SAVA, UN CUVÎNT CU ETIMOLOGIE GETICĂ


Sava, îndeobște este cunoscut ca un nume rumînesc de sfînt (Sfîntul Sava), întîlnit în general în spațiul rumînesc sau în Balcani (rîul Sava din Serbia). Dar vom analiza atît cît putem vechimea, cît și răspîndirea sa în Europa ca onomastică și toponimie.

În acest moment nu cunoaștem o mențiune mai veche ca cea de aproximativ 1700 de ani a numelui SAVA în istorie, cartografie, toponimie etc., mai veche decît a Sfîntului Sava de pe meleagurile noastre.

Sfîntul Mucenic Sava de la Buzău este celebrat, în cultul rumîn ortodox, la 12 aprilie (deși apare alteori în dreptul zilei de 18 aprilie), iar conform calendarului romano-catolic, pe 28 aprilie.

Sfîntul Sava de la Buzău, cunoscut mai adesea drept Sava Gotul, în urma demonstrației noastre vom constata cît de GET era numele Sfîntului Sava, care s’a născut în anul 334 (aproximativ), în regiunea Buzăului, în apropiere de rîul Mousaios (Buzăul de azi), din părinți creștini și a trăit în zona deluroasă a Subcarpaților de Curbură.

Actul său de martirizare precizează că ar fi fost cantor sau dascăl în interiorul comunităților religioase de acolo.

Sinaxarele (cărți religioase) amintesc apropierile sufletești ale Sfîntului Sava de la Buzău de doi preoți din sate învecinate, un anume Sansalas și un altul, Gutticas.

Între anii 369 și 372, în timpul prigoanei creștinilor pornită de Atanaric, rege get, legenda vorbește despre o apariție, a unui ”bărbat foarte mare și luminos”, care îi spune Sfîntului Sava să se alăture preotului Sansalas în ceea ce avea să’i fie începutul martiriului.

Astfel, la porunca lui Atharid, fiul unui dregător get Rotheseu, sînt legați, biciuiți și tîrîți prin păduri incendiate. Rănile de pe trupul mucenicului se vindecă însă peste noapte, ceea ce’i înfurie pe prigonitori, care îl răstignesc pe două osii.

A doua zi, spre dimineață, este eliberat de către o femeie, dar Sfîntul Sava refuză să fugă.

Atharid îl silește apoi să mănînce, împreună cu preotul Sansalas, din carnea jertfită idolilor.

La împotrivirea mucenicului și la mărturisirea credinței sale în Hristos ca singur Dumnezeu, i se leagă un lemn de gît și este aruncat în Mousaios (rîul Buzău), găsindu’și sfîrșitul astfel, ”prin lemn și apă”, la vîrsta de 38 de ani. Trupul i’a fost găsit de credincioșii creștini și îngropat conform tradițiilor.

În anul 374, Sfîntul Vasile cel Mare dispune aducerea moaștelor, împreună cu descrierea martiriului Sfîntului Mucenic Sava, într’o scrisoare a lui Bretanion, episcopul Tomisului de atunci, în Capadocia.

În onomastica monahala dăinuiește mai ales derivatul Savatie, iar în cea mirenească, Savin/Savina, (în concurență cu formele neologice Sabin / Sabina).

Rîul Sava este un curs de apă, afluent al rîului Vedița, afluent al rîului Vedea, rîu în partea de sud a Rumîniei, care izvorăște din Platoul Cotmeana și se varsă în Dunăre, avînd o lungime de 244 km.

Principalii săi afluenți sînt rîurile Cotmeana și Teleorman. Străbate județele Argeș, Olt și Teleorman, iar orașele Alexandria și Roșiorii de Vede se găsesc pe malurile rîului. Numele rîului este de origine getică, provenind din radicalul (cuvîntul) ”indo-european wed (”apă”).

Dar, Sava mai poate fi rîul Sava sau Save afluent al Dunării.

Se crede că numele derivă din radicalul proto-indo-european *sewh1 (”a lua lichid”) și terminația *eh2, astfel încît ar însemna literalmente ”cel care ia apa”.

Chiar dacă numele Sava de azi a devenit foarte frecvent printre slavi, mai ales ca un nume de persoană (fie masculin, fie feminin) și are o ”tonalitate slavă”, numele rîului are origini pre-slave, pre-romane, celtice sau getice.

Strabon scria în Geographia 4.6.10 (compusă între 20 î.Hr. și 20 d.Hr.) despre Rîul Saüs. Romanii l’au pomenit sub numele de Savus Fluvius.

Rîul Săvulești este un curs de apă, afluent al rîului Iara, care este afluent al rîului Arieș, cuvînt getic format din radicalul ”Ar” precum Ar-deal care este un cuvînt combinat din Ar (suprafață) și deal (formă de relief) cu origine clară proto-Indo-Europeană *dʰail- însemnînd o mulțime de lucruri: parte, porțiune, fracțiune, cărare, direcție, reper, bazin hidrografic, regiune, meleag etc.

Radicalul ”ar” îl avem de la * h2eHs- („a arde” de unde āreō, ārā, areal) o posibilă origine, sau de la formele proto-indo-europene *h₂eh₂r-eyeh₂-, provenit din *h₂eh₂rh₃- „Instrument de treierat” înrudit cu Hittitul ḫaḫḫar â”greblă, instrument de treierat”, substantiv rezultat de la verbul * h2erh3- a ara, a brăzda, a tăia.

Sava este un sat în comuna Pălatca din județul Cluj, Transilvania, Rumînia. Așezare rurală geto-rumînă, unde s’au cercetat trei semibordeie, iar inventarul constă din fragmente ceramice lucrate cu mîna din pastă poroasă și zgrunțuroasă, de culoare cenușie-negricioasă.

Săvinești o localitate în județul Neamț, Moldova, Rumînia.

Săveni oraș din județul Botoșani, alta în Ialomița, și alta din județul Iași

Săvești sat în Dîmbovița sau Neamț

Nume de familie: Sava este pomenit Sf. Mucenic Sava de la Buzău, sau Sf. Ierarh Mărturisitor Sava din Ardeal.

Numele Sava sau Savu apare la noi ca nume de familie, cu numeroase derivate: Savu, Săvescu, Săvulescu, Săvoiu, Săvuică, Săvean, Săveanu, Săvinescu etc.

Săvel ar fi putut fi, la origine, un simplu diminutiv.

Sava, Varna, este o localitate în Bulgaria.

Sava este o comună din provincia Taranto, regiunea Puglia (Apulia), Italia, unde știm că au migrat tribul apulilor (lat. Apulum) din Ardeal.

Ar fi interesant să aflăm cum a ajuns, însă, în groenlandeză ”savă”, norvegiană ”sau” și islandeză ”sauðfé” care înseamnă ”oaie” !!!

Savé este și un oraș în Benin (Africa Centrală), dar relevant pentru discuția noastră, acolo ajungînd indo-europeni, Beninul datorîndu’și granițele rezolvării rivaltății dintre francezii și englezii de la sfîrșitul secolului al XIX-lea.

Este știut că în franceză există verbul savoir (a știi), care derivă de la un proto-indo-european *seh₁p- (”a încerca, a cerceta”), iar prin extensie este de văzut echivalenții regionali ai dialectelor din Franța: perioada angevină sçavouèr, Dialectul Bourbonnais-Berrichon savoér, D. Bourguignon saivoi, D. Champenois saouâr, D. Franc-Comtois saivoi, D. Galez savair, D. Lorrain sahoir, D. Normand savei, D. Picard savoèr, D. Poitevin-Saintongeais saver, D. Tourangeau sçavouèr, D. Franco-Provençal savêr, D. Occitan saupre or saber, D. Catalan saber și Dialectul Corsican sapè.

Saba mai este și un stat antic (milen. 1 î.Hr.), semilegendar, în SV pen. Arabia, pe teritoriul actual al Yemenului, Potrivit mitologiei biblice, o regină s’ar fi căsătorit în sec. 10 î.Hr. cu Solomon, regele statului israelito-iudeu.

Saba mai este și o insulă în arh. Antilele Mici (M. Caraibilor) la 257 km ESE de insula Puerto Rico, 13 km2. ocupată de olandezi în 1632, face parte din Antilele Olandeze.

Desigur, sînt și cei care vor cu îndîrjire să’l îndepărteze de origini atribuindu’i etimologii controversate punîndu’l in legătură cu vechea așezare Sabate(s) din Etruria sau cu vechea regiune Sabina din Italia centrală (”sab[at]in”: care este sau provine de acolo), alții cu orașul Saba din apropierea Mării Roșii, iar altii chiar cu denumirea evreiască a sîmbetei (Sabat)…

Convenabil, nu’i așa?

Numai că Saba este o trimitere clară la Zeul Sabazios.

Sabazios (sau Sabadios) este numele frigian menționat de eleni unui zeu venerat la geți ca „Eliberatorul” de anotimpul rece.

Teonimul este probabil geto-frigian, deoarece în Asia Mică s’au găsit primele inscripții care’l pomenesc sub forma „Saba”, care s’a păstrat și în ebraicul Sabaoth.

Se pare însă că elenii l’au preluat pe zeu prin intermediul geților, care’l venerau pe Sabazios în munții Haemus (Balcani), la lumina făcliilor.

Zeul a fost adoptat la sfîrșitul sec. V î.Hr. de atenieni, cultul lui răspîndindu’se apoi, în perioada Imperiului Roman, și în vestul Europei.

La geți zeul avea atributul htonic al șarpelui, fiind în același timp patronul solar al cailor. Ca zeu venerat de neamul geților, neam care iubea cel mai mult caii, este numit de Sofocle în tragedia sa Tereus (fragmentul 523).

În religia getică sud-dunăreană din Tracia a fost fiul lui Zbelsurd și Bendis – zeița Pămîntului, spre deosebire de mitul grec al lui Dionysos, unde avem situația deja arhicunoscută în care numele zeilor din Tracia au fost înlocuite în limba elină, practic elenizînd cam întreg panteonul getic din Tracia.

Astfel, Zbelsurd devine Zeus, iar Bendis – Persefona.

Sabazios este considerat și unul dintre zeii frigienilor. Unele surse indică faptul că a fost mai întîi în Geția-Tracia și că a venit în Phrygia prin Balcani odată cu migrația brigilor.

Dar mulți cercetători îl văd pe Sabazios ca pe zeul local al frigienilor. Cultul lui Sabazios a devenit larg răspîndit într’o mare parte a Anatoliei ca o religie solitară. În plus, acest singur dumnezeu, adoptat de eleni și romani, a influențat și religia evreiască. Evreii afirmînd că Sabazios era Dumnezeul păcii.

Sabazios în mitologia elenă el a fost păstrat echivalentul lui Dionysus și ca Zeus.

Sabazios a servit ca zeul fertilității în Anatolia, dar mai tîrziu a devenit zeul protecției țării. Este, de asemenea, cunoscut ca zeul plantelor.

La 21 mai, care a fost dedicată lui Dumnezeu, s’au purtat diferite festivități și ceremonii.

În aceste festivități, care indică faptul că Dumnezeu se năștea din nou în fiecare an, s’a folosit și foc (soare). Aceste sărbători sînt cunoscute sub numele de Sabas sau Sabo. Ei dansau și se îmbătau în numele lui Sabazios, recunoscut ca zeu legendar. Dansatorii aveau șerpi sfinți pe cap și țipau.

Sanctuarele sale din munți aveau forma unei rotonde cu acoperișul deschis, care permiteau soarelui să lumineze altarele. Noaptea, pe aceste altare ardeau făclii. Urmele zeului se pot descoperi și azi.

Astfel, soarele se numește în folclorul geto-bulgar Sabo în timpul solstițiului de vară.

În Rumînia, rădăcina „Săbă”, ”Sava” a dăinuit în onomastică și toponime.

Sabáia! interj. (reg.) cuvînt care exprimă îndemnul de a se năpusti, de a năvăli asupra cuiva.

A se purta sabá = a merge repede, a se grăbi.

În zona Balcanilor și implict în limba rumînă, pare a avea o semnificație legată de mișcare, curgere, iuțeală, grabă, dată unor ape repezi, reprezentările lui Sabazios fiind chiar și în vremurile romane, mereu pe cai în mișcare ca un Zeu călăreț nomad, cu prestanța sa caracteristică de putere și forță.

În ce privește -zios, în limbile europene, Getică sau Frygiană, elementul – zios din numele lui derivă din dyeus, precursorul comun al latinului deus (”zeu”) și elenulul Zeus.

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

LIMBA GETICĂ (RUMÎNA ARHAICĂ) ESTE LA ORIGINEA LIMBILOR EUROPENE

Este demn de remarcat că nu numai în Rumînia, dar și în alte țări unde se vorbesc limbi romanice, au apărut voci care contestă originea latină a acestor limbi, precum franceza sau spaniola. Cităm aici pe Yves Cortez și pe Carme Himénez Huertas.

Romanistica este acea parte a lingvisticii comparativ-istorice moderne care se ocupă cu studiul limbilor romanice. Vechea teorie susține că limbile romanice se trag în principiu din latină, deși nu chiar din latina clasică, ci din așa-zisa latină vulgară, adică latina vorbită la Roma și în Peninsula Italică, apoi dusă mai departe și în alte părți ale imperiului, dar această teorie este mult prea veche și nu ia în considerare o serie de date lingvistice.

În acest articol ne propunem să aducem în discuție o serie de astfel de date cărora vom încerca să le găsim adevărata semnificație.

Trebuie menționat de la început că nimeni nu a definit cu adevărat latina vulgară, cel puțin așa cum se ”reflectă” ea în limbile romanice al căror vocabular este în mare parte deosebit de cel latin, dar destul de asemănător în cadrul limbilor romanice (mai ales în cele de apus), rumîna reprezentînd o excepție în mai multe privințe.

În plus, se pot adăuga o mulțime de diferențe de ordin gramatical: dispariția cazurilor la presupusa trecerea de la latină la limbile romanice, structură sintactică diferită, precum și prezența articolului hotărît și nehotărît în limbile romanice, ambele absente cu desăvîrșire în latină, la care se poate adăuga simplificarea modalităților de formare a pluralului, precum și dispariția terminațiilor de caz.

În principiu, sînt date gramaticale imposibil de explicat printr’o origine latină a limbilor romanice, fie că vorbim de latina clasică sau de cea populară, pe care vom încerca să o identificăm și să o redefinim cu un termen folosit chiar în acele vremuri:

acela de ”lingua romana rustica”.

După presupusa simplificare a desinențelor de plural, limbile romanice se grupează în grupul de est: în principiu, rumîna și italiana, la care putem adăuga și dalmata, care formează pluralul adăugînd terminația -i la masculin și -e la feminin; asta în timp ce grupul de vest, adică franceza, provensala, spaniola și portugheza, adaugă un -s pentru plural, atît la masculin, cît și la feminin.

De aceea a fost postulată existența a mai multor ramuri ale latinei vulgare, cel puțin două, una în est și alta în vest, dar această anomalie nu a fost niciodată clarificată, nici măcar abordată în mod serios.

S’ar putea afirma că în vest a avut loc o schimbare în modalitatea de formare a pluralului după cucerirea acestor regiuni de către romani, dar teoria cade imediat dacă ne gîndim la unitatea dintre rumînă și italiană, care nu se poate explica prin nici un fel de latină mai mult sau mai puțin vulgară, ținînd cont de faptul că Geția a fost parțial cucerită mult mai tîrziu decît toate celelalte provincii.

Este evident că răspunsul trebuie căutat în altă parte.

Nu este cumva vorba, în fiecare caz, de o unitate pre-romanică? Acesta pare să fie adevărul, din moment ce formarea pluralului în -i se regăsește și în alte limbi indo-europene, cum ar fi limbile slave.

Un alt aspect surprinzător este lipsa genului neutru din toate limbile romanice, cu excepția limbii rumîne.

Latina avea trei genuri: masculin, feminin și neutru, iar limbile romanice de vest au numai genul masculin și feminin. Deși româna are trei genuri ca și latina, modul de formare a genului neutru din română diferă de cel latin și, prin urmare, nu se poate spune că genul neutru rumînesc provine din latină. Ca atare, genul neutru din limba rumînă pare să fie de origine pre-latină.

Multe alte limbi indo-europene au trei genuri, similare cu cele din latină.

Toate aceste neconcordanțe încep să capete un alt contur în momentul în care aflăm că limba latină era deja o limbă moartă (ca limbă vorbită) începînd cu secolul I î.Hr., dar acest adevăr nu este cunoscut și nici discutat sau măcar menționat în lucrările de lingvistică romanică.

Poetul roman Gnaeus Naevius (cca 270- cca 201, î.Hr.) spune următoarele pe propriul epitaf:

”Immortales mortales si foret fas flere
flerent divae Camene Naevium poetam
itaque, postquam est Orchi traditus thesauro
obliti sunt Romani loquier lingua latina.”

”Dacă muritorilor li s’ar îngădui să’i plîngă pe muritori
ei vor plînge pe divinul poet Gnaeus Naevius
iar după ce va fi pus în cutia lui Orchus
Romanii vor fi uitat să vorbească latina.” (tr. n.).

Poetul latin Gnaeus Naevius a murit în exil, sinucigîndu’se în nordul Africii, în 201 î.Hr., nu înainte de a’și scrie propriul epitaf, departe de Roma, exprimîndu’și regretul că romanii nu mai vorbesc realmente limba latină.

Se pare că într’adevăr către sfârșitul secolui III î.Hr., limba latină nu mai era vorbită la Roma decît într’o mică măsură, așa cum se exprimă și Gnaeus Naevius, fapt explicabil în ultimă instanță, după cum vom vedea mai în cele ce urmează.

Se știe că latina era vorbită doar în Latium, o provincie de mărimea unui județ, reprezentînd mai puțin de 5% din întreg teritoriul peninsulei italice. Către sfîrșitul secolului V î.Hr., Roma începe să cucerească și să subjuge celelalte popoare din peninsulă.

Această perioadă de cucerire a durat peste 200 de ani, pînă către sfîrșitul sec. III î.Hr.

Majoritatea limbilor din Italia erau limbi indo-europene înrudite sau foarte înrudite cu latina; cu o parte dintre ele era reciproc inteligibilă, cu excepția limbii etrusce care era o limbă ne-indo-europeană și grecești care, deși limbă indo-europeană, era totuși destul de diferită de limbile italice. După ce Roma ajunge să controleze toată peninsula, vorbitori ai altor limbi și dialecte italice se stabilesc la Roma cauzînd astfel declinul limbii latine ca limbă vorbită.

Ovidiu, la sfîrșitul sec. I, î.Hr. în Ars amandi, spune lectorilor săi:

”Să nu considerați cultivarea inteligenței prin studierea artelor și a celor două limbi ca pe o grijă superfluă.”

Fără îndoială: prin cele două limbi, poetul se referea la greacă și la latină. Cu alte cuvinte, Ovidiu ne spune că la Roma, în vremea sa, pe la sfîrșitul secolului I î.Hr., latina trebuia învățată ca și artele, deci nu mai era limba maternă a romanilor.

Ceva mai tîrziu, în secolul I d.Hr., în Satiricon, unul din personajele lui Petronius spune:

”Să nu credeți că disprețuiesc studiul; am două biblioteci, una în greacă și alta în latină.”

Pe cînd Juvenal, în jurul anului 120 d.Hr., în Satirele sale scrie:

”Doamnelor, nu vă simțiți rușinate să ignorați latina?”

Prin urmare, Juvenal nu afirmă că doamnele din înalta societate romană vorbesc prost latinește, ci le reproșează că nu au habar de latină. Acest reproș vine în contextul unei societăți în care bărbații din clasele de sus studiau în școală latina și aveau cunoștințe mai solide de latină, pe cînd sexul frumos nu cunoștea deloc sau mai deloc latina și astfel nu o mai puteau transmite tinerelor generații.

De cele mai multe ori, bărbații cunoșteau în egală măsură și limba greacă, iar unii dintre ei scriau în ambele limbi. Marc Aureliu a scris mai mult în greacă, iar Suetoniu și Apuleius au scris atît în greacă, cît și în latină. Despre o serie dintre acești autori bilingvi, istorici moderni ai literaturii latine spun că limba (latină) în care au scris se depărta din ce în ce mai mult de latina clasică.

Citește și: LIMBA GETICĂ , IZVORUL VORBIRII EUROPENE, NU A DISPĂRUT

Cam în aceeași perioadă, pe la anul 100 d.Hr., într’un studiu al său despre gramatici și oratori, Suetoniu spune următoarele despre unul dintre ei:

”Caecilius Epitora… deschise o școală și … se spune că fu primul care discuta în latină fără să se pregătească”, (cf. Y. Cortez, pg. 22).

Prin urmare și un celebru profesor (sau orator) roman trebuia să se pregătească atunci cînd avea de vorbit în latină.

Dacă toate aceste argumente nu sînt suficiente pentru cei care (mai) cred în originea latină a limbilor romanice, adăugăm că același Suetoniu (Cei 12 Cezari) arată că Iulius Caesar organizase la Roma ”diferite spectacole: lupte de gladiatori, precum și spectacole în toate cartierele Romei în cele trei limbi”, cele trei limbi fiind latina, greaca și …. osca.

Este un fapt destul de bine cunoscut că după cucerirea teritoriilor locuite de osci, situate în imediata vecinătate de sud a Latiului, mulți dintre aceștia s’au stabilit la Roma.

Amintim că oscii și umbrii erau grupurile etno-lingvistice cele mai numeroase din grupul italic. În mod evident, orice persoană confruntată cu astfel de date, se va întreba cum cineva mai poate susține că romanii au răspîndit și implementat latina de la Oceanul Atlantic pînă la Marea Neagră, cînd în Roma, începînd cu secolul I d.Hr, nimeni nu mai vorbea latina ca limbă maternă.

Triburile oscilor au fost cucerite de romani în a doua jumătate a secolului IV î.Hr. Prin urmare, 300 de ani mai tîrziu, o mare parte din populația Romei vorbea limba oscă, în timp ce limba latină încetase de mai fi vorbită.

Pe de altă parte, foarte buni cunoscători ai literaturii latine, au arătat că, începînd cu secolul II d.Hr., literatura în limbă latină cunoaște un regres ireversibil.

Astfel, J.-C. Alexis Pierron (1882) afirmă următoarele:

”După Juvenal poezia dispare; după Pliniu cel Tânăr elocvența; după Tacit istoria.”

Despre Aelius Gellius spune:

”Este plin de alocuțiuni străine, are adesea mania arhaismelor.”

Iar despre Apuleius exclamă:

”Limba lui Apuleius este compusă din toate limbile sau, dacă doriți, din toate patois de care s’a impregnat în călătoriile sale”, (cf. Cortez, 22).

Unde ”patois” este vorbirea sau limbajul care este considerat non-standard, deși termenul nu este definit formal în lingvistică. Ca atare, patois se poate referi la pidgins (limbă stricată), creolă, dialect sau vernacul (limbă indigenă), dar nu în mod obișnuit la jargon sau argou, care sînt forme vocale bazate pe vocabular.

În utilizarea colocvială a termenului, în special în Franța, distincțiile de clasă sînt implicate de înțelesul propriu al termenului, deoarece în franceză, patois se referă la orice sociolect asociat cu clase rurale needucate, în contrast cu limba dominantă de prestigiu (franceza standard) vorbită de clasele mijlocii și înalte ale orașelor sau utilizate în literatură și setări formale (”acrolect”).

Mai aproape de zilele noastre, Jean Barbet (Littérature latine, 1965), un alt istoric al literaturii latine afirmă următoarele despre literatura latină a secolelor I și II ale erei creștine:

”Scriitorii au continuat să scrie o limbă clasicizantă, artificială…de obicei, în secolul II citesc și imită, de preferință, autori arhaici, cedînd unei tendințe deja foarte pronunțate încă de pe vremea lui Cicero.”

Alți istorici ai literaturii latine exprimă și au opinii similare, dar ne vom opri aici.

Cu toate acestea, limba latină a fost folosită ca limbă scrisă pe tot cursul Evului Mediu, mai ales datorită faptului că era folosită ca limbă de cult de către Biserica Catolică.

Fapt: în urma Conciliului din Tours, din 813, s’a luat hotărîrea ca preoții să folosească ”limba romană rustică (lingua romana rustica) sau limba germanică întrucît toți le pot înțelege cu ușurință”.

După cum am văzut, limba romană rustică era doar o lingua franca și era diferită de limbile și dialectele romanice vorbite la acea vreme în diversele provincii ale fostului imperiu roman, dar se pare că autorii textului respectiv nu făceau distincția între acea lingua romana și limbile romanice respective.

Limba romană rustică era limba vorbită pe tot cuprinsul Imperiului Roman și a luat naștere în Peninsula Italică, în timpul și după cucerirea peninsulei de către romani; a avut statut de lingua franca pe care mai toți locuitorii peninsulei o puteau înțelege mai mult sau mai puțin, dar nu o vorbeau la ei acasă.

De aceea nu trebuie să deducem că vechile limbi italice au dispărut odată cu apariția acestei limbi de comunicare. Ele au continuat să fie vorbite, multă vreme după aceea. Acest lucru a fost posibil tocmai datorită faptului că marea majoritate a limbilor italice erau îndeaproape înrudite – în unele cazuri reciproc inteligibile.

Este posibil ca latina să fi avut un rol preponderent în modelarea fonetică a acestor limbi la început, înainte de a dispărea ca limbă vorbită. Cînd spunem modelare fonetică, ne referim la folosirea unei pronunții similare a unui mare număr de cuvinte care era comun tuturor acestor limbi.

Că limbile italice nu au dispărut în totalitate nici azi, stă mărturie faptul că limba italiană de azi are atît de multe dialecte destul de diferite, încît în multe cazuri vorbitorii acestor dialecte nu se pot înțelege între ei.

Într’o situație similară se află și spaniola, dar nu și franceza. Este demn de remarcat că dialectele italiene cele mai arhaice seamănă cel mai mult cu rumîna.

Pentru a înțelege mai bine cele afirmate mai sus, începem prin a arăta că limbile italice se împart în două grupuri mari: cele aparținînd dialectelor – Q și cele aparținînd dialectelor – P.

Toate aceste limbi împărtășesc o bună parte din lexic, precum și un număr de caracteristici fonetice. Diferența majoră între dialectele – Q și dialectele – P este aceea că sunetele labio-velare proto-indo-europene *kʷ, *gʷ au trecut la p, respectiv la b, în dialectele – P, dar au rămas neschimbate în dialectele – Q.

În limbile celtice avem o situație identică din acest punct de vedere, unde limbile celtice continentale (din perioada antică) aparțineau dialectelor – P, pe cînd cele insulare (și probabil și celtiberica), aparțineau dialectelor – Q.

În cazul limbilor italice osca și umbrica aparțineau grupului dialectal – P, iar celelalte (inclusiv latina) aparțineau grupului dialectal – Q. De fapt osca și umbrica erau dialecte celtice, venite din nord pe la 1200 î.Hr. și stabilite în peninsulă.

Aici trebuie să precizăm că în lucrări anterioare (Vinereanu, DELR, 2008) am arătat că strămoșii oscilor și ai umbrilor au emigrat din spațiul celtic (sudul Germaniei de azi), fapt confirmat atît de o serie de date lingvistice, cum ar fi trecerea tuturor labio-velarelor la bi-labiale (p, b), dar și de mărturiile unor autori antici precum Eusebius Pamphilius, scriitor latin de origine galică.

Cu alte cuvinte oscii și umbrii erau de fapt la origine celți, iar limbile vorbite de ei erau celtice, desprinse din rîndul dialectelor celtice continentale, pe la 1200-1300 î.Hr.

Indo-europeniști de renume, precum G. Devoto, R.S. Conway, M.S. Beeler și alții au arătat că limbile italice nu s’au format pe teritorul peninsulei italice, ci au venit din diferite zone cu populații vorbind limbi înrudite.

Astfel, Devoto spune ”separarea latinilor de osco-umbri nu este un fapt italic, ci un fapt dialectal indo-european, în Italia indo-europenii au venit în două valuri extrem de diferite”, în timp ce Beeler este mult mai explicit:

”[N]u cred că vreuna din inovațiile aflate în latină și osco-umbrică este destul de puternică să constituie un argument irefutabil pentru o ”fază italică” concepută ca o comunitate lingvistică separată în timp și spațiu încă din proto-indo-europeană. Mai degrabă aș sugera că pre-latina și pre-osco-umbrica au putut ocupa arii învecinate într’o comunitate indo-europeană apuseană încă unitară”.

Într’adevăr, așa cum am arătat în Argument-ul la Dicționarul Etimologic al Limbii Rumîne, a existat, în mod indubitabil o comunitate geto-traco-iliro-celtică, iar italicii nu sînt altceva decît triburi emigrate din spațiul geto-traco-iliro-celtic, la momente istorice diferite, fie din Balcani (siculii), fie de pe cursul superior al Dunării (osco-umbrii), fie de pe cursul mijlociu al Dunării (latino-faliscii).

Prin urmare, italicii nu sînt decât un amestec de astfel de emigranți (geto-traco-iliri sau celți), ale căror limbi au evoluat în mod separat de trunchiul comun, păstrînd desigur o serie de elemente comune, ceea ce arată că ele sînt înrudite, deși înrudirea lor provine dintr’o perioadă pre-italică.

Astfel că ceea ce s’a întîmplat din punct de vedere lingvistic în peninsula italică, rezultat al influenței reciproce a limbilor italice din care a fost generată lingua romana rustica, a avut influență și în celelalte provincii. Mai precis: aceeași lingua romana rustica a reușit să ajute la remodelarea fonetică a limbilor preponderent celtice din Galia și Spania, ceea ce se întîmplase anterior cu osco-umbrica din peninsula italică.

Aceste limbi și dialecte locale nu au fost, însă, influențate la fel de mult și la nivel lexical sau gramatical. Numai astfel se explică, o serie de ”inovații” lingvistice (de multe ori comune) din limbile romanice, din secolele IX-X pînă în zilele noastre.

Cred că cea mai importantă ajustare fonetică a fost revenirea lui p și b (acolo unde proveneau din labio-velarele proto-indo-europene) la qŭ sau gŭ în limbile oscă și umbrică (de fapt două dialecte ale aceleeași limbi), făcînd ca aceste limbi să nu mai pară atît de diferite de dialectele-Q (latina și celelalte).

Fenomenul s’a repetat prin modelarea fonetică a limbilor și dialectelor celtice vorbite în Galia și Spania, transformîndu’le dar nu eliminîndu’le, așa cum s’a crezut pînă acum. Acesta este un detaliu extrem de important, de care va trebui să se țină cont de acum încolo.

În ceea ce privește rumîna, nici măcar o astfel de modelare fonetică nu a avut loc. În rumînă, mai toate elementele lexicale au aceeași evoluție fonetică, de la proto-indo-europeană la rumînă, fie că sînt de origine getică (după unii traco-iliro-dacă !), fie că au echivalent în latină, ceea ce dovedește că acele cuvinte care au echivalent în latină, nu sînt realmente de origine latină.

Vorbind de labio-velarele proto-indo-europene, nu numai celticele continentale (aici includem și osco-umbrica) le’au transformat în bi-labiale, ci și getica (traco-iliră-dacă).

Spre deosebire de limbile celtice continentale (devenite limbi romanice), rumîna a păstrat intacte aceste bi-labiale (provenite din labio-velarele proto-indoeuropene), fapt care dovedește că lingua romana rustica nu a influențat cu nimic getica la nivel fonetic și, în mod logic, nici la nivel gramatical. Singura influență este cea a unor împrumturi lexicale, nu multe la număr (cf. Vinereanu, DELR, 2008).

Putem adăuga că ceea ce s’a întîmplat atunci, cu peste 2000 în urmă în peninsula italică și apoi cîteva sute de ani mai tîrziu, dincolo de Alpi (în Galia și Spania), s’a întîmplat mult mai tîrziu cu dialectele limbilor moderne, atunci cînd au început să se impună limbile literare.

Nici rumîna nu a făcut excepție de la aceată regulă. O serie de deosebiri de pronunție au fost aduse la un numitor comun, cum ar fi palatalizarea mai multor consoane din limba rumînă. Astfel, acolo unde f trecuse la h, ca în fier > hier, a fi > a hi, etc. s’a revenit la formele în f.

Un fenomen amplu răspîndit în graiurile rumînești (în special în cele din Moldova și Translivania, dar nu numai) a fost palatalizarea labialelor, adică trecerea lui p și b la chi și respectiv ghi, atunci cînd erau urmate de o vocală palatală (e sau i) ca în bine > ghine, piatră > chiatră, etc.

O astfel de pronunție sună neobișnuit, iar simpla ”corectare” a lor face celelalte diferențe de pronunție să pară minore. Aceste fenomene fonetice aproape au dispărut din graiurile românești din Rumînia, datorită învățămîntului obligatoriu și a mass-mediei, dar ele sînt mult mai vizibile în Republica Moldova, unde pînă nu demult limba oficială a fost limba rusă, iar influența limbii rumîne literare era mult mai mică.

Așa vor fi sunat și diferențele de pronunție ale osco-umbrilor pentru urechile vorbitorilor de latină și ale celorlate dialecte – Q din peninsulă, ca și cele ale celților din Galia, frați buni cu osco-umbri.

Lingua romana rustica era încă folosită ca lingua franca în secolul IX, fiind limba Jurămintelor de la Strasburg (versiunea romanică o vom reda mai jos).

Este un document bilingv în limba romană rustică și în germana veche (mai precis un dialect germanic vorbit în acea perioadă), mai precis în dialectul franc al vechii germane de sus. În discuția noastră ne interesează doar cel în limba romană rustică.

Redăm mai jos textul integral:

”Pro Deo amur et pro christian poblo et nostro comun salvament, d’ist di in avant, in quant deus savir et podir me dunat, si salvarai eo cist meo fradre Karlo et in aiudha et in cadhuna cosa, si om perdreit son fradra salvar dist, in o quid il mi altresi fazet, et ab Ludher nul plaidnunquam prindrai, qui meon vol cist meon fradre Karle in damno sit.”

Cercetătorii consideră că acest document este scris în proto-franceză, fiind în același timp, și cel mai vechi document scris într’o limbă romanică.

După părerea noastră acest document este scris în lingua romana rustica, aceeași despre care se vorbește și în documentul Conciliului din Tours, iar nu în proto-franceză, cum se crede îndeobște.

La o privire mai atentă, în text nu poate fi reperat nici un articol hotărît (sau nehotărît).

Cînd a apărut, prin urmare, articolul hotărît în franceză, dacă nu era prezent în secolul IX? În secolele X-XI ?

Așa ceva nu este posibil. De fapt, tot din secolul IX datează și La Cantilène de Sainte Eulalie, un text scris într’o limbă romanică, diferită de limba Jurămintelor de la Strasburg.

În limba acestui text poate fi reperat articolul hotărît și alte elemente lexicale sau gramaticale care o identifică ca fiind limba proto-franceză. Textul constă din 29 de versuri și îl redăm în întregime, avînd în vedere importanța deosebită pe care o are pentru înțelegerea originii limbilor romanice:

”Buona pulchela fut Eulalia/Bel auret corps bellezour anima./Voldrent la veintre li do inimi/ Voldrent la faire diavle server/ Elle nont eskoltet les mal coselliers? Quelle do raneiet chi meant sus en ciel./ Ne por or ned argent , ne paramenz./ Por manatce regielne preiement./ Niule cose non la pouret omque pleier./ La pole sempre non amast lo do menestier./ e por [lo]fut p[re]sentede maximien/Chi rex eret a cels dis sour pagiens/ il [] li enortet don’t leinonq[ue] chilet/ Qued elle fuietlo nomxp[ist]iien/ Elle adunet lo nsuon element/ Melz sostendreiet les empedementz/ Quelle p[er]desse sa viriginet/ Por []os suret morte a grand honestet./ enz enl fou la getterent com arde tost./ Elle colpes n[on] auret por []o nos coist. ? A[]czo nos vouldret concreidre li rex pagient./ Ad une spede li nrouerent tolit lo chiefLa domnizelle celle kose n[on] contredist./ Voltlo seule lazsier si rouet krist./ In figure de colombvolat a ciel./ Tuit oram que por[]nos laist venir/ Pa souue clementia.”

Traducerea în franceza modernă:

”Eulalie etait une bonne jeune fille/ Son corps etait beau, son âme plus belle encore/ Les enemis voulurent la vaincre,/ Et lui faire server diable/ [mieux] que soutînt les tortures,/ Quelle ne perdît sa virginité./ Pour cela elle mourrait en grand honneur./ Ils la jetèrent dans le feu pour qu’elle y brûle./ Elle était sans pêché et our cela ne brûla pas./ À cela, le roi païen ne voulut croire./ Avec une épée, il ordonna de lui trancher la tête./ la demoiselle ne contredit pas cele,/ Et acceeptera quitter ce monde, si le Christ l’ordonnait./ Sous le forme d’une colombe, elle monta au ciel./ Tous prion que pour elle daigne prier,/ Que le Christ nous ait en sa pitié, / Après la mort, et qu’à lui il laisse venir/ Par sa clémence.”

Este destul de evident că cele două texte nu sînt scrise în aceeași limbă. Numai cel de’al doilea este scris în franceza veche din secolul al IX-lea.

Prin urmare, limbile romanice nu provin nici din latină, dar nici din limba romanică (în care este scris Jurămîntul de la Strasburg). De aceea putem susține că lingua romana rustica a influențat limbile locale transformîndu’le mai mult sau mai puțin: mult mai mult în cazul limbii galice și foarte puțin în cazul limbii getice, dar nu stă la baza nici uneia dintre aceste limbi.

Pe de altă parte, texte vechi din Spania, cam din aceeași perioadă, sînt scrise în forme timpurii ale dialectelor hispanice. Cel mai vechi dintre ele este un text scurt în Glosas Emilianses (Glosele mănăstirii Sfîntului Emilian) care datează de la jumătatea secolului X (959) și sună astfel:

”Con o aiutorio de nuestro dueno Christo, dueno salbatore, qual dueno get ena honore et qual duenno tienetela mandatione con o patrecon o spiritu sancto en os sieculo. Facanos Deus Omnipotes tal serbitio fere ke denante ela sua face gaudioso segamus. Amin.”

Traducere în limba engleză:

”With the help of our Lord Christ, Lord Savior, who is in honor, Lord that has command with the Father, with the Holy Spirit, for ever and ever. God Omnipotent, make us do such a service that before His face joyful we are. Amen.”

Majoritatea cercetărilor consideră că textul prezentat mai sus este scris în dialectul navarro-aragonez din secolul X, ipoteză la care aderăm și noi. Articolul hotărît în acest text este bine definit și seamănă cu cel din dialectul aragonez de azi, din cel galician, precum și cu cel din limba portugheză prin faptul că l inițial a fost elidat.

Din exemplele de mai sus, reiese că limbile romanice erau bine definite încă din secolele IX-X, chiar și la nivel dialectal.

Atunci ne întrebăm: cînd s’au format aceste limbi? Dar dialectele lor?

Sînt întrebări legitime fundamentale de care atîrnă în mod esențial înțelegerea istoriei limbilor romanice. Pe de altă parte, lingua romana rustica era și ea folosită, tot în aceeași perioadă, ca limbă distinctă.

Astfel, este legitim să ne întrebăm de ce Jurămintele de la Strasburg folosesc lingua romana și nu limba franceză, ca autorul cantilenei amintite mai sus.

Cauza pare să fie aceea că cei doi regi, Carol Pleșuvul și fratele său Ludovic (Lothar), erau vorbitori de limbă germană și nu înțelegeau limba franceză veche, ca de altfel și cei ai mulți din anturajul lor; au recurs astfel la limba romanică, mult mai folosită la acea vreme decît latina clasică, se pare chiar și în scris.

În acest articol, am adus în discuție o serie de argumente (lingvistice și extra-lingvistice) care justifică din plin faptul că latina nu este limba mamă a limbilor romanice, așa cum nici latina clasică – dar nici altfel de latină – nu este.

Noțiunea de latină vulgară (populară) nu are nici o acoperire: o astfel de limbă, așa cum a fost și este încă înțeleasă de lingviști nu a existat.

A existat, în schimb, lingua romana rustica, o lingua franca unitară, folosită în tot imperiul roman, dar și după prăbușirea acestuia, limbă care a influențat evoluția limbilor romanice de vest, fără, însă, să înlocuiască limbile locale existente.

Această limbă nu a fost limba maternă a nici unui grup etnic sau social. Prezența acestei limbi în același context istoric cu proto-franceza, dar și cu proto-spaniola, este o dovadă irefutabilă în acest sens, dovadă care nu mai poate fi ignorată de dragul unor teorii greșite, formulate cu mai multe sute de ani în urmă.

Este, prin urmare, necesar ca originea limbilor romanice să fie re-evaluată pe baza unor date extra-lingvistice mai vechi, ignorate (cu bună știință sau din comoditate), precum și o serie de date lingvistice a căror reală semnificație a fost, de asemenea, trecută cu vederea pînă acum.

În acest articol, am prezentat doar cîteva date de importanță majoră, fără a intra în detalii. Necesitatea unei evaluări ample a tuturor datelor care ne stau la dispoziție este, credem, evidentă; scopul ?

Originea limbilor romanice trebuie să fie abordată corect din punct de vedere lingvistic, nu politic.

Bibliografie:

Vinereanu, Mihai – DESPRE DREAPTA INTERPRETARE A DATELOR DIN LIMBILE ROMANICE SAU CĂTRE O NOUĂ ȘTIINȚĂ A ROMANISTICII

Cortez, Yves- Le français ne vient pas du latin -Essai sur une aberration linguistique, L’Harmattan, Paris, 2007.

Jiménez Huertas, Carme – No venimos del latin, Circulo Rojo, 2013.

Vinereanu, Mihai – Dicționar Etimologic al Limbii Române, Pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Alcor Edimpex, București, 2008.

Citește și: ARGUMENTE IMBATABILE DESPRE CONTINUITATEA GETO-RUMÎNILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

GETO-RUMÎNII DIN CARPAȚI VORBESC DE CÎTEVA MII DE ANI LIMBA GETICĂ

Deși, principalilor trădători ai neamului geto-rumînesc carpatic nu le place că pe acest areal se menține o unitate lingvistică de nezdruncinat după cel puțin 4000-5000 de ani de continuitate etno-genetică, în pofida existenței în aceste milenii a cîtorva imperii care au stors de vlagă sute de generații de băștinași, și au extras comori și resurse imense, e bine să ne reamintim măcar din cînd în cînd și noi băștinașii, dar și celor care speră să înfrîngă această cerbicie a băștinașilor, că nu vor reuși să întrerupă această linie milenară de cultură și tradiție.

Deja suntem obișnuiți că una dintre principalele unelte ale trădătorilor neamului rumînesc s’a dovedit a fi în diverse împrejurări lucian boia (paprika), care printre altele, declară în mod cu totul fals că Ştefan cel Mare vorbea ”moldoveneşte” şi că ”dacă i’am fi spus că e rumîn, n’ar fi înţeles ce spunem”.

Ce e drept, nu știm cît de ridicată era școala și erudiția pe atunci, și cît de multe cunoșteau despre strămoșii lor, rumînii din vremea lui Ștefan cel Mare.

Ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi ce limbă credea voievodul că vorbea?

Sînt întrebări la care nu se poate răspunde simplu şi asta din mai multe motive. Principala problemă este reprezentată de faptul că nu avem un text scris integral în limba rumînească populară vorbită în vremea lui Ştefan cel Mare.

Cancelaria domnească redacta documentele ţării în limba slavonă, limba oficială a vremii. Nici acest lucru nu ar trebui să ne mire: în Europa occidentală contemporană cu voievodul Moldovei limba oficială era latina, care ca și slavona era tot o lingua franca de circulație pentru documente, deşi limba maternă a fiecărui european era limba acelui neam în care s’a născut, iar această limbă a fiecărui neam abia pe la sfîrşitul veacului al XV-lea îşi făceau loc în cultura scrisă cam toate limbile popoarelor europene.

Primul document în limba rumînă păstrat pînă în zilele noastre este scrisoarea lui Neacşu de la Cîmpulung, datată în anul 1521, la doar 17 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Sigur, au existat documente redactate în limba rumînească și mai demult, dar acestea nu ne’au parvenit prin timp, sau nu au fost încă descoperite.

Eliminarea confuziilor

Problema ridicată de afirmaţia trădătorului lucian boia paprika este complicată suplimentar de planurile diferite pe care se poartă disputa asupra perechii rumîn-moldovean.

De multe ori este creată o confuzie (intenţionată sau nu): termenul de moldovean se poate referi la un cetăţean al statului medieval Moldova, locuitor al regiunii istorice Moldova din actuala Rumînie, cetăţean al Republicii Moldova sau poate desemna un individ care îşi asumă construcţia sovietică a unei identităţi etnice şi naţionale promovată de Uniunea Sovietică începînd din anul 1924.

Suprapunerea acestor planuri denotă rea-voinţă cu intenţii politice sau ignorarea surselor istorice. Cînd vorbim de identitatea etnică medievală a rumînilor ne izbim de alte complicaţii şi confuzii. Pentru perioadele vechi lipsesc documentele create de rumîni, iar documentele scrise de rumîni mai apoi sînt redactate sute de ani în limba slavonă sau limba latină.

Mai mult, cei care scriau aceste documente nu o făceau pentru a ne lămuri nouă dilemele din ziua de azi – hîrtia era scumpă şi ştiutorii de carte puţini, iar documentele scrise aveau scopuri practice (în general atestarea proprietăţilor). Nu putem decît să tragem cu ochiul printre perdelele istoriei şi să încercăm să bănuim cam cum gîndeau strămoşii noştri acum 500 de ani.

Documentul polonez şi poreclele moldovenilor

În arhivele Poloniei este păstrat tratatul încheiat între Ştefan cel Mare şi regele Poloniei în anul 1485, tratat care poartă menţiunea ”ex valahico in latinum versa est” – ”a fost tradus din valahă în latină”.

De ce au ales diecii polonezi să denumească ”valahă” limba în care a fost redactat un tratat cu Ştefan cel Mare?

Dacă voievodul Moldovei ar fi fost pătruns de o identitate moldovenească fermă ar fi trebui să fie folosită denominarea de ”limbă moldovenească”. Polonezii contemporani cu Ştefan cel Mare cunoşteau destul de bine realităţile: moldovean se referea la identitatea politică, însă identitatea lingvistică şi etnică era ”valahă” – sau mai bine zis rumînească, ”valah” fiind numele dat rumînilor de străini, un exonim.

Ar trebui să încercăm să răspundem la întrebarea ce limbă vorbea Ştefan cel Mare şi contemporanii săi din Moldova medievală? Ce cuvinte foloseau şi conform căror reguli?

Este greu de răspuns la această întrebare cîtă vreme nu va fi descoperit un document din acele vremuri scris integral în limba vorbită de popor. Însă documentele de cancelarie ale lui Ştefan cel Mare, deşi sînt redactate în limba slavonă, conţin totuşi o serie de cuvinte în limba populară, transcrise cu alfabet chirilic.

Avem astfel numeroase nume de sate şi locuri precum: Găureni, Poiana de la Pîrîu, Galbeni, Miculeşti, Căcăceni, Deocheaţi, Toporăuţi, la Movile, Urdeşti, Uşiţa, Roşioara, Urseşti, Măzăreşti, prisaca Vrabia, Vultureşti, Cioreşti etc.

Tot în documentele slavone apar numeroase nume de boieri, ale căror porecle ne furnizează o amplă colecţie de substantive folosite în limba populară din vremea lui Ştefan cel Mare:

Lînă Rugină, Petru Puiul, Giurgiu Blidarul, Ion Munteanu, Moişă Filosoful, Petru Oţelescul, Mîndrea, Candrea fiul lui Greul, Creţu, Iuga Grasul, Zbierea Pîrcălab, Fătu, Marcu Bălaur, Vîlcu Purcelescul, Mihul Lungul, Giurgea Căcărează, Radul Cîrlig, Ion Frunteş, Mihul Ciocan, Ivan Ciumalea, Urîta fiica Malei nepoata lui Giurgiu Piatră, Giurgiu Puţeanul etc.

Avem astfel o serie de substantive comune pe care le înţelegem fără nici un fel de probleme la 500 de ani de la consemnarea lor în scris, plus o serie de elemente gramaticale precum declinarea substantivelor ceea ce ne îndreptăţeşte să spunem că în cazul inventării unei maşini a timpului un moldovean din vremea lui Ştefan cel Mare s’ar înţelege fără probleme cu un oltean, cu un dobrogean, sau cu un ardelean contemporan cu noi, mai ales în ceea ce priveşte lexicul de bază.

Ştefan cel Mare vorbea rumîneşte – sau cel puţin s’ar fi înţeles cu un rumîn – dar ce limbă credea el că vorbea?

Noi credem că Ștefan ce la Mare nu avea probleme de acest gen. De nicăieri nu rezultă că rumînii din acele vremuri aveau astfel de preocupări.

Tătarul şi legea rumînească

La 8 februarie 1470 Ştefan cel Mare emitea în Suceava un document extrem de interesant, din care redăm în rîndurile următoare un fragment de interes pentru discuţia de faţă:

”(…) am dat această carte a noastră tătarului şi robului nostru care au fugit de la noi şi din ţara noastră în Ţara leşească, anume Oană tătarul, şi copiilor lui, pentru aceea ca el să vină de la sine înapoi (…) iar de robie să fie iertat (…) aşa cum stau şi trăiesc în ţara noastră toţi rumînii după legea rumînească (…) şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după legea robilor şi a tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească nici unui boier al său, la care va trăi atunci. Iar cine îi va pîrî pentru orice faptă (…) ei să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci numai să plătească după legea rumînească, cum este legea rumînească, iar mai mult de aceasta să nu dea, ci să fie în ţara noastră după legea rumînească.”

