CUM SE LATINIZEAZĂ LIMBA GETICĂ

„Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.”
(W. Schiller, arheolog american)

Concluzia d’lui Ioan Aurel Pop, este că toate toponimele fiind de origine latină (!?), noi vorbim o limbă latină și nu una getică.

Oare de ce nu ne’ar conveni să vorbim o limbă getică? Mai avem azi pericolul maghiar, sau imperial habsburgic? Sau cei care care au susținut o teorie falsă sau ridicol elaborată le este greu să mai revină asupra ei? Este imposibil de recunoscut fundamentarea eronată?

De ce trebuie să îngropăm sau să ascundem originea reală a limbii române și recunoscută, și să’i atribuim o alta care e moartă de foarte multă vreme? Limba latină a murit tocmai că nu a fost vorbită de popor. Cu ce este superioară această limbă care nu este vorbită de nimeni azi, față de cea care la 1592 era vie, iar poporul rumân o vorbește ca și acum 400 de ani?

NU PUTEM CONSIDERA OARE ACEASTĂ LIMBĂ CARE SE VORBEȘTE DE 400 DE ANI, CĂ S’A VORBIT DE ASEMENEA ȘI CU 400 DE ANI ÎNAINTE DE MOMENTUL ÎNTOCMIRII DOCUMENTULUI LA CARE SE REFEREA DL. POP?

DAR CU 800 DE ANI? DE CE NU CU 1000 SAU 2000 DE ANI?

Evident că putem, atât timp cât pentru limbă s’a luptat mereu, că doar datorită ei mai existăm azi, pământul și limba bunilor noștri fiind singura și cea mai prețioasă moștenire. Despre acest lucru vorbesc străinii și avem toate motivele din lume să’i credem:

“Limba lor [românilor] n’a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s’ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă.”
(Antonio Bonfini 1434–1503, umanist italian care a scris despre istoria Ungariei )

Scribul nu denumește ca fiind latină, limba vorbită de maramureșeni. Este limpede că acel literat cunoaște limba latină, odată ce o numește SERMO-GETICUS, ALTFEL CUM PUTEA SĂ FACĂ DIFERENȚA ÎNTRE DOUĂ LIMBI?

EL ESTE BINE INTENȚIONAT ȘI SINCER ȘI FACE APRECIERI PERTINENTE CÂND ÎȘI PRESTEAZĂ MUNCA CU CONȘTIINCIOZITATE PROFESIONALĂ, IAR ATUNCI CÂND CONSIDERĂ OPORTUN DĂ SFATURI REGELUI, NEFIIND DELOC PREOCUPAT DE A SCHIMBA CU CEVA O REALITATE, CARE TREBUIE DOAR DESCRISĂ ȘI NICIDECUM MĂSLUITĂ ÎN FOLOSUL VREUNUI NEAM SAU SĂ PURCEADĂ LA SUBIECTIVISM CU CARACTER ETNIC.

Încă relațiile umane din Transilvania nu erau puternic etnicizate, deși drepturile românilor majoritari erau deja restrânse din 1366, față de cele ale minoritarilor. Nimeni nu știa ce va urma la acea vreme.

NICI POLITICA MAGHIARIZĂRII NU ERA ÎNCĂ BINE TEORETIZATĂ ȘI APLICATĂ ȘI NICI TEZA ROMANIZĂRII CARE S’A NĂSCUT TOCMAI CA RĂSPUNS LA ACEA POLITICĂ DE DEZNAȚIONALIZARE A ROMÂNILOR, NU’ȘI PORNEA LUNGA POVESTE DE MISTIFICĂRI CARE ESTE CA O PATĂ NEAGRĂ PE ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ ACTUALĂ.

AȘADAR DL. IOAN AUREL POP, DEȘI ESTE PERTINENT VIS A VIS DE PROBLEMATICA ROMÂNILOR SUB REGII HABSBURGI, ÎN PRIVINTA LIMBII GETICE A ROMÂNILOR VA TREBUI SĂ’ȘI REVIZUIASCĂ PROPRIA PERCEPȚIE, CARE ESTE TRIBUTARĂ POLITICII MINCINOASE A ISTORICILOR CARE SUSȚIN ROMANIZAREA.

„Dacii mă cunosc, ei vorbesc o limbă barbară, de idiomă latină”
Horațiu, marele poet roman (65 î. Chr. – 08 î. Chr.) – Odele, I, 20 (afirmație făcută cu aproape un secol și jumătate înaintea cuceririi unei părți din teritoriile ocupate de geți).

„Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s’ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi si dacă nu m’aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi, mai ales moldoveneasca, sunt însuşi acest grai.”
(D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei)

„Locul acesta unde este acum Moldova şi Ţara Muntenească este drept Dacia, cum şi tot Ardealul şi Maramureşul şi cu Ţara Oltului. Aste nume mai vechi decât acesta, Dacia nu se află, în toţi câţi sunt istorici.”
(M.Costin,1632-1691, De neamul Moldovenilor)

„De aceia, măcar că ne’am deprins a zice că limba română e fiica limbii latinesti, adeca acei corecte, TOTUŞI DACĂ VOM AVEA A GRĂI, LIMBA ROMÂNEASCĂ E MUMA LIMBII CEI LATINEŞTI.”
(Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, p 316, 1812)

„Acești volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane.”
(Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII)

„DACHII PREA VECHE A LOR LIMBĂ OSEBITĂ AVÂND, CUM O LĂSARĂ, CUM O LEPĂDARĂ AŞA DE TOT ŞI LUARĂ A ROMANILOR, ACEASTA NICI SĂ POATE SOCOTI, NICI CREDE…”
(Constantin Cantacuzino, 1639-1716)- „Românii despre care am mai spus că sunt daci.”

Este de neînţeles de ce a fost nevoie să ne mistificăm istoria, mai ales că ea nu a fost în esenţă diferită, ci deosebite au fost doar interpretările ei. Când spun asta mă refer la istoricii susţinători ai teoriei oficiale. De ce trebuie să credem şi să acceptăm fără să ne punem întrebări cum de geții şi romanii au născut un popor nou, variantă lansată de Şcoala Ardeleană, doar pentru a lupta mai eficient împotriva maghiarizării forţate?

Această teorie care şi azi ocupa o poziţie oficială, ignoră că ocupaţia romană (nu latină) a durat doar 160 de ani la noi şi că ţări că Turcia, Israel, Albania, Grecia sau Britania, după ocupaţii romane de sute de ani nu au produs aşa ceva. Noi nu avem o patrie prin Asia, aşa că nu suntem în situaţia ”ungurilor”, și nici a bulgarilor. N’avem o problemă identitară. Noi tot un mare popor rămânem, tot getic, doar că trebuie să ridicăm hotărât colţul covorului şi să scoatem la lumină acele detalii de care n’avem a ne feri şi care, până la urmă, ne caracterizează ca popor. Nici nemţii, francezii sau spaniolii nu sunt urmaşii unui singur trib/popor antic, nici noi, dar de ce’ar trebui să fim?

Nemţii sunt germanici, dar poate că o parte dintre triburile ce au vieţuit aici sunt şi ele germanice, popoare ce au vieţuit şi s’au contopit în fiinţa naţională a unui popor, al nostru. Se spune că gepizii erau germanici!!! Dar lexicoanele vechi îi menţionează cu numele de „geto-pides”… Alte izvoare spun despre Ala Reiks (Alaric) şi vizigoţii săi că erau geți, dar istoria oficială neagă prin omisiuni sau direct prin mistificări, deşi încă nu ne’am aplecat serios asupra problemei popoarelor cunoscute oficial sub numele de migratoare, iar pe noi ne excludem. De ce să ne excludem? Migraţie permanentă a existat şi în sânul triburilor getice, dar asta iar omitem să o spunem. Avem un mai mare prestigiu naţional dacă spunem că toată România de azi era locuită de un singur popor?

Fiecare trib era un popor, mai mult sau mai puţin. Triburile erau înrudite, surori, dar asta trebuie să o spunem cu subiect şi predicat şi în detaliu. Cine ne mai ia în serios când noi susţinem încă teorii puerile la care omul de bun simț pufnește în râs? Poporul Romei n’a existat, doar un popor latin în jurul Romei. Originile Romei, spun cronicarii antici sunt troiene, iar troienii erau geți. Asta nu este o teorie fantezistă, izvoarele antice chiar o confirmă.

Argonauţii au venit după lâna de aur pe malul Pontului Euxin, în teritoriul geților, nu aiurea, iar legende şi poeme ale Antichităţii vorbesc despre teritoriul de la nord de Istru ca despre o grădină a Raiului. Între folclor şi arheologie, trebuie să începem să spunem tot adevărul despre noi, nu doar o poveste, o legendă cu iz de scenariu prost, această origine a latinităţii poporului român. Noi nu suntem latini, ci latinii erau un popor get, poate unul dintre triburile pelasgilor despre care vorbea N. Densusianu. Nu sunt dovezi? Cum să nu ?!

Trebuie doar să le acceptăm. Începând cu sec. XIX, cultura română s’a umplut de dovezi evidenţiate în lucrările unor importanţi oameni de cultură romani, dar şi străini, iubitori ai culturii noastre. Să ne aplecăm mai atent asupra scrierilor lui N.Densusianu, Haşdeu, Xenopol, Odobescu sau Iorga şi să ne rescriem istoria acolo unde ea este încă neclară. Nu se poate doar să’i nominalizăm pe cei care au lăsat lucrări importante în urma lor, dar ceea ce ei au scris să admitem doar parţial. Toate aceste lucrări scrise sunt întărite de studiile de paleogenetică și genetică populațională, care infirmă poveștile sforăitoare și mistificările, confirmând în același timp și punându’le într’o nouă lumină pe cele respinse de profesori și istorici ”oficiali”.

Sursa: scribd.com, munchausentimes.blogspot.ro

Citiți și: LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

ADEVĂRATA OBÎRȘIE A POPORULUI RUMÎN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI” SAU DE TOCSINI

O altă istoriografie decît cea oficială, ne invită să constatăm o tristă realitate: rumînii nu’și cunosc adevărata obîrșie, trebuind să aleagă între mai multe variante, cea oficială a statului care se identifică cu cea politică, alta dacopată a unor ”napoleoni” sau ”tocsini”, și cea adevărată care neagă ideea romanizării geților sau a unor exonime date de alții strămoșilor noștri adevărați pelasgo-geții.

De’a lungul timpului toți istoricii, arheologii, scriitorii, politicienii sau dacopații s’au situat prin pozițiile avute pe una din cele trei baricade, pro sau contra romanizare. pro sau contra dacomanie sau tracomanie.

Să ne reamintim doar cîteva dintre personalitățile care au argumentat contra curentului oficial al statului rumîn.

”Adevărata obîrşie a poporului rumîn”, aşa se intitulează cartea semnată de Valeriu D. Popovici- Ursu, editura Gedo, Cluj, 2012.

Domnul Valeriu D. Popovici-Ursu este adeptul unei teorii, privind originile poporului rumîn, care este departe de poziţia oficială a istoriografiei rumîne, teorie care de 150 de ani este susţinătoarea doctrinei care preconiza formarea poporului rumîn în urma intensului proces de romanizare petrecut în teritoriul getic din Carpați după cucerirea romană.

Acesta a fost şi primul imbold pentru a prezenta publicului rumînesc şi alte  puncte de vedere decît cel oficial.

Nu de la Traian şi Decebal, nu de la Burebista, ci cu multe milenii în urmă, scrierile vechi şi arheologia fiindu’ne cuvîntătorii, aducătorii de argumente nu numai materiale, ci şi spirituale.

Un capitol al cărţii, 9, se intitulează ”Reacţii ale scriitorilor rumîni privitor la teza romanizării Daciei”.

De aici vom porni cu demersul propus.

Cunoscînd scriitorii, mai vechi sau mai noi, de diferite profesii şi preocupări, dar toţi interesaţi de a şti cine au fost geții (sau cum i’au poreclit romanii: ”dacii”), vom înţelege de ce este necesar să cunoaştem conţinutul adevăratei istoriografii, a celei neoficiale care are argumente superioare celei promovate de autorităţi, încremenite în proiect, cum zicea cineva cu priză la public în vremea începutului democraţiei noastre originale.

Deci, care sînt scriitorii cu reacţii opozante celei oficiale, referitoare la teza romanizării Daciei?

Într’un articol din Luceafărul din 7 octombrie 2014, Ion N. Oprea a redat și comentat după B.P. Haşdeu din Principie Filologia comparativa asio-europene, Bucureşti, 1879, p. 91 şi următoarele, rugăciunea Tatăl nostru în două texte rumîneşti prezentate în lucrarea englezului Chamberlayn publicată în anul 1715 în peste o sută de limbi.

Citiți aici despre acest subiect: LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

Rostirea rugăciunii Tată nostru în limba rumînă de către o comunitate din Walles-Anglia încă din secolul al XVIII-lea, atestă că celţii şi’au conservat în rugăciune nealterată limba pe care au vorbit’o încă de la creştinare.

Atunci ca şi acum subliniem că ceea ce cercetătorul ungur Samuil Kolescri scrisese medicului englez Woodward, după ce citise lucrarea lui Chamberlayn: ”Rumînii de la Dunăre şi Celţii din Wales vorbesc aceeaşi limbă” (Augustin Deac, Străbuni ai geto-dacilor factori de cultură şi civilizaţie în ţările Europei occidentale şi nordice), era mai general valabil.

Acum mai bine de o sută de ani, un alt pasionat în cercetarea trecutului nostru geto-rumînesc, aristocratul ieşean Teodor Burada, muzician, literat, etnolog şi pasionat folclorist, la începutul celui de-al XXI secol, plecat pe urmele strămoşilor noştri, a nimerit pe pămînturile Insulei Krk, Croaţia de astăzi, unde, rumînul nostru a găsit, acum 120 de ani, ultimii rumîni care mai numeau insula de care vorbim, din Marea Adriatică, ”acasă”.

Acasă la ei!

Acolo, unde, oameni ca şi LUMÎNĂRICĂ de la noi făceau milostenie şi zideau biserici, erau înspăimîntaţi de ceea ce li se întîmpla, erau persecutaţi religios şi etnic, dar continuau a vorbi precum în Carpaţi, la Dunăre şi Marea Neagră, în… Walles (Țara Galilor).

Atunci, în cimitirul satului Poljica, de la preotul locului a aflat:

//”Aici, dedesubt, au fost aruncaţi de stăpînire… Peste ei s’a turnat var, sînt fraţii tăi, sînt vlahii de pe Insulă, sînt rumîni”.//

De pe insula Veglia, astăzi Krk, din cimitirul satului Poljica, Teodor Burada a lăsat plînsul, dar a luat cu dînsul tristeţea, amintirea, amintirea bisericilor construite cu ferestrele în formă de Cruce şi textul rugăciunii pe care o rosteau rumînii ca închinare Domnului:

//Ciacia nostru kirle ieşti in cer, /
Nekase sveta numele tev, /
Neka venire kragliestvo to, /
Neka fie voglia ta, kassi este in cer /
Assasi  pre pemint. /
Pire  nostra de salcazi da ne astez /
Si las ne delgule nostre kassi si noj lessam al desni a nostri /
Si nun lessaj in ne nepasta / Nego ne oloboda de rev. Assasifi!”//

NicolaeDensusianu.jpg

În Dacia preistorică, Nicolae Densuşianu, după studii temeinice, bazate pe vechi documente ale scriitorilor antici şi pe descoperirile arheologice, relevă adevărul istoric privind originea şi limba poporului rumîn cu argumente care au fost date pe seama fanteziei lui.

În revista Dacia Magazin nr. 54 din iulie 2008 scriitorul Silviu N. Dragomir, într’un articol ”Actualitatea ideilor scriitorului Ioan Al. Brătescu-Voineşti” privind ”Originea neamului rumînesc şi a limbii noastre”, constată creşterea activităţii formatorilor de opinie care se străduiesc să reducă ”impactul dăunător” al ”părerilor oficioase”, susţinute de ”majoritatea istoricilor funcţionari”.

Sînt citate, reluate şi redate, în cartea de care ne ocupăm, părerile unor ”scriitori rumîni de avangardă”, cu altă opinie.

