CACADEMIA RUMÎNĂ, NIȘTE DACOPATO-LATINOPAȚI

Acum 5 ani după eforturi interminabile cacademia rumînă a reușit să tipărească primele volume din noul tratat despre Istoria Rumînilor.

Ne vom axa în cele ce urmează asupra principalelor pierderi și cîștiguri ce le avem noi ca popor după publicarea acestei lucrări.

Așa cum se subliniază în Argument-ul care prefațează primul volum, semnat de președintele cacademiei, Eugen Simion, tratatul reprezintă ”o lucrare amplă, ambițioasă, necesară”, care încearcă ”să împace pasiunea cu exigența”, ceea ce este ce nu înseamnă că cacademicienii și’au schimbat prea mult optica asupra strămoșilor noștri.

Interesul deosebit și atît de diferit manifestat al contemporanilor pentru istorie poate fi o expresie a nevoii de stabilitate și identitate într’un timp al schimbărilor accelerate induse de știință și tehnologie de evoluția vieții economice si politice.

Nevoia de stabilitate, de măsură și echilibru fiindcă schimbările tind să întreaca puterea de adaptare a omului la ritmul lor alert; nevoia de identitate cîtă vreme, justificat sau nu, pentru mulți, procesul ireversibil al globalizarii este o amenintare.

Or, cunoasterea istoriei asigură conștiintei prezentului verticalitate și putere de a ni’l asuma în perspectiva unui viitor dezirabil.

Cu o condiție: să respecte adevarul faptelor în desfășurarea lor, fără denaturări dictate de cine știe ce interese.

Lipsa de respect pentru adevăr și lipsa de obiectivitate în evaluarea documentelor existente au condus pe ”specialiștii” care au realizat tratatul Istoria Românilor, sub egida Cacademiei Rumîne să tipărească o altă struțo-cămilă despre istoria noastră.

Cîteva remarci se impun încă de la început.

1. Cacademicienii sînt dacopați precum tocsinii și napoleonii dacopați pentru că folosesc exonimul inventat de romani, ceea ce reduce istoria noastră la doar 2000 de ani. Aceasta este realitatea cruntă, ca ”DACI” AVEM DOAR O ISTORIE DE 20 DE SECOLE !!!

2. În continuare, strămoșii noștri sînt ”dacii romanizați”, ceea ce înseamnă că inepțiile ultimelor secole au fost păstrate în continuare în paginile așa-zisei istorii a rumînilor.

3. Sintagma falsă de ”români” în loc de varianta originală a neamului RUMÎNI este vehiculată în continuare ca ceva real și nu inventat acum 2 secole. Aceasta este realitatea cruntă, ca ”ROMÎNI” AVEM DOAR O ISTORIE DE 2 SECOLE !!!

4. Teritoriul poporului rumîn este strîns legat de întinsul spațiu de locuire al geților antici care sînt (așa după cum aprecia Herodot, ”părintele istoriei” și el de neam dorian, din stirpea getică) ”cei mai numeroși după inzi”; înțelegîndu’se aici întinsul spațiu carpato-dunăreano-panono-balcanic-nordpontic, cuprinzînd și vaste teritorii de la nord de Carpații nordici și de la nordul Mării Negre, pînă departe la răsărit de marele fluviu Nipru. Acesta este spațiul istoric unde au trăit locuitorii băștinași, numiți de istorici pelasgi, cimerieni (cimiri, gali, celți), hiperborei, scyți, traci (geții din Tracia), daci (Geții din Dacia Romană), sarmați, iazigi, arimi, rîmni, armîni, rumîni, vlahi sau găselnița modernă ”români”, toți autohtoni, provenind din marea gintă a Gaeei – Mama Pămîntului (Geea) – concluzie pertinentă, argumentată și arheologic și istoric, care, din păcate, nu se regăsește în paginile noului tratat de Istoria Rumînilor.

Să se înțeleagă foarte bine, noi vorbim de trecutul istoric, și reverberațiile lui pînă în prezent.

5. Creștinismul la geto-rumîni este tratat ”in doi peri” deși cercetători iluștri au scos la iveală că la geto-rumîni, el a început să fie răspîndit de 3 Apostoli, Sființi Andrei, Pavel și Filip, pe ambele maluri ale Dunării, iar Istoria Papilor pomenește la pagina 220, de existența unui papă ”de origine rumînească” în anii 686- 687, cu numele Conone.

6. SOFIA TURMĂ UN NUME IGNORAT ÎN CONTINUARE

Studiind cu atenție cele 4 volume din Tratatul de Istorie a Rumînilor mai rezultă și o altă scădere. Autorii (în jur de 30 pentru fiecare volum, cam mulți nu’i așa?), ținînd să’și evidențieze propriile cercetări și concluzii, nu au ținut seama și de cercetările și concluziile altora, rămînînd, astfel, neevidențiate, după părerea noastră, tocmai cele mai semnificative și mai realiste dovezi pentru o etapă sau alta a istoriei.

Nu s’a ținut seama nici de multe și noi descoperiri de documente, scrieri, cronici sau lucrări noi, care aduc lămuriri hotărîtoare într’o problemă sau alta, fundamentală a istoriei poporului rumîn.

Descoperirile arheologice de la Turdaș din epoca Neolitică, în care cercetătoarea Sofia Turmă descoperă 14 litere latine-mai vechi cu cel puțin 1.500 de ani decît scrierea pictografică de la Tărtăria, nici măcar nu sînt amintite; deși aceste descoperiri au fost prezentate la congrese internaționale de antropologie și apreciate de vestitul Schliemann.

Populația ”autohtonă”, căci autorii primului volum din noul tratat evită de multe ori să o amintească sub denumirea de ”pelasgică” sau măcar cea mai tîrzie numită ”getică”, în cele două epoci ale fierului, este tratată ca fiind compusă din triburi primitive, mai ales multe triburi !!!!!!

Adică niște triburi fără o identitate clară, despre care doar anticii știau, nu și cacademicienii noștri super-isteți !

Aceasta, deși Herodot vorbea numai de ”popoare”, iar un arheolog vulgar, într’o comunicare la Congresul internațional de tracologie, ținut la București în anul 1976, argumentează că la Dunărea de Jos, deci în spațiul nostru strămoșesc de pe ambele maluri ale Dunării, existau 5 state, organizații politice, înfloritoare, conduse de regi, numele cercetătorului nefiind nici măcar amintit !

7. Deși avem, deja, peste 10 surse documentare care atestă scrierea autohtonă la geto-rumîni, cu alfabet propriu, autorii tratatului nou le ignoră, mulțumindu’se să repete ceea ce înaintașii lor i’au învățat și anume că geții scriau numai cu alfabet ”latin” și ”grecesc”, uitînd cu totul de unde se trag aceste caractere latino-elinești.

Ei nu amintesc nici de vestita Cronică Codex Rohonczi (448 de file), adusă în țară de prof. dr. Augustin Deac datînd din sec. Xl-Xll, scrise cu un presupus alfabet autohton și în care cercetătoarea Viorica Enăciuc ar fi descoperit menționarea țării unitare a rumînilor, Dacia, numele unui domnitor, Vlad și a mai multor mitropoliți precum și o întreagă istorie de peste un secol a rumînilor.

Arheologii și profesorii universitari, așa zișii ”științifici”, de la institutele de specialitate se fac că nu există această cronică deși, încă de la îanului 1983 s’au publicat în revista de istorie ”anale” fragmente și comentarii din ea și despre ea.

CÎSTIGURILE RUMÎNILOR CE REZULTĂ DIN ACEASTĂ ISTORIE REVIZUITĂ

8. Da, din aceste volume avem și ceva cîștigat.

Era de așteptat că, după 1989, autorii volumelor acestei Istorii a neamului să fi făcut eforturi pentru a se distanța de acea viziune îngustă, cu totul păguboasă, în care se trata Istoria Rumînilor doar referindu’se la teritoriul de astăzi al Rumîniei, pe care autorii volumelor publicate îl circumscrie doar la: ”Cununa Carpaților, Dunărea care adună aproape toate apele ce izvorăsc din Carpați și Marea Neagră”, precizîndu’l prin sintagma ”Spațiul carpato-dunăreano-pontic” și prin termeni și mai lapidari, îngustat de ”spațiul carpato-dunărean”.

9. Avem așadar, acum TERITORIILE GEȚILOR ÎNTRE NIPRU ȘI ELVEȚIA… și parcă sună puțin diferit, chiar aproape de realitățile trecutului nostru geto-rumînesc.

Numai așa, argumentat științific și arheologic, și istoric, sîntem datori să revelăm adevărul că în afară de teritoriul actual al Rumîniei, noi am posedat ca autohtoni și întinse teritorii din Ucraina de astăzi, din Ungaria și Slovacia, Austria și Elveția, ca și în întreaga Peninsulă Balcanică, din Bulgaria, Serbia, Croația, Bosnia, Muntenegru, Macedonia și o mare parte chiar din Grecia, Polonia și Cehia, și că geto-rumînii care mai trăiesc încă acolo, cu toate vicisitudinile și vitregiile vremurilor, în afara granițelor actuale ale Rumîniei, sînt băștinași acolo, cei mai vechi locuitori ai Europei.

Peste ei s’au așezat multe seminții migratoare, venite din hăul Asiei, formîndu’se ca popoare și creeîndu’și state aici pe pămînturile noastre strămoșești, la realizarea și înfăptuirea cărora, ca popor cinstit, muncitor și tolerant, geto-rumînii, prin plămada lor etnică și cultura, și civilizația multimilenară, au contribuit, după vorba populară, ”din plin și apăsat”.

Aceste seminții străine de spațiul geto-rumînesc sînt ungurii, bulgarii, sîrbii, grecii, slovacii și slovenii, cehii și polonezii, ucrainienii rusofili etc care prin caracterul lor rapace au supus adeseori populația autohtonă majoritară.

Aceasta este caracteristica, particularitatea deosebită a istoriei poporului geto-rumînesc ca unul din cele mai vechi popoare ale Europei, dacă nu cumva cel mai vechi.

10. SCHIMBAREA ORIGINII RUMîNILOR – UN CÎȘTIG PARȚIAL

În problema originii poporului rumîn se pare că Cacademia Rumînă și’a schimbat puțin atitudinea, dar nu vă închipuiți că suficient.

NU, doar au cosmetizat’o puțin, dar ascund în continuare adevărul despre strămoșii noștri.

Mai întîi, în noul tratat de Istorie a Rumînilor nu mai figurează un capitol distinct cu titlul de ”Formarea limbii și a poporului rumîn”, capitol care nu lipsea din nici o lucrare sau manual de Istoria Rumînilor este, aceasta, un progres întrucît într’un astfel de titlu de capitol se vehiculau teze năstrușnice neadevărate, că poporul rumîn este urmașul direct al romanilor veniți de la Roma și al coloniștilor romani aduși în Dacia Romană.

Descoperirea de la Sarmisegetusa Romană a frontului de piatră pe care era scris ”Colonia romană” – l’a făcut pe directorul muzeului de arheologie din Cluj-Napoca s’o considere într’o sesiune științifică desfășurată la Roma drept ”actul de naștere a poporului rumîn”… popor nou, întrucît geții fuseseră, chipurile, nimiciți sau au pierit?!

DA, astfel de caricaturi de arheologi avem…

Teza nouă a Cacademiei Rumîne este că noi, rumînii, nu suntem din plămada etnică a romanilor veniți de la Roma, ci sîntem continuatorii geților băștinași, autohtoni, ai aceluiași popor mare condus de Burebista și Decebal, dar care așa cum latinopații susțin mai departe ”și’au însușit, cu timpul, cultura materială și spirituală romană, foloseau limba latină ca singura limbă de comunicare și înțelegere” (II, p. 160).

”O trăsătură esențială definitorie a romanizării prezidă în dispariția treptată a graiurilor autohtone și înlocuirea lor cu latina populară”, ”schimbîndu’și astfel mentalitatea și însăși ființa lor etnică” (II, p.160).

Noaptea minții !!!!

Autorii tratatului, asemuindu’ne forțat populației occidentale, se fac că uită că realitățile din Geția Carpatică erau cu totul altele decît la populațiile de pe teritoriile Spaniei, Franței sau Britaniei, care au devenit neo-latine!!!!!

11. GEȚIA, PREZENȚĂ VIE DE’A LUNGUL ISTORIEIAici, în GEȚIAi, exista un popor, poporul PELASGO-GETIC, unitar, format de milenii, cu organizații politice statale de secole, aflîndu’se într-un stadiu de stat centralizat cu puternice structuri politico-administrative și militare avînd monede, steaguri și steme distincte, cu o cultură materială și spirituală proprie, caracteristice lui.