Fragmentul necesită cîteva explicaţii suplimentare, dincolo de evidenţa eliberării unui rob tătar. În original, ”legea rumînească” este redată prin ”voloskîm zakonom”, dacă vrem să fim extrem de precişi ”legea valahă”.

Expresia nu este o confuzie sau o greşeală, pentru că este repetată în document de patru ori. Este un document intern, Ştefan cel Mare nu se adresa vreunui principe european căruia, pentru a nu’l zăpăci într’o epocă a geografiei precare, ar fi trebuit să’i vorbească de ”Valahia Minor”.

Fiind vorba de un document intern, Ştefan cel Mare (care se intitulează la început ”domn al Moldovei”) ar fi putut folosi netulburat expresia ”legea moldovenească” – însă a preferat ”legea vlahă” sau ”legea rumînească”, fără doar și poate pentru că moldovenii aveau conștiința apartenenței mai largi la neamul rumînesc carpatic, ”jus valahicum” nefiind aplicat doar de unele grupuri rumînești restrînse, ci de întreaga suflare rumînească.

În cazul de faţă, cînd discutăm despre ”legea rumînească” în opoziţie cu ”legea robilor” şi ”legea tătarilor” este vorba de setul de reguli (impozite, norme juridice) care se aplica unei anumite categorii sociale, categorie socială care se suprapunea unei identificări etnice – legea rumînilor (persoane libere) opusă legii tătarilor (persoane cu statut de robi).

”Voloskîm zakonom” a lui Ştefan cel Mare de la 1470 aminteşte de ”zakonom vlahom” a lui Ştefan Duşan care se aplica rumînilor de la sudul Dunării în anii 1334-1346, dar şi de ”jus valahicum” din Transilvania, aflat în vigoare pînă tîrziu în secolul al XVIII – răspîndirea şi comunitatea lingvistică a grupurilor cărora li se aplicau aceste norme juridice îndreptăţindu’ne să folosim termenul de ”legea rumînilor”.

Germanii supăraţi pe unguri înainte de apariţia naţiunilor

În prezent domină concepţia că naţiunile au apărut în secolul al XIX-lea, şi că naţiunea este o construcţie artificială, fără nici un fel de suport în perioadele anterioare.

Conform acestei teorii, etnia nu avea aproape nici o importanţă în evul mediu, în această epocă diferenţele erau sociale: nobili, clerici, orăşeni şi ţărani – se spune că nu conta originea etnică.

Numai că această teorie nu prea se potriveşte deloc cu jurnalul sasului braşovean Andreas Hegyes care îi înjura cu sîrg pe unguri pe la 1613.

Hegyes manifesta o conştiinţă naţională bine definită cu vreo 200 de ani înainte să fie inventate naţiunile. Iar criteriul etnic funcţiona deja, la Braşov de pe la 1500.

Statutul breslei blănarilor din Braşov de la 1424 (cel mai vechi document de acest tip păstrat) punea o singură condiţie pentru intrarea în breaslă: candidatul să fie născut legitim.

Statutele breslelor din anii următori păstrează această condiţie pentru candidaţi, iar în listele de meşteri şi calfe din Braşov, pe lîngă numele majoritar germane apar şi nume maghiare.

Situaţia se schimbă brusc în 1505 în statutul breslei arcarilor, unde se spune aşa:

”Ungurii care sunt acum în breaslă să rămână şi în continuare cu fii lor în breaslă, dar pe viitor să nu fie luat la meşteşug cineva de altă limbă, ci numai germani.”

Urmează o serie de înnoiri de statute sau statute noi care îi exclud pe maghiari din breslele braşovene.

Statutul breslei aurarilor de la 1510 spune:

”Să nu primească pe nimeni în sus-numita breaslă a aurarilor, dacă nu este născut legitim şi creştin din părinţi evlavioşi şi cinstiţi, care să fie de limbă germană, deoarece nu se primeşte nici un maghiar în breaslă.”

Înnoirea statutului breslei blănarilor din 1528 (care la 1424 îi primea pe maghiari):

”De asemenea, nici un străin să nu fie primit în breaslă, dacă nu aduce scrisori suficiente, că este apt, că este născut legitim şi că este de neam german.”

O explicaţie fundamentată a excluderii maghiarilor din breslele braşovene de la începutul veacului al XVI-lea ar necesita mai multe cercetări, extinse la nivelul întregii Transilvanii.

Totuşi am găsit o motivaţie în statutul breslei tîmplarilor, pictorilor şi sculptorilor în lemn braşoveni din anul 1523:

”De asemeni, să nu fie primit în viitor la meşteşug vreun ucenic maghiar. De asemeni, pe viitor să nu fie primit nici un meşter maghiar în vreo breaslă a meşteşugului nostru din cauză că maghiarii şi germanii rareori trăiesc paşnic unii cu alţii.”

Moldovenii erau de fapt rumîni, rumări

Bodea Rumărul dintr’un hrisov al lui Ștefan cel Mare, emis la Suceava pe 13 martie 1489 (6997)

Traducere din Documenta Romaniae Historica. Seria A. Moldova. Vol. III (1487 – 1504), București, 1980:

”Iar hotarul acestei seliști, unde a fost Târgul Săratei, mai sus de gura Săratei, <să fie> începând de asemenea de la gura Săratei, și pe malul Prutului în sus pînă la seliștea lui Bodea Sîrbul (Бодѣ Сръбоуʌа), de aici tot pe malul Prutului în sus, pînă la seliștea lui Bodea Rumărul* (Бодѣ РȢмърȢʌа), iar de aici în sus la deal și peste cîmp la pisc la matca Săratei, de aici pe vechiul drum la deal și pe vîrful dealului în jos. la movila săpată, de aici pe pisc la un stîlp și la un alt stîlp, de aici pe drum până la hotarul lui Limbădulce. Acesta le este tot hotarul.”

Fotocopie din Colecția de Documente a Serviciului Județean Iași al Arhivelor Naționale

Scrisoare din perioada 1592-1597

Primarul rumîn și cel armean din Suceava și consilierii lor cer lui (Gaspar sau Johannes) Budaker și lui Urban (Weidner) să elibereze niște oameni reținuți la Bistrița. Ei exprimă totodată rugămintea de a nu se reclama drepturi vamale pentru boii cumpărați în Transilvania de Csáky István.

”† Scris’am adecă noi, birăul cel rumânescu şi cu cel armenescu şi cu 24 de pîrgari de la uraş, de la Suceava, şi vă mulţemim dumilor-voastre ca fraţilor şi ca vecinilor de bine şi de socotinţă prentru ce aţi făcut bine de ne’aţi socotitu oameni ai noştri şi fraţii. Acmu ne rugăm dumilor-voastre să faceţi b(i)ne prentru voia noastră să grăiţi acelui neamiş mare, lui Ianăş, ce ţine vidicul dumilor-voastre pre acolea, ca să slobodzească pre feciorii noştri ce avem acolea, însă armeani şi cu alţii ce au pre lîngă ei. Iară, de bine ce veţi face dumile-voastre, noi avem a mulţemi ca fraţilor, şi ce va hi treaba dumilor-voastre la noi, noi avem a face prentru voia dumilor-voastre. Şi să fiţi dumile-voastre sănătoş, adevăr.

Sc(r)is în Suceava.

Și ne rugăm dumilor-voastre, că am înțelegut că ceareți du(mi)le-voastre vamă de preste acei boi ce’au luat Ceachi Iuștuan. ce ne rugă, să iertați dumile-voastre, că nu să cade, nice’i cu direaptă.

† Scris’am la giupînul, la Budachi birăul, și la Orban birăul, sănătate.”

Toader, fiul Agathonei, vinde unui frate partea sa din satul Nemerniceni, ținutul Suceava (1609)

”Adecă eu Toader, ficioriul Agathonii, fratele lui Evloghie din Nemerniceni despre Șumuz, din țănutul Sucevii, mărturisesc însumi pre mine cu acestu zapis al mieu, cum am văndut a patra parte de giumătate de sat Nemerniceni, ce iaste parte me, fac trei jerebii și giumătate, așijdire și giumătate de heleșteu, din gios și din mo(a)ra, giumătate și de heleșteu din sus, iarăși a patra parte. Și am văndut fratelui nostru lui Vasilie Șaptelici și giupănesii sale Tofana și ficiorilor săi drept 100 de taler(i) bătuți, de argintu, tot taleri de față. Și mi’au plătit deplin, denainte a mulți oameni buni și boeri: Nicolai hotnog și Dubău hotnog și Cărstiian pihnicer și Zota vameș și Londe, nepot Mihili(i) și’nainte doi șultuj(i) Pet(ru) rumînesc și Norco arminesc și Gavriil Potlog și Ghelasie a Magdalinii și Andahur cupeț și Hiorga cupeț, ginerile Turcului și Toader și Afvar, a dumisale hatmanului și Isaico și Costin și toți vătămanii de ocolul Sucevii. Și am văndut cu tot venitul, cum scrie mai sus, ca să’i hie de acum înainte diriaptă ocină fratelui nostru, Vasilie Șaptelici și fimei sale Tofanii și cuconilor săi și nepoților și strănepoți(lor).

Și noi dacă am văzut de bună voia lor vănzare și tocmala și deplin plata, noi am pus mai mare mărturie și pecețile noastre cătră acestu zapis. Și altul ca să nu să amestice, denaintea scrisorii mele, ca să să știe.

S’au scris în Suciav(a), 7117 (=1609) Ghenar 28.
S’au posleduit, Constandin Leondari sulg.
Mare log(o)f(ă)t.”

Moldovean vorbitor de limbă rumînă

În lucrarea „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” cronicarul Miron Costin lămureşte cît se poate de clar diferenţele între identitatea lingvistică, identitatea etnică şi identitatea politică.

În termenii actuali, cetăţenia era moldovenească, însă locuitorii Moldovei medievale erau rumîni care vorbeau limba rumînă.

În introducerea lucrării amintite, Miron Costin enunţă scopul efortului său:

„Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi rumîni şi pînă astăzi, de unde sînt şi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu…”

Deşi boier moldovean, Miron Costin se considera avînd aceeaşi origine etnică şi vorbind aceeaşi limbă cu rumînii din Transilvania şi Ţara Rumînească.

”Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (Moldovei şi Ţării Munteneşti şi rumînilor din Ardeal), numele vechiu şi mai direptu iaste rumîn, adică rîmlean, de la Roma, tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..”, subliniază cronicarul.

”Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobîndescu şi alte nume, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumîn. Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, iară nu întrebăm: „ştii moldoveneşte?”, ce „ştii rumîneşte?” pre limba latinească… Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Rumînească”

Acesta fiind fragmentul definitoriu pentru identitatea lingvistică a locuitorilor Moldovei, acest fragment este ignorat cu bună ştiinţă de promotorii teoriei moldoveniste sau de maghiaropați și de către trădătorii și dușmanii neamului rumînesc.

Este greu de spus cu siguranţă că Ştefan cel Mare avea aceeaşi concepţie cu Miron Costin asupra identităţii moldoveneşti, între ei este o diferenţă de mai bine de 150 de ani, însă nu putem exclude acest lucru fără să ne punem mai multe întrebări şi mai ales nu se poate afirmă cu siguranţă că Ştefan cel Mare se credea moldovean vorbitor de limbă moldovenească.

În definitiv, Moldova ca regiune nu reprezintă decît o mică parte a Regatului lui Burebista, care se întindea și peste Moldova, și peste Muntenia, Oltenia, Ardeal, Crișana, Banat, și pînă dincolo de Nistru spre Crimeea, dincolo de Dunăre, la vest pînă dincolo de Panonia, pînă la Munții Alpi, dar și la sudul Dunării pînă la Marea Adriatică și Marea Egee.

Numai și dacă luăm o astfel de întindere a vechilor provincii controlate de geți, putem spune ori că așa-zisa limbă moldovenească se vorbește și azi în Grecia, Ungaria, Serbia, Bulgaria, ori că în toată Moldova – Basarabia, și dincolo de Nistru în Transnistria și Ucraina se vorbește încă limba lui Burebista, LIMBA GETICĂ !!!

Pentru că în Moldova nu a călcat picior de soldat roman !

Pentru că din toate documentele pe care le avem despre Burebista, reiese că era get ! Burebista nu era nici latin, nici moldovean, nici valah !

Datorită științelor moderne, cum ar fi genetica, știm deja azi că cei mai mulți trăitori de azi din teritoriile Geției lui Burebista sînt urmașii celor care trăiau aici dintotdeauna și acum 5000 de ani și acum 10.000, iar limba lor a fost moștenită din generație în generație pînă azi și nu a fost adusă de nicăieri, ci mai curînd dusă spre locurile unde azi se vorbesc limbi înrudite cu limba rumînă.

Deci, să fim bine înțeleși, rumînii de azi nu vorbesc nici latina, nici alt grai regional… fie el bănățean, oltenesc sau transnistrean. Sîntem geți, și vorbim o limbă getică modernă căreia îi spunem limba rumînă datorită unui accident istoric !

Acest accident este confuzia perpetuată secole la rînd și în care se află și azi aceia care încă mai cred că limba rumînă este urmașa limbii vorbită de soldații romani trimiși de la Roma să treacă Dunărea și să’l prindă pe Decebal, nicidecum să alfabetizeze o populație. Acest ”accident” așa cum este natural nu s’a petrecut nici, în Egipt, nici în Palestina la Ierusalim, nici în Asia Mică (Turcia), nici în Britania, Iberia sau în alt loc cucerit de Roma.

Cînd s’au făcut aceste presupuneri empirice, precum că limba rumînească ar fi un vlăstar al limbii latine, ramura lingvisticii numită etimologie era la începuturi. Cu ajutorul etimologiei deși era aplicată încă din antichitate, asupra majorității lexicului rumînesc încă nu i s’a dat verdictul final. Poate doar datorită Dicționarului Etimologic al lui Mihai Vinereanu, putem vorbi de o apropiere de originile reale ale limbii rumînești, acesta susținînd că limba rumînească se trage direct (60% din lexicul actual) din substratul vechi european, fiind una dintre cel mai vechi limbi europene.

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

 

POTOPUL ȘI LIMBA ROMÂNĂ

maglemosian-azelian

Ce legătură există între Potop și Limba Română vom vedea în cele ce urmează. În câteva cuvinte putem afirma că o parte din strămoșii românilor au trăit pe plajele Mării Negre și ale Gurilor Dunării care acum sunt inundate sub apele mării. De asemenea, se poate spune că parte din strămoșii dunăreni ai românilor, au înlocuit mai întâi prin migrare și apoi prin înmulțirea populației, dintr’un anumit răstimp istoric semințiile vechi ale mezoliticului Europei de vest devenind majoritare numeric.

Cunoaștem că sunt destui teoreticieni, istorici, arheologi sau alți specialiști care vorbesc de o sedentaritate a românilor în spațiul carpatic, însă acestora trebuie să le răspundem că strămoșii noștri nu au fost chiar sedentari, din moment ce aceștia nu s’au cantonat doar la acest spațiu. Chiar dacă mezoliticul românesc este marcat în mare parte de o stabilitate a populației, așa cum se observă pe harta de mai jos marcat cu maro îndeosebi pentru zonele târzii ale culturilor Cucuteni, Boian și Gumelnița, pe albastru fiind marcate zonele de migrație, nu același lucru se poate afirma începând din neolitic și ulterior, după ce se inventează roata și se domesticește calul.

Este cât se poate de evident că cei care adoră ideea sedentarismului se bazează pe o componentă importantă a băștinașilor care nu au plecat niciodată asigurând o permanentă continuitate, dar la fel de adevărat este că multe triburi pentru care spațiul devenise insuficient au migrat spre vest.

Albastrul indică regiunile din Mezolitic cu migrație înaltă și regiunile maronii cu sedentarism relativ scăzut (rata migrației relative).

Numai că referindu’ne la popoarele nomade trebuie să amintim că și acestea au păstrat o rezervă de populație la locurile de baștină. E cazul să amintim aici mongolii, tătarii sau turcii care cu toții au păstrat în Asia o anumită continuitate, deși contingente importante s’au deplasat către zonele europene. Același lucru se poate spune și despre triburile de siberieni și uralici care azi își spun unguri, cei care și azi mai au rude lingvistice îndepărtate geografic precum sunt mansii și kanthy în Siberia.

Dacă acest lucru s’ar fi petrecut altfel, Europa nu ar fi avut distribuția genetică a populației din zilele noastre, iar istoria s’ar fi scris altfel. Problematica este extrem de simplă: așa cum în spațiul carpatic s’au așezat seminții cu ADN diferit, în diferite etape și conjuncturi istorice succesive, la fel generațiile următoare au plecat din spațiul carpato-dunărean și și’au continuat destinul de a popula mai departe continentul către vest până la Atlantic.

Un alt lucru privit cu superficialitate este cel al atribuirii poporului român a unei eterogenizări etnice mai mare decât ea a fost posibilă în trecut, coeziunea lingvistică pe un areal atât de întins fiind un argument solid împotriva acestei teorii. Nici măcar considerentele de ordin genetic nu converg către acest fals postulat.

Proto-europenii au trăit ca vânători-culegători până în anii 7000 î.Hr. pe țărmurile Mării Negre, sau mai exact pe malurile Lacului Getic care era de mai mică întindere, după ce apele Mării Getice (sau Sarmatice) s’au retras acum mai multe milioane de ani. Aceștia erau în principal oameni ce trăiau pe coasta mării cu o tehnologie avansată și o bună organizare socială. Datorită faptului că’și confecționau bărci erau pescari și buni marinari. De unde știm că’și construiau bărci?

Premiza 1. Un neam trăitor la malul unei ape nu putea rezista tentației de a intra în posesia nesecatei bogății de hrană ce îl aștepta în mare ca să o dețină. Fiind un bun vânător pe uscat, devine un la fel de bun vânător de apă și un marinar cutezător.

Premiza 2. Dacă legenda biblică a Arcei lui Noe are un sâmbure de adevăr privind măreția unei astfel de construcții, cum am putea nega că acest neam nu putea fi unul de marinari și pescari încercați ce’și confecționau cu ușurință ambarcațiuni de diferite tipuri sau mărimi.

Astfel de bărci scobite în trunchiuri de copac numite monoxile descoperite pe teritoriul României se află la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova (aici sunt două), la Complexul Muzeal Arad, și una este şi la Muzeul Marinei Militare din Constanţa.

Trunchiul de copac scobit este primul pas în arta nautică, o tehnică veche de mai bine de 5000 de ani fapt demonstrat de descoperirea în unele aşezări preistorice dobrogene a unor resturi de peşti ce nu puteau fi pescuiţi decât în larg. Desigur, fiind un material perisabil în mediu aerob, de aceea nu ne’au rămas unele foarte vechi, păstrându’se neatinse doar în mediu anaerob, mai ales acelea ce s’au scufundat în mâlul care le’au protejat.  Aceste tipuri de bărci erau folosite şi ca pod umblător: două dintre ele erau puse una lângă alta, legate între ele şi acoperite cu scânduri, pentru a putea trece chiar şi un car cu boi de pe un mal pe altul.

Lacul Getic, putea fi considerat un Mare Nostrum, „marea noastră”. Această situație era într’o anumită măsură comparabilă cu cea a elenilor de mai târziu din Marea Egee. Faptul că au folosit „marea lor” ca mijloc de transport și comunicare înseamnă că limba lor nu numai că s’a răspândit pe toate țărmurile, dar și a împiedicat o diversificare prea mare a acesteia. Toți elenii au susținut că nu s’au putut înțelege și au prezentat toți vorbitorii non-eleni ca barbari. Aceștia erau niște străini care vorbeau un „blablabla”, ale căror ”bâlbe” nu le puteau înțelege niciun elen. Cum de se diferenția limba elenilor plecați din câte știm, dintr’un loc apropiat cu al acestor barbari, vom încerca să deslușim în rândurile următoare.

Dacă o limbă se răspândea pe cele mai multe maluri ale unei mări sau a unui lac închis, mai mult sau mai puțin închis cum vom considera Lacul Getic înainte de Potop, atunci limba avea tendința de a deveni mai uniformă. Ritmul și intensitatea dezvoltării unei limbi comune depindea de o serie de condiții, cum ar fi: sentimentul tribului ancestral și tradiția, contactele familiale intense, comerțul și monopolul comerțului, care a oferit o valoare adăugată mult mai mare, condiții de viață similare, inamic comun, și așa mai departe.

Proto-europenii în jurul Mării Negre, apoi Celții în jurul Mării Irlandeze, Germanicii în jurul Mării Nordului, Minoicii din Marea Egee, ar părea că exista un model aici. Cu toate acestea, situația o vom considera momentan doar o coincidență, dacă ne raportăm și la triburile ce locuiau în jurul Mării Adriatice care au vorbit limbi diferite, de exemplu, în Peninsula Italică de unde se pretinde de latiniști că s’ar fi latinizat alte popoare, din locul unde nu a reușit să devină ea însăși unitară.

Limba proto-europeană se dezvoltă, probabil, între 20 000 î.Hr. și 10 000 î.Hr. În 1997, William Ryan și Walter Pitman au publicat dovezi că o inundație masivă a Mării Negre a avut loc în jurul anului 5600 î.Hr. prin Bosfor. În acel moment, ”Marea Neagră” era un lac de apă dulce, cu un nivel de apă situat la aproximativ 80 de metri sub nivelul actual. Nivelul apei din Marea Neagră între 20 000 î.Hr. și 10 000 î.Hr. este mai greu de evaluat. Este foarte probabil că plajele se mișcau continuu înainte și înapoi în diferite epoci, ceea ce face dificilă atribuirea unei plaje vechi pentru o anumită perioadă care acum probabil este situată sub apă.

O altă consecință este că găsirea dovezilor arheologice ale existenței însăși a oamenilor din acea epocă care au trăit pe plaje va fi dificilă. Știm că oamenii preferau să locuiască în apropierea plajelor. Avem nenumărate exemple în istorie în locuri diferite pe glob, Nil, Indus, Tigru și Eufrat etc. O imensă sursă de hrană putea fi găsită în fostul mare lac cu ajutorul pescuitului. Hinterlandul din spatele țărmului era, de asemenea, plin de vânat sălbatic. Hinterlandul atrage păsări de apă ușor de capturat. În acel mediu primitor și atractiv, au locuit primii europeni.

Dr. Ryan și dr. Pitman ar fi dorit să teoretizeze pe un teren mai sigur, când sugerau o legătură între creșterea bruscă a Mării Negre și schimbările culturale din Europa și din alte părți. Începând acum 12.000 de ani în urmă, imediat ce lumea a ieșit din ultima epocă glaciară, Europa și părți din Asia au suferit într’un interval de 1.000 de ani de condiții deosebit de aride. Nivelul Mării Negre scăzuse, dar țărmul fertil trebuie să fi fost o oază primitoare. Oamenii care trăiau deja acolo ori au venit ulterior, reacționând la criza ecologică din jur, ar fi putut dezvolta o cultură agricolă timpurie. Nimic nu este dovedit, desigur, pentru că orice urmă a așezărilor lor este acum sub apă. După ce perioada aridă s’a încheiat, în Anatolia (azi Turcia) și în nordul Balcanilor, a apărut o fermă întinsă, dar în acest moment cele mai vechi dovezi ale agriculturii sunt înregistrate la sudul Mării Negre.

Cei doi geologi sugerează că, odată cu aprovizionarea cu apă proaspătă dulce, oamenii de la Marea Neagră ar fi putut fi și fermieri de succes. Ulterior inundației bruște acum 7500 de ani, acești oameni trebuie să’și fi luat cunoștințele și abilitățile în altă parte, inclusiv spre sud în Levant sau Mesopotamia. Arheologii au stabilit că în următorii 200 de ani așezările agricole au început să apară pentru prima dată în văile și câmpiile râurilor din Europa Centrală. Deplasarea oamenilor în această direcție ar putea fi explicată deoarece cea mai mare pierdere a uscatului la inundații a avut loc pe coasta de vest și nord a Mării Negre la Gurile Dunării.

Despre migrarea populației, dr. Ryan și dr. Pitman au concluzionat într’un raport al constatărilor lor, că „ar fi putut fi provocată de expulzarea permanentă a locuitorilor care s’au adaptat la resursele naturale ale periferiei vestice de la Marea Neagră”.

În imediata apropiere a Gurilor Dunării se remarcă una dintre cele mai avansate culturi ale neoliticului românesc și mondial, Cultura Cucuteni, dar și Turdaș-Vinca, Boian, Gumelnița etc.

Într’un studiu recent se arată că sud-estul Europei a servit în mod constant ca zonă de contact genetic între diferite populații. Acest rol a contribuit probabil la seria extraordinară de inovații culturale care caracterizează regiunea, de la figurinele elegante ale neoliticului până la ornamentele și metalele prețioase de la Varna. Înainte de sosirea agriculturii, această regiune a înregistrat o interacțiune constantă între grupurile extrem de divergente de vânători-pescari-culegători, iar această interacțiune a continuat, poate accelerat, după preluarea agriculturii în viața socială,  ( www.nature.com/articles/nature25778 ).

Douglass Bailey, arheolog de la Universitatea din Wales din Cardiff, care se specializează în săpăturile din Balcani, a spus că la început a fost precaut cu astfel de speculații, dar ulterior s’a gândit că dr. Ryan și dr. Pittman ”ar fi putut să fi dat peste ceva extrem de important”.

Migrația poporului Mării Negre, arăta el, ar fi putut fi „punctul de plecare pentru o perioadă drastică de schimbare care a culminat cu epoca cuprului”, o perioadă de cultivare a alimentelor, a așezărilor permanente și a noii tehnologii a metalelor care a început cu aproximativ 7000 de ani în urmă. Cei doi geologi Lamont-Doherty și’au început cercetările când au fost invitați de Academia de Științe din Rusia să se alăture unei expediții e cercetare.

Ei tocmai aflau de la Dr. Petko Dimitrov de la Institutul bulgar de Oceanologie din Varna că a detectat fostele plaje ale Mării Negre, când nivelul apelor părea la mai mult de 400 de metri mai jos. Cercetările anterioare au stabilit că Marea Mediterană era practic uscată sau în orice caz foarte joasă și a fost completată după epoca de gheață și că Marea Neagră a fost cândva un bazin de apă dulce. Dar s’a crezut că legătura dintre cele două mări a avut loc treptat.

Lucrând împreună cu rușii, dr. Ryan și dr. Pitman au făcut profiluri seismice ale etajului maritim din România, Ucraina și Rusia. Acestea au arătat țărmuri succesive și întinderi de teren uscat odată ce se scufundau, la adâncimi diferite în mare. Probele de sedimente au fost bogate în cochilii zdrobite de apă dulce, albite de soare, când au acoperit plajele originale. În straturile superioare, toate rămășițele erau de viață cu apă sărată.”

„Dacă ar fi existat un potop”, a spus dr. Pitman,”toate vârstele pentru aceste foste maluri și post-inundații ar trebui să fie aproape la fel.

Dr. Glenn A. Jones de la Texas A & M Institute of Oceanography din Galveston datează  organismele descoperite și consideră că este posibil, iar spre surpriza tuturor, data a fost mai recentă decât era de așteptat – cu 7.540 de ani în urmă, cu o ușoară marjă de eroare.

Din câteva calcule rapide, dr. Pitman și’a dat seama că suprafața mării trebuie să fi crescut un picior pe zi, poate de 100 de zile la înălțimea inundației. Pentru ca să se întâmple, torentele de apă trebuiau să treacă prin Bosfor în Marea Neagră, la o rată de 400 de ori mai mare decât a cascadei Niagara. Adâncurile largi din Bosfor astăzi par să ateste forța influxului care a schimbat Marea Neagră și poate sau nu să fi schimbat cultura europeană timpurie și astfel diversificarea rapidă a dialectelor proto-europenilor.

Dacă Pitman și Ryan caută efectele deplasării locuitorilor bazinului Mării Negre ca urmare a inundațiilor, de ce să nu examinăm și alte posibilități?

Este puțin probabil, chiar dacă s’ar da instrucțiuni de la Dumnezeu, că un popor care nu este familiarizat cu ambarcațiunile ar avea expertiza inginerească pentru a construi o navă de dimensiunile Arcei. Povestea Arcei lui Noe a fost văzută mult timp de comunitatea științifică ca o fabulă împrumutată de scriitorii genezei din miturile sumeriene și, prin urmare, trebuie să fi fost un mit. Unele dintre cele mai mari descoperiri arheologice, inclusiv ale lui Pitman și Ryan, au provenit din descrierile obținute din ceea ce au fost considerate a fi mituri. Acestea includ, deși nu se limitează doar la Troia, Sodoma și Gomora, Ierihon, și, desigur, cea a lui Pitman și a lui Ryan.

Geneza 10: 1 până la 10: 5 spune:

”Acestea sunt generațiile fiilor lui Noe, Sem, Ham și Iafet; și ei au fost fii născuți după potop, fiii lui Iafet, Gomer și Magog; Madai, Javan, Tubal, Meșec și Tiras, fiii lui Gomer: Așkenaz, Rifat și Togarma, fiii lui Iavan: Elisei, Tarsis, Kittim și Dodanim. Neamurile împărțite în țara lor, fiecare după limba lui, după familiile lor, în neamurile lor.”

Țărmul marcat cu roșu a fost zona locuită cea mai afectată de inundații masive. Se observă ușor că țărmul estic al Lacului Getic nu prezintă urme de inundații catastrofice ce ar fi putut avea conotații biblice, cu excepția Mării Azov din nord-est.

Rețineți că pasajul pomenește de neamuri, nu terenuri. Ar putea tribul lui Noe să includă niște indivizi marinari înainte de inundații? Dacă nu, atunci cum ar fi obținut expertiza pentru a construi arca?

Există unele dovezi despre comerțul care ar fi existat între orașele Anatoliei și alte orașe de’a lungul coastei mediteraneene. Ar putea aceste orașe să fie avanposturi ale unei civilizații mai mari situate undeva în Bazinul Mării Negre?

Expertul biblic Michael Sanders a subliniat că înființarea unor orașe sumeriene timpurii în câmpia nordică a Tigrului și Eufratului a avut loc la scurt timp după data inundațiilor din Marea Neagră. Se pare evident, că aceasta presupune o cauză și un efect, precum poate a fost și Epopeea lui Ghilgameș. Ghilgameș, care a trăit cu aproape 1000 de ani înaintea lui Noe, aflase despre legenda lui Uta-Napiștim, legenda despre marele potop poruncit de zei din care a scăpat doar bătrânul Uta-Napiștim.

Uta-napiștim sau Utnapiștim este un personaj din Epopeea lui Ghilgameș, care este însărcinat de Enki (Ea) să’și abandoneze bunurile sale lumești și să construiască o navă gigantică care să fie numită Păstrătoarea Vieții. El a fost, de asemenea, însărcinat să’și aducă acolo soția, familia și rudele sale, meșterii satului, pui de animale și semințe. Inundațiile care au avut loc au ucis toate animalele și toți oamenii care nu se aflau pe corabie și se crede că au inspirat povestea Arcei lui Noe. După douăsprezece zile pe apă, Utnapiștim a deschis trapa corabiei pentru a privi în jur și a văzut pantele Muntelui Nisir, unde a poposit șapte zile. În cea de’a șaptea zi, el a trimis un porumbel pentru a vedea dacă apele s’au retras, iar porumbelul nu a găsit nimic altceva decât apă, așa că s’a întors. Apoi a trimis o rândunică și aceasta s’a reîntors, negăsind nimic. În cele din urmă, Utnapiștim a trimis un corb, iar corbul a văzut că apele s’au retras, așa că a zburat în cerc și nu s’a mai întors. Utnapiștim a eliberat apoi toate animalele și a făcut un sacrificiu zeilor. Zeii au venit și pentru că el a păstrat sămânța omului, rămânând loial și având încredere în zei, Utnapiștim și soția sa au dobândit nemurirea, precum și un loc printre zeii cerești.

Dacă o amintire a inundațiilor din Marea Neagră a influențat într’adevăr povestea lui Gilgamesh, atunci ar putea fi și o sursă a povestirii lui Noe în Cartea Genezei. Cercetătorii au remarcat de mult similitudini izbitoare între inundațiile din Epopeea lui Gilgamesh și Geneză și au suspectat că israeliții au copiat versiunea lor din legenda lui Gilgamesh sau independent de o tradiție comună care ar fi putut rezulta dintr’o adevărată catastrofă cu mult înainte.

Dr. Ryan și dr. Pitman recunosc că legătura dintre inundațiile din Marea Neagră, Gilgameș și Noe presupun un decalaj în timp, dar întotdeauna legenda este menționată ulterior desfășurării evenimentelor, și niciodată în cursul lor. Așa se consolidează miturile și legendele în definitiv.

Într’un raport științific, ele se sprijină în principal pe constatările geologice. Dar, în conferințe informale și un documentar de televiziune BBC, difuzat în Marea Britanie, ei elaborează posibilele implicații pentru agricultura timpurie și mitologie, sperând, spun ei, să promoveze un dialog cu alți oameni de știință și arheologi.

Dr. Ryan într’un interviu:

”Tot ce vedem cu adevărat este o corelatie în timp. Nu înseamnă neapărat că există o cauză și un efect. Poate fi doar o coincidență, dar este prea mult ca o coincidență să nu fie investigată în continuare.”

Dr. Pitman a spus:

”Arheologii ar trebui să se ocupe într’un fel sau altul.”

La BBC, dr. John Dewey, geolog de la Universitatea Oxford, a declarat:

”Geologia este foarte clară. Întrebarea reală este: explică inundațiile biblice sau un alt fenomen.”

Dr. Stephanie Dalley, o autoritate de la Oxford, întrebată despre istoria lui Gilgameș, spunea că se îndoiește că există o legătură între evenimentul din Marea Neagră și inundațiile mitologice, remarcând o mare separare a celor două geografic cât și în timp. Ghilgameș care a inspirat povestea a fost posibil un conducător al orașului Sumerian Uruk în jurul anului 2600 î.Hr., două milenii și jumătate după Potopul Mării Negre, iar cele mai vechi versiuni scrise cunoscute ale legendei eroice sunt pe tablete de lut de la un mileniu după domnia sa.

Înțelept ar fi să se poate dovedi, interpreta sau reconsidera că o mare parte din Geneză este o sursă de informații valoroasă despre originile, mediul, geografia și tehnologia ambelor civilizații paleolitice de vârstă timpurie și târzii, în lumina importanței pe care relatările cronicarilor au fost făcute pe seama lor. Înțelegând prin aceasta faptul că, prin înregistrările orale, a fost stabilită legitimitatea cererilor de proprietate asupra terenurilor sau a proprietăților, iar acestea, la rândul lor, au fost consemnate cronologic în memorie, cu asocierea lor cu un eveniment major, cum ar fi inundațiile, războaiele sau domnia unei căpetenii sau a unui rege. Prin astfel de istorisiri, așadar, descendenții unui anumit patriarh au putut să’și legitimeze poziția de lider tribal, să pretindă tratatele și acordurile antice și să ceară un tratament echitabil în timp ce trecea sau revendicau terenurile rudelor sale apropiate și îndepărtate.

Istoria egipteană a fost înregistrată exact în aceeași manieră, datele au fost legate de evenimentele majore. Înregistrările lor conțin, de asemenea, informații istorice, ecologice, medicale, agricole, astronomice, lunare și solare, maritime, inundații, precum și date și înregistrări etnice sau de cucerire. Aceasta ar fi o dezvoltare naturală pentru orice cultură de sine stătătoare, suficientă pentru timpul lor și care includea olăritul, ingineria, filosofia, agricultura, păstoritul, comerțul, țesătoria și alte domenii de specialitate. Fiecare profesie sau specialitate trecea de la generație la generație tehnicile specifice obiectului său.

Popoarele nomade ar favoriza în mod firesc istoriile și tradițiile orale, care nu aveau luxul unei locații permanente în care să inscripționeze istoria și tehnologiile lor pe tablete fragile de lut, ori mai rezistente de piatră. În acest caz, anumite măsuri de precauție pentru a asigura exactitatea acestor istorisiri ar părea sensibile, cum ar fi adoptarea formei litanice. În timp ce egiptenii aveau o metodă de înregistrare a informațiilor importante legate de supraviețuirea de sine și bunăstarea națională, evreii nu au adoptat o metodă scrisă pentru a înregistra date importante până după 1000 î.Hr. O formă litanică de păstrare a înregistrărilor, aparent a fost suficientă până atunci.

Dacă se dă orice credibilitate exactității relatărilor despre Geneză, atunci le putem trata precum datele obținute din alte surse în care se înregistrează istorisirile verbale, acuratețe ce ar presupune un interes minim. Asta înseamnă că narațiunile ar fi, în cea mai mare parte, literale în înțelegerea cronicarului și ar fi predispuse la discrepanțe normale și identificabile, din cauza unei interpretări greșite sau a unor pierderi de date. În acest caz, putem accepta ușor unele dintre aceste date ca fiind doar speculații. Astfel de speculații, la fel de fanteziste de la bun început vor ridica câteva întrebări foarte interesante care să justifice documentarea.

Filozoful grec Platon scrie despre Atlantida că ar fi fost o mare civilizaţie din vest, care a cucerit partea de apus a Mării Mediterane. La apogeu, Atlantida a fost o glorioasă civilizaţie a bronzului, cu o uriaşă armată şi flotă, bogată în resurse naturale şi care a prosperat datorită relaţiilor comerciale cu alte naţiuni.

Nici până astăzi fascinantul continent dispărut nu a fost găsit de arheologi, fiind făcute speculaţii cu privire la locaţia sa, ce vizează o suprafaţă uriaşă, pornind din Irlanda şi până în Antarctica. Cel care a scris foarte mult despre Atlantida este filozoful grec Platon în operele sale Timaios şi Critias, ce se presupune că ar fi apărut în jurul anului 360 î.Hr, scrie și Joel Levy în cartea sa ”Istorii pierdute”, apărută și la noi în 2009 la editura Alfa.

Filozoful grec descrie Atlantida ca pe o mare civilizaţie din vest, care a cucerit partea de apus a Mării Mediterane. Platon susţine că Atlantida ar fi avut o formă alungită de circa 700 de kilometri, cu un brâu muntos în jurul coastelor şi o întinsă câmpie centrală. Pe principalul vârf muntos din sud s’a construit un mare acropolis în jurul căruia a înflorit principalul oraş cetate. Principalul oraş al Atlantidei era apărat de canale dispuse în cercuri concentrice, cu ziduri înalte care protejau zonele din cercurile intermediare. Atlanţii ar fi realizat un vast canal, ce lega mai multe canale mai mici cu oceanul în partea de sud, iar întregul comerţ al lumii în acea perioadă ar fi parcurs acest drum de apă.

Platon vorbeşte şi despre apariţia Atlantidei, ce ar fi fost creată când zeii din Olimp şi’au împărţit lumea. Poseidon, zeul mării, şi’a însuşit’o şi a transformat’o aşa cum a crezut de cuviinţă. Odată cu creşterea prosperităţii, atlanţii au devenit din ce în ce mai corupţi moral, iar zeii au hotărât să’i distrugă, provocând un uriaş cutremur, care a scufundat Atlantida în adâncurile oceanului.

Teorii fanteziste despre continentul dispărut

Cea mai fascinantă teorie legată de continentul dispărut este expusă de scriitorul american Ignatius Donelly în cartea sa ”Atlantida: lumea antediluviană”. Acesta arată că Atlantida a reprezentat baza marilor civilizaţii ale lumii antice, pornind de la Egipt şi până la imperiul Inca prin prisma tehnologiei şi cunoaşterii avansate a atlanţilor. Donelly a avansat ideea că multe din miturile şi legendele unor culturi, cum ar fi zeii nordici sau mitologia clasică, ar fi avut la bază informaţiile din istoria Atlantidei.

După marele cutremur care a distrus Atlantida, supravieţuitorii s’ar fi refugiat în alte părţi ale lumii, unde au întemeiat noi civilizaţii.

Scriitorul american a adus ca argument al teoriei sale asemănările ce ar exista între construcţia piramidelor din Egipt şi cultul Soarelui, mergând până acolo încât a afirmat că hieroglifele mayaşe şi cele egiptene ar fi fost înscripţionate de atlanţi, care ar fi inventat şi scrierea pentru aceste civilizaţii, alături de astronomie, sticlă, compas şi alte astfel de atribute ale civilizaţiei. Arheologii şi oamenii de ştiinţă au demontat de’a lungul vremii teoria lui Donelly, un exemplu fiind similarităţile dintre limba mayaşă şi cele mediteraneene, care, de fapt, nu există.

Naziştii s’au folosit de legenda Atlantidei pentru a da credibilitate mitologiei rasiste pe care o promovau. Ei au venit cu ideea că Atlantida ar fi fost locul de origine al arienilor nordici, care au creat civilizaţia pe Pământ şi unde s’ar fi dezvoltat un fel de societate fascistă utopică. Deşi teoria lor frizează ridicolul, grupurile neonaziste din Europa, America şi fosta Uniune Sovietică se raportează des la ea chiar şi astăzi, se menţionează tot în lucrarea ”Istorii pierdute”.

Pentru mulți dintre istoricii de astăzi, Platon nu a făcut decât să prezinte o ficțiune ca fiind o poveste adevărată. În opinia acestora, el a fost unul dintre fondatorii romanului istoric, definiție care descrie un roman situat în spațiu și timp. Platon a fabricat un mit, inspirându’se din realitățile lumii grecești de atunci, datorită necesității de a elabora o viziune a Atenei care corespundea ideilor politice ale acesteia. În constructia pastișei sale istorice, el a utilizat locuri comune ale istoriografiei timpului său. Ideea narațiunii era de a da o lecție de civism și de bună conduita concetățenilor săi atenieni și de a denunța mercantilismul, indisciplina, luptele și spiritul demagog prezent în politica vremii.

Însă aceste opinii nu sunt împărțite în totalitate de comunitatea istoricilor și arheologilor. În continuare, cercetătorii geografi și geologi încearcă să găsească dovezi care să confirme sau să infirme pentru totdeauna existența acestei insule. Nu numai localizarea Atlantidei este un subiect de controversă, ci și interpretarea descrierii sale care nu se potrivește niciunei locații de pe Terra, dar și modul în care ea a dispărut.

Varianta unui cataclism care a distrus insula nu este în general acceptată în rândul adepților. Unii, mai încrezători în forțele aproape nelimitate ale atlanților, susțin că nu o forță exterioara i’a distrus pe aceștia, ci s’au autodistrus. În urma dezvoltării excesive a tehnologiei, un accident nuclear a fost cel care a pus capăt civilizației. Nu numai la ideea unei puteri nucleare scepticii au fost amuzați, excluzând ideea unei civilizații atât de avansate, care să fi existat cu 9 000 de ani î.Hr. În sprijinul acestora vine arheologia, care nu a reușit până în prezent să identifice artefacte ale unei civilizații atât de îndepărtate.

Posibile locaţii ale Atlantidei

Platon localizează insula în fața Pilonilor lui Hercule, identificați în strâmtoarea Gibraltar. Îndelungile cercetări, chiar și lucrări literare cu pretenții isorice, au localizat insula în aproape toata lumea: din zona Americilor, mijlocul Oceanului Atlantic, Caraibe, partea vestică a strâmtorii Gibraltar, Irlanda și până în Antarctica.

Descoperirea în anul 1969 a unor vestigii subacvatice, în apropierea insulei Bimini, in Bahamas, i’a facut pe arheologi să creadă ca sunt mai aproape de împlinirea visului lor. Pentru multă vreme, s’a crezut că aceste ziduri reprezentau drumul către adevărata insulă Atlantida. Deși cercetările la fața locului au fost amănunțite, arheologii nu au putut găsi nimic concludent care să ajute la identificarea insulei. Chiar și descoperirile ocazionale ale unor triburi izolate, îi făceau pe unii cercetătorii să creadă că stau față în față cu urmașii atlanților.

Ultima (re)descoperire a Atlantidei a avut loc în noiembrie 2004, când cercetătorul american Robert Sarmast anunța că ar fi identificat locația vechiului regat pe fundul Mării Mediterane, între Cipru si Siria:

”Până și dimensiunile se potrivesc perfect. Așa că, dacă toate aceste lucruri sunt doar coincidențe, pot spune ca avem de’a face cu cea mai mare coincidență din lume.”

Echipa sa a detectat pe fundul mării, cu ajutorul sonarelor, structuri care semănau cu niște case și două ziduri care se intind pe mai bine de doi kilometri. Harta descoperirii seamănă, cum altfel, cu descrierea făcută de Platon.

Datorită cantității enorme de informații colectate în toată această perioadă de timp, și ca urmare a nevoii lumii științifice de a trasa anumite coordonate în jurul acestei teorii, o conferință internațională a fost organizată în anul 2005 în Grecia, la Milos. Tema a fost originea mitului și punctarea informațiilor de dată recentă. Tabăra scepticilor s’a reunit cu cea a celor pentru care speranța moare ultima. Cei din urmă au prezentat diverse ipoteze care se învârt in jurul existenței insulei, însă fără a putea localiza cu certitudine Atlantida. Împreună, au stabilit un număr de 24 de criterii pe care eventuala Atlantidă ar trebui să le îndeplinească.

Reală sau nu, misterioasa insulăî și’a adus aportul cu vârf și îndesat la creșterea maculaturii literare. Unii autori au preluat povestea Atlantidei, însă majoritatea s’au lăsat inspirați de mirajul acesteia pentru a’și crea propriile lor insule. De la antici până în prezent, literatura lumii abundă în astfel de istorisiri care mai de care mai fantastice.

Povestea ţesută de Platon şi cei care i’au urmat s’a prăbuşit sub greutatea datelor oferite de ştiinţă. Ipoteza scufundării Atlantidei ca urmare a unui cutremur devastator nu poate sta în picioare pentru că fundul Oceanului Atlantic a fost cartografiat, iar concluzia a fost că nu există întinderi mari de pământ scufundate la mare adâncime. Asta cel puțin pentru cea mai probabilă pentru un timp locație, Oceanul Atlantic.

Este de domeniul evidenţei că Atlantida descrisă de Platon nu există, dar poveştile legate de continentul dispărut ar putea avea totuşi o bază reală. Oamenii de ştiinţă argumentează că Platon şi discipolii săi este posibil să fi greşit traducerea poveştii legată de Atlantida, ce fusese preluată de la un preot egiptean, sau să o fi prezentat în mod deliberat puţin distorsionată.

De pildă, se crede că Atlantida ar fi existat mai degrabă în jurul anului 900 î.Hr. şi nu în anul 9000 î.Hr., aşa cum s’a scris, iar dimensiunile sale să fi fost mult mai reduse, ceea ce creşte considerabil numărul de posibile locaţii unde s’ar fi putut scufunda, se detaliază în lucrarea ”Istorii pierdute”.

În 1913, în ”Dacia preistorică”, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi.

Alte posibile locaţii ale Atlantidei pornesc de la insula Creta, Tartessos, un oraş-stat din sudul Spaniei, care a existat în jurul anului 1.000 î.Hr., Marea Marmara, Santorini sau în largul insulei Cipru. Alții au au văzut’o în Marea Azov.

Dar de ce nu ar fi fost o imensă Deltă care ar fi unit canalele Dunării, Nistrului, Bugului și Niprului, iar Insula Șerpilor să fi fost doar o parte din Metropolisul Atlandidei?

Dacă Potopul a distrus Marea Deltă a Atlandidei, unde canalele sale erau sutele de canale formate de imensa Deltă a fluviilor amintite, ne putem închipui și o bază de plecare a migrației primilor europeni către toate direcțiile știute azi în care au fost duse și limbile ariene, numite azi cu totul nefericit ca ”indo-europene”.

Indiferent dacă a existat sau nu, Atlantida a oferit omenirii și un punct de plecare în ceea ce priveşte provenienţa civilizaţiei. Sunt puţine date despre preistorie, pe parcursul căreia omul nu pare să fi avut istorie, deşi, din punct de vedere anatomic, omul modern există de cel puţin 100.000 de ani. În acest context, Atlantida vine să acopere cumva o parte din acest gol în istorie, în ciuda faptului că nu s’a dovedit de’a lungul vremii că aceasta ar fi existat cu adevărat.

Creșterea Mării Negre a fost un fenomen catastrofal ipotetizat la nivelul vechiului lac în jurul anului 5600 î.Hr., când din apele din Marea Mediterană, depășesc un prag în strâmtoarea Bosfor. Ipoteza a fost numită atunci când s’a publicat 1996, și reeditată  într’un jurnal academic în 1997. Deși s’a convenit că a apărut o serie de evenimente descrise de ipoteză, există o dezbatere importantă asupra datării și magnitudinii evenimentelor. De’a lungul timpului geologic, apa a intrat și ieșit din bazinul Mării Negre, și e suficient să ne amintim și de Marea Tethis. Însă această ipoteză se referă la apariția ultimului flux, iar punctul principal de controversă este dacă evenimentul a fost gradual sau catastrofal.

