturale) apărute în imediata lor apropiere.

Un astfel de cnezat rumînesc este Ţara Haţegului. Despre existenţa cnezilor Cîndea la conducerea Ţării Haţegului ştim din cîteva documente de secol XIV şi XV. În secolul XV Cîndeştii se supun autorităţii maghiare şi trec la romano-catolicism.

Din acea vreme avem la Sfînta Maria Orlea fresca romano-catolică pictată de un zugrav sîrb după erminia ortodoxă dar cu veşminte latine.

O dată cu convertirea la romano-catolicism a venit şi maghiarizarea numelui Cîndeştilor în Kendeffi.

În secolul XVII baronii Kendeffi trec la protestantism, ca majoritatea baronilor unguri, iar Sfînta Maria Orlea este zugrăvită cu var peste vechea frescă.

În secolul XX biserica, fostă biserică episcopală romano-catolică şi apoi protestantă, devine muzeu, care se poate vizita şi astăzi.

blazonul.cnejilor.Cîndea.sec.13.păstrat.în.interiorul.frescei.de.sec.15.Haţeg_DSC6078

Ce nu se ştie încă este faptul că Sfînta Maria Orlea a fost biserică episcopală ortodoxă.

Poate că nişte viitoare cercetări arheologice vor scoate la lumină un întreg complex episcopal construit în secolul XIII de cnezii Cîndea pentru ierarhii ortodocşi ale căror nume nu au mai ajuns pînă la noi, sau, cine ştie, poate chiar ruinele unei întregi mănăstiri.

Contextul istoric al secolului XIII este destul de tulbure. Avem, astfel, în Transilvania (şi nu numai) acelui veac o majoritate rumînească luptîndu’se din greu pentru a’şi păstra independenţa şi autonomia.

Avem, iarăşi, cîteva ordine romano-catolice ale unor trupe de elită – cavalerii întorşi din cruciadele eşuate în Orientul Mijlociu (ospitalierii ioaniţi şi teutonii) care primesc din partea papalităţii misiunea de a’i converti pe rumîni de la Ortodoxie la papistăşie şi de a asigura protecţia episcopatelor romano-catolice din Transilvania şi Moldova de azi.

În această perioadă se aşează în Ţara Bârsei strămoşii saşilor de azi. Tot în Transilvania, pe lîngă populaţia majoritar românească şi ortodoxă avem populaţii de slavi, unguri, secui, pecenegi şi cumani, unii dintre ei fiind ortodocşi, alţii romano-catolici, iar alţii (cumanii) abia treceau la creştinism.

Ca lucrurile să fie mai complicate, după convertirea la romano-catolicism mulţi treceau la ortodoxie, după cum se plânge papa Grigorie al IX-lea într’o scrisoare din 12 Noiembrie 1234 (analizată în detaliu de mulţi istorici români, de la Mihail Kogălniceanu pînă la Victor Spinei).

La 1241 are loc marea invazie tătară, care produce un imens dezastru în Transilvania şi în regatul maghiar, dar mai ales opreşte, pentru o vreme, presiunea papalităţii.

La 7 Octombrie 1278 papa Nicolae al III-lea trimite o scrisoare în care deplânge dispariţia supuşilor papistaşi de pe teritoriul fostei episcopii a Cumanilor (cu sediul probabil la Focşani sau împrejurimi, intitulat în document ca “Milkovia”): cumanii trecuseră la Ortodoxie sau plecaseră în Ungaria, Serbia şi Bulgaria. Acest sfârşit de secol XIII aduce cu sine şi presiuni uriaşe din partea papalităţii, care îi forţează pe unguri să distrugă orice urmă de autonomie românească în Transilvania.

În cele din urmă, sub greutatea acelor presiuni s’a ajuns la încetarea existenţei cnezatelor româneşti din Transilvania, Moldova şi Muntenia şi apariţia statelor feudale româneşti.

blazonul+potretul_cneazului.Cîndea.sec.13.Haţeg_DSC6087

Cnejii Cîndeşti şi’au făcut propriul blazon, de inspiraţie ortodoxă, cruciată şi rumînească totodată.

Cu siguranţă nevoile administrative şi militare le’au impus crearea unui blazon (dacă nu cumva acesta exista deja de mai multă vreme) care să le facă recunoscută autoritatea statală.

Blazonul cnezilor Cîndea conţine tricolorul care înconjoară crucea bizantină cu reminiscenţe cruciate.

Am putea să concluzionăm că puterea administrativă a Cândeştilor – ctitori de mănăstiri şi biserici în Ţara Haţegului, de la care au rămas ruinele a două castele (la Colţi şi la Rîu-de-mori) şi 13 biserici de piatră – se impunea ca o putere politică şi militară autentic românească, apărătoare şi sprijinitoare a Ortodoxiei.

Castelul Cîndeștilor

Din păcate, la Sfînta Maria Orlea, biserica episcopală ortodoxă a Haţegului, după înfrîngerea cnezilor rumîni şi convertirea forţată la romano-catolicism, însoţită de maghiarizarea forţată în sec. XV, peste fresca originală s’a zugrăvit o altă frescă, a pictorului sârb mai sus menţionat.

Dacă vreodată în viitor această frescă sîrbească va fi extrasă, aproape sigur vor ieşi la iveală frescele autentice, ortodoxe şi (cel mai probabil) rumîneşti, din secolul XIII.

O astfel de mostră este accesibilă în pronaosul bisericii, sub balconul construit de protestanţi, care au dat cu var peste fresca ctitorului.

Cel mai vechi tricolor românesc – pe blazonul cneazului Cîndea din Ţara Haţegului (sec. XIII)

Cu toate acestea, încă se mai pot zări culorile tricolorului românesc care înconjură fresca votivă a (deocamdată) anonimului cneaz Cândea care a ridicat biserica episcopală de la Orlea. Încă se mai zăreşte de sub var vechiul blazon creştin şi românesc.”

Dar ceea ce uimește cel mai mult este asemănarea tulburătoare cu frescele getice din Mormântul de la Kazanlâk, unde aceste însemne sunt redate într’o bogăție de excepție și fac o paralelă fabuloasă în timp, o legătură de un mileniu și jumătate, dar și în spațiu între cele două maluri ale Dunării.

kazanlak_mormant_tracic_11

Mormîntul getic de la Kazanlîk

Cele fouă fresce alăturate nu pot lăsa pe nimeni indiferent, atît de izbitoare este similitudinea de formă și culoare. Între cele două momente în care se realizau a intervenit creștinismul, reprezentat în Blazonul Cneazului Cîndea peste 16 secole cu reminiscențe cruciate.

Dacă acesta a fost un blazon getic al clasei conducătoare, regăsit și pe scutul lui Decebal, fiind blazonul regelui get, nu este de mirare cum de a fost păstrat peste ani de geții din Carpați de clasa conducătoare, asemenea Cneazului Cîndea.

Columna lui Traian, Roma, detaliu cu Decebal în luptă utilizînd scutul pe care este încrustat, se pare blazonul său.

Sursa: manastirea.petru-voda.ro, amfostacolo.ro (foto)

Citiți și: DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918)

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

STEMA ARDEALULUI ARE DOAR ELEMENTE DE SIMBOLISTICĂ ANCESTRALĂ ROMÂNEASCĂ !

René Guénon, Criza lumii moderne:

„…Adevãrul este cã în realitate nu existã un ”domeniu profan” care s’ar opune într’o oarecare manierã ”domeniului sacru”. Existã doar un ”punct de vedere profan”, care nu este propriu-zis nimic altceva decât punctul de vedere al ignoranţei.”

Elementele prin care este reprezentată Transilvania pe stema României, adoptată în 1992, perpetuează heraldic o realitate istorică de acum 400 de ani. Vorbim de momentul în care erau recunoscute în Transilvania doar trei ”naţiuni“ privilegiate din Transilvania: maghiarofonii, saşii şi secuii.

Poate fi acesta motiv de neliniște pentru români? Acest lucru în aparență ar trebui să deranjeze mulți români, dar realitatea ne demonstrează lucruri nebănuite și tindem să credem că acesta este motivul real al includerii stemei Ardealului fără nicio rectificare în cea a României întregite la 1918.

Stema Ardealului este inclusă azi prin lege, în stema României, apărută în Monitorul Oficial Nr. 236 din 24/09/92:

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

CAP. 1  Stema României

ART. 1  Stema României simbolizează statul român național, suveran și independent, unitar și indivizibil și se compune din două scuturi suprapuse: scutul mare și scutul mic.
Scutul mare, pe albastru, are o acvilă de aur cu capul spre dreapta, cu ciocul și ghearele rosii, cu aripile deschise, ținând în cioc o cruce ortodoxă din aur, în gheara dreaptă o sabie, iar în gheara stângă un buzdugan.

Pe pieptul acvilei se găsește scutul mic sfertuit cu insițiune:

a) în primul cartier este stema Țării Românești: pe albastru, o acvila de aur cu ciocul și ghearele roșii, ținând în cioc o cruce ortodoxă de aur, însoțită de un soare de aur la dreapta și de o luna noua de aur la stânga;

b) în cartierul doi este stema Moldovei: pe rosu, un cap de bour negru, însoțit de o stea de aur între coarne, cu cinci raze, de o roză cu cinci foi la dreapta și de o lună conturnată la stânga, ambele de argint;

c) în cartierul trei este stema Banatului si Olteniei: pe roșu, peste valuri naturale, un pod de aur cu doua deschideri boltite, din care iese un leu de aur ținând un paloș în laba dreaptă din față;

d) în cartierul patru este stema Transilvaniei, cu Maramureșul și Crișana:
un scut taiat de un briu rosu ingust; in partea superioara, pe albastru, o acvila neagra cu ciocul de aur, iesind din briul despartitor, însoțită de un soare de aur la dreapta, de o lună de argint conturată la stânga; în partea inferioară, pe aur, șapte turnuri roșii, crenelate, dispuse pe două rânduri, patru și trei;

e) în insițiune sunt reprezentate ținuturile Mării Negre: pe albastru, doi delfini de aur afrontați, cu cozile ridicate.

Istoria pe scurt a stemei Transilvaniei.

Toponimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie, este atestat din anul 1075 („terra ultra silvam”), drept nume compus din ultra („peste”, „dincolo”) și silva („pădure”) și înseamnă „teritoriul de dincolo de pădure”. La începutul secolului al XII-lea teritoriul era menționat cu denumirea Partes Transsylvana sau Transsilvanae (de pildă în Legenda Sancti Gerardi, „Legenda Sf. Gerard”). În acele vremuri Silvania era numită regiunea Crișana, care era foarte împădurită și de unde și termenul de ”ultra silvam”.

Populația românească, organizată potrivit dreptului cutumiar ius valachicus în obști sătești și uniuni de obști, conduse de cnezi și voievozi, era organizată în interiorul unor „țări” (terrae), formând o stare recunoscută constituțional, denumită Universitas valachorum. Autonomiile regionale ale acestor „țări” românești, situate în zonele periferice ale Transilvaniei (Țara Făgărașului, Țara Amlașului, Țara Hațegului, Țara Maramureșului, Țara Lăpușului), tolerate parțial de autoritățile statului maghiar, au încetat să ființeze odată cu stingerea dinastiei regale arpadiene (1301).

În secolele XIV-XV, ”țările” au fost reorganizate sub forma unor districte românești (”districtus (v)olachales” sau ”districtus valachorum”), conduse de demnitari numiți de coroană. Sunt cunoscute aproximativ 60 de districte ”olachales”. Supusă restricțiilor și, în perioada angevină, persecuțiilor a fost de asemeni Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania.

În primii ani ai secolului al XIII-lea, în contextul evenimentelor prilejuite de Cruciada a patra (1202-1204), izvoarele scrise maghiare relatează în anii 1204, 1205 și 1223 despre starea deplorabilă în care se aflau unele mănăstiri de rit ortodox, din regatul Ungariei, cât și despre măsuri abuzive împotriva autorității juridice a acestei biserici.

Steagul Transilvaniei pe la 1350

Heraldica şi simbolurile heraldice reprezentau adevărate programe politice în perioada medievală, iar istoria stemei Transilvaniei este puţin cunoscută, ca şi faptul că au existat mai multe variante ale acestei steme.

Până la dispariţia regatului Ungariei din 1526 nu a existat o stemă a Transilvaniei. În jurul anului 1530 la curtea lui Ferdinand I de Habsburg a început să fie folosită ca stemă a Transilvaniei un scut cu două spade încrucişate cu garda în şef, suprapuse peste un trichetru cu extremităţile terminate în frunze de tei – în realitate simbolul străvechi al saşilor Transilvăneni.

Ferdinand I de Habsburg dorea să preia moştenirea regatului Ungariei distrus de otomani şi se folosea în acest scop de saşii transilvăneni (mai ales de cei din Sibiu, nu este aici locul pentru povestea acestui război în care au fost implicaţi şi voievozii din Moldova şi Ţara Românească).

Program politic codificat într’un simbol heraldic.

Această stemă a Transilvaniei s’a impus o perioadă în spaţiul german: a apărut ca atare în Chorographia Transylvaniae a lui Georg Reichersdorfer (1550, vezi foto) şi în armorialul lui Martin Schrot (1581).

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea apare o altă variantă a stemei Transilvaniei, atestată într’un sigiliu al principelui Sigismund Bathory din 1595: într’un cartuş stema lui personală de principe al Imperiului (acvila bicefală pe pieptul căreia apar cei trei colţi de lup ai familiei Bathory).

În dreapta stema Transilvaniei compusă din acvila flancată de Soare şi Lună deasupra a şapte turnuri; în stânga stema Ţării Româneşti, Acvila cruciată; sub stema imperială fiind aşezat simbolul heraldic al Moldovei: capul de bour. Sigismund Bathory se intitula în 1595 şi principe al Ţării Româneşti şi Moldovei.

O stemă practic identică, care este mai degrabă sigiliul familiei Bathory, cu aceea descrisă mai sus în care Acvila, Soarele și Luna sunt prezente, a avut şi cardinalul Andrei Bathory în 1599, înainte să fie alungat de pe tronul Transilvaniei de Mihai Viteazul.

Ajungem la marele sigiliu al lui Mihai Viteazul din anul 1600, în care Soarele, Luna și acvila sunt nelipsite.

Aici apar înşiruite de sus în jos: acvila cruciată valahă, bourul Moldovei şi la sfârşit o stemă uşor misterioasă: doi lei afrontaţi, stând pe şapte piscuri şi ţinând în labe o spadă. Mihai Viteazul (şi cei care i’au compus stema aceasta) au respins stema transilvană în curs de formare avansată de familia Bathoreştilor.

Cei doi lei au fost consideraţi în heraldica imaginară a epocii drept stema Daciei antice, lucru cunoscut inclusiv în spaţiul românesc (mai târziu Nicolae Costin o spune limpede).

Faptul că leii afrontaţi au fost consideraţi în epoca lui Mihai Viteazul drept stemă a Transilvaniei o dovedeşte faptul că acest simbol a fost folosit şi de principele ardelean Moise Szekely în 1603, din care de asemenea, sunt nelipsite Soarele și Luna.

Mulţi ne explică în ziua de azi că Mihai Viteazul nici gând nu avea să unească cele trei ţări româneşti, a fost şi el un aventurier oarecare al epocii care s’a întins mai mult decât îi era plapuma. Proiectul Bathoreştilor de unificare a principatelor române sub coordonarea Habsburgilor nu este contestat cu atâta vehemenţă.

Dacă în cazul Bathoreştilor avem intenţia şi stemele unificate, în cazul lui Mihai Viteazul avem stema, de ce ne’ar lipsi intenţia?

Oricum, în epoca lui Mihai Viteazul şi multă vreme după aceea a fost vehiculată ideea refacerii Daciei.

Prima mențiune heraldică a celor 7 cetăți, știut fiind că geții își construiau cetățile în stânci, o avem în 1580 atunci când sunt adaugate in timpul domniei principelui transilvanean Christophor Bathory și reprezinta Transilvania (ca entitate statala distinctă), pornind probabil de la denumirea sa în germană Siebenburgen, fie cel mai probabil de la versiunea din latină Septem Castra, care ne trimite în vremurile când geții din Carpați reprezentau cea mai temută forță din această parte a Europei.

medalie.jpg

Din păcate cei doi lei afrontaţi nu s’au impus ca stemă a Transilvaniei, acest simbol a fost folosit doar de Mihai Viteazul şi Moise Szekely, fiind menținute doar Cetățile, Soarele, Luna și Acvila. În schimb s’a impus varianta păstrată până în ziua de azi. Au existat două şanse de revigorare a acestui simbol: în 1921 la lucrările Comisiei Heraldice care a fixat stema României Mari şi pe cele ale localităţilor sale şi în 1992 când a fost adoptată actuala stemă a României.

Putem aprecia că însemnele istorice au fost preluate pentru a reliefa continuitatea românilor pe aceste meleaguri, iar ceea ce trebuie și merită evidențiat este că, paradoxal, elementele alese intenționat pentru a reprezenta în Ardeal doar cele 3 minorități (maghiarofonii, secuii, sașii), sau doar astfel interpretate de niște neaveniți, ele reprezintă de fapt doar însemne vechi tradiționale ale poporului român, anterioare momentului colonizării acestor minoritari în vatra românească, iar acest fapt oarecum neașteptat îl vom dovedi în rândurile ce urmează.

Ce spun alogenii? Pe scurt spun că stema Transilvaniei cuprinde însemnele secuilor, maghiarilor și sașilor. Românii ar lipsi, cică. Există chiar și poziții ale compatrioților români care iau de bun afirmațiile alogenilor și întăresc aceste inexactități. Nimic mai fals. Toate însemnele de pe stema Ardealului reprezintă SIMBOLURI ANCESTRALE și cu predilecție ale majorității românești, indiferent că unele au fost îmbrățișate ulterior și de minoritarii noștri.

Pe scurt, vom demonstra prin fotografii sugestive, vechimea acestor simboluri neaoșe, dar nu înainte de a scoate în evidență că stema Ardealului poartă tricolorul românesc, albastru (sus), galben (jos), și banda roșie de demarcare la mijloc întrodusă în secolul XVIII:

1. SOARELE și LUNA sunt aștrii venerați din vremuri imemoriale de locuitorii carpato-dunăreni.

Atotputernicia soarelui de la solstițiu se celebrează, la români, prin focurile de Sânziene, aprinse pe locul cel mai ridicat. Încinși cu brâuri de pelin, oamenii se rotesc în jurul focului, apoi aruncă aceste brâuri ca să ardă odată cu toate posibilele necazuri care ar fi să vină. Noaptea de Sânziene, cum este denumită în folclorul românesc, a devenit o serbare populară, cu caracter tradițional. Pentru țărani, această zi este foarte importantă pentru prognoza vremii.

În credința populară, se consideră că dacă plouă de Sf. Ioan Botezătorul (Sânziene) sau după, este de rău augur deoarece următoarele 40 de zile va ploua neîncetat, deci recolta de grâu, alune de pădure și salată va fi distrusă.

Din timpuri străvechi, semnul cercului a fost considerat de o importanță copleșitoare, crezându’se că el are forțe magice. Inelele, coroanele, brățările, colierele, centurile, cununile, ghirlandele nu întâmplător au forma de cerc, ci pentru ca acest simbol magic să’i apere pe purtătorii lor de forțele răului, care nu pot să treacă peste această graniță imaginară fără sfârșit sau început, în filosofie el reprezentând nesfârșitul, infinitul.

Tradiția dansurilor populare (existente în toată Europa), în care oamenii se țin de mână sau pe după umeri, alcătuind un cerc închis (de tipul horei), are aceeași semnificație. De asemenea, cu ocazia solstițiului de vară sunt organizate festivaluri dedicate focului și apei.

Tradiția și superstițiile au rădăcini străvechi, fiindcă cea mai lungă zi a anului a fost considerată punct de balanță, de răscruce, de schimbare, când există un anume moment în care toate stihiile stau în cumpănă, o zi a absolutului, înscrisă sub semnul focului, care este simbolul soarelui.

Astrul zilei se află printre altele în reprezentările de pe construcțiile și porțile tradiționale, floarea vieții , denumirea mitică a cetății Geților – Helis, emblema consacrată a armânilor-macedoneni, Solus-Invictus-Mithra, în desene și forme artizanale vechi ale portului popular, etc (vezi pozele).

Vârsta Soarelui este de aproximativ 4,6 miliarde de ani. Soarele străluceşte dinainte să existe omenirea şi toate lucrurile, vităţile şi planetele se învârt în jurul lui. Soarelui îi datorăm existenţa şi traiul nostru. Încă din timpurile primitive, oamenii şi’au dat seama că fără Soare nu poate exista nimic. Ei s’au închinat la Soare considerându’l izvor al vieţii şi al morţii, sursa căldurii, începutul şi sfârşitul vieții.

Pentru că în înțelegerea primitivă a omului soarele dădea viaţa şi o lua, întreţinea viaţa sau o distrugea, aceaste credințe au dus de’ lungul timpului la diverse obiceiuri și tradiții închinate soarelui. Ei s’au închinat la Soare considerându’l izvor al vieţii şi al morţii, sursa căldurii, începutul şi sfârşitul vieții.

Cultul astrului zilei este în centrul miturilor solare, a religiilor uranice şi a fost divinizat şi pe teritoriul ţării noastre încă din vechime. Cele mai vechi mărturii în acest sens s’au păstrat din perioada dacă deşi, unele cercetări fixează adorarea Soarelui în timp mai înainte, în perioada civilizaţiei pelasge, a hiperboreenilor. Se crede că în acea perioadă, zeul Apollo avea închinate temple multe şi foarte mari în care marmura şi aurul erau elementele de bază ale construcţiilor. Soarele este simbolul arhetipal care se regăseşte în toate culturile lumii.

Soarele este nemuritor, el moare la asfinţit dar învie întotdeauna dimineaţa. De aceea este întruchiparea veşniciei şi a renaşterii reprezentat cel mai des prin simboluri ce denota perpetuarea, continuitatea, infinitatea. De altfel, astrul zilei este prezentat prin simboluri specifice cum ar fi discul, discul înaripat, roata, carul, ochiul, crucea în cerc, svastica etc. şi cel mai des este asociat laturii masculine.

Soarele mai este reprezentat printr’un leu, un spic de grâu, iar aurul este corespondentul acestuia între metale şi roşu printre culori. Iar acestea sunt doar câteva dintre simbolurile atribuite de om Soarelui. Nu de puţine ori, simbolistica Soarelui a născut mistere şi a pus imaginaţia contemporanilor noştri la lucru. La toate acestea a contribuit şi simbolistica masonică legată de Soare. Şi în acest caz, Soarele este asociat cu o serie de valenţe simbolice făcându’se o corespondeţă Soare-Spirit-Foc. Pentru francmasoni, Soarele semnifică adevărul, purificarea şi vitejia.

Soarele și luna sunt elemente simbolice care la prima vedere ar părea specifice lumii orientale, în realitate sunt vechi elemente de heraldică românească, și este suficient să priviți stema Țării Românești și a Moldovei. Soarele, simbol central al majorității sistemelor spirituale ancestrale, este si o reprezentare rituală păgână, guvernând de obicei asupra unui panteon de zeități. Simbolul său a avut un rol vital in religiile pagâne și în ritualurile societăților secrete oculte. De exemplu în religia incașă, soarele era venerat ca strămoș divin al națiunii.

Ultima eră glaciară a forțat oamenii să’și caute adapost în peșteri și singurul ajutor l’au primit de la Soare. Către Soare și’au îndreptat oamenii și rugile și speranța și mulțumirile. Din dorința de a se apropia de Soare, omul a imaginat coloana. Acum 10.000 de ani, oamenii au imaginat semnul „S” ca semn dual. „S”-ul s’a dublat sau s’a triplat și a format rozeta solară, Soarele fiind erou principal în fenomenul Universal al mișcării.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/07/913cd-2540povesteasoarelui2.jpg

Aria cultului solar s’a suprapus, firește, pe spațiul geografic al primilor agricultori. Semnele dedicate Soarelui și Cerului, adică linii curbe, cercuri, spirale și semnele dedicate Pământului, adica romburi, hasuri, unghiuri s’au desenat la fel, ca si cum ar fi fost făcut de aceeași mână, în Carpați dar și în alte locuri pe glob.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/07/b8a23-povesteasoarelui1.jpg

Mai apoi, mișcările tribale au stricat liniștea ancestrala și marele spațiu solar s’a spart și a rămas divizat în mai multe centre; cel din Carpați fiind singurul rămas în Europa veche.

Încă din vremurile străvechi, locuitorii planetei au iscodit cerul, încercând să deducă din poziția astrelor îndrumări folositoare vieții lor. Soarele, desigur, le dăruia anotimpurile, căldura și lumina.

Dar ce voia să le spună Luna?

Într’un ritm ce se păstrează mereu același, secera de aur care apare pe bolta nopților fără nori crește și se transformă într’o tipsie, apoi se face nevazută pentru câteva zile, după care, cu o punctualitate matematică, renaște pe bolta cerească în forma de la început. Iar la intervale de 29 zile, 12 ore, 44 minute și 12,8 secunde, Luna plină, rotundă și luminoasă, e nelipsită din înaltul cerului.

Luna a inspirat cele dintâi calendare din istoria omenirii, de fapt din preistoria ei. Arheologii le’au descoperit, scrijelite în pietre și oase batrane de 30.000 de ani.

Cert este că, din cele mai vechi timpuri, Soarele a devenit simbolul regalităţii, al dinastiilor conducătoare care la noi s’a păstrat până în zilele noastre. Geții considerau Soarele ca fiind primordial, binefăcător şi dătător de viaţă, iar simbolul astrului zilei se regăsea la ei pe multe obiecte: scuturi, harnaşamente, bijuterii, coifuri etc.

http://www.traditionalromanesc.ro/module/galerie_foto/genereaza-img.php?url=1332406165__1.jpg&w=500&h=350&im=1&t=upload
De altfel, geții au creat şi un calendar solar destul de precis după care se ghidau mai ales în agricultură. Şi pentru geți totul începea de la Soare. Ei considerau că Anul Nou începe la data echinocţiului de primăvară, în luna martie, dată la care Soarele începea să recapete puteri şi ajuta natura să renască.

În luna martie, odată cu revigorarea Soarelui, totul era luat de la început: anul nou, muncile agricole, tunsul oilor şi urcatul turmelor la munte, mineritul, pregătirea armatei. Practic, viaţa renăştea odată cu Soarele. În semn de respect pentru binefacerile aduse, geții închinau Soarelui sanctuare circulare.

Luna, astrul nopții este de asemenea, reprezentat pe tot cuprinsul teritoriilor locuite de români în porturi populare, artizanat, heraldică etc.

Începând de la echinocţiul de toamnă, influenţa energetică a Lunii asupra noastră (şi asupra a tot ce există pe Pământ) creşte din ce în ce mai mult, prin comparaţie cu influenţa Soarelui, oamenii traversează o perioadă de introspecţie, de limpezire interioară, care culminează cu zilele premergătoare solstiţiului de iarnă.

Luna a inspirat cele dintâi calendare din istoria omenirii, de fapt din preistoria ei. Arheologii le’au descoperit, scrijelite în pietre și oase batrâne de 30.000 de ani. De’a lungul mileniilor, oamenii au adunat un patrimoniu imens de cunoștințe verificate în practică. La început, ei au luat seama doar la fazele Lunii: nouă și plină, în creștere și în descreștere. Ulterior, sistemul a devenit mai elaborat, dându’se atenție și semnelor zodiacale întâlnite de Lună în drumul ei pe orbită, în jurul Terrei.

Înaintașii noștri erau convinși că zeii le trimiteau mesaje prin intermediul corpurilor cerești, și le primeau cu recunoștință. Oamenii se mulțumeau să constate ca ele acționau, fără a se preocupa să și le explice.

Apoi, in decursul timpului, strămoșii noștri au înțeles că Luna însemna mult mai mult decât un simplu calendar. Au aflat ca ea are de’a face cu fertilitatea. Au băgat de seama că în nopțile de vară cu Luna plină roua se așternea din belsug peste pajiști, însă nu și la Luna nouă. Că în nopțile cu Lună plină veneau mai mulți copii pe lume și femeile erau mai dornice să facă dragoste, iar peștii se îmbulzeau să muște momeala. Că recolta era mai bună, când semănatul se făcea în perioadele cu Lună în creștere, iar părul tuns tot atunci creștea mai des și mai sănătos.

Asemenea observații și multe, multe altele au fost reținute și notate, pentru a fi de folos urmașilor. Mai întâi, pe pereții de stâncă din pesteri, apoi pe tăblițe de lut, după ce omul a deprins scrisul, în fine, mai aproape de zilele noastre, în almanahuri și calendare. Iar aceste reguli dictate de Lună erau luate în serios, la fel ca buletinul meteorologic de astăzi.