Un popor, într’un stadiu avansat de dezvoltare, cu o limbă unitară de neam getic, pelasgo-getica dunăreană, forjată de milenii, din ale cărei numeroase cuvinte sînt amintite de Homer și Pitagora, limbă în care a scris și poetul latin Ovidiu, cu un alfabet propriu.

Un popor, cu puternice sentimente naționale de libertate și neatîrnare care a dus chiar și sub dominația romană aproape 100 de ani, lupte, războaie pentru eliberarea sa națională care, în ultimele două decenii, înaintea părăsirii forțate de către romani a pământului Geției nord-dunărene, a și reușit să se descotorosească de armata și administrația romană.

Cu un asemenea popor cinstit, viteaz și războinic, putea, sub dominația romană, anumite persoane care intrau în contact des cu ocupanții să învețe și limba latină, adică latina cultă de la Roma pe care să o folosească la scris, dar în nici un caz la vorbit pentru că nu există dovezi că latina era vorbită.La stadiul la care se afla, nu este de închipuit că geții și’au uitat limba, tradițiile, obiceiurile ancestrale, ci a dăinuit prin afirmarea în istorie cu același nume de geți, de Geția, dar și cu altele, printre care și rumîni sau vlahi (care este bine de știut că tot exonim este pentru neamul nostru) și, mai apoi de găselnița geo-politică a pașoptiștilor – ”români”.

Toate teoriile și tezele autorului noului tratat de Istorie a Rumînilor cu privire la romanizare sînt presupuneri imaginare neargumentate științific, preluate de la scriitori străini, contrazise de felul argumentat cum prezintă în acest tratat poporul getic, în parte supus dominației romane și cel liber din afara granițelor vremelnice ale imperiului care, subliniază autorii noului tratat, și’a păstrat, și sub dominație romană, toate trăsăturile sale, tradițiile și obiceiurile, inclusiv limba maternă, cu influențele de rigoare; ceea ce se apropie de acea realitate istorică susținută pertinent de marii enciclopediști rumîni, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Densușianu, dr. Nicolae Lupu, Prătescu Voinești, Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, Emil Racoviță, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, generalul Portocală, George Călinescu, Dimitrie Gusti și nenumăratele Fundații și Asociații nonguvernamentale ”Getica”, sau ca acelor tracopați sau dacopați de la ”Noi Tracii”, ”Renașterea Daciei”, ”Academia Dacoromână”, etc., precum și ”Reînvierea Daciei” din New York este dacopatul dr. Napoleon Săvescu, prin străduința căruia s’au organizat pînă acum, la București, 3 Congrese Internaționale de Dacologie (Dacopatie) ținute la Hotel Intercontinental, cu mari rezonanțe interne și externe.

12. Astfel, spre deosebire de ceea ce se scria în tratatele anterioare în lucrări și tratate de istorie, că noi rumînii sîntem o plămadă etnică a romanilor și coloniștilor lor, autorii volumului II din tratatul de istorie a românilor subliniază că ”s’a dovedit că izvoarele narative, reliefurile Columnei lui Traian (și ale lui Decebal, adăugăm noi), știrile epigrafice referitoare la trupele auxiliare formate din geți recrutați pe teritoriul provinciei în sec. II-III, numele de persoane getice din inscripții, elemente de toponimie și hidronimie majoră, anumite tezaure de monede romane și, mai cu seamă descoperirile arheologice, toate arată plenar dăinuirea poporului getic în țara lui stăpînită de Roma biruitoare.

Deci, realitatea este că în cursul celor două războaie de cucerire și după anexarea unei mari părți din Geția la Imperiu, locuitorii băștinași nu au fost exterminați ori alungați peste noile frontiere, ci au continuat să existe ca populație supusă, majoritară –” (vol. II p.139).

13. O TEORIE LĂMURITĂ, CONTINUITATEALa pagina 143 din același volum se precizează:

”Rezultatele obținute de cercetarea arheologică, mai ales în ultimii 50-60 de ani, demonstrează fără echivoc continuitatea masivă a geților în Dacia Romană.

În spațiul și în timpul provinciei s’a constatat dăinuirea de așezări rurale și cimitire, obiceiuri și rituri funerare, persistența a numeroase elemente de cultură materială și spirituală din timpul Geției Carpatice independente, deosebite de noile forme de civilizație aduse de romani.”

Și asemenea concluzii, care niciodată nu se găseau în lucrările de istorie rumînească se află prezentate pe larg în noul tratat de Istorie a Rumînilor.

Pe teritoriul rural al provinciei se cunosc acum mai multe morminte ale populației autohtone majoritatea covîrșitoare – Studiul ritualelor funerare la geți arată că aceștia, ca și alte populații din imperiu, și’au menținut sub romani principalele forme de înmormîntare și anumite credințe religioase din epoca Geției independente. (Vol.II, p. 146)

Asemenea aprecieri sînt făcute și pentru teritoriile getice neocupate de romani.

Astfel, la p.404 a aceluiași vol.II se remarcă: Continuitatea tradițiilor getice este caracteristice tuturor regiunilor neocupate de romani și ele se manifestă deopotrivă în ocupațiile și activitățile economice, în modul de organizare și în arhitectura așezărilor precum și în unele produse de artă.

Despre populația liberă din Moldova se relatează:

Toate informațiile pe care arheologia a reușit să le ofere, până acum arată o societate a geților liberi care promovează în teritoriile de la est de Carpați vechile tradiții ale civilizației getice cunoscute din perioada anterioare cuceriri romane – Diferitele categorii de unelte și obiecte de uz casnic, accesoriile vestimentare, podoabele și vasele de lut se înscriu în tipologia generală a inventarului culturii geților liberi”, menționîndu’se aici neamurile getice ale costobocilor și carpilor, precum și un rege al costobocilor pe nume Pieporus. (Idem, p.430-440).

Cît privește pe geții liberi din partea vestică, în tratat se recunoaște că: Vestigiile arheologice din sudul Crișanei, ca cele de la Arad și Cicir, de pe Valea Mureșului– Sîntana-Arad și Chișineu-Criș, din bazinul Crișului Alb, constînd din cuptoare de ars ceramică, olărie de factură romană târzie, atestă nu numai legăturile cu provincia Geția Carpatică ci și dăinuirea geților în secolul al VI-lea. (II, p. 447)

Prin aceste concluzii este recunoscută și de către Cacademia Rumînă continuitatea neîntreruptă multimilenară a unui brav popor, unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, precum și autohtonitatea etnică a poporului geto-rumînesc.

Păcat, însă, că aceste rezultate n’au fost întărite cu opinii pertinente ale unor istorici și filologi rumîni de talie europeană ca și cu ale unor mari personalități științifice de peste hotare care s’au impus nu numai prin măiestria concluziilor lor, ci și prin noutatea acestora.

Căci, iată ce scria marele nostru istoric Nicolae Iorga:

”Originea neamului rumînesc trebuie căutată în traci (Geții din Tracia n.n) care au trăit aici cu mii de ani înaintea altor popoare și aceasta ne dă dreptul de a ne considera pe noi, rumînii, singurii și adevărații moștenitori ai acestori locuri”, relevînd că:

”Este vorba de un popor care, prin strămoșii săi își are rădăcini de patru ori milenare.”

În contrast cu acei ”științifici”, care preamăreau ocupația romană a lui Traian, de cînd s’ar fi ”născut”, ”format”, chipurile, poporul geto-rumînesc și de cînd considerau că începe istoria lui, Iorga sublinia:

”Se va porni nu de la Traian, colonizatorul în Geția, ci de la cele mai vechi popoare din care venim de la acea rasă getică, întîia cultivatoare a pămîntului, întîia creatoare de ordine politică de la Carpați-pînă la Arhipelag.”

Susținînd multimilenara existență a poporului rumîn, ilustrul filolog George Călinescu, în discordanță cu cei ce abordau începutul istoriei rumînilor cu împăratul Traian, remarca:

”Prin penetrația rumînă nu s’a născut un popor nou, ci un popor foarte vechi s’a modificat prin înrâurirea altuia mai nou – nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirmă tinerețea noastră. Noi suntem, în fond, geți, geții reprezintă unul din cele mai vechi popoare autohtone ale Europei.”

Același incontestabil adevăr îl sublinia și reputatul om de știință, Simion Mehedinți, cînd declara:

”Noi rumînii sîntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pămînt al Geției și anume unul dintre cele mai vechi popoare ale întregului continent”…

”Departe de a fi un popor tînăr, început cu războiul getic, neamul rumînesc își are originile sale cu mult în trecut.”

MIHAIL SADOVEANU, BĂȘTINAȘ AL GEȚIEI

Marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu se declara pe deplin convins că descindea din stirpa getică.

”Filologii autohtoni, chiar la începutul întemeierii statului nostru independent s’au gîndit să afirme printr’un dicționar latinitatea noastră romană, deci noblețea noastră, deci dreptul de a ajunge un mare și puternic popor. Mărturisesc că nu înțeleg tot mai bine de ce e nevoie să se dovedească latinitatea noastră (romană) exclusivă, deci noblețea noastră de la Roma, ca să devenim un mare popor.

Aș înclina să mă bucur mai mult de o origine getică, întrucît acești vechi pămînteni, geții, se bucurau de reputație excelentă în lumea antică, pe cînd despre romani nu se poate vorbi numai de laude. În sfîrșit în ceea ce mă privește, mă simt onorat de a fi coborîtor din băștinașii care erau sub oblăduirea vechiului nostru rege – Burebista.”

DE AMINTIT CĂ BUREBISTA ERA GET, IAR ANTICII I’AU MENȚIONAT CA ATARE ETNIA SA CLARĂ DE GET DIN GEȚIA

Poetul național rumîn Mihai Eminescu se considera și el descendent al marelui și viteazului getic:

”Era un popor brav, acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii: Roma. Era un popor nobil, acela a cărui cădere te umple de lacrimi, iar nu de dispreț și a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblețe, de amor de Patrie și libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n’a fost și nu va fi rușine niciodată.”

Existența etnică a poporului rumîn, cultura lui materială și spirituală nu începe așadar, cu înfrîngerea lui Decebal și cu victoria împăratului Traian, moment trecător în istorie, ea nu începe nici cu istoria geților, părinții autohtoni ai poporului rumîn, cum s’ar putea considera.

”Dacă vrem să vorbim de continuitate – sublinia după o cercetare atentă a vechimii noastre, Mircea Eliade – ea trebuie căutată la un nivel mult mai adînc decît cel circumscris de istoria geților, a geto-rumînilor sau a descendenților lor, rumînii. Căci cultul lui Zamolxio la fel ca și miturile și simbolurile care stau la baza folclorului religios al rumînilor, își au rădăcinile într’o lume de valori spirituale care precede apariția marilor civilizații ale Orientului Apropiat și ale Mediteranei.”

De aceea, începutul istoriei noastre este cel ancestral, precum preciza Nicolae Densușianu:

”Istoria noastră nu începe cu Herodot iar ceea ce afirma ”părintele istoriei” despre geți se referea la o perioadă tîrzie a istoriei noastre. Homer și războiul troian erau un punct de reper, dar înainte de Homer și mai înainte de greci a existat o civilizație anterioare celei elene, al cărui leagăn s’ar afla la Dunărea de Jos.”

ISTORICII STRĂINI ȘI GEȚIA

La aceeași concluzie ajung și numeroși oameni de știință străini care au fost atrași de universul fascinant al cercetării istoriei noastre multimilenare. Subliniind vechimea autohtonitatea și continuitatea multimilenară a poporului nostru, remarcabilul om de știință ceh Jiulius Jung conchidea:

”Consîngenitatea vlahilor sau rumînilor de astăzi cu străbunii lor geți de dinainte de 2000 de ani o dovedește în chipul cel mai convingător, uniformitatea înfățișării lor exterioare, nu numai trăsăturile feței și felul părului, ci chiar și portul pe care poporul l’a păstrat neschimbat, așa cum ni’l arată nemuritoarele figuri ale învinșilor, ostași geți ce se găsesc pe monumentele de artă ridicate pentru preamărirea învingătorului lor, Traian. Non datur saltus in natura !”

Subliniind aceeași vechime și continuitatea multimilenară a poporului rumînesc, istoricul francez Albert Armand, în anul 1936, aprecia:

”Acesta (poporul rumîn) este unul dintre cele mai vechi popoare și cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamului, fie că e vorba de traci (adică geții din Tracia) –, de geți sau de daci (geții din Dacia Romană), locuitorii pămîntului rumînesc au rămas aceeași din Epoca neolitică, era pietrei șlefuite pînă în zilele noastre, susținînd astfel printr’un exemplu poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam.”