Marele potop este adânc înrădăcinat în memoria colectivă și religia omenirii și este  denumit și Potopul lui Noe. W. Ryan și W. Pitman, (1999, 2003) au atribuit această inundație bazinului Mării Negre. Propunerea lor de a spori nivelul post-glaciar a nivelului Mării Negre a accelerat dispersia vânătorilor și fermierilor neolitici timpurii în interiorul Europei, formând baza istorică pentru povestea biblică a Potopului lui Noe, a stimulat imens interesul publicului, al comunității științifice și al mass-mediei.

Mii de nuclee și mii de kilometri de profiluri seismice de înaltă rezoluție au fost studiate într’un studiu geologic marin pe scară largă.

Extinzând prezentarea care rezumă rezultatele studiilor geologice și paleocecanografice extinse ale Mării Negre, dar și a fostei strâmtori Manych întreprinse începând cu anul 1970, probele obținute au fost supuse unor studii multidisciplinare (micropalaeontologie, geochimie, sedimentologie) și corelate cu datele izotopilor 14 C, O și C. O multitudine de publicații cu caracter geologic și arheologic și’au revizuit comparațiile.

În contextul ipotezei Ryan & Pitman al Potopului lui Noe, intervalul de timp începând și cuprins între 15.000 – 7.000 de ani este discutat în șase etape cruciale:

(1) Cel mai scăzut nivel (aproximativ -100 m) al lacului Novoeuxinian (Marea Neagră) de apă dulce acum 14.000 de ani;

(2) Creșterea rapidă a nivelului (de la -100 m până la -20 m) între aproximativ 14.000 și 11.000 ani datorată unui exces masiv al nivelului apelor ce au deversat dinspre Marea Caspică către Marea Neagră prin strâmtoarea Manych (a se vedea foto care arată creșterea celor 2 mări).

(3) Restabilirea legăturii dintre Marea Neagră și Marea Marmara și prima apariție simultană a imigranților mediteraneeni în Marea Neagră acum aproximativ 9.000 ani;

(4) Alternativă la legătura prin Bosfor între Marea Neagră și Marea Marmara;

(5) Caracterul treptat și fluctuant al tragediei holocene;

(6) Influența schimbării nivelului mării asupra țărmurilor de coastă și a culturii umane din jur.

Se arată că, deși nu pare să existe prea multe locații pentru ipoteza Ryan & Pitman a Potopului lui Noe, există și o altă posibilitate, de asemenea puternică, de inundație anterioară în bazin datorită deversării masive a apei din Marea Caspică prin strâmtoarea Antică Manych din Nordul Caucazului, reducând spațiul vital disponibil și resursele de hrană pentru paleoliticii epocii, care ar fi putut cauza migrația în interiorul continentului și tranziția de la statutul de culegători-vânători la cel de păstori prin domesticirea și creșterea bovinelor în regiunea stepelor.

Influența apelor CBE (Cascada Bazinelor Eurasiatice) asupra coridorului mediteranean de la Marea Neagră. Reconstrucția bazinului timpuriu Khvalynean (Marea Caspică) pe SRTM de Lavrentiev (2006)

A fost o creștere rapidă a nivelului Mării Negre (Noul Euxin) în intervalul de timp de acum 17.000-15.000 la 50-60 m de la 100-110 m până la nivelul -50-60 m. Noua Mare Euxin (actuala Marea Neagră) depindea de oscilațiile bazinului Khvalynean. Bazinul marin anterior de la Karangation (actuală Marea Neagră) a fost revigorat de apele Khvalyne și transformat în bazin de apă dulce.

Este interesant că torentele de apă Khvalyneane cu 10-12 ‰, care s’au vărsat în depresiunea Mării Negre, păreau a fi de salinitate inferioară (la 6-8 ‰) mai mică decât bazinul Khvalynean. Motivul de reîmprospătare a fost influența complexului fluvial al Dunării, Nistrului, Niprului etc.

Marea Azov ca bazin marin a dispărut în acel timp, depresiunea ei tranformată de deversorul de la Manych-Kerch, umplut de asemenea de apele Khvalyne. Nivelul din acest deversor a fost incizat în sedimentele anterioare până la nivelul de -10-20 m în Asia la Taganrog Bay și la -50-60 în strâmtoarea Kerci.

Adaptarea umană la evenimentele Potopului

Bazinele marine și deversoarele din EIE (Epoca inundațiilor extreme), în special CBE (Ponto-Caspic), au influențat migrația omului timpuriu.

De exemplu: în Sit-ul paleolitic târziu Kamennaya Balka în 3 straturi culturale inferioare  și unul superior conține instrumente microlitice de origine din Orientul apropiat. Acest lucru indică conexiuni culturale din regiunile sudice (Caucaz, Irak). Dar stratul de cultură de mijloc reprezintă cultura autohtonă a Kamennaya Balka fără astfel de elemente microlitice. Vârsta sa (veche de 17.000-15.000 ani) coincide cu activitatea de scurgere a multor canale și legături pentru a fi o barieră pentru conexiunile culturale cu Orientul Apropiat de data aceasta.

Canalul de scurgere de la Manych-Kerch a fost o barieră pentru conexiunile culturale. Evenimentele EIE au avut un efect puternic asupra oamenilor din Paleoliticul târziu , dar nu în sensul de distrugere a civilizațiilor. Dimpotrivă, în continuarea evenimentelor  Marelui Potop, au apărut primele elemente ale economiei productive ca bază a celor mai timpurii civilizații.

Urmare evenimentelor din EIE care au inundat cel mai productiv pământ, modelul primitiv de hrănire al vânătorilor-culegători devine inutil. Aceasta trebuie înmulțită cu dispariția multor refugii din regiunile inundate (1-2 mln km²). Ca rezultat a fost o creștere a densității populației și a stresului de la limita supraviețuirii. Singura modalitate de a supraviețui a fost schimbarea fundamentală a strategiei de producție alimentară: apariția economiei productive (creșterea bovinelor, recoltele și transportul). Ultimul descoperit și cel mai vechi (domesticirea calului, navigația marină) este în bazinul caspic (Matyshin 1976, Dzhafar-Zade 1973).

Cu toate acestea colonizarea Europei se petrece la începutul perioadei unei mini-glaciații numite Younger Dryas.  Mini-glaciațiunea numită Younger Dryas (circa 12.900 până la 11.700 de ani BP) a fost o revenire la condițiile glaciare care au inversat temporar încălzirea climatică treptată după ce Ultima Mare Glaciațiune a început să scadă acum aproximativ 20.000 de ani. Această perioadă este numită după un anumit indicator, floarea albă sălbatică de tundră Dryas Octopetala, deoarece frunzele sale sunt pe alocuri abundente în Glaciațiunea târzie, adesea bogată în minerogeni, ca și cele din sedimentele lacurilor scandinave.

Evidența fizică a unei scăderi accentuate a temperaturii asupra celei mai mari părți a emisferei nordice, descoperită prin cercetări geologice, au constituit’o dovezile fizice esențiale găsite pentru perioada Younger Dryas. Această schimbare de temperatură a avut loc la sfârșitul a ceea ce științele pământului se referă ca fiind epoca pleistocenului și chiar înaintea epocii holocene mai calde. În științele sociale, acest interval de timp coincide cu etapele finale ale paleoliticului superior.

Younger Dryas a fost cea mai recentă și mai lungă dintre multele întreruperi ale încălzirii treptate a climei Pământului de la Ultima Mare Glaciațiune, acum cca. 27.000 până la 24.000 de ani calendaristici. Schimbarea a fost relativ bruscă, care a avut loc în decenii, și a dus la un declin de 2 până la 6 grade Celsius și avansarea de ghețari precum și condiții mai uscate, în mare parte din emisfera nordică temperată. Se crede că a fost provocată de declinul forței circulației principalului sistem de curenți din Atlanticul Meridional, care transportă apă caldă de la Ecuator către Polul Nord, și la rândul său considerată a fi fost provocată de un aflux de apă rece din America de Nord către Atlantic.

Mini-glaciațiunea numită Younger Dryas a fost o perioadă de schimbare climatică, însă efectele au fost complexe și variabile. În emisfera sudică și în unele zone ale emisferei nordice, cum ar fi sud-estul Americii de Nord, a existat o ușoară încălzire.
Este esențial să se înțeleagă condițiile de viață ale acestor primi oameni Proto-Europeni.

Dezvoltarea și extinderea poporului Proto-European

Trăind pe țărmurile bogate ale unui mare lac cu numeroasele estuare mari cum era Delta Dunării, oamenii PIE puteau găsi suficiente alimente. Epoca de gheață a provocat  ierni extreme, dar ei aveau luxul să se pregătească cu grijă pentru iarnă în vara ușoară. În calitate de marinari, aceștia se aflau în contact permanent și se dezvolta o puternică organizație tribală. Tehnologia și organizarea le’au făcut superioare vecinilor care trăiau ca vânători-culegători. Aveau de asemenea avantajul numerelor. Deci, ei au putut să’și extindă lent teritoriul pe uscat, în principal spre vest și sudul blând, în amonte pe estuarele râurilor mari, cum era și Dunărea.

Expansiunea s’a accelerat dramatic la începutul perioadei Younger Dryas. Topirea gheții a eliberat o întindere uriașă de pământ. O mulțime de oameni PIE au migrat și spre nord-vest, unde au adus limba lor Maglemosiană. Alții au migrat în celelalte direcții posibile.

După această extindere, zona limbajului PIE nu mai era uniformă. Clanurile PIE au părăsit țărmurile Mării Negre și, pe măsură ce distanța a crescut, comunicarea cu patria lor a devenit din ce în ce mai dificilă. Variante de PIE s’au dezvoltat local înainte de apariția agriculturii.

Limbi pre-agricole în Europa de Vest

Cultura Maglemosiană specifică zonelor de țărm ale Mării Baltice și Mării Nordului, axată pe pescuit, cu numeroase vestigii de tipul cârligelor și al canoelor cu padele este un foarte vechi martor al proto-europenilor.

Pe malurile Oceanului Atlantic s’a vorbit Azeliana, care ar putea fi un părinte al limbii Bascilor. Cultura Azeliană, cu punct de plecare în Muntii Pirinei, răspândită ulterior până în Scoția, este caracterizată prin producerea unor microlite geometrice. Atât azeliana cât și maglemosiana au devenit cele mai importante limbi în zona slab populată din vestul Europei, la nord de Pirinei. Limbile s’au dezvoltat și s’au unit pe plan regional datorită migrațiilor anuale și adunărilor de iarnă pe întreaga perioadă a mini-glaciațiunii numite Younger Dryas pe un interval de timp de aproximativ 4000 de ani.

Creolizarea limbajului este procesul în care o limbă nouă este adoptată și modificată în același timp de o populație locală. Un exemplu bun este limba modernă a Haiti. Această limbă se bazează pe limba franceză, limba deținătorilor de sclavi, dar foștii sclavi au transformat limba atât de mult încât un francez nu mai poate să o înțeleagă. Limba este plină cu cuvinte de substrat african. Aceasta nu era o evoluție a limbajului. O evoluție ar fi însemnat că toți haitienii au vorbit mai devreme în franceză, dar că limba a evoluat în ceea ce este acum haitiana.

Nu asta s’a întâmplat.

Evoluția lingvistică pe care o știm nu este ceea ce s’a întâmplat în Europa. Se presupune că europenii au învățat mai întâi cum să vorbească limba PIE (Proto-Indo-Europeana) și apoi au evoluat limbile locale, rezultând în cele din urmă în diferite limbi indo-europene. Nu, nu s’a întâmplat așa.

Creolizarea este cheia pentru a înțelege modul în care o limbă, PIE, ar putea să reproducă (cel puțin) 75 de limbi diferite. Înțelegeți că respingem evoluția limbajului, în sensul că o limbă poate evolua într’o altă limbă, ca o metodă de a explica modul în care o limbă străveche ar putea genera atât de multe limbi diferite, mai exact aceste familii de limbi foarte diferite.

Nu credem că PIE ar putea evolua într’un timp scurt în astfel de familii de limbi diferite, cum ar fi germanica, occitana-romană, greaca, balto-slavona, hitita, ilira, indo-iraniană, celtica, frigiana, getica, tracica și tochariana. Unul dintre argumentele cele mai importante este durata de timp. Elena veche a evoluat în limba elenă modernă de cel puțin 3000 de ani, însă limba a fost foarte elenă din cele mai vechi texte și a rămas elenă (termenul de greacă este relativ recentă). Nu avem o singură limbă de tranziție.

Adică: unde este legătura dintre aceste familii de limbi vechi, cu excepția PIE? PIE a explodat brusc aceste familii de limbi sau au existat limbi intermediare? Știm că există legături puternice între vechea germanică și latină, dar unde este limbajul din care au evoluat ambele. Aș putea să o numesc germano-latină. A existat o astfel de limbă?

Coptica, limba faraonilor a evoluat de cel puțin 5000 de ani și a rămas coptică. Din câte știm, o limbă rămâne aceeași limbă pe durata de timp pe care o cunoaștem că există, deși a evoluat. În nicio regiune, o limbă nu a evoluat într’un limbaj foarte diferit, fără o cauză externă. Illyra a fost copleșită de slavonă, dar nu a evoluat în slavonă. O schimbare reală a limbajului este întotdeauna cauzată de importul uneia noi. În toate regiunile europene, limba locală poate fi urmărită până la primul import al PIE, cu excepția cazului în care a fost impusă o nouă limbă.

Nu este așa că olandeza a evoluat din germanică? Olandeza este produsul unei a doua creolizări germane, nu în primul rând rezultatul unei evoluții. Pe de altă parte, Sud-Africana este o evoluție a olandezei În mod similar, Norvegiana, Daneza și Suedeza pot fi urmărite din Vechea Nordică. Dar vechea norvegiană nu este o evoluție germanică: este o a doua creolizare. Vechea germană superioară, Vechea Germană inferioară, vechea norvegiană, vechea olandeză și engleza veche au fost creolizate în aproximativ același timp și evoluate după aceea.

Urmărirea unei limbi înapoi la sursa ei nu este o sarcină simplă. Propunem că creolizarea PIE a fost principalul factor, urmat de evoluția limbajului ca o cauză secundară de diversificare.

Ipoteza clasică este că PIE a evoluat în mai multe limbi într’o perioadă foarte scurtă: abia câteva mii de ani. Exemple din întreaga lume arată că o astfel de perioadă este prea scurtă. Deci, a avut loc un alt proces.

Exemplu: PIE nu a evoluat în latină. Oamenii care vorbeau PIE au sosit în Latium, iar localnicii l’au creat în latină. De fapt, era un limbaj deja creolizat care a ajuns în Italia. E mai complicat. Nu este vorba de faptul că limbile italice au evoluat din latină. Ele au apărut odată cu apariția latinei pentru că oamenii vorbitori de PIE au populat întrg continentul. Acest proces a fost similar în multe părți ale Italiei și a continentului. Aceste regiuni s’au influențat, raționalizând noua familie de limbi. Nu ne prefacem că latina a fost prima și nici că a fost ultima, în fapt ea chiar a dispărut, fiind azi moartă pentru că nu e vorbită de nimeni, și asta tocmai pentru că poporul care a lansat’o a fost vremelnic o elită conducătoare. Știm că limba latină, inițial o limbă insignifiantă dintr’o regiune limitată, a devenit foarte importantă din cauza evenimentelor politice și militare. Aceasta înseamnă că Italia a devenit latinizată: latina a devenit dominantă în Italia, deși după cum constatăm dialectele zonale s’au păstrat din limbile tribale vechi.

Dar această evoluție este secundară primului proces: sosirea PIE în Italia. Oamenii italici au adoptat noua limbă și au schimbat’o într’un specific fiecărui dialect existent. Așa limba etruscă ajunge să devină toscană, iar limba siculilor in Sicilia să devină siciliană. Un proces foarte similar a avut loc în Galia, unde aristocrația locală a adoptat un limbaj italic, un amestec de occitană și latină, ca limbă proprie și care a schimbat’o. Mai târziu, această ”Occitană nordică” a evoluat în franceză.

Tranziția și creolizarea în Franța a fost lentă: a durat peste 800 de ani. De la 823 d.Hr., instanțele și instituțiile franceze sub regele Carol Temerarul a adoptat limba franceză ca limbă standard. Înainte a fost vechea flamandă, un fel de vlahă veche creolizată în contact cu vechea germanică. Până atunci, doar o mică parte din Franța a vorbit noua limbă. Franceza a evoluat destul de repede până în 1694, când a fost publicat primul dicționar francez. Acest lucru a stabilit foarte mult limba.

Același proces s’a petrecut cel mai probabil și cu limba getică care după crearea coloniei Dacia, geții liberi plecați dincolo de granița dacică spre nord creolizează limba getică și devine limba gotică, care era distinctă de limba germanică, dar și de cea de origine a geților carpatici, cât și de cea a geților sud-dunăreni care devine aromâna de azi. Din 106 până când geții (goții) revin în Geția Carpatică trecuseră aproape 2 secole, timp suficient pentru creolizarea limbii getice în hinterlandul nordic al imperiului roman.

Atunci când o limbă obține o versiune standard scrisă, evoluția acesteia este încetinită. Creolizarea se întâmplă mult mai rapid decât evoluția lingvistică. Limbile pot evolua de’a lungul a mii de ani. În general, o limbă se schimbă atunci când tehnologia, tehnica și sociologia, evoluează. Sosirea agriculturii a fost probabil cel mai important eveniment din ultimii 10.000 de ani. Nu e de mirare că limba s’a schimbat atât de dramatic.

Există însă și excepții: este probabil că limba bască să nu se schimbe prea mult, că poporul basc a rezistat. Totuși, cea mai mare parte a Europei nu a rezistat. În consecință, se poate spune că atunci când nu se schimbă nimic (sau foarte puțin), limba nu se schimbă. Sosirea normanzilor și a francezilor normandici în Anglia a avut consecințe dramatice pentru limba engleză veche, o limbă stabilă de câteva secole. Engleza veche a evoluat în engleza medie în mijlocul a două-trei secole. Diferența de limbă dintre limba engleză veche și limba engleză medie este mult mai mare decât între engleza medie și limba engleză modernă.

Creolizarea se întâmplă în decurs de două până la maxim cinci secole. În termenii istoriei limbajului, aceasta este viteza fulgerului. Lingviștii își pot aplica regulile ori de câte ori doresc.

Un cuvânt precum ”land” (pământ) nu are o versiune reconstituită PIE pe continent. Motivul este că pe continent cuvântul este considerat a fi un cuvânt substrat pre-germanic. Versiunile celtice sunt considerate a fi împrumuturi de la germanică. Prin urmare, o versiune PIE reconstituită ar fi lipsită de sens.

Cu toate acestea, în Marea Britanie, etimologii britanici nu ezită să reconstituie o versiune PIE (* lendh). Pur și simplu aplică regulile. Pun pariu că pot face acest lucru și pentru toate cuvintele haitiene. Este posibil din punct de vedere tehnic să se reconstituie versiunile PIE pentru cuvintele haitiene de origine africană, să nu existe nicio îndoială. Acesta este motivul pentru care un cuvânt bine reconstituit PIE nu poate fi o dovadă a existenței sale antice în PIE. Ceea ce vrem să evidențiem este că înainte de substratul lingvistic al arienilor post-potop, existau limbi locale ale vănătorilor-culegători care au putut fi creolizate de influența lexicului noilor veniți.

Procesul de creolizare este ca atare o teorie alternativă la versiunea prin care se explică o indo-europenizare lingvistică prin valurilor de arieni: PIE a fost importat într’o anumită regiune împreună cu agricultura și păstoritul. Potrivit limbii originale a vânătorilor-culegători locali care au acceptat agricultura și atitudinea lor față de noua limbă, creolizarea a avut loc diferit.

Există câteva forme de creolizare:

(1) Tranziție forțată.

Noua limbă nu este acceptată și trebuie forțată localnicilor. În acest caz, tranziția lingvistică este deseori sortită eșecului. Dacă tranziția este reușită, atunci vor rămâne doar câteva cuvinte ale limbii locale. Exemple sunt Țara Galilor, Irlanda (engleză), Egipt (arabă) și Corsica (franceză). Principala condiție pentru succes este oprimarea și o colonizare îndelungată sau o anexare. Noua limbă este o copie a originalului. Varianta franceză în Corsica este o copie a limbii din Paris și nu varianta tipică sud-franceză. Corsica a devenit franceză în 1773.

(2) Tranziție incompletă.

Noua limbă este acceptată, dar purtătorii noii limbi nu pot rămâne suficient de mult timp ori sunt prea puțini ca să o impună. Tranziția este incompletă. Exemplul aici este Haiti, o țară care a devenit independentă în 1810, cu mult înainte ca francezii colonizatori să aibă timp să’i învețe limba franceză decent. Haitienii eliberați, care proveneau din multe regiuni africane, au fost oricum obligați să folosească limba franceză, deoarece era singura limbă pe care o cunoșteau. Deși există multe cuvinte ale limbii vechi, noua limbă nu mai poate fi înțeleasă de vorbitorii originalului.

(3) Tranziție impulsivă.

Noua limbă este acceptată cu bucurie și purtătorii noii limbi rămân suficient de mult timp. Exemplul este cel francez. Aici, noii adepți nu văd nicio problemă în menținerea multor cuvinte ale vechii limbi. Cu o supraestimare, ei se simt liberi să interpreteze noua limbă. Sunetul și simțul limbii vechi persistă. Noua limbă nu este atât de „apropiată” de cea originală. Franceza este derivată din latină, dar sună foarte diferit de limba italiană. De asemenea, limba franceză este umplute cu împrumuturi franceze (germanice) și cu un număr de cuvinte de substrat britonic-celtic.

(4) Trecerea iluzorie.

Aceasta nu este o tranziție reală. Exemplul este cel spaniol și românesc. Aceste limbi se cred că au evoluat din latină, dar în realitate spaniolii (est) au vorbit deja cu un limbaj asemănător celui latin înainte de a deveni parte a Imperiului Roman. Limba lor a fost redirecționată spre latină, nu tranziționată.

Același lucru s’a petrecut și în limba getică.

Nu există tranziții de limbă ”naturale”. O tranziție lingvistică se produce întotdeauna în cadrul societăților, nu al indivizilor. O tranziție lingvistică înseamnă că o întreagă societate deja structurată își schimbă limbajul zilnic, nu că învață o a doua limbă.

Credem că proto-germanicul este alt caz. Prima creolizare a acelei limbi, care a dus la o tranziție incompletă, s’a produs în Austria de Est și Pannonia. Credem că vânătorii-culegători locali au fost dornici de a accepta agricultura și că tranziția lingvistică a mers atât de repede (poate doar câțiva sute de ani) încât multe dintre cuvintele locale pur și simplu au existat. Unii etimologi estimează că până la 20% din toate cuvintele germane sunt cuvinte de substrat.

Creolizarea se poate întâmpla de mai multe ori  succesiv cu aceeași limbă. După formarea proto-germanicii, limbajul s’a extins spre vest, urmând Dunărea, dar și la sud-est, pana la coastele Mării Adriatice, unde a suferit o a doua creolizare, parțial de la localnici, parțial de la coloniștii fermieri noi PIE – coloniștii care s’au stabilit acolo. Acolo a devenit proto-germano-occitană. De acolo limba a traversat Marea Adriatică, iar în Italia, are loc o a treia creolizare s’a întâmplat, devenind proto-occitană-romană.

Pentru a o face și mai complexă, localnicii din Italia au vorbit deja aici și acolo o altă formă creolizată de PIE care a fost importată peste Adriatica via Illyria înainte și direct din regiunea Carpați-Marea Neagră. În cele din urmă, în câmpia din Latium s’a dezvoltat un dialect care va deveni limba Romei.

Odată ce o limbă s’a stabilit într’o anumită regiune, începe un fel de standardizare. Întreaga regiune se standardizează într’o singură limbă. Standardizarea se reia în prima subregiune care acceptase noua limbă. Acest proces se numește: feed-back. În același timp, limbajul „se îngroapă”, dezvoltându’și în continuare propria logică lingvistică.

Toți elenii antici puteau să se înțeleagă și erau mândri de ea.

Ulterior, dialectele se dezvoltă. La granițele limbii, aceste dialecte devin puternic influențate de limbajul celeilalte părți a frontierei și apar astfel de limbi mixte. În același timp, comercianții și călătorii aduc noi obiecte, noțiuni, zei și cuvinte de departe.

Ce s’a întâmplat, de asemenea, este că granițele lingvistice se mișcă. Un exemplu este Belgia. Acolo granița limbii încă mai tinde să se deplaseze spre nord. Un alt exemplu este Marea Britanie unde granița limbii s’a mutat spre vest. Aceste mișcări sunt foarte lente și și cu viteză neregulată.

Astăzi, suntem obișnuiți cu limbile naționale și avem tendința să credem că trecutul era similar. Dar nu. Suntem păcăliți de faptul că limbile scrise au devenit standardizate de timpuriu.

Vechea elenă avea câteva texte dialectale, însă greaca clasică este destul de uniformă. Standardizarea gramaticală a limbilor scrise a urmat răspândirea alfabetului. La început, au existat multe alfabete în Europa de Sud, dar mai târziu au rămas doar două: cea grecească și cea latină.

Povestea latinei este similară: limba scrisă a fost dezvoltată în principal în scopuri administrative, iar standardul ei a fost stabilit de la început. De atunci, cu greu s’a schimbat pe hârtie, deși limba vorbită a evoluat. Julius Caesar a vorbit într’un mod diferit de ceea ce a scris.

Comparați’o cu limba engleză modernă: ar citi unul cu voce tare ceea ce este într’adevăr pe hârtie, nimeni nu ar înțelege.

Dar țineți minte și faptul că acei copiatori de text au avut o influență puternică aici. Preferau să copieze ceea ce înțelegeau. Ei au fost cei care nu au ezitat să „traducă” un text într’o limbă mai potrivită pentru comisionarul lor. Cuvintele vechi au fost înlocuite cu cuvinte noi. Au fost introduse noi linii pentru a aduce mai multă „claritate”. Sau să dovedească autenticitatea religiei. Acesta este și modul în care avem impresia că o limbă precum limba latină a fost vorbită fără o schimbare de o mie de ani.

Textele au fost adaptate la ceea ce era politic corect. Prin texte, oamenii puternici întotdeauna au fost flatați. Alte texte au urmărit chiar distorsionarea relatării evenimentului așa cum s’a petrecut el în realitate, ori prin exagerare, ori direct prin fals.

Lingvistica Indo-Europeană

Ce spune wiki?

”Diversificarea limbii părinte în dalectele atestate de limbile fiice este istoric neatinsă. Cronologia evoluției diverselor limbi ale fiicei, pe de altă parte, este în mare parte indiscutabilă, indiferent de originea indoeuropeană. […]
Pe măsură ce limbajul Proto-Indo-European (PIE) s’a desprins, sistemul său de sunet a deviat, schimbându’se în funcție de diferitele legi de sunet evidențiate în limbile fiicei.” (Wiki)

Din păcate, încă necontestat, dar complet suprarealist. Nu credem că limbile indo-europene au evoluat din limba maternă PIE, chiar dialectele sale, în limbile fiicei moderne prin evoluția internă. Cadrul de timp este prea îngust pentru asta. Diversificarea ar fi trebuit să înceapă în jurul anului 2500 î.Hr. sau puțin mai devreme, dacă cineva crede că „Dezbinarea în limbile proto-limbi ale dialectelor atestate este completă în acel moment”.

Deci, în jur de 2500 î.Hr. se presupune că dialectele se diversifică în limbi diferite. Atunci cum pot lingviștii să’și justifice cuvintele PIE reconstituite fără a lua în considerare aceste dialecte presupuse? Dacă un cuvânt are un strămoș PIE reconstituit, apoi la care dialect PIE face parte?

Ideea că dialectele sunt cauza diversificării nu poate fi acceptată pentru că putem citi primele hieroglife egiptene, datând din jurul anului 2750 î.Hr. De atunci, putem citi toate hieroglifele și observăm că limba a evoluat, dar nu s’a schimbat cu adevărat. Ultima versiune a limbii coptice, din jurul anului 1750 d.Hr., este încă similară. De aceea, Champollion a putut descifra hieroglifele.

QED: Egiptenii au vorbit un limbaj similar, pe o perioadă de 4500 de ani, deși au avut loc unele evoluții. La fel ca limba engleză modernă este similară cu engleza veche.

Aceasta implică respingerea arborelui lingvistic dacă sugerează că limbile PIE sunt rezultatul unei evoluții constante. Creolizarea este răspunsul la misterul diversificării rapide a PIE.

Întorcându’ne la limba română sau mai bine spus la limba geților din Carpați, atenție, spunem doar a geților din Carpați, pentru că această limbă a avut specificul ei local, creolizarea ei a suferit un proces similar. Limba getică a fost influențată negreșit în mai multe etape, dar niciodată ea nu a fost abandonată. Deși sunt adepți interesați ai teoriei că limba geților a fost abandonată și adoptată limba latină, acestora le spunem să revină la o logică elementară.

La aceste frontiere au venit mai târziu alte 3 imperii, dar niciodată acest popor nu și’a abandonat limba. Pe acest raționament trebuia să renunțăm la limba latină când au venit avarii, apoi când au venit asiaticii-siberieni (ungurii), apoi să adoptăm turca etc.

Limba dunărenilor-carpatici paleolitici nu a fost influențată doar acum 10.000 de ani de limba getică, ci și mai târziu de limba germană dinspre vest, limbile slave dinspre est și sud, dar și de a altui ocupant vorbitor de limbă turcă.

Când a fost abandonată în acești 2000 de ani, reținând că nici avarii, tătarii, cumanii sau pecenegii nu au putut smulge limba bătrânească băștinașilor? Deși mai toți pretind că au condus destinele strămoșilor noștri…

Limba română se vorbește ca acum 500 sute de ani și avem motive să credem că ea a evoluat treptat din limba pelasgilor I2 (vezi harta de mai jos) care dominau Europa acum 9000 de ani, numiți în Iberia basci, în Sardinia sarzi, în Peninsula Apenină etrusci, în Marea Egee minoici.

Limba română de azi este un rezultat al acestei creolizări urmare contactului cu limba legionarilor macedoneni din legiunea a V-a Macedonica, stabiliți aici de imperiul roman și care vorbea o limbă getică sud-dunăreană specifică Macedoniei, apoi ea a fost influențată de limbile europene limitrofe Carpaților care se dezvoltă la limitele etnice ale românilor care ulterior adoptă acest endonim pe nedrept considerat al Romei, ci mai curând al râmului sau râmnenilor locali, care au dat și un trib numit ”ramnes” (râmnii) ce a fondat Ruma și care va deveni mai târziu un imperiu expansiv.

În definitiv dacă limba s’ar numi astăzi limbă getică cu nimic nu s’ar greși istoric, deoarece această limbă se vorbește de peste 10.000 ani pe aceste meleaguri.

Acceptarea ideii că limba getică a fost abandonată de cel mai numeros popor din Balcani, și considerat de Herodot cel mai numeros după inzi este o inepție. Mai curând putem afirma că poporul getic fiind compus din sute de triburi, acestea înmulțindu’se, iar unele deplasându’se cum firesc au migrat multe populații de’a lungul istoriei acestea au dezvoltat mai multe limbi: slavă, germanică, celtică, hitită, scytică, latină etc.

Tot ce am prezentat mai sus reprezintă argumente că limba europenilor primitivi a plecat de la Marea Neagră, și nu avea cum această limbă locală vorbită de cei menționați de istorici la Gurile Dunării să’și abandoneze limba, așa cum empiric o teoretizează lingviști fără scrupule.

Noi astăzi vorbim limba getică, numită modern limbă română, ce a evoluat natural în acest spațiu de confluență culturală și care a modelat’o până la stadiul limbii care’l cunoaștem și o vorbim azi.

Enunțăm aici postulatele lingvistice care stau la baza Demonstrației Morar. Prin Demonstrația Morar, originea lumii moderne a avut loc în spațiul Carpato-Dunărean, România de azi. Postulatele Morar

Postulatul (I) Morar: ”Un nume propriu provine din limba și cultura in care are o semnificatie ca substantiv comun, adjectiv sau verb.”

Postulatul (II) Morar: ”Nomenclatura locurilor supraviețuiește dispariției unei culturi.”

Postulatul (III) Morar: ”Dezvoltarea sintactică ciclică a unui cuvânt este imposibilă.”

Postulatul (IV) Morar: ”Cuvintele moștenite pot să aibă o semantică complexă” sau negația acesteia, ”Cuvintele împrumutate nu pot avea o semantică complexă”.

Postulatul (V) Morar: ”Natura unei limbi este determinată de gramatică și nu de vocabular.”

Întreaga demonstrație pe larg  o puteți lectura pe linkul următor:

https://www.scribd.com/document/17092127/Petre-Morar-Vol-1-Noi-nu-suntem-latini

Pentru fanii hărților genetice postăm hărți care prezintă instantanee ale haplogrupelor dominante sau notabile ale ADN-ului din jurul anului 7000 î.Hr., anul 2000 î.Hr., 117 d.Hr. și 1227 d.Hr.

În primul rând, o precizare. Istoria genetică umană este complicată, în special în Europa, prin urmare liniile teritoriale asociate cu haplogroupurile majore ale ADN-ului în aceste hărți ar trebui să fie văzute ca cele mai bune presupuneri bazate pe cunoașterea actuală a geneticii, arheologiei și istoriei și care pot fi perfectibile negreșit.

Y-ADN prezintă, de asemenea, doar o mică parte a imaginii genetice globale. Totuși, deoarece majoritatea cromozomului Y este transmisă de la tată la fiu, cu mutații mici în aproape fiecare generație, acesta oferă un grad bun de rezoluție asupra istoriei populației și a mișcării prin strămoșii de sex masculin.

Prima hartă arată Europa în jurul anului 7000 î.Hr. În Carpați predomina I2, același pe care’l vom reîntâlni paradoxal peste 8000 de ani, la nivelul anului 1227, majoritar în întreaga zonă Balcanică.

Epoca de gheață se încheiase, iar vânătorii-culegători mezolitici europeni migrau din refugiile lor pentru a recoloniza continentul, inclusiv în Doggerland, care mai târziu s’a scufundat sub Marea Nordică în creștere.

Majoritatea bărbaților din Europa au aparținut Y-haplogrup-ului I și al celor din nord-estul Europei, din haplogrupul R1a.

Alte linii minore masculine, cum ar fi R1b, G, J, T și E ar fi fost, de asemenea, prezente în Europa, după ce au migrat din Asia de Est, Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

Cea de’a doua hartă arată Europa în jurul anului 2000 î.Hr.

În perioada în care intervine, agricultura s’a dezvoltat în Levant și apoi s’a răspândit prin sudul, centrul și estul Europei de către fermierii neolitici aparținând în principal haplogrupurilor Y, cum ar fi G2a și J2.

În timpul următoarelor perioade de cupru și bronz, triburile indo-europene (R1a și R1b) au migrat spre vest de stepa eurasiatică. Rețelele de comerț pe distanțe lungi au fost dezvoltate în Europa și Coasta Atlanticului, care au ajutat la răspândirea unor culturi distincte, cum ar fi Corded Ware și Bell Beaker (Cultura vaselor clopot). În nordul îndepărtat, triburile Haplogroup N1c au sosit în Europa din Siberia, răspândirea lor geografică fiind aliniată culturii Pit-Comb Ware.

Existența în spațiul românesc a haplogrupurilor acestor arieni indo-europeni (R1b) acum 10.000 de ani la Schela Cladovei, cum o prezentăm în tabelul de mai jos, poate fi explicată ori prin faptul că Potopul a avut loc mai devreme cum deja am încercat să prezentăm mai sus, ori că spațiul românesc este Patria acestora, după o aventură asiatică în stepe.

Cert este un lucru, acești arieni R1b, cărora mai târziu li se vor spune în fel și chip, cimerieni, cimeri, cimbri, celți, keltoi, gali, galați, galateni, wales, valoni, volcae, vlahi etc. sunt cei care au populat mai târziu aproape întreg vestul Europei creolizând limbile multor băștinași întâlniți în expansiunea lor, iar azi sunt francezi, spanioli, catalani, portughezi, irlandezi, scoțieni etc.

Acești arieni R1b în mezolitic însă, nu au populat doar Bazinul Dunării, ci întreg spațiul carpatic, și au pus bazele celebrei culturi Otomani de mai târziu.

În Balcani, Cultura Otomani numită aşa după un complex de aşezări de la Otomani, lângă Marghita,  a ocupat spaţiul cuprins între cursul inferior al Mureşului, Munţii Apuseni şi Tisa. În această arie s’a şi format probabil, tot pe fondul Baden din perioada de tranziţie, dar primind se pare şi unele influenţe din aria Wietenberg, din podişul Transilvaniei. Mai târziu, în cursul evoluţiei sale, cultura Otomani depăşeşte spre vest cursul Tisei, cum arată descoperirile din dreapta acestui fluviu de la Toszeg şi Fuzsesabony şi cea mai îndepărtată spre vest, de la Hatvan.

Şi spre nord cultura Otomani se extinde dincolo de Tisa, până în Slovacia răsăriteană (până la Barca lângă Kosice în valea Hernadului). Deşi se mai poartă încă discuţii cu privire la originea şi vechimea ei, ultimele cercetări făcute în mai multe aşezări şi cimitire de pe teritoriul României (mai ales la Vărşand şi Socodor lângă Oradea, la Pir lângă Tăşnad şi la Sântion, lângă Oradea) şi în Cehia (cu precădere marile săpături din aşezarea întărită şi din cimitirul de la Barca lângă Kosice) au demonstrat caracterul ei local, vechimea ei destul de mare în cuprinsul perioadei mijlocii a bronzului, precum şi faptul că a avut o evoluţie relativ îndelungată, cu mai multe faze încă insuficient determinate şi studiate.

Ocupând o arie geografică importantă prin vecinătatea ei cu regiunile bogate în zăcăminte de minereuri din Carpaţii apuseni şi nordici şi prin căile de comunicaţie care o străbăteau, triburile culturii Otomani practicau agricultura şi creşterea vitelor, locuind în aşezări stabile şi adeseori de lungă durată, cum arată împrejurarea că ele conţin mai multe nivele de locuire (de exemplu la Otomani trei nivele principale, la Barca patru, la Sântion de asemenea patru).

Un tip deosebit de aşezare s’a putut constata la Socodor şi Vărşand, unde în jurul unui grup central de locuinţe şi la o oarecare distanţă de ele, alt şir de locuinţe aşezate în cerc formau un fel de inel de protecţie. Aspectul actual al acestor aşezări [o movilă (resturile grupului central de locuinţe) înconjurată de un val (dărâmăturile cercului exterior de case)] au dat o vreme impresia greşită că ar fi vorba de aşezări întărite cu şanţ şi val circular. Este vorba totuşi de un mod de organizare a aşezărilor construite pe terenuri joase, determinat de motive de precauţie, defensive.

Purtătorii culturii Otomani au folosit pentru aşezare şi piscuri întărite cu şanţ şi val (de exemplu ”Cetăţuia” de la Otomani şi cea de la Barca). Nu ştim, în stadiul actual al cercetărilor, dacă fortificarea aşezărilor a fost folosită încă de la începutul acestei culturi, sau de’abia într’o fază mai târzie a ei. Cultura materială a acestui grup prezintă aceleaşi trăsături generale, ca şi celelalte deja trecute în revistă, cu aceeaşi folosire largă a uneltelor de piatră şi de os şi cu o activitate de prelucrare a bronzului în mai toate aşezările, învederată de tiparele de turnat găsite în ele.

Această din urmă activitate a fost însă în această arie mai intensă, deoarece, după cum arată descoperirile, grupul Otomani a avut posibilitatea să’şi procure cu mai multă uşurinţă şi în cantitate mai mare metalul necesar. Pornind de la aceste posibilităţi, grupul Otomani a creat – după cum reiese tot mai limpede din studiile făcute în ultima vreme – în primul rând seria de tipuri de arme de bronz din grupul aşa-numit ”tracic”, adică getic.

În acest spaţiu, cuprinzând nord-estul Ungariei, Slovacia de răsărit şi nord-vestul României, s’au produs săbiile, topoarele de luptă şi ”apărătorile de braţ” de tipurile cunoscute dintr’o serie întreagă de depozite, dintre care cele mai importante sunt cele de la Apa, lângă Satu Mare, Valea Chioarului (fost Gaura), lângă Şomcuţa Mare şi Hajdu – Samson şi Jajta în Ungaria. Uneori ele s-au găsit şi în morminte ale culturii Otomani.

Aceste piese se disting adesea şi prin ornamentul lor bogat, spiralic şi rectiliniar. De aici ele s-au răspândit până departe în diferite direcţii. Această producţie intensă de arme de bronz, relativ neobişnuită în vremea discutată, în aceste părţi ale Europei, subliniază caracterul mai agresiv, mai războinic al triburilor Otomani, care – după cum se va arăta mai jos – se manifestă şi printr’o puternică tendinţă de expansiune, printr-o presiune constantă asupra grupurilor înconjurătoare. În aşezări şi cimitire s’au găsit de asemenea numeroase podoabe de bronz şi de aur, care subliniază bogăţia deosebită a acestor triburi de geți arieni.

Ceramica grupului Otomani – ale cărei tipuri principale sunt tot ceaşca (cu o toartă), strachina, castronul şi vasul de provizii – se distinge prin unele caractere proprii în ceea cu priveşte formele şi decorul. Ceştile şi cănile cu o toartă şi cu gura oblică amintesc vechiul fond Baden, dar şi cultura ”ceramicei cu împunsături succesive” din Transilvania.

Decorul spiralic, însoţit adesea (mai târziu) de caneluri şi proeminenţe şi combinat cu ele într-o manieră proprie exclusiv acestei culturi (peretele vasului este el însuşi modelat în caneluri şi proeminenţe, care servesc drept ”suport”, respectiv puncte de sprijin şi de concentrate ale decorului spiralic incizat), caracterizează ceramica Otomani încă din etapele ei vechi.

Prin acest decor spiralic ceramica Otomani se leagă strâns de cea a culturii Wietenberg, învecinate spre răsărit; legăturile cu acest din urmă grup se manifestă şi prin prezenţa frecventă în aşezările Otomani din Crişana, a unor fragmente de vase provenite foarte probabil prin import din aria Wietenberg, după cum în această din urmă regiune pătrund armele de bronz de tip ”tracic”, adică getic.

Ritul de înmormântare al triburilor Otomani este cunoscut dintr-o serie de cimitire cercetate atât pe teritoriul ungar şi slovac, câţ şi la noi în ţară. La Pir s-au dezvelit în ultimii ani 31 de morminte dintre care 30 de inhumaţie în poziţie chircită şi numai unul de incineraţie (în urnă). În cimitirul de la Barca (Slovacia de est) ritul este exclusiv al inhumaţiei.

De asemenea în cel de la Megyazso (în Ungaria), unde s’au descoperit 225 de schelete chircite, în cimitirul de la Hernadkak (în Ungaria) din 137 morminte numai trei au fost de incineraţie în timp ce în cimitirul est-slovac de la Streda pe Bodrog, aparţinând unei faze mai târzii a culturii Otomani, deja 52% din morminte sunt de incineraţie. Reiese aşadar că şi în grupul Otomani incineraţia pătrunde mai târziu, dar după cum se pare mai intens.

În fazele sale mai târzii, cultura Otomani manifestă o mai mare tendinţă de expansiune, presând asupra spaţiului de la Mureşul inferior, unde elemente ale sale se găsesc în amestec cu grupul Periam-Pecica şi cu cel Vatina, ceea ce dă naştere la influenţări reciproce, greu de definit deocamdată. Urcând pe Mureş, grupul Otomani pătrunde până la Deva. În nord, el se infiltrează pe drumul Someşului până spre poarta Meseşului.

Şi în aria Otomani, viaţa relativ stabilă şi cu dezvoltare organică încetează la finele epocii mijlocii a bronzului. Tipul antropologic al populaţiei Otomani de pe teritoriul României nu poate fi indicat deocamdată decât pe baza determinării a două schelete de la Pir, judecind după care elementul brahicefal, de nuanţă alpină – combinat cu unele trăsături nordice şi mediteraneene – pare a fi fost foarte bine reprezentat.

În Orientul Mijlociu și Anatolia au început să apară civilizații avansate. Civilizația Egiptului Antic a crescut până la vârf, iar piramidele vor rămâne cele mai înalte și mai mari construcții umane de mii de ani. Chiar și în Europa occidentală constructorii megaliticii construiau monumente gigantice proprii.

Cea de’a treia hartă arată Europa în jurul anului 117 d.Hr., în care se vede că Imperiul Roman a ajuns la cea mai mare extindere teritorială a acestuia.

În acest timp, descendenții migranților arieni (indo-europeni) R1a și R1b ajunseseră să domine cea mai mare parte a Europei ca popoare celtice, germane și slavice. Majoritatea bărbaților din Italia romană însăși ar fi fost descendenți ai ”invadatorilor” triburilor R1b în peninsula italiană care i’au deplasat pe locuitorii G2a, în principal haplogrupul primilor veniți.

Interacțiunile cu vecinii lor etrusci și greci ar fi dus treptat alte genealogii, cum ar fi J2 și E-V13, din bazinul genelor romane. Deși au existat multe mișcări de persoane atât în ​​interiorul, cât și în afara Imperiului Roman, precum și cazuri de genocid produse de către romani asupra triburilor provinciale rebele, Imperiul nu a lăsat în Europa nicio semnătură genetică, deoarece ei înșiși erau un mix din cele câteva haplogrupuri pre-existente în Europa.

Continuitatea genetică a rămas intactă în provinciile sale, ceea ce sugerează că erau puțini colonizatori italo-romani; mai degrabă adevăratele fundații ale Imperiului erau prin conducătorii locali care au acceptat benevol administrația și cultura romană, motiv principal pentru imperiu de a nu considera necesară o colonizare propriu-zisă.

Cea de’a patra hartă arată Europa în jurul anului 1227 d.Hr., anul în care Gingis Han a murit plecând din vestul regiunii Mongoliei, începând să intre în Europa și care era caracterizată de haplogrupul C2 al lui Marelui Han. Însuși Europa medievală a fost dominată de Sfântul Imperiu Roman – o uniune liberă de mici regate, cu Germania în inima sa (și o încercare de a reînvia vechea glorie a Imperiului Roman în vest) – și Imperiul Bizantin, continuatorul Imperiului Roman de est. După căderea Imperiului Roman de Vest din secolul al V-lea, migrația și cucerirea triburilor germane, cum ar fi anglo-saxonii, vikingii și normanzii, au lăsat și semnăturile genetice, în special haplogroupul I1 specific Scandinaviei, în insulele britanice și mai departe.

Dar cel mai important aspect care reiese din această hartă genetică a anului 1227 este că  după 300 de ani de domnie în Panonia a unor conducători de origine asiatică (unguri), sau de 400 de ani de ”supremație” peste Carpați și Balcani a hanilor bulgari, preponderența celui mai vechi haplogrup european, specifică acelor vânători-culegători prezentați în harta mezoliticului vechi cu 8000 de ani postată de mai sus, arată că elita politică mereu a fost minoritară în această zonă. Acest raport genetic se va păstra evident până în zilele noastre.

Nimic paradoxal în definitiv.  Conform celui mai expresiv proverb românesc,

”Apa trece, pietrele rămân.”

Istoria locului este cât se poate de limpede pentru cei care vor s’o vadă printre rânduri.

Sursa: biblemysteries.com, proto-english.org, ancestraljourneys.org, biorxiv.org,  isogg.org, abroadintheyard.com, crispedia.ro

http://paleogeo.org, https://indo-european.info/indo-european-demic-diffusion-model-2.pdf

http://www.ancestraljourneys.org/mesolithicdna.shtml

https://www.eupedia.com/europe/ancient_european_dna.shtml#Paleolithic

http://dienekes.blogspot.ro/2011/09/caucasus-revisited-yunusbayev-et-al.html

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5483232/table/tbl1/

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

10 MINCIUNI DESPRE GEȚI

Pentru a se duce în derizoriu memoria strămoșilor noștri o întreagă propagandă mincinoasă sau exagerată se vehiculează public pe seama geților. Iată cele mai vehiculate 10 falsuri despre geți:

1. Geții erau giganți de la 2,5 la 10 m înălțime. Fals.

Geții erau oameni ca și azi, la fel cum și azi printre noi avem ”giganți” de 2,2 m sau mai mult, dar niciodată geții nu au atins înălțimi de 10 metri. Lipsa osemintelor acestora și ascunderea lor de către conspirații internaționale, nu va fi niciodată un argument.

Unul dintre acești ”giganți” era împăratul Maximin Thrax care avea 2,4 m înălţime şi era uimitor de voinic. Maximin a fost cu adevărat un munte de om. Cu siguranță cel mai mare om din toate timpurile, din cei care au avut mandat imperial. Historia Augusta îl apreciază chiar la 2,6 m înalțime, și atât de puternic încât putea trage un car cu boi de unul singur.

Citiți aici:  ÎMPĂRATUL GET, MAXIMIN THRAX DIN MOESIA

Singura explicație rațională pentru această mitologie a uriașilor pe arealul românesc se bazează pe o cât se poate de banală realitate antică.