De’a lungul mileniilor, oamenii au adunat un patrimoniu imens de cunoștințe verificate în practică. La început, ei au luat seama doar la fazele Lunii: noua și plină, în creștere și în descreștere. Ulterior, sistemul a devenit mai elaborat, dându’se atenție și semnelor zodiacale întâlnite de Luna în drumul ei pe orbita, în jurul Terrei.

Abia în zilele noastre știința a decis că Luna ar trebui studiată în laborator, pentru ca oamenii să nu mai creadă în erezie. Dar cum înfluențele Lunii sunt extrem de subtile și adesea imposibil de reprodus în laborator, savanții au decretat categoric că e vorba de pure superstiții.

Sanctuarul de la Sarmisegetuza – ”Calendarul solar”:

Paul Lazar Tonciulescu, în “Impactul Romei asupra dacilor”, scria că ”dacii cunoșteau și foloseau un calendar solar considerat cel mai precis din antichitate”. Anul getic avea 365,242197 zile, fața de 365,242198 la care a ajuns astronomia moderna.

Calendarul getic de la Sarmisegetuza permitea numărarea zilelor unui an cu ajutorul unor stâlpi dispuși în formă de cerc, așa cum le’a ieșit lui Knight și Lomas.

https://i0.wp.com/www.enational.ro/wp-content/uploads/2011/08/6-stonehenge-copy.jpg

Sanctuarul de la Stonehenge are aceleași elemente constitutive ca cel de la Sarmisegetuza, numai că este mult mai masiv

Însa, complexul megalitic de la Stonehenge avea o eroare față de „aparatul lui Uriel”: anul iesea cu 366 de zile! Deci, modelul trebuia cautat la alta latitudine! Spre deosebire de ”anul megalitic”, anul dacic era uimitor de precis, mai degraba acesta părând a fi inspirat din ”aparatul lui Uriel”.

Christopher Knight si Robert Lomas au respectat exact indicațiile din ”Cartea aștrilor cerești” a patriarhului antediluvian Enoh. „Cartea aștrilor cerești” a lui Enoh cuprinde învățămintele pe care îngerii le’au lasat unor oameni, aleși de ei, ca să măsoare „traseele aștrilor și relațiile dintre aceștia, potrivit claselor lor, teritoriului și anotimpului (…) precum și legile lor”.

https://i0.wp.com/www.enational.ro/wp-content/uploads/2011/08/5-gobekli_tepe_artist_rendition-copy.jpg

Sanctuarul de la Gobekli Tepe, Turcia, este cel mai vechi sanctuar solar, cu 7000 de ani mai vechi decât Stonehenge

Este vorba despre un aparat de calcul astronomic, un calendar, ale cărui elemente erau ”stâlpi, portaluri și ferestre”, dispuse in cercuri concentrice, cu o ”potcoava” din 21 de stalpi în centru, locul de observare. Cu ajutorul acestuia se studiau mișcările Soarelui și Lunii, eclipsele de Soare si Luna, pozițiile nodurilor Lunare, schimbarile de solstitiu si echinoctiu e.t.c. Conform ”Cărții lui Enoh”, îngerul Uriel i’a dat patriarhului secretul construirii acestui aparat, ale cărui elemente difereau de la zonă la zonă, în funcție de latitudinea de la care se făceau masurătorile.

De ”aparatul lui Uriel” depindea agricultura, deci viața sedentară și dezvoltarea societăților. Cine erau acești ”mesageri ai lui Dumnezeu”? Misterioasa „Carte a lui Enoh” nu a fost niciodată inclusă în învățăturile religioase pentru popor, pe motiv că ea nu putea fi înțeleasă cu mintea omenească. În aceasta sunt descrise faptele ”îngerilor”, sau ale ”mesagerilor lui Dumnezeu”, niște ființe foarte speciale, foarte înalte, care au încălcat multe porunci divine, ba chiar și’au luat de soațe pamântence, fapta pentru care nu au fost iertați, mai ales cand li s’au născut copii uriași. Aceasta este și singura referire la ei ramasă în cărțile Vechiului Testament.

”Uriașii erau pe Pământ în vremurile acelea, dupa ce s’au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor și le’au născut ele copii; aceștia erau uriașii care au fost în vechime.”

Din “Dicționarul de mitologie generală” al lui V. Kernbach, aflăm că Enoh a fost un patriarh care a trait înainte de Potop. El era pe placul “mesagerilor lui Dumnezeu”, care l’au luat cu ei 200 de ani, timp in care aceștia l’au învățat toate tainele Pământului și Cerului, pe care l’au pus să le scrie, să le lase moștenire omenirii. Enoh a fost dus de ingeri într’un loc secret, unde ingerul Uriel i’a arătat un ”aparat” cu care se putea măsura ”traseele astrilor si legile lor”, precum și „ce se întâmplă în toți anii din lume până când se va termina noua creație”.

Refăcând aparatul lui Uriel, după ”Cartea lui Enoh”, Knight si Lomas si’au dat seama că acesta corespunde megaliților de la Stonehenge și au concluzionat ca acolo, în Campia Salisbury, își avuseseră observatorul îngerii și acolo fusese dus Enoh.

Cum Enoh era un patriarh antediluvian, ori Stonehenge este mai vechi decât spun istoricii (3.000 – 1.600 î.Hr., este greu de crezut că acolo a fost dus! Însa cei doi britanici mai pierdeau din vedere un element de localizare din povestirea patriarhului: „la vest, se ridica un munte mare și impunător, de cremene”!

Ceea ce nu se află la Stonehenge! Mai interesant decât locația inițierii este însa ”computerul” reconstituit de ei și inclus în cartea lor ”Aparatul lui Uriel”.

Să fie pe pâmântul nostru, la Sarmisegetuza, acest ”aparat”?

Iordanes, care i’a cunoscut pe geți, fiind el însuși unul (și nu ”got”) prin sec.VI d.Hr., consemna că:

”În timpul marelui preot Deceneu, dacii știau teoria celor 12 semne zodiacale, cum crește și scade orbita Lunii, cu cât globul de aur al Soarelui întrece globul pamântesc, sub ce nume și sub ce semne cele 346 de stele trec de la răsărit la apus, eclipsele, rotația cerului, regulile prestabilite ale astrelor…”

https://i0.wp.com/www.enational.ro/wp-content/uploads/2011/08/3-reconstituire-lomas-copy.jpg

Nicolae Popa, autorul unei analize comparative asupra complexului de la Sarmisegetuza și de la Stonehenge, a observat că aliniamentele celor doua sanctuare sunt similare. Axul care secționează vatra de foc împarte cercul exterior în două jumătăți egale din punct de vedere al pozitiilor stâlpilor: de două ori 34 de pozitii. Potcoavele, atat la Stonehenge, cât și la Sarmisegetuza, prezintă un număr identic de poziții: 21. Dispunerea pe grupuri a pozitiilor lespezilor ce sustin stalpii este identica.

Nicolae Popa consideră că ambele monumente țin de aceeați traditie cultural-religioasă a unor populații neolitice și au servit atât la măsurarea timpului, cât și pentru o destinație ritualică. Construcția de la Sarmisegetuza ar dovedi în plus, față de cea de la Stonehenge, un grad înalt de perfecțiune în ceea ce privește precizia calculării timpului. În plus, sanctuarele circulare sunt atribuite de istorici geților și masageților.

De către istoricii străini, ca cei autohtoni nu le atribuie nimic, decât, poate, ”branza”, ”miel”, ”ied”… Sanctuarele circulare abundă pe teritoriul României, la Adamclisi, Sarmisegetuza, Cetățuia, Racoș – 3 sanctuare, și, ultimul descoperit (în aprilie 2005), de la Săcele, pe dealul Bunloc, un sanctuar mult mai mare si, se pare, mai complex decât cel de la Sarmisegetuza.

”Aparatele îngerilor” de pe teritoriul Marii Britanii și Irlandei au fost durate în piatră, ca ele să rămână în picioare pentruposteritate. Ale geților erau mai „flexibile”, cu stâlpi de lemn pentru elementele variabile ale ”computerului” și din andezit pentru cele fixe. Se poate trage concluzia ca preotii geți stăpâneau foarte bine tehnica de construire a acestor aparate circulare „cu stâlpi, portaluri și ferestre”.

I’a ajutat la calcule și „locul bun” pe care l’au ales, aproape de paralela 45, iar la 45 de grade, orice formulă de calcul astronomic se simplifica pentru că tangenta și cotangenta de latitudine este egala cu 1 și se înlocuiesc, iar sinusul și cosinusul sunt radical din 2 pe 2 si, la fel, se înlocuiesc.

Cu alte cuvinte, nu’și scrânteau mintea în calcule! De aceea și ”calea în dar” era atât de precisă, în timp ce alții, având același model astronomic, nu reușeau să ajungă la precizia ”anului getic”.

Asa cum au observat astronomii britanici legat de complexul de la Stonehenge, atat  Sanctuarul Mare de la Sarmisegetuza, cat si celelalte descoperite pana in prezent, nu numai ca au o orientare exacta Nord-Sud si respectiv Est-Vest, ci sunt astfel aliniate, încât razele Soarelui care răsare îl străbat de la un capat la celălalt doar într’o singura zi pe an, pe 22 decembrie, atunci când declinația Soarelui este maximă și începe iarna astronomică.

La acea dată, pe întreg globul unde se celebrau cultele Soarelui și al Lunii, aveau loc ceremonii ale focului, ca Soarele să nu ”înghețe” sau să dispară. Cu acest prilej se făceau și prorociri generale.

S’a observat la sanctuarele getice poziționarea ”nodurilor Lunare”, puncte care au mare însemnătate pentru astrologi. Includerea lor în ”aparatele” lui Uriel se justifica prin faptul că ”mesagerii” i’au învățat pe fiii lor și cum să prevadă ”ce se intampla în toți anii”, sub aspect zodiacal.

Din perspectivă geocentrică, Nodurile Lunare rezultă direct din mișcările Lunii și Soarelui în jurul Pământului, care influențează dimensiunea spirituala a vieții. Soarele simbolizeaza Spiritul, masculinitatea, acțiunea. Luna este exponenta Sufletului, feminitatii, receptivității.


Butonul de la Baia, martorul simbolisticii ancestrale a oului încondeiat

Simbolistica drept-liniară înseamnă, aşa cum o confirmă şi Tezaurul aşezării de la Baia, din anul 4100 înainte de Hristos, descoperită, recent, de arheologul sucevean Constantin Emil Ursu, un limbaj al ritmicităţii (ca şi colindele, ca incantaţii), al iluminării (”luga suryanyya”), prin reverberare, prin vibraţie imaginativă multiplă, ca intrare în armonie.

Cultul Cavalerilor Danubieni avea Soarele în Centru

Simbolistica străveche porneşte de la două elemente drept-liniare: Crucea, ca simbol al Cerului (Universului, Roţii Cerului sau Ur-Anu, cum i se spunea) şi Crucea Nordului (ulterior, Crucea Sfântului Andrei), cum era numită Constelaţia Lebăda, cea care, aflându’se deasupra meridianului locului, în mai, când începea anul nou al civilizaţiei boreale, marca, de fapt, şi ”Cetatea” sau ”Paradesha”, deci şi căsuţa zodiacală.

Să reproducem, pentru o sumară iniţiere în simbolistică, cele două cruci fundamentale pentru civilizaţia boreală (actuala Europă continentală), întâlnite şi pe ceramica din epoca Bronzului Mijlociu, cultura Wietenberg, desenând cu roşu Crucea (simbolul Cerului, al Universului) şi cu albastru Crucea Nordului (Lebăda), deşi fiecare dintre aceste două cruci ar trebui să fie desenate prin şnururi alb-roşii (precum cele ale „mărţişoarelor).

https://i0.wp.com/centrulculturalbucovina.ro/wp-content/uploads/2013/10/3-Axele.jpg

Dacă trasăm, imaginar, perimetrul Crucii Universale, vom obţine rombul, simbol al dublei naturi, pământeşti şi divine, dar şi al celor două iniţieri („în peşteră” şi „pe munte”), iar dacă trasăm perimetrul Crucii Nordului, vom obţine pătratul, deci „Cetatea”, ”Paradesha” sau căsuţa zodiacală europeană (Strabon relatează că, la sărbătorile şi ritualurile maiale, apăreau „stolurile de lebede”, care cântau de fermecau universul; cum Lebăda era desenată, în vechime, ca o horă cu şapte fecioare, îmbrăcate în alb, precum cele şapte zile ale săptămânii, cântecele lor, cu care fermecau Universul, nu pot fi decât colindele lunare, care conform aceluiaşi Strabon, s’au mai numit „peanurile tracilor” sau ”imnele Titanilor”).

În schimb, dacă trasăm, la cele două cruci primordiale sensul de mişcare a Soarelui (iniţial s’a făcut spiralat, apoi prin linii drepte, rezultând zvasticile), apoi şi sensul de mişcare al Lunii (cu roşu sensul de rotire solară şi cu albastru sensul de rotire solară), obţinem o floare, pe care folcloristica, dar şi filosofia culturii, au încetăţenit’o drept ”sămânţa vieţii”, ”floarea vieţii”, ba chiar şi ”arborele vieţii”.

https://i0.wp.com/centrulculturalbucovina.ro/wp-content/uploads/2013/10/4-Floarea-vietiii.jpg

Simbolul este străvechi, iar dincolo de cele trei descifrări deja numite, mai admite şi o alta, cea de ”Zeiţă a Vetrei”, pentru că Pământul a avut o fată, primăvara Eftepir, în getă, Lucia, în latină, Alba, în celtică, și Maia numită de către sciţii de aici, datina Malăncii, care era maială şi nicidecum hibernală care, pentru tentaţia ”logodnei cosmice”, a fost, mai întâi, întemniţată într’o peşteră, apoi transformată în Crăiasa Zăpezii, deci în Lună (Alba, Soarele fiind Aplu, adică Roşu).

Luna este şi Crăiasa Florilor, dar şi a horelor, numai că, în simbolistica de mai sus, ”floarea” înseamnă şi mai mult, înseamnă

Calendarul Lunar, aşa cum este reprodus într’un mozaic din vremea lui Moise, dar şi pe oul încondeiat:

https://i0.wp.com/centrulculturalbucovina.ro/wp-content/uploads/2013/10/5-Calendar-lunar.jpg

Spiralele aveau, în vechime, şi sugestia explicită a simbolului rotirii Soarelui (zvastica spre dreapta) şi a rotirii Lunii (zvastica spre stânga), ulterior spirala simplă, spre dreapta sau spre stânga, fiind simbolul Soarelui sau al Lunii în mişcare.

Țintă metalică descoperită la Sarmisegetuza

Floarea vieții reprezintă și soarele, dar și revenirea la viață, sămânța vieții. Romulus Vulcănescu în lucrarea sa “Mitologie română” a dedicat întregul capitol “Soarele Sfânt” cultului solar practicat de strămoşii noştri geți.

El a arătat că simbolul solar complex este redat în păgânism sub forma roţii prezentată sub cele două aspecte ale sale: roata realizată dintr’un cerc având o cruce înscrisă, crucea în fond ar fi tot un simbol solar, precizare ce îi aparţine autorului respectiv şi roata realizată dintr’un cerc cu o cruce excrisă, caz în care crucea depăşeşte perimetrul cercului.

https://i0.wp.com/www.lovendal.ro/wp52/wp-content/uploads/2011/03/cruce-dacica.jpeg

Ultimul însemn, în care crucea depăşeşte perimetrul cercului, mai este denumită azi şi “crucea getică” şi o putem regăsi foarte des pe sculpturile maramureşene, mai ales pe troiţe.

În folclor ”Sfântul Soare” este ultra-documentat și omniprezent, la fel cum simbolistica solară este o permanență în biserici, porți și alte elemente arhitecturale. Cercul soarelui este simbolul regenerării, al mișcării fără de început și sfârșit.

În special în PreCucuteni, s’au folosit multe cercuri, cercuri concentrice, ca semn al regenerării, asociat imaginii solare. De curând, s’a descoperit faptul că oamenii culturii Cucuteni își abandonau așezările, ardeau tot în urma lor și își reconstruiau o noua așezare, de la zero. Acest ritual îl repetau la circa 100 de ani.

De altfel, religia creştină abundă în simboluri şi credinţe Solare adoptate din perioada păgână. Acestea s’au suprapus şi s’au amestecat cu crezurile creştine. Cel mai la’ndemână exemplu este legat de construcţia bisericilor care au altarele orientate spre Est, adică spre răsăritul Soarelui.

De asemenea, simbolurile solare sunt prezente şi în arhitectura caselor ţărăneşti. În Bucovina, Soarele este sculptat pe stâlpii, uşile şi grinzile caselor considerându’se că aduce noroc şi fereşte casa de rele.

Cele mai des întâlnite simboluri sunt rozeta, cercul, punctul, roata cu crucea în ea, morişca sau rombul.

Aceleaşi simboluri, dar mai des morişca, se regăsesc şi pe casele olteneşti sau transilvănene, inclusiv cele copiate de secui care sunt pur românești, doar dacă secuii nu sunt români maghiarizați.

Obiceiul de a sculpta simboluri solare s’a păstrat până în zilele noastre şi se regăseşte pe diverse obiecte: lazi de zestre, furci de tors, pietre funerare, unelte, tacâmuri etc.

Şi, bineînţeles, straiele populare conţin broderii, iar vesela din lut picturi cu diverse simboluri ale Soarelui. Toate acestea nefiind o modă, ci o moştenire străveche.

Soarele s’a păstrat prezent şi în cultura populară mai ales prin balade (balada Soarele și Luna) şi legende (Legenda Ciocârliei, Legenda Florii Soarelui, Legenda Cicoarei etc).

Dar, foarte des se regăseşte Soarele şi în colindele populare care, majoritatea îşi au originea în perioada păgână.

Cel mai răspândit obicei tradiţional de la noi legat de Soare, mărţişorul, este după cum spunea şi poetul George Coşbuc, “simbolul soarelui primaverii”. În credinţa populară, banul de argint ce se atârna de şnurul mărţişorului semnifica Soarele prin rotunjimea lui.

George Coşbuc mai spunea că:

„mărţişorul este un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. Poporul nostru îl cunoaşte şi îl ţine în mare cinste, şi îl poartă copiii, fetele şi mai rar nevestele şi flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire.”

Și tot în același studiu mai spunea George Coșbuc :

„Ţăranii pun copiilor mărțisoare ca să fie curați ca argintul și să nu’i scuture frigurile, iar fetele zic că’l poartă ca să nu le ardă soarele și cine nu le poartă are să se ofilească. Poporul mai știe că mărțisorul trebuie purtat ca lucru sfânt, nu așa ca podoabă ori ca jucărie.”

Tot George Coşbuc ne explică de ce se poartă mărţişorul:

„scopul purtării lui este să’ţi apropii soarele, purtându’i cu tine chipul cam cu acelaşi rost cum purtăm noi o cruce ori un chip al lui Hristos în sân. Printr’asta te faci prieten cu soarele, şi’l faci binevoitor să’ţi dea ce’i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet. “

Adorarea Soarelui se întâlneşte şi în unele dansuri populare. Cel mai bun exemplu este hora care prin dispunerea ei în cerc imită rotunjimea Soarelui. Deşi este un dans simplu şi destul de monoton, hora este considerată sacră pentru că în ea nu sunt primiţi decât cei mai curaţi oameni.

Pe vremuri, cea mai sacră horă era cea a căluşarilor, iar în ea jucau doar feciorii care nu puteau părăsi căluşul timp de 3, 5 sau 9 ani.

Originile horei se trag tot din perioada când pe teritoriul ţării noastre domina cultul Soarelui. La Bodeşti-Frumuşica a fost descoperit un obiect de cult ceramic reprezentând o horă formată din şase femei, aparţinând Culturii Cucuteni (3700-2500 î.Hr.). Această dovadă indică faptul ca hora a apărut cu mai mult de 5000 de ani în urmă. Hora de la Frumușica, efigia Muzeului din Piatra-Neamţ, este una din capodoperele culturii Cucuteni.

A fost descoperită în anul 1942 pe „Cetăţuia” din satul Bodeştii de Jos, judeţul Neamţ. Piesa ceramică constă într’un suport antropomorf compus din şase statuete feminine, văzute din spate, înlănţuite parcă într’o horă.

Meşterul a renunţat la modelarea capului, braţelor şi picioarelor, folosind decupări ovale, pe două registre. Modelajul şoldurilor exprimă clar feminitatea personajelor conferind ritm ansamblului şi dând impresia de rotire. Invocarea soarelui şi apei, ca elemente care aduc belşugul grânelor, este accentuat cu ajutorul decorului dispus în elipse pictate cu alb, pe fond roşu.

https://artavizuala21.files.wordpress.com/2011/12/hora-de-la-frumuc59fica.jpg?w=593

„Hora de la Bereşti” a fost descoperită în anul 1981, în aşezarea eneolitică, specifică culturii Cucuteni, faza A, de pe teritoriul oraşului Bereşti, punctul „Dealul Bulgarului”, sub ruinele unei locuinţe de suprafaţă.

Vasul-suport este lucrat din pastă de culoare cărămizie, are formă cilindrică, fiind finisat în partea superioară sub forma unei fructiere evazate, ce depăşeşte cu mult circumferinţa piciorului. Partea inferioară a suportului este formată din patru siluete feminine, prinse în horă şi lipite între ele în zona umerilor şi a picioarelor, într’o poziţie dorsală.

Cele patru mari deschideri ovale dintre siluetele figurinelor, sunt prevăzute în partea superioară cu unghiuri drepte, cu vârfurile dispuse în jos, simbolizând prinderea mâinilor în horă. Vasul are o înălţime de 0,180 m. şi diametrul de 0,205 în partea inferioară.

Hora de la Bereşti

Importanţa excepţională a acestui artefact este dată, dincolo de calităţile sale documentar-ştiinţifice, şi de faptul că este singura piesă păstrată aproape integral. Vasul suport de la Bereşti este considerat a fi cel de’al doilea exemplar întregibil, după cel de la Frumuşica, prevăzut cu şase siluete feminine.

Din aceste considerente, artefactul a fost propus de către specialiştii Muzeului de Istorie spre clasificare în categoria tezaur.

Fără îndoială, aceste reprezentări antropomorfe codifică anumite aspecte ale vieţii magico-religioase specifice membrilor comunităţii care le’a creat. Astfel de reprezentări plastice sunt de fapt dovada existenţei unor dansuri rituale efectuate în cadrul unui ceremonial complex, legat cel mai probabil de depunerea ofrandelor.

Din punct de vedere al cronologiei relative, având în vedere şi alte analogii specifice culturii Cucuteni, crearea acestui vas-suport poate fi plasată în intervalul 4000 – 3300 î.Hr.

În anul 1860 a fost publicată o caricatură a noilor moravuri, al cărei mesaj ar surprinde pe orice istoric şi nu este de trecut cu vederea o astfel de imagine a trecutului. Deoarece în această aparent banală caricatură apare un grup de ţărani dansând o horă, desculţi şi încurajaţi de biciul jandarmilor îmbrăcaţi în uniforma napoleoniană.

Textul care însoţeşte imaginea este una dintre strofele ”Horei Unirii” în alfabet chirilic!

Până şi soarele zâmbea loviturilor de bici, care’i forţa pe ţărani să danseze ”Hora Unirii”, astrul ceresc fiind împodobit cu celebra pălărie napoleoniană.

Satul românesc a fost şi este preistorie, iar patrimoniul lui mitologico-totemic, păstrat, după regula lui ”aşa am apucat” (deci, fără iniţieri), de ouăle încondeiate, de cusăturile de pe ii şi de ciopliturile totemice ale stâlpilor şi grinzilor-meşter, aparţine, de fapt, moş-strămoşilor tuturor popoarelor europene, ”omului pelasg”, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, din ”faza aurorară a omenirii”.

https://i0.wp.com/dragusanul.ro/wp-content/uploads/Breaya-1.jpg

Simbolistica totemică şi simbolistica pur cosmică a oului încondeiat (”Săteanul nostru ştie el cum s’a format lumea, dintr’un ou cosmic”) s’au risipit, s’au disipat, au degenerat, de’a lungul veacurilor, în ornamentaţii, deci în banalităţi estetice, încântătoare (”fier de plug” şi ”talpa gâştii” pentru simbolurile Trinităţii, ”grapă” pentru enigmatica literă preceltică ”gn”, „cruciuliţă” pentru simbolul cerului apropiat, ”zig-zag” pentru simbolul Timpului, ”ape” pentru cele două porţi zodiacale, ”spirale” pentru mişcarea celor doi aştri cereşti etc.), dar fără mesaj metafizic.

Tehnicile străvechi de „încondeiere”, de scriere simbolică, s’au păstrat şi în înfrumuseţarea costumelor, ţesăturilor, vaselor, lăzilor cu zestre etc., dar iniţierile în transmiterea şi citirea mesajelor s’au pierdut. Oul încondeiat reprezintă, fără îndoială, prima carte religioasă a omenirii, din care derivă, prin regionalizări şi istoricizări, toate cărţile sfinte ale omenirii (vezi şi Poveste așezărilor bucovinene), şi ele mai fără mesaj, dar cu banalitate estetică.

Vechimea obiceiului poate fi doar bănuită. Exista bătrâni care își amintesc că străbunii lor vorbeau de practici de fertilizare săvârșite de tinere perechi care îngropau “oua desenate” la marginea câmpului, în noaptea de Înviere, ceea ce plasează obiceiul în vremuri precreștine.

Aceeași vechime pare a fi demonstrată și deperpetuarea unui model numit ”cireșica”, ce este aproape identic cu “vârtelnița” (svastica, sanscrită – suastika) întâlnită pe ceramica de tip Cucuteni, sau a motivului numit “cărarea rătăcită”, cel mai greu de realizat (el se desfășoară pe întreaga suprafață a oului sub forma unei spirale cu volute), motiv ce este o forma originală de reprezentare a Căii Lactee, numită Cărarea Ciobanului în comunitățile de oieri.

Dacă lăsăm privirea să zăbovească asupra unui ou încondeiat, el ne transmite bucurie, uimire, împăcare, pentru că în ornamentația lui, de fapt, se opereaza cu simboluri (soare, luna, cruce, etc.), cu modele din natură (plante, animale, obiecte casnice) și cu modele de țesături populare, cu tot repertoriul lor de semne sacre.

Care este sensul acestor elemente de idolatrie pagână, care este rostul străduinței seculare, milenare chiar, de a păstra cultura păgâna prin grafică, simbolistică, heraldică, sisteme religioase și de stat, ține cu siguranță de ființa omului, și de modul cum percepe lumea înconjurătoare.

Deuteronom 17:2-3 ”…se va găsi poate în mijlocul tău, într’una din cetăţile pe care ţi le dă Domnul Dumnezeul tău un bărbat sau o femeie care să facă ce este rău înaintea Domnului Dumnezeului tău, şi care să calce legământul Lui; care să meargă după alţi dumnezei ca să le slujească şi să se închine înaintea lor, după soare, lună sau toată oştirea cerurilor, aşa cum eu n’am poruncit.”

Deuteronom 4:19 ”Veghează asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicându’ţi ochii spre cer, şi văzând soarele, luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, să fii târât să te închini înaintea lor şi să le slujeşti: căci acestea sunt lucruri pe care Domnul Dumnezeul tău le’a făcut şi le’a împărţit ca să slujească tuturor popoarelor, sub cerul întreg.”

Aceasta este părerea creatorului universului despre ”oștirilor cerești”, soare, lună, planete, constelatii, ce erau venerate ca ”dumnezei creatori’” acum mii de ani, dar si in ziua de astazi negreșit, bază a multor credințe vechi, dar și actuale.

Elementele de idolatrie considerate de cei mai mulți de origine Babiloniană si egipteană continuă sa fie prezente într’o mare măsura în siglele și logo-urile înstituțiilor guvernamentale și prezidențiale din toată lumea, în sisteme religioase, în iconografia bisericească, în culte și organizații mistice, pe bancnote și logo-uri de firme, companii, toate arătând de fapt că la nivelul cel mai înalt toate împărățiile pămîntene, conducerile, sistemele financiare, militare, economice și religioase, se înclină în fața unui singur stăpân. Cine este acesta nu e obiectul acestui material, ci să înțelegem de unde ne vin și cum au ajuns însemnele la noi.

Dacă mai aveți dubii asupra apartenenței acestor însemne la lumea săcuiască-siculară, dincolo de aparențe și declarații sforăitoare ale unor lideri maghiarofoni, dar și ale unor neaveniți co-etnici, să deschidem Noul Testament la Luca 5,4:

”Satana L’a suit pe un munte înalt, I’a arătat într’o clipă toate împărăţiile pământului şi I’a zis:

”Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă, dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.”