Este citat stolnicul Constantin Cantacuzino care în Istoria Ţării Rumîneşti (1660) afirma:

”Iar dachii prea veche a lor limbă osebită avînd, cum o lăsară şi o lepădară aşa de tot şi luară a romanilor, aceasta nici că se poate socoti, nici crede.”

Este citat şi enciclopedistul Dimitrie Cantemir care, referindu’se la ”cuvintele neaoşe venite din substrat”, susţinea convins, la 1710, că ele provin ”Din limba noastră cea dăcească”, el considerînd că ”limba moldovenească ar fi o continuare firească a limbii geto-dacilor autohtoni”.

Este amintit însuşi Petru Maior, unul dintre cei patru protagonişti ai Şcolii Ardelene care, la 1812, în Istoria pentru începutul rumînilor în Dacia, scrie:

”Aceia iaste adeverit, precum văzum de asupra că nu limba lătinească cea proastă s’au făcut din limba lătinească cea corectă, totuşi de vom vrea a grăi oblu, limba rumînească e mama limbii ceii lătineşti.”

Punînd problema moştenirii romane, este amintit şi istoricul şi arheologul Vasile Pîrvan care la 1925 se pronunţa:

”Nimeni nu a putut demonstra convingător acest proces de romanizare atît de rapidă.”

Iar marele istoric Nicolae Iorga concluziona:

”Nu mai credem în rumînizările minunate prin legionari de 60 de ani, căsătoriţi cu femei barbare, care, cu tenacitatea conservativă a femeilor,  mai curînd i’ar fi putut deznaţionaliza ele pe ocupanţi.”

În acelaşi articol intitulat ”Limba dacilor era de tip latin evoluată separat”, în capitolul 6, scriitorul Silviu Dragomir redă pasagii din cartea scriitorului I. Al. Brătescu-Voineşti ”Originea neamului rumînesc şi a limbii noastre”, pe care Valeriu D. Popovici-Ursu le reia:

N’a pierit nici o limbă a geților, pentru că ei n’au avut o altă limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba romanilor şi n’au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că geții vorbeau latineşte.

Limba geților n’a pierit. Ea a devenit în Italia întîi limba romanilor, care era o formă literară a limbii Daciei, iar mai tîrziu limba italiană; aceeaşi limbă a geților, dusă în Franţa a ajuns întîi limba galilor, iar cu timpul limba franceză; în Spania ea a devenit întîi limba ibericilor, iar cu timpul limba spaniolă, iar aici (la noi) a devenit cu vremea, limba noastră rumînească.

Pe cuprinsul de pămînt în care locuiesc astăzi rumînii, trăia odinioară un neam de oameni numiţi (de alţii nu de noi rumînii) hiperboreeni, pelasgi, traci, scyţi (scuți), geți.

Am văzut că Herodot spune că, deşi arătaţi sub nume diverse, erau toţi de acelaşi neam.

Aici s’a întemeiat cu timpul Împărăţia Geților, iar cînd au devenit prea numeroşi au început să emigreze… În Italia au ajuns în contact cu civilizaţiile vechi, cu cea egipteană, cu cea feniciană, cu cea cretană şi elenă, şi cu vremea au întemeiat Imperiul Roman.

Fraţii lor, rămaşi la Răsărit, au continuat să ducă viaţă simplă de păstori şi agricultori. Asta nu înseamnă că erau barbari. Despre moravurile lor vorbesc primii istorici eleni în termeni foarte elogioşi.

Erau oameni viteji, monoteişti.

Credeau în nemurirea sufletului, credeau în existenţa unui cîrmuitor al lumii, care supraveghează purtarea oamenilor şi care după moarte îi răsplăteşte sau îi pedepseşte, după faptele săvîrşite în timpul vieţii, erau cum se zice, creştini înainte de Hristos.

Recunoscînd fără nici o ezitare latinitatea neamului şi limbii noastre, sînt încredinţat că această latinitate nu se datorează oştilor sau coloniştilor romani, ci descendenţei noastre din neamul geților, care vorbeau limba getică din care s’a vorbit și latineşte la Ruma sau Roma mai tîrziu, și limba dusă în Peninsula Italică de vechii rîmi, sau rumi (rîmni).

Tot acestei descendenţe trebuie atribuită şi ”latinitatea” tuturor popoarelor neolatine sau mai corect spus genezei pelasgo-getice a tuturor triburilor care au populat Europa acum 4000-5000 de ani.

Întemeiat pe această credinţă, ne simțim îndreptăţiți să afirmăm categoric că noi nu sîntem aici de 2000 de ani cum insinuează chiar latinomanii și dacomanii înrăiți, ci din vremuri geologice…

Noi sîntem aici de 15.000, de 20.000 de ani sau chiar de la apariția lui homo sapiens.

Neamul nostru… e unul din cele mai vechi neamuri din Europa. Fraţi de un neam cu noi, plecaţi spre Apus, au întemeiat civilizaţii cu care se mîndreşte omenirea, iar noi, cei rămaşi aici, am slujit drept parapet de care s’au lovit năvălirile tuturor barbarilor asiatici.

Această credinţă ne face să putem subordona fără greutate ori ce fel de interese triumfului adevărului.

Repetăm, sîntem gata să renunţăm la o credinţă care ne este foarte dragă, dar numai înaintea unor probe zdrobitoare prin care să se demonstraeze că nu avem dreptate…

De mult ne’am încredinţat că cercetarea şi stabilirea adevărului e cea mai nobilă îndeletnicire omenească, ba ceva mai mult, urmărirea descoperirii adevărului, curiozitatea ştiinţifică este cea mai caracteristică, cea mai specifică însuşire prin care omul se deosebeşte de toate celelalte vieţuitoare… nu e nici o scădere din partea unui om de ştiinţă să’şi revizuiască cunoştinţele şi să revină asupra unor afirmaţii, cînd s’a încredinţat că sînt greşite.

Dimpotrivă un învăţat care, pentru triumful adevărului e gata să recunoască netemeinicia unei doctrine pe care a susţinut’o cu pasiune în ajun, dă dovada unei rare nobleţi şi a unei superiorităţi sufleteşti…

Nu s’au identificat încă acele probe zdrobitoare care să’l facă să renunţe el sau urmaşii la credinţa pe care o avea, meritul lui I.Al. Brătescu-Voineşti este cu atît mai mare cu cît cele afirmate mai sus, deşi scrise înaintea marilor descoperiri arheologice, mai ales în ultimii ani, o seamă de alţi autori îi susţin ideile.

Dintre aceştia, cartea scrisă de Valeriu D. Popovici-Ursu îi pune în prim plan pe Iosif Constantin Drăgan, cu Istoria rumînilor, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999, Mogyoria-Maggyarorszâg, Ungaria şi Istoria magyorilor, Ed. E.N. Buc., 1998, Noi tracii: Istoria milenară a neamului românesc, Ed. Scr. Rom. Craiova, 1976, Mileniul Imperial al Daciei, Ed. Şt. – E., Buc., 1986, Imperiul romano-trac. Ed. E.N., Buc., 2000, cât şi foarte multe articole publicate în diverse reviste.

Paul Lazăr Tonciulescu, cu Impactul Romei asupra Daciei, Ed. Miracol, Bucureşti, 1997, Romania paradisul regăsit, Ed. Obiectiv, Craiova, 2003, Secretele Terrei- Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, 2000.

Nicolae Miulescu, cu lucrarea Da Ksa – Ţara zeilor, Ed. Obiectiv, Craiova, 2005.

Prof. univ. dr. Augustin Deac, cu Istoria adevărului istoric, în două volume, Pagini din istoria adevărată a Bulgariei, Din istoria Ucrainei – Ţara de margine.

Preot Dumitru Bălaşa, cu Basmul romanizării – Dacii, întemeietorii Romei, Fund.Artelor Dor, Craiova, 1998.

Conf. univ. dr. G. D. Iscru, cu Traco-Geto-Dacii Naţiunea Matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Ed. a III-a CEL, Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2003.

Gabriel Gheorghe, iniţiatorul Societăţii Cultural-Ştiinţifice GETICA, autor al cărţilor Studii de cultură şi civilizaţie românească, în două volume.

Îi mai amintim pe Viorica Enăchiuc, Silviu Dragomir, prof. Tudor Diaconu, prof. Timotei Ursu, Vladimir Brilinsky, Eugen Delleea, dr. Lucian Iosif Cueşdean, Maria Crişan, Aurora Peţan, arh. Silvia Păun, Mioara Căluşiţă-Alecu, Dan Ion Predoiu, Vicu Merlan şi alții, ca Dr. Napoleon Săvescu, cu lucrarea Noi nu sîntem urmaşii Romei.

Este impresionantă prezenţa în istoria conştiinţei naţionale precum şi în cultura rumînească, a unor idei forţă, între care cea a originii geto-romane (şi, în corelaţie cu aceasta, latinitatea limbii, continuitatea istorică în spaţiul carpato-dunărean-pontic, legitimitatea înfăptuirii unităţii politice, statale etc.), are, o valoare arhetipală.

Este semnificativ faptul că ea a constituit obiect de interes şi preocupare majoră pentru cei mai de seamă istorici, literaţi, oameni de cultură, ţinînd seama, îndeosebi, de faptul că demonstrarea originilor şi permanenţei noastre istorice este îndreptată împotriva a numeroase denaturări a adevărului istoric ce s’au manifestat cu o deosebită virulenţă tocmai în momentele cheie ale luptei pentru emanciparea politică a poporului rumîn, pentru independenţă și unitate statală.

Nu este întîmplător că poetul quintesenţial al sufletului rumînesc, Mihai Eminescu – ”omul deplin al culturii rumîneşti”, era obsedat de valorile arhetipale, de geneză ale poporului rumîn şi ale sufletului rumînesc, el plănuia vaste epopei sau drame istorice despre confruntarea şi simbioza geto-romană; epopeea Decebal în care zeii nordici se solidarizează cu Geția; iar Dochia este o vrăjitoare tînără, Ogur – cîntăreţul orb este un fel de Homer al geţilor.

Plecînd de la ideea că inegalabila altitudine a poetului naţional ”nu derivă dintr’o simplă calitate a spiritului său, ci dintr’un raport constant în care se află cu poporul şi care’l face perfectul exponent al spiritului naţional”, prin convergenţa tipului de inteligenţă şi cultură al artistului cu cel al poporului, prin pătrunderea, asumarea şi perfecţionarea limbii, ca factor de constituire şi expresie a imaginii poetice, prof.dr. Zoe Dumitrescu Buşulenga subliniază importanţa definitorie a istoriei naţionale în gândirea şi opera poetului ”însetat de origini în toate întrebările de existenţă şi de gîndire, pe care şi le punea” şi, tocmai, de aceea “a întrezărit profunzimii nebănuite de sens în însuşi destinul dramatic al străvechii Dacii, asupra căreia s’a oprit în repetate rînduri”, căci timpul Geției lui Decebal ”atingea în gîndul lui Eminescu o plenitudine de vârstă de aur şi se investea cu o valoare mitică ce ridica faptul istoric într-o zonă de semnificaţii superioare. Timpul istoric, timpul nostru istoric, n’ar fi căpătat preţ fără această identificare, fără acest botez, la începuturi, al mitului, care rămîne veşnic tânăr, veşnic egal cu sine, generînd una după alta paradigme asemănătoare cu arhetipul pe care îl stabileşte odată pentru totdeauna”.

Există în concepţia poetico-filozofică a lui Eminescu despre istoria naţională şi originile poporului un gînd al organicităţii, despre calitatea timpului istoric, despre naşterea unui neam, care ”nu putea să se producă printr’un accident… ci ca un proces de o natură mai înaltă, din planul marilor geneze”.

Ca unul dintre cei mai mari romantici europeni, Eminescu şi’a vitalizat poezia cu seve nemuritoare ale mitului românesc. De foarte tânăr a schiţat un poem ce trebuia să se intituleze Genaia, dând în introducere această explicaţie:

Creaţiunea pămîntului după o mitologie proprie rumînă.”

Amintind acest proiect cosmografic, clădit după tipul miturilor arhaice, Eugen Todoran scria:

”Din «mitologia proprie rumînă» Eminescu va reţine, prin fondul ei arhaic, ideea dezvoltării nesfârşite a lumii, pe care «numele», o reprezentau în dialectica spontană a străvechilor mituri ale creaţie, adică a unor reprezentări din care folclorul rumînesc se întreţine, la rîndul lui, în miturile cosmogonice…”

Deci, o geneză concepută ca în miturile arhaice ale Marii Zeiţe a Pămîntului în care pământul este însăşi viaţa, o unitate de realităţi contrarii, un mit cosmogenic ce serveşte de model creaţiei poetice însăşi şi care, raportat la epopeea rumînă ne duce la ”cea mai veche vîrstă istorică a poporului român”, care este vîrsta getică, pierdută în neguri de legendă şi simbolizată de o ipostază autohtonă a Zeiţei Mame – Zîna Dochia, care la origini era zeița Geea a geților.

Mitul poetic al lui Eminescu este menit să pună în lumină permanenta continuitate şi statornicia poporului rumîn. Dochia este plăsmuită din sevele tari ale acestui pământ, ale bogatei naturi getice, drumul ei este presărat cu ”florile de aur” ale închipuirii, dar el duce, totuşi, spre timpul istoric, ”în descrierea ţării de basm a vechii Dacii, drumul Dochiei spre începuturi se încheie astfel în cetatea soarelui şi lăcaşul lunii întrucât în reprezentarea mitologică, răsăritul luminii în ciclul soarelui şi al lunii simbolizează începuturile lumii… Istoria dacilor, pentru Eminescu, începe aşadar cu istoria zeilor Daciei odată cu vremea, ca revărsare a însuşi principiului existenţei în formele pământeşti, în viaţa naturii, şi a oamenilor. Dacă, Dochia este o personificare a Daciei… şi fiindcă e vorba în simbolul zânei Dochii de o viaţă în neîncetată mişcare, ea nu este numai un simbol al vechimii istorice a poporului român, ci şi a continuităţii lui în ţinuturile zânei Dochia, pe pământul vechii Dacii”.

Sigur, Eminescu nu era istoric și nici nu a fost probabil interesat de nuanța foarte importantă a decelității între termenii get și ”dac”, dat de romani geților. Eminescu s’a aplecat romantic așa cum îi era felul, asupra genezei rumînilor

Este interesant de observat că Dochia ar fi dorit să emigreze împreună cu Geții rămaşi, dar imaginea şi apoi ivirea lui Traian o face să încremenească, precum Niobe, probabil pe muntele Ceahlău.

Mitul naţional al Dochiei (unul din cele patru mituri fundamentale ale universului cultural rumînesc) – ne spune G. Călinescu, era foarte prezent în mintea poetului, în cele din urmă, Eminescu a părăsit proiectele getice, dar stăruia în conştiinţa sa torturată de începuturile fabuloase ale neamului, ideea unui ciclu de drame din istoria rumînilor.

După cum spune Călinescu în celebra sa comunicare la Academie (Eminescu poet naţional) spre deosebire de alţi dramaturgi rumîni, care priveau istoria mai mult anecdotic sau, în fine, cu o problematică de interes regional, poetul tinde să demonstreze prin evenimente locale adevăruri, accesibile întregii umanităţi.

Două, în special, sunt punctele lui de perspectivă: fatalismul psihologic grec, prin care istoria naţională la proporţiile tragediei eline, şi umanitatea shakespeariană şi în acelaşi timp intens universală…

Genialul poet a fost preocupat şi de ideea romanităţii, atît în opera sa poetică, cît şi în cea publicistică; el a consacrat spaţii ample evocării emoţionante a trecutului nostru istoric, iar problema Transilvaniei şi Bucovinei, a provinciilor rumîneşti aflate sub dominaţie străină ”îi erau cu osebire la suflet”, dovadă fiind între altele, memorabilele sale versuri consacrate iui Horia, Andrei Mureşanu, Avram Iancu, Aron Pumnul ş.a. sau pelerinajul său la numai 16 ani, pe jos, de la Cernăuţi la Blaj, pe urmele înaintaşilor militanţi pentru unitate naţională.

Semnificativă este, de asemenea, recenzia publicată de marele poet patriot în revista Convorbiri literare: ”asupra lucrării lui Iulius Jung, Die Anfänge der Romanen (Kritisch cthnographische Studiem), apărută la Viena, în anul 1876, favorabilă ideii noastre naţionale, îndeosebi ideii de continuitate.