Arheologul român Traian Popa a afirmat în 2008:

”Cu circa 7 milenii în urmă, în zona României se dezvoltase o civilizaţie înaintată, sedentară, cu o cultură strălucitoare. Peste ea a venit o populaţie din est, din civilizaţia kurgană. Diferenţa dintre populaţia autohtonă şi populaţia invadatoare era în primul rând de înălţime, cei veniţi fiind mai înalţi – lucru atestat arheologic – războinici, buni metalurgi şi constructori de cetăţi aşezate pe înălţimi. Aşa se explică faptul că în legende toate cetăţile vechi au fost construite de Uriaşi, iar agricultura performantă era legată de plugul metalic adus de ei. Altfel spus, Uriaşii au venit de la răsărit, acum 7 milenii. Răspândirea acelor Uriaşi în toată Europa, apoi în Orientul Mijlociu şi nordul Africii a dus – se pare – la naşterea legendelor despre Uriaşi. E foarte posibil ca ei să se fi asimilat în marea masă a autohtonilor, mai mici de înălţime, aşa cum spun – de altfel – şi legendele şi astfel să fi dispărut. Reminiscenţe ale acelor Uriaşi le vedem cu ochii noştri: se mai nasc din când în când oameni foarte înalţi. Aici este de amintit faptul că mitologiile vorbesc despre Uriaşi ca despre o rasă umanoidă degenerată, nereuşită.”

De altfel, acest mix populațional sau ”concubinaj” genetic este explicat prin prezența între pelasgii neolitici care erau mici de statură (1,5-1,6 m) a războinicilor solizi, de genul împăratului get Maximin Thrax, care în 2000-3000 de ani a făcut ca aceste diferențe între pelasgii străvechi și geții arieni să se estompeze. De asemenea, este explicabil de ce pelasgii mioritici au ales să domesticească mamiferele mici gen oaie sau capră, și de ce geții ”uriași” au domesticit caii și boii.

2. Geții au construit piramidele din Egypt și America. Fals.

Nu avem certitudinea că geții migrați în Africa, cum au fost și getulii au pus umărul la ridicarea acestor edificii. Principalul argument este că cei mai mulți geți au trăit totuși în Europa, și fără să aibe astfel de veleități ale construcției de edificii megalomanice cum erau piramidele.

Adevărat, geții au construit kurgane (movile) funerare pentru înmormântarea lor și dacă poate fi demonstrat că piramidele nu sunt decât niște kurgane disproporționat de mari, ar însemna că faraonii care au fost reprezentați în sculpturile egiptene chiar cu cușme getice (cu moț cum se vede în poza de mai sus) pe cap, ar răsturna o istoriografie interpretată eronat până azi de cel puțin 3000 de ani.

Kurganele au fost ”piramidele stepelor” afirma Hermann Parzinger, directorul ”Institutului Arheologic German”, iar Dr. Haluk Berkmen în lucrarea ”De la kurgane la piramide” a scris:

”Formele piramidale au fost un simbol clar reprezentând memoria munţilor Asiei în care au fost ridicate kurganele.”

Dr. Mihai Vinereanu în ”Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2009 spunea că Gorgan este un radical vechi indo-european care a existat în mai multe limbi. De exemplu la Perşi ”gorkhanah”= ”monument funerar”.

De remarcat că în forma românească, velara iniţială este sonoră, ca şi în persană, urmată apoi de ‘o’ ca şi în persană. În plus, în română sensul primar – de monument funerar – dacă acesta era într’adevăr sensul primar, nu s’a păstrat, românescul ”gorgan” însemnând ”movilă, ridicătură de pământ”. Forma românească este, probabil, autohtonă şi trebuie să provină de la acelaşi radical. În mod evident românescul ”gorgan” are aceeaşi origine cu persanul ”gorkhanah” şi ar putea fi un împrumut dintr’o limbă iranică.

Ideea de împrumut iranic ar putea fi susţinută în cazul românescului ”gorgan” şi de faptul că geții, în mod preponderent, îşi incinerau morţii, iar cenuşa morţilor împreună cu alte obiecte erau depuse în mormânt. Movila funerară putea fi folosită şi de geți, în cazul unor regi, nobili, eroi sau conducători militari, geții fiind urmaşii direcţi ai purtătorilor civilizaţiei kurganelor.

De altfel, sensul românescului ”gorgan” nu este doar acela de tumul funerar, ci şi de movilă în general. Acest al doilea sens se suprapune cu sensul românescului ”gurgui”, ceea ce întăreşte ipoteza unei origini getice. ”Gurgui” (tot din fondul pre-latin), ca şi geticul ”gurguleu” a derivat dintr’o formă mai veche ”gurguliu”, provenit din proto arhaicul ”gag” / ”gog” pentru ”rotund” / ”umflat”, contaminat cu un alt radical proto arhaic ”kouko” = ”curbat”, ca şi muntele sacru al geților Kogaionon. În ce priveşte acest oronim getic, avem convingerea că provine de la proto arhaicul ”keug”=”a îndoi” / ”ridicătură”, fiind vorba de un munte.

De la acest radical provine şi ”guguian” în română, care se înscrie în aceeaşi sferă semantică. Denumirea muntelui Gugu / Guguianu are aceeaşi origine cu oronimul getic Kogaionon, al cărui nume a suferit doar câteva modificări fonetice neesenţiale. Alte încercări de a situa Kogaiononul se dovedesc inutile, din moment ce acela trebuia să fie în preajma cetăţii de scaun a regilor geți, ştiută fiind strânsa legătură dintre marele preot şi rege. Se presupune că Kogaiononul era acolo unde se află ruinele Sarmigetuzo, dar capitala regatului getic, în opinia lui Vinereanu nu putea fi însă acolo, deoarece acel loc nu poate fi identificat drept capitala unui regat puternic ca cel getic. Acolo trebuie să fi fost doar un sanctuar religios, aşa cum indică discurile de andezit, precum şi celelalte obiecte cioplite în piatră. Cetatea Sarmigetuzo trebuie să fi fost jos, în Ţinutul Haţegului.

Istoricul Britanic Arnold Toynbee în ”Civilizaţii stăvilite” scria:

”Relaţiile oamenilor cu stepa – întinsa suprafaţă de ierburi şi nisipuri – a adus mult mai mult cu /marea nebrăzdată de plug/ după cum o numea Homer, decât cu/pământul ferm/ ce putea fi făcut roditor cu ajutorul plugului; întinderea stepelor şi întinderea mărilor au o caracteristică în comun: amândouă sunt accesibile oamenilor numai dacă ei se înfăţişează în ipostaza de oaspeţi trecători. Nici stepa, nici marea nu prilejuiesc oamenilor – în afara oazelor sau insulelor – un loc unde să’şi poată încropi o existenţă sedentară; şi stepa şi marea prilejuiesc mai mari înlesniri pentru cărăuşie decât acele ţinuturi de pe suprafaţa pământului în care comunităţile omeneşti şi’au făcut obiceiul să’şi întemeieze cămine trainice.”

În ”Enciclopedia culturii indo-europene” din 1997, James Mallory a prezentat valurile de extindere ale folosirii kurganelor, iar saltul până în Egipt ar fi fost substanțial:

Se poate lesne observa cum de la faza I de la Gurile Dunării, Bazinul Dunării, Ardeal și nordul pontic al stepelor Mării Negre și Caspice, se extinde în faza II spre Tracia sud-balcanică, Ilyria, centrul Europei și Germania, apoi în valul III în spațiul Baltic și Scandinavic.

În Anatolia și Levant nu au existat astfel de obiceiuri funerare, deci este greu de crezut că au trecut Marea Mediterana fără să se fi extins mai întâi spre Turcia de azi. Așadar fenomenul piramidelor nu poate fi atribuit geților ca populație, mai ales că există deosebiri de substanță și de specific constructiv al acestora, ci cel mult se poate afirma că anumiți faraoni, cum este și Tutankhamon se trag genetic din populațiile geților de la Marea Neagră.

Nu suntem însă de acord că egiptenii ar fi fost geți, pentru că numeroase reprezentări ale egiptenilor ni’i prezintă negroizi, pe când geții erau ariani cu piele albă, preponderent blonzi sau roșcați și mulți cu ochii de culoare albastră înainte de apariția etniilor mixate de azi.

Ca să îngropăm definitiv povestea piramidelor construite de geți ar trebui să aflăm și secretul Sfinxului care se presupune că a fost erodat de ploi torențiale acolo în plin plin deșert. John Antony West, un cunoscut egiptolog independent, a stabilit ca eroziunea Sfinxului s’a datorat nu nisipului și vântului, asa cum s’a considerat multa vreme, ci ploii. El a ajuns la aceasta concluzie, pornind de la observația ca eroziunea rocilor din structura Sfinxului a fost realizată pe verticală. Totuși Sfinxul este situat în plin deșert, unde de mai bine de 9000 de ani nu a mai plouat. Așadar, Sfinxul, are o istorie neconvențională care trebuie rezolvată în altă cheie.

Descoperirile și concluziile lui West au fost prezentate pe 7 februarie 1992, cu ocazia Congresului Anual al Asociatiei Americane pentru Promovarea stiintelor, în fața a 247 de cercetători. Prezentarea sa i’a convins pe geologi, dar a ridicat semne de întrebare din partea egiptologilor cărora li se dau peste cap multe ”certitudini”. Cercetările lui West au fost continuate de către Robert Schoch, doctor în geologie și geofizică la Universitatea din Boston. Studiile sale minuțioase l’au condus la aceleași concluzii. Eroziunea care apare în structurile vechi ale Sfinxului se datorează nu vântului și nisipului, ci apei. Este singurul monument din platoul de la Gizeh care a suferit o eroziune de acest gen. Concluzia ar fi că Sfinxul dateaza dintr’o epoca mai înaintată, în care aceste ținuturi aveau un climat temperat. Conform afirmațiilor doctorului Schoch, Sfinxul nu poate fi contemporan cu piramidele. Cu siguranță precede cu mai multe milenii civilizația egipteană.

John Kutzbach, paleo-climatolog la Universitatea din Wisconsin, a realizat cu ajutorul computerului o modelare climatică a zonei și apoi a comparat rezultatele cu datele geologice din teren. Datorită studiilor sale, se cunoaște la ora actuală faptul ca în urma cu 10.000 de ani, în regiunea în care se află Sfinxul, precum și într’o mare parte din Africa, ploua regulat și erau lacuri întinse. Dacă ne bazăm pe aceasta informație climatologică, reiese că Sfinxul datează dintr’o perioada pre-egipteana. Pe de alta parte, dacă a fost construit aproximativ în anul 10.500 î.Hr., în acea epoca, în fata sa răsărea exact constelația Leului. Conform studiilor efectuate de către arheo-astrologi, acest monument pare să fi fost o reprezentare a unui leu care era orientat către proiecția sa de pe cer. Dar cum este posibil ca Sfinxul sa fi fost construit la acea vreme, după reguli și cunoștințe astronomice de o asemenea precizie, când civilizația umana era de’abia la începutul epocii fierului?

Examinând mai îndeaproape Sfinxul, lucrurile se complica tot mai mult. Capul se află într’o stare mai bună decât corpul și este mai mic din punct de vedere proporțional. Tinând cont de mărimea labelor din față și trasând proporțiile reale se obține un monument mult mai mare.

Să fi fost capul Sfinxului cioplit de mai multe ori de’a lungul vremii? Aceasta arată din nou că Sfinxul nu avea cum să fie construit în timpul faraonului Kephren. Cel mult a fost restaurat atunci. Ce reprezinta atunci în realitate capul Sfinxului?

Versiunea oficială sustine că ar fi vorba de capul faraonului Kephren. Inspectorul Frank Domingo de la poliția din New York, expert în identificare judiciară recunoscut la nivel mondial, a studiat atât capul Sfinxului cât și pe cel al unei statui care îl reprezenta pe faraonul Kephren, pentru a afla dacă cele doua morfologii concordă. Concluzia sa a fost categorică: morfologia capului Sfinxului este foarte diferită de cea a statuii lui Kephren. Ochii, forma capului, profilul, gura și bărbia sunt diferite și de morfologia rasei albe mediteraneene.

Contrar așteptărilor, Sfinxul reprezintă un faraon de rasă neagră. Aceasta descoperire poate explica de ce nasul și o parte din buzele Sfinxului au fost distruse. În perioada dinastiilor egiptene în care au domnit faraoni apartinând rasei albe, iar aceste elemente negroide din înfățișarea Sfinxului se poate să fi fost distruse din motive rasiale. Era desigur o manieră de a se asigura că nicio ființă de rasă neagră nu va revendica titlul de faraon. Mai mulți conducători ai Egiptului s’au folosit de Sfinx în scopuri politice, restaurându’l și sculptând capul pentru a semăna cu propria lor efigie. Pentru civilizația egipteană Sfinxul era un mare mister, când înfricoșător, când urât, când admirat pentru că era dat dintr’o epocă ancestrală și ar fi putut să eclipseze întreaga putere a faraonului.

Templul Sfinxului a fost construit din blocuri de piatră care cântaresc fiecare în jur de 200 de tone. Suprafața blocurilor de piatră este perfect netedă, iar blocurile au fost fixate la milimetru. Cum s’au realizat în epoca fierului asamblarea unor asemenea blocuri?

În zilele noastre, pentru a ridica și a poziționa cu precizie un obiect de 200 de tone sunt necesare între cinci și șase săptămâni de pregătire, utilizându’se cele mai puternice macarale din lume. Pentru a așeza un al doilea bloc de piatra de 200 de tone ar mai fi necesare încă alte cinci saptamâni de pregatire. Utilizând tehnologia actuală ar trebui circa 500 de ani doar pentru a poziționa 5000 de blocuri de acest gen, 500 de ani fără a lua în calcul timpul necesar cioplirii și extracției unor asemenea mastodonți. Ce să mai vorbim despre monumentele din platoul de la Gizeh care conțin fiecare pâna la 2,5 milioane de blocuri de acest gen?

Doar o tehnologie avansată ar fi permis construirea lor. Toate structurile antediluviene prezintă aceasta caracteristică – asamblarea de blocuri gigantice este o constantă, asa cum putem constata și în cazul sitului arheologic submarin descoperit în 1997 în largul Japoniei, precum și a structurilor din Insula Paștelui.

Cu 60 de ani în urma, Edgar Cayce a prezis că sub Sfinx va fi descoperită o încăpere, în care se găsesc arhivele unei civilizații antediluviene mult mai avansate din punct de vedere tehnologic decât a noastră. În 1992, au fost făcute publice analizele seismografice ale zonei situate sub Sfinx. Ele indicau faptul că o cavitate de 5 metri pe 9, săpată în piatra exista chiar în locul prezis de Cayce. La momentul actual încă se mai descoperă astfel de cavități, existând o adevărată rețea subterană sub platoul de la Gizeh. Unii afirmă că Sfinxul ar ascunde intrarea într’un vast oras antediluvian subteran, numit Gigal. Realitatea se aseamănă din ce în ce mai mult cu cele mai fantastice mituri. Simbol al inteligenței care are acces la mecanismele forțelor naturale și cosmice, Sfinxul ar putea fi foarte bine gardianul cunoștințelor care dezvăluie originea ancestrală a umanității.

De unde provine însă această știință? Astronautul Edgar Mitchell consideră că dacă geologia stabilește ca Sfinxul este mult mai vechi decât se consideră la ora actuală, va trebui revizuită întreaga concepție despre ultimii 100.000 de ani de civilizație umană.

Cu ocazia unei conferințe susținute în 1992 la sediul Națiunilor Unite din New York, cercetătorul Richard C. Hoagland face afirmații care merg chiar mai departe. Prezentând imaginile înregistrate pe planeta Marte în 1976 de sonda Viking, Hoagland atrage atenția asupra existenței unui fețe pe suprafața acestei planete. Aceasta imagine nu este rezultatul unor jocuri de lumini, ci este în procent de 99% o reprezentare intenționată a unei creaturi. La Gizeh, Sfinxul este reprezentarea hibridă a omului-leu, simbol al inteligenței și al forțelor naturale.

La fel stau lucrurile și pe Marte. Hoagland a împărțit în două imaginea feței de pe Marte. Copiind simetric jumătatea din dreapta se obține o imagine antropomorfa. Copiind simetric jumătatea din stânga se obține un cap de leu. Avem de’a face din nou cu aceeași ființă hibrid om-leu. O oglinda cosmică, un ecou marțian al Sfinxului de la Gizeh?

Hoagland susține că fața de pe Marte are o jumătate de milion de ani. Sa fie ea un alt mesaj al civilizației antediluviene care popula Terra în urmă cu sute de mii de ani? Dacă Sfinxul este ultima dovadă tangibilă a acestei civilizații atunci el trebuie să fie extrem de vechi. În 1996, cu ocazia unei conferințe la Universitatea din Bradford, David Percy, directorul European pentru Misiunea pe Marte, stabilea vârsta Sfinxului la 247 000 de ani. Trăiau geții pe vremea aceea?

3. Geții vorbeau latina. Fals.

Geții vorbeau getica, o limbă soră cu latina, dar și cu sanscrita, celtica, sclavona, elina și altele și care se trăgeau dintr’un limbaj arhaic comun. ”Traca”, ”ilyra”, ”scytica” erau doar variații regionale (dialecte) ale limbii getice.

4. Geții au sculptat statuile de geți pe care apoi romanii le’au furat. Fals.

Victoria imperiului roman asupra principalului dușman din epocă, geții, a avut un așa mare impact pentru acele vremuri, încât recunoașterea puterii lor a fost transpusă în zeci sau sute de statui, metope, și monumente (columna, arcul lui Constantin), apoi recrutați în legiuni romane pentru ocuparea altor teritorii (Britania). Dar cea mai bună explicație pentru numărul mare de statui de geți este că Traian se fălea cu această izbândă și a consumat mult aur furat din Geția, pentru a arăta contemporanilor lui marea lui realizare, mai întâi prin aceste statui.

5. Geții au construit podul de la Drobeta. Fals.

Este știut că pentru a trece Dunărea, geții nu aveau nevoie de poduri, ci le era suficient să aștepte iernile care erau îngrozitor de aspre încât înghețau ape curgătoare precum Dunărea. Chiar dacă tehnologic aveau posibilitatea de a construi un astfel de pod, nu avem nicio dovadă palpabilă despre acest demers, sunt doar speculații pentru a ”onora” în fals geții cu merite de care nu ar fi avut nici ei nevoie.

În plus nu ar fi făcut această greșeală strategică de a ușura trecerea Dunării de către romani înapoi pentru contraofensivă. Dimpotrivă pentru a fi greu de cucerit o cetate getică, aceștia își construiau fortificațiile pe cele mai înalte culmi și greu accesibile, nu în câmp cum își făceau romanii castrele. De ce să afirmăm că geții erau toți culți și știau să scrie sau că au ridicat construcții de care nu aveau nevoie? Prin denaturarea adevărului istoric și a’i ridiculiza prin falsuri, nu onorăm memoria lor. Îi onorăm doar spunând adevărul despre ei.

O imagine stilizată a Podului de la Drobeta s’a regăsit pe o monedă emisă în cinstea lui Traian (optimo principi), de Senatul roman în primăvara anului 105.

De asemenea, pe Columna de la Roma, se poate distinge o imagine stilizată a podului, care permite ”…aflarea tehnicilor de îmbinare a lemnului si pietrei. În prim-planul imaginii cioplite în piatră, este înfățișat împăratul Traian în fața altarului pregătit pentru jertfă. În spatele acestuia se află suita sa unde, probabil, este prezent și arhitectul Apollodor din Damasc” potrivit unei declarații a istoricului prof. univ. dr. Tudor Rățoi.

În momentul de faţă dispunem de descrieri indirecte, şi chiar de detalii tehnice mulţumită autorilor Cassius Dio, Tzetzes, Chiliades şi Procopius din Caesareea. Toate aceste surse subliniază dificultăţile pe care le’a antrenat construcţia podului.

Dintr’o descriere a construcţiei podului, făcută de Procopiu din Caesareea în lucrarea ”De aedificis” aflăm că această construcție a fost realizată utilizând mâna de lucru a coldaților din Legiunea VII Claudia Felix, Cohorta I Cretum, Cohorta III Brittanum, Cohorta II Hispanorum şi Legiunea a V-a Macedonica. Din această prismă, a faptului că legiunile erau de geți macedoneni putem aprecia că și de către geții sud-dunăreni a fost construit podul, dar nu la inițiativa lor, ci a romanilor.

Locul de construire al podului a fost ales cu pricepere, într’un loc unde apele Dunării, ieşite din defileul Cazanelor, sunt mai liniştite, iar albia râului, formată dintr’un pietriş de consistenţă tare, permite susţinerea greutăţii podului.

De asemenea, în locul unde s’a construit podul, lăţimea şi adâncimea apei erau favorabile unei asemenea construcţii. S’a folosit o suprastructură din lemn fixată pe douăzeci de stâlpi din piatră legată cu ciment roman şi cărămidă (aceastea din urmă având consistenţa şi soliditatea pietrii, fiind făcută chiar pe șantier).

De menţionat că cimentul după căderea Imperiului Roman de Apus s’a rătăcit în uitare fiind redescoperit peste aproximativ un mileniu. Până de curând chiar formula acestuia era secretă, doar cu analize de laborator a putut fi descoperită compoziţia exactă a acestui material-minune. Podul lui Taian este monument istoric, iar conservarea-restaurarea acestuia s’a realizat în două etape, una din 2003, cealaltă derulându’se în prezent.

6. Geții ar fi neamul primordial al omenirii. Fals.

Așa cum s’a dovedit din nenumărate studii genetice, geții au fost un amestec carpatic a 5-6 haplogrupuri umane străvechi, pe care noi românii îl moștenim. Acest amestec este din neolitic și epoca bronzului, și nu din epoca medievală cum eronat se susține de falsificatorii istoriei numiți ”istorici”. Principalul amestec genetic este al hpg. I și J cele mai vechi în Europa, și a câtorva haplogrupuri venite dinspre Anatolia și care au extins agricultura în Europa, atunci când clima a permis, și este vorba aici de hpg. E1b1b (EV-13), dar și hpg. G dinspre Caucaz, la care s’au alăturat în epoca bronzului evident cel mai important, membrii clanurilor cu hpg. european R1 care au adus păstoritul cornutelor mari și inclusiv caii în epoca bronzului.

Deci, Adamul sau Eva primordială poate nici nu s’au născut în Carpați, ci doar locul s’a dovedit de foarte timpuriu propice pentru dezvoltarea unei civilizații. Dar motive să susținem că aici a avut loc apariția omului nu avem încă certe. Reiterăm, nu cu astfel de ipoteze fantasmagorice repunem adevărul la locul său firesc.

7. Geții și’au denumit regatul Dacia. Fals.

Nu ne’a rămas nicio dovadă istorică că vreunul din regatele getice carpatice, ar fi fost numită de geți, Dacia. De asemenea, niciun istoric nu a produs vreo dovadă că regatul lui Dacibală se numea Dacia înainte de a fi cucerit de romani.

Atenție! Doar regatul lui Dacibală a fost cucerit, cel cu care s’a aflat în conflict direct cu romanii în războaiele geto-romane, nu și restul regatelor getice din afara arcului carpatic care erau clientelare Romei.

Avem în schimb dovezi nenumărate că a fost colonie romană începând cu 106 d.Hr. la nord de Dunăre, și apoi după 260 d.Hr. mutată fiind la sud de Dunăre (Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea) după ce geții au recâștigat teritoriul pe care se înființase colonia romană Dacia din nordul Dunării.

Cu alte cuvinte, ”Dacia” este plăsmuirea romanilor, și nu a geților! Când vor apare dovezi scrise de geți despre Dacia, vom putea reconsidera aceste afirmații, dar deocamdată istoria nu consemnează decât dovezi romane despre aceasta, și nu anterioare anului 106, ci ulterioare morții lui Dacibală!

8. Goții nu ar fi fost tot geți. Fals.

Geții nu trăiau doar în Geția Carpatică. Goții erau neamuri getice din nordul și estul Daciei romane, numiți și vizi-goți sau austro-goți dintre geții liberi, așa cum și celții erau neamuri getice în vest, iar scyții și samo-geții (sarmații) în est. Aceștia vorbeau un dialect nordic al limbii getice, vezi Biblia lui ”Vulpilă” (Wulfilla) și au format împreună cu triburile locale,  carpii și costobocii, alianțe armate puternice conduse și de căpetenii locale, dar și de goți (Atanaric, Alaric în poză, etc) care au cucerit Roma și au distrus imperiul roman definitiv în 410 d.Hr..

Unul dintre argumentele puternice că și Alaric era de neam get, și nu germanic cum se minte în istoria scrisă, este că a fost îngropat sub albia unui râu după ce se deviase albia râului Busento. Râul a fost deviat temporar de la cursul său, în timp ce mormântul era săpat și îngropat șeful vizigot și o parte dintre prăzile sale cele mai prețioase. Când lucrarea a fost terminată, râul a fost adus din nou pe albia sa și captivii care au lucrat au fost executați pentru a nu se afla secretul acestora, precum în ”povestea” despre tezaurul getic al lui Dacibală, fiind o practică getică străveche.

9. ”Suntem urmașii dacilor și romanilor”. Fals.

”Daci” este o etnie inventată acum 2000 de ani de romani, cel mai probabil după numele lui Dacibală, sau după denumirea cetăților getice, dave, davii fiind geții locuitori ai acestora. Autohtonizarea și extrapolarea până la exacerbare a acestor etnonime de împrumut, estompează adevăratul etnonim al neamului de pelasgi sau de geți și nicidecum de ”daci”. Al romanilor cu atât mai puțin, aceștia fiind prezenți prin legiuni formate la sudul Dunării unde tot geți trăiau.

De altfel, este știut că geții au trăit în toată Europa, pe când de ”daci” Strabon, un istoric elen contemporan cu Bureo Bisteo, spunea că trăiau doar spre izvoarele Dunării și Panonia unde erau cu siguranță teritorii controlate de geții-celți, precum triburile boilor sau scordiscilor, dar tot el despre Bureo Bisteo spunea că este get.

În antichitate era o practică generalizată de a se denumi triburi după numele conducătorului (Tyras cu tyra-geți, Italo cu italici etc.) sau după un anumit toponim (Tracia cu traci). Faptul că romanii aveau probleme militare doar cu o parte a marelui neam al geților și nu cu întregul neam al geților, este plauzibil să fie numiți astfel doar acea confrerie războinică cu care s’au confruntat legiunile romane.

10. Cușma getică ar fi fost doar neagră!!! Fals.

Este recunoscut pe plan mondial că simbolul libertății este ”pileusul” de culoare roșie, prezent pe nenumărate steme sau stindarde ce simbolizează câștigarea libertății sau a independenței unor popoare prin luptă armată sau doar politică. Negrul în schimb simbolizează doliul, sau semnul că aceștia au fost înfrânți și subjugați, chiar transformați în sclavi, un mesaj subliminal către poporul român să’i considerăm azi pe geți morți și așa să rămânem pe vecie, un popor subjugat!

Cu toții suntem părtași la punerea în aplicare a unui plan de deposedare a geto-românilor de dreptul de a avea propria istorie și mai nou chiar de ţară.
Etapele atingerii acestor planuri sunt mai întâi ştergerea identităţii naţionale, iar apoi prin estomparea sentimentelor naționale și de aprtenență la marele neam getic, deposedarea de teritoriul pe care au trăit în vechime geții carpato-dunăreni.
Despre acest lucru, poetul, prozatorul Miron Scorobete, membru al Uniunii Scriitorilor din România, cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, spune:

”Retezarea rădăcinilor, aducerea românilor în starea de a nu’şi mai recunoaşte părinţii; în prima fază, se diabolizează romanii în aşa măsură încât românii nu doar să’i dezavueze, ci să’i urască de moarte ca pe cei mai mari duşmani; în faza următoare, dacii să fie prezentaţi ca o seminţie difuză, despre care nu există documente convingătoare, care a şi dispărut încă din antichitate şi cu care, oricum, românii nu au nici o legătură, sau, dimpotrivă, dacilor să li se atribuie merite disproporţionate care să’i scufunde definitiv în ridicol…După ce românii vor deveni o gloată fără o origine lămurită, fără părinţi, apăruţi de nu se ştie unde, li se contestă dreptul de a se considera stăpânii acestui teritoriu, ei mai putând întârzia pe aici doar pentru prestarea muncilor degradante, toleraţi din milă pe lângă acareturile stăpânilor. Pentru a se ajunge aici e necesară amputarea istoriei, falsificarea ei şi, în final, ştergerea ei totală. Se contestă numele de român şi de România inventându’li’se etimologii abracadabrante….
Drapelul naţional românesc e înlocuit cu steaguri străine ale foştilor satrapi ai provinciilor. Astfel că, în timp ce se pun pe tapet tot felul de ”drepturi ale omului”, care mai de care mai absurde, unui întreg popor cu o vechime de milenii pe teritoriul lăsat lui moştenire de la părinţi i se interzice dreptul de a avea un trecut şi o patrie. Unealta de care se uzează pentru atingerea scopului este negarea continuităţii românilor pe acelaşi teritoriu, condiţie pentru a li se nega şi dreptul de a şi’l atribui, de a avea o ţară a lor.”

De aceea, cunoscând metodele subversive al dușmanului, această pagină va prezenta mereu dovezi de necontestat ale continuităţii geto-românilor în Carpați. De asemenea, lista minciunilor despre geți, o puteți continua fiecare dintre voi, pentru că sunt nenumărate, iar continuarea popularizării a acestor falsuri despre strămoșii noștri nu face decât un serviciu acestor dușmani declarați sau nevăzuți ai geto-românilor. Există o mitologie proto-românească, proto-getică, extrem de bine conturată, care s’a păstrat până la noi surprinzător de exactă şi plină de viață, ceea ce demonstrează o continuitate vie pe acest pământ din cele mai vechi timpuri.

Din mitologia românească, amintim în treacăt mitul Fârtatul şi Nefârtatul (Binele şi Răul, frați şi dușmani), Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Muma Pădurii, Sfânta Vineri, zmeii, solomonarii sau geții kapnobați, bradul, stejarul, etc. care au dat ca rezultante cultul (victoria) binelui şi a dreptății, ospitalitatea, înfrățirea cu natura, vatra (în sens de casa / cămin) şi multe altele. Altfel, cum am putea înțelege sensul ontologic al acestui spațiu numit întâmplător sau nu România, sau mai antic Pelasgia sau Geția, fără Meşterul Manole sau Miorița?

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgi i‬ Dacia‬ ROMANIA‬

LIMBA ROMÂNĂ SACRĂ

”Limba Română, Nașterea și falsurile istorice, Taina formării cuvintelor, Recuperarea originilor reale, este o carte documentată, teoretizată și scrisă de Lucian Costi și care se constituie într’un demers al unui intelectual român revoltat de falsurile pe care este așezată istoria și limba națională fabricate ori de nepricepuți, ori de habarniști, ori chiar de câțiva falsificatori conștienți de munca lor de mistificare și care se petrece de’a lungul a două milenii, și care din nefericire este consimțită de autoritățile române de ieri și de azi.

Citiți și:  ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI

Istoria României a fost falsificată prin fracturarea parcursului istoric după războiul geto-roman din anul 106 când, din nu știu ce amestec cu romanii, s’ar fi născut un popor nou care a început să vorbească într’o limbă nouă.

Este primul mare fals lingvistic și istoric. Învinșii nu puteau accepta limba invingătorilor care le distruseseră din temelii fortărețele și lăcașurile de cult, simbolurile sacre ale credinței lor. Istoria universală nu cunoaște nici un caz similar de pieire a limbii unui popor ca urmare a unui război și a unei stăpâniri parțiale și vremelnice.

Al doilea mare fals lingvistic, născut în niște vremuri tulburi și echivoce în sec. IX, se referă la limba slavă veche. Nici alfabetul și nici cuvintele așa zisei limbi slave vechi nu erau slave. Într’o haină de împrumut, noua limbă de cult adoptată de biserica ortodoxă conținea numeroase cuvinte românești. Introducerea în biserica ortodoxă română a acestui cal troian a fost un pas politic cu efecte geopolitice catastrofale.

Al treilea fals. În secolul XIX, falsificarea utilizează lucrările de gramatică și dicționarele. Autorii lor sunt de obicei alogeni. Aceștia pun bazele falsificărilor etimologice. Limba româna este considerată nouă pe scena istoriei și neproductivă, iar lexicul său este din împrumuturi. Așa-zișii donatori sunt vecinii care deși au venit mai târziu pe scena istoriei, le’au dat totuși cuvinte. Nici un cuvânt din limba română adevărată nu este creditat. Ceea ce nu apare ca împrumut este taxat ca etimologie necunoscută. Aceasta idee a fost conceptul de bază în lingvistica românească de după război și mai ales în timpul comunismului, când ideea de limbă română debitoare, mai ales limbii ruse, a fost amplificată.

Citiți și:  ISTORIA FALSULUI DIN SPATELE ”ROMANIZĂRII” GEȚILOR

Cumulate, aceste trei mari falsuri, au creat o istorie pocită a poporului și a limbii române, care, cu largul concurs al instituțiilor de specialitate, s’a consolidat și a devenit o fortăreață a confuziei naționale. Pornită dintr’un elan demistificator, aventura lingvistică în care se angajează autorul scoate însă la iveală altceva: un sistem de comunicare străvechi și rafinat, cu o productivitate internă extraordinară și suficient sieși.

Aceasta este marea surpriză a cărții lui Lucian Costi care poate fi numită Cartea Mare a limbii române.

Citiți și:   LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

În continuare puteți urmări un colaj format din părerile autorului, editorului, Gen. Chelaru și al lui Gabriel Gheorghe.

Vizionare plăcută:

Sursă: youtube.com

Citiți și:  CUVINTE ROMÂNEȘTI ÎN LIMBA MAGHIARĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

PELASGA CARPATO-DUNĂREANA SE AFLĂ LA BAZA LIMBII ROMÂNE

Lucrarea noastră îşi propune, folosind cele mai recente cercetări şi avansând noi opinii, să analizeze fenomenul aşa-zisei ”romanizări” a populaţiei autohtone getice (inclusiv cele ocupate dacice) şi a ”latinizării” limbii lor în procesul de formare a limbii române, având ca obiectiv stabilirea specificului limbii noastre, a statutului ei în cadrul familiei limbilor ”romanice” şi, în special, a relaţiei ei cu limba latină.

1. Geneza limbii unui popor nu se poate produce în afara procesului etnogenezei acelui popor. Procesul formării limbii române este o componentă fundamentală a etnogenezei poporului nostru. După lingvistica oficială, limba română s’a format în cadrul procesului de romanizare a dacilor. Romanizarea, însemnând ”a introduce civilizaţia romană” (DEX [1]), implică patru aspecte principale: asimilarea de către populaţia cucerită a culturii materiale şi a celei spirituale (obiceiuri, credinţe etc.) a romanilor, a caracterului lor, precum şi însuşirea limbii acestora.
Problema romanizării ridică mai multe probleme. Să observăm, pentru început, că o serie de lingvişti contestă, însă, procesul.

Deşi între cele patru componente enunţate ale procesului există, evident, intercondiţionări, ne vom opri cu precădere asupra aspectelor de ordin lingvistic, făcând, atunci când e cazul, legăturile necesare.

1.1. Pentru început, facem observaţia că izvoarele istorice şi cercetările recente stabilesc sorgintea pelasgo-getică a italicilor.

”Popoarele italice, precizează M. Vinereanu [2] sunt, de fapt, de origine traco-iliră”, căci strămoşii italicilor au venit în mai multe valuri dinspre Balcani (siculii), de pe cursul mijlociu (latino-faliscii pe la 1.500 î. Hr.) şi superior (osco-umbrii pe la 1.300 î.Hr.) al Dunării, zone locuite atunci de geții din regiunile traco-ilire. Este știut că toate triburile din provinciile Tracia și Ilyria erau pelasgo-geți.

1.2. Se cuvine să notăm, ab initio, trei precizări privind romanizarea strămoşilor noştri geți, pe care romanii i’au numit și daci. Mai întâi, timpul de realizare a unui asemenea amplu şi complex proces prin contact direct a fost la noi foarte scurt, de 165 de ani (106 – 271 d. H.), în comparaţie cu perioada de dominaţie romană a altor popoare (evreii – 325 de ani, britanii – 400 de ani, egiptenii – 676 de ani, maltezii – 1.088 de ani ş.a.), care, totuşi, nu şi’au însuşit limba latină, limba învingătorilor. În al doilea rând, teritoriul cucerit reprezenta doar o mică parte din spaţiul getic, spațiul dacic era în special în Banat, Ardeal, și Oltenia.

Privind vehicularea de către unii ”specialişti” a unor clişee care au indus în eroare generaţii de români (”romanii au cucerit Dacia”, ”romanii i’au biruit pe daci”), cercetătoarea Iulia Brânză Mihăileanu face o apreciere tranşantă:

”Nu este adevărat. Nici din punctul de vedere al istoriei, nici din cel al matematicii. Legionarii l’au înfrânt pe Decebal, dar nu i’au biruit pe daci. Au ocupat doar 15 la sută din Dacia. Iar 15 la sută nu înseamnă întregul.” [3]

Napoleon Săvescu afirmase:

”Legiunile armatei romane au ocupat numai 1/7 din teritoriul Daciei, 14%”[4]. Cunoscută fiind unitatea limbii noastre din vechime până în prezent, se pune problema ”Cum au învăţat latina locuitorii din teritoriile libere (Dion Casiu, cronicar al vremii, le numeşte ”Dacia nesupusă”), reprezentând cca. 86% din suprafaţă?”

Revista Historia ne livrează, în articolul Romanizarea de Iancu Moţu (Historia.ro), povestea ”romanizării la distanţă” şi prin intermediari. Explicaţia dată de autor este că în diferite zone se aflau deja diferite grupuri de coloni, care ar fi răspândit latina în rândul autohtonilor. Aserţiune puţin probabilă din mai multe motive. Problema cheie este dacă aceşti coloni ştiau latina, limba centrală, căci, dacă existau, nu puteau fi decât întâmplător şi într”un număr foarte mic din Latium. Prin tradiţie, se susţine că aceşti coloni vorbeau latina populară. Nu ni se spune nimic, însă, ce este această latină populară (dar, mai ales, de unde provine, cine sunt vorbitorii ei originari şi dacă are vreo legătură cu spaţiul getic), pe care o ştiau aceşti coloni? Este evident că localnicii, în principiu, nu intrau în relaţii cu grupurile de colonişti decât rareori, căci îi considerau străini sau tot cotropitori. Posibilitatea răspândirii limbii latine de către aceştia în mod practic e pură ficţiune.

În al treilea rând, cine erau cuceritorii? Erau ei vorbitori de limbă latină? Din nou Historia exagerează importanţa armatei romane staţionare în Dacia, care, conform informaţiilor din epocă, reprezenta un număr relativ mic de ostaşi (5-6 legiuni – cca. 30.000 de oameni), în comparaţie cu apoximativ două milioane de autohtoni, adică de cca. de 60 ori mai mulţi, şi, pe de altă parte, armata trăia, de fapt, într’un perimetru restrâns şi închis, în castre; a administraţiei (care avea contacte nepermanente şi nu cu întreaga populaţie, ci, cel mult, cu şeful sau capul familiei ori al satului, restul membrilor – femei, copii, bătrâni – rămânând în afara acestui contact direct); a creştinismului (care se manifestă încet şi târziu); a urbanizării rapide a zonei (când se ştie că modul de viaţă a dacilor era cel rustic datorită practicării agriculturii şi creşterii animalelor, dacă nu se retrăseseră în locuri ferite, în munţii împăduriţi; iar termenul de târg, care, după Eugen Lozovan, este preroman, dacă nu chiar pre-indo-european [5], ridică mari semne de întrebare privind valabilitatea tezei); a veteranilor, care şi ei, mai degrabă, pentru a se integra cât mai repede în comunitatea unde voiau să rămână, foloseau vorbirea localnicilor; a coloniştilor aduşi după cucerire, care proveneau, însă, potrivit documentelor vremii, ”ex toto orbe romano”, unde se foloseau limbi diferite de cea din Latium şi chiar din Italia.

În Traian – împărat al Romei, D. Tudor afirmă:

”În ajunul luptelor cu Decebal, Traian a făcut însemnate recrutări spre a completa efectivele de război ale armatei. Toţi recruţii erau chemaţi numai din provincii, deoarece Italia avea o populaţie rurală foarte rară.”[6]

Mai mult, Valentin Roman susţine [7] că din Historia Augusta aflăm că Traian interzisese colonizarea Daciei cu locuitori din Roma şi Latium, datorită depopulării acestor zone centrale[8]. V. Roman aduce şi o altă perspectivă în discuţie:

”Unii istorici români, precum Nicolae Iorga, vorbesc despre faptul că mare parte dintre coloniştii stabiliţi în Dacia au fost aduși aici din zone vecine ale noii provincii, respectiv din Moesia, Pannonia, Iliria, Dalmatia etc, zone care, la acea vreme, erau locuite tot de neamuri…TRACE. Concluzia care se trage de aici este aceea că populaţia autohtonă dacă era înrudită cu mare parte din coloniştii veniţi în Dacia, că vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceeaşi religie, fiind cu toţii aparţinători ai marelui neam al tracilor.” [9]

Adept al latinizării, Iorga constată că în Dacia au fost aduşi colonişti geți din Tracia şi Illyria, care deși erau colonii romane, populația majoritară a rămas getică, ceea ce este un puternic argument pentru non-latinizare, cu atât mai mult semnificativ cu cât vine tocmai de la un latinist. Ca şi mai înainte, şi în această situaţie, din nou nu se poate susţine rolul coloniştilor în procesul de romanizare, căci ei nu erau latini din punct de vedere etnic, chiar dacă erau cetăţeni romani. Cercetarea istorică a stabilit de mult timp că sintagma ”cetăţean roman” desemnează un concept administrativ şi nu unul etnic.

Celebrul lingvist C. Tagliavini afirma în 1982:

”noţiunea de romanitate a fost o noţiune esenţial politică, iar romanii nu şi’au propus nicicând o asimilare violentă a populaţiilor supuse şi nu au încercat nicicând să îşi impună limba lor” [10].

În ce priveşte nonviolenţa de care vorbeşte Tagliavini, diverse surse din epocă ”vorbesc” mai degrabă de o situaţie de genocid, căci, din cele două milioane de geți, aproximativ 500.000 au fost ucişi sau vânduţi sclavi.

În ”Dacii”, Hadrian Daicoviciu susţine eronat şi fără dovezi asimilarea culturii romane de către populaţia autohtonă: „

”După ce adoptă cultura materială romană, dacii adoptă treptat obiceiurile romane, nume romane şi, în cele din urmă, limba latină.”[11]

Mai întâi, să observăm că fenomenul este tratat reducţionist şi, în bună măsură, prin generalizări şi extrapolări simpliste. Să precizăm că majoritatea lingviştilor consideră că la începutul sec. al VII-lea limba română era, în linii generale, formată, dar latina ca limbă de cultură (”ca limbă a unei culturi superioare”, potrivit lui Daicoviciu) la noi nu va fi folosită decât foarte târziu, prin sec. XVII-XVIII, şi doar în Transilvania, datorită Şcolii Ardelene.

Demonstrarea unui fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale (ceramică, podoabe) şi romanizarea prin transhumanţă pentru Moldova, Transnistria şi Bucovina, cum apreciază total în afara realităţii Alexandru Vulpe (”Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanţă”[12]) sau prin autoromanizare, datorită ”puterii limbii latine” căci e ”limba unei culturi superioare” (teza lui H. Daicoviciu [13]), situaţie însă contestabilă pentru limba română [14], sunt catalogate, pe bună dreptate, de către Iulia Brânză Mihăileanu, în analitica şi pertinenta lucrare ”Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?”, drept jonglerii cu pretins aer ,”ştiinţific” [15].

O lucrare complexă, cu o serioasă bază documentară adusă la zi, cu o cercetare care implică limbile romanice, accentul căzând pe limbile iberice, este ”No venimos del latin” (2013), publicată în 2016 şi în română, unde Carme Jimenes Huertas, o specialistă în lingvistică din Spania, face o analiză, erudită şi convingătoare pe compartimente, a limbilor romanice, concluzia concretizându-se în teza-titlu. În ce priveşte latinizarea limbii dacilor, Carme J. Huertas afirmă:

”Vedem deci că, în cazul românei, nu apar factorii unei latinizări intense: latina nu a fost o limbă de cultură, pentru că România aparţinea Bisericii Ortodoxe. Ca urmare, faptul că în România se vorbeşte o limbă romanică pe un teritoriu mult mai extins decât cel ocupat de romani şi că această limbă converge cu romanicile occidentale, limbi cu care nu s’a aflat în contact în ultimii două mii de ani, ne trimite la o limbă mamă comună, mult mai veche.” [16]

Trebuie să acceptăm, însă, că există prezenţe materiale romane, în special arheologice – drumuri, castre, edificii (construite, în primul rând, pentru a gestiona şi transporta bogăţiile jefuite din Dacia şi alte zone) ori vestitele terme – şi numismatice, care au fost realizate pentru cuceritori şi au fost folosite de cuceritori (nu cred că şi’i imaginează cineva pe geți folosind, cu excepţia drumurilor desigur, spre exemplu, termele romane). Pe toate le considerăm aspecte importante de viaţă, dar aspecte de tip exterior ale existenţei (şi cu o valoare limitată de folosinţă ca frecvenţă şi cuprindere pentru masa populaţiei getice), pe când elementele generale, fundamentale, structurale şi de esenţă ale vieţuirii, păstrate până astăzi, la nivelul portului (moştenit evident de la daci – căciula, cămeşoiul, iţarii, opincile, ia, catrinţa [17]), al culturii spirituale (obiceiuri, credinţe, tradiţii etc.), al creaţiei literare folclorice – Doinele, Mioriţa – ori coregrafice, precum Căluşarii, sunt anterioare cuceririi romane, adică sunt getice şi chiar mai vechi. Cercetătorul Gligor Haşa consideră că vechile obiceiuri ne vin până în contemporaneitate, fără echivoc, din substrat [18], referindu’se, evident, la geți.

Să adăugăm la aceste aspecte concrete şi unul de natură psihologică, cu mare impact asupra colectivităţii umane: sentimentul de ură şi respingere faţă de cuceritori nutrit de cei învinşi, sentiment care se păstrează generaţii întregi. Vezi resentimentele perpetuate la nivelul conştientului nostru colectiv faţă, spre exemplu, de năvălitorii turci, tătari şi alţii, chiar până în timpuri apropiate. Atunci de la cine, când şi cum au învăţat dacii cuceriţi şi, mai ales, cei liberi limba cuceritorilor romani, limba latină? Orice om cu o gândire logică, având în vedere atât de multe şi capitale aspecte potrivnice, va concluziona că romanizarea, ca proces general la noi, a fost o imposibilitate.

Analizând dintr’o perspectivă mai largă specificul culturii noastre, cercetătorul Ion Ghinoiu face o observaţie importantă pentru tema în discuţie: „

”Cultura noastră populară nu are legătură cu Roma. Noi avem o civilizaţie genetic legată de continent, de uscat, de spaţiul continental şi de apele curgătoare, spre deosebire de egipteni şi greco-romani, care au civilizaţii maritime. Lucrurile sunt foarte clare: toată cultura populară românească este legată genetic de uscat, nu are nimic a face cu cea greco-romană” [19].

Afirmaţia este categorică.

Istoricul G.D. Iscru arată că urmările directe (ca şi scopul, de altfel) ale aşa-zisei romanizări au fost jefuirea Daciei de bogăţii pentru a ieşi din criza în care se afla Imperiul, precum şi ”distrugerea centrului cultic şi politic al Daciei.”[20] Caracterul de jaf şi distrugător al cuceririlor romane a creat în mentalul colectiv al geţilor o atitudine de respingere a dominaţiei şi influenţei romane.

Arheologul Vasile Boroneanţ, fost director al Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti, recurge la argumentul tradiţiei orale, la opinia maselor, care era cu totul alta decât cea oficială, fapt, dacă nu determinant, cel puţin sugestiv:

”Peste tot oamenii din popor spuneau că se trag din daci. Peste tot pe unde te duceai la sat, ţăranii spuneau că cutare movilă sau val de pământ sau cetate e de pe vremea dacilor” [21].

Aşadar, tradiţia orală nu pomeneşte de romani, iar opina colectivă populară îi alungă din memorie şi, prin aceasta, de fapt, le neagă influenţa. Fapt mai mult decât semnificativ. Romanizarea este un construct teoretic, artificial, lansat de cuceritori iar oficialităţile naţionale au fost păcălite şi l’au adoptat de’a lungul timpului vinovat-interesate.

Iulia Brânză Mihăileanu consideră că romanizarea a fost ”o invenţie politică”, iniţiată acum mai bine de 1000 de ani, în biroul papal de la Vatican de către Papa Inocenţiu al III-lea, care îi cerea la sfârşitul secolului al XII-lea getului Ioniţă cel Frumos, conducătorul Ţaratului vlaho-bulgar, ”să recunoască public descendenţa daco-românilor din etnia romanică”, urmărindu’se, de fapt, convertirea acestora la catolicism. Răspunsul a fost negativ. Acţiunea este reluată în secolul al XV-lea de Papa Pius al II-lea [22], urmărindu’se acelaşi ţel al catolicizării românilor.

Contestând, de fapt, romanizarea, cercetătorul Mihai Floarea readuce, într’un nou context, o teză de luat în considerare:

”În ceea ce priveşte romanizarea din 107-275, ca proces de geneză a poporului român pe care o invocă încă mulţi autori români spre acoperirea unei continuităţi indubitabile (altminteri ţinând de „miracolul românesc”), am socoti’o cel mult relatinizarea locuitorilor Daciei ai căror strămoşi ”roiseră”, cu milenii înainte, în toată lumea, inclusiv în Peninsula Italică…” [23]

Dacă procesul istoric al ”roirilor” este o realitate şi dacă putem accepta, dintr’o anumită perspectivă, fenomenul (genetico-lingvistic) numit (care necesită şi el o analiză mai amplă), trebuie pusă în discuţie, însă, terminologia folosită, care sugerează, totuşi, primatul limbii latine, termen care a creat şi continuă să creeze grave confuzii. Vom reveni asupra subiectului.