Putem crede așadar gurile care spun că gruparea luciferiană își marchează teritoriile cu aceleași sigle / logo-uri / simbolistici mistice folosite încă din Egiptul antic și imperiul Babilonian, dar care sunt duse în lumea orientală de pelasgi. Deși generațiile omenesti au trecut, nemuritorii îngeri căzuți, conduc și administrează la fel ca în trecutul omenirii toate imparatiile pământului, și oferă recompense substanțiale de ”succes” oricui se dovedește slugă devotată și se închină lor, și nu Dumnezeului Cel Adevarat, de autenticitatea caruia fețele bisericești se străduie să ne convingă.

Teoriile deja încetăţenite în filosofia culturii iau ca reper mondial civilizator Egiptul antic, de la care ar fi ”migrat” religia şi codul celor 282 de legi ale lui Hammurapi (Legge, James, Sacred Books of the East, Crearea Soarelui şi a Lunii, Oxford, 1879, pp. 116-141) spre Sumer, deşi legile sumeriene, ca şi cele egiptene, ca şi legile lui Zal Mox îşi au originea în „regulile” lui Anu, ”Cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii” (Orfeu, Legii, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 218), moştenite de toate populaţiile pelasge ale vremii drept binecuvântare cosmică (”Zeii Cerului şi al Pământului au invocat numele lui Anu şi Enlil” (Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 64);
”Anu şi Enlil, suflet al cerului şi sufletul pământului, vor fi cu tine cu tine!” (Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 64).

Deci, fondul acesta de spiritualitate pământească de creaţie pelasgă, înseamnă că a fost răspândit de pelasgi, moștenit de geții (traci) din Balcani, de troieni – „Ştim că troienii au venit, iniţial, din Tracia”, susţinea D’Alviella (D’Alviella, Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894, p. 77), de felahii egipteni ai lui Osiris – „mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi pelasge”(Strabon, Geografia, II, Cluj, 1974, I, 1, 4, p. 30), ”în Egipt zeii şi’au primit numele de la pelasgi” (Herodot, Istorii, II, Bucureşti, 1964, L, p. 156), dar şi de primii sumerieni ai fiului lui Anu – ”Enlil al Muntelui” „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre”(Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 63).

Iar migraţia spre cele patru zări ale unor triburi pelasge s’a produs şi după „războiul cu zeii”, şi după potop, în condiţiile în care pelasgii, „în mijlocul muntelui lumii, au devenit puternici, înmulţindu’se peste măsură” (Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 63).

În planul spiritualităţii, transferul curtural al simbolului Soarelui, a spiralei în mișcare numită la iranieni zwastica, această migraţie nu s’a produs dinspre India spre Europa, cum au decretat unii istorici, în baza unor probe arheologice dogmatic interpretate, ci dinspre Europa Boreală spre Europa mediteraneană, spre Africa şi spre Asia, inclusiv spre India, ajungând, prin tribul Ainu, până în Japonia şi până în nord-estul extrem al Asiei.

Casca unui general din Macedonia (wikipedia.org.)

Zwastica şi, respectiv, în funcţie de orientare, sau wastika de la ”su” = „bine”, şi verbul ”asti” = ”este” (D’Alviella, p. 40), care era una pelasgă ‘este un fapt de netăgăduit că gammadionul, printre celelalte ornamente geometrice pentru ceramică, ţine de stilul pelasgic, deoarece, în perioada bronzului târziu şi la începuturile primei epoci a fierului, el se găseşte printre la toate populaţiile ariene, din Asia Minor, la malul Atlanticului” (D’Alviella, p. 40), probează acest lucru, aşa cum o probează şi mărturiile vechi ale grecilor şi ale latinilor.

Datorită faptului că Munţii Carpaţi sunt rădăcina religiilor şi legilor lumii, noi, românii, nu am avea vreun alt merit, decât acela al păstrării subconştiente a datului primordial, numit Datină, cale de vreo şapte milenii, fără a o mai înţelege, din nefericire chiar băşcălizând’o, astăzi, prin manifestări folclorice îndoielnice.

Pelasgii, indiferent în ce parte a lumii aleseră să se stabilească, spune acelaşi Herodot:

”Obişnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (de fapt, cerului zilei, pe care în numeau Deaus – n.n.), suindu’se pe cele mai înalte piscuri de munte, înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului (roata cerului se numea, în limbajul vremii, Ur Anu, viitorul Uranos al elenilor – n.n.). Aduc jertfe Soarelui, Lunii, Pământului, Focului, Apei şi vânturilor.
Din timpuri străvechi, acestor singure zeităţi aduc ei jertfă”, (Herodot, I, XXXXI, p. 78).

Odată cu religia şi legile, pelasgii au născocit ritualul sau misterul (Herodot, II, LII, p. 156: misterele – de la pelasgi), cu componentele coregrafice şi muzicale, specifice dansurilor bărbăteşti cu măşti, pe care sacerdoţii (La început, profeţii erau bărbaţi, mărturisea Strabon, Geografia, II, 7, 12, p. 207) (ulterior, adică odată cu călugării haldei, au fost preluate de călugări) le săvârşeau, cum pe la 1900, ”dansuri cu măşti, interpretate de călugări mascaţi, se găsesc în toată lumea, inclusiv în Europa, în Tirolul austriac”, iar „masca tiroleză are ochi mari, proeminenţi, gura larg deschisă, cu imenşi colţi – care sunt atât de familiari pentru noi, în legătură cu arta chineză, urechi mari, cum ar fi cele ale calului, între care sunt fixate o pereche de coarne, şi, între acestea, se află un şarpe, cu capul în sus.

Coada de reptile iese din gura măştii. Pe frunte, în faţă, între urechi şi coarne, este un fel de coroană, formată dintr’o succesiune de crini sau de tridente. Dintr’o parte a acestei coroane, iese un dragon minuscul, iar din cealaltă, un şarpe mic”. (Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 12)

”Misterele, a spus Platon, au fost stabilite de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s’au străduit să’i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”, (Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905, p. 14)

Strabon, prezentând notorietăţile vremii sale, susţinea că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică”, dar şi că „întreaga Asie, până în India, din Tracia a împrumutat cea mai mare parte a muzicii” (Strabon, II, X, 17, p. 438), care muzică se numea „peanul tracilor” (în principal, colinde), iar memoria vemii consemnează că, „deoarece peanul tracilor este numit de eleni Imnul Titanilor şi pentru că acesta imită glasul Peanului, şi Titanii s’au numit Pelagoni” (Strabon, II, VII, 40, p. 220).

Numele de peanuri vine de la acel „Preafericit Pean”, mărturisit de Orfeu (Orfeu, Către Apollo, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 205), dar şi de Proclos din Lycia, iar cele trei Hore, Orânduiala, Dreptatea şi Pacea, „prinse’n rotitoare dansuri” (Orfeu, Cele trei hore, op. cit., p. 210), aducea prinosuri Sfântului Soare, în vreme ce „dulce ca mierea / picură peanul” (Pindar, Peanul Delos, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 141).

Timpul peanurilor, deci al străvechilor colinde şi a dansurilor cu măşti, era primăvara, pentru toate populaţiile lumii, odată cu înflorirea biruitoare din mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, atunci „când Horele cu văluri purpurii / desfac uşor iatacul spre lumină, / înmiresmata primăvară-aduce / vlăstare dulci ca de nectar” (Pindar, Atenienilor, p. 141), iar poetul, întâiul sacerdot al omenirii (după poezie, celelalte paliere ale sfinţeniei şi, deci, trepte ale conturării religiei, fiind imnul şi, respectiv, rugăciunea), i se adresa Sfântului Soare:

”Cu bucurie ţi’or da, / la primăvară, popoarele tale prinosuri de seamă, / toate s’or prinde’n ospăţ, lirele le’or desfăta / Hore în zvonul peanului, strigăt în jur de altare” (Theognis, Către Apollo, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 44).

René Guénon:

”Simbolul nu este decât fixarea unui gest ritual.”

După cum arată René Guénon (Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 155.), Tradiţia Primordială înseamnă „Ştiinţa prin excelenţă” sau „Cunoaşterea sacră în integralitatea sa” revelată la începutul timpurilor. „Se spune că Veda (Ştiinţa Sacră – n.n.) există veşnic, fiind în sine însăşi anterioară tuturor lumilor” şi că „înţelepţii primelor Vârste ale umanităţii «au auzit» Veda; Revelaţia fiind opera Logosului, ca însăşi Creaţia.

”Existenţa unei diversităţi de tradiţii sau forme tradiţionale se datorează, conform tot lui René Guénon (pag. 52, 94), necesităţii adaptării Tradiţiei Primordiale la mentalitatea unui anumit popor şi a unei anumite perioade, deci adaptări cerute de împrejurări de loc şi de timp, în virtutea legilor ciclice, în spatele tradiţiilor aparţinând diverselor popoare se ascunde doctrina unică, izvorul şi esenţa lor, care nu este alta decât Tradiţia Primordială.

În ceea ce priveşte folclorul, René Guénon ( pag. 33) consideră basmele ca fiind purtătoare de relicve ale tradiţiilor esoterice  dispărute:

”Atunci când o formă tradiţională este pe punctul de a se stinge, ultimii săi reprezentanţi pot, în mod deliberat, să încredinţeze memoriei colective (poporului), ceea ce altfel s’ar pierde iremediabil; era singura modalitate de a salva ce mai putea fi salvat într-o oarecare măsură; şi, în acelaşi timp, incomprehensiunea naturală a masei era o garanţie suficientă că ceea ce avea un caracter esoteric şi’l va păstra nealterat, menţinându’se doar ca o mărturie a trecutului pentru cei care, în alte timpuri, vor fi capabili să înţeleagă” („Esoterismul este interiorul, miezul oricărui lucru. Esoteros, în greceşte este un comparativ şi înseamnă «mai lăuntric»” , conform Vasile Lovinescu: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981, pag. 11.)

Vasile Lovinescu mai admite şi o a doua posibilitate:

”anume cazul unei concomitenţe a basmului cu doctrina iniţiatică pe care o prezenta mascat, aceasta din urmă fiind rezervată unui cerc foarte restrâns capabil să primească lumina direct, primul destinat celorlalţi oameni, care vedeau numai umbrele, ca în caverna platoniciană, în măsura gradului de permeabilitate a ascultătorului:

«Vouă vă e dat să ascultaţi adevărul de’a dreptul, ceilalţi îl ştiu prin parabole». Căci basmul şi parabola vehiculează influenţele spirituale în alt mod, real însă şi el” (Vasile Lovinescu: Creangă şi Creanga de Aur, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1989, pag. 14.).

Ceea ce este valabil pentru basm, se aplică în egală măsură vechilor balade, dansuri, datini, etc., transmise cu sfinţenie de popoare de’a lungul veacurilor.

”Orice simbol veritabil îşi cuprinde sensurile multiple încă de la origine, căci el nu s’a constituit ca atare în virtutea unei convenţii umane, ci în virtutea unei «legi a corespondenţei» ce leagă toate lumile între ele […]. Suprapunerea unei pluralităţi de sensuri care, departe de a se exclude, se armonizează şi se completează în cunoaşterea sintetică integrală, este caracteristica generală a adevăratului simbolism” («Rene Guenon: Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 36; 441).

”Există simboluri care sunt comune celor mai diferite şi îndepărtate forme tradiţionale, nu ca urmare a «împrumuturilor», imposibile în multe cazuri, ci pentru că aceste simboluri aparţin în realitate Tradiţiei Primordiale din care toate formele au provenit direct sau indirect” (Rene Guenon, pag. 34).

”Centru este unul dintre cele patru simboluri fundamentale alături de Cerc, Cruce şi Pătrat” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant: Dictionnaire des symboles, Ed. Robert Laffont, Paris, 1982, pag. 156).

Toate tradiţiile atestă existenta unui Centru al Lumii, Centru înzestrat cu puteri miraculoase: prin el se face legătura dintre Cer şi Pământ, pe aici coboară zeii, pe aici oamenii pot urca la Cer şi pot dobândi nemurirea, devenind asemenea zeilor.

Există în simbolismul Centrului un aspect asupra căruia René Guénon insistă în mod deosebit:

”Centrul despre care e vorba, este punctul fix pe care toate tradiţiile se învoiesc să-l desemneze ca Pol, deoarece în jurul lui se efectuează rotaţia lumii”, (René Guénon citat de Vasile Lovinescu: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981,pag. 9); dar atenţie, rotaţia lumii nu înseamnă acelaşi lucru cu rotaţia Pământului – deci nu despre polul geografic este vorba!

În Centrul în cauză, după cum arată Mircea Eliade (Mircea Eliade: Images et symboles, Ed. Gallimard, Paris, 1952, pag. 53-59), conform diverselor tradiţii, se înalţă Muntele Cosmic, Piramida Cosmică, Arborele Cosmic sau Arborele Vieţii; pe aici trece Axis sau Cardines Mundi care reuneşte în Centru toate registrele cosmice; aici este plasat Stâlpul care susţine toate nivelurile cosmice.

”Simbolismul unui Munte, Arbore sau Stâlp situat în Centrul Lumii este extrem de răspândit şi provine dintr’un vechi mit universal” (pag. 53).

În ştiinţele tradiţionale, un simbol al lui Axis Mundi este litera „i“ (Vasile Lovinescu: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981, pag. 129.), punctul de deasupra fiind imaginea Polului, deci a Centrului.

În creştinism Crucea este asimilată cu Arborele Cosmic, căci ”prin Cruce = Centru se operează comunicarea cu Cerul” (Mircea Eliade, ibidem pag. 215.). Crucea verticală rezultă din intersecţia a două axe rectangulare: unul vertical şi unul orizontal. Axul vertical reprezintă Axul Lumilor (Axis Mundi), iar cel orizontal reprezintă un anume plan de existentă; la intersecţia lor este Centrul care dă acces la ambele direcţii. Un alt simbol care se referă la Centru este ”Crucea orizontală, ceea ce înseamnă crucea cu braţe egale trasată în planul orizontal care reprezintă un anumit plan de existenţă”, în ceea ce ne priveşte este vorba de planul fizic, deci de Lumea terestră (René Guénon citat de Vasile Lovinescu: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1981, pag. 78.).

Crucea orizontală simbolizează expansiunea Lumii în discuţie, pornind din Centru – centrul crucii – care este imaginea Principiului; când este înscrisă într’un cerc, circumferinţa poate simboliza – funcţie de punctul de vedere la care ne raportăm – limitele extreme ale Lumii pe care o reprezintă.

”Una dintre formele cele mai remarcabile a ceea ce numim crucea orizontală […] este figura svasticei […] ce pare să se rataşeze direct Tradiţiei Primordiale, căci o întâlneşti în cele mai diverse ţări, […] din epocile cele mai vechi, […] din Extremul Orient în Extremul Occident […].

Swastica este simbolul, emblema Polului; căci în adevăr, Lumea se învârteşte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce; swastica nu figurează Lumea, ci acţiunea Principiului asupra Lumii”, (pag. 78-79).

Voalul de mormânt al Măriei de Mangop (Putna).

În vreme ce crucea orizontală formată din două axe rectangulare este statică, svastica reprezintă forma ei dinamică. În reprezentări svastica apare figurată în mai multe variante: cu patru sau mai multe braţe îndoite în unghi drept sau curbate, indicând mişcarea în jurul centrului imobil; ca doi S încrucişaţi sau cazul svasticii clavigere formate din patru chei.

Amforă arhaică, 680 î.Hr. găsită la Teba, personifică o zeiță a fiarelor sălbatice, „Potnia Theron”, este un epitet Homerian pentru Artemis zeița animalelor sălbatice și a vânătorii.

Cele două sensuri de rotaţie pe care le poate indica evocă dublul curent Yin şi Yang al energiei cosmice. Acest simbol este extrem de răspândit la noi; fiind atestat la geto-daci el continuă să persiste până în zilele noastre în arta populară.

Am văzut cum pelasgo-geții au dat lumii cultura și au transmis odată cu ea însemnele mistice solar-lunare, știm de unde ne vin și de ce se află ele pe stema Ardealului.

În timp, majoritatea domnitorilor români, din toate regiunile ţării, au adoptat în blazoanele, sigiliile sau stemele lor şi simboluri ale Soarelui, acesta regăsindu’se chiar şi azi în stema României.

Nu este de mirare că SOARELE și LUNA se regăsesc pe stemele Moldovei, Țării Românești.

De ce ar lipsi de pe stema Ardealului? Sunt secui în toate țările românești? Să dăn Cezarului ce al Cezarului, ”specialiștii” spun snoave pentru copii când le atribuie aceste însemne, secuilor.

Care secui? Când în Harcov, toți sunt româîni catolicizați ce’a lungul vremurilor și maghiarizați continuu de 6-7 secole… Ținând cont însă că secuii au aceleași amprente genetice cu românii, atunci am putea să le dăm dreptate, chiar dacă secuii și’au pierdut limba de’a lungul anilor…

2. ACVILA sau CORBUL este un simbol ancestral getic, fiind reprezentat îndeosebi pe obiectele războinicilor: coif, scut, dar și pe vase sau alte obiecte.

ACVILA s’a impus mai târziu și a fost reprezentată din evul mediu pe stema Țării Românești și a Ardealului.

Gaya, adoptată de Geți care se mai numeau și ”Fii Gayei”, Gaeții,  Mama Gaya Vultureanca, pasărea-unicorn, cea care a săvârşit hierogamia cu ţapul Pan (sau cu Cerbul Sharaba, cel cu opt picioare), această rudă apropiată a Acvilei, cu înfăţişarea sa majestuoasă, cu zborul înălţător şi vederea acerbă, este un simbol universal şi’l reprezintă pe zeul atoatevăzător al cerului.

Mai reprezintă de asemenea curaj, victorie şi putere, semeţie, tunet şi furtună. Pentru vechii greci şi romani, acest simbol era unul purtător al luminii pentru Zeus şi reprezenta victoria.

În creştinism, Gaya (Acvila) simbolizează omnipotenţa lui Dumnezeu, credinţa, ascensiunea lui Christos şi pe Sf. Ioan.

Acvila Getică, simbol străvechi al geților

Gaya (Acvila) împărtăşeşte simbolismul păsării antice Phoenix pentru că, în legea creştină, aceasta se reînnoieşte pe sine la fiecare zece ani, zburând în soare, iar apoi în mare, de trei ori. În felul acesta ea devine un simbol al naşterii din nou şi al botezului.

Un şarpe în ciocul unei păsări Gaya (Acvilei) semnifică victoria lui Christos asupra Răului. Forma de strană a Gayei (Acvilei) ţinând o Biblie, reprezintă inspiraţia Scripturii Sfinte şi Puterea.

Gaya (Acvila) mai apare ca o emblemă solară, bătându’se cu şerpii (şerpii întunericului) sau aflată în conflict cu un taur sau cu leu, luptă din care iese întotdeauna victorioasă, demonstrând astdfel triumful spiritului asupra puterii lumeşti.

În tradiţiile amerindienilor, aripile acvilei simbolizează razele soarelui, semnifică ziua şi este mijlocitorul principal dintre oameni şi zei.

Bulgaria: Mormântul getic de la Sveshtari, Gaya (așa zisa aquila ”romană” care este de fapt preluată de romani de la geți)

Domnind ca un rege peste toate păsările, Gaya (Acvila) este emblema regalităţii, dar este şi simbolul vestitorului. Gaya (Acvila) cu două capete a Bizanţului renăscuse din simbolismul hittit al zeilor gemeni ai puterii şi ai tuturor ştiinţelor.

Multe state au adoptat acvila ca emblemă sau stemă, fiind dealtfel şi un simbol al patriotismului şi al suveranităţii. Printre aceste state putem enumera România (cum altfel?), dar şi Statele Unite ale Americii.

Tezaurul getic de la Surcea

Asociat cu cele şapte păcate capitale şi cu cele patru virtuţi fundamentale, are semnificaţii bivalente, simbolizând mândrie şi dreptate, aceste simboluri perene pot fi întâlnite şi în decoraţiunile plăcuţelor de argint din Tezaurul getic de la Lupu, găzduit în prezent de Muzeul Unirii din Alba Iulia (descoperit în anul 1978, în comuna Cergău, judeţul Alba).

Două dintre plăcuţe au pe suprafaţa lor un decor înscris într’un chenar cvasicircular din perle o imagine ce reprezintă un vultur cu aripile ridicate, ce are în gheare un şarpe.

Capul şarpelui este ridicat spre capul păsării. Atitudinea celor doi nu este duşmănoasă. Pe o altă plăcuţă de ceremonial apare o zeitate (preoteasă; regină) ce are în mâna dreaptă un şarpe – balaur, iar în mâna stângă o cupă – rhyton pentru libaţii.

Într’o altă imagine zeitatea redată are în mâna dreaptă şarpele – balaur, iar în mâna stângă are o felină-cameleon (cu limba foarte lungă). Mai există o altă plăcuţă cu o zeitate cu aripi, având de’a dreapa şi stânga, două feline în poziţie de aşteptare. Tezaurul de la Lupu este datat în cea de a doua jumătate a secolului II î.Hr.

Detaliu cu acvilă, Tezaurul de la Surcea

Vulturul mitic ne apropie de vechiul Atlas din tărâmurile hiperboreene de la nordul Dunării, în apropierea Columnei Cerului, unde tradiţiile antice spun că a fost înlănţuit Prometheu, se află o mărturie vie, dăltuită în piatră brută, a faptului că acest eveniment al lumii antehomerice, schingiuirea lui Prometheu binefăcătorul oamenilor, a avut loc în Munţii Bucegi !

Există aici o sculptură megalitică de dimensiuni uriaşe ce înfăţişează, capul gâtul şi pieptul unui vultur orientat cu faţa spre Columna Cerului pe care se spune că a fost înlănţuit Prometheu de către Zeus cu un lanţ făurit de catre Vulcan / Hephaistos, făurarul zeilor.

Ori tradiţiile antice ne spun că Zeus după ce l’a înlănţuit pe Prometheu pe Columna Cerului şi’a trimis vulturul ceresc să’i ciugulească ficatul care creştea mereu la loc. Orientarea megalitului în direcţia Columnei Cerului ne lasă loc la îndoieli asupra faptului că supliciul prometeic s’a întâmplat pe Vf Omu, pe Columna principală a Întreitului Stâlp al Cerului!

Se întâmplă însă un fapt ciudat. După cum traseul constelaţiei Dragonul din emisfera nordică trasează în plan celest sinuozităţile lanţului montan carpato-balcanic reprezentând într’un fel cele două jumătăţi ale oului primordial la fel de această dată ne atrag atenţia două constelaţii situate tot în emisfera nordică.

Vulturului divin pe care Zeus l’a trimis asupra lui Prometheu a dat numele unei constelaţii pe care romanii o numeau aquila ceea ce înseamnă tocmai vultur. Această constelaţie se învecinează cu o alta ce poartă numele edificator Prometheu sau Ingenicullus. Şi ca să nu ieşim din cercul ciudăţeniilor vom spune că singura specie de vultur care trăieşte în munţii noştri este acvila/aquila!.

Memoria ancestrală a românilor nu dă greş nici de data aceasta pentru că în credinţele româneşti există o tradiţie confom căreia acest vultur cu clonţul său de fier, numit altminteri ceahlău sau vulturul cerului, vine noaptea la păstorii de prin munţi şi câmpii ciugulindu’i şi pricinuindu’le dureri. După cum se poate vedea, este aceeaşi tradiţie ca şi cea referitoare la vulturul lui Zeus trimis zilnic să’i ciugulească ficatul lui Prometheu.

Mai trebuie să amintim căteva date istorice cu referire la poziţionarea Atlasului prometeic. Hesiod, în Theogonia sa, ne spune că Prometheu şi’a suferit supliciul pe muntele Atlas. Ori după tradiţia transmisă de Apolodorus acest munte se află în ţinuturile hiperboreene. În ciuda informaţiilor menţionate până acum ne vom apuca să căutăm acest munte cine ştie pe unde dacă nu dăm atenţie mărturiei lui Pindar care ne spune că că hiperboreii erau poporul care locuia langă cataractele Istrului. Şi pentru ca să fim edificaţi pe deplin poetul roman Martial, în Epigramele sale, adună toate aceste informaţii într’un tot coerent:

”Soldat Marcellin, tu pleci acum, ca să iei pe umerii tăi cerul de nord al hiperboreilor şi astrele Polului Getic, care abia se mişcă. Iată şi stâncile lui Prometheu. Iată şi muntele acela faimos din legende. În curând tu vei vedea toate aceastea cu proprii tăi ochi. Când tu vei contempla aceste stânci în care răsună durerea imensă a bătrânului, vei zice: Da, el a fost încă mai dur ca şi aceste pietre dure, şi la aceste cuvinte tu vei mai putea încă să adaugi: că acela, care a fost în stare să sufere aceste chinuri a putut într’adevăr să creeze genul uman.”

În concluzie Acvila este un simbol ancestral al geților.

Nu se află nicio acvilă pe stema Ungariei, semn că atribuirea acvilei de pe stema Ardealului nobilimii maghiarofonilor este falsă. Ea este atribuită cel mult nobilimii ardelene românești maghiarizate care a slujit coroanei apostolice bizantine, și falsificată într’una catolică pentru că a fost inchinată papalității după schismă, iar faptul că l’au avut și nobilii maghiarofoni asta denotă că ei deși s’au dat cu coroana papală la un moment dat, nu înseamnă că au renunțat la însemnele getice, pe care le regăsim într’un spațiu vast în care au trăit geții de la Marea Baltică (samo-geții) până în Anatolia (troienii, hitiții, frigienii, lidienii, etc.), Asia de vest (massa-geții, yuezhii-tocharieni, jatșii arieni din nordul Indiei) și până la Atlantic (picții, indi-geții, iler-geții din Catalonia, etc).

Dacă simbolul era al triburilor maghiare nu trebuia să se afle pe stema Ungariei?

Coat of arms of Hungary.svg

În concluzie, este fals atribuită nobilimii maghiare, ci mai corect nobilimii maghiarizate, care s’au închinat coroanei papale pentru a’și păstra privilegiile și viața, renunțând doar la ritul ortodox și slujind o coroană care a fost a unui regat apostolic multietnic.
Acvila se află pe aceste meleaguri înainte de a se așeza nomazii aici.

Acvila de pe Trofeul de la Adamclisi sau de ce celebra Aquila Romană este de fapt getică

De’a lungul timpului, istoricii i’au atribuit monumentului de la Adamclisi origini getice, trace sau chiar persane şi au datat construcţia înaintea erei noastre sau în epoca creştină, după secolul IV. Ca și în alte cazuri factorul politic s’a implicat și aici, pentru a schimba simbolurile trecutului în propaganda adusă unor interese.

Ultima încercare de demolare a unui mit îi aparţine cercetătorului român Vasile Rudan. El a adunat dovezi cu ajutorul cărora vrea să demonstreze că monumentul de la Adamclisi nu este de origine romană şi că istoricii au interpretat în mod eronat unele fresce de la baza monumentului.

În sprijinul ipotezei sale că monumentul aduce mai multe dovezi. El se întreabă de ce UNESCO manifestă indiferenţă faţă de acest monument excepţional al antichităţii, cu care s’ar mândri orice popor din lume. Crede că organizaţia nu l’a trecut pe lista sa pentru că cercetarea monumentului a fost superficială, după ureche, făcută de câţiva arheologi români şi străini asupra componentelor originale, iar reconstrucţia lui s’a făcut în mod haotic.

Ancheta a început în 1980, când a fost convocat la Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lângă C.C. al PCR, pentru a merge pe urmele unor documente secrete existente la Vatican, care spuneau că monumentul din Dobrogea nu este roman, ci datează dintr’o epocă anterioară. Trebuia, povesteşte el, ca investigaţia să rămână secretă pentru că Nicolae Ceauşescu însuşi semnase în cartea de onoare care atesta reconstituirea monumentului din replici ca fiind ridicat de Traian pentru a comemora victoria repurtată asupra dacilor.

Vasile Rudan scrie în ”Jurnal Paranormal” că anul înălţării monumentului de la Adamclisi a fost „scos din burtă”, întrucât nu există nici un document istoric care să ateste acest lucru, că una dintre metope a dispărut din muzeul de la Constanţa şi că pe columna lui Traian de la Roma, despre care istoricii sun că a fost înălţată odată cu monumentul de la Adamclisi, nu se vorbeşte despre intenţia cetăţenilor Romei de a’i înălţa lui Traian vreun monument triumfal, cu atât mai puţin în Moesia. Iată ce scrie pe columnă:

”Senatul şi poporul roman / împăratului cezar, fiul lu i/ nerva cel trecut între zei/ nerva traian augustul, învingătorul/ germanilor, învingătorul dacilor,/ mare pontif, investit pentru a XVII-a/ oară cu puterea de tribun, aclamat/ de vi ori ca imperator, consul pentru/ a VI-a oară, părinte al patriei,/ pentru a se arăta cât de înalt/ era muntele şi locul săpat cu/ eforturi atât de mari”.