Pornind de la întrebarea ”stăruit’au rumînii în aşezările lor din Dacia Trăiană sau au trecut Dunărea în vremea lui Aurelian şi au reocupat Dacia în sec. al XII-lea?”, Mihai Eminescu, în recenzia amintită, demonstrează Inconsistenţa teoriei vidului, a migraţiei populaţiei geo-­rumîne sprijinindu’se şi pe argumentele aduse de lucrarea lui Jung.

Eminescu găseşte interesantă analogia luptei de opinii în chestiunea continuităţii rumînilor cu situaţii similare din istoria altor popoare, evocate de autorul german – Retoromanii, Grecii moderni s.a.

El apreciază contribuţia lui Jung, efortul său onest pentru restabilirea adevărului şi combaterea teoriilor neştiinţifice ale lui F.I. Sulzer, Ch. Engel şi Rosler).

Ripostînd virulent şi în acelaşi timp argumentat la deformările de tot felul privind istoria noastră naţională, îndeosebi teza continuităţii, M. Eminescu scria:

”Rumînii nu sînt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sînt autohtoni, populaţia nemaipomenit de veche, mai veche decît toţi conlocuitorii lor.” 

Conştiinţa sa patriotică, naţională despre originile nobile si vechimea neamului rumînesc reiese şi din aceste cuvinte:

”Am fost, sîntem şi vom fi veşnic rumîni pentru că avem înrădăcinată în noi conştiinţa unităţii de origine, de limbă, de simţire şi gîndire…”

El ţinea să sublinieze în mod pregnant faptul că, rumînii de pretutindeni au conştiinţa vechimii lor, milenare, precum şi a dăinuirii în timp, a perpetuării existenţei lor, în comunitatea internaţională, în pofida tuturor prezicerilor defetiste ale unor autori interesaţi.

Alături de conştiinţa celor ce iubesc adevărul, opera eminesciană evocă cu mîndrie originea noastră dacică, dovada acestei idei dominante în planul gîndirii sale fiind poezia ”Rugăciunea unui dac”.

Putem spune că poporul rumîn a moştenit de la geți virtuţile de vitejie, eroism, hărnicie si dragoste pentru pămîntul natal, asimilare şi sinteză culturală, iar de la romani numeroase moravuri şi obiceiuri nu tocmai de admirat, capacitatea de organizare socială, statală, dar și via ”franțuzismelor” secolului XIX numeroase cuvinte din limbajul artificial utilizat la Roma acum 2000 de ani și utilizat de galii moderni în acest răstimp.

Oare alternativa ideii de romanitate cu a celei getice, trebuie să constituie trăsătura specifică dominantă în manifestările atît de variate ale conştiinţei naţionale a rumînilor situaţi de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor?

Dovada rezistenței noastre pe aceste meleaguri, evoluţia neamului rumînesc pe coordonatele timpului dovedește o majoră diferență cu soarta unui stat care s’a transformat într’un imperiu și a pierit după numai 1000 de ani de expansiune și decădere.

Tocmai datorită acestor diferențe esențiale, ale viziunii unui neam asupra vieții în particular și destinului uman în general, între arhetipul ancestral getic și cel aventurier romanic, noi vom rezista și pe mai departe.

Zoe Dumitrescu Buşulenga în lucrarea sa, Sinteze şi echivalenţe umanistice, remarcă cu legitim temei faptul că, nu se ştie, dacă a fost mai puternică la împreunarea lor, stîrpea getică ori cea romană, ambele punîndu’şi amprenta cu vigoare asupra personalităţii plurivalente a poporului rumîn.

Incontestabil este însă, aşa cum afirmă psihologia şi istoria sa, că poporul nostru aparţine deopotrivă ambelor stîrpii, deopotrivă de nobile şi generatoare de virtuţi, ceea ce ar fi cu adevărat real dacă s’ar recunoaște fățiș că Roma a fost o mlădiță a marelui popor getic și nu invers.

Cum bine observăm, Genialul Eminescu a avut două fisuri în modul de a aborda originea noastră:

1. ”Romanitatea” îndoielnică a rumînilor, și

2. Originea ”dacică” chiar mai îndoielnică decît prima

Aceste fisuri în analiza sa romantică, nu’l face pe inegalabilul Eminescu mai puțin Genial, întrucît nu era istoric de formație.

Călinescu, mai considera că orice exagerare într’o direcţie sau cealaltă, într’un sens sau celălalt, aşa cum s’au manifestat în decursul istoriei, se răsfrînge defavorabil asupra procesului de explicitare veridică a descendenţei ca și a existenţei noastre multimilenare în spaţiul geografic carpato-danubian, și spune într’un studiu :

”Noi am făcut uz de latinitatea noastră indiscutabilă, dînd însă impresia că sîntem tineri”, în sensul că existenţa poporului nostru începe odată cu intervenţia romană în Geția, ceea ce este fals ”şi neglijînd substanţa medulară”, respectiv obîrşia noastră getică cu rădăcini adînci în istorie, datînd cu milenii înainte de contactul cu o Romă, care trebuie să’și caute serios propria’i obîrșie printre geții de acum patru milenii de la Marea Neagră.

Alături de Eminescu și George Călinescu avea propriile sale slăbiciuni în a aprecia realele noastre obîrșii, dar nici pe acesta aceste scăpări de ordin istoric nimic nu’i va scade din importanța operelor sale.

Autorul studiului Specificul naţional, la care ne referim, subliniază în concluzie că în fond, ”sîntem geţi şi e mai bine a spune că în felul nostru am primit si noi succesiunea spiritului roman, pe care trebuie să’l continuăm de la longitudinea reală, fără mimetisme anacronice.”

G. Călinescu, Specificul naţional, în vol. Carmen saeculare valachicum, Ediţie şi Prefaţă de Vasile Netea, Editura ”Minerva”, Bucureşti, 1979, pp. 75-76.

Se poate afirma, că la un astfel de popor, ca poporul rumîn, ”cu o istorie fascinantă”, cum sublinia si Karl Erdmann, personalitate ştiinţific proeminentă, fost preşedinte al Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice în comunicarea sa inaugurală la al XV-lea Congres Internaţional (Bucureşti, august, 1980), ”chiar dacă ar dispărea orice urmă istorică, viata şi cultura s’ar desfăşura potolit mai departe, fiindcă în fiecare membru al neamului trăieşte o tradiţie întreagă, nealterată, constituită din poezie şi dans şi cîntec şi arhitectură şi scoarţe şi oale de lut, din mituri şi veşti ciudate despre cei care au fost, despre faptele şi duhul lor”.

STRĂMOȘII NOȘTRI SÎNT PELASGO-GEȚII, ȘI NU INVENȚIILE DACOPAȚILOR

Nu contează cît de mult ai mers în direcția greșită…
Poți întotdeauna să te întorci pe calea cea bună.

Sigur, acest lucru nu’l mai pot face un Eminescu sau un Călinescu, ci doar contemporanii noștri care pesristă în greșelile făcute de antecesorii noștri, care ne considerau urmași ai ”dacilor” și ai romanilor.

Dacopații naivi sănt azi manipulați de ”fariseii daciști”, și încă mai cred în minciuna gogonată că a existat vreodată un Regat al Geților numit ”Dacia”.

”Dacia” a fost cum bine știm azi, doar o făcătură a romanilor pe teritoriile jefuite de la Geți.

Acești farisei ar face bine să se oprească din manipularea grosolană a trecutului nostru.

Acești farisei dacomani nu pot dovedi prin nici o probă lăsată de geți că ar fi existat vreun regat getic ”Dacia” în trecut.

Nici latinopații, nici dacopații, nici istoricii plătiți de statul rumînesc nu au produs vreodată și nu pot produce nici acum o astfel de dovadă…pentru că nu există.

Așadar, nu se justifică prin nimic schimbarea numelui acestui stat în ”Dacia”.

Cei care insistă cu termenii precum ”daci”, ”Dacia”, ”dacic” sînt într’o eroare impardonabilă!

Și asta dacă nu sînt soldățeii unor interese obscure care uzează de acest fals profitînd de lipsa de vigilență a necunoscătorilor și a ignoranților !

Acești termeni romani (latini) pot fi folosiți doar în a denumi populația Provinciei Romane dintre 106 – 270 d.Hr. din Carpați sau a locuitorilor diocezelor Imperiului Roman (regiuni romane redenumite astfel în urma procesului de reorganizare a imperiului roman de către împăratul Dioclețian în anul 290 d.Hr.) din sudul Dunării: Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis…

Atît !

Un personaj dintr’o fabulă a lui Menandru care a trăit între 342 – 291 î.Hr. cînd nicăieri nu exista nici ”Dacia”, nici ”daci” și îi numea numea Daos și nu ”dac”.

Evident, dacopații nu știu că au existat triburile getice ale Dailor din sudul Dunării sau ale Daoșilor (Dahae lat.) de la Marea Caspică

Ce mai spunea Menandru care era get?

”Aşa sîntem noi, tracii, toţi, şi mai ales geţii – mă mîndresc că mă trag din neamul acestora din urmă…”

Deci Daos era get.

Un Davos într’o piesă a lui Terenţiu spune așa:

”Cel mai bun prieten şi compatriot al meu, Geta, a venit la mine.”

Studiați facil despre acest Davos din opera lui Terențiu aici…

Pe Tăblițele de la Sinaia întîlnim cu predilecție termenii Davo-Geto, care actualizat ar însemna Davo-Geții, adică Geții din Dave.

Așa cum spunem azi orășeni pe cei de la oraș, și pe săteni pe cei de la sat așa se spunea în trecut Geții din Dave (Davo-Geți).

Trogus Pompeius acum 2000 de ani spunea că ”dacii” sînt o mlădiță a geților.

E vorba, de acelaşi popor, numirile diferite provenind exclusiv de la aşezarea geografică, pentru că Strabon spune de geții de la izvoarele Dunării care azi sînt în Germania, că se numesc ”daci”.

Iar nemții de la izvoarele Dunării își spun ”deutsch”.

De fapt romanii le spun întîia oară geților ”daci”.

Este așadar un termen latin dat de romani.

Nu avem nici o dovadă că geții își spuneau ”daci”.

Dimpotrivă, capitala Geției era Sarmi Getuza (Geții lui Sarmis), termen confirmat și de Tăblițele de la Sinaia.

Diversiunea de a’i considera pe ”daci” şi pe geţi ca popoare diferite sau de de a uza de ”daci” ca de un popor real este exact aceeaşi ca a’i considera pe vlahi şi pe rumîni ca popoare diferite, pe moldoveni şi pe rumîni ca popoare diferite, teză promovată în cadrul pan-slavismului moscovit.

Cu alte cuvinte, toți fariseii dacopați joacă în special cartea panslavismului rusesc, cei mai mulți dintre ei conștienți de ceea ce fac.

Ce spun experții în aur despre strămoșii noștri Geții?

Cel mai mare expert în aur din Europa confirmă autenticitatea brățărilor getice.

„Sînteți singura țară din Europa care își are scrisă istoria în propriul ei aur.”

Muzeul National de Istorie a Rumîniei a organizat o conferință dedicată bratarilor getice la vremea cînd au fot răscumparate de statul rumîn.

Evenimentul a fost marcat de prezența doamnei Barbara Deppert Lippitz, expert international autorizat, care a certificat autenticitatea podoabelor.

„Formula As” beneficiază de un interviu în exclusivitate, cu prestigioasa experta germană

„Am acumulat atîta experiență, încît îmi pot permite să deosebesc un fals de o lucrare autentica”

– Cititorii revistei „Formula As” ar fi onoraîi să va cunoască cartea de vizita profesională. Cine sînteți, doamna Barbara Deppert Lippitz?

– Sînt un arheolog liber. Nu un get liber, cum se spune pe la voi, ci un arheolog liber. Sînt expert autorizat și oficial de peste 30 de ani și îmi desfășor activitatea în cadrul Camerei de Comert din Frankfurt. In general, particip la expertize cerute de guvernele unor tari, de muzee sau de colectionari privati.

De asemenea, sînt invitata la foarte multe conferinte, unde expun rezultatele cercetarilor mele. Lucrez de asemenea pentru tribunalele care cer expertize, in unele procese care au ca subiect obiecte de patrimoniu, la fel si pentru companiile de asigurari. Bineînțeles ca domeniul meu de activitate nu se limiteaza la bijuterii antice, ci cuprinde o paleta mai larga de obiecte de patrimoniu. Însă am cercetat si am publicat texte despre peste 1500 de bijuterii din aur, rezultat al unor studii deosebit de aprofundate.

Am avut astfel ocazia sa ma specializez atît în analiza tehnicii de lucru, cît si a stilului în care erau lucrate aceste obiecte. Am acumulat atîta experienta, încît imi pot permite sa deosebesc un fals de o lucrare autentica, ba am reusit să ănvăț chiar și trucurile folosite de falsificatori.

Ca expert german in obiecte de patrimoniu, prin semnatura pe care o dau pentru o expertiza, prin stampila pe care o aplic, eu trebuie sa garantez corectitudinea timp de 30 de ani, purtand in acest timp o responsabilitate importanta.

Nu’mi pot permite sa fac erori, si pana in acest moment, nu am avut nici o problema in acest sens. Cea mai mare cantitate de aur am expertizat’o la cererea guvernului suedez, caz in care erau peste 35 de kilograme de aur.

Era vorba de o colectie de obiecte ce urma sa fie achizitionata de Muzeul National din Stockholm, iar printre ele se strecurasera si cateva falsuri, pe care le’am depistat dupa o analiza atenta.

– Ati avut vreodată ocazia să analizați și obiecte din aur provenind din spațiul getic?

– Cu ocazia unei expozitii organizate in Germania în 1994, care cuprindea obiecte de tezaur din Rumînia, am editat un catalog la care am devenit, prin hazard, si coautor. Majoritatea selectiei si descrierilor din acest catalog au fost facute de istorici romani, cu care am colaborat excelent. Din păcate, lipsea din acest catalog tocmai perioada getică, despre care nu scrisese nimeni nimic.

Atunci, am ales eu sa scriu acest capitol si am inceput sa studiez temeinic obiectele de aur din acea perioada. M’am familiarizat astfel cu aceasta problemă care m’a pasionat foarte mult. Am reușit să identific o continuitate artistică a motivelor moștenite prin preluarea traditiei. Este vorba, in special, de motivul șarpelui, prezent ca un laitmotiv in arta getică.

– Care sînt principalele argumente in favoarea autenticității acestor brățări?

– Principalele argumente vin din însăși tehnica lor de prelucrare. O tehnica atît de specială, încît este imposibil de falsificat. Prelucrarea moderna a aurului este total diferita de cea dacica, care consta in tehnica forjarii metalului, asa cum au fost confectionate si aceste bratari.

Aceasta tehnica de prelucrare a aurului a disparut de mult in lume. Ea este dificil de invatat, dificil de aplicat in zilele noastre. Forjarea si prelucrarea prin lovire cu ciocanul sînt caracteristice perioadei antice, in care au fost confectionate brățările.

Al doilea argument ne este adus de bratara pe care am botezat’o, cu mare incantare, „Mica Pariziana”. Ea are o lucratura cu totul si cu totul speciala, foarte rara, foarte frumoasa, expresie vie a personalitatii artistice a meșterilor geți.

Nu exista nici un argument care să duca la concluzia ca ne confruntam cu niste copii moderne ale bratarilor. Toate argumentele aduse in acest sens nu au nici un suport credibil si științific, ci doar unul de ordin speculativ. Și când spun acest lucru, nu am nici o îndoială.

„Mulți din arheologii români au trăit, au cercetat și au creat pe timpul comunismului și, de multe ori, munca lor a fost rodul constrângerilor la care erau supuși”

– Și totuși, există voci chiar printre cercetatorii, istoricii si arheologii rumîni, care încearcă să susțină varianta falsului. Ce credeți despre acest curent, al cărui reprezentant principal este profesorul Constantin Preda?