1.3. Din punct de vedere al limbii, se ridică o problemă majoră: există o evidentă asemănare între limba română şi limba latină, între limba română şi ”limbile surori”, limbile romanice: italiana, franceza, spaniola, portugheza, provensala, sarda, catalana ş.a., fapt ce a stat la baza argumentării provenienţei românei şi a celorlalte nouă limbi romanice din limba latină.

Lingviştii noştri oficiali au analizat principalele compartimente ale limbii române şi au ajuns la concluzii ce par de necontestat: majoritatea elementelor din cele patru niveluri ale limbii române sunt de origine latină. Este clasică statistica pe origini a cuvintelor din vocabularul fundamental (cca. 1500 de cuvinte), care cuprinde lexicul ”cel mai funcţional”, făcută de Al. Graur în 1954 (Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române), incluzând 1419 cuvinte, din care 58,21% latineşti, 21,49% slave şi restul de 20,30% [24] de diferite origini, lucrarea nefiind, de fapt, relevantă pentru că se bazează pe etimologiile (dovedite, în marea lor majoritate, a fi eronate) stabilite de latinişti, şi reluată, cu aceleaşi greşeli de fond, de Dimitrie Macrea prin analiza cuvintelor aparţinând vocabularului uzual din Dicţionarul limbii române moderne (apărut în 1958), unde aproximativ 62% sunt termeni latineşti şi romanici, 14% de origine slavă şi 24% de diverse origini [25]. Ca urmare a acestui mod de lucru şi cu aceste etimologii, ponderea cuvintelor de provenienţă (directă şi indirectă) latinească este covârşitoare: 58– 62%.

De reţinut că B.P. Hașdeu a identificat pentru prima dată la noi, prin geniala comparaţie cu limba albaneză, cca. 100 de cuvinte din substratul dacic (abur, barză, brad, mazăre, viezure etc.).

Morfologia [26] este şi ea, în aceeaşi viziune oficială, aproape în totalitate latinească: substantivul are trei genuri ca în latină, pronumele este în totalitate de origine latină, numeralul (cu excepţia lui ”100”, care ar proveni din slavul ”săto”, M. Vinereanu stabilind, însă, că aceasta este o etimologie greşită [27]), este şi el latinesc, verbul are, ca în latină, cele patru conjugări:

I: -a, -are: a lăuda, lăudare (laudo, laudare);

a II-a: -ea, -ere: a avea, avere (habeo, habēre);

a III-a: -e, -ĕre (e scurt): a zice, zicere (dico,dicĕre) şi a

IV-a: -i, -ire: a auzi, auzire (audio, audire), la noi existând la a IV-a şi dezvoltarea -î, -(î) âre: a coborî, coborâre.

La sintaxă, se păstrează funcţiile de subiect, predicat, atribut, complement, adăugându’se funcţia de element predicativ suplimentar (Fetiţa aleargă veselă.), diminuându’se ponderea construcţiei prin subordonare (în propoziţie şi frază) şi eliminându’se poziţia finală fixă din latină a predicatului în enunţ.

Sistemul fonologic păstrează marea majoritate a fonemelor latineşti, adăugându’se ă, â (î), j, ş, ţ, apreciindu’se că acestea provin fie din substratul getic, fie de la slavi.

Precum se constată foarte uşor, din această sumară prezentare, în viziune oficială, a nivelurilor limbii române comparativ cu limba latină, rezultă clar înrudirea dintre ele, lingviştii trăgând concluzia, greu de negat în urma evidenţierii acestor fapte lingvistice, că româna provine din latină.

Totuşi, argumentele contra sunt tot mai numeroase şi tot mai ”de substanţă”.

Revenind la aspectele principale discutate, observăm că între concluziile celor două succinte prezentări există o contradicţie flagrantă:

(1) romanizarea la noi (ar trebui să includem, desigur, şi limba, ca parte a sistemului) a fost imposibilă şi

(2) latinizarea de către ”limba mamă” a limbii geto-dace ”apare” drept o realitate de netăgăduit. Există, aşadar, o opoziţie netă. Rezolvarea acesteia nu trebuie să aibă ca bază explicaţii subiective, fanteziste, ilogice.

Există trei posibilităţi logice:

(1) ori ambele sunt adevărare, ceea ce e imposibil;

(2) ori ambele nu sunt adevărate, ceea ce iarăşi nu e posibil şi

(3) doar una e adevărată, care este şi concluzia corectă. Problema care se pune este ”care dintre ele?” şi care sunt argumentele.

Premisa de la care trebuie să pornim este realitatea etnogenezei poporului nostru şi, implicit, a genezei limbii române. Or, această realitate este chiar această clară opoziţie: imposibila romanizare a dacilor, dar evidenta ”latinizare” a limbii lor. Dacă vom găsi o explicaţie raţională acestei situaţii, cel puţin ciudate, am rezolvat ”problema”.

Suntem într’o situaţie paradoxală: trebuie să dăm o explicaţie logică unei contradicţii, cel puţin aparent, ilogice. Această contradicţie (ciudată, dar interesantă) este mai mult decât semnificativă, căci ea conţine, prin caracterul ei ilogic şi imposibil, cheia adevăratei situaţii şi a corectei ei explicaţii. Clarificări absolut necesare atât pentru istoria limbii noastre, cât şi pentru lingvistica romanică.

2. Noi suntem în Europa de la începuturi; noi nu venim de undeva pe aceste locuri, cum au făcut toate, dar absolut toate, popoarele din jurul nostru, ci noi suntem aici dintotdeauna, pe teritoriul ţării aflându’se, ca dovadă, ”centrul vechii civilizaţii europene”, aşa cum au afirmat şi dovedit numeroşi savanţi români şi străini.

2.1. Marele poet şi filozof Lucian Blaga afirma cu îndreptăţită mândrie:

”Noi n’am venit de nicăieri. Noi nu ne găsim nici la Apus, nici la Soare–răsare. Noi suntem unde suntem…” [28]

Cercetând geneza poporului român, Marius Fincă, în lucrarea Cine sunt strămoşii noştri? (Pucioasa, 2012, p.109 şi 130), citează o afirmaţie semnificativă a indianistului belgian Louis de la Valle:

”Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi…strămoşii omenirii .” [29](Adică, înaintaşii noştri, ai românilor, sunt ”strămoşii omenirii”.

Că zona carpato-danubiană este spaţiul de antropogeneză europeană, de dinainte şi de după glaciaţiunea Würm, este dovedită arheologic prin descoperirea scheletului unui om de tip contemporan în Peştera cu oase din Banat, trăitor acum 42.000 de ani. Istoricul G.D. Iscru susţine ideea marii noastre vechimi, folosind perspectiva mitico-biblică, enunţând teza că străbuna îndepărtată a limbii române constituie limba primordială:

”Limba naţiunii illiro-trace-geto-dace a fost urmaşa directă a limbii arienilor / pelasgilor, poporul primordial al Europei, şi ea se regăseşte în limba română, prin excelenţă în limba română veche” şi ”limba arienilor rămaşi pe loc în Spaţiul Daciei…fiind o limbă primordială, şi organică, firească, naturală.”[30]

2.2. În ”Noi, Dacii”, dr. Napoleon Săvescu, pe baza distribuţiei Haplogrupurilor, susţine:

”Populaţia de azi a ţării noastre aparţine majoritar Haplogrupurilor R1b şi R1a. Acest argument genetic, esenţial demarcat pentru populaţiile din diferite zone ale lumii, ne detaşează cu claritate şi ne proiectează, unic, în spaţiul carpato-dunărean, dintotdeauna şi pentru totdeauna.” [31]

În alt loc, ”Pelasgii carpato-dunăreni se vor organiza mai bine administrativ, militar şi religios spre a lupta împotriva populaţiilor migratoare…Astfel, primul val de populaţie kurgan a fost absorbit, asimilat de autohtonii carpato-danubieni, care stimulaţi de migratori vor da naştere unui popor războinic, ”războinicii soarelui”, la acel început al anilor 4.400 – 3.900 î.Hr., cunoscut şi sub numele de popor dac (Dax – sfinţi, cavaleri, războinici), poporul «cel mai viteaz, cel mai cinstit şi drept din masa neamurilor pelasgice» (Herodot, Istorii)” [32].

Contribuţia studiilor de genetică are la bază argumente ştiinţifice de necontestat. Directorul Institutului de Biologie Umană din Hamburg, prof. univ. dr. Alexander Rodewald, susţine ideea unei continuităţi genetice care, pe o perioadă de aproape 5.000 – 6.000 de ani, din Epoca Bronzului şi până în zilele noastre, s’a conservat în structura genetică a populaţiei actuale de pe teritoriul României. [33]

2.3. Primul care vorbeşte la noi despre vechea civilizaţie europeană de pe teritoriul nostru este profesorul arheolog ieşean Teohari Antonescu în 1901 [34] iar Enciclopedia (vol. I, p. 67 şi urm.), realizată în 1922 de Universitatea din Cambridge, precizează că zona carpatică face parte din „habitatul primitiv al arienilor.” [35]

Arheologul american William Schiller, pe baza dovezilor materiale, arheologice, enunţă clar:

”Civilizaţia s’a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu’se apoi atât spre Răsărit, cât şi spre Apus acum 13.000 – 15.000 de ani” [36].

Deosebit de importantă este concluzia la care a ajuns renumita arheologă americană Marija Gimbutas (în lucrări publicate între 1963 – 73):

”România este vatra a ceea ce am numit ”vechea Europă”, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.Hr, axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile Indo-Europenizate patriarhale, de luptători din Epocile Bronzului şi Fierului. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea Sumeriană…” [37]

Având în vedere informaţiile despre pelasgi (arieni), ca primii locuitori de pe pământ, observaţiile de arheologie genetică ale lui Anatole A.Klyosov şi Giancarlo T. Tomezzoli [38], opiniile Michaelei Orescu despre civilizaţia atlantidică şi pacifidică, şi, mai ales, consideraţiile lui Guido Mansueli privind cele două centre de vieţuire din timpul glaciaţiunii Wurm (din Pirinei, care a dispărut inexplicabil în urmă cu 11.000 de ani, şi din Carpaţi, care s’a continuat), precum şi urmele fosile din ţara noastră, din Europa de răsărit şi de sud-est de acum cca. 40.000 de ani, avansăm, ca alternativă la teoria migraţionistă asiatică (Asia Centrală), susţinută de Klyosov şi Tomezzoli, a lui ”homo sapiens sapiens”, ideea originii lui europene, localizată în arealul carpato-danubiano-pontic, precum şi teza autohtoniei europene a genezei limbajului şi numim această limbă de început, vorbită de populaţia iniţială din aria Munţilor Carpaţi şi a Dunării, considerată urmaşa zeilor, luând în considerare un spaţiu sud-dunărean mai larg, pelasga carpato-dunărean-balcanică.[39]

În finalul capitolului ”Romani sau români?” din lucrarea citată, C. J. Huertas face o apreciere care susţine, cel puţin în parte, teza noastră:

”Limba şi scrierea cea mai veche din Europa ar putea proveni din zona Balcanilor.” [40]

3. În această problemă complexă, trebuie avute în vedere trei sfere de relaţii ale românei:

a. relaţia limbii române cu latina,

b. legăturile dintre română şi limbile romanice şi

c. relaţiile românei cu limbile europene.

În privinţa relaţiei dintre română şi celelalte limbi romanice, discuţia este amplă, complexă, cu multiple aspecte şi, neconstituind obiectul cercetării prezente, rămâne a fi reluată altă dată. Facem menţiunea că lucrarea lingvistei C. Huertas este un text de referinţă în această problemă, iar concluziile sunt tranşante:

”Ipoteza existenţei unei limbi mame anterioare aşa-zisei romanizări devine astfel mai solidă şi mai consistentă” [41] şi ”Dovezile sunt tot mai concludente: procesul (de formare a limbilor romanice) nu trece prin latină.” [42]

3.1. Legăturile românei cu celelalte limbi europene din afara grupului numit romanic au dezvăluit aspecte neaşteptate.

Cu un secol în urmă, savantul german Johannnes Schmidt, folosind teoria valurilor, a demonstrat că toate limbile europene se trag din română.

Lingvistul suedez Ekstrom per Olaff afirmă:

”Limba română este o limbă-cheie, care a influenţat în mare parte limbile Europei.” [43]

Reţinem, mai întâi, aspectul categoric al afirmaţiei privind orizontul de cuprindere a influenţei: totalitatea limbilor europene. Apoi, sfera acestei influenţe: ”mare parte” a fiecărei limbi.

Cercetând istoria popoarelor nordice, Maria Crişan ajunge la concluzaia că ”strămoşii noştri au fost şi strămoşii lor, ai suedezilor, norvegienilor, danezilor, olandezilor, belgienilor, finlandezilor, lituanienilor şi a câtor altor neamuri încă”[44].

Deşi interesantă şi seducătoare, afirmaţia include confuzia nedorită între geţi şi goţi, trebuind să se facă precizarea că geții se înrudesc cu germanicii, cu slavii etc. la nivel proto-indo-european.

S’ar putea da ca exemplu suficient de grăitor existenţa în limba irlandeză a peste 1.300 de cuvinte care au corespondent în limba română, explicabile printr’o bază comună anterioară, limba pelasgo-carpato-dunăreană (cum o numim noi), în perioada ”roirilor” spre nordul Europei. În acelaşi sens, Timotei Ursu prezintă un număr important de rădăcini comune vlaho-suedeze, ca dovadă a sursei comune, limba strămoşilor noştri, pe care cercetătorul o numeşte, argumentat, danubiana. [45]

3.2. Lingvişti de renume, precum Carlo Tagliavini sau B.E. Vidos, considerau, prin 1959, româna drept ”latina balcanică”. Realizând un pas înainte în sensul unei precizări spaţiale necesare, autorii tratatului de Istorie a limbii române, apărut la Editura Academiei (1969), o numesc ”latina dunăreană” [46].

Mergând pe aceeaşi linie şi în cadrul aceloraşi limite, lingvistul D.Macrea nuanţează însă formula: ”denumirea cea mai potrivită este, după părerea noastră, latina carpato-dunăreană.” [47]

Prin suţinerea ”orbeşte” a originii latine a limbii noastre, neacceptându’se nicio opinie contrară sau de nuanţă, şi a tezei latinizării limbii dace, lingviştii noştri oficiali actuali sunt iremediabil latinizanţi. Chiar tratatul de Istoria României, (I, Bucureşti, 1960, p. 788) prezenta această poziţie oficială prin opinia acad. E. Petrovici:

”Limba română e creaţia poporului român. El a făurit’o din latina populară adoptată de strămoşii săi geto-daci de la coloniştii romani, cu care s’au amestecat, adăugându’i elemente din idiomul daco-getic, vorbit înainte de romanizare.”

Aceeaşi poziţie, fără niciun fel de amendament, nuanţare sau alternativă, o găsim, regretabil, şi în manualele de istorie pentru clasa a XI-a, pervertind, vinovat, conştiinţa identitară a zeci de generaţii de elevi.

3.3. Dacă, aşa cum am văzut, romanizarea geților a fost o imposibilitate, atunci, pe cale de consecinţă, şi latinizarea limbii lor, ca parte a sistemului, a fost tot o imposibilitate.

Deocamdată, aducem în discuţie câteva aspecte, acceptând (şi pornind de la) realitatea izbitoarei asemănări a limbii române cu latina şi cu, mai ales, celelalte limbi romanice.

Mai întâi, să observăm existenţa unor informaţii (de pildă, imaginile de pe Columna lui Traian) privind ideea că în tratativele dintre geți şi romani, pe vremea lui Decebal, nu se foloseau tălmaci. Aşadar, asemănarea dintre cele două limbi era un fapt real, recunoscut în epoca de la confluenţa celor două ere, adică în sec. I î.Hr. şi I d.Hr.

3.4. În esenţă, se pune problema primatului şi filiaţiei acestora. În această problemă, se configurează la noi două poziţii diferite.

3.4.1. Corneliu Florea [48] sintetiza clar, în 2013, una dintre ele:

”Teoria înrudirii limbilor vorbite de romani şi de daci, înainte de Anno Domini 105, este o teorie mult mai logică decât cea în care am transformat cuceritorul cu legionarii lui în profesori de latina vulgară din Latium.”

Se subînţelege din afirmaţie că aceste două limbi au evoluat în paralel, pornind dintr-un trunchi comun. Principalul merit al tezei este acela că neagă tranşant prioritatea limbii latine şi, de aici, şi derivarea românei din latină.

Această poziţie este susţinută şi de Maria Pirtea:

”Romanii vorbeau ca şi dacii, ca şi tracii, ca şi ilirii şi probabil ca şi alte popoare din continentul european, aceeaşi limbă străveche”, având ”acelaşi trunchi lingvistic din care s’au despărţit.”[49]

De fapt, N. Densuşianu, încă din 1910-1912, în Dacia preistorică, [50] presupunea că limba getică şi limba latină provin din limba pelasgă.

3.4.2. O a doua teză derivă din prima, dar merge mai departe, susţinând statutul primordial, de întâietate al străbunei limbii române (al limbii române, de fapt, pentru a folosi acelaşi sistem de referinţă ca al latiniştilor) faţă de latină.

Chiar un reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene, Petru Maior, afirma:

”Totuşi dacă vom avea a grăi oblu, limba românească e muma limbii cei latineşti.” [51]

Încă din 1839, istoricul francez Felix Colson, într’o lucrare despre Principatele Moldovei şi Valahiei, susţinea că nu dacii au învăţat limba de la romani, ci, dimpotrivă, romanii au învăţat’o de la geți. [52] Constantin Daicoviciu recunoştea că geții vorbeau o limbă proto-latină. Folosind informaţii de la unii gânditori medievali – suedezii Joannes Magnus Gothus (1488-1544), Carolus Lundius (1638-1725), belgianul Bonaventura Vulcanius Brugensis (De literis et lingua Getarum sive Gothorum, 1597), cercetătoarea M. Crişan, după ce analizează o serie de cuvinte din fondul principal de cuvinte, cum sunt: casă, tată, frate, soră, plug, blid, greblă…, toate fiind la origine getă, trage o concluzie categorică:

”Substratul getic l’am găsit prezent şi în elină – prima care s’a înfruptat, şi în latină, via limba elină, a doua uneori şi direct, apoi toate limbile zis romanice şi anglo-saxone îşi au cel puţin fondul principal de cuvinte în străbuna limbă getă; dintre limbile asiatice sunt prezente frecvent persana, turca, sanscrita …” [53]

Autoarea crede că ”Mai tânăra limbă – şi anume latina (subliniem, mai tânăra, [este] fiică sau nepoată a limbii gete.” [54]

3.4.2.1. Tot atât de grăitoare ni se pare şi poziţia ”ştiinţificilor” noştri contemporani, care nu văd sau nu vor să vadă realitatea. Semnificativă este poziţia adoptată de Academia Română prin vocea academicianului Marius Sala, reprezentantul oficial al Institutului de Lingvistică ”Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, care afirma în 2012:

”Metoda folosită, cea comparativ istorică, nu lasă nicio portiţă de verosimilitate afirmaţiei că limba română ar sta la baza limbilor europene.” [55]

Se exclude (regretabil) definitiv, precum se vede, orice altă ipoteză. Se pune firesc întrebarea: Oare cunoscutul academician lingvist nu cunoştea. Dicţionarul Etimologic al lui M. Vinereanu şi nu citise extinsul Argument al lucrării, tipărit din 2008, şi nici Rădăcini Nostratice în Limba Română din 2010, în care autorul, chiar pe baza metodei comparativ-istorice, demonstra sistematic, pe compartimente ale limbii, de la proto-indoeuropeană şi limbile indoeuropene până la română, caracterul prioritar al limbii getice, străbuna limbii române?

3.4.2.2. Şeful Catedrei de Limba Română şi Lingvistică generală de la Facultatea de Litere din Universitatea ”Al. I. Cuza”, Iaşi, profesor dr. Constantin Frâncu, afirmă în Cuvânt înainte că M. Vinereanu:

”…pe baza metodei comparativ-istorice, reconstituie sistemul fonologic al limbii traco-dace, respectiv al limbii române şi le compară cu sistemul fonologic al altor limbi indoeuropene, ajungând la concluzia că limba română face parte din marele grup italo-celto-ilirico-tracic, care în mileniul al II-lea î.Hr. era o singură limbă, diferenţiată doar la nivel dialectal. Dialectul din centrul şi estul Europei a devenit ulterior limba iliro-traco-dacă, care ar fi fost vorbită la sfârşitul erei pre-creştine…”[56]

Vinereanu (Dicţionarul etimologic [57]) aduce în discuţie un important argument de tip lingvistic. Dacă se acceptă originea latină a limbii noastre, argumentându’se cu prezenţa în lexic a 14% elemente latineşti, atunci celelalte 86% vor determina fenomenul cunoscut în lingvistică sub numele de ”creolizare”, ceea ce ar fi dus la pierderea aproape totală a flexiunii morfologice. Ipoteza cade, deoarece limba română are o morfologie foarte bogată atât la substantiv, cât şi la verb.
De asemenea, în decembrie 2012, Micael Ledwith, personalitate cunoscută în lumea ştiinţifică internaţională, fost consilier al papei Ioan Paul al II-lea, preciza într’un interviu la TV Cluj:

”Nu româna provine din latină, ci, mai degrabă, latina se trage din română.”

3.4.3. O poziţie de mijloc [58], având la bază viziunea filozofică a lui Ştefan Lupaşcu şi propunând folosirea noţiunilor de ”antestrat”, ”neostrat” şi ”terţul inclus”, aduce lingvistul Ioan D. Denciu [59]:

”Româna – singura trăsătură ce ne defineşte indubitabil identitatea – nu e nici latină, nici traco-daco-getă, ci un sistem idiomatic foarte preţios, nou şi vechi totodată, de-sine-stătător; nu mai poate fi numită neolatină – şi nu trebuie calificată neotracodacă! – pentru că similitudinile se explică altfel. Putem s’o numim în continuare romanică, dar s’o calificăm mai precis drept romanoidă, adică aducând de la nivelul indoeuropenei din Balcani (‘pelasgicei”) – prin intermediul geto-daco-moesienei – caractere asemănătoare cu ale latinei, sardei, occitanei, francezei, italienei, portughezei, spaniolei ş. cl., acestea privite mai curând ca ”surori” ale latinei decât ca ”fiice” (poate totuşi unele, spaniola de exemplu, au acest statut)”.

Ipoteza pentru filiaţia lingvistică este serioasă şi acceptabilă. De discutat este termenul romanoidă, care trimite, totuşi, prin radical, la domeniul latinitate (cu care nu suntem de acord), iar sufixoidul -oid (ă) include o conotaţie negativă, peiorativă, care ar trebui luată în considerare pentru denumire.

4.Ceea ce ne interesează pe noi, în mod prioritar şi esenţial, este mult discutata relaţie dintre română şi latină.
4.1. Să observăm, mai întâi, că, în prezent, o serie de lingvişti – primul a fost francezul Yves Cortez (Le français ne vient pas du latin -Essai sur une aberration linguistique, L’Harmattan, Paris, 2007) [60], din Spania Carme Jiménez Huertas (No venimos del latin, Circulo Rojo, 2013; în română, Nu venim din latină, Traducere de Mihaela Alda, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2016, 229 p.[61]), italianul Mario Alinei (Origini delle lingue d’Europa), la care se adaugă rusul Igor Diakonov sau grecul Dienikes Pontikos, contestă procesul romanizării.

Lingvistul M. Vinereanu, în prefaţa [62] Dicţionarului Etimologic al Limbii Române, neagă (în 2008) influenţa latină asupra structurii morfo-sintactice şi fonologiei româneşti, susţinând argumentat că elementele comune provin ”din fondul comun traco-italo-celtic” . Recent, M. Vinereanu face o afirmaţie tranşantă:

”…latina nu este limba mamă a limbilor romanice, aşa cum nici latina clasică – dar nici altfel de latină – nu este.” [63]

Carme J. Huertas, după analiza compartimentelor limbilor romanice, constată că:

”Nici fonetica, nici morfosintaxa limbilor romanice nu aparţin tipologiei latine.” [64]

Decide că ”legătura dintre limbile romanice şi latină ar fi de înrudire, nu de filiaţie.” [65]

Şi apoi vine şi cu o precizare semnificativă pentru limba noastră:

”Este, fără îndoială, fascinant, să constatăm că româna păstrează anumite aspecte care ne ajută să ne apropiem de limba mamă comună.” [66]

4.2. Demonstrarea statutului de prioritate a limbii române se poate face şi prin analiza altor aspecte.

4.2.1. De pildă, în sanscrită există cuvinte înrudite cu cele românești, considerate la noi a fi de origine latină. Faptul este imposibil, dacă acceptăm ideea latinizării limbii dace, deoarece romanii nu au avut niciodată contact cu India, iar ”roirile” carpato-danubiene s’au produs înainte cu câteva milenii de cucerirea Daciei de către romani. De asemenea, există cuvinte româneşti similare cu cele din sanscrita-vedică, dar ele nu există în limba latină, Marin Bărbulescu-Dacu [67] identifică în sanscrită cca 400 de cuvinte cu cognaţi în limba română. Napoleon Săvescu exemplifică, între altele, numeralul de la 1 la 10 din sanscrită, este apropae identic, cum uşor se vede, cu cel din română, la care se adaugă numeralul ”sută”, în sanscr. ”shata”, când în latină este ”centum”.

Explicaţia constă în faptul că în sanscrită termenii se datorează străvechii române, pelasga carpato-dunăreană (zicem noi), urmare a fenomenului ”roirilor”, când populaţia carpato-dunăreană a ajuns până în India, iar latina şi slava, apărute mai târziu, nu puteau lua aceşti temeni decât de la noi. De aici şi concluzia, formulată, nu fără un tonic sentiment de mândrie, de către dr. N.Săvescu: ”noi nu suntem urmaşi nici ai slavilor, nici ai romanilor, ci ei sunt urmaşii noştri.” [68]

Contrazicând poziţia eronată a lingvisticii oficiale că românescul ”sută” provine din slavul ”săto”, Mihai Vinereanu demonstra clar, încă din 2008, cu argumente de lingvistică fonetică şi istorică, în mod riguros ştiinţific, că acesta provine de la geți.[69] Pertinente sunt pentru această etimologie şi observaţiile Iuliei Brânză Mihileanu din Cercul vicios al jongleriilor ,”ştiinţifice”. [70]

Încadrarea făcută de lingvişti românei la grupul limbilor satem, unde este inclusă şi traco-daca, este, după Iulia Brânză Mihăileanu, o dovadă certă a distanţării de latină, care este, cum se ştie, o limbă centum. [71] Mai mult, româna are trăsături comune cu ambele grupuri, ceea ce o aşează, susţine M. Vinereanu, într’o poziţie centrală, [72] faptul fiind şi o sugestie a posibilului izvor comun pentru ambele grupuri.

4.2.2. O dovadă culturală în discuţia noastră aduce Maria Crişan, care constată că ”la comediograful Plaut, care a trăit în sec. III – II î.e.n., fiind aproape contemporan lui Cato Major / Cato cel Bătrân, întâlnim cuvinte şi expresii geto-dace puse în gura personajelor sale – GEŢI şi DACI deopotrivă, probând cu prisosinţă că seminţia traco-geto-dacă locuia pe teritoriul Italiei cu cinci secole înainte de cu totul parţiala cucerire a Daciei de către legiunile romane.” [73]

4.2.3. Un nou argument al priorităţii românei îl aduce Ion Lazăr prin analiza relaţiilor lexicale dintre latină, română şi italiană. Observă că, potrivit concluzilor cercetătorilor, ”limba latina clasică are cele mai multe asemănări (lexicale) cu limba română; iar limba italiană, moştenitoarea de drept a limbii latine, are cele mai multe asemănări şi cuvinte comune, nu cu latina, ci tot cu româna. Înseamnă că singura concluzie posibilă, logică şi adevărată este că din limba primordială a străbunilor noştri…a luat naştere atât limba latină cultă şi italiana, cât şi toate celelalte limbi aşa-zis romanice.” [74]

4.2.4. Alt aspect semnificativ rezultă din compararea unei caracteristici specifice – unitatea vorbitorilor – în limbile română şi italiană, între care s-a constatat o diferenţă esenţială din acest punct de vedere. Italiana se caracterizează printr-un număr mare de dialecte (după T. Ursu, nouă principale, după alţi cercetători, aproximativ 1500), vorbitorii lor neputându’se înţelege între ei. De aici rezultă că nici continuatoarea de drept a latinei şi de pe acelaşi teritoriu iniţial, italiana, nu a fost romanizată [75] şi nu a putut fi ”latinizată”, căci în acest caz ar fi trebuit, credem noi, să fie exemplar de unitară.

Semnificative sunt şi opiniile lingvistului italian Mario Alinei privind diversitatea lingvistică de aici. În comparaţie cu italiana, româna, din toate teritoriile unde este vorbită, se caracterizează printr’o uimitoare unitate. ”Un fapt esenţial trebuie neapărat remarcat, susţine Timotei Ursu, păstrarea în limba tuturor vlahilor a fondului lexical şi a structurilor gramaticale din arhetipul proto-danubian; ceea ce înseamnă, ipso facto, o continuitate etnică remarcabilă.”[76]

Aşadar, româna are alt statut. Unitatea şi continuitatea ei sunt rezultatul statutului ei vechi şi primordial.

5. Să analizăm problema dintr’o altă perspectivă. Ce este limba latină? C.J. Huertas precizează:

”LINGUA LATINA era limba vorbită în Latium, înrudită cu ROMANA LINGUA şi cu limbile vorbite de vecinii săi din Peninsula Italică, din Peninsula Iberică şi din vechea Dacie.” [77]

Se cunosc trei idiomuri principale ale acesteia: latina arhaică, (stră) veche, bătrână, prisca, fixată temporal înainte de anul 750 î.Hr., care era, probabil, pelasga bătrână; latina populară, rustică, vorbită, vulgară [78] şi latina cultă, oficială, scrisă.

5.1. Limba română, ca şi celelalte limbi romanice, provine, potrivit tradiţiei, din latină. Din latina populară. Conceptul de latină populară este neclar şi imprecis folosit. Cine vorbea acest idiom? Era el unitar? Avea el putere de influenţare? Recent, M. Vinereanu aduce, prin teza despre lingua romana rustica, noi şi concludente argumente împotriva vechilor şi eronatelor teorii. De fapt, lingvistul, folosind dovezi de lingvistică istorică, arată că latina vulgară nu a fost limba maternă nimănui şi, ca atare, nu este limba mamă a niciunei dintre limbile romanice [79].

Carme J. Huertas susţine:

”Nu găsim nicio dovadă empirică în sprijinul existenţei latinei vulgare. Dovezile arată că se scria în latina clasică şi se vorbea în alte limbi.” [80]

Avem o informaţie importantă despre limba română şi ausonii, locuitorii din centrul meridional al Italiei. Diplomat şi istoric grec din sec. al V-lea d. Hr., Priscus călătoreşte în regatul lui Attila prin 449 d. Hr. El întâlneşte ausoni (limba ausonică?) [81] la sudul Dunării, în Moesia Superioară şi pe teritoriile Banatului şi Crişanei de astăzi şi constată că limba lor era apropiată de graiul geţilor şi de româna străveche.

Istoricul Iscru consideră, nu fără temei, aşa-zisa latină populară ”variantă mai tânără a limbii române vechi.” [82] Când clasele ”de sus” romane creaseră o latină cultă în dispreţul mulţimii, ”Jos, cei mulţi, notează G.D. Iscru, vorbeau limba bătrână, desprinsă din trunchiul lingvistic ancestral comun al arienilor/pelasgilor, din care descindea şi limba celor cuceriţi.” [83]

Istoricul dă o explicaţie logică fenomenului (şi termenului):

”limba băştinaşilor din Spaţiul carpatic/carpato-dunărean, limbă dusă…de ”roirile” pornite de aici, a putut fi, în locurile în care acestea s’au stabilit, limba bătrână în care oamenii se puteau înţelege şi ea a putut menţine un important fond de cuvinte în limbile diferenţiate ulterior în spaţiile de sedentarizare.” [84]

Într’o anumită măsură, într’un fel apropiat ca viziune, Mihai Florea propune, într’o recentă lucrare (2016), pentru limba de origine (indoeuropeana) un termen oarecum general, dar cu o semnificativă încărcătură semantică, limba pământului [85], pe baza unei argumentări ce ni se pare foarte serioasă.

Când este vorba de a demonstra trecerea de la latină la română se dau ca exemple legile fonetice [86], pornindu’se de la latina cultă, şi nu de la cea populară, unde situaţia este diferită. Ce este, de fapt, latina clasică? Este un construct cizelat, cult deci, făcut de cărturari mai târziu, prin sec. V-I î.Hr., cu intenţia de unificare imperială a diverselor idiomuri din peninsulă. [87]

C. J. Huertas apreciază:

”Latina clasică ar fi, atunci, limba scrisă rezultată în urma unui proces de omogenizare…A fost o limbă planificată şi în prima fază pentru a comanda trupele şi pentru a unifica armate de diferite origini, pentru a redacta documente juridice, istorice şi literare…Mai târziu, impunerea latinei a fost continuată de Biserica Catolică, odată cu renaşterera culturii şi a artelor latine.” [88]

Ea a fost perfecţionată în timp şi impusă în alte zone, ulterior, prin biserica catolică, aceasta urmărind extinderea puterii şi a dominaţiei ei. Un construct asemănător, cult, a fost şi slavona, slava bisericească, provenită din bulgara veche (creată, însă, cu secole înainte de realizarea alfabetului chirilic de către călugării ortodocşi Chiril şi Metodiu, în secolul al IX-lea), care a fost folosită secole întregi în sud-estul Europei ca limbă de cult, de cultură şi de cancelarie. Ca şi slavona, latina clasică nu era înţeleasă şi nici folosită de popor, de oamenii simpli. Slava este, ca şi latina, acum, o limbă moartă, dar există limbile vii rusă, bulgară, poloneză, cehă etc., aşa cum trăiesc aşa-zisele limbi romanice, ca italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna, occitana, catalana ş.a., dar geneza acestora este una specială şi complexă. Teza formării limbilor romanice din latină este subminată, mai întâi, de analiza logică a raporturilor dintre limba ”mamă” şi limbile ”fiice”.

Ioan Curtean de Hondol (preşedintele Fundaţiei Internaţionle ”Mihai Eminescu”) face o observaţie raţională şi de bun simţ: o limbă populară poate da naştere unui idiom cult, dar un idiom cult niciodată nu va putea da naştere unei limbi populare. Latina populară (care nici nu a existat, de fapt) ar putea constitui baza pentru un idiom cult – latina clasică. Problema care se pune este dacă pornindu’se de la un construct teoretic, se putea construi o limbă pe care o masă de vorbitori – geţii şi alţii – părăsindu’şi limba lor, să o adopte şi s’o folosească în mod curent. Asemenea proces este pură fantezie, lipsit de bază practică, reală şi logică, deoarece se înlocuiesc vorbitorii, fiinţe reale, cu nişte roboţi.

Aşadar din idomul cult latina nu se puteau naşte limbi populare. Ştiind, potrivit surselor istorice, că în secolul III î.Hr. latina era o limbă moartă, C. Huertas se întreabă logic şi cu îndreptăţire:

”Dacă nici romanii nu vorbeau latina, cum poate cineva să susţină că locuitorii din ţinuturile noastre au renunţat la limba lor maternă, înlocuind’o cu alta, pe care nu o înţelegeau.” [89]

Şi de aici din nou concluzia: latina clasică nu poate fi baza limbii române şi a celorlalte ”limbi romanice”. Din contră, doar vechea română sau stră-română. Pe baza unor argumente lingvistice şi compararea unor texte din Galia şi Spania din sec. IX-X, M.

Vinereanu duce încetarea folosirii limbii latine spre sec. I î.Hr., precizând:

”cum cineva mai poate susţine că romanii au răspândit şi implementat latina de la Oceanul Atlantic până la Marea Neagră, când în Roma, începând cu secolul I d.Hr, nimeni nu mai vorbea latina ca limbă maternă. Triburile oscilor au fost cucerite de romani în a doua jumătate a secolului IV î.Hr. Prin urmare, 300 de ani mai târziu, o mare parte din populaţia Romei vorbea limba oscă, în timp ce limba latină încetase de a mai fi vorbită.” [90]

Noile cercetări teoretice din lingvistică aduc perspective noi.

”Lingvistica cognitivă, afirmă C.J. Huertas [91], e pe cale să schimbe concepte lingvistice elementare, considerând că toate constructele gramaticale au o bază simbolică.”

Faptul este aplicabil şi la aşa-zisele limbi romanice. Termenii protolatină sau paleolatină (care ar trebui, de fapt, să desemneze, după M. Orescu, limba pelasgo-getică de la 5.000 î.Hr., când a pornit migraţia condusă de Rama către Asia continentală, purtând cu ea şi limba sanscrită), prin menţinerea în structură a componentei latină, creează confuzie, căci s’a fixat într’un timp îndelungat în conştiinţa vorbitorilor şi în uzul cercetării ştiinţifice. Pentru corectarea erorii este mecesară o altă terminologie, clară şi precis delimitată.

5.2. Lingviştii străini Kopitar, Miklosich, H. Schuchardt şi românul B.P. Hașdeu sunt primii care au stabilit numeroase elemente şi trăsături neromane, ce nu pot proveni decât din substrat, dintr’o limbă preromană, limba getică, numită și traco-daco-iliră.

5.2.1. După ce susţine, printr’o pertinentă analiză[92], că traco-dacă este termenul mai potrivit realităţii etnogenezelor din epocă, I.I. Russu, prin comparaţia cu latina şi albaneza, stabileşte, deşi adept al romanizării, un număr de aproximativ 90 de cuvinte pre-romane şi care lipsesc în albaneză, considerate drept autohtone pentru limba română: amurg, băiat, bordei, brânză, căciulă, copil, ghiară, gorun, măceş, mistreţ, muşat, prunc, strugure, sugruma, ţăruş, urdă, zăr etc.  Evident, Tracia și Dacia fiind numai niște regiuni delimitate, acestea nu puteau fi etnii, ci doar regiuni getice locuite de etnia pelasgo-getică majoritară a Europei vechi.

Faptul că aceste cuvinte, cu semnificaţie esenţială în sfera de vieţuire românească dintotdeauna, nu se află în latină, nici în albaneză, care provine, după părerea majorităţii lingviştilor, din limba getică (indiferent că i se dă tentă regională ”tracă”, ”iliră” sau chiar ”dacă”, denotă pentru română o fizionomie, cel puţin în parte, singulară.

Subtil cercetător, I.I. Russu face o constatare foarte importantă privind realitatea relaţiei dintre cele două limbi, identificând ştiinţific un fapt lingvistic deosebit.

”Elementele prelatine formează cu cele latine un singur tot, care a suferit aceleaşi transformări fonetice: este fondul lexical moştenit al limbii române, deosebit de numeroasele împrumuturi ulterioare.” [93]

Dacă elementele prelatine şi cele latine formează un singur tot şi dacă acesta cunoaşte ”aceleaşi transformări” înseamnă că pentru a se produce aceleaşi transformări trebuie să existe între elementele celor două componente dacă nu identităţi, cel puţin similitudini de structură şi de esenţă genetică, căci, altfel, nu ar putea avea loc transformări identice. Concluzia, de aici, este că între cele două componente, prelatine şi latine, sunt asemănări esenţiale, de esenţă genetică, iar consecinţa evidentă este realitatea înrudirii celor două componente, de care I.I. Russu nu era din păcate conștient. Adică, elementele pre-latine şi cele latine sunt similare, dacă nu identice în structura lor genetică. Deci, latina este înrudită cu ”prelatina”, adică cu pelasga carpato-dunăreana. Astfel, subordonarea latinei faţă de limba getică, faţă de limba română în fond, poate fi demonstrată ştiinţific.

Considerăm corectă și afirmaţia lui Mihai Vinereanu că limba getică, traco-dacă cum o numește el, este ”adevărata predecesoare a limbii române, şi nu latina.” [94]

Noi numim limba străbuna acesteia pelasga carpato-dunăreană (vezi supra 4.2.1). Din punct de vedere evolutiv, credem că putem distinge pentru limba română trei etape anterioare:

1. pelasga carpato-dunărean-balcanică (considerată proto-indoeuropeana) în epoca stră-străveche post-anatoliană,

2. pelasga carpato-dunăreană (româna străveche, danubiana, indo-europeana comună) în neolitic şi

3. limba getică, sau prin variațiile regionale folosite de mulți specialiști, traco-iliro-dacă în Antichitate. [95]

La întrebarea folosită ca titlu al unei lucrări bine documentate, ”Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?” (2015), Iulia Brânză Mihăileanu răspunde tranşant:

”Originea traco-dacă a limbii române este nocivă pentru cei care au inventat teoria romanizării. Îndeosebi pentru urmaşii lor.” (p. 13)

6. O mare parte din lingviştii noştri din trecut, concentrându’se pe etimologie, ca şi autorii DEX-lui, au greşit mai ales prin concluzia că noi am luat multe cuvinte de la alţii când, de fapt, fenomenul este invers de cele mai multe ori.
6.1. Viziunea lingviştilor, ca și autorii DEX a falsificat şi falsifică statutul identitar românesc. De mirare şi de neexplicat este faptul că autorii lui găsesc tuturor cuvintelor româneşti etimologii străine, rămânând, totuşi, (curios!) încă 4.000 de cuvinte cu origine necunoscută.

Există aici o flagrantă contradicţie logică. Se ştie (cum s’a demonstrat şi în paginile anterioare) că poporul nostru are o vechime de mai bine de 5.000-6.000 de ani (vezi supra afirmaţiile lui Al. Rodewald, cap. 2.2.). Mai mult, şi’a dovedit o remarcabilă stabilitate şi continuitate, când valuri de migratori au trecut, când pe alţii i’am primit şi i’am acceptat în necazul căutării unui loc prielnic vieţuirii, dar noi am rămas, aici, statornici pentru totdeauna. Limba noastră, după autorii DEX-ului, este o limbă de împrumut!?!? Toate cuvintele noastre, după ei, sunt luate de la alţii, de la popoarele din jur!?!? Aşadar, cei care au venit mai târziu pe meleagurile noastre – şi romanii, şi slavii, şi maghiarii ş.a. – ne’au dat cuvintele lor. E ridicol!

Din toată terminologia noastră piscicolă, de pildă, formată din cca. 500 de termeni, doar unul e latinesc (peşte), iar restul sunt de origine slavă. [96] Până şi ”Numele pieselor din costumul naţional românesc sunt toate împrumutate”, dezvăluie ironic I. Brânză Mihăileanu în ”Pentru cine e nocivă originea traco-dacă a limbii române” (p. 31). Opinca şi nojiţele vin de la slavii bulgari. [97]

Adică, geții au rămas neîncălţaţi sau n’au numit peştii, cu care se hrăneau de mii de ani, până în sec. al VI-lea d.Hr., când au venit slavii pe aici. Cercetătorul Vinereanu apreciază că ”multe cuvinte româneşti, care au fost considerate de origine slavă, provin de fapt din fondul traco-illiric” [98]. Gând provine, după DEX, de la maghiari. Adică, geții nu ”au gândit” până în secolul IX d.Hr., când au venit ungurii în Ardeal.[99] Aşadar, noi n’am fi fost în stare să ne creăm o limbă, un mijloc obişnuit, firesc de comunicare.

I. Brânză Mihăileanu atrage atenţia asupra unui aspect perfid şi deosebit de periculos:

”Mesajul subliminal pe care caută să ni’l transmită autorii (DEX-ului, n.n.) unor astfel de miracole lingvistice este: dincolo de romanizare noi nu avem rădăcini. Noi vorbim o limbă compusă din împrumuturi” (p. 21). Autorii DEX-ului vor să ne convingă, afirmă cercetătoarea, că ”suntem un neam lipsit de simţul creativităţii şi al valorilor; avem doar simţul imitaţiei.” [100]

Fals, prostie şi rea-credinţă din partea acestor ”farsori lingvistici”!

O situaţie care confirmă poziţia acestor oficiali români este dată de faptul că un cercetător maghiar, Ferenc Bakos, a identificat în al său Dicţionar etimologic al limbii maghiare 2.333 cuvinte româneşti preluate de maghiară, iar instituţiile noastre oficiale au interzis pomenirea lui; de traducerea şi publicarea acestuia nici vorbă, iar de corectat etimologiile greşite din DEX de această origine nici nu se pune problema! Doar dezinteres?

Din cele 601 rădăcini nostratice stabilite de cercetătorii A. Bomhard si J.C. Kerns, M.Vinereanu identifică 216 rădăcini lexicale, care se pot aplica limbii române.

Aşadar, susţine Vinereanu,

”nu se va mai putea menţiona în DEX ”cuvinte cu origine necunoscută” sau luate de pe la vecinii care s’au aşezat pe-aici multe, multe secole mai târziu, pentru cuvinte ca ceafă, cocor, deal, întuneric, stuf, zeamă şi alte cca 350 de cuvinte, ci cuvinte cu origine nostratică.” [101]

Iar noi credem că aceste cuvinte, prin pelasga-carpato-dunărean-balcanică, şi’au continuat vieţuirea în indo-europeană, pe care noi o numim, credem potrivit, pelasga-carpato-dunăreană.

6.2. Încă din 1970, lingvistul I.I. Rusu stabilea, folosind indo-europeana, aproximativ 200 de termeni de origine traco-dacă (getică).[102]

Din cele 5400 cuvinte-titlu (din care provin cel puțin 25.000 de cuvinte, considerând că fiecare cuvânt-titlu are cca 5 derivați), doar 13% sunt comune cu latina, iar 58% sunt din fondul pre-latin sau getic (traco-dac) [103]). Având în vedere că elementele lexicale din fondul principal au un număr mai mare de derivați (în raport cu împrumturile care au derivați puțini sau nu au niciun derivat) și sunt în marea lor majoritate de origine getică, procentajul cuvintelor getice (traco-dace) în limba română este cu mult mai mare. Mihai Vinereanu în Dicţionarul Etimologic (2008), pe baza unor ample cercetări comparative cu indo-europeana, arată că 84-85% reprezintă elementele autohtone [104], considerând, în acelaşi timp, că elementele lexicale comune cu latina sunt doar înrudite cu latina, fără să provină din latină, adică sunt elemente getice, contrazicând radical viziunea oficială.

Iulia Brânză Mihăileanu face şi o ”mică statistică” a originii termenilor privind casa românului potrivit DEX şi găseşte din cele 54 de cuvinte 16-slave, 12-latine, 6-turceşti, 4-ucrainiene, 3-albaneze, 3 cu etimologie necunoscută, 2-bulgare, 2-sârbeşti, 2-greceşti, 2-maghiare, 1-rusesc şi 1-francez, încheind cu observaţia:

”Cele mai multe le”am împrumutat de la slavi, nu de la latini. Iar proporţia dintre cele aşa-zise latine şi cele împrumutate de la alţi migratori este de 22% şi 78%. Vedeţi cumva romanizare cu numai 22% împrumutate din latină? Eu una văd doar că etimologiile DEX-ului combat teoria romanizării.” [105]

Culmea ironiei: tocmai susţinătorii teoriei romanizării, datorită obtuzităţii, dogmatismului şi inflexibilităţii cu care susţin romanizarea ajung, indirect, din exces de zel, să o nege.

Nu e numai ridicol, ilogic şi neştiinţific din partea ”oficialilor” noştri, ci e, mai ales, trădare de neam, trădarea înaltei civililizaţii getice străbune, falsificarea istoriei noastre chiar de către ”ştiinţificii noştri”, căci se face instituirea, cu scop denigrator, a statutului nostru de popor de rang inferior, negându’se conştient şi vinovat, cu morgă ştiinţifică, însă, locul aparte pe care ar trebui să’l avem în cadrul naţiunilor europene şi lumii, trădându’se nu numai trecutul, ci şi viitorul naţiei.

7. Concluzii
1). Rezolvarea contradicţiei de la care pleca analiza noastră este posibilă numai prin schimbarea perspectivei şi a sensului relaţiei. E invers! Geţii n’au putut fi ”romanizaţi”, căci nu au existat condiţiile producerii procesului. Şi nici nu a fost posibil şi nici necesar, deoarece latinii şi romanii au apărut pe scena istoriei după geți şi ei înşişi erau, după cum arată izvoarele istorice. Aşadar, e invers. ”Latinizarea” nu a existat, iar rapiditatea aşa-zisei latinizări este un fals şi o invenţie, căci străbuna limbii geţilor era, de fapt, limba în care îşi avea, după părerile multor cercetători, originea chiar latina. Prin urmare, totul e invers.