Poate tocmai de aceea, cînd Badea Cîrțan pleca din țară, admirînd columna lui Traian și a lui Decebal de la Roma italienii au strigat uimiți:

”Doamne! A coborât un dac de pe Columnă.”

Pe italieni îi înțelegem de ce ne spun ”daci”, doar predecesorii lor ne’au poreclit astfel, de neînțeles este de ce o mai fac dacopații fără frontiere din Rumînia !!!

Citiți și: BLESTEMUL AURULUI GETIC

Vatra Stră-Română‬ ‎Dacii‬ ‎Geții‬ ‎Pelasgii‬ ‎Dacia‬ ‪ROMANIA‬

A PROSTIT ȘCOALA ARDELEANĂ EUROPENII SAU VATICANUL PE ROMÂNI CU FALSA LOR TEZĂ LATINISTĂ ?

Pentru început vom spune răspicat că ”romanizarea” nu a avut loc nicăieri, nici în Grecia, nici în Siria, nici în Egipt, nici în Israel, nici în Britania, cu atât mai puțin în Carpați, iar asta pentru a îndepărta suspiciunea că rândurile următoare ar susține stupida teză susținută de corifeii latinității.

Asemănarea limbii române cu franceza, italiana, spaniola, portugheza, se datorează faptului că toți suntem urmașii pelasgo-geților.

Chiar și celelalte limbi nordice au similarități cu limba română pentru că toate se trag dintr’o limbă foarte veche din care se trage și sanscrita în Asia. Iar cine mai spune că limba română nu este urmașa demnă a limbii getice este în mare eroare. Cu toate împrumuturile recente din franceza puternic și artificial latinizată, limba română mai are peste 50-60 % din lexicul arhaic în folosință, mai ales în regionalisme unde raportul este chiar mai mare.

Imensa greșeală care se face mai mult (din motive politice) sau mai puțin (din ignoranță) voită, este să se considere asemănarea acestor limbi prin influența unei limbi moarte și nu prin îndepărtarea vechilor populații care vorbeau aceeași limbă și diferențierea regională a aceleiași limbi de bază, vechea limbă europeană a pelasgo-geților.

În orice caz, latiniștii au rămas datori cu multe explicații de dat românilor. Numai una dintre întrebări se ridică doar de la descoperirea primului nume românesc ”Petre” (vezi prima poză), dintr’o inscripție găsită pe un vas de lut datat în secolul III d.Hr, vas descoperit în fostul castru roman de la Capidava și scris nu în latinește, ci în grafie getică, deci la aproape 4 secole după ce romanii ”pacifică” triburile getice din această regiune și unde își impune hegemonia și presupusa ”latinizare” și ”romanizare”.

O altă întrebare la fel de justă este cum se va putea demonstra vreodată că geții macedoneni înrolați în Legiunea a V-a Macedonica care a fost cantonată la Potaissa (azi Turda) spre apărarea granițelor provinciei romane Dacia Porolissensis, și’au abandonat limba maternă și și’au pus în cap să latinizeze geții din Dacia Romană când ei cu toții se puteau înțelege în limba lor de acasă, așa cum o fac românii și aromânii și azi?

Reprezentanții Școlii Ardelene au adus argumente istorice și filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenții direcți ai coloniștilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută și sub numele de latinism.

Citește și: ISTORIA FALSULUI DIN SPATELE ”ROMANIZĂRII” GEȚILOR

O limbă vie este o limbă vorbită de un popor…real. Latinii nu au fost un popor real, latinii nu erau un popor. Limba latina a fost doar o lingua franca de circulație a unei administrații în teritoriul ocupat. În peninsula Italică trăiau în schimb zeci de popoare cu limbi diferite.

Apoi, pe principiul avansat de latiniști, limba română trebuia să aibă nu o sintaxă latină, ci o sintaxă avară, cumană sau slavă la câtă ”influență” au exercitat avarii, cumanii, dar mai ales slavii după sec V d.Hr, apoi sintaxă maghiară după anii 900, sintaxă turcică între anii 1360-1877, adică peste 1500 de ani de influență străină, alta decât limba latină,  până când geto-românii își recâștigă independența.

În al doilea rând, Școala Ardeleană a fost un instrument prin care papalitatea folosea această mișcare de renaștere națională pentru împlântarea catolicismului în inima ortodoxismului tradițional românesc.

Cu toate acestea, dincolo de teza falsă a latinității noastre și de scopurile explicite ale Vaticanului, Școala Ardeleană a fost o mișcare de emancipare politico-socială a românilor din Transilvania, și nu numai.

Astăzi, după 2 secole de la aceste evenimente, următoarea întrebare rămâne încă fără răspuns:

Corifeii Școlii Ardelene au fost inițiatorii tezei latiniste sau la origine se află însăși Vaticanul? Dacă la originea acestei teze se află Vaticanul atunci titlul acestor rânduri ar trebui schimbat în:

CUM AU FOST PROSTIȚI ROMÂNII DE VATICAN?

De altfel, românii au mai fost înșelați și în alte rânduri de catolici, cei care au pornit renumitele cruciade împotriva ortodocșilor, dar și prin promisiunile făcute la momentul unirii bisericilor din Ardeal, prin crearea Bisericii Unite.

Citește și: FALSUL DIN ACTUL UNIRII BISERICII ORTODOXE CU ROMA

Originile mișcării ardelene

Şcoala Ardeleană s’a născut la Viena pe loc sfinţit de iezuiţi. Reformele ”despoţilor luminaţi” Maria Tereza şi Iosif al II-lea au fost de mare impact asupra creştinilor ardeleni.

Iluminismul a fost receptat în Transilvania la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Mișcarea iluministă transilvăneană își are rădăcinile în curentul iluminist european. Acesta „detesta trecutul pentru iraționalul, ignoranța și întunecimea sa, și pornea la reformarea societății în numele rațiunii, luminii, culturii.”

Curentul iluminist a început la nivelul elitelor intelectuale. În Austria iluminismul a luat în plan politic forma absolutismului luminat, întemeiat pe nobilime. Absolutismul luminat a atras și burghezia în funcțiunile statului.

Așa fiind, spre deosebire de Franța, burghezia din Austria, Ungaria și Transilvania a preferat să îmbrățișeze luminismul, reformismul, monarhia luminată. Particularitatea Ungariei și Transilvaniei consta într’o burghezie redusă numeric, comparativ cu Austria. La 1787, după conscripția iozefină, populația orășenească a Ungariei și Transilvaniei abia trecea de 6%.

Din punct de vedere etnic orășenimea era alcătuită în mod covârșitor din germani.
Măsurile edictate de împărat cu privire la Pământul Crăiesc au recunoscut egala îndreptățire a locuitorilor lui, adică egalitatea românilor cu sașii, dreptul de așezare și achiziție de proprietăți în orașe etc.

Reformele iozefine ale învățământului au deschis porțile școlilor și pentru fiii iobagilor, îndeosebi români și maghiari, iar dezvoltarea învățământului confesional a favorizat îndeosebi învățământul greco-catolic și ortodox.

În urma înrăutățirii relațiilor dintre împăratul Iosif al II-lea și papa Pius al VI-lea autoritățile imperiale au oprit trimiterile la studii la Roma și au impulsionat în schimb studiul tinerilor români la Viena, în special la Colegiul Sf. Barbara.

În 1783 împăratul a soluționat favorabil amplul memoriu al episcopului Ioan Bob, pentru dotarea clerului și înmulțirea școlilor române unite, drept mijloc de cultivare a poporului român.

În urma Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784 îndreptată împotriva sistemului feudal, mișcare care i’a atras și pe iobagii maghiari din Trascău, autoritățile imperiale au procedat la mai multe ameliorări ale obligațiilor iobăgești și ale situației minerilor din Munții Apuseni. Pe domeniul Zlatnei au fost înființate mai multe școli populare, iar un an mai târziu, la 22 august 1785, împăratul a venit cu o reformă generală, anume cu patenta de desființare a iobăgiei.

Un paradox al culturii române sunt interpretările asupra Şcolii Ardelene. Pe de’o parte, se elogiază meritele grupului de învăţaţi greco-catolici de’a fi fundamentat istoriografia, lingvistica, literatura şi mişcarea de emancipare naţională transilvăneană.

Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă a canonizat clericii şi monahii ce’au stârnit răzvrătiri contra uniţilor în acea vreme. La 21 octombrie sunt prăznuiţi cuvioşii ieromonahi Visarion şi Sofronie, credinciosul Nicolae Oprea (toţi trei canonizaţi în 1955) şi sfinţii Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş (canonizaţi în 1992).

Promisiuni uitate de Vatican

Dar trecerea ortodocşilor ardeleni la Biserica Romei nu s’a soldat cu respectarea promisiunilor. După moartea lui Atanasie Anghel, primul păstor al greco-catolicilor români, i’au succedat în jilţul episcopal teologul iezuit Francisc Szunyogh şi preotul romano-catolic Ioan Patachi. Dărâmarea reşedinţei bisericii ortodoxe transilvănene din Alba Iulia (1714) şi transformarea lăcaşului din Făgăraş ctitorit de Constantin Brâncoveanu în sediu al episcopiei uniţilor au prilejuit tulburări.

Uniţi ori rămaşi în ”legea strămoşească”, ardelenii şi’au continuat viaţa de dinainte.
Un memoriu al iobagilor de pe moşia Recea (Făgăraş) a contelui Teleki, reprodus de David Prodan (”Transilvania şi iar Transilvania”, Editura enciclopedică, Bucureşti, 2002) descrie astfel viaţa nefericiţilor români:

”…ne ruinăm şi ne sărăcim şi din pricina slujbei peste măsură, căci deşi iarna domnul nostru ne lasă una sau două zile să lucrăm şi pe seama noastră, dar vara nici o zi, afară de duminica, ci îndată ce primăvara soseşte timpul lucrului, ne ţine de luni dimineaţa până sâmbătă seara, până la jumătatea iernii.
(…) Pe deasupra, cu toate că noi suntem zi de zi la slujbă, soţiile noastre torc necontenit, iarna cânepă şi vara lână. Din pricina acestei grele slujbe, noi deloc nu mai ajungem să lucrăm şi pe socoteala noastră.”

Școala Ardeleană, s’a înscris în contextul iluminismului german (Aufklärung), susținut în plan politic de iozefinism. Diferența față de iluminismul francez este dată de faptul că Școala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mișcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Române Unite cu Roma.

Școala Ardeleană a contribuit nu numai la emanciparea spirituală și politică a românilor transilvăneni, ci și la a celor de peste munți. Unul din documentele cele mai importante elaborate îl constituie petiția Supplex Libellus Valachorum (1791, 1792), o cerere adresată împăratului romano-german Leopold al II-lea, în vederea recunoașterii națiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania.

Supplex-ul se încadrează în linia revendicativă începută de episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein, care a cerut pentru prima oară drepturi pentru naţiunea română din Transilvania, bazându’şi solicitările pe argumente juridice solide.

În aceeaşi tradiţie se înscrie petiţia trimisă în 1791 la Viena de Mihai Timariu, vicarul Haţegului, în numele clerului greco-catolic din Blaj, Memorandumul Transilvaniei, trimis în anul 1892, petiţiile lui Iuliu Maniu adresate mareşalului Ion Antonescu, mişcarea memorandistă din 1956, care viza repunerea în libertate a Bisericii Române Unite cu Roma, memorandumul transilvănean pentru construcţia regională a României, memorandumul greco-catolic din anul 2002 (Memorandumul din 2002), ca şi protestele ierarhiei ortodoxe legate de patrimoniul fundaţiei Gojdu din Sibiu.

Extrase din Supplex Libellus Valachorum de unde rezultă eminamente falsa teză latinistă susținută fără echivoc de Școala Ardeleană, că noi nu suntem urmașii pelasgo-geților de acum peste 3000-4000 de ani, ci doar a romanilor de acum 1900 de ani:

”Fericite auguste împărate! (…) Naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rânduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldaţi veterani, ca să apere Provincia. Urmaşii lui Traian Augustul au stăpânit Dacia câteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpânire, în această Provincie a fost răspândită şi credinţa creştină după ritul bisericii răsăritene prin străduinţa episcopilor Protogen, Gaudenţiu, Niceta şi Theotin, mai ales în secolul al IV-lea, după cum ne’o arată această întreagă istorie bisericească. (…) Când ungurii, către sfîrşitul secolului al IX-lea, sub ducele (lor) Tuhutum, au năvălit în părţile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor (părţi) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla: în fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el şi’a pierdut şi domnia şi viaţa. (…) Atât istoria Patriei cât şi istoria romană ne arată că românii au locuit în părţile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, şi, când ei, pierzând în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s’au mai împotrivit ungurilor, ci mai curând, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dânşii, la concetăţenie, ca şi la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulţumiţi cu această liberă şi spontană acţiune a românilor, şi amândouă neamurile şi’au găsit în concetăţenie şi în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n’au voi s’o încreadă sorţilor unui război ulterior, de al cărui sfârşit nesigur amândouă trebuiau să se teamă. (…) Că saşii au venit în părţile Transilvaniei în secolul al XII-lea, (iar) armenii şi bulgarii în secolul al XVII-lea şi că au obţinut (şi ei) admisiunea, ne mărturisesc, afara de istorie, privilegiile şi diplomele principilor. Mai rămân germanii, cetăţeni ai Patriei, care, după cum ne’o dovedeşte de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfîrşitul secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold şi au obţinut admisiunea exact în acelaşi fel în care (au obţinut’o) şi ungurii, care au venit pe la sfîrşitul secolului al IX-lea. (…)”, D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, ediţia 1967: Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 493-509

O altă realizare a Școlii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice, și tipărirea primului dicționar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda.