– Am remarcat că, mai nou, în Rumînia, au apărut peste noapte mulți specialiști în aur, dar cei mai mulți dintre ei nu au ținut niciodată în mînă o piesa de aur. Este foarte usor sa emiți teorii referitoare la aur, dar cînd este vorba de tehnica prelucrării acestuia, lucrurile se complica, mulți dintre ei nereușind sa dea răspunsuri concrete si valabile la intrebarile care apar. In cazul profesorului Preda, nu putem vorbi de faptul că nu ar fi un specialist consacrat, dar dînsul își formuleaza întreaga teorie începînd cu o informație falsă, cu o greșeală.

El spune că niciodată nu a fost găsit vreun obiect de aur sau vreo comoară într’o cetate getică, întărindu’și afirmația cu argumentul că pînă acum nu au fost găsite brățări sau alte artefacte de aur la Sarmizegetusa Regia.

Aceasta este prima greșeală.

Stim deja cu exactitate că bratarile, desi nu au fost descoperite la Sarmizegetusa, au fost gasite in vecinatatea ei, pe un alt deal, in locul numit Caprareața, ceea ce reprezinta o diferenta intre realitatea terenului si realitatea teoriei prezentate de domnul Preda. In consecinta, el ori nu a fost bine informat, ori nu a dorit sa fie bine informat.

În alta ordine de idei, in arheologie se nasc niste reguli care pot sa aiba valabilitate sute de ani, dar este suficientă o singura descoperire care să răstoarne aceste reguli. Este si cazul acestor bratari. Se cunoșteau, pînă acum, doar brățări spiralice de argint si bronz.

Nimeni, cu exceptia istoricului si arheologului Florin Medelet, nu intuia existenta celor de aur. Unii chiar excludeau posibilitatea ca ele să existe. Dar iata ca ele exista.

Descoperirea lor rastoarnă toate teoriile vechi și aduce noi dovezi, care completeaza istoria metalurgiei antice. Si tocmai aceste dovezi sînt respinse de domnul Preda, total nejustificat.

La fel de nejustificata este si parerea dînsului, conform careia, monedele de tip coson ar fi batute in evul mediu. Este o idee stupida, care nu are nici un fel de suport științific, si care a fost combătută, nu o data, cu argumente solide.

Vedeti dumneavoastra, multi din arheologii rumîni au trăit, au cercetat și au creat pe timpul comunismului si, de multe ori, munca lor a fost rodul constrîngerilor la care erau supuși.

Prea puțin se lucra cu mijloace moderne si prea putin exista deschiderea la nou. Trebuie să înțelegem ca adevăruri valabile de 40-50 de ani pot să’și piardă valabilitatea printr’o descoperire și de aceea lumea arheologică trebuie sa fie pregatita, în orice moment, să răstoarne, dacă este cazul, niste valori care odata erau valabile.

„Avețăi peste 6000 de ani de istorie a aurului!

Este istoria voastră și numai cine nu vrea nu o privește la adevărata ei valoare”

– Ce înseamnă aceste brățări pentru istoria noastră?

– Dacă intrîm în camera tezaurului de la Muzeul National de Istorie din Bucuresti, putem sa citim ce a însemnat aurul de’a lungul istoriei voastre milenare.

Dupa parerea mea, sînteti singura țară din Europa care are istoria scrisă in propriul ei aur. Și asta este un lucru rar si exceptional, de care puteti sa fiti mandri.

Probabil că numai in America de sud, la Bogota, în celebrul muzeu al aurului, putem vedea expus aurul indienilor, dar aceasta reprezinta doar o parte a istoriei lor si nu o întreagă istorie gravata în aur, așa cum aveți voi.

Nici la Luvru, nici la British Museum și nici în muzeele din Statele Unite nu găsim ce exista în muzeul dumneavoastră de istorie. Sigur, au multe exponate de aur si aceste muzee, dar ele apartin altor culturi decît ale tarilor respective.

Este regretabil ca voi, rumînii, nu ati profitat de aceasta istorie scrisă în aur, asa cum ați fi meritat. Și cînd spun „ați fi meritat”, mă gandesc la ceea ce istoria voastra a insemnat pentru Europa, la forta pe care aurul vostru a avut’o in construirea unei civilizații demne de marile civilizații ale lumii.

Aici, la voi, nu gasim aur cumpărat sau obținut prin cuceriri, ca în celelalte muzee ale lumii. Aici vorbim, în exclusivitate, de aur autohton.

Revenind la ce înseamnă brățările pentru istoria voastră, în primul rînd, ele sînt o dovada că geții prelucrau propriul lor aur.

Iar în al doilea rînd, ele probeaza ca geții aveau mult aur.

Analizele de laborator, efectuate la Institutul de Fizica Nucleara de la Măgurele, nu pot fi contestate de nimeni și ele dovedesc că aurul poartă amprenta Munților Apuseni.

Perioada gețică a însemnat mult aur, rîvnit de toata lumea antică. Romanii știau bine de existența acestei bogății imense, iar razboaiele lor au avut ca scop, în primul rînd, îmbogățirea.

La cucerirea Geției, romanii s’au îmbogățit consistent, atît cu aurul public, cît și cu cel privat, din tezaurul regal.

Apoi, aceste brățări demonstrează, fără îndoială, potențialul creativ al mesterilor geți. Ne demonstreaza că acești veritabili artiști orfevrieri ai Geției prelucrau aurul cu o lejeritate și cu o dexteritate nativă asemenea copiilor care se joaca cu plastilina sau cu lemnul cioplit.

Aveau exercițiul prelucării lui, îl cunoșteau foarte bine.

Geții aveau o experiența solidă în prelucrarea aurului, o tradiție moștenita, am putea spune. Dacă este să încadram acest eveniment al descoperirii si cercetarii acestor brățări în istoria europeana, putem spune, acum, fără nici o îndoială, că aurul getic și’a găsit definitiv locul în cronologia exploatarii, prelucrarii și utilizării aurului, în contextul istoric european.

Continuatori ai tradițiilor celților, care erau adevarații stăpîni ai prelucrării metalelor, geții au desăvîrșit măiastră artă a prelucrării aurului.

Pe harta Europei, alături de aurul scandinav, german sau spaniol, aurul getic se integreaza perfect, completînd un mare gol, existent pînă în acest moment.

De ce?

Pentru că aceste brățări reprezintă capodopere ale orfevrariei europene. Au o unicitate și valoare care le dă dreptul să fie numite capodopere.

„Voi, poporul român, puteți să vă mîndriți cu originea voastră și să vă considerați cel puțin egalii celorlalte popoare care au rădăcini în bătrîna Europă.”

– Sînt unii istorici care sustin ca geții nu aveau și nu prelucrau aur. Cum putem să înțelegem acest curent?

– Aceasta este înca o idee stupida, vehiculata în istoria voastră. Acest teritoriu a fost în toate epocile foarte bogat în aur.

Au fost gasite artefacte de aur, răspîndite de’a lungul istoriei voastre, mai numeroase decat în alte țări. Dincolo de granițele voastre, aurul costa foarte mult, iar munca pentru prelucrarea lui era enormă, făcută cu mari sacrificii.

Ceea ce aici nu a fost cazul. Aur se găsea, iar mîna de lucru era asigurată de meșteri pricepuți, cu o veche tradiție. Aurul se prelucra în aceste ținuturi încă din neolitic, și era aur extras din Muntii Apuseni.

Aveți peste 6000 de ani de istorie a aurului!

Este istoria voastră și numai cine nu vrea nu o privește la adevarată ei valoare. Din neolitic, din perioada bronzului, a fierului, din perioada getică, din cea a influențelor elenistice, din cea romana, din cea a migrațiilor și continuînd cu evul mediu și epoca modernă, totul s’a bazat pe una și aceeași tradiție a prelucrarii aurului autohton.

– În final, după această lecție stralucită de istorie despre aurul autohton, ce credeți, sîntem noi urmașii Romei, așa cum este scris în istoria oficiala a rumînilor?

– Nu, aceasta este o alta greșeala, voi sunteti cu siguranta urmasii geților.

Romanii au venit, au luat aurul, au stat o perioada și au plecat. Este adevarat că au lasat și cîteva urme prin această trecere temporară pe teritoriul getic.

Au lăsat puțină latină, pentru ca latina era limba oficială, au lasat ceva monumente, expresie a recunoscutei culturi romane, și foarte puține obiceiuri, dar ei nu au putut să schimbe structura poporului getic, pînă la plecarea lor și nici după aceea.

Poporul rumîn, care desigur a suferit și alte influențe, se deosebește radical de cel italian. Este mult mai ospitalier, mai jovial, mai comunicativ.

Legatura rumînilor cu natura este mult mai profundă decît a celorlalte popoare europene. Și aceasta este cea mai importanta moștenire păstrată de la geți. Geții erau una cu natura. Natura era viata lor, iar viata lor era natura.

Să revenim puțin la șerpii stilizati din brațările de aur. Nu știu dacă ați văzut vreodata un schelet de șarpe, cu vertebrele sale deosebit de elastice. Acest schelet se regăsește exact în stilizarea palmetelor care continuă vîrfului fiecarei brățări.

Numai o legătură extrem de puternica a omului cu natura ar fi putut reuși să determine o astfel de realizare remarcabilă. Așa că voi, poporul rumîn, puteți să vă mîndriți cu originea voastră și să vă considerati cel putin egalii celorlalte popoare care au rădăcini în bătrîna Europa. (Interviu realizat de Vladimir Brilinsky)

Lingvistul Aurora Pețan despre tăblițele de la Sinaia:

”Majoritatea inscripţiilor de pe „Tăbliţele de la Sinaia” par a fi scrise cu litere greceşti, fapt care le face relativ uşor de tradus.

Cei care le contestă originalitatea spun că limba folosită acolo seamănă prea mult cu limba rumînă de astăzi. Dar acest fapt nu face decît să redeschidă o problemă rămasă încă nerezolvată: de ce să fi dispărut limba geților, chiar şi din teritoriile neocupate de romani?

Sau poate că o bună parte din ea s’a păstrat în actuala limbă rumînă.

Unul dintre argumentele ce pledează în favoarea originalităţii „Tăbliţelor de la Sinaia” este imaginea clar redată a Cetăţii Sarmisegetuza.

Oficial se consideră că „Tăbliţele” ar fi fost „plastrografiate” la sfîrşitul sec. XlX, pe cînd istoricii încă nu ştiau că cetăţile de la Orăştie sunt dacice. Săpăturile arheologice la ruinele Sarmisegetuzei au început în primele decenii ale sec. XX. Iar reconstituirile edificiilor, făcute pe teren, după anii ’50, seamănă în mod izbitor cu imaginile cetăţii redate pe „Tăbliţe”.

De unde să fi ştiut „plastografiatorul” ce aveau să descopere arheologii abia peste cîteva decenii?”

Cum se explica obtuzitatea și reaua voință a istoricilor oficiali față de epoca getică?

Domeniul arheologiei este inconjurat de un bizar paradox.

Pe cît se feresc „oficialii” istoriei să’i acorde atenție și să facă lumină în culisele lui, pe atît de mare este zona de interes manifestată de opinia publică.

Rumînul are un bun simt ancestral, care ii spune ca ceva nu e în regulă cu istoria noastră, ca i s’a spus doar o jumatate de adevăr și așteaptă să i se spună și cealaltă jumătate.

Poate părea hazardat, dar îndrăznesc să anticipez că ceea ce spun și simt oamenii din popor cu privire la rădăcina noastră getică și la problema romanizarii se va constitui, într’o bună zi, în argument istoric.

Pentru a face un pas înainte în această zonă de clar-obscur, am dialogat pe aceasta tema cu cățiva specialiști, încercînd să delimităm cauzele care blochează accesul la acea jumătate nerostită de adevăr.

În continuare redăm cîteva interviuri oferite publicului de lingvistul Aurora Pețan, în Formula As.

Mai înțîi interviul luat lui Vasile Boroneanț:

VASILE BORONEANȚ, arheolog, fost director al Muzeului de Istorie al Municipiului București

„Peste tot, oamenii din popor spun că se trag din daci”

– V’ați ocupat multă vreme de perioada veche a istoriei noastre. Ați perceput acest domeniu ca fiind unul ignorat sau chiar antipatizat?

– Problema este destul de delicată, din cauză că la noi s’a impus școală latinistă, care a avut reprezentanți în universități, la Bucuresti, Cluj și Iași, și de la ei a pornit totul.

– Asta s’a intamplat și în lingvistică, deoarece romanizarea este în primul rand un proces lingvistic.

– Tocmai, istoricii au plecat de la lingvistică și nu se putea imagina alt curs. Toți sînt urmașii lui Pîrvan și toți cei care au ajuns pe la catedre nu au spus decît o singură poveste.

– Romanizarea?

– Da, romanizarea. Dar era doar o opinie la vîrf, căci tradiția, opinia maselor era cu totul alta. Peste tot oamenii din popor spuneau că se trag din daci. Peste tot pe unde te duceai la sat, țăranii spuneau că cutare movila sau val de pămînt sau cetate e de pe vremea dacilor. Pentru că nu aveau posibilitatea să citeasca operele scrise ale corifeilor latiniști și spuneau ce știau din tradiție.

– Este previzibila o contrareacție la acest curent latinist?

– Nu prea, pentru că în universități sînt aceiași oameni care propagă aceleași idei, iar studenții lor sînt formați în același fel. Numai dacă dintre acești studenți rămîne la catedră vreunul cu alte idei și să arunce altă lumină asupra problemei, dar e destul de puțin probabil să poată să rămînă, dacă nu urmează linia înaintașilor.

– Ce ziceti de manualele de istorie de astăzi? Dumneavoastra ati invatat dupa manualele din perioada interbelica.

– Cele de astazi sunt imbacsite cu ideologie comunista. Autorii manualelor de istorie de astazi sunt formati in epoca comunista, elevi ai aceleiasi scoli.

– Totuși, epoca getică este expediată în școală în cîteva rînduri, pe cînd celelalte epoci snt mai „simpatizate”.

– În general, epoca getică e mai putin studiata la toate nivelele, pentru că este mai dificilă, nu prea există izvoare. Toata lumea se duce la epoca contemporană, pentru că te poți documenta din presa vremii și se poate face mai ușor o lucrare de licență sau o cercetare.

– Dar daca manualele sînt atît de zgîrcite cu epoca getică, înseamnă că și copiii sînt de mici îndepărtați de domeniul acesta și cresc fără o conștiință a rădăcinilor lor.

– Da, doar daca nu au norocul sa aiba bunici sau parinti care sa le povesteasca si despre daci. Iar acum se mai adauga si valul acesta cumplit de cosmopolitism, care vine de la societatea americana. Tinerii invata ca in alta parte e mai bine ca aici, ca e bine sa plece si sa caute sa obtina cat mai usor o slujba in alta parte.

Deci, se paraseste ideea sacrificiului. Nimeni nu mai vrea astazi sa se sacrifice pentru niste valori, sa ramana si sa faca ceva aici, in conditii mai grele. Toata lumea fuge de greu.

– Sa revenim la curentul latinist. De ce este atât de puternic acest curent? Ne face mai europeni? Mai nobili? Mai moderni?

– S’a impus aceasta directie si ea se mentine si se intareste prin ea insasi. Daca s’ar fi impus orientarea lui Bratescu-Voinesti sau dacă am fi avut guverne naționaliste, s’ar fi înrădăcinat un alt punct de vedere.

– Are legatura cine e la guvernare cu ce se predă în universitați?

– Are. Pentru ca există teama de a nu se preda in Universitati adevărul gol-golut. Se preda un adevar doar pe jumatate. Ideea mentinerii puterii este aceeași la toate guvernele: cel înfrânt este intotdeauna cel vinovat. Iar dacă dacii au fost înfrânți, li s’a asociat o vina.

– Asta inseamna ca pentru a se schimba felul in care se preda istoria in universitati, ar trebui sa se schimbe ceva si in modul de guvernare?

– Ideologia democratica de astazi nu este cea pe care a lasat’o Pericle, care a gandit’o pentru o cetate cum era Atena. Cand ideea democratica s’a difuzat, lumea l’a uitat pe Pericle si principiile lui.

– Ce fel de guvernare ar trebui sa avem ca sa putem spera ca se va preda in universitati adevarul gol-golut?

– Pentru noi, pentru rumîni, trebuie să fie una creștină, pentru că numai spiritul crețtin propovăduit de Biserică ar putea să aducă adevărul în școli.