2). Româna e, în fond, prin stră-străbuna ei, pe care o numim pelasga carpato-dunărean-balcanică, punctul de plecare pentru limbile europene, pentru limba albaneză, precum şi substratul multor limbi din Europa Centrală de azi, pentru o bună parte din limbile italice şi, în primul rând, pentru cele din sfera ei de filiaţie, pentru limba latină, care nu e nici ”limbă mamă”, nici ”soră” [106] (poate, cel mult, ”verişoară”), şi aşa-zisele limbi romanice. Având o serie de elemente identice cu limba mamă comună veche, de care vorbeşte Carme Huertas, putem considera că româna are, în raport cu latina, un statut prioritar. Unitatea şi continuitatea limbii getice, ca şi a urmaşei ei, limba română, sunt rezultatul statutului lor vechi şi primordial faţă de latină.

3). Pelasga carpato-dunărean-balcanică este, după părerea noastră, limba mamă comună de care vorbeşte C. J. Huertas.

4). Dacă putem considera că, în perioada medievală, cărturarii (cronicarii) noştri nu au avut informaţii suficiente şi alternative, dacă ardelenii au fost manipulaţi, iar reprezentanţii Şcolii Ardelene au crezut că pot obţine în Imperiul Austro-Ungar un alt statut pentru români decât cel de ”tolerat pe pământul Transilvaniei” (căci alţii erau ”domnii şi pământenii”, potrivit actului ”Unio Trium Nationum”), solicitând drepturi egale cu celelalte trei naţiuni privilegiate, prin susţinerea originii romane a poporului şi latine a limbii, dacă latiniştii din secolul al XIX-lea, pe care B.P.Hasdeu, autorul celebrului studiu ”Perit-au dacii?” (1861), i’a numit ironic ”ştiinţifici”, n’au avut capacitatea lingvistică de a descoperi adevărul, tuturor acestora putându’li’se găsi o scuză, considerăm că ”ştiinţificii” de astăzi, romanomani şi latinomani, nu au nicio scuză, fiind dominaţi probabil de un reprobabil interes personal şi nu au acum, când au apărut atâtea dovezi, informaţii noi şi opinii argumentate ale unor cercetători români şi, mai ales, străini, obiectivitatea şi nici tăria pentru reevaluarea poziţiilor anterioare, unii dintre ei fiind conduşi, opinăm, având în vedere persistenţa într’o evidentă eroare, chiar de rea-credinţă.

5). Din cele evidenţiate, se desprinde o idee concluzivă cu importante urmări în cadrul lingvisticii generale, la a cărei formulare ”se sparie gândul” (vorba cronicarului), şi, pentru a atenua gravitatea consecinţei, o vom enunţa în formă interogativă, desigur cu sens retoric: Oare întreaga lingvistică romanică îşi înalţă edificiul, pornind de la teza că latina e limba de origine, ”limba mamă”, a tuturor (zece) limbilor romanice, pe o premisă falsă şi având la bază un fapt lingvistic artificial, inventat, deci nereal? Cercetătorul Gabriel Gheorghe a afirmat mai demult că limba română este ”cheia romanisticii”[107], iar M. Vinereanu consideră necesară opţiunea ”către o nouă ştiinţă a romanisticii” [108].

Se impune o modificare nu numai de viziune, dar şi de terminologie (de ce ”limbi romanice”?), care să ilustreze schimbarea necesară în sensul adevărului ştiinţific, lingviştilor români de astăzi revenindu”le această fundamentală, stringentă şi patriotică îndatorire.

Note

[1] Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, p. 814

[2] Mihai Vinereanu, Rădăcini nostratice în limba română, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 2010, p. 8

[3] Iulia Brânză Mihăileanu, Cercul vicios al jongleriilor ,,ştiinţifice”, în Revista de lingvistică şi cultura românească, nr. 4, 2015

[4] Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, vol. I, Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Teocora, Buzău, 2012, p. 28

[5] Eugen Lozovan, Dacia sacră, Ediţie îngrijită, repere biografice şi schiţă de profil de I. Oprişan. Traducere din limbile engleză şi franceză de M. Popescu, Ediţia a II-a, Ed. Saeculum, Colecţia Myrhos, Buc., 2006, p. 120

[6] Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 35

[7] Apud Valentin Roman,  vatra-daciei. ro/cine-erau-colonistii-adusi-de-romani-in-dacia, 4.03. 2015

[8] [9] Informaţia trebuie privită cu o anumită rezervă datorită considerării de către unii cercetători a operei citate (H. A.) lucrare nesigură, cu multe aspecte inventate.

[10] Le origini delle lingue neolatine, Bologna, 1982, p. 97, apud Iulia Brânză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 128

[11] Hadrian Daicoviciu, Dacii, Chişinău, Editura Hiperion, 1991, p. 187

[12] Alexandru Vulpe, Sintagma „strămoşii noştri daci” ar trebui discutată, în Historia, nr.120, dec. 2011

[13] Hadrian Daicoviciu, op. cit. p. 188

[14] Vezi Carme Jimenes Huertas : ”Nu a existat niciodată o societate daco-romană stabilă. Spre deosebire de ceea ce s’a petrecut în Spania şi în alte ţări aflate sub jugul Bisericii Catolice, nici în secolele următoare latina nu s’a impus ca limbă de cultură. Şi atunci, cum se face că în România de azi există o mare unitate lingvistică pe întregul său teritoriu? Unde sunt factorii de romanizare?” în Nu venim din latină, Traducere de Mihaela Alda, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2016, p. 70-71

[15] Iulia Brânză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 77

[16] Carme Jimenes Huertas, Nu venim din latină, Traducere de Mihaela Alda, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2016, p. 224-225

[17] Ultima piesă, catrinţa, o găsim în îmbrăcămintea femeilor din vechiul şi celebrul mozaic de la Ravena, sec. VI d.Hr., şi pe care DEX-ul o dă ca fiind cuvânt de origine maghiară, pe când (situaţie jenantă pentru specialiştii noştri lexicologi, descoperită de lingvistul Marius Sala) chiar Dicţionarul istorico-eimologic maghiar, editat în 1970 la Budapesta de Academia Maghiară, îl consideră de origine română. Vezi şi Gabriel Gheorghe, Influenţa limbii române asupra graiurilor maghiare văzută de la Budapesta, în Noua Revistă Română, 09.11.2012

[18] Euroindeanism şi dacism în Antologia sanscrită în Dacia magazin, nr.44, iunie 2007, p.30 şi urm.

[19] D. Roxin, Perit-au dacii? Şi dacă da, de ce? (interviuri cu specialişti) în Formula As, nr.1149, 15.01.2015

[20] Strămoşii noştri reali geţii-dacii-tracii-ilirii…naţiunea matcă din vatra ”Vechii Europe”, Casa de editură ”Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2014, p. 227

[21] În D. Roxin, Perit-au dacii? Şi dacă da, de ce? (interviuri cu specialişti) în Formula As, nr.1149, 15.01.2015

[22] Vezi Iulia Brânză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 91-95

[23] Altcumva despre limba română în Revista de lingvistică şi cultura română, nr. 1, 2014

[24]Apud D. Macrea, Probleme de lingvistică română, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 29

[25] Vezi D. Macrea, Locul specific al limbii române între celelalte limbi romanice în Limbă şi lingvistică română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973, p. 39

[26] Pentru morfologie, sintaxă şi fonetică vezi D. Macrea, Lucr. cit., pp. 21- 23.

[27] Dicţionar etimologic al limbii române. Argument, Editura Alcor, Edimpex, Bucureşti, 2008, p. 29: ”Indiferent dacă slava comună a împrumuat acest termen din iraniană sau din geto-dacă, este cert că rom. sută nu poate proveni din v. sl. sьto”

[28] Apud Ion Gîju, Spaţiu geografic dacic: Panonia, în Dacia magazin, nr.102-103, iunie-iulie 2014, p.56

[29] Apud G.D. Iscru, Art. cit., în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3

[30] Strămoşii noştri reali geţii-dacii-tracii-ilirii…naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, p. 107

[31] Noi nu suntem urmaşii Romei, II, Noi Dacii, Buzău, Editura Teocora, 2012, p. 25

[32] Noi nu suntem urmaşii Romei, I,… p. 190-191

[33] Vezi Daniel Roxin, adevaruldespredaci. ro, 11 apr. 2015.

[34] Dacia, patria primitivă a arienilor, în volumul Lumi uitate, Iaşi, 1901

[35] Apud Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, vol. I, … p. 27

[36] Apud G.D. Iscru, Statuile de geto-daci şi columna, în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3

[37] Cultură şi civilizaţie, Bucureşti, Editura Meridiane, 1989, p. 49

[38] Vezi Bucur Gheorghe, Problema identităţii limbii române în procesul ei de evoluţie din timpuri îndepărtate în Revista de Lingvistică şi Cultură Românească, Nr. 5/2015

[39] Bucur Gheorghe, Idem

[40] Lucr. cit., p. 76

[41]Ibidem, p. 10

[42] Ibidem, p. 11

[43] Apud G.D. Iscru, Statuile de geto-daci şi columna, (I), în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p. 3

[44] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, Limba geto-dacă – matcă a limbilor indoeuropene şi asiatice, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2003, p.18

[45] Limba „danubiana”?, în Dacia magazin, nr. 74, februarie 2012, p. 17-18

[46]  [47] Apud D. Macrea, Locul specific al limbii române între celelalte limbi romanice în Limbă şi lingvistică română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973, p. 17

[48]Dacia magazin, nr.102-103, iunie-iulie 2014, p. 68

[49] Columna lui Decebal!, II, în Dacia magazin, nr. 101, mai 2014, p.28

[50] Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 449

[51] Apud Cronica Fundaţiilor, Anul XII, noiembrie 2014, Nr. 75, p. 5

[52] Cf. Napoleon Săvescu, II, Noi, Dacii, …p. 73

[53] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, Postfaţă, Editura Biblioeteca Bucureştilor, Bucureşti, 2003, p. 273

[54] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, … p.23

[55] Vezi Lucian Iosif Cueşdean, Limba rumânilor nu se trage de la Roma, Bucureşti, Editura Solif, 2012, p. 37

[56] Mihai Vinereanu, Cuvânt înainte, Argument în Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, pe baza ceretărilor de indo-europenistică, Bucureşti, Editura Alcor Edimpex SRL, 2008, p. 7

[57] Dicţionar etimologic al limbii române. Argument, Editura Alcor, Edimpex, Bucureşti, 2008, p. 11

[58] [59] „Nu ne poate caracteriza exclusiv romanitatea, cum nu putem miza pe autohtonismul ”pur” getodacic. Cele două moşteniri ale noastre sunt imbricate şi cuantumul lor variază de la o epocă la alta, dar calitativ rămân egal îndreptăţite.” Ioan D. Denciu, Despre identitatea limbii române în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[60] Analizând câmpul semantic al războiului, Y. Cortez arată că terminologia în limbile romanice ecoincide, dar nu şi cu latina. De aici concluzia că aceste limbi provin de la o limbă-mamă, dar care nu este în niciun caz latina. Apud Iulia Brâză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 70-71

[61] Vezi D. Roxin, adevaruldespredaci. ro, 11 apr. 2015

[62] Vezi M. Vinereanu, Argument, Dicţionarul Etimologic al Limbii Române, pe baza ceretărilor de indo-europenistică, …pp. 11-12

[63] M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[64] Lucr. cit., p. 228

[65] [66]  Lucr. cit., p. 226

[67] Cf. L.I. Cueşdean, Limba rumânilor nu se trage de la Roma,…, p. 33

[68] Noi nu suntem urmaşii Romei, I, …, p. 32

[69] Vezi ampla argumentare de la pp. 802-803 din Dicţionar etimologic al limbii române. Argument

[70]Revista de lingvistică şi cultura românească, nr. 4, 2015

[71] Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, Bucureşti, Editura Geto Dacii, 2015, p. 90

[72] Dicţionarul etimologic al limbii române…, p. 20

[73] Maria Crişan, Fals tratat de geto-dacă, …p.24

[74] Meandrele istoriei, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2013, p. 58-59

[75] Vezi şi afirmaşia lui G. Gheorghe: ”Nici măcar Peninsula Italică n’a fost romanizată, cu atât mai puţin regiuni din afara peninsulei.” Apud G.D. Iscru, Strămoşii noştri reali…, p. 267

[76] Limba ”danubiană”?, în Dacia magazin, nr. 74, februarie 2012, p. 19

[77] Lucr. cit., p. 224

[78] Vezi D. Macrea, Lucr. cit., p. 25

[79] M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[80] Lucr. cit., p. 50-51

[81] ”Auson sau Ausonius: Intâiul înaintaş al ausonilor şi primul rege al Auşoniei, nume cu care grecii indicau în mod generic Peninsula italică şi care este specificat în mod diferit în izvoare. Ausonii erau o populaţie din Italia central-meridionala straveche, greu de identificat. Strămoşul principal era considerat fiul lui Ulise şi al nimfei Calipso sau, potrivit altor surse, al lui Ulise şi al Circei, sau al lui Calipso şi al lui Atlas. Se credea ca este fratele lui Liparos” în Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi română, Ed.Polirom, 2003, p. 125.

[82] Strămoşii noştri reali,… p. 84

[83] Ibidem, p. 228

[84] Ibidem, p. 84

[85] Istoria trebuie rescrisă – noi paşi către adevăr în Revista de lingvistică şi cultură românească, Nr. 7, 2016

[86] Pentru română: diftongarea lui o accentuat în oa: solem> soare, florem> floare etc. sau -l- > -r- (gula> gură,

salem> sare) etc. La fel, sistemic, şi în cazul general al limbilor romanice: lat. ct> rom. pt (octo> opt,

noctem> noapte); >it. tt (otto, notte); >fr. it (huit, nuit); >sp. ch (ocho, noches) etc.

[87] Vezi şi Lucian Iosif Cueşdean, Lucr. cit., p. 9

[88] Nu venim din latină, …p. 31

[89] Nu venim din latină, …p. 33

[90] Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[91] Lucr. cit., p. 225

[92] Limba traco-dacilor, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 203 (Nota 2) şi p. 212-213

[93] Lucr. cit., p. 211

[94] Lucr. cit., p. 51

[95] Bucur Gheorghe, Problema identităţii limbii române în procesul ei de evoluţie din timpuri îndepărtate în Revista de lingvistică şi cultură românească, Nr. 5/2015

[96] Vezi L.I. Cueşdean, Lucr. cit., p. 23

[97] Vezi şi Daniel Roxin, adevăruldespredaci. ro, Dezvăluiri, Uriaşa minciună din DEX, 8 mart.2015

[98] Vezi şi Daniel Roxin, adevăruldespredaci. ro, Dezvăluiri, Uriaşa minciună din DEX, 8 mart.2015

[99] Iulia Brâză Mihăileanu, Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?, … p. 14. Vezi şi Daniel Roxin, adevăruldespredaci. ro, Dezvăluiri, Uriaşa minciună din DEX, 8 mart. 2015

[100] Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române? …p. 129

[101] Vezi Introducere la Rădăcini nostratice în limba română, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 2010, p. 8

[102] Elemente autohtone în limba română, Bucureşti, Editura Academiei, 1970

[103] Lucr. cit., p. 10

[104] Ibidem., p. 12

[105] Pentru cine este nocivă originea traco-dacă a limbii române?…, p. 69-70

[106] I.D. Denciu, Despre identitatea limbii române în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[107] Apud G.D. Iscru, Lucr. cit., p. 83. Vezi şi M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4, 2015

[108] Vezi M. Vinereanu, Despre dreapta interpretare a datelor din limbile romanice sau către o nouă ştiinţă a romanisticii, în Revista de lingvistică şi cultură românească, nr. 4/2015

Sursa: limbaromana.org (STATUTUL PRIMORDIAL AL LIMBII TRACO-GETO-DACE FAŢĂ DE LATINĂ, Gheorghe Bucur)

Citiți și: BALCANII, PATRIA INDO-EUROPENILOR

sau: CELȚII DIN GEȚIA LUI BUREBISTA, CERTITUDINI ȘI CONTRADICȚII

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA

DACII SÎNT DIN NEAMUL GEȚILOR, RUMÎNE! IUBEȘTE’ȚI STRĂMOȘII REALI!

ȚARA noastră poate fi redenumită GEȚIA, nu DACIA!

Hegemoniile centrelor de putere au dus în timp la modelarea unei istorii etnicizante care ne’au creionat o identitate în opinia mea, falsă. Principalul motiv pentru care a existat această politică a istoricilor este lipsa de independență.

Aceștia dintotdeauna au depins de politic, de orînduire, de suveranul lor, de bani, de poziția lor socială, de carieră și nu ar trebui să ne mire de ce adevărul istoric a fost pus mii de ani între paranteze, iar ceea ce găsim ca referințe pentru trecutul unor ”neamuri” poartă amprenta hegemoniilor impuse în timp de centrele de putere.

Aceste centre de putere care deseori au dus la crearea de imperii, au pus și bazele unor hegemonii etnice.

Limbajul exprimat într’un dialect pe o anumită arie a dus la stabilirea unor graniţe etnice. Etnocentrismul provocat de o hegemonie etnică conform căruia graniţele etnice sunt date odată pentru totdeauna, și care s’a născut natural este contrazis de politicile aplicate din ultimul timp în Europa.

Una dintre politicile aplicate poporului nostru este renunțarea treptată la tradiționalismul clasic care ne definește ca etnie.

Aparent există o poziție ireconciliabilă între tradiționaliștii confundați cel mai adesea ca naționaliști și catalogați ca atare, și care acţionează în numele conservării segregaţiei şi a graniţelor, cu cei care consideră că nu menţinerea acestora este deziderabilă, ci depăşirea lor, lucru de neînţeles pentru primii.

Cele două puncte de vedere îşi subordonează argumentaţia unor valori diferite şi astfel ele par de neîmpăcat: în interpretarea uneia, depăşirea graniţelor înseamnă renunţarea la propria esenţă, pe când în cealaltă, menţinerea graniţelor cu orice preţ generează o serie de conflicte distructive, printre care aș aminti dispariția identitară a minoritarilor alogeni.

Amîndouă însă, rămîn prizoniere unui simbolism artificial, care defineşte şi organizează concepţia noastră despre noi şi despre celălalt, despre practicile cotidiene şi obiceiurile noastre de menţinere a contactelor, şi în acelaşi timp ne face existenţa altora greu de tolerat.

Această intoleranță este intâlnită paradoxal îndeosebi în rîndul celor care clamează multiculturalismul, indivizi care’și trag cu predilecție originile din masele de alogeni care trăiesc în sînul unei mase etnice majoritare constituite în special în jurul unei hegemonii lingvistice.

Hegemonia gîndirii în termenii graniţelor etnice şi de ce, în anumite contexte, conştiinţa şi practica apartenenţei la un grup etnic domină organizarea societăţii. Istoricii şi antropologii clasici ne oferă importante puncte de sprijin în această privinţă.

Pe de altă parte, trebuie să conştientizăm faptul că, în viaţa de zi cu zi, menţinerea şi depăşirea graniţelor etnice sînt procese complementare care se intersectează cu diferenţierile definite în alţi termeni: gen, clasă, vîrstă, orientare sexuală.

Dilema cercului vicios este deschisă de cînd vorbim despre renunțarea la graniţele etnice şi identificarea etnică, sau despre intangibilitatea lor, în contrapondere cu valabilitatea lor.

Cei care meditează asupra posibilităţii iniţiativelor transetnice, pierd din vedere modul în care oamenii depăşesc diferitele graniţe ale lor în viaţa de zi cu zi, şi cine şi cum (re)constituie aceste graniţe ca date naturale.

În măsura în care îşi asumă să inventeze transetnicitatea ca program social-politic şi ca utopie într’un mediu care consideră închiderea în etnicitate ca fiind un criteriu fundamental al convieţuirii sociale, ei nu pot uita paradoxurile cu care trebuie să se confrunte în aventura lor, şi nu pot să nu fie îndeajuns consecvenţi în critica modului de gîndire tradiţional.


O hartă a lui Pomponius Mela realizată cu 63 de ani înaintea cuceririi pentru întâia oară a unui teritoriu getic, din 106 d.Hr după războaiele geto-romane. Pe această hartă sînt identificați geții (Getae) și istricii (Jstrici) din Sarmatia, provincia romană Dacia nefiind menționată din simplul motiv că nu fusese cotropit teritoriul getic nord-dunărean și înființată colonia Dacia, încă.

Contra hegemoniilor lingvistice, Ovidiu Pecican profesor la Universitatea Babeş-Bolyai ne avertizează despre un pericol în care a ajuns limba rumînă la ea acasă.

Nu datorită scăderii numărului populaţiei care o vorbeşte, datorate celor două motive principale, sporul natural prin minusul nașterilor care nu compensează mortalitatea crescută, ori a migrării masive a rumînilor în toate zările, ci datorită unor politici antinaționale din educaţie:

”Rumînia a mai traversat asemenea perioade. Alecu Russo nota că boierii vremii lui dispreţuiau româna şi tot ceea ce era românesc, comportîndu’se exclusiv mimetic în raport cu centrele de putere ale momentului. Coana Chiriţa a lui Alecsandri copia şi ea franţuzismul, iar forfota liberală din piesele lui Caragiale arătau ridicolul conformării ”fără fond”, vorba lui Maiorescu, la modele apusene.

În fine, pe la începutul secolului trecut, Nicolae Iorga se situa în fruntea unei manifestaţii bucureştene de răsunet într’un moment cînd, ignorîndu’se cu inconştienţă ori cinism starea majorităţii naţiunii, protipendada cultiva reprezentaţiile teatrale în franceză, lăsînd pe un plan secund interesul pentru un teatru naţional.

Intervenţia mea, pentru unii conectaţi la ultimele tendinţe şi ”divaisuri” planetare cu remarcabilă grabă, doar un puseu deplasat, o nostalgie neaoşistă ori o piedică în calea bunei dezvoltări întru universalitate a culturii noastre, a primit replici prompte în presă, din partea unor intelectuali stimabili…

Dacă revin astăzi la subiect este pentru că excesele adaptative, care nu compromit însăşi ideea sincronizării la marele avans al globalizării, ci doar ignoră ritmurile şi ponderea pe care împrumuturile şi ”joncţiunile” s’ar cuveni să le aibă într’o dinamică naţională, sunt amendate şi în alte părţi ale Europei, fără ca prin aceasta ţările şi culturile respective să treacă, necesarmente, drept talibanice, retrograde ori anti-occidentale.

Scrisoarea informativă nr. 50, pe lunile iulie – august 2013, trimisă de Observatoire européen du plurilinguisme, notifică faptul că, în actualitatea imediată, bătălia pentru plurilingvism şi împotriva dominaţiei insidioase a limbilor hegemonice, se poartă, în chiar acest moment, şi în alte părţi (ori, mai degrabă, numai în alte părţi!) decît Rumînia.

Astfel, după ce în primăvara acestui an Institutul Politehnic din Milano a decis ca masteratele şi doctoratele sale să fie trecute doar în engleză, în numele internaţionalizării studiilor şi al competitivităţii universităţilor italiene, Tribunalul administrativ din Lombardia a conchis, în ceea ce priveşte calitatea studiilor, că aceasta nu depinde în nici un fel de utilizarea limbii engleze şi că predarea-învăţarea într’o singură limbă străină nu asigură în nici un fel internaţionalizarea, excluderea propriei limbi din procesul didactic nefiind, în orice caz, necesară şi oportună.

Aceeaşi instanţă a mai precizat că, obligându’şi profesorii să predea în engleză, Institutul Politehnic impunea o constrîngere excesivă în raport cu obiectivul urmărit, aducînd atingere libertăţii învăţămîntului.

La fel, faptul că nu toţi studenţii italieni sînt beneficiarii aceloraşi cunoştinţe oferite într’o limbă străină constituie o atingere adusă dreptului la studiu, fiind vorba despre un drept apărat constituţional.

În aceeaşi scrisoare a O.E.P. se constată că, pe calea anglicizării învăţămîntului superior propriu, Germania, care avansase mult mai rapid decît Franţa şi Italia, rămînînd, totuşi, mult în urma ţărilor scandinave şi a Olandei, care aveau în acest sens conduite vechi de decenii, a observat că în jur de 10% din programele masterale şi doctorale proprii sunt în engleză.

Prin urmare, Germania a ajuns să emită reflecţii asupra consecinţelor nefericite ale acestei politici, constatînd dificultăţile integrării absolvenţilor străini respectivi în economia ţării, unde este nevoie, datorită rapidei îmbătrîniri a populaţiei, de o înnoire alertă a personalului înalt calificat.

Celălalt motiv al frînării anglicizării învăţământului şi cercetării germane se leagă de necesitatea salvării calităţii cercetării din ţară. Se socoteşte că, dincolo de beneficiul măririi accesului internaţional la explorările ştiinţifice proprii, germana este bine echipată pentru a permite cercetări de succes în toate domeniile.

Franţa, care a dezvoltat în competiţie cu Germania programe similare, pentru a atrage cu mai mult succes studenţii străini – în primul rînd pe cei chinezi – constată azi, se spune, că mulţi dintre respectivii oaspeţi veniţi să înveţe în Hexagon ştiu foarte bine franceza sau doresc anume să o înveţe.

Adunarea Naţională franceză, iar apoi Senatul, au decis deci că anglicizarea universitară trebuie revizuită, iar cei care îşi vor începe studiile în engleză vor trebui să le încheie în franceză.

În fine, programul Language Rich Europe, condus de British Council, luînd act de dominaţia limbii engleze, a redactat un raport asupra situaţiei lingvistice a Europei, descriind cu acurateţe situaţia din teren, eliminînd o serie de prejudecăţi prealabile şi arătînd o atitudine favorabilă multilingvismului.

Luptând pentru reacordarea pe seama limbii române a demnităţii şi valorii de care merită să se bucure măcar la ea acasă, departe de orice subestimare a importanţei cunoaşterii şi utilizării limbilor de circulaţie internaţională – unde, cît şi cum este potrivit, fără a leza interesele dezvoltării gîndirii, predării şi cercetării în propria noastră limbă –, participăm, iată, la ponderarea efectelor insidioase ale globalizării, protejînd inestimabilul patrimoniu imaterial pe care îl avem şi pe care se cuvine să îl transmitem mai departe, cu toată bogăţia lui.

E un mod de a repune în drepturi patriotismul, fără a’l transforma într’un fetiş naţionalist, fără a’l pune să înlocuiască valoarea de adevăr a contribuţiilor noastre ştiinţifice şi fără a deveni demagogi în politica de partid, aducînd un bine efectiv culturii şi civilizaţiei noastre de acasă.”

Mulțumidu’i profesorului Pecican, căruia datorită grijii sale pentru protecția limbii i’am reprodus vorbele, reamintesc că istoricii, antropologii, arheologii, geneticienii, sau profesorii angrenați în procesul exercitării profesiei lor, dar și ”daciștii” inimoși, ”cușmele negre”, ”dacii liberi” sînt mai interesați de renașterea memoriei strămoșilor ancestrali decît de nevoia acută a rigurozității în identificarea acestora.

Ignoranța, superficialitatea, sau chiar dezinformarea cu intenție sau fără intenție, nu vor fi niciodată scuze pentru greșeala impardonabilă pe care o fac în mod repetat.

Citiți și: DANIEL ROXIN, NECONVINGĂTOR ÎN ÎNCERCAREA DE A MENȚINE ÎN CIRCULAȚIE TERMENII: DAC, DACI, DACIA

Hegemonia dacistă la care cei mai mulți dintre noi participăm pasiv, dar și activ, ne creionează prin amploarea care a luat’o curentul ”dacist” o altă identitate falsă.

Fiecare dintre noi, inclusiv cei care i’au îngropat deseori prin rîndurile scrise, pe principalii strămoși ai noștri nu putem să nu remarcăm nonșalanța dovedită de cei mai înainte pomeniți, dar și de media care preia sau comentează despre acest curent național-tradiționalist.

De asemenea, mai asistăm la un incredibil dialog al surzilor. De o parte, sînt cei care clamează rescrierea corectă a adevărului despre strămoșii noștri conștienți de sinuozitatea acestui demers, datorită surselor istorice sărace, iar de partea cealaltă sunt cei care au ales să ne lege la căruța altor culturi, negînd filiația noastră getică certă.
Și astăzi, foarte mulți ne atribuie o identitate artificială.

Despre diferențele dintre triburile carpatice cu cele numite artificial celtice, ori germanice s’au scris râuri de rînduri, deși studiile genetice desființează aceste artificiale granițe etnice. În pofida deosebirilor regionale de limbă și cultură, aceștia s’au separat dintr’un trunchi comun cândva.

Atfel că ”dacii” erau geții din Carpați, ”tracii” erau geții din sudul Balcanilor, troienii erau geții care trecuseră Bosforul, celții erau geții plecați spre izvoarele Dunării, bastarnii, goții sau longobarzii erau geții plecați cîndva în nord hiperboreean.

În sprijinul celor de mai sus avem destule dovezi.

https://i1.wp.com/www.gottwein.de/imag_imp/Pompeius_oehl011.jpg

Pompeius Trogus istoric roman din secolul I î.Hr.,  celt de origine din tribul celtic al voconților.

Să vedem ce spune despre daci și regele lor Oroles, Pompeius Trogus:

”Şi dacii sînt din neamul geţilor. Ei, în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s’au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă pentru laşitatea lor au fost siliţi, din ordinul regelui, ca atunci cînd se culcau să’şi pună capetele în locul picioarelor şi să facă nevestelor serviciile care obişnuiau înainte să li se facă lor înşişi. Şi nici nu s’a schimbat această rînduială pînă cînd nu şi’au spălat prin curaj ruşinea suferită în război.”

”Daci quoque suboles Getarum sunt, qui cum Orole rege adversus Bastarnas male pugnassent, ob ultionem segnitiae capturi somnum capita loco pedum ponere iussu regis cogebantur ministeriaque uxoribus, quae ipsis ante fieri solebant, facere. Neque haec ante mutata sunt quam ignominiam bello acceptam virtute delerent.” (Pompeius Trogus-Justinus, SUMAR, 32, 3, 16).”

Deși romanii îi numeau daci pe geți, știau clar cine sînt.

Dar cine sînt romanii ne spune Universitatea Cambridge care stabilește patria celților, italicilor (etruscii) și a ilirilor, undeva în Geto-România antică, iar a frigienilor și anatolienilor la sudul Dunării, în Balcani.

Speculând acum pe unul din firele logicii, putem aprecia că atunci cînd Pompeius Trogus spune ”și dacii sunt din neamul geților”, se referea la daci, dar și la alte ”neamuri”, după cum și Univ. Cambridge ne asigură, din bazinul Dunării plecînd numeroase alte ramuri ale geților.

Va urma…

Sursa: provincia.ro, romanialibera.ro

Citiți și: ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

ROMANIZAREA NU A AVUT LOC. TEORIA ROMANIZĂRII ESTE SORTITĂ DISPARIȚIEI, PENTRU CĂ ESTE FALSĂ ȘI RIDICOLĂ

Pentru cine este nocivă originea getică a limbii rumîne?

Iată o întrebare cheie prin care Iulia Brînză Mihăileanu continuă prin aportul său, să demanteleze teoria șubredă care denaturează o parte serioasă din istoria noastră. Chiar așa! Nu aveți impresia că descrierea trecutului nostru de către istoricii noștri nu vă redă trecutul real al strămoșilor dumneavoastră? Câți dintre voi vă regăsiți în ceea ce ne spun acești istorici? Însă de câte ori cineva aduce o argumentație de bun simț și care se apropie sesizabil de ceea ce probabil s’a întâmplat cu limba noastră în trecut, nu trebuie să fii naționalist, mare patriot sau ”dacoman”, pentru a simți imediat că acele vorbe te ating direct în ființa ta de om trăitor și vorbitor pe pământ mioritic. Aici nu mai este vorba de dihotomia dintre adepții teoriilor antagonice, sau de veșnica polemică dintre ”specialist” vs. ”diletant”, este pur și simplu vorba despre un simț ancestral pe care cei mai mulți dintre noi, încă îl ducem mai departe. Acești ”specialiști” îndoctrinați propagă această teorie, generație după generație, și au suficientă aroganță să creadă că nimic nu se va schimba, în tăvălugul perpetuării acestei minciuni.

Vă redau mai jos argumentațiile Iuliei Brânză Mihăileanu, care nu au nevoie de prea multă introducere:

”Am citit pe internet articolul lui Mihai Floarea Altcumva despre originea românilor. M’am convins încă o dată că studiile cercetătorilor neînregimentați în sistemul academic sunt bine argumentate. Cercetătorii independenți scot de la index, din cărțile străinilor și din cele ale cărturarilor noștri informații importante privind originea traco-dacă a limbii și a poporului român. Este un lucru mare, pentru că aceste date sunt neglijate în mod voit de către lucrătorii instituțiilor oficiale de cercetare.În aceeași zi, am citit și recenzia lui Pârvu Boerescu la Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică de Mihai Vinereanu.

Nu este o recenzie serioasă. Este un articol de propagandă a teoriei romanizării și de devalorizare a lucrării temerarului profesor de la City University of New York.

Articolele de acest fel suferă, de obicei, de lipsă de argumente. Deoarece au proclamat romanizarea dacilor o dogmă academică, susținătorii acesteia nu admit nicio obiecție împotriva ei. Iar de dovezi nici nu poate fi vorba. Dogma este obligatorie și se acceptă fără dovezi.

Se declară pe un ton exclusivist că romanizarea nu este o ipoteză. De aici trebuie să înțelegem că este un adevăr revelat. De cine? De Papa Inocențiu al III-lea? De Papa Pius al II-lea? De căpitanul armatei habsburgice Sulzer? De funcționarul cancelariei aulice din Viena Engel? De alții, ca ei, Endel și Macai? Sau de prorocul Roesler, care vroia atât de mult să’i scoată pe daci și români din istorie, încât pe primii îi măcelărea complet, iar pe români îi trimitea să se nască în sudul Dunării, lăsându’i să se apropie de Carpați doar după venirea maghiarilor? Sau poate de Cihac în al cărui  dicționar din 1870-79 nu’și avea loc niciun cuvânt de origine dacă? Sau de Șăineanu, la care brânza provine de la orașul elvețian Brienz?

Mihai Vinereanu este acuzat că ,,încearcă să anuleze adevărul științific demonstrat cu prisosință de la anul 1780 și până în prezent de comunitatea științifică românească și internațională: limba română este o limbă romanică…”

”Demonstrat cu prisosință”. ”Cu prisosință” înseamnă din belșug. Întrebarea este: unde’i belșugul acela de demonstrații care susțin romanizarea? Personajele enumerate mai sus au lăsat doar vorbe. Papii nu erau cercetățori. Ei au scris niște scrisori, în care pretinsa romanizare a dacilor de către legionari era un motiv de a mai catoliciza un stat. Legații lor, care ne’au ”cercetat” din viteza trăsurii, au lăsat niște rapoarte. Cică frapați de asemănarea limbii române cu latina, ei au tras măreața concluzie că ea provine din latina legionarilor. Lucru susținut ”cu prisosință” de la 1780 și până în prezent de către savanții noștri pe puncte. Nu pot să nu admir ingeniozitatea papilor. A inventa o etnogeneză falsă pentru un popor cu scopul de a’l catoliciza este un lucru ce ține de o inteligență ieșită din comun. Dar savanților noștri pe puncte trebuie să le amintim un principiu de bun simț. Asemănarea limbii române cu latina înseamnă un singur lucru: că limba română se aseamănă cu latina. Nimic mai mult.

Concluzia măreața că româna provine din latina legionarilor trebuie demonstrată. Lucru care n’a fost făcut niciodată.

Și iată apare, în sfârșit, o lucrare lexicografică originală în care autorul demonstrează, din punct de vedere etimologic, că limba română este urmașa limbii traco-dace. Cum reacționează cea mai prestigioasă instituție lingvistică din țară? Și’a îndemnat lucrătorii să corecteze DEX-ul și celelalte dicționare copiate unele din altele? L’a invitat pe Mihai Vinereanu, în calitate de coleg de peste ocean, la o discuție științifică? În toate științele se admit ipoteze de lucru. Cercetătorii se adună în simpozioane. Le discută. Aduc dovezi. Așa se dezvoltă științele.

Științele, dar nu istoria și lingvistica românească.

Aici există dictatura unei dogme.

În stilul acestei dictaturi, se publică o recenzie, în care autorul deplânge ”fantastica hipertrofiere a lexicului românesc autohton”.

Iată ce’i doare pe susținătorii dogmei.

Lucrătorul instituției academice nu’i interesat de adevărul științific. El are de apărat o teorie oficială și o carieră în cadrul acestei teorii, de aceea va căuta noi idei-proptele pentru a susține teoria-mamă. Așa numai pentru ca să mai adauge o negație împotriva lucrării lui Vinereanu, ne spune că ”dominația romană a durat în provinciile Dunărene, cu extinderi și restrângeri, până în 602” (!!!).

”Argumentul” acesta îmi amintește de alt truc al custozilor romanizării. Când începuse să se descopere documente, care atestau că latinitatea noastră este de origine dacică, îndată a apărut ideea-proptea: cică dacii au început să fie latinizați cu mult înainte de cucerirea lor de către Traian.

E un paradox al erei tehnologice. Dogma impusă de dictatura academică are la dispoziție atâtea mijloace de manipulare. Și totuși își pierde din credibilitate. Se autodiscreditează, susținând aceleași povești absurde de acum o sută cincizeci de ani (împreunările colective între legionari și dăcițe; romanizarea dacilor liberi prin ciobani și negustori), negând evidențele și respingând lucrările valoroase, apărute la noi și peste hotare. Valoarea acestor lucrări stă în faptul că sunt scrise de personalități cu simțul cercetării și sunt bazate pe noile descoperiri arheologice.

Citiți și: ROMÂNI, FIȚI MÂNDRI CĂ SUNTEȚI NUMIȚI ”DACOPAȚI” DE DETRACTORI ȘI DEFĂIMĂTORI ANTIROMÂNI

În schimb, opurile savanților pe puncte îndreptate împotriva cercetătorilor, care susțin originea traco-dacă a limbii și a poporului român, dacă nu sunt simple înșirări de termeni savantlâcoși, sunt replici batjocoritoare compuse din clișee: ”elucubrații dacomanice”, ”delir dacomanic”, ”tracomanie”, ”dacomanie”, ”tracoman”, ”dacoman”. Iar cireașa de pe tort este ”teorie nocivă”. Nu sunt expresii academice și nu au ce căuta în opuri cu pretenție de recenzii sau studii științifice publicate în reviste oficiale. Sunt cuvinte-cheie manipulatoare, menite să sperie tinerii cercetători și masa de intelectuali curioși. Citindu’le, am impresia că autorii lor sunt niște comisari în scurte de piele, camuflați în savanți pe puncte, și care, ascunși în buncărul romanizării, mitraliază imaginea temerarilor ce îndrăznesc să contrazică dogma. Nici nu vor să audă că proveniența limbii române din traco-dacă poate fi o ipoteză de lucru. Nu! Este o teorie nocivă!

Pentru cine?

Pentru români nu este nocivă. Adevărul că limba română are rădăcinile cele mai normale, în limba strămoșilor noștri geto-daci, întronează, în sfârșit, logica și bunul simț în atât de mult chinuita etnogeneză a poporului nostru.

Originea traco-dacă a limbii române este nocivă pentru cei care au inventat teoria romanizării. Îndeosebi pentru urmașii lor. Selectați după principiul crede și nu cerceta, aceștia nu sunt în stare să facă față unor probleme cu grad înalt de dificultate. Ori, a scrie un Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică înseamnă o muncă intelectuală enormă. Cinste lui Mihai Vinereanu! Lucrarea Domniei Sale a dat o replică serioasă etimologiilor fanteziste din DEX.

Să luăm un exemplu. V’ați întrebat vreodată care’i originea verbului românesc a gândi? Uitați’vă în DEX. L’am luat de la maghiari. Din gond, care la ei înseamnă grijă. Observați absurdul situației. Adică dacii s’au lepădat de verbul ce desemna activitatea creierului uman, dar nu se știe de ce nu l’au luat de la legionari. Bine, să zicem că legionarii nu aveau timp să gândească. Trebuia păzit aurul, trebuiau însămânțate dăcițele. Și-apoi mai erau și dacii liberi, care îi atacau permanent. Dar de ce nu l’au luat de la slavi? Vă închipuiți ce situație inedită: a stat ”populația aceea romanizată” o mie de ani fără a folosi verbul care’l deosebește pe om de animal. I’a așteptat pe maghiari, ca să ia de la ei substantivul gond (grijă), pe care l’a transformat, printr’o logică lingvistică cunoscută numai de autorii DEX-ului, în verbul românesc a gândi.

De ce savanții pe puncte nu observă această și alte absurdități etimologice? Pentru că gond a lor este alta. Corectarea etimologiilor fanteziste din DEX duce la ”hipertrofierea lexicului românesc autohton”. Ceea ce demoleaza automat teoria romanizării.

Nu ne rămâne decât să le arătăm Dicționarul Etimologic al domnului Vinereanu, unde acesta dovedește că verbul românesc a gândi provine din radicalul proto-indo-european ghend (a prinde, a înțelege), iar gond-ul maghiar este împrumutat din română. Apoi să le răspundem răspicat: limba română provine din traco-dacă, prin urmare este firesc ca lexicul autohton să fie mare. Iar teoria romanizării este sortită dispariției, pentru că este falsă și ridicolă.

Citiți și: LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

Natura artificială a romanizării i’a obligat pe adepții acesteia să rămână prizonierii altor jonglerii antiștiințifice, care se nășteau din teoria-mamă, formând un cerc vicios în care sunt prinși astăzi istoricii oficiali.

Un clișeu care a indus atâtea generații de români în eroare, fiind vehiculat și astăzi cu multă iresponsabilitate de către unii ,,specialiști” este: ”romanii au cucerit Dacia”, ”romanii i’au biruit pe daci”.

Nu este adevărat. Nici din punctul de vedere al istoriei, nici din cel al matematicii.

Legionarii l’au înfrânt pe Decebal, dar nu i’au biruit pe daci.

Au ocupat doar 15 la sută din Dacia. Iar 15 la sută nu înseamnă întregul. Dincolo de această mică provincie romană, dacii liberi se organizau și atacau mereu castrele romane. Și i’au hărțuit în asemenea hal, încât, în 271, împăratul Aurelian a fost nevoit să părăsească Dacia.

Altă jonglerie ”științifică” este încercarea de a demonstra un fenomen lingvistic prin produsele culturii materiale. Astfel, după Daicoviciu, dacii ar fi preluat mai întâi ceramica romană, uneltele mai productive (brăzdarul de plug de tip roman), diferite obiecte de uz practic și podoabe. ”Asta nu înseamnă încă romanizare, dar după ce adoptă cultura materială romană, dacii adoptă treptat obiceiurile romane, nume romane și, în cele din urmă, limba latină”[ii].

Fraza este construită în așa fel încât să ne sugereze o idee-şablon a romanizării: deoarece în niște situri arheologice au fost găsite obiecte de cultură materială romană, acestea ar dovedi că dacii au adoptat cultura materială romană. Apoi, în mod automat, a urmat și adoptarea culturii spirituale romane (obiceiurile și limba).

În patru fraze ni se prezintă tabloul suprarealist al ”romanizării” dacilor în baza unui sofism absurd: dacă moș Gheorghe din Ardeal a preluat un brăzdar de plug de tip roman, iar mătușa Ileana o ulcică și niște mărgele, ei au preluat în mod obligatoriu și limba latină.

Dar limba nu este o ulcică. Sau un șirag de mărgele. Nu se cumpără, nu se importă, cu ea nu se face troc.

Apoi ulcelele romane n’au avut puterea de ”romanizare” pe care le’o atribuie savantul. El zice: ”ceramica romană se impune”. Ca și când ea comporta ceva din agresivitatea cuceritorului. Este lipsit de temei să afirmi că dacii au preferat în masă ceramica romană. Ceramica dacilor avea o tradiție milenară, era practică și meșteșugul acesta s’a transmis din tată´n fiu până în ziua de azi. În țara noastră sunt multe centre de ceramică dacică. La noi în zonă, la Marginea, se află cel mai mare atelier de ceramică dacică neagră, care vine din neolitic. În muzeele din Rădăuți și Suceava poți vedea asemenea vase preistorice. Pe de altă parte, de peste o sută de ani, românii preferă ceramica industrială în locul celei tradiționale și nimeni nu s’a gândit să’și lepede și limba maternă. Azi ei fac agricultură cu tractoare și unelte aduse de peste hotare, femeile poartă podoabe și haine aduse din toate colțurile lumii și totuși niciun român, care se folosește de aceste bunuri ale culturii materiale străine, nu s’a gândit să se lepede de numele tatălui, de obiceiurile strămoșești și de limba maternă.

Cultura spirituală este un lucru mult mai adânc, mai intim și mai sfânt decât niște simple obiecte de uz practic.

În Sfânta Sfintelor a unui popor nu poți intra așa de ușor cum intri în grajdul, în cămara sau în bucătăria lui.

Citiți și: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Pe de altă parte, te întrebi câte sute de mii de care de ulcele trebuiau să aducă negustorii aceia romani ca să’i fascineze pe toți dacii și să’i facă să se lepede de limba maternă?

Altă întrebare: dar dacii liberi cum s’au ”romanizat” fără ulcelele romane? Că doar să chinui niște cai ori boi tocmai din Roma până’n Carpați și de aici până dincolo de Nistru numai ca să faci negoț cu niște oale, nu se apucă niciun negustor cu scaun la cap. Pentru că vorba dacului: nu face pielea cât dubala. Trucul cu ceramica romană care ,,se impune” îl poate folosi doar cineva care nu prea are simțul istoriei și nici cel al realității. Cineva care se află în prizonieratul unei dogme și caută să’i facă și pe alții prizonierii ei, chir cu prețul unor ”argumente” ce nu sunt în concordanță cu logica lucrurilor și a istoriei.

Prezența ceramicii și a altor obiecte romane în Dacia vorbește despre un singur lucru: că pe aici au trecut romanii și au lăsat niște obiecte. Dar nici oala, nici brăzdarul, nici mărgelele nu dovedesc că badea Ion și lelea Ileana din Ardeal sau de pe malul Prutului s’au dezis de limba lor geto-dacă.

O jonglerie pe cât de spectaculoasă, pe atât de comică este implicarea în romanizare a ciobanilor și negustorilor.

Într’un interviu, vorbind despre dacii liberi, academicianul Alexandru Vulpe zice:

”Existența dacilor liberi e certificată, dar ce s’a întâmplat cu ei nu se știe”. La întrebarea reporterului dacă au intrat în marea masă a migratorilor sau în masa celor romanizați, răspunde: ”Ambele variante sunt posibile. Limba latină din care s’a născut limba română s’a păstrat în arcul carpatic, în opinia mea, dar cum a ajuns să ocupe toată Moldova, până dincolo de Transnistria și Bucovina, nu știu! Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanță”[iii].

În ce privește marele aport adus romanizării de păstorii prin transhumanță, orice om cu bun simț va întreba: dar când mai făceau, domnule savant, ciobanii aceia brânză, dacă se ocupau așa de activ cu romanizarea?! Se știe că ciobănia nu e numai cântare din fluier. Oile trebuie mulse de trei ori pe zi. Laptele se pune la închegat, apoi se toarnă în strecurători și se lasă la scurs. Apoi din zerul scurs se face urdă. Adică se toarnă într’un cazan mare ”de urdit”, se pune la foc și se fierbe, amestecându’se încontinuu, până din zerul acela se încheagă zdrențele de urdă, care apoi se pun în strecători la scurs. Apoi oile trebuie supravegheate. Îi amintim cu respect domnului academician că ele se pasc pe munți și pe dealuri, departe de oameni, nu în mijlocul satelor. Apoi se iscă altă întrebare: de câți profesori din aceștia cu sarică și dârjală a fost nevoie ca să romanizezi atâta amar de daci liberi?

Un așa miracol lingvistic s’ar fi putut înfăptui doar dacă la el ar fi participat și oile behăitoare în limba latină.

Apoi mai trebuie să iei în considerare și încăpățânarea dacilor. Vi’i puteți închipui urcând spre stâni, ca să se romanizeze? Ori șezând spăsiți în jurul târlei, cu măciucile și sicile aruncate în iarbă, iar păstorul romanizat, în timp ce amestecă în ceaunul cu urdă și mătură târla, ținându’le, prin metoda Waldorf, cursuri de latină intensivă? Eu mă amuz închipuindu’mi’i pe dacii liberi lăsându’se romanizați de ciobani. Dar mă întristez când mă gândesc că această idee absurdă ne este impusă de știiința istorică oficială. Cred că zeița Atena își rupe hainele de pe ea, auzind ”argumentele științifice” invocate de ”specialiștii” din sistemul academic.

Acești mari ”profesori” de limba latină, ciobanii și negustorii, au fost implicați și în altă jonglerie istorică. Atunci când se aduc dovezi certe că dacii nu puteau fi romanizați în 160 de ani,  istoricii oficiali îți răspund că de fapt romanizarea a început cu mult înainte de cucerirea romană. Prin cine?

Prin ciobani și negustori.

După atâtea acrobații ”științifice” executate de ”specialiștii” din zona academică, sunt sigură de un lucru: chiar dacă romanii n’ar fi invadat Dacia, dacii tot s’ar fi romanizat.

Cum?

Simplu: prin ciobani și negustori.

Autoromanizare.

În botanică avem autopolenizare. De ce n’am avea și în istorie autoromanizare? Iată că o avem. Este un nou fenomen sociolingvistic născocit pe meleagurile dâmbovițene.

Dar de ce dacii trebuiau numaidecât să se romanizeze? îl aud întrebând pe inimosul meu cititor.