Vulturul ”roman” este în realitate getic

O altă necondordanţă, continuă el, este emblema care apare pe o frescă. Emblema este formată dintr’o pasăre cu ciocul lung şi drept, încadrată de motive florale de acant.

Nu este vorba de vulturul roman, pentru că nu seamănă cu vulturul pe stema romană, păstrată la Biserica Santi Apostoli din Roma.

În susţinerea tezei lui, Vasile Rudan aduce în discuţie spusele lui Nicolae Iorga care, referindu’se la data atribuită construirii monumentului, scria că:

”Baza însăşi a vechii argumentaţii nu se clatină numai, dar ea nu a fost niciodată serios stabilită.”

Adolf Furtwängler, arhelog german, a declarat la rândul lui:

”Acest monument nu are nimic comun cu ce se cunoaşte din epoca lui Traian”,

iar G. Wutzer a confirmat:

”Nu mi s’a întâmplat să văd vreodată ceva asemănător la vreun monument de artă romană sau greacă.”

Specialiştii de la Muzeul de Istorie şi Arheologie Constanţa recunosc faptul că, iniţial, s’au emis păreri conform cărora mausoleul de la Adamclisi s’ar fi ridicat într’o epocă creştină, în vremea împăratului Constantin, în secolul IV î.Hr., întrucât istoricilor li se părea că nu toate frescele au fost lucrate în stilul epocii romane.

Însă, în anul 1885, mari nume (Grigore Tocilescu directorul Muzeului Naţional de Antichităţi şi doi profesori universitari de la Universitatea din Viena, Otto Benndorf şi Gheorh Niewann) au stabilit că monumentul a fost ridicat în cinstea victoriei romanilor asupra geților.

După ce a fost descoperită inscripţia ce închina construcţia zeului Marte Răzbunătorul şi în care era menţionat ”împăratul Caesar, fiul divinului Nerva, Nerva Traian” atribuirea a fost sigură: monumentul a fost ridicat de Traian, se arată în Revista Pontica.

Controversele au continuat însă. Arheologii şi istoricii au emis ipoteza că monumentul ar data din epoca bronzului.

Ce dovezi se aduceau? Că doar Marele Preot al geților ar fi putut să conceapă semnele geometrice de pe monument, care sunt simboluri ale unor forţe divine.

Potrivit părerii emise de istoricul şi arheologul Teohari Antonescu, trofeul ar fi fost înălţat pentru a comemora unele victorii dobândite în primul război geto-roman, anume sângeroasele bătălii – trei la număr – desfăşurate în Moesia, fiind ridicat chiar pe locul celei mai grele dintre aceste lupte..

CORBUL CA SIMBOL

Corbul Corvinilor, este un simbol din paleolitic al legăturii omului preistoric cu divinitatea sau cu lumea de dincolo așa cum se percepea în acele vremuri.

”Ciorile, corbii, coțofanele și gaițele nu sunt doar niște simple păsări, rigid programate de genetica lor. În schimb, sunt ființe care datorită altor molecule, au propria gândire și pot lua decizii singure.” Candace Savage

Lingviștii ne spun că din latină ne vine corbul, adică din corvus. Adevărul este că acest cuvânt ne vine din proto-arhaicul european *ḱorh₂wós, din paleolitic de când primii oameni sapiens s’au așezat în Europa.

Cu siguranță strămoșii românilor cunoșteau această pasăre cu mult înainte de a veni peste noi geții din Legiunea a V-a Macedonica să ne spună ceea ce spun și azi aromânii din sudul Dunării la corb: ”corbu” (!) și nu corvus.

În imagine Blazonul Corvinilor

De ce nu geții care au fondat Ruma să fi dus ”corbu” ca termen în peninsula Italică acum 4000 de ani și niște isteți să’l fi transformat cu terminația ”-s” așa cum este mai toată limba latină, rotacismul b=v fiind utilizat des în Europa getică?

Legende, superstiții și istoria corbului

Simbol arhetipal al elevaţiei, al năzuinţei de ridicare spre valorile absolute alecerului şi metaforă constantă şi universală a sufletului. În majoritatea mitologiilor arhaice, păsările migratoare sunt încarnări ale sufletului mortului care pleacă pe lumea de dincolo.

Imaginea păsării-suflet e familiară culturii Egiptului, Mesopotamiei, Greciei Antice, majorităţii popoarelor Europei, multor triburi din America sau Australia. La Roma, când murea un împărat, se slobozea un vultur despre care se credea că duce sufletul cârmuitorului suprem în ceruri şi era o formă a apoteozei.

Imaginea aviformă asufletului şi a strămoşului a dăinuit la români până în zilele noastre: o regăsim în colacii rituali în formă de pasăre ce se dau de pomană în zilele de pomenire a morţilor, în imaginea păsării sculptate din lemn ce se pune pe stâlpii funerari în Transilvania sau în Moldova.

”Acest mit al sufletului-pasăre conţine în germene toată metafizica autonomiei şi libertăţii spirituale a omului”, scrie M. Eliade (Yoga, 326).

Acest motiv al eliberării spirituale, al descătuşării de povara materiei e redat în chip genial în sculptura lui C. Brâncuşi ”Pasărea Măiastră”.

Păsările mitice ale diferitelor popoare (Phoenix, Garuda, Rokh, Măiastră, Jar-Ptica etc.) întruchipează un principiu solar şi al regenerării veşnice a vieţii. Una din funcţiile lor este aceea de a fi agenţi de legătură dintre pământ şi cer, dintre lumea de aici şi cea de dincolo.

Păsările mai pot simboliza spiritul, inteligenţa, deoarece, aşa cum spune Rig-Veda, ”Inteligenţa (manas) este cea mai rapidă dintre păsări”.

Zeiţa-Pasăre sau emblema ei în forma unui chevron pare să fie cea mai veche divinitate a naturii din Europa pre-ariană, datând din paleoliticul superior (M. Gimbutas, 1989, 70, 87) şi ca divinităţi cu funcţii multiple sau ca încarnări ale spiritelor tutelare, păsările mitice cunosc secretele celor trei lumi, ceea ce a făcut să se nască mitologemul ”cunoaşterii limbii păsărilor”.

Această stiinţă este dată eroilor din basm, iniţiaţilor şi înţelepţilor, precum era regele Solomon (R.Guenon, 1931, 75—79).
Simbolismul funest e specific mai ales păsărilor de noapte, asociate prevestirii destinului implacabil şi morţii;

Funcţiile oraculare ale păsării şi’au găsit reflectarea în practica ornitomanţiei descifrării viitorului după strigătele şi după zborul păsărilor; această artă era practicată cu multă sârguinţă de către romani, care au moştenit-ode la etrusci.

Chiar şi la popoarele numite civilizate cerul a fost reprezentat, de exemplu, prinumbrela de aur care’l apăra pe Buddha, pe parasolul suveranilor orientali, prin porumbelul Sfântului Duh acoperind lumea cu aripile sale desfăşurate ca o boltă şi chiar prin baldachinul, ce rămâne, el singur înălţat deasupra noului papă după alegerea acestuia în conclav.

Penele care înconjoară capul marilor şefi amerindieni arată autoritatea lor spirituală.
Aripile puse de Hermes, mesager alzeilor, la călcîie, îl eliberează de greutate, precum picioarele uşoare ale sfinţilor budişti, alcăror mers poate deveni aproape aerian, sau mersul nemuritorilor daoişti ce ajuns astfel îninsulele Fericiţilor. Privilegiul zborului extatic, al acestei ascensiuni în spirit l’au primit însomn anumiţi oameni predestinaţi, precum Mahomed şi Pitagora.

În întreg spațiul european, păsările cu un colorit întunecat (unora dintre ele li se mai adauga si un regim nocturn), au fost asociate cu intunericul si moartea, motiv pentru care, cântecul lor, noaptea sau ziua, este considerat de rau augur. Păsări cobitoare, prevestitoare de boli, nenorociri sau moarte, astfel sunt conotate aparitiile lor de catre oameni, care le’au alungat, temându’se de mesajele pe care le pot transmite.
Totuși, fără a anula semnificatia acestor pasari – de mesageri funebri –, interpretarea cântecului lor este diferită, in functie de momentul, locul si modul in care se face auzit.

Astfel, ele pot sa vesteasca schimbările vremii, nasterea unui prunc (când cântecul seamana cu scâncetul unui copil mic), si chiar nunta (cântecul deasupra casei in care este o fata mare).
Negrul intens al penelor, regimul alimentar – se hrănește, cu predilecție, cu hoituri, cu resturi ale cadavrelor – au facut din corb mesagerul funerar cel mai de temut, asa cum apare in credintele populare si chiar in doinele și baladele românești:

”Pasare cobitoare (…). Dacă cloncănește când zboara deasupra vreunei fiinte, aceea va muri.”

”Când croncanesc, trag a hoit (…). Se zice ca atunci isi striga pe lup sa vina la vite sa le manânce (…); nici o pasare nu ciuguleste din vreun hoit, pâna nu e început de corb.”
”De croncănește croncăul pe deasupra satului, are sa fie boala între vite.”

Corbul nu este privit doar ca o pasare prevestitoare de moarte. I se atribuie un rol ”activ“: deoarece hrana lui e constituita din hoituri, se crede ca el doreste moartea celorlalte fiinte. Pentru a’și obține mâncarea ”preferata“, este capabil sa faca orice – sa’l anunte, de exemplu, pe lup, care, omorând vite, i’ar asigura hrana mult dorita.
Pentru a’i explica atributele funerare si valentele malefice, trebuie sa ne intoarcem in timp, la momentul in care corbul infaptuieste o greseala care atrage dupa sine un blestem.

Mai multe legende vorbesc despre aceasta greseala : Noe l’a trimis, dupa potop, sa caute pamântul, apoi sa se intoarca si sa’i dea de veste. Corbul însă, uita sa se mai intoarca, ramânând sa se infrupte cu numeroasele hoituri ce zaceau in urma potopului. Noe il blesteama sa-si schimbe culoarea penelor (din albe au devenit negre) si sa se hraneasca numai cu hoituri, iar puii sai sa iasa in anotimpul cel mai rece al anului.
Este interesant de vazut cum credintele populare au transformat episodul biblic al potopului.

Vechiul Testament nu pomeneste de aceasta intâmplare care duce la decaderea corbului: dupa 40 de zile de la potop, Noe dă într’adevar drumul unui corb, care se intoarce însă, negasind pamânt, apoi trimite un porumbel, dar nici acesta nu gaseste pamânt, fiind trimis apoi dupa sapte zile, când se intoarce cu celebra ramură de maslin, simbol al păcii și al împăcării Domnului cu oamenii. Așadar, nimic despre greseala corbului sau despre pedeapsa. Poporul a grefat pe aceasta întâmplare amănunte care satisfac nevoia lui de’a explica atributele funerare, malefice, ale acestei păsări.

Prevestirile corbului sunt legate, în mentalitatea populara, de moartea oamenilor si a animalelor:

”Daca doi sau trei corbi trec pe deasupra unui sat croncanind si mâncându’se unul pe altul, ei prevestesc boala grea in acel sat și multa moarte intre oameni ori dobitoace.”

Aparitia lor reprezinta un pericol pentru intreaga colectivitate umana, nu numai unul individual. In ce priveste teama oamenilor de patrunderea corbului in spatiul satului sau al casei – prevestitoare de moarte –, aceasta e justificata de credinta ca locul acestei pasari e in salbaticie, departe de colectivitatea umana. Aparitia lui e ne-naturala (se incalca conditia care i’a fost harazita) si din aceasta cauza este considerata aducatoare de rau.
Ceea ce conduce la ambiguitate (si la ambivalenta, in acelasi timp) sunt câteva caracteristici, care, potrivit unor credinte, ar face din corb un animal benefic, chiar sfânt. Pentru ca a hranit cândva pe Sf. Ilie, se sustine ca este o pasare sfânta.

Într’adevar, de data aceasta intâmplarea biblica nu mai este deformata, deoarece Ilie a fost hranit de corbi la porunca Domnului:

‘Corbii ii aduceau pâne si carne dimineata, si pâne si carne seara, si bea apa din pârâu.”
Alte credinte care sustin latura benefica a corbului afirma ca
”E pacat să’l împuști, pentru ca are in gura (pe cerul ei) semnul crucii /…/. Cel care’l omoara, zace un an /…/.

Dacă e omorât, bate piatra. Daca’i ia cineva puii, nu se mai fac bucatele.”
Semnul crucii este cel care il sacralizeaza, facând’o ”pasăre a lui Dumnezeu.”

Pentru că este o pasăre legata de sfera morții, nu trebuie să fie prejudiciată. Cel care îi face rău va fi pedepsit cu boala. A aduce un prejudiciu corbului înseamnă a prejudicia însăși comunitatea.

Furându’i puii, ”nu se mai fac bucatele”; recolta – condiția de subzistenta a întregii comunități, e compromisa, distrusa fie de piatra, fie de lipsa ploii. ”Daca omori un corb (dacă îl împuști), nu mai plouă trei ani”, cauze diametral opuse.
Revenind la trasaturile care fac din corb o pasare divinatorie, ea este inzestrata si cu puterea de a prevesti ploaia sau viscolul.

Corbul împreună cu cioara este o pasăre cu dublu simbolism: cu toate ca acesta împărtășește cu alte pasari simbolul solar, aripile sale negre pot fi cauza pentru care e considerat simbolul Răului.

Pentru că e inteligent și poate vorbi, îi era uneori acordat atributul profeției și al înțelepciunii.

Egiptenii antici il priveau ca pe o pasare distructiva, la fel credeau si evreii, ca smulgea ochii morților.

Binecuvântat din mitul celtic, corbul era simbol al războiului, fertilitatii si profetiei, ca si Corb al luptei zeitei Badb, aducea de asemenea ghinion.

Culturile scandinave credeau că doi corbi stând pe umerii lui Odin (Wotan), Hugin (”gand”) si Munin (”memorie”) se comportau ca ochii zeității. Corbul este emblema vikingilor si a danezilor.

În mitologia greco-romană, corbul primea asocieri pozitive de longevitate, fertilitate, speranta si soare, dar semnifica si moarte. Era mesager al lui Apollo si era odata alb, pana cand s’a innegrit de furie.

În tradiția creștină, corbul este echivalent cu Raul și păcatul, cu toate ca i se poate atribui o semnificatie mai putin malefica cum ar fi solitudinea datorita preferintei sale de a trai retras de stol. Hranindu’l pe Ilie, ne aduce aminte si de providenta lui Dumnezeu si de speranta. Noe a trimis un corb alb din arca și din cauza esecului, s’a înnegrit.
Alchimistii au interpretat acest lucru ca moarte a lumii.

Reprezintă de asemenea pacatul mortal de voluptate. În traditie, când corbul își părăsea cuibul, prezicea în acest fel dezastrul – de aici mitul popular ca dacă corbii părăsesc vreodata Turnul Londrei, națiunea engleză va decădea.

În întreaga emisferă nordică și de’a lungul istoriei umane, corbul comun a fost un simbol puternic și un subiect popular de mitologie și folclor.

În România, printre multele legende legate de corbi, se poate aminti legenda legată de Corvinești.

Singura stemă cu acvilă este cea a Ungariei lui Matei Corvin care era român, iar simbolul nobiliar al familiei sale a fost inclus pe stema regală a Ungariei, scos ulterior pentru că nobilii unguri niciodată nu s’au asociat cu vechile însemne românești:

Simbol al perspicacității în Facerea, el este cel care avea să verifice dacă, dupa potop, pământul a început să se ivească deasupra apelor.

Corbii erau partenerii zeilor. În mitologia elenistică corbul era considerat solul zeilor. Neputinţa bietului pământean de a se ridica deasupra planului terestru l’a făcut să aibă o smerită admiraţie faţă de neamul înaripatelor, capabile să zboare liber şi să atingă empireul şi poate chiar să surprindă prezenţa divină. Păsările au fost deci considerate drept mesageri ai zeilor şi toate manifestările puterii spiritului le’au preluat aripile. Păsările,aripile şi zborul au simbolizat stările superioare ale fiinţei.

Şi elenii şi romanii subliniază acelaşi simbolism pozitiv întâlnit până acum. Este animalul solar al lui Apollo, dar îl regăsim şi pe lângă Athena. Apollo, zeu oracular de primă mână, apreciază animalul pentru locvacitatea şi isteţimea sa. După Strabon, corbii sunt cei care stabilesc amplasarea centrului lumii la Delphi, ca mesageri ai zeilor înzestraţi cu funcţii profetice.

Nu sunt departe nici de zeul Mithra, deţinând şi puterea de a conjura piaza rea. Unele legende greco-romane povestesc că toţi corbii erau odinioară albi. Dar din cauza incapacităţii sale de a păstra un secret, Apollo blestemă făptura înnegrindu’i penele. Mai avem o versiune care spune că Athena a înlocuit corbul cu bufniţa tot din aceeasi cauză.

Și în Grecia corbul este considerat solar si dedicat lui Apollo.
Dupa Strabon, corbii joacă rolul de mesageri ai zeilor si indeplinesc functii profetice.
În genere câmpul semantic pe care tindem să’l asociem acestei impresionante specii care beneficiază de o inteligenţă legendară este unul care nu prea o încadrează în categoria “fiinţelor luminoase”.

Multe superstiţii s’au ivit ca urmare a apariţiei constante a corbului pe câmpul de bătălie, când devorează rămăşiţele soldaţilor ucişi. Un semn al morţii, distrugerii, macabrului, războiului, un purtător al întunericului şi umbrei…
Cicero este de altfel avertizat că moartea îl pândeşte prin corbii care îşi flutură nervos aripile prin văzduh.

Danezii credeau că prin observarea atentă a comportamentului lor se putea deduce rezultatul unei bătălii, pentru că sunt prin excelenţă animale războinice. Se spune că ar fi prevestit şi moartea lui Platon şi Tiberius şi i’ar fi spus zeului celtic Lugh despre invaziile duşmane.

Dar simbolismul morţii este doar o mică parte din ceea ce reprezintă corbul în foarte multe culturi. Tradiţiile şamanice pun mare accent pe aspectele pozitive ale păsării misterioase. Şi nu este de mirare.

Strict ştiinţific vorbind, sunt creaturi extrem de inteligente, capabile să’şi construiască propriile instrumente, să le folosească şi să utilizeze mai multe tipuri în funcţie de scop, concepând alte tipuri de instrumente la nevoie. Studiile comparate de credinţe arată că simbolismul negativ al corbului este de dată recentă şi limitat la spaţiul European. Nenorocirile pe care le’ar prevesti se mai regăsesc sporadic în Mahabharata, dar aproape peste tot în Orient, ca şi în Occident, simbolismul este unul pozitiv.

Cuvântul celtic pentru corb este ”bran”, și cel mai probabil de origine al localității unde se află Castelul Bran, semn că celții sunt frații noștri carpatici cândva plecați de aici. El înseamnă protecţie, iniţiere şi vindecare, precum şi purtător de înțelepciune.

Deși, numele așezării Bran i se atribuie o etimologie slavă brana = poartă, loc de acces și identificată cu poarta culoarului depresionar dinspre Depresiunea Brașov, dublată de existența fostului cătun Poarta care a fost integrat acestei localități ca urmare a dezvoltării și contopirii nucleelor respective, credem că Bran este un toponim cu mult mai vechi și are conotații apropiate existenței corbului în acest areal.

Locuitorii din Cornwall îşi închipuiau că zborul unui corb deasupra unei case aducea noroc şi cine omora făptura magică avea să sufere îngrozitor.

Eroul Bran îl desemnează pe păstrătorul memoriei ancestrale, pe înţeleptul suprem. Asta cu atât mai mult cu cât capul său, recipient al inteleigenţei, a fost îngropat în sacrul munte alb londonez. Corbii încă se mai perindă pe acolo, în Turnul Londrei, şi se crede că menţin vie inteligenţa lui Bran.

Adesea animal profetic, unele tradiţii gallice culese de Pseudo-Plutarh relatează că un stol de corbi a indicat locul unde urma să fie întemeiat oraşul Lugdunum/Lyon. Zeiţa războinică Bodb poartă nume de cioară. Un rol important joacă şi în povestirea gallică “Visul lui Ronabwy”, când corbii lui Owein, după ce sunt masacraţi de soldaţii lui Arthur, le aplică o pedeapsă soldaţilor.

De multe ori îl întâlnim ca animal solar, de culoarea roşie. O legendă spune că zece corbi şi’au luat zborul de pe rugii de mure ai Levantului ca să aducă lumină lumii, dar Yi, Bunul Arcaş, ii doboară pe nouă dintre ei, altfel lumea ar fi ars. În timpul dinastiei Han pietrele sculptate înfăţişează un corb cu trei gheare în mijlocul soarelui. Poate fi un simbol al principiului yang, iar cele trei gheare invocă simbolismul solar, cu răsărit, zenit şi apus.

Amerindienii îl considerau un demiurg, un trisor viclean sau un mesager al Marelui Spirit. În cea a amerindienilor din America de Nord, corbul este eroul a nenumărate povești și mituri, de la cele legate de facerea lumii la cele eroice. Există de asemenea și o serie de triburi care consideră corbul ca strămoș sau totem, desigur în baza unor legende și mituri detaliate. În folclorul nativilor americani se pune accent pe talentul lui corvus corax de a se metamorfoza, simbolizând schimbarea. Aşa-numiţii medicine men îl conjură în ritualuri variate pentru a clarifica viziunile, pentru că ceea ce se vede cu ochiul fizic nu reprezintă neapărat realitatea, iar corbul poate oferi lămuriri.

Animal magic şi purtător de mesaje divine, corbul îşi împărtăşeşte cunoaşterea doar cu cei demni de ea. Este şi un animal care vindecă. Tezaur de secrete, asistă la revelarea propriilor noastre gânduri ascunse, la acceptarea unor adevăruri refulate şi la armonizarea finite umane. Când apare corbul se deschidea cale de acces către Marele Mister, ceea ce produce o modificare pozitivă de conştiinţă. Corbul este cel care a adus lumina în lume şi a creat o parte din Pământul-Mamă.

Indienii Tlingit de pe coasta de vest a Pacificului îl privesc ca pe figura divină centrală, demiurgul primordial, care răspândeşte cultura şi civilizaţia, adăugându’i elementul dinamic şi organizator. La Mandani, cu prilejul sărbătoririi primăverii, un bărbat comemorează retragerea apelor stand gol, vopsit în alb, cu o mantie din blana a patru lupi albi şi cu doi corbi morţi pe cap.

Fără corb, conform tradiţiilor Hopi, Navajo, Zuni, lumea ar fi şi acum în întuneric, pentru că el este cel care a ieşit din pântecele negru al universului.

Nici Africa neagră nu îl consideră mai prejos, considerându’l o pasăre care îi previne pe oameni despre primejdii. Prin urmare, corbul, animal solar, partener al zeilor, ghid al sufletelor, simbol al unei singurătăţi care permite accederea la un plan mai înalt, este departe de a fi un personaj al macabrului.

Să nu uităm nici de ce afirma Carl Jung: corbul, chiar de este partea întunecată a psihicului, trebuie integrat în personalitate pentru a putea permite comunicarea între toate aspectele umane. Este un simbol al dezvăluirii adevărurilor ascunse şi expunerii lor în lumina conştiinţei.

Corbii erau si atributele zeilor Mithra, socotindu’se că sunt înzestrați cu puterea de a conjura piaza rea.

Corbul apare adesea in legendele celtice unde joaca un rol profetic. Multe toponime contin numele lui. In Irlanda, zeita razboiului Bodb, poarta numele de cioara.
Dealtminteri, joaca un rol fundamental in povestirea galica intitulata Visul lui Ronabwy. Corbii lui Owein, dupa ce au fost masacrati de soldatii lui Arthur, reactioneaza violent si’i casapesc la randul lor pe soldati. La gali era o pasăre sacră.

În mitologia scandinavă se întâlnesc de asemenea povestiri și mituri legate de corb, dar și în toate celelalte zone locuite de această pasăre. În mitologia nordică, doi corbi stau cocoțați pe tronul lui Odin, unul este Hugin, spiritul si celalalt, Munnin, memoria. Cei doi corbi ar reprezenta principiul creatiei, iar cei doi lupi care il insotesc – principiul distrugerii. În Suedia, corbii sunt cunoscuți ca fantomele oamenilor uciși, și în Germania, ca sufletele celor condamnați.

Mitologia germană făcea din corbi păsările și tovarășii lui Wotan, stând aşezaţi pe tronul său. Unul este Huginn, spiritul, celălalt este Muninn, memoria. Cei doi ar reprezenta principiul creaţiei, spre deosebire de lupii lui Odin care ar fi principiul distrugerii. Odin îi trimitea in fiecare zi să scruteze împrejurimile, după care aceştia se întorceau la el împărtăşindu’I informaţiile adunate. Valkyriile se puteau preface şi ele în corbi.
Mesageri ai zeilor, cu capacitate profetică, au un rol fundamental în practicile şamanice.

În Edda poetică, mai precis în poemul “Grimnismal”, chiar şi Wotan apare în ipostaza de zeu-corb. Capacitatea lui Odin de a’şi trimite gândul şi mintea departe s’ar putea lega de călătoria pe care o săvârşesc şamanii când sunt în transă, de unde şi temerea că cei doi corbi nu s’ar mai întoarce. Pe de altă parte, se poate ca tovarăşii lui Odin să fi ocupat un loc important în mitologie mai devreme de secolele 9-10, când au fost adoptate cele două nume ca representative pentru puterile intelectuale ale zeităţii.

Simbolismul corbului în lumea germanică include si stindardul corvin, un steag ţesut de aşa natură încât la fluturarea sa în aer să pară ca şi cum ar imita zborul păsării. De asemenea Huginn şi Muninn invocă şi conceptele de “fylgjia” (metamorfoză, noroc şi spirit protector) sau “hamingja” (dublul fantomatic al unei persoane).

De la mesageri întunecțti ai morții la păsări negre aducând tragedia, vorba lui George R. Martin în ”Cantec de gheață și foc” – “aripi negre, vorbe negre”, corbul și’a căpătat o reputțtie nemeritata de’a lungul timpului. Vom descoperi insa ca la origini era un simbol solar si era perceput altfel de popoarele nomade.

Dintr’un studiu comparat de obiceiuri si credinte a numeroase popoare pare sa reiasa ca simbolismul corbului sub forma sa pur negativa a fost acceptat recent si aproape exclusiv in Europa. Intr-adevar, aparitia sa in vise este considerata de rau augur, si evoca teama ca vei pati o nenorocire. Este pasarea neagra a romanticilor, planand peste campurile de lupta pentru a se imbuiba de hoituri. Aceasta accepțiune, s’o repetam, pare recenta si foarte localizata.

Ea se regaseste în India, unde in Mahabharata, corbii sunt comparati cu mesagerii mortii. Și poate in Laos, unde apa spurcata de corbi nu mai poate fi folosita in ritual.
Aproape peste tot insa, în Orient ca si in Occident, virtutile pozitive ale corbului sunt cele in baza carora se construieste simbolismul sau.

China şi Japonia îl înzestrează cu gratitudinea filială, datorită grijii puilor faţă de părinţi, element privit ca o restaurare a ordinii sociale. În Japonia este atât simbol al dragostei familiale, cât şi vestitor al biruinţelor şi semn al virtuţii.

Astfel în China si in Japonia, este simbolul recunostintei filiale, faptul că’și hranește tatal si mama fiind considerat in timpul dinastiei Han semnul unei miraculoase restabiliri a ordinii sociale. Și in Japonia exprima dragostea familiala.

Tot în Japonia, el este deopotriva si mesager divin si pasare de bun augur, asa cum a fost considerat in epoca Zhou vestitor al biruintelor si semn al virtutilor. Vorbeau, ce’i drept, de un corb roșu de culoarea soarelui.

În China, corbul este o pasare solara. Zece corbi si’au luat zborul de pe rugii de mure ai Levantului pentru a aduce lumina lumii, simbol care pare sa fi trecut in shintoism. Doar Yi – Bunul Arcas a doborat noua dintre ei cu lovituri de sageata: altminteri, lumea ar fi ars.

În China, un corb cu trei picioare locuieste in Soare în conformitate cu pietrele sculptate pe vremea dinastiei Han. , indicand cele trei faze ale sale: zori, amiaza si amurg, iar pentru japonezi, este un mesager divin. El ar fi principiul care anima soarele și poate o reprezentare a lui yang. Cele trei gheare, emblema imparatilor Chinei, corespund la fel ca trepiedul, unui simbolism al soarelui: răsărit, zenit, crepuscul.

La indienii tlingit (Coasta de nord-vest a Pacificului), figura divina centrala este corbul, erou si demiurg primordial, care faureste lumea sau mai exact o organizeaza, raspandeste peste tot civilizatia si cultura, creaza si elibereaza soarele. El adauga elementul dinamic si organizator.