Lexiconul de la Buda, 1825 (coperta interioară)

Lexiconul de la Buda, titlul complet Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în cursul a treizeci și mai multor ani s’au lucrat, apărut în 1825, este primul dicționar cvadrilingv al limbii române, capodoperă filologică a Școlii Ardelene.

Preocupări de elaborare a unui dicționar al limbii române au existat încă din secolul al XVIII-lea, prin Samuil Micu, care a întocmit, spre 1800, Dictionarium Valachico-Latinum, pe care autorul l’a lansat într’un prospect din 1806, ca urmând să apară la tipografia Universității din Buda. Dar autorul a murit în același an și tipărirea s’a sistat.

La scurtă vreme după moartea lui Micu, tipografiei îi parvine un alt material lexical, pentru un dicționar în patru limbi: româno-latino-maghiaro-german, al cărui autor era protopopul unit Vasile Coloși din Săcărâmb. El se adaugă la materialul lui Samuil Micu și constituie de pe acum o serioasă premisă pentru redimensionarea dicționarului.

Necesitatea unui dicționar tezaur al limbii române preocupa de multe decenii și autoritățile politice ale Imperiului Habsburgic, astfel că tipografia a fost sprijinită și îndemnată insistent la tipărirea lucrării.

În aprilie 1809 Petru Maior a fost cooptat pentru revizuirea Lexiconului colossian, cum îl numeau contemporanii. De la bun început apare o controversă între Petru Maior și Vasile Coloși, pe tema ortografiei ce urma să fie folosită în tipărirea lucrării.

Răspunderea era într’adevăr foarte mare: urma să se editeze un dicționar monumental, cu litere latine în locul chirilicelor, împlinindu’se astfel un vechi deziderat al latiniștilor ardeleni. Întreaga strategie desfășurată de Maior, din 1809 și până la moarte, a fost orientată spre impunerea unei ortografii latino-românești care să reprezinte concepțiile filologice ale Școlii Ardelene, așa cum fuseseră ele formulate de Samuil Micu și Gheorghe Șincai.

Lucrarea polemică a lui Petru Maior, Censura Lexici Colossiani, Valachico-Latino-Hungarico-Germanici, a litera H, inclusive usque ad finem, sesiza importanța aplicării unor principii solide ale ortografiei în redactarea lexiconului:

”Opera este de interes național, cititorii acestui lesicon nu’l vor primi ca de la un autor tânăr (se referea la vârsta lui Vasile Coloși când adunase materialul pentru dicționar n.n.), ci ca de la tot neamul.”

Pregătirea tipografică a lexiconului colossian s’a complicat pe parcurs prin moartea lui Vasile Coloși în 1814, apoi a lui Ioan Piuariu-Molnar în 1816, în fine, prin imixtiunea în redactarea lexiconului a canonicului orădean Ioan Corneli, impusă de Locotenența Regească a Ungariei.

În anul 1819 Ioan Corneli abandonează lexiconul, care în acel moment părea că se află într’o situație fără ieșire.

În același an 1819, Petru Maior scoate de sub tipar Orthographia Romana sive Latino-Valachica, una cum clavi, qua penetralia originationis vocum reserantur.

În 29 noiembrie 1820 se raportează că Maior a acceptat să facă munca de încheiere științifică a lexiconului colossian, pe lângă celelalte îndatoriri de cenzor și corector. Scriitorul a operat corecturi, în sensul ortografiei sale, asupra manuscrisului părții a doua, de la litera H până la sfârșit. Prima parte, de la A la G o corectase tot el, între 1809 și 1815. Dar moartea îl surprinde și pe Petru Maior cu lucrul neterminat.

Lexiconul colossian a fost dus la bun sfârșit de către frații Ioan Teodorovici și Alexandru Teodori, care au adus la un numitor comun ortografia întregului material lexical, conform regulilor din Orthographia Română.

Astfel lucrarea a apărut în 1825, cu titlul „Lesicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, care de mai mulți autori în cursul a treizeci și mai multor ani s’au lucrat”.

În cele aproape 1.000 de pagini, lucrarea cuprinde traducerea cvadrilingvă și etimologia pentru aproximativ 10.000 de cuvinte și termeni ai limbii române, având inclusă în deschiderea lucrării și o reeditare a Orthographiei Romane a lui Petru Maior.

Sub numele comun de „Lexicon de la Buda”, această operă monumentală încheie în mod simbolic perioada clasică a Școlii Ardelene, ale cărei învățăminte multiple le lasă moștenire noului secol de spiritualitate românească

Deviza Școlii Ardelene a fost „Virtus Romana Rediviva” (prescurtat V.R.R.), care îndemna la renașterea vechilor virtuți ostășești, în lupta pentru drepturi naționale, pentru limba și credința străbună, pentru unirea tuturor românilor într’o singură țară.

Principalele centre au fost: Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuș, Năsăud.

Reprezentanții cei mai notabili au fost: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai Deleanu.

Din mila ”bunului împărat”

Aceasta şi alte amare poveşti consemnate în documentele vremii se petrec în plin iluminism reformator. În secolul al XVIII-lea, împărăteasa Maria Tereza (1717-1780) a eliminat scutirea de dări a clerului şi nobilimii.

Iar fundamentele învăţământului secularizat în Imperiul Habsurgic le’a pus prin ”ratio educationes” în 1774.

Iosif al II-lea (1741-1790) merge mai departe decât mama sa, acordând prin patenta din 1781 libertate cultelor protestant şi ortodox, iar peste un an, cultului mozaic. Dispreţuind viaţa contemplativă monahală, împăratul a secularizat averile mănăstireşti.

Şi’a construit un fond religios din proprietăţile lor, aflat sub controlul său şi folosit pentru înzestrarea parohiilor şi construcţia de noi biserici. Au beneficiat de această practică şi comunităţi ortodoxe româneşti din Mărginimea Sibiului şi ţinuturile braşovene.

”Bunul împărat”, cum îl numeau supuşii transilvăneni în antiteză cu nobilii locali, a făcut cinci călătorii prin Banat, Ardeal şi Bucovina. Legendară a rămas adresarea sa românilor din comunele grănicereşti năsăudene:

”Vă salut mici nepoţi ai Romei!”.

Cuvintele sale – Salve Parvae Nepos Romuli – au intrat în toponimia ţinutului. Traiul sărac şi civilizaţia lor rudimentară i’au stârnit compasiunea.

Iosif al II-lea a consemnat în impresiile călătoriei prin Marele Principat al Transilvaniei răscolit de sinceritatea, fiind se pare mereu izbit de mizeria și sărăcia românilor:

”Aceşti bieţi supuşi români, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiţi şi încărcaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor într’adevăr, dacă o cercetezi, este cu adevărat de plâns.”

În Marele Principat al Transilvaniei, deciziile lui Iosif al II-lea culminează cu înfiinţarea la Sibiu, în 1783, a unei episcopii greco-ortodoxe subordonată mitropoliei din Carloviţ. Printr’o ordonanţă dată în 1785, împăratul a desfiinţat şi iobăgia. Pentru românii din Transilvania însă, suprimarea ei definitivă s’a făcut abia în preajma Revoluţiei de la 1848.

Colegiul Santa Barbara din Viena La mijlocul secolului al XVIII-lea, iezuiţii deţineau cel mai important sistem de educaţie, cu reţele în întreaga lume. În 1773 însă, ordinul a fost interzis temporar. Doi ani mai târziu, printr’un edict al Mariei Tereza, clădirea convictului iezuit din Viena s’a transformat în sediu al Seminarului Greco-Catolic Santa Barbara.

Catedrala ”Sfânta Treime” de la Blaj,ctitorită de Inochentie Micu Aici s’a format tânărul cler de rit oriental, după cum menţionează placa memorială. Aici au învăţat Petru Maior (care a funcţionat ulterior şi ca prefect de studii), Ion Budai-Deleanu (fost şi cântăreţ în biserica instituţiei), Gheorghe Şincai, Vasile Raţiu, Ioan Para, Vasile Ladislau Pop şi alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene.

Alţi învăţaţi clerici şi monahi greco-catolici s’au pregătit în şcolile iniţiate de iezuiţi la Roma. Acolo şi’au dat seama de marea asemănare a limbii lor materne cu latina în care învăţau şi italiana ce’o auzeau vorbită și au crezut în ignoranța lor că limba română este o urmașă a limbii latine moarte.

Mare greșeală, similară celor care au considerat că limba română este o limbă slavă. Niciunii dintre ei nu aveau, însă, dreptate.

Așa se naște, totuși, stindardul mişcării iluministe româneşti şi clipa de ”trezire” a conştiinţei naţionale

”Suntem urmaşii Romei.”

Corifei ai mişcării sunt socotiţi Ion Budai Deleanu (1760-1820), Samuil Micu Klein (1745-1806) şi Gheorghe Şincai (1754-1816).

Iluminismul românesc

În spiritul curentului iluminist european, au scris cărţi de istorie, literatură, gramatică şi dicţionare. Au înfiinţat şcoli, dar şi biserici. Dar mai ales au introdus grafia latină, în locul slovelor chirilice.

Să nu uităm însă că Imanuel Kant publicase deja ”Critica raţiunii pure” (1781), înaintea slovelor lui Ienăchiţă Văcărescu, poet indexat, actualmente, în categoria iluminiştilor. Este şi aceasta, dacă vrem, o măsură pentru distanţa dintre cultura română şi matricele sale occidentale.

Trăsătura fundamentală a iluminismului Şcolii Ardelene rezidă în argumentaţia istorică, filologică şi demografică a tezei că românii sunt urmaşi ai romanilor. Demni, prin urmare, de drepturile spirituale, politice şi sociale ale ”naţiunilor” transilvănene.
În acest scop au fost adresate împăratului Leopold al II-lea petiţiile Supplex Libellus Valachorum (1791 şi 1792).

1714 este anul în care reşedinţa Bisericii ortodoxe transilvănene din Alba-Iulia a fost dărâmată de austrieci Episcopul Inochentie Micu

Inochentie Micu şi Avram Iancu sunt figurile tragice ale Transilvaniei. Fii de ţărani liberi, prin lumina învăţăturii s’au înălţat amândoi mult peste starea românilor. Şi’au pus viaţa în slujba naţiei lor sunt, în cazul amândurora, cuvinte potrivite. Destinul i’a unit şi prin întristarea de’a fi sfârşit înşelaţi în promisiunile Vienei şi neînţeleşi de semenii lor.

Premoniţia iezuitului

Inochentie Micu (Klein) s’a născut la 1700 (după unii, la 1692). La botez primise numele Ioan, iar la călugărire, pe cel de Inocenţiu. Legenda spune că pruncul ce’şi însoţea tatăl în târgul Sibiului i’a atras atenţia unui iezuit. Acela i’ar fi propus plugarului să’i trimită copilul la şcoală.

”Tată, eu merg!”, a răspuns îndată băiatul cu vocaţie de cărturar.

A învăţat la colegiul iezuit din Cluj şi în Slovacia. Student încă la teologie, a fost desemnat episcop al bisericii greco-catolice cu sediul la Făgăraş. Tânărul episcop al românilor uniţi şi’a început deîndată misiunea în spiritul promisiunilor Curţii Imperiale şi papei. A scris memorii şi a solicitat audienţe la Viena în numele clerului şi mirenilor trecuţi la Biserica Romei.

Cererile sale puteau fi – şi au fost – socotite revoltătoare de către mai-marii cărora le erau adresate.

”Eu şi clerul meu cu adevărat suntem şi vom rămânea uniţi numai să ni se dea şi nouă acele imunităţi de care se bucură clerul romano-catolic”, scria el bunăoară.