Cum ”de ce”? Ca să facă pe plac adepților romanizării și să dispară cât mai repede din istorie.

Așa ciobanii și negustorii i’au ”dispărut” din istorie pe dacii ”cei mai viteji dintre traci”!

Mă mir că Academia n’a ridicat până acuma un monument Ciobanului Necunoscut care a contribuit eroic la romanizarea dacilor liberi.

Sau Negustorului de Oale care a început romanizarea cu mult înainte de invazia lui Traian.

Sau un monument-alegorie închinat Autoromanizării. Căci suntem unicul popor unde, după plecarea invadatorilor romani, minoritatea de 15 la sută de ”populație romanizată” a romanizat, cu o îndârjire ne mai întâlnită în lingvistica mondială, cei 85 la sută de daci liberi.

Alt clișeu menit să substitue lipsa dovezilor științifice este ”puterea limbii latine”.

”Limba latină, limba clasei dominante și limba oficială a imperiului, limba unei culturi superioare, se impune”[iv].

Adepții romanizării fac greșeala de a proiecta asupra dacilor mentalitatea omului modern căruia i s’a băgat în cap prin repetare că romanii au fost etalon de cultură în antichitate. Toate popoarele antice (egiptenii, etruscii, chinezii, grecii, dacii) au fost creatoare de cultură, dar romanilor li s’a dus faima de parveniți ai antichității.

După cum îi sfidau pe romani, se vede clar că dacii din secolul I nu făceau caz de ”cultura superioară” a romanilor. Parveniții antichității practicau o economie de furt, iar circurile lor de pomină cu gladiatori și animale ucise pentru a distra mulțimea stau mărturie că se aflau într’un proces de degradare morală. În timp ce dacii aveau o țară cu adevărat binecuvântată, în care curgeau răuri de lapte și miere. Apoi aveau obiceiuri străvechi legate de cultul soarelui, al pământului și al strămoșilor. Iar credința în nemurire îi făcea viteji și optimiști. Un popor care are o cultură spirituală atât de bogată nu’și lasă limba ca să imite un legionar sau un negustor de oale.

În același interviu academicianul Vulpe spune:

”De ce s’a pierdut limba dacilor vorbită în Moldova, chiar în ciuda faptului că aveau aceleași obiceiuri cu cei din Transilvania? Aici poate să intervină puterea limbii latine, care s’a suprapus și a distrus dialectele geto-dace. Fenomenul e constatat peste tot în lume: dialectul mandarin, care triumfă peste toate dialectele chineze, sau limba swahili, care tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”[v].

Ca să’și întărească ideea că sub puterea limbii latine dacii și’au lăsat limba maternă, savantul aduce ca dovezi fenomene ce nu sunt similare cu romanizarea. Este vorba de limbi din cadrul aceluiași stat (China) sau ale triburilor aborigene din Africa. Guvernul chinez a promovat dialectul mandarin ca limbă în care să se înțeleagă cetățenii din toate colțurile țării. În Italia, unde se vorbesc o mulțime de dialecte, statul a impus, în secolul al XIX-lea, limba italiană standard pe baza dialectului toscan. La fel s’a întâmplat și în imperiul sovietic: limba rusă a devenit limbă de comunicare între cetățenii de diferite naționalități. Dar în comunitățile lor oamenii foloseau limba națională. Iar despre limba swahili, chiar domnul istoric spune că ”tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale”, deci nu le’a distrus. Este limbă oficială în Tanzania și Kenya. Se vorbește în Somalia și Mozabic. Are 5 milioane de vorbitori nativi și 50 de milioane o vorbesc ca a doua limbă. Și nici dialectul mandarin n’a distrus celelalte graiuri. Dovadă este faptul că, în momentul când Taiwanul și’a întărit independența, aici a început să se folosească din nou dialectul local.

Ori în cazul așa-zisei romanizări ni se impune ideea că un întreg popor cu adânci tradiții în istorie și o spiritualitate puternică s’a lepădat în masă de limba sa maternă, ca să adopte limba unor prădători ce au ocupat doar 15 la sută din teritoriul Daciei. Și că din limbă acestui popor nu a rămas aproape nicio urmă. Doar o sută cincizeci de cuvinte, pe care unii lingviști oficiali ba le dau dacice, ba cu etimologie necunoscută.

Partea a doua a acestei jonglerii e că se evită paralelele cu fenomene cu adevărat similare ocupării dacilor de către romani. Fenomene care demonstrează fără putință de tăgadă că romanizarea dacilor a fost imposibilă.

Basarabenii se află sub ruşi din 1812. Deci de două sute de ani. Dar continuă să vorbească o limba română neaoşă. Ori, mijloacele de rusificare moderne (ziare, cărţi, radio, televizor, armată, şcoală, serviciu religios, mijloace performante de transport) nu se compară cu mijloacele de ,,romanizare” din secolul II.

Ardelenii s’au aflat sub austrieci de la sfârșitul secolului al XVII-lea până în 1918. Aproximativ 218 ani. Dar și’au păstrat limba și tradițiile chiar mai bine decât cei ce nu fuseseră ocupați.

Dialectele româneşti din peninsula Istria (Croația), din Macedonia și din Nordul Greciei (istroromâni, aromânii și meglenoromânii) s’au separat de protoromâna, care se vorbea pe teritotiul actualei Românii, în secolul IX. Cu o mie și o sută de ani în urmă! Și s’au păstrat până azi! Deși s’au aflat în minoritate în cadrul acelor populații.

Ruşii lipoveni sunt veniţi în România de pe timpul lui Petru I, la începutul secolului al XVIII-lea. După trei sute de ani continuă să vorbească limba rusă şi să’și practice religia ortodoxă de rit vechi.

Indienii din America de Nord au fost cotropiţi în 1492. Acum suntem în 2015. Deci se află sub ocupație străină de 523 ani. Şi doar situația dacilor nu se poate compara cu cea a bietelor piei roşii. Romanii aveau nişte legionari, a căror misiune era să protejeze castrele, să prade aurul, sarea și grânele şi să păzească și convoaiele de care în drumul lor spre nesăturata Romă. Apoi Traian n’a ocupat decât cincisprezece la sută din Dacia. Cea mai mare parte a dacilor erau liberi – n’au auzit o vorbă şi n’au văzut picior de roman. Pe când în America, spaniolii şi’au început vizitele măcelărind aborigenii în numele lui Hristos. Englezii le’au continuat opera, căsăpindu’i în numele albilor şi strămutându’i de pe pământurile strămoşeşti în rezervaţii. Pe de altă parte, englezii aveau la dispoziţie mijloace de ,,englezizare” la care romanii nici n’au visat: alcoolul, drogurile, radioul, televizorul, presa scrisă, căile ferate, automobilele şi avioanele, care transportau indienii spre marile metropole, unde erau ademeniţi cu produse industriale. Acestea facilitau contactul cu limba engleză şi ,,civilizaţia” americană. Cu toate acestea, după 523 ani, indienii din America de Nord continuă să’și vorbească graiurile şi să’şi practice credinţele animiste în Marele Spirit. Iar lingviştii noştri o ţin una şi bună că dacii, un popor arhaic cu tradiţii puternice, şi’au lepădat limba şi cultura în numai o sută şaizeci de ani, adoptând în masă limba şi cultura cotropitorilor.

Populaţia Ainu din Japonia este un trib alcătuit din câteva zeci de mii de membri. Sunt consideraţi adevăraţii aborigeni ai insulei. Au fost cotropiţi de către samurai. Au rezistat sute de ani. A trecut peste ei tăvălugul secolului al XX-lea cu televizorul şi performanta tehnologie japoneză. Dar ei continuă să’şi vorbească limba şi să’şi practice obiceiurile şi credinţele animiste.

Aborigenii din Australia au fost colonizați de englezi la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Au fost aduși 161.000 de deținuți, dintre care 25.000 de femei, și repartizați prin toate coloniile. Apoi când s’au descoperit zăcămintele de aur, au început să vină valuri de imigranți din Europa. În același timp aborigenii erau alungați de pe pământurile lor sau făcuți sclavi. Cu toate acestea, ei îşi vorbesc şi în prezent limba şi îşi păstrează credinţa în Timpul Viselor.

Aceste paralele demonstrează că, din punct de vedere istoric, legionarii nu puteau să romanizeze poporul dac chiar dacă ar fi vrut. Dar ei nu și’au pus niciodată acest scop. O spune clar lingvistul italian Carlo Tagliavini:

”Din punctul de vedere al lingvisticii romanice ar fi bine să se rețină două lucruri: noțiunea de romanitate a fost o noțiune esențial politică, iar romanii nu și’au propus nicicând o asimilare violentă a populațiilor supuse, și nu au încercat nicicând să’și impună limba lor”[vi].

În Libia romanii au stat din 146 î.e.n. până la venirea vandalilor în 430, deci aproape 576 de ani. Cu toate acestea, triburile berbere cunoscute încă din mileniul III î.e.n. își păstrează limbile berbere. Arabii îi cuceresc în 641, le impun islamul și limba arabă. Iar ei continuă să’și vorbească dialectele și până în ziua de azi, astfel încât, în anii ’90, intelectualii berberi au început o mișcare de trezire a interesului pentru aceste limbi străvechi ce formează, împreună cu limba egipteană veche (copta), o ramură aparte din familia de limbi afroasiatice, numită și hamitică.

În Egipt, romanii au stat din anul 30 î.e.n. până în 646. Deci 676 ani. Și totuși limba veche egipteană (copta), cunoscută din mileniul III î.e.n., n’a dispărut. S’a vorbit până în secolul al VII-lea, când a început să fie înlocuită cu limba egipteană arabă. Astăzi este folosită ca limbă liturgică a Bisericii Ortodoxe Copte. Are puțini vorbitori nativi, dar îi are.

Pe de altă parte, se impune întrebarea: de ce ”puterea limbii latine” n’a distrus dialectele Palestinei?

Sau limba greacă?

Sau cea a triburilor britanice?

Dar a ,,romanizat” cu viteza luminii exact populațiile traco-dace, care vorbeau dialecte cu rezonanțe latine?

Adică nicio limbă și niciun popor n’a dispărut, ”cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor” și numai nouă istoricii noștri ne repetă, după metoda plăcii stricate, că dacii au cedat și că ”așa dispar dacii din istorie”.

Jongleria asta cu fascinația dacilor în fața ”culturii superioare” a legionarilor îmi amintește de povestea Gâsca de aur de Frații Grimm. Personajele care puneau mâna pe gâsca de aur sau pe cel ce pusese deja mâna pe ea, rămâneau vrăjite și lipite unele de altele. Cam așa ceva ne sugerează istoricii oficiali că se întâmpla și cu dacii când veneau în contact cu ”cultura superioară” a romanilor. Era de ajuns ca badea Gheorghe să vadă un legionar, că rămânea pe loc hipnotizat de cultura lui ”superioară”, încât până acasă își uita limba maternă și începea să vorbească latina. Iar dacă i se mai dădea și un brăzdar de plug roman, atunci se apuca cu o furie lingvistică ne mai întâlnită decât în teoria romanizării să’și romanizeze familia, vecinii, neamurile și tot satul. Iar mătușa Ileana era de ajuns să pună mâna pe o oală sau pe un șirag de mărgele romane, că’și uita imediat graiul și trecea la latină. Și chiar dacă era unica ce purta mărgele romane, puterea limbii latine era așa de mare că femeile din sat începeau să ciripească latinește numai uitându’se la podoaba ei.

”Ș’am încălecat pe’o roată și v’am spus povestea toată”, își încheie basmele povestitorul popular.

”Și’am încălecat pe’o tribună și v’am spus o mare minciună” își poate încheia istoricul oficial povestea romanizării.

Alte jonglerii ”științifice” țin de debarasarea de daci. Strămoșii noștri reali, geto-dacii, au fost întotdeauna un obstacol enervant în teoria romanizării. De ei s’au împiedicat, precum am văzut, toți cei care s’au preocupat de istorie din alte motive decât cele științifice: Roesler, puriștii, iredentismul maghiar, adepții romanizării.

Sub presiunea dovezilor aduse de B.P. Hașdeu, Cezar Bolliac, Nicolae Densușianu, Vasile Pârvan și de alți cercetători, istoria oficială a admis că și dacii sunt un fel de părinți ai noștri. Dar a căutat în fel și chip să’i scoată cât mai repede din istoria românilor, ca să aibă motiv de a afirma că de la ei n’a rămas mai nimic.

Cu documente în mână nu’i poți scoate, fiindcă așa documente nu există. Nici nu’i poți pune, să zicem, pe slavi să’i măcelărească pe dacii liberi! Pentru că vin istoricii slavilor și îți dovedesc că bați câmpii. Și atunci romanizatorii au născocit un truc incredibil de simplu: i’au pus pe daci să se romanizeze unii pe alții. Iată ce spune Hadrian Daicoviciu despre romanizarea dacilor liberi:

”Cât a fost de extinsă și de profundă această romanizare între anii 106 și 271 nu se știe exact. E cert însă că ea a fost destul de puternică pentru că, după părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, nu numai să nu dea înapoi, ci, dimpotrivă, să se extindă și asupra dacilor liberi din afara fostei provincii. Numeroasa populație romanizată care a rămas în Dacia la 271 a asimilat elementele dacice pătrunse aici după părăsirea oficială. În veacurile următoare, romanitatea nord-dunăreană a romanizat populația geto-dacă de pe întreg teritoriul țării noastre”[vii].

Și aici cercul vicios al jongleriilor ”științifice” se închide patetic:

Așa dispar dacii din istorie: nu dintr’o dată, nu exterminați în războaie sau dezrădăcinați, ci treptat, cedând în fața superiorității civilizației materiale și a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor și limba lor”[viii].

Observați cât de abil jonglează cu istoria ”specialiștii” noștri!

Mai întâi le’au făcut o concesie dacilor: nu i’au pus pe legionari să’i extermine fizic, pentru că imperiul avea nevoie de brațe de muncă. I’au lăsat să supravețuiască, dar cu condiția să adopte cultura materială a romanilor. Apoi le’au mai dat un pic de timp, ca să adopte obiceiurile și limba latină. Pe urmă i’au prefăcut în ”populație romanizată”. Dar cum după plecarea lui Aurelian, dincolo de hotarele fostei provincii rămâneau dacii liberi câtă frunză, câtă iarbă, apărea problema lichidării acestora. A fost rezolvată dintr’o întorsătură de condei: acea 15 la sută de ”populație romanizată” a  fost pusă să’i romanizeze pe cei 85 la sută de daci liberi. Înțeleg ”fascinația” dacilor ocupați pentru legionari. Coiful cu creastă din pene ”se impune”. Dar prin ce i’a fascinat ”populația romanizată” pe dacii liberi rămâne un mister academic. Acest miracol lingvistic cu daci romanizându’se unii pe alții, fără ca nimeni să’i silească, stă, ca un momument al jongleriilor antiștiințifice, în orice manual academic.

Așa romanizatorii noștri i’au făcut ”dispăruți” pe daci din istorie.

Când puriștii susțineau, traducând greșit din Eutropiu, că dacii au fost cu toții exterminați de către romani, B.P. Hașdeu le’a răspuns:

”Naționalitățile se pot extermina doară pe hârtie”[ix].

La fel răspundem și noi romanizatorilor:

Dacii au putut fi romanizați doar pe hârtie”.

Pentru că am văzut mai sus, din exemplele altor popoare, că ei nu puteau, într’un timp așa de scurt, să’și lase obiceiurile, tradițiile, credința și, mai ales, limba maternă prin care își exprimau aceste valori ale sufletului.

Un alt clișeu al lingviștilor oficiali e că dânșii consideră limba traco-dacă de tip satem.

Familia de limbi indo-europene a fost împărțită convențional în două grupuri: kentum și satem. S’a luat ca exemplu cuvântul care înseamnă 100. Kentum (centum) în latină și satem în persana veche. Din grupul kentum fac parte: greaca, celta, vechea germană, latina. Din satem: sanscrita, limbile iranice, balto-slava, illira vorbită în vestul Peninsulei Balcanice, în regiunea Calabriei și Apuliei din Italia sud-estică.

O deosebire dintre aceste limbi e următoarea: consoanelor palatale k și g(h) din limbile de tip kentum le corespund în limbile satem consoanele spirante s și z.

Traco-daca a fost inclusă în grupul satem. Deci cuvântul care desemna 100 începea cu litera s. În latină, care era de tip kentum, se zicea ,,kentum”. În italiană, care este moștenitoarea latinei, se zice ,,cento”. În timp ce în limba română noi zicem ,,sută”, ca în limbile de tip satem din care făcea parte și traco-daca. Prin urmare, până și acest detaliu pe care ni’l oferă clasificarea kentum/satem demonstrează că românii vorbesc limba geto-dacilor.

Lingviștii oficiali trec cu multă abilitate peste aceasta și alte neconcordanțe din teoria romanizării. Dimpotrivă, ca să mențină confuzia, DEX-ul dă cuvântul ”sută” ca fiind împrumutat din vechiul slav sŭto. Parcă până la venirea slavilor dacii nu au numărat până la o sută și se opreau cu numărătoarea la 99. Întrebarea este: cum explică etimologii oficiali faptul că celelalte numerale sunt ”împrumutate” din latină și numai suta de la slavi? Întrebare în van – autorii DEX-ului nu’și explică niciodată etimologiile fanteziste.

Pe de altă parte, limba română și strămoașa ei traco-daca prezintă particularități deosebite, pentru care nu pot fi încadrate în schema convențională kentum/satem. Urmărind evoluția ocluzivelor aspirante (bh>b, gh>g, dh>d) din limbile indo-europene și alte transformări fonetice, Mihai Vinereanu arată că ,,lingvistica istorică tradițională a inclus traco-daca în grupul satem în mod nejustificat”; ,,traco-illira se află într’o poziție centrală, împărtășind multe trăsături cu unele limbi din așa-zisul grup centum, dar și cu cele din grupul satem”[x].

Încadrând limba traco-dacă în această poziție centrală, multe lucruri devin limpezi. Acum înțelegem de ce zicem ,,sută” și nu ”cento”. Pentru că l’am moștenit din traco-dacă. ”Rom. sută are caracteristici satem, dar, după cum știm, traco-daca împărtășea anumite caracteristici cu limbile satem, nefiind o limbă prin excelență satem, așa cum s’a crezut până acum”[xi].

Lucrul acesta a fost trecut cu vederea de lingvistica oficială, fie dintr’o incapacitate de a face față unei probleme cu un grad înalt de necunoscut, fie din rea credință.

După cum vedem, teoria romanizării nu este susținută de argumente științifice.

Supuse logicii istorice și bunului simț, toate ”argumentele” ”specialiștilor” se dovedesc a fi niște jonglerii antiștiințifice, care provoacă râsul, dar te și întristează gândindu’te că ele vin de la inșii care ne scriu istoria și ne alcătuiesc manualele.

Istoricii oficiali se adresează rumînilor ca și cînd Rumînia ar fi o mare grădiniță de copii. De două sute de ani ne spun povestea cu romanizarea. Apoi ne pun să facem nani. Și dacă vreunul se trezește ”din somnul de moarte” și vrea să afle adevărul, i se dă cu măciuca în cap: ”dacoman”, ”tracoman”, ”neprofesionist”, ”analfabet”. Pînă este adormit la loc.

Din fericire, lucrurile se schimbă. Din buncărele romanizării nu se vede, dar primăvara dacică a început de mult. S’au dezghețat mințile. S’au topit fricile. Adevărul despre daci înflorește în sute de mii de suflete tinere. Se scriu cărți despre originea traco-dacă a limbii române.

Fiecare dacist vine cu documente în mână care spun clar:

Romanizarea n’a avut loc, iar noi vorbim dulcea și înțeleapta limbă a geților evoluată în limba rumînă.”

Despre rădăcinile nostratice în limba rumînă. Cartea dr. Mihai Vinereanu este elocventă:

Noțiunea de limbi nostratice a început să fie folosită în ultimele decenii și se referă la limbile care s’au dezvoltat după dezintegrarea unei limbi comune, primare, numita nostratica, în urmă cu cca 17-18000 de ani. Sunt considerate ca limbi nostratice limbile: europene, precum ilira, greaca, traco-daca, italice, celtice, slave, baltice, armeana, sau afroasiatice, kartveliene, uralice, altaice, dravidiene, sumeriană. Dupa publicarea, în anul 2008, a Dictionarului Etimologic al limbii române pe baza cercetarilor sale, autorul, dr. Mihai Vinereanu, a descoperit cartea cercetatorilor A. Bomhard si J.C. Kerns, publicată recent.

Studiind limbile vechi europene, ei au identificat 612 rădăcini nostratice. M.V. le analizeaza și concluzionează că dintre acestea, 216 rădăcini lexicale se pot aplica limbii române. Introducerea este deosebit de importantă, întrucât ea aduce noi clarificări privind vechimea limbii române.

Teza autorului este confirmată chiar de rădăcinile pre-europene ce se regăsesc în cele mai uzuale cuvinte ale vocabularului limbii române, considerate de dicționarele etimologice vechi ca fiind de origine latină, slavă, turcă, albaneză sau neidentificate, dar nu traco-dace, cum se dovedeste prin această lucrare.

Radacini nostratice in limba romana  - Mihai Vinereanu

Se elaborează instrumente de cunoaștere și cercetare, cum este Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor  lui Mihai Vinereanu.

Sursa: Revista de Lingvistică și Cultură Românească – Cercul vicios al jongleriilor ”științifice”, de Iulia Brînză Mihăileanu

[i] Hadrian Daicoviciu, Dacii, Chișinău, Editura Hiperion, 1991, p. 184.

[ii] Ibidem, p.187.

[iii] Alexandru Vulpe, Sintagma ,,strămoșii noștri daci” ar trebui discutată, în ,,Historia”, Nr. 120, Decembrie 2011, http://www.historia.ro|…|historia-nr-120-decembrie-2011.

[iv] Hadrian Daicoviciu, op .cit., p. 188.

[v] Alexandru Vulpe, op. cit., historia-nr-120-decembrie-2011.

[vi] Carlo Taghliavini, Le origini delle lingue neolatine, Bologna, Pàtron EDITORE, 1982, p. 97.

[vii] Hadrian Daicoviciu, op. cit. p.189.

[viii] Ibidem, p. 189.

[ix] B.P. Hasdeu, Originile păstoriei la români. Studiu de filologie comparată,  în Pierit-au dacii?, București, Editura Dacica, 2009, p. 65.

[x] Mihai Vinereanu, Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Alcor Edimpex, 2009, p. 20.

[xi] Ibidem, p. 803.

Cine este Iulia Brînză Mihăileanu ?

IULIA BRÎNZĂ MIHĂILEANU s’a născut la 2 decembrie 1955 (Mihăileni, Basarabia). Absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău (1978). Cercetător științific la Muzeul Literaturii Române din Chişinău. În 1994, se repatriază în România. A lucrat la Muzeul Etnografic din Rădăuţi, cercetând obiceiurile cu măşti. În calitate de cercetător ştiinţific la Institutul „Bucovina” al Academiei Române, a colindat satele din zonă după material etnografic pentru studiul Credinţe şi practici magice în Bucovina.

Este doctor în filologie al Universităţii „Babeş–Boliay” din Cluj (1999) cu tema: Mitul geto-dacic în literatura română.

Cărți tipărite: Păţaniile unei pisici vagabonde (2000), Corbul lui Magellan (2001), Doi câini în Ţara Marilor Golani (2002), Profeţiile Corbului (2007), Povestirile Câinelui Sihastru (2007), Romanul lui Arcaşu (2008), Unde eşti, copil din Mihăileni? (2009), Fiinţa ideală (2009), Poveștile Mamei-rândunică (2012), Planeta Zânei Bune (2013), Valea Popîndăilor (2013).

Citiți și: ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

sau: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

GEȚII, SCYȚII DE LA MAREA GETICĂ

Istoriografia scrisă nu ne lămurește definitiv cine erau iranienii, cum nici în cazul ”tracilor” geți nu ne edifică formula folosită adesea în pomenirea neamurilor, de la Marea Getică. Îndeobște, anticii de la Marea Getică (Marea Neagră) sînt numiți traci.

De ce? Pentru că clișeele, precum observăm sînt foarte greu de eliminat din memoria colectivă. Dacă acum 2500 de ani un hoplit afemeiat, bețiv și cartofor a apucat să arunce pe hîrtie niște cuvinte, acestuia i’a rămas în istorie chiar titlul de ”părintele” istoriei, deși realitățile ulterioare ne arată că nu a fost primul…

De asemenea, nici Herodot, nici un alt ”părinte” al istoriei nu ne lămurește dacă ”scyții” erau iranieni, și nici cine sînt strămoșii iranienilor. Dar, unor ramuri ale poporului ”indo-european” i s’a atribuit de către unii autori această etichetă corect sau doar prin asemuiri superficiale. Însă, cît de acoperită în realitățile antice este, nu ne’a lămurit pînă astăzi nici un istoric, iar în același timp cu asocierea lor unui ”filon etnic iranian” cu originea lor obscură, ni se precizează limpede și că ”nu se cunosc izvoare scrise asupra limbii ”scytice”.

Că nu se cunosc aceste izvoare ar fi explicabil, cum nici în cazul ”dacilor” geți izvoarele nu abundă, rămîne inexplicabil ușurința celor ce le atribuie scyților, uneori chiar geților o etnicitate a unui neam de care nu’l regăsim pomenit de antici, în speță: Iranienii.

Atunci cum putem să le atribuim o identitate ulterioară unor neamuri (triburi) antice, atît timp cît Iranienii de azi nu sunt pomeniți în izvoare decît foarte tîrziu.

Atribuindu’i anterioritate acestui popor pomenit de 3000 de ani cum sunt geții sau scyții, acei ”traci” ai lui Herodot care erau cei mai numeroși după inzi, nu este o eroare impardonabilă ca și aceea cînd afirmăm că romanii au adus limba lor unui popor mai vechi, cum sînt geții ”indo-europeni” din care își trag în definitiv și ei rădăcinile?  

Sigur, încercînd să descîlcim acest non-sens logic, mergem pe firul istoric al originii iranienilor și descoperim că iranienii de fapt sînt urmașii neamurilor Arya, adică a arienilor care cîndva trăiau și ei la Marea Getică.

În acastă poză sînt identificate două locații (refugiile din Era Glaciară) în care erau concentrate două din posibelele locuri în care trăiau grupuri umane pe vremea ghețurilor, unul dintre ele fiind localizat la Marea Getică și Gurile Dunării.

În egală măsură numeroși autori creează o și mai mare confuzie, inventînd după propria lor apeciere, noi etnonime unor populații despre care nu se cunosc informații asupra limbii sau etniei lor, unele de’a dreptul hilare: eleno-scyți, traco-eleni, traco-scyți etc. și despre care vom face referire în cele ce urmează pentru a înțelege mai bine cum istoricii încearcă să diferențieze artificial neamuri frățești genetic, prin deosebiri doar de ordin cultural, militar, funerar sau al unor obiceiuri născute și datorate în mare măsură mediului geografic în care trăiau.

În această situație se află evident și populația semi-nomadă a ”scyților” pînă într’un anumit răstimp, apoi sedentară și amestecată cu elenii și geții.

Au fost scyții (saka), sau sacii cum au mai fost numiți în izvoare, geți?

Au fost ei urmașii massa-geților, ai geților ”mari” sau numeroși din care se trag foarte multe popoare eurasiatice?

Pot fi obiceiurile de azi ale urmașilor lor, un motiv să nu le atribuim o înrudire ancestrală ale acestora cu geții europeni?

Numeroase studii genetice ne îndreptățesc să afirmăm că există o înrudire a acestora, sau că există o obîrșie comună a acestora. 

Nu putem preciza pînă cînd şi în ce măsură geții (dacii, tracii), scyţii, cimerienii, sarmații, perșii, celții, elenii, adică așa-numitele popoare ”indo-europene” şi’au păstrat identitatea culturală, dar studiile genetice contemporane ne demonstrează o comuniune genetică între aceste neamuri antice care s’a păstrat pînă azi, mutații genetice importante neintervenind pînă azi, linia lor paternă putînd fi identificată azi pe o arie întinsă a Pămîntului după cucerirea lui în ultimii 4000 de ani.

Amintirea geților, chiar unele grupuri restrînse, a mai dăinuit un timp, de vreme ce unele izvoare din epoca romană confundă adesea populaţii aflate în conflict cu Imperiul Roman.

Rîndurile prezente își propun punctarea cîtorva aspecte generale dar și unele legături şi interferenţe interetnice particulare la Dunărea de Jos așa cum reies ele din scripte.

Cercetarea altor elemente, punerea în valoarea viitoarelor descoperiri, vor nuanţa, fără îndoială, multe dintre aspectele particulare ale acestor importante probleme.

Este și cazul Dahilor, care trăiau în estul Mării Caspice, și care ”trebuie să fi fost unul dintre acele grupuri scytice care au dominat comerțul între Hyrcania și Parthia la sud și vechea Choresmia la nord. Indiferent dacă sunt sau nu Dáoii cei menționați de Herodot ca unul dintre triburile persane, ar trebui să fie identificați cu Dahae din Karakum care rămîn incerți. Dar avînd în vedere alte dovezi ale infiltrărilor din nord pe platoul persan și mai departe, din primul mileniu î.Hr (cf. de exemplu, numele Mardianii), nu se poate exclude faptul că grupurile scyților, inclusiv Dahii, au fost prezenți în sud-vestul Persiei, la o dată anterioară.”

În lista popoarelor și provinciilor Imperiului Ahemenid, Dahii sînt identificați în persana veche ca Dāha și sunt urmați imediat de grupul Saka, care sînt trecuți ca fiind vecini cu cei din Dāha.

Sacii (scyții) reprezentau un trib getic (dacic), aflat în estul Geției Carpatice. Aurelius Victor, într’o relatare despre împăratul Traian spune:

”quippe primus aut solus etiam vires Romanas trans Istrum propagavit, domitis in provinciam Dacorum pileatis Sacisque nationibus, Decebalo rege ac Sardonio.”

Triburile de Saci (scyți) mai erau cunoscute și sub denumirea de Sacani, de la care s’a format și numele de Sacidava pentru o localitate în Geția antică. Acest trib este menționat de istoricul Aurelius Victor și, în lucrarea Getica, a fost localizat de Vasile Pîrvan pe malul Dunării în jurul orașului Sacidava (azi punctul Muzait, în comuna Dunăreni), la sud de Axiopolis (azi Cernavodă).

În epoca modernă, arheologul Hugo Winckler (1863-1913) a asociat Saka (Sacii) cu Scyții. I. Gershevitch, în The Cambridge History of Iran states se menționează:

”The Persians gave the single name Sakā both to the nomads whom they encountered between the Hunger steppe and the Caspian, and equally to those north of the Danube and Black Sea against whom Darius later campaigned; and the Greeks and Assyrians called all those who were known to them by the name Skuthai (Iškuzai). Sakā and Skuthai evidently constituted a generic name for the nomads on the northern frontiers”,

adică:

”Persanii au dat numele unic Saka atît nomazilor care i’au întîmpinat între stepa ”Foamei” și Marea Caspică, cât și în mod egal celor de la nord de Marea Neagră și Dunăre împotriva cărora Darius mai tîrziu a luptat; și grecii și asirienii îi numeau pe toți cei care au fost cunoscuți sub numele Skuthai (Iškuzai). Saka și Skuthai au constituit, evident, un nume generic pentru toți nomazii de la frontierele de nord.”

În schimb, istoricul politic B.N. Mukerjee a susținut că oamenii de știință eleni și romani antici credeau că în timp ce ”toți Sakaii au fost scyții”, ”nu toți scyții erau Sakai”.

”În regiunea Dunării de Jos şi în teritoriile învecinate, în mileniul I î.Hr. au avut loc contacte intense între scyţii iranieni, geţi, traci şi greci care, prin complexitatea lor, au creat o aşa-numită ,”problemă” în cercetarea istorică, la fel de interesantă şi dezbătută astăzi, ca şi în urmă cu un secol.

Preocupările specialiştilor rumîni, începînd cu Vasile Pîrvan şi cu generaţiile de arheologi şi istorici care i’au urmat, continuă şi astăzi, deoarece multe lucruri stau încă sub semnul incertitudinii, datorită lipsei de precizie a izvoarelor literare, ca şi interpretărilor adesea contradictorii date unor descoperiri arheologice.

Pentru a pune în evidenţă raporturile dintre populaţiile întâlnite la Dunărea de Jos în ultimele şase secole ale erei vechi, cercetătorii au utilizat în special două mari categorii de izvoare: cele literare şi cele arheologice (în care au fost cuprinse şi izvoarele epigrafice şi numismatice). Mărturiile literare permit să se reconstituie uneori nu atât etnosurile, cât mai ales istoria etnonimelor.

De aceea, etnonimia reală nu corespunde întotdeauna celei prezentate în izvoare. De asemenea, nici pe cale arheologică nu se pot stabili decât rareori, cu multe dificultăţi şi incertitudini, etnicul şi limba vorbită de o anumită populaţie.

Totuşi, numai utilizarea ambelor categorii de izvoare, cărora li se adaugă tot mai mult rezultatele unor cercetări interdisciplinare, permite evidenţierea sincronismelor care pot fi avute în vedere la stabilirea cât mai aproape de adevăr a etnonimelor şi a elementelor caracteristice lor. După cum se cunoaşte, ţinuturile Dunării de Jos şi populaţiile care trăiau în zonă au fost amintite relativ frecvent în izvoarele greceşti.

Dacă lăsăm deoparte informaţiile despre traci ori despre Istros, pe care le întîlnim la Homer, Hesiod, ori la alţi scriitori, primele triburi traco-getice au fost înregistrate de Hecateu din Milet. El aminteşte de crobizi, aşezaţi în apropiere de Odessos, până spre Dionysopolis, consideraţi uneori drept un trib getic, ca şi de trizi, socotiţi aproape cu certitudine drept un trib getic, aflat în sudul Dobrogei, în apropiere de Callatis. Tot el aminteşte şi despre…

Orgamépolis…, cel dintîi toponim menţionat de vreun izvor, referitor la teritoriul ţării noastre. Necropola tumulară a cetăţii Orgame este amplasată pe promontoriul de la Capul Dolojman şi ocupă o întinsă suprafaţă din rezervaţia arheologică apreciată la cca. 120 ha. 

Mormintele de incineraţie descoperite la Orgame sunt dominante cantitativ şi oferă o gamă variată de ritualuri: în cazul tumulilor mari, arderea defunctului a fost făcută pe locul de amenajare al mormîntului, deasupra unui rug de suprafaţă sau a unui rug amplasat deasupra unei gropi; pentru următoarele două categorii, incinerarea defunctului s’a efectuat în afara mormântului, probabil în locuri de ardere familiale – de tip ustrinum -, urmată de o depunere simbolică într’un spaţiu restrâns din interiorul mormîntului sau în urne.

Incineraţia in situ, resturile cinerare rezultate din arderea defunctului împreună cu o serie de obiecte personale şi ofrande, care’l însoţeau în momentul arderii sau după consumarea acesteia, erau abandonate pe rug.

Peste ele erau adăugate straturi de pămînt şi pietre, marcate uneori de „întreruperi” rezultate din consumarea altor ritualuri particulare.

Începînd cu anul 1993, şi mai ales după anul 1995, săpăturile s’au extins pe trei sectoare mari: sectorul nr. I şi nr. II pun în evidenţă complexe funerare, eşalonate pe mai multe secole cuprinse în intervalul secolelor VII – III î.Hr., sectorul nr. III se concentrează în jurul unei basilici din secolele IV – VI d.Hr, descoperită în 1993 la cca. 2 km V de cetate, pe cel mai vârf al dealurilor Dolojmanului.

Autorul celor mai timpurii date cu caracter etno-geografic despre teritoriul Dunării de Jos este Herodot (circa 484-425 î.Hr.). Informaţiile lui privind localizarea scyţilor în raport cu ”tracii” (geții din regiunea Tracia) şi geţii sînt binecunoscute şi menţionate frecvent de cercetători.

Prezentarea evenimentelor legate de conflictul scyto-persan din anul 513 î.Hr. îi oferă lui Herodot posibilitatea de a se referi şi la populaţiile de la Dunărea de Jos.

El lasă să se înţeleagă că geţii locuiau un spaţiu ce începea de la versantul nordic al munţilor Haemus, până spre Dunăre şi Marea Neagră. Nu limitează însă strict, pînă la fluviu ţinutul ocupat de geţi.

Tot Herodot precizează că Istrul ”pătrundea în Scyţia printr’o latură a ei” , sau că ”îndată după Istru vine Scyţia veche, aşezată către miazăzi”.  El lasă, astfel, să se înţeleagă că în vremea sa, scyţii locuiau numai pe malul stîng al fluviului, înspre vărsare, după cum vor menţiona şi alţi autori.

Vecinătatea celor două populaţii este confirmată şi de solii scyţilor, care transmit agatîrşilor că Darius ”are acum în puterea sa pe traci şi pe geţi, vecinii noştri”.

Herodot ne informează şi despre una dintre primele incursiuni scytice la sud de Dunăre, care a ajuns pînă în Chersonesul tracic, eveniment fixat de istorici pe la anul 496 (?) – 495 î.Hr. Deşi incursiunea amintită a afectat Dobrogea (probabil mai ales oraşele vest-pontice), regiunea a rămas mai departe, în esenţă, getică. Caracterul tracic (=getic) al ţinutului este relevat şi cu ocazia prezentării conflictului dintre Octamasades şi Sitalkes.

Tucidides (460-396 î.Hr.) aminteşte pe ”geţii peste care dai dacă treci munţii Haemus şi toate celelalte populaţii stabilite dincoace de Istru, mai ales în vecinătatea Pontului Euxin”.

El ne mai face cunoscut că ”geţii şi populaţiile din acest ţinut se învecinează cu scyţii, au aceleaşi arme şi sunt toţi arcaşi călări”. Unele arme şi obiceiuri comune la geţii sud-dunăreni (iar prin extensie, probabil şi la unii geţi nord-dunăreni) şi scyţi dovedesc înrâuririle reciproce ale celor două popoare învecinate, care pot să’şi aibă premizele în evenimentele de la sfîrşitul secolului al VI-lea şi de la începutul secolului al V-lea î.Hr., sau în altele, despre care nu avem nici o informaţie.

La mijlocul secolului al IV-lea î.Hr., Skylax din Carianda preciza că ”după Tracia vine neamul scyţilor şi aşezările greceşti de la ei”, ceea ce dovedeşte că în această perioadă Dunărea reprezenta încă o graniţă între scyţii nord-pontici şi populaţiile de la sud de fluviu. Abia mai târziu, Apollonios din Rhodos (295-215 î.Hr.) va aminti despre ”scyţii cei amestecaţi cu tracii”, fără să’i localizeze cu precizie. În cazul în care textul nu este o simplă formulă de stil, el poate reprezenta prima menţiune scrisă despre un amestec traco-scytic.

Cea mai probabilă localizare a acestei regiuni ar putea fi partea nordică a interfluviului Dunăre-Nistru, extinsă, eventual, până la Bugul de Sud, unde acest ”amestec” este ilustrat, într’o anumită măsură, şi de realităţile arheologice.

Dacă referirea este şi la Dobrogea, ea ar putea exprima, de asemenea, o realitate. Unii cercetători consideră că se poate vorbi de prezenţa unor comunităţi scytice în Dobrogea încă de pe la mijlocul secolului al IV-lea î.Hr., sau chiar mai devreme.

Dacă această ipoteză pentru Dobrogea are încă puţine argumente arheologice, pentru a putea vorbi de o prezenţă scytică numeroasă chiar din această vreme, cei mai mulţi cercetători admit că spre sfârşitul secolului al III-lea şi în secolul al II-lea î.Hr. se întîlnesc grupuri de scyţi în partea estică a regiunii, spre litoral (mai ales între Mangalia şi Varna), fapt relevat atât de apariţia în acest spaţiu a cunoscutelor monede cu efigia ”regilor” lor, cât şi de unele izvoare literare şi epigrafice.

Cam în aceeaşi vreme, o parte a Dobrogei, probabil cea estică, a fost denumită pentru prima dată Scyţia, nume căruia i se va adăuga de multe ori apelativul de Mică, pentru a o deosebi de Scyţia propriu-zisă, nord-pontică.

Alte izvoare reflectă evenimentele de la mijlocul, a doua jumătate a secolului al IV-lea şi de la începutul secolului al III-lea î.Hr., când la Dunărea de Jos se ciocnesc interesele scyţilor, macedonenilor, geţilor şi, eventual, ale tribalilor. Este vorba, mai întîi, de binecunoscutul rege scyt Atheas, nevoit să lupte iniţial cu acel anonim rex Histrianorum, considerat de cei mai mulţi istorici drept şeful unei uniuni de triburi getice din zona Histriei, iar, mai apoi, cu Filip al II-lea, război care se termină cu înfrîngerea scyţilor şi cu instaurarea stăpânirii macedonene în Dobrogea.

În anul 335 î.Hr., a avut loc campania lui Alexandru împotriva tribalilor conduşi de regele Syrmos. După Strabon şi Arian, care au folosit ca izvor şi mărturiile generalului Ptolemaios al lui Lagos, participant la expediţie, tribalii ar fi locuit în zona Dunării de Jos până la insula Peuce, avînd sub stăpânirea lor şi unele teritorii getice nord-dunărene. Conform afirmaţiilor lui Plutarh, prin campania dusă împotriva illirilor, tribalilor, Alexandru ar fi ameninţat triburile aflate în vecinătatea scyţilor.

După campania lui Alexandru a urmat expediţia nereuşită peste Dunăre a generalului său Zopyrion a cărui armată ar fi fost nimicită, după unele izvoare, de geţi, iar după altele, de scyţi.

Apogeul puterii politice a geţilor dunăreni a fost atins sub Dromichaites, venit la cârma regatului său în ultimii ani ai secolului al IV-lea î.Hr. şi cunoscut prin ecoul luptelor purtate cu Lysimach. Conflictul dintre cei doi s’a purtat în cursul primului deceniu al secolului al III-lea î.Hr. şi ne este cunoscut doar prin detaliile sale anecdotice, legate de ”prizonieratul” la geţi a fiului lui Lysimach, Agathocles, şi chiar al regelui însuşi. Stăpânirea lui Dromichaites pare să fi cuprins atât ţinuturi din stînga, cît şi din dreapta Dunării. Conflictul este localizat, după Strabon în ”Pustiul getic”.

În legătură cu centrul puterii lui Dromichaites şi cu cetatea Helis (fie un nume corupt, fie un nume elenizat) s’au formulat mai multe ipoteze: V. Pârvan, Getica.

O protoistorie a Daciei, Bucureşti, 1926, p. 63, nu exclude posibilitatea ca Helis să fi fost la Piscu Crăsani, iar despre arealul stăpînirii lui Dromichaites în Cîmpia Rumînă; A.I. Meliukova, sugerează situarea centrului puterii lui Dromichaites în zona cetăţilor getice din sec. VI-III î.Hr. din Basarabia; R. Florescu în ”Ţara lui Dromichaites, Pontica”, 14, 1981, p. 153-157, propune zona mijlocie a Podişului Moldovei, unde există un mare grup de aşezări fortificate din sec. VI-III î.Hr., precum şi două tezaure princiare getice, la Stînceşti şi Cucuteni-Băiceni; aceste două propuneri s’ar putea contopi într’una, dată fiind încadrarea cronologică şi apropierea geografică a acestor mari grupuri de cetăţi; alţii consideră că teatrul operaţiunilor s’a aflat la sud de Dunăre, iar Helis (sau Elio) ar putea fi localizat la Sveštari-Sborjanovo, unde există o aşezare importantă fortificată cu zid de factură elenistică şi o necropolă regală din a doua jumătate a secolului al III-lea.

Indiferent de localizarea sa, se poate considera că stăpînirea lui Dromichaites a reprezentat prima afirmare certă a unei forţe politice getice importante la Dunărea de Jos, formată pe baza unei tradiţii mai vechi, despre care nu avem încă suficiente informaţii.

Dacă raporturile acesteia cu regatul macedonean ne sunt cât de cât cunoscute datorită izvoarelor scrise, nu ştim nimic despre eventualele raporturi cu scyţii, care constituiau încă, în acea vreme, o forţă importantă la marginea de est a stăpînirii lui Dromichaites. Nu ştim ce s’a întâmplat cu regatul lui Dromichaites după pacea cu Lysimach şi care a fost statutul său politic în continuare, în cadrul sferei de putere a macedonenilor la Dunărea de Jos.

După anul 279 î.Hr., celţii au întemeiat pentru scurtă vreme regatul lor cu capitala la Tylis, a cărui întindere pare să fi coincis, cu aproximaţie, cu cea a fostului regat odris sau a regatului macedonean al Traciei; dar probabil ei nu şi’au extins stăpânirea în Dobrogea şi în stânga Dunării.

Pînă în prezent în Dobrogea s’a semnalat ceramică celtică doar în dava getică de la Satu Nou-”Valea lui Voicu”, com. Oltina, în nivelurile I-IV (numai 27 de fragmente care aparţin la patru vase). Nu se poate preciza dacă numele celtice ale unor localităţi ca Durostorum (Silistra), Arrubium (Măcin), Noviodunum (Isaccea) şi Aliobrix (Cartal, lângă Ismail, în sudul Basarabiei) îşi au originea într’o eventuală influenţă a celţilor din vremea regatului din Tylis, ori sunt mai tîrzii.

Evenimentele din a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr. sunt reflectate slab în izvoare. Lor li s’ar putea atribui, eventual, informaţiile greu de încadrat cronologic ale lui Strabon, privind migraţiile scyţilor peste Tyras (Nistru) şi Istru, în urma cărora tracii ar fi fost nevoiţi să le cedeze pământul.

Dacă acestea au avut într’adevăr loc, ele s’ar putea corela cu informaţiile despre Scythae Aroteres şi ariile stăpânirii lor, despre oraşele acestora, ca şi cu monedele ”regilor” lor descoperite în zonă. La sfîrşitul secolului al III-lea şi în secolul al II-lea î.Hr., unele inscripţii de la Histria, îndeosebi cele în care sunt menţionaţi Zalmodegikos şi Rhemaxos, lasă să se înţeleagă cu claritate care erau raporturile cetăţii cu geţii şi cu alte neamuri din preajmă, în cadrul cărora ”basileii” barbari sud- sau nord-dunăreni exercitau un adevărat protectorat asupra coloniilor greceşti.

La prezentarea înfrîngerii suferite de C. Antonius Hybrida ”lângă cetatea istrienilor” în anul 61 î.Hr., Cassius Dio îi aminteşte pe bastarnii ”din Scyţia” (nord-dunăreană). Alţi autori vorbesc de existenţa , ”la miazănoapte” (de Pontul Euxin şi de Istru) a unor ”celto-scyţi” (Strabon, XI; Plutarh, Caius Marius, 11.

În realitate, celţii în cursul migraţiei de la sfârşitul sec. al IV-lea şi din sec. al III-lea î.Hr. nu par să fi depăşit cu mult regiunea Nistrului, unde întîlnim nume de aşezări celtice, cum ar fi Carrodunum şi altele. Acestea pot constitui exemple de prezentare relativ liberă şi greu de verificat a etnonimelor folosite de autorii antici pentru populaţii diferite aflate în anumite perioade la Dunărea de Jos.

Vecinătatea, uneori şi simbioza dintre anumite populaţii, a creat şi un reflex în tradiţia scrisă. Dar este greu de precizat unde anume şi în ce măsură această simbioză a avut loc, inclusiv între traco-geţi şi scyţi.

Constatăm că scyţii au reprezentat aproape o constantă în cadrul informaţiilor referitoare la zona inferioară a Dunării de Jos şi la cea nord-vest pontică, începând de la sfârşitul secolului al VI-lea, pînă în secolul al II-lea î.Hr., uneori şi mai tîrziu. Aceste realităţi au fost determinate de lungile contacte scyto-greco-trace, începînd din sec. VI-V î.Hr., cînd scyţii ocupaseră zona stepelor nord-pontice, pînă la sfîrşitul existenţei Scyţiei Mici în perioada elenistică.

Chiar dacă informaţiile literare nu sunt suficient de precise pentru a stabili măsura în care prezenţa de netăgăduit a scyţilor la Dunărea de Jos este consecinţa unor migraţii, desfăşurate în mai multe etape oarecum distincte, sau a unor infiltrări de grupuri de populaţii scytice, ori doar puternic influenţate de ei, inclusiv a unor puternice contacte culturale, prezenţa scyţilor, ori a ceea ce în mod curent se consideră de către istorici şi arheologi drept ”scyţi” este sigură.

Aceste informaţii scrise sînt confirmate, într’o anumită măsură, de descoperirile arheologice. La început, în mediul autohton au pătruns, în general, obiectele de prestigiu executate în stil animalier scytic şi armele scytice, îndeosebi în rîndul aristocraţiei traco-getice. Cele mai multe obiecte scytice timpurii, pătrunse în mediul autohton, nu sunt rezultatul unor contacte directe, ci indirecte, dintre scyţi, geţi sau traci. Ele au fost stimulate de aristocraţia locală şi nu presupun o prezenţă obligatorie atît de timpurie a scyţilor în Tracia.

Totuşi, în unele regiuni, în perioada arhaică se constată o locuire comună a scyţilor geților şi tracilor. Aceasta se datorează probabil, deplasărilor unor grupuri mici de populaţii şi mariajului dintre reprezentanţii lor, avînd drept consecinţă formarea unor grupuri reduse de populaţii eterogene.