Vedeți, trăim permanent aceasta luptă a răului care se perpetuează și a binelui care izbucneste numai din cînd în cînd.

VICTORELA NEAGOE, cercetatoare, Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”

„In stiinta romaneasca a existat intotdeauna un soi de provincialism. Intotdeauna am crezut ca strainul este mai grozav”

– V’ati ocupat de editarea „Daciei Preistorice” a lui Nicolae Densusianu, impreuna cu sotul dumneavoastra, istoricul Manole Neagoe. E vorba de o carte controversata. Nu ati avut reactii negative?

– Am avut parte de cateva. Ni s’a spus ca ne compromitem. Nu vad de ce ne’am compromite, căci este vorba, totusi, de istoria unei stiinte. Si apoi, chiar daca interpretarile lui Densusianu sunt in mare masura fanteziste, materialul strans de el este urias si valoros.

– De ce credeti ca nu se mai formeaza astazi enciclopedisti de acest fel? Nu mai exista pasiune? Sau seriozitate? Ori timp?

– A trecut epoca marilor enciclopedisti, care acumulau enorm de multa informatie si aveau si capacitatea de a o sintetiza. Hasdeu, de pilda, ar trebui sa fie un exemplu pentru tinerii cercetatori, care, in afara de studiile publicate in occident in ultimii cinci ani, altceva nu mai folosesc, nu stiu bibliografie. Totul este sters, totul incepe cu ei si inaintea lor nu mai este nimic.

– De ce nu se mai apropie nimeni de domeniul substratului dacic al limbii romane?

– Pentru ca trebuie sa stii foarte multe: indo-europeana, slava veche, latina, istoria limbii, o multime de lucruri, apoi sa citesti tot ce s-a scris in acest domeniu. Astazi tinerii se orienteaza spre domenii mai usoare. Si nici nu’i atrage, nu’i intereseaza.

– Asta e de neînțeles, căci e un domeniu pasionant.

– In facultate nu se mai studiaza asa ceva. Dialectologia s-a scos cu totul ca materie de studiu, iar istoria limbii se studiaza foarte putin.

– De ce credeti ca suntem atat de „ospitalieri” in toate domeniile, inclusiv in cel al limbii, si preferam sa spunem ca am luat sau imprumutat tot de la toata lumea, in loc sa ne afirmam individualitatea?

– In stiinta romaneasca a existat intotdeauna un soi de provincialism. Intotdeauna ne’am subestimat. Intotdeauna am crezut ca cel de langa noi, strainul, este mai grozav. Vinovati sunt oamenii nostri de stiinta. De pilda, am citit undeva despre covorul oltenesc ca a fost considerat influentat de cel sarbesc, desi cel oltenesc este mult mai bogat, mai boieresc, mai rafinat decat cel sârbesc. E lipsit de logica sa afirmam ca am luat totul de la altii, si cocoșul, și troianul, si colindele si cate si mai cate cuvinte ce sunt considerate ca imprumutate de la slavi, desi obiectele sau realitatile pe care le desemneaza existau aici cu mult inainte de venirea slavilor, iar multe dintre acestea nici nu le erau cunoscute slavilor, ci le’au aflat aici.

DUMITRU MANOLACHE, jurnalist de investigatii, cotidianul „Gardianul”

„Cei ce trebuie sa spuna adevarul nu o fac din frica, din oportunism sau lasitate”

– In decursul investigatiilor gazetărești ati avut tangenta, poate mai mult decat orice alt ziarist de la noi, cu epoca dacica. V’ati miscat cu lejeritate in acest domeniu ori l’ați resimțit ca pe unul „tabu”, despre care nu prea se doreste sa se vorbeasca?

– Sa va expun o situatie concreta. Am scris o carte despre un foarte controversat subiect: placile de plumb de la Sinaia, copii ale unui tezaur dacic din aur, despre care exista informatii ca ar fi fost descoperit cu prilejul săpării fundatiei Castelului Peles, sperand ca lamuririle esentiale sa le obtin de la specialisti. Dar – surpriza! – specialistii nu le’au cercetat si refuza sa le cerceteze, repetănd, fara argumente, de vreme ce nu au cercetat respectivele artefacte, ca sunt falsuri! Există o tăcere… de plumb în jurul subiectului! De ce nu se ia in serios și nu se cercetează subiectul? Pe cine deranjeaza si de ce? Problema a fost ridicata și în Parlamentul Romaniei, de catre domnul Gheorghe Funar, dar fara nici o rezolvare practică.

– Si totusi, pe cine credeti ca deranjeaza? Aveti o idee?

– Exista, dupa parerea mea, un scop clar si bine controlat de anumite structuri care vizeaza reducerea treptata a interesului dedicat epocii vechi a istoriei noastre si, in cele din urma, stergerea din memoria colectiva, anularea elementelor identitare esentiale ale neamului, distrugerea Romaniei profunde, adevarate, cea care exista dincolo de sticla televizorului. In aceasta „schema” distructiva sunt cuprinse istoria, cu precadere perioada dacica, limba, traditiile, crestinismul ortodox, morala, familia, scoala etc. Mai devreme sau mai tarziu, va trebui ca si noi, romanii, sa ne „topim”, tacuti daca se poate, in marea masa amorfa a globalismului, incapabili sa ne mai definim, sa mai avem reactii, sa mai putem iubi sau crede in mantuire prin Hristos. Buni doar de a executa, „liberi si democrati”, comenzile „pastorului” mondial.

– Cu asemenea afirmatii riscati sa fiti catalogat drept „conspirationist” si „dacoman”.

– Bineinteles, doar asta e una din armele lor. Cand afirmi asemenea lucruri, riști imediat sa fii etichetat drept protocronist, dacoman, adept al teoriei conspiratiei, calificative stigmatizante intr’o lume ratacita, fara repere. Cei ce trebuie sa spuna adevarul nu o fac din frica, din oportunism sau lasitate. Iar cei care au curajul sa o faca sunt discreditati, izolati, „afurisiti” la comanda, astfel incat orice ar spune sa nu mai fie crezuti.

– De ce deranjeaza tocmai epoca dacica? De ce nu alta epoca?

– Epoca dacica deranjeaza cel mai mult pentru ca de acolo ne revendicam originea si dreptul identitar. Paradoxal sau nu, dar noi romanii, fara trecut, nu putem gandi viitorul. Peste cateva generatii vom uita acest adevar. Nu trebuie sa faci eforturi ca sa intelegi acest lucru. Cititi manualul de istorie a Romaniei, Dictionarul limbii romane, vizitati muzeele, cetatile dacice si veti intelege ce putin le’a mai ramas românilor din radacina lor principala.

VALENTINA CETEAN, inginer geolog, director executiv Asociatia „Greenet”

„O stare generala de indiferenta”

– Va preocupa de mai multa vreme starea patrimoniului arheologic romanesc, mai ales a celui de epoca veche si straveche. Cum va explicati neglijenta de care dau dovada autoritatile, mai cu seama cand vine vorba de cetatile dacice care, desi sunt incluse in patrimoniul mondial, nu beneficiaza de nici o forma de protectie si conservare, ba mai mult, unele nici nu sunt marcate, asa incat e imposibil sa ajungi la ele?

– Neglijarea constanta a vestigiilor construite din perioada dacica se datoreaza partial pozitiei lor geografice, caci se afla in general in zone montane mai greu accesibile, putin sau deloc populate, dar la aceasta se adauga o stare generala de indiferenta.

– De unde vine indiferenta aceasta?

– Vine, in primul rand, din educatia deficitara din scoli, cu privire la respectul fata de extraordinarul patrimoniu istoric, cultural si natural al teritoriului pe care locuim.

– Dar poate ca nu e vorba doar de indiferenta, ci si de anume temeri, pentru ca astfel de actiuni ar putea duce la schimbarea unor opinii sau directii de cercetare sau, mai grav, ar putea deranja pe unii din motive care sunt prea ascunse pentru noi.

– Raspunderea acestor actiuni trebuie asumata, chiar daca aceasta ar determina schimbarea unor opinii sau opozitia fata de acele grupuri aparent „invizibile”, care nu doresc ca aceste amplasamente sa aiba vizibilitate internationala normala, caci aceasta ar micsora sansa intrarii unor valori de patrimoniu material mobil in colectii personale.

– Poate ca turismul ar putea salva putin istoria, daca s-ar investi mai mult in turism cultural.

– Din pacate, personalul administrativ din domeniul turistic este slab pregatit si este orientat mai ales catre investitii si surse de castig pe termen scurt si mediu. Nu se iau decizii pe termen lung la nivel administrativ local, regional si national.

– E un tablou cam pesimist.

– Aceasta este realitatea. Daca nu ne implicam in prezentul si viitorul nostru, consecintele le vom suporta fiecare dintre noi.

DAN ROMALO, autorul cartii „Cronica geta apocrifa pe placi de plumb?”

„Subiectul supără”

– Ați fost multă vreme aproape de domeniul dacologiei prin preocupările dumneavoastră. Ați perceput acest domeniu ca fiind închis, stagnant?

– Haideti să vă răspund tot printr’o întrebare:

De ce oare, atunci cînd au apărut plăcile de plumb, care au șanse să fie un element de noutate pentru istorici, ele au fost refuzate ca neoriginale, fără să se admita o cîntărire a elementelor logice care pledau pro si contra?

Ai elemente noi, pe care poți să faci comparații, analize, căutari de antecedente și ramuri comune, și le refuzi. De ce?

– Cartea pe care ați dedicat’o ansamblului plăcilor de plumb de la Sinaia, astazi bine cunoscute opiniei publice, a deranjat multă lume. Totuși, din 2003, cînd a apărut prima ediție, și pînă astăzi, nu s’au făcut eforturi la nivel oficial pentru a se demara o cercetare care să limpezeasca apele. Cum va explicati aceasta lipsă de implicare a oficialităților?

– Oficialitățile le considera falsuri, dar nu am auzit încă argumente valide care să susțină această poziție. Ar trebui să existe un arbitru care să cîntăreasca argumentele de ambele parți, un arbitru desemnat de o instituție de cultură.

Nu trebuie să fie neapărat istoric, ci sa fie un bun logician, care să fie capabil să analizeze argumentele.

– Vedeti totuși o explicație pentru tăcerea din jurul acestui subiect?

– Singura ipoteză pe care pot să o emit este aceea că există o voință foarte puternic susținută de a nu se ridica problema asta, din două motive posibile.

Fie subiectul supără, pentru că ar duce la o întărire a spiritului național, dar nu pe bază de entuziasm naționalist, ci pe bază de documente istorice.

Iar asta poate să contrarieze pe mulți, nu doar pe vecini. Poate să contrarieze o tendință mondială de a dizolva ideea de istorie națională.

Sau, al doilea motiv, poate a fost o manevră la un moment dat, care a impus tacere pentru o vreme, iar această tacere a avut consecințe.

Placuță din Tezaurul de la Sinaia

Daca tezaurul despre care vorbim s’a descoperit la Sinaia, pe un teren care apartinea regelui, poate s-a considerat ca aurul din aceste placi era foarte necesar pentru dotarea armatei in preajma Razboiului de Independenta si s’a sacrificat elementul material, adica aurul, dar s’a pastrat informatia din plăci. Daca s’a pastrat tacere asupra acestui gest, e posibil ca mai tarziu sa nu se mai fi stiut nimic in legatura cu provenienta placilor de plumb.

– Zilele astea am citit intr’un cotidian un interviu cu directorul Institutului de Arheologie, academicianul Alexandru Vulpe, care sustinea ca placile sunt niste falsuri ordinare, facute de Nicolae Densusianu ca sa’și sustina teoriile din „Dacia Preistorica”. Domnul academician nu e prea sigur pe afirmatiile sale. La inceput, sustinea ca sunt falsurile lui Hasdeu, iscate dintr’o disputa cu Tocilescu. Si vorbind despre „dacomanii” care sustin aceste „falsuri”, domnia sa spunea in interviu – si aici vreau sa citez exact: „Dar traim intr’o tara libera si nu le putem face nimic”. Eu inteleg ca domnul academician regreta ca ne aflam într’o țară liberă, in care exista libertate de exprimare, si ca nu ni se poate inchide gura cu forta. Cum comentati?

– Nu am ce sa comentez.

ION GHINOIU, cercetator, Institutul de Etnografie si Folclor „Constantin Brailoiu”

„Avem un complex identitar absolut devastator!”

– V’ați ocupat o viața întreagă de cultura noastră populară și ați ajuns la concluzia ca tradițiile rumînești se continua înapoi, în timp, pîna în vremea geților. Este aceasta o concluzie ce incomodează pe unii?

Oare de ce iau „nemurit” romanii pe geții atît de dispretuiti de istoricii noștri?

– Ce să vă spun? Avem un complex identitar absolut devastator!

Eu credeam că dupa Revoluție, gata, am scapat, dar vad că în continuare avem complexe identitare.

De ce?

Pentru ca, spre deosebire de grec, de egiptean, de evreu, de indian, care toti și’au pastrat numele antic, noi ne’am schimbat numele.

Ce complex identitar poate sa aiba grecul sau egipteanul?

Spre deosebire de toți aceștia, noi ne’am gasit să renunțăm la numele rădăcinii noastre autohtone de get si Geția și să ne luăm numele de la Roma.

Aici este un fals.

E ceva nefiresc cu romanizarea asta făcută în mare grabă și pe un teritoriu restrîns, e ceva în neregulă. Cultura noastră populara nu are legătură cu Roma. Noi avem o civilizatie genetic legata de continent, de uscat, de spațiul continental și de apele curgătoare, spre deosebire de egipteni si greco-romani, care au civilizații maritime.

Lucrurile sînt foarte clare: toata cultura populară rumînească este legată genetic de uscat, nu are nimic a face cu cea greco-romană.

– Cine e de vina că s’a perpetuat falsul de care vorbiți?

– O vina mare o au intelectualii, care n’au curajul să recunoască dacă s’a greșit ceva. Eu am tot respectul pentru marii noștri savanți, dar adevarul trebuie spus.

– Deci, perpetuăm niște greșeli, din lașitate.

– Da, iar dacă spui ceva ce nu se încadrează în linia stabilită, imediat ești catalogat drept „dacoman”, „tracoman”.

Eu acum lucrez la o carte rumînească a morților. Acolo să vedeți cît de vii sînt lucrurile pe care le pomenesc anticii cînd vorbesc de geți, de pildă jalea de a te naște și bucuria de a scăpa de viața aceasta. Și încă se pastrează acestea în tradiție în ziua de azi.

– Exista un dezinteres evident fata de studiul tradițiilor, poate chiar mai mare decît pentru lingvistică și istorie.

– Așa e, uitați, noi publicăm acum al patrulea volum din Atlasul Etnologic Rumîn. Nu interesează pe nimeni. Nici o televiziune, nici o emisiune să pomenească ceva, să facă o lansare. Sînt, totusi, tradițiile noastre rumînești…

– Pomeneați undeva de „sindromul antichitatii greco-romane”. Vă rog să detaliati putin.

– Chestia asta ca totul vine din Roma si Grecia Antica este un fals, pentru ca genetic sîntem civilizații deosebite, asa cum am mai spus.

Noi sîntem legați de Dunăre, ei de mare. O să avem în curînd o criză identitară și continentală.

Uitați: numele de Europa ne vine din Asia. Creștinismul ne vine din Palestina. O să vină vremea cînd o să fim intrebați:

„Bine-bine, dar care e leagănul vostru de civilizație?”

N’o să se mai pună problema că sîntem rumîni, nemți sau alte nații.

Europeni și atît.

Și’o să fim intrebați de africani, de irakieni, de evrei, de indieni: prin ce ești tu european?

Care e leagănul tău de civilizație?

Și’o să răspundem: pai, antichitatea greco-romană. Și or să rîdă de noi.

Evident, Grecia și Roma au ajuns la o strălucire de necontestat, dar ele, la rîndul lor, sînt tîrzii și reprezintă o sinteza a civilizațiilor care au fost înaintea lor.

– Și atunci, ce ar trebui sa raspundem?

– Vedeți, exista un triunghi al celor trei delte, care concentreaza marile civilizatii preistorice de pe Terra, evident, înainte de antichitatea greco-romană.