Ca membru al Dietei transilvănene, a insistat cu orice prilej să înceteze starea de ”toleraţi” a românilor, să li se dea drepturi egale cu ”naţiunile recepte”.

Petiţiile sale vor fi surse de inspiraţie şi acte fondatoare pentru Supllex-urile transilvănenilor. A obţinut un domeniu la Blaj, unde a început construcţia Catedralei Sfintei Treimi, reşedinţei episcopale şi mănăstirii greco-catolice.

A cerut drepturi pentru românii ardeleni

În sinodul convocat în 1744, episcopul a declarat clerului prezent că, dacă împărăteasa Maria Tereza nu va acorda românilor uniţi drepturile promise, va trece munţii în fruntea clerului şi a credincioşilor săi. Denunţurile că episcopul răzvrăteşte poporul n’au întârziat să sosească la Viena. Şi a fost chemat să răspundă zecilor de acuzaţii. Curtea imperială catolică nu dorea să’i supere pe nobilii calvini, lipsindu’i de braţele de lucru valahe.

Vaticanul l’a surghiunit până la moarte pe Inochentie Micu. Convins că papa îl va ajuta, Inochentie Micu nu s’a prezentat la Viena, ci s’a dus la Roma. Departe de a obţine sprijinul Vaticanului, a fost reţinut pentru totdeauna în oraş. Ultimii 24 de ani i’a trăit în surghiun.

Spre deosebire de nebunia blândă în care Iancu străbătea satele de moţi, episcopul ardelean şi’a consumat lucid drama singurătăţii, sărăciei şi suferinţei după locurile natale.

O mărturisea astfel în testamentul său:

”Nu ştiu ce dulceaţă ne atrage spre pământul nostru natal şi ne împiedică să îl uităm. Zilele mele sunt pe sfârşite; când va veni vremea ca sufletul să părăsească trupul, mi’ar plăcea să fie încredinţat Creatorului prin rugăciunile şi slujbele voastre şi oasele mele să aştepte reînvierea în mănăstirea din Blaj.”

A murit în 1768. Dorinţa de’a aştepta reînvierea la Blaj i’a fost împlinită abia în 1997.
Ceremonia s’a consumat pe fondul disputelor postcomuniste pentru recuperarea proprietăţilor greco-catolicilor intrate în patrimoniul ortodox.

„Nu ştiu ce dulceaţă ne atrage spre pământul nostru natal şi ne împiedică să îl uităm.”

Inochentie Micu episcop

1997: La Catedrala greco-catolică „Sfânta Treime” din Blaj sunt depuse osemintele marelui iluminist român Ioan Inocenţiu Micu (Klein), personalitate marcantă a Şcolii Ardelene, aduse de la Roma după 230 de ani de la moartea sa. Au avut loc cu acest prilej ceremonii religioase, cu participarea înalţilor prelaţi ai Bisericii greco-catolice.

Rămăşiţele pământeşti ale episcopului greco-catolic au fost reînhumate în catedrală în octombrie 1997.

Etapele Școlii Ardelene

1. Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice și naționale dusă de Inocențiu Micu-Klein, episcopul românilor uniți, care cere drepturi și libertăți pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj);

2. Etapa de elaborare și afirmare a ideologiei naționale: formularea crezului latinist extremist atît pe plan filologic cît și istoric, dezvoltarea învățămîntului românesc;

3. Etapa pronunțat iluministă, care a culminat în Revoluția de la 1848

Trăsăturile mișcării

Caracterul politic: în 1791, burghezia română în formare trimite la Viena noului împărat Leopold al II-lea, memoriul intitulat Supplex Libellus Valachorum, în care cer, pe un ton moderat, drepturi egale cu ale celor trei națiuni. În ciuda tonului pașnic al revendicărilor, Dieta transilvană, căreia îi este trimis memoriul de la Viena, îl respinge categoric;

Caracterul iluminist: izolată prin refuzul rezolvării memorandumului, prea slabă economic și politic pentru a iniția o mișcare revoluționară, burghezia română se concentrează într’o mișcare de emancipare națională pe plan cultural. Se înființează numeroase școli cu predare în limba română (Gheorghe Șincai înființează 300 de școli), se tipăresc calendare, catehisme, manuale, cărți de popularizare a științei, cărți populare pentru pătrunderea informației în masele populare largi;

Caracterul erudit: cărturarii iluminiști au depus eforturi pentru trezirea conștiinței naționale în următoarele domenii:

Istorie: au încercat să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculând în mod mincinos, teoria complet falsă a exterminării geților:

1. Samuil Micu, Istoria și lucrurile și întâmplările românilor – cuprinde idei moderne, iluministe, dar relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici;

2. Gheorghe Șincai, Hronica românilor și a mai multor neamuri – dovedește mai mult spirit critic și o informație mai bogată, opera fiind plină de râvnă în susținerea adevărului în care credea;

3. Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia – caracter polemic, fiind mai degrabă un pamflet de idei decât o cronică, dar fără talent literar.

Lingvistică: au susținut ideea falsă a originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin și scrierea etimologică:

1. Samuil Micu și Gheorghe Șincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae – face o paralelă între latină și română. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine și înlocuirea lor în mod cu totul artificial cu neologisme latinești;

2. Lexiconul de la Buda este un dicționar colectiv cvadrilingv (Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu), apărut în 1825 la Buda, care îmbogățește artificial limba română cu numeroase neologisme romanice, înlocuindu’le pe cele de alte origini;

3. Petru Maior, la sfîrșitul Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, include o Disertație pentru începutul limbii române, în care afirmă eronat că limba română provine din latina populară, o ”limbă” inexistentă nicăieri, pentru că oricât de prost utilizată latina tot latină era. În schimb limbile surori cu latina nu erau latine, ci doar… alte limbi similare, dar în niciun caz cu origine într’o limbă la fel de tânără.

Literatură: Ion Budai Deleanu, Țiganiada.

Cartea ”Floarea Adevărului”

În anul 1750 a apărut la Blaj prima carte românească întocmită și tipărită de Școala Ardeleană. Este vorba de opusculul intitulat ”Floarea adevărului”, carte din care se cunosc doar două exemplare: unul la Biblioteca Națională a României și unul la Országos Szécsényi Könyvtár (Biblioteca Națională Szécsényi) din Budapesta.

Aceasta este opera colectivă a ”cuvioșilor ieromonași” de la Blaj, respectiv a tuturor călugărilor greco-catolici, în frunte cu călugărul-episcop Petru Pavel Aron. Cartea este o explicare foarte doctă a celor patru puncte dogmatice sub care s’au unit românii cu Roma la 1700, implicând justificarea rațională a evenimentului.

Ca mod de exprimare, cartea este un mesager timpuriu al ecumenismului panromânesc, postulat de cele mai luminate minți ale acelei epoci. Este totodată prima carte din cultura noastră care alătură o bibliografie bogată, conținând titluri de lucrări ce stau la baza tuturor aserțiunilor, și la care se fac trimiteri punctuale, autorii sugerând astfel că o scriere temeinică are nevoie de un aparat critic pe măsură.

Aparent modesta tipăritură, reeditată de episcopul Ioan Bob la 1813, ”Floarea Adevărului” (1750) a apărut și în versiune latină: ”Flosculus Veritatis“ (1753) și ”Doctrina Christiana“ (1757).

Citește și:  ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

DUALISMUL – REGIM POLITIC DE ASUPRIRE NAŢIONALĂ ŞI DE MAGHIARIZARE FORŢATĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA (1867-1918)

sau: LATINOPAȚII ȘI GETOFOBII, NU VOR SĂ FIM URMAȘI DE PELASGO-GEȚI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

DE CE CRED RUMÎNII ÎN TEORII LATINOPATE, IAR MAGHIARIZAȚII ÎN TEORII MAGHIAROPATE ?

RUMÎNIA ÎNTRE ADEVĂRUL ISTORIC ȘI TEORIILE LATINOPATE, MAGHIAROPATE SAU ALTE MANII IDENTITARE

Orice organism funcționează pe principiul ”vezi ce nevoi ai, și acoperă necesarul”. Adică își procură ceea ce are nevoie pentru a trăi. La fel și comunitățile. Dacă au nevoie de o așezare, își construiesc, dacă au nevoie de hrană atunci vînează / cultivă, dacă au nevoie de identitate… și’o creează.

Nu intrăm în capitolul legat de religie. Nu’și are sensul, deoarece este un teren sensibil pentru orice nație care după cum am constatat duce la conflicte majore. De altfel, omului nu’i poți lua credința pe care și’a transmis’o din generație în generație. Iar după cum cunoaștem cei mai mulți preferă să moară decît să creadă în zeii altora.

Mai curînd te extermină ca nație și’ți dărîmă toate templele, iar ca să nu se afle că ai existat vreodată ca popor nu’ți mai pomenește numele. Inventează altul. Cum a fost și invenția cu goții, pentru geții care le’au distrus imperiul roman. Aici funcționa altă nevoie: aceea de a șterge o imagine șifonată din amintirea colectivă, iar pentru asta băieții deștepți au creat ”damnatio memoriae”.

Damnatio memoriae este o expresie latină care înseamnă ”condamnarea la uitare”, adică o persoană, o familie, sau un neam trebuiau excluși din relatările oficiale. Există și au existat numeroase căi de ”damnatio”, inclusiv distrugerea imaginilor, înlăturarea numelor de pe inscripții și documente și chiar rescrieri de mari dimensiuni ale istoriei.

A fost și o formă de dezonoare care putea fi adoptată de Senatul Roman pentru trădători sau pentru alții care au adus discreditări statului roman, dar care s’a aplicat și dușmanilor externi. Termenul putea fi aplicat și altor cazuri de ștergeri oficiale, iar practica a fost mai întîi întîlnită cu mult timp înaintea imperiului roman, cum este și cea din domnia egocentrică a faraonului Hatshepsut în secolul al XIV-lea î.Hr.

Să ramînem, așadar, pe terenul identității etnice, unde și aici avem parte de foarte multă artificialitate.

Pentru că marile puteri mereu au avut tendința să înghită micile etnii de la marginea imperiului lor, iar odată ce te obligă să’i vorbești limba nobilului trimis de  împărat să te exploateze, mai putem vorbi de etnii reale?

Cît timp etniile sînt bazate pe limbă nu vor exista niciodată popoare reale, ci doar artificiale, sau mixuri de populații.

Ghinionul acestei politici de naturalizare este că o limbă nu se învață de pe o zi pe alta, iar ca să impui o limbă pe un areal mai mare ai nevoie ca toți să vorbească acea limbă între ei în același timp. Fără școlarizare e imposibil.

Dar s’au găsit soluții diverse pentru pierderea identității culturale pentru comunități mai mari de oameni: schimbarea toponimelor, a onomasticii, impunerea limbii prin biserică coroborată cu interzicerea unor culte și impunerea altora cu acordarea de facilități fiscale pentru convertire, interzicerea accesului sau construcției de locuințe de către băștinași în tîrguri și cetăți, legiferarea pentru băștinaș a unui statut social inferior, sau pentru colonizator a unui statut privilegiat etc.

Identitatea comunitară se baza la început pe locuirea în comun / în apropiere, practicarea acelorași munci, acelorași obiceiuri, limbă, probleme și rezolvări, întîmplări care au implicat întreaga comunitate etc.

De aceea este mai ușor de avut o identitate ca sat sau oraș mic, chiar regiune, decît ca popor. Identitatea unui popor se construiește greu și ”întîmplările care implică întreaga comunitate” iau niște dimensiuni înfricoșătoare în acest caz.

Să nu uităm că Împăratul german (Kaiser) Wilhelm al II-lea (și ultimul) abia aștepta un război european pentru a consolida imaginea unui unic popor german, indivizibil, în mentalul colectiv al cetățenilor celui de-al II-lea Reich. Dacă Imperiul a intrat în război cu uniformele fiecărui regat german în parte, l’a terminat cu o identitate colectivă germană consolidata (dar și traumatizată).

Identitatea unei comunități intra sub semnul întrebării în momentul în care apar transformări pașnice, evoluție tehnologică, culturală etc.

Dar și în cazul unor războaie. Practic orice ieșire din tipicul de zi cu zi generează o criză de identitate (mai mare sau mai mică) în funcție de cum se raportează comunitatea la factorii externi. Dacă războaiele sînt evenimente rapide, unde întrebările existențiale sunt rezolvate rapid prin victorie sau înfrîngere, transformările pașnice iau mult mai mult timp și pot zdruncina mult mai mult o societate.

De văzut aici dezbaterea din Franța pe tema identității poporului francez în secolul al XXI-lea, generată de schimbări culturale și etnice (ajunse acum la maturitate) provocate de ”decolonizare” și retragerea în Franța a coloniștilor francezi precum și a unor populații metise și a oricui a cerut la momentul respectiv să devină cetățean francez.