În America de Nord, fiinta suprema din ceruri tinde în genere spre o contopire cu personificarea mitica a tunetului și a vântului, reprezentat ca o pasare mare; cu o bataie din aripi starneste vantul, limba lui este fulgerul.
Cu prilejul sarbatorii primaverii la mandani, primul barbat, crainic al reinnoirii, comemorand retragerea apelor, sta gol, vopsit cu alb, cu o mantie facuta din blana a patru lupi pe umeri si cu doi corbi morti pe cap.

Ca mesager al zeului tunetului si al traznetului, corbul apare la triburile maya (Popol Vuh).

Rolul de calauza si de spirit protector ii este conferit și în Africa neagra. Triburile likuba si likuala din Congo considera corbul drept o pasare care ii previne pe oameni despre primejdiile ce’i pandesc. El ar fi si simbolul singuratatii sau mai degraba al izolarii voite al celui care s’a decis sa traiasca pe un plan superior.

Ar fi și un atribut al sperantei, conform spuselor lui Suetoniu: ”Cras, cra” – mâine, mîine.

Alchimistii au asociat o faza a transmutatiei cu capul de corb.

Așadar, in majoritatea credintelor ce’l privesc, corbul apare ca un erou solar, adesea demiurg sau mesager divin, oricum ghid, ba chiar ghid al sufletelor in ultima lor calatorie, deoarece fiind psihopomp, descopera fara gres tainele intunericului.

Aspectul lui pozitiv pare legat de credintele popoarelor nomade, vanatori si pescari, pe cand cel negativ se ivește odată cu viata sedentară și dezvoltarea agriculturii.

În multe tradiții din Vest, corbii au fost mult timp considerați a fi păsări de rău augur, în mare parte din cauza simbolismul negativ al penajului lor negru și faptul ca mănâncă hoituri.

Ca și în mitologia tradițională și de folclor, corbul comun a apărut frecvent în scrierile moderne, cum ar fi lucrările lui William Shakespeare, și în poemul „Corbul”, de Edgar Allan Poe. Corbii au apărut și în lucrările lui Charles Dickens, J.R.R Tolkien, Stephen King, Joan Aiken și mulți alții.

El continuă să fie folosit ca un simbol în domeniile în care acesta a avut o dată un status mitologic, ca pasărea națională a Bhutanului, pasărea oficială a teritoriului Yukon, și deasemenea apare în stema Isle of Man (o dată o colonie vikingă).
Corbii baltimori ai Ligii Naționale de Fotball au avut un corb numit „Poe” ca mascotă oficială.

Corbii comuni sunt larg răspăndiți și nu sunt în prezent în pericol de dispariție. În unele țări aceștia sunt rar întâlniți din cauza pierderii habitatului și a vânării.

În România sunt o specie protejată de lege din cauza rarității. Însă în alte locuri numǎrul lor a crescut dramatic și au devenit dăunători agricoli. Corbii pot provoca daune culturilor, cum ar fi cerealelor sau pot dăuna animalele, deoarece au fost exemplare care au ucis iezi, miei sau viței. Totuși aceștia atacă rar, iar comportamentul lor poate fi uneori luat greșit de fermieri.

Creierul corbilor este unul dintre cele mai mari creiere ale păsărilor. Concret, hyperpallium-ul este mare. Pentru o pasăre au capacitatea de a rezolva probleme, precum și alte procese cognitive ca imitatul și înțelegerea.

Strigătul său tipic este „corr-corr”, cel puțin în România (a nu se confunda cu „cra-cra” al ciorilor). Spunem „cel puțin în România” pentru că în funcție de zonă nu doar strigătul tipic ci și vocabularul corbilor poate varia. Trebuie precizat că această pasăre are un vocabular bogat și, datorită răspândirii, cunoaște o fragmentare a limbajului care a permis ornitologilor să detecteze mai multe dialecte. Mai mult, s’a putut constata că, de pildă, un corb din America adus în Spania, a fost la început izolat de ceilalți corbi, din pricina necunoașterii dialectului local, pentru ca după o vreme să îl învețe și să se integreze.

Inteligența excepțională de care corbul a dat dovadă de’a lungul istoriei, dar și capacitatea sa deosebită, au creat în jurul să nenumărate legende și mituri. Acestea au fost sporite și de capacitatea corbului de a fi îmblânzit cu ușurință, ca și de a învăța un număr limitat de cuvinte (între 9 și 20, după sursă), pe care le folosește, se pare, în mod intenționat, nu reflex (ca papagal).

Inteligența sa a atras, însă, nu doar respectul, ci și ura oamenilor, care în multe situații, stăpâniți de superstiții distrugătoare, au încercat să extermine această pasăre. Desigur, o influență a avut’o și lăcomia corbului, care a creat o impresie neplăcută multora, mai ales în timpul molimelor sau războaielor când, asemenea ciorilor și altor păsări sanitari naturali, consumă trupurile celor căzuți.

Corbii sunt cunoscuți deoarece fură și prind obiecte strălucitoare precum cristale, bucăți de metal sau mingi de golf. Una dintre teorii este faptul ca ei fac acest lucru pentru a impresiona alți corbi. Alte studii indică faptul ca tinerii sunt foarte curioși de toate lucrurile noi, și au o anumită atracție pentru obiectele luminoase și rotunde, pe baza asemănării lor cu ouăle de pasăre. Dar, la maturitate corbii își pierd interesul, și devin extrem de neofobofici.

Un studiu efectuat recent pe mai multi corbi, de către cercetători din Suedia, a relevat faptul că sunt extrem de inteligente, ba chiar îi depășesc la acest capitol pe oameni. Aceste păsări sunt capabile să’și facă planuri de viitor, așa cum procedează oamenii.

Specialistii sustin că aceste păsări pot plănui din timp anumite evenimente și că renunță la o recompensă pentru a beneficia de una mai bună în viitor.

Aceasta expertiza a fost considerat ca o capacitate specifică oamenilor și maimuțelor mari, se precizează în studiul publicat la sfârșitul săptămânii trecute în jurnalul american ”Science”.

De’a lungul anilor, mai multi experți au demonstrat că, aceste pasari și alți membri ai familiei corvide sunt capabili să depoziteze alimente pentru a le consuma mai târziu.
În cadrul studiului efectuat de cercetătorii de la Universitatea din Suedia au provocat corbii să rezolve sarcini prin activități cu care nu se confruntă în sălbăticie, precum utilizarea uneltelor și trocul.

Corbii au fost dresați să dea drumul unei unelte rudimentare, precum o pietricică, printr’un tub opac într’o cutie tip puzzle, acest fapt declanșând eliberarea unei recompense printr’o deschizătură din partea de jos a recipientului. Ulterior, cutia și piatra au fost îndepărtate, iar dupa cateva minute, corbii primeau o pietricică și mai multe obiecte menite să le distragă atenția, precum o rotiță din lemn, o bilă de lemn, o țeavă de metal și o mașinuță de jucărie.

Dupa cincisprezece minute păsărilor le era prezentată din nou cutia, iar toți corbii au optat pentru pietricică, iar după ce le era prezentată cutia foloseau această unealtă pentru a deschide sertarul recipientului, rata de succes fiind de 86%.

După un interval de 17 ore, biologii evolutionisti le’au dat corbilor din nou cutia, iar rata de succes a fost de 88,8%.

3. CETĂȚILE de pe stema Ardealului reprezintă fortificații Getice antice peste care sașii eu reconstruit alte fortificații noi.

Septem Castra (șapte cetăți) este o veche regiune a teritoriile controlate și locuite de vechii geți, pomenită deseori în antichitate. În 1100 exista deja denumirea de Şapte Cetăţi,  dar o regăsim și pe hărți târzii cum este cea prezentată mai jos, din 1535.

Harta Valahiei, Moldovei, Transilvaniei și a Banatului (Septem Castra), Poloniei, Rusiei și Ungariei, Cartograf: Fries Lorenz, Locul / Data: Strassburg / 1535, Dimensiune: 18 x 12 cm

Descriere: Importantă hartă modernă timpurie a Valahiei, Moldovei, Transilvaniei, Poloniei, Rusiei și Ungariei, din 1535 ediție a Fries Geographia.

Iată un exemplu de cetate reconstruită pe ruinele unei dave: Rupea, veche davă getică, Rumidava, peste care romanii ridică la rândul lor un castru Rupes. Cetățile care sunt artistic reprezentate prin turnuri le regăsim în mai toate stemele și emblemele unor orașe, sau județe românești. Este un specific al heraldicii românești păstrat din evul mediu, dar care moștenește evident antichitatea de unde ne parvin primele fortificații.

Pe harta publicată în Liber Floridus (la cca. anul 1125), Europa Mundi Pars Quarta (an 1119), de către călugărul Lambert din St. Omen (Editura Derolezpe. Paris. Franţa) apare înscris, una lîngă alta: GOTHI (n.a.:adică GEŢIA), SEPTEN TRION ( n.a.: Banatul) şi DACIA (n.a. Transilvania). Obiceiul de a se scrie cu două denumiri: Septem Castra şi Transilvania (chiar una sub alta) s’a păstrat mult timp în alcătuirea hărţilor (vezi: hărţile lui Nicolas de Cusa (an 1491), Beneventanus (an 1507) şi Waldseemueller (an 1511).

Trion = Terendo boves. Boves = comună compusă din mai multe municipalităţi. In Italia BOVES era o comună cu 7 municipalităţi.

SEPTEM TRIONES este comunitatea celor şapte stele luminate din constelaţia URSEI. Dar, “cu picioarele pe Pământ” analizat, acest SEPTEN TRION, este marcat, precum toate ţările reprezentate pe această hartă, cu o căsuţă (deci nu e vorba de geograficul SEPTENTRION (Nord) şi înseamnă de fapt ŞAPTE CETĂŢI, după cum şi denumirea dată de coloniştii germani în Ardeal.

Deci la anii 1100 exista deja denumirea de Şapte Cetăţi.

Harta Calugarului Lambert (un 1119), Europa Mundi Pars Quarta

O analiză a conţinutului denumirii TRION, aruncă lumină asupra întunericului, neluminat de lingviştii şi istoricii români ! Hofmann Johann Jacob (1635-1706), scrie la anul 1698 (la anul 1699 Ardealul, cade fără luptă, în mîinile vestice), în Lexicon Universale (Leiden. Olanda):

”Triones, Romanis a terendo boves appelati. Varro di L.L.I.6. Triones enim boves apellantur a bubulis etiam nunc, maxime cum arant terram – – – -qui terram arabant, a terra teriones, unde triones, ut dicerentur a detritu – – -”

TRION = Terendo boves. Boves înseamă comună compusă din mai multe municipalităţi. În Italia BOVES era o comună cu 7 municipalităţi.

<Septimii Castra> se pare că erau denumite ganizoane ale împăratului Septimius Severus (ani 145 – 211) din regiunea Dunăre -Tisa (ipoteză presupusă şi de către D-l Horst Klusch, om de cultură din Sibiu), denumire care foarte probabil mai tîrziu devine <Septem castra>.

Căci fără soldaţii din aceste împrejurimi (Dacia, Moesia, Iliria), Septimius Severus nu putea să ducă absolut nici un război, nici în Britania şi nici în Est sau Sud. Septimius Severus a fost comandantul legiunii a 3-a ”Scitica”. Patruzeci de ani de războaie au necesitat o maşinărie imensă de război.

Triones – este pus în literatura antică romană şi cu garnizoane militare.

Arcul de Triumf al lui Septimius Severus din Roma prezintă prizonieri geţi din războaiele cu geții liberi (Geţia: Moldova, Dobrogea şi Valahia). Între anii 191 şi 193, Septimius Severus devine „împăratul Panoniei”.

Denumirea de <Septem Castra> indică, că denumirea ARDEAL este o denumire de origine băştinaşe, căci altfel coloniştii germani, aduşi de Biserica Apostolică de la Roma, nu ar fi tradus această denumire, ca SIEBENBUERGEN !

Ancius Manlius Severinus Boethius ( 480-525), filozof din Roma ( executat că a conspirat cu Bizanţul), scrie în Consolatio Philosophiae, Liber Secundus:

Nouimus quantas dederit ruinas* urbe flammata patribusque* caesis* fratre* qui quondam ferus interempto* matris effuso maduit cruore* corpus et uisu* gelidum pererrans ora non tinxit lacrimis, sed esse censor* exstincti potuit decoris. hic tamen sceptro populos regebat quos uidet condens radios sub undas Phoebus extremo ueniens ab ortu, quos premunt septem gelidi triones*, quos Notus* sicco uiolentus aestu torret ardentes recoquens harenas. celsa num tandem ualuit potestas uertere* praui rabiem Neronis*? heu grauem sortem*, quotiens iniquus additur saeuo gladius ueneno!triones*

<Triones> înseamnă: URBE = cetate cu ziduri de apărare

Titus Livius ( 59-17 î.Hr.), primul istoric apolitic roman, scrie în Ab urbe condita, capitolul 47:

47. iam hostes ante castra instructi stabant. moram pugnae attulit quod Hasdrubal prouectus ante signa cum paucis equitibus scuta uetera hostium notauit quae ante non uiderat et strigosiores equos; multitudo quoque maior solita uisa est. suspicatus enim id quod erat, receptui propere cecinit ac misit ad flumen unde aquabantur ubi et excipi aliqui possent et notari oculis si qui forte adustioris coloris ut ex recenti uia essent;  simul circumuehi procul castra iubet specularique num auctum aliqua parte sit uallum, et ut attendant semel bisne signum canat in castris.  ea cum ordine relata omnia essent, castra nihil aucta errorem faciebant; bina erant, sicut ante aduentum consulis alterius fuerant, una M. Liui, altera L. Porci; neutris quicquam quo latius tenderetur ad munimenta adiectum.  illud ueterem ducem adsuetumque Romano hosti mouit quod semel in praetoriis castris signum, bis in consularibus referebant cecinisse; duos profecto consules esse, et quonam modo alter ab Hannibale abscessisset cura angebat. minime id quod erat suspicari poterat, tantae rei frustratione Hannibalem elusum ut ubi dux, ubi exercitus esset cum quo castra coniuncta habuerit ignoraret: profecto haud mediocri clade absterritum insequi non ausum; magno opere uereri ne perditis rebus serum ipse auxilium uenisset Romanisque eadem iam fortuna in Italia quae in Hispania esset.  interdum litteras suas ad eum non peruenisse credere interceptisque iis consulem ad sese opprimendum accelerasse. his anxius curis, exstinctis ignibus, uigilia prima dato signo ut taciti uasa conligerent, signa ferri iussit.

In trepidatione et nocturno tumultu duces parum intente adseruati, alter in destinatis iam ante animo latebris subsedit, alter per uada nota Metaurum flumen tranauit. ita desertum ab ducibus agmen primo per agros palatur, fessique aliquot somno ac uigiliis sternunt corpora passim atque infrequentia relinquunt signa. Hasdrubal dum lux uiam ostenderet ripa fluminis signa ferri iubet, et per tortuosi amnis sinus flexusque cum errorem uoluens haud multum processisset, ubi prima lux transitum opportunum ostendisset transiturus erat.  sed cum, quantum a mari abscedebat, tanto altioribus coercentibus amnem ripis non inueniret uada, diem terendo spatium dedit ad insequendum sese hosti.

Denumirea de ţară, SEPTEN TRION, de pe harta călugărului Lambert din St. Omen, înseamnă ŞAPTE CETĂŢI şi este prima denumire (an 1119) de acest gen, cunoscută mie până la această dată, având o rădăcină în secolele 11-12. Deci cunoscută înainte de sosirea coloniştilor germani pe pământurile Ardealului.

Această hartă face parte din lucrarea, “Geografia Istorică DACIA-ROMÂNIA”, Vol 1 şi 2, Basilea 1991, autori: Ioan Mugioiu şi Tamara Mugioiu, (an cca. 1991-1992) facultatea de Geografie (Universitatea din Bucureşti) şi Biblioteca Academiei (Bucureşti).

Așadar, putem aprecia că însemnele istorice au fost preluate pentru a reliefa continuitatea românilor pe aceste meleaguri, iar ceea ce trebuie și merită evidențiat este că, paradoxal, elementele alese intenționat pentru a reprezenta în Ardeal doar cele 3 minorități (maghiarofonii, secuii, sașii), sau doar astfel interpretate de niște neaveniți, ele reprezintă de fapt doar însemne vechi tradiționale ale poporului român, anterioare momentului colonizării acestor minoritari în vatra românească, iar acest fapt oarecum neașteptat este cât se poate de evident.

Sursa: dragusanul.ro, formula-as.ro, hiperboreea-nemuritoare.blogspot.ro, george-damian.ro, enational.ro, isushristos.org, reneguenon339.blogspot.ro, traditionalromanesc.ro, quadratus.wordpress.com, ziarulnatiunea.ro, agero-stuttgart.de, adevarul.ro, jurnalparanormal.ro

Citiți și:  ETNOGENEZA, CONTINUITATEA ROMÂNILOR ȘI PALEOGENETICA

 

CICULII (SECUII) NEAM DE SCIȚI, IAR SCIȚII NEAM DE GEȚI

Stemele celor șapte orașe principale din Transilvania

https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2012/07/chorographia-2.jpg

”Acestei regiuni a Transilvaniei îi este alăturată dinspre nord provincia Moldova (care e vecină cu regatul Poloniei, cu Rusia inferioară și cu ținuturile secuiești). Iar din partea cealaltă, se află spre răsărit Țara Românească, numită cu alt nume Transalpina, despărțită printr’un spațiu nu prea mare de munții deosebit de înalți ce se ivesc între ei.

Chorographia Transylvaniae

Dar ca să ajungem ceva mai departe la o cunoaștere mai lămurită a acestei provincii a Transilvaniei printr’o descriere geografică: această provincie se împarte între trei națiuni ce se deosebesc între ele prin religie, moravuri, obiceiuri și întrucâtva prin legi și care locuiesc în această regiune pe porțiuni deosebite, adică sașii, secuii și ungurii. Printre aceștia locuiesc și românii înșiși, băștinași (sic!) ai acestor provincii, în niște sate și posesiuni retrase; neam de oameni foarte aspru, hrănindu’se doar din cirezi și turme și adesea chiar din răpirea hoțească a vitelor și a cailor. După obiceiul lor ei se îmbracă cu haine lățoase sau mițoase, țesute din lână de capră și făcute de mâna lor; nu ascultă de nici un fel de legi făcute de oameni.

Chorographia Transylvaniae (sasi si secui)

Despre deosebirea și despre religia și moravurile celor trei națiuni amintite:

Mai întâi acest neam al sașilor, adus în acest loc după cum spun ei din Germania și care are multă tragere de inimă pentru munca câmpului și foarte mare râvnă prin chiar firea sa pentru îndeletnicirile agricole, se folosește de limba săsească. Iar graiul săsesc se apropie mai mult de limba germană comună a celor din Köln, decât de celelalte limbi, și nu e așa de ușor înțeles de șvabi și de elvețieni ca cele mai multe limbi nordice în Germania. Transilvănenii așadar, întocmai ca toate celelalte națiuni germanice, își au dialectul lor osebit. Și să mai adaug și aceasta: că ei întrec cu mult națiunile celelalte atât prin blândețea moravurilor, cât și prin pietate și conștiință.

Țara ciculilor este un colț al Daciei vecin cu regiunea moldovenească, iar locuitorii acestui pământ se numesc ciculi, neam al scyților, după cum spun ei, din care și’au tras obârșia; ei trăiesc după legile și moravurile lor și împart slujbele lor prin tragere la sorți. Nimeni la ei nu este socotit de neam prost, chiar dacă ține coarnele plugului cu mâna sa sau își mână turma de capre. Căci este un neam de oameni aspru și aprig, ca și născut pentru luptă, care după moravuri, grai și port nu pare să se deosebească mult de unguri. Aceștia sunt cei mai vechi dintre huni pe care unii preferă să’i numească ciculi, căci își trag neamul de la scyți.

Chorographia Transylvaniae (nobili maghiari)

Și se vede că nu a gândit altfel acel vestit poet care a zis:

Și hunii cei cu tolbele de săgeți țin ținuturile scytice.

Iar ciculii sunt împărțiți în șapte regiuni pe care le numesc scaune, ale căror nume sunt: Sepși, Orbai, Chezdi, Ciuc, Gurghiu, Scaunul Mureșului, Scaunul Arieșului, numite după graiul unguresc și care întrec celelalte târguri ale ciculilor. Despre religia și obiceiurile acestora am însemnat mai multe lucruri în rândurile dinainte.

Ciucul este un târg în partea de miazănoapte, mai la stânga de Chezdi și așezat chiar la poalele Carpaților. Lipit de el dinspre apus este Gurghiu la poalele acelorași munți Carpați, regiune muntoasă și aspră la capătul de nord al Transilvaniei. Vecin cu Gurghiu este Scaunul Mureșului, așezat spre miazăzi în centrul provinciei Transilvania de’a lungul râului Mureș, a cărui capitală e Târgu Mureș sau Neumarkt pentru sași, târg foarte mare unde se țin desele adunări ale ciculilor.

Ungurii și nobilii acestei regiuni sunt amestecați în diferite locuri cu sașii. Cu ciculii se potrivesc destul de bine atât la limbă, cât și la port și la arme. Iar în treburi războinice socotesc că trebuie preferați tuturor celorlalte națiuni, și nu pentru un singur motiv.

Aceste trei națiuni când își unesc puterile și oștile pentru a face o expediție războinică pot să dea (după socoteala comună) un număr de 90.000 și chiar mai mult de oameni înarmați. Căci nu este un lucru neștiut, cât de multe primejdii și cât de mari a îndurat această regiune de la neîncetatele atacuri ale dușmanilor, de atâtea veacuri încoace, totuși nu a fost nicio clipă în care dușmanii să nu fie înfrânți, nu fără mare măcel, și să nu fie apoi alungați cu totul.

Locuitori ai acestui pământ sunt și românii, dar răspândiți peste tot locul fără un sediu precis. Iar germanii sau sașii au pretutindeni cetăți foarte tari și orașe, și întrec ușor prin toate mijloacele lor națiunile celelalte. Pământul, prin firea sa, este foarte bogat în aur, argint, vin, cereale, pășuni, vite, izvoare, râuri, pe scurt au toate cele ce țin de folosul și înlesnirea vieții, astfel că nu din întâmplare a fost numită Transilvania de cei vechi: comoara regatului Ungariei.

Iar Țara Românească, care e numită cu alt nume Transalpina se învecinează cu marginea de jos a Transilvaniei și urmând cursul Dunării se întinde până la Marea Neagră și de acolo, cotind la nord, ajunge până la roxolani (ce sunt numiți azi ruteni), despre care provincie se va vorbi mai mult la descrierea Moldovei.”

Sursa imaginilor: Georg von Reichersdorff, Chorographia Transylvaniae, quae Dacia olim appellata, Viena, 1550 (include și Chorographia Moldaviae la sfârșit)

Sursa traducerii: Maria Holban, Călători străini despre țările române, vol. I, București, 1968, dacoromanica.ro

Citiți și:  GEȚII, SCIȚII DE LA MAREA GETICĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ROMÂNII VOR TREBUI SĂ OCOLEASCĂ ZIDURILE RIDICATE DE UNGARIA

Ungaria va construi un gard de 4 metri de-a lungul frontierei cu Serbia

Guvernul Ungariei a cerut ministrului de interne miercurea viitoare să se pregătească pentru închiderea frontierei maghiaro-sârbă cu un gard de patru metri înălțime, a anunțat ministrul de externe Péter Szíjjártó la Budapesta miercuri, după ședința de guvern, pentru a opri afluxul de imigranţi ilegali.

Urmăriți video declarația, aici:

http://www.hirado.hu/2015/06/17/a-belugyminiszter-utasitast-kapott-a-magyar-szerb-hatar-lezarasanak-elokeszitesere/

„Imigraţia este una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă Uniunea Europeană astăzi. Statele UE sunt în căutarea unei soluţii (…), însă Ungaria nu îşi poate permite să mai aştepte”, a afirmat Szijjarto, citat de Reuters.
„Vorbim despre o întindere de frontieră cu o lungime de 175 km, a cărei închidere fizică se poate produce cu un gard de patru metri”, a indicat şeful diplomaţiei ungare, precizând că „Ministerul de Interne a primit instrucţiuni de a pregăti” această măsură.
Pregătirile ar urma să fie finalizate până miercurea viitoarea. Potrivit ministrului ungar, măsura nu contravine obligaţiilor internaţionale asumate de Budapesta şi nu încalcă niciunul din tratatele internaţionale, menţionează MTI.

La reuniunea de marţi a miniştrilor de interne din Uniunea Europeană a reieşit că Ungaria este ţara cel mai greu afectată de imigraţia ilegală dintre toate statele membre, a mai afirmat Szijjarto, potrivit agenţiei ungare.
Între timp, deputaţii dezbat în parlamentul de la Budapesta un amendament înaintat de guvern la legea imigraţiei, care va înăspri condiţiile de primire a statutului de refugiat în Ungaria, adaugă MTI.


Premierul Viktor Orban a înfuriat din nou Bruxellesul De data aceasta, cu o campanie agresivă împotriva imigranţilor, pe care Ungaria refuză să îi primească. Budapesta ameninţă că va închide complet toată frontiera de sud, cu Serbia, România şi Croaţia.

Scandalul a început cu aceste pancarte, care îngrijorează comunitatea internaţională. La cererea guvernului
maghiar a început o campanie virulentă îndreptată împotriva imigranţilor. Mai mult, autorităţile încearcă să lege afluxul de imigranţi de terorism şi, în acest sens, a fost cerut un sondaj de opinie în rândul cetăţenilor.

Anul trecut, în Uniunea europeană, Ungaria a fost a doua ţară, după Suedia, la capitolul cereri de azil, cu 43.000 de cereri. Acest val l’a determinat pe premierul Viktor Orban să catalogheze imigraţia drept o ameninţare la adresa civilizaţiei europene.

Zidurile ridicate în inima civilizației umane au avut în trecutul omenirii diferite justificări. Primele erau ridicate în scop strategic sau de apărare, unele dintre ele de ordin rasist, cum au fost cele ridicate de naziști, iar altele de ordin pur politic care separau regimuri de orientare diferită. În imagine Zidul Berlinului.

Ce posibilități au românii în cazul în care se închid granițele, pentru a ocoli Ungaria:

Varianta Cluj-Munchen: prin Ungaria era de 1069 km

Varianta ocolitoare cea mai scurtă, totuși se pierd 267 km:

Citiți și: ÎNTOTDEAUNA MINCIUNA ARE PICIOARE SCURTE

Varianta Deva-Munchen: prin Ungaria 1110 km.

Varianta ocolitoare cea mai scurtă, se pierd totuși 118 km:

Varianta Cluj-Praga: prin Ungaria 933 km.

Varianta ocolitoare cea mai scurtă, se pierd totuși 157 km:

Varianta București-Munchen: prin Ungaria 1470 km.

Varianta ocolitoare cea mai scurtă, prin Graz se pierd totuși 127 km:

Sau prin Slazburg 92 km:

Podul de la Vidin capătă astfel o importanță strategică, pentru Portul Constanța în relație cu Europa pe căi ocolitoare care evită Ungaria.

Update 18.06.2015:

Premierul sârb, Aleksandar Vucic, s’a arătat „surprins și șocat” de decizia luată miercuri de Ungaria de a închide granița cu Serbia din cauza afluxului de imigranți clandestini, relatează AFP.

„Sunt surprins și șocat, vom discuta despre această decizie cu colegii noștri ungari”, a declarat Aleksandar Vucic într’o intervenție în direct la postul național de televiziune (RTS), de la Oslo unde efectuează o vizită oficială.

„Soluția nu este să ridici ziduri. Serbia nu poate fi vinovată de situația creată de imigranți, nu suntem decât o țară de tranzit. Este Serbia vinovată de situația din Siria?”, s’a întrebat el.

Premierul a mai pus întrebarea dacă țara sa trebuie, „la rândul ei, să ridice ziduri la granița cu Macedonia și Bulgaria?”, țări vecine de unde ajung în Serbia imigranți clandestini care vor să ajungă în țările occidentale din UE.

„Serbia nu va ridica ziduri, nu se va izola, nu înțeleg această decizie și intenționez să discut despre asta cu partenerii noștri din cadrul UE”, a răspuns el.

Aleksandar Vucic a ținut să sublinieze că imigranții pătrund în Serbia „din țări ale UE”, referindu’se la Bulgaria și Grecia.

„Le oferim ajutor, hrană, dar acești oameni nu vor să rămână în Serbia, sunt doar în trecere”, a insistat șeful executivului de la Belgrad.

Guvernul ungar a decis miercuri „să închidă fizic” granița cu Serbia.