Procesul a fost mai intens între Bug şi Nistru şi în aşezările din vecinătatea oraşelor greceşti, unde s’a descoperit un procent semnificativ de ceramică scytică şi tracică, cu predominarea celei dintîi. Prezenţa vaselor indigene în coloniile greceşti presupune existenţa aici a populaţiei locale. În legătură cu prezenţa ceramicii trace în zona agricolă dintre Bug şi Nistru s’au exprimat mai multe opinii.

Referitor la ceramica scytică din regiunea amintită, s’a apreciat că ea nu ilustrează o sedentarizare a nomazilor scyţi, ci este rezultatul deplasării în regiunea Bugului Inferior a unei populaţii (inclusiv scytice) din silvostepă.

Uneori s’a afirmat că încă din perioada arhaică ar fi existat o simbioză scyto-tracică în interfluviul Nistru-Dunăre. Dar se poate vorbi, mai degrabă, de o convieţuire între geţi şi populaţia agricolă din silvostepă, considerată scytică, îndeosebi în apropierea coloniilor greceşti, care au exercitat o mare atracţie pentru autohtoni, ca şi de o apropiere a unei etnii de cealaltă. Fenomenul s’ar corela şi cu diminuarea politicii agresive a scyţilor, caracteristică pentru sfârşitul secolului VI- începutul secolului V î.Hr., de înlocuirea ei cu una mai paşnică, întâlnită la sfârşitul secolului V- începutul secolului IV î.Hr.

Pe la sfîrşitul secolului V î.Hr. ar fi avut loc şi o transformare a modului de viaţă al scyţilor, dintr’unul nomad în altul sedentar. Sugerînd o posibilă simbioză geto-scytică şi formarea unor zone sincretice din punct de vedere etnic, K. Iordanov considera, că acest proces s’ar fi desfăşurat încă din secolul VI î.Hr. şi ar fi durat până la sfârşitul evoluţiei istorice a scyţilor.

Zona în cauză ar fi cuprins partea litorală a regiunii dintre Nistru şi Bugul sudic, spaţiul asemănător dintre Nistru şi Prut, precum şi o parte a Dobrogei. Pe baza unor descoperiri funerare din sec. VI-V î.Hr. semnalate în Republica Moldova (în care apar uneori morminte de incineraţie, alteori de înhumaţie, ca şi necropole mixte), precum şi a unor obiecte scytice reprezentative (pumnale-akinakai, vârfuri de săgeţi de bronz sau de fier, vârfuri de suliţe, psalii etc.), M. Tkaciuk considera, de asemenea, că s’ar putea vorbi de o anumită simbioză scyto-tracică.

Pumnal akinakai

Sfîrşitul culturii scytice s’ar fi produs la cumpăna secolelor IV-III î.Hr., în urma unei ”catastrofe” produse pe Niprul Inferior, din cauza loviturilor sarmaţilor care au dus la distrugerea Scyţiei Mari, ceea ce ar fi afectat şi spaţiul pruto-nistrean.

Interfluviul Dunăre-Nistru a fost considerat uneori, în literatura de specialitate, un teritoriu lipsit de populaţii sedentare, o zonă de contact cu triburile nomade, care s’ar fi aflat permanent sub protectoratul cimerienilor, scyţilor şi mai apoi al sarmaţilor.

Opinia potrivit căreia în, ”stepa Bugeacului” s’ar cunoaşte pînă în prezent aproape în exclusivitate morminte scytice nu ilustrează în mod adecvat situaţia demografică a teritoriului în cauză, chiar denaturînd’o.

Nu se pot face atribuiri etnice fără a avea în vedere numeroase elemente, cum ar fi ritul şi ritualul funerar, inventarul specific unei populaţii sau alteia, tipul aşezărilor şi locuinţelor etc. În interfluviul Nistru-Dunăre s’au identificat numeroase monumente ale geților. Descoperirile din această regiune au fost grupate în două mari perioade cronologice, între care există deosebiri: una corespunzătoare secolelor V-IV î.Hr. şi alta secolelor III-II î.Hr.

Între numeroasele descoperiri se impun cele din secolele IV-III î.Hr. de la Goteşti, Zărneşti, Crihana Veche, Manta etc. din stînga Prutului, precum şi cele de la Olăneşti, Palanca, Tudora de pe Nistrul Inferior. Lor li se adaugă descoperirile getice de la Giurgiuleşti (inclusiv două necropole: una de înhumaţie, din a doua jumătate a secolului VII-prima jumătate a secolului VI î.Hr. şi a doua de incineraţie, din secolele IV-III î.Hr.), precum şi aşezarea Novoselskoe-Satu Nou, care pare să fi evoluat pe parcursul întregului mileniu I î.Hr..

Situaţii aproape similare se întâlnesc atât în nordul Dobrogei, cât şi în Câmpia Brăilei, ceea ce dovedeşte unitatea culturală a acestei zone. În ceea ce priveşte prezenţa unor descoperiri getice şi scytice în sudul Bugeacului, ele dovedesc coabitarea celor două populaţii în acelaşi teritoriu.

Vecinătatea îndelungată a geţilor cu populaţia agricolă semi-nomadă a scyţilor nu a determinat modificări substanţiale în cultura lor materială şi spirituală, dar a influenţat legăturile economice, devenind un factor care ar fi contribuit, după unele opinii, la realizarea unei anumite simbioze etnice.

Dar, în pofida numeroaselor descoperiri care atestă atît prezenţa unor piese de tip traco-getic în grupurile de morminte scytice de pe Dunăre, sau chiar pătrunderea, la un moment dat, în mijlocul scyţilor nomazi a unor populaţii getice, cît şi a unor arme, piese de harnaşament şi necropole birituale, care conţin atît morminte getice, cît şi scytice, simbioza între cele două populaţii deși greu de demonstrat lingvistic, rămîne o realitate antică de cercetat.

Rezumînd o parte dintre observaţiile referitoare la perioada timpurie a raporturilor dintre scyţi, geţi şi greci, constatăm că pentru secolul VI î.Hr. stepa Bugeacului s’a caracterizat printr’un echilibru politic, determinat de sincronismul preocupărilor de valorificare a litoralului Mării Negre de către coloniştii greci, a zonelor de stepă de către micile grupe de scyţi nomazi (care, probabil, abia după 513 î.Hr. se vor înmulţi, fără, însă, a se sedenteriza) şi a zonelor de silvostepă de către agricultorii geţi sedentari. În etapa de început, niciuna dintre aceste comunităţi etnice nu avea potenţialul militar şi politic pentru a ocupa o poziţie dominantă.

Aceasta nu exclude, însă, posibilitatea unor confruntări de o mai mică intensitate între ele, fără a fi înregistrate în izvoarele scrise. Din cauza lipsei, în acea vreme, a unei populaţii sedentare numeroase în stepă, coloniile greceşti au devenit centrele vieţii economice şi culturale, stimulând afluxul populaţiei nomade, determinând, astfel, şi amestecul de etnii. Problemele complexe privind situaţia din Dobrogea după încetarea culturii Babadag, faza a III-a, în parte contemporană cu cultura Basarabi, răspîndită pe un spaţiu întins nord-dunărean, şi legat de acestea, prezenţa scyţilor în regiune au fost îndelung dezbătute.

Din examinarea succintă a rezultatelor cercetărilor, rezultă că pe la mijlocul sec. VII î.Hr. au avut loc modificări importante ale structurii culturale de la Dunărea de Jos, ca şi în zona nord-vest pontică. După unele opinii, aproximativ în acelaşi timp cu întemeierea Histriei, atît după tradiţia eusebiană, cît şi după cea prezentată mai vag la Pseudo-Scymnos, s’ar putea data şi primele prezenţe ale culturii scytice în nordul Mării Negre.

În acest context, restructurarea culturală care se manifestă în spaţiul carpato-dunărean încă din prima jumătate a sec. VII î.Hr., dar mai cu seamă spre mijlocul acestui veac, ar putea fi în mare măsură explicată ca rezultat al unei reacţii în lanţ la evenimentele petrecute în aria ponto-caspică, al căror ecou îşi găseşte expresia în relatările lui Herodot şi Demetrios din Callatis (apud Pseudo-Scymnos) despre ”izgonirea” cimerienilor din Europa.

Este greu de stabilit dacă, şi în ce formă, schimbările din spaţiul nord-pontic au afectat şi Dobrogea. Informaţiile mai mult legendare referitoare la o presupusă deplasare spre vest a cimerienilor în legătură cu trerii traci au fost respinse de unii cercetători. Din punct de vedere arheologic, cel mai adesea au fost puse în legătură cu deplasările amintite mormintele din Bulgaria de la Carevbrod şi Belogradeč din sec. VII î.Hr. Acestora li se adaugă mormântul de războinic descoperit relativ recent la Polsko Kosovo (districtul Ruse), pe cursul inferior al râului Iantra, datat la sfârşitul sec. VIII, sau mai degrabă la începutul sec. VII î.Hr.

Tot în legătură cu o posibilă pătrundere cimeriană a fost pus şi un mormînt de la Sabangia (jud. Tulcea), de la sfârşitul sec. VII- începutul sec. VI î.Hr. Însă această atribuire nu prezintă argumentele necesare pentru a fi considerată drept cimeriană. Chiar dacă informaţiile de pînă acum nu susţin o eventuală deplasare masivă a cimerienilor, nu se poate ignora aspectul nord-pontic al unor descoperiri, ca şi al inventarului funerar apărut.

În legătură cu atribuirea etnică a descoperirilor în cauză, opiniile sînt divergente: unii le atribuie geților, alţii cimerienilor.

Observăm așadar, imposibilitatea de a delimita granițe clare în interiorul frăției neamurilor getice, cu toată obstinența numirii lor astfel: traci, daci, cimerieni, scyți, celți, sarmați.

Aceasta nu înseamnă, însă, mişcări de dislocare şi de migrare în spaţiul nord-vest pontic, care ar fi afectat teritoriul sud-dunărean. Asemenea fenomene istorice pot fi explicate cu dificultate din punct de vedere arheologic. În acest sens pot fi amintite şi opiniile diferite privind rolul populaţiei traco-getice sedentare şi al sciţilor nomazi din stepele Bugeacului basarabean, din imediata vecinătate a Dobrogei, la care ne’am referit mai sus.

Situaţiile diferă de la o perioadă la alta, unii specialişti vorbind de o ”coabitare” etno-culturală autohtonă-scytică, cu toate implicaţiile sale şi nu de o simbioză geto-scytică. În contextul amintit, descoperirile de la Celic-Dere sunt de o importanţă deosebită. Aşezarea cercetată a avut două etape în evoluţia sa. Cea mai veche a fost încadrată cronologic în perioada cuprinsă între prima şi a doua jumătate a sec. V î.Hr.; ea ar fi luat sfîrşit în urma unui puternic incendiu de la mijlocul sec. V î.Hr., datorat unor cete de călăreţi scyţi, care s’ar fi stabilit aici.

Cea de’a doua etapă a aşezării s’ar data în al treilea sfert al sec. V î.Hr. Tot în zona Celic-Dere s’a cercetat şi o importantă necropolă birituală, cu morminte din două perioade diferite. Cinci dintre ele, considerate a fi cele mai vechi, sunt plane şi au ca rit înhumaţia. Ele au fost datate în sec. VI î.Hr., eventual chiar la sfârşitul sec. VII şi începutul sec. VI î.Hr. Inventarul unora dintre ele era format doar din vase de ofrandă, în timp ce un altul conţinea şi piese de armament (un akinakes şi un vîrf de săgeată). Armele au fost corelate cu unele descoperiri din grupul Ciumbrud şi din regiunile de silvostepă nord-pontice, sugerând astfel o vechime mai mare.

Descoperirile au fost raportate şi la unele grupuri ceramice timpurii din silvostepă (Saharna-Solonceni şi Cernoles, faza Žabotin), considerîndu’se că ele ar reprezenta un grup de locuitori prescitici, pătrunşi în regiune în ultima parte a sec. VII î.Hr. sau mai tîrziu, în prima jumătate a sec. VI î.Hr. Celelalte morminte din necropola de la Celic-Dere sunt mai târzii.

Dintre cele 14 morminte tumulare aflate într’un alt sector, unele (de incineraţie, cu resturile cremaţiei depuse în urnă) sunt considerate getice, iar altele (de înhumaţie), prezintă elemente de ritual funerar cunoscute şi scyţilor. Acestea din urmă aveau ca inventar, pe lîngă vasele de ofrandă, arme (lănci, akinakai) şi un sceptru de bronz, în formă de cap de vultur.

Mormintele de înhumaţie în cauză au fost datate în al treilea sfert al sec. V î.Hr., fiind corelate cu etapa a doua a aşezării, care ar avea şi ea o amprentă scitică. În nordul Dobrogei, în apropierea Dunării, s’au descoperit şi alte necropole din sec. VI-V î.Hr., numai cu morminte de înhumaţie, cum sînt cele de la Isaccea (27 de morminte) şi de la Ciucurova (10 morminte). Ele au fost considerate traco-getice, întrucît marea majoritate a inventarului funerar este autohton.

Totuşi, gruparea lor în zona nord-dobrogeană şi utilizarea exclusivă a înhumaţiei, nu permite o atribuire etnică atît de precisă. O influenţă nord-pontică s’a constatat şi în mormântul tumular nr. XIX de la Histria, din ulimul sfert al sec. VI î.Hr., în care s’a găsit un mâner de oglindă în forma unui cap de vultur. Aceste descoperiri ar sugera aşezarea unor grupuri de populaţie sedentară din regiunile nord-pontice şi nu de scyţi nomazi la Histria, Orgamé şi în împrejurimile lor, pentru a beneficia de avantajele oferite de prosperele colonii greceşti nou întemeiate.

Coloniile greceşti au reprezentat de la început centre ale vieţii economice şi culturale din zonă, stimulând afluxul populaţiei barbare, iar într’o anumită măsură, chiar amestecul de populaţii (în cazul litoralului nord-vest şi vest pontic între geţi, scyţi şi greci).

Tendinţa grecilor de a atrage, într’un fel sau altul, în unele aşezări nou întemeiate, populaţia din împrejurimi, este corelată şi cu interesul acesteia, inclusiv al aristocraţiei locale. Sedentarizarea unei părţi a populaţiei nomade scytice, care se va fi produs şi ea la un moment dat, mai ales în preajma coloniilor nord-pontice, a reprezentat o premisă pentru desfăşurarea unui proces mai larg de modificare a modului de viaţă, care depindea de mai mulţi factori, inclusiv de interesul vîrfurilor nomade pentru practicarea agriculturii şi dezvoltarea unui comerţ intens cu lumea greacă.

Apariţia la nomazi a unor grupuri de sedentari este un proces specific tuturor migratorilor, la care se poate observa la un moment dat, sedentarizarea unei părţi şi continuarea vieţii nomade de către o altă parte a populaţiei.

Alături de materialul ceramic timpuriu, există şi unele descoperiri întâmplătoare de factură nord-pontică, ce reprezintă fie importuri directe timpurii, fie piese aduse de grupurile de populaţii amintite, fie imitaţii locale.

Amintim, astfel, psalia din mormântul secundar al tumulului de la Belogradec, psaliile de la Celic-Dere (sec. VI î.Hr.), Tariverde şi Histria (a doua jumătate a sec. VI î.Hr.). În legătură cu prezenţa psaliilor scitice de os din sudul Dunării s’a exprimat uneori părerea că ele ar fi putut ajunge în Dobrogea datorită legăturilor dintre grecii de la Histria şi scyţii din jurul Olbiei.

Ulterior, s’a conturat opinia că ele puteau fi aduse de grupurile de populaţii nord-pontice infiltrate de timpuriu în regiune. Tot în categoria materialelor scytice sau de influenţă scytică intră şi alte descoperiri.

Astfel, ”sabia-emblemă” de bronz de la Medgidia are redate pe suprafaţa sa reprezentări ce se regăsesc atât în arta iraniană (persană şi scytică), cît şi în cea traco-getică.

O descoperire geto-scytică din Dobrogea şi problema scytică la Dunărea de Jos, SCIV, 10, 1959, 1, p. 7-48; idem, Arta traco-getică, Bucureşti, 1969, p. 18-32 despre care se apreciază că piesa ”îmbină la un loc elemente tracice, scytice, greceşti şi iraniene-persane”, se poate considera că acest tip putea să se răspîndească la geto-traci prin filieră achemenido-persană şi nu scytică; cf. p. 32), deși Vl. Dumitrescu, Arta preistorică în România, Bucureşti, 1974, a atribuit’o scyţilor, iar Al. Vulpe a considerat’o un model-presă pentru decorarea tablei de aur destinată să învelească mînerul şi teaca pumnalelor-akinakes de paradă.

Statuile de la Sibioara (sfîrşitul sec. VI î.Hr.), Stupina (sec. V î.Hr.) şi dintr’un loc necunoscut din apropierea Dinogetiei, pot fi puse în legătură fie tot cu o puternică influenţă scytică asupra geţilor din Dobrogea, fie chiar cu prezenţa efectivă a acestora, ele aflîndu’se în mod obişnuit pe/în mormintele unor căpetenii.

Acestea n’ar fi reprezentat monumente funerare, ci mai degrabă ofrande aduse defunctului, ori simboluri pentru a marca poziţia socială a celui înmormântat, prin evidenţierea originii sale semidivine.

Tot scytice sunt cazanul de bronz de la Castelu şi ştanţa de bronz de la Izvoarele (com. Lipniţa, jud. Constanţa), ambele datate în sec. V î.Hr.

Lor li se adaugă, de asemenea, o aplică de bronz de la Orgamé-Argamum, ornamentată în stil animalier, cu analogii tot la scyţii din silvostepă şi datată în sec. V î.Hr. Influenţa scytică s’a răspîndit, într’o anumită măsură, şi în interiorul regiunii. Descoperirile scytice sau de certă influenţă scytică din zona Medgidiei (”sabia-emblemă”, statuia de la Stupina, cazanul de la Castelu) sugerează posibilitatea existenţei în această zonă a unui grup intruziv nord-pontic, în sec. V î.Hr.

Nu putem însă preciza dacă urmaşii acestui posibil grup se regăsesc în grupul mormintelor de înhumaţie din sec. IV-III î.Hr. de la Medgidia, care au sugerat posibilitatea unor pătrunderi scytice dinspre litoral pe valea Carasu, în această vreme.

Expediţia lui Darius împotriva scyţilor, din anul 513 î.Hr., a avut un efect direct şi asupra raporturilor traco-geto-scyto-elene. Către anul 500 sau în primul deceniu al secolului al V-lea î.Hr. Histria şi teritoriul său rural au suferit o mare distrugere, pe care istoricii au atribuit’o raidurilor scytice ce au urmat după retragerea lui Darius, inclusiv incursiunii scytice din 496 / 495 î.Hr.

Aceste raiduri s’au abătut şi asupra altor oraşe greceşti de pe coasta nord-vestică a Mării Negre, în special a Olbiei şi a teritoriului său rural, ca şi asupra unor aşezări de pe malul Nistrului Inferior (între care şi Nikonion). Încetarea lor ar fi fost marcată, după unii cercetători, cel puţin pentru regiunile vest-pontice, de căsătoria regelui scyt Ariapeithes cu o femeie din Histria, informaţie transmisă de Herodot şi mult dezbătută în literatura de specialitate. Asemenea legături matrimoniale aveau în lumea barbară, ca şi în cea elenă, o importanţă politică, dînd o anumită semnificaţie relaţiilor dintre cele două părţi.

În general însă, pe baza surselor literare şi a materialului arheologic, se pare că activitatea regilor scyţi cunoscuţi după nume (începând cu Ariapeithes, cel ucis ”prin vicleşug” de Spargapeithes, pînă la Skyles şi Octamasades), s’a desfăşurat mai ales în regiunea aflată între Boristhenes (Nipru) şi Istru unde, după Herodot, se afla Scyţia Veche.

În stepa nord-pontică, pentru prima jumătate a sec. V î.Hr. nu s’a putut încă identifica nici o formaţiune politică unitară şi stabilă care să’şi manifeste puterea în spaţiul geografic amintit şi care să se impună printr’un potenţial economic şi militar ridicat.

Pa baza informaţiilor lui Herodot privind numele unor populaţii nord-pontice şi a descoperirilor arheologice, s’a considerat posibilă diferenţierea unor grupuri etnice ale nomazilor şi ale populaţiilor sedentare.

Între formaţiunile etnice care ar fi cuprins mai ales o populaţie sedentară ori seminomadă, izvoarele îi menţionează şi pe kallipizi, neam tracic sau scytic (după unii eleno-geți sau eleno-scyţi), care ar fi locuit pe cursul inferior al rîului Hypanis (Bugul Sudic), pe ţărmul Pontului Euxin. Herodot, IV, 17:

”După târgul borysteniţilor primii locuitori sunt kallipizii, care sunt scyto-greci, iar deasupra lor un alt neam, numit alazoni. Aceaştia şi kallipizii se comportă în toate ca
scyţii, grâul însă ei îl seamănă şi mănâncă, ca şi ceapa, usturoiul, lintea şi meiul.”

Strabon, XII, 3, 21; Pomponius Mela, De chorographia, II, 1, 7

”În apropiere (de râul Hypanis) coboară Asiaaces, curgînd între kallipizi şi asiaci.”

Unii cercetători îi consideră pe kallipizi triburi de origine getică, înrudite cu carpii.
În acest context, unii cercetători consideră că populaţia nord-pontică asupra căreia ar fi domnit atît Ariapeithes şi Idanthuros, cît şi Skyles, ar fi fost reprezentată de kallipizi.

Potrivit aceloraşi cercetători, kallipizii ar fi fost cei care ar fi întreprins expediţia din 496/495 î.Hr., ce ar fi ajuns pînă în Chersonesul Tracic. Tot ei, sub influenţa acestui rege eleno-scyt şi filoelen (Skyles), ca şi vecinătăţii prieteneşti a grecilor din coloniile nord-pontice, ar fi trecut de la modul de viaţă nomad la cel sedentar.

După moartea lui Ariapeithes din cauza unui conflict neclar cu Spargapeithes (datorat, mai probabil intenţiei atât a agatârşilor, cât şi a scyţilor, poate şi a altora – geţii şi grecii din colonii – de a avea sub control zona gurilor Dunării), Skyles şi scyţii săi s’ar fi aşezat mai la est, apropiindu’se de Nikonion şi de Olbia; dar şi această opinie este greu de susţinut.

Încercarea unor cercetători de a atribui unii tumuli scytici regali (ex. Soloha) fraţilor vitregi ai lui Skyles-Octamasades şi Orikos-de asemenea nu se susţine.

Mai degrabă, în tumulii regali din Scyţia, atît de bogaţi, au fost înmormîntate căpeteniile unor scyţi nomazi veniţi dinspre răsărit, care în a doua jumătate a sec. V şi în sec. IV î.Hr. au influenţat mult situaţia politică din zona Mării Negre.

După moartea lui Skyles a luat sfârşit, probabil, încercarea de elenizare a unui grup important de scyţi nomazi. Evenimentul a influenţat negativ pătrunderea modului de viaţă elen în lumea scytică. Tot în legătură cu relaţiile dintre Histria, Olbia şi scyţi a fost pusă şi o statuie ridicată de olbianul Xantos Posios pe la 475-450 î.Hr. în colonia nord-pontică pentru Apollon Ietros, divinitate protectoare a Histriei.

Cultul acestei divinităţi era practicat atît la Olbia, cât şi în alte colonii milesiene de la Marea Neagră. Ridicarea statuii pentru divinitatea protectoare a Histriei reprezintă mai mult decât dovada evlaviei arătate faţă de un zeu adorat în ambele cetăţi, şi anume o legătură aparte între dedicant şi Histria. Acesta făcea parte, probabil, din aristocraţia Olbiei şi va fi îndeplinit o misiune la Histria.

Deoarece în mod frecvent regii barbari apelau pentru negocieri cu grecii, sau cu oraşele greceşti, iar mai apoi cu romanii, la soli greci recrutaţi din oraşele aflate sub stăpînirea sau în sfera lor de influenţă (negocierile lui Burebista cu Pompei purtate prin intermediul lui Akornion din Dionysopolis, sau negocierile duse de Atheas cu Filip al II-lea prin intermediul Apolloniei), s’a considerat că şi inscripţia în cauză ar sugera o situaţie de acest fel.

Deoarece relaţiile dintre scyţi şi Histria au fost întrerupte în mod violent ca urmare a distrugerii oraşului pe la 500 î.Hr. (sau în deceniul următor), pentru a fi reluate era nevoie de un intermediar, aflat la îndemână: Olbia (prin reprezentantul său), oraş aflat deja sub protectorat scytic, dar înrudit cu Histria datorită descendenţei comune milesiene şi cu care întreţinea bune relaţii.

În legătură cu evoluţia raporturilor traco-geto-scytice la Dunărea de Jos în secolele IV-II î.Hr., deşi avem la dispoziţie atât izvoarele literare cât şi cele arheologice, epigrafice şi numismatice, aspectele concrete ale acestor raporturi sunt încă departe de a fi precizate.

Deoarece referitor la problemele în cauză există numeroase abordări în literatura de specialitate, ne vom opri doar la câteva aspecte.

0Triburi_Ge_i

Dacă sub Teres (circa 470-440), Sitalkes (431-424) şi Seuthes I (424-410) Regatul Odris a fost relativ unitar şi puternic, mai apoi acesta a început să se destrame. O anumită redresare a lui s’a produs doar în timpul lui Kotys I (383-360 î.Hr.), care a încercat o reunificare a regatului, fără a mai atinge, însă, vechile hotare şi mai ales regiunile dunărene.

Sub succesorii săi regatul a slăbit şi mai mult, sfîrşind prin a ajunge pradă expansiunii macedonene, care prin Filip al II-lea a supus toată Tracia până la Balcani, în anul 341 î.Hr.

Nu cunoaştem prea bine, în acest context politic, atitudinea oraşelor greceşti vest-pontice (care nu vor pierde, totuşi, prilejul de a’şi consolida autonomia faţă de ”barbari” şi de a prospera din punct de vedere economic), sau a geţilor şi a scyţilor în noua situaţie.

Aceştia din urmă, pe baza descoperirilor arheologice de la sfârşitul sec. al V-lea şi din primele decenii ale sec. al IV-lea î.Hr. nu par să fi trecut, încă, în mod masiv, la sudul Dunării. Nu pierdem din vedere însă faptul că în vremea hegemoniei ateniene din sec. V î.Hr. unele oraşe greceşti litorale au fost înglobate în liga delio-attică. Pe baza analizei unor izvoare literare, Vl. Iliescu a considerat că un grup masiv de scyţi, sub conducerea lui Atheas, s’ar fi stabilit în Dobrogea cu mult înaintea conflictului pe care l’a avut mai întâi cu acel anonim ”rex Histrianorum”, iar mai apoi cu Filip al II-lea.

Prezenţa scytică în Dobrogea rămîne, totuşi, limitată numeric, ea fiind, probabil, mai compactă, poate şi mai numeroasă, între Callatis la nord şi Odessos la sud, cu centrul puterii lor la Dionysopolis şi Bizone. În legătură cu aceşti scyţi tîrzii, din sec. III-II î.Hr. au fost puse, printre altele, informaţiile literare care îi localizează în zonă pe acei Scythae aroteres şi cele şapte oraşe stăpânite de ei. După cum se ştie, o parte a Dobrogei, dinspre litoral, începe să fie numită în epoca elenistică Mikra Scythia. Pentru Demetrios din Callatis, locuitorii ţinutului dintre Callatis şi Dionysopolis erau crobizii (înrudiţi cu geţii), scyţii şi ”grecii amestecaţi”.

Mormintele de înhumaţie şi de incineraţie erau amestecate în întregul perimetru al necropolei, fără a se constata nici o grupare a lor. Deşi într’un număr neobişnuit de mare, mormintele de înhumaţie de la Stelnica sunt considerate, pe baza inventarului funerar, tot getice.

Totuşi, descoperirea unor vîrfuri de săgeţi de bronz de tip scytic şi practica depunerii la capul sau la picioarele defunctului a unei lespezi de piatră (sau râşniţă primitivă), practică întâlnită şi în unele morminte scytice de rînd, ar putea sugera şi o eventuală influenţă a acestora.

Din cele prezentate mai sus pot fi formulate unele observaţii privind raporturile dintre scyţi, geţi şi greci la Dunărea de Jos, pentru perioada analizată, precum şi în contextul evenimentelor istorice majore care au avut loc şi ale căror ecouri le întâlnim, uneori, în izvoare.

Constatăm, astfel, că prezenţa şi activitatea politică a marilor puteri ale vremii s’au manifestat mai mult episodic, fără continuitate. Abia Roma va impune aici, dar mult mai târziu, o stăpînire de durată şi va depune eforturi importante în vederea integrării regiunii şi oraşelor greceşti într’un sistem politico-militar, administrativ şi cultural unitar şi coerent.

Geţii sunt prezenţi de’a lungul întregii perioade, fapt confirmat atât de izoarele literare, cât şi de descoperirile arheologice. Raporturile formaţiunilor getice din Dobrogea cu cetăţile greceşti par să fi fost, în general, lipsite de conflicte puternice şi de acţiuni ostile; ele erau punctate, mai degrabă, de ajutorul militar acordat de geto-scyți unor oraşe.

Chiar dacă asemenea relaţii sunt menţionate doar pentru o perioadă mai târzie (în inscripţiile histriene referitoare a soliile trimise la Zalmodegikos şi Rhemaxos) putem presupune că ele s’ar fi putut practica şi în secolele anterioare. Modificarea balanţei de putere apare odată cu ridicarea formaţiunilor getice de dincolo de Dunăre, începînd cu sfârşitul sec. IV-începutul sec. III î.Hr. (perioada lui Dromichaites), continuînd într’o măsură poate mai redusă cu Rhemaxos şi culminând cu Burebista.

Factorul scytic s’a manifestat de la început într’un context cultural relativ închegat reprezentat de civilizaţia getică a Hallstatt-ului târziu şi a La Tène-ului timpuriu, paralel, iar uneori conjugat cu cel grecesc. Impactul (uneori doar influenţa scyţilor) s’a manifestat diferit de la o zonă la alta, sau de la o perioadă la alta.

Nu se poate exclude nici influenţa autohtonilor sedentari asupra scyţilor, chiar dacă acest aspect nu a constituit obiectul analizei de faţă.

Scyţii au reprezentat un factor activ în istoria regiunii. După unele infiltrări, probabil de mici grupuri de populaţii şi după un posibil protectorat vremelnic al scyţilor asupra unor oraşe greceşti vest-pontice (în sec. V î.Hr.), odată cu Atheas scyţii au format un segment mai important al populaţiei Dobrogei, inclusiv al celui din chora coloniilor, până la sfârşitul autonomiei lor.

În imediata succesiune a domniei lui Zalmoxis, izvoarele literare care ne’au parvenit nu ne oferă prea multe informaţii privitoare la situaţia politică din regiunea Dunării de Jos şi cu atît mai puţin la o instituţie anume (fie ea şi cea mai vizibilă) a arhitecturii statale din această parte a lumii.

Dacă această lacună ar reflecta starea de fapt, am fi obligaţi să punem sub semnul întrebării întreaga reconstituire de mai sus, întrucât ar fi greu de susţinut ca existenţa unui personaj istoric atât de important şi cu care posteritatea nemijlocită a fost atît de generoasă să nu fi produs consecinţe de durată.

Din fericire, aşa precare cum sunt, izvoarele literare nu ocolesc referirile la instituţia regalităţii, iar completările pe care investigaţiile arheologice le aduc sunt mult mai generoase: în intervalul de timp dintre sfîrşitul dominaţiei persane în Balcani (corespunzând, grosso modo, cu dispariţia fizică a lui Zalmoxis) şi declanşarea epopeii macedoneene, formatoare de universalitate elenistică, în spaţiul getic sunt clar puse în evidenţă procese precum reluarea locuirii în câmpia deschisă a Dunării, dezvoltarea unor aşezări suprarurale de’a lungul rutelor comerciale şi apariţia unor sisteme de cetăţi şi fortificaţii integrate pe spaţii largi (fapte atestând indubitabil existenţa unei autorităţi capabile să confere securitate locuitorilor din regiune), precum şi manifestări ale unei aristocraţii bine formate şi nemijlocit interesate în existenţa unui factor de putere centralizat.

Personaje regale desemnate generic (precum Rex Histrianorum), sugerate (spre exemplu, ca şi lideri politici, eventual şi efectivi, ai contingentelor getice din armatele conduse de regii odrysi Sitalkes şi Seuthes sau, mai tîrziu, ai armatei opuse lui Alexandru cel Mare şi Zopyrion), vagi (precum Charnabon) ori explicit nominalizate (precum Ariapeithes, Spargapeithes, Octamasades, Zeuta/Seuthes, Kotys, Scylas, Kothelas, Atheas, Filip al II-lea etc., iar spre finalul intervalului, Moskon şi Alexandru cel Mare) – scyţi, traci sau macedoneni, dar şi geţi – sunt menţionate ca exercitîndu’şi efectiv ori revendicînd autoritatea la gurile Dunării.

Să urmărim firul cronologic.

Suntem îndreptăţiţi să apreciem că domnia şi viaţa lui Zalmoxis s’au încheiat cândva, în perioada suveranităţii lui Xerxes (486 – 465 î.Hr.), cel mai probabil după eşecul campaniei acestuia de cucerire a Greciei, din anii 480-479 î.Hr.. Aşa stând lucrurile, este tentant să credem că succesorul său imediat (sau, cel mult, după o singură şi efemeră altă domnie) a fost anterior pomenitul rege get Charnabon – aceasta, dacă luăm în calcul faptul că tragedia Triptolemos a lui Sofocle, cea în care apare menţiunea despre Charnabon, ”care în timpurile de faţă domneşte peste geţi”, a fost scrisă în jurul anului 468 î.Hr.

Referinţele la Charnabon sînt, totuşi, prea fragile pentru a le putea utiliza într’o interpretare istorică; în schimb, este de domeniul evidenţei faptul că regele agatârs Spargapeithes a fost contemporan mai degrabă cu sfârşitul regalităţii zalmoxiene, în vreme ce incidentul care l’a opus pe acesta regelui scit Ariapeithes trebuie plasat după epoca zalmoxiană, chiar după 445 î.Hr., anul dispariţiei fizice a socrului lui Ariapeithes, întemeietorul statului traco-odrys, Teres I.

În acest al doilea sfert al veacului V î.Hr., interval în care, la sudul Balcanilor, regatul lui Teres înlocuia satrapia Skudra pe măsura alungării una câte una a garnizoanelor persane, viaţa politico-militară de la Dunărea getică a fost marcată de conflicte, unele ajungând până la confruntări armate, între odrysi şi scyţi, cel prezumabil a se fi încheiat prin căsătoria fiicei lui Teres cu Ariapeithes, scyţi şi agatârşi, fiind de asemenea posibilă implicarea directă a grecilor (în primul rând a coloniilor din Pontul Stâng, puse în faţa necesităţii de a’şi asigura securitatea după ieşirea din scenă a metropolei miletiene, dar şi a reprezentanţilor coaliţiei ateniene, preocupate să preia controlul unor puncte strategice din spaţiul ponto-egeean) şi a autohtonilor sedentari geţi.

Este aproape sigur că statul Odrys nu şi’a extins autoritatea la nord de Balcani în acest interval; după cum o dovedeşte incidentul dintre neamul thynilor şi Teres, acesta nu avea, încă, autoritate nici asupra întregului spaţiu dintre Balcani şi Marea Egee.

Extinderea se petrece cel mai probabil în cursul primilor ani ai domniei lui Sitalkes, fiul şi succesorul imediat al fondatorului Teres – moment care trebuie plasat, din perspectivă getică, în generaţia care urmează dispariţiei lui Zalmoxis, generaţie înăuntrul căruia ar putea fi plasată o eventuală domnie istorică a lui Charnabon. Cu sau fără acest element, probabilitatea ca asocierea getică la statalitatea incipientă traco-odrysă să fi avut un caracter voluntar este foarte mare. Poate cel mai important dintre argumentele în favoarea unei atari prezumţii este raportul de forţe care se manifestă între odrysi şi geţi.

Chiar dacă hegemonia celor dintîi pare a fi categorică, geţii se dovedesc a fi, încă din primele două generaţii ale existenţei regatului pan-tracic, un factor de putere militară imposibil de neglijat de către suveranii odrysi: în oastea lui Sitalkes, contribuţia geţilor este de acelaşi ordin de mărime cu cea efectiv odrysă (împreună, cele două neamuri formând un corp de cavalerie de 50.000 de luptători, în vreme ce în campania condusă de Seuthes în părţile Chersonesului (deci la mari distanţe de locurile de origine, fapt ce face cifra mai importantă), geţii oferă un contingent de 2.000 de pedestraşi.

Dacă nu luăm în calcul posibilitatea ca asocierea geţilor la aşezămîntul politico-militar creat pe structurile fostei satrapii persane să se fi făcut pe căi mai curând voluntariste, ar fi foarte greu de explicat cum, într’un răstimp relativ scurt, în care au avut de înfruntat ostilitatea aproape a tuturor celorlalţi vecini, suveranii odrysi au reuşit să’şi extindă şi, mai ales, să’şi menţină autoritatea pe un teritoriu atât de mare. De altfel, caracterul asociativ al relaţiei geto-odryse nu ar fi fost o excepţie, în poziţii similare găsindu’se neamurile sud-est-tracice ale melandiţilor, tranipseilor şi thynilor, care ajung să constituie domeniul unor principi ce vor revendica la un moment dat regalitatea pan-tracică, precum Maesades, tatăl lui Seuthes al II-lea.

Este posibil ca acestă alianţă asimetrică dintre geţi şi odrysi să fi luat, uneori, şi forma uniunii personale – cel puţin aceasta este sugestia pe care o face informaţia (altminteri târzie) consemnată de Jordanes, care’l nominalizează pe Zeuta ca rege-sacerdot al geţilor, alături de Zalmoxis şi Deceneu.

Aceeaşi interpretare poate fi luată în calcul şi în cazul inscripțiilor evocându’l pe regele Kotys pe fiala de la Agighiol şi, respectiv, pe cupa de la Borovo – primul suveran geto-odrys cu acest nume (care a domnit, cel mai probabil, între anii 384 – 359 î.Hr. şi al cărui nume va mai fi purtat în secolele următoare, poate chiar în consecinţă genealogică, de mai mulţi regi geto-traci şi chiar de un ocupant al tronului regal de la Sarmizegetusa) fiind, de altfel, beneficiarul direct al cuceririlor geto-odryse în Chersones.

În schimb, faptul că, pe timpul lui Lisimah, sunt simultan desemnaţi ca regi ai odrysilor şi Seuthes al III-lea, şi Dromichetes, ne determină să luăm în considerare şi posibilitatea ca geţii să’şi fi avut în mod constant un rege propriu, gentilic, care să fi participat în virtutea rangului său la ”frăţia regală” aflată în fruntea condominium-ului geto-trac sub hegemonie odrysă. Unul dintre primele momente în care putem detecta implicarea geţilor în această ”frăţie regală” – este drept, nu în mod explicit – se petrece în imediata consecinţă a decesului regelui scyt Ariapiethes, petrecută, am amintit mai sus, ca urmare a conflictului cu regele agatârs Spargapeithes.

Anterior conflictului dintre regii scyt şi agatârs, cel dintâi încheiase cu regele odrys Teres, foarte probabil pentru a stinge o stare de conflict prexistentă, o alianţă matrimonială, fructul căsătoriei dintre Ariapeithes şi fiica lui Teres fiind principele Octamasades.

Instalat pe tronul tatălui său, fiul lui Teres, Sitalkes, va încerca să’şi impună nepotul pe tronul scyt, după moartea lui Ariapeithes – însă se va lovi de opoziţia fermă a unui alt pretendent la succesiunea lui Ariapeithes, fiu al acestuia cu o aristocrată din cetatea Histriei, Scylas, care’şi va păstra rangul de rege. Este vorba, să precizăm, de acelaşi Scylas despre care Herodot ne informează că şi’a ridicat un palat la Olbia şi s’a iniţiat în misterele dionysiace – îndrăznim să afirmăm, o etapă obligatorie pentru legitimarea puterii în această parte a lumii.

Lesne de observat, întreaga intrigă gravitează în jurul domeniului geto-histrian: conflictele (deopotrivă cel scyto-agatârs şi cele scyto-odryse – inclusiv cel evitat de Sitalkes prin predarea lui Octamasades către Scylas, care’şi va ucide rivalul) au loc în zonele de contingenţă cu stăpânirea getică (sau geto-agatîrsă), de controlul cărora trebuie să legăm natura litigiilor şi miza alianţelor matrimoniale.

În acest tablou, geţii nu sunt nominalizaţi distinct – dar faptul că foarte puţin după aceste întâmplări, mai exact în anul 429 î.Hr., ei ajung să furnizeze un consistent contingent de luptători profesionişti pentru cavaleria pe care Sitalkes o angajează în lupta cu macedonenii, ne obligă să’i considerăm nemijlocit angajaţi în evenimente.

De altfel, pe agenda cooperării politico-militare odryso-gete, alături de înlăturarea scyţilor de la controlul Histriei şi al Gurilor Dunării şi, respectiv, consolidarea forţei militare a tinerei statalităţi pan-getice, apar în curînd şi alte obiective – printre ele numărându’se confruntarea cu triballii, în luptă cu care Sitalkes îşi va pierde, în asediul de la Delion din 424 î.Hr., chiar viaţa.

La moartea lui Sitalkes, lucrurile vor rămâne nerezolvate în ceea ce priveşte mecanismul de transmitere a succesiunii în cadrul ”frăţiei regale” pan-getice  şi putem evoca, în acest sens, faptul că acestuia nu’i urmează la tron fiul său Sadocus (devenit cetăţean atenian în cadrul aranjamentelor diplomatice contemporane Războiului Peloponesiac, la fel cum cumnatul lui Sitalkes, Nimphodorus, va deveni ambasadorul regatului geto-tracic la Atena), ci un nepot de frate al suveranului decedat, Seuthes, primul rege geto-trac cu acest nume, care era avantajat de alianţa matrimonială cu fostul adversar, Perdicas al II-lea al Macedoniei.

Seuthes I va domni până prin 410 î.Hr., la moartea sa regatul cunoscând prima divizare, între Seuthes al II-lea şi Amadocus  şi este foarte tentant să presupunem că celui dintâi i’a revenit acea parte a ţării de care erau legaţi şi geţii, fapt ce’i va fi dat posterităţii temeiul să’l considere rege şi sacerdot get. Dacă lucrurile vor fi stat efectiv astfel, este totuşi greu de spus; cert este că sub fiul acestui Seuthes al II-lea, Kotys I (care domneşte în al doilea sfert al secolului IV î.Hr.), regatul traco-getic al Odrysilor îşi va reface vremelnic unitatea pan-getică – pentru ca, după asasinarea acestuia, petrecută cu mână ateniană, cel mai probabil în anul 360 î.Hr., statul să se divizeze pentru a două oară, de această dată în trei părţi distincte ce revin lui Amadocus al III-lea, Kersobleptes şi Berisades.

Încă şi mai evident decît în cazul primei divizări, geţii par să nu fi format obiectul acestei împărţiri, toate cele trei domenii regale fiind localizabile la sud de Munţii Haemus, unde vor avea de suportat presiunea Atenei şi a Macedoniei lui Filip al II-lea – în vreme ce la nord de Balcani, spre fluviu şi probabil şi dincolo de acesta, este atestată, independent de evoluţiile politice sud-tracice, existenţa unui aparent anonim Rex Histrianorum.

 

Legenda Asena a preluat legenda lupului getic

Legenda spune despre un băiat care a supraviețuit unei lupte și despre o lupoaică care găsește copilul rănit ajutîndu’l să se însănătoșească. Lupoaica, atașată de băiat, scapă de dușmanii ei la trecere dincolo de Marea de Vest ascunzându’se într’o peșteră din apropierea munților Oocho și o cetate a Toch-arienilor, dînd naștere la zece pui băieți jumătate lup, jumătate-oameni. Dintre aceștia, Ashina devine liderul lor și instaurează clanul Ashina, care a domnit peste Göktürk și alte imperii turcice nomade.

Acești primi turci au migrat în regiunea Altai, unde au fost cunoscut sub numele de experți fierari, asemănători cu scyții.

Findley presupune că numele Ashina vine probabil de la una dintre limbile Saka din Asia centrală și înseamnă ”albastru” sau GÖK în turcică, culoarea este identificată cu est, astfel încât Göktürk, un alt nume pentru imperiul Turk, și care însemnau ”turcii din Est”.

Această idee este respinsă de cercetătorul maghiar András RONA-Tas, care consideră că este plauzibil  ”că avem de’a face cu o familie regală și un clan de origine Saka”.

”Ashina” înseamnă ”lup nobil”, în limbile turcice, lupul fiind Bure sau Kaskyr. În limbile Mongole lup se traduce – Shono sau Chono. Prefixul ”A”  denotă respect în limba chineză; alte păreri sau rădăcini ale etnonimului ”Ashina” se găsesc în antroponimele tribale Saka-Wusun.

H.W. Haussig și S.G. Kljyashtorny sugerează o asociere între numele familiei compusului ”Ashin”.

Ahșaẽna din persana veche, se poate obține printr’o dezvoltare etimologică satisfăcătoare. Acest lucru are loc chiar în Turkestanul de Est unde forma dorită ar fi:

– în sogdiană xs ‘k’ yn (-әhšēnē) ”albastru, întuneric”;

– în Khotan-Saka (Brahmi) āșșeiņa (-āșșena) ”albastru”, în cazul în care un -A- lung a apărut ca dezvoltare ahș-> āșș-;

– în Tochariană  āśna- ”albastru, întuneric” (din Khotan-Saka și sogdiană).

– în Saka etimologia Ashina (<āșșeiņa ~ āșșena), cu sens de ”albastru” (culoarea cerului) este fonetic și fără cusur semantic.

Există un suport textual pentru aceste versiuni în vechile inscripții runice ale turcilor. În marile inscripții Orkhon, în povestea primului Kagan, oamenii care trăiesc în imperiul nou creat, sunt numite Kök Türk este tradus ca ”Turcii Celești”.

Numeroase interpretări kök au corespondență în această combinație, și observăm potrivirea perfectă semantică cu valoarea reconstruită a numelui Ashina.

O semantică explicită sugerează cunoașterea sensului său original și de origine străină, și este compatibilă cu natura multi-etnică și multi-culturală a Hanatului în primul rînd turcic, ceea ce a determinat pierderea, cu toate acestea, a popularității ”caracterului național”, în cuvintele lui L. Bazin, în felul cum a fost mediul politic și cultural al regimului Otyuken al erei Bilge Kagan.

Ashina a fost înregistrat și în cronicile arabe antice în forma Sha-ne.

Astfel, putem spune fără a specula că acești geto-scyți nomazi au fost la originea multor neamuri euro-asiatice.

Sursa: Herodot, Istorii, ed. Onu, Liviu, Şapcaliu, Lucia, Ed. Minerva, Bucureşti 1984, Iordanes, Getica, trad. Popa-Lisseanu, Gh., ed. Drăgan, J.C., Ed. Nagard & Centrul European de Studii Tracice, Roma 1986; Tucidide/Thukydides, Istoria Războiului Peloponesian, trad. Barbu, Nicolae I., ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1966, Literatură modernă – sinteze; Lund 1992, Helen Sarah, Lysimachus: A Study in Early Hellenistic Kingship, ed. Routledge, London/New York, Petre 2004 Petre, Zoe, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, ed. Polirom, Iaşi; Preda 1994, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a Rumîniei (EAIVR) vol I A-C, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, Preda 1996, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol II D-L, Ed. Enciclopedică, Bucureşti; Preda 2000, Constantin (coord), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a Rumîniei (EAIVR) vol III M-Q, Ed. Enciclopedică; Literatură modernă – articole, Lewis 2000 Lewis, D.M. (ed.), The Cambridge ancient history: The fourth century B.C., vol. VI, Ed. Cambridge University PressL; Nistorescu 2010 , Laurenţiu, Regalitatea arhaică. Momentul Zalmoxis, în Studii de Istoria Banatului nr 34, ed. Universităţii de Vest, Timişoara 2010, pg. 5-22; Vulpe 2000-a Vulpe, Alexandru, Dacia înainte de romani, în ”Istoria rumînilor”, vol I, Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe Alexandru (coord), ed. Academia Rumînă – Secţia de ştiinţe istorice şi arheologice, ed. Enciclopedică, Bucureşti 2001, pg. 399-450; Vulpe 2000-b Vulpe, Alexandru, Istoria şi civilizaţia spaţiului carpato-dunărean între mijlocul secolului al VII-lea şi începutul secolului al III-lea î.Hr., în ”Istoria românilor”, vol I, Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe Alexandru (coord), ed. Academia Rumînă – Secţia de ştiinţe istorice şi arheologice, ed. Enciclopedică, Bucureşti 2001, pg. 461-464,  iranicaonline.orglivius.orggutenberg.spiegel.describd.comCu privire la raporturile dintre scyți, geți și coloniile grecești de la Dunărea de Jos în sec VI-V î.Hr, Mihai Irimia

Citiți și:  GEȚII AU IMPUS RESPECTUL IMPERIULUI ROMAN

Vatra Stră-Română‬Dacii‬Geții‬Pelasgii‬Dacia‬ROMANIA‬