Daca vă uitați pe un planiglob, vă dați seama mai bine: Nilul cu delta lui si civilizatia egipteana, Dunărea inferioară și delta ei, cu civilizația carpato-dunăreană, și Tigru-Eufrat și delta, cu mesopotamienii.

Uitați’vă care este pozitia carpato-dunarenilor. Eu evit să mai spun „rumîni”, spun „carpato-dunăreni„. Dupa atîția ani de cercetari simt nevoia sa’i numesc așa, va rog să mă credeți. Aici este leaganul.

– Ce se poate face ca sa se indrepte acest fals?

– Acest fals ne’a provocat extraordinar de multe necazuri. A fost un timp cînd a fost de folos, mai ales in chestiunea cu Transilvania, dar acum e o rușine.

Cine mai crede ca „de la Rîm ne tragem” și toate poveștile astea?

Nu știu ce se poate face, poate intelectualitatea asta tînără care se ridică să ia taurul de coarne și sa faca lumina. Pentru că vad că tot mai mulți tineri își pun întrebări, tot mai mulți simt că ceva nu e în regulă cu istoria noastră.

În sprijinul concluziei vin numeroase opinii ale celor mai străluciţi exponenţi ai conştiinţei si spiritualităţii naţionale a rumînilor, cele mai de seamă spirite ale neamului în frunte cu Mihai Eminescu, geniul poeziei rumîneşti au înţeles cît de importantă este pentru identitatea noastră spirituală, pentru structura complexă a specificului naţional, conştiinţa şi argumentarea, obîrşiei de certă nobleţe a poporului rumîn, în sensul manifestării intensive a puterilor creatoare, cu efecte atît de durabile în cultura universală, aceasta este mai mult decât o lecţie dintr’un manual strâmb de istorie, ce face parte din însuşi substanţa noastră spirituală, este certificatul naşterii şi identităţii noastre ce ne dă dreptul la o existenţă de sine stătătoare şi demnă în concertul naţiunilor europene, pe care trebuie să o afirmăm neîncetat.

Chiar dacă dacopații greșesc la rîndul lor precum au făcut’o latinopații înaintea lor, fiecare cu aportul lor în aflarea identității noastre originale, nimic nu trebuie să stea în calea aflării adevăratei noastre origini.

Persistarea în doctrinele latiniste și daciste este o imensă eroare…

Sursa: luceafarul.net, formula-as.ro

Citiți și: CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-ROMÂNILOR ULTIMILOR 2000 DE ANI

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

LIMBA DUNĂREANĂ SAU LIMBA LATINĂ?

Foto 1

Că limba geților era scrisă cu caractere chirilice (foto 1), nu este neapărat o dovadă intrinsecă a folosirii cu împrumut de către DUNĂRENI, a vreunui ”alfabet grecesc” sau de ”litere grecești”. Ci, mai degrabă că grecii și mai târziu romanii foloseau ”chirilicele” și ”latineștile” dunărene din foto 9.  Alfabetul și limbajul dunărean, deși sunt încă puține scrieri (foto 2, 3, 4, 5) descoperite și nescoase, încă la lumină, sunt o realitate de netăgăduit.

Foto 2

Avem de asemenea, printre noi destui ”științifici” care ne ”învață” că limba ce o vorbim nu este din vechimea civilizației umane, ci dintr’un curs intensiv ținut strămoșilor noștri, de niște ”negustori alfabetizatori” care printre schimburile de șuncă, lână și miere, mai scoteau și abecedarul latin să facă lecții cu geții robiți, sau a pretorilor fiscali puși să jupoaie ”latinește” localnicii, deși sutele sau miile de inscripții ”sclavonești” în limbă arhaică neaoșă îi contrazic, fără doar și poate.

Foto 3

De la acești dunăreni, avem primele litere care au fost preluate și într’un alfabet numit azi latin, le regăsim pe aceste vestigii puține, pe care nu ne mai putem face că nu le vedem, sau pe altele de care unora interesați ne e teamă să le dezgropăm pentru că strică ordinea așezată, ne zdruncină teoriile slab fundamentate promovate ca linii directoare ale unei politici, pe care o adoptăm și ca politică oficială.

Foto 4

Foto 5

Apoi îi avem pe veneticii dintre noi, care ne neagă însăși existența noastră milenar-sedentară, inventându’ne tot felul de etnogeneze SF.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/messapian_alphabet.gif

Foto 6

Alfabetul messapian (foto 6) și etrusc (foto 7) folosite în peninsula italică, reprezintă doar o mică dovadă a răspândirii limbajului si literelor dunărene (foto 9), chiar prima inscripție considerată ”latină” (foto 8).

Foto 7

Foto 8

Foto 9

Marija Gimbutas demonstrează fără să lase loc de echivoc, că scrierea dunăreană (foto 11) este izvorâtă treptat din simple pictograme (foto 10, 14, 15) de acum 7-8 milenii…

Foto 10

Ce vreți ca dovadă mai vie că scrierea dunăreană, apoi alfabetele chirilic și latin se trag de aici, din spațiul carpatic (foto 11) și s’a transmis și prin arta populară (foto 12) a unui popor primar ?

Foto 11

Foto 12

Aceste forme care sunt la originea scrierii sunt primul limbaj exprimat în scris. Ele au putut fi decriptate deja în note muzicale, și probabil nu va mai trece mult timp până când comunitatea internațională va recunoaște întâietatea și importanța limbajului dunărean: 

SENZAȚIONAL: ARTIZANAT ROMÂNESC TRANSPUS PE NOTE MUZICALE

Dacă latriniștii propagă ideea romanizării, fiind adepți ai unei teorii care dezvăluie doar tulburări grave de tip schizoid și sub formă continuată prin care se afirmă că poporul care trăia la nordul Dunării a fost romanizat de negustori și administrație, să se întrebe dacă Grecia, Egipt, Britania și Israel aveau negustori și administrație romană?

Cum au reușit romanii să ”romanizeze” doar pe aromâni, iar pe greci nu, atât timp cât aromânii și grecii au trăit mereu amestecați de când triburi rupte din geții nord-dunăreni, dorienii și aheii  au venit în Balcanii de sud?

Foto 13

În Anglia se vorbește o limbă latină?  Nu putem argumenta doar cum ne cade pe schemă mereu.

Nu folosim termenii DAC-DACI sau TRAC-TRACI. care de altfel sunt doar niște neologisme izvorâte din scrierea și vorbirea altora de acum 2000 de ani, pentru geții din anumite teritorii vizate de cuceritori, pentru ca să nu mai alimentăm argumentația anti-dacistă, care îi cataloghează pe iubitorii trecutului sau ai strămoșilor noștri, dacopați.

Atragem atenția că, măcar de dragul respectului s’ar fi putut folosi o adresare mai domestică, dacă nu de teama ridicolului ! Am avea toți de câștigat.  Susținerea apriorică a unei tabere nu ne face mai deștepti sau mai aproape de esența adevărului, ci doar ne dezvăluie convingerea proprie fiecăruia, necunoașterea sau subiectivismul.

Dacă nu știm cine a fost populația nord-dunăreană și ce limbă vorbeau și emitem postulate sau simple teorii, lipsa de informații certe nu ne indreptățește cu nimic să afirmăm că prin eliminare a fost musai iraniană, latinofonă prin ”colonizare”, sau mai nou iudaică (!), așa cum afirmă cei ce i’au ”ucis” pe geți doar ca să’și susțină teoriile fantasmagorice.

Oare nu trebuie să fim consecvenți până la capăt în argumentație?

De ce nu s’ar aplica și populației nord-dunărene regula justificată de fanii romanizării și Egiptului? Chipurile, egiptenii au avut o civilizație și o scriere, dar ca să le iasă pe schemă neagă existența civilizației nord-dunărene sau a scrierii dunărene.

Cât timp facem asta nu devenim neserioși?

Despre tăblițele de la Sinaia, lingvistul Aurora Pețan apune:

În ceea ce privește limba din tăblițe, aceasta are toate caracteristicile unei limbi naturale. Nu pare deloc sã fie o limbã creatã. Are extrem de multã varietate. Numele lui Burebista spre exemplu, e scris în vreo 15 feluri, ceea ce este greu de imaginat pentru un falsificator. Existã foarte multã variație foneticã. Toate cuvintele au variante. Existã chiar indicii de variație dialectale. Tãblițele dacilor si cele ale getilor prezintã diferențe clare dialectale. Existã cuvinte care apar în anumite contexte. Existã structuri fonetice condiționate. Ori, aceste lucruri nu puteau fi imaginate de cineva care nu avea la îndemânã instrumentele actuale. Sã generezi o limbã care sã aibã cuvinte, care sã aparã numai în anumite contexte, e imposibil. E VORBA DE MII DE CUVINTE”.

Marija Gimbutas:

Până pe la 5000 î.Hr cultura ”veche europeană” se cristalizase în numeroase variante regionale care prezintă tradiții bine dezvoltate în arta ceramicii, în arhitectură și în organizarea cultică, fiind deci justificată utilizarea termenului de civilizație.
Civilizaţiile preistorice nu erau demarcate de graniţe aşa cum sunt cele ce împart acum lumea în ţări distincte. Nenumărate atestări arheologice confirmă că pentru continentul european traseul Dunării nu a fost o graniţă, ci o punte de legătură între teritorii locuite de aceleaşi populaţii, purtătoare ale unor civilizaţii comune, care din negura timpului s’au influenţat reciproc şi au evoluat împreună.
Vechea Civilizaţie Europeană (Old Europe) a început odată cu apariţia economiei producătoare de alimente prin cultivarea efectivă a pământului, evidenţiat prin complexul grâu-orz-oaie-capră-vite-porc care apare chiar înainte de 7000 î.Hr. pe ţărmul Greciei, în Italia estică, în Creta, în sudul Anatoliei, Siria, Palestina, Orientul Apropiat, în bazinul Dunării Inferioare, în România şi în întreaga regiune Balcanică. Pe această arie extinsă au existat schimburi şi influenţe reciproce, dar vechea Europă a urmat un drum propriu, generând culturi asemănătoare, cu legături directe, care prin realizări distincte se unifică într-un complex de sine stătător şi original, diferit de ceea ce se întâmpla în Orientul Apropiat şi în Europa de nord şi vest. In jurul anului 6500 î.Hr., în Vechea Europă, a apărut ceramica arsă la temperaturi înalte şi lustruită. Treptat, a apărut şi ceramica pictată, cu vase de forme şi stiluri diferite, ceea ce sugerează extinderea unei idei originale fără legătură cu migraţia şi transferul. La sfârşitul mileniului al VII-lea î.Hr., în sud-estul Europei şi în centrul Anatoliei a avut loc o dezvoltare explozivă a artelor şi tehnologiilor, schimbul între cele două mari regiuni fiind făcut permanent pe “podul” de insule din Marea Egee”. 

 

Așadar, avem o civilizație veche de 6000-7000 de ani, iar vestigiile ne duc cu mult mai mult înapoi în timp la aproape 13.000 de ani, peste care migrații ulterioare de dominatori au stăpânit aceste populații vechi, care aveau o scriere, aveau un limbaj, și de la care avem dovezi, și nici nu îi putem bănui de lipsa acestora și pe care suntem îndreptățiți a o numi CIVILIZAȚIE DUNĂREANĂ.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/4.jpg

Foto 14

Știm din acea vreme ca aceste populații ale agricultorilor existau pe aceste meleaguri după migrațiile din Anatolia și Orientul Mijlociu. Știm că civilizația getică era stratificată pe caste, a războinicilor geți stăpânind spațiul dunărean mai târziu, și care au dominat pătura producătorilor, a agricultorilor mai vechi pe aceste pământuri, a acelor dunăreni pe care unii îi numesc rumuni, rumîni, armîni, arimini, urmași ai vechilor pelasgi, pe care îi întâlnim până în Țara Bascilor.

Imperiul Roman a câștigat la 106 luptele împotriva geților, a castei războinicilor, conduși de aristrocrați, nu impotriva țăranilor legați de glie, care au suportat alți dușmani ulterior în istorie. Se poate spune cu certitudine că nu toți geții au participat la acele războaie, deoarece nu toți și’au dorit un război fratricid.

De aceea ținta romanilor nu a fost cucerirea populației, cu atât mai puțin romanizarea sa, ci bogățiile lui Decebal. Romanii care nu de civilizare erau ei interesați, ci de tezaurul gețlor și de resursele de tot felul ale acestui teritoriu. Au ucis aristocrația, precum au facut’o si rușii la ’45, și au luat prizonieri soldații pe care i’au înrolat apoi în armata imperiala peste mări și țări.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/1899239_659317727467497_428170881_o.jpg

Foto 15

Eu intreb pe acești susținători ai teoriei romanizării populațiilor nord-dunărene, de unde au plecat ”latinii” care au ajuns in Peninsula Italică?

Ei plecau în epoca bronzului din zona dunăreană cu limbaj și scriere. Dacă ei au migrat din aceasta patrie inițială, nu e de la sine înțeles că au lăsat în urmă pe acești ”latini” dunăreni, care i’au influențat în limbaj inclusiv pe geții veniți mai târziu, care în expansiunea lor își întemeiau mereu alte stătulețe, până au colonizat toată Europa. Deși nu avem dovezi scrise despre toate migrațiile de mică sau mai mare amploare, expansiunea geților poate fi considerată tocmai imboldul, motivul plecării unora dintre dunăreni spre vest, unii așezându’se în Germania de azi, alții în Latium, alții în Iberia.  

Dar acești dunăreni care au rămas, au continuat să’și vorbeasca limba lor străveche, indiferent cum o numim: limba priscă, limba ”vulgară”, arhaică sau populară.
Nu această limbă a vulgului a dispărut prin nevorbire, ci aceea a lui Seneca și Ovidiu, pentru că era o limbă creată din aroganța aristocratului, pentru casta conducătoare de la Roma și care nu s’a răsfrânt asupra italicului obișnuit ce și’a vorbit mereu limba maternă a tribului din care provenea.

Acum e moartă tocmai pentru că nu era vorbită de mase, de acel țăran care reprezenta masa covărșitoare a poporului. Limba celor mulți, a rămas vie peste veacuri tocmai pentru că a avut cine să o grăiasca și să o imbogățească în timp în limba italiană, spaniolă, franceză sau rumânească, până in zilele noastre.

Și atunci cum puteau acești negustori, care nu limba lui Seneca grăiau, să romanizeze niște vorbitori ai aceleiași limbi vechi ce se vorbea pe ambele maluri ale Dunării? Oare când se vor opri aceștia din ridicolul în care se mențin și azi, susținând această teorie aberantă?

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/vinca_vessel.png

Foto 16

Eu simt ca vorbesc și scriu o limbă dunăreană străveche și nu o limbă ”latină” adusă din import. Este un sentiment care vine din gena ancestrală și logica bunului simț a rumânului legat de glie, neafectat de xenofilia celui ce’și revendică nejustificat alte origini și nu cele străbune.

Ori poate că acești fani ai romanizării le este teamă să recunoască că acești dunăreni au întemeiat Roma, și pentru a nu zdruncina istoria mondială fac doar jumătate de pas, și sustin doar că cei plecați au fost superiori celor rămași, în consecință să stăm în banca noastră și să ne mulțumim cu firimituri de adevăr.

https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/01/dispilio6185-800.jpg

Foto 17

Dr. Radivoje Pesic (născut 1931 în Veles, a trăit până în 1993 la Belgrad) un excepțional cercetător științific, consecvent și mai presus de toate persistent și curajos, deținând un doctorat și publicând 15 cărți în domeniul studiilor lingvistice, în conformitate cu marea sa dragoste și devotamentul față de adevărul științific, în scrierea de la Lepenski Vir, a zărit o morfologie care se regăsește în aproape toate sistemele de scriere arhaice. Gramaticianul indian Panini (secolul IV î.Hr.) ne’a lăsat o moștenire, teza prin care cuvântul pronunțat este cuvântul cunoscut, deci un fel de realism lingvistic, care amintește de teza naturii.

Amintindu’l pe Galileo, care ne’a avertizat că natura vorbește o limba matematică,  scria că formele geometrice sunt alfabetul în care este scrisa cartea naturii; altfel spus, natura comunică cu noi prin formele geometrice. Fiecare tipar al geometriei sacre este ca o „scrisoare” într’un alfabet divin. Putem desluși aceste ”scrisori” si apoi sa creăm noi înșine, orice, cu ajutorul acestor forme divine.