Ungaria intenționează să construiască un gard înalt de patru metri de’a lungul celor 175 de kilometri de graniță comună între cele două țări. Numărul refugiaților care au pătruns în Ungaria a crescut de la 2.000 în 2012 la 54.000 din luna ianuarie a acestui an, astfel că, după Suedia, este țara membră a UE cu cel mai mare număr de refugiați raportat la totalul populației.

Potrivit guvernului de la Budapesta, 95% dintre aceștia trec granița cu Serbia, care nu este membră a UE. Aproape 75% din refugiații care au pătruns în Ungaria sosesc din Siria, Irak și Afganistan, de unde au fugit din cauza războaielor. În ianuarie și februarie acest an, Ungaria s’a confruntat cu un val de imigranți kosovari, constrânși la exod din motive economice.

Sursa: hirado.hu, capital.ro, gândul.ro, distanta.ro, agerpres.ro

Citiți și: CLUJUL NU VA AVEA PLĂCUȚE BILINGVE LA INTRAREA ÎN ORAȘ

sau: PANNONIA ÎN CARE S’AU AȘEZAT TRIBURILE ASIATICE NU S’A ÎNVECINAT NICIODATĂ CU TRANSILVANIA

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ȚIGANI SAU ROMI? BRUXELLES ȘI CNCD TREBUIESC SANCȚIONATE DE ROMÂNI

Țigani sau rromi?

Bogdan Diaconu, președintele Partidului România Unită, este de părere că organizațiile de romi și organizațiile maghiare se simt discriminate prin însuși faptul că existăm ca români. Mai mult decât atât, deputatul spune că mesajul partidului său pentru toți așa zișii lideri romi sau maghiari care încearcă „să ne închidă gura” este următorul:

 ”Nu puteți reduce la tăcere 20 de milioane de români.”
Bogdan Diaconu pe blogul său:

”Organizațiile țigănești și maghiare se simt discriminate prin însuși faptul că existăm ca români. De altfel, toate imperiile și puterile din jurul nostru au trăit această imensă ”discriminare”, doar de aceea au încercat să ne transforme în altceva. ONG-urile țigănești nu au altă treabă decât să se numească ”romi”, asta este marea problemă a etniei lor. Reprezentanții maghiarilor se simt discriminați dacă nu au autonomie și dacă nu sunt stat în stat. Faptul că ONG-urile țigănești și cele maghiare au același comportament de impunere în fața majorității prin construcția unei tiranii a minorității are o explicație simplă: au fost antrenate similar, provin de la aceeași sursă și funcționează după același manual. Cine a fost primul care a atacat proiectul meu de lege, depus la Parlament, prin care etnia romă să revină la denumirea de țigănească? Csaba Asztalos, reprezentant al UDMR, președintele celebrului Consiliului Național de Combatere a Discriminării, de fapt un Consiliu de Combatere a Națiunii Române. Același Consiliu și același președinte care m’au amendat pe mine în urmă cu ceva ani pentru că m’am împotrivit ca pe un liceu din România să troneze stema Ungariei de pe vremea ocupației samavolnice a Transilvaniei. Vă dați seama că m’am făcut vinovat de discriminare pentru că nu am fost de acord ca însemnele unui stat cotropitor care a ucis și împilat românii secole de’a rândul să fie blazonul unei instituții de învățământ din România. Eu am fost amendat de CNCD, stema agresivă a rămas. Nu e minunată România pentru minorități?”

Mai este denumirea de rom, roma, limba romani indicată pentru întreg continentul european pentru a reprezenta această minoritate?

Țiganii provin din India, și au migrat în Europa în secolul al XV-lea. Fiecare națiune europeană în limba sa i’au numit pe țigani printr’o formulă lingvistică sau alta. În 1971, la Londra pe 8-12 aprilie, a avut loc Primul Congres Mondial al țiganilor, unde delegații prezenți acolo, prin diferite grupuri au adoptat prin consens, pentru toate persoanele de etnie țigănească din lume, și au împărtășit numele oficial de romi. Numele tradițional de țigan, astăzi, spun ei că ar avea conotație negativă, asa că se evită folosirea termenului în viața publică.

Oare de ce rromi sau roma nu are are deja conotație negativă pentru această comunitate? Când spunem rrom nu ne adresăm țiganilor? Nu rromii cerșesc la Paris? Nu rromii au mâncat lebedele la Viena?

Într’un raport al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) pentru Europa, recensământul oficial românesc, din datele oficiale din 1992 arată că sunt 409.723 țigani, sau 1,8 % din populație, apoi numărul celor care se declară ei înșiși ca țigani în 2002 a fost de 535.250 de persoane, sau 2,5 % din populația totală. Creșterea se consemnează pe seama scăderii numărului de etnici maghiari, o consecință a declarării unui număr mai mare de etnici țigani și unul mai mic de etnici maghiarofoni. Dar numărul estimat de ”experți” în contextul balcanic pentru Biroul Regional pentru Europa, sugerează minimum 1.800.000 și maxim 2.500.000 de etnici țigani, ceea ce face ca acest grup să fie cea mai mare populație de țigani din Europa și, se spune, eventual, din lume !!! Așa să fie?

În contextul în care România are granițele Uniunii Europene deschise din 2007, ne întrebăm câți din acești minoritari de etnie țigănească s’ar mai afla pe teritoriul țării noastre? Ultimul recensământ ne mai indică doar 620.484 de țigani în România, adică 3 % din totalul populației de peste 20 de milioane de români, din cifrele oficiale ale Recensământului din 2011, și aceasta în condițiile în care peste 3-4 milioane de români sunt semnalați pe întreg continentul. Cu alte cuvinte, de 8 ani țiganii au acces la ”libertatea” pe care ar presupune’o granițele deschise spre occident, iar ei să continue cu o obstinență de neînțeles să locuiască în continuare în ”țara de baștină”, și să refuze cu o tenacitate greu de explicat, ceea ce le’ar putea oferi sisteme cu mult mai generoase de asistență socială din Europa, granturi, ajutoare sau posibilități legale de a’și înregistra într’un sistem jurudic ce le’ar putea oferi cel puțin teoretic un viitor diferit acestor noi vlăstare, puradeii nou născuți ai unei etnii recunoscute pentru prolificitatea sa.

tigani in europa

Greu de crezut că toată isteria europeană de care auzim neîncetat la televizor este creată de 1.000, 10.000 sau 100.000 de etnici țigani cu pașaport românesc pripășiți la Londra, Paris, Roma, Viena, Berlin sau Madrid. Putem considera fără a greși că această rată ridicată a cazurilor ce răsuflă în presa occidentală, este creată de peste 500.000, sau poate de peste un milion de țigani care după ce au prins gustul unei bunăstări fie ea și minimale, ei nu mai pot să se întoarcă tot la adunat fier de prin fabricile dezafectate din țară, și acestea tot mai puține. Mirajul vestului i’a atins definitiv.

Oameni buni, dacă în România trăiau după 1990 peste două milioane de țigani de ce noi nu auzeam la televizor aceleași minunății? Ziarele de ce nu ne informau cu aceleași cazuri de viol, crimă și furturi, așa cum azi nu mai încetează, să ni se prezinte ca o anatemă aruncată pe obrazul României de presa occidentală?

Aceste cifre prezentate de presa occidentală, exagerat de ridicate pentru țara noastră, sunt demult inversate, din păcate pentru orgoliul occidentalilor. De ce nu am putea considera că țări precum Franța, Italia, Spania, Portugalia, Anglia, care sunt ținta predilectă a emigrației țiganilor să fi pierdut evidența celor care le calcă teritoriul, și care nu’și declară rezidența, după cum nici în România nu și’o declara la recensăminte. Există și în România și în Franța o populație de țigani care nu apare pe niciun raport sau evidență a rezidenților. Cifrele care ne parvin din Belgia -12.500, Olanda – 40.000, Portugalia – 37.500, Marea Britanie – 100.000, Italia – 130.000, sunt de’a dreptul ridicole, inclusiv din Franța care ne semnalează doar 310.000 de țigani pe teritoriul său.

Insistând asupra idealului „egalitarismului”, Franța se mândrește cu faptul că nu face nicio diferență în ceea ce privește moștenirea etnică sau de rasă. Statisticile privitoare la etnii și acțiunea afirmativă sunt interzise, deoarece Franța, chipurile  încearca să fie o țară pentru care rasa nu este importantă, și care îi tratează pe toți cetățenii la fel. Politicienii din întreg spectru politic s’au opus oferirii unui tratament deosebit minorităților, fie prin stabilirea unor cote, fie prin acțiune afirmativă. Astfel, promovarea diversității reprezintă un câmp minat, iar reprezentativitatea minorităților în politica franceză rămâne o utopie. Cum am mai putea, atunci considera că în Franța cifra reală este de doar, 300 de mii când ea poate depășește ușor un milion de țigani.

Nu, dragi europeni, snobismul nu mai trebuie să ne macine orgoliul. Țiganii sunt o PROBLEMĂ EUROPEANĂ, și asta de când primele pâlcuri de năpăstuiți ”egipteni” au călcat pe acest continent. Pasarea în permanență a acestei responsabilități pentru această racilă, dacă vreți, a anilor 2015 și în perspectivă spre mijlocul secolului – 2050, când cu adevărat va deveni o problematică de care Bruxelles-ul încă nu este conștient, pe umerii ”esticilor”, uneori numai pe umerii României doar pentru că, nu’i așa, rom – român, ca semantică ar scăpa oficialitățile de la Bruxelles de multe din responsabilități, nu mai este deloc productivă.

Nu mai puteți arunca la nesfârșit această problemă specific Europei, doar pe umărul României, și în special pe cârca românului. Este incredibil câte poate să mai inghită românul, care nu ar dovedi astfel decât o tenacitate și o rezistența ieșită din comun, dar specifică poporului nostru pentru câte trebuie să suporte, trăsături pe care le’am demonstrat de’a lungul istoriei.

Drepturile omului și în particular libertatea de opțiune a omului liber de a trăi unde dorește, unanim acceptată pe teritoriul UE, ar trebui să fie și respectată cu o mai mare scrupulozitate, și nu ar trebui să mai privească culoarea pielii specifică țiganului.

În definitiv foarte multe statistici neoficiale ne vorbesc de o cifră de aproximativ 9 milioane de țigani care trăiesc în Europa. Și dacă s’ar vorbi de 15 milioane, această nu ar trebui să fie o problemă pentru Uniunea Europeană, pentru că în perspectiva anilor 2050, 15 milioane de țigani nu ar trebui să mai producă frisoane, dacă Bruxelles nu se trezește din 2015. Ce înseamnă comunitatea țiganilor la masa populației europene azi? Încă este nesemnificativ…4,5%.

Ultima serie de proiecţii demografice făcute de EUROSTAT, arată că procesul de îmbătrânire a populaţiei ar trebui să afecteze toate statele membre UE până în 2060. Conform scenariului de convergenţă EUROPOP 2010, populaţia UE va ajunge la 525 milioane în 2035, culminând la 526 milioane în 2040, apoi coborând progresiv la 517 milioane la orizontul anului 2060. Populaţia angrenată pe piaţa muncii se va diminua în mod regulat în timp ce persoanele de vârsta a treia, fără îndoială, vor constitui un procentaj din ce în ce mai mare din populaţia totală, persoanele de peste 65 de ani reprezentând 29,5% din poluaţia totală a Europei în 2060. Un alt aspect al îmbătrânirii demografice îl reprezintă chiar îmbătrînirea populaţiei de vârsta a treia, importanţa relativă a persoanelor foarte în vârstă progresând într’un ritm mai rapid decât al oricărui alt segment de populaţie din UE. Ne aşteptăm ca segmentul acesta de persoane cu vârsta de 80 de ani şi peste la nivelul UE să crească aproape de trei ori până în 2060. Ca urmare a transferurilor între grupele de vârstă, nivelul de dependenţă al persoanelor în vârstă din UE va fi de două ori mai mare, trecând de la 26,2% în 2011 la 52,6% în 2060. Procentul total de dependenţă legat de vîrstă (adică numărul de persoane dependente, tinere şi în vîrstă în raport cu populaţia între 15 şi 64 de ani) ar trebui să crească de la 49,6% în 2011 la 77,9% în 2060. Populaţia va continua să îmbătrânească în decursul viitoarelor decenii, va creşte numărul persoanelor în vârstă prin intrarea ciclului baby-boomers în zona vârstei a treia.

Pentru Bruxelles nu pare a fi un semnal de alarmă ponderea comunității țigănești, în condițiile în care la 1 ianuarie 2014 populația Uniunii Europene a fost estimată la 507 milioane de persoane. Țiganii nu ar trebui să reprezinte vreun pericol odată ce 4,5 % nu reprezintă o cifră care sperie…Comunitatea țigănească se pare că sperie doar prin obiceiurile de care nu erau obișnuiți să le vadă pe străzi până în 2007. Românii, erau doar ei blestemați, să vadă…

De aceea putem considera că situația este cumva inversată. Balanța atârnă mai mult în partea Occidentului, doar inerția de a’i considera nativi din est îi mai ”salvează”. Dar în problema cifrelor raportate, de prezență a țiganilor la marginea marilor orașe din vest, Occidentul dă dovadă de o mare ipocrizie. Sunt cu mult mai mulți, dar nu vor să accepte acest exod, încă.

România nu a avut doar activul în 2007, privatizările, piața de desfacere pentru produsele vestice pentru o populație de peste 20 de milioane, ci și acest pasiv: comunitatea țigănească de care românii deja aveau cunoștință, iar azi atâtea cazuri descrise de presă nu tocmai plăcute, nu mai miră demult pe români. Noi românii cunoaștem aceste aspecte, cunoaștem cum este să trăiești alături de această etnie. A devenit și coșmarul occidentalilor, această prezență masivă a lor, printre ei, pe străzi, în magazine, la benzinării, la restaurante…peste tot, se vor ”integra”, dar mai ales la marginea orașelor.

Întrebăm și noi Bruxelles-ul:

Când veți deveni conștienți de numărul lor tot mai mare? Un număr care crește și nu atât prin migrare, deoarece numărul celor care pleacă din est spre vest, la un moment dat, se va stabiliza. Ci prin înmulțire. Prin nașteri a unor copii care sunt după legea fiecărei țări, sunt cetățeni cu drepturi depline ale țării adoptive, în care fiecare nou născut devine automat cetățean local nativ. Dacă în fiecare familie s’au născut câte un frățior sau câte o surioară, acea familie devine implicit cu un cetățean occidental în componența sa. Și indiferent că autoritățile fiecărei țări de adopțiune a țiganilor o recunosc sau nu, acest fenomen există de 8 ani. Iar acești noi cetățeni UE, există, iar peste 10, 12 sau 14 ani ei vor deveni majori, cu drepturile depline ale fiecărei țări în care s’au născut, iar după cum îi știm de la 13-15 ani ei vor avea la rândul lor alți copii, și tot așa.

De exemplu în Franța, drepturile civile şi politice includ, printre altele, libertatea de mişcare şi reşedinţă pe teritoriul statului, precum şi dreptul de a părăsi orice ţară şi de întoarcere în ţara de origine. Drepturile economice, sociale şi culturale includ printre altele, dreptul la muncă, la alegerea liberă a locului de muncă, la condiţii favorabile de muncă, protecţie socială, retribuţie egală pentru muncă egală, precum şi la o remuneraţie justă şi favorabilă; dreptul la asistenţă medicală, protecţia socială şi servicii sociale, precum şi dreptul la locuinţă.

Nici nu mai are vreo relevanță dacă aceștia s’au născut în Ungaria, Bulgaria, Serbia sau România. De ce? Pentru că sunt europeni, și au acest drept de a se stabili oriunde în Europa. ”Drepturile omului” le dau acest drept, chiar dacă pentru ei ca oameni simpli, dreptul la o viață mai bună e suficient pentru a’i determina să se urce în orice tren care i’ar duce spre alte posibilități de trai. Occidentalul se pare că nu are în vedere deloc modul de viață nomad al țiganilor.

Nu sunt ei de vină, și nici țările din ”blocul comunist”, pentru că de’a lungul mileniilor oamenii, inclusiv această seminție, au ales să migreze. Nimeni nu mai poate fi făcut responsabil azi, nemaifiind printre noi, nici măcar pentru cortina de fier care au ținut generații de estici departe de libertate, tehnologie sau de un alt mod de viață.

Chiar din aceste proiecții ale EUROSTAT, putem prevedea deja o pondere a țiganilor tot mai mare, ca să ajungem după 2040 cel mai probabil la un 10% țigani în Europa, adică o îmbătrânire a ”albilor” și o întinerire a țiganilor, care sunt puși azi la zid de mass-media occidentală. Ce va mai spune televiziunea, presa în general, despre acest proces implacabil, când 1 din 10 europeni vor fi țigani? Dar cînd din 10 europeni, 2 vor fi țigani? Cum îi vor integra?

Oricare vor fi răspunsurile la aceste întrebări, România nu va avea posibilitatea reală de a integra 15, 20 sau peste un timp mai îndelungat 25 milioane de țigani. Este imposibil, iar proiecțiile EUROSTAT ar trebui să țină seama negreșit și de această minoritate, în proiecțiile sale.

Același document dezbate asupra dimensiunii problematicii țiganilor, dar regula este o consecință directă a lipsei de claritate în ceea ce privește identitatea romilor. Ei nu sunt „cel mai mare grup etnic” din Europa, dar pot fi unul dintre cele mai mari grupuri etnice „care locuiesc în afara granițelor” națiunilor-stat, pentru că țiganii nu au un stat-națiune al lor. Numărul românilor, turcilor, sau maghiarofonilor, dar și a altor grupuri etnice din Europa, care trăiesc în afara frontierelor statelor de limbă maternă de care aparțin este cu siguranță mai mică decât țiganii.

Mai mulți ruși trăiesc în afara Rusiei (în Europa) decât țiganii, dar „Europa” este definită ca întindere geografică de la Oceanul Atlantic până la Urali, iar rușii trăiesc și în Asia. Dar din moment ce mulți ruși nu sunt vulnerabili, afirmația că „romii constituie cea mai mare minoritate vulnerabilă din Europa” se înscrie problematicii abordate. Definirea clară a domeniului de aplicare a cercetării identitatății populației studiate este deosebit de importantă în cazul țiganilor, mai ales atunci când vorbim despre impactul conflictelor comunităților de țigani și dimensiunea acestor comunități. În timp ce țiganii pot sau nu pot fi „cea mai mare minoritate din Europa”, „universul țiganilor” este atât de divers, că este uneori dificil să fi de acord care este, exact, subiectul diferitelor declarații politice, documente și proiecte ce îi privesc nemijlocit.

Printre abordările majore privind identitatea țiganilor sunt: conștientizarea lor ca etnie și minoritate etnică și unificarea lor în Uniunea Internațională a Romilor (IRU); intelectualii romi, sugerează că Națiunea țigănească în prezent trece printr’un proces de creare, și că acest moment este Perioada de Renaștere a țiganilor. Ideea lui Nikolae George a țiganilor ca trans-Națiune europeană fără propriul teritoriu, înstrăinați de pe continent ca un întreg, țiganii se definesc ca o națiune fără stat sau non-teritorii.

„Numărarea țiganilor” nu este ușoară. Acesta este motivul pentru care este posibil să vorbim, se pare, doar despre estimări. Estimările indică între 6,8 și 8,7 milioane de țigani care trăiesc în Europa, alte statistici de peste 9 milioane, iar 68 % dintre ei, locuiesc în  Europa Centrală și de Est și Balcani. Populațiile de țiganii din țările menționate în acest raport au fost estimate ca minime.

În Ungaria, sunt grupuri majore de țigani și, în general, cei mai mulți dintre ei, rămân și se numesc cygani, iar numele trăiește în denumirea unor organizații care sprijină obiectivele țiganilor, cum ar fi cazul Autoguvernarea Națională a Țiganilor. Desigur, Cygani cuvântul limbii maghiare, care are un loc în cultura maghiară și este extrem de controversat, nu știm în ce măsură este utilă schimbarea sa într’un cuvânt cu sens considerat egal – rrom. Organizațiile cyganilor din Ungaria estimează numărul lor la peste 2 milioane de etnici.

Țiganii unguri formează cea mai numeroasă minoritate și care este recunoscută oficial. Minoritățile maghiare sunt singurele care nu au o patrie, nu este considerată o minoritate națională, dar sunt minorități etnice așa cum sunt definită de ei. În Ungaria, oficial cel de etnie romă, care este înregistrat la recensământ, votează, au școli, autoritatea locală țiganilor spune deoarece, în conformitate cu Legea de protecție a datelor din 1992, etnia nu pot fi înregistrate fără acordul scris al statului în cauză.

Steagul romilor

Recensământul, totuși, diferă în mod semnificativ de rezultatele sondajelor sociologice. Într’un sondaj din 1994 a fost realizat  înre’un mediu de ne-romi altele sunt rezultatele pentru cei considerați a fi țigani. În consecință, sunt mai mult de 500 000 de persoane din populația de țigani din Ungaria (aproximativ 5% din totalul populației). Alții sunt estimate a fi între 6-700.000 numărul de romi din Ungaria, în timp ce unii romi intelectuali spun că acest numar ajunge la un milion. (A se vedea studiile sociologice pentru Romi, 1997)

Conform recensământului, din 3200 așezări din Ungaria în 2000 trăiesc țigani. În partea de nord a țării dintre cele mai mari trei județe din populație, populația metropolitană a romilor este estimată la aproximativ 8-10 %.

ȚIGANII din Budapesta organizând manifestații împotriva extremismului manifestat de partidul extremist-naționalist Jobbik, singura țară din Europa unde există un partid orientat fățiș împotriva etniei țigănești. Această situație poate avea o explicație directă în cifrele neconcludente ale recensămintelor oficiale care nu reflectă situația reală de iritare a populației considerate majoritare a maghiarilor ne-romi. Dacă numărul de țigani este de peste 2.000.000 de persoane, atunci raportul de cetățeni unguri ne-romi, este de 6 din 9, iar al țiganilor de 2 din 9, restul  de 1 din 9 fiind al altor etnii, ceea ce explică oarecum iritarea cetățenilor ne-romi, deoarece mulți dintre ei văd situația în perpectiva anilor următori când acest raport este net favorabil țiganilor. Potrivit unor surse neoficiale acest raport romi, ne-romi din Ungaria în câteva decenii va ajunge la 5-4.

Potrivit unor studii, populația de etnie romă maghiară depășește cu mult datele publicate oficial. Potrivit unor surse oficiale indica 205.984 de persoane, dar, de asemenea, pe rezultatele cercetării populației sunt cunoscute între 394.000 și 2.000.000.
Cu toate că populația Ungariei se confruntă cu o îmbătrânire demografică și cu un spor natural de −2,1%, minoritatea romă este în continuă creștere, fiind caracterizată de o populație foarte tânără. Județele cu cel mai mare număr de romi sunt: Borsod-Abaúj-Zemplén (45.525) și Szabolcs-Szatmár-Bereg (25.612). În 2001, 205.720 de cetățeni maghiari, iar în 2011, 315.583 (inclusiv cetățenii maghiari din afara granițelor Ungariei) s’au declarat de etnie romă. Organizațiile romilor au estimat că în Ungaria ar trăi de fapt între 450.000 și 2.000.000 de romi

Pentru populația romă în această piramida de vârstă din anul 2001, se poate observa că cea mai mare parte a piramidei de vârstă este similară țărilor în curs de dezvoltare, care sunt sunt deosebit de populare pentru generațiile născute după schimbarea de regim, numărul de nașteri continuă să crească, populația devine mai tânără.

Cu toate acestea în 2001 la recensământ apar 190.046 țigani, sau locuitori romi declarați în țară, ceea ce indică un grad ridicat de declin comparativ cu datele recensământului anterior. La recensământul din 1980, existau de exemplu mai mulți din populația de romi declarați: 380.000 de persoane, declarați ei înșiși ca romi sau țigani. Prin urmare, numărul de persoane care s’au declarat țigani s’a redus la jumătate în 20 de ani.

În jur de o jumatate de milion de persoane de etnie romă din Ungaria din sondajele sociologice, de fapt, mulți oameni se consideră maghiari. Asimilarea accelerată, se datorează faptului că majoritatea țiganilor sau romilor maghiari au părăsit modul tradițional de viață nomad. Romii și majoritatea de origine romă – Băeșii – în special din afara capitalei și orașele mari – și’au schimbat limba predecesorilor săi în ultimele decenii. Potrivit sondajelor recente, 90% din țiganii unguri vorbesc limba maghiară, și doar 5% sunt de limbă țigănească (limba romani), iar 5% dintre ei sunt Băieși (vezi capitolul dedicat special Băieșilor) și de asemenea, vorbesc limba lor maternă. În 1971, 21% a încă vorbeau limba romani și 8% erau Băieși.

În Ungaria sunt trei grupuri de Băieși, două în sud-vest și unul la Tisa. Unul din cele din sud-est și cel de la Tisa își zice în general băieși. Cel din urmă se mai definește și ca ticsán (de la Tisa), pe când celălalt grup din sud-vest se autoidentifică drept țigani. Anna Pálmainé Orsós consemnează ca rezultat al anchetei sale pe terenul studiat de ea, locuit de grupul din sud-vest numit în general băieși, că 67% din cei chestionați se declară băieși, 23% băieși și maghiari, iar 10% maghiari.

Unii dintre țigani de origine sunt bilingvi, dar aceasta nu lămurește situația reală a minorității.

Prin comparație, 99% din populația non-roma în Ungaria, se poate observa că există un declin constant al ratei natalității și îmbătrânirea populației.

BĂIEȘII, numiți și băiași, rudari, ludari, aurari, lingurari, albieri, rotari, corfari, kopanari, vretenari, caravlahii (vlahi negri), karavlasi sunt confundați adesea cu românii, deși sunt certe relatări ale migrării lor după dezrobirea lor. Acest lucru exclude fenomenul greu de acceptat că românii ar fi avut robi, tot români.

Băieșii constituie o ramură SPECIALĂ a romilor răspândită în toate țările din Europa Centrală și de Sud-Est. În funcție de regiunea în care trăiesc, se denumesc pe ei înșiși și sunt denumiți și cu alte etnonime, dintre care cel mai răspândit este cel de rudari.

Băieșii se caracterizează în principal prin faptul că limba lor maternă este româna în toate țările în care trăiesc, și că ocupația lor tradițională este confecționarea de obiecte din lemn mai ales pentru gospodăria rurală. Este vorba de o așa-numită „minoritate discretă”, adică o etnie ce nu a devenit națiune, nu este în general recunoscută oficial, nu are deloc sau aproape deloc elită intrelectuală, nu este deloc sau este slab reprezentată oficial de persoane din rândul ei și, prin urmare, nu este prezentă deloc sau aproape deloc în viața publică. Acest grup etnic a început să facă obiectul unor cercetări antropologice, etnografice și lingvistice aprofundate numai în anii 1990, și cunoștințele despre el sunt încă lacunare. Începând cu această perioadă, se constată în rândul băieșilor un proces de afirmare a identității etnice, în grade diferite de la o regiune la alta, care se manifestă mai ales prin organizații civice și preocupări de a’și promova cultura și în formă scrisă.

Sursele documentare vechi despre băieși sunt rare. Prima oară sunt menționați într-un document românesc, hrisovul domnitorului Țării Românești, Gavril Movilă, din 20 septembrie 1620, către mănăstirea Cozia, dar din care reiese că ei erau prezenți în această țară mai dinainte.

Italianul Luigi Ferdinando Marsili întâlnește spre sfârșitul secolului al XVII-lea, în Transilvania, țigani care se ocupă cu culegerea metalului prețios din nisipul aurifer al râurilor, vorbitori de română și de religie ortodoxă, despre care scrie că sunt bogați și curați. Era o ocupație veche a băieșilor, pe care au abandonat’o după un timp. Dimitrie Cantemir scrie la rândul său, în Descriptio Moldaviae (1714), despre țigani aurari.

Nume de familie ce reflectă prelucrarea lemnului și aurăritul practicate de romi apar în documente din Transilvania din prima jumătate a secolului al XVIII-lea: în 1735 cel al unei femei pe nume Kalános („lingurar” în maghiară) condamnată pentru vrăjitorie; în 1737, nume cu același sens pe o listă de aurari a autorităților; în 1744, numele Bojásul (prima atestare cunoscută a cuvântului „băiaș”); în listele din 1746, 1749 și 1752, același nume și în alte variante, precum și cel de Linguraru.

O serie de articole ale preotului luteran Samuel Augustini Ab Hortis din 1775-1776 tratează și despre romi lingurari care se ocupă cu aurăritul în timpul verii. În 1778, un călător german, Friedrich Wilhelm von Bauer, îi amintește ca un subgrup al romilor pe rudarii din Țara Românească, care se ocupă cu colectarea aurului și cu dulgheria. În 1788, Stephan Ignaz Raicevich, aflat în slujba curții imperiale austriece, îi semnalează într-o carte în limba italiană pe lingurarii din Țara Românească și din Moldova.