Arabi, africani, vietnamezi, indieni și populații din Oceania au venit în metropolă și au modificat pentru totdeauna structura societății franceze. Identitatea evoluează, se schimbă odată cu vremurile.

Născocirea de stat național și granițe etnice a destabilizat întreaga Europă pînă în zilele noastre.

Întîmplător viața, economia și regiunile nu funcționează dacă în mijlocul lor sunt trântite granițe pe seama etniilor.

În cazul geto-rumînilor școala ardeleană a supralicitat factorul roman în etnogeneza rumîneasca pentru a contracara astfel pretențiile maghiare asupra Transilvaniei. În tezele ardelenilor geții fuseseră fie exterminați, fie deportați și Transilvania a fost colonizata de romani ”puri” aduși fix din centrul civic al Romei aleși pe sprînceană.

O pretenție pe cît de incredibilă, pe atît de nesusținută documentar sau genetic.

Cu mult înainte de a veni hoardele asiatice de prin Marea Siberie, numite azi ”unguri” în Europa, evident, și doar de a le lua caimacul iredentiștilor.

La rîndul lor cîțiva locuitori ai Ungariei susțineau că romanii s’au retras cu tot cu populație în timpul Retragerii Aureliene și pamîntul Transilvaniei ar fi fost gol, numai bun de a primi niște popoare migratoare, și mai ales pe al lor, care nu aveau rădăcini europene.

Rumînilor li s’a mai inventat o teorie fantasmagorică despre o etnogeneză sud-dunăreană bazata pe o listă de cuvinte comune cu albaneza, ce devine rapid clișeu în mîna șovinilor propagandiști, și o armă cu care sunt intimidați ”rumînii fără sînge în instalație”.

Pentru rumînii ardeleni, ca să nu se lase mai prejos, singura găselniță a fost doar de a fi mai latini decît Papa, pe considerentul că ungurii îl îmbrățișau pe Attila altaicul, iar noi pe Măritul Traian și pe deasupra asiaticii nu veniseră din centrul civic al Romei, și poate nici chiar papii care se perindau pe la Vatican nu erau atît de puri în latinitate precum ardelenii, așa cum susțineau și încă mai susțin și azi, latinopații.

Toată această nebunie avea finalitate politică: împaratul de la Viena trebuia convins să acorde drept de autonomie Transilvaniei și etniile conlocuitoare se băteau pe cine va fi la conducere, deci cine va mînui banii din colonie.

Rumînii pierduseră startul și licitau puritatea latină pentru a’și susține cauza mizînd pe prestigiul latin și poate și pe susținerea altor state latine: Franța, poate Spania, statele italiene.

Dar oare a fost ”political corect”, să ne asumăm o identitate falsă?

Iată în imaginea de mai sus Imperiul Roman în viziunea celor mai extremiști latinopați, chipurile în maxima lui extindere care nu a existat niciodată !!!

Sigur, față de maghiarizații (în fond, tot rumîni și ei) catolici care au militat mereu pentru a’i desființa pe rumînii care și’au păstrat demni statutul de rumîn, apoi pe cel de ortodox, și pe deasupra care mai era și majoritar, a fost perfect justificată politica școlii ardelene.

Cu atît mai mult cu cît iredentiștii și xenofobii dintotdeauna ai maghiarizaților munceau din greu la falsificarea, sau la coafarea unei istorii cît mai înșurubate în înteriorul Carpaților, și prin negarea brutală pînă la anulare a originilor reale ale băștinașilor rumîni.

Ideile latinopate au pătruns în mod natural și în Țara Rumîneasca și Moldova însuflețind o mișcare împotriva domnitorilor fanarioți.

Ideile naționaliste au fost un bun pretext pentru boierimea băștinașă de a înlătura de la robinetul cu bani, pardon, de la conducerea țării, pe cei ce reprezentau competiția: grecii fanarioți bazați pe miliții de arnăuți (albanezi) cu care strîngeau taxele.

Taxele de la țărani, că de la grofi în Ardeal și boieri în restul teritoriilor rumînești nu se luau, dar ce să mai taxeze și boierii dacă arnăuții luau totul?

Boierii noștri au țintit și mai sus: dacă țăranii l’au urmat pe Vladimirescu pentru a scăpa de taxe și impozite și pentru ”domn pamîntean” de ce nu i’ar urma și pe ei, boierii, în încercarea de a scapa de ”jugul Otoman” adică și de mai multe taxe, tot acest deziderat fiind ambalat nobil după 1821 în folia înălțătoare a naționalismului și a patriotismului.

Astfel în secolul al XIX-lea se bun bazele istoriografiei rumînești, se înființează școlile de stat și pe lîngă inventarea numelui de familie populația primește și primele noțiuni de istorie. Și ce e mai măgulitor pentru un simplu țăran decît să i se spună cît de nobil, frumos, muncitor și deștept este, și cîte drepturi are el ca popor, desigur, sub conducerea boierilor ?

Se scriu cărți, atlase, hărți, apar povești, piese de teatru, romane cu temă națională. Setea de autocunoaștere este hrănită asiduu. Țelul: unirea tuturor rumînilor.

În același timp se adoptă alfabetul latin, și limba se latinizează pe filieră franceză (și, secundar, pe filieră italiană), adică o grafie și o limbă pe care nici imperiul roman și care nici Papii prin iezuiții misionari trimiși să convertească la catolicim băștinașii, nu au prea reușit secole la rînd să o impună geto-rumînilor din Carpați.

Iar acum era acceptată la nivel național, benevol.

Este epoca ”formelor fără fond” în care rumînii adopta imaginea și sunetul Europei catolice. Moda în vestimentație, bucătărie, muzică, lexic, literatură, organizarea instituțiilor. Se face trecerea de la conacul boieresc fortificat în care singurele mobile erau cuferele (gata întotdeauna de fugă din calea oricărui invadator) la ”casa deschisă” de la oraș, grădini, teatre, concerte, saloane literare.

Odată cu 1919 cînd dezideratul unirii se săvîrșește, boierimea își va fi epuizat elanul (și moșiile care au fost împărțite la țărani, precum și banii cheltuiți pe ”pompă”) și acordă drept de vot universal punîndu’și astfel în pericol supremația, ceea ce s’a și întîmplat. Marii boieri dispărînd de pe scena politică după primul război mondial.

Perioada interbelică îi vede pe rumîni singuri pe picioarele lor și nesiguri în ceea ce trebuie să facă. După ce consolidează statul și integrează noile teritorii sistemul se erodează și începe odată cu Carol al II-lea o serie de dictaturi care, indiferent de culoare, au ținut pînă în 1989-1990, și în forme mascate de aerul democratic pînă azi, pentru că rumînii nici azi nu sînt liberi cu adevărat.

După venirea la putere a comuniștilor istoria trebuia rescrisă. Lupta de clasă trebuia să apară înca din epoca de piatră și boierii și burghezii deveneau dușmanul intern, inamicul țărănimii, muncitorimii în creștere și al domnitorului. Imaginea sacrosanctă a domnitorilor, a tătucului nației, cultivată din greu înainte de comuniști, a fost păstrată cam din aceleași motive pentru care creștinismul a păstrat conceptul de sfînt patron… erau prea populari.

Astfel marii domnitori au ajuns aliați ai țărănimii (!!!) și în conflict etern cu boierii.

Odată cu venirea ”pe tron” a lui Ceaușescu lucrurile o iau și mai razna. Rumînia devenise un fel de adolescent rebel față de mama și tata Rusia și începuse o eră de autosuficiență pe model francez.

În consecință istoria trebuia acordată. Dar cum sa fii autosuficient, independent și unic cînd tu te tragi de la Roma? Rectificarea consta în teza că romanii erau tot geți sau chiar se trăgeau din geți, argumentîndu’se cu detaliul lipsă de pe columna lui Traian: translatorii.

Astfel se naște curentul dacologic în care se speculează lipsa de informații despre geți, sau daco-traci-iliri, creîndu’se astfel o istorie paralelă, neoficială, dar atent regizată de anumite cercuri de putere care să atragă poporul și să concerteze un act de rebeliune în față istoriei oficiale care la rîndul ei a speculat aceeași lipsă de dovezi concludente.

Poporul se trezește și își asumă rădăcinile reale, de altfel. Frumos, poetic, romantic.

Dacă înainte de ’89 toate acestea erau atent studiate, lucrate, observate, odată cu anii ’90 istoriografia oficială nu a mai creat nimic răsunător, dar nici nu a retractat nimic din toată maculatura adunată în anii de luptă anti-maghiară pe baricadele latinopatiei, contra maghiaropatiei vecinilor.

Apatia aparentă sau reală a istoriei oficiale a făcut ca setea de cunoaștere a rumînilor să ducă la recuperarea propriilor rădăcini ale ascendenței din moși-strămoșii noștri geți. Astfel, așa cum un șantier se poate relua după un timp, la fel teza dacologică a reînnodat legăturile cu strămoșii reali, pe modelul celei tracologice promovate când de greci, când de bulgari care însă a suferit mutații când grotești, când hazlii la noi.

S’a ajuns la a se susține că a existat o limbă dacă, că a fost PIE (proto-indo-european language). Pe lîngă adoptarea unor mituri și legende exagerate de popor primordial, sau de ”gradină a Maicii Domnului”, sau că de la noi începe renașterea spirituală a lumii, noi sîntem centrul universului plus alte cîteva teorii care susțin existența de lumi ascunse sub munți sau tuneluri subterane,

Circulă, desigur, și teorii cît se poate de probabile precum că pelasgii au fost găsiți aici de geți sau indo-europeni, așa cum mai sînt numiți oamenii kurganelor la venirea pe aceste pămînturi carpato-dunărene, dar acestea trebuiesc documentate și cercetate.

Sau altele, precum că rasa umanoidă numită îndeobște sapiens, nu a apărut doar în Africa, ci și la gurile marilor fluvii. Cea a potopului din Marea Neagră, care pare probabilă, dar insuficient de documentată pentru a fi considerată certă.

Multe din aceste teorii nu sînt cercetate, mai mult din arhi-suficiența celor plătiți să facă acest lucru, și pentru că se simt în siguranță la adăpostul blindajului creat în jurul tezei latinopate și la adăpostul unor privilegii care decurg din construcția anchilozantă a instituțiilor acestui stat.

Dar prin popularizare, frecvență și mai ales prin insistența cu care sînt preluate ajung să prindă viață.

Ținem să atragem atenția că încă nu s’a stabilit exact, neexistînd o unanimitate a istoricilor prinvind urheimat-ul (locul de formare) a popoarelor ”indo-europene”, nici dacă geții sau daco-tracii erau sau nu înrudiți cu primii europeni, pelasgii, și nici în ce măsura limbile dacă și tracă au existat, sînt de sine stătătoare sau fac parte din ramura limbilor ariene, getice (așa cum aparțineau scyții și celții).

La fel cum nu se știe exact în ce măsură ilirii se înrudeau cu popoarele din jur (știm că erau indo-europeni) și nici în ce măsură limba lor se asemăna cu limbile vecinilor.

În cazul atîtor necunoscute este greu, dacă nu imposibil, a stabili întîietatea limbii rumîne asupra tuturor celorlalte limbi europene, atît timp cît nici lingviștii nu decid asupra originii limbii getice pe care o vorbeau strămoșii noștri.

Dacă se trăgea dintr’o limbă a arienilor, a indo-europenilor sau dintr’o limbă a vechilor pelasgi care au dominat Europa pînă în epoca bronzului cînd oamenii stepelor eurasiatice se deplasează încet spre vestul Europei în continuă expansiune, prin suprapopulare în căutare de noi teritorii de pășunat, cultivat sau de trai.

Protocronismul ceaușist a avut ecou și în vecini, în Albania lui Enver Hodja, care a adaptat conceptul și astfel albanezii au devenit iliri ”puri”, primii oameni de pe Terra, făuritorii civilizației europene etc.

Astăzi se poate observa aceeași manipulare a istoriei în felul în care Macedonia (FYROM) își caută identitatea, adică un popor slavizat își adjudecă descendența din Alexandru Macedon (macedonenii fiind un trib getic) și acuză neoficial Grecia că în antichitate le’au furat civilizația (!!!).

Și Macedonia slavizată, dar și Grecia dețin azi nucleul teritorial al Macedoniei Antice, dar cine poate afirma concret care dintre aceste state sînt mai îndreptățite să’și aroge continuitatea exclusivă a Macedoniei antice? Probabil că doar o uniune statală ar putea stinge un conflict de această natură, pentru că ar acoperi o mare parte din ceea ce era în antichitate Macedonia lui Alexandru Macedon.