Geometria sacră folosește simbolurile matematice pentru a defini tot ceea ce există în cosmos, inclusiv pe Pământ. Această știință-artă ne învață cum microcosmosul – viața la scară redusă reprezintă o oglindă a macrocosmosului – viața la scara larga. Spirala unei scoici de mare – element apartinând microcosmosului, poate fi regăsită în forma unei îndepărtate galaxii – macrocosmosul.

Toate formele din univers sunt aranjate în conformitate cu un set de reguli matematice invizibile care guvernează structurile și proporțiile a tot ceea ce există. Această totalitate de cunoștințe care ne guvernează universul este denumită geometrie sacră. Ea este o stiinta  fundamentala, mai presus decit matematica. Proportiile intilnite in geometria sacra constituie o lege ascunsa, tainica, a naturii.

De ce această geometrie este sacră? Geometria sacră înseamnă ad litteram ”măsurile secrete ale pământului”. Ea a fost gândita, inițial, ca o putere, ca o știință practică spirituală pentru un grup restrâns de inițiați, în fiecare mare tradiție spirituală a omenirii. Marile școli spirituale ale lumii știau că geometria sacră este cheia fundamentală pentru vindecarea corpului fizic, pentru extinderea conștiițtei și comunicarea cu ființele înalt spirituale. De aceea în vechime preoții și preotesele diferitelor religii păzeau cu strașnicie secretele geometriei sacre. Uneori ei preferau moartea decât sa dezvaluie aceste secrete sau părți ale învățăturilor lor unui neinițiat.

Civilizația, prin urmare, în orice moment al ei a avut nevoie să recunoască forma și măiestria, nu numai în alegerea și dispunerea habitatelor, dar și sentimentele și ”înțelegerii” lumii. Punctul de cotitură a avut loc în mileniu IV î.Hr., și de ce nu, doar în zona dintre Marea Neagră și Marea Adriatică, Munții Carpați și Creta. Radivoje Pesic a fost primul care a înțeles descoperirea epocală a sitului arheologic de la Vinca, și este exact afirmația lui că epicentrul acestei alfabetizări răspândite apoi în Câmpia Panonică, mărturisesc numeroase descoperiri. Omul de știință are o imensă admirație pentru faptul că urmele care duc la începutul acestei scrieri, se făcea deja pe obiecte de ceramică pentru necesitățile de zi cu zi.

Distribuția mesajelor înregistrate în toată complexitatea lor mărturisesc că nevoile spirituale nu erau pentru privilegiați, ci că proprietatea intelectuală a comunicării a fost a întregii comunități. Când omul modern își va da seama de acest lucru, el va trebui să mediteze iar, la atitudinea lui superficială față de viața spirituală a omului preistoric.

Până la descoperirea prof. Pešić în 1980, alfabetizarea bogată a fondului balcanic neolitic nu a fost interpretat serios. De fiecare dată, însă, atunci când aceste constatări vor fi abordate cu onestitate științifică, acestea vor putea fi acceptate ca o dovadă de alfabetizare autentică. Afirmarea completă a fost realizată totuși în 1987, la Milano, unde a introdus și documentat un sistem al primei scrieri și cea mai bogată, numită Turdaș-Vinča.

În acel moment s’a schimbat cronologia până atunci valabilă, care acum arată astfel:

Tabel cronologic întocmit de Radivoje Pesic:  

http://www.pesicisinovi.co.rs/srb/nook/vpt_006.html

I. Protoscrierea de la Lepenski Vir- Cuina Turcului (8000-6000 î.Hr.) – Old Europe
II. Scrierea de la Vinca şi Tărtăria (5500-3200 î.Hr.) – Old Europe
III. Scrierea sumerienilor din Mesopotamia (3100-75 î.Hr.)
IV. Proto-elamita (3000-2000 i.Hr.)
V. Protoindiana (a apărut în 2200 î.Hr.)
VI. Chineza (1300 î. Hr. până în zilele noastre)
VII. Egipteana (3000 î. Hr. – 400 d.Hr.)
VIII. Cretana (2000 î. Hr. – 1200 î.Hr.)
IX. Hitita (a aparut în 1600 – 777 î.Hr.)

Existenţa simbolurilor nealfabetice dar care transmit anumite mesaje, realizate grupat şi într’o anumită ordine pentru obţinerea unui efect amplificat al acestor mesaje, descoperite (şi interpretate) pe inelul de la Seimeni, pe ceramica aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare (1600-1150 î.e.n.), figurând pe vasul ceramic din perioada neolitică a cărui schiţă este prezentată în lucrarea „The Language of the Goddess” scrisă de Marija Gimbutas, dar şi pe plăcuţele de la Tărtăria (5300-5000 î.Hr.) pe care sunt prezente simboluri derivate din aceleaşi simboluri-bază, toate acestea reprezintă dovezi ale continuităţii utilizării unor simboluri grafice magico-religioase, în acelaşi scop sau în scopuri similare, pe o perioadă de cel puţin patru milenii.

Trei simboluri sunt comune atât statuetelor antropomorfe feminine, cât şi inelului sigilar; aceleaşi trei simboluri sunt reprezentate pe ceramica decorată aparţinând perioadei neolitice: „V”-ul = emblema zeiţei-pasăre, derivată din triunghiul feminin; există deja în paleoliticul superior, ca emblemă a zeiţei-pasăre este atestat din neoliticul timpuriu şi continuă în fazele ulterioare; Bucraniul = izvor al vieţii, apă; origine în paleoliticul superior, de importanţă deosebită începând cu neoliticul timpuriu; Linii paralele, pieptene = ape curgătoare, apă de ploaie, simbol al succesului şi abundenţei; atestat în neolitic şi în toate perioadele următoare. Simbolurile sunt grupate în aceeaşi ordine, care se regăseşte pe ceramica decorată, pe statuetele antropomorfe şi pe inelul sigilar: în mijlocul ansamblului se află bucraniul, deasupra „V”-ul şi dedesupt liniile paralele (pieptenele).

Foto 18

Despre inelul de la Seimeni citiți aici:

https://sites.google.com/site/seimenineoliticsipreneolitic/

Foto 19

Încă nu avem studii extinse și certe, despre perioade atât de vechi, geții au migrat tot din jurul Mării Negre, din Bazinul Dunării unde au fost permanent menționați știindu’se ca popoarele considerate getice ocupau un imens spațiu în jurul Mării Getice, o mare numită firesc așa, dar mult mai firesc ar fi fost Lacul Getic fiind o baltă internă. Întemeietorii Romei, sunt cu certitudine dunăreni, plecați cu limba arhaică a acestor locuri, acei ”italo-celți” care vor schimba denumirea peninsulei Apenine, în Italică.

Foto 20

Vorbim de comunități aparținând epocii bronzului din jurul anilor 3000-1100 î.Hr. Este o perioada în care geții își încep perioada de maximă expansiune, în toate directiile (mai jos e vorba de migrații în Grecia, Asia Mica). Așadar latinii sunt de fapt formați dintr’o populatie locală din peninsula Apenină, peste care s’au suprapus în timpul epocii bronzului migrații dunărene, de geți (numiți de italieni italici) destul de numeroasă venită din zona Carpaților și a Dunării.

Un lucru similar s’a întâmplat în est, unde populații getice s’au amestecat cu cele eurasiatice, și i’a format pe massageți, iar în nord cu balticii hiperboreeni pe samo-geți.
Despre eleni la fel, tot din jurul Mării Negre, au migrat spre sud în Pen. Balcanică.

Radivoje Pesic emite ipoteza, precum și etruscii, în drumul lor spre Peninsula Apenină au preluat scrisul tot de la CIVILIZAȚIA DUNĂREANĂ (Old Europe). Tot el emite ipoteza transmiterii scrierii dunărene, fenicienilor, de la care au preluat și grecii migrați în sud. La fel și celții, au cucerit vestul, apoi au revenit pe meleaguri natale, dar geții care între timp erau stăpâni aici, i’au înfrânt. Se spune de către daciștii noștri infocați ca nu ar fi fost mișcări de populații în acea perioadă, dar precum vedem, avem suficiente date despre aceste migrații.

Foto 21

O altă teorie ne spune despre greci:

”Aceia care pe harta 21  sunt trecuți ca „Proto Grec speakers” de fapt sunt „ARAMI” (scyți) care la sfârșitu’ mileniului al III-lea migrează controlat (de partea regelui Deucalion din Ftia, Tesalia) în sud unde se amestecă cu armânii ramași după potop aici, de la jumătatea mileniului III și formeaza cunuscuții PELASGI, care apoi cu venirea Danailor (proto-grecii) din Egipt în secolul XVI î.Hr. se amesteca cu ei și împreună cu fenicienii, formează grecii vechi. Asta spun sursele istorice și lingvistice.”

O altă ipoteza este prezentată aici: GEȚII SUNT UN REZULTAT AL AMESTECULUI DINTRE PROTO-GEȚII R1 ȘI PELASGII CUCUTENIENI I2

Că originea civilizaţiei umane îşi are originea în vecinătatea bazinului Mării Negre, o mai explică și alte teorii.

Ryan şi Pitman au elaborat o teorie prin care încearcă să facă o corelaţie între un transfer de ape (dovedit istoric acum 7500-9000 de ani) între Marea Neagră şi Marea Mediterană şi miticul Potop al lui Noe, prezent în mitologia tuturor popoarelor. Ei consideră că apele Mării Mediterane s’au vărsat în Marea Neagră.

Aksu şi Hiscott, continuând într’un fel tradiţia şcolii sovietice, au elaborat o teorie care neagă existenţa unui potop, ei considerând că schimbul de ape între Marea Neagră şi Marea Mediterană s’a realizat treptat, şi că apele Mării Negre s’au vărsat în Marea Mediterană şi nu invers.

Fiecare dintre aceste teorii se bazează pe o împletire între anumite fapte reale şi ipoteze. Ştiinţa a avansat bazându’se pe ipoteze din care unele au fost confirmate. iar altele infirmate. Există ipoteze credibile, ipoteze ridicole, ipoteze negativiste, ipoteze impotriva valului actual din ştiinţă, ipoteze care sfidează bunul simţ, etc.

Nu trebuie să ne fie frică de ipoteze.

Atât timp cât un fapt nu este o certitudine, orice ipoteză contrară are o anumită probabilitate de a fi adevărată. A prezenta însă o ipoteză ca pe o certitudine, fără a specifica statutul ei de ipoteză şi fără a prezenta şi alte ipoteze contrare este un fapt care iese din sfera ştiinţei si intră în cel al politicii.

Principalele fapte reale pe care le găsim în teoria lui Aksu şi Hiscott, în teoria lui Ryan şi Pitman şi în alte lucrări sunt următoarele:

– acum 7500-9000 de ani, Marea Neagră era un lac cu apă dulce, pentru ca de acum 7500 de ani să devină o mare sărată.

– nivelul mării era cu minim 120 de metri mai scăzut decât astăzi.

– existau locuinţe la 100 metri sub nivelul actual al mării, descoperite de Ballard.

– acum circa 7500 de ani, într-o perioadă de timp scurtă, dispar moluştele de apă dulce şi apar moluştele de apă sărată tolerante la 2-4% sare.

– în strâmtoarea Bosfor, formată în acea perioadă, moluştele rămase în mâlul de pe fund au fost de apă sărată.

– la capătul de sud al Bosforului, la intrarea în Marea Marmara, există o deltă formată de vărsarea unui râu cu apă dulce ce curgea prin Bosfor dinspre Marea Neagră în perioada de acum 10000-9000 de ani.

– revoluţia neolitică apare la Marea Getică, în Asia Mică acum 10000 de ani şi se transmite gradual: în Egipt, Balcani şi nordul Mării Negre acum 8000 de ani; în Italia, estul Spaniei şi sudul Franţei acum 7000 de ani; în India, şi în Extremul Orient acum 6000 de ani; iar în Insulele Britanice şi zona Balticei acum 5000 ani. Calculând bilanţul sării, se pare că potopul preconizat de Ryan şi Pitman nu a fost supraestimat, după cum crede Aksu şi Hiscott, ci a fost mult subestimat, şi anume de 15,5 ori.

Noi cercetări vor aduce elemente în plus permiţând elaborarea unor noi teorii, până ce această problemă controversată va fi lămurită. Estimăm că în următorii ani se vor face descoperiri senzaţionale în arheologia submarină din bazinul Mării Negre.

Sursa: pesicisinovi.co.rs  mesajpentrunoitoti.blogspot.ro, sites.google.com/site/seimenineoliticsipreneolitic/, revista-informare.ro

Citiți și: GEȚII SUNT CONTINUATORI GENETICI AI CUCUTENIENILOR

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬

CUM DOVEDIM CĂ DACII NU AU LEGĂTURI CU DANEZII?

Alt I1a Migrația Mediu
Un latrinist care este convins că ”URS” (un cuvânt care nu ne este greu să afirmăm că ar fi eminamente carpatic, deci un cuvânt neaoș, precum e lup) are rădăcină în latina inventată la Roma, din ”URSUS”, vine cu supremul argument: are legătură automobilul ”Dacia” cu ”Dacii”? În opinia dânsului, nu, drept urmare se demonstrează astfel că nici danezii nu sunt urmașii dacilor !!! Aici e sursa:
http://velicodacus.blogspot.ro/2015/01/erata-la-legaturile-daci-danezi-geti.html
Erată la erata latrinistului:
1. Danezii printre alte amprente genetice au R1b 15% + R1a 33% = R1 48%.
Românii au R1b 12% + R1a 17,5% = R1 29,5%. Din punct de vedere genetic, deși sunt diferențe, danezii sunt înrudiți cu românii, cei care ne considerăm urmașii dacilor.
Grupuri umane purtătoare de marker R1a-L664 migrează din Carpați prin 2800 î.Hr. spre peninsula Yutland (azi, Danemarca).
Filiația R1b a proto-geților este considerată a avea originea în cultura Yamna de sud chiar de pe țărmurile nordice ale Mării Getice (denumirea inițială a Mării Negre). Aceasta a fost prima care trece din stepele nord-pontice, în Delta Dunării în jurul anilor 4200 î.Hr., apoi face drum în jurul Balcanilor și câmpia panonică în mileniul IV î.Hr. Este posibil ca o minoritate de oameni R1a să fi însoțit această migrație R1b. Acei oameni R1a ar fi aparținut subramurii L664, primul care a împărțit nucleul Yamna (foto 1).
Aceste grupuri de nomazi de stepă timpurii nu erau un grup omogen, ci un grup de triburi. Este posibil ca oamenii R1a-L664 să fi fost unul sau mai multe triburi distincte proprii, iar ei să se fi amestecat cu unele clanuri R1b, în special R1b-U106, care ar deveni principalele ramuri ale filiației proto-germanice.
Contingentul R1b-R1a a urcat pe Dunăre, prin Câmpia Panonică în jurul anilor 2800 î.Hr., a pus capăt Culturii locale Bell (circa 2200 î.Hr.) și Culturii ceramicii cu fir (c. 2400 î.Hr.), culturi din Europa Centrală, și a înființat Cultura Unetice (2300-1600 î.Hr.), din Boemia și Germania de Est. Unetice poate fi văzut ca sursă a viitoarelor culturi germanice, celtice și italice, si este asociat cu subramura L11 a haplogrupului R1b (foto 2).
Aceasta este istoria proto-germanicilor din care mai târziu se va naște și poporul danez. Cu alte cuvinte danezii se nasc precum și o parte din strămoșii românilor, din Cultura Yamna care a moștenit, și s’a îmbogățit asimilând Cultura Cucuteni, pe arealul acesteia la est de Carpați.
2. Mai mult de atât să vedem ce consideră chiar danezii, contrar opiniilor unui latrinist dezinformat sau dezinformator, despre traci, daci și goți:
R1b-migration-Harta

Danezii provin dintr’o migrație masivă în Scandinavia care au avut loc în timpul secolelor timpurii din regiunile de vest ale Mării Negre. Unii cercetători cred că această migrare a fost declanșată de asuprirea romană a acestei regiuni, inclusiv serviciul militar forțat. Ar trebui să considerăm că goții sunt susceptibili a fi migrat de asemenea din regiunea Dunării. ”Goții” lui Iordanes din cartea sa, Getica (Originea și faptele goților) a considerat daci o națiune relevantă a goților.
Cronica Regilor Alba, un manuscris scris aproximativ prin 1000 d.Hr., oferă o relatare interesantă a dacilor. Textul original a fost scris în Scoția, probabil pe la începutul secolului al XI-lea, la scurt timp după domnia lui Kenneth II-lea, ultimul domniei care se referă. Autorul arată că dacii au fost vlăstare ale goților care erau denumiți după Magog, fiul lui Iafet. „Ei au fost curajoși și cea mai puternică rasă, măreți, cu trupurile masive și stârneau teroare cu felul lor de a lupta”.
De asemenea, de interes, același manuscris oferă detalii legate de primii conducătorii ai Scoției din Anglia. Kenneth Mac Alpin este considerat ca fiind primul rege de Alba care a cucerit cea mai mare parte de Pictavia la aproximativ 843.
„Cu toate acestea Pictavia (Țara Picților) a fost numită dupa picți pe care, așa cum am spus, Kenneth o distrusese. Ca Dumnezeu, să’i pedepsească pentru vina răutații lor …
Putem fi așadar siguri că migrația dacică a inclus diferite triburi înrudite din regiunea Bulgariei și România modernă (foto 3). Printre aceste popoare includ atât dacii de la nord de Dunăre și tracii de la sud de Dunăre. Dacii s’au stabilit într’o regiune care include Danemarca modernă și regiunea de nord-vest a Germaniei. Dacii au numit această regiune Dacia, în onoarea patriei lor. Tribul tracic de Svear stabilit în Suedia modernă. Svear (limba latină: Suiones) a dat numele său Suedia (Sverige, sau Svea Rike, în suedeză, care înseamnă „împărăția lui Svea”), și a fost nucleul de la care Suedia s’a dezvoltat politic și cultural.