Un autor sârb, Spiridon Jović, într-o carte apărută în 1835, relatează despre țiganii care trăiau în regiunea graniței militare din Slavonia a Imperiului Austriac, și dintre care o parte făceau obiecte din lemn, mai ales albii. Termenul „băiaș” tradus printre altele cu Löffelzigeuner „țigan lingurar”, apare și în 1836, într’o lucrare a preotului luteran Andreas Clemens din Sibiu.

Într’o lucrare în limba franceză din 1837, Mihail Kogălniceanu menționează ca două subgrupuri ale țiganilor domnești rudarii sau aurarii și lingurarii, pe aceștia din urmă calificându’i drept „cei mai civilizați”. Primul autor croat care menționează prezența unor băieși în Slavonia este învățătorul Ferdo Hefele, într’un articol din revista Vienac din Zagreb, în 1890. Un călător german, Heinrich Renner, pomenește despre caravlahii (unul din etnonimele băieșilor) din Bosnia în cartea sa din 1897.

Cele dintâi cercetări propriu-zise despre băieși apar la începutul secolului al XX-lea și continuă doar sporadic până în anii 1990. S’au ocupat de această temă Teodor Filipescu (1906), Isidor Ieșan (1906), Gustav Weigand (1908), Tihomir R. Đorđević (1911), Constantin S. Nicolăescu-Plopșor (1922), Martin Block (1936), Emil Petrovici (1938), Ion Chelcea (1944), M. R. Barjaktarović (1964), Ion Calotă (1974) etc.

Cercetările antropologice, etnografice, etnosociologice și lingvistice se intensifică după 1990, odată cu sporirea interesului pentru minorități în general, dar chestiunile legate de băieși sunt numai parțial lămurite. Din cauza insuficienței surselor, despre istoria băieșilor există mai mult ipoteze decât certitudini. În ceea ce privește originea lor, primii autori care s’au ocupat de ei i’au considerat români. Chelcea (1944) a văzut în ei un popor de origine necunoscută, nici romă, nici română. Originea romă a fost de asemenea contestată de Block (1936). Un autor actual care contestă originea romă a băieșilor este Marcel Courthiade, după care aceștia ar fi autohtoni din sudul Dunării romanizați, ce ar fi migrat și în nordul Dunării. Însă majoritatea cercetătorilor, de la Đorđević (1911), Petrovici (1938) și Barjaktarović (1964), până la cei actuali optează pentru originea romă.

Băieșii ar fi devenit o ramură aparte a romilor în zona Munților Apuseni, unde ar fi lucrat ca robi la exploatarea aurului împreună cu minerii români până la sfârșitul secolului al XVI-lea. Etnonimul „băieș/băiaș”, derivat de la „baie”, este numele dat minerilor în general în Transilvania acelei epoci. Etnonimul „rudari” se referă tot la această îndeletnicire, fiind un derivat al termenului considerat ”slav” – ruda „minereu”. După o perioadă de bilingvism, ei ar fi abandonat limba romani și adoptat limba română. Pe baza unor trăsături ale graiurilor lor din afara României, zona lor de origine mai exactă ar fi sud-estul Crișanei, extremitatea nord-estică a Banatului și extremitatea sud-vestică a Crișanei.

Băieșii au început să migreze în mai multe direcții: spre sud-vest în partea de sud a Ungariei, nordul Serbiei și nordul Croației de astăzi, spre sud în Țara Românească și Bulgaria și spre est în Moldova. Această migrație ar fi pornit la sfârșitul secolului al XVI-lea. Și’au continuat ocupația legată de aur, la care au adăugat ulterior prelucrarea lemnului în ustensile de gospodărie. O parte din cei care au trecut în sudul Dunării ar fi revenit în Țara Românească, aducând cu ei obiceul gurbanului, împrumutată de la populațiile din Bulgaria, precum și unele cuvinte bulgărești care în Oltenia se păstrează numai în vorbirea lor. În Țara Românească și în Moldova, rudarii au avut statutul de robi, ca și romii în general, până la eliberarea lor completă în 1855 (Moldova) și în 1856 (Țara Românească).

După dezrobirea romilor a pornit un nou val de migrare, mai însemnat, băieșii răspândindu’se în toată Europa de Sud-Est și Centrală. În Bulgaria s’au așezat mai ales după dezrobire. În arhive din Serbia se găseau la începutul secolului al XX-lea documente din prima jumătate a secolului al XIX-lea ce atestau intrarea în țară a unor grupuri de rudari care fugeau din robie. În Serbia de vest, Emil Petrovici a găsit în 1938 „țigani românizați” pe care i’a identificat după grai ca veniți din Muntenia. Înainte de a ajunge aici, ar fi stat o vreme în Banat, după cum reiese din unele trăsături fonetice ale graiurilor lor.

Pe teritoriul actual al Ungariei, majoritatea băieșilor s’a așezat între 1893 și 1918, dar imigrarea lor a continuat și între cele două războaie mondiale, ba chiar și în primii ani de după al Doilea Război Mondial. Majoritatea trăiește în sud-vestul țării, dar este un grup mai mic și pe Tisa. În regiunea vecină cu Ungaria din nordul actualei Croații au imigrat băieși începând de pe la mijlocul secolului al XIX-lea. În număr mic, băieși imigrați cu același val ca în Ungaria și în Croația sunt prezenți și în Slovenia și în Slovacia.

Tot în număr mic au ajuns în secolul al XIX-lea băieși și mai la sud în Peninsula Balcanică, în Republica Macedonia actuală și Grecia, precum și în Basarabia și în Ucraina. Au ajuns chiar în Statele Unite ale Americii la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de’al XX-lea, cu denumirea de Ludar și în Columbia. Începând cu anii 1960 au mers și la muncă din fosta Iugoslavie în Germania, Austria, Franța, Spania, Portugalia, Italia și Cipru.

În timpul celui de’al Doilea Război Mondial, și băieșii au suferit persecuțiile la care au fost supuși romii în general. Sunt documentate execuții în masă săvârșite de ocupanții germani în Serbia, precum și de autoritățile Statului Independent Croația. În Serbia, unii cercetători au consemnat relatări conform cărora unii băieși deținuți în lagăre din Belgrad au scăpat cu viață fiind sfătuiți de deținuții evrei să se declare români, sau, în sate, datorită unor sârbi care au garantat că băieșii nu sunt țigani, ci români.
Despre numărul băieșilor nu există date precise, în primul rând pentru că oficial sunt în general incluși în grupul romilor.

Singura țară în care se poate declara etnia băiașă la recensămintele populației este Serbia. Pentru prima oară aceasta s’a întâmplat la cel din 2011. Atunci s’au declarat băieși 80 de persoane, dar este imposibil ca acest număr să reflecte realitatea. Băieși s’ar mai putea găsi în diferența de 7.765 dintre numărul celor care declară limba vlahă ca limbă maternă (43.095) și numărul celor care se declară de etnie vlahă (35.330), sau în diferența de 46.936 dintre cei care se declară romi (147.604) și cei care indică limba romani ca limbă maternă (100.668). În orice caz, în țară sunt multe localități unde trăiesc băieși, în partea sa de est fiind și sate cu populație majoritar rudărească.

Termenul beás ca etnonim și ca nume de limbă este folosit și în datele recensământului din Ungaria (2011), dar numai în paranteză împreună cu romani pe lângă termenul cigány. Conform acestor date, în Ungaria trăiesc 308.957 țigani (romani și băieși), dintre care 54.339 au ca limbă maternă limba romani sau limba băieșească și 61.143 folosesc una din aceste limbi în familie și în cercul lor de prieteni.

În alte țări, băieșii nu apar în documente oficiale, nefiind recunoscuți în afara grupului romilor. Și în acestea numărul lor ar putea fi, cel puțin în parte, printre diferențele ce apar în rezultatele recensămintelor. Astfel, în Bulgaria, în 2011, dintre cei care se declară romi (320.761), 1.837 declară româna ca limbă maternă, dar conform unor estimări ar fi în număr de câteva zeci de mii, existând sate cu populație majoritar rudărească.

În Croația au fost înregistrați în 2011 16.975 de romi, dintre care numai 14.369 declară limba romani ca limbă maternă. Pe de altă parte, 955 de persoane declară ca limbă maternă româna, dar numai 435 se declară români. Numărul lor ar fi de fapt aici între 10 și 20.000.

În Slovacia, numărul băieșilor este estimat la câteva sute.

În România apar la recensământul din 2011 621.573 de romi, dintre care 342.674 declară româna ca limbă maternă.
Etnonime: Băieșii au numeroase etnonime, nu toate fiind folosite de ei înșiși. Sunt și unele care sunt endonime în unele comunități de băieși și exonime în altele.

În România sunt cunoscuți cu denumirea de băieși sau băiași în Ardeal, băniași în Banat, cea de rudari este specifică Olteniei și Munteniei, iar în Moldova se numesc aurari sau lingurari. În Oltenia se mai numesc și albieri, rotari și corfari (de la „corfă”, cuvânt regional pentru „coș”).

În Bulgaria sunt numiți mai ales rudari, uneori cu varianta ludari, dar și lingurari, kopanari (de la kopanka „covată”), vretenari (de la vreteno „fus”), aurari sau baeši.

În Serbia, acest grup etnic este cunoscut sub denumirea de banjaši, lingurari, kašikari (de la kašika „lingură”) koritari (de la korita „albie”) sau rudari. Tot în Serbia se mai folosește și termenul karavlasi (singular karavlah, cuvânt turcesc însemnând „valah negru”). Această din urmă denumire este generală în Bosnia și Herțegovina.

În maghiară denumirea lor este beások (singular beás), iar în Croația bajaši și ludari, cele două etnonime reprezentând grupuri diferite prin grai.

În Slovacia sunt denumiți bajáši, bjaši sau korytári (de la koryto „albie”).

În mediul academic mai vechi s’au folosit de asemenea mai multe etnonime. Emil Petrovici (1938) vorbea despre „țigani românizați”. La cercetătorii sârbi se găsesc termeni ca posavski Rumuni „români din Posavina”, vlaški Romi „romi valahi”, rumunski Romi „romi români”, vlaški Cigani „țigani valahi”, Cigani vlaškog jezika „țigani de limbă română”, Cigani Rumuni „țigani români”, rumunski Cigani „țigani români”, Cigani Karavlasi „țigani caravlahi”. În Slovacia s’a vorbit despre „țigani vorbitori de română” sau „albieri români”.

În rândul cercetătorilor este o oarecare ezitare în privința alegerii unui etnonim general, dar există preocuparea de a găsi unul cât mai potrivit. Cei români folosesc termenul „rudari” pentru cei din România și Bulgaria, iar cei bulgari operează cu aceeași denumire. Saramandu (1997) folosește sintagma „țigani de limbă românească”. În literatura de specialitate sârbă se caută generalizarea termenului banjaši (vezi volumul colectiv Biljana Sikimić (coord.), Banjaši na Balkanu: Identitet etničke zajednice, 2005).

Corespunzător cu acesta, numărul special al revistei Piramida, nr. 2, Băieșii în contextul sud-slav, publicată de Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina, optează pentru termenul general „băieși”. Lui banjaši și lui „băieși” le corespund exact etnonimele bajaši, beások și bajáši, folosite în literatura de specialitate croată, maghiară, respectiv slovacă. În limba engleză se găsesc Boyash, Bayash, Banyash, Bunyash sau Beash, termeni preluați ca atare și în lucrări în limba franceză. În acestea se mai găsesc și variante ca Béaches sau Bayaches. Toate aceste variante provenind din termenul românesc băieși sunt folosite ca etnonim general în mediul academic, chiar dacă nu este endonim pentru toți membrii acestei etnii.
Mod de viață: După ce au abandonat activitatea de colectare a aurului, băieșii s’au ocupat cu producerea ustensilelor de lemn de tot felul: căruțe, roți, piese pentru războaiele de țesut, albii, donițe, străchini, linguri, fuse, mosoare etc. Conform tuturor cercetătorilor, aceasta a fost ocupația principală atât a celor rămași pe teritoriul României actuale, cât și a celor din țările în care au emigrat. Până la al Doilea Război Mondial au trăit în general în bordeie sau colibe, în păduri sau la marginea unor păduri de unde procurau lemnul și unde îl prelucrau, în apropierea satelor. Duceau o viață de nomadism redus, în sensul că erau stabiliți pe teritoriul câte unui sat și se deplasau în localitățile din apropiere pentru a-și valorifica produsele prin vânzare sau troc. Ocupația lor tradițională este reflectată și de unele etnonime din cele înșirate mai sus, precum și de unele nume de familie. Astfel, în Ungaria se întâlnesc nume ca Lingurár, Kanalas („lingurar”), Kalányos („lingurar”), Orsós („fusar”).

După război, modul lor de viață s-a schimbat mai mult sau mai puțin, în funcție de împrejurări. În general s’au mutat în sate, în cartiere aparte. În Oltenia, un asemenea cartier se numește rudărie.

Meseria lor tradițională a început să se piardă din diverse motive. În România au fost parțial încadrați în locuri de muncă salariată, parțial și-au continuat meseria. În Bulgaria, o parte din ei au fost mutați în satele părăsite de turcii care emigraseră, au primit pământ, au devenit agricultori, apoi, după colectivizare, s’au orientat spre industrie, dovedind în general în această țară „adaptabilitate la contexte economice diferite”. În Ungaria au devenit de asemenea muncitori agricoli sau industriali necalificați. În Serbia, pe lângă astfel de fenomene sociale, a existat și există cel al plecării la muncă în străinătate.

Alt motiv al pierderii ocupației tradiționale a băieșilor a fost scăderea cererii pentru produsele lor, înlocuite de obiecte din plastic sau din lemn produse industrial.

Cultura scrisă și școala nu fac parte din trandițiile romilor, și nici băieșii nu fac excepție. De exemplu în Ungaria, înainte de 1945 numai jumătate din copiii romi frecventau școala timp de câțiva ani. E drept că în a doua jumătate a anilor 1990, tinerii romi între 15 și 19 ani terminau școala gimnazială aproape în aceeași proporție ca ceilalți, dar numărul lor rămâne foarte scăzut în ciclurile superioare.

În urma transformărilor economice de după schimbările de regim politic din anii 1990, băieșii au fost printre cei mai afectați de șomaj, din cauza nivelului lor scăzut de școlarizare și calificare. Pentru cei care ar vrea să trăiască din meseria tradițională, practicarea acesteia este împiedicată și de dificultatea cu care ajung să procure lemn, neavând păduri în proprietate și nici mijloace de a cumpăra lemn. În România se întâlnesc rudari care lucrează în domeniul lemnului, dar la exploatarea mai mult ilegală și transportul acestuia. Unii au căruțe, cal (cai) și eventual ferăstrău cu lanț. Aceștia exploatează și scot lemnul din pădure. Câțiva mai bogați au camion cu care îl transportă la câmpie, iar alții, care nu au nici căruțe, lucrează cu brațele pentru ceilalți. În alte locuri lucrează ocazional la agricultori. În diferite țări, băieșii fără loc de muncă trăiesc într’o sărăcie extremă.

Totuși, ocupația tradițională nu a dispărut cu totul. În Oltenia, o cercetătoare a găsit în 2007 câțiva producători de linguri și fuse. S’a consemnat și în Ardeal confecționarea de linguri, coșuri și mături. În Bulgaria de asemenea, un cercetător a întâlnit femei bătrâne care făceau fuse. În Serbia, în anul 2005, din satele Orašje și Plažane (districtul Pomoravlje) erau mulți plecați la muncă în străinătate, dar cei rămași acasă produceau încă fuse și linguri de lemn, iar condițiile lor de trai erau relativ bune. În Ungaria sunt băieși tiseni (de la Tisa) care s’au profilat pe confecționarea de coșuri și alte produse din nuiele. În Slovacia, un cercetător a avut un interlocutor băieș care în 1999 începuse să facă ustensile de lemn pentru vase cu teflon.

În ceea ce privește căsătoria, băieșii practică în mod tradițioanal endogamia (căsătorie între membrii aceleiași etnii). Aceasta este încălcată numai excepțional, de relativ puțin timp, mai mult în direcția populației majoritare, de către unii care au un mod de viață asemănător cu cel al majoritarilor. Și mai rar se întâlnesc căsătorii între băieși și romi.

Obiceiuri, folclor, religie: Rudarii din Bulgaria, Serbia și, în România, cei din Oltenia și Muntenia, practicau încă după anul 2000 sacrificarea rituală a unui animal, cu scopul vindecării unor boli sau în cadrul unor sărbători. Jertfa, ospățul, ca și animalul sacrificat se numesc „curban” sau „gurban”[93]. Rudarii folosesc această din urmă variantă. Denumirea vine direct din cuvântul turcesc otoman kurban, obiceiul fiind practicat de toate populațiile balcanice devenite ortodoxe sau musulmane. La originea cuvântului este ebraicul קרבן korban din Tora, care și aici desemna sacrificarea rituală a unui animal. Legat de boală, obiceiul era în mod tradițional individual. Era chemată o femeie cu reputația de a fi competentă în materie, numită „căzătoare”, care cădea în transă și în această stare „vorbea cu șoimanele” (ființe demonice feminine), după care îi comunica bolnavului o dată în care trebuia să efectueze jertfa, repetând’o de atunci înainte în fiecare an, și modul de desfășurare a ritualului.

Dintr’o cercetare de teren din Serbia reiese că acest obicei era practicat astfel încă relativ recent. Ulterior, data era fixată de bolnavul însuși, în urma unui vis. Această variantă a fost întâlnită și în Oltenia. Se sacrifică de obicei un miel alb, și aceasta nu se face totdeauna cu scop de vindecare, ci de asemenea cu ocazia unei sărbători, în cele mai multe comunități în ziua de Sfântul Gheorghe. Obiceiul a fost integrat în practica religioasă ortodoxă, mielul fiind identificat cu cel sacrificat de profetul Avraam în locul fiului său.

În Oltenia s’a constatat la rudari și credința în ursitoare, mai puternică decât la români, existând un ritual pentru întâmpinarea lor când se naște un copil. Ființe asemănătoare cu ursitoarele apar și în basme ale băieșilor din Ungaria, cu numele de „urânde” sau „ursânde”.

În cadrul obiceiurilor de înmormântare s’a întâlnit în Serbia construirea de punți pentru morți peste pârâul din localitate[100].

În privința obiceiurilor de căsătorie, la unele comunități din Serbia, în districtul Pomoravlje, se mai menține tradiția plății pentru fata luată în căsătorie.

În folclorul băieșilor din estul Serbiei sunt dominante narațiunile despre zâne, comori îngropate, împăratul șerpilor, zburător, vampiri, prezente și la sârbi și la românii timoceni. Se regăsește la ei, de exemplu, motivul general balcanic al dobândirii puterii vitejești cu ajutorul zânelor, cu specificul că personajul ce devine viteaz nu suge lapte de la zâne, ci acestea îi suflă în gură.

Băieșii au în general religia populației majoritare în mijlocul căreia trăiesc: sunt ortodocși în România, Bulgaria, Serbia și Bosnia, catolici în Ungaria. În Croația, cei ajunși acolo mai demult, în același timp ca în regiunea vecină din Ungaria, sunt catolici, iar alții, veniți ulterior, din Bosnia sau Serbia – ortodocși. Începând cu anii 1990 se constată și trecerea unora la culte neoprotestante.
Chestiuni identitare: Odată cu schimbările de regim de după 1989 și procesul de democratizare din Europa Centrală și de Sud-Est, a devenit posibilă și afirmarea identităților naționale, în ciuda globalizării. În aceste condiții s’au afirmat și tendințele de „construire a etnicității” la etniile care nu au devenit națiuni, inclusiv la romi și chiar la un grup din cadrul lor cum sunt băieșii. În elitele acestora a apărut ideea posibilității afirmării intereselor și a obținerii drepturilor lor prin etnicitate. Ca la orice etnie, și în cazul băieșilor se pune problema autoidentificării (cum se consideră pe ei înșiși), a heteroidentificării (cum îi consideră ceilalți) și, în cadrul acesteia, cum îi consideră oficialitățile.
Autoidentificarea acestui grup etnic nu este unitară. Trebuie făcută mai întâi o distincție între autoidentificarea băieșilor simpli și cea a elitelor acestora. La băieșii simpli, autoidentificarea diferă, pe de o parte, între cei din România și cei din afara acesteia, pe de altă parte, între cei din diferitele țări din afara României în care trăiesc, existând deosebiri și între cei din aceeași țară. Ceea ce este comun, este că majoritatea băieșilor simpli respinge identitatea romă, bazându’se pe faptul că nu vorbesc limba romani și că au avut un mod de viață diferit de al celorlalți romi, având o ocupație pe care aceștia nu au avut’o, și nepracticând demult nomadismul așa cum au făcut’o aceștia. La aceasta mai adaugă tradițiile și portul diferit de cel al celorlalți romi. Respingerea identității rome are ca motiv neexprimat și dorința de a nu face parte dintr-un grup uman în general desconsiderat de majoritari și de alte minorități. Au în comun cu majoritarii stereotipurile negative privitoare la romi și autostereotipuri ce le servesc la menținerea unei imagini pozitive despre ei înșiși. Totuși, se întâmplă ca autoidentificarea lor să fie hibridă. Este chiar paradoxal că în unele graiuri ale lor, de exemplu în Ungaria, „bărbat, soț” se zice „țâgan”, iar „femeie, soție” – „țâgancă”.

În Oltenia și Muntenia, rudarii se autodefinesc în general ca rudari sau ca români. La recensăminte se declară români, chiar dacă în unele localități sunt înregistrați ca romi. De asemenea, se identifică din punct de vedere cultural cu românii, admițând că au unele specificități, precum obiceiul gurbanului. Dintr’o cercetare limitată la un singur sat cu populație majoritar maghiară din Transilvania, reiese că membrii aceleiași etnii se identifică drept romi, deși limba lor maternă este româna și sunt sau au fost ortodocși (mulți devenind relativ recent penticostali).

În Bulgaria, rudarii se autoidentifică drept rudari, mulți adăugând la aceasta identitatea de români, referindu’se în primul rând la limba lor maternă, iar în cazul tinerilor care au doar o cunoaștere pasivă a limbii, la limba părinților.

În Serbia sunt comunități de băieși care se autodefinesc ca români, chiar și tinerii din acestea care cunosc doar puțin limba română, dar și altele care se declară țigani români, altele care caută să se confunde cu populația majoritară, și altele care participă la activitățile organizațiilor de romi de limbă romani.

În Bosnia, caravlahii (karavlasi, după cum sunt numiți în limba sârbă), se autoidentifică în general fie drept caravlahi (pe baza conștiinței apartenenței la un grup aparte), fie drept sârbi (pe baza religiei ortodoxe comune cu sârbii), fie drept români (pe baza limbii materne).

În Croația unii spun că sunt băieși, alții se autoidentifică prin limbă, o parte spunând că vorbesc românește, altă parte că vorbesc țigănește. Mai este un grup aparte, care își spun ludari.

În Slovacia, băieșii mai vârstnici se identifică drept români sau băieși, ori adoptă endonimul korytári („albieri”), cei din generația de mijloc drept români, iar cei tineri drept slovaci, eventual maghiari.

În rândul elitelor băieșilor există de asemenea diferențe între țări. Cele din Bulgaria resping în general identitatea romă, dar cele din Croația și Ungaria nu, afirmând totodată particularitățile băieșilor. Aceasta reiese din sintagma „romi băieși” pe care o folosesc. Un element important în autoidentificare este mitul originii. Mitologia originară a băieșilor nu este unitară, fiind influențată și de idei științifice sau pseudo-științifice care ajung în mod vag la cunoștința lor, dar și ea are ca element comun respingerea identității rome. O afirmație auzită din partea unor rudari din Oltenia este că aceștia ar fi descendenții direcți ai dacilor. Alt mit pornește de la etimologia populară a cuvântului „rudar”, care ar fi derivat de la „rudă”. Când românii au ieșit din Turnul Babel, unii ar fi întrebat:

„Śińe vińe [cu noi]?” și răspunsul ar fi fost „Păi și rudele noastre, rudarii”.

În Bulgaria s’a consemnat credința în originea getă. Tot în această țară, pe baza etimologiei populare, conform căreia cuvântul „rudar” ar veni de la cuvântul slav rod („neam, clan”), s’a întâlnit ideea că rudarii ar fi descendenții primelor clanuri bulgare venite în Balcani. În legătură cu ocupația tradițională a rudarilor, în Bulgaria s’a înregistrat explicația cum că atunci când a fost răstignit Cristos, nimeni nu a vrut să’i facă crucea, lucru la care s’a oferit până la urmă un rudar. Ca urmare, rudarii ar fi fost pedepsiți pentru vecie să lucreze numai lemnul.

În Serbia apare ca element general venirea din România, pomenindu’se Carpații, Dunărea și Bucureștiul. Un informator povestește că satul lui a fost întemeiat de doi frați rudari care au trecut Dunărea venind din Timișoara. Se întâlnește și mitul venirii din locuri mai îndepărtate, cu confuzii geografice: din București, Georgia, sau din Carpați, India. S’a consemnat chiar și afirmarea originii berbere. Printre caravlahii din Bosnia circulă mitul descendenței de la Karađorđe Petrović.

La băieși nu există o conștiință de grup extinsă la toate țările în care trăiesc, fiind totuși conștienți de existența altor comunități de băieși din apropiere, și chiar din localități mai îndepărtate, cu care mențin legături de diferite tipuri, formând o așa-numită „continuitate mentală” sau „rețea mentală”. Aceasta este uneori și transfrontalieră, de exemplu între Croația și Ungaria.
În toate țările unde trăiesc băieși, de regulă autoritățile statului, populația majoritară și celelalte minorități naționale și etnice îi includ pe băieși printre romi. Totuși, există cazuri în care majoritarii sunt conștienți de unele diferențe dintre rudari și alți romi, respingându’i mai puțin pe primii. Etnicitatea băieșilor este mai mult sau mai puțin afirmată în funcție de țară. La aceasta contribuie și reprezentarea lor prin organizații politice și civice proprii.

În privința heteroidentificării băieșilor, constituie parțial o excepție romii simpli, care nu-i consideră de’ai lor. În Oltenia aceștia îi numesc pe rudari „caștalii” sau „caștarii” (de la kasht „lemn”), marcând diferența ca și rudarii, prin ocupația tradițională a acestora, prin limba lor maternă, româna, și prin obiceiul gurbanului. În același timp, elitele romilor de limbă romani, la care gradul de organizare este mai avansat, caută să’i includă în rândul lor și pe băieși. Aceasta se observă de exemplu în Croația, unde sunt băieși care, sub influența organizațiilor neguvernamentale rome, se declară romi.

Un nivel mai semnificativ de reprezentare prin organizații se găsește în Bulgaria. Există Partidul Patriei, prin intermediul căruia rudarii își negociază interesele pe plan local, participând la jocurile politice pentru alegerile locale[135], și Asociația ERA, care desfășoară activități culturale de promovare a folclorului rudăresc, trimite tineri rudari la studii în România, încearcă introducerea predării facultative a limbii române în școli. Și în Croația există mai multe asociații: Krovna zajednica Bajaša Hrvatske (Uniunea Generală a Băieșilor din Croația), Udruženje Roma »Ludari« Rumunjskog porijekla Grada Slavonskog Broda (Asociația Romilor „Ludari” de Origine Română din Orașul Slavonski Brod) etc.

Și în Ungaria există organizații rome locale care cuprind și băieși. Printre altele s’a adoptat și un imn al băieșilor.

În România nivelul de organizare este mai puțin semnificativ. Se poate aminti ca exemplu Asociația Rudarilor Valea lui Stan (Brezoi). În Serbia situația este asemănătoare. În 2004, în suburbia Ripanj a Belgradului exista o asociație pentru cultivarea și cercetarea trecutului cultural al băieșilor, a folclorului tradițional, a limbii, care căuta colaborarea cu asociații și organizații românești din Serbia.
Limba băieșilor și raportarea băieșilor la limba lor: conștiința faptului că vorbesc românește este prezentă în unele comunități de băieși din afara României, iar în altele nu. Aceasta reiese din modul în care își caracterizează vorbirea. În Bulgaria și în Serbia spun în general că vorbesc românește. În Croația unii spun că vorbesc românește, alții că vorbesc țigănește. În sud-vestul Ungariei afirmă că vorbesc băieșește, în schimb în estul acestei țări spun că vorbesc românește.