Grecii se mîndresc cu civilizația lor de mii de ani și cu cît au contribuit ei la progresul lumii, dar Grecia nu a existat niciodată ca stat în acea perioadă. Exista Sparta, Acheea, Atena, Arcadia, Tesalia, Laconia etc. adică zeci sau sute de triburi care aveau tot atîția regi.

Iar ca să fim corecți față de istorie, Macedonia era Macedonia, nu Grecia, așa cum spun azi grecii, cărora li s’a atribuit parte din teritoriile macedonene antice după destrămarea imperiului otoman.

Alte paralele ar fi și ”Povestea Venetă” și cum Saddam Hussein susținea o legătură directă între Irak-ul său și Sumer și / sau Babilon.

În fine, fiecare țară în curs de stabilizare, de dezvoltare sau care suferă transformări socio-economice ce distrug legăturile tradiționale se află în criză de identitate și își va crea singură teorii de superioritate.

Sîrbii se cred primii oameni de pe Terra și niște studii au arătat chiar că ei au creierul mai mare decît restul oamenilor (!!!). Plus că în evul mediu regii lor mîncau cu furculița și cuțitul, nu ca sălbaticii ăia de regi apuseni.

La fel și vecinii bulgari preiau și mențin și azi fraudulos numele tribului turco-mongoloid care a creat un țarat în sudul Dunării. Bulgarii de azi preaslăvesc acel imperiu de acum 1000 de ani, dar uită ca a fost fondat de niște neamuri mongoloide care azi nu mai au în Europa urmași.

Bulgarii de azi uită cu totul că acei mongoloizi au dat aici peste geto-rumînii băștinași, majoritari, și care au fost supuși. Mai nou unii dintre ei sînt și urmașii geților din Tracia, dar asta doar datorită numeroaselor tezaure getice descoperite la sudul Dunării.

Englezii încă se cred imperiu. Francezii la fel. Ucrainenii sînt mai puri decît rușii.

Așa arăta între 1526-1699 Imperiul Otoman, în care așa-zisa ”Ungarie” era un simplu pașalîc

Ungurii își tot caută și ei rădăcinile, poate-poate se trag dintr’o populație pură, nu din români maghiarizați, nu dintr’un amalgam de populații cucerite și maghiarizate de un trib siberian.

Ba chiar cîțiva maghiarizați cred că Isus vorbea limba maghiară sau că limba maghiară se vorbea în Babilon, ori că au inventat roata, sau că ei erau acei europeni care au populat Siberia și Mongolia, dar s’au reîntors în Europa acum 1000 de ani de unde au plecat inițial.

Unde era Ungaria sau Budapesta în 1805?

Orașul austriac Ofen va deveni mult mai tîrziu Budapesta.

Și de atunci ungurii visează neîntrerupt la lucruri superioare, mai mari, mai vechi, mai lungi, mai grandioase, mai nobile, decît au fost în realitățile trecutului, Ungarii Mari, Austro-Ungarii etc.

Și nu trebuie uitat că după destrămarea Imperiului Austriac, ei tot la lucruri mari visau, adică la o Rumînie Mare tot mai Mare, cu Panonia inclusă în regatul rumînesc.

Așa arăta la 1812 Imperiul Habsburgic, în care așa-zisa ”Ungarie” inventată de Papii Vaticanului era o simplă colonie

Ungurii azi visează la o ipotetică Ungarie Marie care nu a existat niciodată, așa cum se poate constata și din animația de mai jos.

De asemenea, ungurii nu sînt în stare să indice nimănui de unde din Siberia au adus portul lor popular, muzica lor populară, și alte elemente de identitate, cele care în realitate sunt specifice doar băștinașilor europeni (dar mai ales români).

Croații se mîndresc ca au dat lumii cuvîntul ”cravată”.

Chinezii își caută și ei identitatea în istoria lor de mii de ani. L’au naturalizat pe Gingis Han astfel încît a devenit un ”mare împărat chinez” pentru că altfel ar fi trebuit să accepte că au fost cuceriți de un barbar.

Ei se consideră mult mai evoluați genetic decât restul lumii prin culoarea pielii (!!!), dar și prin lipsa părului facial și corporal. Sînt cei mai deștepți, cei mai familiști, cei mai frumoși și, bineînțeles, cei mai muncitori.

Și lista poate continua.

Protocronismul ia forme de snobism sau de preamărire, care dezvăluie clare stări de inferioritate sau de invidie colectivă care se manifestă la nivel comunitar sau național, iar acestea nu sînt inventate sau descoperite nici măcar în epoca modernă.

În perioada Evului Mediu toate popoarele care începeau să cristalizeze regate și societăți ”civilizate” căutau cu disperare să’și aroge rădăcini tot mai antice.

Pe atunci mistificarea istoriei era doar o minciună a cancelariilor regale și nu influența cu nimic populația.

De exemplu, maghiarizații vor să’și însușească pentru nația lor numele lui Atilla, atribuindu’l cît mai multor copii la naștere ca să fie mai ușor acceptat în mentalul colectiv ca pe un strămoș real, deși maghiarizații de azi nu au nimic în comun cu hunii lui Attila, poate doar patria asiatică de unde se trăgea cel numit astfel, dar atît..

Danemarca era cunoscută în Evul Mediu ca Dacia, dovedindu’se prin asta cât de atașată era Roma de numele antic al provinciei cucerite la nordul Dunării. Prima dovadă a acestui atașamant a fost demonstrată mai întîi prin mutarea ei în sudul Dunării, și abia mai târziu papii medievali o renasc prin diverse dioceze catolice de prin nordul Europei.

În felul acesta diferitele cancelarii doreau să’și asume o identitate mai veche pentru a fi recunoscute de către regatele mai puternice sau mai vechi. Își căutau legitimitatea în confuziile numelor din traducerile de odinioară. Odată ce forța armelor și diplomația au asigurat recunoașterea regatelor, aceste practici au fost abandonate în favoarea naționalismului.

Teoretic aceste teorii pot fi ignorate. Problema este însă că foarte mulți se refugiază în această lume a fanteziei ignorând realitatea. De fapt, ca răspuns în fața unei realități nesatisfăcătoare oamenii își creează lumi fantastice. Și nu totdeauna dau rezultate.

De exemplu, la maghiarizații Ungaria nu a cedat locurile fruntașe din statisticile legate de sinucideri. Multă lume, din cauza depresiei naționale (la nivel mental) se refugiază în fantezii istorice pentru a’și condimenta și motiva cumva viața.

Nu ai bani, salariu mic, rate etc.? Și se pare că străinii își bat joc de noi și ne privesc ca pe ultimii oameni?

Nu’i nimic! Inventăm acum o istorie măreață a poporului rumîn pe spinarea sau meritele altora, așa cum a făcut școala ardeleană, încercînd să împrumute fraudulos din măreția imperiului roman. În felul ăsta ne hrănim mîndria și putem merge cu capul sus în occident.

Știm cine sîntem! Știm că le sîntem superiori ! Sîntem fii de Traian și urmașii lui Cicero și defilăm inclusiv pe ritmul Imnului național în inimi și ne declarăm mîndri.

De alegerea imnului național, prin extensie școala ardeleană se face vinovată, pentru că a lansat acest fals la nivel național, dar nu numai ea, Ci și ministerul educației și învățămîntului, precum și academia romănă, pentru că’l întrețin și’l perpetuează fiecărei noi generații ca pe o moștenire.

De asemenea, ne declarăm francofoni, ori o națiune a latinității, doar, doar, nu pierdem astfel și ultimul bilet de tren care ne’ar atașa la garnitura civilizației decadente a vechii Rome sau a unui occident tot mai islamic.

Dar teoriile de superioritate nu fac decît să accentueze frustrările. Oamenii își hrănesc visele cu drogul fanteziei și rămîn de fiecare dată decepționați la impactul cu realitatea. Apoi au nevoie de o doză și mai mare de fantezie.

Astfel, în loc să ne concentrăm pe momentul actual în care există probleme, ignorăm realitatea, problemele de zi cu zi, pentru că ele la scara istorică nu contează, și ne abandonăm în vraja unor basme pe care academicieni, lingviști și o duzină de istorici nedemni pentru aceste bresle, ni le îndrugă de cîteva generații.

Exact ca un drog care ne conectează cumva la o virtuală civilizație și care în același timp ne deconectează de la o lume barbară din care provenim și de care ne este ori rușine, ori chiar teamă că acolo ne’am găsi originile și de aceea o blamăm cu maximă inconștiență.

Nu este nimic rău în faptul ca am fi un popor normal, așa cum ni se impută pe un ton jignitor (cred ei !) chiar de către dușmanii cei mai radicali. Că am fi popor pastoral, urmași de oieri, de brînzari, sau mămăligari, ori de opincari… Neștiind în ignoranța lor că opincile sînt cele mai vechi încălțări ale omului pe planetă, practic imputîndu’ne că am fi primii oameni ai omenirii !!!

Noi rumînii nu sîntem nici mai răi și nici mai buni decît alții.

În definitiv de ce ne’ar fi rușine că ne tragem dintr’un popor de barbari, pastoral sau agricultor și nu dintr’un imperiu care a dominat secole Europa? Nu am avut șansa istorică de a crea imperii din cauza locului în care ne aflăm, mereu în mijlocul focului, la intersecția ”autostrăzilor” folosite de migratorii înfometați de averi, mereu înconjurați de imperii avare.

Oierii străbuni erau oameni muncitori, își făceau traiul mai ușor din muncă cinstită și nu din jafuri sau din asuprirea altora. Dimpotrivă, avem mărturii că pe aceste meleaguri strămoșii noștri nu luau oameni în sclavie, iar pămînturile se lucrau în devălmășie, chiar dacă ne vine foarte greu să le acceptăm azi unele moravuri normale pentru acele vremuri.

Am fost influențați și am influențat și noi la rândul nostru. Nu suntem cu nimic mai presus sau mai prejos decât nimeni. Genetic sîntem chiar frați cu toți europenii. Nu este nevoie să ne căutăm istorii fantastice, să ne considerăm de viță nobilă doar ca să ne reconsiderăm mereu și mereu de același nivel și statut cu restul europenilor pentru a putea duce o viață frumoasă, așa cum o au ei azi acolo în occident.

Uităm că decalajul față de occident nu ni se trage de la originile probabile din lumea barbară, ci l’a creat îndeosebi vicisitudinile existenței noastre în acest spațiu în care mereu am reconstruit, și nu durabil, ci mereu vremelnic. Ultimii 70 de ani, de asemenea, un sistem criminal parașutat de la Moscova ne’a creat alte decalaje tehnologice.

Trebuie doar să ne vedem de treabă și să avem (mult) simț critic. Din păcate simțul critic ne lipsește în acest moment și suntem pasibili a îngurgita în continuare generație după generație pe nemestecate teoria latinopaților care ne gâdilă mândria. Este și periculos, dar mai ales nedemn.

În Germania anilor ’30 când naziștii inventau o istorie glorificantă pentru a motiva dorința de supremație și nevoia de expansiune, practic copiind chiar modelul imperiului roman la care noi ne afiliem fără un drept direct.

Noi ne putem afilia pe drept, doar recunoscând deschis cucerirea acelui imperiu roman de către acei geți porecliți ”goți”, dar și prin accederea la tron a numeroși geți get-begeți de’a lungul existenței efemere a acelui imperiu.

Istoria nu trebuie să servească politicul. Istoria trebuie să servească adevărul.

Nimeni nu este perfect, multe teorii vor fi infirmate de descoperiri ulterioare, este normal, dar simțul critic trebuie să aibă grijă să nu cădem în capcana propriilor fantasme, așa cum sîntem acum în transa indusă de latinopați.

Apropo, cine a inventat sarmaua? Traian cu siguranță nu a mâncat în viața lui o sarma. și totuși este considerată mâncarea specifică a românilor !!!

Sîntem turci atunci, dacă ne plac sarmalele?

Sursa: civitaspolitics.org

Citiți și:  LATINOPAȚII ȘI GETOFOBII, NU VOR SĂ FIM URMAȘI DE PELASGO-GEȚI

sau: ADEVĂRUL ISTORIC DESPRE UNGURI

Pelasgii‬  Geții‬   Geția   Dacii‬   Dacia‬  ‪Daco-geți   Vatra Stră-Română   ROMANIA

LATINOPAȚII ȘI GETOFOBII, NU VOR SĂ FIM URMAȘI DE PELASGO-GEȚI

Mulți ”alogeni de România” se chinuie contracost să ne nege adevărata obîrșie sau să demaște ”conspirația” geților de azi, care pur și simplu nu vor să dispară din istorie.