R1a_migration_mapccc

În Suedia, dovezi arheologice sugerează că tribul tracic al populațiilor indigene Svear au fost strămutate în zonele selectate de Svear pentru așezări. În Dacia (e vorba aici de Dacia din Danemarca de azi), dacii au strămutat populații indigene (din Dacia antică n.m.). Fără îndoială, un anumit nivel de integrare s’a petrecut între traci, daci, și populațiile native. Dr. David Faux oferă un argument convingător că în timp ce dacii au deplasat în mod clar Celții Cimbrieni, englezii sunt susceptibile de a se fi integrat parțial cu ei.
http://web.archive.org/web/20110202151835/http://adaptfast.com/
3. Morfemul Urs, pentru ursă, urson, ursit, ursire, ursitoare, ursuz, etc. nu poate avea originea din artificialul ”ursus”, care complică vorbirea simplă a rumânului ancestral. Apoi de unde să ia ”italicul” keltoi cuvântul când el a trecut în drumul lui spre Roma mai întâi prin Carpați și cu siguranță a întâlnit chiar animalul cu pricina. Acum 5000 de ani el trăia și la șesul împădurit, cu mult înainte de a fi defrișat terenul arabil de mai târziu. ”Italicul” din Carpați avea o limbă care se îmbogățea negreșit cu un vocabular legat de animalele pe care le vâna pe aceste plaiuri, până când a trecut mai departe spre centrul Europei.

Sursa: eupedia.com

Citiți și:  UN MARKER GETIC PREZENT ÎN ROMÂNIA, ACOPERĂ ESTUL EUROPEI !!!

sau: PROTO-GEȚII DIN NEOLITIC

LIMBA DUNĂRENILOR, PRECURSOAREA LIMBII CELȚILOR

”De necontestat rămâne faptul că între limba română şi limba latină există înrudiri notabile atât la nivelul lexicului cât şi la nivelul structurilor gramaticale, fapt care a încurajat ipoteza originii latine a limbii române. În realitate, aceste înrudiri provin dintr’un fond comun  proto-indo-european devenit consonant în momentul cuceririi Daciei de către romani (în teritoriul cucerit!) şi nu din „latinizarea” sau „dis­pa­riţia” limbii dacilor. Aceasta a fost o limbă diferită (care se regăseşte în româna actuală!), dar cu un grad ridicat de compatibilitate/ asemănare cu latina. Astfel se explică „latinizarea” unor întinse terito­rii dacice necucerite vreodată de romani.” (Lucian Cherata)

Latrinistul de serviciu, Alexe, mușcă iar. Citându’l pe Napoleon Săvescu, care reia un articol de pe un site românesc, atacă sub centură omul Săvescu, și fără argumente valide originea limbii celte, despre care se face referire în articol, fără a dovedi cunoașterea problematicii în care s’a aventurat, precum un elefant pe o pojghiță de gheață, și fără a răspunde la următoarea întrebare:  Câte dialecte celtice, se vorbeau în Țara Galilor sau în Europa, secolului XVI?

Neamintind de acest aspect, dovedește neștiință sau rea-voință în abordarea subiectului. Afirmând nesusținut de niciun document, precum că textul e din Țările Române și nu din Țara Galilor, evident că bate câmpii serios cu aprecieri pe lângă subiectul abordat de site’ul respectiv,  încearcând din răsputeri să reafirme anterioare poziții ale sale, repostulând indirect și cu totul eronat ”romanitatea” noastră. Pentru informarea corectă a celor care se întreabă la rândul lor despre aceste dialecte celtice, reproduc câteva pentru a demonstra ”iscusința” acestui Alexe care delirează în acest articol: https://www.facebook.com/dan.alexe/posts/879488618751644?comment_id=879572725409900

Așadar, unde e dovada indubitabilă, din care rezultă cu certitudine că textul este cules dintr’o regiune din secolul XVI de pe meleaguri mioritice? Cine este autorul, din ce regiune, data culegerii și unde a fost publicat acest text, nu ne luminează. Nu, și nici nu ne poate dumiri, neexistând așa ceva, dar observăm cu prisosință ura sa viscerală pe care o transpune din vârful creionului, pentru Săvescu. Chiar dacă el a reprodus un text, neverificat fiind, individul face același lucru negându’i autenticitatea, nefiind cu nimic mai presus decât cel înfierat, și citez: …”escrocheria, căci prefer să imaginez coțcării în capul lui…(aș spune…al lui Alexe, pentru că doar atâta materie deține în adâncurile din care emite teorii dezinformatoare!), mai degrabă decât prostie crasă și incultură abisală”.

A comis’o iar! Ciclic își scoate ura nejustificată de la naftalină, dovedind o răutate morbidă pentru ceea ce nu i se înscrie pe orbita teoriilor anti-românești. Dovada lipsei de respect pentru cei câțiva cititori, pe care îi mai are, este că nu a avut minima deontologie de ”publicist” care se pretinde, să facă o vizită la sursa de unde a fost descărcată poza în discuție și să prezinte oamenilor și varianta românească, denumită de culegător WALLAHICA, care într’adevăr este o versiune locală românească, nu și cea WALLICA, care reprezintă un dialect de prin munții din Walles, New South din secolul XVI, și pe care’l puteți verifica aici, inclusiv anul culegerii textului (1588):

http://www.fromoldbooks.org/Brown-OratioDominica/pages/orationis-p45/

Este făcut un colaj din cele două versiuni, și le puteți vedea suprapuse, pentru o mai ușoară comparare, dar în cartea citată se regăsesc la pagini diferite.

În cartea lui Dan Brown publicată în 1713 la Londra, nu sunt prezentate doar varianta din Țara Galilor (Walles), și cea dintr’o țară românească (din păcate, nu se specifică din care), ci sunt prezentate variantele ”Tatălui Nostru” din peste 100 de limbi și dialecte. Pentru veridicitatea și corectitudinea lucrului afirmat, lucru ce nu’l caracterizează pe individul ce face obiectul acestor rânduri, oricine poate verifica extrem de facil aici:

http://www.fromoldbooks.org/Brown-OratioDominica/

Cartea lui Brown Dan: „Oratio Dominica: Rugăciunea Domnului în peste 100 de limbi, versiuni și caractere”, este de fapt o retipărire în 1713, iar dintr’o notă probabil scrisă de William R. Williams (New York 1868), această precizare apărând în colțul de sus a paginii din titlu, prevede că „prezenta este o ediție mărită a primei ediții”, care „a devenit rară si de mare preț”.

În 1715 o retipărire la Amsterdam a acestei ediții a dat numele editorului ca „John CHAMBERLAYNE” (d. 1724). O altă notă din aceeași mână sugerează că editorul a fost un mercenar irlandez catolic angajat de ducele de Savoia în masacrele valdenzilor (P52-versiunea „Waldensis” este de fapt irlandeză). Lucrarea mai prezintă și traduceri ale cuvântului ”Tatăl” în 90 de variante.  Dar ceea ce este sub demnitatea unui publicist și asta îl descalifică definitiv, este că individul nu a făcut o critică directă istoricilor cu greutate, pe care nu i’ar fi putut atinge de la înălțimea micimii sale, din văgăuna în care a așteptat un pește pe mărimea sa pentru a ieși la trântă. Trântă pierdută înainte de a începe, datorită tocmai spuselor lui Augustin Deac, o autoritate incontestabilă printre istoricii noștri, atunci cînd afirmă despre Rugăciunea ”Tatăl Nostru”, publicată în Dacia magazin nr. 5 din iunie 2003:

«Românii de la Dunăre și Celții din Wales vorbesc aceeași limbă.»
«Cel daco-românesc, cãci celţii din apusul Europei erau cimerienii, plecaţi din spaţiul carpatin şi care vorbeau o limbã daco-româneascã, aproape reproducem dupã B.P.Hasdeu rugãciunea Tatãl nostru în dialectul celtic din Provincia Wales (Vatraca – 17 A) din Anglia, publicatã de istoricul englez Chamberlayn la 1715:

«Poerinthele nostru cela ce ești en cheri / Svintzască’se numele Teu / Vie emperetzia Ta / Facoesa voe Ta en tzer așași pre poement / Poene noastre datoriile noastre cum și noi se loesoem datornicilor noștri. / Și nu dutze pre noi la ispitire / Tze ne mentuiește pre noi de vileanii. Amin».      

De menționat, că istoricul ungur Samuil Kolescri, la finele secolului XIX-lea, citind lucrarea istoricului englez găsește aceste miraculoase asemănări ale rugăciunii ”Tatăl Nostru” din limba română și cea celtică, impresionat pesemne de similitudinile din cele două limbi, română și celtică, trimite o epistolă medicului englez Woodward, comunicându’i nu fără sfială, marea lui descoperire, că ”Românii de la Dunăre și Celții din Wales vorbesc una și aceeași limbă, identică cu cea românească de astăzi.

Cercetătoarea Maria Crișan afirmă de asemenea că: ”limba danezilor și suedezilor, urmașii vikingilor are mari asemănări cu limba română”.

Vasile Pârvan sublinia:

”Civilizația celtică așa de înrudită cu cea cea romană prin îndoitul ei izvor de inspirație elenică și italică (al neamurilor carpatine sosite în peninsula apenină, un adevăr, ce inclusiv acest individ încearcă să’l ascundă sub preșul ”romanizării” geților)șiastfel o introducere la romanism, trăit de geți efectiv, până în stratele cele mai adânci ale populației, încă cu două secole înainte de venirea primilor negustori romani din ținuturile illyro-thrace ale Dunării”.

Civilizația geto-celtă, din care se va rupe încet și o mlădiță de neam va popula și peninsula apenină, este plecată din Carpați, un adevăr susținut de însuși galezii moderni, transmisibil de generații și recunoscut azi fără echivoc, că limba vorbită de celți și apoi de italici, să fie dusă de ei de aici din Carpați împreună cu alte tradiții și obiceiuri.

Geții migrați acum 3000 de ani în vestul Europei fie că se numeau gaeli (latină), keltoi (greacă), celți, gali, iberi, etc este o realitate binecunoscută de urmașii lor contemporani. Citiți aici părerea galezilor de azi, care este posibil să mai folosească rar acest dialect, și contrară flagrant cu afimațiile acestui veritabil cârtitor, care ciocăne în genunchi la ușile ”clubului vocilor anti-naționale”, cor în care cântă Djuvara, Boia, ș.a.:

”Suntem cu toții mândri de moștenirea noastră. Acest lucru este valabil indiferent de cetățenie, suntem – englezi, irlandezi, scoțieni sau galezi (welsh). Și pe bună dreptate. Dar câți dintre noi sunt conștienți de originea poporului celtic din Țara Galilor? Este o poveste fascinantă.
Oamenii au ajuns pentru prima dată pe țărmurile noastre Celtice și și’au început viață în Marea Britanie – în toată Marea Britanie, nu doar în extremități, cum ar fi Țara Galilor, Irlanda și Scoția – în jurul anilor 1,000 î.Hr.
Originari din zona Dunării, s’au mutat treptat spre nord, printr’un proces de migrare, care a durat mai multe sute de ani. Ei au fost un popor aventuros și curioși și era inevitabil ca ei să fie atrași de țara misterioasă care se vedea la orizont.
Celții au venit în Marea Britanie, în primul rând, precum exploratorii, care navigau cu ambarcațiunile lor, cu bărci mici din nuiele subțiri peste canalul ce mai târziu a devenit cunoscut sub numele de Canalul Mânecii și au debarcat pe coastele de sud ale insulei.
În următorii două sute de ani cu aproximație au hotărât să se stabilească și să rămână. Ei au fost lucrători calificați în metale, cum ar fi bronzul, dar aceștia au fost, de asemenea, fermieri care în curând au început să defrișeze pădurilor și să practice agricultura”….

Continuarea aici: http://www.bbc.co.uk/blogs/legacy/waleshistory/2011/01/the_celts.html

Mulți se trezesc vorbind deși nu cunosc deloc istoria acestor neamuri europene, care s’au rupt din marele popor get trăitor la Marea Neagră, Carpați și Dunăre. E cazul și latrinistului Alexe. De’ar fi numai atât și nu ar fi nimic, dar realitatea este că acest club anti-național continuă pe linia trasată de capetele anti-românești, ce vor să țină ascuns adevărurile trecutului, ignorând cercetări și studii asupra Scrierii Dunărene, ce nu mai pot fi ignorate.

În articolul pomenit mai sus, Augustin Deac afimă:

”Descoperirile arheologice de la Turdaș, epocale, după părerea noastră, realizate de cercetătoarea arheolog Sofia Turmă, încă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au fost cu totul neglijate și date uitării, cu toate că ele atestau, cu peste 1500 de ani înaintea semnelor pictografice de pe TĂBLIȚELE de lut ars de la Tărtăria (5500 î.Hr.), semne ideografice devenite litere și cifre, cu caracter latin, și nu doar una sau două litere, ci 14 și anume: C mare, D mare si d mic. I, L, O, S, T, U, V, X, precum și cifrele III, V, VI, și X. Tot pe aceste cioburi ceramice de la Turdaș s’au mai descoperit și semnul crucii +, precum și cel al zvasticii, semnificând sănătatea, bogăția, progresul, suveranitatea, puterea. Literele latine descoperite în Cultura Turdaș în mileniul VII î.Hr. atestă că latinitatea s’a născut în Cetatea Carpatină. Pe deplin conștientă că ”maica scrierii este limba”, Sofia Turmă „își întărește concluzia vechimii îndepărtate a limbii strămoșilor noștri autohtoni, a geto-dacilor”.

Referitor la dialectul celților, acest individ mimează neștiința (sau poate că nu), omițând cu bună-știință că s’au scris în Anglia, și în lumea celtică acte comerciale, povestiri și chiar romane, care zac pe rafturile bibliotecilor. Numai în cea metropolitană din New-York, se găsesc câteva sute de carți în acest dialect, care așteaptă numai să fie copiate și transmise pe internet. Cu siguranță că în aceste scrieri se vor găsi multe date despre istoria marelui popor geto-celtic. Toți copii știu să caute pe internet o carte în dialectul celtic dintr’o bibliotecă virtuală, doar acest individ continuă să creadă că mai poate prosti cîțiva ignoranți.

Sursa: Dacia Magazin nr. 5 din iunie 2003

Citiși și: CUM LATINIZĂM LIMBA GETICĂ

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA‬