În țările din afara României, aproape toți băieșii sunt cel puțin bilingvi, vorbind limba populației majoritare. Acest lucru este valabil și pentru cei din Transilvania, în localitățile cu populație majoritar maghiară. Excepția o constituie copiii care nu merg la grădiniță sau la școală, și în familia cărora se vorbește băieșește. Gradul de cunoaștere a limbii materne este neunitar: foarte bun în România și diferit în funcție de vârstă și de gradul de școlarizare în afara ei. Toți cercetătorii constată că, cu cât vorbitorii sunt mai tineri și mai școliți, cu atât cunoașterea limbii este mai slabă, deoarece aspectul limbii este în esență oral, nefixat prin norme în scris, iar școlarizarea se face în limba majoritară. Un motiv în plus este conștiința la băieși a inutilității practice a limbii lor în afara comunității proprii, deși există excepție și în privința aceasta. Pe litoralul bulgar al Mării Negre a devenit utilă cunoașterea limbii române din cauza marelui număr de turiști români care merg acolo.

În ceea ce privește folosirea limbii, aceasta se mărginește la mediul familial și al comunității. În afara acestora este uneori folosită ca o „limbă secretă”, când vorbitorii nu vor să fie înțeleși de ceilalți.
Trăsături ale graiurilor
Limba maternă a băieșilor este peste tot româna. În România o vorbesc în varianta regională a românilor din zonă, cu mici deosebiri, de exemplu în Oltenia cu [ʃʲ] ([ʃ] palatalizat în loc de [t͡ʃ] din româna standard ([ʃʲinʃʲ] în loc de „cinci”), pronunțare specifică subdialectului bănățean al românei[84], și au posibilitatea de a beneficia prin școlarizare de cultivarea limbii în varianta standard.

În afara României se vorbesc multe variante locale, băieșii emigrând în grupuri relativ mici din regiuni diferite ale României actuale, fiind răspândiți pe un teritoriu mare în comunități relativ izolate una de alta și fiind în contact cu populații care vorbesc limbi diferite. În ansamblu se constată deosebiri importante între graiurile băieșești și româna din România, din cauza izolării lor îndelungate de aceasta.

În Ungaria se disting două grupuri principale de graiuri, cele din sud-vestul țării, numite árgyelán „ardelenesc” și muncsán „muntenesc”. Acești termeni băieșești sunt preluați de cercetători, dar nu sunt folosiți de vorbitorii lor pentru a-și numi propriul grai, ci pe celălalt. În Ungaria, în afară de tipul ardelenesc și cel muntenesc, mai există un tip de graiuri, cel al tisenilor (de la Tisa), numit de cercetătorii maghiari ticsán.
Graiurile ardelenești și muntenești se întâlnesc și în Serbia. La sud de Dunăre și de râul Sava domină cele muntenești. La nord de Dunăre coexistă cele muntenești cu cele ardelenești. Tot aceste două tipuri de graiuri se găsesc și în Croația, dar aici grupul de graiuri muntenești se subîmparte în cel din Baranja și cel ludăresc.
Graiurile ardelenești sunt apropiate de subdialectul crișean al limbii române, iar cele muntenești de subdialectul muntean al românei. În ambele se simte influența subdialectului bănățean, mai puternic în graiurile băieșești ardelenești. Caracteristice graiurilor ardelenești sunt, de exemplu, vocalele [ɔ] (în [pɔrtə] „poartă”) și [ɛ] (în [avɛ] „avea”), precum și consoanele [ɟ] (în [vɛrɟe] „verde”), [ɲ] și [lʲ] ([l] palatalizat), în [lʲɛmɲe] „lemne”, ca în Crișana și Maramureș, precum și consoanele [ʃʲ] (în [ʃʲinʃʲ] „cinci”), [ʒʲ] ([ʒ] palatalizat, în [lunʒʲ] „lungi”) și [t͡ʃʲ] ([t͡ʃ] palatalizat, în [frat͡ʃʲe] „frate”), ca în Banat.

Graiurile muntenești, mai ales cel al ludarilor, seamănă cu cele din Muntenia, de exemplu prin lipsa palatalizării consoanelor t și d.
În Ungaria, graiul de la Tisa este mai apropiat de subdialectul crișean din România decât cele băieșești ardelenești.
La nivel lexical, diferențele dintre tipurile muntenesc și ardelenesc reflectă de asemenea în parte diferențele dintre subdialectele din România: muntenii spun „albie”, ardelenii numesc același obiect „troacă”; la primii „porumb”-ul este poromb, la ceilalți cucuruz.
Graiurile băieșilor păstrează și unele arhaisme, elemente care nu se mai găsesc astăzi nici în graiurile din România. Bunăoară, în graiurile muntenești din Baranja se întâlnește [e̯a] în loc de [e] în poziție accentuată, de exempul „vearde”, „vorbeaște”, „rumâneaște”. Un cuvânt arhaic folosit în aceste graiuri este de exemplu „a custa” pentru „a trăi”.

În afara României, graiurile băieșilor sunt influențate de limbile populației majoritare, în principal în domeniul lexicului. Importanța împrumuturilor se vede și în faptul că printre acestea sunt și cuvinte gramaticale. Exemplu înregistrat în Croația:

În Albania, din motive politice, întrebările pentru a identifica respondenții de etnie țigănească au fost omise din recensământul din 2001. Dintr’o populație de 3,3 milioane, se estimeaza că populația de țigani variază de la 10.000 la 120.000 de persoane (ERRC, 1997). Alte estimări (Liégeois, 2006) ale unor ”experți” au pus un pariu pe alte cifre, undeva între 90.000 și 100.000.

Bosnia și Hertegovina. ”Experții” sugerează minimum 40.000 și maxim 50.000.

Bulgaria. Datele oficiale din 2001, de la recensământ, raportează 370. 980 persoane de identitate țigăneasă sau 4.68 % din totalul populației. Estimărilor ”experților” sugerează, însă, minim 700.000 și maxim 800.000.

Croația. Potrivit datelor oficiale (2001), 96.12 % din 4,8 milioane din populație pretinde că limbă lor maternă este croata, 1,01 % sârbă, alte minorități (albanezi, bosniaci, maghiară, Slovenă, sârbo-croată, și rromani) fiind de limbă maternă între 0,1 și 0,33 % din populație pentru fiecare grup. Numărul țiganilor în acest recensământ a fost de 9.463 (0,21 la sută). Estimări reale variază între 30.000 și 40.000 (Programul Național pentru Romi).

Macedonia. Datele oficiale din 2002 ale recensământului arată că numărul țiganilor este de 53.879 sau 2,66 % din totalul populației de 2.041.467 de macedoneni. Estimările ”experților” sugerează un minim de 220.000 și maxim 260.000 de țigani.

Muntenegru. Datele oficiale din 2003 de la Recensământul de Stat. indică 2.601 de persoane de identitate țigănească, dar aproximativ 20.000 de romi, ashkali și egipteni (RAE) sunt estimați a trăi în Muntenegru (Banca Mondială, 2005).

Serbia. Conform Recensământului Populației din 2002, există 108.000 romi în Serbia, dar estimări neoficiale pune cifra reală undeva între 450.000 și o jumătate de milion (Banca Mondială, Antic, 2005), incluzând 250.000 de țigani din „mahalas”- suburbiile orașelor mari.

Kosovo. Doi la suta din populație, între 36.000 și 40.000 sunt estimați țiganii (Living Standard, Sondaj de măsurare de Statistică, Biroul din Kosovo, 2000).

Cu toate acestea, în spatele cifrelor există un mozaic de grupuri de țigani, definite diferit pe criterii culturale, patrimoniu și nivel de integrare. Mai mult, țiganii ca și alte etnii în Europa contemporană posedă multiple identități, în special în ceea ce privește vulnerabilitățile. Țiganii pot fi, de asemenea, refugiați, iar pe plan intern persoane strămutate, cu handicap, șomeri, alfabetizați sau toate acestea împreună. Ei pot, de asemenea să fie politicieni, oameni de știință sau profesioniști. Țiganii în diferite țări, regiuni, municipalități, și subgrupe afișează diferite roluri sociale și poziții, cu diferite posibilități și perspective sociale. Distincția cea mai generală în rândul comunităților țiganilor este cea dintre musulmani (Xoraxane Roma) și creștinii (Dasikane Roma), care sunt împărțiți în mai mult sau mai puțin grupuri autonome din fiecare comunitate în parte.

Exemple de subdiviziuni, diferențiați în funcție de diferite caracteristici (lingvistice, abilități, etc.) îi includ pe Erli, Gurbeti, Gabeli, Kovachi, Chergara, Romtsi, etc. din fosta Iugoslavie, Erli, Dzambazi, Kalaydzi, Kalderashi, Chilingiri, Vlaxori, etc. în Bulgaria; Kaburdzi, Mechkara, Kurtofi, etc. în Albania; Leyasha, Căldărari, Ursari, Rumungari, Rudari etc. în România (Marushiakova și Popov, 2001b; Akim , V. 2002). Unele dintre aceste grupuri apar în mai multe țări, contribuie la ideea că țiganii sunt o „entitate trans-stat” (cum ar fi Căldărarii și Ursarii din Bulgaria și România; sau Erli, egipteni care apar în Serbia, Bulgaria și Ungaria).
Clasificarea acestor grupuri în cadrul unei atotcuprinzătoare „umbrele a Romilor” ar putea să’i priveze de o distincție etnică clară și a disipării identității culturale specifice fiecărui grup.

Așa arată o hartă care nu reflectă adevărata pondere, în special din ultimii 5 ani, în Occident.

Cum nici cuvintele de ”jidan” sau ”bozgor” nu reprezintă cuvinte cu sens peiorativ, etimologiile lor fiind stabilite științific, nici cuvântul „ţigan“ nu are nimic peiorativ în el; noţiunea, în sine, e nevinovată. În schimb, modul de viaţă şi comportamentul agresiv, neschimbate de secole şi neschimbabile, prin efectul cutumelor ţiganilor, sunt cele care le conferă caracteristica peiorativă, ba, încă, semnificând un pericol social nu numai în România, ci peste tot în lume.

Cuvântul „ţigan“ are, dimpotrivă, o conotaţie generică, şi, deci, nobilă, în el, căci dezvăluie zona geografică cu care etnia se mândreşte: „ţigan“ provine, se pare, după cum afirmase Iosif Constantin Drăgan, din expresia „ti Gange“, care ar însemna în limba hindusă „de dincolo de Gange“ de unde ar fi provenit ţiganii (aduşi în Ţările Române de tătari; de aceea, după cum arată Nicolae Iorga, erau numiţi şi „tătăraşi“). Prin pierderea ultimei silabe, a devenit ti-gan, apoi s’a făcut „ţigan“. Oricum, celor mai mulţi lideri ai ţiganilor le place să afirme că ţiganii au venit din India, iar Chris Nickson chiar le precizează locul: Rajahstan (!), un deşert în care India a detonat prima sa bombă atomică.

Unii ţigani vor să’şi confecţioneze o genealogie asezonată cu termeni livreşti şi arhaici, ca să le confere o sorginte mai răsărită  şi, urmând spusele sociologul-ţigan Nicolae Gheorghe, pretind că denumirea ar proveni dintr’un cuvânt grecesc, „athinganoi“ sau, după alţii „athiganoi“, care ar fi însemnat „de neatins“ şi care, astfel, îi indica pe „cei care nu trebuie atinşi“; de aici, ar fi rezultat, ulterior, cuvântul „ţigan“.

Dacă ar fi să acredităm „ruta“ etimologiei lui Nicolae Gheorghe et comp., cred că „athinganoi“ a dat, mai degrabă, prin prescurtare succesivă – athing-anoi, athing, ating –, pe românescul „ating“, nu pe „ţigan“. Apoi, dacă însemna „de neatins“, relevă, totuşi, faptul pe care Nicolae Gheorghe et comp. l’au trecut sub tăcere: că era un îndemn imperativ al grecilor sau romanilor să nu’i atingă pe ţigani, fiindcă, pe atunci, când umblau cu şatra, erau mult mai împuţiţi decât sunt acum, când au apă curentă la bloc, dar tot nu se spală!, şi, fireşte, nu trebuiau atinşi, ca să nu să se murdărească şi să se contamineze cu ceva, de exemplu, cu T.B.C., cum zic, ziarele britanice, sau din hexagon

Probabil că de la această lecţiune subliminală a cuvântului provine respingerea de către ei a denumirii de „ţigan“, fiindcă le reaminteşte mizeria fizică şi morală din care descind şi în care au rămas. Ţinând cont de cum arată acum etnia ţigănească, să ne închipuim cum era în urmă cu un mileniu, când a fost adusă aici, din India, târâtă de hoardele tătărăşti. Apoi, chiar şi acum, India este stratificată foarte rigid în clase sociale, cea inferioară fiind numită paria, cu care celelalte clase nici nu au voie să intre în contact şi, deci, pe ai cărei indivizi nu au voie să îi atingă! „Iezuiţii, din respect faţă de structura socială indiană, evitau contactul deschis cu paria ca să nu devină, astfel, inacceptabili pentru influenţii brahmani“. Evident, ţiganii nu puteau să provină decât din clasa paria şi, după aducerea lor în Europa, aşa au rămas, în mileniul următor, tot paria, „de neatins“ – desigur, cu excepţia indivizilor care s’au civilizat şi s’au adaptat, cu greu şi tardiv, în marginea popoarelor în cadrul cărora s’au aciuat.

Folosirea numelor de familie Țigan, Țiganu, Țigănel, Țigănele, Țigănete, Țigănică, Țigănilă, Țigănaș, Țigănescu, Țigăniță, Țigănoiu, Țigănucă, Țigănuș,  a denumirii de floare Țigăncușă/Țigăncușe,  precum și  a toponimelor Țigănești, Curmătura Țiganului, Izvorul Țiganului, Valea Țiganului, Valea Țigăncii, Fântâna Țiganului, Dumbrava Țiganului, Șaua Țiganului, Strunga Țiganului, Pârâul Ţiganului, Dealul Ţiganului, Movila Ţiganului, Poiana Țigăncii, Poteca Țigăncii, Vârful Țiganca, Vârful Țiganu din dreapta Prutului și Țiganca, Țiganca Nouă, Valea Țigăncii, Pădurea Țiganca din stânga Prutului, precum și folosirea etnonimelor ȚIGAN și GIFT nu reprezentă fapte discriminatorii la adresa minorității țigănești din spațiul românesc sau de oriunde altundeva.

Orice încercare din partea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) din București de a ne aplica sancțiuni de mii de euro (până la 7000) pentru folosirea firească a exonimului românesc de bază ȚIGAN (alături de arhaicul GIFT cu toate derivatele sale) în locul endonimelor țigănești ROM/RROM/DROM/LOM reprezintă un abuz evident și o discriminare a cetățenilor români de etnie română.

De remarcat că aceste sancțiuni sunt aplicate în România doar etnicilor români vorbitori de limbă română, nu și etnicilor țigani, dar nici etnicilor maghiari, germani, ruși-lipoveni, turci, tătari, sârbi, greci sau ucraineni în limbile materne ale cărora folosirea exonimului ȚIGAN nu este nici prohibită și nici sancționată de către CNCD.

Asistăm la o politică abuzivă și aberantă prin care doar cetățenii români de etnie română din stânga și din dreapta Prutului sunt lipsiți, pe baza unor considerente nelegitime, de dreptul lor fundamental de a’și folosi nestingherit propria limbă pe teritoriul României.

Ceea ce face CNCD este o tentativă de țiganizare a limbii române, împunând, sub amenințarea sanțiunilor, substituirea abuzivă a exonimului românesc tradițional ȚIGAN cu endonimul țigănesc ROM.

Mai rămâne ca CNCD, după ce ne sancționează dacă îi numim pe țigani ȚIGANI în loc de ROMI, să ne sancționeze și dacă îi numim pe armeni ARMENI în loc de HAY, pe nemți NEMȚI sau GERMANI în loc de DEUTCH, pe finlandezi FINLANDEZI în loc de SUOMI, pe olandezi OLANDEZI în loc de DUTCH, pe greci GRECI în loc de ELINI, pe albanezi ALBANEZI în loc de ȘKIPTARI, pe geogrieni GEORGIENI sau GRUZINI în loc de KARTVELI, pe chinezi CHINEZI în loc de HANI, pe basci BASCI în loc de EUSKALDUNAN, pe evrei EVREI în loc de YEHUDIM ș. a. m. d.

Endonimul țigănesc rrom este echivalent semantic cu exonimele ţigan din limbile slave şi română, zingaro din italiană, gipsy din engleză, zigeuner din germană, gitano, falmenco şi calé din spaniolă, kowli din persană, asix din curdă, tsoani din ebraică, gitan, tsigane, manouche, romanichel, bohémien, sinti, gitou, babane, gean du voyage din franceză, mustalainen din finlandeză, ghajar şi nawar din arabă sau cu infranimele din limba română căldărar, cerar, lăieş, ursar, lingurar şi altele.

Țiganii în alte limbi mai pot fi găsiți în denumirea tradițională ca „egiptean”, termeni cum ar fi: în albaneză evgjit, jevg, engleză gipsy, gypsy, folosite de greci ejiftos, giftoi, de francezi gitans, în spaniolă gitanos, în limbile ”slave” din sudul Dunării se folosește GIPC, Gupca, egjupci. Originea acestor nume se consideră că e din latină aegyptanus („Egipt”). Termenul poate fi urmărit înapoi cu câteva secole, când se considera că țiganii au fost de origine de loc, din Egipt. Astăzi se știe că romii își au originea în India, în Egipt, având doar o ramură a populației rome pentru perioadă mai lungă sau mai scurtă, dar și în Peninsula Balcanică înainte de a trece mai departe, spre Ungaria și spre vestul Europei. „Egiptean” era denumirea alternativă folosită în Evul Mediu, iar în latină pharaonis Populus, „Poporul faraonilor”, „icre de faraoni”, de asemenea, în limba maghiară până în secolul al XIX-lea au fost în uz.

În Republica Moldova exonimul românesc ȚIGAN nu este prohibit și folosirea sa nu este sancționată oficial de către instituții sau organe ale statului.

”Dar să revenim la manualul comun țigano-maghiar care prevede încălecarea majorității și autovictimizarea. E săracă etnia țigănească? Românii sunt de vină. De ce, nu mai stăm să explicăm, dar e clar: românii se scaldă în aur și îi țin pe țigani în mizerie. E mare infracționalitatea în rândurile etniei țigănești? Românii sunt de vină, pentru că discriminează (de exemplu, nu dau de bună voie tot ce au). Despre țiganii care controlează centrul Timișoarei nu vorbim, nici despre averile clanurilor interlope, nici despre banii maneliștilor. Aceste chestiuni nu fac obiectul de studiu și atac al ONG-urilor țigănești. La fel și cu ONG-urile maghiare. Nu au județele cu mulți maghiari drumuri și locuri de muncă? Românii sunt de vină, chiar dacă ele sunt conduse de zeci de ani de politicieni maghiar care fură în neștire. E sărăcie în Covasna și Harghita? Românii sunt de vină. Despre averile liderilor UDMR și despre banii pe care îi învârt ONG-urile țigănești nu vorbim. Nici despre corupția din rândurile politicienilor maghiari sau despre milioanele de euro șmenuite de reprezentanții țiganilor și care trebuiau să fie investiți în integrarea țiganilor, dar care i’au îmbogățit pe unii dintre cei care se numesc liderii lor.

Așadar, cum am putea să nu’i discriminăm pe țigani și pe maghiari în România, de departe cea mai intolerantă și mai xenofobă țară pentru că nu i-a putut face pe toți etnicii milionari în euro, ci doar pe liderii lor? Simplu, să ne dăm la o parte. Să le dăm denumirea noastră, casele din centru (valabil și pentru unii și pentru alții, ambelor etnii le plac foarte mult centrele orașelor din România), fonduri fără număr, autonomie și orice ni se mai cere. Plus să ne punem cenușă în cap că nu le-am dat destul. Pentru că niciodată nu le va ajunge. Nu numai organizațiile maghiare vor autonomie, ci și cele țigănești. Autonomia de a trăi după cum vor, fără respectarea regulilor. Autonomia de a da drumul tare la manele sau de a afișa peste tot steaguri secuiești. ONG-urile pentru țigani, ca și cele pentru maghiari, nu au nicio preocupare pentru normalitatea și integrarea etniei pe care se laudă că o reprezintă, ci cu integrarea românilor în etnia lor. De mult timp nici nu se mai pune problema ca noi să tolerăm anumite comportamente, NOI SUNTEM CEI TOLERAȚI! Mergeți în mijlocul etniilor amintite și veți vedea cine este toleratul în această țară. Iar dacă vrem să ne luăm țara înapoi, denumirea și identitatea, comitem un păcat de moarte. Pentru că deja nu ne mai aparțin. România nu mai este a românilor, este proprietatea exclusivă a liderilor de maghiari, de ”romi”, de ”discriminaţi”, este marca înregistrată a acestor ONG-uri care toate vor ca statul să fie numai pentru ele și să aibă reguli proprii, în care restul să nu se bage că deranjează. Ce ne’a mai rămas nouă, românilor, în ţara care era a noastră? Vinovăţia că suntem români… Așadar, dacă o lege care să ne redea denumirea de români numai nouă, românilor, îi discriminează pe țigani, și dacă a stipula România ca stat național, unitar și indivizibil este un atentat la identitatea maghiară, ce mai avem de făcut? Să ne cerem iertare că existăm și că avem o țară, după care să o cedăm definitiv… Țiganii și maghiarii simpli nu vor câștiga însă nimic de pe urma cedării noastre, ei vor rămâne la fel ca și până acum, folosiți ca masă de manevră. Maghiarii vor fi tot săraci, dar cu o sărăcie autonomă, dacă asta înseamnă ceva. Țiganii vor fi tot neintegrați, dar se vor numi romi, de parcă asta le schimbă viața.

În schimb, așa numiții lor reprezentanți își vor freca mâinile: alte clădiri, păduri și milioane de euro de învârtit în numele sfânt al minorităților…”, Bogdan Diaconu.

Dar iată şi ce spune un ţigan care se străduieşte, din răsputeri, să acrediteze limba „romani“ şi a scris chiar un dicţionar „rrom-român“ (!):

«Am lăsat la final o explicaţie pe care, mai mult sau mai putin, o datoram cititorilor. Am optat pentru termenul de “rrom” si nu de “tigan”, nu atât pentru faptul ca ultimul este perceput de catre comunitatea rroma internațională ca fiind peiorativ, ci pentru simplul motiv ca de un mileniu încoace rromii își spun în limba lor rrom (sg.) “rrom”/ rromá(pl.) “rromi” și nu “țigan(i)” (acesta din urma fiind un termen prin care au fost denumiti rromii în Imperiul Bizantin la începutul acestui mileniu). Așadar, este bine de știut ca rromii s’au adresat și se adresează între ei, în limba rromani (țigănească), prin formula:

“Tu san rrom?” (”Tu esti rrom?”) și nu printr’o formulă aberantă de tipul “Tu san cigan?” (”Tu ești țigan?”).

Deci, forma legitima este rrom și nu țigan. Nu pierdem nimic daca o folosim. Nici italienii nu’si fac probleme, de pildă, că ROMA ar putea fi pus în legătura cu Rromá “rromii (țiganii)” ori sintagma FORO ROMANO ar fi confundata cu cea din limba rromani (țigănească) Fòrorromanó (sau rromano fòro) “orașul rrom (tiganesc)” etc etc.»

Am citat, ad litteram, din Gheorghe Sarău, RROMII, INDIA şi LIMBA RROMANI, Bucureşti, 1997, pag. 161-162, luată de pe http://www.pdffactory.com.

Cât despre semnele diacritice, vizate mai înainte, ca şi în articolele anterioare, importanţa lor este evidentă şi din citatul de mai sus, postat, precum şi în materialele din publicaţiile electronice, cel mai adesea, tot fără diacritice: lipsa lor măreşte confuzia dintre români şi „romani“ – căci între timp, văzându’se cu „măgarul legat la gard“, ţiganii l’au uitat pe al doilea „r“, pus, de altfel, după scandalul de la mijlocul deceniului ’9 al secolului trecut, produs de folosirea vocabulei „rom“. De fapt, după cum se vede, şi „filologul“ Sarău este nevoit, aici, după scamatoria „rrom“/„rromani“, să precizeze, în paranteză, „ţigan“ şi „ţigănească“. Or, pentru străini, când văd scris „rromani“ şi „romani“, apoi „romani“ fără â, nu ştiu că primele două cuvinte se referă, tendenţios şi subversiv, la ţigani, iar ultimul la „români“ fără diacritice, în presa online.

Evident, „profesorul“ de ţigănească (pardon, de „limba“ romali/romani/romanes) Sarău aduce argumente ideologice şi absolut false, pentru că realitatea este exact inversă: toţi ţiganii îşi spun între ei ţigani şi nu ar fi ştiut că sunt „romi/rromi“ dacă nu le’ar fi băgat prostii în cap unii ca Gheorghe Sarău, Nicolae Gheorghe, Nicolae Păun et comp. Să meargă, acum, la Roma, la Livorno, Neapole etc., Gheorghe Sarău şi să’i întrebe pe italieni cum este cu Roma şi cu Foro Romano, dacă se confundă sau nu cu „comunitatea roma“ sau „Fòro rromanó“.

Şi să vedem dacă ar mai scăpa cu viaţă! Iar noi încă le mai răbdăm impertinenţa, poluarea limbii şi a mediului înconjurător!

Oricum, dacă problema maghiarilor reprezintă o bombă politică interetnică în special prin acordarea unor autonomii în centrul țării, cum pretind vehement Laszlo Tokes şi alți trădători, în ultimele lor acţiuni, deşi „secui“ mai sunt vreo 500 de persoane, problema ţiganilor constituie o bombă demografică cu explozie întârziată, de care nici Bucureștiul și nici Bruxelles-ul nu ia seama, de care s’a temut şi Cehoslovacia în deceniul șapte al secolului trecut, motiv pentru care intenţiona ca „după 2-3 naşteri, ţigăncile să fie sterilizate“; apoi, constituie o bombă socială prin bolile transmise, prin conflictele provocate şi crimele comise, prin înmulţirea în proporţie geometrică/exponenţială şi prin revendicările neîntemeiate de protecţie socială. Mai mult, spre deosebire de tendinţa generală de scădere a populaţiei româneşti, etnia ţigănească manifestă tendinţa contrară: de creştere demografică accelerată.

Ca atare, nu mai este considerat nimic ieșit din normal nici avertismentul emis, la congresul neonaziştilor din Europa, când se afirma că Europa va fi dominată de ţigani. Nu Mădălin Voicu ameninţase şi el, acum vreo câţiva ani, că, dată fiind tendinţa exponenţială de înmulţire a ţiganilor, este posibil ca, „peste vreo două decenii, ţiganii să conducă România, nu atât pentru că ar fi rromi, cât pentru că îi vor depăşi numeric pe români şi, dintr’o etnie conlocuitoare, ţiganii vor deveni una înlocuitoare“!

Şi, ca lider al lor, probabil că le ştie mai bine situaţia decât statisticienii. Dincolo de tenta aparent ironică, trebuie să vedem, mai degrabă, perspectiva terifiantă care ne aşteaptă dacă nu se iau măsuri concrete.

”Soluții” ca cea din imaginile următoare nu rezolvă nimic:

Ambasadorul Franţei, Philippe Gustin, însoţit de doi vicepreşedinţi ai asociaţiei comunale Grand Lyon (echivalentul Zonei Metropolitane româneşti), a pus piatra de temelie a unui centru multifuncţional pentru romii din comuna bihoreană Tinca, finanţat cu peste 300.000 de euro de către Grand Lyon. Speriate de invazia romilor şi dornice să’i ţină la casele lor în nişte condiţii mai bune, aceleaşi autorităţi locale din Franţa au finanţat şi racordarea la electricitate a 60 de locuinţe ale ţiganilor tincani. Festivitatea s’a „bucurat” şi de prezenţa unor pirande şi puradei care s’au întors acasă din Franţa.

Întrebarea noastră: Pentru cât timp au reușit să’i facă pe țiganii din Tinca să stea ”acasă”? După o săptămână ei au luat iar drumul pribegiei vestice. ”Argumentele” țiganilor sunt fundamentale și nu au cum să fie rezolvate cu soluții civilizate:

Sursa: academia.edu, babel.hathitrust.org, hhrf.org, sivola.net, balkaninstitut.com,  Zigeuner: ihr Leben und Seele (Țiganii: viața și sufletul lor), Leipzig: Bibliographisches Institut, 1936, biblioteca-alternativa.noblogs.org, adatbank.transindex.ro, https://www.facebook.com/cubreacov, bogdandiaconu.ro, scribd.com, cpcar.ro

Citiți și: ASISTĂM LA PUNEREA ÎN OPERĂ A UNUI PROGRAM VIZÂND ȘTERGEREA IDENTITĂȚII NAȚIONALE A POPORULUI ROMÂN

Vatra Stră-Română‬Dacii‬Geții‬Pelasgii‬Dacia ‬ROMANIA‬