După ce au redus limba geților la cîteva cuvinte în DEX, au șters memoria culturală a geților, au furat tezaure de pe aceste meleaguri, i’au făcut să se simtă inferiori prin demonizare dac-drac, se opăresc la gîndul că niște rumîni se consideră geți sau ”daci”, și vor să mențină mistificările din istoria oficială cea care le dă dreptul la existență, deși nu au nici o autoritate morală.

Ai dracu geții ăștia moderni: Mihai Vinereanu, Pavel Coruţ, Adrian Bucurescu, Paul Lazãr Tonciulescu, Cornel Bîrsan, Gabriel Gheorghe, Branislav Stefanoski – Al Dabija, Eugen Delcea, care nu vor să se simtă imperatori romani !

Sînt alogeni și latinopați care nu pot concepe cum un istoric, Nicolae Densușianu, după ce a cercetat lucrări în bibliotecile din București, Budapesta, Viena și Vatican, a ajuns la concluzia că pe aceste meleaguri a existat un popor Pelasg care a avut un imperiu ce se întindea pînă în Japonia.

Doar istoria oficială spune clar că lumea a început cu romanii, iar geții erau niște bieți neica nimeni de care romanii s’au impiedicat pentru o clipă.

Ce spune un specimen latinopat despre geții moderni:

”Curentul cultural dacologic, care vrea să repunã în drepturi ”marea civilizaţie dacă”, uită adesea să mai facă diferenţa între fantezie şi fapt, în virtutea unui naţionalism fundamentalist care intoxicã mediul academic şi cercetarea profesionistã.”

Cu alte cuvinte, dacă nu spui că geții au fost șterși de pe fața pămîntului înseamnă că trăiești o fantezie.

Probabil o fantezie au fost și cei 40 de împărați geți sau cum au mai fost botezați de istoricii de carton, ”traci”, ”daci”, ”geto-daci”, ”daco-geți”, ”goți” așa cum li se mai spun în fițuicile oficioase ca să piardă urmele adevărațilornoștri strămoși, pelasgo-geții, și care au condus Imperiul roman de Răsărit după epoca Traian.

Probabil fantezie o fi și Împăratul Galerius care a schimbat pentru scurt timp denumirea imperiului Roman în Imperiul getic sau ”dacic”, așa cum aflăm de la Lactanțiu, cel mai înverșunat dușman al lui:

”Odinioară, cînd a primit titlul de împărat, el a declarat ca ESTE DUȘMAN NUMELUI DE ROMAN ȘI CĂ VREA SĂ SCHIMBE TITULATURA IMPERIULUI ROMAN CU ACEEA DE IMPERIU DACIC.”

O fi și ăsta parte a conspirației mondiale getice. Și cum se mai lasă intoxicat mediul academic, tinerii profesori de istorie nemaidorind să fie prostiți cu latinizarea geților, ei începând sa descopere lucrurile adevărate. Iar dacă este intoxicat înseamnă că este ceva rău, că getismul sau ”dacismul” este o otravă care distruge trupul sănătos al cuceritorilor romani.

Interesant cum acasă la tine ești considerat o intoxicare, cum spun unii inchizitori latrinopați:

”Mai exact, cum s’a ajuns la o exacerbare atît de mare a cultului dacoman?… Totul porneşte de la nevoia unei rădăcini.”

De parcă nevoia de rădăcină ”nobilă” nu i’a determinat pe latinopați să ne blagoslovească cu minciuna etnogenezei dintre ”romani și femeile dace”…

Să ne fie bine înțeles, rumînii nu trebuie să aibe niște rădăcini reale, ci unele impuse de niște indivizi așa-zis școliți pe linie iezuită sau evreiască !!!

Rădăcinile noastre reale sînt cele pelasgice și getice, nu născocirile unor unelte plătite să ne ascundă originile reale.

Ce o fi așa de greu de crezut sau de acceptat ?

Poporul rumîn nu este urmașul celui roman, nici nu avea cum pentru că pur și simplu nu exista un popor roman!

Imperiul roman era un conglomerat de națiuni care’și vedeau de treabă fiecare în felul lor, doar funcțiile de conducere fiind supuse formalităților romane.

Este ca și cum ai spune că a existat un popor sovietic cînd am văzut cu toții că rușii, ucrainienii, uzbekii, cecenii etc. trăiau separat, doar funcțiile de conducere fiind ”sovietice” prin formalism.

A fost cazul și imperiului habsburgic unde o serie de națiuni reale bazate pe limbi distincte l’au moștenit.

Iar dacă nu exista în antichitate acel infailibil popor roman, cum ne’au fost romanizați strămoșii?

Citiți și:  PELASGII ȘI GEȚII DINTRE NOI

Ce mai spun cîrtitorii plătiți de statul rumîn:

”În 1894 Teohari Antonescu publicã o lucrare al cărei titlu vorbeşte de la sine: ”Dacia, patria primitivã a popoarelor ariene”, dar cel care va crea o adevăratã biblie a protocronismului este Nicolae Densuşianu, care nu duce lipsă de erudiţie sau metodologie, dar acestea nu sînt deloc temperate de fantasme…”Dacia preistorică” din 1913 ne prezintă imperiul ”pelasgic”, care se extinde din Dacia începînd cu 6000 î.Hr., ajungînd sã cuprindã Europa, Asia şi Africa…Teritoriul Rumîniei devine nucleul unui mare imperiu, dacii sînt strămoşii tuturor popoarelor, iar din limba dacă derivă toate celelalte. Dacia este un centru al lumii şi un simbol cosmic.”

Deci, Nicolae Densușianu, care nu duce lipsă de erudiție sau metodologie este un fanatic deoarece a ajuns la concluzia că geții sînt urmașii Imperiului Pelasg ce a dominat Europa, Asia și Africa, iar rumînii sînt urmașii pelasgo-geților antici.

Pentru o clipă să fim de acord cu acești adevărați profanatori de memorie ancestrală rumînească și să spunem la fel ca ei:

În perioada 1905-1912, cand geții nu existau în istorie, un istoric rumîn, premiat de Academia Română pentru studiile sale istorice, a primit o bursă de la aceeași academie și a fost trimis să cerceteze istoria rumînilor la bibliotecile din Budapesta, Viena și Vatican. Acesta a citit toate operele clasice de la aceea vreme care îi menționau pe geți sau acei ”daci” inventați de latini.

A fost în zonele rumînești din Serbia și Croația. Cu toată informația acumulată concluzia la care a ajuns a fost să spună că geții sînt urmașii Imperiului Pelasg care a dominat lumea.

La 1900 cînd scrierile SF erau reprezentate doar de Jules Verne. Cînd NIMENI nu s’a gândit în lumea asta să facă legătura între neamurile lor și pelasgi. Nici măcar grecii care au făcut varză panteonul zeilor pelasgi Uran, Saturn, Apollo etc. cu mitologia lor.

NIMENI n’a avut curaj să’și asume istoria unui popor magnific, să se lege de el. Doar un rumîn, istoric, născut într’un sat, Densuș, din judetul Hunedoara. El a avut tupeul să refacă legătura între Imperiul Pelasg, geți și rumîni.

Cum a făcut sau nu Densușianu, adevărul este azi că acesta a avut un fantastic instinct și o viziune remarcabilă confirmată de genetica modernă.

Absurd, nu?

Mai bine stătea Densușianu și învăța ”latinizarea” geților decît să provoace atît stres dacofobilor și getofobilor.

De aici țipetele de groază ale iubitorilor de soldați romani sau al celor fără rădăcini în Carpați printre care maghiaropații. Ei aveau impresia că istoria lumii începe cu Imperiul Roman. Ca și cărțile noastre de istorie.

Înainte de ei nu găsești decît cîteva rînduri.

Acești adoratori de soldați romani au crezut că veșnic vor prosti lumea cu teoria romanizării unde cîteva mii de soldați romani care și aceia erau geți macedoneni care serveau imperiul, ”le’au tras’o la toate femeile” din Geția parțial cucerită, dar mai ales celor din părțile libere.

Femeile gete din Moldova, Maramureș, Crișana etc., care nu au văzut romani în viața lor au născut copii cu ei și i’au învățat doar în ”limba romană” a Romei fără să o cunoască.

Că proastele femei gete au refuzat să mai vorbească limba getică cu cei mici, doar ca să se nască o teorie absurdă a celor care nu ne vor neam de ”barbar”.

Au vorbit ”limba romană” de la Roma pe care au învățat’o ele de undeva. Dacă au rămas însărcinate cu soldați romani pe care nu i’au văzut de ce nu ar învăța ”limba romană” de undeva fără să o audă, poate noaptea în somn?

Bătrînii, care stăteau în satele gețilori liberi și nu aveau de unde să afle de existența romanilor, învătau la ”radio” pe rupte ”limba romana” a latinopaților. Ei, cei mai fanatici păstrători ai tradițiilor getice, dintr’o dată, s’au gîndit că această necunoscută cultură romană este mai faină.

Așa că au îmbrățișat cultura romană a Romei despre care știau … nimic.

Ei nu aveau de unde sa afle de romani. Nu existau televizoare, ziare, internet, facebook să știe de ei. Tot ceea ce știau erau din spusele luptătorilor geți.

O chestiune interesantă și în cazul luptătorilor geți.

Ei au fost romanizați în timpul luptelor. În toiul luptelor pe viață și pe moarte ei învățau ”limba romană”. Nici nu mai vorbeau limba getică, probabil de rușine.

Se simțeau barbari provinciali, asa că vorbeau latina înainte de luptă, în toiul luptei și după luptă. Poate era o strategie să’i facă pe legionarii romani să’i considere frați și să treacă pe nivelul de non-combat.

Alte elucubrații ale getofobilor de serviciu:

”Majoritatea protocroniştilor nu au studii de istorie, ignorã scrierile istorice, scot din context idei, hiperbolizeazã surse incerte şi izolate (Tăbliţele de la Sinaia, de la Tărtăria etc.), apeleazã la argumente logice care nu sînt decît speculaţii şi îi anatemizeazã pe istorici pentru că ar ascunde adevărul.”

Cu un astfel de mod de a explica trecutul nostru și copiii de gimnaziu realizează că istoria oficială a rumînilor este în suferință vizibilă.

Dacă unul singur a avut studii de istorie, și a fost premiat de Academia Rumână, este azi considerat fanatic.

Dacă rumînii iubitori de istorie și de geți acționează pentru redescoperirea strămoșilor reali, ei nu trebuie băgați în seamă pentru că nu au studii de istorie.

Mai bine să ai studii de istorie (dar ce ”istorie”?) și să repeți ca papagalul inepția că geții au fost romanizați și că rumînii au apărut ca simbioză între ”femeile dace și poporul roman” care erau de fapt geți, celți, iberici etc.

Dacă cineva găsește Tăblițe cu scris mai vechi cu 1.000 de ani decît cel sumerian reprezintă un caz izolat și nu trebuie cercetat pentru a vedea dacă mai sînt și alte Tăblițe în genul celor de la Tărtăria, așa cum se închid la foc automat șantierele arheologice din calea autostrăzilor, de teama ca istoria meleagurilor noastre care zace îngropată să nu strice dogmele Academiei Rumîne.

Ar fi chiar păcat să rescrii toată istoria oficială (o maculatură în spatele căreia se află o imensă muncă de mistificare) pe baza a trei tăblițe cu un scris mai vechi decît cel sumerian. Tone de maculatură tipărite inutil an de an în care ni se spune că cel mai vechi scris este cel sumerian să nu mai aibă folos doar pentru 3 tăblițe care sînt de fapt peste 20?

Mai bine nu cercetăm și facem arheologie cu excavatorul pe autostrăzile patriei. Cum se bagă o cupă de excavator în pămînt cum scot artefactele pelasgilor sau geților, la 1-2-3 metri, de rămîn fără replică iubitorii de romanizatori.

Ei tot așteaptă acel ceva care să le confirme că geții și’au uitat limba și tradițiile si le’au îmbrățisat pe cele ale legionarilor romani care erau geți din sudul Dunării înrolați din Macedonia.

Așteptare frumoasă, dragi denigratori !

Oamenii de bun simț nu se auto-amăgesc că ar fi niște urmași de legionari romani care și aceia erau în mare parte macedoneni (Leg. a V-a Macedonica), ci de pelasgo-geți sau chiar și ”daci” autohtoni, deși ”dac” este un exonim venit pe linie latină precum ”vlah” venit pe linie germanică sau slavă.

Citește și:  ADEVĂRATA OBÂRȘIE A POPORULUI ROMÂN NU ESTE CEA SUSȚINUTĂ DE ”OFICIALI”

Vatra Stră-Română‬ Dacii‬ Geții‬ Pelasgii‬ Dacia‬ ROMANIA